Wilbur Smith — [Egiptul Antic] 03 Ultimul Papirus

„du i ES jd LES ENLA E TARE IE +] 
e RE aa sa i RE ut 37 i] 


ai A Ci Îi 
HES Pe, IZET fE Emsa 


AN 


L TIMUL PAPIRUS 


wwa virtual -project, eu 


Wilbur Smith 


Seria: 
Egiptul Antic 


Volumul 3 


ULTIMUL PAPIRUS 


Original: The Seventh Scroll- 1995 


Traducere: 
CRISTINA ILIESCU 


Y 


virtual-project.eu 


o 


mOva 


2005 


t Capitolul 1 


Amurgul se apropia pe furiș dinspre deșert, aruncând o umbră 
purpurie asupra dunelor. Asemenea unei mantii groase, de 
catifea, făcea toate zgomotele să amuţească, așa că seara era 
senină și tăcută. 

Din locul în care se aflau, pe creasta dunei, cuprinseră cu 
privirea oaza și complexul de sătucuri dimprejurul «i. 
Construcţiile erau albe, cu acoperișuri plate, iar curmalii le 
întreceau în înălţime pe toate, cu excepţia moscheii islamice și a 
bisericii creștine de rit copt. Cele două bastioane ale credinţei se 
înfruntau de o parte și de alta a lacului. 

Apele acestuia începeau treptat să se întunece. Un stol de 
rațe cobora pieziș, cu bătăi iuți de aripi, aterizând cu un zgomot 
ușor și o fluturare albă în apropierea lor, în stufăriș. 

Bărbatul și femeia formau o pereche neobișnuită. El era înalt, 
puţin adus de spate, iar părul argintiu îi strălucea în ultimele 
raze de soare. Ea era tânără, cu puţin peste treizeci de ani, 
subţire, dinamică și vibrând de viaţă. Părul des și creț era strâns 
cu un șiret la ceafă. 

— E timpul să mergem. Ne așteaptă Alia, îi zâmbi el afectuos. 

Ea era cea de-a doua soţie. Când murise prima, crezuse că 
soarele apusese o dată cu ea. Nu se așteptase ca această ultimă 
perioadă din viaţa lui să fie plină de atâta fericire. Acum le avea 
pe ea și munca lui: era un bărbat pe deplin fericit. 

Pe neașteptate, ea fugi de lângă el și își smulse șiretul din 
plete. Își scutură părul des și întunecat și izbucni în râs. Era un 
sunet foarte plăcut. Apoi, se avântă în josul pantei abrupte a 
dunei, cu fustele vălurindu-se în jurul picioarelor ciocolatii, bine 
făcute. Reuși să-și ţină echilibrul până la jumătatea pantei, când 
gravitația o învinse și o făcu să se rostogolească până jos. 

Din vârful colinei, el îi zâmbi indulgent. Uneori, ea se 
comporta ca un copil mare. În faţa celorlalţi, afișa imaginea unei 
femei sobre și demne. Nu era sigur pe care din cele două 
atitudini o prefera, însă o iubea în ambele ipostaze. Ea se opri 
din rostogolire la poalele dunei, unde rămase așezată, fără să se 
oprească din râs, scuturându-și nisipul din bucle. 

— E rândul tău! îi strigă. 


El o urmă calm, cu mișcările ușor ţepene ale vârstei, 
păstrându-și echilibrul până ajunse jos. O ajută să se ridice în 
picioare. Nu o sărută, în ciuda puternicei ispite: un arab nu făcea 
niciodată gesturi afectuoase în public, nici măcar faţă de iubita 
sa soţie. 

Ea își aranjă hainele și își prinse iar părul înainte de a porni 
înapoi spre sat. Trecură pe lângă straturile de trestie din oază și 
traversară podurile șubrede, așezate peste canalele de irigație. 
Pe drum, țăranii care se întorceau de la truda câmpului îl 
salutau cu profund respect: 

— Salaam aleikum, Doktari! Pacea fie cu tine, doctore! 

Așa îi onorau pe toţi cei care aveau educaţie, însă pe el îl 
apreciau în mod deosebit pentru bunătatea de care dăduse 
dovadă faţă de ei și de familiile lor de-a lungul anilor. Mulţi 
dintre ei lucraseră pentru tatăl lui înainte de a lucra pentru el. 
Nu avea prea multă importanţă că majoritatea erau musulmani, 
în timp ce el era creștin. 

Când ajunseră la vilă, Alia, bătrâna menajeră, îi î 
bodogăneli și cu priviri încruntate: 

— Aţi întârziat. Tot timpul întârziaţi. De ce nu puteţi să veniţi 
la ore normale, așa cum fac toţi oamenii? Doar avem un nume și 
o reputaţie de păstrat. 

— Măicuţă, tu ai tot timpul dreptate, o tachină el. Ce ne-am 
face dacă n-ai fi tu să ne porţi de grijă? 

Blând, o făcu să plece, tot încruntată - felul ei de a-și ascunde 
dragostea și îngrijorarea pentru el. 

Merseră pe terasă, unde luară împreună cina simplă: curmale 
și măsline, pâine nedospită și brânză de capră. Se lăsase 
întunericul când terminară masa, însă stelele de deasupra 
deșertului luminau ca niște lumânări aprinse. 

— Royan, floricica mea, întinse el mâna peste masă și o 
atinse pe-a ei. E timpul să ne apucăm de treabă. 

Se ridică de la masă și porni înaintea ei către biroul care 
dădea spre terasă. 

Royan Al Simma se duse direct la seiful înalt, din oțel, de 
lângă peretele îndepărtat și formă combinaţia. Obiectul ieșea în 
evidenţă în odaia aceea, plină de cărţi vechi și de papirusuri, 
statuete, artefacte din vremuri străvechi și obiecte mortuare, 
colecție care era rodul muncii lui de-o viaţă întreagă. 


ntâmpină cu 


Când ușa grea de oţel se dădu la o parte, Royan făcu un pas 
înapoi. Era întotdeauna străbătută de un fior de venerație, ori de 
câte ori își oprea privirea asupra acestei relicve de peste secole, 
chiar dacă mai făcuse acel lucru cu doar câteva ore înainte. 

— Al șaptelea papirus, șopti ea și își luă inima-n dinţi ca să-l 
poată atinge. 

Vechi de aproape patru mii de ani, fusese scris de un om al 
cărui geniu străbătea timpurile și istoria și care se prefăcuse în 
pulbere cu mii de ani în urmă, dar pe care ea ajunsese să îl 
cunoască și să îl respecte la fel de mult ca pe soțul ei. Cuvintele 
lui purtau pecetea veșniciei și îi vorbeau cu glas limpede de 
dincolo de mormânt, de pe câmpiile paradisului, unde se afla în 
prezența trinităţii, Osiris, Isis și Horus, în care crezuse cu atâta 
devoțiune. Le fusese la fel de devotat, pe cât îi era ea Trinității 
ceva mai recente. 

Duse papirusul la masa lungă, la care Duraid, soţul ei, se 
apucase deja de lucru. Işi ridică ochii atunci când ea puse sulul 
în faţa lui și, preț de o clipă, zări în ochii acestuia același spirit 
mistic ce pusese stăpânire și pe ea. Işi dorea mereu papirusul 
acolo, pe masă, chiar dacă nu avea nevoie de el. Lucra cu 
fotografiile și cu microfilmul. Era ca și când i-ar fi fost necesară 
prezența nevăzută a autorului străvechi aproape de el, când 
studia textele. 

Apoi, se scutură de starea aceea și redeveni omul de știință 
lipsit de emoție, ca de obicei. 

— Ai ochii mai buni decât mine, floricica mea, spuse el. Ce 
caracter e ăsta? 

Ea se aplecă peste umărul lui și studie hieroglifa arătată de el 
în fotografia papirusului. Se uită nedumerită la caracter pentru o 
clipă, înainte să ia lupa din mâna lui Duraid și să se concentreze 
iar asupra ei: 

— Se pare că Taita a aruncat iar în text o criptogramă creată 
de el, ca să ne încurce. 

Vorbea despre autorul din vechime ca despre un prieten drag, 
dar uneori exasperant, care trăia și respira aerul lor și căruia îi 
plăcea să le joace feste. 

— Atunci nu ne rămâne decât să-l deducem, declară Duraid, 
cu o plăcere nedisimulată. 

Îndrăgea jocul străvechi; doar era opera vieţii lui. 


Cei doi continuară să lucreze în răcoarea nopţii - aceasta era 
perioada în care reușeau să își facă treaba cel mai bine. Uneori 
vorbeau arăbește, alteori englezește; pentru ei, ambele limbi 
erau la fel de familiare. Ceva mai rar, foloseau franceza, care 
era cea de-a treia limbă comună a lor. Fuseseră amândoi 
educați în universități din Anglia și din Statele Unite, atât de 
departe de acest Egipt al lor. Royan îndrăgea expresia „acest 
Egipt”, folosită atât de des de Taita în papirusurile sale. 

Simţea o afinitate specială cu acest egiptean din vechime, iar 
aceasta se manifesta în mai multe feluri. La urma urmelor, era 
descendenta lui directă. Era creștină de rit copt, nu se trăgea 
din arabii care cuceriseră Egiptul destul de recent, cu mai puţin 
de paisprezece secole în urmă. Arabii erau nou-veniţi în acest 
Egipt al ei, în vreme ce sângele ei își afla izvorul în vremea 
faraonilor și a marilor piramide. 

La ora zece, Royan pregăti cafeaua, pe care o încălzi pe soba 
cu cărbuni aprinsă de Alia înainte să plece în sat, la familia ei. 
Băură licoarea dulce și tare din cești subțiri, pline pe jumătate 
cu zaț gros. În timp ce sorbeau băutura, discutau ca doi prieteni 
vechi. 

Pentru Royan, asta însemna relaţia lor, o prietenie solidă. Îl 
știa pe Duraid de când ea se întorsese din Anglia, cu doctoratul 
în arheologie, și obținuse slujba de la Departamentul 
Antichităţilor, unde el era director. 

Era asistenta lui când Duraid deschisese mormântul reginei 
Lostris din Valea Nobililor, care era datat în jurul anului 1780 
î.Hr. 

Îi împărtășise dezamăgirea, când descoperiseră că mormântul 
fusese jefuit încă din timpuri străvechi și că toate comorile 
fuseseră prădate. Tot ce mai rămăsese erau picturile murale ce 
acopereau pereţii și tavanul mormântului. 

Chiar Royan fusese aceea care lucra la peretele din spatele 
plintei pe care stătuse cândva sarcofagul, fotografiind picturile 
murale, când o porţiune de tencuială se prăbușise, scoțând la 
iveală, ascunse în nișă, cele zece vase de alabastru. Fiecare 
dintre acele vase conţinea câte un sul de papirus. Absolut toate 
fuseseră scrise și puse acolo la păstrare de către Taita, sclavul 
reginei. 

Din momentul acela, viaţa ei și a lui Duraid părea să se 
învârtă în jurul acelor frânturi de papirus. Chiar dacă existau 


6 


fragmente distruse și deteriorate, cea mai mare parte rezistase 
timp de aproape patru mii de ani, în stare remarcabil de bună. 

Și ce poveste fascinantă conţineau, a unei naţiuni atacate de 
un dușman cu forţe superioare, înarmat cu cai și care, complet 
necunoscute egiptenilor la vremea aceea. Zdrobiţi de hoardele 
hicsose, copiii Nilului se văzuseră siliți să fugă. Conduși de 
regina lor, Lostris, al cărei mormânt îl descoperiseră, urmaseră 
cursul sudic al maiestuosului fluviu până aproape de izvoare, în 
inima munţilor cu pante abrupte de pe teritoriile înalte ale 
Etiopiei. Acolo, printre stâncile amenințătoare,  Lostris 
înmormântase corpul mumificat al soţului ei, faraonul Mamose, 
ucis în bătălia împotriva hicsoșilor. 

La multă vreme după aceea, regina Lostris își călăuzise 
poporul înapoi, spre nord, către „acest Egipt”. Inarmaţi acum cu 
cai și care, transformați în războinici duri în pustietatea africană, 
egiptenii se năpustiseră ca o furtună pe cataractele fluviului, ca 
să îl provoace încă o dată pe invadatorul hicsos, pentru ca, în 
cele din urmă, să triumfe și să smulgă din ghearele acestuia 
dubla coroană a Egiptului de Sus și de Jos. 

Era o poveste care îi făcea să vibreze fiecare fibră a fiinţei și o 
fascinase descâlcirea fiecărei hieroglife pe care pana bătrânului 
sclav o trasase pe papirus. 

În toţi acești ani, lucraseră în fiecare noapte aici, la vila din 
oază, după ce își terminau lucrul la muzeul din Cairo, însă, în 
cele din urmă, cele zece suluri fuseseră descifrate - toate, cu 
excepţia celui de-al șaptelea. Acesta era cel care rămânea o 
enigmă, cel pe care autorul îl acoperise cu straturi de 
prescurtări ezoterice și cu aluzii atât de obscure, încât 
deveniseră imposibil de descifrat după un interval așa de mare 
de timp. Unele dintre simbolurile folosite de el nu se regăseau în 
niciunul dintre miile de texte pe care le studiaseră în vieţile lor 
puse laolaltă. Le era amândurora limpede că Taita nu dorise ca 
papirusurile să fie citite de alţi ochi în afara celor ai preaiubitei 
sale regine. Acestea erau ultimul lui dar, pe care să-l ia cu ea 
dincolo de mormânt. 

Fusese nevoie de talentele lor combinate, de toată imaginaţia 
și ingeniozitatea de care erau capabili, dar, în cele din urmă, se 
apropiau de sfârșitul grelei sarcini. Existau, încă, multe goluri în 
traducere, ca și multe părţi unde nu erau siguri dacă prinseseră 
sau nu sensul corect, însă așezaseră scheletul manuscrisului 


7 


într-o ordine din care reușeau să discearnă silueta creaturii pe 
care o reprezenta. 

Acum Duraid își sorbea cafeaua și clătina din cap, așa cum 
făcuse de-atâtea ori înainte. 

— Mă înspăimântă, mărturisi el. E o responsabilitate atât de 
mare! Ce să facem cu informaţiile pe care le-am dobândit? Dacă 
pică în mâinile cui nu trebuie... 

Luă încă o sorbitură și oftă înainte să își continue gândul: 

— Chiar dacă îl ducem la cine trebuie, cine o să dea crezare 
materialului ăstuia, vechi de aproape patru mii de ani? 

— De ce trebuie să îi amestecăm și pe alţii? întrebă Royan, cu 
o undă de exasperare în glas. De ce nu putem face singuri ce 
trebuie făcut? 

In astfel de situaţii, diferențele dintre ei ieșeau puternic în 
evidenţă. Pe el îl caracteriza precauţia vârstei înaintate, în timp 
ce în ea clocotea impetuozitatea tinereții. 

— Nu înţelegi, îi spuse el. 

O enerva când îi spunea asta, când o trata așa cum își tratau 
arabii femeile, într-o lume exclusiv masculină. Ea cunoscuse și 
cealaltă lume, unde femeile cereau și primeau dreptul de a fi 
tratate ca niște egale. Era o fiinţă prinsă între cele două lumi, 
între Occident și lumea arabă. 

Mama lui Royan era englezoaică și lucrase la Ambasada Marii 
Britanii din Cairo în perioada tulbure de după Al Doilea Război 
Mondial. Il cunoscuse și se măritase cu tatăl lui Royan pe 
vremea când acesta era un tânăr ofițer sub comanda colonelului 
Nasser. Era o căsătorie neobișnuită, care se destrămase înainte 
ca Royan să ajungă la vârsta adolescenţei. 

Mama ei insistase să se întoarcă în Anglia, în casa ei din York, 
unde să o nască pe Royan. Dorise ca fiica ei să aibă cetățenie 
britanică. După divorţul părinţilor, tot la insistenţele mamei, 
Royan fusese trimisă în Anglia să studieze, însă vacanţele și le 
petrecea cu tatăl ei, la Cairo. Cariera acestuia luase o curbă 
ascendentă, propulsându-l, în cele din urmă, în cabinetul 
guvernului Mubarak. Dragostea pe care i-o purta tatălui ei o 
făcuse pe Royan să se considere mai mult egipteancă decât 
englezoaică. 

Tatăl ei fusese cel care îi aranjase căsătoria cu Duraid Al 
Simma. Fusese ultimul lucru pe care îl făcuse pentru ea înainte 
de a muri. Pe-atunci, ea știa că tatăl ei era pe moarte, așa că nu 


8 


avusese inima să i se opună. Toată educaţia modernă pe care o 
primise o făcea să-și dorească să se opună demodatei tradiţii 
copte a căsătoriilor aranjate, însă spiritul în care fusese 
crescută, familia și biserica ei îi erau împotrivă. Se resemnase. 

Căsătoria cu Duraid nu se dovedise atât de insuportabilă pe 
cât se temuse ea. Ar fi putut fi chiar extrem de confortabilă și de 
satisfăcătoare, dacă nu ar fi cunoscut niciodată dragostea 
romantică. Totuși, avusese o relaţie cu David, când era la 
universitate. El o aruncase în vârtejul iubirii, o făcuse să trăiască 
delirul și, mai apoi, suferința unei inimi sfâșiate, când o părăsise 
ca să se însoare cu blondul trandafir din Anglia care deținea 
aprobarea părinţilor lui. 

Îl respecta și îl plăcea pe Duraid, însă, în unele nopţi, trupul ei 
ardea de dorinţa unui corp la fel de ferm și de tânăr ca al ei care 
să o acopere. 

Duraid vorbea în continuare, iar ea nu ascultase niciun 
cuvinţel. Redeveni însă atentă. 

— Am vorbit din nou cu ministrul, dar am impresia că nu mă 
crede. Probabil că Nahoot l-a convins că sunt nebun, zâmbi cu 
tristețe Duraid. 

Nahoot Guddabi era adjunctul lui ambițios și cu relații 
importante. 

— Oricum, ministrul mi-a spus că guvernul nu mai dispune de 
fonduri și că va trebui să caut sponsori în străinătate. Așa că am 
mai aruncat o privire pe lista posibililor sponsori și am selectat 
patru. Unul dintre ei e, bineînțeles, Getty Museum, dar nu mi-a 
plăcut niciodată să lucrez cu o instituţie mare și impersonală. 
Prefer să am de-a face cu o singură persoană. Se iau mai repede 
decizii așa. 

Nimic din ce-i spunea nu constituia o noutate pentru ea, dar îl 
asculta cu supunere. 

— Sigur, mai e și Herr von Schiller. Are bani și subiectul îl 
interesează, dar nu îl cunosc îndeajuns ca să am încredere 
deplină în el. 

Făcu o pauză, dar Royan ascultase toate acele meditații de 
atâtea ori, că știa dinainte ce avea să spună. 

— Dar americanul? E un colecţionar celebru, i-o luă ea înainte. 

— Peter Walsh e un bărbat cu care e greu de lucrat. Pasiunea 
lui de a acumula cât mai mult îl face lipsit de orice scrupule. Mă 
înspăimântă puţin. 


— Și-atunci, cine-a mai rămas? întrebă ea. 

El nu-i dădu niciun răspuns, însă amândoi știau cine e acela. 
În schimb, își îndreptă din nou atenţia spre materialul împrăștiat 
pe masa de lucru. 

— Pare atât de nevinovat, de obișnuit! Un sul de papirus, 
câteva fotografii și carnețele cu notițe, o hârtie scoasă la 
imprimantă. E greu de crezut cât de periculoase ar deveni în 
mâinile cui nu trebuie. Ai putea chiar să spui că sunt mortale, 
oftă el. 

Apoi, izbucni în râs: 

— Am început s-o iau razna. Poate că de vină e ora înaintată. 
Ce zici, ne întoarcem la treabă? Avem destul timp să ne facem 
griji după ce o să descifrăm șaradele pe care ni le-a înșirat 
ticălosul ăsta bătrân, Taita, și o să terminăm traducerea. 

Luă fotografia aflată deasupra tuturor celorlalte din grămada 
din faţa lui. Era un extras din secţiunea centrală a sulului. 

— E cum nu se poate mai prost că partea deteriorată a 
papirusului e chiar în locul ăsta. 

Își luă ochelarii de citit și și-i puse pe nas, înainte să citeze cu 
voce tare: 

„Sunt multe trepte de urcat pe scara ce duce la locuința lui 
Hapi. Cu mare greutate și după multe străduinţe am ajuns la 
cea de-a doua treaptă și n-am mers mai departe, căci acolo a 
primit prinţul revelaţia divină. În vis, tatăl său, zeul-faraon trecut 
în neființă, l-a vizitat și i-a poruncit: «Am făcut o călătorie spre 
ținuturi îndepărtate și am obosit. Acesta e locul unde vreau să 
mă odihnesc pentru veșnicie»”. 

Duraid își dădu ochelarii jos și îi aruncă o privire lui Royan: 

— „Cea de-a doua treaptă”. Avem, pentru prima dată, o 
descriere foarte precisă. Taita nu mai încearcă să ne 
amăgească, așa cum face de obicei. 

— Să ne mai uităm o dată la fotografia luată prin satelit, 
sugeră Royan și își trase în faţă hârtia lucioasă. 

Duraid ocoli masa și rămase în picioare, în spatele ei. 

— Cel mai logic mi se pare ca elementul natural care să le 
stea în cale în defileu să fie un șir de praguri sau o cascadă. 
Dacă ar fi vorba de cea de-a doua cascadă, asta ar fi cam pe- 
aici - Royan puse degetul pe fotografia prin satelit, într-un punct 
unde șerpuirea îngustă a râului străbătea masivele întunecate 
ale munţilor în ambele părți. 


10 


În acel moment, atenţia îi fu distrasă de ceva ce o făcu să își 
ridice ochii. 

— Ascultă! zise cu vocea ascuţită brusc, în semn de alarmă. 

— Ce-i? ridică și Duraid capul. 

— Câinele, răspunse ea. 

— Javra aia afurisită, confirmă el. Îmi dă mereu coşmaruri 
noaptea, cu lătratul lui. Mi-am zis de-atâtea ori că o să scap de 
el. 

Chiar atunci, toate luminile se stinseră. 

Cei doi rămaseră împietriţi de uimire, în beznă. Păcănitul 
molcom al generatorului diesel din șopronul aflat în spatele 
crângului de palmieri încetase. Se obișnuiseră atât de tare cu 
zgomotul pe care îl făcea noaptea, că nu își dădură seama de 
existența lui decât acum, când tăcuse. Ochii lor se adaptară 
luminii slabe a stelelor ce intra prin ușile terasei. Duraid traversă 
încăperea și luă lampa cu ulei de pe raftul de lângă ușă, pusă 
acolo pentru astfel de întâmplări neprevăzute. O aprinse și îi 
aruncă lui Royan o privire încărcată de resemnare comică: 

— Trebuie să cobor... 

— Duraid, îl întrerupse ea, câinele! 

Ascultă și el pentru o clipă, și expresia feţei trăda ușoare 
semne de îngrijorare. Câinele amuţise în bezna nopţii. 

— Sunt sigur că nu e cazul să ne alarmăm, se îndreptă el spre 
ușă. 

— Duraid, ai grijă! strigă după el, fără un motiv anume. 

El ridică nepăsător din umeri și ieși pe terasă. 

Ei i se păru, preţ de o clipă, că umbra viței de pe spalier se 
mișcă în adierea nocturnă ce venea dinspre deșert, însă nu se 
simţea nicio briză. Apoi își dădu seama că o siluetă omenească 
traversa iute și tăcut lespezile terasei, apropiindu-se prin spate 
de Duraid, în timp ce acesta ocolea micul heleșteu din mijlocul 
terasei pavate. 

— Duraid! strigă să-l avertizeze, iar acesta se răsuci și ridică 
lampa. 

— Cine-i acolo? răcni el. Ce cauţi aici? 

Intrusul se apropia fără un cuvânt. Veșmântul tradiţional, 
dishdasha, lung până-n pământ, forma vârtejuri în jurul 
picioarelor, iar basmaua albă, ghutrah, îi acoperea capul. Duraid 
văzu că individul își trăsese colțul basmalei peste faţă, ca să își 
ascundă trăsăturile. 


11 


Intrusul stătea cu spatele la Royan, așa că femeia nu văzu 
cuțitul din mâna dreaptă, însă mișcarea braţului ridicat pentru a- 
| înjunghia pe Duraid în stomac nu putea fi confundată. Duraid 
gemu de durere și lovitura îl făcu să se aplece; atacatorul 
scoase lama și vru s-o mai înfigă o dată, însă, de această dată, 
Duraid lăsă lampa să cadă și apucă mâna care ţinea cuțitul. 

Uleiul din lampă se vărsă și flacăra se ridică în vâlvătaie. Cei 
doi bărbaţi se luptau pe întuneric, dar Royan zări o pată 
întunecată ce se întindea pe partea din față a cămășii albe a 
soțului ei. 

— Fugi! urlă el la ea. Du-te! Cheamă ajutoare! Nu pot să-l mai 
țin! 

Din câte știa ea, Duraid era o persoană blândă, un bărbat 
blajin, dedicat cărţilor și studiului. Vedea limpede că nu-i putea 
ține piept atacatorului. 

— Du-te! Te rog! Salvează-te, floricica mea! 

Își dădea seama din tonul vocii că începeau să-l lase puterile, 
dar se ţinea cu disperare de brațul în care intrusul ţinea cuțitul. 

Rămăsese paralizată din cauza șocului și a nehotărării în 
acele câteva secunde fatale, însă acum se dezmetici și fugi 
către ușă. Cu puteri sporite de groază și de nevoia de a aduce 
pe cineva care să-l ajute pe Duraid, traversă terasa cu agilitatea 
unei pisici, în timp ce el îl împiedica pe atacator să îi aţină calea. 

Sări peste zidul jos de piatră și ajunse în crâng, cât pe ce să 
nimerească în braţele celui de-al doilea bărbat. Țipă și se 
întoarse să-l evite chiar în momentul în care degetele răsfirate 
ale acestuia îi atinseră fața; aproape reuși să scape, dar 
degetele lui i se prinseră în bluza de bumbac. 

De această dată, văzu cuțitul din mâna atacatorului, sclipind 
argintiu la lumina stelelor, iar asta o îmboldi să mai facă un 
efort. Bumbacul se rupse în mâna agresorului și ea se eliberă, 
dar nu îndeajuns de repede ca să scape de lama ascuţită. li 
simţi înțepătura pe braţ și îl lovi pe bărbat cu toată forța pe care 
i-o dădeau panica și corpul ei tânăr și puternic. Simţi cum 
piciorul îl izbește în locul moale din partea inferioară a corpului, 
cu o putere ce-i făcu genunchiul și glezna să vibreze, în timp ce 
atacatorul scoase un urlet și căzu la pământ. 

Femeia o luă la fugă printre palmieri, alergând la început fără 
țintă și fără niciun simţ al direcţiei. Pur și simplu fugea cât o 
țineau picioarele, cât mai departe de locul acela. Apoi, treptat, 


12 


izbuti să își înfrâneze panica. Se uită înapoi, dar nu zări pe 
nimeni care să o urmărească. Când ajunse la malul lacului, 
încetini, ca să își păstreze energia, și observă firișorul cald de 
sânge care i se scurgea pe braţ și-i picura de pe vârful 
degetelor. 

Se opri și-și sprijini spatele de trunchiul dur al unui palmier, în 
timp ce rupea o fâșie din bluza sfâșiată și își lega cu ea braţul. 
Tremura atât de tare din cauza șocului și a efortului, că până și 
braţul sănătos șovăia și se mișca neîndemânatic. Își înnodă 
bandajul improvizat cu dinţii și cu mâna stângă, încetinind 
sângerarea. 

Nu era sigură pe unde trebuia s-o apuce, până când văzu 
luminita slabă de la fereastra colibei Aliei, dincolo de cel mai 
apropiat canal de irigație. Se desprinse de trunchiul palmierului 
și porni spre ea. Nu făcuse mai mult de o sută de pași, când se 
auzi o voce strigând în arabă, dinspre dumbrava din spatele ei: 

— Yusuf, ai dat de femeie? 

Imediat, o lanternă fulgeră în bezna din faţa ei și o altă voce 
răspunse: 

— Nu, n-am văzut-o. 

Peste doar câteva secunde Royan ar fi dat nas în nas cu 
bărbatul. Se lăsă pe vine și se uită disperată în jur. O altă 
lanternă se apropia prin crângul din spatele ei, urmând aceeași 
potecă pe care o luase și ea. Era, probabil, cel pe care îl lovise, 
dar își dădea seama după mișcarea fasciculului de lumină că își 
revenise și își recăpătase iuțeala și îndemânarea. 

Era blocată din ambele părţi, așa că se întoarse pe malul 
lacului. Pe-acolo era șoseaua. Ar fi putut să dea peste vreo 
mașină întârziată care trecea prin zonă. Işi pierdu echilibrul pe 
terenul accidentat și căzu, zgâriindu-se și julindu-și genunchii, 
dar sări iar în picioare și fugi mai departe. Când se împiedică a 
doua oară, nimeri cu mâna stângă peste o piatră rotundă și 
netedă, de mărimea unei portocale. Se ridică și păstră piatra ca 
pe o armă care să-i dea un iluzoriu sentiment de siguranţă. 

Bratul rănit începea să o doară, și doar îngrijorarea pentru 
soarta lui Duraid o făcea să continue. Știa că era grav rănit, 
pentru că văzuse direcția și forța loviturii de cuţit. Trebuia să 
găsească un mijloc să-l ajute. In urma ei, cei doi bărbaţi cu 
lanterne cercetau fiecare tufiș din dumbravă și nu putea să-și 


13 


păstreze avantajul pe care îl avea faţă de ei. O ajungeau din 
urmă îi auzea cum strigă unul la celălalt. 

Ajunse, în cele din urmă, la șosea, și, cu un scâncet de 
ușurare, urcă șanțul de scurgere spre suprafaţa de prundiș pal. 
Îi tremurau în așa hal picioarele, că de-abia mai putea merge, 
dar o porni în direcţia satului. Nu ajunsese la prima curbă, când 
zări două faruri îndreptându-se încet spre ea, pâlpâind printre 
palmieri. O luă la fugă pe mijlocul șoselei. 

— Ajutor! strigă în arabă. Ajutaţi-mă, vă rog! 

Mașina luă curba și, până să fie orbită de faruri, văzu că e un 
Fiat mic, de culoare închisă. Rămase în mijlocul drumului, 
agitându-și brațele ca să-l oprească pe șofer, în lumina farurilor, 
ca și când s-ar fi aflat pe scena unui teatru. 

Fiat-ul opri în faţa ei și femeia alergă la portiera șoferului, 
smucind de clanţă: 

— Vă rog, trebuie să mă ajutaţi... 

Ușa se deschise dinspre interior cu atâta forţă, că o făcu pe 
Royan să se clatine. Șoferul sări în stradă și o apucă de 
încheietura mâinii rănite. O târî așa la Fiat și deschise portiera 
din spate. 

— Yusuf! Bacheet! strigă spre crângul cufundat în beznă. Am 
pus mâna pe ea! 

Se auziră strigătele de răspuns, iar lanternele se întoarseră în 
direcţia lor. Şoferul o forța să bage capul înăuntru, încercând să 
o arunce pe bancheta din spate, când ea își dădu seama că mai 
ținea încă piatra în mâna sănătoasă. Se întoarse încet, își făcu 
curaj, după care izbi cu pumnul în care strângea piatra în capul 
bărbatului, lovindu-l drept în tâmplă. Fără să mai scoată vreun 
sunet, acesta se prăbuși pe pietriș, unde rămase nemișcat. 

Royan lăsă piatra din mână și o luă la fugă pe șosea câto 
țineau picioarele, dar își dădu seama că se afla chiar în bătaia 
farurilor, care îi luminau fiecare mișcare. Se auzeau din nou 
strigătele celor doi bărbaţi din crâng care ajunseseră, aproape 
umăr la umăr, la șoseaua din spatele ei. 

Aruncând o privire peste umăr, îi zări pe amândoi apropiindu- 
se rapid și înţelese că singura ei șansă era să iasă de pe șosea și 
să intre la adăpostul întunericului. Se întoarse și se aruncă de pe 
mal. Se trezi imediat cufundată până la brâu în apele lacului. 

Din cauza beznei și a zăpăcelii, își pierduse simţul orientării. 
Nu realizase că ajunsese în punctul unde șoseaua ocolea digul 


14 


de la marginea apei. Ştia că nu avea timp să urce înapoi pe 
șosea, dar și că înaintea ei se întindeau pâlcuri dese de papirus 
și de stufăriș, care îi puteau servi ca adăpost. 

Înaintă cu greu prin apă, până simţi că fundul lacului îi 
alunecă brusc de sub picioare și se văzu silită să înoate. Incercă 
un bras ciudat, stânjenită de fuste și de braţul rănit. Chiar și așa, 
mișcările ei încete și furișe nu creau aproape nicio tulburare a 
suprafeței lacului și, până să ajungă bărbaţii de la șosea până în 
locul unde coborâse ea de pe mal, Royan era deja în mijlocul 
unui mănunchi de stuf. ` 

Intră în stufăriș și se lăsă să alunece în apă. Inainte ca nările 
să-i fie acoperite, simţi cum degetele de la picioare ating mâlul 
moale de pe fundul lacului. Rămase acolo fără să facă niciun 
zgomot, lăsându-și doar vârful capului la suprafaţă, cu faţa 
întoarsă în direcția opusă malului. Știa că părul ei negru nu avea 
să reflecte lumina lanternelor care examinau apa. 

Cu toate că apa îi venea peste urechi, auzea vocile agitate ale 
bărbaţilor de pe șosea. Aceștia își îndreptaseră lanternele către 
apă și încercau să lumineze stufărișul, în căutarea ei. Preţ de o 
clipă, una dintre raze îi jucă deasupra capului și ea trase adânc 
aer în piept, gata să se scufunde, când raza își schimbă direcţia 
și înțelese că nu o observaseră. 

Faptul că nu o văzuseră nici măcar la lumina directă a 
lanternelor îi dădu curaj să își ridice ușor capul, până izbuti să își 
scoată o ureche din apă și să deslușească vocile. 

Vorbeau arăbește și recunoștea glasul celui pe nume Bacheet. 
Părea să fie șeful celorlalţi, pentru că el împărțea ordinele: 

— Bagă-te-n apă, Yusuf, și scoate-o pe târfă de-acolo! 

Ea îl auzi pe Yusuf cum se lasă în jos și alunecă, până când 
lovește apa cu un plescăit. 

— Mai departe! îi porunci Bacheet. Acolo, în stufărișul ăla, pe 
care-l luminez cu lanterna. 

— E prea adâncă apa. Știi că nu pot să înot. O să-mi vină 
peste cap. 

— Acolo! Chiar în faţa ta! Printre trestiile alea. Îi văd capul, îl 
încurajă Bacheet, iar Royan se temu că îi dibuiseră ascunzișul. 

Se scufundă cât putu de adânc. 

Yusuf împroșca din greu cu apă în jurul lui, îndreptându-se 
spre locul unde ea stătea ascunsă în stufăriș, când, dintr-odată, 


15 


se porni o mișcare agitată, care îl făcu până și pe Yusuf să 
tresară. 

— Djinns! Dumnezeu să mă apere! răcni el, în timp ce un stol 
de rațe aciuate pe lac se înălţă brusc, lansându-se cu un zgomot 
puternic de aripi spre văzduhul întunecat. 

Yusuf porni înapoi spre mal și niciuna dintre amenințările lui 
Bacheet nu putu să-l facă să își continue vânătoarea. 

— Femeia nu e așa de importantă ca papirusul, protestă el, 
suind malul ce dădea în șosea. Fără el, nu vedem niciun ban. 
Oricum, știm cum să dăm de ea mai încolo. 

Intorcând puţin capul, Royan văzu lanternele mișcându-se 
înapoi, pe șosea, către Fiat-ul parcat, ale cărui faruri erau încă 
aprinse. Auzi cum sunt trântite portierele, apoi cum e turat 
motorul și mașina pleacă spre vilă. 

Era prea tulburată și îngrozită ca să facă vreo tentativă de a-și 
părăsi ascunzătoarea. Se temea că îl lăsaseră pe unul dintre ei 
să aștepte să-și facă apariţia pe șosea. Rămase în vârful 
picioarelor, cu apa până la nivelul buzelor, tremurând mai mult 
de șoc decât de frig, hotărâtă să aștepte răsăritul soarelui, 
înainte să se miște de-acolo. 

Abia mult mai târziu, când văzu scânteierea focului care 
lumina văzduhul și limbile flăcărilor șerpuind printre palmieri, 
uită de grija pentru propria persoană și se târî la mal. 

Îngenunche în noroiul de la marginea apei, tremurând și 
răsuflând din greu, slăbită din cauza șocului, a sângelui pierdut 
și a fricii, și cercetă cu privirea flăcările ce se zăreau prin vălul 
părului ei des și al apei care îi intra în ochi. 

— Vila! șopti ea. Duraid! Dumnezeule, nu! Nu! 

Se sili să se ridice și porni cu pași șovăielnici spre casa în 
flăcări. 


t Capitolul 2 


Bacheet opri motorul și stinse farurile Fiat-ului, înainte să 
ajungă pe aleea ce ducea la vilă și lăsă mașina sub terasă. 

leșiră toţi trei din Fiat și urcară treptele de piatră până pe 
terasa pavată cu dale. Corpul lui Duraid zăcea tot acolo, lângă 
heleșteu, unde îl lăsase Bacheet. Trecură pe lângă el fără să-i 
arunce nicio privire și se duseră întins în biroul acestuia. 


16 


Bacheet puse pe masă geanta ieftină din nailon pe care o 
căra după el: 

— Am pierdut și-așa destul de mult timp. Trebuie să-i dăm 
bătaie. 

— Yusuf e de vină, protestă șoferul Fiat-ului. A lăsat femeia 
să-i scape printre degete. 

— Ai avut și tu ocazia să pui mâna pe ea pe șosea, se stropși 
Yusuf. N-ai fost mai breaz decât mine. 

— Ajunge! îi potoli Bacheet pe amândoi. Dacă vreţi să vedeţi 
vreun ban, ar fi bine să nu mai faceţi nicio greșeală de-acum 
încolo. 

Cu ajutorul lanternei, Bacheet descoperi sulul care rămăsese 
în capul mesei. 

— Asta e - era sigur, căci îi fusese arătată o fotografie de-a 
lui, așa că nu avea cum să greșească. Vor totul - harta și 
fotografiile. Și cărţile, hârtiile, tot ce e pe masă și la care ei 
lucrau. Să nu lăsați nimic! 

Strânseră rapid totul în geantă și Bacheet trase fermoarul: 

— Acum să ne ocupăm de Doktari. Aduceți-l aici! 

Ceilalţi doi ieșiră pe terasă și se aplecară deasupra corpului. 

Îl apucă fiecare de câte o gleznă și îl târâră pe toată terasa, 
ca să-l bage în birou. Ceafa lui Duraid se lovi de treapta de 
piatră de la intrare și sângele desenă o dâră umedă și 
alunecoasă pe lespezile ce sclipeau la lumina lanternei. 

— Adu lampa! ordonă Bacheet, iar Yusuf se întoarse pe terasă 
și culese lampa cu ulei din locul unde o scăpase Duraid. 

Flacăra se stinsese. Bacheet duse obiectul la ureche și îl 
scutură. 

— E plină, remarcă satisfăcut și deșurubă capacul. Bine, se 
adresă celorlalţi, duceți geanta la mașină! 

În timp ce aceștia se grăbeau să-i execute ordinul, Bacheet 
stropi cu ulei de parafină cămașa și pantalonii lui Duraid, apoi se 
duse la rafturi și varsă restul combustibilului peste cărțile și 
manuscrisele înţesate acolo. 

Aruncă lampa goală și căută cutia de chibrituri de sub 
dishdasha. Aprinse un chibrit și îl apropie de dâra de ulei de 
parafină ce se scurgea pe bibliotecă. Lemnul se aprinse imediat, 
iar flăcările se răspândiră în sus, îndoind și înnegrind marginile 
manuscriselor. Bărbatul se îndepărtă și se întoarse la locul unde 


17 


zăcea Duraid. Aprinse încă un chibrit, pe care îl lăsă să cadă pe 
cămașa scăldată în sânge și ulei de parafină. 

O perdea de flăcări albastre dansă pe pieptul lui Duraid. 
Culoarea se schimbă atunci când flăcările începură să devoreze 
bumbacul cămâășii și carnea de sub material. Acestea deveniră 
portocalii, iar din vârful limbilor lor unduitoare un fum cenușiu 
se încolăcea în spirale. 

Bacheet alergă la ușă, traversă în goană terasa și cobori 
treptele. Când se urcă pe bancheta din spate a Fiat-ului, șoferul 
demară în trombă și cobori pe alee. 


t Capitolul 3 


Durerea îl făcu pe Duraid să se trezească. Doar o suferinţă 
atât de intensă reușise să îl aducă înapoi din locul acela 
îndepărtat unde se rătăcise, la hotarul dintre viaţă și moarte. 

Gemu. Primul lucru de care își dădu seama când își recăpătă 
cunoștința era mirosul propriului corp în flăcări; apoi agonia îl 
izbi cu toată forţa. Un tremur violent îi cuprinse tot trupul, 
făcându-l să deschidă ochii și să se uite în jos, să vadă ce-i cu el. 

Veșmintele i se înnegreau și fumegau, iar durerea nu se 
compara cu nicio altă senzaţie pe care-i fusese dat s-o trăiască 
vreodată. Vag, realiză că toată odaia era cuprinsă de flăcări. 
Fumul și valurile de căldură îl inundau, așa că de-abia reușea să 
mai distingă conturul ușii. 

Suferinţa era atât de cumplită, că-și dorea să se termine totul. 
Își dorea să moară în acel moment, să nu fie nevoit să mai 
suporte nimic. Atunci, își aduse aminte de Royan. Încercă să-i 
rostească numele, dar de pe buzele arse și înnegrite nu ieși 
niciun sunet. Numai gândul la ea îi dădu puterea să se miște. Se 
rostogoli o dată și arșița îi atacă spatele, care, până în 
momentul acela, fusese protejat. Scoase un geamăt puternic și 
se rostogoli încă o dată, apropiindu-se puţin de ușă. 

Fiecare mișcare însemna un efort uriaș și-i ducea agonia în 
pragul paroxismului, dar, când se rostogoli din nou pe spate, își 
dădu seama că o gură de aer proaspăt intra pe ușa deschisă 
alimentând flăcările. Își umplu cât putu de mult plămânii cu 
aerul dulce al deșertului și se mai învioră, îndeajuns cât să se 


18 


târască dincolo de prag și să atingă lespezile răcoroase ale 
terasei. 

Hainele și trupul încă îi erau cuprinse de flăcări. Se lovi ușor 
peste piept, încercând să stingă focul, însă mâinile i se 
transformaseră în gheare negre, aprinse. 

Atunci își aminti de heleșteu. Gândul că și-ar putea cufunda 
trupul chinuit în apa rece îi dădu forța să mai facă un ultim efort: 
se târî și se răsuci pe dale până acolo, precum un șarpe cu șira 
spinării zdrobită. 

Mirosul înțepător al cărnii ce încă ardea îl sufocă și îl făcu să 
tușească de câteva ori, dar se încăpăţână să se târască mai 
departe. Când se rostogoli cu un plescăit în heleșteu simţi cum 
bucăţi din corpul lui fript rămân lipite de cornișa de piatră. Se 
auzi un fâșâit și norul alb de abur ce se ridică din carnea încinsă 
îi întunecă vederea și, pentru câteva secunde, crezu că a orbit. 
Apa rece în care-și scufundase carnea jupuită și încinsă îl aduse 
în pragul agoniei, făcându-l să-și piardă cunoștința. 

Când reveni la realitate, înălță capul și, prin norii negri de 
fum, zări o siluetă care se clătina pe treptele din capătul celălalt 
al terasei, dinspre grădină. 

Pe moment, îi trecu prin cap că era o fantomă din coșmarul 
lui, dar când flăcările ce mistuiau vila îi luminară fața, o 
recunoscu pe Royan. Părul ei lung îi atârna încâlcit peste fată, 
hainele îi erau sfâșiate, mustind a apă din lac și pătate de noroi 
și alge verzi. Avea mâna dreaptă înfășurată în niște zdrențe 
pline de noroi, prin care răzbătea sângele, roz din cauza apei. 

Ea nu-l văzu. Se opri în mijlocul terasei și rămase cu ochii plini 
de groază la odaia în flăcări. Era oare Duraid înăuntru? Porni 
către casă, însă arșiţa era ca un zid și o făcu să încremenească 
pe loc. În clipa aceea, acoperișul se prăbuși, trimițând o coloană 
bubuitoare de scântei și flăcări în înaltul cerului. Ea se dădu 
înapoi, punându-și mâna în față ca să se protejeze. 

Duraid încercă să o strige, dar din gâtul uscat de fum nu ieșea 
niciun sunet. Royan se îndepărtă și începu să coboare treptele. 
El își dădu seama că se ducea, probabil, să caute ajutor. Duraid 
făcu un efort uriaș și reuși să scoată printre buzele negre și 
acoperite de bășici un croncănit ca de cioară. 

Royan se răsuci pe călcâie, îl fixă cu privirea și scoase un 
țipăt. Capul lui nu mai avea nimic omenesc. Părul i se pârlise și 
dispăruse și fâșii de piele îi atârnau pe obraji și bărbie. Bucăţi de 


19 


carne vie se vedeau prin masca de crustă neagră. Femeia se 
dădu înapoi, ca și când ar fi fost în faţa unui monstru hidos. 

— Royan, croncăni el, cu o voce aproape imposibil de 
recunoscut. 

Înălță o mână spre ea, ca o chemare, iar ea alergă la heleșteu 
și apucă mâna întinsă. 

— În numele Fecioarei, ce ţi-au făcut? suspină ea, dar, când 
vru să îl tragă din apă, pielea se jupui și ea rămase cu bucata 
aceea, ce semăna cu o mănușă oribilă de chirurgie în mână, 
dezvelindu-i degetele sângerânde și acoperite de carne vie. 

Royan căzu în genunchi lângă cornișă și se aplecă să îl ia în 
braţe. Ştia că nu avea cum să-l ridice fără să îi înrăutățească 
starea. Tot ce putea să facă era să îl ţină în braţe și să încerce 
să îi ofere puţină alinare. Işi dădea seama că acela era sfârșitul 
nimeni nu ar fi putut să supravieţuiască unor asemenea răni 
înfiorătoare. 

— O să vină în curând și ajutoarele, îi șopti pe arăbește. 
Trebuie să fi văzut cineva flăcările. Curaj, bărbate, trebuie să 
apară ajutoarele! 

El se zvârcolea, cuprins de convulsii, în braţele ei, torturat de 
rănile mortale și sfâșiat de efortul de a spune ceva. 

— Papirusul? de-abia se auzi. 

Royan ridică ochii spre dezastrul care le cuprinsese casa și 
clătină din cap: 

— S-a dus. E ars sau furat. 

— Să nu renunţi la el, bolborosi el. Toată munca noastră... 

— S-a dus, repetă ea. Nimeni n-o să ne creadă fără... 

— Nu! protestă el cu voce slabă, dar hotărâtă. Pentru mine, 
ultima mea... 

— Nu spune asta, îl imploră ea. O să te faci bine. 

— Promite-mi, îi ceru el. Promite-mi)! 

— Nu avem niciun sponsor. Sunt singură. Nu pot să fac asta 
singură. 

— Harper! spuse el. 

Royan se apropiase atât de tare, că atingea cu urechea 
buzele lui arse. 

— Harper, repetă el. Un om... puternic... tare... deștept... și 
atunci îl înţelese. 

Harper, firește, era cel de-al patrulea și ultimul nume de pe 
lista lui cu sponsori. Cu toate că era ultimul pe listă, ea știuse 


20 


dintotdeauna că ordinea preferințelor lui Duraid era inversă. 
Nicholas Quenton-Harper era prima lui alegere. Vorbise adesea 
despre el cu respect și căldură și, câteodată, chiar cu venerație. 

— Dar ce să-i spun? Nici nu mă cunoaște. Cum să-l conving? 
Al șaptelea papirus a dispărut. 

— Ai încredere în el, șopti el. Om bun. Ai încredere... 

Se simţea în glasul lui că era o rugăminte teribilă. 

Atunci ea își aminti de carnețelul cu notițe din apartamentul 
lor de la Giseh, de la marginea capitalei, Cairo, și de materialul 
despre Taita din memoria computerului ei. Nu era totul pierdut. 

— Da, confirmă ea, îţi promit, bărbate, îți promit! 

Chiar dacă trăsăturile mutilate nu erau în stare să redea nicio 
expresie a sentimentelor omenești, se simţi ecoul slab al 
împăcării în vocea lui, când murmură: „Floricica mea”. Apoi, lăsă 
capul să-i cadă în piept și muri în braţele ei. 

Sătenii o găsiră pe Royan în aceeași poziţie, îngenuncheată 
lângă apă, ţinându-l în braţe și șoptindu-i vorbe de încurajare. 
Între timp, flăcările scăzuseră în intensitate și lumina slabă a 
zorilor le făcea să pară tot mai șterse. 


t Capitolul 4 


Toți membrii din conducerea muzeului și de la Departamentul 
Antichităţilor asistară la slujba de înmormântare din biserica 
aflată în oază. Până și Atalan Abou Sin, ministrul Culturii și 
Turismului, care fusese superiorul lui Duraid, sosise de la Cairo 
în Mercedes-ul oficial, de culoare neagră, dotat cu aer 
condiționat. 

Se așezase în spatele lui Royan și, cu toate că era musulman, 
se alăturase corului ce dădea răspunsurile în cadrul slujbei. 
Nahoot Guddabi stătea lângă unchiul său. Mama lui Nahoot era 
sora mai mică a ministrului, lucru care, după cum remarcase cu 
sarcasm Duraid, compensa din plin lipsa de calități sau 
experiență a nepotului în domeniul arheologiei, ca și 
incapacitatea lui ca administrator. 

Afară, începuse zăduful. Temperatura depășea treizeci de 
grade și până și atmosfera din biserica întunecoasă de rit copt 
devenise înăbușitoare. Royan simţea că se sufocă în norii groși 
de fum de tămâie, ameţită și de zumzăitul monoton al preotului 


21 


în negru, care intona cuvintele slujbei străvechi. Copcile de la 
brațul drept o ţineau și o ardeau și, de fiecare dată când își 
arunca privirea spre coșciugul lung și negru, din faţa altarului 
împodobit și aurit, imaginea îngrozitoare a capului chel și pârlit 
al lui Duraid îi apărea în faţa ochilor, făcând-o să se clatine pe 
scaun; trebui să se ţină de el ca să nu se prăbușească. 

In cele din urmă se sfârși totul și Royan reuși să-și găsească 
evadarea în aerul de afară și sub soarele deșertului. Îndatoririle 
ei însă nu se terminaseră. Fiind persoana cea mai apropiată de 
cel decedat, locul ei era imediat în urma coșciugului, în 
procesiunea ce ducea la cimitirul dintre pâlcurile de palmieri, 
unde rudele lui Duraid îl așteptau ca să îl așeze să se 
odihnească în cavoul familiei. 

Inainte să se întoarcă la Cairo, Atalan Abou Sin veni să-i 
strângă mâna și să îi spună câteva cuvinte de condoleanţe: 

— Ce lucru îngrozitor, Royan! L-am contactat personal pe 
ministrul de Interne. Vor pune mâna pe animalele responsabile 
de mârșăvia asta, crede-mă! Poţi să te întorci la muzeu în clipa 
când te simţi în stare, o asigură el. 

— Voi fi la birou luni, răspunse ea. 

El își scoase agenda de buzunar din jacheta costumului închis, 
la două rânduri. O consultă și își făcu o notiță, înainte să se uite 
din nou la văduvă: 

— Atunci, treci să mă vezi la minister după-amiază. La patru, 
preciză el. 

Acestea fiind zise, se îndreptă spre Mercedes-ul care îl 
aștepta, în timp ce Nahoot Guddabi veni la ea să îi strângă 
mâna. Deși avea tenul livid și dedesubtul ochilor negri se 
vedeau câteva pete de culoarea cafelei, era un om înalt, 
elegant, cu păr des și ondulat și dinţi de un alb strălucitor. Purta 
un costum croit impecabil și emana un ușor parfum de colonie 
scumpă. Avea o mină gravă și tristă. 

— A fost un om bun. Îi purtam lui Duraid cea mai mare stimă, 
o asigură pe Royan, care dădu ușor din cap, fără să răspundă 
minciunii sfruntate. 

Duraid și adjunctul său nu se înghițeau unul pe celălalt. Lui 
Nahoot nu i se permisese să lucreze la descifrarea papirusurilor 
lui Taita; i se interzisese în special accesul la cel de-al șaptelea 
sul, iar acesta era un puternic motiv de vrăjmășie între cei doi. 


22 


— Sper că o să-ţi depui candidatura pentru postul de director, 
Royan, îi zise. Ai toate calităţile care să te recomande pentru 
asta. 

— Mulţumesc, Nahoot, ești foarte amabil. N-am avut timp să 
mă gândesc la ce voi face, dar tu nu-ţi depui candidatura? 

— Firește! confirmă el. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fiu 
singurul candidat. Poate c-o să-mi sufli postul de sub nas, îi 
acordă el un zâmbet de complezență. 

Știa că se află în lumea arabă, unde femeile nu se bucură de 
prea multe drepturi, și-apoi, el era nepotul ministrului. Nahoot 
era cât se poate de conștient că sorții îl favorizau. 

— Prieteni în rivalitate? întrebă. 

— Prieteni, cel puţin, surâse ea trist. O să am nevoie de cât 
mai mulți pe viitor. 

— Ştii că ai mulţi prieteni. Toată lumea din departament te 
îndrăgește, Royan! 

Cel puţin asta era adevărat, presupunea ea. 

— Pot să te duc cu mașina în Cairo? continuă el pe același ton 
amabil. Sunt sigur că unchiul n-ar avea nimic împotrivă. 

— Mulţumesc, Nahoot, dar mașina mea e-aici și trebuie să 
rămân în oază, în seara asta, ca să rezolv unele dintre 
problemele lăsate de Duraid. 

Spusese o minciună. Avea de gând să se ducă la 
apartamentul din Giseh chiar în acea seară, dar, din motive de 
care nici măcar ea nu era sigură, nu dorea ca Nahoot să îi 
cunoască planurile. 

— Atunci, ne vedem luni, la muzeu. 

Royan părăsi oaza de cum reuși să scape de rude, prieteni de 
familie și săteni, dintre care mulţi lucraseră pentru familia lui 
Duraid cea mai mare parte a vieţii. Se simţea amorţită și izolată, 
așa că toate condoleanțele și predicile pioase i se păreau fără 
noimă și nu-i aduceau nicio alinare. 

Chiar și la ora aceea înaintată, șoseaua ce traversa deșertul 
era aglomerată, șiruri de mașini circulând constant în ambele 
direcţii, pentru că a doua zi era vineri, după care venea sabatul. 
Işi eliberă braţul rănit din suportul de la gât și descoperi că nu o 
împiedică prea mult la condus. Reușea să scoată un timp destul 
de bun. Chiar și așa, abia pe la cinci după-amiaza ajunse să 
distingă pe fundalul cafeniu-roșcat al deșertului linia verde ce 


23 


marca începutul fâșiei înguste de pământ irigat și cultivat de-a 
lungul Nilului, marea arteră a Egiptului. 

Ca de obicei, traficul deveni tot mai aglomerat, pe măsură ce 
se apropia de capitală, și se lăsase deja întunericul, când ajunse 
la blocul de apartamente din Giseh, de unde se vedeau atât 
fluviul cât și acele măreţe monumente de piatră ce se înălțau cu 
atâta mândrie spre cerul înstelat și care erau pentru ea simbolul 
inimii și al istoriei ţării ei. 

Lăsă vechiul Renault verde al lui Duraid în parcarea subterană 
a clădirii și luă liftul până la ultimul etaj. 

Descuie și înlemni în pragul ușii. Salonașul fusese întors pe 
dos - până și carpetele fuseseră ridicate și tablourile de pe 
pereţi rupte. Inmărmurită, se strecură printre bucăţi de mobilă 
distrusă și obiecte decorative sparte. Aruncă o privire în 
dormitor, în timp ce traversa holul, și descoperi că nici acesta nu 
scăpase furiei agresorului. Hainele ei și ale lui Duraid erau 
împrăștiate pe toată podeaua, iar ușile dulapurilor se căscau 
larg. Una dintre ele era chiar smulsă din balamale. Patul era 
răsturnat, cearșafurile și pernele aruncate cât colo. 

Cutiile și sticluțele cu produse cosmetice și parfumuri din baie 
fuseseră sparte, iar mirosul era atât de puternic, încât te 
ameţea, iar Royan nu se simţea în stare să intre acolo. Știa prea 
bine ce avea să găsească. In schimb, se îndreptă spre încăperea 
spațioasă pe care o folosiseră drept birou și atelier de cercetare. 

In haosul de-acolo, primul lucru pe care îi căzură ochii și 
pentru care simţi un regret profund fu setul de șah antic, dăruit 
de Duraid drept cadou de nuntă. Tabla cu pătrăţele de marmură 
neagră și fildeș fusese spartă în două, iar piesele aruncate prin 
toate colțurile, cu o violenţă răzbunătoare și inutilă. Se aplecă și 
culese de jos regina albă: avea capul smuls. 

Ținând regina în mâna sănătoasă, se duse ca o somnambulă 
la biroul de sub fereastră. Computerul ei era devastat. 
Spărseseră ecranul și ciopârțiseră unitatea principală cu ceva ce 
părea a fi un topor. Işi dădu seama dintr-o privire că nu mai 
avea cum să recupereze nicio informaţie din memorie; nu putea 
fi reparat. 

Se uită în sertarul unde își ţinea dischetele. Și acesta, ca și 
celelalte sertare, fusese smuls și trântit de podea. Erau toate 
goale, firește; o dată cu dischetele, dispăruseră și carneţelele, și 
fotografiile. Ultimele ei legături cu cel de-al șaptelea papirus se 


24 


pierduseră. După trei ani de cercetări, dovezile pe care le 
avusese se duseseră pe apa sâmbetei. 

Se prăbuși pe podea, ca un om bătut și ajuns la capătul 
puterilor. Braţul începuse să o doară iar și se simțea singură și 
vulnerabilă, cum nu mai fusese niciodată în toată viaţa ei. Nu 
crezuse că Duraid avea să îi lipsească atât de mult. Umerii 
începură să-i tresalte și simţi cum o podidesc lacrimile, ţinute 
așa de bine în frâu până atunci. Incercă să și le stăpânească, dar 
îi ardeau pleoapele, și atunci le lăsă să curgă în voie. Rămase 
printre ruinele vieții ei și plânse până când i se uscară toate 
lacrimile, după care se încovrigă pe covorul plin de resturi și se 
lăsă furată de somnul epuizării și al disperării. 


t Capitolul 5 


Până luni dimineaţă, reușise să-și pună puţină ordine în viaţă. 
Poliţia venise la apartament și îi luase o declaraţie, după care 
Royan curăţase mizeria din casă. Lipise până și capul reginei 
albe. Când părăsi apartamentul și urcă în Renault-ul verde, își 
simțea brațul mai ușor și, chiar dacă nu era prea veselă, cel 
puţin se simţea mai optimistă, sigură de ce avea de făcut. 

Ajunsă la muzeu, se duse direct la biroul lui Duraid și se 
enervă când văzu că Nahoot i-o luase înainte. Acesta îi 
supraveghea pe doi gardieni care strângeau obiectele personale 
ale lui Duraid. 

— Ai fi putut da dovadă de atâta consideraţie, încât să mă lași 
pe mine să fac asta! îi spuse pe un ton tăios, la care el îi 
răspunse cu un rânjet cuceritor: 

— Imi pare rău, Royan! M-am gândit că pot să te ajut. 

Fuma un trabuc gros, turcesc, a cărui aromă greoaie, de 
mosc, Royan o detesta. 

Se duse la biroul soţului ei și deschise sertarul din dreapta, 
sus: 

— Aici era agenda soțului meu. Acum a dispărut. Ai văzut-o 
cumva? 

— Nu, în sertarul ăla nu era nimic, se uită Nahoot pentru 
confirmare la cei doi gardieni, care își târșâiră picioarele și 
clătinară din cap. 


25 


„Nici nu mai contează”, se gândi ea. Agenda nu conţinea 
lucruri de interes vital. Duraid se bazase întotdeauna pe ea 
pentru înregistrarea şi stocarea datelor importante și 
majoritatea acestora se aflaseră în memoria computerului. 

— Mulţumesc, Nahoot! îl concedie ea. Am să termin eu ce mai 
e de făcut aici. Nu vreau să te ţin din treabă. 

— Dacă ai nevoie de ajutor, Royan, te rog să-mi spui! 

Și cu asta se înclină ușor și o părăsi. _ 

Nu-i trebui mult timp să termine treaba în biroul lui Duraid. li 
puse pe cei doi paznici să care cutiile cu lucrurile lui la ea în 
birou și să le așeze una peste alta, sprijinite de perete. Până la 
prânz, se ocupă cu punerea în ordinea a propriilor afaceri și, 
când termină, văzu că mai avea o oră la dispoziţie, până la 
întâlnirea cu Atalan Abou Sin. 

Dacă voia să respecte promisiunea făcută lui Duraid, atunci 
avea să lipsească pentru o vreme. Dorind să-și ia rămas-bun de 
la toate comorile ei preferate, cobori în secțiunea deschisă 
marelui public din uriașa clădire. 

Lunea era o zi aglomerată, iar sălile cu exponate erau 
înțesate cu grupuri de turiști. Se îngrămădeau cu toții în spatele 
ghizilor, precum turma care-și urmează păstorul. Se înghesuiau 
în jurul celor mai faimoase exponate și ascultau cum ghizii își 
recitau discursurile învățate pe dinafară în toate limbile din 
Turnul Babel. 

Încăperile de la etajul al doilea, ce conţineau tezaurul lui 
Tutankhamon, erau atât de aglomerate, că trebui să își scurteze 
vizita acolo. Reuși să ajungă la caseta în care era expusă 
minunata mască mortuară din aur a copilului-faraon. Așa cum se 
întâmpla de fiecare dată, măreţia și vraja ei o făcură să respire 
mai greu, iar bătăile inimii i se întețiră. Totuși, în timp ce stătea 
acolo, înghiontită de două turiste de vârstă mijlocie, asudate și 
cu piepturi largi, nu putu să nu se întrebe, așa cum o făcuse de- 
atâtea ori până atunci, ce bogății trebuie să se fi găsit în 
mormântul marilor Ramses, dacă un asemenea regișor 
nesemnificativ se dusese pe lumea cealaltă cu o astfel de 
minune a creaţiei peste faţa mumificată. Ramses al II-lea, cel 
mai măreț din familia regilor cu acel nume, domnise timp de 
șaizeci și șapte de ani și petrecuse toate acele decenii 
acumulând comori funerare din vastele teritorii cucerite. 


26 


Royan se duse apoi să își aducă omagiul bătrânului rege. 
După treizeci de secole, Ramses al II-lea dormea somnul de veci 
cu o expresie senină și gânditoare pe trăsăturile colţuroase. 
Pielea avea o strălucire ușoară, ca de marmură. Șuviţele răzlețe 
de păr blond erau vopsite cu henna. Mâinile, vopsite cu aceeași 
substanţă, erau lungi, subțiri și elegante. Cu toate acestea, era 
învelit doar într-un veșmânt simplu, de in. Jefuitorii de morminte 
desfăcuseră până și bandajele în care fusese înfășurată mumia, 
ca să pună mâna pe amuletele și scarabeii dintre cârpele de in, 
așa că trupul îi era aproape gol. Când fuseseră descoperite 
aceste rămășițe, în 1881, în peștera din stâncă de la Deir El 
Bahari, unde erau ascunse mumiile regale, doar bucăţica de 
papirus de pe pieptul mumiei îi atesta descendența. 

Exista, probabil, o morală în toate astea, presupunea ea, dar, 
în timp ce stătea în faţa acestor rămășițe jalnice, se întreba, 
încă o dată, după cum făcuse de-atâtea ori împreună cu Duraid, 
dacă scribul Taita spusese adevărul, dacă undeva, departe, în 
sălbăticia munţilor Africii, mai exista un alt mare faraon care 
dormea netulburat, înconjurat de comorile sale, rămase intacte. 
Numai ideea era de ajuns să o facă să se înfioare de emoție și 
să-i facă pielea ca de găină la rădăcina părului negru de pe 
ceafă. 

— Ti-am făcut o promisiune, bărbate, șopti în arabă. Am s-o 
îndeplinesc pentru tine și în amintirea ta, căci tu ai fost 
deschizătorul de drumuri. 

Se uită la ceasul de la mână în timp ce cobora scara 
principală. Mai avea un sfert de oră până la întâlnirea cu 
ministrul și știa prea bine cum avea să își petreacă timpul rămas 
la dispoziţie. Avea să viziteze un exponat aflat într-una dintre 
sălile laterale, mai puţin frecventate. Ghizii muzeului își 
îndrumau rareori turiștii în partea aceea și, dacă o făceau, era 
din dorinţa de a scurta drumul până la statuia lui Amenhotep. 

Royan se opri în faţa unei vitrine ce ajungea din podea până 
la tavanul sălii înguste. Era înţesată cu artefacte mărunte, 
unelte și arme, amulete, vase și ustensile, dintre care cea mai 
recentă era din timpul dinastiei Noului Regat, în jurul anului 
1100 î.Hr., pe când cea mai veche supravieţuise perioadei 
întunecate a Vechiului Regat, în urmă cu aproape cinci mii de 
ani. Catalogarea acestor fragmente de tezaur era rudimentară. 
Multe dintre obiecte nici nu erau descrise. 


27 


În colţul cel mai îndepărtat, pe raftul de sus, erau expuse 
bijuterii, inele și sigilii. Lângă fiecare sigiliu era o bucată de 
ceară, pe care era imprimat semnul fiecăruia dintre ele. 

Royan îngenunche să examineze mai îndeaproape unul dintre 
aceste artefacte. Micul sigiliu din lapislazuli, aflat în mijlocul 
celorlalte obiecte, era superb sculptat. În antichitate, piatra de 
lapis constituia un material rar și preţios, care nu se găsea în 
stare naturală în Imperiul Egiptean. Imprimarea în ceară înfățișa 
un șoim cu o aripă frântă, iar Royan putea să citească fără efort 
inscripţia de dedesubt: TAITA, SCRIBUL MAREȚEI REGINE. 

Era sigură că e vorba de același om, pentru că Taita folosise 
simbolul șoimului mutilat drept autograf și în papirusuri. Se 
întreba cine și unde găsise flecușteţul acela. Probabil că niște 
țărani îl furaseră din mormântul pierdut al bătrânului sclav și 
scrib, dar n-avea cum să afle niciodată cu certitudine. 

— Iti baţi joc de mine, Taita? Să fie asta doar o farsă pe care 
ai pus-o bine la punct? Râzi de mine până și-acum, din 
mormântul tău neștiut de nimeni? 

Se apropie și mai mult, până atinse cu fruntea geamul rece: 

— Îmi ești prieten, Taita, sau dușman necruţător? 

Se ridică și-și scutură praful de pe fustă. 

— O să vedem. O să intru cu tine în joc și mai vedem noi cine 
câștigă la sfârșit, îi promise ea. 


t Capitolul 6 


Ministrul n-o lăsă să aștepte decât vreo câteva minute, până 
ce secretarul o conduse în cabinetul lui. Atalan Abou Sin purta 
un costum de culoare închisă, din mătase lucitoare, și stătea la 
birou, cu toate că Royan știa că prefera un veșmânt mai comod 
și o pernă așezată pe carpetele de pe podea. El îi înțelese 
nedumerirea mută și zâmbi stânjenit: 

— Am o întâlnire cu niște americani ceva mai târziu. 

Îl plăcea. Fusese întotdeauna înţelegător cu ea și lui îi datora 
slujba de la muzeu. Majoritatea bărbaţilor ar fi refuzat cererea 
lui Duraid de a avea o femeie pe post de asistent, mai ales că 
era vorba de propria soţie. 

O întrebă de sănătate, iar ea îi arătă braţul bandajat: 

— Imi scot copcile peste zece zile. 


28 


Urmă o discuţie politicoasă despre diverse lucruri 
neînsemnate. Doar occidentalii puteau fi atât de lipsiţi de tact, 
încât să treacă direct la miezul problemei. Totuși, ca să îl scape 
de o situaţie jenantă, Royan profită de prima ocazie ca să-i 
spună: 

— Simt că am nevoie de ceva timp în care să fiu singură, să 
mă ocup de mine. Trebuie să-mi revin după pierderea suferită și 
să mă hotărăsc ce am de făcut de-acum înainte, fiindcă sunt 
văduvă. V-aș fi recunoscătoare dacă mi-aţi aproba cererea de a- 
mi lua un concediu fără plată de cel puţin șase luni. Vreau să 
plec să stau în Anglia, cu mama. 

Atalan își exprimă sincer îngrijorarea, dar o rugă: 

— Să nu ne părăsești prea mult timp, te rog! Munca pe care o 
faci aici e neprețuită. Avem nevoie de tine să continui treaba 
începută de Duraid. 

Nu reuși totuși să-și ascundă pe deplin sentimentul de 
ușurare. Ea știa că se așteptase să își depună candidatura 
pentru postul de director. Probabil că discutase cu nepotul lui 
despre asta. Numai că el era un om prea drăguţ ca să-i facă 
plăcere să o anunțe că nu fusese aleasă pentru acea funcţie. 
Lucrurile începuseră să se schimbe și în Egipt, femeile ieșeau 
din tiparele tradiţionale, însă nu atât de rapid. Știau amândoi că 
postul de director trebuia să fie ocupat de Nahoot Guddabi. 

Atalan o conduse până la ușa cabinetului strângându-i mâna 
la despărţire și, pe când cobora cu liftul, ea se simţi cuprinsă de 
un sentiment de ușurare și de eliberare. 

Lăsase Renault-ul la soare, în parcarea ministerului. Când 
deschise portiera, înăuntru aerul era atât de încins, că se putea 
coace pâine. Lăsă toate geamurile și vântură portiera ca să 
forțeze aerul încins să iasă, dar locul șoferului tot îi ardea 
coapsele atunci când se așeză în spatele volanului. 

De cum ieși pe poartă, fu înghițită de furnicarul traficului din 
Cairo. Se târî în urma unui autobuz aglomerat care, la intervale 
regulate, emana câte un nor de fum albastru ce învăluia 
Renault-ul. Problema traficului părea să fie una dintre cele fără 
soluţie. Erau atât de puţine locuri de parcare, încât 
autovehiculele opreau în șiruri paralele de câte trei sau patru la 
marginea șoselei, strangulând circulaţia din centru la o singură 
bandă. 


29 


Când autobuzul din faţă frână și o obligă și pe ea să se 
oprească, Royan zâmbi, aducându-și aminte de gluma veche ce 
spunea că unii șoferi care parcaseră lângă bordură erau nevoiţi 
să-și abandoneze acolo mașinile, pentru că nu aveau să fie 
niciodată în stare să le scoată din blocaj. Poate că era acolo un 
sâmbure de adevăr, pentru că unele dintre vehiculele pe care le 
vedea nu fuseseră mișcate de săptămâni întregi. Parbrizele erau 
complet acoperite de praf și multe dintre ele aveau roţile 
dezumflate. 

Işi aruncă privirea în oglinda retrovizoare. Un taxi oprise doar 
la câţiva centimetri de bara ei de protecţie și, în spatele lui, 
circulaţia era blocată. Numai motocicliștii mai aveau libertate de 
mișcare. Chiar în timp ce se uita în oglindă, unul dintre aceștia 
se strecură prin mulțimea de mașini cu o nepăsare sinucigașă. 
Era o Honda roșie, de 200 cc, care trecuse prin multe și era atât 
de prăfuită, că abia i se distingea culoarea. Pe locul din spate 
era cocoțat un pasager care, asemenea șoferului, își acoperise 
partea inferioară a feței cu colțurile basmalei, ca mijloc de 
protecţie împotriva gazelor de eșapament și a prafului. 

Trecând pe banda necirculabilă, Honda se strecură prin 
spaţiul îngust dintre taxi și mașinile parcate lângă bordură, 
trecând la milimetru pe lângă ele. Şoferul taxiului făcu un gest 
obscen cu degetul mare și cel arătător și îl chemă pe Alah drept 
martor că motociclistul era, pe cât de nebun, pe atât de prost. 

Honda încetini puţin când ajunse lângă Renault-ul lui Royan, 
iar pasagerul se aplecă și, prin geamul deschis, azvârli ceva pe 
locul din dreapta, de lângă ea. Imediat după aceea, șoferul 
acceleră atât de brusc, încât roata din faţă se ridică pentru 
câteva secunde. Intoarse motocicleta cu o singură mișcare și 
plecă în viteză pe străduţa laterală ce dădea din șoseaua 
principală, evitând în ultimul moment lovirea unei bătrâne. 

Când pasagerul de pe motocicletă își întoarse capul să se uite 
la ea, vântul îi smulse bucata de bumbac alb de pe faţă și Royan 
rămase șocată să-l recunoască pe bărbatul pe care îl văzuse 
ultima oară în lumina farurilor Fiat-ului, pe drumul de lângă 
oază: 

= Yusuf! 

In timp ce Honda se făcea nevăzută, ea coborî ochii spre 
obiectul care fusese aruncat pe scaunul de lângă ea. Avea 
formă de ou, iar suprafața metalică segmentată era vopsită în 


30 


nuanţa de verde folosită de armată. Văzuse de-atâtea ori 
obiectul la televizor, în filmele vechi de război, încât recunoscu 
imediat grenada cu fragmentare și, în aceeași clipă, își dădu 
seama că inelul de siguranţă fusese scos, iar proiectilul urma să 
explodeze dintr-un moment în altul. 

Fără să mai stea pe gânduri, puse mâna pe clanţă și se 
împinse cu toată puterea în portieră; aceasta se deschise și ea 
se rostogoli pe șosea. Piciorul îi alunecă de pe ambreiaj și 
Renault-ul porni și intră în spatele autobuzului staționat. 

In timp ce Royan rămăsese întinsă pe șosea, sub roţile 
taxiului din spate, grenada explodă. Pe ușa deschisă din dreptul 
șoferului apăru o perdea de flăcări, fum și schije. Geamul din 
spate se sparse și fu împroșcată de o ploaie de cioburi mărunte, 
iar detunătura aproape că o asurzi. 

Șocul exploziei fu urmat de o tăcere mormântală, în care nu 
se auzea decât sunetul cristalin al cioburilor care continuau să 
cadă, după care începu vacarmul gemetelor și al ţipetelor. 
Royan se ridică și își strânse la piept braţul rănit. Căzuse cu 
toată greutatea pe el și rana o făcea să înnebunească de durere. 

Renault-ul era distrus, dar văzu că geanta ei de piele fusese 
aruncată afară pe ușă și zăcea în stradă, aproape de ea. Se 
ridică nesigură pe picioare și șchiopătă până acolo, să o 
culeagă. În jurul ei era o debandadă totală. Câţiva dintre cei 
aflaţi în autobuz erau răniţi și o bucată de schijă sau de geam 
ajunsese până la o fetiță de pe trotuar. Mama acesteia urla și îi 
ștergea cu o eșarfă sângele de pe față. Copilul se zbătea în 
braţele mamei, ţipând sfâșietor. 

Nimeni nu-i dădea nicio atenţie lui Royan, dar aceasta știa că 
polițiștii aveau să sosească în câteva minute. Erau cu toţii 
instruiți să reacționeze rapid la atacurile teroriste ale 
fundamentaliștilor. Știa că, dacă dădeau peste ea acolo, o 
așteptau zile în şir de interogatoriu. Își puse cureaua genţii pe 
umăr și se îndepărtă cât de repede îi permitea piciorul rănit, pe 
aceeași străduţă pe care dispăruse Honda. 

La capătul ei, era o toaletă publică. Se încuie într-una dintre 
cabine și se propti în ușă, cu ochii închiși, încercând să își revină 
din șoc și să își pună ordine în gândurile învălmășite. 

In disperarea și groaza cauzate de asasinarea lui Duraid, nu 
se gândise niciodată, până atunci, la propria siguranţă. Abia 
acum realiza, în cel mai dur mod, că se afla în primejdie de 


31 


moarte. Își aminti cuvintele rostite de unul dintre ucigași, în 
bezna oazei: „Știm cum sa dăm de ea mai târziu”. 

Scăpase ca prin urechile acului de tentativa de asasinat. 
Trebuia să își închipuie că avea să îi urmeze o alta. 

„Nu pot să mă întorc în apartament, realiză ea. Vila e distrusă 
Și, oricum, m-ar căuta și acolo.” 

In ciuda atmosferei neplăcute, rămase încuiată în cabină 
peste o oră, cântărind mișcările pe care trebuia să le facă. În 
cele din urmă ieși și se duse la șirul de chiuvete pătate și 
crăpate, unde își clăti fata cu apă. Apoi, se pieptănă în faţa 
oglinzii, se fardă puţin, își îndreptă și își aranjă hainele cât putu 
mai bine. 

Trecu de câteva blocuri, apoi se întoarse pe același traseu 
uitându-se mereu în spate să se asigure că nu e urmărită, 
înainte să oprească un taxi. 

Il puse pe șofer să o lase pe strada din spatele băncii la care 
avea cont și de-acolo merse pe jos. Mai erau doar câteva minute 
până la încheierea programului când se prezentă la ghișeul 
unuia dintre funcționari. Retrase toți banii pe care-i avea în cont, 
sumă care nu ajungea la cinci mii de lire egiptene. Nu era mult, 
dar mai avea ceva bani puși deoparte în contul de la Lloyds 
Bank, din York, și mai avea și Mastercardul. 

— Trebuia să ne înștiinţaţi că vreţi să scoateţi un articol din 
seif, o dojeni cu severitate funcţionarul bancar. 

Ea își ceru scuze cu umilinţă și jucă atât de convingător rolul 
fetitei care nu știe pe ce lume se află, că barbatul se lăsă 
înduplecat. Îi înmână pachetul în care se aflau pașaportul 
englezesc și documentele bancare de la Lloyds. 

Duraid avea o mulţime de rude și de prieteni care ar fi fost 
încântați să o găzduiască, dar ea preferă să rămână nevăzută, 
departe de locurile pe care le frecventa. Alese unul dintre 
hotelurile de două stele, departe de fluviu, unde spera să își 
păstreze anonimatul, în multitudinea de grupuri de turiști. În 
astfel de hoteluri, clienţii se schimbau în mod constant, fiindcă 
majoritatea nu rămâneau mai mult de câteva nopţi, după care 
plecau spre Luxor și Assuan, să viziteze monumentele. 

Imediat ce rămase singură în camera single, făcu o rezervare 
telefonică la British Airways. Era un zbor spre Heathrow chiar a 
doua zi, la zece dimineaţa. Rezervă un bilet la clasa a doua și le 
dădu numărul de cont de la Mastercard. 


32 


Trecuse deja de ora șase, dar, din cauza diferenţei de fus orar 
dintre Egipt și Marea Britanie, probabil că acolo încă nu se 
terminase programul de lucru. Căută numărul în agendă. Leeds 
University era locul unde își făcuse studiile. | se răspunse la cel 
de-al treilea apel. 

— Departamentul de arheologie. Biroul profesorului Dixon, 
intonă o voce afectată, într-o engleză pedantă. 

— Dumneavoastră sunteţi, Miss Higgins? 

— Da. Cu cine vorbesc? 

— Sunt Royan. Royan Al Simma, fostă Royan Said. 

— Royan! N-am mai vorbit de-o sută de ani. Ce mai faci? 

Pălăvrăgiră un timp, însă Royan era conștientă de costul 
convorbirii. 

— Profu' e-n birou? scurtă ea conversaţia. 

Profesorul Percival Dixon avea peste șaptezeci de ani și ar fi 
trebuit să iasă la pensie de câţiva ani buni. 

— Royan, chiar tu ești? Studenta mea favorită! 

Ea zâmbi. Chiar și la vârsta aceea, tot o făcea pe craiul. Toate 
studentele drăguțe erau favoritele lui. 

— Vă sun din străinătate, profu'! Vreau doar să știu dacă 
oferta mai e valabilă. 

— Dumnezeule, am crezut că ne-ai spus că n-ai timp de noi, 
nu-i așa? 

— Schimbare de planuri. Vă povestesc eu când ne vedem. 

— Sigur, ne-ar plăcea să vii și să vorbim. Când crezi că 
reușești să scapi? 

— Mâine sunt în Anglia. 

— Dumnezeule, ne-ai luat pe nepregătite! Nu știu dacă putem 
să punem totul la punct așa de repede. 

— O să stau cu mama, lângă York. Faceţi-mi din nou legătura 
cu Miss Higgins și o să-i las numărul de telefon. 

Era unul dintre cei mai sclipitori oameni pe care-i cunoscuse 
vreodată, dar Royan n-avea încredere că poate să scrie corect 
un număr de telefon: 

— O să vă sun eu peste câteva zile. 

Închise și se întinse în pat. Era epuizată și o durea iar mâna, 
dar trebuia să-și facă planurile astfel încât să prevadă toate 
posibilităţile. 

Cu două luni în urmă, profesorul Dixon o invitase să ţină un 
curs despre descoperirea și săpăturile de la mormântul reginei 


33 


Lostris și despre găsirea papirusurilor. Bineînţeles, interesul lui 
fusese stârnit de carte și mai ales de nota de subsol de la 
sfârșitul acesteia. Publicarea ei se bucurase de foarte mult 
succes.  Primiseră întrebări din partea egiptologilor de 
pretutindeni, indiferent dacă erau amatori sau profesioniști, unii 
chiar din Tokyo sau din Nairobi; toţi, fără excepţie, doreau să 
cunoască gradul de autenticitate a romanului, ca și faptele ce 
stăteau la baza lui. 

La vremea aceea, Royan se opusese ideii ca unui scriitor de 
ficţiune să i se permită accesul la transcrieri, mai ales că nu 
fuseseră terminate. Avea senzaţia că întreaga poveste redusese 
ceea ce ar fi trebuit să fie un subiect academic important la 
nivelul de distracție a maselor, asemănătoare cu modul în care 
parcul plin de dinozauri al lui Spielberg afectase paleontologia. 

Până la urmă, i se închisese gura. Chiar și Duraid se aliase cu 
toți ceilalți împotriva ei. De vină erau banii, firește. 
Departamentul ducea în permanenţă lipsă de fonduri cu care să 
își desfășoare activitatea mai puţin spectaculoasă. Când fusese 
vorba de planul grandios de mutare a întregului templu de la 
Abu Simbel într-o nouă locaţie, deasupra apelor revărsate de la 
Marele Baraj din Assuan, naţiunile din toată lumea contribuiseră 
cu zeci de milioane de dolari. Cu toate acestea, munca de zi cu 
zi a departamentului nu dispunea de o asemenea susținere. 

Jumătatea lor din drepturile de autor de la Războinicii Nilului, 
căci acesta era titlul cărţii, oferise finanţarea timp de aproape 
un an a cercetărilor și a explorărilor, dar nu fusese de ajuns 
pentru  potolirea resentimentelor personale ale lui Royan. 
Autorul își luase o libertate prea mare în ceea ce privește 
faptele descrise în papirusuri și înzestrase personajele istorice 
cu personalităţi și slăbiciuni pentru care nu exista nici cea mai 
mică dovadă istorică. În special în cazul lui Taita, bătrânul scrib, 
Royan simţea că portretul schiţat era unul de fanfaron și de 
prefăcut însetat de glorie. Ura lucrul acesta. 

Dar dacă era să fie corectă, trebuia să recunoască faptul ca 
misiunea autorului fusese aceea de a face faptele cât mai 
savuroase și mai ușor de citit pentru un public cât mai larg și, cu 
inima îndoită, era de acord că scopul fusese atins. Totuși, toată 
educaţia ei științifică o făcea să se revolte împotriva unei 
asemenea popularizări a unui lucru unic și minunat. 


34 


Oftă și își îndepărtă gândurile acelea din minte. Răul fusese 
făcut și, dacă-și bătea capul cu asta, nu făcea altceva decât să 
se enerveze. 

Işi îndreptă atenţia către probleme mai presante. Dacă voia 
să ţină cursul pe care profesorul Dixon o invitase să-l ţină, avea 
nevoie de diapozitive, iar acestea se aflau în biroul ei de la 
muzeu. În timp ce-și storcea creierii să găsească metoda cea 
mai bună să pună mâna pe ele fără să trebuiască să se prezinte 
în persoană, oboseala o copleși și adormi, cu hainele pe ea, pe 
patul nedesfăcut. 


t Capitolul 7 


Până la urmă, soluţia problemei se dovedi cât se poate de 
simplă. Nu trebui decât să sune la biroul administrativ și să îi 
roage să ia din biroul ei cutia cu diapozitive și să îl trimită pe 
unul dintre secretari cu ea la aeroport. 

Când îi dădu cutia la punctul de control al biletelor de la 
British Airways, acesta îi spuse: 

— Când am deschis muzeul, de dimineaţă, vă căutau niște 
polițiști. Voiau să discute cu dumneavoastră, doamnă. 

Evident, verificaseră plăcuţa de înmatriculate a Renault-ului 
distrus. Era bucuroasă că avea pașaportul englezesc. Dacă ar fi 
încercat să părăsească ţara folosindu-se de actele de identitate 
egiptene, ar fi trebuit să-și amâne plecarea: foarte probabil, 
poliția emisese un ordin de restricţie pe numele ei către toate 
punctele de control al pașapoartelor. Așa cum stăteau lucrurile 
acum, reuși să treacă fără probleme de punctul de control și, 
odată ajunsă în sala de plecare, se duse direct la chioșcul de 
ziare și studie oferta. 

Toate cotidienele locale prezentau știrea aruncării în aer a 
mașinii ei și majoritatea reluaseră povestea asasinării lui Duraid, 
făcând legătura între cele două evenimente. Unul dintre ele 
făcea chiar aluzie la amestecul fundamentaliștilor islamici. £/ 
Arab avea pe prima pagină o fotografie cu ea și cu Duraid, 
făcută cu o lună în urmă, la o recepţie dată în cinstea unui grup 
de operatori francezi în turism, aflaţi în vizită. 

Avu o strângere de inimă văzând poza cu soțul ei, cu o figură 
atât de chipeșă și de distinsă; ea zâmbea la braţul lui. Cumpără 


35 


câte un exemplar din fiecare ziar și le luă cu ea la bordul 
zborului British Airways. 

În timpul cursei, își notă în agendă tot ce izbuti să își aducă 
aminte din ce-i spusese Duraid despre bărbatul pe care avea să- 
| caute. Dădu paginii titlul: „Sir Nicholas Quenton-Harper 
(Bart)!”. Duraid îi povestise că străbunicul lui Nicholas primise 
titlul de baronet drept răsplată pentru munca depusă în calitate 
de ofițer de carieră, în serviciul colonial britanic. Timp de trei 
generaţii, familia menţinuse legături foarte strânse cu Africa, în 
special cu coloniile britanice și cu sferele de influenţă din Africa 
de Nord: Egipt, Sudan, Uganda și Kenya. 

După spusele lui Duraid, chiar și Sir Nicholas personal își 
făcuse stagiul militar în armata britanică din Africa și în statele 
din Golf. Vorbea fluent limbile arabă și swahili și era un renumit 
arheolog și zoolog amator. Asemenea tatălui, bunicului și 
străbunicului lui, participase la numeroase expediţii în Africa de 
Nord, ca să colecţioneze specimene și să exploreze ţinuturile 
mai îndepărtate. Scrisese câteva articole pentru diverse reviste 
științifice și chiar ţinuse discursuri în fața Societăţii Regale 
Britanice de Geografie. 

Când fratele său mai mare murise fără să lase urmași, Sir 
Nicholas moștenise titlul și proprietatea familiei de la Quenton 
Park. Demisionase din armată ca să administreze proprietatea 
și, în special, să se ocupe de muzeul familiei, care fusese 
inaugurat în 1885, de către străbunicul său, primul baronet. 
Adăpostea una dintre cele mai mari colecţii particulare de faună 
africană, la fel de vestită fiind și cea de artefacte egiptene și din 
Orientul Mijlociu. 

Cu toate acestea, din ceea ce aflase de la Duraid, Royan 
trăsese concluzia că trebuie să existe și o latură sălbatică, 
aproape nelegiuită, a caracterului lui Sir Nicholas. Era limpede 
că nu îi era teamă să își asume unele riscuri, ca să mărească 
zestrea de la Quenton Park. 

Duraid îl întâlnise pentru prima oară cu vreo câţiva ani în 
urmă, când Sir Nicholas îl recrutase pe post de ofițer de 
informaţii, în cadrul unei expediţii neautorizate de „eliberare” a 
unor piese turnate în bronz din perioada punică, aflate în Libia 
lui Gadaffi. Sir Nicholas vânduse unele dintre obiecte ca să 


1 Bart (engleza. în original) - prescurtare pentru „baronet” (n.red.). 
36 


recupereze costul expediției, însă le păstrase pe cele mai bune 
în colecția sa particulară. 

Ceva mai recent, avusese loc o altă expediţie, care implicase 
de această dată trecerea ilegală a graniței irakiene, pentru 
recuperarea a două frize din piatră, în basorelief, de sub nasul 
lui Saddam Hussein. Duraid îi povestise că Sir Nicholas vânduse 
una din ele pentru o sumă colosală; pomenise ceva de cinci 
milioane de dolari americani. Duraid spunea că folosise banii 
pentru administrarea muzeului, însă cea de-a doua friză se afla 
în continuare în posesia lui Sir Nicholas. 

Ambele expediţii avuseseră loc cu niște ani înainte ca Royan 
să îl cunoască pe Duraid și o mira ușurința cu care Duraid își 
punea toată încrederea în acel englez. Probabil că Sir Nicholas 
avea niște puteri magice de convingere, căci nu exista nicio 
urmă de îndoială cu privire la soarta lor, dacă ar fi fost prinși: ar 
fi fost executaţi pe loc. 

După cum îi explicase Duraid, îi salvaseră, de fiecare dată, 
ingeniozitatea lui Sir Nicholas și rețeaua de prieteni și de 
admiratori de care dispunea în Orientul Mijlociu și în Africa de 
Nord, pe care reușise să îi cheme în ajutor. 

„E un drac împeliţat, clătinase Duraid din cap, cu nostalgie la 
gândul amintirilor, dar e omul de care ai nevoie, atunci când dai 
de greu. Pe-atunci, totul mi se părea o aventură incitantă, dar 
acum, când privesc înapoi, mă îngrozesc de riscurile pe care ni 
le asumam.” 

Ea se întrebase adesea ce riscuri era pregătit să înfrunte un 
adevărat colecționar, care avea pasiunea în sânge. | se părea că 
riscurile erau cu mult prea mari, în raport cu răsplata, când era 
vorba să mai strângă niște obiecte; dar apoi zâmbi la gândul 
propriilor sentimente pioase. Aventura în care spera să-l implice 
pe Sir Nicholas nu era lipsită de riscuri și probabil că o armată 
de avocați nu ar fi reușit să cadă de acord asupra suportului ei 
legal. 

Adormi cu zâmbetul pe buze, fiindcă tensiunea din ultimele 
zile începea să-și spună cuvântul. Insoţitoarea de bord o trezi cu 
observaţia că trebuie să-și lege centura de siguranţă: aterizau 
pe Heathrow. 


37 


t Capitolul 8 


Royan își sună mama de la aeroport: 

— Bună, mami, eu sunt. 

— Da, știu asta. Unde ești, scumpo? sună vocea mamei ei, la 
fel de calmă ca de obicei. 

— La Heathrow. Vin să stau cu tine un timp. Te deranjează? 

— Cele două Lumley, chicoti mama ei. Mă duc să-ţi fac patul. 
Cu ce tren vii? 

— M-am uitat pe Mersul trenurilor. E unul de la King's Cross, 
care ajunge în York la șapte seara. 

— Te aştept la gară. Ce s-a-ntâmplat? Te-ai dondănit cu 
Duraid? E destul de bătrân să-ţi fie tată. Am zis eu că n-o să 
meargă. 

Royan nu răspunse pentru câteva clipe. Nu era momentul cel 
mai potrivit pentru explicații: 

— Am să-ţi povestesc tot diseară, când ne vedem. 

Georgina Lumley, mama ei, o aștepta pe peron în seara 
mohorâtă și rece de noiembrie, părând trupeșă și solidă, în 
haina ei Barbour verde și cu Magic, cocherul spaniel, așezat 
cuminte la picioarele ei. Cei doi erau inseparabili, chiar și când 
nu câștigau concursurile canine. Acesta era tabloul reconfortant 
cu care se familiarizase Royan, atunci când se gândea la ramura 
englezească a arborelui ei genealogic. 

Georgina își sărută fiica pe obraz, cu un gest formal. „Nu m- 
am dat în vânt niciodată după prostiile sentimentale”, spunea 
adesea cu satisfacţie; luă una dintre genţile lui Royan și o 
conduse la bătrânul Land Rover acoperit de noroi, aflat în 
parcare. 

Magic adulmecă mâna lui Royan și dădu din coadă în semn de 
recunoaștere. Apoi, cu o atitudine demnă și îngăduitoare, îi 
permise să îl mângâie pe cap, dar, asemenea stăpânei, nici el 
nu era un mare sentimental. 

Merseră în liniște o bucată de vreme și Georgina își aprinse o 
țigară: 

— Ei, ce s-a întâmplat cu Duraid? 

Pe moment, Royan nu putu să-i răspundă, apoi zăgazurile 
lacrimilor cedară și Royan se lăsă în voia lor. Călătoria de la 
York, spre nord, până la Brandsbury dură douăzeci de minute și 


38 


Royan vorbi tot timpul. Mama ei nu scoase decât sunete abia 
auzite, de încurajare și de alinare și, când pe Royan o podidiră 
din nou lacrimile, povestind amănunte despre moartea și 
înmormântarea lui Duraid, Georgina se întinse și o bătu ușor pe 
fiica ei pe mână. 

Când ajunseră la căsuţa mamei din sat, Royan terminase. 
Izvorul lacrimilor secase și ea era din nou calmă și rațională 
când luară cina pregătită de mama ei și lăsată în cuptor. Nici nu 
mai ţinea minte de când nu mai mâncase friptură și plăcintă cu 
rinichi. 

— Și ce-ai de gând să faci acum? se interesă Georgina, în 
timp ce scurgea ultimele picături din sticla neagră de bere 
Guinness în propriul pahar. 

— Să fiu sinceră, n-am nici cea mai vagă idee. 

Spunând asta, Royan se întreba dezamăgită de ce toată 
lumea folosea cuvintele acelea ca să pregătească o minciună: 

— Am șase luni libere de la muzeu și profu' Dixon a aranjat să 
ţin un curs la universitate. Mai mult de-atât nu știu în momentul 
de față. 

— Oricum, se ridică Georgina, ai o sticlă cu apă fierbinte în 
pat și camera ta îţi stă la dispoziţie, indiferent cât vrei să stai. 

Venind din partea ei, cuvintele înseninau cea mai înflăcărată 
declaraţie de dragoste maternă. 

În zilele următoare, Royan își puse în ordine diapozitivele și 
însemnările pentru curs și, în fiecare după-amiază, îi însoţi pe 
Georgina și pe Magic în plimbările lungi prin împrejurimi. 

— Știi unde vine Quenton Park? o întrebă pe mama ei, într- 
una dintre peregrinări. 

— Ce întrebare! replică entuziasmată Georgina. Eu și Magic 
mergem acolo la vânătoare de patru-cinci ori pe sezon. Sunt 
păsări de primă mână acolo, unii dintre cei mai buni fazani și 
cocoși de munte din Yorkshire. Există un teren de vânătoare 
faimos, numit Zadele Înalte, unde se găsesc păsări ce zboară 
atât de sus, că îi fac de rușine și pe cei mai buni trăgători din 
Anglia. 

— ÎI cunoşti pe proprietar, pe Sir Nicholas Quenton-Harper? 
vru să știe Royan. 

— L-am văzut la trageri. Nu-l cunosc personal. E bun totuși, 
replică Georgina. L-am cunoscut cândva pe tatăl lui, înainte să 
mă mărit cu tatăl tău, zâmbi într-un mod sugestiv, care o 


39 


surprinse pe Royan. Excelent dansator! Am dansat câteva 
dansuri cu el și nu numai pe ring. 

— Mami, ești revoltătoare! râse Royan. 

— Eram odată, o aprobă din toată inima Georgina. Nu se ivesc 
prea multe ocazii în ziua de azi. 

— Când te mai duci cu Magic la Quenton Park? 

— Peste două săptămâni. 

— Pot să vin cu tine? 

— Normal - pădurarii sunt mereu în căutare de gonaci. 
Douăzeci de lire, prânzul și sticla de bere asigurate. 

Se opri și își privi fiica, nedumerită: 

— Îmi spui despre ce e vorba? 

— Am auzit că pe proprietatea aceea există un muzeu 
particular. Au și o colecţie faimoasă de obiecte egiptene. Vreau 
să mă duc să o văd. 

— Nu mai e deschisă publicului. Ai nevoie de invitaţie. Sir 
Nicholas e un individ ciudat, plin de tot felul de secrete. 

— N-ai putea să-mi faci rost de o invitaţie? o rugă Royan, însă 
Georgina clătină din cap: 

— De ce nu-l întrebi pe profesorul Dixon? E mai tot timpul la 
partidele de vânătoare de-acolo. E prieten la cataramă cu 
Quenton-Harper. 


t Capitolul 9 


Trecură zece zile până când profesorul Dixon își făcu timp 
pentru ea. Royan împrumută Land Rover-ul mamei sale și se 
duse la Leeds. Profesorul o strânse într-o îmbrăţișare ca de urs 
și o conduse în birou, să-și bea ceaiul. 

Odaia întoarsă pe dos, înţesată cu cărţi și artefacte antice îi 
trezi lui Royan nostalgia anilor de studenţie. Asasinarea lui 
Duraid îl șocă și îl tulbură pe Dixon, însă Royan schimbă iute 
subiectul vorbind despre diapozitivele pe care le pregătise 
pentru curs. Dixon rămase fascinat de absolut tot ce îi arătă. 

Abia când se făcu timpul să plece, Royan profită de ocazie să 
deschidă subiectul privind muzeul de la Quenton Park, însă 
reacţia profesorului veni foarte prompt: 

— Mă mir că nu l-ai vizitat niciodată, cât ai fost studentă. Are 
o colecţie impresionantă. De mai bine de o sută de ani, familia 


40 


se ocupă numai de asta. De fapt, mă duc la vânătoare acolo joia 
viitoare. O să vorbesc cu Nicholas. Săracu' om, nu prea-i stă 
mintea la nimic în momentul ăsta. Acum un an, a trecut printr-o 
tragedie de familie: și-a pierdut soţia și cele două fetițe într-un 
accident de mașină, pe autostradă, povesti, clătinând din cap. 
Cumplită treabă! Nicholas era la volan. Cred că se 
autoînvinuiește, comentă în timp ce o conducea la Land Rover. 
Atunci, ne vedem pe douăzeci și trei, îi zise lui Royan, la 
despărţire. Mă aștept să ai un auditoriu de cel puţin o sută de 
persoane și am primit deja vizita unui reporter de la Yorkshire 
Post. Au auzit de cursurile tale și vor să-ţi ia un interviu. E o 
ocazie minunată să facem publicitate departamentului. O să dai 
interviul, firește! Poţi să vii cu câteva ore mai devreme, să 
vorbești cu ei? 

— De fapt, cred c-o să ne mai vedem și până pe douăzeci și 
trei, îl asigură. Mama și câinele ei se duc jos la Quenton Park și 
merg cu ea pe post de gonaci. 

— O să mă uit după tine, promise el și îi făcu semn cu mâna 
în timp ce Royan demară într-un nor gros de fum. 


t Capitolul 10 


Vântul bătea uscat și rece dinspre nord. Norii se rostogoleau 
unul peste altul, greoi, albaștri și cenușii, atât de aproape de 
pământ, că atingeau crestele dealurilor, în graba lor de a vesti 
furtuna. 

Royan purta trei rânduri de haine pe sub jacheta Barbour 
veche și verde pe care i-o împrumutase Georgina și tot tremura 
pe când urca dealul, în rând cu ceilalţi gonaci. Sângele i se 
subţiase în arșița văii Nilului. Două perechi de șosete de pescar 
nu erau de ajuns ca să nu îi amorțească degetele. 

Pentru partida asta, ultima din ziua aceea, șeful pădurarilor o 
mutase pe Georgina în rândul gonacilor din poziţia ei obișnuită, 
din spatele liniilor de tragere, unde ea și Magic culegeau 
păsările rănite ce cădeau în direcţia lor, în rândul gonacilor. 

__ Păstrând ce era mai bun la sfârșit, urmau să vâneze la Zadele 
Inalte. Pădurarul avea nevoie de toată lumea disponibilă ca să 
aducă fazanii din zona aceea întinsă până în vârful dealului și 


41 


să-i împingă de pe culme, deasupra văii unde, în depărtare, îi 
așteptau puștile sprijinite de ţăruși. 

Lui Royan i se părea o dovadă supremă de comportament 
irațional să crești și să îngrijești fazanii de pui și apoi, când 
ajung la maturitate, să faci atâta efort ca să fie cât mai greu de 
împușcat, așa cum făceau pădurarii. Totuși, Georgina îi 
explicase cum, cu cât păsările zburau mai sus și erau mai greu 
de nimerit, cu atât mai satisfăcuţi erau vânătorii și mai dornici 
să plătească pentru privilegiul de a trage în ele. 

— Nici nu-ți poţi imagina câţi bani se scot la o partidă de 
vânătoare, îi spuse Georgina. Azi o să se strângă aproape 14 
000 de lire sterline pentru proprietate. În sezonul ăsta sunt 
douăzeci de zile de vânătoare. Fă și tu calculele să vezi că 
partidele astea sunt o sursă serioasă de venit pentru 
proprietate. Și, pe lângă distracţia de a lucra cu câinii și a face 
pe gonacii, scot și localnicii niște bani în plus. 

In clipa aceea, Royan nu era prea sigură cât de tare se putea 
distra cineva fiind gonaci. Era dificil de mers printre rugi și 
alunecase de vreo câteva ori. Avea coatele și genunchii plini de 
noroi. Șanțul din faţa ei era plin pe jumătate cu apă și la 
suprafaţă se vedea o pojghiţă de gheaţă. Se apropie de el cu 
grijă, folosindu-se de baston ca să nu cadă. Era obosită, 
avuseseră loc cinci partide deja, toate la fel de grele ca și asta. 
Işi privi pe furiș mama și se minună cât de mult părea să îi placă 
această tortură. Georgina mergea fericită, cu pași mari, 
controlându-l pe Magic cu fluierul și cu semnalele din mână. 

li surâse lui Royan: 

— Ultima săritură, iubito! Ne apropiem de sfârșit. 

Royan se simţi umilită că i se citea pe faţă oboseala și se 
folosi de băț să sară peste șanțul mocirlos. Totuși, calculase 
greșit lăţimea acestuia și căzu aproape de malul celălalt. Ateriză 
până la genunchi în apa îngheţată care îi umplu ghetele 
Wellington. 

Georgina râse de ea și îi întinse capătul băţului ei, să o scoată 
din mâlul lipicios. Royan nu putea să se oprească să își scoată 
apa din încălțări, așa că merse mai departe, plescăind zgomotos 
la fiecare pas. 

— Incetișor pe partea stângă! veni ordinul șefului gonacilor 
prin walkie-talkie și șirul se opri ascultător. 


42 


Arta și talentul unui paznic de vânătoare era să scoată 
păsările din iarba încâlcită nu în stol compact, ci într-un șir 
subțire: să treacă prin raza puștilor câte una sau două păsări, 
astfel încât să le dea șansa vânătorilor ca, după ce trăgeau de 
două ori, să ia cea de-a doua pușcă și să fie gata pentru 
următoarea pasăre ce apare în văzduh, deasupra lor. Bacșișul și 
reputaţia pădurarului depindeau de felul în care „prezenta” 
păsările în faţa puștilor în așteptare. 

Royan profită de răgaz să-și tragă sufletul și să arunce o 
privire în jurul ei. Printr-o breșă în pâlcul de zade ce dădeau 
numele terenului, vedea până jos, în vale. 

La poalele dealului se întindea o pajiște, un covor de iarbă 
verde și netedă presărat, din loc în loc, de petice gri de zăpadă 
rămasă de la ninsoarea de săptămâna trecută. Pe acea pajiște, 
fuseseră plasați în linie dreaptă ţăruși numerotaţi. Înainte să 
înceapă vânătoarea, armele fuseseră trase la sorți pentru a se 
stabili cine de la care ţăruș trage. 

Acum fiecare bărbat stătea la ţărușul lui, cu un ajutor ţinând 
pregătită cea de-a doua pușcă, gata să i-o dea atunci când se 
terminau de tras gloanţele din prima. Se uitau cu toţii în sus, 
spre dâmbul de unde aveau să apară fazanii. 

— Care dintre ei e Sir Nicholas? strigă Royan la mama ei, iar 
Georgina arătă spre capătul îndepărtat al șirului de arme. 

— Acela înalt, veni răspunsul și, în clipa aceea, se auzi vocea 
pădurarului: ` 

— Ușor pe stânga. Incepeți să bateţi din nou! 

Disciplinaţi, gonacii se apucară să bată cu bețele. Nu se striga 
sau urla în cadrul acestei operațiuni delicate și strict controlate. 

— Ușor înainte. Opriţi-vă când păsările zboară! 

Șirul de gonaci înainta câte un pas și, în rugii și ferigile din 
faţa ei, Royan auzea gâlceava ascunsă a câtorva fazani care 
mergeau mai departe, nepărând dornici să se avânte în aer, 
decât dacă nu mai aveau nicio altă portiţă de scăpare. 

Mai aveau de trecut un șanț, dar acesta era blocat de un zid 
aproape impenetrabil de rugi. Câţiva dintre câinii de talie mai 
mare, cum erau labradorii, se codeau să intre într-o barieră atât 
de ţepoasă. Georgina fluieră ascuţit și Magic ciuli urechile. 
Câinele era complet ud, iar în blană i se încâlciseră pietricele și 
spini, întăriți de un strat gros de noroi. Limba roz îi atârna într-o 
parte, din botul rânjit, și dădea vesel din ciotul de coadă. In 


43 


momentul acela, era cel mai fericit câine din Anglia. Făcea 
treaba pentru care fusese crescută rasa lui. 

— Haide, Magic! comandă Georgina. Bagă-te! Scoate-le de- 
acolo! 

Magic se afundă în porţiunea cea mai deasă și mai spinoasă și 
dispăru cu desăvârșire din raza vizuală. După un minut de 
adulmecat și scotocit în adâncul șanțului se auziră un țipăt 
ascuțit și un fâlfâit de aripi. 

Două păsări explodară parcă din tufiș. Femela deschidea 
drumul; era galben-cenușie, nedefinită, de mărimea unei păsări 
domestice. In schimb, masculul care zbura în urma ei era 
magnific. Pe cap avea o coroană de verde irizat, iar pielea din 
jurul ochilor era stacojie. Coada, vărgată în cafeniu și negru, era 
aproape la fel de lungă cât corpul, iar restul penajului era o 
simfonie de culori superbe. 

In zbor, imaginea pe care o lăsa pe cerul sur era 
asemănătoare celei a unui giuvaer aruncat de o mână 
împărătească. Royan rămase mută în faţa priveliștii 
nemaivăzute. 

— la uită-te cum se duc! exclamă Georgina cu emoție în glas. 
Ce pereche de experți! Cea mai bună pereche de azi. Pun pariu 
că niciun glonţ n-o să le atingă măcar penele. 

Sus, tot mai sus, cele două păsări urcau în înaltul cerului, 
femela trăgându-l după ea pe mascul, până când, brusc, o rafală 
de vânt ce clocotea deasupra dealurilor, ca laptele gata să dea 
în foc, îi prinse pe amândoi și îi mătură dincolo de vale. 

Tot șirul de gonaci savura momentul. Munciseră din greu 
pentru dreptul acesta. Glasurile lor slabe și îndepărtate erau 
purtate de vânt, în timp ce îndemnau păsările să zboare mai 
departe. Erau încântați să vadă un fazan atât de rapid înălțându- 
se atât de sus, încât să iasă din bătaia puștilor. 

— Inainte! jubilau ei. S-a dus! 

Și, de data asta, șirul se opri fără să vrea, în timp ce urmărea 
zborul perechii ce se răsucea pe aripile vântului. 

Pe fundul văii, vânătorii își întorseseră capetele în sus, ca 
niște puncte palide pe fundalul verde. Nerăbdarea lor era 
aproape palpabilă în timp ce priveau cum fazanii ating viteza 
maximă, astfel că nu mai băteau din aripi, ci și le strânseseră pe 
lângă corp, începând să plonjeze deasupra văii. 


44 


Era cea mai dificilă situaţie de tragere de care putea să aibă 
parte un vânător: o pereche de fazani aflaţi destul de sus, cu un 
vânt ușor suflând din spate, care ajungeau în bătaia puștii în 
faza finală a zborului, la limita razei de acţiune a puștii de 
calibru 12. Bărbaţii de dedesubt trebuiau să calculeze viteza și 
direcţia având în vedere cele trei dimensiuni ale spațiului. Cei 
mai buni trăgători puteau spera să nimerească una din păsări, 
dar cine îndrăznea să se gândească la amândouă? 

— O liră! strigă Georgina. Pun o liră la bătaie că trec 
amândouă cu bine, licită ea, însă niciunul dintre gonacii care o 
auziseră nu acceptă pariul. 

Vântul împingea ușor păsările în lateral. Porniseră către 
centrul liniei de trăgători, dar erau purtate spre capătul 
îndepărtat al acesteia. Pe măsură ce unghiul se modifica, Royan 
vedea cum bărbaţii din dreptul ţărușilor se încordau când 
păsările dădeau semne că s-ar îndrepta spre ei și se destindeau, 
mai apoi, când vântul le ducea mai departe. Sentimentul lor de 
ușurare era limpede pentru că, pe rând, erau cu toţii scutiţi de 
povara provocării de a încerca imposibilul, cu toţi ochii aţintiţi 
asupra lor. 

În cele din urmă, doar silueta înaltă de la extremitatea șirului 
de trăgători mai stătea în calea zborului păsărilor. 

— Sunt ale dumneavoastră, domnule, strigă în derâdere unul 
dintre trăgători și Royan se pomeni că își ţine instinctiv 
rasuflarea de emoție. 

Nicholas Quenton-Harper nu părea conștient de faptul că 
fazanii se apropiau. Stătea complet relaxat, cu umerii ușor 
căzuţi și cu arma strânsă sub braţul drept, cu ţevile îndreptate 
spre pământ. 

Când prima pasăre ajunse pe cer la un unghi de șaizeci de 
grade față de poziţia lui, făcu prima mișcare. Cu un gest grațios 
și degajat, descrise cu arma un arc de cerc. În clipa când patul 
puștii îi atinse obrazul și umărul, trase, însă pușca nu se opri din 
mișcare și descrise și restul arcului. 

Distanţa făcea ca sunetul împușcăturii să ajungă mai târziu la 
Royan. Văzu ţeava dată înapoi de forța reculului și un norișor 
palid de fum albastru ieșind din ea. Apoi, Nicholas lăsă arma jos 
și femela aruncă brusc capul pe spate și-și strânse aripile. Nici 
măcar un fulg nu zbură din trupul ei: fusese împușcată în cap cu 


45 


precizie și ucisă pe loc. De-abia când începu căderea lungă spre 
pământ, Royan auzi bubuitura. 

Intre timp, bărbătușul ajunsese deasupra capului lui Nicholas. 
De data aceasta, în timp ce descria arcul de cerc cu gestul acela 
nepăsător, se lăsă pe spate, iar corpul său lung se îndoi din 
talie, asemenea unui arc încordat. În punctul culminant al 
balansului, arma reculă încă o dată în strânsoarea lui. 

„A ratat!” îi trecu prin cap lui Royan, cu un amestec de 
satisfacţie și dezamăgire, în timp ce pasărea plutea mai 
departe, în aparenţă neatinsă. O parte din ea dorea ca pasărea 
aceea frumoasă să scape, în timp ce o alta spera ca bărbatul să 
reușească. Treptat, profilul fazanului aflat la înălţime se 
schimbă, aripile i se strânseră la spate și pasărea se rostogoli în 
zbor. Royan nu avea cum să-și dea seama că fazanul fusese 
lovit în inimă, decât după câteva secunde când pasărea muri la 
jumătatea distanței până la pământ și aripile strânse își pierdură 
rigiditatea. 

Când bărbătușul se rostogoli la pământ, din rândul gonacilor 
izbucni un cor spontan de urale, slab, dar entuziast, în vântul 
înghețat din nord. Până și ceilalţi vânători contribuiră cu strigăte 
de: „O, bine ţintit, domnule!” 

Royan nu se alătură entuziaștilor, dar, preţ de o clipă, uită de 
oboseală și de frig. Putea să-și dea prea puţin seama că 
împușcarea celor doi fazani cerea o artă specială, totuși era 
impresionată, chiar puţin speriată. De la prima analiză, făcută în 
treacăt, bărbatul răspundea tuturor așteptărilor pe care le avea 
în legătură cu el, în urma povestirilor lui Duraid. 

Când se termină ultima tragere, era deja întuneric. Un camion 
vechi de armată veni hodorogind pe drumul forestier unde 
așteptau gonacii obosiţi și câinii lor. Când acesta încetini, se 
suiră în spate. Georgina o împinse ușor pe Royan și o urmă, 
împreună cu Magic. Se așezară mulţumite pe una dintre băncile 
lungi și tari și Georgina își aprinse o ţigară, în timp ce lua parte 
la comentariile și glumele pădurarilor și gonacilor din jurul ei. 

Royan stătea tăcută în capătul băncii, savurând sentimentul 
de împlinire după o zi atât de obositoare. Se simţea istovită și 
relaxată și, în mod ciudat, mulțumită. Trecuse o zi întreagă fără 
să se gândească nici măcar o dată la furtul papirusului, la 
asasinarea lui Duraid sau la dușmanul neștiut și nevăzut care o 
amenința cu o moarte violentă. 


46 


Camionul scrâșnea la coborârea dealului și încetini când 
ajunseră la poale, oprind pe marginea drumului ca să dea 
prioritate unui Range Rover verde. Când cele două mașini 
ajunseră una lângă cealaltă, Royan întoarse capul și se uită pe 
fereastra lăsată a mașinii scumpe, drept în ochii lui Nicholas 
Quenton-Harper, aflat la volan. 

Era pentru prima dată când ajunsese îndeajuns de aproape, 
ca să îi zărească trăsăturile și rămase surprinsă cât de tânăr era. 
Se așteptase să vadă pe cineva de vârsta lui Duraid. Avea acum 
în față un bărbat de cel mult patruzeci de ani, dacă se lua după 
cele câteva firișoare de argint din părul des și zburlit. Era 
bronzat și avea trăsăturile oțelite ale cuiva care petrecea mult 
timp în aer liber. Ochii verzi și pătrunzători străluceau sub 
sprâncenele întunecate și stufoase. Gura era largă și expresivă, 
iar acum zâmbea la o glumă pe care șoferul camionului i-o 
adresă cu accentul său gros de Yorkshire; ochii își păstrau totuși 
expresia tristă ce ascundea o tragedie. Royan își aduse aminte 
că profu’ îi spusese ceva de pierderea suferită recent și simţi 
cum îl compătimește din toată inima. Nu era singură în durerea 
și doliul ei. 

O privi drept în ochi și ea văzu cum expresia i se schimbă. Era 
o femeie atrăgătoare și își dădea seama când un bărbat observa 
asta. Făcuse impresie asupra lui, dar nu o încânta lucrul acesta. 
Resimţea încă viu și dureros pierderea lui Duraid. Se uită în altă 
parte și Range Rover-ul trecu mai departe. 


t Capitolul 11 


Cursul ei de la universitate mergea extrem de bine. Royan era 
un bun orator și cunoștea subiectul în cele mai mici amănunte. Îi 
fascină cu povestirea deschiderii mormântului reginei Lostris și 
cu descoperirea ulterioară a papirusurilor. Mulţi dintre cei aflaţi 
în sală citiseră cartea și, în timpul acordat întrebărilor, o bătură 
la cap să le spună în ce măsură ea prezenta adevărul. Trebui să 
fie foarte atentă, ca să nu îl judece pe autor cu prea multă 
asprime. 

După curs, profesorul Dixon le pofti pe Royan și pe Georgina 
la masă. Era încântat de succesul ei și comandă cea mai 


47 


scumpă sticlă de Bordeaux, ca să sărbătorească. Rămase puţin 
contrariat când ea refuză paharul. 

— Vai, am uitat că ești musulmană! își ceru el scuze. 

— Sunt de religie coptă, îl corectă, și refuzul nu are legătură 
cu religia. Pur și simplu nu-mi place gustul. 

— Nu vă faceţi probleme, îl consolă Georgina. Eu nu 
împărtășesc înclinarea asta ciudată spre masochism a fiicei 
mele. Probabil că o moștenește de la taică-su. Vă dau eu o 
mână de ajutor să terminati bunătatea asta. 

Sub influența dulce a vinului de Bordeaux, profesorul deveni 
comunicativ și le întreţinu cu povești despre săpăturile 
arheologice pe care le făcuse de-a lungul timpului. Abia după 
cafea, se întoarse spre Royan: 

— Dumnezeule, era cât pe ce să uit! Am aranjat să poți vizita 
muzeul de la Quenton Park în orice după-amiază din săptămâna 
asta. Trebuie doar s-o suni pe doamna Street cu o zi înainte și-o 
să te aștepte ca să te conducă. E asistenta personală a lui 
Nicholas. 


t Capitolul 12 


Royan își amintea drumul pe care-l făcuse cu Georgina la 
Quenton Park, în ziua vânătorii, dar acum era singură în Land 
Rover. Porţile principale, masive, erau făcute din fontă și bogat 
ornamentate. Ceva mai departe, drumul se împărțea în trei și un 
grup de plăcuțe indicatoare arătau diferitele destinaţii: 
„Quenton Hall. Proprietate particulară”, „Birouri” și „Muzeu”. 

Aleea către muzeu cotea prin parcul căprioarelor unde, sub 
stejarii dezgoliţi de iarnă, pășteau turme de cerbi lopătari. Casa 
imensă se zărea prin perdeaua de ceaţă ce învăluia peisajul. În 
ghidul pe care i-l dăduse profu', scria că Sir Christopher Wren 
proiectase casa în 1693, iar maestrul peisagist, Capability 
Brown, crease grădina, șaizeci de ani mai târziu. Rezultatul 
atingea perfecțiunea. 

Muzeul era amplasat într-o poieniță de fagi roșcaţi, la 
jumătate de milă de casă. Era o clădire mare, care se vedea că 
fusese extinsă, și nu doar o dată. Doamna Street o aștepta la 
ușa laterală și se prezentă, în timp ce o conducea pe Royan. Era 
o femeie de vârstă mijlocie, cu păr cărunt, și sigură pe sine: 


48 


— Am asistat la cursul pe care l-ați ţinut luni seară. A fost 
fascinant! Vă dau un ghid, dar o să vedeţi că exponatele sunt 
bine catalogate și descrise. Sunt aproape douăzeci de ani de 
când mă ocup de asta. Nu mai primim niciun vizitator astăzi, așa 
că totul vă stă la dispoziție. Nu trebuie decât să vă plimbaţi și să 
vă simţiţi ca acasă. Eu plec abia la cinci seara, așa că aveți 
toată după-amiaza la dispoziţie. Dacă pot să vă ajut cu ceva, mă 
găsiți în biroul de la capătul coridorului. Nu ezitaţi să-mi cereţi 
ajutorul. 

Din prima clipă în care puse piciorul în sala unde erau expuse 
mamiferele africane, Royan rămase fără cuvinte. Sala primatelor 
adăpostea o colecţie completă a tuturor speciilor de gorile și de 
maimuțe de pe continent: de la gorila uriașă, cu spinare 
argintie, la delicatul co/obus, cu mantia de blană albă cu negru, 
erau toate reprezentate acolo. 

Cu toate că unele exponate aveau peste o sută de ani, erau 
minunat conservate și prezentate, înfățișate în tablouri în relief, 
în culori la fel cu cele din mediul lor natural. Era limpede că 
muzeul avea angajați niște artiști și taxidermiști excelenți. Işi 
imagina cât de mult trebuie să și coste așa ceva. Trebuia să 
recunoască, într-adevăr, cu strângere de inimă, că acele cinci 
milioane de dolari obținuți prin vânzarea frizei furate fuseseră 
cheltuiţi cu cap. 

Se plimbă prin sala antilopelor și privi cu uimire animalele 
magnifice conservate acolo. Se opri în faţa dioramei unui grup 
de antilope uriașe, cu blană neagră, din specia acum dispărută 
de pe teritoriul Angolei. Hippotragus niger variani. În timp ce 
admira masculul cu blana negru-tăciune, cu pieptul de omăt și 
cu coarnele date pe spate, nu putea să nu îi deplângă moartea 
venită din mâna unui membru al familiei Quenton-Harper. Apoi, 
își controlă reacţiile. Dacă nu ar fi fost ciudata dedicație și 
pasiune a vânătorului-colecţionar care îl ucisese, generaţiile 
viitoare nu s-ar fi aflat niciodată în prezenţa aceasta regală. 

Trecu în încăperea următoare, dedicată elefantului african, și 
rămase în mijlocul sălii, în fața unor colţi de fildeș atât de mari, 
încât îi venea greu să creadă că aparținuseră vreodată unui 
animal în viaţă. Semănau mai degrabă cu coloanele de marmură 
ale unui templu elen închinat Artemisei, zeița vânătorii. Se 
aplecă să citească inscripţia de catalog: 


49 


_ „Colti de Elefant African, Loxodonta africana. 
Impuscat în 1899, în enclava Lado, de către Sir 
Jonathan Quenton-Harper. Coltul stâng - 131 kg. Coltul 
drept - 136 kg. Lungimea celui mai mare colt - 3,40 m. 
Grosimea - 80 cm. Cea mai mare pereche de colti 
obtinută vreodată de un european”. 


Erau de două ori cât ea în lungime și aveau aproape o dată și 
jumătate din talia ei în grosime. Trecând în camera egipteană, 
continua să se minuneze de creatura care îi purtase. 

Işi reveni rapid când privirea îi căzu asupra figurii din centrul 
sălii. Era cea a lui Ramses al ll-lea, înaltă de 4,5 metri și 
înfăţișându-l ca zeul Osiris, în granit roșu lustruit. Împăratul-zeu 
părea că merge pe picioarele musculoase, purtând doar sandale 
și o fustanelă scurtă. În mâna stângă ducea rămășițele arcului 
de război, cu ambele părţi, de sus și de jos, ale armei rupte. Era 
singurul accident pe care-l suferise statuia în toţi acei mii de ani. 
Restul era perfect - plinta păstra intacte până și urmele dălţii 
sculptorului. In pumnul drept, faraonul ţinea un sigiliu pe care 
era gravat cartușul regal. Pe capul maiestuos purta dubla 
coroană a regatelor de Sus și de Jos. Expresia feţei era calmă și 
enigmatică. 

Royan recunoscu imediat statuia, fiindcă sora ei geamănă 
stătea în sala mare a muzeului din Cairo. Trecea pe lângă ea în 
fiecare zi, în drum spre biroul ei. 

Simţea cum începe să dea în clocot de furie. Aceasta era una 
dintre comorile cele mai de preţ ale acestui Egipt al ei. Fusese 
furată și scoasă din unul dintre locurile sacre ale patriei ei. Nu 
avea ce să caute aici. Locul ei era pe malurile mărețului fluviu 
Nil. Simţi cum o apucă tremurul din cauza emoţiei covârșitoare 
când se apropie să examineze mai atent statuia și să citească 
inscripţia hieroglifică de la baza acesteia. 

Cartușul regal era plasat în centrul unei avertizări arogante: 
„Eu sunt divinul Ramses, mai mare peste zece mii de care. 
Temeţi-vă de puterea mea, o, voi, dușmani ai Egiptului!” 

Nu Royan citise traducerea cu voce tare; o altă voce, joasă și 
profundă rostise cuvintele acelea și o speriase. Nu auzise pe 
nimeni apropiindu-se. Se întoarse pe călcâie ca să se 
pomenească atât de aproape de el, că putea să-l atingă. 


50 


Stătea cu mâinile vârâte în buzunarele unui cardigan albastru, 
fără nicio formă. În cot avea o gaură. Purta blugi spălăciţi, ce 
cădeau peste papucii de casă din catifea, uzaţi, dar cu 
monogramă - tipul de înfățișare ponosită cultivată de unii 
englezi care consideră că nu trebuie niciodată să pară prea 
preocupaţi de felul cum arată. 

— Îmi cer scuze. N-am vrut să deranjez, arboră el un zâmbet 
obosit, ce lăsa să i se vadă dinţii foarte albi, dar puţin strâmbi. 

Când o recunoscu, expresia feței i se schimbă: 

— A, tu ești! 

Ar fi trebuit să se simtă flatată că își aducea aminte de ea, 
după privirea aceea fugitivă, însă era ceva jignitor în licărirea 
ochilor lui. Cu toate acestea, nu putea să refuze să-i strângă 
mâna. 

— Nick Quenton-Harper, se recomandă el. Trebuie să fii fosta 
studentă a lui Percival Dixon. Cred că te-am zărit la partida de 
vânătoare de joia trecută. Nu ai făcut pe gonaciul pentru noi? 

Atitudinea lui era atât de prietenoasă și de deschisă, încât ea 
simţi cum îi trece iritarea când îi răspunse: 

— Da. Sunt Royan Al Simma. Cred că l-ai cunoscut pe soțul 
meu, Duraid Al Simma. 

— Duraid! Firește că-l cunosc! Un tip admirabil! Am petrecut 
ceva timp împreună în deșert. Unul dintre cei mai buni. Ce mai 
face? 

— E mort. 

Nu intenţionase ca vorbele să sune atât de sec și de crud, dar 
nu-i trecea prin cap niciun alt răspuns. 

— Îmi pare foarte rău. N-am știut. Când și cum s-a întâmplat? 

— Foarte recent. Acum trei săptămâni. A fost omorât. 

— Dumnezeule mare! 

În ochi i se citea compătimirea sinceră, iar ea își aminti că și 
el trecea printr-o suferinţă asemănătoare. 

— L-am sunat la Cairo, nu mai demult de patru luni. Era 
același om  încântător dintotdeauna. L-au descoperit pe 
criminal? 

Ea clătină din cap și se uită în jurul ei, prin sală, ca să-l 
împiedice să vadă că avea ochii umezi. 

— Ai o colecţie extraordinară aici, îl lăudă. 

— Mai mult mulţumită bunicului, acceptă el imediat 
schimbarea subiectului. Făcea parte din echipa lui Evelyn Baring 


51 


- Over Bearing?, după cum îi spuneau numeroșii dușmani. A fost 
reprezentantul Marii Britanii la Cairo în timpul... 

— Da, am auzit de Evelyn Baring, îi tăie ea vorba. Primul Duce 
de Cromer, consul-general al Egiptului din 1883 până în 1907. 
Cu puterile sale plenipotenţiare, a fost dictatorul necontestat al 
țării mele din toată acea perioadă. Numeroși dușmani, după 
cum spuneai. 

Ochii lui Nicholas se îngustară ușor: 

— Percival m-a avertizat că ai fost una dintre cele mai bune 
studente. Nu m-a pus în gardă totuși cu privire la puternicele 
tale sentimente naţionaliste. E limpede că nu aveai nevoie de 
mine ca să-ţi traduc inscripţia de la statuia lui Ramses. 

— Tatăl meu a făcut parte din echipa lui Gamal Abdel Nasser, 
murmură ea. 

Nasser era cel care îl răsturnase de pe tron pe regele- 
marionetă Farouk și pusese capăt dominaţiei britanice în Egipt. 
În timpul domniei sale, naţionalizase Canalul Suez, în ciuda 
ofensei aduse Marii Britanii. 

— Ha! chicoti el. Suntem de părţi opuse ale baricadei. Numai 
că lucrurile s-au schimbat. Sper că nu trebuie să fim dușmani! 

— Nicidecum, încuviinţă ea. Duraid avea o părere foarte bună 
despre tine. 

— Și eu îl preţuiam în egală măsură. Suntem foarte mândri de 
colecția noastră de ushabti regale, schimbă el subiectul. Modele 
din mormintele tuturor faraonilor de la vechiul regat încoace, 
până la ultimul din dinastia Ptolemeilor. Dă-mi voie să ţi le 
prezint! 

Îl urmă la imensa vitrină cu exponate ce ocupa un perete 
întreg din sală. Raft după raft, toate erau pline cu statuetele de 
mărimea unor păpuși, care fuseseră plasate în morminte ca să 
servească drept slujitori și sclavi ai regilor trecuţi în lumea 
umbrelor. 

Cu cheia sa personală, Nicholas desfăcu ușile șlefuite ale 
vitrinei și se întinse să scoată cel mai interesant exponat: 

— Acesta e ushabti-ul lui Maya, care a servit trei faraoni: 
Tutankhamon, Ay și Horemheb. L-am luat din mormântul lui Ay, 
care a murit în 1343 î.Hr. 


2 „Arogantul”, „trufașul” (n.tr.). 
52 


Îi dădu păpușa, iar ea citi cu glas tare hieroglifele înscrise cu 
trei mii de ani în urmă cu aceeași ușurință cu care ar fi citit 
titlurile ziarelor: 

— „Sunt Maya, trezorier al celor două regate. Voi răspunde de 
divinul faraon Ay. Fie să aibă viaţă veșnică!” rosti ea în arabă, 
ca să-l testeze, iar răspunsul lui în aceeași limbă veni fluent și 
lipsit de formalism: 

— Se pare că Percival Dixon n-a exagerat cu nimic. Trebuie să 
fi fost o studentă excepţională. 

Captivaţi acum de subiectul ce îi interesa pe amândoi, 
vorbind când în engleză, când în arabă, reușiră să treacă peste 
înțepăturile dușmănoase de la început. Se învârtiră încet prin 
sală, zăbovind în fața fiecărei vitrine cu exponate ca să ia și să 
examineze amănunțit fiecare obiect. 

Era ca și când ar fi fost transportaţi în timp, cu mii de ani în 
urmă. Orele și zilele păreau lipsite de însemnătate în faţa unor 
astfel de martori ai antichităţii și tresăriră amândoi când 
doamna Street îi întrerupse: 

— Am plecat acum, Sir Nicholas. Pot să vă rog să închidetți și 
să activaţi alarma? Paznicii sunt deja la posturi. 

— Cât e ceasul? 

Nicholas își răspunse singur la întrebare, privindu-și ceasul din 
oțel inoxidabil Rolex Submariner de la mână: 

— Deja cinci și patruzeci. Când Dumnezeu s-a dus ziua? oftă 
el, teatral. Du-te, doamnă Street! Imi pare rău că te-am ţinut 
atât. 

— Să nu uitaţi să activati alarma, îl avertiză ea. Poate să fie 
atât de zăpăcit când se-apucă să-și scoată jucăriile preferate, îi 
explică lui Royan. 

Era limpede că îi purta șefului ei o afecţiune de mătușă 
indulgentă. 

— Mi-ai dat destule ordine pentru ziua de azi. Dispari de aici! 
râse Nicholas, întorcându-se către Royan: Nu pot să te las să 
pleci până nu-ţi arăt ceva ce-am luat dintr-o expediţie făcută cu 
Duraid. Poţi să mai stai câteva minute? 

Ea încuviinţă, iar el întinse mâna, ca și când ar fi vrut s-o ia de 
braţ, apoi o lăsă jos. În lumea arabă, era considerată o insultă să 
atingi o femeie, chiar și într-un fel atât de inofensiv. Ea era 
conștientă de politeţea gestului și rămase și mai impresionată 


53 


de bunele lui maniere și de stilul nepretenţios de care dădea 
dovadă. 

O conduse spre ieșirea din sala exponatelor pe o ușă marcată: 
„Accesul permis doar membrilor personalului”, de-a lungul unui 
coridor imens, până ajunseră la capătul acestuia. 

— Sanctuarul intern, o anunţă, deschizând ușa. Scuză 
dezordinea! Trebuie să mă apuc să fac și eu curat pe-aici într- 
unul dintre anii ăștia. Soţia mea obișnuia să... 

Tăcu brusc și aruncă o privire tabloului de familie, în ramă de 
argint, de pe birou. Nicholas și o femeie frumoasă, brunetă, 
stăteau pe un covoraș de picnic, sub ramurile stufoase ale unui 
stejar. Lângă ei se aflau două fetițe, care semănau izbitor cu 
mama. Cea mai mică stătea în braţele lui Nicholas, iar cea mare 
în spatele lor, ţinând hăţurile poneiului ei de Shetland. Royan îi 
aruncă o privire furișă și-i citi durerea devastatoare și mută din 
ochi. 

Ca să nu îl facă să se simtă stânjenit, se apucă să inspecteze 
restul încăperii, care era evident biroul și atelierul lui. Era 
spaţios și confortabil, ca după gustul unui bărbat, însă ilustra 
contradicţiile de caracter ale proprietarului - savantul cufundat 
în cărţi, în opoziţie cu omul de acţiune. Printre vrafurile de cărți 
și specimene de muzeu zăceau mulinete și o undiță de pescuit 
somon, marca Hardy. Pe un șir de cuiere bătute în perete 
atârnau o jachetă Barbour, o curea de pânză pentru pușca de 
vânătoare și o cartușieră de piele pe care erau gravate inițialele 
N.Q.-H. 

Recunoștea unele dintre tablourile de pe pereţi. Erau picturi în 
acuarelă originale, din secolul al nouăsprezecelea, ale 
călătorului scoţian David Roberts, iar altele ale lui Vivant Denon, 
care însoţise L'armée de l'Orient a lui Napoleon în Egipt. Erau 
niște imagini fascinante ale monumentelor, făcute înainte de 
perioada mai recentă a excavaţiilor și a restaurărilor. 

Nicholas se duse la șemineu și aruncă un butuc pe cărbunii 
aproape stinși. II mișcă cu piciorul până când flăcările începură 
să joace iarăși vesele, apoi îi făcu semn lui Royan să se așeze în 
fața draperiilor ce acopereau din podea până în tavan jumătate 
din perete. Cu o mișcare de scamator, trase șnurul împodobit cu 
ciucuri și făcu draperiile să se dea la o parte. 

— Ce părere ai despre asta? exclamă cu satisfacţie. 


54 


Ea studie magnifica friză în basorelief cocoţată pe perete. 
Detaliile erau minunate, iar transpunerea, superbă, dar nu își 
trădă admiraţia. În schimb, își exprimă părerea pe un ton 
degajat: 

— Al șaselea rege din dinastia Amoriţilor, Hammurabi, 
aproximativ 1780 î.Hr., spuse, prefăcându-se că studiază 
trăsăturile fine ale monarhului antic, înainte să treacă mai 
departe. Da, probabil din palatul său de la sud-vest de ziguratul 
de la Ashur. Ar fi trebuit să fie două frize din acestea. Sunt 
estimate la circa cinci milioane de dolari americani fiecare. Cred 
că au fost furate de sub nasul comandantului sfânt al 
Mesopotamiei moderne, Saddam Hussein, de doi tâlhari lipsiţi 
de principii. Din câte am auzit, cealaltă friză se află în prezent în 
colecția unui anume domn pe nume Peter Walsh, în Texas. 

Pentru o clipă, el rămase cu ochii căscaţi la ea de uimire, apoi 
izbucni în râs: 

— La naiba! L-am pus pe Duraid să jure c-o să păstreze 
secretul, dar probabil că ţi-a povestit de mica noastră escapadă. 

Era prima dată când îl auzea râzând. Părea să sune natural pe 
buzele lui, iar ei îi plăcea senzaţia că vine din inimă, neafectat. 

— Ai dreptate în ceea ce privește proprietarul actual al celei 
de-a doua frize, confirmă el, râzând în continuare. Dar prețul a 
fost de șase milioane, nu cinci. 

— Duraid mi-a mai spus și despre vizita în Masivul Tibesti, din 
Ciad și Libia de sud, remarcă ea, făcându-l să clatine din cap cu 
remușcare prefăcută. 

— Văd că nu pot să ţin niciun secret faţă de tine, se plânse el 
și se duse la un armoire înalt de lângă peretele opus. 

Era o piesă de mobilier superbă, cu incrustaţii, probabil din 
Franţa secolului al șaptesprezecelea. Deschise ușile duble: 

— Uite cu ce ne-am întors eu și Duraid din Libia, fără 
consimţământul colonelului Muammar al Gadaffi. 

Luă unul dintre minunatele obiecte micuţe din bronz și i-l 
dădu. Statueta reprezenta o mamă care își hrănea pruncul la 
sân și avea patina verde a vremii. 

— Hannibal, fiul lui Hamilcar Barca, explică el, în jurul anului 
230 î.Hr. Astea au fost găsite de o bandă de tuaregi la una 
dintre vechile sale tabere de pe râul Bagradas, în Africa de Nord. 
Probabil că Hannibal le ascunsese acolo înainte de înfrângerea 
în faţa generalului roman Scipio. Erau peste două sute de 


55 


obiecte de bronz, iar eu le-am păstrat pe cele mai bune 
cincizeci. 

— Le-ai vândut pe celelalte? se miră ea, în timp ce admira 
statueta. 

Se simţea dezaprobarea în tonul cu care pusese întrebarea: 

— Cum ai putut suporta să te desparți de ceva așa de frumos? 

— Mă tem că am fost nevoit, oftă el nefericit. Foarte trist, dar 
expediţia pentru recuperarea lor m-a costat o avere. Trebuia să- 
mi acopăr cheltuielile și să vând câte ceva din captură. 

Se duse la birou și scoase o sticlă de Laphroaig, whisky de 
malt, din sertarul de jos. Așeză sticla pe birou împreună cu două 
pahare. 

— Pot să te tentez? făcu el invitaţia, la care ea clătină din cap 
a refuz. Te înţeleg. Până și scoţienii recunosc că băutura asta ar 
trebui băută doar la temperaturi sub zero grade, pe Colina 
Capitoliului, sub un vânt de patruzeci de noduri, după ce-ai 
urmărit și ai împușcat un cerb de zece puncte. Pot să-ți ofer 
ceva mai potrivit pentru o doamnă? 

— Ai o Cola? sugeră ea. 

— Da, dar asta chiar că nu e bună pentru tine, e chiar mai rea 
decât Laphroaig. E toată numai zahăr. Otravă curată. 

Ea luă paharul pe care i-l aduse și îi răspunse la toast cu el. 

— Pentru viaţă! i se alătură ea, după care continuă discuţia: 
Ai dreptate! Duraid mi-a povestit despre toate astea. 

Puse statueta punică din bronz la loc în armoire, după care 
veni de partea cealaltă a biroului, cu fața la el: 

— Duraid a fost cel care m-a trimis la tine. A fost ultima lui 
dorință. 

— Aha! Atunci nimic din toate astea nu e simplă coincidenţă. 
Parc-aș fi un pion fără voie într-un complot sinistru, plin de 
ascunzișuri. 

Îi indică un scaun de lângă birou. 

— Șezi! ordonă el. Vorbește! 

O privea cocoţat pe un colț al biroului; în mâna dreaptă ţinea 
paharul cu whisky și își clătina leneș un picior lung, îmbrăcat în 
blugi, cu o mișcare ce amintea de cea a cozii unui leopard ce se 
odihnește. Cu toate că zâmbea zeflemitor, îi fixa faţa cu o privire 
verde, pătrunzătoare. Ea se gândi că i-ar fi greu să îl mintă pe 
acel bărbat. Trase adânc aer în piept: 


56 


— Ai auzit de o regină egipteană din antichitate, pe nume 
Lostris, care a domnit în perioada a doua intermediară, în timpul 
primelor invazii hicsose? 

El râse puţin batjocoritor și se ridică: 

— O! Acum vorbim despre cartea Războinicii Nilului, nu-i așa? 

Se duse la bibliotecă, de unde scoase un exemplar al 
acesteia. Cu toate că era destul de uzată, avea încă 
supracoperta, a cărei ilustrare era o imagine suprarealistă, în 
nuanţe pastelate de verde și trandafiriu, a piramidelor privite în 
oglinda apei. O lăsă să cadă pe birou, în faţa ei. 

— Ai citit-o? se interesă ea. 

— Da, dădu el din cap. Am citit majoritatea cărţilor lui Wilbur 
Smith. Mă amuză. A venit de câteva ori să vâneze aici, la 
Quenton Park. 

— Atunci, îţi plac poveștile cu mult sex și violenţă, să înţeleg? 
se strâmbă ea. Ce crezi despre cartea asta? 

— Trebuie să mărturisesc că m-a prins destul de tare. Când 
am citit-o, aproape că mi-am dorit să aibă o bază reală. De-asta 
l-am și sunat pe Duraid și Nicholas luă cartea și o răsfoi până 
ajunse la sfârșit. Nota autorului a fost convingătoare, dar ce n- 
am putut să-mi scot din minte a fost ultima propoziţie: „Undeva, 
în munţii Abisiniei, lângă izvorul Nilului Albastru, mumia lui 
Tanus încă odihnește în mormântul nepângărit al faraonului 
Mamose”, citi el cu voce tare. 

Aproape furios, Nicholas aruncă romanul pe birou: 

— Dumnezeule mare! Nu-ţi poţi imagina cât mi-am dorit să fie 
adevărat. Nu-ţi poţi imagina cât de tare mi-am dorit să descopăr 
mormântul faraonului Mamose. Trebuia să vorbesc cu Duraid. 
Când m-a asigurat că totul nu e decât o scorneală, m-am simţit 
trădat. Îmi făcusem atâtea speranţe, că am fost dezamăgit 
crunt. 

— Nu sunt scorneli, îl contrazise, apoi se corectă repede: Nu 
chiar totul. 

— Am înţeles. Atunci, Duraid m-a minţit, nu-i așa? 

— Nu te-a minţit, îi luă ea apărarea cu pasiune. Doar a 
amânat puţin clipa adevărului. Nu era pregătit să-ţi spună 
întreaga poveste atunci. Nu avea răspunsuri la toate întrebările 
pe care știa c-o să i le pui. Urma să vină la tine când era pregătit 
s-o facă. Numele tău era în capul listei lui de potenţiali sponsori. 


57 


— Duraid nu avea toate răspunsurile, dar presupun că tu le ai, 
nu? zâmbi el, sceptic. M-am fript o dată. Nu mă mai prinzi așa 
ușor lângă oala cu ciorbă. 

— Papirusurile există. Nouă sunt deja la adăpost în muzeul din 
Cairo. Eu am fost aceea care le-a descoperit, în mormântul 
reginei Lostris. 

Royan desfăcu geanta de umăr și scotoci până reuși să scoată 
un pachet subţire de fotografii lucioase, color, format 10x15. 
Alese una dintre ele și i-o dădu. 

— Aici e imaginea peretelui din capătul camerei mortuare. 
Observi vasele de alabastru din firidă? Poza a fost făcută înainte 
să le luăm de-acolo. 

— Drăguţă poză, dar putea fi făcută oriunde. 

Ea îi ignoră comentariul și trecu la o altă fotografie: 

— Cele zece papirusuri în cabinetul de lucru de la muzeu al lui 
Duraid. Îi recunoșşti pe cei doi bărbaţi din spatele băncuţei? 

El dădu din cap. 

— Duraid și Wilbur Smith, spuse și expresiei sceptice de pe 
figură îi luă locul una ce trăda îndoiala și uluirea. Ce naiba vrei 
să-mi demonstrezi? 

— Ce naiba vreau să-ţi demonstrez e că, în afara unei 
considerabile licențe poetice pe care și-a permis-o autorul, 
restul cărții își găsește cel puţin câteva rădăcini în realitate. 
Numai că papirusul care ne interesează cel mai tare e cel de-al 
șaptelea, care a fost furat de cei care l-au ucis pe soțul meu. 

Nicholas se ridică și se duse la șemineu. Aruncă încă o 
buturugă, pe care o lovi răutăcios cu vătraiul, ca și când ar fi 
vrut să își înfrângă emoţiile. 

— Care era însemnătatea acelui papirus, în comparaţie cu 
celelalte nouă? întrebă, fără să se întoarcă. 

— Era cel care conţinea povestea înmormântării faraonului 
Mamose și, din bănuielile noastre, indicii care să ne ajute să-i 
găsim mormântul. 

— Bănuiţi, dar nu sunteţi siguri? se răsuci el s-o înfrunte, 
ținând vătraiul strâns în mână, ca pe o armă. 

Când era în starea asta de spirit, era înfricoșător. Gura descria 
o linie dură și strânsă, iar ochii trimiteau sclipiri amenințătoare. 

— Fragmente mari din cel de-al șaptelea papirus sunt scrise 
într-un soi de cod, o serie de versuri criptice. Eu și Duraid eram 


58 


pe cale să le descifrăm, când - făcu o pauză și trase aer în piept 
- când a fost ucis. 

— Trebuie să ai o copie a unui lucru atât de valoros! o fulgeră 
cu privirea, intimidând-o. 

Ea clătină din cap: 

— Microfilmul, toate notițele noastre, absolut totul a fost furat 
o dată cu manuscrisul original. Apoi, cel care l-a ucis pe Duraid 
s-a dus la apartamentul nostru din Cairo și mi-a distrus 
computerul în care introdusesem toate datele cercetării noastre. 

El azvârli cu zgomot vătraiul în coșul cu cărbuni și se întoarse 
la birou: 

— Prin urmare, n-ai niciun fel de dovadă? Nimic prin care să 
demonstrezi că tot ce mi-ai spus e adevărat? 

— Nimic, confirmă ea, în afară de ce am aici și își atinse 
fruntea cu arătătorul lung și subţire. Am o memorie bună. 

El se încruntă și-și trecu degetele prin buclele dese: 

— Și-atunci, de ce-ai mai venit la mine? 

— Am venit să-ți propun o expediţie de descoperire a 
mormântului faraonului Mamose, îi spuse ea simplu. Te 
interesează? 

Atitudinea lui se schimbă pe loc; începu să rânjească precum 
un Școlar pus pe șotii: 

— În momentul ăsta, nu cred că mi-aş dori nimic altceva. 

— Atunci, noi doi va trebui să ne punem de acord cu privire la 
condițiile colaborării, îl anunţă și se aplecă în faţă, ca o 
adevărată femeie de afaceri. Mai întâi, lasă-mă să-ţi spun ce 
doresc eu, după care poţi face și tu același lucru. 

Urmă o negociere dură și abia pe la unu dimineaţa Royan 
recunoscu că e epuizată. 

— Nu mai pot să mai gândesc la ora asta. Putem să reluăm 
discuţiile mâine dimineaţă? propuse, pentru că nu ajunseseră la 
nicio înțelegere. 

— E deja „mâine dimineaţă”, o informă el. Dar ai dreptate. Nu 
m-am gândit. Poţi să dormi aici. La urma urmelor, avem 
douăzeci și șapte de camere. 

— Nu, mulțumesc, se ridică ea. Merg acasă. 

— E polei pe șosea, o preveni el. 

Apoi îi citi hotărârea întipărită pe faţă și își ridică mâinile în 
semn de capitulare: 


59 


— Bine, nu mai insist. La ce oră mâine? La zece mă întâlnesc 
cu avocații, dar terminăm, probabil, până la prânz. Ce-ar fi să vii 
să luăm masa aici, împreună? Trebuia să ajung la Ganton, la o 
partidă de vânătoare, după-masă, dar o să renunţ la ea. Așa, o 
să fiu toată după-amiaza și seara la dispoziţia ta. 


t Capitolul 13 


Întâlnirea lui Nicholas cu avocaţii avu loc a doua zi dimineaţă, 
în biblioteca de la Quenton Park. Nu avea să fie o ședință ușoară 
sau plăcută, dar nici nu se așteptase la așa ceva. Anul acela, 
lumea lui începuse să se năruiască în jurul lui. Incleștă din dinţi 
când își aduse aminte cum începutul lui ianuarie venise cu acel 
fatal moment de oboseală și neatenţie de la miezul nopţii, pe 
șoseaua înghețată, când farurile orbitoare ale camionului le 
intraseră în ochi. 

Nu își revenise pe deplin în urma șocului, când primise o nouă 
lovitură dură. Era vorba de raportul financiar al uniunii 
asiguraţilor de la Lloyd, pe lista căruia Nicholas, asemenea 
tatălui și bunicului său, era un „Nume”. Timp de o jumătate de 
secol, familia lui se bucurase de un venit substanţial și constant 
din partea de profit ce le revenea prin uniune. Bineînţeles că 
Nicholas era conștient de faptul că răspunderea lui în cazul 
pierderilor suferite de uniune era nelimitată. Răspunderea aceea 
cântărise destul de ușor, fiindcă, în cincizeci de ani, nu avusese 
de suferit pierderi prea importante, cel puţin, nu până în acel 
an. 

Din cauza cutremurului din California și a acuzațiilor de 
poluare a mediului înconjurător la adresa uneia dintre 
companiile multinaționale de producere a substanțelor chimice, 
pierderile uniunii depășiseră suma de douăzeci și șase de 
milioane de lire sterline. Lui Nicholas îi reveneau două milioane 
și jumătate de lire pierdere - o parte din sumă fusese deja 
plătită, dar restul trebuia achitat în decurs de opt luni - asta pe 
lângă surprizele neplăcute pe care le putea aduce anul următor. 

Aproape imediat după asta, recolta de sfeclă de zahăr de la 
Quenton Park, aproape o mie de acri, fusese lovită de 
rhizomania, boala „rădăcinii nebune”. Pierduseră toată recolta. 


60 


— Va trebui să facem rost de cel puţin două milioane și 
jumătate, fu de părere unul dintre avocaţi. Asta n-ar trebui să 
constituie o problemă - conacul e plin de lucruri de valoare, ca 
să nu mai vorbim de muzeu. La ce sumă rezonabilă ne-am putea 
gândi să vindem unele obiecte? 

Nicholas se crispă la gândul că ar putea fi nevoit să vândă 
statuia lui Ramses, friza lui Hammurabi sau orice alt obiect din 
nepreţuita sa colecţie de la conac sau din muzeu. Știa prea bine 
că vânzarea lor ar fi acoperit datoriile, dar se îndoia că ar fi 
putut să trăiască fără ele. Aproape orice altceva era de preferat 
ideii de a se despărţi de ele. 

— Nu, la naiba! îi tăie vorba Nicholas, la care avocatul îi 
aruncă o privire îngheţată: 

— Atunci haide să vedem ce alte variante ne rămân, continuă 
el necruţător. Avem cireada de la lăptărie. 

— Asta o să ne aducă o sută de mii, dacă avem noroc, 
mormăi Nicholas. Mai avem de găsit 2,4 milioane. 

— Avem herghelia de cai de curse, se băgă în discuţie 
contabilul. i 

— Am doar șase cai la antrenamente. Incă două sute de mii, 
zâmbi Nicholas fără umor. Ajungem la 2,2 milioane. Ne 
apropiem încet de sumă. 

— lahtul, sugeră cel mai tânăr dintre avocați. 

— E mai bătrân decât mine, clătină din cap Nicholas. A fost al 
lui tata, pentru numele lui Dumnezeu! Nici de pomană nu cred 
că poţi să-l dai. Singura valoare pe care o mai are e cea 
sentimentală. Aș scoate mai mult pe armele de vânătoare. 

Cei doi avocaţi se aplecară asupra listelor: 

— A, da! Le-am găsit. Două puști Purley, cu ejector lateral. 
Estimate la patruzeci de mii. 

— Mai am și niște șosete și izmene la mâna a doua, mărturisi 
Nicholas. De ce să nu le punem și pe ele la socoteală? 

Trecură peste zeflemea. 

— Mai e și apartamentul din Londra, continuă imperturbabil 
avocatul în vârstă, imun la suferința omenească. E într-o zonă 
bună. Valorează 1,5 milioane. 

— Nu în climatul financiar actual, îl contrazise Nicholas. Un 
milion ar fi mai aproape de realitate. 

Avocatul notă ceva pe marginea documentului său, înainte să 
continue: 


61 


— Firește că vrem să evităm, pe cât posibil, scoaterea la 
vânzare a întregii proprietăţi. 

Se dovedi o întâlnire dură și dificilă, în urma căreia nu se 
ajunse la nicio decizie clară, iar Nicholas rămase cu un 
sentiment de frustrare și de furie neputincioasă. 

Îi conduse pe avocaţi, după care se duse în apartamentele 
sale să facă un duș rapid și să își schimbe cămașa. După ce se 
gândi mai bine, dar fără niciun motiv anume, se bărbieri și își 
stropi obrajii cu aftershave din belșug. 

Traversă parcul și lăsă Range Rover-ul în parcarea muzeului. 
Zăpada se transformase în zloată și picături reci îi împodobeau 
deja capul gol până să apuce să traverseze parcarea. 

Royan aștepta în biroul doamnei Street. Cele două păreau să 
se înțeleagă foarte bine. Se opri la ușă să o asculte râzând; îl 
făcu să se simtă ceva mai bine. 

Bucătăreasa le trimisese un prânz fierbinte. Se pare că era de 
părere că o masă bogată avea să ţină în șah vremea urâtă. 
Aveau acolo un castron cu supă de legume consistentă și 
groasă, o musaca cu cartofi Lancashire, însoţite de o jumătate 
de sticlă de vin roșu de Burgundia pentru el și o cană cu suc 
proaspăt de portocale pentru ea. Luară masa în faţa șemineului 
în timp ce ploaia biciuia ferestrele. 

În timp ce mâncau, Nicholas îi ceru să îi povestească în 
amănunt uciderea lui Duraid. Ea nu lăsă nimic deoparte, nici 
măcar propriile răni, și își suflecă mâneca să îi arate 
pansamentul din jurul tăieturii de cuţit. O ascultă cu atenţie 
sporită când îi povesti despre cel de-al doilea atentat la viața ei 
de pe străzile din Cairo. 

— Bănuiești pe cineva? o întrebă, când ea sfârși povestea. E 
cineva pe care să-l poţi considera responsabil de atacuri? 

Ea clătină din cap. 

— N-a existat niciun fel de avertisment, preciză ea. 

Terminară de mâncat în liniște, fiecare măcinat de propriile 
gânduri. Când ajunseră la cafea, el sugeră: 

— Bine. Cum rămâne cu înțelegerea noastră? 

Se târguiră timp de o oră întreagă. 

— E greu să fiu de acord cu partea de pradă pe care o ceri, 
până nu știu exact care va fi contribuţia ta la afacerea asta, 
protestă Nicholas în timp ce umplea ceșcuţele de cafea. La urma 
urmei, eu vin cu partea financiară și cu organizarea expediției... 


62 


— Va trebui să ai încredere că voi avea o contribuţie 
importantă, altfel nu va exista niciun fel de pradă, cum îi spui tu. 
Oricum, poţi să fii sigur că nu am de gând să-ţi mai spun absolut 
nimic, până nu avem o înțelegere și n-am bătut palma. 

— Nu ești puţin cam dură? încercă el, la care ea răspunse cu 
un surâs răutăcios. 

— Dacă nu-ţi convin condiţiile mele, mai sunt trei nume pe 
lista de posibili sponsori a lui Duraid, îl ameninţă ea. 

— Bine, cedă el, compunându-și o figură de martir închipuit. 
Sunt de acord cu propunerea ta. Dar cum calculăm părţile egale 
de câștig? 

— Eu am să aleg primul obiect din artefactele arheologice pe 
care reușim să le recuperăm, tu pe următorul, și facem cu 
rândul mai departe. 

— Ce-ar fi să fac eu prima alegere? ridică el o sprânceană. 

— Să dăm cu banul, propuse ea și el pescui o monedă din 
buzunar. 

— Alege! aruncă el bănuţul în aer. 

— Cap! strigă ea, în timp ce moneda era încă în aer. 

— La naiba! exclamă el recuperând moneda și punând-o la loc 
în buzunar. Așadar, tu o să alegi primul obiect din pradă, dacă o 
să avem parte de vreuna. 

Întinse mâna peste masă. 

— O să fie al tău, să faci orice vrei cu el. Poţi chiar să-l donezi 
muzeului din Cairo, dacă îţi menţii ideea aceea aberantă. De 
acord? întrebă, iar ea îi luă mâna. 

— De acord, confirmă. Partenere! adăugă apoi. 

— Acum, să trecem la treabă. Fără secrete. Povestește-mi în 
amănunt tot ce mi-ai ascuns până acum. 

— Adu cartea aia, arătă ea spre Războinicii Nilului și, în timp 
ce el se ducea s-o ia, ea împinse la o parte vasele murdare. 
Primul lucru asupra căruia trebuie să ne îndreptăm atenţia sunt 
secţiunile din carte editate de Duraid, spuse și dădu la ultimele 
pagini. Aici. Asta e fragmentul unde începe zăpăceala indusă de 
Duraid. 

— Un cuvânt foarte potrivit, zâmbi Nicholas, dar hai să 
păstrăm lucrurile cât se poate de simplu. M-ai zăpăcit destul 
până acum, comentă, dar nu reuși să-i smulgă nici măcar un 
surâs. 


63 


— Cunoști povestea până aici. Regina Lostris și poporul ei 
sunt alungaţi din Egipt de hicsoși și de carele lor calitativ 
superioare. Pleacă spre sud, în susul Nilului, până ajung la 
confluenţa celor două Niluri, Alb și Albastru. Cu alte cuvinte, 
Khartoum-ul din zilele noastre. Toată povestea asta respectă 
versiunea din papirusuri. 

— Imi amintesc. Spune mai departe! 

— Undeva, în calele galerelor, transportă trupul mumificat al 
soţului reginei  Lostris, faraonul Mamose al Vill-lea. Cu 
doisprezece ani în urmă, îi jurase, înainte să moară răpus deo 
săgeată hicsosă ce-i străpunsese plămânul, că o să-i găsească 
un loc sigur de înmormântare și că o să-l îngroape acolo 
împreună cu toate comorile lui nenumărate. Când ajung la 
Khartoum, decide că a sosit, în sfârșit, timpul să se ţină de 
cuvânt. Își trimite fiul, pe prinţul Memnon, care avea doar 
paisprezece ani, cu un escadron de care, să găsească locul de 
îngropăciune. Memnon îl are ca însoțitor pe mentorul său, 
povestitorul acestei istorii, neobositul Taita. 

— Bine, îmi amintesc partea asta. Memnon și Taita se 
consultă cu sclavii negri shilluk, pe care îi capturaseră, și, la 
sfatul acestora, hotărăsc să urmeze cursul din stânga al fluviului 
sau ceea ce noi cunoaștem ca Nilul Albastru. 

Royan încuviinţă din cap și își continuă povestea: 

— Au călătorit spre est și au dat de niște munți formidabili, 
atât de înalţi, că sunt descriși ca niște metereze albastre. Ce ai 
citit până acum în carte e o redare destul de corectă a 
papirusurilor, însă aici - bătu ea cu degetul pe pagina din faţă - 
dăm de chichita pusă de Duraid. In descrierea poalelor 
dealului... 

Inainte să poată continua ideea, Nicholas exclamă: 

— Îmi aduc aminte că m-am gândit, când am citit prima dată, 
că nu e o descriere corectă a zonei în care Nilul Albastru 
izvorăște din ţinuturile muntoase ale Etiopiei. Acolo nu sunt 
dealuri. E doar povârnișul abrupt, din partea de vest a 
masivului. Fluviul apare dintre stânci ca un șarpe ce iese din 
ascunziș. Cine a făcut descrierea nu cunoaște cursul Nilului 
Albastru. 

— Cunoști zona? întrebă Royan și el râse, încuviințând. 

— Când eram ceva mai tânăr și chiar și mai idiot decât sunt 
acum, am conceput un plan grandios să navighez cu barca prin 


64 


defileul Abbay, de la lacul Tana, în jos, până la barajul de la 
Roseires, în Sudan. „Abbay” e numele dat de etiopieni Nilului 
Albastru. 

— De ce voiai să faci asta? 

— Pentru că nu o mai făcuse nimeni până atunci. Maiorul 
Cheesman, consulul britanic, avusese o tentativă, în 1932, și era 
cât pe ce să se înece. M-am gândit că aș putea să fac un film, să 
scriu o carte despre călătorie și să câștig o avere din drepturile 
de autor. L-am convins pe tata să-mi finanțeze expediţia; era 
genul de escapadă nebunească pe gustul lui. Voia chiar să ne 
însoţească în expediţie. Am studiat întregul curs al fluviului 
Abbay, și nu doar pe hartă. Mi-am cumpărat o rablă de Cessna 
180 și am survolat defileul, opt sute de kilometri de la lacul Tana 
până la baraj. După cum ţi-am spus, aveam douăzeci și unu de 
ani și eram nebun. 

— Și ce s-a-ntâmplat? 

Era fascinată. Duraid nu-i povestise niciodată despre asta, 
însă știa că era tipul de aventură în care se aștepta să se 
implice bărbatul din faţa ei. 

— Am recrutat opt dintre prietenii mei de la Sandhurst și ne- 
am dedicat vacanţa de Crăciun tentativei. A fost un fiasco. N-am 
rezistat decât două zile în apele alea sălbatice. Defileul e cel mai 
al naibii colț pe care mi-a fost dat să-l văd pe pământ. E de 
aproape de două ori mai adânc și mai colţuros decât Grand 
Canyon, pe fluviul Colorado, din Arizona. Ne-a distrus caiacele 
înainte să apucăm să facem treizeci de kilometri, din cei opt 
sute. Am fost nevoiţi să abandonăm tot echipamentul și să 
escaladăm pereţii defileului ca să ajungem din nou la civilizaţie. 

Deveni serios câteva clipe: 

— Am pierdut doi membri ai echipajului. Bobby Palmer s-a 
înecat, iar Tim Marshall s-a prăbușit de pe stânci. N-am reușit 
nici măcar să le recuperăm cadavrele. Sunt încă pe-acolo, pe 
undeva. A trebuit să le spun părinţilor lor... și vocea i se frânse, 
când retrăi agonia întâmplărilor trecute. 

— A reușit cineva să navigheze în defileul Nilului Albastru? se 
interesă ea, ca să îi distragă atenţia. 

— Da, m-am întors câţiva ani mai târziu. De data asta, nu mai 
conduceam operaţiunea, ci eram cel mai tânăr membru al 
Expediţiei oficiale a Forțelor Armate Britanice. A fost nevoie de 
armată, de marină și de aviaţie ca să-i venim de hac fluviului. 


65 


Rămase cu ochii la el, fixându-l cu venerație. Navigase cu 
adevărat pe Abbay. Era ca și când un destin ciudat ar fi trimis-o 
în calea lui. Duraid avea dreptate. Probabil că, în toată lumea, 
nu era nimeni mai potrivit decât el pentru treaba aceea: 

— Așadar, cunoști la fel de bine ca oricine care sunt condiţiile 
naturale în defileu. Am să încerc să-ţi redau o imagine generală 
a locului descris de Taita în al șaptelea papirus. Din păcate, 
fragmentul din papirus a suferit unele stricăciuni, iar eu și 
Duraid am fost obligaţi să extrapolăm din alte părţi ale textului. 
Va trebui să-mi spui dacă descrierea se potrivește cu ceea ce 
știi tu despre zonă. 

— Dă-i drumul! o invită el. 

— Taita a făcut o descriere a povârnișului foarte apropiată de 
a ta, ca un perete abrupt, din care izvorăște fluviul. Au fost 
forţaţi să lase carele, pe care nu le puteau folosi pe terenul 
abrupt și accidentat al canionului. Au fost siliți să meargă mai 
departe pe jos, ducând cu ei caii de povară. Destul de repede, 
defileul a devenit atât de prăpăstios și de primejdios, încât au 
pierdut câteva animale; acestea s-au prăbușit de pe drumul 
caprelor sălbatice, pe care îl urmau, în fluviul ce clocotea la 
picioarele lor. Asta nu i-a făcut să renunţe și, la porunca 
prinţului Memnon, au continuat călătoria. 

— Văd exact tabloul pe care-l descrie. E o zonă înfricoșătoare, 
sălbatică. 

— Taita descrie apoi o serie de obstacole, pe care le numește 
„trepte”. Eu și Duraid nu am putut să stabilim cu exactitate ce 
sunt, dar înclinam destul de mult să credem că e vorba de 
cascade. 

— Și ai de unde alege în defileul Abbay, confirmă Nicholas. 

— Urmează cea mai importantă parte a mărturiei lui. Taita ne 
spune că, după douăzeci de zile de mers prin defileu, ajung la „a 
doua treaptă”. Acolo, prinţul primește un mesaj neașteptat de la 
părintele său decedat, sub forma unui vis, în care alege locul 
acela drept mormânt. Taita ne spune că nu au mers mai 
departe. Dacă am putea să aflăm ce i-a făcut să se oprească 
atunci, ne-am da seama cât de mult au avansat în defileu. 

— Inainte să mergem mai departe cu presupunerile, avem 
nevoie de hărţi și de fotografii din satelit ale muntelui și trebuie 
să-mi revăd notițele și jurnalul expediției, hotărî Nicholas. Mă 
străduiesc să-mi actualizez tot timpul documentaţia, așa că ar 


66 


trebui să avem fotografii prin satelit și cele mai recente hărți în 
dosar aici, la muzeu. Dacă există, o să le găsească doamna 
Street. 

Se ridică și se întinse: 

— O să-mi caut jurnalele și-o să mă uit pe ele chiar în seara 
asta. Străbunicul meu a vânat și el pentru colecţia lui în Etiopia, 
secolul trecut. Știu că a traversat Nilul Albastru lângă Debra 
Markos prin 1890 și ceva. O să scotocesc și după notițele lui. Le 
păstrăm și pe acelea în arhivă. E posibil ca bătrânul să fi scris 
ceva care ne va fi de ajutor. 

O conduse la vechiul Land Rover verde din parcare și, în timp 
ce ea pornea motorul, îi spuse prin geamul deschis: 

— Rămân la părerea mea, că ar trebui să stai aici, la conac. 
Probabil că faci o oră și jumătate până la Brandsbury dus și- 
ntors, asta înseamnă trei ore pe zi. O să avem mult de lucru 
înainte să ne putem gândi măcar să plecăm în Africa. 

— Da’ ce-o să spună lumea? întrebă ea, în timp ce lua piciorul 
de pe ambreiaj. 

— N-am dat niciodată nicio ceapă degerată pe ce zice lumea, 
strigă după ea. La cât ne vedem mâine? 

— Trebuie să trec pe la doctorul din York. O să-mi scoată 
copcile din braţ. Nu ajung înainte de unsprezece, scoase ea 
capul pe geam să-i răspundă. 

Vântul îi ciufuli părul și i-l aduse în față. Nicholas avusese 
întotdeauna o slăbiciune pentru femeile brunete. Rosalind 
avusese acel aer misterios al orientalelor. Se simţi vinovat și 
necredincios făcând acea comparaţie, dar nu putea scăpa așa 
ușor de amintirea lui Royan. 

Era prima femeie care îi trezise interesul de când nu mai era 
Rosalind. Amestecul din sângele ei îl atrăgea. Era destul de 
exotică să îi satisfacă gustul pentru orient, dar și îndeajuns de 
englezoaică să îi vorbească limba și să-i înţeleagă glumele. Era 
educată și cunoștea toate acele lucruri care îl pasionau, 
făcându-l să îi admire spiritul. De obicei, femeile din est erau 
educate din naștere să fie șterse și supuse. Ea era diferită. 


67 


t Capitolul 14 


Georgina îl sunase pe doctorul ei din York, ca să o 
programeze pe Royan să i se scoată firele. Plecară din căsuţa 
din Brandsbury imediat după ce luară micul dejun. Georgina era 
la volan, iar Magic stătea între ele, pe banchetă. 

Când intrară pe strada principală a satului, Royan observă un 
camion mare, marca MAN, parcat lângă oficiul poștal, dar nu-i 
dădu prea mare importanţă. 

Odată ieșite pe drumul de ţară, se treziră înconjurate de 
norișori de ceaţă groasă care pluteau prin aer, reducând 
vizibilitatea în acele locuri la nici treizeci de metri. Dar Georgina 
nu făcu niciun fel de concesii vremii, ci acceleră Land Rover-ul 
până când acesta, zornăind și tânguindu-se din toate 
încheieturile, atinse viteza maximă, care, mulţumi Royan cerului 
în gând, era de numai o sută de kilometri pe oră. 

Aruncă o privire peste umăr, să vadă ce era în spatele lor, pe 
șosea, și observă că același camion MAN le urmărea. Doar 
cabina șoferului se ridica deasupra mării de ceață joasă ce îl 
învăluia, asemenea periscopului unui submarin. Chiar în acel 
moment intră din nou într-un nor de ceaţă care îl înghiţi. Se 
întoarse să asculte discursul mamei ei. 

— Guvernul ăsta e o adunătură de zevzeci incompetenţi, își 
îngustă Georgina ochii, ca să nu-i intre fumul de la ţigara ce îi 
atârna între buze. 

Conducea cu o singură mână; cu cealaltă mângâia urechea ca 
de mătase a lui Magic: 

— Nu mă deranjează când miniștrii dau în mintea copiilor, dar 
când încep să se joace cu pensia mea, m-apucă nebunia. 

Pensia mamei ei, de la serviciul diplomatic, era singura ei 
sursă de venit, și nici aceea nu era prea mare. 

— Doar n-o să-mi spui acuma că vrei un guvern laburist, 
mami, să fim cinstite, o zgândări Royan. 

Mama ei fusese dintotdeauna o conservatoare înfocată. 

Georgina ezită, apoi evită să facă o alegere: 

— Tot ce am eu de zis e să o aducă înapoi pe Maggie’. 

Royan se răsuci ușor pe scaun și își aruncă iar privirea spre 
geamul murdar din spate. Camionul era tot în spatele lor, 


3 Margaret Thatcher, fost prim-ministru britanic. (n.tr.). 
68 


apărând șters din ceaţă și din norul albastru de gaze de 
eșapament pe care îl lăsa Rover-ul, ca urma de vapori a unui 
avion cu reacţie. Până în clipa aceea se ţinuse după ele, dar 
acum acceleră brusc. 

— Cred că vrea să ne depășească, îi spuse Royan încet 
Georginei. 

Capota masivă a camionului se afla la doar șase metri de bara 
lor din spate. Radiatorul avea ca blazon logo-ul „MAN”, făcut din 
crom, și cabina depășea în înălţime Land Rover-ul, așa că, din 
locul ei, Royan nu putea să zărească fața șoferului. 

— Toată lumea vrea să treacă de mine, se lamentă Georgina. 
Asta-i povestea vieţii mele, comentă și se încăpăţână să rămână 
pe mijlocul șoselei înguste. 

Royan se uită iar în spate și descoperi că mașina se apropia 
tot mai tare. Acoperise deja tot geamul din spate. Șoferul 
decuplă și ambală ameninţător motorul gigantic. 

— Ar fi bine să-l lași să te depășească. Am impresia că se 
grăbește. 

— Lasă-l s-aștepte, mormăi Georgina pe lângă ţigară. 
Răbdarea e o virtute. Oricum, n-am cum să-l las să treacă aici. 
In față e un pod îngust de piatră. Cunosc bucăţica asta de șosea 
ca pe drumul până în propria baie. 

In acel moment, șoferul de camion claxonă atât de aproape, 
că aproape le asurzi. Magic sări pe bancheta din spate și se 
apucă să latre în semn de protest. 

— Tâmpit împuţit, înjură Georgina cu amărăciune. De-a ce 
crede că se joacă? la-i numerele de la mașină! Am de gând să-l 
reclam la poliţia din York. 

— Are placutele acoperite cu noroi. Nu văd cifrele, dar 
seamănă cu numerotarea de pe continent. Nemţească, mi se 
pare. 

Ca și când i-ar fi auzit protestul, șoferul încetini ușor și rămase 
în spate, până când distanţa dintre cele două mașini se mări la 
douăzeci de metri. Royan se întorsese cu totul, ca să vadă ce 
face camionagiul. 

— E mai bine, zise cu mândrie Georgina. Necioplitul de frit 
mai învaţă bunele maniere, comentă, concentrându-se să 
străpungă ceața din faţă. Uite podul... 

Pentru prima dată, Royan izbuti să vadă în cabina camionului. 
Şoferul purta o cagulă ce îi acoperea toată fața, mai puţin ochii 


69 


și nasul, din lână albastru închis, ce îi dădea un aer sinistru, 
malefic. 

— Ferește! strigă dintr-odată Royan. Vine drept spre noi! 

Zgomotul motorului uriașei mașini se prefăcuse într-un muget 
care înghiţea orice alt sunet, precum urletul mării cuprinse de 
furtună. Preţ de o clipă, Royan nu mai văzu decât scânteierea 
oțelului, după care partea din faţă a camionului intră în spatele 
mașinii. 

Impactul o aruncă pe jumătate peste spătarul scaunului. Se 
forță să se ridice și văzu cum camionul le ridicase așa cum 
vulpea ia în fălci o pasăre. Luase pe sus Land Rover-ul, 
purtându-l pe barele de oțel care îi protejau radiatorul din crom 
șlefuit. 

Georgina se lupta cu volanul, încercând să menţină mașina 
sub control, însă eforturile ei erau zadarnice: 

— Nu pot s-o stăpânesc. Podul! Incearcă să scapi... 

Royan izbi butonul de eliberare a centurii de siguranţă și 
întinse mâna spre clanţă. Pereţii de piatră ai podului se apropiau 
cu o viteză ameţitoare. Land Rover-ul vira nebunește pe șosea, 
ieșit complet de sub control. 

Portiera se deschise brusc sub strânsoarea lui Royan, dar 
aceasta nu izbutise să o deschidă de tot, când Land Rover-ul fu 
proiectat în coloanele solide de piatră ce străjuiau calea de 
acces spre pod. 

Cele două femei ţipară la unison când vehiculul se strivi și 
impactul le făcu să zboare în faţă. Parbrizul se făcu ţăndări când 
se izbiră de coloanele de piatră și Land Rover-ul se prăbuși 
peste parapet, începând să se rostogolească. 

Royan fu catapultată prin ușa deschisă și aruncată la distanţă. 
Panta malului îi stopă căderea, dar impactul o lăsă fără suflare. 
Făcu un salt și se rostogoli pe povârniș, înainte să cadă în apele 
înghețate de sub pod. 

Chiar înainte să fie trasă cu capul sub apă, se pomeni cu ochii 
spre cer și spre podul de deasupra ei. Prinse o ultimă frântură 
de imagine a camionului, înainte ca acesta să dispară cu un 
zgomot infernal. Trăgea după el două remorci uriașe, ce 
depășeau în înălţime balustrada podului. 

Ambele remorci erau acoperite cu o prelată grea, din nailon 
verde, prinsă cu sfoară de urechile caroseriei. Royan observă, 
într-o străfulgerare subliminală, simbolul mare, roșu, și numele 


70 


companiei scris cu vopsea pe partea laterală a remorcii celei 
mai apropiate, dar, până să apuce să înregistreze numele, fu 
aruncată în vâltoarea apei, iar frigul și forța căzăturii o făcură 
să-și piardă respiraţia. 

Se chinui să ajungă la suprafaţa apei și descoperi că fusese 
târâtă o bună bucată de drum. Împiedicată în mișcări de hainele 
pline de apă, se poticni până la mal și se ajută de creanga unui 
copac să se tragă afară din valuri. 

Îngenunche în noroi, tușind și scuipând apa pe care-o 
înghiţise, în timp ce se străduia să își dea seama ce răni 
căpătase din cauza coliziunii. Apoi, uită de halul în care se afla, 
auzind strigătele cumplite, agonizante ale mamei sale, aflate în 
mașina răsturnată. 

Într-o grabă nebună, se agăţă de ce găsi ca să se ridice în 
picioare și se târî șchiopătând prin iarba udă și îngheţată până 
în locul unde Land Rover-ul zăcea cu roţile-n sus, la poalele 
povârnișului. Caroseria era șifonată și distrusă, iar aluminiul ce 
strălucea argintiu se zărea în porțiunile unde vopseaua verde- 
închis fusese decojită. Motorul se blocase, iar roţile din faţă încă 
se mai învârteau în gol, când Royan ajunse acolo. 

— Mami! Unde ești? strigă, dar sunetele teribile nu încetară. 

Se sprijini de caroserie ca să nu cadă și se târî în direcția din 
care se auzea zgomotul, îngrozită de ce ar putea să-i vadă ochii. 

Georgina stătea pe pământul umed, sprijinită de partea 
laterală a mașinii. Avea picioarele întinse în faţă. Stângul era 
răsucit în așa fel încât degetele prinse în gheată erau înfipte în 
noroi într-un unghi anormal. Era clar că piciorul era rupt de la 
genunchi sau de foarte aproape de el. 

Nu acesta era totuși motivul suferinţei Georginei. Îl ţinea în 
poală pe Magic și se aplecase deasupra lui într-o atitudine de 
abandonare în fața durerii; nu putea să își înăbușe clocotul 
lacrimilor. Pieptul spanielului fusese zdrobit între metal și 
pământ. Limba îi atârna dintr-un colț al botului, într-un ultim 
rânjet, dar picăturile de sânge cădeau constant din vârful roz al 
acesteia și Georgina îl curăța cu propria eșarfă. 

Royan se prăbuși lângă mama ei și îi puse un braț după 
umeri. Nu-și mai văzuse mama plângând niciodată. O strânse 
tare în brațe și încercă, din răsputeri, să-i aline durerea, însă 
aceasta nu se lăsa domolită. 


71 


Nu știa cât timp au rămas așa. În cele din urmă totuși, la 
vederea piciorului schilodit al mamei ei și la gândul că șoferul 
camionului putea să se întoarcă să-și termine treaba, se trezi la 
realitate. Se târî până sus și ţopăi până în mijlocul șoselei, să 
oprească prima mașină care avea să apară. 


t Capitolul 15 


Abia după două ceasuri de când Royan trebuia să fi venit la 
întâlnire, Nicholas deveni îndeajuns de îngrijorat ca să sune la 
poliția din York. Din fericire, reținuse numărul de pe plăcuţa de 
înmatriculare a Land Rover-ului. Era simplu de ţinut minte: 
inițialele mamei ei, combinate cu un ghinionist număr 13. 

Dură destul de mult până când poliţista de serviciu verifică 
informaţiile din computer și se întoarse la telefon: 

— Îmi pare rău că trebuie să vă anunţ, domnule, că Land 
Rover-ul a fost implicat într-un accident în dimineaţa aceasta. 

— Ce s-a întâmplat cu șoferul? vru să știe imediat Nicholas. 

— Şoferul și un pasager au fost duși la Spitalul Minster din 
Yoric. 

— Sunt tefere? 

— Îmi pare rău, domnule, nu știu să vă spun. 

În patruzeci de minute, Nicholas era la spital unde, după 
aproape încă pe-atât, dădu de urma lui Royan. Aceasta se afla la 
secția de chirurgie pentru femei, lângă patul mamei sale. 
Pacienta nu se trezise încă din anestezie. 

Royan își ridică privirea când Nicholas ajunse lângă ea. 

— Te simţi bine? Ce naiba s-a-ntâmplat? 

— Mama - avea piciorul zdrobit. Chirurgul a trebuit să-i pună 
o tijă în coapsă - femurul. 

— Tu ești bine? 

— Doar câteva zgârieturi și julituri. Nimic grav. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Un camion. Ne-a împins la marginea drumului. 

— Doar nu intenţionat? simţi Nicholas cum tremură ceva în el, 
amintindu-și de un alt camion, pe o altă șosea, într-o altă 
noapte. 

— Ba cred că da. Șoferul purta o mască, o cagulă. Ne-a izbit 
din spate. Probabil că a făcut-o intenţionat. 


72 


— Ai anunţat poliţia? 

Ea confirmă din cap: 

— Se pare că mașina a fost dată dispărută în dimineaţa asta, 
cu mult înainte de accident, în timp ce șoferul se oprise la una 
dintre cafenelele Little Chef. E german. Nu vorbește deloc 
englezește. 

— E a treia oară când cineva încearcă să te omoare, zise 
mohorât Nicholas. De-aici încolo, ești în grija mea. 

Se duse în sala de așteptare și dădu un telefon de acolo. Șeful 
poliţiei din zonă îi era prieten, ca și directorul spitalului. 

Când se întoarse în salon, Georgina se trezise. Chiar dacă era 
încă ameţită, se simţea bine când o duseră cu scaunul cu rotile 
în rezerva pe care Nicholas aranjase să o ocupe. Chirurgul 
ortoped sosi câteva minute mai târziu. 

— Bună, Nick, ce faci aici? îl salută pe Nicholas. 

Royan rămase surprinsă să vadă cât de multă lume îl 
cunoștea. Apoi, medicul își îndreptă atenţia spre Georgina: 

— Cum vă simţiţi? Avem aici o fractură multiplă frumușică, 
înăuntru parc-ar fi confeti. Am reușit să punem totul unde 
trebuie, dar o să rămâneţi la noi încă zece zile, pe puţin. 

— Așa rămâne, domniță, îi spuse Nicholas lui Royan, când o 
lăsară pe Georgina să doarmă. Ce-ar trebui să se mai întâmple, 
ca să te convingi? Menajera mea ţi-a pregătit deja o cameră la 
conac. Nu te mai las să hoinărești de una singură după bunul 
tău plac. Altfel, data următoare când încearcă să-ţi vină de hac, 
s-ar putea să aibă ceva mai mult noroc. 

Era prea șocată și supărată ca să îl contrazică, așa că se urcă 
ascultătoare pe locul din față al Range Rover-ului și îl lăsă să o 
ducă mai întâi la doctor ca să-i scoată firele, apoi înapoi la 
Quenton Park. Cum ajunseră, o trimise în camera ei: 

— Bucătăreasa o să-ţi aducă cina acolo. Să iei neapărat 
somniferele pe care ţi le-a dat doctorul. Trimit pe cineva să-ţi ia 
lucrurile de la Brandsbury, dacă-i dai doamnei Street cheile de la 
casa mamei tale. Între timp, menajera ţi-a pus niște haine 
pentru noapte și o periuţă de dinţi în cameră. Nu vreau să mai 
aud nimic până mâine dimineaţă. 

Era bine că avea el grijă de ea. Pentru prima dată, de la 
noaptea aceea îngrozitoare, din oază, se simţea în siguranţă. 
Totuși, își permise un ultim gest de independenţă și încredere în 
sine: aruncă pastilele la veceu. 


73 


Cămașa de noapte ce o aștepta pe pernă era lungă, făcută 
din mătase pură și împodobită cu cea mai fină dantelă de 
Cambrai la manșete și la gât. Nu mai purtase niciodată ceva 
atât de luxos și de senzual. Işi dădu seama că aparținuse, 
probabil, soției lui și gândul acesta îi trezi un vârtej de emoţii 
confuze. Se sui în patul cu baldachin, însă nici măcar întinderea 
aceea singuratică de saltea moale sau camera străină nu o 
împiedică să adoarmă foarte repede. 


+ Capitolul 16 


A doua zi dimineaţă, o menajeră tânără veni să o trezească cu 
un exemplar din The Times și cu o cană de ceai Earl Grey, după 
care se întoarse cu sacul ei de voiaj. 

— Sir Nicholas vă roagă să luaţi micul dejun cu dânsul în 
sufragerie, la opt și jumătate. 

În timp ce făcea duș, își inspectă trupul gol în oglinda imensă 
ce acoperea unul dintre pereţii băii. În afară de rana de cuţit de 
la braţ, care era încă lividă și doar parţial vindecată, mai avea o 
vânătaie urâtă pe coapsă și o alta pe partea stângă și pe fesă, 
amintiri ale accidentului de mașină. Tibia era jupuită și, cu multă 
grijă, își trase o pereche de pantaloni marinărești peste rană. 
Șchiopăta puţin atunci când cobori treptele scării principale, ca 
să ajungă în sufragerie. 

— Servește-te, te rog, își ridică Nicholas ochii din ziar să o 
întâmpine, văzând că ezită în prag, și îi arătă felurile de 
mâncare de pe bufet. 

Pe când își punea ouă jumări cu o lingură în farfurie, 
recunoscu peisajul de pe peretele din faţa ei ca fiind un 
Constable. 

— Ai dormit bine? zise, fără să aștepte răspunsul ei. Am vești 
de la poliţie, continuă. Au găsit camionul MAN abandonat pe o 
linie moartă de lângă Harrogate. Îl cercetează acum, dar nu se 
așteaptă să găsească prea multe. Se pare că avem de-a face cu 
cineva care știe ce vrea. 

— Trebuie să sun la spital, spuse ea. 

— Am sunat eu deja. Mama ta n-a avut probleme azi-noapte. 
l-am lăsat mesaj că o s-o vizitezi diseară. 

— Diseară? aruncă ea o privire mirată. De ce așa târziu? 


74 


— Am de gând să te pun la treabă până atunci. Vreau să-mi 
scot banii pe care o să-i investesc în tine. 

Se ridică atunci când ea veni la masă și îi ţinu scaunul să se 
așeze. Descoperi că gestul lui de curtoazie o făcea să se simtă 
ușor stânjenită, însă nu făcu niciun comentariu. 

— Primul atac asupra ta și a lui Duraid, la vila din oază - de 
aici nu putem trage niciun fel de concluzii, în afară de aceea că 
asasinii știau cu exactitate ce și unde trebuie să caute. 

Schimbarea bruscă a subiectului o descumpăni. 

— Totuși, să ne gândim puţin la cel de-al doilea atentat, de la 
Cairo. Grenada de mână. Cine știa că te duci la minister în după- 
amiaza aceea, în afară de ministru? 

Ea reflectă în timp ce mesteca și înghiţea o gură de ou: 

— Nu sunt sigură. Cred că i-am spus secretarului lui Duraid, 
poate unuia sau mai multor asistenți. 

El se încruntă și clătină din cap: 

— Așadar, jumătate dintre angajaţii muzeului știau de 
întâlnirea ta? g 

— Cam aşa ceva. Imi pare rău. 

El rămase câteva clipe pe gânduri: 

— Bine. Cine știa că pleci din Cairo? Cine știa că stai în casa 
mamei tale? 

— Unul dintre funcţionarii de la administraţie mi-a adus 
diapozitivele la aeroport. 

— l-ai spus cu ce zbor pleci? 

— Nu, categoric nu. 

— Ai spus cuiva de asta? 

— Nu. Adică... ezită ea. 

— Da? 

— l-am spus ministrului, în timpul întâlnirii, când i-am cerut să 
mă lase să plec în concediu fără plată. Nu el... sigur nu? se uită 
la el cu o privire în care se citea groaza la gândul că ar fi putut fi 
adevărat. 

— Se întâmplă niște lucruri ciudate, ridică Nicholas din umeri. 
Bineînţeles că ministrul știa totul despre eforturile tale și ale lui 
Duraid de traducere a celui de-al șaptelea papirus? 

— Nu știa toate detaliile, dar... da - în linii mari, știa ce facem. 

— Bine. Următoarea întrebare: ceai sau cafea? 

Îi turnă cafea în ceașcă și merse mai departe cu 
presupunerile: 


75 


— Spuneai că Duraid avea o listă cu posibili sponsori ai 
expediției. Ne-ar putea da niște idei în legătură cu lista 
suspecţilor? 

— Getty Museum, zise, făcându-l să zâmbească. 

— Poţi să-l tai de pe listă. Nu se ocupă ei cu aruncatul 
grenadelor pe străzile din Cairo. Cine mai era pe listă? 

— Gotthold Ernst von Schiller. 

— Hamburg. Industria grea. Prelucrarea metalelor și a 
aliajelor. Producţia de minerale de bază, confirmă Nicholas. Care 
era cel de-al treilea nume de pe listă? 

— Peter Walsh, texanul. 

— Da, acela, aprobă bărbatul. Locuiește la Fort Worth. Se 
ocupă de francize în domeniul fast-food-ului și de comerţul cu 
amănuntul prin poștă. 

Puţini colecționari aveau destul capital ca să poată concura cu 
instituţiile majore, când venea vorba de achiziţii semnificative 
de antichităţi sau de finanțarea explorărilor arheologice. 
Nicholas îi cunoștea pe toţi, pentru că făcea parte din cercul 
acela dominat de un antagonism reciproc, al celor zece- 
doisprezece privilegiați. Licitase, pe rând, împotriva fiecăruia 
dintre ei, în sălile de la Sotheby's și Christie's, ca să nu mai 
vorbim de locurile mai puţin salubre în care se vindeau 
antichităţi „proaspete”. Adjectivul „proaspăt” se folosea în 
contextul „proaspăt scoasă din pământ”. 

— Cei doi sunt niște bandiți adevăraţi. Și-ar mânca propriii 
copii, dacă le-ar umbla șoarecii prin burtă. De ce-ar fi în stare, 
dacă ar crede că stai în calea lor spre mormântul lui Mamose? 
Știi dacă l-a contactat vreunul din ei pe Duraid, după apariţia 
cărţii, așa cum am făcut eu? 

— Nu știu. Se prea poate. 

— Nu pot să-mi imaginez că vreunul din pungașii ăștia ar fi 
pierdut așa o ocazie. Trebuie să presupunem că amândoi știau 
că Duraid lucrează la ceva. O să le punem numele pe lista 
suspecţilor. 

După asta, îi inspectă farfuria: 

— Te-ai săturat? Mai vrei o lingură de ouă? Nu? Foarte bine, 
să mergem la muzeu și să vedem ce ne-a pregătit doamna 
Street. 

Intrând în biroul lui, Royan rămase impresionată cât de multe 
organizase într-un timp atât de scurt. Probabil că îi luase toată 


76 


noaptea să transforme încăperea într-un cartier general aproape 
milităresc. În mijlocul camerei se aflau un șevalet imens și o 
tablă pe care erau prinse în ace un set de fotografii suprapuse, 
luate din satelit. Se apropie să le studieze, apoi aruncă o privire 
materialului care era prins alături. 

Lângă o hartă la scară mare, a aceleiași zone, din sud-vestul 
Etiopiei, ca și cea prezentă în fotografiile din satelit, se mai aflau 
câteva liste cu nume și adrese, cu instrumente și echipamentul 
necesar, ca și cu magazinele de la care făcuse cumpărături în 
expedițiile africane anterioare, pagini întregi de calcule ale 
distanțelor, ca și ceva ce semăna cu un buget preliminar. Sus de 
tot era un program intitulat „Etiopia - informaţii generale”. 
Programul conţinea cinci pagini de hârtie concept, scrise 
mărunt, așa că Royan nu reuși să citească tot, însă rămase 
impresionată de priceperea cu care făcuse pregătirile. 

Royan își promise solemn că avea să studieze tot acel 
material cu prima ocazie, dar acum traversă încăperea să 
ajungă la unul din cele două scaune pregătite de el în faţa 
tablei. El stătea în picioare în fața panoului și luă un baston, cu 
vârful argintat, de la tablă, mânuindu-l ca pe un indicator școlar. 

— Să fie liniște în clasă, bătu el cu băţul în tablă. Primul lucru 
pe care trebuie să-l faci e să mă convingi că vom reuși să dăm 
de urma lui Taita, după ce-a avut câteva mii de ani ca să se facă 
nevăzută. Să ne gândim mai întâi la formele de relief din defileul 
fluviului Abbay. 

Nicholas arătă cu indicatorul cursul fluviului pe fotografiile din 
satelit. 

— De-a lungul acestei secțiuni, fluviul și-a croit drum prin 
platoul de bazalt. Pe alocuri, stâncile de sub defileu sunt abrupte 
și ating 120-150 de metri înălțime, pe ambele maluri. Acolo 
unde există straturi din șisturi vulcanice mai dure, fluviul n-a 
reușit să le erodeze. Acestea formează o serie de trepte 
gigantice pe parcursul fluviului. Cred că ai dreptate când 
presupui că „treptele” lui Taita sunt, de fapt, niște cascade. 

Veni la masă și culese o fotografie din teancul de hârtii 
aruncate de-a valma: 

— Pe-asta am făcut-o în defileu, în timpul Expediţiei Forțelor 
Armate, din 1976. Poţi să-ţi faci o idee despre cum arată acele 
cascade. 


77 


Îi întinse fotografia alb-negru, în care se zăreau stânci de o 
înălțime ameţitoare ce străjuiau o cascadă ce părea să se 
prăvălească din ceruri asupra unor siluete minuscule de bărbaţi 
pe jumătate goi și a bărcilor din prim-plan. 

