Simon Toyne — [Trilogia Sancti] 02 Cheia

Simon Toyne s-a născut în anul 1969 la Cleethorpes, în 
Marea Britanie. A studiat literatură engleză şi teatru la 
Goldsmiths College din Londra, iar timp de douăzeci de ani a 
lucrat în televiziune, ca scenarist, regizor şi producător. A 
produs documentarul „100 Greatest Films“, difuzat pe Channel 
4, şi i-a intervievat, printre alţii, pe Omar Sharif, Michael 
Caine, Peter Fonda şi Steven Spielberg. Programele de 
televiziune la care a lucrat au primit numeroase premii - de la 
BAFTA, la „Best Makeover Show“, acordat de Good Homes. 

Cheia (2012) este continuarea volumului Sanctus (2011, 
Editura ALLFA), bestseller internaţional tradus în 27 de limbi şi 
publicat în 40 de ţări. 


Vocea autorului 


„Într-o vreme am vrut să fiu actor, până mi-am luat licenţa 
în literatură engleză şi teatru la Goldsmiths College din Londra 
şi mi-am dat seama că nu era, de fapt, chiar ceea ce-mi doream. 
Actorii spun poveştile altora. Eu voiam să spun propriile mele 
poveşti.“ 


Simon Toyne 


Simon Toyne 


Chgia 


Traducere din limba engleză şi note de 
Andreea Boldura 


EDITURA ALLFA 


Lui ROXy 


(Poţi s-o citeşti când vei avea unsprezece ani) 


Lacul Tuz 


Nizip e 


Gaziantep e 


i yie 


Kay A y 
ia 4 
+ er 
i 5 i 


ee a a ame manca e a a n 


oara L DR cz eee 


ECE e an 


ore oa etate == Ea zi ae eram teen AN oae tea IEZI ZII ee 


a ee EEE IES 


d 


x 
& 
= 


Sea 


JE RE EI IEI IEI 


ERE nE 


e DAMASC 


„Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, 
ca de suflare de vânt ce vine repede... 

Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt 

şi au început să vorbească în alte limbi...“ 


Faptele Sfinţilor Apostoli, 2:2-4 


1 
Al-Hillah, provincia Babil, centrul Irakului 


Războinicul deşertului se uita pe fereastra care, bătută de 
nisipul zgrunţuros, devenise din transparentă, opacă; ochelarii 
de protecţie îi ascundeau ochii, iar keffipyeh-ul îi acoperea restul 
chipului. Afară, soarele arzător albise totul în jur, aşa cum face 
şi cu oasele ce zac abandonate în deşert: clădirile, molozul, 
până şi oamenii. 

Se uită la bărbatul care mergea încet, târându-şi 
picioarele, în celălalt capăt al străzii, purtând şi el un keffiyeh 
înfăşurat în jurul capului, ca să-l apere de praf. Nu erau prea 
mulţi trecători în zona asta a oraşului, nu acum, când soarele 
se ridicase sus pe cerul albicios, iar temperatura trecuse bine 
de cincizeci de grade. Chiar şi aşa, trebuia să se grăbească. 

De undeva din spatele lui, din fundul clădirii, se auziră o 
bufnitură şi un geamăt înfundat. Verifică dacă străinul dădea 
semne că ar fi auzit ceva, dar acesta îşi continua drumul, 
ţinându-se cât mai aproape de fâşia îngustă de umbră pe care i- 
o oferea zidul ciupit de rafalele de arme automate şi de 
exploziile grenadelor. Îl urmări cu privirea până când se topi în 
aerul fierbinte, apoi îşi îndreptă din nou atenţia către încăperea 
în care se afla. 

Biroul ţinea de un atelier auto aflat la periferia oraşului. 
Mirosea a motorină, a transpiraţie şi a ţigări ieftine. O 
fotografie înrămată era agăţată pe unul dintre pereţi, iar 
personajul său central părea să supravegheze mândru 
grămezile de hârtii unsuroase şi piesele de schimb care 
acopereau fiecare centimetru pătrat din încăpere. Spaţiul era 
suficient de mare cât să găzduiască un birou şi două scaune şi 
suficient de mic pentru ca aparatul voluminos de aer 
condiţionat să menţină o temperatură rezonabilă. Atunci când 
funcţiona. Acum nu era cazul. Încăperea era aidoma unui 
cuptor încins. 

Oraşul suferea de luni de zile din cauza întreruperilor de 
curent, unul dintre preţurile, nu puţine la număr, pe care 


populaţia era nevoită să le plătească în schimbul eliberării. 
Oamenii începuseră deja să vorbească cu nostalgie despre 
regimul lui Saddam, ca despre nişte timpuri trecute mai 
fericite. „Sigur, mai dispărea câte unul din când în când, dar 
cel puţin aveam lumină.“ Era uimit cât de repede uitau 
oamenii. El nu uita nimic. Fusese un proscris pe timpul lui 
Saddam şi rămăsese la fel pe timpul actualei ocupaţii. Ii era 
credincios doar ţării. À 

Un alt geamăt de durere îl readuse în prezent. Începu să 
golească sertarele, să deschidă dulapurile, sperând că va găsi 
repede piatra pe care o căuta şi că va putea să se facă nevăzut 
în deşert înainte ca următoarea patrulă să treacă pe acolo. Dar 
era limpede că bărbatul care se afla în posesia ei îi cunoştea 
valoarea. Nici urmă de piatră în încăpere. 

Luă fotografia de pe perete. O mustață neagră şi groasă, a 
la Saddam, se lăbărţa pe un chip durduliu, ale cărui trăsături se 
topiseră sub efectul prosperității; o dishdasha albă îi strângea 
burta bărbatului, iar acesta îşi ţinea braţele în jurul a două fete 
care zâmbeau timid înspre aparatul de fotografiat şi care îi 
semănau, din nefericire. Toţi trei se sprijineau de maşina albă 
de teren parcată acum în curtea din faţă a atelierului. Bărbatul 
o cercetă, auzi ticăitul motorului care se răcea, zări aerul 
fierbinte care tremura pe deasupra ei şi un cerc mic, aproape 
invizibil, aflat în partea de jos, în mijlocul parbrizului întunecat. 
Zâmbi şi porni într-acolo, ţinând încă fotografia în mână. 


Atelierul de reparaţii ocupa mare parte din latura din 
spate a clădirii. Era mai întunecat decât biroul şi la fel de 
încins. Câteva neoane atârnau fără folos din tavan, iar într-un 
colţ se găsea un ventilator, nemişcat şi tăcut. O rază 
strălucitoare de soare îşi croise drum prin ferestrele înguste 
aflate undeva sus, pe peretele din spate, şi cădea peste un 
motor agăţat de nişte lanţuri ce păreau mult prea subţiri ca să-i 
susţină greutatea. Sub motor, înlănţuit cu sârmă ghimpată de 
masa de lucru, bărbatul gras din fotografie se chinuia să tragă 
aer în piept. Era gol de la brâu în sus, iar burta imensă şi 
păroasă se ridica şi cobora în ritmul respirației dificile. Avea 
nasul spart şi însângerat, iar un ochi i se umflase, de aceea îl 
ţinea închis. Firişoare stacojii de sânge se scurgeau din locurile 
în care sârma ghimpată îi atingea pielea lucind de sudoare. 


Un bărbat îmbrăcat într-o salopetă prăfuită stătea aplecat 
deasupra lui, cu faţa ascunsă de aceiaşi ochelari de protecţie şi 
de acelaşi keffiyeh. 

— Unde e? întrebă, ridicând încet un levier plin de sânge. 

Grăsanul nu răspunse; dădu doar din cap, iar respiraţia i 
se acceleră, pregătindu-se pentru un nou val de durere. 
Sângele şi secrețiile nazale se amestecaseră într-o spumă care-i 
acoperea mustaţa. Îşi miji ochiul pe care îl ţinea deschis. 
Levierul se ridică şi mai sus. 

In acel moment, războinicul deşertului păşi în încăpere. 

Chipul grăsanului rămăsese încremenit în aşteptarea 
următoarei lovituri. Când aceasta nu veni, deschise ochiul 
sănătos şi descoperi a doua siluetă care se apleca deasupra lui. 

— Fiicele tale? 

Nou-venitul ridică fotografia. 

— Drăguţe. Poate c-o să ne spună ele unde ascunde babba 
lucrurile de obicei. 

Sunetul vocii lui te ducea cu gândul la o bucată de 
şmirghel frecată de o piatră. 

Grăsanul o recunoscu şi frica îi sticli în ochiul deschis, în 
vreme ce războinicul deşertului îşi desfăcu încet keffiyeh-ul, îşi 
dădu jos ochelarii şi se aplecă în raza de lumină care-l făcu să- 
şi mijească ochii. Pupilele i se micşorară până deveniră două 
puncte negre în mijlocul unor ochi atât de palizi, că păreau 
aproape cenuşii. Grăsanul le observă culoarea aparte şi îşi 
mută privirea asupra cicatricei neregulate care îi înconjura 
gâtlejul. 

— Ştii cine sunt? 

Bărbatul încuviinţă. 

— Spune-o! 

— Eşti Ash'abah. Eşti... Fantoma. 

— Deci ştii de ce mă aflu aici? 

Grăsanul dădu din nou din cap. 

— Atunci spune-mi unde e. Sau ai prefera să-ţi zdrobesc 
ţeasta cu motorul ăsta şi să le târăsc pe fetele tale până aici, 
pentru o nouă poză de familie? 

Auzindu-şi pomenită familia, bărbatul deveni sfidător. 

— Dacă mă ucizi, n-o să găseşti nimic, zise. Nici obiectul 
pe care-l cauţi, nici pe fiicele mele. Prefer să mor decât să le 
pun în primejdie. 


Fantoma puse fotografia pe masă şi scoase din buzunar 
GPS-ul pe care îl luase de pe parbrizul jeepului. Apăsă pe un 
buton şi ridică aparatul, ca să-l vadă şi celălalt. Pe ecran apăru 
lista destinaţiilor recente. A treia în ordine descrescătoare era 
salvată drept „Acasă“ în arabă. Fantoma apăsă uşurel cu 
degetul pe ea şi pe ecran se ivi harta unei zone rezidenţiale din 
celălalt capăt al oraşului. 

Într-o clipită, orice urmă de combativitate dispăru de pe 
faţa grăsanului. Trase adânc aer în piept şi, străduindu-se să-şi 
controleze tremurul glasului, îi spuse Fantomei ce voia să audă. 


Jeepul sălta pe terenul accidentat de-a lungul unuia dintre 
numeroasele canale ce brăzdau împrejurimile de la est de Al- 
Hillah. Pământul de aici era un amestec surprinzător de deşert 
sterp şi petice de verdeață luxuriantă, tropicală. Era cunoscut 
drept Cornul Abundenţei, parte din vechea Mesopotamie - 
pământul dintre două fluvii. În faţa lor, o fâşie de iarbă 
luxuriantă umbrită de curmali se întindea de-a lungul malului 
unuia dintre fluvii, Tigrul, în vreme ce Eufratul se afla undeva 
în spatele lor. Între aceste hotare antice, omenirea inventase 
cuvântul scris, algebra şi roata, iar mulţi credeau că aici se 
aflase Grădina Raiului, chiar dacă nimeni n-o găsise. Avram, 
părintele celor trei mari religii, islamul, iudaismul şi 
creştinismul, se născuse aici. Tot aici luase fiinţă şi Fantoma, 
zămislit de ţara pe care o servea acum ca un fiu credincios. 

Maşina trecu pe lângă o livadă de palmieri şi pătrunse 
hurducându-se în deşertul acoperit de nisipul alb ca praful de 
cretă, ars de soarele nemilos, care-l uscase, dându-i o 
consistenţă de beton. Grăsanul mormăi când durerea provocată 
de zdruncinătură îi străpunse carnea acoperită de vânătăi. 
Fantoma nu-l băgă în seamă, aţintindu-şi privirea asupra unei 
grămezi de moloz ce începea să prindă contur prin parbriz. Era 
prea devreme ca să-şi dea seama ce e, sau cât de aproape se 
află de ea. Căldura extremă din deşert le juca tuturor feste, iar 
distanţele şi timpul nu erau niciodată ceea ce păreau. Privind 
orizontul albit de arşiţă, ar fi putut la fel de bine să contemple o 
scenă din Biblie: acelaşi pământ crăpat şi acelaşi cer 
sfărâmicios ca pergamentul, mânjit de aceeaşi lună care se 
topea pe el. 

Mirajul începu să capete o formă materială pe măsură ce 


se apropiau. Era cu mult mai mare decât i se păruse iniţial: o 
structură pătrată, „făcută de mâna omului“, pe două niveluri, 
probabil un  caravanserai abandonat, unde se opreau 
caravanele de cămile ce străbătuseră odinioară aceste 
pământuri străvechi. Cărămizile plate din lut, pe care acelaşi 
soare le întărise cu o mie de ani în urmă, se sfărâmau acum, 
redevenind ţărână. 

„Ţărână eşti“, se gândi Fantoma în vreme ce contempla 
scena, „şi în ţărână te vei întoarce.“ 

Pe măsură ce se apropiau, devenea evident că zidurile sunt 
presărate cu urme de explozii. Stricăciunile erau recente: 
dovada că aici se duseseră lupte cu insurgenții, sau poate doar 
antrenamente ale trupelor britanice sau americane. Fantoma 
îşi simţi maxilarul încleştându-i-se de furie şi se întrebă ce 
părere ar avea invadatorii dacă irakieni înarmaţi ar arunca în 
aer bucăţi din Stonehenge sau din Muntele Rushmore. 

— Aici. Opreşte aici! 

Grăsanul arătă spre o grămadă de pietre, aflată la câteva 
sute de metri în faţa clădirii principale. 

Şoferul o coti în direcţia indicată şi frână brusc, cu un 
scrâşnet de roţi. Fantoma se uită în zare, văzu aerul fierbinte 
ce tremura deasupra pământului încins, ramurile palmierilor 
mişcându-se uşor şi, în depărtare, un nor de praf, posibil o 
coloană militară care se deplasa, dar la o distanţă prea mare ca 
să îl îngrijoreze pe moment. Deschise portiera maşinii, lăsând 
arşiţa ca de furnal să pătrundă înăuntru, şi se întoarse către 
ostatic. 

— Arată-mi! spuse şuierând. 

Grăsanul înaintă poticnindu-se pe pământul încins, iar 
Fantoma şi şoferul îi călcară pe urme, la propriu, pentru a evita 
orice mine antipersonal spre care ar fi putut încerca să-i 
îndrepte. Când mai avea doar trei metri până la grămada de 
pietre, bărbatul se opri şi arătă în jos. Fantoma urmări linia 
braţului său întins şi zări o uşoară adâncitură în pământ. 

— Mine? 

Grăsanul îl privi ţintă, de parcă i-ar fi înjurat familia. 

— Bineînţeles, zise, întinzând mâna după cheile jeepului. 

Le luă şi îndreptă telecomanda spre pământ. De undeva de 
sub picioarele lor se auzi zgomotul înfundat al unei încuietori 
care se deschidea. Apoi, bărbatul se lăsă pe vine şi îndepărtă 


straturile de nisip, scoțând la iveală o trapă închisă într-o parte 
cu un lacăt înfăşurat într-o pungă de plastic. Alese o cheiţă şi 
descuie uşa pătrată, apoi o trase în sus. 

Lumina soarelui pătrunse în buncăr. Grăsanul cobori pe o 
scară abruptă, la al cărei capăt nu se zărea altceva decât 
beznă. Fantoma îl urmări pe deasupra ţevii pistolului până 
ajunse jos şi îşi ridică privirea, mijindu-şi ochiul sănătos ca să-l 
protejeze de lumina soarelui. 

— Mă duc să aduc o lanternă, zise, bâjbâind pe întuneric. 

Fantoma nu-i răspunse, doar îşi încordă degetul pe trăgaci, 
în caz că bărbatul avea să apară cu altceva în mână. Un con de 
lumină se aprinse în întuneric şi faţa umflată a proprietarului 
atelierului auto îşi făcu apariţia. 

Şoferul cobori şi el, în vreme ce Fantoma se mai uită o 
dată împrejur. Norul de praf se îndepărtase, continuându-şi 
deplasarea spre nord, în direcţia Bagdadului. Nu existau alte 
semne de viaţă. Incredinţat că erau singuri, se făcu nevăzut în 
întunericul de sub pământ. 

Peştera fusese săpată în stâncă în vremuri străvechi şi se 
întindea pe câţiva metri în faţă şi în spate. De-a lungul pereţilor 
fuseseră montate rafturi în stil militar, acoperite cu folii groase 
de plastic care să le protejeze conţinutul de praf. Fantoma 
întinse mâna şi dădu una dintre folii la o parte. Raftul era plin 
de arme, în special puşti de asalt AK-47 aşezate ordonat şi 
purtând urmele luptelor în care fuseseră folosite. Sub ele se 
găseau rânduri întregi de cutii de cartuşe, stanţate cu litere în 
chineză, rusă şi arabă, conţinând fiecare muniţie de 7,62 mm. 

Fantoma înaintă de-a lungul rafturilor, dând la o parte 
fiecare folie şi scoțând la iveală mai multe arme, cartuşe de 
artilerie grea, teancuri de dolari de dimensiunile unor cărămizi, 
pungi cu frunze uscate şi praf alb, iar, în cele din urmă, 
aproape în fundul peşterii, pe un raft care îi era dedicat, 
obiectul pe care îl căuta. 

Trase bucata de pânză înspre el, simțind greutatea 
obiectului dinăuntru, după care o dezveli respectuos, la fel de 
grijuliu precum ar fi desprins un bandaj de pe o bucată de 
carne arsă. Înăuntru se găsea o tăbliță netedă din piatră. O 
înclină spre lumină, scoțând la iveală nişte semne de-abia 
vizibile pe suprafaţa sa. Le urmări conturul cu degetul: litera 
„T“ întoarsă cu capul în jos. 


Şoferul îşi răsuci capul, ţinând pistolul îndreptat în 
continuare spre ostatic, dar cu privirea atrasă de obiectul 
sacru. 

— Ce scrie? 

Fantoma acoperi la loc tăbliţa cu bucata de pânză. 

— E scrisă în limba pierdută a zeilor, zise, ridicând 
pachetul şi ţinându-l la piept ca pe un nou-născut. Rolul nostru 
nu e s-o citim şi s-o înţelegem, ci doar s-o protejăm. 

Se îndreptă către grăsan şi îi privi chipul stâlcit, ochii săi 
palizi părând nefiresc de strălucitori în lumina slabă. 

— Tăbliţa asta e a ţării întregi. N-ar trebui să stea 
aruncată pe un raft, lângă lucrurile astea. De unde o ai? 

— Am făcut schimb cu un păstor, i-am dat pe ea două puşti 
şi nişte muniţie. 

— Spune-mi cum îl cheamă şi unde-l găsesc. 

— Era un beduin. Nu ştiu cum îl cheamă. Am avut nişte 
treburi în Ramadi, iar el o avea de vânzare, cu alte vechituri. 
Zicea că a găsit-o în deşert. Poate că aşa e, poate că a furat-o. 
Oricum, i-am dat un preţ bun pe ea. 

Îl privi cu ochiul deschis. 

— Iar acum o să mi-o furi tu. 

Fantoma căzu pe gânduri. Ramadi era la o jumătate de zi 
de mers cu maşina, spre nord. Fiind unul dintre principalele 
centre de rezistenţă în timpul invaziei şi al ocupaţiei, fusese 
bombardat şi transformat într-o grămadă de moloz, iar acum 
părea să fie blestemat. Acolo se afla şi unul dintre palatele lui 
Saddam, pe care jefuitorii îl goliseră de toate bogăţiile. Relicva 
putea foarte bine să provină de acolo. Fostul preşedinte fusese 
un hoţ împătimit, care prădase cu nesaţ comorile propriei ţări. 

— Acum cât timp ai cumpărat-o? 

— Acum vreo zece zile, la târgul care se ţine în fiecare 
lună. 

Beduinul putea să fi ajuns oriunde până acum, străbătând 
cu oile sale sute de kilometri de-a lungul şi de-a latul 
deşertului. Fantoma ridică pachetul, arătându-i-l grăsanului. 

— Dacă mai dai peste ceva de genul ăsta, pune-l deoparte 
şi anunţă-mă! Aşa o să devii prietenul meu, ai înţeles? Ştii că 
pot fi un prieten util şi nu cred că ţi-ar plăcea să mă ai drept 
duşman. 

Bărbatul încuviinţă. 


Fantoma îl privi o clipă drept în ochi, după care îşi puse 
ochelarii de protecţie. 

— Şi cu restul lucrurilor ce facem? întrebă şoferul. 

— Lasă-le aici! Nu-i nevoie să-i luăm omului ăstuia pâinea 
de la gură. 

Se întoarse spre scară şi începu să urce către lumină. 

— Aşteaptă! 

Grăsanul îl privea derutat, uimit de gestul surprinzător de 
bunăvoință. 

— Beduinul poartă o şapcă roşie, a unui club de fotbal. M- 
am oferit să i-o cumpăr, în glumă, şi s-a simţit jignit. Mi-a spus 
că e lucrul cel mai de preţ pe care-l are. 

— De la ce echipă? 

— Manchester United - Diavolii Roşii. 


2 
Cetatea Vaticanului, Roma 


Cardinalul Secretar de Stat Clementi trase cu nesaţ din 
ţigară, absorbind fumul cu efect calmant în trupul său 
neliniştit, în vreme ce privea în jos la turiştii care mişunau în 
Piaţa Sfântul Petru, aidoma unui zeu dolofan exasperat de 
propria creaţie. Mai multe grupuri stăteau chiar sub el şi se 
uitau când în ghidurile turistice, când la fereastra în spatele 
căreia se afla. Ştia că nu-l vedeau, fiindcă stiharul negru de 
cardinal, care-i cuprindea cu greu trupul durduliu, îl ajuta să se 
confunde cu umbra. De altfel, nici nu-l căutau pe el. Mai trase 
un fum adânc din ţigară şi îi văzu cum îşi dau seama că au 
greşit şi îşi întorc apoi cu toţii simultan privirea către ferestrele 
închise ale apartamentului Papei, situat la stânga sa. Era 
interzis să fumezi în clădire, dar, în calitate de Cardinal 
Secretar al oraşului-stat, lui Clementi nu i se părea că ar 
comite un abuz scandalos de putere, îngăduindu-şi acest viciu 
în biroul său privat. În general, se limita la două ţigări pe zi, 
dar ziua de astăzi era diferită; ajunsese deja la a cincea, şi nu 
se făcuse nici măcar ora prânzului. 

Mai trase o dată în piept aerul îmbibat cu nicotină, stinse 
ţigara în scrumiera de marmură aflată pe pervaz, după care se 
răsuci pe călcâie, pregătindu-se să înfrunte veştile proaste care 
îi acopereau în întregime biroul. Aşa cum îi plăcea, ziarele de 
dimineaţă fuseseră aranjate în aceeaşi ordine ca ţările pe harta 
lumii:  cotidienele americane la stânga, cele ruseşti şi 
australiene la dreapta, iar cele europene, la mijloc. De obicei, 
titlurile erau diferite, reflectând interesul naţional faţă de o 
celebritate sau de un scandal politic local. 

Astăzi însă erau toate la fel, aşa cum se întâmpla de peste 
o săptămână deja, şi aveau pe prima pagină o fotografie mai 
mult sau mai puţin identică: fortăreaţa întunecată din munţi, 
semănând cu un pumnal, cunoscută sub numele de Citadela şi 
dominând centrul oraşului antic Ruina din Turcia. 

Ruina era o curiozitate în sânul Bisericii moderne, un fost 


centru de influenţă din Antichitate, care devenise, alături de 
Lourdes şi Santiago de Compostela, unul dintre locurile sfinte 
cele mai populare în rândul credincioşilor catolici, având o 
putere de atracţie pe care trecerea timpului nu o slăbise deloc. 
Săpată în versantul unui munte abrupt, Citadela din Ruina era 
cea mai veche structură din lume locuită fără întrerupere şi 
centrul iniţial al Bisericii Catolice. Prima Biblie fusese scrisă 
între zidurile sale misterioase şi mulţi credeau că cele mai 
importante secrete ale Bisericii, datând din timpuri străvechi, 
erau păstrate încă acolo. Mare parte din misterul care o 
înconjura se datora stricteţii cu care era respectată o străveche 
lege a tăcerii. Nimeni în afară de călugării şi preoţii care 
locuiau în Citadelă nu avea voie să pună piciorul în interiorul 
muntelui sacru, şi, odată ce intrau, puţinilor aleşi nu li se 
îngăduia să mai iasă vreodată în lume. Intretinerea muntelui, al 
cărui versant fusese transformat într-o fortăreață cu metereze 
înalte şi ferestre înguste, cădea exclusiv în sarcina locuitorilor 
săi; iar în timp Citadela căpătase aspectul neterminat, de 
dărâmătură, care dăduse numele oraşului. Dar, în ciuda 
aparenţelor, nu era nici pe departe o „ruină“. Rămânea singura 
fortăreață din istorie în care nu pătrunsese nimeni, singura 
care îşi ferise cu succes comorile şi tainele de ochii lumii. 

Dar, cu mai bine de o săptămână în urmă, un călugăr se 
căţărase în vârful muntelui. Cu camerele de televiziune 
capturându-i fiecare mişcare, îşi aranjase mâinile şi picioarele 
pentru a alcătui litera Tau - simbolul Sacramentului, cel mai 
important secret al Citadelei - şi se aruncase în gol. 

Reacţia la moartea violentă a călugărului dăduse naştere 
unui val de resentimente împotriva Bisericii, resimţit în toată 
lumea, care culminase cu un atac direct asupra Citadelei. O 
serie de explozii zguduiseră noaptea turcească şi dăduseră la 
iveală un tunel care ducea la baza fortăreței. Şi, pentru prima 
oară în istorie, din adâncul muntelui ieşiseră oameni - zece 
călugări şi trei civili, suferind cu toţii de răni mai mult sau mai 
puţin grave iar de atunci ziarele tocau neobosite subiectul. 

Clementi luă ediţia de dimineaţă a cotidianului La 
Repubblica, unul dintre cele mai populare ziare italiene, şi citi 
titlul de pe prima pagină: 


ULTIMELE VESTI DESPRE 


SUPRAVIEŢUITORII DIN CITADELĂ 
AU DESCOPERIT OARE SECRETUL 
SACRAMENTULUI? 


Toate ziarele puneau aceeaşi întrebare, folosindu-se de 
explozie pentru a dezgropa vechile legende despre Citadelă şi 
tainele sale cele mai teribile. Motivul pentru care centrul de 
influenţă al Bisericii fusese mutat la Roma în secolul al patrulea 
îl reprezenta exact această nevoie de a îndepărta instituţia de 
trecutul său secretos. De atunci, Ruina se administrase singură 
şi ţinuse lucrurile sub control. Până acum. 

Clementi luă alt ziar, un tabloid britanic care înfăţişa un 
pocal strălucitor plutind deasupra Citadelei, cu titlul: 


BISERICA SE ÎNDREAPTĂ SPRE RUINĂ 
OARE „SFANTUL GRAAL“ AL SECRETELOR E PE 
CALE SA FIE SCOS LA LUMINA? 


Alte ziare se ocupau de latura mai sinistră, morbidă chiar, 
a poveştii. Dintre cele treisprezece persoane care ieşiseră din 
adâncul muntelui, doar cinci supravieţuiseră, restul murind în 
urma rănilor. Erau o grămadă de fotografii: instantanee sub 
lumina crudă a bliţului, făcute la repezeală pe deasupra 
capetelor paramedicilor care îi transportau pe călugări pe tărgi 
până la ambulante, scoțând în evidenţă verdele sutanelor şi 
roşul aprins al sângelui ce şiroia din rănile ritualice care le 
brăzdau trupurile. 

Intreaga poveste era un dezastru de imagine, făcând 
Biserica să arate ca o sectă dementă, medievală şi paranoică: 
ceea ce ar fi fost şi aşa destul de rău în vremuri bune, dar 
reprezenta o catastrofă acum, când Clementi avea atâtea alte 
lucruri pe cap şi avea nevoie ca muntele să îşi păzească tainele 
cu mai multă străşnicie ca niciodată. 

Se aşeză greoi la birou, simțind povara răspunderilor pe 
care le purta singur pe umeri. In calitate de Cardinal Secretar 
de Stat, era prim-ministru de facto al oraşului-stat Vatican şi 


avea puteri executive extinse în privinţa intereselor Bisericii, 
atât pe plan intern, cât şi extern. În mod normal, Consiliul 
executiv al Citadelei s-ar fi ocupat de situaţia din Ruina. 
Aidoma Vaticanului, era un stat în stat, o entitate autonomă 
având propriile atribuţii şi influenţe, dar, de la explozie, nu 
primise nici o veste din interiorul muntelui - absolut niciuna - 
şi această tăcere, mai mult decât zarva făcută de presa 
internaţională, îl îngrijora cel mai tare. Însemna că actuala 
criză prin care trecea Ruina îl privea şi pe el în mare măsură. 

Întinzând mâna peste marea de ziare, Clementi atinse 
tastatura calculatorului. Căsuţa poştală era deja plină până la 
refuz cu e-mailuri legate de activităţile curente, dar le ignoră şi 
deschise un folder privat denumit RUINA. Pe ecran apăru o 
fereastră care îi ceru parola şi el o tastă cu grijă, ştiind că, dacă 
o introduce greşit, calculatorul se va bloca şi tehnicianului îi va 
lua cel puţin o zi să îl deblocheze. O iconiţă reprezentând o 
clepsidră apăru pe ecran, în vreme ce serverul procesa 
programul complex de criptare, apoi se deschise o altă căsuţă 
poştală. Era goală: în continuare nu primise nici o veste. Fără 
să scrie nimic în dreptul subiectului, tastă un mesaj nou: 


Ceva noutăţi? 


Apăsă pe Send şi privi mesajul dispărând de pe ecran, apoi 
aranjă ziarele într-un teanc ordonat şi răsfoi câteva dintre 
scrisorile care necesitau semnătura sa, cât timp aşteptă un 
răspuns. 

Din clipa în care exploziile răsunaseră în Citadelă, sfâşiind 
măruntaiele muntelui, Clementi mobilizase agenţi ai Bisericii 
care să supravegheze îndeaproape situaţia. Se folosise de 
resursele aflate la dispoziţia Citadelei pentru a păstra distanţa 
faţă de Roma, sperând într-o revenire rapidă a Consiliului 
executiv din Ruina, care şi-ar fi asumat răspunderea pentru 
operaţiunile de „curăţenie“. În mintea sa ordonată de politician, 
considera că îşi pregăteşte armele pentru a face faţă unei 
ameninţări iminente. Nu îşi imaginase însă nici o secundă că va 
fi nevoit să le folosească chiar el. 

Auzea de afară vocile turiştilor care se îndepărtau de piaţă 
şi se minunau de măreţia şi de splendoarea Bisericii, neavând 
habar ce furtună făcea ravagii înăuntrul ei. Un sunet ca de un 


cuţit care loveşte un pahar de vin anunţă sosirea unui mesaj. 


Nimic nou. Se zvoneşte că al nouălea călugăr e 
pe moarte. Ce vrei să fac cu ceilalţi? 


Mâna ezită deasupra tastaturii, pregătindu-se să scrie un 
răspuns. Poate că situaţia avea să se rezolve de la sine. Dacă 
murea încă un călugăr, rămâneau doar patru supraviețuitori; 
dar trei dintre aceştia erau civili care nu făcuseră legământul 
de tăcere şi supunere faţă de Biserica-mamă. Ei reprezentau 
cel mai mare pericol. 

Ochii îi alunecară spre teancul de ziare din colţul biroului 
şi le zări chipurile celor care îl priveau la rândul lor: erau două 
femei şi un bărbat. În mod normal, Citadela s-ar fi ocupat de ei 
rapid, anihilându-i, fiindcă amenințau să dezvăluie taina 
muntelui, păstrată cu sfinţenie atâtea veacuri. Clementi era 
însă un cleric din Roma, mai mult politician decât preot, o fiinţă 
care se ţinea departe de complicațiile acţiunilor directe. Spre 
deosebire de Prelatul din Ruina, nu era obişnuit să semneze 
condamnări la moarte. 

Se ridică de la birou şi se îndreptă din nou către fereastră, 
ca pentru a se distanţa de hotărârea pe care trebuia să o ia. 

În ultima săptămână apăruseră semne de viaţă în 
interiorul muntelui: lumânări care treceau prin faţa ferestrelor 
înalte, fum ieşind din coşurile şemineurilor. Mai devreme sau 
mai târziu, vor fi obligaţi să rupă tăcerea, să reia contactul cu 
lumea şi să îşi curețe singuri mizeria. Până atunci, avea să fie 
răbdător, să nu-şi mânjească mâinile cu sânge şi să se 
concentreze asupra viitorului Bisericii şi asupra adevăratelor 
pericole care o pândeau şi care nu aveau nimic de-a face cu 
Ruina sau cu tainele trecutului. 

Întinse mâna după pachetul de ţigări de pe pervaz, 
pregătindu-se să-şi pecetluiască hotărârea cu a şasea ţigară pe 
ziua aceea, când pe coridor răsună ţăcănitul pe marmură al 
unor pantofi din piele. Cineva venea înspre el într-o grabă prea 
mare ca să fie o simplă vizită de rutină. Se auzi o bătaie scurtă 
în uşă şi în cadrul ei se ivi chipul cu trăsături ascuţite al 
episcopului Schneider. 

— Ce e? 

Întrebarea lui Clementi trăda mai multă iritare decât 


intenţionase. Schneider era secretarul său personal şi unul 
dintre episcopii abili, carierişti, care, aidoma unei şopârle la 
buza unui vulcan, reuşeau să supravieţuiască periculos de 
aproape de dogoarea emanată de putere, fără a suferi aparent 
nici o arsură. Eficienţa lui era ireproşabilă, dar, cu toate 
acestea, lui Clementi îi era greu să îl simpatizeze. Astăzi, însă, 
de pe chipul său lipsea obişnuitul aer serviabil. 

— Sunt aici, zise. 

— Cine? 

Nu era nevoie să primească un răspuns. Expresia de pe 
chipul lui Schneider îi spuse tot ce voia să ştie. 

Clementi luă în grabă ţigările şi le băgă în buzunar. Bănuia 
că avea să le fumeze pe toate în următoarele ore. 


3 


Ruina, sudul Turciei 


Rafalele de ploaie cădeau din cerul plat, plumburiu, 
purtate de vânt aidoma unor fantome zdrenţuite, şi se răsuceau 
la contactul cu căldura zilei care se sfârşea. Ploaia cădea din 
norii ce se formaseră la mare înălţime deasupra munţilor 
Taurus, absorbind umezeala din aer în vreme ce pluteau spre 
est, survolând ghețarul în drumul lor către dealurile la poalele 
cărora se întindea străvechiul oraş Ruina, străjuit de piscuri 
ascuţite. Vârful tăios al Citadelei, ce se înălța din centrul 
oraşului, străpungea burta norilor, revărsând ploaia care şiroia 
lucitoare pe versantul muntelui şi se prăvălea în cascade pe 
pământ, acolo unde odinioară se aflase un şanţ de apărare, 
acum secat. 

În oraşul vechi, turiştii îşi croiau cu greu drum pe 
străduţele înguste ce duceau la Citadelă, alunecând pe 
caldarâm şi poticnindu-se în pelerine de ploaie făcute din 
plastic roşu ca să semene cu sutanele călugărilor. Unii dintre ei 
erau turişti obişnuiţi, care nu urmăreau decât să bifeze 
Citadela pe lunga listă a monumentelor lumii pe care le 
vizitaseră, în vreme ce alţii veniseră până aici de dragul 
tradiţiei, pelerini care îşi ofereau rugăciunile şi ofrandele în 
schimbul unei conştiinţe împăcate şi al unui suflet curat. În 
ultima săptămână, erau cu mult mai numeroşi decât de obicei, 
aduşi aici de evenimentele recente şi de strania înlănţuire de 
dezastre naturale care urmase: cutremure în ţări aşezate în 
zone ce se dovediseră stabile până atunci, tsunami-uri care 
aduseseră inundații devastatoare, o vreme deopotrivă 
imprevizibilă şi neobişnuită pentru acel anotimp, aidoma 
perdelei dense şi reci de ploaie care cădea din ceruri în acea 
primăvară turcească târzie. 

Vizitatorii îşi  continuară ascensiunea pe pietrele 
alunecoase, urcând parcă spre nori, pentru a fi întâmpinați la 
capătul traseului nu de priveliştea tulburătoare a Citadelei, ci 
de siluetele fantomatice ale altor turişti dezamăgiţi, care 


priveau prin pâclă înspre locul unde ar fi trebuit să se afle 
muntele. Porniră mai departe prin ceaţă, oarecum la voia 
întâmplării, trecând pe lângă florile ce se veştejeau acolo unde 
se prăbuşise călugărul, spre un zid scund care străjuia digul 
larg şi marca finalul călătoriei lor. 

Dincolo de zid, iarba înaltă fremăta uşor prin şanţul 
odinioară acoperit de apă, şi acolo, de-abia vizibilă, ca un 
perete întunecat ridicându-se la marginea negurii, se zărea 
baza muntelui. Avea aspectul monumental şi impresionant al 
unei corăbii uriaşe apărând brusc dintr-un fuior de ceaţă şi 
năpustindu-se asupra unei minuscule bărci cu vâsle. 
Majoritatea turiştilor se îndepărtară în grabă, împiedicându-se 
prin pâcla luminoasă, în căutarea unui adăpost în magazinele 
de suvenire şi în cafenelele situate în celălalt capăt al digului. 
Dar câţiva pelerini răbdători rămaseră pe loc în faţa zidului 
scund, oferindu-şi rugile pe care le aduseseră cu ei: rugi 
adresate Bisericii; rugi adresate muntelui întunecat şi 
bărbaţilor tăcuţi care sălăşluiseră dintotdeauna acolo. 


În Citadelă era linişte. 

Nimeni nu străbătea tunelurile. Nimeni nu muncea. 
Bucătăriile erau pustii, la fel şi grădina care înflorea în craterul 
din inima muntelui. Grămezi ordonate de moloz şi schele din 
lemn indicau locurile în care se făcuseră reparaţii în tuneluri, 
dar cei care le făcuseră plecaseră mai departe. Camera de 
filtrare a aerului, care ducea în biblioteca principală, rămânea 
închisă, aşa cum fusese încă din momentul în care explozia 
întrerupsese alimentarea cu energie electrică şi oprise 
sistemele de securitate şi de climatizare din interior. Se zvonea 
că biblioteca avea să fie redeschisă în curând, dar nimeni nu 
ştia când. 

În alte părţi, apăreau semne că activitatea din interiorul 
muntelui revine la normal. Majoritatea încăperilor aveau din 
nou curent electric, iar în toate dormitoarele fusese reintrodus 
serviciul permanent de rugăciune şi studiu, la care călugării 
luau parte prin rotaţie. Şi mai important, fuseseră puse la 
punct detaliile unei slujbe comemorative, care să ofere în 
sfârşit spre odihnă veşnică trupurile Prelatului şi ale Abatelui, a 
căror moarte aruncase Citadela rămasă fără conducători într- 
un haos fără precedent. Toţi locuitorii muntelui se îndreptau 


acum într-acolo, într-o tăcere solemnă, spre a le aduce un ultim 
omagiu. 
Sau, mai bine spus, aproape toţi locuitorii muntelui. 


În partea de sus a muntelui, în secţiunea cu acces 
restrâns, în care numai călugării Sancti - păstrătorii 
Sacramentului, înveşmântaţi în sutanele verzi - aveau voie să 
pătrundă, un grup alcătuit din patru călugări se apropia de 
vârful scărilor interzise. 

Şi ei mergeau în tăcere, târându-şi picioarele pe treptele 
întunecoase, purtând fiecare pe umeri greutatea faptei lor şi a 
consemnului pe care îl încălcau. Legea străveche căreia i se 
supuneau cu toţii era clară: oricine se aventura în această 
secţiune fără a fi primit permisiunea avea să fie executat spre a 
servi drept exemplu celor cărora le-ar fi trecut prin cap să 
descopere cu de la sine putere teribilul secret al muntelui. Dar 
acestea nu erau vremuri obişnuite, iar ei nu erau nişte călugări 
obişnuiţi. 

In fruntea grupului mergea fratele Axel, părul şi barba sa 
roşcate, zbârlite ca o mătură, fiind în ton cu sutana roşiatică 
specifică confreriei gardienilor. Îl urma îndeaproape fratele 
Malachi, îmbrăcat într-o sutană neagră, bibliotecarul-şef ale 
cărui siluetă încovoiată şi ochelari cu lentile groase stăteau 
mărturie pentru deceniile pe care le petrecuse aplecat 
deasupra cărţilor din peşterile ce adăposteau biblioteca. În 
spatele lui venea părintele Thomas, cel care pusese în practică 
mare parte dintre îmbunătățirile tehnologice din bibliotecă şi 
care purta stiharul negru al preoţilor. În fine, ultimul din grup 
era Athanasius, îmbrăcat în sutana simplă, maronie, a 
călugărilor Administrata, creştetul şi obrajii săi netezi fiind o 
raritate printre călugării pletoşi şi bărboşi ce-şi duceau traiul în 
Citadelă. Fiecare dintre ei conducea confreria al cărei 
reprezentant era, cu excepţia lui Athanasius, care doar îi ţinea 
locul Abatelui. Împreună administraseră Citadela din momentul 
în care explozia îi răpise din rândul lor pe membrii elitei 
conducătoare, şi tot împreună hotărâseră să descopere marele 
secret pe care trebuia acum să îl păzească. 

Ajunseră în capul scărilor şi se opriră într-o mică peşteră 
întunecoasă, cu tavanul boltit, făcliile lor dând la iveală pereţi 
săpaţi grosolan şi mai multe tuneluri înguste care duceau în 


direcţii diferite. 

— Încotro? 

Vocea fratelui Axel bubui, prea puternică pentru încăperea 
mică în care se aflau. Îi condusese mare parte din drum, 
repezindu-se în sus pe scări de parcă ar fi fost născut pentru 
asta, dar acum părea să şovăie, la fel ca ceilalţi. 

A vedea cu propriii ochi ceea ce se găsea în încăperea care 
adăpostea Sacramentul era în mod normal punctul culminant al 
vieţii oricărui călugăr, o onoare de care nu aveau parte decât 
cei aleşi să se alăture confreriei superioare a călugărilor 
Sancti. Dar ei se aflau aici fără invitaţie şi spaima lor, adânc 
înrădăcinată, că vor descoperi cunoaşterea interzisă era 
deopotrivă iraţională şi paralizantă. = 

Axel făcu un pas în faţă, întinzând făclia. In pereţii de 
stâncă fuseseră săpate nişe din care se scursese ceară, acum 
întărită, în locurile unde odinioară arseseră lumânări. Işi trecu 
făclia prin faţa intrării fiecărui tunel în parte, după care arătă 
spre cea din mijloc. 

— E mai multă ceară aici. Tunelul ăsta a fost mai folosit 
decât celelalte. Capela trebuie să fie într-acolo. 

O luă înainte, fără a mai aştepta o confirmare sau o 
aprobare, aplecându-şi capul ca să pătrundă în tunelul scund. 
Grupul de călugări îl urmă, Athanasius păşind ultimul, fără 
tragere de inimă. Ştia că Axel are dreptate. El însuşi străbătuse 
singur acest etaj interzis cu doar câteva zile în urmă şi zărise 
grozăviile pe care le adăpostea capela. Işi făcu curaj, 
pregătindu-se să mai dea ochii cu ele o dată. 

Grupul continuă să înainteze prin tunel, lumina făcliilor 
dând la iveală desenele de pe pereţi, schiţate cu stângăcie şi 
reprezentând femei supuse unor chinuri diverse. Cu cât se 
îndepărtau mai mult, cu atât imaginile deveneau mai şterse, 
până când dispărură cu totul, iar tunelul se deschise într-o 
anticameră mai mare. 

Se strânseră unul în altul, din instinct, în vreme ce făcliile 
lor străpungeau bezna din jur. Pe unul dintre pereţi se afla o 
vatră mică, împrejmuită, aducând cu forja unui fierar, înnegrită 
de funingine şi plină de cenuşă, deşi în ea nu ardea niciun foc. 
În faţa vetrei se găseau trei pietre rotunde de moară, 
amplasate pe nişte cadre solide din lemn, dotate cu pedale 
pentru învârtit. În spatele lor, pe peretele din fund, o piatră 


rotundă, mare, având litera Tau cioplită în mijloc, fusese 
rostogolită într-o parte pentru a da la iveală o intrare cu bolta 
arcuită. 

— Capela  Sacramentului, zise Axel, încercând să 
străpungă cu privirea bezna de dincolo de uşă. 

Se opriră cu toţii, tensionaţi şi înspăimântați, de parcă s-ar 
fi aşteptat ca vreo bestie să se repeadă din întuneric asupra lor. 
Axel fu cel care făcu un pas în faţă, rupând vraja, ţinându-şi 
făclia în faţă ca pe un talisman menit să-i apere de orice i-ar fi 
aşteptat dincolo. Lumina izgoni întunericul, dând mai întâi la 
iveală şi mai multe lumânări moarte în cadrul uşii, înecate în 
băltoace de ceară rece, apoi un zid, curbându-se spre stânga, 
acolo unde se deschidea intrarea în capelă. În acel moment 
văzură la ce foloseau pietrele de ascuţit. 

Zidurile erau acoperite cu arme albe de toate felurile. 

Securi, topoare, săbii, pumnale: aliniate din podea până în 
tavan. Lamele armelor răsfrângeau lumina făcliilor, sclipind 
aidoma unor stele şi ducând-o mai departe în adâncul capelei, 
acolo unde se înălța o siluetă din beznă, de înălţimea unui om şi 
la fel de cunoscută călugărilor ca propriul lor chip. Era Tau, 
simbolul Sacramentului, preschimbat acum, sub ochii lor, în 
Sacramentul însuşi. 

La început, păru a se fi materializat din întuneric, dar, 
când Axel făcu un pas în faţă, lumina se răsfrânse pe suprafaţa 
ternă, lăsând să se vadă că era alcătuit dintr-un fel de metal 
ţinut laolaltă cu nituri. Partea de jos era prinsă de pardoseala 
din piatră, în care fuseseră săpate canale adânci ce radiau spre 
colţurile încăperii, unde se întâlneau cu nişte guri de scurgere 
care dispăreau în beznă. O plantă ofilită se încolăcea pe partea 
de jos a crucii, agăţându-se de ea cu lujerii uscați. 

Cei patru se apropiară, atraşi de importanţa covârşitoare a 
straniului obiect, şi zăriră cu toţii că partea din faţă a crucii, 
deschisă, prinsă cu balamale la capete şi susţinută de un lanţ 
fixat în tavanul peşterii. 

În interior, crucea Tau era goală, presărată cu sute de cuie 
lungi. 

— E posibil ca ăsta să fie Sacramentul? 

Fratele Malachi dăduse glas întrebării care stătea pe 
buzele tuturor. 

Cu toţii fuseseră crescuţi cu legende despre posibila 


identitate a Sacramentului: copacul vieţii din Grădina Raiului, 
pocalul din care băuse Hristos muribund pe cruce, poate chiar 
crucea însăşi. Dar, cum stăteau acum aici, confruntaţi cu 
existenţa de netăgăduit a acestui obiect macabru dintr-o 
încăpere ticsită cu arme tăioase, Athanasius simţea cum o 
prăpastie începea să se surpe între credinţa lor de 
nezdruncinat şi ceea ce vedeau cu propriii ochi. Asta sperase că 
avea să se întâmple. Asta era necesar să se întâmple, pentru a 
îndepărta Citadela de trecutul său tenebros şi a o îndrepta spre 
un viitor mai luminos şi mai pur. 

— Nu se poate să fie ăsta! zise Axel. Trebuie că mai e ceva, 
în unul dintre celelalte tuneluri. 

— Dar asta-i încăperea principală, răspunse Athanasius, şi 
aici se află Tau. 

Se întoarse spre cruce, ferindu-şi privirea de interiorul ei, 
unde amintiri întunecate, de data trecută când se aflase aici, 
stăteau agăţate de ţepuşele ascuţite. 

— Arată de parcă ar fi conţinut ceva, zise Malachi, 
apropiindu-se şi privind-o prin lentilele groase ale ochelarilor, 
dar, fără călugării Sancti care să ne explice, e posibil să nu 
aflăm niciodată ce era sau ce semnifica. 

— Da. Mare păcat că nu mai sunt aici, zise Axel cu emfază, 
întorcându-se spre Athanasius. Sunt convins că ne rugăm cu 
toţii pentru întoarcerea lor grabnică. 

Athanasius ignoră împunsătura. Călugării Sancti fuseseră 
evacuaţi la ordinul lui, o decizie pe care o luase cu bună- 
credinţă şi pe care nu o regreta. 

— Am răzbit împreună, răspunse, şi vom continua să 
răzbim împreună. Ceea ce se găsea aici a dispărut, am văzut cu 
ochii noştri, acum trebuie să mergem mai departe. 

Rămaseră aşa o vreme, privind ţintă la crucea goală, 
fiecare pierdut în propriile gânduri. Malachi fu cel care rupse 
tăcerea. 

— Stă scris în primele cronici că, dacă Sacramentul este 
îndepărtat din Citadelă, Biserica se va prăbuşi. 

Se întoarse spre ceilalţi, lentilele ochelarilor mărindu-i 
îngrijorarea din ochi. 

— Mă tem că ce am descoperit aici nu prevesteşte nimic 
bun, dimpotrivă. 

Părintele Thomas clătină din cap. 


— Nu neapărat. Vechea noastră concepţie despre Citadelă 
se poate să se fi prăbuşit, metaforic vorbind, dar asta nu- 
nseamnă că va urma şi un sfârşit fizic al tuturor lucrurilor. 

— Exact, continuă Athanasius. Citadela a fost creată 
pentru a proteja şi a adăposti Sacramentul, dar de atunci a 
devenit multe alte lucruri. Şi doar fiindcă Sacramentul nu mai e 
aici nu înseamnă că Citadela şi-a pierdut raţiunea de a fi şi că 
nu va mai prospera. Poţi culege ghinda de la rădăcina unui 
stejar maiestuos, dar copacul va înflori în continuare. Nu uitaţi 
că îl servim pe Dumnezeu înainte de toate, nu muntele. 

Axel făcu un pas în spate şi arătă cu degetul spre Thomas, 
apoi spre Athanasius. 

— Asta e o erezie. 

— Însăşi prezenţa noastră aici e o erezie. 

Athanasius făcu un gest larg cu mâna, arătând înspre 
crucea Tau acum goală. 

— Dar Sacramentul a dispărut, la fel şi călugării Sancti. Nu 
mai suntem legaţi de vechile tradiţii. Avem şansa de a ne face 
reguli noi după care să ne ghidăm. 

— Dar mai întâi trebuie să ne alegem un nou lider. 

Athanasius încuviinţă. 

— Cel puţin în privinţa asta suntem de acord. 

În acel moment, un sunet se înălţă din adâncurile muntelui 
şi răsună în capelă, semnalul că începea slujba de comemorare. 

— Ar trebui să mergem să ne alăturăm fraţilor noştri, 
spuse Thomas. Şi, până vom avea o nouă conducere, vă sugerez 
să nu spunem nimic despre ceea ce am văzut aici: nu am face 
decât să creăm panică. 

Se întoarse către Malachi. 

— Nu eşti singurul care cunoaşte cronicile. 

Malachi încuviinţă, dar ochii îi erau în continuare măriţi de 
frică. Se întoarse şi aruncă o ultimă privire lungă spre crucea 
Tau, în vreme ce ceilalţi ieşeau din încăpere. 

— Dacă Sacramentul este îndepărtat din Citadelă, Biserica 
se va prăbuşi, nu muntele, mormăi în barbă, ca ceilalţi să nu-l 
audă. 

După care părăsi grăbit capela, temându-se să nu rămână 
singur acolo. 


4 
Salonul 406, spitalul Davlat Hastenesi 


Liv Adamsen se trezi brusc din somnul adânc, aidoma unui 
înotător rămas fără aer, care străpunge apa pentru a ieşi la 
suprafaţă. Deschise gura, încercând să tragă aer în piept; părul 
blond îi era lipit de chipul palid, transpirat, iar ochii verzi 
căutau înnebuniţi un obiect real de care să se agaţe, ceva 
tangibil care să o smulgă din grozăvia coşmarului. Auzi o 
şoaptă, de parcă cineva s-ar fi aflat în apropiere, şi încercă să-şi 
dea seama de unde provine. 

În încăpere nu era nimeni. 

Camera era mică: o uşă solidă în faţa patului cu cadru din 
oţel pe care ea era întinsă; într-un colţ, un televizor vechi fixat 
pe un suport care atârna din tavan; o fereastră simplă, cu 
tocuri a căror vopsea albă se îngălbenise şi se decojea de parcă 
ar fi fost infectată. Jaluzeaua era trasă, dar în spatele ei se 
zărea lumina strălucitoare a zilei, proiectând conturul bine 
definit al zăbrelelor pe materialul său imaculat. Trase adânc 
aer în piept, încercând să se calmeze, şi simţi mirosul de boală 
şi de dezinfectant din aer. 

Şi atunci îşi aminti. 

Se afla într-un spital - chiar dacă nu ştia de ce, sau cum 
ajunsese aici. 

Trase de câteva ori aer în piept, guri de aer adânci şi 
liniştitoare. Inima îi bubuia în continuare în piept, iar şoaptele 
încă îi năvăleau în urechi, atât de tare şi de poruncitoare, încât 
îşi înfrână cu greu dorinţa de a mai cerceta o dată încăperea. 

„Vino-ţi în fire!“ îşi spuse. „Nu e decât sângele care-ţi 
năvăleşte prin vene. Nu e nimeni aici.“ 

Acelaşi coşmar părea să o pândească de fiecare dată când 
adormea, o beznă care-i şoptea în ureche, un vis terifiant în 
care durerea se deschidea ca nişte flori roşii cărnoase şi unde o 
formă se desluşea vag, înspăimântătoare şi prevestind lucruri 
cumplite: o cruce în forma literei „T“. Şi mai era ceva în beznă 
alături de ea, ceva gigantic şi îngrozitor. Îl auzea mişcându-se 


şi simţea cum pământul se cutremură când se apropie de ea, 
dar, de fiecare dată când era pe punctul de a ieşi din beznă şi a 
i se arăta, Liv se trezea îngrozită. 

Stătu întinsă aşa o vreme, respirând regulat pentru a-şi 
calma frica, făcând o listă în cap cu lucrurile pe care şi le 
amintea. „Numele meu e Liv Adamsen.“ 

„Lucrez la New Jersey Inquirer.“ 

„incercam să aflu ce a păţit Samuel.“ 

Prin faţa ochilor îi trecu rapid imaginea unui călugăr stând 
pe vârful unui munte întunecat, alcătuind semnul crucii cu 
trupul său, înclinându-se şi căzând în gol. 

„Am venit aici ca să aflu de ce a murit fratele meu.“ 

Şocul cauzat de această amintire pe care reuşise să o 
salveze o făcu să-şi amintească şi unde se afla. Era în Turcia, 
aproape de marginea Europei, în oraşul antic Ruina. lar semnul 
pe care îl alcătuise Samuel, semnul Tau, simboliza 
Sacramentul, aceeaşi formă care acum îi bântuia visele. Atâta 
doar că nu era un vis, era real. Pe măsură ce devenea 
conştientă, căpăta şi certitudinea că văzuse acea formă, undeva 
în adâncurile întunecate ale Citadelei: văzuse Sacramentul. Se 
concentră asupra acestei amintiri, poruncindu-i să capete o 
formă mai concretă, dar imaginea continua să se schimbe, 
aidoma unui obiect aflat la marginea câmpului său vizual sau a 
unui cuvânt care-i stătea pe limbă. Nu-şi amintea decât o 
senzaţie de durere insuportabilă şi de... încătuşare. 

Aruncă o privire înspre uşa solidă, observând acum gaura 
cheii şi amintindu-şi de coridorul din spatele ei. Il zărise atunci 
când doctorii şi asistentele intraseră sau ieşiseră din salonul ei 
în ultimele zile. 

„Câte zile? Patru? Cinci, poate.“ 

Văzuse şi două scaune lângă perete, pe care stăteau doi 
bărbaţi. Primul era un poliţist care purta o uniformă bleumarin 
şi nişte insigne necunoscute. Celălalt era şi el îmbrăcat într-o 
uniformă: pantofi negri, costum negru, cămaşă neagră, o bandă 
albă subţire la guler. Imaginea lui, stând la doar câţiva metri de 
ea, îi retrezi spaima. Cunoştea destule din istoria sângeroasă a 
Ruinei ca să-şi dea seama de pericolul care o pândea. Dacă 
văzuse Sacramentul, iar ei bănuiau asta, aveau să încerce s-o 
reducă la tăcere, aşa cum făcuseră cu fratele ei. Aşa păstraseră 
secretul atâta amar de vreme. Era un clişeu, dar era adevărat: 


morţii nu vorbesc. 

lar preotul care făcea de pază în faţa uşii ei nu se afla 
acolo ca să se ocupe de sufletul ei chinuit sau să se roage 
pentru însănătoşirea-i grabnică. 

Se afla acolo ca s-o ţină prizonieră. 

Se afla acolo ca să se asigure că nu va vorbi. 


Salonul 410 


Pe acelaşi coridor, la patru uşi mai încolo, Kathryn Mann 
zăcea şi ea în închisoarea apretată a patului de spital, părul său 
negru şi des răsucindu-se pe pernă ca o furtună care întunecă 
orizontul. Avea frisoane, în ciuda căldurii din încăpere. Doctorii 
spuseseră că era încă în stare de şoc, o reacţie întârziată şi 
persistentă la forţa exploziei căreia îi supravieţuise după ce 
fusese prinsă în tunelul de sub Citadelă. Işi pierduse auzul în 
urechea dreaptă, iar cea stângă îi fusese grav afectată. Doctorii 
spuneau că şi-ar putea reveni, dar dădeau răspunsuri vagi de 
fiecare dată când îi întreba în ce măsură. 

Nu-şi amintea când se mai simţise atât de rău şi atât de 
neajutorată. Când călugărul apăruse pe vârful Citadelei şi 
alcătuise semnul Tau cu trupul său, crezuse că vechea profeție 
avea să se împlinească: 


Crucea se va prăbuşi 
Crucea se va înălța 
Ca să descătuşeze Sacramentul 
Și să vestească o nouă epocă 


Şi aşa se şi întâmplase. Liv pătrunsese în Citadelă, 
călugării Sancti ieşiseră de acolo şi acum mureau, unul după 
altul - străvechiul duşman, păzitorul Sacramentului. Chiar şi cu 
auzul afectat de explozie, Kathryn prinsese zarva pe care o 
făceau echipele medicale, alergând să răspundă la sunetul 
strident şi monoton al alarmelor cardiace din jurul ei, care 
indicau că inima încă unui pacient încetase să mai bată. După 
fiecare alarmă o întreba pe asistentă cine murise, temându-se 
că ar putea fi fata. Dar de fiecare dată fusese un călugăr, smuls 
din viaţa aceasta ca să răspundă pentru faptele sale în 
următoarea, moartea lui prevestind numai lucruri bune. 


Kathryn fusese despărțită de Liv, aşa că nu ştia ce se petrecuse 
în Citadelă, nu ştia nici măcar dacă aceasta descoperise 
Sacramentul, chiar dacă morţile călugărilor, una după alta, o 
făceau să spere că aşa era. 

Dar, dacă asta era o victorie, era una deşartă. 

De câte ori închidea ochii, vedea trupul lui Oscar de la 
Cruz, tatăl ei, zdrobit şi însângerat, întins pe pardoseala de 
ciment din depozitul de la aeroport. Oscar îşi petrecuse mare 
parte din lunga sa viaţă ascunzându-se de cei din Citadelă, 
după ce scăpase dintre zidurile groase ale fortăreței şi îşi 
înscenase moartea în tranşeele Primului Război Mondial. Dar 
reuşiseră să-i vină de hac în cele din urmă. Tatăl ei îi salvase 
viaţa, aruncându-se asupra unei grenade pe care o lansase un 
agent malefic al Citadelei şi care îi era destinată ei şi lui 
Gabriel. 

Oscar fusese cel care îi povestise prima oară despre 
Citadelă, despre istoria sa macabră şi despre secretele pe care 
le adăpostea. El o învățase să descifreze simbolurile profetice 
scrijelite în piatră, pe când era doar o fetiţă: un tată iubitor, 
care îi spunea poveşti întunecate fetiţei lui cu ochi albaştri, aşa 
cum făcuse şi ea mai târziu cu Gabriel, o mamă transmiţându-i 
aceleaşi poveşti fiului ei. 