— N-aveam idee că așa arată în realitate! exclamă ea, fixând 
priveliștea cu venerație. 

— Aici nu se vede singurătatea splendidă din partea de jos a 
defileului, îi explică el. Din punctul de vedere al fotografului, nu 
există loc de unde să se poată prinde tot pe peliculă. Dar, cel 
puţin, poţi să vezi cum o cascadă ar putea sta în calea unui grup 
de egipteni care urcă pe jos sau cu niște cai de povară. De 
obicei, există un soi de potecă de-a lungul cataractelor, făcută 
de elefanţi sau de alte animale sălbatice de-a lungul timpului. 
Chiar și așa, o asemenea cascadă nu se poate traversa pur și 
simplu, nici măcar dacă ocolești stâncile. 

Ea aprobă în tăcere și îl lăsă să continue: 

— Chiar și în aval, a trebuit să coborâm bărcile și tot 
echipamentul cu frânghiile, la fiecare cascadă. Nu ne-a fost 
uşor. 

— Hai să zicem că o cascadă a fost ceea ce le-a oprit 
înaintarea - a doua din partea de vest, admise ea. 

Nicholas luă indicatorul și trasă cursul fluviului pe hartă, de la 
forma întunecată ca o pană a zăgazului Rosires, în centrul 
Sudanului. 

— Povârnişul se înalță dincolo de granița etiopiană, acolo 
unde începe, cu adevărat, defileul. Nu sunt șosele sau orașe 
acolo și există doar două poduri, în amonte. Nimic, pe o 
întindere de opt sute de kilometri, în afară de apele învolburate 
ale Nilului și de stâncile sălbatice, din bazalt negru. 

Făcu o pauză, ca să o lase să analizeze. 

— E una dintre ultimele zone cu adevărat sălbatice de pe 
pământ, cu proasta reputaţie de a fi bântuită de fiare crude și 
de oameni chiar mai cruzi decât acestea. Am însemnat 
principalele cascade ce apar în defileu aici, pe fotografia din 
satelit, zise și le arătă cu indicatorul, fiecare încercuită frumos 
cu marker roșu. Asta e cascada numărul doi, la vreo 350 de 
kilometri mai sus de granița sudaneză. Totuși, trebuie să luăm în 
calcul unii factori importanţi, cum ar fi acela că fluviul s-ar putea 
să-și fi schimbat cursul în ultimii patru mii de ani, de la vizita 
prietenului nostru, Taita, acolo. 


78 


— Cu siguranţă că nu avea cum să scape dintr-un canion atât 
de adânc, de 1 200 de metri, protestă ea. Nici măcar Nilul nu 
poate să iasă de acolo, nu? _ 

— Da, însă, aproape sigur, și-a modificat albia. In anotimpul 
inundaţiilor, volumul și forța fluviului întrece puterea mea de a-ţi 
descrie măcar imaginea. Fluviul se ridică cu vreo douăzeci de 
metri pe pereţii laterali și atinge o viteză de zece noduri, dacă 
nu mai mult. 

— Și ai navigat pe așa ceva? întrebă ea cu îndoială în glas. 

— Nu în perioada inundaţiilor. Nimic nu ar putea supravieţui. 

Rămaseră amândoi câteva minute cu ochii la fotografie, în 
tăcere, imaginându-și grozăviile de care era în stare întinderea 
aceea de apă, când se dezlănțuia. 

— Și cea de-a doua cascadă? îi reaminti ea. 

— E aici, unde unul dintre afluenţi se alătură cursului principal 
al lui Abbay. Afluentul se cheamă Dandera și are izvorul la 3 600 
de metri altitudine, sub piscul muntelui Sancai, din lanţul Choke, 
aici, la aproximativ 150 de kilometri în partea de nord a 
defileului. 

— Îți amintești punctul în care se unește cu Abbay, de când ai 
fost acolo? 

— Au trecut douăzeci de ani, și chiar și-atunci am petrecut o 
lună în defileu, așa că totul părea să facă parte dintr-un coșmar 
nesfârșit. Memoria ni se înceţoșa din cauza monotoniei 
peisajului - stânci peste tot - și a junglei dese de ziduri, iar 
simţurile ni se atrofiaseră de la arșiţă, insecte, urletul apei și 
truda necontenită la vâsle. Totuși, în mod ciudat, îmi aduc 
aminte de confluența râului Dandera cu Abbay din două motive. 

— Da? se aplecă ea nerăbdătoare, însă el clătină din cap: 

— Am pierdut un om acolo. Singura victimă din cea de-a doua 
expediţie. S-a rupt frânghia, iar el a căzut treizeci de metri. A 
aterizat pe spate, pe un lanţ de stânci. 

— Îmi pare rău. Dar care e celălalt motiv pentru care îţi 
amintești locul acela? 

— Acolo se află o mânăstire creștină, de rit copt, ridicată în 
stâncă, la vreo șaizeci de metri deasupra fluviului. 

— Acolo jos, în adâncul defileului? - vocea ei trăda 
neîncrederea. De ce-ar construi o mânăstire acolo? 

— Etiopia e una dintre cele mai vechi ţări creștine din lume. 
Are peste nouă mii de biserici și mănăstiri, dintre care foarte 


79 


multe în astfel de locuri îndepărtate și aproape inaccesibile, în 
munţi. Aceasta, de la râul Dandera, e vestitul loc de 
îngropăciune al Sfântului Frumentius, cel care a adus 
creștinismul în Etiopia, din Imperiul Bizantin, de la 
Constantinopol, la începutul secolului al treilea. Legenda spune 
că a naufragiat pe ţărmul Mării Roșii și a fost dus la Aksum, 
unde l-a convertit pe împăratul Ezana. 

— Ai vizitat mânăstirea? 

— Nu, ce naiba! râse el. Eram prea ocupați cu supraviețuirea, 
prea dornici să scăpăm din iadul defileului, ca să ne facem timp 
de vizite turistice. Am coborât cascadele și am continuat în aval. 
Tot ce-mi aduc aminte în legătură cu mânăstirea sunt 
excavaţiile în peretele de stâncă, mult deasupra apei fluviului, și 
siluetele îndepărtate ale călugărilor troglodiţi, în sutanele lor 
albe, înșirați pe parapetul peșterilor, ca să privească nepăsători 
cum trecem pe-acolo. Unii dintre noi chiar le-am făcut cu mâna 
și ne-am simţit destul de prost când am văzut că nu ne răspund. 

— Cum să ajungem vreodată în locul acela, fără o expediţie 
pe fluviu în toată regula? se întrebă Royan cu voce tare, ușor 
descumpănită, cu ochii lipiţi de panoul cu fotografii. 

— Ţi-a pierit deja curajul? râse Nicholas de ea. Așteaptă să 
faci cunoștință cu vreo câţiva dintre ţânţarii care se găsesc pe- 
acolo. Te ridică și zboară cu tine până la cuib, înainte să te 
mănânce. 

— Fii serios! îl imploră ea. Cum o să ajungem până acolo, jos? 

— Călugării sunt aprovizionaţi de sătenii care locuiesc pe 
înălțimile de deasupra defileului. Se pare că există o potecă 
făcută de caprele sălbatice în gura defileului, chiar pe margine. 

— Și putem cobori pe-acolo? 

— Nu, dar am câteva idei în legătură cu asta. Ajungem și la 
subiectul ăsta mai târziu. Mai întâi, trebuie să hotărâm la ce 
putem să ne așteptăm să găsim acolo, după patru mii de ani și îi 
aruncă o privire plină de speranţă. E rândul tău acum. Convinge- 
mă! îi întinse el indicatorul cu vârf argintat, după care se trânti 
în scaunul de lângă al ei, cu braţele încrucișate. 

— În primul rând, trebuie să ne întoarcem la carte. 

Lăsă indicatorul, ca să ia exemplarul din Războ/nicii Nilului: 

— Îți aduci aminte de personajul Tanus din poveste? 

— Bineînţeles. Era comandantul armatelor egiptene în timpul 
domniei reginei Lostris și avea rangul de Mare Leu al Egiptului. 


80 


El s-a aflat în fruntea exodului din Egipt, atunci când au fost 
alungaţi de hicsoși. 

— A mai fost și amantul de taină al reginei și, dacă e să-i dăm 
crezare lui Taita, tatăl prinţului Memnon, cel mai mare fiu al ei, îl 
aprobă ea. 

— Tanus a fost ucis în timpul unei expediţii de pedepsire a 
unui șef etiopian, pe nume Arkoun, în munti, iar trupul său a fost 
mumificat și adus reginei Lostris de câtre Taita, continuă 
Nicholas povestea. 

— Exact, confirmă ea. Asta mă duce la celălalt fir pe care l-am 
prins cu Duraid. 

— Din al șaptelea papirus? își desfăcu el braţele și se aplecă 
în faţă. 

— Nu, nu din papirusuri, ci din inscripţiile de la mormântul 
reginei Lostris, explică ea, scoțând din geantă o altă fotografie. 
E imaginea mărită a unei secţiuni din inscripția murală din 
camera mortuară, mai exact din acea parte de zid care a fost 
dărâmată și pierdută atunci când au fost descoperite vasele din 
alabastru. Eu și Duraid credem că faptul că Taita a plasat 
această inscripţie la loc de cinste, deasupra ascunzătorii 
papirusurilor, are o semnificaţie aparte, explică ea și îi dădu 
fotografia. f 

El luă o lupă de pe masă ca să o examineze cu atenție. In 
timp ce el se chinuia cu descifrarea hieroglifelor, Royan continuă 
povestea: 

— Îți amintești din carte cât de mult îi plăceau lui Taita 
ghicitorile și jocurile de cuvinte, cum se lăuda adesea că el e cel 
mai mare jucător de bao? 

— Îmi amintesc, confirmă Nicholas, ridicându-și ochii de la 
lupă. Îmi menţin teoria potrivit căreia bao e un strămoș al 
șahului. Am mai bine de o duzină de table de bao în colecția 
muzeului, unele din Egipt, altele din părţile ceva mai sudice ale 
Africii. 

— Da, și eu susțin aceeași teorie. Ambele jocuri au aceleași 
piese și reguli, dar bao e o formă mai rudimentară a jocului. Se 
joacă cu pietre colorate, de diferite ranguri, în loc de piese de 
șah. Ei bine, cred că Taita n-a fost în stare să reziste tentaţiei de 
a dovedi posterităţii talentele sale de maestru al ghicitorilor și 
de a-și demonstra inteligența. Cred că era atât de înfumurat, 
încât a lăsat voit unele indicii în legătură cu locul unde se află 


81 


mormântul faraonului, atât în papirusuri cât și printre inscripţiile 
murale pe care ne spune că le-a zugrăvit cu propriile mâini în 
mormântul prea-iubitei sale regine. 

— Și crezi că ăsta e unul dintre indicii? bătu Nicholas cu lupa 
în fotografie. 

— Citește! îl îndemnă ea. Sunt hieroglife clasice nu foarte 
dificile, în comparaţie cu codurile criptice. 

— „Tatăl prinţului, care nu e tatăl, cel care a dat albastrul ce l- 
a ucis, traduse el poticnindu-se, stă de pază, mână în mână cu 
Hapi, la testamentul din piatră ce dezvăluie calea spre tatăl 
prinţului care nu e tatăl, cel care a dat sângele și cenușa.” 

Nicholas clătină deznădăjduit din cap. 

— Nu, n-are nicio noimă, protestă el. Probabil că am greșit 
undeva la traducere. 

— Nu dispera! Abia începi să faci cunoștință cu Taita, 
campionul de bao și pasionatul de șarade. Eu și Duraid ne-am 
stors creierii săptămâni în șir, îl asigură ea. Ca să descâlcim 
firele, hai să ne întoarcem la carte. Tanus nu era tatăl prinţului 
Memnon cu numele, dar, ca amant al reginei, el era tatăl 
biologic. Pe patul de moarte, i-a dat lui Memnon sabia albastră 
care i-a provocat rana mortală în timpul bătăliei împotriva 
căpeteniei etiopiene. Avem aici descrierea completă a bătăliei. 

— Da, când am citit pentru prima dată secţiunea aceea, îmi 
aduc aminte că mi-am închipuit că sabia albastră era, probabil, 
una dintre primele arme de fier făcute vreodată, care, în epoca 
bronzului, ar fi fost o minune a măiestriei armurierului. Un dar 
potrivit pentru un prinţ, medită Nicholas. Așadar, „tatăl prinţului 
care nu este tatăl” e Tanus? Deocamdată, îți accept 
interpretarea, suspină el a resemnare. 

— Îți mulţumesc pentru votul de încredere, zise ea pe un ton 
sarcastic. Dar să continuăm descifrarea șaradei lui Taita. 
Faraonul Mamose a fost tatăl lui Memnon doar cu numele, însă 
în venele acestuia nu curgea sângele regilor. Din nou, tatăl care 
nu era tatăl, Mamose, i-a lăsat prinţului dubla coroană a 
Egiptului, adică cea roșie și cea albă, reprezentând Regatele de 
Sus și de Jos sângele și cenușa. 

— Să zicem că înghit asta ceva mai ușor. Dar cum rămâne cu 
restul inscripţiei? făcu Nicholas de-a dreptul intrigat. 


82 


— Expresia „mână în mână” e ambiguă în Egiptul antic. Ar 
putea foarte bine să însemne „foarte aproape de” sau „la 
vedere”. 

— Zi mai departe! Ai reușit, în sfârșit, să mă faci să-mi iau 
notițe, o încurajă Nicholas. 

— Hapi este zeul sau zeiţa hermafrodit sau hermafrodită, cum 
vrei s-o iei, a Nilului; își schimbă sexul în funcţie de dispoziția de 
moment. În manuscrise, Taita atribuie tot timpul fluviului 
numele lui Hapi. 

— Așadar, dacă punem la un loc al șaptelea papirus și 
inscripţiile de la mormântul reginei Lostris, care ar fi 
interpretarea completă? insistă el. 

— Pur și simplu: Tanus e înmormântat foarte aproape sau la 
vedere dinspre fluviu, la cea de-a doua cascadă. In sau pe 
mormântul lui se află o piatră funerară sau o inscripţie care ne 
arată calea spre mormântul faraonului. 

El expiră printre dinţi: 

— M-au epuizat toate deducţiile astea. Ce alte indicii ai mai 
dibuit? 

— Asta-i tot, admise ea. 

— Asta-i tot? Nimic altceva? vru el să știe și ea clătină din 
cap. 

— Să presupunem că până aici e totul corect. Să zicem că 
fluviul are aceeași formă și configuraţie ca acum aproape patru 
mii de ani. Să mai zicem și că Taita chiar ne indică drumul către 
a doua cascadă a râului Dandera. Ce anume căutăm când 
ajungem acolo? O inscripţie în piatră și, dacă-i așa, o s-o găsim 
intactă sau erodată de vreme și de valuri? 

— Nici Howard Carter nu a avut o pistă mai explicită când a 
descoperit mormântul lui Tutankhamon, remarcă ea cu 
blândeţe. Doar o bucăţică de papirus, de o autenticitate 
discutabilă. 

— Howard Carter nu a căutat decât în zona Văii Regilor și tot 
i-au trebuit zece ani de căutări, replică el. Tu mi-ai vorbit de un 
loc din Etiopia, o ţară de două ori cât Franţa. Cât crezi c-o să ne 
trebuiască până descoperim ceva? 

Ea se ridică brusc: 

— Scuză-mă, cred că ar trebui să mă duc să-mi vizitez mama, 
la spital. E clar că-mi pierd timpul cu tine aici. 

— Nu s-a făcut ora de vizită, încă, o anunţă el. 


83 


— Are rezerva ei, se îndreptă Royan spre ușă. 

— Te conduc până la spital, se oferi el. 

— Nu te deranja! Chem un taxi, îi răspunse pe un ton glacial. 

— Taxiul o să facă o oră până să ajungă aici, o avertiză el, iar 
ea se înduplecă îndeajuns să îl lase s-o conducă la Range Rover. 

Merseră cincisprezece minute într-o tăcere deplină. 

— Nu mă pricep să-mi cer scuze, sparse el gheaţa. Mă tem că 
n-am prea multă experiență la așa ceva. Am fost prea dur. N-a 
fost asta intenţia mea. M-am lăsat furat de emoția momentului. 

Ea nu binevoi să-i răspundă, așa că, după un minut, el 
adăugă: 

— O să fii nevoită să vorbești cu mine, dacă nu cumva preferi 
să ne trimitem bileţele. Ar fi cam ciudat să facem asta în defileul 
lui Abbay. 

— Aveam impresia că nu mai erai interesat să mergem acolo, 
zise ea, privind fix înainte. 

— Sunt o brută, recunoscu el, făcând-o să-i arunce o privire 
piezișă. 

Asta o făcu să cedeze; zâmbetul lui era irezistibil și o făcu să 
izbucnească în râs: 

— Presupun că am căzut de acord asupra unui lucru: ești o 
brută. 

— Rămânem parteneri? încercă el. 

— Deocamdată, ești singura brută pe care o am la dispoziţie. 
Se pare că m-am pricopsit cu tine. 

O lăsă la intrarea principală a spitalului. 

— Vin să te iau de-aici la trei, o anunţă, după care se duse 
către centrul York-ului. 

De când era student, Nicholas avea un mic apartament pe 
una dintre aleile înguste din spatele catedralei din York. Întreaga 
clădire era înregistrată pe numele unei companii din Insulele 
Cayman, iar telefonul dat la secret nu trecea prin centrala 
internă. Nimeni nu avea cum să afle că el e proprietarul 
apartamentului. Inainte să o cunoască pe Rosalind, locul acela 
jucase un rol important în viaţa lui socială. Acum însă, Nicholas îl 
folosea doar pentru afacerile sale confidenţiale și clandestine. 
Atât expediţia din Libia, cât și cea din Irak fuseseră planificate și 
organizate acolo. 

Nu mai fusese în apartament de câteva luni bune, așa că 
acesta era rece, cu iz de mucegai și neprimitor. Luă un chibrit și 


84 


aprinse focul cu gaze din cămin, după care umplu ceainicul. Cu 
o cană de ceai aburind în faţă, sună la o bancă din Jersey, după 
care, imediat, la una din Insulele Cayman. 

„Un şobolan deștept are mai multe ieșiri din vizuină” era o 
zicală a familiei, transmisă din generaţie în generaţie. Trebuia să 
existe întotdeauna ceva dosit cu grijă, pentru ziua în care aveau 
să se deschidă cerurile. Avea nevoie de fonduri pentru 
expediţie, iar avocaţii puseseră deja sechestru pe mare parte 
din aceste fonduri. 

Dădu parolele și conturile celor doi directori de bancă, 
împreună cu instrucțiunile de a opera anumite transferuri. Il 
uimea întotdeauna ușurința cu care se aranjau treburile, atâta 
timp cât aveai bani. 

Se uită la ceas. Era încă foarte devreme în Florida, însă Alison 
ridică receptorul la al doilea apel. Aceasta era dinamul feminin și 
blond care conducea Global Safaris, o companie ce aranja 
expediţii de vânătoare și de pescuit în regiuni îndepărtate ale 
lumii. 

— Bună, Nick. N-ai mai dat niciun semn de viaţă de peste un 
an. Am crezut că nu ne mai iubești. 

— Am fost plecat pentru o perioadă, mărturisi el. 

Cum să le spui oamenilor că soţia și fetiţele tale au murit? 

— Etiopia? nu păru ea descumpănită de cerere. Când vrei să 
ajungi acolo? 

— Ce zici de săptămâna viitoare? 

— Cred că glumești. Nu lucrăm decât cu un vânător acolo, 
Nassous Roussos, care are agenda plină pe doi ani de-acum 
încolo. 

— Și nu ai pe altcineva? insistă el. Trebuie să intru și să plec 
de-acolo înainte de inundații. 

— Ce trofee ai în minte? îl luă ea la bani mărunți. Nyala de 
munte? Antilopa lui Menelik? 

— Plănuiesc o excursie de colecţionare a unor exemplare 
pentru muzeul meu; merg pe fluviul Abbay. 

Asta era tot ce era pregătit să-i dezvăluie. 

Ea îl mai iscodi un pic, apoi îi spuse cam cu jumătate de gură: 

— Ce-ţi spun rămâne între noi, să fim înţeleși. Există un singur 
vânător care te-ar lua așa din pripă, dar nu știu nici măcar dacă 
are vreo tabără pe Nilul Albastru. E rus și rapoartele despre el 


85 


sunt contradictorii. Se zvonește că a făcut parte din KGB și a 
fost unul dintre criminalii din gașca lui Mengistu. 

Mengistu era „Stalin cel Negru”, cel care îl detronase și apoi îl 
omorâse pe bătrânul împărat Haile Selassie și care, în 
șaisprezece ani de conducere marxistă despotică, 
îngenunchease Etiopia. Când protectorul său, Imperiul Sovietic, 
se prăbușise, Mengistu fusese înlăturat de la putere și părăsise 
țara. 

— Sunt destul de disperat să mă fac frate cu dracul, îi spuse. 
Promit că n-o să vin cu jalba-n proțap la tine. 

— Ne-am înțeles, atunci, fără jalbe și îi dădu numele și 
numărul de telefon din Addis Abeba. 

— Te iubesc, Alison, scumpo! îi declară Nicholas. 

— Aș vrea eu, comentă ea și închise. 

Nu se aștepta să reușească să vorbească la Addis prea 
repede și nu fu contrazis în așteptările sale. În cele din urmă, 
izbuti. li răspunse o voce dulce de femeie, cu accent etiopian; 
femeia trecu imediat la o engleză fluentă, când el întrebă de 
Boris Brusilov. 

— Deocamdată, e plecat în safari, zise ea. Eu sunt soţia lui, 
Woizero Tessay. 

In Etiopia, femeile nu preluau numele soţilor lor. Nicholas mai 
ținea minte ceva din limba aceea, ca să știe că numele însemna 
Doamna Soare, un nume foarte drăguţ. 

— Dacă e ceva legat de safari, vă pot ajuta și eu, îl asigură 
Doamna Soare. 


t Capitolul 17 


Nicholas o luă pe Royan din faţa intrării în spital: 

— Cum se mai simte mama ta? 

— Piciorul e bine, dar ea e încă tulburată de moartea lui Magic 
- câinele ei. 

— Va trebui să-i iei un cățeluș. Unul dintre îngrijitorii mei 
crește copoi de primă clasă. Pot să aranjez cu el. 

După o pauză, îi puse o întrebare delicată: 

— O să poţi să-ți părăsești mama? Adică, dacă mergem în 
Africa? 


86 


— Am discutat cu ea despre asta. Una dintre femeile din 
grupul ei de la biserică o să stea cu ea, până când o să se pună 
din nou pe picioare. 

Royan se întoarse cu totul în scaun ca să-i examineze faţa. 

— Ai pus ceva la cale de când ne-am despărţit, îl acuză. 
Citesc asta pe faţa ta. 

El făcu semnul arab împotriva deochiului: 

— Să mă păzească Allah de puterea vrăjitoarelor! 

— Haide! 

O făcea să râdă atât de ușor și nu era sigură dacă ăsta era un 
lucru bun sau nu: 

— Spune-mi ce ascunzi în mânecă! 

— Așteaptă să ajungem la muzeu. 

Hotărârea lui era de neclintit, așa că lui Royan nu-i rămase 
decât să-și ţină curiozitatea în frâu. 

De cum intrară în clădire, o conduse prin încăperea egipteană 
spre sala mamiferelor africane, unde o făcu să se oprească în 
faţa dioramei unor antilope de munte. Acestea erau câteva 
dintre speciile mai mici sau medii de antilope - impala, gazelele 
Thompson și Grant, gazela-girafă și altele asemenea. 

— Madoqua harperii - arătă spre o creatură delicată dintr-un 
colț al dioramei. Antilopa lui Harper, cunoscută și sub numele de 
dik-dik-ul vărgat. 

Era un animal micuţ, greu de descris, nu cu mult mai mare 
decât un iepure mai bine hrănit. Blăniţa avea dungi ciocolatii ce- 
i brăzdau umerii și spatele, iar nasul se lungea într-o trompă cu 
care putea să apuce. 

— Puțin cam neobișnuit, își exprimă ea rezervat părerea, 
nedorind să îl jignească, fiindcă părea extrem de mândru de 
specimenul său. Are ceva special? 

— Special? își exprimă el uimirea. Femeia vrea să știe dacă 
are ceva special! își îndreptă el ochii spre ceruri, făcând-o să 
râdă din nou de talentul lui histrionic. E singurul exemplar 
cunoscut până acum. E una dintre cele mai rare creaturi de pe 
pământ. Atât de rară, că a ajuns, probabil, pe cale de dispariţie. 
Atât de rară, că mulţi zoologi o cred apocrifă, că n-a existat 
niciodată. Cred că străbunicul meu cel sfânt, căruia îi poartă 
numele, a inventat-o, de fapt. Se sugerează într-un studiu că 
înaintașul meu a jupuit de piele o mangustă vărgată și a întins-o 


87 


pe corpul unui dik-dik obișnuit. Îţi poţi închipui o acuzaţie mai 
mârșavă? 

— Nedreptatea asta mă îngrozește de-a dreptul, râse ea. 

— Și ai al naibii de multă dreptate! Pentru că mergem în 
Africa să vânăm un alt specimen de Madoqua harperii, ca să 
reabilităm onoarea familiei. 

— Nu înțeleg. 

— Vino cu mine și o să-ţi explic tot. 

O conduse înapoi în biroul lui și, din maldărul de pe masă, 
pescui o agendă legată în marochin roșu. Învelitoarea era 
ștearsă și pătată de urme de apă și de soarele tropicelor, iar 
colțurile și cotorul erau rupte și roase. 

— Carnetțelul de vânătoare al bătrânului Sir Jonathan, explică 
el și îl deschise. 

Presate între pagini stăteau flori sălbatice și frunze ofilite, ce 
rezistaseră acolo vreme de aproape un secol. Textul era însoţit 
de desene în peniță făcute cu cerneală de un galben șters, 
reprezentând oameni, animale și peisaje sălbatice. Nicholas citi 
data din susul paginii: 


„2 februarie 1902. Tabăra de pe fluviul Abbay. Toată 
Ziua am mers pe urmele a doi elefanți uriași. N-am 
putut să-i prindem din urmă. Arșiță mare. Oamenii mei 
au cedat. Abandonat urmărirea și întors în tabără. La 
întoarcere, zărit o antilopă mică păscând pe mal; am 
doborât-o cu un foc, cu pușca mică, Rigby. La o 
cercetare amănunțită, s-a dovedit membră a speciei 
Madoga. Totuși, era o specie nemaiintâlnită până acum, 
mai mare decât un dik-dik și cu blana vărgată. Cred că 
specimenul poate fi o noutate în lumea științifică”. 


Își ridică ochii din jurnal. 

— Bătrânul străbunic Jonathan ne oferă scuza perfectă de a 
cobori în defileul lui Abbay, închise el agenda. După cum bine ai 
observat, continuă el, pregătirile pentru propria expediţie ne-ar 
lua luni de planificări și aranjamente, ca să nu mai pomenim de 
cheltuieli. Ar însemna să mergem să obținem aprobări și 
permisiunea guvernului etiopian. În Africa, asta ar putea dura 
luni în șir, dacă nu ani. 


88 


— Îmi imaginez că guvernul etiopian nu ar fi foarte cooperant, 
dacă ar bănui care sunt adevăratele noastre intenţii, căzu ea de 
acord. 

— Pe de altă parte, există numeroase companii legale, care se 
ocupă de safariuri de vânătoare, ce își desfășoară activitatea în 
toată țara. Dispun de permisele, contactele guvernamentale, 
mașinile, echipamentul de campare și suportul logistic necesare 
călătoriei și ridicării de tabere până și în cele mai îndepărtate 
regiuni. Autorităţile sunt obișnuite cu vânătorii străini care vin și 
pleacă cu aceste companii, în timp ce doi ferengi care își bagă 
nasul pe-acolo de capul lor ar atrage atenţia armatei locale și a 
tuturor celorlalţi, care s-ar năpusti asupra lor ca niște vulturi 
înfometați. 

— Și-atunci, o să călătorim ca doi vânători de dik-dik? 

— Am făcut deja rezervările la organizatorul de safari din 
capitala Addis Abeba. Planul meu e să urmărim realizarea 
proiectului în trei etape distincte și separate. Prima ar fi această 
expediţie de recunoaștere. Dacă dăm de firul pe care sperăm 
să-l urmărim, atunci o să ne întoarcem cu propriii oameni și cu 
echipamentul necesar. Asta ar fi a doua etapă. A treia, firește, 
ar consta în scoaterea prăzii din Etiopia, iar asta, te asigur din 
experienţele anterioare, nu va fi cea mai ușoară parte a 
operațiunii. 

— Cum o să faci asta... începu ea, la care el ridică mâinile. 

— Nu-mi pune întrebări, pentru că, deocamdată, n-am nici 
cea mai mică idee cum o să fac. S-o luăm încetișor, pe etape. 

— Când plecăm? 

— Înainte să-ţi spun asta, lasă-mă să-ţi mai pun o întrebare. 
Interpretarea pe care-ai făcut-o la ghicitoarea lui Taita - ai 
explicat totul în notele care ţi-au fost furate în atacul din oază? 

— Da, totul era în notițe și pe microfilm. Îmi pare rău! 

— Atunci, urâţii o să aibă totul la nas, așa cum am avut și eu. 

— Mă tem că așa o să fie. 

— Atunci, ca să-ţi răspund la întrebare, răspunsul e tout de 
suite și, cu cât e mai repede, cu atât e mai bine! Trebuie să 
ajungem în defileul lui Abbay înaintea concurenței. Gândește-te 
că au toate concluziile și supoziţiile tale de aproape o lună. Se 
prea poate să fie deja pe drum. 

— Când? repetă ea întrebarea, nerăbdătoare. 


4 Imediat” (fr.) (n.tr.). 
89 


— Am rezervat bilete la cursa British Airways spre Nairobi, de 
sâmbătă - adică, peste două zile. O să avem o legătură cu 
zborul Air Kenya spre Addis, cu care o să ajungem la destinaţie 
luni, în jurul prânzului. O să plecăm în seara asta la Londra, 
unde-o să rămânem în bârlogul meu de-acolo. Ţi-ai făcut 
vaccinurile contra frigurilor galbene și a hepatitei? 

— Da, dar nu am niciun fel de echipament, și doar câteva 
lucruri cu mine. Am plecat din Cairo în fugă. 

— O să ne ocupăm de asta la Londra. Problema e că-n Etiopia, 
la munte, e suficient de frig încât să castrezi un maimuţoi de 
alamă, iar în defileu ești ca într-o saună. 

Se îndreptă spre panou și se apucă să verifice obiectele de pe 
listă. 

— O să începem imediat amândoi măsurile profilactice contra 
malariei. Mergem într-o zonă unde ţânțarii P.falciparum sunt 
rezistenți la chinină, așa că o să te trec pe Mefloquine... 
parcurse el lista în viteză. 

— Firește că toate documentele tale de călătorie sunt în 
regulă, altfel n-ai fi aici. O să avem amândoi nevoie de vize 
pentru Etiopia, dar știu pe cineva care poate face asta în 
douăzeci și patru de ore. 

De cum termină de parcurs lista, o trimise să-și împacheteze 
cele câteva obiecte personale pe care le adusese cu ea din 
Cairo. 

Până să fie gata să părăsească Quenton Hall, se întunecase 
deja afară, însă el făcu o oprire de o oră la spitalul din York, ca 
să o lase să-și ia rămas-bun de la mama ei. O așteptă în localul 
Red Lion, de vizavi, și, când ea urcă în Range Rover, Nicholas 
mirosea a Theakston's Old Peculier. Era o aromă plăcută, de 
drojdie, și Royan se simţea atât de bine în compania lui, încât se 
lăsă pe spate pe scaun și adormi. 


t Capitolul 16 


Casa lui din Londra era în Knightsbridge, dar, în ciuda adresei 
celebre, era mult mai puţin impresionantă decât Quenton Hall, 
lucru ce o făcu pe Royan să se simtă ca acasă, chiar dacă doar 
pentru două zile. In perioada aceea, îl văzu foarte rar pe 
Nicholas, care era ocupat cu toate aranjamentele de ultim 


90 


moment, incluzând o serie de vizite la birourile guvernamentale 
din Whitehall. Se întoarse cu teancuri de scrisori de 
recomandare către înalți demnitari, ambasadele Marii Britanii și 
ale ţărilor din Commonwealth din toată Africa de Est. 

„Întreabă orice englez, zâmbi în sinea ei. Nu mai există nici 
urmă de privilegii ale clasei superioare, nici reţeaua de 
cunoștințe care străbate țara dintr-un colț în altul.” 

În lipsa lui, ea se ocupă de lista de cumpărături pe care el i-o 
încredinţase. Chiar și pe străzile celei mai sigure capitale din 
lume, se trezi că se uită peste umăr sau că se ascunde prin 
toalete și staţii de metrou, ca să se asigure că nu e urmărită. 

„Te porţi ca un copil îngrozit, care nu-l are pe tăticul să-l 
apere”, se mustră singură. 

Chiar și așa, încerca un sentiment nefiresc de ușurare în 
fiecare seară când îi auzea cheia în ușa de la intrare, în casa 
goală, în care îl aștepta; în acele momente, trebuia să se 
stăpânească, să nu coboare-n goană scările ca să-l întâmpine. 


t Capitolul 17 


Sâmbătă dimineaţă, când un taxi îi lăsă la intrarea de la 
„Plecări”, la terminalul patru de la Heathrow, Nicholas trecu un 
ochi aprobator peste bagajele lor. Ea avea doar o geantă din 
pânză moale, nu mai mare decât a lui, și geanta de umăr. Pușca 
lui de vânătoare era împachetată în piele roasă de călătorii, ce 
avea inițialele gravate pe capac. O sută de cartușe erau muniţia 
lui, toate depozitate într-o cutie cu legături din alamă; mai avea 
și o servietă din piele ce părea să aparţină perioadei victoriene. 

— Să călătorești cu puţine bagaje e una dintre marile virtuţi 
existente. Să ne ferească Domnul de femeile cu munţi de valize 
după ele! îi spuse, refuzând serviciile unui hamal și aruncând 
totul într-un cărucior pe care îl împinse chiar el. 

Se văzu nevoită să mărească pasul ca să se poată ţine după 
el prin holul aglomerat de la „Plecări”. Ca prin minune, gloata se 
dădea la o parte din calea lui. Işi lăsă borul pălăriei panama 
peste ochi și o ferici pe fata de la controlul pașapoartelor cu un 
zâmbet care o făcu să se fâstâcească și să se înroșească toată. 

Povestea se repetă și când ajunseră la bordul avionului. Cele 
două stewardese chicoteau la tot ce zicea el, îl răsfăţau cu 


91 


șampanie și îl copleșeau cu o atenție revoltătoare, spre iritarea 
evidentă a celorlalți pasageri, printre care se număra și Royan. 
Numai că ea îi ignoră atât pe el cât și pe ele și se lăsă pe spate 
bucurându-se de luxul neobișnuit al scaunului de clasa întâi și al 
propriului ecran video în miniatură. Încercă să se concentreze 
asupra imaginilor cu Richard Gere, însă descoperi că atenţia îi 
zbura spre alte imagini, reprezentând canioane sălbatice și plăci 
mortuare străvechi. 

Abia când Nicholas o înghionti ușor, îi aruncă o privire ușor 
superioară. Acesta așezase o tablă micuță de șah de voiaj pe 
braţul scaunului dintre ei și acum ridică o sprânceană spre ea, 
făcând un semn din cap ca invitaţie. 

Când ajunseră la aeroportul Jomo Kenyatta din Kenya, lupta 
era încă strânsă. Făcuseră remiză în două partide, dar ea 
ajunsese cu un nebun și doi pioni mai mult decât el în jocul 
decisiv. Se simţi destul de mulțumită de sine. 

La Norfolk Hotel din Nairobi, el rezervase două bungalouri cu 
verandă și grădină, câte unul pentru fiecare. La zece minute de 
când se trântise în pat, el o sună din apartamentul de alături: 

— În seara asta o să luăm masa cu Înaltul Comisar Britanic. E 
un vechi amic de-al meu. Îmbracă-te obișnuit. Crezi că ești gata 
la opt? 

„Nu trebuie să te spetești de-atâta efort când călătorești în 
jurul lumii cu bărbatul acesta”, medită ea. 


t Capitolul 18 


Cursa de la Nairobi la Addis Abeba se dovedi relativ scurtă, iar 
peisajul de sub ei se desfășura în secvenţe fascinante, care o 
ținură cu nasul lipit de fereastra cabinei din avionul aparținând 
companiei Air Kenya. Piscul brumăriu al muntelui Kenya ieși 
dintre nori, lăsând vârfurile duble, acoperite de omăt, să 
strălucească în razele soarelui. 

Deșertul cafeniu, mohorât, din Districtul Frontierei de Nord 
era mângâiat doar de colinele verzi ce împrejmuiau oaza de la 
Marsabit și, în depărtare, în zona portului, de apele sclipitoare 
ale lacului Turkana, fostul lac Rudolf. Pustiul ceda, în cele din 
urmă, locul înălțimilor marelui platou central din străvechiul 
teritoriu al Etiopiei. 


92 


— În Africa, doar civilizaţia egipteană o întrece în vechime pe 
aceasta, remarcă Nicholas, în timp ce admirau împreună 
peisajul. Era o rasă cultivată când noi, popoarele nordice, ne 
îmbrăcam încă în piei netăbăcite și trăiam în peșteri. Erau 
creștini deja când europenii erau încă păgâni și se închinau la 
vechii zei, Pan și Diana. 

— Era un popor civilizat când i-a întâlnit Taita, acum aproape 
patru mii de ani, căzu ea de acord. În papirusurile lui, îi numește 
aproape egalii săi culturali, lucru rar întâlnit la el. Dispreţuia 
toate celelalte naţii ale vechii lumi, pe care le considera 
inferioare în toate privinţele. 

Privit de sus, Addis era la fel ca multe alte orașe africane, un 
amestec între vechi și nou, între stilul arhitectural tradițional și 
cel exotic, cu acoperișuri de paie lângă fier galvanizat și ţigle de 
teracotă. Zidurile rotunjite ale vechilor tukururi construite din 
chirpici și nuiele contrastau cu formele rectangulare și cu 
planurile geometrice ale clădirilor din cărămidă, ridicate pe mai 
multe niveluri, ale blocurilor de apartamente și ale vilelor celor 
bogaţi, ale clădirilor guvernamentale și ale grandiosului cartier 
general al Organizaţiei Unităţii Africane, unde erau arborate 
drapele. 

Trăsătura distinctivă a împrejurimilor din acea regiune o 
reprezentau plantațiile de eucalipţi înalţi, copacii albaștri de 
gumă pe care îi întâlneai pretutindeni și care erau folosiţi pentru 
foc. Era singurul combustibil disponibil celor mulţi în ţara 
aceasta săracă și sfâșiată de război, care fusese pustiită, de-a 
lungul secolelor, fie de armate devastatoare, fie, așa cum era 
cazul recent, de doctrine politice străine. 

În comparaţie cu Nairobi, aerul de la acea altitudine părea 
răcoros și dulce, când Nicholas și Royan părăsiră avionul și 
traversară pista ca să ajungă la clădirea ce adăpostea 
terminalul. De-abia intrară și nici nu se apropiară bine de șirul 
de vameși care așteptau, când Nicholas se auzi strigat: 

— Sir Nicholas! 

Se întoarseră amândoi spre tânăra femeie care se apropia de 
ei cu graţia unei dansatoare și ale cărei trăsături bronzate și 
delicate erau luminate de un surâs de bun venit. Era îmbrăcată 
în fustele tradiţionale ce-i ajungeau până la glezne și care-i 
scoteau în evidență mișcările. 


93 


— Bine aţi venit în ţara mea, Etiopia! Sunt Woizero Tessay, se 
prezentă, după care se întoarse cu un interes nedisimulat spre 
Royan: Trebuie să fiți Woizero Royan, întinse ea mâna spre 
aceasta și Nicholas sesiză că femeile se plăcură de îndată. Dacă 
îmi îngăduiţi să vă iau pașapoartele, mă voi ocupa eu de 
formalități cât timp vă trageţi sufletul în sala rezervată VIP- 
urilor. Vă așteaptă acolo un domn de la Ambasada Marii Britanii, 
Sir Nicholas, care vrea să vă întâmpine. Nu știu cum a aflat că 
sosiți cu această cursă. 

In sala rezervată VIP-urilor aștepta o singură persoană. 
Bărbatul purta un costum tropical, cu o croială excelentă, iar la 
gât avea vechea cravată de la Sandhurst, cu dungi portocalii, 
galbene și albastre trasate pe diagonală. Acesta se ridică și veni 
imediat să-l întâmpine pe Nicholas: 

— Nicky, ce mai faci? Ce bine-mi pare să te văd! Trebuie să fi 
trecut vreo doisprezece ani, nu? 

— Salut, Geoffrey! Habar n-aveam că te-au trimis în colțul 
ăsta de lume. 

— Sunt atașat militar. Excelenţa sa m-a trimis să te întâmpin 
de cum a aflat că am fost amândoi la Sandhurst. 

Geoffrey îi aruncă lui Royan o privire plină de interes și, cu un 
aer resemnat, Nicholas făcu prezentările: 

— Geoffrey Tennant. Fii foarte atentă cu el! E cel mai mare 
cocoș de la nord de ecuator. Nicio fată nu e în siguranţă la mai 
puţin de un kilometru de el. 

— Hai, las-o mai moale! protestă Geoffrey, vădit mulțumit de 
referințele date de Nicholas. Te rog să nu crezi nicio vorbuliță 
de-a lui, doctor Al Simma; e un mincinos notoriu. 

Geoffrey îl trase pe Nicholas deoparte și îi făcu un rezumat al 
situaţiei din ţară, mai ales al celei din zonele de frontieră: 

— EL e destul de îngrijorat. Nu-i surâde deloc ideea să te știe 
colindând pe-acolo de capul tău. Sunt o groază de netrebnici 
acolo jos, în regiunea Gojam. L-am asigurat că știi să-ți porți și 
singur de grijă. 

Intr-un timp remarcabil de scurt, Woizero Tessay era înapoi: 

— Am scos din vamă toate bagajele, inclusiv armele și 
muniția. Acesta e permisul dumneavoastră de ședere 
temporară. Trebuie să îl aveţi tot timpul asupra dumneavoastră, 
pe toată perioada cât rămâneți în Etiopia. Poftim pașapoartele - 
vizele sunt ștampilate și în bună ordine. Cursa noastră până la 


94 


lacul Tana pleacă peste o oră, așa că avem timp berechet să ne 
suim în avion. 

— Dacă o să ai vreodată nevoie de o slujbă, să vii să mă cauţi, 
îi lăudă Nicholas eficiența. 

Geoffrey Tennant îi însoţi până la poarta de „Plecări”, unde 
bărbaţii își strânseră mâinile: 

— Dacă pot să te ajut cu ceva, nu trebuie să spui decât un 
cuvânt: „Servesc pentru a conduce”, Nicky. 

— „Servesc pentru a conduce”? întrebă Royan, în timp ce se 
îndreptau spre aeronavă. 

— Motoul de la Sandhurst, îi explică el. 

— Ce drăguţ, Nicky, murmură ea. 

— Am considerat întotdeauna că Nicholas sună mai demn și 
mi se potrivește mai bine, preciză el. 

— Da, dar Nicky sună așa de dulce! 


t Capitolul 19 


În aerul rarefiat al înălțimilor, aeronava Twin Otter ce îi purta 
către vârful cel mai nordic al munţilor se înălța și se înclina 
printre curenţii de aer ce se ridicau dinspre crestele de 
dedesubtul lor. 

Cu toate că erau la 4 500 de metri deasupra nivelului mării, 
pământul era îndeajuns de aproape ca să distingă satele și cele 
câteva zone cultivate din jurul lor. Supus de atâtea secole 
metodelor agriculturii primitive și pășunatului necontrolat al 
cirezilor domestice, pământul avea un aspect sărăcăcios și 
secătuit, iar oasele de stâncă ieșeau prin stratul subţire de 
carne roșie a pământului. 

Brusc, în faţa lor, platoul deasupra căruia zburau fu despicat 
de o prăpastie monstruoasă. Părea că pământul primise o 
lovitură de sabie atât de puternică, încât ajunsese să-i 
străpungă măruntaiele. 

— Fluviul Abbay! se aplecă Tessay în faţă, ca să o bată pe 
umăr pe Royan. 

Buza defileului era tăiată dintr-o bucată, după care panta 
cobora la un unghi ce depășea treizeci de grade. Câmpiile 
golașe ale platoului cedau imediat locul pereţilor acoperiţi cu 
pădure deasă ai defileului. Distinseră imediat formele ca de 


95 


candelabru ale uriașelor euforbiacee care se ridicau deasupra 
junglei dese. Din loc în loc, pereţii se prăbușiseră dând naștere 
unor povârnișuri abrupte, cu pietre desprinse la întâmplare; în 
alte părţi, se ridicau în maluri înalte și colţuri ascuţite ca niște 
ace, pe care eroziunea le sculptase cu o măiestrie monstruoasă 
în figuri de umanoizi gigantici și alte creaturi fantastice din 
piatră. 

Avionul cobora din ce în ce mai mult, purtându-i pe pasageri 
deasupra hăului până când aceștia putură să vadă drept în jos, 
la mai bine de doi kilometri distanţă, șerpuirea sclipitoare a 
fluviului în adâncuri. Forma de burlan a pereţilor superiori 
constituia o a doua buză, pe care o văzură când ajunseră la 
stâncile abrupte ale sub-defileului, la o sută cincizeci de metri 
deasupra apelor Nilului. În adâncurile de acolo, printre teribilii 
pereţi stâncoși, fluviul dăltuia prin gresia roșie mlaștini 
întunecate și firișoare lungi, subţiri de apă. In unele locuri, 
defileul ajungea la peste 60 de kilometri lăţime, în altele, la mai 
puţin de 15, însă pe toată lungimea lui, grandoarea și 
singurătatea erau infinite și eterne. Omul nu-și lăsase amprenta 
asupra acelor locuri. 

— O să ajungeţi acolo jos în curând, îi asigură Tessay cu o 
voce atât de copleșită, că se transformase în șoaptă, după care 
rămaseră amândouă tăcute. 

Cuvintele păreau să nu-și aibă rostul în fața naturii dure și 
sălbatice. 

Aproape că răsuflară cu toţii ușuraţi când văzură cum 
peretele nordic se ridica să îi întâmpine, iar munţii masivi din 
lanţul Choke se înălțau spre cerul african albastru, mai sus decât 
altitudinea la care zbura aeronava lor fragilă. 

Avionul făcu un viraj în jos, iar Tessay le arătă ceva dincolo de 
vârful aripii din dreapta. 

— Lacul Tana, zise. 

Era o minunată întindere de apă, ce depășea în lungime 
optzeci de kilometri și care era împodobită cu insule; pe fiecare 
dintre aceste insule se înălța câte o mânăstire sau o biserică 
străveche. În timp ce planau deasupra apei, pregătindu-se de 
coborâre, reușiră să-i zărească pe preoţii înveșmântați în alb, 
care vâsleau printre insulițe, în bărcuțele lor tradiționale, 
construite din mănunchiuri de papirus. 


96 


Aparatul Otter ateriză pe fâșia neasfaltată de lângă lac și fu 
învăluit de un nor lung, ca o trenă de praf. Făcu un viraj și opri 
motoarele când ajunse la clădirea dărăpănată, din paie și lut, de 
la capătul terminalului. 

Lumina soarelui era atât de puternică, încât Nicholas scoase o 
pereche de ochelari de soare din buzunarul de la pieptul 
jachetei kaki și îi puse pe nas când încă se afla în vârful scării 
avionului. Cuprinse cu privirea urmele lăsate de gloanţe și de 
șrapnele pe pereţii de un alb murdar ai terminalului, ca și 
carcasa arsă în întregime a tancului rusesc de război de tipul 
T35, care veghea din iarba de la marginea potecii. Ţeava piesei 
grele de artilerie era îndreptată spre est și între șenilele ruginite 
crescuse iarba. 

Ceilalţi pasageri se înghesuiau nerăbdători în spatele lui, 
înghiontindu-l și începând să se agite emoţionaţi când dădeau 
cu ochii de prietenii și de rudele care veniseră să îi întâmpine și 
care se adăpostiseră la umbra eucalipţilor ce se înălțau 
deasupra clădirii. Un singur vehicul era parcat acolo, un Toyota 
Land Cruiser de culoarea nisipului. Cercul desenat pe portiera 
din partea șoferului avea în mijloc figura unei nya/a de munte, 
cu coarne lungi și spiralate, iar în panglica de dedesubt titlul 
„Safari - Vânătorii Neînfricaţi”. Un bărbat alb stătea tolănit în 
spatele volanului. 

In timp ce Nicholas cobora pe scară, în urma celor două 
femei, șoferul se strecură din camionetă și porni spre fâșia de 
pământ, ca să-i întâmpine. Era îmbrăcat într-un costum colonial 
ponosit, de culoare kaki; bărbatul era înalt și suplu și pășea ca și 
când ar fi avut arcuri sub picioare. 

„Are în jur de patruzeci de ani”, îi calculă Nicholas vârsta 
după firele cărunte din barba scurtă. „E unul dintre cei duri”, își 
zise. Părul ca de foc era tăiat scurt, iar ochii aveau acel albastru 
palid ucigător. O cicatrice zbârcită și albă îi brăzda obrazul și 
urca șerpuit spre nasul deformat. 

Tessay i-o prezentă mai întâi pe Royan, iar el făcu o 
plecăciune scurtă și stângace în timp ce îi strângea mâna. 

— Enchant&, o asigură el cu un accent franțuzesc execrabil, 
după care își îndreptă atenţia către Nicholas. 

— Acesta este soțul meu, A/to Boris, îl prezentă Tessay. Boris, 
el este A/to Nicholas. 


5 „Încântat” (fr.). 
97 


— Vorbesc prost englezește, spuse Boris. Cu franceza stau 
mai bine. 

„Nu prea ai de unde alege”, își zise Nicholas, dar zâmbi ușor 
și spuse cu voce tare: 

— Atunci, vom vorbi franţuzește. Bonjour, Monsieur Brusilov. 
Încântat de cunoștință, întinse el mâna spre acesta. 

Strânsoarea mâinii lui Boris era dură - prea dură. Bărbatul 
făcea din gest o întrecere de forță, însă Nicholas se așteptase la 
așa ceva. Cunoștea genul acesta de oameni, așa că întinsese 
mâna în așa fel încât Boris să nu îi poată strivi degetele. 
Nicholas îi răspunse la strângerea de mână fără să lase să se 
întrezărească nicio urmă de durere sau de efort care să-i 
umbrească zâmbetul leneș. Boris fu cel care se desprinse primul 
din încleștare și în ochii lui palizi se zărea o undă minusculă de 
respect. 

— Care va să zică, aţi venit după dik-dik? întrebă el, pe un ton 
zeflemitor. Majoritatea clienţilor mei vânează elefanţi sau cel 
puţin nyala de munte. 

— Animalele mari sunt puţin cam prea mult pentru nervii mei 
delicaţi, rânji Nicholas. Un dik-dik e tot ce îmi trebuie, nimic mai 
mult. 

— Aţi mai fost vreodată în defileu? vru să știe Boris. 

Accentul său rusesc se simţea la pronunția cuvintelor 
franţuzești și le făcea greu de înţeles. 

— Sir Nicholas a fost unul dintre conducătorii expediției de pe 
fluviu, din 1976, interveni Royan cu glas dulce, trezind 
amuzamentul lui Nicholas cu acest gest neașteptat. 

Sesizase rapid poziţiile antagonice pe care se aflau cei doi și îi 
sărise în ajutor. 

Boris mârâi și se întoarse spre soția sa. 

— Ai luat toate lucrurile pe care le-am comandat? vru el să 
afle. 

— Da, Boris, răspunse ea umil. Totul e la bordul avionului. 

„Îi e frică de el, hotărî Nicholas, și probabil că are motive 
întemeiate.” 

— Atunci, să pornim! Ne așteaptă un drum lung. 

Cei doi bărbaţi se așezară pe locurile din faţă ale Toyotei, 
lăsându-le pe femei să stea pe bancheta din spate, îngropate în 
marea de pachete din jurul lor. „Bun protocolul ăsta african, 


98 


zâmbi Nicholas în sinea lui, bărbaţii în faţă, femeile să se 
descurce cum or putea.” 

— Nu vreţi să faceți turul turistic, nu? - în gura lui Boris, 
întrebarea suna mai degrabă a ameninţare. 

— Turul turistic? 

— leșirea dinspre lac și centrala electrică, le explică el. Podul 
portughez de deasupra defileului și punctul de unde începe Nilul 
Albastru, adăugă el. 

Înainte să apuce să accepte, le oferi un ultim avertisment: 

— Dacă vreţi să faceţi asta, n-o să ajungem în tabără decât 
mult după lăsarea întunericului. 

— Mulţumim pentru sugestie, spuse politicos Nicholas, dar am 
văzut toate astea mai înainte. 

— Bine, nu-și putu Boris ascunde multumirea. Să plecăm de- 
aici! 

Drumul se răsucea spre vest, pe sub munţii înalţi. Acesta era 
Gojam, ţinutul singuraticilor oameni ai munţilor. Era o zonă bine 
populată, așa că avură ocazia să treacă pe lângă mulţi oameni 
înalţi și zvelți, care pășeau pe marginea drumului în urma 
turmelor de capre și de oi și-și purtau lungile toiege pe umeri. 
Atât bărbaţii cât și femeile purtau shammas - șaluri de lână, 
pantaloni albi, largi, și sandale deschise în picioare. 

Erau oameni cu trăsături mândre și frumoase, cu părul prins 
în formă de aureole mari și stufoase, cu ochii cruzi, ca de șoim. 
Câteva dintre femeile mai tinere pe lângă care trecuseră erau 
cu adevărat frumoase. Majoritatea bărbaţilor erau înarmaţi 
până-n dinţi. Aveau săbii pentru două mâini în teci cu 
ornamente din argint, dar și puști de asalt AK-47. 

— Așa se simt bărbaţi adevăraţi, chicoti Boris. Foarte viteji, 
foarte macho. 

Colibele din sat erau toate tukururi cu ziduri circulare, 
împrejmuite de plantaţii de eucalipt și de sisal cu vârfuri 
țepoase. 

Nori vineții aducători de furtună clocoteau deasupra crestelor 
înalte de pe Choke, peste care se năpustiră cu ploi și vijelie. 
Asemenea unor monede de argint, picăturile uriașe își anunțau 
cu un zornăit căderea pe parbrizul vehiculului, ca apoi să 
transforme drumul de sub roţile mașinii într-un râu de nămol. 

Starea drumului era îngrozitoare: în unele locuri, stricăciunile 
erau atât de mari, încât se săpaseră făgașe în stâncă, pe care 


99 


nici măcar Toyota 4x4 nu îndrăznea să meargă, așa că Boris era 
silit să își croiască o potecă proprie în colina pietroasă. Cu toate 
că micșoraseră adesea viteza până la cea a unui pas de om, tot 
erau aruncaţi încoace și-ncolo în scaune atunci când roţile 
săreau peste terenul accidentat. 

— Negrilor ăstora blestemaţi nu le-ar da prin cap să repare 
șoselele, bodogăni Boris. Sunt fericiţi să trăiască așa, ca niște 
animale. 

Remarca lui nu primi niciun răspuns, însă Nicholas aruncă pe 
furiș o privire în oglinda retrovizoare, să vadă expresiile celor 
două femei. Erau închise și neutre, ascunzând perfect orice 
jignire pe care ar fi putut să le-o provoace acele cuvinte. 

Cu cât mergeau mai departe, cu atât starea proastă a 
drumului de la început se înrăutățea considerabil. Din punctul 
acela, suprafaţa de nămol moale era străbătută de roţile și de 
urmele de trafic greu. 

— Trafic militar? ridică Nicholas vocea ca să acopere rafalele 
ploii ce îi plesnea cu putere, făcându-l pe Boris să mârâie. 

— O parte. Shufta sunt foarte activi de-a lungul defileului - 
bandiți și lorzi ai războiului în disidenţă. Totuși, cea mai mare 
parte a traficului o fac cei cu prospecțiunile miniere. Una dintre 
marile companii miniere a concesionat teren în Gojam și aduce 
echipamente să înceapă sondarea. 

— N-am trecut pe lângă niciun fel de autovehicule civile, 
observă Royan, nici măcar de transport în comun. 

— Tocmai am trecut printr-una dintre perioadele groaznice 
din lunga și zbuciumata noastră istorie, îi explică Tessay. Avem 
o economie preponderent agrară. Cândva, eram cunoscuţi drept 
grânarul Africii, dar, de când a pus Mengistu mâna pe putere, 
ne-a adus în pragul sărăciei. A folosit înfometarea ca armă 
politică. Încă mai trecem prin chinuri teribile. Foarte puţini dintre 
ai noștri își pot permite luxul să aibă o mașină. Cei mai mulţi 
sunt îngrijoraţi că nu au ce să le pună copiilor pe masă. 

— Tessay a studiat economia la Universitatea din Addis, 
comentă Boris cu glas înfundat. E foarte deșteaptă. Le știe pe 
toate. Are răspuns la orice întrebare. Puteţi să-i puneţi întrebări 
din orice domeniu: istorie, religie, economie - continuă el 
zeflemitor, reducând-o astfel pe Tessay la tăcere. 


100 


Pe la mijlocul amiezii, ploaia se mai domoli, în sfârșit, și 
soarele începu timid să trimită raze printre armatele de nori. 
Boris opri Toyota pe o bucată izolată de teren. 

— Pauză fiziologică, anunţă el. Oprire pentru ușurat. Vremea 
de pipi. 

Cele două femei părăsiră camioneta și se îndreptară către 
stânci. Când se întoarseră la vehicul, aveau alte haine. 
Amândouă purtau acum shammas și pantalonii caracteristici 
zonei. 

— Tessay mi-a făcut cadou un costum tradiţional din părţile 
Tigrului, se lăudă Royan, făcând o piruetă în faţa lui Nicholas, ca 
să-i ceară aprobarea. 

— Arată foarte bine, își dădu el cu părerea. O să te simţi mult 
mai bine în pantaloni. 

Soarele începea să apună în timp ce ei coborau într-o altă 
vale stâncoasă, la capătul căreia curgea un râu cu maluri 
abrupte și erodate. Deasupra râului se afla o biserică circulară, 
cu ziduri albe și o cruce coptă, din lemn, înălţată pe acoperișul 
din trestie. Satul de tukururi se îngrămădea în jurul bisericii. 

— Debra Maryam, anunţă cu satisfacţie Boris, Dealul Fecioarei 
Maria, iar râul se cheamă Dandera. Mi-am trimis oamenii 
înainte, în camionul cel mare. Până ajungem noi, o să ridice 
tabăra și o să ne aștepte. O să dormim aici în noaptea asta și 
mâine o să urmăm cursul râului în aval, până ajungem la buza 
defileului. 

Oamenii lui Boris ridicaseră corturile în dumbrava de eucalipţi 
chiar de la capătul satului. 

— Cel de-al doilea cort e al vostru, le indică Boris. 

— Acela o să fie al lui Royan, fu de acord Nicholas. Eu o să am 
nevoie de un cort al meu. 

— Dik-dik şi corturi separate, îi aruncă Boris o privire 
inexpresivă. Ești un om dat naibii. Mă impresionezi. 

Strigă la oamenii lui să ridice cortul lui Nicholas lângă celălalt, 
cu părţile laterale aproape lipite. 

— S-ar putea să prinzi mai mult curaj în timpul nopţii, îl luă el 
în tărbacă pe Nicholas. N-ai vrea să ai prea mult de mers, 
atunci. 

Dușul la care se spălară era, de fapt, un butoi agăţat de 
ramurile de jos ale unuia dintre copacii albaștri de gumă, cu un 
paravan de pânză de jur împrejur și fără acoperiș. Royan îl folosi 


101 


prima și se întoarse de-acolo cu o expresie veselă și proaspătă 
pe faţă și cu un prosop umed înfășurat în jurul capului. 

— E rândul tău, Nicky, strigă la Nicholas când ajunse în 
dreptul cortului acestuia. Apa e fierbinte, de-a dreptul minunată. 

Se lăsase întunericul până să se spele și să se schimbe 
Nicholas. Se duse și el în cortul unde se servea masa și unde 
restul grupului se așezase deja pe scaune de campanie, în jurul 
focului. Femeile ședeau cumva într-o parte, discutând în șoaptă, 
în timp ce Boris își sprijinise tălpile de măsuţa joasă, tolănit în 
scaun și cu un pahar în mână. 

La apariţia lui Nicholas, îi indică sticla de votcă de pe masă: 

— Toarnă-ţi un pahar! Gheaţa e în găleată. 

— Prefer o bere, mărturisi Nicholas. Drumul mi-a făcut sete. 

Boris ridică din umeri și urlă la un servitor să aducă o sticlă 
maronie din frigiderul portabil. 

— Lasă-mă să-ţi spun ceva, să-ţi vând un pont, rânji el în 
direcţia lui Nicholas, în timp ce-și turna un alt pahar cu votcă. În 
zilele noastre, nu mai există niciun animal ca dik-dik-ul vărgat; 
poate-o fi existat vreodată, nu zic. Îți pierzi timpul și banii 
aiurea. 

— Se prea poate, îl aprobă calm Nicholas. Sunt timpul și banii 
mei. 

— Chiar dacă vreun puturos bătrân o fi împușcat vreunul în 
Evul Mediu, nu înseamnă că o să dai și tu peste unul acum. Am 
putea să urcăm în zona plantațiilor de ceai, să vânăm elefanți. 
Am văzut trei masculi acolo acum zece zile. Toţi aveau colţi de 
peste o sută de livre fiecare. 

Pe măsură ce continuau să se contrazică, nivelul lichidului din 
sticla lui Boris scădea asemenea Nilului, la sfârșitul inundaţiei. 
Când Tessay le spuse că masa e gata, Boris își luă cu el și sticla; 
se împiedică pe drum spre masă. In timpul cinei, singura lui 
contribuție la menţinerea conversației fu aceea de a se răsti la 
Tessay: 

— Mielul e crud. De ce nu ai grijă ca bucătarul să gătească 
cum trebuie? Afurisite maimute, trebuie să stai cu ochii pe tot ce 
fac! 

— Mielul dumneavoastră nu e bine fript, A/to Nicholas? întrebă 
Tessay, fără să-și privească bărbatul. Pot să le spun să-l mai 
pună puţin pe jăratic. A 

— E perfect, o asigură el. Imi place să aibă carnea roz. 


102 


Când sfârșiră de luat cina, sticla de votcă de lângă Boris era 
goală, iar acesta avea fața umflată și roșie ca focul. Bărbatul se 
ridică de la masă fără să rostească un cuvânt și dispăru în 
beznă, în direcţia cortului său, legănându-se pe picioare și, din 
când în când, regăsindu-și echilibrul după o gigă de doi pași. 

— Imi cer scuze, zise Tessay cu voce scăzută. Nu face așa 
decât seara. Ziua nu am probleme cu el. Votca asta face parte 
din tradiţia rusească, explică ea cu un zâmbet luminos; ochii îi 
rămaseră însă la fel de triști. 

— E o noapte frumoasă și e încă devreme ca să mergem la 
culcare. N-aţi vrea să faceţi o plimbare până la biserică? E foarte 
veche și faimoasă. O să rog pe unul dintre servitori să aducă o 
lanternă, ca să puteţi admira picturile murale. 

Servitorul merse înaintea lor, să le lumineze drumul, iar un 
preot bătrân îi aștepta să le ureze bun venit la intrarea în 
clădirea circulară. Era slab și atât de negru, încât nu i se vedeau 
decât dinţii sclipind în beznă. Purta o cruce coptă magnifică, 
turnată în argint masiv și bătută cu pietre de carneol și cu alte 
pietre semiprețioase. 

Atât Royan cât și Tessay căzură în genunchi dinaintea lui, ca 
să-i ceară binecuvântarea. El le bătu ușor cu crucea pe obraji și 
făcu O genuflexiune deasupra lor, bolborosindu-și 
binecuvântarea în amharică. O dată ce termină, îi conduse pe 
toți înăuntrul bisericii. 

Pereții erau acoperiţi cu picturi magnifice, făcute în culori 
primare strălucitoare. La lumina lanternei, acestea sclipeau 
asemenea nestematelor. Stilul dovedea puternica influenţă 
bizantină: ochii sfinţilor erau imenși și migdalaţi, iar deasupra 
capetelor pluteau halouri imense, aurii. Deasupra altarului, 
învăluită în podoabe de beteală și alamă, Fecioara își strângea 
Pruncul la piept, pe când cei trei magi înţelepţi și mulţimea 
îngerilor îngenuncheaseră cuprinși de adoraţie. Nicholas scoase 
ușurel aparatul Polaroid din buzunarul jachetei și potrivi bliţul. 
Se plimbă prin biserică fotografiind picturile de pe pereţi în timp 
ce Tessay și Royan îngenuncheaseră una lângă alta dinaintea 
altarului. 

Odată terminate fotografiile, Nicholas își găsi un scaun în 
stranele din lemn cioplit manual și rămase să privească în liniște 
fețele radioase, asupra cărora lumina lumânării trimitea raze 
aurii, și fu impresionat de frumuseţea momentului. 


103 


„Ce n-aş da să pot avea o asemenea credință, îi trecu prin 
minte, ca de atâtea ori până atunci. Trebuie să-ţi aducă alinare 
când dai de greu. Mi-aș dori să mă pot ruga așa pentru Rosalind 
și pentru fetițe.” Nu mai rezistă, așa că ieși din biserică și se 
așeză pe portic, de unde privi cerul nopţii. 

La altitudini atât de mari, datorită aerului rarefiat și nepoluat, 
stelele răspândeau o strălucire atât de puternică, că era greu să 
distingi constelaţiile una de alta. După un timp, tristețea i se mai 
risipi. Era bine că se întorsese în Africa. 

Când cele două femei ieșiră, în sfârșit, din interiorul întunecat 
al așezământului religios, Nicholas îi dădu bătrânului preot o 
bancnotă de o sută de birr-i și o fotografie polaroid de-a sa, pe 
care bătrânul era limpede că o preţuia mai mult decât banii. 
După asta, cei trei porniră înapoi în josul dealului, într-o liniște 
amicală. 


+ Capitolul 20 


— Nicky! îl scutură Royan, ca să-l trezească. 

Abia când se ridică și își aprinse lanterna văzu că ea își 
aruncase șalul de lână peste o pereche de pantaloni vărgaţi de 
pijama bărbătească înainte să intre la el în cort. 

— Ce-i? întrebă el, dar, până să apuce ea să-i răspundă, auzi 
sunetul unei voci răgușite și mânioase ce urla invective în 
puterea nopţii, urmate de bufnitura de neconfundat a unui 
pumn ce izbea în carne și os. 

— O bate, rosti Royan cu glas sugrumat de revoltă. Trebuie 
să-l faci să înceteze. 

Lovitura fu urmată de un țipăt de durere și de suspine 
înăbușite. 

Nicholas ezita. Doar un nebun s-ar fi băgat între un bărbat și 
femeia lui și răsplata unui asemenea gest venea, de obicei, când 
aceștia se uneau și se întorceau asupra ta. 

— Trebuie să faci ceva, Nicky, te rog! 

Fără prea mare tragere de inimă, își dădu jos picioarele din 
pat și se ridică. Dormise în boxeri și nu se deranjă să își caute 
încălțările. Ea venea în urma lui, tot în picioarele goale, până la 
dumbrava unde se afla cortul lui Boris, ceva mai departe de cel 
în care luaseră masa. 


104 


Înăuntru ardea încă o lumină ce arunca umbre uriașe pe 
pereții de pânză. Nicholas văzu cum Boris își înșfăcase nevasta 
de păr și ștergea podeaua cu ea, răcnind la ea pe rusește. 

— Boris! 

Nicholas trebui să-l strige de trei ori, ca să-i atragă atenţia, 
după care văzură în spectacolul de umbre de pe pânza cortului 
cum rusul o lăsă pe Tessay să cadă și smucește deschizătura 
cortului. 

Avea pe el doar o pereche de chiloţi. Torsul îi era suplu și 
musculos, pieptul plat și tare, acoperit de fire crețe, arămii. Pe 
podeaua din spatele lui zăcea Tessay, cu fața în jos, hohotind în 
palme. Era dezbrăcată și avea formele netede ale unei pantere. 

— Ce naiba se petrece aici? vru să știe Nicholas, începând să 
clocotească de mânie la vederea nenorocirii și a umilinţei la care 
era supusă femeia aceea graţioasă și blândă. 

— li dau curvei ăsteia negre o lecţie de bună creștere, exultă 
Boris, cu faţa încă umflată și roșie de băutură și patimă. Nu-i 
treaba ta, englezoiule, dacă nu cumva vrei să plătești niște bani 
în plus ca să guști și tu o bucăţică de porc, râse el, scoțând niște 
sunete îngrozitoare. 

— Te simţi bine, Woizero Tessay? întrebă Nicholas, fără să-și 
desprindă privirea de fața lui Boris, ca să o scutească pe femeie 
de încă o umilinţă, aceea de a-și expune nuditatea dinaintea 
ochilor unui alt bărbat. 

Tessay se ridică, își înălţă genunchii la piept și îi cuprinse cu 
ambele mâini, ca să-și acopere trupul: 

— Sunt bine, Alto Nicholas. Plecaţi, vă rog, înainte să se işte 
cu adevărat probleme. 

Un firișor de sânge își croise drum dintr-o nară până în gură, 
colorându-i dinţii în roz. 

— Ai auzit ce-a zis nevastă-mea, bastard englez! Cară-te! 
Vezi-ţi de treaba ta, până nu-ți aplic și ţie o lecţie de bune 
maniere. 

Boris înaintă împleticindu-se și vru să-l izbească pe Nicholas 
cu mâna deschisă în piept. Nicholas se dădu la o parte ușor și 
fără pic de efort, ca un matador care se ferește de primul atac al 
taurului. Făcu o mișcare în lateral și se folosi de avântul lui Boris 
ca să-l trimită în direcţia pe care o apucase deja. Dezechilibrat 
complet, rusul se învârti pe câmpul deschis din faţa cortului 


105 


până când se lovi de unul dintre scaunele de campanie și se 
prăbuși într-o grămadă de membre rășchirate. 

— Royan, ia-o pe Tessay în cortul tău, ordonă el fără să ridice 
vocea. 

Royan se năpusti în cort și smulse un cearșaf din patul cel mai 
apropiat. Îl aruncă pe umerii lui Tessay, pe care o ajută să stea 
în picioare. 

— Nu face una ca asta, te rog! suspină Tessay. Nu știi de ce e- 
n stare când e așa. O să rănească pe cineva. 

Royan o târî pe Tessay afară din cort, în ciuda protestelor și a 
plânsetelor acesteia din urmă, dar Boris își revenise deja și era 
din nou în picioare. Scoase un răget de furie și înșfăcă scaunul 
de care se împiedicase. Dintr-o singură smucitură, îi rupse un 
picior și îl ridică ameninţător în pumnul încleștat: 

— Vrei să te joci cu mine, englezule? Bine, hai să ne jucăm! Și 
se năpusti asupra lui Nicholas, agitând ca pe un baston de ninja 
piciorul scaunului care scoase un șuierat puternic, îndreptându- 
se spre capul lui Nicholas. 

Cum acesta se feri, Boris schimbă direcţia loviturii, vrând 
acum să-l nimerească în partea laterală a pieptului, sub mâna 
ridicată. Dacă l-ar fi nimerit, i-ar fi rupt coastele, însă Nicholas 
se răsuci din nou. 

Își dădură târcoale unul altuia cu prudenţă, după care Boris 
atacă din nou. Dacă votca nu și-ar fi spus cuvântul asupra 
reflexelor rusului, Nicholas nu ar fi riscat niciodată să se 
măsoare cu un adversar de un asemenea calibru, însă Boris 
pierduse îndeajuns controlul, cât să-i permită lui Nicholas să se 
lase în jos și să evite să fie izbit în plin cu piciorul de scaun. Se 
îndreptă și, cu toată greutatea concentrată în pumn, și-l înfipse 
în adâncitura din burta lui Boris, chiar sub stern. Rusul rămase 
fără suflare, după ce scosese un râgâit puternic. 

Piciorul scaunului îi zbură din mână și bărbatul se încovoie, 
prăbușindu-se. Ținându-se de burtă, inspirând și horcăind să-și 
recapete răsuflarea, Boris rămase făcut ghem în praf. Nicholas 
se aplecă deasupra lui și îi spuse în engleză, cu glas potolit: 

— Tipul ăsta de comportament pur și simplu nu se acceptă, 
amice! Noi nu agresăm fetele. Să fie pentru ultima dată, te rog! 

După asta, se ridică și îi spuse lui Royan: 


106 


— Du-o la tine în cort și ține-o acolo - și își îndepărtă părul din 
ochi cu degetele. Și acum, dacă nu aveţi nicio obiecție serioasă, 
ce-ar fi să tragem un pui de somn? 


t Capitolul 21 


Plouă din nou în primele ore ale dimineţii. Stropii grei băteau 
darabana pe pânza corturilor, iar fulgerele trimiteau în interiorul 
lor o lumină ireală. Cu toate acestea, dimineaţă, când Nicholas 
intră în cortul unde se servea masa, ca să-și ia micul dejun, norii 
se risipiseră și razele soarelui străluceau vesele. Aerul dulce de 
munte aducea până la ei mireasma de pământ reavăn și de 
ciuperci. 

Boris îl salută pe Nicholas cu camaraderie și, aparent, din 
toată inima: 

— Bună dimineaţa, englezule! Ne-am distrat ceva aseară. Încă 
nu mă pot abţine să nu râd, când îmi aduc aminte. Foarte bune 
glumele! Într-una dintre zile, cât de curând, o să mai bem niște 
votcă și-o să mai facem vreo câteva glume de-astea. Hei! 
Doamna Soare! urlă el spre cortul ce ţinea loc de bucătărie. 
Adu-i noului tău prieten ceva de mâncare! l-o fi foame după cât 
sport a făcut aseară. 

Tessay rămase tăcută și retrasă, supraveghind oamenii care 
serveau masa. Avea un ochi atât de umflat, că abia mai stătea 
deschis, și buza spartă. Nu îi aruncă nici măcar o privire lui 
Nicholas în timpul mesei. 

— O să mergem mai departe, explică Boris jovial în timp ce-și 
beau cafelele. Servitorii mei o să strângă tabăra și-o să ne 
urmeze în camionul cel mare. Cu puţin noroc, o să putem 
înnopta în seara asta pe marginea de deasupra defileului și 
mâine o să începem coborârea. 

În timp ce urcau în camion, Tessay izbuti să îi șoptească lui 
Nicholas, fără să riște să fie auzită de Boris: 

— Mulţumesc, A/to Nicholas! Dar nu a fost un lucru înțelept. 
Nu-l cunoști. Acum trebuie să fii cu ochii-n patru. El nu iartă și 
nici nu uită. 

Din satul Debra Maryam, Boris o luă pe un drum secundar, ce 
ducea pe lângă râul Dandera, spre sud. Șoseaua pe care 
merseseră cu o zi în urmă de la lacul Tana era marcată pe hartă 


107 


ca o autostradă importantă. Chiar și acela fusese un drum plin 
de hârtoape. Acesta, însă, pe care se aflau acum, era marcat 
drept șosea secundară „mai greu de parcurs pe orice tip de 
vreme”. Cu alte cuvinte, se pare că totuși cea mai mare parte 
din traficul greu ce fragmentase șoseaua principală urmase 
același curs. Ajunseseră într-un loc unde un vehicul imens 
rămăsese înțepenit în pământul saturat de apă de ploaie, iar 
eforturile de a-l scoate de-acolo lăsaseră în urmă zone întregi de 
teren arat și o excavaţie, precum craterul unei bombe ce fusese 
surprins într-o fotografie veche a unor câmpuri de bătălie din 
Flandra, de pe timpul Primului Război Mondial. 

Până și Toyota rămăsese de două ori înnămolită în terenul 
mlăștinos. De fiecare dată, camionul mare ce venea în urma lor 
își făcea apariţia și toți servitorii se buluceau jos ca să împingă 
și să scoată Toyota din nămol. Chiar și Nicholas se dezbrăcă 
până la brâu și munci în noroi, cot la cot cu ei, ca să scoată 
mașina. 

— Dacă mi-ai fi ascultat sfatul, bodogăni Boris, n-am fi aici. Nu 
există pic de vânat acolo unde vrei să mergem, și nici drumuri 
vrednice de numele ăsta. 

Abia trecuse de ora amiezii, când opriră lângă râu ca să ia 
prânzul în aer liber. Nicholas cobori spre lacul de lângă drum ca 
să se spele de noroiul și de mizeria datorate muncii de 
dimineaţă. Fusese în prima linie a frontului în lupta pentru 
menţinerea camionetei în mișcare. Royan cobori coasta după el 
și se cocoţă pe un bolovan aflat undeva deasupra ochiului de 
apă în timp ce el își dădea jos cămașa și îngenunchea pe 
margine, ca să se stropească cu apa rece de munte. Râul era 
galben și plin de mâl, umflat de furtuni. 

— Nu cred că Boris a înghiţit povestea cu dik-dik-ul tău 
vărgat, îl preveni ea. Tessay mi-a spus că are suspiciuni în 
legătură cu ce punem noi la cale. 

Îl privea cu interes cum se stropea cu apă pe piept și pe 
brate. În locurile unde nu fusese atinsă de razele soarelui, pielea 
îi rămăsese albă ca laptele, fără urmă de pată. Părul de pe piept 
era des și închis la culoare. Își zise că avea un corp pe care 
merita să îl studiezi. 

— E genul de om care ne-ar cotrobăi prin bagaje dacă ar 
prinde ocazia, fu de acord Nicholas. N-ai luat cu tine nimic care 
să îi dea vreun indiciu, nu? Ai documente sau însemnări? 


108 


— Doar fotografiile din satelit și notitele mele stenografiate. 
N-o să reușească să înțeleagă nimic din ele. 

— Ai grijă ce discuţi cu Tessay! 

— Ea e o dulce. Nu are nimic de ascuns, sări Royan să-i ia 
apărarea cu înflăcărare noii sale prietene. 

— S-ar putea să fie de încredere, cum zici, dar nu uita că e 
măritată cu amicul meu, Boris. Îi este obligată în primul rând lui. 
Nu contează ce sentimente ai față de ea, nu te încrede în 
niciunul din ei. 

Se șterse cu cămașa, cu care se și îmbrăcă și o încheie la 
nasturii de la piept. 

— Să mergem să mâncăm ceva! O îndemnă. 

Când ajunseră înapoi la camion, Boris tocmai desfăcea dopul 
unei sticle de vin alb din Africa de Sud. Îi turnă un pahar plin 
ochi lui Nicholas. Răcit în apele râului, avea un buchet proaspăt 
și fructat. Tessay le oferi friptură rece de pui și pâine injera, 
acele felii plate, subțiri, de pâine făcută din făină nedospită, 
caracteristică ţării. Incercările și eforturile la care fuseseră 
supuși dimineaţă păliră, devenind neînsemnate, când Royan se 
întinse în iarbă, lângă Nicholas, și priviră împreună un vultur 
bărbos planând undeva, în înălțimile albastre ale văzduhului. 
Pasărea îi văzu și se plimbă deasupra lor curioasă, sucindu-și 
capul ca să se uite mai bine la ei. Avea ochii ascunși după o 
mască neagră, așa cum poartă bandiții, și penele din coadă 
flirtau cu vântul, asemenea degetelor unui pianist ce mângâie 
fildeșul claviaturii. 

Când se făcu vremea s-o ia din loc, Nicholas îi dădu mâna să 
se ridice. Era unul dintre puţinele contacte fizice dintre ei, așa 
că ea îi ţinu degetele cu o secundă sau două mai mult decât era 
strict necesar. 

Pe măsură ce se apropiau de buza defileului, nu se observa 
nicio îmbunătăţire în suprafața carosabilului și orele se scurseră 
în același ritm, fiind zguduiţi încontinuu și dinţii clențănindu-le 
neîncetat. Poteca trecea șerpuit peste o ridicătură de pământ, 
după care cobora încet costișa îndepărtată. La jumătatea 
drumului, Boris se apucă să înjure pe rusește când ajunseră la 
curba îngustă din dreptul malului dinspre est și dădură peste un 
camion diesel uriaș ce derapase, blocând drumul aproape în 
întregime. 


109 


Cu toate că merseseră pe urmele acelui convoi de vehicule o 
zi întreagă, acesta era primul pe care îl întâlneau, lucru care-l 
luă pe Boris prin surprindere. Frână atât de brusc, încât era cât 
pe ce ca pasagerii să fie catapultaţi din locurile lor, dacă nu ar fi 
fost noroiul de pe povârnișul abrupt, care nu permitea oprirea 
completă. Boris se văzu silit să reducă viteza la minimum și să 
se strecoare prin spaţiul îngust dintre mal și camion. 

Din locul ei de pe bancheta din spate, Royan se uită pe 
fereastră la silueta înaltă a camionului diesel. Pe fundalul verde 
era numele companiei și cu logo-ul acesteia, în roșu-aprins. 

Fu copleșită de o senzaţie puternică de déjà vu, în timp ce 
fixa imaginea. Întâlnise semnul acela cândva recent, dar 
memoria îi juca feste: nu reușea să își aducă aminte nici când, 
nici unde. Nu știa decât că era de o importanţă vitală să își 
amintească. 

Toyota șterse cu partea laterală metalul camionului, după 
care reuși să treacă de el. Boris se aplecă pe fereastră și își 
agită pumnul la șoferul vehiculului mai mare. 

Acesta era un individ de prin partea locului, probabil recrutat 
la Addis de către proprietarul camionului. Rânjind la gestul lui 
Boris, bărbatul ieși la rândul lui din cabină atât cât să îi 
răspundă cu un salut similar cu pumnul, la care adăugă, ca 
tentă personală, ridicarea degetului din mijloc. 

— Mâncător de rahat! mugi Boris, ultragiat că pierduse 
concursul de amabilităţi, dar nu se opri. N-are rost nici măcar să 
vorbeşti cu ei. Ce știu ei? Nişte maimuţoi negri! 

Tot restul obositoarei călătorii, Royan rămase tăcută și 
retrasă, cutremurată și îngrijorată de convingerea că mai văzuse 
semnul calului înaripat undeva, ca și numele companiei, înscris 
pe un fanion deasupra imaginii: „EXPLORĂRI PEGASUS”. 

Abia când ajunseră aproape de finalul călătoriei din ziua 
aceea, dădură de un indicator așezat la marginea drumului. 
Stâlpii de susţinere ai semnului erau înfipţi solid în beton, iar 
lucrarea era de o calitate atât de bună, că nu putea fi decât 
opera unui artist profesionist. 

In partea de sus a indicatorului, o săgeată arăta spre un drum 
pe care trecuse de curând buldozerul, undeva în dreapta; 
indicaţiile spuneau: 


„EXPLORĂRI PEGASUS 


110 


TABĂRA - UN KILOMETRU 
DRUM PRIVAT 
INTERZIS ACCESUL TRAFICULUI NEAUTORIZAT” 


Calul purpuriu stătea cabrat în centrul placardei, cu aripile 
larg deschise, pe punctul de a-și lua zborul. 

Acum Royan trase cu putere aer în piept, în timp ce amintirea 
vagă începu să-i revină cu o extraordinară claritate. Își aminti 
unde văzuse calul zburător și roșu. Într-o clipă, fu transportată în 
trecut, în apele îngheţate ale unui râu englezesc de culoarea 
somonului, aruncată din Land Rover-ul ce se rostogolea, cu un 
camion uriaș MAN mugind pe podul de deasupra ei și, pentru o 
secundă rămasă undeva, subliminal, văzu calul roșu ridicat în 
două picioare, desenat pe portieră. 

— E același! aproape că se trezi strigând, dar se controlă în 
ultimul moment. 

Teroarea momentului o izbi din nou cu toată forţa și se 
pomeni că respiră din greu, cu inima bătându-i ca după o cursă 
lungă. „Nu poate să fie o coincidenţă, se asigură în tăcere, și nu 
mă înșel deloc. E aceeași companie, «Explorări Pegasus».” 

Rămase retrasă și cu atenţia distrasă pe parcursul celor câţiva 
kilometri de la sfârșitul călătoriei, până când drumul pe care îl 
urmau se curmă brusc, pe marginea stâncilor abrupte ale 
coastei. Aici, Boris trase lângă malul cu verdeață și opri motorul: 

— Până aici putem să mergem cu mașina. O să înnoptăm aici. 
Camionul meu nu e foarte departe. O să ridice tabăra imediat 
cum ajung. Mâine o să coborâm în defileu pe jos. 

In timp ce coborau, Royan îl trase de mână pe Nicholas. 

— Trebuie să discutăm ceva, îi șopti cu hotărâre în glas și se 
luă după el, pe malul râului. 

El găsi un loc unde să se așeze amândoi, unul lângă altul, cu 
picioarele atârnând deasupra prăpastiei. Sub ei, râul galben și 
umflat părea să simtă ce se petrece în faţa lui. Apele reci de 
munte prindeau viteză, șerpuiau printre stânci și se strângeau la 
un loc pentru saltul acela ametțitor în neant. Peretele de stâncă 
de sub ei avea aproape trei sute de metri adâncime. Era atât de 
înalt, încât, la lumina înserării, abisul de dedesubt se vedea ca 
un loc întunecat și misterios, cu adâncimile ascunse de umbra 
căderii maiestuoase a apei. Când se uită în jos, Royan își pierdu 
simţul echilibrului, cât pe ce să ameţească. Se îndepărtă repede 


111 


de margine și se trezi că se sprijină instinctiv de umărul lui 
Nicholas, ca să își recapete echilibrul. Doar când îi simţi 
atingerea, își dădu seama ce făcea și se îndepărtă stânjenită. 

Apele pline de nămol ale râului Dandera făceau un salt de pe 
mal și erau în mod miraculos transformate în perdele de dantelă 
nepământeană, pe măsură ce cădeau. Asemenea fustelor unei 
mirese care valsează, tremurau și se roteau, iar curcubeul de 
lumină se juca printre ele, ca printr-o broderie din perle micuţe. 
Fără să se oprească din cădere, coloanele de stropi albi se 
învârteau și luau forme încântătoare, dar efemere, până 
ajungeau să se lovească de lespezile joase de stâncă neagră, 
strălucitoare, și să explodeze mai departe în nori albi care, în 
cele din urmă, ascundeau adâncimile întunecate ale abisului cu 
un văl opalescent. 

Cu un efort, Royan își mută gândurile de la scena ce îi inspira 
groază și reveni la prezentul încărcat de probleme: 

— Nicky, mai ţii minte ce ţi-am spus despre camionul care ne- 
a făcut pe mine și pe mama să ne răsturnăm cu Range Rover-ul 
peste pod? 

— Sigur că ţin minte, confirmă el, căpătând o expresie 
dezorientată atunci când îi privi chipul. Ești supărată. Ce s-a- 
ntâmplat, Royan? 

— Camionul avea ceva scris pe părţile laterale ale remorcilor. 

— Mi-ai mai spus asta. Ceva verde și roșu. Mi-ai zis că nu ai 
văzut prea bine ca să descifrezi scrisul de pe semnul respectiv. 

— Era identic cu acela desenat pe camionul pe lângă care am 
trecut după-amiază. Am văzut semnul din același unghi ca mai 
înainte și mi-am adus aminte. Pegasul acela roșu, calul zburător. 

— Ești absolut sigură? întrebă el după ce-i studie faţa un timp. 

— Absolut! clătină ea din cap cu vehemenţă. 

Nicholas rămase cu ochii la panorama magnifică a defileului 
ce se desfășura sub ei. Erau 65 de kilometri până la celălalt 
perete al canionului, dar aerul strălucitor, spălat de ploaie, îl 
făcea să pară atât de aproape, ca și când n-ar fi trebuit decât să 
întindă mâna ca să-l poată atinge. 

— Să fie o coincidenţă? se întrebă în cele din urmă, cu glas 
tare. 

— Tu așa crezi? Atunci, e o coincidenţă extrem de ciudată. Să 
aibă Pegasus afaceri și în Yorkshire, și în Gojam? Accepţi o 
explicaţie ca asta? 


112 


— N-are nicio logică. Camionul care te-a lovit a fost furat... 

— Chiar așa să fie? se îndoi ea. Ești sigur de asta? 

— Dacă n-a fost furat, să auzim ce idei ai tu. 

— Dacă ai plănui să asasinezi pe cineva, te-ai baza pe furtul 
unui camion, lăsat, în mod convenabil, la Little Chef, special 
pentru tine? 

— Zi mai departe! o îndemnă, clătinând din cap. 

— Să spunem că aranjezi ca propriul camion să te aștepte 
acolo și ca șoferul să îi raporteze dispariţia la poliţie abia după 
ce ai căpătat un avans considerabil. 

— E posibil, o aprobă el, fără entuziasm. 

— Cel care l-a omorât pe Duraid și a făcut două încercări să 
mă omoare și pe mine dispune, în mod clar, de resurse 
considerabile. E capabil să aranjeze lucrurile cum îi convine atât 
în Egipt cât și în Anglia. Mai mult, mai are și cel de-al șaptelea 
papirus. Are toate însemnările noastre, toată munca și toate 
traducerile care să îi indice cu precizie acest punct de pe cursul 
fluviului Abbay. Să presupunem că are sub control o companie 
cum e Pegasus ar avea vreun motiv să nu se afle aici, în Etiopia, 
așa cum suntem și noi, exact în acest moment? 

Pentru un timp, Nicholas nu răspunse. Culese o pietricică de 
pe lespedea de lângă el și o aruncă peste margine. li urmăriră 
amândoi căderea, observând-o cum se micșora, până ce dispăru 
cu totul în vălurile stropilor de apă din depărtare, mai jos de 
locul unde ședeau ei. 

Brusc, Nicholas se ridică și îi întinse mâna să o ajute și pe ea. 

— Haide, zise el. 

— Unde mergem? 

— În tabăra lui Pegasus. Hai să mergem să avem o mică 
discuție cu șeful șantierului. 

Boris protestă furios și se grăbi să intervină atunci când 
Nicholas se sui în Toyota și porni motorul: 

— Unde naiba îţi închipui că te duci? 

— Să vizitez împrejurimile,  apăsă Nicholas pedala 
ambreiajului. Ne-ntoarcem într-o oră. 

— Hei, englezule, mașina mea! alergă el să-i ajungă din urmă, 
însă Nicholas acceleră. 

— Pune-mi costul chiriei pe nota de plată, rânji el spre Boris în 
oglinda retrovizoare. 


113 


Ajunseră la indicator și porniră pe drumul ce traversa coama 
muntelui. Tabăra celor de la Pegasus era de cealaltă parte. 
Nicholas puse frână și opri pe creasta movilei, ca să studieze în 
tăcere. 

Terenul fusese curăţat și nivelat pe o suprafaţă de zece acri; 
era împrejmuit de un gard de securitate din sârmă ghimpată, cu 
o singură poartă, care era închisă. Trei dintre masivele 
camioane diesel învelite cu prelate verzi cu roșu se aflau 
parcate în șir dincolo de gard. Acolo mai erau și câteva vehicule 
mai mici, ca și un mecanism de forare mobil foarte înalt. Restul 
curţii era plin cu aparatură de prospectare și cu alte 
echipamente. Erau grămezi de cabluri de foraj și cutii cu 
interiorul din oţel, lăzi din lemn cu piese de schimb, ca și câteva 
sute de butoaie de 150 de litri de motorină, petrol și noroi de 
foraj. Butoaiele și echipamentul erau aranjate cu atâta grijă și 
simţ de răspundere în peisajul acela sălbatic și stâncos, că îţi 
dădeau fiori. Dincolo de poartă se întindea un sătuc de vreo 
duzină de barăci construite din tablă ondulată, de tipul Quonset. 
Și acestea erau aranjate în linie, cu o precizie militărească. 

— O tabără mare, bine organizată, veni comentariul lui 
Nicholas. Să mergem să vedem cine e comandantul pe-aici. 

La poartă stăteau două santinele înarmate, îmbrăcate în 
uniformele de camuflaj ale armatei etiopiene. Era limpede că 
sosirea la poartă a unui Land Cruiser străin îi lua prin 
surprindere, iar când Nicholas claxonă, unul din cei doi bărbaţi 
înaintă prudent, cu pușca AK-47 pregătită. 

— Vreau să vorbesc cu cel care comandă aici, anunţă 
Nicholas pe arăbește, cu destulă autoritate și superioritate în 
glas, ca să îl facă pe om să se simtă nesigur și stânjenit. 

Soldatul mormăi, se întoarse să-și consulte colegul, după care 
ridică aparatul de emisie-recepţie la gură și vorbi pe un ton 
foarte serios. La cinci minute după terminarea conversaţiei, ușa 
celei mai apropiate construcţii Quonset se deschise și un bărbat 
alb își făcu apariţia. 

Acesta era îmbrăcat într-o salopetă kaki și purta pe cap o 
șapcă moale, colonială. Ochii îi erau ascunși în spatele 
ochelarilor de soare reflectorizanţi și avea faţa extrem de 
bronzată și de tăbăcită. Omul era scurt și îndesat și-și purta 
mânecile suflecate deasupra braţelor păroase și îngroșate de 


114 


muncă. După ce le spuse câteva vorbe gărzilor de la poartă, se 
îndreptă spre Toyota. 

— Mada? Ce se-ntâmplă aici? ceru să afle, tărăgănând vorbele 
în stilul texanilor și rostind totul fără să scoată din gură trabucul 
neaprins. 

— Numele meu e Quenton-Harper, cobori Nicholas din Toyota 
să îl salute și îi întinse mâna. Nicholas Quenton-Harper. Mă 
bucur să vă cunosc. 

Americanul ezită, apoi îi luă mâna ca și când i-ar fi fost oferit 
un ţipar electric, să-l strângă. 

— Helm, spuse. Jake Helm, din Abilene, Texas. Eu sunt șeful 
de-aici. 

Avea mâini muncite, cu palme pline de bătături, cu o cicatrice 
umflată deasupra încheieturilor degetelor și cu semiluni negre 
de ulei de motor pe sub unghii. 

— Îmi cer mii de scuze că vă deranjez. Am ceva probleme cu 
mașina. Mă întrebam dacă nu ar putea să se uite cineva la ea, 
apelă Nicholas la unul dintre zâmbetele sale cuceritoare, fără să 
primească însă niciun semn de încurajare din partea bărbatului. 

— Nu-mi permite politica firmei, scutură el din cap. 

— Sunt gata să plătesc pentru orice fel de... 

— Ascultă, amice, am zis nu, își scoase Jake trabucul din gură 
și se apucă să îl studieze cu atenţie. 

— Compania dumneavoastră - Pegasus. N-aţi putea să-mi 
spuneţi unde aveţi sediul central? Cine e directorul general? 

— Sunt un om ocupat. Mă faci să-mi pierd timpul, își vâri Helm 
trabucul înapoi în gură și se întoarse să plece. 

— O să vânez prin zona asta în următoarele săptămâni. N-aș 
vrea să pun în pericol viaţa vreunuia dintre oameni cu vreun 
glonț rătăcit. N-aţi putea să mă ajutaţi sa-mi fac o idee de locul 
unde o să lucraţi? 

— Conduc o operaţiune de prospectare aici, domnule! Nu 
transmit la știri mișcările pe care le fac. Hai, valea de-aici! 

Se întoarse și, ajuns la poartă, împărţi ordine scurte gărzilor, 
înainte de a defila înapoi spre clădirea unde își avea biroul. 

— Are antenă de satelit pe acoperiș, remarcă Nicholas. Mă 
întreb cu cine o vorbi oare amicul nostru Jake, în momentul ăsta. 

— Cu cineva din Texas, se hazardă Royan. 

— Nu neapărat, se îndoi Nicholas de ipoteză. Pegasus e, 
probabil, o companie multinațională. Doar fiindcă Jake e texan, 


115 


nu înseamnă că și șeful lui vine tot de acolo. Nu a fost o 
conversație foarte instructivă, mă tem, comentă, apoi porni 
motorul și întoarse Toyota. Numai că, dacă cineva de la Pegasus 
e băgat în treaba asta necurată, o să îmi recunoască numele. l- 
am anunţat de sosirea noastră. Să vedem ce iese după ce am 
aruncat momeala. 


+ Capitolul 22 


Când ajunseră înapoi la cascada râului Dandera, văzură că 
sosise și camionul lui Boris, corturile fuseseră ridicate, iar 
bucătarul îi aștepta cu ceaiul. Boris era însă mai puţin 
îndatoritor decât bucătarul său și păstră o tăcere morocănoasă 
în timp ce Nicholas încerca să îl îmbuneze pentru că îi 
confiscase mașina ceva mai devreme. Abia după prima dușcă de 
votcă din acea seară se înmuie îndeajuns, ca să scoată câteva 
cuvinte: 

— Catării trebuiau să ne aștepte aici. Timpul nu înseamnă 
absolut nimic pentru oamenii ăștia. Nu putem să începem 
coborârea în defileu până nu apar. 

— Ei, cel puţin, până atunci, o să reușesc și eu să pun cătarea 
la pușcă, remarcă Nicholas cu resemnare. În Africa, nu e bine 
niciodată să te grăbești. Îţi tocești prea mult nervii. 

A doua zi dimineaţă, după micul dejun luat în tihnă, cum nu 
se zărea nici urmă de catâri, Nicholas își luă cutia în care ţinea 
pușca. 

Când ridică arma din locașul ei din postav verde, Boris i-o luă 
și o inspectă amănunțit: 

— O pușcă veche? 

— Fabricată în 1926, aprobă Nicholas. Bunicul a comandat-o 
special pentru el. 

— Pe-atunci, oamenii știau meserie. Nu făceau porcării din 
astea, produse în masă, ca acum, își strânse Boris gura pungă în 
semn de dezaprobare. O Mauser Oberndorf, cu pat drept și 
acțiune dublă, o frumuseţe! Dar i-ai pus altă ţeavă, nu? 

— Cea originală a fost distrusă. Am înlocuit-o cu un model 
Shilen. Poţi să nimerești aripile unui ţânţar de la o sută de pași. 

— Calibrul 7 x 57, nu-i așa? se interesă Boris. 


116 


— 275 Rigby$, mai bine zis, îl corectă Nicholas, dar Boris pufni 
dispreţuitor. 

— E exact același lucru numai sângele vostru englezesc 
afurisit vă face să îi daţi un alt nume, rânji el. Duce un glonţ de 
150 de drame! la 850 de metri pe secundă. E o pușcă bună, una 
dintre cele mai bune. 

— N-ai să știi niciodată, dragul meu, cât de mult înseamnă 
aprobarea ta pentru mine, murmură Nicholas pe englezește, la 
care Boris chicoti și îi dădu pușca înapoi: 

— Glumele englezești! Sunt nebun după glumele tale 
englezești. 

Când Nicholas părăsi tabăra, cu pușca micuță în suportul ei, 
Royan îl urmă în josul râului și îl ajută să umple doi săculeți din 
pânză cu nisip alb de râu. El îi așeză în vârful unei stânci ce îi 
păru adecvată și aceștia formară un suport ferm, dar maleabil, 
pentru pușca pe care o postă peste ei. 

Folosindu-se de coasta deschisă a dealului drept fundal 
pentru înfigerea glonţului, se îndepărtă la două sute de metri și, 
la distanţa aceea, înfipse o bucată de carton pe care legase o 
țintă de tipul Bisley. Se întoarse la locul unde aștepta Royan și 
se așeză în spatele bolovanului pe care era postată arma. 

Detunătura primului foc tras cu pușca aceea micuță aproape 
feminină, o luă pe nepregătite pe Royan care tresări fără să vrea 
și simţi cum îi ţiuie urechile. 

— Ce lucru oribil, îngrozitor! exclamă ea. Cum ai inima să 
omori animale încântătoare cu o mitralieră așa de puternică? 
vru să știe. 

— E pușcă, o corectă el, în timp ce examina cu binoclul locul 
în care se înfipsese glonţul. Te-ai simţi mai bine dacă aș folosi o 
pușcă mai puţin performantă sau dacă aș bate animalele cu 
bâta până și-ar da duhul? 

Glonţul pătrunsese la vreo opt centimetri în dreapta și cinci 
centimetri mai jos de mijlocul țintei. În timp ce își potrivea 
luneta, se strădui să îi explice: 

— Un vânător cu simţ etic face tot ce-i stă în puteri să ucidă 
cât poate de repede și de curat, și asta înseamnă să urmărească 


ê A se observa că personajele folosesc valori diferite pentru identificarea calibrului. 
(n.red.). 
7 1 dram = 0,0648 grame. (n.red.). 


117 


prada cât de aproape poate, să folosească o armă de putere 
adecvată și să tragă la ţintă cât știe el de bine. 

Glonţul următor lovi exact pe linie, însă cu 2,5 centimetri 
deasupra centrului țintei. Nicholas voia să nimerească la opt 
centimetri deasupra, în același rând, așa că lucră din nou la 
lunetă. 

— Mitralieră sau pușcă, ce-o fi, tot nu înţeleg de ce vrei să 
ucizi creaturi de-ale Domnului, protestă ea. 

— Asta nu ţi-aș putea explica în veci, ochi el și trase o singură 
dată. 

Chiar și prin lentilele ce măreau slab ţinta, văzu că glonţul 
pătrunsese exact la opt centimetri mai sus, așa cum 
intenţionase el. 

— Are de-a face cu acea chemare atavică pe care puțini 
bărbaţi, indiferent de cât de cultivați și de civilizaţi sunt, o pot 
nega cu desăvârșire, spuse și trase a doua oară. Unii dintre ei îi 
dau curs în sala de consiliu, alții pe terenul de golf sau de tenis, 
iar câţiva dintre noi pe un râu plin cu somoni, în adâncul 
oceanului sau pe câmpul de vânătoare. 

Trase și al treilea glonț, mai mult ca să-și confirme ţinta 
primelor două, după care continuă: 

— Cât despre creaturile Domnului, El ni le-a dat în stăpânire. 
Tu ești cea credincioasă dintre noi doi. Citează-mi Faptele 
Sfinţilor Apostoli, versetele 12 și 13. 

— Imi pare rău, clătină ea din cap. Spune-mi-le tu! 

— „lin ea erau toate dobitoacele cu patru picioare și 
târâtoarele pământului și păsările cerului, se conformă Nicholas. 
Și glas a fost către el: Sculându-te, Petre, junghie și mănâncă.” 

— Trebuia să te faci avocat, suspină ea cu o disperare 
prefăcută. 

— Sau preot, sugeră el și se duse în faţă să recupereze ţinta. 

Observă că ultimele trei gloanțe descriseseră o rozetă micuță 
la opt centimetri deasupra punctului din centru și toate cele trei 
găuri de-abia se atingeau una pe cealaltă. 

Mângâie patul puștii delicate: 

— Așa te vreau, micuța mea Lucreția Borgia - își botezase așa 
pușca din cauza frumuseţii și a potenţialului ei ucigător. 

Așeză cu grijă pușca înapoi în suportul ei de piele și plecă 
împreună cu Royan. Ajunși în apropierea taberei, Nicholas se 
opri brusc. 


118 


— Avem vizitatori, spuse el, ridicându-și binoclul. Aha! Am 
atras ceva vânat cu momeala de ieri. Acolo e parcat un camion 
de-al lui Pegasus și, dacă nu mă înșel prea tare, unul dintre 
musafiri este chiar încântătorul nostru flăcău din Abilene. Să 
coborâm să vedem ce se-ntâmplă! 

Cum ajunseră ceva mai aproape de tabără, își dădură seama 
că vreo duzină și mai bine de soldaţi în uniforme, înarmaţi până- 
n dinţi, stăteau ciorchine în jurul camionului Pegasus vopsit în 
roșu și verde, iar Jake Helm și un ofiţer al armatei etiopiene 
stăteau la adăpostul cortului în care se servea de obicei masa, 
prinși într-o conversaţie serioasă și concentrată cu Boris. 

Imediat ce Nicholas intră în cort, Boris îl prezentă ofițerului 
etiopian cu ochelari: 

— Dumnealui este colonelul Tuma Nogo, comandantul militar 
al regiunii din sudul Gojam-ului. 

— Imi pare bine să vă cunosc, îl salută Nicholas, însă colonelul 
ignoră gestul de politețe. 

— Vreau să vă văd pașaportul și permisul de portarmă, 
ordonă el pe un ton arogant, în timp ce Jake Helm, foarte 
multumit de sine, mesteca din capătul urât mirositor al unui 
trabuc stins. 

— Da, cum să nu, fu imediat de acord Nicholas și se duse în 
cortul său să își aducă servieta. 

O deschise pe masă și îi adresă un zâmbet ofițerului: 

— Sunt sigur că veţi dori să vedeţi și scrisoarea de 
recomandare a ministrului britanic al Afacerilor Externe de la 
Londra, ca și pe aceasta, de la ambasadorul Marii Britanii la 
Addis Ababa. Mai am o scrisoare de la ambasadorul etiopian la 
Curtea de la St. James, iar acest firman este de la ministrul 
dumneavoastră al Apărării, generalul Siye Abraha. 

Colonelul rămase cu ochii cât cepele, consternat să vadă 
mulţimea de antete oficiale, frumos decorate, și sigiliile cu 
panglici purpurii. În spatele ochelarilor cu rame de aur, ochii îi 
trădau uluirea și tulburarea. 

— Domnule! sări în picioare și salută. Sunteţi prieten cu 
generalul Abraha? Nu am știut acest lucru. Nu m-a informat 
nimeni de asta. Vă rog să mă scuzaţi pentru deranj! 

Salută din nou, iar stânjeneala îl făcea să pară penibil și 
dizgraţios: 


119 


— Am venit doar să vă previn că Pegasus Company 
desfășoară operaţiuni de forare și de dinamitare. S-ar putea să 
fiți în pericol de accidentare. Vă rog să fiți foarte atenţi! În zonă 
mai operează și mulţi bandiți și oameni certaţi cu legea, shufta. 

Colonelul Nogo se înroșise la faţă și de-abia dacă mai reușea 
să păstreze firul logic al frazelor. Se opri și trase adânc aer în 
piept, să își revină: 

— Vedeţi, am primit ordin să asigur escorta salariaţilor de la 
Pegasus Company. Dacă aveţi vreo problemă, pe timpul șederii 
aici, sau aveţi nevoie de ajutor de orice fel, nu trebuie decât să 
mă chemați. 

— E o ofertă extrem de generoasă din partea dumneavoastră, 
domnule colonel. 

— Nu vreau să vă mai rețin, domnule, salută el pentru a treia 
oară și se retrase către camionul Pegasus, luându-l după el și pe 
maistrul texan. 

Jake Helm nu rostise niciun cuvânt de când veniseră, iar acum 
pleca fără să salute pe nimeni. 

Colonelul Nogo îi dădu lui Nicholas cel de-al patrulea și ultim 
salut prin fereastra cabinei, în timp ce camionul o lua din loc. 

— Le-am făcut-o! o anunţă Nicholas pe Royan, în timp ce 
răspundea la salut cu o fluturare nonșalantă de mână. Cred că 
punctul ăsta a fost clar luat de echipa noastră. Cel puţin, acum 
știm că, din nu se știe ce motiv, e limpede că domnul Pegasus 
nu vrea să ne lase să ne băgăm nasul în oala lui. Cred că ne 
putem aștepta la următoarea lui mutare cât de curând. 

Se întoarseră la Boris, care stătea în cortul unde se servea 
masa, și Nicholas îi spuse: 

— Acum nu mai avem nevoie decât de catârii tăi. 

— Am trimis trei oameni în sat să-i caute. Ar fi trebuit să fie 
aici de ieri. 


t Capitolul 23 


Catârii ajunseră a doua zi, dis-de-dimineaţă: erau șase 
animale mari și zdravene, fiecare mânat de câte un cioban 
îmbrăcat în nelipsiţii pantaloni tipici și cu șalul aferent. Nu 
trecuse nici jumătate din dimineaţă și erau pregătiţi să înceapă 
coborârea în defileu. 


120 


Boris se opri la capătul potecii și aruncă o privire în jos, în 
vale. Pentru prima dată, părea subjugat și înfricoșat de 
imensitatea prăpastiei și de splendoarea dură a defileului. 

— O să treceţi într-un alt spaţiu și într-un alt timp, îi avertiză 
el, pătruns de un fior filosofic ce nu îi era caracteristic. Se spune 
că această cărare are două mii de ani vechime, e de pe vremea 
lui Hristos. 

Își desfăcu braţele cu un gest de dezaprobare: 

— Bătrânul preot negru din biserica de la Debra Maryam o să 
vă spună că Fecioara Maria a trecut pe acest drum când a fugit 
din Israel, după răstignire, și aici clătină neîncrezător din cap. 
Dar, oricum, oamenii ăștia cred orice le-ai spune - și cu asta 
porni pe cărare. 

Poteca se ţinea pe lângă coasta stâncoasă, la un asemenea 
unghi, încât fiecare pas coborât pe treptele de piatră era atât de 
mare, că le întindea tendoanele și mușchii de la vintre și 
genunchi și le zdruncina vertebrele spinării. Erau siliți să își 
folosească mâinile ca să se sprijine în locurile mai dure și mai 
abrupte, unde aveau senzaţia că trebuie să coboare o scară. 

Părea imposibil ca animalele, împovărate cu pachete grele, să 
îi poată urma jos. Inimoșii catâri pășeau cu greu de pe o stâncă 
pe alta, aterizând cu dificultate pe picioarele din față, după care 
își luau inima-n dinţi pentru următoarea treaptă. Cărarea era 
atât de îngustă, încât, într-o parte, pachetele voluminoase 
ștergeau peretele de stâncă, în timp ce, de cealaltă parte, hăul 
se căsca înspre ei, ameţindu-i. 

Când poteca se răsuci schimbându-și direcţia, catârii nu 
reușiră întoarcerea dintr-o singură încercare. Fură forţaţi să se 
dea înapoi și să execute manevra, strecurându-se cu dificultate 
pe poteca strâmtă, asudând de groază și dându-și ochii peste 
cap, până când li se mai vedea doar albul ochilor. Ciobanii îi 
îndemnau cu strigăte sălbatice și șfichiuri dese de bici. 

În unele locuri, drumul pătrundea în munte, trecând printre 
resturi și ace de stâncă pe care timpul și eroziunea le 
desprinseseră din coastă. Aceste porţi bolovănoase erau atât de 
înguste, că trebuiră să despovăreze catării și să treacă 
greutățile cu ajutorul oamenilor; abia după ce trecură în partea 
cealaltă, putură să reîncarce poverile în spinarea catărilor. 

— Priviţi! strigă Royan uimită, arătând spre hău. 


121 


Un vultur negru se ridică din adâncuri cu aripile larg deschise 
și pluti pe deasupra lor, la aproape un braţ distanţă de capetele 
lor, întorcându-și capul golaș, înspăimântător, acoperit doar de 
falduri din piele roz, ca să își fixeze ochii aceia scrutători, negri, 
asupra lor, înainte să își continue zborul. 

— Se folosește de aerul cald din vale ca să se înalțe, îi explică 
Nicholas. 

Arătă, apoi, spre un contrafort aflat la același nivel cu ei, însă 
ceva mai departe, în peretele de stâncă: 

— Acela e unul dintre cuiburile lor. 

Era o grămăjoară de bețe încâlcite, îngrămădite pe o lespede 
inaccesibilă. Excrementele păsărilor care locuiseră acolo de-a 
lungul veacurilor vopsiseră peretele de stâncă de dedesubt în 
dungi de un alb strălucitor și, chiar și de la distanţa aceea, 
simțeau duhoarea de măruntaie în putrefacție și de hoit. 

Toată ziua o ţinură pe acea cărare prăpăstioasă, pe măsură 
ce își croiau drum pe lângă peretele înfricoșător. Se făcuse deja 
după-amiază târziu și erau doar la jumătatea coastei, când 
cărarea o apucă din nou în sus și auziră murmurul cascadei 
dinaintea lor. Sunetul crescu treptat în intensitate până când se 
transformă într-un muget tunător în momentul în care ocoliră un 
alt contrafort și ajunseră chiar în faţa cascadei. 

Curentul creat de torent trăgea de ei, silindu-i să se agațe de 
orice punct de sprijin găsit. Stropii de apă se repezeau asupra 
lor și le udau fețele, dar călăuza etiopiană îi conduse tot înainte, 
până când avură impresia că o să fie măturaţi de ape în valea 
ce se căsca la zeci de metri sub ei. 

Apoi, în mod miraculos, apele se despărțiră, iar ei pășiră în 
spatele marii cortine translucide, în adâncul adăpostului 
singuratic, acoperit de mușchi presărat printre pietrele lucioase 
și ude, ce fusese sculptat în peretele stâncos de forţa apei, de-a 
lungul veacurilor. Singura sursă de lumină din acest spațiu 
sumbru era filtrată prin perdeaua cascadei, verde și misterioasă, 
asemenea unei peșteri subacvatice. 

— Aici o să dormim la noapte, anunţă Boris, cu satisfacția de 
a-i fi lăsat fără grai adânc întipărită pe faţă. 

Le arătă lemnele de foc făcute stivă în fundul peșterii și 
peretele înnegrit de fum de deasupra căminului clădit din pietre. 

— Cărăușii cu animale ce transportă provizii și alte lucruri 
necesare preoţilor de la mânăstire folosesc locul ăsta de secole. 


122 


Pe măsură ce intrară tot mai mult în adâncul peșterii, sunetul 
apei în cădere scăzu până ajunse doar un murmur înfundat; 
pietrele de sub picioarele lor erau uscate. Imediat ce unul dintre 
servitori aprinse focul, locul se transformă într-un adăpost cel 
puţin confortabil, dacă nu chiar romantic. 

Cu ochiul format al soldatului care caută cel mai convenabil 
colțișor, Nicholas își alese un loc în spatele peșterii, unde își 
întinse sacul de dormit, lângă care, în modul cel mai natural cu 
putință, Royan își așeză sacul ei. Erau amândoi epuizați de 
efortul depus la coborârea coastei, cu care nu erau obișnuiți, și 
după cină se lungiră în sacii de dormit, într-o tăcere plăcută, 
privind joaca flăcărilor pe tavanul peșterii. 

— lţi vine să crezi? Șopti Royan. Mâine o să mergem pe 
urmele lăsate de pașii lui Taita însuși. 

— Ca să nu mai vorbim de cei ai Fecioarei Maria, zâmbi 
Nicholas. 

— Eşti un cinic îngrozitor, suspină ea. Și, ceea ce pune capac 
la toate, probabil că și sforăi. 

— Eşti pe cale să afli asta în modul cel mai neplăcut cu 
putinţă, o asigură el, însă ea adormi înaintea lui. 

Avea respiraţia ușoară și egală, așa că el reușea să distingă 
susurul apei dincolo de ea. Trecuse multă vreme de când nu mai 
stătuse lângă o femeie încântătoare ca ea. Când fu încredinţat 
că doarme profund, întinse mâna și o atinse cu blândeţe pe 
obraz. 

— Vise plăcute, micuţo! îi șopti tandru. Ai avut o zi grea. 

Acesta era felul în care îi ura „noapte bună” fiicei sale mai 
mici. 


t Capitolul 24 


Catârii se treziră cu mult înainte să se crape de ziuă și grupul 
porni din nou pe cărare, de cum se făcu destulă lumină ca să 
vadă pe unde pun piciorul. Când soarele izbi partea superioară a 
coastei stâncoase, oamenii se aflau încă destul de sus deasupra 
văii, ca să aibă o perspectivă completă asupra zonei. Nicholas o 
trase deoparte pe Royan și lăsară restul caravanei să treacă 
înaintea lor. 


123 


Bărbatul găsi un loc unde să se așeze și desfășură fotografia 
din satelit între ei. Se orientară după piscurile importante și 
după caracteristicile zonei, ca să înceapă să deslușească puţin 
peisajul prăpăstios ce se dezlănţuia la picioarele lor. 

— Nu avem cum să vedem fluviul Abbay de-aici, remarcă 
Nicholas. E încă departe, în sub-defileu. Probabil că o să vedem 
primele frânturi din el chiar când o să ajungem deasupra lui. 

— Dacă am identificat corect poziţia în care ne aflăm acum, 
atunci râul o să facă două meandre în jurul râpei de-acolo. 

— Da, și confluența râului Dandera cu Abbay e pe-acolo, pe 
sub stâncile acelea - se folosea de articulația degetului mare ca 
de un instrument rudimentar de măsură. Cam la 25 de kilometri 
de-aici. 

— Se pare că Dandera și-a schimbat cursul de multe ori de-a 
lungul secolelor. Văd cel puţin două făgașe care seamănă cu 
albii străvechi de râu. Uite, acolo și acolo, arătă ea. Acum sunt 
acoperite de junglă. 

Se simţea deprimată: 

— Of, Nicholas, e o zonă atât de întinsă și de încurcată! Cum o 
să reușim vreodată să găsim singura intrare în mormânt, dacă e 
așa de bine ascuns? 

— Mormânt? Despre ce mormânt e vorba? își manifestă 
interesul Boris, care venise după ei. 

Nu îl simţiseră când se apropiase, iar acum stătea chiar 
deasupra lor. 

— Despre ce mormânt vorbiți? insistă. 

— Cum, despre mormântul Sfântului Frumentius, firește! 
explică Nicholas calm, fără să se arate deloc tulburat că 
fuseseră auziţi de cineva. 

— mânăstirea nu e închinată sfântului? întrebă și Royan, cu 
glas la fel de domol, în timp ce strângea fotografia. 

— Ba da, aprobă Boris, dând dezamăgit din cap, ca și când s- 
ar fi așteptat să afle ceva mai interesant. Da, Sfântul 
Frumentius. Dar n-o să vă lase să vizitaţi mormântul. N-o să vă 
lase să pătrundeţi în partea interioară a mânăstirii. Doar preoții 
au acces acolo. 

Își dădu șapca jos și își scărpină ţepii scurţi și tari ce îi 
acopereau scalpul. Aceștia scârțâiră precum sârma sub unghiile 
lui: 


124 


— Săptămâna asta e ceremonia de 7imkat, Binecuvântarea 
Tabot-ului. O să fie mare agitaţie acolo. O să vi se pară foarte 
interesant, dar n-o să puteţi să intraţi în Sfânta Sfintelor, nici să 
vedeți mormântul în sine. N-am întâlnit vreun alb care să-l fi 
văzut. 

Aruncă o privire piezișă în sus, spre soare: 

— Trebuie să mergem mai departe. Arată aproape, dar o să 
ne ia două zile să ajungem la Abbay. Acolo, jos, e teren 
accidentat. E un marș lung, chiar și pentru un vânător de dik- 
dik, râse el încântat de propria glumă și se întoarse pe potecă. 

Pe măsură ce se apropiau de partea de jos a coastei, 
înclinarea drumului se mai domoli, iar treptele se mai micșorară 
și deveniră ceva mai rare. Coborârea era mai ușoară, așa că 
înaintau mai iute, dar aerul începu să își schimbe și el calitatea 
și gustul. Nu mai era aerul răcoros, dătător de forță al muntelui, 
ci acela moleșitor și enervant al ecuatorului, cu mirosul și gustul 
junglei ce începea să se apropie. 

— Ce zăpușeală! exclamă Royan, scoţțându-și șalul de lână. 

— E cu cel puţin zece grade mai cald, fu de acord Nicholas și 
își scoase vechea flanelă militară peste cap, ciufulindu-și părul 
ondulat. Și ne putem aștepta să se încălzească și mai tare, până 
să ajungem la Abbay. Mai avem de coborât aproape un 
kilometru. 

Acum poteca urma pentru un timp cursul râului Dandera. 
Uneori, ajungeau la câteva zeci de metri deasupra lui și, la scurt 
timp după aceea, plescăiau în apă până la brâu într-un vad, 
agăţându-se de samarele catărilor, ca să nu fie măturaţi de 
Șuvoi. 

In continuare, defileul râului Dandera devenea prea adânc și 
abrupt ca să se mai poată merge pe cursul lui, iar stâncile 
verticale cădeau în lacuri întunecate. Așa stând lucrurile, 
părăsiră zona râului și porniră pe un drum care se răsucea 
precum un șarpe muribund printre colinele erodate și râpele 
înalte, din stâncă roșie. 

Doi sau trei kilometri mai jos, se reîntâlniră cu râul care era, 
acum, într-o altă dispoziţie, clipocind prin pădurea deasă. Liane 
atârnau pretutindeni, iar mușchiul copacilor le peria creștetele, 
la fel de răzleţit și de neîngrijit ca barba bătrânului preot de la 
Debra Maryam. Maimuţele de savană îi ocărau din vârfurile 
copacilor și își fereau capetele, căscând ochii ca semn că au fost 


125 


insultate de pătrunderea omului în aceste locuri tainice. O dată, 
un animal mare o zbughi prin tufișuri, iar Nicholas îi aruncă o 
privire lui Boris. 

Rusul clătină din cap, râzând: 

— Nu, englezule, nu e dik-dik. E doar un kudu. 

Pe moviliţa de deasupra lor, kudu se opri să privească înapoi. 
Era un mascul mare, cu coarnele largi, ca niște tirbușoane 
uriașe, răsucite pe de-a-ntregul, un animal magnific, cu 
grumazul acoperit de coamă și cu urechile ciulite, ce aduceau cu 
niște trompete. Îi fixa cu ochii aceia imenși, înfricoșaţi. Boris 
fluieră încetișor și își schimbă brusc atitudinea: 

— Coarnele alea au cel puţin 1,25 metri. Și-ar găsi ușor locul 
direct în fruntea Rowland Ward. 

Se referea la registrul vânatului mare, ce ţinea loc de Biblie 
vânătorilor de trofee: 

— Nu vrei să-l dobori, englezule? 

Se repezi la cel mai apropiat catâr, smulse pușca din suport, 
se întoarse în fugă și îi oferi arma lui Nicholas. 

— Lasă-l să plece, scutură Nicholas din cap. Nu vreau decât 
dik-dik. 

Cu un zvâcnet din coada ca un pufușor alb, cerbul se făcu 
nevăzut după creasta muntelui. Boris clătină din cap dezgustat 
și trase un scuipat în râu. 

— De ce tot insista să îl omori? vru să știe Royan, când o luară 
din loc. 

— Fotografia unei perechi de coarne record, ca acelea, ar fi 
dat bine în broșura lui de publicitate. l-ar fi atras mai mulţi 
clienţi. 

Urmară poteca șerpuitoare întreaga zi, iar la lăsarea serii își 
făcură tabără într-o poieniță deasupra râului, unde se vedeau 
urme clare ale altor caravane ce poposiseră acolo de multe ori, 
înaintea lor. Părea evident că drumul era împărțit în etape bine 
stabilite: fiecare călător avea nevoie de trei zile pline să ajungă 
din vârful cascadei până la mânăstire și cu toţii opreau în 
aceleași locuri. 

— Îmi pare rău, nu sunt dușuri aici, le spuse Boris clienţilor 
săi. Dacă vreţi să vă spălaţi, e un lac izolat, după prima cotitură, 
în susul râului. 

Royan îi adresă o privire rugătoare lui Nicholas: 


126 


— Mi-e așa de cald și sunt transpirată. Te rog, nu vrei să stai 
de pază pentru mine, în caz că am nevoie de ajutor și te strig? 

Așa că Nicholas se întinse pe malul acoperit de mușchi, chiar 
mai jos de cotitură, ascuns vederii, însă destul de aproape ca să 
o audă jucându-se și ţipând de plăcere în îmbrăţișarea 
răcoroasă a apei. O dată, când întoarse capul, își dădu seama 
că, probabil, curentul o târâse în aval, căci, printre copaci, 
prinse o frântură de imagine: un spate neted și rotunjimea unei 
fese crem, ude și lucind din cauza apei. Își întoarse vinovat 
privirea și tresări la intensitatea reacției fizice trezite de acea 
frântură de piele alunecoasă, punctată de lumina târzie a 
amurgului printre copaci. 

Când se întoarse de-a lungul malului, fredonând molcom și 
ștergându-și părul cu prosopul, strigă la el: 

— E rândul tău. Vrei să stau de pază? 

— Sunt băiat mare acum, respinse el oferta. 

Insă, când trecu pe lângă ea, Nicholas îi surprinse o licărire 
obraznică în ochi și se întrebă dintr-odată dacă nu cumva ea 
fusese pe deplin conștientă cât de departe o purtase curentul și 
cât de mult văzuse el. Gândul acela îl stârni. 

Se duse singur la lacul din susul râului și, când se dezbrăcă și 
se uită în jos, îl încercă un sentiment de vină văzând cât de mult 
îl ațâţase. De la Rosalind încoace, nicio femeie nu avusese 
efectul acela asupra lui. 

— O baie rece n-o să-ţi facă niciun rău, flăcăule! Spuse, 
aruncându-și pantalonii peste un tufiș și sărind în lac. 


t Capitolul 25 


Cum stăteau în jurul focului de tabără, după masa de seară, 
Nicholas ridică brusc privirea și își întinse gâtul. 

— Am început să am iluzii auditive? se întrebă cu voce tare. 

— Nu, râse Tessay. Se aud cântece. Preoţii de la mânăstire 
vin să ne întâmpine. 

Zăriră apoi și torțele, șerpuind pe colină în ritmul procesiunii 
și pâlpâind printre copaci, pe măsură ce se apropiau de tabără. 
Catârgiii și servitorii se îngrămădiră în față, cântând și bătând 
ritmat din palme, ca să îi primească pe trimișii mânăstirii. 


127 


Vocile profunde, masculine, se înălțară, coborâră apoi ca într- 
o șoaptă, după care se ridicară iarăși, înălțătoare, minunate - 
sunetul Africii nocturne. Nicholas simţi cum îl trec fiori pe șira 
spinării și se cutremură fără să vrea. 

Apoi văzură robele albe ale preoților, fluturând precum moliile 
la lumina torțelor când șirul își făcu apariţia pe cărare. Servitorii 
din tabără căzură în genunchi în clipa în care primul dintre 
oamenii sfinţi intră în perimetrul taberei. Erau tineri acoliți, cu 
capetele și tălpile goale. Erau urmați de călugări, care purtau 
robe lungi și turbane înalte. Se așezară în șiruri pe margini și 
făcură loc, asemenea unei gărzi de onoare, diaconilor și 
preoţilor hirotonisiţi, înveșmântaţi în robe cu broderii stridente. 

Fiecare dintre aceștia ducea câte o cruce coptă grea, așezată 
pe un toiag înalt și cu o montură complicată în argint nativ. La 
rândul lor, și ei se desfășurară în două șiruri, cântând în 
continuare, lăsând palanchinul cu baldachin să fie adus de patru 
acoliți zdraveni și să fie plasat în mijlocul taberei. Draperiile din 
mătase purpurie și galbenă străluceau în lumina lanternelor din 
tabără și a torțelor aduse de procesiune. 

— Trebuie să mergem să îl întâmpinăm pe abate, îi spuse în 
șoaptă Boris lui Nicholas. Îl cheamă Jali Hora. 

Cum pășiră spre litieră, draperiile fură trase deoparte cu un 
gest dramatic și o siluetă înaltă puse piciorul pe pământ. 

Tessay și Royan căzură amândouă în genunchi și își 
împreunară mâinile la piept. Totuși, Nicholas și Boris rămaseră 
în picioare, iar primul îl inspectă pe abate cu interes vizibil. 

Jali Hora era slab ca un schelet. Dedesubtul straturilor de 
robe, picioarele aduceau cu bețele de tutun conservat, negre ca 
smoala și strâmbe, cu încheieturi uscate și mușchi aţoși. 
Veșmântul său era verde cu auriu, cusut cu fir de aur ce 
strălucea la lumina flăcărilor. Pe cap purta o pălărie înaltă, cu 
partea de sus plată, brodată cu un model de cruci și stele. 

Chipul abatelui era negru ca tăciunele, pielea veștejită și 
străbătută de semnele adânci ale anilor. 

Doar câțiva dinţi îi mai rămăseseră în spatele buzelor zbârcite 
și până și aceia erau îngălbeniţi și strâmbi. Barba îi era izbitor de 
albă, argintie, împrăștiindu-se ca talazurile pe timp de furtună 
pe oasele bătrâne ale fălcilor. Un ochi era albastru opac, orbit de 
oftalmia tropicală, însă celălalt sclipea ca acela al unui leopard 
la vânătoare. 


128 


Începu să vorbească pe o voce înaltă, tremurătoare. 

— O binecuvântare, îl preveni Boris pe Nicholas și amândoi își 
plecară capetele în semn de respect. 

Adunarea preoţilor incanta răspunsurile de fiecare dată când 
bătrânul făcea o pauză. 

Când, în sfârșit, termină cu binecuvântările, Jali Hora făcu 
semnul crucii în cele patru direcţii, rotindu-se încet spre fiecare 
punct cardinal, în vreme ce doi băieţi de altar scuturau cu 
nădejde cădelniţele din argint, potopind noaptea cu nori 
usturători de fum de tămâie. 

După rostirea binecuvântării, cele două femei înaintară și 
îngenuncheară dinaintea abatelui, care se aplecă și le lovi ușor 
cu crucea de argint pe fiecare obraz, cântând în falset o 
binecuvântare deasupra lor. 

— Se spune că bătrânul are peste o sută de ani, îi șopti Boris 
lui Nicholas. 

Doi debtera în robe albe aduseră în faţă un scăunel din 
abanos african, sculptat cu atâta măiestrie, încât Nicholas îl 
evaluă din ochi. Bănuia că avea, probabil, câteva secole 
vechime și ar fi făcut o figură frumoasă ca nouă achiziţie în 
colecția muzeului. Cei doi debtera îl luară pe Jali Hora de coate 
și îl așezară încet pe scăunel. După asta, întreaga adunare căzu 
la pământ în jurul lui, cu feţele negre ridicate către el, atente. 

Tessay se așeză la picioarele lui și, când soţul ei începu să 
vorbească, traduse cu glas domol cuvintele lui în amharică: 

— E o mare plăcere și onoare pentru mine să te salut din nou, 
sfinte părinte! 

Bătrânul încuviinţă tăcut și Boris continuă: 

— Am adus un nobil englez, de sânge regal, să viziteze 
mânăstirea Sfântul Frumentius. 

— la-o mai ușor, amice! protestă Nicholas, dar întreaga 
congregație îl studia deja cu un interes plin de solicitudine. 

— Ce fac eu acum? îl întrebă pe Boris, din colţul gurii. 

— De ce crezi că a bătut atâta drum? rânji Boris maliţios. Vrea 
un dar. Bani. 

— Dolarii Mariei Tereza? se interesă el, referindu-se la 
moneda tradițională a Etiopiei, veche de câteva secole. 

— Nu neapărat. Vremurile s-au schimbat. Jali Hora o să fie la 
fel de mulțumit și cu verzișorii yankei. 

— Cât de mult? 


129 


— Ești un nobil cu sânge regal. O să vânezi în valea lui. Cel 
puţin cinci sute de dolari. 

Nicholas tresări, dar se duse să-și aducă geanta din samarul 
unuia dintre catări. La întoarcere, se înclină în faţa abatelui și 
depuse un teanc de bancnote în palma roz, cu ghearele 
desfăcute. Abatele zâmbi, dezvelindu-și cioturile galbene ale 
dinţilor, și spuse câteva cuvinte. 

— Spune: „Bine aţi venit la mânăstirea Sfântul Frumentius și 
la sărbătoarea de Timkat”, traduse Tessay. Îţi urează noroc la 
vânătoare pe malurile fluviului Abbay. 

Imediat, spiritul solemn al mulţimii ce îl însoțea pe abate se 
schimbă: izbucniră cu toţii în râs sau începură să zâmbească, iar 
abatele se uită la Boris, semn că așteaptă ceva. 

— Sfântul abate spune că a fost o călătorie în care au răbdat 
de sete, traduse Tessay. 

— Afurisitul bătrân se dă în vânt după rachiu, explică Boris și 
strigă după slujitorul taberei. 

O sticlă de rachiu fu adusă cu o oarecare ceremonie și pusă 
pe măsuţa de campanie din fața abatelui, lângă sticla de votcă 
dinaintea lui Boris. Ciocniră și abatele trase o dușcă ce îi făcu 
ochiul sănătos să lăcrimeze și vocea să îi fie hârșâită când îi 
puse o întrebare lui Royan. 

— Te întreabă, Woizero Royan: „De unde vii, fiica mea, de ai 
urmat calea cea adevărată a lui Hristos, Mântuitorul oamenilor? 

— Sunt egipteancă, de credinţă veche, răspunse Royan, la 
care abatele și toți preoţii săi aprobară în tăcere și ochii le 
scânteiară înţelegător. 

— Suntem cu toţii fraţi și surori întru Hristos, egiptenii și 
etiopienii, i se adresă abatele. Chiar și cuvântul „copt” din 
egipteană vine din grecește. De mai bine de șaisprezece secole, 
Abuna, episcopul Etiopiei, a fost uns de către patriarhul din 
Cairo. Abia împăratul Haile Selassie a schimbat acest obicei, în 
1959, dar noi urmăm tot calea cea dreaptă a lui Hristos. Ești 
binevenită în sânul nostru, fiica mea! 

Debtera îi turnă încă o gură de rachiu, pe care bătrânul o 
dădu imediat peste cap. Până și Boris era impresionat. 

— Unde o pune atâta rachiu ţestosul ăsta negru, bătrân și 
aschilopat? se minună cu glas tare. 


Tessay nu traduse, ci își plecă ochii și suferința pe care o 
simțea din cauza insultei aduse bătrânului sfânt i se citea pe 
trăsăturile de madonă. 

Jali Hora se întoarse către Nicholas. 

— Vrea să știe ce animale ai venit să vânezi în valea lui, îi 
explică Tessay. 

Nicholas se pregăti mental, după care răspunse cu grijă. Urmă 
un lung moment de neîncredere, apoi abatele cotcodăci fericit, 
iar soborul de preoţi strigă cu voioșie incredulă: 

— Un dik-dik! Ai venit să vânezi un dik-dik! Dar nu e niciun pic 
de carne pe un animal de dimensiunea aia. 

Nicholas îi lăsă să treacă de primul șoc și scoase o fotografie 
a specimenului de Moquoda harperii de la muzeu. O așeză pe 
masă, dinaintea lui Jali Hora. 

— Acesta nu e un dik-dik obișnuit, le spuse pe un ton 
important, făcându-i semn lui Tessay să traducă. Permiteţi-mi să 
vă spun legenda! 

Rămaseră cu toţii tăcuţi, în așteptarea unei povești bune, cu 
accente religioase. Până și abatele își opri paharul la jumătatea 
drumului spre buze și îl așeză la loc pe masă. Unicul său ochi se 
plimba de la fotografie la chipul lui Nicholas și înapoi. 

— Când loan Botezătorul murea de foame în deșert, începu 
Nicholas și câţiva preoţi își făcură semnul crucii la auzul 
numelui, nu mai pusese nicio bucăţică de mâncare în gură de 
treizeci de zile și treizeci de nopți înșiră Nicholas firul poveștii un 
timp, zăbovind asupra postului extrem îndurat de sfânt, detalii 
savurate de spectatori, cărora le făcea plăcere ca sfinţii să 
sufere în numele dreptăţii. În cele din urmă, Domnului i se făcu 
milă de robul său și puse o antilopă micuță într-un tufiș de 
acacia, priponind-o bine de coarne. Și îi spuse sfântului: „Ti-am 
pregătit o masă, ca să nu mori de foame. la carnea aceasta și 
mănâncă”. Atunci când loan Botezătorul atinse creatura pitică, 
urmele degetelor sale rămaseră imprimate pe spinarea 
animalului pe vecie, de-a lungul tuturor generaţiilor ce aveau să 
vină. 

Toţi rămaseră tăcuți, profund impresionați. Nicholas îi dădu 
fotografia abatelui: 

— Uitaţi-vă la urmele lăsate de degetele sfântului pe spate. 

Bătrânul studie hârtia imprimată, ridicând-o la înălțimea 
singurului ochi sănătos și, în cele din urmă, exclamă: 


131 


— E adevărat! Urmele degetelor sfântului se văd foarte 
limpede. A 

Le dădu fotografia diaconilor. Incurajaţi de confirmarea 
abatelui, aceștia exclamau și se minunau de poza creaturii 
insignifiante, în veșmântul său de blană vărgată. 

— A dat careva dintre oamenii tăi cu ochii de un asemenea 
animal? vru să afle Nicholas și, unul după altul, clătinară cu toţii 
din cap. 

Fotografia făcu un cerc complet și fu trecută șirului de acoliți 
așezați pe pământ. Pe neașteptate, unul dintre aceștia sări în 
picioare, agitând poza și bolborosind entuziasmat. 

— Am zărit animalul sfânt! Am văzut-o cu ochii mei, susținu 
tânărul, care abia pășea pragul adolescenței. 

Se auziră strigăte ce îl luau în derâdere pe băiat, 
demonstrând neîncrederea celorlalţi. Unul dintre ei smulse poza 
din mână băiatului și o flutură sus, unde acesta nu putea 
ajunge, ca să-și bată joc de el. 

— Copilul este înapoiat și e adesea posedat de demoni și face 
crize, explică Jali Hora cu tristeţe. Nu îl băgaţi în seamă pe bietul 
Tamre! 

Tamre alerga de-a lungul șirului de dascăli și de acoliţi, cu 
ochii trădând nebunia, încercând cu disperare să recupereze 
fotografia. Aceștia însă și-o treceau de la unul la altul, ţinând-o 
cu puţin deasupra înălţimii la care reușea el să ajungă, bătându- 
și joc de el și de gesturile lui caraghioase. 

Nicholas se ridică în picioare să intervină. Găsea că 
batjocorirea flăcăului slab de minte era jignitoare, însă, în clipa 
aceea, ceva cedă în mintea băiatului, care se prăbuși la pământ 
ca secerat. Spinarea i se arcuia și membrele i se răsuceau și se 
zbăteau, imposibil de controlat, ochii i se dădură peste cap, 
până când pupilele nu i se mai văzură, în timp ce o spumă albă 
îi înflorea pe buzele trase înapoi într-un rictus. 

Până să poată Nicholas să meargă la el, patru dintre colegii 
băiatului îl luară pe sus și îl duseră de acolo. Râsetele lor se 
risipiră în noapte. Ceilalţi se purtau ca și când nimic neobișnuit 
nu s-ar fi întâmplat, iar Jali Hora făcu semn lui debtera să îi 
umple din nou paharul. 

Se făcuse târziu când, în cele din urmă, Jali Hora își luă rămas- 
bun și fu ajutat de diaconi să urce în palanchin. Luă ce mai 


132 


rămăsese din rachiu cu el, strângând sticla pe jumătate goală 
într-o mână ciolănoasă și împărțind binecuvântări cu cealaltă. 

— Ai făcut o impresie bună, milord englez, îl asigură Boris. l-a 
plăcut povestea despre loan Botezătorul, dar și mai mult i-au 
plăcut banii tăi. 


+ Capitolul 26 


Când o luară din loc, a doua zi, poteca urmă, o vreme, cursul 
râului. După aproape doi kilometri însă, apele își iuţiră ritmul, 
gonind apoi prin deschizătura îngustă dintre stâncile roșii și 
înalte, ca să cadă într-o altă cascadă. 

Nicholas părăsi calea bătătorită și cobori la marginea 
cascadei. De sus, aruncă o privire la șaizeci de metri mai jos, 
unde crăpătura săpată adânc în stâncă de-abia îi dădea voie 
râului înfuriat să se strecoare în spațiul îngust. Ar fi putut să 
arunce o piatră peste groapa aceea. Nu exista nicio potecă sau 
vreo palmă de pământ pe care să poţi pune piciorul, așa că se 
întoarse și se alătură restului caravanei, ce se îndepărta de râu, 
îndreptându-se către o altă vale cu pădure deasă. 

— Probabil că ăsta a fost cursul râului Dandera înainte să își 
taie o altă albie, prin prăpastie, arătă Royan spre movilele înalte 
de o parte și de alta a potecii și apoi spre bolovanii erodaţi de 
apă, presăraţi în calea lor. 

— Cred că ai dreptate, o aprobă Nicholas. Stâncile astea par 
să fie o intruziune a calcarului în bazalt și în gresie. Întreaga 
zonă a fost afectată și modelată de eroziune și de schimbarea 
permanentă a râului. Poţi să fii sigură că rocile de calcar sunt 
pline de peșteri și de izvoare. 

De-aici, drumul cobora rapid spre Nilul Albastru, pierzând 
aproape 450 de metri în altitudine, pe parcursul doar a câţiva 
kilometri. Marginile văii erau acoperite cu vegetaţie abundentă 
și, în unele locuri, izvorașe își făceau loc prin piatra de calcar și 
se pierdeau în vechea albie a râului. 

Pe măsură ce coborau, zăpușeala era tot mai insuportabilă și, 
în curând, chiar și cămașa kaki a lui Royan căpătă pete 
întunecate de transpiraţie între omoplați. 

La un moment dat, un puhoi de apă limpede ţâșni dintr-o 
zonă cu arbuști deși, aflată în partea de sus a dealului, și 


133 


transformă firul de apă într-un râuleț. Apoi, la un cot al văii, 
descoperiră că și ei, și pârâul reîntâlniseră cursul principal al 
râului Dandera. Privind înapoi, în susul defileului, văzură locul 
unde râul ieșea printr-un arc îngust, săpat în stâncă. Piatra ce 
împrejmuia fisura avea o nuanţă specială de roz, era netedă și 
lucioasă, întoarsă în interior, dând, astfel, impresia membranei 
umede dinăuntrul unei perechi de buze omenești. 

Piatra avea o culoare și o textură atât de neobișnuite, încât 
rămaseră amândoi șocați la vederea ei. Se retraseră pe 
margine, să o studieze, pe când catării își continuară coborârea; 
sunetul copitelor care se îndepărtau și vocile bărbaţilor care 
îndemnau animalele reverberau în ecouri ciudate în spaţiul 
acela restrâns, nepământean. 

— Seamănă cu un gargui monstruos, care aruncă apă pe 
gură, șopti Royan, privind în sus, la despicătură și la acele 
stranii formaţiuni stâncoase. Îmi închipui cât de impresionați ar 
fi fost egiptenii din antichitate, conduși de Taita și de prințul 
Memnon, dacă ar fi ajuns vreodată în locul ăsta. Ce conotații 
mistice i-ar fi atribuit unui asemenea fenomen natural! 

Nicholas tăcea și îi studia chipul. Ochii femeii erau întunecaţi 
de venerație, iar expresia feței era solemnă. În peisajul acela, îi 
amintea izbitor de tare de un portret pe care îl avea în colecţia 
de la Quenton Park. Era un fragment de frescă din Valea Regilor, 
înfățișând o prinţesă din dinastia lui Ramses. 

„Și ce te miri? se întrebă în sinea sa. Doar același sânge curge 
și prin venele ei.” 

Ea își întoarse fața spre el: 

— Dă-mi speranţe, Nicky! Spune-mi că n-am visat toate 
chestiile astea. Spune-mi că o să găsim ceea ce căutăm și că o 
să răzbunăm moartea lui Duraid. 

Chipul ei era înălţat spre al lui și părea să radieze sub roua 
fină de transpiraţie și datorită hotărârii ferme ce o însuflețea. 
Nicholas ardea de dorința copleșitoare de a o lua în braţe, să îi 
sărute buzele acelea umede, desfăcute, însă, în loc să dea frâu 
dorinţei, se întoarse cu spatele și își fixă privirea la potecă. 

Nu îndrăzni să o privească din nou până nu ajunse să își 
stăpânească pe deplin emoţiile. După un timp, îi auzi pașii iuți și 
ușori pe stâncile din spatele său. Coborâră în liniște, iar el era 
atât de preocupat, încât priveliștea ce se dezvălui dintr-odată 
dinaintea lor îl luă pe nepregătite. 


134 


Se aflau sus, pe o lespede de deasupra sub-defileului Nilului. 
Dedesubtul lor era un imens cazan din piatră roșie, adânc de 
150 de metri. Cursul principal al legendarului fluviu cădea cu un 
torent verde în abisul învăluit în tenebre. Era atât de adânc, 
încât razele soarelui nu ajungeau până acolo. Alături, ceva mai 
puţin învolburate, apele râului Dandera executau aceeași 
săritură, albe, asemenea penelor de egretă, răsucindu-se și 
răsunând în vântul fals al defileului. In adâncuri, apele se 
amestecau, spumegând și tulburându-se într-un vârtej de 
spumă, după care se întorceau spre sine, precum o uriașă roată, 
grea și vâscoasă ca uleiul, până când, într-un sfârșit, dibuiau 
ieșirea din defileu și se năpusteau asupra ei cu o forță și o 
putere de nestăvilit. 

— Și zici că ai navigat pe așa ceva într-o barcă? întrebă 
Royan, înfricoșată. 

— Eram cu toții tineri și nebuni, pe-atunci, zise Nicholas, cu un 
zâmbet trist, bântuit de amintiri de demult. 

O bună bucată de vreme niciunul nu mai scoase vreo vorbă. 
Apoi, Royan zise încet: 

— E de înțeles cum asta i-ar fi oprit pe Taita și pe prinţul său 
din urcușul lor. 

Aruncă o privire în jur, apoi arătă în jos, în partea dinspre vest 
a defileului: 

— Cu siguranţă, n-aveau cum să urce direct prin sub-defileu. 
Trebuie să fi urmat linia de pe piscul stâncos, chiar pe-aici, prin 
locul unde ne aflăm noi - și vocea îi trădă emoția pe care o 
încerca la gândul acela. 

— Dacă nu cumva au venit din partea cealaltă a fluviului, 
sugeră Nicholas, ca să o necăjească. 

— Nu m-am gândit la așa ceva. Firește că se poate și asta! 
Cum o să traversăm în partea cealaltă, dacă nu găsim nimic pe 
aici? 

— Hai să ne gândim la asta doar când o să fim siliţi s-o facem. 
Avem destule pe cap deocamdată, fără să trebuiască să căutăm 
greutăți în plus. 

Rămaseră din nou tăcuţi amândoi, meditând la amploarea și 
la gradul de nesiguranță al misiunii la care se înhămaseră. 
Royan se ridică: 

— Unde e mânăstirea? Nu văd nici urmă de ea. 

— E în peretele de stâncă de la picioarele noastre. 


— O să facem tabăra acolo? 

— Mă îndoiesc. Hai să-l prindem din urmă pe Boris și să aflăm 
ce vrea să facă. 

Urmară cărarea de-a lungul marginii cazanului și ajunseră din 
urmă caravana de catâri în punctul în care se făcea o răscruce. 
Un drum se îndepărta de râu, într-o depresiune împădurită, pe 
când celălalt îmbrăţișa în continuare buza stâncii. 

Boris îi aștepta și le arătă cărăruia ce se depărta de râu: 

— E un loc bun de tabără acolo, printre copaci, unde am 
poposit ultima dată când am vânat prin părţile astea. 

Câţiva smochini înalţi aruncau un pic de umbră asupra poienii 
și un izvor cu apă dulce șipotea în capătul ei. Ca să micșoreze 
poverile, Boris nu transportase corturile în josul defileului. 
Așadar, imediat ce catârii fură descărcaţi, își trimise oamenii să 
construiască trei colibe micuţe, acoperite cu stuf, în care urmau 
să se adăpostească, și să sape o latrină, la mare distanță de 
izvor. 

În timp ce se făceau toate acestea, Nicholas le făcu semn lui 
Royan și lui Tessay și toţi trei porniră să exploreze mânăstirea. 
Ajunși la răscruce, Tessay îi călăuzi pe drumeagul ce trecea pe 
marginea piscului și, în curând, ajunseră la o scară largă cu 
trepte săpate în piatră ce coborau pe suprafaţa stâncii. 

Un grup de călugări în veșminte albe coborau și ei, iar Tessay 
se opri câteva clipe să schimbe două vorbe. Când aceștia își 
reluară drumul, le spuse lui Nicholas și lui Royan: 

— Astăzi este Katera, ajunul festivalului lui Timkat, care 
începe mâine. Sunt entuziasmați. E unul dintre principalele 
evenimente ale anului religios. 

— Ce sărbătoresc? vru să știe Royan. Nu e un eveniment care 
face parte din calendarul bisericesc din Egipt. 

— E Boboteaza etiopiană, celebrează botezul lui Hristos, 
explică Tessay. In timpul ceremoniei, tabot-ul va fi dus jos, la 
râu, să fie sfinţit din nou și reînsufleţit, iar acoliţii vor primi 
sfântul botez, așa cum lisus Hristos l-a primit din mâinile lui loan 
Botezătorul. 

Coborâră scara de pe fața abruptă a stâncii. Treptele erau 
tocile de tălpile goale ale celor care trecuseră pe-acolo de-a 
lungul secolelor. Coborau în continuare, iar cazanul imens al 
Nilului clocotea, șuiera și împroșca stropi la zeci de metri sub ei. 


136 


Brusc, dădură într-o terasă largă, săpată de mâna omului în 
stâncă. Piatra roșie venea deasupra ei, formând un acoperiș 
susținut de arcadele de piatră, lăsate acolo de constructorii din 
vechime. Peretele interior al terasei lungi, acoperite, era 
presărat cu intrări ce duceau în catacombele de dedesubt. De-a 
lungul veacurilor, partea frontală a stâncii fusese minată și 
săpată, ca să formeze coridoarele și chiliile, vestibulele, 
bisericile și altarele comunităţii monastice care le locuia de mai 
bine de o mie de ani. 

Grupuri de călugări ședeau de-a lungul terasei; unii dintre 
aceștia ascultau cum un diacon le citea cu glas tare dintr-o 
scriptură cu anluminuri. 

— Sunt atât de mulţi analfabeți, suspină Tessay. Biblia trebuie 
să le fie citită și explicată până și călugărilor, căci mulţi dintre ei 
sunt incapabili să o citească singuri. 

— Așa era și Biserica de la Constantinopol, Biserica Imperiului 
Bizantin, remarcă Nicholas cu glas scăzut. Rămâne Biserica 
crucii și a cărţii, a ritualului elaborat și somptuos în lumea 
dominată de neștiutorii de carte din zilele noastre. 

In timp ce hoinăreau înspre vale, unde se vedea schitul, 
trecură pe lângă alte grupuri de acoliți care ședeau pe pământ 
și, sub îndrumarea câte unui dirijor de cor, rosteau incantații și 
cântau psalmi și imnuri amharice. Din interiorul chiliilor și al 
peșterilor se auzea murmurul glasurilor ridicate în rugăciune sau 
implorare, iar aerul greu era impregnat de mirosul lăsat de cei 
care își găsiseră acolo adăpost de-a lungul veacurilor. 

Era un miros amestecat de lemne arse și tămâie, de alimente 
râncede și excremente, de sudoare și evlavie, de suferinţă și 
boală. Printre grupurile de călugări își făceau loc și pelerinii care 
veniseră sau fuseseră aduși de rude până în valea defileului ca 
să înalțe rugăciuni sfântului sau să afle de la el leacul pentru 
bolile și suferinţele lor. 

Erau copii orbi, care plângeau în braţele mamelor, leproși cu 
carnea în putrefacție, ce le cădea de pe oase, ca și alţii, pradă 
comei date de boala somnului sau răpuși de teribile afecţiuni 
tropicale. Vaietele și gemetele lor de agonie se împleteau cu 
incantaţiile călugărilor și cu vuietul îndepărtat al Nilului, ce se 
prăvălea în cascada cazanului. 

Ajunseră, în sfârșit, la intrarea în catedrala din grotă, 
închinată Sfântul Frumentius. Deschiderea era circulară, 


137 


asemenea unei guri de pește, și marginile portalelor erau 
zugrăvite cu un chenar înfățișând stele, cruci și capete de sfinţi. 
Portretele erau primitive, redate cu o simplitate copilărească. 
Ochii sfinţilor se căscau imenși, în conturul dat cu negru de 
cărbune, blajini și respirând pace lăuntrică. 

Un diacon în veșminte ponosite, de culoare verde, străjuia 
intrarea, dar când Tessay îi spuse câteva vorbe, zâmbi, aprobă 
cu o mișcare din cap și le făcu semn să intre. Pragul de sus nu 
era foarte înalt, așa că Nicholas fu silit să se aplece ca să treacă 
pe sub el; în partea cealaltă, se ridică din nou, ca să arunce în 
jur o privire uluită. 

Plafonul grotei era atât de sus, încât se pierdea în întuneric. 
Pereţii de piatră erau acoperiţi cu picturi - o armată cerească de 
îngeri și de arhangheli care pâlpâiau și tremurau în lumina 
lumânărilor și a lămpilor cu ulei. Erau parțial ascunși de tapiserii 
lungi, ce atârnau pe lângă pereţi, înnegrite de funingine de 
tămâie, cu franjurile destrămate și rupte. Pe una dintre acestea, 
Sfântul Mihail călărea un cal alb ridicat în două picioare, pe o 
alta, Fecioara îngenunchea la picioarele crucii, în timp ce, 
deasupra ei, trupul palid al lui Hristos sângera din cauza rănii 
făcute în coastă de sulița romană. 

Acesta era naosul din exteriorul bisericii. Pragul din peretele 
îndepărtat, ce ducea spre camera de mijloc, era păzit de două 
uși masive, de lemn, ce stăteau deschise. Cei trei traversară 
podeaua din piatră, strecurându-se cu băgare de seamă prin 
marea de credincioși și de pelerini îngenuncheaţi, acoperiţi cu 
zdrenţe și cârpe, nenorociţi, dar cuprinși de extaz religios. La 
lumina slabă a lămpilor și în aburul albastru de fum de tămâie, 
aduceau cu niște suflete pierdute, condamnate să rătăcească 
prin bezna purgatoriului până la sfârșitul veacurilor. 

Vizitatorii ajunseră la cele trei trepte ce duceau spre ușile 
interioare, însă calea le fu tăiată în prag de doi diaconi cu pălării 
înalte, cu vârful plat. Unul din aceștia îi adresă lui Tessay câteva 
cuvinte pe un ton grav. 

— Nu ne lasă să intrăm nici măcar în g/ddist, încăperea din 
mijloc, zise cu regret Tessay. Dincolo de aceasta se află 
maqdas, Sfânta Sfintelor. 

Aruncară o privire furișă pe lângă gărzi și, în bezna ce învăluia 
giddist-ul, reușiră să distingă cu greu ușa ce dădea în celălalt 
sanctuar. 


138 


— Doar preoților hirotonisiţi li se îngăduie să intre în maqdas, 
fiindcă acesta conţine tabotul și intrarea în mormântul 
sfântului. 

Dezamăgiţi și frustraţi, se retraseră din grotă și se înapoiară 
pe terasă. 


t Capitolul 27 


Luară cina sub cerul acoperit de stele. Aerul era încă 
înăbușitor, iar nori de țânțari pluteau la distanța minimă de 
alifiile protectoare cu care oamenii își unseseră părțile expuse 
ale corpului. 

— Și uite-așa, englezule, te-am adus acolo unde ţi-ai dorit. 
Acum, cum ai de gând să prinzi animalul ăsta, pentru care ai 
bătut atâta drum? 

Votca îl făcea pe Boris să își reia aerul provocator. 

— De cum se crapă de ziuă, vreau să-ți trimiţi gonacii să 
caute în josul râului, îl anunţă Nicholas. De obicei, dik-dik-ul e 
activ în zorii zilei și apoi abia în ultimele ore ale amiezii. 

— Încerci să vinzi gogoși grădinarului, zise Boris, amestecând 
expresiile, după care își mai turnă un pahar de votcă. 

— Spune-le să se uite după urme, insistă Nicholas în mod 
deliberat asupra acelui punct. Îmi închipui că urmele speciei 
vărgate seamănă destul de mult cu cele de dik-dik comun. Dacă 
dau de indicii, să se așeze fără să facă zgomot în tufișurile mai 
dese și să fie atenţi la orice mișcare făcută de vreun animal. 
Dik-dik-ul are un simţ foarte pronunţat al teritoriului. Nu se 
îndepărtează prea tare de peticul lui de iarbă. 

— Da! Da! O să le spun. Da’ tu ce-o să faci? O să-ți petreci 
toată ziua cu doamnele? rânji el viclean. Dacă ai un dram de 
noroc, cât de curând n-o să mai ai nevoie de acoperișuri 
separate, hohoti el zgomotos, la propria glumă. 

Tessay se mohori și se ridică, pretextând că se duce la 
bucătărie, să supravegheze gătitul. 

Nicholas se prefăcu a nu auzi politețurile mitocănești: 

— Eu și Royan o să mergem să căutăm prin tufișurile de pe 
malul râului Dandera. Par un habitat atrăgător pentru dik-dik. 
Avertizează-ţi oamenii să nu se apropie de râu. Nu vreau să-mi 
sperie vânatul. 


139 


Părăsiră tabăra a doua zi dimineaţă, la primele semne ale 
zorilor. Nicholas își luase pușca Rigby și un pachet ușor cu 
provizii și o conducea pe Royan pe malul râului Dandera. Se 
deplasau încet, oprindu-se la fiecare zece pași, să se uite și să 
asculte. Tufișurile mișunau de mamifere mărunte și de păsări, 
aflate într-o continuă mișcare și forfotă. 

— Etiopienii nu au tradiţie în ale vânătorii și-mi închipui că nici 
călugării nu prea deranjează sălbăticiunile de-aici, din defileu. 

Arătă spre urmele lăsate în pământul moale de o antilopă 
mică. 

— Antilopa de tufiș a lui Menelik, îi explică el. Unică în partea 
asta a lumii. E un trofeu la care râvnesc mulți. 

— Chiar speri c-o să găsim di;k-dik-ul de care vorbea stră- 
străbunicul tău? întrebă ea. Păreai tare hotărât când îi dădeai 
instrucţiunile lui Boris. 

— Bineînţeles că nu, zâmbi el. Cred că moșneagul a inventat 
toată povestea. Ar fi trebuit să fie botezat „himera lui Harper”. 
Probabil că, la urma urmelor, s-a folosit de o blană de mangustă 
vărgată. Noi, cei din neamul lui Harper, nu ne-am câștigat 
poziția în lume doar prin respectarea strictă a adevărului. 

Se opriră să privească o pasăre Tacazze ce bătea din aripi 
deasupra unui buchet de boboci galbeni, pe o plantă 
agăţătoare, undeva, mult deasupra capetelor lor, în 
coronamentul pădurii de la marginea râului. Penajul micii păsări 
strălucea precum o coroniţă de smaralde. 

— Numai că ne oferă o scuză minunată să scotocim prin 
tufișuri. 

Și, zicând acestea, aruncă o privire în urmă, să se asigure că 
nu sunt urmăriţi, după care îi făcu semn să se așeze lângă el, pe 
un trunchi de copac aflat în drum: 

— Bun, hai să ne lămurim ce căutăm. la zi-mi! 

— Căutăm rămășițele unui templu funerar sau ruinele 
necropolei în care au locuit muncitorii, în perioada când săpau 
mormântul faraonului Mamose. 

— Orice fel de zidărie sau lucrare în piatră, căzu el de acord, 
mai ales dacă seamănă cu o coloană sau cu un monument. 

— Testamentul săpat în piatră de Taita, aprobă ea. Ar trebui 
să fie gravat sau dăltuit cu hieroglife. Probabil este distrus în 
mare parte de vreme, în ruină, acoperit de buruieni - nu știu să- 


140 


ți spun. Poate să arate oricum. Suntem doi câini surzi la 
vânătoare. 

— Păi, ce mai lâncezim aici? Să pornim să adulmecăm 
vânatul! 

Pe la miezul dimineţii, Nicholas descoperi urme de dik-dik pe 
malul râului. Se sprijiniră de trunchiul unuia dintre copacii 
imenși și așteptară o vreme în tăcere, în umbra pădurii, până 
când, în sfârșit, fură răsplătiți cu viziunea fugitivă a acelei ființe 
plăpânde pe care o pândeau. Trecu aproape de locul unde 
ședeau ei, încolăcindu-și trompiţa, pășind delicat pe copitele 
mititele, apucând o frunză dintr-o cracă joasă și pornind să o 
mestece cu spirit de răspundere. Blăniţa însă era de un cenușiu 
posomorât, neîntrerupt de niciun fel de dungi. 

Când animalul dispăru în tufișuri, Nicholas se ridică. 

— N-avem noroc. E specia comună, murmură. Să mergem mai 
departe! 

Abia trecuse de ora prânzului, când dădură de locul unde râul 
izvora dintre pereţii roz, de nuanţa cărnii, ai prăpastiei. 
Explorară atât cât reușiră, până când accesul le fu blocat de 
stânci. Piatra intra drept în mijlocul potopului și nu găsiră pe 
marginea ei niciun colţișor pe care să pună piciorul, ca să 
pătrundă ceva mai departe. 

Se retraseră în aval și traversară hăul pe un pod suspendat 
primitiv, din liane și frânghie scămoșată de in, care, credea 
Nicholas, fusese împletit de călugării din mânăstire. Incercară 
încă o dată să coboare în prăpastie. Nicholas chiar făcu o 
tentativă să treacă de prima fortăreață de stâncă roz ce le 
stătea în cale, însă curentul era prea puternic și amenința să îl 
ia pe sus. Se văzu silit să renunţe: 

— Dacă noi nu putem să trecem pe-aici, e greu de închipuit că 
Taita și muncitorii lui ar fi fost în stare s-o facă. 

Se întoarseră la puntea suspendată și găsiră un locșor 
umbros, aproape de apă, unde să mănânce merindele puse de 
Tessay la pachet. Zăpușeala amiezii era copleșitoare. Royan își 
udă baticul de bumbac în râu și își tamponă faţa, în timp ce se 
așeza lângă bărbat. 

Nicholas se întinse pe spate și începu să studieze prin binoclu 
fiecare centimetru de perete roz. Căuta orice fisură sau 
deschizătură ce putea apărea în suprafețele netede și lucioase, 
începu să vorbească, fără să lase binoclul din mână: 


141 


— Când citeam Războinicii Nilului, aveam senzaţia că Taita 
chiar angajase ajutoare care să schimbe cadavrul lui Tanus, 
Mare Leu al Egiptului, cu acela al faraonului însuși. 

Lăsă binoclul și se uită la Royan: 

— Nu mă împac defel cu ideea, pentru că asta ar fi însemnat 
să facă un lucru revoltător, pentru vremea aceea, ca să nu mai 
vorbim de credința lui. Asta e traducerea corectă a 
papirusurilor? Taita chiar a schimbat cadavrele între ele? 

Ea râse și se întoarse să-l privească în faţă: 

— Vechiul tău amic, Wilbur, are o imaginaţie bogată. Unica 
bază pe care se sprijină întreaga poveste e un singur rând din 
papirusuri: „În ochii mei, a fost un rege mai măreț decât 
faraonul însuși”, cită și se întoarse iarăși cu spatele la el. Asta e 
unul dintre cele mai bune exemple pe care le-aș putea da, ca să 
înţelegi de ce sunt împotriva cărţii. Amestecă faptele cu fantezia 
și rezultă o tocăniță de nedigerat. Din câte știu și cred, Tanus 
odihnește în propriul mormânt, iar faraonul în al său. 

— Ce păcat! oftă Nicholas și înghesui cartea la loc, în rucsac. 
Era o chichiţă romantică savuroasă. 

Se uită la ceasul de la mână și se ridică: 

— Haide, vreau să mergem în recunoaștere în partea cealaltă 
a văii. Am zărit un loc interesant acolo, pe când ne îndreptam 
ieri spre tabără. 

Ajunseră înapoi, în tabără, abia în pragul amurgului, și Tessay 
se grăbi să iasă din bucătărie ca să îi întâmpine: 

— V-am așteptat să vă întoarceţi. Am primit o invitaţie 
interesantă din partea lui Jali Hora, abatele. Ne-a invitat pe toți 
la un banchet, la mânăstire, să serbăm Katera, ajunul lui Timkat. 
Servitorii v-au pregătit dușul, apa e fierbinte. N-aveţi timp decât 
să vă schimbaţi hainele și-am și plecat la mânăstire. 


t Capitolul 28 


Abatele trimise un grup de tineri acoliţi să îi însoţească până 
în sala unde avea loc banchetul. Tinerii sosiră la vremea 
apusului african, ducând cu ei torţe ca să lumineze drumul. 

Royan îl recunoscu printre aceștia pe Tamre, băiatul epileptic. 
Când îi acordă un surâs plin de căldură, în semn că îl remarcase, 
băiatul ieși timid din rând și îi oferi un buchet de flori sălbatice 


142 


pe care le culesese de pe malul râului. Gestul o luă pe 
nepregătite și, fără să își dea seama, îi mulțumi în arabă: 

— Shukran. 

— Taffadali, răspunse imediat băiatul, folosind genul corect al 
răspunsului, cu un accent ce îi spuse instantaneu că vorbea 
limba ei curgător. 

— Cum de știi așa de bine arăbește? vru să afle, intrigată. 

Băiatul dădu stânjenit din cap și îngăimă: 

— Mama e din Massawa, de lângă Marea Roșie. Am vorbit așa 
de mic copil. 

Când porniră spre mânăstire, călugărașul o urmă pe Royan, 
precum un căţeluș. 

Coborâră iarăși treptele săpate în peretele de piatră și ieșiră 
pe terasa scăldată în lumina torțelor. Schiturile înguste erau 
înțesate de lume și, în timp ce își croiau drum prin mulţime, cu 
ajutorul gărzii de onoare formate din ucenici, fețe negre le 
strigau urări în graiul amharic, iar braţe negricioase se întindeau 
să îi atingă. 

Se aplecară la intrarea joasă ce dădea în naosul exterior al 
catedralei. Camera era luminată de lămpi cu ulei și de torţe, 
astfel că reprezentările murale ale îngerilor și sfinţilor dansau în 
pâlpâirea nehotărâtă a flăcărilor. Podeaua de piatră era 
acoperită cu un covor de trestie și papură proaspăt tăiate, al 
căror parfum dulce impregna aerul greu de fum. Se pare că 
toată congregația de călugări era așezată cu picioarele 
încrucișate pe covorul acesta spongios. Întâmpinară sosirea 
micului grup de ferengi cu strigăte de bun venit și cu exclamatii 
de binecuvântare. Lângă fiecare siluetă așezată se odihnea câte 
o ploscă de te/, miedul băut în acea zonă. Se citea limpede pe 
feţele radioase și acoperite cu broboane de transpiraţie că 
ploștile făcuseră deja o treabă bună. 

Vizitatorii fură conduși într-un loc ce fusese lăsat gol special 
pentru ei, chiar în faţa ușilor de lemn ce dădeau înspre qiddist, 
odaia din mijloc. Cei din escortă îi îndemnară să se așeze în 
spaţiul acela și să stea comod. De cum se așezară, un alt grup 
de acoliți veniră de pe terasă, cu ploști de tej, și îngenuncheară 
să lase câte una dinaintea fiecărui musafir. 

Tessay se aplecă spre ei să le șoptească: 


143 


— Ar fi mai bine să mă lăsaţi pe mine să gust acest tej înainte 
să beţi. Tăria, culoarea și gustul lui variază de la o regiune la 
alta și, în unele părţi, e cu adevărat îngrozitor. 

Ridică plosca la gură și bău direct din gâtul alungit. Când o 
lăsă jos, zâmbea: 

— E o băutură bună. Cu puţină atenţie, o să vă placă. 

Călugării se așezaseră în jurul lor, îndemnându-i să bea, și 
Nicholas își ridică plosca. Gustă licoarea în aplauzele și hohotele 
călugărilor. Băutura era ușoară și plăcută, cu un puternic buchet 
de miere sălbatică. 

— Nu-i rea deloc, își dădu el cu părerea, însă Tessay ţinu să-l 
avertizeze: 

— Mai mult ca sigur că, mai încolo, o să vă ofere katikala. Să 
fiți foarte atenţi! E distilată din grâu fermentat și o să vă ia 
minţile. 

Acum călugării își concentrau atenţia de gazde asupra lui 
Royan. Faptul că era creștină coptă, o adevărată credincioasă, îi 
impresionase. Era evident însă că nici frumusețea ei nu îi lăsase 
complet indiferenți pe acești bărbaţi sfinţi, care depuseseră 
jurământul celibatului. 

Nicholas se aplecă spre ea și murmură: 

— Va trebui să te prefaci un pic, de dragul lor. Ridic-o la buze 
și fă-te că înghiţi, altfel n-o să-ţi dea pace. 

Gestul ei de ridicare a recipientului fu întâmpinat de strigătele 
de încântare ale călugărilor, care îl salutară cu ploștile în mână. 
După ce bău, Royan îi șopti lui Nicholas: 

— E delicios. Are gust de miere. 

— Ţi-ai încălcat legământul de abstinenţă! o tachină el 
râzând. Pe bune? 

— Am luat doar o picătură, admise ea, și, oricum, n-am făcut 
niciodată vreun legământ. 

Acoliţii îngenuncheară, pe rând, dinaintea fiecărui musafir, 
oferindu-le câte un vas cu apă fierbinte, în care să își spele 
mâna dreaptă, ca să se pregătească de ospăț. 

Dintr-o dată, se auzi sunet de muzică și de tobe și un grup de 
muzicanți își făcu apariţia, prin ușile deschise ale giddist-ului. 
Aceștia își ocupară locurile pe marginea pereţilor laterali ai 
încăperii, pe când congregația își lungea nerăbdătoare gâturile 
să deslușească totuși ceva în interiorul întunecat. 


144 


În cele din urmă, Jali Hora, bătrânul abate, își făcu apariţia în 
capul scărilor. Purta un veșmânt până la călcâie, făcut din 
mătase purpurie, și pe umeri avea un patrafir brodat cu fir de 
aur. Pe cap purta o coroană masivă. Nicholas știa că, deși 
strălucea precum aurul, aceasta era din bronz aurit, și că 
pietrele multicolore încrustate în ea nu erau, cu siguranţă, decât 
sticlă și ștrasuri. 

Jali Hora își înăltă cârja, deasupra căreia şedea o cruce de 
argint, și o tăcere de mormânt cobori peste mulțime. 

— Acum va rosti rugăciunea de mulțumire, le spuse Tessay și 
își plecă fruntea. 

Rugăciunea rostită de Jali Hora era lungă și înfocată, și 
falsetul lui răgușit era punctat de răspunsurile solemne ale 
călugărilor. Când, într-un sfârșit, îi dădu de capăt rugăciunii, doi 
debtera, în haine splendide, îl ajutară pe Jali Hora să coboare 
treptele și îl așezară pe scaunul său sculptat, fără spătar, 
jimmera, aflat în capul cercului format de diaconi și de preoți 
confirmati. 

Pioșenia religioasă a călugărilor se transformă într-o stare de 
bonomie festivă de cum își făcu apariţia, de pe terasă, un grup 
de acoliţi, fiecare ducând pe cap câte un coș împletit din 
papură, de mărimea unei roţi de car. Câte unul dintre acestea fu 
lăsat în mijlocul cercului de musafiri. 

Apoi, la semnalul lui Jali Hora, acţionând la unison, acoliţii 
îndepărtară capacul de pe fiecare coș. Un strigăt de bucurie se 
înălță din piepturile călugărilor: fiecare coș conţinea câte un 
castron simplu, de bronz, plin ochi cu bucăţi rotunde de pâine 
cenușie, nedospită, numită /njera. 

Doi acoliți intrară împleticindu-se dinspre terasă, de-abia 
reușind să care împreună un vas aburind, umplut cu kilograme 
de wat, o tocană condimentată din carne de oaie mustind în 
grăsime. Aplecară vasul uriaș deasupra fiecărui castron cu pâine 
injera și vărsară wat topit, roșu-maroniu, cu suprafaţa lucind a 
grăsime încinsă. 

Adunarea se năpusti cu voracitate asupra mâncării. Sfâșiară 
straturi de injera, cu care pescuiră în amestecul de wat, și-apoi 
își îndesară bucăţoaiele în gurile deschise, ce nu se închideau 
nici în timp ce mestecau. Dădură pe gât dumicaţii cu înghiţituri 
mari din ploștile cu tej, înainte să își ia o altă porţie de wat topit. 
În curând, toţi erau acoperiţi de grăsime până la cot, cu bărbiile 


145 


mânjite cu un strat gros de grăsime, timp în care mestecau, 
beau și râdeau în hohote. 

Acoliţii care serveau lăsară lângă fiecare musafir bucăți 
consistente dintr-un altfel de pâine injera. Acestea erau mai tari 
decât primele, sfărâmicioase și delicate, lipsite de consistenţa 
de cauciuc a lipiilor subţirele și cenușii de dinainte. 

Nicholas și Royan se străduiau să arate că apreciază bucatele, 
fără să se murdărească din cap până-n picioare, așa cum făceau 
ceilalţi. În ciuda aparenţelor, watul era destul de gustos și injera 
uscată și galbenă îi mai tăia din grăsime. 

Vasele din bronz, din care se mânca la comun, erau golite 
într-un ritm năucitor. Nu mai rămăsese decât un amestec de 
grăsime și pâine, când ucenicii sosiră împleticindu-se sub 
greutatea unui alt set de oale, de data aceasta pline până la 
refuz cu wat de pui condimentat cu curry. Mâncarea fu vărsată 
în vase, peste resturile de oaie, și călugării se grăbiră să-i arate 
și acesteia atenţia care se cuvine. 

În vreme ce înfulecau puiul, ploștile cu tej erau împrospătate 
și călugării deveniră mai gălăgioși. 

— Nu cred c-am să mai pot face faţă prea mult timp la asta, îl 
anunţă Royan, îngreţoșată, pe Nicholas. 

— Inchide ochii și gândește-te la Anglia, o sfătui el. Ești 
vedeta serii. N-o să te lase să scapi. 

Imediat cum se termină puiul, servitorii se întoarseră cu alte 
oale, de această dată pline până-n vârf cu wat fierbinte de vită. 
Aruncară fiertura deasupra resturilor de oaie și de pui. 

Călugărul din cercul opus celui lui Royan golise plosca și, când 
acolitul veni să i-o reumple, îl izgoni pe flăcău cu un strigăt de 
„Katikala!” 

Strigătul fu preluat de alţi călugări: „Katika/a! Katikala!” 

Acoliţii se grăbiră să iasă și reveniră cu o duzină de sticle de 
lichior limpede ca ginul și cu vase de bronz de mărimea unor 
ceșcuţe de ceai. 

— Cu chestia asta trebuie să fiți cu băgare de seamă, îi 
avertiză Tessay. 

Pe furiș, Nicholas și Royan izbutiră să verse conținutul ceștilor 
în salteaua de papură pe care ședeau, însă călugării se botezau 
zdravăn cu licoarea. 

— Boris se cinstește bine, observă Nicholas către Royan. 


146 


Rusul se aprinsese la faţă și asudase, rânjind ca un idiot în 
timp ce dădea pe gât încă o ceșcuţă. 

Învioraţi de katikala, călugării începură un joc. Unul dintre ei 
împăturea o porţie de wat de vită într-o foaie de injera, apoi, cu 
grăsimea prelingându-se pe dreapta ridicată, se întorcea spre 
călugărul de alături. Victima căsca gura, până când fălcile erau 
forțate la maximum și pachetul cu mâncare îi era îndesat în 
gură de către grijuliul său vecin. Bucata era, firește, cât de mare 
putea să cuprindă gura unui om și, ca s-o înghită, victima era 
nevoită să riște să fie omorât prin asfixiere. 

Regulile jocului păreau să nu-i permită victimei să se 
folosească de propriile mâini ca să ţină bucata, nici să verse 
vreo picătură pe haină, nici să împroaște cu sos pe cei de lângă 
el. Contorsionările omului, ca și înghiţitul, înecatul și încercarea 
de a prinde o gură de aer, erau un izvor de nesecată și 
incontrolabilă ilaritate. Când, în cele din urmă, izbutea să dea 
gata bucata, i se ducea la buze un vas de bronz cu katikala, 
drept răsplată. Conţinutul acestuia era de așteptat să aibă 
aceeași destinaţie ca și cea a bucății de injera. 

Jali Hora, deja încălzit de tej și de katika/a, se ridică în picioare 
cu mare greutate. În mâna dreaptă, ţinea suspendată o bucată 
de injera, mustind de grăsime. Când, cu pași nesiguri și cu 
coroana strălucitoare într-o parte, porni să traverseze camera, 
nimeni nu își dădu prea bine seama încotro se îndreaptă, așa că 
îl urmăriră toți cu interes. 

Deodată, Royan înlemni și șopti cu groază: 

— Nu! Te rog, nu face asta! Salvează-mă, Nicky! Nu-l lăsa să- 
mi facă una ca asta! 

— Asta e preţul pe care-l plătești când ești doamna serii, o 
îmbărbătă el. 

Jali Hora își croia nesigur drum către locul unde şedea ea. 
Sosul din bucata pe care i-o aducea se scurgea pe braţ și picura 
jos de pe cot. 

Muzicanţii înșiraţi pe lângă perete atacară o melodie veselă. 
Când abatele ajunse în dreptul lui Royan, balansându-se din 
toate încheieturile, asemenea unei călești învechite, încinseră 
arcușurile și fluierele, iar toboșarii le răspunseră cu o darabană 
învăpăiată. 


147 


Abatele își prezentă cadoul și, aruncând o ultimă privire 
disperată în direcția lui Nicholas, Royan înfruntă inevitabilul. 
Închise ochii și deschise gura. 

In vacarmul de încurajări, sunet de fluiere și răpăit de tobe, se 
forță să mestece. Faţa i se făcu trandafirie și ochii i se umplură 
de lacrimi. La un moment dat, Nicholas avu impresia că e pe 
punctul să se recunoască învinsă și să scuipe totul pe podeaua 
acoperită de papură. Totuși, încet și cu mult curaj, bucăţică cu 
bucăţică, ea sili mâncarea să își facă loc în stomac, după care 
căzu extenuată. 

Publicul o aplaudase și o încurajase tot timpul, încântat de 
spectacol. Abatele căzu țeapăn în genunchi dinaintea ei și o 
îmbrăţișă, riscând să-și piardă coroana. Apoi, fără s-o slăbească 
din braţe, își făcu loc lângă ea. 

— Se pare că ai mai făcut o cucerire, o anunţă Nicholas cu 
voce seacă. Cred c-o să-ţi cadă-n braţe dintr-un moment în altul, 
dacă nu te ferești și nu fugi de el. 

Royan reacţionă fulgerător. Intinse mâna și apucă o sticlă cu 
katikala și o ceșcuţă pe care o umplu ochi. 

— Dă-o peste cap, tataie! îl invită, ţinându-i ceașca la gură. 

Jali Hora acceptă provocarea, însă fu nevoit să îi dea drumul, 
ca să bea din mâna ei. 

Brusc, Royan tresări atât de violent, încât vărsă băutura ce 
mai rămăsese în vas pe haina bătrânului. Sângele îi dispăru din 
obraji și începu să tremure ca apucată de friguri, cu privirea 
fixată asupra coroanei lui Jali Hora, ce îi alunecase peste ochi. 

— Ce e? ceru Nicholas să știe, cu glas liniștit, dar hotărât, 
întinzând mâna spre braţul ei, să o calmeze. 

Nimeni din încăpere nu îi mai observase tulburarea, însă el 
deja îi cunoștea perfect stările de spirit. 

Cu obrajii ca de cenușă, fără să scape din ochi coroana, ea 
lăsă ceașca și îl apucă de încheietură. Rămase uluit de forța ei: îl 
durea strânsoarea și văzu că își înfipsese unghiile în carnea lui 
atât de adânc, încât îi străpunsese pielea. 

— Uită-te la coroana lui! Nestemata! Nestemata albastră! se 
sufocă ea. 

Atunci o zări și el, amestecată printre cioburile ţipătoare de 
sticlă și pietricelele semiprețioase de granate și cristale de 
stâncă. De mărimea unui dolar de argint, era o pecete din 
ceramică albastră, perfect rotundă, arsă până ce șlefuirea și 


148 


duritatea atinseseră perfecțiunea. În mijlocul discului era gravat 
un car de luptă egiptean, deasupra căruia se afla silueta 
distinctă, imposibil de confundat, a unui șoim cu aripa frântă. In 
jurul circumferinței, era gravată legenda, în hieroglife. Nu avu 
nevoie decât de câteva clipe să o deslușească: 


„COMAND ZECE MII DE CARE. 
SUNT TAITA, MAESTRUL HERGHELIILOR REGALE”. 


Royan își dorea cu disperare să evadeze din atmosfera 
apăsătoare a cavernei. li căzuse greu bucata de wat pe care i-o 
îndesase pe gât abatele, amestecată cu acele câteva guri de tej 
înghiţite, și, în plus, starea îi era înrăutățită și de izul vaselor de 
mâncare, murdare și acoperite cu grăsime sleită, și de aburii tari 
de katikala. Deja, câţiva călugări beți vomau și duhoarea se 
adăuga miasmei înăbușitoare de fum de tămâie din încăpere. 

Totuși, rămăsese în centrul atenţiei abatelui. Acesta ședea 
lângă ea, mângâindu-i braţul gol și recitându-i extrase 
trunchiate din scripturile amharice, pe care Tessay renunţase de 
mult să i le mai traducă. Royan se uita cu speranţă-n ochi la 
Nicholas, care însă părea retras și tăcut, fără să ia aminte, 
parcă, la nimic din ce-l înconjoară. Ea știa că se gândește la 
pecetea de ceramică din coroana abatelui, la care ochii 
bărbatului nu încetau să revină, întrebători. 

Își dorea să fie singură cu el, să discute despre acea 
descoperire minunată. Încântarea ei depășea cu mult tulburarea 
stomacului supraîncărcat și simțea că îi ard obrajii de 
nerăbdare. De fiecare dată când trăgea cu ochiul la coroana 
bătrânului, simţea cum îi zvâcnește inima și trebuia să facă un 
efort ca să se abţină să întindă mâna, să apuce pecetea albastră 
și s-o smulgă din locașul ei, ca să o examineze îndeaproape. 

Ştia cât de imprudent ar fi fost să atragă atenţia asupra 
bucății de ceramică, dar, când își aruncă ochii spre cerc, văzu că 
Boris era departe de a observa orice altceva, în afara ceștii cu 
Katikala din mână. În cele din urmă, chiar Boris fu acela care îi 
oferi o scuză pentru ceea ce căuta să facă. Acesta încercă să se 
ridice, dar nu-l mai ţineau picioarele. Se prăbuși cu destulă 
graţie în faţă, și capul îi căzu în vasul năclăit de grăsime în care 
fusese pâine injera, unde rămase să sforăie zgomotos. 

— Alto Nicholas, ce mă fac? apelă Tessay la el. 


149 


Nicholas își îndreptă privirea spre neplăcutul spectacol oferit 
de vânătorul căzut în nesimţire. Bucăţele de pâine și de tocană 
de vită i se lipiseră pe post de confeti de părul roșcat și tuns. 

— Am senzaţia că Făt-Frumos și-a făcut plinul pe noaptea 
asta, murmură el. 

Se ridică, se aplecă și îl apucă pe Boris de o încheietură. 
Dintr-o smucitură, îl aduse în poziţie șezând, după care îl aburcă 
peste umăr, așa cum fac pompierii. 

— Noapte bună, tuturor! le ură călugărilor adunaţi, dintre care 
foarte puţini mai erau în stare să-i răspundă. 

Apoi, îl cără pe Boris, aruncat pe umăr, cu capul și picioarele 
bălăngănindu-se. Cele două femei se văzură nevoite să iuţească 
pașii, ca să se ţină după Nicholas, care traversase terasa și 
acum urca treptele din piatră fără să se oprească să își tragă 
sufletul. 

— Nu mi-am dat seama că Alto Nicholas e atât de puternic, 
gâfâi Tessay, din cauză că treptele erau abrupte și ritmul de 
mers rapid. 

— Nici eu, admise Royan. 

încercase un sentiment ridicol de mândrie, datorită faptei lui 
de vitejie, ca și când bărbatul i-ar fi aparţinut, și acum își 
zâmbea sieși, la adăpostul întunericului, în timp ce se apropiau 
de tabără. „Nu te prosti, se admonestă singură. Nu îţi aparține, 
să te poţi mândri cu el.” 

Nicholas își aruncă povara jos, pe patul din coliba de stuf, și 
se dădu înapoi, respirând din greu, în timp ce broboane de 
sudoare i se prelingeau pe obraji. 

— Asta-i o reţetă destul de bună de provocat un atac de cord, 
suflă el din greu. 

Boris gemu, se rostogoli și vomă copios pe perne și pe 
așternuturi. 

— In această notă plăcută, vă doresc tuturor noapte bună și 
vise plăcute, îi ură Nicholas lui Tessay, ieșind din colibă în 
noaptea africană, caldă, de afară. 

Ușurat, trase în piept mirosul de pădure și de apă, apoi se 
întoarse spre Royan, care îl strângea de mână. 

— Ai văzut... izbucni ea, emoţionată, însă el îi puse degetul pe 
buze, să o facă să tacă și, încruntând din sprâncene în direcția 
colibei lui Boris, o conduse la căsuţa ei. 


— Ai văzut? vru să afle, neputând să se mai controleze. Ai citit 
inscripţia? 

— „Comand zece mii de care”, recită el. 

— „sunt Taita, maestrul hergheliilor regale”, completă ea 
citatul. A fost aici. Oh, Nicky! A fost aici. Taita a fost aici. Asta e 
dovada pe care o doream. Acum știm că nu ne pierdem timpul. 

Se trânti pe patul de campanie și se îmbrăţișă extaziată. 

— Crezi că abatele o să ne lase să examinăm pecetea? 

— Mă îndoiesc, clătină el din cap. Coroana face parte din 
tezaurul mânăstirii. Nu cred c-o să facă asta nici măcar pentru 
tine, doamna lui preferată. Oricum, n-ar fi înțelept să te arăţi 
prea interesată de ea. E limpede că Jali Hora n-are nici cea mai 
mică idee de semnificaţia ei. Pe deasupra, nu vrem să-l alertăm 
pe Boris. 

— Presupun că ai dreptate, aprobă ea, făcându-i loc pe pat. 
Stai jos! 

Când el se așeză lângă ea, îl întrebă: 

— De unde crezi că provine pecetea? Cine a găsit-o? Unde și 
când? 

— Ușurel, drăguţa mea! Sunt patru întrebări în una singură și 
n-am răspuns la niciuna, deocamdată. 

— Ghicește! îl invită ea. Speculează! Lansează niște idei! 

— Prea bine, se conformă el. Pecetea a fost confecţionată la 
Hong Kong. Acolo există o făbricuţă care scoate mii de peceţi pe 
bandă rulantă. Jali Hora a cumpărat-o dintr-un magazin de 
suveniruri de la Luxor, când a fost în vacanţă în Egipt, luna 
trecută. 

Ea îi trase un pumn zdravăn în braț. 

— Fii serios, îi porunci. 

— Să auzim dacă tu te descurci mai bine, o invită el, 
frecându-și brațul. 

— Bine, urmărește-mă! Taita a pierdut pecetea în defileu, pe 
când lucra la construirea mormântului faraonului. Trei mii de ani 
mai târziu, un călugăr bătrân, unul dintre primii care au venit să 
trăiască aici, la mânăstire, a găsit-o. Nu știa, firește, să citească 
alfabetul hieroglific. A dus-o la abate, care a declarat-o relicvă 
de-a Sfântului Frumentius și și-a așezat-o în coroană. 

— Și au trăit cu toţii fericiţi până la adânci bătrâneţi, o aprobă 
Nicholas. Nu-i rea povestea! 


151 


— Poţi să-i găsești vreun defect? se interesă ea, la care el 
clătină din cap. Atunci, ești de acord cu mine că asta dovedește 
că Taita chiar a fost pe-aici, dovedește că teoriile noastre sunt 
corecte? 

— „Dovedește” e un cuvânt prea mare. Hai să zicem că indică 
direcția dorită de noi, încercă el să-i mai potolească avântul. 

Ea se suci pe pat ca să îl privească în faţă: 

— Oh, Nicky, sunt așa de emoţionată! Jur că n-o să pot 
închide un ochi în noaptea asta. Abia aştept să pornim iar în 
recunoaștere, mâine. 

Ochii i se aprinseseră și obrajii i se încălziseră, căpătând o 
nuanţă cafeniu-trandafirie. Avea buzele întredeschise și, printre 
ele, putea să-i vadă vârful roz al limbii. De data asta, nu se mai 
putu abţine. Se aplecă foarte încet spre ea, foarte blând, 
oferindu-i timp să se retragă, dacă dorea să-l evite. Ea nu se 
retrase, însă expresia strălucitoare a feței se transformă treptat 
într-una luminată de înţelegere. Își fixă ochii într-ai lui, ca și 
când ar fi căutat ceva care să o liniștească, să o asigure că totul 
e bine. Când ajunseră la un centimetru unul de celălalt, Nicholas 
se opri și ea fu aceea care duse gestul la împlinire: buzele li se 
uniră. 

La început, nu fu decât un amestec delicat, ușor al răsuflării, 
care se transformă în ceva mai dur, mai hotărât. Vreme de o 
clipă nesfârșită, în care inimile li se opriră, se devorară unul pe 
celălalt, iar gura ei era dulce și moale, ca un fruct copt. Apoi, 
dintr-odată, ea scânci și, cu un uriaș efort de voință, se 
desprinse din braţele lui. Rămaseră uitându-se unul la altul, 
tremurând tulburați. 

— Nu, șopti ea. Te rog, Nicky, nu acum! Nu sunt încă 
pregătită. 

li luă mâna și o puse între ale lui. Apoi, delicat, îi sărută 
vârfurile degetelor, savurând parfumul și gustul pielii ei. 

— Ne vedem dimineață, îi lăsă el mâna, ridicându-se. 
Devreme. Să fii gata, mai spuse și se aplecă să iasă prin 
deschizătura colibei. 


152 


t Capitolul 29 


A doua zi dimineață, în timp ce se îmbrăca, o auzi foindu-se 
prin colibă, iar când fluieră ușor la ușă, ea îi ieși în întâmpinare, 
gata îmbrăcată și dornică să pornească la drum. 

— Boris nu s-a trezit încă, îi anunţă Tessay, în timp ce le 
aducea micul dejun. 

— Asta chiar că e o surpriză pentru mine, comentă Nicholas, 
fără să-și ridice privirea din farfurie. 

El și Royan se simțeau încă stânjeniți unul în prezența 
celuilalt, amintindu-și circumstanţele în care se despărţiseră cu 
o seară în urmă. Cu toate acestea, când Nicholas își agăță pușca 
și pachetul cu provizii pe umăr și porniră în vale, starea de spirit 
li se transformă într-una de anticipare. 

Mergeau de o oră, când Nicholas aruncă o privire peste umăr, 
după care o preveni încruntat: 

— Suntem urmăriți. 

Luând-o de mână, o trase după o lespede de gresie. Se lipi de 
stâncă și îi făcu și ei semn să îl imite. Apoi, cumpăni și sări brusc 
înainte, să pună mâna pe silueta costelivă, în shamma de-un alb 
murdar, care se furișa în urma lor. Scoțând un urlet de groază, 
creatura căzu în genunchi și se apucă să scoată niște sunete 
nearticulate de spaimă. 

Nicholas îl ridică de jos. 

— Tamre! Ce cauţi să ne urmărești? Cine te-a trimis? îl întrebă 
în arăbește. 

Băiatul întoarse ochii spre Royan: 

— Vă rog, effendi, nu mă bateţi! N-am vrut să fac nimic rău. 

— Lasă băiatul în pace, Nicky! O să-i provoci o altă criză, 
interveni Royan. 

Tamre o zbughi în spatele ei și o apucă de mână, căutând 
protecţie și uitându-se peste umărul ei la Nicholas, de parcă 
acesta i-ar fi ameninţat viața. 

— Liniștește-te, Tamre, îl calmă Nicholas. Nu-ţi fac nimic, doar 
dacă nu mă minţi. Dacă mă minţi, o să-ţi iau un rând de piele. 
Cine te-a trimis să ne urmărești? 

— Am venit de capul meu. Nu m-a trimis nimeni, bolborosi 
băiatul. Am venit să vă arăt unde am văzut animalul sfânt, care 
are pe blană urmele degetelor Botezătorului. 


Nicholas se holbă la el preţ de o clipă, înainte să înceapă să 
râdă înfundat. 