„Şi, când toate acestea se vor adeveri“, îi spusese 
întotdeauna Oscar, „când răul care a fost făcut în vremuri 
străvechi va fi îndreptat, atunci îţi voi arăta următorul pas.“ 

Se întrebase adesea la ce cunoaştere, pe care doar el o 
deţinea, făcea referire tatăl său, iar acum nu avea să mai afle 
vreodată. 

Călugării Sancti fuseseră îndepărtați de la putere, dar 
propria ei familie fusese şi ea distrusă: mai întâi soţul, apoi 
tatăl ei. Cine urma? Gabriel era în închisoare, la cheremul unor 
organizaţii în care învățase să nu aibă încredere. În plus, îl 
zărise şi ea pe preotul care îi păzea zi şi noapte uşa, un agent al 
aceleiaşi Biserici care deja îi răpise atât de multe. 

„Îţi voi arăta următorul pas“, îi spusese tatăl ei. Dar acum 
el nu mai era, ucis chiar înainte ca munca sa de-o viaţă să dea 
în sfârşit roade, iar Kathryn nu vedea nici o cale care să-i redea 
speranţa, sau să o ajute să se salveze, sau să-i salveze pe 
Gabriel şi pe Liv de pericolul care îi pândea pe toţi. 


5 
Cetatea Vaticanului, Roma 


Clementi ieşi din birou pe cât de rapid îi permitea trupul 
său greoi. 

— Când au sosit? întrebă, cu stiharul negru fluturându-i la 
spate ca nişte aripi zdrenţuite. 

— Acum vreo cinci minute, zise Schneider, străduindu-se 
să ţină pasul cu superiorul său. 

— Şi unde sunt acum? 

— Au fost conduşi în sala de şedinţe din vistierie. Am venit 
după dumneavoastră imediat ce am aflat că sunt aici. 

Clementi trecu în fugă pe lângă cei doi străjeri din Garda 
Elvețiană, sperând că Sanctitatea Sa nu va alege chiar acel 
moment pentru a-şi părăsi apartamentul şi a-l întreba unde se 
grăbeşte aşa. În calitate de Cardinal Secretar de Stat, lucra 
îndeaproape cu Papa şi se afla mereu în preajma lui, discutând 
politicile de stat şi obţinându-i semnătura pe documentele 
importante. Hârtia din mâinile lui nu conţinea însă nici o 
semnătură sau sigiliu papal. Sanctitatea Sa nici măcar nu era la 
curent cu conţinutul sau scopul ei, o stare de fapt pe care 
Clementi se străduise din răsputeri să o menţină neschimbată. 

Ajunse la capătul coridorului şi se repezi pe uşă, înspre 
scara de serviciu simplă care se afla dincolo de ea. 

— Ştim care dintre membrii Grupului e prezent? 

— Nu, răspunse Schneider. Străjerul nu era sigur şi n-am 
insistat. Am considerat că e mai bine să nu cunoască prea 
multe detalii. 

Clementi încuviinţă şi cobori în întuneric, gândindu-se cu 
îngrijorare la ce se putea aştepta de la acea convocare 
neaşteptată. 

„Grupul“ era numele pe care li-l dăduse celor trei, pentru 
a-i transforma într-o entitate, un tertip menit să echilibreze 
balanţa puterii dintre ei: să nu mai fie singur contra trei. Dar 
tertipul nu funcţionase. Erau prea puternici şi prea deosebiți 
pentru a fi reduşi la un tot omogen şi, oricât s-ar fi străduit, 


rămăseseră la fel de individualişti şi de ameninţători ca prima 
oară când îi abordase şi le prezentase planul său. Grupul se 
întrunea cât mai rar, întotdeauna în secret, din cauza naturii 
delicate a proiectului lor. Dată fiind importanţa persoanelor 
implicate, organizarea fiecărei întâlniri în parte era un mic 
miracol de planificare, în cazul de faţă, de pildă, nu ar fi trebuit 
să se întâlnească decât peste o lună, dar, cu toate acestea, unul 
sau mai mulţi dintre ei se aflau acum aici, pe nepusă masă, şi 
nu exista decât o singură explicaţie a prezenţei lor. 

— Probabil că are legătură cu situaţia din Ruina, zise 
Clementi, ajungând la o uşă de metal obişnuită, încastrată în 
peretele de la nivelul întâi al scărilor. 

Işi puse palma dolofană pe un panou de sticlă aflat lângă 
uşă, iar inelul său de cardinal scoase un clinchet când atinse 
sticla, în vreme ce o fâşie de lumină îi scană palma, aruncând 
umbre palide, schimbătoare pe chipul lui, care se reflecta în 
metalul lustruit al uşii. Clementi îşi feri privirea. Nu-i plăcuse 
niciodată înfăţişarea lui: faţa rotundă şi bretonul ondulat, pe 
vremuri blond, acum cărunt, îl făceau să semene cu un heruvim 
supraponderal. În interiorul uşii se auzi un sunet înfundat şi 
Clementi o împinse, deschizând-o, şi se repezi în întuneric, 
îndepărtându-se de propria imagine. 

Inaintă de-a lungul unui tunel îngust luminat de un neon ce 
pâlpâia; pereţii, la început făcuţi din beton neted, lăsară locul 
stâncii zgrunţuroase când cardinalul părăsi Palatul Apostolic şi 
pătrunse în fundaţia din piatră a turnului dărăpănat din 
vecinătate, datând din veacul al cincisprezecelea. După ce mai 
făcu vreo zece paşi, ajunse la o a doua uşă care se deschise 
într-o încăpere mică, fără ferestre, plină de rafturi umplute 
până la refuz cu dosare depozitate în cutii. 

— Ia-o înainte! zise. Cere-le scuze din partea mea şi spune- 
le că-mi scurtez o altă întrevedere şi o să ajung imediat. Ne 
vedem în hol, ca să-mi spui exact cine e de faţă. Nu vreau să 
intru la o întâlnire de asemenea importanţă fără a şti dinainte 
cine e prezent. 

Schneider se înclină şi dispăru, lăsându-l pe Clementi 
singur cu gândurile sale neliniştitoare. Cardinalul ascultă paşii 
şambelanului îndepărtându-se, cu ochii pironiţi pe cheile 
încrucişate de pe sigiliul papal şi pe literele „IOR“ ce 
împodobeau fiecare document din cameră. Se afla într-o 


secţiune a turnului fortificat al lui Niccolo al V-lea, construit 
lângă zidul estic al Palatului Apostolic, care slujea acum drept 
sediu şi unică sucursală a uneia dintre cele mai exclusiviste 
instituţii financiare din lume. „IOR“ venea de la Istituto per le 
Opere di Religione - Institutul pentru Lucrări Religioase - mai 
cunoscut sub numele de Banca Vaticanului. Era cea mai secretă 
instituţie financiară din lume şi principala cauză a neliniştii 
actuale a lui Clementi. 

Înfiinţată în 1942 pentru a gestiona imensele bogății şi 
investiţii acumulate de Biserică, banca avea puţin peste 
patruzeci de mii de titulari de conturi, nu plătea niciun impozit 
şi se bucura de o discreţie inexpugnabilă, de care orice bancă 
elveţiană ar fi fost mândră. Prin urmare, atrăsese unii dintre cei 
mai bogaţi şi influenţi investitori din lume, dar fusese implicată 
şi în numeroase controverse. 

În anii '70 şi '80, Institutul fusese folosit de bancherul 
Michele Sindona, ulterior căzut în dizgrație, pentru a spăla 
banii din droguri ai Mafiei. În urma acelui incident, Roberto 
Calvi, poreclit „bancherul lui Dumnezeu“, fusese numit pentru 
a controla cu mai multă stricteţe vastele resurse ale Bisericii; 
dar acesta se folosise în schimb de bancă pentru a deturna în 
mod ilegal miliarde de dolari dintr-o altă instituţie financiară, 
lăsând moştenire Bisericii o afacere nu jenantă din punct de 
vedere moral, ci şi costisitoare, atunci când escrocheria fusese 
dată la iveală. Calvi fusese găsit mort câteva săptămâni mai 
târziu, cu buzunarele pline de cărămizi şi de bancnote, 
spânzurat sub Podul Blackfriars! din Londra. Se speculase mult 
în privinţa conotaţiilor ecleziastice ale locației, în special având 
în vedere apartenenţa lui Calvi la o lojă masonică cunoscută 
sub numele de „Călugării Negri“, dar nimeni nu fusese 
condamnat pentru crimă. Reputația Bisericii continua să fie 
umbrită de acele scandaluri, iar reabilitarea Băncii Vaticanului 
devenise pentru Clementi o obsesie personală. Avea, în plus, 
pregătirea ideală în acest sens. 

Studiase istorie şi economie la Oxford, pe lângă teologie, 
întrezărind miracolul lucrării lui Dumnezeu în toate cele trei 
discipline. Clementi vedea puterea economiei drept o forţă a 
binelui, care creează bogăţie pentru ca oamenii să scape de 
relele aduse de sărăcie şi să le fie uşurate suferinţele lumești. 


1 „Călugării Negri.“ 


Istoria îl învățase însă şi despre pericolele crizelor economice. 
Studiase marile civilizaţii ale trecutului, concentrându-se nu 
doar asupra modului în care acumulaseră bogății imense, ci şi 
asupra felului în care le pierduseră. Unul după altul, imperii 
ridicate de-a lungul a sute, uneori a mii de ani, se prăbuşiseră, 
trecând de la prosperitate la un declin rapid şi lăsând în urmă 
doar nişte legende şi câteva monumente în ruină. Clementi se 
întrebase, în mintea lui de economist, ce se întâmplase cu 
bogăţiile lor. În mod inevitabil, o parte ajunsese în mâinile 
cuceritorilor, stând la temelia unor noi imperii, dar nu toate 
avuseseră aceeaşi soartă. Istoria e plină de relatări despre 
tezaure imense, care au dispărut pur şi simplu, fără a mai fi 
găsite vreodată. 

După ce îşi terminase studiile şi îşi începuse ascensiunea 
în ierarhia Bisericii, Clementi îl slujise pe Dumnezeu cum ştiuse 
el mai bine, folosindu-şi cunoştinţele şi abilităţile pentru a 
revigora fluxul de capital al Vaticanului, astfel încât banii să 
înceapă să se strângă acolo de unde se scurseseră până atunci. 
Ştia că economia conduce în prezent lumea, pe vremuri 
dominată de Biserică, şi mai ştia că, pentru a avea aceeaşi 
putere şi a exercita aceeaşi influenţă de odinioară, instituţia 
trebuie să redevină un jucător major în economie. 

Cu cât urca mai sus pe scara ierarhică, cu atât dobândea 
mai multă influenţă, de care se folosise pentru a reforma 
sistemele financiare învechite, până când, în cele din urmă, 
serviciul său de durată şi abilităţile sale de manager îi fuseseră 
răsplătite prin numirea în funcţia de Cardinal Secretar de Stat 
şi, odată cu aceasta, prin înmânarea premiului celui mare: 
chiar Banca Vaticanului. 

Primul său act în calitate de Cardinal Secretar de Stat 
fusese să strângă toate conturile confidenţiale ale băncii şi să le 
auditeze personal, unul câte unul, pentru a vedea care e 
situaţia exactă a finanţelor Bisericii. Fusese o însărcinare pe 
care nu avusese încredere să o încredinţeze nimănui şi îi luase 
aproape un an de muncă meticuloasă a discerne între 
înregistrările false şi cele reale şi să detecteze toate 
subterfugiile şi trucurile contabile pentru a avea o imagine de 
ansamblu. Ceea ce descoperise, într-o încăpere identică cu cea 
în care se afla acum, îl îmbolnăvise la propriu. Cumva, din 
cauza corupţiei sistematice şi a sutelor de ani de management 


dezastruos, vastele rezerve financiare acumulate în ultimele 
două milenii se evaporaseră. 

Miliarde de dolari - dispărute pur şi simplu. 

Biserica deţinea în continuare un portofoliu uriaş de 
proprietăţi şi opere de artă nepreţuite, dar nu mai avea bani 
gheaţă, nu mai avea lichidităţi. Instituţia era efectiv falită şi, 
din cauza secolelor de înşelăciuni complexe şi de falsuri în 
contabilitate, nimeni în afară de el nu ştia asta. 

Clementi îşi aminti de disperarea din acele momente, când 
privise în străfundurile abisului în care se afla Biserica şi 
întrezărise catastrofa ce avea să urmeze cu siguranţă atunci 
când adevărul avea să iasă la lumină. Dacă Biserica ar fi fost o 
companie cotată pe Bursă, ar fi fost declarată insolventă şi 
destructurată de către tribunale pentru a fi vândută pe bucăţi 
şi a se plăti astfel ce se mai putea din datoriile către creditori. 
Dar nu era o companie, era reprezentanta lui Dumnezeu pe 
pământ, şi el nu putea să stea cu mâinile în sân, văzând cum se 
prăbuşeşte din cauza relelor lumeşti care sunt lăcomia şi 
proasta administrare. Se bazase aşadar pe lucrurile la care 
Biserica apelase de fiecare dată în vremuri de restrişte - 
independenţa şi caracterul său secret - şi alesese să nu 
comunice nimănui ceea ce descoperise. 

Neavând de ales decât să continue practicile lipsite de 
onestitate pe care le moştenise de la predecesorii săi, Clementi 
ascunsese situaţia reală a finanţelor şi continuase să menţină 
iluzia  solvabilităţii, transferând întruna puţinele fonduri 
existente dintr-un cont în altul şi economisind cât se putea, în 
vreme ce se ruga pentru un miracol. Dar nu dispera, pentru că, 
oricât de îngrozitoare ar fi fost izolarea în care se afla şi imensa 
răspundere pe care o purta pe umerii săi, simţea deja cum 
Dumnezeu lucrează în favoarea lui. Căci nu îi hărăzise El darul 
de a înţelege complexitatea finanţelor şi nu îl binecuvântase 
apoi cu poziţia de Cardinal Secretar de Stat? 

Sumele pierdute erau însă atât de mari, încât nu puteau fi 
recuperate prin nişte simple economii şi printr-o restructurare 
a finanţelor. Pe lângă echilibrarea bugetului, trebuia să 
găsească şi o metodă prin care să refinanţeze Biserica. În cele 
din urmă, găsise soluţia într-un loc neaşteptat. Cheia pentru 
asigurarea viitorului Bisericii se afla, după cum se dovedise, în 
trecutul acesteia: Clementi găsise răspunsul pe care-l căuta în 


Ruina. 

Trecuseră aproape trei ani de la momentul revelaţiei, trei 
ani în care influenţase cu grijă evenimentele mondiale, 
acordând audiențe şi indulgenţe preşedinţilor şi prim- 
miniştrilor în schimbul unor favoruri pe care doar Biserica le 
putea cere. Aidoma unui legat al Papei din vremuri demult 
apuse, Clementi îi îmboldise pe aceşti regi şi împărați creştini 
ai zilelor noastre să pornească la război, pentru ca el să 
dobândească accesul la ţinuturi păgâne deţinute odinioară de 
Biserică. lar acum, când planul său îndrăzneţ era pe punctul de 
a fi dus la îndeplinire, îl vedea ameninţat de acelaşi loc 
străvechi şi misterios în care luase naştere ideea lui. 

Gândul îi zbură din nou la ziarele de pe birou, la titlurile 
care prevesteau căderea Citadelei şi jubilau speculând ce 
secrete aveau să iasă la iveală odată cu aceasta. 

Iar unul dintre secrete era al lui. 

Dacă ar fi fost descoperit, tot ceea ce înfăptuise ar fi fost 
distrus, iar Biserica ar fi fost pierdută. 

Un acces de furie răbufni înlăuntrul lui şi se ocări singur 
pentru slăbiciunea-i omenească. Amânase prea mult să ia o 
hotărâre în privinţa situaţiei haotice din jurul Citadelei. 
Deschise brusc uşa şi pătrunse în coridorul fără ornamente şi 
fără ferestre, absolut banal, cu excepţia pereţilor rotunjiţi care 
urmăreau forma turnului. Avea să le demonstreze membrilor 
Grupului că e de neclintit în decizia sa, semnând în faţa lor 
patru condamnări la moarte. Aşa aveau să vadă cât de hotărât 
este; şi aşa aveau să fie legaţi unul de altul, prin sângele vărsat. 

Intră hotărât în holul principal, păşind maiestuos pe 
pardoseala din marmură, trecând pe lângă bancomatele cu 
instrucţiuni în latină până ajunse la ascensorul din oţel ce 
cobora în seiful din catacombele clădirii. 

Uşile ascensorului se deschiseră pe când se apropia şi 
Schneider tresări când îşi văzu superiorul năpustindu-se la el 
cu furie în ochi. 

— Ei bine, zise Clementi, păşind în ascensor şi apăsând pe 
buton, pe care dintre stimabilii noştri asociaţi urmează să-i 
înfrunt? 

— Pe toţi, răspunse Schneider, chiar în clipa în care uşile 
se închiseră şi ascensorul începu să coboare. Tot Grupul e aici. 


6 
Bagdad, centrul Irakului 


Un praf uscat plutea în aerul înserării care se lăsa 
deasupra pieţei din Sadr City, amestecându-se cu mirosurile de 
carne crudă, fructe coapte şi putreziciune. Hyde stătea vizavi 
de piaţa principală, la umbră, pe terasa acoperită a unei 
cafenele, cu un ziar american importat deschis pe măsuţa din 
faţa lui, lângă un păhărel cu cafea din care nu mai rămăsese 
decât zaţul gros. Două muşte se urmăreau, alungându-se de pe 
farfurioară. Parie în gând pe cea care avea să-şi ia zborul 
prima. Se înşelă. Povestea vieţii lui. 

Luă paharul şi sorbi din lichidul mâlos, scrutând piaţa din 
spatele lentilelor zgâriate ale ochelarilor de soare marca 
Oakley, fabricaţi special pentru armată. Ura cafeaua din Irak. 
Era fiartă şi răcită de nouă ori pentru a îndepărta toate 
impurităţile şi devenea aproape de nebăut din cauza asta. Cel 
puţin, nu mai avea microbi, după ce o fierbeau atât. Majoritatea 
irakienilor o beau cu frişcă şi cu tone de zahăr, ca să-i 
mascheze gustul. Hyde o bea fără niciun adaos, ca să-i 
amintească de casă, gustul amar alimentându-i ura pentru o 
ţară din care nu părea să aibă scăpare. În plus, negrul era 
culoarea lui preferată. De câte ori viaţa devenea prea 
complicată şi problemele începeau să-l copleşească, găsea un 
cazinou şi paria tot ce avea pe negru, lăsându-şi toate 
necazurile în seama unei singure rotiri a ruletei. Atunci când 
avea norocul să câştige, se îndepărta de masa de joc şi pleca cu 
destui bani, cât să-şi împace cugetul o vreme, fără a miza 
niciodată a doua oară. Dacă avea ghinion, nu-i mai rămânea 
nimic de pierdut, la propriu. În ambele situaţii, pleca de lângă 
masa de joc schimbat, într-un fel. li plăcea simplitatea acelei 
rezolvări. 

Se uită la ceas. Persoana de contact cu care avea întâlnire 
întârzia, aşa că îi făcu semn chelnerului şi îl urmări cum îi 
umple un pahar curat cu lichidul negru detestabil. Nu putea să 
stea fără ceva de băut în faţă, chiar şi aşa se simţea destul de 


expus. Înălţimea lui, de un metru şi optzeci de centimetri, şi 
tenul alb îl făceau să iasă în evidenţă, la fel barba roşcată, aşa 
că bănuia că e urmărit, chiar dacă nu vedea pe nimeni. Luă 
ziarul şi se prefăcu că citeşte, supraveghind în acelaşi timp 
mulţimea din spatele ochelarilor. 

Sadr City era situat în periferia din partea de est. Înainte 
de invazie fusese numit Saddam City, iar mai înainte de asta, 
Revoluţia. Dar, indiferent de numele pe care îl purtase, 
rămăsese neschimbat: Sadr City era o simplă mahala, 
construită repede şi ieftin la sfârşitul anilor '50 pentru a 
adăposti populaţia urbană săracă. În prezent, aici trăiau şi mai 
mulţi oameni, îngrămădiţi în case şi apartamente deja 
neîncăpătoare de pe vremea când tencuiala nu se uscase încă 
pe ziduri. lar piaţa era locul în care veneau cu toţii să îşi facă 
cumpărăturile. Era momentul cel mai aglomerat al zilei, când 
toată lumea se oprea, în drum spre casă, să cumpere mâncare 
proaspătă, ţinută la rece şi ferită de căldura zilei pe banii 
altora. Atât de mulţi civili înghesuiți laolaltă transformau piaţa 
într-un coşmar operaţional. 

În urmă cu câţiva ani, un individ trecuse cu motocicleta 
încărcată cu explozibili printr-un punct de control, păzit cu mai 
puţină vigilenţă la ora înserării, şi se aruncase în aer în faţa 
intrării principale, curmând şaptezeci şi opt de vieţi. După cum 
arătau clădirile şubrede din jur, se putea bănui că 
supraviețuitorii târâseră pur şi simplu cadavrele de acolo, 
spălaseră sângele de pe străzi cu furtunul şi îşi văzuseră mai 
departe de viaţă. Incă se mai zăreau craterele din ziduri, făcute 
de şrapnele. Dar ceea ce transforma piaţa în paradisul unui 
terorist kamikaze o făcea şi punctul preferat de întâlnire pentru 
persoana sa de contact exagerat de precaută: nu există loc mai 
bun în care să te ascunzi decât în mijlocul unei mulţimi. 

Hyde era şi el precaut. Ajunsese mai devreme şi ocupase 
cel mai bun loc din cafenea pentru a supraveghea zona. Locul îi 
oferea o panoramă de o sută optzeci de grade asupra străzii, iar 
zidul din spatele său făcea imposibil ca cineva să se apropie 
fără să fie văzut. Pusese un pariu cu sine că avea să-l zărească 
pe tipul respectiv înainte să ajungă la el. Era un joc pe care îi 
plăcea să-l joace de fiecare dată când era trimis într-o astfel de 
misiune. Persoana de contact era renumită pentru abilitatea de 
a apărea şi a se face nevăzută cu uşurinţă. De aceea nu fusese 


prinsă niciodată, în ciuda eforturilor susţinute ale unora dintre 
cele mai bune agenţii, indiferent de regimul aflat la putere. Dar 
Hyde avea şi el reputaţia lui. Pe când făcea parte din Brigada a 
8-a de Recunoaştere, se dovedise cel mai bun cercetaş din 
plutonul său. Se mândrea cu faptul că nimeni nu poate să se 
apropie de el pe furiş, chiar dacă tovarăşii lui de arme încercau 
tot timpul; dăduseră chiar şi un nume jocului lor, „De-a Hyde- 
ascunselea“?. Acum, că nu mai era în armată, trebuia să se 
străduiască mai mult ca să nu îşi piardă abilităţile. Văzuse cu 
ochii lui ce face o slujbă la o companie privată dintr-un fost 
soldat: bărbaţi care părăsiseră armata de doar doi, trei ani şi 
care îşi pierduseră forma fizică se agăţau de o reputaţie pe care 
o pierduseră de mult. Lui nu avea să i se întâmple una ca asta. 
Dacă te lăsai pe tânjală într-un loc ca acela, sfârşeai rapid între 
patru scânduri. Aşa că trăgea de el, abordând fiecare 
însărcinare de parcă ar fi fost o misiune de o importanţă 
capitală, în caz că s-ar fi dovedit să fie chiar aşa. 

Scrută încă o dată piaţa, de la stânga la dreapta, sigur de 
tactica lui. Tocmai ajunsese în punctul cel mai îndepărtat, acolo 
unde zidul îi bloca vederea, când sunetul unui scaun tras de 
podea îl făcu să întoarcă capul. 

— Ai banii? întrebă Fantoma, aşezându-se pe scaunul din 
unghiul său mort, cu o voce sugrumată, care de-abia se-auzea 
în hărmălaia de pe stradă. 

„La naiba, a făcut-o din nou!“ 

Hyde împături ziarul şi îl puse pe masă, încercând să nu 
pară tulburat. 

— Cum, nu faci niciun pic de conversaţie? Niciun „Bună, 
ce mai faci? Ce-ţi fac soţia şi copiii?“? 

Fantoma îl privi fix, cu ochii lui şterşi, reci, în ciuda 
căldurii de afară. 

— Tu n-ai soţie. 

— De unde ştii? 

— Nimeni din branşa ta n-are soţie - cel puţin nu pentru 
multă vreme. 

Hyde se înfurie. Îşi încleştă pumnii. Primise actele de 
divorţ de la Wanda în urmă cu şase săptămâni, după ce soţia lui 
îi accesase pe ascuns contul de Facebook şi citise nişte mesaje 


? Joc de cuvinte: hyde se pronunţă la fel ca verbul hide, care înseamnă „a se 
ascunde“, iar numele jocului este hide-and-go-seek („de-a v-aţi ascunselea”). 


pe care n-ar fi trebuit să le vadă. Dar individul ăla n-avea de 
unde să ştie. Voia doar să-l atingă la coarda sensibilă şi încerca 
marea cu degetul. Şi reuşise. Pentru că acum îşi dorea să-i 
tragă un pumn în freză, exact între ochii lui cenușii şi ciudaţi. 

Fantoma zâmbi, de parcă i-ar fi citit gândurile şi s-ar fi 
hrănit cu furia lui. Hyde îşi feri privirea şi luă paharul cu cafea, 
dându-l peste cap, înghițind şi zaţul nisipos înainte de a-şi da 
seama ce face. Mai întâlnise oameni dificili la viaţa lui, dar tipul 
ăla era ieşit din comun. Era mai înalt decât majoritatea 
irakienilor, şi atletic pe deasupra. Avea un aer de pericol, de 
permanentă ameninţare, ca o grenadă cu siguranţa trasă. 
Membrii echipei locale spuneau că e un spirit al deşertului şi 
refuzau să aibă de-a face cu el. De aceea Hyde primea 
întotdeauna misiunile acelea. El nu credea în spirite şi nu făcea 
decât să execute ordinele; vechile obiceiuri din armată mor 
greu. 

— Sunt în geanta de sub masă, zise, preferând să 
privească mulţimea din piaţă în loc să se uite din nou în ochii 
cenuşii. Mi-am pus bocancul pe toartă. După ce-mi dai 
pachetul, o să-mi ridic piciorul. 

Ceva se izbi de masă şi un pachet învelit într-o cârpă fu 
împins spre el. 

Hyde dădu din cap, mimând o dezamăgire exagerată. 

— Nota zero pentru prezentare. 

Dădu cârpa la o parte şi examină obiectul. Piatra arăta 
incredibil de banală. Aproape că putea să fie una dintre 
bucăţile de zid pe care le găseai prin tot oraşul. O întoarse şi 
văzu semnele aproape şterse de pe suprafaţa ei, nişte linii 
drepte şi curbe. 

— Un preţ al naibii de piperat pentru un pietroi vechi, zise, 
împachetându-l la loc şi ridicându-şi piciorul de pe geanta în 
care se găseau cincizeci de milioane de dinari irakieni, 
valorând aproximativ patruzeci de mii de dolari americani. 

Fantoma se ridică, cu geanta deja în mână. 

— Profită cât mai mult de ei, zise Hyde, relaxându-se puţin, 
acum, că banii nu mai erau răspunderea lui. Se pare că vaca de 
muls e pe cale să fie dusă la abator. 

Fantoma ezită, apoi se aşeză la loc pe scaun. 

— Explică! 

Hyde savură confuzia oglindită pe chipul celuilalt. Acum 


era rândul ciudatului să fie luat prin surprindere. 

— Chiar ar trebui să te ţii la curent cu subiectele arzătoare 
ale zilei. 

Împinse ziarul pe masă. Pe prima pagină, în jumătatea de 
sus, era o fotografie a Citadelei din Ruina, lângă titlul: 


CEA MAI VECHE FORTĂREAȚĂ DIN LUME 
E PE CALE SĂ SE PRĂBUŞEASCĂ? 


— Dacă preacuvioşii care locuiesc în interiorul muntelui o 
să dispară din peisaj şi n-o să mai urce preţurile, bănuiesc c-o 
să scadă cota de piaţă a pietroaielor antice. 

Hyde strecură o bancnotă unsuroasă sub paharul de cafea 
şi luă pachetul la subrat, pregătindu-se de plecare. 

— S-ar putea să fie ultima ta plată consistentă, amice. 

— Citadela nu şi-a dezvăluit niciodată secretele, mormăi 
Fantoma, deschizând ziarul şi uitându-se la fotografiile celor 
trei supraviețuitori civili, tipărite în josul paginii. 

— Nimic nu durează o veşnicie, zise Hyde. Întreab-o pe în- 
curând-fosta-mea-soţie. 

Apoi se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă în grabă, înainte 
ca ciudatul să apuce să riposteze. 


Hyde răsuflă uşurat când ieşi din aglomeraţia periculoasă 
din piaţă şi se întoarse la maşina lui de teren. Pentru prima 
oară reuşise să marcheze un punct împotriva Fantomei. La 
urma urmei, nu era chiar aşa un ticălos. Păruse că-i vine să 
vomite când dăduse cu ochii de ziar. Nu era decât un 
contrabandist ca oricare altul, încercând să facă nişte bani. 

şi miji ochii şi privi cerul care începea să se întunece. 
Soarele urma să apună peste o oră, şi tot atunci intra în vigoare 
şi interdicţia de a umbla pe străzi. Trebuia să traverseze oraşul 
şi să se alăture camarazilor săi la hotel. În zori aveau să 
părăsească localitatea şi să se întoarcă la câmpul petrolier din 
pustietatea prăfoasă din vestul oraşului. Îi plăcea mai mult 
acolo. Era mai puţin zgomot. Erau mai puţini oameni. 

Dădu colţul şi zări jeepul parcat la umbra unui rând de 
clădiri, sigla roşie a companiei de pe portieră fiind singura pată 
de culoare de pe strada mohorâtă. Tariq era la volan, păzind 


maşina, ca nu cumva cineva să bage pietre în ţeava de 
eşapament sau să pună vreo bombă. Vehiculele care aparţineau 
companiilor occidentale erau tot timpul aruncate în aer sau 
sabotate. 

Hyde îi făcu cu mâna ca să-i atragă atenţia. Tariq se uită la 
el şi încremeni. Hyde se răsuci, simțind o mişcare în stânga, şi 
întinse instinctiv mâna după arma automată din interiorul 
hainei, întoarse capul şi se trezi uitându-se la doi ochi cenuşii, 
şterşi. 

— Ai uitat ăsta, zise Fantoma, aşezând ziarul peste pistolul 
aţintit asupra lui. 

Mai făcu un pas în faţă, ignorând arma care îl împungea în 
piept. 

— Oamenii ăştia, zise şi arătă cu degetul fotografiile de pe 
prima pagină, s-ar putea să vină aici, căutând... căutând ceva. 
Dacă apar, dă-mi de ştire! 

Hyde îşi cobori privirea şi văzu un număr de telefon prin 
satelit scris în grabă sub cele trei fotografii. Zâmbi şi se pregăti 
să-l trimită pe Fantoma la naiba, dar era prea târziu. Bărbatul 
dispăruse. 


7 
Citadela, Ruina 


Sunetul lamentaţiei îl izbi pe Athanasius ca un val când 
păşi, alături de ceilalţi conducători ai confreriilor, în peştera ce 
adăpostea catedrala şi înaintă spre rândurile din faţă. 
Catedrala era singurul loc din Citadelă îndeajuns de încăpător 
ca să-i găzduiască pe toţi, şi iată-i acum pe toţi aici, uniţi în 
durerea lor. 

În spate stăteau numeroasele sutane cenuşii, călugării 
neinstruiţi ce nu fuseseră primiţi deocamdată în nici o 
confrerie, separați de ordinele superioare prin linia de un roşu- 
aprins a rândului gardienilor. Urmau apoi sutanele maronii - 
zidarii,  tâmplarii şi meşterii care  întreţineau structura 
materială a Citadelei - atât de istoviţi după munca din ultima 
săptămână, că Athanasius îi vedea cum se clatină. În faţa lor se 
aflau Apothecaria, călugării-medici înveşmântaţi în sutane albe 
cu glugă, ale căror abilităţi îi ridicau deasupra tuturor, cu o 
singură excepţie: sutanele negre, confreriile spirituale, preoţii 
şi bibliotecarii care îşi petreceau viaţa în întunericul bibliotecii, 
veghind asupra cunoaşterii ce fusese adunată înăuntrul 
muntelui încă de pe vremea când umanitatea învăţa prima oară 
să scrie şi să memoreze. 

Sunetul continua să vibreze dinspre congregaţie, când 
Athanasius îşi luă locul la altar şi se întoarse cu faţa la ei. 
Conform tradiţiei, atunci când Prelatul, conducătorul ordinului 
din adâncul muntelui, era chemat la Dumnezeu, Abatele rostea 
eulogia şi îşi asuma rolul de Prelat în exerciţiu, până când 
alegerile aveau să-l confirme în acea poziţie sau avea să fie ales 
altcineva. Dar sub crucea în formă de T aflată în partea din faţă 
a peşterii zăceau două trupuri expuse în sicrie: cel al Prelatului, 
în stânga şi cel al Abatelui, în dreapta. Pentru prima oară în 
istoria sa ce nu putea fi măsurată, Citadela nu avea un 
conducător. 

Când lamentaţia se apropie de final, Athanasius urcă în 
amvonul sculptat într-o stalagmită şi privi peste capetele 


călugărilor adunaţi laolaltă înspre galeria înălţată pe un 
podium, unde stăteau de obicei călugării Sancti, înveşmântaţi 
în sutanele verzi, despărțiți de fraţii lor pentru ca teribilele 
taine ale căror păstrători erau să rămână nedezvăluite. Ar fi 
trebuit să fie treisprezece suflete, incluzându-l pe Abate, dar în 
ziua aceea galeria era goală. În lipsa Abatelui, sau a unui urmaş 
ales, în mod normal, din rândul călugărilor Sancti, misiunea de 
a rosti eulogia îi revenea şambelanului Abatelui: prin urmare, 
Athanasius era cel care trebuia să o rostească. 

— Fraţilor, spuse, glasul lui răsunând subţire după bogăţia 
vocilor ce intonaseră slujba de recviem, e o zi tristă pentru noi 
toţi! Am rămas fără conducător. Dar vă asigur că această 
situaţie va fi remediată foarte curând! M-am consultat cu 
conducătorii tuturor confreriilor şi am convenit să organizăm 
imediat alegerile pentru posturile de Prelat şi de Abate. 

O rumoare vui în rândul călugărilor la auzul acelei veşti. 

— Toţi cei care doresc să candideze trebuie să-şi anunţe 
intenţia până mâine, la slujba de vecernie, iar alegerile se vor 
ţine două zile mai târziu. Am fost cu toţii de acord că trebuie să 
ne grăbim, fiindcă e nevoie să reinstaurăm ordinea şi ne 
lipseşte un urmaş normal. 

— Şi de ce am ajuns în situaţia asta? se auzi o voce din 
mijlocul congregaţiei. Cine a ordonat ca fraţii noştri din ordinul 
Sancti să fie evacuaţi? 

Athanasius aruncă o privire în direcţia din care venea 
vocea, încercând să-l identifice pe călugărul care îl provocase. 

— Eu, răspunse. 

— Cine te-a autorizat să faci asta? se auzi o altă voce, de 
undeva de mai din spate, din rândul sutanelor cenuşii. 

— Propria mea conştiinţă şi compasiunea pentru fraţii mei. 
Călugării Sancti au fost loviți de un soi de febră hemoragică. 
Aveau nevoie urgentă de îngrijiri medicale, iar explozia care a 
făcut o gaură în ziduri a oferit o cale de evacuare rapidă. 
Ambulante moderne aşteptau afară. Nu mi-a trecut prin cap să 
pun sub semnul întrebării acest ajutor divin. l-am mulţumit 
Domnului şi am acţionat rapid pentru a salva viaţa fraţilor 
noştri. Dacă ar fi rămas înlăuntrul muntelui, călugării Sancti ar 
fi morţi acum, sunt sigur de asta. 

— Şi care e starea lor de fapt? se auzi o altă voce. 

Athanasius făcu o pauză, temându-se că întreaga 


congregaţie se va ralia împotriva lui. De când îşi asumase rolul 
de administrator, avea acces la sintezele ştirilor şi la 
comunicatele pe care le primea Abatele din exterior. Aflase 
astfel ce se petrecuse cu călugării pe care încercase să-i 
salveze. 

— Au murit toţi - mai puţin doi. 

Mulțimea fremătă din nou. 

— Atunci ar trebui s-aşteptăm să se-ntoarcă printre noi! 
strigă fratele Axel. 

Rumoarea se preschimbă în strigăte de aprobare, printre 
capete ce se mişcau a încuviinţare. 

— Mă tem că e puţin probabil, răspunse Athanasius, 
adresându-se congregaţiei mai degrabă decât celui care-l 
provocase. Ultimii călugări Sancti rămaşi în viaţă suferă de 
aceeaşi boală ca ceilalţi şi starea lor e gravă. Nu ne putem baza 
pe faptul c-o să se-ntoarcă sau c-o să aibă puterea să ne 
conducă. Trebuie să ne căutăm conducătorii în altă parte. 
Alegerile sunt bătute în cuie! 

Ceva tulbură din nou mulţimea şi întoarseră toţi capul să 
vadă despre ce e vorba. O siluetă intrase pe uşa din fundul 
peşterii şi înainta acum hotărâtă spre altar, însoţită de un 
murmur de voci şi de un alt sunet, ciudat, ca un şuierat uscat. 
Era Fratele Grădinar, care îşi căpătase porecla în nenumăraţii 
ani în care se îngrijise de păşunile şi livezile ce înfloreau în 
inima muntelui. 

Şuieratul creştea în intensitate cu fiecare pas pe care îl 
făcea călugărul, la fel şi murmurul vocilor, până când Fratele 
Grădinar ajunse în faţa altarului şi se dădu la o parte, cu o 
expresie sinistră pe chip, pentru a dezvălui sursa zgomotului. 
Era o creangă de copac, ruptă din trunchi, cu frunzele şi 
mugurii veştejiţi şi maronii. 

— Am găsit-o în livadă, sub unul dintre copacii cei mai 
bătrâni, zise Fratele Grădinar, cu o voce joasă, tulburată. E 
putrezită până la măduvă. 

Îşi ridică privirea şi se uită la Athanasius. 

— Şi mai sunt şi altele, multe altele. Majoritatea sunt de la 
copacii bătrâni, dar unele au căzut şi din cei tineri. N-am mai 
văzut niciodată una ca asta. Se-ntâmplă ceva. Ceva groaznic! 
Cred că grădina e pe moarte. 


8 
Cetatea Vaticanului, Roma 


Clementi ieşi din ascensor în camera seifului, luminată 
discret, şi se îndreptă spre aceeaşi sală de şedinţe în care 
Grupul se reunise ultima oară. Atunci, atmosfera fusese foarte 
prietenoasă. Toate elementele mai delicate ale planului erau 
rezolvate, iar echipa de recuperare se afla deja pe teren, 
pregătită să găsească şi să le aducă imensa comoară pe care le- 
o promisese Clementi - dar asta se întâmplase înainte de 
explozia din Ruina. 

Clementi se întoarse spre Schneider. 

— Asigură-te că nu mai coboară nimeni aici până nu se- 
ncheie reuniunea! zise, apoi împinse uşa grea şi intră în sală. 

Toţi erau de faţă, aşa cum îl avertizase Schneider, Sfânta 
Treime a conspiratorilor: un american, un britanic şi un chinez. 

Într-o lume obsedată de bani şi de putere, chipurile lor 
erau uşor de recunoscut. La un moment dat, flecare dintre ei 
apăruse pe coperta revistei Fortune ca proprietar respectat al 
unora dintre cele mai mari companii din lume, al unor imperii 
din zilele noastre, ale căror bogății şi influenţă treceau dincolo 
de frontiere şi stabileau agenda politică nu doar în ţările lor de 
baştină, ci şi pe plan internaţional. În veacurile trecute, ar fi 
fost împărați sau regi, veneraţi asemenea unor zei, atât de 
vastă le era puterea. Tot ei împrumutaseră Bisericii, împreună, 
şase miliarde de dolari, prin intermediul unor conturi private 
gestionate personal de către Clementi, pentru a-şi consfinţi 
participarea la societatea lor în comun şi pentru a nu lăsa 
Biserica să se prăbuşească sub povara datoriei sale colosale. 
Dar nu fuseseră convinşi să facă asta dintr-un simţ al datoriei 
sau din dragoste pentru Dumnezeu, ci pentru potenţialele 
câştiguri enorme pe care Clementi le promisese în propunerea 
sa, şi, ca în orice astfel de asocieri, venea un moment în care 
investiţiile trebuiau să facă profit - iar acel moment era acum. 

— Domnilor, ce onoare neaşteptată! spuse Clementi, 
aşezându-se pe un scaun în faţa lor, de cealaltă parte a mesei. 


Nu-i răspunse nimeni. Clementi simţi cum i se face pielea 
de găină, de parcă ar fi fost un candidat emoţionat, la un 
interviu de angajare. Îşi spuse în gând că el îi invitase să 
participe la planul lui, şi nu invers, şi încercă să se calmeze, 
scoțând o ţigară şi aprinzând-o. Xiang, industriaşul chinez, 
fuma deja, iar fumul care se ridica din ţigara lui îi făcea pe toţi 
trei să pară că ard la foc mocnit, fumegând uşor. În ciuda 
diferenţelor de vârstă şi de naţionalitate, toţi aveau aceeaşi 
mină gravă pe care le-o dădeau puterea şi autoritatea absolute. 
La cei optzeci şi trei de ani ai săi, Xiang era cel mai în vârstă; 
costumul, părul şi pielea îi erau la fel de cenuşii ca scrumul 
care îi cădea din ţigară. Lordul Maybury, magnatul media 
englez, era cu zece ani mai tânăr; avea o nuanţă nefiresc de 
neagră la păr, ce te ducea cu gândul la o oarecare vanitate şi 
frică de bătrâneţe, şi îşi purta costumul uşor ponosit cu o graţie 
pe care nu i-o putea da decât sângele albastru ce curgea de 
secole prin venele familiei sale. Pentangeli, cel mai tânăr dintre 
ei, avea şaizeci şi doi de ani. Făcea parte din a treia generaţie a 
unei familii de italieni emigraţi în America şi, în ciuda 
costumului Armani făcut la comandă şi a aspectului îngrijit, 
avea un aer de agresivitate, o alură pe care o moştenise de la 
bunicul său, care venise în America din Calabria, fără niciun 
sfanţ, şi se luptase să facă avere în ţara tuturor posibilităţilor. 
Pentangeli era singurul catolic practicant din Grup şi, ca de 
obicei, fu cel care deschise discuţia în numele lor. 

— Avem o problemă, părinte? întrebă, împingând un ziar 
pe masă. 

Era USA Today. Pe prima pagină apărea imaginea 
binecunoscută a Citadelei şi a celor trei civili, alături de 
întrebarea care flutura pe buzele lumii întregi: 


CUNOSC El OARE SECRETELE CITADELEI? 


— Nu, zise Clementi, nu avem nici o problemă. E regretabil 
faptul că s-a-ntâmplat acum, dar... 

— Regretabil! îl întrerupse Maybury, cu accentul său 
impecabil, format la şcoli private, care făcea ca fiecare cuvânt 
pe care îl pronunţa să sune uşor condescendent. Din vremuri 
străvechi, Citadela şi-a păzit cu străşnicie secretele. Doar 
acum, când unul dintre cele mai importante secrete ale sale ne 


afectează în mod direct interesele, sunt semne că armura ar 
putea să fie plină de crăpături. Aş spune că e mai mult decât 
regretabil. 

— N-a fost dezvăluit niciun secret, zise Clementi, păstrând 
tonul jos şi calm. Nu e nimic mai mult decât rezultatul unui 
atac simbolic la adresa Bisericii, întreprins de o mână de 
terorişti debusolaţi. Pot să v-asigur că, din clipa în care au fost 
scoşi din adâncul muntelui, supraviețuitorii au fost izolaţi şi 
ţinuţi sub strictă supraveghere. Ruina este un oraş care îşi 
datorează existenţa Bisericii. Avem o mare influenţă asupra lor. 
Supraviețuitorii sunt internaţi într-o aripă veche din cel mai 
mare spital din oraş, care găzduieşte secţia de psihiatrie şi care 
este bine păzită. Un preot şi un poliţist îi supraveghează non- 
stop pentru a împiedica presa sau pe oricine altcineva să se 
apropie de ei. Toate declaraţiile date la poliţie, toate 
întrevederile cu avocaţii, toate discuţiile dintre personalul 
medical şi pacienţi au fost consemnate şi mi-au fost transmise. 
Vă pot asigura că din nici o înregistrare nu reiese că civilii ar fi 
aflat ceva compromiţător pentru noi în timpul cât s-au aflat în 
Citadelă. 

— Nu reiese încă, zise Pentangeli, deschizându-şi servieta 
şi scoțând un document care purta ştampila CIA-ului pe 
copertă. Nu eşti singurul care are prieteni sus-puşi. 

li întinse documentul lui Clementi, peste masă. 

Era transcrierea unei discuţii confidenţiale dintre o 
pacientă pe nume Liv Adamsen şi doctorul Yusef Kaya, şeful 
secţiei de psihiatrie de la Spitalul Davlat Hastenesi din Ruina. 
Ultimul paragraf fusese subliniat cu o cariocă galbenă. 


„„„Pacientul prezintă simptome clasice de amnezie post 
traumatică, posibil cauzată de o traumă fizică sau psihică 
gravă. Cu toate acestea, are un organism robust, iar mintea ei e 
altfel lucidă şi neafectată, aşa că, în timp şi cu ajutorul terapiei, 
ar trebui să îşi poată recupera complet memoria. 


— E o bombă cu ceas, zise Xiang, cu vocea lui tabagică, 
într-o engleză fără cusur. În ce mă priveşte, puţin îmi pasă dacă 
acest Sacrament este dat la iveală sau nu. Sincer, eu cred că e 
un mit - după cum ştiţi, sunt ateu. Dar ce mă-ngrijorează e că, 
dacă Citadela nu e-n stare să păstreze această taină, cea mai 


valoroasă pe care o are, s-ar putea să nu fie în stare să ţină 
departe de ochii lumii nici secretul nostru. 

— lar asta nu e singura noastră problemă, interveni 
Pentangeli, scoțând din servietă alt document care purta 
ştampila CONFIDENŢIAL. 

— Subiectul numărul unu: Kathryn Mann, în vârstă de 
patruzeci şi opt de ani, pe jumătate braziliancă, pe jumătate 
turcoaică, şefa unei organizaţii umanitare internaţionale, cu 
birouri în toată lumea, inclusiv în Ruina. Văduva doctorului 
John Mann, arheolog şi cercetător american, ucis în urmă cu 
doisprezece ani într-un şantier din Irak, alături de restul 
echipei sale, după ce descoperiseră, se pare, ceva important în 
deşertul din zona localităţii Al-Hillah. 

Îşi ridică privirea şi se uită la Clementi. 

— Şi asta nu te-ngrijorează? 

Clementi nu spuse nimic. 

— Subiectul numărul doi: Gabriel Mann, treizeci şi doi de 
ani, fiul lui Kathryn şi al lui John Mann. A studiat limbi moderne 
şi economie la Harvard, până la uciderea tatălui său, când s-a 
înrolat în armată. A avansat la rangul de sergent în trupele 
speciale aeropurtate, a luptat în războiul din Afganistan şi a 
fost decorat de două ori înainte de a părăsi armata şi a se 
angaja în firma familiei, în calitate de consilier pe probleme de 
securitate. În această funcţie, a participat la o serie de proiecte 
în Irak, unde a desfăşurat propria anchetă privind moartea 
tatălui său. A solicitat de trei ori un permis de călătorie în zona 
Al-Hillah din provincia Babil, şi a fost refuzat de fiecare dată, 
din cauza unor insurgenţe ale rebelilor, despre care se credea 
că pun în pericol viaţa civililor. 

Pentangeli îşi ridică privirea de pe document şi se uită la 
Clementi. 

— Mie mi se pare că tipul ăsta are o misiune neîndeplinită. 
Din nefericire, e într-o zonă în care avem şi noi nişte interese 
de afaceri. Şi asta ne îngrijorează foarte tare. 

— Suntem cu toţii de acord, zise Xiang. Riscul reprezentat 
de aceşti oameni este inacceptabil pentru noi. Influenţa noastră 
în Ruina e limitată, dar, cum ai spus chiar tu, a ta este foarte 
mare, prin intermediul Bisericii. Te încurajăm s-o foloseşti, şi 
repede, pentru a proteja interesele tale - şi pe ale noastre. 

Clementi îi privi în ochi. În urmă cu o oră, ar fi ezitat, dar 


momentele petrecute în arhiva Băncii Vaticanului îi amintiseră 
ce avea de pierdut. Supravieţuirea Bisericii era mai importantă 
decât orice, mai importantă decât propriul lui suflet. Şi, dacă 
avea să putrezească în Iad pentru faptele pe care se pregătea 
să le comită, era un sacrificiu pe care merita să-l facă. Întinse 
mâna şi apăsă pe un buton al telefonului aflat în mijlocul mesei. 
La fel ca restul dispozitivelor electronice din încăpere, linia 
telefonică era tot atât de sigură ca reţelele naţionale de 
securitate ale majorităţii ţărilor lumii. Nu putea fi depistată şi 
nu putea fi ascultată. 

Formă rapid un număr pe care îl ştia pe de rost, cu 
degetele tremurând de la adrenalina care îi inundase sistemul 
nervos. Lăsă telefonul pe speaker, pentru ca toţi cei prezenţi să 
audă conversaţia. Voia ca ei să fie de faţă. Să ia parte la decizia 
lui. Le scrută chipurile în vreme ce păcănitul rapid al numărului 
care se forma se transformă în tonul de apel. Apoi se auzi un 
declic şi o voce răspunse: 

— Da? 

— Eu sunt lumina lumii, spuse Clementi, cel ce Îmi 
urmează Mie... 

— ...nu va umbla în întuneric, răspunse vocea, completând 
parola de securitate. 

Clementi încercă să îşi umezească buza de sus cu limba şi 
mai uscată. 

— Vreau să reduci la tăcere toţi martorii, în interesul 
Bisericii. 

Urmă o pauză. 

— Pe toţi? 

— Pe toţi. Cât de repede se poate face? 

In fundal, Clementi auzi pantofii de cauciuc scârţâind pe 
linoleum. 

— O să se facă până dimineaţă, zise vocea. 

Apoi închise. 


9 
Salonul 406, spitalul Davlat Hastenesi 


Liv luă telecomanda voluminoasă de pe noptieră şi o 
îndreptă spre televizorul vechi. Zăcuse în pat minute în şir, 
respirând încet, sperând să-şi recapete memoria, până când o 
amintire concretă se ivise la suprafaţă: când sosise în Ruina, nu 
ştia cu câte zile în urmă, moartea fratelui ei făcea mare vâlvă, 
fiind subiectul principal al ştirilor. Poate că încă mai era aşa. 
Poate că jurnalele de ştiri puteau să umple o parte din golurile 
pe care ea nu prea reuşea să le umple de una singură. 

Televizorul se deschise trosnind şi sunetul invadă 
încăperea. Liv dădu sonorul mai încet, pentru a nu le atrage 
atenţia celor care o păzeau pe coridor. Aparatul era vechi şi 
imaginea neclară, dar sursa semnalului era una modernă şi 
oferea sute de canale. Liv începu să butoneze, căutând un post 
de ştiri. Era sigură că avea să îşi revină dacă afla câteva 
informaţii solide, de care să se agaţe. Continuă să schimbe 
canalele, parcurgând o paradă de talk-show-uri şi telenovele de 
după-amiază, până când, în cele din urmă, dădu peste Al 
Jazeera, canalul de ştiri arab - dar nu era ceea ce se aşteptase 
ea. 

Iniţial, crezu că denumirea canalului e greşită şi că se uită 
de fapt la o emisiune despre fenomene meteo extreme. Imagini 
îngrozitoare cu un val uriaş în Chile, care se revărsa pe o 
stradă principală, luând cu el oameni, maşini şi case de-a 
valma, fură urmate de un reportaj în care apărea un fermier din 
statul Kansas, grânarul Statelor Unite, uitându-se înlăcrimat la 
un câmp imens cu lanuri de grâu, pe care bucăţi de grindină de 
mărimea unor portocale îl transformaseră într-o mare de noroi. 

— Dacă ai citit Biblia, spunea fermierul, cu voce 
tremurândă, ai putea să te gândeşti că Ziua Judecăţii de Apoi e 
aproape. 

În mintea ei se stârni un murmur la auzul acelor cuvinte, 
ca păcănitul unei legături telefonice proaste, provocându-i o 
uşoară senzaţie de greață. Închise ochii şi respiră adânc, până 


când senzaţia se risipi. Nu ştia ce fel de medicamente pompau 
în ea, dar cu siguranţă aveau efecte secundare îngrijorătoare. 

Când deschise ochii, avu parte de alt şoc. Imaginea de pe 
ecran se schimbase, transformându-se în cea care ocupa prima 
pagină a ziarelor din întreaga lume atunci când Liv sosise în 
Ruina. Îl înfăţişa pe fratele ei, Samuel, stând în vârful Citadelei, 
cu sutana de călugăr care flutura, alcătuind cu trupul lui 
semnul crucii în formă de T. 

— Au trecut douăsprezece zile de la spectaculoasa apariţie 
a unui călugăr în vârful Citadelei din Ruina şi zece zile de la 
explozia care a făcut o gaură în fundaţia acesteia... 

Douăsprezece zile! 

— Mulţi cred că evenimentele din Ruina au legătură cu 
fenomenele meteorologice care s-au manifestat pe întreg 
mapamondul de atunci, iar diverse grupări religioase văd în ele 
o dovadă a mâniei lui Dumnezeu sau semne iminente ale 
Apocalipsei prevestite în Biblie. Ei sugerează, de asemenea, că, 
prin moartea călugărilor evacuaţi din Citadelă, Domnul îi 
cheamă la El pe ai Săi. De altfel, cu doar câteva minute în 
urmă, numărul victimelor a mai crescut cu încă una. 

Pe ecran apăru imaginea tremurată a unui bărbat chel, 
voinic, cu mustață neagră şi o mină serioasă. Textul din josul 
ecranului îl identifica drept Dr. Jemya, şeful secţiei de chirurgie 
de la Spitalul Davlat Hastenesi din Ruina. Medicul începu să 
citească declaraţia pregătită şi sunetul se stinse, fiind înlocuit 
de traducerea simultană din turcă în engleză. 

— Vă anunţ cu regret că la ora locală 13:25 încă una dintre 
persoanele care au fost scoase din Citadelă a decedat, mărind 
numărul victimelor la nouă. 

Numeroşii jurnalişti începură să îl bombardeze cu 
întrebări: 

— Care a fost cauza morţii, aceeaşi hemoragie ca în cazul 
celorlalţi? 

— Da. 

— Ştiţi ce a provocat-o? 

— Nu. 

— E contagioasă? 

Doctorul nu răspunse, se întoarse şi o luă la fugă pe scări, 
spre adăpostul pe care i-l oferea spitalul. 

— Treisprezece oameni au ieşit din adâncul muntelui. Au 


mai rămas doar patru. 

Imaginea se schimbă şi Liv îşi privi propria fotografie 
înghesuită între cea a unei femei brunete pe care şi-o amintea 
vag şi cea a unui călugăr înveşmântat într-o sutană verde, 
întins pe o targă, cu sângele şiroindu-i din tăieturile uniforme 
de pe întregul trup. 

— Dintre aceştia, trei se află încă în spital. Conform 
declaraţiilor, starea lor este stabilă, în unele cazuri, şi critică, 
în altele. 

O înregistrare neclară îl arătă apoi pe un bărbat brunet, 
băgat cu forţa pe bancheta din spate a unei maşini de poliţie. 

— Al patrulea supravieţuitor rămâne în arestul poliţiei, 
pentru interogatoriu. 

Imaginea îngheţă, iar lui Liv îi sări inima din piept când îi 
recunoscu chipul şi un nume îi apăru în minte. 

Gabriel. _ 

Văzându-l o inundă un val de amintiri şi de sentimente. Îşi 
aminti cum îi zâmbise în întunericul din Citadelă, cum o ţinuse 
în braţe la Urgenţă, după ce o scosese de acolo, protejând-o 
până veniseră poliţiştii să îl aresteze. Îi luase faţa în mâini şi o 
privise în ochi. 

„Dacă ai ocazia, pleacă cât mai departe de Citadelă! Stai 
într-un loc sigur, până o să te găsesc“, îi spusese. 

Apoi o sărutase apăsat pe buze, până când poliţiştii îl 
smulseseră de lângă ea, lăsând-o singură în mijlocul haosului şi 
al ţipetelor din spital. 

Îşi atinse buzele, amintindu-şi sărutul, dorindu-şi să-şi 
poată aminti mai multe. Trebuia să scape de acolo, avertizarea 
lui Gabriel şi propriile instincte îi spuneau acelaşi lucru. 
Trebuia să ajungă într-un loc sigur, ca să încerce să pună 
laolaltă frânturile de amintiri din ceea ce se întâmplase în 
bezna din adâncul muntelui, să se îndepărteze de influenţa 
malefică a acelui loc şi de medicamentele care îi înceţoşau 
mintea. Trebuia să ajungă acasă, simţea asta cu instinctul 
ascuţit al unui animal hăituit. 

În acel moment, ca şi cum o entitate i-ar fi adulmecat 
spaima şi ar fi fost atrasă de ea, Liv auzi un pantof scârţâind pe 
linoleumul de pe coridor. Apăsă pe telecomandă ca să închidă 
televizorul şi, chiar în clipa în care se culca la loc în pat, uşa 
salonului ei se deschise încet. 


10 
Citadela, Ruina 


Ploaia biciuia muntele, în vreme ce Fratele Grădinar 
conducea mica delegaţie afară, în grădina împrejmuită de 
ziduri înalte, aflată în inima Citadelei. Conveniseră cu toţii că 
doar şefii confreriilor şi înlocuitorii acestora aveau voie să 
pătrundă în grădină, până când situaţia arborilor avea să fie 
evaluată cum se cuvine. 

— Aici! zise Fratele Grădinar, arătând spre ramurile de sus 
ale unui măr. Priviţi frunzele decolorate! 

Până şi Athanasius, care nu se pricepea la botanică şi la 
natură în general, îşi dădea seama că ceva nu e în regulă cu 
pomul. Mărul părea să se pregătească de toamnă, nu să revină 
la viaţă cu vigoarea primăverii. 

— Când ai observat asta prima oară? îl întrebă Axel, 
vorbind pe nas şi părând că-şi ia în serios rolul de poliţist. 

— De-abia ieri. Dar nu mi-am petrecut prea multă vreme în 
grădină, am fost ocupat cu curăţenia din Citadelă. 

— Şi, înainte de asta, n-ai observat niciun semn că ar fi 
apărut această... molimă? 

— Nu. 

— Deci toate astea s-au întâmplat de la explozie încoace? 

— Bănuiesc că da. 

Părintele Malachi se întoarse spre Athanasius. 

— Vezi? N-ar fi trebuit să le permiţi călugărilor Sancti să 
iasă din Citadelă! Ceva sacru a fost tulburat de acţiunile tale. Şi 
e clar că se manifestă în felul ăsta. 

Athanasius trecu pe lângă el şi se opri în faţa copacului, ca 
să-i cerceteze ramurile veştejite. 

— Ai mai întâlnit vreodată aşa ceva? 

Fratele Grădinar ridică din umeri. 

— Din când în când. 

— Şi care au fost cauzele? 

— Tot felul de lucruri pot cauza o molimă: seceta, 
insectele, bolile. 


— Dar un cutremur? 

— S-ar putea. Dacă pământul se mişcă suficient de tare, se 
rup rădăcinile şi copacul moare de foame. 

— Şi nu suntem oare cu toţii de acord că unda de şoca 
exploziei care a străbătut muntele a fost similară cu efectul 
unui cutremur? 

Se întoarse către Malachi. 

— Ştiu că suntem foarte stresaţi din cauza evenimentelor 
din ultima vreme, dar acum nu e momentul pentru superstiții şi 
panică. E momentul să ne păstrăm capul pe umeri şi să-i 
conducem pe fraţii noştri cu calm. 

Se întoarse din nou către Fratele Grădinar. 

— Care ar fi cel mai bun lucru de făcut, după tine? 

Uriaşul îşi mângâie barba şi cercetă copacii. 

— Păi, dacă e aşa cum spui tu, situaţia n-o să se- 
nrăutăţească. Putem să tăiem crengile care s-au uscat deja sau 
sunt pe moarte, pentru a grăbi însănătoşirea copacilor. Dar, 
dacă e vorba de altceva, zise şi îi aruncă o privire rapidă lui 
Malachi, atunci o să se extindă. 

— Şi cum am putea s-o împiedicăm să se extindă? 

Fratele Grădinar trase adânc aer în piept, de parcă s-ar fi 
pregătit să rostească o propoziţie de o importanţă capitală. 

— Trebuie să tăiem cât de mult ne lasă inima şi să ardem 
toate crengile bolnave. Doar aşa putem fi siguri că boala a 
dispărut de tot. 

— În cazul ăsta, îţi sugerez să aduni oamenii de care ai 
nevoie şi să faci ce e de făcut, în zori. Noi o să-i liniştim pe 
fraţii noştri, asigurându-i c-am cercetat grădina, care a suferit 
unele stricăciuni ca urmare a exploziei, dar că Fratele Grădinar 
are situaţia sub control. 

— Şi dacă o să se dovedească că e mai mult de-atât? veni 
întrebarea fratelui Axel, rostită cu aceeaşi voce nazală. 

— Atunci o să ne ocupăm şi de asta, la momentul cuvenit. 
Avem şi aşa destule probleme pe cap. Sugerez să ne ocupăm 
doar de cele reale, nu şi de cele imaginare. 

Axel îl privi drept în ochi, fără să clipească, nedând vreun 
semn că ar fi fost convins de raţionamentul său. 

— Ai dreptate. 

Era vocea fratelui Thomas. 

— Suntem cu toţii obosiţi şi irascibili. Ar trebui să nu uităm 


că, până când o să fie desemnaţi noii conducători, fraţii noştri 
aşteaptă de la noi îndrumare. Aşa că trebuie să-ndreptăm 
corabia şi să-ncercăm să liniştim apele, nu să le învolburăm mai 
tare. 

Athanasius îl simpatizase întotdeauna pe fratele Thomas. 
Petrecuseră multe seri discutând subiecte diverse, de la religie 
la arheologie şi nu numai. Il considera un tovarăş inteligent, 
raţional şi calm. 

— Cel mai bun mod prin care i-am linişti pe fraţii noştri ar 
fi să reinstaurăm ordinul călugărilor Sancti. 

Îşi întoarseră toţi privirile către fratele Axel. 

— Asta ar arăta că ordinea a fost restabilită şi ar calma 
spiritele în Citadelă. 

— Dar cine să-i aleagă? întrebă Thomas. 

— Nu ne putem ocupa de problema călugărilor Sancti până 
n-avem un abate care să-i propună sau un prelat care să le 
confirme înălţarea în rang, continuă Athanasius. Prin urmare, 
orice discuţie legată de soarta lor va trebui s-aştepte până după 
alegeri. 

Axel îşi mută privirea de la Athanasius la părintele 
Thomas, de parcă ar fi urmărit un fir subţire care îi lega. Se 
întoarse către Fratele Grădinar. 

— O să-i postez pe câţiva dintre oamenii mei la intrările în 
grădină, în caz că vreunul dintre fraţii noştri, mai curios din 
fire, o să aibă chef de o plimbare în miez de noapte. Dacă mai 
ai nevoie de ceva, anunţă-mă! 

După care se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă. 

Athanasius îl urmări cu privirea, simțind de-abia acum 
răceala ploii pe piele. Era evident că luaseră naştere două 
facţiuni în urma exploziei: una raţională şi una temătoare. Iar 
teama e mană cerească pentru cei care urmăresc să o 
exploateze; astfel îşi exercitaseră şi călugării Sancti puterea 
asupra muntelui, vreme de câteva mii de ani. Chiar dacă 
hotărârea de a-i îndepărta din Citadelă se întemeiase pe 
compasiune mai degrabă decât pe ambiţii politice, nu putea să 
nu recunoască în sinea lui că se bucura că nu mai erau aici şi 
că spera să nu-i mai vadă niciodată. Simţea că se schimbase 
ceva în Citadelă de la dispariţia călugărilor Sancti. Părea mai 
liberă, într-un fel, de parcă aerul ar fi devenit mai respirabil. 
Dar, urmărindu-l pe Axel cum ajunge la ieşirea din grădină şi 


dispare în străfundul muntelui, îşi dădu seama că întoarcerea 
lor ar putea avea loc mai devreme decât se aştepta şi că tocmai 
îşi privise un rival în ochi. 


11 
Salonul 406, spitalul Davlat Hastenesi 


Liv privi uşa deschizându-se încet. Văzu coridorul 
întunecat şi umbra care stătea în prag, dunga albă a gulerului 
strălucind în beznă. Îşi ridică ochii şi cercetă chipul preotului. 
Era împietrit într-o mască îndelung exersată de seriozitate şi de 
compasiune, de parcă ar fi vizitat un enoriaş îndurerat de 
pierderea cuiva drag sau ar fi ascultat o spovedanie deloc 
fascinantă, la sfârşitul unei zile de duminică la fel de 
plictisitoare. Părea atât de normal, şi cu toate acestea Liv era 
îngrozită - îngrozită şi clocotind de o mânie ascunsă undeva 
înlăuntrul ei, de unde provenea şi zumzăitul enervant care nu-i 
dădea pace. Îşi încleştă pumnii, răsucind cearşaful apretat. Era 
atât de concentrată pe preot, că nici măcar nu îl observă pe cel 
de al doilea bărbat care pătrunsese în încăpere, până când uşa 
nu se trânti în spatele lui. 

Era mai lat în umeri decât preotul şi mai înalt cu câţiva 
centimetri, dar stătea un pic cocârjat, ceea ce îi făcea să pară 
de aceeaşi înălţime. Mâna dreaptă îi era imobilizată la piept de 
un bandaj, iar în stânga ducea două pungi de plastic, din cele 
folosite la colectarea probelor. Doi ochi inteligenţi o priveau pe 
Liv pe deasupra unor ochelari în formă de semilună, aşezaţi 
strâmb pe un nas impozant. Chipul lui Liv se lumină, iar furia i 
se topi sub căldura privirii lui afectuoase. Era detectivul care o 
sunase să o anunţe de moartea fratelui ei. 

— Arkadian! 

Ultima oară îl văzuse la aeroport, în mijlocul măcelului 
provocat de agenți ai Citadelei, care încercaseră să îi reducă la 
tăcere pe toţi. Il văzuse aruncat pe spate de forţa gloanţelor 
trase în direcţia lui. 

— Am crezut că eşti... 

— Mort? Nu chiar. Am avut şi zile mai bune, evident, dar, 
în situaţia de faţă, nu mă plâng. 

Se aşeză pe marginea patului ei, strivind salteaua sub 
greutatea trupului său şi făcând-o pe Liv să alunece mai 


aproape de el. Prezenţa lui o calma, aproape la fel de mult pe 
cât o neliniştea cea a preotului. 

— Cum te simţi? 

Îi veni să-i spună pe nerăsuflate tot ce-i trecea prin cap, 
dar privirea îi alunecă înspre preotul care le asculta 
conversaţia, aşezat într-un colţ al încăperii, şi se abţinu. Se 
aplecă în schimb mai aproape de Arkadian. 

— Ce caută aici? 

— E o întrebare bună. 

Arkadian se răsuci pe pat. 

— Cum te cheamă, fiule? 

— Ulvi, răspunse preotul, timorat ca un elev pe care 
directorul şcolii l-a prins fumând. 

Îşi drese glasul şi continuă pe un ton mai ferm: 

— Părintele Ulvi Şimşek. 

— Îmi pare bine să te cunosc, părinte. Domnița vrea să ştie 
de ce eşti aici. 

Preotul se uită la Liv, apoi din nou la Arkadian. 

— S-a convenit ca un membru al Bisericii să fie prezent la 
toate interogatoriile. 

— Dar ăsta nu e un interogatoriu. Liv a dat deja o 
declaraţie, pe care sunt sigur c-ai auzit-o deja sau că i-ai citit 
transcrierea. 

— Trebuie să fiu de faţă, în calitate de reprezentant al 
Bisericii! 

— De ce, mai exact? 

Preotul se înroşi, sub tirul interogatoriului la care îl 
supunea Arkadian. Dădea din colţ în colţ, vădit încurcat de 
întrebările detectivului, ceea ce o făcea pe Liv să se simtă mai 
bine, dar tot îşi dorea să îl vadă ieşit din încăpere. 

— Biserica a întemeiat acest spital şi deţine în continuare 
terenul de sub el, spuse preotul. S-a convenit ca toţi cei aduşi 
aici din Citadelă să fie monitorizaţi de un reprezentant al 
Bisericii, câtă vreme sunt oaspeţii noştri. 

— Ei bine, ce zici dac-am face şi noi o convenţie? Ne dai 
cinci minute, pentru o discuţie ca între prieteni, şi promitem că 
n-o să-i spunem şefului tău. Oricum, cine-o să ştie? 

Preotul îl privi ţintă pe Arkadian. 

— Dumnezeu o să ştie! zise, pe un ton sentenţios, de parcă 
asta ar fi încheiat discuţia. Am primit instrucţiuni clare, trebuie 


să fiu de faţă la toate interogatoriile! 

— Înţeleg, dar, vezi tu, ăsta nu e... În fine, las-o baltă! 

Arkadian se întoarse din nou spre Liv. 

— Nu facem decât să ne-nvârtim în jurul cozii. Ce-ar fi să 
cădem de acord să-l ignorăm, de parcă ar fi un majordom sau 
ceva de genul ăsta? 

Ridică pungile de plastic. 

— Am ceva pentru tine. L-au găsit în depozitul de la 
aeroport. Criminaliştii şi-au terminat treaba cu el. M-am gândit 
că ti-ar plăcea să-l primeşti înapoi. 

Lăsă una dintre pungi să cadă pe pat. Plasticul se strânse 
când Liv apucă punga şi îi desfăcu şiretul. Înăuntru se găsea 
sacul ei de voiaj, singurul bagaj pe care îl adusese cu ea, acum 
botit. 

— Mulţumesc, zise ea, închizând punga la loc. 

Voia să aştepte să rămână singură înainte de a-şi cerceta 
sacul. Nu avea niciun chef să-i permită preotului să-şi arunce 
ochii peste lucrurile ei personale. Apoi îi trecu prin cap că 
probabil îi văzuse deja conţinutul, afară, pe coridor, înainte de 
a-i permite lui Arkadian să intre cu el în salon. Gândul acesta o 
făcu să se simtă neputincioasă şi prinsă ca într-o cuşcă. Se uită 
la detectiv. 

— E un poliţist afară, în faţa uşii, zise. 

Arkadian încuviinţă. 

— De ce? 

— Ca să stea cu ochii pe tine şi pe ceilalţi. Şi să ţină presa 
la distanţă. 

Liv zâmbi. 

— Eu sunt presa. 

Arkadian îi zâmbi şi el. 

— Atunci bănuiesc că nu face o treabă prea grozavă. Din 
fericire pentru toţi cei implicaţi, tu nu-ţi aminteşti nimic. 

— Mda, ce noroc pe capul meu... 

— Ai trecut prin multe. Ai nevoie de timp. 

Liv se uită din nou la preot, întrebându-se ce putea el să 
ştie şi ce şi-ar fi dorit ea poate să-i ascundă. 

— Dar prin ce anume am trecut? 

Arkadian părea uimit. 

— Vorbesc serios. Memoria mea are atâtea goluri, că nu-mi 
dau seama ce e real şi ce nu. M-ar ajuta mult dacă mi-ai povesti 


tu. 

— Ce vrei să ştii? 

— Tot. 

Arkadian puse a doua pungă de plastic pe pat, îi luă mâna 
şi începu să vorbească. Îi povesti cum apăruse fratele ei în 
vârful Citadelei, îi relată cu delicateţe felul în care acesta 
murise şi ce descoperiseră la autopsie, şi încheie cu 
evenimentele de la aeroport, unde Oscar îşi pierduse viaţa 
aruncându-se asupra unei grenade care le era destinată 
tuturor, Arkadian fusese împuşcat, iar Liv îşi pierduse 
cunoştinţa în urma unei lovituri şi reapăruse câteva ore mai 
târziu, purtată în braţe de Gabriel, care o scosese din Citadelă. 
Când termină de vorbit, Liv se uită la preot. Acesta nu îi 
întoarse privirea. Povestea pe care i-o spusese cu grijă 
Arkadian, în maniera precisă şi metodică a unui detectiv de 
poliţie, făcuse lumină în aproape toate cotloanele din mintea sa. 
Îşi amintea totul, cu excepţia unui singur lucru, cel pe care îşi 
dorea cel mai mult să şi-l aducă aminte: ce i se întâmplase cât 
timp se aflase în interiorul Citadelei. 

— Îţi mulţumesc, spuse, strângându-l de mână. 

— Cu plăcere. 

Arkadian îi dădu drumul la mână şi scoase ceva din 
buzunar. 

— O să te externeze în curând, zise şi îi dădu o carte de 
vizită. Când ieşi, vreau să mă suni. Măcar atâta să fac şi eu 
pentru tine, să te duc cu maşina la aeroport. 

Işi privi braţul bandajat. 

— Sau cel puţin să rog pe cineva să ne ducă pe amândoi 
până acolo. 

Se aplecă şi o sărută pe frunte, amintindu-i cum o săruta 
tatăl ei de noapte bună când era copil şi lumea era un loc mai 
sigur. 

— Ai grijă de tine! zise Arkadian, ridicându-se şi 
îndreptându-se spre uşă. 

— Ce e în cealaltă pungă? 

— Ceva pentru doamna Mann, zise el. E la capătul 
coridorului. 

— Salut-o din partea mea! spuse Liv. 

— Aşa o să fac! 

— Şi salută-l şi pe Gabriel, când o să-l întâlneşti! 


— O, poţi să-l saluţi şi singură. Poliţiştii nu-l pot ţine închis 
la nesfârşit, iar eu n-am de gând să depun o plângere împotriva 
lui, chiar dacă mi-a înfipt o seringă cu anestezic în braţ. Sunt 
destul de sigur c-o să iasă foarte curând. 


12 
Secţia de poliție, Districtul central, Ruina 


Gabriel Mann fu împins cu capul înainte prin uşa de 
incendiu de către acelaşi gardian solid care îi încătuşase 
mâinile la spate cu câteva minute în urmă. Se afla în 
închisoarea de sub clădirea principală a poliţiei din Ruina, un 
labirint de tavane joase, pereţi nefinisaţi şi coridoare înguste, 
săpate cu sute de ani în urmă în stânca ce stătea la temelia 
oraşului. Neoanele pâlpâiau cu o lumină verzuie ce se reflecta 
pe pereţii zugrăviți în cenuşiu, dându-i impresia că se află în 
măruntaiele unei clădiri care nu se simte prea bine. 

Nici Gabriel nu era în cea mai bună formă. 

Tocmai avusese o întâlnire cu avocatul său, care îi 
prezentase infracțiunile de care era acuzat. Fuseseră găsite trei 
cadavre într-un hangar de la aeroport - un loc în care poliţia 
putea să dovedească că se aflase şi el; două dintre victime 
fuseseră împuşcate cu un pistol de nouă milimetri - pe mâini i 
se găsiseră reziduuri de praf de puşcă corespunzând muniției 
de nouă milimetri; fusese filmat de camera de supraveghere de 
la morgă la ora la care de acolo dispăruse un cadavru; şi 
atacase un inspector de poliţie cu o seringă hipodermică 
umplută cu chetamină. Acea ultimă acuzaţie explica fără doar 
şi poate tratamentul lipsit de delicateţe la care îl supunea 
subinspectorul, fără a scoate o vorbă. Restul acuzațiilor aveau 
probabil să dispară în cele din urmă, dar pentru asta era nevoie 
de timp - iar el nu avea timp. 

Revăzuse de nenumărate ori în minte evenimentele la care 
asistase în interiorul Citadelei, încercând să înţeleagă ce se 
petrecuse acolo. Nu ştia de ce i se îngăduise să plece, ducând-o 
pe fată în braţe, dar ştia că povestea nu se terminase. Ce i se 
întâmplase lui Liv în încăperea din vârful muntelui înainte ca el 
s-o găsească, dacă ea descoperise sau nu Sacramentul, asta 
avea mai puţină importanţă. Călugării Sancti, care juraseră să 
păzească cea mai de preţ taină a muntelui, aveau să se 
regrupeze şi să încerce să o reducă la tăcere. Liv era în pericol 


de moarte, la fel şi mama lui, la fel şi el, şi nu putea să apere pe 
nimeni cât timp se afla închis acolo. Evadarea era singura 
opţiune - atâta doar că nu avea habar cum o să reuşească. 

Cercetase clădirea în vreme ce o străbătea, căutând 
posibile căi de scăpare. Dincolo de fiecare uşă pe lângă care 
treceau se găseau alte celule; unele aveau deţinuţi în ele, dar 
majoritatea erau goale. lIncăperea în care avusese loc 
interogatoriul se afla cu un nivel mai sus, ceea ce însemna că 
celulele erau probabil în subsolul clădirii. Singurul mod de a 
intra sau de a ieşi era pe poarta automată prin care trecuseră 
atunci când coborâseră aici. 

Gabriel încetini pasul când se apropiară de celula lui, dar 
un alt ghiont în spate îl făcu să treacă împleticindu-se mai 
departe, fără a se opri în dreptul ei. Îşi restabili echilibrul şi 
continuă drumul, analizând cu repeziciune în minte ce putea să 
însemne asta. Până acum îl ţinuseră singur într-o celulă, ceea 
ce îi convenise de minune. O celulă nouă putea însemna colegi 
noi. Şi asta nu era bine deloc. 

Pătrundeau tot mai adânc în interiorul labirintului. 
Vopseaua se umflase şi formase mici bule pe ziduri, acolo unde 
se infiltrase sarea pe care nimeni nu îşi dăduse osteneala s-o 
curețe. În secţiunea aceasta se găseau mai puţine celule, iar 
cele pe lângă care trecuseră până atunci erau toate pustii. În 
plus, mirosea mai pregnant a mucegai. A încăperi nelocuite. 
Ajunseră la capătul coridorului şi un alt ghiont puternic îl 
aruncă pe Gabriel prin uşa de incendiu, direct într-un tunel 
scurt, împărţit în două de nişte zăbrele. De cealaltă parte a 
gratiilor era o celulă în care se găseau un vas de toaletă de oţel 
fără capac, o bancă îngustă încastrată în perete şi un bărbat 
atât de masiv, încât toate obiectele din jurul lui păreau 
minuscule, potrivite mai degrabă pentru o creşă decât pentru o 
încăpere care găzduia un adult. 

— Scoate-ţi mâinile printre gratii! îi ordonă subinspectorul. 

Uriaşul făcu un pas imens în faţă, ocupând întreaga celulă 
pe lăţime, şi îşi trecu încheieturile, la fel de groase ca gleznele 
unui maratonist, printre gratii. In tot acest timp, ochii nu i se 
desprinseră nici o clipă de chipul lui Gabriel. 

Polițistul îl apucă pe Gabriel din spate şi îl izbi de perete. 

— Dacă faci o mişcare, te-mpung cu taser-ul, ai înţeles? 

Respirația gardianului mirosea a cafea şi a ţigări. 


Gabriel dădu din cap şi simţi cum presiunea slăbeşte când 
paznicul îşi îndreptă atenţia spre uriaş. Fusese surprins să vadă 
că un subinspector bine făcut, care trăgea evident de fiare în 
timpul liber, îl dusese singur până la celulă. Acum ştia de ce: un 
singur poliţist însemna mai puţini martori. 

Aruncă o privire în sus, la detectorul de fum şi la camera 
de supraveghere cu circuit închis prinsă în partea de jos a 
conductei ce străbătea întreg coridorul, o cameră veche, de 
felul celor care dădeau o imagine alb-negru neclară şi fără 
sunet. Imaginea ajungea în camera de control pe lângă care 
trecuse, aflată lângă poarta de la intrare. Un alt poliţist îi 
urmărea probabil chiar în momentul acela, pregătit să trimită 
întăriri dacă apărea vreo problemă. Dar camera nu era 
îndreptată spre celulă. Nimeni nu vedea ce se petrece înăuntru; 
de fapt, odată ce subinspectorul avea să încuie uşa şi să se 
îndepărteze, nimănui nu avea să-i mai pese. 

Îşi întoarse privirea spre matahala din spatele gratiilor. 
Uriaşul îl privea fix şi ameninţător, cu acel aer provocator tipic 
între  tovarăşii de celulă. Gabriel îi susţinu privirea, 
înfruntându-l, ştiind deja că, şi dacă şi-ar fi ferit ochii, tot n-ar fi 
avut scăpare. Ochii bărbatului erau înfundaţi adânc în orbite, 
iar chipul lat era încununat de o claie de păr blond, tunsă într- 
un mod surprinzător de conservator, de forma unui castron, de 
parcă ar fi smuls-o de pe creştetul unui agent de asigurări ca să 
o poarte pe post de pălărie. 

Gabriel mai susţinu o clipă privirea ochilor fără fund, apoi 
îi cercetă restul trupului. Bărbatul era imens, o caricatură de 
om, sculptată din muşchi tari ca piatra, formaţi în anii în care 
luase steroizi şi îşi alimentase agresivitatea obtuză. O cămaşă 
din bumbac îi cuprindea cu greu trunchiul, iar mânecile îi erau 
suflecate, dând la iveală antebraţele vânjoase. Cătuşele păreau 
minuscule şi ridicole pe încheieturile lui groase, şi, chiar 
deasupra lor, Gabriel zări ceva care îl făcu să intre în panică. 
Era imaginea neclară a unui tatuaj făcut în închisoare. În 
general, cu cât desenul era mai mare, cu atât cel care îl purta 
îşi petrecuse mai mulţi ani închis. Cel de faţă era imens. Dar nu 
evidentul trecut criminal al matahalei, nici măcar dimensiunile 
lui înspăimântătoare îl îngrijorau cel mai tare pe Gabriel, ci 
ceea ce înfăţişa tatuajul. Uriaşa imagine - pe care şi-o desenase 
turnându-şi cerneală pe braţ şi înţepându-se de nenumărate ori 


cu un ac până când reuşise să o fixeze definitiv pe piele - era o 
cruce. Cândva, în trecutul său întunecat, de monstru cu 
creierul făcut varză de steroizii îngurgitaţi, uriaşul îl găsise pe 
Dumnezeu. lar acum Biserica îl găsise pe el şi era limpede că îl 
trimisese să-i facă treaba murdară. 

Evadarea nu mai era o opţiune, era o necesitate. După ce 
gardianul avea să se îndepărteze pe coridor, Gabriel avea să 
rămână singur, închis în măruntaiele pământului, cu acel 
monstru care-L. venera pe Dumnezeu. Şi, dacă nu acţiona rapid, 
nu avea să mai iasă viu de acolo. 


13 
Salonul 406, spitalul Davlat Hastenesi 


Kathryn Mann privea ţintă obiectul care tocmai alunecase 
din punga de plastic pe patul de spital. 

Arkadian nu zăbovise mult. Amintirea ultimei dăţi în care 
se întâlniseră plutea în aer, prea greu de suportat pentru 
amândoi, aşa că îi dăruise cadoul de împăcare şi plecase. 

— L-am găsit printre lucrurile tatălui tău, îi spusese. 
Conţine un mesaj pentru tine. M-am gândit c-ar trebui să-l vezi. 

În pungă, Kathryn găsise un carnet cu coperte de piele, cu 
un şnur înfăşurat în jurul unui buton de pe copertă, pentru a-l 
ţine închis. Văzându-l, ochii i se umplură de lacrimi. Era 
aceeaşi marcă de jurnal de modă veche pe care tatăl ei o 
utilizase întotdeauna. Îşi luă ochelarii de citit de pe noptieră, 
apoi desfăcu cu grijă şnurul pentru a deschide carnetul şi găsi 
mesajul pe mijlocul primelor două pagini, cu scrisul ordonat al 
tatălui ei: 


Scumpa mea Kathryn, 


Iubirea și lumina ochilor mei. Cred că lucrarea mea s- 
a încheiat și că de data asta o să mă-ntorc definitiv la 
Ruina. Sper să mă-nșel, dar nu cred. N-are importanță. Am 
trăit o viață lungă, iar tu mi-ai umplut toți acești ani cu 
căldură și cu bucurie. Dacă o să supraviețuiesc, o să-mi tin 
promisiunea și o să-ți arăt care e următorul pas, așa cum 
am spus întotdeauna c-o să fac. Dacă n-o să se-ntâmple 
asta, o să trebuiască să-l descoperi singură și să decizi 
dacă mă poți ierta sau nu. 

Dar să nu uiţi, te rog, că ti-am ascuns aceste lucruri 
de dragul tău și pentru siguranța nepotului meu! 

Sărută-l pe Gabriel din partea mea și aprinde o 
lumânare la numele meu ca să-ți mai pot vorbi. 

Îţi transmit dragostea mea veșnică, 

Oscar de la Cruz 


Restul paginilor erau goale. Reciti mesajul, ca să vadă 
dacă îi scăpase ceva, dar cuvintele rămaseră la fel de 
impenetrabile ca prima oară. Ce-i ascunsese tatăl ei? Crezuse 
întotdeauna că îşi spuneau totul, că nu aveau secrete, dar 
acum, după moartea lui, descoperea că nu fusese aşa. 

Îşi aminti cum, încă din copilărie, tatăl ei îi împărtăşise din 
tainele lui, explicându-i că erau diferiţi de alţi oameni, că se 
trăgeau din tribul Mala, cel mai vechi trib de pe pământ, 
uzurpat de un trib rival, care încercase să îi nimicească şi să 
îngroape odată cu ei cunoaşterea pe care o deţineau. Îi arătase 
simbolurile lor secrete, o învățase limba mala şi îi dezvăluise 
misiunea lor comună, prin care urmăreau să restabilească 
ordinea firească în lume. Dar îi ascunsese ceva atât de 
important, încât se simţise obligat să-i mărturisească de dincolo 
de mormânt. Poate că nu-l cunoscuse atât de bine pe cât 
crezuse. 

Până şi biletul conţinea un element care nu se potrivea cu 
imaginea ei despre el. Fusese întotdeauna atât de atent la 
cuvintele pe care le folosea, insistând pe precizie, deoarece 
cuvintele, spunea el, purtau încărcătura cea mai de preţ: 
sensul. Şi, cu toate acestea, în mesajul de adio făcuse o 
greşeală: nu îi ceruse să aprindă o lumânare „în“ numele lui, ci 
„la“ numele lui. În acel moment, îşi dădu seama. 

Nu era deloc o greşeală. 

În copilărie, tatăl ei o învățase şi trucurile prin care 
strămoşii lor îşi păstrau secretele. Una dintre metode era să 
scrie mesajele pe hârtie cu suc de lămâie în loc de cerneală. 
Când se usca, sucul devenea invizibil, dar acidul afecta hârtia, 
astfel încât, dacă o apropiai de o flacără, scrisul se înnegrea, 
dând la iveală cuvintele ascunse de pe pagină. Când Oscar îi 
scrisese că vrea ca ea să aprindă o lumânare „la“ numele lui, ca 
să-i mai poată vorbi, exact la asta se referise. 

Mai era un mesaj pe paginile albe de după semnătura lui. 
Nu-i trebuia decât o flacără ca să-l poată citi. 


14 
Secţia de poliție, Ruina 


Adrenalina îi inunda trupul lui Gabriel, în vreme ce în 
minte urzea cu repeziciune posibile scenarii de evadare. Dacă 
rămânea singur cu uriaşul în celulă, avea să moară. Trebuia să 
acţioneze în următoarele câteva secunde, înainte ca gardianul 
să-l închidă în spatele gratiilor. Îşi ridică privirea spre tavanul 
scund al celulei, care se înălța la mai puţin de treizeci de 
centimetri deasupra capului său. Nu prea avea loc de manevre. 
Din fericire, gardianul era mic de statură, ceea ce îi dădea 
avantajul câtorva centimetri în plus, dar cu o constituţie de 
halterofil profesionist - şi, în plus, era înarmat. Pe lângă taser, 
mai avea şi un baston şi un spray paralizant prins la curea. 
Măcar nu avea pistol. 

Un zdrăngănit puternic răsună în spaţiul strâmt când 
gardianul deschise uşa celulei. Gabriel se îndepărtă puţin de 
perete, cu spatele la poliţist, mutându-şi greutatea corpului pe 
vârful picioarelor şi îndoindu-şi uşor genunchii, pentru 
echilibru. 

— Îţi dau o mie de lire dacă mă duci în altă celulă, zise. 

Bărbatul pufni dispreţuitor în spatele său. 

— Ce-o să faci, o să-mi scrii un cec? 

Gabriel îşi clătină capul. 

— O să-ţi dau bani gheaţă. Chiar acum! 

Spera ca polițistul să fie un gardian de modă veche, dintre 
cei care nu se dau în lături de la a-şi rotunji veniturile din 
activităţi conexe. Banii gheaţă sunt ca un drog pentru poliţiştii 
corupti şi, ca oricărui dependent, n-avea să-i pese de unde 
provin, atâta vreme cât îşi lua doza. 

— De unde o să faci rost de o mie de lire? 

— Tocmai mi i-a dat avocatul meu pe ascuns. l-am băgat în 
buzunarul din dreapta. Du-mă în altă celulă şi sunt ai tăi! 

Urmă o scurtă pauză. Gabriel aproape că auzea rotiţele 
învârtindu-se în capul bărbatului care se gândea intens. 

Simţi ceva împungându-l în spate. 


— Dacă faci vreo mişcare, o să-ţi aplic un şoc cu taserul, 
direct în coloană. Şi, dacă buzunarul se dovedeşte gol, o să-mi 
ţin degetul pe trăgaci până când o să te pişi pe tine, ai înţeles? 

Gabriel dădu din cap. 

— Şi cu noua mea celulă cum rămâne? 

— O să vorbim mai târziu despre asta. 

Gabriel se lăsă un pic în jos, concentrându-se asupra unui 
punct din zid ieşit uşor în relief. Simţi mâna gardianului 
pipăindu-i buzunarul pe dinafară şi alunecând apoi înăuntru 
pentru a scoate ceea ce era de fapt o carte de vizită primită de 
la avocatul său. 

În timpul antrenamentelor din armată, Gabriel făcuse mai 
multe şedinţe de „acomodare cu tortura“, care includeau şi 
supunerea la şocurile provocate de taser, pentru a-şi testa 
rezistenţa. Statura sau condiţia fizică nu păreau să aibă o mare 
importanţă. Unii dintre tipii mai voinici se prăbuşeau ca nişte 
saci de cartofi, în vreme ce alţii îşi reveneau aproape 
instantaneu. El se situase undeva pe la mijloc; nu îşi pierdea în 
totalitate mobilitatea, dar nici nu era departe, aşa că ştia că, 
dacă greşea acum, nu mai avea a doua şansă. Un şoc electric 
aplicat asupra coloanei vertebrale i-ar fi dereglat în întregime 
sistemul nervos şi, când şi-ar fi revenit, s-ar fi trezit încuiat în 
celulă, alături de gorila blondă. Se concentră asupra 
electrozilor care îl împungeau mai tare în spate, în vreme ce 
gardianul se apleca. Totul depindea de sincronizare şi de 
viteză. Gardianul se aplecă şi mai mult, atingând cu degetele 
cartea de vizită care se afla pe fundul buzunarului. În acel 
moment, Gabriel ţâşni. 

Îşi smuci mâinile încătuşate înspre dreapta, îndepărtând 
taser-ul de coloana vertebrală. Ridică în aceeaşi clipă piciorul, 
prinzându-i mâna gardianului în interiorul buzunarului şi se izbi 
cu putere de perete, folosindu-se de ieşitura din zid ca punct de 
sprijin. Când se ridică, prinse între braţele sale îndoite capul 
gardianului, plasat într-o poziţie perfectă pentru asta, şi strânse 
cât de tare putu, încă din clipa în care păcănitul sacadat al 
armei răsună în spaţiul îngust. 

Braţul drept al lui Gabriel, acum încolăcit strâns în jurul 
grumazului gardianului, rămase fără vlagă când în el fură 
descărcaţi 50 000 de volţi. Işi simţi strânsoarea slăbind şi trase 
mai tare de braţul intact, târându-l pe cel inert spre locul în 


care mâinile îi erau prinse cu cătuşele şi folosindu-se de toată 
forţa de care dispunea. Se împleticiră cu spatele şi se loviră de 
perete, iar şocul făcu ca electrozii să pătrundă şi mai adânc în 
carnea lui Gabriel. Braţul puternic începu să-şi piardă din 
vigoare, iar gardianul îşi smuci capul, simțind cum presiunea 
slăbeşte. Se elibera din strânsoare. 

Gabriel se aruncă la pământ. Se izbiră tare de pardoseală, 
gardianul absorbind mare parte din şoc, iar taser-ul alunecă 
zdrăngănind pe podea. Eliberat de şocul electric care îl slăbise, 
Gabriel strânse tare cu ambele braţe, apăsând cu putere pe 
grumazul gros al gardianului. Se rostogoli în dreapta, mutându- 
şi greutatea asupra lui chiar în clipa în care păcănitul sec al 
taser-ului răsună din nou. De data aceasta nu mai conta. Braţul 
lui Gabriel era acum aşezat unde trebuia şi, de flecare dată 
când pârâia, taser-ul nu făcea decât să îl transforme într-o 
greutate care apăsa şi mai tare pe grumazul gardianului. 

În regiunea gâtului există trei zone vulnerabile în cazul 
sugrumării: artera carotidă, vena jugulară şi traheea. Toate trei 
transportă oxigenul în organism. Dacă una dintre ele este 
blocată, chiar şi pentru scurt timp, acest lucru duce la 
alimentarea insuficientă cu oxigen şi la pierderea treptată a 
cunoştinţei. Dacă toate cele trei căi de acces sunt blocate, 
starea de leşin intervine în câteva secunde. 

După vreo zece secunde, gardianul rămase fără vlagă. 

De altfel, acceleră singur procesul, împungându-l haotic pe 
Gabriel cu taserul în diferite părţi ale corpului, nereuşind 
altceva decât să consume putinul oxigen de care mai dispunea 
organismul său, în vreme ce Gabriel îl ţinea strâns, apărându- 
se de furtuna electrică, alternând tensiunea de la un braţ la 
altul, alegându-l pe cel mai puternic pentru a para cu el 
atacurile, până când gardianul rămase inert, iar taser-ul 
alunecă zdrăngănind pe podea. Gabriel îşi ridică privirea spre 
uriaşul din celulă, asigurându-se că arma nu căzuse într-un loc 
de unde deţinutul ar fi putut să o ridice. Chipul acestuia era ca 
o mască, de un calm straniu, iar mâinile sale imense, 
împreunate în faţă, strânse în cătuşe, îi dădeau aerul că se 
roagă. 

— Care e planul tău acum? îl întrebă, cu o voce 
surprinzător de blândă. Care e in-ten-ți-a ta? Speri să fii 
eliberat pe cauţiune înainte ca tipul să-şi vină-n simţiri? 


Gabriel nu-l băgă în seamă. Simţea cum îi revine sângele 
în buricele degetelor, la fel de repede cum avea să inunde din 
nou şi creierul privat de oxigen al gardianului. Nu avea mult 
timp la dispoziţie. Smulse legătura de chei de la cureaua 
paznicului, găsi cheiţa de la cătuşe şi o băgă cu greutate în 
închizătoare. Când mâinile i se desprinseră una de cealaltă, îl 
copleşi o senzaţie de durere şi de uşurare. Îşi frecă 
încheieturile care îl dureau acolo unde cătuşele îi intraseră în 
carne, ca să le readucă la viaţă, şi începu să îl dezbrace cu 
repeziciune pe gardian. 

— Îţi plac băieţii? se auzi vocea blândă luându-l peste 
picior, de undeva din spatele lui. 

Gabriel îi scoase cămaşa paznicului şi şi-o trase peste a lui. 

— Imi place libertatea, zise, încheindu-se la nasturi şi 
trecând la pantalonii uniformei de poliţist. 

Aceştia alunecară cu uşurinţă peste pantalonii de postav 
pe care îi primise în închisoare, dar erau prea largi în talie şi 
prea scurţi. li lăsă mai jos pe şolduri, îndesă poalele cămăşii în 
ei şi îşi strânse cureaua chiar în clipa în care gardianul începu 
să se mişte. Gabriel îl apucă de subsuori şi îl târî până în celulă, 
având grijă să se ţină la distanţă de uriaş. Luă cătuşele de pe 
jos, prinse un capăt de mâna gardianului şi pe celălalt de 
gratiile uşii deschise exact în momentul în care paznicul 
începea să îşi vină în simţiri. Bărbatul deschise ochii, îl privi fix 
pe Gabriel şi se năpusti spre el. Gabriel se dădu în spate şi 
cătuşa se prinse de gratia inferioară cu un zăngănit zgomotos, 
oprindu-l cu brutalitate pe paznic. Acesta se uită în jos, 
încercând să vadă ce anume îl împiedica să înainteze, apoi îşi 
ridică din nou privirea înspre Gabriel, la ţanc pentru a primi un 
jet de spray paralizant drept în faţă. Bărbatul gemu slab, 
sugrumat, după care se prăbuşi, tuşind şi frecându-şi ochii 
care-l ardeau cu mâna rămasă liberă. 

Gabriel făcu un pas în spate ca să se ferească de norul de 
spray şi băgă mâna în buzunarul uniformei, scoțând de acolo 
pachetul de ţigări. 

— Chestiile alea o să-ţi vină de hac, zise uriaşul din spatele 
gratiilor. Sunt can-ce-ri-ge-ne. 

Gabriel scoase o brichetă de unică folosinţă din pachet şi 
duse o ţigară la buze. 

— A, dar ce nu te omoară te face mai puternic, zise, 


scăpărând bricheta. 

Aprinse ţigara, trase adânc un fum, după care îşi lăsă 
capul pe spate şi îşi goli plămânii în direcţia detectorului de 
fum montat în tavan. 


15 


Ofiţerul Lunz se aplecă în scaunul său, încercând să 
desluşească ceva pe ecrane. Visa cu ochii deschişi la o excursie 
la pescuit în lacul său preferat de pe dealurile de la poalele 
munţilor Taurus, când alarma stridentă îl readuse la realitatea 
din camera de control. Cercetă toate monitoarele, cu inima 
bătându-i mai-mai să-i spargă pieptul, căutând vreun semn care 
să indice ce declanşase alarma. 

Imaginile erau de obicei neclare, dar acum, că 
aspersoarele din tavan umpleau coridorul cu o peliculă fină de 
stropi, nu se întrezărea aproape nimic pe ecrane. Auzea nişte 
sunete înfundate, bătăi şi proteste venite de la cei aproximativ 
douăzeci de deţinuţi uzi până la piele în celulele lor. Cel puţin 
asta spera el că era sursa zgomotului. Se întrebă cât îi va lua 
echipei de intervenţie să ajungă la faţa locului. Uneori se 
declanşau alarme false, aşa că timpii de reacţie crescuseră tot 
mai mult. Şi camerele de supraveghere erau tot mai puţine. 
Intregul sistem trebuia modernizat, dar primăria nu avea de 
gând să aloce nici un sfanţ. Poate că faptul că aspersoarele se 
declanşaseră de data aceasta avea să-i facă să-şi reconsidere 
poziţia. 

Intinse mâna pentru a opri alarma, dar încremeni când zări 
o siluetă întunecată apărând pe unul dintre ecrane. Era un 
bărbat care înainta împleticindu-se pe sub jetul de apă, 
acoperindu-şi chipul cu braţul. Se afla în secţiunea D, în 
capătul cel mai îndepărtat al complexului. Lunz îşi împinse 
ochelarii pe nas şi se aplecă deasupra ecranului. Silueta 
dispăru de pe unul dintre monitoare şi reapăru pe altul, 
înaintând neabătut în direcţia lui. 

Aruncă o privire spre uşa închisă a camerei de control. În 
spatele ei, un grilaj de oţel era singurul lucru ce stătea între el 
şi cel care se apropia, oricine ar fi fost acesta. Descuie un 
sertar al biroului, îl deschise şi scoase cu mâini tremurânde 
pistolul din toc. li simţi greutatea reconfortantă în palmă şi 
continuă să urmărească cu privirea silueta întunecată ce se 
deplasa de pe un ecran pe altul, apropiindu-se tot mai mult, în 


vreme ce el aştepta să sosească întăririle. Celelalte ecrane 
rămâneau goale. Nu părea să fie o evadare. În plus, individul 
purta haine închise la culoare, ceea ce însemna că e probabil 
un gardian. Toţi deţinuţii primeau tricouri oliv, din surplusul de 
haine al armatei. Probabil că fusese prins sub stropii de apă. 
Lunz mai verifică o dată ca să se asigure că restul monitoarelor 
sunt goale, apoi se ridică de pe scaun şi ieşi pe coridor, luându- 
şi pistolul, pentru orice eventualitate. _ 

Pe coridor, şuieratul apei se auzea mult mai tare. Işi miji 
ochii printre gratii, încercând să străpungă perdeaua de ploaie, 
până când o siluetă înveşmântată în uniformă se ivi la capătul 
culoarului, împleticindu-se în direcţia lui prin pelicula de apă. 
Bărbatul strigă ceva, dar vocea îi era înăbuşită de fâsâitul 
aspersoarelor şi de braţul care îi acoperea chipul. 

Lunz simţi că ceva nu e în regulă. Desfăcu tocul şi scoase 
pistolul. 

— Eşti în regulă? strigă. 

Silueta continuă să înainteze, lovindu-se de pereţii uzi, 
pipăindu-i cu o mână, în vreme ce cu cealaltă se freca pe faţă. 

— Spray paralizant! strigă. Mi-a sărit cineva în spate şi mi- 
a luat cheile. 

Lunz aruncă o privire în spate, spre uşa închisă din capătul 
coridorului. 

„L-au luat cheile şi l-au atacat cu spray paralizant. N-a fost 
o alarmă falsă - a fost pe bune.“ 

Trase în piept o gură de aer umed, încercând să-şi 
limpezească gândurile. Îşi imagină braţe care se întindeau 
printre gratiile celulelor, în celălalt capăt al clădirii, încercând 
diferite chei în încuietoare. Cât le va lua să găsească cheia 
potrivită? 

Gardianul se împletici pe cei câţiva metri rămaşi din 
coridor şi se izbi greoi de poartă, încovoindu-se într-un acces 
de tuse. Chiar dacă deţinuţii ieşiseră deja şi se năpustiseră pe 
culoar, avea timp să deschidă poarta, să-l scoată de acolo şi să 
încuie la loc. Putea s-o facă. Dar trebuia să acţioneze fără 
întârziere! Se repezi în camera de control, apăsă pe un buton 
de pe panoul de comandă şi se întoarse pe coridor chiar când 
poarta începea să se deschidă. Gardianul era în continuare 
încovoiat, tuşind şi gemând, frecându-şi furios cu mâinile faţa 
care îl ardea. Lunz îl luă de braţ şi îl trase în spate, în vreme ce 


un alt zgomot puternic răsună pe coridor şi o voce din spatele 
său îl făcu să sară în sus. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Sosiseră întăririle. 

— Deţinuţii au evadat din celule în secţiunea D! zise Lunz, 
asupra căruia adrenalina preluase acum controlul. 

Cei doi poliţişti trecură în grabă pe lângă el, cu pistoalele 
scoase din toc, dar se opriră brusc când ajunseră la locul unde 
şiroia apa. 

— Opreşte aspersoarele! 

Lunz se repezi înapoi în camera de control şi apăsă pe un 
buton ca să le oprească. Ridică receptorul şi formă un număr. 

— Avem un rănit care urcă din celule, zise, urmărindu-i pe 
monitoare pe cei doi poliţişti care se îndepărtau pe coridor. Un 
gardian a primit un jet de spray paralizant în faţă. Îl aduc chiar 
acum! 

Puse receptorul în furcă chiar în clipa în care cei doi 
poliţişti pătrundeau în coridorul principal. În continuare nu se 
vedea nici o mişcare pe celelalte ecrane. Cel care îl atacase pe 
gardian nu reuşise încă să iasă din celulă. Lunz începu să se 
relaxeze puţin. Nu văzu silueta care îşi făcu apariţia în spatele 
lui şi nici nu simţi mirosul vag de piper până când un jet de 
spray paralizant îi fu împroşcat în gură şi îi goli tot aerul din 
plămâni. 


16 
Salonul 406, spitalul Davlat Hastenesi 


Mânerul şi buzunarul lateral al sacului de voiaj al lui Liv 
aveau pete cenuşii, urme ale pudrei de grafit pe care o 
folosiseră criminaliştii pentru a lua amprente. 

Conţinutul sacului era ca o capsulă a timpului, care îi 
amintea de o viaţă din trecut: haine, farduri, pixuri, carneţele. 
Le răsturnă pe toate pe pat, apoi scutură sacul şi îşi eliberă 
laptopul care alunecase pe fund. Şi el avea urme de pudră şi 
mirosea vag a vaporii de cianoacrilat folosiţi pentru relevarea 
amprentelor. Apăsă pe butonul de pornire, dar nu se întâmplă 
nimic. Criminaliştii îşi băgaseră probabil nasul în hard drive-ul 
ei şi îi consumaseră bateria. Avea un încărcător, dar acesta era 
prevăzut cu un ştecăr de tipul celor folosite în America de 
Nord, inutilizabil în prizele din sudul Turciei. Întoarse sacul şi 
deschise buzunarul lateral. Spre surprinderea ei, paşaportul 
era încă acolo. Il scoase se uită la coperta albastră zgâriată, cu 
Marele Sigiliu în mijloc şi cuvintele „Statele Unite ale Americii“ 
scrise dedesubt. Nu se considerase o persoană prea 
sentimentală sau naționalistă până atunci, dar îi veni să plângă 
văzându-l. Atât de tare îşi dorea să meargă acasă. 

Următoarele două lucruri pe care le descoperi nu îi 
îmbunătăţiră deloc starea emoţională fragilă. Primul era o 
legătură de chei. Îşi aminti cum încuiase uşa apartamentului şi 
le aruncase în geantă în vreme ce se grăbea spre taxiul care o 
aştepta să o ducă la aeroport. Al doilea era un plic pe care scria 
„l-Hour Foto“. Înăuntru se găseau mai multe poze lucioase 
făcute într-o excursie la New York. Fotografiile înfăţişau o 
versiune mai tânără a ei şi un băiat blond, înalt, care îi semăna 
foarte tare. Fusese ultima oară când îl văzuse pe fratele ei 
Samuel în viaţă. Băgă pozele înapoi în plic, înainte ca emoţiile 
să o copleşească, şi privi grămăjoara de obiecte ce întruchipau 
fosta ei viaţă, răspândite pe pat, încercând să le separe de 
încărcătura lor emoţională şi să le vadă în schimb ca pe un set 
de instrumente care să o ajute să fugă de acolo. 


Avea destule haine, dar nu avea bani gheaţă. În plus, îşi 
epuizase linia de credit de pe carduri când îşi cumpărase 
biletul de avion pentru Ruina. Mai era şi mica problemă a 
preotului şi a poliţistului care stăteau de pază pe coridor. Cu o 
diversiune, poate ar fi reuşit să se strecoare afară din cameră, 
profitând de neatenţia lor. Se gândi la personalul medical care 
venea la ea în salon. Poate că unul dintre ei ar fi ajutat-o, deşi, 
cu preotul care era veşnic în încăpere, nu ştia cum ar fi putut 
să abordeze subtil subiectul, darămite să comunice vreun plan 
fezabil. În plus, fuseseră cu siguranţă verificaţi cu toţii şi 
primiseră instrucţiuni să raporteze orice contact suspect. 

Se dădu jos din pat, având grijă să nu-şi răstoarne lucrurile 
pe jos, şi se duse la fereastră. Lumina strălucitoare care o izbi 
când ridică jaluzeaua o făcu să mijească ochii, dar nici ce văzu 
dincolo de geam nu o ajută prea mult. Străduţa pietruită se afla 
la patru niveluri mai jos, iar pe clădirea din faţă cobora 
şerpuind o scară de incendiu, o imagine nu prea încurajatoare. 
În plus, Citadela domina peisajul, omniprezentă şi tulburătoare, 
înălțându-se deasupra acoperişurilor şi înnegrind orizontul 
aidoma unei santinele vigilente. Liv îşi întoarse privirea spre 
încăpere, cercetând încă o dată toate obiectele de acolo, 
cântărindu-l pe fiecare şi încercând să-i stabilească posibila 
utilitate pentru tentativa ei de evadare. 

În afara patului şi a televizorului, în salon nu se mai găsea 
mare lucru: o măsuţă cu un pahar din plastic şi o carafa cu apă 
pe ea; un şir de butoane deasupra patului, un dosar din plastic 
fixat pe perete, în care se aflau fişele ei medicale. În tavan era 
agăţat un şnur cu un mâner roşu, suficient de mare pentru ca 
orice bolnav, oricât de slăbit, să îl poată apuca şi să tragă de el 
în caz de urgenţă. Liv se gândi ce s-ar fi întâmplat dacă l-ar fi 
folosit şi ea. Auzise în ultimele zile reacţiile la alte alarme, 
vocile şi paşii grăbiţi de pe coridor, înspre saloanele alăturate. 
Dar, chiar dacă zgomotul şi confuzia ar fi creat o perdea de fum 
care să-i distragă atenţia preotului câteva clipe, toţi ochii ar fi 
fost aţintiţi asupra ei şi i-ar fi fost aproape imposibil să 
vorbească cu cineva sau să-i strecoare cuiva un bileţel pe furiş. 
Trebuia să găsească altă cale. 


17 
Secţia de poliție 


Scara care ducea la celule răsuna de tropotele bocancilor 
poliţiştilor care coborau în fugă, grăbindu-se să răspundă la 
alarmă. Gabriel îi întâlni în drumul său spre ieşire. Nu-i 
aruncară nici măcar o privire. Aflaseră cu toţii că un gardian 
fusese atacat cu spray paralizant, aşa că atunci când dădeau 
peste el - respirând cu dificultate, cu ochii umflaţi închişi, 
sprijinit de un alt gardian - îl depăşeau în fugă, grăbindu-se să-i 
prindă pe nenorociţii care-i făcuseră asta. 

Gabriel îl ajuta pe gardian să înainteze, cu un braţ 
petrecut pe după umerii lui, cu mâna spre perete, ascunsă, cu 
pistolul bărbatului îndreptat înspre zona sa inghinală, ca să se 
asigure că nu va vorbi. În cealaltă mână, Gabriel ţinea o staţie 
de emisie-recepţie pe care o înhăţase în camera de control şi în 
care ducea un monolog, prefăcându-se că poartă o conversaţie, 
ca nu cumva cineva să intre în vorbă cu el şi ca să-şi ascundă 
totodată o bună parte din chip. 

Ajunseră în capul scărilor, când alţi doi poliţişti se 
năpustiră pe uşa de incendiu şi o luară la goană în jos. Gabriel 
se strecură pe uşa pe care o lăsaseră deschisă şi pătrunse într- 
un coridor scurt. In faţa lui, printr-o fereastră pătrată dintr-o 
altă uşă, zărea recepţia. Îl îmboldi pe gardian să meargă mai 
departe, împungându-l şi mai tare cu pistolul în pelvis, pentru 
a-i aminti că e acolo. 

Când ajunseră la câţiva metri de uşă, prinse staţia sub 
bărbie, smulse tubul de spray de la curea şi îi mai pulveriză un 
jet în faţă gardianului. Işi strecură pistolul sub cămaşă, îl 
îndesă în pantaloni şi se năpusti pe uşă în încăperea care 
gemea de poliţişti. 

Toate capetele se întoarseră spre ei când pătrunseră în 
hol, atrase de noul acces de tuse care le anunţa intrarea. Doi 
poliţişti aflaţi în apropiere se repeziră să-l ia în braţe pe 
gardianul cuprins de o tuse convulsivă. Gabriel îi lăsă să se 
ocupe de el şi se grăbi spre ieşire. 


— L-am adus în hol! zbieră în staţie. Unde naiba e 
ambulanţa aia? 

Apoi ieşi pe uşa de la intrare, liber ca pasărea cerului. 

Nu ştia cât va dura criza de tuse a gardianului, dar cu 
siguranţă nu avea mult timp. Probabil că poliţiştii care 
ajunseseră la subsol îşi dăduseră deja seama ce se întâmplase. 
Strada pe care se afla era aproape pustie, dar cea din faţă era 
mai aglomerată. Dacă reuşea să o ia după colţ şi să se 
amestece în mulţime, avea o şansă. Colţul străzii era la circa 
şase metri în faţă. Işi ţinea staţia lipită de faţă şi privirea drept 
înainte, rezistând cu greu tentaţiei de a o lua la fugă. 

Se amestecă printre puţinii trecători de pe stradă, 
schimbând trotuarul, punând cât mai multe persoane între el şi 
cei care aveau să plece curând în urmărirea sa. Asfaltul era ud 
de la ploaia torențială care căzuse recent. Asta nu prea îl ajuta, 
dar se mulțumea şi cu atât. Hainele lui, ude de la aspersoarele 
din închisoare, erau mai puţin bătătoare la ochi. 

O coti pe strada principală, chiar în clipa în care o sirenă 
se porni undeva în spatele lui. Mijind ochii ca să se apere de 
soarele puternic, îşi potrivi pasul cu cel al oamenilor care 
ieşiseră la o plimbare de seară şi aruncă staţia într-un coş de 
gunoi. Trebuia să se îndepărteze de strada aceea cât mai 
repede posibil. O uniformă udă de poliţist nu era cea mai bună 
deghizare pentru un fugar. 


18 
Spitalul Davlat Hastenesi 


Provocarea de a găsi o soluţie pentru a scoate la iveală 
mesajul ascuns al lui Oscar cu ajutorul resurselor limitate de 
care dispunea îi dădea lui Kathryn un sentiment de speranţă şi 
o hotărâre pe care nu le mai resimţise de multe zile încoace. 

Din experienţa profesională, ştia că sunt necesare trei 
lucruri pentru a face un foc: combustibil, un catalizator şi o 
scânteie. Pentru combustibil, smulsese câteva pagini din 
dosarul cu fişe medicale, neîndrăznind să rişte să rupă ceva 
important din carnetul lui Oscar; rupsese hârtiile în bucățele 
mici şi făcuse o grămăjoară pe pervaz. 

Cât despre catalizator, trebuia să găsească o soluţie 
ingenioasă. Avea nevoie de orice fel de substanţă care să 
intensifice flacăra. Găsi ceea ce căuta sub forma gelului 
dezinfectant pentru mâini din dozatorul de lângă uşă, folosit în 
toate spitalele moderne. Conform etichetei, marca aceea avea o 
concentraţie de alcool de patruzeci la sută. Alcoolul se evaporă 
repede, lăsând pielea uscată, şi are şi proprietăţi antiseptice. 
Este totodată şi un catalizator foarte eficient. 

Işi turnă o cantitate sănătoasă în palmă, o întinse pe 
pervaz, după care aşeză grămăjoara de fâşii de hârtie 
deasupra, ca aceasta să absoarbă vaporii inflamabili pe măsură 
ce se evaporau. Cu cât aştepta mai mult, cu atât hârtia se 
îmbiba mai bine şi şansele să se aprindă creşteau. Dar îi lipsea 
în continuare scânteia, iar pentru a o obţine trebuia să aştepte 
ca soarele să iasă din spatele norilor. 

Se întinse pe pat, uitându-se pe fereastră la fâşia 
luminoasă de cer care se întrezărea printre norii grei aflaţi în 
mişcare şi culmile nemişcate ale munţilor. Ultima oară 
aprinsese astfel un foc în excursia pe care o făcuse împreună 
cu John. Fusese o ieşire spontană, hotărâtă în ultima clipă, 
înainte ca Gabriel să se întoarcă la facultate şi John să plece în 
Irak, în acea expediţie arheologică din care nu avea să se mai 
întoarcă. 


Îşi petrecuseră ziua cutreierând potecile din lanţul muntos 
Presidential Range din New Hampshire şi îi prinsese o furtună 
teribilă. Când ajunseseră înapoi la locul în care parcaseră 
maşina închiriată, erau uzi până la piele; iar apoi descoperiseră 
că bateria era moartă. Se întorseseră la un refugiu pe lângă 
care trecuseră la venire şi unde un turist de weekend folosise 
toate lemnele de foc şi nu se obosise să aducă altele. Împreună 
cu Gabriel, Kathryn adunase cât de multe crengi căzute putuse, 
dar toate erau prea ude ca să ia foc. Nici măcar nu observaseră 
că John dispăruse, până când bărbatul nu îşi făcuse apariţia în 
refugiu, fluturând o şosetă în vârful unui băț lung, din care 
picura motorina pe care o luase din rezervorul maşinii. Au pus 
vreascurile ude peste şosetă şi au aşteptat ca vaporii să 
pătrundă grămada de lemne, la fel cum aştepta şi Kathryn 
acum. Motorina lichidă nu arde foarte bine, dar ramurile 
îmbibate cu eter s-au aprins cu uşurinţă. Şi-au petrecut 
noaptea în refugiu, strânşi unul în celălalt, încălzindu-se la foc - 
ultima oară când fuseseră cu toţii împreună. Kathryn zâmbi, 
amintindu-şi cât de aproape stătuseră toţi trei şi zâmbetele lor 
luminate de foc, în vreme ce afară furtuna îşi făcea de cap. Apoi 
îşi dădu seama că senzaţia de căldură nu este în mintea ei, ci că 
o simte chiar pe piele, inundând camera. Soarele ieşise dintre 
nori. 

Sări din pat şi se repezi la fereastră. Razele soarelui 
scăldau strada în lumina caldă a după-amiezii. Discul solar 
coborâse sub perdeaua de nori şi avea să dispară în curând, 
prăbuşindu-se îndărătul munţilor ce se întrezăreau în 
depărtare. Trebuia să se grăbească. 

Işi dădu jos ochelarii de citit de pe frunte, cu mâini 
tremurânde, şi îi tinu deasupra bucăţelelor de hârtie, aţintind 
cu ajutorul lentilelor cu efect de mărire un punct de lumină 
înspre vârful grămăjoarei. 

O reflecţie minusculă a soarelui, ca o imagine în oglindă, 
apăru pe hârtie, iar Kathryn o ţinu nemişcată, pe cât de mult îi 
îngăduia mâna tremurândă. Punctul luminos se închise la 
culoare şi începu să ardă mocnit. Hârtia se încolăci, 
prefăcându-se în scrum în jurul lui, dar fără să facă nici o 
flacără. Kathryn îşi mută ochelarii, urmărind cu punctul 
luminos marginea hârtiei înnegrite, direcţionând căldura 
asupra puţinului jar pe care îl obținuse. Un punctuleţ roşu 


străluci la marginea grămăjoarei, acolo unde hârtia se încovoie 
şi se preschimbă în cenuşă, dar tot nu se aprinse. Îşi făcu mâna 
căuş în jurul lui şi suflă uşor spre vârful grămezii, încercând să 
nu mişte bucăţelele de hârtie sau să împrăştie vaporii de alcool 
captivi dedesubt. Continuă să sufle, cu blândeţe, dar fără să se 
oprească, concentrându-şi atenţia asupra jarului roşiatic, până 
când rămase fără aer în plămâni. Atunci, chiar în momentul în 
care aproape că nu mai avea suflare, flacăra se aprinse în 
sfârşit şi începu să înghită cu lăcomie bucăţile de hârtie. 

Luă grăbită jurnalul de pe pat şi îl deschise la paginile din 
mijloc, pe care le însemnase tot cu nişte bucățele de hârtie. Nu 
ştia cât de lung era mesajul ascuns, dar nu avea prea mult 
combustibil, iar flacăra ardea cu repeziciune. Răsuci o bucată 
de hârtie, o puse peste grămăjoară, pentru a alimenta focul, 
după care oferi cu delicateţe flăcării prima filă albă. 

Efectul fu aproape instantaneu. Căldura înnegri hârtia, 
acolo unde cerneala acidă o îmbibase şi se uscase apoi, 
făcându-se nevăzută, şi dădu la iveală rotocoale de simboluri 
caligrafiate ce umpleau încetul cu încetul pagina. Textul, de 
forma unei cruci Tau aşezate cu susul în jos, era o oglindă a 
primei profeţii cu care crescuse Kathryn, scrisă în aceeaşi 
limbă străveche. Ochii ei parcurseră simbolurile limbii mala, 
limba tribului ei, şi ea le traduse în gând pe măsură ce le citea: 


Cheia descătuşează Sacramentul 
Sacramentul devine una cu Cheia 
Iar Pământul se cutremură 
Cheia trebuie să urmeze Harta Stelară până Acasă 
Acolo să stingă focul balaurului într-o lună lunară 
Căci altfel Cheia va pieri, Pământul se va despica 
Și molima îl va cotropi, aducând sfârşitul lumii 


Kathryn reciti mesajul, încercând să-l descifreze. Părea să 
fie o avertizare, dar era incompletă, aşa că nu reuşi să o 
înţeleagă. 

Probabil că era un mesaj mai lung. 

Luă grăbită o altă bucată de hârtie şi o duse deasupra 
flăcării. Focul ardea mai repede decât se aşteptase, iar 
încăperea începea să se umple de fum. lIntoarse pagina 
jurnalului şi o ţinu deasupra flăcării. 