— Să fiu al naibii, dacă puştiul nu crede c-a văzut dik-dik-ul lu’ 
străbunicu'. Adu-ţi aminte ce pățești, dacă mă minţi, se strâmbă 
el feroce. 

— Spun adevărul, effenai, suspină Tamre și Royan îi sări în 
apărare: 

— Nu te mai lua de el! E inofensiv. Lasă-l în pace pe bietul 
copil! 

— Bine, Tamre. O să-ţi mai dau o șansă. Du-ne unde zici c-ai 
văzut animalul sfânt! 

Tamre nu voia să slăbească mâna lui Royan din strânsoare. 
Se agăța de ea în timp ce ţopăia alături, conducând-o; după o 
sută de metri, groaza i se evaporase și băiatul zâmbea și 
chicotea la ea timid. 

Preţ de o oră, îi călăuzi departe de râul Dandera, dincolo de 
movila ce se ridica deasupra văii, într-o zonă de tufăriș des și de 
culmi înalte din calcar ros de vreme. Ramurile spinoase ale 
tufărișului erau strâns întrepătrunse și creșteau atât de aproape 
de sol, încât părea să nu existe nicio cale de trecere printre ele. 
Cu toate acestea, Tamre îi ducea pe o cărare îngustă și 
întortocheată, unde de-abia puteau să se ferească de cârligele 
spinilor cu vârf roșu, ce îi împresurau din ambele părţi. Atunci se 
opri brusc și o smuci și pe Royan să se oprească lângă el. Arătă 
în jos, aproape de tălpile sale. 

— Râul, anunţă el cu glas important. 

Nicholas li se alătură și scoase un fluierat ușurel, de surpriză. 

Tamre îi condusese într-un cerc larg, către vest, apoi îi 
adusese înapoi la râul Dandera, într-un punct unde încă nu 
părăsise albia din râpa adâncă. 

Acum stăteau chiar pe marginea prăpastiei. Văzu imediat că, 
deși vârful râpei stâncoase avea o lăţime mai mică de treizeci 
de metri, hăul se căsca imediat sub buza de piatră. De la 
suprafața apei aflate departe, dedesubt, peretele de stâncă se 
rotunjea, asemenea unei ploști cu tej. Se îngusta din nou abia 
când se apropia de vârful pe care se aflau ei. 

— Am văzut animalul sfânt acolo. 

Tamre arătă spre partea cealaltă a hăului, unde un izvor își 
căuta drumul prin tufărișul ţepos. Fâșii de mușchi de un verde- 
aprins, hrănite de apa izvorului, stăteau suspendate de buza 


154 


peretelui concav de stâncă, iar apa se prelingea peste ele și 
picura din vârfurile acestora în râul ce își vedea de drum, la 
șaizeci de metri mai jos. 

— Dacă l-ai văzut acolo, de ce ne-ai adus în partea asta a 
râului? îi ceru explicaţii Nicholas. 

Tamre părea că stă să izbucnească în plâns: 

— Partea asta e mai ușoară. Pe coasta cealaltă nu există nicio 
potecă printre tufișuri. Spinii ar răni-o pe Woizero Royan. 

— Nu-l mai brusca așa, îi spuse Royan lui Nicholas, cuprinzând 
umărul băiatului cu braţul. 

Nicholas ridică din umeri: 

— Văd că v-aţi unit amândoi împotriva mea. Bine, dacă tot 
suntem aici, putem să stăm un pic și să vedem dacă nu ne 
onorează cu prezenţa dik-dik-ul lu' străbunicu'. 

Își alese un locșor la umbra unuia dintre copacii piperniciţi ce 
atârnau de buza prăpastiei și, cu pălăria, mătură pământul de 
spini, până când avură pe ce să se așeze. Işi propti spatele de 
trunchiul copacului și-și așeză pușca Rigby în poală. _ 

Se făcuse deja amiază, iar atmosfera era înăbușitoare. li trecu 
sticla cu apă lui Royan și, pe când aceasta bea, aruncă o privire 
spre Tamre și îi sugeră femeii pe englezește: 

— Poate ar fi momentul să afli, dacă e ceva de aflat, ce știe 
flăcăul despre bucăţica de ceramică din coroană, care 
pomenește de Taita. Băiatul e îndrăgostit de tine până peste 
urechi. O să-ţi spună tot ce vrei să știi. Intreabă-l! 

Ea începu discret, pălăvrăgind inofensiv, cu voce joasă. Din 
când în când, îi trecea mâna prin păr și îl mângâia, așa cum ai 
face cu un căţeluș. Aduse vorba de banchetul de cu o seară în 
urmă, vorbi de frumuseţea peisajului ce încadrează biserica, de 
vechimea picturilor murale și a tapiseriilor, și abia la sfârșit 
aruncă o remarcă despre coroana abatelui. 

— Da, da. Aia e piatra sfântului, se grăbi el să o aprobe. Piatra 
albastră a Sfântul Frumentius. 

— De unde a apărut? întrebă ea. Știi? 

Băiatul păru stânjenit: 

— Nu știu. E foarte veche, probabil de pe vremea lui, 
Mântuitorului nostru, lisus Hristos. Așa spun preoții. 

— Nu știi unde a fost găsită? 

El clătină din cap, dar, dornic să îi facă pe plac, sugeră: 

— Poate a căzut din ceruri. 


— Poate. 

Royan îi aruncă o privire lui Nicholas, care își dădu ochii peste 
cap și-și împinse pălăria să-și acopere faţa. 

— Poate că Sfântul Frumentius i-a dăruit-o primului abate, 
înainte de a muri, presupuse Tamre, prins de subiect. Sau poate 
că a fost în coșciugul în care a fost înmormântat. 

— Toate astea sunt foarte posibile, îi aprobă Royan supoziţiile. 
Tu ai văzut mormântul Sfântului Frumentius? 

Băiatul se uită în jur, cu o expresie vinovată. 

— Numai preoţii hirotonisiţi au voie să intre în magaas, Sfânta 
Sfintelor, își lungi el gâtul să-i șoptească. 

— L-ai văzut, Tamre, îl acuză ea cu blândeţe, mângâindu-l pe 
cap, intrigată de sentimentul de vinovăţie al băiatului. Poţi să-mi 
spui. N-o să te pârăsc preoţilor. 

— Doar o dată, recunoscu el. Ceilalţi băieţi. Ei m-au trimis să 
pun mâna pe piatra tabot-ului. Mă băteau, dacă nu mă duceam. 
Toți ucenicii noi sunt trimiși să facă asta, porni să 
bolborosească, îngrozit de amintirea ritualului de iniţiere. Eram 
singur. Mi-era frică. Era după miezul nopţii și preoţii dormeau. 
Beznă. Magdas e bântuită de stafia sfântului. Mi-au zis că, dacă 
sunt nevrednic, sfântul o să mă trăsnească pe dată cu fulgerul. 

Nicholas își luă pălăria de pe faţă și se îndreptă încet. 

— Să fiu al naibii, copilul spune adevărul, murmură. Chiar a 
fost în Sfânta Sfintelor. 

Apoi îi aruncă o privire lui Royan: 

— Mai pune-i întrebări! S-ar putea să ne dea niște informaţii 
folositoare. Întreabă-l de mormântul Sfântului Frumentius. 

— Ai zărit mormântul sfântului? îl chestionă ea, primind o 
scuturare aprobatoare din cap drept răspuns. Ai intrat în cavou? 

De data aceasta, primi o clătinare de negare: 

— Nu. Sunt gratii la intrare. Doar abatele are voie să intre în 
cavou, de ziua sfântului. 

— Te-ai uitat printre gratii? 

— Da, dar e foarte întuneric. Am zărit coșciugul sfântului. E 
din lemn și are pictată fața sfântului pe el. 

— E negru? 

— Nu, e un bărbat alb, cu o barbă roșcată. Pictura e foarte 
veche. Figura se șterge și lemnul din care-i făcut coșciugul 
putrezește și se fărâmă. 

— E așezat jos, pe podeaua cavoului? 


Tamre își boţi faţa din cauza efortului de gândire și, după ce 
reflectă cu atenţie, dădu din cap: 

— Nu. E pe un raft de piatră, în perete. 

— Îți mai aduci aminte altceva despre mormântul sfântului? 
încercă Royan să-i sfredelească mintea, însă Tamre clătină din 
cap. 

— Era tare întuneric și deschizătura era mică, se scuză el. 

— Nu contează! Cavoul e în peretele din spate în magaas? 

— Da, e în spatele altarului și a pietrei tabot-ului. 

— Din ce e făcut altarul - din piatră? 

— Nu, e din lemn. Din lemn de cedru. Sunt acolo lumânări, și- 
o cruce mare, și multe coroane de-ale abatelui, și potirul, și 
cârja. 

— E pictat? 

— Nu, dar are multe figuri sculptate. Numai că sunt altfel 
decât cele din mormântul sfântului. 

— Cum adică, altfel? Lămurește-mă, Tamre! 

— Nu știu. Feţele sunt caraghioase. Poartă altfel de haine. 
Sunt și cai acolo - făcu el o figură nedumerită. Sunt altfel. 

Royan încercă un timp să obţină de la el o descriere mai clară, 
însă băiatul deveni din ce în ce mai confuz, începând să se 
contrazică în vorbe când îl forță mai tare, așa că schimbă 
tactica. 

— Povestește-mi despre tabot, îi sugeră ea, însă Nicholas o 
opri. 

— Ba nu, tu să-mi povestești mie ce e cu tabotul, îi ceru el. 
Seamănă cu chivotul la evrei? 

Ea se întoarse spre el: 

— Da, cel puţin în Biserica Egipteană. E ţinut, de obicei, într-o 
casetă de bijuterii, învelit într-un material brodat cu fir de aur. 
Singura diferență e că în Tablele Legii sunt gravate cele zece 
porunci, în timp ce, în biserica noastră, sunt gravate cuvintele 
de dedicare scrise de acel lăcaș care îl adăpostește. E sufletul 
viu al Bisericii. 

— Ce e piatra tabot-ului? se încruntă concentrat Nicholas. 

— Nu știu, recunoscu ea. Biserica noastră nu are așa ceva, o 
piatră a tabot-ului. 

— Întreabă-l! 

— Vorbește-mi despre piatra tabotului, Tamre! 


157 


— E atât de înaltă și-așa de pătrată indică o înălţime ce îi 
depășea cu puţin umărul și o lăţime cât puteau cuprinde brațele 
lui larg deschise. 

— Și tabotul stă în vârful pietrei ăsteia? încercă Royan să 
ghicească. 

Tamare încuviinţă tăcut. 

— De ce te-au trimis să pui mâna pe piatră, și nu chiar pe 
tabot? Vru să afle Nicholas, dar Royan îi făcu semn să tacă. 

— Lasă-mă pe mine să vorbesc. Tu ești prea aspru cu el, 
motivă și se întoarse către băiat: De ce să atingi piatra și nu 
arca tabot-ului ce se află pe ea? 

Tamre ridică neputincios din umeri: 

— Nu știu. Așa mi-au zis. 

— Cum arată piatra? E și ea acoperită de figuri? 

— Nu știu se mohori el, că nu e în stare să-i mulțumească 
așteptările, căci își dorea cu disperare să îi facă pe plac. Nu știu. 
Piatra e acoperită cu o pânză. 

Nicholas și Royan schimbară priviri uimite, după care ea își 
îndreptă din nou atenţia asupra băiatului. 

— Acoperită? se aplecă Royan spre el. Piatra e acoperită? 

— Se spune că e descoperită doar de către abate, de ziua 
nașterii Sfântului Frumentius. 

Nicholas și Royan se uitară din nou unul la altul, apoi el zâmbi 
gânditor: 

— Mi-ar plăcea să arunc o privire la mormântul sfântului și la 
piatra tabot-ului neacoperită. 

— Ar trebui să aștepți până se sărbătorește nașterea 
sfântului, îl anunţă ea, și să te hirotonisești. Doar preoții... se 
întrerupse să-l săgeteze cu privirea. Nu te gândești să... nu, n-ai 
face una ca asta, nu? 

— Cine, eu? rânji el. Departe de mine gândul! 

— Dacă te prind în magaas, te fac bucățele. 

— Soluţia ar fi, atunci, să nu-i las să mă prindă. 

— Dacă te duci, vin cu tine. Cum ai de gând să acţionezi? 

— la-mă ușor, drăguțo! Mi-a trecut ideea prin cap acum zece 
secunde. Până și-n zilele mele bune, tot am nevoie de cel puţin 
zece minute să încropesc un plan de bătaie genial. 

Fixară amândoi prăpastia în tăcere, până ce Royan șopti ușor: 

— Piatra acoperită. Testamentul în piatră al lui Taita? 


— Nu spune cu voce tare, o imploră el, făcând semnul contra 
piezei rele. Nici măcar nu te gândi la asta cu voce tare. Diavolul 
stă cu urechile ciulite. 

Se lăsă din nou tăcerea: amândoi rumegau concentrați tot 
felul de idei. Apoi, Royan izbucni: 

— Nicky, ce-ar fi dacă... și se întrerupse. Nu, n-are cum să 
meargă, conchise și recăzu în tăcerea încruntată. 

Tamre rupse tăcerea cu un chiţăit brusc de entuziasm: 

— Acolo! Uitaţi! 

Cei doi tresăriră, pierzând șirul gândurilor. 

— Ce-i? se întoarse Royan la el. 

Tamre o apucă de mână și o smuci; tremura de emoție: 

— Acolo! V-am spus eu! și arăta cu mâna cealaltă de partea 
opusă a râului. Acolo, la marginea tufișurilor de spini. Nu-l 
vedeţi? 

— Ce e? Ce vezi? 

— Animalul lui loan Botezătorul. Creatura cu semnul sfânt. 

Luându-se după direcţia mâinii lui întinse, distinse ceva micut, 
cafeniu, ce se mișca la marginea tufelor de pe malul celălalt. 

— Nu știu. E prea departe... 

Nicholas scotoci prin lucruri și-și scoase binoclul. Ridică 
obiectul, îl focaliză și se porni să chicotească: 

— Aleluia! Reputația lu’ străbunicu' e, în sfârșit, salvată! 

Îi dădu binoclul lui Royan. Ea focaliză și descoperi micuța 
creatură din luminiș. Era la trei sute de metri depărtare, dar, cu 
lentilele ce măreau de zece ori, izbuti să observe și cele mai 
mici detalii. 

Era aproape jumătate din dik-dik-ul comun pe care îl văzuseră 
cu o zi în urmă și, în loc de cenușiu posomorât, avea blăniţa de 
un roșu-cafeniu. Trăsătura cea mai izbitoare totuși consta în 
fâșiile de ciocolatiu-închis ce îi brăzdau umerii și spatele - cinci 
semne, trase la distanţe egale, ce semănau, într-adevăr, cu 
amprentele lăsate de degetele unei mâini. 

— Madoqua harperii, nici mai mult, nici mai puţin, îi șopti 
Nicholas. Imi pare rău, străbunicule, că m-am îndoit de tine! 

Dik-dik-ul stătea ascuns pe jumătate de umbră, îndoindu-și 
trompiţa în timp ce adulmeca aerul. Tinea capul sus, prevăzător 
și atent. Briza sufla ușor între ei și animal, dar, chiar și așa, 
curentul capricios dusese izul slab de oameni către animal, 
alarmându-l. 


159 


Royan auzi zăngănitul puștii, când Nicholas trase piedica și 
băgă un glonţ pe ţeavă. Lăsă degrabă binoclul și îi aruncă o 
privire. 

— Doar n-ai de gând să-l împuști? vru să afle. 

— Nu, nu de la distanţa asta. Sunt peste trei sute de metri și e 
o ţintă mică. Aștept să vină mai aproape. 

— Cum poţi să faci una ca asta? 

— Cum să nu pot? Doar de-asta am venit aici, printre altele. 

— Dar e atât de frumos... 

— Să-nțeleg, atunci, că n-ar fi nicio problemă să-l măcelăresc, 
dacă ar fi urât? 

Ea nu răspunse, ci ridică iar binoclul. Curentul își schimbase, 
probabil, direcţia, căci dik-dik-ul își lăsase capul jos, să ronţăie 
un smoc de iarbă aspră, maronie. Ridică iarăși capul și înaintă 
cu pași delicaţi în crângul de rugi, oprindu-se la fiecare câțiva 
pași, ca să mai ciugulească ceva. 

„Întoarce-te!” se strădui ea să-l ghideze spre siguranţă, însă 
animalul își continua meandrele ce duceau la buza prăpastiei. 

Nicholas se întoarse pe burtă și se așeză după rădăcina unui 
copac. Își rulă pălăria, din care făcu un suport moale pe care să 
se odihnească pușca. 

— Două sute de metri, mormăi bărbatul ca pentru sine. Asta e 
o ţintă bună. Nu mai departe. 

Punând patul protejat al armei pe rădăcina răsucită, privi prin 
lunetă. Apoi ridică ochii, dorind să lase victima să se apropie la o 
anumită distanţă. 

Deodată, dik-aik-ul înălță din nou capul și se opri, tremurând 
de încordare. 

— E ceva ce nu-i place. La naiba, probabil că vântul și-a 
schimbat iar direcţia, mormăi Nicholas. 

În acea clipă, micuța antilopă ţâșni. O zbughi printre tufe, 
înapoi de unde venise, și se făcu nevăzută printre arbuștii 
spinoși. 

— Fugi, dik-dik-ule, fugi! îl încurajă Royan cu mândrie în glas, 
în timp ce Nicholas se sculă în picioare și mormăi dezgustat: 

— Nu pot să-mi dau seama ce l-a speriat, spuse neputincios. 

Apoi, expresia i se schimbă și înălţă capul. In aer se auzea un 
zgomot ciudat, ce creștea în intensitate cu fiecare clipă - un 
zăngănit dur, în crescendo, și un șuierat ascuţit, ca un scâncet. 

— Un elicopter! La naiba! recunoscu imediat sunetul. 


160 


Luă binoclul din mâna lui Royan și-l îndreptă spre cer, 
scrutând pustietatea albastră, fără pic de nor, de deasupra 
piscurilor crenelate ale povârnișului. 

— Uite-l acolo, spuse mohorât. Bell Jet Range, adăugă atunci 
când recunoscu profilul. Vine încoace, după câte se pare. N-are 
rost să-i atragem atenţia asupra noastră. Să ne adăpostim! 

li mână pe Royan și pe băiat sub ramurile întinse ale rugului. 

— Fii liniștită! o asigură. N-au nicio șansă să ne dibuiască aici. 

Urmări cu binoclul apropierea elicopterului. 

— Probabil sunt forţe aeriene etiopiene, zise el încet. Vreo 
patrulă anti-shufta, mai degrabă. Și Boris, și colonelul Nogo ne- 
au avertizat că sunt mulţi rebeli și bandiți care operează aici, în 
defileu... și se întrerupse. Nu. Stai puţin! Asta nu-i un elicopter 
militar. Fuzelaj verde cu roșu și emblema cu acel cal roșu. 
Nimeni altele decât vechile noastre cunoștințe de la Pegasus 
Exploration. 

Zgomotul făcut de rotoare era în crescendo și Royan deslușea 
deja, cu ochiul liber, calul înaripat de pe fuzelajul elicopterului 
ce zbura la mică înălțime, la mai puţin de un kilometru în fața 
lor, îndreptându-se către Nil. 

Niciunul nu-i dădea nicio atenţie lui Tamre, ghemuit în spatele 
lui Royan, în încercarea de a se ascunde după trupul ei. Dinţii îi 
clănțăneau de groază și își dăduse ochii peste cap. 

— Se pare că prietenul nostru, Jake Helm, și-a tras niște 
mijloace de transport de primă mână. Dacă Pegasus are o cât 
de mică legătură cu uciderea lui Duraid și cu atentatele la viața 
ta, putem să ne așteptăm să le simţim răsuflarea-n ceafă de- 
acum încolo. Își permit să ne supravegheze după pofta inimii. 

Nicholas urmărea, încă, elicopterul cu binoclul. 

— Când dușmanul e în aer, te încearcă o senzaţie de 
neputinţă, se trase Royan instinctiv mai aproape de el, fixând 
înălțimile. 

Aparatul colorat în verde și roșu-aprins se făcu nevăzut după 
cocoașa sub-defileului, coborând spre mânăstire. 

— Dacă nu cumva face o excursie de plăcere, probabil că ne 
caută tabăra, își dădu Nicholas cu presupusul. La ordinele 
marelui șef, să nu ne scape din ochi. 

— N-o să îi fie greu s-o găsească. Boris n-a făcut niciun efort 
să camufleze colibele, zise Royan, cu inima grea. Să ieşim de- 
aici! se ridică ea. 


161 


— Bine gândit, vru s-o urmeze Nicholas, când, brusc, o prinse 
de mână și o aruncă înapoi. Așteaptă! Se întorc tot pe-aici. 

Bătăile de motor crescură din nou în intensitate. Apoi se zări o 
frântură din elicopter prin coroana de frunze și de ramuri de 
spini de deasupra capetelor lor. 

— Acum merg pe cursul râului. Tot caută ceva, după cum se 
vede. 

— Pe noi? întrebă neliniștită Royan. 

— Dacă astea sunt ordinele șefului, se prea poate, confirmă 
Nicholas. 

Aparatul era foarte aproape acum și ţipătul ascuţit al 
motorului era asurzitor. 

În acel moment, lui Tamre îi cedară nervii; băiatul scoase un 
urlet de groază: 

— E diavolul, a venit să mă ia. Salvează-mă, lisuse Hristoase, 
Mântuitorul meu, salvează-mă! 

Nicholas întinse mâna să îl oprească, dar nu fu destul de iute. 
Tamre scăpă și sări în picioare. Urlând în continuare, de frica 
gropii și a flăcărilor din iad, fugi ca din pușcă pe poteca din 
tufărișul de spini, cu poalele shamma-ei vălătucindu-se pe 
picioarele-i ciolănoase și rotindu-și fețișoara neagră și lucioasă 
peste umăr, să nu scape din ochi aparatul ce se apropia. 

Pilotul îl zări imediat și cârmi botul elicopterului în direcția lor. 
Venea drept spre ei, încetinind pe măsură ce se apropia de buza 
hăului. Reușeau să distingă capetele celor doi ocupanţi din 
spatele ecranului cabinei din faţă. Încetinind în continuare, 
aparatul rămase suspendat deasupra râului, pivotând pe discul 
rotorului, în vreme ce Royan și Nicholas se ciuciseră în tufe, 
încercând să evite să fie detectațţi. 

— Ăsta-i americanul din tabăra de prospectare, îl recunoscu 
Royan pe Jake Helm, în pofida căștilor radio voluminoase și a 
ochelarilor întunecaţi, reflectorizanți. 

El și pilotul de culoare își lungeau gâturile să scruteze malurile 
râului. 

— Nu ne-au descoperit încă... 

Dar, chiar când rostea aceste cuvinte, Jake Helm se uită exact 
la ei, de dincolo de gura căscată a hăului. Chiar dacă expresia 
feței îi rămase neschimbată, americanul îl bătu pe pilot pe umăr 
și arătă spre ei. 


162 


Pilotul lăsă elicopterul să coboare până când ajunse să 
plutească în deschizătura hăului, aproape la același nivel cu ei. 
Îi mai despărțeau doar treizeci de metri acum. Renunţând la 
orice tentativă să se mai ascundă, Nicholas se sprijini cu spatele 
de buturuga rugului, își lăsă pălăria panama pe un ochi și îi 
trimise lui Jake Helm o fluturare indiferentă de mână. 

Maistrul nu răspunse la salut. Îi aruncă lui Nicholas o privire 
rece, urâtă, după care aprinse un chibrit și ţinu flacăra la vârful 
trabucului pe jumătate fumat aflat între buze. Dădu un bobârnac 
chibritului stins și suflă un nor de fum în direcția lui Nicholas. 
Fără să-și modifice cu ceva expresia, îi spuse ceva pilotului, din 
colțul gurii. 

Imediat, elicopterul se înălță și o luă spre nord, îndreptându- 
se spre peretele costișei și spre tabăra de pe culme. 

— Misiune îndeplinită. A găsit ceea ce căuta, se ridică Royan. 
Pe noi! 

— Și probabil că ne-a descoperit și tabăra. Știe unde să ne 
caute, o aprobă Nicholas. 

Royan se cutremură și își cuprinse corpul cu braţele: 

— Îmi dă fiori de groază tipul ăla. Seamănă cu o broască 
râioasă. 

— Ei, și tu, acum! o tachină Nicholas. Ce ai cu broaștele 
râioase? se miră și se ridică. Nu cred c-o să-l mai vedem pe dik- 
dik-ul lu’ străbunicu' pe ziua de azi. Elicopterul ăla l-a îngrozit. O 
să mai fac o încercare mâine. 

— Ar trebui să îl căutăm pe Tamre. Probabil că a făcut o criză, 
bietul băiat! 

Se înșela. Îl găsiră stând lângă cărare. Se liniști repede, sub 
îngrijirea lui Royan, și îi urmă pe drumul de întoarcere în tabără. 
Totuși, când se apropiară de dumbravă, o apucă pe furiș în 
direcția mânăstirii. 


t Capitolul 30 


În aceeași seară, încă pe lumină, Nicholas o duse pe Royan 
înapoi, la mânăstire. 

— Cred că, în jargonul infractorilor, o recunoaștere de genul 
ăsteia pe care o facem noi acum se cheamă „pregătirea 
terenului”, comentă el, când se aplecară să intre în catedrala 


163 


din stâncă și se alăturară adunării de credincioși din încăperea 
exterioară. 

— Din ce povestea Tamre, se pare că novicii așteaptă până 
sunt siguri că preoţii de gardă au aţipit în post, șopti Royan, 
când se opriră să spioneze prin ușile ce dădeau în camera din 
mijloc. 

— Nu avem niciun fel de informaţii de-astea, din interior, 
remarcă Nicholas. 

Preoții treceau de-o parte și de alta a ușii, în timp ce ei 
rămăseseră să privească. 

— Nu pare să existe vreun procedeu anume, observă 
Nicholas. Nu folosesc parole sau vreun ritual care să le permită 
accesul. 

— Pe de altă parte, i-au salutat pe cei de gardă spunându-le 
pe nume. E o comunitate mică. Probabil că se cunosc foarte 
bine între ei. 

— Nu prea se întrevăd șanse să mă îmbrac în haine de 
călugăr și să mă strecor neobservat, admise Nicholas. Mă întreb 
ce le fac intrușilor pe care-i prind în zonele sacre? 

— Îi aruncă de pe terasă la crocodilii din cazanul Nilului? 
sugeră ea răutăcioasă. Oricum, nu intri nicăieri fără mine. 

Nu era momentul potrivit să înceapă o ceartă, hotări el, așa 
că se strădui, în schimb, să cuprindă cu privirea cât mai mult 
posibil, prin ușile deschise ale giddist-ului. Încăperea din mijloc 
părea mult mai mică decât cea exterioară, în care se aflau. Abia 
dacă distingea picturile murale ce acopereau porțiuni din pereții 
interiori din zona lui vizuală. În peretele din faţă se contura o 
altă ușă. Din descrierea lui Tamre, își dădea seama că trebuie să 
fie intrarea în magadas. Aceasta era blocată de o poartă grea, cu 
gratii din lemn negru, iar îmbinările dintre bucăţile ce se 
întrepătrundeau erau făcute manual, din fier nativ. 

De o parte și de alta a ușii, din tavanul de stâncă până în 
podea, atârnau tapiserii brodate, înfățișând scene din viaţa 
Sfântului Frumentius. Într-una, predica dinaintea unei adunări 
îngenuncheate, cu Biblia într-o mână, în timp ce, ţinând-o pe 
cealaltă în aer, făcea semnul binecuvântării. Într-o alta, îl boteza 
pe un împărat. Suveranul purta o coroană înaltă, din aur, ce 
semăna cu aceea a lui Jali Hora, iar capul sfântului era 
înconjurat de o aură. Faţa sfântului era albă, pe când cea a 
împăratului era neagră. 


164 


„Să fie vorba de echilibru rasial?” întrebă Nicholas, zâmbind. 

— Ce e așa de amuzant? vru să știe Royan. Te-ai gândit la o 
modalitate să intrăm acolo? 

— Nu, mă gândeam la cină. Să mergem! 

La cină, Boris nu dădea niciun semn că ar fi resimţit efectele 
abuzurilor din urmă cu o seară. În timpul zilei, își luase pușca de 
vânătoare și împușcase o grămadă de porumbei verzi. Tessay îi 
marinase și îi fripsese pe cărbuni. 

— la zi, englezule, cum ţi-a mers azi la vânătoare? Te-a atacat 
înfiorătorul dik-dik vărgat? Ei? la zi! se strică el de râs. 

— Gonacii tăi au avut mai mult succes? întrebă pe un ton 
calm Nicholas. 

— Da! Da! Au găsit kudu și antilope de pădure, și bivoli. Au 
dat chiar și peste dik-dik, da’ fără dungi. Ce să-i faci, fără dungi. 

Royan se apleca în faţă și deschise gura să intervină, însă 
Nicholas o opri, cu un semn din cap. Ea închise atunci gura și își 
concentră atenţia asupra farfuriei, ca să taie o bucăţică dintr-un 
piept de porumbel. 

— Nu avem nevoie de companie mâine, îi explică liniștit 
Nicholas, pe arăbește. Dacă i-am povesti, ar insista să vină cu 
noi. 

— Mămica nu te-a-nvăţat bunele maniere, englezule? Nu-i 
frumos să vorbești într-o limbă pe care ceilalţi n-o înțeleg. la o 
votcă! 

— Bea tu și porţia mea, îl invită Nicholas. Știu când sunt 
depășit. 

Pe tot restul cinei, Tessay dădu numai răspunsuri 
monosilabice încercărilor lui Royan de a o include în conversație. 
Arăta îngrozitor, învinsă fără drept de apel. Nu își învrednici 
bărbatul nici cu o privire, nici măcar când acesta ajunse să tune, 
cuprins de un acces de autoritate. Când se sculară de la masă, o 
lăsară alături de Boris, în faţa focului. Boris avea o sticlă nouă 
de votcă în așteptare pe masă. 

— După cum toarnă băutură în el, se pare că o să fiu chemat 
la o altă misiune de „salvare la miezul nopţii”, remarcă Nicholas, 
pe drum spre colibele lor. 

— Tessay a stat toată ziua cu el în tabără și a avut numai 
probleme. Mi-a spus că, imediat cum ajung în Addis Ababa, vrea 
să-l părăsească. Nu mai poate să-l suporte. 


— Singurul lucru care mă surprinde e că s-a legat de un 
animal ca Boris, de la bun început. E o femeie încântătoare; ar 
putea să aleagă pe cine vrea. 

— Unele femei sunt atrase de animale, ridică din umeri 
Royan. Presupun că le atrage fiorul pericolului. Oricum, Tessay 
m-a întrebat dacă n-ar putea să vină cu noi mâine. Nu mai 
rezistă încă o zi singură cu Boris. Cred că acum îi e într-adevăr 
frică de el. Zice că nu l-a mai văzut niciodată să bea în halul 
asta. 

— Spune-i să vină, se resemnă Nicholas. Cu cât suntem mai 
mulți, cu atât mai bine. Poate c-o să reușim să-l facem pe dik- 
dik să moară de frică, atunci când o să vadă ce mulţi suntem, și- 
așa o să fac și eu economie de muniţie. 

Nu se crăpase încă de ziuă când cei trei părăsiră tabăra, a 
doua zi. Boris nu dădea niciun semn de viață și, când Nicholas 
se interesă de sănătatea lui, Tessay răspunse simplu: 

— După ce-aţi plecat aseară la culcare, a dat gata sticla. Nu 
iese până la amiază. N-o să-mi simtă lipsa. 

Cu pușca Rigby pe umăr, Nicholas le conduse pe colinele de 
gresie, pe cărarea pe care o urmaseră cu Tamre, în ziua 
anterioară. În timp ce mergeau, Nicholas le auzea pe cele două 
femei discutând în spatele lui. Royan îi explica lui Tessay cum 
zăriseră d/k-dik-ul și ce plănuiseră să facă. 

Soarele se ridicase bine de tot până să ajungă ei în locul de 
sub arbustul spinos, de pe buza prăpastiei, și să se așeze să 
aștepte. 

— Și cum o să recuperezi corpul, dacă reușești cumva să 
împuști sărmana creatură? vru să afle Royan. 

— M-am ocupat de aspectul ăsta înainte să plecăm din 
tabără, explică el. Am vorbit cu șeful gonacilor. Dacă aude o 
împușcătură, vine cu frânghii și mă ajută să trec în partea 
cealaltă. 

— Nu m-aș da în vânt să traversez chestia asta, măsură 
Tessay abisul de la picioarele lor. 

— În armată te mai învaţă și niște lucruri folositoare, pe lângă 
porcăriile obișnuite, răspunse Nicholas. 

Se așeză comod cu spatele sprijinit de trunchiul copacului, cu 
pușca pregătită în poală. 


Femeile i se alăturară, conversând în surdină. Era puţin 
probabil ca sunetul înfundat al vocilor lor să se audă dincolo de 
viroagă, hotărî Nicholas, așa că nu încercă să le potolească. 

Se aștepta ca, dacă avea să vadă dik-d/k-ul, acesta să își facă 
apariţia devreme. Se înșela, însă. Până la amiază, nu văzură nici 
urmă de el. Valea era încinsă de soarele de la miezul zilei. 
Peretele îndepărtat al povârnișului, învăluit în ceața albastră a 
arșiței, părea făcut din sticlă albastră zimţuită, iar mirajul dansa 
pe marginile stâncoase și tremura asemenea undelor unui lac 
de argint, pe deasupra vârfurilor tufelor de spini. 

Femeile renunţaseră de mult să mai șușotească și zăceau 
întinse, aproape adormite de arșiţă. Întreaga suflare era tăcută, 
suferind de zăpușeală. Numai un porumbel de pădure sparse 
tăcerea, cu bocetul său: „Mi-a murit nevasta, mi-au murit copiii! 
Vai mie, vai mie, vai mie!”. Nicholas își simţea pleoapele ca de 
plumb. Capul îi căzu în piept și tresări, dar imediat îl lăsă să 
cadă din nou. Chiar când era gata să aţipească, distinse un 
sunet undeva pe-aproape, în tufărișul de spini din spatele său. 

Era un zgomot imperceptibil, dar ce îi era atât de familiar. Un 
zgomot ce îi biciui terminaţiile nervoase și îl trezi la realitate, îi 
făcu pulsul să o ia la goană și îi aduse gustul amar al fricii în 
gură. Era sunetul metalic al piedicii ridicate la o pușcă de asalt 
AK-47, pregătită de tragere. 

Cu o mișcare unduitoare, își ridică arma din poală și se 
rostogoli de două ori, rotindu-și corpul astfel încât să le acopere 
pe cele două femei de lângă el. In același timp, duse pușca 
Rigby la umăr, având ca ţintă tufișul din spatele lui, de unde 
venise zgomotul. 

— Jos! șuieră spre tovarășele lui. Lăsaţi capetele jos! 

Ținea degetul pe trăgaci și, cu toate că avea o armă cu slabe 
șanse în faţa unui Kalaşnikov, era pregătit să răspundă cu foc. 
Observă imediat ţinta și își îndreptă arma spre ea. 

Un bărbat stătea ghemuit la douăzeci de pași, cu pușca de 
asalt aţintită asupra feţei lui Nicholas. Era negru, îmbrăcat într-o 
salopetă de camuflaj ponosită, din care curgeau aţele, și cu o 
șapcă moale din același material. Țesătura lui de chingi era 
înţesată de grenade, un cuțit de vânătoare, o sticlă cu apă și de 
tot echipamentul necesar unui luptător de gherilă. 

„Shufta! îl fulgeră gândul pe Nicholas. Un adevărat 
profesionist. N-am nicio șansă în faţa lui”. Totuși, în același timp, 


167 


își dădea seama că, dacă intenţia acestuia ar fi fost să îl ucidă, 
ar fi fost deja mort. 

Fixă ţinta la doi centimetri deasupra gurii puștii de asalt, în 
ochiul drept, injectat de sânge, al shufta din spatele ei. Celălalt 
calculă distanţa, mijind ochii, după care dădu un ordin pe 
arăbește: _ 

— Salini, ocupă-te de femei! Impușcă-le, dacă bărbatul mișcă. 

Nicholas auzi mișcarea din lateral și aruncă o privire fugitivă 
în acea direcție, păstrându-și vederea periferică asupra lui 
shurta. 

Un alt luptător de gherilă ieși din tufiș. Era îmbrăcat 
asemenea primului, dar avea o mitralieră ușoară la șold, un RPD 
sovietic. Ţeava era scurtată, ca să facă arma mai ușor de 
manevrat în luptele prin tufăriș, și o bandă de muniţie îi decora 
grumazul. Înainta cu grijă, cu RPD-ul aţintit asupra celor două 
femei. Nicholas știa că, doar să atingă trăgaciul, și amândouă ar 
fi fost prefăcute în carne tocată. 

Se auzeau și alte zgomote furișate printre tufe, peste tot în 
jurul lor. Cei doi nu erau singuri, își dădu seama Nicholas. Era o 
trupă de gherilă. Poate reușea să tragă o dată cu Rigby, dar, 
până s-o facă, Royan și Tessay ar fi fost ucise. Și nici el nu avea 
să aștepte prea mult până să le urmeze. 

Foarte lent și cu multă grijă, lăsă gura puștii în jos, până când 
ajunse să ţintească înspre pământ. Apoi, abandonă arma la sol 
și ridică mâinile. 

— Ridicaţi mâinile, le sfătui pe femei. Faceţi exact ce vi se 
spune. 

Comandantul trupei de gherilă acceptă gestul de predare, 
ridicându-se în picioare și dând rapid ordine oamenilor săi, tot 
pe arăbește: 

— Luaţi-i pușca și sacul! 

— Suntem cetăţeni britanici, îl înștiință Nicholas cu glas 
puternic și bărbatul se arătă surprins că folosește limba arabă. 
Suntem niște simpli turiști. Nu suntem militari. Nu suntem 
oamenii guvernului. 

— Taci! Ține-ţi gura! porunci șeful și restul grupului ieși din 
ascunzători. 

Nicholas numără cinci, cu toţii, deși știa că erau, probabil, și 
alţii care nu se arătaseră. Dădeau dovadă de profesionalism, în 
modul cum își încercuiau prizonierii. Nu își blocau niciodată raza 


168 


de tragere unul altuia, nici nu ofereau vreo cale de scăpare celor 
capturați. Îi percheziţionară rapid, apoi se strânseră în jurul lor și 
îi împinseră spre potecă. 

— Unde ne ducetți? vru să știe Nicholas. 

— Fără întrebări! - și patul unui AK-47 îl izbi între omoplaţi, 
aproape doborându-l la pământ. 

— Ușurel, băieți, murmură în engleză, pentru sine. Asta chiar 
nu-și avea rostul. 

Erau siliți să meargă în marș forțat în arșița amiezii. Nicholas 
tot verifica, din când în când, poziţia soarelui și sclipirile 
îndepărtate de pe peretele coastei. Işi dădea seama că mergeau 
spre vest, urmând cursul Nilului către graniţa sudaneză. Trecuse 
destul de mult de la amiază și Nicholas estima că parcurseseră 
vreo 16 kilometri, până să dea de o deschidere laterală a văii 
principale. Râpele erau acoperite de copaci deși, iar cei trei 
prizonieri se văzură mânaţi într-un petic de pădure. 

Ajunseră, de fapt, în perimetrul taberei de gherilă, înainte să 
își dea măcar seama că aceasta există. Viclean camuflată, ea 
consta din câteva adăposturi primitive, cu armele amplasate 
circular. Santinelele erau bine plasate și toate mitralierele 
ușoare din adăposturile individuale erau gata de tragere. 

Au fost conduși la unul dintre adăposturile din mijlocul 
taberei, unde trei bărbaţi stăteau pe vine, în jurul unei hărți 
întinse pe o măsuţă de campanie. Se vedea limpede că aceștia 
erau ofițeri și nu exista nicio îndoială care dintre ei era 
comandantul. Comandantul patrulei ce îi capturase se duse la 
acesta, îl salută respectuos și apoi îi vorbi hotărât, arătând spre 
captivi. 

Comandantul gherilei se îndreptă de spate și veni la lumina 
soarelui. Era de înălţime medie, însă răspândea un asemenea 
aer de autoritate, încât părea mult mai înalt. Avea umerii largi și 
trupul pătrățos și robust, iar talia începuse să i se îngroașe. 
Purta o bărbuță creață, împodobită de câteva fire sure, iar 
trăsăturile îi erau rafinate și plăcute ochiului. Pielea avea tonuri 
ce oscilau între culoarea chihlimbarului și arămiu. Ochii 
întunecaţi vădeau inteligență, iar privirea îi era rapidă și 
neobosită. 

— Oamenii mei îmi spun că vorbești limba arabă, i se adresă 
lui Nicholas. 


— Chiar mai bine decât tine, Mek Nimmur, îl asigură Nicholas. 
Carevasăzică, te-ai făcut comandantul unei șlehte de bandiți și 
de teroriști, acum? Îţi tot repetam eu că n-o să ajungi în rai, 
bătrâne păcătos! 

Mek Nimmur se holbă la el uluit, apoi miji un zâmbet: 

— Nicholas! Să nu te recunosc! Ai îmbătrânit. la uite ce de fire 
cenușii ai în păr! 

Deschise larg brațele și îl strânse pe Nicholas într-o 
îmbrăţișare de urs: 

— Nicholas! Nicholas! 

II sărută pe amândoi obrajii. Apoi îl îndepărtă la un braţ 
distanţă și se uită la femeile care asistau uimite la scenă. 

— Mi-a salvat viaţa, le explică el. 

— Mă faci să roșesc, Mek! 

Mek îl mai sărută o dată: 

— Mi-a salvat viaţa de două ori. 

— O dată, îl contrazise Nicholas. A doua oară a fost o 
greșeală. Trebuia să-i las să te-mpuște. 

Mek râse satisfăcut: 

— Cât timp a trecut de-atunci, Nicholas? 

— Nici nu merită să-ţi baţi capul. 

— Pe puţin cincisprezece ani, socoti Mek. Mai ești în armata 
britanică? Trebuie să te fi făcut deja general! 

— Sunt în rezervă, doar, dădu Nicholas din cap. M-am întors în 
civilie de foarte mult timp. 

Îmbrăţișându-l în continuare pe Nicholas, Mek Nimmur se uită 
la femei cu interes. 

— Nicholas m-a învăţat cam tot ce știu despre militărie, le 
spuse. 

Ochii îi zburară de la Royan la Tessay, oprindu-se asupra feței 
încântătoare și întunecate a etiopienei. 

— Te cunosc, îi zise. Te-am văzut în Addis, niște ani în urmă. 
Erai o fetișcană atunci. Tatăl tău era A/to Zemen, un om mare și 
bun. A fost asasinat de tiranul Mengistu. 

— Și eu vă cunosc, A/to Mek! Tata vă stima foarte mult. 
Suntem mulți cei care credem că ar trebui să fiţi președinte al 
Etiopiei, în locul celuilalt. 

Făcu o plecăciune mică, lăsându-și capul în jos într-un gest 
timid, dar atrăgător, de respect. 

— Mă flatează părerea ta despre mine. 


170 


Îi luă mâna și o ridică din plecăciune. După asta, se întoarse 
către Nicholas: 

— Îmi cer scuze pentru întâmpinarea cam dură. Unii dintre 
oamenii mei exagerează cu entuziasmul. Aveam cunoștință că 
niște ferengi pun întrebări pe la mânăstire. Ajunge cu prostiile 
astea, sunteți printre prieteni aici. Vă urez bun venit! 

Mek Nimmur îi duse în coliba sa, unde unul dintre oamenii săi 
aduse un ibric înnegrit de funingine, din care le turnă în căni o 
cafea neagră și vâscoasă. 

El și Nicholas răscoliră amintirile zilelor de dinainte de războiul 
din insulele Falkland, când luptaseră umăr la umăr, Nicholas pe 
post de consilier militar sub acoperire, iar Mek drept tânăr 
luptător pentru eliberarea de sub tirania lui Mengistu. 

— Dar războiul a luat sfârșit acum, Mek, protestă în cele din 
urmă Nicholas. Bătălia e câștigată. Ce mai cauţi prin tufișuri, cu 
oamenii tăi? De ce nu te îmbogățești și te îngrași în Addis, cum 
fac toți ceilalți? 

— În guvernul de tranziţie de la Addis, am destui inamici, 
asemenea lui Mengistu. Când o să mă văd scăpat de ei, atunci o 
să ies din tufișuri. 

El și Nicholas se avântară într-o discuţie aprinsă despre 
politica africană, atât de profundă și de complicată, încât Royan 
recunoștea doar câteva dintre personalităţile despre care 
vorbeau. Nici nu putea să urmărească nuanțele și subtilităţile 
prejudecăţilor și a intoleranței religioase și tribale ce persistau 
de o mie de ani încoace. Chiar și așa, era impresionată de 
cunoștințele lui Nicholas, de modul în care înțelegea el situaţia 
și de felul cum un bărbat ca Mek Nimmur îi cerea părerea și îi 
asculta sfatul. 

La sfârșit, Nicholas îl întrebă: 

— Să înțeleg că ai extins războiul dincolo de granițele 
Etiopiei? Acum operezi și în Sudan? 

— Razboiul din Sudan durează de douăzeci de ani. Creștinii 
din sud se luptă împotriva persecuțiilor impuse de musulmanii 
din nord... 

— Știu prea bine asta, Mek. Dar ţara aia nu e Etiopia. Nu e 
războiul tău. 

— Sunt creștini și suferă de pe urma nedreptăţilor. Eu sunt 
soldat, și creștin pe deasupra. Normal că e războiul meu! 


171 


Tessay sorbise fiecare cuvințel rostit de Mek și acum îl aproba 
cu o mișcare din cap, în vreme ce ochii ei întunecațţi și serioși îl 
priveau cu adoraţie pe erou. 

— Alto Mek e un cruciat al lui Hristos și al drepturilor 
oamenilor de rând, îi zise ea lui Nicholas, pe un ton plin de 
venerație. 

— Și tare-i mai place să se bată, râse Nicholas, trăgându-i cu 
afecțiune subiectului un pumn în umăr. 

Era un gest familiar, care ar fi putut fi interpretat ușor drept 
ofensator, însă Mek îl acceptă cu inima deschisă și râse la rândul 
lui. 

— Și-atunci ce cauţi pe-aici, Nicholas, dacă nu mai ești soldat? 
Pe vremuri, și tu te dădeai în vânt după o bătălie strașnică. 

— Sunt complet schimbat. Fără bătălii. Am venit în defileul 
Abbay să vânez un dik-dik. 

— Dik-dik? se holbă Mek Nimmur neîncrezător, după care 
izbucni în hohote de râs. Nu cred. Nu tu. Nu dik-dik. Pui tu ceva 
la cale. 

— Asta-i adevărul. 

— Minţi, Nicholas! N-ai fost niciodată în stare să mă minţi în 
față. Te cunosc prea bine. Pui tu ceva la cale. O să-mi spui tu ce 
atunci când o să ai nevoie de ajutorul meu. 

— Și o să mă mai ajuţi atunci? 

— Bineînţeles! Mi-ai salvat viața de două ori. 

— O dată, îl corectă Nicholas. 

— Chiar și o singură dată e de-ajuns, îl asigură Mek Nimmur. 


t Capitolul 31 


În timp ce ei stăteau la povești, soarele coborâse pe cer. 

— Sunteţi oaspeţii mei în seara asta, le spuse formal Mek 
Nimmur. Mâine dimineaţă vă escortez înapoi în tabăra de la 
mânăstirea Sfântul Frumentius. Oricum, într-acolo mă îndrept și 
eu. Eu și oamenii mei mergem la mânăstire să sărbătorim 
festivalul Timkat. Abatele, Jali Hora, e un bun prieten și aliat de- 
al nostru. 

— Și mânăstirea e, probabil, baza ta secretă. Îi folosești, pe ea 
și pe călugări, ca să te aprovizionezi și să obţii informaţii. N-am 
dreptate? 


172 


— Ce bine mă cunoşti, Nicholas! clătină Mek Nimmur din cap 
cu tristețe. De la tine am învățat mare parte din ce știu, așa că 
de ce n-ai putea să-mi ghicești strategia? Mânăstirea e o bază 
de operaţiuni perfectă. E destul de aproape de graniţă... se 
întrerupse, zâmbind. Dar nu-i nevoie să-ţi explic toate astea 
tocmai ţie. 

Mek dăduse ordin să se construiască un adăpost pentru 
Nicholas și Royan și să li se pregătească apoi câte o saltea cu 
iarbă, să doarmă mai comod. Cei doi stăteau destul de aproape 
unul de celălalt, sub acoperișul firav. Noaptea era înăbușitoare, 
așa că nu simțeau lipsa păturilor. Nicholas avea în raniță un 
spray contra insectelor, ca să ţină ţânţarii la distanţă. 

După ce se așezară pe saltelele cu iarbă, descoperiră că 
aveau capetele îndeajuns de aproape, ca să poarte o 
conversaţie pe un ton scăzut. Intorcând capul, Nicholas zări 
siluetele întunecate ale lui Mek Nimmur și Tessay stând una 
lângă alta lângă foc. 

— Etiopienele sunt altfel decât arăboaicele sau decât 
majoritatea femeilor africane, comentă Royan, care urmărea și 
ea cuplul. Nicio femeie arabă nu ar îndrăzni să rămână singură 
cu un asemenea bărbat. Cu atât mai puţin, dacă ar fi căsătorită. 

— Oricum ai lua-o, fac o pereche al naibii de reușită, își 
exprimă și el părerea. Eu le urez baftă. Tessay n-a prea avut 
parte de așa ceva în ultima vreme - i-a cam venit timpul. 

Intoarse capul să o privească: 

— Dar tu, Royan, ce ești? O arăboaică supusă și decorativă 
sau o occidentală independentă și voluntară? 

— E puţin cam devreme, dar și destul de târziu pentru 
întrebări personale de felul acesta, îi răspunse ea și se întoarse 
cu spatele. 

— A, să-nţeleg că respectăm conveniențele în seara asta, nu? 
Noapte bună, Woizero Royan! 

— Noapte bună, A/to Nicholas, îi ură fără să întoarcă fața spre 
el, ca să nu i se vadă surâsul. 


173 


t Capitolul 32 


Coloana luptătorilor de gherilă porni la drum înainte de-a se 
crăpa de ziuă. Mărșăluiau în formaţie de luptă, cu cercetași 
înainte și soldați care apărau ambele flancuri. 

— Armata coboară foarte rar în defileu, dar noi suntem tot 
timpul pregătiţi în caz că apare, explică Mek Nimmur. Ne 
străduim să îi întâmpinăm cu toată căldura. 

Tessay îl fixa pe Mek Nimmur în timp ce acesta vorbea; de 
fapt, de-abia dacă își luase ochii de la el toată dimineața. Acum 
îi murmură lui Royan: 

— E cu adevărat un om măreț, un bărbat care ar putea uni 
teritoriul nostru, poate pentru prima dată în o mie de ani. Mă 
simt umilă în faţa lui și mă simt iar ca o fetișcană, plină de 
bucurie și de speranţă. 

Marșul înapoi la mânăstire dură toată dimineața. Când 
ajunseră să vadă râul Dandera, Mek Nimmur își retrase oamenii 
de pe cărare în tufișurile dese, trimițând o singură iscoadă mai 
departe. După un ceas de așteptare, un grup de acoliţi își făcu 
apariţia dinspre mânăstire, fiecare ducând câte o legătură mare, 
ținută în echilibru pe cap. 

ÎI salutară pe Mek cu reverenţe adânci și le dădură legăturile 
oamenilor acestuia înainte să se întoarcă pe potecă în defileul 
lui Abbay. 

Legăturile conţineau shammas preoțești, basmale și sandale. 
Soldații își schimbară salopetele de camuflaj cu hainele acestea, 
care erau, fără excepție, uzate bine și nespălate, ca să dea 
impresia de autenticitate. Sub robe păstraseră numai armele 
albe. Toate celelalte, împreună cu tot echipamentul lor, 
rămaseră ascunse într-una dintre peșterile săpate în peretele de 
calcar, în paza unui detașament. 

Transformaţi acum într-un grup de călugări, parcurseră ultimii 
câţiva kilometri până la mânăstire, unde comunitatea de-acolo îi 
întâmpină cu multă bucurie. Nicholas și femeile îl părăsiră pe 
Mek și urcară pe cărarea îngustă ce ducea la dumbrava de 
smochini sălbatici. Boris îi aștepta furios și frustrat, măsurând 
tabăra cu pașii. 

— Pe unde dracu-ai fost, muiere? răcni la Tessay. Ai făcut pe 
curva toată noaptea, nu? 


174 


— Ne-am rătăcit aseară, îi servi Nicholas povestea pe care o 
născocise cu Mek Nimmur, ca să nu îl dea de gol pe acesta din 
urmă. 

Boris nu era omul în care să aibă încredere. 

— Ne-a cules un grup de călugări de la mânăstire, azi- 
dimineaţă. Ei ne-au adus până aici. 

— Și zici că ești marele vânător și gonaci, nu? îl luă Boris în 
tărbacă. N-ai avut nevoie de mine ca ghid, nu? Te-ai rătăcit, nu-i 
așa, englezule? Acu' înţeleg eu de ce nu vrei să împuști altceva 
în afară de dik-dik. 

Râse zgomotos, fără umor, și se uită la Tessay cu ochii aceia 
palizi și ucigători: 

— O să vorbim noi mai târziu, femeie! Du-te și vezi de 
mâncare! 

În ciuda zăpușelii, și lui Nicholas, și lui Royan le era foame. 

Cât ai bate din palme, Tessay izbuti să le servească o 
gustoasă masă rece, sub ramurile umbroase ale smochinilor. 
Nicholas refuză vinul oferit de Boris: 

— Vreau să merg după-masă la vânătoare. Am pierdut 
aproape o zi întreagă. 

— Vrei să te ţin de mână de data asta, englezule? Să fim 
siguri că nu te mai rătăcești? 

— Mersi, amice, dar cred că mă descurc și fără tine. 

În timp ce mâncau, Nicholas îi făcu semn lui Royan: 

— Ţi-a sosit admiratorul. 

Făcu un semn scurt din cap în direcţia siluetei costelive și 
dizgraţioase a lui Tamre, care se furișase pe nesimţite și ședea 
acum lângă bucătăria improvizată. De cum se uită Royan în 
direcţia lui, fața i se lumină, învăluită de un zâmbet idiot, de 
îndrăgostit irecuperabil, și băiatul își vâri capul în piept și începu 
să se sucească, vădit cuprins de stânjeneală amestecată cu 
adorație. 

— Nu vin cu tine în după-amiaza asta, îl anunţă încet Royan 
pe Nicholas, într-un moment când Boris nu le asculta discuția. 
Cred că o să-i facă scandal lui Tessay. Vreau să stau aici, cu ea. 
la-l pe Tamre cu tine. 

— Pe cuvântul meu, ce alternativă îmi oferi! Am așteptat 
momentul ăsta toată viața! se „entuziasmă” el. 

Totuși, când își luă pușca și raniţa, îi făcu semn băiatului să-l 
urmeze. Tamre o căută nerăbdător cu privirea pe Royan, care 


175 


era în coliba ei. În cele din urmă, își târșâi picioarele în urma lui 
Nicholas. 

— Du-mă de partea cealaltă a râului, îi spuse băiatului. Arată- 
mi cum să ajung acolo unde trăiește animalul sfânt. 

Tamre se învioră la auzul planului și porni cu pași mărunți și 
târșâiţi să îl ducă pe Nicholas către podul suspendat de sub 
piscurile roz. 

Timp de o oră urmară drumeagul, care se micșora tot mai 
mult, până sfârși într-un teren accidentat și plin de pietre, între 
colinele modelate de eroziune. De neabătut, Tamre plonjă 
printre tufele de mărăcini și următoarele două ore le petrecură 
căţărându-se pe creste stâncoase și târându-se prin văi sufocate 
de rugi. 

— Înţeleg de ce n-ai vrut s-o aduci pe Royan pe drumul ăsta, 
mormăi Nicholas. 

Brațele sale dezgolite erau zgăriate de spini, iar picioarele și 
pantalonii sfâșiaţi în zeci de locuri. Totuși, memora drumul și 
știa că avea să se descurce cu altă ocazie fără probleme. 

Ajunseră, în sfârșit, în vârful unei alte culmi, unde Tamre se 
opri și arătă în jos, spre partea cealaltă. Dedesubt, Nicholas 
vedea despicătura hăului și poienița deschisă în care apăruse 
dik-dik-ul. Recunoștea până și rugul, de pe celălalt mal al râului 
Dandera, sub care stăteau atunci când îi surprinseseră oamenii 
lui Mek. 

Se odihni vreo câteva minute și înghiţi câteva guri de apă, 
înainte să-i dea sticla lui Tamre. „E călugăr, ce Dumnezeu, se 
îmbărbătă. Doar n-o să aibă drăcușorul ăsta SIDA, nu?” Dar 
șterse cu grijă gura sticlei când Tamre i-o înapoie. 

Înainte să înceapă coborârea pantei, îşi verifică pușca Rigby și 
suflă praful ce se așezase pe lentilele lunetei. Apoi privi prin ea 
piatra de mărimea unui dik-dik de la poalele povârnișului în 
vreme ce rotea inelul de reglare la grosismentul minim. Era 
pregătit acum să tragă foc rapid, la mică distanţă, în tufișul des. 
Mulţumit, în sfârșit, băgă un glonţ pe ţeavă, puse siguranţa și se 
ridică. 

— Ține-te după mine, îi zise băiatului. Și fă ce fac și eu! 

Porni în josul povârnișului, oprindu-se la fiecare câţiva pași să 
cerceteze tufișurile din față și din părţile laterale. Când ajunse la 
capătul izvorului, văzu că pământul era umed și moale. Câteva 
animale și păsări băuseră de-acolo. Recunoscu urmele de kudu 


176 


și de antilopă de pădure, însă, între acestea, se imprimaseră și 
acelea minuscule, sub formă de inimă, ale vânatului pe care-l 
dorea. 

Se mișca prudent și, la marginea mărăcinișului, dădu peste o 
grămăjoară de bălegar, un însemn folosit de dik-dik ca să-și 
marcheze teritoriul ales. Moviliţa de biluțe din bălegar de 
mărimea unor alice mai mari avea să crească, de fiecare dată 
când micuța antilopă se va întoarce să marcheze acel loc. 

Nicholas era deja complet absorbit de vânătoare. Eșecurile 
anterioare nu făcuseră decât să sporească farmecul. Era atât de 
concentrat, de parcă ar fi fost pe urmele unui leu devorator de 
oameni. Făcea doar câte un pas o dată, verificând solul, să nu 
calce pe vreo crenguţă uscată sau pe vreun morman de frunze 
foșnitoare, mișcându-și ochii mai repede decât mâinile și 
prinzând orice mișcare sau nuanță diferită din palisada de ţepi. 

A fost de ajuns un tremur din urechi ca să trădeze poziţia 
animalului. Stătea ascuns pe jumătate în umbră, cu blăniţa 
arămie integrându-se perfect în decorul creat de ramurile 
uscate, nemișcat, de parcă ar fi fost o sculptură în mahon. 
Numai acea mișcare imperceptibilă l-a trădat. Era atât de 
aproape, că Nicholas vedea cum se reflectă lumina într-un ochi 
luminos precum onixul șlefuit și apoi cum i se agită nasul 
alungit. Era conștient de pericol, însă nesigur din ce direcție 
avea să vină acesta. 

Dureros de încet, Nicholas ridică arma Rigby la umăr. Prin 
lunetă, putea să distingă fiecare fir de păr din smocul dintre 
urechile ciulite și cornițele ca niște ace negre. Mută ţinta mai 
jos, la îmbinarea dintre cap și gât. Dorea să strice cât mai puţin 
blănița, ca să ușureze munca de aranjare și de împăiere a 
animalului. 

— E animalul sfânt! Lăudaţi fie Domnul și Sfântul loan 
Botezătorul! urlă Tamre la cotul lui, prăbușindu-se în genunchi, 
cu mâinile strâns împreunate dinaintea ochilor. 

Dik-dik-ul se evaporă ca un nor de fum cafeniu în afara razei 
lunetei și nu se mai auzi decât un foșnet ușor în mărăciniș, ca 
semn că fugea. Nicholas cobori încet pușca și se uită în jos, la 
băiat. Era tot în genunchi, bâiguind laude și rugăciuni. 

— Bravo ţie! Cred că Woizero Royan te-a angajat pe bani 
buni, îi zise în engleză. 


177 


Se aplecă și îl ridică pe băiat în picioare, după care trecu la 
arabă: 

— O să stai aici. Să nu te miști! Să nu vorbești! Chiar și când 
respiri să o faci cu foarte mare grijă, până vin eu să te iau de- 
aici. Dacă rostești până și cea mai scurtă rugăciune înainte să 
apar, o să am grijă să te trimit personal să faci cunoștință cu 
Sfântul Petru, la porţile raiului. Ai înțeles? 

Inaintă singur, însă micuța antilopă era de-acum cu tot 
sistemul de alarmă în funcţiune. Nicholas o mai zări de două ori, 
dar numai în străfulgerări de mișcare brun-arămie și camuflată 
aproape pe de-a-ntregul de tufe. Rămase cu buza umflată, 
neputând decât să trimită înjurături la adresa ucenicului călugăr 
și să asculte păcănitul copitelor mărunte pe pământul uscat în 
vreme ce creatura fugea cât mai departe, în desiș. În cele din 
urmă, se văzu silit să renunțe la vânătoare în ziua aceea. 

El și Tamre ajunseră la tabără abia după lăsarea întunericului. 
De cum puse piciorul în cercul descris de lumina flăcărilor, 
Royan îi veni în întâmpinare: 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea. Ai văzut di/k-dik-ul din nou? 

— Nu mă întreba pe mine! Întreabă-l pe complicele tău. El l-a 
speriat. Probabil că nu s-a oprit din alergat nici acum. 

— Tamre, ești un flăcău de toată isprava și sunt foarte 
mândră de tine! îl lăudă ea. 

Băiatul se gudura ca un căţeluș, chicotind și îmbrăţișându-se 
de bucurie că ea îl aproba, în timp ce o zbughea pe potecă, să 
coboare la mânăstire. 

Royan era atât de mulţumită de rezultatul vânătorii, încât îi 
turnă cu mâna ei un pahar de whisky lui Nicholas, pe care i-l 
aduse când acesta se prăbuși lângă foc. 

El gustă și se cutremură: 

— Abstinenţii nu trebuie lăsaţi niciodată să toarne băutură. 
Păi, cu o mână grea ca ata, artrebui să te apuci de haltere sau 
de fierărie. 

In ciuda reclamaţiei, mai luă o sorbitură. Ea se așeză lângă el, 
negăsindu-și locul de emoție, însă trecu totuși ceva timp până 
ca el să își dea seama de agitația ei: 

— Ce e? Parc-ai sta pe cărbuni încinși. 

După ce aruncă o privire prudentă în direcţia lui Boris, aflat de 
cealaltă parte a focului, se aplecă spre Nicholas și îi spuse în 
arabă, cu glas scăzut: 


178 


— Am fost după-amiază cu Tessay la mânăstire, să-l vedem 
pe Mek Nimmur. Tessay m-a rugat să o însoțesc, să nu creadă 
Boris că... ei, știi ce vreau să spun. 

— Am o vagă idee. Făceai pe supraveghetoarea. 

Nicholas luă încă o înghiţitură de whisky și trase aer în piept. 
Expiră din rărunchi și vocea îi deveni răgușită: 

— Continuă, o invită el. 

— La un moment dat, înainte să-i las singuri, vorbeam despre 
festivalul Timkat. În cea de-a cincea zi, abatele ia tabotul și-l 
duce la Abbay. Mek ne zicea că există o cărare ce duce la malul 
apei. 

— Da, știm asta. 

— Acum urmează partea cea mai interesantă - pe-asta nu 
cred c-o știai. Toată lumea se alătură procesiunii ce se duce la 
fluviu. Absolut toată lumea: abatele, toţi preoții, acoliţii, toţi 
drept-credincioșii, până și Mek cu oamenii lui, toţi coboară la 
fluviu și rămân acolo peste noapte. Timp de-o zi și-o noapte 
întreagă, mânăstirea e părăsită. Goală. Nu e nici ţipenie de om 
atunci. 

El o fixă cu privirea pe deasupra marginii paharului, după 
care, încet, un zâmbet își făcu loc pe chipul său. 

— Recunosc că asta e o chestie cu adevărat interesantă, 
admise. 

— Vin cu tine, să nu uiţi asta, îl atenţionă pe un ton sever. Să 
nu cumva să îndrăznești să gândești, măcar, că poţi să mă lași 
deoparte. 


t Capitolul 33 


Nicholas o căută din nou în colibă, în seara aceea, după cină. 
Era singurul loc din tabără unde puteau fi siguri că nu-i vede și 
nu-i aude nimeni. Totuși, de data asta, nu mai făcu imprudenţa 
să se așeze pe patul ei. Ea se cocoţă pe un capăt al patului, iar 
el luă taburetul din faţa ei. 

— Înainte să începem să schițăm orice fel de plan, vreau să-ţi 
pun o întrebare. Te-ai gândit la posibilele consecințe? 

— Vrei să spui, ce se-ntâmplă dacă ne prind călugării asupra 
faptului? preciză Royan. 


179 


— În cel mai bun caz, putem să ne așteptăm să ne alunge din 
vale. Abatele are o putere foarte mare. In cel mai rău caz, 
putem fi atacați fizic, zise Nicholas. Acesta e unul dintre locurile 
cele mai sacre ale religiei lor și nu trebuie să minimalizăm lucrul 
ăsta. Ne băgăm într-o treabă extrem de primejdioasă. Ne putem 
trezi oricând cu un pumnal între coaste sau cu ceva neplăcut în 
mâncare. 

— Și am îndepărta-o și pe Tessay. E o femeie profund 
religioasă, adăugă Royan. 

— Și mai mult decât atât, l-am insulta, probabil, pe Mek 
Nimmur, se arătă Nicholas mâhnit de gândul acela. Nu știu cum 
ar reacţiona, dar nu îndrăznesc să sper că prietenia noastră ar 
trece testul ăsta. 

Rămaseră amândoi tăcuţi o vreme, reflectând la prețul pe 
care se putea să-l aibă de plătit. Nicholas fu acela care rupse 
tăcerea: 

— Pe de altă parte, te-ai gândit la poziţia ta? La urma urmelor, 
e vorba de propria ta biserică, pe care o s-o pângărim. Doar ești 
creștină devotată. Cum poţi să-ţi justifici faptele în faţa propriei 
conștiințe? 

— M-am gândit și eu la asta, mărturisi ea. Și nu sunt foarte 
fericită să o spun, dar nu e cu adevărat biserica mea. E o 
ramură distinctă a Bisericii Copte. 

— Acuma despici firu-n patru, nu? 

— Biserica Egipteană nu interzice accesul nimănui nici în cele 
mai sacre unghere din clădirea bisericii. Nu mă consider obligată 
să respect prohibiţia impusă de abate. Simt că, în calitatea mea 
de drept-credincios, am dreptul să intru în oricare parte a 
catedralei doresc. 

El fluieră încet, admirativ: 

— Și tu ești cea care-mi spunea mie că ar fi trebuit să mă fac 
avocat. 

— Te rog, Nicky, nu spune asta! Nu e un lucru de glumă. Tot 
ce știu e că, indiferent prin ce mijloace, trebuie să intru acolo. 
Chiar dacă o să-i insult prin asta pe Tessay, pe Mek și pe toată 
preoțimea, trebuie să fac asta. 

— Ai putea să mă lași pe mine s-o fac în locul tău, sugeră el. 
Dacă stăm să ne gândim, eu sunt un păgân irecuperabil. N-o să- 
mi pun în pericol șansele de mântuire - că n-am niciuna. 


— Nu, clătină ea cu hotărâre din cap. Dacă există vreo 
inscripţie sau altceva asemănător, trebuie s-o văd. Tu citești 
hieroglifele binișor, dar nu atât de bine ca mine, și nu cunoști 
nici scrierea hieratică. Eu sunt expertă - tu, doar un amator 
talentat. Ai nevoie de mine. Vin cu tine. 

— Bine, fie! Atunci, așa rămâne, spuse pe un ton tranșant. Să 
începem să ne organizăm. Ar fi bine să facem o listă cu lucrurile 
de care o să avem nevoie. Lanterne, cuțit, aparat Polaroid, film 
de rezervă... 

— Hârtie specială și creioane moi ca să luăm mulaje de pe 
inscripţii, adăugă ea pe listă. 

— La naiba! își pocni el degetele cu amărăciune. Nu m-am 
gândit să aduc. 

— Ce-ţi spuneam? Amator! Am adus eu. 

Conversaţia se lungi până târziu când, în cele din urmă, 
Nicholas se uită la ceas și se ridică: 

— E trecut bine de miezul nopţii. Sunt programat să mă 
transform în dovleac dintr-o clipă-n alta. Noapte bună! 

— Mai sunt două zile din festival, până să fie dus tabotul la 
apă. Nu putem face nimic până atunci. Ce ai de gând? 

— Mâine, mă duc iar după afurisitul ăla mic de Bambi. Și-a 
bătut joc de mine de două ori până acum. 

— Vin cu tine! afirmă cu hotărâre și simpla ei declaraţie trezi 
în el o plăcere nefiresc de mare. 

— Doar dacă-l lași pe Tamre acasă, o preveni, aplecându-se 
să iasă pe ușă. 


t Capitolul 34 


Mărunta antilopă ieși din umbra deasă a tufișului de mărăcini 
și razele soarelui de dimineaţă se reflectară în blăniţa 
mătăsoasă. Animalul își continua hotărât calea prin luminișul 
strâmt. 

Răsuflarea lui Nicholas se acceleră de emoție pe când o 
urmărea prin lunetă. Era ridicol să se simtă atât de pornit să 
vâneze o creatură atât de măruntă și de umilă, însă eșecurile 
anterioare îi întăriseră hotărârea. În afară de asta, mai era și 
pasiunea aceea anume, care îl însuflețește pe colecţionarul 
veritabil. De când le pierduse pe Rosalind și pe fete, își aruncase 


181 


toată energia în alcătuirea colecţiei de la Quenton Park. Acum, 
deodată, procurarea acestui exemplar pentru colecţie devenise 
o chestiune de o importanţa supremă. 

Arătătorul i se odihnea ușor pe garda trăgaciului. Nu voia să 
tragă până când d/k-dik-ul nu sta locului. Chiar și pasul acela 
lejer ar fi pus în pericol eficacitatea împușcăturii. Trebuia să 
plaseze glonţul cu precizie, să ucidă rapid, însă, în același timp, 
să nu afecteze foarte mult pielea animalului. 

In acest scop, își încărcase Rigby-ul cu acele cartușe metalice 
care nu explodează la impact și care fac un canal larg în rană, 
nu sfâșie și nu găuresc blana, la ieșire. Aceste gloanţe solide 
aveau să facă o gaură micuță, de dimensiunea unui creion, pe 
care taxidermistul de la muzeu o putea repara și face invizibilă. 

Işi simțea nervii întinși la maximum, când își dădu seama că 
dik-dik-ul nu avea să se oprească în câmp deschis. Se ducea 
întins la tufărișul des din marginea îndepărtată a luminișului. 
Asta putea fi ultima lui șansă. Se luptă cu tentaţia de a trage 
asupra țintei în mișcare și, cu un efort considerabil de voinţă, 
ridică degetul de pe trăgaci. 

Antilopa ajunse la zidul de mărăcini și, cu o clipă înainte să se 
facă nevăzută, se opri brusc să-și vâre capul într-una dintre 
tufele pitice. Stând cu o parte a corpului înspre Nicholas, începu 
să ronţăie smocurile frunzelor noi, de un verde palid. Capul 
animalului era ascuns, așa că trebui să renunţe la intenţia de a 
trage cum plănuise. Cu toate acestea, umărul îi rămăsese 
expus. Reușea să distingă conturul clar al omoplatului de sub 
pielea ce lucea brun-arămiu. Dik-dik-ul era ușor întors într-un 
unghi ce facilita pătrunderea unui glonţ în inima adăpostită jos, 
în spatele umărului. 

Fără să se grăbească, potrivi reticulul lunetei exact în locul 
acela și apăsă pe trăgaci. 

Glonţul șfichiui prin aerul înăbușitor și antilopa pitică țâșni în 
înalturi, coborând la sol gata de fugă. Glonţul solid nu o izbise cu 
destulă forță ca să o răpună. Cu capul plecat, aceasta gonea 
fără ţintă, reacţia tipică declanșată de un glonţ în inimă. Dik-dik- 
ul era deja mort, alergând doar datorită ultimelor rămășițe de 
oxigen din sânge. 

— O, nu! Nu în partea aia! strigă Nicholas, sărind în picioare. 


182 


Micuța creatură gonea direct spre buza de piatră. Făcu un salt 
orbește, în gol, și se rostogoli în cădere, dispărând din ochii lor, 
undeva la șaizeci de metri în prăpastia râului Dandera. 

— Ce noroc rupt în fund! sări Nicholas peste tufișul care-i 
ascunsese și alergă la buza prăpastiei. 

Royan îl urmă și iscodiră amândoi cu privirea hăul amețitor. 

— Uite-l! arătă ea. 

— Da, îl văd, confirmă. 

Cadavrul zăcea chiar sub ei, prins pe o insuliță de piatră în 
mijlocul apelor. 

— Ce-ai de gând? întrebă ea. 

— O să trebuiască să cobor să-l culeg de-acolo. 

Se îndreptă și se îndepărtă de margine: 

— Din fericire, e încă devreme. Avem timp berechet să 
terminăm treaba până se întunecă. O să mă duc înapoi, în 
tabără, să aduc frânghie și niște ajutoare. 


t Capitolul 35 


Se făcuse amiază până să se întoarcă, însoţiţi de Boris, de 
ambii gonaci ai acestuia și de doi jupuitori. Aduseseră cu ei 
patru colaci de frânghie de nailon. 

Nicholas se aplecă peste creastă și răsuflă ușurat: 

— Ce bine, cadavrul e încă acolo! Mi-l și imaginam măturat de 
ape. 

li supraveghe pe gonaci în timp ce desfăceau frânghia și o 
desfășurau pe toată întinderea poieniţei. 

— O să avem nevoie de doi colaci ca ăștia să ajungem până 
jos, estimă el și li se alătură, dându-și osteneala să lege și să 
verifice personal nodul. 

Măsură înălțimea hăului, lăsând capătul frânghiei în jos, până 
ce atinse suprafața apei, și trăgând-o apoi să o măsoare 
întinzând larg braţele. 

— Treizeci de stânjeni. 55 de metri. N-o să pot să escaladez 
așa o înălțime, îi spuse lui Boris. Tu și cu oamenii tăi o să 
trebuiască să mă trageţi în sus. 

Ancoră capătul frânghiei cu un nod de parâmă de trunchiul 
unui rug vânos, după care o mai testă o dată, cu meticulozitate, 


183 


punându-le pe toate cele patru ajutoare să tragă de ea la 
unison. 

— Asta ar trebui să fie de ajuns, își dădu cu părerea, 
rămânând doar în cămașă și în pantalonii scurţi kaki și 
desfăcându-și ghetele. 

La buza stâncii, se lăsă pe spate, cu frânghia aruncată pe 
umăr și cu un capăt între picioare, în stilul clasic în alpinism. 

— Acum o să-mi iau zborul și cu Dumnezeu înainte! zise și 
făcu un salt cu spatele în prăpastie. 

Controla căderea permițând frânghiei să îi alunece peste 
umăr, punând frână cu o întoarcere din coapsă, legănându-se ca 
un pendul și izbind cu ambele picioare în peretele de stâncă, să 
se desprindă. Se lăsă iute în jos, până când dădu cu tălpile de 
torentul de apă și curentul îl făcu să se învârtă la capătul funiei. 
Mai avea doar câţiva metri până la colţul de stâncă pe care 
zăcea dik-dik-ul și se văzu nevoit să se lase să cadă în apă. 
Ținând capătul frânghiei între dinţi, înotă scurta distanţă rămasă 
cu un craul furios, reușind cu greu să ţină piept curentului care îl 
mătura la vale. 

Se târî pe insulă și rămase câteva minute să-și tragă sufletul, 
înainte să admire minunăţia de animal ucis de mâna lui. Încercă 
sentimentul familiar de melancolie amestecată cu vină în timp 
ce îi mângâia spatele lucios și-i examina capul perfect, cu acel 
proboscis extraordinar. Numai că nu era vreme nici pentru 
regrete, nici pentru mustrări de conștiință. 

Făcu pachet dik-dik-ul, legându-i zdravăn toate cele patru 
picioare laolaltă, apoi se dădu înapoi și își ridică privirea. Vedea 
chipul lui Boris îndreptat cercetător spre el. 

— Ridică-l! răcni el și trase de trei ori de funie, dând semnalul 
convenit. 

Gonacii erau ascunși vederii lui, dar porţiunea întinsă de 
frânghie se scurtă, iar dik-dik-ul dispăru de pe insuliță și se 
ridică în salturi pe peretele prăpastiei. Nicholas îl urmărea 
neliniștit. La un moment dat, când carcasa parcursese o treime 
din drumul până în vârf, frânghia păru să se blocheze, dar apoi 
se eliberă și își continuă unduirea spre culme. 

În cele din urmă, dik-dik-ul dispăru din raza lui vizuală și urmă 
o pauză lungă, până ce capătul funiei fu lăsat peste buza 
prăpastiei. Boris avusese destulă minte să lege de ea o piatră 
rotundă, de mărimea unui cap de om, și acum stătea aplecat 


184 


peste margine, urmărind toată operaţiunea și arătându-le 
oamenilor săi cum să controleze coborârea. 

Când capătul funiei de care era atârnată greutatea atinse 
suprafața apei, Nicholas văzu că nu ajungea până la ea. Din 
vârf, Boris începu să balanseze frânghia, până când capătul 
acesteia pendulă îndeajuns de aproape, ca Nicholas s-o înșface. 
Cu un nod de parâmă, Nicholas făcu o buclă la capătul sforii și o 
lăsă să-i alunece sub braţe, după care ridică privirea spre Boris. 

— Ridicaţi! răcni el și trase de trei ori de funia ce se balansa 
încoace și-ncolo. 

Frânghia se întinse și bărbatul se desprinse de la pământ, 
începându-și ascensiunea într-o serie de smucituri și salturi în 
spirală. Pe măsură ce se înălța, peretele bombat al hăului se 
arcuia în întâmpinarea sa, până când Nicholas izbuti să își facă 
vânt sprijinindu-și picioarele goale de stâncă și să oprească 
mișcarea de rotire de la capătul funiei. Se afla la cincisprezece 
metri de vârful stâncii când, dintr-odată, se opri și rămase 
bălăngănindu-se neajutorat lângă peretele de stâncă. 

— Ce se-ntâmplă? strigă la Boris. 

— Funia naibii s-a blocat! urlă drept răspuns Boris. Vezi tu 
unde s-a oprit? 

Nicholas se uită cu atenţie în sus și își dădu seama că 
frânghia se blocase într-o fisură din perete, aceeași, probabil, 
care aproape că stopase ascensiunea d/k-dik-ului. Numai că 
greutatea lui o întrecea de cinci ori pe cea a micuței antilope și 
silise funia să intre mult mai mult în adâncul crăpăturii. 

Stătea suspendat în aer, cu o râpă de aproape treizeci de 
metri căscată sub el. 

— Încearcă să te învârţi și să te desprinzi! îi strigă Boris. 

Ascultător, Nicholas trase un picior în perete și se roti pe 
funie, încercând să o descurce. Se chinui până când broboanele 
de sudoare îi inundară ochii și funia îi ajunse în came, la 
subsuori. ` 

— Nu merge, răcni înapoi spre Boris. Incearcă s-o tragi cu 
forța! 

Urmă o pauză, apoi văzu cum, deasupra despicăturii, frânghia 
se întinde ca o bucată de fier, trasă cu toată forța de cinci 
bărbaţi zdraveni. Îi auzea pe gonaci scandând în cor, după cum 
obișnuiau să facă la muncă, în timp ce își uneau forţele să tragă 
de funie. 


185 


În partea lui, nu se clintea nimic. Era blocată zdravăn și știa 
că nu puteau să ajungă la niciun rezultat așa. Se uită în jos. Apa 
părea să fie la o distanţă mult mai mare de treizeci de metri. 

„Viteza limită suportată de corpul uman e de 250 de kilometri 
pe oră, recapitulă el. La viteza aceea, apa era ca de beton. „N-o 
să ajung la viteza aia când o să lovesc apa, nu?”, încercă să își 
insufle curaj. 

Se uită din nou în sus. Bărbaţii din vârful stâncii încă trăgeau, 
cu toată forța de care erau în stare. Chiar în acel moment, unul 
dintre toroanele din care era împletită funia de nailon se reteză 
de marginea ascuţită a fisurii de piatră și începu să se 
descolăcească, precum o râmă lungă și verde. 

— Nu mai trageţi! strigă Nicholas. Opriţi-vă cu trasul! 

Dar Boris nu se mai vedea nicăieri; se alăturase oamenilor în 
efortul de a-l scoate de-acolo. 

Un al doilea toron se desprinse și porni să se despletească. Nu 
se mai ţinea acum decât de o singură bucată de funie. 

Işi dădea seama că legătură putea să se rupă în orice clipă: 

— Boris, ticălos neîndemânatic, nu mai trage! 

Insă vocea nu ajunse până la urechile rusului când, cu un 
zgomot ca acela făcut de deschiderea unei sticle de șampanie, 
se desprinse și cel de-al treilea și ultim toron din funie. 

Cădea în gol, capătul desprins al funiei retezate fluturându-i 
pe deasupra capului. Işi ridică brațele drept în sus, ca să își 
stabilizeze zborul, și își întinse picioarele cât putu, 
transformându-și corpul într-o săgeată care să lovească apa 
întâi cu picioarele. 

Gândul îi fugi la insula de sub el. Urma să scape de colții ei de 
piatră roșie sau avea să se zdrobească de ea și să-și frângă 
toate oscioarele de la brâu în jos? Nu îndrăznea să se uite în jos, 
ca să nu își strice echilibrul și să nu facă tumbe în aer. Dacă 
izbea apa cu burta, risca să își rupă coastele sau să-și fractureze 
șira spinării. 

Măruntaiele păreau să-i fie băgate cu forța în gât de viteza 
căderii și trase o ultimă gură de aer în plămâni, înainte de a lovi 
suprafața apei cu picioarele. Forța impactului fu cutremurătoare; 
se transmise de-a lungul șirei spinării, până în partea din spatele 
craniului, astfel încât dinţii îi clănţăniră și stele luminoase îi 
apărură în faţa ochilor. Râul îl înghiţi lacom. Se ducea tot mai în 
adânc, însă cu atâta repeziciune că, atunci când se izbi de 


186 


fundul stâncos, picioarele i se zguduiră până la șolduri. Își simţi 
genunchii cedând sub presiune și se gândi că își rupsese ambele 
picioare. 

Impactul îi golise plămânii de aer și abia când se desprinse de 
fundul apei, disperat să dea de aer, realiză, ușurat, că picioarele 
îi erau intacte. Țâșni la suprafaţă, horcăind și tușind, și văzu că 
trecuse pe lângă insuliță la o distanţă egală cu lungimea 
corpului său. Oricum, curentul îl târâse deja la o bună bucată de 
ea. 

Călcând apa în torentul ce gonea neobosit, își scutură 
picăturile din ochi și se uită rapid de jur împrejur. Pereţii 
prăpastiei goneau pe lângă el și estimă viteza cu care era târât 
la zece noduri - destul de repede ca să-și rupă oasele, dacă se 
lovea de vreo stâncă. In timp ce aceste gânduri îi treceau prin 
minte, o altă insuliță îi fulgeră prin fața ochilor, de data asta 
destul de aproape ca să o atingă. Se roti pe spate și-și împinse 
picioarele în față, gata să pareze, în caz că era aruncat spre 
vreo altă stâncă ieșită din valuri. 

„O să ai parte de tot tacâmul, își zise mohorât. Nu există 
decât o cale de ieșire - să duci la bun sfârșit călătoria.” 

Se străduia să calculeze cât de sus era de punctul în care râul 
ieșea din prăpastie prin arcul de piatră roz, cât de mult mai avea 
de înotat. 

„Cinci sau șase kilometri, cel puţin, și râul are o cădere de 
aproape 300 de metri. In faţă mă așteaptă mai mult ca sigur 
viituri și, probabil, cascade, hotărî el. După cum se vede, 
perspectiva nu e prea plăcută. Aș zice că am o șansă din trei să 
scap fără să las amintire ceva piele cu carne pe pietrele de aici.” 

Işi ridică privirea. Pereţii se înclinau spre interior, astfel că, în 
unele locuri, aproape se întâlneau deasupra capului său. Nu se 
zărea decât o fâșie îngustă de cer albastru, iar adâncimile erau 
jilave și posomorâte. De-a lungul veacurilor, râul erodase stânca 
pe măsură ce își croise drum. 

„Ce noroc chior că e anotimpul secetos! Cum o fi pe-aici când 
vin ploile?” se întrebă. Se uită în sus, la urmele gravate în piatră 
de potopul de apă, la cinci-șase metri deasupra capului său. 

Cutremurându-se la vederea imaginii, își cobori din nou 
privirea, concentrându-se asupra râului dinaintea sa. Își 
recăpătase deja suflul și acum își studia corpul căutând 
eventuale răni. Cu mare ușurare, decise că, în afară de niște 


187 


julituri și de ceea ce părea să fie un genunchi scrântit, nu avea 
nicio altă rană. Toate membrele răspundeau la comenzi și, când 
înotă câteva lungimi de braț în lateral, ca să evite un alt pinten 
de rocă, până și genunchiul suferind lucră destul de bine, ca să-l 
scoată din încurcătură. 

Treptat, deveni conștient de un alt zgomot, nou, în canion. 
Era un muget mocnit, ce creștea în intensitate pe măsură ce el 
cobora în viteză. Pereţii prăpastiei se aruncau unul înspre 
celălalt, trecătoarea îngustă se micșora și mai tare, iar potopul 
dădea semne că accelerează pe măsură ce era tot mai 
comprimat și mai zăgăzuit. Zgomotul apei crescu rapid într-un 
bubuit ce reverbera în tot canionul. 

Nicholas se  rostogoli și înotă din toate puterile de-a 
curmezișul curentului, până ajunse la cel mai apropiat perete de 
stâncă. Încerca să găsească un punct de sprijin, un loc de care 
să se ţină, însă piatra era netedă și lustruită de râu. li aluneca 
de sub mâinile disperate să se prindă și râul îi mugea în cap. 
Vedea suprafeţele din jurul său netede și plate, asemenea 
sticlei. Precum un cal ce-și lasă urechile pe spate înainte să-și 
adune forțele înaintea unei sărituri, râul simţise ce-i stătea 
înainte. 

Nicholas își luă avânt de lângă peretele de piatră, ca să 
încerce să-și facă loc de manevră, și își întinse, încă o dată, 
picioarele în direcţia curentului. Brusc, aerul explodă sub el, 
proiectându-l în spaţiu. Peste tot, apa spumegândă și albă 
invada aerul și bărbatul își pierdu echilibrul, trezindu-se aruncat 
ca o frunză în vârtejul torentului. Căderea părea să ţină o 
veșnicie, făcându-i stomacul să se prăvale asupra coastelor. 
Apoi, încă o dată, fu izbit cu forță și împins mult în adâncuri. 

Se luptă să se ridice și sparse undele, cu răsuflarea 
șuierându-i în gât. Printre șiroaiele ce îi acopereau ochii, văzu că 
era prins într-un vârtej de apă, în cazanul de stâncă de sub 
cascadă. Apele se rostogoleau și se învolburau, răsucindu-se 
spre sine într-un menuet maiestuos. 

Când se întoarse, zări mai întâi panglica înaltă de apă albă a 
cascadei prin care făcuse tumbe și-apoi, continuând să se 
rotească, ieșirea îngustă din bazin, prin care râul își relua cursul 
nebun în jos. Dar, pentru moment, era în siguranţă, înconjurat 
de liniște aici, în partea opusă a vâltorii de sub cascadă. 
Curentul îl împingea către una din laturile bazinului, aproape de 


188 


jgheabul cascadei. Întinse mâna și găsi ca sprijin o tufă de ferigă 
acoperită de mușchi, ce creștea într-o crăpătură din perete. 

Aici, în sfârșit, avea o șansă să se odihnească și să analizeze 
situaţia în care se afla. Nu îi trebui mult totuși să realizeze că 
singura cale de ieșire era să urmeze cursul râului și să își asume 
riscul de a înfrunta primejdiile necunoscute ce îl așteptau jos. 
Putea să se aștepte la viituri, dacă nu chiar la un alt set de 
cascade, asemenea celei care își tuna furia undeva, în 
apropierea lui. 

Dac-ar avea o cale să escaladeze peretele! Se uită în sus, dar 
speranţele i se năruiră când văzu lespedea ce forma un acoperiș 
de catedrală în înalturi. 

Pe când examina încă peretele de deasupra capului său, ceva 
îi atrase atenţia: ceva prea regulat și ordonat ca să fie creat de 
natură. Un șir dublu de semne întunecate străbătea vertical 
peretele de stâncă, începând de la suprafaţa apei și urcând pe 
zid până la marginea lui, la aproape șaizeci de metri deasupra. 
Renunţă să se mai ţină de tufa de ferigă și înotă câinește până 
la locul unde semnele se îmbinau cu apa. 

Când ajunse la ele, își dădu seama că erau nișe, tăiate în 
patrate cu latura de zece centimetri. Cele două șiruri se aflau la 
o distanţă ce întrecea de două ori lungimea brațelor lui 
desfăcute, cele de pe un șir aliniindu-se perfect, pe orizontală, 
cu vecinele lor de pe cel de-al doilea șir. 

Vârând mâna în cea mai apropiată deschizătură, descoperi că 
era atât de adâncă, încât îi încăpea braţul până la cot. Această 
deschizătură, fiind sub nivelul apei, era netedă și erodată, dar, 
uitându-se la cele aflate mai sus, pe perete, deasupra semnului 
lăsat de apă, observă că își păstraseră mult mai bine forma: 
marginile erau ascuţite și drepte. 

„Dumnezeule, cât de vechi trebuie să fie ca să ajungă atât de 
erodate? Se minună. Și cum naiba a ajuns careva acolo, jos, să 
le taie?” 

Stătea agăţat de nișa din imediata lui apropiere și studia 
tiparul de pe zidul de piatră. „De ce s-ar înhăma cineva la atâta 
amar de muncă? - nu îi trecea prin minte niciun motiv sau ţel 
pentru așa ceva. Cine a trudit aici? De ce-ar fi vrut să facă asta, 
aici, în apă?” Era o taină ce îl intriga. 

Apoi, deodată, atenţia îi fu atrasă de altceva. Era o adâncitură 
circulară în stâncă, săpată cu precizie între cele două șiruri de 


189 


nișe și deasupra semnului ce marca fluxul. De jos, părea perfect 
rotundă - o altă formă ce nu putea fi naturală. 

Mai înotă prin jur, străduindu-se să ajungă într-o poziţie din 
care să aibă o perspectivă mai clară asupra semnului. Semăna 
cu un soi de gravură în piatră, o placă ce îi amintea foarte mult 
de semnele întâlnite pe lespezile negre ce stau de-o parte și de 
alta a Nilului, sub prima cataractă de la Assuan, plasate acolo în 
antichitate, ca să măsoare nivelul de inundație al fluviului. 
Numai că lumina era prea slabă și unghiul prea ascuţit ca să fie 
sigur că era un semn făcut de mâna omului, fără sa-și mai pună 
problema sa recunoască sau să citească inscripţia sau literele ce 
erau, probabil, încorporate în formă. 

Sperând să descopere o metodă să urce mai aproape de 
semn, încerca să se folosească de nișe ca elemente de 
susținere. Cu un efort considerabil, sprijinindu-se cu mâinile și 
picioarele de ele, izbuti să se ridice din apă. Numai că distanţa 
dintre acestea era prea mare și căzu înapoi cu un plescăit, 
înghițind și mai multă apă. 

„Uşurel, flăcăule, mai trebuie să și înoţi să scapi de-aici! N-are 
rost să-ţi irosești puterile. O să vii altă dată, să studiezi mai cu 
atenţie ceea ce ai tu impresia că se ascunde aici.” 

Abia atunci își dădu seama că era aproape să clacheze. Apa 
ce venea din munţii Choke era rece, purtând amintirea zăpezilor 
de pe înălțimi. Tremura așa de tare, că îi clănțăneau dinţii. 

„Nu mai ai mult până la hipotermie. Trebuie să ieși de-aici, 
acum, cât încă te mai ţin puterile.” 

Cu inima îndoită, se îndepărtă de peretele de stâncă și înotă 
spre deschizătura îngustă prin care râul Dandera își continua 
goana neobosită în căutarea fluviului-mamă, Nilul. Simţea cum e 
luat de curent și purtat mai departe, așa că se opri din înotat și 
se lăsă în voia valurilor. 

„Caruselul diavolului!, își zise. Tot mai jos și mai jos, și nimeni 
nu știe unde se oprește.” 

Primul set de viituri îl lăsă fără vlagă. Păreau să nu se mai 
sfârșească, dar, în cele din urmă, îl vărsară în cursul unei ape 
mai domoale, ceva mai jos. Nicholas pluti pe spate, profitând din 
plin de pauza aceasta, și se uită în sus. Era foarte puţină lumină 
deasupra, căci cei doi pereţi de stâncă aproape se împreunau. 
Aerul era jilav, întunecat și puţea a lilieci. Numai că nu avea 
vreme să cerceteze împrejurimile fiindcă, încă o dată, râul 


190 


începu să bubuie în faţa lui. Se pregăti mental pentru asaltul 
apelor învolburate și își continuă alunecarea către următoarea 
cascadă abruptă. 

După o vreme, pierdu șirul cataractelor cărora le 
supravieţuise sau al distanţei parcurse. Ducea o luptă constantă 
împotriva durerii din plămânii plini de apă, din mușchii întinși și 
din încheieturile mult prea încercate. Râul îl făcuse zob. 

Brusc, lumina se schimbă. După bezna de la baza pereţilor 
înalţi, acum era ca și cum i-ar fi băgat cineva o lanternă în ochi; 
mai mult, simțea cum forța și ferocitatea apelor scade. Işi 
îngustă ochii să privească lumina puternică a soarelui, apoi se 
uită în urmă și văzu că trecuse pe sub arcul din piatră roz în 
partea cunoscută a râului, pe care o explorase cu Royan. 
Deasupra lui, se apropia podul suspendat împletit din sfoară; îi 
mai rămăsese suficientă forţă să înoate încet către plaja micuță, 
cu nisip alb, de sub pod. 

Una dintre funiile uzate și scămoșate se legăna la suprafața 
apei și el izbuti să o apuce, în trecere, și să își facă vânt cu ea 
până pe plajă. Vru să se târască pe mal cu tot corpul, dar se 
prăbuși cu faţa în nisip și vomită toată apa pe care o înghiţise. 
Era așa de bine - doar să poată sta întins, fără efort, și să se 
odihnească. Jumătatea inferioară a corpului îi era cufundată încă 
în apă, dar el nu mai avea nici puterea, nici dorința să se tragă 
cu totul la mal. 

„Sunt viu”, se minună și căzu într-o stare între somn și 
inconștiență. 


t Capitolul 36 


Nu știa de cât timp zăcea așa, dar, când simţi o mână 
scuturându-l de umăr și o voce care îi vorbea încet, se enervă că 
îi era deranjat somnul. 

— Effendi, treziţi-vă! Vă caută. Frumoasa Woizero vă caută. 

Cu un efort uriaș, Nicholas se trezi și se ridică pe jumătate. 
Tamre stătea îngenuncheat deasupra lui, râzând și dând energic 
din cap. 

— Vă rog, effendi, veniţi cu mine! Woizero vă caută pe malul 
celălalt al râului. Plânge și vă strigă, îi zise Tamre. 


191 


Era singura persoană întâlnită vreodată de Nicholas care 
izbutea să arate îngrijorat și să râdă în același timp. Nicholas se 
uită dincolo de silueta acestuia și deduse că era, probabil, după- 
amiaza târziu, căci soarele zăcea, mare și roșu, pe buza 
povârnișului. 

Rămânând încă pe nisip, Nicholas își inspectă corpul, să facă 
inventarul rănilor. Îl dureau toţi mușchii, iar picioarele și braţele 
îi erau julite și învinețite, dar nu detectă niciun os rupt. Și, cu 
toate că simţea o umflătură moale într-o parte a capului, acolo 
unde îl „mângâiase” o piatră, mintea îi era limpede. 

— Ajută-mă să mă ridic! îi porunci lui Tamre. 

Băiatul își puse umărul sub braţul lui Nicholas, acolo unde îl 
rosese funia, și îl săltă în picioare. Cei doi se chinuiră să 
traverseze malul, înspre potecă, și apoi șontâcăiră pe podul ce 
se legăna. 

Abia ajunseră pe malul celălalt, că îi întâmpină un strigăt 
bucuros, venit de aproape: 

— Nicky! O, slavă Domnului! Eşti teafăr! 

Royan cobori în goană poteca și își aruncă braţele în jurul lui. 

— Am fost înnebunită. Am crezut că... se întrerupse și se 
îndepărtă la un braţ distanţă, ca să îl privească. Te simţi bine? 
Mă aşteptam să-ţi găsesc trupul zdrobit... 

— Doar mă cunoşti, rânji la ea, încercând să nu șchiopăteze, 
înalt ca bradu' și tare ca fieru'. Nu scapi tu așa ușor de mine. 
Am făcut toată tevatura asta ca să capăt o îmbrățișare de la 
tine. 

Ea îi dădu drumul în grabă. 

— Să nu-ţi faci speranţe deșarte. Sunt blândă cu toți câinii 
bătuţi de soartă și cu alte necuvântătoare oropsite, îl asigură pe 
un ton rece, contrazis însă de zâmbetul plin de căldură. Oricum, 
mă bucur că ești întreg, Nicky! 

— Unde e Boris? 

— Te caută cu oamenii lui pe mal, mai jos. Cred că abia 
așteaptă să-ţi descopere cadavrul. 

— Ce-a făcut cu d/k-dik-ul meu? 

— E clar că n-ai nimic, dacă asta-i problema ta. Jupuitorii l-au 
dus în tabără. 

— La dracu'! Trebuie să supraveghez personal jupuirea și 
pregătirea trofeului. O să-și bată joc de el! 

Își puse braţul pe umărul lui Tamre: 


192 


— Hai, băiete! Să vedem dacă putem s-o luăm la trap mărunt. 
t Capitolul 37 


Nicholas știa că, din cauza căldurii înăbușitoare, cadavrul 
micuței antilope urma să se descompună rapid și părul avea să 
cadă de pe pielea netăbăcită, dacă nu era tratată imediat. 
Fusese și-așa lăsată de izbeliște prea mult timp, iar pregătirea 
unei piei în vederea împăierii întregului corp era o operaţiune 
tare migăloasă, care necesita îndemânare. 

Se lăsase deja întunericul când intrară șchiopătând în tabără. 
Nicholas strigă după jupuitori în arabă: 

— Ya, Kif! Ya, Salin! 

Când aceștia sosiră în fugă din colibele lor, îi întrebă neliniștit: 

— Aţi început? 

— Nu încă, effendi. Am luat întâi masa. 

— O dată-n viaţă, lăcomia devine o virtute. Să nu vă atingeţi 
de animal până nu apar! Până vin, aduceți una dintre lămpile cu 
gaz! 

Se îndreptă poticnindu-se către adăpostul său, pe cât de 
repede îi permiteau rănile. Acolo, se dezbrăcă și își unse toate 
zgârieturile și rosăturile cu antiseptic, își aruncă pe el niște 
haine curate, scotoci prin geantă până găsi ruloul de pânză în 
care ţinea cuţitele și se grăbi în coliba care fusese pregătită 
pentru jupuirea antilopei. 

La lumina puternică a lămpii cu butan, abia terminase de 
făcut primele incizii în partea interioară a picioarelor și burții dik- 
dik-ului, când Boris împinse ușa colibei: 

— Ai făcut o baie bună, englezule? 

— M-a înviorat, multam de întrebare, zâmbi Nicholas. Nu 
trebuie să mă aştept să-ţi înghiţi vorbele pe care le-ai spus 
despre dik-dik-ul meu vărgat, nu-i așa? întrebă pe un ton blajin. 
Nu există așa soi de animal, cred c-ai zis. 

— Arată ca un şobolan. Un adevărat vânător nu-și pierde 
vremea cu așa o porcărie, replică maiestuos Boris. Acuma, că ți- 
ai prins șobolanul, putem să ne întoarcem la Addis, englezule? 

— Te-am plătit pentru trei săptămâni. E safariul meu. Plecăm 
atunci când spun eu, îl informă Nicholas, la care Boris mormăi 
ceva nedeslușit și se retrase. 


193 


Nicholas lucra cu repeziciune. Avea cuțite cu un model 
special, care să îi ușureze munca fără să afecteze fineţea, pe 
care le ascuţțea la intervale regulate cu un baton ceramic, până 
când instrumentele puteau să reteze firele de păr de pe braţul 
bărbatului la cea mai mică atingere. A 

Picioarele trebuiau jupuite cu tot cu copitele micuţe. Inainte 
să sfârșească cu această etapă, o altă siluetă își făcu apariţia în 
adăpost. Era înveșmântată într-o shamma preoțească și pe cap 
purta o basma, așa că, până să deschidă gura, Nicholas nu îl 
recunoscu pe Mek Nimmur. 

— Am auzit că iar ţi-ai căutat-o cu lumânarea, Nicholas! Am 
venit să mă asigur că n-ai păţit nimic. Se zvonea la mânăstire că 
te-ai fi înecat, dar eu știam că așa ceva e imposibil. Nu mori tu 
atât de repede. 

— Sper să ai dreptate, Mek, râse la el Nicholas. 

Mek se lăsă pe vine în fața lui: 

— Dă-mi și mie un cuţit să te ajut să termini copitele. O să 
meargă mai repede dacă te ajut. 

Fără să comenteze, Nicholas îi pasă unul dintre cuțite. Știa că 
Mek era în stare să jupoaie copitele, pentru că el îi împărtășise 
arta aceasta, cu mulţi ani în urmă. Dacă lucrau amândoi la 
blăniță, avea să meargă totul mult mai iute. Cu cât desprindeau 
mai repede pielea, cu atât scădea riscul ca aceasta să se strice. 

Işi îndreptă atenţia spre cap. Asta era partea cea mai delicată 
a întregii operaţiuni. Pielea trebuia desfăcută asemenea unei 
mănuși, iar pleoapele, buzele și nările să fie dezlipite din 
interior. Urechile erau, probabil, cel mai greu de desprins într-o 
singură bucată de pe cartilaj. Lucrau de ceva vreme într-o liniște 
prietenoasă, când Mek rupse tăcerea: 

— Cât de bine îl cunoști pe rusul tău, Boris Brusilov? se 
interesă. 

— L-am văzut prima dată când am coborât din avion. Mi l-a 
recomandat un prieten. 

— Înseamnă că nu-i un prieten prea bun, ridică Mek privirea, 
cu o expresie cumplită în ochi. Am venit să te avertizez asupra 
lui, Nicholas! 

— Te ascult, spuse încet Nicholas. 

— În '85, am fost capturat de ticăloșii lui Mengistu. M-au ţinut 
în închisoarea Karl Marx, de lângă Addis. Brusilov era unul dintre 
anchetatorii de-acolo. Pe-atunci, făcea parte din KGB. Metoda lui 


194 


favorită era să introducă furtunul de presiune de la compresor în 
anusul persoanei pe care o interoga și să dea drumul la robinet. 
Omul se umfla ca un balon, până când îi explodau matele. 

Se opri din povestit când dădu ocol mesei, să se ocupe de 
cealaltă copită a antilopei: 

— Am evadat înainte să apuce să mă interogheze. S-a retras 
din activitate când a fugit Mengistu și s-a apucat de vânătoare. 
Nu știu cum a convins-o pe Woizero Tessay să se mărite cu el, 
dar, din câte îl cunosc eu, îmi imaginez că nu i-a dat de ales. 

— Bineînţeles că aveam și eu unele bănuieli, mărturisi 
Nicholas. 

După asta, lucrară în liniște, până când Mek șopti: 

— Am venit să-ţi spun că s-ar putea să fiu nevoit să-l ucid. 

Nu mai spuse niciunul nimic, până ce Mek nu termină toate 
copitele și se ridică: 

— În vremurile de azi, Nicholas, viaţa nu mai e sigură. Dacă o 
să fiu nevoit să plec fără să pot să-mi iau rămas-bun, e bine să 
știi că există cineva în Addis care o să-mi transmită un mesaj, 
dacă ai nevoie de mine. Este colonelul Maryam Kidane, de la 
Ministerul Apărării. Îmi e prieten. Numele meu de cod e 
„Rândunica”. O să știe despre cine vorbești. 

Se îmbrăţișară în grabă. 

— Rămâi cu Dumnezeu! mai zise Mek și ieși pe furiș din 
colibă. 

Noaptea înghiţi silueta ascunsă în robă și Nicholas rămase 
mult timp în prag; se întoarse să-și termine treaba după destul 
de mult timp. 

Se făcuse târziu când sfârși de frecat fiecare centimetru de 
piele cu un amestec de sare grunjoasă și unsoare de Kabra, ca 
să o curețe și să o protejeze de ravagiile gândacului de slănină 
și de alte insecte și bacterii. În cele din urmă, o întinse pe 
podeaua colibei, cu partea umedă în sus, și mai puse sare în 
zonele unde era piele crudă. 

Pereții colibei erau dublaţi cu o plasă de metal, împletită, care 
să ţină hienele la distanţă. O asemenea creatură blestemată 
putea să înghită pe nemestecate blănița, în câteva secunde. Se 
asigură că ușa era închisă cu sârmă și-abia după aceea luă 
lampa și se duse la bucătărie. Ceilalţi mâncaseră și se culcaseră 
de câteva ore bune, dar Tessay îi lăsase cina în grija bucătarului 


195 


etiopian. Nu-și dăduse seama cât îi e de foame până nu simți 
mirosul îmbietor al bucatelor. 


t Capitolul 38 


În dimineaţa următoare, Nicholas era atât de înțepenit, că 
șontăcăi ca un moșneag până la coliba unde lăsase pielea 
animalului. O verifică pe aceasta mai întâi și mai puse sare pe 
ea, apoi le dădu poruncă lui Kif și Salin să îngroape craniul dik- 
dik-ului într-un mușuroi de furnici, ca să le permită insectelor să 
înlăture surplusul de carne și să curețe cutia craniană. Prefera 
această metodă celei de fierbere a țestei. 

Multțumit că trofeul se păstra în condiţii bune, cobori la masă, 
unde Boris îl întâmpină binedispus: 

— Așa, englezule! Acum plecăm spre Addis, da? Nu mai avem 
nimic de făcut aici. 

— O să rămânem să facem fotografii la serbarea Timkat de la 
mânăstire, îl anunţă Nicholas. Și, după asta, s-ar putea să vreau 
să vânez antilopa lui Menelik. Cine știe? Ti-am mai spus: plecăm 
atunci când spun eu. 

Boris se arătă nemulțumit: 

— Ești nebun, englezule! De ce vrei să stai în căldura asta 
înăbușitoare și să te uiţi la oamenii ăștia și la parascoveniile lor? 

— Azi mă duc la pescuit și mâine ne uităm la Timkat. 

— Da’ nu ai undiță, protestă Boris, dar Nicholas își deschise 
ruloul mic de pânză, ce nu depășea dimensiunile unei poșete de 
damă, și îi arătă cele patru piese componente ale unei undițe 
Hardy Smuggler cuibărite confortabil înăuntru. 

Se uită la Royan, aflată de partea cealaltă a mesei. 

— Vii cu mine să-mi ţii de urât? o întrebă. 

Urcară până la podul suspendat, unde Nicholas își fixă undița 
și legă o muscă în cârlig. 

— Vizitiul regal, ridică el insecta ca Royan să o poată admira. 
Peștii din toată lumea, din Patagonia până în Alaska, îl iubesc la 
nebunie. O să aflăm în curând dacă e la fel de popular și aici, în 
Etiopia. 

Ea îl urmări din vârful malului cum aruncă aţa, rotind-o în 
zbor, cârmind musca ușoară până în mijlocul apei și-apoi 
așezând-o cu blândeţe pe suprafaţa apei, astfel încât să 


196 


plutească domol pe undele vălurite. La a doua aruncare, se 
formă un vârtej sub muscă. Vârful undiţei se arcui brusc, 
mulineta scânci și Nicholas lăsă să-i scape un strigăt de bucurie: 

— Al meu ești, frumosule! ` 

Ea îl privea cu ochi îngăduitori de pe mal. In entuziasmul și 
emoția sa, era ca un băiețel. Zâmbi observând că rănile lui se 
vindecaseră în mod miraculos și că nu mai șchiopăta când 
alerga încoace și-ncolo pe marginea apei, jucându-se cu peștele. 
După zece minute, îl păcăli și-l prinse - strălucitor ca un lingou 
de aur proaspăt lustruit, lung cât braţul său, zbătându-se și 
mișcându-se înnebunit pe plajă. ă 

— Un pește galben, o anunţă triumfător. Colosal! Il facem 
mâine la micul dejun. 

Se sui pe mal și se prăbuși pe iarbă, lângă ea: 

— Pescuitul era doar o scuză să scap de Boris. Te-am adus 
pân-aici să-ţi povestesc ce am descoperit ieri. 

Arătă în sus, prin arcul de piatră roz de deasupra podului. Ea 
se ridică în cot și îl privi cu toată atenţia. 

— Sigur, n-am cum să-mi dau seama dacă are ceva de-a face 
cu cercetările noastre, dar cineva a muncit de s-a spetit pe-aici. 

Îi descrise nișele descoperite în peretele canionului: 

— Ajung de la buza coastei până la suprafaţa apei. Cele de 
sub semnul ce marchează fluxul au fost erodate serios de 
inundaţii. N-am reușit să ajung la cele de mai sus, dar, din ce- 
am putut să văd, au fost protejate contra vântului și a ploilor de 
forma concavă a peretelui, care stă ca un acoperiș de verandă 
deasupra lor. Par să fie neatinse, spre deosebire de cele de mai 
jos. 

— Și ce putem deduce din asta? întrebă ea. 

— Că sunt foarte vechi, răspunse el. Cu siguranţă, bazaltul e 
un material destul de rezistent. A fost nevoie de foarte mult 
timp ca apa să îl erodeze în halul ăla. 

— Ce rol crezi că au găurile? 

— Nu pot să spun cu siguranță, admise el. 

— S-ar putea să fi fost puncte de prindere pentru vreun soi de 
schelărie? presupuse ea, reușind să-l impresioneze. 

— Bine gândit! Se prea poate. 

— Ce altceva ar mai putea fi? 

— Modele rituale, sugeră el. Vreun motiv religios. 

Zâmbi ca răspuns la expresia ei de îndoială: 


197 


— Nu e o ipoteză prea convingătoare, de acord. 

— Bun, hai să ne concentrăm pe ideea schelelor. De ce-ar dori 
cineva să ridice un astfel de eșafodaj într-un asemenea loc? 
Lansă ea întrebarea și se întinse pe iarbă, rupse un fir și se 
apucă să îl ronțăie meditativ. 

El ridică din umeri: 

— Să ancoreze o scară sau o schelă cu care să aibă acces pe 
fundul prăpastiei? 

— Alt motiv? 

— Nu-mi trece prin minte. 

După un timp, ea clătină din cap. 

— Nici mie, recunoscu și scuipă firul de iarbă. Dacă ăsta e 
motivul, înseamnă că erau foarte porniţi pe treabă. Din ce mi-ai 
descris tu, pare să fie o structură masivă, făcută să suporte 
greutatea multor oameni sau a unor materiale grele. 

— În America de Nord, pieile roșii construiau platforme de 
pescuit deasupra cascadelor ca aceea, de pe care prindeau 
somonul în năvoade. 

— Au fost vreodată multe bancuri de pești prin apele astea? 
întrebă ea, la care el ridică din nou din umeri. 

— Nu poate să-ţi răspundă nimeni la întrebarea asta. Poate cu 
mult timp în urmă - cine știe? 

— Asta-i tot ce-ai văzut acolo? 

— Sus de tot, pe perete, aliniat cu precizie matematică între 
cele două șiruri de nișe din piatră, e ceva ce seamănă cu un 
basorelief. 

Ea se ridică dintr-un salt și îl fixă cu o privire avidă: 

— Ai văzut clar ce era? Era o inscripţie sau un desen? In ce stil 
era sculptat obiectul? 

— N-am avut atâta noroc. Era prea sus și lumina prea slabă. 
Nici măcar nu sunt sigur că nu era o formă dăltuită în piatră de 
natură. 

Dezamăgirea ei era vizibilă, însă, după o pauză, ea veni iar cu 
o întrebare: 

— Mai era și altceva’? 

— Da, râse el. Un potop de apă ce se mișca extrem de rapid. 

— Ce ne facem cu acest așa-zis basorelief al tău? vru să afle. 

— Nu mă încântă deloc ideea, dar va trebui să cobor acolo 
încă o dată și să mă uit cu atenţie. 

— Când? 


— Mâine-i Timkatul. Singura noastră șansă să intrăm în 
maqdas din catedrală. După asta, o să încropim un plan de 
explorare a defileului. 

— Suntem în criză de timp, Nicky, tocmai acum, când lucrurile 
au devenit interesante. 

— Poţi să repeţi asta! murmură el. 

Ea îi simţi răsuflarea pe buze, pentru că feţele le erau foarte 
apropiate, ca ale conspiratorilor sau ale îndrăgostiţilor, și-atunci 
își dădu seama de dublul sens al propriilor cuvinte. Sări în 
picioare și își scutură praful și firele răzlețe de iarbă de pe 
pantalonii albi: 

— Nu ai decât un pește cu care să saturi mulțimea. Dacă n-ai 
cumva o părere strălucită despre propria persoană, ai face bine 
să pui mâna să mai prinzi ceva. 


t Capitolul 39 


Doi debtera care fuseseră desemnaţi de abate să îi escorteze 
încercau să le croiască drum prin mulţime. Totuși, nu ajunseseră 
la primele trepte, că escorta fu înghițită de gloată și se pierdu. 
Nicholas și Royan se separară de ceilalţi ca un cuplu. 

— Stai lângă mine! îi spuse Nicholas lui Royan și o apucă 
hotărât de antebraț, în timp ce se folosea de propriul umăr ca 
să-și croiască drum. 

Firește că făcuse în așa fel încât să-i piardă pe drum pe Boris 
și pe Tessay, și planul mersese de minune. 

În cele din urmă, ajunseră într-un loc unde Nicholas reuși să 
se sprijine cu spatele de una dintre coloanele de piatră ale 
terasei, ca să nu fie strivit de puhoi. Royan nu era destul de 
înaltă să vadă pe deasupra capetelor bărbaţilor din faţa ei, așa 
că Nicholas o ridică pe balustrada scării și o postă ferm lipită de 
coloană. Ea se agăţă de umărul lui ca să se sprijine, pentru că în 
spatele ei se căsca hăul Nilului. 

Enoriașii intonau o incantaţie joasă, monotonă, în timp ce o 
duzină de grupuri băteau tobele și zornăiau din sistru. Fiecare 
grup se strânsese în jurul propriului patron, o căpetenie în 
veșminte splendide, care se adăpostea sub o umbrelă uriașă, în 
culori ţipătoare. 


Atmosfera de emoție și așteptare era aproape la fel de 
palpabilă ca și zăpușeala și duhoarea. Cu timpul, verva 
credincioșilor creștea și, pe măsură ce cântările deveneau tot 
mai sonore și mai ascuţite, mulțimea începu să se legene și să 
se onduleze, ca o singură fiinţă, asemenea unei amibe grotești, 
ce pulsa de vitalitate. 

Deodată, din interiorul catedralei, se auzi dangăt de clopote 
de alamă, căruia îi răspunseră imediat o sută de corni și de 
trompete. Din capul scărilor se ridică un nor de praf de pușcă 
când gărzile de corp ale căpeteniilor sloboziră salve de foc în 
aer. 

Unele erau înarmate cu puști automate, iar bubuitul de AK-47 
se amestecă astfel cu tunetul străvechilor flinte cu praf de pușcă 
pe care le foloseau localnicii. Nori de praf albastru pluteau peste 
congregație, iar gloanțele ricoșau din stâncă și se pierdeau 
deasupra defileului. Femeile zbierau și scoteau un sunet 
nepământesc, ce făcea sângele să-ți îngheţe în vine. Pe fețele 
bărbaţilor ardea focul fervorii religioase. Aceștia cădeau în 
genunchi și își înălţau mâinile în semn de adorare, cântând și 
implorând binecuvântarea lui Dumnezeu. Femeile își ţineau 
pruncii ridicaţi, în timp ce lacrimi de frenezie religioasă le 
brăzdau obrajii închiși la culoare. 

La poarta bisericii subterane își făcu apariţia o procesiune de 
preoţi și de călugări. In faţă veneau debtera, în veșminte lungi, 
albe, urmaţi de acoliţii care aveau să fie botezați în fluviu. 
Royan îl recunoscu pe Tamre, a cărui siluetă deșirată se înălța 
cu un cap deasupra băieţilor din jurul lui. li făcu semn cu mâna 
peste mulţime și atunci el o văzu și îi zâmbi sfios înainte să îi 
urmeze pe debtera pe poteca ce ducea la fluviu. 

Se lăsa deja noaptea. Adâncurile cazanului erau ascunse de 
umbre și, atârnat deasupra lui, era baldachinul purpuriu al 
cerului, împuns de primele stele luminoase. La capătul potecii 
ardea focul într-un vas de alamă. Când trecea pe lângă el, 
fiecare preot își vâra torta neaprinsă în flăcări și, de cum 
începea să pâlpâie, o ridica. 

Asemenea unui șuvoi de lavă topită, procesiunea de torţe 
aprinse porni să șerpuiască pe versant, preoţii incantând cu jale, 
iar tobele bubuind și trimițând ecouri până în peretele de stâncă 
de pe celălalt mal al fluviului. 


200 


În urma candidaţilor la botez, prin poarta de piatră își făcură 
ieșirea preoţii hirotonisiţi, în robe împopoţonate, purtând crucile 
de procesiune, din argint și alamă lucitoare, și steagurile din 
mătase brodată, cu scene ce înfățișau sfinţi în agonia martiriului 
și în extazul adoraţiei. Sunau din clopote și suflau în flaute, 
asudau și cântau până când nu li se mai vedea decât albul 
ochilor, încadrat de negrul fetelor. 

După ei, purtat de doi preoţi în cele mai somptuoase haine și 
cu toci înalte, încrustate cu nestemate, venea tabotul. Arca 
tabernaculului era acoperită cu o pânză stacojie ce atârna până 
la pământ, pentru că obiectul era prea sfânt ca să fie pângărit 
de ochii profanilor. 

Credincioșii se aruncară la pământ, cuprinși de un nou val de 
venerație paroxistică. Până și căpeteniile se prosternaseră pe 
pavajul murdar al terasei și unii dintre ei începură să plângă, 
sub impulsul fervorii religioase. 

Ultimul în această procesiune era Jali Hora, care nu mai purta 
coroana cu piatră albastră, ci o creaţie și mai strălucitoare, 
coroana de Bobotează, o masă de metal lucios și bijuterii false 
ce îţi luau ochii, și care părea prea grea pentru gâtul său de 
cocostârc. Doi debtera îl ţineau de coate și îi călăuzeau pașii 
nesiguri către treptele ce coborau la Nil. 

Pe măsură ce procesiunea cobora, credincioșii de lângă capul 
scărilor se ridicau în picioare, își aprindeau torțele la vasul de 
alamă și îl urmau pe abate spre fluviu. Pe terasă avea loco 
mișcare generală a mulţimii care se îndepărta și, când locul 
începu să se golească, Nicholas o luă pe Royan de pe balustrada 
unde o cocoţase. 

— Trebuie să intrăm în biserică acum, cât mai sunt destui 
oameni în jur care să ne acopere, îi șopti. 

Luând-o de mână, cu cealaltă pe cureaua aparatului foto, se 
alătură celor care coborau terasa. Se lăsă dus de valul lor, 
având tot timpul grijă să câștige teren prin puhoi ca să ajungă la 
intrarea în biserică. Îi zări pe Boris și pe Tessay în îmbulzeala 
dinaintea lui, însă ei nu îl văzură, așa că se lăsă cât mai jos, ca 
să treacă neobservat. 

Când ajunse cu Royan la poarta dinspre încăperea exterioară 
a bisericii, se îndepărtă încet de puhoiul de lume și o trase ușor 
peste pragul jos în interiorul întunecat și pustiu. Cu privire iute, 
se asigură că sunt singuri și că santinelele nu se mai află la 


201 


posturile lor, lângă porţile interioare. Apoi, se deplasă cu 
repeziciune pe lângă peretele lateral, până în locul unde 
tapiseriile înnegrite de funingine atârnau din tavan până la 
podeaua de piatră. Ridică faldurile grele de lână ţesută și o trase 
pe Royan după ele, lăsându-le să cadă la loc, protejându-i pe 
amândoi. 

Abia se ascunseseră, cu spatele lipit de perete, după 
draperiile care căzuseră la locul lor, că auziră pași apropiindu-se 
dinspre gidaist. Nicholas trase cu ochiul pe la colţul draperiei și 
zări patru preoţi în veșminte albe care traversară încăperea 
exterioară și închiseră ușile principale în spatele lor, părăsind 
biserica. Se auzi o bufnitură puternică de afară când lăsară 
grinda zăvorului să cadă, după care în peșteră se așternu o 
tăcere de mormânt. 

— La asta nu m-am gândit, șopti Nicholas. Ne-au încuiat aici 
în noaptea asta. 

— Cel puţin, asta înseamnă că n-o să fim deranjaţi de nimeni, 
replică iute Royan. Putem să ne apucăm de treabă imediat. 

leșiră pe furiș din ascunzătoare și traversară camera 
exterioară către intrarea în qiddist. Aici, Nicholas se opri și o 
preveni, punându-i o mână pe braţ: 

— De-aici intrăm pe teritoriul interzis. Mai bine lasă-mă pe 
mine să merg în recunoaștere! 

Ea scutură hotărâtă din cap: 

— N-o să mă lași aici! Vin cu tine până la capăt, îl asigură, la 
care el nu încercă să i se opună. 

— Bine, haide atunci! spuse și o luă înainte pe treptele ce 
duceau în camera de mijloc. 

Era o încăpere mai mică și mai joasă decât cea din care 
veneau. Draperiile ce împodobeau pereții erau mai bogate și 
mai bine întreţinute. Podeaua era goală, cu excepţia cadrului 
sub formă de piramidă, din lemn nativ, lucrat manual, pe care 
stăteau agăţate șiruri de lămpi din alamă, fiecare cu fitilul 
plutind în ulei topit. Acestea dădeau o lumină slabă, singura din 
acea încăpere, lăsând tavanul și restul odăii în voia umbrelor. 

Când traversară camera spre porţile ce îi despărţeau de 
maqgdas, Nicholas scoase din geantă două lanterne și îi dădu și 
ei una. 

— Am pus baterii noi, o informă, dar nu le prăpădi. S-ar putea 
să stăm aici toată noaptea. 


202 


Se opriră dinaintea ușilor ce dădeau în Sfânta Sfintelor. 
Nicholas le examină rapid. Pe fiecare tăblie erau gravuri ale 
Sfântului Frumentius, cu capul învăluit într-un nimb celest radios 
și cu mâna dreaptă ridicată în semn de binecuvântare. 

— Încuietoare primitivă, murmură el. Trebuie să aibă vreo 
sută de ani. Poţi să-ți arunci pălăria în spaţiul dintre zăvor și 
limbă. 

Vâri mâna în geantă și scoase o sculă Leatherman: 

— Chestia asta e foarte deșteaptă. Te ajută în orice situaţie, 
de la îndepărtarea pietrelor dintr-o copită de cal, până la 
desfacerea unei centuri de castitate. 

Îngenunche în faţa încuietorii masive din fier și desfăcu una 
dintre multiplele lame ale instrumentului. Ea îl privea neliniștită 
cum lucrează și tresări când, cu un clănțănit sonor, limba 
închizătorii se retrase. 

— Ţi-ai irosit talentele din tinereţe? se interesă ea. Se numără 
și pătrunderea prin efracţie printre multiplele daruri cu care ești 
înzestrat? 

— Mai bine nu-ntreba. 

Se ridică și împinse cu umărul una din tăbliile ușii, care scoase 
un hârâit de balamale neunse; el o deschise doar cât să se 
poată strecura amândoi, după care o închise imediat în urma 
lor. 

Rămaseră amândoi în pragul camerei magaas și priviră de jur 
împrejur în tăcere, cuprinși de venerație. 

Sfânta Sfintelor era o cameră micuță, mult mai mică decât își 
închipuise vreunul din ei. Nicholas ar fi făcut doisprezece pași de 
la un capăt la celălalt. Tavanul boltit era atât de jos, încât, dacă 
se ridica pe vârfuri, îl atingea cu vârful degetelor întinse. 

De sus până jos, pereţii erau acoperiţi cu rafturi pe care 
ședeau darurile și ofrandele credincioșilor, icoane ale Trinității și 
ale Fecioarei redate în stil bizantin și încadrate de rame cu 
înflorituri din argint. Erau acolo rânduri de statuete de sfinţi și 
împărați, medalioane și cununi din metal șlefuit, vase, cupe și 
cutii încrustate cu pietre preţioase, candelabre cu multe braţe 
și, pe fiecare dintre acestea, ardea câte o lumânare votivă, ce 
răspândea o luminiţță tremurătoare și nesigură. Era o colecţie 
extraordinară de gunoaie și comori, de obiecte respirând virtute 
și vechituri ţipătoare, oferite în semn de credinţă de către 
împărații și conducătorii Etiopiei de-a lungul secolelor. 


203 


În mijlocul camerei se afla altarul din lemn de cedru, pe ușile 
căruia erau sculptate scene vizionare ale Apocalipsei și Facerii, 
ale ispitirii și izgonirii din rai, ca și ale Judecăţii de Apoi. Pânza ce 
acoperea altarul era ţesută din mătase naturală, iar crucea și 
potirul, lucrate în argint masiv. Coroana abatelui strălucea în 
lumina lumânărilor, cu sigiliul din ceramică albastră al lui Taita 
în centru. 

Royan se duse și îngenunche la altar, plecând capul în 
rugăciune. Nicholas așteptă respectuos în prag până ce ea se 
ridică și abia atunci i se alătură. 

— Piatra tabotului! arătă dincolo de altar și înaintară unul 
lângă celălalt. 

In spatele magdas-ului, se afla un obiect acoperit cu o 
țesătură groasă de damasc, brodată cu fir de argint și de aur. 
După conturul ce se deslușea sub acoperământ, se vedea că 
avea proporţii elegante și plăcute ochiului, cât un om de înalt, 
însă subțire, ridicat pe un piedestal. 

li dădură târcoale amândoi, studiind cu ochi avizi forma 
ascunsă, dar ezitând să o atingă sau să o descopere, de teamă 
ca așteptările să nu le fie înșelate, iar speranțele năruite, duse 
ca de apele învolburate ale râului ce se vărsau în cazanul Nilului. 
Nicholas risipi tensiunea ce îi ţinea încleștaţi, îndepărtându-se 
de piatra tabot-ului ducându-se la poarta zăbrelită din peretele 
aflat în spatele sanctuarului. 

— Mormântul Sfântului Frumentius! spuse și se apropie de 
zăbrele. 

Ea veni lângă el și amândoi se uitară prin deschizăturile 
pătrate din lemnul înnegrit de veacuri. Interiorul era cufundat în 
beznă. Nicholas vâri lanterna printr-una dintre deschizături și o 
aprinse. 

Cavoul se lumină într-un curcubeu de culori ce străluceau atât 
de puternic în razele lanternei, încât ochii avură nevoie de 
câteva clipe de adaptare, după care Royan rosti pe nerăsuflate: 

— Dumnezeule mare! 

Incepu să tremure ca scuturată de friguri și se făcu galbenă 
ca ceara, în timp ce sângele îi dispărea din obraji. 

Coșciugul era așezat pe o poliţă de piatră în peretele din 
spate al chiliei transformate în cavou. Pe partea exterioară era 
pictată figura bărbatului dinăuntru. Cu toate că era scorojită și 


204 


vopseaua se luase, figura palidă și barba arămie se mai 
distingeau încă. 

Dar acesta nu era unicul motiv al uimirii lui Royan, care 
rămăsese cu ochii la pereţii de deasupra și la cei ce mărgineau 
polita unde se afla coșciugul. Era o nebunie de culori, cu fiecare 
centimetru acoperit de cele mai complicate și mai elaborate 
picturi, ce rezistaseră în mod miraculos trecerii mileniilor. 

Nicholas proiecta lumina lanternei asupra lor într-o tăcere 
înfiorată, iar Royan se agăţă de braţul lui, ca și când s-ar fi 
sprijinit să nu cadă. Işi înfipsese unghiile în carnea lui, însă el nu 
lua aminte la durere. 

Erau înfățișate scene din bătălii măreţe, în care galerele de 
luptă se încleștau într-un război teribil pe albastrele ape veșnice 
ale fluviului. In alte scene se vâna: erau urmăriţi hipopotami și 
uriași elefanţi cu colți lungi, din fildeș sclipitor. Mai erau și scene 
de luptă în care regimente împodobite cu pene și armuri 
clocoteau de furie, însetate de sânge. Escadroane de care se 
roteau și se învălmășeau unele contra celorlalte pe toți pereţii 
aceia înguști, ascunse pe jumătate de praful ridicat în urma 
goanei lor nebunești. 

In prim-planul fiecărei picturi murale domina același erou 
înalt. Intr-una dintre scene, acesta întindea coarda arcului la 
maximum, în alta rotea în înalturi tăișul de bronz. Dușmanii 
tremurau dinaintea lui, iar el îi călca în picioare sau le aduna 
capetele retezate ca într-un buchet de flori. 

Nicholas proiectă lumina asupra acestei bogății de expresii 
artistice și se opri asupra panoului central, ce acoperea întregul 
perete principal de deasupra poliţei pe care zăcea coșciugul 
putred. Aici, aceeași siluetă de zeu domina de pe platforma 
carului său. Într-o mână ţinea arcul, iar în cealaltă un mănunchi 
de sulițe. Capul nu îi era acoperit de coif, iar părul îi flutura în 
goana carului, o coadă deasă, aurie, ca de leu. Bărbatul avea 
trăsături mândre și nobile și privirea directă și neîmblânzită. 

Sub această imagine era o legendă în hieroglife egiptene 
clasice. Cu șoapte sepulcrale, Royan traduse cuvintele: 


„Mare Leu al Egiptului 

Cel Mai Bun din O Sută de Mii 
Deţținător al Aurului Valorii 
Unic Însoțitor al Faraonului 


Războinic al tuturor Zeilor 
Să ai viață veșnică!” 


Mâna îi tremura pe braţul lui și vocea i se sugrumă și-i pieri, 
înăbușită de emoție. Scoase un suspin de-abia auzit și se 
scutură ca să își vină în fire. 

— II recunosc pe artist, spuse ea încet. Am petrecut cinci ani 
studiindu-i opera. l-aș recunoaște stilul oriunde, își trase ea 
răsuflarea. Știu cu siguranţă absolută că acum aproape patru 
mii de ani, sclavul Taita a decorat acești pereți și a închipuit 
acest mormânt. 

Arătă către numele mortului, sculptat în piatră, deasupra 
poliței pe care se afla coșciugul: 

— Asta nu e cavoul unui sfânt creștin. Cu secole în urmă, 
vreun preot bătrân s-a împiedicat, probabil, de el și, în ignoranţa 
lui, i-a atribuit originea propriei religii. 

Mai trase o gură de aer, tremurând: 

— Uite aici! Asta e sigiliul lui Tanus, Senior Harreb, 
comandantul tuturor armatelor Egiptului, amant al reginei 
Lostris și tatăl natural al prinţului Memnon, cel care a devenit 
faraonul Tamose. 

Rămaseră amândoi tăcuţi după asta, pierduţi în miracolul 
descoperirii lor. In cele din urmă, Nicholas rupse tăcerea: 

— Atunci, totul e adevărat. Tainele celui de-al șaptelea 
papirus ne așteaptă aici, dacă reușim să găsim cheia să le 
dezlegăm. 

— Da, confirmă ea în șoaptă. Cheia. Testamentul în piatră al 
lui Taita. 

Se întoarse către piatra tabotului și porni spre ea încet, cu 
frică, parcă: 

— Nu pot să mă uit, Nicky! Mă îngrozește gândul că nu e ceea 
ce am sperat. Uită-te tu! 

E| se duse direct la coloană și, cu un gest de magician, smulse 
pânza de damasc ce o acoperea. Se uitau amândoi cu ochi mari, 
cercetători, la stâlpul din granit marmorat, de culoare roz, ce le 
răsărise dinainte. Avea cam 1,80 metri înălțime și 30 de 
centimetri pătrați la bază, îngustându-se spre vârf cu aproape 
jumătate din lăţime. Piatra de granit fusese lustruită, apoi 
gravată. 


206 


Royan făcu un pas în faţă și atinse piatra rece, trecându-și 
șovăielnic degetele peste inscripţia hieroglifică, asemenea unui 
orb care citește Braille. 

— Scrisoarea lui Taita pentru noi, șopti ea, indicând simbolul 
șoimului cu aripa frântă din înscrisul dăltuit mărunt, trasând 
conturul cu arătătorul lung și subţire, ce îi tremura ușor. Scrisă 
acum aproape patru mii de ani, așteptându-ne toate veacurile 
astea pe noi ca să o citim și s-o înțelegem. Uită-te cum a 
semnat! 

Fără să se grăbească, dădu roată stâlpului de granit, studiind 
pe rând fiecare dintre cele patru laturi, zâmbind și aprobând, 
încruntându-se și clătinând din cap, apoi zâmbind din nou, ca și 
când ar fi citit o scrisoare de dragoste. 

— Citește-mi și mie, o invită Nicholas. E prea complicat scrisul 
pentru mine - înțeleg caracterele, dar nu prind sensul 
cuvintelor. Explică-mi ce spune! 

— E Taita în persoană, râse ea, groaza și mirarea 
transformându-i-se, în cele din urmă, în încântare. E același 
individ misterios și capricios. 

Vorbea despre el ca despre un vechi prieten drag, dar 
enervant. 

— Sunt numai versuri și e, probabil, vreunul dintre codurile lui 
ezoterice. 

Alese un rând de hieroglife și le urmări cu degetul, în timp ce 
citea cu voce tare: 

— „Vulturul se ridică pe aripi puternice, să dea bineţe 
soarelui. Șacalul urlă și se învârte în jurul cozii. Fluviul coboară 
înspre pământ. Luaţi aminte, voi, care pângăriţi locurile sacre, 
mânia tuturor zeilor se va pogori asupra voastră!” 

— Sunt numai prostii. Nu au niciun sens, protestă el. 

— Ba cum să nu, au chiar foarte multe sensuri. Taita e 
întotdeauna logic, dacă înţelegi cum funcţionează mintea lui 
complicată. 

Se întoarse să îl privească în faţă: 

— Nu mai fi așa de posomorât, Nicky! Doar nu te aștepți să-l 
citeşti pe Taita așa cum ai citi un editorial din The Times. Ne-a 
pregătit o cimilitură grozavă și o să ne ia săptămâni, poate chiar 
luni, până să-i descâlcim iţele. 


— Bine, un lucru e sigur. Nu putem să stăm în magdas 
săptămâni sau luni de zile să ne dumirim despre ce e vorba. Să 
trecem la treabă! 

— Mai întâi, fotografiile, se învioră ea, gata de lucru. Apoi 
putem face mulaje ale pietrei. 

El lăsă jos geanta cu aparatul și se aplecă deasupra ei, să 
deschidă clapa. 

— O să fac mai întâi două filme color, după care o să folosesc 
polaroidul. Asta o să ne dea ceva de lucru, până developăm 
filmele color. 

Ea se dădu din calea lui, lăsându-l să înconjoare stâlpul în 
genunchi, ţinând unghiul corect, ca să nu distorsioneze 
perspectiva. 

Fotografie fiecare latură, folosind diverse viteze ale 
obturatorului și timpi de expunere. 

— Nu folosi tot filmul, îl preveni ea. Avem nevoie de câteva 
poze ale pereților cavoului. 

Ascultător, el se duse la porţile zăbrelite și studie sistemul de 
închidere: 

— E ceva mai complicat decât sistemul de la poarta 
exterioară. Dacă încerc să pătrund aici, s-ar putea să stric ceva. 
Nu cred că merită să riscăm să fim descoperiţi. 

— De acord, aprobă ea. Fotografiază prin deschizăturile din 
poartă. 

El fotografie cât putu de bine, întinzând aparatul printre 
zăbrele la lungimea maximă a braţelor, aproximând focalizarea. 

— Cam asta ar fi, o anunţă, în cele din urmă. Acum, cu 
polaroidul. 

Schimbă aparatele și repetă întreaga operaţiune, dar, de data 
aceasta, Royan ţinu o ruletă lângă stâlp, ca să își dea seama de 
scară. 

După ce făcea o fotografie, i-o dădea ei să verifice 
developarea. O dată sau de două ori, când instantaneul era fie 
supraexpus, fie subexpus sau dacă, din oricare alt motiv, ea nu 
era mulțumită, îi cerea să repete operaţiunea. 

După aproape două ore de muncă, aveau un set complet de 
imagini polaroid, așa că Nicholas își strânse aparatul și scoase 
un sul de hârtie specială. Lucrând cot la cot, întinseră hârtia pe 
una dintre feţele stâlpului și o prinseră cu bandă adezivă. Apoi, 
el o luă de sus, iar ea de jos. Ilnarmați cu un creion moale, cu 


208 


mină neagră, copiară cu precizie forma și modelul gravurilor pe 
foaia albă de hârtie. 

— Am învăţat cât de important e să faci asta atunci când ai 
de-a face cu Taita. Dacă nu izbutești să lucrezi cu originalul, 
trebuie să ai o copie fidelă a acestuia. Uneori, cel mai mărunt 
detaliu de pe gravură poate să schimbe întregul înţeles al 
inscripţiei. Taita ascunde mesajul sub straturi adânci. Ai citit 
Războinicii Nilului, știi că se crede maestrul ghicitorilor și al 
jocurilor de cuvinte și cel mai mare campion la bao al tuturor 
timpurilor. Ei bine, mare parte din carte e destul de aproape de 
adevăr. Oriunde s-ar afla acum, știe că jocul a început și îl 
delectează fiecare mișcare pe care o facem. Parcă-l văd cum 
chicotește și își freacă mâinile de bucurie. 

— E un scenariu cam fantezist, fată dragă! își reluă el lucrul. 
Dar înțeleg ce vrei să spui. 

Sarcina de a transfera conturul desenelor pe hârtia albă era 
monotonă și trudnică; orele treceau și ei continuau să se chinuie 
în genunchi, stând pe coate sau ghemuiţi lângă coloana de 
granit. În cele din urmă, Nicholas se dădu înapoi și își masă 
spatele înțepenit: 

— Asta a fost. Am terminat. 

Ea se ridică lângă el. 

— Cât e ceasul? vru să știe și el își consultă ceasul de mână: 

— E patru dimineaţa. Ar fi bine să facem curat pe-aici. Să nu 
lăsăm nicio urmă de-a vizitei noastre. 

— Ar mai fi ceva, zise Royan, rupând un colţ de hârtie, cu care 
se duse la altar, unde se afla coroana abatelui. 

lute, înfășură bucăţica de hârtie peste sigiliul albastru de 
ceramică din centrul coroanei și copie imaginea șoimului cu 
aripa frântă. 

— Doar așa, să ne poarte noroc, îi explică ea când se întoarse 
să îl ajute la împăturirea fâșiilor lungi de hârtie pe care le 
băgară apoi în geantă. 

După asta, adunară bucăţile de bandă adezivă și ambalajele 
de film goale, înșirate pe lespezile de piatră. 

Înainte să acopere stela de granit cu țesătura de damasc, 
Royan mângâie inscripţiile în piatră, ca și când și-ar fi luat adio 
de la ele pentru totdeauna. Apoi îi făcu semn lui Nicholas. 

Acesta aruncă pânza peste stâlp și împreună aranjară 
faldurile ca să atârne așa cum le găsiseră. Din pragul ușii cu 


209 


zăvor de bronz, aruncară o ultimă privire încăperii magdas și 
închiseră ușa, care scârțâi. 

— Să mergem! îl îndemnă și se strecură în gidaist-ul bisericii; 
el o urmă. 

Nu avu nevoie decât de câteva clipe să treacă din nou limba 
zăvorului la locul ei. 

— Cum o să ieșim pe ușile principale? vru ea să afle. 

— Nu cred c-o să fim nevoiţi să facem asta. E limpede că 
preoții au o altă intrare, ce duce de la chiliile lor direct la giada/st. 
Îi vezi foarte rar folosind intrarea principală. 

Rămase în mijlocul încăperii, uitându-se de jur împrejur cu 
atenție: 

— Trebuie să fie în partea asta, dacă duce direct la chiliile 
călugărilor, se întrerupse cu un murmur de satisfacție. Aha! Se 
vede locul pe unde tălpile lor au făcut potecă de-a lungul 
veacurilor. 

Arătă spre o zonă netedă, de piatră concavă, roasă, de pe 
lângă un perete lateral: 

— Și uite și urmele degetelor murdare pe tapiseria de acolo. 

Traversă iute camera spre draperii și le dădu într-o parte: 

— Mă gândeam eu - o ușă îngustă se ascundea după perdea. 
Vino după mine! 

Se treziră într-un culoar întunecat săpat în stâncă. Nicholas 
lumină cu lanterna toată lungimea acestuia, însă mască becul 
cu mâna, ca să nu își facă simțită prezența mai mult decât era 
necesar: 

— Pe-aici! 

Pasajul făcea unghiuri drepte și, în faţă, reușeau să distingă o 
lumină slabă. Nicholas stinse lanterna și o conduse înainte. 

Acum se simţea un miros amestecat de mâncare stricată și de 
oameni, iar ei se strecurară prin intrarea fără ușă în chilia de 
piatră a unui călugăr. Nicholas trecu rapid raza lanternei prin ea: 
era pustie și goală. O cruce de lemn stătea agăţată de perete, 
iar sub ea era un pat scund. Nu era niciun alt obiect de mobilier. 
Trecură printr-o duzină de chilii ce arătau aproape identic. 

La următoarea cotitură a coridorului, Nicholas se opri. Simţea 
un curent ușor în obraz, iar gustul de aer proaspăt îi gâdila 
limba. 

— Pe-aici, șopti el. 


Grăbiră pasul când, brusc, Royan îl apucă de umăr și îl sili să 
se oprească. 

— Ce... începu el, dar ea îl strânse de umăr, ca să-l facă să 
tacă. 

Atunci auzi și el sunetul unei voci omenești, al cărei ecou 
nepământesc trecea prin labirintul de coridoare. 

Veni apoi un strigăt fantomatic, ciudat, de suflet în agonie, 
care se tânguie și suspină. Cei doi se furișară mai departe, 
încercând să evadeze înainte să fie descoperiţi, dar sunetul 
devenea tot mai puternic pe măsură ce înaintau. 

— Drept în faţă, o preveni Nicholas șoptit. O să trebuiască să 
ne strecurăm pe lângă ei. 

Acum vedeau lumina plăcută, ce se revărsa galben prin ușa 
uneia dintre chilii și inunda coridorul. Se auzi un alt strigăt 
sfâșietor de femeie, al cărui ecou făcu să le îngheţe sângele în 
vine. 

— E o voce de femeie. Ce se-ntâmplă? întrebă dintr-o suflare 
Royan, primind drept răspuns doar un clătinat din cap, ce o sili 
să tacă și să meargă mai departe. 

Erau nevoiţi să treacă pe lângă ușa deschisă a chiliei 
luminate. Nicholas se apropie de ea cu spatele lipit de peretele 
opus. Îl urmă și Royan, ţinându-se pe urmele lui, agăţată de 
braţul lui, să capete încredere. 

Când se uitară în chilie, femeia scoase iarăși un țipăt, dar, de 
data aceasta, vocea ei se împletea cu cea a unui bărbat. Era un 
duet fără cuvinte, însă clocotind de toată agonia sălbatică a unei 
pasiuni prea mistuitoare ca să poată fi răbdată în tăcere. 

Chiar sub ochii lor, un bărbat și o femeie stăteau goi, întinși 
pe patul scund. Femeia era răsturnată pe spate, ţinând șoldurile 
bărbatului între genunchii ei ridicați. Brațele îi strângeau tare 
spatele plin de mușchi ce se încordau mândru și străluceau de 
sudoare. El o pătrundea cu sălbăticie, fesele lui încordate 
bătând cu forța unui puternic berbece negru. 

Femeia își clătina capul dintr-o parte în alta, în timp ce un alt 
strigăt incoerent îi era smuls din gâtlejul încordat. Părea că asta 
depășea cu mult puterea de îndurare a bărbatului de deasupra, 
care se ridică asemenea unei cobre ce își umflă gluga; pelvisul îi 
era încă blocat în al ei, însă spatele i se rotunjise ca un arc de 
luptă. Bărbatul fu cuprins de convulsii. Tendoanele din spatele 


211 


picioarelor se întinseră aproape să plesnească, iar mușchii de pe 
spinare pulsau și săreau ca și când ar fi avut o viață proprie. 

Femeia deschise ochii și privi drept spre cei doi care 
înlemniseră în prag, numai că era orbită de forța pasiunii: nu 
vedea nimic, doar ţipa către bărbatul de deasupra ei. 

Nicholas o trase de-acolo pe Royan și se furișară prin pasaj 
până pe terasa pustie. Se opriră la capătul scărilor și traseră în 
piept aerul dulce și răcoros al nopţii, umplut de parfumul apelor 
Nilului. 

— Tessay e a lui, murmură lin Royan. 

— În noaptea asta, cel puţin, fu de acord Nicholas. 

— Nu, îl contrazise ea. l-ai văzut chipul, Nicky! îi aparţine lui 
Mek Nimmur acum. 


t Capitolul 40 


Zorii scăldau crestele zimţate ale povârnișului în culorile 
vinului de Porto și ale rozelor când ajunseră în tabără și se 
despărțiră în pragul ușii lui Royan. 

— Sunt frântă, îi spuse lui Nicholas. Emoţia a fost prea mare 
pentru mine. N-ai să mă prinzi trează înainte de ora prânzului. 

— Excelent plan! Dormi cât de mult. Te vreau sclipitoare și 
receptivă când ne apucăm să ne uităm pe materialul strâns 
astă-noapte. 

Însă mai erau câteva ceasuri bune până la prânz când 
Nicholas fu trezit din somnul profund de răgetele aspre și 
pătrunzătoare ale lui Boris, care intră ca o vijelie: 

— Trezește-te, englezule! Tre’ să vorbim. Trezește-te, omule, 
trezește-te! 

Nicholas se suci spre el și scoase un braţ de sub plasa contra 
ţânţarilor, ca să bâjbâie după ceas: 

— Fir-ai al naibii, Brusilov! Ce dracu' vrei? 

— Nevastă-mea! Ai văzut-o pe nevastă-mea? 

— Ce treabă are nevastă-ta cu mine? 

— A dispărut! N-am mai văzut-o de azi-noapte! 

— După felul cum te porţi cu ea, nici nu mă mir foarte tare. 
Acu' du-te și lasă-mă să dorm! 


— Curva a fugit cu netrebnicul ăla negru, Mek Nimmur. Știu 
tot ce e între ei. Nu încerca să o acoperi, englezule! Știu tot ce 
mișcă-n jur. Încerci să o acoperi - recunoaște! 

— Mai scutește-mă, Boris! Nu mă mai amesteca pe mine în 
viaţa ta particulară, și-așa plicticoasă. 

— Te-am văzut cum vorbeai cu nenorocitul ăla de shufta în 
coliba de jupuire, noaptea trecută. Nu te strădui să negi, 
englezule! Ești băgat în asta până peste cap! 

Nicholas smuci plasa de țânțari la o parte și sări jos din pat: 

— Măsoară-ţi cuvintele, atunci când vorbeşti cu mine, 
nătărăule! 

Boris se îndreptă spre ușă: 

— Știu că a fugit cu el. l-am căutat toată noaptea pe malul 
fluviului. Au plecat împreună cu majoritatea oamenilor lui. 

— Bravo lui Tessay! în sfârșit, dă dovadă de gust în alegerea 
bărbaţilor. 

— Îţi închipui că o s-o las pe curvă să scape nepedepsită? Te 
înșeli amarnic! O să-i urmăresc și-o să-i omor pe amândoi. Știu 
încotro au luat-o. Crezi că sunt un prost. Știu totul despre Mek 
Nimmur. Am fost șeful spionajului... tăcu brusc, dându-și seama 
ce era să spună. O să-l împușc în burtă și pe târfa de Tessay o s- 
o las să-l vadă cum își dă duhul. 

— Dacă te duci după Mek Nimmur, pot să pun pariu că nu te 
mai întorci. 

— Nu mă cunoști, englezule! M-ai bătut într-o noapte, când 
aveam o sticlă de votcă în burtă, așa că mă crezi o pradă 
ușoară, nu? Ei bine, Mek Nimmur o să vadă că nu mă las cu una, 
cu două. 

Boris ieși ca o vijelie din colibă. Nicholas își trase o cămașă 
peste pantalonii scurți și se duse după el. 

Întors în adăpostul lui, Boris îşi strângea câteva obiecte de 
strictă necesitate într-un bagaj ușor. Acum, îndesa niște cartușe 
în încărcătorul puștii lui de vânătoare, model 30/06. 

— Lasă-i să plece, Boris! îl sfătui Nicholas, pe un ton mai 
blând. Mek e un tip dur - nu există altul mai dur decât el - și are 
cu el o trupă de cincizeci de războinici. Eşti destul de matur să-ți 
dai seama că nu poţi să ţii o femeie lângă tine cu forța. Las-o să 
plece cu el! 

— Nu vreau s-o ţin lângă mine. Vreau s-o omor. Safariul a luat 
sfârșit, englezule! 


213 


Aruncă o pereche de chei cu o etichetă din piele jos, la 
picioarele lui Nicholas: 

— la cheile de la mașină! Poţi să te întorci și singur la Addis. O 
să-ţi las patru oameni de nădejde să aibă grijă de tine și să te 
țină de mânuţă. Eu iau camionul cel mare. Când ajungi la Addis, 
lasă cheile la gonaciul meu, Aly. O să dau eu de el mai încolo. O 
să-ţi trimit banii pe care ţi-i datorez pentru că ţi-am stricat 
planurile. Nu-ţi face griji - sunt un om cu principii. 

— Cum am putut să mă îndoiesc vreodată de asta? zâmbi 
Nicholas. Adio, amice! iți urez noroc. O să ai nevoie, dacă te duci 
să-l înfrunţi pe Mek Nimmur. 

Boris era cu câteva ore în urma vânatului său și, de cum ieși 
din tabără, porni într-o alergare susținută, pe drumeagul ce 
dădea în drumul principal spre vest, în direcţia graniței cu 
Sudanul. Gonea ca un cercetaș, cu pasul ușor legănat, ce 
înghiţea pământul. 

— Se pare că e încă în formă, cu toată votca pe care o are în 
sânge. 

Fără să vrea, Nicholas era impresionat de felul în care sprinta 
Boris: 

— Mă întreb doar cât timp o să poată să ţină ritmul ăsta? 

Porni înapoi spre căsuţa lui, să mai prindă un ceas de somn, 
dar, când trecu pe lângă adăpostul lui Royan, aceasta își iți 
capul: 

— Ce-a fost cu răcnetele alea? Mă gândeam că iar ai un mic 
diferend cu Boris. 

— Tessay a făcut-o de oaie. Boris bănuiește că a plecat cu 
Mek, așa că a pornit pe urmele lor. 

— Vai, Nicky! Nu putem să-i prevenim cumva? 

— Nicio șansă, dar, dacă Mek nu s-a tâmpit între timp, o să se 
aștepte ca Boris să-i vâneze. De fapt, dacă stau bine să mă 
gândesc, probabil că speră s-o facă și să-i dea ocazia să-și ia 
revanșa. Nu, Mek n-are nevoie de ajutorul nostru. Culcă-te la 
loc! 

— Nu cred că mai pot să dorm acum. Sunt așa de agitată! M- 
am tot uitat la pozele pe care le-am făcut azi-noapte cu 
polaroidul. Taita ne-a dat mai mult decât putem duce. Vino și 
uită-te și tu! 

— Mai lasă-mă să dorm o oră! se prefăcu el că o imploră. 

— Acum, dacă nu mai devreme, râse de el. 


214 


În colibă, fotografiile și desenele copiate cu grafit erau 
împrăștiate pe masa de campanie, unde ea îl invită să ia loc pe 
scaun. 

— În timp ce tu sforăiai de nu mai știai de tine, eu făceam 
progrese aici. 

Așeză cele patru poze una lângă alta și puse lupa imensă 
deasupra lor. Aceasta era un model făcut pentru cercetările de 
pe teren, avea picioare pliante și lentila scotea la iveală absolut 
fiecare amănunt din imagini. 

— Taita a dat fiecărei laturi a stelei numele unui anotimp 
primăvară, vară, toamnă și iarnă. Ce crezi că voia să spună cu 
asta? 

— Numerota paginile? 

— Mi-ai ghicit gândurile, îl aprobă ea. Egiptenii considerau 
primăvara începutul unei vieţi noi. Taita ne spune în ce ordine 
trebuie citite tăbliţele. Asta e cea cu primăvara, selectă ea o 
fotografie. 

— Începe cu cele patru citate standard din Cartea Morților. Şi 
Royan cită primele rânduri din paragraful de început: „Sunt 
prima briză ce suflă lin peste oceanul întunecat al veșniciei. 
Sunt primul răsărit de soare. Primul licăr de lumină. Un fulg alb 
purtat pe aripile vântului din zori. Eu sunt Ra. Sunt începutul 
tuturor lucrurilor. Eu voi trăi veșnic. Nu voi pieri niciodată”. 

Cu lupa încă în aer, ridică ochii la el: 

— Din câte văd eu, nu diferă prea mult de original. Instinctul 
îmi spune să le punem deoparte, deocamdată. Putem să ne 
întoarcem oricând la ele, mai încolo. 

— Bine, să facem cum îţi dictează ţie instinctul, sugeră el. 
Citește secțiunea următoare! 

Ea ridică lupa peste poza polaroid. 

— N-o să mă uit la tine, în timp ce citesc. Taita poate fi 
voluptos ca Rabelais, când vrea. Oricum, uite ce zice: „Fiica 
zeiței tânjește de dorul mamei*. Rage ca o leoaică, grăbindu-se 
să o întâlnească. Sare de pe munte, cu colții ei albi. Ea e târfa 
întregii lumi. Din vaginul ei ţâșnesc mari torente. Vaginul ei a 
înghiţit o armată întreagă. Sexul ei mănâncă zidarii și pietrarii. 
Vaginul ei e o caracatiţă care a înghiţit un rege”. 

— Mai să fie! chicoti Nicholas. Un material tare suculent, nu 
crezi? se aplecă el să-i studieze chipul, care era tot ascuns 


sn, 


8 Dam (engl. în original) - 1. „mamă”; 2. „damă”; 3. „dig”, „zăgaz”. (n.tr.). 
215 


privirii lui. Vai, fetiţo, ai trandafiri în obrajii osoși! Să nu-mi spui 
acuma că roșești? 

— Accentul tău scoţian nu e deloc convingător, îl informă cu 
răceală, însă fără să se uite la el. Când o să termini cu remarcile 
spirituale la adresa mea, o să fii bun să-mi spui ce părere ai 
despre ce am citit? 

— În afară de ce e limpede spus, nu am nici cea mai vagă 
idee. 

— Vreau să-ţi arăt ceva, se ridică ea și puse fotografiile și 
sulurile de hârtie înapoi în raniţă. Trebuie să-ţi pui ghetele. O să 
facem o scurtă plimbare. 

O oră mai târziu, erau în mijlocul podului suspendat, 
legănându-se ușor la înălţime, deasupra apelor repezi ale râului 
Dandera. 

— Hapi e zeița Nilului. Și-atunci, apa aceasta nu e fiica ei, 
tânjind de dor s-o întâlnească, sărind din vârful muntelui, răgind 
ca o leoaică, cu colții albi de spumă? îl întrebă. 

Priveau în tăcere arcada din piatră roz prin care se revărsa 
râul, când Nicholas începu brusc să rânjească lasciv: 

— Cred că știu ce vrei să spui mai departe. La asta m-am 
gândit și eu când am zărit despicătura pentru prima dată. Ai zis 
că arată ca gura unui gargui, numai că eu aveam o altă imagine 
în minte. 

— Tot ce pot să remarc e că trebuie să ai niște prietene 
extraordinare, zise ea, după care își acoperi gura. Vai! N-am 
vrut să spun asta. Vorbesc la fel de porcos ca tine sau ca Taita. 

— Muncitorii înghiţiţi aici! exclamă el cu glas incitat. Zidarii și 
pietrarii! 

— Faraonul Mamose era un zeu. Râul a înghiţit un zeu în... în 
arcul său de piatră, se arătă ea la fel de emoţionată. Trebuie să 
recunosc că n-aș fi făcut asocierea de idei, dacă nu ai fi explorat 
interiorul cavernei și n-ai fi dat de nișele alea din perete. 

Îl apucă de brat; 

— Nicky, trebuie să ne întoarcem acolo. Trebuie să examinăm 
cu atenţie basorelieful pe care l-ai văzut tu pe peretele cavernei. 

— Asta presupune o pregătire adecvată, comentă el fără prea 
multă tragere de inimă. O să trebuiască să îmbin frânghiile cap 
la cap, ca să fac un soi de sistem cu scripeţi, și-o să îi pregătesc 
pe Aly și pe ceilalţi, ca să evităm repetarea micului meu eșec. N- 


216 


o să fiu gata să fac încercarea până cel mai devreme mâine 
dimineața. 

— Atunci ocupă-te de asta! Eu o să-mi bat capul cu 
traducerea stelei... se opri din vorbă și se uită spre cer. Ascultă! 
șopti. 

El înălță capul și, undeva mai sus de revărsarea tumultuoasă 
a râului, auzi fluturarea tânguitoare a rotoarelor în văzduh. 

— Drace! răbufni el. Credeam că am scăpat de ăștia de la 
Pegasus. Vino! 

O apucă de mână și o îmboldi să se dea jos de pe pod. Ajunși 
pe teren solid, el sări pe plajă și ea îi urmă exemplul. Se furișară 
amândoi sub streșinile atârnate ale podului. 

Rămaseră fără să scoată un sunet pe nisipul alb, ascultând 
cum elicopterul Jet Ranger se apropie cu repeziciune și apoi cum 
dă târcoale pe deasupra colinelor de dincolo de crestele roz. De 
data aceasta, pilotul nu îi descoperi, pentru că se îndepărtă și se 
apucă să patruleze de-a lungul prăpastiei. Deodată, zgomotul 
motorului se schimbă brusc, din cauza modificării altitudinii, 
când pilotul acţionase mecanismul de control. 

— Se pare că vrea să aterizeze sus, pe coline, observă 
Nicholas, ieșind târâș de sub pod. M-aș simţi mult mai liniștit, 
dacă nu ar mai spiona prin împrejurimi. 

— Nu cred că trebuie să ne facem prea multe griji, îl 
contrazise Royan. Chiar dacă au vreo legătură cu asasinii lui 
Duraid, suntem cu mult înaintea lor. E clar că n-au idee de 
importanţa mânăstirii sau de stelă. 

— Sper din tot sufletul să ai dreptate. Hai să ne întoarcem în 
tabăra! Nu trebuie să ne vadă iar în apropierea prăpastiei. Ar fi 
prea mare coincidenţa, să dea tot timpul peste noi prin zona 
asta, de fiecare dată când apar. 


t Capitolul 41 


În vreme ce Royan se ducea la coliba ei, să se îngroape 
printre fotografii și mulaje, Nicholas muncea împreună cu 
gonacii și cu tăbăcarii. Legă capătul unei funii de nailon de un al 
doilea colac, ca să facă o singură frânghie, lungă de 150 de 
metri. După asta decupă pânza ce acoperea bucătăria 
improvizată, tăind-o și îndoindu-i marginile, ca să facă un scaun 


217 


suspendat. Croi din capetele funiei un ham pe care îl legă de 
cele patru colțuri ale scaunului de pânză. 

Nu avea nici scripeţi, nici talan, așa că meșteri din ţăruși o 
schelă rudimentară, care putea fi întinsă peste marginea crestei, 
ca să împiedice frânghia să se frece de stâncă. Funia avea să 
treacă prin canelura pe care o scobise cu fierul încins în capătul 
traversei centrale și pe care o unsese cu untură de gătit. 

Se făcuse miezul amiezii când termină pregătirile. O lăsă pe 
Royan în tabără și plecă împreună cu oamenii pe care îi 
împovărase cu colacii de frânghie și cu bucăţile ce urmau să 
formeze schela, înapoi pe drumeagul ce ducea la locul de unde 
începuse coborârea în râpă, ca să recupereze cadavrul dik-dik- 
ului. De acolo, o luară în jos, urmând marginea coastei. Inaintau 
cu greutate, căci tufele de mărăcini creșteau chiar până la buza 
râpei și, în unele locuri, se văzură siliți să folosească toporiștile, 
ca să-și croiască drum. 

Sunetul cascadei îl ajuta să se orienteze. Pe măsură ce 
coborau, acesta crescu în intensitate până când stânca păru să 
se cutremure sub picioarele lor, de mugetul apelor ce se 
revărsau. În cele din urmă, aplecându-se peste margine și 
uitându-se în jos, Nicholas izbuti să descopere vâltoarea din 
adâncuri. 

— Asta e locul, mormăi satisfăcut și îi explică în arabă lui Aly 
ce dorea. 

Ca să poată determina poziţia exactă în care să așeze schela, 
Nicholas se sui în scaunul de pânză și îi puse pe oameni să îl 
coboare șase metri, chiar până acolo unde începea acoperișul 
de rocă. Până în punctul acela, reuși să ţină frânghia de nailon 
astfel încât să nu se roadă de stâncă, dar putu și să vadă pe 
lângă protuberanţa coastei. 

Atârnat cu spatele spre cascadă și spre cazanul stâncos al 
râului aflat la 45 de metri dedesubt, putu în sfârșit să vadă șirul 
dublu de nișe săpate în perete. Totuși, gravura în basorelief era 
în continuare ascunsă vederii de iregularităţile peretelui. li dădu 
semnalul lui Aly, care puse să fie ridicat de acolo. 

— Trebuie să instalăm schela un pic mai jos, îi spuse și 
oamenii se mutară unde le indică el, defrișând tufele dese care 
sufocau buza văii. 


— Să fiu al naibii! exclamă deodată și se lăsă într-un 
genunchi, să studieze piatra ce în urmă cu doar câteva secunde 
era ascunsă sub marăcini. Sunt mai multe excavații aici. 

Spre deosebire de lucrările de mai jos, care fuseseră protejate 
de protuberanţa stâncoasă, acestea rămăseseră expuse stihiilor 
și, în mare parte, fuseseră erodate. Mai erau doar vagi urme 
rămase în piatră, însă Nicholas era sigur că acolo fusese 
ancorată schelăria. Își așezară propria schelă în aceeași zonă 
nivelată și întinseră grinda lungă deasupra hăului. Apoi o 
aranjară și o asigurară cu un sistem primitiv de contrafișe, făcut 
din funii și traverse mai ușoare. 

După ce terminară, Nicholas se târî până la capăt, să testeze 
structura și să introducă frânghia prin gaura pe care o pregătise 
în acest scop. Întreaga structură părea solidă și de neclintit. 
Chiar și așa, simţi că i se ia o piatră de pe inimă când ajunse din 
nou pe teren solid. 

Se ridică și se uită peste vârfurile tufelor de mărăcini, la 
soarele ce fumega roșu și înfuriat la orizont. 

— Ajunge pentru azi, hotărî el. Restul poate să aștepte până 
mâine. 


t Capitolul 42 


A doua zi dimineaţă, când nu se crăpase încă de ziuă, 
Nicholas și Royan erau amândoi treji și își beau cafeaua la focul 
de tabără. Aly și oamenii lui ședeau ghemuiţi alături, la propriul 
foc, sporovăind încet și fumând primele ţigări din acea zi. Se 
pare că proiectul le înfierbântase imaginaţia. N-aveau nici cea 
mai vagă idee de ce se făcea această a doua coborâre în râpă, 
însă entuziasmul celor doi ferengi îi contaminase pe toţi. 

Când se făcu destulă lumină ca să zărească poteca, Nicholas îi 
conduse înapoi pe deal. Oamenii pălăvrăgeau vesel în amharică, 
în timp ce grăbeau pasul prin tufărișul spinos, și ajunseră la 
marginea abisului chiar când soarele se proiecta victorios pe 
povârnișul dinspre est al văii. Nicholas îi instruise pe oameni în 
ziua precedentă și stătuse cu Royan jumătate din noapte ca să 
pună la punct planul, așa că fiecare știa ce are de făcut și nu 
pierdură timpul cu pregătirea pentru coborâre. 


Nicholas se dezbrăcase și rămăsese în pantaloni scurți și 
pantofi sport, dar, de data aceasta, își adusese și un jerseu 
vechi, cu însemnele echipei de rugby Barbarians, ca să-i ţină de 
cald. În timp ce îl îmbrăca, îi arătă lui Royan platforma săpată în 
stâncă solidă; ea o cercetă cu atenţie: 

— E foarte rezistentă, asta e sigur, dar cred că ai dreptate. 
Probabil că e făcută de mâna omului. 

— Când o să ajungi mai jos, n-o să mai ai nici umbră de 
îndoială. Sub protuberanţă, piatra s-a erodat foarte puţin, iar 
nișele sunt conservate aproape perfect, adică până ajung la 
semnul ce marchează fluxul, preciză el, ocupându-și locul în 
scaun și răsucindu-se peste stâncă. 

Legănându-se la capătul schelei, îi făcu semn lui Aly și 
oamenii îl lăsară jos, în defileu. Funia aluneca ușor prin canelura 
unsă. 

Observă pe dată că făcuse corect calculele și cobora în linie 
cu șirul dublu de nișe. Ajunsese la același nivel cu cercul 
enigmatic de pe faţa versantului, dar la vreo 15 metri depărtare; 
licheni viu colorați vârstau și schimbau nuanţa naturală a 
stâncii, ascunzând parţial detaliile, astfel că nu putea fi încă 
sigur că nu era vorba de un model făcut de natură. Trecu de el 
și cobori mai departe, Aly și echipa lui dându-i tot mai multă 
funie de sus. 

Ajuns la suprafața apei, se lăsă să alunece din scaun și plonjă. 
Era rece ca gheaţa. Călcă apa, respirând cu greutate, până când 
corpul i se obișnui cu temperatura. Apoi, îi dădu lui Aly semnalul 
convenit: trase de trei ori de funie. În vreme ce scaunul de 
pânză era înălțat, el înotă până în partea cealaltă a lacului și se 
tinu de una dintre nișele săpate în piatră ca punct de sprijin. 
Uitase cât de mohorât, de rece și de pustiu era acolo, pe fundul 
hăului. 

După un timp, dădu capul pe spate și o văzu pe Royan 
apărând de după cocoașa de stâncă, bălăngănindu-se în scaunul 
de pânză și învârtindu-se încet la capătul frânghiei de nailon. Ea 
se uită în jos și îi făcu veselă cu mâna. 

— O fată de nota zece, zâmbi el. Nimic nu îi stă în cale. 

Vru să îi strige ceva să o încurajeze, dar știa că ar fi fost inutil, 
pentru că tunetul cascadei acoperea orice alt sunet. Așa că se 
multumi să-i facă și el cu mâna. 


220 


Ajunsă la jumătatea distanţei, o zări cum trage cu frenezie de 
funie. Aly fusese prevenit că trebuie să se aștepte la asta, așa 
că încetă imediat să o mai lase în jos. Atunci, ea se lăsă pe 
spate, ţinându-se doar cu mâna stângă și bâjbâind cu cealaltă 
după binoclul lui Nicholas, pe care îl purta agăţat la gât. Stătea 
răsucită într-un unghi bizar, cu binoclul la ochi, încercând să se 
descurce cu o singură mână să focalizeze imaginea. Se vedea 
limpede că nu reușise să distingă semnul rotund de pe perete și 
să îl păstreze în raza obiectivului, pentru că scaunul improvizat 
se mișca încoace și-ncolo, rotindu-se, în același timp, în jurul 
corzii. 

Se agită la capătul frânghiei o vreme ce i se păru lui Nicholas 
foarte îndelungată, dar care, probabil, nu depășea câteva 
minute. Apoi, dintr-odată, ea scăpă binoclul înapoi pe piept, își 
lăsă capul pe spate și scoase un strigăt care, în ciuda mugetului 
apei în continuă cădere, ajunse limpede până la Nicholas, la 
treizeci de metri sub ea. Dădea bucuroasă din picioare și își 
flutura mâna liberă la el, nebună de emoție, când Aly începu să 
coboare din nou funia. Țipând în continuare incoerent, se uita în 
jos, cu chipul radios, ce părea să lumineze mohorâta catedrală a 
defileului. 

— Nu te aud! urlă drept răspuns, însă cascada învinse 
eforturile amândurora de a comunica. 

Royan se tot sucea în scaun, strigând și gesticulând cu 
însufleţire și chiar lăsă hăţul pe care-l ţinea cu o singură mână și 
se aplecă și mai tare, ca să rămână cu faţa la el, în timp ce 
hamul se tot răsucea. Mai avea vreo zece metri până la apă, 
când aproape că-și pierdu cu totul echilibrul și fu cât pe ce să se 
răstoarne cu spatele din scaun. 

— Ai grijă! strigă la ea. Binoclul ăla e Zeiss. Două sute de lire 
sterline la duty-free, în Zurich! 

De data aceasta, vocea trebuie să i se fi auzit, pentru că ea 
scoase limba la el, cu un gest de școlăriță. Numai că mișcările îi 
deveniră mai circumspecte. Când ajunse aproape să atingă apa 
cu tălpile, trase de funie ca să oprească coborârea și rămase 
agăţată acolo, la zece metri depărtare de el. 

— Ce-ai găsit? strigă la ea. 

— Ai avut dreptate, bărbat minunat ce ești! 

— E făcută de mâna omului? E o inscripţie? Ai putut s-o 
descifrezi? 


221 


— Da, da și iarăși da la toate cele trei întrebări, râse ea 
triumfător, tachinându-l. 

— Nu mă enerva! Spune-mi! 

— Înfumurarea lui Taita a învins din nou. N-a rezistat ispitei și 
și-a semnat opera, râse ea. Și-a lăsat autograful șoimul cu aripa 
frântă! 

— Minunat! De-a dreptul minunat! se exaltă el. 

— Dovadă că Taita a fost aici, Nicky! Ca să graveze cartușul 
ăla, trebuia să stea pe o schelă. Prima noastră presupunere s-a 
dovedit adevărată. Nișa de care te ţii face parte din scara lui, 
care duce la fundul defileului. 

— Da, dar de ce, Royan? urlă el drept răspuns. De ce-a venit 
Taita până aici, jos? Nu se vede nici urmă de excavaţie sau de 
construcţie de vreun fel. g 

Se uitară amândoi în jur, studiind caverna întunecoasă. In 
afară de măruntele șiruri de nișe, pereții erau întregi, netezi și 
de nepătruns, până în locul unde intrau în apa închisă la culoare. 

— Sub cascadă? strigă ea de la distanţă. E vreo tăietură în 
stâncă? Poţi să ajungi până acolo? 

El se desprinse de stâncă și înotă spre prăvălirea bubuitoare 
de apă. La jumătatea distanţei, îl prinse un curent care îl sili să 
înoate cu toate forțele ca să înainteze cât de cât. Plesnind cu 
forță apa cu braţele și lovind puternic din picioare, izbuti să 
ajungă la un pinten de piatră netedă, acoperită de alge 
lunecoase, în capătul cel mai apropiat al cascadei. 

Apa i se prăvălea deasupra capului, dar el reuși să o ia ușor, 
pe sub treapta de stâncă, și să ajungă în inima cascadei. Cam 
pe la jumătate, apa îl copleși. II smulse de lângă precarul punct 
de susținere, îl azvârli înapoi în bazinul de dedesubt și îl răsuci 
până nu mai știu de el. Ajunse la suprafaţă cam pe la mijlocul 
lacului și trebui să înoate din nou din toate puterile, ca să se 
elibereze din strânsoarea curentului și să ajungă iarăși la apa 
calmă de sub perete. Se agăță de suportul din nișa de piatră, 
răsuflând din greu ca să își revină. 

— Nimic? strigă ea. 

El clătină din cap, incapabil să rostească vreun cuvânt până 
nu-și trăgea sufletul. Într-un sfârșit, reuși: 

— Nimic. E un perete din piatră solidă în spatele cascadei. 

Trase încă o gură de aer, după care făcu o invitaţie sarcastică: 

— Mai aveţi vreo idee strălucită, doamnă? 


222 


Ea nu zise nimic, iar el se bucură de momentul de respiro. 
Apoi, spuse din nou: 

— Nicky, cât de jos ajung nișele? 

— Vezi și tu, zise el, până la asta de care mă ţin eu. 

— Dar sub suprafaţa apei? 

— Nu te prosti, femeie - i se făcea frig și devenea tot mai 
nervos. Cum dracu’ să fie tăieturi sub apă? 

— Încearcă! urlă ea, aproape la fel de nervoasă. 

El clătină din cap compătimitor și trase adânc aer în piept. 
Ținându-se încă de punctul de sprijin, își întinse cât putu 
membrele și corpul. Apoi, capul îi dispăru sub suprafaţa 
întunecată, în timp ce, cu degetele de la picioare, bâjbâia cât 
putea de departe în adâncime. 

Brusc, ţâșni înapoi, răsuflând zgomotos după aer, cu o 
expresie uluită pe chip. 

— Cerule! răcni. Ai dreptate! Mai e o nișă acolo, jos! 

— Detest să spun „am avut dreptate”. 

Chiar și la așa o distanţă, i se citea clar înfumurarea pe faţă. 

— Ce ești? Vrăjitoare? 

Apoi se întrerupse și-și dădu ochii peste cap, pironindu-i spre 
ceruri, în semn de disperare: 

— Știu ce vrei să-mi ceri să fac. 

— Până la ce adâncime ajung nișele? strigă ea, cu glas 
înmuiat în miere. Nu te scufunzi pentru mine, dragul meu Nicky? 

— Până aici! veni răspunsul. Știam eu. O să-i zic vreo câteva 
șefului de sindicat. Asta e muncă de sclav. Din momentul ăsta, 
sunt în grevă. 

— Te rog, Nicky! 

El rămase plutind în apă, pompând aer în plămâni și expirând, 
hiper-ventilându-se, încărcându-și sângele cu oxigen, ca să își 
mărească pe cât posibil rezistenţa sub apă. In cele din urmă, 
scoase tot aerul din plămâni, forțându-se până simţi că îl doare 
pieptul de atâta efort, după care inspiră cât putut de mult, 
umplându-și plămânii la întreaga lor capacitate cu aer proaspăt. 
În sfârșit, cu pieptul umflat la maximum, se lăsă la fund, cu 
capul în jos și picioarele în sus, așteptând ca greutatea să îl 
tragă în adâncuri. 

Alunecând cu capul înainte pe lângă peretele scufundat, 
întinse mâna să bâjbâie după următoarea nișă. O găsi și se 


223 


folosi de ea ca să își accelereze scufundarea, trăgându-se mai 
jos. 

Găsi o a doua nișă după aceea și se trase și mai jos. Nișele 
erau la distanţă de 1,80 metri una de alta - cam cât un stânjen 
marin. Folosindu-le ca unitate de măsură, izbuti să calculeze 
corect progresul pe care-l făcea. 

notând tot mai în adâncuri, dădu de o altă nișă, apoi de încă 
una. Patru rânduri de nișe, șapte metri sub apă. Urechile îi 
pocneau și-i ţiuiau, căci presiunea storsese tot aerul din 
trompele lui Eustache. 

O ţinu tot în jos și găsi cel de-al cincilea șir de nișe. Acum, 
aerul din plămâni era comprimat la aproape jumătate din volum, 
astfel încât, cu cât îi scădea flotabilitatea, cu atât coborârea 
devenea mai ușoară și mai rapidă. 

Ținea ochii larg deschişi, însă apele de sub el erau întunecate 
și tulburi. Nu reușea să distingă decât suprafaţa peretelui ce era 
chiar în faţa lui. Văzu cea de-a șasea nișă apărându-i în faţă și 
se agăţă de ea, apoi ezită. 

„Zece metri adâncime deja și nu se vede nici urmă de capăt”, 
îi trecu prin minte. Fusese o vreme când pescuia cu ostia cot la 
cot cu cei din echipa armatei, când putea să se scufunde până 
la douăzeci de metri și să rămână la acea adâncime un minut 
întreg. Numai că pe atunci era tânăr și avea o condiţie fizică de 
excepţie. 

„Incă o nișă, își promise, și mă întorc la suprafaţă.” Pieptul 
începuse să-i pulseze și să ardă de nevoia de a respira, însă el 
trase tare de suportul de care se agăţase și se propulsă mai jos. 
Zări ca prin ceaţă conturul celei de-a șaptea nișe apărând din 
obscurul de dedesubt. 

„Merg chiar până la fund, își dădu seama cu uimire. Cum 
Dumnezeu a reușit Taita să facă asta? Pe-atunci nu erau 
echipamente de scufundare” Apucă nișa și pluti acolo o clipă, 
neștiind ce să facă, dacă are rost să riște să meargă mai 
departe. Știa că ajunsese aproape de capătul puterilor. Deja 
căuta disperat aerul și pieptul începuse să-i fie cuprins de 
convulsii involuntare. Ă 

„Ce-ar fi să mai ajung la una, așa, de-al naibii?” incepuse să 
se simtă nechibzuit și fusese cuprins de o ciudată euforie. 
Recunoștea semnele pericolului, așa că își cercetă trupul. Prin 
beznă, văzu că pielea i se încreţise și făcuse cute, din cauza 


224 


presiunii apei. O greutate de aproape două atmosfere îl apăsa, 
zdrobindu-i pieptul. Creierul tânjea după oxigen și bărbatul se 
simţea lipsit de orice grijă și invulnerabil. 

„Incă o dată în deschizătură, dragi prieteni”, se gândi ca un 
om beat și continuă coborârea. 

„Numărul opt, ești aproape mort”. 

Simţi cea de-a opta nișă sub degete. Începuse să 
bolborosească în gând: „la opt, ieși la raport”. 

Se întoarse să pornească spre suprafaţă, când dădu cu 
picioarele de fund. „Cincisprezece metri adâncime, realiză, chiar 
și în starea aceea de ameţeală. Am plecat prea târziu. Trebuie 
să mă întorc. Trebuie să respir.” 

Işi făcea curaj să se desprindă de fundul apei, când ceva îl 
apucă de picioare și îl trânti cu putere de peretele de stâncă. 

„Caracatița!” se gândi, amintindu-și cuvintele de pe stela lui 
Taita: „Vaginul ei e o caracatiţă care a înghiţit un rege”. 

Incercă să dea din picioare ca să scape, dar acestea erau 
parcă legate de braţele unui monstru acvatic; o îmbrăţișare rece 
se insinua și îl ţinea captiv. „Caracatiţa lui Taita. Pe naiba! Chiar 
asta a vrut să zică. M-a prins.” 

Era țintuit de zid, zdrobit și neajutorat. Îl cuprinse groaza și 
fiorii ce îi străbăteau corpul înlăturară halucinaţiile create de 
creierul sărăcit de oxigen. Atunci își dădu seama ce i se 
întâmplase: „Nu-i nicio caracatiță. E presiunea apei”. 

Mai trecuse cândva printr-o experienţă asemănătoare. În 
timpul unui exercițiu de antrenament, pe când făcea scufundări 
lângă gura de intrare a turbinelor de la generatorul din Loch 
Arran, colegul său de scufundare, legat de el, fusese aruncat de 
curent în teribila gură de absorbţie. Omul fusese izbit de grilajul 
de la gura de intrare și trupul i se zdrobise în așa hal, că așchiile 
coastelor ieșiseră prin carne și pătrunseseră prin cauciucul de 
neopren al costumului ca niște pumnale. 

Nicholas scăpase ca prin urechile acului. Pentru că era la o 
oarecare distanţă în lateral, nu fusese atras complet în curentul 
de apă sorbit de gura de intrare a turbinei. Chiar și așa, își 
rupsese un picior și fusese nevoie de forța altor doi scafandri 
militari, ca să îl smulgă din strânsoarea curentului. 

De astă dată, era la capătul rezervei de aer și nu se afla 
niciun scafandru prin preajmă să-l ajute. Era tras într-o 


despicătură îngustă din stâncă, în gura unui tunel subacvatic, un 
canal care îl ducea în peretele de piatră. 

Partea superioară a corpului nu era cuprinsă de forța 
îngrozitoare a curentului, însă picioarele îi erau trase inexorabil 
înăuntru. Era conștient că de jur împrejurul deschizăturii erau 
muchii clar demarcate, drepte și perfect tăiate, asemenea 
pragului unei uși făcute de un zidar. Işi desfăcu larg braţele, să 
se opună din toate puterile, dar degetele ca niște gheare îi 
alunecau pe suprafaţa netedă și acoperită cu mâl a stâncii. 

„Acu-i acu, se gândi. Asta-i lovitura pe care n-o poţi evita.” Işi 
încordă și mai tare degetele și simţi cum i se rup unghiile la 
frecarea de stâncă. Apoi, deodată, se blocară în ultima nișă din 
zid, deasupra găurii de absorbţie care îl trăgea în jos. 

Acum, avea cel puţin un punct de sprijin. Se agăţă de nișă cu 
amândouă mâinile și se luptă cu forța apei. Se zbătea cu toată 
puterea rămasă, din toată inima, dar era în pragul epuizării. Se 
încordă până simţi cum îi pocnesc mușchii braţelor, până ce 
tendoanele de la gât i se încordară ca niște corzi de oțel și simţi 
că o să-i plesnească ceva în cap. Dar opri alunecarea insidioasă 
a propriului trup în gaura de absorbţie. 

„Incă o dată, își zise. O ultimă încercare.” Ştia că până aici îl 
țineau puterile. | se terminaseră tot aerul, curajul și hotărârea. 
Mintea îi juca feste și forme întunecate îi umbreau vederea. 

De undeva, din străfundurile fiinţei, scoase ultimele rezerve și 
trase până ce întunericul din cap explodă în fâșii de lumini 
colorate, stele căzătoare și artificii care îl ameţiră. Insă trăgea 
mai departe. Simţea cum îi ies picioarele, cum strânsoarea 
apelor slăbește, și mai trase o dată, cu o forță pe care nu-și 
imagina că o mai are. 

Atunci se eliberă brusc, țâșnind spre suprafaţă, numai că era 
prea târziu. Întunericul îi inundă mintea, iar în urechi părea că 
mugește cascada ce gonește în abis. Se îneca. Era terminat. Nu 
știa unde se află, cât de mult mai avea până la suprafață, dar 
știa că nu avea să reușească. Era sfârșit. 

Când ajunse la suprafață, nu știa că făcuse asta și nu avea 
destulă putere să își ridice capul din apă și să respire. Zăcea 
acolo, ca un cadavru umflat de apă, cu faţa în jos, muribund. 
Apoi simţi degetele lui Royan înfigându-i-se în părul de pe ceafă 
și aerul rece cum îi mângâie faţa când ea îi scoase capul din 
apă. 


226 


— Nicky! urlă la el. Respiră, Nicky, respiră! 

El deschise gura și scoase un jet de apă, salivă și aer închis, 
după care tuși și respiră cu greutate. 

— Mai trăieşti! O, slavă Domnului! Ai stat acolo așa de mult! 
Am crezut că te-ai înecat. 

În timp ce tușea, lupta să respire și își recăpăta simţurile, 
Nicholas își dădu vag seama că ea sărise, probabil, din scaun, ca 
să îi vină în ajutor. 

— Ai stat la fund atâta timp! Nu-mi venea să cred! 

Il ţinea cu capul în sus, agăţată cu mâna liberă de nișa din 
perete: 

— O să-ţi revii, acum. Te-am găsit. la-o încet. O să fie bine. 

Era uimitor cât de mult îl încuraja vocea ei. Aerul era bun și 
dulce și simţea cum i se întorc, treptat, puterile. 

— Trebuie să te ridicăm, îi zise ea. Mai stăm puţin, să te mai 
aduni, și după asta te ajut să urci în scaun. 

Inotă cu el până la scaunul ce se bălăngănea și le făcu semn 
oamenilor din vârful coastei să îl coboare până la apă. Atunci 
tinu bucăţile de pânză, pentru ca el să își poată pune picioarele 
în ele. 

— Te simţi bine, Nicky? vru să știe, neliniștită. Ține-te bine, 
până ajungi în vârf! 

Işi puse mâinile pe corzile laterale ale hamului: 

— Ține-te bine! 

— Nu pot să te las aici, bolborosi el ametit. 

— Nu păţesc nimic, îl asigură ea. Pune-l pe Aly să trimită 
scaunul jos, după mine. 

Când era la jumătatea înălțimii, se uită în jos și îi văzu capul 
ieșind din apele întunecate. Părea foarte mică și singură și era 
palidă, cu o expresie demnă de milă pe chip. 

— Curaj! 

Avea vocea atât de slabă și de aspră, că nici el nu și-o 
recunoscu. 

— Ai curaj, nu glumă! 

Dar era prea sus ca ea să îi audă vorbele. 


t Capitolul 43 


De cum o aduseră pe Royan cu bine din râpă, Nicholas îi 
porunci lui Aly să desfacă schela și să ascundă bucăţile în 
mărăciniș. Zona se vedea extrem de bine din elicopter și nu 
dorea să ațâtțe curiozitatea lui Jake Holm. 

Nu era în stare să le dea o mână de ajutor oamenilor, ci 
rămase la umbra unui arbore spinos, în timp ce Royan îi acorda 
îngrijiri. Era consternat să constate cât de mult îl afectase 
experiența lui atât de aproape de înec. Avea o durere de cap 
înfiorătoare, cauzată de lipsa de oxigen. Pieptul îl durea și îl 
înţepa de fiecare dată când respira: probabil că, în sforțările lui, 
își rupsese sau își răsucise ceva înăuntru. 

Era impresionat de răbdarea lui Royan. Nu făcea nicio 
tentativă să îl interogheze cu privire la descoperirile de pe 
fundul defileului și părea cu adevărat mai preocupată de starea 
lui, decât de bunul mers al expediției. 

Când îl ajută să se ridice în picioare și porniră înapoi spre 
tabără, mergea ca un moșneag, șchiop și înţepenit. Il durea 
fiecare mușchi și tendon. Știa că avea să mai treacă ceva timp 
până când acidul lactic și nitrogenul care se adunaseră în 
ţesuturi aveau să se resoarbă și să se disperseze. 

Odată ajunși în tabără, Royan îl duse în coliba lui și avu grijă 
să îl așeze cât mai confortabil sub plasa de țânțari. Deja se 
simţea mult mai bine, dar neglijă să o informeze de acest lucru. 
Era plăcut să fie din nou îngrijit de o femeie. Ea îi aduse două 
tablete de aspirină și o cană cu ceai aburind, cu mult zahăr. Se 
mai răsfăţă un pic, atunci când, cu glas pierit, îi ceru o a doua 
cană cu ceai. 

Lângă patul lui, ea îl urmărea cu atenţie cum o bea. 

— Mai bine? îl întrebă când isprăvi. 

— Șansele sunt de doi la unu că o să supraviețuiesc, îi spuse, 
iar ea surâse: 

— Văd că te simţi mai bine. Ai prins iar glas. M-ai speriat 
îngrozitor, să știi! 

— Fac și eu ce pot să îţi atrag atenţia. 

— Acum, că te-ai decis să trăiești, povestește-mi ce s-a- 
ntâmplat. În ce belea ai intrat, acolo, în lac? 

— Ce vrei tu, de fapt, să afli e ce am găsit acolo. Corect? 


228 


— Și asta, recunoscu ea. 

Atunci îi povesti tot ce descoperise și cum fusese prins de 
curentul gurii de absorbţie subacvatice. Ea îl asculta fără să-l 
întrerupă și, nici măcar după ce isprăvi, nu zise nimic pentru un 
timp, ci se încruntă, semn că se concentra să analizeze cele 
auzite. 

Într-un sfârșit, ridică ochii la el: 

— Vrei să spui că Taita a fost capabil să ducă rândurile de 
nișe până jos, chiar pe fundul lacului, la 15 metri adâncime? 

Și, când el făcu semn din cap că așa stăteau lucrurile, ea căzu 
din nou pe gânduri. 

— Cum Dumnezeu a reușit una ca asta? întrebă, apoi. Tu ce 
părere ai? 

— Acum patru mii de ani, nivelul apei se poate să fi fost mai 
scăzut. Poate că a fost secetă, într-un an, râul a secat și i-a 
permis să ajungă acolo. Ce zici de asta? 

— Nu-i rău, admise ea, dar, atunci, de ce s-a mai legat la cap 
să construiască o schelă? De ce n-a folosit albia secată a râului 
drept cale de acces? Și-apoi, cu siguranţă că punctul de atracţie 
pentru Taita era chiar râul. Dacă era secat, atunci putea fi 
oricare alt loc dintre cele o mie asemenea celui de-aici, din 
defileu. Nu, presimt că tocmai faptul că era inaccesibil a fost 
principalul, dacă nu chiar singurul motiv pentru care s-a apucat 
de lucru în locul ăsta. 

— Inclin să cred că ai dreptate, căzu el de acord. 

— Așadar, dacă râul curgea, chiar la nivelul minim, cum e 
acum, cum Dumnezeu a reușit să taie nișele acelea sub nivelul 
apei? Și ce sens avea ridicarea unui eșafodaj subacvatic? 

— Mă depășește problema. Habar n-am, recunoscu el. 

— Bine, să lăsăm asta, deocamdată. Acum să analizăm gura 
de absorbţie care aproape te-a tras înăuntru. Poţi să estimezi 
dimensiunea deschizăturii? 

El clătină din cap: 

— E aproape beznă acolo. Nu vedeam mai departe de un 
metru în față. 

— Intrarea era chiar între cele două rânduri de nișe? 

— Nu, nu chiar, spuse el gânditor. Era ușor într-o parte. Am 
lovit fundul apei cu picioarele și era cât pe ce să mă ridic, atunci 
când m-a înhăţat. 


229 


— Înseamnă că trebuie să fie chiar pe fundul lacului și un pic 
mai în aval faţă de eșafodajul schelei. Spui că intrarea ţi s-a 
părut că are o cornișă pătrată? 

— Nu sunt absolut sigur de asta - nu uita că vedeam extrem 
de slab. Dar asta a fost impresia pe care mi-a dat-o. 

— Trebuie să fi fost o altă structură făcută de mâna omului, 
atunci - poate un soi de galerie de mină făcută într-o parte a 
lacului? 

— Tot ce-i posibil, aprobă fără prea multă convingere. Dar, pe 
de altă parte, ar putea foarte bine să fie un defect natural în 
aluviunile depuse în permanenţă de râu. 

Ea se ridică să plece. 

— Unde te duci? o întrebă. 

— Nu stau mult. Mă duc la mine, să-mi aduc notitele și 
mulajul de pe stelă. Mă-ntorc cât ai clipi. 

Când se întoarse, se așeză pe podea, lângă patul lui, cu 
picioarele trase sub ea, în stilul acela, specific feminin. Când se 
apucă să înșire hârtiile în jurul ei, el trase la o parte plasa de 
țânțari, ca să se uite la ce pune la cale. 

— leri, când tu erai ocupat să construieşti schela, am reușit să 
descifrez restul de pe fața stelei denumită „primăvara”. 