Încă o bucată de text întunecat ieşi la iveală, mult mai 
mare, dar focul ardea cu atâta repeziciune, că nici măcar nu se 
obosi să-l citească. Ştia că aproape nu mai avea combustibil, iar 
fumul din cameră devenise îngrijorător de gros, aşa că trecea 
paginile albe una după alta pe deasupra flăcării, alimentând-o 
până când ajunse la capătul jurnalului, iar focul se micşoră şi 
îşi dădu duhul într-un ultim rotocol de fum. _ 

Auzea paşi apropiindu-se pe coridor. În câteva secunde, 
cineva putea intra în salonul ei, iar preotul şi-ar fi făcut şi el 
apariţia. Deschise larg fereastra, strânse jarul, dovada 
incriminantă a focului, şi îl împrăştie în aer. Lăsă fereastra 
deschisă, sperând astfel să alunge mirosul de fum, şi îşi curăţă 
mâinile cu gel antibacterian, căutând în acelaşi timp un loc în 
încăpere în care să ascundă jurnalul. Dar camera era goală. Nu 
exista nici o ascunzătoare. Kathryn se duse grăbită spre pat şi 
ascunse carnetul în singurul loc la care se putea gândi şi unde 
cu siguranţă oricine ar fi căutat prima dată. Il ascunse sub 
saltea. 


19 


Părintele Ulvi Şimşek stătea pe coridorul spitalului, 
înşirând mătăniile pe care le purta tot timpul la el şi gândindu- 
se înciudat la vizita de mai devreme a inspectorului de poliţie, 
pe care nu şi-o putea scoate din cap. Se comportase atât de 
arogant, cu aerul lui de superioritate, întrebându-l ce caută 
acolo, de parcă el ar fi fost un nimeni. 

De-ar şti inspectorul cu cine are de-a face! 

Numără mătăniile, răsfirându-le printre degete, pietricele 
netede ce se încălzeau sub atingerea degetelor lui. Erau 
nouăsprezece mărgele înşirate pe un fir de aţă neagră, şlefuite 
dintr-un soi special de chihlimbar pe care îl alesese pentru 
culoarea sa de un roşu-închis. Nouăsprezece mărgele şi tot 
atâtea vieţi curmate. Le numără în minte, mişcându-şi uşor 
buzele în vreme ce îşi amintea numele victimelor şi felul în care 
murise fiecare. 

În ciuda veşmântului său de preot, serviciile pe care Ulvi le 
făcea Bisericii aveau o natură mai specializată. Se vedea pe 
sine ca fiind un soldat al Domnului, antrenat de ţara lui, dar 
servind acum un stăpân suveran, aflat deasupra tuturor. 
Mătăniile îi aminteau de trecutul său - în vestul Turciei, 
aproape de străvechea frontieră ce separa ţara de Grecia - şi, 
în vreme ce alţii, cu care împărțea aceeaşi credinţă, îşi spuneau 
rozariul pentru a se curăța de păcate, el se folosea de mătănii 
ca să-şi amintească de unde vine şi ce făcuse în viaţa lui. Petele 
întunecate de pe sufletul său erau înrădăcinate prea adânc ca 
să poată fi curățate pe lumea aceasta. Iar lumea însăşi era plină 
de neajunsuri. Numai Dumnezeu era neprihănit. Aşa că alesese 
să nu se prefacă că s-ar putea îndrepta în viaţa de aici, sau să 
se căiască pentru faptele sale. Era ceea ce era, un instrument 
întunecat servind scopului luminos al Domnului. 

lar Dumnezeu însuşi îl plămădise astfel; doar El avea să-l 
judece la timpul potrivit. 

Ulvi ajunse la capătul şiragului şi al pomelnicului de nume 
din trecutul său şi băgă mătăniile la loc în buzunar. Le auzi 
zornăind uşor când atinseră telefonul mobil, alunecând spre 


fundul buzunarului, unde se ciocniră de cuțitul de ceramică, cu 
lama ascuţită ca sticla, dar invizibil pentru detectorul de metale 
cu care îl scanaseră paznicii când îşi începuse tura. In alt 
buzunar al hainei avea o seringă cu ac de nailon, o punguliţă cu 
praf de flunitrazepam şi o fiolă de aconitină, o otravă puternică. 
Le avea la el în fiecare zi, din momentul în care poliţiştii 
începuseră să se obişnuiască cu prezenţa lui şi controalele de 
securitate deveniseră mai puţin riguroase. 

Se uită la poliţist, care stătea tolănit pe scaunul lui, cu 
gândurile aiurea şi neatent la ce se petrece în jurul său. Încă 
citea ziarul, începând de la pagina de sport şi parcurgându-l de- 
a-ndoaselea până la prima pagină, aşa cum făcea în fiecare zi, 
alunecând atât de jos în scaun, că aproape îşi atingea cu bărbia 
nasturii de la uniformă. Era fără nici o îndoială făcut din acelaşi 
aluat ca şeful său. Arogant. Dispreţuitor. Stupid. 

Dar nu avea importanţă. 

Un gardian plictisit era uşor de manipulat. Pe măsură ce 
orele turei de noapte treceau, iar în spital se făcea tot mai 
linişte, Ulvi avea să se ofere să facă cafea, care să îi ţină treji 
pe amândoi, iar în chicineta de la capătul coridorului avea să-i 
strecoare praful de flunitrazepam în cană. Îşi imagină figura 
prostănacului când se va trezi dimineaţă, mahmur după ce 
îngurgitase o doză de drog al violului, şi va descoperi că cei trei 
pacienţi pe care îi avea în grijă muriseră în paturile lor. I-ar fi 
plăcut să asiste la scenă. l-ar fi plăcut să vadă şi mutra 
înfumuratului de inspector, dar până atunci avea să fie deja 
departe, în altă misiune, slujindu-L pe Dumnezeu în felul său 
macabru. Se aşeză la loc pe scaun, mai calm acum, că ştia că 
aşteptarea aproape luase sfârşit. 

„Până mâine dimineaţă“, aşa sunase mesajul. 

Se întrebă dacă mai erau şi alţii, agenţi ca el, care 
primiseră acelaşi mesaj. Natura delicată a activităţilor sale 
făcea ca el să acţioneze întotdeauna singur, pentru ca niciun 
indiciu să nu poată duce la stăpânii săi, în cazul în care 
lucrurile ar fi scăpat de sub control. Dar nimic nu avea să scape 
de sub control, era mult prea experimentat ca să lase să se 
întâmple una ca asta. 

Ulvi băgă mâna în celălalt buzunar şi scoase trei mărgele, 
pe care le rostogoli în palmă; fiecare semăna cu câte o picătură 
solidă de sânge proaspăt, ce aştepta să fie răsfirată pe şiragul 


de mătănii. Le răsuci între degete, recitând numele în minte: 
Kathryn Mann, Liv Adamsen, fratele Dragan Ruja. Îl 
surprinsese faptul că numele ultimului călugăr rămas în viaţă 
fusese inclus printre ţintele sale. Dar nu era treaba lui să pună 
la îndoială ordinele pe care le primea. La urma urmei, 
călugărul îşi dăruise deja viaţa lui Dumnezeu - Ulvi venea doar 
să i-o ia. 

Se aşeză mai comod pe scaun şi luă romanul pe care îl 
adusese cu el ca să-i treacă mai uşor timpul. Era despre 
Cavalerii Templieri - preoţi războinici aidoma lui. Tocmai se 
pregătea să înceapă să citească, când auzi zgomotul unor paşi 
apropiindu-se. Polițistul îi auzi şi el şi îşi ridică privirea din ziar 
în clipa în care o asistentă apăru de după colţ, îndreptându-se 
spre ei. Ulvi se uită la ceas. Era prea devreme pentru vizita de 
seară şi femeia se grăbea evident să ajungă undeva. Probabil că 
o chemase unul dintre pacienţi. 

Asistenta ajunse la măsuţa lor şi luă hârtia pe care erau 
trecute numele persoanelor care intrau şi ieşeau din saloane şi 
orele de vizită. Nu-i băgă în seamă pe cei doi bărbaţi care o 
priveau. Apăruseră tensiuni încă din clipa în care personalului 
spitalului i se ceruse să evacueze puţinii pacienţi internaţi în 
aripa de psihiatrie şi să înceteze orice lucrări de renovare. 

„Aveţi răbdare“, îşi spuse Ulvi în gând. „O să vă recăpătaţi 
clădirea până dimineaţă, vă promit!“ 

O urmări scriindu-şi numele, ora, după care, în dreptul 
salonului, trecu „406“. Salonul lui Liv Adamsen. Ulvi luă cheile 
de pe masă şi îi zâmbi asistentei, dar aceasta nu-i întoarse 
zâmbetul. 

„Ce prost-crescuţi sunt oamenii ăştia!“ se gândi în vreme 
ce o lua înaintea ei pe coridor. „Cu cât îmi termin mai repede 
treaba aici, cu atât mai bine!“ 


20 


Liv stătea în capul oaselor în pat, trăgând cu urechea la 
sunetele care veneau de pe coridor. 

Paşii se auzeau din dreapta, deci aceea era direcţia în care 
trebuia să o ia atunci când va ieşi din cameră. Se auzi o singură 
bătaie puternică în uşă. Liv se întinse şi îşi trase cearşaful până 
la gât când uşa se deschise încet. 

Preotul păşi în încăpere şi ea se simţi imediat cuprinsă de 
groază. Asistenta îl urmă, se îndreptă către butonul pe care 
apăsase Liv ca să o cheme de urgenţă şi stinse lumina care 
pâlpâia în dreptul lui. 

— Tu OK? o întrebă într-o engleză stricată, scoțând din 
reflex un termometru digital din buzunar şi punându-i-l pe 
frunte. 

— Da, mă simt bine, cred, dar trebuie să te-ntreb ceva. 

Asistenta apăsă pe butonul termometrului, ca să-i apară 
valorile temperaturii, şi dispozitivul îi răspunse cu un bip. 

— Ce s-a-ntâmplat cu lucrurile mele după ce am fost 
internată? 

— Obiectele personale sunt depozitate în biroul din spatele 
recepţiei. 

Asistenta studie ecranul termometrului, după care îi apucă 
încheietura şi îi luă pulsul. 

— Şi cum aş putea să le recuperez? 

— Semnezi la plecare. 

Îi luă pulsul, după care îi lăsă încheietura şi îi privi chipul 
pentru prima oară de când intrase în încăpere. 

— Altceva? 

— Da... 

Liv îi aruncă o privire preotului, de parcă s-ar fi jenat să 
vorbească despre asta. 

— Poţi să-mi spui care e starea mea, hmm... din punct de 
vedere medical. 

Asistenta scoase nişte fişe din mapa de plastic prinsă de 
perete şi le citi. 

— Un oarecare dezechilibru hormonal - nivel de estrogen 


foarte ridicat, dar nu periculos. Ai temperatură, greață. Poate 
ai un virus. Memoria mare grijă. 

Răsfoi dosarul până la sfârşit şi citi observaţiile 
psihiatrului. Liv încercase să-şi dea seama singură ce scrie în 
ele, dar erau în turcă. Şi, oricât de mult şi-ar fi dorit să plece 
din locul acela, nu avea niciun sens să evadeze doar ca să se 
prăbuşească fără suflare după o sută de metri. 

— Raportul psihiatric e bun, zise asistenta. Te ţin doar sub 
observaţie. 

— Ce medicamente mi se administrează? 

Asistenta parcurse notițele şi dădu din cap. 

— Niciun medicament. Doar odihnă şi observaţie. _ 

Liv fu surprinsă să audă asta şi nu o crezu întru totul. În 
capul ei se petreceau prea multe lucruri bizare ca să nu fi fost 
drogată în vreun fel. 

— Deci, teoretic, mi-aş putea vedea de viaţă ca de obicei, 
zise Liv, urmărind chipul asistentei în căutarea unei tresăriri 
cât de mici, care să trădeze o minciună profesională. Adică n-ar 
trebui să mă ţin departe de nici o activitate - să mă urc într-un 
avion sau să fac scufundări, de pildă? 

Asistenta se uită la preot şi ridică din umeri. 

— Faci ce vrei! 

— Mulţumesc, spuse Liv, cuvintele ieşindu-i din gură ca un 
oftat de uşurare. 

— Nici o problemă. Altceva? 

— Da, ar mai fi ceva, zise Liv, dând cearşaful la o parte şi 
lăsând să se vadă că e îmbrăcată din cap până-n picioare. Aş 
vrea să mă externez. Chiar acum! 

Liv îşi înhăţase deja sacul de pe podea şi era la jumătatea 
drumului spre uşă, când Ulvi îşi dădu seama ce se întâmplă. 
Din instinct, făcu un pas în faţă, încercând să i se pună în cale, 
dar ea îl ocoli şi se strecură pe uşa întredeschisă. 

Afară, pe coridor, polițistul se ridică din scaun şi se 
îndreptă spre ea. 

— Întoarce-te în salon! 

— De ce? întrebă Liv privindu-l calm drept în ochi. 

— Fiindcă... nu te simţi bine. 

— Asistenta tocmai mi-a spus altceva. 

Liv îşi întoarse capul înspre locul unde stătea acum femeia. 

— Şi nu sunt arestată, nu? 


Polițistul deschise gura, dând să spună ceva, dar apoi păru 
să se răzgândească. 

— Nu, zise. 

Liv zâmbi şi îşi înclină capul într-o parte. 

— În cazul ăsta, vrei să mă laşi să trec, te rog? 

Bărbatul o privi, în vreme ce în mintea lui se dădea o 
bătălie. 

Ajunse la o concluzie şi se dădu la o parte. 

— Trebuie să rămâi aici! zise preotul, iar cuvintele sunară 
ca un ordin. 

— Nu, îi răspunse Liv, în vreme ce se îndepărta. Chiar nu 
trebuie! 

Îşi ridică sacul pe umăr şi o porni grăbită în direcţia din 
care o auzise venind pe asistentă. 


Ulvi o privi îndepărtându-se, în vreme ce îşi cântărea 
opţiunile. Dacă pornea în spatele ei acum, o putea urmări pe 
ascuns, aşteptând să se îndepărteze de locurile aglomerate şi 
să ajungă într-o cameră de hotel, într-un loc în care să fie 
singură. Era tentant. Dar celelalte două ţinte erau încă acolo, 
prin urmare şi grosul misiunii lui se afla încă acolo. 

O urmări pe Liv cum ajunge în capătul coridorului şi 
dispare. 

Derulă în minte evenimentele care tocmai se petrecuseră 
în salon, cu încetinitorul, analizându-le pe îndelete, apoi zâmbi 
amintindu-şi un lucru pe care i-l spusese Liv asistentei. 

O întrebase dacă putea să ia avionul. 

Aşa că nu era nevoie să o urmărească. Ştia încotro se 
îndreaptă. Spera însă că mai sunt şi alţi agenţi pe teren în afară 
de el. Pierderea lui avea să fie câştigul lor. Scoase telefonul din 
buzunar şi tastă cu grijă un mesaj către superiorul său. 


21 


Kathryn Mann auzise vocile de pe coridor, dar auzul ei 
afectat nu îi permitea să recunoască glasurile sau să îşi dea 
seama despre ce vorbesc. Oricine ar fi fost, se îndepărtaseră 
însă, iar Kathryn ascultă tăcerea până când i se păru îndeajuns 
de adâncă încât să poată scoate carnetul din ascunzătoarea 
prea puţin sigură pe care i-o găsise. 

Foile şopteau în tăcerea din încăpere, ca nişte aluzii la 
secretele pe care le ţineau ascunse. Işi puse ochelarii de citit, 
pe care-i ţinea pe creştet, şi prima pagină deveni imediat mai 
clară. 


Te rog să mă ierti pentru modul încâlcit în care ţi-am 
transmis acest mesaj, dar vei înțelege de ce m-am străduit atât 
de tare să m-asigur că vei fi singura care îl va descoperi. Textul 
pe care l-am transcris aici e o copie a unui mesaj pe care l-am 
primit cu câțiva ani în urmă. Originea lui și modul în care mi-a 
parvenit sunt motivele pentru care l-am ținut ascuns de tine în 
toți acești ani. Știu că noi n-am avut niciodată secrete. Dă-mi 
voie să-ți explic de ce acesta a fost singurul secret fată de tine, 
în speranța că vei înțelege de ce am ales să fac asta. 

Tăblița originală care conținea mesajul s-a pierdut. Eu am 
aflat de existența ei doar fiindcă, la câteva luni după ce John a 
fost ucis, mi-a fost trimisă, de către o sursă anonimă, o 
fotografie care o reprezenta. Pe spatele fotografiei erau câteva 
rânduri scrise de mână, care spuneau doar atât: 

„Asta am descoperit. Din cauza asta am fost uciși,“ 

M-am întrebat adeseori de unde știa persoana care mi-a 
trimis-o despre existența mea. Poate că John îi povestise, sau 
poate că lăsase mesajul cuiva, care să mi-l transmită în caz că i 
s-ar fi întâmplat ceva, la fel cum eu ţi-l transmit acum ţie. Cred 
că persoana care mi l-a trimis, oricine ar fi fost ea, m-a ales 
tocmai pe mine în baza trecutului meu mai neobișnuit. Eram 
deja mort în ochii celor din Citadelă, prin urmare nu mă 
expunea niciunui risc transmițându-mi această informaţie 
periculoasă. Nici măcar dușmanii noștri din Citadelă, oricât de 


răzbunători ar fi, n-ar încerca să omoare pe cineva care e deja 
mort. 

Vreau să știi că m-am gândit adeseori dacă să-ți 
împărtășesc sau nu această informaţie. Nu-mi plăcea deloc să-ți 
ascund ceva, dar în cele din urmă am ales calea prudenței. 
Dacă John a fost ucis pentru că descoperise această tăbliță, 
atunci și cea mai vagă bănuială că și tu ai putea să știi ceva ti- 
ar fi pus viața în pericol. Stiam că, la rândul tău, i-ai fi spus și 
lui Gabriel. Cred că înţelegi dilema mea. Dorința mea de a-ți 
împărtăși informația versus riscul la care le-aș fi expus pe cele 
două persoane la cere tin cel mai mult pe lumea asta. Cum aș fi 
putut să-mi asum un astfel de risc? N-am putut - așa că n-am 
făcut-o. 

Dar acum Simt că sfârșitul e aproape. Mă întorc la Ruina 
sperând că această a doua profeție ne va arăta calea, după ce 
prima se va fi adeverit. Și dacă, din vreun motiv sau altul, nu 
voi putea să ţi-o transmit personal, o scriu aici, ca s-o descoperi 
singură. 

Dacă citesti aceste rânduri, înseamnă că sunt mort... 


Kathryn izbucni în plâns, duritatea ultimei fraze 
străpungând tăria cu care se înarmase până atunci şi rupând 
zăgazul lacrimilor fierbinţi pe care le ţinuse în frâu. Îşi scoase 
ochelarii şi îşi şterse ochii cu dosul palmei. Gândul că tatăl ei 
scrisese acele rânduri singuratice ca un condamnat pus faţă în 
faţă cu iminenţa morţii sale era insuportabil. Îşi mai şterse o 
dată ochii, apoi îşi puse din nou ochelarii şi continuă să 
citească. 


„„„Sper ca adeverirea primei profeţii să facă lumină și 
asupra celei de-a doua, astfel încât să te ajute în misiunea ta de 
a restabili ordinea de drept a lucrurilor. Mi-am petrecut multe 
seri încercând să-i descifrez sensul, dar, neștiind ce anume e 
Sacramentul, pentru mine a rămas o enigmă. În ceea ce mă 
privește, pot să fac lumină asupra unui singur aspect. 

În timpul scurtei perioade petrecute în Citadelă, am dat 
din întâmplare peste ceva care cred c-ar putea fi Harta Stelară 
pomenită aici. A ajuns în bibliotecă împreună cu celelalte 
fragmente care alcătuiau prima profeție. Și ea purta simbolul 
Tau, alături de ceea ce păreau a fi constelații și instrucţiuni 


scrise într-o limbă pe care nu o ințelegeam. Aveam de gând s-o 
studiez mai îndeaproape și să învăţ limba în care fusese scrisă, 
dar n-am mai avut timp. La scurtă vreme după ce am făcut 
această descoperire, am aflat că prezența mea devenise 
suspectă în Citadelă, așa c-am furat fragmentele de tăblițe și 
am fugit. Aș fi vrut să iau și Harta Stelară cu mine, dar era prea 
grea. Stiam că, dacă aș fi incercat să traversez șanțul de 
apărare înot, m-ar fi tras la fund și m-aș fi înecat. Așa c-am 
făcut cel mai bun lucru care-mi stătea în putință. Am ascuns-o. 

Nu voiam ca membrii ordinului Sancti și acoliții lor să se 
bucure de pe urma cunoașterii pe care o conținea, oricare ar fi 
fost aceea, așa c-am pus-o într-un loc în care existau puține 
șanse să fie găsită. Speranța mea e că se află încă acolo și că, 
după ce s-a adeverit prima profeție, veti putea intra în Citadelă 
și veți putea, cu ajutorul hărţii pe care ţi-o voi da mai Jos, să 
intrați în sfârșit în posesia ei. 


Aici se sfârşea mesajul. 

Kathryn se uită la următoarea pagină goală. Probabil că 
acolo se aflau mai multe informaţii decât reuşise ea să scoată la 
iveală în puţinul timp pe care îl avusese la dispoziţie. 

Întoarse paginile, la primele simboluri pe care le 
descoperise, şi reciti primele rânduri: 


Cheia descătuşează Sacramentul 
Sacramentul devine una cu Cheia 
Iar Pământul se cutremură 
Cheia trebuie să urmeze Harta Stelară până Acasă 
Acolo să stingă focul balaurului într-o lună lunară 


O fază a lunii pline dura în jur de douăzeci şi opt de zile. 
Presupunând că evacuarea călugărilor Sancti din Citadelă 
marca momentul descătuşării Sacramentului, asta însemna că 
trecuseră deja zece zile. Kathryn reciti restul mesajului cu o 
îngrijorare crescândă. 


Căci altfel Cheia va pieri, Pământul se va despica 
Și molima îl va cotropi, aducând sfârşitul lumii 


Se gândi la boala ce părea să-i fi lovit pe călugării Sancti. 


Să fi fost oare vorba despre molima de care pomenea profeția? 
În nebunia ce domnise în camera de primire de la Urgenţe în 
primele ore după ce fuseseră duşi cu toţii acolo, întrezărise 
câte ceva din simptomele călugărilor: pielea învineţită, ochii 
înroşiţi, sângerarea. Dacă s-ar fi răspândit în lume, ar fi fost ca 
în cea mai cumplită profeție din Apocalipsa, i-ar fi preschimbat 
pe toţi muritorii în diavoli. Privi paginile goale, nerăbdătoare să 
ştie ce mai scria acolo. Avea să mai treacă o zi până când 
soarele avea să revină din nou în faţa ferestrei sale, luminând- 
O, o zi pe care nu-şi permitea să o piardă. Simţea povara a ceea 
ce tocmai aflase şi frustrare, din cauză că toată acea 
cunoaştere era zăvorâtă în aceeaşi încăpere cu ea, în vreme ce 
secundele se scurgeau ireversibil. 

Trecuseră deja zece zile. 

Mai rămăseseră optsprezece. 


22 


Uşa liftului se deschise şi Liv avu un atac de panică. După 
zile întregi în care fusese închisă, departe de lume, zarva şi 
numărul de persoane din zona recepţiei i se păreau 
copleşitoare. Găsi o şapcă de baseball în geantă, pe care şi-o 
trase peste ochi, ca să-şi ascundă puţin faţa, apoi se forţă să 
iasă din lift şi să traverseze coridorul cu o pardoseală acoperită 
cu un mozaic şters de timp, spre biroul de la recepţie. Cercetă 
anunţurile care împânzeau pereţii, căutând vreun indiciu, dar 
erau toate în turcă. 

— Biroul de obiecte personale ale pacienţilor? o întrebă pe 
recepţionistă. 

Un deget subţire îi arătă o uşă de lângă intrare. Se 
îndreptă într-acolo, aruncând o privire afară când trecu prin 
dreptul uşii de la intrare. Plouase şi soarele după-amiezii, care 
coborâse la orizont, strălucea pe caldarâmul ud. Un car de 
televiziune era parcat pe cealaltă parte a străzii, iar 
cameramanul şi un reporter stăteau pe locurile din faţă, 
fumând şi sporovăind, aşteptând să se întâmple ceva. Nu voia 
să cadă într-o ambuscadă la ieşirea din clădire şi să apară din 
nou la ştirile de seară. Avea nevoie să treacă neobservată - 
deocamdată, cel puţin. Probabil că mai exista încă o ieşire din 
clădire. 

Biroul cu obiectele personale ale pacienţilor era adăpostit 
într-un fel de debara întunecoasă; vrafuri de documente se 
înălţau de pe fiecare centimetru pătrat de suprafaţă orizontală 
şi se bălăngăneau într-un echilibru instabil pe tejgheaua 
îngustă care separa încăperea în două. Un tânăr cu o faţă 
plictisită şedea în spatele ei, sortând o grămadă voluminoasă 
de hârtii cu entuziasmul unui condamnat. Liv îi arătă brăţara 
de plastic de la încheietură, pe care figurau numele ei şi 
numărul sub care fusese înregistrată la internare, iar tânărul 
ridică un morman de documente sub braţ şi pătrunse 
încovoindu-se în valea întunecată de rafturi ce se întindea în 
spatele lui. Liv aruncă o privire spre uşă, trăgând cu urechea la 
sunetele înfundate ce veneau din zona recepţiei, gata să o ia la 


fugă la auzul unor bocanci tropăind pe duşumea. Reuşise să 
scape mai uşor decât se aşteptase. Se aşteptase ca preotul sau 
polițistul să se străduiască mai tare să o împiedice să plece, dar 
era limpede că gestul ei îi luase pe amândoi prin surprindere. 
Asta nu însemna însă că e liberă ca pasărea cerului. Cu 
siguranţă îşi sunaseră amândoi superiorii, imediat ce ea se 
îndepărtase, şi poate încercau chiar acum să o oprească. 
Trebuia să fie prevăzătoare. 

Tânărul se întoarse din arhiva întunecoasă cu o cutie de 
carton în braţe. Liv semnă de primire, îi deschise capacul şi se 
dădu înapoi cu dezgust la vederea unei pungi transparente din 
plastic în care se aflau hainele ei îmbibate de sânge. 

— Coşul de gunoi e în colţ. 

Funcţionarul îi arătă o pubelă mare, din care se iţea un sac 
de gunoi galben. Liv duse cutia într-acolo şi ridică capacul cu 
mâna rămasă liberă. Înăuntru se găseau alte cinci sau şase 
pungi care conţineau obiecte de îmbrăcăminte la fel de 
murdare de sânge. Se întrebă de ce angajaţii spitalului nu le 
aruncaseră pur şi simplu. Apoi văzu anunţul de declinare a 
răspunderii de pe interiorul capacului şi înţelese. Era ceva 
legat de asigurări. Se spunea că, dacă aruncai un obiect de 
valoare, era în mod oficial vina ta. Aruncă pungile cu sânge 
închegat peste cele care se aflau deja în pubelă şi închise 
capacul. 

În cutie mai rămăsese doar un plic alb mototolit, care 
conţinea nişte hârtii împăturite şi câteva sute de lire turceşti. 
Habar n-avea dacă asta însemna că e bogată sau că poate să-şi 
cumpere doar o cafea. Oricum, era mai bine decât nimic. Băgă 
plicul în sacul de voiaj şi lăsă cutia pe tejghea. 

— Mersi, zise, închizând sacul şi pregătindu-se să dea 
piept cu lumea de afară. 

Tânărul din spatele tejghelei nu spuse nimic, continuând 
să mute vrafurile de hârtie dintr-o parte în alta, aidoma lui Sisif 
care-şi împinge de-a pururi bolovanul în susul muntelui. 

Liv deschise uşa şi cercetă persoanele care se învârteau în 
zona recepţiei. Era exclus să iasă pe uşa principală, din cauza 
echipei de ştiri care campase în faţa ei. Deocamdată trebuia să 
se amestece în mulţime şi să atragă cât mai puţin atenţia 
asupra ei. Sigur mai exista o ieşire! Ochii i se opriră pe doi tipi 
îmbrăcaţi în salopetele verzi ale spitalului, care trecură prin 


faţa ei, îndepărtându-se. Ceva din limbajul lor corporal îi atrase 
atenţia. Erau relaxaţi şi nu păreau să se grăbească nicăieri. 
Unul dintre ei duse mâna la buzunarul de la piept şi Liv zări 
dreptunghiul de carton care-l dădea de gol, umflând țesătura 
verde a salopetei. Atunci ştiu, cu simţul ascuţit al fumătorului 
care se lăsase, că mergeau într-o pauză de ţigară. Şi, dacă nu 
exista vreo încăpere destinată fumătorilor în interiorul 
spitalului, asta însemna că se duceau afară. 

O luă pe urmele lor când trecură de o uşă dublă şi ajunseră 
într-un coridor nerenovat, potrivindu-şi paşii cu ai lor ca să n-o 
audă, dar erau prea absorbiți de conversaţia lor ca s-o observe 
pe blonda minionă din spate. Ajunseră la o uşă de incendiu din 
capătul coridorului şi împinseră bara de siguranţă ca s-o 
deschidă, băgându-şi deja ţigările în gură. Liv se grăbi să-i 
prindă din urmă şi se strecură în spatele lor. 

— Bună! zise, uitându-se înspre aleea de unde se vedea 
strada principală. 

— Intrarea principală e pe acolo, mormăi unul dintre ei, 
arătându-i să o ia înapoi pe coridorul pe care venise. 

— Dar pot ieşi şi pe aici, nu? 

Liv se îndrepta deja spre alee, fără să mai aştepte un 
răspuns. 

Aleea dădea într-o stradă mai largă, cu două benzi de 
circulaţie pe care maşinile se deplasau în aceeaşi direcţie. O 
luă în sens opus faţă de trafic, mijindu-şi ochii ca să se apere de 
soare şi căutând un taxi. Cel puţin nu mai ploua; e întotdeauna 
mai greu să găseşti un taxi pe ploaie. Văzu unul liber, îi făcu 
semn cu mâna şi se strecură recunoscătoare pe bancheta din 
spate. 

— Nereye? o întrebă şoferul. 

— La aeroport, răspunse, prinzându-şi centura de 
siguranţă. 

— Care dintre ele? 

Taximetristul trecuse la engleză cu uşurinţa cuiva care îşi 
câştigă pâinea într-un oraş turistic. 

— Cel mai aglomerat, răspunse Liv, lăsându-se să alunece 
mai jos pe banchetă. Cel din care pleacă cele mai multe 
zboruri. 


23 
Sediul fundației Ortus, Districtul Grădinilor, Ruina 


Ajda Demir contempla amurgul strălucitor de la fereastra 
etajului patru al clădirii, mijind ochii şi ţinând o palmă 
streaşină în dreptul lor, ca să se apere de lumina reflectată de 
caldarâmul umed. Mişcarea se oglindi pe sticlă, atrăgându-i 
atenţia asupra unei versiuni transparente a propriei fiinţe, ce 
plutea ca un spectru în faţa ei. Evenimentele ultimei săptămâni 
îi erau scrise pe chip: cearcăne întunecate, fruntea încreţită de 
îngrijorare, fire de păr argintiu scăpate din cocul strâns de 
obicei impecabil. Îşi ridică mâna şi le netezi, de parcă acel gest 
neînsemnat ar fi putut să readucă totul la normal. 

Întorcându-se cu spatele la versiunea fantomatică a ei 
înseşi, cercetă haosul ce domnea acum în lumea ei, altfel atât 
de ordonată. Încăperea în care se afla semăna cu o mică sală de 
clasă, luminată de neoanele din tavan şi având mai multe 
măsuţe aliniate la care stăteau de obicei voluntarii responsabili 
cu strângerea de fonduri şi angajaţii fundaţiei, care gestionau 
în linişte unul dintre cele mai mari proiecte ale fundaţiei Ortus 
din centrul Sudanului. Dar, în urma exploziei din Citadelă, 
întreaga activitate se oprise brusc. Conturile fundaţiei fuseseră 
blocate în toată lumea, până la finalizarea anchetei care urma 
să stabilească motivele pentru care directoarea sa luase o 
camionetă încărcată cu fertilizant, donat cu bună-credinţă de o 
corporație mare şi respectată, şi încercase să arunce în aer cea 
mai veche şi mai sacră mănăstire din lume. În ultima 
săptămână, o echipă de anchetatori stătuse zi şi noapte acolo, 
verificând conturile şi registrele contabile, căutând dovezi că 
fundaţia ar fi fost doar o faţadă, iar în spatele ei s-ar fi ascuns o 
organizaţie teroristă antiecleziastică. Nu găsiseră nimic, 
evident, dar asta nu mai conta. Efectul de PR fusese 
dezastruos. Pe lângă telefoanele jurnaliştilor, cărora trebuia să 
le răspundă, şi reporterii insistenţi, pe care trebuia să-i ţină la 
distanţă, Ajda fusese ocupată să întocmească o listă tot mai 
stufoasă de companii şi organizaţii care anunțau că vor înceta 


orice colaborare cu fundaţia. Mormanul de cutii din faţa ei, 
care se înălța tot mai ameninţător şi care trebuia sortat şi 
arhivat, era o dovadă de netăgăduit a situaţiei catastrofale în 
care se afla acum fundaţia. 

Dar nu munca în plus era apăsătoare, ci costul invizibil, 
efectele greu de cuantificat ale haosului. Printre grămezile de 
cutii, vedea fotografiile şi hărţile lipite pe pereţii zugrăviți în 
alb, mărturii ale proiectelor care trebuiau acum abandonate din 
cauza anchetei: un sistem de canalizare şi filtrare a apei în 
Sudan; o şcoală nouă, ridicată parţial, în Sierra Leone; terenuri 
agricole proaspăt arate în Somalia, de pe care nu se recoltaseră 
până atunci decât mine antipersonal. Oamenii din ţările acelea 
erau adevăratele victime. Nu aveau să înţeleagă de ce viaţa lor 
distrusă nu mai putea fi reconstruită. 

Ajda simţi presiunea zilei ploioase şi trase cu urechea, 
sperând să audă tunetul în depărtare, rostogolindu-se din 
vârful muntelui ca să curețe atmosfera. Auzi însă în schimb un 
zgomot care-i îngheţă sângele în vine şi îi făcu ochii să se 
mărească de frică. Era un scârţâit pe podeaua de lemn - în 
clădire se mai afla cineva. 

Ascultă în continuare, sperând să audă o voce cunoscută 
strigând-o sau o conversaţie. Dar nu se auzi nimic. Plecaseră 
toţi acasă. Încuiase chiar ea uşa după ultima persoană care 
părăsise biroul. 

Sunetul se auzi din nou: scârţâitul duşumelei, urmat de un 
clic uşor. 

Venea de undeva de deasupra ei, unde nu ar fi trebuit să 
se afle nimeni. Primele patru niveluri erau ocupate de birourile 
fundaţiei. La al cincilea se găsea apartamentul lui Kathryn 
Mann, a cărei familie deținuse pe vremuri întreaga clădire. Ea 
conducea în prezent fundaţia şi locuia „deasupra prăvăliei“, 
cum îi plăcea să spună. Dar acum nu era acasă, ci la spital. 

Încă un sunet. 

Mai uşor, ca un sertar care se deschide. 

Ajda traversă încăperea pe vârfuri, folosindu-se de 
zgomotele care veneau de deasupra ca să-şi acopere mişcările. 
Ajunse la uşa care dădea spre scări şi se uită în sus, spre 
palierul de la etajul cinci. 

Una dintre ferestrele de la mansardă era deschisă. 

Zgomotele slabe ce indicau o activitate continuau să 


alunece în jos pe scări, prea grijulii ca să fie nevinovate, prea 
tari ca să fie trecute cu vederea. Ajda se strecură pe scări, pe 
lângă perete, acolo unde treptele erau mai solide şi scârţâiau 
mai puţin. Uşa apartamentului era deschisă. In spatele ei se 
zărea o lumină aprinsă. Se opri o secundă, neştiind ce să facă. 
Sunetul unui sertar care se deschidea o făcu să îşi învingă frica. 
Oricine ar fi fost înăuntru îşi băga nasul prin hârtiile personale 
ale lui Kathryn şi ea nu putea accepta una ca asta. Urcă 
ultimele trepte şi ajunse în faţa uşii. 

Inăuntru, un poliţist în uniformă stătea îngenuncheat lângă 
un dulap cu dosare. 

— Pot să v-ajut? întrebă Ajda, pe un ton care voia să spună 
exact contrariul. 

Polițistul scoase ceva de sub sertar, după care se ridică şi 
se întoarse cu faţa la ea. 

— Bună, Ajda, zise Gabriel, îndreptându-se spre biblioteca 
imensă, care ocupa un perete întreg, de la podea până în tavan. 

Ajda trebui să-şi înfrâneze impulsul, care nu îi stătea în 
fire, de a se repezi să-l îmbrăţişeze. 

— Credeam... Credeam că eşti la închisoare, zise. 

— Am fost. 

Gabriel se lăsă pe vine şi întinse mâna după un exemplar 
legat în piele al romanului Jane Eyre, aflat pe unul dintre 
rafturile de jos. 

— Iar acum nu mai sunt. 

Apăsă pe cotorul cărţii şi întreaga parte de jos a bibliotecii 
se deschise cu un clic uşor. Ajda crezuse până atunci că ştie 
fiecare colţişor al biroului, dar nu avusese habar de panoul fals 
şi de dulapul care se ascundea în spatele lui. 

O bătaie puternică ce se auzi de la parter îi făcu pe 
amândoi să întoarcă capul. 

— Pe mine mă caută, zise Gabriel, scoțând un fax din priză 
şi ridicându-l din dulap. Te rog să nu deschizi! 

Bătăile continuară, într-un stil agresiv şi persistent, care 
indica că afară se află fie poliţişti, fie recuperatori. Ajda bănuia 
ce se întâmplase şi i se făcu frică. Gabriel şi mama lui erau 
nişte oameni buni. Lucra cu ei de suficientă vreme ca să ştie 
asta. Cu o săptămână în urmă, s-ar fi simţit obligată să le 
deschidă poliţiştilor. Dar, după ce îi văzuse întorcând biroul cu 
susul în jos şi târând în mocirlă reputaţiile celor care lucrau 


acolo, îşi schimbase părerea. N-aveau decât să bată până le 
țâşnea sângele din pumni: n-avea de gând să le deschidă. 

Gabriel puse faxul jos şi îl întoarse. In partea din spate se 
găseau mufele pentru cablul telefonic şi cablul de alimentare 
cu energie electrică, precum şi o încuietoare mică. Scoase o 
cheiţă din plicul pe care îl găsise sub sertar, descuie şi ridică 
partea de sus a aparatului. Inăuntru, componentele electronice 
din orice fax obişnuit fuseseră înghesuite în circa o treime din 
suprafaţă. Restul era plin cu paşapoarte de diferite culori şi 
pungi de plastic ce conţineau teancuri de bancnote din diverse 
ţări. Ajda văzu euro şi dolari, dar şi lire turceşti sau sudaneze şi 
ceea ce părea să fie dinari irakieni. Înăuntru se găsea şi un 
teanc gros de carduri de credit. 

— Ce sunt toate astea? întrebă, în vreme ce lumea ei 
ordonată se mai prăbuşi puţin. 

Gabriel băgă în buzunar trei paşapoarte şi toţi banii. 

— Mare parte din munca mea pe teren e neoficială, explică 
el, sortând cu repeziciune cardurile de credit. Mulţi dintre 
oamenii cei mai nevoiaşi din lume sunt conduşi de către cei mai 
corupti. Dacă am respecta regulile, n-am ajunge nicăieri, iar cei 
mai slabi n-ar avea nici o şansă. Mă tem că trebuie să-ncalc 
regulile din când în când ca să rezolv câte ceva. 

Bătăile se auziră din nou de la parter, însoţite acum de 
soneria telefonului de la recepţie. 

— Nu m-aştept să faci ceva împotriva voinţei tale, zise 
Gabriel, luând-o uşor de umeri. Dacă vrei să cobori să le 
deschizi, e-n regulă! Nu e bătălia ta. Dar mama e în pericol şi 
vreau s-o ajut, iar tu m-ai putea ajuta pe mine. 

Bătăile încetară la fel de brusc cum începuseră şi telefonul 
se opri şi el din sunat. Ajda ridică capul, se uită în ochii oneşti 
ai lui Gabriel şi zâmbi. 

— Ce vrei să fac? 


24 
Spitalul Davlat Hastenesi 


Amurgul aduse cu el vizitele de seară în spital. 

Cum un salon era acum pustiu, vizitele durară mai puţin 
decât de obicei şi părintele Ulvi era nerăbdător să-i vadă pe 
medici şi pe asistente plecaţi, ca să se poată concentra pe ce 
mai avea de făcut în noaptea aceea. Se jucă cu mărgelele din 
buzunar, pe care nu le agăţase încă în şiragul de mătănii, în 
vreme ce asistentul verifica starea lui Kathryn Mann. Apoi 
încuiară uşa şi se îndreptară spre ultimul salon, aflat la capătul 
coridorului. 

Bărbatul împingea încet căruciorul în acea direcţie, 
făcându-l să pară surprinzător de greu pentru statura lui 
masivă. Ulvi ştia că nu dimensiunile căruciorului de 
medicamente îl făceau să înainteze cu paşi târşâiţi, ci că 
întregul său corp opunea o rezistenţă surdă, adânc 
înrădăcinată, la gândul de a intra în salon şi de a da cu ochii de 
pacientul aflat acolo. Trebuia să recunoască că era ceva în 
înfăţişarea călugărului care îl tulbura până şi pe el. În meseria 
lui, asistase la destule scene care unei persoane normale i-ar fi 
întors stomacul pe dos - atacuri sălbatice cu cuțitul, cadavre 
arse, o etalare grotescă de corpuri omeneşti desfigurate de 
tortură şi violenţă - dar nici măcar el nu văzuse vreodată ceva 
asemănător cu pacientul din salonul 400. 

Ulvi intră primul în încăpere, ţinând uşa deschisă pentru 
asistentul deloc nerăbdător să îl urmeze şi având grijă să nu se 
uite spre pat până când nu avea să fie nevoit. Auzea o 
respiraţie uscată, şuierată şi grăbită, de parcă creatura ce 
zăcea întinsă pe pat ar fi furat aerul din încăpere. Închise uşa, 
apoi se întoarse spre pacient. 

Priveliştea îl şoca de fiecare dată. Cel mai tare îl frapa la 
călugăr culoarea pielii. Acolo unde ieşea la iveală de sub 
bandajele pătate cu galben care îi acopereau mare parte din 
corp, era complet neagră, deşi Ulvi ştia, din notițele sale, că 
bărbatul întins în faţa lui era un călugăr sârb alb, pe nume 


Dragan Ruja. Arăta de parcă ar fi fost pârjolit sau scufundat 
într-un butoi cu petrol, atât de întunecată era culoarea pielii 
care-i atârna pe trupul slăbănog. Boala necunoscută de care 
suferea îl rosese pe dinăuntru, descompunându-i carnea până 
ajunsese să semene cu un cadavru. Aducea cu trupurile 
mumificate care alunecau uneori din vârful munţilor; alpinişti 
care se rătăciseră, murind acolo, şi ale căror trupuri se 
uscaseră încet în lunile sau chiar anii în care le bătuseră vântul 
şi zăpada, până nu mai rămăsese din ei decât o carcasă goală, o 
formă aproximativă amintind de fiinţa umană care fuseseră 
odată. Atâta doar că trupurile găsite pe munte erau duse la 
morgă, nu la spital, şi nu te urmăreau cu privirea când intrai în 
salon, nici nu se fereau când le tamponai cu vată rănile 
putrezite, din care puroiul continua să se scurgă fără oprire. 

Ulvi îi cercetă chipul, părul lung, răsfirat peste pielea 
uscată ca pergamentul, barba care îi mărginea buzele crăpate, 
tumefiate ca restul trupului său şi întinzându-se peste un şir de 
dinţi  sparţi, maronii din cauza gingiilor sângerânde, 
încremeniţi într-un rânjet. Părea să urle, deşi, din fericire, nu 
scotea niciun sunet în afara horcăiturilor. Ochii - slavă 
Domnului! - erau închişi, căci ei îl tulburau cel mai tare pe Ulvi. 
Dacă se mişcau repede, poate aveau să reuşească să iasă din 
încăpere înainte să-l trezească. 

Asistentul se gândea probabil la acelaşi lucru, fiindcă îşi 
făcea treaba cu repeziciune. Luă o pereche de mănuşi de 
cauciuc dintr-o cutie, le trase pe mâini, apoi schimbă punga de 
plasmă goală conectată la perfuzie. Pregăti seringi cu vitamina 
K şi cu Thrombin, care ajutau la coagularea sângelui, precum şi 
nişte bisturie ca să taie pansamentele îmbibate cu puroi 
înfăşurate în jurul straniei reţele de răni a călugărului. Şi în 
momentul acela făcu o greşeală. Sfâşie grăbit o pungă în care 
se aflau pansamente noi, iar fâsâitul plasticului străpunse 
tăcerea apăsătoare. Pleoapele subţiri şi înnegrite se zbătură 
instantaneu, reacţionând la zgomot. Ulvi şi asistentul le 
urmăriră, sperând amândoi că ochii nu se vor deschide şi 
creatura va rămâne adormită. Dar nu se întâmplă aşa. Capuli 
se rostogoli pe o parte, înspre ei, şi pleoapele se ridicară, dând 
la iveală ochii demonici pe care îi acopereau. Erau de un roşu- 
aprins, din cauza vaselor de sânge care explodaseră şi 
inundaseră albul corneei. Ulvi îi privi ţintă, hipnotizat de 


imaginea fratelui său călugăr şi de creatura demonică în care 
se preschimbase. 


Lumina era dureroasă. 

Totul era dureros. 

Când se trezise prima oară în locul acela, Dragan crezuse, 
pentru o clipă, că ajunsese în Rai. Nu se mai afla în încăperile 
şi coridoarele întunecoase din adâncul Citadelei, ceea ce 
însemna că murise. Durerea îl copleşise însă şi îşi dăduse 
seama că se înşelase, fiindcă Raiul nu putea îngădui o 
asemenea agonie. 

În primele zile, după ce îşi dăduse seama unde se află, îşi 
aşteptase moartea - cu braţele deschise, chiar. Ştia, judecând 
după durerile agonizante, că era aproape, că avea să se 
întâmple într-un fel sau altul. Fie trupul său chinuit avea să 
cedeze în cele din urmă, fie un agent al Citadelei avea să-i facă 
o vizită. 

Fiindcă legea era fără echivoc. 

Secretele Citadelei trebuia să fie protejate. 

Iar el era un Sanctus - un păstrător al Sacramentului. Nu 
puteau să-l lase să mai trăiască pe lumea aceasta, cu tot ceea 
ce ştia. Aşa că aveau să-l ducă înapoi, sau să trimită pe cineva 
care să-l ucidă, pe el şi pe toţi cei cu care ar fi vorbit. 

Dar el nu spusese nimic. 

Nici doctorilor, nici poliţiştilor, nici măcar preotului care îl 
supraveghea fără încetare, furişându-se din când în când în 
camera lui ca să-i şoptească la ureche veşti despre lumea de 
afară. Şi-ar fi dorit să-l lase în pace. Puțin îi păsa lui de toate 
alea. Nu-şi dorea decât să-şi păstreze sufletul neîntinat, ca să 
se poată arăta în faţa lui Dumnezeu ştiind că îşi ţinuse 
jurământul şi că dusese taina cu el în mormânt. 

Şi auzise Moartea pe coridor, târându-şi picioarele în faţa 
uşii lui, jucându-se cu el, tachinându-l cu prezenţa «i, 
strecurându-se apoi în alte încăperi, ca să răpească alte suflete. 
Chiar dacă şi-o dorea, chiar dacă tânjea după ea, Moartea îl 
lăsase în pace. 

Aşa că îndurase în continuare, aşteptându-şi rândul, care 
nu putea fi - lăudat fie Domnul! - unul prea lung. Căci, în ciuda 
transfuziilor cu sângele altora şi a medicamentelor care îl 
împiedicau să se scurgă iarăşi din el, simţea cum viaţa îl 


părăseşte încetul cu încetul, picătură cu picătură, prelingându- 
se prin locurile întunecate şi umede dintre pansamente şi 
pielea lui buboasă, pe care asistentele o tamponau şi o curăţau. 

Acum însă simţea altceva. 

Acum se temea să audă Moartea şoptind la uşa lui. Mai 
devreme, când se trezise din somnul agonizant în care plutea, 
dintr-un vis în care trupul îi era iarăşi întreg şi el se întorsese 
în tunelele răcoroase din adâncul muntelui, dăduse cu ochii de 
o siluetă întunecată, care se afla în cameră lângă el. La început, 
crezuse că umbra aceea era Moartea însăşi, venită în sfârşit să- 
l ia cu ea. Dar, pe măsură ce ochii injectaţi cu sânge i se 
limpezeau şi silueta se apropia de pat, văzu că e doar preotul, 
care venise să-i aducă alte veşti. 

Moartea sosise într-adevăr, într-un final, dar nu la 
căpătâiul lui. 

„Tu eşti ultimul“, îi şoptise preotul. „Ultimul...“ 

Şi, pe când zăcea întins, încremenit la auzul acelei veşti, 
simţi cum puterea îi revine din nou în trup, odată cu gândul că 
moartea nu mai e o opţiune. Acum trebuia să trăiască. Nu ştia 
care dintre conducători mai rămăsese în Citadelă, dar bănuia 
că niciunul. De ce altfel ar fi fost lăsat să putrezească în spital, 
fără niciun cuvânt? Din ce alt motiv nu fusese ucis mai demult, 
altul decât că nu mai exista nimeni care să dea acel ordin? 
Dacă fosta elită fusese anihilată, asta însemna că mai rămăsese 
doar el. Era singurul care mai putea s-o reconstruiască. 

Se uită în jos, la asistentul care desprindea ultimul bandaj 
lipicios, dând la iveală trupul vineţiu, tumefiat. Simpla lui 
vedere era o agonie: carnea stâlcită, crestată de cicatricele 
ceremoniale, însemn al ordinului sfânt căruia îi aparţinea, 
înroşită şi umflată acolo pe unde sângele şi secrețiile i se 
scurgeau din trup. 

Îşi îndurase suferinţele, aşa cum făcuse Iov înaintea lui, şi 
se dovedise demn de misiunea care-i fusese încredinţată. 
Fusese cruțat ca să restabilească ordinea. Dar un lider trebuie 
să fie puternic, şi exista un singur loc în care îşi putea recăpăta 
forţele şi îşi putea reface trupul distrus. Asta dacă avea să 
supravieţuiască. 

Trebuia să se întoarcă în Citadelă. 


II 


„Niciunul dintre noi nu va înfăptui 
vreodată ceva măreț sau uluitor 
dacă nu va asculta acea şoaptă 

pe care doar el o poate auzi.“ 


Ralph Waldo Emerson 


25 
Provincia Babil, vestul Irakului 


Hyde se sprijinea cu mâna de tavanul cabinei, în vreme ce 
maşina de teren se hurduca, trecând peste făgaşele săpate în 
drum de inundaţiile recente. Părăsiseră şoseaua principală în 
urmă cu douăzeci de kilometri şi se aflau acum în mijlocul 
pustietăţii. Aici nu creşteau copaci sau iarbă şi nu bătea nici o 
boare de vânt - nu exista absolut nimic. Până şi tufişurile pitice 
de ciocul-cucoarei care reuşeau cumva să se agaţe de pământul 
uscat în alte părţi ale Irakului fuseseră pârjolite de marginile 
răsăritene ale deşertului sirian, ce se extindea încet, dar sigur. 
Orice crescuse vreodată aici, dacă crescuse ceva, fusese 
măcinat de timp şi de căldură şi redus la doar două elemente - 
pământ şi cer - cu o fâşie înceţoşată la orizont, marcând locul 
în care se întrepătrundeau, de parcă Dumnezeu şi-ar fi trecut 
degetul pe deasupra lor, amestecându-le contururile până la 
contopire. 

În faţa lui se afla ceea ce numea acum „acasă“, o adunare 
de corturi pământii şi structuri din prefabricate, strânse 
laolaltă în interiorul unui perimetru delimitat cu sârmă 
ghimpată. Două excavatoare imense se deplasau în interiorul 
taberei, ridicând praful în aer în vreme ce săpau un al doilea 
bazin de acumulare, chiar dacă primul era în continuare gol. În 
mijlocul perimetrului se înălța scheletica turlă de foraj, 
întunecată, ascuţită şi avântându-se spre cer ca turla unei 
biserici ridicate întru slava banilor. Turla îi amintea lui Hyde de 
mânerul unei rulete şi, ca de fiecare dată când viaţa lui ajungea 
într-un punct critic, el paria din nou pe căsuţa în care va cădea 
bila, sperând că va fi neagră. 

Ajunseră la intrarea principală, traversară perimetrul 
dublu şi pătrunseră la umbra hangarului în care erau 
adăpostite toate maşinăriile. Era mai bine echipat decât orice 
văzuse Hyde în toţi anii petrecuţi în armată. Când semnase 
contractul, i se ceruse să alcătuiască o listă cu vehiculele şi 
echipamentele de care avea nevoie. Obişnuit fiind cu 


intendenţii din armată, care îi înjumătăţeau orice listă, 
adăugase o grămadă de lucruri de care nu prea avea trebuinţă. 
Dar le primise pe toate. Banii nu păreau să fie o problemă 
pentru noii săi şefi, deşi, câtă vreme forajul continua să nu 
producă nimic, se tot întreba de unde provin fondurile: nu din 
pământ, de asta era sigur. 

Maşina se opri şi Hyde deschise portiera, lăsând să 
pătrundă înăuntru aerul încins ţinut captiv în hangar. Îşi întinse 
braţele ca să-şi relaxeze spatele pe care şi-l încovoiase pe drum 
şi intră pe o uşă dublă menită să ţină căldura în afara clădirii 
principale şi să nu lase răcoarea aerului condiţionat să iasă 
afară. 

În cantina pe jumătate plină, bărbaţi îmbrăcaţi în 
salopetele pe care le purtau în deşert îşi luau cina după o zi de 
forat. Ştia că tocmai ieşiseră din schimb, fiindcă hainele lor de 
lucru, de un alb orbitor, menit să reflecte un soare oricât de 
nemilos, erau acum de un bej uniform. Simţea căldura care 
radia din trupuri pe când trecea pe lângă mesele lor, de parcă 
ar fi fost nişte cărămizi care stătuseră toată ziua în soare. 

leşi din cantină şi intră în secţiunea destinată birourilor, 
unde temperatura aerului era mai scăzută cu câteva grade. 
Introduse un cod care-i permitea accesul pe domeniul său - 
centrul de securitate al complexului. Oamenii mai importanţi îşi 
aveau birourile mai departe pe coridor, acolo unde aerul 
condiţionat nu se oprea niciodată şi unde nu răzbăteau 
zgomotele din cantină, dar lui îi plăcea locul acela. Teoretic, 
însemna că putea ieşi mult mai repede, în caz că s-ar fi 
întâmplat ceva - nu că s-ar fi aşteptat la una ca asta. Granița cu 
Siria era la peste şaptezeci de kilometri depărtare, la fel şi cel 
mai apropiat oraş. Încă mai existau grupări de fedaini peste tot 
- luptătorii naţionalişti pentru libertate, care încercau să îi 
alunge pe ocupanţii occidentali - şi se găseau o grămadă de 
infractori oportunişti, care căutau să răpească muncitori ai 
companiilor occidentale bogate, ce prosperau în acea perioadă 
de pace nesigură. Dar Hyde se îndoia că vreunul şi-ar fi 
încercat norocul acolo. 

Mare parte din munca lui de responsabil cu securitatea se 
încheiase înainte ca lucrătorii să înfigă prima lopată în nisip. 

Condusese în mod intenţionat echipamentele de 
construcţie şi transportoarele blindate ce serveau la deplasarea 


angajaţilor prin cele mai aglomerate locuri de pe drum, pentru 
a le arăta tuturor forţa militară şi de personal pe care o duceau 
cu ei în deşert. Cum capacitatea tactică a complexului era un 
secret pe care-l cunoştea toată lumea, niciun băştinaş în toate 
minţile nu ar fi cutezat să-i provoace - în zonă se găseau prea 
multe ţinte mai facile. 

În camera de control, monitoarele aşezate pe un rând 
transmiteau înregistrări live de la camerele amplasate în locuri 
strategice în interiorul complexului. Noaptea, cele din zona 
gardului de sârmă ghimpată treceau pe frecvenţe sensibile la 
căldură şi la raze infraroșii, preschimbând culoarea deşertului, 
din cafeniu nisipos, într-un verde fantomatic. Tarig, unul dintre 
localnicii pe care-i angajase, era aşezat în faţa lor, hipnotizat de 
monotonia imaginilor. Nici măcar nu ridică privirea. 

Hyde se prăbuşi pe un scaun de lângă biroul lui şi aruncă 
pe masă exemplarul împăturit din USA Today şi pachetul învelit 
în pânză. Se gândi să arunce ziarul direct la coş, dar apoi îl 
ascunse într-un sertar - pentru orice eventualitate. Mişcând 
mouse-ul ca să-şi trezească calculatorul, îşi deschise e-mailul. 
Firewall-ul sistemului era atât de bun, încât nu primea 
niciodată spam-uri, iar mesajele îi ajungeau în inbox doar dacă 
îi erau adresate direct lui şi erau trimise de pe calculatoare cu 
IP aprobat. Aproape nimeni nu îndeplinea aceste condiţii, aşa 
că primea foarte rar mesaje. Încă se mai surprindea verificând 
să vadă dacă nu primise vreun e-mail de la Wanda, dar ea nu-i 
mai trimisese nimic după hârtiile de divorţ. De data asta, însă, 
îl aştepta un mesaj. Era unul intern, de la dr. Harzan - şeful cel 
mare al complexului: 


Tocmai am fost în deşert. 
Când te-ntorci, adu relicva în sala de operaţiuni. 


Hyde oftă şi se ridică greoi în picioare. Nu-l deranja că 
primeşte ordine - după şaisprezece ani petrecuţi în armată, era 
obişnuit cu asta dar îl irita în continuare faptul că e trimis de 
colo-colo de un civil. Înhăţă pachetul şi ieşi pe coridor. 

Când fusese la primul interviu pentru acel post, i se 
spusese că printre sarcinile lui se va număra şi una care avea 
de-a face cu antichităţile. La vremea aceea, nu se gândise prea 
mult la asta. Acum însă se gândea tot timpul. I se părea logic 


ca, dacă tot săpai, să dai peste niscaiva vechituri care să 
valoreze ceva, dar pentru nimic în lume nu înţelegea ce 
legătură avea cumpărarea unor relicve arheologice de pe piaţa 
neagră, la suprapreţ, cu forarea după petrol. Il întrebase odată 
pe dr. Harzan, care îi răspunsese că nu e plătit să gândească, ci 
să facă ce i se spune şi să-şi ţină gura. Aşa că asta şi făcea: îşi 
ţinea gura în legătură cu relicvele, cu complexul şi cu dorinţa 
irezistibilă de a-i băga o grenadă în fund lui Harzan şi de a-l 
împinge de pe o stâncă. 

Ajunse în faţa sălii de operaţiuni, aflată la capătul cel mai 
răcoros al coridorului, bătu la uşă şi aşteptă să i se răspundă. 
Chiar dacă era şeful securităţii, nu avea cheia de la acea 
încăpere. Singurele persoane care aveau acces în ea erau 
Harzan şi cei doi asistenţi ai săi, Blythe şi Rothstein, care îşi 
petreceau zilele în deşertul pustiu, făcând gropi în nisip ca 
nişte puşti uriaşi, păroşi şi neastâmpăraţi, dându-le mari bătăi 
de cap responsabililor cu securitatea. De ce nu puteau să stea 
în tabăra confortabilă şi sigură, ca toţi ceilalţi, asta depăşea 
puterea lui de înţelegere. li porecliseră „cei trei magi“ - deşi nu 
le-o spusese nimeni în faţă, fiindcă nu aveau deloc simţul 
umorului. Întreaga tabără le era pusă la dispoziţie, acest lucru 
fusese specificat clar atunci când îl angajaseră. Era aproape ca 
şi cum cei trei înţelepţi şi goana lor după cai verzi pe pereţi ar 
fi fost mai importante decât petrolul pe care îl căutau. Hyde 
aruncase o privire în dosarele lor, încercând să îşi dea seama 
ce-i făcea aşa de importanţi. Sperase să găsească nişte 
informaţii care să-l lămurească, dar ceea ce citise acolo nu 
făcuse decât să-l deruteze şi mai tare. Se aşteptase să dea 
peste CV-urile unor geologi renumiţi, care să fi găsit de 
nenumărate ori petrol acolo unde nu reuşise nimeni înaintea 
lor, dar toţi trei se dovediseră a fi cercetători cu doctorate în 
domenii ca istorie antică, teologie şi arheologie. Nu reuşea să 
îşi dea seama cum aveau să-i sperie toate astea pe zeii poleiţi 
cu aur din adâncul pământului şi să-i facă să iasă la suprafaţă. 
Încă o dată, pariase totul pe negru, se pare, iar bila avea să se 
oprească în dreptunghiul roşu. 

Uşa zăngăni când fu descuiată din interior şi barba dr. 
Harzan apăru în crăpătură; cearcănele întunecate îl făceau să 
semene cu un ursuleţ panda. 

— Adu-o înăuntru! zise, deschizând uşa suficient de larg ca 


Hyde să se strecoare în încăpere. 

Hyde se opri în faţa mesei din mijlocul camerei. Ceilalţi doi 
nu se aflau acolo, dar le simţea mirosul. Ambii fumau pipă şi 
mireasma tutunului plutea în aer. Era a doua oară când intra 
acolo de când se deschisese tabăra, şi locul devenise cu mult 
mai murdar decât îl văzuse el ultima oară. Suluri de hârtii 
imprimate şi grafice cu mişcările seismice erau îngrămădite 
peste tot, revărsându-se în unele locuri pe podea. O hartă 
topografică acoperea un perete, iar pe ea fusese ţesută, ca o 
pânză de păianjen, o reţea de piuneze, foiţe autocolante şi 
fotografii reprezentând cerul nopţii, pe care diferitele 
constelații erau marcate cu carioca. Pe masa din mijloc se 
găseau şi laptopuri de ultimă generaţie, ceşti de cafea golite 
demult şi alte bucăţi de tablete din piatră asemănătoare cu cea 
din mâinile lui. Nici măcar femeile de serviciu nu aveau voie să 
intre acolo, de aceea încăperea duhnea mai rău ca vestiarul 
unei echipe de baschet. 

— S-o văd! zise dr. Harzan. 

Hyde îi întinse pachetul şi îl urmări dezvelindu-l, cu ochi 
strălucitori, ca un drogat care desface un staniol în care se află 
o bobiţă de crack. li căzu faţa când văzu ce conţine. 

— Nu asta ne-a fost promis! zise. Bucata asta e mult prea 
recentă ca să ne intereseze! 

O ridică ca s-o vadă şi Hyde, de parcă ar fi fost un student 
încet la minte, care tocmai picase un examen. 

— E scrisă în akkadiană, nu în protocuneiformă, iar 
simbolurile nu alcătuiesc litera Tau. 

— Am fost trimis să cumpăr o relicvă, zise Hyde, încercând 
să-şi păstreze cumpătul. Am cumpărat o relicvă. 

— Ei bine, n-ai cumpărat-o pe cea care trebuia. Asta nu e 
bună de nimic! 

O aruncă pe masă, de parcă ar fi fost o carte de buzunar, şi 
se întoarse, îndepărtându-se. 

— Fă-te util: unul dintre şoferi a fost prins furând 
motorină, pe care le-o vindea nomazilor. E în celulă. Du-te şi 
ocupă-te de el! Măcar asta să fii capabil să faci. Şi închide uşa 
în urma ta! 

Hyde traversă terenul încins în direcţia turnurilor de pază 
care serveau şi pe post de închisoare, cu sudoarea picurându-i 
de pe obrajii încinşi, de parcă i-ar fi clocotit sângele în vine. 


Fantoma îi dăduse altă piatră şi îl făcuse să pară un idiot. 
Ajunse la uşa turnului şi o deschise, izbind-o cu piciorul. 

— Deschide-o! zise, făcând semn cu capul spre uşa 
încuiată a celulei construite în fundaţia turnului. 

Gardianul se supuse. 

Înăuntru se afla un irakian de vreo douăzeci de ani, întins 
pe scândura ce servea drept pat. 

— Apucă-i mâna şi ţine-i-o pe pat! ordonă Hyde. 

Nu voia să-şi piardă timpul cu pungaşul ăla neînsemnat. 
Avea alte conturi mai importante de reglat. Gardianul făcu ce i 
se ceruse. Hyde îşi scoase cuțitul de la brâu şi îl înfipse între 
două degete de la mâna prizonierului. Bărbatul scânci şi se uită 
fix la armă, cu ochii măriţi de groază. 

— Ai furat de la companie, nu-i aşa? 

— Nu, zise bărbatul îngrozit, pe un ton ce aducea a 
implorare, încercând să fie cât mai convingător. 

— Ai furat de la companie, insistă Hyde, ceea ce nu poate 
fi tolerat! 

Dintr-o singură mişcare, lăsă cuțitul să cadă ca o ghilotină, 
retezându-i degetul mic cu o pocnitură surdă. 

Prizonierul urlă. Din tăietură începu să curgă sângele, 
izolând degetul desprins de trup într-o băltoacă stacojie ce se 
întindea tot mai mult. 

— Dacă mai furi, o să-ţi tai mâna! zise Hyde. Dacă o să- 
ncerci să fugi, o să-ţi iau viaţa! 

Se întoarse spre gardian, care părea la fel de şocat ca 
prizonierul. 

— Curăţă-l şi trimite-l înapoi la lucru! 

Apoi ieşi în căldura şi soarele orbitor de afară, unde îşi 
şterse cuțitul pe pantalonii de lucru. 

Întors în birou, trase cu putere de sertar şi scoase 
exemplarul din USA Today. Înhăţă telefonul prin satelit şi 
formă numărul mâzgălit sub fotografiile celor trei 
supraviețuitori din Citadelă. I-ar fi plăcut să facă mai multe 
decât doar să-i reteze câteva degete Fantomei. I-ar fi plăcut să-l 
lege şi să-l tortureze încet, aşa cum erau învăţaţi soldații care 
lucrau sub acoperire, trimişi în misiuni secrete menite să bage 
spaima în duşman. 

Tonul de apel torcea liniştit. Nu răspunse nimeni. 

Fantoma îşi bătuse din nou joc de el. 


26 
Provincia Al Anbar, vestul Irakului 


Se lăsa seara, dar căldura zilei rămânea captivă la 
marginile deşertului sirian. Fusese ţintuită în terenul pietros de 
soarele nemilos şi acum radia înapoi, de parcă sub crusta 
terestră s-ar fi aflat magmă topită. Era greu de crezut că ceva 
putea supravieţui acolo, în dogoarea ca de furnal şi în peisajul 
acela lunar, dar smocuri răzlețe de iarbă reuşiseră cumva să 
răzbească printre crăpăturile din pământ, şi tufişuri de cruşin 
se întindeau peste pietriş acolo unde denivelările peisajului 
ofereau câte un petic de umbră joasă - iar caprele le mâncau 
pe toate. 

Fantoma avea o reţea extinsă de oameni la dispoziţia lui, 
alţi fedaini uniţi de dorinţa de a apăra ţara şi locuitorii ei de 
agresiunea dictatorilor şi a cotropitorilor. Răspândise vestea 
de-a lungul numeroaselor cărări pe care păstorii îşi mânau 
caprele şi care şerpuiau în deşert la vest de Ramadi, întrebând 
dacă auzise cineva despre un bărbat care purta o şapcă roşie a 
unei echipe engleze de fotbal. Nu fusese greu să-i dea de urmă. 
I se spunea Ahmar, care în arabă înseamnă „roşu“. 

Fantoma îl găsi ghemuit lângă o baltă noroioasă, într-una 
dintre oazele pe care le foloseau păstorii, umplând un bidon cu 
apă, înconjurat de caprele lui. Şapca, de un roşu decolorat, 
sărea în ochi pe fundalul mişcător şi prăfuit de lână neagră şi 
cafenie. Avea o mitralieră AK-47 trecută peste umăr, iar din 
cureaua de piele care-i încingea mijlocul dishdashei lungi, albe, 
răsărea un pistol Beretta. 

Ahmar ridică privirea când auzi tropote, mijind ochii ca să 
se apere de soare. Chipul său cu piele tăbăcită era brăzdat de 
riduri adânci. Putea să aibă la fel de bine treizeci sau o sută de 
ani. 

— Frumos pistol, zise Fantoma, arătând spre Beretta. 

Sunetul vocii răguşite îi păru cunoscut bărbatului, iar pe 
chip i se ivi o expresie de neîncredere amestecată cu frică. 

— Nu l-am furat! zise, ducând mâna la pistol, mai mult ca 


să-l ascundă decât ca să-l folosească. L-am primit la schimb. 

Fantoma descălecă. 

— Ştiu, zise, băgând încet mâna în desaga agăţată de şa. 

Scoase o legătură din material roşu pe care o desfăcu, 
dând la iveală piatra acoperită cu simboluri ce alcătuiau forma 
literei Tau. 

— Şi eu vreau să fac schimb. 

Ahmar abia dacă-l auzi, într-atât era de fascinat de bucata 
roşie de bumbac în care fusese înfăşurată tableta. 

Întinse mâna să atingă tricoul echipei Manchester United, 
dar se opri, temându-se dintr-odată de ce ar putea să i se ceară 
la schimb pentru obiectul acela magic. 

— Ce vrei pentru el? 

— Doar informaţii. Piatra asta, unde ai găsit-o? 

Ahmar se gândi la întrebare, apoi faţa i se lumină într-un 
zâmbet larg, dând la iveală o gură aproape pe de-a întregul 
ştirbă. 

— Hai să-ţi arăt! zise, împingând o capră mai încolo. 

Netezi un petic de pământ noroios şi smulse o trestie de pe 
malul bălții. Cu vârful ei ascuţit, desenă paisprezece puncte ce 
alcătuiau un contur de forma unui şarpe. Ca toţi beduinii, 
păstorul se orienta cu ajutorul stelelor. Deşertul era mereu 
schimbător şi nu oferea puncte fixe de reper, dar stelele 
rămâneau aceleaşi. Şi Fantoma se ghida după ele, aşa că 
recunoscu constelația pe care o desenase bărbatul. Era Draco, 
balaurul vigilent, căruia i se spunea astfel fiindcă nu apunea 
niciodată în atmosfera nordică, dar beduinii îl ştiau drept 
„sarpele“. Ahmar arătă spre dreptunghiul alcătuit din patru 
puncte reprezentând capul şi îşi lăsă degetul să alunece de-a 
lungul spatelui creaturii, până când ajunse la linia orizontului. 

— Urmează şarpele! zise. Ţine-o în stânga Țapului. Trei 
zile de păstorit, o zi călare - acolo am găsit piatra. 

Ţapul era denumirea pe care beduinii o dădeau Stelei 
Nordului. Ţinându-se la stânga ei, avea să se îndrepte spre 
nord-vest, urmând semnul şarpelui tot mai adânc în deşertul 
sirian. Avea suficiente provizii în desagă pentru cel puţin o zi, 
poate chiar pentru trei zile dacă le folosea cumpătat şi dacă îşi 
cruța calul în orele în care soarele dogorea cel mai tare. 

Ahmar îngenunche ca să-şi spele noroiul de pe mână, apoi 
se şterse pe dishdasha şi o întinse. Fantoma îi dădu tricoul lui 


Manchester United şi îl privi trecându-şi-l peste cap şi luând-o 
apoi la fugă spre tabăra principală, strigându-i pe ceilalţi 
păstori şi dând din mâini, de parcă tocmai ar fi înscris un gol. 

Fantoma se urcă din nou în şa şi se întoarse spre orizont. 
Cerul se întuneca la răsărit şi cele mai luminoase stele se 
aprinseseră deja. Nu peste mult timp, cerul avea să se întunece 
şi la apus, acolo unde sălăşluia Balaurul, arătând drumul în 
deşert, aşa cum făcuse de la începutul timpurilor. 

O zi călare, aşa spusese Ahmar. 

Fantoma îi dădu pinteni calului şi se îndepărtară amândoi 
de mirosul de capre şi de umbra oazei. 

Cu ajutorul lunii, putea ajunge la destinaţie înainte de 
ivirea zorilor. 


27 


Gaziantep este cel mai mare dintre cele două aeroporturi 
care deservesc oraşul. Amplasarea în nord, mai aproape de 
Munţii Taurus şi de Ruina, îl face preferatul majorităţii 
turiştilor. Cel puţin, asta îi spusese şoferul de taxi lui Liv în 
drumul spre aeroport. Din punctul ei de vedere, mulţi turişti 
echivalau cu multe zboruri, iar acesta era singurul lucru care o 
interesa. 

Reuşise să cumpere în ultimul moment un bilet dus spre 
Newark, folosind mare parte din banii pe care-i găsise în plic. 
Plătise cu bani gheaţă fiindcă se gândea că, dacă cineva o 
pusese pe vreo listă a urmăriţilor, o cumpărătură cu cardul de 
credit ar fi dat-o de gol. Angajatul companiei aeriene îi făcuse 
rezervarea şi îi luase banii fără să clipească, semn că n-o 
recunoscuse. Până atunci, lucrurile merseseră bine. Acum însă 
trebuia să treacă de controlul paşapoartelor. 

Sala de aşteptare de la plecări era destul de aglomerată, 
înţesată de turişti care se întorceau la casele lor după ce îşi 
purificaseră sufletele. Liv evaluă cozile şi o alese în final pe cea 
mai lungă, fiindcă ofiţerul vamal din capătul ei era scârbos de 
gras şi părea cât pe ce să adoarmă în aerul cald şi umed pe 
care nu-l mişca nici cea mai mică adiere. Se aşeză la rând şi, pe 
măsură ce coada înainta, îl urmări cum verifica paşaportul şi 
fizionomia fiecărui pasager în parte; forţa gravitaţiei părea să-i 
tragă în jos chipul dolofan, într-o expresie permanentă de 
plictiseală absolută. De-abia dacă îşi aţintea privirea mai mult 
de o secundă pe faţa fiecărui călător, aşa că, atunci când îi veni 
rândul, Liv se simţea cu mult mai liniştită. 

Vameşul deschise paşaportul şi citi numele titularului, 
comparându-l cu cel de pe bilet. Apoi îşi ridică privirea, 
plimbându-şi ochii lipsiţi de chef de la fotografie la Liv şi înapoi. 
Liv îşi scoase şapca de baseball şi îl privi şi ea, străduindu-se să 
menţină o expresie neutră. Simţea furnicături sub piele, de 
parcă ochii scrutători care i se plimbau pe chip ar fi fost 
mustăţile unei insecte uriaşe care o gâdilau. Tipul nu se grăbea 
deloc. O studia pe îndelete. Nu mai zăbovise atât de mult la 


niciunul dintre ceilalţi pasageri aflaţi la coadă în faţa ei. 
Sângele îi zvâcnea în urechi şi transpira din cauza combinației 
ucigătoare de stres şi aer condiţionat care funcţiona prost. 
Ochii lui continuară să-i alunece pe chip, apoi coborâră pentru 
a se plimba pe restul trupului ei. În mod normal, Liv ar fi fost 
ofensată, dar acum se simţea uşurată. Se părea că nu era totuşi 
un vameş super profesionist, care să aibă propriile lui strategii 
şi un fler ascuţit pentru a-i depista pe potenţialii fugari. Era 
doar un bărbat supraponderal şi urât, căruia îi plăcea să se 
holbeze la femei. Aşa că îl lăsă să se holbeze, liniştită la gândul 
că, dacă aveau să-i pună întrebări despre ea mai târziu, nu avea 
să-şi amintească chipul ei. 

După o vreme, ce păru să fi durat câteva ore, îi închise în 
cele din urmă paşaportul cu un gest sec şi-l puse pe masă. Liv îl 
înhăţă şi se grăbi să se îndepărteze, aranjându-şi fără să-şi dea 
seama nasturele de sus al bluzei. Se alătură unui şir de oameni 
care aşteptau să treacă prin ultimul filtru de securitate şi 
răsuflă puţin mai uşurată. Scăpase nevătămată şi era aproape 
acasă. Coada înainta, glasurile vibrau în jurul ei, iar Liv începea 
să se relaxeze. Atunci se auzi o bufnitură puternică la capătul 
rândului, care-i făcu inima să-i sară din piept. 

Îşi ridică privirea, temându-se că avea să-l descopere pe 
vameşul cel gras înconjurat de paznici şi arătând în direcţia ei. 
Văzu în schimb o femeie însărcinată, acoperită din cap până-n 
picioare cu un hijab, prin care îi ieşea burta proeminentă. Îşi 
scăpase tava de plastic pe jos şi se lăsase pe vine, căutându-şi 
lucrurile, iar un bărbat stătea aplecat deasupra ei, zbierând 
furios în arabă, în vreme ce ea aduna înnebunită obiectele care 
se împrăştiaseră peste tot. 

Şi atunci bărbatul o plesni, cu dosul mâinii, de parcă ar fi 
alungat o muscă, dar intenţionat şi mult mai tare. Capul femeii 
zvâcni într-o parte, împins de forţa loviturii, după care ea 
continuă pur şi simplu să-şi strângă lucrurile ca şi cum ar fi fost 
obişnuită cu un astfel de tratament. 

Liv nu ştia dacă de vină e concentrarea bruscă sau 
indignarea pe care o simţea în faţa violenţei bărbatului, dar 
ceva se petrecu înlăuntrul ei. Era ca şi cum un zăgaz ar fi cedat 
undeva în adâncime şi ceva, o senzaţie, s-ar fi năpustit la 
suprafaţă. O simţea plutind prin ea, aproape ridicând-o de pe 
pământ pe când se înălța, aducând cu ea şi şoaptele, umplându- 


i mintea cu ele. Se auzeau tot mai tare, bubuind înlăuntrul ei ca 
un râu care îşi croia drum prin stâncă. Şi atunci mai auzi ceva - 
ceva palpabil undeva în mijloc. 

Un cuvânt. 


KuShiKaam 


O tulbură atât de tare, încât totul în jurul ei păru să se 
mişte în reluare. Privi cu multă detaşare cum gardianul face un 
pas în faţă şi pune mâna pe braţul bărbatului care tocmai îşi 
lovise soţia, cu o expresie reprobatoare pe chip, dar lipsită de 
mânie. Femeia îngenuncheată pe podea continua să îşi strângă 
lucrurile şi să le aşeze în tavă. Confruntată cu stranietatea 
acelei scene, furia lui Liv începu să se risipească, şoaptele îşi 
pierdură din intensitate şi cuvântul se auzi tot mai stins. Se 
trezi ca din vis, băgă mâna în geantă, cotrobăind printre 
lucrurile puse în dezordine, căutând înnebunită un pix. Se 
temea că acel cuvânt avea să se piardă, avea să fie dus departe, 
în locul acela întunecat din mintea ei în care, după toate 
aparențele, raţiunea nu îl putea urmări. Găsi pixul şi scrise 
repede cuvântul în palmă, în lipsa unei foi de hârtie. Dar, pe 
când făcea asta, pixul păru să prindă viaţă, mişcându-se cu de 
la sine putere şi, în locul unei aproximări fonetice a cuvântului 
pe care îl auzise, mâzgăli o serie de simboluri neregulate, într-o 
limbă pe care n-o mai văzuse niciodată. 


VAQS/ 
Cercetă ceea ce scrisese și literele se preschimbară în 
mintea ei, mai întâi în sunetul pe care îl auzise: 
KuShiKaam 
apoi primiră înţelesul ce se afla în esenţa lor: 
Cheia 
Liv îşi ridică privirea. Femeia terminase de adunat 


obiectele şi trecuse de detectorul de metale, alăturându-se 
soţului ei. Gardienii le făcură semn să treacă, restabilind 


ordinea cât mai repede posibil. Asistau probabil la astfel de 
incidente în fiecare zi, episoade banale de violenţă domestică 
declanşate de stres şi de oboseală. Chiar şi aşa, stătuseră 
deoparte, urmărind fără să intervină cum un bărbat loveşte o 
femeie gravidă. Gândul acesta o revolta pe Liv, dar nu putea să 
facă nimic. Dacă s-ar fi luat la ceartă cu o şleahtă de porci 
misogini n-ar mai fi trecut neobservată. Dar, cu toate acestea, 
şoaptele din mintea ei nu se dădeau duse şi ea simţi un puseu 
surprinzător şi intens de violenţă faţă de bărbatul care îşi 
plesnise soţia. Îşi dorea să-l lovească şi să-l umilească în faţa 
tuturor. Îşi dorea să-l omoare chiar, să înhaţe un pistol de la 
unul dintre gardienii inutili şi să-l împuşte în cap. Intensitatea 
urii pe care o resimțea o luă prin surprindere. Părea să îşi tragă 
seva din zgomotele din mintea ei, care ajunseseră să şuiere ca 
un ibric ce dă în clocot. Simţi furnicături în tot corpul, de parcă 
o mie de ace i-ar fi înţepat pielea. O speriau senzațiile acelea. 
Era ca şi cum ar fi avut ceva periculos înlăuntrul ei, pe care nu- 
l înţelegea şi nu-l putea controla. Ridică ochii şi îşi dădu seama 
că oamenii de la coadă o privesc. O femeie din faţa ei spuse 
ceva, dar ea nu o auzi, din cauza sunetelor care-i răsunau în 
urechi. Îşi aruncă lucrurile într-o tavă de plastic şi se uită drept 
înainte, evitând orice contact vizual, în vreme ce coada înainta. 
Ce naiba se petrecea cu ea? Părea să-şi piardă minţile. 

Trecu de detectorul de metale şi ajunse în sala de 
aşteptare de la porţile de îmbarcare. Nu era suficient că nu-şi 
mai amintea nimic, acum mai auzea şi voci! Asta o irita - pe ea, 
pe Liv Adamsen, reporterul cu o minte brici, femeia raţională, 
cinică şi sceptică în legătură cu orice avea chiar şi cea mai 
vagă legătură cu mişcarea New Age. Nu înţelegea cum ceva 
atât de „ţăcănit“ i se întâmpla acum chiar ei. Nu-i plăcea şi nu 
şi-o dorea. Era în continuare convinsă că o drogaseră în spital 
şi că toate acele senzaţii nu erau decât nişte efecte secundare 
groteşti, care vor dispărea de îndată ce va reuşi să doarmă şi să 
bage în ea câţiva litri de cafea. 

Se uită la tabela de plecări. Îmbarcarea pentru zborul ei 
începuse, dar ea ezită. De fiecare dată când lucrurile nu erau 
clare, instinctul o îndemna să analizeze problema din toate 
unghiurile, până când reuşea să o înţeleagă. Acum, raţiunea îi 
spunea că acel cuvânt pe care îl mâzgălise în palmă trebuie să 
fie ceva ce mintea ei înceţoşată scosese la suprafaţă de pe 


undeva, într-o limbă pe care o putea verifica şi pentru care 
putea găsi o explicaţie. Cercetă magazinele duty-free aliniate 
de-a lungul pereţilor terminalului şi găsi ceea ce căuta. Era în 
direcţia opusă faţă de poarta ei de îmbarcare. Îşi ridică sacul pe 
umăr şi o porni într-acolo. Trebuia să se grăbească. 


28 


Gabriel privi iPhone-ul, al cărui ecran strălucea în lumina 
difuză din bar. Se afla la mezaninul Sahnesi-ului, fosta clădire a 
teatrului şi a operei, construită pentru aristocrația europeană 
care începuse să sosească în masă la Ruina în veacul al 
optsprezecelea, după ce oraşul fusese inclus printre destinațiile 
Marelui Tur. În prezent era un complex popular de săli de 
cinema şi baruri şi oferea Wi-Fi gratuit, acesta fiind motivul 
pentru care Gabriel venise aici. 

Apăsă pe butonul browser-ului de internet şi tastă 
SPITALUL. RUINA în fereastra de căutare. Ajda cumpărase 
telefonul de la un magazin second-hand de aparatură tehnică 
situat în Cartierul Pierdut, specializat în gadgeturi furate de la 
turişti. Fusese scump, dar avea un card SIM care nu putea fi 
depistat şi o viteză de procesare demnă de un laptop. Printre 
rezultatele căutării se afişă şi un număr de telefon de la 
recepţie, pe care Gabriel îl formă. 

— Spitalul Davlat Hastenesi. 

— Da, am nişte flori pe care trebuie să le trimit unor 
paciente şi încerc să aflu numărul saloanelor în care sunt 
internate. 

— Aveţi numele lor? 

— Prima este doamna Kathryn Mann, a doua, Liv Adamsen. 

Auzi degetele tastând. 

— Doamna Mann este internată în salonul 410, în aripa 
psihiatrică securizată. lar domnişoara Adamsen este în salonul 
406 din aceeaşi clădire... Nu, staţi puţin! De fapt, domnişoara 
Adamsen a fost externată astăzi. 

— Când? 

— Nu scrie. Doar că salonul ei e liber acum. 

— A primit vreo vizită? 

Urmă o pauză. 

— Ce legătură are asta cu livrarea florilor? 

— Au fost trimise deja. Verific doar dacă le-a primit înainte 
de a părăsi spitalul. 

Degetele tastară din nou. 


— Singura înregistrare din sistem menţionează o vizită de 
la poliţie, în această după-amiază. 

— Mulţumesc. 

Gabriel închise şi evaluă rapid în minte ce putea să 
însemne acea informaţie proaspătă. Deschise din nou browser- 
ul şi tastă POLIŢIA RUINA în fereastra de căutare. Sub prima 
intrare apăru un număr de telefon. Il formă şi duse aparatul la 
ureche. 

— Poliţia din Ruina. 

— Bună ziua, puteţi, vă rog, să-mi faceţi legătura cu 
inspectorul Arkadian, de la Omucideri? 

— Inspectorul Arkadian e în concediu. 

— Atunci puteţi să-mi faceţi legătură pe telefonul lui 
mobil? 

— Mă tem că nu pot face asta, domnule. E vreun alt 
membru al echipei de la Omucideri care v-ar putea ajuta? 

— Nu. Trebuie să vorbesc cu inspectorul Arkadian, şi doar 
cu el! E urgent! 

Se uită în jur, căutând un argument pe care să-l aducă în 
discuţie. 

— Spuneţi-i că Gabriel Mann vrea să-i vorbească. Am 
evadat mai devreme din arestul poliţiei şi vreau să mă predau - 
dar sunt dispus să mă predau doar lui şi doar dacă mă sună 
înapoi în următoarele cinci minute. 


29 


Oferta librăriei din aeroport era una obişnuită, gândită 
astfel încât să îi mai distreze puţin pe călătorii plictisiţi. Liv se 
îndreptă către o etajeră de lângă casă, pe care erau aliniate 
dicţionare de expresii uzuale în mai multe limbi, şi cercetă 
titlurile, alegându-le pe cele cu un alfabet altul decât cel latin. 
Voia să se convingă că acel cuvânt care îi răsunase în minte nu 
este altceva decât ecoul unei expresii pe care o auzise, mai 
mult ca sigur, pe undeva, în vacarmul de voci şi de limbi vorbite 
în acea parte a lumii. Dacă reuşea să descopere din ce limbă 
vine cuvântul, putea să se urce în avion şi să nu-şi mai facă 
griji, tot drumul până acasă, că aude voci şi că o ia razna. Când 
ajunse la raftul de jos, adunase deja opt cărţi. O deschise pe 
prima, un dicţionar de expresii în limba arabă, şi căută la litera 
„e“ cuvântul „cheie“. Îl găsi şi compară traducerea cu 
simbolurile din palmă. Nu semăna deloc, nici măcar pe departe. 
Făcu acelaşi lucru cu celelalte şapte dicţionare, căutând 
echivalentul în alfabetul chirilic, grec, chinezesc. Niciunul nu 
se potrivea. 

„La naiba!“ 

Puse dicționarele la loc şi se întoarse, dând să iasă din 
librărie, dar se opri brusc când ceva îi atrase atenţia pe etajera 
învecinată. Era o carte cu o fotografie pe copertă care înfăţişa o 
tăbliță cu nişte semne de-abia vizibile. Nu erau identice cu 
simbolurile pe care şi le mâzgălise Liv în palmă, dar semănau 
destul de mult. Luă volumul şi îl deschise, descoperind cu 
surprindere că nu e un dicţionar de expresii, ci o carte de 
istorie. Coperta interioară îi provocă încă un şoc. Fotografia 
reprezenta o tăbliță sumeriană veche de cinci mii de ani, cu 
înscrisuri într-o limbă de mult dispărută, pe care, prin urmare, 
nu ar fi avut cum să o audă în sala de aşteptare a aeroportului. 
Răsfoi cartea, căutând alte imagini cu texte din Antichitate. Era 
pe punctul de a renunţa şi de a se grăbi înspre poarta de 
îmbarcare, când dădu peste ceva care îi atrase atenţia. Era 
fotografia unui cilindru din piatră sculptat, cu o gaură în mijloc. 
Sub el se găsea o fâşie lată de lut care fusese umed şi peste 


care fusese rulat cilindrul, lăsând în urmă un text de formă 
pătrată, alcătuit din liniuţe şi triunghiuri. 

Erau identice cu cele din palma lui Liv. 

Conform legendei fotografiei, era un sigiliu cilindric, o 
metodă antică de reproducere a mesajelor. Dacă se introducea 
un băț sau o creangă în mijloc, putea fi rulat peste pământul 
sau lutul umed, dând la iveală mesajele scrijelite pe suprafaţa 
sa. De cele mai multe ori erau descântece aducătoare de 
belşug, pe care oamenii le lăsau la marginea lanurilor. Mesajul 
de pe acel sigiliu era însă nedescifrat. Era într-o scriere pe care 
arheologii o numeau „protocuneiformă“ sau, mai poetic, „limba 
pierdută a zeilor“, din cauza vechimii sale impresionante şi a 
faptului că nu mai putea fi descifrată, fiindcă înțelesurile i se 
pierduseră în timp. 

„Minunat“, îşi spuse Liv, „acum aud voci într-o limbă care 
n-a mai fost vorbită de aproape şase mii de ani. Ce descoperire 
menită să mă liniştească!“ 

Un anunţ în difuzoare, care-i chema pe ultimii pasageri ai 
zborului TK 7121 al companiei Cyprus Turkish Airlines în 
direcţia Newark, acoperi muzica ce răsuna în boxele din 
librărie. 

Nu mai avea timp. Fugi la casă şi scoase din buzunar 
ultimele lire turceşti ca să plătească cartea. Avea s-o citească 
pe avion - asta în ideea că ajungea la timp ca să urce în el. 


30 


Fratele Grădinar aruncă o altă creangă ruptă în foc şi o 
ridică pe ultima, sperând că îi va dezvălui ceva ce celelalte nu 
făcuseră. 

După întrunirea de mai devreme, organizase o echipă de 
grădinari care să cerceteze livada şi să adune toate crengile şi 
frunzele căzute cât timp mai era lumină afară. Ştia, din 
experienţele dureroase din trecut, că răspândirea molimei 
putea fi împiedicată doar dacă se acţiona rapid şi se dădea foc 
tuturor crengilor infectate. 

Disecase cu grijă fiecare creangă infectată care îi fusese 
adusă, ca un medic legist care examinează un cadavru, căutând 
indicii despre posibila cauză a bolii. Nu găsise nimic. Nici 
ciuperci, nici insecte care să se fi aciuiat pe ramuri, nici 
gărgăriţe sau alţi paraziți care infestau grădinile şi răspândeau 
o astfel de molimă. Nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Aducea 
cu putregaiul uscat, dar se prindea prea repede de lemnul viu. 
Copacii arătau de parcă viaţa i-ar fi părăsit pur şi simplu - 
preschimbând seva în otravă, iar lemnul, într-o pastă uscată. 

Rupse cu piciorul ultima creangă, cercetă surcelele uscate, 
apoi le aruncă în rugul aprins şi rămase cu privirea pironită la 
flăcări. Dacă l-ar fi întrebat cineva, ar fi dat vina pe fum pentru 
lacrimile din ochi, dar adevărul era că iubea grădina mai mult 
ca oricine. O îngrijise, o ocrotise şi o hrănise timp de peste 
patruzeci de ani, până când toţi îi uitaseră numele adevărat şi 
ajunseseră să-i spună, simplu, „Fratele Grădinar“. 

Iar acum grădina murea sub ochii lui şi el nu ştia cum să o 
salveze. 

La ivirea zorilor, ajutoarele sale aveau să se întoarcă şi 
operaţia chirurgicală avea să înceapă. Trebuia să taie adânc, ca 
să se asigure că boala nu se va răspândi. Era necesar, dar nu 
mai puţin dureros. Se imagină ca un tată în ajunul unei operaţii 
în care copilului său urma să-i fie sacrificat un membru pentru 
a i se salva viaţa. Dar el avea copii nenumărați şi nici o garanţie 
că vreunul dintre ei avea să supravieţuiască. 

Aşa că rămase acolo, pe întuneric, cu fumul umplându-i 


ochii, simțind din când în când o mireasmă stranie de 
portocale, ca o amintire obsesivă a livezii din vremea în care 
era sănătoasă. Privi focul până când clopotele răsunară în 
adâncul muntelui, chemându-i pe toţi la slujba de vecernie. Era 
momentul în care locuitorii Citadelei se retrăgeau în 
dormitoarele lor, pentru a se odihni pe timpul nopţii. El îşi 
dorea să fie o noapte care să nu se sfârşească niciodată, căci se 
temea de ce aveau să aducă zorii. 


31 


Arkadian tocmai intrase pe uşă, când îi sună mobilul din 
buzunarul hainei. 

— Nu răspunde! îi strigă soţia din bucătărie. 

— Miroase grozav, îi răspunse el. Ce-ai făcut, tocană? 

— Am pregătit-o special pentru bietul meu soţ invalid, ca 
să-şi recapete puterile, aşa că, dacă vrei să mănânci, îţi sugerez 
să-nchizi telefonul şi să-ncepi să faci pe bolnavul. 

Arkadian scoase telefonul din buzunar şi verifică numărul. 

— E de la lucru. 

— Întotdeauna e de la lucru! 

— Arkadian, zise, ţinând mobilul lipit între obraz şi umăr şi 
scuturându-şi sacoul cu greutate, încercând astfel să se 
grăbească pe cât posibil. 

— Gabriel Mann e pe fir, zise operatorul. Insistă să 
vorbească cu dumneavoastră. Zice că vrea să se predea. 

Arkadian deveni brusc atent, apucă telefonul cu mâna şi 
lăsă sacoul să-i alunece pe jos. 

— OK, încearcă să-i depistezi locaţia şi pregăteşte o 
patrulă care să fie gata să intervină în caz că dăm de el. 

— Am făcut deja asta, domnule. Să vă fac legătura? 

— Da. 

Se auzi un declic şi sunetele specifice unui loc aglomerat îi 
inundară urechile. Era un loc public, un bar, probabil. 

— Arkadian la telefon, zise. Cu ce te pot ajuta? 

— Îmi cer scuze că ţi-am stricat seara. 

Arkadian aruncă o privire spre uşa bucătăriei, în care nu 
se afla nimeni, şi auzi zgomotul unor oale trântite cu năduf 
dincolo de ea. 

— Nu-ţi face griji. Unde eşti? 

— Într-un loc cu mult mai sigur decât la închisoare. 
Ascultă, trebuie să te-ntreb ceva. Ai fost să le vizitezi pe Liv sau 
pe mama? 

— Da. 

— Când? 

— În după-amiaza asta. 


— Şi, cât timp ai stat acolo, ai vorbit cu Liv? 

— Da. 

— "Ţi-a spus cumva că are de gând să plece? 

Arkadian se încruntă. 

— Nu. Nu pleacă niciunde. O ţin sub supraveghere 
medicală. 

Auzi un oftat obosit la celălalt capăt al firului. 

— A plecat, zise Gabriel. La scurt timp după ce ai fost tu la 
ea. 

— E imposibil! Aş fi fost informat! 

— De ce? Nu era arestată, iar tu eşti în permisie. 

Arkadian rememoră detaliile vizitei sale. Işi aminti cât de 
mică şi de vulnerabilă i se păruse Liv întinsă pe pat, atunci 
când el se ridicase să plece. În acea clipă îşi dădu seama de 
ceva. 

— l-am dat înapoi geanta, zise. Criminaliştii terminaseră 
cu ea, aşa c-am folosit-o ca pretext ca să merg s-o văd. Avea şi 
paşaportul acolo. 

— Cât de repede poţi să faci rost de listele de pasageri de 
la aeroport? 

— Imi trebuie mandat. 

— O, fii serios, avem nevoie de mai multe informaţii, nu de 
un lanţ imbatabil de dovezi! Nu poţi să tragi nişte sfori? 

— Dacă Liv vrea să părăsească ţara, e treaba... 

— A părăsit ţara fiindcă e în pericol. Eu am evadat din 
închisoare din acelaşi motiv. Mi s-a întins o cursă. Mă aştepta 
cineva într-o celulă. Pot să ţi-l descriu, dar pun pariu că nu mai 
e acolo acum şi mă-ndoiesc c-o să găseşti informaţii despre el 
în baza de date. Gardianul m-a dus direct la el. Au pe cineva în 
interior. Citadela s-a trezit la viaţă. A făcut o mişcare, 
încercând să ne reducă la tăcere, ceea ce înseamnă că Liv e în 
pericol, la fel şi mama, aşa cum s-a mai întâmplat. 

Arkadian îşi aminti de ultima dată când Gabriel îl 
avertizase astfel şi simţi o înţepătură în braţ. Atunci avusese 
dreptate, rana lăsată de glonţ stătea mărturie. 

— De tine depinde, zise Gabriel. Fă ce crezi că e mai bine! 
Te sun înapoi în zece minute! 

Zgomotele din bar dispărură, şi Arkadian ascultă câteva 
secunde tonul. Din bucătărie auzi sfârâitul a ceva zemos căzând 
într-o tigaie încinsă, după care telefonul se cuplă şi fu 


transferat automat la unul dintre tehnicieni. 

— Aţi găsit ceva? 

— Nici o şansă! A folosit un telefon prin internet. Foarte 
greu de depistat, imposibil să-i găseşti locaţia într-un timp aşa 
de scurt. 

— O să mă sune înapoi în zece minute, asta v-ar ajuta cu 
ceva? 

— Nu prea. Ar putea utiliza un alt telefon, un alt server, un 
alt IP. Şi dacă ar folosi aceleaşi setări, ar trebui să-l ţii de vorbă 
vreo două ore ca să ne dai măcar o şansă. Apelurile prin 
internet pot fi direcționate oriunde în lume. 

— OK. Fă-o oricum! 

Inchise şi îşi privi sacoul mototolit şi abandonat pe podea, 
un simbol al serii plăcute pe care o plănuise. Se gândi la Liv şi 
la felul în care se uitase la preot cât timp se aflase cu ea în 
încăpere. li simţise frica - şi acum ştia şi de ce. 

Intră în agenda telefonului şi căută numărul lui Yun 
Haldin. Yun era un fost partener care părăsise poliţia ca să-şi 
înceapă propria afacere. În prezent avea angajaţi o mulţime de 
foşti poliţişti şi avea contracte de pază cu ambele aeroporturi 
locale. 

— Ai terminat, sau vrei să mori de foame? îi strigă soţia sa 
din bucătăria în care plutea aroma dulce-amăruie a tocanei cu 
usturoi. 

Stomacul lui Arkadian chiorăi tare ca răspuns la întrebarea 
ei. 

Găsi numărul lui Yun şi îl apelă. 


32 


Gabriel închise aplicaţia Skype şi căută pe Google un site 
pe care putea compara traseele de călătorie. Introduse detalii 
pentru zborurile de la Ruina-Gaziantep (oricare) la New York 
(oricare), apoi se uită în jur, la mulţimea care se strânsese 
odată cu lăsarea serii, şi aşteptă ca informaţiile să se încarce. 
Stătea la o masă mare, lângă un grup de turişti, aşezat puţin 
într-o parte, ca să dea senzaţia că e cu ei. 

Cercetă cu atenţie încăperea, căutând orice detaliu care ar 
fi putut să pară ieşit din comun. Atâţia oameni tastau pe 
telefoanele lor, încât nu era de mirare că internetul mergea 
atât de încet. Îşi ridică ochii spre televizorul din colţul barului, 
pe care se transmiteau ştirile CNN, fără sunet. Pe ecran, un 
reporter stătea în faţa secţiei de poliţie din Ruina. Imaginea se 
schimbă şi Gabriel dădu nas în nas cu propria lui fotografie, pe 
care i-o făcuseră la arestare. 

Se ridică repede de la masă, cercetându-şi absorbit 
telefonul şi fiind prin urmare nevoit să-şi ţină capul în jos, 
chipurile, şi se îndreptă spre ieşire. Aproape nimeni din bar nu 
se uita la televizor, dar era posibil să vadă aceeaşi informaţie şi 
fotografie pe telefoanele lor. Va ajunge cu siguranţă în ediţia de 
mâine dimineaţă a ziarelor, poate chiar şi în ediţia din acea 
seară a cotidienelor locale. Sperase la un pic mai mult timp. 

leşi pe uşa principală în strada poleită de ploaie şi scoase o 
şapcă de baseball din buzunar, pe care şi-o puse pe cap, 
trăgându-şi-o peste ochi, în vreme ce pagina de căutare a 
zborurilor se încărcă în cele din urmă. 

Erau o grămadă de zboruri din ambele aeroporturi. Prea 
multe zboruri. Nu avea rost să se repeadă la unul dintre ele, 
încercând să o prindă pe Liv înainte să se urce în avion, mizând 
pe norocul de a nimeri aeroportul care trebuia. Avea nevoie de 
Arkadian şi de contactele lui, dar era prea devreme ca să-l sune 
din nou. 

O luă în josul străzii şi deschise o altă aplicaţie care 
localiza punctele Wi-Fi gratuite. Semnalul era şi mai slab acum, 
că se îndepărtase de clădire, şi dură ceva până când harta 


apăru pe ecran. Un punctuleţ albastru pulsa în mijloc, 
arătându-i locul în care se afla, iar apoi apărură alte iconiţe în 
jurul lui. Era un hotspot în direcţia în care mergea el, la vreo 
două străzi distanţă, în apropierea spitalului. Băgă telefonul în 
buzunar şi grăbi pasul. Voia să ajungă la timp ca să-l sune pe 
Arkadian. Voia totodată să fie mai aproape de mama lui. Ştia că 
spitalul e primul loc în care l-ar fi căutat poliţiştii, de aceea se 
ţinuse departe de el, dar, până găsea o modalitate prin care să 
se asigure că Kathryn e în afara oricărui pericol, se simţea mai 
bine în apropierea ei - pentru orice eventualitate. 


33 


Arkadian avu nevoie de şapte din cele zece minute care îi 
fuseseră acordate ca să dea de fostul lui partener şi să-i spună 
de ce are nevoie. Restul fu uşor - prea uşor. 

— E în avionul companiei Cyprus Turkish Airlines, zborul 
TK 7121 cu destinaţia Newark, zise Yun. 

— La ce oră decolează? 

— Acum cinci minute. 

Arkadian se simţi uşurat, într-un mod straniu. Poate că era 
mai bine aşa. La urma urmei, Liv îşi dorise să meargă acasă. 

— Mersi oricum, zise. 

— N-ai de ce. Informaţia era disponibilă în sistem când am 
accesat eu baza de date. 

Arkadian se încruntă. 

— De ce? 

— S-ar putea să fie o coincidenţă, dar se poate şi ca 
altcineva să fi făcut o cerere înaintea mea. 

Arkadian se gândi rapid ce ar putea să însemne asta. 

— Ai putea să afli cine a solicitat informaţiile înaintea ta? 

— Sigur, aşteaptă puţin! 

Auzi păcănitul unei tastaturi şi huruitul avioanelor în 
fundal. Se întrebă dacă unul dintre ele era cel în care se urcase 
Liv. _ 

— Îmi arată un ID extern, zise Yun. Dar care a parvenit pe 
canalul albastru. 

— Ce e ăla? 

— Contul preautorizat al Poliţiei din Ruina. Asta înseamnă 
că cererea a fost făcută de la unul dintre calculatoarele din 
departamentul vostru de evidenţă a populaţiei. Cineva de acolo 
va putea să-ţi spună cine a cerut informaţiile. 

„Au pe cineva în interior.“ 

Telefonul începu să-i bipăie în ureche. 

— Ascultă, Yun, mă mai sună cineva! Iţi rămân dator! 

— Nu-ti face griji! Dar vino să lucrezi pentru mine când te 
saturi de probleme şi de orele suplimentare! 

— Aşa o să fac! 

Intrerupse convorbirea şi duse din nou telefonul la ureche. 


— Gabriel? 

— Ceva veşti bune? 

— Da şi nu. 

— Adică? 

— Ai avut dreptate şi avem o mare problemă. 


34 
Zborul TK 7121 


Forţa de acceleraţie a motoarelor o împinse pe Liv în 
scaun şi făcu picăturile de ploaie să alunece de pe fereastră în 
clipa în care avionul luă viteză. În spatele luminilor 
aeroportului, vedea vârfurile frânte ale Munţilor Taurus 
înălțându-se pe cerul indigo. Le urmări până când aparatul se 
înclină uşor în spate şi roţile se ridicară cu un trosnet de pe 
pistă. În aceeaşi clipă, simţi un nod tot mai mare în stomac, de 
parcă ceva înlăuntrul ei ar fi fost legat de pământ şi ar fi fost 
tras acum departe de el, cu o forţă insuportabilă, pe măsură ce 
avionul prindea viteză. Rămase fără aer, se încovoie şi se 
strădui din răsputeri să respire. Era conştientă că pasagerul 
care stătea lângă ea se aplecase în direcţia ei, cu chipul 
întunecat de îngrijorare. Încleştarea se înteţi, până când Liv 
avu senzaţia că ar putea-o absorbi prin podeaua avionului; apoi, 
ceva cedă şi ea trase o gură adâncă de aer. Urmară un val de 
greață şi aceleaşi furnicături pe întreg corpul pe care le simţise 
în sala de aşteptare. Forţa G a avionului care urca nu o ajuta 
nici ea. Se întoarse şi încercă să-i zâmbească bărbatului aşezat 
lângă ea, mormăind ceva despre starea de nervi, după care 
închise ochii şi respiră încet şi adânc. Incepea să se sature de 
toată povestea aceea. Era ca şi cum cineva ar fi avut o păpuşă 
voodoo cu chipul ei, în care înfigea ace după cum avea chef. 

Avionul viră şi senzațiile delicate dinăuntrul ei se 
rostogoliră şi ele în mod sincron. Continuă să tragă aer în 
piept, până când greaţa se risipi şi se simţi îndeajuns de 
întremată ca să deschidă ochii. 

Afară se zăreau stelele care începeau să străpungă cerul 
tot mai întunecat, şi, sub ele, ca o pată strălucitoare, luminile 
din Ruina, adăpostite la poalele muntelui. Îşi imagină că fiecare 
lumină e un om şi că una dintre ele îl reprezintă pe Gabriel. 

„Dacă ai ocazia, pleacă cât mai departe de Citadelă! Stai 
într-un loc sigur - o să te caut eu!“ îi spusese el. 

După ce va ajunge la Newark, îşi va limpezi gândurile şi îşi 


va recupera memoria, îl va suna şi vor sta de vorbă. Avea atât 
de multe întrebări despre ce se întâmplase în Citadelă, dar şi 
despre el! De-abia dacă-l cunoştea, şi totuşi, în toată ciudăţenia 
şi grozăvia evenimentelor din ultimele săptămâni, la el i se 
întorceau fără încetare gândurile. Şi el strălucea, la fel ca 
luminile pe care le privea acum. Avionul se zgâlţâi uşor când fu 
prins într-o turbulenţă şi sub Liv luminile începură să dispară, 
stingându-se una câte una, de parcă cineva ar fi apăsat pe un 
întrerupător uriaş, cufundând în beznă un întreg cartier odată. 

Aprinse lumina de citit din plafon. Simbolurile întunecate 
din palmă ieşiră în evidenţă pe pielea ei palidă, bătându-şi încă 
o dată joc de ea, cu misterul lor nedezlegat. Scoase cartea din 
buzunarul scaunului din faţă şi îi privi coperta. Se numea 
Misterul limbilor pierdute. Poate avea să găsească acolo nişte 
răspunsuri. 


La opt rânduri mai în spate, un bărbat voinic îmbrăcat în 
costum stătea înghesuit într-un scaun de la clasa economică 
gândit pentru cineva având jumătate din statura lui. Ochii îi 
erau pironiţi pe părul blond al lui Liv, care strălucea în 
semiîntunericul din cabină. Tânăra îşi ţinea capul în jos, citea. 
Bărbatul se întrebă ce anume. li plăceau cărţile. Erau pline de 
cuvinte, iar cuvintele erau magice pentru el. Aşa îşi căpătase 
porecla când stătuse prima oară în închisoare: Dică, 
prescurtarea de la „Dicţionar“. Uneori, oamenii încercau să-şi 
bată joc de numele lui, de parcă ar fi avut o conotaţie vulgară, 
dar nu-i ţinea mult. Îşi dădea seama cine îl rostea corect şi cine 
îi spunea de fapt altfel - sculă, carici, penis. Asta e problema cu 
limba. Are atâta putere, dar îţi scapă printre degete. Trebuie să 
te concentrezi asupra cuvintelor şi să le foloseşti corect ca să 
transmiţi mesajul pe care îl doreşti. De aceea lui îi plăceau 
cuvintele tari. Cuvintele pure. Cuvintele care aveau un singur 
înţeles. Cuvântul pe care îl savura în prezent era acesta: Noroc- 
Chior. 

Când atacul pus la cale în închisoare nu reuşise, i se 
spusese că misiunea lui s-a încheiat. Nu era vina lui, pur şi 
simplu asta era situaţia. Era prea uşor de recunoscut, iar 
martorul scăpase. Aşa că i se dăduse o altă însărcinare. 

Se dusese la hotel, îşi luase lucrurile şi se îmbrăcase cu un 
costum larg, care-i acoperea tatuajele şi care era croit special 


ca să-i ascundă formele. Apoi îşi pieptănase părul şi plecase 
spre aeroport, arătând ca un om de afaceri banal, care-şi ieşise 
din formă şi care se îndrepta spre Dumnezeu ştie unde. Dar 
Dumnezeu ştiuse. Făcuse să se întâmple toate astea, ca Dick să 
ajungă la locul potrivit în momentul potrivit. Soluţia perfectă se 
ivise ca din întâmplare. 

Noroc-chior. 

Dacă în celulă lucrurile ar fi decurs conform planului, nu 
ar mai fi ajuns la aeroport şi fata ar fi scăpat. Iar ea era cea mai 
importantă dintre cele trei ţinte. Era cea mai periculoasă 
pentru Biserică şi trebuia redusă la tăcere. Iar tăcerea era cea 
mai mare putere pe care o poate exercita cineva asupra 
altcuiva, capacitatea de a-l lăsa fără cuvinte. Învăţase asta în 
închisoare. De fiecare dată când voiau să-l pedepsească, îi luau 
cărţile. Dar nu-i puteau lua şi cuvintele din minte. Nu atâta 
timp cât era în viaţă. Şi avea atâtea cuvinte în capul lui, cele 
mai bune cuvinte! I le dăduse Isaia - numele unui profet, dar şi 
al bătrânului îngrijitor care plimba căruciorul cu cărţi pe 
coridoarele aripii E a închisorii. 

„Îţi plac cuvintele“, îi spusese odată, pe când trecea cu 
paşi târşâiţi prin faţa celulei lui. „Uită-te la asta! Aici sunt toate 
cuvintele de care o să ai nevoie vreodată.“ 

Dick nu mai citise Biblia până atunci. Nu-i trecuse prin 
cap. Dar, de când se apucase, o recitise de sute de ori, până 
când cuvintele începuseră să curgă prin el aşa cum îi curgea 
sângele în vine. Şi le zgâriase chiar pe cele mai puternice 
dintre ele direct pe piele, aşa că era şi el ca o carte, miruit cu 
descântece care să ţină răul la distanţă, chiar şi atunci când 
dormea şi limba îi era nemişcată. 

De-u-te-ro-no-mul 

A-po-ca-lip-sa 

Ne-fi-lim 

Asta era el, un Nefilim, unul dintre uriaşii legendari 
pomeniţi în Facerea. O creatură a Domnului. Un păzitor. 

Şi asta făcea acum, în semiîntunericul din cabină, o păzea 
pe Liv, în vreme ce cotierele îl înţepau în coapse, iar genunchii 
i se frecau de scaunul din faţă. Odată ajunsă acasă, fata se va 
simţi în siguranţă. Şi atunci va ataca el. 

Atunci îi va răpi cuvintele şi o va reduce la tăcere pe vecie. 


35 


Gabriel iuți pasul pe strada care ducea la spital. În clipa în 
care Arkadian îi spusese că mai verificase cineva lista cu 
pasageri, ştiuse. Forţele malefice ale Citadelei făceau un efort 
coordonat de curăţenie: întâi cu el, apoi cu Liv, şi următoarea 
avea să fie mama lui. 

Se concentră pe sunetul paşilor săi pe caldarâm, care îl 
aduceau tot mai aproape, cu fiecare mişcare. Ajunse la colţ şi o 
luă pe Strada Asklepios. Nu era tocmai prudent să alerge astfel 
pe străzi, după ce fotografia îi apăruse la ştiri, dar trebuia să 
aleagă între precauţie şi grabă. După ce parcurse o treime din 
stradă, o luă pe una dintre străduţele perpendiculare, ţinându- 
se cât mai aproape de clădiri. In faţă, strada se termina într-o 
intersecţie unde se înălța aripa nou construită a spitalului, 
lucind de la ploaie şi de la lumina reflectată în ea. Cercetă 
ferestrele de la etajele superioare, încetinind paşii pe măsură 
ce se apropia de intersecţie, atent să nu iasă în evidenţă pe o 
stradă principală pe care puteau fi parcate şi maşini de poliţie. 
Se opri la câţiva metri de spital şi se uită la el, ascuns la umbra 
clădirilor. 

Clădirea principală se întindea pe toată lungimea străzii. 
La un capăt, era lipită de zidurile din piatră ale unei aripi mai 
vechi, iar la celălalt, un pasaj acoperit o lega de o clădire mai 
mică, tot din piatră, care aducea cu un castel. Aceasta era fosta 
secţie de psihiatrie în care recepţionista îi spusese că e 
internată mama lui. 

O maşină trecu în viteză pe lângă el, cu un vâjâit, iar el se 
folosi de zgomotul cauciucurilor ca să disimuleze sunetul 
propriilor paşi grăbiţi pe pavajul ud şi traversă strada. 
Ferestrele de la parter erau acoperite cu panouri din scânduri, 
la fel şi o uşă care servise odinioară drept intrare. Undeva sus, 
în partea laterală a clădirii, se înălța o schelă. Era dintre acelea 
folosite de muncitori ca să ridice materialele, dar de ea nu 
atârna nici o frânghie care i-ar fi înlesnit accesul, fiind toate 
făcute colac şi prinse bine de stâlpii platformei. Multe dintre 
ferestrele de lângă schelă erau întunecate, dar nu toate. În 


spatele a două dintre ele se zărea lumină - una din mijlocul 
şirului, alta din capăt -, ambele fiind situate la etajul al 
patrulea. Recepţionista spitalului îi spusese că mama lui e 
internată în salonul 410. Era destul de sigur că era fereastra 
din mijloc. Trase adânc aer în piept, relaxându-se puţin, acum, 
că reuşise cel puţin să o localizeze. 

Şi atunci simţi vibrația. 

La început crezu că e un tunet care se rostogolea printre 
nori, dar, când pământul începu să se mişte şi un sunet ca de 
metrou dudui de undeva de sub picioarele lui, îşi dădu seama 
ce e. 

Se îndepărtă de clădirea lângă care se afla, păşind nesigur 
pe pământul care se zgâlţâia, în vreme ce cutremurul punea 
stăpânire pe oraş. Se opri în mijlocul drumului, departe de 
orice bucăţi de moloz care l-ar fi putut răni în cădere, cu 
picioarele depărtate, şi se uită din nou la fereastra de la etajul 
patru. Tremurul se înteţi şi duduitului i se alătură vaietul 
ascuţit a sute de alarme de autoturisme, declanşate de 
cutremur. În momentul acela, chiar când zgomotele şi 
tremuratul atinseră punctul culminant, toate luminile din oraş 
se stinseră. 


În spital, întunericul brusc fu urmat de ţipete de spaimă ce 
răsunau de-a lungul coridorului, venind din clădirea principală. 

Ulvi reuşise să se adăpostească sub tocul unei uşi şi se 
ţinea de un perete ce se zbătea să-i scape din strânsoare. Se 
auzi o bufnitură undeva pe hol, când un obiect greu căzu într- 
unul dintre saloanele parţial renovate. Afară, alarmele 
maşinilor zbierau pe străzi ca o fiară scăpată din lanţ. Pentru 
Ulvi, sunetul echivala cu o oportunitate. 

Când cutremurul se va sfârşi, toţi vor fi ocupați şi 
dezorientaţi. Nimeni nu va veni în fugă să vadă ce s-a 
întâmplat, dacă o alarmă va începe să sune în aripa aceea 
îndepărtată. lar accidente au loc tot timpul atunci când sunt 
cutremure - ziduri care se prăbuşesc, sticle care se sparg, 
cabluri electrice rupte care fac scurtcircuit. Era ocazia 
perfectă. Nu trebuia decât să scape de poliţist. Se ţinu bine, 
până când clădirea încetă în cele din urmă să se mai zgâlţăie. 
Ţipetele îndepărtate se auziră dintr-odată mai tare în liniştea 
care se lăsase brusc şi lor li se alăturară piuiturile alarmelor 


aparatelor medicale din tot spitalul. 

În faţă, Ulvi zări silueta poliţistului, care îşi desprinse 
mâna de pe tocul unei uşi şi păşi pe coridorul plin de praf. Se 
uita spre un cerc de lumină palidă de la capătul culoarului, de 
unde proveneau majoritatea sunetelor. Generatorul de urgenţă 
pornise în clădirea principală, dar coridorul pe care se aflau ei 
era în continuare cufundat în întuneric. 

— Crezi c-ar trebui să verificăm siguranţele? întrebă Ulvi, 
înaintând pe coridor în direcţia luminii. Cineva trebuie să 
pornească din nou curentul. 

— Nu! i-o luă polițistul înainte. Rămâi aici şi verifică 
pacienţii din saloane! Asigură-te că n-a fost nimeni rănit! 

Ulvi se opri şi îl urmări cu privirea pe polițistul care o 
luase pe coridor, până dispăru după colţ. Zâmbi. Nu-l văzuse 
niciodată intrând în salonul călugărului şi riscase, mizând pe 
acea observaţie, pentru a-şi crea oportunitatea. Dacă polițistul 
îl evita pe călugăr la lumina zilei, nici în ruptul capului nu ar fi 
intrat în salonul cufundat în beznă. Ulvi se oferise intenţionat 
să verifice luminile, pentru a-l face pe poliţist să se ofere el 
voluntar în schimb. Şi o făcuse, aşa că preotul era acum singur. 
Scoase cheile salonului din buzunar şi se folosi de lumina de la 
telefonul mobil pentru a găsi uşa cu numărul 410. 

„Doamnele au prioritate“, se gândi, apoi o porni prin beznă 
spre salonul lui Kathryn Mann. 


36 


Gabriel se uită în sus la clădirea spitalului, ascultând 
vaietele pacienţilor, amestecate cu miile de alte sunete 
fărâmiţate, ce se ridicau din tot oraşul aflat în stare de şoc. 

În aripa principală se zărea licărul slab al luminilor 
portocalii de urgenţă, dar anexele erau cufundate în beznă. Îşi 
aţinti privirea asupra pătratului întunecat al ferestrei unde 
credea el că se află salonul mamei sale, poruncindu-i în gând să 
se arate la geam, ca să ştie că e teafără. În spatele lui, o maşină 
intră pe stradă, cu faza lungă a farurilor aprinsă. Gabriel se 
ascunse şi mai mult în umbră, cu ochii pironiţi în continuare 
asupra ferestrei întunecate de la etajul al patrulea. Maşina se 
apropie şi dispăru după colţ, luminând pentru o secundă 
clădirea întunecată din faţă. Gabriel zări pe cineva la fereastră. 
Era prea întuneric a discerne detaliile, dar apucase să vadă 
gulerul alb al unei sutane preoţeşti şi asta fu îndeajuns ca să-l 
alarmeze. Poate că bărbatul se afla acolo ca să verifice starea 
pacienţilor. Poate că nici măcar nu era salonul mamei lui. Dar 
nu avea de gând să rişte. Citadela încercase deja să îl anihileze 
pe el, şi ştia că erau şi pe urmele lui Liv. 

Traversă în fugă strada plină de moloz, îndreptându-se 
spre parcarea subterană, uitând de orice măsuri de precauţie şi 
de propria siguranţă. Trebuia să ajungă la mama lui, cât mai 
repede. 