Își ţinu carnețelul în așa fel, încât să vadă și el paginile 
deschise: 

— Astea sunt însemnările mele preliminare. Ai să vezi unde 
am inserat o serie de semne de întrebare - aici și aici, de 
exemplu. În locurile astea nu sunt sigură de traducere sau dacă 
Taita nu a folosit un simbol nou și ciudat. O să trebuiască să le 
acord mai mult timp și atenţie ceva mai târziu. 

— Te urmăresc, o asigură el și ea continuă: 

— Aceste secțiuni, pe care le-am însemnat cu verde, sunt 
citate din versiunea standard a Cărții Morților. Să-l luăm pe ăsta 
de-aici: „Universul e trasat în cercuri, discul zeului soare, Ra. 
Viaţa omului e un cerc ce începe în pântece și sfârșește în 
mormânt. Cercul unei roţi de car prevestește moartea șarpelui 
zdrobit sub obada ei”. 

— Da, recunosc citatul, zise el. 

— Pe de altă parte, aceste părţi din text pe care le-am 
însemnat cu galben, sunt scrieri originale ale lui Taita sau, cel 
puţin, nu sunt citate nici din Cartea Morților, nici din vreo altă 


230 


sursă cunoscută mie. Vreau să-ţi atrag atenţia mai ales asupra 
acestui paragraf, de-aici. 

Și urmări secţiunea cu degetul, în timp ce citea cu voce tare: 

— „Fiica zeiţei a conceput. A fost lăsată grea de către cel fără 
de sămânță. Şi-a conceput propria soră geamănă. Fătul zace pe 
vecie încolăcit în pântecele ei. Geamăna nu se va naște 
niciodată. Nu va vedea niciodată lumina lui Ra. Va trăi pe veci în 
întuneric. În pântecele surorii ei, mirele ei își cere dreptul la 
cununie eternă. Geamăna nenăscută devine mireasa zeului, 
care a fost om. Destinele lor se împletesc. Ei vor avea viaţă 
veșnică. Nu vor pieri niciodată.” 

Royan își ridică ochii din însemnări: 

— Când am citit prima dată, am fost mulțumită să constat că 
fiica zeiţei era râul Dandera, așa cum fuseserăm deja de acord. 
Eram destul de sigură și că zeul care fusese cândva om trebuia 
să fie faraonul. Mamose a fost zeificat o dată cu urcarea pe 
tronul Egiptului. Înainte de asta a fost om. 

Nicholas dădu aprobator din cap: 

— Cel fără de sămânță e clar Taita însuși. Face referiri 
repetate la faptul că e eunuc. Dar acum, sugeră el, dacă ai idei 
noi în legătură cu misterioasa soră geamănă, hai să le auzim! 

— Sora geamănă ar fi, cel mai probabil, o ramură sau o 
despărțitură a cursului, nu-i așa? 

— Aha, știu unde baţi! Sugerezi că gura de absorbţie e 
geamăna. Acolo jos, în defileu, n-o să vadă niciodată lumina lui 
Ra. Taita, cel fără de sămânță, își arogă paternitatea, așa că ne 
spune că el e arhitectul. 

— Chiar așa, și el a cununat pe geamăna râului cu faraonul 
Mamose pe vecie. Când am pus toate astea cap la cap, am 
ajuns la concluzia că n-o să găsim niciodată locul unde e ascuns 
cavoul faraonului Mamose, până nu explorăm în amănunt acea 
gaură de absorbție care aproape că te-a înecat. 

— Și cum propui să facem asta? vru să știe el, la care ea 
ridică din umeri. 

— Eu nu sunt inginer, Nicky! Te las pe tine să organizezi 
chestia asta. Tot ce știu e că Taita a găsit o modalitate de a-i da 
de capăt - nu doar de a ajunge până acolo, ci și de a lucra acolo. 
Dacă interpretarea pe care-am dat-o inscripţiei de pe stelă e 
corectă înseamnă că a făcut excavații extinse chiar pe fundul 


231 


lacului. Dacă el a putut să facă asta, atunci nu văd niciun motiv 
ca tu să nu poţi face același lucru. 

— Ah! șovăi el. Taita a fost un geniu. A spus-o chiar el de- 
atâtea ori. Eu sunt un biet tocilar. 

— Eu pariez toţi banii pe tine, Nicky! N-o să mă lași baltă 
acum, nu? 


t Capitolul 44 


Nu era nevoie de cine știe ce talente de vânător ca să dea de 
urma unui astfel de vânat - acesta își luase foarte puţine 
precauţii să își acopere urmele. Foarte deschis, urmau drumul 
principal ce cobora prin defileul Nilului și ducea în vest, spre 
frontiera cu Sudanul. Mek Nimmur era pe drumul de întoarcere 
către propria fortăreață. 

Boris estima că inamicul avea cu el între cincisprezece și 
douăzeci de oameni. Era dificil să fie sigur, pentru că urmele de 
pe cărare se suprapuneau și, firește, mai erau și iscoadele din 
față și din lateral. Mai intra la socoteală și ariergarda, care 
ștergea urmele după el. 

Se mișcau destul de repede, însă un asemenea grup numeros 
nu avea cum să întreacă un singur urmăritor. Era sigur că se 
apropie cu pași repezi de ei. Calcula că plecase cam la patru ore 
după ei, însă, judecând după semnele recent găsite, era la mai 
puţin de două ore distanţă. 

Fără să slăbească ritmul, se aplecă să culeagă ceva de pe 
cărare. Din alergare, examină obiectul. Era o crenguță, un vârf 
moale de mlădiţă din planta kusagga-sagga, care creștea pe 
marginea potecii. Unul dintre bărbaţii de dinaintea lui se lovise 
de ea în trecere și o rupsese. Asta îi dădea lui Boris o măsură 
destul de corectă cât de în urmă se afla. Până și în zăpușeala 
din defileu, vlăstarul crud abia dacă începuse să se ofilească. 
Era chiar mai aproape decât își făcuse calculele. 

Încetini puţin, gândindu-se la următoarea mișcare. Cunoștea 
destul de bine această parte a văii. Cu un an în urmă, vânase în 
zonă cu un client american, care era în căutarea unui trofeu de 
ibex Walia. După aproape o lună de cutreierat prin șanțuri și 
prin râpe împădurite, doborâseră un mascul bătrân, înnegrit de 


232 


ani și purtând o pereche de coarne răsucite, lăsate pe spate, 
care s-a plasat pe locul al zecelea ca mărime în Rowland Ward. 

Ştia că la trei sau patru kilometri în faţă, Nilul începea o altă 
meandră ce făcea bucla înspre sud și care, apoi, revenea la 
vechiul curs. Poteca principală urma drumul râului, căci o serie 
de stânci abrupte și formidabile păzeau movila din centrul buclei 
făcute de fluviu. Totuși, se putea lua pe scurtătură. Boris făcuse 
asta înainte, în timp ce urmărea ibexul rănit. 

Vânătorul american nu omorâse curat - glonțul îl nimerise pe 
animal prea în spate, ratând cavitatea inimă-plămâni și 
străpungându-i intestinele. Țapul sălbatic, rănit, o pornise spre 
colina, pe una dintre cărările tainice, printre stei. Boris și 
americanul îl urmăriseră pe munte și dincolo de el. Boris își 
aducea aminte cât de periculoasă și de înșelătoare era cărarea, 
dar, când coborâseră în partea cealaltă, văzuseră că scurtaseră 
drumul cu aproape 15 kilometri. 

Dacă găsea iar capătul potecii caprelor, avea toate șansele să 
ajungă de partea cealaltă înaintea lui Mek Nimmur și să îl 
aștepte acolo. Asta i-ar fi dat un avantaj enorm. Comandantul 
de gherilă se așteaptă la urmărire, nu la ambuscadă. Probabil că 
are spatele acoperit și e destul de improbabil ca Boris să 
reușească să treacă de ariergardă fără să își alerteze 
potențialele victime. Pe de altă parte, dacă era înaintea lor, 
putea să controleze evenimentele. Atunci putea să aleagă 
terenul pe care avea să-i omoare. 

Când drumul și cursul principal al Nilului începură să se 
întoarcă spre sud, bărbatul continuă să urmeze terenul ridicat 
de deasupra lor, căutând un punct de reper familiar. După mai 
puţin de un kilometru dădu de locul căutat. Aici era o spărtură în 
șirul de stânci întunecate, o intrare tăiată în peretele de bazalt. 

Se opri să își șteargă broboanele de sudoare de pe faţă și gât. 
„Prea multă votcă, mormăi el, te moleșești”. Cămașa îi era 
complet udă, parcă abia scoasă din fluviu. 

Mută cureaua puștii pe umărul celălalt, ridică binoclul și 
inspectă laturile  vâlcelei împădurite. Păreau aspre și 
inaccesibile, dar apoi prinse în lentile conturul ciuntit al unui 
copăcel care creștea într-o despicătură strâmtă pe faţa 
versantului. Semăna cu un bonsai japonez, cu trunchiul răsucit 
și malformat, și cu ramurile torturate. 


233 


În momentul când trăsese americanul, ibexul Walia stătea pe 
lespedea aflată chiar puţin mai sus de copăcel. Boris vedea cu 
ochii minţii cum ţapul sălbatic își încovoiase spinarea, lovit de 
glonț, și apoi se răsucise și o luase la goană pe costișă. Mută 
ușor binoclul mai sus și izbuti să distingă înclinația lespezii 
înguste, care descria un unghi ascuţit cu versantul. 

„Da, da. Asta e locul.” Gândea din nou în limba maternă - o 
adevărată ușurare, după ultimele zile, când trebuise să se lupte 
cu franceza și engleza. 

Până să înceapă să urce, părăsi poteca bătătorită și se târî pe 
panta presărată cu bolovani până jos, la fluviu. Îngenunche pe 
malul Nilului și se stropi cu doi pumni de apă, udându-și părul 
scurt și îndepărtându-și transpiraţia de pe faţă și gât. Vărsă ce 
mai avea în sticlă și o reumplu, apoi bău până ce simţi că îl 
doare burta. După asta goli iar sticla și o umplu la loc. În munţi 
nu era strop de apă. In cele din urmă, își cufundă pălăria 
vânătorească în fluviu și și-o puse iarăși în cap, udă leoarcă și 
revărsându-i apă pe gât și pe faţă. 

Urcă înapoi pe drumul principal, pe care îl urmă pe o distanţă 
de o sută de pași, mergând încet și studiind terenul. Într-un loc, 
un bolovan aproape că bloca poteca. Bărbaţii dinaintea lui 
fuseseră siliţi să pășească peste acest obstacol, după care urma 
un petic de pulbere fină, ca de talc, în care își lăsaseră 
amprentele, perfect păstrate, ce puteau fi citite cu ușurință. 

Majoritatea bărbaţilor purtau bocanci paramilitari, făcuţi după 
modelul israelian, cu tiparul tălpilor în zigzag, iar cei aflaţi în 
spate călcaseră peste urmele celor de dinaintea lor. Trebui să se 
lase într-un genunchi, să examineze semnele în amănunţime, 
înainte să găsească amprenta unui picior mult mai mic și mai 
delicat, cu un pas mai ușor, negreșit feminin. Urma era parţial 
ascunsă de celelalte, mai mari, masculine, însă conturul 
degetului mare se vedea limpede, iar tiparul era cel al unui 
pantof ușor de tenis Bata, cu talpa din cauciuc. L-ar fi 
recunoscut din zece mii de alţi pantofi. 

Era ușurat să descopere că Tessay făcea încă parte din grup 
și că ea și amantul ei nu apucaseră pe un alt drum. Mek Nimmur 
era alunecos și viclean. Scăpase din ghearele lui Boris o dată. 
Dar nu și de data asta! Rusul clătină vehement din cap: nu și de 
data asta. 


234 


Își îndreptă întreaga atenţie din nou asupra urmei de femeie. 
Îi trecea un junghi prin inimă când se uita la ea. Mânia îi 
renăscu, cu aceeași forță. Nu se gândea la sentimentele lui faţă 
de femeie. Dragostea și dorinţa nu făceau parte din ecuaţie. Era 
sclava lui și îi fusese furată. Insulta adusă era singurul lucru care 
avea o semnificaţie pentru el. Ea îl respinsese și îl umilise, iar 
pentru asta avea să moară. 

Simţi cum îl încearcă fiorul bine cunoscut, cum i se înfierbântă 
sângele la gândul că avea să o omoare. Împărţirea morţii fusese 
dintotdeauna ocupaţia și vocaţia lui, însă indiferent cât de des 
își exercitase meseria, fiorul nu îl părăsea niciodată, plăcerea nu 
i se potolea în veci. Poate că era singura plăcere care îi mai 
rămăsese, pură și de neînfrânt - nici chiar votca nu i-o putea 
slăbi sau dilua, așa cum făcea actul fizic al copulaţiei. Avea să îi 
facă mai multă plăcere să o ucidă decât îi făcuse cândva să se 
împreuneze cu ea. 

În acești ultimi ani, vânase numai animale inferioare, însă nu 
uitase niciodată cum e să doboare și să ucidă o ființă umană, 
mai ales dacă era vorba de o femeie. Il voia pe Mek Nimmur, dar 
pe femeie o dorea și mai tare. 

Pe vremea președintelui Mengistu, când fusese comandantul 
contraspionajului, oamenii lui îi cunoșteau gusturile și i le 
alegeau pe cele mai drăguţe. Acum îl încerca un singur regret, 
acela că trebuia să se grăbească, în cazul ăsta. Nici nu se punea 
problema să lungească și să savureze plăcerea. Cu totul altfel 
decât în multe alte experienţe de-ale lui, care ţinuseră ore, dacă 
nu zile întregi. 

— Căţea, rosti și trase un picior în ţărână, călcând pe conturul 
delicat al urmei femeii, ștergând-o de pe faţa pământului, așa 
cum avea să facă și cu femeia. Căţea neagră adulteră! 

Alerga acum cu forțe noi, mai hotărât ca niciodată, lăsând în 
urmă cărarea și urcând spre copacul deformat și spre începutul 
potecii caprelor, sus, pe costișă. 

Exact acolo unde se aștepta să fie, găsi punctul de pornire al 
potecii, pe care o urmă. Cu cât urca mai mult, cu atât aceasta 
devenea mai abruptă. Adesea, trebuia să își folosească ambele 
mâini ca să se tragă în sus, pe povârniș, sau să își croiască drum 
prin vreo trecere îngustă în zigzag. 

Prima oară când urcase muntele ăsta, urmărise urmele 
însângerate ale ibexului rănit, însă acum nu mai avea picăturile 


235 


acelea împrăștiate pe drum, care să îl ghideze, și, de două ori, 
rătăci cărarea și se trezi într-o fundătură de pe fața versantului. 
Fu silit să se retragă de pe marginea prăpastiei și să refacă 
drumul, până dădu de cotitura corectă. De fiecare dată când 
păţea asta, își dădea seama că pierde timp preţios și că Mek 
Nimmur ar putea să treacă înainte să fie el în stare să îi iasă în 
cale. 

O dată sperie un grup mic de capre sălbatice, care stăteau pe 
o terasă de piatră, la jumătatea coastei. Acestea fugiră în salturi 
pe versant, semănând mai degrabă cu niște păsări, decât cu 
animale legate de legile gravitaţiei. Erau conduse de un mascul 
uriaș, cu o barbă în valuri și coarne lungi, spiralate, care, în 
goana lui, îi indică lui Boris ruta directă spre creastă. 

Işi sfâșie pielea din vârful degetelor când se căţără peste 
ultima pantă abruptă, dar, în cele din urmă, ajunse în vârf, unde 
se târi pe burtă, fără să-și ridice vreodată capul. Silueta unui 
om, prefigurată pe fundalul albastru al cerului, ar fi fost vizibilă 
de la kilometri distanţă. Se deplasă astfel în spatele crestei, 
până găsi o tufă de sansevieria care să-i ofere adăpost, și se 
folosi de frunzele drepte și spinoase ale acesteia ca să-și 
ascundă forma capului pe când studia prin binoclu valea, la trei 
sute de metri sub el. 

De la înălţimea aceasta, Nilul părea un șarpe gros, strălucitor, 
ce își desfăcea inelele în prima cotitură a meandrei, cu 
suprafața brăzdată de vâltori și de recifuri stâncoase. Terenul 
ridicat de pe ambele maluri forma valuri înalte de bazalt, 
învolburate și contorsionate ca o mare furtunoasă, cuprinsă de 
un taifun tropical. Totul dansa și tremura în aerul încins, iar 
razele soarelui loveau asemenea toporului unui călău, supunând 
prin dogoarea sa acest univers de rocă roșie. 

Chiar dacă imaginea era distorsionată de mirajul pe care îl 
vedea prin binoclu, Boris izbuti să observe cărarea puţin 
umblată de lângă fluviu și o urmări până în vale, în punctul unde 
se ascundea pe după cot. Era pustie, fără niciun semn de 
prezență omenească, și atunci știu că vânatul ieșise din raza lui 
vizuală. Nu avea cum să vadă cât de mult merseseră pe cărare - 
tot ce știa era că trebuia să se grăbească, dacă voia să le sară în 
faţă, pe partea cealaltă a muntelui. 

Pentru prima dată de când se îndepărtase de malul fluviului, 
luă câteva picături din sticla cu apă. Își dădea seama în ce hal îl 


236 


deshidrataseră arșița și căţărarea pe munte. În asemenea 
condiții, un om fără apă putea să moară în câteva ore. Nu era 
deloc surprinzător că erau atât de puţine așezări omenești în 
defileu. 

Când se retrase de pe linia orizontului, se simţi reîntinerit și 
porni să traverseze coama muntelui. Avea de mers mai puţin de 
doi kilometri și, fără să-și dea seama, se trezi în vârful înălțimilor 
de pe partea cealaltă. Doar un pas neatent mai trebuia și ar fi 
pășit direct în spaţiu, plonjând în gol de la trei sute de metri. 
Incă o dată, se târî de-a lungul crestei până dădu de un punct de 
observaţie ascuns, de unde să spioneze terenul de dedesubt. 

Fluviul era cum îl știa - o întindere largă și dezordonată de 
vârtejuri cu încreţituri albe, întorcându-se spre sine prin piciorul 
meandrei. Drumul urma cursul malului mai apropiat, mai puţin 
acolo unde era forțat să facă un ocol spre centru, pe lângă 
falezele zimţate și acele de stâncă ce răsăreau din apele Nilului. 

In pustietatea măreaţă a defileului, Boris nu percepea nicio 
altă mișcare, în afară de spumegarea nepotolită a apelor și de 
dansul nesfârșit al mirajului. Știa că era imposibil ca Mek 
Nimmur să se fi mișcat într-atât de repede, încât să îl 
depășească și să i-o ia înainte; prin urmare, trebuia să apară de 
după cotul meandrei. 

Boris luă încă o gură de apă și se odihni aproape o jumătate 
de oră, după care se simţi din nou în putere, refăcut pe deplin. 
Reflectă dacă să coboare imediat și să pună la cale o 
ambuscadă pe drum, însă, în cele din urmă, hotărî să rămână la 
adăpostul înălțimii până la apariţia prăzii. 

Işi controlă cu multă atenţie pușca, asigurându-se că luneta 
nu se dereglase în timpul ascensiunii, apoi goli încărcătorul și 
examină cele cinci cartușe. Suprafaţa de alamă a unuia era 
crestată și decolorată, așa că pe acela îl aruncă și puse în loc un 
cartuș de la cingătoare. Băgă un cartuș pe țeavă și puse piedica. 

Lăsă arma deoparte cât își schimbă șosetele ude de 
transpiraţie cu unele noi, din raniţă, și își legă șireturile cu grijă. 
Numai un novice ar risca să facă bășici la picioare în astfel de 
condiţii: în câteva ore, acestea s-ar infecta și s-ar umple de 
puroi. 

Mai luă o gură de apă, după care se ridică și își agăță arma pe 
umăr. Pregătit acum pentru orice i-ar fi trimis zeița vânătorii, 
porni pe creastă, să-și intercepteze inamicii. 


237 


Scrută valea cu binoclul din toate punctele de observație 
posibile de-a lungul coamei muntelui și de fiecare dată eșuă în 
tentativa de a zări prada, iar după-amiaza trecea ca gândul. 
începuse chiar să se întrebe îngrijorat dacă Mek Nimmur nu 
reușise cumva să se strecoare neobservat pe lângă el, dacă nu 
traversase fluviul printr-un loc secret sau nu o luase pe alt drum, 
prin valea ascunsă, când auzi un țipăt jalnic, ca un bocet, în 
aerul uscat de arșiță. Se uită în sus. O pereche de ulii dădeau 
roată deasupra unui pâlc de mărăcini de pe malul fluviului. 

Uliul cu cioc galben e unul dintre cel mai des întâlniți 
necrofagi din Africa. El există în strânsă simbioză cu omul, 
hrănindu-se cu ce lasă acesta în urmă, culegându-i resturile, 
înălțându-se și rotindu-se pe deasupra satelor sau a taberelor în 
care el se află, în căutare de rămășițe sau așteptând răbdător ca 
omul să se așeze printre tufișuri pentru ca, imediat cum acesta 
și-a făcut nevoile, să coboare și să acţioneze ca un vidanjor 
universal. 

Boris studie perechea de păsări prin binoclu, urmărindu-le 
cum plutesc leneș în aerul încins, întotdeauna încercuind același 
petic de tufăriș de pe viroagă. Aveau o manieră distinctă de a 
cârmi cu cozile lungi și bifurcate, pe care le răsuceau dintr-o 
parte în alta, în timp ce pluteau duși de briză. Pliscurile de un 
galben aprins se vedeau foarte clar când păsările întorceau 
capetele să se uite după ceva în tufe. 

Bărbatul zâmbi rece pentru sine. „Da! Nimmur a ridicat tabăra 
mai devreme. Probabil că zăpușeala și ritmul sunt prea intense 
pentru noua lui femeie sau poate că s-a oprit să se joace puţin 
cu ea.” 

Se deplasă pe buza coastei până izbuti să vadă direct în 
tufăriș. ÎI studie prin binoclu, dar nu zări niciun semn care să 
indice o prezenţă umană. După aproape două ore, începu să se 
îndoiască de presupunerile sale iniţiale. Singurul lucru care îi 
mai reţinea atenţia era perechea de ulii, care se așezaseră într- 
un vârf de copac, cu vedere către pâlcul de mărăcini. Trebuia să 
fie convins că aceștia îi urmăresc pe oamenii ascunși în lăstăriș. 

Aruncă o privire neliniștită soarelui: aluneca, în sfârșit, spre 
linia orizontului, și își pierdea înflăcărarea aprigă. Apoi se uită 
din nou în vale. 

Chiar sub pâlcul de tufe, malul fluviului forma o răstoacă, 
aproape ca o mică lagună. La venirea fluxului, aceasta era 


238 


inundată, însă acum era doar o fâșie de prundiș. Pe acest mal se 
aflau mai mulţi bolovani care căzuseră de pe coasta de 
deasupra. Unii dintre ei zăceau pe plajă, în vreme ce alţii se 
rostogoliseră în fluviu și erau pe jumătate sub apă. Cel mai mare 
ajungea la dimensiunile unei căsuțe, o masă imensă, rotundă de 
rocă neagră. 

În timp ce privea, un bărbat ieși pe neașteptate dintre arbuști. 
Pulsul lui Boris se iuți, văzând cum omul coboară pe unul dintre 
bolovanii mai mărunți și sare de acolo pe malul acoperit de 
pietriș. Bărbatul îngenunche la marginea apei și umplu o găleată 
de pânză cu apă, după care se urcă înapoi și dispăru iarăși 
printre tufișuri. 

— Aha! Arșiţa e prea mare chiar și pentru ei. Trebuie să bea și 
asta îi trădează. Dacă n-ar fi fost păsările, nu mi-aș fi dat 
niciodată seama că sunt aici. 

Chicoti încet, cu admiraţie involuntară: 

— Nimmur e un bărbat atent. Nu-i de mirare că a supravieţuit 
atât de mult timp. Ține lucrurile sub control strict. Dar până și el 
trebuie să bea apă. 

Boris continuă să privească prin binoclu în timp ce se străduia 
să ghicească următoarea mișcare a lui Mek Nimmur. „A pierdut 
o groază de timp aici, ca să se adăpostească de arșiță. O să 
pornească iar în marș de cum se răcorește. O să facă un marș 
de noapte, hotări el, uitându-se din nou spre soare. Mai sunt trei 
ore până se lasă întunericul. Trebuie să acţionez până atunci. O 
dată ce se face întuneric, o să-mi fie greu să văd ţintele.” 

Înainte să se ridice, se târî iarăși mai jos de linia orizontului. 
Se retrase pe propriile urme de-a lungul coamei muntoase, până 
ce un mal abrupt și ceva mai înalt îl feri de ochii santinelelor lui 
Mek Nimmur. Abia atunci începu să coboare. Nu exista nicio 
cărare făcută de capre pe-acolo, așa că trebuia să își găsească 
singur drumul; totuși, după câteva eșecuri, descoperi un prag 
înclinat din piatră, pe care putea să coboare destul de ușor pe 
versant. Când ajunse la baza defileului, luă aminte la așezarea și 
la compoziţia stratului, ca să îl mai poată găsi, în caz de 
urgență. Era o cale de scăpare bună și știa că, în curând, se 
putea să fie urmărit și constrâns la măsuri extreme. 

Îi luase peste o oră să coboare și își dădea seama că e în criză 
de timp. Ajunse la drumul de la marginea apei și porni înapoi, 
către tabăra lui Mek Nimmur. Acum se grăbea, dar, chiar și așa, 


239 


avea grijă să își ia măsuri de precauţie să nu fie depistat. 
Mergea pe marginea drumului și pășea numai pe teren pietros, 
atent să nu lase niciun semn al trecerii lui pe acolo. În ciuda 
precauţiilor, însă, era gata-gata să dea nas în nas cu ei. 

Nici nu parcursese primii două sute de metri când, undeva în 
subconștient, înregistră fluieratul grav, îndoliat, al unui graur cu 
aripi galbene, pe care îl ignoră aproape total până când, în 
minte, începu să-i sune un semnal de alarmă. Momentul zilei nu 
era deloc potrivit. Graurul scotea acel tânguit numai în zori de 
zi, când își părăsea cuibul cocoţat pe crestele abrupte. Era după- 
amiaza târziu, jos, în adâncurile clocotind de arșiță ale defileului. 
Bănuia că era un semnal dat de una dintre iscoadele care se 
apropiau de el. Trupa lui Mek Nimmur o luase din loc. 

Boris reacţionă instantaneu. leşi de pe cărarea bătătorită și o 
luă la goană înapoi, până ajunse la capătul potecii pe care 
coborâse versantul. Urcă doar cât să poată vedea ce se 
întâmplă pe drum. Totuși, își dădea seama că pierduse mult din 
avantajul pe care îl dobândise scurtând drumul prin munte. 
Aceasta nu era poziţia ideală de ambuscadă și calea lui de 
scăpare era expusă focului deschis de inamicul aflat jos - ar fi 
fost norocos să ajungă până în vârf. Însă ideea de a abandona 
planul de răzbunare nu îi trecu nicio clipă prin minte. Imediat ce 
țintele aveau să ajungă în raza lui vizuală, avea să tragă din 
acea poziţie. 

Cu toate acestea, recunoscu în sinea lui că Mek Nimmur îl 
luase prin surprindere. Boris nu se așteptase ca acesta să 
pornească la drum înainte de apusul soarelui. Își imaginase că o 
să poată să își ocupe poziţia în lăstărișul de deasupra taberei, de 
unde să tragă două gloanţe bine chibzuite înainte să fie silit să o 
ia la goană. 

Tot în mintea lui, prevăzuse că, odată scăpat de Mek Nimmur, 
oamenii acestuia nu aveau să se înghesuie să îi ia urma. Boris 
plănuise să se retragă în goană, oprindu-se la fiecare punct bine 
apărat ca să mai tragă câteva focuri, să doboare unul sau doi 
dintre urmaritori ca să-i facă să fie precauţi și circumspecti, 
până ce bărbaţilor avea să le piară cheful să-l mai vâneze și o 
să-l lase să scape. 

Numai că toate acestea se schimbaseră. Trebuia să profite de 
prima ocazie posibilă - și asta însemna o ţintă în mișcare - și, de 
cum avea să tragă, urma să fie expus pe drumeagul ce urca 


240 


versantul. Singurul avantaj care îi rămăsese era pușca de 
vânătoare, o piesă extraordinar de precisă, în vreme ce oamenii 
lui Mek Nimmur erau înarmaţi cu arme de asalt AK-47, ce 
trăgeau rapid, dar erau extrem de imprecise la distanţe mari, 
mai ales în mâinile acestor shufta. Cu un antrenament adecvat, 
războinicii triburilor din Africa alcătuiau unele dintre cele mai 
bune trupe din lume. Aveau toate calităţile necesare pentru 
asta, cu o singură excepţie - erau bine cunoscuți pentru ţintașii 
lor proști. 

Rămase întins pe lespede, și piatra de sub el era atât de 
fierbinte din cauza razelor directe ale soarelui, încât îl ardea 
înfiorător, chiar și prin haină. Își trase raniţa din spate și o așeză 
în față, folosind-o drept suport pentru patul armei. Se uită prin 
lunetă, sucindu-se să își găsească o poziţie confortabilă, ţinti 
spre o piatră micuță, de lângă potecă, apoi mișcă ţeava dintr-o 
parte în alta, ca să se asigure că nu va fi stânjenit în momentul 
tragerii. 

Multumit că și-a găsit o poziţie cât mai bună, în scurtul răgaz 
care-i mai rămăsese, lăsă pușca și luă un pumn de ţărână. Se 
frecă ușor cu ea pe față, iar sudoarea o transformă în noroi care 
îi masca pielea palidă, făcând-o să-și piardă strălucirea vizibilă 
de la distanţă pentru ochiul unei iscoade încercate. Apoi avu 
grijă să controleze unghiul în care bătea soarele, asigurându-se 
că lumina nu se reflecta nici în lentilele lunetei, nici în vreo parte 
metalică a puștii. Întinse mâna și trase de o tufă, să își 
umbrească pușca. 

În cele din urmă, se așeză în spatele armei și își sprijini patul 
acesteia de umăr, își controlă respiraţia, încetinind ritmul în care 
trăgea aer în piept, cobori nivelul pulsului și își stăpâni tremurul 
mâinilor. Nu trebui să aștepte mult. Auzi din nou chemarea 
păsării, dar, de această dată, de foarte aproape. | se răspunse 
imediat, din partea îndepărtată a drumului, de lângă malul 
fluviului. 

„Cei de pe flancuri vor întâmpina dificultăţi dacă vor să 
menţină controlul asupra unui astfel de teren, rânji el lipsit de 
umor, ca grimasa unui cap de mort. O să fie nevoiți ba să se 
adune, ba să se disperseze”. In timp ce se gândea la asta, un 
bărbat apăru de după cotitură, la vreo cinci sute de metri drept 
în fată. 


241 


Boris îl prinse în vizorul lunetei. Era un luptător african de 
gherilă tipic, un shufta îmbrăcat cu o combinaţie de veșminte de 
camuflaj și civile, zdrenţuite și decolorate, dotat cu raniţță și 
sticlă cu apă, cu muniţie și grenade, și cu AK-ul pregătit. 
Bărbatul se opri în momentul în care trecu de cotitură și se 
ghemui în spatele unui bloc de piatră de la marginea drumului. 

Timp de un minut foarte lung, scrută așezarea terenului ce i 
se înfățișa dinainte, întorcând încet capul dintr-o parte în alta. 
La un moment dat, păru să îl fixeze cu privirea chiar pe Boris, 
care își ţinu respiraţia și rămase neclintit, ca de piatră. Numai 
că, în cele din urmă, shufta se îndreptă și făcu semnalul știut, cu 
mâna, celor care îl urmau, nevăzuţi deocamdată. Apoi, o luă la 
pas mărunt pe cărare. După cincizeci de metri, restul trupei 
începu să-și facă apariţia, păstrând distanţa cu precizia 
mărgelelor înșirate pe o aţă. Ar fi fost imposibil să execute foc 
de anfiladă* împotriva acestui șir, chiar cu un RPD, dintr-o 
poziţie bine aleasă. 

„Bun, aprobă Boris. Sunt trupe de elită. Probabil că Mek și-a 
ales oamenii pe sprinceană.” Îi privi prin obiectiv, examinând 
trăsăturile fiecărui soldat, pe măsură ce îi intrau în vizor, în 
căutarea lui Mek Nimmur. Deja trecuseră șapte și nici urmă de 
comandant. Bărbatul luat în obiectiv ajunse în dreptul locului în 
care stătea Boris, după care îl depăși. Doi dintre cei care păzeau 
flancurile trecură chiar pe sub postul lui, făcând mărăcinii să 
foșnească ușor, la cel mult doisprezece pași de el. Boris rămase 
împietrit pe loc și îi lăsă să treacă. Ceilalţi ajunseră pe rând în 
dreptul poziţiei lui, bine organizați și mișcându-se rapid. Pentru 
câteva minute, după ce se îndepărtase și ultimul soldat, defileul 
păru pustiu, golit de orice prezenţă omenească. Abia apoi urmă 
o altă mișcare făcută pe furiș. 

„Ariergarda, mormăi Boris pentru sine. Mek își ţine femeia în 
spatele trupelor. E noua lui jucărie. Are mare grijă de ea.” 

Ridică încet piedica, având grijă să nu lase niciun sunet 
metalic să tulbure tihna aerului încins. 

„Acum pot să poftească, murmură el. O să-l secer mai întâi pe 
Mek Nimmur. Nimic complicat, fără gloanţe în cap. Direct în 
mijlocul pieptului. Femeia o să împietrească, văzându-l la 
pământ. Ea n-are reflexe de luptător; o să pot să trag fără să mă 


? Tragere de anfiladă - tragere în ţinte înșirate perpendicular sau oblic față de frontul 
de tragere. Din fr. ANFILADE. 


242 


grăbesc. De la distanţa asta, n-am cum să nu nimeresc. Chiar 
între drăguţele alea de ţâţe negre ale ei.” Simţea că are o 
erecție, la gândul sângelui și al morţii violente pe care i-o 
pregătea frumoasei și graţioasei Tessay. „Aș putea chiar să am 
ocazia să mai omor unul. Dar nu pot să mă bazez pe asta. 
Oamenii ăștia sunt buni. Foarte probabil că o să se pună la 
adăpost, înainte să o omor pe femeie.” 

Urmări feţele celor din ariergardă, cum, la intervale bine 
gândite, apăreau în obiectiv, unul după altul. 

Și, de fiecare dată, simţea cum inima îi suspină dezamăgită. 
La sfârșit, veniră alţi trei pe potecă, trecând pe lângă el în pas 
alergător, constant, de oameni puși pe treabă. Însă nici urmă de 
Mek și de femeia lui. Ariergarda se pierdu pe potecă, iar 
zgomotul mărunt al pașilor lor se topi în tăcere. Boris rămase 
singur, întins pe lespede, cu inima bubuind și cu gustul amar al 
dezamăgirii în gură. 

„Unde sunt?, se gândi înfuriat. Unde dracu’ e Mek?” Și 
răspunsul evident la propria întrebare îi răsări imediat în minte. 
O luaseră pe alt drum. Mek se folosise de patrula aceea ca 
momeală să-l ţină la distanţă. 

Rămase întins în liniște timp de cinci minute bune, numărate 
după ceasul lui de mână, în eventualitatea că ar mai veni și alţii 
pe cărare. Mintea îi lucra cu iuţeală. Ultima urmă limpede lăsată 
de Tessay fusese amprenta pantofului de tenis, pe poteca din 
capătul celălalt al meandrei. 

Asta se întâmplase cu vreo câteva ore în urmă, iar dacă ea și 
Mek îi trăseseră clapa, puteau să fie oriunde acum. Poate că 
Mek luase deja un avantaj de o zi sau chiar mai mult - cam atât 
i-ar fi trebuit lui Boris să descifreze urmele. Simţind cum îl 
inundă torente de furie, se sili să închidă ochii și să se lupte cu 
ele, ca să își păstreze treaz simţul raţiunii. Acum trebuia să 
judece limpede, nu să se arunce cu capul înainte, ca un bivol 
rănit. Era conștient că ăsta era unul dintre punctele lui slabe: 
trebuia să își ţină emoţiile sub control. 

Când redeschise ochii, mânia îi fusese înlocuită de un rece 
spirit practic. Știa cu exactitate ce avea de făcut și în ce ordine 
anume. Prima sarcină pe care o avea era să se întoarcă să 
examineze din nou drumul. Trebuia să stabilească punctul de 
unde Mek părăsise detașamentul de shufta. 


243 


Cobori tiptil de pe terasa din piatră și se furișă prin mărăciniș 
spre drumul principal. Luând-o înapoi, însă cu mișcări grăbite, își 
croi drum în amonte, întorcându-se în direcţia mărăcinișului 
unde își găsise adăpost grupul de shufta, în miezul fierbinte al 
zilei. Primul lucru pe care-l observă era că perechea de ulii își 
luase zborul. Numai că el nu luă faptul acesta ca dovadă că 
tufărișul era părăsit și începu să îi dea ocol, cu multă precauţie. 
Mai întâi, se ocupă de urmele de pe drumul din partea 
îndepărtată a tufelor. Cu toate că erau vechi de vreo câteva ore, 
erau încă destul de clar de citit. 

Deodată, se opri în mijlocul drumului și simţi cum i se ridică 
părul de pe braţe și de pe ceafă, când se holbă la semnele din 
pulberea fină. Işi dădea seama că tocmai căzuse în capcana lui 
Mek. Pe cărare se afla amprenta distinctă a unui pantof de tenis 
Bata. 

Mek și femeia intraseră în tufișul de spini, de unde nu mai 
ieșiseră. Erau încă acolo și Boris fu cuprins de puternica 
presimţire că Mek îl urmărea chiar în acel moment, prin 
obiectivul AK-ului. Când se afla în câmp deschis, ca acum, 
aplecat asupra urmelor lăsate de cei urmăriţi, Boris era complet 
vulnerabil. 

Aruncându-se într-o parte, ateriză precum o pisică în iarba 
sârmoasă de lângă drum, cu arma pregătită. Avu nevoie de 
niște minute bune să își domolească bătăile inimii și-abia atunci 
se ridică iar, pe vine, și se apucă să înconjoare pâlcul de arbuști 
spinoși cu multă precauție. Avea nervii întinși la maximum, 
asemenea unor corzi de chitară, iar ochii palizi săgetau dintr-o 
parte în alta. Degetul i se odihnea pe trăgaciul armei și gura 
puștii se mișca încet, precum capul unei cobre pregătite să 
atace în orice direcție. 

Cobori spre malul fluviului, unde zgomotul apelor învolburate 
masca orice sunet ar fi scos. Dar, când ajunse aproape de 
adăpostul bolovanului mare cât o casă, pe care îl observase de 
pe creasta muntelui, îngheţă din nou. Auzise ceva ce răzbătuse 
dincolo de freamătul vâltorii Nilului - un sunet atât de nefamiliar 
acelui loc și timp, încât nu-i veni să-și creadă urechilor. Era 
sunetul unui râs de femeie, dulce și limpede precum clinchetul 
unui candelabru de cristal în adierea brizei. 

Sunetul venise de undeva mai jos de el, dinspre malul 
fluviului de dincolo de blocul răsturnat din piatră. Se furișă către 


244 


bolovanul acela, hotărât să îl folosească drept acoperire și punct 
de supraveghere, de unde să observe malul de dincolo de el. 
Însă, până să ajungă la pietroi, auzi plescăitul unui obiect greu 
ce lovea apa fluviului și un țipăt de femeie excitată, jucăuș și 
provocator. 

Ajuns la marginea bolovanului și rămânând la adăpostul 
acestuia, se duse tiptil într-un colț, de unde putea să zărească 
malul pietros. Apoi, când aruncă o privire furișă pe după 
marginea stâncii, rămase cu gura căscată. Nu-i venea să-și 
creadă ochilor. Nu se așteptase la așa o dovadă de prostie din 
partea lui Mek Nimmur. Bărbatul dur, războinicul încercat, trecut 
prin experiența a douăzeci de ani de lupte sângeroase, se 
comporta ca un adolescent îndrăgostit. 

Mek Nimmur își trimisese oamenii înainte ca să rămână 
singur, să-și facă de cap cu noua sa iubită. Boris așteptă un 
timp, să se asigure că nu era vreo cursă complicată, pregătită 
pentru el. Totul părea prea frumos ca să fie adevărat, ca o mană 
cerească. Inspectă fiecare centimetru de mal în ambele direcţii, 
în căutare de pușcași ascunși, înainte să arboreze zâmbetul său 
rece și subţire. 

„Firește că sunt singuri! Mek n-ar lăsa niciodată ca vreunul 
dintre oamenii lui să o vadă pe Tessay așa goală.” Zâmbetul i se 
lăţi, când își dădu seama de norocul ce dăduse peste el. 
„Probabil că a luat-o razna. Chiar nu și-a dat seama că o să-l 
urmăresc? Și-a imaginat că mi-a luat-o atât de mult înainte, că 
poate să se răsfeţe în halu’ ăsta? Există ceva mai idiot și mai 
orb decât o puţă sculată?” Boris era în culmea fericirii. 

Cei doi își dăduseră jos toate hainele și le lăsaseră într-o 
grămăjoară pe prundișul de bazalt cenușiu, la umbra stâncii 
înalte. Se stropeau unul pe celălalt în apa domoală a fluviului din 
apropierea curentului principal. Amândoi erau goi pușcă, așa 
cum îi făcuseră mămicuţele lor. Mek Nimmur avea umerii laţi, 
spatele plin de mușchi și fese tari și încordate. Alături de el, 
Tessay era subţire ca o trestie de pe fluviu, cu talia micuță și 
șoldurile înguste. Pielea ei avea culoarea mierii sălbatice. Erau 
complet absorbiți unul de celălalt, fără să mai aibă ochi sau 
urechi pentru nimic altceva pe lumea asta. 

„Trebuie să fi lăsat Mek niște oameni să-i păzească spatele, îi 
făcu Boris favoarea de a-l considera posesorul unui dram de 
minte. Nu se aștepta să i-o iau înainte. Işi închipuie că sunt în 


245 


deplină siguranţă. Uitaţi-vă la prostu' acesta”, jubilă el, când 
Mek alergă după fată, care se lăsă prinsă. Căzură amândoi în 
apa nu foarte adâncă, strâns îmbrăţișaţi, cu gurile căutându-se 
flămând, în timp ce se ridicau din nou la suprafaţă, râzând, cu 
apa șiroindu-le pe fețele minunate, imaginea masculinităţii 
chipeșe și a feminităţii încântătoare prinse în esența lor, 
imaginea lui Adam și a Evei africani, surprinși pentru un moment 
în micul lor paradis uitat de griji. 

Boris își smulse privirea de la ei, ca să și-o îndrepte spre locul 
unde zăceau hainele abandonate, pe fâșia de prundiș. AK-ul lui 
Mek stătea aruncat deasupra jachetei lui de camuflaj, la câţiva 
pași de Boris. Acesta traversă din câţiva pași porţiunea de 
prundiș, luă AK-ul de jos, îi desfăcu încărcătorul curbat și îl vâri 
în buzunar, scoase glonțul de pe ţeavă și îl lăsă să cadă pe plajă, 
și așeză pușca descărcată la loc pe jachetă; apoi se întoarse 
rapid la adăpostul stâncii. Nici Mek, nici Tessay nu aveau nici 
cea mai mică idee ce se întâmplase. 

Boris rămase liniștit la umbra bolovanului, urmărindu-le joaca 
în fluviu. Se purtau ca niște copii îndrăgostiţi, complet 
preocupaţi unul de celălalt. 

Tessay se smulse în cele din urmă din brațele lui Mek și ieși 
din apă. Venea în fugă pe bancul de pietriș, cu picioarele lungi, 
ca de mânză, cu sânii de mătase uzi, legănându-se și 
împingându-se unul în altul la fiecare pas, în timp ce îi arunca 
peste umăr câte o privire ca o invitaţie deschisă. Mek o urmă, cu 
apa strălucind în buclele dese de pe pieptul umflat, cu sexul 
hotărât și puternic. 

O prinse înainte să apuce să ajungă la haine și femeia se 
luptă în joacă în braţele lui o vreme, până când gura lui se 
încleștă peste a ei. Atunci i se predă cu totul. O săruta și își 
plimba mâinile pe spatele ei și pe fesele ude și strălucitoare. 
Strângându-se la pieptul lui, își desfăcu picioarele și îl cuprinse 
între coapse, invitându-l să exploreze tainele ascunse de trupul 
ei. Gemu de dorință când el îi cuprinse blând sexul în cupa 
mâinii sale. 

Boris simţea cum furia i se amestecă cu fiorul de spectator 
pervers al posedării propriei soţii de câtre un alt bărbat. Un 
amestec diavolesc de emoții dădea în clocot în interiorul lui. Își 
simţea vintrele mărindu-se și întărindu-se, cu o excitare aproape 


246 


dureroasă, însă, în același timp, furia îl scutura asemenea unei 
rafale de vânt ce se abate asupra unei ramuri. 

Îndrăgostiţii se prăbușiră în genunchi; ţinându-l încă strâns în 
braţe, Tessay se lăsă pe spate, și îl trase deasupra ei. 

Boris strigă cu voce puternică: 

— Dumnezeule, Mek Nimmur, n-o să-ţi dai niciodată seama ce 
ridicol arăţi cu fundu’ gol în sus, ca acu'! 

Mek reacționă cu iuteala unui leopard prins asupra prăzii. 
Dintr-o mișcare, făcu un salt și apucă AK-ul. Cu toate că Boris 
era pregătit să-l înfrunte, ţintind înspre ceafa lui în momentul 
când strigase, Mek fu atât de rapid, că înșfăcă AK-ul de unde 
zăcea aruncat și îl îndreptă spre burta lui Boris, înainte ca 
acesta să schiţțeze vreo mișcare. Mek apăsă pe trăgaci în 
aceeași clipă când gura puștii ajunse pe ţintă. 

Mecanismul percutant căzu pe camera goală cu un clic inutil, 
iar cei doi bărbați se fixară unul pe altul peste plaja plină de 
pietriș, amândoi cu armele ridicate. Tessay era încolăcită în jurul 
propriului corp gol, acolo unde o lăsase Mek, cu ochii întunecaţi 
umeziți de durere și de groază, la vederea bărbatului ei, 
realizând că Mek avea să moară. 

Boris chicoti încet, din gâtlej: 

— Unde-l vrei, Mek? Ce-ar fi să-ţi iau capul sculei ăleia 
scârboase și negre, cât încă mai stă așa ridicată în aer? 

Ochii lui Mek Nimmur părăsiră chipul adversarului său, 
căutând înapoi, spre munte, și Boris își dădu seama că bănuiala 
i se adeverea. Mek avea niște oameni postați acolo, sus, dar 
care stăteau departe de plajă, cât timp comandantul își făcea 
plăcerile: 

— Nu te mai gândi la ei! O să fiți amândoi morţi de mult când 
o s-ajungă cimpanzeii tăi aici, jos, ca să vă salveze. 

Boris chicoti din nou: 

— Îmi place chestia asta. Noi doi am mai avut stabilită o 
întâlnire, dar n-ai respectat-o. Nu contează - acum o să ne 
distrăm chiar mai bine. 

Ştia că nu e înţelept să amâne lucrurile, cu un asemenea om. 
Mek făcuse o greșeală, dar era extrem de improbabil să mai 
facă alta. Trebuia să îi zboare capul acum și-asta i-ar fi dat 
câteva minute în plus, să se ocupe de Tessay. Numai că tentaţia 
de a jubila sub ochii dușmanului era prea puternică: 


247 


— Am vești bune pentru tine, Mek! O să mai trăiești câteva 
minute. Am de gând s-o omor mai întâi pe târfă și vreau să te 
las să urmărești spectacolul. Sper că o să-ţi placă la fel de mult 
ca și mie. 

leși de sub adăpostul stâncii, îndreptându-se spre locul unde 
Tessay ședea ghemuită, pe plaja pietroasă. Femeia era pe 
jumătate întoarsă cu spatele, încercând să-și acopere sânii și 
zona pubiană cu mâinile prea mici și prea delicate pentru asta. 
Chiar și când se apropia de ea, Boris îl supraveghea pe Mek cu 
cea mai mare atenţie. Mek era primejdia și nu-și lua ochii de la 
el. Dar făcu o greșeală. O subestimase pe femeie. 

Pe când se prefăcea că se ferește de privirea lui, rușinată, 
Tessay băgase mâna printre coapse și găsise o piatră rotundă, 
șlefuită de apă, ce intra perfect în pumnul ei micut. Brusc, își 
descolăci trupul unduios și se folosi de toată forța ca să azvârle 
piatra spre capul lui. Boris prinse mișcarea cu coada ochiului și 
își ridică brațul, să se ferească. 

Piatra zbură cu o forță surprinzătoare pe distanţa scurtă, dar 
nu-și atinse ţinta. In schimb, prinse colţul cotului ridicat al lui 
Boris. Mânecile îi erau suflecate până sus, în jurul bicepșilor, și 
nu exista nimic care să atenueze impactul pietrei; brațul 
bărbatului era îndoit și contractat și suprafaţa subţire de piele 
era întinsă în jurul osului încheieturii. Capul osului cubitus se 
crăpă precum o bucată de sticlă, iar Boris scoase un urlet teribil, 
în agonie. Palma i se deschise involuntar și arătătorul sări de pe 
trăgaci, fără puterea de a trage glonţul ţintit spre burta lui Mek. 

Mek ajunse din rostogolire în picioare și, până să apuce Boris 
arma cu cealaltă mână, se făcu nevăzut în spatele stâncii uriașe. 

Cu stânga, Boris învârti patul puștii în direcţia capului lui 
Tessay, doborând-o pe spate, în nisip. Apoi vâri gura puștii în 
gâtul femeii, ţintuind-o acolo, în vreme ce răcnea furios: 

— O s-o omor, negru nenorocit! Dacă-ţi vrei curva înapoi, vino 
și ia-o! 

Durerea cotului zdrobit îi făcea vocea răgușită și animalică. 

De undeva din spatele blocului de piatră, răsună puternic și 
limpede vocea lui Mek Nimmur, strigând în amharică un singur 
cuvânt, ce își purtă ecoul până pe înălțimi. După asta, zise pe 
englezește: 

— Oamenii mei o să fie aici din clipă-n clipă. Lasă femeia și o 
să te cruţ. Fă-i cel mai mic rău și am să te fac să-ţi rogi moartea. 


248 


Boris se aplecă peste Tessay și o trase în picioare cu braţul 
sănătos strâns în jurul gâtului ei. Ținea pușca în aceeași mână, 
țintind peste umărul femeii. Palma braţului rănit își revenise 
îndeajuns din primul șoc să poată ţine arma și să apese pe 
trăgaci. 

— Ea o să fie moartă demult când o să ajungă oamenii tăi aici, 
răcni Boris drept răspuns, începând să o tragă mai departe de 
blocul de piatră. Vino și ia-o singur, Mek! E aici, dacă o vrei. 

Își întări strânsoarea în jurul gâtului femeii, sufocând-o până 
ce aceasta începu să se zbată și să gâfâie după aer, sfâșiindu-i 
braţul cu unghiile și lăsându-i bășici roșii pe pielea bronzată. 

— la ascult-o! Îi zdrobesc gâtul ăsta încântător. Ascult-o cum 
se sufocă! 

Strânse și mai tare, forțând-o să scoată sunete disperate. 

Boris stătea cu ochii pe colţul bolovanului în spatele căruia 
dispăruse Mek; în același timp, se îndepărta de el, ca să își facă 
destul spaţiu de acțiune. Mintea îi pornise într-o cursă nebună, 
căci știa că nu are cum să scape. Mâna dreaptă de-abia dacă și- 
o putea folosi și trupa de shufta a lui Mek era prea numeroasă. 
Avea femeia, dar voia să pună mâna și pe bărbat. Asta era cel 
mai bun târg pe care spera să-l facă - amândoi, trebuia să pună 
mâna pe amândoi. 

Auzi un strigăt, o voce străină, venind de sus, de pe costișă. 
Oamenii lui Mek erau pe drum. Era disperat acum. Nu mai putea 
să ajungă la Mek; nu îl mai auzise vorbind sau mișcându-se de 
aproape două minute. || pierduse - putea fi oriunde de-acum. 

„Prea târziu, își dădu seama Boris. N-o să-l omor. Doar pe 
femeie. Dar trebuie s-o fac chiar acum.” O sili să cadă în 
genunchi și se aplecă deasupra ei, schimbând strânsoarea 
brațului în jurul gâtlejului. 

— Adio, Tessay! îi mârâi la ureche. 

Își încordă mușchii braţului și simţi cum vertebrele femeii se 
arcuiesc, aproape să se rupă. Mai era nevoie să apese doar un 
centimetru. 

— S-a terminat cu tine, îi șopti și începu presiunea finală. 

Cunoștea, din lunga sa experienţă, sunetul făcut de 
vertebrele care cedează și, în timp ce se încorda pentru lovitura 
de graţie, se pregăti să audă zgomotul tipic, ca atunci când rupi 
o creangă verde, și să simtă greutatea moale a corpului ei în 
strânsoare. 


249 


Atunci, ceva îl izbi în spate, cu o forţă ce părea să îi pătrundă 
prin șira spinării și să îi zdrobească coastele. Atât forța cât și 
direcția loviturii îl luau complet pe neașteptate. Nu părea posibil 
ca Mek Nimmur să se fi mișcat atât de departe și cu atâta 
repeziciune. Probabil că părăsise adăpostul stâncii și o luase 
prin tufișurile de mărăcini. Acum ajunsese la Boris din spate. 

Atacul era atât de sălbatic, încât braţul strâns de Boris în jurul 
gâtului lui Tessay se desfăcu. Hârâind strangulată, femeia trase 
în piept o gură de aer și se răsuci din strânsoare. Boris vru să se 
întoarcă și să dea cu pușca, însă Mek era din nou peste el, 
apucând arma și încercând să o smulgă din mâinile lui Boris. 

Degetul rusului rămăsese pe trăgaci și glonţul porni în 
momentul când gura puștii era la nivelul feței lui Mek. 
Detunătura îl făcu pe acesta să împietrească preţ de o clipă, 
apoi lăsă arma și se împletici înapoi, cu urechile vuindu-i de 
zgomot. 

Boris se îndepărtă de el, luptându-se cu pușca, încercând să 
bage un alt cartuș pe țeavă, numai că braţul drept, schilodit, îi 
făcea mișcările stângace și nefirești. Mek se adună și atacă în 
forță, cu fruntea înainte, pe plaja cu pietriș. Intră în Boris cu 
toată greutatea și pușca zbură din mâna rusului. Piept la piept, 
cei doi se învârteau într-un vals macabru, încercând să se 
arunce unul pe celălalt, luptând pentru obţinerea unui avantaj, 
până când se împiedicară și căzură pe spate, în fluviu. 

Reveniră la suprafaţă tot încleștaţi în luptă, rostogolindu-se 
unul peste celălalt, ocupând poziţia de deasupra cu rândul, într- 
o parodie înfricoșătoare a actului sexual la care asistase Boris cu 
doar câteva minute mai devreme. Lovind cu pumnii, încordându- 
se și punându-și pe rând piedică, se luptau în vad. Insă, de 
fiecare dată când cădeau în apă, panta malului de sub picioarele 
lor îi silea să înainteze în larg, până ce, atunci când apa le 
ajunse până la brâu, curentul principal al Nilului îi culese 
deodată și îi mătură în aval. Erau tot prinși în încleștare, 
ținându-și capetele deasupra vâltorii apelor, în timp ce, cu 
mâinile, izbeau apa albă din jurul lor, mugind unul la altul cu o 
furie primitivă. 

Tessay îi auzise pe oamenii lui Mek strigând pe când veneau 
în fugă printre mărăcinii de pe coastă. Își înfășă shamma și și-o 
trase peste cap în timp ce alerga să-i întâmpine. La vederea 


250 


primului soldat care năvălea pe prundiș cu cocoșul AK-ului 
ridicat, îi strigă în amharică: 

— Acolo! Mek e în apă. Se luptă cu rusul. Ajută-l! 

Alergă și ea pe țărm, o dată cu ei. Când ajunseră în dreptul 
celor doi, unul dintre ei se opri și își ridică arma, însă Tessay se 
repezi la el și îi dădu una peste butoi. 

— Prostule! strigă mânioasă. O să-l nimerești pe Mek. 

Sărind în vârful unui bolovan de la marginea fluviului, își puse 
mâna la ochi, să se ferească de reflexia ameţitoare a soarelui 
jos, în apă. Simţind că i se face rău, văzu că Boris reușise să 
ajungă în spatele lui Mek, și îi aplica o jumătate de figură Nelson 
la gât, forțându-l să stea cu capul sub apă. Mek se zbătea în 
strânsoare ca un somon prins în cârlig, când un torent de apă 
înspumată îi mătură din acel loc. 

Tessay sări de pe stâncă și alergă pe plajă până la următorul 
punct, de unde putea doar să privească, neajutorată. 

Boris îl ţinea încă pe Mek cu capul sub apă în timp ce erau 
duși de vâltoare. Colţi de stâncă neagră treceau fulgerător de o 
parte și de alta, în timp ce curentul prindea tot mai multă viteză. 
Mek era un bărbat puternic și Boris trebuia să pună la bătaie și 
ultimele resurse de energie disponibile ca să îl ţină și știa că nu 
poate s-o mai facă mult timp. Brusc, Mek se îndreptă de spate 
și, pentru o clipă, scoase capul din apă. Trase cu nesat o gură 
bună de aer înainte ca Boris să îl bage iar cu forța dedesubt; 
însă acea gură de aer părea să-i fi împrospătat forţele. 

Disperat, Boris se uită în faţă, la capătul vâltorii, spre care se 
îndreptau cu repeziciune. Erau și mai multe pietre acolo. Boris 
alese o lespede neagră, imensă, peste care apele curgeau într- 
un val de un metru înălțime. Cârmi înspre acolo, lovind și 
trăgând de trupul lui Mek cu ultimele puteri. 

Zburară luaţi de viitură înspre lespedea de piatră care-i 
aștepta la capăt, asemenea unui monstru marin aflat la pândă. 
Boris continuă să lupte cu Mek până ce îl întoarse să stea în fața 
lui. Plănuia să îl împingă într-o coliziune frontală cu stânca și să 
se folosească de corpul lui Mek pentru amortizarea propriului 
impact. 

Chiar în ultima clipă, înaintea izbiturii, Mek scoase capul la 
suprafață și, în timp ce sorbea aerul atât de preţios, zări stânca 
și își dădu seama de pericol. Cu o singură mișcare violentă, se 
aruncă în față în apă și făcu o rotire cu capul înainte. Mișcarea 


251 


fu atât de puternică și de neașteptată, încât Boris nu găsi forța 
să-i reziste. Instinctiv, își păstrase strânsoarea în jurul gâtului lui 
Mek și fu dus înainte, cu spatele, până când poziţiile li se 
inversară. Acum, Mek reușise să îl interpună pe Boris între el și 
stâncă, așa că, în momentul izbirii, rusul fu acela care suferi 
impactul violent. 

Umărul lui Boris se sparse precum o alună în fălcile unui 
spărgător din oțel. Cu toate că se afla încă sub apă, urlă de 
durerea agonizantă și plămânii i se umplură cu apă. Dădu 
drumul strânsorii și se desprinse de Mek. Atunci când se ridică la 
suprafaţă, se zbătea ca o insectă care se îneacă, având brațul 
drept zdrobit în două locuri, cu cel întreg mișcându-se 
neputincios și cu plămânii îmbibaţi cu apă șuierând sleiţi. 

Mek ţâșni la suprafaţă, la doar câţiva metri în spatele lui. 
Uitându-se împrejur, în timp ce se încorda să ia aer, zări 
aproape instantaneu capul lui Boris bălăngănindu-se și, din 
câteva braţe, ajunse în spatele acestuia. 

Boris era atât de dus, că nu fu conștient de intențiile lui Mek 
până în clipa când acesta îi apucă gulerul pe la spate și i-l 
răsuci, ca pe lațul unui strangulator. Cu mâna liberă, sub apă, 
Mek îl apucă strâns de cureaua lată și o folosi pe post de cârmă, 
ca să îl facă să se îndrepte spre următorul recif de stânci pe 
care fierbea apa, chiar în față. 

Cu plămânii mustind de apă, Boris se străduia să strige 
invective: 

— Bastardule! Porc negru! Împuţiciune... 

Vocea abia dacă i se auzea din cauza torentului de apă 
curgătoare și a urletului valurilor pe pintenii de stâncă din calea 
lor. Mek îl izbi cu capul înainte de stâncă și simţi impactul trecut 
prin craniul lui Boris zdruncinându-i mușchii încordaţi ai 
antebraţului. Imediat, Boris se înmuie în mâinile lui, capul îi căzu 
într-o parte și membrele deveniră neputincioase și moi, precum 
firele de varec spălate de valuri. 

Când se rostogoliră în următorul curent de apă, Mek îl ridică 
pe Boris de guler, cu faţa la suprafaţa apei. Pentru o clipă, chiar 
și el rămase îngrozit de ce putuse să-i facă. Fruntea lui Boris era 
spartă. Pielea nu se rupsese, dar în craniu se făcuse o gaură în 
care Mek ar fi putut să-și vâre degetul mare. Ochii erau căscaţi, 
împinși afară din orbite, ca ai unei păpuși dezmembrate. 


Mek învârti cadavrul inert în apă, holbându-se la capul spart 
de la o distanţă de doar câţiva centimetri. Întinse mâna și atinse 
zona craniului cu vârful degetelor și simţi cum așchii din oasele 
sparte scrâșnesc și cedează sub piele. 

Mai vâri o dată capul zdrobit sub apă și-l ţinu acolo în timp ce 
mergea în lateral spre mal. Boris nu opunea nicio rezistenţă, 
însă Mek îi ţinu capul scufundat pe tot parcursul acelui înot 
prelungit, chinuitor, de traversare a Nilului. 

„Cum se omoară un monstru? se gândi neîndurător. Ar trebui 
să-l îngrop la răscruce de drumuri, cu o ţepușă înfiptă în inimă.” 
Însă, în loc de asta, îl mai băgă cu capul în apă de cincizeci de 
ori și, la următorul cot al fluviului, fură aruncaţi pe mal. 

Oamenii lui Mek îl așteptau acolo. Îl susținură când îl lăsară 
picioarele și îl duseră pe țărm. Când se apucară să care cadavrul 
lui Boris din apă, Mek îi opri scurt: 

— Lăsatți-l pentru crocodili. După tot răul făcut ţării noastre, 
nu merită nimic altceva. 

Dar, chiar și în mânia și în ura lui, nu voia ca Tessay să 
privească acel cap mutilat. Ea nu reușise să ţină pasul cu 
oamenii lui, dar acum se apropia de el. 

Unul dintre soldați împinse cadavrul înapoi în curent și, când 
începu să plutească, își luă arma de pe umăr și trase foc 
automat. Gloanţele făcură bucățele zona capului lui Boris și 
mare parte din spate. Făceau găuri în cămașa udă și smulgeau 
hălci de carne crudă. Ceilalţi bărbaţi, de pe mal, strigau și 
râdeau, alăturându-se focului și descărcându-și puștile în 
cadavru. Mek nu încercă să îi oprească. Unele dintre rudele lor 
apropiate fuseseră ucise în chinuri groaznice sub „îngrijirea” 
rusului. Cadavrul se roti în norul roz al propriului sânge și, preţ 
de o clipă, ochii bulbucaţi ai lui Boris se holbară la cer. Apoi, 
trupul se scufundă. 

Mek se ridică încet și se duse să o întâmpine pe Tessay. O luă 
în braţe și, ţinând-o la piept, îi șopti: 

— O să fie bine. N-o să te mai rănească niciodată. S-a 
terminat. Ești femeia mea acum - pentru totdeauna! 


t Capitolul 45 


De când Boris și Tessay părăsiseră tabăra, nu mai exista 
niciun motiv ca Nicholas și Royan să își ia măsuri de siguranţă și 
să se ascundă în coliba ei când discutau despre căutarea 
mormântului. 

Nicholas mută cartierul general în bordeiul unde mâncau de 
obicei și îi puse pe oameni să construiască o altă masă 
încăpătoare, pe care să își poată întinde fotografiile prin satelit 
și toate celelalte hărţi și materiale pe care le adunaseră. 
Bucătarul îi aproviziona în permanenţă cu cafea de la bucătărie, 
în timp ce ei studiau cu atenţie hârtiile și discutau despre 
descoperirile făcute în lacul lui Taita, ca și despre teoriile pe 
care le imaginase fiecare, indiferent de cât de aiuristice păreau 
la prima vedere. 

— N-o să știm niciodată cu siguranţă dacă puţul a fost făcut 
de Taita sau dacă e doar o groapă săpată de natură până nu ne 
întoarcem în acel loc, cu echipamentul adecvat. 

— Despre ce fel de echipament e vorba? Vru ea să știe. 

— Echipament de scuba diving, nu tuburi cu oxigen. Chiar 
dacă armata folosește un echipament mult mai ușor și mai 
compact, nu putem folosi așa ceva la o adâncime mai mare de 
zece metri, echivalentul unei atmosfere de apă. Mai jos de atât, 
oxigenul pur devine mortal. Ai folosit vreodată un respirator 
subacvatic? 

Ea dădu aprobator din cap: 

— Când am fost cu Duraid în luna de miere, într-o staţiune de 
la Marea Roșie. Am luat câteva lecţii și m-am scufundat de vreo 
trei sau patru ori, dar mă grăbesc să adaug că nu sunt deloc 
expertă în așa ceva. 

— Promit să nu te trimit acolo, jos, zâmbi el, dar cred că 
putem spune fără să greșim că am găsit destule dovezi, atât în 
cavoul lui Tanus cât și în lacul lui Taita, ca începerea celei de-a 
doua faze a acestei operaţiuni să fie imperativă. 

Ea aprobă dând din cap: 

— Va trebui să ne întoarcem cu mult mai mult echipament și 
mult mai variat, pe deasupra, ca să nu mai vorbim de ajutorul 
unui expert. Dar data viitoare n-ai să poţi să te mai dai drept 


254 


vânător amator. Ce motiv o să găsim ca să ne întoarcem fără să 
declanșăm alarma în capetele birocraților etiopieni? 

— Vorbești cu bărbatul care a făcut vizite neoficiale, fără să 
aibă invitaţie, celor doi flăcăi încântători, Gaddafi și Saddam. In 
comparație cu asta, excursia în Etiopia ar trebui să fie un picnic 
cu puști de la grădiniță. 

— Când încep ploile în munţi? întrebă ea brusc. 

— Da! își luă el o expresie serioasă. Asta e întrebarea de o 
mie de puncte. Nu trebuie decât să te uiţi la semnele lăsate de 
flux pe pereţii din lacul lui Taita, ca să îţi faci o idee cum arată 
râul în timpul inundațiilor. 

Lovi ușor paginile din jurnalul său de buzunar: 

— Din fericire, mai avem ceva timp - nu prea mult, însă de 
ajuns. O să trebuiască să ne planificăm mișcările destul de 
inteligent. Trebuie să ne întoarcem acasă înainte să pot să încep 
organizarea fazei a doua. 

— Ar trebui să ne apucăm de făcut bagajele, atunci. 

— Da, ar trebui. Dar mi-ar părea al naibii de rău să nu 
profităm din plin de fiecare moment, dacă tot am bătut atâta 
cale. Cred că putem să mai pierdem câteva zile să testez niște 
idei de-ale mele legate de lacul lui Taita și de gura de absorbţie, 
ca să încerc să ajung la o concluzie cât mai aproape de realitate 
cu privire la ce ne trebuie la întoarcere. 

— Tu ești șeful. 

— Dumnezeule, ce plăcut e să auzi așa ceva de la o doamnă! 

Ea surâse dulce. 

— Bucură-te de momentul ăsta cât poţi, îl sfătui, s-ar putea să 
nu mai auzi așa ceva vreodată. Deveni din nou serioasă: Ce idei 
îți trec prin cap? 

— Ce urcă trebuie să și coboare și ce intră trebuie să și iasă, 
zise el pe un ton misterios. Apa care intră în gura de absorbţie, 
sub așa o presiune, trebuie să meargă în vreo direcţie. Adică, 
dacă nu cumva se alătură vreunui curent de apă subteran și 
ajunge în Nil în acest fel, atunci trebuie să ajungă la suprafaţă 
pe undeva, iar eu intenţionez să aflu pe unde. 

— Continuă, îl invită ea. 

— Un lucru e sigur. Nimeni nu are cum să ajungă la gura de 
absorbţie prin lac. Presiunea e mortală. Dar, dacă găsim ieșirea, 
am putea să o explorăm din celălalt capăt. 

— Ar fi o posibilitate fascinantă. 


Părea impresionată și se întoarse la fotografia prin satelit. 
Nicholas găsise mânăstirea și o încercuise în poză. Marcase cu 
aproximaţie cursul fluviului prin abis, chiar dacă defileul era 
prea îngust și acoperit cu tufișuri, ca să se vadă apa pe o 
fotografie la o scară atât de mică, cu toate că era pusă sub o 
lupă foarte puternică. 

— Aici e punctul unde râul intră în hău, îi arătă. Și aici e valea 
lăturalnică, pe unde ocolește drumul. De acord? 

— De acord, aprobă el. Unde vrei să ajungi cu asta? 

— În drumul nostru, am remarcat că valea asta ar fi putut fi, 
cândva, albia de origine a râului Dandera și că se pare că acesta 
și-a croit un alt drum prin prăpastie. 

— Așa am zis, confirmă Nicholas. Te ascult mai departe. 

— Panta terenului înspre Nil e foarte abruptă în punctul ăsta, 
nu-i așa? Ei bine, mai ţii minte că am traversat un alt pârâiaș, 
mai mic, dar destul de însemnat, pe când ce coboram spre valea 
seacă? Pârâiașul părea să izvorască de undeva din partea de 
răsărit a văii. 

— Bine, acum înţeleg unde baţi. Vrei să spui că ăsta poate să 
fie locul de revărsare a apei ce intră în gura de absorbţie. Ești un 
drăcușor tare istet, nu? 

— Fructific doar imensul tău geniu. 

Își lăsă ochii în jos, cu modestie, și îl privi pe sub gene. Se 
amuza, însă genele lungi și dese și ochii de culoarea mierii arse, 
cu străluciri aurii în adâncuri, priviţi de la o distanţă atât de 
mică, îl tulburau profund. 

Se ridică și îi sugeră: 

— De ce nu mergem să aruncăm o privire? 

Nicholas se duse să își ia geanta cu aparatul de fotografiat și 
rucsacul ușor din colibă și, când se întoarse, o găsi pe Royan 
gata de drum. Numai că nu era singură. 

— Văd că îţi iei dădaca după tine, observă cu resemnare în 
glas. 

— Doar dacă nu ești destul de dur, ca să-l trimiţi la plimbare, 
surâse Royan încurajator către Tamre, care stătea lângă ea, 
rânjind, legănându-și capul și prinzându-și umerii cu mâinile, în 
extaz că se bucură de prezenţa idolului său. 

— Bine, fie, cedă Nicholas fără luptă. Lasă-l pe drăcușor să 
vină cu noi. 


Tamre porni înainte cu mersul lui legănat, cu shamma soioasă 
fâlfâindu-i pe lângă picioarele lungi și scheletice, incantând 
același refren al unui psalm amharic și, la fiecare câteva minute, 
se uita în urmă, să se asigure că Royan e tot în spatele lui. Era 
un drum anevoios în susul văii, iar zăpușeala amiezii era 
ameţitoare. Cu toate că Tamre părea complet imun la arșiţă, 
ceilalți doi aveau deja pete întunecate de transpiraţie pe cămăși 
când ajunseră la locul unde pârâul își făcea apariţia în vale. 
Recunoscători, căutară umbra unui pâlc de acacia și, în timp ce 
își trăgeau sufletul, Nicholas scruta colțul de vale prin binoclu. 

— Cum se vede prin el, după ce l-am înmuiat în râu? se 
interesă ea. 

— Rezistent la apă, mormăi el, nota zece pentru Herr Zeiss. 

— Ce vezi acolo, sus? 

— Nu mare lucru. Tufișurile sunt prea dese. Va trebui s-o luăm 
la pas pe costișă. Imi pare rău! 

Abandonară umbrarul și își croiră drum pe coasta văii, în 
bătaia nemiloasă a soarelui. Pârâul se rostogolea într-o serie de 
cascade, fiecare cu câte un iaz la poalele ei. Malurile erau 
înțesate de arbuști bogaţi și verzi în locurile unde rădăcinile 
reușiseră să ajungă la apă. Nori de fluturi negri și galbeni 
dansau deasupra iazurilor și o codobatură neagră cu alb patrula 
pe deasupra stâncilor înverzite de mușchi de pe margine, cu 
coada lungă pendulând în faţă și-n spate, ca acul unui 
metronom. 

Pe la jumătatea pantei, se opriră lângă un iaz să se 
odihnească și Nicholas își folosi pălăria ca să ameţească o 
lăcustă colorată în cafeniu și galben. Azvârli insecta pe 
suprafața apei și, în timp ce aceasta dădea slab din piciorușe și 
plutea spre mal, o umbră lungă se ridică de pe fundul iazului. 
Urmă un zvâcnet și străfulgerarea ca de oglindă a unei burți cu 
solzi argintii și lăcusta dispăru. 

— Cinci kilograme, se lamentă Nicholas. De ce nu mi-am adus 
undița? 

Tamre, ghemuit pe malul iazului, lângă Nicholas, ridică brusc 
mâna și o ţinu în aer. Aproape instantaneu, unul dintre fluturii ce 
se roteau se așeză pe degetul lui. Rămase cocoţat acolo, 
fluturând din aripile mătăsoase, pictate în negru și galben, ca un 
evantai. Cei doi rămaseră cu ochii măriţi de uimire, căci părea 
că insecta sosise la chemarea băiatului. Tamre chicoti și îi oferi 


257 


fluturele lui Royan. Când aceasta întinse mâna, el îi transferă 
minunata insectă în palmă. 

— Mulţumesc, Tamre! E un cadou splendid. Acum, darul meu 
pentru tine e să îi redau libertatea. 

Își tuguie buzele și suflă ușor, să îl facă să zboare. Priviră 
fluturele cum urcă în înalturi, deasupra iazului, în timp ce Tamre 
bătea din palme și râdea încântat. 

— Ciudat, murmură Nicholas. Pare să aibă o empatie specială 
cu toate sălbăticiunile din pustietate. Cred că Jali Hora, abatele, 
nu încearcă să îl controleze, ci îl lasă să facă ce îi dictează 
fantezia. Un tratament special pentru un suflet capricios, ce 
aude o altă melodie și dansează pe ea. Trebuie să recunosc: 
fără să vreau, am ajuns să îl îndrăgesc pe flăcău. 

La numai 15 metri mai sus, ajunseră la sursa apei. Era o 
stâncă nu foarte înaltă de gresie roșie, dintr-o grotă la poalele 
căreia izvora părâiașul. Intrarea era mascată de un pâlc des de 
ferigi și Nicholas se lăsă în genunchi să le dea la o parte și să 
cerceteze deschizătura joasă. 

— Ce vezi? vru să știe Royan, din spatele lui. 

— Nu mare lucru. E întuneric, dar pare să fie destul de mult 
spaţiu înăuntru. 

— Eşti prea mare ca să intri acolo. Mai bine lasă-mă pe mine. 

— E un loc propice pentru cobra de apă, remarcă el. Sunt 
multe broaște acolo, cu care să se hrănească. Ești sigură că vrei 
să intri? 

— N-am zis că vreau. 

Se așeză pe mal, să își desfacă șireturile de la pantofi, după 
care se lăsă în apă. Îi venea până la jumătatea coapselor, 
îngreunându-i înaintarea împotriva curentului. 

Se văzu silită să se aplece de mijloc, ca să se târască sub 
acoperișul ieșit în afară al grotei. Pe măsură ce pătrundea tot 
mai în străfunduri, vocea ajunse la el: 

— Acoperișul se lasă tot mai jos. 

— Ai grijă, fetiță drăguță! Nu risca! 

— Mi-aș dori să nu-mi mai spui „fetiță drăguță” - vocea ei 
avea o rezonanţă ciudată prin intrarea în peșteră. 

— Păi, ești ambele lucruri, și fetiţă, și drăguță. Ce-ai zice să-ţi 
spun „tânără doamnă”? 

— Nici așa nu-mi place. Numele meu e Royan. 

După o tăcere destul de lungă, strigă din nou: 


— Până aici pot să merg. Se îngustează într-un fel de put. 

— Un puț? vru el să verifice dacă a înţeles corect. 

— Ei bine, are, cel puţin, o deschizătură aproximativ 
rectangulară. 

— Crezi că e făcută de mâna omului? 

— Imposibil de spus. Apa ţâșnește prin ea ca din duza unui 
robinet la baie. Un jet puternic. 

— Nu vezi nicio dovadă că s-au făcut excavații? Ceva urme 
lăsate de scule în piatră? 

— Nimic. Peretele e alunecos și ros de apă, acoperit de 
mușchi și alge. 

— Ar putea vreun om să intre prin deschizătura aia, vreau să 
zic, dacă n-ar fi presiunea apei? 

— Doar dacă ar fi pigmeu sau pitic. 

— Sau copil? oferi el o sugestie. 

— Sau copil, căzu ea de acord. Dar de ce ar trimite un copil 
aici? 

— Anticii foloseau adesea copii-sclavi. Poate că Taita a folosit 
același sistem. : 

— Nu sugera chestia asta. Imi distrugi părerea bună pe care o 
am despre el, îl rugă ea, în timp ce se retrăgea cu spatele prin 
intrarea în grotă. 

Avea ferigi și mușchi în păr, și era leoarcă de la brâu în jos. El 
îi întinse mâna și o ajută să urce din nou pe mal. Rotunjimile 
feselor erau extrem de vizibile prin pantalonii uzi; el făcu un 
efort să nu rămână cu ochii lipiti de acel loc. 

— Așadar, trebuie să tragem concluzia că puțul constituie 
doar un defect natural în stânca de calcar, și nu un tunel săpat 
de mâna omului? 

— N-am zis așa ceva. Nu. Am zis că nu pot să fiu sigură. S-ar 
putea să ai dreptate. Copiii ar fi putut fi folosiţi la săparea 
tunelului. La urma urmelor, au lucrat în mine și în timpul 
revoluţiei industriale. 

— Dar nu există nicio cale să putem explora tunelul din 
capătul ăsta? 

— Imposibil, veni răspunsul ei vehement. Apa se revarsă cu o 
presiune enormă. Am încercat să vâr mâna prin tunel, dar nu 
am avut destulă putere. 

— Ce păcat! Nădăjduiam să căpătăm o dovadă mai clară, 
dacă nu, măcar un alt fir. 


259 


Se așeză pe mal, lângă ea, și scotoci prin rucsac. Ea îi adresă 
o privire întrebătoare când el scoase un instrument micut, 
negru, cu un anod la un capăt, și îi deschise capacul. 

— Barometru aneroid, explică el. Orice navigator care se 
respectă are așa ceva. 

ÎI studie un moment, apoi notă rezultatul observaţiei. 

— Explică-mi, îl invită ea. 

— Vreau să aflu dacă izvorul ăsta e sub nivelul intrării în gura 
de absorbţie din lacul lui Taita. Dacă nu e înseamnă că putem 
să-l ștergem de pe lista posibilelor variante. Dacă ești gata, 
putem să mergem, se ridică el. 

— Unde? 

— Cum unde, la lacul lui Taita, firește. Trebuie să citim nivelul 
apei și acolo, ca să stabilim diferenţa de altitudine dintre cele 
două puncte. 


t Capitolul 46 


De cum află încotro doreau să meargă, Tamre îi conduse pe 
scurtătură, așa că nu le luă nici două ore să ajungă de la izvor 
până în vârful versantului de deasupra lacului lui Taita. 

În timp ce se odihneau, Royan remarcă: 

— Tamre pare să-și petreacă mai tot timpul colindând prin 
sălbăticie. Cunoaște fiecare potecă și fiecare drum pe care o iau 
animalele. E un ghid excelent. 

— E mai bun decât Boris, cel puţin, căzu Nicholas de acord, în 
timp ce își pescuia barometrul din bagaj și îl studia din nou. 

— Arăţi foarte mulțumit de tine, îi observă Royan faţa, în timp 
ce el examina instrumentul. 

— Am toate motivele, îi mărturisi. Dacă socotim că versantul 
de sub noi are 54 de metri înălțime și mai punem 15 metri 
adâncimea lacului, intrarea în gura de absorbţie rămâne totuși 
la mai mult de 30 de metri mai sus decât ieșirea prin grota 
mascată de ferigi, de pe partea cealaltă a culmii. 

— Și asta însemnă... 

— Asta înseamnă că e foarte posibil ca, de fapt, cele două 
pârâiașe să fie unul și-același. Intrarea e pe-aici, prin lacul lui 
Taita, iar ieșirea e prin grota ta. 


260 


— Cum Dumnezeu a reușit Taita chestia asta? se minună ea. 
Cum a ajuns pe fundul lacului? Tu ești geniul ingineresc. Spune- 
mi cum ai face tu! 

El ridică din umeri, dar ea nu se dădu bătută cu una, cu două: 

— Vreau să spun că trebuie să existe vreo modalitate de-a 
face asta, să lucrezi sub apă. Cum se construiesc pilonii unui 
pod sau fundaţia unui baraj, sau... sau... cum a construit chiar și 
Taita tunelul pe sub nivelul apelor Nilului, ca să măsoare fluxul 
râului? Mai ţii minte descrierea pe care o face hidrografului, în 
Războinicii Nilului? 

— Metoda obișnuită e prin construirea unui batardou, explică 
Nicholas pe un ton degajat, după care rămase cu gura căscată, 
holbându-se la ea. Pe onoarea mea, chiar că ești fantastică! Un 
baraj! Ce-ar fi dacă ticălosul bătrân de Taita ar fi barat toată 
revărsarea aia de ape? 

— Ar fi fost posibil? 

— Încep să cred că totul e posibil la Taita. Dispunea, cu 
siguranţă, de o mână de lucru nelimitată și, dacă a reușit să 
construiască hidrograful de pe Nil, la Assuan, atunci înseamnă 
că înțelegea foarte clar principiile hidrodinamicii. La urma 
urmelor, vieţile vechilor egipteni erau strâns legate de 
revărsarile ciclice ale fluviului și de regularizarea viiturilor. Dacă 
punem cap la cap informaţiile pe care le-am adunat despre 
moșneag, atunci asta pare cu siguranţă posibil. 

— Dar cum putem dovedi asta? 

— Găsind rămășițele barajului. Trebuie să fi fost un efort 
extraordinar să pună zăgaz râului Dandera. Cred că avem șanse 
să găsim ceva rămășițe care să stea mărturie. 

— Unde ar fi putut să construiască barajul? întrebă ea, 
agitată. Sau, ca să formulez altfel, unde ai fi ridicat tu barajul, 
dacă ai fi fost în locul lui? 

— Există un loc ales de natură pentru asta, veni prompt 
răspunsul lui. Acolo unde drumul părăsește cursul râului și face 
un ocol pe vale în jos și unde apele se revarsă în prăpastie. 

Întoarseră amândoi capetele la unison și se uitară în amonte. 

— Și ce mai așteptăm? vru să știe ea, sărind în picioare. Să 
mergem să vedem! 

Entuziasmul lor era contagios, iar Tamre chicotea și dansa 
înaintea lor, pe cărarea printre mărăcini, apoi sus, pe coastă, 
spre locul unde aceasta se reunea cu râul. Soarele își pierduse 


261 


puterea de la miezul zilei și, când ajunseră ei deasupra cascadei 
unde râul Dandera se revărsa în gura hăului, își începuse ultima 
cursă spre întâlnirea cu Nilul. 

— Dacă Taita ar fi ridicat un baraj aici - și Nicholas făcu un 
gest larg cu mâna peste gura defileului - atunci ar fi putut să 
schimbe cursul râului prin partea asta a văii. 

— Pare posibil, râse ea. 

Tamre i se alătură cu un chicotit, fără să înțeleagă o iotă din 
ce discutau ei, dar distrându-se cât se poate. 

— Aș avea nevoie de un nivelmetru, ca să iau câteva cadre 
ale pantei reale a terenului. Poate fi o zonă foarte înșelătoare, 
dar, cu ochiul liber, pare într-adevăr posibil ceea ce spui tu. 

Își puse mâna streașină la ochi și cercetă malurile înalte de pe 
ambele părţi ale cascadei: formau două portaluri abrupte, din 
calcar, printre care râul mugea în căderea peste buza 
prăpastiei. 

— AȘ vrea să urc până acolo să am o imagine mai clară a 
așezării terenului. Vii cu mine? 

— Încearcă să mă oprești, îl provocă ea, pornind înaintea lui. 

Era un urcuș dificil și, în unele locuri, calcarul era vechi și 
periculos de sfărâmicios. Cu toate acestea, ajunși pe culmea 
portalului estic, fură răsplătiți cu o splendidă priveliște de 
ansamblu asupra zonei de dedesubt. 

Chiar spre nord, povârnișul se înălța asemenea unui zid 
abrupt, cu parapeţii crenelaţi și zimţuiţi. Deasupra și dincolo de 
el, se vedeau ca o nălucire alți munţi, crestele înalte ale lui 
Choke, albastre ca penajul unui bâtlan, pe fundalul ceva mai 
deschis și mai îndepărtat al cerului african. 

De jur împrejurul lor se întindeau terenurile degradate ale 
defileului, un amestec vast de coame, spinări și recife de stâncă, 
în cincizeci de tonalități cromatice diferite, unele gri-cenușă, 
amestecat cu alb, altele negre ca spatele unui bivol sau roșii ca 
sângele din inima lui. Tufele de pe maluri erau verzi, de nuanţa 
vie, otrăvitoare, a unui mamba cocoţat în vârful copacului, în 
vreme ce, puțin mai departe de apă, mărăcinișul era cenușiu și 
veșted și, de-a lungul crestelor movilițelor fărâmiţate, se vedeau 
contururile golașe ale copacilor bătrâni, loviți de secetă, cu 
brațele torturate ridicându-se răsucite și negre la orizont. 


— Tabloul pustiirii, șopti Royan, uitându-se în jurul ei, sălbatic 
și de neîmblânzit. Nu-i de mirare că Taita a ales locul acesta. li 
îndepărtează pe toţi intrușii. 

Rămaseră amândoi tăcuți o vreme, pătrunși de măreţia 
peisajului, dar, după ce își traseră sufletul, entuziasmul răzbătu 
din nou la suprafață. 

— Acum poți să vezi mai bine toată zona, arătă Nicholas spre 
valea ce se întindea la picioarele lor. E o cumpănă clară acolo, la 
bifurcația din vale. Se vede înclinarea naturală a terenului. De- 
acolo, din latura aia a defileului, până în punctul de sub noi, se 
găsește cea mai îngustă zonă. E strâmtoarea prin care se 
strecoară râul - amplasarea naturală a unui baraj. 

Se răsuci și arătă jos, în stânga lor: 

— N-ar trebui un efort prea mare, ca să faci râul să se verse în 
vale. Odată terminată treaba în hău, i-ar fi luat chiar și mai puţin 
să spargă peretele barajului și să lase râul să-și reia cursul 
firesc. 

Tamre le urmărea cu interes expresiile fețelor, întorcând 
capul când la unul, când la celălalt, fără să înţeleagă o boabă, 
însă reflectând mimica lui Royan, asemenea unei oglinzi. Dacă 
ea dădea din cap, dădea și el din cap, când se încrunta, făcea și 
el același lucru, iar când aceasta surâdea, el chicotea fericit. 

— E un râu mare, clătină Royan din cap, în timp ce Tamre îl 
legăna pe-al lui dintr-o parte în alta, din solidaritate, luându-și o 
mină înţeleaptă. Ce metodă să fi folosit? Un baraj de pământ? 
Nu-i prea credibil, nu? 

— Egiptenii foloseau destul de mult canalele și barajele de 
pământ, la irigaţii, reflectă Nicholas. Pe de altă parte, când 
aveau la dispoziţie piatră, o foloseau cât puteau de mult. Erau 
experți în ale zidăriei. Ai văzut carierele de piatră de la Assuan. 

— Nu-i prea mult sol aici, în defileu, observă ea. Pe de altă 
parte, avem o groază de stânci. E ca un muzeu de geologie. 
Orice tip de rocă pe care ţi-l dorește suflețelul. 

— De acord cu asta, spuse el. Decât să construiască un 
perete de pământ, Taita putea, mai degrabă, să ridice o zidărie 
din stâncă. Asta e tipul de baraj construit de antici în Egipt, cu 
mult înainte de vremurile în care a trăit Taita. Dacă ar fi așa 
înseamnă că avem șanse bune să găsim urme ce au 
supravieţuit trecerii timpului. 


263 


— Bun. Să pornim, atunci, de la ipoteza asta. Taita a construit 
un baraj din bucăţi de stâncă, pe care apoi l-a spart. Unde am 
putea să găsim rămășițele? 

— Ar trebui să pornim chiar de la locul actual, răspunse el. 
De-acolo, de unde se îngustează defileul. Apoi o să trebuiască 
să o luăm pe pantă în jos. 

Coborâră din nou pe costișă, ajutaţi de Tamre, care îi ghida pe 
calea cea mai ușoară pentru Royan și se oprea să îi facă semn 
ori de câte ori ea șovăia ori se oprea să își tragă sufletul. leșiră 
în strânsura văii și rămaseră pe malul stâncos, uitându-se în 
jurul lor. 

— Cât de înalt să fi fost zidul? întrebă Royan. 

— Nu foarte înalt. larăși, nu pot să-ţi dau un răspuns exact, 
până nu citesc nivelurile. 

Sui o porțiune mică din coasta laterală. Acolo, se lăsă pe vine 
și se uită înainte și înapoi, mai întâi în josul văii și apoi către 
buza cascadei ce se arunca prin gura prăpastiei. 

Își schimbă de trei ori poziţia, mișcându-se, de fiecare dată, 
cu vreo câţiva pași mai sus pe povârniș. Versantul devenea tot 
mai abrupt, pe măsură ce urca; în cele din urmă, ajunse să își 
menţină cu greu echilibrul, însă părea mulţumit. 

— AŞ zice că era pe-aici, unde mă aflu eu acum, strigă către 
ea. Aici ar veni înălțimea unui perete de dig. Aș zice că sunt cam 
cinci metri. 

Royan rămăsese în picioare, pe mal, iar acum se întoarse să 
se uite la celălalt mal al râului, estimând distanța până la 
versantul de calcar ce se ridica deasupra lui. 

— Sunt cam treizeci de metri distanţă, strigă la el. 

— Cam așa, căzu el de acord. Inseamnă ceva muncă, dar nu-i 
imposibil. 

— Taita nu se speria niciodată de dimensiunile sau de 
greutatea unui lucru, își puse ea mâinile pâlnie la gură, ca să 
strige la el. Dacă tot ești acolo, vezi ceva semne că s-ar fi lucrat 
acolo? Taita ar fi trebuit să fixeze peretele zăgazului de versant. 

El se căzni să meargă pe versant, păstrând același nivel, până 
ajunse aproape deasupra cascadei, de unde nu mai putea 
înainta. Apoi se dădu jos, acolo unde îl așteptau Royan și Tamre. 

— Nimic? anticipă ea răspunsul, la care el clătină din cap. 

— Nu, dar nu poţi să te aștepți să mai rămână ceva, după 
aproape patru mii de ani. Stâncile astea au fost expuse stihiilor 


264 


în toată vremea asta. Cred că totuși cele mai multe șanse le-am 
avea dacă am căuta blocuri de piatră rămase din zidul barajului, 
ce ar fi putut fi duse mai departe, în momentul când Taita a 
făcut o breșă, ca să inunde din nou prăpastia. 

Porniră la vale, unde Royan dădu peste un bolovan ce părea 
de un alt tip decât celelalte stânci din zonă. Era de mărimea 
unui cufăr demodat. Cu toate că era acoperit pe jumătate de 
ierburi, partea de sus - cea expusă - era clar tăiată în unghi 
drept. Îl chemă și pe Nicholas. 

— la uite ce am aici, mângâie ea bolovanul, cu mândrie. Ce 
zici de asta? 

El cobori lângă ea și își plimbă mâinile peste suprafaţa expusă 
a lespezii. 

— Se poate, repetă el. Dar, ca să fim siguri, ar trebui să găsim 
urmele de daltă lăsate de zidarii din vechime atunci când au 
început s-o spargă. După cum știi, făceau cu dalta o gaură în 
piatră, după care tot băteau cu o pană, până ce o despicau. 

Examinară amândoi cu atenţie suprafaţa expusă și, cu toate 
că Royan descoperi un semn pe care îl proclamă drept urmă de 
daltă, roasă de vreme, Nicholas nu îi dădu decât patruzeci la 
sută șanse. 

— Intrăm în criză de timp, zise el, convingând-o să se 
despartă de găselnița ei, și mai avem atâta de cercetat. 

Cercetară fundul văii pe încă o jumătate de kilometru, după 
care Nicholas declară încetarea căutărilor. 

— Nici cel mai puternic potop nu avea șanse să transporte 
pietrele atât de departe. Hai să ne întoarcem să vedem dacă nu 
a fost ceva aruncat în gura prăpastiei! 

Se întoarseră la malul râului Dandera și coborâră până la 
cascadă. Nicholas aruncă o privire peste buza prăpastiei. 

— Nu-i așa de adânc aici, ca puţin mai jos, estimă el. 
Presupun că nu sunt nici treizeci de metri. 

— Crezi că ai putea cobori până acolo? se îndoi ea. 

Stropii ţâșneau din adâncuri udându-le fețele și erau nevoiţi 
să strige unul la altul, ca să se facă auziţi peste tumultul apelor 
revărsate. 

— Nu fără frânghie și câţiva bărbaţi zdraveni, care să mă 
ridice de-acolo. 

Se cocoţă pe margine și fixă binoclul asupra bazinului de 
dedesubt. Se vedea un amestec de stânci desprinse - mai mici, 


265 


rotunde, și una sau două mult mai mari decât restul. Unele erau 
tăiate în unghiuri ascuţite, iar altele, cu puţină imaginaţie, 
puteau fi considerate dreptunghiulare. Cu toate acestea, 
suprafețele fuseseră netezite de apele tumultuoase și luceau 
umede. Toate păreau parțial scufundate sau ascunse de valurile 
înfuriate. 

— Nu cred că putem hotărî nimic de-aici, de sus, și, ca să fiu 
cinstit, nu mă dau în vânt să cobor acolo - nu în seara asta, în 
orice caz. 

Royan se așeză lângă el și își strânse genunchii la piept. Era 
abătută: 

— Așadar, nu putem să fim siguri de nimic. A secat Taita râul 
sau nu? 

Cu un gest firesc, el îi cuprinse umerii cu brațul ca s-o 
consoleze și, după câteva clipe, ea se relaxă și se sprijini de el. 
Rămaseră să privească adâncul prăpastiei în tăcere. În cele din 
urmă, ea se retrase încet de lângă el și se ridică în picioare: 

— Presupun că ar trebui să pornim înapoi, spre tabără. Cât ne 
ia până acolo? 

— Pe puţin trei ore, se ridică și el. Ai dreptate. O să se lase 
întunericul, până ajungem înapoi, și în seara asta nu e nici luna 
pe cer. 

— Ciudat ce obosit te simţi când ești dezamăgit, spuse ea și 
se întinse. Aș putea să mă întind și să adorm chiar aici, pe unul 
dintre blocurile de piatră ale lui Taita. 

Tăcu brusc și rămase cu ochii la el: 

— Nicky, de unde le-a adus? 

— De unde a adus ce? păru el să nu înțeleagă întrebarea. 

— Nu vezi? Am apucat-o pe o pistă greșită. Noi încercăm să 
aflăm ce s-a întâmplat cu blocurile de piatră. Azi-dimineaţă, 
ziceai ceva de cariera de piatră de la Assuan. N-ar trebui să ne 
întrebăm, mai degrabă, unde a găsit Taita stâncile pentru baraj, 
în loc de ce s-a întâmplat cu ele după aceea? 

— Cariera de piatră! exclamă Nicholas. Pe bune, să știi că ai 
dreptate! De la cap, nu de la coadă. Ar trebui să căutăm cariera 
de piatră, nu rămășițele zăgazului. 

— De unde începem? 

— Speram să-mi spui tu asta, râse în hohote și, imediat, 
Tamre îi ținu isonul, din solidaritate. 

Cei doi adulți își îndreptară privirile către băiat. 


266 


— Cred că ar trebui să începem cu Tamre, credinciosul nostru 
ghid, zise ea, luându-l de mână pe acesta. Ascultă-mă, Tamre! 
Ascultă cu foarte mare atenţie! 

Băiatul își îndreptă supus capul și o privi fix, adunându-și 
toată puterea de concentrare. 

— Căutăm un loc de unde vin pietrele pătrate, îi explică ea. 

Băiatul părea pierdut, așa că încercă încă o dată: 

— Demult de tot, niște oameni au tăiat piatră din munți. Pe 
undeva prin apropiere, au lăsat o gaură mare. S-ar putea ca în 
gaura aia să mai fie blocuri pătrate de piatră? 

Chipul băiatului se lumină dintr-odată, într-un zâmbet 
extaziat. 

— Piatra lui lisus! exclamă el fericit. 

Sări în picioare, fără să îi dea drumul la mână. 

— Vă arăt piatra lui lisus pe care o am, spuse și o târî pe 
Royan după el, ţopăind în josul văii. 

— Așteaptă, Tamre! îl rugă ea. N-o lua așa de repede! 

În zadar; Tamre păstra ritmul și porni să intoneze un imn 
amharic, în timp ce alerga. Nicholas îi urma cu un pas mai 
domol și îi ajunse din urmă cam o jumătate de kilometru în josul 
văii. 

Acolo, îl găsi pe Tamre în genunchi, cu fruntea lipită de 
peretele de stâncă, cu ochii strâns închiși, în timp ce se ruga. O 
târâse și pe Royan lângă el. 

— Ce Dumnezeu faceți acolo? vru să afle Nicholas când îi 
ajunse din urmă. 

— Ne rugăm, îl lămuri ea pe un ton afectat. Instrucţiunile lui 
Tamre. Trebuie să spunem rugăciuni, înainte să mergem la 
piatra lui lisus. 

Îi întoarse spatele lui Nicholas, închise ochii și își împreună 
mâinile dinaintea frunţii, începând să se roage încetișor. 

Nicholas găsi un loc să se așeze, pe un bolovan aflat la o 
oarecare distanţă de cei doi. 

— Presupun că nu are ce să strice, se consolă el și se puse să 
aștepte. 

Tamre sări brusc în picioare și se apucă să execute un dans 
ameţitor, bătând din mâini și învârtindu-se, până ce ridică 
praful. Apoi, se opri și cântă: 

— Gata! Acum putem merge la piatra lui lisus. 


O înșfăcă din nou pe Royan de mână și o duse către peretele 
de stâncă. Cei doi părură să dispară chiar dinaintea ochilor lui 
Nicholas, care se ridică alarmat. 

— Royan, strigă el. Unde ești? Ce se-ntâmplă? 

— Pe-aici, Nicky! Vino pe-aici! 

El se îndreptă spre zid și exclamă uluit: 

— Să fiu al naibii! N-am fi dat de chestia asta nici într-un an 
de căutări. 

Faţa versantului era curbată, astfel că intrarea era ascunsă 
într-o cută în perete. Nicholas intră prin deschizătură, cu ochii la 
laturile verticale și, după vreo treizeci de pași, ajunse într-un 
amfiteatru deschis, larg de cel puțin o sută de metri, aflat sub 
cerul liber. Pereţii erau din stâncă masivă și se putea vedea 
dintr-o privire că era vorba de același șist de mică asemănător 
blocului de piatră descoperit de Royan pe fundul văii. 

Era evident că acea carieră fusese golită de piatră și nu mai 
rămăseseră decât pilonii de susţinere, ce se înălțau până în 
vârful pereţilor. Adânciturile din care fuseseră scoase blocurile 
se puteau vedea fără greutate, în urmă rămânând trepte 
abrupte, tăiate în unghiuri drepte. Niște mărăciniș și câteva 
ierburi își găsiseră un suport precar în crăpături, însă cariera în 
sine nu fusese sufocată de vegetaţie, așa că Nicholas văzu că o 
mulțime de blocuri din granit, finisate, rămăseseră împrăștiate 
pe fundul excavaţiei. Era atât de uluit de descoperire, încât nu 
își găsea cuvintele să își exprime sentimentele. Rămase chiar la 
intrare, întorcându-și încet capul dintr-o parte în alta, în 
încercarea de a cuprinde totul cu privirea. 

Tamre o condusese pe Royan în mijlocul carierei, unde zăcea 
o lespede stingheră. Era limpede că lucrătorii din acele vremuri 
îndepărtate fuseseră cât pe ce să o scoată de-acolo și să o 
transporte în susul văii, din felul cum o finisaseră, modelând-o 
într-un dreptunghi perfect. 

— Piatra lui lisus! cântă Tamre, îngenunchind dinaintea 
lespezii și trăgând-o pe Royan după el. lisus m-a adus aici. Prima 
dată când am venit aici, L-am văzut cum stătea pe piatra asta. 
Avea o barbă lungă, albă, și ochii blânzi și triști. 

Işi făcu apoi cruce și se porni să recite un psalm, legănându- 
se și clătinând din cap, în ritmul cântării. 

Când ajunse cu pași domoli în spatele celor doi, Nicholas dădu 
cu ochii de dovada vizitelor regulate pe care Tamre le făcea în 


268 


locul acela sacru. Piatra lui lisus era altarul său personal și 
micile sale ofrande sărăcăcioase zăceau pe unde le așezase. 
Printre ele, ploști vechi de tej și vase din lut ars, majoritatea 
crăpate sau sparte. În ele, buchetele de flori de câmp se 
ofiliseră de mult și se uscaseră. Mai erau și alte comori pe care 
băiatul le adunase și le adusese la altarul lui - carapace de 
broaște țestoase și ţepi de porc spinos, o cruce din lemn, 
cioplită manual și împodobită cu bucățele de pânză colorată, 
coliere din boabe de fasole, aducătoare de noroc, și figurine 
reprezentând animale și păsări, modelate din lut de pe malul 
fluviului albastru. 

Nicholas stătea și se uita la cei doi care îngenuncheaseră și 
acum se rugau împreună dinaintea altarului primitiv. Se simţea 
profund mișcat de această dovadă de credinţă a băiatului, ca și 
de încrederea de copil cu care îi adusese în locul acela. 

În cele din urmă, Royan se ridică și veni lângă el, și porniră 
amândoi, fără grabă, să facă un tur al carierei. Vorbeau foarte 
puțin și, când se întâmpla să o facă, doar în șoaptă, de parcă ar 
fi fost într-o catedrală sau într-un alt loc sfânt. Il atinse ușor pe 
mână, ca să-i arate mulţimea de blocuri pătrate ce zăceau în 
pozițiile originare, în pereţii carierei de piatră. Nu fuseseră 
desprinse pe deplin din stânca-mamă, asemenea unui fetus 
legat printr-un cordon ombilical ce nu fusese niciodată tăiat de 
zidarii din vechime. 

Era o ilustrare perfectă a metodelor folosite de antici la 
extragerea pietrei. Lucrul fusese întrerupt în diverse stadii de 
desfășurare a procesului, de la marcarea de către meșter a 
blocurilor,  sfredelirea găurilor pentru prindere, montarea 
penelor pe linia de despicare, până la produsul finisat, desprins 
din perete și gata pentru a fi transportat la șantierul unde se 
construia barajul. 

Până să ajungă ei înapoi la intrarea în cariera de piatră, 
soarele  apusese și cedase aproape în întregime locul 
întunericului. Se așezară pe unul dintre blocurile finisate, cu 
Tamre la picioarele lor, ca un căţeluș, cu privirea aţintită spre 
chipul lui Royan. 

— Ar da și din coadă, dac-ar avea, zâmbi Nicholas. 

— Nu putem să profităm de încrederea lui și să profanăm 
locul acesta în niciun fel. Și-a făcut din el un templu numai al lui. 


269 


Nu cred că a mai adus vreun suflet pe-aici. Îmi promiţi că, orice 
s-ar întâmpla, o să-i respectăm templul? 

— Măcar atâta pot să fac și eu, căzu el de acord și se întoarse 
spre Tamre: Ai făcut o treabă foarte bună că ne-ai adus la piatra 
lui lisus. Sunt foarte mulţumit de tine. Și doamna e foarte 
mulțumită de tine. 

— Ar trebui să o luăm înspre tabără, de-acum, sugeră Royan, 
cu privirea îndreptată asupra peticului de cer de deasupra 
capetelor lor. 

Văzduhul se colorase deja în purpuriu și indigo, străpuns ici și 
colo de ultimele raze de soare. 

— Nu cred că ar fi o treabă prea înţeleaptă, o contrazise el. E 
o noapte fără lună și ne-am putea rupe picioarele, una-două, pe- 
ntunericul ăsta. Nu-i recomandat să facem asta pe-aici. Ne-ar 
lua o săptămână să ajungem la un medic acceptabil. 

— Și vrei să dormim aici? întrebă ea surprinsă. 

— De ce nu? Aprind focul cât ai bate din palme și am și o raţie 
de supraviețuire pentru cină - am mai trecut prin chestii de- 
asta, știi bine! Și o ai cu tine și pe dădacă, așa că onoarea îţi 
rămâne nepătată. Și-atunci, de ce nu? 

— De ce nu, într-adevăr? râse ea. Vom putea să facem o 
inspecţie mai amănunţită a carierei mâine, în zori. 

El se ridică să adune lemne de foc, dar se opri și își îndreptă 
ochii spre cer. Și ea auzise acel șuierat în aer, devenit de-acum 
familiar. 

— Elicopterul de la Pegasus ne vizitează iarăși, spuse el, 
inutil. Mă întreb ce naiba pun la cale la ora asta? 

Scrutară amândoi întunericul din ce în ce mai dens și zăriră 
luminile de navigaţie ale aparatului trecând la trei sute de metri 
deasupra lor. Pâlpăirile roșii, verzi și albe se îndreptau spre sud, 
în direcția mânăstirii. 


t Capitolul 47 


Nicholas făcu un foc micuţ în ungherul cel mai apropiat de 
intrare și, în timp ce se așezau cu toţii în jurul lui, împărți 
pachetul cu rațiile uscate în trei părți. Ronţăiră tabletele dulci și 
lipicioase și le făcură să se ducă pe gât cu apă din sticla lui. 


Flăcările aruncau reflexe fantomatice în partea de sus a 
peretelui și sporeau umbrele mișcătoare. Țipătul de jelanie al 
unui caprimulg!* aflat într-o nișă din partea de sus a zidului suna 
atât de nepământesc și de răscolitor, încât Royan se cutremură 
și se trase mai aproape de Nicholas. 

— Mă întreb dacă, pe tărâmul celălalt, Taita e conștient de 
progresele noastre, reflectă ea. Am senzaţia că l-am cam pus pe 
gânduri deja. Am descâlcit prima parte a cimiliturii pe care ne-o 
pregătise și pot să bag mâna-n foc că nu se așteptase ca totuși 
cineva să se descurce atât de bine. 

— Următorul pas va fi să ajungem pe fundul lacului. Atunci 
chiar că o să-i dăm o lovitură grea ticălosului bătrân. Ce speri să 
găsim acolo? 

— Mi-e frică să vorbesc despre asta, replică ea. Ar putea să 
facă visul să dispară și să arunce un blestem asupra noastră. 

— Eu nu sunt superstiţios. Ei, nu foarte, în orice caz. Să 
rostesc eu vorbele în locul tău? se oferi el, obținând din partea 
ei un hohot de râs și o aprobare tacită. 

Așa că își continuă supozițiile: 

— Sperăm să găsim intrarea în mormântul faraonului 
Mamose. Nu mai vrem indicii și ghicitori, și piste false. Vrem 
mormântul, așa cum a fost construit. 

Ea își încrucișă degetele: 

— Să te-audă Dumnezeu! 

Apoi, redeveni serioasă: 

— Ce șanse crezi că avem? Să găsim mormântul intact, 
adică? 

El ridică din umeri: 

— Am să-ți răspund doar când o să dăm de fundul lacului. 

— Și cum o să ajungem acolo? Am scos din calcul respiratorul 
subacvatic. 

— Nu știu, mărturisi el. În stadiul în care suntem, pur și simplu 
nu am nici cea mai mică idee. Poate o să reușim să pătrundem 
în costume de scafandru. 

Ea rămase tăcută, reflectând asupra sarcinii aparent imposibil 
de realizat, care-i aștepta. 


19 Caprimulg - pasăre arboricolă nocturnă și crepusculară, insectivoră, cu capul lat și 
corpul turtit, cu ochi mari, globuloși, adaptați pentru întuneric și cu deschiderea gurii 
foarte mare, pentru captarea prăzii din zbor. 


271 


— Înveselește-te! îi cuprinse el umerii cu braţul, la care ea nu 
făcu niciun gest să se îndepărteze. Avem un motiv de consolare: 
dacă Taita ne-a pregătit o cursă așa de dură înseamnă că nici 
cei care au ajuns acolo înaintea noastră nu au avut o sarcină 
mai ușoară. Cred că, dacă mormântul chiar se află acolo, jos, 
niciun alt jefuitor de morminte nu ne-a luat-o înainte. 

— Dacă intrarea în mormânt e pe fundul lacului înseamnă că 
descrierile făcute în papirusuri sunt trecute, cu bună știință, în 
mod eronat. Informaţiile care au ajuns până la noi au fost 
prelucrate întâi de Taita, apoi de Duraid, și, în cele din urmă, de 
Wilbur Smith. Ne confruntăm cu greaua încercare de-a 
descoperi drumul prin labirintul acestor dezinformări deliberate. 

Rămaseră din nou tăcuţi pentru o vreme, apoi Royan surâse 
la lumina focului, cu chipul radiind la gândul celor ce aveau să 
fie descoperite: 

— O, Nicky! E o provocare atât de incitantă! Apoi, vocea îi 
scăzu cu o octavă: Da' pe ce cale apucăm? O să putem să 
pătrundem pân-acolo? 

— O să descoperim noi o cale. 

— Când? 

— Pe parcurs. Încă nu m-am gândit așa de departe. Singurul 
lucru de care sunt sigur e că o să facem o groază de planuri și o 
să muncim pe brânci. 

— Atunci, să-nţeleg că mergem mai departe, nu? 

Știa că, de una singură, nu ar fi putut să ducă treaba la bun 
sfârșit. 

— Nu te-a speriat proiectul? 

Nicholas chicoti: 

— Recunosc că nu mă aşteptam ca Taita să ne bage într-o 
nebunie ca asta. Îmi închipuiam că o să spargem, pur și simplu, 
o ușă de piatră și-o să găsim totul pregătit, așteptându-ne pe 
noi, cam cum s-a întâmplat cu Howard Carter când a pătruns în 
mormântul lui Tutankhamon. Totuși, ca să-ţi răspund la 
întrebare, da, sunt speriat de ce-o să fim nevoiţi să facem dar, la 
naiba, nimic nu m-ar putea opri acum! Simt mirosul gloriei în 
nări și am strălucirea aurului în fața ochilor. 

În timp ce ei vorbeau, Tamre stătea făcut covrig în praful de 
pe cealaltă parte a focului și își trăsese shamma peste cap. 
Odihna trebuie să-i fi fost întreruptă de vise și de fantezii, fiindcă 
bolborosea, scâncea și chicotea în somn. 


272 


— Mă întreb ce-o fi în capul bietului smintit și ce viziuni o 
avea, șopti Royan. Zice că L-a văzut pe lisus aici, în carieră, și 
nu mă îndoiesc că el crede cu adevărat că așa s-a și întâmplat. 

Pe măsură ce focul se potolea, vocile le deveneau din ce în ce 
mai liniștite și mai adormite, și Royan murmură, chiar înainte să 
adoarmă sprijinită de umărul lui Nicholas: 

— Dacă mormântul lui Mamose e sub nivelul râului, atunci 
conţinutul lui e distrus de apă? 

— Nu pot să cred că Taita ar fi construit un asemenea baraj 
și-ar fi pierdut cincisprezece ani trudind la mormânt, după cum 
zice în papirusuri, doar ca să îl inunde cu bună știință, să 
pângărească mumia regelui său și să-i degradeze comorile, 
șopti Nicholas, pe care părul ei îl gâdila pe obraz. Nu, asta ar fi 
împiedicat învierea faraonului pe lumea cealaltă și ar fi redus 
toată munca lui la zero. Cred că Taita a luat toate astea în 
calcul. 

Ea se ghemui mai aproape și răsuflă ușurată. 

Ceva mai târziu, el îi spuse: „Noapte bună, Royan”, dar ea nu 
răspunse; răsuflarea îi era profundă și egală. El zâmbi ca pentru 
sine și o sărută blând pe frunte. 


t Capitolul 48 


Nicholas nu era sigur ce îl trezise. Îi trebuiră câteva momente 
să se dezmeticească și-abia atunci își dădu seama că se afla tot 
în cariera de piatră. Era o noapte fără lună, însă stelele atârnau 
aproape de pământ, mari și rotunde ca niște ciorchini de 
struguri copţi. La lumina lor, observă că Royan alunecase și 
stătea acum întinsă pe pământ, alături de el. 

Se ridică, așadar, cu grijă, să nu o deranjeze, și se îndepărtă 
destul de mult de rămășițele focului, ca să se ușureze. Domnea 
o tăcere de mormânt. Nu se auzea tril de pasăre, nici măcar 
vreun alt zgomot care ar fi putut să trădeze niscaiva animale 
nocturne. Rocile din jurul lui încă mai radiau căldura trimisă de 
soare în ziua anterioară. 

Deodată, sunetul care îl deșteptase se auzi din nou. Era o 
susurare slabă, îndepărtată, ce își trimitea ecoul peste stânci, 
așa că nu avea cum să-și dea seama din ce direcţie vine. Chiar 
și așa, nu exista nicio umbră de îndoială asupra naturii acestuia; 


273 


îl auzise de prea multe ori înainte. Era sunetul unei arme 
automate, aflate la ceva distanţă, însă, aproape sigur, era vorba 
de o mitralieră de asalt AK-47, trăgând nu rafale lungi, sacadate, 
ci runde de câte trei focuri, artă care cerea o mână de 
profesionist și antrenamente temeinice. Era convins că 
trăgătorul era un profesionist încercat. 

Mișcă încheietura, astfel încât cadranul luminos al ceasului să 
prindă razele stelelor, și văzu că abia trecuseră câteva minute 
peste trei. 

Rămase ceva timp cu urechile ciulite, dar focurile de armă 
încetaseră. Se întoarse, în cele din urmă, în locul unde dormea 
Royan și se așeză lângă ea. Totuși, dormi iepurește, trezindu-se 
brusc, la intervale regulate, ca să asculte dacă se mai trage în 
noapte. 

La primele scânteieri de auriu și portocaliu ale zorilor la 
orizont, Royan începu să se agite și, în timp ce luau ultimele raţii 
de supravieţuire în loc de mic dejun, el îi povesti despre 
zgomotul care îl trezise pe timpul nopții. 

— Crezi c-ar fi putut să fie Boris? întrebă ea. Poate i-a ajuns 
din urmă pe Mek și pe Tessay. 

— Mă îndoiesc tare mult. Boris e plecat de niște zile bune. 
Cred că nu mai putem auzi vreun sunet de armă de-a lui, nici 
dac-ar avea-o pe cea mai zgomotoasă. 

— Și-atunci, cine crezi că a fost? 

— Habar n-am. Numai că nu-mi place. Ar trebui să pornim 
spre tabără după ce mai dăm o raită prin carieră. Dup-aia, nu 
mai avem nimic de făcut, în faza asta. Ar trebui să ne-ndreptăm 
spre casă, unde te-așteaptă mama ta. 

De cum se lumină îndeajuns, Nicholas trase o rolă de film ca 
să rămână cu o imagine a carierei de piatră. Ca să își dea seama 
de scară, Royan poză lângă zidul în care mai zăceau blocurile 
nefolosite. Pe măsură ce își intra în rolul de model, se apucă să 
se prostească de dragul lui. Urcă pe lespedea cea mai înaltă și 
poză ca un model în faţa aparatului, bosumflându-se, cu o mână 
la ceafă, în stilul lui Marilyn Monroe. 

Când, în cele din urmă, coborâră costișa ce ducea spre 
mânăstire, amândoi exultau și sporovăiau vesel, încântați de 
succes. Purtau o discuție animată, întorcând ideile pe toate 
părţile, și făceau planuri pentru exploatarea în viitor a acestor 
minunate descoperiri. Când ajunseră la stâncile roz din partea 


274 


de jos a prăpastiei, dimineaţa era pe trecute. Acolo, pe cărare, 
dădură peste un grup micut de călugări de la mânăstire. 

Chiar și de la așa o depărtare, se vedea limpede că se 
întâmplase ceva îngrozitor în absența lor: vaietele călugărilor îi 
dădeau lui Royan fiori de gheaţă pe șira spinării. Era sunetul de 
jale al africanilor, vestitor al morții și al dezastrelor. Pe măsură 
ce se apropiau, observau cum călugării luau ţărână în pumni și 
și-o turnau pe cap, în timp ce boceau și se lamentau. 

— Ce e, Tamre? îl întrebă Royan pe băiat. Du-te și vezi ce e! 

Tamre o luă la fugă înainte, să discute cu fraţii săi călugări. 
Aceștia se opriră în mijlocul drumului și se porniră să discute cu 
glasuri ascuţite, vărsând lacrimi și gesticulând. Apoi, Tamre se 
întoarse în goană: 

— Oamenii voștri din tabără. S-a întâmplat ceva îngrozitor. 
Oameni răi au venit azi-noapte. Mulţi servitori sunt morți, strigă 
el. 

Nicholas o apucă de mână pe Royan. 

— Haide, o grăbi el, să vedem ce se-ntâmplă aici! 


t Capitolul 49 


Goniră pe ultimul kilometru până la tabără, iar, când ajunseră, 
dădură de un alt grup de călugări strânși în jurul a ceva aflat 
chiar în fața bucătăriei de campanie. Nicholas îi împinse și își 
croi drum cu coatele să ajungă în faţă. Acolo, rămase țintuit 
locului, cu ochii ficși și cu o senzaţie de greață urcându-i din 
măruntaie până în gât, în vreme ce broboanele de sudoare de 
pe faţă se preschimbau în gheaţă, de groază. Acoperite de un 
linţoliu albastru de muște băzâitoare, într-o baltă de sânge, 
zăceau cadavrele bucătarului și ale altor trei servitori. Fuseseră 
legați cu mâinile la spate, apoi siliţi să îngenuncheze, înainte de 
a fi împușcați în ceafă, de la mică distanţă. 

— Nu te uita! o preveni Nicholas pe Royan, care se apropiase. 
Nu e o priveliște prea plăcută. 

Numai că ea nu ţinu seama de avertizare și veni lângă el. 

— Dumnezeule mare! l-au măcelărit ca pe vite la abator, se 
sufocă ea. 


275 


— Asta explică sunetele de foc de armă pe care le-am auzit 
azi-noapte, explică el mohorât și se duse mai departe, să îi 
identifice pe morți. Aly și Kif nu sunt aici. Unde sunt? 

Ridică vocea și strigă în limba arabă, întorcându-se cu fața 
spre mulţime: 

— Aly, unde ești? 

Hăitașul își făcu loc cu greu până la el: 

— Aici sunt, effendi - vocea îi tremura, iar chipul îi era răvășit 
de durere. 

Bărbatul avea partea din față a cămășii plină de sânge. 

— Cum s-a întâmplat? îl prinse Nicholas de braţ ca să îl 
susţină. 

— Au venit niște oameni noaptea, cu arme. Shufta. Au tras în 
adăposturile unde dormeam. Nu ne-au dat niciun avertisment. 
Doar au început să tragă. 

— Câţi erau? Cine erau? vru să știe Nicholas. 

— Nu știu câţi erau. Era întuneric. Eram adormit. Am fugit 
când au început să tragă. Erau shufta, bandiți, ucigași. Hiene și 
șacali, asta erau - nu au niciun motiv pentru ce-au făcut. 
Oamenii ăia erau fraţii mei, prietenii mei. 

Începu să suspine și lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. 

Royan plecă de-acolo, scârbită și îngrozită. Se duse la coliba 
ei și se opri în prag: fusese devastată. Genţile îi fuseseră golite 
pe podea, cearșaful, făcut ferfeniţă, iar salteaua, aruncată într- 
un ungher. Cu mișcări de somnambulă care trăiește un coșmar, 
traversă odaia și culese de jos învelitoarea de pânză în care își 
ținea documentele. O întoarse pe dos și o scutură. Era goală. 
Fotografiile din satelit, hărţile, mulajul stelei, pozele făcute cu 
polaroidul de Nicholas la mormântul lui Tanus - totul dispăruse. 

Royan puse mâna pe pat și îl fixă la locul lui. Se așeză pe el, 
încercând să își adune gândurile. Se simțea derutată și 
înfricoșată. Imaginea acelor cadavre însângerate, ciuruite de 
gloanţe, ce zăceau în pragul bucătăriei, o bântuia și nu o lăsa să 
se concentreze și să judece limpede. 

Nicholas năvăli înăuntru și aruncă iute o privire de jur 
împrejur: 

— Același lucru mi-au făcut și mie. Au întors totul cu susu-n 
jos. Mi-a dispărut și pușca, o dată cu toate hârtiile. Cel puţin, 
aveam pașapoartele și cecurile de călătorie în raniţă cu mine se 


276 


întrerupse brusc, dând cu ochii de dosarul gol, din pânză, ce 
zăcea la picioarele ei. Au luat și... 

— Da! îi ghici ea întrebarea. Ne-au furat toate materialele de 
cercetare, chiar și polaroidul. Mulţumesc lui Dumnezeu că aveai 
rolele de film nedevelopate cu tine. Exact așa s-a întâmplat și 
atunci, cu Duraid și cu mine. Nu suntem la adăpost de ghearele 
lor nici măcar aici, în colțul cel mai îndepărtat al sălbăticiei. 

Se simţea din vocea ei că e în pragul isteriei. Sări din pat și 
alergă la el: 

— O, Nicky, ce s-ar fi întâmplat dacă am fi fost azi-noapte în 
tabără? 

Își aruncă braţele în jurul lui și se agăță de el: 

— Am fi zăcut la soare acum, plini de sânge și acoperiţi de 
muște. 

— Liniștește-te, draga mea! Să nu tragem concluzii pripite. Ar 
putea să fie un raid făcut la întâmplare de bandiți. 

— Și-atunci, de ce ne-au furat hârtiile? Ce importanţă ar putea 
avea pentru niște shufta oarecare mulajele și pozele polaroid? 
Încotro se îndrepta elicopterul de la Pegasus chiar înainte de 
raid? Ne urmăreau pe noi, Nicky! Cred asta cu toată 
convingerea. Voiau să ne omoare și pe noi, așa cum l-au omorât 
pe Duraid. Nu se puteau întoarce oricând, iar acum eram 
neînarmaţi și lipsiţi de orice ajutor. 

— Bine, sunt de acord cu tine că suntem destul de vulnerabili 
aici. Înţelept ar fi să plecăm cât de curând posibil. N-are niciun 
sens să mai stăm pe-aici, în orice caz. Nu mai avem nimic de 
făcut în stadiul în care ne aflăm. 

O cuprinse în braţe și o scutură cu blândeţe: 

— Curaj! O să recuperăm ce se poate din tot balamucul ăsta 
și pe urmă o să plecăm imediat la mașini. 

— Și ce facem cu morții? 

Se dădu înapoi și se sili să își înghită lacrimile și să se 
controleze: 

— Câţi dintre oamenii noștri au supravieţuit? 

— Aly, Salin și Kif au scăpat. Au tulit-o din colibe și au fugit la 
adăpostul întunericului de cum a-nceput să se tragă. Le-am zis 
să se pregătească imediat de plecare. Am vorbit cu unul dintre 
mai-marii mănăstirii. O să aibă ei grijă să îngroape morţii și să ia 
legătura cu autorităţile cât pot de repede. Dar și ei sunt de 


277 


părere că noi eram ţinta atacului și că suntem încă în pericol, 
așa că trebuie s-o ștergem cât mai repede. 

In mai puţin de o oră, erau gata de plecare. Nicholas se 
hotărâse să lase tot echipamentul de camping, ca și bagajul lui 
Boris, în grija lui Jali Hora. Catării erau încărcaţi ușor, așa că 
planul consta în ieșirea în marș forțat din defileu. 

Abatele le dăduse o escortă de călugări care să îi însoţească 
până în vârful versantului. „Numai un om cu adevărat fără 
niciun Dumnezeu v-ar ataca atâta timp cât sunteţi sub protecţia 
crucii”, le explică el. 

Nicholas găsi pielea uscată și capul dik-dik-ului vărgat la locul 
lor, în șopronul unde jupuiseră animalul. Le rulă într-un sul pe 
care îl legă de povara unui catâr, după care dădu ordin 
caravanei împuţinate să pornească. 

Tamre se strecurase în grupul călugărilor care escortau 
grupul. Se ţinea strâns pe urmele lui Royan de cum porniseră la 
drum, iar bocetele și strigătele de adio ale comunităţii 
monastice îi întovărășiseră de-a lungul primului kilometru. 

La miezul zilei, atmosfera era apăsătoare și înăbușitoare. 
Nicio adiere nu le aducea măcar un strop de alinare, iar pereții 
de piatră ai văii sugeau arșiţa acelui soare teribil și o scuipau 
înapoi peste oamenii care se trudeau pe pantele abrupte. 
Sudoarea li se usca de cum își făcea loc prin pori, lăsând urme 
de cristale albe de sare pe pielea și pe hainele oamenilor. Cu 
frica-n sân, catârgiii goneau într-un ritm ucigător, alergând cu 
pași mărunți în spatele animalelor, pe care le înțepau în 
testicule cu un băț ascuţit, ca să le facă să păstreze pasul. 

Până spre mijlocul după-amiezei, refăcuseră drumul parcurs 
de dimineaţă și ajunseseră din nou la locul presupusului baraj al 
lui Taita. Nicholas și Royan se opriră câteva minute să își 
cufunde capetele în apă și să se șteargă de sudoarea ce le 
năclăia feţele și gâturile. După asta, se duseră împreună 
deasupra cascadei și își luară în grabă rămas-bun de la hăul în 
care zaceau toate speranţele și visele lor. 

— Cât o să treacă până ne întoarcem? întrebă ea. 

— Nu ne permitem să lipsim prea mult, răspunse el. Ploile 
trebuie să vină în curând și hienele au simţit mirosul și au 
început să se adune. De-acum încolo, fiecare zi e prețioasă și 
fiecare oră pierdută poate fi crucială. 

Ea privi lung abisul și murmură: 


— Încă nu ai câștigat, Taita! Jocul nu s-a terminat. 

Se întoarseră amândoi și o luară după catâri, pe cărarea spre 
peretele povârnișului. În seara aceea nu se opriră la tabăra 
tradiţională de lângă fluviu, ci se forţară să mai parcurgă câţiva 
kilometri, până când bezna îi sili să ia o pauză. Nu făcură nicio 
tentativă să ridice o tabără confortabilă. La cină, înmuiară bucăţi 
de pâine injera în vasul cu wat pe care călugării îl căraseră cu ei. 
Apoi, Nicholas și Royan își întinseră sacii de dormit unul lângă 
altul pe pământul pietros și, cu poverile de pe catări în loc de 
perne, căzură epuizați într-un somn adânc, fără vise. 


+ Capitolul 50 


În dimineaţa următoare, pe când catârii erau încărcaţi, în 
întunericul de dinaintea zorilor, băură câte o cană mare cu cafea 
etiopiană, neagră, tare și amară, după care o luară din loc. 

Când razele  răsăritului luminară zidurile golașe ale 
povârnișului din faţa lor, acesta li se păru destul de aproape să îl 
poată atinge și Nicholas îi spuse lui Royan, care mergea în urma 
lui, pe picioarele ei lungi: 

— În ritmul ăsta, o să ajungem la poalele costișei pe după- 
amiază și s-ar putea să dormim la noapte în peștera din spatele 
perdelei de apă. 

— Înseamnă că am putea să scurtăm călătoria cu vreo câteva 
zile și să ajungem mâine la camioane. 

— S-ar putea, confirmă el. M-aș bucura să scap de-aici. 

— Parc-am fi într-o cursă, îi întări Royan spusele, aruncând o 
privire asupra terenului stâncos și accidental ce se înălța de-o 
parte și de alta, îngrădindu-i în albia îngustă a râului Dandera. 
M-am mai gândit un pic, Nicky. 

— la s-auzim la ce concluzii ai ajuns! 

— La niciuna, doar la niște idei destul de îngrijorătoare. Să 
presupunem că mulajele și pozele polaroid sunt acum la cineva 
de la Pegasus care le și înţelege semnificaţia. Ce reacție ar avea 
dacă ar afla ce progrese am făcut în căutările noastre? 

— Nu e o perspectivă prea veselă, fu el de acord. Dar, pe de 
altă parte, nu prea avem ce face, până nu ne întoarcem la 
civilizație, decât să stăm cu ochii-n patru și să prindem orice 


279 


mișcare. E ca naiba, n-o mai am nici măcar pe micuța mea 
Rigby. Suntem ţinte sigure. 

Aly, catârgiii și călugării păreau să le împărtășească părerea, 
fiindcă nu slăbeau pasul deloc. Abia pe la amiază făcură o oprire 
scurtă, să fiarbă cafeaua și să adape animalele. In vreme ce 
oamenii aprindeau focurile, Nicholas își luă binoclul din bagajul 
de pe catâr și începu să urce costișa de piatră. Nu ajunse prea 
departe când, uitându-se în spate, o zări pe Royan, care urca 
după el, și o așteptă să-l ajungă din urmă. 

— Ar fi trebuit să profiţi de ocazie ca să te odihnești, o mustră 
el. Epuizarea în condiţii de arșiță e un adevărat pericol. 

— N-am încredere să te las de unul singur. Vreau să știu ce 
pui la cale. 

— O scurtă recunoaștere. Ar trebui să avem cercetași în faţă, 
nu să umblăm orbește pe un drum ca ăsta. Dacă ţin eu bine 
minte de când am venit, ne așteaptă unul dintre cele mai 
proaste drumuri. Dumnezeu știe peste ce putem să dăm. 

Continuară ascensiunea, însă le era cu neputinţă să ajungă pe 
creste, fiindcă un ecran de stâncă verticală, inaccesibil, le bara 
drumul. Nicholas alese cel mai bun punct de observaţie de sub 
acea barieră și scrută ambele pante ale văii ce se desfășura 
dinaintea lor. Terenul era exact așa cum și-l aducea el aminte. 
Pe măsură ce se apropiau de poalele versantului și terenul 
devenea tot mai denivelat și mai accidentat, asemenea 
oceanului care se umflă la vederea țărmului și se înalță agitat, 
înainte să se spargă la mal. Drumul urma îndeaproape cursul 
apei. Stâncile stăteau agăţate deasupra fâșiei înguste de 
pământ care forma malul, sculptat de vânt și de intemperii în 
figuri ciudate, amenințătoare, asemănătoare crenelurilor de la 
castelul vrăjitoarei celei rele, dintr-un vechi desen animat făcut 
de Disney. Într-un loc, o stâncă din gresie roșie venea deasupra 
cărării, silind râul să o ocolească, astfel încât poteca se micșora 
în asemenea măsură, că un catâr cu povară în spate nu se prea 
încumeta acolo, fără să riște să cadă de pe mal în apă. 

Nicholas studie cu grijă fundul văii prin binoclu. Nu vedea 
nimic suspect sau bizar, așa că înălţă capul și scrută coastele și 
piscurile acestora. 

În momentul acela, din valea de sub ei, se auzi vocea lui Aly, 
ce își trimitea ecourile pe povârniș: 

— Grăbiţi-vă, effendi! Catării sunt gata să plece mai departe! 


280 


Nicholas îi făcu semn cu mâna, însă ridică binoclul să mai 
cerceteze zona ce îi aștepta în faţă. O fulgerare de lumină îi 
atrase atenţia - o frântură efemeră de strălucire, precum 
semnalul unui heliograf. Își îndreptă întreaga atenţie spre locul 
de pe înălțimi de unde se ivise. 

— Ce e? Ce-ai văzut? vru să știe Royan. 

— Nu știu sigur. Probabil că nu era nimic, răspunse el, fără să 
lase binoclul din mână. 

„Poate a fost reflectarea unei suprafețe lustruite de metal, un 
alt binoclu sau poate ţeava puștii vreunui lunetist”, medită el. Pe 
de altă parte, un ciob de mică sau o pietricică dintr-o rocă de 
cristal ar putea reflecta în același mod soarele, așa cum s-ar 
întâmpla și cu unele specii de aloe sau cu alte plante suculente, 
cu frunze lucioase. Urmări cu atenţie punctul acela preț de 
câteva minute, după care vocea lui Aly pătrunse din nou până la 
ei: 

— Grăbiţi-vă, effendi! Catării nu așteaptă! 

— Bine, se ridică el. Nu e nimic. Să mergem! 

O luă de mână pe Royan, să o ajute să treacă de porțiunea de 
teren accidentat, și porniră în jos. În acel moment, auzi zornăitul 
pietrelor ceva mai sus de ei, pe pantă, și o opri, strângând-o de 
braţ, ca să o împiedice să vorbească. Așteptară, cu ochii ţintă la 
linia orizontului. 

Brusc, pe creastă își făcură apariţia o pereche de coarne 
lungi, răsucite, și, sub ele, capul unui bătrân kudu, cu urechile 
ca două trompete ciulite în față și cu bărbița mișcându-se în 
bătaia brizei ușoare și fierbinţi. Se opri pe marginea coastei de 
piatră, chiar deasupra locului unde se ghemuiseră ei, însă nu îi 
Zărise. Animalul întoarse capul și privi înapoi, în direcția din care 
venise. Soarele îi scânteia în ochi, iar orientarea capului și 
poziţia tensionată, în stare de alertă, spuneau clar că totuși ceva 
îl deranjase. 

Rămase un timp în cumpănă, după care, tot fără să își dea 
seama de prezenţa lui Nicholas și a lui Royan, fornăi și dispăru 
dintr-un salt, gonind cât îl ţineau picioarele. Dispăru după 
coama de stâncă și sunetul copitelor lui se stinse, lăsând loc 
tăcerii. 

— Ceva l-a speriat de moarte. 

— Dar ce? întrebă Royan. 


— Ar fi putut fi orice - probabil că un leopard, replică el și avu 
un moment de ezitare când se uită în jos. Caravana formată din 
catâri și călugări pornise deja și urma drumul de lângă malul 
râului. 

— Ce-ar trebui să facem? întrebă Royan. 

— Ar trebui să facem o recunoaștere a terenului ăsta, dacă 
am avea timp, și n-avem. 

Caravana se îndepărta cu repeziciune. Dacă nu coborau 
imediat, aveau să fie lăsaţi în urmă, singuri și neînarmaţi. Nu 
avea nimic concret, care să-l ajute, și totuși Nicholas trebuia să 
ia imediat o hotărâre: 

— Hai să mergem! 

O luă iar de mână și coborâră cu dificultate, alunecând pe 
costișă până jos. 

De cum ajunseră la potecă, fură nevoiţi să o ia la fugă, ca să 
prindă coada caravanei din urmă. 

Acum, că făceau din nou parte din coloană, Nicholas putea să- 
și îndrepte atenţia spre inspectarea cu mai mare atenţie a liniei 
orizontului. Stâncile se desenau în fața lor, mascând jumătate 
din cer. Râul, aflat în stânga lor, acoperea orice alt zgomot cu 
bubuitul lui tumultuos. 

Nicholas nu era alarmat cu adevărat. Se mândrea că poate să 
simtă pericolul, cu un al șaselea simţ, care nu o dată îi salvase 
viaţa. Îl considera sistemul său de detectare și de avertizare, 
numai că acum nu primea niciun fel de mesaj de la el. Puteau fi 
o mulțime de explicaţii plauzibile pentru reflexia pe care o 
sesizase sus, pe creasta muntelui, ca și pentru purtarea 
masculului de kudu. 

Chiar și așa, era tensionat și acorda cea mai mare atenție 
înălțimilor de deasupra lor. Zări un punct ce plutea peste piscul 
muntelui, răsucindu-se în cădere - o frunză moartă purtată de 
briza caldă și capricioasă. Era ceva prea marunt și 
nesemnificativ ca să constituie un pericol, totuși îi urmări 
mișcările cu o umbră de interes. 

Frunza maronie descria spirale și bucle, până ajunse, în cele 
din urmă, să îl atingă ușor pe obraz. Ridică mâna din reflex și o 
prinse. Frecă bucăţica maronie între degete, așteptându-se ca 
aceasta să se crape și să se facă fărâme. Frunza era, 
dimpotrivă, moale și suplă, cu o textură fină, aproape 
unsuroasă. 


282 


Deschise palma și studie măi atent obiectul. Văzu imediat că 
nu era frunză, ci o bucată ruptă de hârtie unsuroasă, cafenie și 
transparentă. Dintr-o dată, toți clopoțeii de alarmă începură să 
răsune. Și nu numai ciudata apariţie a unei hârtii fabricate în 
locul acela uitat de lume era problema. Recunoscuse calitatea și 
textura acelui tip special de hârtie. Ridică bucăţica la nas și o 
mirosi. Izul ascuţit, de azot, îi gâdilă gâtul. 

— Gelatină! exclamă el. 

Recunoscuse mirosul imediat. 

Fulmicotonul era arareori folosit în scopuri militare în această 
epocă a Semtex-ului și a explozibililor plastici, dar se mai 
folosea în mod curent în industria minieră și în exploatările 
miniere. De obicei, bețele de nitrogelatină în celuloză și cu bază 
de azotat de sodiu erau ambalate în acea hârtie maronie și 
unsuroasă. Înainte de plasarea detonatorului în capătul băţului, 
se obișnuia să se rupă colţul hârtiei de ambalat, ca să se scoată 
la iveală explozibilul de culoarea melasei, aflat dedesubt. 
Folosise materialul de prea multe ori, pe vremuri, ca să îi uite 
mirosul. 

Gândurile începură să se perinde cu repeziciune. Dacă cineva 
îi aștepta și minase zona cu fulmicoton înseamnă că licărirea pe 
care o surprinsese putea să vină de la sârma de cupru prinsă în 
stâncă sau putea fi de la alt obiect asemănător. Dacă așa 
stăteau lucrurile, atunci autorul probabil că stătea chiar acum 
ascuns prin apropiere, gata să apese pe butonul de detonare. 
Kudu trebuie să fi fugit de prezenţa omului ascuns. 

— Aly! răcni el către capul caravanei. Oprește-i! Întoarceţi-vă! 

Începu să alerge în direcţia capului caravanei, dar, în inima 
sa, știa că era deja prea târziu. Dacă cineva era cocoţat pe 
stânci, atunci îi urmărea fiecare mișcare a lui Nicholas. Acesta 
din urmă nu putea spera să ajungă în faţă, să întoarcă grupul de 
catâri pe cărarea îngustă și să îi pună pe toţi la adăpost înainte 
de... Se opri brusc și privi în urmă, la Royan. Siguranţa ei era 
principala lui grijă. Se întoarse în fugă și o prinse de braţ: 

— Vino! Trebuie să ieșim de pe drum. 

— Ce s-a-ntâmplat, Nicky? Ce faci? 

Încerca să i se opună, trăgându-și mâna, să se elibereze din 
strânsoare. 

— Îţi explic mai târziu, o repezi el. Ai încredere în mine! 


283 


O târî după el câţiva pași, până o făcu să cedeze și să alerge 
cu el înapoi, în direcția din care veniseră. 

Nu făcuseră nici cincizeci de metri, când partea frontală a 
versantului sări în aer. Un val imens de aer trecu pe deasupra 
lor cu o forţă care îi făcu să se clatine. Explozia le suna dureros 
în urechi, amenințând cu implozia membranelor delicate ale 
timpanelor. Apoi veni peste ei adevărata detunătură, nu ca o 
simplă explozie, ci ca un tunet prelung, ce se rostogolea și se 
spărgea undeva deasupra capetelor lor. Zgomotul îi năuci și îi 
zgudui atât de tare, că se ciocniră unul de celălalt, dezorientați. 

Nicholas o prinse în braţe, să o ajute să-și capete echilibrul, și 
se uită în urmă. Văzu o serie de explozii ce săltau pe coama 
muntelui. Fântâni înalte de noroi, praf și pietriș dansau, 
executând piruete una după alta, într-o coregrafie precisă, ca un 
grup de balerine ale iadului. 

Chiar și în momentele acelea îngrozitoare, aprecia măiestria 
cu care fusese plasat explozibilul. Era o mână de maestru. 
Coloanele săltăreţe de pietriș se prăbușeau și dispăreau, lăsând 
ceața fină, roșiatică, de praf, să plutească și să își continue 
spiralele pe fondul de un albastru senin al cerului și, preț de o 
clipă, dezastrul păru să fie complet. Apoi silueta blocului de 
piatră începu să se transforme. 

La început fără grabă, zidul de piatră începu să se aplece în 
faţă. Nicholas vedea cum în partea frontală apăreau niște 
despicături ce se deschideau asemenea unor guri lascive. Fâșii 
de rocă se desprindeau și alunecau unele pe lângă altele cu 
încetinitorul, precum fustele de mătase din juponul unei femei- 
gigant care face o plecăciune. Stânca gemea, se fărâma și 
huruia, în timp ce întreaga bucată de piatră pornise să se 
prăvălească în râul îndepărtat. 

Nicholas era vrăjit de spectacolul înfricoșător și creierul părea 
să-i fi amorţit din cauza exploziei. Avu nevoie de un efort uriaș 
să se forțeze să gândească și să acţioneze. Observă că, într- 
adevăr, centrul exploziei se aflase ceva mai jos, pe cărare, lângă 
capul caravanei de catâri. Tamre era acolo, împreună cu Aly. El 
și Royan se aflau în spatele grupului. Era limpede că acela care 
detonase bomba îi așteptase să ajungă chiar în epicentrul 
capcanei sale explozive, însă fusese silit să acționeze când îi 
văzuse alergând înapoi și își dăduse seama că fuseseră alertaţi 
și erau gata să îi scape. 


284 


Totuși, nu erau în afara oricărui pericol - aveau să prindă forța 
periferică a alunecării de teren ce se pornise deasupra lor. 
Ținând-o în continuare pe Royan, Nicholas scrută versantul 
frontal și făcu un calcul disperat. 

Urmări cu o fascinaţie împietrită cum valul imens de stânci 
căzătoare mătură drumul din faţa lui, culegând oameni și catări, 
și târându-i după el peste marginea prăpastiei, în albia râului. li 
înghiţea, hăpăindu-i ca limba unui monstru înfricoșător și 
mestecându-i până la măduvă cu colți din piatră roșie, ascuţiţi 
ca lama. Până și peste bubuitul de uragan al valului de piatră tot 
se auzeau ţipetele de groază ale oamenilor și animalelor luate 
pe sus. 

Unda distrugătoare avansa spre locul unde se aflau cei doi. 
Dacă ar fi fost chiar sub explozie, ar fi avut la fel de puţine 
șanse de supraviețuire ca și ceilalţi, dar, în alunecarea pe 
versant, puterea distructivă își pierdea din intensitate. Pe de 
altă parte, Nicholas își dădea seama că n-avea nicio șansă să 
scape cu fuga, iar ceea ce urma să cadă asupra lor avea totuși o 
forță devastatoare. 

N-avea timp să-i explice lui Royan ce trebuia să facă - aveau 
la dispoziție doar câteva secunde să acţioneze. Luând-o pe sus, 
sări de pe mal în direcţia râului. Îşi pierdu echilibrul aproape 
instantaneu și căzură amândoi, venind de-a berbeleacul; la vreo 
zece metri mai jos însă, era un colţ de stâncă, mare cât o casă. 
Când se ciocniră de partea de sus a acesteia, se opriră din 
cădere. 

Chiar dacă erau pe jumătate năuciţi de impact, Nicholas o 
trase pe Royan în picioare și-i făcu semn spre un adăpost în 
peretele de piatră. Găsiră acolo o despicătură în care se târâră 
și se ghemuiră. Rămaseră strâns lipiţi de perete, ţinându-și 
respiraţia, când prima bucată de stâncă se prăvăli în salturi 
către ei, ca o gigantică minge de cauciuc, ce prindea viteză 
datorită gravitaţiei, până când se izbi de adăpostul celor doi cu o 
forţă ce făcu roca solidă de care se sprijineau să vibreze și să 
răsune precum clopotul unei catedrale; apoi proiectilul sări în 
înalturi, pe deasupra capetelor lor, rotindu-se în cercuri largi în 
zbor, înainte să cadă în râu. La suprafaţă se ridică un val care se 
sparse ca brizant furtunos de ambele maluri. 

Era doar preludiul urgiei care se abătea acum asupra lor. Cu 
fiecare bolovan spart de adăpostul lor, din marginile acestuia 


285 


săreau pumnale și așchii ce umpleau aerul cu o pulbere fină și 
cu duhoarea sulfuroasă de scânteiere de cremene. Această 
cascadă imensă le zbura peste capete sau se depunea în 
grămezi dinaintea adăpostului, acoperindu-i cu cioburi și pietriș. 

Nicholas se târî peste Royan și o protejă cu trupul său. O 
piatră îl lovi în tâmplă cu o asemenea forţă, că îi ţiuiră urechile, 
însă strânse din dinţi și rezistă impulsului de a-și înălța capul să 
se uite în sus. Simţi ceva cald care îl gâdilă și șerpuiește printre 
firele scurte de păr din spatele urechii drepte. Acel „ceva” i se 
târa pe obraz ca o vietate și de-abia când ajunse în colțul gurii și 
îi simţi gustul metalic de sare, își dădu seama că era vorba de 
un firișor de sânge. 

Pulberea fină de talc îi pudrase și le iritase gâtul, așa că 


amândoi tușeau și se înecau în nebunia aceea. Praful li se 
strecura în ochi și cei doi se sileau să-și țină pleoapele strâns 
lipite. 


Un bloc de stâncă mare cât un vagon se ridică în aer, ca să 
cadă foarte aproape de locul unde stăteau ei întinși. Impactul 
făcu pământul să se zguduie cu atâta violență, că Royan, în 
ciuda greutăţii lui Nicholas de deasupra ei, fu izbită în stomac și 
în diafragmă, și forța loviturii o făcu să rămână fără aer în 
plămâni și să creadă că și-a rupt toate coastele. 

Apoi, încetul cu încetul, revărsarea de pământ și de piatră 
începu să mai scadă. Loviturile bolovanilor în adăpost, care le 
tăiau răsuflarea, deveniră mai rare. Pulberea fină pe care o 
inhalau începea să se așeze. Huruitul și bubuitul se domoliră 
treptat, până ce nu se mai auziră decât sunetul alunecării și al 
căderii pământului care se reașeza, și bolborositul râului, ceva 
mai jos de ei. 

Prudent, Nicholas își ridică, în cele din urmă, capul și încercă 
să clipească și să-și îndepărteze praful din gene. Royan se agita 
sub el, așa că se târî la o parte, să o lase să se ridice. Se holbară 
unul la celălalt. Feţele le erau acoperite de măști kabuki, cu praf 
alb de antimoniu, și aveau părul pudrat, ca perucile 
aristocraților francezi din secolul al optsprezecelea. 

— Sângerezi, șopti Royan, cu glas aspru din cauza prafului și 
a groazei. 

Nicholas își puse mâna pe faţă și, când se uită, văzu că era 
acoperită cu o pastă de ţărână și sânge. 

— E doar o zgărietură, zise. Tu cum te simţi? 


286 


— Cred că mi-am scrântit genunchiul. Am simţit cum cedează, 
când am căzut. Nu cred că-i ceva grav. Mă doare foarte puţin. 

— Atunci, am avut amândoi un noroc porcesc, spuse el. 
Nimeni nu merita să supravieţuiască unui asemenea atac. 

Ea făcu un efort să se ridice, însă el o împiedică, punându-i 
mâna pe umăr: 

— Așteaptă! Toată costișa de mai sus de noi e distrusă și 
instabilă. Mai lasă să treacă puţin timp! Încă o să mai cadă 
stânci la vale. 

Își desfăcu bandana Paisley din jurul gâtului și i-o dădu ei: 

— În afară de asta, nu vrem... 

Se răzgândi și nu duse fraza până la capăt. 

— Ai vrut să spui „în afară de asta” - întrebă ea cu glas 
tremurător, în timp ce se ștergea pe faţă. 

— În afară de asta, nu vrem să le dăm ticăloșilor de sus de- 
acolo impresia că am supravieţuit petrecerii oferite de ei. Altfel, 
îi obligăm să coboare aici, să-și termine treaba și să ne ia gâtul. 
Mai bine să creadă că am mierlit-o, după voia lor. 

— Crezi că mai sunt sus și ne urmăresc? făcu ea ochii mari. 

— Pot să pun pariu, răspunse el încruntat. Probabil că sunt 
destul de încântați că au izbutit, în sfârșit, să se 
descotorosească de tine. Nu vrem să scoatem căpșoarele chiar 
acum și să le stricăm bucuria. 

— De unde-ai știut ce-o să se-ntâmple? vru ea să afle. Dacă 
nu m-ai fi tras deoparte... și vocea îi pieri. 

În câteva cuvinte, el îi explică tot ce se întâmplase cu fâșia de 
la ambalajul explozibilului. 

— E cel mai simplu lucru din lume să alegi partea cea mai 
îngustă a unui drum și să minezi versantul - se întrerupse când 
auzi sunetul îndepărtat, însă de neconfundat, al unui motor de 
elicopter și fâlfâitul rotoarelor, scoțând zgomotul ascuţit de 
decolare. 

— Repede! o smuci. Ascunde-te cât poţi de bine sub lespede, 
o avertiză și o împinse înapoi, spre blocul de piatră care le 
servise drept pavăză. Stai întinsă pe burtă! 

După ce văzu că ea se supune fără să crâcnească, se lungi 
lângă ea și aruncă pietriș peste amândoi. 

— Stai nemișcată! Să nu te clintești, fie ce-o fi! 

Rămaseră întinși la pământ, cu urechile ciulite la elicopterul 
care se apropia, descriind cercuri în văzduh. Aparatul se deplasa 


287 


în susul și-n josul văii, la câţiva pași distanţă de suprafața râului. 
La un moment dat, ajunse chiar deasupra lespezii unde stăteau 
întinși și cei doi fură izbiţi de curentul rotoarelor. 

— Se uită după supraviețuitori, comentă mohorât Nicholas. Nu 
te mișca! Deocamdată, nu ne-au zărit. 

— Dacă ne urmăreau înainte de explozie, ar fi putut să vină 
direct și să ne ia ca din oală, murmură ea. Par dezorientați. 
Probabil că ne-au pierdut urma în norii de praf ridicaţi de 
avalanșă și după prăbușirea versantului. Nu sunt siguri pe unde 
zăcem. 

Sunetul elicopterului se îndepărta încet de-a lungul râului, așa 
că Nicholas îi spuse: 

— O să risc să arunc o privire, să fiu sigur că e mâna celor de 
la Pegasus - nu c-ar ploua cu elicoptere prin zona asta. Ține 
capul jos! 

El își înălță capul încet, cu multă prudenţă, și o singură 
ocheadă îi fu de ajuns să îi confirme toate bănuielile. La aproape 
un kilometru în amonte, aparatul Pegasus Jet Ranger plutea 
deasupra râului. Elicopterul se îndepărta încet și, din unghiul 
acela, lui Nicholas îi era imposibil să vadă prin parbriz în cabina 
pilotului. În clipa aceea însă, bătaia motorului se schimbă când 
pilotul schimbă înclinarea aparatului și activă mecanismul de 
control. 

Când elicopterul începu mișcarea pe verticală și se întoarse 
spre nord, Nicholas prinse cu coada ochiului o imagine a 
pasagerilor. Jake Helm stătea pe scaunul din faţă, lângă pilot, iar 
colonelul Nogo era pe scaunul din spatele acestuia. Scrutau 
amândoi valea râului, dar, în câteva secunde, aparatul se înălţă 
și dispăru de partea cealaltă a coamei muntelui, îndreptându-se 
în direcția colinei, iar zgomotul motoarelor se stinse, lăsând loc 
tăcerii. Nicholas ieși târâș de după blocul de piatră și o trase pe 
Royan în picioare. 

— Nu mai există niciun dubiu. Acum știm cu cine avem de-a 
face. În elicopter erau Helm și Nogo. Pun mâna-n foc că Helm a 
pus minele și Nogo probabil că a condus atacul asupra taberei 
noastre, de azi-noapte. Fiecare a făcut treaba la care se pricepe 
cel mai bine, spuse Nicholas. Așa că avem confirmarea. 
Persoana care conduce Pegasus e ticălosul din spatele tuturor 
atacurilor. Helm și Nogo sunt doar niște trepăduși. 

— Dar Nogo e ofiţer în armata etiopiană, protestă ea. 


288 


— Bun venit în Africa! îi ură el, fără să zâmbească. Aici, totul e 
de vânzare, pentru un anumit preţ, inclusiv oficiali ai guvernului 
și ofițeri ai armatei. 

Acum se încrunta, astfel că praful întărit de pe chip i se crăpa 
și se cernea într-o pulbere fină. 

— Totuși, acum, principala noastră grijă rămâne să ieșim din 
defileu și să ne întoarcem la civilizaţie. 

Își ridică ochii spre pantă. Poteca de deasupra lor fusese 
ștearsă de pe fața pământului de căderea stâncilor. 

— Nu ne putem întoarce pe-acolo, o anunţă, luând-o de mână. 

Dar, când o ridică în picioare, femeia gemu și își mută repede 
greutatea pe piciorul drept. 

— Genunchiul meu! apoi, zâmbi curajos: O să treacă. 

Totuși, șchiopăta serios când începură coborârea anevoioasă 
către râu, îngroziţi că mișcările lor ar putea declanșa o nouă 
ploaie de stânci. Ajunseră până la brâu în apa de sub mal. 

În spatele lui Nicholas, Royan îi spălă rana de la cap de praf și 
de sânge închegat. 

— N-arată prea rău, îl linişti. N-ai nevoie de copci. 

— Am un tub de Betadyne în raniţă, zise el și îl pescui, iar ea îi 
unse rana cu unguentul galben-maroniu, înainte să i-o lege cu 
bandana Paisley. 

— Asta a fost tot, îl bătu pe umăr. 

— Slavă Domnului că am raniţța asta de vagabond, se felicită 
Nicholas, în timp ce-i închidea fermoarul. Măcar avem cu noi 
câteva lucruri esențiale. Acum, următoarea noastră misiune e să 
căutăm alţi supraviețuitori. 

— Tamre! exclamă ea. 

Înaintară cu greutate prin nămolul de lângă mal. Râul era 
înfundat cu pietre desprinse și pământ căzut de pe versant. In 
locurile mai adânci, erau forţaţi să se cufunde până la subsuori 
și Nicholas își ținea raniţța la un braţ deasupra capului. Pietrele 
desprinse erau înșelătoare și cedau sub greutatea lor când 
încercau să își croiască drum prin mâl, ca să îi caute pe ceilalţi 
membri ai caravanei. 

Găsiră trupurile a doi călugări, amândoi zdrobiţi și pe 
jumătate îngropaţi. Nu făcură nicio tentativă să-i elibereze. Un 
catâr zăcea cu un picior în aer și cu restul corpului acoperit în 
întregime de stâncă spartă. Povara pe care o dusese cedase și 
conţinutul ei era împrăștiat peste tot. Sulul de piele și trofeele 


289 


dik-dik-ului fuseseră năclăite de glod. Nicholas le recuperă și le 
legă de raniţă. 

— O să ai mai mult de cărat, îl avertiză Royan. 

— Cam un kilogram, da' merită, răspunse el. 

Își croiră drum spre locul de pe potecă unde îi zăriseră ultima 
dată pe Tamre și pe Aly. Cu toate că îi căutară aproape o oră, nu 
găsiră nici urmă de ei. Coasta de deasupra lor era distrusă: 
pământul scobit până în măruntaie, stânci mari sfărâmate, 
arbuști și copaci scoși din rădăcină și făcuţi surcele. 

Royan se sui cât de sus îi dădu voie piciorul rănit, își făcu 
mâinile pâlnie la gură și strigă: „Tamre! Tamre! Tamre!” Ecoul îi 
preluă chemarea și o purtă din perete în perete de-a lungul văii. 

— Cred că s-a zis cu el. Săracul drăcușor a fost îngropat, îi 
strigă Nicholas. Ne învârtim de-o oră deja. Nu putem să mai 
pierdem timpul pe-aici, dacă vrem să scăpăm. O să fim nevoiţi 
să-l părăsim. 

Ea îl ignoră și își continuă căutările pe terenul denivelat, unde 
grohotișul i se rostogolea sub picioare; Nicholas vedea că 
genunchiul o durea serios. 

— Tamre! Răspunde! strigă ea în arabă. Tamre! Unde ești? 

— Royan! Ajunge! O să-ţi rânești și mai tare piciorul. Acum ne 
pui pe amândoi în primejdie. Lasă-te păgubașă! 

Chiar în acel moment auziră amândoi un geamăt slab de 
undeva de pe costișă. Royan se chinui să urce până acolo de 
unde venea sunetul, alunecând și dând înapoi aproape la fel de 
mult pe cât suia, dar, în final, scoase un țipăt de groază. 
Nicholas își lăsă ranita și urcă după ea. Când ajunse lângă 
Royan, căzu și el în genunchi. 

Tamre era țintuit în pietriș. Faţa de-abia i se mai cunoștea - 
era sfâșiată și zdrobită, cu jumătate din piele smulsă. Royan îi 
ridicase capul la ea în poală și îi ștergea mizeria din nări cu 
mâneca, să îl ajute să respire mai ușor. Din colţul gurii îi șiroia 
sângele și, când gemu încă o dată, se porni un alt șuvoi roșu. 
Royan îl tot ștergea, mânjindu-i bărbia. 

Partea inferioară a trupului era îngropată și Nicholas încercă 
să dea la o parte pietrele sfărâmate, dar, aproape instantaneu, 
își dădu seama de inutilitatea tentativei lui. O bucată de stâncă 
întreagă, de mărimea unei mese de biliard, căzuse peste 
mijlocul băiatului. Probabil cântărea câteva tone și, mai mult ca 
sigur, îi zdrobise șira spinării și pelvisul. Niciun om n-ar fi putut 


290 


să miște din loc imensitatea aceea. Chiar dacă ar fi putut s-o 
facă, frecarea i-ar fi agravat în mod inevitabil rănile îngrozitoare 
pe care Tamre le avea deja. 

— Fă ceva, Nicky! șopti Royan. Trebuie să facem ceva pentru 
el! 

Nicholas se uită la ea și clătină din cap. Ochii lui Royan se 
umplură de lacrimi, care îi îngreunară pleoapele, și se 
împrăștiară apoi ca niște picături de ploaie pe fața întoarsă a lui 
Tamre, diluând sângele în nuanţa vinului rosé: 

— Nu putem să stăm cu braţele încrucișate și să-l lăsăm să 
moară, protestă ea și, la auzul vocii ei, Tamre deschise ochii și 
se uită ţintă la ea. 

Zâmbi, cu tot sângele care-i șiroia, și zâmbetul acela îi lumină 
fața prăfuită și sfâșiată. 

— Ummee! murmură el. Tu ești mama mea. Eşti așa de 
blândă! Te iubesc, mamă! 

Vorbele îi fură curmate și un spasm îi înţepeni trupul. Chipul i 
se contorsionă de agonie și băiatul scoase un strigăt ușor, 
strangulat, după care se prăbuși. Umerii își pierdură rigiditatea, 
iar capul i se rostogoli într-o parte. 

Royan rămase o bună bucată de vreme ţinându-i capul și 
plângând încet, cu lacrimi amare, până când Nicholas îi atinse 
mâna, zicându-i cu blândeţe: 

— E mort, Royan. 

Ea înclină capul: 

— Știu. S-a silit să reziste cât să-și ia rămas-bun de la mine. 

El o lăsă să mai jelească puţin, apoi îi spuse cu glas domol: 

— Trebuie să plecăm, draga mea. 

— Ai dreptate. Dar mi-e atât de greu să-l las aici! N-a avut 
niciodată pe nimeni. A fost așa de singur! Mi-a spus „mamă”. 
Cred că m-a iubit cu adevărat. 

— Știu că te-a iubit, o asigură Nicholas, luând capul băiatului 
din poala ei și ajutând-o să se ridice. O să-l acopăr cât pot de 
bine. 

Nicholas îi încrucișă lui Tamre braţele la piept și îi strânse 
degetele în jurul crucifixului de argint care-i atârna la gât. Apoi 
înălţă cu grijă o grămăjoară din pietrele desprinse, acoperindu-i 
capul, astfel încât ciorile și vulturii să nu ajungă la el. 

Cobori în apă, unde îl aștepta ea, și își aruncă raniţa pe umăr. 

— Trebuie să mergem mai departe, îi zise lui Royan. 


291 


Ea își șterse lacrimile cu dosul palmei și fu de acord: 

— Acum sunt gata. 

Înaintau cu greu în amonte, luptând din răsputeri împotriva 
curentului. Alunecarea stâncilor blocase jumătate din albia 
râului și apele se strecurau prin spaţiul îngust care mai 
rămăsese. Când ajunseră, în cele din urmă, la punctul de pe mal 
aflat dincolo de avalanșă, ieșiră din apă și urcară pe malul 
abrupt până ce reușiră, în sfârșit, să se târască pe bucata de 
potecă rămasă intactă. 

Se opriră câteva clipe să își tragă sufletul și aruncară o privire 
în urmă. Sub avalanșa de pietre, râul devenise roșu-cafeniu, de 
la nămol. Chiar dacă, în aval, călugării nu auziseră exploziile, 
aveau să se alarmeze din cauza potopului de apă colorată și 
urmau să vină să caute cauza. Aveau să găsească trupurile 
neînsufleţite și să le ia cu ei, să le înmormânteze cum se cuvine. 
Gândul acesta o mai liniștea puţin pe Royan, pe care o așteptau 
două zile de mers dificil. 

Royan șchiopăta serios deja, însă, de fiecare dată când 
Nicholas încerca să o ajute, îi dădea mâna la o parte: 

— Mă simt bine. E doar un pic cam ţeapăn. 

Nu voia să îl lase să-i examineze genunchiul, ci se încăpăţâna 
să meargă înaintea lui pe potecă. 

Restul drumului îl parcurseră în tăcere, în ziua aceea. Nicholas 
îi respectă tristețea și îi rămase îndatorat pentru reținerea ei. 
Această capacitate de a tăcea și, în același timp, de a nu da 
impresia de alienare și de izolare celor din jurul ei era una dintre 
calităţile pe care le admira la ea. Schimbară câteva cuvinte ceva 
mai târziu, după-amiaza, când se opriră lângă cărare, să se 
odihnească. 

— Singura noastră consolare e că, acum, cei de la Pegasus 
cred că suntem îngropați sub stânci și n-o să se obosească să ne 
mai caute. Putem merge de-a lungul fără să mai trebuiască să 
facem recunoașterea terenului, zise Nicholas. 

Făcură tabără în noaptea aceea sub povârniș, chiar înainte ca 
poteca să înceapă iar să urce de-a lungul peretelui vertical. 
Nicholas o conduse la o oarecare distanţă de drum, într-o râpă 
cu pădure deasă, și aprinse un foc mic, imposibil de văzut din 
drum. 

Aici, în sfârșit, Royan se mai înmuie și îi dădu voie să îi 
examineze genunchiul. Era julit și umflat, și fierbinte la atingere. 


292 


— N-ar trebui să mergi pe el, o avertiză. 

— Am de ales? întrebă ea, lăsându-l fără replică. 

Își udă bandana cu apă din sticlă și îi legă piciorul cât putu de 
strâns, fără să riște să îi oprească circulaţia. Apoi, găsi o sticluță 
de Brufen în raniță și o făcu să ia două antiinflamatoare. 

— Deja mă simt mai bine, îl anunţă. 

Împărțiră ultima raţie de supravieţuire din pachet, cocoșaţi 
deasupra focului și discutând încet, încă tulburaţi de experienţa 
prin care trecuseră. 

— Ce-o să se-ntâmple când ajungem în vârf? vru să știe 
Royan. O să găsim camioanele parcate tot unde le-am lăsat? O 
să mai fie oamenii lui Boris acolo? 

— Nu pot să-ţi dau niciun răspuns. Va trebui să rezolvăm 
fiecare problemă pe măsură ce apare. 

— Un singur lucru aștept cu nerăbdare să fac atunci când 
ajungem la Addis Abeba să raportez la poliţie masacrarea lui 
Tamre și a celorlalţi. Vreau ca Helm și șleahta lui să plătească 
pentru faptele lor! 

El rămase tăcut un timp. 

— Nu știu dacă ăsta-i cel mai înțelept lucru, se aventură el, în 
cele din urmă. 

— Ce vrei să spui cu asta? Am fost martorii unor crime. Nu 
putem să-i lăsăm să scape nepedepsiţi. 

— Adu-ţi aminte că vrem să ne întoarcem în Etiopia. Dacă 
facem tămbălău acum, toată valea o să mișune de trupe armate 
și de poliție. Asta ar putea să pună capăt oricăror încercări de- 
ale noastre de-a dezlega ghicitoarea lui Taita și de-a descoperi 
mormântul lui Mamose. 

— La asta nu m-am gândit, spuse ea pe un ton meditativ. Dar, 
oricum, crimele și Tamre... 

— Știu, știu, o mângăie el. Dar sunt mai multe modalităţi de-a 
ne răzbuna pe Pegasus, chiar mai bune decât să îi lăsăm în 
seama justiţiei etiopiene. Gândește-te o clipă la faptul că Nogo e 
mână-n mână cu Helm. L-am văzut în elicopter. Dacă cei de la 
Pegasus au un colonel pe statul de plată, cine altcineva mai 
lucrează pentru ei? Poliţia? Conducătorii armatei? Membri ai 
cabinetului? Nu știm, în stadiul în care ne aflăm. 

— Nici la asta nu m-am gândit, recunoscu ea. 

— Să începem să gândim ca africanii de-acum înainte și să ne 
însușim învățămintele din papirusurile lui Taita. Ca și el, trebuie 


293 


să fim alunecoși și vicleni. Nu ne apucăm să aruncăm cu acuzații 
în stânga și-n dreapta. Dacă ne-am putea strecura afară din 
țară, lăsându-i pe toţi să creadă că suntem îngropaţi sub 
avalanșă, ar fi ideal. Asta ar face cu atât mai ușoară întoarcerea 
noastră în defileu. Din păcate, nu cred că o să putem scăpa așa 
ușor. Dar, de-acum încolo, trebuie să fim cât de isteți și de 
precauţi ne permit circumstanţele. 

Ea rămase cu ochii aţintiţi asupra dansului flăcărilor o bună 
bucată de vreme, apoi oftă și întrebă: 

— Ai spus că există o răzbunare mai bună contra celor de la 
Pegasus. La ce te gândești? 

— Păi, pur și simplu vreau să le luăm comoara lui Mamose de 
sub nas. 

Ea râse pentru prima dată în ziua aceea îngrozitoare: 

— Ai dreptate, firește! Oricine conduce Pegasus, trebuie să fie 
îndeajuns de disperat să ucidă pentru ea. Trebuie să sperăm că, 
dacă îl vom lăsa cu buzele umflate, o să-l rănim la fel de mult 
cum ne-a rănit și el pe noi. 


t Capitolul 51 


Erau amândoi atât de obosiţi în dimineața următoare, că se 
treziră când se luminase deja. Cum încercă să se ridice, Royan 
gemu și se prăbuși la loc. Nicholas se apropie imediat și ea nu 
scoase niciun cuvânt de protest când îi așeză piciorul gol în 
poala lui. 

EI îi desfăcu bandana și se încruntă la vederea genunchiului. 
Ajunsese aproape de două ori cât circumferința normală, iar 
julitura luase culorile prunei și strugurilor copți. Udă din nou 
bandana și i-o legă la loc în jurul genunchiului. O făcu să ia 
ultimele două pastile de Brufen din sticluţă și apoi o ajută să se 
ridice. 

— Cum te simţi? o întrebă neliniștit, iar ea șontăcăi vreo 
câţiva pași și îi zâmbi curajos: 

— O să fie bine, după ce o să merg un pic și o să se mai 
dezmorțească, sunt sigură de asta. 

El se uită la povârniș. Văzută atât de aproape, panta nu se 
observa în întregime, însă el își amintea de fiecare pas chinuit 


294 


pe care-l făcuse pe drumul acela. Le luase o zi întreagă să-l 
coboare. 

— Sigur că o să se dezmorţească, zâmbi a încurajare și o luă 
de braţ. Sprijină-te de mine! O să fie ca o plimbare în parc. 

Trudiră toată dimineaţa la urcat. Drumul părea să se facă tot 
mai abrupt, cu fiecare pas pe care-l făceau. Ea nu se plângea, 
însă se făcuse pământie la faţă și asuda de durere. Nici la 
amiază nu ajunseseră la cascadă și Nicholas o obligă să facă o 
pauză, să se mai odihnească. Nu aveau nimic de mâncare, dar 
ea bău însetată din sticla cu apă. El nu încercă să îi raţionalizeze 
pofta, însă se limită la o singură sorbitură. 

Când încercă să se ridice să meargă mai departe, ea trase aer 
în piept și se clătină atât de violent că, dacă nu ar fi fost el, s-ar 
fi prăbuşit. 

— La naiba! înjură ea cu amărăciune. A înţepenit de tot. 

— Nu-i nimic, o asigură el pe un ton vesel și deșertă mai tot 
din raniță, păstrând numai obiectele extrem de importante. 

Păstră totuși și pielea de dik-dik, pe care o înfășură strâns și o 
îndesă în raniţă. După asta, o legă la loc în jurul taliei și zâmbi 
voios către Royan: 

— Ne facem probleme pentru o mogâldeață osoasă ca tine. 
Suie-te-n spinare! 

— Nu poți să mă cari până acolo, sus. 

Aruncă o privire spre cărarea abruptă ca un puț de mină și se 
îngrozi. 

— E singurul tren care merge-n direcţia aia, o anunţă și îi oferi 
spinarea. 

Ea se cățără. 

— Nu crezi c-ar trebui să renunțţi la pielea de dik-dik? îl 
întrebă. 

— Nici să nu te gândești! exclamă el și începu ascensiunea. 

Înaintau încet și cu dificultate. După un timp, el epuiză toate 
resursele de conversaţie și își târî picioarele mai departe într-o 
tăcere dârză. Cămașa îi era udă de sudoare, dar ea nu găsea 
supărătoare nici căldura umedă care îi pătrundea propria bluză 
și-i ajungea până la piele, nici izul puternic masculin. 
Dimpotrivă, erau relaxante și îi dădeau încredere. 

La fiecare jumătate de oră, el se oprea, o lăsa încet jos și 
stătea fără să scoată o vorbă, cu ochii închiși, până ce ajungea 


295 


să respire iar regulat și fără greutate. Apoi deschidea ochii și 
râdea la ea: 

— Dii, Silver! se ridica și se apleca de la mijloc, să o lase să i 
se cocoate în spate. 

O dată cu trecerea zilei, și glumele lui deveniră din ce în ce 
mai forţate și mai slabe. Pe la sfârșitul amiezii, ritmul îi scăzu la 
un mers anevoios, de om istovit, și, în zonele mai dificile, trebui 
să se oprească și să se adune, înainte să facă respectivul pas. 

Ea încerca să îl ajute; cobora din spinarea lui și doar se 
sprijinea de umărul lui, în timp ce se zbăteau să traverseze 
culmile mai dificile, dar, cu tot acel repaos din partea ei, Royan 
știa că el era la capătul puterilor. 

Niciunul nu reuși să-și creadă ochilor când trecură clătinându- 
se de un alt cot de pe cărare și zăriră în faţa ochilor cascada, 
revărsându-se ca o perdea albă de dantelă în calea lor. Nicholas 
intră poticnindu-se în peștera de sub cortina de apă curgătoare 
și se lăsă la pământ. Işi pierdu cunoștința și rămase să zacă pe 
jos, ca mort. 

Se lăsase întunericul când își reveni îndeajuns ca să deschidă 
ochii și să stea în capul oaselor. În vreme ce el se odihnea, 
Royan adunase destule vreascuri din grămăjoara lăsată de 
călugări ca să aprindă un mic foc. 

— Ce fată bună! o lăudă el. Dacă o să te tenteze vreodată o 
slujbă de menajeră... 

— Nu mă ispiti, îl avertiză și, șontâcăind, veni deasupra lui să 
îi examineze scalpul. E o crustă sănătoasă, îi spuse și, brusc, cu 
un gest impulsiv, îi lipi capul de pieptul ei și îi mângâie părul 
prăfuit, ţeapăn de transpiraţie, de pe frunte. O, Nicky! Cum aș 
putea să te răsplătesc vreodată pentru ce-ai făcut pentru mine 
azi? 

Un răspuns ușuratic îi veni în vârful limbii dar, până și în 
starea aceea de slăbiciune, găsi îndeajuns bun-simt să-și înghită 
vorbele. Nu era în stare să facă vreun gest de intimitate. Așa că 
rămase în îmbrăţișarea ei, bucurându-se să îi simtă trupul lipit 
de al lui, fără să riște să o sperie cu vreo mișcare. 

In cele din urmă, ea îi dădu ușor drumul și se așeză înapoi: 

— Îmi exprim profundul regret, domnule, dar menajera nu vă 
poate oferi somon fumé și șampanie la cină. Ce-aţi spune de o 
cană cu apă de munte, pură și hrănitoare? 

— Cred că putem face rost de ceva mai bun. 


296 


Scoase lanterna cu pilă uscată din raniță și, la lumina ei, alese 
o piatră rotundă, de mărimea unui pumn, de pe podeaua 
peșterii. Ținând-o în mâna dreaptă, îndreptă raza în sus și se 
jucă astfel cu ea pe tavanul grotei. Imediat, se porni un freamăt 
de aripi și uguitul alarmat al porumbeilor de stâncă ce își 
găsiseră adăpost pe lespezile din cavernă. Nicholas reuși să se 
posteze cumva sub ei, ameţindu-i cu lumina lanternei. 

Chiar din prima lovitură, izbuti să doboare o pereche, ce se 
prăbuși fâlfâind și cârâind pe podeaua peșterii, în vreme ce 
restul stolului ieși ca o explozie în noapte, cu o zbatere frenetică 
de aripi. Nicholas se repezi la păsările doborâte și, cu o mișcare 
expertă din încheietură, le frânse gâturile. 

— Ce zici de o bucăţică zemoasă de porumbel fript? o întrebă. 

Ea se propti într-un cot, iar el se așeză turcește în faţa ei, 
fiecare jumulind penele cenușii și castaniu-vișinii ale câte unui 
porumbel. Nici măcar când ajunseră la curăţat măruntaiele, ea 
nu făcu ifose, ca multe alte femei confruntate cu aceeași 
situație. Asta, ca și performanţa ei stoică din acea zi, în lupta cu 
muntele, o făcu să crească și mai mult în ochii lui. li dovedise în 
repetate rânduri cât era de hotărâtă și de inimoasă. 
Sentimentele lui față de ea deveneau tot mai profunde și se 
maturizau cu fiecare zi. 

Concentrată să smulgă perii fini din pielea zbârcită a păsării, 
ea spuse: 

— Nu mai există nicio îndoială că materialele furate din tabăra 
noastră în timpul raidului se află în mâinile celor de la Pegasus. 

— Și eu mă gândeam la același lucru, confirmă Nicholas, și 
știm după antena pe care o au în tabăra de deasupra cascadei 
că dispun de comunicaţii prin satelit. Putem să punem pariu că 
Jake Helm a raportat deja prin fax barosanului, cine-o fi ăla. 

— Așadar, are toate detaliile stelei din mormântul lui Tanus. 
Știm că avea deja cel de-al șaptelea papirus. Dacă nu cumva e 
chiar el un bun egiptolog, trebuie să aibă un asemenea expert în 
serviciul său. Nu ești de acord cu mine? 

— Presupun că poate să citească hieroglifele și singur. Mă 
gândesc că avem de-a face cu un colecţionar avid. Cunosc 
genul. Sunt obsedati. 

— Și eu cunosc genul, surâse ea către el. Unul dintre ei stă 
chiar în acest moment la mai puţin de 1 500 de kilometri de 
mine. 


297 


— Touché! râse el, ridicând mâinile în semn de capitulare. 
Doar că eu am fost foarte puţin atins de virus, în comparație cu 
alţii pe care i-aș putea numi. Cum ar fi cei doi de pe lista lui 
Duraid, de exemplu. 

— Peter Walsh și Gotthold von Schiller, rosti ea numele 
imediat. 

— Ăștia doi sunt colecționari ucigași, confirmă el. Sunt sigur 
că niciunul din ei nu s-ar da în lături să omoare pentru șansa de 
a pune mâna pe tezaurul faraonului Mamose. 

— Dar, din câte știu, sunt amândoi miliardari, cel puţin în 
dolari. 

— Banii nu au nimic de-a face cu asta, nu înţelegi? Dacă ar 
pune vreodată mâna pe comoară, n-ar visa în veci să vândă nici 
măcar un artefact din ea. Ar încuia-o într-un seif bine ascuns și 
n-ar lăsa niciun ochi de muritor să o vadă. S-ar bucura de ea de 
unul singur e o pasiune bizară, ca masturbarea. 

— Ce cuvânt ciudat folosești să o descrii! protestă ea. 

— Dar e exact, te asigur! E o chestie sexuală, o nevoie, 
asemenea celei a unui criminal în serie. 

— lubesc toate lucrurile egiptene, dar nu cred că mi-aș putea 
imagina vreodată o pasiune atât de intensă. 

— Trebuie să-ţi aduc aminte că nu discutăm despre oameni 
obișnuiți. Averea le permite să își satisfacă orice pofte. Toate 
poftele normale, naturale, ale unui om le sunt îndeplinite, 
epuizate. Pot avea orice își doresc, orice bărbat sau femeie. 
Orice lucru, orice perversiune, fie ea legală sau nu. In cele din 
urmă, trebuie să găsească ceva ce nimeni altul nu poate avea 
vreodată. E singurul lucru care le mai dă fiorii de odinioară. 

— Așadar, cel care e în spatele lui Pegasus e nebun? întrebă 
ea, în șoaptă. 

— Mai mult de-atât, o corectă el. Avem de-a face cu un 
maniac îngrozitor de bogat și de puternic, care, în nebunia lui, n- 
o să se oprească de la nimic. 


t Capitolul 52 


La micul dejun, ciuguliră ce mai era pe oasele reci ale 
porumbeilor fripţi. Apoi, în timp ce unul din ei se ducea, plin de 


298 


tact, în fundul peșterii și își ferea privirea, celălalt se dezbrăca la 
piele și făcea baie în cascadă. _ 

După zăpușeala din defileu, apa părea rece ca gheaţa. li izbea 
cu forța unui furtun de pompieri. Royan ţopăi pe piciorul 
zdravăn, respirând greu și scâncind sub torent, și ieși cu pielea 
ca de găină și tremurând, vânătă de frig. Chiar și așa, dușul o 
învioră și, în ciuda hainelor murdare, ce puteau a transpiratie, 
căpătă curaj să pornească în ultima ascensiune spre pisc. 

Înainte să părăsească peștera, își examinară din nou rănile 
unul celuilalt. Scalpul lui Nicholas se vindeca vizibil, însă 
genunchiul lui Royan nu își schimbase aspectul din ziua 
precedentă. Zgârieturile începeau să facă un puroi abundent, de 
culoarea ficatului în descompunere, iar umflătura era 
neschimbată. Nu putea să o ajute cu nimic, ci doar să-i lege iar 
genunchiul cu bandana. 

În cele din urmă, Nicholas se dădu bătut și își abandonă raniţa 
și sulul din pielea dik-dik-ului. Ştia că ajungea la capătul 
resurselor fizice și își dădea seama că, oricât ar fi fost de ușoare, 
acele obiecte de câteva kilograme puteau să facă diferenţa între 
a ajunge pe culme sau a se prăbuși undeva pe drum. Păstră 
numai cele trei role de film nedevelopat, fiecare în capsula lui. 
Erau singurele înregistrări ale hieroglifelor de pe stela din cavoul 
lui Tanus. Nu îndrăznea să riște să le piardă, așa că le închise cu 
nasturele în buzunarul de la piept al cămășii kaki. Vâri ranița și 
pielea de animal într-o crăpătură din peretele din spatele grotei, 
hotărât să le recupereze cândva, la o dată ulterioară. 

Și-așa porniră pe cea din urmă, dar cea mai împovărătoare 
porţiune de drum. La început, Royan merse pe propriile picioare, 
dar sprijinindu-se din greu de umărul lui. Totuși, nu trecu nicio 
oră și genunchiul nu-i mai suportă presiunea, iar ea se prăbuși 
pe o stâncă de lângă drum. 

— Sunt o adevărată pacoste, nu? 

— Suiţi la bord, doamnă! Avem întotdeauna un loc pentru o 
persoană subțirică. 

Cu Royan cocoţată în spinarea lui, ținându-și piciorul rănit 
țeapăn în faţă, Nicholas se chinui să continue urcușul, însă 
făceau și mai puţine progrese decât în ziua precedentă. Nicholas 
era silit să se oprească să se odihnească la intervale din ce în ce 
mai scurte. Pe piscurile mai domoale, ea cobora și țopăia într-un 
picior pe lângă el, sprijinindu-se cu o mână de umărul lui. După 


299 


asta, o lăsau puterile, iar el trebuia să o ridice și să o urce din 
nou în spinare. 

Călătoria se transformă într-un coșmar și cei doi pierdură 
noţiunea timpului. Orele se depănau una după alta, într-o 
singură, neîntreruptă agonie. La un moment dat, zăceau unul 
lângă celălalt pe cărare, bolnavi și îngreţoșaţi de sete, de 
epuizare și de durere. Goliseră sticla cu apă de o oră și nu mai 
aveau nimic pentru bucata asta de drum - nimic de băut, până 
nu ajungeau pe culme unde regăseau râul Dandera. 

— Du-te mai departe și lasă-mă aici, șopti ea răgușit. 

El se ridică imediat și se holbă îngrozit la ea: 

— Nu te prosti! Am nevoie de tine pe post de balast. 

— Nu mai poate fi mult până în vârf, insistă ea. Poţi să te 
întorci cu niște oameni de-ai lui Boris, să te ajute să mă cari. 

— Dacă o să mai fii aici și nu te găsesc cei de la Pegasus 
primii. 

Se ridică, ușor nesigur: 

— Nici să nu te gândești! Vii cu mine pe drumul ăsta până la 
capăt, o asigură și o săltă în picioare. 

O puse să numere cu voce tare fiecare pas de-al lui și, la o 
sută de pași, se oprea să-și tragă sufletul. Apoi începea o altă 
sută, ea numărându-i molcom în ureche, agățată de gâtul lui cu 
amândouă mâinile. 

Întregul univers părea să se prăvălească asupra lor, strivindu- 
i. Nu mai vedea nici peretele de stâncă dintr-o latură, nici golul 
fără fund din cealaltă. De câte ori Nicholas se poticnea sau o 
hurduca, durerea îi săgeta genunchiul, făcând-o să închidă ochii, 
străduindu-se să nu își trădeze suferința când număra. 

Când se odihnea, bărbatul trebuia să se sprijine de coasta 
stâncoasă, neîncrezându-se că îl vor mai ajuta picioarele să se 
scoale de jos. Nu îndrăzni să o lase pe pământ. Efortul de a o 
ridica din nou ar fi fost prea mult pentru el; nu mai avea puterea 
să facă asta. 

— Se lasă întunericul, îi șopti ea în ureche. Trebuie să ne 
oprim aici în noaptea asta. Ajunge pentru azi. Asta e sinucidere, 
Nicky! 

— Încă o sută, murmură el. 

— Nu, Nicky! Lasă-mă jos! 

Drept răspuns, el se împinse cu umărul în zidul de piatră, ca 
să își ia avânt, și se clătină înainte. 


300 


— Numără! îi ordonă. 

— Cincizeci și unu, cincizeci și doi, se supuse ea. 

Dintr-o dată, panta se modifică atât de brusc sub picioarele 
lui, că fu cât pe ce să cadă. Poteca se aplatizase și, asemenea 
unui beţiv, Nicholas bâjbâi după o treaptă inexistentă. 

Se clătină, după care își recăpătă echilibrul. Rămase 
legănându-se pe marginea piscului și străpunse cu privirea 
amurgul de dinainte, nevenindu-i să-și creadă ochilor. 
Luminiţele sclipeau în beznă și crezu că începuse să aibă 
halucinaţii. Atunci auzi voci omenești și-și scutură capul să se 
dezmeticească și să revină la realitate. 

— Dumnezeule mare! Ai reușit! Ești în vârf, Nicky! Uite 
mașinile! Ai reușit, Nicky, ai reușit! 

El vru să vorbească, însă avea gâtul uscat și nu-i ieși niciun 
sunet. Porni nesigur în direcţia luminiţelor, în timp ce Royan 
striga cu voce pierită în spatele lui: 

— Ajutaţi-ne! Vă rugăm, ajutaţi-ne! imploră mai întâi în 
engleză, apoi în arabă. Ajutaţi-ne, vă rugăm! 

Se auziră strigăte de uimire și zgomot de oameni care 
aleargă. Nicholas căzu moale în iarba măruntă de munte și o 
lăsă pe Royan să-i alunece din spinare. În jurul lor se strânseră 
siluete întunecate, care sporovăiau în amharică, și mâini 
prietenoase îi apucară și, mai cărându-i, mai târându-i, îi 
aduseră la lumină. Atunci, o torță îi lumină faţa lui Nicholas și o 
voce i se adresă într-o engleză pură: 

— Salut, Nicholas! Ce surpriză plăcută! Am venit tocmai de la 
Addis să-ți caut cadavrul. Auzisem c-ai fi murit. Ceva cam 
prematur, nu? 

— Salut, Geoffrey! Drăguţ din partea ta că te-ai deranjat. 

— Aş zice că nu ţi-ar strica o ceașcă de ceai. Arăţi cam 
dărâmat, își dădu cu părerea Geoffrey Tennant. Nu mi-am dat 
seama până acum că ai fire roșcate și cenușii în barbă. Ai o 
bărbuţă foarte originală. E la modă. Chiar te prinde, să știi! 

Nicholas realiză ce figură trebuia să aibă, zdrenţăros, murdar 
și răpus de oboseală. 

— O mai ţii minte pe doctor Al Simma? Are un genunchi cam 
șubred. Crezi c-ai putea să te ocupi un pic de ea? 

Atunci îi cedară picioarele și Geoffrey Tennant îl prinse chiar 
înainte să cadă: 

— Copăcel, bătrâne! 


301 


ÎI conduse la un scaun de campanie din pânză, unde îl așeză 
cu grijă. Un alt scaun fu adus pentru Royan. 

— Letta chai hapa! scoase Geoffrey strigătul universal al 
englezilor în Africa și, după câteva minute, căni cu ceai aburind, 
îndulcit peste măsură, le poposeau în mâini. 

Nicholas o salută pe Royan ridicând cana: 

— Pentru noi! Nu mai e nimeni ca noi! 

Luară câte o sorbitură prelungă, opărindu-și limbile, însă 
cafeina și zahărul le invadară sângele cu puterea unei 
descărcări electrice. 

— Acu' știu c-o să trăiesc, suspină Nicholas. 

— Nu vreau să par insistent, Nicholas, dar n-ai vrea să-mi spui 
ce naiba se-ntâmplă? întrebă Geoffrey. 

— Ce-ar fi să-mi spui tu mie? contraatacă Nicholas. 

Avea nevoie de timp să evalueze situaţia. Ce știa Geoffrey și 
de la cine? Geoffrey îi făcu imediat pe plac: 

— Primul lucru pe care l-am auzit a fost că amicul tău de 
vânătoare alb, Brusilov, a fost pescuit în apropiere de graniţa cu 
Sudanul, făcut ciur de-atâtea gloanţe. Crocodilii și somnii de 
mare își luaseră gustarea din faţa lui, așa că poliţia de frontieră 
l-a identificat după documentele de la cingătoare. 

Nicholas îi aruncă o privire plină de înţeles lui Royan și o puse 
în gardă cu o încruntare. 

— Când l-am văzut ultima dată, se ducea de unul singur într-o 
expediţie de recunoaștere, explică Nicholas. Poate a nimerit 
peste același grup de shufta care ne-a devastat tabăra acum 
patru nopți. 

— Da, am auzit și de-asta. Colonelul Nogo, aici de faţă, a 
transmis prin radio un raport la Addis. 

Niciunul din cei doi nu îl recunoscuse pe Nogo în mulțimea din 
jur. Abia când acesta ieși la lumina lanternelor, Royan înţepeni, 
iar chipul îi fu străfulgerat de o asemenea expresie de ură, încât 
Nicholas îi luă pe furiș mâna ca să o împiedice să scape ceva 
care să-i dea de gol. Intr-o clipă, ea se calmă și arboră o mină 
indiferentă. 

— Sunt foarte ușurat să vă văd, Sir Quenton-Harper! Ne-aţi 
pus pe toți pe jar de câteva zile, zise Nogo. 

— lmi cer scuze, rosti Nicholas cu glas domol. 

— Vă rog, sir, n-am vrut să vă jignesc. Numai că am primit un 
raport de la Pegasus Exploration Company în care se spunea că 


302 


dumneavoastră și doctor Al Simma aţi fost surprinși de o 
explozie. Eram prezent când domnul Helm de la compania de 
explorări v-a avertizat că minează defileul. 

— Dar dumneata... se înflăcără Royan plină de amărăciune, 
dar Nicholas o strânse tare de mână să o împiedice să continue. 

— Probabil că am fost noi neglijenţi, așa cum sugerați. Totuși, 
doctor Al Simma a fost rănită și amândoi ne resimţim puternic 
de pe urma accidentului. Și mai important decât atât e totuși 
faptul că un număr mare de alți oameni, unii care lucrau în 
tabără, dar și călugări de la mânăstire, au fost uciși în raidul 
shufta și în accidentul cauzat de explozie. De îndată ce ajungem 
la Addis, voi da o declaraţie completă autorităţilor. 

— Sper că nu credeţi că va cădea vreo vină... începu Nogo, 
însă Nicholas îi tăie vorba: 

— Firește că nu. Nu aveţi absolut nicio vină. Ne-aţi avertizat 
asupra pericolului reprezentat de shufta în zona defileului. Nu 
ați fost prezent, așadar ce-aţi fi putut face să preveniţi toate 
acestea? Aș spune că v-aţi făcut datoria în modul cel mai 
adecvat cu putinţă. 

Nogo păru să se liniștească: 

— Sunteţi foarte amabil să spuneţi asta, Sir Quenton-Harper! 

Nicholas îl mai studie preț de o clipă. Cu ochelarii aceia cu 
rame metalice, părea cel mai îndatoritor tânăr din lume, 
întotdeauna plin de solicitudine și dornic să-ţi fie pe plac. O 
clipă, Nicholas fu cât pe ce să creadă că se înșelase și că zărise 
pe altcineva în Jet Rover-ul care plutise pe deasupra zonei 
calamitate, precum un vultur în căutare de cadavre. 

Nicholas se sili să zâmbească la modul cel mai prietenos 
posibil: 

— V-aș rămâne îndatorat dacă mi-aţi face un mic serviciu, 
colonele. 

— Desigur, se grăbi Nogo să accepte. Absolut orice. 

— Am lăsat o raniţă și unul dintre trofeele de vânătoare în 
grota de sub cascada de pe Dandera. Raniţa conţine 
pașapoartele și cecurile noastre de călătorie. Vă rămân 
îndatorat dacă aţi putea trimite un om până acolo să mi le 
aducă. 

In timp ce-i dădea lui Nogo instrucţiuni cum să-i găsească 
lucrurile, încerca o ciudată bucurie perversă că își trimite 
prezumtivul asasin într-o misiune atât de neînsemnată. Apoi, se 


303 


întoarse către prietenul său, ca Nogo să nu-i vadă sclipirea 
răzbunării în ochi: 

— Și cum ai ajuns aici, Geoffrey'? 