Bariera clipi când trecu pe lângă ea şi o luă în josul 
rampei, calea fiindu-i luminată de alarmele maşinilor parcate, 
care pâlpâiau intermitent. Se năpusti pe uşa care dădea spre 
scări şi o luă vijelios în sus, sărind câte trei trepte deodată, 
apucând balustrada ca să-şi ia avânt de fiecare dată când lua 
colţul. Deja îşi simţea picioarele obosite. Fuga până la spital îi 
consumase mare parte din energie şi nu mai funcţiona decât pe 
baza adrenalinei şi a fricii. Îşi imagina scena care ar fi putut 
avea loc chiar în acel moment în salonul mamei lui: preotul 
întorcându-se cu spatele la fereastră şi îndreptându-se spre 
pat. Spitalul era în haos. Kathryn ar fi fost o pradă uşoară. 
Nimeni n-ar fi auzit nimic. Preotul putea să nu se grăbească 


dacă voia, dacă pentru asta se afla acolo. 

Gabriel ajunse la parter şi se opinti în sus, ajutându-se de 
braţe şi de balustradă. Muşchii de la picioare parcă îi luaseră 
foc şi gâfâia. Îi luase vreo zece secunde să urce la primul nivel, 
dar deja încetinea. Mai avea de urcat patru etaje, şi apoi 
trebuia să se repeadă de-a lungul pasarelei care făcea legătura 
între cele două clădiri, în direcţia fostei secţii de psihiatrie. 
Mama lui se afla la un minut distanţă, în cel mai bun caz. 

Un minut. Poate puţin peste. 

Mult prea mult. 


37 


Kathryn Mann îl urmărea pe preot, din fortăreaţa fragilă a 
patului ei, ca şi cum ar fi urmărit un urs plimbându-se prin 
cameră. Bărbatul îi vorbea, dar auzul ei era prea afectat şi 
vaietul ascuţit al fricii se auzea prea tare în mintea ei ca să-şi 
dea seama ce-i spune. Chipul bărbatului era împietrit într-o 
expresie de blândeţe, care însă nu i se reflecta în ochi. Poate că 
îi spunea cuvinte liniştitoare, ca să o liniştească în urma 
cutremurului şi să se asigure că nu păţise nimic - dar ea era 
îngrozită. 

Se îndoia că ar fi avut puterea să i se opună sau să fugă 
dacă ar fi fost cazul. Părea atât de solid şi de puternic, iar pe ea 
cutremurul o zguduise, zdruncinându-i echilibrul şi aşa fragil. 
Se simţea slăbită şi îi era rău. Incăperea se învârtea cu ea şi îl 
vedea pe preot când clar, când neclar, pe măsură ce acesta se 
apropia de pat. Simţi o smucitură când bărbatul îi împinse 
patul la locul său de lângă perete, de unde fusese mişcat de 
cutremur. Apoi îl ocoli şi ajunse lângă ea, vorbindu-i în 
continuare. Se aplecă şi întinse mâna după ceva în spatele ei, în 
vreme ce ea prindea frânturi din ceea ce-i spunea: 

— ...Nu-ți face griji. O să se termine în curând... 

Camera se clătină când îi scoase o pernă de sub cap. 

Capul i se rostogoli într-o parte, şi ea îşi aţinti privirea 
asupra uşii. Era prea slăbită ca să se împotrivească, să fugă, 
sau măcar să strige după ajutor. Se gândi la Gabriel şi la cât de 
dureros era că nu avea să-l mai vadă niciodată. Spera că va 
veni şi va găsi jurnalul, chiar dacă va ajunge prea târziu ca s-o 
salveze. Băiatul ei frumos, care semăna atât de mult cu tatăl 
lui... 

Şi în acea clipă, împinsă parcă de nevoia ei de a-l mai 
vedea o dată, uşa se deschise încet. 

La început, Ulvi nu băgă de seamă. Se concentra asupra 
gâtului femeii, încercând să se hotărască dacă s-o sufoce cu 
perna sau să i-l rupă pur şi simplu, ca să termine mai repede. 

— Totul e în ordine? 

Întoarse capul şi îl văzu pe poliţist. 


Ulvi se simţi cuprins de un val de ură. Se gândise că idiotul 
nu îi va mai sta în cale, cel puţin până când va reveni curentul, 
dar se părea că dobitocul ăla enervant nu era în stare nici 
măcar să ducă la bun sfârşit o însărcinare simplă. 

— E-n regulă, zise, aranjând perna ce aproape că devenise 
o armă a crimei. 

Polițistul îi privea din pragul uşii, plimbându-şi privirea 
scrutătoare de la femeie la el şi înapoi. 

— L-ai verificat pe călugăr? 

În Ulvi continua să fiarbă ura. 

— Nu, nu încă. 

Polițistul dădu uşor din cap, de parcă răspunsul i-ar fi 
dezvăluit ceva. 

— Păi, atunci, poate ar trebui s-o faci! 

Ulvi simţi o dorinţă aproape insuportabilă de a-i tăia gâtul, 
dar, cel puţin în încăperea aceea, jurisdicţia poliţistului o 
surclasa pe a lui. Femeia era arestată şi, prin urmare, era în 
custodia lui. Aşa că îşi reprimă instinctele violente şi ieşi din 
salon fără o vorbă. 

Afară, coridorul era încă în beznă şi fu nevoit să pipăie 
pereţii pentru a găsi drumul spre salonul călugărului. Ajunse în 
faţa uşii şi aruncă o privire în spate. Polițistul era acolo, 
urmărindu-l. Îi vedea silueta profilându-se în lumina difuză 
provenită din clădirea principală. De ce îşi alesese tocmai seara 
aceea ca să se transforme într-un poliţist ca la carte? 

Dar n-avea importanţă. 

Trebuia să se ocupe şi de călugăr. Avea să-l omoare rapid 
şi să se întoarcă să termine ce începuse. Iar dacă polițistul va fi 
tot acolo, va trebui să moară şi el. Acum, că fata dispăruse, Ulvi 
avea o mărgea în plus în buzunar. 


38 


Spaima care o cuprinsese pe Kathryn cât timp se aflase 
preotul în încăpere, inundând-o, se coagula acum încet 
înlăuntrul ei. 

— Vă simţiţi bine? o întrebă polițistul, păşind înăuntru şi 
închizând uşa în urma lui. 

Ea încuviinţă, forţându-se să schiţeze un zâmbet care se 
pierdu în întuneric. 

Cum lumina slabă de pe coridor nu mai intra în încăpere, 
aceasta era cufundată aproape în întregime în beznă. De când 
nu mai auzea aşa de bine, din cauza exploziei, Kathryn 
observase că celelalte simţuri i se ascuţiseră, ca să compenseze 
acea lipsă. li simţea mirosul poliţistului care înainta, mutând 
aerul din încăpere cu fiecare mişcare: cafea, balsam de rufe şi 
un soi de dezinfectant care îmbibase probabil materialul 
uniformei de la atâta stat pe scaunul de pe coridorul spitalului, 
curăţat cu regularitate. 

Bărbatul apăru în faţa ferestrei, o siluetă profilându-se pe 
cerul nopţii. Un colţ de lună se ridicase deasupra 
acoperişurilor, amintindu-i lui Kathryn de secretul pe care îl 
ducea cu ea. Îi simţea povara, la fel cum probabil o simţise şi 
tatăl ei, păstrându-l atâţia ani. Simţi cum aerul se deplasează 
din nou când polițistul se îndepărtă de fereastră şi se apropie 
de pat, aducând cu el şi mirosul de dezinfectant. 

— Nu eram sigur de preot, zise, parcă pentru sine. De-aia 
m-am întors, ca să m-asigur. 

O mână flutură în întuneric şi îi acoperi gura şi nasul lui 
Kathryn, tăindu-i respiraţia şi împiedicând-o să mai scoată 
vreun sunet. Polițistul purta mănuşi chirurgicale - de aici 
mirosul de antiseptic. 

Kathryn se smuci, încercând să se elibereze, dar bărbatul 
era deja deasupra ei, imobilizând-o şi ţintuind-o cu genunchii 
de saltea. Încercă să-şi scuture capul dintr-o parte în alta, 
sperând să scape de strânsoarea mâinii lui, ca să poată tipa, 
dar mănuşa de cauciuc o prinse de pielea obrazului şi o ţinu 
bine. 


Bărbatul îşi apropie faţa de a ei. 

— Şşt, zise, linişteşte-te! 

Îi suci capul într-o parte, ca să-i dezvelească gâtul, şi 
Kathryn simţi că o atinge cu un obiect ascuţit şi rece. Cuprinsă 
de panică, îşi mobiliză şi ultimul strop de energie, îşi arcui 
spatele şi, proptindu-se de salteaua tare a patului, îl împinse, 
făcându-i mâna să alunece de pe faţa ei. Reuşi să ţipe o 
jumătate de secundă, până când mâna bărbatului o apăsă mai 
tare pe faţă şi polițistul îşi schimbă poziţia, lăsându-se cu toată 
greutatea pe braţele ei ca s-o imobilizeze. 

Îi suci din nou capul, mai violent de data aceasta, şi ea 
simţi aceeaşi apăsare, aproape ca o muşcătură. Avu senzaţia că 
un vampir se înfruptă din ea pe întuneric şi îşi dădu seama, fără 
urmă de îndoială, că va muri. 

Se gândi la secretul pe care doar ea îl cunoştea în acel 
moment şi se întrebă care va fi soarta lui. Polițistul - dacă era 
cu adevărat poliţist - era conştient că încăperea avea să fie 
considerată loc al crimei şi că fiecare centimetru urma să fie 
examinat în căutare de probe. Mănuşile de cauciuc erau o 
dovadă a precauţiei sale. Dacă va găsi carnetul ascuns sub 
saltea, Kathryn se îndoia că cineva îi va descoperi vreodată 
conţinutul. Tot ce realizaseră ei în acel timp, în miile de ani în 
care aşteptaseră ca profeția să se îndeplinească, toate vor fi 
fost în zadar. 

Lacrimile îi şiroiau pe obraji în vreme ce se gândea la cât 
de nedrept era totul. Îi era ciudă pe ea fiindcă era prea slabă ca 
să opună rezistenţă, dar soarta le fusese potrivnică încă de la 
început. Îi părea rău că îl părăsea pe Gabriel, dar tatăl ei avea 
s-o aştepte dincolo, la fel şi John. Avea să-şi reîntâlnească soţul. 
Începu să se liniştească, acceptându-şi soarta, în vreme ce 
simţea cum răceala i se răspândeşte în trup, de la gât în jos, de 
parcă moartea s-ar fi infiltrat deja în ea. 

În acea clipă, uşa se dădu de perete şi Gabriel se năpusti 
din întuneric înspre patul ei. 


39 


Gabriel se repezi asupra bărbatului aplecat deasupra 
patului, lovindu-l în plin şi izbindu-l de perete. Tipul era înalt şi 
solid şi fără îndoială înarmat, dar Gabriel aterizase deasupra 
lui, ceea ce-i dădea un uşor avantaj. 

Îl prinse de mâna dreaptă - cea în care şansele ca el să 
ţină o armă erau mai mari - şi îl lovi puternic cu cotul în 
încheietură, amorţindu-i-o şi forţându-i tendoanele să lase să 
cadă obiectul pe care îl strângeau. Se auzi un geamăt de durere 
şi ceva zdrăngăni pe duşumea, prea uşor ca să fie un pistol. 
Gabriel îi dădu mâna la o parte şi zări pentru o clipă figura 
bărbatului de sub el: nu era preotul, ci un poliţist. Intinse mâna 
spre teaca pistolului, dar bărbatul i-o luase înainte. Şi-l scosese 
deja pe jumătate şi îl îndreptase înspre el. Gabriel îl apucă şi îl 
lovi cu capul. Simţi o pocnitură şi un lichid scurgându-i-se pe 
frunte, când osul gros al acesteia atinse cartilagiul fragil al 
nasului poliţistului. Bărbatul strânse mai tare pistolul, din 
reflex, ca răspuns la durere - dar nu urmă nici o împuşcătură. 
Indiferent ce marcă ar fi fost, pistolul avea o piedică, care era 
încă pusă. 

Gabriel smuci arma şi mai tare, acum, că ştia că nu se va 
descărca, scuturând-o de câteva ori şi ridicând-o, încercând s-o 
smulgă din strânsoarea poliţistului. Îl mai lovi o dată cu capul, 
provocând alt geamăt de durere şi simţindu-şi din nou fruntea 
umedă, acolo unde sângele i se scurgea de la prima lovitură. 
După o ultimă smucitură violentă, degetul poliţistului cedă şi 
Gabriel îi smulse arma din mână. 

Bărbatul urla de durere şi se zvârcolea pe podea, 
înnebunit, lovindu-l pe Gabriel, care se izbi cu capul de perete 
şi ameţi uşor, în vreme ce polițistul se smucea în continuare 
sub el, încercând să se elibereze. Gabriel avea acum pistolul, 
dar îl apucase de ţeavă. Lucrurile se derulau cu prea multă 
repeziciune ca să-l întoarcă, pentru a putea trage cu el, aşa că 
se repezi la poliţist, folosind arma ca pe un ciocan. Prima 
lovitură trecu pe lângă capul bărbatului, fără să-l nimerească. 
Gabriel primi apoi un pumn în zona rinichilor, care-l lăsă fără 


suflare. Ridică din nou pistolul, dar polițistul îl lovi primul şi 
avu noroc. Îi nimeri braţul şi pistolul îi zbură din mână lui 
Gabriel, zăngănind în întuneric. 

Acum niciunul nu mai era înarmat. 

Polițistul profită de ocazie şi se ridică cu greutate în 
picioare, ocoli patul şi se repezi afară. Gabriel o luă la fugă 
după el, dar se opri în cadrul uşii ca să cerceteze coridorul, 
ţinându-şi capul plecat în caz că bărbatul ar fi avut încă un 
pistol. Nu avea însă de ce să-şi facă griji. Polițistul nu-şi dorea 
decât să scape. Gabriel îl văzu dispărând după colţ, înspre 
clădirea principală. Se gândi să-l urmărească, dar picioarele îi 
erau prea obosite după cât alergase pe scări şi, în plus, altceva, 
mult mai grav, îl îngrijora acum. 

Îşi scoase telefonul din buzunar şi îl activă ca să caute 
pistolul. Era un Beretta PX4 - nu chiar o armă standard a 
poliţiei. Îl ridică, îi verifică piedica şi şi-l îndesă la brâu. Apoi se 
întoarse spre mama lui, care zăcea nemişcată pe pat. Ceea ce îl 
îngrijora era tăcerea ei. Nu se mişcase şi nu scosese niciun 
sunet de când dăduse el buzna în încăpere, izbindu-l de pereţi 
pe bărbatul care o atacase. 

— Hei! zise, aplecându-se deasupra ei. Eşti teafără? 

Îi lumină chipul cu telefonul. Avea o paloare cadaverică, 
dar ochii îi erau deschişi. 

— Gabriel... zise, zâmbindu-i. Ştiam c-o să vii. 

Gabriel îi luă mâna în mâna lui. Ochii ei păreau să 
privească drept prin el. 

Observă ceva pe gâtul ei şi îndreptă lanterna într-acolo. 
Dintr-o rană mică, cu margini neregulate, curgea puţin sânge. 
Rana era prea mică ca să fi fost provocată de un cuţit. 
Marginile neregulate sugerau că obiectul care o înţepase 
fusese smuls atunci când îl lovise pe poliţist, aruncându-l pe 
podea. Gabriel mătură duşumeaua cu lanterna şi văzu seringa 
sub pat, cu pistonul împins aproape complet. O ridică şi o 
mirosi. Nu avea niciun miros. Lichidul din interior era 
transparent. Putea să fie orice, orice substanţă care ar fi 
paralizat instantaneu un adult. 

Privi chipul mamei sale, arătându-i seringa. 

— Ţi-a injectat ceva. Trebuie s-aduc un doctor, să aflu ce 
anume. Să vedem ce se poate face ca să-ţi elimine substanţa 
din organism. Rezistă, bine? 


Dădu să plece, dar Kathryn îl prinse de mână. 

— Rămâi cu mine, zise. E prea târziu. N-o să găseşti pe 
nimeni la timp. Simt cum îşi face deja efectul. 

Gabriel fierbea de mânie. Ştia că mama lui are dreptate. 
Chiar dacă ar fi reuşit să găsească un doctor, erau slabe şanse 
să îl convingă să facă nişte analize urgente pentru a determina 
ce antidot putea fi administrat. Dar Gabriel refuza să se dea 
bătut. Trebuia să existe o cale. Se afla într-un spital şi undeva 
în clădirea aceea se găsea ceva sau cineva care îi putea salva 
viaţa mamei lui. Şi atunci îşi dădu seama ce anume. 

Îi puse pistolul în mână. 

— Dacă polițistul, sau preotul, sau oricine altcineva se- 
ntoarce ca să-ţi facă rău, foloseşte-l! Mă-ntorc repede! [i 
promit. 

Apoi o sărută pe frunte şi se repezi afară din salon. 


40 


Gabriel ştia că orice misiune are la bază două componente: 
un obiectiv şi o soluţie. 

Prima parte era rezolvată. Trebuia să afle ce otravă îi 
curge prin vene mamei lui, şi singura persoană care putea să-i 
spună asta era polițistul. A doua parte a problemei era să-l 
găsească. 

Încercă să-i anticipeze următoarea mişcare, ca să i-o poată 
lua înainte. Avea să evite zonele aglomerate, ca să nu fie văzut, 
dar voia şi să iasă din clădire cât mai repede cu putinţă, înainte 
să revină curentul. Lifturile nu funcționau, aşa că nu putea 
cobori decât pe scări, iar primele peste care avea să dea erau 
cele pe care urcase, cele care duceau în parcarea subterană - 
locul perfect pentru o ambuscadă. Dacă reuşea să ajungă acolo 
înaintea lui... 

Înaintă pe coridor, îşi băgă capul pe o uşă şi intră într-un 
salon pustiu. Înăuntru, podeaua era acoperită cu uneltele 
muncitorilor şi materiale de construcţie, căzute pe jos în timpul 
cutremurului. Zări o pereche de mănuşi de lucru în 
învălmăşeală şi le ridică, îndreptându-se spre fereastră. Geamul 
era blocat cu o scândură pe care o desprinse dintr-o singură 
mişcare. 

Aerul rece al nopţii îl izbi când păşi afară, pe platforma pe 
care o zărise din stradă. Eşafodajul se zgâlţâi, de parcă 
cutremurul l-ar fi desprins de clădire. Dar nu era momentul să 
fie prudent. 

Desfăcu una dintre frânghiile încolăcite şi o lăsă să cadă 
dincolo de marginea platformei. Era prea întuneric ca să vadă 
ceva, dar o auzi lovindu-se de caldarâm, patru etaje mai jos. 
Celălalt capăt era înfăşurat pe un scripete prins de platformă. 
Gabriel trase de frânghie, ca să-i încerce rezistenţa, apoi şi-o 
trecu în jurul piciorului drept, peste spate şi în jurul braţului 
stâng. 

Antrenamentele la care luase parte cât timp servise în 
forţele speciale induseseră şi ore de coborâre în rapel - de pe 
clădiri, din elicopter, de pe poduri. De obicei, făceau asta 


echipați cu hamuri şi frânghii speciale, dar el o mai făcuse şi cu 
o frânghie simplă, utilizându-şi greutatea pe post de frână. Nu 
era confortabil, dar era eficient, şi oricum nu avea altceva la 
dispoziţie. Îşi îndesă mănuşile pe mâini, se lăsă pe spate ca să 
creeze presiune şi îşi ridică picioarele de pe platformă. 

Frânghia scârţâi şi se întinse când îşi începu coborârea. 
Era făcută dintr-un nailon grosolan, perfectă pentru a urca cu 
ajutorul ei găleți pline cu ciment, dar nu atât de grozavă când 
îţi intra în carne. Cu echipamentul potrivit, Gabriel putea 
cobori patru etaje în câteva secunde, dar, dacă ar fi încercat 
asta acum, şi-ar fi jupuit pielea de pe mâini, cu sau fără mănuși. 

Se gândi din nou la poliţist, încercând să-şi dea seama 
unde se află în acel moment. Probabil ajunsese la parter. 
Continuă să coboare cu grijă, lăsând frânghia să alunece pe 
lângă trupul lui pe cât de repede îndrăznea, până când simţi 
caldarâmul în apropiere. Dădu drumul frânghiei şi se lăsă să 
cadă pe ultimii doi metri, aterizând controlat, pe vine. Îşi 
desfăcu frânghia din jurul trupului şi o scutură uşor, ca să vadă 
cât de lungă e. 

Se grăbi înspre rampa ce dădea în parcarea subterană, 
aruncă un capăt al frânghiei în jurul barei de sus a 
mecanismului care acţiona bariera şi o prinse cu mâna rămasă 
liberă. O trase în spaţiul dintre barieră şi perete, lăsând ambele 
capete ale frânghiei pe caldarâm şi aşezându-se pe vine afară, 
lângă zid, ca să nu fie văzut din parcare. Întreaga operaţiune 
nu-i luase decât câteva secunde. 

Acum nu trebuia decât să aştepte. 

În jurul lui se auzeau zgomotele oraşului în care domnea 
haosul: ţipete în depărtare, voci ridicate, sirene de toate 
felurile, încercă să le ignore şi să se concentreze asupra 
sunetului pe care aştepta să-l audă - cel făcut de cineva care 
aleargă. 

Îşi încolăci strâns ambele capete de frânghie în jurul 
braţelor, ca să le ţină mai bine. 

Timpul se scurgea foarte încet. Se gândi la mama lui, care 
zăcea singură în întuneric, în vreme ce otrava i se răspândea 
tot mai adânc în trup cu fiecare secundă care trecea. Ca s-o 
salveze, fusese nevoit s-o părăsească. Spera din tot sufletul că 
făcuse alegerea corectă. 

Se auzi o uşă deschizându-se brusc şi izbindu-se de perete 


în bezna din parcare, apoi sunetul înfundat al bocancilor care 
loveau pardoseala din beton, îndreptându-se în direcţia lui. 

Gabriel se încordă. Îşi refăcu în minte propriul traseu, ca 
să-şi dea seama care e cel mai bun moment în care să lovească. 
Şi-l imagină pe poliţist încetinind puţin în partea de jos a 
rampei. Îşi imagină viteza cu care înainta. Estimă de câţi paşi 
avea nevoie ca să ajungă sus. 

Trei. 

Doi. 

Unu. 

O siluetă se ivi brusc şi Gabriel întinse imediat frânghia. 
Picioarele poliţistului se loviră de ea şi bărbatul se împiedică şi 
căzu cu faţa în jos, lovindu-se cu putere de asfalt şi întinzând 
braţele, ca să-şi protejeze faţa. 

Gabriel era deja peste el. 

Sări în spatele poliţistului, lovindu-l cu genunchii şi 
lăsându-l fără suflare. Îl prinse de păr şi îl izbi tare de dalele 
din piatră - poate prea tare - şi trebui să se înfrâneze, ca să nu- 
Il lovească din nou. Fierbea de furie, gândindu-se ce îi făcuse 
polițistul mamei lui, dar ştia că omorându-l nu s-ar fi răzbunat: 
mai întâi avea nevoie de răspunsuri. 

Îşi schimbă poziţia şi îi băgă un genunchi în spate, lovindu- 
l în coloană, până când bărbatul întinse braţele, încercând să-l 
oprească. Gabriel răsuci frânghia în jurul lor, îşi băgă mâna în 
buzunar şi îşi apropie gura de urechea poliţistului. 

— Ai uitat ceva, zise, ridicându-i seringa în faţa ochilor, ca 
s-o vadă. Vrei să trăieşti? 

Îi înfipse acul în gât, cu brutalitate, ca să-l doară, şi 
împinse pistonul până la capăt. 

— Spune-mi ce substanţă e şi o să-ţi aduc antidotul! 

Polițistul rămase fără vlagă şi încetă să se mai zbată. 
Gabriel îl întoarse pe spate, cu faţa în sus. 

— Spune-mi ce e! 

Polițistul îl privi, pe chipul său oglindindu-se un amestec 
de confuzie şi de frică. 

— Aconitină, zise. Un bilet dus. Sper că ţi-ai luat rămas- 
bun de la maică-ta. 

Lui Gabriel îi veni să-l izbească tare cu capul de pavaj, 
până când aveau să-i ţâşnească creierii, dar asta ar fi însemnat 
să piardă din puţinul timp pe care îl avea la dispoziţie. Ochii i 


se umplură de lacrimi când ridică privirea şi se uită la fereastra 
întunecată de la etajul al patrulea. Îşi dorea să se întoarcă şi să 
stea lângă mama lui, să o ţină de mână, să se asigure cănue 
singură. Ştia că trebuie să se îndepărteze, înainte să se reia 
alimentarea cu energie electrică şi cineva să-l găsească pe 
poliţist. Aşa ar fi fost înţelept să procedeze. Asta îi spunea 
creierul să facă. Dar, în schimb, se ridică şi o luă la fugă în 
josul pantei, în parcarea subterană, înspre scări. 

Nu-şi amintea cum reuşise să urce cele cinci niveluri până 
în salonul mamei lui. Picioarele îi erau epuizate de când fugise 
prima oară în sus pe scări şi era istovit după lupta cu polițistul. 
Simţea cum adrenalina se scurge din el, făcându-l să tremure şi 
dându-i o senzaţie de greață, dar îşi repeta în gând ultimul 
lucru pe care i-l spusese mamei lui. 

„O să mă-ntorc repede! Îţi promit!“ 

Kathryn îndreptă pistolul spre el când pătrunse în 
încăpere, fără a-l ridica însă, fiind prea vlăguită pentru asta. 

— Eu sunt, zise Gabriel, făcând un pas spre ea. 

li luă pistolul şi o tinu de mână, căutând cu disperare 
cuvintele prin care să-i spună că nu mai poate face nimic, că 
dăduse greş. In cele din urmă nu rosti nici o vorbă; vedea pe 
chipul ei că ştie deja. 

— Sub saltea... îi şopti Kathryn. E un carnet acolo. 

Gabriel băgă mâna sub saltea şi îl găsi. 

— O să-ţi arate calea. Bunicul tău mi l-a lăsat înainte să 
moară. Acum, înainte să mor, ţi-l las şi eu ţie. O să ştii ce 
semnificaţie are. E-n mâinile tale acum. Totul e-n mâinile tale. 

Trase o gură de aer, care îi zgârie gâtlejul uscat, de parcă 
o frânghie s-ar fi încolăcit strâns în jurul lui. 

— Să nu te găsească aici! la informaţiile şi pleacă! 
Foloseşte-le împotriva lor! Asta să fie răzbunarea ta. 

Trase încă o gură de aer, care îi şuieră în gâtlej ca o pală 
de vânt uscat, apoi o dădu afară, expirând adânc. Il privi ţintă. 

— John, zise, chipul luminându-i-se de bucurie, te-ai întors! 
Te-ai întors după mine! 

Gabriel simţi un nod în gât când auzi numele tatălui său 
mort. 

— Da, răspunse, însoţind-o în halucinaţia ei. M-am întors 
după tine. 

— Mi-a fost dor de tine, John, zise Kathryn, reuşind să 


articuleze tot mai greu cuvintele, în vreme ce privirea i se 
înceţoşa. M-am întrebat mereu de ce nu ţi-ai luat rămas-bun. 

Gabriel încercă să spună ceva, dar îşi dădu seama că e 
prea târziu. Ochii lui Kathryn erau larg deschişi, dar ea nu mai 
vedea nimic. Întinse o mână tremurândă şi o apăsă pe pielea 
caldă de la baza gâtului. 

Nu mai avea puls. Murise. 

Simţi din nou cum îl cuprinde un val de furie clocotitoare. 
Aerul pâlpâi în jurul lui, de parcă energia brută a furiei sale ar 
fi luminat noaptea. Se aprinseseră luminile de avarie. In 
strălucirea aurie a becurilor de mică intensitate, mama lui 
apăru liniştită şi frumoasă, cu părul negru încadrându-i chipul 
palid, cu pielea netedă, lipsită de griji. Durerea pe care o 
purtase în ea de la moartea tatălui lui dispăruse. Gabriel se 
aplecă şi o sărută, iar lacrimile i se scurseră pe obrajii ei. 
Intinse mâna şi le şterse cu degetul mare. 

De pe coridor se auziră sunete înfundate. O mai privi o 
dată, ultima, apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi din salon, băgând 
carnetul în buzunar. 

„la informaţiile astea şi foloseşte-le împotriva lor!“ îi 
spusese. 

Va avea timp suficient să o plângă când se vor sfârşi toate. 
Acum era vremea răzbunării. 

Inaintă pe coridor, până la măsuţa de lângă perete, lângă 
care se aflau două scaune goale - unul pentru poliţist şi unul 
pentru preot. Polițistul era jos, în stradă, pe moarte sau deja 
mort. Preotul era de negăsit deocamdată. 

Verifică foaia de hârtie pe care erau trecuţi vizitatorii şi 
văzu toate saloanele în care intrase cineva în cursul zilei. Văzu 
numele lui Arkadian trecut în dreptul salonului cu numărul 410 
- cel al mamei sale - şi 406, care trebuie să fi fost al lui Liv. 
Singurul salon care mai era trecut pe hârtie era cel cu numărul 
400, în care fusese internat ultimul călugăr Sanctus. 

Scoţându-şi pistolul de la brâu, se îndreptă spre capătul 
coridorului, numărând saloanele. Uşa salonului cu numărul 400 
era întredeschisă. Ajunse în dreptul ei şi o împinse cu ţeava 
pistolului. Încăperea era cufundată în întuneric, dar putu să 
desluşească o siluetă nemişcată întinsă pe pat, luminată de 
fâşia de lumină ce pătrundea de pe coridor prin crăpătura uşii. 
După cearşafurile răsucite şi poziţia corpului, se părea că 


călugărul nu murise fără să opună rezistenţă, dar cantitatea de 
sânge care se adunase în pat şi care picura pe podea lăsa să se 
înţeleagă că murise totuşi. 

Mai multe glasuri care răsunară pe coridor îl treziră din 
visare. Venea cineva. 

„Să nu te găsească aici“, îi spusese mama lui. 

Se întoarse şi o luă la fugă în direcţia din care se auzeau 
glasurile, strecurându-se în salonul pustiu chiar în clipa în care 
mai mulţi infirmieri îşi făcură apariţia de după colţ, 
îndreptându-se spre încăperile în care îi aşteptau morţii. 

Gabriel ieşi pe platformă şi îşi înfăşură frânghia în jurul 
piciorului, spatelui şi braţului. Oraşul începea să se trezească la 
viaţă: străzile se iveau una câte una de sub pătura de beznă, 
acolo unde alimentarea cu electricitate fusese reluată, în 
cartiere răzlețe. În curând, întreg oraşul avea să fie luminat şi 
polițistul avea să fie descoperit pe strada de la picioarele lui. 
Trebuia să fugă cât timp mai avea încă întunericul şi confuzia 
de partea lui, şi înainte ca durerea să-l copleşească. 

În depărtare, luna care răsărea desena pe cer conturul 
muntelui întunecat. Citadela îşi întinsese în seara aceea 
tentaculele malefice, dar nu reuşise să-i găsească decât pe doi 
dintre cei patru oameni pe care-i căuta. El scăpase, la fel şi Liv. 
Şi îşi jură, privind muntele, că duşmanii lor nu vor mai avea oa 
doua şansă. Simţi coperta tare a carnetului împungându-l în 
locul în care îl îndesase la brâu. 

O va găsi pe Liv şi apoi se va răzbuna. Dar deocamdată 
trebuia să fugă şi să găsească un loc sigur în care să se 
ascundă. 

Un țipăt care răsună pe coridor îi dădu de ştire că 
rămăşiţele însângerate ale călugărului fuseseră găsite. Făcu un 
pas de pe platformă şi îşi dădu drumul în beznă. 


41 
Zborul TK 7121 


Lumina difuză din cabină şi temperatura ridicată în mod 
subtil conspirau cu torsul motoarelor pentru a-i adormi pe 
pasagerii zborului TK 7121. Toate companiile aeriene foloseau 
aceeaşi tactică: băgau rapid mâncare în călători, după care 
scădeau intensitatea luminii şi creşteau temperatura la bord. 
Dar Liv nu îndrăznea să adoarmă. Se temea că va avea acelaşi 
coşmar şi nu-i surâdea câtuşi de puţin perspectiva de a se trezi 
panicată şi ţipând la nouă mii de metri altitudine. Aşa că bea 
cafea şi citea. 

Incepu să răsfoiască cartea, căutând orice altă ilustrație 
care s-ar fi potrivit cu simbolurile pe care şi le mâzgălise în 
palmă. Semnele de pe sigiliul sumerian care o făcuseră să 
cumpere volumul semănau destul de mult, dar nu se potriveau 
perfect. Spera să găsească alte exemple în carte, mai apropiate 
de cuvântul pe care îl auzise în minte. Nu ştia prea bine ce avea 
să facă cu acele informaţii dacă le găsea, dar era obişnuită să 
lucreze cu fapte şi date concrete, aşa că asta căuta. 

Găsi ceea ce căuta pe la mijlocul unui capitol intitulat 
„Limbi pierdute“. 

Era pe o pagină care înfăţişa fragmente de pietre găsite 
printre ruinele mai multor biblioteci din Antichitate. La 
jumătatea paginii, înghesuită în locul în care se îmbinau cele 
două coli de hârtie, era fotografia unei tăblițe sparte. Doar 
jumătatea de sus era vizibilă, trei rânduri de simboluri 
neregulate. Primele îi săriră în ochi. Îşi ţinu palma în faţa 
paginii, comparând liniile de acolo cu cele de pe tăbliță. 

Erau identice. 

Luă pixul şi sublinie cu grijă simbolurile din fotografie, 
apoi scrise „cheia?“ pe margine. 

Legenda fotografiei spunea că tăbliţa fusese scrisă în 
aceeaşi scriere protocuneiformă care o făcuse să cumpere 
cartea. Fusese găsită printre ruinele Bibliotecii lui Asurbanipal, 
într-un loc numit Al-Hillah din Irakul zilelor noastre. Sublinie şi 


denumirea localităţii, apoi dădu pagina până la începutul 
capitolului şi îşi trecu rapid ochii peste text, până găsi 
paragraful care vorbea despre limba respectivă. 


Scrierea protocuneiformă este cea mai veche formă 
de scriere cunoscută şi precursoarea tuturor formelor 
moderne de text scris. Denumită uneori „mala“, după 
numele tribului care a inventat-o, sau „limba pierdută a 
zeilor“, fiindcă anticii credeau că e un dar din partea 
zeilor, era folosită doar de înalții preoţi din societatea 
sumeriană, ca metodă de transcriere a celor mai sacre 
evenimente. Acest lucru a făcut ca utilizarea şi 
răspândirea să fie limitate, ceea ce a dus în cele din urmă 
la dispariţia sa. În timpul invaziilor elamiţilor din jurul 
anului 2000 î.Hr., templele sumeriene au fost distruse şi 
preoții au fost omorâţi. Cunoaşterea limbii a pierit odată 
cu ei şi puținele texte care s-au păstrat s-au dovedit 
insuficiente pentru orice încercare de reconstituire prin 
comparație a sensurilor. Eforturile de descifrare au fost 
încetinite şi mai mult de sistemul prin care Institutul 
pentru Scrieri Antice, aparținând Citadelei din oraşul 
istoric Ruina, achiziționează şi arhivează de secole 
numeroase exemple posibil utile de scriere 
protocuneiformă. 


Liv simţi un fior rece pe şira spinării, în ciuda căldurii din 
cabina supraîncălzită. Chiar şi în acel moment, când se 
îndepărta de locul acela lugubru, zburând cu peste nouă sute 
de kilometri pe oră, se părea că nu putea scăpa de sub 
influenţa lui. Dădu paginile până la index şi căută „Institutul de 
Scrieri Antice“. Găsi un întreg capitol dedicat acestui subiect. Il 
deschise şi începu să citească repede, nerăbdătoare să afle 
informaţiile pe care le conţinea. 


Institutul pentru Scrieri Antice a fost fondat de 
călugării din Ruina în secolul al IV-lea î.Hr., în aceeaşi 
perioadă în care au luat naştere primele sisteme de scriere 
în ţinuturile antice ale Mesopotamiei - „ţara dintre două 
fluvii”. 


O ilustrație pe pagina opusă înfăţişa o hartă modernă 
peste care fuseseră desenate contururile Mesopotamiei. 
Aceasta se întindea între fluviile Tigru şi Eufrat, pe teritoriul 
Irakului şi în nordul Siriei, până în sud-estul Turciei, ajungând 
la poalele Munţilor Taurus, unde Citadela se înălța chiar şi în 
acele vremuri. 


Misiunea iniţială a Institutului a fost să adune şi să 
pună laolaltă toată cunoaşterea scrisă, pentru a putea fi 
studiată şi conservată. Credinţa călugărilor fondatori era 
că această cunoaştere, transmisă de povestitori pe cale 
orală, fusese culeasă de cei ce trăiseră cu mult mai 
aproape de vremurile Facerii - şi, prin urmare, mai 
aproape de Dumnezeu - astfel încât păstrarea ei era o 
datorie sacră. 

Cu trecerea timpului, însă, au apărut şi s-au dezvoltat 
şi alte civilizaţii antice, care şi-au dorit la rândul lor să 
păstreze cunoaşterea şi să studieze şi să copieze lucrările 
deja culese. Dar Citadela, recunoscută pentru 
secretomania sa, le-a interzis accesul. 

În replică, marile civilizaţii şi-au înălțat propriile 
biblioteci, începând cu Biblioteca lui Asurbanipal şi 
continuând cu Biblioteca Regală din Alexandria şi 
Biblioteca din Pergam (a se vedea capitolele respective). O 
vreme, aceste biblioteci s-au dezvoltat şi au prosperat, dar, 
atunci când civilizațiile care le întemeiaseră s-au prăbuşit 
una câte una, au cunoscut şi ele aceeaşi soartă, fiind fie 
distruse, fie prădate de armatele invadatorilor, sau, printr- 
o ironie a sorții, conţinutul fiindu-le achiziționat şi 
transportat înapoi în singura bibliotecă care a rămas 
intactă: marea bibliotecă din Ruina. 


Liv întoarse pagina şi descoperi o gravură din secolul al 
optsprezecelea, care înfăţişa marea bibliotecă din Citadelă. În 
ea se zăreau peşteri întunecate şi tuneluri cu pereţii acoperiţi 
de cărţi şi tăblițe, pierzându-se în fundal, în vreme ce, în prim- 
plan, călugări cu lumânări în mâini îşi croiau drum printre 
stalagmite ca să studieze lucruri la care nimeni altcineva nu 
mai avea acces. Sub gravură era un citat în care un anume dr. 
Parnesius, un istoric care trăise la Oxford în secolul al 


optsprezecelea, comenta răutăcios că „în vreme ce toate 
drumurile duc la Roma, toate cărţile se citesc în Ruina“. 


În epoca modernă, când muzeele s-au îmbogăţit şi a 
început goana după obiecte rare, instituţii ca Muzeul 
Guggenheim şi Muzeul Getty, de pildă, şi-au înfiinţat 
propriile secţii de arhive şi colecţii arheologice. Acest 
lucru a dus la apariția unei pieţe negre a textelor antice, o 
piaţă înfloritoare ce a permis, printre altele, aducerea la 
lumină a unor comori nepreţuite, ca Pergamentele de la 
Marea Moartă, care au devenit cunoscute, în loc de a fi 
ascunse pe vecie în fortăreaţa întunecată din Ruina. Şi, în 
vreme ce aceste descoperiri ne-au permis o mai bună 
înțelegere a trecutului nostru preistoric, cele mai vechi 
limbi, printre care şi scrierea protocuneiformă, şi 
cunoaşterea pe care o ascund rămân un mister. Nu ar 
putea fi descifrate decât dacă s-ar descoperi o cheie. 


Liv privi ţintă ultimul cuvânt. Era o coincidenţă sau un 
semn? În mod normal, nu credea nici în una, nici în alta, dar 
nimic din situaţia ei actuală nu putea fi descris drept „normal“. 
Alungă gândul acela şi făcu ceea ce făcea de obicei: o luă pe 
urma probelor. 

Intorcând din nou paginile până la index, căută intrările de 
la litera „C“. Găsi mai multe referinţe pentru „Cheie“. Deschise 
cartea la cea mai importantă dintre ele. 


Cea mai cunoscută „Cheie“ din istoria limbilor antice 
este Piatra de la Rosetta. Până în 1799, când a fost 
descoperită de către Commission des Sciences et des Arts 
a lui Napoleon, descifrarea hieroglifelor din Egiptul Antic 
fusese imposibilă. Expusă iniţial într-un templu, piatra 
conținea un decret care trebuia citit de toţi cei care 
treceau prin faţa ei. Inscripţionat în jurul anului 196 î.Hr., 
într-o perioadă în care limbile începeau să se dezvolte, 
decretul era compus în trei dintre cele mai des folosite 
scrieri din vremea aceea: greaca veche, demotica şi 
hieroglifele egiptene. Comparându-le cu greaca, o limbă 
cunoscută, a fost posibilă descifrarea celorlalte două limbi 
„pierdute“. 


Aceste „pietre-cheie“, inscripţionate într-un moment 
de cotitură a istoriei lumii, sunt considerate un fel de Sfânt 
Graal al paleografiei. Cea mai căutată dintre ele este aşa- 
numita Piatră-Stea, sau Imago Astrum, menţionată în 
cronicile Babilonului Antic ca fiind cheia pentru 
înțelegerea întregii cunoaşteri străvechi, a cărei pierdere 
se crede că este sugerată în povestea Turnului Babel. 
Odată cu pierderea pietrei, ne-am pierdut şi capacitatea 
de a întelege primele limbi vorbite pe fața pământului. 
Mulţi cred însă că Imago Astrum a ajuns în colecția 
Institutului pentru Scrieri Antice din Ruina. Unii cred 
Chiar că ar fi însuşi Sacramentul. 


În josul paginii se găsea o referinţă care o trimitea la o 
fotografie. Liv o căută şi se trezi uitându-se la aceeaşi tăbliță 
spartă care conţinea simbolurile pe care şi le mâzgălise şi ea în 
palmă. Le privi încă o dată, înţelesul lor ascuns căpătând o 
tentă întunecată după tot ce aflase între timp. Simţi o nevoie 
imperioasă să le şteargă de pe piele, de parcă astfel s-ar fi 
purificat de nebunia cu care fusese infestată. 

Îşi desfăcu centura de siguranţă, lăsă cartea pe scaun şi se 
îndreptă către toaleta din partea din faţă a avionului, frecându- 
și palma, de parcă simbolurile ar fi fost contaminate. 


Dick îşi întinse picioarele, prinse ca într-o menghină între 
cele două cotiere. Oasele îi pocniră când se eliberă din 
strânsoarea chinuitoare a scaunului de la clasa economică şi se 
întinse încet, simțind cum coloana şi încheieturile îi revin la 
forma normală. Când ajunse la înălţimea lui obişnuită, mătură 
cu părul tavanul cabinei. In faţa lui, fata ajunse la capătul 
rândului şi dispăru în spatele uşii toaletei minuscule. O luase 
deja pe urmele ei, când semnul „Ocupat“ se aprinse în dreptul 
băii. 

Îşi petrecuse timpul pe avion reflectând la două lucruri. 
Primul era ce carte citea fata, iar al doilea era dacă exista vreo 
modalitate de a o ucide în timpul zborului fără să fie prins. 

Mesajul pe care îl primise la aeroport îl înştiinţa că fata 
reprezintă un pericol clar şi iminent şi că trebuie eliminată cu 
daune extreme. Lui Dick îi plăcea la nebunie jargonul acela 
militar: calitatea operativă a cuvintelor şi lipsa lor de echivoc. 


Dar, în mod ironic, mesajul îi spunea că, pentru a-şi duce 
sarcina la îndeplinire cât mai rapid şi mai eficient cu putinţă, 
trebuia să aştepte. Aşa că, între timp, avea să se mulţumească 
cu încercarea de a afla răspunsul la prima întrebare care-i 
trecuse prin minte. 

Ajunse la scaunul pe care stătuse Liv şi aruncă o privire 
spre carte. Era deschisă la o pagină cu fotografii. Subliniase 
ceva pe una dintre ele şi scrisese ceva pe margine. Ochii îi 
zăboviră pe rotunjimile scrisului ei. Era elegant şi ordonat, ca 
ea. Îşi scoase telefonul din buzunar, se asigură că ceilalţi 
pasageri de pe rând dorm şi făcu o fotografie paginii deschise. 
Memoră şi titlul, fiind plăcut surprins când descoperi despre ce 
carte este vorba. Se întinse din nou, în caz că s-ar fi uitat 
cineva la el, apoi se întoarse la locul lui, arcuindu-şi spatele ca 
să dea impresia că se plimbase ca să îşi dezmorţească 
picioarele. Poate, când va sosi momentul, o va duce într-un loc 
liniştit, ca să vorbească puţin mai întâi, într-un loc i-zo-lat. 

Rar găsea o fată drăguță căreia să-i placă cuvintele aşa de 
mult ca lui. 


42 


Arkadian o porni pe jos înspre spitalul Davlat Hastenesi. În 
minte i se roteau frânturi din conversaţia pe care o avusese cu 
Gabriel: 


Mi s-a întins o cursă. 
Liv e în pericol. 
La fel şi mama. 


Auzise despre morţile de la spital la un radio portabil cu 
baterii la care ascultase ştirile şi îşi amintise expresia de pe 
chipul lui Kathryn după ce îi lăsase carnetul, cu doar câteva ore 
în urmă. Dădea vina pe el pentru arestarea lui Gabriel, văzuse 
asta în ochii ei şi o auzise în tăcerea ei. Se gândise că îl va ierta 
după ce fiul ei va fi eliberat. Dar Kathryn nu avea încredere că 
sistemul îl va proteja. Şi avusese dreptate. De aceea Arkadian 
mergea acum pe străzile pline de praf şi de oameni dezorientaţi 
ca un păcătos care se căieşte. Voia să ajungă la spital - trebuia 
să ajungă la spital. Singurul mod în care se putea asigura că 
nici o probă nu va fi trecută cu vederea sau pierdută din 
greşeală era să se implice şi el în anchetă. 

Când ajunse acolo, poliţia delimitase deja zona, blocând o 
porţiune a străzii care trecea prin faţa spitalului. Un singur 
poliţist stătea de pază, încercând să ţină la distanţă mulţimea 
surprinzător de numeroasă de reporteri şi cameramani care se 
adunaseră deja la faţa locului. Era evident că nici măcar un 
cutremur nu era suficient ca să le slăbească interesul pentru 
povestea ce făcuse atâta vâlvă în ultimele săptămâni. 
Agăţându-şi cardul de identitate de buzunarul hainei, Arkadian 
îl salută din cap pe poliţist, care îl recunoscu şi se dădu lao 
parte ca să-l lase să treacă. 

În mijlocul perimetrului împrejmuit fusese ridicat un cort 
pătrat mare, al cărui interior era luminat puternic de nişte 
becuri alimentate de un generator de mici dimensiuni. Una 
dintre foile laterale se dădu la o parte când Arkadian se apropie 
şi dindărătul ei apăru un tehnician purtând peste haine un 
halat de unică folosinţă, din hârtie. Era Bulut Gul, unul dintre 


cei mai vechi membri ai echipei de criminalişti şi totodată unul 
dintre tipii în care Arkadian avea încredere deplină. 

— Credeam că eşti în concediu, zise Bulut, făcând un semn 
cu capul spre braţul prins cu o eşarfa. 

— Şi eu credeam la fel. Dar m-am gândit c-aţi avea nevoie 
de o mână de ajutor - şi am una care încă funcţionează, zise, 
arătând spre cort. Cine e înăuntru? 

— Conform registrului, numele lui e Nesim Senturk. Bulut 
făcu un pas în lateral şi ridică una dintre foi, cât Arkadian să 
poată arunca o privire înăuntru. E unul dintre poliţiştii chemaţi 
de urgenţă. Îi lipseşte cardul de identificare, aşa că nu ştim 
sigur din ce district a venit. Toate bazele de date sunt 
inaccesibile, din cauza lipsei conexiunii la internet, sau fiindcă 
au fost distruse de cutremur. Se lucrează la repararea lor, dar 
nu e chiar o prioritate în momentul ăsta. Toată lumea a fost 
trimisă pe străzi, să curețe în urma dezastrului. 

Arkadian înclină capul ca să vadă mai bine chipul 
bărbatului. Era acelaşi gardian care îl lăsase mai devreme să 
intre la Liv şi la Kathryn. În urma exploziei din Citadelă, 
numărul poliţiştilor de pe străzile din Ruina crescuse 
considerabil, pentru a linişti populaţia şi a-i asigura pe 
numeroşii turişti că nu au de ce să se teamă. În acest scop, 
apelaseră la personal din mai multe localităţi învecinate, 
umplând sediul central cu figuri necunoscute. Gardianul 
decedat era unul dintre ei. 

— Unde e pistolul lui? 

— Nu l-am găsit încă. 

— Cauza morţii? 

— Nu sunt sigur. Dar nu cred că a căzut, totuşi. Petersen e 
sus şi verifică. Bănuiesc c-a fost legat aici şi i s-a injectat ceva. 
Uită-te aici, în partea laterală a gâtului: o înţepătură. O să-i 
facem analizele când o să trimitem cadavrele la laborator, dar 
Dumnezeu ştie când o să fie asta. Oraşul e în haos în momentul 
ăsta şi toate serviciile de urgenţă sunt ocupate până peste cap. 
Măcar suntem în apropierea spitalului, ceea ce e convenabil în 
caz că va trebui să depozităm cadavrele undeva la răcoare. 

— Unde sunt celelalte cadavre? 

— Mai sunt două la etajul patru - ambii supraviețuitori din 
Citadelă, dar bănuiesc că n-ar trebui să le mai spunem aşa. 

Arkadian simţi un fior rece pe şira spinării. 


— Aceeaşi situaţie ca aici? 

— Unul arată la fel, celălalt e într-o stare... puţin mai 
proastă. 

— Care dintre ei? 

Bulut ridică privirea. 

— O cunoşteai pe femeie, nu? i-am văzut numele pe fişa 
cu vizitatori. Dacă te consolează cu ceva, pot să-ţi spun că nu 
ea e cea în stare proastă. 

— Aveţi suspecți? 

— Unul singur. Gabriel Mann. 

Arkadian ridică privirea, surprins. 

— Gabriel? De ce? 

— A evadat din arestul poliţiei. 

— Dar asta nu face din el un criminal! 

— Nu, dar are legături cu una dintre victime, şi, în plus, i- 
am găsit amprentele în salon. Un salon în care n-ar fi trebuit să 
se afle. 

Arkadian îşi aminti cum Gabriel încheiase brusc 
convorbirea în clipa în care îi spusese că cineva căutase 
informații despre avionul în care urcase Liv. Şi-l imagină 
alergând până la spital ca să-şi apere mama - şi ajungând prea 
târziu. 

— De unde ştiţi că sunt amprentele lui Gabriel dacă nu 
aveți acces la nici o bază de date? 

— Le-a recunoscut Petersen. Dacă el zice că sunt ale lui 
Gabriel Mann, pentru mine e suficient! Deocamdată, cel puţin. 

Henrik Petersen era cel mai bun specialist în amprente al 
poliției din Ruina. Îşi mânuia instrumentele cu o măiestrie pe 
care puţini o puteau egala. Putea să ia amprente de pe aproape 
orice fel de suprafaţă şi avea o memorie fotografică. Cu mai 
puţin de două săptămâni în urmă, îşi dovedise talentele la 
morgă, după dispariţia cadavrului fratelui lui Liv Adamsen. 
Atunci găsise amprentele lui Gabriel. Aşa că, dacă el spunea că 
găsise nişte amprente care se potriveau, nu exista nici o 
îndoială: Gabriel fusese acolo. 

— Pot să intru s-arunc o privire? 

— Desigur. 

Bulut se întoarse în cortul luminat. 

— Am o grămadă de treabă care să mă ţină ocupat aici. 

Îndreptându-se spre intrarea în parcare, Arkadian aruncă 


o privire haitei de jurnalişti care fremăta în spatele barierei 
poliţiei. O cameră de filmat se roti în direcţia lui şi el întoarse 
capul, până când pătrunse în liniştea parcării subterane. 

Ajuns în josul rampei, se opri şi scoase telefonul din 
buzunar. Tot nu avea semnal. Trebuia să ia legătura cu Gabriel. 
Era ceva putred în miezul poliţiei, ceva înrădăcinat atât de 
adânc, încât, aparent, asasinii puteau fi infiltraţi în celule şi în 
saloane de spital. Gândul acela îl scârbea. Voia să-l avertizeze 
pe Gabriel că riscă un mandat de arestare pentru crimă, dar nu 
avea cum să-l contacteze. Nu putea decât să spere că îl va suna 
el după ce liniile telefonice vor funcţiona din nou. Până atunci, 
voia să facă lucrul pentru care venise aici: să se asigure că 
scena crimei e cercetată aşa cum trebuie, că nimic nu e trecut 
cu vederea. Îşi băgă telefonul la loc în buzunar şi se îndreptă 
spre scările ce aveau să-l ducă la etajul al patrulea şi pe 
propriul său drum al pocăinţei faţă de femeia pe care o 
dezamăgise. 


43 


Gabriel înainta poticnindu-se prin oraşul în care domnea 
haosul, iar lacrimile îi şiroiau pe obrajii acoperiţi de praful ce 
se ridicase din clădirile prăbuşite, făcându-l să arate ca o 
fantomă. Încă ţinea strâns carnetul pe care i-l dăduse mama lui. 

Simţea deja durerea pierderii înlăuntrul lui, muşcându-i 
din acea parte a sufletului deja afectată de moartea tatălui său. 
Când John Mann fusese ucis, Gabriel înnebunise de furie. O 
furie ce pusese stăpânire pe el, răscolindu-l pe dinăuntru, 
îndreptată mai întâi împotriva ucigaşilor tatălui său, apoi 
împotriva lui însuşi. Se simţise vinovat fiindcă nu fusese de 
faţă, ajungând să creadă că, dacă ar fi fost acolo, 
deznodământul ar fi fost altul. Ceva se rupsese în el, iar 
durerea şi furia îi schimbaseră viaţa în mod ireversibil. Studiile 
i se păruseră dintr-odată lipsite de importanţă, aşa că 
renunţase la facultate şi se înrolase în armată, sperând să-şi 
canalizeze furia într-o anumită direcţie şi să dobândească noi 
deprinderi. Voia să se înzestreze cu acele abilităţi care să-i 
permită să-i provoace pe ucigaşii tatălui său şi să se întărească 
astfel încât, dacă aveau să mai fie vreodată în pericol, să-şi 
poată apăra familia. 

Şi fuseseră în pericol. 

lar de data aceasta el fusese de faţă, chiar acolo, în 
mijlocul acţiunii. 

Şi totuşi, nu putuse împiedica răul să se întâmple. 

Orele interminabile de antrenamente de luptă se 
dovediseră insuficiente pentru misiunea simplă de a-i apăra pe 
cei dragi. Fiindcă duşmanul era puternic şi fără chip: nu stătea 
pur şi simplu în faţa lui, cu arma ridicată, ci era pretutindeni, 
sădit în credinţa a milioane de oameni şi ţesut în textura 
oraşului prin care înainta el acum poticnindu-se. Era oraşul. 

Orbit de durere, mergea mai departe, fără a şti încotro se 
îndreaptă, hotărât doar să pună un picior înaintea celuilalt şi o 
distanţă cât mai mare între el şi spital, evitând în acelaşi timp 
să dea nas în nas cu pompierii şi cu orice altă persoană 
îmbrăcată în uniformă. 


În cele din urmă, instinctul de supravieţuitor îl aduse pe 
Strada Melek, o stradă largă, străjuită de copaci, aflată la 
marginea Cartierului Grădinilor. Era o adresă pe care nu o 
puteau asocia cu el şi, prin urmare, era puţin probabil ca cineva 
să-l caute acolo. În acelaşi timp, acolo locuia persoana care ştia 
mai multe despre Citadelă şi despre secretele sale decât oricine 
altcineva din afara Muntelui. Dacă paginile pe care mama lui i 
le dăduse pe patul de moarte puteau fi folosite împotriva 
Citadelei, ea avea să ştie cum. 

Gabriel numără casele până ajunse în faţa celei pe care o 
căuta. Urcă treptele până la uşă, uitându-se pe stradă ca să se 
asigure că nu e nimeni, apoi bătu tare. 

O sirenă se tânguia la capătul străzii, una dintre 
numeroasele alarme ale maşinilor pe care le declanşase 
cutremurul, dar nimeni nu ieşea să verifice. Auzi paşi dincolo 
de uşă şi un sertar deschizându-se în hol. Paşii se apropiară, 
cheia se răsuci în broască şi uşa se deschise brusc, iar Gabriel 
se trezi cu lumina orbitoare a unei lanterne şi ţeava rece şi 
întunecată a unui pistol în faţă. Işi feri ochii de lumina crudă şi 
schiţă gestul de a-şi ridica mâinile, când o voce spartă bubui 
din întuneric: 

— Gabriel! 

Pistolul se făcu nevăzut şi lanterna cobori, dând la iveală 
chipul celei care-l strigase pe nume. Chiar şi în haosul provocat 
de cutremur, dr. Miriam Anata era îmbrăcată impecabil, în 
obişnuitul său taior cu dunguliţe şi cu un tricou simplu pe 
dedesubt. Părul ei drept, argintiu, tuns într-un bob asimetric, îi 
dădea o înfăţişare severă, dar în ochi i se citea îngrijorarea. 
Privind în adâncul lor, ceva cedă înlăuntrul lui Gabriel. Îşi 
întoarse faţa schimonosită de durere. 

— Ce e? îl întrebă dr. Anata, luându-l de braţ şi 
conducându-l înăuntru. Ce s-a-ntâmplat? 

— Kathryn, reuşi Gabriel să bâiguie. Mama. 

li simţi braţele înconjurându-l şi bătându-l pe spate şi o 
auzi şoptindu-i la ureche cuvinte care să-l calmeze, de parcă ar 
fi fost din nou copil. Acel gest de compasiune, venit din partea 
unei persoane atât de formale şi de retrase ca dr. Anata, îl 
mişcă profund. Încercă să-i mulţumească, să-şi găsească 
cuvintele pentru a-i explica ce se întâmplase, dar nu izbuti. 
Durerea îi răpise glasul. 


44 


Imediat după cutremur, în Citadelă începură să răsune 
zgomote neobişnuite pentru ora aceea şi voci agitate. 
Majoritatea călugărilor dormeau când pământul începuse să se 
cutremure, zgâlţâindu-i şi forţându-i să se dea jos din pat şi să 
se năpustească pe coridoare, unde trăiseră partea cea mai 
cumplită a experienţei. Athanasius se afla în mijlocul lor şi îşi 
petrecuse mult timp, de la încetarea cutremurului, liniştindu-şi 
confrații şi spunându-le că ceea ce simţiseră era o calamitate 
naturală, şi nu o altă explozie cauzată de bombe. Mirosul de 
fum care se insinua din grădină nu îl ajutase deloc să îşi susţină 
punctul de vedere. 

Măcar alimentarea cu electricitate nu fusese întreruptă în 
întregime, aşa că aveau suficientă lumină ca să evalueze rapid 
daunele. În mod surprinzător, acestea erau destul de reduse. 
Era ca şi cum explozia care avusese loc cu zece zile în urmă 
avusese grijă de părţile vulnerabile ale muntelui, iar 
cutremurul nu făcuse decât să zgâlţâie ce mai rămăsese în 
picioare, ca să-i pună la încercare rezistenţa. Găsiseră câteva 
stânci prăbuşite pe ici, pe colo, şi verificară încă o dată 
biblioteca, ca să se asigure că nici o carte nu fusese distrusă, 
dar, în afară de asta, Citadela părea întreagă şi viaţa revenea la 
normal. Grămezile de pietre fuseseră deja îndepărtate şi mulţi 
călugări se întorceau în dormitoare sau în capele, ca să-şi reia 
somnul sau rugăciunea. 

Athanasius se îndrepta spre celula lui, când dădu nas în 
nas cu fratele Axel, care venea prin tunel, turbând de furie. 

— E vina ta! zise, arătându-l cu un deget ameninţător. Mai 
întâi grădina, şi acum asta! Nimic din toate astea nu s-ar fi 
întâmplat dacă călugării Sancti ar fi fost încă aici şi 
Sacramentul ar fi fost în siguranţă. 

Athanasius aruncă o privire în spatele lui, asigurându-se că 
nu mai e nimeni în tunel, apoi cobori glasul. 

— Astea sunt superstiții şi un conducător n-ar trebui să 
vorbească aşa. Ar trebui să insufli calm într-un moment ca 
acesta, nu frică. Avem nevoie de ordine, nu de haos. 


— Am avut ordine! Timp de mii de ani! Şi acum a dispărut 
în doar câteva săptămâni! 

— Ordinea va fi reinstaurată, zise Athanasius. Ordinea este 
reinstaurată. 

— Într-adevăr... Îţi închipui că toţi văd lucrurile ca tine, 
dar cred c-o să ai parte de o surpriză. În vremuri nesigure, 
oamenii se agaţă de tradiţie. Şi asta intenţionez să le ofer. 
Alegerile o să ne arate în curând în ce parte înclină 
majoritatea. 

Athanasius se pregătea să-i răspundă, când un sunet îi 
întrerupse pe amândoi. 

Era clopotul Angellus ce răsuna din peştera tributului, din 
adâncul muntelui. 

Cineva era afară, cerând să-i fie trimisă platforma Înălţării, 
ca să poată fi primit în Citadelă. 


45 


Gabriel se  strădui să-şi spună povestea, aproape 
smulgând-o din el, bucăţică cu bucăţică, reprimându-şi durerea, 
până când detaliile începură să curgă ca un şuvoi şi suferinţa 
se ascuţi din nou, preschimbându-se în mânie. Când termină de 
povestit, întinse jurnalul către dr. Anata şi se prăbuşi epuizat 
pe canapeaua de piele. 

Se aflau într-o încăpere care fusese pe vremuri un salon 
elegant şi devenise acum o bibliotecă bogată, în care cărţile 
acopereau nu doar pereţii de sus până jos, ci şi orice suprafaţă 
orizontală disponibilă. Cum curentul nu revenise încă, spaţiul 
era luminat doar de lumânări, creând senzaţia că încăperea 
aparţine trecutului, şi nu oraşului modern ce se tânguia dincolo 
de perdelele grele trase peste ferestrele înalte. 

Dr. Anata privea ţintă jurnalul, palidă din cauza şocului. O 
cunoştea de mulţi ani pe Kathryn Mann, lucrase cu ea în 
calitate de consilier neoficial, împărtăşindu-i cunoştinţele şi 
ultimele descoperiri legate de Citadelă. Şi ea era o mala, 
aidoma familiei lui Gabriel, urmaşă a unuia dintre cele mai 
vechi triburi din istoria umanităţii. Urmaşii celui de-al doilea, 
Iahveh, locuiau acum în Citadelă şi furaseră Sacramentul, 
folosindu-se de puterile lui ca să-şi atingă scopurile. Gabriel îi 
văzu lacrimi lucind în ochi. Dr. Anata clipi şi întoarse carnetul, 
inelele de argint de pe degetele ei captând lumina lumânărilor 
în vreme ce-şi plimba mâna pe pielea de culoare închisă. Buzele 
alcătuiau cuvinte nerostite, căci încerca să formuleze o 
întrebare şi, când reuşi în cele din urmă, vocea îi tremura de 
emotie. 

— Crezi c-au ucis-o pentru... Crezi că asta căutau? 

Gabriel dădu din cap. 

— Dacă ar fi vrut jurnalul, l-ar fi luat polițistul. Mi s-a părut 
mai degrabă o operațiune de curățenie, o mişcare coordonată 
prin care au urmărit să-i reducă la tăcere pe toți cei care au 
pătruns în Citadelă. Dincolo de conţinutul carnetului, mă- 
ndoiesc că ei au habar măcar de existenţa lui. 

— L-ai citit? 


Gabriel dădu din cap. 

— Am venit direct aici. N-am ştiut unde altundeva să mă 
duc. Îmi cer scuze dacă am fost... nepoliticos. Nu vreau să-ţi fac 
necazuri. Dacă vrei să plec, spune-mi! 

Dr. Anata îşi înclină capul şi se uită la el pe deasupra 
ochelarilor cu rame în formă de semilună, cu acea privire 
exagerată de indignare pe care Gabriel o mai văzuse de câteva 
ori. Familiaritatea şi onestitatea gestului ei îl făcură să se simtă 
mai bine, cumva. Miriam desfăcu şnurul de piele şi deschise 
coperta, înclinând carnetul spre lumânare, ca să vadă amândoi 
ce era scris înăuntru. 

Dr. Anata îşi petrecuse întreaga viaţă analizând cu 
meticulozitate toate miturile care circulau despre Citadelă. 
Publicase mai multe cărţi legate de acest subiect decât orice 
altă persoană în viaţă, cunoştea toate legendele şi întreg 
folclorul care o înconjurau, aşa că, atunci când ajunse la 
paginile din mijloc şi dădu peste simbolurile ce alcătuiau o 
literă T cu capul în jos, scoase un geamăt, şocată. Gabriel 
recunoscu scrisul ce se înnegrea sub efectul căldurii din 
jocurile pe care le jucase în copilărie, când mama lui îi scria 
mesaje secrete pe care el trebuia să le descopere. Îşi alungă 
amintirea din minte şi se  concentră asupra textului, 
traducându-l în gând din limba mala, pe care tot mama lui îl 
învățase s-o înţeleagă. 

— Ce semnificaţie are? întrebă. 

— E un mit - sau cel puţin asta am crezut întotdeauna. I se 
spune „Profeţia în Oglindă“ şi face parte din cunoaşterea 
pierdută a tribului mala, cuvântul lui Dumnezeu consemnat şi 
transmis mai departe în taină de către cei care-şi doreau să 
păstreze adevărul. 

Întinse mâna şi atinse simbolurile cu degetele, urmând 
forma literei T aşezate cu capul în jos. 

— Este o profeţie-pereche a celei care v-a dus pe tine şi pe 
Liv în Citadelă. Dar, dacă aceea reprezenta echivalentul mala al 
Facerii, consemnând adevărul despre geneza tuturor lucrurilor, 
Profetia în Oglindă este versiunea noastră pentru Apocalipsă. 
Vorbeşte despre sfârşitul lumii. Strămoşii noştri credeau c-a 
fost dictată de zei şi consemnată în cea mai timpurie formă a 
limbajului uman ca o avertizare despre viitor. Simbolul acesta, 
întors cu capul în jos, înfăţişează calea pe care trebuie s-o 


urmăm şi alegerea pe care va trebui s-o facem când vom ajunge 
la capăt. 

Îşi trecu degetul peste linia din mijloc a literei T. 

— Vezi cum cuvintele astea descriu înlănţuirea de 
evenimente care au început deja să aibă loc: 


Cheia descătuşează Sacramentul 
Sacramentul devine una cu Cheia 
lar Pământul se cutremură 


Se întoarse şi îl privi ţintă, cu ochii ei mari. 

— Cutremurul este dovada. Probabil că Liv a descătuşat 
Sacramentul. 

Gabriel dădu din cap, amintindu-şi ceea ce văzuse în vârful 
muntelui. 

— Nu sunt sigur. Capela părea goală. j 

La auzul cuvintelor lui, dr. Anata ezită. Işi petrecuse 
întreaga viață cercetând legenda Sacramentului, cunoştea 
toate teoriile legate de identitatea lui şi îşi formase şi ea câteva 
teorii proprii. Nu visase niciodată că într-o zi s-ar putea afla 
faţă în faţă cu cineva care pătrunsese în Citadelă, şi doar 
durerea lui Gabriel o împiedica să-l bombardeze cu întrebările 
pe care ardea de nerăbdare să i le pună. 

— Povesteşte-mi ce-ai văzut! zise, cedând în cele din urmă 
în faţa curiozităţii. 

Gabriel se încruntă. 

— Citadela e mai mică decât mi-am imaginat. Multe 
tuneluri înghesuite, ca într-o mină. Capela Sacramentului e 
situată sus de tot, la capătul unei scări lungi cu trepte de 
piatră. Pereţii sunt acoperiţi cu arme albe, iar Tau se află în 
fundul încăperii, în locul dedicat altarului. 

Anata se aplecă înainte. 

— Şi ce anume e Tau? 

— E... E un coşciug în formă de cruce, cu o înălţime de 
circa un metru şi jumătate. Când am ajuns acolo, Liv era deja în 
pericol. Am crezut că murise. Partea din faţă a crucii era 
deschisă, iar interiorul era gol şi țintuit cu cuie, ca o fecioară 
de fier. 

— Şi nu era nimic înăuntru? 

— Nimic. 


Anata încuviinţă. 

— Asta înseamnă că Liv a descătuşat Sacramentul. 
Probabil c-ai ajuns acolo după ce o făcuse deja. Asta înseamnă 
că Profeţia în Oglindă se îndeplineşte deja. Când am avut 
ultima oară un cutremur în Ruina? 

— Nu ştiu. Acum douăzeci de ani, poate şi mai demult. 
Poate e doar o coincidenţă. 

— Nu cred în coincidente, mai ales că s-au întâmplat deja 
atâtea. Cred în soartă şi în destin. Gândeşte-te la prima 
profeție: tot ce era prezis acolo s-a adeverit, cuvânt cu cuvânt! 

Işi trecu degetul mai departe şi ajunse în punctul în care 
linia literei T se despărţea în două. 

— Şi la fel o să se-ntâmple şi cu asta. Suntem deja pe 
drumul care duce la această răscruce - la această alegere - 
între două căi, una care duce la lumină, cealaltă, la întuneric. 

Gabriel citi ultimele rânduri, frapat de limbajul lor 
apocaliptic: 


... Pământul se va despica... 
„„„molima îl va cotropi... 
„sfârşitul lumii... 


— Şi cum o putem opri? 

— Nu putem. Putem doar să ne asigurăm, când o să vină 
momentul, că am ales calea corectă. 

Arătă cu degetul înspre porţiunea din mijloc. 

— Scrie chiar aici. 

Gabriel citi cuvintele, ignorând părţile mai ezoterice şi 
concentrându-se asupra a ceea ce putea înţelege. 


Cheia trebuie să urmeze Harta Stelară până Acasă 
Acolo să stingă focul balaurului într-o lună lunară 


— Ce e aia Harta Stelară? 

— Un alt mit. Se spune că în vremurile străvechi, când 
lumea era nouă şi mereu schimbătoare, primilor oameni 
neprihăniţi li s-a dat darul limbilor ca să consemneze unele 
adevăruri sfinte, printre care şi locul în care s-ar afla o aşezare 
sacră, interzisă muritorilor de rând. Fiindcă pământul se mişca 
încă pe vremea aia şi era în formare, au luat stelele care nu-şi 


modificau poziţia drept punct de reper şi au creat aşa-numitul 
Imago Astrum - Harta Stelară. Aceasta marca locul în care s-a 
aprins scânteia divină - acel Acasă pentru noi toţi - Grădina 
Raiului. Şi, cum Harta Stelară îi dezvăluia poziţia, a devenit cel 
mai râvnit obiect din Antichitate. A fi în posesia ei reprezenta 
nu doar o confirmare a mandatului divin al regelui de a stăpâni 
peste ceilalţi muritori, ci se credea chiar că aduce mare noroc 
şi bogăţie. Printre conducătorii despre care se crede c-ar fi 
avut-o în stăpânire la un moment dat se numără regele 
Solomon, regele Cresus al Lidiei şi Alexandru cel Mare - toţi 
monarhi legendari, faimoşi pentru puterile imense şi bogăţiile 
uriaşe pe care le-au deţinut. Ca semn de mulţumire pentru 
norocul divin adus de hartă, fiecare dintre aceşti mari 
domnitori şi-a depozitat o parte din avere la locul sacru, 
crezând că astfel nu doar le făceau pe plac puterilor superioare 
ce îngăduiseră ca ei să se bucure de atâtea bogății, ci şi că îşi 
puneau la adăpost comorile de cei care ar fi râvnit să pună 
mâna pe ele, dar n-ar fi cutezat să se apropie de o aşezare atât 
de sfântă şi de blestemată deopotrivă. Ce se ştie cu siguranţă e 
că mare parte dintre bogăţiile imense ale acestor regi au fost 
de negăsit după moartea lor. Dacă acest loc ar exista - şi dacă 
mai poate fi găsit - ar fi cel mai mare tezaur din istorie. Aur, 
bijuterii... De nepreţuit! 

— Ce s-a-ntâmplat cu harta? 

— Asta e întrebarea pe care şi-au pus-o toţi împărații, 
învățații şi vânătorii de comori în ultimii două mii cinci sute de 
ani. Adevărul e că nimeni nu ştie. Ultima menţiune scrisă 
datează din veacul al IV-lea î.Hr., de la moartea lui Alexandru 
cel Mare. Regatul a fost împărţit, iar Harta Stelară s-a pierdut. 
Unii cred c-a fost furată şi dusă în Persia, alţii că a fost ascunsă 
şi că a sfârşit în vreun colţ întunecat al Bibliotecii din 
Alexandria, înălţată în Egipt în onoarea defunctului rege. 
Romanii erau convinşi de asta. Iulius Cezar a dat foc bibliotecii, 
căutând-o, fără succes, însă. Există chiar o influentă şcoală de 
gândire care consideră că Harta Stelată ar fi Sacramentul, dar 
textul de faţă afirmă fără echivoc că sunt două lucruri diferite. 
Două lucruri despărțite, care trebuie reunite într-o zi, conform 
profeţiei. Mă-ntreb cum a ajuns Oscar în posesia ei. 

Dădu pagina şi găsi răspunsul. Gabriel îl citi şi el şi îl 
cuprinse din nou furia când zări cuvintele de pe spatele 


fotografiei: 
Asta am descoperit. Din cauza asta am fost ucişi. 


Ajunseră la sfârşitul mesajului şi îşi dădură seama că are o 
continuare. Gabriel trase lumânarea spre el, ţinând următoarea 
pagină albă deasupra flăcării şi trecând-o pe deasupra valului 
de căldură, până când un desen se ivi, înfăţişând o reţea 
extinsă de tuneluri şi peşteri ce umpleau două pagini ale 
jurnalului. 

— Voiai să ştii cum arată Citadela pe interior, zise. Ei bine, 
ai aici răspunsul! 

Chiar şi judecând după acea schiţă stângace, dimensiunile 
şi complexitatea Citadelei erau impresionante. Harta fusese 
desenată în secţiuni, înfăţişând diferite niveluri din interiorul 
muntelui, care se micşorau pe măsură ce se apropiau de vârf. 
Pe cea mai mică dintre ele Gabriel zări conturul unei uşi şi 
cuvintele scr interzs cr dce capela Scrmnt scrise lângă ea. 
Intrase chiar pe uşa aceea şi urcase exact pe scările acelea. Le 
folosi ca punct de referinţă şi începu să refacă traseul, prin alte 
tuneluri pe care se deplasase, trecând pe lângă uşa care dădea 
în grădina interzisă şi coborând pe scări şi pe coridoare 
necunoscute până în secţiunea cea mai de jos a muntelui, unde, 
ascunsă într-o peşteră îndepărtată, era marcată o cruce cu un 
craniu desenat lângă ea, ca pe o hartă a piraţilor mâzgălită de 
un copil. 

— Acolo e ascunsă Harta Stelară, zise Gabriel. 

— Dar ce-nseamnă asta? 

Anata arătă înspre simbolul marcat lângă cruce - XIV - 
numărul paisprezece exprimat în cifre romane. 

Gabriel privi ţintă crucea şi cifrele romane şi îşi dădu 
seama, cu o resemnare obosită, ce are de făcut. La mai puţin de 
două săptămâni după ce scăpase în mod miraculos din singurul 
loc de pe faţa pământului de unde nimeni, în afara bunicului 
său, nu reuşise să iasă în viaţă, era nevoit să încerce să 
pătrundă din nou în Citadelă, pentru a încerca să recupereze 
obiectul ascuns de Oscar. 


46 


În peştera ofrandei se adunase deja un grup numeros de 
curioşi, când Athanasius şi fratele Axel ajunseră acolo. 
Călugării fie se ţineau deoparte, în grupuleţe agitate, fie 
adunau pungile cu orez vărsat şi conservele pe care cutremurul 
le azvârlise de pe rafturi, îndepărtându-le de stâlpul din lemn 
care ocupa mijlocul încăperii şi care servea la acţionarea 
platformei. 

— Aduceţi-o înapoi sus! ordonă Axel, croindu-şi drum prin 
mulţime, către călugării Înălţării înveşmântaţi în sutane cafenii, 
care se chinuiau să învârtă stâlpul prevăzut cu spiţe. 

— Ce-a fost în capul vostru, să trimiteţi platforma jos când 
a sunat clopotul? E momentul potrivit să primim o ofrandă? 

Se întoarse spre Athanasius. 

— Vezi ce se-ntâmplă când e ignorată tradiţia? Lucrurile 
încep s-o ia razna! 

Unul dintre călugării în sutane cafenii puse piedica şi se 
întoarse spre Axel. 

— Ne-am gândit că poate cineva ne trimite veşti sau 
ajutoare în urma cutremurului. 

— Şi de unde ştiţi c-a fost cutremur? A confirmat cineva 
asta? Dacă tremurul pe care l-am simţit a fost cauzat de o altă 
bombă, menită să ne şteargă de pe faţa pământului? 

Axel se îndreptă ţanţoş către perete şi arătă înspre ecranul 
televizorului de mici dimensiuni în care se vedea de obicei ce se 
petrece la poalele muntelui. Acesta nu transmitea însă nimic, 
fiindcă încă nu se reluase alimentarea cu energie electrică 
peste tot. 

— Nu vedeţi cine a tras clopotul, şi cu toate astea sunteţi 
gata să-i trimiteţi platforma! Aţi putea aduce orice aici sus! 

Athanasius făcu un pas în faţă. 

— Cred că e corect să considerăm că ceea ce am simţit a 
fost într-adevăr un cutremur. 

Arătă spre imaginea ce se zărea prin una dintre 
crăpăturile săpate în stânca muntelui. 

— Vedeţi cu ochii voştri, oraşul e aproape în întregime 


cufundat în întuneric. Probabil că şi ei au rămas fără curent. 
Dacă o altă bombă ne-ar fi vizat doar pe noi, mă-ndoiesc c-ar fi 
afectat tot oraşul. Iar tremurul pe care l-am simţit a fost unul 
de durată, nu scurt şi intens ca cel cauzat de o explozie. Cred 
că ştim cu toţii ce senzaţie îţi dă o explozie! 

Axel se uită afară, la bezna pe fundalul căreia străluceau 
de obicei luminile oraşului. Acum nu se zăreau decât nişte 
petice răzlețe de lumină, fără de care s-ar fi putut crede că 
acolo nu se mai află nimic. Se întoarse spre mulţimea adunată 
în spatele său, plimbându-şi privirea de la un chip la altul, de 
parcă le-ar fi memorat trăsăturile şi numele în gând. 

— Prea bine, spuse, trimiteţi platforma, dar vreau ca-n 
încăperea asta să nu mai fie decât personalul indispensabil, 
atunci când o s-o aduceţi din nou sus. Şi să nu-ncepeţi s-o 
ridicaţi până când gardienii n-o să fie pregătiţi! Cu sau fără 
cutremur, nu vreau să-mi asum niciun risc! 

Călugării Înălţării îşi reluară poziţiile şi traseră piedica. 
Platforma din lemn se aşeză mai bine pe frânghiile suspendate, 
scârţâind ca o corabie în larg, şi dispăru încet din faţa lor. 

Deşi Citadela suferise numeroase modificări şi 
îmbunătățiri de-a lungul anilor, mecanismul şi modul de 
funcționare al platformei înălțării rămăseseră neschimbate. Cu 
zeci de mii de ani în urmă, când oamenii veneau de departe ca 
să-şi ofere tributul bărbaţilor sfinţi ce locuiau în interiorul 
muntelui, ofrandele se primeau astfel. Darurile sub formă de 
hrană sau alte produse erau aşezate pe platforma de lemn şi 
ridicate cu puterea braţelor călugărilor până în încăperea 
căreia ajunsese să i se spună „peştera ofrandei“. 

Tot aşa pătrundeau şi nou-veniţii în Citadelă. 

Novicii erau ridicaţi unul câte unul, într-o ceremonie 
cunoscută sub numele de lnălţarea, care avea loc în timpul 
solstițiului de vară şi al celui de iarnă. Acţiunea prin care un 
bărbat era ridicat prin eforturile călugărilor dinăuntrul 
muntelui avea o încărcătură simbolică intenţionată şi era 
motivul pentru care sistemul nu fusese niciodată modernizat. In 
unele zile, când se întâmpla ca vârful muntelui să fie ascuns de 
câte un nor jos, novicele care se înălța îl străpungea pur şi 
simplu şi se făcea nevăzut, de parcă s-ar fi ridicat la ceruri. Era 
o piesă de teatru sacru spectaculoasă, ce atrăgea mulţimi 
imense de turişti de fiecare dată când era pusă în scenă. 


Ritualul era atât de faimos, că oamenii se adunau chiar şi să 
asiste la livrarea săptămânală de produse, fotografiind cu 
febrilitate sacii de făină şi coşurile cu pui vii ce se înălţau spre 
vârful muntelui pe o platformă scârţâitoare din lemn. 

Puţini aveau însă să asiste la Înălţarea din seara aceea. 
Oraşul vechi era pustiu, iar peştera ofrandei se golise rapid în 
urma ordinului dat de fratele Axel. Singurii care rămăseseră 
erau conducătorii confreriilor, doi călugări ai Inălţării care 
manevrau pârghia şi cinci gardieni înveşmântaţi în sutane roşii, 
ce se iviseră unul câte unul din întuneric şi stăteau acum 
aproape de locul în care erau descărcate mărfurile de obicei, cu 
mâinile băgate în mânecile încăpătoare ale sutanelor, în care îşi 
ţineau armele. 

O bucată de pânză albă apăru pe frânghie şi se învârti în 
jurul tamburului, semnalând faptul că platforma se apropie de 
pământ. 

— Ţineţi bine! ordonă unul dintre călugării Înălţării, 
preluând tensiunea şi încetinind roata ca să dea drumul treptat 
la frânghie, până când bucata de pânză ajunse în dreptul unui 
semn făcut în tavanul peşterii. 

La o sută de metri mai jos, platforma atinse suprafaţa 
netedă a pietrei pentru ofrande. Unul dintre călugării 
înveşmântaţi în sutane cafenii trase piedica ca să înţepenească 
roata, după care se rezemă de stâlp şi aşteptă până ce clopotul 
se opri, în cele din urmă. 

În peşteră se lăsă o linişte profundă, cu atât mai evidentă 
după dangătul solemn al clopotului. Nimeni nu scoase o vorbă. 
Nimeni nu se mişcă. Toţi ochii erau aţintiţi asupra frânghiilor 
ce se încolăceau în întuneric, tremurând uşor, semn că ceva era 
urcat pe platforma de dedesubt. Apoi, un singur dangăt răsună 
în încăpere, dându-le de ştire că încărcătura a fost aşezată şi 
este gata să fie înălţată. Sutanele cafenii îşi reluară munca 
trudnică, îndepărtând piedica şi începând să ridice din nou 
platforma pe versantul muntelui. 

— Nu e aşa de grea, zise unul dintre ei, împingând roata 
cu o cadență îndelung exersată. O să fie aici în câteva minute. 

— Tu fii atent s-o ridici încet şi cu grijă! îi răspunse Axel, 
cu ochii pironiţi asupra dreptunghiului întunecat din podeaua 
peşterii. 

Se apropie de margine, băgându-şi din reflex mâna în 


mâneca sutanei. 

Athanasius nu-l scăpa din ochi pe Axel, profitând de ocazie 
ca să-l cerceteze mai bine pe cel care îl provocase nu cu mult 
timp în urmă şi care avea cu siguranţă să o mai facă, la 
alegerile apropiate. Era o prezenţă autoritară, fără nici o 
îndoială. Cei opt ani în care slujise drept căpitan al gărzilor îi 
conferiseră abilitatea de a da ordine cu o încredere de neclintit. 
Această calitate îi atrăgea pe mulţi dintre locuitorii Citadelei, 
obişnuiţi să fie conduşi cu o mână de fier. Dar armura lui avea 
şi o fisură. 

De-a lungul istoriei, în Citadelă se organizaseră alegeri 
pentru o singură poziţie, cea de abate. La moartea Prelatului, 
Abatele devenea în mod automat conducătorul interimar al 
mănăstirii, până când era confirmat în această funcţie. Fusese 
de fiecare dată o formalitate, rar se întâmplase să apară un 
competitor - şi dacă apăruse, nu avusese niciodată câştig de 
cauză. De data aceasta, însă, lucrurile stăteau diferit. 
Succesiunea nu se făcea în mod automat. Atât Prelatul, cât şi 
Abatele erau morţi şi niciunul dintre urmaşii lor - călugării 
Sancti - nu se mai afla în Citadelă. De data aceasta, locuitorii 
din adâncul muntelui aveau să voteze nu doar pentru un alt 
Abate, ci şi pentru un alt Prelat, şi, prin aceste voturi, aveau să 
decidă chiar viitorul Citadelei. Din această cauză, Athanasius 
îşi dădea seama că, la fel ca în cazul cursei prezidenţiale 
americane, succesul avea să depindă de atractivitatea 
combinată a celor doi candidaţi, nu de influenţa şi de prestanţa 
unuia dintre ei. lar Axel nu avea niciun aliat evident. Urcase pe 
scara ierarhică datorită ambiţiei şi hotărârii sale. Poate că era 
respectat, dar nu era iubit. Aşa că, dacă va candida pentru 
postul de Abate, cine îi va fi Prelat? Iar dacă îşi va încerca 
şansele la funcţia de Prelat, cine îi va sluji pe post de Abate, 
ocupând poziţia imediat inferioară? Poate că va reuşi să-l 
convingă pe unul dintre gardieni să intre în cursă alături de el, 
dar oricine îşi va da seama că este folosit ca o marionetă, cu un 
singur scop: să-i garanteze lui Axel atingerea obiectivului mult 
visat. lar, dacă va fi ales, Athanasius era sigur că Axel 
intenţiona să reinstituie călugării Sancti în numele tradiţiei, să 
trântească uşa în faţa oricăror reforme şi să readucă Citadela 
acolo unde fusese înainte. Era, la urma urmei, un soldat. Nu 
înţelegea şi nu avea încredere decât în ordinele stricte şi în 


rutină. Vechile cutume i se potriveau ca o mănuşă. 

Se găseau evident şi alţi călugări în Citadelă care aveau de 
gând să facă un pas în faţă şi să îşi încerce norocul la alegeri. 
Părintele Malachi, de pildă, era foarte respectat şi avea cu 
siguranţă să candideze, dar Athanasius era convins că putea 
încheia, sub o formă sau alta, o alianţă cu el. In calitate de 
şambelan al fostului Abate, Athanasius cunoştea mai bine decât 
mulţi alţii dedesubturile Citadelei şi ar fi fost un aliat util. 

Dar Axel era cu totul altă poveste. Cel mai bun mod de a-l 
aborda era să îl menţină izolat în candidatura lui şi să spere că 
încăpăţânarea cu care adera la vechea ierarhie avea să-i 
îndepărteze de el pe locuitorii mai moderați ai muntelui, nu 
puţini la număr. Călugării Sancti nu se mai găseau printre ei şi 
erau numeroşi cei care nu le deplângeau absenţa şi s-ar fi 
bucurat cu atât mai puţin dacă s-ar fi întors. In faţa lor avea 
Athanasius să îşi pledeze cauza. Ei erau cheia pentru viitorul 
Citadelei. 

— 'Ţineţi bine! 

Athanasius îşi ridică privirea când al doilea semn ce marca 
distanţa se ridică din beznă, indicând faptul că platforma 
Înălţării aproape ajunsese în vârf. Axel, care până atunci 
străbătuse neliniştit încăperea în lung şi în lat, se apropie de 
marginea trapei, încercând să vadă ce se află dedesubt şi 
scoţându-şi în acelaşi timp pistolul din mânecă. Slobozi apoi un 
icnet şi făcu un pas în spate, îndreptând arma spre întuneric. 
Ceilalţi gardieni îl imitară, chiar în clipa în care se iviră 
frânghiile de susţinere, aducând platforma la nivelul solului. 

În mijlocul ei stătea un bărbat înveşmântat în straie 
preoţeşti. Doi ochi roşii îi priviră ţintă de pe un chip cu pielea 
înnegrită, iar buzele i se arcuiră într-o parodie de zâmbet, în 
vreme ce îi cerceta cu răceală. 

— Halal primire pentru un prieten vechi! rosti creatura, cu 
o voce răguşită, dar familiară în acelaşi timp. M-am schimbat 
chiar atât de mult? 

Accentul slav dulceag îl făcu pe Athanasius să îl 
recunoască pe cel ce se afla în faţa lor. Era fratele Dragan, cel 
mai tânăr dintre călugării Sancti, înviat din morţi şi reîntors în 
adâncul muntelui, scrutând cu ochii săi injectaţi chipurile 
bărbaţilor adunaţi în jurul lui, de parcă ar fi fost Moartea 
căutându-l pe cel mai slab dintre ei. 


— Aduceţi-mi sutana! le ordonă. 

Un gardian se repezi să îi îndeplinească ordinul, 
împiedicându-se din prea marea grabă cu care îşi dorea să îi 
dea ascultare. 

— Şi daţi-i de ştire Abatelui că m-am întors! 

Axel îşi drese glasul. 

— Mă tem că nu e posibil. Din nefericire, fratele Abate nu 
mai e printre noi. 

Dragan înaintă cu paşi târşâiţi şi cobori ţeapăn de pe 
platformă pe pardoseala de piatră a peşterii. 

— Atunci înştiinţaţi-l pe Prelat! 

— Nici asta nu e posibil. Mă tem că nici Prelatul nu mai e 
printre noi. 

— Şi cine e călugărul cu rangul cel mai înalt care a rămas 
în viaţă? 

Axel se întoarse ca să-i privească pe conducătorii 
confreriilor, care se înghesuiseră unii într-alţii lângă roata din 
mijlocul încăperii. 

— Noi am condus Citadela în mod democratic până la 
alegeri, când o să numim lideri noi. 

Se întoarse din nou către Dragan. 

— Dar acum, că Dumnezeu a găsit de cuviinţă să ne 
binecuvânteze cu întoarcerea ta, tu eşti călugărul cu rangul cel 
mai înalt din Citadelă. 

Dragan încuviinţă şi buzele i se arcuiră din nou într-un 
zâmbet înfiorător. 

— În cazul acesta, duceţi-mă în apartamentul Prelatului şi 
daţi de ştire în întregul munte că, prin voia Domnului, un 
călugăr Sanctus s-a întors! 

Acestea fiind spuse, trecu prin faţa tuturor şi se făcu 
nevăzut în bezna din adâncul muntelui, trăgând după el şi toate 
speranţele de reformă ale lui Athanasius. 


„Fericiţi cei ce citesc şi cei ce ascultă 
cuvintele proorociei şi păstrează cele scrise 
în aceasta! Căci vremea este aproape.“ 


Apocalipsa, 1:3 


47 
Badiyat al-Sham, provincia Al Anbar, vestul Irakului 


Nimic nu se compară cu noaptea în deşert. 

Acelaşi aer rarefiat, ce oferă atât de puţină protecţie în 
faţa razelor infernale ale soarelui pe timpul zilei, îi îngăduie 
întunericului care se lasă peste deşert să alunge căldura şi să 
aducă frigul absolut al spaţiului. Şi mai sunt şi stelele: miliarde 
de stele, umplând cerul cu o puzderie de punctuleţe luminoase 
şi aruncând o strălucire microscopică pe întreg peisajul. 
Beduinii se folosesc de stele ca să se deplaseze pe timpul 
nopţii; ochii lor sunt obişnuiţi cu deşertul şi cu intensităţi ale 
luminii pe care cei care locuiesc în oraşe nu le pot percepe. 
Fantoma se folosea şi el acum de această abilitate ca să-şi 
găsească drumul pe terenul stâncos şi pe cărările de pietriş, 
urmând linia trasată de spatele balaurului, înspre locul pe care 
beduinii îl numesc „ţara setei şi a groazei“. 

Deşertul sirian e o pustietate de peste o jumătate de milion 
de kilometri pătraţi, ce acoperă pământul precum crusta unei 
răni care a încetat să sângereze, revărsându-se din Siria în 
nordul Irakului, Iordania şi Arabia Saudită. În mijlocul lui nu se 
găsesc nici o aşezare şi niciun drum practicabil. In timpul 
războiului din Irak, insurgenții se repliaseră aici, folosind 
brutalitatea deşertului, neschimbată din timpuri străvechi, ca 
principal mijloc de apărare împotriva tehnologiei moderne de 
război. Şi  funcţionase: echipamentele  duşmanului se 
defectaseră, furtunile de nisip împiedicaseră aeronavele 
militare să se ridice de la sol, până şi sistemele 
ultraperformante de termoviziune fuseseră induse în eroare de 
strategia simplă la care recurgeau insurgenții - se întindeau 
sub o pătură pe o stâncă încălzită de soare şi rămâneau 
nemişcaţi acolo. Era imposibil să te lupţi cu cei care aveau 
pământul şi natura de partea lor. 

Insurgenţii îşi instalaseră în deşert principala bază de 
operaţiuni, aducându-şi oameni şi echipamente pe la frontiera 
fluctuantă şi greu de patrulat cu Siria. Doar după ce invadatorii 


cuceriseră toate oraşele, rebelii se întorseseră în zonele urbane 
pentru a hărţui guvernul proaspăt instaurat cu tacticile 
teroriste tradiţionale care implicau bombe amplasate pe 
marginea şoselelor şi ameninţarea mereu prezentă cu răpirea. 
Aşa că deşertul era pustiu din nou. Şi totuşi, pe măsură ce 
galopa în noapte, înaintând în adâncul lui, Fantoma începea să 
simtă că nu este singur. 

Zări primele semne care-l făcură să creadă că ceva e 
diferit cu câteva ore înainte de ivirea zorilor, când frigul răcise 
aerul îndeajuns cât să-i dea o claritate ca de cristal şi luna 
începuse să se ridice pe cer. Era o formă întunecată, 
întinzându-se undeva în depărtare, spărgând linia altfel plată a 
orizontului. Bărbatul descălecă şi se apropie de ea la pas, 
mergând aplecat, ca nu cumva căldura corpului său, ce se 
profila pe cerul răcoros, să fie detectată de dispozitivele de 
termoviziune care s-ar fi putut găsi prin zonă. 

Ajunse mai aproape şi văzu că forma întunecată e de fapt o 
umbră, făcută de luna ce urca pe cer şi de o grămadă mare de 
pietre şi de ţărână de pe marginea unei gropi. Fantoma se lăsă 
în jos şi se târî până acolo, oprindu-se din când în când ca să 
tragă cu urechea la liniştea deplină străpunsă doar de şoaptele 
intermitente ale brizei nocturne, ce mângâia uşor contururile 
neregulate ale grămezii de pietre şi de pământ. 

Groapa nu avea mai mult de un metru adâncime, prin 
urmare neputându-se justifica mărimea grămezii care arunca o 
umbră atât de lungă. În mijlocul gropii, o stâncă mare cam cât 
o maşină fusese excavată parţial, apoi abandonată, de parcă cei 
care lucraseră acolo şi-ar fi pierdut brusc interesul. Fantoma se 
îndreptă spre grămada de pământ şi urcă pe ea cu grijă, până 
ajunse suficient de sus ca să vadă terenul dimprejur. 

Erau mai multe gropi în zonă, toate având cam aceeaşi 
lărgime şi adâncime ca cea în faţa căreia se afla el, şi aceeaşi 
stâncă dezvelită pe jumătate în mijloc. Peisajul arăta de parcă o 
fiară uriaşă ar fi săpat la întâmplare, scormonind după un 
obiect pe care îl pierduse. Una dintre gropi era vădit mai mare 
şi mai adâncă decât celelalte. Fantoma alunecă în josul pantei 
şi se îndreptă intr-acolo, ca să o cerceteze. 

Groapa avea adâncimea unui etaj de clădire şi în ea se 
cobora pe o rampă din pământ bătătorit, care se răsucea până 
jos, suficient de lată cât să încapă un cal. În fundul gropii, un 


petic de beznă, cu marginile neregulate, marca intrarea într-o 
peşteră. Era vorba de o ciudăţenie a deşertului sirian, care-l 
face să semene cu un uriaş stup de albine subpământean: mari 
părţi din el sunt străbătute de tuneluri şi de peşteri extinse, 
săpate cu milioane de ani în urmă de apa care îşi croise drum 
printre rocile sedimentare. Puteai ascunde batalioane întregi 
de soldaţi şi echipamentul aferent în acele peşteri, dacă le 
cunoşteai amplasamentul. Era unul dintre motivele pentru care 
Fantoma scăpase neprins de atâta vreme. Dacă cei care 
săpaseră acele gropi mai erau prin preajmă, se aflau cu 
siguranţă acolo, dormind în peşteră, la adăpost de frigul 
muşcător al deşertului pe timpul nopţii. 

Urmări o vreme intrarea, dar nu văzu nici o mişcare, în 
afara lunii care îşi continua ascensiunea pe cer, simultan cu 
mişcarea lentă de rotaţie a Pământului. În aer nu plutea miros 
de lemne arse, care să dea de înţeles că în zonă s-ar fi aflat 
oameni. Oricine ar fi fost cei care săpaseră gropile, şi orice 
motiv ar fi avut s-o facă, plecaseră între timp. Fantoma ocoli 
craterul şi cobori rampa, scrutând cu ochii săi, obişnuiţi cu 
întunericul, bezna de catifea a peşterii, pe măsură ce se 
apropia de ea. Ajuns înăuntru, ascultă tăcerea încremenită, 
apoi scoase o lanternă micuță din buzunar şi o aprinse. 

Becul minuscul străpunse întunericul cu forţa unei explozii 
nucleare şi Fantoma fu nevoit să îşi acopere ochii ca să-i apere 
de lumină. Peştera era pustie - niciun semn că ar fi fost locuită, 
niciun semn că ceva sau cineva s-ar fi aflat acolo. Fusese nevoie 
de resurse considerabile şi de timp ca să fie scoasă la iveală şi, 
cum şantierul nu părea să aibă nici o valoare arheologică şi nici 
să conţină vreun zăcământ de minerale, probabil că exista un 
alt motiv pentru care fuseseră săpate acele gropi. Faptul că 
peşterile erau goale sugera fie că fuseseră deschise pentru a se 
depozita ceva în ele, fie că ceva fusese găsit acolo, dar acum 
dispăruse. 

Fantoma mai aruncă o privire, cercetând fiecare colţişor, 
apoi stinse lumina şi se îndreptă spre ieşire. 

Bezna îi părea mai adâncă acum şi clipi ca să îşi 
reobişnuiască ochii cu întunericul nopţii, atunci când ieşi din 
crater şi scrută împrejurimile. Vedea urme vagi de paşi în 
ţărână, care înconjurau marginea gropii şi se întâlneau într-un 
loc din care urme mai adânci, brăzdate de făgaşe, se 


îndepărtau prin deşert înspre răsărit, acolo unde zorii începeau 
să lumineze cerul. Miji ochii, privind intr-acolo, şi verifică 
stelele. Ceva nu era în regulă. În acea perioadă a anului, 
soarele răsărea direct în Gemeni, dar dâra de lumină se afla 
undeva în dreapta constelaţiei. Nu erau zorii, ci altceva, ceva 
îndeajuns de mare ca să străpungă întunericul dens al 
deşertului. 

Şi nu exista decât un singur lucru care ar fi putut face aşa 
ceva de la o asemenea distanţă. Probabil că era o aşezare. 


48 
New Jersey, SUA 


Era ora trei dimineaţa când Liv încheie formalităţile de 
imigrare la Aeroportul Internaţional Newark Liberty. Reuşise 
cumva să stea trează în cele douăsprezece ore de zbor, 
combinând cafeaua cu frica de ceea ce i s-ar fi putut întâmpla 
dacă ar fi adormit. Prin urmare, era agitată şi irascibilă şi 
aproape că avea halucinaţii de la oboseală atunci când ieşi în 
sala de aşteptare imensă şi aproape pustie, scăldată în lumina 
orbitoare a neoanelor. 

Un angajat al aeroportului împingea o maşină mare de 
curăţat pe pardoseala dură, cu mişcări lente, ca într-un vals 
deprimat, în vreme ce câţiva pasageri cataleptici priveau în gol 
în singura cafenea deschisă, sorbind un strop de trezie din 
nişte pahare de hârtie. Câţiva şoferi în costume care ţineau 
ridicate nişte pancarte cu nume scrise pe ele într-o varietate de 
stiluri alcătuiau un soi de comitet de primire. Scena îi dădu lui 
Liv o senzaţie de dâjă-vu. Când aterizase în Turcia, cu peste o 
săptămână în urmă, îşi văzuse propriul nume pe un astfel de 
carton - şi tot atunci îl zărise prima oară pe Gabriel. Cercetă 
chipurile cu expresii întrebătoare din faţa ei, ştiind că e 
imposibil ca el să se afle aici, dar căutându-l totuşi cu privirea. 
li era dor de el, deşi de-abia îl cunoştea. 

Se îndreptă spre ieşire, lipsa bagajelor de cală permiţându- 
i să o ia înaintea celorlalţi pasageri. Noaptea adâncă de afară 
transformase uşile din sticlă în nişte oglinzi întunecate şi Liv 
de-abia îşi recunoscu chipul când se apropie de ele. Işi vedea 
cearcănele negre şi hainele care-i atârnau pe trupul şi aşa 
slăbuţ. Era ca şi cum persoana care părăsise aeroportul în 
urmă cu o săptămână nu era aceeaşi cu cea care se întorcea 
acum acasă. Făcu încă un pas spre strania reflecţie a ei înseşi 
şi uşile automate se deschiseră, dându-i la o parte imaginea şi 
dezvăluind noaptea care o aştepta dincolo de ele. 


Dick o luase şi el înaintea mulţimii. Nici el nu avea bagaje 


de cală, ca să se mişte în voie. Unii foşti deţinuţi aveau obiceiul 
să se înconjoare de tone de obiecte după eliberare. Pentru 
Dick, era ca şi cum şi-ar fi ridicat un alt fel de închisoare. El 
prefera să poată pleca în orice moment, de oriunde, fără să îşi 
facă griji în legătură cu ce lasă în urmă - aceasta era adevărata 
libertate. Nu-i păsa prea mult de părerea celorlalţi, altfel n-ar fi 
fost în stare să facă ceea ce făcea. 

Traversă încet sala de aşteptare, păstrând o distanţă 
prudentă între el şi Liv. Îi urmărea mişcările cu vederea 
periferică, verificându-şi în acelaşi timp telefonul, ca un om de 
afaceri oarecare, care coboară şifonat din avion, legat de 
nelipsitul BlackBerry. Când Liv ieşi pe uşă, grăbi şi el pasul. Cu 
diferenţa de fus orar, aterizaseră la Newark la o oră perfectă. 
Ora trei dimineaţa era, conform statisticilor, cea mai liniştită 
dintre toate, iar mai puţini oameni însemnau mai multe 
oportunităţi. 

Afară era mai frig decât se aşteptase, ceea ce era de 
asemenea în favoarea lui. Frigul îi izgonea pe oameni şi îi făcea 
să nu iasă din case. 

Noroc-chior. 

Cercetă zona, căutând locuri mai întunecate şi posibili 
martori. Câţiva şoferi de taxi, puţini la număr, stăteau în 
maşinile lor încălzite, cu motoarele pornite. Cel mai apropiat 
dintre ei îi aruncă o privire plină de speranţă, apoi se întoarse 
la ziarul pe care îl citea atunci când Dick trecu pe lângă el fără 
să-l bage în seamă. Dick vedea părul blond al fetei strălucind în 
întuneric, scos şi mai tare în evidenţă de lumina bolnăvicioasă a 
becurilor cu vapori de sodiu. Liv se îndepărta, luând-o spre 
staţia de autobuz. Dacă se urca într-unul, asta putea să fie o 
problemă. Ar fi fost nevoit să se urce şi el, ca să fie sigur că nu 
o va pierde, şi ea l-ar fi recunoscut mai mult ca sigur din avion. 
Iar Dick nu voia s-o sperie, cel puţin nu deocamdată. 

Bărbatul trecu de şirul de taxiuri parcate, cercetându-şi în 
continuare telefonul, deşi în realitate verifica măsurile de 
securitate. După 11 septembrie 2001, toate terminalele 
aeroporturilor erau împânzite cu camere video. Nu puteai să te 
scarpini în nas fără ca un gardian să te urmărească din cinci 
unghiuri diferite pe cine ştie ce monitor de care habar nu aveai. 
Din fericire, fata se îndepărtase de intrarea în clădire, înspre 
care erau îndreptate majoritatea camerelor de supraveghere. 


Era ca şi cum i s-ar fi oferit singură spre sacrificiu. Dick 
sperase că va avea ocazia să rămână între patru ochi cu ea, ca 
să-i vorbească, dar oportunistul din el avea mult mai multă 
autoritate decât jucăuşul. Şi cea mai bună oportunitate se ivise 
chiar acum. Şoferii de taxi se uitau cu toţii spre intrare, 
aşteptând să le pice un client, camerele erau îndreptate în altă 
direcţie şi nu era nimeni prin preajmă. Liv se opri lângă 
copertina staţiei de autobuz şi scrută drumul pustiu. Nu venea 
niciun autobuz. Şi era singură. 

Dick se hotărî. 

Trecu printre două taxiuri şi traversă şoseaua în direcţia 
ei, sperând să îşi termine treaba înainte ca ceilalţi pasageri să 
iasă din clădire. Işi petrecuse o bună parte din zbor privindu-i 
spatele fetei care citea pe scaunul ei, urmărindu-i cu privirea 
conturul fragil al gâtului, în vreme ce pumnii i se încleştau şi i 
se descleştau în poală când îşi imagina cum îi va strânge în 
jurul grumazului ei. Îşi imaginase până şi sunetul pe care avea 
să-l facă rupându-se - trosc - ca o grisină, sau ca piciorul unui 
pahar de vin. 

Dick păşi pe banda rezervată autobuzului, chiar când Liv 
ridică privirea. Era atât de mică în comparaţie cu el, că se 
gândi că ar putea să stea în faţa ei şi să o ascundă cu totul în 
spatele trupului său masiv. Nimeni nu l-ar fi auzit întrebând-o 
la ce oră soseşte autobuzul, nimeni nu l-ar fi văzut sucindu-i 
gâtul când ea ar fi deschis gura ca să-i răspundă. Bărbatul mai 
avea câţiva paşi, când Liv se întoarse şi făcu un gest cu totul 
neaşteptat. 

Făcu cu mâna. 

Dick se uită în josul străzii, în direcţia în care privea şi ea. 
Două faruri aprinse se grăbeau spre ei. În mod normal, 
autoturismele nu aveau voie să se deplaseze pe banda 
rezervată autobuzelor, dar, când maşina se apropie, Dick îşi 
dădu seama de ce ignorase interdicţia. Era o maşină a poliţiei. 

Îşi ridică telefonul la ureche şi trecu mai departe, chiar pe 
lângă Liv, spre parcarea pe perioadă limitată, căutându-şi în 
acelaşi timp în buzunar legătura inexistentă de chei. Un om de 
afaceri oarecare, întorcându-se dintr-o călătorie planificată 
prost. 


49 


Liv se urcă în maşina poliţiei şi trânti portiera, la adăpost 
de noaptea rece. 

— Dumnezeule, Liv, arăţi ca naiba! 

Tânăra privi chipul dolofan, rotund ca o lună plină al 
sergentului Ski Williams şi zâmbi. Era singurul lucru pe care-l 
auzise în ultimele zile de care nu se îndoia că e adevărat. 

— Îmi cer scuze pentru ora asta dementă, zise, punându-şi 
centura, în vreme ce maşina se îndepărta de trotuar. Nu m-am 
gândit la diferenţa de fus orar atunci când te-am sunat. 

Bărbatul dădu din mână, dându-i de înţeles că scuzele nu 
sunt necesare, şi nedezlipindu-şi nici o clipă ochii de şosea. 

Îl ştia pe Ski Williams de aproape zece ani. Numele lui real 
era William Godlewski, dar, ca mulţi alţi poliţişti de origine 
poloneză, şi-l scurtase şi inversase literele ca să scape de 
bătaia de cap pe care o reprezenta numele lui de familie greu 
de pronunţat. Era unul dintre primii poliţişti pe care îi 
cunoscuse Liv în cursul unei misiuni adevărate. Şi el era 
începător pe atunci; poate de aceea se înţeleseseră atât de bine 
- doi puşti încercând să-şi facă loc în lumea adulţilor. Era 
uimită că, după atâţia ani, Ski nu fusese avansat de la gradul de 
sergent. Era de departe unul dintre cei mai buni poliţişti pe 
care îi cunoştea ea, dar era un dezastru când venea vorba de 
învăţătură. Picase examenul de detectiv de trei ori la rând. In 
plus, nu se pricepea deloc să îşi linguşească superiorii. Pur şi 
simplu nu putea să o facă. Era suficient de inteligent ca să ştie 
că l-ar fi ajutat să avanseze, dar, dacă el considera că un 
căpitan era un dobitoc, o spunea pur şi simplu. Avea un fel de a 
respinge compromisurile care era deopotrivă enervant şi nobil. 
De aceea Liv îl sunase pe el din Turcia şi nu pe altcineva, ca să- 
l] întrebe dacă l-ar deranja să o aştepte la aeroport. Era de 
modă veche, ca un personaj din Incoruptibilii, şi în el avea cea 
mai mare încredere. 

— Deci, ai de gând să-mi povesteşti, sau nu? Ai apărut pe 
la toate jurnalele de ştiri, de nu ştiu câte zile. Când te-am văzut 
pe trotuar, n-am ştiut dacă să te invit în maşină sau să-ţi cer un 


autograf. 

Liv îşi trase şapca de baseball ca să-şi acopere faţa şi se 
făcu mai mică în scaun. Nu-i trecuse prin cap că toate 
evenimentele care avuseseră loc în Ruina deveniseră ştiri şi 
aici. Subiectele din străinătate erau rareori mediatizate, dacă 
nu aveau de-a face cu vreun război în care mureau soldaţi 
americani. 

— Ce ai auzit? 

— Se pare că-ţi atârnă un soi de blestem medieval 
deasupra capului, sau ceva de genul ăsta. Toţi cei care vorbesc 
cu tine sunt căsăpiţi. Avem două crime care s-ar putea să aibă 
legătură cu tine şi cu mica ta aventură de peste ocean. Cred c- 
ar trebui să-mi fac un control la cap, probabil că nu sunt în 
toate minţile dacă te-am lăsat să te urci în maşină. Deci, ce s-a- 
ntâmplat? Ai aflat ce anume ţineau ascuns în adâncul muntelui? 

— Nu ştiu. 

— Hai, pe bune! 

— Sincer, chiar nu-mi amintesc! 

Liv se gândi la coşmarul care o speriase atât de tare, încât 
preferase să stea trează pe tot parcursul celor douăsprezece 
ore de zbor, decât să rişte să-l aibă din nou. Şeful ei era una 
dintre cele două victime despre care vorbea Ski: fusese ucis 
pentru simplul motiv că vorbise cu ea. Poate că era într-adevăr 
blestemată. 

— Ascultă, Ski! Du-mă acasă şi o să-ţi povestesc totul! 
Poate că vorbind despre cele întâmplate o să-mi zgâlţâi puţin 
memoria şi o să-ncep să-mi amintesc. În plus, nu mi-ar strica să 
fac un duş şi să-mi schimb hainele. 

— Să te duc acasă... zise Ski pe un ton neutru, fără a mai 
adăuga nimic. 

Liv văzu expresia stingherită de pe chipul lui. O cunoştea. 
Era atât de sincer, că era incapabil să se prefacă. Acum avea 
aceeaşi expresie ca atunci când trebuia să-i comunice cuiva o 
veste cu adevărat proastă. 

— Spune-mi! zise Liv. 

Ski dădu din cap. 

— Cred c-ar fi mai simplu să-ţi arăt. 


50 


Dick îşi făcuse loc cu coatele, intimidându-i pe ceilalţi 
pasageri cu statura lui impozantă, ca să ajungă în faţa cozii la 
taxiuri. Odată urcat în maşină, îi spusese şoferului o poveste 
despre un amic de-al lui care fusese arestat. Taximetristul 
vorbea o engleză stricată, dar înţelesese suficient şi acum 
urmărea maşina poliţiei de la o distanţă sigură, care să nu dea 
de bănuit. Dick îşi ridica din când în când privirea, ca să se 
asigure că nu pierduseră maşina din faţă, compunând în acelaşi 
timp un e-mail în care făcea un raport detaliat a tot ceea ce se 
întâmplase până atunci. Ştia din dosarul fetei că lucrează ca 
reporter de investigaţii, aşa că bănuia că polițistul e o 
cunoştinţă de-a ei. Nu părea să fie o misiune de protecţie, 
fiindcă amândoi se comportaseră foarte relaxat. Poate că era 
iubitul ei, ceea ce ar fi fost o veste proastă pentru Dick, care 
avea un plan de pus în aplicare şi oricine i s-ar fi pus de-a 
curmezişul ar fi devenit o victimă colaterală. Indiferent cine era 
tipul, spera că o duce într-un loc liniştit, poate chiar într-o 
clădire cu subsol - asta ar fi fost situaţia ideală. 

Termină de scris e-mailul şi îl reciti, verificând să nu fi 
omis vreun detaliu. Ataşă apoi fotografia cărţii pe care o citea 
fata în avion. Poate că nu era importantă, dar nu el hotăra asta. 
Mulţumit, apăsă pe send şi urmări mesajul până dispăru de pe 
ecran. 

În faţă, maşina poliţiei ieşi de pe autostradă şi o luă pe 
şoseaua McCarter. Nu era mult trafic la ora aceea din noapte şi 
cei doi erau uşor de urmărit. Dick îi spuse şoferului să 
încetinească puţin. După vreo doi kilometri, luminile de 
semnalizare ale vehiculului din faţă se aprinseră şi maşina luă 
curba. Taximetristul apăsă pe acceleraţie, dar Dick îi spuse să 
nu se grăbească. Vedea că se îndreaptă spre est, în districtul 
Ironbound, şi îşi aminti ceva din dosarul fetei care îi spunea cu 
exactitate unde anume. 

— Bun venit acasă, îşi zise în barbă. Bun venit acasă! 


51 
Badiyat al-Sham 


Adevăraţii zori începeau să mijească atunci când Fantoma 
se apropie destul de mult de mănunchiul de lumini ca să îşi dea 
seama ce anume sunt. Inaintase până acolo folosindu-se de 
contururile peisajului şi de rămăşiţele nopţii ca să-şi ascundă 
prezenţa. Acum stătea întins în spatele unei moviliţe de pământ 
şi cerceta cu binoclul aşezarea din faţa lui. 

La prima vedere, nimic din ceea ce văzu nu i se păru ieşit 
din comun. Părea să fie o altă tabără de forare aidoma celor 
câtorva mii care se răspândiseră ca o boală contagioasă pe 
părţi întinse din ţară, după ce se încheiase războiul. În mijlocul 
aşezării se găseau o turlă de foraj subţire, mai multe clădiri cu 
faţade argintii care îi adăposteau pe muncitori şi un hangar 
mare pentru vehicule şi provizii. În partea îndepărtată a 
taberei, o platformă betonată inscripționată cu un „H“ de mari 
dimensiuni indica locul în care puteau ateriza elicopterele, deşi 
niciunul nu se afla acolo în prezent. 

Totul părea normal - şi totuşi ceva nu era în regulă. 

În primul rând, tabăra nu era amplasată pe un câmp 
petrolier dat în exploatare. Nu se efectua nici o altă operaţiune 
de forare pe o rază de cel puţin o sută de kilometri şi întreaga 
aşezare era prea curată. Echipamentul de forare este de obicei 
mutat de la o explorare la alta şi poartă, pe lângă inevitabilele 
pete de petrol, şi cicatricele anilor îndelungi petrecuţi în cine 
ştie ce colţ uitat de lume, lovit de intemperii. Maşinăriile de aici 
străluceau însă, noi-nouţe, de parcă ar fi fost livrate direct din 
fabrică, scoase din ambalaje şi aruncate în mijlocul deşertului 
ca pentru o versiune de parc de distracţii a unui câmp de 
forare. Tabăra era în mod evident funcţională, sonda era 
pornită, dar nu se vedea nici o picătură de petrol în cele două 
bazine de colectare. 

Fantoma îşi aminti că, în urmă cu şapte, opt ani, guvernul 
săpase mai multe puțuri în acea zonă. Negăsind nimic, oamenii 
lui Saddam plecaseră mai departe. Acea informaţie era cu 


siguranţă înregistrată undeva şi părea puţin probabil ca o 
companie să reuşească acolo unde alta dăduse greş, mai ales 
cu tehnologia performantă care se folosea în prezent pentru a 
detecta zăcămintele de petrol. Până la un anumit nivel, acestea 
deveneau vizibile cu ajutorul seismogramelor, iar sub 
respectivul nivel forarea devenea oricum prea scumpă şi, prin 
urmare, nerentabilă. 

Dar ceea ce îi atrase atenţia Fantomei fu nivelul de 
securitate din tabără. Irakul continua să fie o regiune 
periculoasă şi toate companiile occidentale erau nevoite să 
apeleze la firme de protecţie, dacă nu pentru altceva, măcar 
pentru a-i descuraja pe insurgenți să le răpească angajaţii şi să 
ceară sume exorbitante pentru eliberarea lor. Dar măsurile de 
securitate de aici erau cu adevărat extraordinare. Două garduri 
de sârmă ghimpată delimitau un perimetru în jurul taberei, iar 
accesul se făcea pe două porţi de oţel ce blocau intrarea 
dinspre singurul drum care ducea acolo. În cele patru colţuri 
ale perimetrului se găseau turnuri de pază, având fiecare câte o 
platformă de tragere şi o mitralieră vizibilă prin crăpătura 
panoului care o împrejmuia. Erau M60 Mk43, mitraliera 
preferată a armatei americane. Cu o rază de acţiune de circa o 
mie de metri şi o cadență de tragere de şase sute de cartuşe pe 
minut, puteau opri cu uşurinţă orice vehicul care s-ar fi 
apropiat de tabără, chiar şi unul blindat, cu mult înainte ca 
acesta să ajungă la poarta principală. lar pe un om l-ar fi 
spulberat pur şi simplu. Aşadar, ceva nu se lega: o artilerie de 
un asemenea calibru era folosită pentru a proteja ceea ce din 
exterior părea să fie un simplu puț secat. Probabil că mai exista 
ceva acolo, care-i scăpa Fantomei, ceva îndeajuns de valoros ca 
să justifice acea mică armată dotată cu echipamente mortale. 

Fantoma alunecă în josul moviliţei şi se apropie de tabără. 
Conştient că bărbaţii din turnurile de control scrutau de obicei 
zona cu degetul pe trăgaciul mitralierelor, înaintă cât de 
departe i se păru prudent, după care se ghemui din nou într-o 
poziţie de observare. 

Auzea şi zgomote acum, provenite de peste tot din tabără: 
zăngănitul sondei, zumzăitul motoarelor şi al aparatelor de aer 
condiţionat, glasuri ce vorbeau într-un amestec de engleză şi 
arabă. 

Un grup de bărbaţi îmbrăcaţi în salopete albe îşi făcu 


apariţia din clădirea principală şi se îndreptă spre turla de 
foraj, acolo unde alţi muncitori aşteptau să fie înlocuiţi. Şi în 
turnurile de control se schimba garda. Soldaţii nu îşi ocupau 
însă simultan poziţiile, ci aşteptau câteva minute între un turn 
şi altul, pentru a se asigura că tabăra nu rămâne descoperită în 
cazul unui atac pe toate cele patru fronturi. Totul mergea 
strună, foarte profesionist, ceea ce făcea ca lucrurile să pară cu 
atât mai bizare. 

Fantoma urmări în continuare ce se petrecea în tabără, 
alcătuindu-şi încetul cu încetul în minte un profil operaţional al 
acesteia. Soarele avea să răsară în curând şi atunci va fi nevoit 
să dispară în deşert, altfel risca să fie văzut. Era pe punctul de 
a-şi schimba poziţia, când sunetul unor motoare diesel acoperi 
zumzetul obişnuit al locului şi trei maşini de teren se iviră din 
hangar. 'Traseră în faţa clădirii principale şi aşteptară. 

Mai mulţi bărbaţi ieşiră din clădire şi se urcară în 
autovehicule. Cei din faţă purtau aceleaşi salopete albe ca 
muncitorii de la foraj şi cărau mai multe feluri de lopeţi şi 
târnăcoape. Cei din spate erau îmbrăcaţi în uniformele de 
camuflaj în deşert pe care le purtau gardienii din turnurile de 
control, iar jeepul în care se urcară era dotat cu o platformă şi 
avea o mitralieră M60 montată pe acoperiş. Era protocolul 
standard pentru convoaie: cercetaşii mai puţin valoroşi în faţă, 
paza în spate şi VIP-urile la mijloc. Pe grupul acesta din urmă 
îşi concentra acum atenţia Fantoma. 

Erau trei bărbaţi, doi occidentali şi un irakian, îmbrăcaţi 
cu nişte haine kaki şi de culoarea nisipului, care atârnau pe 
trupurile corpolente, deloc atletice. Doi dintre ei aveau barbă şi 
păr lung ce le ieşea de sub pălăria de soare pătată cu sare. 
Erau evident civili şi, judecând după atitudine şi după felul în 
care li se adresau şoferilor, erau fără nici o îndoială 
conducătorii grupului. Irakianul, care părea să fie şef peste toţi, 
îi era vag cunoscut 

Fantomei, deşi, din cauza distanţei şi a bărbii, trăsăturile îi 
erau înceţoşate. În acel moment, apăru alt bărbat din umbra 
clădirii şi o bucată mare din puzzle îşi găsi locul. Necunoscutul 
se îndreptă spre liderul grupului, îi vorbi câteva momente, se 
uită la ceas şi făcu un semn cu mâna spre turnul de control de 
la poarta principală. 