— Cu un avion ușor până la Debra Maryam. Acolo e un teren 
de aterizare în caz de urgenţă. Colonelul Nogo ne-a întâmpinat 
și ne-a adus restul drumului cu un jeep al armatei, explică 
Geoffrey. Pilotul și avionul ne așteaptă la Debra Maryam. 

Geoffrey se întrerupse să spună ceva echipei de campare într- 
o amharică execrabilă, înainte să își îndrepte din nou atenţia 
spre Nicholas: 

— Tocmai am aranjat ca tu și doctor Al Simma să faceţi câte o 
baie fierbinte. După asta, o cină și un somn bun o să facă 
minuni. Mâine putem să zburăm înapoi la Addis. N-avem niciun 
motiv să n-ajungem acolo până mâine seară, cel târziu. 

O bătu pe umăr pe Royan, deghizându-și interesul carnal în 
spatele unui zâmbet blajin de unchi: 

— Trebuie să spun că sunt mulțumit că n-a trebuit să merg pe 
coclauri, până în defileul lui Abbay, în căutarea voastră. Am 
auzit că e o un colţ de lume destul de afurisit. 


t Capitolul 53 


— Vă deranjează, doctor Al Simma, dacă stau eu în față? E- 
ngrozitor de nepoliticos din partea mea, dar am tendinţa să 
capăt imediat rău de înălțime. Ha, ha! îi explică Geoffrey lui 
Royan, în timp ce așteptau ca trei băieţași să alunge caprele de 
pe terenul de aterizare în caz de urgenţă de la Debra Maryam. 

Intre timp, Nicholas îndesa sulul din piele de dik-dik sub 
scaunul din spate. Unul dintre sergenţii lui Nogo coborâse în 
noaptea aceea povârnișul și îi adusese ranița și pielea de 
animal, chiar la micul dejun. 

Nogo le adresă un salut elegant când se ridicară, într-un nor 
de praf. Nicholas îi făcu ușor cu mâna și-i zâmbi prin geamul 
lateral, murmurând: „Du-te la dracu’, Nogo, du-te-nvârtindu-te!” 
Când, în sfârșit, pilotul ridică micul Cessna 260 de pe fâșia de 
iarbă aspră, orizontul de deasupra fluviului Abbay se arătă ca un 
câmp de ciuperci cosmice, cu imense vârfuri de nori cumulus ce 
se înălţau în stratosferă. Aerul de sub ei clocotea ca un uragan, 
aruncându-i nemilos încoace și-ncolo în scaunele din spate. Nici 


304 


Geoffrey, în față, nu părea să stea ca pe roze. Era foarte tăcut și 
nu manifesta niciun interes faţă de conversaţia lor. 

Nu avuseseră ocazia să discute între patru ochi în seara 
precedentă când fie Geoffrey, fie Nogo se nimerea să fie prin 
preajmă, cu urechile ciulite. Acum, în spaţiul strâmt, în vreme ce 
motorul le acoperea vocile și Geoffrey era preocupat de propria 
senzaţie de greață, puteau să încropească povestea. 

Din câte spunea Geoffrey, era limpede că ambasadorul 
britanic la Addis Abeba era prea puţin încântat de problemele pe 
care i le făcuseră ei. Se pare că se primiseră o grămadă de 
faxuri de la Whitehall de când fuseseră ei dați dispăruţi. In afară 
de asta, și șeful poliţiei etiopiene dorea să-i interogheze. 
Trebuiau să aibă grijă să nu-l amestece pe Mek Nimmur în 
povestea asasinării lui Boris Brusilov și, în același timp, nu 
trebuiau să alarmeze sau să alerteze Pegasus în niciun fel. 
Realizau că reacţia cartierului general ar fi fost rapidă și, 
probabil, mortală, dacă lăsau în vreun fel să se înțeleagă că îi 
cunoșteau pe ceilalţi participanţi la jocul lui Taita. 

Cel mai important era să evite atragerea dușmăniei 
autorităților etiopiene sau să le dea vreun motiv să le anuleze 
vizele și să-i declare indezirabili. Conveniră să mimeze ignoranţa 
și să joace rolul de persoane nevinovate, prinse în mijlocul unor 
chestiuni care nu aveau nicio legătură cu ei și pe care nu le 
înțelegeau. 

Până să aterizeze la Addis Abeba, își pregătiseră deja 
povestea și o repetaseră cu conștiinciozitate. Imediat ce 
aparatul Cessna ajunse în faţa clădirilor din aeroport și pilotul 
opri motorul, Geoffrey reveni la viaţă, doar un picuţ cam verde 
la faţă și, cu o fluturare, îi oferi lui Royan mâna să o ajute să 
coboare treptele avionului. 

— Veţi sta la reședință, bineînţeles! le comunică. Hotelurile 
din oraș sunt îngrozitoare, iar EL are un bucătar aproape 
acceptabil și o pivniţă cu vinuri bunicele. O să „împrumut” niște 
haine pentru amândoi. Doamna mea are aproape aceeași 
măsură ca domnia ta, doctor Al Simma și, de nevoie, Nicky o să 
se echipeze cu un costum de-al meu. Slavă Domnului, am unul 
de rezervă! El cam ţine la etichetă. 


t Capitolul 54 


Reședința ambasadorului britanic fusese construită pe 
vremea domniei vechiului împărat, Haile Selassie, înainte de 
invazia lui Mussolini, din anii 1930. Amplasată la periferia 
orașului, era ca o mostră reușită de arhitectură colonială, cu 
acoperiș din stuf și verande generoase. Gazonul, îngrijit de o 
armată de grădinari, era întins și verde, în contrast cu roșcatul 
strălucitor al poinsettiei. Casa colonială supravieţuise atât 
revoluţiei cât și războiului de eliberare care îi urmase. 

La intrare, Geoffrey îi lăsă în grija unui majordom etiopian, 
îmbrăcat într-o shamma lungă, de un alb impecabil, care îi 
conduse în dormitoarele învecinate de la etajul al doilea. 
Nicholas auzi susurul apei din apartamentul lui Royan când se 
așeză în propria cadă plină până sus, sorbind un whisky cu sifon 
și bătând darabana în robinet cu degetul mare de la picior. Apoi 
îi ajunse la urechi murmurul vocii doctorului care venise să se 
uite la genunchiul lui Royan. 

Fracul lui Geoffrey îi era larg în talie și scurt la mâneci și la 
picioare, pantofii îl strângeau și avea mare nevoie de o 
tunsoare, constată Nicholas când se examină în oglindă. 

— N-am ce-i face acu', decise el cu glas resemnat și se duse 
să bată la ușa lui Royan. 

— Măi să fie! Exclamă el când aceasta deschise. 

Sylvia Tennant îi împrumutase o rochie de seară verde- 
lămâie, care venea excelent pe pielea măslinie a lui Royan. 
Aceasta își spălase părul și îl lăsase în valuri pe umeri. Își simţi 
pulsul accelerându-se, ca un adolescent la prima întâlnire, și 
râse de sine însuși. 

— Arăţi splendid, o complimentă din toată inima. 

— Mulţumesc, domnule! râse ea drept răspuns. Și domnia 
voastră arătaţi destul de bine. Pot să vă iau de braţ? 

— Speram să te duc în brațe. E o activitate ce creează 
dependență. 

— S-au dus zilele alea, îl anunță, fluturând bastonul sculptat 
în fildeș de care îi făcuse rost majordomul. 

ÎI folosea pe partea cu rana. Când porniră să străbată lungul 
coridor, ea îl întrebă în șoaptă: 

— Cum o cheamă pe gazda noastră? 


— Ambasadorul Maiestăţii Sale Britanice, Sir Oliver Bradford 
KCMG. 

— Asta înseamnă Cavaler Comandor de St. Michael și St. 
George, nu? 

— Nu, o corectă el, înseamnă Spuneți-mi Dumnezeu Vă Rog.!! 

— Ești imposibil! chicoti ea, după care redeveni serioasă. Ai 
reușit să îi trimiţi un fax doamnei Street? ` 

— Am reușit din prima încercare și am primit confirmarea. Iți 
transmite salaam-i și promite să obţină informaţii despre 
Pegasus cât ai bate din palme. 

Era o seară blândă și Sir Oliver îi aștepta să-i salute pe 
verandă. Geoffrey se grăbi să facă prezentările. Ambasadorul 
avea o coamă de păr alb și era roșu la față. Geoffrey îi pusese în 
gardă în legătură cu el și cu părerile lui despre turiștii care creau 
probleme, numai că încruntarea ostilă începu să îi dispară 
imediat ce dădu cu ochii de Royan. 

În afară de Geoffrey și de Sylvia Tennant, la dineu mai luau 
parte încă o duzină de persoane, așa că Sir Oliver o luă pe 
Royan de braţ și făcu un tur al grupului, ca să facă prezentările. 
Nicholas se ţinea după ei, obișnuindu-se deja cu gândul că 
Royan avea efectul acela asupra bărbaţilor. 

— AŞ vrea să vi-l prezint pe generalul Obeid, comandantul 
poliţiei, spuse Sir Oliver. 

Șeful poliţiei etiopiene era înalt, cu un ten foarte închis, părea 
afabil și elegant în uniforma de gală, albastră. Se aplecă 
deasupra mâinii lui Royan: 

— Cred că avem o întâlnire mâine dimineaţă. Aștept 
momentul acela cu cea mai mare plăcere. 

Royan îi aruncă lui Sir Oliver o privire nesigură. Nu știa nimic 
de așa ceva. 

— Generalul Obeid dorește să afle câteva lucruri legate de 
evenimentele din defileul Abbay de la domnia ta și de la Sir 
Nicholas, îi explică Sir Oliver. Mi-am permis să o rog pe 
secretară să stabilească întâlnirea. 

— E doar un interviu de rutină, vă asigur doctor Al Simma și 
Sir Nicholas! N-am să vă răpesc prea mult din timpul 
dumneavoastră, vă promit! 


11 joc de cuvinte intraductibil. În engleză, inițialele titlului de Knight Commanaor of St. 
Michael and St. George (KCMG) sunt identice cu cele din Kindly Call Me God. (n.red.). 


307 


— Sigur că vom face tot posibilul să vă fim de ajutor, îl 
asigură politicos Nicholas. La ce oră să fim la dumneavoastră? 

— Cred că întâlnirea e programată la ora unsprezece, dacă 
sunteți de acord. 

— E o oră foarte civilizată, acceptă Nicholas. 

— Şoferul meu o să vă ia la zece și jumătate și o să vă aducă 
la secţie, promise Sir Oliver. 

La masă, Royan fu așezată între Sir Oliver și generalul Obeid. 
Cum era drăguță și încântătoare, ambii bărbaţi îi acordau toată 
atenţia lor. Nicholas își dădea seama că trebuia să se 
obișnuiască să îi împartă compania cu alţii; o ţinuse doar pentru 
sine prea multă vreme. 

Cât despre Nicholas, acesta descoperi că Lady Bradford, lângă 
care stătea, la capătul celălalt al mesei, era destul de stângace. 
Era a doua nevastă, cu treizeci de ani mai tânără decât soțul ei, 
cu un pronunțat accent englezesc și cu un și mai pronunţat 
caracter comun, având o coamă de păr vopsit blond și un bust 
neverosimil, care i se revărsa peste decolteul împodobit cu 
paiete. „Nebunia unui moșneag”, trase concluzia Nicholas. Se 
pare că devenise expertă în genealogia aristocrației englezești - 
cu alte cuvinte, era o snoabă înrăită. Îl chestionă amănunţit în 
legătură cu strămoșii lui, insistând să ajungă la câteva generaţii 
în urmă. 

În cele din urmă, strigă la soţul ei, aflat în celălalt capăt al 
mesei: 

— Sir Nicholas deţine Quenton Park. Știai asta, dragule? 

Apoi se întoarse spre Nicholas: 

— Soţul meu e un vânător pasionat. 

Sir Oliver se arătă destul de impresionat de informaţiile date 
de soția sa: 

— Quenton Park, zici? Am citit un articol în Shooting Times 
zilele trecute. Aveţi un teren acolo care se cheamă Fagi Inalți, 
nu-i așa? 

— Zade Înalte, îl corectă Nicholas. 

— Acolo se găsesc unele dintre cele mai bune păsări din 
Marea Britanie. Așa se spune, se înflăcără Sir Oliver, care părea 
încântat și care aștepta o invitaţie. 

— Nu știu dacă e așa, protestă Nicholas modest. Noi suntem 
mândri de ele. Trebuie să veniţi la o partidă de vânătoare data 
viitoare când ajungeţi acasă - veţi fi oaspetele meu, firește. 


308 


Din acel moment, atitudinea lui Sir Oliver față de Nicholas se 
schimbă radical. Deveni afabil și binevoitor, ajungând chiar să-și 
trimită majordomul după o sticlă de Lafite din 1954. 

— l-ai făcut o impresie bună, murmură pe furiș Geoffrey. EL 
nu deschide o sticlă din 1954 decât pentru cei câţiva aleși. 

Abia după miezul nopţii reuși Nicholas să scape de gazdă și să 
o salveze pe Royan de Sir Oliver și de generalul Obeid. O 
conduse, lăsând-o să se sprijine de el în timp ce ea șchiopăta 
elegant la braţul lui; evitară privirea cunoscătoare și speculativă 
a lui Geoffrey Tennant până ce dovediră primul rând de trepte. 

— Fără discuţie, ai fost vedeta serii, spuse el. 

— Lady Bradford torcea lângă tine ca o pisicuţă, contraatacă 
ea, iar el fu încântat să distingă o undă minusculă de gelozie în 
vocea ei. Nu suferise singur. 

La ușă, ea clarifică lucrurile, oferindu-i obrazul, pe care el 
depuse un sărut cast. 

— Ce sâni avea! murmură ea. Vezi să nu ai coșmaruri din 
cauza lor, îl preveni și închise ușa după ea. 

Se simţea destul de voios când intră în cameră, dar, cum 
deschise ușa, zări plicul ce se odihnea în prag. În timpul 
dineului, probabil că vreunul dintre servitori îl împinsese pe sub 
ușă. Rupse iute capătul plicului și desfăcu paginile pe care le 
conţinea. Expresia feţei i se schimba pe măsură ce citea și ieși 
din apartament să bată la ușa lui Royan. 

După câteva clipe, ea crăpă ușa și îi adresă o privire 
nedumerită. El îi citi tulburarea din ochi și se grăbi să îi înlăture 
orice suspiciune: 

— Răspunsul la faxul meu, îi arătă el teancul de hârtii. Eşti 
într-o ţinută decentă? 

— Un moment! 

Inchise ușa și o redeschise peste câteva clipe. 

— Intră, îl pofti. Vrei un păhărel? îi arătă carafa de pe comodă. 

— Cred că mi-ar prinde bine unul. Acum știm cine conduce 
Pegasus. 

— Spune-mi! îi porunci, numai că el nu se grăbi; își turnă 
tacticos un scotch, după care îi adresă un surâs peste umăr: Ce- 
ai zice de un pahar cu apă minerală? 

— Du-te la dracu’, Nicholas Quenton-Harper! bătu ea din 
piciorul încălţat în ciorap. Să nu-ndrăznești să mă torturezi! Cine 
e? 


309 


— Când te-am întâlnit prima dată, erai o arăboaică micuță și 
cu simțul datoriei. Îţi dădeai seama de superioritatea speciei 
masculine. la să te-auzi acu'! Cred că ţi-ai luat nasul la purtare. 

— Eu cred că te joci cu focul, încercă ea să își ascundă 
zâmbetul. Spune-mi, te rog, Nicky! 

— Stai jos! îi comandă el, ocupând fotoliul din faţa ei. 

Desfășură faxul și își ridică ochii spre ea: 

— Doamna Street a lucrat repede. In faxul meu, îi sugeram 
să-l sune pe brokerul meu din oraș. Avem un avans de trei ore 
față de GMT, așa că se pare că l-a prins chiar înainte să plece de 
la birou. Oricum, are toate informaţiile pe care i le-am cerut. 

— Termină, Nicholas, altfel îmi sfâșii cămașa, m-apuc să zbier 
și o să ai parte de un scandal cum n-ai mai văzut. Spune-mi! 

El fâșâi paginile, după care citi: 

— Pegasus Exploration e înregistrată la Bursa din Sydney, în 
Australia, cu un capital în acţiuni de douăzeci de milioane... 

— Nu-mi da toate detaliile! îl imploră ea. Zi-mi doar numele! 

— Șaizeci și cinci la sută dintre acţiuni sunt deținute de 
Valhalla Mining Company, continuă el imperturbabil, iar restul 
de treizeci și cinci la sută de Anaconda Metals din Austria. 

Ea renunţase să-l mai implore și stătea aplecată în faţă, pe 
scaun, ţintuindu-l cu privirea. 

— Atât Valhalla cât și Anaconda sunt filiale ale HMI, Hamburg 
Manufacturing Industry. Toate acţiunile de la HMI sunt deţinute 
de trustul familiei von Schiller, iar singurii mandatari ai acestuia 
sunt Gotthold Ernst von Schiller și soţia lui, Ingemar. 

— Von Schiller, repetă ea încet, fixându-l în continuare cu 
ochii. Duraid îl avea pe lista cu posibili sponsori. Probabil că a 
citit și el cartea lui Wilbur Smith - știu că a fost tradusă în 
germană. Probabil că l-a contactat pe Duraid, așa cum ai făcut și 
tu. Numai că el n-a fost așa de ușor de descurajat de 
dezminţirile Duraid, cum ai fost tu. 

— Așa mi-am închipuit și eu, aprobă Nicholas. Trebuie să fi 
fost ușor să adulmece pe la muzeul din Cairo și să-și dea seama 
că tu și Duraid lucraţi la ceva important. Ce a urmat știm prea 
bine. 

— Da’ cum de-a ajuns Pegasus așa de repede în Etiopia? vru 
ea să afle. 

— Probabil că von Schiller a avut un noroc porcesc - norocul 
diavolului. Geoffrey mi-a zis că Pegasus a obţinut o concesiune 


310 


pentru  prospecţiuni legate de extragerea cuprului de la 
președintele Mengistu, acum cinci ani, chiar înainte să fie 
înlăturat. Von Schiller era deja aici, chiar dinainte să afle de 
papirusuri. Tot ce-a trebuit să facă a fost să își mute tabăra de 
la nord, unde lucrau, în defileul fluviului Abbay, ca să fie gata să 
profite de avantajele oricărei descoperiri. Probabil c-o să aflăm 
că Jake Helm e una dintre brutele lui, expert în treburi murdare, 
pe care-l trimite în orice colţ al lumii unde are o problemă. E 
limpede că-l are pe Nogo la degetul mic. Am aterizat drept în 
brațele lor. 

Royan căzu pe gânduri: 

— Da, se leagă. Imediat ce Helm i-a raportat stăpânului lui de 
sosirea noastră, von Schiller trebuie să fi comandat raidul shufta 
în tabăra noastră. Doamne Dumnezeule, cât de tare-l urăsc! Nu 
l-am văzut niciodată, da-l urăsc mai mult decât mi-aş fi închipuit 
că pot uri ceva sau pe cineva. 

— Ei, măcar știm cu cine avem de-a face. 

— Nu în întregime, medită ea. Von Schiller trebuie să aibă un 
om la Cairo. Cineva din interior. 

— Cum îl cheamă pe ministrul vostru? vru să știe Nicholas. 

— Nu, se opuse ea imediat. Nu Atalan Abu Sin. Îl cunosc de-o 
viaţă. E un munte de onestitate. 

— E uimitor ce efect poate să aibă o mită de o sută de mii de 
dolari asupra celui mai rezistent munte, observă încet Nicholas, 
la care Royan rămase fără replică. 


t Capitolul 55 


Dimineaţa, luară micul dejun singuri. Sir Oliver plecase la 
birou de o oră, iar Lady Bradford nu se trezise încă să salute 
dimineața luminoasă și răcoroasă de munte. 

— Abia dac-am aţipit azi-noapte, cu gândul la Atalan. O, 
Nicky, nici măcar nu pot să suport gândul că-l suspectezi de 
amestec în asasinarea lui Duraid. 

— lartă-mă că ţi-am facut noaptea albă, dar trebuie să avem 
în vedere toate posibilităţile, se strădui el s-o liniștească și 
schimbă subiectul. Am pierdut destul timp aici. Pegasus are 
culoar deschis în momentul de faţă. Vreau să mergem acasă și 


311 


să ne-apucăm să strângem forța expediționară cu care să ne 
facem reintrarea în scenă. 

— Vrei să mă duc să fac rezervări la avion? se ridică ea 
imediat. Mă duc să caut un telefon. 

— Termină-ţi mai întâi ce ai în farfurie. 

— Am mâncat tot ce mi-am dorit, îl asigură, în drum spre ușă. 

— Nici nu-i de mirare că ești așa scheletică, strigă după ea. Se 
spune că anorexia nervoasă provoacă o moarte groaznică. 

Și, cu asta, mai luă o felie de pâine cu marmeladă. 

Ea se întoarse într-un sfert de oră: 

— Mâine după-amiază, la trei și treizeci. Kenya Airways până 
la Nairobi, cu legătură în aceeași seară cu British Airways, 
aterizare la Heathrow. 

— Bravo! Nicholas se șterse la gură cu șervetul și se ridică: Ne 
așteaptă mașina, să ne ducă la poliţie, unde ne așteaptă 
admiratorul tău, generalul Obeid. Să mergem! 

Un ofițer de poliţie îi aștepta și îi conduse la sediul poliţiei, 
printr-o intrare privată. Se recomandă drept inspectorul Galla și 
îi trată cu cea mai mare curtoazie, arătându-le drumul spre 
biroul comandantului. 

Generalul Obeid se ridică în picioare de cum intrară în cameră 
și dădu ocol biroului ca să îi întâmpine. Era încântător și afabil, 
fâțâindu-se pe lângă Royan în timp ce îi conducea în camera sa 
de zi. Abia se așezară și inspectorul Galla le turnă nelipsitele 
ceșcuţe de cafea neagră și amară. 

După un interval civilizat de schimb de politețuri, generalul 
trecu la chestiunea cu pricina: 

— După cum v-am promis, n-o să vă rețin mai mult decât e 
absolut necesar. Inspectorul Galla, aici de faţă, o să vă 
înregistreze declaraţiile. Mai întâi de toate, aș vrea să îmi vorbiţi 
despre dispariţia și moartea maiorului Brusilov. Presupun că știți 
că era fost ofițer KGB? 

Interviul dură mai mult decât se așteptaseră. Generalul Obeid 
era minuţios, însă extrem de politicos. In cele din urmă, 
declaraţiile fură dactilografiate de un stenograf al poliţiei și, 
după ce le citiră și semnară, generalul făcu vreo câţiva pași cu 
ei, până la intrare, unde îi aștepta mașina. Nicholas recunoscu 
gestul ca pe un semn de mare favoare. 

— Dacă vă pot ajuta cu ceva, dacă aveţi nevoie de ceva, nu 
ezitaţi să apelaţi la mine. A fost o adevărată plăcere să vă 


312 


cunosc, doctor Al Simma! Trebuie să vă întoarceți în Etiopia să 
ne vizitaţi cât de curând. 

— În ciuda micii noastre aventuri nefericite, am fost încântată 
de minunata dumneavoastră ţară, spuse ea dulce. S-ar putea să 
ne revedeţi mai repede decât vă așteptați. Ce bărbat încântător, 
remarcă ea, când se așezară pe bancheta din spate a Rolls-ului 
lui Sir Oliver. Chiar îmi place de el! 

— Se pare că sentimentul e reciproc, zise Nicholas. 


t Capitolul 56 


Vorbele lui Royan fură profetice. În dimineaţa următoare, 
când coborâră la micul dejun, plicuri identice, cu numele 
fiecăruia, erau plasate în dreptul locului lor, pe masa din 
sufragerie. 

Nicholas îl deschise pe-al lui în timp ce îi comanda cafea 
ospătarului înveșmântat într-o shamma până la glezne și 
expresia de pe chip i se schimbă când citi biletul. 

— la te uită! exclamă el. l-am impresionat pe băieţii în 
albastru mai tare decât ne-am închipuit. Generalul Obeid vrea 
să mă mai vadă o dată, zise și se apucă să citeze cu glas tare 
fragmente din bilet: „Vi se ordonă să vă prezentaţi la sediul 
poliţiei la sau înainte de ora prânzului”. 

Nicholas fluieră ca pentru sine: 

— Ce cuvinte tari! Nu tu „vă rog” sau „mulțumesc”. 

— A mea e identică, aruncă Royan o privire peste hârtia 
oficială de la poliţie. Ce Dumnezeu crezi că-nseamnă asta? 

— O să aflăm cât de curând, îi promise Nicholas. Numai că 
sună un pic a ameninţare. Aș zice că idila a luat sfârșit. 

In dimineaţa aceea, când ajunseră la sediul poliţiei, nu îi mai 
aștepta niciun comitet de întâmpinare. Garda de la intrarea 
privată îi trimise înapoi, la biroul de primire a publicului, unde se 
lansară într-o discuţie lungă și încâlcită cu ofiţerul de serviciu, 
care avea cunoștințe rudimentare de engleză. Din experienţele 
anterioare în Africa, Nicholas știa că nu e bine să-ți pierzi 
cumpătul sau să arăţi că ești iritat. În cele din urmă, ofiţerul se 
angajă într-o conversaţie telefonică șoptită, foarte lungă, cu un 
personaj necunoscut, la sfârșitul căreia le făcu un semn plin de 


313 


ifose în direcţia unei bănci de lemn, sprijinite de peretele 
celălalt: 

— Așteptaţi! Omu’ vine acu'. 

Următoarele patruzeci de minute și le petrecură împărțind 
locul cu o adunătură colorată de alţi reclamanţi, solicitanti, 
amărâţi și infractori mărunți. Unul sau doi sângerau abundent 
de pe urma atacurilor săvârșite de persoane necunoscute, iar 
alții erau cu cătușe. 

— Se pare că steaua noastră apune, observă Nicholas, 
ridicându-și batista la nas. 

Era clar că unii dintre vecinii lui nu făcuseră cunoștință 
îndeaproape cu apa și săpunul cam de multișor. 

— Nu mai suntem considerați niște VIP-uri. 

La capătul celor patruzeci de minute, inspectorul Galla, care îi 
tratase cu atâta respect cu o zi în urmă, cercetă grupul celor 
care așteptau și le făcu un semn extrem de distant. 

Ignoră mâna dreaptă întinsă de Nicholas și îi conduse într-una 
dintre odăiţele din spate. Nu le oferi niciun scaun, ci i se adresă 
lui Nicholas pe un ton înghețat: 

— Sunteţi responsabil de pierderea unei arme de foc pe care 
o aveaţi în posesie. 

— Corect. După cum v-am explicat în declaraţia de ieri... 

Inspectorul Galla i-o tăie din scurt: 

— Pierderea unei arme de foc din cauza neglijenței e o 
infracțiune extrem de gravă, rosti el sever. 

— Nu am dat dovadă de niciun fel de neglijență, negă 
Nicholas. 

— Aţi lăsat arma nepăzită. N-aţi făcut nicio tentativă să o 
Încuiați într-un seif de oţel. Asta e neglijenţă. 

— Cu tot respectul, domnule inspector, nu plouă cu seifuri de 
oțel prin defileul fluviului Abbay. 

— Neglijenţă, repetă Galla. Neglijenţă criminală. De unde știm 
că arma n-a căzut în mâinile unor elemente ostile guvernului? 

— Vreţi să spuneţi că o persoană necunoscută ar putea 
răsturna guvernul cu o pușcă Rigby 275? zâmbi Nicholas. 

Inspectorul Galla ignoră spiritul și scoase din sertar două 
documente: 

— E de datoria mea să vă înmânez aceste ordine de 
deportare dumneavoastră și doctorului Al Simma. Aveţi 


314 


douăzeci și patru de ore să părăsiţi Etiopia, după care veţi fi 
amândoi consideraţi imigranţi ilegali. 

— Doctor Al Simma nu a pierdut nicio armă, îi atrase atenţia 
Nicholas, pașnic. De fapt, din câte cunosc eu, nu a dat dovadă 
de nici cea mai mică neglijenţă în toată viața ei. 

Comentariul îi fu din nou ignorat. 

— Vă rog să semnaţi aici ca să confirmaţi că aţi primit și ați 
înţeles ordinele. 

— AŞ vrea să vorbesc cu generalul Obeid, șeful poliţiei, spuse 
Nicholas. 

— Generalul Obeid a plecat de dimineaţă să inspecteze 
districtele de la granița de nord. Nu se întoarce la Addis Abeba 
decât peste câteva săptămâni. 

— Timp în care noi ne vom fi întors liniștiți în Anglia? 

— Exact, zâmbi inspectorul pentru prima dată - un rânjet 
subţire, glacial. Vă rog să semnaţi aici și aici. 

— Ce s-a-ntâmplat? vru să știe Royan, după ce șoferul îi 
deschise portiera Rolls-ului și ea se așeză lângă Nicholas. Totul a 
fost așa de brusc și de neașteptat! La început, ne iubește toată 
lumea, după care ne dau un șut în fund pe scări. 

— Vrei să-ţi spun ce bănuiesc eu? o încercă Nicholas și 
continuă, fără să mai aștepte răspunsul: Nogo nu e singurul de 
pe statul de plată al lui Pegasus. Noaptea trecută, Obeid l-a 
contactat pe von Schiller și a primit noi ordine. 

— Îţi dai seama ce înseamnă asta, Nicholas? Înseamnă că nu 
ne mai putem întoarce în Etiopia. Asta ne ia de sub control 
mormântul faraonului Mamose, îl fixă ea cu ochii mari și 
întunecaţi, umpluți de o tristeţe adâncă. 

— Când eu și Duraid am vizitat Irakul și Libia, niciunul din noi 
nu avea invitaţie scrisă nici de la Saddam, nici de la Gaddafi, din 
câte țin eu minte. 

— Arăţi tare încântat de ideea că o să încălcăm legea, îl acuză 
ea. Ai un rânjet până la urechi. 

— La urma urmelor, e vorba doar de legea etiopiană, observă 
el virtuos. Nu trebuie luată prea în serios. 

— Și o să te vâre într-o temniţă etiopiană. Asta poți s-o iei în 
serios. 

— Și pe tine la fel, râse el, dacă ne prind. 


315 


t Capitolul 57 


— Puteţi să fiți siguri că EL a depus deja o plângere oficială la 
cabinetul președintelui, îi asigură Geoffrey în timp ce îi 
conducea a doua zi la aeroport. E foarte afectat de toată 
afacerea asta, vă spun. Ordine de deportare și toate porcăriile 
alea. Nu s-a mai pomenit așa ceva vreodată. 

— Nu te agita, bătrâne! îl potoli Nicholas. Oricum, niciunul din 
noi nu intenţionează să mai calce pe-aici. Nu-i nicio problemă! 

— Dar e vorba de principiu aici. Un supus al Coroanei de o 
asemenea importanţă să fie tratat ca un infractor de drept 
comun! Nu ţi-au arătat niciun pic de respect. Câteodată, îmi 
doresc să mă fi născut acum o sută de ani, oftă. N-am fi fost 
nevoiţi să suportăm toate măgăriile astea. Trimiteam frumușel o 
canonieră. 

— Chiar și-așa, Geoffrey, nu pune chestia asta la inimă. 

Geoffrey se învârti în jurul lor precum o cloșcă cu pui, în timp 
ce ei treceau prin vama de la Kenya Airways. Aveau doar 
bagajul de mână, două punguţe ieftine, din nailon, pe care le 
cumpăraseră de la o tarabă, în dimineața aceea. Nicholas 
strânsese pielea de dik-dik și o ascunsese într-o shamma 
brodată, cumpărată din același loc. 

Geoffrey așteptă cu ei până ce li se anunţă cursa și le făcu 
apoi cu mâna după ce trecură de barieră, toată acea 
manifestare afectivă având-o ca ţintă mai mult pe Royan, decât 
pe Nicholas. 

Li se dăduseră locuri în spatele aripii, iar Royan avea locul de 
la geam. Avionul Kenya Airways își porni motoarele și începu să 
o ia încet pe lângă clădirile din aeroport. Nicholas se certa cu o 
stewardesă care îi spunea să-și așeze preţioasa piele de dik-dik 
din sacoșa mov de nailon în compartimentul de deasupra, în 
vreme ce Royan se uita prin hubloul de lângă ea, aruncând o 
ultimă privire orașului, în timpul decolării. 

Deodată, Royan înţepeni pe scaun și, cu ochii ţintă la geam, 
întinse mâna să îl apuce pe Nicholas de braț. 

— Uite! șuieră ea cu atâta ură în glas, încât îl făcu să se 
aplece să vadă ce îi stârnise interesul. Pegasus! exclamă ea, 
arătând spre avionul cu reacție, tip Falcon, care tocmai sosise și 
trăsese la celălalt capăt al clădirilor din aeroport. 


Nava micuță și suplă era vopsită în verde, iar pe aripioara din 
coadă, un cal stacojiu se ridica pe picioarele din spate, într-o 
poză stilizată. În timp ce ei se uitau pe geam, ușa din fuzelajul 
Falcon-ului verde se lăsă în jos și un comitet restrâns de primire, 
ce aștepta pe pistă, se grăbi să înainteze nerăbdător, ca să-i 
întâmpine pe pasagerii care apăreau în cadrul ușii. 

Primul dintre aceștia era un bărbat scund, îmbrăcat simplu 
într-un costum tropical bej, cu o pălărie panama albă, din paie. 
In ciuda staturii sale, răspândea un aer de încredere și de forță, 
acea aură specială a oamenilor puternici. Era palid la față, ca și 
când ar fi venit din iarna nordică, și părea clădit din părți ce nu 
se potriveau una cu alta. Avea maxilarul ferm și încăpățânat, 
nasul proeminent, și privirea pătrunzătoare pe sub sprâncenele 
întunecate, stufoase. 

Nicholas îl recunoscu imediat. Îl văzuse de multe ori la 
licitaţiile de la Sotheby's și Christie's. Nu era genul de om pe 
care să îl uiţi așa ușor. 

— Von Schiller! exclamă, în timp ce germanul scruta cu o 
privire imperială suita care îl aștepta pe pistă, sub el. 

— Seamănă cu un cocoș, murmură Royan, sau cu o cobra în 
poziţie de atac. 

Von Schiller își scoase pălăria panama și cobori iute scara 
avionului, cu pași ușori, atletici; Nicholas zise încet: 

— N-ai crede că are aproape șaptezeci de ani. 

— Se mișcă de parcă ar avea patruzeci, fu de acord Royan. 
Probabil că-și vopsește părul și sprâncenele - uite ce negre sunt. 

— Fir-aș al naibii! tresări Nicholas. la uite cine-a venit să-l 
întâmpine! 

Razele soarelui sclipiră pe decoraţiile și insignele militare. O 
siluetă înaltă, într-o uniformă albastră, se detașă de grup și își 
atinse marginea strălucitoare, din piele de lac, a șepcii, într-un 
salut respectuos, înainte să ia mâna lui von Schiller și să i-o 
strângă cordial. 

— Admiratorul tău de-odinioară, generalul Obeid. Nu-i de 
mirare că n-a putut să ne primească ieri. Era mult prea ocupat. 

— Uite, Nicky! se sufocă Royan. 

Nu se mai uita la perechea de la capătul de jos al scărilor, 
care își strângea în continuare mâinile, discutând animat. 
Intreaga ei atenţie se concentra acum în partea de sus a 
scărilor, unde apăruse un alt bărbat, mai tânăr. Acesta avea 


317 


capul gol și Nicholas remarcă pielea gălbuie și părul des, negru 
și ondulat. 

— Nu l-am văzut în viața mea. Cine e? o întrebă Nicholas. 

— Nahoot Guddabi, asistentul lui Duraid la muzeu. Cel care 
are acum postul lui Duraid. 

Când Nahoot porni să coboare scările Falcon-ului, aeronava 
lor se roti pe pistă, apoi ieși legându-se pe pista principală și le 
blocă vederea spre adunarea de lângă avionul cu reacţie. Se 
lăsară amândoi pe spate în scaune, rămânând mult timp cu 
ochii unul la celălalt. Nicholas își recăpătă vocea primul: 

— Un sabat al vrăjitoarelor. O conferinţă a răilor. Am avut 
noroc s-o vedem. Acum nu mai există secrete. Știm foarte bine 
cine e opoziţia. 

— Von Schiller e maestrul păpușar, aprobă ea, rămasă fără 
suflare de furie și de groază. Dar Nahoot Guddabi e câinele de 
vânătoare. Nahoot trebuie să fi fost cel care i-a angajat pe 
ucigași la Cairo și i-a asmuţit împotriva noastră. Dumnezeule, 
Nicky, dacă l-ai fi auzit la înmormântare, ce mult l-a admirat și l- 
a respectat el pe Duraid! Ipocrit nenorocit și asasin! 

Rămaseră amândoi tăcuţi până după decolare și, abia când 
începură să ia altitudine, Royan spuse încet: 

— Bineînţeles că ai avut dreptate cu Obeid. E băgat până-n 
gât în treburile lui von Schiller. 

— Ar putea să acţioneze pur și simplu ca un reprezentant al 
guvernului etiopian care își exprimă respectul față de un mare 
concesionar străin, care, speră ei, o să descopere depozite 
fabuloase de cupru în ţărișoara lor lovită de sărăcie și-o să-i 
îmbogăţească pe toţi. 

Ea clătină hotărât din cap: 

— Dacă era așa simplu cum zici, l-ar fi întâmpinat cineva de la 
cabinetul ministerial, nu șeful poliţiei. Nu, Obeid miroase de la 
distanţă a trădător, ca și Nahoot. 

Imaginea ucigașilor soțului ei în carne și oase redeschisese 
rănile pe jumătate vindecate ale lui Royan. Sentimentele 
acestea de amărăciune erau o flacără care o mistuia din interior, 
asemenea unui foc în trunchiul găunos al copacului din pădure, 
care îl arde până îl face scrum. Nicholas știa că nu poate înăbuși 
flacăra aceea, că tot ce putea să nădăjduiască era să îi distragă 
atenția o vreme. Vorbi cu ea calm, schimbându-i direcţia 


318 


gândurilor de la moarte și răzbunare, la provocarea din jocul lui 
Taita și la taina mormântului pierdut. 

Până să schimbe avionul la Nairobi și să ajungă în dimineaţa 
următoare la Heathrow, cei doi schiţțaseră deja un plan de 
acţiune prin care să se întoarcă în defileul Nilului și să exploreze 
lacul lui Taita, din prăpastie. Dar, cu toate că Royan părea să își 
fi recăpătat calmul și buna dispoziţie, Nicholas știa că durerea 
pierderii suferite se afla încă sub crusta aparenţelor. 


t Capitolul 58 


Aterizară la Heathrow atât de devreme, încât trecură de 
controlul vamal fără să se înghesuie la coadă și, cum nu aveau 
bagaje de așteptat, nu trebuiră să joace obișnuitul joc de ruletă 
de la caruselul de bagaje - sosesc sau nu sosesc? 

Cu pielea de dik-dik în plasa de nailon de sub braţ și cu Royan 
șchiopătând cu bastonul ei la braţul celălalt, Nicholas trecu 
agale pe coridorul verde al Vămii Maiestăţii Sale, nevinovat ca 
un heruvim de pe acoperișul Capelei Sixtine. 

— Ești așa de nerușinat! șopti ea după ce trecură cu bine. 
Dacă poţi să minţi la vamă atât de convingător, cum să mai am 
eu vreodată încredere în tine? 

Norocul ţinu cu ei. Nu era coadă la parcul de taxiuri și, la puţin 
peste o oră de când se urcaseră, mașina îi depuse pe trotuarul 
din faţa casei lui Nicholas, de la Knightsbridge. Era de-abia opt și 
jumătate, luni dimineaţa. 

In timp ce Royan făcea duș, Nicholas cobori, la adăpostul unei 
umbrele, la magazinul din colț să ia ceva de mâncare. Apoi își 
împărţiră sarcina preparării micului dejun: Royan avea grijă de 
pâinea prăjită și Nicholas făcea una dintre specialităţile lui, 
omletă cu verdețuri. 

— Sigur o să ai nevoie de ajutorul unui expert când o să ne 
întoarcem în defileul lui Abbay, nu? observă Royan, în timp ce 
lăsa untul să se topească pe pâinea fierbinte. 

— Am deja omul potrivit în minte. Am mai lucrat cu el, spuse. 
A fost la Royal Engineers. Expert în scufundări și în construcții 
subacvatice. E pensionar și locuiește într-o căsuţă în Devon. 
Presupun că e în pană de bani și plictisit de moarte. Mă aștept 


319 


să sară la orice ocazie care i-ar îmbunătăţi una din cele două 
stări. 

Cum terminară micul dejun, Nicholas îi zise: 

— Eu spăl vasele. Tu du filmele făcute stelei la developat. E 
un laborator foto unde ţi le face într-o oră, la magazinul Boots, 
vizavi de Harroas. 

— Asta numesc eu o distribuire echitabilă a muncii, remarcă 
ea cu un aer de suferinţă profundă. Tu ai o mașină de spălat 
vase, iar afară plouă cu găleata. 

— Bine, râse el. Ca să mai îndulcim pilula, poţi să iei 
impermeabilul meu. Cât aștepți să fie developate filmele, poţi să 
te duci la cumpărături, să-ţi înlocuiești hainele pe care le-ai 
pierdut în avalanșa de stânci. Eu am de dat niște telefoane 
extrem de importante. 

Imediat ce ea plecă, Nicholas se așeză la birou, cu un carneţel 
într-o mână și cu telefonul în cealaltă. Primul apel a fost la 
Quenton Park, unde doamna Street se strădui să nu arate cât de 
încântată era să îl știe din nou acasă. 

— Aveţi biroul plin de maldăre de scrisori care așteaptă 
răspuns. Majoritatea sunt facturi. 

— Ce plăcere, nu-i așa? 

— Avocaţii m-au tot agasat, iar domnul Markham, de la 
Lloyd's, mă sună în fiecare zi. 

— Fii drăguță și nu spune nimănui că m-am întors. 

Nicholas știa prea bine ce doreau de la el - veșnicul lucru pe 
care îl vor persoanele insistente: bani. În cazul de faţă, nu era 
vorba pur și simplu de cinci sute de guinee de pe factura unui 
croitor, ci de două milioane și jumătate de lire sterline. 

— Probabil că e mai bine să stau în York, decât să vin la 
Quenton, o anunţă pe doamna Street. N-o să mă găsească la 
apartament. 

Se sili să alunge gândul datoriilor într-un cotlon îndepărtat al 
minţii și se concentră asupra treburilor presante: 

— Ai la îndemână creion și hârtie? Bine, uite ce vreau să faci! 

Îi luă zece minute să termine de dictat, după care doamna 
Street îi reciti textul. 

— Bine. Așa să faci, te rog! O să ne întoarcem în seara asta. 
Doctorul Al Simma o să stea pe timp nelimitat. Spune-i 
menajerei să pregătească pentru ea cel de-al doilea dormitor 
din apartament. 


320 


Următorul telefon îl dădu la Devon și, în timp ce suna, îi veni 
în minte imaginea căsuței modificate a gărzii de coastă, aflată în 
vârful stâncilor ce dădeau spre marea hibernală cenușie, 
înspumată de furtună. Daniel Webb era probabil în atelierul din 
spatele grădinii, unde ori meșterea la Jaguar-ul din 1935, marea 
iubire a vieţii lui, ori lega muște pentru somon. Pescuitul era cea 
de-a doua pasiune a sa, cea care îi adusese cândva împreună. 

— Alo? vocea lui Daniel trăda reţinere și suspiciune. 

Nicholas și-l și închipuia, cu capul chel și pistruiat ca un ou de 
fluierar, înșfăcând telefonul în pumnul păros, plin de cicatrice. 

— Sapper”, am o treabă pentru tine. Te bagi? 

— Unde mergem, domnule maior? 

Cu toate că trecuseră trei ani, recunoscuse imediat vocea lui 
Nicholas. 

— Meleaguri însorite și dansatoare. Aceeași plată ca data 
trecută. 

— Mă bag. Unde ne-ntâlnim? 

— La apartament. Ți-l aduci aminte de data trecută. Mâine 
adu-ţi și rigla de calcul. 

Nicholas știa că Danny nu punea bază în calculatoarele astea 
pricopsite, de buzunar. 

— Jag-ul se ţine încă bine. O să plec devreme ca s-ajung acolo 
mâine, pe la prânz. 

Nicholas închise, după care mai dădu două telefoane, unul la 
banca sa din Jersey, celălalt în Insulele Cayman. Fondurile din 
ambele conturi de urgenţă scădeau văzând cu ochii. Bugetul 
pentru expediţia pe care o pusese la punct cu Royan, în timpul 
zborului, costa două sute treizeci de mii. Ca toate bugetele, știa 
că era unul optimist. 

— Adaugă întotdeauna cincizeci la sută, se avertiză. Asta 
înseamnă că pușculița o să fie goală când o să terminăm. Să 
sperăm și să ne rugăm că nu îţi baţi joc de noi, Taita! 

Le dădu parolele respectivilor funcționari de la bancă și îi 
instrui să facă transferurile în conturile lui personale, din care 
fondurile puteau fi scoase imediat. 

Mai erau două telefoane pe care trebuia să le dea înainte să 
plece din York. Soarta planurilor lor depindea de ele, iar 
contactele pe care le avea în ambele situaţii erau, în cel mai bun 
caz, firave, iar în cel mai rău, himerice. 


12 Genist. (n.tr.). 
321 


Primul număr suna ocupat. Încercă de cinci ori, de fiecare 
dată primind ca răspuns tonul ascuţit și enervant de ocupat. 
Încercă și ultima dată și îi răspunse o voce cu un accent 
liniștitor, din vestul ţării: 

— Bună ziua. Ambasada Marii Britanii. Cu ce vă pot fi de 
folos? 

Nicholas se uită la ceasul de mână. Era o diferenţă de fus orar 
de trei ore. La Addis Abeba era amiază, firește. 

— Sunt Sir Nicholas Quenton-Harper și sun din Marea Britanie. 
Aș putea vorbi cu domnul Geoffrey Tennant, atașatul 
dumneavoastră militar, vă rog? 

Geoffrey veni la telefon imediat: 

— Dragul meu băiat! Care va să zică, ai ajuns cu bine acasă. 
Bravo ţie! 

— Mi-am zis să te liniștesc. Știam că n-o să poţi să dormi din 
cauza asta. 

— Ce mai face încântătoarea doctor Al Simma? 

— Îţi trimite toată dragostea ei. 

— Cât mi-aș dori să te cred, suspină Geoffrey dramatic. 

— Am nevoie de un mare serviciu, Geoff. Cunoști un anume 
colonel Maryam Kidane, la Ministerul Apărării? _ 

— E un flăcău de prima mână, confirmă pe dată Geoffrey. Il 
cunosc bine. Am jucat tenis cu el chiar sâmbăta trecută, de fapt. 
Are un revers dat naibii. ` 

— Te rog să îi spui să mă contacteze urgent. li dădu numărul 
din apartamentul din York. Spune-i că e în legătură cu o specie 
rară de rândunică etiopiană, pentru colecţia muzeului. 

— lar pui la cale vreo escapadă, Nicky! Nu ţi-a ajuns că te-au 
dat afară de ureche din Etiopia. Acum te ocupi de păsări rare. 
Probabil e pe CITES”, Lista Unu. Specii pe cale de dispariţie. 

— Faci asta pentru mine, Geoff? 

— Bineînţeles. Servesc să conduc, bătrâne! Sunt eternul 
fraier. 

— Îţi rămân dator cu asta. 

— Mi-ai mai rămas dator de vreo câteva ori, din câte știu. 

Avu mai puţin succes cu telefonul următor. Serviciul de 
apeluri internaţionale îi dădu un număr din Malta. La prima 
încercare, primi un ţărâit încurajator. 


13 CITES (engl.) - Convenţia Internaţională privind Comerţul cu Specii pe Cale de 
Dispariţie (n.red.). 


322 


— Răspunde, Jannie, se rugă el în șoaptă, dar la al șaptelea 
țârâit intră robotul: „Aţi sunat la Africair Services. Pentru 
moment, nimeni nu vă poate prelua apelul. Vă rugăm să lăsaţi 
numele, numărul de telefon și un mesaj scurt după semnal. Vă 
vom contacta noi cât de curând posibil. Vă mulțumim”. 
Puternicul accent sud-african al lui Jannie Badenhorst era de 
neconfundat. 

— Jannie, aici e Nicholas Quenton-Harper. Se mai ridică rabla 
aia de Herc a ta? Treaba asta ar trebui să fie o șotie. Mai mult 
de-atât, plata e bună. Sună-mă la apartamentul din Marea 
Britanie! Când îţi convine, ieri sau chiar cu o zi înainte ar fi 
perfect. 

Royan sună la ușă la un minut după ce lăsase receptorul și el 
cobori în fugă scările. 

— Sincronizarea e perfectă, o felicită când aceasta intră, cu 
vârful nasului roz de frig și scuturând stropii de ploaie de pe 
impermeabilul pe care i-l împrumutase el. Ai developat filmele? 

Ea scoase pachetul galben din buzunarul hainei și îl agită 
triumfătoare: 

— Ești un fotograf meseriaș, îl lăudă. Au ieșit perfect. Pot să 
citesc fiecare caracter de pe stelă cu ochiul liber. Am intrat din 
nou în jocul lui Taita. 

Împrăștiară fotografiile lucioase pe birou și le priviră cu nesat. 

— Ai făcut duplicate? Un set pentru fiecare? Excelent, aprobă 
Nicholas. Negativele o să meargă într-un seif la bancă. Nu o să 
riscăm să le mai pierdem o dată. 

Cu ajutorul lupei, Royan studie fiecare caracter în parte și 
selectă cea mai clară fotografie a fiecărei părți dintre cele patru 
ale stelei. 

— Astea o să fie exemplarele cu care o să lucrăm. Nu cred că 
o să simţim lipsa mulajelor pe care le-am făcut pietrei. Astea ar 
trebui să fie de ajuns. Citi cu voce tare un fragment de pe unul 
dintre blocurile de hieroglife: „Cobra își desface inelele și își 
ridică gluga cu nestemate. Stelele dimineţii strălucesc în ochii 
ei. De trei ori șuieră limba ei neagră și alunecoasă prin aer”. 

Se înroșise de emoție: 

— Mă întreb ce vrea să spună Taita cu versurile astea. O, 
Nicky, e așa de minunat să dezlegăm din nou mistere! 

— Lasă-le în pace acum! îi ordonă el sever. Te cunosc eu. 
Dacă te pornești, o să stăm aici toată noaptea. Hai să punem 


323 


bagajele în Range Rover. Ne așteaptă un drum lung și greu până 
în York și meteorologii avertizează că e polei pe autostradă. E o 
mică schimbare faţă de vremea din defileul fluviului. 

Ea se îndreptă și strânse fotografiile într-un teanc ordonat. 

— Ai dreptate. Câteodată, am tendinţa să mă las dusă de val, 
spuse ea, ridicându-se. Înainte de plecare, pot să dau un telefon 
acasă? 

— Prin „acasă” te referi la Cairo? 

— Scuze. Da, la Cairo. Familia lui Duraid... 

— Te rog! Nu-i cazul să-mi dai explicații. Du-te și dă telefon! 
Te aștept jos, în bucătărie, până termini. O ceașcă de ceai 
înainte să pornim la drum nu strică nimănui. 

Peste o jumătate de oră, ea cobori în bucătărie cu o mutră 
spășită și îi spuse direct: 

— Mă tem că o să te enervez din nou. Trebuie să-ţi fac o 
mărturisire. 

— Dă-i drumul, o invită el. 

— Trebuie să merg acasă la Cairo, spuse ea, făcându-l să o 
privească speriat. Doar pentru câteva zile, preciză ea în grabă. 
Am vorbit cu fratele lui Duraid. Trebuie să rezolv unele dintre 
treburile lui Duraid. 

— Nu-mi place să te las să mergi acolo singură, clătină el din 
cap, mai ales după ultimele peripeții. 

— Dacă teoria ta e corectă și Nahoot Guddabi era pericolul, 
atunci el e în Etiopia acum. Ar trebui să fiu în siguranţă. 

— Chiar și-așa, tot nu-mi place. Tu ești cheia în jocul lui Taita. 

— Vă mulţumesc frumos, domnule, spuse ea prefăcându-se 
ofensată. Acesta e singurul motiv pentru care nu doriţi să 
scăpaţi de mine? 

— Dacă mă pui la colţ, s-ar putea să recunosc că m-am cam 
obișnuit să te am prin preajmă. 

— Am să mă-ntorc înainte să-ţi dai seama că am plecat. În 
afară de asta, o să ai o groază de lucruri care să te ţină ocupat 
până vin eu. 

— Presupun că n-am cum să te opresc, mormăi el. Când vrei 
să pleci? 

— E o cursă în seara asta, la opt. 

— Un pic cam repede. Vreau să spun că de-abia am sosit, 
făcu el un ultim efort firav, după care capitulă: O să te conduc la 
aeroport. 


324 


— Nu, Nicky! Heathrow nu e în drumul tău. lau trenul. 

— Insist. 

Lunea seara, traficul era destul de lejer și, odată ieșiţi din 
zona construcțiilor, scoaseră un timp destul de bun. Călătoria le 
era și mai placută datorită discuţiei animate, el povestindu-i 
despre telefoanele pe care le dăduse în absenţa ei: 

— Prin Maryam Kidane, sper să fiu iarăși, cât de curând, în 
legătură cu Mek Nimmur. El e piesa de bază a întregului plan. 
Fără el, nu putem face nicio mișcare pe tabla de baoa lui Taita. 

O lăsă la „Plecări”, la Heathrow. 

— Sună-mă mâine dimineaţă din Cairo, să știu că ești bine și 
să-mi zici când te întorci. O să fiu la apartament. 

— Te sun cu taxă inversă, îl avertiză, oferindu-i obrazul să-i fie 
sărutat. 

Apoi ieși din mașină și trânti portiera după ea. 

Îi urmări silueta de copil părăsit în oglinda retrovizoare, în 
timp ce se îndepărta, și îl copleși un sentiment de melancolie și 
de pierdere. Aproape instantaneu, fu conștient de o senzaţie 
nouă, de neliniște. Clopoţeii de alarmă începuseră să sune. | se 
pregătea ceva. Avea să se întâmple ceva urât atunci când o să 
ajungă în Egipt. O altă fiară primejdioasă scăpase din cușcă și 
dădea târcoale prin beznă, așteptând momentul să atace, numai 
că era prea devreme ca să-i distingă culoarea sau forma. 

— Te rog, nu lăsa să i se întâmple nimic rău! rosti cu voce 
tare, fără să știe cui îi adresa rugămintea. 

Îi trecu prin cap să se întoarcă și s-o convingă să rămână cu 
el, însă nu avea niciun drept să facă asta, iar ea nu l-ar fi 
ascultat. Lăsând la o parte forța fizică, nu avea nicio modalitate 
prin care să i se impună. Trebuia să o lase să plece. 

— Dar nu-mi place absolut deloc, reafirmă el. 


t Capitolul 59 


Secretara sa particulară și bărbaţii care lucrau pentru el știau 
cu exactitate ce se așteaptă de la ei. Totul era așa cum ceruse. 

Gotthold von Schiller inspectă interiorul barăcii din tablă 
ondulată Quonset cu o privire aprobatoare. Helm se descurcase 
bine în intervalul pe care i-l acordase ca să pregătească baza 
pentru sosirea șefului. 


325 


Camerele lui particulare ocupau jumătate din construcţia 
portabilă. Erau spartane, însă extrem de curate și ordonate. 
Hainele stăteau agăţate în dulap, iar produsele cosmetice și 
medicale erau aranjate în dulăpiorul din baie. Bucătăria sa 
personală era complet utilată și plină ochi cu provizii. Bucătarul 
său, un chinez, îl însoţise în Falcon, și adusese cu el tot ce îi 
trebuia ca să îi gătească stăpânului său felurile dorite. 

Von Schiller era vegetarian, nu fuma și nu bea. Cu douăzeci 
de ani în urmă, fusese un gurmand care adora bucatele 
îmbelșugate din Pădurea Neagră, vinurile de pe valea Rinului și 
tabacul întunecat și savuros al Cubei. Pe-atunci, era obez și 
rândurile de gușă îi atârnau peste guler. Acum, în ciuda vârstei, 
era suplu, sănătos și plin de viaţă ca un ogar de curse. 

În amurgul vieţii, plăcerile minţii și ale emoţiilor le întreceau 
pe cele fizice. Punea un preţ mai mare pe obiecte decât pe 
fiinţele vii, fie ele oameni sau animale. O bucată de piatră 
sculptată de zidarii făcuţi oale și ulcele de mii de ani îl excita 
mai tare decât trupul cald și moale al celei mai frumoase tinere. 
Îi plăceau ordinea și controlul. Puterea asupra oamenilor și 
evenimentelor îl întărea mai mult decât gustul mâncării. Puterea 
și posesia de obiecte frumoase și unice erau pasiunile lui, acum, 
când trupul i se degrada, iar poftele animalice își pierdeau 
savoarea. 

Fiecare obiect din vasta și inestimabila lui colecţie de comori 
antice, pe care o strânsese până acum, fusese descoperit de 
alţii. Aceasta era șansa lui, cea din urmă șansă să facă propria 
descoperire, să rupă sigiliile de pe ușa mormântului faraonului și 
să fie primul om care să admire tezaurul, după patru mii de ani. 
Poate că asta era propria speranţă la nemurire, pentru care nu 
exista un preț prea mare, fie el în aur sau în vieți omenești. 
Muriseră deja câţiva pentru această pasiune a lui și nu-i păsa 
dacă aveau să mai fie și alte sacrificii. Niciun preţ nu era prea 
mare. 

Își verifică imaginea în oglinda de înălţimea unui om, agăţată 
pe peretele din faţa patului. Își așeză părul des, aspru și închis la 
culoare. Firește că și-l vopsea, dar asta era una dintre puţinele 
vanităţi care-i mai rămăseseră. Apoi traversă podeaua din lemn, 
neacoperită de niciun covor, din apartamentele sale și deschise 
ușa ce dădea în sala de conferințe, cartierul general în zilele ce 
aveau să vină. 


326 


Persoanele așezate acolo se ridicară imediat, cu atitudini 
servile și expresii slugarnice. Von Schiller ajunse din câţiva pași 
în capul mesei lungi și urcă pe butucul de lemn, acoperit cu o 
carpetă, pe care secretara lui îl așezase acolo pentru el. Butucul 
de douăzeci de centimetri înălțime îl însoțea pretutindeni. De 
acolo von Schiller îi privi de sus pe bărbaţii și pe femeia care îl 
așteptau. Îşi plimbă privirea de la unul la altul fără să se 
grăbească, lăsându-i să mai stea în picioare o vreme. Din acea 
poziție dominantă, de pe buștean, era mai înalt decât toți. 

Mai întâi, se uită la Helm. Texanul lucra pentru el de peste un 
deceniu. Persoană de încredere, acesta era puternic atât fizic 
cât și psihic și ducea ordinele la îndeplinire fără întrebări sau 
remușcări. Von Schiller ajunsese să se bazeze pe el. Il putea 
trimite în orice colț al lumii, din Zair în Queensland, de la Cercul 
Polar în clocotul pădurilor ecuatoriale, și Helm își făcea treaba 
cu minimum de tevatură și cât mai puţine consecinţe neplăcute. 
Era nemilos, dar discret și, ca un bun câine de vânătoare, își 
cunoștea stăpânul. 

De la Helm, își mută privirea la femeie. Utte Kemper era 
secretara lui particulară. Ea îi ordona și aranja toate detaliile 
vieţii, de la mâncare la butuc, de la medicamente la calendarul 
monden. Nu exista bărbat sau femeie care să fie primit în 
prezenţa lui fără ca ea să programeze acea vizită. Tot ea era și 
expertul în comunicaţii. Grămada de echipamente electronice 
care ocupau un perete întreg era domeniul ei. Utte izbutea să-și 
găsească drumul prin eter cu instinctul infailibil al unui 
porumbel călător. De la arta arhaică a mânuirii pupitrului cu chei 
și a codului Morse până la transmisiuni rapide și explorări 
aleatorii, nu mai întâlnise pe nimeni, bărbat sau femeie, care să 
îi atingă măiestria. Ajunsese la vârsta perfectă pentru o femeie, 
patruzeci de ani, era suplă și blondă, cu ochi verzi migdalaţi 
deasupra pomeţilor pronunţțaţi, amintind de Marlene Dietrich 
când era tânără. 

Soţia lui von Schiller, Ingemar, era invalidă de douăzeci de 
ani, iar Utte Kemper umpluse golul pe care aceasta îl lăsase în 
viața lui. Cu toate acestea, Utte îi era mai mult decât soție sau 
secretară. 

Când o întâlnise pentru prima oară, Utte deţinea o poziţie 
foarte importantă în secţiunea tehnică a reţelei germane de 
telecomunicaţii, apărând, în același timp, și în filme pornografice 


327 


nu pentru bani, ci de dragul slujbei. Copiile video ale filmelor ei 
din acea vreme erau printre obiectele cele mai de preț ale lui 
von Schiller, precedate doar de antichităţile egiptene. Ca și 
Helm, nici ea nu știa ce înseamnă remușcarea. Nu exista nimic 
ce n-ar fi făcut pentru el sau pe care nu l-ar fi lăsat să-i facă, 
pentru a-i împlini cele mai bizare fantezii. Când se uita la filmele 
ei și ea îi făcea unele dintre acele lucruri, era singura femeie 
care îi mai putea provoca un orgasm. Chiar și așa, acest lucru se 
întâmpla tot mai rar, cu fiecare lună care trecea, și fiecare 
spasm de eliberare sexuală pe care îl smulgea din trupul ce 
îmbătrânea era mai puţin intens decât cel de dinainte. 

Utte avea echipamentul de înregistrare pregătit pe masă, în 
faţa ei. Făcea parte dintre multiplele ei îndatoriri să ţină 
evidenţa clară și completă a fiecărei ședințe și conversații. Apoi, 
von Schiller trecu scrutător la ceilalți doi bărbaţi care stăteau în 
picioare. 

Pe colonelul Nogo îl cunoscuse în dimineața aceea, când 
coborâse din elicopterul Jet Ranger cu care zburaseră de la 
Addis Abeba la tabăra de aici, în vârful povârnișului din defileul 
Nilului. Nu știa mare lucru despre el, decât că fusese selectat de 
Helm, care era deocamdată mulțumit de serviciile lui. Von 
Schiller nu era însă la fel de impresionat; colonelul făcuse deja o 
treabă de mântuială. Nogo îi lăsase pe Quenton-Harper și pe 
egipteancă să îi scape printre degete. După o viaţă întreagă de 
operaţiuni în Africa, von Schiller avea foarte puţină sau chiar 
deloc încredere în negri și prefera să lucreze cu europeni. 
Totuși, își dădea seama că, în momentul de faţă, serviciile lui 
Nogo îi erau indispensabile. La urma urmelor, era comandantul 
militar al Gojam-ului de Sud. Fără îndoială, după ce își 
îndeplinea misiunea, avea să fie „aranjat”. Helm urma să se 
ocupe de asta. Nu trebuia să se încurce el cu detaliile. ` 

Von Schiller se uită acum la ultima persoană de la masă. Incă 
unul care îi era indispensabil pentru moment. Nahoot Guddabi 
era cel care îi atrăsese atenția asupra existenței celui de-al 
șaptelea papirus. Din câte se pare, un scriitor englez prezentase 
o variantă romanţată a papirusurilor, însă von Schiller nu citea 
ficțiune de niciun fel, nici în germană, nici în vreuna dintre cele 
patru limbi pe care le vorbea fluent. Dacă Nahoot nu i-ar fi 
semnalat existența papirusurilor lui Taita, ar fi putut să scape 
șansa vieţii sale. 


328 


Egipteanul îl abordase imediat ce traducerea originală a 
papirusurilor fusese terminată de Duraid Al Simma și se pusese 
în discuţie existenţa unui faraon nepomenit în niciun document, 
ca și a mormântului acestuia. Din acel moment, fuseseră în 
legătură permanentă și, în momentul când Al Simma și nevasta 
lui începuseră să facă prea multe progrese în investigaţiile lor, 
von Schiller îl angajase pe Nahoot să se descotorosească de ei și 
să îi aducă cel de-al șaptelea papirus. 

Papirusul era acum vedeta colecţiei sale, aflat în siguranță, 
alături de celelalte comori antice, în beciurile de oțel și ciment 
de sub Schoss, în munții care erau refugiul lui și numai al lui, 
Cuibul său de Vulturi. 

In ciuda acestui lucru, alegerea lui Nahoot drept cel care să se 
ocupe de delicata treabă a înlăturării lui Al Simma și a soției sale 
se dovedise o greșeală. Ar fi trebuit să trimită un profesionist să 
îi termine, însă Nahoot pretinsese că e capabil să ducă treaba la 
bun sfârșit, așa că fusese bine plătit pentru lucrarea atât de 
prost făcută. Și el avea să devină candidat la eliminare în timp, 
dar, în clipa de faţă, von Schiller încă mai avea nevoie de el. 

Fără discuţie, Nahoot înţelegea egiptologia și hieroglifele mult 
mai bine decât von Schiller. La urma urmelor, Nahoot le 
studiase toată viața, pe când von Schiller era un amator și, prin 
comparaţie, un pasionat de dată mult mai recentă. Nahoot 
putea să citească papirusurile și materialul de care făcuseră rost 
de curând, ca și cum ar fi fost scrisori de la un prieten, în timp 
ce von Schiller se vedea silit să se oprească la fiecare simbol și 
să apeleze adesea la cărţile de specialitate. Nici măcar așa nu 
era în stare să descifreze nuanțele cele mai fine ale sensurilor 
din text. Fără ajutorul lui Nahoot, nu trăgea nădejde să rezolve 
ghicitorile cu care se vedea confruntat în căutarea mormântului 
lui Mamose. 

Aceasta era echipa adunată acum sub el, care îl aștepta să 
dea semnalul de începere a discuțiilor. 

— Luaţi loc, vă rog, Fräulein Kemper! rosti, în sfârșit. Și 

dumneavoastră, domnilor! Să începem! 
__Von Schiller rămase în picioare pe butucul lui din capul mesei. 
li plăcea senzaţia de înălțime superioară. Statura lui scundă 
constituise o sursă de umilinţe, chiar din școală, când colegii îl 
porecliseră „Piciul”. 


— Fräulein Kemper va înregistra tot ce se spune aici, în 
această după-amiază. De asemenea, vă va da câte o mapă cu 
documente, pe care le va lua înapoi la sfârșitul ședinței. Vreau 
să vă fie foarte clar că nimic din materialul acesta nu va părăsi 
această încăpere. E strict confidenţial și îmi aparține numai mie. 
Am să pedepsesc foarte aspru orice încălcare a acestei 
instrucţiuni. 

În timp ce Utte împărțea dosarele, von Schiller fixa cu privirea 
fiecare persoană care primea documentele. Expresia de pe 
chipul său nu lăsa nicio umbră de îndoială cu privire la pedeapsa 
pentru nerespectarea instrucţiunilor sale. 

Apoi, von Schiller deschise dosarul ce zăcea pe masă, în faţa 
lui. Se aplecă deasupra lui, sprijinindu-se în pumni. 

— In dosare, aveţi copii ale fotografiilor făcute cu polaroidul și 
recuperate din tabăra lui Quenton-Harper. Vă rog să vă uitaţi la 
ele! 

Își deschiseră cu toţii dosarele. 

— De la sosirea noastră, doctor Nahoot a avut ocazia să le 
studieze și e de părere că sunt autentice și că stela din fotografii 
e un artefact veritabil, din Egiptul antic, datând, aproape sigur, 
din a doua perioadă intermediară, circa 1790 î.Hr. Aţi dori să 
adăugaţi ceva, domnule doctor? 

— Mulţumesc, Herr von Schiller, zâmbi Nahoot mieros, însă cu 
teamă în ochii întunecați. 

Era ceva în firea rece și lipsită de pasiune a bătrânului neamt 
care îl îngrozea. Nu arătase niciun fel de emoție atunci când îi 
ordonase lui Nahoot să pună la cale asasinarea lui Duraid Al 
Simma și a soţiei acestuia. Nahoot știa că ar fi fost la fel de 
impasibil și când ar fi comandat asasinarea lui. Își dădea seama 
că acum călărește pe spinarea tigrului. 

— AŞ dori doar să fac o precizare. Am spus că stela din aceste 
imagini pare să fie veritabilă. Firește, nu sunt în măsură să vă 
dau o părere definitivă până nu examinez piatra în sine. 

— Am luat notă de precizarea dumneavoastră, aprobă von 
Schiller, și ne-am adunat aici să găsim modalităţile de a obţine 
stela pentru a o supune examinării și  verdictului 
dumneavoastră. 

Luă copia lucioasă pe care Utte o făcuse după original în 
camera obscură din laboratorul aflat în baraca alăturată. 
Fotografia nu era chiar ultima pe lista numeroaselor ei talente și 


330 


făcuse chiar o treabă frumușică. Copiile polaroid pe care Helm i 
le trimisese la Hamburg erau distorsionate și neclare, însă 
fusese suficient ca să îl aducă val-vârtej peste continente. 
Acum, că ţinea în mână copii color clare, entuziasmul ameninţa 
să îl sufoce. 

În tăcerea generală, el mângâie imaginea cu atâta dragoste, 
ca și cum ar fi fost chiar obiectul pe care aceasta îl prezenta. 
Dacă obiectul era autentic și, instinctiv, știa că așa este, atunci 
numai el singur valora prețul plătit deja până acum, în timp, 
bani și vieţi omenești. Era o comoară minunată, pe măsura chiar 
a celui de-al șaptelea papirus original, aflat deja în colecţia lui. 
Felul în care se conservase stela, după patru mii de ani, era 
extraordinar. Tânjea după ea, cum nu mai tânjise decât după 
câteva lucruri în viață. Avu nevoie de un efort ca să lase 
deoparte dorinţa ce îi invada întreaga fiinţă și să se concentreze 
asupra misiunii ce îl aștepta. 

— Dacă totuși stela e veritabilă, doctore, ne puteţi spune sau, 
mai degrabă, ne puteţi sugera unde ar putea fi amplasată și 
încotro să ne îndreptăm cercetările? 

— Cred că nu trebuie să ne gândim la stelă ca la un obiect 
izolat, Herr von Schiller. Ar trebui să aruncăm o privire și asupra 
celorlalte fotografii pe care colonelul Nogo a reușit să le 
recupereze pentru noi și pe care Fräulein Kemper le-a copiat 
într-un mod atât de ingenios. 

Nahoot puse deoparte respectiva imagine și alese o alta din 
grămada aflată în dosarul de dinaintea sa: 

— Aceasta, de exemplu. 

Ceilalţi frunzăriră prin propriile dosare, de unde culeseră 
aceeași imagine arătată de egiptolog. 

— Dacă studiaţi fundalul acestei c6pii, veţi observa că, în 
umbrele din spatele stelei pare să se afle un perete de peșteră 
sau de cavernă. 

Ridică privirea spre von Schiller, care dădu din cap a 
aprobare. 

— Mai apare și un soi de ușă cu gratii. 

Nahoot lăsă poza aceea și luă alta: 

— Acum, uitaţi-vă aici! E o fotografie având un alt subiect. 
După părerea mea, e o decoraţiune murală zugrăvită fie pe un 
perete tencuit, fie direct pe stânca peșterii, posibil într-un 
mormânt excavat. Fotografia dă impresia că a fost făcută prin 


331 


grilajul ușii de care vă pomeneam la prima imagine a stelei. 
Această pictură murală e aproape cert egipteană ca stil și 
influenţă. De fapt, îmi amintește foarte mult de picturile murale 
ce decorau mormântul reginei Lostris, din Egiptul de Sus, în care 
au fost descoperite papirusurile originale ale lui Taita. 

— Da. Da. Continuati! îl încurajă von Schiller. 

— Foarte bine. Folosind ușa cu grilaj ca element comun, avem 
toate motivele să credem că atât stela cât și picturile murale se 
află în aceeași peșteră sau mormânt. 

— Dacă-i așa, ce indicaţii avem despre locul unde a făcut 
Quenton-Harper fotografiile? se încruntă von Schiller nervos, în 
timp ce se uita la fiecare în parte. 

Cu toţii încercau să îi evite privirea albastră, pătrunzătoare. 

— Colonele Nogo, îl alese von Schiller, suntem în ţara 
dumneavoastră.  Cunoașteţi zona ca pe buzunarul 
dumneavoastră. Să auzim ce părere aveţi în legătură cu 
subiectul. 

Colonelul Nogo clătină din cap: 

— Omul acesta, egipteanul acesta - folosea epitetul ca pe o 
ofensă - greșește. Nu e un mormânt egiptean în fotografii. 

— De ce spuneţi asta? îl provocă Nahoot mânios. Ce știți 
despre egiptologie? De douăzeci și cinci de ani... 

— Așteptaţi, îl reduse von Schiller la tăcere pe un ton ce nu 
admitea replică. Lăsaţi-l să termine! Se uită la Nogo: Continuati, 
colonele! 

— Sunt de acord că nu cunosc nimic despre mormintele 
egiptene, dar aceste fotografii au fost făcute într-o biserică 
creștină. 

— Ce vă face să fiți atât de sigur? vru să afle Nahoot, a cărui 
autoritate era pusă în discuţie. 

— Permiteţi-mi să vă spun că, acum cincisprezece ani, am 
fost hirotonisit preot. Mai târziu, dezamăgit de creștinism și de 
toate celelalte religii, am părăsit Biserica și am devenit soldat. 
Vă spun aceste lucruri ca să înţelegeţi că știu despre ce vorbesc. 

Zâmbi cu răutate trufașă la Nahoot înainte să continue: 

— Uitaţi-vă din nou la prima fotografie și veţi vedea pe zidul 
din fundal, lângă colţul unde e ușa cu gratii, conturul unei mâini 
de om și pictura stilizată a unui pește. Acestea sunt simboluri 
ale Bisericii Copte. Le puteţi vedea reproduse în orice biserică 
sau catedrală din ţară. 


332 


Fiecare examină propria copie a imaginii, însă nimeni nu se 
aventură să-și spună părerea înaintea lui von Schiller. 

— Ai dreptate, spuse von Schiller încet. Așa e, cum spui, 
mâna și peștele. 

— Dar vă asigur că hieroglifele de pe stelă, de pe picturile 
murale și de pe coșciug sunt toate egiptene, se apără Nahoot 
îndârijit. Imi pun zălog viaţa. 

Nogo clătină din cap și începu să-l contrazică: 

— Știu ce spun... 

Von Schiller ridică mâna să îi facă pe amândoi să tacă, în timp 
ce el reflecta. In cele din urmă, ajunse la o concluzie: 

— Colonele Nogo, arătaţi-mi fotografiile din satelit ale taberei 
lui Quenton-Harper, de unde ai obţinut aceste poze polaroid. 

Nogo se ridică și ocoli masa, să stea lângă von Schiller. Se 
aplecă deasupra fotografiilor din satelit și puse arătătorul pe 
locul din apropierea confluenței râului Dandera cu Nilul. 
Fotografia se aflase cândva în posesia lui Quenton-Harper și 
fusese furată în timpul raidului din tabără. Erau numeroase 
puncte subliniate cu markerul colorat pe hârtie, pe care Nogo 
bănuia că le însemnase englezul: 

— Aici era, domnule! Vedeţi că Quenton-Harper a marcat locul 
cu un cerc verde. 

— Acum, arată-mi unde e cea mai apropiată biserică coptă. 

— Păi, Herr von Schiller, e chiar aici. Quenton-Harper a 
însemnat-o cu roșu. E situată la doar vreo doi kilometri de 
tabără. mânăstirea Sfântul Frumentius. 

— Asta-i răspunsul, atunci, zise von Schiller încă încruntat. 
Simbolurile copte și egiptene împreună. Mânăstirea. 

Rămaseră cu ochii la el, niciunul neîndrăznind să îi pună la 
îndoială concluzia. 

— Vreau să cercetaţi mânăstirea, spuse cu voce joasă. Vreau 
să examinaţi fiecare cotlon și fiecare centimetru pătrat de zid. 

Se întoarse spre Nogo: 

— Puteţi să intraţi cu oamenii acolo? 

— Bineînţeles, Herr von Schiller. Am infiltrat deja un om de 
încredere în mânăstire - unul dintre călugări e în slujba mea. În 
afară de asta, aici, în Gojam, e instituită legea marţială. Eu sunt 
comandantul militar. Am puteri depline să caut rebeli, disidenţi 
și bandiți oriunde suspectez că s-ar putea adăposti. 


333 


— Vor intra oamenii într-o biserică, să își îndeplinească 
misiunea? vru să știe Helm. Dumneata personal n-ai scrupule 
religioase? S-ar putea să fie necesar - cum să spun - să 
pângărim locurile sfinte. 

— V-am explicat deja că am renunţat la religie pentru 
credinţe mai lumești. O să-mi facă plăcere să distrug simbolurile 
superstițioase și primejdioase pe care o să le găsesc cu 
siguranţă în mânăstirea Sfântul Frumentius. Cât despre oamenii 
mei, am să aleg numai musulmani sau animiști, care sunt ostili 
crucii și tuturor lucrurilor pe care le simbolizează ea. li voi 
conduce eu personal. Vă asigur că nu va exista nicio problemă 
în această privinţă. 

— Cum le veţi explica acţiunea superiorilor dumneavoastră de 
la Addis Abeba? Nu vreau să îmi fie numele asociat în niciun fel 
cu ce se va întâmpla la mânăstire, preciză von Schiller. 

— Am primit ordin de la înaltul comandant de la Addis să iau 
toate măsurile necesare împotriva disidenţilor rebeli care 
operează în defileul fluviului Abbay. Orice inspecție a mânăstirii 
va fi complet justificată. 

— Doresc acea stelă. O doresc cu orice preț. M-aţi înţeles, 
colonele? 

— V-am înțeles perfect, Herrvon Schiller. 

— După cum știți deja, sunt un om generos cu cei care mă 
servesc cum trebuie. Aduceţi-mi-o în stare bună și veţi fi 
răsplătit. Puteţi apela la domnul Helm pentru orice fel de ajutor, 
inclusiv pentru folosirea echipamentului și personalului de la 
Pegasus. 

— Dacă am putea lua elicopterul, am economisi o groază de 
timp. Am să cobor cu oamenii mei acolo mâine și, dacă piatra se 
află în mânăstire, am să v-o pot aduce mâine seară. 

— Excelent! Îl veţi lua pe doctorul  Guddabi cu 
dumneavoastră. Trebuie să cerceteze dacă mai există și alte 
lucruri de valoare în zonă și să traducă orice inscripţii sau 
gravuri care se găsesc în mânăstire. Vă rog să îi daţi o uniformă 
militară. Trebuie să pară că face parte din trupele 
dumneavoastră. Nu vreau să fiu implicat în diverse acuzații mai 
târziu. 

— Vom pleca de cum se crapă de ziuă. Voi începe pregătirile 
imediat. 


Tuma Nogo îl salută pe von Schiller și ieși cu pași mari din 
baracă. 


t Capitolul 60 


Deși nu intrase niciodată în qiddist sau în maqdas, colonelul 
Nogo vizitase deseori mânăstirea Sfântul Frumentius. Drept 
urmare, era pe deplin conștient de amploarea sarcinii care îl 
aștepta și de reacția probabilă a călugărilor și a congregaţiei 
faţă de intrarea sa forţată în incinta lăcașului lor. În plus, era 
familiarizat cu numeroasele catedrale din piatră similare, din 
alte părţi ale ţării. De fapt, fusese hirotonisit în faimoasa 
catedrală Lalibelela, așa că știa ce labirinturi puteau să se 
găsească în „iepurăriile” astea subterane. 

Estima că o să aibă nevoie de cel puţin douăzeci de oameni 
ca să ia sub pază și să controleze mânăstirea, și să înăbușe 
ripostele ultragiate ale abatelui și călugărilor săi. Işi alese 
personal oamenii. Niciunul dintre ei nu avea probleme de 
conștiință. 

Cu două ore înainte să se crape de ziuă, îi scoase la inspecţie 
în incinta bazei Pegasus, la lumina orbitoare a reflectoarelor, și îi 
informă pe scurt ce aveau să facă. La sfârșit, puse pe fiecare să 
iasă din rând și să recite ordinele, ca să fie sigur că nu există 
nicio neînțelegere. După asta, le inspectă meticulos armele și 
echipamentul. 

Tuma Nogo era dureros de conștient de propria vină, de a-i fi 
lăsat pe englez și pe egipteancă să scape, și simţea pericolul din 
atitudinea lui Herr von Schiller faţă de el. Îşi făcea prea puţine 
iluzii despre ce s-ar întâmpla dacă ar da greș din nou. În scurta 
perioadă de când făcuse cunoștință cu Gotthold von Schiller, 
Nogo ajunsese să se teamă de acesta, cum nu se temuse 
vreodată de Dumnezeu sau de diavol, pe vremea când era 
preot. Își dădea seama că raidul acesta îi oferea ocazia să se 
reabiliteze în ochii formidabilului german mărunţel. 

Jet Ranger-ul era pregătit, cu pilotul la panoul de comandă, cu 
motoarele pornite și rotoarele mișcându-se leneș, singura 
problemă fiind că nu putea duce prea mulţi oameni, echipați 
până-n dinţi. Era nevoie de patru ture ca să-i transporte pe toţi 
până jos, la punctul de întâlnire din defileu. Nogo zbură în prima 


335 


tură și îl luă pe Nahoot Guddabi cu el. Elicopterul îi lăsă la cinci 
kilometri de mânăstire, într-un luminiș de pe malul râului 
Dandera, în aceeași zonă pe care o folosiseră când făcuseră 
raidul în tabăra lui Quenton-Harper. 

Locul de decolare era îndeajuns de departe de mânăstire ca 
zgomotul făcut de motorul elicopterului să nu îi alarmeze pe 
călugări. Chiar dacă îl auzeau, Nogo miza pe probabilitatea ca 
aceștia să se fi obișnuit deja cu frecventele patrulări ale 
aparatului în zonă și să nu îl asocieze cu vreo ameninţare la 
adresa lor. 

Bărbaţii așteptau în întuneric, avertizaţi să păstreze tăcerea; 
Nogo nu le dăduse voie nici măcar să fumeze în vreme ce Jet 
Ranger-ul aducea restul soldaţilor. Când sosi și ultimul transport, 
Nogo ordonă detașamentului să intre în formaţie și îi conduse în 
șir indian pe poteca de pe malul râului. Erau cu toții luptători 
încercați, cu o condiţie fizică excelentă, și se mișcau rapid și 
hotărât în noapte. Numai Nahoot era un orășean molatic și, 
după numai un kilometru, începu să se vaite și să scâncească 
după o pauză de odihnă. Nogo zâmbea răzbunător în sinea lui, 
ascultând rugăminţile patetice de milă pe care le șoptea Nahoot 
în vreme ce era îmboldit de oamenii din spatele lui. 

Nogo plănuise să ajungă la mânăstire la momentul utreniei și 
al imnurilor, chiar în zorii zilei. Își conduse la trap contingentul 
pe treptele de stâncă. Armele erau ţinute cu mare grijă și tot 
echipamentul era aranjat să nu scoată niciun sunet, fie el 
zăngănit sau scârţâit, iar tălpile de cauciuc ale bocancilor 
paramilitari făceau puţin zgomot pe pavajul din piatră, în graba 
lor de a traversa galeriile pustii, ca să ajungă la intrarea în 
catedrala subterană. 

Din interior se auzea ecoul incantaţiilor monotone și al 
bătăilor de tobă ale ceremoniei, punctate, la anumite intervale, 
de variaţiunile înalte de soprano ale abatelui, care conducea 
slujba. Colonelul Nogo se opri la ușă și oamenii săi se strânseră 
în două șiruri în spatele lui. Nu era nevoie de ordine, pentru că 
instrucția de dimineaţă trecuse în revistă fiecare aspect al 
raidului. Se uită preţ de o clipă la soldați, după care îi făcu semn 
din cap locotenentului. 

Încăperea exterioară a bisericii era goală, întrucât călugării se 
strânseseră cu toţii în camera din mijloc, qiddist-ul. Nogo 
traversă rapid naosul, detașamentul mișcându-se iute în urma 


336 


lui. Apoi urcă în fugă treptele ce duceau la ușile din lemn ale 
Qiddist-ului, larg deschise. De cum intră, oamenii făcură un 
evantai pe două șiruri în spatele lui și își luară poziţiile de-a 
lungul pereţilor laterali ai qiddist-ului, având puștile de asalt cu 
piedica pusă și cocoșul tras, cu baionetele montate, dominând 
întreaga congregatie îngenuncheată. 

Totul fusese făcut atât de rapid și într-o liniște deplină, încât, 
abia după câteva minute, călugării începură treptat să-și dea 
seama de această prezenţă străină în lăcașul lor sfânt. 
Incantațiile și bătăile de tobe se stinseră și figurile închise la 
culoare se îndreptară temătoare către șirurile de bărbaţi 
înarmați. Jali Hora, bătrânul abate, era singurul care nu își dădea 
seama de nimic din ce se întâmpla în jurul lui. Complet absorbit 
de rugăciuni, rămăsese în genunchi dinaintea ușilor ce dădeau 
spre magadas, Sfânta Sfintelor, scoțând cu glasu-i tremurat 
strigătul singuratic al unui suflet pierdut. 

În tăcerea aceea, colonelul Nogo defilă până în mijlocul 
naosului, îndepărtându-i cu lovituri de picior pe călugării 
îngenuncheaţi din calea lui. Când ajunse la Jali Hora, îl apucă de 
umărul negricios și scheletic și îl azvârli cu brutalitate la 
pământ. Coroana sclipitoare zbură de pe ţeasta argintată și se 
rostogoli pe lespezi cu un zăngănit de bronz. 

Nogo îl lăsă întins acolo și se întoarse cu faţa la șirurile de 
călugări în shamma-urile lor albe, adresându-li-se imperios în 
amharică: 

— Am venit să percheziționăm această biserică și celelalte 
clădiri aparţinând mânăstirii, unde bănuim că vom găsi 
adăpostiţi disidenţi rebeli și alţi bandiți. 

Făcu o pauză să îi cerceteze pe oamenii sfinţi ciuciţi cu o 
privire superioară și amenințătoare: 

— Trebuie să vă avertizez că orice tentativă de împiedicare a 
oamenilor mei să își facă datoria va fi privită ca un act de 
banditism și o provocare. Răspunsul va fi forța. 

Jali Hora se ridică în genunchi și apoi, folosindu-se de o 
perdea brodată ca sprijin, se ridică încet în picioare. Agăţându- 
se în continuare de tapiseria ce o reprezenta pe Fecioara cu 
Pruncul, depuse un efort să își revină. 

— Acestea sunt sălașuri sfinte, strigă el, cu o voce 
surprinzător de limpede și de puternică. Ne-am dedicat slujirii și 


337 


adorării lui Dumnezeu atotputernic, Tatălui, Fiului și Sfântului 
Duh. 

— Liniște! răcni Nogo la el. 

Desfăcu apoi clapa de la tocul pistolului aflat la șold și puse 
mâna ameninţător pe Tokarev-ul pe care îl avea acolo. 

Jali Hora ignoră ameninţarea: 

— Suntem oameni sfinţi în lăcașul lui Dumnezeu. Nu avem 
shufta aici. Nu există oameni certaţi cu legea printre noi. În 
numele Prea Înaltului Dumnezeu, vă conjur să plecaţi, să ne 
lăsați cu rugăciunile și cu venerațţia noastră și să nu pângăriți... 

Nogo scoase pistolul și, cu aceeași mișcare, îl plesni pe abate 
cu ţeava din oțel în plină faţă, cu o lovitură grea, în rever. Gura 
lui Jali Hora se căscă precum crusta unei rodii în pârg; sucul roșu 
țâșni din buzele zdrobite și îi inundă partea din față a 
veșmintelor zdrenţuite, din catifea. Un geamăt înăbușit de 
groază se ridică din rândurile călugărilor ghemuiţi. 

Ținându-se încă de tapiserie, Jali Hora rămase în picioare, 
bălăngănindu-se și tremurând din toate încheieturile. Deschise 
gura distrusă să vorbească din nou, dar singurul sunet ce îi ieși 
fu un croncănit ascuțit, de corb muribund, și stropi de sânge 
strălucitor îi săriră de pe buze. 

Nogo râse și îi seceră picioarele. Jali Hora se prăbuși ca o 
grămăjoară de rufe murdare și rămase la podea, gemând în 
propriul sânge și scuipat. 

— Unde ţi-e Dumnezeul acum, maimuţoi bătrân? Behăie la el 
cât vrei, că n-o să-ţi răspundă în veci, chicoti Nogo. 

Făcu un semn cu pistolul locotenentului, aflat în partea opusă 
a bisericii. Lăsă șase oameni să îi păzească pe călugări: patru la 
uși și câte unul la fiecare perete lateral. Ceilalţi se adunară și îl 
urmară către intrarea în magdas. 

Ușile erau zăvorite. Nogo zdrăngăni nerăbdător lacătul antic. 

— Deschide ușa asta imediat, cioară bătrână! urlă la Jali Hora, 
care zăcea în continuare făcut grămadă, gemând și suspinând. 

— E dus rău de tot, senil de-a binelea, clătină locotenentul din 
cap. Are mintea dusă, domnule colonel! Nu înțelege ce îi 
comandati. 

— Atunci, spargeţi lacătul! porunci Nogo. Nu, nu vă mai 
pierdeţi vremea! Trageţi în zăvor. Lemnul e putred. 


338 


Supus, locotenentul păși spre ușă și le făcu semn soldaţilor să 
se îndepărteze. Ținti AK-ul 47 spre lemnul din pragul de sus al 
ușii și trase o rafală lungă, continuă. 

Praf și bucățele de lemn și de piatră zburară într-un nor și 
așchii galbene, proaspete, acoperiră pietrele din pavaj. 
Zgomotul rafalelor și tânguirea ricoșeurilor erau asurzitoare în 
sala cu ecou a giddist-ului și călugării se jeluiau și urlau, cu 
urechile şi ochii acoperiţi, acolo, unde rămăseseră 
îngenuncheațţi. Locotenentul se îndepărtă de ușa dărâmată. 
Zăvorul și belciugul din fier forjat negru atârnau într-o parte, cu 
lemnăria aproape doborâtă. 

— Spargeţi-o acum! porunci Nogo și cinci bărbaţi veniră în 
fugă și puseră umărul la ușa înclinată. 

La efortul lor reunit, se auzi un trosnet, ca și cum s-ar fi crăpat 
ceva, întâmpinat de călugări cu ţipete. Unii își acoperiseră 
capetele cu poalele de la shamma ca să nu trebuiască să fie 
martorii acestui sacrilegiu; alţii își sfâșiau fețele cu unghiile, 
dăltuindu-și pe obraji șanțuri lungi de sânge. 

— Încă o dată! răcni Nogo și oamenii se repeziră din nou la 
ușă, folosindu-și umerii să împingă. 

Zăvorul fu smuls din încheietoare și ei deschiseră larg ușa 
masivă, iscodind cotloanele întunecate ale încăperii de dincolo, 
maqdas. 

Acum, dintr-odată, până și aceşti necreștini simțeau o 
strângere de inimă când era vorba să treacă pragul în locașul 
sfânt. Ezitau cu toţii, chiar și Tuma Nogo, în ciuda pretențiilor lui 
de necredincios: 

— Nahoot! se uită peste umăr la egipteanul ale cărui haine 
erau în neorânduială și care asuda în continuare. De-aici începe 
treaba ta. Herr von Schiller ţi-a poruncit să găsești obiectele pe 
care le dorim. Vino-ncoace! 

Când Nahoot ieși în față, Nogo îl înșfăcă și îl aruncă peste 
prag: 

— Intră acolo, o, urmaș al Profetului! Trinitatea zeilor creștini 
nu poate să-ţi facă nimic. 

Păși și el în magaas imediat după Nahoot și lumină încăperea 
joasă cu torţa. Raza de lumină dansa pe rafturile cu ofrande 
votive, sclipind pe sticlă și pietre preţioase, pe bronz, aur și 
argint. Se opri la altarul înalt din lemn de cedru, luminând 


339 


coroana Bobotezei și potirele reflectate în vasul împărtășaniei și 
înalta cruce coptă, din argint. 

— În spatele altarului! exclamă entuziasmat Nahoot. Grilajul! 
Acolo e locul unde au fost făcute pozele. 

Se desprinse de grupul din prag și fugi ca un smintit prin 
încăpere. Apucând strâns în pumni barele ușii, privea printre ele 
ca un prizonier condamnat la închisoare pe viaţă. 

— Asta e mormântul. Aduceţi lumină! ţipă cu glas ascuţit și 
frenetic. 

Nogo alergă să i se alăture, atingând în viteză piatra tabotk 
ului, acoperită cu damasc. 

— Pe mila nesfârșită a Domnului și suflarea veșnică a 
Profetului Său, vocea lui Nahoot cobori din strigăt în șoaptă, 
sunt chiar picturile murale ale bătrânului scrib. Asta-i lucrarea 
sclavului Taita! 

Ca și Royan, recunoscuse pe dată stilul și execuţia. Penelul lui 
Taita era atât de distinct, iar talentul său supravieţuise peste 
ani. 

— Deschideţi ușa! ridică din nou tonul Nahoot, strident și 
nerăbdător. 

— Aici, băieţi! răspunse Nogo și oamenii se buluciră în jurul 
structurii străvechi, încercând, mai întâi, s-o smulgă cu forța din 
peretele peșterii. 

Era limpede de la primele încercări că era un efort inutil, așa 
că Nogo îi opri. 

— Căutaţi în chiliile călugărilor! îi ordonă locotenentului. 
Găsiţi-mi scule ca să terminăm treaba. 

Ofițerul mai mic în grad se grăbi să părăsească odaia, luând 
cu el o mare parte din soldaţi. Nogo plecă de lângă grilaj și 
studie restul camerei magdas. 

— Stela! scrâșni el. Herr von Schiller vrea piatra mai mult 
decât orice altceva. 

Se jucă cu raza de lumină în jurul camerei: 

— Din ce unghi a fost făcută poza... 

Se întrerupse brusc și fixă lumina pe piatra tabotului 
acoperită de damasc, pe care stătea tabernacolul mascat de 
catifea. 

— Da! urlă Nahoot la umărul lui. Aia e! 

Tuma Nogo ajunse din șase pași la stâlp și apucă marginea cu 
canafi de aur a pânzei de pe tabernacolul. O trase. Tabernacolul 


340 


era un simplu chivot sculptat din lemn de măslin, ce lucea de 
patina lăsată pe lemn de mâinile preoțești de-a lungul 
veacurilor. 

— Superstiţii primitive,  bodogăni Nogo dispreţuitor și, 
ridicându-l în ambele mâini, îl izbi de peretele grotei. Lemnul se 
frânse și capacul sipetului se deschise. O grămadă de table de 
lut, cu inscripţii pe ele, se risipiră pe lespezile ce pavau grota, 
însă nici Nogo, nici Nahoot nu luară în seamă aceste obiecte 
sfinte. 

— Dezvelește-o! îl încurajă Nahoot. Dezvelește piatra! 

Nogo trase de un colţ al pânzei de damasc, dar aceasta se 
prinsese sub stâlp. Nerăbdător, o smulse cu toată forța și 
materialul străvechi și putred se rupse cu un sunet moale, 
sfâșietor. 

Testamentul în piatră al lui Taita, stela sculptată, fusese 
dezvelită. Până și Nogo era impresionat de descoperire. Se 
îndepărtă de obiect, cu pânza ruptă încă în mână. 

— E piatra din fotografie, șopti el. Asta ne-a poruncit Herrvon 
Schiller să găsim. Suntem bogaţi. 

Cuvintele lui de lăcomie rupseră vraja. Nahoot alergă și se 
aruncă în genunchi, dinaintea stelei. O strânse în brațe, ca un 
iubit care își așteptase prea mult dragostea. Suspină încetișor și, 
uluit, Nogo văzu cum șiroaie de lacrimi îi curgeau fără rușine pe 
obraji. Cât despre sine, Nogo nu se gândise decât la valoarea 
răsplăţii pe care avea să i-o aducă obiectul. Nu se gândise 
niciodată că cineva putea să tânjească atât după un obiect fără 
suflet, mai ales că era vorba de ceva atât de lumesc, precum 
acest stâlp din piatră obișnuită. 

Rămăseseră în poziţiile acelea, Nahoot îngenuncheat 
dinaintea stelei, în adorare, iar Nogo în picioare, tăcut, în 
spatele lui, când locotenentul reveni în goană. Găsise pe undeva 
o săpăligă ruginită, cu un mâner de lemn. 

Venirea lui îi scoase pe cei doi din transă și Nogo ordonă: 

— Sparge grilajul! 

Cu toate că ușa era antică și lemnul sfărâmicios, fu nevoie de 
efortul câtorva oameni, lucrând în schimburi, ca să smulgă 
coloanele de susţinere de la locurile lor, din stâncă grotei. 

În cele din urmă totuși grilajul greoi se aplecă în faţă. 
Muncitorii săriră la o parte și ușa se prăbuși cu un zgomot 


341 


cutremurător pe dalele de piatră, ridicând un nor de praf roșu ce 
acoperi lumina lămpilor și a lanternei. 

Nahoot intră cel dintâi în mormânt. Alergă prin vârtejul vălului 
de praf și se aruncă încă o dată în genunchi, lângă coșciugul 
antic, din lemn sfărâmicios. 

— Aduceţi-mi lumină! strigă el nerăbdător. 

Nogo păși în urma lui și lumină coșciugul cu lanterna. 

Portretele bărbatului erau tridimensionale, nu doar pe părţile 
laterale, ci și pe capac. Se vedea clar că era vorba de același 
artist care executase și picturile murale. Portretul de sus se 
păstrase într-o formă excelentă. Înfăţișa un bărbat în floarea 
vârstei, cu o figură puternică și mândră, de ţăran sau de soldat, 
cu o privire calmă și imperturbabilă. Era un bărbat chipeș, cu 
bucle blonde și dese, măiestru pictat de cineva care îl 
cunoscuse bine și îl iubise. Artistul dădea senzaţia că i-a surprins 
pe pânză caracterul și apoi i-a elogiat virtuțile remarcabile. 

Nahoot își ridică ochii de la portret la inscripţia de pe peretele 
cavoului. O citi cu glas tare și, cu lacrimile stând să-i înfrângă 
rezistența pleoapelor, se uită din nou la coșciug și citi cartușul 
zugrăvit sub portretul generalului blond: 

— Tanus, Senior Harrab. 

Avea vocea sugrumată de emoție și înghiţi zgomotos ca să-și 
dreagă glasul: 

— E exact ca descrierea din al șaptelea papirus. Avem stela și 
coșciugul. Sunt comori imense, nepreţuite. Herr von Schiller va 
fi încântat. 

— AȘ vrea să pot să cred ce spui, zise îndoit Nogo. Herr von 
Schiller e un om primejdios. 

— Te-ai descurcat bine până acum, îl asigură Nahoot. Nu mai 
rămâne decât să scoatem stela și coșciugul din mânăstire și 
elicopterul să le ducă la baza Pegasus. Dacă poţi să faci asta, 
ești un om bogat. Mai bogat decât ţi-ai închipuit că poți fi 
vreodată. i 

Imboldul fu de ajuns pentru Nogo. li supraveghe îndeaproape 
pe oamenii care trudeau la baza stelei, săpând în nori de praf și 
desprinzând dalele cimentate. Până la urmă, eliberară fundaţia 
stelei și, împreună, mutară piatra din poziţia în care stătuse 
aproape patru mii de ani. 

Abia după ce desprinseră piatra, își dădură seama de 
greutatea ei. În ciuda subţirimii ei, aceasta cântărea pe puţin o 


342 


jumătate de tonă. Nahoot se înapoie în qiddist și, ignorând 
șirurile de călugări ciuciţi, desprinse vreo duzină de draperii 
groase, de lână, de pe pereți și le dădu soldaţilor să le ducă în 
maqdas. 

Înveli stela și coșciugul în faldurile grele de lână aspră, ţesută. 
Era rezistentă ca pânza de cort și oamenii puteau să o ţină fără 
grijă. Zece dintre soldaţii mai zdraveni reușiră să ridice și să 
care stela, în vreme ce trei alții se descurcară cu coșciugul de 
lemn și cu conținutul deshidratat al acestuia. Rămâneau șapte 
oameni care să asigure escorta. Atunci, procesiunea încărcată 
din greu ieși prin pragul ușii dărâmate a Sfintei Sfintelor în 
giddist-ul central, înţesat de oameni. 

De cum călugării realizară ce cărau soldaţii cu ei, din rândurile 
de oameni sfinţi, care stăteau pe vine, se ridică un murmur 
șocat de voci, lamentaţii și exclamaţii. 

— Liniște! răcni Nogo. Liniște! Faceţi-i pe smintiţii ăștia să 
tacă! 

Gărzile își croiau cu greu drum prin masa de oameni, creând 
un coridor pentru comorile pe care le jefuiau, împărțeau în 
stânga și-n dreapta lovituri de bocanci și de paturi de pușcă, 
răcneau la călugări să se dea la o parte și să facă loc cărăușilor 
care se clătinau sub greutatea poverilor. Hărmălaia creștea din 
ce în ce mai mult, pe măsură ce călugării se încurajau unii pe 
alţii cu urlete de protest, biciuindu-se în fervoarea ultragiului 
religios. Unii săreau în picioare, sfidând comenzile urlate la ei, să 
rămână jos. Se strângeau din ce în ce mai aproape de militarii 
înarmaţi, agățându-se de uniformele lor, rostind incantaţii și 
învârtindu-se în jurul lor, ca semn provocator al ostilităţii lor 
crescânde. 

În mijlocul vacarmului, dintr-odată, reapăru silueta spectrală a 
lui Jali Hora. Barba și sutana îi erau pătate de sânge, iar ochii 
injectaţi și ficși, ca de om nebun. Din buzele zdrobite și gura 
distrusă îi ieși un țipăt prelung, susţinut. Șirurile de călugări care 
se mișcau se deschiseră, să îl lase să treacă, iar el se năpusti ca 
o sperietoare de ciori însufleţită, cu fustele învolburându-i-se pe 
picioarele subţiri, direct la colonelul Nogo. 

— Înapoi, maniac bătrân! îl avertiză Nogo, ridicând ţeava 
puștii de asalt, ca să îl ţină la distanţă. 


343 


Jali Hora trecuse însă dincolo de orice barieră lumească. Nici 
măcar nu se opri, ci intră din plin în vârful baionetei cu care 
Nogo îi ameninţa stomacul. 

Oţelul cu vârf ca de ac trecu prin hainele ţipătoare și pătrunse 
în carnea de sub ele cu ușurința unei căngi ce intră în trupul 
unui pește care se zbate. Vârful baionetei ieși prin mijlocul 
spinării, înţepând mantia de catifea, mânjită toată în roz, de la 
sângele bătrânului. Tras în ţeapa de oţel, Jali Hora se zbătea și 
se contorsiona, scoțând un țipăt înfiorător printre buzele 
însângerate. 

Nogo încercă să-și elibereze baioneta, însă aspiraţia umedă a 
măruntaielor abatelui ținea oţelul prins și, când Nogo trase mai 
tare, Jali Hora fu azvârlit ca o marionetă, aruncându-și braţele și 
lovind cu picioarele, într-un dans comic. 

Nu exista decât o singură cale să elibereze lama baionetei, 
prinsă în felul acela. Nogo schimbă butonul selectorului de la 
AK-47 pe „foc cu foc”. Trase o dată. 

Detunătura fu înăbușită de trupul lui Jali Hora, însă fu destul 
de puternică să acopere, preţ de o clipă, ţipetele călugărilor. 
Glonţul de mare viteză smulse capătul de intrare a lamei. Se 
deplasa cu o viteză de trei ori mai mare decât cea a sunetului, 
creând în urma sa un val de șoc hidrostatic ce îi transformă 
măruntaiele bătrânului în gelatină și carnea în lichid. Forţa de 
aspirație ce ţinuse baioneta cedă și explozia desprinse cadavrul 
lui Jali Hora din ţeapa baionetei, azvârlindu-l în braţele 
călugărilor îmbulziţi în spatele lui. 

Tăcerea încordată, nefirească, mai dură doar o clipă, după 
care fu zguduită de un cor de ţipete înalte, mult mai mânioase și 
îngrozite, ale călugărilor. Parcă erau conduși de o singură minte, 
de un instinct unic. Asemenea unui stol de păsări albe, fugiră 
spre grupul de bărbaţi înarmaţi din mijlocul încăperii și se 
năpustiră asupra lor, hotărâți să răzbune crima. Nu se gândeau 
la ei deloc, ci, cu mâinile goale, se repezeau la soldați, 
căutându-le ochii cu degetele făcute gheare și apucând patul 
puștilor ridicate. Câţiva apucaseră chiar și lamele baionetelor cu 
mâinile goale și oţelul ascuţit le secționa carnea și tendoanele. 

Pentru scurt timp, păru că soldaţii vor fi copleșiți și sufocați de 
simpla superioritate numerică a revoltaţilor, însă cei care 
duceau stela și coșciugul își lăsară jos poverile și scoaseră 
armele. 


344 


Călugării îi înghesuiseră așa de tare, că le era imposibil să 
mânuiască puștile și se vedeau siliți să taie și să împungă cu 
baionetele ca să-și facă loc să se desfășoare. Nu aveau nevoie 
de un spaţiu prea mare, căci AK-47 are o ţeavă scurtă și acțiune 
compactă. Prima rafală de foc automat, ţintită la înălțimea 
burţii, seceră o brazdă printre ei. Cu fiecare glonţ, cartușul 
metalic șfichiuia prin torsul unui călugăr și, aproape fără să 
încetinească, trecea să îl omoare și pe cel din spatele primului. 

Deja toţi soldaţii trăgeau de la șold, înainte și-napoi, 
împroșcând șirurile compacte de călugări, ca și când ar fi fost 
grădinari care stropeau un strat de panseluţe albe. Când un 
încărcător de douăzeci și opt de gloanțe se golea, îl smulgeau și- 
| înlocuiau cu altul, plin până la ultimul cartuș. 

Nahoot se tupilase după stâlpul căzut, pe care-l folosea drept 
scut. Urletul armelor de foc îl asurzea și-l zăpăcea. Se uita de jur 
împrejur și nu-i venea să creadă că e martorul unui măcel. La o 
distanţă așa de mică, un glonţ de 7,62 e o armă teribilă, ce 
poate să reteze un braţ sau un picior la fel de eficient ca o 
lovitură de topor, cu diferenţa că face mai multă mizerie. Tras în 
burtă, îl curăţă pe om de măruntaie, ca pe un pește. 

Nahoot zări un călugăr împușcat în frunte. Craniul îi explodase 
într-un nor de sânge și de creier, iar cel care trăsese râdea în 
hohote în timp ce făcea asta. Erau cu toţii prinși în nebunia 
momentului. Asemenea unei haite de câini sălbatici ce 
doborâseră vânatul, trăgeau în continuare, reîncărcau și trăgeau 
din nou. 

Călugării din primele rânduri se întorceau s-o ia la fugă și 
intrau în cei din spatele lor. Cu toţii se zbăteau, urlând în agonie 
și teroare, până când furtuna de gloanţe se abătea asupra lor, 
omorându-i sau mutilându-i, și ei cădeau pe movilele celor morți 
înaintea lor, așteptându-și sfârșitul. Podeaua era acoperită cu un 
covor de morţi și de răniţi. Incercând să scape de grindina de 
gloanţe, călugării blocau pragul ușii, astupându-l cu trupurile lor 
ce se zbăteau, înveșmântate în alb, iar acum soldaţii din centrul 
giddist-ului îşi întoarseră armele asupra acestei mase de oameni 
prinși în cursă. Gloanţele îi ciuruiau, iar ei se înălțau și cădeau 
precum copacii dintr-o pădure răvășită de furtună. Acum de-abia 
dacă se mai auzea vreun strigăt; puștile erau singurele glasuri 
care mai vociferau. 


345 


Abia după câteva minute începură armele să ezite și să tacă, 
lăsând loc gemetelor și plânsetelor celor răniţi. Incăperea era 
plină de o ceaţă albastră de fum și de duhoarea de praf de 
pușcă ars. Până și hohotele soldaţilor se stinseră când se 
holbară în jurul lor și realizară grozăvia măcelului. Toată 
podeaua era acoperită cu un covor de trupuri, cu shamma-uri 
împroșcate și împestriţate de stropi stacojii, iar pavajul de 
piatră, umplut de cheaguri de sânge proaspăt, peste care 
cartușele goale de alamă sclipeau ca nestematele. 

— Opriţi focul! dădu Nogo ordinul, mult prea târziu. Armele pe 
umăr! Ridicaţi încărcătura! Înainte marș! 

Glasul lui avu darul să-i trezească; își agăţară armele și se 
aplecară să ridice poverile grele, înfășurate în draperii. Apoi, se 
clătinară înainte, călcând cu bocancii în sânge, poticnindu-se de 
cadavre, pășind pe trupuri cuprinse de convulsii sau care zăceau 
inerte. Sufocaţi de duhoarea de praf de pușcă amestecat cu 
sânge, de intestine și vintre sfâșiate și desfăcute de gloanțe, 
traversară încăperea. 

Când ajunseră în prag și urcară clătinându-se treptele ce 
duceau în camera exterioară, pustie, a bisericii, Nahoot citi 
ușurarea chiar și pe chipurile acestor veterani căliţi în luptă, 
fericiţi că scapă din cripta împuţită. Era prea mult pentru 
Nahoot. Nici în cele mai negre vise nu văzuse așa ceva. 

Se clătină până la peretele odăii și se agăţă de o draperie de 
lână ca să nu cadă; apoi, respirând greu și făcând eforturi să 
vomite, scuipă o gură de bilă amară. Când se uită din nou în jur, 
se trezi că e singur, doar cu un călugăr rănit, care se târa pe 
dale către el, cu spinarea ruptă și picioarele paralizate 
alunecând în urma lui, lăsând o dâră lipicioasă de sânge, ca un 
melc, pe podeaua din piatră. 

Nahoot urlă și se dădu înapoi din faţa călugărului rănit și o luă 
val-vârtej la goană, pe lângă coloanele de deasupra defileului 
Nilului, urmând grupul de soldaţi care purtau poverile pe 
treptele de stâncă. Era așa de înnebunit de groază, că nu auzi 
nici elicopterul apropiindu-se până ce acesta nu ajunse chiar 
deasupra capului lui, cu discul argintiu și sclipitor al rotorului 
învârtindu-se. 


346 


t Capitolul 61 


Gotthold von Schiller stătea în fața ușii barăcii din tablă 
ondulată, iar Utte Kemper aștepta la un pas în spatele lui. Pilotul 
îi anunţase prin radio când Jet Ranger-ul era în zbor, așa că totul 
fusese pregătit să primească preţioasa încărcătură pe care o 
transporta. Elicopterul ridică un nor de praf gălbui din cercul de 
aterizare când cobori la pământ. Povara lungă, învelită în 
draperii, pe care o căra nu încăpuse în cabină, așa că era legată 
de tălpile de aterizare ale aparatului. În clipa când acestea 
atinseră pământul și pilotul opri regulatorul, Jake Helm porni în 
fruntea unei echipe de doisprezece oameni să desfacă legăturile 
din nailon și să ridice pachetul greoi. O trupă de muncitori în 
salopete purtară stela până la colibă și o băgară pe ușă. Helm îi 
supraveghea de aproape, dând ordine scurte. 

Se făcuse loc în sala de conferinţe, unde masa cea lungă 
fusese împinsă la perete. Stela fu așezată acolo cu foarte mare 
grijă și, după doar câteva minute, i se alătură și coșciugul lui 
Tanus, Marele Leu al Egiptului. 

Cu un ordin răstit, Helm îi dădu afară pe muncitori și zăvori 
ușa după ei. În încăpere nu mai rămaseră decât ei patru. Nahoot 
și Helm se ghemuiră lângă stelă, gata să desfacă draperia din 
lână. Von Schiller stătea la capul ei, cu Utte lângă el. 

— Începem? întrebă încet Helm, uitându-se la chipul lui von 
Schiller asemenea unui câine credincios la stăpânul lui. 

— Cu grijă! îl avertiză von Schiller pe un ton sugrumat. Să nu 
stricați nimic! 

Sudoarea îi lucea pe frunte și era foarte palid. 

Utte îi stătea protector în apropiere, dar el nu aruncă nicio 
privire în direcția ei. Se holba numai la comoara de la picioarele 
sale. 

Helm își desfăcu briceagul și tăie corzile cu ciucuri care ţineau 
învelitoarea. În timp ce privea, răsuflarea lui von Schiller se 
auzea tot mai tare. li scârțâia în gât ca unui om cu emfizem în 
fază terminală. 

— Da, șopti el răgușit, așa trebuie făcut. 

Utte Kemper îi studia chipul. Așa era întotdeauna când 
adăuga o piesă importantă la colecţia de antichităţi. Dădea 


347 


impresia că e în pragul crizei, al unui atac de cord, numai că ea 
știa că are o inimă puternică, de taur. 

Helm veni la capătul de sus al stâlpului și, cu grijă, crestă o 
deschizătură micuță în pânză. Vâri vârful lamei în această 
deschizătură și porni încet în jos, către bază, ca și cum ar fi 
desfăcut un fermoar. Oţelul era ascuţit brici, iar pânza se dădea 
la o parte, să scoată la iveală piatra inscripționată de dedesubt. 

Transpiraţia explodă ca stropii grei de rouă pe pielea lui von 
Schiller. Îi picura de pe bărbie pe partea din faţă a jachetei kaki 
de camuflaj. Scoase un geamăt înăbușit la vederea hieroglifelor 
dăltuite în piatră. Utte era cu ochii pe el și simțea cum devine 
tot mai excitată, la rândul ei. Ştia la ce trebuie să se aștepte de 
la el când era cuprins de paroxismul emoţiilor. 

— Vedeţi aici, Herr von Schiller, îngenunche Nahoot lângă 
obelisc și trasă cu degetul conturul unui șoim cu aripa frântă. 
Aceasta este semnătura sclavului Taita. 

— E veritabilă? se auzi vocea lui von Schiller sfârșită și 
horcăită, ca a unui muribund. 

— E veritabilă. Garantez cu viaţa. 

— S-ar putea să ajungem la asta, îl preveni von Schiller, cu 
ochii sclipind dur, precum safirele pale. 

— Coloana aceasta a fost sculptată acum aproape patru mii 
de ani, repetă Nahoot dârz. Acesta e sigiliul autentic al scribului. 

Traduse curgător, cu ușurință, din grămezile de figurine, cu 
chipul strălucind de un extaz aproape religios: 

— „Anubis, cel cu cap de șacal, zeul cimitirelor, ţine în labele 
sale sângele și viscerele, oasele și plămânii, și inima ce sunt 
părţi din mine. Le mută ca pe piesele de pe tabla de bao, 
mădularele mele îi servesc drept jetoane, capul meu e marele 
taur al tablei lungi”... 

— Ajunge! comandă von Schiller. Avem destul timp de asta 
mai încolo. Acum duceţi-vă! Lăsaţi-mă! Nu veniţi decât când o 
să trimit după voi. 

Nahoot părea uluit, dar se ridică nesigur în picioare. Nu se 
așteptase să fie alungat așa de brutal, în momentul triumfului 
său. Helm îi făcu semn și ieșiră iute amândoi pe ușă. 

— Helm, strigă von Schiller răgușit în urma lui, să nu mă 
deranjeze nimeni! 

— Desigur, Herr von Schiller! răspunse acesta aruncând o 
privire spre Utte Kemper. 


348 


— Nu, rosti von Schiller. Ea rămâne. 

Cei doi bărbaţi părăsiră încăperea și Helm închise ușa cu grijă. 
Utte traversă camera și întoarse cheia în broască. Apoi se 
întoarse cu faţa la von Schiller, cu mâinile la spate și cu spatele 
lipit de ușă. 

Sânii îi împungeau înainte, fermi, cu vârfurile tari. Sfârcurile 
se arătau clar prin bluza subţire, din bumbac, dure ca piatra. 

— Costumul? întrebă ea. Vrei costumul? 

Și ea avea vocea sugrumată de emotie. Îndrăgea jocul acela 
aproape la fel de mult ca și el. 

— Da, costumul, murmură el. 

Ea traversă încăperea și dispăru în apartamentele lui private. 
De cum plecă ea, von Schiller începu să se dezbrace. Când 
rămase gol-pușcă în mijlocul camerei, își aruncă hainele 
grămadă într-un colţ și se întoarse spre ușa prin care avea să 
revină ea. 

Deodată, ea apăru în prag, făcându-l să își ţină răsuflarea la 
vederea transformării. Purta peruca egipteană cu cosițe strânse 
și peste ea uraeus, cercul de aur cu o cobră amenințătoare 
stând dreaptă deasupra frunţii. Coroana era veritabilă, veche de 
când lumea - von Schiller dăduse cinci milioane de mărci 
germane pe ea. 

— Sunt reincarnarea străvechii regine egiptene Lostris, toarse 
ea. Sufletul meu e nemuritor. Carnea mea e pură. 

Purta sandale de aur, de la mormântul prinţesei, și brățări, 
inele și cercei de la același mormânt. Toate erau relicve regale 
veritabile. 

— Da. 

Vocea lui era sugrumată și faţa galbenă ca moartea. 

— Nimic nu mă poate distruge. Voi trăi veșnic, spuse ea. 

Fusta din mătase diafană, galbenă, era prinsă cu o cingătoare 
de aur, bătută cu pietre preţioase. 

— Veșnic, repetă el. 

Era goală de la brâu în sus, cu sânii mari și albi ca laptele. Îi 
cuprinse în mâinile făcute cupe. 

— Aceștia s-au păstrat tineri și netezi patru mii de ani, toarse 
ea. Ți-i ofer. 

Lăsă sandalele de aur și rămase în picioarele goale, subțiri și 
netede. Dădu la o parte bucata din față a fustelor galbene și o 


349 


tinu în așa fel, încât să își expună partea inferioară a trupului. 
Toate mișcările erau încete și calculate. Era o actriţă inteligentă. 

— Aceasta e promisiunea vieții veșnice, își puse ea mâna 
dreaptă pe smocul pubian des, de culoarea mierii. Ţi-o ofer. 

El gemu încet și clipi să îndepărteze din ochi transpiraţia ce 
curgea în șiroaie, uitându-se lacom la ea. 

Femeia își ondulă șoldurile, încet și lasciv, ca o cobră ce își 
desface inelele. Își depărtă picioarele și deschise coapsele. Cu 
degetele, desfăcu labiile vulvei: 

— Aceasta e poarta spre eternitate. O deschid pentru tine. 

Von Schiller gemu puternic. Indiferent de câte ori se repeta, 
ritualul nu dădea greș niciodată. Ca în transă, se îndreptă spre 
ea. Avea corpul subţire, uscat ca al unei mumii de o mie de ani. 
Părul de pe piept era pufos și argintiu, pielea burţii trase era 
numai cute, însă părul pubian rămăsese negru și des, ca și cel 
de pe cap. Penisul era uriaș, disproporționat față de silueta 
bătrână și scheletică de care atârna. La mișcarea ei lentă de 
întâmpinare, se umplu și căpătă un alt unghi și, cu o voinţă 
numai a lui, prepuţul zbârcit se dădu înapoi, să scoată la iveală 
capul masiv, purpuriu, ascuns dedesubt. 

— Pe stelă, mormăi el. Repede! Pe piatră. 

Ea se întoarse cu spatele la el și îngenunche pe piatră, 
urmărindu-l peste umăr cum vine pe la spate. Fesele ei erau 
rotunde și albe ca două ouă de struţ. 


t Capitolul 62 


Helm și oamenii lui munciră până noaptea târziu în atelierul 
Pegasus, la lăzile de lemn care aveau să adăpostească, la loc 
sigur, stela și coșciugul. În zorii zilei următoare, acestea erau 
încărcate într-un camion, protejat cu rogojini groase din cauciuc 
și legate strâns în cutii special confecționate. 

La propria sugestie, Nahoot călătorea în spate, în camionul 
care avea să parcurgă drumul lung și greu până la Addis Abeba 
în treizeci de ore. Falcon-ul companiei Pegasus se afla pe pista 
de aterizare când camionul prăfuit se târî prin porţile de 
securitate și parcă lângă acesta. 


Von Schiller și Utte Kemper zburaseră cu elicopterul 
companiei. Generalul Obeid era cu ei. Venise să le ureze au 
revoir și drum bun. 

În vreme ce lăzile de lemn erau încărcate în avionul cu 
reacţie, Obeid vorbi cu ofiţerul din vamă. Acesta ștampilă 
documentele, dând drumul celor două lăzi de „mostre 
geologice” la export, după care se retrase discret. 

— Totul e încărcat și gata de decolare, Herr von Schiller, 
spuse pilotul principal al lui Pegasus, în uniformă, și salută. 

Von Schiller dădu mâna cu Obeid și sui scara, urmat de Utte și 
de Nahoot Guddabi. Cearcânele de sub ochii lui Nahoot erau și 
mai întunecate, și mai adânci decât de obicei. Călătoria fusese 
cât pe ce să-l termine, dar nu voia să scape din ochi lăzile de 
lemn. 

Avionul Falcon urcă în văzduhul senin de deasupra munţilor, 
îndreptându-se spre nord. La câteva minute, după ce pilotul 
stinse anunțul cu „puneți-vă centurile”, Utte Kemper vâri capul 
ei blond, încântător, pe ușa cabinei și îl întrebă pe pilot: 

— Herrvon Schiller ar vrea să știe ora estimativă de aterizare. 

— Mă aștept să ajungem la Frankfurt pe la ora 21:00. Vă rog 
să-l informaţi pe Herr von Schiller că am cerut deja la centru, 
prin radio, să dea instrucţiuni ca mijloacele de transport să ne 
aștepte la sosirea la aeroport. 

Avionul ajunse cu vreo câteva minute mai devreme și trase în 
hangarul particular. Șeful vămii și oficialii de la Ilmigrări care îi 
așteptau erau cunoștințe vechi, care dădeau întotdeauna o 
mână de ajutor când Falcon-ul aducea o încărcătură mai 
specială. După terminarea formalităţilor, băură un șnaps cu 
Gotthold von Schiller în băruleţul avionului și puseră discret în 
buzunare plicurile ce așteptau pe tejgheaua barului, lângă 
fiecare pahar de cristal. 

Drumul spre munţi dură cea mai mare parte din timpul rămas 
în noaptea aceea. Șoferul lui von Schiller urmărea camionul 
acoperit al companiei pe șoseaua șerpuitoare de munte, 
acoperită de gheaţă, și nu pierdea din ochi nici mașina, nici 
încărcătura transportată de ea. La cinci dimineaţa, intrară pe 
poarta de piatră de la Schloss, unde zăpada se ridicase la o 
jumătate de metru în parcul cu căprioare. Castelul însuși, cu 
creneluri de piatră și ferestre înalte și înguste, părea rupt din 
romanul lui Bram Stoker. Totuși, chiar și la acea oră, 


351 


majordomul și tot personalul erau pregătiţi să își întâmpine 
stăpânul. 

Herr Reeper, custodele colecției lui von Schiller, împreună cu 
asistenții săi cei mai de încredere, așteptau și ei, gata să ducă 
cele două lăzi din lemn la subsol, unde se păstrau obiectele de 
valoare. Le încărcară cu mult respect în liftul instalat special și 
coborâră o dată cu ele. 

În timp ce aceștia despachetau obiectele, von Schiller se 
întoarse în apartamentul său din turnul nordic. Se îmbăie și luă 
un mic dejun frugal, preparat de bucătarul chinez. După ce 
mâncă, se duse în dormitorul soţiei sale. Era chiar mai plăpândă 
decât atunci când o văzuse ultima oară. Părul îi albise complet, 
iar fața îi era ca de ceară și plină de ciupituri. El o trimise pe 
asistentă afară din cameră și își sărută tandru soţia pe frunte. 
Cancerul o devora încet, dar ea rămânea mama celor doi fii ai 
lui și, în felul lui ciudat, încă o iubea. 

Rămase o oră cu ea, după care se duse la el în dormitor și 
dormi patru ore. La vârsta lui, nu avea niciodată nevoie de mai 
mult, indiferent cât de obosit putea să fie. Lucră cu Utte și cu 
alte două secretare până pe la mijlocul amiezii când custodele îl 
anunţă prin interfonul din casă că este așteptat în sala 
tezaurului, la subsol. 

Von Schiller și Utte coborâră împreună cu liftul și, când ușa se 
deschise, dădură cu ochii de Herr Reeper și de Nahoot, care îi 
așteptau. Von Schiller nu avu nevoie decât de o singură privire, 
ca să își dea seama că amândoi erau cât se poate de emoţionați 
și dădeau pe dinafară de nerăbdare să îi împărtășească veștile. 

— Sunt gata radiografiile? vru să afle von Schiller, în vreme ce 
aceștia grăbeau pasul după el pe coridorul subteran care ducea 
la comori. 

— Tehnicienii au terminat de lucrat, îl anunţă Reeper. Au 
făcut o treabă bună. Plăcile sunt minunate. Ja, wunderban! 

Von Schiller înzestrase clinica, așa că orice solicitare de-a lui 
era tratată ca un ordin regal. Directorul trimisese cel mai 
modern echipament de radiografiere și doi tehnicieni care să 
fotografieze mumia seniorului Harrab, precum și un radiolog-șef 
care să citească plăcile. 

Reeper introduse cartela de acces, din plastic, în fanta ușii din 
oțel, care se deschise cu un mic sâsâit pneumatic. Se dădură cu 


14 Da, minunat! 
352 


toţii la o parte, să îl lase pe von Schiller să intre primul. Acesta 
se opri în prag și inspectă sala mare a tezaurului. Plăcerea nu 
pălea niciodată. Dimpotrivă, părea să crească în intensitate, ori 
de câte ori intra în acel loc. 

Pereții erau înconjurați de doi metri de oţel și ciment și erau 
păziţi de toate mecanismele electronice pe care le putea 
inventa o minte genială. Insă acest lucru nu se putea observa 
când von Schiller cercetă vitrina principală, elegant aranjat și 
luminată difuz. Fusese gândită și decorată de unul dintre 
decoratorii de interior de prim rang ai Europei. Culoarea 
dominantă era albastrul. Fiecare obiect din colecţie era în cutia 
lui și aranjat în așa fel încât să își arate toate calităţile. 

Pretutindeni se vedea pâlpâirea domoală a aurului și a 
nestematelor cuibărite pe pernițe de catifea albastră ca miezul 
nopţii. Spoturi de lumină meșteșugit mascate luminau lustrul 
alabastrului și a pietrei șlefuite cu dragoste, scânteierea 
fildeșului și a obsidianului. Acolo se aflau statuete splendide. Era 
adunat tot panteonul vechilor zei: Thot și Anubis, Hapi și Seth, 
ca și glorioasa trinitate Osiris, Isis și Horus, fiul lor. Priveau ţintă 
cu ochii aceia impenetrabili cu care urmăriseră scurgerea 
veacurilor. 

Pe soclul lui temporar din mijlocul încăperii, la loc de cinste, 
stătea cea mai recentă achiziţie din toată această colecţie 
extraordinară, înaltul și graţiosul testament în piatră al lui Taita. 
Von Schiller se opri lângă el să mângâie piatra șlefuită înainte să 
treacă în cea de-a doua cameră. 

Aici, coșciugul lui Tanus, senior Harrab, se odihnea pe un 
postament. O specialistă în radiologie îmbrăcată în alb se 
învârtea pe lângă panoul de expunere pe care erau prinse 
plăcile radiologice. Von Schiller se îndreptă imediat către panou 
și inspectă fotografiile. Incadrată de rama coșciugului din lemn, 
forma omenească întinsă, cu mâinile încrucișate deasupra 
pieptului, era foarte clară. Îi aducea aminte de efigia sculptată 
pe sarcofagul unui bătrân cavaler, aflat într-o catedrală 
medievală. 

— Ce-mi puteţi spune despre cadavrul acesta? o întrebă pe 
specialistă fără să-i arunce nicio privire. 

— Mascul, se pronunţă ea tranșant. Spre sfârșitul vârstei a 
doua. Trecut de cincizeci, nu avea șaizeci și cinci în momentul 
morții. Mic de statură. 


353 


Toţi cei prezenţi clipiră și aruncară o privire fugară spre von 
Schiller, care nu părea să fi luat în seamă remarca 
necuviincioasă. 

— Îi lipseau cinci dinţi. Unul din faţă, sus, un canin și trei 
molari. Măselele de minte lovite. Carii extinse în majoritatea 
dinţilor rămași. Semne de b;/harzia cronică. Posibil, poliomielită 
în copilărie, care a afectat piciorul stâng. 

Își recită descoperirile timp de cinci minute și termină: 

— Cauza probabilă a morţii: o rană perforată în partea 
dreaptă superioară a toracelui. Suliţă sau săgeată. Extrapolând 
după unghiul de pătrundere, vârful săgeţii sau al lăncii trebuie 
să fi perforat plămânul drept. 

— Altceva? întrebă von Schiller când ea tăcu. 

Femeia ezită o clipă, apoi continuă: 

— Herr von Schiller, vă amintiţi că am mai examinat mumii 
pentru dumneavoastră. În cazul acesta, inciziile prin care s-au 
îndepărtat viscerele par să fi fost făcute cu mai multă pricepere 
și fineţe decât cele de pe alte cadavre. Cel care le-a operat se 
pare că era un medic experimentat. 

— Mulţumesc. 

Von Schiller își îndreptă atenţia de la ea la Nahoot: 

— Aveţi comentarii în stadiul actual? 

— Numai unul: descrierile acestea nu corespund cu cele din al 
șaptelea papirus referitoare la Tanus, senior Harrab, la 
momentul morții sale. 

— În ce fel nu corespund? 

— Tanus era un bărbat înalt. Era mult mai tânăr. Uitaţi-vă la 
portretele de pe capacul coșciugului. 

— Continuă! îl invită von Schiller. 

Nahoot se duse la plăcile radiologice expuse și indică vreo 
câteva obiecte solide, întunecate, toate cu contururi bine 
definite, ce împodobeau trupul. 

— Bijuterii, spuse. Amulete. Brăţări. Apărătorii pectorale. 
Câteva coliere. Inele și cercei. Dar, cel mai semnificativ element, 
atinse Nahoot cercul negru din jurul frunţii mortului, coroana 
uraeus. Figura șarpelui sacru e inconfundabilă sub bandaje. 

— Ce înseamnă asta? se arătă încurcat von Schiller. 

— Acesta nu a fost trupul unui om de rând, nici măcar al unui 
nobil. Obiectele de podoabă sunt mult prea numeroase. Și, cel 
mai important lucru, coroana uraeus. Cobra sacră. Așa ceva nu 


354 


purtau decât membrii familiei regale. Sunt încredinţat că avem 
în faţă o mumie regală. 

— Imposibil, îl repezi von Schiller. Uitaţi-vă la inscripţia de pe 
coșciug. Aceleași lucruri erau zugrăvite pe pereţii mormântului. 
E limpede că e mumia unui general egiptean. 

— Cu tot respectul, Herr von Schiller, există o explicaţie 
plauzibilă. In cartea intitulată de englez Războinicii Nilului, 
există o sugestie interesantă, cum că sclavul Taita a schimbat 
între ele cele două mumii, pe cea a faraonului Mamose cu cea a 
bunului său prieten, Tanus. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, de ce ar fi făcut așa 
ceva? se arătă greu de convins von Schiller. 

— Nu din motive pământești, ci dintr-un motiv spiritual și 
supranatural. Taita dorea ca prietenul său să aibă și să se poată 
folosi de tezaurul faraonului pe lumea cealaltă. Era darul său de 
pe urmă făcut unui prieten. 

— Și tu crezi așa ceva? 

— Nu-mi vine să nu cred. Mai este un lucru care vine să 
susțină această teorie. Se vede foarte clar în radiografii că e un 
coșciug prea mare pentru trupul pe care îl conţine. Mie mi se 
pare evident că fusese făcut pentru un bărbat cu mult mai înalt. 
Da, Herr von Schiller, chiar cred că avem toate șansele să ne 
aflăm în fata unei mumii regale. 

Von Schiller se făcuse pământiu la faţă. Broboane de sudoare 
îi apăruseră pe frunte și glasul îi suna răgușit și forțat când 
întrebă: 

— O mumie regală? 

— Se prea poate să fie așa ceva. 

Von Schiller se îndreptă cu pași mărunți spre coșciugul sigilat 
de pe postament, până ajunse să se holbeze la portretul 
mortului de pe capac. 

— Coroana de aur uraeus a lui Mamose. Bijuteriile personale 
ale faraonului. Îi tremura mâna când o puse pe capac: Dacă-i 
așa, atunci descoperirea asta întrece toate așteptările noastre. 

Von Schiller trase adânc aer în piept: 

— Deschideţi coșciugul! Dezveliţi mumia faraonului Mamose! 


355 


t Capitolul 63 


Era o muncă istovitoare. Nahoot mai făcuse această 
operaţiune de multe ori, însă niciodată pe rămășițele 
pământești ale unui personaj atât de ilustru, precum un faraon 
egiptean. 

Nahoot trebuia mai întâi să stabilească unde anume sub 
vopsea se afla muchia capacului. Odată făcută treaba aceasta, 
putu să îndepărteze stratul de lac și de clei care ţinea capacul la 
locul lui. Era nevoie de multă grijă, ca să nu se pricinuiască prea 
multe stricăciuni: fragilul coșciug era el însuși o comoară 
nepreţuită. Acest lucru îi luă aproape două zile. 

Când capacul fu desprins și gata să fie ridicat, Nahoot îi 
trimise un mesaj lui von Schiller, care era într-o ședință 
executivă cu fiii săi și cu ceilalți directori ai companiei, în 
biblioteca de la etaj. Von Schiller refuzase să meargă în oraș 
pentru acea ședință: nu suporta să se despartă de ultima sa 
comoară. Imediat ce primi semnalul de la Nahoot, amână 
ședința până lunea următoare și îi expedie rapid pe directori și 
pe fiii lui. Apoi, fără să îi mai conducă la limuzinele ce îi 
așteptau, se grăbi să coboare în sala tezaurului. 

Nahoot și Reeper instalaseră un eșafodaj ușor deasupra 
coșciugului, din care atârnau două seturi de scripeți și palane. 
De cum își făcu apariţia von Schiller în încăpere, Reeper își 
îndepărtă asistenții. Doar ei trei aveau să asiste la deschiderea 
coșciugului. 

Reeper aduse butucul acoperit cu carpetă și îl puse la capul 
coșciugului, astfel ca von Schiller să poată urmări ce e înăuntru, 
în timp ce ei lucrau. Din poziţia sa înaltă, bătrânul făcu semn din 
cap că pot să înceapă. Dispozitivele celor două blocuri scoaseră 
câte un clinchet, pe rând, la fiecare clapă, și Reeper și Nahoot 
apăsară amândoi pe palane. Se auzi un scârțâit ușor și un sunet 
ca de sfâșiere, la care von Schiller se crispă. 

— Sunt ultimele frânturi de clei care mai ţin capacul, îl liniști 
Nahoot. 

— Continuaţi! le ordonă von Schiller și ei ridicară capacul încă 
15 centimetri, până ajunse suspendat deasupra coșciugului. 

Eșafodajul se sprijinea pe rotite din nailon, care se 
rostogoleau fără zgomot pe podeaua pardosită cu plăci de 


356 


ceramică. Făcură întreaga structură să se deplaseze, capacul 
coșciugului fiind în continuare suspendat de ea. 

Von Schiller iscodi coșciugul deschis. Expresia de pe chip i se 
prefăcu într-una de uluire. Se așteptase să vadă forma umană 
frumos bandajată, așezată senin în poziţia funerară tradiţională, 
în schimb, coșciugul era umplut neglijent cu bandaje de in care 
aproape că ascundeau cadavrul. 

— Ce naiba... exclamă uluit von Schiller. 

Întinse mâna să culeagă o mână de pânze vechi și decolorate, 
însă Nahoot îl opri. 

— Nu! Nu le-atingeţi! exclamă el emoţionat, după care își ceru 
imediat scuze: lertaţi-mă, Herr von Schiller, dar e fascinant! E un 
argument foarte puternic în sprijinul teoriei schimbului de 
corpuri. Cred că ar trebui să-l studiem înainte să ne apucăm de 
scoaterea  bandajelor. Cu permisiunea dumneavoastră, 
bineînțeles, Herr von Schiller. 

Von Schiller ezita. Era nerăbdător să descopere ce zăcea sub 
acest talmeș-balmeș de zdrenţe antice, dar își dădea acum 
seama că precauţia și prudența erau virtuțile de care avea 
nevoie acum. O mișcare făcută la repezeală putea să aducă 
stricăciuni ireparabile. Se îndreptă de spate și se dădu jos de pe 
butuc. 

— Prea bine, mormăi el. 

Scoase o batistă din buzunarul de la pieptul jachetei sale de la 
costumul  albastru-închis, la două rânduri, și își șterse 
broboanele de sudoare de pe faţă. Următoarea întrebare veni 
tremurat: 

— E posibil așa ceva? Ar putea fi chiar Mamose? 

Indesându-și batista în buzunarul de la pantaloni, descoperi 
cu o ușoară surprindere că încerca o erecţie dureroasă. Cu 
mâna în buzunar, o aranjă să stea lipită de stomac: 

— Daţi pânzele la o parte! 

— Cu permisiunea dumneavoastră, Herr von Schiller, ar trebui 
să facem mai întâi fotografii, sugeră plin de tact Reeper. 

— Firește, fu imediat de acord von Schiller. Suntem oameni 
de știință, arheologi, nu tâlhari de drept comun. Faceţi 
fotografiile! 

Lucrau încet și lui von Schiller amânarea i se păru un chin 
nesfârșit. Acolo, la subsol, nu aveau senzația trecerii timpului, 
dar, la un moment dat, von Schiller, rămas în cămașă și vestă, 


357 


își aruncă ochii la ceasul de aur de la mână și rămase surprins 
să vadă că trecuse de nouă seara. Işi desfăcu nodul de la 
cravată, o aruncă pe banca unde zăcea deja jacheta și reveni la 
ceea ce făcea. 

Treptat, silueta unui corp uman își făcu apariţia de sub 
bandaje, însă abia după miezul nopţii Nahoot desprinse și 
ultimul cocoloș neîngrijit de țesătură învechită de pe torsul 
mumiei. Mijiră ochii la licărirea aurului vizibil cu greu prin 
straturile îngrijite de bandaje înfășurate pe corp de mâinile 
meticuloase și pricepute ale îmbălsămătorilor. 

— Firește că, dacă totul era în starea iniţială, am fi găsit 
câteva coșciuge exterioare, masive. Acestea lipsesc, ca și 
măștile. Trebuie să fie încă în sarcofagul original al faraonului, 
acoperind trupul lui Tanus, în mormântul regal ce așteaptă în 
continuare să fie descoperit. Ce avem aici e doar aranjamentul 
interior al mumiei regale. 

Cu un forceps lung dădu la o parte primul strat de bandaje, 
sub privirile lui von Schiller care, cocoţat pe bușteanul lui, 
mârâia și își târșâia picioarele. 

— Medalionul pectoral al casei regale a lui Mamose, șopti cu 
respect Nahoot. 

Nestemata imensă strălucea la lumina lămpii cu arc. Splendid 
meșteșugit, din lapislazuli, carneol roșu și aur, acoperea tot 
pieptul mumiei. Motivul central era un vultur în zbor, plutind pe 
aripile-i largi și ţinând strâns în gheare cartușul de aur al regelui. 
Arta maestrului era minunată, iar reprezentarea, splendidă. 

— Nu mai există nicio îndoială acum, șopti von Schiller. 
Cartușul dovedește identitatea cadavrului. 

Apoi  dezveliră mâinile regelui, împreunate deasupra 
medalionului imens. Degetele erau lungi și fine, fiecare încărcat 
cu cerc după cerc de inele magnifice. In mâini ţinea biciul și 
sceptrul maiestăţii, la vederea cărora Nahoot jubilă: 

— Simbolurile regalității. Dovada dovezilor că acesta e 
Mamose al optulea, conducător al Regatelor de Sus și de Jos ale 
Egiptului. 

Se duse la creștetul încă acoperit al regelui, dar von Schiller îl 
opri. 

— Lasă asta la sfârșit! porunci el. Nu sunt încă pregătit să 
privesc faţa faraonului. 


Atunci, Nahoot și Reeper își îndreptară atenţia asupra părții 
inferioare a trupului. Pe măsură ce ridicau straturile de in, 
scoteau la iveală zeci de amulete pe care îmbălsămătorii le 
așezaseră sub bandaje, ca vrăji care să îl protejeze pe mort. 
Erau din aur sau nestemate sculptate, ca și din ceramică în 
culori strălucitoare și forme uluitoare - toate păsările văzduhului 
și fiarele pământului, și peștii din apele Nilului. Fotografiară 
fiecare amuletă in situ înainte de a o desprinde din locul ei ca să 
o așeze în câte un compartiment numerotat de pe tăvile ce 
fuseseră puse pe bancul de lucru. 

Tălpile faraonului erau la fel de mici și de delicate ca și 
mâinile, și fiecare deget era încărcat cu inele prețioase. Doar 
capul rămăsese acoperit în continuare și amândoi bărbaţii se 
uitară întrebător la von Schiller. 

— E foarte târziu, Herr von Schiller, zise Reeper, dacă doriţi să 
vă odihniţi... 

— Continuaţi! comandă acesta aspru. 

Așa că trecură de o parte și de alta a creștetului mumiei, în 
timp ce von Schiller rămase la locul său, între ei. 

Treptat, chipul regelui fu scos la lumină, pentru prima dată în 
aproape patru mii de ani. Avea smocuri de păr subţire, încă roșu 
de la vopseaua henna pe care o folosise în timpul vieţii. Pielea îi 
fusese tratată cu rășini aromate, până se întărise precum ambra 
lustruită. Avea nasul subţire și coroiat. Buzele se trăseseră 
înapoi, într-un surâs blând, aproape visător, ce îi lăsa la vedere 
gaura dintre dinţii din faţă. 

Rășinile îi învăluiseră genele, care păreau astfel umezite de 
lacrimi gata să cadă din pleoapele doar pe jumătate coborâte. 
Viaţa părea să mai pâlpâie în corp și abia când se aplecă, von 
Schiller realiză că luminiţele din orbitele antice erau reflectarea 
discurilor de porțelan alb pe care îmbălsămătorii le fixaseră în 
orbitele goale în timpul îmbălsămării. 

Pe frunte, faraonul purta coroana sacră uraeus. Fiecare 
detaliu al capului cobrei era în stare perfectă. Nu se observa 
nicio uzură sau zgâriere a metalului moale. Colţii șarpelui erau 
ascuțiți și curbați, cu limba lungă și despicată ondulându-se 
printre ei. Ochii erau din sticlă albastră, strălucitoare. Pe banda 
de aur de sub reptila cu gluga ridicată era gravat cartușul regal 
al lui Mamose. 


— Vreau coroana aceea, ceru von Schiller cu vocea 
sugrumată de emoție. Scoateţi-o, ca să pot s-o ţin în mână. 

— S-ar putea să nu reușim să o ridicăm fără să stricăm capul 
mumiei regale, protestă Nahoot. 

— Nu mă contraziceți! Faceți cum vă spun! 

— Imediat, Herr von Schiller, capitulă Nahoot. Numai că o să 
ia ceva timp să o desprindem. Dacă Herr von Schiller dorește să 
se odihnească, vă vom informa de îndată ce am scos coroana și 
o avem pregătită pentru dumneavoastră. 

Cercul de aur se lipise de pielea înmuiată în rășini a frunţii 
regelui. Ca să o poată scoate, Nahoot și Reeper trebuiră mai 
întâi să ridice trupul din coșciug și să îl așeze pe o targă 
mortuară din oțel inoxidabil, ce aștepta deja să îl primească. 
Apoi, rășina trebui înmuiată și îndepărtată cu niște solvenţi 
preparaţi special pentru asta. Întreaga operaţiune dură atât cât 
prezisese Nahoot, dar se încheie într-un sfârșit. 

Așezară coroana de aur, uraeus, pe o perniţă din catifea 
albastră, ca pentru o ceremonie de încoronare. Micșorară toate 
celelalte lumini din încăperea principală a sălii tezaurului și 
lăsară o singură rază să cadă pe coroană. După asta se duseră 
sus să îl anunţe pe von Schiller. 

Acesta nu îi lăsă pe cei doi arheologi să îl însoţească la 
întoarcerea în subsol. Nu era cu el decât Utte Kemper când 
deschise ușa blindată a sălii, care se dădu într-o parte. 

Primul lucru pe care-i căzură ochii lui von Schiller, chiar din 
prag, fu coroana sclipitoare, în cuibul ei de catifea. 

Imediat, începu să gâfâie, ca un astmatic lipsit de aer, și o 
prinse pe Utte de mână și o strânse până când încheieturile îi 
trosniră de atâta presiune și ea scânci de durere. Numai că 
durerea o excita. Von Schiller o dezbrăcă, îi puse coroana de aur 
pe cap și o așeză goală în coșciugul deschis. 

— Eu sunt promisiunea vieţii, șopti ea din coșciugul antic. A 
mea e faţa strălucitoare a nemuririi. 

El nu o atinse. Gol, stătea deasupra coșciugului cu mădularul 
inflamat și umflat la baza pântecelui, ca o creatură cu o viață 
separată, proprie. 

Ea își trecu încet mâinile pe propriul trup și, când ajunse la 
muntele lui Venus, intonă grav: 

— Fie să ai viaţă veșnică! 


360 


Eficacitatea uimitoare a coroanei lui Mamose se dovedi 
dincolo de orice dubiu. Nimic altceva nu produsese acest efect 
asupra lui Gotthold von Schiller. La vorbele ei, capul purpuriu al 
penisului erupse cu de la sine putere și firișoarele argintii 
strălucitoare de spermă se scurseră și împroșcară pântecele ei 
alb și moale. 

In coșciugul deschis, Utte Kemper își arcui spatele și se 
zvârcoli în propriul orgasm mistuitor. 


t Capitolul 64 


Lui Royan i se părea că nu mai fusese în Egipt de ani de zile, 
nu doar de câteva săptămâni. Acum realiza cât de mult îi 
lipsiseră străzile înţesate de oameni, într-un freamăt continuu, 
ale orașului, minunatele arome de condimente, mâncare și 
parfum din bazare, și vocea tânguitoare a muezinului 
chemându-i pe credincioși la rugăciune, din foișorul moscheilor. 

Chiar în dimineaţa aceea, când nici nu se crăpase de ziuă, 
plecă din apartamentul ei din Giseh” și, cum genunchiul rănit 
era încă umflat și o durea, își luă bastonul să se plimbe 
șontăâcăind pe malul Nilului. Privi cum zorii pietruiau apele 
fluviului cu o potecă din aur și cupru și incendiau catargele 
triunghiulare ale felucilor. 

Nilul acesta era diferit de cel pe care îl întâlnise în Etiopia. 
Acesta nu era Abbay, ci adevăratul Nil. Era mai larg și mai 
domol, iar mirosul puturos de nămol îi era atât de familiar și de 
drag! Aceasta era fluviul ei, în ţara ei. Hotărârea să ducă la bun 
sfârșit ce pornise să facă îi era întărită. Toate îndoielile 
dispărură și conștiința îi era liniștită. Când plecă de lângă fluviu, 
se simţea puternică și sigură de sine, încrezătoare în drumul pe 
care trebuia să-l urmeze. 

Făcu o vizită familiei lui Duraid. Le era datoare, plecase atât 
de subit și lipsise așa de mult! La început, cumnatul ei se arătă 
rece și înțepat; dar, după ce soția lui plânse și o îmbrăţișă pe 
Royan, iar copiii o copleșiră cu afecțiunea lor - fusese 


15 Giseh - oraș în Egipt, pe Nil, în apropiere de Cairo; 2,2 mil. loc. Important centru de 
comunicaţii și comercial. Fabrici de țigarete, încălțăminte, băuturi. În apropiere se află 
vestitul complex de monumente antice: piramidele lui Kheops, Khefren, Mykerinos și 
Marele Sfinx. 


361 


dintotdeauna ammah a lor favorită - se mai îmblânzi și ajunse 
până acolo încât să se ofere să o conducă până la oază. Când îi 
spuse că vrea să meargă singură la cimitir, se înmuie într-atât 
încât îi împrumută preaiubitul său Citroen. 

Cum stătea la mormântul lui Duraid, mirosul deșertului îi 
umplea nările și briza fierbinte se juca în părul ei. Duraid iubise 
deșertul. Se bucura pentru el, de acum înainte avea să fie lângă 
el pe vecie. Piatra de mormânt era simplă și tradiţională: doar 
numele și datele, trecute sub cruce. Îngenunche și curăţă 
mormântul, înlocuind buchetele de flori veștejite și uscate cu 
cele pe care le adusese de la Cairo. 

Apoi rămase în liniște lângă el, mult timp. Nu pregătise niciun 
discurs, ci pur și simplu își aminti de multele momente plăcute 
pe care le trăiseră împreună. Işi aduse aminte de bunătatea și 
firea lui înţelegătoare, de siguranţa și căldura iubirii lui faţă de 
ea. Regreta că nu fusese niciodată în stare să îi răspundă în 
aceeași măsură, dar știa că el acceptase și înțelesese acest 
lucru. 

Spera că mai înțelegea și de ce se întorsese acum. Era 
momentul despărțirii. Venise să își ia rămas-bun de la el. Îi 
plânsese moartea și, chiar dacă avea să își aducă aminte de el 
întotdeauna și avea să îl considere o părticică din ea, acum era 
momentul ca ea să meargă mai departe. Venise vremea să o 
lase să plece. Când, într-un sfârșit, părăsi cimitirul, se îndepărtă 
fără să se uite înapoi. 

Alese drumul lung, prin sudul lacului, ca să evite să dea cu 
ochii de vila arsă; nu voia să-și aducă aminte de noaptea de 
coșmar, în care Duraid murise acolo. Drept urmare, se lăsase 
deja întunericul când ajunse înapoi în oraș și familia răsuflă 
ușurată să o vadă. Cumnatul ei dădu de trei ori ocol Citroen-ului, 
verificând dacă nu cumva sărise pe undeva vopseaua, înainte să 
o lase să intre în casă, unde soţia lui pregătise o masă festivă. 


t Capitolul 65 


Atalan Abou Sin, ministrul pe care Royan venise să-l vadă în 
mod special, nu era în Cairo, ci se afla într-o vizită oficială la 
Paris. Avea de așteptat trei zile până la întoarcerea acestuia și, 
cum știa că Nahoot Guddabi nu mai era în Cairo, se simţea în 


362 


siguranţă și putea să-și petreacă mult timp în muzeu. Acolo 
avea mulți prieteni și toţi erau bucuroși să o vadă și să o pună la 
curent cu ce se mai întâmplase cât timp fusese plecată. 

Restul timpului și-l petrecu în sala de lectură a muzeului, 
uitându-se pe microfilmul papirusurilor lui Taita, în căutare de 
indicii pe care se putea să le fi trecut cu vederea la citirile 
anterioare. Era o secțiune din cel de-al doilea papirus pe care 
trebui să o citească foarte atent și din care luă multe notițe. 
Acum, că perspectiva descoperirii mormântului intact al 
faraonului Mamose devenise reală și credibilă, interesul ei față 
de ceea ce ar putea conţine mormântul crescuse considerabil. 

Secţiunea papirusului asupra căreia se concentra era o 
descriere pe care scribul Taita o făcuse vizitei regale a 
faraonului la atelierele necropolei, unde se fabrica tezaurul său 
funerar, adunat între zidurile uriașului templu pe care îl ridicase 
pentru propria îmbălsămare. Taita povestea că vizitaseră 
diverse ateliere, începând cu sala armelor, apoi colecţia sa de 
efecte personale și harnașamente pentru câmpul de bătălie și 
pentru vânătoare, atelierul de mobilă, ce adăpostea niște piese 
splendide. În studioul sculptorilor, Taita descria lucrul la statuile 
zeilor și la imaginile în mărime naturală ale regelui, surprins în 
toate activităţile diverse din viaţa lui, ce urmau să încadreze 
lunga cărare de la necropolă până la mormântul din Valea 
Regilor. În acest atelier, meșterii munceau din greu și la masivul 
sarcofag din granit ce avea să servească drept adăpost mumiei 
regelui, de-a lungul veacurilor. Totuși, potrivit mărturiei 
ulterioare a lui Taita, istoria îl privase pe faraonul Mamose de 
acea parte a tezaurului și toate acele piese masive și greu de 
mânuit din piatră fuseseră abandonate în Valea Regilor în 
momentul când egiptenii fugiseră în sudul Nilului, spre ţinutul pe 
care-l numiseră Cush, ca să scape de invazia hicsosă ce le 
cotropise patria-mamă. 

Când Royan se aplecă apoi cu mai multă atenţie asupra 
descrierii făcute de scrib atelierului aurarilor, fu izbită de 
expresia folosită de acesta la zugrăvirea măștii mortuare a 
faraonului: „Era piscul și apogeul. Poate, într-o bună zi, toate 
veacurile nenăscute se vor minuna de splendoarea ei”. Royan 
se uită ca prin vis la microfilm și se întrebă dacă vorbele 
scribului din antichitate nu fuseseră profetice. Urma ea să se 
numere printre aceia care aveau să se minuneze de 


363 


splendoarea măștii mortuare din aur? Ar putea ea să fie prima 
care face acest lucru, după aproape patru mii de ani? Putea ea 
să atingă această minunăţie, să o ţină în mână și apoi să 
acţioneze cum îi dicta conștiința? 

Lectura povestirii lui Taita lăsă în sufletul lui Royan un 
sentiment de suferinţă străveche și de compasiune faţă de 
oamenii din acea vreme. Erau, la urma urmelor - nu contează 
cât de îndepărtați în timp - poporul ei. Ca egipteancă de rit copt, 
era una dintre descendenţii lor direcţi. Poate că acea empatie 
era motivul principal pentru care, de mică se hotărâse să își 
dedice viața studierii acelor oameni și al riturilor străvechi. 

Totuși, avea multe alte lucruri la care să mediteze în zilele 
acelea, cât aștepta întoarcerea lui Atalan Abou Sin. Nu pe 
ultimul loc se aflau sentimentele ei față de Nicholas Quenton- 
Harper. De când vizitase micul cimitir din oază și se împăcase cu 
amintirea lui Duraid, gândurile ei față de Nicholas căpătaseră o 
emoție cu totul nouă. Erau atâtea lucruri de care nu era încă 
sigură, atât de multe alegeri dificile de făcut! Nu putea să își 
ducă la bun sfârșit planurile și să-și îndeplinească dorințele fără 
să sacrifice altele, aproape la fel de arzătoare. 

Când, în sfârșit, sosi și clipa în care trebuia să îl vadă pe 
Atalan, cu greu se hotărî să meargă la întâlnire. Ca în transă, 
șontăcăi printre bazare, folosindu-se de baston ca să își 
protejeze genunchiul rănit, de-abia ajungându-i la ureche 
ofertele pe care i le făceau negustorii. După nuanţa tenului și 
hainele europene, presupuseseră că eo turistă. 

Ezită atât de mult până să facă pasul hotărâtor, încât întârzie 
aproape o oră la întâlnire. Din fericire, se afla în Egipt, iar Atalan 
era un arab pentru care timpul nu avea aceeași semnificaţie ca 
pentru partea occidentală a originii lui Royan. 

Era același om politicos și încântător dintotdeauna. Astăzi, în 
intimitatea propriului birou, era confortabil îmbrăcat într-o 
dishdasha albă şi avea capul acoperit cu o basma. Îi strânse 
călduros mâna. Dacă ar fi fost la Londra, probabil că ar fi 
sărutat-o pe obraz, însă nu aici, în Orient, unde un bărbat nu 
săruta nicio femeie în afară de soţia sa, și asta doar în 
intimitatea căminului lor. 

O conduse în camera de zi particulară, unde secretarul lui îi 
servi cu ceșcuțe de cafea tare și rămase prin preajmă, ca să 
păstreze caracterul decent al întâlnirii. După un schimb de 


364 


complimente și intervalul obligatoriu de discuţii de rutină, Royan 
putea să abordeze motivul principal al vizitei sale: 

— Zilele astea, mi-am petrecut mult timp la muzeu și am 
lucrat în sala de lectură. Am reușit să îi văd pe mulţi dintre 
vechii mei colegi acolo și am fost surprinsă când am auzit că 
Nahoot și-a retras candidatura pentru postul de director. 

Atalan oftă: 

— Nepotul meu e tare încăpățânat uneori. Postul era al lui, 
dar, în ultimul moment, a venit să-mi spună că i s-a oferit o altă 
slujbă în Germania. Am încercat să-l fac să se răzgândească. l- 
am spus că nu o să-i priască clima nordică, după ce a fost 
crescut pe Valea Nilului. l-am spus că pe lume există lucruri, ca 
tara și familia, care nu se pot cumpăra cu nicio sumă de bani. 
Dar... Atalan deschise larg brațele, într-un gest elocvent. 

— Și pe cine aţi ales pentru postul de director? întrebă ea cu 
un aer nevinovat, care nu îl păcăli. 

— Nu am făcut nicio numire definitivă. Nu-mi vine nimeni în 
minte, acum, că Nahoot s-a retras. Probabil că o să fim siliţi să 
căutăm și în alte ţări. Eu, unul, m-aș întrista să văd că e ocupat 
de un străin, indiferent cât de capabil ar fi el. 

— Excelenţă, am putea vorbi între patru ochi? întrebă Royan, 
cu o ocheadă plină de înţeles spre secretarul care zăbovea la 
ușă. 

Atalan nu șovăi decât o clipă: 

— Bineînţeles. 

li făcu semn secretarului să părăsească încăperea și, când 
acesta se retrase și închise ușa după el, Atalan se aplecă spre 
ea și își cobori ușor vocea: 

— Ce dorești să discutăm, draga mea? 

O oră mai târziu, Royan pleca. El o conduse până la liftul de 
lângă birourile lui. 

Când îi strânse mâna, vocea lui era joasă și prietenoasă: 

— Ne vom vedea în curând, cu voia lui Allah. 


t Capitolul 66 


Când cursa egipteană ateriză la Heathrow și Royan părăsi sala 
„Sosirilor”, ca să se așeze la coada pentru taxiuri, de afară, i se 
păru că diferența de temperatură faţă de Cairo era de cel puţin 


365 


cincisprezece grade. Trenul ajunse la York în frigul ceţos și 
umed al după-amiezei târzii. Din gară, sună la numărul de 
telefon pe care i-l dăduse Nicholas. 

— Fetiţă prostuţă, o mustră el. De ce nu m-ai anunţat că ești 
pe drum? Te așteptam la aeroport. 

Rămase surprinsă cât de bucuroasă era să îl vadă și cât de 
dor îi fusese de el când îl văzu coborând din Range Rover și 
îndreptându-se cu pași mari spre ea, cu picioarele acelea lungi 
ale lui. Avea capul descoperit și era evident că nu se lăsase pe 
mâna frizerului de ultima dată când îl văzuse. Părul lui întunecat 
era ciufulit și zburlit de vânt și șuviţe argintii îi fluturau peste 
urechi. 

— Ce-ţi mai face genunchiul? o salută el. Tot mai ai nevoie să 
fii dusă-n braţe? 

— E ceva mai bine acum. Se apropie momentul să azvâri 
bastonul. 

Simţi brusc un impuls să se arunce de gâtul lui, dar se abţinu 
chiar în ultima clipă de la o asemenea scenă și îi oferi doar un 
obraz rece, cafeniu-trandafiriu să fie sărutat. Mirosea bine a 
piele și aftershave picant, și a virilitate pură. 

Pe scaunul șoferului, amână pentru o clipă pornirea motorului 
și îi studie chipul la lumina stradală ce își trimitea razele prin 
geamul lateral: 

— Arăţi foarte mulțumită de tine, madam! Să fi fost pisica la 
smântână? 

— Sunt doar bucuroasă că mi-am revăzut niște prieteni vechi, 
surâse ea, dar, trebuie să recunosc, Cairo e întotdeauna un tonic 
pentru mine. 

— N-am pregătit nimic la cină. M-am gândit că oprim la un 
pub. Ai chef de friptură și de plăcintă cu rinichi? 

— Vreau s-o văd pe mama. Mă simt așa de vinovată! Nici 
măcar nu știu ce-i face piciorul. j 

— Am trecut s-o văd alaltăieri. O duce bine. li place cățelușul 
cel nou. L-a botezat Taita, îți vine să crezi? 

— Eşti o persoană cu adevărat drăguță vreau să spun, te-ai 
deranjat să-i faci o vizită. 

— Imi place de ea. O doamnă dintre cele de calitate. Nu se 
mai întâlnește așa ceva în zilele noastre. Eu zic să îmbucăm 
ceva, după aia iau o sticlă de Laphroaig și mergem s-o vedem. 


366 


Plecară de la Georgina abia după miezul nopţii. Tratase cu 
multă atenţie whiskyul de malţ adus de Nicholas, iar acum le 
făcea cu mâna din pragul ușii, strângând la pieptu-i generos 
căţelușul și clătinându-se ușor pe piciorul băgat în ghips. 

— Ai o influenţă proastă asupra mamei, se plânse Royan. 

— Cine asupra cui are o influenţă proastă? protestă el. Unele 
dintre bancurile ei ar fi făcut și pe un marinar să roșească. 

— Ar fi trebuit să mă lași să stau cu ea. 

— ÎI are pe Taita să-i ţină de urât acum. În afară de asta, am 
nevoie de tine lângă mine. Avem o groază de treabă. Abia 
aştept să-ţi arăt ce-am făcut de când ţi-ai luat zborul ca o 
lebădă spre Egipt. 

Menajera de la Quenton Park îi pregătise un dormitor în 
apartamentul care dădea spre strădutele din spatele York 
Minster. 

Când Nicholas îi cără bagajele pe scări, un sforăit ca de 
ferăstrău de spintecat îi întâmpină din spatele ușii dormitorului 
de la al doilea etaj și ea îi adresă lui Nicholas o privire 
întrebătoare. 

— Sapper Webb, o lămuri el. Cea mai recentă achiziţie a 
echipei. Propriul nostru inginer. O să faceți cunoștință mâine și 
cred c-o să-ţi placă. E pescar. 

— Ce-are a face asta cu plăcutul meu? 

— Toţi oamenii importanţi sunt pescari. 

— Cu excepţia celor prezenți, râse ea. Tu o să stai la Quenton 
Park? 

— Mă ţin departe de casă, clătină el din cap. Nu vreau să se 
afle că m-am întors în Anglia. Sunt niște oameni la Lloyd's cu 
care aș prefera să nu conversez în momentul ăsta. Eu o să stau 
în dormitorul mic, de la ultimul etaj. Cheamă-mă, dacă ai nevoie 
de mine. 

Rămasă singură, se uită de jur împrejurul cămăruţei 
îmbrăcate în creton, cu propria baie de păpușă, și la patul dublu 
ce ocupa aproape tot spaţiul. Işi aduse aminte de remarca lui că 
poate să îl cheme, dacă are nevoie de el, și își ridică ochii în 
tavan, la zgomotul unui pantof pe care el îl lăsase să cadă pe 
podea. 

— Nu mă ispiti, șopti ea. 

Mirosul lui îi persista în nări și își amintea de trupul lui tare și 
musculos, înmuiat de sudoare, strâns lipit de al ei, în timp ceo 


367 


căra prin defileul lui Abbay. Foamea și nevoia erau două cuvinte 
la care nu se gândise de mulţi ani. Acum începeau să se 
deslușească ameninţător la orizontul existenţei ei. 

— Ajunge, fata mea, se mustră singură și se duse să facă 
baie. 


t Capitolul 67 


Nicholas îi bătu în ușă a doua zi dimineaţă când cobori scările: 
— Trezește-te, Royan! Viața-i adevarată. Viaţa nu așteaptă. 
Era întuneric beznă afară, iar ea gemu încet și întrebă: 

— Cât e ceasul? 

Numai că el dispăruse și îl auzea foarte slab cum fluieră The 
Big Rock Candy Mountain, undeva, la parter. Ea se uită la ceas 
și gemu din nou: 

— Fluieră la șase jumate, după ce el și mami s-au cinstit cu o 
sticlă întreagă de Laphroaig aseară. Nu-mi vine să cred! Omul 
ăsta e un monstru. 

Peste douăzeci de minute, îl găsi trebăluind în bucătărie 
îmbrăcat într-un tricou albastru-închis și cu un șorț peste blugi: 

— Taie pâine pentru trei, drăguţo! 

Îi făcu semn înspre franzela cafenie de lângă prăjitorul de 
pâine: 

— Omletele sunt gata în cinci minute. 

Ea se uită la celălalt bărbat din bucătărie. Acesta era de 
vârstă medie, cu umeri largi și mâneci suflecate până sus, în 
jurul bicepșilor musculoși, chel ca o ghiulea. 

— Bună, spuse ea. Sunt Royan Al Simma. 

— Scuze, flutură Nicholas telul. El e Danny Daniel Webb, 
cunoscut ca Sapper printre prieteni. 

Danny se ridică, cu o ceașcă de cafea în pumnul mare, demn 
de respect: 

— Încântat de cunoștință, Miss Al Simma. Îmi permiteţi să vă 
torn o ceașcă cu cafea'? 

Avea pistrui în creștet și Royan observă cât de albaștri îi erau 
ochii. 

— Doctor Al Simma, îl corectă Nicholas. 

— Dar te rog să-mi spui Royan, interveni ea repede, și, da, aș 
vrea o ceașcă. 


368 


La micul dejun nu se pomeni nimic de Etiopia sau de jocul lui 
Taita, iar Royan își mâncă omleta și ascultă cu respect o 
disertaţie pasionată despre cum se prinde peștele la muscă, 
ținută de Sapper, în vreme ce Nicholas îl șicana nemilos cu 
întrebări la aproape fiecare afirmaţie. Era limpede ca lumina 
zilei că erau buni prieteni și ea presupunea că s-ar putea obișnui 
cu jargonul pescuitului la undiţă. 

De cum terminară micul dejun, Nicholas se ridică având în 
mână cana de cafea: 

— Luaţi-vă cănile și veniţi după mine! 

O conduse pe Royan în camera de zi din faţă: 

— Am o surpriză pentru tine. Oamenii mei de la muzeu au 
muncit zi și noapte ca să fie gata când vii tu. 

Deschise brusc ușa de la camera de zi, imitând trilurile unei 
trompete: 

— Tarantara! 

Pe masa din mijloc stătea specimenul complet montat al unui 
dik-dik vărgat, încoronat cu cornițele ca niște ţepușe și îmbrăcat 
în blăniţa pe care Nicholas o scosese din Africa prin 
contrabandă. Era atât de real că, în prima clipă, Royan se 
așteptă să sară de pe masă și să o ia la sănătoasa, când se 
apropie de el: 

— O, Nicky, e minunat lucrat! 

Îi dădu roată apreciativ: 

— Artistul i-a prins exact expresia. 

Specimenul îi aducea aminte atât de bine de arșiţa și de 
mirosul tufișurilor din defileu, că simţi cum tresare de nostalgie 
și de tristețe pentru creatura delicată și frumoasă. Ochii ei de 
sticlă te făceau să crezi că sunt vii și luminoși, iar capătul 
trompei părea umed și sclipitor, de parcă animalul avea să și-o 
miște să adulmece aerul. 

— Mi se pare splendid. Mă bucur că ești de aceeași părere cu 
mine. 

El mângâie spinarea moale și netedă. Royan simțea că nu e 
momentul să îi strice plăcerea de puștan. 

— Imediat ce dezlegăm acest puzzle al lui Taita, intenţionez 
să scriu o lucrare despre el pentru Natural History Museum, 
adică acelorași indivizi care l-au făcut pe străbunicul mincinos. 
Spăl onoarea familiei, râse el și acoperi specimenul cu o 
apărătoare de praf. 


369 


Îl ridică de pe masă cu grijă și îl așeză într-un ungher al 
camerei, unde să stea în afara oricărui pericol. 

— Asta a fost prima surpriză pe care ţi-am pregătit-o. Acum 
urmează surpriza cea mare. 

li arătă canapeaua lipită de perete: 

— la loc! Nu vreau să te dea pe spate. 

Ea zâmbi, dar se îndreptă ascultătoare spre capătul 
îndepărtat al canapelei, unde se așeză cu picioarele încrucișate. 
Sapper Webb veni și se așeză stângaci în capătul celălalt, vizibil 
stânjenit să stea atât de aproape de ea. 

— Să discutăm despre cum o să intrăm în hăul râului 
Dandera, propuse Nicholas. Eu și Sapper nu am vorbit despre 
nimic altceva cât timp ai fost plecată. 

— Doar despre cum se prind peștii, pot să bag mâna-n foc. 

li adresă un zâmbet larg, la care el se arătă vinovat: 

— Ei, ambele subiecte includ apa. Asta e justificarea mea. 

Expresia feţei îi deveni serioasă: 

— iți aduci aminte că discutam despre explorarea adâncimilor 
lacului lui Taita cu ajutorul echipamentului de scufundare, iar eu 
îți explicam care sunt neajunsurile ideii. 

— Îmi aduc aminte, confirmă ea. Spuneai că presiunea din 
fosa subacvatică e prea mare și că trebuie găsită o altă soluţie 
de-a ajunge acolo. 

— Corect, zâmbi Nicholas misterios. Ei bine, Sapper, aici de 
faţă, și-a câștigat onorariul exorbitant pe care i l-am promis - 
subliniez, promis, nu plătit, deocamdată. El a venit cu o metodă 
alternativă. g 

Acum deveni și ea serioasă și își întinse picioarele. Işi puse 
tălpile pe podea și se aplecă în faţă, atentă, cu coatele pe 
genunchi și capul în palme. 

— Probabil că neuronii ăia ai lui i-au împins firele de păr din 
cap. Vreau să zic, e o gândire foarte logică. Chiar dacă soluţia 
era chiar sub nasul nostru, nici tu, nici eu nu am văzut-o. 

— Oprește-te, Nicky, spuse ea ameninţător, te-ai pornit din 
nou. 

— O să-ţi dau un indiciu, ignoră el avertismentul și continuă 
să o șicaneze vesel. Câteodată, metodele vechi sunt cele mai 
bune. Asta e indiciul. 

— Cum se face că, la cât ești de deștept, te-a ocolit 
celebritatea? Se porni ea, dar se întrerupse brusc, când își dădu 


370 


seama care era soluţia: Metodele vechi? Vrei să spui, la fel cum 
a făcut Taita? La fel cum a ajuns el la fundul lacului, fără 
avantajele echipamentului de scufundare? 

— Dumnezeule mare! Cred că s-a prins! îl imită Nicholas, 
destul de convingător, pe Rex Harrison. 

— Un baraj, bătu Royan din palme. Propui să refacem barajul 
pe râu, în același loc unde a fost construit de Taita, acum patru 
mii de ani. 

— S-a prins! râse Nicholas. N-o duci cu una, cu două pe fata 
noastră. Arată-i schițele tale, Sapper! 

Sapper Webb nu făcu nicio tentativă să-și mascheze 
satisfacția când se duse la panoul care stătea rezemat de 
peretele din faţa lor. Royan îl observase, însă nu îi dăduse nicio 
atenție până acum, când el trase husa și le arătă cu mândrie 
ilustrațiile fixate acolo. 

Ea recunoscu imediat fotografiile mărite pe care Nicholas le 
făcuse la presupusul loc al barajului lui Taita, pe râul Dandera, și 
altele, din străvechea carieră de piatră pe care le-o arătase 
Tamre. Toate fuseseră literalmente împodobite cu calcule și linii 
făcute cu markerul negru. 

— Maiorul mi-a dat dimensiunile estimative ale albiei râului în 
punctul acesta și a calculat, de asemenea, înălțimea la care va 
trebui să ridicăm zidul, ca să determinăm apa s-o ia pe cursul 
iniţial. Am lăsat loc, firește, pentru erori de calcul. Chiar dacă 
aceste erori ar fi de, să zicem, treizeci la sută, cred că proiectul 
rămâne fezabil, cu echipamentul limitat pe care îl vom avea la 
dispoziţie. 

— Dacă egiptenii antici au reușit să-l ridice, pentru tine o să 
fie floare la ureche, Sapper! 

— Sunteţi foarte amabil că spuneți așa ceva, domnule maior, 
dar „floare” nu e tocmai cuvântul pe care l-aș fi ales. 

Se întoarse la desenele prinse lângă fotografii, pe panou, și 
Royan văzu că erau planuri și dezvoltări ale proiectului, ce 
aveau la bază fotografiile și estimările lui Nicholas. 

— Există mai multe metode de ridicare a unui baraj, însă, în 
zilele noastre, toate presupun construirea cu beton armat și cu 
echipament de mutare a pământului. Ințeleg că nu vom 
beneficia de aceste ajutoare moderne. 

— Gândește-te la Taita, îl povăţui Nicholas. El a făcut treaba 
fără buldozere. 


371 


— Pe de altă parte, probabil că egiptenii aveau la dispoziţie 
un număr nelimitat de sclavi. 

— Sclavi pot să-ţi promit. Bine, echivalentul modern al lor. Un 
număr nelimitat? Ei, asta nu cred. 

— Cu cât avem mai multă forță de muncă, cu atât îţi scot râul 
din matcă mai repede. Ne-am înţeles că trebuie să terminăm 
până la venirea anotimpului ploios. 

— Avem cel mult două luni, renunţă Nicholas la atitudinea 
ușuratică. În ceea ce priveşte forţa de lucru, o să mă bazez pe 
ajutorul comunităţii monastice de la Sfântul Frumentius. Mă 
gândesc încă la o motivaţie teologică „beton”, care să-i 
convingă să ia parte la ridicarea barajului. Nu cred că o să 
înghită gălușca cu „am găsit mormântul sfânt în Etiopia, nu la 
lerusalim”. 

— Găsește-mi mâna de lucru și îţi construiesc barajul, mormăi 
Sapper. Cum ai zis și mai devreme, metodele vechi sunt cele 
mai bune. E aproape cert că anticii au folosit un sistem de 
gabioane și chesoane ca să pună fundaţiile barajului originar. 

— Scuze, îl întrerupse Royan. Gabioane? Eu nu am diplomă de 
inginer. 

— Eu trebuie să-mi cer scuze, făcu Sapper o tentativă 
stângace să fie cavaler. Să vă arăt desenele, se întoarse el spre 
panou. Ce a făcut, probabil, tipul ăsta, Taita, a fost să 
împletească niște coșuri uriașe din bambus, pe care le-a plasat 
în râu și le-a umplut cu stânci și pietre. Asta numim noi 
gabioane, indică el planurile de pe panou. După asta, probabil 
că a folosit lemn tăiat grosolan ca să facă pereții circulari dintre 
gabioane - chesoanele. Și pe astea le-a umplut cu piatră și 
pământ. 

— Am priceput ideea, în mare, zise Royan, cam cu îndoială, 
dar nu e chiar necesar să înțeleg toate amănuntele. 

— Aveţi dreptate! o aprobă Sapper din toată inima. Cu toate 
că domnul maior mă asigură că găsim tot lemnul de care avem 
nevoie la șantier, am de gând să folosesc plasă de sârmă la 
construirea gabioanelor și oameni care să umple plasele cu 
piatră și agregate. 

— Plasă de sârmă? vru să se lămurească Royan. Unde sperați 
să găsiţi așa ceva pe valea Abbay-ului? 

Sapper vru să răspundă, însă Nicholas îl opri: 


372 


— Ajungem și-acolo imediat. Lasă-l pe Sapper să-și termine 
discursul! Nu-i strica plăcerea! Spune-i lui Royan de piatra din 
carieră. O să-i placă asta. 

— Chiar dacă am proiectat barajul ca pe o structură 
temporară, vrem să fim siguri că o să poată ţine râul în loc 
destul de mult timp ca oamenii din echipa noastră să poată intra 
fără probleme în tunelul subacvatic din lac... 

— li spunem lacul lui Taita, îl informă Nicholas, iar Sapper 
încuviinţă. 

— Trebuie să ne asigurăm că barajul nu cedează cât oamenii 
sunt înăuntru. Vă puteţi imagina consecinţele, dacă se întâmplă 
așa ceva. 

Rămase tăcut câteva momente, ca să-i lase să își închipuie 
scena. Royan se cutremură ușor și își strânse umerii cu mâinile. 

— N-ar fi prea plăcut, fu de acord Nicholas. Așadar, vrei să 
folosești blocurile? îi sugeră răspunsul lui Sapper. 

— Chiar așa. Am studiat fotografiile din cariera de piatră. Am 
selectat mai mult de o sută cincizeci de blocuri de granit care ne 
așteaptă acolo finisate sau aproape finisate și am calculat că, 
dacă le folosim în combinaţie cu gabioanele din plasă de oțel și 
cu pereții din chesoane de lemn, o să avem o fundaţie solidă 
pentru zidul principal al barajului. 

— Blocurile alea trebuie să cântărească vreo câteva tone 
fiecare, preciză Royan. Cum o să le mutăm de-acolo? 

Apoi, când Sapper deschise gura să-i explice, se răzgândi: 

— Nu! Nu-mi spune! Dacă-mi spui că e posibil, o să te cred pe 
cuvânt. 

— Se poate, o asigură Sapper. 

— Taita a făcut-o, zise Nicholas. O să procedăm ca el. Asta ar 
trebui să-ţi facă plăcere. La urma urmelor, sunteți înrudiţi. 

— Să ştii că ai dreptate. Într-un fel ciudat, chiar îmi face 
plăcere, zâmbi la el. Cred că e un semn bun. Când o să se 
întâmple toate astea? 

— Se întâmplă deja, o anunță Nicholas. Eu și Sapper am 
comandat deja toate materialele și echipamentele pe care o să 
le luăm cu noi. Până și plasa pentru gabioane a fost tăiată la 
dimensiunea cerută de o mică firmă de construcţii din apropiere. 
Din cauza recesiunii, mașinile lor stăteau degeaba. 


— Am trecut pe la atelierul lor în fiecare zi, să supraveghez 
tăierea și ambalarea, se băgă Sapper. Jumătate din marfă e deja 
pe drum. Restul o să vină până la sfârșitul săptămânii. 

— Sapper o să plece după-amiază să ia frâiele-n mână și să 
încarce totul. Noi doi avem niște probleme de ultimă oră de pus 
la punct și-o să mergem după el la sfârșitul săptămânii. Trebuie 
să-ți amintesc că nu mă aşteptam să te întorci așa repede de la 
Cairo, spuse Nicholas. Dacă aș fi știut, aș fi aranjat să mergem 
la Valletta cu toții. 

— La Valletta? se arătă Royan dezorientată. Adică în Malta? 
Credeam că mergem în Etiopia. 

— În Malta își are baza Jannie Badenhorst. 

— Jannie și mai cum? 

— Badenhorst. Africair. 

— Acuma m-ai pierdut cu totul. 

— Africair e o companie de transport aerian care deţine un 
fost Hercules vechi al RAF'S, pilotat de Jannie și de fiul lui, Fred. 
Își au baza în Malta. E o ţărișoară stabilă și pragmatică - fără 
politică africană, fără corupţie - și totuși e poarta spre cele mai 
multe destinaţii din Orientul Mijlociu și spre jumătate din Africa, 
unde Jannie și Fred își desfășoară cea mai mare parte din 
activitate. Principala lui afacere e contrabanda cu alcool în ţările 
islamice, unde e, firește, interzis. E Al Capone al Mediteranei. 
Contrabanda e o afacere prosperă în colţul acela de lume. Eu și 
Duraid am zburat cu Jannie de-acolo în Libia în plimbărica 
noastră pe masivul Tibesti. Jannie o să ne ducă până la Abbay. 

— Nicky, nu vreau să-ţi stric cheful, dar știi că noi doi suntem 
persoane indezirabile în Etiopia. Ai trecut cu vederea lucrul 
ăsta? Cum propui să ne întoarcem acolo? 

— Pe ușa din spate, rânji Nichols, și vechiul meu prieten Mek 
Nimmur e cel care o să ne-o deschidă. 

— L-ai contactat pe Mek? 

— Pe Tessay. Se pare că acum ea e intermediarul. Îmi închipui 
că e foarte convenabil pentru Mek să o aibă la bord. Are toate 
legăturile importante și poate să intre și să iasă ușor în 
Khartoum ori în Addis sau în alte locuri unde ar fi suspect sau 
chiar primejdios să se arate el. 

— Măi să fie, se arătă Royan impresionată. Ai fost tare ocupat. 


16 RAF (engl.) - Forţele Aeriene Britanice (n.red.). 
374 


— Nu toţi ne putem permite o vacanţă la Cairo atunci când 
avem chef, comentă el caustic. 

— Mai am o întrebare. 

Ignoră înțepătura, chiar dacă realiză că, în pofida zâmbetului 
prietenos, absenţa ei îl iritase: 

— Mek știe de jocul lui Taita? 

— Nu în amănunt, clătină din cap Nicholas. Dar are unele 
bănuieli și, oricum, știu că pot să mă bazez pe el. 

Continuă, după o scurtă ezitare: 

— Tessay a fost foarte evazivă la telefon, dar se pare că a 
avut loc un fel de atac asupra mânăstirii Sfântul Frumentius. Jali 
Hora și alţi treizeci sau patruzeci de călugări au fost masacrați și 
majoritatea relicvelor sfinte, furate din biserică. 

— Dumnezeule mare, nu se poate! exclamă șocată Royan. 
Cine-ar putea să facă așa ceva? 

— Aceiași oameni care l-au asasinat pe Duraid și au făcut trei 
tentative să ne șteargă și pe noi de pe faţa pământului. 

— Pegasus. 

— Von Schiller, confirmă el. 

— Atunci, suntem direct răspunzători, murmură Royan. Noi i- 
am condus la mânăstire. Pozele polaroid pe care le-au furat de 
la noi în raidul asupra taberei le-au arătat probabil stela și 
mormântul lui Tanus. Von Schiller nu trebuie să fie clarvăzător 
ca să ghicească unde au fost făcute. Acum, avem mâinile 
mânjite de sânge. 

— La naiba, Royan, cum poţi să te consideri responsabilă de 
nebunia lui von Schiller? N-am de gând să te las să te 
pedepsești în halul ăsta! spuse Nicholas pe un ton tăios și 
mâniat. 

— Noi am început toată chestia asta. 

— Nu sunt de acord cu asta, dar recunosc că von Schiller e cel 
care trebuie să fi golit magaas-ul de la Sfântul Frumentius și că 
stela și coșciugul sunt acum, aproape sigur, în colecţia lui. 

— Vai, Nicky, mă simt atât de vinovată! Nu mi-am dat 
niciodată seama ce pericol reprezentăm pentru acei simpli 
creștini devotați. 

— Vrei să contramandăm toată afacerea? o întrebă el cu 
cruzime. 

Ea reflectă cu seriozitate un timp, apoi clătină din cap: 


375 


— Nu. Poate, când ne întoarcem, o să-i putem compensa 
cumva pe călugări pentru pierderile suferite, cu ce o să găsim 
pe fundul lacului lui Taita. 

— Sper, o aprobă el cu însufleţire. Sper să putem. 


t Capitolul 68 


Uriașul avion Hercules C-Mkl, cu patru motoare 
turbopropulsoare, era vopsit într-o nuanţă neclară de maroniu 
prăfuit, iar numele de pe fuzelaj era șters și greu de deslușit. Nu 
exista nicăieri pe aparat vreo inscripţie cu Africair, iar aspectul 
lui ponosit și jerpelit dovedea elocvent faptul că trecuse bine de 
patruzeci de ani și avusese pe puţin cinci sute de mii de ore la 
bord, chiar înainte de a cădea în mâinile lui Jannie Badenhorst. 

— Chestia asta încă mai zboară? întrebă Royan, uitându-se la 
avionul ce stătea izolat într-un colț ascuns, în spatele 
aerodromului de la Valletta. 

Burta lăsată a avionului dădea impresia unei experimentate 
profesioniste a trotuarului, care fusese scoasă din afacere de o 
neașteptată și nedorită graviditate. 

— Jannie îi păstrează intenţionat aspectul ăsta, o asigură 
Nicholas. În zonele pe unde zboară el, e mai bine să nu atragi 
priviri invidioase. 

— Poate să fie sigur de reușită. 

— Dar și Jannie, și Fred sunt ingineri aeronauţi de primă 
mână. Amândoi se îngrijesc ca Big Dolly să fie în stare perfectă 
sub carenaj”. 

— Big Dolly? 

— Dolly Parton. Jannie e un fan înrăit. 

Taxiul îi lăsă, cu bruma de bagaje pe care le luaseră, la ușa 
laterală a hangarului și Nicholas îi plăti șoferului, în timp ce 
Royan își vâri mâinile în buzunarele hanoracului, tremurând în 
bătaia vântului rece care venea dinspre Mediterana. 

— Uite-l pe Jannie, arătă Nicholas înspre silueta mătăhăloasă, 
în salopetă unsuroasă, maronie, care cobora rampa de încărcare 
a avionului Hercules. 

Îi zări şi sări de pe rampă. 

17 Carenaj - îmbrăcăminte (de tablă sau de placaj) aplicată unui corp pentru a-i 
micșora rezistența aerodinamică. 
376 


— Salve, moșule! Începusem să cred că nu mai vii, zise în 
timp ce își târșâia picioarele pe pista de aterizare. 

Arăta ca un jucător de rugby, după cum și fusese în tinereţe, 
și șchiopăta ușor, din cauza unei vechi accidentări pe terenul de 
joc. 

— Am plecat cu întârziere de pe Heathrow. Controlorii de 
trafic francezi erau în grevă.  Distracţiile călătoriilor 
internaţionale, ce să-i faci! îi explică Nicholas, după care i-o 
prezentă pe Royan. 

— Haideţi s-o cunoașteţi pe noua mea secretară, îi invită 
Jannie. S-ar putea să va dea și câte o cafea. 

Îi conduse printr-o portiţă în hangarul principal și apoi într-un 
interior ca de peșteră. Lângă intrare, era o cămăruţă ce servea 
drept birou, având un semn pe ușă cu „Africair” și logo-ul 
companiei, o halebardă înaripată. Mara, noua secretară a lui 
Jannie, era o doamnă malteză, cu doar câţiva ani mai tânără 
decât el. Ceea ce îi lipsea în junețe și frumusețe se compensa pe 
deplin cu mărimea sânilor. 

— Lui Jannie îi plac mature și cu „accesorii” grele în partea de 
sus, murmură Nicholas din colţul gurii spre Royan. 

Mara le dădu cafea în vreme ce Jannie recapitula planul de 
zbor cu Nicholas. 

— E puţin cam complicat, se scuză el. După cum îţi închipui, o 
s-o luăm mai pe ocolite. Muammar Gaddafi nu prea mă are la 
suflet deocamdată, așa că aș prefera să nu îi survolez spaţiul 
aerian. O să trecem pe deasupra Egiptului, fără să facem escală. 

Arătă itinerarul lor aerian pe hărţile înșirate pe birou: 

— Avem o mică problemă deasupra Sudanului. Acolo e un mic 
război civil, îi făcu cu ochiul lui Nicholas. Totuși, guvernul din 
nord nu dispune de cel mai performant radar din lume. Folosesc 
o groază de rebuturi rusești. E o ţară enormă, iar eu și Fred le- 
am dibuit punctele vulnerabile. O să evităm principalele 
instalaţii militare. 

— Cât o să facem în zbor? vru să afle Nicholas. 

Jannie se strâmbă: 

— Big Dolly nu e sprinter și ţi-am zis că n-o luăm pe 
scurtătură. 

— Cât? insistă Nicholas. 

— Am instalat cu Fred cușete și o bucătărie, așa că o să aveţi 
tot confortul de-acasă în timpul zborului. 


377 


Își ridică șapca și se scărpină în creștet înainte de mărturisire: 

— Cinșpe ore. 

— Rezistă Big Dolly atâta? vru să știe Nicholas. 

— Are rezervoare suplimentare. Șaptezeci și unu de mii de 
kile de combustibil. Cu toată încărcătura pe care ne-ai adus-o, 
tot putem să ajungem pân-acolo și-napoi fără realimentare. 

Fu întrerupt de deschiderea ușilor enorme ale hangarului și de 
zgomotul unui camion greoi, care venea spre ei. 

— Trebuie să fie Fred și Sapper. 

Jannie sorbi ultima înghiţitură de cafea și o îmbrăţișă pe Mara. 
Ea chicoti și pieptul i se cutremură precum un munte de zăpadă 
înaintea avalanșei. 

Camionul parcă în celălalt capăt al hangarului, unde erau 
frumos depozitate tot felul de echipamente și scule, gata să fie 
încărcate. Când Fred cobori din cabină, Jannie i-l prezentă lui 
Royan. Fiul era o versiune mai tânără a tatălui, începând deja să 
se rotunjească în jurul taliei; avea o față deschisă, bucolică, 
aducând mai degrabă a cioban decât a pilot comercial. 

— E ultima încărcătură, veni Sapper în faţa camionului, să dea 
mâna cu Nicholas. Totu-i pregătit să începem. 

— Vreau să decolăm înainte de ora patru, mâine dimineaţă. 
Asta o să ne asigure sosirea la momentul optim, mâine seară. 

— Avem ceva de muncă, dacă vrem să furăm niște ore de 
somn înainte de plecare, făcu Jannie semn spre paleţii care 
așteptau să fie încărcaţi. Am vrut să chem niște băieți de pe-aici 
să ne ajute la încărcat, da' Sapper nici n-a vrut s-audă. 

— Are dreptate, aprobă Nicholas. Cu cât știu mai puţini, cu 
atât mai bine. Să ne-apucăm de treabă! 

Încărcătura fusese pusă pe paleţi din oțel, strânsă cu legături 
grele din nailon și acoperită cu plasă. Erau treizeci și șase de 
paleţi și pachetele din pânză ce conţineau parașutele - formau 
parte integrantă din fiecare încărcătură. Era nevoie de două 
zboruri separate ca uriașa încărcătură să ajungă în Africa. 

Royan citea cu glas tare ce conţinea fiecare palet, din lista 
tipărită, iar Nicholas verifica dacă obiectele existau în 
respectivul pachet. Nicholas și Sapper ordonaseră cu grijă 
încărcătura, ca să se asigure că lucrurile de care aveau nevoie 
la început veneau cu primul transport. Doar când știu clar că 
fiecare palet era complet până la ultimul detaliu, îi făcu semn lui 
Fred, care conducea motostivuitorul. Fred băga braţele mașinii 


378 


în deschizăturile paletului și îl ridica, după care îl scotea din 
hangar și-l suia pe rampa navei Hercules. 

În magazia imensului avion, Jannie și Sapper îl ajutau pe Fred 
să poziționeze fiecare palet pe platforme cu role și apoi să îi 
lege strâns. Ultimul obiect urcat fu micuțul tractor cu încărcare 
faţă-spate. Sapper îl găsise într-un depozit la mâna a doua din 
York și, după ce îl testase în amănunțime, îl declarase „un 
chilipir”. Acum îl conduse pe rampă și îl legă cu afecţiune de 
platformă. 

Tractorul cântărea cam o treime din greutatea totală a 
transportului, însă era un obiect considerat de Sapper esenţial, 
dacă doreau să termine excavarea barajului în intervalul stipulat 
de Nicholas. Calculase că aveau nevoie de un mănunchi de cinci 
parașute ca tractorul să ajungă pe pământ fără nicio stricăciune. 
Combustibilul pentru el era o altă problemă, așa că un pachet 
din cea de-a doua tranșă avea să conţină motorină, în 
rezervoare speciale de nailon, care suportau impactul aterizării. 

Trecuse de miezul nopții până să termine încărcarea primului 
transport. Paleţii rămași stăteau depozitaţi lângă peretele 
hangarului, în așteptarea întoarcerii lui Big Dolly, pentru a doua 
tură. Acum puteau să acorde toată atenţia banchetului de adio, 
constituit din specialităţi de pe insulă, pregătite pentru ei de 
Mara în biroul micuţ al Africair. 

— Da, îi asigură Jannie, e și o bucătăreasă bună, și o ciupi 
drăgăstos pe Mara, care își sprijinise pieptul de umărul lui, 
aplecată să îi reumple farfuria cu calmar. 

— Pentru aterizări reușite! toastă Nicholas cu Chianti roșu. 

— Opt ore între beregată!* și sticlă, se scuză Jannie, care 
răspunse la toast cu Coca-Cola. 

Se întinseră îmbrăcaţi să prindă câteva ceasuri de somn pe 
paturile suprapuse, prinse de peretele din spatele punţii de zbor, 
dar lui Royan i se păru că e trezită doar câteva minute mai 
târziu, de vocile înăbușite ale celor doi piloţi, care își terminau 
verificările dinaintea decolării, și de scâncetul starterelor de la 
imensele motoare turbopropulsoare. Când Jannie luă legătura 
prin radio cu turnul de control și Fred trase la punctul de 
decolare, cei trei pasageri se dădură jos din cușete și strânseră 


18 Throttle (engl. în orig.) - joc de cuvinte, termenul având sensul de „beregata, 
gâtlej”, dar și de „regulator”. (n.red.). 


379 


curelele strapontinelor!* de pe marginea cabinei principale. Big 
Dolly urca în văzduhul nopții, iar luminile insulei păliră, până se 
pierdură rapid în urma lor. După asta nu rămase decât marea 
întunecată de dedesubtul lor și pâlpâirea strălucitoare a stelelor 
de deasupra. Royan întoarse capul și îi zâmbi lui Nicholas, la 
lumina difuză din cabină. 

— Ei, Taita, ne întoarcem pe teren pentru setul final, rosti ea 
cu glasul gâtuit de emoție. 

— Singurul lucru bun în furișarea noastră forțată e că Pegasus 
o să aibă nevoie de ceva timp să afle că ne-am întors în defileul 
lui Abbay, se arătă mulţumit Nicholas. 

— Să nădăjduim că ai dreptate, ridică Royan mâna dreaptă, 
cu degetele încrucișate. Avem destulă bătaie de cap cu ce ne-a 
pregătit Taita, și fără Pegasus care să ne pună bețe-n roate. 


t Capitolul 69 


— Sunt în drum spre Etiopia, afirmă cu toată siguranţa von 
Schiller. 

— Cum puteţi fi atât de sigur de asta, Herr von Schiller? 
întrebă Nahoot. 

Von Schiller îl fulgeră cu privirea. Egipteanul îl enerva la 
culme și începuse să regrete că îl angajase. Nahoot făcuse 
foarte puţine progrese în descifrarea sensurilor inscripţiilor de 
pe stela pe care o luaseră de la mânăstire. 

Traducerea ca atare nu prezenta probleme insurmontabile. 
Von Schiller era încredințat că ar fi putut face și el treaba aceea, 
fără ajutorul lui Nahoot, dacă ar fi avut timp și ar fi apelat la 
biblioteca sa enormă cu lucrări de referinţă. In cea mai mare 
parte, conţinea rime fără noimă și cuplete de prisos, nelalocul 
lor și fără legătură cu contextul. O față a stelei era aproape în 
întregime acoperită de coloane de litere și figuri ce nu își găseau 
legătura în niciun fel cu textul de pe celelalte trei fețe ale 
coloanei. 

Dar, cu toate că Nahoot nu voia să recunoască, era limpede 
că sensul ce se ascundea în spatele celor mai multe semne îi 
scăpa. Von Schiller ajunsese aproape la capătul răbdării. Se 


19 Strapontine - scaun rabatabil fără spătar, fixat de un perete sau de alt scaun 
alăturat. 


380 


săturase să asculte scuzele lui Nahoot și promisiunile care nu se 
adevereau niciodată. Tot ce avea legătură cu el, de la tonul 
uleios și îndatoritor până la ochii triști, în orbitele adânci, 
începuse să îl scoată din sărite. Însă cel mai mult detesta 
obiceiul exasperant al acestuia de a pune sub semnul întrebării 
afirmaţiile pe care el, Gotthold von Schiller, le făcea. 

— Generalul Obeid a izbutit să mă pună la curent cu datele 
exacte ale cursei lor, când au părăsit Addis Abeba. A fost foarte 
simplu să aranjez ca oamenii mei să se afle la aeroport în 
momentul sosirii lor în Anglia. Nici Harper, nici femeia nu sunt 
genul de oameni care să treacă ușor neobservaţi, chiar și în 
mulțime. Oamenii mei au urmărit-o pe femeie la Cairo... 

— Mă scuzaţi, Herr von Schiller, dar de ce nu aţi scăpat de ea, 
dacă îi urmăreaţi toate mișcările? 

— Dummkopf!? se răsti von Schiller la el. Pentru că se pare 
că ea are mult mai multe șanse să mă conducă la mormânt 
decât ai tu. 

— Dar, domnule, am făcut... protestă Nahoot. 

— N-ai făcut nimic, doar ţi-ai cerut scuze pentru eșecuri. 
Mulțumită ţie, stela a rămas în continuare un mister, îl 
întrerupse dispreţuitor von Schiller. 

— E foarte dificil... 

— Firește că e foarte dificil. De-asta îţi dau atâta bănet. Dacă 
era ușor, o făceam eu singur. Dacă astea sunt, într-adevăr, 
instrucțiunile cum să găsești mormântul lui Mamose, atunci 
scribul Taita a intenţionat să facă descifrarea dificilă. 

— Dacă îmi mai îngăduiţi un mic răgaz, cred că sunt foarte 
aproape să găsesc cheia... 

— Nu mai ai timp. N-ai auzit ce ţi-am spus adineauri? Harper e 
pe drumul de întoarcere în defileul lui Abbay. Au decolat azi- 
noapte din Malta, într-un avion charter încărcat până la refuz. 
Oamenii mei nu au reușit să stabilească natura încărcăturii, cu 
excepţia unui soi de utilaj de excavare, un tractor cu încărcare 
față-spate. Mie, unuia, toate astea îmi spun un singur lucru: au 
găsit mormântul și se duc să înceapă excavaţiile. 

— Veţi putea să vă descotorosiţi de ei imediat ce ajung la 
mânăstire, se delectă Nahoot cu ideea. Colonelul Nogo va... 

— De ce trebuie să mă repet? își ascuţi von Schiller glasul și 
izbi tăblia masei cu mâna. Ei sunt acum cea mai mare șansă a 


20 Prostule! (germ. n.red.). 
381 


noastră de a găsi mormântul lui Mamose. Ultimul lucru din lume 
pe care îl doresc e să pățească ceva. 

Îi aruncă o privire tăioasă: 

— Te trimit înapoi în Etiopia imediat. Poate că o să-mi fii de 
vreun folos acolo. Aici nu-mi folosești la nimic. 

Nahoot era iritat, dar înţelese că nu trebuia să se opună din 
nou. Rămase posomorât în timp ce von Schiller continuă: 

— O să te duci la tabăra de bază și o să te pui sub comanda 
lui Helm. O să-i asculţi ordinele lui. Tratează-le ca și când le-ai 
primi de la mine personal. Ai înțeles? 

— Da, Herrvon Schiller, mormăi morocănos. 

— Nu te băga în niciun fel peste Harper sau peste femeie. Nu 
trebuie să știe că ești acolo. Echipa de cercetări geologice 
Pegasus o să-și continue activitățile obișnuite. 

Făcu o pauză și zâmbi palid: 

— Avem noroc că Helm a descoperit dovezi foarte 
promițătoare privind existența unor depozite extinse de galenă, 
care știi că e minereul din care se obţine plumbul. O să continue 
munca de explorare a acelor depozite și, dacă promisiunile se 
adeveresc, toată operaţiunea o să devină extrem de profitabilă. 

— Care vor fi sarcinile mele, mai exact? vru să afle Nahoot. 

— O să stai în așteptare. Vreau să fii pregătit să profiţi de 
orice avantaj sau progres pe care-l face Harper. Numai că o să-i 
lași destul spaţiu de manevră. N-o să-l alertezi cu survolări din 
elicopter și nu o să te apropii prea tare de tabăra lui. Fără 
raiduri nocturne. Orice mișcare de-a ta trebuie aprobată mai 
întâi de mine, repet, înainte să faci vreo mișcare. 

— Dacă o să mă supun tuturor acestor restricţii, de unde o să 
știu dacă Harper și femeia au făcut vreun progres? 

— Colonelul Nogo are deja un om de încredere, un spion la 
mânăstire. El o să ne informeze despre orice mișcare pe care-o 
face Harper. 

— Dar cu mine cum rămâne? Ce treabă mai am? 

— O să evaluezi informaţiile strânse de Nogo. Ești familiarizat 
cu metodele arheologice. O să poţi să-ţi dai seama ce încearcă 
să obțină Harper și o să poţi să-mi spui de cât succes se bucură. 

— Înţeleg, mormăi Nahoot. 

— Dacă aș fi putut, m-aș fi întors chiar eu în defileul lui Abbay. 
Numai că asta e imposibil. S-ar putea să dureze destul, poate 


382 


luni întregi, până să facă Harper un progres important. Ştii 
foarte bine că lucrurile astea iau timp. 

— Howard Carter a muncit zece ani la Teba, până a dat de 
mormântul lui Tutankhamon, îi reaminti Nahoot, malitios. 

— Sper că n-o să dureze așa de mult, zise pe un ton rece von 
Schiller. Dacă durează, e foarte puţin probabil să mai fii implicat 
în cercetări. In ceea ce mă privește, mă așteaptă niște negocieri 
foarte importante aici, în Germania, ca și adunarea generală 
anuală a companiei. Nu pot să lipsesc de la ele. 

— Și n-o să mai veniţi în Etiopia deloc? se înveseli Nahoot la 
ideea de a scăpa de sub influența malefică a lui von Schiller. 

— Am să vin imediat ce o să apară ceva interesant. Mă bazez 
pe tine să decizi dacă prezenţa mea e necesară. 

— Și ce fac cu stela? Ar trebui... 

— Vei continua să lucrezi la traducere, îi întâmpină von 
Schiller obiecțiile. O să iei un set complet de fotografii cu tine în 
Etiopia și o să-ţi continui studiul acolo. Aştept să-ți primesc 
rapoartele prin satelit, cel puţin o dată pe săptămână. 

— Când doriţi să plec? 

— Imediat. Astazi, dacă se poate. Vorbește cu Fräulein 
Kemper. Ea o să facă toate aranjamentele de călătorie. 

Pentru prima dată de când începuseră discuţia, Nahoot părea 
fericit. 


t Capitolul 70 


Big Dolly huruia constant spre sud-est și pasagerii nu prea 
aveau cu ce să-și omoare plictiseala. Abia se crăpa de ziuă când 
traversară coasta africană pe la plaja deșertică, îndepărtată și 
singuratică, pe care Jannie o alesese exact din acele motive. 
Odată ajunși deasupra uscatului, constatară că aveau la fel de 
puţine lucruri de văzut ca și deasupra mării. Deșertul se întindea 
cât vedeai cu ochii, mohorât, cafeniu și lipsit de contur. 

La intervale regulate, îl auzeau pe Jannie vorbind din cabină 
cu controlorul de trafic aerian, însă, cum nu reușeau să prindă 
decât jumătate din conversaţie, n-aveau nicio idee despre 
identitatea sau naționalitatea staţiei respective. Uneori, Jannie 
renunţa la engleza cu accent puternic pe care o adopta și trecea 
pe arabă. Royan era surprinsă de fluenta cu care vorbea Jannie, 


383 


deși, ca băștinaș african de origine europeană, sunetele 
guturale îi ieșeau foarte ușor. Putea chiar să mimeze 
convingător diferite accente și dialecte din Libia sau Egipt când 
își croia drum prin deșert. 

În primele ore, Sapper rămase cufundat în studierea schițelor 
barajului; apoi, neputând să treacă mai departe până nu avea 
măsurătorile exacte ale șantierului, se ghemui în patul de 
campanie, cu un roman ieftin în mână. Sărmanul autor nu izbuti 
să îi reţină atenţia prea mult timp. Cartea deschisă zăcea 
deschisă pe faţa lui, iar paginile fluturau de fiecare dată când 
emitea câte un sforăit prelungit, ce zguduia pereţii. 

Royan și Nicholas se înghesuiră în cușeta ei, cu o tablă de șah 
la mijloc, până când îi răzbi foamea și îi goni în bucătăria 
improvizată. Acolo, Royan își luă în primire rolul umil de feliat 
pâine și făcut cafea, în timp ce Nicholas își demonstra măiestria 
în crearea unor sandvișuri Dagwood. Impărţiră mâncarea cu 
Jannie și Fred, cocoțaţi în scaunele piloților din cabină. 

— Suntem tot deasupra teritoriului egiptean? întrebă Royan. 

Cu gura plină, Jannie arătă dincolo de vârful aripii de la 
babord a lui Big Dolly: 

— La cincizeci de mile marine e Wadi Halfia. Tatăl meu a fost 
ucis acolo, în 1943. Făcea parte din A Șasea Divizie Sud- 
Africană. Au botezat-o Wadi Hellfire?!. 

Mai luă o înghiţitură uriașă din sanaviș: 

— Nu l-am cunoscut niciodată pe babacu'. Am aterizat o dată 
acolo, cu Fred. Am încercat să dăm de mormântul lui. 

Ridică elocvent din umeri: 

— E o bucată imensă de pământ. O groază de morminte. 
Foarte puţine marcate. _ 

Nimeni nu mai vorbi o bucată de vreme. Işi mestecau 
sandvișurile, fiecare adâncit în propriile gânduri. Și tatăl lui 
Nicholas luptase în deșert, împotriva lui Rommel. Avusese mai 
mult noroc decât tatăl lui Jannie. 

Nicholas aruncă o privire în direcţia lui Royan. Aceasta 
rămăsese cu ochii pe geam, la ţara ei, și avea ceva atât de 
pasional și de primejdios în ei, că Nicholas se cutremură. Era, de 
cele mai multe ori, în mod irezistibil tentat să o considere 
englezoaică, după cum era și mama ei. Numai în puţine 


21 Focul iadului. (n.tr.). 


momente, ca acesta, devenea extrem de conștient de celelalte 
fațete ale ființei ei. 

Ea părea să nu-și fi dat seama că o studia. Preocuparea ei era 
profundă. Se întreba la ce se gândește - oare ce gânduri 
întunecate și tainice îi clocotesc în minte. Iși aduse aminte cum 
profitase de prima ocazie ivită la întoarcerea din Etiopia, ca să 
tragă o fugă la Cairo și, o dată în plus, îl copleși un sentiment de 
neliniște. Se întreba dacă nu cumva alte legături emoționale, de 
care el nu avea habar, nu depășeau sentimentele de loialitate 
pe care el le luase de bune. Realiza, oarecum șocat, că 
petrecuseră împreună doar câteva săptămâni scurte și că, în 
ciuda puternicei atracţii pe care o exercita asupra lui, cunoștea 
foarte puţine lucruri despre ea. 

În clipa aceea, ea tresări și se întoarse cu faţa la el. Așa 
înghesuiți cum erau, lângă hublou, se priviră în ochi de la o 
distanță de o jumătate de metru. Totul dură doar câteva 
secunde, însă ce întrezări în ochii ei, umbrele întunecate de 
vinovăție sau provocate de vreun alt sentiment, nu făcu nimic 
să îi îndepărteze temerile. 

Ea se întoarse spre Jannie, aplecându-se peste umărul lui să 
întrebe: 

— Când traversăm Nilul? 

— Când ajungem de partea cealaltă a graniţei. Guvernul 
sudanez își concentrează toată atenţia asupra rebelilor din sudul 
îndepărtat. Unele zone de pe fluviu de-aici, din nord, sunt 
complet pustii. Destul de curând o să coborâm foarte aproape 
de sol, ca să trecem pe sub radarele staţiilor sudaneze de pe 
lângă Khartoum. O să ne furișăm printr-o breșă de-a lor. 

Jannie ridică harta aeriană de pe planșeta cu clamă pe care o 
ținea în poală și i-o întinse să vadă. Cu un deget gros și 
butucănos, îi arătă lui Royan ruta pe care intenționau să o 
parcurgă. Era marcată cu creion cerat albastru: 

— Big Dolly a parcurs drumu' ăsta așa de des, c-ar putea să 
zboare singură, fără să mai ţin mâna pe manșă, nu-i așa, 
bătrânico? 

Bătu afectuos tabloul de bord. 

Două ore mai târziu, când Nicholas și Royan se întoarseră la 
jocul lor de șah din cabina principală, Jannie îi anunţă prin 
sistemul de amplificare: 


— Gata, băieţi! Nu trebuie să intraţi în panică. O să pierdem 
ceva altitudine acum. Veniţi în faţă să vedeţi spectacolul. 

Cu centurile legate în spatele punţii de zbor, avură parte de o 
superbă demonstraţie de zbor la joasă altitudine, făcută de Fred. 
Coborârea fu atât de bruscă, încât Royan avea impresia că au să 
cadă din văzduh și că stomacul o părăsise pe undeva pe la nouă 
mii de metri mai sus. Fred o aduse pe Big Dolly la doar câţiva 
metri deasupra deșertului, atât de jos, de parcă ar fi călătorit 
într-un autobuz de mare viteză, nu ar fi zburat. O ridica delicat 
deasupra fiecărei ondulări a terenului roșiatic și ars de soare, 
zburând razant peste pintenii de stâncă neagră și înclinându-se 
pe o aripă să dea ocol celor câteva dune adunate de vânt. 

— Traversarea Nilului în șapte minute și jumătate, lovi Jannie 
cu pumnul cronometrul fixat de manșa de control, din fața lui. 
Și, dacă nu cumva m-a lăsat baltă toată știința mea în ale 
navigaţiei, ar trebui să se vadă o insulă sub formă de rechin 
chiar sub noi, când o să traversăm. 

Când acul cronometrului ajunse la semn, revărsarea largă și 
sclipitoare a fluviului fulgeră dedesubtul lor. Royan prinse o 
frântură dintr-o insulă verde, cu vreo câteva colibe de stuf și cu 
o duzină de pirogi ce zăceau pe plaja îngustă. 

— Măi să fie, moșulică nu și-a pierdut îndemânarea, 
deocamdată, remarcă Fred. Il mai ţinem vreo mie cinci sute de 
kilometri până să-l vindem ca sclav. 

— la mai lasă-mă cu „moșulică”, mucosule! Am niște ași în 
mânecă pe care nu i-am scos la înaintare. 

— Intrebaţi-o pe Mara, rânji Fred afectuos la tatăl său, în 
vreme ce vira spre o direcție nouă, sud-vestică, atât de aproape 
de pământ cu vârful aripii, că împrăștie o turmă de cămile ce 
pășteau rarele tufișuri de mărăcini. 

Se îndepărtară duruind pe câmpie, fiecare trăgând după ea 
câte un voal de pulbere albă, ca o trenă de mireasă. 

— Mai avem trei ore de zbor până la destinaţie, ridică Jannie 
privirea de pe hartă. Fiţi atenţi! Ar trebui să ajungem cu 
patruzeci de minute mai devreme de apusul soarelui. Nici că s- 
ar putea mai nimerit. 

— Atunci, aș face bine să mă echipez, remarcă Royan și se 
întoarse în cabina principală, își trase bagajul de sub cușetă și 
dispăru la toaletă. 


386 


După douăzeci de minute, reapăru în fustă-pantalon și un top 
din bumbac. 

— Ghetele astea au fost făcute pentru mers, lovi ea puntea cu 
picioarele. 

— Foarte bine, o studie Nicholas din patul de campanie. Dar 
genunchiul ce zice? 

— O să mă ţină, îl apără ea. 

— Vrei să spui că o să mă lipsești de plăcerea de-a te duce iar 
în cârcă? 

Munţii Etiopiei își făcură apariţia atât de subtil la orizont, încât 
Royan nici nu-i observă, până nu-i arătă Nicholas conturul 
albastru palid de pe fundalul albastru-viu al cerului african. 

— Aproape am ajuns, trase el cu ochiul la ceasul de la mână. 
Să mergem în faţă! 

Pe geam nu se zărea niciun punct de reper dinaintea lor doar 
întinderea cafenie a savanei, împestriţată cu punctele negre 
reprezentând arborii de acacia. 

— Mai avem zece minute, intonă Jannie. Vede cineva ceva? 

Întrebarea rămase suspendată în aer - toţi stăteau cu privirile 
aţintite în faţă. 

— Cinci minute. 

— Acolo! indică Nicholas peste umărul lui. Acela e cursul 
Nilului Albastru. 

Un pâlc mai des de mărăcini formau o linie întunecată, 
undeva departe, în faţă. 

— Și uite și coșul de fum de la moara de zahăr părăsită, pe 
malul fluviului. Mek Nimmur zice că terenul de aterizare e la 
cinci kilometri de moară. 

— Ei, dacă e, nu e trecut pe nicio hartă, mormăi Jannie. Mai 
avem un minut și suntem pe coordonate. 

Minutul se scurse lent pe cronometru. 

— Tot nimic, începu Fred, când un semnal luminos roșu, tras 
de la sol, trecu chiar pe lângă nasul lui Big Dolly. 

Toată lumea din cabină zâmbi și răsuflă ușurată. 

— La ţanc, îl bătu Nicholas pe umăr pe Jannie, să-l felicite. Nici 
eu nu m-aș fi descurcat mai bine. 

Fred cobori câteva zeci de metri și făcu o întoarcere de o sută 
optzeci de grade. Acum vedeau două focuri de semnalizare ce 
ardeau pe câmpie - unul cu fum negru, celălalt trimițând o 
coloană albă direct în văzduhul liniștit al serii. Abia când 


387 


ajunseră la un kilometru, reușiră să distingă conturul șters al 
pistei de aterizare largi și demult ieșite din funcţiune. Pista de 
aterizare Roseires fusese construită acum douăzeci de ani, de o 
companie ce încerca să cultive trestie de zahăr, pe care o iriga 
cu apă din Nil. Numai că Africa ieșise din nou învingătoare, iar 
compania căzuse pradă uitării, lăsând această urmă slabă, 
scrijelită pe câmpie, pe post de epitaf. Mek Nimmur alese locul 
acesta îndepărtat și abandonat drept punct de întâlnire. 

— Niciun semn de la comitetul de primire? mârâi Jannie. Ce 
vrei să fac? 

— Continuă, îl îndemnă Nicholas. Ar trebui să vină și al doilea 
semnal - aha, uite-l că vine! 

Mingea de foc explodă dintr-un pâlc de arbori mărăcinoși din 
capătul îndepărtat al pistei și, pentru prima dată, izbutiră să 
distingă siluete umane în peisajul sumbru. Stătuseră ascunse 
până în ultimul moment. 

— Ăla-i Mek! Du-te înainte și aterizează! 

Când Big Dolly își termină rotirea și în faţă se ivi capătul pistei 
dure și pline de gropi, o siluetă în uniformă de camuflaj le ţâșni 
în față. Cu o pereche de padele, le făcu semn să tragă în spaţiul 
dintre cei mai înalţi copaci cu spini. 

Jannie opri motoarele și le trimise un rânjet larg peste umăr: 

— Ei, băieţi și fete, se pare c-am avut noroc și-am dovedit-o! 


t Capitolul 71 


Nici chiar de la înălțimea cabinei lui Big Dolly, nu puteai să 
confunzi silueta lui Mek Nimmur, care ieșise de la adăpostul 
pâlcului de acacia. Abia acum își dădură seama că toţi copacii 
fuseseră acoperiţi cu plasă de camuflaj; de-asta nu izbutiseră să 
distingă niciun indiciu de prezenţă umană din aer. Imediat ce 
rampa de încărcare fu lăsată, Mek Nimmur se grăbi să urce cu 
pași mari: 

— Nicholas! 

Se îmbrăţișară și Mek îl sărută zgomotos pe ambii obraji, 
ținându-l la un braţ depărtare să îi studieze chipul, încântat să îl 
revadă. 

— Așadar, am avut dreptate! Pui tu ceva la cale, ca 
întotdeauna. Nu era o simplă vânătoare de dik-dik, nu? 


388 


— Cum aș putea să-mi mint un vechi prieten? ridică din umeri 
Nicholas. 

— Cu ușurința dintotdeauna, râse Mek, dar mă bucur că o să 
ne distrăm un pic împreună. Viaţa devenise cam monotonă în 
ultimul timp. 

— Cred și eu! îi trase Nicholas un pumn în umăr, în semn de 
afecțiune. _ 

O siluetă subțire și graţioasă îl urmă pe Mek pe rampă. In 
salopeta verde-măslinie, Nicholas nu o recunoscu pe Tessay 
până ce nu deschise gura. Purta bocanci din pânză și o șapcă ce 
o făcea să semene cu un băiat. 

— Nicholas! Royan! Bine aţi venit! strigă Tessay. 

Cele două femei se îmbrățișară la fel de afectuos ca și 
bărbaţii. 

— Ei, haide acu'! protestă Jannie. Nu suntem la Woodstock. 
Tre' să mă mai și întorc în Malta în seara asta. Vreau s-o iau din 
loc înainte să se-ntunece. 

Rapid, Mek se ocupă de descărcat. Oamenii lui se înghesuiră 
la bord și urcară paleţii pe platforme mobile, în timp ce Sapper 
își porni tractorul și cără cu el materialele jos, depozitându-le în 
crângul de acacia, sub plasa de camuflaj. Cu atâtea mâini de 
ajutor, totul merse strună și povara lui Big Dolly fu coborâtă 
chiar când soarele își lua plictisit locul la linia orizontului și 
scurtul amurg african sângera în toate nuanțele peste peisaj. 

Jannie și Nicholas avură o ultimă discuţie, în grabă, în timp ce 
Fred făcea ultimele verificări. Recapitulară planurile și 
procedurile radio o dată în plus. 

— De azi în patru zile, confirmă Jannie și își strânseră scurt 
mâinile. 

— Lasă omul să plece, Nicholas! urlă Mek de jos. Trebuie să 
trecem granița până-n zori. 

O urmăriră pe Big Dolly ducându-se până la capătul pistei și 
întorcând. Bătaia motorului era în crescendo, în timp ce se 
năpustea într-un vârtej lung de praf și se ridică deasupra 
capetelor lor. Jannie mișcă flapsurile în semn de rămas-bun și, 
fără să aprindă luminile de navigaţie, imensul avion se topi ca 
un liliac negru pe cerul ce stătea să se întunece, dispărând 
aproape instantaneu. 

— la vino-ncoace, o duse Nicholas pe Royan pe un scaun de 
sub acacia. Nu vreau să-ţi mai facă probleme genunchiul. 


389 


Îi ridică apoi cracul pantalonului până la jumătatea coapsei și-i 
prinse genunchiul cu un bandaj elastic, străduindu-se să își 
ascundă plăcerea cu care își îndeplinea sarcina. Era mulțumit să 
vadă că vânătaia aproape dispăruse și că nu mai era nicio 
umflătură. 

Palpă genunchiul cu blândeţe. Pielea era catifelată și carnea 
fermă și caldă la atingere. Ridică ochii și, din expresia de pe 
chipul ei, înțelese că și ea savura momentul de intimitate la fel 
de mult ca și el. Când îi surprinse privirea, ea se îmbujoră ușor și 
își lăsă repede pantalonul deasupra genunchiului. 

Sări în picioare, motivând: 

— Am multe de discutat cu Tessay, și se grăbi să se ducă la 
aceasta. 

— Am să las un pluton întreg de pază la materialele astea, îi 
explică Mek lui Nicholas, în timp ce Tessay o lua deoparte pe 
Royan. O să mergem într-un grup foarte restrâns până la 
graniţă. Nu mă aştept să avem probleme. In clipa de faţă, e 
foarte puţină activitate inamică în sectorul ăsta. Sunt o mulţime 
de lupte prin sud, dar pe-aici e liniște. De-asta am ales punctul 
ăsta de întâlnire. 

— Cât de departe e graniţa cu Etiopia? vru să știe Nicholas. 

— La cinci ore de marș forțat, spuse Mek. O să ne strecurăm 
pe unul dintre traseele noastre, după apusul lunii. Restul 
oamenilor ne așteaptă la intrarea în defileul lui Abbay. Ne-am 
dat întâlnire mâine, până-n zori. 

— Și de-acolo la mânăstire? 

— Incă două zile de marș, răspunse Mek. O să ajungem la fix 
ca să primim pachetele de la prietenul tău gras, cu avionul lui 
borțos. 

Se duse să dea ultimele ordine comandantului plutonului ce 
avea să rămână la Roseires, să păzească materialele depozitate. 
După asta, adună un grup de patru oameni care să formeze 
escorta dincolo de graniţă. Mek le împărţi poverile. Cel mai 
important obiect era radioul, un model militar superușor și 
modern, de care Nicholas avea grijă personal. 

— Bagajele alea ale voastre sunt prea greu de cărat. O să 
trebuiască să le rearanjaţi, le zise Mek lui Nicholas și Royan. 

Așa că își deșertară lucrurile și înghesuiră conţinutul în două 
ranite din pânză, pregătite de Mek. Doi soldați își atârnară 
ranițele pe umeri și se făcură nevăzuţi în beznă. 


390 


— Doar n-o să ia alea! făcu Mek ochii mari la braţele 
voluminoase ale teodolitului pe care Sapper îl scosese dintr-un 
palet. 

Acesta nu înțelegea arăbește, așa că Nicholas fu nevoit să 
traducă. 

— Sapper spune că e un instrument delicat. Nu poate să 
îngăduie să fie parașutat. Spune că, dacă se strică, n-o să mai 
poată face treaba pentru care a fost angajat. 

— Și cine-o să-l care? vru să afle Mek. Oamenii mei o să se 
revolte, dacă-i pun să facă asta. 

— Spune-i ticălosului cârcotaș că o să-l car eu însumi, se 
îmbăţoșă Sapper demn. N-aș lăsa pe niciunul dintre nătărăii ăia 
mari și neîndemânatici să pună mâna pe el. 

Își ridică bocceaua, o puse pe umăr și se îndepărtă cu un aer 
înțepat. 

Mek lăsă să treacă cinci minute de la plecarea ariergardei și 
făcu semn din cap: 

— Putem să plecăm acum. 

La treizeci de minute după decolarea lui Big Dolly, părăsiră 
terenul de aterizare și porniră să străbată câmpia întunecată și 
tăcută, îndreptându-se către răsărit. Mek impuse un ritm 
drăcesc. El și Nicholas păreau să aibă ochi de pisică, îi trecu prin 
minte lui Royan, care venea imediat în spatele lor. Vedeau pe 
întuneric și doar câte o avertizare șoptită din partea unuia dintre 
ei o ajuta să nu cadă în vreo groapă sau să se împiedice de 
pietre pe întuneric. Când se întâmpla să se mai poticnească, 
Nicholas părea să fie mereu lângă ea, întinzându-i o mână 
puternică și fermă, care să o sprijine. 

Mărșăluiau într-o tăcere deplină și disciplinată. Abia după câte 
o oră, când se odihneau cinci minute, Nicholas și Mek stăteau 
unul lângă altul și, din puţinele vorbe rostite în șoaptă pe care le 
prinse, Royan își dădu seama că Nicholas îi explica toate 
motivele pentru care veniseră înapoi în defileul Abbay. Îl auzi pe 
Nicholas repetând des numele „Mamose” și „Taita” și vocea 
profundă a lui Mek chestionându-l în amănunt. Apoi, se ridicau și 
porneau din nou în noapte. 

După o vreme, pierdu simțul distanței parcurse. Doar 
perioadele de repaus de după fiecare oră îi mai spuneau ceva 
despre trecerea timpului. Oboseala se insinuă în trupul ei până 
ce ajunsese un efort să mai facă un pas. In ciuda încrederii 


391 


afișate ei, genunchiul începuse să o doară. Din când în când, 
Nicholas o atingea pe braţ, călăuzind-o peste zonele mai 
accidentate. Alteori, se opreau brusc, la vreo avertizare șoptită 
ce venea din faţă. Atunci stăteau nemișcați, în liniște, așteptând 
pe întuneric, cu nervii întinși, până la următoarea șoaptă, când 
reluau mersul în același pas forțat. O dată, ea simţi efluviile 
răcoroase și nămoloase ale fluviului și știu că trebuie să fie 
foarte aproape de Nil. Fără să se fi rostit niciun cuvânt, sesiză 
tensiunea nervoasă a oamenilor din faţa ei și își dădu seama de 
nervozitatea celorlalți din felul în care se comportau și își 
duceau armele. 

— Acum trecem graniţa, respiră Nicholas aproape de fața ei și 
tensiunea deveni contagioasă. 

Uită de oboseală și-și auzi pulsul bătându-i în urechi. 

De astă dată, nu mai făcură pauza obișnuită de odihnă, ci 
continuară încă o oră, până ce simţi cum starea de spirit a 
oamenilor se schimbă. Cineva râse încetișor și parcă și pașii le 
erau mai ușori după ce se întoarseră către luminescența cerului 
de la răsărit. Deodată, luna nouă își împinse corniţele deasupra 
siluetei întunecate a îndepărtatelor culmi muntoase. 

— Cale liberă. Am trecut hopul, o anunţă Nicholas pe un ton 
normal. Bine ai revenit în Etiopia. Cum te simţi? 

— Bine. 

— Și eu sunt frânt, îi zâmbi el larg la lumina lunii. O să oprim 
să facem tabăra cât de curând. Nu mai avem mult. 

Mintea, bineînţeles: merseră și merseră până când lui Royan îi 
veni să plângă. Apoi, pe neașteptate, auzi din nou freamătul 
fluviului, revărsarea domoală a Nilului din zori. În faţă, Mek 
vorbea cu oamenii care îi așteptau pe ei și-atunci Nicholas o 
scoase de pe cărare și o făcu să se așeze, iar el îngenunche 
înaintea ei și îi dezlegă șireturile. 

— Te-ai descurcat bine. Sunt mândru de tine, o lăudă, în timp 
ce îi scotea șosetele și-i examina tălpile, în căutare de bășici. 

Apoi îi scoase bandajul de pe genunchi. Era puţin umflat, așa 
că îl masă cu blândetțe și pricepere. 

— Nu te opri. E așa de bine! oftă ea încet. 

— O să-ţi dau niște Brufen contra inflamaţiei. 

Cotrobăi după pilule în bagaj și apoi își întinse jacheta 
matlasată ca să o lase să se întindă pe ea. 


— Îmi pare rău, sacii de dormit sunt în celălalt transport. 
Trebuie să strângem din dinţi, până vine Jannie cu lucrurile. 

Îi dădu sticla cu apă și, în timp ce ea își lua pastila, el desfăcu 
un pachet cu raţii de urgenţă. _ 

— Nu e chiar un festin, spuse el, adulmecând conţinutul. În 
armată, le ziceam pachete de șobolani. 

Ea adormi cu gura pe jumătate plină cu carne fără gust și cu 
cașcaval de plastic. 

Când o trezi Nicholas, cu o cană de ceai fierbinte și dulce, 
văzu că se făcuse deja după-amiază târziu. El se așeză lângă ea 
și își sorbi ceaiul, suflând zgomotos aburul după fiecare gură. 

— O să te bucuri să afli că Mek e total implicat în proiect. A 
fost de acord să ne ajute. 

— Cât i-ai povestit? 

— Destul ca să îi trezesc interesul, rânji Nicholas. Teoria 
dezvăluirii progresive. Niciodată să nu spui totul, alimentează 
interesul puţin câte puţin. Știe ce căutăm și că avem în plan să 
stăvilim râul. 

— Și oamenii care să lucreze la stăvilar? 

— Călugării de la Sfântul Frumentius o să facă după cum zice 
el. E un mare erou. 

— Ce i-ai promis în schimb? 

— N-am ajuns în faza aia deocamdată. l-am spus că n-avem 
idee ce-o să găsim și a râs zicând că are încredere în mine. 

— Cam prostuţ băiatu', nu? 

— Nu știu dacă astea sunt cuvintele cele mai potrivite pentru 
Mek Nimmur, murmură el. Cred că o să ne înștiințeze care-i 
prețul cooperării lui la momentul potrivit. 

În clipa aceea își ridică privirea: 

— Chiar despre tine vorbeam, Mek! 

Mek ajunse din câţiva pași la ei și se lăsă pe vine lângă 
Nicholas: 

— Și ce ziceaţi despre mine? 

— Royan zice că ești un ticălos fără inimă, să o duci în marș 
forţat toată noaptea. 

— Nicholas te răsfață. Am văzut eu cum se-nvârte după tine, 
chicoti el. Eu am o vorbă: fii dur cu ele. Femeilor le place. 

Apoi deveni serios: 


393 


— Îmi pare rău, Royan! Granița e întotdeauna un loc afurisit. 
O să vezi că nu sunt chiar așa un monstru acum că am ajuns pe 
teritoriul meu, acasă. 

— Îți suntem foarte recunoscători pentru tot ce faci pentru 
noi. 

El înclină grav capul: 

— Nicholas e un vechi prieten și sper că tu ești o nouă 
prietenă. 

— Am fost îngrozitor de tulburată. Tessay mi-a spus aseară că 
au fost necazuri la mânăstire. 

Mek se încruntă și se trase de barbă, reușind de furie să-și 
smulgă un smoc: 

— Nogo și ucigașii lui. Asta e doar o mostră, să știți împotriva 
cui luptăm. Am fost salvaţi de tirania lui Mengistu doar ca să fim 
aruncaţi într-o altă oroare. 

— Ce s-a întâmplat, Mek? 

Cu vorbe puţine, dar cu însufleţire, le descrise masacrul și 
jefuirea comorilor mânăstirii. 

— N-avem nicio îndoială c-a fost Nogo. Toţi călugării care au 
scăpat îl cunosc prea bine. 

Simţea prea multă mânie ca să și-o poată reprima și se ridică 
brusc: 

— Mânăstirea înseamnă enorm pentru toţi locuitorii din 
Gojam. Eu am fost botezat acolo, chiar de către Jali Hora. 
Asasinarea abatelui și pângărirea bisericii sunt niște atrocități 
teribile. 

Își vâri șapca pe cap: 

— Și-acum trebuie s-o luăm din loc. Ne așteaptă un drum 
abrupt și dificil. 


t Capitolul 72 


Acum, că trecuseră de graniţă, puteau să meargă și la lumina 
zilei. Marșul din ziua a doua îi duse în adâncimile defileului. Nu 
existau porțiuni mai domoale: era ca și când ar fi pătruns prin 
donjonul unui vast castel. Pereţii uriașului masiv central se 
ridicau la aproape 1 200 de metri pe fiecare parte, iar fluviul 
șerpuia prin adâncuri, spumegând pe întreaga-i lungime în 
cascade și ape ce se spărgeau, albe. La amiază, Mek puse capăt 


394 


marșului, făcând popas într-un crâng de lângă apă. Sub ei era o 
plajă adăpostită de bolovani masivi care trebuie să se fi 
rostogolit de pe culmile ce atârnau ca un meterez deasupra lor. 

Cei cinci se așezară ceva mai depărtaţi unul de altul. Sapper 
se ţinea încă bățos după altercaţia avută cu Mek privind 
teodolitul și stătea izolat. Așeză instrumentul greu într-o poziţie 
bătătoare la ochi și rămase ostentativ lângă el. Mek și Tessay 
păreau ciudat de tăcuţi și de retrași, până când, pe neașteptate, 
Tessay întinse mâna și i-o luă pe a lui Mek. 

— Vreau să le spun, izbucni ea impulsiv. 

Mek rămase cu privirea pierdută la fluviu înainte să o aprobe 
cu o mișcare a capului. 

— De ce nu? ridică el din umeri, în cele din urmă. 

— Vreau să știe, insistă Tessay. Il știu pe Boris. O să 
înțeleagă. 

— Vrei să le spun eu? întrebă încet Mek, fără să-i dea drumul 
la mână. 

— Da, zise ea, e mai bine dacă le spui tu. 

Mek tăcu o vreme, să-și găsească cuvintele, după care începu 
să povestească cu glasul lui grav și hărâit, fără să se uite la ei, 
ci cu privirea aţintită asupra chipului lui Tessay: 

— Din prima clipă când am dat cu ochii de femeia asta, am 
știut că e aleasa pe care mi-a trimis-o Dumnezeu. 

Tessay se trase mai aproape de el. 

— Eu și Tessay ne-am spus jurămintele în noaptea de Timkat 
și l-am cerut iertare Domnului, apoi am luat-o ca femeia mea. 

Ea își lăsă capul pe umărul lui mare și musculos. 

— Rusul ne-a urmărit. Ne-a găsit aici, chiar în locul ăsta. A 
vrut să ne omoare pe-amândoi. 

Tessay se uită în jos, la plaja unde ea și Mek fuseseră atât de 
aproape de moarte și amintirea o făcu să se cutremure. 

— Ne-am luptat, spuse simplu bărbatul, și, când a murit, i-am 
trimis trupul să plutească pe fluviu în jos. 

— Ştiam că a murit, le zise Royan. Am auzit de la angajații 
ambasadei că poliţia i-a găsit cadavrul în aval, aproape de 
graniţă. N-am știut ce s-a întâmplat. 

Rămaseră cu toții tăcuți o vreme, până ce Nicholas sparse 
tăcerea: 

— Mi-aș fi dorit să fiu acolo, să vă văd. Trebuie să fi fost o 
luptă dată naibii. 


395 


Își scutură capul, îngrozit. 

— Rusul a fost bun. Mă bucur că nu trebuie să mă mai bat 
vreodată cu el, mărturisi Mek, ridicându-se. Dacă plecăm acum, 
ajungem la mânăstire până la lăsarea întunericului. 


t Capitolul 73 


Mai Metemma, noul abate ales la Sfântul Frumentius, îi primi 
pe terasa mânăstirii cu vedere la fluviu. Era doar puţin mai tânăr 
decât Jali Hora, înalt și cu o frunte argintie și demnă, iar astăzi 
purta coroana albastră, în cinstea unui asemenea oaspete 
distins cum era Mek Nimmur. 

După ce musafirii se spălară și se odihniră o oră în chiliile 
pregătite pentru ei, călugării veniră să îi conducă la ospăţul 
oferit în cinstea venirii lor. Când ploștile de tej se umplură din 
nou, pentru a treia oară, și starea de spirit a abatelui și a 
călugărilor se mai înseninase, Mek se porni să picure șoapte în 
urechea moșneagului: 

— Vă amintiţi povestea Sfântului Frumentius cum Dumnezeu 
l-a aruncat de pe marea învolburată de furtună pe țărmurile 
noastre, ca să ne aducă dreapta credinţă? 

Ochii abatelui se umplură de lacrimi: 

— Trupul lui a fost înmormântat aici, la noi, în maqdas. 
Barbarii au venit și ne-au jefuit moaștele. Suntem copii orfani de 
tată. Motivul construirii acestei biserici și a mânăstirii ne-a fost 
furat, se lamentă el. Nu vor mai veni pelerini din toate colţurile 
Etiopiei să se roage la altar. O să fim uitaţi de Biserică. Suntem 
pierduţi. Mânăstirea noastră va pieri și călugării noștri vor fi 
împrăștiați ca frunzele moarte în bătaia vântului. 

— Când Sfântul Frumentius a sosit în Etiopia, nu era singur. 
Un alt creștin l-a însoţit, din partea Înaltei Biserici a Bizanțului, îi 
aminti Mek cu glas scăzut, liniștitor și hârâit. 

— Sfântul Anton, întinse abatele mâna după plosca de tej, ca 
să-și mai ostoiască focul durerii. 

— Sfântul Anton, aprobă Mek. A murit înaintea Sfântului 
Frumentius, dar nu a fost cu nimic mai puţin sfânt decât fratele 
său. 


396 


— Sfântul Anton a fost un om măreț și sfânt, care merită 
dragostea și veneraţia noastră, confirmă abatele, luând o 
sorbitură lungă din ploscă. 

— Misterioase sunt căile Domnului, nu-i așa? clatină Mek din 
cap, minunându-se de lucrarea universului. 

— Căile Lui sunt adânci și în afara puterii noastre de căutare 
sau de înţelegere. 

— Și totuși, El e milostiv și ne răsplătește credinţa. 

— E prea-milostiv, îl podidiră lacrimile pe abate și i prelinseră 
pe obraji. 

— Domniile voastre și mânăstirea aţi suferit o pierdere 
cumplită. Moaștele sfinte ale Sfântului Frumentius v-au fost 
prădate și, vai, nu vor fi recuperate niciodată. Dar dacă Domnul 
v-ar trimite altele? Dacă v-ar trimite trupul sacru al Sfântului 
Anton? 

Abatele ridică ochii în lacrimi, cu o expresie brusc preocupată: 

— Așa ceva ar fi un adevărat miracol. 

Mek Nimmur își puse braţul în jurul umerilor moșneagului și îi 
șopti încet la ureche, iar Mai Metemma se opri din plâns și 
ascultă cu atenție. 


t Capitolul 74 


— Ți-am făcut rost de muncitori, îl anunţă Mek pe Nicholas, în 
dimineaţa aceea, când își începură marșul în susul văii. Mai 
Metemma a promis să ne dea o sută de oameni în două zile și 
alţi cinci sute o să le urmeze într-o săptămână. O să împartă 
indulgenţe tuturor celor care se oferă să muncească voluntar la 
stăvilar. Vor fi scutiţi de flăcările purgatoriului, dacă iau parte la 
un asemenea proiect măreț, cum e cel de recuperare a 
moaștelor Sfântului Anton. 

Amândouă femeile se opriră din mers să se holbeze la el. 

— Ce i-ai promis sărmanului bătrân? vru să afle Tessay. 

— Un cadavru care să-l înlocuiască pe cel furat de Nogo. Dacă 
descoperim mormântul, atunci partea mânăstirii o să fie mumia 
lui Mamose. 

— Ăsta-i un plan mârșav, explodă Royan. Vrei să-i înșeli ca să- 
i faci să ne ajute. 


— Nu-i înșel, scăpărară ochii întunecaţi ai lui Mek la auzul 
acuzaţiei. Relicva pe care au pierdut-o nu era trupul adevărat al 
Sfântului Frumentius și totuși, sute de ani, a servit la unirea 
comunităţii de călugări și la strângerea creștinilor de pe tot 
întinsul ţării. Acum, că nu o mai au, întreaga existenţă a 
mânăstirii e ameninţată. Oamenii și-au pierdut motivaţia de a 
continua. 

— Așa că îi ademenești cu o promisiune falsă? nu-i trecu 
supărarea lui Royan. 

— Trupul lui Mamose e tot atât de autentic ca și cel pe care l- 
au pierdut. Ce contează că e trupul unui egiptean antic și nu cel 
al unui creștin antic, atâta timp cât servește la păstrarea 
credinței și dacă e calea prin care mânăstirea ar putea 
supraviețui încă cinci sute de ani? 

— Cred că totuși ce spune Mek are logică, își dădu Nicholas cu 
părerea. 

— De când ai devenit expert în creștinism? Doar ești ateu, îl 
repezi Royan, făcându-l să-și ridice braţele, ca și când ar fi vrut 
să pareze o lovitură. 

— Ai dreptate. La urma urmelor, ce știu eu despre asta? 
Ceartă-te cu Mek! Eu o să dezbat cu Sapper Webb teoria 
construirii barajului. 

Și mări pasul până în capul coloanei, unde se alătură 
inginerului. 

Din când în când, mai auzea voci ce se ridicau înfocate în 
spatele lui și îi venea să râdă. Il cunoștea bine pe Mek și 
începuse să o înţeleagă și pe doamnă. Avea să fie fascinant să 
vadă cine urma să câștige. 


t Capitolul 75 


Ajunseră la capătul prăpastiei chiar la amiază și, în vreme ce 
Mek căuta un loc să ridice tabăra, Nicholas îl luă imediat pe 
Sapper la gâtul îngust al râului, chiar deasupra locului unde 
acesta se arunca în cascadă. In timp ce Sapper își instala 
teodolitul, Nicholas luă în primire mira gradată de nivelment. 
Sapper îi comanda prin semne hotărâte ale mâinii să meargă 
mai sus sau mai jos, pe versantul frontal și, în același timp, se 
uita prin lentilele teodolitului, în vreme ce Nicholas se clătina pe 


398 


terenul nesigur, încercând să ţină mira dreaptă, ca Sapper să nu 
greșească măsurătorile. 

— Bine! urlă Sapper, după a douăzecea măsurătoare. Acum te 
vreau de partea cealaltă a râului. 

— S-a făcut! răcni Nicholas drept răspuns. Vrei să zbor sau să 
înot? 

Nicholas rătăci cinci kilometri în amonte, până la vadul unde 
cărarea se intersecta cu râul Dandera, și-apoi se luptă cu tufele 
încâlcite de pe malul râului ca să ajungă în punctul de pe malul 
opus celui pe care Sapper stătea tolănit la umbră, relaxându-se 
cu o ţigară. 

— Să nu faci vreo hernie de la atâta muncă, îi strigă Nicholas 
peste apă. 

Aproape de lăsarea întunericului, termină și Sapper 
măsurătorile, iar pe Nicholas îl aștepta lungul drum de 
întoarcere peste vad. Parcurse ultimul kilometru și jumătate într- 
o beznă aproape totală, ghidat doar de pâlpâirea focurilor de 
tabără. Obosit, ajunse poticnindu-se în tabără și aruncă mira de 
nivelment. 

— Ai face bine să-mi spui că a meritat efortul, mârâi la 
Sapper, care nu-și ridică ochii de la rigla de calcul, urmărind 
schițele modificate, la lumina orbitoare a unei mici lanterne cu 
butan. 

— Nu erai prea departe cu estimările, îl felicită pe Nicholas. 
Râul are 35 de metri la punctul critic de deasupra cascadei, 
unde vreau să încep șantierul. 

— Nu vreau să știu decât dacă poţi să-mi ridici stăvilarul. 

Sapper rânji și își bătu nasul cu degetul: 

— Adu-mi tractorașul și-o să-ți pun stavilă și la afurisitul de 
Nil. 


t Capitolul 76 


După ce luară cina - alt pachet de șobolani - Royan îi aruncă 
lui Nicholas o privire peste foc. Când se uită în direcția ei, ea 
înclină capul în semn de invitație. Apoi se ridică și porni să se 
plimbe fără un scop anume, cât mai departe de tabără, uitându- 
se o dată în urmă, să se asigure că venea după ea. Nicholas 
lumină cărarea cu lanterna, în timp ce mergeau spre locul unde 


399 


avea să fie barajul; găsiră un bolovan ce dădea spre apă și se 
așezară pe el. 

El stinse lanterna și rămaseră tăcuţi o vreme, lăsându-și ochii 
să se obișnuiască treptat cu lumina stelelor. 

— Uneori, nu mai credeam c-o să ne întoarcem, șopti Royan. 
Mi se părea că e doar un vis și că lacul lui Taita nu există. 

— Poate că, pentru noi, nici n-o să existe vreodată, fără 
ajutorul călugărilor de la mânăstire. 

In glasul lui se citea un semn de întrebare. 

— Tu și Mek Nimmur aţi câștigat, chicoti ea încet. Firește că 
trebuie să le acceptăm ajutorul. Argumentele lui Mek au fost 
foarte convingătoare. 

— Și ești de acord ca răsplata lor să fie mumia lui Mamose? 

— Sunt de acord să ia orice mumie găsim, dacă găsim vreuna, 
specifică ea. Din câte știm, se poate ca adevărata mumie a lui 
Mamose să fie cea furată de Nogo. 

Foarte firesc, el își strecură un braţ în jurul umerilor ei și, după 
o clipă, ea se relaxă, sprijinită de el. 

— Vai, Nicky, mi-e teamă și am emoții! Mi-e teamă că toate 
speranţele noastre sunt deșarte, dar sunt emoţionată că s-ar 
putea să fi descoperit cheia care dezleagă cimilitura lui Taita. 

Işi întoarse fața spre el și el îi simţi răsuflarea pe buze. 

O sărută cu tandreţe. Apoi, se trase înapoi, cu căldura ei încă 
pe buze, și îi studie faţa la lumina stelelor. Ea nu făcu nicio 
mișcare să se îndepărteze. In schimb, se apropie de el și îl 
sărută. La început, era doar un sărut frăţesc, cu gura strâns 
închisă. El îi sprijini capul cu mâna dreaptă și își răsfiră degetele 
în părul ei, apropiindu-i faţa de a sa. Işi desfăcu buzele peste ale 
ei, făcând-o să scoată un sunet scăzut de dezaprobare prin 
buzele strânse. 

Incet, voluptuos, îi desfăcu buzele și protestele încetară când 
îi sondă adâncimea gurii cu limba. Acum, scotea un mieunat 
slab, mulțumit, ca un pisoi care e alăptat, și își încolăci braţele în 
jurul lui. li frământa spatele cu degetele puternice și suple și își 
deschise gura să îi primească sărutările, cu limba sinuoasă și 
alunecoasă împletindu-se cu a lui. 

El își lăsă mâna cealaltă să alunece între trupurile lor și îi 
desfăcu nasturii de la cămașă până la brâu. Ea se lăsă pe spate 
ușor, în îmbrăţișare, ca să îl ajute. Cu un șoc delicios, descoperi 
că sânii îi erau liberi sub cămașa subţire de bumbac. Îl prinse pe 


400 


unul în cupa palmei: era mic și ferm, de-abia umplându-i palma. 
Când îi ciupi delicat sfârcul, acesta se întări între degetele lui, 
asemenea unui bob micuţț de strugure copt. 

Puse capăt sărutului și cobori capul spre pieptul ei. Ea gemu 
încet și îl ghidă cu mâna în jos. Când începu să-i sugă sfârcul, ea 
suspină și își înfipse unghiile de la mâna liberă în spinarea lui, ca 
o pisică ce răspunde la mângâieri. Tot trupul i se unduia în 
îmbrăţișare și, după un timp, îi îndepărtă gura. Pentru o clipă, 
crezu că îl respinge, numai că ea îi puse capul la sânul celălalt și 
îi vâri sfârcul în gură. Suspinele reîncepură când i-l supse. 

Se abandona tot mai mult senzației copleșitoare, ţinând ritmul 
cu starea lui de excitare. El nu se mai putu abţine: vâri mâna 
sub fusta-pantalon și o puse pe dâmbușorul rotund al sexului ei. 
Atunci, cu o mișcare rapidă și mlădioasă, ea se desprinse și sări 
în picioare. Se îndepărtă de el, îndreptându-și fusta-pantalon și 
încheindu-se la nasturi cu degete tremurătoare. 

— Imi pare rău, Nicky! Vreau s-o fac, o, Doamne, nici nu știi 
cât de mult mi-o doresc. Dar - clătină din cap, cu răsuflarea 
luând-o razna - nu încă. Te rog, Nicky, iartă-mă! Sunt prinsă 
între două lumi. Jumătate din mine își dorește asta așa de tare, 
dar jumătatea cealaltă nu mă lasă... 

El se ridică și îi dădu un sărut cast. 

— Nu-i nicio grabă. Merită să aștepți pentru ceva deosebit, îi 
spuse, de-abia atingându-i buzele cu gura. Haide! Te conduc 
pân-acasă. 


t Capitolul 77 


A doua zi dimineaţă, când încă nu se luminase de ziuă, primul 
detașament de preoţi promiși de Mai Metemma sosi în șir indian 
în vale. Cântecele lor treziră întreaga tabără și cu toţii ieșiră 
somnoroși din adăposturile de stuf ca să întâmpine lunga 
coloană de oameni dedicați celor sfinte. 

— Dumnezeule mare, căscă Nicholas, se pare că am pornit o 
nouă cruciadă. Trebuie să fi plecat de la mânăstire la miezul 
nopții, ca să ajungă aici la ora asta. 

Se duse să o caute pe Tessay și, când o găsi, îi comunică: 

— Ești numită traducătorul nostru oficial. Sapper nu rupe nici 
o boabă de arabă sau de amharică. Nu te dezlipi de el! 


401 


De cum se făcu lumină, Mek și Nicholas plecară în 
recunoaștere, să stabilească locul unde urma să aibă loc 
descărcarea materialelor cu parașuta. Până la prânz, căzură de 
acord asupra unei singure posibilităţi: aveau să folosească valea 
însăși. În comparaţie cu pintenii de stâncă ce îi înconjurau, 
fundul văii era neted și destul de lipsit de obstacole. Era 
imperativ ca descărcarea să aibă loc cât mai aproape posibil de 
șantier, fiindcă fiecare kilometru pe care materialele trebuiau să 
fie transportate consuma din timpul și efortul necesare lucrului. 

— Timpul e un factor major, îi spuse Nicholas lui Mek a doua 
zi dimineaţă, pe când stăteau în zona aleasă pentru parașutare. 
Fiecare zi de-acum până la începerea ploilor contează. 

Mek se uită la cer: 

— Roagă-te la Dumnezeu să înceapă cât mai târziu. 

Marcară locul de parașutare la un kilometru și jumătate de 
râu, pe fâșia unde valea era mai largă și în care se putea 
pătrunde printr-o deschizătură dintre dealuri. Jannie urma să 
zboare întins și drept opt kilometri, cu flapsurile coborâte și cu 
rampa de încărcare lăsată. 

— Spaţiul e foarte strâmt, remarcă Mek, în timp ce inspectau 
pantele accidentate și piscurile încruntate ce îi înconjurau. 
Prietenul tău gras știe să zboare? 

— Dacă știe? E pe jumătate pasăre, zise Nicholas. 

Coborâră în vale, să verifice amplasarea semnalelor 
luminoase și a marcajelor. Marcajele constau în cruci din piatră 
de cuarț, așezate în centrul văii, extrem de vizibile din aer. 
Sapper era în capul văii. Îl vedeau la linia orizontului, cum se 
mișcă încoace și-ncolo, așezându-și semnalele de fum ca să 
marcheze apropierea de zona de parașutare. 

Când Nicholas se întoarse să se uite în direcţia opusă, le zări 
pe cele două femei așezate pe o stâncă din capătul îndepărtat al 
văii. Sapper le ajutase deja să își pună semnalele. Acestea 
aveau să marcheze limita extremă a zonei și să-i indice lui 
Jannie că trebuie să înceapă să ia altitudine. 

Nicholas își îndreptă atenţia spre oamenii lui Mek, care 
terminau de așezat marcajele albe ca laptele, făcute din cuarț. 
Odată terminată treaba, Mek le dădu ordin să elibereze zona. 
Apoi, târând radioul după ei, se urcară lângă Sapper, pe 
înălţimea din capătul văii. Mek îl ajută pe Nicholas să întindă 


402 


antena. Apoi Nicholas dădu drumul aparatului și îl reglă cu grijă 
înainte să apuce microfonul. 

— Big Dolly. Recepție, Big Dolly! făcu Nicholas invitaţia, însă 
aparatul bâzâia și scâncea. Probabil că întârzie, încercă Nicholas 
să își ascundă îngrijorarea. Jannie vine direct din Malta acum. 
După prima parașutare, o să se întoarcă la baza ta de la 
Roseires ca să aducă a doua tranșă. Cu puţin noroc, ambele 
încărcături ar trebui să fie aici până mâine, la prânz. 

— Dacă grăsanul mai vine, comentă Mek. 

— Jannie e un profesionist, se încruntă Nicholas. O să vină. 

Duse microfonul la buze: 

— Big Dolly. Mă auzi? Terminat. 

La fiecare zece minute, lansa chemarea în tăcerea profundă, 
în care se auzea doar ecoul. De fiecare dată când rămânea fără 
răspuns, îi apăreau viziuni cu avioanele MIG de interceptare 
sudaneze, care gonesc cu rachetele pregătite și cu bătrânul 
Hercules care se prăbușește la pământ, în flăcări. 

— Recepție, Big Dolly! imploră el și, în cele din urmă, o voce 
subțire și hărâită îi ţiui în căști: 

— Faraoane! Aici e Big Dolly. Timp de sosire patruzeci și cinci 
de minute. Recepție. 

Transmisiunea lui Jannie era scurtă. Era un veteran prea 
încercat în jocul de contrabandă, ca să dea răgaz vreunui 
ascultător ostil să îi afle poziţia. 

— Big Dolly. Înţeles patru cinci. Faraon recepţie. 

Nicholas rânji la Mek: 

— Se pare că facem afacerea, până la urmă. 

Mek îl auzi primul. Avea urechea acordată pentru luptă. În 
țara aceea, dacă voiai să rămâi în viaţă, era bine să prinzi 
zgomotul oricărui avion cu mult înainte să sosească. Nicholas își 
ieșise din formă, așa că abia după cinci minute prinse zumzetul 
distinctiv al elicelor multiple care trimiteau un ecou bizar 
dinspre înălțimile stâncoase ale defileului. Era imposibil să-ți dai 
seama cu exactitate de direcţie, însă își puseră mâinile streașină 
la ochi și scrutară în direcţia vestului. 

— Uite-l, se reabilită Nicholas, distingând primul punctul 
mărunt și întunecat, atât de jos, încât aproape se contopea cu 
fundalul peretelui de piatră. 

Făcu semn din cap spre Sapper. 


403 


Sapper se repezi la semnalele lui și se ocupă iute de ele. Când 
se dădu la o parte, acestea explodară în nori de fum gros, de 
culoarea gălbenelelor, ce plutea leneș în briza ușoară. Fumul 
urma să-i indice lui Jannie forța și direcția vântului, orientându-l 
spre zona de parașutare. 

Nicholas își înălță binoclul și cercetă celălalt capăt al văii 
înguste. Văzu că Royan și Tessay erau ocupate cu propriile 
semnale. Deodată, dinspre ele se umflă un fum cărămiziu și 
femeile fugiră înapoi, în poziţia iniţială, și rămaseră să privească 
cerul. 

Nicholas chemă încet în microfon: 

— Big Dolly. Fumul s-a înălţat. Se vede? 

— Afirmativ. Se vede. Pentru ce aveţi să primiţi, fie să vă 
arătaţi cu adevărat recunoscători! 

Accentul sud-african al lui Jannie era de neconfundat când 
rosti blasfemia voioasă. 

Urmăriră cum avionul creștea până ce aripile păreau să 
acopere jumătate de cer, după care profilul i se schimbă, atunci 
când eleroanele imense se lăsară în jos și rampa de sub pântece 
se deschise larg. Big Dolly își încetini zborul în asemenea 
măsură, încât dădu impresia că rămâne suspendată de un fir 
invizibil de soarele înalt al Africii. Treptat, se apropie, înclinându- 
se adânc, pe măsură ce Jannie o aduse deasupra semnalelor de 
fum, lăsându-se din ce în ce mai jos și îndreptându-se chiar spre 
locul unde se aflau ei. 

Cu un muget sălbatic, ce îi făcu pe toţi trei să se lase la 
pământ, trecu atât de jos pe deasupra capetelor lor, încât părea 
că o să-i dea de-a berbeleacul de pe pisc. Nicholas prinse o 
frântură de secundă imaginea lui Jannie, care se uita în jos din 
cabină, arborând un zâmbet larg, cu mâna ridicată, într-un salut 
scurt, și apoi dispăru. 

Nicholas se îndreptă și o urmări pe Big Dolly plutind 
maiestuos spre centrul văii. Primul palet fu aruncat și zbură spre 
est, până ce, în ultimul moment, parașutele de care era legat se 
desfăcură asemenea unui buchet de mireasă. Căderea 
conţinutului greoi fu oprită brusc. Paletul se bălângăni, se 
legănă și, câteva secunde mai târziu, se prăbuși pe fundul văii 
într-un nor de praf gălbui, cu un zgomot pe care-l auziră până pe 
creste. Apoi alte două poveri căzură din pântecele ei și 


404 


rămaseră câteva clipe atârnate de parașute, înainte să se 
prăbușească. 

Motoarele lui Big Dolly huruiră și botul i se ridică, iar aparatul 
luă înălțime, în trecerea peste norii cărămizii de fum, după care 
sui să scape de capcana mortală a văii. Făcu cale-ntoarsă într- 
un alt ocol larg și se alinie pentru cea de-a doua livrare. Alţi 
paleți căzură din avion, în vreme ce acesta mugea pe deasupra 
marcajelor de cuarț, ca să urce iarăși peste peretele văii, plutind 
peste pintenii de rocă ce l-ar fi doborât. 

Jannie repetă manevra periculoasă de șase ori și, de fiecare 
dată, lăsă câte trei poveri dreptunghiulare. Acestea rămaseră 
împrăștiate pe toată lungimea văii, înfășurate în mătasea albă, 
în neorânduială, a parașutelor. 

Când Jannie se îndepărtă după ultima descărcare, vocea i se 
făcu auzită în căștile lui Nicholas: 

— Nu pleca, Faraoane! Mă întorc! 

Apoi, Big Dolly își ridică rampa din pântece, ca o bătrânică ce 
își ridică chiloţii, și o luă spre vest. 

Nicholas și Mek alergară în vale, unde călugării sporovăiau 
deja și râdeau în jurul paleţilor. Rapid, cei doi preluară controlul, 
împărțind oamenii în grupuri și dându-le instrucţiuni, pe măsură 
ce desfăceau pachetele și începeau să le care. 

Nicholas și Sapper plănuiseră ca paleţii să fie aruncați în 
ordinea în care aveau nevoie de conţinutul lor. Primul palet 
conţinea mâncare uscată și conserve, toate efectele lor 
personale și echipamentul de camping, împreună cu acele 
nimicuri confortabile pe care le îngăduise Nicholas, inclusiv 
plase împotriva ţânţarilor și o ladă cu whisky de malț. Răsuflă 
ușurat să vadă că nu se scurgea nimic din preţioasa ladă; nicio 
sticlă nu se spărsese în cădere. 

Sapper luă în primire materialul de construcţii și echipamentul 
mai greu. Cu ajutorul lui Tessay, care traducea comenzile, reuși 
să transporte totul la vechea carieră de piatră, unde avea să fie 
împachetat și depozitat până urmau să îl folosească pe șantier. 
La lăsarea întunericului, mai mult de jumătate din paleţi 
rămăseseră vraiște, împrăștiați acolo unde căzuseră. Mek lăsă 
soldați înarmaţi să îi păzească și toți ceilalți se târâră obosiţi 
înapoi în tabăra din susul văii. 

În noaptea aceea, cu un dram de whisky și o masă 
multumitoare care să-i încălzească stomacul, o plasă contra 


405 


ţânţarilor deasupra capului și o saltea groasă din cauciuc 
spongios sub el, Nicholas porni în lumea viselor cu zâmbetul pe 
buze. Începuseră cu dreptul. 

Incantațiile călugărilor la utrenie îl deșteptară. 

— N-o să avem nevoie să punem ceasul să sune aici, mormăi 
și se îndreptă clătinându-se până la râu, să se spele și să se 
bărbierească. 

Când soarele aurea meterezele povârnișului, el și Mek se 
aflau deja la post, pe înălţimi, scrutând cerul, la vest. Planul 
fusese ca Jannie să-și petreacă noaptea la Roseires, în timp ce 
oamenii lui Mek îl ajutau la transportul încărcăturii depozitate 
acolo la primul zbor din Malta. Era una dintre etapele vulnerabile 
ale operațiunii. Cu toate că Mek îi asigurase că nu există o 
activitate militară importantă în zonă în acel moment, nu era 
nevoie decât de o patrulă guvernamentală rătăcită, care să dea 
peste Big Dolly când aceasta era la sol, ca totul să se transforme 
într-o catastrofă. Prin urmare, le săltară inimile de bucurie când 
auziră zumzetul familiar al turbopropulsoarelor, ce reverbera 
dinspre înălțimi. 

Big Dolly se alinie din nou, pentru prima trecere pe deasupra 
văii și, în zborul ei peste crucile de cuarț, uriașul utilaj galben, 
cu încărcare faţă-spate se rostogoli din pântecele ei. Instinctiv, 
Nicholas își ţinu respiraţia când îl văzu prăbușindu-se în gol și 
apoi încetinind brusc la adăpostul parașutelor. Se legăna pe cer, 
smucind de frânghiile din nailon ca un yo-yo, și călugării urlau 
de uimire și de încântare când îl văzură căzând. Se prăbuși într- 
un nor de praf. 

Sapper stătea lângă Nicholas, gemând și acoperindu-și ochii, 
să nu fie nevoit să vadă norul de praf ce se ridica în aer. 

— Rahat! zise cu voce spartă. 

— E un ordin sau o simplă rugăminte? întrebă Nicholas, care 
nu era chiar atât de amuzat. 

Când ultimul palet fu parașutat și avionul urcă apoi cu putere 
maximă, Nicholas îl chemă pe Jannie prin radio: 

— Mulţumesc, Big Dolly. Drum bun la întoarcerea acasă! 

— Inshallah! Cu voia Domnului! răspunse Jannie. 

— O să te chem când am nevoie să mă iei înapoi. 

— O să te-aștept. 

Big Dolly se roti să plece. 

— Baftă! 


406 


— Ei, şi-acum, îi trase Nicholas o palmă pe spate lui Sapper, 
să coborâm să vedem dacă mai ai tractorul. 

Mașina galbenă, greu încercată, zăcea într-o parte, cu 
motorina  scurgându-se precum sângele dintr-un dinozaur 
împușcat în inimă. 

— Puteţi să plecaţi. Lăsaţi-mi doar vreo duzină de indivizi d- 
ăștia negri, să mă ajute, le spuse Sapper cu glas atât de trist, de 
parcă ar fi stat la mormântul iubitei sale. 

Sapper nu se întoarse în tabără la cină, așa că Tessay îi 
trimise un castron cu wat și niște pâine injera, să mănânce în 
timp ce lucrează. Lui Nicholas îi veni ideea să se ducă să-l ajute 
să repare tractorul stricat, însă, după ce se gândi mai bine, 
renunţă. Din experienţe amare, știa că, în anumite momente, 
Sapper voia să fie lăsat în pace, iar aceasta era una dintre acele 
clipe. La primele ore ale dimineţii, tabăra fu luminată de lumina 
orbitoare a farurilor și colinele se cutremurară de răgetul unui 
motor diesel. Cu ulei și praf ce îi acopereau până și chelia, cu 
ochii înfundaţi în orbite, dar triumfător, Sapper conducea 
tractorul galben în tabără și striga la ei din scaunul înalt al 
șoferului: 

— Gata, cavaleri și domniţe! Lăsaţi somnul și puneţi mâna pe 
sapă! Haide să construim barajul! 


t Capitolul 78 


Le luă alte două zile pline să adune toți paleţii care zăceau 
împrăștiați în vale și să ducă materialele în cariera antică. Acolo, 
totul fu aranjat cu grijă, în conformitate cu planul ţesut de 
Nicholas și Sapper în Anglia. Era esenţial să știe unde e 
depozitat fiecare obiect, ca să aibă imediat acces la el, la 
nevoie. În acest răstimp, Sapper lucra la șantierul stăvilarului, 
unde pregătea fundaţiile, aducea țăruși de lemn, numerotaţi, pe 
malurile râului, și făcea ultimele măsurători cu lunga ruletă 
topometrică din oţel. 

În timpul acestor lucrări preliminare, Nicholas supraveghea 
activitatea călugărilor, începând să îi cunoască pe fiecare în 
parte. Ştia să-i aleagă pe liderii înnăscuţi și, dintre aceștia, pe 
cei mai inteligenți și mai vrednici. Reuși să îi identifice pe cei 
care vorbeau arăbește sau o mai rupeau pe englezește. Cel mai 


407 


promiţător dintre aceștia era un călugăr pe nume Hansith Sherif, 
pe care Nicholas și-l alese ca asistent personal și interpret. 

Odată stabiliți în tabără și pe calea cea bună în relaţiile cu 
călugării, Mek Nimmur îl luă pe Nicholas deoparte, să nu fie 
auziţi de femei: 

— De-acum încolo, treaba mea o să fie să asigur paza 
șantierului. Va trebui să fim pregătiţi să prevenim un alt raid, ca 
acela din tabăra voastră, sau un masacru, cum a fost la Sfântul 
Frumentius. Nogo și ticăloșii lui sunt încă prin preajmă. N-o să 
dureze prea mult să afle că v-aţi întors. Când apare, am să-l 
aștept. 

— ţi stă mai bine cu un AK-47, decât cu un târnăcop, fu de 
aceeași părere Nicholas. Dar las-o pe Tessay aici, cu mine. Am 
nevoie de ea. 

— Și eu, zâmbi Mek și clătină din cap cu jale. Abia acum aflu 
cât de mult. Să ai grijă de ea în locul meu. Am să mă întorc în 
fiecare noapte, să văd ce face. 

Mek își luă oamenii în sălbăticie și îi postă în poziţii defensive 
de-a lungul drumului și în jurul taberei. Când Nicholas își ridica 
privirea, adesea distingea silueta uneia dintre străjile puse de 
Mek pe înălțimile de deasupra taberei. Era liniștitor să știe că 
sunt acolo. 

Totuși, după cum promisese, Mek se întorcea în tabără 
aproape în fiecare seară și, adesea, în noapte, Nicholas auzea 
din adăpostul pe care acesta îl împărțea cu Tessay, râsul lui 
grav și hârâit, amestecându-se cu tonalităţile ei argintii și dulci. 
Atunci, Nicholas stătea treaz, cu gândul la Royan, aflată într-un 
adăpost atât de apropiat și totuși atât de departe de el. 


t Capitolul 79 


În cea de-a cincea zi, sosi și al doilea detașament de trei sute 
de muncitori recrutaţi de Mai Metemma, iar Nicholas rămase 
înmărmurit. Rareori lucrurile se rezolvau înainte de termen în 
Africa. Se întreba cu uimire ce îi spusese Mek abatelui, însă, pe 
urmă, decise că nu vrea să știe, pentru că, acum, puteau începe 
cu adevărat construcţia digului. 

Aceștia nu mai erau călugări, căci mânăstirea îi cedase deja 
pe toţi muncii sfinte, ci săteni din ţinuturile muntoase ale 


408 


coastei. Mai Metemma îi convinsese cu promisiuni de indulgenţe 
religioase și cu ameninţări ce includeau flăcările iadului. 

Nicholas și Sapper împărțiră forța de muncă în grupuri de câte 
treizeci de oameni și puseră câte un călugăr ales ca maistru 
peste fiecare grup. Avură grijă să îi împartă după aspectul fizic, 
astfel ca indivizii mari și voinici să stea împreună, ca viitoare 
„trupe de asalt”, în timp ce acelora mai micuţi și mai rezistenți 
să li se rezerve treburile ce nu necesitau forţă brută. 

Nicholas inventă câte un nume pentru fiecare echipă - 
„Taurii”, „Leii”, „Topoarele”, și așa mai departe. li secă mintea 
tot inventând, însă dorea să le inspire un sentiment de mândrie 
și, spre propriul folos, să încurajeze echipele să se ia la întrecere 
între ele. Făcu o paradă a echipelor în cariera de piatră, fiecare 
grup având în frunte proaspăt-numitul maistru ecleziast. 
Folosind unul dintre anticele blocuri de piatră drept podium și, 
cu Tessay ca interpretă, le ţinu un discurs însufleţit și le spuse 
că vor fi plătiţi în dolari de argint Maria Theresa. Fixă salariile de 
trei ori mai mari decât valoarea obișnuită. 

Până în acel moment, oamenii îl ascultaseră cu un aer 
mohorât de resemnare, însă acum se petrecu o transformare 
remarcabilă. Niciunul nu se așteptase să fie plătit pentru munca 
lui și majoritatea se întrebau cât de repede ar putea să 
dezerteze și s-o șteargă acasă. Acum, Nicholas le promitea nu 
doar bani, ci dolari de argint. În Etiopia, de mai bine de două 
sute de ani, dolarul Maria Theresa fusese privit ca singura 
monedă veritabilă. Din acest motiv, moneda avea încă bătută 
data originală, 1780, și înfățișa portretul bătrânei împărătese, cu 
bărbia ei dublă și dâco/letage-ul ce îi descoperea jumătate din 
bustul generos. O monedă de acest fel era la mai mare preţ 
decât un sac plin cu bancnote fără valoare, emise de regimul de 
la Addis. Ca să-și achite facturile pentru munca oamenilor, 
Nicholas adusese un sipet plin cu aceste monede de argint în 
primul transport de paleţi aruncaţi de Jannie. 

Zâmbete divine le înfloreau oamenilor în timp ce ascultau și 
dinţii albi sclipeau pe feţele ca abanosul. Cineva începu să cânte 
și cu toţii bătură din picioare, dansară și îl ovaţionară pe 
Nicholas, în timp ce se aliniau la coadă să își ia uneltele. Cu 
sape late și cazmale, se înșirară pe toată valea până la locul 
șantierului, cântând și jucând în continuare. 


409 


— Sfântul Nicholas, râse Tessay. Moș Crăciun. N-au să te mai 
uite niciodată, de-acum. 

— S-ar putea chiar să te bage-ntr-un altar și să construiască o 
mânăstire peste tine, sugeră dulce Royan. 

— Ce nu știu e că o să muncească din greu pentru fiecare 
dolar. 

De atunci încolo, munca începea de cum se lumina de ziuă și 
se sfârșea doar când era prea întuneric să continue. Oamenii se 
întorceau noapte de noapte la barăcile ridicate temporar, la 
lumina torțelor de paie, prea osteniți să mai cânte. Totuși, 
Nicholas aranjase cu maiștrii din fiecare sat de munte să 
primească în fiecare zi câte un animal tăiat. În fiecare 
dimineaţă, femeile coborau costișa cu câte un animal în faţa lor 
și cu oale uriașe de tej ținute în echilibru pe cap. 

În zilele care urmară, nimeni nu dezertă din micuța armată de 
lucrători a lui Nicholas. 


t Capitolul 80 


Cocoţat pe scaunul înalt al tractorului, Sapper ridică în braţele 
hidraulice primul gabion din plasă umplută. Pachetul de 
bolovani, înfășurat în plasă, cântărea câteva tone și lucrul se 
opri pe tot șantierul, căci bărbaţii se înghesuiră pe malurile 
râului Dandera să privească. Un murmur de uimire se ridică 
atunci când Sapper lăsă tractorul galben să coboare malul 
abrupt și, cu gabionul sus, conduse vehiculul în apă. Curentul, 
luând invazia ca pe un afront, se încolăci mâniat în jurul roţilor 
din spate, însă Sapper intră mai în adâncime. 

Mulțimea înșirată pe mal se porni să cânte și să bată din 
palme a încurajare când apa ajunse pe la burta mașinii și nori de 
abur ieșeau din oţelul încins al colectorului de apă. Sapper blocă 
frânele și apoi cobori gabionul greu în potop, înainte să revină 
pe mal. Oamenii îl aclamară nebunește, cu toate că primul 
gabion se scufundă imediat și numai un vârtej de la suprafaţa 
râului îi mai marca poziţia. Un alt gabion plin își aștepta rândul. 
Vehiculul cu tracţiune frontală își făcu loc până la el cu greu, își 
cobori brațele de oţel și îl culese la fel de tandru cum o mamă își 
ia în braţe pruncul. 


410 


Nicholas strigă la maiștri să își pună echipele la muncă. 
Lungile șiruri de bărbaţi urcară coasta, aproape goi, doar cu o 
bucată de pânză albă în jurul șalelor. Asudând din greu în arșița 
defileului, aveau pielea strălucitoare ca antracitul proaspăt tăiat 
din mină. Fiecare ducea pe cap câte un coș cu pietre, pe care le 
deșertau în gura gabionului ce îi aștepta. Apoi se întorcea cu 
coșul gol până la poalele dealului, la cariera de piatră. Pe 
măsură ce gabionul se umplea, o altă echipă închidea gura 
plasei și o lega bine cu sârmă groasă, de opt. 

— Douăzeci de dolari primă echipei cu cele mai multe coșuri 
umplute pe ziua de azi! răcni Nicholas. 

Oamenii strigară încântați și își dublară eforturile, fără însă să 
poată ţine pasul cu Sapper, pe tractor. Acesta așeza pilonii de 
piatră cu artă, pornind de la apa puţin adâncă, de lângă mal, 
astfel încât fiecare gabion să stea sprijinit de vecinul lui, 
fixându-se în zid ca să se susţină reciproc. 

La început, nu se observa un progres prea mare, însă, pe 
măsură ce barajul se înălța spre suprafaţă, râul începu să 
reacționeze sălbatic. Glasul râului se transformă dintr-un 
freamăt domol într-un muget înfundat, însoţind truda apei de a 
sfărâma zidul lui Sapper. 

In curând, vârful zidului de gabioane își iţi capul la suprafaţă 
și râul se reduse la jumătate din lățime. Acum, tumultul său 
deveni mai feroce. Se insinua prin deschizătură, într-un torent 
puternic și verzui, și șerpuia aproape imperceptibil pe mal în 
sus, forţat să se retragă din fața barierei. Râul măcina temeliile 
barajului, întinzând ghearele să îi găsească punctele slabe, și 
lucrul avansa din ce în ce mai greu, pe măsură ce apele se 
înălţau. 

Sus, în pădurile riverane de pe maluri, topoarele își vedeau de 
lucru și Nicholas se crispa de fiecare dată când unul dintre 
copacii măreţi cădea la pământ, gemând și ţipând ca o creatură 
vie. li plăcea să se considere conservator, iar unora dintre 
copacii aceia le trebuiseră secole întregi să ajungă la grosimea 
aceea. 

— Ce alegi, afurisitul de stăvilar sau copăceii drăguţi? vru să 
afle Sapper, pe un ton brutal, când Nicholas se lamentă în auzul 
lui. 

Nicholas plecă fără să-i răspundă. 


411 


Începeau cu toţii să obosească de truda nesfârșită. Nervii li se 
întinseseră să plesnească și spiritele se încingeau iute. 
Avuseseră deja loc câteva confruntări sângeroase printre 
muncitori și, de fiecare dată, Nicholas se văzuse silit să apeleze 
la sapa lată, de oțel, pe care o vântura ca să-i separe pe 
combatanți. 


t Capitolul 81 


Treptat, înghesuiră râul în albie, pe măsură ce digul se furișa 
tot mai departe de mal, și sosi și ziua când trebui să își transfere 
activitatea spre celălalt mal. Fu nevoie de eforturile combinate 
ale întregii forțe de muncă pentru a construi un drum nou de-a 
lungul malului, până la vad. Acolo, împinseră tractorul în apă și, 
cu o sută de bărbaţi care trăgeau de cablul de remorcare și cu 
ajutorul roţilor din spate, înalte și groase, ce se roteau și băteau 
apa până făcea spumă, mașina ajunse în partea cealaltă. 

După asta, trebui să se construiască un alt drum, pe celălalt 
mal, ca să se ajungă la șantierul stăvilarului. Tăiară trunchiurile 
de copaci care le stăteau în cale și îndepărtară bolovanii, ca 
tractorul să poată trece. Odată ajuns la șantier, puteau să 
înceapă același proces de așezare a gabioanelor, dinspre partea 
aceea. 

Încet-încet, înaintând câţiva metri pe zi, cele două ziduri se 
apropiau ușor unul de celălalt și, pe măsură ce distanţa dintre 
ele se micșora, apa se făcea tot mai înaltă și mai învolburată, și 
lucrul devenea tot mai dificil. 

Între timp, la două sute de metri mai sus de șantier, „Șoimii” 
și „Scorpionii” munceau din greu. Aceste două echipe construiau 
o plută din trunchiurile copacilor doborâţi în pădure. Lemnele 
erau legate între ele, să formeze un grilaj. Peste acesta fu 
așezat un strat gros de PVC, ca să îl facă impermeabil; apoi, 
puseră un al doilea grătar de trunchiuri, formându-se un sanadviș 
gigantic. Totul era legat cu sârmă de împachetat baloţii. In cele 
din urmă, unul din capetele grătarului fu umplut cu bolovani, 
pentru balast. 

Sapper aranjă balastul de bolovani ca să facă pluta grea doar 
într-o parte, astfel încât să plutească aproape vertical pe apă: 
un capăt zgâria fundul râului, iar celălalt ţâșnea la suprafață. 


412 


Dimensiunile plutei erau corespunzătoare spaţiului dintre cele 
două capete ale barajului. Și, în timp ce lucrul la plută și la dig 
continua, Sapper ridică un depozit de gabioane umplute, pe care 
le stivui pe ambele maluri, mai jos de dig. 

Alte trei echipe, „Elefanţii”, „Bivolii” și „Rinocerii”, compuse 
din cei mai zdraveni și mai puternici bărbaţi, munceau din greu 
în capătul văii: săpau un canal adânc, în care să devieze cursul 
râului. 

— Inginerul tău grozav, Taita, nici nu s-a gândit vreodată la un 
asemenea rafinament, jubilă Sapper de faţă cu Royan, stând pe 
buza șanțului. Asta înseamnă că trebuie să ridicăm nivelul râului 
doar cu maximum doi metri, înainte să ne apucăm să umplem 
canalul și să ajungem până-n vale. Fără asta, ar fi trebuit să 
ridicăm nivelul apei cu aproape șase metri, ca să îi putem 
schimba cursul. 

— Poate că nivelul râului era diferit acum patru mii de ani, 
comentă Royan. 

Simţea o loialitate ciudată față de egipteanul de odinioară și îi 
lua apărarea: 

— Sau poate că a săpat un canal, numai că i s-au șters 
urmele. 

— Nicio șansă, mărâi Sapper. Bietului prăpădit pur și simplu 
nu i-a trecut prin cap așa ceva. 

Avea o expresie înfumurată întipărită pe chip și se simţea 
mulțumit de sine: 

— Unu la zero pentru mine, domnu' Taita, după câte se pare. 

Royan zâmbi în sinea ei. Era bizar cum până și practicul 
Sapper, mereu cu picioarele pe pământ, simţea o provocare 
personală, de dincolo de veacuri. Fusese și el prins în jocul lui 
Taita. 


t Capitolul 82 


Prin niciun fel de mijloc, fie ameninţare, fie răsplată cerească, 
nu puteau fi momiţi călugării să lucreze duminica. In fiece 
sâmbătă seara, terminau lucrul cu o oră mai devreme și plecau 
cu toții în vale, pe cărarea ce ducea la mânăstire, ca să nu 
întârzie la slujbă a doua zi dimineaţă. Cu toate că Nicholas 
bodogănea și se strâmba la actul lor de dezertare, era la fel de 


413 


ușurat ca și ei că avea șansa să-și tragă sufletul. Erau cu toţii 
istoviți și, măcar o dată pe săptămână, nu-i mai trezeau 
cântările de utrenie de la ora patru. 

Așa că, sâmbătă seara, își jurară să doarmă până târziu în 
dimineaţa următoare, numai că puterea obișnuinţei îl făcu pe 
Nicholas să se deștepte, cu toate simţurile treze, la aceeași oră 
infamă. Nu mai putea să stea în pat, așa că, atunci când se 
întoarse de la spălarea rituală la malul râului, dădu peste Royan, 
trează și îmbrăcată. 

— Cafea? Ridică ibricul de pe foc și îi turnă o cană. Am dormit 
îngrozitor de prost, mărturisi ea. Am avut cel mai ridicol vis 
posibil. Eram în mormântul lui Mamose, rătăcind într-un labirint 
de coridoare. Căutam camera de veci, deschideam uși, dar 
găseam mereu oameni în camerele în care mă uitam. Duraid 
lucra într-una dintre încăperi. Și-a ridicat privirea și mi-a zis: 
„Adu-ţi aminte de protocolul celor patru tauri. la-o cu începutul”. 
Era atât de real și de viu! Am vrut să mă duc la el, dar ușa mi s- 
a închis în nas și-am știut că n-o să-l mai văd niciodată. 

Lacrimile îi inundară pleoapele, lucind la lumina focului de 
tabără. 

Nicholas căută să îi abată atenţia de la amintirea dureroasă. 

— Cine era în celelalte camere? o întrebă. 

— În camera alăturată era Nahoot Guddabi. Râdea zeflemitor 
și zicea: „Șacalul aleargă după soare” și capul i se transforma în 
cel al lui Anubis, zeul-șacal al cimitirelor, și schelălăia și lătra. M- 
am speriat așa de tare, că am luat-o la fugă. 

Mai sorbi o gură de cafea: 

— Totul era prostesc și lipsit de sens, dar von Schiller stătea 
în camera următoare și s-a ridicat în aer, bătând din aripi, și-a 
zis: „Vulturul se ridică, piatra cade”. Îl uram așa de tare, voiam 
să-l pocnesc, dar atunci a dispărut. 

— Și te-ai trezit? sugeră Nicholas. 

— Nu. Mai era o cameră. 

— Și cine era în ea? 

Ea își lăsă ochii în jos și zise cu voce slabă: 

— Tu erai. 

— Eu? Şi ce-am zis? zâmbi el. 

— N-ai zis nimic, șopti ea, înroșindu-se brusc, atât de 
puternic, încât îl intrigă. 

— Și-atunci, ce-am făcut? zâmbi el în continuare. 


414 


— Nimic, adică, nu pot să-ţi spun. 

Visul îi revenea, viu și adevărat ca și când s-ar fi întâmplat în 
realitate, cu fiecare detaliu al trupului lui gol, până și cu 
parfumul și atingerea lui. Se sili să nu se mai gândească la asta. 
Se simţea la fel de vulnerabilă ca și în vis. 

— Povestește-mi, insista el. 

— Nu! se ridică ea iute, tulburată și roșind încă, străduindu-se 
să-și scoată imaginile din minte. 

Noaptea trecută fusese prima dată în viaţă când avusese un 
asemenea vis despre un bărbat, prima dată când trăise un 
orgasm în somn. De dimineaţă, când se trezise, descoperise că 
își umezise pantalonii de pijama. 

— Avem o zi întreagă în faţă și nimic de făcut, trânti ea primul 
lucru care-i trecu prin cap. 

— Ba din contra, se ridică și el. Mai avem de făcut pregătiri 
pentru plecarea de aici. În momentul acela, probabil că o să ne 
cam grăbim. 

— Ai ceva împotrivă dacă vin cu tine? se autoinvită ea. 


t Capitolul 83 


Două echipe, „Bivolii” și „Elefanţii”, din care lipseau doar 
maiștrii, îi așteptau la cariera de piatră. Erau șaizeci dintre cei 
mai voinici bărbaţi care lucrau pe șantier. Nicholas despachetă 
bărcile pneumatice Avon dintr-un palet. Fiecare barcă era 
dezumflată și împachetată cu grijă, cu vâslele legate în lateral. 
Aceste ambarcaţii fuseseră proiectate special pentru navigarea 
pe ape repezi. Fiecare era capabilă să ducă șaisprezece oameni 
și o încărcătură de o tonă. 

Nicholas le indică să lege pachetele grele de parii purtători pe 
care îi tăiaseră în acest scop. Cu câte cinci oameni la fiecare 
capăt al parilor lungi și pachetul conţinând barca legat la mijloc, 
povara se mai ușură. Porniră la drum într-un ritm rapid și, cum 
obosea o echipă, următoarea era gata să preia sarcina. Făceau 
schimbul chiar fără să se oprească, noii hamali strecurându-și 
umerii sub prăjină din mers, în timp ce echipa epuizată se 
retrăgea. 

Nicholas căra radioul în valiza lui rezistentă la șoc și la apă. 
Nu avea încredere să lase un instrument atât de preţios pe 


415 


mâna vreunui hamal. El și Royan tropăiau în urma caravanei, 
alăturându-și vocile la refrenul cântecului de muncă pe care-l 
cântau cărăușii, în timp ce transportau poverile la mânăstire. 

Mai Metemma le ieșise în întâmpinare pe terasa din afara 
bisericii de la Sfântul Frumentius. Îi conduse în jos, pe scara 
cioplită în stâncă, la șaizeci de metri de malul apei. Acolo se afla 
o lespede îngustă de piatră, pe care se repezeau apele Nilului și 
deasupra căreia stropeau cascadele înalte, asemenea unei bure 
necontenite de ploaie. După arșiţa și lumina puternică a soarelui 
de afară, aici, jos, în străfundurile defileului, era rece, mohoraât și 
umed. Stâncile negre musteau de apă, iar lespedea pe care 
stăteau ei era udă și alunecoasă sub picioare. 

Royan se cutremură la vederea fluviului ce forma un vârtej 
învolburat când se încolăcea în jurul bazinului adânc de piatră, 
ca mai apoi să gonească prin gâtlejul îngust al defileului, în 
călătoria sa înfrigurată spre Egipt și spre nord. 

— Dac-aș fi știut că ăsta e drumul pe care plănuiești să ne 
întoarcem acasă... spuse ea îndoită, măsurând din ochi fluviul. 

— Dacă preferi să mergi pe jos, eu n-am nimic împotrivă, o 
asigură Nicholas. Cu puţin noroc, o să cărăm și ceva bagaje în 
plus. Fluviul e calea logică de evadare. 

— Presupun că are logică ce spui, dar tot nu e teribil de 
ademenitor. 

Ea rupse o bucăţică de lemn plutitor dintr-o încâlcire de 
frânturi rătăcite ce se prinseseră de lespede și o azvârli în fluviu. 
Fu luată imediat în primire și goni pe valul care se înălța 
deasupra unui obstacol scufundat. 

— Ce viteză are curentul? întrebă Royan cu glas pierit când 
așchia de lemn plutitor fu absorbită în adâncuri. 

— A, nu mai mare de opt-nouă noduri, o informă el pe un ton 
degajat. Dar asta nu-i nimic. Aici, fluviul e încă foarte puţin 
adânc. Așteaptă să înceapă să plouă în munţi, și-atunci o să vezi 
apă șiroind pe-aici. O să ne distrăm de nu se poate. Multă lume 
ar plăti bani grei să aibă ocazia să gonească pe un fluviu ca 
ăsta. O să-ţi placă la nebunie. 

— Mersi, spuse ea sec. Abia aştept! 

La 15 metri deasupra lespezii, peste nivelul maxim la care se 
înălțau valurile Nilului, se afla o grotă mică - altarul Bobotezei. 
Cu mult timp în urmă, călugării tăiaseră în străfundurile 
muntelui acest pasaj, care se termina cu o încăpere spațioasă, 


416 


luminată de lumânări, ce adăpostea o statuie în mărime 
naturală a Fecioarei, înveșmântată în straie șterse, de catifea, și 
cu Pruncul în braţe. Mai Metemma le dădu încuviințarea să 
depoziteze plutele în altar, iar ei le așezară sprijinite de perete. 
Când hamalii plecară, Nicholas îi arătă lui Royan cum să 
manevreze mânerele de desfacere rapidă a bărcilor pneumatice 
și tuburile cu CO; care să le umfle în câteva minute. Ambală 
cutia cu radioul și pacheţelul cu raţii de urgenţă într-o folie de 
plastic și le puse într-unul dintre pachetele din barcă, pe care să 
poată pune mâna în grabă. 

— Nu ai de gând să mă însoţești în croaziera asta de plăcere? 
întrebă ea neliniștită. Doar nu plănuiești să mă trimiţi de una 
singură pe apă? 

— E mai bine să știi cum funcţionează totul, o liniști el. Dacă 
treaba începe să se împută când trebuie să ne luăm tălpășiţa, o 
să am nevoie să mă ajuţi să lansez plutele. 

Când suiră scara și dădură de căldură și de lumina soarelui, 
starea de spirit a lui Royan se schimbă: 

— Nu e nici măcar amiază și avem tot restul zilei la dispoziţie. 
Hai să mai mergem o dată la lacul lui Taita, propuse ea, la care 
el ridică indulgent din umeri. 

„Bivolii” și „Elefanţii” îi însoţiră până la răspântie. Aici, 
echipele o luară înapoi, spre stăvilar, strigând și făcând semne 
de bun ramas lui Nicholas și lui Royan. 

Chiar și în scurtul răstimp de la ultima lor vizită, poteca 
printre tufe se acoperise cu vegetaţie. Nicholas fu silit să își 
folosească maceta ca să deschidă drumul și se lăsară în jos pe 
sub crengile ţepoase care atârnau. Pe la mijlocul după-amiezei, 
ajunseră, în sfârșit, la marginea înaltă și se găsiră din nou pe 
versantul de deasupra lacului lui Taita. 

— Se pare că noi am fost ultimii pe-aici, se auzi glasul ușurat 
al lui Nicholas. Nu sunt semne c-ar fi fost și alţi vizitatori. 

— Te așteptai să fie? 

— Nu poţi să știi niciodată. Von Schiller e un personaj 
formidabil și are niște flăcăi încântători care lucrează pentru el. 
Helm e unul dintre cei care mă îngrijorează și am sentimentul 
neplăcut că s-ar putea să ne cam spioneze. Mă duc să arunc o 
privire mai de aproape. 


417 


Făcu iute un tur al întregii zone, căutând atent orice urmă de 
intruși. Apoi se întoarse lângă ea, pe buza prăpastiei, și se 
așeză. 

— Nimic, recunoscu el. Încă avem prioritate. 

— După ce Sapper oprește cursul râului în amonte, asta o să 
fie principala noastră zonă de operațiuni, nu? întrebă ea. 

— Da, dar chiar și înainte să închidă Sapper digul, vreau să 
ridic o tabără mobilă aici și să aduc toate lucrurile de care avem 
nevoie de la carieră, ca să le avem la îndemână când o să 
începem explorarea lacului. 

— Și cum o să intrăm în lac? Prin albie, după ce e secată? 

— Presupun că putem folosi albia secată ca drum pe care să 
venim de la stăvilar sau de la mânăstire, printre stâncile roz. 

— Dar nu asta e metoda prin care vrei să intri, nu? ghici ea. 

— Chiar și fără apă, albia ar fi o cale prea lungă. E un suiș de 
cinci-șase kilometri din oricare capăt al prăpastiei, la care se 
adaugă și dificultatea terenului. Stai de vorbă cu un expert în 
domeniu. Am coborât o dată și n-aș vrea să repet experiența. 
Sunt cel puţin cinci jgheaburi și aglomerări de roci peste care 
îmi amintesc să fi fost aruncat. 

— Și-atunci, ai o idee mai bună? vru ea să știe. 

— Nu-mi aparţine, o contrazise el. E, de fapt, ideea lui Taita. 

Ea își aruncă privirea peste margine: 

— Vrei să construiești un eșafodaj pe versant, cum a făcut el? 

— Ce e bun pentru Taita, e destul de bun și pentru mine, 
raţionă el. Bătrânul probabil că s-a gândit bine la alternativa de 
a folosi albia râului drept cale de acces și a abandonat-o. 

— Când te apuci să construiești platforma, atunci? 

— O echipă taie deja bambusul pentru piloni, undeva mai sus, 
în defileu. Mâine o să începem să îi aducem aici și să-i 
depozităm. N-avem voie să pierdem nicio zi. O dată ce digul e 
închis, trebuie să coborâm în albie cât se poate de repede. 

Pentru a da greutate vorbelor sale, se auzi un îndepărtat 
murmur de tunet și amândoi își lungiră gâturile să se uite 
cutremuraţi la povârniș. La circa o sută cincizeci de kilometri 
mai la nord, ușor neclare, ca o imagine sepia suprapusă pe 
silueta albastră, ascuţită ca briciul, a peretelui coastei, se 
înălțau turnurile răsturnate de nori cumulonimbus. Niciunul nu 
vorbi despre asta, însă amândoi erau conștienți de amenințarea 
norilor de furtună ce se stabileau deasupra munţilor îndepărtați. 


418 


Nicholas se uită la ceas și se ridică: 

— E timpul să ne întoarcem, dacă vrem să nu ne prindă 
noaptea pe drum. 

Îi dădu mâna să se ridice. Ea își scutură praful de pe haine și- 
apoi se duse până în buza hăului. 

— Trezește-te, Taita! Te prindem din urmă, strigă ea către 
umbre. 

— Nu-l provoca, o luă Nicholas de mână și o trase înapoi. 
Bătrânul ticălos deja ne-a dat destul de furcă. 


t Capitolul 84 


Tăietorii de lemne lăsaseră buturugile câtorva copaci mari pe 
malurile Danderei, mai sus de baraj. Sapper le folosi pe post de 
puncte de ancorare pentru cablurile grele pe care le întinsese 
peste râu. Cu ajutorul cablurilor, instală o serie complicată de 
scripeţi. Cablul principal era legat de inelul de remorcă al 
tractorului. Alte două cabluri au fost întinse, câte unul pe fiecare 
mal, unde „Bivolii” și „Elefanţii” stăteau pregătiţi să se ocupe de 
ele. O echipă era sub comanda lui Nicholas, cealaltă sub a lui 
Mek Nimmur. Pentru această parte a operaţiunilor, crucială 
pentru reușita construcției, Mek coborâse de pe coline să dea o 
mână de ajutor. 

Grătarul din trunchiuri masive stătea la marginea râului, pe 
jumătate cufundat în apă. Încărcat din greu cu bolovani, era o 
structură dificil de manevrat, care necesita toate eforturile lor 
combinate, ca să fie așezată în poziţia stabilită. Sapper își 
îngustă privirea, studiind amplasarea, după care se uită în 
amonte, la stăvilarul parţial ridicat. Cele două ziduri de gabioane 
se întindeau dintr-un țărm în altul, însă despărțitura din mijlocul 
râului avea șase metri și întregul volum de apă bubuia prin ea. 

— Singurul lucru pe care vrem să-l evităm e să lăsăm 
afurisitul de tampon să ne fugă din mână și să se izbească de 
blestematul de zid, îi preveni Sapper pe Nicholas și pe Mek. 
Altfel, pierdem o mare parte din tot ce-am făcut pân-acu'. Vreau 
să-l băgăm frumușel acolo, încet și cu grijă, și să-l lăsăm să se 
cuibărească în despărțitură. Aveţi întrebări? Asta-i ultima șansă 
să mai ziceți ceva. Cunoașteţi cu toții semnalele. 


419 


Sapper trase un ultim fum din ţigară și dădu un bobârnac 
mucului în râu. Apoi, cu o expresie lugubră, spuse: 

— La treabă, domnilor! Cine ajunge ultimul la apă e un 
fătălău. 

În comparaţie cu muncitorii, Nicholas și Mek erau gros 
îmbrăcaţi, în pantalonii lor scurţi, kaki. Toţi ceilalți erau goi 
pușcă. La semnal, intrară cu toţii în apă până la brâu și își 
ocupară locurile de-a lungul cablurilor. 

Înainte să îi urmeze, Nicholas se mai uită o dată de jur 
împrejur. De dimineață, la micul dejun, Royan îl rugase, 
inocentă, să îi împrumute binoclul. Acum își dădea seama de ce. 
Era și Tessay se cocoţaseră în vârful costișei, deasupra 
defileului. Chiar când se uită Nicholas, o văzu pe Royan 
pasându-i binoclul lui Tessay. Nu pierdeau niciun moment din 
această operaţiune decisivă. 

Nicholas își întoarse privirea de pe înălţimi la șirurile de 
bărbaţi voinici și despuiaţi, se strâmbă și mormăi: 

— Pe bune, chiar că sunt niște exemplare demne de premiat. 
Sper că Royan nu face comparații. 

Sapper se sui în tractorul galben și, cu un duduit și un nor de 
fum, motorul prinse viață. Ridică o mână deasupra capului, cu 
pumnul strâns, și Nicholas transmise ordinul echipei sale: 

— Apucaţi coarda! 

Maiștrii repetară comanda în amharică și oamenii apucară 
cablurile și se lăsară pe spate. Sapper băgă tractorul în prima 
viteză și înaintă. Burta mașinii se propti în frânghii, roţile de 
transmisie scârțâiră, iar grătarul de lemn alunecă greoi de pe 
mal în apele râului. Capătul îngreunat al grătarului se lăsă 
imediat la fund, pe când cel ușor plutea la înălțime. Treptat, îl 
traseră în torent, până ajunse să spânzure vertical în apă. 

Curentul îl înșfăcă și porni să îl ducă direct spre zidul de 
gabioane. Prindea viteză alarmant de repede. Tractorul mugi și 
scoase nori de fum negru când Sapper îl băgă în marșarier, 
trăgând cablurile înapoi. Echipele de bărbaţi despuiaţi trăgeau și 
cântau - unii fuseseră deja trași în apă până la gât. 

Grătarul se stabiliza pe curent și oamenii îl lăsară să se 
deplaseze într-un ritm mai potolit, către deschizătura din zid. 
Când începu să o ia spre un mal, Sapper înălță mâna dreaptă și 
o roti ca o morișcă. Ascultător, grupul lui Mek, de pe malul 
îndepărtat, mai lăsă din strânsoarea asupra cablului, iar echipa 


420 


lui Nicholas mai strânse din cablu. Încă o dată, grătarul se 
îndrepta direct spre despărțitură. 

— Acum! Închideţi spărtura! urlă Sapper. 

În acest moment, le era imposibil să reziste curentului ajuns 
la forță maximă. Acesta târî ambele echipe în râu, până când 
câţiva oameni ajunseră să fie depășiți de apă și dădură drumul 
frânghiei, căzând în apă și începând să înoate. Cu toate acestea, 
cei care își păstraseră poziţiile izbutiră să încetinească goana 
grătarului, când acesta era cât pe ce să se izbească de stăvilar. 
Îl fixară ferm în despărţitură, asemenea unui dop-mamut care 
acoperă scurgerea unei căzi gigantice și, instantaneu, curentul 
fu întrerupt. 

Oamenii din apă se luptau să ajungă la mal, cu trupurile ude 
și lucind în lumina soarelui, în vreme ce Sapper scoase cablurile 
din inelul de remorcare și hurui de-a lungul malului, cu mașina 
la viteză maximă. Când tractorul ajunse în dreptul lui, Nicholas 
apucă un mâner și își făcu vânt pe platformă, în spatele lui 
Sapper. 

— Trebuie să-l proptim acum, înainte să explodeze grătarul, 
urlă Sapper. 

Din punctul său de observaţie, agăţat de spatele mașinii 
înalte, Nicholas avu răgaz un moment să evalueze situaţia. 
Barajul ţinea, însă la limită. Numeroase jeturi de apă țâșneau 
prin fiecare gaură dintre grătar și gabioane. Presiunea apei 
asupra straturilor de PVC din grilaj era enormă. Râul ataca cu 
toată forţa, iar grilajul se îndoia și se apleca precum bariera- 
ghilotină a unui castel, izbită de un berbece. 

Sapper culese un gabion dintre cele ce așteptau pregătite pe 
mal și porni spre albia râului, de sub stăvilar. Șuvoiul de apă se 
micșorase până la un pârâiaș ce ajungea doar până la genunchi. 
jeturi de apă împroșcau prin fiecare spărtură din zid, căci 
gabioanele nu erau impermeabile; apa își făcea loc printre 
pietrele puse strâns laolaltă. 

Când tractorul începu să se agite și să se clatine în albia 
colțuroasă din spatele zidului, Nicholas și Sapper fură udaţi până 
la piele de șiroaie. Era ca și când ar fi lucrat sub un duș rece. 
Sapper trase tractorul mai aproape de grătarul care se încorda 
și sprijini gabionul greu de acesta. Băgă în marșarier și urcă pe 
mal, să culeagă un alt gabion. Încet, construi un perete ajutător 
sub grătar, așezând gabioanele în șiruri înclinate, până când 


421 


căptușeala aceasta deveni la fel de rezistentă precum digurile 
laterale. 

Nicholas sări din tractor și îl lăsă pe Sapper să-și vadă de 
treabă; alergă în amonte, la canalul pe care echipele îl săpaseră 
în capătul căii. Majoritatea muncitorilor se adunaseră deja pe 
marginile șanțului și Nicholas o văzu și pe Royan cu Tessay în 
fruntea acestei mulțimi înfierbântate. 

Nicholas își făcu loc cu coatele până la Royan, care îl apucă 
de mână: 

— Funcționează, Nicky! Barajul ţine. 

Chiar sub ochii lor, nivelul apelor prinse în capcană creștea 
lângă peretele din grătar și gabioane. În vreme ce oamenii 
pălăvrăgeau, râdeau și îl încurajau, râul clipoci la intrarea în 
canal. 

Cincizeci de bărbaţi își înșfăcară uneltele și săriră pe fundul 
canalului. Nori de praf se ridicau în timp ce îndepărtau 
pământul, ca să călăuzească primul firicel de apă până în gura 
canalului. Cei rămași pe mal, deasupra, strigau și cântau să îi 
încurajeze și un șerpișor de apă își găsi calea spre gura 
canalului. Bărbaţii cu sape late și cazmale alergară înaintea lui, 
amăgindu-l cât mai departe în șanț. De fiecare dată când apa 
dădea peste vreun obstacol și se poticnea, ei se repezeau 
asupra blocajului și îl îndepărtau. 

În cele din urmă, firicelul firav de apă simţi cum panta 
coboară tot mai mult și valea se deschide dinaintea lui. Firicelul 
se transformă în izvor, apoi în torent. Cu forțe proaspete, își făcu 
loc în canal și izbucni, purtând șuvoiul măreț al râului din 
spatele lui. 

Oamenii de pe fundul șanțului ţipară de frică la vederea 
apariţiei bruște și feroce și se căţărară pe marginile canalului. 
Numai că unii nu au fost destul de iuți și au fost măturaţi de 
furia apei, zbătându-se și strigând după ajutor. Cei de pe mal 
alergară și le aruncară frânghii, trăgându-i de-acolo, uzi și plini 
de nămolul potopului. 

Acum râul mugea prin canal și gonea la vale, redescoperind 
cursul străvechi pe care nu îl mai urmase de mii de ani. 
Rămaseră pe mal aproape o oră, să-l privească, pentru că 
exercita asupra lor acea vrajă anume pe care apa a avut-o 
dintotdeauna asupra oamenilor. Erau siliţi să se retragă pas cu 
pas, căci râul le tăia pământul de sub picioare. 


422 


În cele din urmă, Nicholas se trezi din vrajă și se întoarse spre 
Sapper, care consolida zidul barajului. Croise deja o căptușeală 
în pantă pe partea în aval a zidului barajului, cu patru rânduri de 
gabioane la bază, ce se îngustau treptat, până ajungeau în 
vârful zidului de rezistenţă. Pentru moment, digul era sigur, 
grătarul cel vulnerabil fusese întărit cu coșuri grele, din plasă de 
sârmă umplute cu pietre, iar revărsarea prin canal, în vale, 
micșorase cu mult presiunea asupra lui. 

— Crezi c-o să ţină? examină Royan structura cu suspiciune. 

— Până vin ploile, sperăm, o trase de-acolo Nicholas. Hai să 
nu mai pierdem vremea aici! E timpul să coborâm și să-ncepem 
treaba la lacul lui Taita. 


t Capitolul 85 


Urmară cursul noului râu creat de-a lungul văii. În unele 
locuri, erau obligaţi să ocolească ceva mai sus pe pantă, fiindcă 
revărsarea cauzată de baraj întretăiase și scufundase vechiul 
drum. În cele din urmă, ajunseră la confluenţa cursului ce își 
avea originea în fântâna cu fluturi, pe care o exploraseră cu 
Tamre. Se opriră pe mal, unde Nicholas și Royan se priviră în 
tăcere. Pârâiașul secase. 

Mergând în lateral, urcară albia secată a pârâului până pe 
dealuri și, în sfârșit, ajunseră să se caţăre pe lespedea din care 
se formase fântâna cu fluturi. Peștera era în continuare 
înconjurată de ferigi verzi, luxuriante, numai că arăta ca o orbită 
într-un craniu întunecat și gol. 

— A secat izvorul! șopti Royan. Barajul i-a supt toată seva. 
Asta e dovada că fântâna era alimentată de lacul lui Taita. 
Acum, dacă am schimbat cursul râului, am ucis fântâna. 

Royan avea ochii strălucitori, sclipind de emoție: 

— Haide! Să nu mai pierdem timpul aici. Hai la lacul lui Taita! 


+ Capitolul 86 


Nicholas cobori primul în lacul lui Taita. De data aceasta, avea 
un scaun suspendat adevărat, pe care să stea, și un sistem 
adecvat de scripeți cu care să coboare versantul. Când se 


423 


balansă peste streașina stâncii, scaunul se legănă ciudat înspre 
stâncă și Nicholas își prinse degetul mare de la mână între 
lemnul scaunului și perete. Scoase o exclamație de durere și, 
când își eliberă degetul, văzu că își julise articulația și că 
sângele îi șiroia pe picioare. Era o rană dureroasă, însă nu 
gravă, așa că își supse julitura ca s-o curețe. Incă se mai 
prelingeau câteva picături de sânge, numai că el nu avea timp 
acum să se ocupe de rană. 

Se afla lângă streașină, iar sub el se căsca abisul sumbru și 
respingător. Privirea îi era atrasă în mod irezistibil de inscripţiile 
de pe perete, gravate între șirurile verticale de nișe. Acum, că 
știa ce caută, izbuti să distingă imaginea șoimului schilodit. Il 
înveselea și-l încuraja. De la zborul din defileu, petrecut cu o 
lună în urmă, fusese adesea bântuit de sentimentul că totul era 
o simplă închipuire, că și cartușul lui Taita era o halucinație și 
că, la întoarcere, o să găsească versantul neted și neatins. Dar 
iată că exista - era semnul și promisiunea lor. 

Se uită în jos, pe lângă picioare, la fundul defileului, și văzu 
imediat că și cascada de deasupra lacului fusese redusă la un 
șipot. Apa ce mai picura prin puţul negru și neted de rocă 
șlefuită era doar ceea ce se mai infiltra prin spărturile și găurile 
stăvilarului din amonte, și ultimele scurgeri din bancurile de 
nisip și din lacurile aflate mai sus, în defileu. _ 

Nivelul imensului lac de sub el scăzuse semnificativ. Işi dădea 
seama de nivelul fluxului după marcajele umede de pe peretele 
de piatră. Mai înainte, pe o distanță de 15 metri, peretele se 
aflase sub apă, iar acum stătea expus privirii lui. Alte opt 
perechi de nișe dăltuite erau vizibile; cândva, fusese forțat să 
înoate până jos, la ele, iar acum păreau la înălțime și uscate. 

Cu toate acestea, lacul nu era complet secat. Era scobit sub 
nivelul gurii de scurgere din aval, așa că nu se putea goli singur, 
cu ajutorul gravitaţiei. În mijloc, se mai afla încă prinsă în 
capcană o mlaștină neagră, împrejmuită de o margine îngustă 
de piatră. Nicholas ajunse la acea margine și cobori din scaunul 
suspendat. Era ciudat să stea pe piatră tare aici, jos, unde 
ultima dată se zbătuse să rămână în viaţă, cât pe ce să fie tras 
înăuntru și înecat. 

Se uită în sus, acolo unde razele soarelui pătrundeau în 
zonele cele mai ridicate ale abisului. Parcă ar fi fost pe fundul 
unui puț de mină; se cutremură la atingerea lipicioasă de aer 


424 


umed și rece de pe mână și la senzaţia ciudată din stomac. 
Trase de frânghie ca să trimită scaunul înapoi la suprafață și 
apoi merse cu atenţie pe marginea alunecoasă de stâncă, până 
la locul unde șirurile de nișe întunecate se distingeau clar pe 
stânca mai deschisă la culoare. 

Acum reușea să observe și forma deschizăturii din zid, care 
aproape îl sorbise pe gâtlejul ei întunecat și lunecos. Era 
cufundată aproape în totalitate într-un ungher adânc, unde lacul 
se scurgea pe lângă coasta stâncoasă. Tot ce se vedea la 
suprafață era vârful arcadei unei intrări neregulate, aflate la 
poalele șirurilor de nișe. Restul se afla încă sub apă. 

Cornișa se îngusta pe măsură ce înainta la poalele stâncii, 
până când Nicholas trebui să se întoarcă apoi cu spatele la 
stâncă și să se deplaseze în lateral, cu vârfurile picioarelor în 
apă. In cele din urmă, nu mai reuși să avanseze fără să își bage, 
pur și simplu, picioarele în apă. Nu avea de unde să-și dea 
seama cât de adânci erau apele, doar că erau tulburi și 
neispititoare. 

Străduindu-se în continuare să nu își ude picioarele, se lăsă 
pe vine pe lespedea îngustă și se aplecă atât de mult în afară, 
că era cât pe ce să-și piardă echilibrul. Se sprijini cu o mână de 
perete, să nu cadă, și pe cealaltă o întinse spre deschizătura pe 
jumătate scufundată. 

Buza acesteia era netedă, așa cum și-o aducea aminte, și, din 
nou, i se păru prea pătrată și dreaptă să nu fi fost modelată de 
mâna omului. Când își suflecă mâneca, observă că degetul rănit 
sângera în continuare, însă ignoră faptul și își vâri brațul în lac. 
Bâjbâi în jos, vrând să dea de urma bazei deschizăturii. Pipăi 
ceva ce păreau a fi blocuri de zidărie nefinisate și se întinse și 
mai departe, până ce apa îi ajunse la jumătatea bicepșilor. 

Deodată, o creatură vie, rapidă și destul de grea, se roti în 
apele întunecate chiar dinaintea ochilor lui și, cu un reflex 
spontan, el își scoase mâna din apă. Creatura urmă traiectoria 
braţului până la suprafaţă, crestând la întâmplare carnea cu 
colți lungi, ascuţiţi ca lamele, iar el prinse în fugă imaginea unui 
cap urât, ca cel de baracudă. Realiză instinctiv că animalul 
fusese probabil atras de mirosul de sânge ce venea de la 
degetul rănit. 

Sări în picioare și se clătină pe marginea îngustă, ţinându-se 
de braț. Numai unul dintre colții frontali ai creaturii îl atinsese, 


425 


dar îi deschisese pielea ca un bisturiu: o rană lungă, superficială, 
îi brăzda mâna dreaptă, din care picături proaspete de sânge se 
prelingeau și împroșcau băltoaca de la picioarele lui. 

instantaneu, apele negre prinseră viaţă, se tulburară și 
clocotiră de forme acvatice ce se zbăteau frenetic. Cu spinarea 
lipită de peretele de piatră, Nicholas rămase cu ochii la ele, 
îngrozit și dezgustat. Putea să-și dea vag seama ce formă 
aveau, sinuoasă, aducând oarecum cu niște panglici, dintre care 
unele erau la fel de groase ca pulpa lui, negre și lucioase. 

Una dintre ele scoase capul și se repezi spre lespede, 
forfecându-și fălcile. Avea ochi uriași, lucioși și bot alungit, fălci 
lungi, pe care se înșirau colți ieșiţi peste buzele subţiri. Corpul 
din spatele capului avea aproape doi metri lungime și șfichiuia 
ca un bici, înaintând pe lespede și repezindu-se la picioarele 
goale ale lui Nicholas. Acesta ţipă scârbit și făcu un salt înapoi, 
împiedicându-se și plescăind să ajungă într-o zonă mai sigură. 
Ținându-se strâns de mâna însângerată, aruncă o privire în 
urmă. Capul cel urât dispăruse, însă suprafaţa bălții era în 
continuare tulburată de forme ofidiene mlădioase. 

— Țipari! își dădu el seama. Țipari tropicali uriași. 

Bineînţeles că sângele îi trezise la viaţă. Scăderea nivelului 
apei îi ţinea captivi în baltă, adunaţi într-un număr așa de mare, 
încât probabil că devoraseră deja peștii de care depindeau 
pentru supravieţuire. Acum deveniseră prădători lacomi. Poate 
că toate ochiurile de apă ce mai rămăseseră în prăpastie erau 
infestate cu aceste creaturi de temut. Era recunoscător faptului 
că, la ultima sa scufundare în lac, nu sângerase în apă. 

Își desfăcu baticul din bumbac de la gât și și-l legă în jurul 
mâinii. Țiparii reprezentau o ameninţare mortală pentru orice 
tentativă de explorare a deschizăturii din stâncă. Numai că el se 
gândea deja la modalităţi de îndepărtare a lor din baltă și de 
acces în deschizătura subacvatică. 

Treptat, agitația din lac se potoli și suprafaţa rămase iarăși 
nemișcată. Nicholas se uită în sus și văzu scaunul coborând, cu 
picioarele subțiri și frumoase ale lui Royan atârnând din el. 

— Ce-ai găsit? strigă până jos, incitată. E vreun tunel... și se 
opri brusc, la vederea sângelui de pe hainele lui și a bandajului 
strâns pe mână. Vai, Dumnezeule! exclamă ea. Ce-ai păţit? Eşti 
rănit. Cât de grav e? 


426 


Ajunse cu tălpile pe lespede, lângă el; se lăsă să alunece din 
scaun și îi luă cu blândeţe mâna rănită: 

— Ce-ai făcut? 

— Nu-i așa de grav precum pare, o asigură el. E mult sânge, 
dar nu-i o rană adâncă. 

— Cum ai reușit? insistă ea. 

Drept răspuns, el rupse un colț din baticul îmbibat în sânge. 

— Priveşte! o instrui el, făcând din colț o biluţă pe care o 
aruncă în baltă. 

Royan scoase un țipăt de groază când apele începură să 
fiarbă de forme lungi și fugare. Una dintre ele își undui jumătate 
din lungimea monstruoasă pe lespede, înainte de a sări înapoi în 
apă. În urma ei, pe pietrele negre, rămase o urmă lucioasă de 
materie vâscoasă argintie. 

— Taita și-a lăsat câinii de pază să ne alunge, remarcă 
Nicholas. O să ne ocupăm de frumușeii ăștia înainte să putem 
explora intrarea de dedesubt. 


t Capitolul 87 


Schela de bambus construită de Sapper și de Nicholas în josul 
versantului era ancorată în nișele tăiate în piatră cu aproape 
patru mii de ani în urmă. Taita probabil că legase structura cu 
frânghie din scoarță de copac, însă Sapper folosea sârmă 
galvanizată de mare grosime, astfel că structura era destul de 
rezistentă încât să suporte greutatea mai multor oameni. 
„Bivolii” formau un lanţ uman care trecea din mână în mână, în 
jos, pe schelă, toate materialele și echipamentele necesare. 

Primul obiect care ajunse pe fundul cavernei a fost 
generatorul Honda EM500. Sapper îl conectă la becurile pe care 
le instalase la poalele versantului. Motorașul pe bază de benzină 
mergea ușor, fără întreruperi, iar puterea lui era impresionantă. 
Reflectoarele  alungară umbrele din ungherele cele mai 
îndepărtate ale cavernei și luminară groapa adâncă de piatră ca 
pe o scenă. 

Starea de spirit se schimbă instantaneu. Cu toţii deveniră mai 
veseli și mai încrezători. Se auzeau râsete și bârfe dinspre lanţul 
de bărbaţi de pe schelă în timp ce Royan cobori să se alăture lui 
Sapper și Nicholas, la marginea bălții. 


427 


— Acum, că știm că funcţionează, stinge luminile! ordonă 
Nicholas. 

— Dar e beznă și înfricoșător fără ele, protestă Royan. 

— Economie de combustibil, îi explică Nicholas. N-avem nicio 
benzinărie după colţ. Avem doar două sute de litri rezervă și, 
chiar dacă micuța Honda e destul de economicoasă, trebuie să 
avem grijă. Nu știm cât o să ne trebuiască atunci când o să fim 
în tunel. 

Royan ridică resemnată din umeri și, când Sapper opri 
generatorul, caverna fu din nou năpădită de umbre mohorâte. 
Se uită înspre mlaștina întunecată și se strâmbă: 

— Și ce-o să faci cu animalele alea oribile ale tale? vru să știe, 
aruncând o privire fugitivă spre mâna dreaptă a lui Nicholas, 
înfășurată în bandaje. 

— Eu și Sapper avem un plan. Ne-am gândit să încercăm să 
golim mlaștina în totalitate, cu un lanţ de găleți. Numai că toată 
cantitatea de apă care vine în continuare prin albia râului face 
să n-avem prea mari șanse de reușită. 

— Am fi norocoși dacă am păstra nivelul constant, chiar dacă 
am lucra zi și noapte cu găleţile, mormăi Sapper. Dacă i-ar fi dat 
prin cap maiorului să aducă o pompă de apă de mare viteză... 

— Nici chiar eu nu mă pot gândi la toate, Sapper! Ce-am zis 
să facem e să construim un mic cheson în jurul deschizăturii 
subacvatice și să scoatem apa cu găleţile. 

Royan se trase înapoi și urmări pregătirile. Şase dintre plasele 
goale pentru gabioane erau coborâte pe schelă și așezate la 
marginea mlaștinii. Aici erau parțial umplute cu bolovanii strânși 
de oameni din albia râului. Totuși, gabioanele nu erau atât de 
pline, încât să nu poată fi transportate. Aici nu mai aveau 
tractorul care să le ducă de colo-colo și erau siliţi să se bazeze 
pe demodata forță de lucru umană. Rămăsese suficientă folie 
galbenă din PVC ca să acopere fiecare gabion și să îl facă 
impermeabil. 

— Și ce facem cu ţiparii tăi? se arătă Royan fascinată de 
aceste creaturi detestabile, ținându-se cât mai departe de 
marginea bălții. Nu poți să trimiţi niciun om acolo! 

— Privește și bagă la cap! rânji Nicholas la ea. Am o mică 
atenție pentru peștișorii tăi preferați. 

Odată terminate pregătirile pentru construirea chesonului, 
Nicholas goli caverna, trimițându-i pe Royan, pe Sapper și pe 


428 


ceilalți sus, pe schelă. Numai el rămase pe marginea apei, cu un 
sac atârnat pe umăr, conţinând grenadele cu fragmentare pe 
care le cerșise de la Mek Nimmur. 

Cu o grenadă în fiecare mână, ezită. „Șapte secunde 
întârziere, își reaminti. Musca artificială a lui Quenton-Harper. 
Mai eficientă decât nada regală!” 

Scoase cuiele grenadelor, pe care le azvârli apoi în mijlocul 
bălții. Rapid, se întoarse și se grăbi spre cel mai îndepărtat 
colțișor al cavernei. Îngenunche cu faţa la peretele de stâncă și 
își acoperi urechile cu ambele mâini. 

Cu ochii strâns închiși, se pregăti de ce e mai rău. Albia de 
stâncă săltă sub el, iar unda dublă de șoc a exploziilor trecu 
peste el într-o succesiune rapidă, cu o forţă sălbatică ce îl izbi 
drept în piept și îi tăie răsuflarea. În străfundurile hăului, 
detunătura avusese puterea unui tunet, însă el avea urechile 
protejate, iar apa din mlaștină absorbise mult din bubuitură. O 
fântână geamănă ţâșni în înaltul cerului și se sparse de stânca 
de deasupra capului lui. Șiroi ca o cascadă peste el, udându-l 
până la piele. 

Când se mai stinseră ecourile, se ridică și el. Auzul nu îi 
fusese foarte afectat și nu păţise nimic, decât că făcuse un duș 
rece. Înapoi, pe marginea lacului, apa fremăta de mișcare. Zeci 
de ţipari mari săreau și se perpeleau la suprafaţă, arătându-și 
burțile albe în zbaterea lor. Mulţi erau morți, cu burţile deschise, 
în vreme ce alţii erau doar încremeniţi de bubuitură. Știind cu 
câtă tenacitate se agățau de viaţă, bănuia că își vor reveni nu 
peste mult timp, dar, pentru moment, nu prezentau niciun 
pericol. 

Răcni spre vârful stâncii: 

— Cale liberă, Sapper! Trimite-i jos! 

Bărbaţii se înghesuiră să coboare schela, uluiți de măcelul 
făcut de grenadele aruncate în baltă. Se înșirară pe mal și se 
apucară să pescuiască peștii morți. 

— Îi mâncaţi? întrebă Nicholas pe unul dintre călugări. 

— Foarte buni! își frecă monahul burta cu poftă. 

— Ajunge cu asta, muritori lacomi, îi mână Sapper înapoi la 
lucru. Să punem gabioanele, până nu se trezesc peștii și vă 
mănâncă. 

Cu o prăjină de bambus, Nicholas măsură adâncimea apei ce 
acoperea intrarea și descoperi că depășea cu mult un stat de 


429 


om. Trebuiră să rostogolească gabioanele până acolo și să le 
termine de umplut în poziţia respectivă. Era o treabă dificilă și 
anevoioasă, ce le luă aproape două zile, însă, în cele din urmă, 
construiră un zăgaz sub formă de semilună în jurul intrării 
subacvatice, despărțind-o de mlaștina principală. 

Cu ajutorul găleţilor din piele și al vaselor de lut în care se 
aducea tej, „Bivolii” se apucară să scoată apa din cheson și să o 
arunce peste zid, în lacul principal. Nicholas și Royan urmăreau 
cu nerăbdare mascată de tăcere cum nivelul apei din cheson 
scade și deschizătura din perete iese treptat la iveală. 

Foarte curând, reușiră să vadă că era aproape 
dreptunghiulară, cam de trei metri lățime pe doi înălțime. 
Laturile și tavanul fuseseră erodate de curgerea apei prin 
deschizătură, însă, pe măsură ce nivelul scădea, se zăreau 
rămășițele blocurilor tăiate în piatră, care probabil că sigilaseră 
cândva intrarea. Patru dintre ele rămăseseră încă acolo unde 
constructorii antici le puseseră: de-a curmezișul pragului 
deschizăturii. Celelalte însă fuseseră sparte de mii de ani de 
anotimpuri ploioase și aruncate în tunel, pe care îl și blocau 
parţial. 

înflăcărat, Nicholas cobori în cheson. Nu era încă golit, dar el 
nu-și mai putea ţine nerăbdarea în frâu. Apa îi ajunse până la 
genunchi când se târî prin deschizătură și, cu mâinile goale, 
încercă să miște unele dintre rămășițele de stâncă ce o blocau. 

— E limpede că-i un fel de puț de mină, strigă înapoi. 

Pierzându-și răbdarea, Royan cobori și ea în cheson, 
alunecând și împroșcând cu apă, și se chinui să intre în 
deschizătură, lângă el. 

— E un obstacol, strigă ea dezamăgită. Să fi făcut Taita 
chestia asta intenţionat? 

— Se prea poate, își dădu Nicholas cu părerea. E greu de 
spus. O mulţime de pietriș și de aluviuni au fost absorbite de 
cursul principal al râului, dar se poate ca Taita să fi umplut 
tunelul în urma lui, când l-a închis. 

— O să ne ia enorm de mult timp doar să îl curățăm cât de 
cât, ca să descoperim încotro duce pasajul, își pierdu Royan 
nota de încântare din glas. 

— Mă tem că ai dreptate, o aprobă Nicholas. O să trebuiască 
să îndepărtăm toate resturile astea cu mâna și n-o să avem timp 


430 


pentru gingășiile excavării arheologice ca la carte. O să le 
aruncăm pur și simplu afară. 

leși din cheson și îi întinse mâna să o ajute și pe ea. 

— Ei, cel puţin avem reflectoarele, adăugă el. Putem să-i 
punem pe oameni să lucreze în schimburi, de zi și de noapte, 
până isprăvim. 


t Capitolul 88 


— Au construit un zăgaz pe râul Dandera, zise Nahoot 
Guddabi, făcându-l pe Gotthold von Schiller să îl privească uimit. 

— Au construit un zăgaz? Ești sigur? - nu-i venea să-și creadă 
urechilor. 

— Da, Herr von Schiller. Avem un raport de la spionul nostru 
din tabăra lui Harper. Are mai mult de trei sute de oameni care 
lucrează în defileu. Și asta nu e tot. | s-au parașutat cantităţi 
uriașe de materiale și provizii. E un fel de operaţiune militară. 
Spionul nostru zice că are și un utilaj de mutare a pământului, 
un soi de tractor, pe care l-a adus cu el. 

Von Schiller se uită peste masă, căutând confirmarea lui Jake 
Helm, care aprobă cu un semn din cap: 

— Da, Herr von Schiller. E adevărat. Harper trebuie să fi 
cheltuit o grămadă de bani. Numai avionul trebuie să fi costat 
vreo cincizeci de miare. 

Von Schiller simţi primii fiori de emoție autentică de când 
fusese chemat de la Frankfurt prin mesajul urgent via satelit. 
Zburase direct la Addis Abeba, unde Jet Ranger-ul îl aștepta să-l 
transporte la baza Pegasus, pe povârnișul de deasupra defileului 
fluviului Abbay. 

Dacă se adeverea, și nu punea la îndoială cuvântul lui Helm, 
atunci Harper punea la cale ceva de o importanţă enormă. Se 
uită pe fereastra barăcii, înspre Dandera, care curgea la vale, 
sub nivelul la care se afla tabăra lor. Era un râu mare. Să 
construiești un zăgaz pentru un asemenea volum de apă 
reprezenta un proiect costisitor și dificil, în aceste condiţii de 
izolare și primitivism nu se apuca nimeni de o asemenea trudă 
fără perspectiva unei răsplăţi substanţiale. 

Fără să vrea, simţi un sentiment de admiraţie pentru 
realizarea englezului. 


431 


— Arată-mi unde a așezat zăgazul! comandă el, iar Helm ocoli 
masa să ajungă lângă el. 

Von Schiller stătea pe bușteanul lui, așa că privirile le erau la 
același nivel. 

Helm se aplecă asupra fotografiei prin satelit și, cu grijă, 
marcă locul unde se afla șantierul. Preţ de un minut, studiară 
amândoi locul, după care von Schiller întrebă: 

— Și tu ce-nțelegi din asta, Helm? 

Helm clătină nesigur din cap, băgându-și capul între umerii ca 
de taur: 

— Nu pot decât să-ncerc să ghicesc. 

— Ghicește, atunci, spuse von Schiller, însă Helm ezita în 
continuare. Haide! îl îmboldi von Schiller. 

— Fie vrea să mute apa pe un alt curs, ca s-o folosească la 
spălarea vreunui depozit, pepite de aur sau artefacte din metale 
preţioase, poate chiar s-o folosească ca să înlăture bolovanii de 
la locul unde e mormântul... 

— Prea puţin probabil! exclamă von Schiller. Ar fi o metodă 
ineficientă și costisitoare de excavare. 

— Sunt de acord că a mers prea departe, urmă Nahoot supus 
calea deschisă de von Schiller, însă nimeni nu-l învrednici nici 
măcar cu o privire. 

— Care e cealaltă supoziție? îl fixă von Schiller sever pe Helm. 

— Singurul motiv care rămâne și care îmi trece prin minte ar 
fi să ajungă la ceva care a fost acoperit de ape. Ceva care zace 
în albia râului. 

— Asta ar fi ceva mai logic, medită von Schiller, îndreptându- 
și atenţia spre fotografii. Ce e sub șantierul barajului? 

— Râul intră aici într-o rovină adâncă și îngustă, indică Helm 
locul. Chiar sub barajul lui. Rovina se întinde pe 13 kilometri, 
până în punctul acesta, chiar deasupra mânăstirii. Am trecut pe 
deasupra ei cu elicopterul și pare de netrecut, și totuși... se 
întrerupse. 

— Da, continuă! Și totuși ce? 

— Când zburam odată pe deasupra zonei acesteia, i-am găsit 
pe Harper și pe femeie pe înălțimile de deasupra rovinei. Erau în 
locul acesta, atinse fotografia și von Schiller se aplecă în față să 
se uite. 

— Și ce făceau acolo? vru să afle, fără să-și ridice privirea. 


432 


— Nimic. Stăteau pur și simplu în vârful stâncii, deasupra 
rovinei. 

— Dar erau conștienți de prezenţa voastră? 

— Bineînțeles. Eram în elicopter. Ne-au auzit când ne 
apropiam. Se uitau la noi și Harper ne-a făcut și cu mâna. 

— Așadar, și-ar fi întrerupt orice activitate când au devenit 
conștienți de venirea voastră? 

Von Schiller rămase tăcut atât de multă vreme, încât oamenii 
începură să se fâţâie stânjeniţi și să schimbe priviri între ei. 
Când își reluă vorba, o făcu atât de neașteptat, că Nahoot 
tresări: 

— Harper are, evident, motive să creadă că mormântul se află 
în trecătoarea îngustă de sub baraj. Când și cum iei contact cu 
spionul pe care-l ai în tabăra lui Harper? 

— Harper primește niște provizii din sate aici, pe povârniș. 
Femeile coboară cu vite care să fie tăiate pentru lucrători și cu 
vase de tej. Omul nostru ne trimite rapoartele cu femeile, când 
se întorc. 

— Prea bine, prea bine, îi făcu von Schiller semn să tacă. N- 
am nevoie să-i cunosc povestea vieţii. Tot ce vreau să știu e 
dacă Harper lucrează în rovina de sub zăgaz. Cât de repede poți 
să afli asta? 

— Până poimâine, cel târziu, promise Helm. 

Von Schiller își îndreptă atenţia spre colonelul Nogo, în colțul 
îndepărtat al mesei de conferință. Până acum, acesta nu 
scosese niciun cuvânt, ci se uitase și ascultase în tăcere tot ce 
spuseseră ceilalţi. 

— Câţi oameni ai desfășurat în zona asta? întrebă von 
Schiller. 

— Trei companii întregi, peste trei sute de soldaţi. Toţi bine 
antrenați. Mulţi sunt veterani căliţi în luptă. 

— Unde sunt? Arată-mi pe hartă! 

Colonelul se duse lângă el: 

— Compania noastră e aici, o alta s-a încartiruit în satul Debra 
Maryam, iar cea de-a treia la poalele povârnișului, gata să 
înainteze și să atace tabăra lui Harper. 

— Cred că ar trebui să-i atacăm acum. Să-i terminăm, înainte 
să descopere mormântul - se băgă iar Nahoot. 

— Tacă-ţi gura! îl repezi von Schiller, fără să îi adreseze vreo 
privire. O să-ţi cer părerea când o să am nevoie de ea. 


433 


Mai analiză o vreme harta, apoi îl întrebă pe Nogo: 

— Câţi oameni are comandantul ăsta de gherilă, cum îl 
cheamă, cel care s-a înhăitat cu Harper? 

— Mek Nimmur nu e un luptător de gherilă. E un bandit, un 
terorist shufta notoriu, îl corectă Nogo cu înflăcărare. 

— Pentru unii luptător pentru libertate, pentru alţii terorist, 
remarcă sec von Schiller. Câţi oameni are sub comandă? 

— Nu mulţi. Mai puţini de o sută, poate nu mai mult de 
cincizeci. l-a pus pe toţi să păzească tabăra lui Harper și barajul. 

Von Schiller dădu din cap ca pentru sine, trăgându-se de lobul 
urechii. 

— Cum a ajuns Harper în Etiopia? se întrebă el. Ştiu că a luat 
avionul din Malta, dar avionul nu avea cum să aterizeze aici, în 
defileu. 

Sări de pe buștean și păși ţanţoș până la fereastra barăcii, de 
unde avea o vedere panoramică asupra zonei. Fixă adâncurile 
defileului, un tablou compus din înălțimi stâncoase, culmi frânte 
de coline și podișuri sălbatice, ce păreau albăstrui, de la 
distanță. 

— Cum au intrat fără să fie descoperit de autorităţi? S-a 
parașutat, așa cum a procedat cu proviziile? 

— Nu, îl lămuri Nogo. Informatorul meu zice că a mărșăluit cu 
Mek Nimmur, cu vreo câteva zile înainte să apară proviziile. 

— Și de unde a plecat în marș? cugetă von Schiller. Care e cel 
mai apropiat câmp de aterizare, unde să poată ateriza un avion 
atât de greoi? 

— Dacă a venit cu Mek Nimmur, atunci, aproape sigur au 
venit din Sudan. De-acolo își desfășoară Nimmur operaţiunile. 
Lângă graniţă, sunt multe piste de aterizare părăsite. Războiul, 
ridică din umeri Nogo. Armatele sunt mereu pe drum și războiul 
ține de douăzeci de ani. 

— Din Sudan? descifră von Schiller graniţa pe hartă. Asta 
înseamnă că au mers pe lângă râu. 

— Aproape sigur, confirmă Nogo. 

— Atunci, la fel de sigur e că Harper plănuiește să plece pe 
aceeași cale. Vreau să iei compania de la Debra Maryam și s-o 
aduci aici și-aici. Pe ambele maluri ale râului, sub mânăstire. 
Trebuie să stea pe poziţii, să-l împiedice pe Harper să ajungă la 
graniţa sudaneză, dacă încearcă să fugă. 


434 


— Da. Bun! Am înţeles. E o tactică bună, jubilă Nogo, cu ochii 
strălucindu-i în spatele lentilelor. 

— După aceea, vreau ca oamenii rămași să se mute la poalele 
povârnișului. Spune-le să evite orice contact cu oamenii lui Mek 
Nimmur, dar să fie pregătiţi să înainteze foarte rapid, ca să pună 
mâna pe zona barajului și să blocheze rovina de sub el, de cum 
îți dau eu de știre. 

— Și când va fi asta? întrebă Nogo. 

— Vom continua să îl urmărim cu atenţie. Dacă face vreo 
descoperire, o să înceapă să scoată artefactele. Multe dintre ele 
vor fi prea mari să poată fi ascunse. Informatorul tău o să știe. 
Atunci o să ne năpustim asupra lui. 

— Ar trebui să ne năpustim acum, Herr von Schiller, îl sfătui 
Nahoot, până nu apucă să deschidă mormântul. 

— Nu fi idiot! se răsti von Schiller la el. Dacă atacăm prea 
curând, s-ar putea să nu descoperim niciodată ce e limpede c-a 
aflat despre locul unde e mormântul. 

— L-am putea forţa... 

— Dacă am învăţat vreun lucru în viaţă, e că nu-l poţi forța pe 
unul ca Harper. Există un tip de englezi - îmi amintesc de 
ultimul război cu ei... lăsă fraza neterminată și se încruntă. Nu. 
Sunt oameni dificili. Nu trebuie să ne grăbim acum. Când Harper 
o să facă vreo descoperire în rovină, atunci o să ne repezim 
asupra lor. Încruntarea i se șterse și îi apăru un zâmbet rece, 
abia vizibil: 

— Jocul așteptării. Între timp, o să jucăm jocul așteptării. 


t Capitolul 89 


Molozul care umplea puţul nu era atât de compact, încât să 
blocheze complet prelingerea apei prin el. Dacă ar fi fost așa, 
Nicholas n-ar fi fost niciodată prins de curent, așa cum se 
întâmplase la prima sa scufundare în lac. Existau spărturi în 
blocajul unde se opriseră bolovanii mai mari sau unde un trunchi 
de copac fusese înghiţit și înghesuit într-o parte, pe lățimea 
tunelului. Prin aceste secţiuni, apa găsise punctele slabe și le 
menţinuse deschise. 

Chiar și așa, molozul avusese la dispoziţie secole să se 
infiltreze și era nevoie de o muncă titanică pentru a-l îndepărta. 


435 


Operaţiunea de curăţare era îngreunată și mai mult de lipsa 
spaţiului de lucru din puț. Doar trei sau patru vlăjgani din echipa 
„Bivolilor” puteau să lucreze în același timp în spaţiul îngust. 
Restul echipei era implicat în îndepărtarea pietrișului care era 
scos de cei patru. 

Nicholas schimba echipele la fiecare oră. Aveau mai multă 
forță de muncă decât era nevoie și, dacă-i schimba des, 
însemna că oamenii din faţă erau întotdeauna odihniţi și 
puternici, dornici să câștige prima în dolari de argint, promisă de 
Nicholas pentru înaintarea în tunel. La fiecare schimb de tură, 
Nicholas dispărea în gura tunelului, cu ruleta din oțel a lui 
Sapper și măsura cât avansaseră. 

— 36 de metri? Bravo, „Bivolilor”, îi zise lui Hansith Sherif, 
maistrul călugăr, apoi urmări firul de apă care îi șipotea la 
picioare. 

Podeaua tunelului se înclina în continuare, într-un unghi 
constant. Se uită înapoi, spre lac, și acum, la lumina 
reflectoarelor, se vedea mai bine forma rectangulară a pereţilor. 
Era limpede că tunelul fusese proiectat și realizat de către un 
inginer. 

Își întoarse apoi atenţia iarăși către podeaua tunelului și 
urmări cursul apei, străduindu-se să calculeze la ce adâncime 
erau faţă de nivelul originar al râului. 

— 24 sau 27 de metri, estimă el. Nu-i de mirare că presiunea 
din gura tunelului era să mă zdrobească - dar nu continuă, căci 
un fragment cu o formă neobișnuită, aflat în gunoaiele de la 
picioarele lui, îi atrase atenţia. 

Se aplecă să-l ridice. Când îl frecă între degete, să-l curețe, un 
zâmbet i se răspândi pe faţă. 

Plescăi înapoi prin tunel, urlă: „Royan!” și, agitând triumfător 
frântura de obiect, întrebă: 

— Ei, ce zici de asta? 

Ea stătea pe peretele chesonului și întinse mâna să-i smulgă 
obiectul: 

— O, Sfântă Fecioară! Unde-ai găsit asta, Nicky? 

— Zăcea în noroi. Chiar acolo, în galeria principală, unde a 
stat de patru mii de ani. Unde unul dintre muncitorii lui Taita l-a 
scăpat și l-a spart, probabil în timp ce lua o sorbitură de vin 
când supraveghetorul sclavilor se uita în altă parte. 


436 


Entuziasmată, Royan ridică fragmentul de vas spart în lumina 
lămpii. 

— Ai dreptate, Nicky! exclamă. E o bucată de vas pentru vin. 
Uită-te la gâtul lărgit și la buza răsfrântă. Dar, dacă mai exista 
vreun dubiu, calcinarea de culoare neagră, din jurul marginii, o 
încadrează perfect în epoca noastră. Nu-i mai veche de anul 
2000 î.Hr. 

Cu ciobul de vas încă strâns în mână, ea sări în nămolul și 
mortarul din cheson și își aruncă braţele de gâtul lui. 

— O dovadă în plus, Nicky. Suntem pe urmele lui Taita. Nu 
poți să-i faci să curețe mai repede? li suflăm în ceafă bătrânului 
bandit. 

La jumătatea turei următoare, un strigăt entuziasmat își făcu 
auzit ecoul până la gura tunelului și Nicholas se grăbi până 
acolo. 

— Ce s-a întâmplat, Hansith? îl întrebă în arabă pe călugărul 
maistru. De ce strigă? 

— l-am dat de capăt, effenai, rânji la el Hansith Sherif, cu 
dinţii sclipitori contrastând cu fața lui neagră și mânjită de noroi. 

Nicholas își croi nerăbdător drum printre muncitori. Ridicaseră 
un bolovan uriaș, rotund, din cale, și, în spatele lui, se afla o 
deschizătură. El lumină cu lanterna prin acea fereastră în 
perete, însă nu distinse mare lucru, în afară de spaţiul gol și 
întunecat. 

Retrăgându-se, îi trase călugărului o palmă pe spate: 

— Bravo, Hansith! Câte un dolar primă pentru fiecare om. Dar 
fă-i să lucreze în continuare! Să curețe tot gunoiul ăsta. 

Se mai schimbară două ture, până când puţul a fost curățat 
complet de ultima pietricică desprinsă și de cea de pe urmă 
bucăţică de stâncă. Abia atunci Nicholas și Royan au putut să 
stea în pragul grotei de dincolo de tunel. 

— Ce s-a întâmplat aici? Ce a cauzat asta? 

Vocea lui Royan îi trăda nedumerirea, în timp ce Nicholas se 
juca cu raza lanternei în hău: 

— Cred că e o zonă prăbușită. A existat, probabil, un defect în 
stratul de rocă de-aici pân-aici. 

Indică două crăpături în tavanul peșterii. 

— Crezi că revărsarea apei prin puț l-a erodat de tot? întrebă 
ea. 


437 


— AȘ zice că da, întoarse Nicholas lumina în jos. Și podeaua a 
fost scobită din rocă. 

Stâncă dinaintea lor cedase, lăsând în urmă o groapă adâncă. 
La trei metri de locul unde stăteau ei, groapa era umplută cu 
apă, formând un mare lac circular, cu laturi din stânci verticale. 
Deasupra capetelor lor, tavanul căzuse, alcătuind un dom înalt, 
din stânci neregulate, iar marginea îndepărtată a lacului era 
învăluită în umbre, la peste treizeci de metri în faţa lor. 

Nu părea să existe nicio cale de ocolire a acestui obstacol; 
singura modalitate era prin apă. Nicholas strigă la Hansith să-i 
aducă o prăjină lungă de bambus, din cele folosite la ridicarea 
schelei. Prăjina avea nouă metri lungime și trebuiră să fie atenţi 
când o manevrară în tunel. Nicholas încercă lacul cu bambusul, 
sondând apele tulburi cât de adânc putu. 

— E fără fund, clătină el din cap. Ştii ce cred eu? 

Scoase prăjina și i-o dădu înapoi lui Hansith. 

— la spune, îl invită Royan. 

— Cred că ăsta e defectul natural ce duce apa afară, în partea 
cealaltă a dealului, și revine la suprafaţă la fântâna cu fluturi. 
Râul și-a croit singur calea. 

— Și-atunci, de ce n-a secat? se uită Royan neîncrezătoare la 
lacul de la picioarele lor. 

— Probabil că e vreo cotitură în puț. Apa e încă prinsă în 
vârful puţului, precum în vasul unui lavoar. 

Examină apele la razele lanternei și Royan scoase un strigăt 
de groază și dezgust când unul dintre ţiparii gigantici făcu o 
cursă până la suprafaţă, atras de lumină. 

— Creaturi scârboase! zise și făcu fără să vrea un pas înapoi. 
Probabil că tot râul e infestat cu ei. 

Silueta lungă și întunecată dădu rapid ocol lacului și apoi 
dispăru în adâncuri la fel de subit cum apăruse. 

— Dacă ai dreptate și o secţiune din galeria principală a lui 
Taita s-a prăbușit, continuarea tunelului ar trebui să fie în partea 
cealaltă. 

Arătă dincolo de lac, iar Nicholas ridică lanterna și lumină în 
direcţia indicată de ea. 

— Uite, Nicky! strigă ea. E-acolo. 

O deschidere dreptunghiulară, întunecată, se căsca spre ei de 
dincolo de lac. 


438 


— Cum ajungem în partea cealaltă? întrebă Royan, 
deznădăjduită. 

— Răspunsul e: nu foarte ușor. La dracu’! înjură cu toată pofta 
Nicholas. Asta o să ne mai ia câteva zile din cele pe care le 
avem, și-așa puţine. O să trebuiască să construim un fel de pod 
peste lac. 

— Ce fel de pod? 

— Adu-l pe Sapper. Asta-i specialitatea lui. 

Sapper stătea pe marginea dolinei, scrutând malul opus. 

— Pontoane, mormăi el. Câte bărci pneumatice zici c-ai 
șterpelit? 

— Las-o baltă, Sapper, clătină Nicholas din cap. Nu-ţi pui tu 
labele mari și jegoase pe bărcile mele. 

— Faci cum vrei, își desfăcu Sapper braţele, într-un gest 
resemnat. Ar fi cel mai simplu și cel mai ușor mod să rezolvăm 
treaba. Să ancorăm o plută în mijloc și să construim o pasarelă 
peste ea. Am nevoie de ceva care plutește bine. 

— Baobab, pocni din degete Nicholas. Asta ar trebui să 
meargă foarte ușor. Când e uscat, lemnul de baobab e la fel de 
ușor ca balsa. Plutește la fel de bine ca o barcă pneumatică. 

— Avem baobab peste tot, pe dealurile astea, aprobă Sapper. 
Jumătate din copacii din valea asta par să fie blestemaţi de 
baobabi. 


+ Capitolul 90 


La trei sute de metri de vârf, creștea un exemplar masiv de 
Adansonia digitata. Scoarța lui netedă aducea cu cea a 
dinozaurilor. Avea o circumferință uriașă - nu puteau să-l 
cuprindă nici douăzeci de bărbaţi, cu braţele larg întinse. 
Ramurile din vârf erau goale și răsucite și dădea impresia că e 
mort de sute de ani. Doar tecile grele, acoperite de catifea, 
dovedeau că mai e în viaţă; atârnau în straturi groase din 
crengile înalte și plesneau împrăștiind seminţele negre, învelite 
cu un strat gros de cremă albă de tartru. 

— Zulușii spun că Nikulu Kulu, Marele Spirit, a plantat 
baobabul cu fundu-n sus, cu rădăcinile în aer, ca să-l 
pedepsească, îi povesti Nicholas lui Royan, în timp ce priveau 
ramificațiile. 


439 


— De ce a făcut una ca asta? vru ea să știe. Ce-a făcut bietul 
baobab ca să primească o asemenea pedeapsă? 

— S-a lăudat că e cel mai înalt și cel mai gros copac din 
pădure, așa că Nikulu Kulu a decis să-l înveţe ce e umilinţa. 

Una dintre crengile gigantice se frânsese sub propria greutate 
și zăcea acum pe terenul stâncos, sub trunchi. Lemnul era alb și 
plin de fibră, ușor ca pluta. Sub îndrumarea lui Nicholas, tăietorii 
de lemne îl împărțiră în lungimi adecvate. Odată duse jos, prin 
intrarea în galeria principală, la dolină, Sapper le prinse una de 
alta și le dădu drumul să plutească pe lac, formând un dig 
provizoriu. Il ancoră de stâncile de la fiecare capăt, după care, 
peste el, întinse o pasarelă din bețe de bambus. Podul de 
baobab plutea la înălţime și, cu toate că se balansa și se înclina, 
putea să susţină fără probleme greutatea a doisprezece oameni, 
în același timp. 

Nicholas fu primul care trecu peste dolină. Așeză o scară 
primitiv făcută pe malul vertical înalt și se cățără până la gura 
galeriei din partea cealaltă a lacului. Royan venea imediat după 
el. 

Cei doi rămaseră la intrarea în această prelungire a tunelului 
și, de cum o lumină Nicholas cu lanterna, realizară că natura 
construcției se schimbase. Secţiunea aceasta nu fusese atât de 
spălată și de erodată de curgerea râului. Cursul principal trebuie 
să fi fost drenat prin dolina. Dimensiunile erau aceleași, trei 
metri lățime pe doi înălţime, însă forma rectangulară era mai 
precisă și, cu toate să pereţii și tavanul erau grosolane, ca într-o 
mină, urmele uneltelor care o modelaseră erau acum mult mai 
vizibile. Fundaţia tunelului era primitiv pavată cu dale din piatră 
superficial cioplite. 

Și această parte de tunel fusese sub ape, căci se afla sub 
nivelul natural al râului, înainte de ridicarea stăvilarului. Pavajul 
de sub picioarele lor era ud și acoperit cu o materie vâscoasă ce 
nu avusese timp să se usuce de la retragerea apelor. Tavanul și 
pereţii tunelului erau pătrunși de umezeală, iar aerul era stătut 
și rece, mirosind a nămol și a putreziciune. 

Il așteptară pe Sapper să întindă cablurile pentru lumini peste 
pasarelă. Acesta așeză lămpile și le aprinse. Pe dată, realizară 
că, în faţă, tunelul începea să urce la un unghi de douăzeci de 
grade. 


440 


— Vezi ce-a pus la cale bătrânul afurisit de Taita? Ne-a dus pe 
jos, pe sub nivelul apei, care inunda tunelul pe o lungime și la o 
adâncime pe care nimeni nu o putea parcurge înot. Acum, ne 
ridică din nou spre suprafaţă, îi atrase atenţia Nicholas. 

Merseră înainte, avansând cu greu prin puţul ascendent, în 
timp ce Nicholas număra cu voce tare fiecare pas pe care-l 
făcea. 

— O sută opt, o sută nouă, o sută zece... 

Brusc dădură de fostul nivel inferior al râului. Era marcat 
foarte clar, sub forma unei linii uscate pe pereţii tunelului. 
Pavajul de la picioarele lor era și el uscat și fără stratul alunecos 
de mâzgă. La cincizeci de pași depărtare, trecură pe lângă 
nivelul cel mai înalt al râului, însemnat la fel de clar pe fundaţia 
de piatră și pe pereţi. Mai încolo, tunelul nu fusese niciodată sub 
apă, iar pereţii se aflau în aceeași stare în care îi lăsaseră sclavii 
egipteni care lucraseră acolo cu patru mii de ani în urmă. 
Semnele lăsate de dălţile din bronz erau neatinse, de parcă ar fi 
fost făcute cu doar câteva zile înainte. 

La doar trei metri de cel mai înalt punct atins vreodată de 
apele râului, dădură de o platformă de stâncă. Aici, fundaţia se 
nivela, după care tunelul se întorcea brusc la 180 de grade. 

— Să stăm o clipă să medităm asupra acestei izbânzi 
inginerești, o luă Nicholas de braț pe Royan și îi arătă tunelul 
prin care trecuseră. Taita a făcut terasa pe care stăm exact 
deasupra nivelului celui mai înalt la care putea ajunge apa. Cum 
de-a calculat cu atâta exactitate? Nu avea nivelmetru, ci doar 
niște instrumente de măsurat rudimentare. Și totuși, a calculat 
cu atâta acuratețe! E o capodoperă dată naibii. 

— Da, doar ne spune peste tot în papirusuri că e un geniu. 
Presupun că trebuie să-i dăm crezare acum. 

Se trase din strânsoarea lui. 

— Hai să mergem! Trebuie să văd ce e după colţul ăsta, îl 
îmboldi ea. 

Impreună, ocoliră la o sută optzeci de grade, iar Nicholas 
ținea sus lampa de mână, cu cablul electric târându-se în urma 
lor prin tunel. Când lumină calea în faţă, Royan scoase o 
exclamaţie și îl apucă pe Nicholas de mâna liberă. Incremeniră 
amândoi de uimire. 

Taita proiectase cotul rampei ca efect dramatic. Secţiunea 
inferioară a galeriei prin care trecuseră fusese construită 


441 


neglijent, cu pereţii neregulați și nefinisaţi, tavanul plin de 
denivelări și crăpat. Taita calculase cu atâta precizie nivelurile, 
încât știuse că etajele inferioare ale puţului aveau să fie 
inundate și deteriorate de apă. Prin urmare, nu făcuse niciun 
efort să le înfrumusețeze. 

Acum, dinaintea lor se ridica o scară largă. Unghiul la care 
fusese construită era calculat în așa fel, încât, de unde se aflau 
ei, pe terasa de stâncă, nu puteau să vadă ce e la capătul ei. 
Fiecare treapta se întindea cât toată lățimea tunelului și era 
înaltă de-o palma. Treptele erau tăiate din dale de gnais 
marmorat, șlefuite și îmbinate cu atâta precizie, încât de-abia se 
distingeau marginile dintre ele. Tavanul era de trei ori mai înalt 
decât în părțile mai joase ale tunelului, cu arcade și proporții 
perfecte. Pereţii și plafonul curbat erau din blocuri de granit 
albastru, măiestru tratat, încastrate unul în celălalt cu o precizie 
și o simetrie nemaivăzute. Întregul era o capodoperă a artei 
zidarilor, maiestuoasă și impresionantă. Era o promisiune, dar și 
o amenințare în acest vestibul către necunoscut. Simplitatea și 
lipsa ornamentelor făceau totul și mai impresionant. 

Royan îl trase ușor de mână pe Nicholas și, împreună, pășiră 
pe prima treaptă a scării. Era acoperită de un strat fin de praf, 
moale și alb precum pudra de talc. Praful se ridica în volburi și 
vârtejuri delicate pe genunchii lor și apoi cobora, când ei 
treceau mai departe, făcând ca lumina orbitoare, dură a lămpii 
pe care o ţinea Nicholas să își piardă din intensitate. 

Încet-încet, pe măsură ce urcau treptele, capul scării începu 
să se dezvăluie privirii lor. Royan își înfipse unghiile în palma lui 
Nicholas la vederea a ceea ce îi aștepta. Scara se sfârșea cu o 
altă terasă, de-a curmezișul căreia îi întâmpina un prag 
dreptunghiular. Pășiră pe terasa de stâncă și rămaseră în faţa 
pragului. Niciunul nu avea cuvinte să exprime ce simţea în 
momentul acela suprem: rămaseră în tăcere, parcă o eternitate, 
ținându-se de mână într-o strânsoare violentă și posesivă. 

În cele din urmă, Nicholas își desprinse ochii de la poartă și se 
uită la Royan. Își văzu sentimentele întipărite pe chipul ei, ca 
într-o oglindă, cu ochii strălucitori, luminaţi de o patimă 
incandescentă. Nu exista nimeni pe pământ cu care ar fi vrut să 
împărtășească acea clipă. Ar fi vrut să dureze o veșnicie. 

Ea își întoarse capul și se uită în ochii lui, iar el îi răspunse cu 
o privire identică, profundă și solemnă. Amândoi erau conștienți 


442 


că era un moment de vârf al vieţii lor, ceva ce nu avea să se 
repete niciodată. Ea îl strânse mai tare și își îndreptă privirea 
spre pragul aflat dinaintea lor. Fusese tencuit cu lut alb de râu, o 
suprafaţă de nuanţa fildeșului. Nu se vedea nicio crăpătură sau 
vreo pată pe întinderea netedă, care semăna cu pielea fără 
cusur a unei fecioare încântătoare. 

Ochii le fugiră imediat pe două sigilii dăltuite în relief, în 
centrul boltei din lut alb. Cel de sus avea forma cartușului regal, 
cu un nod rectangular încălecat de un scarabeu, gândacul cu 
coarne ce semnifica marele cerc al veșniciei. 

Royan mișcă buzele sa formeze cuvintele pe care le citea din 
hieroglife, însă nu scoase niciun sunet. „Preaputernicul. Divinul. 
Rege al Regatelor de Sus și de Jos ale Egiptului. Cunoscut al 
zeului Horus. Indrăgit de Osiris și de Isis. Mamose, fie să aibă 
viaţă veșnică!” 

Dedesubtul acestui magnific sigiliu regal se afla unul mai mic, 
cu un model mai simplu, în formă de șoim cu o aripă frântă 
căzându-i pe piept, cu legenda: „Eu, Taita, m-am supus poruncii 
tale, divine faraon”. Sub șoimul mutilat, o singură coloană de 
hieroglife alcătuia avertizarea sobră: „Străine! Zeii te urmăresc! 
Deranjează somnul veșnic al regelui și vei pieri!” 


t Capitolul 91 


Desfacerea  sigiliilor de deasupra pragului era un act 
memorabil și, în ciuda faptului că timpul rămas până la venirea 
ploilor se scurgea cu repeziciune, niciunul din ei nu dorea să îl 
trateze cu superficialitate. Trebuia să facă toate eforturile să 
țină în permanenţă evidența a tot ce descopereau și să 
deterioreze cât mai puţine în timp ce își croiau drum. 

Petrecură una dintre preţioasele zile rămase pregătind 
intrarea în mormânt. Firește, grija principală a lui Nicholas era 
securizarea zonei mormântului. Îi spuse lui Mek Nimmur să pună 
oameni de strajă la pasarela de peste dolină, în apropierea 
tunelului, iar accesul dincolo de acel punct era interzis. Numai 
Nicholas, Royan, Sapper, Mek, Tessay și patru călugări aleși de 
Nicholas aveau voie să traverseze podul. 

Hansith Sherif își dovedise în repetate rânduri eficiența în 
timpul  curăţării tunelului inferior. Puternic, cu voinţă și 


443 


inteligent, devenise asistentul principal al lui Nicholas. Hansith 
fu cel care duse tripodul și aparatul de fotografiat de rezervă, în 
timp ce Nicholas fotografia tunelul de acces și pragul cu sigilii. 
Făcu trei role de film de mare viteză, să se asigure că au 
înregistrarea completă a peceţilor nerupte și a împrejurimilor 
ușii. Numai când sfârși cu fotografiatul, Nicholas le permise lui 
Hansith și celorlalţi trei călugări să aducă sculele trebuincioase 
pentru spargerea sigiliilor. 

Sapper mută generatorul Honda lângă dolină, să evite 
căderile de tensiune pe distanța pe care o avea de parcurs pe 
cablu. După asta, puse reflectoarele pe terasa superioară a 
scării și le orientă spre firmamentul alb de tencuială de 
deasupra pragului. _ 

Când se adunară în prag, cu toţii erau sobri. În ciuda faptului 
că mormântul avea câteva mii de ani, ceea ce urmau să facă se 
numea tot pângărire de morminte. Royan le tradusese 
avertismentul de pe pragul sigilat lui Sapper, Mek și Tessay, și 
niciunul nu era pregătit să îl ia în derâdere. 

Nicholas marcă deschizătura pătrată pe care intenţiona să o 
facă în învelișul de ipsos. Era destul de mare ca să permită 
accesul, însă includea și cartușul regal, și pecetea cu șoimul 
mutilat, aparținând lui Taita. El dorea să le scoată pe amândouă 
într-o singură piesă și să le păstreze intacte. În imaginaţia lui, le 
și vedea expuse la loc de cinste în muzeul din Quenton Park. 

Nicholas începu în colțul din dreapta sus al deschizăturii. Mai 
întâi, folosi o sulă lungă, ascuţită ca un ac, ca să sondeze. 
Impinse și răsuci acul în lutul uscat, străduindu-se să determine 
cu exactitate ce era dincolo de suprafaţă. Foarte repede, 
descoperi că sub ipsos se găseau reţele de stuf împletit cu 
meșteșug. 

— Asta-mi ușurează mult munca, îi zise lui Royan. Rogojina 
din trestie o să mă ajute să ţin ipsosul să nu crape sau să se 
spargă. 

Continuă să împungă mai adânc, până ce, brusc, rezistenţa 
cedă și acul intră pe toată lungimea lui. 

— 15 centimetri, spuse, măsurând grosimea ușii după lamă. 
Taita nu face nimic de mântuială, nu? E o treabă tare grea. 

In același fel, Nicholas împunse toate cele patru unghiuri ale 
deschizăturii pătrate pe care intenţiona să o decupeze. Apoi se 
dădu înapoi și-i făcu semn lui Hansith să aducă burghiul greu, de 


444 


zece centimetri, ca să mărească orificiile. Era acel tip de burghiu 
pe care îl folosesc pescarii iarna la tăiatul copcii. 

Imediat cum burghiul sfredeli suprafaţa, Nicholas îl dădu 
nerăbdător la o parte pe Hansith, ca să tragă cu ochiul prin 
gaură. De partea cealaltă, era beznă totală, însă prinse o adiere 
slabă de aer străvechi, ieșind prin deschizătură. Mirosul era 
uscat, stătut și auster - mirosul veacurilor de mult apuse. 

— Ce vezi? vru să știe Royan, la cotul său. 

— Lumină! Daţi-mi lumină! ceru el și, când Sapper i-o aduse, 
o ţinu lângă deschizătură. 

— Spune-mi! trepida Royan de nerăbdare lângă el. Ce vezi 
acum? 

— Culori! murmură el. Cele mai frumoase culori, de nedescris. 
Se dădu un pas înapoi și, ridicând-o din talie, o ţinu să vadă prin 
gaură. 

— Ce frumos! strigă ea. E-așa de frumos! 


t Capitolul 92 


Sapper instală un ventilator electric de mare putere, care să 
facă aerul să circule în tunel, în vreme ce Nicholas pregătea 
ferăstrăul cu lanţ. Când termină, Nicholas îi dădu lui Royan o 
pereche de ochelari de protecţie și o mască împotriva prafului și 
o ajută să și le pună. Apoi, îi potrivi dopurile pentru urechi. 

Inainte să se apuce să lucreze cu ferăstrăul, îi trimise pe 
ceilalţi înapoi, în tunel, până la pasarelă. În spaţiul strâmt, 
gazele de evacuare de la ferăstrăul cu lanţ și de la praf, 
amestecate cu zgomotul motorului cu petrol, aveau să fie 
copleșitoare, dar, în afară de asta, dorea ca numai Royan să fie 
alături de el în momentul intrării. 

Când rămaseră singuri, Nicholas dădu ventilatorul la turație 
maximă, apoi își puse ochelarii de protecţie și masca și își 
astupă urechile. Trase de cordonul motorului de la ferăstrăul cu 
lanţ, care se trezi la viaţă într-un nor albastru de gaze de 
evacuare. 

Nicholas își făcu curaj și împinse lama rotativă în gaura făcută 
de burghiu în ușa de ipsos. Aceasta mușcă din ipsosul gros și alb 
și din împletiturile de stuf de dedesubt asemenea unui cuțit care 


445 


pătrunde în glazura unui tort de nuntă. Cu grijă, trecu marginea 
tăioasă peste linia pe care o însemnase. 

Un nor de praf alb, de ipsos, umplu aerul. În câteva secunde, 
nu mai văzură decât la câţiva pași înaintea ochilor. Încăpăţânat, 
Nicholas continuă să taie, în jos pe partea dreaptă, apoi în linie 
continuă pe fund, ca să urce pe partea stângă. În cele din urmă, 
tăie ultima bucată de sus, iar, când trapa pătrată începu să se 
clatine înainte sub propria greutate, opri motorul și îl lăsă 
deoparte. 

Royan sări în faţă să-l ajute și, împreună, în vălătucii de praf și 
fum, opriră balansul pătratului de ipsos și îl împiedicară să se 
zdrobească de pavaj și să se fărâme în mii de bucățele. Cu grijă, 
îl desprinseră din deschizătură și, cu peceţile încă intacte, îl 
sprijiniră de peretele lateral al terasei stâncoase. Tambuchiul 
decupat în ipsos era un pătrat negru. Nicholas schimbă poziţia 
reflectoarelor, astfel încât să lumineze înăuntru, însă praful era 
încă prea dens ca să le permită să vadă prea mult în interior. 
Nicholas se sui prin gura aceea pătrată în spaţiul de dincolo. 
Totul era ascuns de o ceaţă densă de praf, pe care nici măcar 
lămpile nu o puteau străpunge. 

Nu încercă să meargă mai departe cu explorarea, ci se 
întoarse imediat să o ajute pe Royan să treacă prin 
deschizătură, după el. li recunoștea dreptul de a împărţi cu el 
fiecare moment al acestei descoperiri. De partea cealaltă a 
zidului, rămaseră amândoi tăcuţi, așteptând ca ventilatorul să 
curețe aerul. Treptat, ceața de praf începu să se împrăștie și 
primul lucru de care deveniră conștienți fu podeaua de la 
picioarele lor. 

Fără urmă de lespezi de piatră, podeaua era acoperită cu 
plăci de agat galben, șlefuite până ajunseseră să lucească și 
îmbinate cu atâta meșteșug, încât nu se cunoșteau marginile. 
Era ca un singur strat de sticlă opacă încântătoare, umbrit doar 
de pelicula de pudră fină de talc ce se așternuse peste ea. Acolo 
unde tălpile lor deranjaseră stratul de pulbere, agatul lucea prin 
el, prinzând lumina reflectoarelor. 

Apoi ceața de praf din jurul lor se subţie și, treptat, o izbucnire 
miraculoasă de culori și forme începu să își facă apariţia prin 
întunecime. Royan își scoase masca și o lăsă să cadă pe podea. 
Nicholas îi urmă exemplul și trase în piept aerul închis. Niciun 
curent nu îl deranjase vreme de mii de ani și avea parfum de 


446 


antichitate măreață, mirosul mucegăit al bandajelor de in de pe 
un cadavru îmbălsămat. 

Acum miasma prafului devenea tot mai slabă, iar înaintea lor 
se deschidea un coridor lung și drept, al cărui capăt era ascuns 
în umbră și întuneric. Nicholas se întoarse spre deschizătura din 
ușa pecetluită și întinse mâna să aducă reflectorul înăuntru, pe 
suportul său. Rapid, îl fixă să lumineze întreaga lungime a 
coridorului din faţa lor. 

Când porniră, imaginile vechilor zei se ridicară de peste tot în 
jurul lor. Aceștia îi fulgerau pe intruși cu privirea, atârnau 
deasupra lor, urmărindu-i cu ochi mari și plini de dușmănie, din 
plafonul foarte înalt. Nicholas și Royan avansau încet. Pașii pe 
plăcile de agat le erau înăbușiţi de covorul subţire de praf, iar 
pulberea ce mai plutea în aer reflecta lumina și arunca asupra 
celor doi o rețea luminoasă, eterică, de vis. 

inscripţiile acopereau fiecare centimetru din spaţiul de pe 
perete și tavan. Erau citate lungi, din Cartea Suflărilor, Cartea 
Stâlpilor şi Cartea Înțelepciunii. Alte grupuri de hieroglife redau 
istoria existenţei faraonului Mamose pe acest pământ și îi 
proslăveau acele virtuți care îi făcuseră pe zei să-l îndrăgească. 

Ceva mai departe, întâlniră primul dintre cele opt altare 
ridicate în zidurile lungii galerii funerare. Acesta era altarul lui 
Osiris. Era o încăpere circulară, ai cărei pereţi curbați erau 
decoraţi cu texte ce îl preamăreau pe zeu, iar în nișa sa se afla o 
statuie mică a lui Osiris, cu capul împodobit de cununa înaltă de 
pene și cu ochii din onix și cristal de stâncă ce îi fixau atât de 
implacabil, că Royan se cutremură. Nicholas întinse mâna și 
atinse piciorul zeului. Spuse un singur cuvânt: „Aur!” 

Apoi își îndreptă atenţia spre uriașa pictură murală ce 
acoperea peretele și jumătate din plafonul arcuit de deasupra și 
din jurul altarului. Era o altă figură gigantică a tatălui Osiris, zeu 
al lumii de dincolo, cu faţă verde și barbă falsă, cu mâinile 
încrucișate pe piept, ţinând biciul și cârja, cu înalta cunună de 
pene și cu o cobră ridicată pe frunte. Il priviră amândoi cuprinși 
de venerație. Cum lumina lămpii tremura în norul mișcător de 
praf, zeul părea să prindă viaţă și să se miște chiar sub ochii lor. 

Nu rămaseră prea mult la primul altar, căci galeria continua 
dincolo de acesta, dreaptă precum zborul unei săgeți către ţintă. 
Pășiră mai departe. Următorul altar situat în perete era închinat 
unei zeițe. Silueta aurită a lui Isis stătea în nișa ei, pe tronul care 


447 


o și simboliza. Pruncul Horus sugea la sânul ei. Ochii zeiţei erau 
din fildeș și lapislazuli albastru. 

Reprezentările ei murale acopereau pereţii din jurul nișei. lat- 
o, mama cu ochi mari, conturaţi cu koh/ negru ca noaptea, cu 
discul soarelui și coarnele vacii sacre pe cap. De jur împrejurul 
ei, simbolurile  hieroglifice umpleau peretele, atât de 
strălucitoare, încât sclipeau asemenea unor licurici; fiindcă ea 
avea o sută de nume diferite. Printre acestea erau Ast și Net, și 
Bast. Ea era și Ptah, și Seker, și Mersekert, și Rennut. Fiecare 
dintre aceste nume era un cuvânt al puterii, căci sfințenia și 
aura ei milostivă continuaseră să supravieţuiască, acolo unde 
majoritatea zeilor vechi se ofiliseră din lipsa credincioșilor care 
să le repete și să le menţină vii acele nume mistice. 

În Bizanțul străvechi și mai târziu, în Egiptul creștin, virtuțile și 
calităţile străvechii zeițe fuseseră atribuite Fecioarei Maria. 
Imaginea pruncului Horus la sânul mamei sale se perpetuase în 
icoanele cu Madona și Pruncul. Astfel, Royan îi răspundea zeiţei 
în toate entităţile sale, sângele amestecat al strămoșilor ei ce-i 
curgea prin vene recunoscând-o atât pe Isis, cât și pe Maria, 
erezia și adevărul împletindu-se inextricabil în sufletul ei, astfel 
încât se simţea în același timp cuprinsă de vinovăţie și de 
exaltare religioasă. 

În altarul următor era figura din aur a lui Horus, cel cu cap de 
șoim, ultimul din sfânta treime. În mâna dreaptă, ţinea arcul de 
luptă, în stânga ankh-ul, căci el putea împărți viaţa și moartea. 
Ochii săi erau din carneol roșu. 

Portrete ale altor entităţi ale sale înconjurau statuia: Horus 
pruncul, sugând la sânul lui Isis, Horus ca divinul tânăr 
Harpocrates, mândru, mlădios și chipeș, atingându-și bărbia cu 
un deget, într-un gest ritualic, făcând pași mari cu picioarele în 
sandale, acoperite cu fustanela scurtă și rigidă. Apoi, Horus cel 
cu cap de șoim, uneori cu trup de leu, alteori cu trup de tânăr 
războinic, purtând marea coroană a sudului și a nordului reunite. 
Sub el era inscripţia: „Marele Zeu și Senior al Raiului, cu puteri 
vădite, Preaputernic între toţi zeii, a cărui putere i-a spulberat 
pe dușmanii divinului său tată, Osiris”. 

În al patrulea altar stătea Seth, arcașul crâncen, zeul violenţei 
și al discordiei. Trupul îi era de aur, însă capul de hienă neagră. 

În al cincilea altar stătea zeul morţilor și al cimitirelor, Anubis, 
cel care avea cap de șacal. Era cel care oficia îmbălsămarea și a 


448 


cărui sarcină era să examineze limba marii balanțe când se 
cântărea inima decedatului. Dacă acul cântarului era perfect 
orizontal, atunci mortul era declarat vrednic, însă dacă balanţa 
se ridica împotrivă-i, Anubis îi arunca inima monstrului-crocodil, 
care o devora. 

Al șaselea altar era închinat zeului scrisului, Thoth. Avea capul 
ibisului sacru și stiloul în mână. In cel de-al șaptelea, vaca 
sfântă, Hathor, stătea înfiptă pe cele patru picioare, cu corpul 
tărcat în alb și negru, cu fața extrem de umană, dar cu urechi 
uriașe, în formă de trompetă. Cel de-al optulea altar era și cel 
mai mare și cel mai împodobit dintre toate, căci aparținea lui 
Amon-Ra, părintele întregii creaţii. El era soarele, un enorm disc 
de aur, din care emanau raze oblice de aur. 

Nicholas se opri aici și se uită înapoi, la galeria cea lungă. 
Cele opt statui compuneau un tezaur ce îl egala oricând pe cel 
descoperit de Howard Carter și de Lord Carnarvon în mormântul 
lui Tutankhamon. Inima îi spunea că era un lucru grosolan să se 
gândească măcar la valoarea financiară. Totuși, adevărul cel 
mai simplu era că până și o singură operă de artă dintre toate 
aceste extraordinare obiecte ar fi fost de-ajuns să își plătească 
de câteva ori datoriile. Indepărtă însă gândul și se reîntoarse cu 
fața spre încăperea spațioasă din capătul îndepărtat al galeriei. 

— Camera mortuară, murmură cu venerație Royan. 
Mormântul. 

Pe când mergeau către el, umbrele se retrăgeau dinaintea lor, 
ca și când fantoma faraonului mort demult ar fi fugit înapoi, spre 
ultimul său loc de odihnă. Acum vedeau și mormântul. Pereţii 
prezentau o feerie și mai impresionantă de picturi murale. Cu 
toate că deja dăduseră cu ochii de atât de multe frumuseți, 
privirea și simţurile nu li se tociseră sau plictisiseră de 
asemenea minunâţii. 

O singură figură alungită se înălța pe zidul din faţă, ca să se 
aplece apoi de-a lungul plafonului. Era trupul suplu și mlădiu al 
zeiței Nut, dând naștere soarelui. Razele de aur răsăreau din 
pântecele ei deschis, inundând sarcofagul faraonului și oferindu- 
i regelui mort o nouă viaţă. 

Sarcofagul regal stătea în centrul încăperii, un coșciug masiv, 
dăltuit dintr-un bloc de granit solid. „Câţi oameni trebuie să fi 
trudit să aducă imensitatea asta de piatră prin pasajele 
subterane”, se minună Nicholas. Își închipuia trupurile lor 


449 


asudate lucind la lumina torțelor și auzea scrâșnetul chinuit al 
rolelor de lemn sub greutatea gigantică a coșciugului. 

Apoi Nicholas se uită în coșciug și simţi cum i se înmoaie 
picioarele când își dădu seama că sarcofagul era gol. Masivul 
capac din granit fusese ridicat de la locul lui și aruncat într-o 
parte cu atâta violenţă, încât se crăpase pe lăţime, iar acum 
zăcea în două bucăţi pe podea, lângă coșciug. 

Inaintară încet și gustul amar al dezamăgirii se amesteca 
treptat cu acela al prafului de pe limbă, până reușiră să se uite 
în sarcofagul deschis. Conţinea numai fragmente zdrobite din 
cele patru vase canopice. Aceste vase fuseseră cioplite din 
alabastru și erau menite să păstreze intestinele, ficatul și 
celelalte organe interne ale regelui. Capacele sparte erau 
decorate cu capete de zei și de creaturi fabuloase, de dincolo de 
mormânt. 

— Gol! șopti Royan. Trupul faraonului a dispărut. 


t Capitolul 93 


În următoarele zile, în timp ce fotografiau picturile murale și 
împachetau statuile celor opt zei și zeițe din galeria funerară, 
Royan și Nicholas discutau și argumentau dispariţia mumiei 
regale din sarcofag. 

— Peceţile de la ușa mormântului erau intacte, zise Nicholas. 
Probabil că Taita însuși a luat tezaurul și corpul. De multe ori, în 
scrierea celui de-al șaptelea papirus, deplânge risipirea unei 
asemenea comori. Comentează că ar fi fost mult mai bine dacă 
ar fi fost cheltuită pentru protejarea și hrănirea naţiunii și a 
oamenilor ei. 

— Nu, n-are niciun sens, se opuse Royan, să ajungi până 
acolo încât să pui zăgaz râului și să faci tunelul de sub lac, să 
construiești mormântul ăsta elaborat și-apoi să iei și să distrugi 
mumia regelui. Taita era o persoană logică. In felul său, îi 
cinstea pe zeii Egiptului. Demonstrează asta în toate scrierile. N- 
ar fi luat în râs tradiţiile religioase în care credea cu atâta 
putere. Ceva nu-mi place la mormântul acesta - dispariţia 
misterioasă și aproape improvizată a cadavrului, până și 
picturile și inscripțiile de pe pereți. 


450 


— Sunt de acord cu tine în ceea ce privește cadavrul lipsă, 
dar ce găsești ilogic la decoraţiuni? vru să știe Nicholas. 

— Păi, să luăm mai întâi picturile. 

Indică cu o fluturare de mână imaginea lui Isis: 

— Sunt frumoase și e limpede că sunt realizate de penelul 
unui artist clasic competent, dar sunt banale și stilizate ca formă 
și alegere a culorilor. Figurile sunt ţepene, încremenite - nu se 
mișcă și nu dansează. Le lipsește sclipirea de geniu pe care am 
văzut-o în mormântul reginei Lostris, unde erau ascunse 
papirusurile, în vasele de alabastru. 

Nicholas reflectă la picturile murale: 

— Înţeleg ce vrei să spui. Chiar și picturile din mormântul lui 
Tanus, de la mânăstire, aveau o altă clasă decât astea. 

— Exact! spuse ea cu convingere. Alea erau picturile făcute 
de mâna lui Taita. Astea nu sunt. Au fost făcute de un imitator. 

— Ce altceva nu-ţi mai place la inscripţiile astea? 

— Ai auzit de vreun alt mormânt care să nu aibă textul din 
Cartea Morților înscris pe pereţi sau care să nu povestească 
despre călătoria mortului prin cei șapte stâlpi, ca să ajungă la 
paradisul de dincolo? 

Nicholas părea contrariat; nu se gândise niciodată la asta. 
Fără să răspundă, plecă de lângă ea și se întoarse în galeria 
lungă, în aparență ca să supravegheze ambalarea statuilor 
sacre, dar, în realitate ca să își acorde mai mult răgaz să 
mediteze la ce spusese ea. 

Inainte să plece din Anglia, Nicholas avusese grijă ca 
materialele cele mai vulnerabile și mai casante pe care le 
aduceau în defileu să fie ambalate în lăzi zdravene de metal, în 
care se ţinea muniţia. Toate aceste lăzi aveau un strat izolator 
rezistent la apă, din cauciuc, și închizători puternice, cu pârghii. 
Conţinutul original fusese ambalat și protejat cu polistiren. La 
plecarea din Etiopia, aveau să abandoneze echipamentul, însă 
lăzile, împreună cu materialul de ambalat, fuseseră păstrate cu 
grijă pentru transportarea comorilor pe care le-ar putea găsi în 
mormânt. 

Dacă șase dintre statuile sacre încăpeau foarte bine în lăzi, 
cele imaginându-i pe Hathor și pe satanicul Seth erau prea mari. 
Totuși, Nicholas descoperise că acestea fuseseră alcătuite din 
piese separate. Capetele erau detașabile, iar picioarele cu 
copite ale lui Hathor erau prinse de trup cu nituri de lemn, care 


451 


putreziseră și se prefăcuseră în pulbere. Ambalând părţile 
separat, până și aceste două statui mari puteau încăpea în lăzile 
de metal. 

Nicholas îl urmări pe Hansith cum împachetează capul feroce, 
din abanos și rășină neagră, al lui Seth, într-una dintre lăzi. Apoi, 
după un timp, se duse înapoi la Royan, care lucra la inscripţiile 
de pe peretele de deasupra sarcofagului gol. 

— Prea bine. Ai dreptate cu privire la lipsa inscripţiilor din 
Cartea Morților. Pare bizară. Dar ce putem face, decât s-o 
acceptăm ca pe un mister pe care nu-l vom dezlega niciodată? 

— Nicky, se mai ascunde ceva aici. Asta nu e totul. Simt asta 
cu fiecare fibră a ființei mele. 

— Cine sunt eu, un biet mascul, să pun la îndoială 
veridicitatea instinctelor unei femei?! 

— Încetează cu aerul de superioritate! îl repezi ea. Cât timp 
mai am să lucrez la inscripţiile de pe stelă? 

— O săptămână, două, cel mult. Trebuie să mă înţeleg cu 
Jannie asupra transportului. Trebuie să fim la câmpul de 
aterizare de la Roseires când vine să ne ia. E o întâlnire de la 
care nu putem lipsi. 

— Dumnezeule mare! Credeam că aţi stabilit asta de mult. 
Cum o să-l contactezi pe Jannie de-aici? 

— Destul de simplu, de fapt, zâmbi Nicholas. Există un telefon 
public la Debra Maryam. Tessay se poate mișca în voie oriunde 
în Gojam. O să urce coasta cu o escortă de călugări și-o să-l 
sune pe Geoffrey Tennant, la Ambasada Marii Britanii de la 
Addis. Cu Geoffrey am aranjat deja. O să-i transmită mesajul lui 
Jannie. 

— Și Tessay e de acord să se ducă? 

— A fost de acord să urce la Debra Maryam mâine, dădu el 
din cap. Jannie trebuie să primească mesajul cât se poate de 
repede, ca să aibă timp să-și pregătească plecarea din Malta. O 
să fie nevoie de o coordonare perfectă, ca să ajungem cu toţii în 
același timp la câmpul de aterizare. Am da de bucluc dacă unii 
ar ajunge mai repede și i-ar aștepta pe ceilalţi să sosească la 
Roseires. 


452 


t Capitolul 94 


— Dimineaţa de întâi aprilie, îi dădu Nicholas mesajul lui 
Tessay. Spune-i lui Jannie să fie acolo de ziua păcălelilor! E ușor 
de ţinut minte. 

Se uitară cum Tessay pornește la drum, cu escorta ei de 
călugări, și Royan îl întrebă cu glas scăzut pe Mek Nimmur: 

— Nu ţi-e teamă s-o lași să plece de una singură? 

— E o persoană foarte capabilă, bine cunoscută și îndrăgită 
de toată lumea din Gojam. E la fel de în siguranţă ca oricine 
altcineva pe un teren nesigur. 

Mek privi cum silueta suplă a lui Tessay, în shamma și 
pantaloni albi, se face tot mai mică în depărtare. 

— AŞ vrea să merg cu ea, dar... Mek ridică din umeri. 

Pe neașteptate, Royan exclamă: 

— Am uitat s-o rog ceva! 

Îi lăsă pe Nicholas și pe Mek și o luă la fugă pe cărare, 
strigând după cealaltă femeie. Vocea îi ajunse până la Nicholas, 
care stătea cu ochii la ea: 

— Tessay! Așteaptă! Intoarce-te! ` 

Tessay se răsuci și aşteptă ca Royan să o ajungă din urmă. In 
timp ce femeile rămaseră să vorbească, Nicholas își pierdu 
interesul și se întoarse să studieze silueta îndepărtată a 
povârnișului. Cu o senzaţie teribilă în stomac, observă că 
vârfurile de cumulus de pe piscurile munţilor erau mai dese și 
mai amenințătoare decât cu doar câteva zile în urmă. Ploile se 
adunau acum cu repeziciune. Se întreba dacă mai aveau, într- 
adevăr, atât de mult timp pe cât sperau, înainte ca barajul să fie 
ameninţat, iar ei să fie alungaţi din defileu de creșterea apelor. 

Se uită pe cărare înapoi, chiar în clipa când Royan îi înmâna 
ceva lui Tessay, care dădu din cap și îndesă bileţelul în 
buzunarul de la pantaloni. Apoi, în sfârșit, cele două femei se 
îmbrăţișară călduros și Tessay se întoarse spre potecă. Royan 
rămase în mijlocul drumului, urmărind-o cu privirea, până când 
o cotitură o ascunse pe Tessay privirilor ei. Abia atunci se 
întoarse încet spre locul unde aștepta Nicholas. 

— Ce-a fost toată chestia asta? vru el să afle, la care ea zâmbi 
misterios: 


453 


— Secrete de-ale fetelor. Există pe lumea asta lucruri de care 
voi, masculii brutali, e mai bine să nu știți. 

Însă, când Nicholas ridică o sprânceană la ea, deveni serioasă 
și îi spuse: 

— Tessay o să-l roage pe Geoffrey Tennant să-i trimită un 
mesaj mamei, doar ca să știe că sunt bine. Nu vreau să-și facă 
griji din cauza mea. 

Pe când urcau înapoi pe schelă, spre locul unde își stabiliseră 
tabăra pe terasa de stâncă de lângă lacul lui Taita, Nicholas se 
minună ce noroc pe Royan să aibă pregătit numărul de telefon 
al mamei ei, ca să i-l dea lui Tessay, și de unde dorinţa subită a 
lui Royan de a-i da raportul mamei ei. „Mă întreb ce pune la 
cale? medită el. O să-ncerc s-o duc cu zăhărelul pe Tessay, să- 
mi spună, când se întoarce.” 

Royan ar fi preferat să înnopteze chiar în mormânt, ca să fie 
în mijlocul inscripţiilor la care lucra, însă Nicholas insistase să 
doarmă în aer liber, așa că lespedea era spaţiul cel mai apropiat 
de locul unde lucrau. 

— Aerul rânced din mormânt e, mai mult ca sigur, nesănătos, 
îi spuse el. Boala peșterii e un adevărat pericol în locurile astea 
închise. Se spune că a ucis câţiva dintre oamenii care lucrau 
pentru Howard Carter la mormântul lui Tutankhamon. 

— Sporii ciupercii care cauzează boala peșterii se înmulţesc în 
bălegarul liliacului, îi atrase ea atenţia. În mormântul lui 
Mamose nu există lilieci. Taita l-a închis ermetic. 

— Fă-mi și mie pe plac, o imploră el. Nu poţi să lucrezi închisă 
acolo zile în șir. Vreau să ieși din mormânt măcar câteva ore pe 
zi. 

Ea ridică din umeri. 

— Bine, dar asta numai ca o favoare specială pentru tine, 
specifică ea, dar, de cum ajunseră la fundația schelei, aruncă, 
de formă, o privire noilor „dormitoare” și apoi se îndreptă spre 
cheson și intrarea în primul tunel. 

Transformaseră în atelier terasa din capătul de sus al scării, 
chiar înainte de intrarea sigilată cu ipsos. Royan își împrăștie 
desenele, fotografiile și cărţile de specialitate pe masa 
rudimentară făcută pentru ea de Hansith din scânduri cioplite 
manual. Sapper îi instalase un reflector deasupra acestui birou 
primitiv, ca să aibă destulă lumină să lucreze. Sprijiniseră de un 
perete lăzile pentru muniţie, ce adăposteau cele opt statui 


454 


sacre. Nicholas insistase să depoziteze toate descoperirile într- 
un loc unde să poată fi păzite corespunzător. Oamenii înarmaţi 
ai lui Mek făceau în continuare de strajă douăzeci și patru de ore 
deasupra dolinei. 

In timp ce Nicholas își completa albumul fotografiind pereții 
lungii galerii și ai camerei mortuare, Royan ședea la masa ei și 
studia ore în șir hârtiile, mâzgălind notițe și calcule în carnețelul 
ei. Din când în când, sărea de la birou și o zbughea prin 
deschizătura din ușa de ipsos alb în galeria lungă, să studieze 
vreun detaliu de pe pereţii ornamentați. 

De câte ori se întâmpla asta, Nicholas își ridica privirea de la 
tripodul aparatului foto și o urmărea cu o expresie tandră și 
indulgentă. Era atât de concentrată, încât părea să facă total 
abstracţie de el și de cei din jur. Nicholas n-o văzuse niciodată în 
starea aceea și profunzimea puterii ei de concentrare îl 
impresiona. 

Când se făcură cincisprezece ore de muncă neîntreruptă, se 
duse să o salveze și s-o ducă, în pofida protestelor ei, înapoi prin 
tunel, la lacul unde îi aștepta o masă caldă. După masă, o 
conduse la adăpostul ei și insistă să o vadă întinsă pe salteaua 
pneumatică. 

— Acuma dormi, Royan! îi ordonă. 

Se trezi auzind-o că se furișează din coliba alăturată, înapoi 
pe lespede, la intrarea în mormânt. Se uită la ceas și mormăi 
neîncrezător când realiză că dormiseră numai trei ore și 
jumătate. Se rase iute, înghiţi pe nerăsuflate o felie de pâine 
injera şi o ceașcă de ceai, apoi se duse după ea la mormânt. 

O găsi în picioare, în galerie, dinaintea altarului gol, în care 
stătuse statueta lui Osiris. Era atât de preocupată, că nu îl auzi 
în spatele ei, și tresări violent când o atinse pe braţ. 

— M-ai speriat, îl dojeni ea. 

— La ce te uiţi? întrebă el. Ai descoperit ceva? 

— Nimic, negă ea dintr-o suflare, ca să revină după o clipă: Nu 
știu. E doar o idee de-a mea. 

— Hai, zi! Ce pui la cale? 

— E mai ușor să-ţi arăt. 

II luă înapoi la masa ei de lângă terasa de piatră și își rearanjă 
cu grijă carneţelele înainte să mai spună ceva. 

— Ce-am făcut zilele astea a fost să mă uit pe materialul de 
pe stela din mormântul lui Tanus, să scot toate citatele pe care 


455 


le-am recunoscut ca făcând parte din cărțile clasice ale 
misterelor, Cartea Suflărilor, Cartea Stâlpilor și Cartea lui Toth şi 
să le dau la o parte. 

li arătă cincisprezece pagini acoperite cu scrisul ei mărunt: 

— Toate astea sunt materiale antice, niciunul nu face parte 
din compoziţiile originale ale lui Taita. Le-am lăsat deoparte, 
deocamdată. 

Lăsă primul carneţel și îl luă pe următorul: 

— Toate astea sunt de pe a patra faţetă a stelei. Nu recunosc 
nimic, dar pare să fie o listă lungă de numere și cifre. Un fel de 
cod, probabil? Nu sunt sigură, dar am unele idei la care o să 
revin un pic mai încolo. Să-l luăm pe ăsta, de exemplu, îi arătă 
ea carnețelul următor, aici sunt materiale proaspete, pe care nu- 
mi amintesc să le fi citit în nicio bucată clasică din antichitate. 
Cea mai mare parte, dacă nu chiar toate, trebuie să fie scrierile 
originale ale lui Taita. Dacă ne-a mai lăsat ceva indicii, sunt 
încredințată că se află aici, în secţiunile astea. 

El rânji: 

— Cum ar fi citatul acela minunat ce descrie părțile roz și 
intime ale zeiţei. La asta te referi? 

— Mă bazam pe tine că n-o să uiţi partea asta, se îmbujoră ea 
ușor, refuzând să-și ridice privirea din carnețel. Uită-te la citatul 
ăsta din capul celei de-a treia fațete a stelei, cea pe care Taita a 
denumit-o „toamna”. E cea dintâi care mi-a atras atenţia. 

Nicholas se aplecă în faţă și citi hieroglifele cu voce tare: 
„Marele zeu Osiris dă lovitura de deschidere, respectând 
protocolul celor patru tauri. La primul stâlp depune pe deplin 
mărturie de legea imuabilă a tablei”. Își ridică privirea spre ea: 

— Da, îmi aduc aminte de citatul ăsta. Taita face referire la 
bao, jocul pe care bătrânul pișicher îl îndrăgea așa de tare. 

— Exact. Dar îți aduci aminte și de visul pe care l-am avut, în 
care l-am văzut pe Duraid într-una dintre încăperile 
mormântului? întrebă Royan ușor stânjenită. 

— Imi aduc aminte, chicoti el de stânjeneala ei. Spunea ceva 
de protocolul celor patru tauri. Acum o să intrăm pe tărâmul 
divinaţiei prin vise, nu-i așa? 

Ea se arătă iritată de ușurința cu care trata el lucrurile: 

— Tot ce îţi sugerez e că subconștientul meu a digerat citatul 
și a venit cu un răspuns pe care, în vis, l-a pus în gura lui Duraid. 
Nu poți să fii serios nici măcar o clipă? 


456 


— Scuze, se căi el. Adu-mi aminte ce zicea Duraid. 

— În vis, mi-a zis: „Adu-ţi aminte de protocolul celor patru 
tauri. la-o cu începutul”. 

— Nu sunt expert în jocul de bao. Ce-a vrut să spună? 

— Regulile și subtilităţile jocului s-au pierdut în negura 
timpului. Dar, după cum știi, am găsit table de bao printre 
bunurile funerare din mormintele a unsprezece dintre cele 
șaptesprezece dinastii și putem să bănuim doar că era o formă 
timpurie a șahului. 

Începu să îi facă schiţa pe una dintre paginile goale din 
carneţel. 

— Tabla de lemn era compusă, ca și cea de șah, din opt șiruri 
de cupe în lăţime și alte opt în adâncime. Așa. 

Desenă cu mișcări iuți și dibace de pix: 

— Piesele erau pietre colorate, care se mutau într-o ordine 
prestabilită. N-o să intru în toate detaliile, însă protocolul celor 
patru tauri era un gambit de deschidere a jocului preferat de 
marii maeștri de talia lui Taita. Consta în a face sacrificii pentru 
a comasa pietrele de cel mai înalt rang în prima cupă, de unde 
puteau să domine coloanele centrale importante de pe tabla de 
joc. 

— Nu-mi dau seama prea bine unde vrei să ajungi, dar zi mai 
departe. Te ascult, vru Nicholas să nu se arate prea nedumerit. 

— Prima cupă de pe tablă - o indică pe schiţă, ca și când ar fi 
explicat unui copil înapoiat. Începutul. Duraid a spus: „la-o cu 
începutul”, Taita a zis: „Marele zeu Osiris dă lovitura de 
deschidere”. 

— Tot nu înţeleg, clătină din cap Nicholas. 

— Vino cu mine! 

Luându-și carneţelele, îl duse prin gaura din ușa de ipsos alb 
și se așeză lângă el, la altarul lui Osiris: 

— Lovitura de deschidere. Inceputul. 

Se întoarse cu faţa spre galerie: 

— Ăsta e primul altar. Câte altare sunt în total? 

— Trei pentru trinitate, apoi Seth, Thoth, Anubis, Hathor și Ra, 
înșiră el lista. Opt în total. 

— Aleluia! râse ea. Băiatul știe să numere! Câte cupe sunt în 
șirurile de pe tabla de bao? 

— Opt pe orizontală și opt pe verticală - se opri și făcu ochii 
mari la ea. Crezi că... 


457 


Ea nu răspunse, dar deschise carnețelul: 

— Toate aceste numere și simboluri fără nicio legătură nu fac 
parte din niciun cuvânt coerent. Nu sunt legate unele de altele 
în niciun fel, cu o singură excepţie: niciun număr de pe listă nu e 
mai mare de opt. 

— Am crezut că încep să înţeleg, dar m-ai pierdut iarăși. 

— Dacă cineva ar vrea să citească însemnările de la un joc de 
șah peste patru mii de ani, ce-ar înţelege? întrebă ea. Nu i s-ar 
părea tot o listă de numere și simboluri fără cap și coadă? Ești 
tare greu de cap, nu-i așa? Suferi de parcă ţi-ai scoate o măsea. 

— O, Doamne, Dumnezeule! se lumină el la faţă. Ce fată 
deşteaptă! Taita joacă o partidă de bao cu noi. 

— Și ăsta e primul stâlp, unde începe jocul, gesticulă ea către 
altar. Aici dă marele zeu Osiris lovitura de deschidere. De-aici 
trebuie să o luăm cu începutul pe tabla sacră de bao. Aici îi 
răspundem mișcării lui de deschidere. 

O vreme se uitară amândoi în jurul altarului, studiind pereții 
arcuiți și tavanul înalt, ca un dom, după care Nicholas rupse 
tăcerea: 

— Cu riscul de-a mi se spune că sunt tare greu de cap și că 
sufăr ca la o extracţie de măsele, pot să întreb ceva? Cum 
dracu' să jucăm jocul, când nu-i știm nici măcar regulile? 


t Capitolul 95 


Colonelul Nogo exulta de încredere și orgoliu când intră cu un 
aer măreț în sala de conferinţe, să răspundă chemării lui von 
Schiller. Nahoot Guddabi nu-și găsea locul în urma acestuia, 
hotărât să nu fie exclus de la nicio ședință. Și el încerca să se 
arate încrezător și mândru, însă, în realitate, simțea că are o 
poziție tare nesigură și că trebuie să se justifice în faţa 
stăpânului său. 

Von Schiller îi dicta corespondenţa lui Utte Kemper, dar, de 
cum intrară bărbaţii în încăpere, se ridică repede și se duse la 
bușteanul acoperit cu carpetă. 

— Ai promis că-mi dai raportul ieri, se răţoi la Nogo, fără să-l 
bage-n seamă pe Nahoot. N-ai aflat nimic de la informatorul ăla 
al tău din defileu? 


458 


— Îmi cer scuze că v-am lăsat să așteptați, Herr von Schiller, 
se dezumflă imediat Nogo, în urma atacului tăios, devenind 
neliniștit și stânjenit căci germanul îl înspăimânta. Femeile au 
întârziat o zi la întoarcerea din tabăra lui Harper. Nu te poţi bizui 
deloc pe oamenii ăștia de la ţară. Timpul înseamnă atât de puţin 
pentru ei! 

— Da, da, zise Von Schiller nerăbdător. Cunosc defectele 
fraţilor tăi negri și-aș putea adăuga că nici tu nu ești complet 
scutit de ele, Nogo! Dar spune-mi ce noutăţi ai pentru mine. 

— Harper a terminat lucrul la stăvilar acum șapte zile și și-a 
mutat imediat tabăra în aval, într-un loc nou pe dealurile de 
deasupra rovinei. A construit un fel de scară de bambus în josul 
rovinei. Informatorul meu îmi spune că acum curăţă o gaură din 
fundul unui lac gol... 

— O gaură? Ce fel de gaură? se făcea tot mai palid von 
Schiller, pe măsură ce asculta, și o dâră de sudoare începu să îi 
lucească pe frunte. 

— Vă simţiţi bine, Herr von Schiller? se alarmă Nogo. 

Germanul arăta bolnav, gata să se prăbușească. 

— Mă simt perfect, urlă von Schiller la el. Ce gaură era? 
Descrie-mi-o! 

— Femeia care a adus mesajul e o ţărancă proastă. 

Nogo se simţea stânjenit și se foia din cauza interogatoriului 
lui von Schiller. 

— Zice doar că, atunci când apa râului a scăzut, pe fund era o 
groapă umplută cu roci și pietriș și că au curățat-o. 

— Un tunel! nu se mai putu abţine Nahoot. Trebuie să fie 
intrarea spre mormânt. 

— Taci din gură! se întoarse von Schiller furios spre el. N-ai 
nicio dovadă care să-ţi susțină supoziţia. Lasă-l pe Nogo să 
termine! 

Își îndreptă din nou atenţia către colonel: 

— Continuă! Spune-mi și restul. 

— Femeia zice că e o peșteră la capătul găurii. Ca un altar de 
piatră, cu picturi pe pereți... 

— Picturi? Ce picturi? 

— Femeia zice că sunt picturi de sfinţi. 

Nogo făcu un gest de profund dispreț: 

— E o femeie fără educaţie. Proastă... 

— Sfinţi creștini? vru să știe von Schiller. 


459 


— Nu se poate, Herr von Schiller, sări Nahoot. Vă spun că 
Harper a descoperit mormântul lui Mamose. Trebuie să acționați 
iute acum. 

— N-o să te mai avertizez data viitoare, amărât nenorocit! se 
răsti la el von Schiller. Tacă-ţi fleanca! 

Se întoarse la Nogo: 

— Mai era ceva în peșteră? Zi-mi tot ce ţi-a spus femeia! 

— Picturi și statuete de sfinţi, își desfăcu Nogo braţele. Imi 
pare rău, Herr von Schiller, asta mi-a zis. Știu că n-are niciun 
sens, dar așa mi-a zis femeia. 

— Eu o să judec ce are și ce n-are sens, îl anunţă von Schiller. 
Ce zice că s-a întâmplat cu statuile astea ale sfinţilor? 

— Harper le-a ambalat în cutii. 

— Le-a scos din altar? 

— Nu știu, Herrvon Schiller. Femeia n-a zis. 

Von Schiller cobori de pe buștean și porni să măsoare 
lungimea barăcii cu pașii, mormăind pentru sine ca un nebun. 

— Herr von Schiller... începu Nahoot, însă germanul îi făcu 
semn să tacă. 

În cele din urmă, se opri în faţa lui Nogo și îl fixă cu privirea. 

— Au găsit vreo mumie, un cadavru, în altar? ceru să afle. 

— Nu știu, Herrvon Schiller. Femeia n-a zis. 

— Unde e? 

Von Schiller era atât de agitat, că-l apucă pe Nogo de 
uniformă și se înălță pe vârfuri să își vâre fața cât mai aproape 
de a acestuia: 

— Unde-i femeia asta? Ai lăsat-o să plece? 

Picături fine de scuipat zburau pe faţa lui Nogo, care clipea și 
încerca să se ferească, însă von Schiller era în stare să moară cu 
el de gât. 

— Nu, domnule. E aici. N-am vrut să v-o aduc... 

— Prostule! Tot ce-mi spui tu e informaţie la mâna a doua. 
Adu-o imediat aici! Vreau s-o chestionez personal. 

Îl concedie pe Nogo: 

— Du-te și adu-o! 

Nogo se întoarse peste câteva minute, târând-o pe femeie de 
mână. Era tânără și, în ciuda tatuajelor albastre de pe obraji și 
bărbie, era drăguță. Purta hainele lungi și negre și basmaua 
specifice femeilor măritate și ducea la șold un copilaș. 


460 


Cum îi dădu Nogo drumul la mână, femeia se prăbuși pe 
podea și începu să se smiorcăie îngrozită. Copilul pe care-l căra 
după ea scâncea din solidaritate. Nările îi erau înfundate cu 
cruste albe de muci uscați. Femeia își desfăcu partea de sus a 
rochiei și, cu o mână tremurătoare, scoase un sân umflat de 
lapte și-i vâri sfârcul în gura copilului. Pruncul și mama se uitau 
la von Schiller cu ochi îngroziți. 

— Întreab-o dacă era vreun coșciug sau vreun corp de sfânt în 
altar, ordonă von Schiller, adresându-i femeii o privire 
dezgustată. 

Nogo o chestionă un minut, apoi clătină din cap: 

— Nu știe nimic despre niciun corp. E foarte proastă. Nu 
înţelege prea bine. 

— Întreab-o de statuile sfinţilor. Ce-a făcut Harper cu ele? 
Unde sunt acum? Le-a scos din altar? 

După un alt schimb prelungit de replici cu femeia, Nogo 
clătină iarăși din cap: 

— Nu. Zice că statuile sunt tot în altar. Albul le-a închis în cutii 
și soldaţii le păzesc. 

— Soldaţii? Ce soldaţi? 

— Soldaţii lui Mek Nimmur, comandantul shufta de care v-am 
povestit. E tot cu Harper. 

— Câte cutii sunt? 

De nerăbdare, von Schiller se duse la femeie și o împunse cu 
vârful bocancului: 

— Câte statui sunt acolo? 

Femeia urlă îngrozită și se dădu înapoi din faţa lui. Von 
Schiller se retrase și el, în același timp, cu o expresie de dezgust 
pe față: 

— Gott im Himmel!” 

Își scoase batista din buzunar și își tamponă cu ea gura și 
nasul: 

— Pute ca un animal. Întreab-o câte cutii. 

— Nu multe, traduse Nogo, poate cinci, nu mai multe de zece. 
Nu e sigură. 

— Ce dimensiune? Cât de mari sunt? 

La întrebarea lui Nogo, femeia indică lungimea braţului ei. 
Dezamăgirea lui von Schiller i se citea pe față: 

— Atât de puţine piese și atât de nesemnificative! 


22 „Dumnezeule din ceruri”! (germ., n.red.). 
461 


Se întoarse cu spatele la femeie și se duse să se uite pe 
fereastra dinspre sud a  barăcii, dincolo de marginea 
povârnișului, în sălbăticia defileului. 

— Dacă ce spune creatura asta e adevărat înseamnă că 
Harper n-a descoperit încă tezaurul lui Mamose. Ar trebui să fie 
mai multe piese, mult mai multe. 

Nogo vorbi din nou repede cu femeia și acum se întoarse la 
von Schiller: 

— Spune că o persoană din grupul lui Harper a plecat din 
tabără și s-a dus la Debra Maryam. 

Von Schiller se răsuci de la fereastră și îl fixă cu privirea: 

— O persoană din grupul lui? Cine? Care din ele? 

— Etiopianca. Concubina lui Mek Nimmur. O femeie căreia îi 
zice Woizero Tessay. O știu. A fost măritată cu vânătorul rus, 
înainte să devină târfa lui Mek Nimmur. 

Von Schiller traversă în goană încăperea și o apucă pe femeie 
de partea din față a rochiei. O trase în picioare cu atâta violenţă, 
că pruncul îi căzu din brațe și se prăbuși zbierând pe podea. 

— Întreab-o unde e femeia acum, îl instrui pe Nogo. 

Mama se smulse din mâna lui și se târî în patru labe, 
încercând să își culeagă și să-și aline bebelușul care urla. Nogo o 
înșfăcă și îi trase o palmă răsunătoare peste față, ca să o facă 
atentă. Ea își strânse copilul la piept și bălmăji un răspuns. 

— Nu știe, admise Nogo. Crede că e tot la Debra Maryam. 

— la-o pe căţeaua asta împuţită de-aici! făcu semn din cap 
Von Schiller spre femeie și copil. 

Nogo îi târî pe amândoi afară din colibă. 

— Ce altceva mai știi despre femeia asta a lui Mek Nimmur? 
întrebă pe un ton mai domol, la întoarcerea lui Nogo. 

— Face parte dintr-una din familiile nobile din Addis Abeba, 
rudă de sânge cu Ras Tafari Makonnen, bătrânul împărat Haile 
Selassie. 

— Dacă e femeia lui Mek Nimmur și vine direct din tabăra lui 
Harper, o să poată să răspundă la întrebările la care creatura 
astalaltă n-a știut. 

— Adevărat, Herr von Schiller. Dar s-ar putea să nu dorească 
să ne spună. 

— O vreau, afirmă von Schiller. Adu-o aici! Helm o să 
vorbească cu ea. Sunt sigur că o să reușească s-o facă să judece 
corect. 


462 


— E o persoană importantă. Familia ei e foarte influentă. 

Nogo rămase o clipă pe gânduri: 

— Dar, pe de altă parte, s-a înhăitat cu un bandit notoriu. Asta 
ajunge ca să o aduc aici. O să trimit un detașament sub 
comanda unuia dintre cei mai de încredere ofițeri, să o aresteze 
imediat. 

Ezită: 

— Dacă femeia e sever chestionată, ar fi de dorit să nu fie 
lăsată să se întoarcă la prietenii ei din Addis. Ar putea să ne facă 
probleme. Chiar și dumneavoastră, Herrvon Schiller. 

— Și ce propui? vru să afle von Schiller. 

— După ce vă răspunde la întrebări, să aibă un mic accident, 
sugeră Nogo. 

— Fă tot ce trebuie, porunci von Schiller. Las detaliile în 
seama ta, dar asigură-te că, dacă e cazul să scăpăm de femeie, 
treaba e dusă la bun sfârșit așa cum trebuie. Am avut parte de 
destulă treabă de mântuială. 

Când rosti aceste cuvinte, se uită la Nahoot Guddabi, care își 
lăsă ochii în jos și se înroși de furie. 


t Capitolul 96 


Petrecură aproape două zile pline la altarul lui Osiris din 
galeria cea lungă. Niciun credincios nu studiase vreodată textele 
de pe pereți cu mai multă aviditate decât Nicholas și Royan și 
nu examinase picturile murale viu colorate ale marelui zeu cu o 
mai mare atenţie asupra detaliului. 

Cu rândul, citiră cu glas tare extrasele de pe stela lui Tanus, 
selectate de Royan și înregistrate în carneţelele ei, repetându-le 
până ajunseră să știe fiecare citat pe dinafară. Când unul citea, 
celălalt își concentra toată atenţia asupra pereţilor, străduindu- 
se să descopere vreo legătură. 

— „Dragostea mea e o ploscă cu apă rece în deșert. 
Dragostea mea e un stindard ce se desface în adierea vântului. 
Dragostea mea e primul țipăt al pruncului nou-născut”, citi 
Nicholas. 

Royan ridică privirea spre el, din locul unde se ghemuise ca să 
asculte cu atenţie, în faţa altarului, și zâmbi. 


463 


— Uneori, Taita era chiar drăguţ, nu crezi? îi ceru ea părerea. 
Așa de romantic! 

— Concentrează-te, pentru numele lui Dumnezeu! Nu suntem 
la ora de estetică a poeziei aici. Avem treburi serioase. 

— Barbarule, mormăi ea pentru sine, dar se întoarse la 
inscripţiile de pe perete. 

— Mai încearcă asta o dată, ordonă Nicholas și îi citi: „Zăcem 
în vâlceaua a mii de uniuni, a pruncului cu mama, a bărbatului 
cu femeia, a unui prieten cu un alt prieten, a profesorului cu 
elevul, a unui sex cu altul”. 

— E a treia oară în dimineaţa asta când alegi citatul ăla. Ce te 
atrage așa de mult la el? 

Nu se uită la el, însă ceafa i se coloră în roșu-brun. 

— Scuză-mă! M-am gândit c-o să ţi se pară la fel de romantic 
precum celălalt, murmură el. Hai să încercăm cu ăsta, atunci. 
„Am suferit și-am iubit. Am suportat vântul și furtuna. Săgeata 
mi-a străpuns carnea, dar nu m-a rănit. Am ocolit poteca falsă 
care mi se întinde la picioare. Am urcat scara ascunsă către 
așezământul zeilor.” 

Royan se răsuci pe călcâie și scrută galeria pe toată lungimea 
ei: 

— Poate aici să fie ceva. „Poteca falsă care mi se întinde la 
picioare. Scara ascunsă”? 

— Acum forțăm un pic lucrurile. Ne repezim la momeală 
asemenea unui păstrăv înfometat. 

Ea se ridică și-și dădu de pe frunte șuviţele de păr transpirat: 

— Of, Nicky. E atât de descurajator! Nici măcar nu știu de 
unde să încep. i 

— Curaj, fetito, mimă el veselia pe care n-o simțea. Incepem 
cu începutul, cum a zis prietenul tău, Taita, să facem. Lasă-mă 
să mai încerc asta o dată. 

Își puse mâna pe inimă, ca un actor din epoca victoriană, și 
declamă: 

— „Vulturul se ridică pe aripile-i puternice să întâmpine 
soarele”... 

Ea râse încetișor de prosteala lui și ochii îi rătăciră de pe 
chipul bărbatului peste umărul lui. Dintr-o dată, tresări. 

— Vulturul! îi scăpă pe buze, arătând spre peretele din 
spatele lui. 

El se răsuci și fixă locul spre care indicase ea. 


464 


Acolo era un vultur, o reprezentare magnifică a păsării, cu 
ochi ameninţători ce scoteau scântei și cioc galben, coroiat și 
ascuţit. Avea aripile întinse și fiecare pană era conturată în 
culori ca nestematele. Era de înălțimea lui Nicholas, însă aripile 
deschise acopereau jumătate din perete. Il studiară împreună, 
după care Royan înălță ochii spre plafonul aflat cu mult 
deasupra lor. Îl atinse pe umăr pe Nicholas și îl puse să 
privească în sus. 

— Soarele! șopti ea. 

Discul de aur al lui Ra era pictat în partea cea mai de susa 
tavanului. Căldura lui părea să ilumineze umbrele. Razele lui se 
împrăștiau în toate direcţiile, însă una dintre acestea urma 
curbura peretelui și cobora să învăluie imaginea vulturului în 
luminozitatea ei. 

— „Vulturul se ridică să întâmpine soarele”, repetă ea. Taita 
chiar asta a vrut să spună. 

El se duse mai aproape de pictura murală și o examină cu 
atenţie, trecându-și mâinile peste aripi și în jos, peste burtă, 
până la ghearele tăioase și curbate. Sub vopsea, peretele de 
ipsos era neted. Nu se simțea nicio ieșitură sau neregularitate. 

— Capul, Nicky! Uită-te la capul păsării! 

Royan sări și încercă să-l atingă, însă nu ajungea cu degetele 
până la el, așa că se întoarse spre el cu disperare în glas: 

— Încearcă - tu ești mult mai înalt decât mine. 

Abia atunci văzu și el umbra slabă ce cădea pe o parte a 
capului păsării, unde era luminat de reflector și, când îl atinse, 
realiză că era în relief, înălțat puţin peste nivelul peretelui 
dimprejur. Își trecu degetele peste capul ridicat și descoperi că 
pliscul era parţial în relief. 

— Simţi vreo îmbinare în ipsos? vru să știe Royan. 

El clătină din cap: 

— Nu. E neted. Pare să facă parte din peretele principal. 

— „Vulturul se ridică să întâmpine soarele”, insistă ea. Nu 
detectezi nicio mișcare? Încearcă să împingi capul în sus, către 
imaginea soarelui. 

El își puse podul palmei sub umflătura capului și împinse în 
sus. 

— Nimic, mârâi. 

— E acolo de aproape patru mii de ani. 

Royan sărea de pe un picior pe altul, nemulțumită: 


465 


— La naiba, Nicky, dacă există vreo parte mobilă, e probabil 
înțepenită. Mai tare! Împinge mai tare! 

El își schimbă poziţia, să ajungă mai bine sub pasăre, și își 
puse ambele mâini sub proeminenţa capului. Incet, își concentră 
toată forța. Coardele gâtului i se îngroșară și îi ieșiră în afară și 
sângele îi inundă fața, dându-i o nuanţă de roșu intens, înfuriat. 

— Mai tare! îl imploră ea, însă, în cele din urmă, el își lăsă 
braţele să cadă și se trase înapoi. 

— Nu, glasul îi era răgușit și încordat din cauza efortului. E 
solid, nu se mișcă. 

— Ridică-mă. Lasă-mă să mă uit. 

— Cu cea mai mare plăcere. Orice scuză e bună ca să-mi pun 
mâinile lascive pe tine. 

Făcu un pas înapoi și îi cuprinse talia, după care o ridică până 
ce ea reuși să pună mâna pe capul păsării. 

Rapid, exploră capul cu vârfurile degetelor și scoase un strigăt 
de triumf: 

— Nicky! Ai declanșat ceva. Vopseaua s-a crăpat în jurul 
capului. O simt. Ridică-mă mai mult! 

El gemu de atâta efort, dar o mai ridică încă treizeci de 
centimetri deasupra solului. 

— Da, sigur! exclamă ea. S-a mișcat ceva. Și în peretele de 
deasupra capului mai e o crăpătură cât un fir de păr. Uită-te și 
tu! 

El aduse o ladă goală de muniție de la terasa de dincolo de 
intrare și o puse sub imaginea vulturului. Când se sui pe ea, 
ajunse la nivelul ochilor păsării. 

Expresia de pe chip i se schimbă. Scotoci iute în buzunar și își 
scoase briceagul. Desfăcu lama și o vâri cu grijă în jurul 
conturului capului. Fire minuscule de vopsea uscată și ipsos 
fulguiau în timp ce lucra. 

— Chiar arată ca și când capul ar fi o piesă separată, 
recunoscu el. 

— Vită-te în vârful lui, mai sus pe perete. Acolo, la marginea 
razei de soare. Nu vezi o crăpătură verticală în ipsos? 

— Ai dreptate, să știi, mărturisi el. Dar, dacă încerc să desfac 
crăpătura, o să stric pictura murală. Vrei să fac asta? 

Ea ezită doar o clipă: 

— Mormântul ăsta o să fie inundat din nou, când o să crească 
râul, așa că o să-l pierdem oricum. Merită să riscăm. Fă-o, Nicky! 


466 


El apăsă cu vârful lamei briceagului în crăpătura fină și roti 
ușor. O dală de ipsos, de mărimea palmei lui răsfirate se 
desprinse din zid și se făcu zob pe lespezile de agat. El se uită 
prin cavitatea pe care o făcuse în perete. 

— Seamănă cu o tăietură sau un șanț în perete, spuse el. O 
să-l curăţ pe toată lungimea. 

Curăţă cu grijă cavitatea deschisă, făcând să plouă cu și mai 
mult ipsos desprins. 

Royan strănută de atâta praf, însă nu se dădu înapoi. 
Bucăţele de moloz îi poposeau în păr, ca niște confeti. 

— Da, zise el, în cele din urmă. Pe-aici trece un șanț vertical. 

— Fărâmă ipsosul din jurul capului vulturului, dădu ea ordin, 
la care el șterse lama de cracul pantalonului și atacă din nou 
zidul. 

— E liber, anunţă el, într-un final. Capul pare că o să poată să 
treacă prin șanț. Oricum, o să încerc. Dă-te la o parte și fă-mi loc 
să lucrez! 

Işi puse palmele sub capul vulturului și se opinti să-l ridice. 
Royan își strânse pumnii și se strâmbă, solidară cu eforturile lui. 

Se auzi un hărâit înfundat și capul începu să se miște sacadat 
în susul șanțului din perete. Ajunse în vârful fantei și Nicholas 
sări de pe ladă. Rămaseră amândoi în expectativă, cu ochii la 
capul desprins de trup, acum desfigurat de ipsosul fărâmiţat și 
crăpat. 

După o așteptare lungă, cu sufletul la gură, Royan șopti 
descurajată: 

— Nimic! Nu s-a schimbat nimic. 

— Restul citatului de pe stelă, îi reaminti el. Mai zicea și 
altceva în afară de partea cu vulturul și soarele. 

— Ai dreptate. Se uită în grabă la restul zidului. „Şacalul urlă 
și se întoarce după coadă”. 

Ea arătă cu un deget tremurător la figura măruntă, aproape 
insignifiantă, a lui Anubis, zeul cu cap de șacal, de pe peretele 
opus celui cu vulturul pe care îl mutilaseră. Stând la picioarele 
imaginii uriașe, dominatoare, a lui Osiris, era doar cu puţin mai 
mare ca dimensiune decât degetul mare, împodobit cu inele și 
bijuterii, al soţului lui Isis și tatălui lui Horus. 

Royan alergă la perete și, în momentul în care îl atinse pe 
Anubis, simţi că și imaginea lui era în relief. Își îndreptă toate 


467 


forțele împotriva siluetei mărunte, încercând s-o rotească într-un 
sens ori în altul. 

— „Şacalul se întoarce după coadă”, gâfâi ea, luptându-se cu 
acesta. Trebuie să se întoarcă! 

— Haide, lasă-mă pe mine să fac asta! 

Nicholas o dădu la o parte cu blândeţe și îngenunche în fața 
imaginii zeului cu cap negru. Folosi din nou lama briceagului ca 
să îndepărteze ipsosul și stratul gros de vopsea din jurul 
conturului. 

— Pare să fi fost sculptat dintr-un lemn tare, după care a fost 
acoperit cu ipsos, îi zise, testând materialul figurinei cu vârful 
lamei. 

După ce, în cele din urmă, decupă conturul, încercă să 
rotească obiectul în sensul acelor de ceasornic, gâfâind din 
cauza efortului. 

— Nu vrea, renunţă, până la urmă. 

— In Egiptul antic nu existau cadrane de ceas, îi reaminti ea 
agitată. Invers. Învârte în sensul celălalt. 

Când încercă să rotească în sensul invers acelor de ceasornic, 
se auzi încă un sunet hârșâit și înfundat din spatele zidului. 
Figurina micuță se învârti încet în mâinile lui, până când capul 
ajunse să arate în jos, către dalele galbene. 

Se îndepărtară amândoi de perete, uitându-se răbdători la el, 
însă, după încă o așteptare prelungită, până și Nicholas era 
descurajat. 

— Nu știu la ce să mă aştept, dar, orice-ar fi chestia aia, nu 
are de gând să apară, mârâi dezgustat. 

— Mai e partea finală din citat, murmură Royan. „Râul se 
revarsă către pământ. Feriţi-vă, voi, pângăritori de locuri sfinte, 
să nu se pogoare mânia tuturor zeilor asupra capetele voastre!” 

— Râul? se miră Nicholas. Cum ar zice Sapper, nu văz niciun 
păcătos de râu. 

_ Royan nu schiţă niciun zâmbet la auzul accentului de mahala. 
In schimb, cercetă abundența de inscripţii și de imagini ce 
acopereau absolut toți pereţii dimprejur. Atunci îl văzu. 

— Hapi! strigă cu voce ascuțită de emoție. Zeul Nilului! Râul! 

Cocoţat pe zid, la același nivel cu capul măreţului zeu Osiris, 
zeul râului se uita de sus la ei. Hapi era hermafrodit, cu sâni de 
femeie și organe genitale bărbătești, ce ieșeau în afară de sub 
burta imensă. Gura din capul său de hipopotam se deschidea 


468 


larg, arătând colții mari și îndoiţi, înșiraţi pe marginea fălcilor 
găunoase. 

Așezat pe o grămadă de cutii pentru muniţie, Nicholas izbuti 
să ajungă la imaginea lui Hapi abia după ce întinse mâinile cât 
putu. Când atinse imaginea, exultă: 

— Și asta e ieșită din zid. 

— „Râul se revarsă către pământ”, îi strigă ea. Trebuie să se 
miște în jos. Încearcă, Nicky! 

— Lasa-mă să curăţ marginile. 

Se folosi de vârful lamei să decupeze conturul zeului, apoi 
sondă ipsosul de sub acesta și descoperi un alt șanț ce ducea 
spre pardoseală. 

— Sunt gata să fac o încercare acum, anunţă și își strânse 
briceagul, vârându-l înapoi în buzunar. Ține-ţi răsuflarea și zi o 
rugăciune pentru mine, îi dădu el instrucţiuni. 

Işi puse ambele mâini pe imaginea zeului și începu să apese 
constant în jos. Treptat, își spori presiunea, până ajunse să se 
agaţe de basorelief cu toată greutatea. Nu se mișca nimic. 

— Nu merge, mormăi el. 

— Așteaptă! ordonă ea. Vin și eu. 

Se cocoță pe cutii, în spatele lui, și își puse mâinile în jurul 
gâtului lui. 

— Ține-te bine, îi porunci. 

— Orice ajutor contează, presupun, fu el de acord, când ea își 
ridică picioarele și se lăsă cu toată greutatea pe umerii lui. 

— Se mișcă! strigă el. 

Dintr-o dată, reprezentarea lui Hapi cedă sub mâinile lui și, cu 
un sunet ascuțit și hârșâit, se duse în jos, către capătul fantei 
din zid. 

Nicholas scăpă din mână forma neted rotunjită când aceasta 
ajunse să se lovească tare de capătul de jos al fantei. Grămada 
de cutii de sub el se răsturnă, iar el și Royan căzură pe 
pardoseala galeriei. Ea se ţinea încă de gâtul lui, așa că îl făcu 
să își piardă echilibrul, trăgându-l înapoi. Amândoi se întinseră 
cât erau de lungi pe podeaua din agat într-un amestec 
dezordonat de mâini și picioare. Nicholas se chinui să se ridice și 
o trase și pe ea lângă el. 

— Ce s-a întâmplat? gâfâi ea, rătăcind cu privirea de la figura 
distrusă a lui Hapi la ceilalţi pereţi ai galeriei. 

— Nimic, spuse el. Nu s-a clintit nimic. 


469 


— Poate mai e un... începu ea, însă fu întreruptă de un sunet 
ce venea dinspre tavan. 

Se holbară amândoi spre plafon, speriaţi și încercaţi de o 
tulburare neașteptată. Ceva masiv se mișca pe sus, dincolo de 
plafonul înalt din ipsos. 

— Ce-i asta? șopti Royan. E ceva sus. Parcă ar fi o fiinţă vie. 

Un uriaș se pornise, trezit din amorțeala de mii de ani, 
întinzându-se și întorcându-se în timp ce se deștepta. 

— E?... nu reuși să termine întrebarea. 

Avea în minte imaginea mărețului zeu însuși, urnindu-se într-o 
încăpere ascunsă în stâncă, deschizând ochii aceia înguști și 
fioroși și ridicându-se într-un cot să descopere cine îi deranjează 
somnul veșnic. 

Apoi veni un alt sunet, un scârţăit și un bubuit, de parcă 
braţul unei balanţe imense s-ar fi aplecat încet, dezechilibrat. La 
început mai încet, apoi mai puternic, mișcarea câștiga în 
intensitate, asemenea începutului unei avalanșe în munți. După 
asta veni detunătura, ca o lovitură de tun. 

În plafonul înalt se ivi o crăpătură străbătând toată lungimea 
galeriei. Praful ieși ca un fum din deschizătura zimţată, după 
care, lent, ca într-un coșmar, tavanul începu să se aplece peste 
locul unde stăteau ei. Amândoi erau paralizaţi de o groază 
superstițioasă, incapabili să își desprindă privirile de la 
prăbușirea înceată, inexorabilă, a tavanului peste ei. Apoi, o 
bucată de ipsos îl izbi pe Nicholas peste faţă, plesnindu-l peste 
obraz, sfâșiindu-i pielea și azvârlindu-l la perete. Șocul și 
durerea îl treziră în sfârșit. 

— Avertismentul! scăpă el cuvintele. Avertismentul lui Taita. 
Mânia zeilor. 

Sări lângă ea și o apucă de mână. 

— Fugi! ţipă, trăgând-o după el. Taita a pus o capcană în 
acoperiș! 

Goniră înapoi prin galerie, spre deschiderea din intrarea 
pecetluită. Bucăţi de piatră și ipsos porniră să cadă peste ei, iar 
praful invadase coridorul, orbindu-i pe jumătate. Bubuitul în 
surdină se transformă în tunet crescând, pe măsură ce tavanul 
se prăbușea. Nu îndrăzneau să privească în urmă, căci erau 
asaltaţi de bucăţile de zidărie care cădeau, amenințând să îi 
ajungă din spate și să îi doboare înainte să poată da de intrare. 


470 


O bucată zimţată de piatră, mare cât capul ei, o lovi pe Royan 
pe umăr și-atunci o lăsară picioarele. Ar fi căzut, dacă el nu ar fi 
prins-o cu o mână și n-ar fi susținut-o, târând-o după el prin 
galerie. Colbul le ascundea pasajul dinaintea lor, așa că 
deschizătura pătrată ce le oferea unica șansă de salvare se 
pierdea în negura înăbușitoare. 

— Mergi mai departe! strigă la ea. Aproape-am ajuns. 

Pe când spunea asta, o placă groasă de ipsos se prăbuși și se 
zdrobi de tripodul pe care stătea reflectorul. Pe dată, galeria se 
cufundă în beznă. 

Complet pe întuneric, primul impuls al lui Nicholas fu să se 
oprească și să încerce să se orienteze. Însă, în jurul lui, pietrișul 
din tavan cădea mai abundent și mai repede. Știa că, dintr-o 
clipă în alta, tot plafonul avea să se prăbușească peste ei, 
îngropându-i și zdrobindu-i sub greutatea lui. Alergând mai 
departe, fără să se uite, o târa pe Royan după el prin beznă. 
Ajunse la peretele din capăt în plin avânt și impactul îl lăsă fără 
suflare. Acum, prin norul învârtejit de pulbere, abia dacă izbutea 
să distingă deschizătura rectangulară din zidul de ipsos 
dinaintea lui, luminat din spate de lămpile de pe terasa din 
capătul scării de afară. 

Clătinându-se, o înhăță pe Royan de mijloc și o ridică de la 
pământ. O aruncă prin deschizătură și o auzi ţipând la impactul 
cu podeaua, pe partea cealaltă a zidului. O altă piatră îl lovi în 
moalele capului și îl puse în genunchi. Se simţea bâjbâind la 
hotarul inconștienței, însă se târî de-a bușilea mai departe, 
pipăind cu disperare, până dădu cu mâna de marginea zimţată a 
deschizăturii. Sprijinindu-se de ea, reuși să aburce pragul, chiar 
în momentul când greutatea tavanului veni tunător peste 
podeaua întregii galerii. 

Aici, pe palierul superior al scării, Royan stătea ghemuită în 
genunchi. Se târî până la el, călăuzită acum de lumină. 

— Te simţi bine? gemu ea. 

Un firicel de sânge îi șerpuia pe obraz, dintr-o rană de la linia 
scalpului, tăindu-i un canal lucitor prin masca de praf ce îi pudra 
faţa. 

El nu răspunse, ci se forță să se ridice trăgând-o și pe Royan 
după el. 

— Nu putem sta aici, bolborosi el, când un suflu gros și alb de 
colb ieși prin gura deschizăturii și îi mătură, înecându-i și făcând 


471 


lumina reflectoarelor să scadă la un pâlpâit slab. Nu suntem în 
siguranţă, o trase el din dreptul deschizăturii. Totul se poate 
prăbuși. 

Avea vocea răgușită și gâtul înfundat de praf. 

O trase spre capătul scărilor și se poticniră în jos împreună, 
ciocnindu-se unul de altul și alunecând atunci când dădură de 
porțiunea acoperită cu alge. Prin ceața de praf din faţă, 
întrevăzură figura lată, pătrăţoasă, a lui Sapper. 

— Ce mama mă-sii se petrece? urlă acesta, ușurat să îi vadă 
întregi. 

— Dă-mi o mână de ajutor, răcni Nicholas drept răspuns. 

Sapper o ridică pe Royan în braţe și amândoi fugiră prin tunel, 
oprindu-se să-și tragă sufletul abia când dădură de pasarela de 
peste dolină. 


t Capitolul 97 


Oficiul poștal din satul Debra Maryam era o cladire micuță, 
ascunsă pe ulița prăfuită din spatele bisericii. Zidurile erau din 
cărămidă nearsă, netencuită și nezugravită, iar acoperișul din 
tablă galvanizată lucea ca o oglindă în lumina soarelui înălțat 
deasupra munţilor. Telefonul public ar fi trebuit să se afle în 
cabina lui, de lângă ușa din faţă. Totuși, aparatul dispăruse de 
mult furat, vandalizat sau, mult mai probabil, îndepărtat de 
militari, care doreau să împiedice folosirea lui de către disidenţii 
politici sau de către rebeli. 

Tessay se așteptase la asta și nu aruncă mai mult de o privire 
spre cabină, înainte să pășească în cămăruţa ce constituia 
oficiul poștal principal. Ilnăuntru, o gloată pestriță de ţărani și 
săteni, aștepta la coadă să își rezolve treburile cu bătrânul 
diriginte de poștă, singura persoană din spatele tejghelei 
zăbrelite. Câţiva mușterii stăteau pe mantalele întinse pe 
dușumea, pregătiţi pentru o așteptare prelungită, sporovăind și 
trăgând din ţigară, în vreme ce copiii se hârjoneau și se agăţau 
de ei. 

Cei mai mulţi din adunarea răbdătoare o recunoscură pe 
Tessay de cum intră în încăpere. Până și cei care așteptaseră de 
dimineaţă la coadă la ghișeu o salutară cu respect și se dădură 
la o parte, să o lase să treacă în faţă. In pofida a două decenii de 


472 


socialism african, instinctele feudale ale populaţiei rurale erau 
încă puternice. Tessay era o nobilă și deci îndreptăţită la 
privilegiul acesta. 

— Mulţumesc, prieteni, le zâmbi ea, clătinând din cap. Sunteţi 
amabili, dar aștept să-mi vină rândul. 

Oamenii se simţiră stânjeniţi de refuzul ei și, când bătrânul 
diriginte de poștă se aplecă peste tejghea și se alătură insistent 
rugăminţilor celorlalţi, una dintre femeile mai în vârstă o apucă 
de braţ și o împinse cu forță în faţă. 

— lisus și toţi sfinţii să vă binecuvânteze, Woizero Tessay, își 
împreună dirigintele mâinile, într-un salut respectuos. Bine aţi 
venit la Debra Maryam! Care sunt dorințele domniei voastre? 

Întreaga clientelă a oficiului poștal se înghesui în jurul lui 
Tessay, ca să nu scape niciun amănunt al tranzacţiei ei. 

— Vreau să dau un telefon la Addis, spuse ea, urmată de un 
zumzet de comentarii și discuții. 

Asta chiar era o afacere neobișnuită și însemnată. 

— Am să vă duc la cabina telefonică, o anunţă mândru 
dirigintele de poștă, punându-și șapca albastră, oficială, pentru 
așa o asemenea ocazie importantă. 

Ocoli ghișeul, răcnind și bruscându-i pe ceilalţi clienţi și 
împingându-i ca să-i facă loc Doamnei Soare. Apoi o conduse în 
camera din spate a clădirii, unde centrala telefonică ocupa o 
odăiță cât o toaletă mică. 

Tessay, dirigintele de poștă și câţiva clienţi care reușiră să se 
strecoare își făcură intrarea în forță în cămăruță. Centralistul fu 
cât pe ce să se piardă cu firea din cauza onoarei pe care i-o 
făcea frumoasa Tessay și răcni în cască precum un sergent 
major care conduce o paradă. 

— În curând, radie el spre Tessay. Doar o mică întârziere. Apoi 
puteţi vorbi cu Ambasada Marii Britanii de la Addis. 

Tessay, care știa ce înseamnă „o mică întârziere”, se retrase 
pe veranda din fața oficiului poștal și trimise după mâncare și 
ploști la magazinul de tej din sat. Işi cinsti escorta de călugări, 
plus jumătate din locuitorii satului Debra Maryam cu un picnic 
vesel, în timp ce aștepta ca apelul ei să treacă prin jumătate de 
duzină de operatori, din sate cu dotări primitive, până să ajungă 
în capitală. Datorită tej-ului, oamenii din anturajul ei erau bine 
dispuși când, în cele din urmă, o oră mai târziu, dirigintele poștei 


473 


dădu buzna să o anunţe cu mândrie că izbutiseră și că persoana 
o aștepta pe fir. 

Tessay, călugării și cincizeci de săteni îl urmară pe diriginte la 
telefon și se înghesuiră pălăvrăgind în cămăruţa îngustă. Afluxul 
celor care nu mai încăpeau se retrase în holul principal. 

— Geoffrey Tennant la telefon. 

Accentul de nobil englez se pierdea din cauza distanţei și a 
paraziţilor. 

— Domnule Tennant, aici e Woizero Tessay. 

— Așteptam telefonul acesta, se limpezi vocea lui Geoffrey 
când posesorul ei își dădu seama că vorbește cu o fată 
frumoasă. Ce mai faci, draga mea? 

Tessay îi transmise mesajul lui Nicholas. 

— Spune-i lui Nicky că e ca și făcut, confirma Geoffrey și 
închise. 

— Acum, se adresă Tessay dirigintelui, aș vrea să mai dau un 
telefon la Addis, la Ambasada Egiptului. 

Se auzi un bâzâit de încântare dinspre public când aceștia 
realizară că spectacolul nu se încheiase pe ziua aceea. Toată 
lumea se întoarse pe verandă, pentru a continua cu tej-ul și 
conversațiile. 

Pentru al doilea apel trebui să aștepte și mai mult și abia 
după ora cinci reuși Tessay să intre în contact cu atașatul 
cultural egiptean. Dacă nu l-ar fi cunoscut cândva, la una dintre 
petrecerile de aiurea din circuitul diplomatic de la Addis și nu i- 
ar fi făcut o impresie profundă, probabil că acum acesta nici nu 
ar fi acceptat să stea de vorbă cu ea. 

— Ai mare noroc să mă găsești așa de târziu, îi spuse el. De 
obicei, închidem la patru și jumătate, dar acum avem o ședință 
a Organizaţiei pentru Unitatea Africană și lucrez peste program. 
Oricum, cu ce te pot ajuta, Woizero Tessay? 

De cum îi spuse numele și rangul persoanei din Cairo căreia îi 
era adresat mesajul lui Royan, atitudinea lui superioară și 
condescendentă suferi o schimbare vizibilă şi bărbatul deveni 
plin de efuziune și dornic să îi facă pe plac. Işi notă amănunţit 
tot ce îi spuse ea, cerându-i să repete și să spună pe litere 
numele persoanelor și ale locurilor. La sfârșit, îi citi notițele, 
pentru confirmare. 

La capătul lungii conversații, glasul lui cobori într-un ton intim, 
ca să o asigure: 


474 


— Am fost tare întristat când am auzit de recenta voastră 
pierdere, Doamnă Soare. Colonelul Brusilov era un om pentru 
care aveam cea mai mare consideraţie. Poate, când vă 
întoarceți la Addis, îmi veţi face onoarea să cinaţi cu mine într-o 
seară. 

— Ce amabil din partea dumneavoastră, își îndulci Tessay 
vocea. Mi-ar face mare plăcere să o revăd pe încântătoarea 
dumneavoastră soţie. 

Închise în timp ce el încă se străduia, confuz, să se justifice. 

Soarele apunea deja în spatele castelelor de cumulonimbus 
de pe cer și ploaia se simţea în aer. Era prea târziu să pornească 
la drum pe povârniș în seara aceea, așa că Tessay se simţi 
ușurată când căpetenia satului Debra Maryam își trimise una 
dintre fiicele adolescente să o poftească să își petreacă noaptea 
ca oaspete în casa lui. 

Casa căpeteniei era una dintre cele mai arătoase din sat, nu 
un tuk-ul circular, ci o construcţie pătrată din cărămidă, cu 
acoperiș din tablă de fier. Soţia și fiicele lui pregătiseră o 
petrecere în cinstea lui Royan și invitaseră toate notabilităţile 
satului, inclusiv preoţii care slujeau la biserică. Prin urmare, abia 
după miezul nopţii reuși Tessay să evadeze în dormitorul 
principal, pe care căpetenia și soția lui îl eliberaseră pentru ea. 

Chiar înainte să adoarmă, Tessay auzi picăturile grele de 
ploaie căzând pe tabla ondulată de deasupra capului ei. Era un 
sunet relaxant, însă ea se gândi repede la stăvilarul de ceva mai 
jos, din defileu, și nădăjdui că aversa avea să fie doar solul 
ploilor, nu chiar începutul perioadei în care se prăvale potopul. 

Când se trezi, mult mai târziu după aceea, ploaia se oprise. 
Dincolo de fereastra fără perdele, noaptea era fără lună și 
cufundată în tăcere, întreruptă doar de urletul unui câine 
vagabond. Se întrebă ce o trezise oare și o încercă pe dată 
premoniţia pericolului iminent, moștenire din vremea lui 
Mengistu, când orice sunet în noapte putea să fie un 
avertisment că vine poliția. Sentimentul era atât de puternic, 
încât nu mai reuși să adoarmă. Strecurându-se în liniște din pat, 
începu să se îmbrace pe întuneric. Se hotărâse să își cheme 
călugării și să pornească din nou la drum pe întuneric. Numai 
lângă Mek Nimmur se putea simți iarăși în siguranţă. 

Tocmai își trăsese pantalonii și își căuta sandalele pe sub pat, 
când auzi zgomotul unui motor de camion în depărtare. Se duse 


475 


la geam să asculte. Aerul se răcorise de la ploaie și simţea frigul 
pe piept și pe braţele goale. 

Camionul părea să vină din partea de sud a satului, pe drumul 
ce urma cursul râului. Se apropia cu repeziciune și Tessay simţi 
cum senzația de neliniște i se acutizează. Sătenii stătuseră de 
vorbă cu călugării și de-acum era un fapt știut că e femeia lui 
Mek Nimmur. Mek era căutat de poliţie. Brusc, se simţi foarte 
vulnerabilă și singură. 

Își trase iute shamma de lână peste cap și își vâri picioarele în 
sandale. Furișându-se afară din cameră, îl auzi pe șeful satului 
sforăind în camera din faţă, unde el și soția se mutaseră, ca să-i 
facă ei loc. Se îndreptă spre holul îngust ce dădea în bucătărie. 
Focul din cămin se stinsese, dar reușea să distingă siluetele 
călugărilor care dormeau pe dușumeaua de lut. Stăteau cu 
shamma trase peste cap, acoperiţi complet, asemenea unui șir 
de cadavre pe o masă mortuară. Îngenunche lângă cel mai 
apropiat și îl zgâlţâi, dar era limpede că se bucurase de tej la 
cină, fiindcă era imposibil de trezit. 

Zgomotul camionului devenise mult mai puternic și mai 
apropiat acum și Tessay simţi cum neliniștea începe să i se 
transforme în panică. Realizând că, în caz de pericol, călugării 
nu i-ar fi de prea mare folos, se ridică și o apucă pe bâjbâite 
spre ușa din spate. 

Camionul era chiar în faţa casei acum. Farurile luminară 
geamurile din față, reflectându-se scurt pe coridor. Brusc, 
huruitul motorului se pierdu într-un bolborosit când șoferul 
scoase din viteză și Tessay auzi scârțâitul frânelor și mușcătura 
roților pe pietrișul de afară. Urmă un strigăt și tropăit de multe 
picioare, în timp ce bărbaţii săreau din spatele camionului oprit. 

Tessay îngheță în mijlocul bucătăriei, cu urechile ciulite să 
asculte. Deodată, se auzi o lovitură puternică în ușa firavă și 
strigătele îngrozitor de familiare: 

— Deschideţi! Poliţia! Deschideţi ușa! Nimeni nu părăsește 
locuința! 

Tessay fugi spre ușa din spate, dar, pe întuneric, se împiedică 
de măsuța joasă, plină de vasele murdare de cu o seară în 
urmă. Căzu cât era de lungă și vasele și ploștile de tej se izbiră 
de pământ făcându-se ţăndări. Imediat, bărbaţii de la ușa din 
față împinseră cu umerii, scoțând ușa din balamale. Dădură 
buzna în casă, răcnind și distrugând mobila, străpungând bezna 


476 


cu lanternele în căutările din primele camere. Se auzi un 
bolborosit de alarmă când căpetenia și familia lui se treziră 
năuciţi, urmat de sunetul loviturilor grele cu bastoane și cu patul 
puștii și al ţipetelor de durere și teroare. 

Tessay ajunse la ușa din spate și se chinui să o deschidă. 
Zgomotul bărbaţilor străini care devastau casa îi făcea degetele 
să tremure. Se luptă cu zăvorul. În tot acest timp, îi auzea pe 
ceilalți, de afară, cum aleargă prin curte, să înconjoare casa cu 
totul. În cele din urmă, izbuti să descuie. Era beznă și nu 
cunoștea zona, așa că nu știa în ce direcție să apuce, numai că 
auzi râul în apropiere. 

„Dacă aș reuși să ajung pe ma 
să traverseze curtea. 

Pe când făcea asta, o lanternă o orbi și o voce aspră urlă: 

— Uite-o! 

Orice îndoială că ea ar fi fost prada căutată fu înlăturată 
instantaneu și ea fugi ca un iepure speriat în raza de lumină. O 
încolțeau din spate ca o haită de câini de vânătoare. Tessay 
ajunse la malul râului și se întoarse spre dreapta, în aval. Un 
pistol pocni în spatele ei și femeia se lăsă în jos, glonțul 
trecându-i pe deasupra capului. 

— Nu trageţi, maimuţoilor! răcni o voce pe ton de comandă. O 
vrem pentru interogatoriu. 

La lumina lanternei, shamma albă flutura ca aripile unei molii 
ce dă târcoale flăcării unei lumânări. 

— Opriţi-o! strigă ofiţerul de pe urmele ei. N-o lăsaţi să scape! 

Numai că ea era iute ca o gazelă și tălpile cu sandale ușoare îi 
zburau pe terenul accidentat, în vreme ce soldații echipați până- 
n dinţi se poticneau în spatele ei. Incepea să prindă curaj, 
dându-și seama că se îndepărta de ei. 

Pașii urmăritorilor se auzeau din ce în ce mai departe, în 
urmă, și aproape reușise să iasă din raza lanternei când intră în 
gardul ruginit de sârmă ghimpată. Trei fâșii de sârmă o biciuiră 
peste partea de jos a corpului, în regiunea genunchilor, peste 
șolduri și diafragmă. Sârma de sus o lăsă fără respiraţie, iar 
ghimpii sfâșiară lâna hainei și pătrunseră în carne. O prinseră ca 
pe un pește în plasa năvodului, căci rămase agăţată acolo, 
zbătându-se neputincioasă. Mâini aspre o apucară și o traseră 
din sârmă, în timp ce ea gemea de disperare și de durerea 
pricinuită de pintenii ascuțiți de sârmă ce îi sfâșiau pielea. Un 


|” 


„ îi trecu prin minte și începu 


477 


soldat o prinse de încheietura mâinii și i-o răsuci până între 
omoplaţi, râzând cu plăcere sadică la ţipătul ei de durere. 

Ofițerul sosi gâfâind după cursa pe terenul accidentat. Era 
supraponderal și, chiar și în răcoarea nopţii, transpira din greu. 
Sudoarea îi acoperea obrajii grași și lucea la lumina lanternei. 

— N-o chinui, tâmpitule! gâfâi el. Nu e o infractoare. E o 
doamnă cu educaţie înaltă. Du-o în camion, dar trateaz-o cu 
respect. 

Flancată de câte un soldat de fiecare parte, fu transportată 
astfel încât picioarele de-abia îi atingeau pământul și apoi 
aruncată în mașină, pe scaunul de lângă cel al șoferului în 
uniformă. Ofiţerul rotofei se urcă și el cu greutate lângă ea, iar 
ea se trezi proțăpită între cei doi bărbaţi. Soldaţii se suiră în 
partea din spate a camionului și șoferul porni motorul și apăsă 
pe ambreiaj. 

Tessay suspina încet și ofițerul îi aruncă o privire. În reflexia 
farurilor, ea observă că expresia de pe chipul lui era blajină și 
compătimitoare, în dezacord total cu acţiunile lui. 

— Unde mă duceți? întrebă cu glas scăzut, înăbușindu-și 
suspinele. Cu ce am greșit? 

— Am primit ordin să vă duc la colonelul Nogo, comandantul 
districtului, la un interogatoriu legat de activităţile shufta din 
Gojam, îi spuse pe când erau hurducați din cauza drumului 
prost. 

Tăcură amândoi o bucată de vreme, după care ofițerul îi 
spuse încet, în englezește: 

— Şoferul vorbește numai amharică. Am vrut să vă spun că l- 
am cunoscut pe tatăl dumneavoastră, A/to Zemen. Era un om 
bun. Imi pare rău de tot ce s-a întâmplat aici, în seara asta, dar 
sunt un simplu locotenent. Trebuie să îndeplinesc niște ordine. 

— Inteleg că nu faceţi asta de bunăvoie și nu vă condamn. 

— Numele meu e Hammed. Dacă pot, am să vă ajut. De 
dragul lui A/to Zemen. 

— Mulţumesc, locotenente Hammed. Am nevoie de prieteni 
acum. 


478 


t Capitolul 98 


În timp ce așteptau ca praful din zona prăbușită să se așeze și 
stâncile slăbite să cadă sau să se stabilizeze, Nicholas se îngriji 
de rănile minore pe care le căpătase Royan. Tăietura de 
deasupra tâmplei nu era adâncă, era mai mult o zgârietură. 
Nicholas văzu că nu avea nevoie de copci. O dezinfectă și o 
acoperi cu un plasture. Umărul însă, izbit de piatra în cădere, 
era julit rău. l-I masă cu un unguent cu arnică. 

Propriile răni și le trată cu mai puţină atenţie. La o oră de la 
prăbușire, era gata să se întoarcă în tunel. Le ordonă lui Sapper 
și lui Royan să rămână pe digul de peste groapa cu apă, în timp 
ce el se întoarse singur la terasa din capul scărilor. Işi luă cu el o 
prăjină de bambus și o lampă de mână, conectată la generatorul 
Honda. 

Nicholas înainta cu cea mai mare prudenţă, împungând 
tavanul tunelului, să descopere orice urmă de slăbiciune. Când 
ajunse la terasă, văzu imediat că stâncile zdrobiseră ce mai 
rămăsese din ușa albă de ipsos care sigilase cândva intrarea în 
mormânt. Lăzile de muniţie, dintre care opt conţineau statuile 
din altare, fuseseră dărâmate și împrăștiate, iar câteva erau 
parţial îngropate sub pietrele căzute. Le dădu la o parte și 
deschise fiecare ladă pe rând, să-i verifice conţinutul. Cu o 
ușurare imensă, descoperi că solidele conteinere de metal 
suportaseră tratamentul dur și că statuile dinăuntru nu 
avuseseră de suferit. Ducând câte una o dată, le cără prin tunel 
până la pasarelă și i le dădu în grijă lui Sapper. 

La întoarcerea pe terasa din afara mormântului, Royan insistă 
să îl însoţească. Nici măcar descrierea lui în culori sumbre a 
pericolului prăbușirii de noi stânci nu izbuti să o facă să se 
răzgândească. Consternarea ce o cuprinse când se văzu în fața 
galeriei în ruine era copleșitoare. 

— E distrusă în totalitate, murmură ea. Toate acele opere de 
artă minunate. Nu-mi vine să cred că Taita a vrut să se întâmple 
așa ceva. 

— Nu, o aprobă îndurerat Nicholas. Planul lui era să ne trimită 
în stil mare pe drumul celor șapte stâlpi, ce duce la veșnicele 
plaiuri ale vânătorii. Și afurisit să fiu dacă nu era cât pe ce să 
reușească! 


479 


— O să fie foarte greu să curățăm toată mizeria asta, zise ea. 

— Ce Dumnezeu vorbești acolo? se întoarse spre ea cu 
adevărat alarmat. Am salvat statuile și asta-i tot ce putem 
nădăjdui să facem. Acum cred că e timpul să recuperăm 
pierderile și s-o ștergem. 

— S-o ștergem? Ai înnebunit? se repezi la el furioasă. Nu ești 
în toate mințile? 

— Cel puţin, cu statuile o să ne recuperăm banii, îi explică el, 
și s-ar putea să mai rămână ceva pe care să împărțim între noi, 
așa cum ne-a fost înţelegerea. 

— Doar nu visezi c-o să renunţăm acum, când suntem atât de 
aproape? ridică ea vocea, agitată. 

— Galeria e distrusă, începu Nicholas cu glas mai potolit, la 
care ea bătu din picior nervoasă și îl reduse la tăcere. 

— Mormântul e încă acolo. Ce naiba, Nicky, Taita n-ar fi mers 
atât de departe, dacă n-ar fi fost așa. Suntem foarte aproape 
acum - de-asta a și tras focul de avertizare. Nu-nţelegi? Acum 
chiar l-am pus pe gânduri. Nu putem renunța, când premiul e 
chiar sub nasul nostru. 

— Royan, fii rezonabilă! 

— Nu! Nu! Tu să fii rezonabil! refuză ea să asculte vreo vorbă. 
Trebuie să te apuci să cureţi imediat galeria. Știu că intrarea e 
acum deschisă. Tot ce avem de făcut e să curățţăm mizeria și 
sunt sigură c-o să găsim adevărata intrare în mormânt, în 
spatele bolovanilor pe care Taita i-a aruncat intenţionat asupra 
noastră. 

— Cred că lovitura la cap ţi-a desprins niște șurubele și 
cuișoare, ridică el braţele resemnat. Dar ce rost are să mă cert 
cu o femeie nebună? O să curățăm îndeajuns moloz să-ți 
demonstrăm că nu mai e nimic de descoperit în spatele lui. 

— Praful o să ne pună mari probleme, își aruncă Sapper ochiul 
de profesionist asupra intrării blocate în galerie, când îl anunţară 
ce intenționau să facă. Cum o să ne atingem de pietriș, o să se 
ridice nori întregi de praf mai mult decât cantitatea la care ar 
face faţă bietul nostru ventilator. 

— Așa-i, confirmă scurt Nicholas. Va trebui să-l umezim. Două 
rânduri de muncitori din tunel până la dolină. Un rând o să dea 
găleţile cu apă din mână-n mână, celălalt o să scoată pietrișul. 

— O să fie mult de muncă, își supse Sapper buza de jos, grav. 


480 


— Te-ai angajat să fii un dur, îi aminti Nicholas. Nu-i 
momentul să-ncepi să te jelești acum. 

Călugării, convinși acum că înfăptuiau lucrul Domnului, își 
acceptară veseli noua misiune. Cântau în timp ce treceau 
bucăţile de ipsos spart și de piatră într-o parte și vase de lut cu 
apă din dolina inundată în cealaltă. Nicholas muncea în zona 
pietrelor prăbușite cu echipa „Bivolilor”, condusă de Hansith. 
Era o treabă anevoioasă, murdară și primejdioasă, căci fiece 
bucăţică de piatră trebuia mai întâi udată, înainte să poată fi 
ridicată și trecută prin mâinile șirului. Treptele se umplură 
repede cu apă mocirloasă și deveniră înșelătoare la pășit. 
Bolovanii prăbușiţi erau desprinși și instabili și exista tot timpul 
pericolul unor noi alunecări. 

Erau atât de mulţi lucrători în spaţiul strâmt al galeriei, iar 
tunelul solicita la maximum capacitatea micului ventilator de a 
recircula aerul, încât atmosfera devenise încinsă și încărcată. 
Bărbaţii rămăseseră doar cu cârpele din jurul șoldurilor și 
trupurile le luceau de sudoare. Pietrișul transportat era aruncat 
în lacul din tunel. Nici măcar acel volum imens de material nu 
influența nivelul apelor negre. Era, pur și simplu, înghiţit de 
adâncuri, fără să lase vreo urmă. 

Lui Nicholas i se păru că abatajul acela aglomerat era atât de 
umed și de claustrofobic, încât, după primul schimb, fu nevoit să 
evadeze la aer, chiar și pentru câteva minute. Până și abisul 
întunecat și ameninţător al lacului lui Taita constituia o ușurare, 
după strâmtoarea spațiului unde se desfășura munca subterană. 
Când urcă zidul chesonului, pe marginea de lângă lac, văzu că 
Mek Nimmur îl aștepta. 

— Nicholas! 

Chipul întunecat, cu trăsături frumoase, al lui Mek era grav. 

— S-a întors Tessay de la Debra Maryam? Trebuia să fi venit 
de ieri. 

— N-am văzut-o, Mek. Am crezut că e cu tine. 

Mek clătină din cap: 

— Am vrut să fiu sigur că nu s-a întors fără să o vadă oamenii 
mei, înainte să trimit o patrulă să o caute. 

— Imi pare rău, Mek. Nu m-am gândit că o paşte vreun pericol 
dacă o trimit pe coastă, simţi Nicholas cum îl încearcă un 
sentiment de vinovăție. 


481 


— Dacă m-aș fi gândit că ar fi vreun pericol, eu nu i-aș fi dat 
voie să plece, întări Mek. Am trimis oameni s-o caute. 

Numai că absenţa lui Tessay era un alt motiv de îngrijorare 
pentru Nicholas. Stătea la pândă undeva, printre gândurile lui, în 
zilele care urmară, mai ales că eliberarea lungii galerii funerare 
se desfășura prea încet pentru a-l mulțumi. 

Royan își petrecea la fel de mult timp în galerie ca și Nicholas 
și amândoi erau la fel de acoperiţi de noroi și praf ca și „Bivolii” 
care trudeau acolo, lângă ei. Ea deplângea fiecare fragment de 
pictură murală găsit. Inainte să fie duse și aruncate în mlaștină, 
ea încerca să le găsească printre ele pe cele ce păstrau încă 
intacte bucăţi de pictură. Găsi astfel o bucată zimţuită de ipsos, 
pe care capul încântător al lui Isis era întreg, sau alta, pe care se 
păstrase întreaga siluetă a lui Toth, zeul scrierii. Totuși, 
majoritatea picturilor erau distruse dincolo de orice speranță de 
recuperare și erau, cu tristeţe, destinate gropii. 

In galeria lungă nu exista noţiunea timpului și nu-și dădeau 
seama dacă e zi sau noapte. Era întotdeauna o surpriză să 
părăsească locul mormântului și să descopere că stelele 
străluceau pe fâșia îngustă de cer ce se arăta deasupra lacului 
lui Taita sau să se trezească apoi cu soarele arzător dogorind 
din albastrul fără umbră de nor. Mâncau și beau doar când le-o 
cerea organismul, nu după trecerea orelor. 

Reintrau în mormânt, după câteva ceasuri de somn în 
adăposturile de lângă lac și traversau pasarela, când un strigăt 
sălbatic își trimise ecoul prin tunelul dinaintea lor. Pe dată, urmă 
un vacarm de întrebări și răspunsuri, și strigătele entuziasmate 
ale celor care munceau la nivelele superioare ale tunelului. 

— Hansith a găsit ceva, strigă Royan. Ce naiba, Nicky, știam 
eu că trebuia să mai rămânem... 

O luă la fugă, iar el se grăbi s-o urmeze. 

leșiră pe terasa aflată dinaintea galeriei, plină de muncitori pe 
jumătate goi, care sporovăiau și gesticulau. Nicholas își croi cu 
greu drum printre ei, cu Royan imediat în spatele lui. Își dădură 
seama că Hansith curăţase galeria până în locul unde se aflase 
odinioară altarul lui Osiris. Tavanul de deasupra era zdrenţuit și 
crăpat, iar în mijlocul mizeriei și al dalelor de agat sparte, 
Nicholas găsi rămășițele dispozitivului plasat de Taita în plafon, 
pe care îl declanșaseră atunci când activaseră mecanismul. 
Elementul principal era o roată imensă din piatră, asemănătoare 


482 


unei pietre de moară, ce cântărea câteva tone. Nicholas se 
aplecă să îi arunce o privire. 

— Când ai citit Războinicii Nilului, ai văzut că Taita are o 
obsesie cu roata, îi spuse lui Royan. Roţi de car, roţi de apă, și 
asta trebuie să fie roata de echilibru a capcanei lui. Când am 
mișcat  pârghiile, am îndepărtat piedicile ce țineau 
monstruozitatea asta în loc. O dată ce a început să se 
rostogolească, a dărâmat toate pietrele pe care le depozitase în 
tavanul galeriei. 

Se uită la plafonul distrus. 

— Nu acum, Nicky! ţopăia Royan de nerăbdare. Îmi ţii 
prelegeri mai încolo. Nu capcana mortală l-a entuziasmat pe 
Hansith. A găsit altceva. Haide! 

Işi făcură drum dând din coate prin mulţimea de muncitori, 
până ajunseră la silueta înaltă a lui Hansith. 

— Ce e? strigă Nicholas peste capetele celorlalţi. Ce-ai găsit, 
Hansith? 

— Aici, effendi, strigă Hansith drept răspuns. Veniţi repede! 

Ajunseră în faţă și se opriră lângă călugăr, la capătul galeriei 
blocate. 

— Acolo! arătă mândru Hansith. 

Nicholas se lăsă într-un genunchi, în rămășițele împrăștiate 
ale altarului. Frânturi de ipsos pictat încă se ţineau de peretele 
crăpat din piatră. Hansith scoase o dală din suprafaţa dărâmată 
și indică spre spaţiul lăsat de aceasta. Nicholas trase cu ochiul 
într-acolo și simţi cum pulsul i-o ia la goană. Era o deschizătură 
în partea laterală a galeriei. Dintr-o singură privire, realiză că 
era gura unui alt tunel, ce mergea în unghiuri drepte pe lângă 
galeria cea lungă. Fusese ascuns în spatele imaginii din ipsos a 
mărețului zeu. 

In timp ce privea ţintă și cu venerație la ce descoperiseră, 
simţi mâna lui Royan pe braţul lui și răsuflarea ei caldă pe 
obraz. 

— Asta e, Nicky. Intrarea în adevăratul mormânt al lui 
Mamose. Galeria asta era o cacealma. Păcăleala lui Taita. Asta e 
adevăratul mormânt. 

— Hansith! strigă Nicholas, răgușit de emoție. Pune oamenii 
să elibereze pragul ăsta. 

Tot timpul cât lucrătorii cărară pietrele, Nicholas și Royan 
rămaseră lângă ei, așa că izbutiră să observe forma intrării, 


483 


imediat ce fu pe deplin vizibilă. Se dovedi a fi un dreptunghi 
întunecat, de aceleași dimensiuni ca și tunelul ce ducea la 
dolină, trei metri lăţime pe doi înălțime. Pragul și ușorii ușii erau 
din piatră superb tăiată și prelucrată, iar când Nicholas lumină 
deschizătura cu lampa, zări o serie de trepte ce duceau în sus. 

Mutară cablurile și luminile în galerie și le aranjară să dea 
spre intrarea acestui nou coridor, însă când Nicholas puse 
piciorul pe prima treaptă, se trezi cu Royan lângă el. 

— Vin cu tine, îl anunţă pe ton ferm. 

— Probabil că și aici sunt capcane, o avertiză el. Taita stă la 
pândă la prima cotitură. 

— Nu te mai chinui, că nu ţine, domnule! Vin și gata. 

Urcară încet treptele abrupte, oprindu-se la fiecare, să 
cerceteze pereţii și drumul dinaintea lor. La douăzeci de pași de 
sol, dădură de un alt palier. Din el dădeau două uși, câte una de 
fiecare parte. Totuși, scara își continua urcușul. 

— Pe unde-o luăm? întrebă Nicholas. 

— Urcă mai departe, îl îmboldi Royan. Putem să explorăm 
pasajele laterale mai târziu. 

Prudent, își continuară ascensiunea. După încă douăzeci de 
trepte, dădură de un palier identic, cu câte două uși în lateral și 
scara înaintea lor. 

— Continuă să urci, îi comandă Royan, fără să mai aștepte să 
fie întrebată. 

Peste încă douăzeci de trepte, dădură de un alt palier, cu 
deschiderile bine cunoscute și cu scara drept în faţă. 

— N-are niciun sens, protestă Nicholas, însă ea îl împinse de 
la spate. 

— Trebuie să mergem tot în sus, îi zise ea, și el nu mai 
protestă. 

Trecură de încă un palier, și de încă unul, fiecare absolut 
identic cu cele de mai jos. 

— În sfârșit, exclamă Nicholas, când ajunseră în capătul scării, 
cu o ușă de fiecare parte, însă cu un perete gol în faţă. Până aici 
merge. 

— Câte paliere sunt? întrebă ea. Câte sunt în total? 

— Opt, răspunse el. 

— Opt, confirmă ea. Nu ți se pare că e deja un număr 
familiar? 

El se întoarse să se holbeze la ea în lumina lămpii: 


484 


— Vrei să spui... 

— Vreau să spun că sunt opt altare în galerie, astea opt 
paliere, și opt cupe pe tabla de bao. 

Rămaseră tăcuţi și indeciși pe ultimul palier, privind împrejur. 

— Bun, spuse el în cele din urmă, dacă ești așa de deșteaptă, 
zi-mi pe unde s-o luăm. 

— Ala-bala-portocala, recită ea. Să încercăm pe intrarea din 
dreapta. 

Urmară pasajul din dreapta pentru scurt timp, până dădură de 
o răscruce în formă de T - un zid gol, cu cele două pasaje 
identice de o parte și de alta. 

— la-o din nou la dreapta, îl sfătui ea și el se conformă. 

Numai că, la următoarea răscruce în T, Nicholas se opri și se 
întoarse cu faţa la ea. 

— Ştii ce se-ntâmplă, nu? o întrebă. E încă unul din trucurile 
lui Taita. Ne-a băgat într-un labirint. Dacă n-am fi avut cablul, 
ne-am fi rătăcit deja. 

Cu o figură uluită, ea se uită în urmă, la drumul pe care 
veniseră, apoi la pasajele neexplorate, de la stânga și de la 
dreapta. 

— Când a construit chestia asta, Taita nu avea cum să 
anticipeze secolul electricităţii. Se aștepta ca orice jefuitor de 
morminte să fie echipat asemenea lui. Imaginează-ţi că am fi 
fost prinși aici, fără cablu electric, să ne ajute să ne întoarcem, 
zise încet Nicholas. Închipuie-ţi că ai fi venit cu o lampă cu ulei. 
Imaginează-ţi ce ţi s-ar fi întâmplat când s-ar fi terminat uleiul 
și-ai fi rămas pierdută aici, înconjurată de beznă. 

Royan se cutremură și îl luă de mână. 

— E înspăimântător, șopti ea. 

— Taita începe să joace dur, comentă cu glas scăzut Nicholas. 
Începuse să-mi placă moșneagul, dar se pare că o să-mi schimb 
părerea despre el. 

Ea se cutremură din nou. 

— Să mergem înapoi, murmură. N-ar fi trebuit să dăm buzna 
aici nepregătiți. Trebuie să mergem înapoi și să pregătim totul 
cu atenţie. Nu suntem pregătiţi pentru asta. Am sentimentul că 
suntem în pericol - vreau să spun, un pericol real, așa cum am 
fost în galerie. 

Pe măsură ce treceau de întortocheri și cotituri, culegând 
cablul electric în drumul de retragere prin pasajele de piatră, 


485 


tentaţia de-a o rupe la fugă devenea tot mai puternică, cu 
fiecare pas. Royan se agăța strâns de braţul lui Nicholas. 
Amândoi aveau senzaţia că o prezenţă inteligentă și malefică se 
strecura în urma lor pe întuneric, urmându-i, urmărindu-i și 
calculându-și momentul atacului. 


t Capitolul 99 


Camionul militar ce o transporta pe Tessay ieși din satul 
Debra Maryam și o luă pe drumul ce urma cursul inferior al 
râului Dandera, spre coasta defileului lui Abbay. 

— Ăsta nu e drumul spre comandamentul militar, îi spuse 
Tessay locotenentului Hammed, care se răsuci stânjenit pe 
scaunul de lângă ea. 

— Colonelul Nogo nu e la comandamentul militar. Am primit 
ordin să vă duc într-un alt loc. 

— În direcția aceea, nu există decât un singur loc, spuse ea. 
Baza companiei străine de prospectări, Pegasus. 

— Colonelul Nogo o folosește ca bază de avangardă în 
campania sa împotriva shufta din vale, explică el. Am primit 
ordin să vă duc la el acolo. 

Niciunul din ei nu mai spuse nimic pe tot parcursul lungii 
călătorii cu hopuri de pe terenul accidentat. Se făcuse aproape 
amiază, când ajunseră, în sfârșit, la marginea coastei, și o luară 
pe la răspântia ce îi ducea la tabăra companiei Pegasus. Gărzile 
în uniforme de camuflaj de la poartă salutară când îl 
recunoscură pe Hammed. Camionul trecu pe poartă și parcă în 
faţa uneia dintre lungile barăci din incintă. 

— Vă rog să așteptați aici, cobori Hammed și intră în căsuță, 
dar nu lipsi mai mult de câteva clipe. Vă rog să mă urmaţi, 
Doamnă Soare! 

Părea stânjenit și jenat și nu putu să se uite în ochii ei când o 
ajută să coboare. O conduse până la ușă și se trase într-o parte, 
să o lase pe ea să intre prima. 

Ea aruncă o privire încăperii puţin mobilate și realiză că 
trebuie să fie centrul administrativ al companiei. O masă de 
conferinţe se întindea pe aproape întreaga lungime a camerei, 
în care se mai găseau fișete și două birouri lângă pereţii laterali. 
O hartă a zonei și câteva schiţe tehnice erau singurele 


486 


decorațiuni de pe pereţii goi. Doi bărbaţi stăteau la masă și îi 
recunoscu imediat pe amândoi. 

Colonelul Nogo își ridică privirea rece spre ea, din spatele 
ochelarilor cu ramă de metal. Ca întotdeauna, silueta lui lungă și 
subțire era îmbrăcată cu o uniformă impecabilă; numai capul îi 
era descoperit. Bereta maro zăcea pe masă, în faţa lui. Jake 
Helm se lăsă pe spate, în scaunul său, cu mâinile încrucișate. La 
prima vedere, părul lui scurt îl făcea să aducă cu un puștan. 
Doar când se uită mai de aproape, ea îi observă pielea arsă de 
soare și talpa-gâștei din colțurile ochilor. Purta o cămașă 
deschisă la gât și blugi ce se decoloraseră aproape de alb. 
Catarama de la centură era din argint indian și reprezenta un 
cap de mustang sălbatic. Mânecile cămășii din bumbac erau 
suflecate în jurul bicepșilor proeminenţi. Mesteca alene capătul 
unui trabuc ieftin olandez și mirosul de tutun tare era rânced și 
respingător. 

— Foarte bine, locotenente, îl concedie Nogo pe Hammed în 
amharică. Așteaptă afară. Te chem când am nevoie de tine. 

După ce Hammed părăsi încăperea, Tessay întrebă: 

— De ce am fost arestată, colonele Nogo? 

Niciunul din bărbaţi nu îi luă în seamă întrebarea. O priveau 
amândoi cu ochi lipsiţi de expresie. 

— Doresc să cunosc motivul acestui tratament samavolnic, 
insistă ea. 

— Te-ai alăturat unei bande de teroriști notorii, rosti încet 
Nogo. Acţiunile tale te-au transformat într-una de-a lor, o shufta. 

— Nu-i adevărat. 

— Aţi încălcat proprietatea unei concesiuni miniere în valea 
fluviului Abbay, spuse Helm. Tu și complicii tăi aţi început 
operaţiuni miniere în zona care aparţine acestei companii. 

— Nu sunt operaţiuni miniere, protestă ea. 

— Noi deţinem alte informații. Avem dovezi că aţi construit un 
baraj peste râul Dandera... 

— Asta n-are nimic de-a face cu mine. 

— Așadar, nu negi că e un baraj? 

— Nu are nicio legătură cu mine, repetă ea. Nu sunt membră 
a nici unui grup terorist și nu am luat parte la nicio operaţiune 
minieră. 

Cei doi tăcură din nou. Nogo își notă ceva în carnețelul pe 
care-l avea în față. Helm se ridică și se duse la fereastra din 


487 


spatele umărului ei stâng. Tăcerea se prelungi până ce Tessay 
nu mai putu să suporte. Cu toate că știa că face parte din 
războiul nervilor pe care îl duceau împotriva ei, trebuia să rupă 
tăcerea. 

— Am mers toată noaptea într-un camion militar, spuse ea. 
Sunt obosită și am nevoie să merg la toaletă. 

— Dacă e ceva urgent, poţi să faci acolo, din picioare. Nici eu, 
nici domnul Helm n-o să ne simţim jigniţi, se fandosi Nogo, pe 
un ton surprinzător ca de fetiță, însă fără să ridice ochii din 
carneţel. 

Ea se uită peste umăr, la ușă, dar Helm ajunse acolo și 
întoarse cheia în broască, strecurând-o apoi în buzunar. Ştia că 
nu trebuie să arate niciun fel de slăbiciune în faţa celor doi și, cu 
toată oboseala și teama că o să-i plesnească vezica, își luă un 
aer de încredere și siguranţă și se îndreptă spre cel mai apropiat 
scaun. Îl trase de la masă și se instală confortabil în el. 

Nogo își ridică ochii din foi și se încruntă. Nu se așteptase să 
reacționeze în felul acesta. 

— ÎI cunoşti pe banditul shufta Mek Nimmur, o acuză dintr- 
odată. _ 

— Nu, negă ea pe un ton rece. Il cunosc pe patriotul și liderul 
democratic Mek Nimmur. Nu e un shufta. 

— Eşti concubina lui, târfa lui. Firește că susţii așa ceva. 

Ea îi ocoli privirea cu dispreţ, făcându-l să ridice glasul: 

— Unde e Mek Nimmur? Câţi oameni are cu el? 

Stăpânirea ei de sine începea să-l scoată din sărite. 

Ea îi ignoră întrebarea și Nogo se strâmbă furios la ea. 

— Dacă nu cooperezi cu noi, o să trebuiască să folosesc 
metode mai dure, ca să te fac să răspunzi la întrebări, o 
avertiză. A 

Ea se întoarse pe scaun și începu să se uite pe geam. In 
tăcerea prelungită care urmă, Jake Helm traversă odaia și ieși 
pe ușa din spatele lui Nogo, ce dădea în camerele din spatele 
barăcii. Dispăru pe ușă și o închise după el. Pereţii erau subțiri și 
Tessay distinse murmurul vocilor din camera alăturată. Cadenţa 
și inflexiunile nu erau nici englezești, nici amharice. Foloseau o 
altă limbă acolo. Bănuia că Helm primea instrucţiuni de la un 
superior, care nu dorea ca ea să îl poată recunoaște mai târziu. 


488 


După câteva minute, Helm reintră și închise ușa după el, fără 
să o încuie. Incuviinţă cu un semn din cap spre Nogo, care se 
ridică imediat. Veniră amândoi să se posteze în faţa lui Tessay. 

— Cred că ar fi bine pentru toată lumea să încheiem afacerea 
cât se poate de repede, spuse încet Helm. După aceea, tu poți 
să te duci la baie, iar eu mă duc să-mi iau micul dejun. 

Ea își înălţă bărbia și îl fixă cu o privire sfidătoare, însă nu-i 
răspunse. 

— Colonelul Nogo a încercat să fie rezonabil. E obligat la 
unele amabilităţi de către poziţia sa oficială. Din fericire, eu nu 
am aceleași constrângeri. Am să-ţi pun aceleași întrebări ca și 
el, numai că de data asta o să răspunzi. 

Işi scoase trabucul stins din gură și îi examină capătul. Apoi 
aruncă mucul într-un colț al camerei și scoase din buzunar o 
cutie plată. Din ea, alese un trabuc nou, lung și negru, pe care îl 
aprinse cu grijă, ţinând chibritul până când capătul ajunse să 
ardă egal. Apoi, într-un nor înțepător de fum de tutun, stinse 
chibritul și întrebă: 

— Unde e Mek Nimmur? 

Ea ridică din umeri și se uită în altă parte, pe geamul lateral al 
camerei. 

Deodată, fără să-și anunţe în niciun fel gestul, o lovi cu palma 
deschisă peste faţă. Era o lovitură sălbatică, dată cu o forță care 
îi învârti capul. Apoi, înainte ca Tessay să se dezmeticească, se 
întoarse și o izbi cu pumnul peste falcă. Capul femeii fu aruncat 
cu violenţă în partea opusă și ea zbură cu totul de pe scaun. 

Nogo se aplecă peste ea și îi apucă braţele, răsucindu-i-le la 
spate. O strângea cu atâta forță, că își simţea pielea de pe 
antebrațe învineţindu-i-se sub degetele lui. 

— Nu mai am timp de pierdut, zise Helm calm, scoțând 
trabucul din gură să îi inspecteze vârful scânteietor. Unde e Mek 
Nimmur? 

Timpanul drept al lui Tessay parcă explodase de ferocitatea 
acelor lovituri. Auzea cuvintele bâzâit și cântat. Dinţii îi 
mușcaseră jumătate din obraz și gura i se umpluse de sânge. 

— Unde e Mek Nimmur? repetă Helm, apropiindu-și faţa de a 
ei. Ce fac prietenii tăi cu barajul de pe râul Dandera? 

Ea își strânse sângele și saliva din gură și, brusc și exploziv, i 
le scuipă în față. 


489 


Helm se dădu iute înapoi și își șterse cu palma mizeria 
însângerată din ochi cu palma. 

— Ține-o! îl instrui pe Nogo și-i apucă bluza. 

Dintr-o mișcare, i-o sfâșie până în talie, la care Nogo chicoti și 
se aplecă în faţă, să se uite la sânii ei. Chicoti iarăși când Helm îi 
luă unul în mână și îi strânse sfârcul între arătător și degetul 
mare. Era purpuriu închis, ca o dudă coaptă. 

O ţinu așa, ciupindu-i carnea cu unghiile, până ce pielea se 
rupse și o picătură de sânge apăru și i se prelinse pe degetul 
mare. Atunci, cu mâna cealaltă, luă trabucul aprins dintre buze 
și suflă asupra lui până ce vâlvătaia se trezi. 

— Unde e Mek Nimmur? întrebă și coborî trabucul spre sânul 
ei. Ce fac la râul Dandera? 

Ea rămase cu ochii căscaţi de groază la trabucul arzând ce se 
apropia, zbătându-se să se ferească de el. Nogo însă o ţinea cu 
putere din spate. Urlă o dată, în agonie, când tăciunele aprins îi 
atinse vârful sfârcului și pielea delicată începu să se bășice. 


t Capitolul 100 


— larna, zise Royan, întinzând fotografia mărită a celei de-a 
patra fațete a stelei din mormântul lui Tanus sub lumina 
puternică a reflectorului. Asta e partea care conţine notările lui 
Taita, despre care eu susțin că sunt cele de pe tabla de bao. Nu 
le înțeleg pe toate, dar, printr-un proces de eliminare, am 
stabilit că primul simbol denumește una dintre cele patru laturi 
sau, după cum le spune el, castelele tablei. 

Îi arătă paginile din carnețelul ei unde făcuse calculele: 

— Uite aici, babuinul așezat e castelul nordic, albina e cel 
sudic, pasărea e cel vestic și scorpionul cel estic. 

Arătă spre simbolurile de pe fotografia stelei: 

— Apoi, figurile a doua și a treia sunt numere - bănuiesc că 
reprezintă rândul și cupa. Cu acestea, putem să urmărim 
mișcările pietrelor lui roșii imaginare. Piesele roșii sunt cele mai 
puternice dintre toate culorile de pe tablă. 

— Și ce-i cu versurile dintre seturile de notări? întrebă 
Nicholas. Cum ar fi ăsta de-aici, despre vântul din nord și 
furtună? 


490 


— Nu sunt sigură ce-i cu ele. Poate sunt doar perdele de fum, 
dacă îl cunosc eu bine pe Taita. El n-are de gând să ne facă 
viaţa prea ușoară. Poate chiar au o semnificaţie, dar putem 
numai să sperăm că o să o descifrăm când vom desluși 
mișcările pietrelor noastre. 

Nicholas studie figurile o vreme, după care zâmbi posomorât: 

— Gândește-te doar cât de puţin probabil era ca cineva să 
descifreze indiciile pe care le-a lăsat în urma lui. Prima cerinţă 
era ca acel căutător să aibă acces la ambele cronici, la al 
șaptelea papirus și la stela lui Tanus, înainte să aibă vreo șansă 
să descopere cheia cu ajutorul căreia să descuie mormântul. 

Ea râse - un sunet din toată inima, de satisfacţie. 

— Da, probabil că a crezut că e în perfectă siguranţă. Ei, o să 
mai vedem acum, maestre Taita. O să vedem cât de deștept 
ești cu adevărat. 

Apoi, mai sobră și preocupată, se uită în sus, spre scara ce 
ducea în labirintul lui Taita: 

— Acum trebuie să vedem dacă cifrele și teoriile mele se 
încadrează în pietrele și pereții duri ai arhitecturii lui Taita. Dar 
de unde să începem? 

— De la început, sugeră Nicholas. Zeul dă lovitura de 
deschidere. Așa ne-a zis Taita. Dacă începem de-aici, din altarul 
lui Osiris, de la piciorul scării, atunci probabil că o să avem 
așezarea tablei lui imaginare de bao. 

— Și eu m-am gândit la același lucru, căzu ea de acord pe 
dată. Să zicem că ăsta e castelul nordic de pe tabla lui Taita. 
Atunci, o să aplicăm protocolul celor patru tauri de-aici. 

Era o muncă lentă și chinuitoare, să încerce să pătrundă în 
mintea bătrânului scrib prin sondarea labirintului de coridoare și 
tunele pe care le construise cu patru mii de ani în urmă. De data 
aceasta, se mișcau prin labirint cu mai multă circumspecţie. 
Nicholas își umpluse buzunarele cu bulgări de argilă albă de râu, 
uscată, pe care o folosea în loc de cretă, să scrie pe pereţii de 
piatră de pe fiecare ramificaţie sau răscruce din tunel, marcând 
notările de pe fațeta „iarnă” a stelei și punând câte un semn 
care să îi ajute nu doar să își găsească drumul prin labirint, ci și 
să semene cu modelul pe care îl desenase Royan în carneţelul 
ei. 

Descoperiră că prima supoziţie, și anume că altarul lui Osiris 
era castelul nordic de pe tabla de bao, era corectă, și crezură 


491 


fericiţi că, având asta drept cheie, urma să fie o simplă 
chestiune de desfășurare a mișcărilor jocului, ca să ajungă la 
final. Numai că speranțele li se năruiră în curând, când realizară 
că Taita nu gândea simplu, pe cele două dimensiuni ale tablei 
de bao. Adăugase o a treia dimensiune în ecuaţie. 

Scara ce ducea în sus, pornind de la altarul lui Osiris, nu era 
singura legătură între cele opt paliere. Fiecare pasaj ce pleca de 
la ea era în mod aproape insesizabil înclinat în sus sau în jos. 
Urmând întortocherile și răsucirile unuia dintre tunele, nu 
sesizară faptul că trecuseră la alt nivel. Apoi, brusc, reveniră pe 
scara principală, însă la un nivel mai sus decât cel de la care 
plecaseră. Rămaseră locului și se uitară unul la altul uluiţi, 
nevenindu-le să creadă. 

Royan deschise gura prima: î 

— Nici măcar n-am simţit că urcăm, șopti. Intreaga 
construcție e infinit mai complexă decât am presupus la început. 

— Trebuie să fi fost construit asemenea unuia dintre acele 
modele nucleare complicate ale unui atom de carbon, o aprobă 
Nicholas cu teamă. Leagă între ele toate cele opt planuri. Să-ţi 
spun drept, e înfricoșător. 

— Acum am o idee ce înseamnă simbolurile alea ciudate, 
murmură Royan. Marchează nivelele. Va trebui să regândim 
întregul concept. 

— Bao tridimensional, jucat după reguli enigmatice. Ce șansă 
avem împotriva lui? clătină posomorât din cap Nicholas. Ce ne 
trebuie acum e un computer. Taita nu își ridica degeaba în slăvi 
virtuțile. Bătrânul ticălos chiar era un geniu în matematică. 

Lumină cu lampa tunelul pe care veniseră. 

— Nici măcar atunci când știi că există, nu îţi dai seama de 
înclinația podelei. A proiectat și-a construit asta fără o riglă de 
calcul sau o nivelă cu bulă de aer în buzunar. Labirintul ăsta e o 
capodoperă inginerească. 

— Poţi să-ţi formezi fan clubul mai târziu, îi sugeră ea. Acum 
hai să buchisim numerele alea din nou. 

— O să mut luminile și mesele aici, pe palierul central al 
scării, fu de acord Nicholas. Cred c-ar trebui să lucrăm stând în 
centrul tablei. Ar putea să ne-ajute s-o vizualizăm. In momentul 
ăsta, pe mine m-a bulversat total. 


492 


t Capitolul 101 


Singurul sunet din încăpere era geamătul înfundat al femeii 
care zăcea ghemuită pe jos, într-o băltoacă formată din propriul 
sânge și urină. 

Tuma Nogo se așeză la masa lungă de conferințe și își aprinse 
o ţigară. Mâinile îi tremurau ușor și arăta scârbit. Era soldat și 
trăise pe vremea terorii lui Mengistu. Era un bărbat dur, obișnuit 
cu violența și cruzimea, dar era cutremurat de scenele la care 
fusese martor. Acum știa de ce von Schiller se baza atât de mult 
pe Helm. Bărbatul cu greu putea fi considerat om. 

În partea cealaltă a camerei, Jake Helm își spăla mâinile în 
lighean. Și le uscă cu un aer dezgustat și apoi își tamponă 
petele de pe cămașă cu prosopul; veni și rămase deasupra lui 
Tessay. 

— Nu cred că mai are ceva să ne spună, zise calm. Nu cred c- 
a ascuns ceva. 

Nogo aruncă o privire în jos, spre femeie, și văzu arsurile 
livide ce îi pătau pieptul și obrajii, asemenea ulceraţiilor unui 
pojar îngrozitor. Ochii îi erau închiși și genele arse. Se ţinuse 
tare. Abia când Helm îi atinsese pleoapele cu trabucul aprins, 
femeia capitulase în sfârșit și bălmăjise răspunsurile la 
întrebările lui. 

Nogo se simţea îngrețoșat, dar era ușurat că nu trebuise să îi 
țină ochii deschişi, cum îi comandase Helm, și să vadă cum 
acesta stinge flacăra trabucului de globii ei. 

— Supravegheaz-o! îi ordonă Helm, care își dădea jos 
mânecile suflecate. E o tipă dură. Nu risca în niciun fel cu ea. 

Helm trecu pe lângă el și se duse la ușa din capătul celălalt al 
încăperii. Lăsă ușa deschisă și Nogo izbuti să audă voci, însă 
vorbeau în germană, așa că nu înţelegea ce spuneau. |și dădea 
seama de ce von Schiller nu dorise să asiste la interogatoriu. Era 
limpede că știe cum operează Helm. 

Helm se întoarse și-i făcu semn lui Nogo: 

— Foarte bine. Am terminat cu ea. Știi ce trebuie să faci. 

Nogo se ridică neliniștit și-și puse mâna pe tocul prins la 
centură. 

— Aici’? întrebă. Acum? 


493 


— Nu fi tâmpit, se răsti Helm. Du-o de-aici! Departe. După aia 
cheamă pe cineva să curețe aici. 

Helm se răsuci pe călcâie și se întoarse în odaia din spatele 
barăcii. 

Nogo se duse la ușă; trecu la mare distanţă de locul unde 
zăcea Tessay, să nu își păteze cumva bocancii de pânză. 

— Locotenent Hammed! strigă din ușă. 

Hammed și Nogo o ridicară pe Tessay în picioare. Niciunul nu 
rosti niciun cuvânt, arătându-se abătuţi, aproape umili, când o 
ajutară să își pună hainele sfâșiate și pline de sânge. Hammed 
își întoarse privirea de la trupul ei gol, de la arsurile și celelalte 
răni care îi mutilau pielea de chihlimbar strălucitor. Îi așeză 
shamma pe umeri și o conduse la ușă. Când se împiedică, o 
prinse înainte să cadă și o susținu cu o mână de cot. O ajută să 
coboare treptele până la camion, iar ea se mișca încet, ca o 
femeie foarte în vârstă. Se așeză pe scaunul pasagerului 
ținându-și fața arsă și umflată în căușul palmelor. 

Nogo îl chemă pe Hammed cu un gest scurt din cap și îl luă 
deoparte. Îi vorbi cu glas scăzut, iar expresia lui Hammed 
devenea tot mai șocată pe măsură ce se derulau ordinele. La un 
moment dat, vru să protesteze, însă Nogo îl repezi cu atâta 
brutalitate, că îl făcu să își muște buza de jos în tăcere. 

— Ține minte! repetă Nogo. Foarte departe de orice sat. 
Asigură-te că nu există martori! Te întorci să-mi raportezi 
imediat! 

Hammed își îndreptă umerii și salută înainte să se întoarcă în 
pas de marș la camion și să se suie în scaunul de lângă Tessay. 
Îi dădu șoferului un ordin scurt și ieșiră din tabăra companiei, 
urmând drumul ce ducea la Debra Maryam. 

Tessay era atât de tulburată și înnebunită de durere, că 
pierduse noţiunea timpului. Abia pe jumătate conștientă, se 
clătina pe scaun pe porțiunile mai accidentate peste care trecea 
camionul și capul i se bălăngănea pe umeri. Faţa îi era atât de 
umflată, că trebui să facă un efort să își desprindă pleoapele și, 
când reuși, crezu că a lăsat-o văzul și a orbit. Atunci realiză că 
soarele apusese și se lăsase întunericul. Trebuie să fi petrecut 
toată ziua închisă acolo cu Helm. 

Se simţi ușurată puţin că arsurile de pe pleoape nu erau mai 
grave. Cel puţin, reușea încă să vadă. Se uită cu greu prin 


494 


parbriz și descoperi că drumul din lumina farurilor nu îi era 
cunoscut. g 

— Unde mă duceți? îngână ea. Asta nu e drumul spre sat. 

Locotenentul Hammed rămase prăbușit în scaunul de lângă 
ea, fără să-i răspundă. Ea recăzu în amorțeala durerii și a 
epuizării. 

Se trezi brusc când camionul frână dintr-odată și șoferul opri 
motorul. Mâini brutale o traseră din cabină în lumina orbitoare a 
farurilor. Mâinile îi fură răsucite la spate și încheieturile legate 
cu un șiret din piele crudă. 

— Mă doare, scânci ea. Îmi tăiaţi încheieturile. 

Își terminase și ultimele resurse de putere și curaj. Se simţea 
învinsă și vrednică de milă, fără pic de forţă să mai lupte. 

Unul dintre soldaţi o trase de mâinile legate și o împinse pe 
drum. Alţi doi îi urmară, fiecare cu unelte de săpat tranșee. Luna 
era destul de luminoasă, ca să îi permită să vadă un pâlc de 
eucalipţi cam la o sută de metri de șosea, unde o și duseră. O 
lăsară să cadă la umbra unui copac și bărbatul care o legase 
rămase de pază, cu pușca ţintind lejer în jos, spre ea, în timp ce 
fuma o ţigară cu mâna liberă. Ceilalţi își lăsară armele și se 
apucară să sape. Păreau să nu ia deloc aminte la ea; discutau 
despre Campionatul African de Fotbal, care se desfășura la 
Lusaka și unde echipa etiopiană avea șanse să ajungă în finală. 

Abia după o vreme, începu să încolţească în mintea ameţită a 
lui Tessay gândul că îi săpau ei mormântul. Saliva din gura 
rănită i se uscă și ea se uită cu disperare după locotenentul 
Hammed. Numai că acesta rămânea lângă camion. 

— Vă rog, șopti spre paznicul ei, dar, până să apuce să zică 
ceva, acesta îi trase un șut în burtă. 

— Gura! zise el și folosi el un termen peiorativ de adresare, ce 
denumea doar animalele sau persoanele de cea mai joasă 
speţă. 

Făcută ghem la pământ, Tessay își dădu seama că era inutil 
să apeleze la ei. O copleși un sentiment de slăbiciune și de 
resemnare și se trezi că plânge potolit și fără speranţă pe 
întuneric. 

Când se uită iarăși printre pleoapele umflate, era destulă 
lumină să vadă că groapa era acum atât de adâncă, încât cei doi 
care săpau în continuare nu se mai zăreau. Lopeţi de pământ 
zburau peste buza gropii și se împrăștiau pe movila în creștere. 


495 


Străjerul ei o părăsi pentru o clipă să se ducă la marginea gropii. 
Se uită în jos și mormăi: 

— Bun. E destul de adâncă. Chemaţi-l pe locotenent. 

Cei doi soldaţi se cățărară afară din groapă, își strânseră 
sculele și armele și își târâră picioarele afară din crâng. 
Sporovăind prietenește, se întoarseră la locul unde era parcat 
camionul, lăsând-o pe Tessay singură cu paznicul ei. 

Ea zăcea acolo, tremurând de frig și de groază, în vreme ce 
paznicul se lăsă pe vine la buza mormântului ei, continuând să 
tragă din ţigară. Se gândi că, dacă ar putea să se ridice, i-ar 
trage un picior și l-ar trimite în groapă, iar ea ar fugi printre 
copaci. Numai că, atunci când încercă să se ridice, mișcările îi 
erau ţepene și lente și nu-și simțea nici mâinile, nici picioarele. 
Încercă să se forţeze să se miște, dar în acel moment îl auzi pe 
locotenentul Hammed venind de la camion și se prăbuși la loc, 
disperată. 

Hammed avea o lanternă și inspectă groapa. 

— Bun, zise el cu voce tare. E destul de adâncă. 

Stinse lanterna și îi spuse bărbatului care o păzea: 

— Fără martori. Du-te și așteaptă la camion. Când auzi 
împușcăturile, întoarce-te cu ceilalți să mă ajutaţi să astup 
groapa. 

Paznicul își atârnă arma pe umăr și dispăru printre copaci. 
Hammed așteptă până ce nu îl mai putu auzi și veni la Tessay, 
să o ridice în picioare. O împinse la marginea gropii și-apoi îl 
simţi că îi umblă la haine. Încercă să riposteze, dar avea mâinile 
legate la spate. 

— Am nevoie de shamma. 

Îi scoase mantia albă de lână de pe umeri și se duse cu ea la 
marginea mormântului. Sări în groapă și îl auzi foindu-se pe 
fundul acesteia. Vocea lui se auzi încet: 

— Trebuie să vadă ceva aici. Un cadavru... 

Reveni la suprafaţă, lângă ea, suflând din greu din cauza 
efortului și se duse în spatele ei. Simţi atingerea unui metal rece 
între încheieturi în timp ce el îi tăia legătura din piele. Ea simţi 
cum îi cad legăturile și gemu de durere când sângele îi inundă 
mâinile amorțite. 

— Ce faceţi? șopti tulburată. Se uită în jos, în groapă, și văzu 
shamma ștearsă, aranjată să semene cu un corp omenesc. Imi 
daţi... 


496 


— Nu vorbiţi, vă rog, o instrui el încet și o luă de umeri să o 
ducă printre copaci. 

— Staţi aici, o împinse și o făcu să stea lipită de pământ, cu 
faţa în jos. 

Se apucă să împrăștie frunze moarte și crengi rupte peste ea. 

— Staţi aici! Nu încercați să fugiţi. Nu vă mișcaţi și nu scoateţi 
un sunet până nu plecăm noi. 

Fulgeră scurt lanterna peste movila de crengi moarte, să se 
asigure că Tessay era acoperită, după care o lăsă și se grăbi la 
groapă, desfăcându-și tocul pistolului pe drum. Două gloanţe 
șuierară în noapte, atât de tare și de neașteptat, că Tessay 
tresări și inima începu să îi bată nebunește. 

Apoi îl auzi pe Hammed răcnind: 

— Hai, băieţi! Să terminăm treaba asta! 

Aceștia veniră alergând la groapă și ea auzi sunetul lopeţilor 
și bufniturile bulgărilor de pământ ce cădeau în groapă. 

— Nu văd ce fac, domnule locotenent, se plânse o voce. Unde 
vă e lanterna? 

— N-ai nevoie de lumină să astupi o groapă, se răsti Hammed. 
Vezi-ţi de treabă acolo! Aruncaţi pământul ăsta odată! Nu vreau 
să se împiedice careva pe-aici. 

Ea rămase tăcută, străduindu-se să își stăpânească tremurul 
înnebunit al trupului. În cele din urmă, zgomotul lopeţilor încetă 
și auzi din nou vocea lui Hammed: _ 

— Asta e! Vedeţi să nu lăsați ceva în urmă. Inapoi la camion! 

Pașii și vocile se pierdură. În depărtare, auzi camionul 
întorcând și luând-o din loc. Farurile luminară copacii când 
camionul dădu cu spatele, după care acesta porni înapoi, în 
direcţia din care venise. 

La mult timp după ce sunetul camionului dispăruse cu totul, 
ea continuă să zacă sub movila de crengi moarte. Tremura încă 
de frig și plângea încet de epuizare, durere și ușurare. Apoi, cu 
mișcări lente, dădu la o parte ramurile și se târî până la 
trunchiul celui mai apropiat copac. Se ajută de el să se ridice în 
picioare și rămase acolo, clătinându-se slăbită, în beznă. 

Abia atunci o copleși sentimentul de vină. „L-am trădat pe 
Mek, se gândi, dezamăgită. Le-am spus totul dușmanilor lui. 
Trebuie să-l previn. Trebuie să mă întorc să îl avertizez.” 

Se desprinse de trunchi și merse pe dibuite pe întuneric, 
înspre drumul bătătorit. 


497 


t Capitolul 102 


Singura modalitate de a-și da seama dacă au rezolvat corect 
codurile lui Taita era să joace mutările de pe lista acestuia. 
Străbătură cu grijă tunelurile labirintului, pășind conform 
mișcărilor pe care le notase el și însemnând pe pereți figuri cu 
cretă albă. 

Erau optsprezece mutări descrise pe fațeta „iarnă” a stelei. 
Folosind prima interpretare a simbolurilor făcută de Royan, 
reușiră să treacă de douăsprezece. Apoi se treziră într-o 
fundătură, în fața unui zid gol de piatră, în imposibilitate de a 
mai face vreo mișcare. 

— La dracu'! trase Nicholas un picior în zid și, cum asta nu 
avu niciun efect, aruncă în el cu bucata de cretă. Ce mi-ar 
plăcea să pun mâna pe ticălosul ăla bătrân! Castrarea ar fi cea 
mai blândă pedeapsă pentru el. 

— Îmi pare rău, își dădu Royan părul din ochi. Am crezut că 
am calculat corect. Trebuie să fie cifrele din a doua coloană. Va 
trebui să le inversăm. 

— O luăm de la început, mormăi Nicholas. 

— De la începutul începutului, confirmă ea. 

— Și cum știm când am ajuns la rezultatul corect? vru el să 
știe. 

— Dacă, urmând indiciile, ajungem la una dintre combinaţiile 
câștigătoare, echivalentul în bao al unui șah mat, exact la a 
optsprezecea mutare. După asta nu mai există nicio mișcare 
logică și putem presupune că am jucat corect. 

— Și ce-o să găsim dacă ajungem vreodată la poziţia aia? 

— O să-ţi spun când ajungem acolo, zâmbi la el dulce. 
Înveselește-te, Nicky! Abia de-acum începe să doară. 

Royan inversă valorile numerelor din poziţiile a doua și a treia 
din notările lui Taita, luând-o pe prima drept valoarea cupei și 
pe a doua ca valoarea șirului. De data aceasta, făcură doar cinci 
mutări până să li se închidă calea și să nu mai poată face nicio 
mișcare. 

— Poate că e incorectă presupunerea că al treilea simbol 
înseamnă schimbarea nivelului? sugeră Nicholas. Să o luăm de 
la capăt și să-i dăm valoarea a doua. 


498 


— Nicky, îţi dai seama câte combinaţii posibile avem, cu cele 
trei variabile? începu ea să ezite, în cele din urmă. Taita 
dispunea de o cunoaștere aprofundată a jocului. Noi nu avem 
decât niște noţiuni sumane despre cum se juca. E ca și cum un 
mare maestru s-ar strădui să-i explice unui novice subtilităţile 
apărării indiene a regelui. N 

— În rusește, brodă Nicholas pe marginea comparaţiei. În 
ritmul ăsta, nu ajungem nicăieri prea curând. Trebuie să existe o 
altă cale de abordare. Hai să ne mai uităm o dată pe epigramele 
pe care Taita le-a inserat printre notări. 

— Bine. Eu citesc și tu asculţi, se aplecă ea peste notite. 
Problema e că și cea mai mică variaţie în traducere poate 
schimba întregul sens. Taita era pasionat de jocurile de cuvinte 
și astea se bazează pe un singur cuvânt pentru obținerea 
efectului. O denaturare sau o accentuare greșită a cuvântului și 
i-am pierdut sensul. 

— Încearcă oricum, o încurajă Nicholas. Amintește-ţi că nici 
măcar Taita n-a mai jucat bao tridimensional. Dacă a scăpat 
vreun indiciu, trebuie să fie chiar la începutul stelei. 
Concentrează-te asupra primelor notări și a epigramelor ce le 
despart. 

— O să încercăm oricum, confirmă Royan. Prima notare e 
albina, urmată de numerele cinci și șapte, urmate de sistru. 

— Bine, rânji Nicholas, am auzit asta atât de des, că n-o să uit 
în veci. Ce urmează? 

— Primul citat, urmări ea hieroglifele cu degetul: „Ce poate fi 
numit poate fi cunoscut. Ce nu are nume poate fi doar simţit. 
Navighez cu fluxul în spate și cu vântul în față. O, iubire, îţi simt 
dulceaţa pe buzele mele.” 

— Asta-i tot? întrebă el. 

— Da, urmează a doua notare. Scorpionul și numerele doi, trei 
și iar sistrul. 

— Încet, încet! S-o luăm cu începutul. Ce putem scoate din 
„navighez” și „iubire”? 

Așa se jucară și se luară la trântă cu textul stelei, până ce li se 
înroșiră ochii și nu mai știau dacă e zi sau noapte. În cele din 
urmă, au fost treziţi la realitate de vocea lui Sapper, ce își 
trimitea ecoul pe scară. Nicholas se ridică de la masă și se 
întinse, înainte să se uite la ceas. 

— Opt. Dar nu sunt sigur dacă e dimineaţă sau seară. 


499 


Tresări când îl văzu pe Sapper urcând pe scară cu chelia 
strălucindu-i de umezeală și cămașa udă. 

— Ce-ai păţit? vru să știe Nicholas. Ai căzut în lac? 

Sapper își șterse fața cu palma. 

— Nu v-a spus nimeni? Plouă cu găleata afară. 

Cei doi făcură ochii cât cepele de groază. 

— Așa de curând? șopti Royan. Nu trebuia să înceapă decât 
peste câteva săptămâni. 

Sapper ridică din umeri: 

— Cred că cineva a uitat să-l anunţe și pe responsabilul cu 
vremea. 

— A început să toarne? întrebă Nicholas. Care-i starea râului? 
A-nceput să crească nivelul apei? 

— Asta am venit să vă spun. Mă duc la stăvilar și îi iau pe 
„Bivoli” cu mine. Vreau să-l ţin sub observaţie. De cum începe 
pericolul, trimit un om la voi. Când fac asta, nu începeţi să 
comentaţi. leșiți de-aici repede. O să însemne că mă aştept să 
se dărâme stăvilarul dintr-un moment în altul. 

— Nu-l lua pe Hansith cu tine, comandă Nicholas. Am nevoie 
de el aici. 

Când Sapper plecă, luând cu el cea mai mare parte din 
lucrătorii din tunel, Royan și Nicholas își aruncară priviri 
îngrijorate. 

— Intrăm în criză de timp și Taita ne ţine încă în șah, comentă 
Nicholas. Trebuie să te avertizez. Când râul începe să crească... 

Ea nu îl lăsă să termine. 

— Râul! strigă ea. Nu marea! Am greșit la traducere. Am citit 
„fluxul”. Am presupus că Taita se referea la mare, dar ar fi 
trebuit să fie „curentul”. Egiptenii nu făceau nicio distincţie între 
cele două cuvinte. 

Se repeziră amândoi la masă și la carnețel. 

— „Curentul în spate și vântul în față” schimbă Nicholas 
citatul. 

— Pe Nil, jubilă Royan, vântul predominant bate întotdeauna 
dinspre nord și curentul dinspre sud. Taita stătea cu faţa la 
nord. Castelul din nord. 

— Am presupus că simbolul nordului era babuinul, îi reaminti 
el. 


— Nu! M-am înșelat. Faţa i se luminase de flăcările inspiraţiei. 
„O, iubire, îţi simt dulceaţa pe buzele mele”. Mierea!?* Albina! 
Am inversat simbolurile nordului și sudului. 

— Și cum rămâne cu estul și vestul? Ce găsim aici? 

Nicholas se întoarse la texte cu entuziasm renăscut: 

— „Păcatele mele sunt roșii precum carneolul. Mă ţin legat ca 
lanţurile de bronz. Îmi străpung inima cu focul și îmi întorc ochii 
spre luceafărul de seară.” 

— Nu văd... 

— „Străpung” e traducerea greșită, îngăimă el înflăcărat. Ar 
trebui să fie „înţeapă”. Scorpionul se uită spre luceafărul de 
seară. Luceafărul de seară e întotdeauna în vest. Scorpionul e în 
castelul vestic, nu în castelul estic. 

— Avem tabla inversată, sări ea încântată. Să jucăm așa! 

— Încă nu am stabilit nivelurile, obiectă el. E sistrul nivelul 
superior sau cele trei săbii? 

— Acum, că am făcut descoperirea asta, rămâne singura 
variabilă. Ori avem dreptate, ori greșim. Mai întâi, o să 
considerăm sistrul nivelul superior și, dacă nu merge, putem să 
jucăm invers. 

Acum era mult mai ușor. Încâlceala labirintului devenise mai 
puţin înfiorătoare, pe măsură ce se familiarizaseră cu el. 
Semnele mari, făcute de Nicholas cu creta albă, îi întâmpinau la 
fiecare răscruce și intersecţie în formă de T a tunelului. Se 
mișcau cu repeziciune prin întortocherile și coturile complexe și 
entuziasmul le creștea tot mai tare, pe măsură ce urmau fiecare 
notare și descopereau calea încă deschisă în fața lor. 

— A optsprezecea mutare, îi tremură vocea lui Royan. Să 
ținem pumnii strânși. Dacă ne duce într-un șir deschis care 
ameninţă castelul din sud al adversarului, atunci asta e lovitura 
de mat. 

Trase adânc aer în piept și citi cu voce tare: 

— Pasărea. Numerele trei și cinci. Cu simbolul nivelului de jos 
al celor trei săbii. 

Pășiră în direcţia aceea și trecură de cele cinci răscruci, spre 
cel mai de jos nivel al labirintului, citind poziţia în care se aflau 
după fiecare semn făcut cu creta pe zidurile de piatră ale 
fiecărei răspântii. 


23 honey (engl., în orig.) - 1. „miere”, 2. „iubit, drag” (n. red.). 
501 


— Asta e! zise Nicholas și rămaseră amândoi uitându-se unul 
la altul. 

— Nu e nimic neobișnuit la locul acesta - glasul lui Royan 
trăda amărăciunea dezamăgirii. Am mai trecut pe lângă el de 
vreo cincizeci de ori. Arată exact ca toate celelalte cotituri. 

— Probabil că asta a fost și intenţia lui Taita. Ce naiba! Doar 
nu punea o pancartă pe care să scrie „locul e marcat cu X”, nu? 

— Și-acum ce facem? se uită la el, aflându-se pentru prima 
dată în încurcătură. 

— Citește epigrama de pe stelă. 

Ea avea carnețelul în mână: 

— „Din pământul negru și sfânt al acestui Egipt, recolta e 
abundentă. Îmi biciui măgarul și pintenul de lemn al plugului 
brăzdează pământul cel nou. Plantez sămânță și culeg struguri 
și știuleţi de porumb. În timp, o să beau vinul și o să mănânc 
pâinea. Urmez ritmul anotimpurilor și mă îngrijesc de pământ.” 

Se uită la el: 

— Ritmul anotimpurilor? Se referă la cele patru fațete ale 
stelei? Pământul? se miră și își îndreptă privirea spre dalele de 
la picioarele lor. Promisiunea  răsplăţii pământului? Sub 
picioarele noastre, poate? 

El lovi dalele cu piciorul, însă sunetul era înfundat și solid. 

— N-avem decât o cale de aflat. 

Ridică vocea și trimise ecoul nepământesc prin labirint: 

— Hansith! Vino aici! 


t Capitolul 103 


Sapper stătea pe scaunul înalt al tractorului galben, în ploaie, 
și-i înjura vesel pe „Bivoli”, liniștit să știe că aceștia nu înţeleg 
niciun cuvinţel din înjurăturile lui. Ploaia turna peste ei în rafale 
intermitente dinspre munți. Nu era încă potopul devastator al 
anotimpului ploios autentic. Cu toate acestea, râul creștea 
posomorât, colorându-se în albastru-cenușiu de la nămolul și 
sedimentele pe care le aducea cu el. 

Știa ca inundaţiile nu se porniseră cu adevărat. Tunetul ce 
bubuia ameninţător pe deasupra piscurilor muntoase asemenea 
răgetului mândru al leilor la vânătoare era doar preludiul 
măcelului celest ce avea să se dezlănţuie în curând. Chiar dacă 


502 


râul sălta peste stratul de sus al gabioanelor din barajul lui 
Sapper și mugea prin ocolul din valea alăturată, încă era ţinut în 
șah. 

„Bivolii” lui încărcau alte coșuri cu pietriș, folosind și ultimele 
bucăţi de plasă de oțel din depozitul din cariera de piatră. 
Imediat ce coșurile erau umplute și sârmele legate, Sapper le 
ridica în cupa tractorului și le ducea pe malul Danderei. Intări 
toate punctele slăbite din peretele barajului, după care începu 
să ridice un alt strat. Sapper era pe deplin conștient de efectul 
devastator al râului, o dată ce începea să se prăvălească peste 
vârful stăvilarului. Nimic nu îi mai putea ţine piept, dacă se 
întâmpla asta. Avea să ia un gabion plin cu bolovani ca și când 
ar fi o biată ramură de baobab. Era nevoie doar de o breșă în 
zid, ca întreaga structură să se dărâme și să se ducă la vale. Nu 
își făcea iluzii cu privire la viteza cu care râul putea să Îi 
spulbere. 

Ştia că nu îndrăznea să aștepte prima breșă în zid, ca să îi 
avertizeze pe Royan și pe Nicholas aflaţi în abisul de sub nivelul 
apelor. Râul putea foarte ușor să întreacă orice mesager trimis 
de el și, odată zidul prăvălit, avea să fie deja prea târziu. Era o 
chestiune de judecată de fineţe și își îngustă ochii să se apere 
de o altă rafală piezișă ce îi mătură faţa. Instinctul îi spunea să îi 
scoată chiar acum din străfunduri - nu mai era nicio jumătate de 
metru până în vârful zidului. 

Totuși, știa că Nicholas avea să fie furios dacă trebuia să 
evacueze locul prematur și, astfel, să dea cu piciorul la toată 
truda lor. Sapper era perfect conștient de riscurile extreme pe 
care și le asumase Nicholas și de cheltuielile enorme făcute ca 
să ajungă în stadiul ăsta. Înainte de plecarea din Anglia, făcuse 
câteva aluzii referitoare la situația „albastră” în care se găsea. 
Cu toate că Sapper nu înțelegea dedesubturile sau 
complexitatea faptului de a fi un „nume” la Lloyd's, se făcuse 
destul tam-tam în presa britanică să înțeleagă faptul că, dacă 
afacerile de aici cădeau, următoarea staţie pentru Nicholas era 
falimentul și Nicholas era prietenul lui. 

Aversa de ploaie se opri și soarele arzător explodă printre 
norii joși. Debitul râului părea să nu se fi diminuat cu nimic, dar 
cel puţin nivelul apei la baraj nu mai creștea. 


„Îi mai dau o oră”, mormăi, acţionând schimbătorul de viteze 
și deplasându-se de-a lungul malului, ca să plaseze încă un 
gabion în poziţie. 


t Capitolul 104 


Nicholas muncea cot la cot cu echipa lui Hansith, scoțând 
dalele din pardoseala celui mai de jos nivel al labirintului. 
Legăturile dintre dale erau atât de strânse încât, chiar și cu 
rângile de fier, tot de-abia reușeau să le desprindă. Ca să mai 
câștige timp, Nicholas optase cu strângere de inimă pentru 
căutarea distructivă. Puse patru dintre cei mai zdraveni bărbaţi 
să lucreze cu baroase improvizate, cu bucăţi de fier sau de 
lemn, ca să spargă dalele, care să poată fi scoase apoi cu mai 
mare ușurință. Se simțea vinovat că strică locul acela, însă 
avansau cu mult mai repede. 

Voia bună și entuziasmul oamenilor începuseră, în cele din 
urmă, să pălească. Munciseră prea mult timp în spaţiul apăsător 
al labirintului și absolut toți erau conștienți de nivelul în continuă 
creștere al râului din capătul defileului, ca și de ameninţarea 
mortală reprezentată de ape. Chipurile le erau posomorâte și nu 
se mai auzea aproape deloc râsul sau glumele de altădată. Însă 
mult mai îngrijorător pentru Nicholas era faptul că, la începutul 
turei aceleia, Hansith raportase primele dezertări. Șaisprezece 
oameni lipsiseră la raport. Își strânseseră pe furiș păturile în 
timpul noptii, șterpeliseră ce lucruri de valoare sau de 
necesitate găsiseră prin tabără și o zbughiseră pe întuneric. 

Nicholas știa că nu are niciun rost să trimită după ei erau mult 
prea departe, probabil deja la jumătatea costișei. Asta era Africa 
și Nicholas nu se îndoia că, odată pornit, tăvălugul dezertărilor 
avea să se rostogolească și mai rapid. 

Glumea și îi înveselea, ca să nu îi simtă adevăratele 
sentimente. Muncea umăr la umăr cu ei și asuda în mijlocul lor, 
în încercarea de a nu-i pierde. Doar știa că, dacă nu făceau nicio 
descoperire sub dalele acelea, ca să le menţină treze așteptările 
și interesul, a doua zi se putea trezi că până și călugării, cu tot 
cu credinciosul Hansith, se evaporaseră. 

Incepuse să ridice dalele dintr-un colț al labirintului și de acolo 
o luaseră în ambele direcţii, de-a lungul brațelor tunelului. Inima 


504 


îi plângea de fiecare dată când spărgeau câte o dală din 
pardoseală, doar ca să descopere sub ea stratul solid de piatră, 
fără vreun indiciu de îmbinare sau deschidere. 

— N-arată prea încurajator, mormăi spre Royan, când luă o 
scurtă pauză, să bea apă dintr-o ploscă. 

Și ea se arăta nefericită în timp ce îi turna apă în căușul 
palmelor, ca să-și curețe transpiraţia și mizeria de pe faţă. 

— Poate că am înţeles greșit simbolul nivelelor, sugeră ea. Ar 
fi genul de truc specific lui Taita, să dea combinaţii ce ar avea, 
amândouă, soluţii logice. 

Ezită înainte să apeleze la el pentru sfat: 

— Crezi că ar trebui să mă apuc de combinaţia inversă... 

Întrebarea îi fu întreruptă de răcnetul lui Hansith: 

— În numele Sfintei Fecioare, effendi, veniţi repede! 

Se răsuciră amândoi pe călcâie. În graba ei, Royan scăpă 
vasul, ce se prăbuși la picioarele ei. Nu părea să observe că se 
udase la picioare, ci alergă într-un suflet spre locul unde stătea 
Hansith cu barosul pregătit pentru o nouă lovitură. 

— Ce e - vru să întrebe, dar se întrerupse când dădură 
amândoi cu ochii de ceea ce se afla sub dalele pe care le 
îndepărtase Hansith: un alt strat de traverse din piatră finisată. 

Acestea erau așezate ordonat de la un capăt la altul al 
pardoselii tunelului, înfundate în piatra ce le înconjura, cu 
îmbinări cât o lamă de cuţit între ele. Laturile erau netede și 
simple, fără niciun fel de gravuri sau însemne pe ele. 

— Ce e, Nicky? vru să afle Royan. 

— Ori e un alt strat de pardoseală, ori acoperă o deschizătură 
în ea, îi explică el cu însuflețire. N-o să știm până nu ridicăm una 
dintre ele. 

Traversele de piatră se dovediră prea groase și prea grele ca 
să fie crăpate cu ciocane primitive, cu toate că Hansith se luptă 
din răsputeri. În cele din urmă, fură obligaţi să sape împrejurul 
celei dintâi și să o ridice. Cinci oameni o apucară de la un capăt 
și o desprinseră din fundaţia ei. 

— E o deschizătură dedesubt, se lăsă Royan în genunchi să 
examineze spațiul descoperit. E un fel de puț deschis! 

Odată înlăturată prima traversă, a fost mai ușor să se ocupe 
de celelalte, ce blocau deschiderea rectangulară. După ce le 
scoaseră pe toate, Nicholas lumină cu lampa în putul întunecos 
pe care îl descoperiseră. Se întindea dintr-un perete în celălalt al 


505 


tunelului și înălțimea era suficientă ca până și Nicholas să stea 
drept pe treptele ce coborau într-un unghi de patruzeci și cinci 
de grade. 

— Incă o scară, se bucură el. Asta trebuie să fie, cu siguranță. 
Până și Taita și-a epuizat pistele false până acum. 

Muncitorii se îmbulziră în spatele lui și proasta dispoziţie le 
dispăru ca prin farmec la această nouă descoperire și la 
siguranţa câștigării unor noi prime în dolari de argint. 

— Coborâm? întrebă Royan. Știu c-ar trebui să fim prudenti și 
să căutăm capcanele, dar suntem în criză de timp, Nicky. 

— Ai dreptate, ca întotdeauna. A venit vremea să ne avântăm 
cu capu-nainte, fie ce-o fi! 

— Precauția ducă-se pe pustii! 

II luă de mână, râzând: 

— Hai să coborâm împreună! 

Coborâră unul lângă celălalt, făcând câte un pas prevăzător o 
dată, cu lampa ţinută deasupra capului și umbrele retrăgându- 
se dinaintea lor. 

— E o cameră jos, exclamă Royan. 

— Parcă ar fi o magazie - ce sunt obiectele alea înșirate pe 
lângă pereţi? Trebuie să fie câteva sute. Sunt coșciuge, 
sarcofage? 

Formele întunecate erau aproape umane, stând umăr la 
umăr, un șir după altul, de jur împrejurul pereţilor camerei 
pătrate. 

— Nu, cred că sunt coșuri cu porumb, pe latura aia, spuse ea, 
recunoscându-le. Cele de pe partea opusă seamănă cu niște 
amfore de vin. Probabil, un soi de ofrande aduse morților. 

— Dacă asta e una dintre încăperile funerare de depozitare, 
zise Nicholas cu glasul gâtuit de emoție, înseamnă că ne 
apropiem tot mai mult de mormânt. 

— Da! strigă ea. Uite - e o altă ușă în peretele îndepărtat al 
încăperii. Luminează într-acolo. 

Raza prinse o deschizătură pătrată, ce li se înfățișa din partea 
opusă a camerei joase. li invita, cu o chemare aproape 
seducătoare. Cei doi mai că nu alergară pe ultimele trepte, prin 
odaia cu pereţii tapetaţi cu coșuri din trestie împletită și vase 
ceramice pentru vin. Insă, de cum puseră piciorul pe podeaua 
magaziei, o barieră invizibilă îi făcu să încremenească și-i 
trimise înapoi clătinându-se. 


506 


— Doamne! se apucă Nicholas cu mâinile de gât, cu vocea 
sugrumată. Înapoi! Trebuie să mergem înapoi! 

Royan se prăbuși în genunchi, cu gura deschisă, zbătându-se 
după aer. 

— Nicky! încercă să strige, dar răsuflarea îi rămase blocată în 
plămâni. 

Simţea că un laţ de oțel i se înfășurase în jurul pieptului și, pe 
măsură ce se strângea, aerul era forţat să îi părăsească trupul. 

— Nicky! Ajută-mă! 

Se sufoca, precum un pește aruncat pe uscat. Nu mai avea 
putere în membre, iar vederea începea să i se înceţoșeze și să 
dispară. Nu avea destulă forţă să stea în picioare. 

El se aplecă deasupra ei și vru s-o ridice, dar era aproape la 
fel de slăbit. Își simțea picioarele îndoindu-se, cedând sub 
propria greutatea. 

„Patru minute, se gândi disperat, în timp ce se sufoca. Atâta 
ne-a rămas. Patru minute până la moartea cerebrală și 
inconștienţă. Trebuie să luăm aer.” 

Pe la spatele lui Royan, își strecură braţele sub ale ei și își 
împreună mâinile peste pieptul ei. Incercă din nou să o ridice, 
însă forţa îl părăsise. Începu să meargă cu spatele, către scara 
pe care coborâseră atât de ușor, iar acum fiecare pas însemna 
un efort uriaș. Ea își pierduse deja cunoștința și zăcea inertă în 
cercul brațelor lui. Picioarele moi îi ștergeau podeaua de piatră, 
în timp ce o târa înapoi. Treapta cea mai de jos îi prinse călcâiul, 
făcându-l aproape să cadă pe spate. Cu un efort, își recăpătă 
echilibrul și o trase pe trepte, cu picioarele atârnând și lovindu- 
se la întâmplare de scări. Vru să strige la Hansith după ajutor, 
însă nu mai avea aer în plămâni să mai scoată niciun sunet. 

„Dacă o scapi acum, e moartă”, își spuse și se luptă cu încă 
cinci trepte, cu plămânii vânând aerul prețios și negăsind deloc. 
Forţa îi scădea strop cu strop și vederea îi aluneca, tremura și se 
distorsiona. „Lasă-mă să respir, se rugă el. Te rog, Doamne, 
lasă-mă să respir.” 

În mod miraculos, ca și când ar fi primit răspunsul la 
rugăciune, simţi cum oxigenul prețios îi pătrunde pe gâtul 
sugrumat și îi umple plămânii. Pe dată, puterile începură să-i 
revină și își strânse braţele în jurul pieptului lui Royan, ridicând- 
o. Se clătină pe ultimele trepte, cu trupul ei în braţe și se târî pe 
gura putului, pe lespezile tunelului, la picioarele lui Hansith. 


507 


— Ce e, effendi? Ce-aţi păţit dumneavoastră și doamna? 

Nicholas nu avea destul aer să îi răspundă. O așeză pe Royan 
în poziţia de resuscitare gură-la-gură și o plesni peste obraji. 

— Haide, o imploră. Vorbește! Răspunde-mi! 

Nu primi niciun răspuns, așa că îngenunche, îi acoperi gura cu 
a lui și îi suflă aer pe gât, până când văzu cu coada ochiului că 
pieptul i se înalță. 

Se dădu înapoi, să numere până la trei. 

— Te rog, scumpa mea, respiră! 

Nu avea nicio culoare pe chipul galben, cadaveric. 

Se aplecă peste ea și îi acoperi din nou gura și, pe când îi 
umplea plămânii cu propria suflare, o simţi mișcându-se sub el. 

— Așa, scumpa mea, o încurajă. Respiră! Respiră pentru 
mine. 

La următoarea manevră, ea îl împinse și se ridică ameţită, 
făcând ochii mari la cercul de fețe îngrijorate aplecate deasupra 
ei. Se agăță de figura palidă a lui Nicholas, ce ieșea în evidenţă 
în mijlocul feţelor negre ale bărbaţilor: 

— Nicky! Ce s-a întâmplat? 

— Nu sunt sigur - dar orice ar fi fost, era să ne vină de hac la 
amândoi. Cum te mai simţi acum? 

— Era ca și când o mână invizibilă m-ar fi luat de gât, să mă 
sugrume. Nu mai puteam să respir și-am leșinat. 

— Trebuie să fie un soi de gaz care umple nivelurile de jos ale 
pasajului. N-ai stat acolo decât două minute, o îmbărbătă el. E 
nevoie de patru minute de privare de oxigen ca să ajungi în 
moarte cerebrală. 

— Am o durere înfiorătoare de cap, își apăsă ea tâmplele. Ti- 
am auzit vocea când mă chemai înapoi. Mi-ai zis „scumpa mea”, 
își lăsă ea ochii în jos. 

— M-a luat gura pe dinainte. 

O ridică în picioare și, o clipă, se sprijini de el, atingându-i 
pieptul cu sânii moi și calzi. g 

— Multumesc încă o dată, Nicky. Iți eram și așa profund 
îndatorată. N-am să te pot răsplăti niciodată. 

— Sunt sigur că o să găsim noi o modalitate. 

Brusc, ea realiză că toți bărbații erau cu ochii pe ea și se 
desprinse de el: 

— Ce fel de gaz? Și cum a ajuns acolo? Era tot un truc de-al 
lui Taita, ce zici, Nicky? 


508 


— Unul dintre gazele de descompunere, cel mai probabil, veni 
părerea lui. Din cauză că e prins în partea de jos a pasajului, 
trebuie să fie un gaz mai greu ca aerul. Aș bănui că e, probabil, 
bioxid de carbon, cu toate că ar putea fi ceva asemănător 
metanului. Cred că metanul e mai greu decât aerul, nu-i așa? 

— Taita a făcut asta intenţionat? 

Culoarea i se întorcea în obraji și Royan își revenea rapid. 

— Nu știu, dar coșurile alea și vasele sunt suspecte. O să-ţi 
pot răspunde la întrebări, dacă reușim să le examinăm 
conţinutul. 

O atinse tandru pe obraz: 

— Cum te mai simţi? Te mai doare capul? 

— Sunt mai bine. Ce facem acum? 

— Scoatem gazul din cameră cât de curând posibil. 

El luă o lumânare din trusa de urgență, să testeze nivelul 
gazului din gura de puț. Cu ea aprinsă în mâna dreaptă, cobori 
scara, ţinând-o jos și coborând doar câte o treaptă o dată. 
Flacăra lumânării ardea cu vioiciune, dansând în mișcarea 
aerului, în timp ce el cobora. Apoi, brusc, la a șasea treaptă de 
la nivelul podelei, flacăra se îngălbeni și se stinse. 

Marcă nivelul cu creta pe zid și strigă spre Royan, la gura 
puţului: 

— Ei, cel puţin nu-i metan. Sunt tot aici. Trebuie să fie bioxid 
de carbon. 

— Un test foarte concludent, râse ea. Dacă face „bum”, e 
metan. 

— Hansith, adu ventilatorul jos! strigă Nicholas la călugărul 
masiv. 

Ținându-și respiraţia ca și când ar fi făcut scufundări în apă, 
Nicholas cără ventilatorul pe treptele de jos și îl așeză pe 
podeaua camerei. Fixă viteza ventilatorului la maximum și se 
retrase imediat prin puț, trăgând adânc aer în piept de cum 
ajunse deasupra semnului de pe zid. 

— Cât durează să se disperseze gazul? întrebă Royan 
neliniștită, uitându-se la ceasul de la mână. 

— O să-l testez cu lumânarea la fiecare sfert de oră. 

Abia după o oră gazul se dispersă îndeajuns, ca să poată 
ajunge din nou pe podea și să respire aerul de acolo. Atunci 
Nicholas îl puse pe Hansith să aducă un braţ de lemne și să 


509 


aprindă un foc în mijlocul încăperii, să încălzească și să facă 
aerul să circule mai repede. 

În timp ce făcea asta, Nicholas și Royan examinau unul dintre 
coșurile sprijinite de perete. 

— Pișicher bătrân! mormăi Nicholas pe jumătate exasperat, 
pe jumătate admirativ. Arată ca un amestec de bălegar, iarbă și 
frunze moarte, ca maldărele de compost. 

Traversară odaia, întoarseră unul dintre vasele de lut într-o 
parte și studiară pulberea care se vărsase din el. Nicholas luă o 
mână din ea și o frecă între degete, după care o suflă precaut. 

— Calcar zdrobit! mormăi. Chiar dacă s-a uscat de mult și și-a 
pierdut orice miros, probabil că Taita l-a udat cu o formă 
oarecare de acid. Oţet, probabil, chiar și urina ar fi mers. Când a 
pătruns în var, s-a format bioxidul de carbon. 

— Așadar, a fost o altă capcană pusă intenţionat, exclamă 
Royan. 

— Chiar și cu atâtea mii de ani în urmă, Taita înțelesese 
probabil procesele descompunerii. Știa ce gaze aveau să 
producă acele combinaţii. Printre alte talente cu care se laudă, 
trebuie să fi fost și un chimist priceput. 

— În plus, probabil că știa că, fără curent sau vreo altă 
mișcare a aerului, gazele astea inerte o să rămână pe fundul 
încăperii un timp nedefinit, confirmă ea. Mă aştept ca puţul să 
fie construit în formă de U. Pun pariu că pasajul se ridică din nou 
- arătă spre ușa misterioasă din peretele îndepărtat. De fapt, se 
văd chiar de-aici primele trepte. 

— O să vedem cât de curând dacă ai dreptate, zise el, fiindcă 
exact acolo mergem - sus, pe scări. 


t Capitolul 105 


Sapper pusese movilițe de pietre la marginea apei, să 
monitorizeze nivelul râului. Le urmărea așa cum își urmărește 
brokerul teleimprimatorul la bursă. 

Trecuseră șase ore de la ultima ploaie. Norii de deasupra văii 
se topiseră în lumina puternică, arzătoare, a soarelui, cu toate 
că stăteau încă spânzurați la orizont, înspre nord. Vârfurile lor 
mari și mohorâte se ridicau în văzduh, amenințătoare și 
neprevestind nimic bun, formând propriile creste, ce făceau 


510 


munţii de sub ele să pară niște pitici. Potopul putea să se 
dezlănţțuie în orice moment aici, în munţi. In acel caz, Sapper se 
întreba cât timp o să le ia apelor să ajungă în defileul lui Abbay. 

Se dădu jos din tractor, înțepenit, și cobori pe mal, să 
inspecteze marcajele din piatră. Nivelul apei scăzuse cu aproape 
treizeci de centimetri în ultima oră. Se forţă să nu își lase 
entuziasmul să dea pe dinafară - la urma urmelor, râul nu avea 
nevoie decât de un sfert de oră să se ridice la același nivel. 
Rezultatul final era invitabil. Ploile aveau să vină. Râul avea să 
se reverse. Barajul avea să explodeze. Se uită în aval, la zidul 
stăvilarului și clătină din cap resemnat. 

Făcuse tot posibilul să amâne momentul acela. Ridicase 
nivelul zidului barajului cu peste un metru și îndesase încă o 
întăritură în spatele zidului, să îl fortifice. Nu îi mai rămăsese 
nimic de făcut, tot ce putea să facă era să aștepte. 

Suind pe mal, se sprijini obosit de oţelul galben al mașinii și 
aruncă o privire la echipa „Bivolilor”, risipită pe mal asemenea 
răniților pe un câmp de luptă. Munciseră două zile să ţină piept 
apelor și acum erau epuizați. Ştia că nu putea să le mai ceară 
un efort suplimentar; la următorul atac al râului, aveau să fie 
depășiți de situaţie. 

Văzu că unii dintre ei se agitau și se ridicau, întorcându-și 
fețele spre amonte. Le auzise glasurile slabe în vânt. Ceva le 
trezise interesul. Se urcă pe tractor și-și puse mâna streașină la 
ochi. Silueta de neconfundat a lui Mek Nimmur se vedea 
coborând cu pas hotărât pe cărarea de pe povârniș, îndesat și 
puternic în uniforma lui de camuflaj. Era însoţit de doi dintre 
comandanții de companie. 

Mek strigă la Sapper de la depărtare: 

— Cum îţi rezistă barajul? se interesă pe arăbește, limba pe 
care Sapper nu o înţelegea. In curând, o să plouă în munți. N-o 
să-i mai poţi ţine piept mult. 

Gesturile spre cer și râu îi deveniră imediat inteligibile lui 
Sapper. 

Sapper sări jos din vehicul, să îl salute și își strânseră cordial 
mâinile. Fiecare recunoștea în celălalt forța și profesionalismul 
pe care amândoi le admirau. 

Mek îl luă de braţ pe comandantul companiei, care își asumă 
de-acum familiarul rol de interpret. 


511 


— Nu mă îngrijorează doar vremea, se confesă Mek pe ton 
scăzut și interpretul îi transmise informaţia lui Sapper. Am vești 
că trupe guvernamentale își ocupă poziţiile să ne atace. Spionii 
mei spun că un batalion întreg coboară din Debra Maryam și un 
altul e sub mânăstirea Sfântul Frumentius, urcând pe fluviul 
Abbay. 

— Mișcare de învăluire, nu? spuse Sapper. 

Mek ascultă traducerea și aprobă grav din cap: 

— Sunt depășit numeric și nu știu cât o să-i putem ţine, când 
o să atace. Oamenii mei sunt luptători de gherilă. Nu putem să 
purtăm bătălii deschise. Noi atacăm și dispărem. Dăm lovitura și 
fugim. Am venit să vă avertizez să fiți gata s-o ştergeţi în orice 
moment. 

— Nu-ţi face griji din cauza mea, bodogăni Sapper. Sunt un 
sprinter. Alergarea de o sută de metri e specialitatea mea. Ar 
trebui să ne gândim la Nicholas și la Royan, în vizuina aia 
afurisită de iepuri a lor. 

— Mă îndrept chiar acum spre ei, dar voiam să aranjez o 
poziție de retragere. Nicholas a ascuns bărcile la mânăstire. 
Acolo o să ne dăm întâlnire. 

— Bine, Mek... 

Sapper se opri și cei trei bărbaţi se uitară în sus, pe potecă, 
unde bărbaţii de pe malul râului începuseră să se agite din nou. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Vine una dintre patrulele mele, își miji Mek ochii. Trebuie să 
fi descoperit ceva. 

Tăcu, dându-și seama că Sapper nu îl înțelegea și apoi 
expresia i se schimbă, când recunoscu figura mică și subţire pe 
care o cărau cei din patrulă pe o targă rudimentară. 

Tessay îl zări alergând spre ea și se ridică slăbită pe targă. 
Bărbaţii o lăsară la pământ și Mek îngenunche lângă targă și o 
îmbrățișă. Ramaseră îmbrățișaţi mult timp. Apoi, Mek îi cuprinse 
fața în mâini să îi examineze trăsăturile umflate și crestate. 
Unele arsuri se infectaseră, iar ochii erau două fante sub 
pleoapele inflamate. 

— Cine ţi-a făcut asta? o întrebă încet. 

Ea bâlbâi cuvinte fără sens cu buzele înnegrite: 

— M-au făcut să... 

— Nu! Nu încerca să vorbești. 


512 


Se răzgândi când buza ei de jos se crăpă și o picătură de 
sânge proaspăt se adună și luci ca un rubin pe pielea ei. 

— Trebuie să-ţi spun, insistă ea cu un murmur spart. M-au 
făcut să le spun tot. Câţi oameni ai. Ce faceţi tu și Nicholas aici. 
Tot. Îmi pare rău, Mek. Te-am trădat. 

— Cine-a fost? Cine ţi-a făcut asta? 

— Nogo și americanul, Helm, spuse ea și, cu toate că o 
îmbrăţișă blând, ca un tată care își ţine pruncul în braţe, ochii lui 
scăpărau teribil. 


t Capitolul 106 


Încăperea joasă din tunel era în sfârșit eliberată de gaz. Focul 
lui Hansith ardea cu flacără luminoasă și constantă în mijlocul 
odăii, iar aerul cald ce se ridica îndepărta vaporii noxelor și îi 
dispersa prin nivelele superioare ale labirintului, unde se 
amestecau cu aerul mai curat, bogat în oxigen, pierzându-și 
toxicitatea. Royan își revenise deja fizic după gazare, numai că 
încrederea îi fusese greu încercată, așa că îl lăsă pe Nicholas să 
o ia înainte pe scările ce urcau în partea cealaltă a camerei. 

— E capcana perfectă, comentă Nicholas, înaintând cu 
precauţie. Fără îndoială, Taita știa exact ce face atunci când a 
construit partea asta de tunel. 

— Cu siguranţă că se aștepta ca orice intrus de pe vremea lui 
ori să fie ucis de mecanismele lui diavolești, ori să se rătăcească 
prin labirint, ori să renunțe și să facă deja cale-ntoarsă, 
concluzionă ea. 

— Încerci să mă convingi că asta a fost ultima linie de apărare 
a lui Taita și că nu ne mai așteaptă nicio surpriză? Asta vrei să 
faci? întrebă Nicholas, urcând încă o treaptă. 

— Nu. De fapt, încerc să mă conving pe mine însămi de asta 
și n-am prea mare succes. Nu mai am nici pic de încredere în el. 
Am ajuns să cred ce e mai rău despre el. Mă aștept să-mi pice 
tavanul în cap în orice moment sau pământul să se deschidă și 
să ne arunce într-un cuptor înfiorător sau în ceva și mai rău de- 
atât. 

Coborâseră patruzeci de trepte până pe fundul încăperii și 
acum urcau ca într-o imagine în oglindă a scării dinainte. Urca în 
același unghi, iar treptele aveau aceeași înălțime și lăţime. Când 


513 


ajunseră cu capetele deasupra celei de-a patruzecea trepte, 
Nicholas aţinti raza lămpii asupra boltei spaţioase, netede, ce se 
deschidea dinaintea lor, și ameţiră la vederea nebuniei de culori 
și forme, strălucitoare și încântătoare precum o câmpie cu flori 
ale deșertului după sărutarea ploii. Picturile acopereau pereţii și 
plafonul, uluitoare în belșugul lor, minunate ca execuție. 

— Taita! strigă Royan cu glas tremurător, ce se frânse. Astea 
sunt picturile lui. Nu mai există vreun artist ca el, nu l-aș putea 
confunda niciodată. l-aș recunoaște creaţiile oriunde. 
___Rămaseră pe treapta de sus și se uitară uimiţi de jur împrejur. 
In comparaţie cu acestea, picturile murale din galeria cea lungă 
păreau palide și bombastice, ca o copie ștearsă, cum și erau în 
realitate. Aceasta era opera unui mare maestru, un geniu 
atemporal, a cărui artă reușea să încânte și să subjuge acum, la 
fel de bine ca și cu patru mii de ani în urmă. 

Avansau încet, aproape involuntar, în josul încăperii. Pe 
fiecare latură erau înșirate odăițe, ca într-un bazar oriental. 
Intrarea în fiecare dintre acestea era păzită de coloane înalte, ce 
ajungeau până la tavan. Fiecare coloană reprezenta figura 
sculptată a unui membru din panteonul zeilor egipteni. Între ele, 
susțineau tavanul suspendat, cu boltă înaltă. 

Cum se apropiară de primele două galerii, Nicholas se opri și 
o strânse de mână. 

— Camera tezaurului faraonului, șopti el. 

Galeriile erau înţesate de sus până jos cu obiecte minunate, 
uluitoare. 

— Depozitul de mobilă, se auzi vocea lui Royan, la fel de 
respectuoasă ca a lui, când recunoscu formele scaunelor, 
taburetelor, paturilor și divanelor. 

Se duse în odaia cea mai apropiată și atinse un scaun regal. 
Braţele acestuia erau șerpi încolăciţi de bronz și lapislazuli. 
Picioarele erau de leu, cu gheare de aur. Scaunul și spătarul 
erau gravate cu scene de vânătoare și aripi de aur stăteau 
deasupra spătarului înalt. 

In spatele tronului se aflau o mulţime de alte obiecte de 
mobilier. Recunoscură un divan, cu laturile acoperite cu o 
broderie măiastră din abanos și fildeș. Însă mai erau și alte zeci 
de piese separate, astfel încât nu era posibil să ghicească ce 
erau. Toate sclipeau de metale preţioase și pietre colorate într- 
un asemenea amestec și varietate, că era prea mult pentru ochi 


514 


să le cuprindă dintr-o singură privire. Ambele alcovuri, de o 
parte și de alta a arcadei, erau înţesate cu aceste piese 
splendide. Royan clătină din cap uimită, iar Nicholas o conduse 
mai departe. Pereţii ce despărțeau alcovurile erau decoraţi cu 
tablouri ilustrând Cartea Morților și călătoria faraonului prin 
stâlpi, pericolele și încercările, demonii și monștrii care îl 
pândeau pe drum. 

— Acestea sunt picturile ce lipseau din mormântul fals din 
galeria cea lungă, îi spuse Royan. Uită-te doar la chipul regelui! 
Vezi că a fost o persoană reală. Acestea sunt portrete regale 
perfecte. 

Picturile murale de lângă ei îl înfățișau pe mărețul zeu Osiris 
în timp ce îl ducea de mână pe faraon și îl apăra de monștrii 
care se apropiau din toate părțile, pândind ocazia să îl devoreze. 
Chipul regelui era pictat așa cum trebuie să fi fost în realitate: 
un om cu trăsături blajine, cu o fire generoasă, chiar dacă puţin 
cam slabă. 

— Uită-te la siluete, o aprobă Nicholas. Nu sunt niște păpuși 
țepene, de lemn, care pășesc tot timpul cu dreptul înainte. Sunt 
femei și bărbaţi adevăraţi. Sunt corect pictaţi din punct de 
vedere anatomic. Artistul a înțeles perspectiva și a studiat 
corpul uman. 

Ajunseră la următoarea pereche de alcovuri și se opriră să 
arunce o privire. 

— Arme, observă Nicholas. la uită-te la carul ăsta de luptă! 

Panourile carului de luptă erau îmbrăcate în foiţă de aur, ce le 
făceau să sclipească orbitor. Hamurile și lanţurile păreau să 
aștepte doar caii care să poarte carul pe câmpul de luptă, iar 
tolbele legate de fiecare panou lateral, în spatele fiecărei roți 
înalte, erau burdușite cu săgeți și sulițe. Cartușul lui Mamose 
era gravat pe aceste panouri laterale. 

Intr-o grămadă, lângă magnificul vehicul, zăceau arcurile de 
luptă, cu corzi de electrum, bronz și aur. Erau maldăre de 
pumnale cu mânere de fildeș și săbii cu tăișuri din bronz lucitor. 
Erau rastele de sulițe și lănci, precum și scuturi din bronz, 
împodobite cu scene de război și cu numele divinului Mamose. 
Mai erau și coifuri, și platoșe din piele de crocodil, iar uniforma 
și însemnele regale ale faimoaselor regimente egiptene 
îmbrăcau statuile din lemn, în mărime naturală, ale regelui, ce 
se înșirau pe câteva rânduri pe lângă pereţii alcovurilor. 


515 


Merseră mai departe pe culoar, încadraţi de alte tablouri și 
picturi murale ce descriau viaţa și moartea regelui. Îl văzură 
jucându-se cu fiicele lui și dezmierdându-și fiul nou-născut. ÎI 
văzură la pescuit, la vânătoare cu șoimul sau fără el, ţinând 
consiliu cu miniștrii și guvernatorii săi, giugiulindu-se cu soțiile și 
concubinele, și ospătându-se cu preoţii de la templu. 

— Ce cronică a vieţii din timpurile străvechi! șopti Royan cu 
venerație. Nu s-a mai făcut nici pe departe vreo descoperire 
asemănătoare acesteia. 

Se vedea clar că fiecare dintre personajele de pe panouri 
avusese un model în viaţă. Erau femei și bărbaţi reali, cu suflet 
în ei, și fiecare chip și expresie erau diferite, prinse de ochiul 
atent, umorul și incredibilul umanism ale artistului. 

— Asta trebuie să fie chiar Taita, indică Royan autoportretul 
eunucului dintr-unul din tablourile centrale. Mă întreb dacă a 
apelat la licenţe poetice sau într-adevăr era atât de nobil și de 
chipeș? 

Se opriră să admire chipul lui Taita, adversarul lor, și se uitară 
în ochii lui cercetători și inteligenţi. Măiestria artistului era 
desăvârșită: și el îi privea la fel de pătrunzător pe cât îl studiau 
ei. Un zâmbet discret, enigmatic, juca pe buzele lui. Pictura 
fusese lăcuită, așa încât era perfect conservată, de parcă ar fi 
fost finisată cu o zi în urmă. Buzele lui Taita păreau umede, iar 
ochii luceau ușor, însuflețiți. 

— Are pielea albă și ochii albaștri! exclamă Royan. Cu toate 
că părul roșcat e sigur vopsit cu henna. 

— E bizar când te gândești că, deși a trăit cu atâta timp în 
urmă, aproape a reușit să ne vină de hac, murmură Nicholas. 

— In ce ţară s-o fi născut? Nu spune nimic despre asta în 
papirusuri. În Grecia, Italia? Făcea parte din vreun trib germanic 
sau din neamurile vikingilor? N-o să aflăm niciodată, probabil că 
nici el nu își cunoștea originile. 

— Uite-l din nou, în tabloul următor. 

Nicholas arătă spre arcada unde faţa inconfundabilă a 
eunucului apărea în gloata îngenuncheată dinaintea tronului pe 
care stăteau faraonul și regina lui. 

— Ca și lui Hitchcock, se pare că îi place să apară în propriile 
creaţii, comentă el. 

Trecură de galeriile tezaurului, ce adăposteau farfurii, pocale 
și vase de alabastru și bronz, gravate cu argint și aur, oglinzi 


516 


șlefuite din bronz și suluri preţioase de mătase și in, ca și 
țesături din lână ce putreziseră de mult și se prefăcuseră în 
maldăre miţoase, amorfe și negre. Pe pereţii ce despărțeau 
aceste galerii de următoarele, văzură reconstituită bătălia cu 
hicsoșii, în care faraonul fusese doborât, cu săgeata trasă de 
regele hicsos înfiptă în piept. În următorul tablou, Taita, 
chirurgul, se apleca deasupra lui cu un instrument chirurgical în 
mâini, scoțând vârful mânjit de sânge al săgeţii, înfipt adânc în 
carne. 

Ajunseră acum la alcovurile în care se îngrămădeau sute de 
cufere din cedru. Lăzile aveau vopsit cartușul regal al lui 
Mamose, însoţit de scene ale regelui făcându-și toaleta: 
conturându-și ochii cu kohl, vopsindu-și fața cu antimoniu alb și 
fard stacojiu sau în timp ce era ras de bărbieri și îmbrăcat de 
servitori. 

— Unele dintre cuferele astea conţin cosmeticele regale, 
murmură Royan, iar altele, hainele faraonului. Există costume 
pentru fiecare moment din viaţa de apoi. Cât mi-aș dori să le pot 
desface să le examinez! 

Următorul set de tablouri prezenta căsătoria regelui cu tânăra 
fecioară, stăpâna lui Taita. Figura reginei Lostris era redată cu 
tandră atenție asupra detaliului. Artistul se desfăta cu 
frumuseţea ei și o exagera, mângâind cu penelul sânii goi și 
zăbovind asupra tuturor virtuţilor ei, până ce ajungeau să 
întruchipeze perfecțiunea feminină. 

— Cât de mult o iubea Taita, murmură Royan, cu invidie în 
glas. Se vede din fiecare linie pe care o trasează. 

Nicholas zâmbi ușor și îi cuprinse umerii cu braţele. 

Sute de alte sipete din lemn zăceau depozitate în următoarele 
alcovuri. Pe capace erau pictate miniaturi ale regelui împodobit 
cu toate bijuteriile sale: degetele de la mâini și de la picioare 
erau îngreunate de inele, pieptul acoperit cu medalioane 
pectorale, în vreme ce brățări de aur îi găteau brațele și 
încheieturile mâinilor. Într-un portret, purta dubla coroană a 
celor două regate unite ale Egiptului, coroana roșie și cea albă, 
cu capetele de vultur și de cobră pe frunte. În altul, purta 
coroana albastră a războiului, iar în al treilea, coroana Nemes, 
cu aripile din aur și lapislazuli ce îi acopereau urechile. 


517 


— Dacă fiecare dintre cuferele astea conţine comorile pictate 
pe capac - și Nicholas își pierdu vorba, incapabil să își ducă 
gândul până la capăt. 

Posibilitatea existenţei atâtor bogății era ameţitoare, iar 
imaginaţia nu putea cuprinde amploarea lor. 

— Îți amintești ce scria Taita în papirusuri? „Nu pot să cred că 
asemenea comori au fost strânse într-un singur loc, în același 
timp”? îl întrebă Royan. Se pare că toate sunt încă aici, până la 
ultima nestemată și la cel din urmă gram de aur. Tezaurul lui 
Mamose a rămas intact. 

Dincolo de sala tezaurului mai era un alcov, cu etajere pe care 
ședeau figurine ushabti: păpuși din porțelan lucios, verde sau 
sculptate în lemn de cedru. Era o armată de siluete micuțe, 
bărbaţi și femei de toate îndeletnicirile și profesiile. Erau acolo 
preoți și scribi, avocaţi și medici, grădinari și ţărani, brutari și 
berari, cameriste și dansatoare, cusătorese și spălătorese, 
soldați și bărbieri, ca și muncitori de rând. Fiecare avea cu el 
obiectele personale și instrumentele specifice meseriei. Ei îl 
însoțeau pe faraon în viața de apoi și munceau pentru rege, 
oferindu-se să facă orice serviciu în numele acestuia, când 
ceilalţi zei o cereau. 

Nicholas și Royan ajunseră, în sfârșit, la capătul acelei 
fabuloase încăperi și se văzură în faţa unei serii de paravane 
înalte, atârnând libere, ornamente ce fuseseră cândva din plasă 
fină, de in alb, dar care se descompuseseră și putreziseră până 
nu mai rămăseseră decât panglici și margini deșirate, murdare 
și jigărite ca pânzele vechi de păianjen. Cu toate acestea, stelele 
și rozetele din aur lucitor ce împodobiseră aceste draperii încă 
stăteau agăţate în plasă, precum peștele în năvodul pescarului. 
Prin această pânză eterică de fâșii de mătase și stele de aur, 
distinseră forma unei alte uși. 

— Aceea trebuie să fie intrarea în adevăratul mormânt, șopti 
Royan. Nu mai e decât un voal subţire între rege și noi, acum. 

Rămaseră ezitând în prag, cuprinși de o ciudată șovăială de a 
face ultimul pas. 


t Capitolul 107 


Ca războinic încercat, Mek Nimmur văzuse și tratase 
majoritatea rănilor pe care un om le poate căpăta pe câmpul de 
luptă. 

Micul lui grup de gherilă nu avea doctor, nici măcar vreun 
infirmier. Mek își trata singur majoritatea oamenilor răniţi și 
avea întotdeauna o trusă de prim ajutor la îndemână. 

Îi puse pe soldaţi să o ducă pe Tessay într-unul dintre 
adăposturile de lângă cariera de piatră, unde, apărat de 
paravanul zidurilor de vegetaţie, o dezbrăcă de hainele 
zdrenţuite și se ocupă de rănile ei. Îi curăță arsurile și 
zgârieturile cu dezinfectant și i le acoperi pe cele mai grave cu 
pansamente sterile. Apoi o întoarse cu blândeţe pe burtă și 
rupse fiola de sticlă de pe acul seringii de unică folosinţă, plină 
cu un antibiotic cu spectru larg. 

Ea se strâmbă la înţepătura acului, făcându-l să recunoască: 

— Nu sunt un doctor prea bun. 

— Nu mi-aș dori un altul în locul tău. Dacă ai ști, Mek! Am 
crezut că n-am să te mai văd niciodată. Nu-mi era atât frică de 
moarte, cât îmi era frică de asta. 

El o ajută să își pună hainele de schimb din raniţa lui: un 
tricou și salopetă, ambele cu vreo câteva numere mai mari. li 
suflecă mânecile, atingând-o blând. Mâinile lui erau ale unui 
iubit, nu ale unui soldat. 

— Trebuie să fiu așa de urâtă, șopti ea printre buzele umflate, 
acoperite de coji negre. 

— Ești frumoasă, negă el. În ochii mei, o să fii frumoasă 
mereu. 

Îi atinse obrazul cu grijă, să nu afecteze arsurile ce îl 
acopereau. 

În acel moment, auziră un foc de armă. Era încă slab, venit 
din depărtare și purtat de vântul ploii dinspre nord. Mek se 
ridică imediat: 

— A-nceput. Nogo atacă, în sfârșit. 

— E numai vina mea. l-am spus... 

— Nu, o contrazise el hotărât. Nu e vina ta. Ai făcut ce 
trebuia. Dacă n-o făceai, te-ar fi torturat încă și mai rău. Ne-ar fi 
atacat oricum, și dacă nu le-ai fi spus nimic. 


Luă de jos centura cu tocul pistolului și se încinse cu ea. De 
departe, se auzea detunătura exploziilor de mortiere. 

— Trebuie să plec, o anunţă. 

— Știu. Nu-ţi face griji pentru mine. 

— O să-mi fac întotdeauna griji pentru tine. Oamenii ăștia o să 
te ducă până jos, la mânăstire. Acolo e punctul de întâlnire. 
Așteaptă-mă acolo. Nu trag nădejde c-o să-i ţin piept lui Nogo 
prea mult. E prea puternic. Am să vin la tine repede. 

— Te iubesc, șopti ea. Am să te aștept o veșnicie. 

— Ești femeia mea, îi spuse el cu vocea aceea profundă și 
joasă, după care se aplecă să treacă pe sub pragul adăpostului 
și dispăru. 


t Capitolul 108 


Când Nicholas atinse marginea paravanului, chiar și la acea 
mișcare delicată, fragmente din vălul de plasă se rupseră și 
căzură pe dalele pardoselii. Rozetele de aur, prinse în capcana 
încolăcirilor lor, răsunară pe pietre. Se făcuse o deschizătură 
destul de mare în perdea ca să poată intra. Se găseau dinaintea 
ușii interioare. Aceasta era străjuită de o parte de statuia 
masivă a mărețului zeu Osiris, cu braţele încrucișate pe piept, 
strângând în mâini cârja și biciul. De partea cealaltă stătea soţia 
lui, Isis, care purta coroana lunară și coarnele pe cap. Ochii lor 
goi fixau eternitatea, iar expresia chipurilor era senină. Nicholas 
și Royan trecură printre aceste statui înalte de trei metri și 
jumătate și se treziră, în sfârșit, în faţa adevăratului mormânt al 
lui Mamose. 

Tavanul era boltit, iar calitatea picturilor de pe el și de pe 
pereţi era diferită - formală și clasică. Culorile aveau o nuanţă 
mai profundă şi mai sobră, iar modelele dovedeau mai multă 
complexitate. Incăperea era mai mică decât se așteptaseră: 
doar cât să adăpostească uriașul sarcofag al divinului faraon 
Mamose. 

Sarcofagul se ridica la înălţimea pieptului. Panourile laterale 
erau gravate în basorelief cu scene înfăţișându-i pe faraon și pe 
alţi zei. Capacul de piatră avea forma efigiei în mărime naturală 
a regelui întins pe spate. Văzură imediat că era încă în poziţia lui 
originară și că peceţile de lut ale preoţilor lui Osiris, ce sigilau 


520 


capacul, erau intacte. Mormântul nu fusese niciodată profanat. 
Mumia zăcea în el, nederanjată de mii de ani. 

Insă nu acest lucru îi ului. Existau două elemente în plus în 
mormântul care, altfel, respecta canoanele clasice. Pe capacul 
sarcofagului ședea un magnific arc de război. Aproape la fel de 
mare cât Nicholas, întreaga lungime a corzii era împletită din fir 
de electrum, aliajul din aur și argint a cărui formulă se pierduse 
în antichitate. 

Celălalt lucru ce nu ar fi fost niciodată amplasat într-un cavou 
regal se afla la piciorul sarcofagului. Era o mică figură umană, 
una dintre păpușile ushabti. Fu de ajuns o privire, ca să-și dea 
seama de calitatea superioară a sculpturii acestei efigii și 
amândoi recunoscură pe dată trăsăturile. Cu doar câteva clipe 
înainte, zăriseră figura aceea pictată pe pereţii arcadei, în afara 
mormântului. 

Cuvintele lui Taita, din papirusuri, păreau să reverbereze în 
temnita mormântului: 


„Când am stat pentru ultima oară lângă sarcofagul 
regal, i-am trimis afară pe toți muncitorii. Aveam să fiu 
ultimul care părăsește mormântul și după mine 
intrarea avea să fie pecetluită. 

Când am rămas singur, am desfăcut legătura pe 
care o căram cu mine. Din ea am scos arcul cel lung, 
Lanata. Tanus îl numise așa, după iubita mea, căci 
Lanata fusese numele ei de prunc. Am făcut arcul 
pentru el. A fost cel de pe urmă dar făcut de noi doi. L- 
am pus lângă capacul de piatră ferecat de pe 
cosciugul lui. 

Am mai avut un obiect în boccea. Figura din lemn, 
ushabti, sculptată de mine. Am pus-o la picioarele 
sarcofagului. Când am sculptat-o, am avut trei oglinzi 
din cupru, ca să-mi studiez trăsăturile din fiecare unghi 
și să le reproduc fidel. Păpușa e un Taita în miniatură. 

La baza ei am înscris cuvintele...” 


Royan îngenunche la baza coșciugului și luă figurina ushabti. 
Cu respect, o suci în mână, să studieze hieroglifele gravate pe 
ea. Nicholas se lăsă în genunchi lângă ea. 

— Citește-mi, o rugă. 


521 


Ea rosti cu voce scăzută cuvintele: 

— „Numele meu e Taita. Sunt medic și poet. Sunt arhitect și 
filosof. Sunt prietenul tău. Eu voi răspunde pentru tine”. 

— Așadar, totul e adevărat, murmură Nicholas. 

Royan puse ushabti-ul la loc, exact așa cum îl găsise și, încă 
în genunchi, se întoarse cu faţa la Nicholas. 

— N-am mai trăit niciodată un moment ca ăsta, șopti ea. Aș 
vrea să nu se sfârșească niciodată. 

— N-o să se sfârșească niciodată, scumpa mea, o asigură el. 
Noi doi suntem abia la început. 


t Capitolul 109 


Mek Nimmur îi privea cum veneau, undeva pe marginea de 
jos a povârnișului. Doar ochiul antrenat al unui luptător de 
gherilă reușea să le distingă mișcările prin mărăcinișul des. 

Pe măsură ce îi evalua, simțea cum îl încearcă deznădejdea. 
Erau trupe de elită, călite în ani lungi de război. Luptase 
odinioară alături de ele, împotriva tiraniei lui Mengistu, și, 
probabil, îi antrenase pe mulţi dintre cei care urcau acum panta. 
Astăzi veneau împotriva lui. Așa era ciclul războiului și al 
violenţei pe acest continent ruinat, unde luptele fără sfârșit erau 
iscate și alimentate de dușmănii tribale străvechi și de lăcomia 
și corupţia politicienilor noilor generații, ca și de ideologiile lor 
depășite. 

Însă nu era momentul dialecticii, se gândi cu amărăciune și își 
concentră atenţia asupra tacticii de pe câmpul de bătălie aflat 
mai jos de el. Da! Oamenii aceia erau buni. Se vedea în felul 
cum înaintau, ca niște fantome prin mărăciniș. La fiecare om 
zărit de el, știa că mai sunt o duzină rămași nedetectați. 

„O companie”, își zise și se uită în jur, la forțele sale reduse. 
Cei paisprezece luptători dintre stânci, de-abia dacă puteau 
spera să dea o lovitură dură adversarului, cât mai aveau 
elementul surpriză de partea lor, și-apoi să se retragă, înainte ca 
Nogo să își înșire mortierele în vârful dealului, unde erau ei. 

Își îndreptă privirea spre cer și se întrebă dacă Nogo avea să 
atace și din văzduh. La treizeci de minute de zbor se aflau 
Tupolev-urile sovietice de la baza aeriană de la Addis și Mek 
aproape că putea să miroasă duhoarea dulce de napalm în 


522 


vântul umed și să vadă norul de flăcări rostogolindu-se spre ei. 
Era singurul lucru de care se temeau oamenii lui. Numai că nu 
avea să fie un atac aerian nu de data asta, cel puţin, decise el. 
Nogo și stăpânul lui, neamţul von Schiller, voiau comorile din 
mormântul descoperit de Nicholas Quenton-Harper în defileu. 
Nu doreau să împartă prada cu politicienii îmbuibaţi din Addis. 
Nu doreau să atragă atenţia guvernului asupra lor și asupra 
micii lor campanii private din defileul lui Abbay. 

Se uită din nou înspre costișă. Inamicul înainta iscusit, ocolind 
pe deal, ca să se intersecteze cu poteca de pe malul râului 
Dandera. In curând, aveau să trimită o patrulă sus, să asigure 
flancul, înainte să dea atacul. Da, uite-i. Opt, nu, zece se 
detașau din avangardă, înaintând cu mișcări precaute pe 
coastă, ceva mai jos de el. 

„li las să se apropie, decise el. Aș vrea să-i iau pe toți, dar ar fi 
prea mult să sper așa ceva. O să mă mulţumesc cu patru-cinci 
și-ar fi bine să las vreo câţiva să scheaune prin mărăcini.” Rânji 
cu cruzime: „Nimic nu se compară cu un bărbat care urlă cu 
burta ciuruită și îi face pe camarazi să înceteze focul și să stea 
cu capetele plecate”. 

Işi aruncă privirea de partea cealaltă a coastei presărate cu 
pietre și văzu că mitraliera ușoară RPD era perfect poziționată, 
să execute foc de anfiladă asupra patrulei de pe pantă. Salim, 
mitraliorul, era un artist la acel instrument. Poate că, la urma 
urmelor, putea trage nădejde să culce la pământ mai mult de 
cinci. 

„Mai vedem, se gândi Mek, dar a sosit momentul”,,. 

Zări atunci o spărtură în marginea stâncii, chiar sub locul 
unde era el. 

„N-o să se expună traversând creasta neprotejată, judecă el. 
O să vrea să se adune și să se strecoare prin spărtură. Atunci va 
fi momentul.” 

Se uită înapoi la RPD. Salim era atent la el, așteptându-i 
semnalul. Mek se uită iarăși la costișă. 

„Da, își zise. Se adună. Ala mare din dreapta a ieșit deja din 
formație. Cei doi de lângă el se îndreaptă spre spărtură.” 

Hainele de camuflaj ale oamenilor lui Nogo se îmbinau perfect 
cu mărăcinișul, iar ţevile armelor erau înfășurate în cârpe și fâșii 
de plasă de camuflaj, ca să nu reflecte nicio rază de soare. Erau 
aproape invizibili în tufișuri; nu îi trădau decât mișcările și 


523 


nuanțele pielii. Erau atât de aproape acum, că Mek prinse 
lucirea întâmplătoare a unui glob ocular, însă fără să-l distingă 
pe mitralior. 

De la primele focuri trebuia să anihileze mitraliera. „A, da, își 
zise ușurat. Uite-l acolo. Pe flancul drept. Cât pe ce să-mi 
scape.” 

Bărbatul era mic și îndesat, cu umeri largi și braţe lungi, de 
maimuţă, ducându-și cu ușurință arma pe șold. Era un RPD 7,62 
mm, de fabricaţie rusească. Licărirea de o clipă a alamei de la 
cartușele din centurile cu muniţie atârnate de umerii aceia largi 
îl dăduse de gol. 

Mek se lăsă în jos și se lipi de baza stâncii care îl proteja. 
Poziționă selectorul ratei de tragere a AKM-ului pe „foc 
continuu” și își așeză obrazul pe patul de lemn. Era arma lui 
personală. Un meșter din Addis îi ajustase mecanismul de 
acţionare și îi șlefuise ţeava, dar îi fixase și o lunetă. Toate 
acestea erau menite să îmbunătățească acurateţea acestei 
arme de asalt, bine cunoscute pentru imprecizia ei. Nu era arma 
unui lunetist, însă, cu modificările acelea, putea spera să tragă 
toate gloanțele la o sută de metri într-un cerc de cinci 
centimetri. 

Bărbatul cu RPD-ul de pe coastă era acum la cincizeci de 
metri sub locul unde se afla el. Mek trase cu ochiul în dreapta, 
să se asigure că ceilalţi se îndreptau spre spărtura unde Salim îi 
putea lua dintr-o singură rafală; apoi, fixă punctul cătării în 
centrul burţii omului cu RPD-ul, luând ca punct de ţintă 
catarama centurii acestuia, și trase un rând de trei focuri. 

AKM-ul lătră cu cruzime și tripla detunătură îi ajunse până în 
timpane, însă Mek văzu cum gloanţele intrau și însăilau o linie 
pe torsul bărbatului. Un glonţ în burtă, al doilea în diafragmă și 
al treilea la baza gâtului. Bărbatul se roti, aruncându-și braţele 
și zvârcolindu-se, după care se prăbuși pe spate, printre spini. 

Oamenii lui Mek trăgeau de peste tot în jurul lui. Se întreba 
câţi o fi secerat Salim din prima rafală, însă nu se mai vedea 
nimic. Inamicul se pusese la adăpost. O perdea fină de praf de 
pușcă albăstrea aerul când aceștia ripostară, iar mărăcinișul 
tremura și se clătina de la reculul și zângănitul ţevilor de pușcă. 

Atunci, în iureșul focului, în șuieratul și tânguirea gloanţelor 
ce ricoșau din stânci, unul dintre ei se porni să ţipe: 

— Sunt rănit! Ajutaţi-mă, în numele lui Allah! 


524 


Urletul lui suna nepământesc pe tot dealul, făcând inamicul să 
reducă simţitor focul. Mek băgă un încărcător nou în AKM. 
— Cântă, mică pasăre. Cântă! murmură el mohorât. 


t Capitolul 110 


Fu nevoie de eforturile reunite ale lui Nicholas, Hansith și ale 
altor opt alţi bărbaţi ca să ridice capacul sarcofagului de piatră. 

Clătinându-se sub greutatea lui, îl așezară cu grijă sprijinit de 
peretele mormântului. Atunci Royan și Nicholas se suiră pe 
plinta sarcofagului să vadă ce e în interior. 

Potrivit cu exactitate în receptacolul de piatră, era un enorm 
coșciug din lemn. Și capacul acestuia avea tot forma faraonului 
defunct. Stătea în postura mortuară, cu braţele încrucișate 
deasupra pieptului, ţinând biciul și cârja în mâini. Coșciugul era 
aurit și incrustat cu pietre semiprețioase. Expresia de pe fața 
efigiei regelui era senină. 

Ridicară coșciugul din sarcofag și văzură că era mai ușor 
decât capacul de piatră. Cu grijă, Nicholas desfăcu sigiliile de 
aur și stratul de rășină întărită ce ţinea capacul coșciugului lipit. 
In acesta, descoperiră un alt coșciug, perfect încadrat și, când îl 
deschiseră și pe acesta, dădură de un altul. Era ca o matrioșca 
rusească, o păpușă închisă în alta, tot mai mic, cu fiecare 
dezvăluire. 

La sfârșit, rezultară șapte coșciuge, fiecare, treptat, mai 
ornamentat și mai bogat împodobit decât cel de dinainte. Cel 
de-al șaptelea coșciug era numai cu puţin mai mare decât un 
om și turnat în aur. Metalul lustruit prindea lumina lămpilor 
asemenea a o mie de oglinzi și arunca săgeți sclipitoare în toate 
ungherele cavoului. 

Când deschiseră, în sfârșit, coșciugul din aur, descoperiră că 
era plin cu flori. Bobocii se uscaseră și se veștejiseră, ajungând 
brun-roșcaţi la culoare. Parfumul li se evaporase de mult, astfel 
că din coșciug nu se ridică decât adierea unor vremuri mărețe. 
Petalele erau atât de uscate și de subțiri, că se fărâmau la prima 
atingere. Sub florile veștede se afla un strat din cel mai fin in; 
odinioară, trebuie să fi fost alb ca laptele, însă acum se făcuse 
maro din cauza trecerii vremii și a petelor lăsate de sucurile 
florilor. Printre faldurile moi, zăriră din nou licărirea aurului. 


525 


De o parte și de alta a coșciugului, Nicholas și Royan traseră 
la o parte țesătura de in. Aceasta foșni ușor și se rupse ca un 
șerveţel în mâinile lor, însă, pe măsură ce o îndepărtau, 
amândoi își ţinură involuntar respiraţia, la descoperirea măștii 
faraonului. Era doar cu o idee mai mare decât capul bărbatului, 
însă constituia o replică perfectă, până la ultimul detaliu. 
Trăsăturile faraonului se păstraseră pentru eternitate în această 
extraordinară operă de artă. Se uitau fix, cu uimire tăcută, în 
ochii de obsidian și de cristal de rocă ai faraonului, și faraonul le 
întorcea privirea trist, aproape acuzator. 

Trecu destul de mult până să își adune vreunul din ei curajul 
și stăpânirea de sine să ridice masca de pe capul mumiei. Când 
făcură asta, găsiră dovezi în plus că, în antichitate, trupul 
regelui și cel al generalului său, Tanus, fuseseră schimbate între 
ele. Mumia care zăcea dinaintea ochilor lor era limpede prea 
mare pentru coșciugul ce o găzduia. Corpul fusese parţial 
dezvelit din bandaje și înghesuit în interior. 

— O mumie regală ar avea sute de talismane și amulete 
vârâte printre bandaje, șopti Royan. Asta e cadavrul bandajat 
simplu al unui nobil, nu al unui rege. 

Nicholas ridică ușor bandajul interior al capului mortului și o 
șuviţă groasă de păr împletit ieși de sub cârpe: 

— Portretele faraonului Mamose, de pe pereţii arcadei, arată 
că își vopsea părul cu henna, murmură Nicholas. la uită-te aici! 

Șuviţa avea culorile ierbii savanelor africane iarna, auriu și 
argintiu. 

— Nu mai există nicio îndoială, acum. Acesta e trupul lui 
Tanus. Prietenul lui Taita și amantul reginei. 

— Da, confirmă Royan, cu ochii umeziţi de lacrimi. El e 
adevăratul tată al fiului lui Lostris, care, la vremea sa, a devenit 
faraonul Tamose și strămoșul unui șir lung de regi. Așadar, 
acesta e bărbatul al cărui sânge curge prin istoria Egiptului 
antic. 

— In felul lui, a fost la fel de măreț ca oricare faraon, spuse 
Nicholas cu voce joasă. 


+ Capitolul 111 


Royan se trezi prima din transă. 


— Râul! strigă cu voce aproape isterică. Nu putem lăsa totul 
să se ducă iar pe apa sâmbetei, când crește râul. 

— Nici nu putem spera să salvăm totul. E prea mult. E un 
tezaur imens. Suntem contra cronometru, așa că trebuie să 
alegem cele mai frumoase și cele mai importante piese și să le 
împachetăm în lăzi. Dumnezeu știe dacă o să avem timp măcar 
pentru asta. 

Se apucară de o muncă frenetică, în scurtul timp ce le 
rămăsese. Nici nu puteau visa să salveze statuile și picturile 
murale, mobila și armele, instrumentele pentru banchet sau 
cuferele cu costume. Marele car de luptă aurit trebuia să 
rămână în locul care-l adăpostise patru mii de ani. 

Indepărtară masca mortuară de aur de pe capul lui Tanus, 
însă lăsară mumia în interiorul coșciugului de aur. Apoi, Nicholas 
trimise după Mai Metemma. Bătrânul abate sosi cu douăzeci de 
călugări, să primească sfintele moaște ale străvechiului sfânt, 
promise lui drept răsplată pentru ajutor. Cu mult respect, rostind 
incantaţii cu glasuri scăzute și domoale, luară cu ei coșciugul lui 
Tanus, spre noul loc de odihnă din magaas, la mânăstire. 

— Cel puţin, bătrânul erou va fi tratat cu respect, comentă 
încet Royan, după care se uită în jurul ei, la mormânt. Nu putem 
lăsa locul așa, cu coșciugele aruncate care încotro și cu 
capacele date la o parte, protestă Royan. Arată de parcă ar fi 
dat spargerea niște hoţi de morminte aici. 

— Chiar asta și suntem, zâmbi la ea Nicholas. 

— Ba nu, suntem arheologi, negă ea cu înflăcărare, și trebuie 
să ne străduim să ne comportăm ca atare. 

Prin urmare, băgară cele șase coșciuge rămase unul în altul, 
le puseră înapoi în sarcofagul imens și, în final, reașezară 
masivul capac de granit. Abia atunci le dădu Royan voie să 
înceapă selectarea și ambalarea comorilor pe care aveau să le 
ia cu ei. 

Masca mortuară era, fără nicio îndoială, cel mai important 
obiect din tot cavoul. Intră perfect într-una dintre lăzi, cu 
ushabti-ul din lemn al lui Taita alături, împachetate în polistiren 
ca să elimine orice pericol de avariere a lor. Royan scrijeli pe 
capac cu creion cerat rezistent la apă: „Mască și ushabti Taita”. 

Selecția finală a fost, prin urmare, grăbită și superficială. Nu 
puteau să deschidă absolut toate cuferele din lemn de cedru din 
grămezile înalte aflate în alcovurile arcadei. Înseși cuferele 


527 


pictate și aurite constituiau artefacte neprețuite și trebuiau 
tratate cu respect. Așa că se lăsară îndrumați de ilustrațiile de 
pe capacul fiecăruia. Descoperiră imediat că acestea erau, într- 
adevăr, inventarul și catalogul precise a ceea ce se afla 
înăuntru. În cufărul pe care era înfățișat faraonul împodobit cu 
coroana albastră a războiului, găsiră chiar coroana, în cuibul de 
perniţe din piele modelate să se potrivească perfect acesteia și 
să o protejeze. 

În ciuda timpului scurt care le rămăsese, deveniră aproape 
suprasaturaţi de splendoarea obiectelor pe care le descopereau 
în timp ce alegeau și deschideau sipetele din lemn de cedru. Nu 
numai coroana albastră era acolo, ci și cea roșie și cea albă, a 
regatelor unite, și magnifica Nemes, toate trei atât de bine 
păstrate, de parcă ar fi fost ridicate de pe fruntea faraonului 
chiar în dimineaţa aceea. 

Chiar de la început, condiţia necesară era ca mărimea 
obiectelor să le permită depozitarea în lăzile de muniţie. Dacă 
erau prea mari, indiferent de valoarea sau de semnificaţia lor 
istorică, erau respinse și lăsate în mormânt. Din fericire, multe 
dintre  sipetele ce conţineau bijuteriile regale  încăpeau 
confortabil în lăzile de metal, așa încât nu doar conținutul, ci și 
sipetele însele puteau fi salvate. Cu toate acestea, obiectele mai 
mari, coroanele și uriașele medalioane pectorale din aur, cu 
nestemate, trebuiau să fie reambalate. 

Pe măsură ce lăzile de muniţie erau umplute, le cărau și le 
depozitau pe terasa de dincolo de ușa sigilată, gata să fie duse 
afară. Cu tot cu lăzile ce conţineau cele opt statuete ale zeilor 
din galeria lungă, pregătiseră și catalogaseră patruzeci și opt, 
când le ajunseră la urechi accentele inconfundabile ale lui 
Sapper, care urca scara. 

— Maiorule, unde naiba ești? Nu mai ai timp să vânezi 
gândaci p-aici. Vino, omule! Mișcă-ţi fundu’ păros încoa'! Râu’ s- 
a umflat de tot și baraju' stă să explodeze din clipă-n clipă. 

Sapper venea grăbit pe scară, dar până și el se opri să se 
minuneze, tulburat, când dădu cu ochii de splendorile galeriei 
funerare a faraonului Mamose. Îi luă câteva momente să își 
revină din șoc și să se întoarcă la felul său prozaic de-a fii. 

— Vorbesc serios, maiorule! Mai avem câteva minute, nu ore. 
Afurisitu' ăla de baraj e pe ducă. În afar' de-asta, Mek se bate pe 
dealuri, la capu' prăpastiei. Se-aud focuri de armă chiar de pe 


528 


fundu’ stâncilor din lacu’ lu’ Taita. Tu și Royan tre’ să ieșiţi fuga 
de-aici, că nu-i de glumă! 

— Bine, Sapper. Am plecat. Du-te înapoi în camera de la capul 
scărilor. Ai văzut lazile de muniţie de-acolo? 

Sapper încuviinţă și Nicholas continuă iute explicaţiile: 

— Pune oamenii să care lăzile de-acolo. Du-le la mânăstire! 
Vreau să supraveghezi tu chestia asta. Venim și noi cu restul 
după tine. 

— Nu te juca, dom’ maior. Viaţa ta face mai mult decât 
maldăru' ăsta de gunoaie vechi. Mișcă-te acu'! 

— Fă ce ţi-am zis, Sapper! Dar să nu te-audă Royan că le zici 
maldăr de gunoaie vechi, că ai încurcat-o rău de tot. 

Sapper ridică neputincios din umeri: 

— Să nu zici că nu ţi-am spus, comentă și se întoarse în jos pe 
scară. 

— Ştii unde sunt bărcile, strigă Nicholas în urma lui. Dacă 
ajungi acolo înaintea mea, umflă-le și încarcă lăzile în ele. Venim 
în urma ta. 

De cum plecă Sapper, Nicholas o luă la goană înapoi, unde 
Royan tot mai muncea la sortat comori. 

— Asta a fost! răcni la ea. Nu mai e timp. Să ieşim! 

— Nicky, nu putem să lăsăm asta... 

— Afară! o apucă de mână. leșim afară chiar acum! Doar dacă 
nu vrei să rămâi să îi ţii de urât lui Tanus în mormânt pe veci. 

— Nu pot măcar să... 

— Nu, femeie nebună! Acum! Barajul poate să cedeze în orice 
moment. 

Ea se smuci, apucă un pumn de bijuterii din cufărul deschis de 
la picioarele ei și începu să și le îndese prin buzunare: 

— Nu pot să le las. 

El o înșfacă de talie și o aruncă peste umăr. 

— Ti-am zis că nu-i de glumă, o avertiză grav, alergând cu ea 
spre ieșirea din galerie. 

— Nicky! Lasă-mă jos! 

Îl lovea cu pumnii, supărată, însă el continua să alerge spre 
încăperea de la capătul scărilor. 

Hansith și oamenii lui duceau ultimele lăzi de muniţie pe 
scară, în colțul îndepărtat al încăperii. Le puseseră cu ușurință în 
echilibru pe cap și urcau scările cu vioiciune. 

Aici, Nicholas o lăsă pe Royan pe picioarele ei: 


— Promiţi să nu mai faci prostii? Aici nu ne jucăm. E o 
chestiune de viaţă și de moarte - de moarte, subliniez, dacă 
rămânem închiși aici. 

— Știu, păru ea plină de căinţă. Numai că nu puteam suporta 
să las restul în urmă. 

— Gata. Să mergem! 

Nicholas o luă de mână și o trase după el. După primii pași, ea 
își eliberă mâna și începu să alerge cu adevărat, depășindu-l și 
ajungând în vârful scării cu vreo câţiva pași înaintea lui. 

În ciuda poverilor, și hamalii mergeau rapid. Prinși în coloana 
lungă de oameni grăbiţi, Nicholas și Royan își ţesură drumul prin 
labirint, bucuroși că puseseră semne la fiecare colț, și ajunseră 
la scara centrală din galeria cea lungă fără să se abată nici cu 
un pas de la drumul corect. Sapper îi aștepta la rămășițele ușii 
sigilate și gemu ușurat când îi zări printre cărăuși. 

— Am crezut că ţi-am spus să o iei înainte și să pregătești 
bărcile, urlă la el Nicholas. 

— N-am avut încredere că n-o să fii un afurisit de idiot, păru 
Sapper nefericit. Am vrut să fiu sigur că n-o lălăiești p-aici. 

— Sunt profund mișcat, Sapper, îi trase Nicholas un pumn în 
umăr, după care o luară la goană spre tunelul de acces și 
traversară zăngănind podul de peste lacul din dolină. 

— Unde-i Mek? suflă din greu Nicholas în spatele lui Sapper, 
care alerga în față. Ai văzut-o pe Tessay? 

— Tessay s-a întors. A avut o experiență urâtă. Arată 
groaznic. Se pare că a încasat-o rău de tot. 

— Ce-a păţit? se îngrozi Nicholas. Unde e? 

— Se pare c-a picat în mâinile gorilelor lui von Schiller, care- 
au bătut-o de-au zvântat-o. Soldaţii lui Mek o duc la mânăstire. 
O să ne aștepte la bărci. 

— Slavă Domnului, mormăi Nicholas. Și Mek? întrebă apoi cu 
voce tare. 

— Încearcă să ţină piept atacului lui Nogo. Am auzit foc de 
pușcă, grenade și mortiere toată dimineaţa. Și el o să se retragă 
și-o să ne aștepte la bărci. 

Alergară ultimii metri prin tunel cu mocirla până la glezne și 
se căţărară, în sfârșit, peste zidul chesonului, pe lespedea de 
piatră de pe marginea lacului lui Taita. Nicholas se uită în sus și- 
i zări pe hamalii lui Hansith cocoțându-se pe schela de bambus 
ce ducea în vârful stâncii, fiecare cărând câte o ladă de muniţie. 


530 


În clipa aceea, prinse un zgomot pe care-l recunoscu 
instantaneu. Își înălţă capul să asculte, după care o anunţă 
mohorât pe Royan: 

— Foc de pușcă! Mek îl ţine pe loc, dar e al naibii de aproape. 

— Geanta mea! porni Royan spre adăpostul cu acoperiș de 
stuf, de la poalele versantului. Trebuie să-mi iau trusa. 

— N-o să mai ai nevoie de farduri sau de pijama, și pașaportul 
ţi l-am luat eu. 

O apucă de mână și o întoarse spre piciorul scării: 

— De fapt, singurul lucru de care ai nevoie acum e o distanţă 
cât mai mare între tine și colonelul Nogo. Haide, Royan! 

Se îmbulziră pe schela de bambus și, când ajunseră în vârful 
stâncii, Royan fu surprinsă să descopere că, deși pământul de 
sub picioare era jilav, de la ploile recente, soarele era suit în 
înalturi și dogorea. Pierduse orice noţiune a timpului în 
coridoarele reci și întunecate ale mormântului și acum își ţinea 
fața la soare, să soarbă recunoscătoare lumina câteva clipe, cât 
Nicholas verifica hamalii și se asigura că ieșiseră cu toţii din 
hău. 

Sapper porni în capul coloanei pe cărarea din pădurea de 
spini, cu un șir de hamali aliniaţi în spatele lui. Nicholas și Royan 
așteptară să ajungă toţi oamenii pe cărare, înainte să formeze 
chiar ei coada coloanei. Zgomotul luptei era înspăimântător de 
aproape acum. Părea să fie aproape de marginea prăpastiei, 
chiar în spatele lor, la mai puţin de un kilometru depărtare. 
Pârâitul focului automat le dădea aripi hamalilor și întregul grup 
gonea prin pădure, să ajungă la drumul principal ce ducea la 
mânăstire, înainte să le taie calea avangarda lui Nogo. 

Înainte să ajungă la întretăierea drumurilor, dădură de un alt 
grup, care ducea o targă. Și aceștia se îndreptau tot spre 
mânăstire. Nicholas se gândea că persoana pe care o cărau era 
un luptător rănit, din trupele de gherilă ale lui Mek. Dar chiar 
când îi ajunse din urmă, avu nevoie de o clipă să recunoască 
faţa umflată și arsă a lui Tessay. 

— Tessay! se aplecă să o vadă. Cine ţi-a făcut asta? 

Ea se uită la el cu ochii imenși și întunecați de copil rănit și îi 
spuse cu cuvinte întrerupte și frânte. 

— Helm! mârâi Nicholas. Ce n-aș da să pun mâna pe ticălosul 
ăla! 


În momentul acela, Royan îi ajunse din urmă și lăsă să-i scape 
un strigăt de groază la vederea feţei lui Tessay. Imediat după 
aceea se ocupă personal de ea. 

Nicholas schimbă în grabă câteva cuvinte cu unul dintre 
brancardieri, pe care-l recunoscuse: 

— Mezra, ce se-ntâmplă acolo? 

— Nogo a deplasat trupe din partea de est a defileului. Ne-au 
luat prin învăluire și acum ne retragem. Asta nu e stilul nostru 
de luptă. 

— Știu, remarcă Nicholas posomorât. Luptătorii de gherilă 
sunt în continuă mișcare. Unde-i Mek Nimmur? 

— Se retrage pe malul estic al prăpastiei. 

În timp ce Mezra îi răspundea, se auzi un nou schimb de focuri 
în spatele lor. 

— Ăsta-i el! clătină Mezra din cap. Nogo îl încolțește tare. 

— Ce ordine ai? 

— Să o duc pe Doamna Soare la bărci și să-l aștept acolo pe 
Mek Nimmur. 

— Bine! încuviință Nicholas. Venim cu voi. 


+ Capitolul 112 


Jet Ranger-ul zbura la joasă altitudine, urmărind contururile 
terenului, ocolind culmile înalte. Helm știa că shufta lui Mek 
Nimmur erau înarmaţi cu RPG-uri, lansatoare de rachete. În 
mâinile unui soldat bine instruit, acestea erau arme mortale 
împotriva unei nave lente, neprotejate, cum era Jet Ranger-ul. 
Apărarea pilotului era folosirea terenului pe post de scut, iar 
elicopterul se strecura și se furișa prin văi, ca să nu le ofere 
lansatorilor de rachete o ţintă clară. 

Cu toate că norii de ploaie atingeau vârfurile povârnișului din 
defileul fluviului Abbay, elicopterul se ţinea cu mult sub ei. Chiar 
și așa, rafalele bruște de vânt zgâlţâiau serios elicopterul și 
averse de picături grele de ploaie zornăiau pe parbriz. Pilotul 
stătea aplecat în faţă, sprijinit în centuri, concentrat asupra 
acestui zbor jos primejdios, în condiţii neprielnice. Helm era 
așezat pe scaunul din dreapta, lângă pilot. Von Schiller și 
Nahoot Guddabi stăteau în spate, lungindu-și amândoi nervos 
gâturile să vadă ceva prin geamurile laterale, în trecerea pe 


532 


lângă costișele împădurite ale văii, ce păreau atât de aproape, 
că le puteai atinge. 

La fiecare câteva minute, radioul prindea glas și păcănea 
transmisiunile scurte ale oamenilor lui Nogo, de jos, care cereau 
ajutorul mortierelor sau raportau obiectivele atinse. Pilotul le 
traducea bălmăjeala de la radio, întorcându-se către von 
Schiller, să îl informeze: 

— Se duce o luptă aprigă pe versanţii prăpastiei, dar shufta 
sunt puși pe fugă. Nogo se descurcă bine. Tocmai a dislocat o 
forță puternică din dealul de la est de noi, arătă prin hubloul din 
stânga, și îi bombardează pe shufta cu mortiere, în timp ce 
aceștia se retrag. 

— Au ajuns la punctul din prăpastie unde lucra Quenton- 
Harper? 

— Nu e clar. E un pic confuz. 

Pilotul ascultă următorul comentariu în arabă de la radio: 

— Cred că acum vorbea chiar Nogo. 

— la legătura cu el! îi ordonă von Schiller lui Helm, lăsându-se 
pe spate în scaun. Intreabă-l dacă au pus deja mâna pe 
amplasamentul mormântului. 

Helm întinse mâna și ridică microfonul din furca de sub 
panoul instrumentelor: 

— Petală de Trandafir, aici Bismark. Mă auzi? 

Urmă o pauză cu paraziți, după care se auzi vocea lui Nogo, în 
engleză: 

— Zi, Bismark! 

— Ai ocupat obiectivul principal? Terminat. 

— Afirmativ, Bismark. Totul ocupat. Opoziția suprimată. Trimit 
oameni pe scară să pătrundă în obiectiv. 

Helm se răsuci pe scaun, să dea ochii cu von Schiller: 

— Nogo are deja oameni în prăpastie. Putem intra și ateriza. 

— Spune-i să nu lase pe nimeni să intre în obiectiv, înainte de 
sosirea mea, ordonă sever von Schiller, însă cu o expresie 
triumfătoare pe chip. Trebuie să fiu primul acolo. Fă-l să 
înțeleagă asta! 

În vreme ce Helm transmitea ordinele lui Nogo, von Schiller îl 
bătu pe umăr pe pilot: 

— Cât mai avem până la obiectiv? 

— Cam cinci minute de zbor, domnule. 


533 


— Rotește-te deasupra locului când ajungi. Nu ateriza până 
nu suntem siguri că Nogo are totul sub control. 

Pilotul acționă maneta și sunetul rotoarelor se schimbă, o 
dată cu înclinația faţă de axa transversală. Elicopterul încetini și 
rămase plutind în aer, în vreme ce pilotul arăta în jos. 

— Ce-i? urmă von Schiller gestul. Ce vezi? 

— Barajul, răspunse Helm. Stăvilarul lui Quenton-Harper. A 
muncit ca un descreierat aici. 

Suprafaţa întinsă a apei prinse în chingi lucea cenușie și 
mohorâtă sub norii de ploaie, întinată de alunecările de teren de 
pe înălțimi. Apa deversată în canalul lăturalnic clocotea albă și 
înfuriată de-a lungul văii. 

— Părăsit! comentă Helm. Toţi oamenii lui Harper s-au retras. 

— Ce-i obiectul ăla galben de pe mal? vru să știe von Schiller. 

— E mașinăria de mutat pământul. Mai știți? Ne-a vorbit 
despre ea informatorul nostru. 

— Nu mai pierde vremea! porunci von Schiller. Nu mai avem 
ce vedea. Să mergem! 

Helm îl bătu pe umăr pe pilot și îi făcu semn să o ia în aval. 


t Capitolul 113 


Sapper îi aștepta pe ceilalţi să vină din urmă, la intersecţia 
celor două poteci, unde râul cu albia schimbată mugea într-un 
torent în vale și măturase deja o secţiune lungă din drumul 
originar. Hamalii, înșiraţi într-un lanţ lung în josul văii, fiecare cu 
o ladă de muniţie în echilibru pe cap, mergeau prin partea mai 
ridicată de teren de deasupra apei. 

Targa lui Tessay era aproape de coada coloanei, iar Royan și 
Nicholas tropăiau de-o parte și de alta și ajutau la echilibrarea 
ei, în porțiunile mai accidentate de teren. 

— Unde-i Hansith? strigă Nicholas la Sapper, cu mâna 
streașină la ochi să cerceteze printre bărbaţii din fața lui, 
încercând să distingă silueta mare a călugărului în grupul 
celorlalți. 

— Am crezut că-i cu tine, răcni Sapper drept răspuns. Nu l-am 
mai văzut de când am ieșit din prăpastie. 

Nicholas se întoarse să scruteze drumul pe care veniseră, pe 
cărăruia dintre spini. 


534 


— Afurisit om, mormăi el. Nu putem să ne-ntoarcem să-l 
căutăm. O să trebuiască să se descurce singur până la 
mânăstire. 

În momentul acela, auziră slaba, dar familiara fluturare a 
rotoarelor în aerul dogoritor și umed de sub masele de nori joși. 

— Elicopterul de la Pegasus. Se pare că von Schiller se duce 
glonț la lacul lui Taita. Probabil c-a știut tot timpul unde lucrăm, 
zise Nicholas cu amărăciune. Nu pierd nicio secundă. Ca vulturii 
care vin la un cadavru proaspăt. 

Royan ridică ochii spre zgomotul acela, străduindu-se să 
distingă forma aparatului pe fundalul norilor întunecațţi. Faţa îi 
era îmbujorată de la alergare și șuviţele ude de transpiraţie îi 
atârnau pe obraji. 

— Dacă porcii ăia intră în mormântul nostru, o să fie o 
profanare groaznică a unui loc sacru, se înfurie ea. 

Brusc, Nicholas întinse mâna peste targă și o luă de braț; 
expresia de pe chipul lui era gravă și hotărâtă: 

— Ai dreptate. Coboară la mânăstire cu Tessay. Vin după voi 
mai încolo. 

Înainte ca ea să poată să protesteze sau să-l chestioneze, el 
ajunsese la Sapper: 

— Îţi las femeile în grijă, Sapper. Ai grijă de ele. 

— Unde te duci, Nicky? Ce vrei să faci? 

— Am o trebușoară de dus la capăt. Nu stau mult. 

— Doar nu te-ntorci acolo? se arăta ea îngrozită. O să fii 
omorât sau mai rău. Ai văzut ce i-a făcut Helm lui Tessay... 

— Nu te agita, iubirea mea, râse el și, până să-și dea ea 
seama de intenţiile lui, o sărută pe gură. 

Royan nu-și revenise din agitația și tulburarea produse de 
scena ce avusese loc în faţa atâtor bărbaţi, că el o îndepărtă cu 
blândețe: 

— Ai grijă de Tessay. Ne întâlnim la bărci. 

Înainte ca ea să protesteze, el se întoarse și porni pe coastă, 
alergând cu pași atât de mari peste terenul accidentat, încât ea 
nu mai avea nicio șansă să îl prindă din urmă. 

— Nicky! ţipă ea disperată, însă el se prefăcu că n-o aude și 
își continuă alergarea, urmând cursul râului în amonte, înapoi 
spre stăvilar. 


t Capitolul 114 


Jet Ranger-ul urma cursul răsucit al râului dincolo de baraj. În 
unele momente, puteau să se uite direct în hăul îngust dintre 
versanții înalţi, în adâncimile umbrite ale prăpastiei aproape 
uscate acum, unde uneori se zărea licărirea băltoacelor aproape 
secate și nemișcate. 

— Sunt acolo! arătă Helm drept în faţă. 

O mână de oameni stăteau strânși pe marginea prăpastiei. 

— Asigură-te că nu sunt shufta! zise von Schiller cu teamă în 
glas. s 

— Nu! îl asigură Helm tare. Il recunosc pe Nogo și ăla înalt, cu 
shamma albă, de lângă el, e călugărul Hansith Sherif, 
informatorul nostru. Poți să intri să aterizezi, strigă spre pilot, 
acoperind zgomotul motorului. Acolo! Nogo îţi face semn! 

In momentul când tălpile elicopterului atinseră solul, Nogo și 
Hansith se apropiară în fugă. Amândoi îl ajutară pe von Schiller 
să coboare din cabina pasagerului și îl feriră de rotoarele ce se 
învârteau. 

— Oamenii mei au zona sub control, îl asigură Nogo. l-am 
alungat pe shufta în vale, spre râu. Acesta e Hansith Sherif, care 
a lucrat în mormânt, alături de Harper. Cunoaște fiecare 
centimetru din tunele. 

— Vorbește englezește? se uită von Schiller nerăbdător la 
călugărul înalt. 

— Puțin, răspunse pentru sine Hansith. 

— Bun! Bun! radie von Schiller. Arată-mi drumul! Te urmez. 
Haide, Guddabi, e timpul să muncești și tu pentru banii pe care 
ti-i dau. 

Hansith îi conduse iute la capătul schelei, unde von Schiller se 
opri să se uite neliniștit înspre afundurile prăpastiei. Eșafodajul 
de bambus arăta firav și nesigur, hăul adânc și terifiant. Von 
Schiller era pe punctul să protesteze, când Nahoot Guddabi 
schelălăi în spatele lui: 

— Doar nu se așteaptă să coborâm acolo, nu? 

Groaza acestuia îl îmbărbătă imediat pe von Schiller, care se 
întoarse spre Nahoot cu satisfacție: 

— E singura cale de acces în mormânt. Urmează-l pe om jos! 
Sunt în spatele tău. 


536 


Cum Nahoot încă ezita, Helm îi puse o mână plină de bătături 
pe spate și îl împinse înainte: 

— Porneşte odată! Ne faci să pierdem vremea. 

Fără tragere de inimă, Nahoot porni pe schelă, în urma 
călugărului, cu von Schiller în spate. Construcţia din bambus se 
clătina și se legăna sub greutatea lor și abisul de sub stânci 
părea să-i soarbă, însă, în cele din urmă, ajunseră la lespedea 
de pe marginea lacului lui Taita. Acolo rămaseră în grup 
restrâns, căscând ochii cu uimire și groază. 

— Unde-i tunelul? Ceru să afle von Schiller de îndată ce își 
recăpătă răsuflarea, iar Hansith îi făcu semn să îl urmeze spre 
zidul micului cheson. 

Aici, von Schiller se opri și își îndreptă privirea către Helm și 
Nogo: 

— Vreau să rămâneţi aici, de pază. O să intru în mormânt cu 
Guddabi și cu călugărul ăsta. Trimit după voi când o să am 
nevoie. 

— Aș fi mai fericit să fiu cu dumneavoastră, să vă apăr, Herr 
von Schiller, începu Helm, însă bătrânul se încruntă la el: 

— Fă cum îţi spun! 

Și, sprijinindu-se de Hansith, cobori băţos zidul chesonului, 
spre gura tunelului. Nahoot Guddabi îl urma îndeaproape. 

— Lumini? De unde vine curentul? vru să afle von Schiller. 

— E o mașină, explică Hansith și, în clipa aceea, auziră 
bolborositul generatorului din faţa lor. 

Nimeni nu mai rosti o vorbă și cei doi îl urmară pe Hansith 
prin gura tunelului, până ajunseră la podul de peste apele 
întunecate ce umpleau dolina. 

—E o construcție foarte rudimentară, mormăi Nahoot, 
senzaţia de disconfort lăsând, în cele din urmă, locul interesului 
profesional. Nu-mi aduce aminte de niciun alt mormânt egiptean 
pe care l-am studiat. Cred că am fost induși în eroare. Sunt, 
probabil, operele băștinașilor etiopieni. 

— Faci o apreciere prematură, îl admonestă von Schiller. 
Așteaptă să vedem și restul lucrurilor pe care are să ni le arate 
omul ăsta. 

Von Schiller se sprijini cu o mână de umărul lui Hansith, în 
timp ce traversau pontoanele săltăreţe din lemn de baobab, și 
se târî pe malul celălalt cu un sentiment de ușurare. Începură să 
suie prin tunel și trecură pe lângă semnul lăsat de ape la flux. 


537 


De cum se schimbă construcţia pereţilor, în piatră compactă 
și decorată, Nahoot remarcă: 

— Ah! Am fost dezamăgit la început. Am crezut c-am fost trași 
pe sfoară, dar acum văd influenţa egipteană. 

Ajunseră la terasa din afara galeriei în ruine, pe care stătea 
generatorul Honda. Von Schiller și Nahoot asudaseră deja de la 
atâta efort și tremurau de emoție. 

— Arată din ce în ce mai promiţător. Se prea poate să fie un 
mormânt regal, jubilă Nahoot. 

Von Schiller arătă spre peceţile din ipsos sprijinite de peretele 
lateral, unde le abandonaseră Nicholas și Royan. Nahoot căzu în 
genunchi lângă ele și le examină plin de zel; vocea îi tremura 
când exclamă: 

— Cartușul lui Mamose și pecetea scribului Taita! 

Ridică ochii sclipitori spre von Schiller: 

— Nu mai există nicio îndoială acum. V-am condus la 
mormânt, așa cum v-am promis. 

Preţ de o clipă, von Schiler se holbă la el, rămas fără cuvinte 
în faţa unei asemenea aroganţe făţișe. Apoi pufni dezgustat și 
se aplecă să se uite prin spărtura deschisă în galeria lungă. 

— A fost distrus! strigă oripilat. Mormântul a fost spulberat. 

— Nu, nu! îl asigură Hansith. Veniţi pe-aici. Mai e un tunel 
dincolo. 

În timp ce își făceau drum printre pietriș și ruine, Hansith le 
povesti în engleza lui scâlciată și cu lipsuri cum tavanul galeriei 
se prăbușise și cum el, Hansith, găsise adevărata intrare pe sub 
ruine. 

Nahoot se apleca la fiecare câţiva pași să examineze și să se 
mire de fiecare descoperire: bucățele de ipsos pictat ce 
supraviețuiseră dărâmării tavanului. 

— Trebuie să fi fost magnifice. Opere clasice de prim rang... 

— Mai sunt multe de văzut. Mult mai multe, le promise 
Hansith, făcându-l pe von Schiller să se răstească la Nahoot: 

— Lasă bucăţile sparte acum! Suntem în criză de timp. 
Trebuie să ne grăbim s-ajungem direct în camera mortuară. 

Hansith îi conduse pe scara ascunsă în labirintul de bao și 
apoi, după întortocheri și răsuciri, la nivelul cel mai de jos. 

— Cum de-au reușit să nu se rătăcească Harper și femeia prin 
chestia asta? se minună von Schiller. E o vizuină de iepure. 


538 


— O altă scară ascunsă! fu surprins Nahoot și se poticni de 
emoție, când coborâră în capcana cu gaz, unde amforele 
stăteau nederanjate de mii de ani, și-apoi urcară ultima serie de 
trepte, ducând spre capătul galeriei funerare. 

Acum amândoi erau năuciţi de splendoarea picturilor murale 
și de măreția imaginilor semetțului zeu, de strajă pe toată 
lungimea galeriei. Rămaseră unul lângă altul, incapabili să facă 
vreo mișcare, împietriți de venerație față de ceea ce vedeau 
împrejurul lor. 

— Nu m-am așteptat niciodată la așa ceva, șopti von Schiller. 
Întrece și cele mai îndrăzneţe vise ale mele. 

— Încăperile de pe fiecare latură sunt pline cu comori, le arătă 
Hansith spre galerie. Sunt lucruri pe care nici nu le-aţi visat. 
Harper n-a luat decât foarte puţin cu el - câteva cutiuţe. A lăsat 
grămezi de aur, maldăre de cufere. 

— Unde-i coșciugul? Unde-i corpul care era în mormânt? Ceru 
să afle von Schiller. 

— Harper i-a dat trupul, în coșciugul de aur, abatelui. L-au dus 
la mânăstire. 

— Nogo o să vi-l aducă repede înapoi. Nu trebuie să vă faceți 
griji de asta, Herrvon Schiller, îl asigură Nahoot. 

Ca și când vraja care îl cuprinsese ar fi fost ruptă de 
promisiunea asta, porniră împreună înainte, cu pași mici mai 
întâi, după care porniră să alerge amândoi. Von Schiller tropăi 
cu picioarele lui ţepene și bătrâne în cea mai apropiată cameră 
de depozitare și chicoti ca un copil în dimineața de Crăciun, 
când își bucură ochii cu maldărele de comori: 

— Incredibil! 

Trase jos un cufăr din lemn de cedru și-i rupse sigiliul cu 
degete tremurătoare. La vederea conţinutului, rămase fără 
cuvinte. Ingenunche peste cufăr și porni să plângă încetișor de 
emoția mult prea copleșitoare ca să fie exprimată în cuvinte. 


t Capitolul 115 


Nicholas se baza pe faptul că oamenii lui Nogo aveau să 
alerge pe piscurile versantului, să ajungă la lacul lui Taita, și că 
astfel o să aibă drum liber pe cursul modificat al râului, până la 
amplasamentul barajului. Nu își lua nicio măsură de precauţie să 


539 


nu dea nas în nas cu ei, ci doar se oprea la fiecare câteva 
minute să asculte și să scruteze terenul din faţă. Ştia că nu îi 
mai rămăsese prea mult timp. Nu putea să le ceară celorlalţi să 
îl aștepte la bărci și să își pună vieţile în pericol pentru o toană 
de-a lui. 

De două ori, auzi focuri de armă în depărtare, din direcția 
hăului, jos, spre lac. Totuși, încercarea lui avu succes și ajunse 
la baraj fără să se ciocnească cu oamenii lui Nogo. Cu toate 
acestea, nu își forță norocul. Înainte să se apropie de baraj, se 
sui pe un dâmb de deasupra acestuia și cercetă zona. Asta îi 
oferi timp să își tragă sufletul după cursa pe coastă și să verifice 
dacă Nogo nu lăsase soldaţi de pază la baraj, cu toate că i se 
părea o ipoteză neverosimilă. 

Văzu tractorul galben parcat în același loc unde îl lăsase 
Sapper, pe malul înalt de deasupra zidului. Nu se vedea nici 
urmă de prezență umană, niciun paznic etiopian înarmat. 
Mormăi ușurat și își șterse cu mâneca broboanele de pe frunte. 

Chiar și cu ochiul liber, se zărea apa cum sălta peste vârful 
zidului și ţâșnea printre spărturile și crăpăturile din gabioane. 
Totuși, de unde stătea el, zidul părea să se ţină bine; abia după 
încă o creștere de treizeci de centimetri a apei, râul avea să 
învingă stăvilarul. 

„Bună treabă, Sapper își zise, cu un zâmbet. Ai făcut o treabă 
a naibii de bună.” 

Nicholas studie nivelul râului și situaţia apelor ţinute în frâu 
de zid. Revărsarea dinspre munți era mult mai puternică decât 
ultima dată când o văzuse el. Albia râului era plină ochi dintr-un 
mal în altul, iar unii dintre copacii și arbuștii de pe margine erau 
deja parțial scufundaţi, aplecându-se și clătinându-se la 
izbiturile curentului rapid. Potopul grăbit și ostil, de o nuanţă de 
cenușiu mohorât, se învârtea prin lacul barajului până să 
descopere spărtura din canalul lateral și să se repeadă să o 
sfâșie, mugind ca un animal sălbatic, eliberat din cușcă, 
clocotind în spume și ape albicioase de cum simţea căderea 
abruptă în vale. 

Apoi își îndreptă privirea spre povârnișul defileului. Era 
acoperit de nori întunecaţi și ameninţători, ce ascundeau 
orizontul în partea de nord. În momentul acela, îl izbi o pală de 
vânt rece, vestind ploaia. Nu mai avu nevoie de niciun alt 
imbold și porni pe coasta spre baraj, alunecând și derapând în 


540 


graba lui. Până să ajungă jos, pala se transformă în ploaie rece 
care îl înțepa cu ace pe faţă și îi lipea cămașa de corp. 

Odată ajuns lângă tractor, se căţără în scaunul șoferului. Trăi 
un moment de panică la gândul că Sapper ar fi putut lua cheia 
din ascunzătoarea de sub scaun. Bâjbâi după ea câteva 
secunde, după care scoase un suspin de ușurare. 

„Sapper, o clipă era să-ţi vezi moartea cu ochii. Ţi-aș fi rupt 
gâtul cu mâinile mele.” 

Vâri cheia în contact și o întoarse în poziţia pre-aprindere, 
așteptând ca luminiţa de pe bord să se facă din roșie, verde. 

— Haide, mormăi nerăbdător. 

Secundele acelea de întârziere păreau cât o viață de lungi. 
Atunci luminiţa verde se aprinse și el învârti cheia în contact. 

Motorul o luă din prima și Nicholas zbieră: 

— Notă maximă, Sapper! Ţi-ai răscumpărat toate greșelile. 

Lăsă mașina să se încălzească la temperatura optimă, mijind 
ochii să se apere de ploaie în timp ce aștepta și uitându-se pe 
dealurile de deasupra lui, cu teamă că motorul ar putea să-i 
aducă pe cap gorilele lui Nogo. Totuși, nu era ţipenie de om pe 
înălțimile bătute de ploaie. 

Băgă tractorul în viteza cea mai mică și îl conduse spre mal. 
Sub zidul barajului, apa care își făcea loc printre despărțituri era 
mai mică decât axul roților. Tractorul sălta și își tăia drum prin 
albia presărată cu bolovani. Nicholas opri mașina în mijlocul 
albiei, în timp ce studia zidul barajului, căutându-i punctul cel 
mai slab. Apoi se duse sub centrul zidului, în punctul în care 
Sapper fixase pluta de bușteni cu rânduri de gabioane. 

„Îmi pare rău de toată truda ta”, îi ceru iertare lui Sapper, 
potrivind cupa din oţel a tractorului la înălțimea și unghiul 
corecte, înainte să atace zidul. Zgâlțăi gabionul ales din nișa lui, 
întorcându-l și împingându-l, până reuși să bage cupa sub el și 
să-l scoată cu totul. Se dădu înapoi și lăsă coșul greu din plasă 
de sârmă să cadă peste cascadă, apoi se întoarse să-și reia 
atacul. 

Era o muncă lentă. Presiunea apei se inserase în gabioane, 
fixându-le în zid așa de bine, că îi luă aproape zece minute să 
elibereze cel de-al doilea coș. Aruncându-l și pe acela în 
cascadă, se uită pentru prima dată la indicatorul combustibilului 
de pe bordul tractorului și îi stătu inima-n loc. Arăta „gol”. 
Probabil că Sapper neglijase să îl realimenteze: fie epuizase 


541 


resursele de combustibil, fie nu se așteptase să mai folosească 
vreodată mașina, odată abandonată. 

Exact cum se gândise și Nicholas, motorul se îneca, rămas 
fără benzină. Întoarse rapid mașina, schimbând unghiul de 
înclinaţie, ca rămășițele de combustibil să vină în față. Motorul 
se alimentă și încetă zgomotul, mergând din nou în forță și 
constant. Rapid, Nicholas schimbă viteza și se întoarse iute la 
zid. 

„Nu mai e timp pentru finețuri, își zise încruntat. De-aici încolo 
am nevoie doar de forţă brută și de mușchi.” 

Prin îndepărtarea celor două gabioane, expusese un colț din 
pluta de bușteni din spatele acestora. Acesta era punctul 
vulnerabil al zidului. Acţionă comenzile hidraulice și înălță cupa 
la înălțimea maximă. Apoi o lăsă în jos cu grijă, câte un 
centimetru o dată, până ajunse deasupra capătului celui mai 
gros buștean din aglomerare. Blocă mecanismul hidraulic și 
băgă tractorul în marșarier, ambalând treptat, până ce motorul 
porni să urle și să azvârle un nor de fum gros, albastru, de 
diesel. 

Nimic nu ceda. Bușteanul era prins vârtos, iar zidul era 
susținut de fixarea gabioanelor unul în altul și de enorma 
presiune a apei din spatele lor. În disperarea lui, Nicholas lăsă 
regulatorul deschis. Roţile blocate se învârteau și alunecau pe 
bolovani, aruncând o perdea înaltă de apă în văzduh și 
sfărâmând pietrișul și grohotișul. 

— Haide! se rugă Nicholas de mașină. Haide! Poţi s-o faci! 

Turaţia motorului se pierdu încă o dată, din lipsă de 
combustibil. Mașina scuipa și tușea, cât pe ce să cedeze. 

— Te rog! o imploră Nicholas cu glas tare. Incă o încercare. 

De parcă l-ar fi auzit, motorul trase un rateu, merse inegal 
câteva momente, și brusc reîncepu să urle la putere maximă. 

— Bravo, frumoasa mea! strigă Nicholas, apropiindu-se și 
lovind iar zidul. 

Cu un zgomot ca de salvă de tun, bușteanul plesni și capătul 
de sus îi zbură din zid, lăsând o gaură lungă și adâncă prin care 
râul curgea triumfător, o coloană groasă și compactă de apă 
verde și murdară. 

— Și se duce! răcni Nicholas, sărind din scaunul șoferului. 

Ştia că nu mai avea timp să scoată tractorul din albie. Se 
mișca mai iute pe propriile picioare. 


542 


Torentul îi prinse picioarele, vrând să i le smulgă din trup. Era 
ca în coșmarurile copilăriei, când îl urmăreau monștrii și, în 
ciuda eforturilor lui, picioarele nu voiau să se miște decât cu 
încetinitorul. Aruncă o privire peste umăr și, în clipa aceea, văzu 
cum explodează secțiunea centrală a barajului, spumegând în 
afară într-o erupție violentă de ape înfuriate. Se luptă să mai 
facă vreo câţiva pași spre mal, înainte să-l prindă fluxul adânc și 
învolburat. Era neputincios în puterea apelor. II măturau peste 
cascadă jos, jos, în gura înfometată a prăpastiei. 


t Capitolul 116 


— Astea sunt cârja regală și sceptrul faraonului, strigă von 
Schiller cu voce impetuoasă și copleșită de emoție, ridicându-le 
din cufărul din lemn de cedru. 

— Și asta e barba lui falsă și emblema pectorală de 
ceremonie, îngenunche Nahoot alături de el, pe pardoseala 
mormântului, sub măreaţa statuie a lui Osiris. 

Toate animozităţile dintre ei erau pierdute în splendoarea 
momentului în timp ce examinau fabuloasele comori ale 
Egiptului. 

— E cea mai mare descoperire arheologică a tuturor 
timpurilor, șopti von Schiller, cu glas tremurător. 

Își scoase batista din buzunar și își tamponă broboanele de 
transpiraţie provocate de emoție, care i se prelingeau pe obraji. 

— Ne așteaptă ani de muncă aici, îi spuse Nahoot pe un ton 
serios. Colecţia asta incredibilă va trebui catalogată și evaluată. 
Va fi cunoscută în veci drept „tezaurul lui von Schiller”. Numele 
dumneavoastră va rămâne celebru în veci. E visul egiptean al 
nemuririi. Nu veți fi uitat niciodată. Veţi trăi veșnic. 

Trăsăturile lui von Schiller căpătară o undă de frenezie. Nu 
luase nicicând în calcul o asemenea posibilitate. Până în acea 
clipă, nu se gândise să împartă comoara cu nimeni, în afară de 
Utte Kemper, în momentele de intimitate, dar cuvintele lui 
Nahoot deșteptaseră în el vechiul, imposibilul vis al eternității. 
Poate că ar fi putut face în așa fel, să fie accesibilă publicului - 
firește, numai după moartea lui. 

Apoi dădu deoparte ispita. Nu voia să coboare într-atât încât 
să lase comoara pângărită de ochii gloatelor. Fusese strânsă 


543 


pentru funeraliile unui faraon. Von Schiller se vedea ca 
echivalentul modern al unui faraon. 

— Nu! îi spuse cu violenţă lui Nahoot. Comoara e a mea, 
numai a mea. Când o să mor, o să fie îngropată cu mine, toată. 
Am specificat deja asta în testament. Fiii mei vor ști ce să facă. 
Va veni cu mine în mormânt. Mormântul meu regal. 

Nahoot se holbă la el de parcă ar fi văzut o stafie. Nu își 
dăduse până atunci seama că moșneagul era nebun, că 
obsesiile lui îl făcuseră să depășească barierele normalităţii. 
Numai că egipteanul știa că nu are rost să se certe acum cu el - 
mai târziu, avea să găsească o cale de salvare a acestei comori 
minunate de uitarea unui alt mormânt. Așa că își plecă fruntea, 
mimând resemnarea: 

— Aveţi dreptate, Herr von Schiller. E singura modalitate 
potrivită de a-i da un scop. Meritaţi o asemenea înmormântare. 
Totuși, principala noastră grijă acum e să o ducem într-un loc 
sigur. Helm ne-a avertizat asupra pericolului râului, care poate 
să spargă barajul. Trebuie să-l chemăm, ca și pe Nogo. Oamenii 
lui Nogo trebuie să scoată tot din mormânt. Putem transporta 
comoara în elicopter, până la baza Pegasus, unde pot să o 
ambalez în siguranţă pentru călătoria spre Germania. 

— Da, da. 

Von Schiller se ridică apoi chinuit, îngrozit brusc de ideea că 
ar putea fi văduvit de minunăţiile acelea din cauza revărsării 
râului. 

— Trimite călugărul, cum îl cheamă, Hansith, trimite-l să îl 
aducă pe Helm! Trebuie să vină imediat. 

Nahoot sări în picioare. 

— Hansith! strigă. Unde ești? 

Călugărul așteptase la intrarea în camera mortuară, 
îngenuncheat în rugăciune dinaintea sarcofagului gol, care 
găzduise trupul unui sfânt. Acum era sfâșiat între convingerile 
religioase și lăcomie. La auzul numelui său, își îndoi adânc 
genunchii, după care se ridică și se grăbi să se alăture lui von 
Schiller și Nahoot. 

— Trebuie să te întorci la lac, unde i-am lăsat pe ceilalţi, 
începu Nahoot să îi dea ordinele, când, deodată, trăsăturile 
frumoase și întunecate ale lui Hansith luară o expresie ciudată, 
distrasă și bărbatul ridică mâna, cerând un minut de tăcere. 

— Ce-i? întrebă mânios Nahoot. Ce auzi? 


544 


Hansith clătină din cap: 

— Liniște! Ascultaţi! Nu auziți? 

— Nu-i nimic... începu Nahoot, întrerupându-se brusc; o 
groază nebună puse stăpânire pe ochii lui întunecați. 

Era sunetul cel mai firav, blând ca suspinul zefirului vara, 
legănat și molcom. 

— Ce se-aude? vru să afle von Schiller. 

Auzul îl lăsase de mult și sunetul era cu mult prea îndepărtat 
pentru urechile lui bătrâne. 

— Apă! murmură Nahoot. Torente de apă! 

— Râul! ţipă Hansith. Se inundă tunelul! 

Se răsuci și porni cu pași mari și sprinteni înapoi, în galeria 
funerară. 

— O să fim prinși aici! urlă Nahoot, luând-o la goană după el. 

— Așteptaţi-mă! răcni von Schiller, străduindu-se să se ţină 
după ei. 

Numai că, în curând, rămase mult în urma acestora. 

Călugărul totuși era cu mult înaintea lor și începea să urce 
două câte două treptele ce duceau la ieșirea din camera de 
gazare. 

— Hansith! Vino-napoi! Îţi ordon, urlă disperat Nahoot, în 
urma lui, dar nu mai prinse decât fulgerarea sutanei albe a 
călugărului, care ţâșnea ca o săgeată către primul unghi al 
labirintului. 

— Guddabi, unde ești? tremură vocea lui von Schiller, 
purtându-și ecoul prin coridoarele de piatră. 

Nahoot nu răspunse, ci se repezi în direcţia în care crezu că 
apucase călugărul, trecând de primul unghi fără să arunce nici 
măcar o privire fugară la marcajele cu creta de pe perete. Avu 
impresia că aude picioarele lui Hansith gonind înaintea lui, dar, 
până să ajungă la al treilea colţ, se rătăcise deja. 

Se opri cu inima bătând să-i spargă pieptul și cu gustul amar 
de fiere în gât. 

— Hansith! Unde ești? urlă de nebun. 

li răspunse glasul lui von Schiller, răsunând ireal prin pasaje: 

— Guddabi! Guddabi! Nu mă lăsa aici! 

— Taci! urlă el. Tacă-ţi gura, nebun bătrân! 

Gâfâind din greu, cu sângele pulsându-i în urechi, încercă să 
prindă zgomotul pașilor lui Hansith. Tot ce auzea însă era 


545 


sunetul râului. Susurul molcom părea să își aibă izvorul chiar în 
zidurile care îl înconjurau. 

— Nu! Nu mă lăsa aici! zbieră și începu să alerge ca un 
apucat, cuprins de panică, prin labirint. 


t Capitolul 117 


Hansith luă fiecare unghi și răsucire fără greșeală, teroarea 
cumplitei morţi dându-i aripi. Dar la capul scării centrale, își 
scrânti glezna și căzu greoi la pământ. Se rostogoli pe panta 
abruptă, lovindu-se și rotindu-se pe toată lungimea ei și 
prinzând viteză pe parcurs, până ajunse jos și rămase întins pe 
lespezile din agat ale lungii galerii. 

Se târî în picioare, plin de vânătăi și zguduit de căzătură, și 
încercă să își continue goana. Piciorul însă îi cedă din nou și 
căzu grămadă. Avea glezna scrântită serios și nu-și putea duce 
propria greutate. Chiar și așa, se adună încă o dată și ţopăi prin 
galerie, rezemându-se cu o mână de peretele distrus. 

Când ajunse la ușă și se târî prin ea spre terasa de lângă 
generator, zgomotul apei se auzea prin tunel. Era mult mai 
puternic acum - un muget jos, ce reverbera și aproape acoperea 
bâzâitul domol și discret al generatorului. 

— Dumnezeule mare, Sfântă Fecioară, ajutaţi-mă! imploră el 
în timp ce se poticnea și se clătina prin tunel, căzând încă de 
două ori, până să dea de nivelul cel mai de jos. 

Din genunchi, scrută în faţă și, la lumina orbitoare a lămpilor 
electrice, înșirate pe plafonul tunelului, distinse groapa cu apă 
de sub el. La început, n-o recunoscu, pentru că totul se 
schimbase. Nivelul apei nu se mai afla mai jos de podeaua 
pavată, pe care el era întins. Stătea să dea pe-afară, un vârtej 
uriaș, clocotitor, și apa ce se revărsa era sorbită prin orificiul 
ascuns aproape la fel de iute cum intra pe gura tunelului, în 
partea cealaltă. Podul de pontoane era încâlcit și pe jumătate 
sub apă, săltând, înclinându-se și înălțându-se în lupta cu 
cablurile ce îl ţineau, ca un cal nărăvaș cu funia care îl ţinea 
priponit. 

Dinspre lacul lui Taita, venea mugind un torent de apă ce 
sfredelea capătul îndepărtat al tunelului, până la groapa de apă. 
Tunelul se inunda rapid, apa ajunsese deja la jumătatea 


546 


pereților, însă el știa că nu avea altă cale de scăpare din 
mormânt. Cu fiecare clipă de întârziere, potopul creștea și mai 
tare. 

— Trebuie să trec pe-aici, se sili el să se ridice. 

Ajunse la primul ponton al podului, însă acesta se clătina așa 
de tare, că îi era frică să încerce să îl traverseze în picioare. Se 
lăsă în patru labe, se târî până la structura fragilă și reuși să se 
tragă de pe un ponton pe celălalt. 

— Te rog, Doamne, Sfinte Arhanghele Mihail, ajutaţi-mă! Nu 
mă lăsați să mor așa, se rugă el cu voce tare. 

În partea cealaltă a lacului, bâjbâi pe pereţii grosolan 
construiți ai tunelului, după un element de sprijin. 

Găsi cu vârfurile degetelor un punct de sprijin și se trase până 
la gura tunelului, însă acum întreaga forţă a apei ce se revărsa îi 
izbea partea inferioară a corpului. Rămase agăţat acolo o clipă, 
în puterea apelor înfuriate, incapabil să mai facă vreun pas. Ştia 
că, dacă îi ceda mâna, avea să fie măturat de ape în gaură și 
înghiţit de adâncurile acelea cumplite și negre. Becurile 
electrice din plafonul tavanului din faţa lui încă ardeau cu 
putere, așa că reușea să vadă până aproape de bazinul deschis 
al lacului lui Taita, unde schela de bambus îi oferea calea de 
scăpare, până în vârful prăpastiei. Nu mai avea decât șaizeci de 
metri. Își adună toate forțele și porni împotriva apelor 
înnebunite, mutându-se de la un reazăm precar la altul. Unghiile 
i se rupseseră și carnea buricelor mânjea stânca zimţuită, dar el 
se silea să înainteze. 

În cele din urmă, izbuti să zărească lumina zilei înaintea sa, 
filtrată prin lacul lui Taita. Încă vreo zece metri și își dădea 
seama cu ușurare și bucurie crescânde că avea să scape din 
capcana mortală a tunelului. Atunci auzi un alt sunet, un muget 
mai aspru și mai brutal, ce vestea că întregul potop al barajului 
distrus se grăbea în cascadă, să umple lacul lui Taita. Găsi 
intrarea în tunel și se năpusti cu un val gigantic, ce umplu 
pasajul până la tavan, smulgând firele electrice și aruncându-l 
pe Hansith în întuneric. 

Valul îl izbi cu atâta forţă, încât dădea impresia că nu apa, ci 
stâncile solide ale unei avalanșe îl zdrobeau; nu mai putu să 
reziste, îl desprinse de reazemul lui nesigur și îl smulse, 
azvârlindu-l înapoi, învârtindu-l pe toată lungimea puţțului pe 
care îl străbătuse cu atâta efort și făcându-i vânt în adâncul de 


547 


dincolo. Era rostogolit la nesfârșit de apele înnebunite. În 
întunericul și în haosul de-acolo, nu știa care-i sus și care-i jos, 
dar nu avea nicio importanţă, fiindcă tot nu putea să înoate 
împotriva puterii torentului. 

Apoi, lacul din dolină îl înșfăcă în gheare și îl sorbi iute în 
adâncuri. Presiunea apei începea să îl zdrobească. Un timpan îi 
explodă și, când deschise gura să urle în agonie, apa îi năvăli pe 
gât și îi inundă plămânii. Ultimul lucru pe care îl mai simți fu 
atunci când se izbi de peretele dolinei, deplasându-se cu iuțeala 
apelor în cădere, și oasele umărului îi plesniră. Nu putea să mai 
strige, cu plămânii plin de apă, dar, în curând, durerea fu 
ștearsă de uitare. 

La trecerea rapidă prin puțul subteran, cadavrul fu ciopârțit și 
dezmembrat de muchiile colțuroase ale stâncilor și nu se mai 
cunoștea că fusese un om când ajunse la fântâna cu fluturi, în 
partea cealaltă a muntelui. De acolo, fragmentele sfâșiate se 
împrăștiară pe râul Dandera ca să ajungă, în cele din urmă, în 
apele largi și mai potolite ale Nilului Albastru. 


t Capitolul 118 


Apele ce curgeau prin spărtura din zidul barajului culeseră 
tractorul galben și îl azvârliră peste margine, în prăpastie, de 
parcă ar fi fost jucăria unui copil. Nicholas prinse o frântură din 
zborul acestuia în aer, undeva mai jos de el. Chiar dacă era și el 
în cădere, își dădea seama că ar fi fost zdrobit sub mașină, dacă 
ar fi rămas în ea. Uriașul vehicul lovi suprafața lacului, iscând o 
fântână de picături albe, și dispăru. 

Nicholas îl urma în jos, în cădere liberă, izbutind chiar să-și 
țină capul sus, picioarele înainte, în prăvălirea în cascadă. 
Potopul care îl purta îi amortiză căderea, așa că, în loc să fie 
izbit de bolovanii de pe fund, săltă și se rostogoli pe torentul 
rapid. leși la suprafaţă la cincizeci de metri în aval, își îndepărtă 
părul ud din ochi și aruncă o privire rapidă în jur. 

Tractorul se dusese, înghiţit de adâncurile lacului de la baza 
cascadei, însă înaintea lui era o insuliță de piatră, în mijlocul 
râului. Dintr-o duzină de mișcări de craul, înotă până la ea și se 
agăţă de colţul de stâncă. De acolo, înălță privirea spre pereții 
abrupți ai prăpastiei și își aminti cum fusese ultima dată când 


548 


rămăsese prins acolo, jos. Înflăcărarea ce îl cuprinsese la 
distrugerea barajului și inundarea mormântului faraonului i se 
stinse. 

Ştia că nu era în stare să se caţăre pe stâncile acelea 
alunecoase, netezite de apă, care nu ofereau nimic de care să 
se agaţe și care formau o proeminență amenințătoare deasupra 
capului lui. În schimb, cântări șansele de a-și croi drum înapoi în 
sus, până la poalele cascadei. De acolo, părea să existe un soi 
de pâlnie sau de crevasă în partea de est a căderii de apă, care 
să-i poată servi drept scară până în vârf, dar asta ar fi însemnat 
un urcuș dur și primejdios. 

Volumul de apă în cascadă nu era atât de mare pe cât se 
așteptase, dacă se gândea la cantitatea uriașă de apă ţinută în 
frâu de stăvilar. Realiză că, în cea mai mare parte, gabioanele 
rămăseseră la locul lor și că torentul era doar ceea ce scăpa prin 
spărtura îngustă pe care o făcuse el în centrul zidului. 
Gabioanele rămăseseră pe poziţie, rezistând sub propria 
greutate. Totuși, era clar că nu aveau să mai dureze mult până 
când râul urma să le spargă și să se năpustească apoi cu toată 
forța. Așa că abandonă ideea înotului înapoi, la poalele 
cascadei. 

„Trebuie să mă dau la o parte din drumul lui, se gândi 
disperat, imaginându-se prins în potopul teribil ce ameninţa să 
se prăvale din clipă-n clipă. Dac-aș reuși s-ajung într-o parte, 
undeva, poate să găsesc vreo lespede, să mă ridic deasupra 
apelor.” Insă știa că era o speranţă deșartă. Inotase și altădată 
toată lungimea canionului, fără să găsească vreun punct de 
sprijin pe pereţii alunecoși. 

„Să înot înaintea lui? îi trecu prin cap. Slabă șansă, dar e 
singura rămasă.” Își aruncă ghetele din picioare și își luă inima-n 
dinţi. Era pe punctul de a-și face vânt de pe refugiul temporar, 
când auzi cum restul barajului înalt se dezmembrează. 

Venea un muget huruitor, pârâitul buștenilor care plesneau și 
se frângeau, râcâitul și măcinatul gabioanelor grele, aruncate 
încoace și-ncolo, ca niște tomberoane goale, după care, brusc și 
terifiant, un val puternic de apă cenușie explodă peste marginea 
cascadei, cărând după el un zid de gunoaie și moloz. 

„Măiculiţă! Prea târziu. Vine valul cel mare!” 

Se desprinse de stâncă lui, întorcându-se în aval, și înotă din 
toate puterile, lovind din picioare și bătând apa cu brațele într- 


549 


un craul nebunesc. Auzi mugetul valului ce se apropia și se uită 
peste umăr. Venea iute peste el, umplând prăpastia dintr-un 
perete în altul, la aproape cinci metri înălţime, ondulat în vârf. Îi 
trecu prin faţa ochilor imaginea lui din tinerețe, când făcea surf 
pe faimosul val de la Cape St. Vincent, aștepta în poziţie și 
vedea cum se înalţă în spatele lui uriașul perete de apă, imens 
și copleșitor. 

„Urcă-te pe el! își zise, calculând momentul. Prinde-l ca un 
surfer!” 

Işi luă elan, încercând să capete viteză să urce pe peretele de 
apă. Simţi cum îl ia și îl ridică cu atâta violență, că îi face 
măruntaiele să cadă, după care se trezi pe creasta valului. Își 
arcui spatele și își trase mâinile la spate, în poziţia clasică a 
surferului, suspendat în fața valului, cu capul puţin în jos, cu 
partea din faţă a corpului afară din apă și cârmind cu picioarele. 
După primele câteva secunde terifiante, realiză că era chiar în 
vârf și deținea un oarecare control; panica îi dispăru, lăsând 
locul unei senzații de entuziasm nebunesc. 

„Douăzeci de noduri!” - își estima viteza după contururile 
tulburi și ameţitoare ale pereților canionului, ce fugeau de o 
parte și de alta. Evită peretele cel mai apropiat, alunecând prin 
faţa lui și stabilindu-și poziția în mijlocul valului. Se lăsă purtat 
de val și de senzaţia palpitantă de viteză și pericol. 

Adâncimea în continuă creștere a apelor din prăpastie 
acoperea stâncile tăioase ca lama, permițându-i să treacă peste 
ele în siguranţă. Cascadele și căderile erau domolite, așa că, în 
loc să pice sub ele și să se scufunde în lacul de dedesubt, 
aluneca lin pe deasupra, păstrându-și poziția în vârful valului cu 
doar câteva lovituri rapide de braţe sau de picioare. 

— Să fiu al naibii! E mișto! râse cu glas tare. Lumea ar da bani 
buni să facă asta. Bate de departe bungee jumping-ul. 

După aproape un kilometru și jumătate, valul începu să își 
piardă forma și avântul, pe măsură ce se împrăștia în canion. 
Destul de curând, avea să-și piardă forța să-l mai ţină în poziția 
de surfing, așa că bărbatul se uită iute împrejur. Plutind în 
apropiere, în ritm cu el, printre resturile stăvilarului, era unul 
dintre trunchiurile ce formaseră pluta cu care Sapper pusese 
dop spărturii din zid. 

Cârmi către această bucată de lemn masiv. Era lung de zece 
metri și plutea în potop, arătându-și spinarea, precum o balenă. 


550 


Crengile îi fuseseră ciopârţite grosolan de tăietorii de lemne și 
pintenii ce rămăseseră îi ofereau niște suporturi rezistente. 
Nicholas se trase pe trunchiul de copac, întins pe burtă, cu faţa 
spre curgerea apei, cu picioarele încă bălăngănindu-i-se în apă. 
lute, își recăpătă suflul și simţi cum îi revin puterile. 

Cu toate că se mai domolise și își pierduse forma de val, 
șuvoiul tot năvălea în prăpastie într-un ritm infernal. „Tot nu 
scade sub zece noduri, estimă el. Când masa asta de apă o să 
izbească în lacul lui Taita, îi plâng pe von Schiller și pe ticăloșii 
din mormânt. O să rămână acolo în următorii patru mii de ani.” 
Dădu capul pe spate și râse triumfător: 

— A mers! Să fiu al naibii, dacă n-a mers exact cum mi-am 
dorit. 

Se opri dintr-odată din râs, simțind cum trunchiul de copac își 
schimbă direcţia, către unul din pereţii canionului. 

— Of, of! Alte probleme. 

Se roti într-o parte a bușteanului și dădu puternic din picioare. 
Vasul său diform răspunse cu o balansare greoaie în direcţia 
curentului. Cârmise leneș, nu îndeajuns de mult să evite 
contactul cu peretele de stâncă, însă, în locul impactului în plin, 
avu parte doar de o coliziune superficială, care îi făcu din nou 
vânt în cursul principal al torentului. 

Câștiga încredere și experienţă cu fiecare moment ce trecea. 

— Pot să navighez așa până la mânăstire! exclamă încântat. 
La câte noduri sunt acum, aș putea chiar să ajung la bărci 
înaintea lui Sapper și lui Royan. 

Scrutând în faţă, recunoscu bucata de prăpastie prin care 
naviga. 

„Asta-i cotitura de deasupra lacului lui Taita. O să fiu acolo 
într-un minut sau două. Bănuiesc că schela a fost luată de ape 
deja.” 

Se înălţă cât îi permitea bușteanul, fără să se dezechilibreze, 
și cercetă înaintea lui, clipind din cauza strălucirii apei. Văzu 
cum capul cascadei de la lacul lui Taita se apropie în goană spre 
el și își făcu curaj înaintea căderii. 

jJgheabul lung și neted al șuvoiului se deschidea chiar 
dinaintea ochilor lui și, preţ de o secundă până să își ia zborul în 
jos, prinse o frântură din bazinul de stâncă de dedesubt. Văzu 
imediat că previziunile îi erau premature. Schela de bambus nu 
fusese măturată de ape cu totul, deși era grav avariată. 


551 


Secțiunea de jos se dusese, însă cea de sus spânzura 
bălăngănindu-se de versantul stâncos, de-abia atingând 
suprafața apelor ce goneau. Se legăna și se rotea în voia 
curentului și, nevenindu-i să creadă, Nicholas realiză că pe 
structura firavă mai erau cel puţin doi oameni căţăraţi, care se 
agăţau cu disperare de scara din prăjini instabile și 
zângănitoare. Amândoi se străduiau din toate puterile să își 
croiască drum până în vârf. 

Într-o fracțiune de secundă, Nicholas zări fulgerarea 
ochelarilor cu ramă metalică de sub bereta maro și realiză că 
bărbatul cel mai aproape de vârful versantului era Tuma Nogo. 
Atunci, Nogo reuși să ajungă în capătul schelei și să dispară 
dincolo de pisc. Doar atât izbuti să prindă Nicholas, înainte ca 
bușteanul să i se prăvale în jgheabul de apă, prinzând viteză în 
cursa pe coama valului, într-un unghi ascuţit. Vârful dădu de 
fundul lacului, în cădere, și bușteanul fu cât pe ce să se 
rostogolească pe lungime, însă Nicholas se ţinu de cioturile lui și 
îl îndreptă treptat. 

Preţ de câteva clipe, bușteanul rămase prins în vârtejul de 
sub cascadă, dar, imediat, curentul îl înhăţă din nou și prinse 
viteză, coborând pe lungimea lacului lui Taita la fel de greoi ca o 
corabie de război, făurită din lemn. 

Nicholas profită de o secundă de odihnă, în care să-și arunce 
ochii de jur împrejurul bazinului lacului lui Taita. Observă 
imediat că intrarea în tunelul ce ducea la mormânt era cu totul 
scufundată și, judecând după nivelul apei de pe peretele 
versantului, deja peste 15 metri o despărțeau de suprafaţă. 
Simţi cum îi tresaltă inima de bucurie. Mormântul era încă o 
dată protejat de jefuitorii de morminte. 

După asta își îndreptă privirea spre rămășițele sfărâmate ale 
schelei de bambus, plasate oblic pe versant și distruse pe 
jumătate din lungimea nișelor de pe stâncă, și îl zări pe celălalt 
bărbat încă agăţat de ruine. Se afla la șase metri deasupra 
nivelului apei și părea încremenit acolo, precum o pisică în 
crengile înalte ale unui copac răvășit de vânt. 

În acel moment, Nicholas realiză că bușteanul se legăna în 
menghina râului, îndreptându-se către schela desprinsă. Tocmai 
voia să îi îndrepte direcţia, când bărbatul de pe scheletul de 
lemn, de la înălţime, întoarse capul și se uită în jos la el. 
Nicholas distinse pielea albă a acestuia, cu fața ca o bășică 


552 


palidă în obscuritatea canionului, și îi trebui doar o clipă să îl 
recunoască. Un junghi de ură îi trecu prin inimă. 

— Helm! exclamă. Jake Helm. 

Văzu cu ochii minții imaginea lui Tamre, băiatul epileptic, 
zdrobit de avalanșa de stânci, și pe Tessay, cu fața arsă și 
bătută. Revolta și ura învinseră. În loc să cârmească bușteanul 
departe de schelă, îi schimbă direcţia și înotă către versant. 
Rămase o clipă cu sufletul la gură, crezând că o să rateze, dar, 
în ultimul moment, bușteanul descrise un unghi ascuţit și se izbi 
cu vârful de capătul atârnat al bambusului, agăţându-se de el. 

Greutatea și forța bușteanului erau irezistibile. Prăjinile de 
bambus pârâiră și plesniră ca niște vreascuri uscate, după care 
întreaga structură șubredă se desprinse de perete și se prăbuși 
peste buștean. Helm se clătină acolo sus, apoi își dădu drumul și 
căzu în apă cu picioarele înainte, foarte aproape de trunchiul de 
copac. Se duse mult sub suprafaţa apei. În timp ce acesta era 
dedesubt, Nicholas se sui calare pe buștean și înșfăcă un băț de 
bambus rupt din schelă, care plutea în apropierea lui. 

Bușteanul era prins într-o bulboană a râului umflat și acum 
începea să se răsucească încet, în apa leneșă din afara 
curentului principal. Nicholas era tot călare pe buștean. Ridică 
bambusul, agitându-l înainte și-napoi, ca pe o bâtă de baseball, 
să se acomodeze cu el. Apoi îl înălță peste umăr, așteptându-l 
pe Helm să apară. 

O secundă mai târziu, capul texanului se ivi la suprafață, 
împroșcând apă în toate direcțiile. Cu ochii strânși, dădu afară o 
înghiţitură de aer și apă și încercă să tragă aer în piept. Nicholas 
tinti cu parul capul acestuia și izbi cu toată puterea, dar, chiar în 
acea clipă, Helm deschise ochii și anticipă lovitura. 

Cu iuțeala unui șarpe de apă, își feri capul de măciuca 
rotitoare, astfel că aceasta îi atinse doar în lateral căpăţâna cu 
păr scurt blond, și se îndepărtă. Nicholas își pierdu echilibrul din 
cauza propriului balans și, până să își revină, Helm trăsese o 
gură de aer și se scufundase din nou. 

Nicholas cumpăni măciuca, pregătit de a doua lovitură, 
ațintind apa mocirloasă și bodogănind mânios pentru sine, de 
ciudă că ratase prima dată, când avea avantajul elementului 
surpriză. Nu-și făcea nicio iluzie ce îl aștepta acum, când Helm 
fusese prevenit. 


553 


Secundele treceau și nici urmă de adversar; Nicholas se uită 
în spate, neliniștit, străduindu-se să anticipeze unde avea să 
apară. Timp de un minut, nu se întâmplă nimic. Lăsă neliniștit 
măciuca jos și schimbă strânsoarea, să poată să lovească în 
orice direcţie cu vârful ascuţit. 

Dintr-o dată, își simţi glezna stângă prinsă într-o menghină 
zdrobitoare, sub apă, și, înainte să se apuce de ceva să îi 
reziste, fu smucit de pe buștean și tras cu spatele în apă. În 
scufundare, simţi ghearele lui Helm căutându-i fața. Apucă un 
deget și i-l întoarse, simţindu-l cum îi trosnește în mână, silit să 
se răsucească înspre încheietură. Numai că Helm, electrizat de 
agonia osului dislocat, biciui cu braţele lungi și musculoase în 
jurul gâtului lui Nicholas, ca tentaculele unei caracatițe. 

Cei doi se ridicară un moment la suprafaţă, traseră, iute și 
chinuit, câte o gură de aer, și Helm împinse capul lui Nicholas pe 
spate, forțându-l să înghită apă. Menghina din jurul gâtului se 
strângea și mai tare și se simţea tensiunea din vertebre. Era 
strânsoarea unui ucigaș. Dacă Helm ar fi avut o poziţie solidă, și- 
ar fi putut aplica presiunea finală, care i-ar fi frânt șira spinării. 
Dar Nicholas continua să se rotească în direcţia loviturii, 
urmând-o și împiedicându-l pe Helm să își exercite întreaga 
forță. Când își lăsă capul pe spate, văzu chipul lui Helm, mărit și 
distorsionat prin apa verde, murdară. Arăta monstruos, răul pur. 

Cum Helm se plasă deasupra lui, Nicholas își încleștă ambele 
mâini pe mijlocul acestuia, să îl ţină ferm, și își aduse 
genunchiul drept între picioarele lui Helm, izbindu-l cu putere în 
perineu, simțind cum rotula face contact. Organele genitale 
erau umflate, ca două bucăţi de cauciuc; Helm se contorsionă și 
slăbi strânsoarea din jurul gâtului lui Nicholas, care se folosi de 
ocazie să-și vâre mâna și să apuce testiculele vătămate ale lui 
Helm, și să le sucească, așadar, cu brutalitate. Văzu chipul 
bărbatului, la câţiva centimetri de al său, strâmbându-se într-un 
rictus de durere și Helm îi dădu drumul, lăsându-i gâtul și 
căutând în jos, să îi apuce încheietura mâinii. 

Ajunseră iarăși la suprafaţă, aproape de bușteanul plutitor, și 
Nicholas realiză că torentul îi luase din nou în primire și îi ducea, 
prin spărtura din lacul lui Taita, în mijlocul râului. Nicholas dădu 
drumul testiculelor lui Helm și, cu mâna cealaltă, îi ţinti un pumn 
în figură, numai că erau prea aproape unul de celălalt și lovitura 
nu avu forță. Alunecă peste obrazul lui Helm și atunci Nicholas 


554 


încercă să îi cuprindă gâtul cu braţul și să îl sugrume. Helm își 
băgă capul între umeri, scăpând de prinsoare, după care, brusc, 
sări înainte ca o viperă la atac și înfipse dinţii în bărbia lui 
Nicholas. 

Surpriza a fost totală, iar durerea, cruntă când dinţii rămaseră 
înfipţi în carne. Nicholas urlă și se repezi cu ghearele la faţa lui 
Helm, vrând să-i înfigă unghiile în ochi. Dar Helm își ţinea 
pleoapele strânse, în timp ce dinţii tăiau tot mai în adânc și 
sângele lui Nicholas țâșnea din colțurile gurii lui Helm. 

Bușteanul tot mai plutea prin apropiere, la câţiva centimetri 
de capul lui Helm. Nicholas îl prinse pe adversar de urechi și îl 
întoarse în apă. Reușea să vadă peste capul lui Helm, în vreme 
ce vederea acestuia era blocată. Un ciot de lemn ieșea din 
trunchiul copacului, acolo unde toporul îndepărtase o creangă. 
Tăietura era în unghi ascuţit și lăsase un pinten ca o țepușă. 
Printre lacrimi de agonie, Nicholas alinie ţepușa cu ceafa lui 
Helm. Simţea cum dinţii acestuia aproape că se întâlnesc în 
carnea lui. Tăiaseră în buza de jos, așa că sângele începea să 
umple gura lui Nicholas. Helm îl mușca precum un pit-bull în 
arenă, scuturându-și capul dintr-o parte în alta. În curând, avea 
să smulgă o halcă sângerândă din carnea lui Nicholas. 

Cu toată puterea pe care i-o dădeau durerea și disperarea, 
Nicholas se aruncă înainte și, folosindu-se de partea superioară 
a corpului și de menghina în care înhăţase capul lui Helm, îl 
împinse în pintenul ascuţit de lemn. Vârful găsi încheietura 
dintre vertebrele șirei spinării și baza craniului lui Helm și intră 
ca un cui, secționându-i parţial măduva spinării. Fălcile lui Helm 
se desfăcură, în vreme ce el se mișca spasmodic. Nicholas se 
trase înapoi, cu o bucată de carne atârnându-i de bărbie și cu 
sângele șiroind și împroșcând din rana zdrenţuită și profundă. 

Helm era tras în ţeapă, precum carcasa unui animal în cârligul 
măcelarului. Membrele îi jucau precum cele ale unei marionete 
și chipul i se contracta, cu pleoapele tremurând și tresărind ca 
ale unui epileptic, cu ochii daţi peste cap, încât nu li se mai 
vedea decât albul globilor, ce sclipeau grotesc în întunecimea 
hăului. 

Nicholas se trase lângă buștean, alături de corpul texanului, și 
rămase agăţat acolo, răsuflând din greu și sângerând cu 
cheaguri din bărbie, pe piept în jos. Încet, bușteanul începu să 
se rotească sub greutatea inegal distribuită, iar Helm porni să 


555 


alunece din ţepușă. Pielea i se sfâșie cu un sunet de mătase 
ruptă și vertebrele se frecară de lemn. Apoi cadavrul, în sfârșit 
nemișcat, căzu cu zgomot cu faţa în apă și porni să se scufunde. 

Nicholas nu voia să-l lase așa ușor: 

— Să ne asigurăm, băiete dragă, scrâșni printre buzele 
umflate și sângerânde. 

Scuipă o gură de salivă amestecată cu sânge când se întinse 
și îl înhăţă pe Helm de guler, ţinându-l cu fața în apă, sub 
buștean. Prindeau iute viteză în ultima secţiune a canionului, 
însă Nicholas îl ţinea cu încăpățânare, înecând și ultima scânteie 
de viaţă din trupul lui Helm, până când, în sfârșit, curentul i-l 
smulse din mână și rămase să se uite cum se scufundă în apele 
cenușii și tulburi. 

— O să-i transmit salutări lui Tessay din partea ta, strigă 
Nicholas după el, când acesta dispăru. 

Atunci se concentră în totalitate asupra echilibrului său pe 
buștean și a rămânerii pe suprafaţa lui în cursa prin curentul 
tumultuos. În cele din urmă, râul îl scuipă prin portalurile din 
rocă roz în cursul inferior al râului Dandera. Sub podul 
suspendat, din frânghie, se lăsă să alunece de pe buștean și se 
îndreptă spre malul de vest, extrem de conștient de teribila 
cădere în Nil, la mai puţin de un kilometru mai jos. 

Pe mal, își rupse o fâșie din poalele cămășii. Cu ea, își legă cât 
putu de bine bărbia rănită, făcându-i nod la ceafă. Sângele 
îmbiba bumbacul subţire și ud, dar, când strânse nodul, începu 
să-și mai domolească șiroirea. 

Se ridică nesigur în picioare și își croi drum prin porţiunea de 
desiș riveran, ce mărginea apele, până ce dădu, în sfârșit, de 
cărarea spre mânăstire și se poticni pe ea cu picioarele goale. 
Se mai opri o singură dată, atunci când auzi sunetul 
elicopterului ce decola din vârful versantului de deasupra 
prăpastiei, cu mult în urma lui. Se uită înapoi. 

— Se pare că Tuma Nogo a scăpat de-acolo. Ce păcat! Mă 
întreb ce s-o fi întâmplat cu von Schiller și cu egipteanul, 
murmură mohorât, pipăindu-și faţa cu degetele. Cel puţin, 
niciunul n-o să ajungă la mormânt, doar dacă nu construiesc un 
alt baraj. 

Deodată, îl fulgeră un gând: 

— Dumnezeule, dar dacă von Schiller era deja acolo, când s-a 
revărsat râul? 


556 


Se puse pe chicotit, după care scutură din cap: 

— Ar fi prea mult să sper. Justiţia nu e niciodată atât de 
precisă. 

Clătină iarăși din cap, dar mișcarea făcu să îl ia din nou 
durerea. Își prinse falca bandajată cu o mână și o apucă pe 
cărare, cu pași tot mai repezi, până când ajunse la pasarela de 
lespezi ce ducea la mânăstire. 


t Capitolul 119 


Nahoot Guddabi dădu nas în nas cu von Schiller, după colț, în 
labirint, și, într-un mod ciudat, prezența moșneagului, chiar 
lipsită de valoare în criza actuală, îl echilibră și îi înăbuși panica 
ce ameninţa să îl cuprindă și să-l copleșească în orice moment. 
Fără Hansith, labirintul era un loc bizar și singuratic. Orice 
prezență umană era o binecuvântare. Pentru o clipă, cei doi se 
îmbrățișară strâns, ca doi copii rătăciți în pădure. 

Von Schiller mai căra cu el o parte din comoara pe care o 
examina atunci când Hansith intrase în panică și fugise. Avea 
cârja de aur a faraonului într-o mână și biciul de ceremonii în 
cealaltă. 

— Unde-i călugărul? urlă la Guddabi. De ce-ai fugit și m-ai 
părăsit? Trebuie să găsim drumul prin tunelele astea, idiotule! 
Nu-ţi dai seama de pericol? 

— De unde vă așteptați să știu drumul - începu furios Nahoot 
și se întrerupse, când observă notaţiile cu creta de pe peretele 
din spatele umărului lui von Schiller, înțelegându-le pentru 
prima dată semnificaţia. 

— Asta e! exclamă ușurat. Harper sau femeia aia, Al Simma, 
ne-a marcat drumul. Haide! 

Porni spre ieșirea din tunel, urmând înseninările de pe ziduri. 
Numai că, până să dea în scara centrală, se scurse aproape o 
oră de când îi părăsise Hansith. Coborârea lor grabnică în 
galeria cea lungă era însoţită de sunetul râului, ce semăna acum 
cu un șuierat răspândit pretutindeni, asemenea respirației unui 
balaur adormit. 

Nahoot o rupse la fugă și von Schiller se poticni în urma lui, cu 
picioarele bătrâne slăbite de frică. 


— Așteaptă! strigă după Nahoot, care îi ignoră rugămintea și 
ieși prin deschizătura din ușa pecetluită. 

Pe terasa de piatră, generatorul încă mergea liniștit, însă 
Nahoot nu-l învrednici nici măcar cu o privire, repezindu-se pe 
puțul înclinat în lumina orbitoare a becurilor înșirate pe tavan. 

Dădu colţul tot în fugă și rămase împietrit când își dădu 
seama că tunelul aflat mai jos de el era inundat, exact până la 
anticul semn ce indica nivelul fluxului pe blocurile din pereţi. Nu 
se mai zărea nici urmă de dolină sau de pontoane. Acestea erau 
acoperite de mai bine de 15 metri de apă. 

Râul Dandera, străjerul mormântului de-a lungul veacurilor, își 
reluase misiunea. Întunecat și necruţător, fereca intrarea în 
mormânt, așa cum o făcuse în ultimii patru mii de ani. 

— Allah! șopti Nahoot. Allah, ai milă de noi! 

Von Schiller coti și el pe lângă colţul tunelului și se opri lângă 
Nahoot. Cei doi rămaseră cu ochii holbaţi la tunelul inundat. 
Apoi, cu mișcări lente, von Schiller se duse să se sprijine de 
perete. 

— Suntem blocaţi, murmură și, la auzul cuvintelor, Nahoot 
scânci moale și căzu în genunchi. 

Se apucă să se roage pe un ton înalt, gutural, care îl scoase 
din fire pe von Schiller: 

— Asta n-o să ne ajute cu nimic. Oprește-te! 

Pocni din biciul de aur pe care îl ţinea în dreapta și îl plesni pe 
Nahoot pe spatele plecat. Nahoot ţipă de durere și se târî 
departe de von Schiller. 

— Trebuie să găsim o cale să ieșim de-aici, rosti von Schiller 
cu glas calm. 

Era obișnuit să comande, așa că acum luă frâiele-n mâini. 

— Trebuie să mai fie o ieșire, hotărî el. O să căutăm. Dacă e 
vreo deschizătură spre exterior, o să simţim în curenţii de aer. 

Vocea îi devenea tot mai hotărâtă și mai încrezătoare: 

— Da! Așa o să facem. Închide ventilatorul ăla și-o să- 
ncercăm să detectăm orice mișcare a aerului. 

Nahoot răspunse plin de zel la tonul și autoritatea germanului 
și se grăbi să închidă ventilatorul. 

— Ai o brichetă, zise von Schiller. O să aprindem lumânări din 
astea arătă spre hârtiile și fotografiile lăsate de Royan pe 
măsuța de lângă ușă. O să folosim fumul să detectăm curentul. 


558 


În următoarele două ore, colindară toate nivelele 
mormântului, ţinând lumânările sus și urmărind mișcarea 
fumului. În niciun punct nu detectară nici cel mai slab curent de 
aer prin tunele și, în final, se întoarseră la puţul inundat, să se 
holbeze disperaţi la lacul de apă neagră, nemișcată, care îl 
bloca. 

— E singura ieșire, șopti von Schiller. 

— Mă întreb dacă și călugărul o fi scăpat pe acolo, comentă 
Nahoot, lăsându-se grămadă lângă perete. 

— Nu e altă ieșire. 

Ramaseră tăcuţi o vreme; era dificil de judecat trecerea 
timpului în mormânt. Acum, că râul își regăsise nivelul, nu se 
mai mișca nicio undă în puț, iar freamătul slab și îndepărtat al 
curentului ce se revărsa în gura dolinei părea doar să amplifice 
tăcerea. Aici, înăuntru, se auzea doar respiraţia lor. 

Nahoot rupse, în sfârșit, tăcerea: 

— Combustibilul din generator. Probabil e pe sfârșite. N-am 
văzut nicio rezervă... 

Meditară la ce se va întâmpla când micul rezervor avea să se 
golească. Meditară la întunericul care avea să se pogoare peste 
ei. 

Deodată, von Schiller urlă: f 

— Trebuie să te duci prin puț să aduci ajutoare. Iți ordon! 

Nahoot făcu ochii cât cepele la el, nevenindu-i să creadă: 

— Sunt o sută de metri de tunel, până afară, și râul e 
revărsat. 

Von Schiller sări în picioare și se aplecă amenințător spre 
Nahoot: 

— Călugărul a scăpat pe acolo. E singura cale. Trebuie să înoţi 
prin tunel și să ajungi la Helm și Nogo. Helm va ști ce să facă. O 
să aibă un plan să mă scoată de-aici. 

— Eşti nebun! se dădu Nahoot înapoi din faţa lui, însă von 
Schiller îl urmă. 

— Îți ordon s-o faci! 

— Moșneag bătrân! încercă Nahoot să se ridice în picioare, 
însă von Schiller șfichiui cu biciul greu, de aur, și-i arse o lovitură 
neașteptată peste faţă, care îl dădu pe spate, tăindu-i buzele și 
spărgându-i doi dinţi. 


559 


— Ești nebun! se jeli Nahoot. Nu poţi să faci asta... Însă von 
Schiller șuieră iar și iar, sfâșiindu-i faţa și umerii, cu corzile grele 
ce pătrundeau prin bumbacul subţire al cămâășii. 

— Te omor! urlă von Schiller, potopindu-l cu lovituri. Dacă nu 
faci ce-ţi spun, te omor. 

— Oprește! scheună Nahoot. Nu mai da, gata, oprește! O să 
fac ce vrei, numai oprește-te! 

Se târî departe de von Schiller, pe podeaua tunelului, până 
ajunse în apă până la brâu. 

— Dă-mi timp să mă pregătesc, se rugă el. 

— Du-te acum! îl ameninţă von Schiller, ridicând biciul. Foarte 
probabil, o să găsești aer rămas în tunel. O să găsești tu drumul. 
Du-te! 

Nahoot luă apă în căușul palmelor și și-o aruncă pe față, să 
curețe sângele ce îi șiroia din tăieturile adânci de pe obraz. 

— Trebuie să-mi dau jos hainele, pantofii, se plânse el, cerșind 
mai mult timp, numai că von Schiller nu îi dădea voie să iasă din 
apă. 

— Dă-ţi-le acolo unde ești, porunci el, agitând biciul masiv. 

In mâna cealaltă ţinea greoaia cârjă din aur. Nahoot își dădea 
seama că o lovitură cu arma aceea i-ar fi crăpat țeasta. 

Stând în apă până la genunchi, Nahoot ţopăi într-un picior în 
timp ce-și scotea pantofii. Apoi, lent și fără tragere de inimă, 
rămase în chiloţi. Umerii îi erau crestaţi adânc de plesniturile 
biciului și sânge proaspăt apărea și șerpuia ca niște reptile 
stacojii pe spatele lui. 

Ştia că trebuie să îl împace pe moșneagul ăsta nebun. Trebuia 
să se scufunde și să înoate puţin prin tunel, să se ţină de perete 
acolo, cât îl ţinea răsuflarea, și apoi să înoate înapoi. 

— Du-te! urlă la el von Schiller. Pierzi vremea. Să nu crezi c-o 
să te las în pace. 

Nahoot înaintă adânc în tunel, până ce apa îi acoperi pieptul. 
Se opri acolo, să tragă de câteva ori aer în piept. Apoi, în cele 
din urmă, își ţinu respiraţia și se scufundă. Von Schiller rămase 
să aștepte la marginea lacului, cu ochii ţintă, dar fără să vadă 
nimic dincolo de suprafața neagră și amenințătoare. La lumina 
becurilor, sângele lui Nahoot păta apa. 

Un minut trecu lent, apoi, dintr-odată, un vârtej greoi se iscă 
în apă și un braţ de om se înălță deasupra suprafeţei întunecate, 


560 


cu degetele răsfirate, parcă implorând ajutor. Apoi, încet, 
dispăru din nou în adâncuri. 

Von Schiller îți capul înainte. 

— Guddabi! strigă furios. De-a ce te joci acolo? 

Aproape ca un răspuns la chemarea acestuia, capul lui 
Nahoot ţâșni la suprafaţă. Pielea i se îngălbenise ca ceara, 
secătuită de ultimele picături de sânge, și gura stătea deschisă 
larg, într-un țipăt îngrozitor și mut. Apa din jurul lui clocotea de 
parcă un banc întreg de pești s-ar fi hrănit dedesubt. În timp ce 
von Schiller se holba fără să priceapă, o undă roșie apăru în 
jurul capului lui Nahoot și pătă suprafaţa cu roșul unei petale de 
trandafir. Pe moment, von Schiller nu realiză că e sângele lui 
Nahoot. 

Atunci zări formele lungi și sinuoase ce săgetau și se 
răsuceau sub suprafaţa apei, înconjurându-l pe Nahoot și 
hrănindu-se cu carnea lui. Nahoot ridică din nou mâna și o 
întinse rugător către von Schiller. Braţul era pe jumătate 
devorat, mutilat de răni adânci, în formă de semilună, acolo 
unde îi rupseseră hălci din carne. 

Von Schiller urlă îngrozit, îndepărtându-se de lac. Ochii lui 
Nahoot erau mari, întunecaţi și acuzatori. ÎI fixau pe von Schiller, 
în timp ce din gâtlejul tensionat îi ieșea un croncănit sinistru, ce 
nu suna a nimic omenesc. 

Chiar sub ochii lui von Schiller, unul dintre ţiparii tropicali 
gigantici își scoase capul la suprafaţă și dinţii îi sclipiră ca 
cioburile de sticlă atunci când căscă larg gura și își strânse 
fălcile pe gâtul lui Nahoot. Acesta nu făcu niciun efort să 
îndepărteze creatura: era mult prea dus. Rămase cu ochii 
pironiţi asupra lui von Schiller în tot timpul cât ţiparul, 
răsucindu-se și învârtindu-se într-o minge lucioasă de inele 
vâscoase, continuă să stea agăţat de gâtul lui. 

Treptat, capul lui Nahoot se scufundă din nou. Minute întregi, 
lacul a fiert de agitația din străfunduri și de licărirea 
întâmplătoare a vreunui pește șerpuitor. Apoi, încet-încet, 
suprafața se potoli, nemișcată și senină ca o fâșie de sticlă 
neagră. 

Von Schiller se întoarse și o luă la fugă prin puţul înclinat, pe 
lângă terasa pe care generatorul tot mai torcea calm, încercând 
orbește să se îndepărteze cât mai mult de lacul blestemat. Nu 
știa încotro se duce, ci urma orice coridor deschis în calea lui. La 


561 


baza scării centrale, se ciocni de colțul zidului și lovitura îl 
buimăci; căzu pe lespezile de agat și zăcu acolo bolborosind, în 
timp ce un cucui mare și roșu îi creștea pe frunte. 

După un timp, se sili să se ridice și o apucă șontâcăind pe 
scări în sus. Era năuc și dezorientat, mintea începea să i-o ia 
razna, împinsă dincolo de graniţele logicului de oroare și de 
teamă. Căzu iar și o luă târâș în patru labe către următorul colț 
al labirintului. Abia atunci izbuti să recapete ceva putere în 
picioare ca să se clatine înainte. 

Tunelul abrupt, ce ducea la „camera de gazare” a lui Taita i 
se deschise la picioare, dar el nu vedea nimic. Se rostogoli pe 
trepte, zdruncinându-și și umplându-și de vânătăi picioarele și 
pieptul. Apoi se ridică din nou, învârtindu-se prin încăperea ce 
servea drept magazie, pe lângă șirurile de amfore, apoi sus pe 
scara din colţul celălalt și în galeria pictată ce ducea la 
mormântul faraonului Mamose. 

Străbătuse clătinându-se jumătate din aceasta, cu hainele în 
dezordine, cu ochii ieșiți din orbite și cu mintea dusă, când, 
deodată, luminile scăzură pentru o clipă, slăbind până la un 
pâlpâit galben. Apoi se aprinseră din nou, semn că generatorul 
înghiţea ultimele picături de combustibil de pe fundul 
rezervorului. Von Schiller se opri în mijlocul galeriei, cu ochii 
disperaţi la becuri. Ştia ce urmează. Câteva minute, luminiţele 
străluciră mai departe, vesele, după care pâlpâiră, se micșorară 
și își dădură sfârșitul. 

intunericul se așternu peste el, precum faldurile grele ale unui 
giulgiu. Era atotcuprinzător și atât de intens, încât părea să aibă 
greutate și consistență fizică. Simţea gustul întunericului în 
gură, cum, parcă, se forța să-și facă loc în corp și să-l sufoce. 

O luă din nou la fugă, pierzând orice simţ al direcției în beznă. 
Se izbi cu capul înainte de piatră și se prăbuși din nou, năuc. 
Simţea cum un firișor cald de sânge îi coboară pe faţă și nu 
reușea să respire. Scâncea și gâfâia și, încet, culcându-se pe o 
parte, se făcu ghem, asemenea unui fetus în pântecele mamei. 

Se întrebă cât avea să treacă până să moară și simţi cum i se 
cutremură sufletul, știind că puteau să fie zile sau chiar 
săptămâni până atunci. Se mișcă încet, cuibărindu-se mai 
aproape de obiectul de care se izbise. Pe întuneric, nu avea cum 
să vadă că adăpostul lui era chiar marele sarcofag al lui 
Mamose. Rămase zăcând așa în bezna mormântului, înconjurat 


562 


de tezaurul funerar al unui împărat, așteptându-și moartea 
lentă, dar inexorabilă. 


t Capitolul 120 


Mânăstirea Sfântul Frumentius era părăsită. Călugării auziseră 
focurile de armă și sunetul bătăliei ce-și trimitea ecourile în 
defileu, își strânseseră comorile și fugiseră. 

Nicholas alergă prin peristilul lung și gol, oprindu-se să-și 
tragă răsuflarea în capătul scărilor ce duceau la Nil și la altarul 
Bobotezei, unde lăsaseră bărcile. Gâfâind, scrută obscuritatea 
din bazinul adânc în care soarele pătrundea arareori, însă norii 
mișcători de spumă albă din cascadele gemene îl împiedicau să 
zărească ceva. N-avea cum să știe dacă Sapper și Royan erau 
jos și îl așteptau sau dacă dăduseră de bucluc pe drum. 

Își potrivi bandajul zdrenţuit și îmbibat de sânge în jurul 
bărbiei și porni în jos. Atunci îi auzi vocea, strigându-l pe nume, 
prin ceața argintie, și ea veni într-un suflet la el, pe treptele 
alunecoase și acoperite de mâzgă. 

— Nicholas! Slavă Domnului! Am crezut că nu mai apari! 

S-ar fi năpustit în braţele lui, dar atunci dădu cu ochii de fața 
lui bandajată și murdară de sânge și rămase pe loc, holbându-se 
îngrozită la el. 

— Sfântă Marie! șopti ea. Ce-ai păţit, Nicky? 

— O mică ciondăneală cu Jake Helm. E doar o zgârietură, dar 
nu pot să sărut prea grozav acum, bălmăji el, încercând să 
zâmbească sub bandaj. O să trebuiască să aștepți până mai 
târziu. 

Îi puse un braţ pe umăr, aproape dezechilibrând-o, și o 
întoarse pe scări în jos. 

— Unde sunt ceilalţi? o zori el să coboare. 

— Sunt toţi aici, îl înștiință. Sapper și Mek umflă bărcile și le 
încarcă. 

— Tessay? 

— E în siguranţă. 

Coborâră anevoie și ultimele trepte până la cheiul de sub 
altarul Bobotezei. Nilul se ridicase cu trei metri, de la ultima 
vizită a lui Nicholas. Fluviul era umflat și furios, nămolos și iute. 


563 


Abia se mai zăreau stâncile de pe malul opus, prin norii 
mișcători de stropi. 

Cele cinci bărci Avon erau trase la margine. Patru erau deja 
umflate, iar cea de-a cincea se ridica și se umfla cu aerul 
pompat în ea din cilindrul de aer comprimat. Mek și Sapper 
așezau lăzile de muniţie în bărcile gata umflate și le prindeau cu 
plase speciale din nailon verde. 

Sapper ridică ochii la Nicholas și o expresie comică de uimire 
îi cuprinse trăsăturile mucalite. 

— Ce bombă afurisită ţi-a explodat în față? 

— O să-ți povestesc, într-o bună zi, îi promise Nicholas, care 
se întoarse să îl îmbrăţișeze pe Mek. 

— Mulţumesc, vechiul meu prieten, zise cu sinceritate. 
Oamenii tăi s-au luptat minunat și m-aţi așteptat. 

Nicholas inspectă în grabă șirul de răniţi care zăceau la 
poalele stâncii: 

— Câte victime? 

— Trei morţi și șase răniți. Ar fi putut fi mult mai rău, dacă 
soldații lui Nogo ne-ar fi încolţit mai tare. 

— Și-așa sunt prea mulţi, aprecie Nicholas. 

— Și unul e prea mult, îl aprobă aspru Mek. 

— Unde sunt ceilalţi? 

— Fug spre graniţă. Am păstrat doar câţi am nevoie să mă 
descurc cu bărcile. 

Mek smulse bandajul murdar de pe bărbia lui Nicholas. Royan 
căscă gura de uimire, la vederea rănii, însă Mek râniji: 

— Parc-ai fi fost mușcat de-un rechin. 

— Păi, am și fost, confirmă Nicholas. 

Mek ridică din umeri. 

— E nevoie de vreo duzină de copci, evaluă el și strigă la unul 
din oameni să-i aducă trusa. Îmi pare rău, n-avem anestezic, îl 
preveni pe Nicholas, obligându-l să se așeze pe cadrul pupei 
bărcii și turnându-i antiseptic pe rană direct din sticlă. 

Nicholas lăsă să-i scape un geamăt de durere. 

— Arde, nu-i așa? întrebă Mek satisfăcut. Așteaptă doar să m- 
apuc să te cos. 

— Bunătatea ta va fi trecută cu litere de-o șchioapă în cartea 
de aur, îl asigură Nicholas și, cu un zâmbet batjocoritor și 
răutăcios, Mek deschise trusa de sutură. 


564 


În timp ce Mek se ocupa de rană, împreunând marginile și 
trăgând firul drept, îi vorbi încet, ca să nu fie auzit decât de 
Nicholas: 

— Nogo are pe puţin o companie ce păzeşte fluviul în aval. 
Iscoadele mele spun că i-a plasat astfel încât să acopere 
potecile de pe ambele maluri. 

— Nu știe că avem bărci, nu? întrebă Nicholas printre dinţii 
încleștaţi. 

— Cred că e puţin probabil, dar cunoaște foarte multe dintre 
acțiunile noastre. Probabil c-a avut un informator printre 
muncitori. 

Mek făcu o pauză, să înfigă acul în carnea lui Nicholas, după 
care continuă: 

— Și Nogo mai are și elicopterul. O să ne vadă poziţia pe 
fluviu de cum o să se risipească norii. 

— Fluviul e singura noastră cale de salvare. Să ne rugăm ca 
vremea să rămână mohorâtă, ca acum. 

Până să facă Mek și ultimul nod și să acopere bărbia lui 
Nicholas cu un plasture steril, Sapper isprăvise de umflat și 
încărcat și ultima barcă. 

Patru dintre oamenii lui Mek transportară targa cu Tessay într- 
una dintre bărci. Mek o ajută să urce la bord și o așeză pe punte, 
asigurându-se că are una dintre centurile de siguranţă la 
îndemână. Apoi o lăsă și se grăbi la răniții care zăceau întinși ca 
să îi ajute și pe ei să urce în bărci. Mare parte dintre ei puteau 
să meargă, însă doi trebuiau să fie căraţi. 

După asta, se întoarse lângă Nicholas. 

— Văd că ţi-ai găsit radioul, zise, uitându-se la cutia din fibră 
de sticlă pe care Nicholas și-o agăţase pe umăr, de curea. 

— Fără el, am intra în belele mari, bătu Nicholas cutia, cu 
afecțiune. 

— O să iau comanda bărcii de colo, unde-i Tessay. 

— Bun, aprobă Nicholas. Royan și cu mine mergem în prima 
barcă. 

— Mai bine mă lași pe mine să conduc, fu de părere Mek. 

— Ce știi tu despre cursele pe fluviu? întrebă Nicholas. Sunt 
singurul de-aici care a mai navigat pe fluviul ăsta vreodată. 

— Asta a fost acum douăzeci de ani, remarcă Mek. 

— Sunt varianta îmbunătăţită a celui de-atunci, râse Nicholas. 
Nu mai protesta, Mek! Tu vii după mine și Sapper în spatele tău. 


565 


Cunoaște careva dintre oamenii tăi fluviul, ca să comande 
celelalte două bărci? 

— Toţi oamenii mei cunosc fluviul, îl informă Mek și strigă 
ordinele respective. 

Fiecare se grăbi spre barca Avon ce îi fusese încredințată. 
Nicholas o ajută pe Royan să urce pe copastia ambarcaţiei, după 
care puse umărul alături de oamenii lui să o coboare de pe 
malul stâncos. De cum ajunse să plutească singură, se căţărară 
în ea și apucă fiecare câte o vâslă. 

Când se aplecară pe vâslele lor, Nicholas observă imediat că 
toți membrii echipajului erau, într-adevăr, plutași, cum îi lăudase 
Mek. Trăgeau cu putere, dar fără zgomot, și ambarcaţia ușoară, 
pneumatică, ţâșni în cursul principal al Nilului. 

Avon-urile erau făcute să ducă șaisprezece oameni și aveau o 
încărcătură ușoară. Lăzile de muniţie ce adăposteau obiectele 
funerare erau voluminoase, însă cântăreau puţin, și în nicio 
barcă nu erau mai mult de douăsprezece persoane. Toate 
pluteau la înălțime și se descurcau de minune. 

— Ne-așteaptă apă rea, o anunţă mohorât Nicholas pe Royan. 
Așa o s-o ţină până la graniţa cu Sudanul. 

Stătea la cârma de la pupa, de unde avea o bună perspectivă 
a ceea ce era în față. Royan se ghemui la picioarele lui, agăţată 
de o centură de siguranţă, încercând să nu îi încurce pe vâslași. 

Tăiară în diagonală curentul ce eroda marele bazin de stâncă 
de sub cascadă și Nicholas alinie barca spre intrările înguste 
prin care fluviul evada înspre vest. Ridică privirea la cer și văzu 
printre stropi că norii purpurii se lăsaseră în jos. Păreau să se 
prăvălească peste piscurile versanților înalți. 

— Incepem s-avem noroc, o anunță pe Royan. Nici măcar cu 
elicopterul n-o să ne poată găsi pe vremea asta. 

Aruncă un ochi spre Rolex, pe care se depuseseră picături de 
apă: 

— Mai sunt câteva ore până la căderea nopţii. Ar trebui să 
străbatem vreo câțiva kilometri de fluviu, înainte să fim siliți să 
ne oprim să înnoptăm. 

Se uită în spate, peste pupa, la restul flotilei reduse ce sălta 
pe valuri. Avon-urile erau de culoare galben reflectorizant și 
străluceau chiar și în ceața și întunecimea defileului. Înălţă 
pumnul strâns, semnalizând înaintarea și, din barca următoare, 
Mek repetă gestul și zâmbi în barbă. 


566 


Fluviul îi înhăță și ţâșniră prin portalurile lui în măruntaiele 
înguste și întortocheate ale Nilului. Oamenii de la rame se opriră 
din vâslit, lăsând fluviul să îi conducă. Tot ce puteau face acum 
era să îl ajute pe Nicholas să cârmească, în momentele 
disperate, așa că se ghemuiră, pregătiţi, pe copastie. 

Creșterea apelor în defileu acoperise multe dintre recifele de 
stâncă, dar prezenţa lor dedesubt era clar marcată de apele ce 
se ridicau în valuri înalte sau spumegau în strâmtorile dintre ele. 
Fluxul se înălțase pe ambele maluri, spărgându-se de versanţii 
sub-defileului. Dacă vreo barcă s-ar fi răsturnat sau vreun 
membru al echipajului ar fi căzut peste bord, fluviul nu le-ar fi 
permis să se întoarcă și să-i salveze pe supraviețuitori. 

Nicholas se înălță și își lungi gâtul să privească în față. 
Trebuia să aleagă dinainte, cu chibzuială, ruta și, odată pornit, 
să ajungă cu bine la capăt. Totul depindea de abilitatea lui de a 
„Citi” fluviul și de a-i înțelege toanele. Nu mai exersase de mult 
și simţea un bolovan în stomac atunci când lăsă deoparte cârma 
lungă și se îndreptă spre prima cascadă din apele verzi și iuți. 
Se prăvăliră ca pe tobogan, dar Nicholas păstră echilibrul prin 
manevre delicate din cârmă și ajunseră la capăt cu toate bărcile 
urmându-i în aceeași formaţie. 

— O nimica toată! râse Royan la el. 

— Nu spune asta! o imploră Nicholas. Piaza rea stă cu urechile 
ciulite. 

Și se pregăti pentru următorul set de vâltori, ce se apropiau 
de ei cu o viteză terifiantă. 

Nicholas se strecură prin spaţiul dintre doi pinteni de stâncă, 
de unde ieșiră ca din pușcă, prinzând viteză pe cascadă. Abia la 
jumătatea căderii, zări valul înalt de sub ei, peste care sălta 
fluviul. Indreptă cârma în diagonală, vrând să îl ocolească, 
numai că torentul îi înșfăcase hotărât. 

Asemenea unui vânător care sare peste un obstacol, zburară 
peste valul ridicat și, cu o smucitură groaznică, se prăbușiră în 
partea cealaltă, în jgheabul adânc. Barca se îndoi de la mijloc, 
cu pupa aproape atingând prora, în timp ce încercau să iasă din 
groapă, la suprafaţă. 

Oamenii din echipaj se răsturnară unii peste alţii și Nicholas ar 
fi fost catapultat peste bord, dacă nu s-ar fi ţinut strâns de 
cârmă. Royan zburase cât era de lungă pe punte și se agăţă din 
toate puterile de centura de siguranţă, când barca Avon ieși la 


567 


suprafaţă și săltă înalt în aer, revenind elastică la forma inițială, 
după care pluti o clipă și aproape că se răsturnă înainte să cadă 
cu zgomot, cu partea dreaptă în sus. 

Unul dintre membrii echipajului fusese aruncat peste bord și 
plutea pe lângă barcă, târât cu aceeași viteză ca și Avon-ul 
zburător, până când tovarășii lui reușiră să se aplece să-l 
pescuiască. Incărcătura de lăzi de muniţie se răsucise și se 
mișcase, însă plasele le împiedicaseră să se piardă în vârtej. 

— De ce-ai făcut asta? zbieră la el Royan. Tocmai când 
începeam să am încredere-n tine. 

— Un simplu test, zbieră și el în replică. Am vrut să văd cât de 
tare te ţii. 

— Recunosc, sunt o cârpă, îl asigură ea. Nu-i nevoie să mai 
faci chestia asta. 

Uitându-se înapoi, Nicholas văzu cum barca lui Mek se 
ciocnește prin jgheab, exact cum păţiseră și ei, însă următoarele 
fuseseră îndeajuns prevenite ca să schimbe direcţia și să se 
strecoare prin alte locuri. 

Își întoarse privirea înainte și întreaga sa fiinţă se concentră 
asupra apelor sălbatice ale fluviului. Universul lui era mărginit 
de înălțimile stâncoase ale sub-defileului, în bătălia pe care o 
ducea să scoată ambarcaţiile la liman. Nu știa dacă erau doar 
picături răzlețe sau chiar ploaia îi înţepa obrajii și bărbia rănită, 
zburând pe orizontală, intrându-i în ochi și orbindu-l pe 
jumătate. Uneori, era un amestec din cele două. 

O oră mai târziu, Nicholas calculă din nou greșit pragul de apă 
și fură zgâlțâiți, cât pe ce să se răstoarne. Doi ajunseră peste 
bord. Cârmind cu grijă și aplecându-se în afară, reușiră să îl 
scoată pe unul din ghearele fluviului, însă celălalt se izbi de o 
stâncă, până să apuce să ajungă la el. Se duse în jos și nu se 
mai ridică. Nimeni nu zise nimic și nu îl plânseră; erau cu toții 
prea ocupați să rămână în viaţă. 

La un moment dat, Royan urlă la Nicholas, prin dușul ce 
răpăia și tunetul fluviului din jurul lor: 

— Elicopterul! ÎI auzi? 

Asurzit pe jumătate, el ridică ochii spre burta cenușie și lăsată 
a norilor ce spânzurau la nivelul piscurilor și distinse fluieratul și 
fâlfâitul rotoarelor. 


568 


— Deasupra norului! strigă drept răspuns, îndepărtându-și 
ploaia și stropii din ochi cu podul palmei. N-o să ne vadă 
niciodată prin el. i 

Instalarea nopții africane era grăbită de norul cel jos. In bezna 
care se lăsa, avură parte de un alt ghinion. Goneau în forță, fără 
probleme, pe întinderea netedă a fluviului, când, în clipa 
următoare, apele se desfăcură în fața lor și se treziră aruncați în 
spaţiu. Aveau impresia că se prăbușesc la infinit, chiar dacă 
prăpastia nu era mai înaltă de zece metri, până să atingă fundul 
și să se trezească plutind într-o încâlceală de oameni și bărci în 
lacul de sub cascadă. Aici, fluviul adăsta pentru o clipă, 
învârtindu-se concentric, în timp ce își aduna puterile pentru 
următoarea goană nebună prin defileu. 

Una dintre bărci se răsturnase și zăcea cu burta în sus - nici 
măcar coca ei extrem de stabilă nu reușise să amortizeze 
căderea în cascadă. Echipajele celorlalte bărci se strânseră și 
vâsliră să-i adune pe supraviețuitori din apă și să salveze ramele 
și celelalte piese plutitoare de echipament. Numai prin efortul 
combinat al tuturor reușiră să îndrepte Avon-ul răsturnat, dar se 
lăsase deja întunericul până când o echilibrară din nou. 

— Număraţi lăzile! ordonă Nicholas. Câte am pierdut? 

Nu le veni să creadă ce noroc avuseseră când Sapper strigă: 

— Sunt unsprezece la bord. Toate prezente și în bună stare. 

Plasele speciale se comportau bine. Toţi însă, bărbaţi și femei, 
erau epuizați, uzi leoarcă și tremurau de frig. Orice tentativă de 
a merge mai departe pe întuneric însemna sinucidere curată. 
Nicholas se uită la Mek, în barca alăturată, și scutură din cap. 

— E un ochi de apă stătătoare în unghiul stâncii, indică Mek 
coada lacului. S-ar putea să găsim un loc de acostare pentru la 
noapte. 

In fisura verticală a stâncii creștea un copăcel ciuntit, dar 
rezistent, pe care îl folosiră drept bolard și de care legară 
ambarcaţiile. Apoi aliniară toate bărcile de-a lungul coastei și se 
pregătiră să înnopteze. Nici nu puteau visa la vreo masă caldă 
sau la ceva de băut, așa că se mulțumiră cu niște raţii reci de 
mâncare conservată, tăiate cu baioneta, și cu vreo câteva 
bucăți de pâine injera, îmbibată cu apă. 

Mek se îndepărtă de barca lui și se trase lângă Nicholas, 
petrecându-i un braţ peste umăr și lipindu-și buzele de urechea 
acestuia: 


569 


— Am făcut apelul. Mai lipsește un om, de când am căzut în 
cascadă. Nu-l mai găsim acum. 

— Nu mă descurc prea bine, recunoscu Nicholas. Poate c-ar 
trebui să conduci tu mâine. 

— N-a fost vina ta, îl strânse Mek de umeri. Nimeni nu s-ar fi 
descurcat mai bine. De vină a fost ultima cascadă - tăcu brusc și 
ascultară bubuitul din depărtare, în beznă. 

— Cât de departe am ajuns? vru să știe Nicholas. Și cât mai 
avem de mers? 

— E aproape imposibil de spus, dar bănuiesc că suntem pe la 
jumătatea drumului spre graniţă. Ar trebui să ajungem cam pe 
mâine după-amiază. 

Rămaseră tăcuţi o vreme, după care Mek întrebă: 

— În cât suntem azi? Am pierdut șirul zilelor. 

— Și eu. 

Nicholas înclină ceasul, ca să vadă cadranul în rămășițele 
luminii: 

— Dumnezeule mare! Suntem în treizeci deja! 

— Avionul tău trebuie să ajungă la câmpul de aterizare de la 
Roseires poimâine. 

— Pe întâi aprilie, confirmă Nicholas. O s-ajungem? 

— Tu să-mi răspunzi la întrebarea asta, rânji fără umor Mek. 
Ce șanse avem ca prietenul tău să întârzie? 

— Jannie e un profesionist. Nu întârzie niciodată, spuse 
Nicholas. 

Se lăsă din nou tăcerea, după care Nicholas puse o întrebare: 

— Când ajungem la Roseires, ce vrei să facem cu partea ta de 
pradă? 

Nicholas trase un picior unei lăzi de muniţie: 

— Vrei s-o iei cu tine? 

— După ce vă vedem plecaţi cu avionul prietenului tău gras, o 
să o cam luăm la picior, cu Nogo în urma noastră. Nu vreau să 
cărăm bagaj în plus. la și partea mea cu tine. Vinde-o tu în locul 
meu. Am nevoie de bani să-mi continuu lupta aici. 

— Ai încredere-n mine? 

— Ești prietenul meu. 

— Prietenii se înșală cel mai ușor - nu se așteaptă niciodată la 
asta, zise Nicholas și primi un pumn în umăr de la Mek, care 
chicotea. 

— Culcă-te câteva ore. O s-avem de vâăslit mâine. 


Mek se ridică în barca ce se aplecă și se roti domol, legănată 
de curent. 

— Somn ușor, prieten vechi, îi ură și se sui în barca alăturată, 
unde îl aștepta Tessay. 

Nicholas își sprijini spatele de copastia pneumatică moale a 
ambarcaţiei și o luă pe Royan în braţe. Stătea între genunchii lui 
și i se lăsă pe piept, tremurând în hainele murate. După un timp, 
îi trecu tremuratul și murmură: 

— Înlocuiești foarte bine sticla cu apă caldă. 

— E un motiv să mă ţii prin preajmă în permanenţă, spuse el, 
mângâind-o pe păr. 

Ea nu răspunse, dar se cuibări mai aproape și, în scurt timp, 
respirația i se domoli și adormi epuizată. 

Cu tot frigul, așa înțepenit cum era, cu durerea din umeri și cu 
palmele bășicate de atâtea lupte cu cârma, nu reuși să cadă 
pradă somnului la fel de repede ca ea. Acum, că perspectiva 
ajungerii la Roseires se întrevedea la orizont, îl măcinau alte 
probleme decât simpla navigare pe fluviu sau lupta cu oamenii 
lui Nogo. Aceia erau dușmani ușor de recunoscut, pe care îi 
putea înfrunta; numai că mai exista ceva cu care trebuia să dea 
piept. 

Royan se agită în braţele lui și murmură ceva ce nu reuși să 
prindă. Visa și vorbea în somn. 

O strânse cu tandreţe și atunci se linişti iarăși. Începuse să 
moţăie și el, când ea vorbi din nou, de data asta, mai limpede: 

— lartă-mă, Nicky. Nu mă uri din cauza asta. N-am putut să te 
las - și urmă un bolborosit din care nu mai înțelese nicio iotă. 

Era complet treaz acum și vorbele ei îi adânceau îndoielile și 
neliniștile. Tot restul nopţii dormi cu întreruperi, odihna fiindu-i 
bântuită de vise la fel de chinuitoare cum trebuie să fi fost și ale 
ei. 


t Capitolul 121 


În întunericul de dinaintea zorilor o scutură blând pe Royan, 
care gemu și se trezi încet și fără tragere de inimă. 

Înfulecară câteva guri din rațiile reci rămase de seara trecută. 
Apoi, cum zorii luminau defileul atât cât să se vadă suprafața 
fluviului și eventualele obstacole dinaintea lor, părăsiră locul de 


571 


acostare și împinseră bărcile galbene înapoi în curent. 
Reîncepea bătălia împotriva fluviului. 

Pavăza norului era încă joasă și compactă, și rafalele de 
ploaie se năpusteau asupra lor la intervale regulate. Merseră 
fără întrerupere toată dimineaţa și, încet, fluviul părea să se 
îmblânzească. Torentul nu mai era atât de iute și de înșelător, 
iar malurile mai puţin înalte și crenelate. 

Pe la amiază, cu norii tot strânși compact deasupra capetelor 
lor, intrară într-o porțiune unde fluviul se furișa printr-o serie de 
râpe și promontorii și dădură de un alt set de bulboane. Poate 
că Nicholas începuse să stăpânească tehnica navigaţiei ceva 
mai bine, căci se strecurară printre ele fără incidente și părea că 
fiecare întindere de apa albicioasă devenea mai blândă decât 
precedenta. 

— Cred c-am terminat cu ce-a fost mai greu, îi zise lui Royan, 
care se așeză pe punte, lângă el. Inclinarea și căderea fluviului 
sunt mult mai blânde acum. Cred că începe cursul mai lin, acum 
că ne apropiem de câmpiile Sudanului. 

— Cât mai avem până la Roseires? întrebă ea. 

— Nu știu, dar granița nu poate fi prea departe. 

Nicholas și Mek ţineau flotila apropiată, în linie strânsă, ca 
ordinele să poată fi strigate prin spaţiul ce îi separa, iar bărcile, 
ținute sub comandă. 

Nicholas cârmi spre apa mai adâncă din exteriorul cotului larg 
ce se apropia, și, când îl traversă, văzu că porţiunea de fluviu 
din faţa lor părea deschisă și absolut lipsită de vâltori sau 
praguri. Se relaxă și se uită la Royan: 

— Ce-ai zice să luăm prânzul la restaurantul Dorchester 
duminica viitoare? Cea mai bună friptură de vită din Londra. 

Crezu că vede o umbră în ochii ei, înainte să zâmbească și să- 
i răspundă: 

— Imi surâde ideea. 

— Și, după aceea, putem să ne întoarcem acasă, să ne 
ghemuim în fața televizorului și să urmărim „Meciul zilei” sau să 
încingem noi meciul nostru. 

— Eşti nesimtit, râse ea, dar sună tentant. 

Era pe punctul să se aplece și să o sărute, de dragul de-a o 
vedea din nou cum roșește, când prinse cu coada ochiului 
țâșnirile albe la suprafaţa fluviului, spre prora, apropiindu-se 


572 


vertiginos. Apoi, după doar câteva clipe, auzi pârâitul focului 
automat, sunetul distinct al RPD-urilor sovietice. 

Se aruncă peste Royan, protejând-o cu corpul lui, și-l auzi pe 
Mek răcnind din barca din spate: 

— Ripostaţi la foc! Ţineţi-le capetele jos! 

Oamenii lui aruncară vâslele și apucară armele. Trăgeau foc 
continuu în direcția curbei interioare a malului, de unde venea 
atacul. 

Atacatorii erau complet ascunși printre stânci și mărăcini și nu 
se contura o ţintă clară. Totuși, într-o ambuscadă ca asta, era 
esenţial sa tragă foc de acoperire cât de mult posibil, să îi facă 
pe atacatori să își ţină capetele jos și să greșească ţinta. 

Un glonţ trecu prin pielea de nailon a Avonului, aproape de 
capul lui Royan, și își termină traseul în metalul uneia dintre 
lăzile cu muniţie. Laturile ambarcaţiei lor nu ofereau niciun fel 
de protecție împotriva ploii de gloanțe ce se abătuse asupra lor. 
Un om din echipajul lor fu lovit în cap. Glonţul îi reteză calota 
craniului, ca și când ar fi fost coaja unui ou moale, și omul fu 
aruncat într-o parte. Royan ţipă mai mult de groază decât de 
frică, în vreme ce Nicholas înșfăcă pușca de asalt scăpată de 
mort și îi goli încărcătorul spre mal, în reprize scurte de câte trei 
focuri, măturând arbuștii după care se ascundeau atacatorii. 

Barca gonea în continuare în voia curentului, în spirale fără 
țintă, fiindcă pierduse direcția, fără ghidajul de la cârmă. Le luă 
mai puţin de un minut să fie duși dincolo de zona ambuscadei, 
cotind în următoarea meandră a fluviului. 

Nicholas lăsă pușca goală și urlă la Mek: 

— Sunteţi bine? 

— Un rănit, urlă Mek drept răspuns. Nu foarte grav. 

Fiecare barcă raporta pierderile: în total, un mort și trei răniţi. 
Niciunul dintre cei trei nu era rănit grav și, cu toate că trei bărci 
fuseseră  găurite, coca lor era compusă din mai multe 
compartimente impermeabile, așa că pluteau încă bine. 

Mek își duse barca lângă a lui Nicholas și strigă: 

— Începusem să cred că l-am tras pe sfoară pe Nogo. 

— Am scăpat destul de ușor, de data asta, strigă și Nicholas. 
Probabil că i-am luat prin surprindere. Nu se așteptau să ne 
găsească pe apă. 


— Ei, acum nu mai avem cu ce să-i surprindem. Pun pariu că 
deja comunică prin radio. Nogo știe precis unde ne aflăm și 
încotro ne îndreptăm. 

Ridică ochii spre cer: 

— Nu putem decât să sperăm că norul rămâne dens și jos. 

— Cât mai e până la graniţa sudaneză? 

— Nu sunt sigur, dar nu pot fi mai mult de câteva ore. 

— E păzită? se interesă Nicholas. 

— Nu. Nu-i nimeni pe-acolo. Doar tufișuri goale de-o parte și 
de alta. 

— Să sperăm că rămâne așa, murmură Nicholas. 

La treizeci de minute după schimbul de focuri, auziră iarăși 
elicopterul. Zbura deasupra norilor și îl auziră trecând chiar pe 
deasupra capetelor lor, fără să-l vadă însă, și îndreptându-se în 
josul fluviului. După alte douăzeci de minute, îl auziră 
îndreptându-se în direcția opusă și, la scurt timp după aceea, 
coborând din nou fluviul, tot pe deasupra norului. 

— De-a ce naiba se joacă Nogo? strigă Mek spre Nicholas. 
Parcă ar patrula pe fluviu, dar nu poate să se bage pe sub nor. 

— Bănuiala mea e că își așază oamenii în josul fluviului, să ne 
taie calea. Acum, că știe că folosim bărci, mai știe și că ne 
putem îndrepta într-o singură direcție. Pe Nogo n-o să-l oprească 
niște frontiere internaţionale. Poate chiar și-a dat seama că 
mergem către Roseires. E cel mai apropiat câmp de aterizare, 
lipsit de prezenţă omenească, de pe fluviu. S-ar putea să ne 
aștepte la locul de debarcare. 

Mek își apropie barca și trecu o parâmă la Nicholas, legând 
cele două ambarcaţii, ca să poată discuta pe un ton normal. 

— Nu-mi place chestia asta, Nicholas. O să avem de furcă iar 
cu ei. Ce sugerezi? 

— Nu recunoști partea asta a fluviului? întrebă Nicholas, după 
un moment de gândire. Nu știi cu exactitate unde suntem? 

Mek clătină din cap: 

— Mă feresc întotdeauna de fluviu, când trec graniţa, dar o să 
recunosc vechea moară de zahăr de la Roseires, când ne mai 
apropiem. E la aproape șase kilometri mai sus de câmpul de 
aterizare. 

— E pustie? întrebă Nicholas. 

— Da. Abandonată de la începutul războiului, de-acum 
douăzeci de ani. 


574 


— Cu norul de deasupra noastră, o să se întunece într-o oră, 
calculă Nicholas. Fluviul e ceva mai calm acum și nu mai 
prezintă un pericol prea mare. Putem să riscăm și să ne 
continuăm drumul și după lăsarea întunericului. Probabil că 
Nogo n-o să se aștepte la asta. S-ar putea să-l fentăm pe 
întuneric. 

— Asta-i singura idee care ţi-a venit? chicoti Mek. Planul tău 
sună cumva ca: „hai să închidem ochii și să sperăm c-o să fie 
bine”. 

— Păi, dacă cineva ar fi în stare să-mi spună unde naiba 
suntem și la ce oră ajunge Jannie mâine, aș putea să mă 
gândesc la ceva mai aproape de realitate, rânji Nicholas la 
rândul lui. Până atunci, mă duc după cum bate vântul. 

Cu toții erau tensionaţi și cu nervii întinși la maximum, vâslind 
în bezna care se lăsase prea devreme, sub pătura groasă de 
nori și ploaie. Chiar și la adăpostul întunericului, oamenii își 
țineau armele cu cocoșul tras și piedica pusă, îndreptate spre 
ambele țărmuri ale fluviului, pregătiţi să riposteze imediat 
atacurilor. 

— Trebuie să fi trecut graniţa de vreo oră, strigă Mek la 
Nicholas. Vechea fabrică de zahăr nu poate fi prea departe. 

— E beznă, cum o s-o găsești? 

— Există rămășițele unui vechi debarcader din piatră, pe mal, 
unde obișnuiau să vină vasele de la Khartoum, să încarce 
zahărul. 

Noaptea se lăsa în grabă și Nicholas era cuprins de un 
sentiment de ușurare, în timp ce malurile se pierdeau în 
obscuritate, iar bezna îi ferea de ochii dușmănoși de pe uscat. 
De cum se făcu întuneric complet, legară bărcile una de alta, să 
nu se piardă, și lăsară fluviul să îi poarte în tăcere, navigând 
atât de aproape de malul drept, că nu o dată se înnămoliră și 
oamenii se văzură nevoiţi să se dea jos și să împingă bărcile în 
apa ceva mai adâncă. 

Pilonii de piatră ai debarcaderului de la Roseires le ieșiră în 
faţă pe neașteptate și barca din faţă, a lui Nicholas, se izbi de ei, 
înainte să reușească el să îndrepte cârma. Cu toate acestea, 
echipajul era pregătit și sări în apa ce le ajungea până la piept, 
să ducă barca la mal. Imediat, Mek sări pe uscat și, cu douazeci 
de oameni, se împrăștiară prin trestia de zahăr înaltă, să 


575 


supravegheze zona și să prevină vreun atac surpriză din partea 
soldaţilor lui Nogo. 

Nicholas simţi că se făcea mai mult zgomot decât era indicat, 
în timp ce restul flotilei debarcă și începu să-i aducă la țărm pe 
răniţi și să descarce lăzile de muniţie. Nicholas o cără în cârcă 
pe Royan, apoi intră din nou în apă să o aducă pe Tessay. Era 
mult mai înzdrăvenită acum. Odihna forțată din timpul călătoriei 
pe fluviu îi dăduse șansa să își revină, așa că stătea singură în 
picioare, în barcă, înainte sa se caţăre pe umerii lui Nicholas, să 
fie adusă la mal. 

Ajuns pe uscat, o lăsă să alunece pe picioarele ei și o întrebă 
încet: 

— Cum te simţi? 

— O să-mi fie bine acum, mulțumesc, Nicholas. 

O sprijini un moment, cât să își recapete echilibrul, și apoi o 
întrebă repede: 

— N-am apucat să te întreb mai devreme. Ce s-a întâmplat cu 
mesajul lui Royan pe care te-a rugat să-l trimiţi prin telefon, de 
la Debra Maryam? Ai reușit să îl transmiţi? 

— Da, bineînţeles, răspunse nevinovată Tessay. l-am spus lui 
Royan că i-am dat mesajul lui Moussad, de la Ambasada 
Egiptului. Nu ţi-a spus? 

Nicholas se crispă, ca după o lovitură sub centură, însă zâmbi 
și își păstră tonul indiferent: 

— Probabil c-o fi uitat. N-are importanță, oricum. Mulţumesc, 
Tessay. 

În acel moment, Mek ieși cu pași mari din beznă și rosti cu 
glas aspru, în șoaptă: 

— Parc-am fi la târgul de cămile. Nogo o să ne-audă de la 
zece kilometri depărtare. 

Preluă în grabă comanda și se apucă să organizeze adunarea 
de pe mal. 

După ce descărcară și ultima ladă de muniţie, târâră bărcile în 
câmpul de trestie de zahăr și deșurubară valvele care 
dezumflau bărcile. Apoi așezară maldăre de stuf peste ele. 
Lucrând tot pe întuneric, distribuiră încărcătura de lăzi între 
oamenii lui Mek. Sapper luă câte o ladă sub fiecare braţ. 
Nicholas își agăţă radioul de un umăr și ranita de urgenţă pe 
celălalt și, în balans pe cap, ducea lada cu masca mortuară de 
aur a faraonului și ushabti-ul lui Taita. 


576 


Mek trimise iscoade să cerceteze drumul până la terenul de 
aterizare, să fie sigur că nu se trezesc în vreo ambuscadă. Apoi, 
porni în frunte, iar ceilalți îl urmară în șir indian pe drumul 
accidentat și neîngrijit. Înainte să străbată doi kilometri, norii se 
risipiră brusc în față, dezvăluind o lună nouă și stele îndeajuns 
de sclipitoare ca ei să distingă coșul de fum al morii ruinate, 
ridicat pe cerul nopții. 

Insă, chiar și cu lumina lunii venită în ajutor, înaintarea le era 
lentă și întreruptă de pauze lungi, căci brancardierii care îi 
duceau pe răniţi se ţineau cu greu după ceilalţi. Până să ajungă 
la câmpul de aterizare, trecuse de ora trei și luna apusese. 
Depozitară lăzile de muniţie în același pâlc de acacia de la 
capătul pistei, unde ascunseseră și paleţii cu echipamentul de 
construire a barajului și tractorul cel galben, la venire. 

Chiar dacă toți erau istoviți deja, Mek instală pichete în jurul 
taberei. Cele două femei se ocupau de răniţi, la lumina focului 
mic, ocrotit de paravan, folosind și ultimele rezerve din trusa lui 
Mek. 

Cu singura lanternă ale cărei baterii mai funcționau, Sapper 

lumină discret radioul căruia Nicholas îi întinsese antena. Era 
ușurat să descopere, la deschiderea cutiei din fibră de sticlă, că, 
în ciuda băii pe care o făcuse în Nil, manșonul de cauciuc ce 
sigila capacul păstrase radioul uscat. Când îl deschise, se 
aprinse luminita de control. Acordă pe unde scurte și prinse 
reclamele de dimineaţă la Radio Nairobi. 
__Cânta Yvonne Chaka Chaka; îi plăceau vocea și stilul ei. 
Inchise totuși aparatul, ca să nu consume bateria și se rezemă 
de ciotul de acacia, încercând să tragă un pui de somn înainte 
de-a se crăpa de ziuă. Numai că somnul îl ocolea - sentimentele 
de trădare și de furie erau prea puternice. 


t Capitolul 122 


Tuma Nogo privea cum soarele își scoate capul măreț și 
înflăcărat din Nil, chiar sub ochii lor. Zburau doar la câţiva metri 
deasupra apei, să nu fie detectaţi de radarele sudaneze. Ştia că 
există o staţie radar la Khartoum ce putea să îi detecteze chiar 
și la înălţimea aceea. Relaţiile cu sudanezii erau încordate și 


577 


putea să se aștepte la o replică sălbatică și rapidă, dacă aceștia 
descopereau că le violase granița. 

Nogo era tulburat și îngrijorat. De la prăpădul din defileul 
râului Dandera, toate îi mergeau pe dos. |și pierduse toți aliaţii. 
Până la dispariţia lor, nu își dăduse seama cât de tare se bizuia, 
atât pe Helm cât și pe von Schiller. Acum rămăsese de unul 
singur și făcuse deja destule greșeli. 

Însă, în ciuda acestora, era decis să îi urmărească pe fugari și 
să-i oprească, indiferent cât de departe era nevoit să intre pe 
teritoriul sudanez. În ultimele săptămâni, trăgând cu urechea la 
conversațiile lui von Schiller cu egipteanul, Nogo începuse să 
priceapă că Harper și Mek Nimmur erau în posesia unei comori 
de o valoare inestimabilă. Imaginaţia lui era incapabilă să 
cuprindă imensitatea acesteia, dar îi auzea pe ceilalți vorbind de 
zeci de milioane de dolari. Chiar și un milion de dolari era o 
sumă atât de mare, încât mintea lui întâmpina greutăţi să și-o 
închipuie, dar Nogo avea o vagă idee cam ce însemna asta în 
termeni pământești, ce proprietăţi și femei, și lux puteau fi 
cumpărate cu ei. 

La fel de încet, înțelesese că acum, când von Schiller și Helm 
dispăruseră, comoara putea fi numai a lui; nu mai era nicio 
persoană care să-i stea în cale, în afară de shufta fugari, conduși 
de Mek Nimmur și de englez. lar el dispunea de o forță 
copleșitoare și avea un elicopter la dispoziţie. 

Dacă reușea să îi localizeze pe fugari, Nogo era convins că 
avea să-i șteargă de pe faţa pământului. Nu trebuia să rămână 
niciun supraviețuitor, care să spună povestea la Addis. După ce 
Mek, englezul și toţi din grupul lor erau uciși, avea să fie simplu 
să scoată prada din ţară cu elicopterul. Mai făcuse afaceri cu un 
om la Nairobi și cu altul la Khartoum; cumpăraseră de la el fildeș 
și hașiș. Ei aveau să știe cel mai bine cum să valorifice prada pe 
piaţă, cu toate că erau amândoi necinstiți. Se decisese deja să 
nu se încreadă într-o singură persoană, ci să împartă riscul, așa 
că, dacă unul îl trăgea pe sfoară... 

Mintea îi zburda pe alte câmpii acum, făcându-l să savureze 
gândul la imensele bogății și la ce putea cumpăra cu ele. O să-și 
ia haine fine și mașini, pământuri, și vite, și femei - femei albe, 
negre și ciocolatii, toate femeile pe care le găsea, câte una nouă 
în fiecare zi, până la sfârșitul vieţii. Puse capăt visului de 


578 


lăcomie. Mai întâi, trebuia să descopere unde dispăruseră 
fugarii. 

Nu realizase că Harper și Mek Nimmur aveau bărci 
pneumatice ascunse undeva pe lângă mânăstire. Hansith nu îl 
informase despre acest lucru. El și Helm se așteptaseră ca ei să 
încerce să scape pe jos și toate planurile de oprire a lor înainte 
de a ajunge la graniţa cu Sudanul se bazaseră pe acea 
presupunere. La ordinele lui Helm, instalase chiar și o rezervă 
de combustibil lângă graniţă, pe unde se așteptau să treacă Mek 
Nimmur, de unde să realimenteze elicopterul. Fără acele 
rezerve de motorină, ar fi fost de mult silit să renunțe la 
urmărire. 

Nogo își plasase oamenii astfel încât să acopere căile ce 
duceau de-a lungul fluviului, spre vest, și nici nu-i trecuse prin 
cap să păzească fluviul în sine. Absolut întâmplător, una dintre 
patrule se aflase într-o poziţie de unde zărise flotila de bărci 
galbene ce goneau în josul fluviului. Totuși, nu fuseseră 
preveniţi la timp ca să organizeze o adevărată ambuscadă și 
apucaseră să tragă doar superficial asupra bărcilor, înainte să le 
scape. Nu produseseră stricăciuni prea mari nici unei bărci - cel 
puţin, nu îndeajuns ca să le oprească înaintarea. 

Imediat ce comandantul companiei îi transmisese prin radio 
raportul contactului cu Mek Nimmur, Nogo începuse să 
transporte oameni în josul apelor, spre granița sudaneză, unde 
să oprească flotila. Din păcate, Jet Ranger-ul nu putea duce mai 
mult de șase soldaţi înarmaţi până-n dinţi o dată și 
transportarea lor fusese o treabă ce le consumase foarte mult 
timp. Reușise să pună doar șaizeci de oamenii în poziţie, înainte 
de căderea nopţii. Toată noaptea îl rosese gândul că flotila trece 
pe sub nasul lui și, în zori, erau din nou în aer. Din fericire, norul 
se împrăștiase pe timpul nopţii. Mai erau câteva vârfuri de 
cumulus pe deasupra, însă acum puteau să zboare la joasă 
altitudine pe fluviu și să caute flotila lui Mek Nimmur. Mai întâi, 
zburară îndărăt, unde se trăsese asupra lui Harper și Mek 
Nimmur. Nu zăriră nici urmă de bărci, așa că Nogo îl forţă pe 
pilot să se întoarcă, să treacă graniţa și să survoleze partea 
sudaneză a Nilului. Numai că Nogo reușise să îl convingă pe 
pilot să străbată doar o sută de kilometri în interiorul Sudanului, 
când omul se răzvrăti. In ciuda pistolului Tokarev pe care Nogo 


579 


i-l ţinea la tâmplă, întorsese Jet Ranger-ul cu 180 de grade și 
porni pe fluviu înapoi. 

Nogo știa deja că fusese învins și păcălit. Medita nefericit pe 
scaunul din față al elicopterului, lângă pilot, străduindu-se să 
priceapă ce se întâmplase cu prada lui. Zări hornul înalt al 
fabricii de zahăr abandonate de la Roseires sumeţindu-se în 
văzduhul dimineţii și se încruntă furios la ea. Trecuseră pe lângă 
fabrică puţin mai înainte, când coborau fluviul. 

— Întoarce-te spre malul nordic, îi comandă pilotului, la care 
omul șovăi și îi aruncă o privire furișă înainte să se supună. 

Trecură chiar peste clădire, zburând la o înălţime mai mică 
decât cea a hornului. Fabrica nu mai avea acoperiș, iar 
ferestrele stăteau ca niște dreptunghiuri deschise în zidurile 
sparte. Boilerele și mașinile fuseseră îndepărtate cu douăzeci de 
ani în urmă și Nogo putea să cuprindă toată carapacea goală cu 
privirea. Pilotul lăsă elicopterul să plutească, în timp ce Nogo 
cerceta interiorul, însă nu exista niciun loc unde să se poată 
ascunde cineva și Nogo clătină din cap: 

— Nimic. l-am pierdut. Îndreaptă-te în susul fluviului. 

Pilotul ridică botul elicopterului și întoarse în direcția fluviului, 
supunându-se cu vioiciune ordinului. Aparatul întoarse rapid, iar 
Nogo scrută chiar câmpurile uriașe de trestie de zahăr, când o 
scânteiere de galben strălucitor îi sări în ochi. 

— Stai! urlă în microfon. E ceva acolo. Întoarce-te! 

Elicopterul pluti pe deasupra câmpului și Nogo făcu semn să 
coboare urgent: 

— Jos! Du-te jos! 

De cum atinseră pământul, cei șase soldaţi înarmaţi până-n 
dinţi săriră din cabina din spate și se repeziră să ocupe poziţii 
defensive. Nogo cobori pe ușa din față și fugi în stratul uriaș de 
trestie de zahăr. Nu trebui să arunce decât o privire. Bărcile 
galbene fuseseră dezumflate, împăturite și acoperite în grabă. 
Pământul din jurul lor fusese frământat de picioare în bocanci. 
Urmele duceau înspre uscat. Bărbaţii care le făcuseră trebuie să 
fi fost împovăraţi bine, pentru că urmele de pe pământul moale 
și nisipos erau adânci. 

Nogo alergă înapoi la elicopter și își vâri capul pe ușa 
deschisă a cabinei. 

— E vreun teren de aterizare prin apropiere? strigă la pilot, 
care clătină din cap. 


580 


— Nu e niciunul trecut pe hartă. 

— Trebuie să existe unul. Fabrica de zahăr trebuie să fi avut o 
pistă de aterizare. 

— Dacă a fost vreuna, a fost scoasă din funcţiune cu mulți ani 
în urmă. 

— O s-o găsim, declară Nogo. Urmele lui Mek Nimmur o să ne 
ducă la ea. 

Işi reveni pe dată: 

— Dar trebuie să mai aduc oameni. După câte urme sunt, Mek 
Nimmur are cel puţin cincizeci de shufta cu el. 

Işi lăsă oamenii la moara de zahăr și zbură înapoi la graniţă, 
cu cabina goală, să ia prima șarjă de întăriri. 


t Capitolul 123 


— Big Dolly! Recepție, Big Dolly. Aici Faraonul. Mă auzi? lansă 
Nicholas primul apel, la o oră înainte de răsăritul soarelui. Dacă 
știu felul în care funcţionează mintea lui Jannie - și ar cam trebui 
să știu - înseamnă că plănuiește să vină pe întuneric și să 
ajungă de cum se face destul de lumină să vadă câmpul de 
aterizare și pământul. 

— Dacă vine Grasul, specifică Mek. 

— O să vină, îl asigură Nicholas, încrezător. Jannie nu m-a 
lăsat baltă niciodată. 

Apăsă din nou cu degetul microfonul: 

— Big Dolly! Recepție, Big Dolly. 

Paraziţii bâzâiau încet și Nicholas reglă cu grijă aparatul. 
Reveni cu apeluri din sfert în sfert de oră, îngrămădindu-se cu 
toţii în jurul aparatului, la adăpostul copacilor de acacia. 

Brusc, Royan sări în picioare și exclamă entuziasmată: 

— E aici! Aud motoarele lui Big Dolly. Ascultaţi! 

Nicholas și Mek ieșiră iute în câmp deschis, întorcându-și 
capetele în sus, spre nord. 

— Ala nu e Hercules, exclamă dintr-odată Nicholas. E un alt 
avion. 

Se întoarse cu faţa înspre sud, către fluviu: 

— Oricum, vine din altă direcţie. 

— Ai dreptate, îl aprobă Mek. E un singur motor și nu e o aripă 
fixă. | se aud rotoarele. 


581 


— Elicopterul Pegasus! exclamă Nicholas cu amărăciune. Sunt 
iar pe urmele noastre. 

În timp ce ascultau, zgomotul rotoarelor se pierdea. Nicholas 
se arătă ușurat: 

— Nu ne-au văzut. Probabil că n-au descoperit bărcile. 

Fugiră din nou la adăpostul arborilor de acacia și Nicholas 
lansă o nouă chemare, rămasă fără răspuns din partea lui 
Jannie. 

Douăzeci de minute mai târziu, auziră din nou Jet Ranger-ul 
întorcându-se și îl urmăriră neliniștiți. 

— A plecat iar, spuse, după o vreme, Nicholas, însă după alte 
douăzeci de minute, îl auziră din nou. 

— Nogo pune ceva la cale, observă Mek preocupat. 

— Cam ce crezi că face? se molipsi Nicholas de starea de 
spirit a acestuia. 

Când Mek devenea îngrijorat însemna că are un motiv al 
naibii de întemeiat pentru asta. 

— Nu știu, recunoscu Mek. Poate că Nogo a dat de Avon-uri și 
își aduce mai mulţi oameni, înainte să vină după noi. 

leși în câmp deschis să asculte cu atenţie, după care se 
întoarse la Nicholas, ghemuit lângă radio. 

— Continuă apelurile, spuse. Mă duc în zonă, să mă asigur că 
oamenii mei sunt pregătiţi să-i ţină piept lui Nogo, dacă vine. 

În următoarele trei ore, elicopterul se plimbă în susul și-n josul 
Nilului, la intervale scurte, însă lipsa altor evenimente le adormi 
bănuielile și Nicholas de-abia dacă își desprindea ochii de radio, 
de fiecare dată când auzeau bătaia îndepărtată de elice. 
Deodată radioul hârâi, făcându-l pe Nicholas să tresară violent 
din cauza șocului: 

— Faraoane! Aici e Big Dolly. Mă auzi? 

Glasul lui Nicholas îi trăda ușurarea când răspunse: 

— Aici Faraonul. Spune-mi vorbe dulci, Big Dolly. 

— Timpul aproximativ de aterizare o oră și treizeci de minute, 
se auzi accentul inconfundabil al lui Jannie. 

— Ești extrem de binevenit! îi promise înflăcărat Nicholas. 

Închise microfonul și jubilă spre cele două femei: 

— Jannie e pe drum și-o să... 

Rămase cu vorba-n gât și zâmbetul i se transformă într-o 
expresie disperată. Dinspre fluviu se auzi pârâitul de 


neconfundat al focului rapid de AK-47, urmat, la câteva 
secunde, de bubuitul unei grenade ce explodase. 

— Of, la naiba! gemu el. Mi se părea mie că e prea frumos să 
fie adevărat. A sosit Nogo. 

Luă din nou microfonul și vorbi pe un ton lipsit de expresie: 

— Big Dolly! Urâţii au ajuns în scenă. O să fie o extracţie 
fierbinte. 

— Ține-te de coroană, Faraoane! pluti înapoi vocea lui Jannie. 
Vin acum. 

În următoarea jumătate de oră, sunetul luptelor de pe malul 
fluviului se înteţi, până când răpăitul armelor portative deveni 
aproape continuu și se apropie treptat de capătul câmpului de 
aterizare. Era limpede că oamenii lui Mek, răspândiţi ici și colo la 
marginea dinspre apă a câmpului, erau copleșiți de soldații lui 
Nogo. Și la fiecare douăzeci de minute, se auzea iarăși 
elicopterul, transportând alte trupe, care să crească presiunea 
asupra firavei apărări a lui Mek. 

Nicholas și Sapper erau singurii bărbaţi în putere lăsaţi în 
crângul de acacia, căci toți ceilalţi plecaseră să apere zona. Cei 
doi mutară lăzile de muniţie spre marginea păduricii, de unde să 
poată fi încărcate în grabă la aterizarea navei Hercules. 

Nicholas sortă încărcătura, citind ce conţinea fiecare dintre 
însemnările făcute de Royan pe capac. Lada conţinând masca 
mortuară și ushabti-ul lui Taita avea să fie prima, urmată de 
cele trei coroane: coroana albastră a războiului, Nemes, și 
coroanele roșie și albă ale regatelor unite, de Sus și de Jos, ale 
Egiptului. Valoarea celor trei lăzi o întrecea, probabil, pe cea a 
întregii comori rămase. 

Odată încheiată pregătirea transportului, Nicholas se duse la 
șirul de răniţi și vorbi cu fiecare în parte. Mai întâi, le mulțumi 
pentru ajutorul și sacrificiul lor și apoi se oferi să îi transporte în 
Hercules, unde aveau să primească îngrijiri medicale adecvate. 
Le promise tuturor că, dacă îi acceptă oferta, se vor putea 
întoarce în Etiopia imediat ce se vor însănătoși. 

Șapte dintre ei - cei cu răni mai ușoare și care erau în stare să 
meargă - refuzară să îl părăsească pe Mek Nimmur. Loialitatea 
lor era o demonstraţie emoţionantă a stimei pe care i-o purtau 
lui Mek Nimmur oamenii săi. Ceilalţi acceptară cu mare greutate 
să fie evacuaţi și asta numai după intervenţia lui Tessay, care 
adăugă asigurările ei celor ale lui Nicholas. Apoi el și Sapper îi 


583 


transportară la punctul de la marginea crângului, unde Jannie 
avea să aterizeze să îi ia. 

— Și tu? o întrebă Nicholas pe Tessay. Vii cu noi? Eşti încă 
destul de zdruncinată. 

Tessay râse: 

— Cât timp o să mă ţină picioarele, n-o să-l părăsesc pe Mek 
Nimmur. 

— Nu înțeleg ce vezi la ticălosul ăla bătrân, râse și Nicholas. 
Am vorbit cu Mek. Vrea să iau partea lui de câștig cu mine. Nu o 
să poată duce o povară în plus în momentul ăsta. 

— Da, știu. Am discutat cu Mek despre asta. Avem nevoie de 
bani să continuăm lupta aici. 

Ea tăcu brusc și se lăsă în jos involuntar când o explozie 
năucitoare le bubui în timpane și o coloană de praf se ridică în 
aer, aproape de marginea crângului. Șrapnelele șuierau pe 
deasupra capetelor lor și ploua cu crengute și frunze. 

— Sfânta Fecioară! Ce-a fost asta? strigă Tessay. 

— Mortiere de cinci centimetri, explică Nicholas, care nu se 
mișcase și nici nu făcuse vreun gest să se pună la adăpost. Mai 
mult latră decât mușcă. Probabil că Nogo le-a adus o dată cu 
ultima încărcătură. 

— Când ajunge Hercules? 

— O să-l contactez pe Jannie, să-l întreb. 

Când Nicholas se grăbi spre radio, Tessay o întrebă în șoaptă 
pe Royan: 

— Voi, englezii, sunteţi mereu așa de calmi? 

— Nu mă-ntreba pe mine - eu sunt pe jumătate egipteancă și 
mor de frică, zâmbi liniștit Royan, punând un braț în jurul lui 
Tessay. O să-mi fie dor de tine, Doamnă Soare. 

— Poate o să ne întâlnim cândva, în vremuri mai bune, 
întoarse capul Tessay să o sărute cu afecţiune și Royan o 
strânse în brațe cât putu de tare. 

— Sper. Îmi doresc asta din toată inima. 

Nicholas vorbea în microfon: 

— Big Dolly, aici Faraonul. Care-i poziţia ta acum? 

— Faraoane, mai avem douăzeci de minute și-i dam bătaie. 
Aţi mâncat fasole aseară sau ce aud eu pe fundal sunt mortiere? 

— Cu inteligenţa ta, ar fi trebuit să treci de mult de stadiul 
ăsta al ghicitului, îl apostrofă Nicholas. Băieţii răi ţin sub control 
capătul de sud al pistei. Fă-ţi intrarea dinspre nord. Vântul suflă 


584 


cu cinci noduri, din sud, așa că, de oriunde-ai veni, o să ai vânt 
potrivnic. 

— Recepție, Faraoane. Ce pasageri și încărcătură ai pentru 
mine? 

— Pasageri, șase răniţi plus trei. Încărcătură cincizeci și două 
de lăzi, aproximativ un sfert de tonă greutate. 

— Nu prea merita să faci atâta drum pentru așa o nimica 
toată, Faraoane! 

— Big Dolly, ai grijă, mai e un aparat în zbor. Un elicopter Jet 
Ranger. Culori: verde și roșu. Inamic, dar neînarmat. 

— Receptie, Faraoane. Mai vorbim în finală. 

Nicholas se întoarse la locul unde femeile așteptau, alături de 
răniți. 

— Nu mai avem mult de stat, le anunţă voios. 

Trebuia să ridice vocea ca să se facă auzit peste detunăturile 
de mortiere și focul rapid al armelor portative. 

— Mai avem timp de-o ceașcă de ceai, aprecie el. 

Împinse câteva crenguţe în tăciunii rămași de la focul de cu o 
seară în urmă și scotoci în ranita de urgență după ultimul 
pliculeţ de ceai, în vreme ce Sapper punea gamela înnegrită de 
fum înapoi pe flăcările înmugurite. 

Nu mai aveau decât o cană pe care să o împartă între ei. 

— Fetele primele, zise Nicholas, dându-i-o lui Royan. 

Aceasta luă o înghiţitură și își opări buzele. 

— Bun! suspină ea, după care își înălţă capul. De data asta 
sigur o aud pe Big Dolly. 

Nicholas ciuli urechea și clătină aprobator din cap: 

— Cred că ai dreptate. 

Se ridică și se duse la radio: 

— Big Dolly, te auzim. 

— Cinci minute până la aterizare, Faraoane. 

Din locul unde stătea, Nicholas scrută pista lungă. Oamenii lui 
Mek băteau în retragere, împrăștiindu-se ca fumul prin tufișurile 
de mărăcini și ripostând cu foc în direcţia fluviului. Nogo îi presa 
tare acum. 

— Grăbește-te, Jannie, murmură el, dar își schimbă expresia 
feței, când se întoarse către femei. Aveţi timp berechet să vă 
terminați ceaiul. Nu-l irosiți! 

Huruitul motoarelor lui Big Dolly se auzea acum mai tare 
decât sunetul focurilor de armă. Apoi, deodată, apăru și avionul, 


585 


zburând atât de jos, încât părea să atingă vârfurile arbuștilor de 
mărăcini. Era enorm. Ajungea cu aripile de o parte și de alta a 
pistei înguste, acoperite de iarbă. Cu o manevră scurtă, Jannie îl 
cobori pe pământ, ridicând un nor de praf maroniu în urmă, 
când schimbă direcţia. 

Big Dolly trecu razant de pâlcul de acacia și Jannie le făcu un 
semn cu mâna din cabina înaltă. În momentul în care încetini 
suficient, acționă frâna de picior și palonierul. Big Dolly făcu o 
întoarcere pe toată lungimea ei și porni mugind spre ei, pe 
pistă, cu rampa de încărcare deschizându-se chiar înainte ca 
avionul să fi ajuns în dreptul lor. 

Fred îi aștepta în tambuchiul deschis și alergă să îi ajute pe 
Sapper și pe Nicholas să care răniții pe targă. Nu dură mai mult 
de câteva minute să îi ducă pe rampă, după care se apucară să 
care lăzile de muniţie. Până și Royan dădu o mână de ajutor, 
clătinându-se pe rampă cu una dintre lăzile mai ușoare strânsă 
la piept. 

Un mortier explodă la o sută cincizeci de metri de Hercules, 
urmat, la o jumătate de minut, de un al doilea, la o sută de 
metri. 

— Reglarea tirului, bombăni Nicholas, luând câte o lădiță sub 
fiecare braţ și fugind spre rampă. 

— Ne au în vizor acum, strigă Fred. Trebuie să o ștergem de- 
aici. Lăsaţi restul de lăzi. Hai s-o ștergem! Haide! 

Doar patru lăzi mai zăceau împrăștiate pe sub ramurile de 
acacia, așa că Nicholas și Sapper ignorară amândoi ordinul și 
coborâră în goană rampa. Înhăţară câte o ladă sub fiecare braţ 
și fugiră înapoi. Rampa începea să se ridice, motoarele lui Big 
Dolly mugeau și avionul începuse să părăsească pista. Azvârliră 
lăzile peste peretele rabatabil al rampei în urcare și apoi săriră 
să apuce un mâner ca să se tragă la bord. Nicholas ajunse 
primul sus și îi întinse mâna lui Sapper. 

În urma lor, Tessay rămăsese doar o siluetă măruntă și 
singuratică, la umbra crengilor de acacia. 

— Transmite-i salutări și mulţumiri lui Mek! răcni în direcţia ei. 

— Ştii cum să iei legătura cu noi, strigă și ea drept răspuns. 

— La revedere, Tessay! 

Vocea lui Royan se pierdu în duduitul imenselor motoare și un 
văl de praf se aruncă asupra lui Tessay, silind-o să-și acopere 
chipul și să se întoarcă apoi cu spatele. Rampa șuieră la 


586 


închiderea pe berbecul hidraulic și o scoaseră din raza lor 
vizuală. 

Nicholas cuprinse cu brațul umerii lui Royan și o împinse prin 
depozitul unde era încărcătura până la una dintre strapontinele 
de la intrarea în cabina pilotului. 

— Pune-ţi centura! îi ordonă și urcă în fugă treptele ce duceau 
la cabină. 

— Credeam că te-ai hotărât să rămâi acolo, îl salută blând 
Jannie, fără să ridice ochii de pe bord. Ţine-te bine! Am pornit! 

Nicholas se agăţă de spătarul scaunului pilotului, în timp ce 
Jannie și Fred împingeau împreună la putere maximă grupul de 
manete regulatoare și Big Dolly lua viteză, până ajunse să 
gonească pe pistă. 

Privind peste umărul lui Jannie, Nicholas zări vagi forme de 
bărbaţi în uniforme de camuflaj, prin mărăcinișul de la capătul 
pistei. Câţiva trăgeau în nava uriașă ce se năpustea înspre ei. 

— Puștile alea cu aer comprimat n-o s-o afecteze prea mult, 
mormăi Jannie. Big Dolly e o bătrânică rezistentă, spuse și o 
ridică în aer. 

Trecură ca fulgerul pe deasupra capetelor trupelor inamice și 
Jannie îi înălță botul, să ia înălțime. 

— Bine aţi venit la bord, oameni buni, mulțumim că zburați cu 
Africair. Următoarea escală, Malta, rosti Jannie tărăgănat, însă 
imediat își ascuţi glasul. Oh, oh! De unde-a apărut și pisicuța 
asta? 

Chiar în faţa lor, elicopterul Jet Ranger se ridica din tufele 
dese de pe malul Nilului. Era evident, din unghiul de înălţare a 
elicopterului, că avionul Hercules rămăsese ascuns privirilor 
pilotului, care continua să ridice aparatul exact în calea lor. 

— Doar 150 de metri și o sută zece noduri pe cadran, strigă 
Fred avertismentul spre tatăl său, în scaunul din dreapta. Prea 
jos să întoarcem. 

Elicopterul era atât de aproape, că Nicholas îl vedea perfect 
pe Tuma Nogo în scaunul din faţă, cu ochelarii ce reflectau 
lumina soarelui, asemenea ochilor unui orb, și cu expresia 
îngheţându-i într-un rictus de groază când zări aparatul uriaș ce 
se năpustea brusc spre ei. Chiar în ultimul moment, pilotul făcu 
o cascadorie nebunească, încercând să evite botul Hercules-ului 
ce se apropia. Coliziunea părea imposibil de evitat, însă pilotul 
reuși să facă un viraj cu aparatul mai ușor și mai agil, până ce 


587 


aceasta aproape că se roti pe spate. Alunecă pe sub burta 
Hercules-ului și bărbații din cabina avionului lui Jannie abia dacă 
simţțiră sărutul dintre cele două fuzelaje. 

Cu toate acestea, elicopterul fu azvârlit cu botul în jos de forța 
impactului, îndreptat exact către pământul aflat la doar o sută 
de metri dedesubt. În vreme ce Big Dolly își continuă zborul, 
ridicându-se netulburat, pilotul Jet Ranger-ului se strădui să 
controleze aparatul ce se îndrepta greoi în jos. La șaizeci de 
metri deasupra pământului, turbulența creată în urmă de 
masivele motoare turbopropulsoare T56-A-15 ale Hercules-ului, 
fiecare de câte 4 900 de cai putere, izbi elicopterul cu forța unei 
avalanșe. 

Asemenea unei frunze moarte în pala vântului de toamnă, 
elicopterul fu măturat de curent, dându-se de-a berbeleacul și, 
când atinse pământul, motoarele încă mai ţipau la turație 
maximă. La impact, fuzelajul se boţi precum o folie de aluminiu 
folosită la gătit și Nogo era mort chiar înainte de explozia 
rezervoarelor de benzină, care înghiţi Jet Ranger-ul într-o minge 
de foc. 

De cum ajunse la altitudinea unde putea manevra avionul în 
siguranţă, Jannie o aduse pe Big Dolly în direcţia nordului și 
izbutiră astfel să vadă câmpul de aterizare de la Roseires 
rămânând în urmă. Fuiorul de fum negru de la elicopterul în 
flăcări era gros ca smoala, purtat de vântul ușor dinspre vest. 

— Doar ai zis că ei sunt băieţii răi, nu-i așa? întrebă Jannie. 
Așa că mai bine s-o păţească ei decât noi, nu? 


t Capitolul 124 


Imediat ce Jannie fixă ruta lui Big Dolly înspre nord și începură 
să plutească la joasă altitudine pe deasupra câmpiilor sudaneze 
pustii, Nicholas se întoarse în corpul principal al avionului. 

— Să îi așezăm confortabil pe răniţi, sugeră el. 

Sapper și Royan își desfăcură centurile și îl însoţiră în spate, 
să se ocupe de bărbaţii care zăceau acolo unde fuseseră lăsate 
tărgile, în graba plecării de la Roseires. 

După un timp, Nicholas îi lăsă să se descurce și se duse în 
bucătărioara bine echipată din spatele punţii de zbor. Desfăcu 
vreo câteva cutii de supă și tăie felii zdravene de pâine 


588 


proaspătă, din franzelele pe care le găsi în frigider. În timp ce 
apa pentru ceai fierbea, își găsi pachetul de urgenţă și luă din el 
săculeţul din nailon ce conţinea medicamente și prafuri. Dintr-o 
sticluță, scutură cinci tablete albe în palmă. 

In bucătărie, zdrobi tabletele până ajunseră pulbere și, când 
turnă ceai în două dintre căni, amestecă și praful în el. Royan 
avea destul sânge englezesc în vine să nu fie niciodată în stare 
să refuze o cană cu ceai fierbinte. 

După ce îi servi pe răniţi cu supă și cu pâine cu unt, Royan 
acceptă recunoscătoare cana oferită de Nicholas. In vreme ce 
ea și Sapper își sorbeau ceaiul, Nicholas se întoarse pe puntea 
de zbor și se aplecă peste locul lui Jannie. 

— Cât mai avem până la graniţa cu Egiptul? se interesă el. 

— Patru ore și douăzeci de minute, îl informă Jannie. 

— Există vreo modalitate de a evita să survolăm spaţiul 
aerian egiptean? vru să afle Nicholas. 

Jannie se răsuci pe scaun și îl fixă uluit: 

— Presupun că am putea s-o luăm prin vest, peste Gaddafi- 
land. Firește, ar însemna șapte ore în plus de zbor și probabil că 
am rămâne fără combustibil, și ne-am vedea nevoiţi să aterizăm 
forțat pe undeva prin Sahara. 

Inălță o sprânceană către Nicholas: 

— la spune-mi, băiete, ce ţi-a venit cu întrebarea asta 
stupidă? 

— Era doar o idee trecătoare, spuse Nicholas. 

— Ar fi bine să nu fie doar trecătoare, ci să-ţi iasă din minte 
ideea asta, îl sfătui Jannie. Nu vreau s-o mai aud exprimată 
vreodată, în veci. 

— Poţi s-o dai uitării, îl bătu Nicholas pe umăr. 

Când se întoarse în cabina principală, Sapper și Royan stăteau 
pe două dintre paturile de campanie fixate de peretele principal. 
Cana goală de ceai a lui Royan era așezată pe jos, la picioarele 
ei. Nicholas se așeză alături și ea întinse mâna și îi atinse 
bandajul pătat de sânge ce îi acoperea bărbia: 

— Ar fi bine să mă lași să mă uit la asta. 

li simţea degetele iscusite și reci pe pielea fierbinte și 
inflamată când îi curăţă copcile cu un tampon cu alcool, după 
care îi puse un bandaj curat peste ele. Nicholas se simţea 
împuns de un sentiment de vinovăţie, sub îngrijirile ei atente. 


589 


Cu toate acestea, Sapper fu cel dintâi care resimţi efectele 
ceaiului cu somnifere. Se întinse încet pe spate și apoi un sforăit 
domol îi făcu buzele să vibreze. Câteva minute mai târziu, 
Royan se sprijini ameţită de umărul lui Nicholas. Când adormi 
de-a binelea, o lăsă jos cu grijă și îi ridică picioarele pe pat. O 
acoperi cu o păturică. Ea nici măcar nu clipi, făcându-l să se 
îndoiască o clipă de puterea tabletelor. Apoi, o sărută ușor pe 
frunte. 

— Cum aș putea să te urăsc vreodată? o întrebă încet. 
Indiferent ce ai face. 

Intră la toaletă și încuie ușa. Avea timp berechet. Sapper și 
Royan nu aveau să se trezească preț de câteva ore, iar Jannie și 
Fred erau instalaţi comod la puntea de control, unde ascultau 
casete cu Dolly Parton. 

Când termină, în sfârșit, Nicholas se uită la ceasul de mână și 
realiză că treaba îi luase aproape două ore. Închise closetul și se 
spălă cu grijă pe mâini. Apoi mai aruncă o privire atentă în 
cămăruţă și descuie ușa. 

Sapper și Royan dormeau încă buștean. Se duse în față, iar 
Fred își scoase căștile, pe care le agăță de gât, și rânji la el: 

— Apa de Nil. E otrăvitoare. Ai stat încuiat la budă vreo două 
ore. Mă mir c-a mai rămas ceva din tine. 

Nicholas ignoră zeflemeaua și se aplecă în spatele lui Jannie: 

— Unde suntem? 

Cu un deget gros, Jannie împunse harta pe care o ţinea în 
echilibru pe burta proeminentă. 

— Aproape am ieșit la lumină, zise mulțumit de sine. Granița 
cu Egiptul e la o oră și douăzeci de minute. 

Nicholas rămase în picioare, în spatele scaunului, până ce 
Jannie își drese vocea și luă microfonul: 

— E timpul să-mi intru-n rol. Turnul de control Abu Simbel, 
recepţie! zise cu un accent al statelor din Golf. Aici e Zulu 
Whiskey Uniform Five Zero Zero. 

Urmă o tăcere prelungită din partea controlorului de trafic 
egiptean. Jannie mormăi: 

— Probabil că are vreo damă în turn cu el. Tre' să-i dau răgaz 
să-și tragă pantalonii. 

Turnul de control de la Abu Simbel răspunse abia la al cincilea 
apel. Jannie se lansă în rutina încercată și testată, pretinzându- 
se ignorant într-o arabă colocvială fluentă. 


590 


După cinci minute, Abu Simbel îi dădu voie să-și continue 
drumul spre nord, instruindu-l „să apeleze din nou la travers 
Assuan”. 

Zburară în liniște încă o oră, însă nervii lui Nicholas erau tot 
mai întinși, cu fiecare minut. 

Deodată, fără cel mai mic avertisment, dinaintea lor fulgeră 
ceva argintiu, ca un avion de vânătoare, de undeva de sub ei, 
care se postă brusc în faţa lor. Jannie scoase o exclamaţie de 
surpriză și mânie când alte două aparate de luptă se lansară de 
sub ei, ajungând extrem de aproape, cât pe ce să îi răstoarne cu 
turbulenţa propulsiei lor cu reacţie. 

Recunoscură cu toţii tipul. Erau MIG 21 „Fishbeds”, cu 
însemnele forței aeriene egiptene, dotate cu rachete aer-aer 
suspendate în teci amenințătoare sub aripi. 

— Navă neidentificată! zbieră Jannie în microfon. Sunteţi în 
curs de coliziune. Prezentaţi numărul de apel. 

Își lungiră cu toţii gâturile și se holbară prin parbrizul Perspex. 
Cu mult deasupra lor, se vedeau cele trei MIG-uri de vânătoare 
în formaţie, în cerc în văzduhul albastru, african. 

— ZWU 500. Aici e Comandantul Roșu al Forțelor Aeriene ale 
poporului egiptean. Te vei conforma ordinelor mele. 

Jannie se uită în spate, la Nicholas, cu o expresie nefericită: 

— Ceva e putred aici. Cum naiba au dat de noi? 

— Mai bine faci ce zice omul, tată, îl sfătui Fred nefericit, altfel 
ne împrăștie pe tot cerul. 

Jannie ridică neputincios din umeri, după care vorbi cu glas 
îndoliat în microfon: 

— Comandant Roșu. Aici e ZWU 500. Cooperăm. Rugăm 
anunţaţi-vă intenţiile. 

— Noua voastră rută e 053. Executaţi imediat! 

Jannie o întoarse pe Big Dolly înspre est și își aruncă privirea 
pe hartă. 

— Assuan! spuse îndurerat. Egiptenii ne duc la Assuan. La 
naiba, aș putea să anunţ turnul din Assuan că avem răniţi la 
bord. 

Nicholas se duse la Royan să o trezească. Era ameţită și 
nesigură pe picioare, de la somnifer, când se duse la toaletă. 
Totuși, când se întoarse, după zece minute, avea părul 
pieptănat și părea vioaie și refăcută după doza ușoară pe care o 
luase cu ceai. 


591 


t Capitolul 125 


Încă o dată, Nilul se înfățișa dinaintea lor, cu orașul Assuan pe 
ambele maluri ale sale, cuibărindu-se sub prima cataracta și 
apele zăgăzuite ale Marelui Baraj. Insula Bucătarului plutea 
asemenea unui pește verde în mijlocul curentului. 

Când vocea controlorului militar de trafic aerian de pe 
aeroportul de la Assuan îi transmise ordinele lui Jannie, Big Dolly 
se conformă cu demnitate neștirbită și se pregăti de coborârea 
pe pista de aterizare. MIG-urile de vânătoare care îi escortaseră 
din deșert nu se mai zăreau, însă prezenţa lor la înălţime era 
trădată de transmisiunile radio succinte, la predarea avionului 
captiv controlului de la sol. 

Big Dolly trecu de gardul perimetrului și atinse pământul, 
când vocea din turnul de control ordonă: 

— Mergi pe prima pistă la dreapta. 

Jannie se conformă și, părăsind pista principală, zări o mașină 
mică, în vârful căreia se afla un indicator pe care scria în 
engleză și arabă „Urmează-mă”. 

Vehiculul îi conduse la un șir de hangare din beton, camuflate, 
în faţa cărora un echipaj în salopete kaki le făcu semn cu 
indicatoarele unde să oprească. Imediat cum Jannie frână și o 
opri pe Big Dolly, patru autoblindate sosiră în goană, înconjurară 
aparatul uriaș și îndreptară turelele armate asupra lui. 

Supunându-se ordinelor primite prin radio de la turnul de 
control, Jannie opri motoarele și cobori rampa din spate. Nimeni 
de pe punte nu scosese o vorbă de când aterizaseră. Stăteau 
strânși împreună, nefericiţi, zgâindu-se pe ferestrele cabinei. 

Deodată, un Cadillac alb, cu o escortă de motociclişti 
înarmaţi, urmat de o ambulanţă militară și de un camion de 
transport de trei tone, își făcură apariţia pe poartă și se 
îndreptară exact spre baza rampei de încărcare a avionului 
Hercules. Şoferul sări și deschise ușa, iar pasagerul păși la 
lumina soarelui după-amiezei târzii. Era limpede o persoană cu 
autoritate, distinsa și calmă. Purta un costum tropical, de 
culoare deschisă, pantofi albi, pălărie panama și ochelari închiși 
la culoare. Când urcă pe rampă, unde îl așteptau cei cinci, doi 
secretari îl însoţiră. 


Își scoase ochelarii întunecaţi și îi puse în buzunarul de la 
piept. Cum o recunoscu pe Royan, zâmbi și își ridică pălăria: 

— Doctorul Al Simma-Royan! Ai reușit. Felicitări! 

li luă mâna și i-o strânse cu căldură, fără să-i dea drumul nici 
când își fixă privirea asupra lui Nicholas: 

— Trebuie să fiţi Sir Nicholas Quenton-Parker. Mi-am dorit atât 
de mult să vă cunosc! Nu vrei să ne prezinţi, Royan? 

Royan nu putu să se uite în ochii acuzatori ai lui Nicholas când 
făcu prezentările: 

— Pot să vă prezint pe Excelenţa Sa, Atalan Abou Sin, 
Ministrul Culturii și Turismului în guvernul egiptean. 

— Poţi, într-adevăr, rosti Nicholas cu răceală. Ce plăcere 
neașteptată, domnule ministru! 

— Aș dori să vă transmit multumirile președintelui și ale 
poporului egiptean pentru că aţi adus înapoi în ţară aceste 
relicve preţioase ale istoriei noastre antice, dar încărcate de 
glorie. 

— Vă rog, nu însemnă nimic, zise Nicholas, fără s-o slăbească 
vreun moment pe Royan, care își ţinea faţa pe jumătate întoarsă 
de la el. 

— Ba dimpotrivă, pentru noi înseamnă enorm ceea ce aţi 
făcut, Sir Nicholas! 

Zâmbetul lui Abou Sin era încântător, de om de lume: 

— Suntem pe deplin conștienți de cheltuielile făcute de 
dumneavoastră și nu dorim să vă exploatăm la sânge, după 
acest gest extraordinar de generos pe care l-aţi făcut. Doctorul 
Al Simma mi-a spus că expediţia de recuperare a acestor comori 
v-a costat un sfert de milion de lire sterline. 

Scoase un plic din buzunar și i-l prezentă lui Nicholas: 

— E un ordin de plată emis de Banca Centrală a Egiptului. E 
irevocabil, plătibil la orice bancă din lume. Valoarea lui e de 250 
000 de lire sterline. 

— Foarte generos din partea dumneavoastră, Excelenţă! 

Glasul lui Nicholas mustea de ironie, în timp ce vâra plicul în 
buzunarul de la piept: 

— Presupun că a fost ideea doctorului Al Simma, nu? 

— Firește, radie Abou Sin. Royan are cea mai înaltă stimă 
pentru domnia voastră. 

— Așa să fie, oare? murmură Nicholas, fixând-o în continuare 
cu o privire lipsită de expresie. 


593 


— Totuși, cealaltă mică atenţie a aprecierii noastre a fost 
ideea președintelui în persoană. 

Ministrul pocni din degete și unul dintre secretari înaintă, cu o 
cutiuță de metal îmbrăcată în piele, pe care o deschise înainte 
să i-o prezinte lui Abou Sin. 

Pe un culcuș din catifea roșie se cuibărea o decorație 
magnifică, o stea încrustată cu perle mici și cu diamante delicat 
tăiate, în centrul stelei era un leu agresiv, din aur. 

Abou Sin ridică steaua din cutiuţă și se apropie de Nicholas. 

— Ordinul Marelui Leu al Egiptului, clasa l, anunţă el, 
trecându-i panglica stacojie peste cap. 

Steaua atârna splendid pe pieptul cămășii jegărite a lui 
Nicholas, pătată din abundență de sudoare, praf și nămol de Nil. 

Apoi ministrul se dădu într-o parte și făcu un gest către 
colonelul care aștepta ordinele la piciorul rampei. Imediat, 
bărbaţi în uniformă se repeziră în mod organizat pe rampă. Era 
clar că detașamentul de soldaţi își primise ordinele. Mai întâi de 
toate, ridicară tărgile pe care zăceau etiopienii răniți. 

— Mă bucur că pilotul dumneavoastră s-a gândit să transmită 
prin radio că aveţi răniţi la bord. Stați liniștit, vor primi cele mai 
bune îngrijiri cu putinţă, promise Atalan Abou Sin, în timp ce 
oamenii erau transportaţi în ambulanţa ce aștepta. 

Soldaţii se întoarseră și începură să care lăzile de muniţie pe 
rampă, după care erau încărcate cu grijă în camionul de trei 
tone. In zece minute, Big Dolly rămase goală. O prelată din foaie 
de cort fu strâns legată cu sfoară la spatele camionului încărcat. 
O escortă de motociclişti înarmaţi până-n dinţi își luă locul în 
formație înconjurându-l și, în urletul sirenelor, micul convoi se 
îndepărtă. 

— Ei bine, Sir Nicholas, întinse Abou Sin mâna curtenitor și 
Nicholas i-o luă cu un aer resemnat. Îmi cer scuze că v-am 
abătut din drum în felul acesta. Știu cât de nerăbdător sunteţi să 
vă continuaţi călătoria, așa că nu vă mai rețin. Pot să vă ajut cu 
ceva înainte de plecare? Aveţi suficient combustibil? 

Nicholas aruncă o privire spre Jannie, care ridică din umeri: 

— Avem destul suc. Vă mulţumim, domnule. 

Abou Sin își îndreptă din nou atenţia către Nicholas: 

— Plănuim să construim o anexă specială la muzeul din Luxor, 
care să găzduiască aceste artefacte ale faraonului Mamose, pe 
care le-aţi înapoiat Egiptului. La timpul potrivit, veţi primi o 


594 


invitaţie specială din partea președintelui Mubarak pentru a 
participa, în calitate de oaspete de onoare, la inaugurarea 
muzeului. Doctorul Al Simma, care, după cum bine știți, a fost 
numită noul director al Departamentului Antichităţi, se va ocupa 
de muzeu. Sunt încredințat că va fi încântată să vă prezinte 
exponatele când vă veţi întoarce. 

Făcu o plecăciune lui Sapper și celor doi piloţi. 

— Mergeţi cu Dumnezeu, le ură și cobori rampa. 

Royan porni să-l urmeze, însă Nicholas o strigă cu glas scăzut: 

— Royan! 

Ea încremeni și apoi, încet, împotriva voinței sale, întoarse 
capul să îl privească în ochi pentru prima dată de când 
aterizaseră. 

— Nu meritam una ca asta, îi reproșă și, pătruns de emoție, își 
dădu seama că femeia plângea pe tăcute. 

Buzele îi tremurau și lacrimile îi șiroiau încet pe obraji. 

— Îmi pare rău, Nicky, șopti ea, dar trebuia să știi că nu sunt o 
hoață. Comoara aparține Egiptului, nu nouă. 

— Așadar, tot ce-am crezut c-a fost între noi a fost o 
minciună? vru să afle, necruţător. 

— Nu! exclamă ea. Eu... 

Se opri înainte să termine ce avea de gând să spună. Cobori 
în fugă rampa, la lumina soarelui, unde șoferul ținea portiera din 
spate a limuzinei deschisă pentru ea. Se strecură pe banchetă, 
lângă Abou Sin, fără să privească în urmă, și Cadillac-ul porni și 
trecu de poartă. 

— Să ne cărăm naibii de-aici, până nu se răzgândesc 
egiptenii, propuse Jannie. 

— O idee strălucită, aprobă cu amărăciune Nicholas. 


t Capitolul 126 


O dată ajunși din nou în aer, turnul de control de la Assuan le 
dădu cale liberă înspre nord, spre coasta Mediteranei. Cei patru, 
Jannie și Fred, Sapper și Nicholas, stăteau împreună pe puntea 
de zbor și priveau peste aripa din dreapta unduirea șarpelui 
verde și lung al Nilului. 

Puține cuvinte fură rostite în timpul acestei lungi perioade de 
zbor. O dată, Jannie zise încet: 


595 


— Așa că presupun că pot să-mi iau adio de la bani, nu? 

— N-am venit doar pentru bani, spuse Sapper, da' ar fi fost 
plăcut să fiu plătit. Copilu' are nevoie de pantofi noi. 

— Vrea cineva o ceașcă de ceai? întrebă Nicholas, ca și când 
n-ar fi auzit comentariile. 

— Ar fi drăguţ, zise Jannie. Nu la fel de drăguţ ca cele șaizeci 
de miare pe care mi le datorezi, da' nu ne strică, oricum. 

Trecură în zbor peste câmpul de luptă de la El Alamein și, 
chiar și de la șase mii de metri, putură să distingă monumentele 
gemene ridicate în cinstea aliaţilor și germanilor căzuţi la 
datorie. După asta, albastrul mării se întinse înaintea lor. 

Nicholas aşteptă până ce coasta egipteană dispăru în urma 
lor, ca să scoată un suspin lung și încet. 

— O, voi, cei cu credinţă puţină, îi acuză. Când v-am lăsat eu 
baltă vreodată? Toată lumea primește o răsplată regească. 

Cu toţii căscară ochii cât cepele la el și Jannie dădu glas 
îndoielilor tuturor: 

— Cum? 

— Dă-mi o mână de ajutor, Sapper, îl invită Nicholas, 
coborând scara. 

Jannie nu își putu stăpâni curiozitatea și îl lăsă pe Fred să 
conducă avionul. li urmă pe cei doi englezi la toaleta de pe 
puntea principală. 

Sapper și Jannie priviră din prag cum Nicholas își scoate 
Leatherman-ul din buzunar și înalță capacul toaletei chimice. 
Jannie rânji când Nicholas se apucă să desfacă șuruburile ce 
țineau la locul lui panoul ascuns. Big Dolly era aparatul unor 
contrabandiști, iar aceste mici modificări erau dovada eforturilor 
depuse de Jannie și Fred ca să îl adapteze acestui rol. Existau 
numeroase ascunzători, viclean construite în carcasa motoarelor 
și în alte părți ale fuzelajului. 

La întoarcerea din Libia, statuetele de bronz din vremea lui 
Hannibal se odihniseră în compartimentul secret din spatele 
acelui panou. Amplasarea panoului în spatele toaletei făcea 
extrem de improbabilă dorinţa oricărui musulman de a investiga 
o zonă atât de murdară. 

— Prin urmare, asta ai făcut aici atâta timp, râse Jannie când 
Nicholas ridică panoul. 

Rânjetul i se șterse de pe chip când Nicholas întinse mâna în 
spaţiul de dedesubt și scoase un obiect extraordinar. 


596 


— Dumnezeule mare, ce-i asta? 

— Coroana albastră a războiului din Egiptul antic, răspunse 
Nicholas și i-o dădu lui Sapper. Pune-o pe patul de cazarmă, dar 
ai mare grijă. 

Vări din nou mâna în compartiment. 

— lar asta e coroana Nemes - i-o înmână lui Jannie. 

— lar asta e coroana roșie și albă a celor două regate. Și asta 
e masca mortuară a faraonului Mamose. In cele din urmă, dar 
nu ultima piesă ca importanţă, ushabti-ul scribului Taita. 

Relicvele stăteau împrăștiate pe patul de campanie strâns, iar 
bărbaţii rămaseră cu ochii la ele, cuprinși de venerație. 

— Te-am ajutat să scoţi frizele de piatră și micuţele statuete 
de bronz, rosti cu voce scăzută Jannie. Dar așa ceva n-am văzut 
niciodată. 

— Dar, clătină din cap Sapper, ce-i cu lăzile de muniţie 
descărcate de egipteni la Assuan? Ce era în ele? 

— Cinci sticle de patru litri cu produse chimice pentru toaletă, 
zise Nicholas, plus jumătate de duzină de tuburi de oxigen de 
rezervă, ca să completeze greutatea. 

— Le-ai înlocuit, radie Sapper. Da' cum naiba ai știut că Royan 
avea să ne tragă clapa? 

— Avea dreptate să spună că trebuia să știu că nu e hoață. 
Ștrengăria asta nu se potrivea deloc cu firea ei. Ea e - își căută 
el cuvintele care să o descrie corect - mult prea demnă și 
onestă. Nu seamănă deloc cu persoanele aici de faţă. 

— Mulţumesc de compliment, spuse sec Jannie, da’ trebuie 
să-ți fi dat ea ceva motive să te pună în gardă. 

— Da, firește, se întoarse Nicholas către el. Primul indiciu a 
fost atunci când ne-am întors prima dată din Etiopia și ea a fugit 
imediat la Cairo. Bănuiam eu că pune ceva la cale. Numai că am 
fost absolut sigur atunci când am aflat că a transmis un mesaj, 
prin Tessay, la Ambasada Egiptului de la Addis. Era limpede că îi 
avertizase în legătură cu zborul de întoarcere. 

— Căţea mică și perfidă, izbucni în hohote de râs Jannie. 

— Ai grijă cum vorbeşti! sări Nicholas înțepat. E o tânără 
decentă, cinstită, patriotă, cu sentimente nobile și... 

— Mai, să fie! îi făcu Jannie cu ochiul lui Sapper. Vă rog să-mi 
iertaţi scăparea. 


t Capitolul 127 


Doar două dintre mărețele coroane ale Egiptului antic stăteau 
pe masa de conferinţe din lemn de nuc lustruit. Nicholas le 
așezase pe capetele a două busturi romane autentice, din 
marmură, pe care le împrumutase de la un dealer cu care făcea 
în mod regulat afaceri aici, în Zurich. Trăsese jaluzelele la 
ferestrele de la etajul al zecelea și aranjase luminile astfel încât 
coroanele să aibă parte de cel mai bun efect vizual. Camera 
privată de conferinţe pe care o închiriase pentru această ocazie 
se afla în clădirea Bank Leu de pe Bahnhofstrasse. 

Cât aștepta să îi sosească musafirul, mai trecu o dată în 
revistă pregătirile și nu le găsi niciun cusur. Se duse la oglinda 
de statul unui om agăţată de un perete și își strânse nodul la 
bătrâna cravată Sandhurst. Copcile îi fuseseră scoase din 
bărbie. Mek Nimmur făcuse o treabă de primă clasă, iar 
cicatricea era netedă și curată. Costumul fusese făcut de 
croitorul său, din Savile Row, așa că avea dungi albe, palide și 
fusese îndeajuns de purtat, încât să capete gradul perfect de 
uzură. Singurele piese strălucitoare în costumaţia sa erau 
pantofii lucraţi manual, de la Lobb, pe St. James’ Street. 

Interfonul bâzâi discret și Nicholas ridică receptorul. 

— Un anume domn Walsh a venit să vă vadă, Sir Nicholas, 
anunţă recepționerul de la biroul din holul băncii, de la parter. 

— Roagă.-l, te rog, să poftească. 

Nicholas deschise ușa la primul ţârâit și Walsh îi aruncă o 
privire încruntată chiar din prag: 

— Sper că nu mă faci să pierd timpul, Harper. Am zburat 
tocmai de la Fort Worth. 

Trecuseră treizeci de ore de când îl sunase Nicholas, la ferma 
din Texas. Walsh probabil că sărise în avionul lui particular 
aproape instantaneu, ca să ajungă acolo atât de repede. 

— Nu Harper. Quenton-Harper, îl corectă Nicholas. 

— Bine, atunci Quenton-Harper. Da’ lasă prostiile, spuse 
Walsh furios. Ce-ai pentru mine? 

— Și eu mă bucur să vă revăd, domnule Walsh. 

Nicholas se dădu într-o parte: 

— Vă rog să poftiţi! 


598 


Walsh intră maiestuos în încăpere. Era înalt, cu umeri laţi, cu 
obrajii căzuți și brăzdaţi de riduri și cu nasul coroiat. Cu mâinile 
împreunate la spate, semăna cu un șorecar cocoţat pe un stâlp. 
Revista Forbes îi estima veniturile nete la 1,7 miliarde de dolari. 

Doi bărbaţi îl urmară în încăpere, iar Nicholas îi recunoscu pe 
amândoi. Lumea iubitorilor de antichităţi era restrânsă și 
incestuoasă. Unul din ei era profesor de istorie antică la 
Universitatea din Dallas. Walsh dotase catedra universitară. 
Celălalt era unul dintre cei mai respectaţi și mai apreciaţi dealeri 
de antichităţi din Statele Unite. 

Walsh se opri atât de brusc, încât cei doi se ciocniră de el, 
însă el nu păru să observe asta. 

— Mii de trăsnete! zise încet, cu ochii aprinși de flăcările 
fanatismului. Sunt false? 

— La fel de false ca și bronzurile Hannibal și basoreliefurile 
Hammurabi pe care le-aţi cumpărat de la mine, îl încredinţă 
Nicholas. 

Walsh se apropie de exponate, ca și când ar fi fost platoul de 
împărtășanie al catedralei, iar el arhiepiscopul. 

— Trebuie să fie proaspete, șopti el, altfel aș fi auzit de ele. 

— Proaspăt scoase din pământ, confirmă Nicholas. Ești primul 
care le vede. 

— Mamose! citi Walsh cartușul de pe uraeus-ul coroanei 
Nemes. Atunci, zvonurile sunt adevărate. Ai deschis un mormânt 
nou. 

— Dacă se poate numi nou unul de patru mii de ani. 

Walsh și consilierii săi se strânseră în jurul mesei, palizi și 
rămaşi fără cuvinte din cauza șocului. 

— Lasă-ne, Harper! zise Walsh. O să te chem când sunt gata 
să vorbesc din nou cu tine. 

— Sir Nicholas, îl înștiinţă pe american. 

Nicholas știa că are acum un as în mânecă. 

— Te rog să ne lași, Sir Nicholas, îl rugă Walsh. 

O oră mai târziu, Nicholas intra cu pași vioi în sala de 
conferinţe. Cei trei bărbaţi erau așezați în jurul mesei, de parcă 
nu s-ar fi putut desprinde de cele două măreţe coroane. Walsh 
le făcu semn celor doi, care se ridicară și, supuși, dar fără 
tragere de inimă, părăsiră camera. 

Imediat ce ușa se închise, Walsh întrebă brusc: 

— Cât? 


599 


— Cincisprezece milioane de dolari americani, replică 
Nicholas. 

— Asta înseamnă șapte milioane și jumătate fiecare. 

— Nu, înseamnă cincisprezece milioane fiecare. Treizeci de 
milioane amândouă. 

Walsh se clătină pe scaun: 

— Ești nebun? 

— Unii așa-mi zic, zâmbi Nicholas. 

— Împarte diferenţa, spuse Walsh. Douăzeci și două și 
jumătate. 

Nicholas clătină din cap: 

— Nu se negociază. 

— Fii rezonabil, Harper! 

— Să fiu rezonabil nu s-a numărat niciodată printre viciile 
mele. Îmi pare rău. 

Walsh se ridică: 

— Și mie îmi pare rău. Poate data viitoare, Harper. 

Își împreună mâinile la spate și porni băţos spre uşă. Când o 
deschise, Nicholas îl strigă: 

— Domnule Walsh! 

Acesta se întoarse nerăbdător: 

— Da? 

— Data viitoare, poţi să-mi spui Nicholas, iar eu o să-ți spun 
Peter, ca doi vechi prieteni. 

— Asta-i tot ce-ai de zis? 

— Firește. Ce altceva ar mai fi de zis? se arătă uimit Nicholas. 

— Afurisit să fii! exclamă Walsh, întorcându-se la masă. 

Se prăbuși pe scaun: 

— Blestemat să fii până-n iad și-napoi! 

Oftă, își făcu buzele pungă și apoi întrebă: 

— Cum îi vrei? 

— Două ordine de plată irevocabile. Fiecare a câte 
cincisprezece milioane. 

Walsh ridică receptorul interfonului: 

— Rugaţi-l pe Monsieur Montfleuri, contabilul-șef, să urce 
până aici, ordonă el, cu glas jalnic. 


600 


t Capitolul 128 


Nicholas stătea la biroul său din Quenton Park și fixa 
lambriurile ce acopereau peretele din faţa lui. Cu toate că 
proveneau dintr-una din abaţiile catolice dizolvate de Henry al 
VIll-lea în 1536 și fuseseră achiziționate de bunicul său cu 
aproape o sută de ani în urmă, erau proaspăt instalate în acel 
decor. 

Întinse mâna sub capătul de sus al biroului și apăsă butonul 
ascuns al sistemului electronic. O secţiune din lambriuri glisă 
ușor și tăcut, pentru a scoate la iveală geamul blindat al vitrinei 
ce fusese construită în peretele din spate. În același timp, 
spoturile luminoase din tavan se aprinseră automat și razele 
căzură asupra exponatelor. Spoturile fuseseră instalate în așa 
fel încât nicio reflexie din geamul de sticlă să nu distragă ochiul, 
iar razele scoteau în evidenţă măreţia deplină a dublei coroane 
și a măștii mortuare din aur a faraonului Mamose. 

Își turnă whisky în paharul de cristal și, în timp ce-l sorbea, 
savura senzaţia proprietăţii. Numai că, după o vreme, își dădu 
seama că îi lipsește ceva. Luă ushabti-ul lui Taita de pe biroul 
din fața lui și îi vorbi, ca și când s-ar fi adresat chiar persoanei 
reprezentate. 

— Tu cunoșteai adevăratul sens al singurătăţii, nu-i așa? 
întrebă în șoaptă. Ştiai cum e să iubeşti pe cineva pe care nu-ți 
era dat s-o ai niciodată. 

Puse jos statueta și luă telefonul. Formă un număr 
internaţional și sună de trei ori, până să răspundă un bărbat, în 
arăbește: 

— Biroul Directorului „Antichităţi”. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Aș putea vorbi cu doctor Al Simma? întrebă el în aceeași 
limbă. 

— Rămâneţi la telefon. Vă fac legătura. 

— Doctor Al Simma. 

Vocea ei îi trimise un impuls electric pe șira spinării. 

— Royan, rosti el și îi simţi șocul din tăcerea prelungă care se 
lăsă. 

— Tu! șopti ea. N-am crezut c-o să mai am vreodată vreo 
veste de la tine. 

— Te-am sunat să te felicit pentru numire. 


601 


— M-ai înșelat, spuse ea. Ai schimbat conținutul a trei dintre 
lăzi. 

— După cum spunea cândva un înţelept, prietenii sunt cel mai 
ușor de înșelat - nu se așteaptă la asta. Tu ar fi trebuit să știi cel 
mai bine lucrul ăsta, Royan. 

— Le-ai vândut, normal. Am auzit un zvon cum că Peter Walsh 
a plătit douăzeci de milioane pe ele. 

— Treizeci de milioane, o corectă Nicholas. Dar numai pentru 
coroana albastră și Nemes. Chiar în clipa asta, când vorbesc cu 
tine, coroana albă și roșie, ca și masca mortuară, se află 
dinaintea ochilor mei. 

— Așadar, acum poţi să-ţi plătești pierderile de la asigurările 
Lloyd's. Trebuie să fii foarte ușurat. 

— N-o să-ţi vină să crezi, dar uniunea Lloyd's la care sunt un 
Nume a ajuns la niște rezultate mult mai bune decât se 
prognozase. Până la urmă, nu eram chiar falit. 

— Cum ar zice mama: „bravo ţie!” 

— Jumătate din bani au ajuns deja la Mek Nimmur și Tessay. 

— Măcar asta e o cauză nobilă. 

Tonul ei avea o sonoritate ostilă: 

— Asta m-ai sunat să-mi spui? 

— Nu. Mai e ceva ce ar putea să te amuze. Scriitorul tău 
favorit, Wilbur Smith, a fost de acord să scrie povestea 
descoperirii mormântului. Titlul cărţii va fi Ultimul papirus. Ar 
trebui să se publice la începutul anului viitor. O să-ţi trimit un 
exemplar cu autograf. 

— Sper să prezinte faptele așa cum trebuie, de data asta, 
comentă ea acid. 

Rămaseră amândoi tăcuţi o vreme, până ce Royan puse capăt 
pauzei: 

— Am un maldăr de hârtii în fața mea. Dacă nu mai ai nimic 
de zis... 

— De fapt, ar mai fi ceva. 

— Da? 

— Aș vrea să te măriţi cu mine. 

O auzi trăgând aer în piept și, după un răstimp îndelungat, 
murmură: 

— De ce ai vrea un lucru atât de puţin probabil? 

— Pentru că am ajuns să-mi dau seama cât de mult te iubesc. 

Ea tăcu din nou, apoi zise încet: 


602 


— Bine. 

— Cum adică „bine”? 

— Adică, bine, mă mărit cu tine. 

— De ce-ai fi de acord cu ceva atât de puţin probabil? întrebă 
el. 

— Pentru că am ajuns să-mi dau seama că, în ciuda tuturor 
lucrurilor, și eu te iubesc foarte mult. 

— E o cursa Air Egypt de la Heathrow la 5:30 după-amiază. 
Dacă o să conduc nebunește, s-ar putea s-o prind. Dar ajung 
cam târziu la Cairo. 

— Am să te-aștept la aeroport, indiferent cât de târziu. 

— Am plecat! închise Nicholas, îndreptându-se spre ușă, când 
se opri brusc și se întoarse să ia ushabti-ul lui Taita de pe birou. 
Haide, ticălos bătrân! râse el triumfător. Mergi acasă, ca dar de 
nuntă. 


t EPILOG 


Se plimbau pe faleză, în seara liliachie. Mai jos de ei, Nilul 
curgea mai departe, în veșnicie, verde, domol și de nepătruns, 
purtând cu el secretele veacurilor. In punctul de pe malul 
fluviului, sub ruinele templului lui Ramses, la Luxor, unde, 
demult, măreaţa barjă a faraonului Mamose ancorase, cu Taita 
și iubita lui stăpână la prora, se opriră o vreme și se aplecară 
peste creasta zidului de piatră. Scrutau colinele cuprinse de 
întuneric de partea cealaltă a fluviului. 

Timpul dăduse de mult uitării templul funerar și marele drum 
pietruit al lui Mamose, și alţi regi își ridicaseră propriile 
monumente pe fundaţiile acestora. Nimeni nu descoperise 
niciodată mormântul pe care nu îi fusese dat să-l ocupe, însă 
trebuie să fi fost situat aproape de deschizătura tainică în 
stâncă prin care Duraid Al Simma intrase în mormântul lui 
Lostris și descoperise papirusurile lui Taita în vasele de 
alabastru. 

Toţi patru erau tăcuţi în amurgul care se lăsa - tăcerea 
împărtășită a unei prietenii strânse. Priveau trecerea unui vas 
de croazieră, ce urca fluviul cu turiștii adunaţi ciorchine pe 
punte, încă surescitaţi după zece zile de călătorii de la Cairo pe 
aceste ape enigmatice, arătându-și unii altora pilonii imenși și 


603 


pereţii gravaţi din templul lui Ramses și glasurile lor emoţionate 
răsunau potolit și insignifiant în calmul serii deșertice. 

Apoi Royan își trecu brațul pe sub cel al lui Tessay și cele 
două femei porniră înainte. Făceau o pereche încântătoare, 
subţirele, tinere și cu pielea de culoarea mierii, râzând vesel și 
dulce, cu părul întunecat ciufulit de adierile de aer fierbinte 
aduse din Sahara. Nicholas și Mek Nimmur le urmau, fiecare 
urmărindu-și cu drag femeia, în timp ce se tachinau: 

— Așadar, acum ești unul dintre motanii grași din Addis, tu, 
bărbatul dur, luptătorul de gherilă, te-ai făcut politician. Nu-mi 
vine să cred, Mek! 

— E o vreme pentru război și o vreme pentru pace. 

Mek rămase serios o clipă, însă Nicholas îl luă ușor în râs: 

— Văd că acuma, că ești politician, trebuie să exersezi 
clișeele și platitudinile, îl lovi ușor cu pumnul Nicholas. Dar cum 
ai făcut transformarea, Mek? Dintr-un bandit shufta jegos în 
ministru al Apărării, dintr-un singur salt. 

— Banii din vânzarea coroanei albastre au ajutat un pic. Mi-au 
dat ghiontul de care aveam nevoie, mărturisi Mek, dar nu s-ar fi 
putut ţine alegeri democrate fără mine drept candidat. Până la 
urmă, m-au primit în echipă cu braţele deschise. 

— Singurul cusur pe care-l găsesc la afacerea asta e că le-ai 
dat toți biștarii munciţi din greu, se jeli Nicholas. Ce naiba, Mek, 
cinșpe milioane de dolari nu apar în fiecare zi. 

— Nu le-am dat lor, îl corectă Mek. Sunt în trezoreria statului, 
unde pot să urmăresc ce se-ntâmplă cu ei. 

— Chiar și-așa, cinșpe bulioane înseamnă o groază de bănet, 
oftă Nicholas. Oricât aș încerca, nu pot să aprob așa o 
extravagantă, dar trebuie să recunosc că sunt de acord cu 
alegerea vicepreședintelui când vei candida la președinție, la 
alegerile viitoare. 

Se uitară amândoi la Tessay, cu silueta subţirică și coama de 
bucle negre, care mergea înaintea lor, cu picioarele cafenii, 
frumos arcuite sub fusta albă. 

— Poate că nu sunt de acord cu tine ca ministru al Apărării, 
dar văd că ea e un încântător ministru al Culturii și Turismului în 
guvernul interimar. 

— O să fie un vicepreședinte și mai impresionant, când vom 
câștiga, în august, prezise Mek cu ușurință și atunci Royan le 
adresă o privire peste umăr. 


604 


— Trecem strada pe-aici, le strigă. 

Nicholas fusese atât de preocupat, că nu realizase că 
ajunseseră vizavi de noua anexă a Muzeului de Antichităţi Luxor. 
Cele două femei îi așteptară să le prindă din urmă și se 
despărțiră, ca fiecare să ia braţul propriului soț. 

Traversară bulevardul larg, strecurându-se printre trăsuricile 
trase de cai ce nu se grăbeau, și Nicholas se aplecă spre Royan 
și îi atinse obrazul cu buzele. 

— Sunteţi delicioasă, Lady Quenton-Harper. 

— Mă faceţi să roșesc, Sir Nicky, chicoti ea. Ştii că încă nu m- 
am obișnuit să mi se spună așa. 

Ajunseră în partea cealaltă a arterei și se opriră în faţa intrării 
în anexa muzeului. Acoperișul înclinat era susţinut de coloane 
de tip hipostil, copii în miniatură ale celor de la templul din 
Karnak. Pereţii erau construiți din blocuri masive de gresie 
galbenă, iar liniile clădirii erau drepte și simple. Totul era foarte 
impresionant. 

Royan îi conduse la ușile de la intrarea muzeului, care nu 
fusese încă deschis pentru public. Președintele avea să ajungă 
luni cu avionul, pentru inaugurarea oficială, iar Mek și Tessay 
erau reprezentanţii oficiali ai guvernului etiopian la ceremonia 
de inaugurare. Gărzile o salutară pe Royan cu respect și se 
grăbiră să deschidă ușile grele, placate cu bronz, ca să îi lase 
înăuntru. 

Interiorul era tăcut și răcoros, iar aerul condiționat, reglat cu 
grijă, ca să conserve exponatele antice. Vitrinele erau incastrate 
în zidurile de gresie, iar iluminarea se făcea subtil, cu multă 
artă. Uluitoarele comori din colecţia funerară a lui Mamose erau 
etalate cu măiestrie. Exponatele, aranjate în ordinea frumuseții 
și a importanţei lor arheologice, străluceau și scânteiau în 
cuiburile lor din mătase albastră - albastrul regal al faraonului 
Mamose. 

Cei patru vizitatori erau tăcuţi și plini de venerație, iar 
glasurile lor domoale și șoptite atunci când îi cereau explicații lui 
Royan. Uluirea și încântarea îi ţinea cu sufletul la gură. Se opriră 
la intrarea în ultima sală, cea care găzduia cele mai 
spectaculoase și valoroase piese din această colecție sclipitoare. 

— Și când te gândești că nu e decât o mică parte din comoara 
care a rămas în continuare în mormântul lui Mamose, zăvorâtă 


605 


de apele râului Dandera, șopti Tessay. E atât de uimitor, că abia 
aștept continuarea aventurii. 

— Am uitat să vă spun! exclamă Mek, însă se citea din 
rânjetul lui triumfător că nu uitase deloc, ci doar așteptase 
momentul potrivit să le împărtășească veștile. Institutul 
Smithsonian a confirmat finanţarea pentru rezăgăzuirea râului 
Dandera și redeschiderea mormântului. Va fi o acţiune comună 
între Institut și guvernele celor două ţări, Egipt și Etiopia. 

— Ce veste minunată! exclamă Royan încântată. Mormântul 
în sine va fi unul dintre marile situri arheologice din lume și o 
imensă sursă de venit pentru Etiopia... 

— Nu te grăbi așa, o întrerupse Mek. S-a stipulat o condiţie. 

— Ce condiţie? îngheţță Royan. 

— Insistă ca tu, Royan, să preiei postul de director al 
proiectului. 

Ea bătu încântată din palme, după care își luă o figură pe 
jumătate serioasă. 

— Numai că am și eu o condiţie, înainte să accept, preciză ea. 

— Și care-ar fi aceea? 

— Să pot să-mi aleg singură asistentul care se va ocupa de 
dig. 

Mek lăsă să-i scape un hohot de râs. 

— Știm cu toţii cine-o să fie, și îl bătu pe spate pe Nicholas. 
Numai să ai grijă să nu se mai agaţe vreun obiect de degetele 
lui lipicioase! o preveni el. 

Royan îl îmbrăţișă pe Nicholas: 

— S-a schimbat complet și acum o să vă arăt și dovada. 

Agăţată în continuare de brațul bărbatului ei, îi conduse în cea 
din urmă sală. 

Mek și Tessay se opriră la intrare, muţi de uimire, cu ochii 
ațintiţi asupra pieselor din vitrina blindată aflată în mijlocul 
încăperii. Coroana roșie și albă a regatelor unite ale Egiptului de 
Sus și de Jos stătea lângă sclipitoarea mască mortuară din aur a 
faraonului Mamose, în lumina strălucitoare a spoturilor de sus. 

În cele din urmă, Mek Nimmur își reveni din șoc. Înaintând 
încet spre panoul dinaintea vitrinei, se aplecă să citească cu 
glas tare cuvintele de pe plăcuţa din bronz: „Imprumutate 
permanent de către Sir Nicholas și Lady Quenton-Harper”. 

Se întoarse să caște ochii la Nicholas, nevenindu-i să creadă. 


606 


— Și tu îmi ţineai mie predici că am dat banii din vânzarea 
coroanei albastre! îl acuză. Cum de-ai putut să renunti la partea 
ta din furtișag, Nicholas? 

— Nu mi-a fost ușor, mărturisi cu un suspin Nicholas, însă m- 

am trezit cu un ultimatum din partea unei anumite persoane, 
care nu se află la un milion de kilometri de noi în momentul de 
faţă. 
__— Nu trebuie să-l plângi atâta pe bietul băiat, râse Royan. 
Incă mai are o bună parte din banii lui Peter Walsh ascunși prin 
Elveţia, din vânzarea coroanei Nemes. N-am reușit să-l fac să 
mi-i predea și pe-ăia. 

— Ajunge cu atâtea dezvăluiri ale problemelor noastre 
personale, puse punct Nicholas. Soarele a apus de mult și a 
sosit ceasul whiskyului. Cred c-am zărit o sticlă de Laphroaig în 
spatele barului de la hotel. Să mergem să vedem dacă nu 
cumva m-am înșelat. 

O luă de braț pe Royan și o conduse spre ieșire, iar ceilalţi îi 
urmară, râzând încântați de stânjeneala lui. 


607 


Nicholas o luă pe Royan din faţa intrării în spital: 

— Cum se mai simte mama ta? 

— Piciorul e bine, dar ea e încă tulburată de moartea lui Magic - 
câinele ei. 

— Va trebui să-i iei un căţeluş. Unul dintre îngrijitorii mei creşte 
copoi de primă clasă. Pot să aranjez cu el. 

După o pauză, îi puse o întrebare delicată: 

— O să poţi să-ţi părăseşti mama? Adică, dacă mergem în 
Africa? 

— Am discutat cu ea despre asta. Una dintre femeile din grupul 
ei de la biserică o să stea cu ea, până când o să se pună din nou 
pe picioare. 

Royan se întoarse cu totul în scaun ca să-i examineze faţa. 

— Ai pus ceva la cale de când ne-am despărţit, îl acuză. Citesc 
asta pe faţa ta. 


608