Prima dintre cele două bariere din oţel se ridică şi convoiul 


o luă din loc, oprindu-se în teritoriul neutru, ca o ţară a 
nimănui, dintre cele două garduri de sârmă ghimpată, 
aşteptând ca prima poartă să se închidă ermetic. Doar atunci 
începu cea de-a doua poartă să se ridice încet, pentru a le da 
drumul pe poteca săpată în nisipul deşertului, pe care o urmase 
şi Fantoma ca să ajungă până acolo. Bărbatul rămas în tabără îi 
urmări cu privirea, după care scrută împrejurimile. Se opri 
când ajunse cu privirea în dreptul locului în care se afla 
Fantoma şi, o clipă, cei doi bărbaţi părură să se uite unul la 
celălalt, deşi Fantoma ştia că nu poate fi zărit. Apoi, Hyde se 
răsuci pe călcâie şi se îndepărtă, făcându-se nevăzut în cochilia 
strălucitoare a clădirii principale. 


52 
Newark, New Jersey 


Primul lucru pe care îl zări Liv când maşina dădu colţul şi 
ajunse pe strada ei fu banda de avertizare cu care poliţia 
împrejmuise locul incidentului şi care flutura acum în vânt. 
Rafalele care băteau dinspre fluviu o smulseseră într-un capăt 
şi o biciuiau, făcând-o să se încolăcească precum un şarpe 
galben cu dungi negre. Ski frână lângă trotuar, prinzând fâşia 
de plastic sub roţi, apoi opri motorul. În liniştea ce se lăsă 
brusc se auzi clar răpăitul benzii care se lovea de partea de jos 
a maşinii. 

— Credem că aceeaşi persoană care a comis cele două 
crime a făcut şi asta, zise Ski. Noroc că nu erai acasă, nu? 

Liv nu-i răspunse. Nu avea puterea. Tânjise cu disperare să 
ajungă acasă, ca să încerce să pună lucrurile cap la cap şi să 
înţeleagă ce se întâmplase, iar acum, că era aici, în cele din 
urmă, dădea peste un dezastru şi un haos şi mai mare. 

Căminul ei nu mai exista. 

Şindrilele albe ale clădirii erau carbonizate deasupra 
ferestrelor, iar geamurile ce fuseseră odinioară încadrate în 
tâmplărie zăceau acum împrăştiate pe jos, nişte cioburi 
sclipitoare. Liv deschise portiera şi cobori din maşină, 
înfruntând vântul îngheţat. Simţea încă mirosul de cenuşă şi de 
lemn ars din aer. Ski se dădu şi el jos şi se duse lângă ea pe 
trotuar. 

— Ce s-a-ntâmplat cu familia Da Costa? îl întrebă ea, 
făcând un semn cu capul spre ferestrele sparte de la primul 
etaj. 

— Sunt teferi. Erau la serviciu când a izbucnit incendiul, în 
jurul orei trei după-amiaza. Clădirea e distrusă. Toţi stau pe la 
rude sau pe la prieteni, aşteptând să primească despăgubirile 
de la asigurări. 

O altă bandă de avertizare se întindea de-a curmezişul 
unei scânduri din lemn care fusese bătută în cuie acolo unde se 
aflase uşa apartamentului lui Liv. Banda se încolăcea şi în jurul 


gardului ce împrejmuia grădiniţa minusculă care o făcuse să 
aleagă locuinţa atunci când o văzuse. 

Când se mutase aici, curtea era pavată cu beton, pătat de 
uleiul scurs de la motocicleta Harley a fostului proprietar. Liv îl 
spărsese cu mâna ei, scoțând la iveală pământul de dedesubt, 
în care sădise plante şi arbuşti de-ai locului, făcând grădina să 
arate cam cum ar fi arătat pe vremea când primii oameni se 
stabiliseră aici. Se întindea adesea pe peticul de iarbă din 
mijlocul grădiniţei ei, privind cerul - iedera căţărătoare îi bloca 
în mod strategic vederea unuia dintre ziduri, iar crengile 
cireşului, pe celălalt - şi imaginându-şi că stă întinsă într-o 
pădure din vremuri imemoriale, pierdută în timp şi foarte 
departe de necazurile din viaţa ei. 

Şi apartamentul ei fusese ticsit cu plante, un obicei rămas 
din copilăria petrecută alături de un tată horticultor, care o 
învățase numele fiecăreia, în acelaşi timp în care o învăţa 
alfabetul. Tatălui ei i se păruse mereu ciudat că Liv alesese să 
fie jurnalist într-o metropolă şi că locuia într-o junglă de beton, 
când de fapt natura făcea parte din fiinţa ei. Poate că fusese 
felul ei de a se răzvrăti. Sau poate că pur şi simplu îi plăcuse 
să-îşi bage nasul în viaţa altora. Indiferent care ar fi fost 
explicaţia, însă, apartamentul ei, cu plantele şi florile sale şi 
mirosul bogat de pământ şi oxigen, era sanctuarul ei - căminul 
ei. 

lar acum cineva îi răpise toate astea. Liv făcu un pas în 
faţă şi smulse banda de avertizare, după care se strecură 
printr-o crăpătură din gard şi pătrunse în grădina devastată. 

Piese înnegrite de mobilier fuseseră aruncate într-o 
grămadă mare în mijloc: o masă crăpată, pe care o moştenise 
de la tatăl ei, nişte cotoare de cărţi arse, o saltea cu un 
cearceaf încă agăţat de ea şi câteva fotografii înrămate, atinse 
de flăcări, dar încă vizibile. Liv o ridică pe una dintre ele: 
înfăţişa o versiune mai vie şi mai fericită a ei înseşi, într-o barcă 
cu vâsle în Central Park. Lângă ea era Samuel. Pentru o clipă, 
simţi cum o cuprinde furia împotriva lui, pentru că-i adusese 
blestemul ăla pe cap, toată distrugerea aia, şi apoi o lăsase 
singură pe lume, în mijlocul vestigiilor carbonizate ale fostei ei 
vieţi. Dar era prea extenuată ca să se agaţe mult timp de 
gândul ăsta. Era prea extenuată ca să facă orice şi s-ar fi întins 
chiar acolo, în ţărână, dacă Ski n-ar fi prins-o într-o îmbrăţişare 


stângace dar bine intenţionată. Liv izbucni în hohote de plâns, 
cu capul pe umărul lui vânjos, simțindu-se năpăstuită şi 
singură, inspirând mirosul liniştitor de maşină de poliţie pe 
care îl emana trupul lui. 

— Haide, zise el, mângâind-o stânjenit pe spate, scoate 
totul din tine! Ai unde să mergi, pe cine să suni, în afară de 
mine? 

Liv dădu din cap. Ski o tinu în continuare în braţe, lăsând-o 
să-şi verse tot amarul, în vreme ce se chinuia să găsească nişte 
cuvinte care să o facă să se simtă mai bine. Nu se pricepea la 
amabilităţi nici într-o situaţie normală, iar cea de faţă era cu 
totul ieşită din comun. 

— Te-aş invita să dormi la mine, se oferi el, dar îţi spun 
sincer că mama te-ar scoate din minţi cu întrebările. Te-a văzut 
la ştiri. Ai fi ca o vedetă pentru ea. Probabil că şi-ar invita 
prietenele să te vadă. Haide, să mergem la maşină! E foarte 
frig aici. Lacrimile n-o s-aducă nimic din toate astea înapoi. O 
să-ncerc să-ţi găsesc un loc unde să stai. 


53 


Era ora patru dimineaţa în Newark, New Jersey. 

Zece dimineaţa la Vatican. 

Ştirea despre cutremur fusese preluată de către canalele 
internaţionale de ştiri târziu în cursul serii trecute, împreună 
cu zvonurile conform cărora unii dintre supraviețuitorii din 
Citadelă îi căzuseră victimă. Clementi îşi petrecuse seara şi 
mare parte din noapte urmărind canalele de comunicare 
securizate, aşteptând veşti, nerăbdător să i se confirme că 
ameninţarea la adresa proiectului său fusese înlăturată. In cele 
din urmă, se băgase în pat, epuizat şi cu întrebarea rămasă fără 
răspuns. 

De îndată ce îşi termină rugăciunea de dimineaţă şi 
celelalte îndatoriri administrative, se repezi în biroul său şi îşi 
deschise căsuţa de e-mail. 

Il aşteptau două mesaje. _ 

Îl citi pe primul cu o nelinişte crescândă. În ciuda 
promisiunii pe care o făcuse Grupului, numai unul dintre cei 
patru supraviețuitori fusese eliminat în cursul nopţii. Dintre cei 
trei rămaşi în viaţă, un martor era sub urmărire, dar încă în 
libertate, în America, iar ceilalţi doi dispăruseră. Fusese o 
noapte haotică. Doi dintre agenţii independenţi care îi 
supravegheaseră pe supraviețuitori la spital se numărau printre 
morţi. Clementi deschise o fotografie ataşată mesajului şi se 
încruntă la vederea imaginii de la locul crimei, care-l înfăţişa pe 
preot, cu ochii larg deschişi, uimit, întins pe un pat de spital, 
înjunghiat în gât şi cu sângele scurgându-i-se din trup. Prima 
ştire de la faţa locului îl identificase în mod eronat drept 
călugărul scos din Citadelă, dar următoarele buletine 
informative corectaseră acea informaţie. Călugărul era acum 
dat dispărut în mod oficial, alături de Liv Adamsen şi de Gabriel 
Mann, singurul supravieţuitor care părea să-i preocupe în mod 
special pe membrii Grupului. 

Clementi închise primul mesaj şi îl deschise pe al doilea. 
Acesta era datat câteva ore mai târziu, aşa că se aştepta la 
veşti mai bune. Fusese trimis de cel de-al treilea agent şi 


conţinea un raport detaliat al misiunii de supraveghere a femeii 
date dispărute. Cardinalul trecu rapid peste informaţiile privind 
zborul în care se urcase şi polițistul care o întâmpinase la 
aterizare. Mesajul mai conţinea o fotografie ataşată, cu o notă 
explicativă. 


Subiectul a fost văzut citind această carte pe tot 
parcursul zborului... 


Clementi deschise fotografia şi rămase fără suflare la 
vederea tăbliţei, unul dintre puţinele exemple din limba 
pierdută care se păstraseră şi pe care Citadela nu le deţinea. 
Fata subliniase un şir de simboluri, iar ceea ce scrisese în 
dreptul lui făcu să-i îngheţe sângele în vine. 

Cheia? 

Tradusese corect dintr-o limbă pe care doar el şi puţini alţi 
oameni de pe faţa pământului o înțelegeau şi care era crucială 
pentru proiectul său care viza repunerea în drepturi a Bisericii. 
Se concentră asupra semnului de întrebare. Însemna oare că 
traducerea era doar o bănuială, sau că sensul ei îi era 
necunoscut? Apoi văzu ce mai subliniase Liv pe aceeaşi pagină 
şi se hotări în aceeaşi clipă. Era Al-Hillah - cheia pentru tot. 
Probabil că fata ştia ceva şi asta o făcea într-adevăr foarte 
periculoasă. 

Vremea prudenţei trecuse. Ieri luase cu greu o decizie, 
după o dezbatere chinuitoare cu el însuşi, dar astăzi nu mai 
ezită. Era prea implicat ca să se întoarcă acum din drum. 

Deschizând o nouă fereastră pe ecran, tastă un răspuns 
scurt: 


Elimin-o imediat pe fată. 
Mă aştept să primesc veşti de la tine într-o oră. 


54 
Newark, New Jersey 


— Aici e camera ta. 

Ski deschise uşa cu o emfază pe care camera de hotel ce 
se găsea dincolo de ea nu o merita. 

Era rece şi funcţională şi nu cu mult mai mare decât patul 
dublu din mijlocul ei. O rază palidă din lumina zorilor se 
strecura pe fereastra simplă din capătul celălalt al încăperii, iar 
dincolo de ea se zărea panorama superbă a unui zid de 
cărămidă. 

— E perfectă, zise Liv, trecându-i pragul. 

Ski rămase pe coridor, ca un îndrăgostit emoţionat la 
prima întâlnire, scormonind în buzunarul hainei. 

— Uite! zise, întinzându-i un telefon ieftin. Are credit de 
vreo cincizeci de dolari. Dacă ai nevoie să suni pe cineva, 
foloseşte-l pe ăsta! Nu poate fi depistat. 

Liv îl luă, recunoscătoare. 

— Mi-am trecut numărul în agendă, în caz că trebuie să mă 
suni de urgenţă. Las-o mai moale o vreme, bine? 

Ski dădu din cap, de parcă şi-ar fi răspuns singur la 
întrebare, după care se făcu nevăzut. Nu se dădea în vânt după 
manifestările de afecţiune, dar avea un suflet mare, şi asta 
conta mai mult decât orice altceva. 

Liv închise uşa în urma lui şi răsuci cheia în broască, apoi 
cercetă încăperea în care se afla. Nu era cu mult diferită de 
salonul de spital din Ruina. Era decorată puţin mai bine şi avea 
un pat dublu, dar, în afară de asta, o caracteriza aceeaşi 
neutralitate instituţională. 

Ski îi explicase pe drum că hotelul era folosit pentru a 
găzdui martori-cheie şi juraţi pe durata proceselor importante. 
O cazase sub un nume fals, cu date de contact inventate, astfel 
încât numele ei real şi numărul paşaportului să nu apară în nici 
o bază de date. Aşa nu avea să o găsească nimeni, cel puţin 
pentru o vreme, şi asta o făcea pe Liv să se simtă cât de cât în 
siguranţă. 


Scoase laptopul şi încărcătorul din geantă şi le băgă în 
priza de lângă măsuţa care servea drept birou. La un capăt al ei 
se găseau o lampă şi o oglindă pe peretele din spate, iar la 
celălalt, un televizor cu ecran plat. Liv îl porni şi alese un canal 
de ştiri, dintr-o veche obişnuinţă. Era pe punctul de a începe să 
îşi despacheteze restul lucrurilor, când prezentatoarea spuse 
ceva care o făcu să îşi întoarcă rapid privirea spre ecran: 

— Primul cutremur s-a produs aseară, la ora locală opt, în 
oraşul istoric Ruina, din Turcia. Deşi nu au fost foarte intense, 
se pare că trepidaţiile au declanşat o reacţie în lanţ, o serie de 
evenimente de acelaşi fel măturând ulterior partea de vest a 
Turciei, sudul şi estul Siriei şi nordul Irakului. Seismologii spun 
că astfel de replici nu au mai fost înregistrate niciodată şi nu au 
reuşit să găsească o explicaţie pentru ceea ce le-ar fi putut 
cauza. 

Liv privi ţintă harta. 

Avionul ei decolase la ora opt fix. 

Işi amintea smucitura pe care o simţise în clipa în care 
roţile se desprinseseră de pistă, de parcă un cordon ar fi fost 
sfâşiat undeva înăuntrul ei, şi apoi luminile care se stinseseră 
pe rând sub ei, în vreme ce avionul se înălța în văzduh. Să fi 
avut toate aceste lucruri legătură unul cu celălalt? Era 
imposibil. Pur şi simplu imposibil! 

— Deocamdată, singurele decese par să se fi înregistrat la 
spitalul din Ruina. Într-o declaraţie oficială, poliţia a confirmat 
că Kathryn Mann - unul dintre suspecţii în recentul incident cu 
bombă din Citadelă - se numără printre victime, deşi nu se ştie 
încă dacă a decedat ca urmare a cutremurului... 

Liv privea fix ecranul, înmărmurită la auzul acelei veşti. 

— In prezent mai sunt doar trei supraviețuitori ai atacului 
cu bombă din Citadelă: călugărul, despre care nu se ştie unde 
se află; Liv Adamsen, despre care se crede că s-a externat din 
spital pe propria răspundere, cu câteva ore înainte de 
cutremur; şi Gabriel Mann, care a evadat din arestul poliţiei 
cam la aceeaşi oră. 

Liv simţi cum i se scurge sângele din obraji şi o cuprinde 
un val de greață. 

Kathryn - moartă. 

Gabriel - dispărut. 

Se întrebă dacă într-adevăr evadase, sau dacă nu cumva 


păţise şi el ceva. 

Încă năucă după vestea pe care o aflase, Liv deschise 
laptopul şi căută pe Google cuvântul „Ortus“, numele fundaţiei 
la care lucra Gabriel. Dacă exista cineva care putea să ia 
legătura cu el sau să-i spună unde se află, acolo avea să-l 
găsească. Verifică rapid pagina de întâmpinare, găsi datele de 
contact ale biroului din Ruina şi luă telefonul pe care i-l dăduse 
Ski. După ce îşi notă propriul număr pe un carneţel, formă 
numărul fundaţiei Ortus, întrebându-se cât aveau să ţină cei 
cincizeci de dolari de pe cartelă în cazul unei convorbiri 
internaţionale. Tonul de apel străin îi toarse o vreme în ureche, 
apoi cineva ridică receptorul şi răspunse în turcă. 

— Bună ziua, zise Liv, vorbind cât mai răspicat, ca să 
depăşească bariera lingvistică, vorbiţi engleză? 

— Da. 

— Încerc să-i transmit un mesaj lui Gabriel Mann. 

Urmă o pauză. 

— Nu e aici. 

— Ştiu, dar există cineva care ar putea să-l contacteze? 
Sunt o prietenă şi trebuie să-i vorbesc de urgenţă! 

— Nu e aici. 

Liv nu era surprinsă de lipsa de cooperare, dar asta nu o 
făcea mai puţin frustrantă. 

— Pot să-i las un mesaj, vă rog? Doar un mesaj. 

— Ce mesaj? 

— Rugaţi-l s-o sune pe Liv! O să-nţeleagă. Şi vă 
mulţumesc, e foarte urgent! 

Îşi dictă numărul de telefon, îi mai mulţumi o dată femeii, 
apoi închise. Nu avea cum să ştie dacă mesajul îi va fi transmis 
lui Gabriel sau va fi aruncat pur şi simplu la coşul de gunoi. 

Înnebunită, trecu rapid în revistă toate persoanele pe care 
le întâlnise cât timp se aflase în Ruina şi care ar fi putut să ştie 
ceva, dar îşi dădu seama, îngrozită, că aproape toţi erau morţi. 
Poate că Ski avusese dreptate, poate că era blestemată. Istoria 
Sacramentului era presărată cu poveşti despre blesteme şi 
profeţii macabre. Liv participase şi ea la una dintre ele. Işi 
aminti cum stătuse la umbra Citadelei şi discutase despre ele 
cu... 
Deschizând o altă fereastră a browser-ului, tastă pe Google 
numele „Dr. Miriam Anata“. Printre rezultatele căutării găsi şi 


un link către un site. Îl deschise şi ecranul fu acoperit de o 
fotografie a aceleiaşi femei impresionante pe care o cunoscuse 
în oraşul vechi în Ruina. Pe pagina de contact găsi adresa 
editurii care îi publica cărţile, cea a unui impresar pentru 
prelegeri şi o adresă de e-mail a autoarei înseşi. Dădu click pe 
acest ultim link şi începu să scrie: 


Dr. Anata, 

Sunt Liv Adamsen. Dacă ştii cum să iei legătura 
cu G, te rog să-i spui să mă sune de urgenţă. Sunt în 
siguranţă şi numărul acesta nu poate fi depistat. 


Copie numărul mobilului în mesaj, apoi îl trimise, în vreme 
ce-l urmărea cum dispare de pe ecran, o copleşi o senzaţie de 
inutilitate şi de neputinţă. Opțiunile se împuţinau şi nu obținuse 
niciun rezultat până acum. 

Întorcându-se la rezultatele căutării pe Google, începu să 
le parcurgă unul câte unul, încercând să mai găsească un 
număr de telefon. Peste vreo oră, două ar fi putut să-l sune pe 
unul dintre colegii ei de la ziar şi să-l roage să-i facă rost de 
numărul de mobil sau de fix al dr. Anata, din baza de date, dar 
nu voia să aştepte atât de mult, nici să fie prinsă într-o 
conversaţie cu un reporter care va dori, fără îndoială, să afle 
detalii despre ce i se întâmplase în ultimele două săptămâni. 

De undeva de pe coridor se auzi sunetul singuratic al unei 
uşi trântite, urmat de paşi care se îndepărtau în grabă. In acel 
moment îi trecu prin cap că putea să stea acolo toată ziua, dacă 
avea chef, până când Ski avea să se întoarcă să vadă ce face, 
să-i spună politicos că au nevoie de cameră şi să o întrebe dacă 
are la cine să stea. Dar ea nu avea pe nimeni. Toate rudele ei 
muriseră, întreaga ei viaţă de dinainte dispăruse. 

Se întrebă câţi dintre cei care se cazaseră înaintea ei în 
acea cameră - martori-cheie, pregătindu-se să-şi arunce în aer 
fosta viaţă şi să depună mărturie într-un proces important - 
avuseseră acelaşi sentiment. Poate încăperea era cumva 
contaminată de atâtea gânduri disperate despre vieţi pierdute 
şi perspective nesigure. Cât de uşor era oare să renunti, atunci 
când stăteai într-o astfel de cameră, având drept privelişte un 
zid de cărămidă în faţa ochilor? 


Vlăguită de fundătura întunecată înspre care i se îndreptau 
gândurile, Liv făcu un efort să acţioneze. Îşi goli geanta pe pat 
şi începu să îşi împăturească hainele, punând în ordine puţinele 
obiecte pe care le mai avea. Puse cartea de istorie pe noptieră, 
lângă carneţelul ei, şi găsi plicul în care se aflaseră lirele 
turceşti. Dădu să-l arunce la coş, dar îi trecu prin cap că cele 
câteva chitanţe dinăuntru i-ar putea oferi unele indicii despre 
locurile prin care umblase cât timp se aflase în Ruina. În plic se 
găseau două bonuri de taxi, unul de mâncare şi o hârtie mare, 
împăturită. O deschise, sperând să fie o factură cu sigla vreunui 
hotel sau alt document care să-i dea mai multe informaţii. Ceea 
ce găsi însă o luă cu totul prin surprindere. 

O parte a colii era mâzgălită cu cărbune, acolo unde fusese 
frecată de o piatră cioplită în relief. Iar în locurile rămase albe 
ieşeau la iveală nişte simboluri: aceleaşi simboluri pe care Liv 
le văzuse în carte. Întoarse foaia şi găsi un mesaj scris de 
mână: 


Asta n-o să-ți explice totul, nimic n-ar putea să o facă 
vreodată, dar e posibil să fie un început. Sper, având în vedere 
că ti-am înlesnit evadarea din adâncul muntelui, că situația o să 
se schimbe și c-o să vorbim mai multe faţă în față. Dar, dacă 
Citadela rămâne închisă, și e foarte posibil să se întâmple asta, 
să știi că o să ai întotdeauna un prieten aici. Ca să iei legătura 
cu mine, vino să te spovedești la biserica deschisă publicului și 
cere să vorbești cu fratele Peacock. Orice mesaj sigilat pe care 
o să i-l înmânezi o să ajungă la mine nedeschis. 

Cu sinceritate, 
Fratele Athanasius 


Biletul aduse la suprafaţă o serie de amintiri proaspete. 

Liv şi-l aminti pe călugăr, cu creştetul său neted lucind în 
bezna din capelă, în vreme ce-i conducea spre tunelurile 
înecate de fum ale muntelui, în josul scării, spre locul prin care 
lumea exterioară pătrunsese cu forţa în Citadelă. li ajutase să 
scape - şi îşi oferea în continuare ajutorul. Întoarse foaia şi se 
uită la simbolurile mâzgălite, atât de stranii şi totuşi atât de 
familiare. Corpul principal de text alcătuia un bloc compact, 
dar în partea de jos literele formau un T. Era cel mai bun 
exemplu de scriere în limba pierdută pe care îl văzuse până în 


acel moment - mai lung decât oricare dintre textele reproduse 
în carte. 

În vreme ce ochii ei urmăreau conturul literelor, şoaptele 
din minte începură să se audă tot mai tare, şi Liv simţi cum i se 
face pielea de găină. leşise de prea multă vreme din spital ca să 
mai poată pune acele simptome pe seama efectelor secundare 
ale vreunui medicament pe care i-l administraseră acolo. Cauza 
nu era de natură chimică, ci probabil psihologică, sau poate de 
un alt tip, iar Liv nu se simţea întru totul pregătită să facă faţă 
unor astfel de gânduri, pe moment. 

Întinse hârtia pe birou şi mai privi o dată simbolurile, cu 
atenţie. Aproape instantaneu, şoaptele se auziră din nou, tot 
mai tare, cu cât ea se concentra mai mult. Acopereau şuieratul 
traficului de pe şosea, umplându-i mintea, în vreme ce pielea îi 
era asaltată de sute de înţepături minuscule. Liv suportă cu 
stoicism senzațiile, aşteptând să treacă de la sine, de parcă şi- 
ar fi ţinut mâna deasupra unei flăcări. 

Şoaptele se înteţiră, devenind un glas în mintea ei, iar 
simbolurile din faţa ochilor începură să tremure, dând la iveală 
cuvinte care explicau totul... 


55 


Dick cerceta hotelul dintr-o staţie de autobuz aflată pe 
partea cealaltă a străzii, înfăţişarea sa de om de afaceri cam 
şifonat potrivindu-se perfect cu navetiştii de la primele ore ale 
dimineţii, care coborau şi urcau din fluxul neîntrerupt de 
autobuze. Maşina poliţiei plecase deja de ceva timp, şi în ea nu 
se aflase decât polițistul de la volan. Dacă era iubitul ei, atunci 
relaţia lor nu părea prea romantică. Dick dăduse un telefon 
scurt la hotel şi i se spusese că nu e cazată nici o persoană cu 
numele Liv Adamsen acolo - cel puţin, nu în mod oficial. 

Faptul că polițistul reuşise să o cazeze sub un nume fals, 
într-un timp atât de scurt, sugera existenţa unui sistem pe care 
îl cunoştea toată lumea şi asupra căruia nimeni nu-şi punea 
întrebări. Având în vedere că hotelul era situat în apropierea 
tribunalului federal, Dick trase concluzia că era folosit ca 
adăpost pentru martorii aflaţi sub protecţia poliţiei. În mod 
normal, asta ar fi reprezentat o problemă majoră - astfel de 
adăposturi erau concepute tocmai pentru a-i împiedica pe cei 
ca el să pătrundă în ele - dar în acel loc nu exista nici o maşină 
a poliţiei parcată în faţa clădirii şi probabil nici gardieni pe 
coridoare, care să stea cu ochii în patru, alimentându-şi 
vigilenţa cu suspiciuni şi prea multă cafea. Poate că pe fată o 
liniştea iluzia de siguranţă pe care i-o dădea locul acela, care 
exact asta şi era: o iluzie, şi nimic mai mult. 

Lui Dick îi plăceau tipul acela de supraveghere în linişte, 
informaţiile pe care le putea culege cu calm, înainte ca 
lucrurile să o ia razna în focul acţiunii. Un alt autobuz sosi în 
staţie şi o adunătură de zombi obsedaţi de muncă se revărsară 
din el şi se îndepărtară cu paşi târşâiţi, lăsându-l pe Dick 
singur. Era destul de devreme în cursul anului, aşa că vremea 
era mohorâtă la acea oră matinală, şi el urmări luminile 
aprinzându-se în camere, pe măsură ce oaspeţii hotelului se 
trezeau unul câte unul. Stabilimentul nu părea să fie ocupat la 
capacitate maximă. 

Telefonul sună scurt în buzunar, anunţându-l că a primit 
un mesaj. Îl deschise şi zări două cuvinte pe care de obicei le 


savura, dar care în cazul de faţă avură un gust uşor amărui. 

E-li-mi-n-O 

I-me-di-at 

Şterse mesajul şi se îndreptă spre uşa hotelului, intrând în 
pielea unui om de afaceri obosit, aflat în căutarea unei camere 
ieftine. 

Încă o dată, îi fusese luată orice posibilitate de a se mişca 
încet. Toată lumea era aşa de grăbită în zilele acelea! 


56 


Liv înhăţă carneţelul şi transcrise cu febrilitate cuvintele 
care-i goneau prin creier, neîncrezătoare că memoria ei 
capricioasă o să le reţină prea multă vreme. Dar, chiar pe 
măsură ce le scria, găsea în ele lucruri greu de conceput sau de 
descifrat, fiindcă înțelesurile îşi schimbau forma şi se pierdeau 
în şoaptele omniprezente. Era ca şi cum ceea ce simbolurile 
încercau să exprime ar fi fost prea nebulos sau prea vag pentru 
a fi captat de limbaj. Când termină, se prăbuşi pe scaun şi trase 
adânc aer în piept, lăsând şoaptele să se stingă, până când îşi 
recăpătă din nou controlul. Se ridică şi se duse împleticindu-se 
până la baie, unde se spălă cu apă pe faţă, apoi se întoarse să 
citească ce scrisese. 


Așa că o ținură slăbită. 
Lumina lui Dumnezeu, zidită în întuneric. 
Căci nu-ndrăzneau să-i dea drumul, temându-se de ce s-ar 
întâmpla, 
Si nici nu puteau s-o omoare, fiindcă nu știau cum. 
Iar timpul trecea și bărbații fură înlănțuiți în propria lor 
vină, 
Iar căminul le deveni fortăreață 
În care ascundeau taina faptelor lor, 
Nu un munte sanctificat, ci o temniță blestemată, 
Unde Eva era captivă, 
O taină sfântă - un Sacrament, 
Până în ziua despre care se prevestește, când suferințele îi 
vor lua 
sfârșit. 


Liv sări ca arsă, răsturnând scaunul, de parcă ar fi văzut 
un şarpe pe birou. Reciti ultimele trei rânduri, cuvintele-cheie 
zvâcnindu-i în minte: Eva... o taină sfântă... un Sacrament. 

Fu suficient să le rostească cu voce tare, pentru ca 
amintirea evenimentelor din Citadelă să-i revină cu claritate în 
minte. Îşi aminti de crucea în formă de Tau şi de ochii 


dinăuntru, verzi ca ai ei, privind-o ţintă. Îşi aminti cum partea 
din faţă a crucii se dăduse la o parte şi cum o zărise pe fata 
fragilă prinsă captivă acolo, cu părul ei ca razele lunii şi trupul 
şiroind de sânge, chinuită de zeci de înţepături şi răni 
groaznice. Liv îşi frecă pielea, amintindu-şi de înţepăturile pe 
care le simţise şi ea nu cu multă vreme în urmă. Erau aceleaşi. 
Ea era aceeaşi. Doar experienţele pe care şi le amintea nu erau 
ale ei. 
Se uită din nou la carneţel şi citi restul traducerii: 


Singura cruce adevărată se va ivi pe pământ 

O vor zări cu toții într-o clipă - cu toții se vor minuna 
Crucea se va prăbuși 

Crucea se va înălța 

Ca să descătușeze Sacramentul 

Și să vestească o nouă epocă 

Prin moartea-i milostivă 


Era profeția pe care i-o explicase Gabriel. Şi acum 
înţelegea cum se îndeplinise. Fratele ei alcătuise semnul Tau - 
singura cruce adevărată - înainte de a se prăbuşi, iar ea se 
înălţase în locul lui, sânge din sângele lui. Ea era crucea. Ea 
descătuşase Sacramentul. 

Alte amintiri îi veniră în minte. Cuţitul din mâna ei, 
sângele vărsat, al ei şi... al Evei, amestecându-se pe podea. 
Spiritele lor contopindu-se în vreme ce sângele li se scurgea 
din trupuri. Se uită în oglindă, cercetându-şi ochii. Erau verzi, 
ai ei, şi totuşi nu ai ei, de parcă altcineva ar fi privit-o 
dindărătul lor. Întinse mâna, ca să-şi atingă imaginea reflectată 
în oglindă, dar o sonerie stridentă o făcu să-şi întoarcă rapid 
capul. Adrenalina îi năvăli în vene. Cine putea să fie, dimineaţa 
atât de devreme? Soneria se mai auzi o dată, şi atunci îşi dădu 
seama de greşeala ei. Era telefonul lui Ski, aruncat pe pat. Se 
repezi la el, temându-se să nu se oprească din sunat, şi apăsă 
cu putere pe buton ca să răspundă. 

— Alo? 

Urmă o pauză foarte scurtă - o întârziere cauzată de 
comunicarea prin satelit - apoi se auzi o voce. 

— Liv... Eu sunt, Gabriel. 

Liv nu se mai simţise niciodată atât de uşurată la auzul 


vocii cuiva. Simţi cum un zâmbet ia naştere undeva adânc 
înăuntrul ei şi radiază spre suprafaţă, ca un val de căldură. Se 
întâmplaseră atât de multe, aveau atât de multe lucruri de 
spus! 

— Bună, zise Gabriel. 

Şi el zâmbea. Liv îi auzea zâmbetul în glas. 

— Unde eşti? 

— Sunt... 

Voi să zică „acasă“, dar cuvântul i se opri pe buze. 

— M-am întors la New Jersey şi stau într-un hotel, într-o 
cameră de care mi-a făcut rost un prieten. 

Ochii îi căzură pe ecranul televizorului şi îşi aminti ştirea 
pe care o văzuse. 

— Dar tu? Am văzut ştirile. 

— Sunt OK! răspunse Gabriel, retezându-i întrebarea şi 
zâmbetul risipindu-i-se brusc de pe buze. Putem vorbi despre 
asta mai târziu. Acum trebuie să te ducem într-un loc în care să 
fii în siguranţă înainte ca cei din Citadelă să te găsească din 
nou. Ai laptopul la tine şi acces la internet? 

— Da. 

— Ai mai vorbit pe Skype până acum? 

— Bineînţeles! 

Skype-ul era cel mai bun prieten al jurnaliştilor. Oriunde 
se găsea o conexiune Wi-Fi, putea fi folosit în locul telefonului, 
pentru apeluri gratuite. Funcţiona de asemenea pe post de 
Videotelefon şi tot mai mulţi reporteri îl utilizau ca să transmită 
ştiri din locaţii străine greu accesibile. Liv deschise aplicaţia şi 
copie adresa de Skype a lui Gabriel. Apăsă apoi pe butonul 
„contact nou“ ca să-l sune. 


57 


Recepţionera ridică privirea spre bărbatul îmbrăcat într-un 
costum şifonat, care înainta greoi în direcţia ei, şi arboră 
automat un zâmbet profesional. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule? 

— Păi, ai putea să stai de vorbă cu şeful meu şi să-i explici 
că zborurile astea de la prima oră mă termină. 

Bărbatul îşi puse sacul de voiaj jos şi se sprijini cu toată 
forţa de birou, aruncând o privire pe ecranul calculatorului. 

— Aveţi rezervare la noi, domnule? 

Dick trase adânc aer în piept şi apoi îl expiră cu un oftat 
teatral. 

— Nu, mă tem că nu. Ceea ce am e o înfăţişare la tribunal 
în dimineaţa asta, şi, după ce n-am reuşit să-nchid un ochi în 
avionul care m-a adus de la Londra, am nevoie de un loc în care 
să-mi pun capul jos vreo oră, două, altfel n-o să-i fiu de prea 
mare ajutor clientului meu. Bănuiesc că nu degeaba i se spune 
zborului ăstuia „ochi roşii“. 

Îi întinse un paşaport şi un card de credit eliberate pe 
acelaşi nume fals. 

— Să văd ce pot face pentru dumneavoastră, domnule, zise 
fata, luând documentele şi începând să ţăcăne pe tastatură. 

— Nu-mi trebuie nimic ieşit din comun, zise el, frecându-și 
ochii cu dosul palmei. Doar o cameră simplă, în care să nu mă 
trezească zgomotele traficului sau ale oaspeţilor hotelului care 
se duc să ia micul-dejun. 

Degetele fetei continuară să tasteze. Bărbatul se aplecă, cu 
un aer conspirativ, făcând ca biroul să trosnească sub 
greutatea lui. 

— De fapt, un amic de-al meu, avocat, zice că hotelul ăsta 
e folosit uneori pentru cazarea juraţilor şi martorilor în 
procesele importante. Pun pariu că acele camere sunt drăguţe 
şi mai izolate. O astfel de cameră ar fi perfectă. 

Degetele fetei se opriră din tastat. Apăsă pe „enter“, 
scoase o cartelă dintr-un aparat de codat şi o băgă într-o 
învelitoare din carton. 


— Camera 722, zise, scriind numărul pe cartelă. Luaţi liftul 
până la etajul şapte şi mergeţi până în capătul culoarului, pe 
dreapta. Aveţi nevoie de ajutor cu bagajul? 

Dick luă cartela, paşaportul şi cardul de credit şi îi făcu cu 
ochiul. 

— Nu, mulțumesc, zise,  ridicându-şi geanta şi 
îndepărtându-se. M-ai ajutat deja foarte mult. 


58 


În difuzoarele laptopului lui Liv se auzea păcănitul rapid al 
unui număr format. Tânăra era încă în stare de şoc, din cauza 
valului de amintiri care o izbise când înţelesese semnificaţia 
textului. În ciuda scepticismului şi a gândirii sale raţionale, 
ceea ce citise avea o oarecare logică. Era o explicaţie a faptului 
că înţelegea o limbă străveche pe care nu o auzise sau nu o 
învățase în viaţa ei. Explica înţepăturile pe care le simţea în tot 
corpul, de fiecare dată când şoaptele se stârneau înlăuntrul ei. 
Dar nu explica ce anume era „Cheia“ sau ce legătură avea cu 
ea. Păcănitul se preschimbă într-un ton de apel. Liv îşi drese 
glasul şi îşi îndreptă spatele, emoţionată brusc la gândul că 
avea să-l revadă pe Gabriel. 

Pe ecran apăru imaginea transmisă de camera web a lui 
Liv, o versiune cu rezoluţie scăzută a ei înseşi, în care arăta 
încă şi mai obosită şi mai răvăşită decât era. Îşi aranjă părul şi 
îşi frecă cearcănele întunecate de sub ochi, de parcă ar fi fost 
mânjită cu noroi care putea fi şters. Se gândi să întrerupă 
legătura şi să-şi mai dea o dată cu apă pe faţă, ca să arate mai 
prezentabilă, dar un clic întrerupse tonul de apel şi fereastra 
principală se lărgi pentru a face loc transmisiei video. 

Întâi se materializă vocea lui Gabriel, cu mult mai bogată 
decât se auzise la telefon, şi la fel de profundă cum şi-o amintea 
Liv. 

— Liv? M-auzi? 

Şi apoi apăru, privind-o, încruntat de îngrijorare, ochii săi 
albaştri arzând ecranul. Liv întinse fără să vrea mâna, ca să-i 
atingă chipul. 

— Hei! zise ea. 

Un zâmbet îi lumină faţa lui Gabriel, care întinse şi el 
mâna să o atingă. Era prima oară când se vedeau, de când 
poliţiştii turci îl luaseră de lângă ea şi el îi spusese să meargă 
undeva unde să fie în siguranţă, promiţându-i că o va găsi. Iar 
acum îşi îndeplinea promisiunea, deşi nu era chiar revederea la 
care se gândiseră amândoi. 

— Trebuie să-ţi arăt ceva! zise Liv, luând hârtia pe care o 


găsise în plic. Călugărul care ne-a ajutat să fugim din Citadelă 
mi-a dat-o. Spune-mi dacă tu poţi să-nţelegi ce scrie! Se pare că 
eu pot! 

Ridică hârtia în faţa ecranului şi, la patru mii de mile 
distanţă, în Ruina, simbolurile deveniră clare. O ţinu suficient 
ca el să poată traduce textul. Când o lăsă jos, dr. Anata i se 
alăturase lui Gabriel. Expresia de pe chipurile lor îi dădea de 
înţeles că o citiseră amândoi. 

— Bineînţeles! zise Anata. Ce altceva ar putea fi 
Sacramentul, dacă nu o entitate divină, datând de la 
începuturile timpurilor? Este singurul lucru îndeajuns de vechi 
sau îndeajuns de puternic ca să aibă sens. Sacramentul e zeiţa 
Pământului, zidită în beznă de bărbaţi invidioşi, iar tu ai 
eliberat-o. Profeţia s-a adeverit. 

Liv dădu din cap şi oftă adânc. 

— Trebuie să vă mărturisesc că mi-e foarte greu să 
asimilez toate astea. Acum două săptămâni, v-aş fi râs în nas 
dacă mi-aţi fi spus chiar şi jumătate dintre lucrurile pe care 
acum le iau în serios. Să presupunem, de dragul discuţiei, că 
totul e adevărat. Dar atunci de ce mă simt ca naiba? Dacă un 
spirit divin a intrat în mine, n-ar trebui să mă simt fantastic? Şi 
de ce primesc mesaje şoptite care n-au nici o noimă? Şi cum se 
face că dezaxaţii ăia din Citadelă continuă să omoare pe oricine 
le stă în cale? Mie nu prea-mi sună a profeție adeverită. 

Gabriel şi Anata se uitară unul la celălalt. 

— Ce e? întrebă Liv. 

— Există o a doua profeție, zise Gabriel, Profeţia în 
Oglindă, o continuare a celei dintâi. 

Ridică jurnalul lui Oscar în dreptul camerei web, şi, de 
data asta, fu rândul ecranului lui Liv să se umple de simbolurile 
cunoscute. Şoaptele se stârniră din nou înlăuntrul ei, iar ea 
mâzgăli traducerea în carneţel, chiar sub prima profeție. Pe 
măsură ce scria, îi înţelegea şi sensul. Se întrebase ce anume e 
cheia şi acum ştia. Era ea însăşi. 


Cheia descătuşează Sacramentul 
Sacramentul devine una cu Cheia 
Iar Pământul se cutremură 
Cheia trebuie să urmeze Harta Stelară până Acasă 
Acolo să stingă focul balaurului într-o lună lunară 


Căci altfel Cheia va pieri, Pământul se va despica 
Și molima îl va cotropi, aducând sfârşitul lumii 


Tânjise să ajungă acasă încă din clipa în care se trezise la 
spital. Atunci crezuse că e instinctul de supravieţuire, care o 
îmboldea să se întoarcă în locurile familiare şi sigure, înapoi în 
America, departe de străzile întunecate şi amenințătoare din 
Ruina. Acum însă îşi dădea seama că era altceva. Nu după 
căminul ei tânjise - şi tânjea şi acum ci după locul din care se 
trăgea Sacramentul. „Cheia trebuie să urmeze Harta Stelară 
până acasă“, repetă în gând. 

— Da, zise dr. Anata. Casa de care pomeneşte Profeţia în 
Oglindă este „casa“ din care ne tragem cu toţii, locul în care 
Sacramentul a păşit prima oară pe pământ: Grădina Raiului. 

Din nou, Liv simţi cum fiinţa raţională din ea primeşte o 
lovitură crâncenă. 

— Profeţia în Oglindă e clară, continuă Anata. Balaurul 
simbolizează focul şi distrugerea. Dacă nu duci Sacramentul 
înapoi acasă la timp, în Grădina Raiului, va veni sfârşitul lumii. 

— Cât timp mai avem? 

— Şaptesprezece zile, poate mai puţin. 

— Şi dacă dăm greş? 

— Sfârşitul lumii este descris în Apocalipsa Sfântului Ioan 
Teologul. Antihristul se va pogori pe pământ, aducând cu el 
molimă, foamete, cutremure şi inundaţii. Oceanele se vor umfla 
şi vor înghiţii munţii, iar munţii se vor prăbuşi în mare. Oraşele 
vor fi distruse. Viaţa aşa cum o ştim va lua sfârşit, iar cei drepţi 
se vor înălța la Domnul. 

Liv se lăsă pe spătarul scaunului. 

Gabriel se aplecă, până când chipul lui ocupă tot ecranul. 

— O să găsesc un mijloc sigur de transport ca să te aduc 
aici. Toate tărâmurile biblice se află nu departe de Ruina, şi 
acolo trebuie să căutăm. Până o s-ajungi aici, o să găsesc deja o 
cale ca să pătrund în Citadelă. 

Liv se trezi din visare. 

— Ce-ai spus? 

— Acolo a ascuns Oscar Harta Stelară. Dacă n-o găsim, n-o 
să găsim nici Grădina Raiului. 

Incă o dată, Citadela o atrăgea cu forţa ei de gravitație 
întunecată. Fugise cât de departe putuse, şi totuşi iat-o 


tremurând din nou la umbra lungă pe care o arunca muntele, 
soarta ei împletindu-se cu cea a tainelor pe care le adăpostea şi 
pe care Liv le purta acum cu ea. În acel moment îi veni o idee. 
Luă foaia de hârtie, reciti mesajul lui Athanasius, apoi îşi ridică 
privirea spre Gabriel şi zâmbi. 

— Cred că ştiu cum poţi să intri în Citadelă, zise. 


59 


Uşile ascensorului se deschiseră şi Dick păşi pe mocheta 
gri-albastră de la etajul al şaptelea. Stătu nemişcat un moment, 
trăgând cu urechea la puţinele zgomote care se auzeau în hotel 
dimineaţa atât de devreme. Luând-o la dreapta, aşa cum îi 
spusese fata de la recepţie, silențios, în ciuda staturii sale, se 
opri în dreptul fiecărei uşi şi ascultă sunetele ce veneau din 
spatele ei. 

Trecu pe lângă o tavă cu resturi de mâncare, pe lângă 
două uşi de clanţele cărora fusese agăţat un carton pe care 
scria „Nu deranjaţi“, dar, în afară de asta, pe coridor nu păreau 
să fie alte camere ocupate. 

Braţul hidraulic al uşii de incendiu şuieră când Dick o 
împinse ca să pătrundă pe culoarul cel mai îndepărtat de scara 
principală. Camera lui se afla acolo, dar trecu de ea, 
ascultându-şi instinctul ascuţit de animal de pradă şi atras de 
un murmur slab, care se auzea la capătul holului. Urmări 
sunetul, un pic mai ridicat decât o şoaptă, până ajunse în 
dreptul uşii din spatele căreia provenea. 

Intinse mâna şi pipăi suprafaţa uşii, simțind vibraţiile abia 
perceptibile care veneau de dincolo de ea. Apoi se aplecă şi îşi 
lipi urechea de ea. Uşa era securizată împotriva incendiilor, 
ceea ce însemna că era solidă şi prin urmare un conductor 
excelent al undelor sonore. Din cameră se auzea un televizor 
dat pe un canal de ştiri şi, acoperit de acesta, mai încet şi mai 
puţin distinct, sunetul a două voci. 

Dick îşi schimbă poziţia, având grijă să nu facă niciun 
zgomot, şi îşi lipi şi mai tare urechea de uşă. Plănuise să intre 
în camera fetei sub pretextul că aduce o comandă la room 
service sau că trebuie să se ocupe de curăţenie, şi să îi 
sucească gâtul în momentul în care o să deschidă uşa. Daro 
altă persoană se interpunea între el şi planul său. Trebuia să 
mai aştepte puţin. 

O secundă, se gândi să spargă uşa cu piciorul şi să rişte. 
Dar nu mai lucra aşa. Învăţase să îşi ţină în frâu pornirile 
violente şi să îşi exprime sentimentele în cuvinte. Cuvintele îi 


dădeau control, iar cuvântul pentru situaţia de faţă era unul 
lipsit de echivoc: 
Răb-da-re. 


60 


Liv stătea sub duşul fierbinte, simțind cum tensiunea pe 
care o purtase după ea în ultimele săptămâni i se dezlipeşte de 
trup şi se scurge învârtindu-se în canalizare, împreună cu apa 
murdară. Era uimită de cât de calmă se simţea în urma 
discuţiei cu Gabriel. Deşi aflase că mai are două săptămâni de 
trăit dacă nu duce la bun sfârşit o sarcină aproape imposibilă, 
senzaţia care o copleşea era una de uşurare. Citise undeva că 
soldaţii resimt adesea astfel de senzaţii când ajung în cele din 
urmă pe câmpul de bătălie. Găsea puţină alinare la gândul că 
avea să-şi ia soarta în mâini, chiar dacă sorții îi erau potrivnici. 
Liv închise robinetul şi luă un halat de baie şi două prosoape 
subţiri de pe suport. 

Camera i se păru rece şi întunecoasă când ieşi din baia 
luminoasă, urmată de un nor de aburi. Gabriel îi spusese să 
stea liniştită până când va pune el la punct detaliile călătoriei ei 
înapoi la Ruina. Habar nu avea unde vor merge de acolo, dar va 
fi împreună cu el, iar ăsta era un câştig. 

Işi împachetă lucrurile şi întinse nişte haine curate pe un 
scaun, dar nu se îmbrăcă cu ele. Nu dormise de peste douăzeci 
şi patru de ore şi avea să dureze ceva până când Gabriel va 
găsi o modalitate ca ea să călătorească în siguranţă. Până o va 
suna înapoi, avea de gând să încerce să doarmă. După ce se 
şterse cu unul dintre prosoape, şi-l înfăşură pe cel mai mic în 
jurul părului ud şi se băgă în pat. 

Cearşafurile erau apretate şi răcoroase, iar salteaua era 
tare, dar Liv se simţea ca pe nişte perne de puf. Afară se auzea 
şuieratul din ce în ce mai intens al traficului de dimineaţă, pe 
măsură ce tot mai mulţi oameni se îndreptau spre locurile lor 
de muncă. O izbi ciudăţenia situaţiei în care se afla: stătea 
întinsă într-o cameră impersonală de hotel din New Jersey şi 
făcea planuri pentru o călătorie ce avea să o ducă în cele din 
urmă în Grădina Raiului. Ideea părea absurdă, ca şi cum ar fi 
sunat un agent de turism şi ar fi încercat să-şi rezerve un zbor 
spre Mordor. Educaţia ei religioasă mai degrabă vagă o făcuse 
să creadă că povestea genezei şi a Grădinii Raiului, a Edenului, 


sunt nişte simple legende. Nu-i trecuse niciodată prin cap că ar 
putea fi reale. 

Se întinse spre noptieră şi deschise sertarul, curiozitatea 
învingând oboseala. În sertar se afla, evident, un exemplar din 
Biblia Gideon’, singura carte pe care o puteai găsi în toate 
camerele de hotel din America. O deschise la Facerea şi 
parcurse rapid primele pagini, foiţa de hârtie părându-i-se prea 
fragilă ca să susţină greutatea cuvintelor imprimate pe ea. Dar 
apoi, în versetul al zecelea din capitolul al doilea, dădu peste 
ceva foarte interesant: 


Și din Eden ieşea un râu care uda raiul, 
iar de acolo se împărțea în patru braţe. 
Numele unuia era Fison; acesta înconjoară 
toată ţara Havila, în care se află aur. 
Iar aurul din ţara aceea este bun; 
tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. 
Numele răului al doilea este Gihon. 
Acesta înconjoară tot ținutul Etiopiei. 
Și râul al treilea este Tigrul; acesta curge 
prin faţa Asiriei; iar răul al patrulea este Eufratul. 


Acea legendă era de fapt presărată cu nume ale unor 
locuri care existau şi în prezent: Etiopia, Asiria, Eufratul. Liv 
interpretase întotdeauna povestea căderii omului ca pe o 
parabolă, ca pe o metaforă care transmite concepte teologice 
mai sofisticate. Dar acum o citea aşa cum era, o relatare a unui 
exil care avusese loc cu adevărat, o poveste teribilă, care se 
desfăşura într-un ritm atât de trepidant, încât omul era deja 
alungat din Paradis la sfârşitul următorului capitol. 


Domnul Dumnezeu l-a scos din raiul Edenului, 
ca să lucreze pământul din care fusese luat. 
Și l-a izgonit pe Adam şi l-a aşezat în faţa raiului Edenului; 
şi heruvimi a pus, şi sabia de pară rotitoare 
să păzească drumul către pomul vieții. 


3 Gideons International este o organizaţie creştină evanghelică, a cărei 
misiune principală este distribuirea de exemplare din Biblie în 194 de ţări 
ale lumii, traduse în peste 94 de limbi. Organizaţia a devenit celebră pentru 
plasarea Bibliilor în camerele de hotel şi în moteluri. 


Liv deschise carneţelul la o pagină goală. Copie toate 
numele locurilor pomenite în Facerea care existau şi în prezent, 
apoi studie lista astfel obţinută. Adăugă Al-Hillah, locul în care 
fusese găsită tăbliţa, şi Eden. Privi cuvintele pe care tocmai le 
scrisese, venindu-i în continuare greu să creadă că Edenul 
putea fi un loc la fel de real ca celelalte. Puse mai multe semne 
de întrebare în dreptul lui înainte de a-şi continua lectura, 
căutând mai multe indicii care să o îndrepte spre locul în care o 
aştepta destinul. Dar, în cele din urmă, limbajul bogat în 
metafore şi oboseala îi veniră de hac. La jumătatea capitolului 
al patrulea, la scurt timp după ce Cain îl omoară pe Abel, ochii i 
se închiseră şi cartea îi alunecă din mână, în vreme ce mintea îi 
era plină de coloane de foc şi fluvii moderne, ce izvorau dintr- 
un ţinut antic bogat în aur şi onix. 


61 
Badiyat al-Sham 


Fantoma urmărea convoiul de la o distanţă sigură, atent la 
mitraliera M60 şi la gardienii înarmaţi până în dinţi care 
călătoreau în jeepul din spate. Erau uşor de depistat, cele trei 
vehicule ridicând suficient praf ca să-şi dea de gol poziţia de la 
o distanţă de câteva mile, iar calul său mergea pe terenul 
accidentat la fel de repede ca ei. După aproximativ o oră, norul 
de praf se risipi, semn că maşinile se opriseră. Fantoma merse 
pe urmele lăsate de cauciucuri până când simţi că e aproape de 
ei, apoi îşi lăsă calul la umbra unui dâmb şi parcurse restul 
distanţei pe jos. Aproape ajunsese în dreptul locului în care 
credea el că se află convoiul, când auzi o împuşcătură. 

Îşi luă pistolul-mitraliera AK-47 din spate şi o aşeză pe 
umăr, în acelaşi moment în care se culcă la pământ. Cercetă 
terenul din faţa lui şi zări un firicel de praf ridicându-se ca un 
abur în depărtare. După sunetul pe care îl făcuse, fusese o 
puşcă de vânătoare cu bătaie scurtă, aşa că părea puţin 
probabil ca glonţul să îi fi fost destinat lui. Chiar şi aşa, 
Fantoma îşi continuă înaintarea târându-se, ca să nu fie văzut. 

Jeepurile erau parcate la umbra unei alte movile de 
pământ, rezultat al gropilor care fuseseră săpate prin preajmă. 
Unul dintre bărbaţii îmbrăcaţi în salopete albe stătea chircit, 
dezasamblând un tub gros care fusese introdus în pământ. 
Făcea parte dintr-un echipament de refracție seismică, cu 
ajutorul căruia erau trase cartuşe oarbe în pământ şi era 
măsurat ecoul produs de undele sonore. Obiectele solide 
reflectau în mod diferit aceste unde. 

Cei trei civili care conduceau expediţia erau aplecaţi 
deasupra unui laptop, studiind rezultatele obţinute. Păreau 
agitaţi. După ce discutară puţin, arătară spre un loc aflat nu 
departe de cel în care se ascundea Fantoma şi porniră în 
direcţia lui. Bărbaţii în salopete albe îi urmară, cărând 
târnăcoapele şi lopeţile. Gardienii rămaseră lângă jeep, 
plictisiti. 


Civilii ajunseră la vreo douăzeci de metri distanţă de 
maşinile parcate şi arătară în jos. Apoi se dădură la o parte şi 
urmăriră cum muncitorii încep să sape. Unul dintre bărboşi 
scoase o sticlă de apă dintr-o cutie frigorifică şi bău aproape 
jumătate din ea dintr-o singură înghiţitură. Fantoma zări prin 
binoclu picăturile de apă care se formaseră pe sticla rece şi îşi 
linse din reflex buzele uscate. Soarele nu urcase pe cer decât la 
o treime din distanţa pe care o avea de parcurs în acea zi şi 
deja îl pârjolea de parcă ar fi fost o şopârlă întinsă pe o stâncă. 
Trebuia să-şi găsească o ascunzătoare mai bună şi să se 
hidrateze şi el, dar membrii expediției se aflau prea aproape. 
Nu putea decât să stea pe loc, până ce se vor plictisi de săpat şi 
ultima groapă şi îşi vor vedea de drum. 

Dar nu se întâmplă aşa. 

După cinci minute, din groapă se ridică un sunet clar, 
atrăgându-le atenţia tuturor. Civilii se repeziră într-acolo şi cel 
mai gras dintre ei se lăsă pe vine, ca să dea la o parte pământul 
cu mâinile. Când se ridică, avea o expresie aproape extatică pe 
chip. 

— Anunţaţi baza prin staţia radio şi spuneţi-le să trimită 
excavatoarele aici, imediat! le strigă membrilor echipei de 
securitate. Şi spuneţi-le că va trebui să ridicăm o tabără! Am 
găsit-o! 

leşi la suprafaţă, curăţându-şi pământul de pe mâini. 

— Domnul fie lăudat, am găsit-o! 


62 
Citadela 


Dragan fu cuprins de panică când pătrunse în capela 
Sacramentului şi zări uşa deschisă, cuiele scoase la iveală şi 
crucea goală. 

Căzu în genunchi în faţa ei, dar nu pentru a se prosterna. 
După eforturile supraomeneşti pe care le făcuse ca să se 
întoarcă în Citadelă, se simţea istovit. Singurul lucru care îi 
dăduse puterea să continue fusese dorinţa de a se găsi din nou 
în preajma Sacramentului, de a relua ritualul de comuniune 
care îi umplea pe toţi cei care luau parte la el de o forţă şio 
energie sacre. Doar Sacramentul le putea reda sănătatea şi 
vigoarea, atât lui, cât şi muntelui. Dar Sacramentul dispăruse. 

Se uită în jur, prin capela pustie, şi îşi zări propria imagine 
răsfrântă în una dintre lamele lucioase de pe pereţi. Cum putea 
Dumnezeu să-l chinuie atât? Cum putuse să-i sfârtece trupul şi 
să-i ofere apoi o şansă la izbăvire, pe care să i-o retragă din 
nou? Dădu din cap şi se ruşină. Nu era opera lui Dumnezeu. 
Asista la lucrarea Diavolului. 

Dragan îşi aminti de Sfântul Iacob şi de toate încercările 
prin care trecuse acesta după ce Dumnezeu îl scosese de sub 
protecţia Sa. Satana îi răpise bogăţiile, familia şi sănătatea, 
pentru a-i pune la încercare credinţa şi a-l face să blesteme 
numele Domnului. Dar Iacob refuzase, blestemând în schimb 
ziua în care se născuse. Şi nu fusese oare răsplătit pentru 
credinţa lui şi nu fusese binecuvântat în cele din urmă cu şi mai 
multă prosperitate şi sănătate decât înainte? Dragan ştia că 
asta trebuie să facă acum.  Să-şi păstreze credința 
nestrămutată, deşi trupul îi era istovit şi calea de urmat era 
nesigură. Doar aşa Citadela avea să-şi recapete puterile de 
odinioară. 

Plecându-şi capul, se rugă în faţa crucii goale, mărturisind 
păcatele pe care le comisese de când se aflase ultima oară 
acolo. Ceru iertare pentru că se îndoise şi ceru tăria de a duce 
la bun sfârşit voia Domnului. În cele din urmă, spuse o 


rugăciune pentru sufletul preotului care fusese trimis să-i ia 
viaţa şi sfârşise prin a şi-o pierde pe a lui. Dragan credea că 
nimic nu e întâmplător, că fiecare pas e predeterminat şi că 
oamenii nu sunt decât un simplu instrument în slujba voinţei 
superioare a lui Dumnezeu. Gândindu-se acum la felul în care 
se derulaseră evenimentele ce duseseră la întoarcerea lui în 
Citadelă, începu să întrezărească mâna Domnului chiar şi în 
ele. 

Mai întâi, Dumnezeu îi trimisese infirmierul agitat, care se 
grăbea de fiecare dată să o şteargă din salon şi care într-o zi 
uitase acolo un bisturiu. Apoi, i-l trimisese pe preotul care 
murise de lama aceluiaşi bisturiu, în vreme ce încerca să-l 
sugrume pe Dragan cu o pernă. Lucrurile acelea nu fuseseră 
simple accidente; se întâmplaseră cu un scop şi fuseseră 
stabilite dinainte. 

Când îşi încheie rugăciunea, se aplecă, întinzându-se pe 
duşumeaua rece din piatră a capelei. Işi întinse braţele în 
lături, alcătuind semnul Tau cu trupul său, prosternându-se în 
faţa altarului, cu un gest de supunere şi smerenie. Zăcu multă 
vreme întins aşa, rugându-se la Dumnezeu să-i dea un semn 
care să-l îndrume, până când trupul său nu mai îndură durerile 
şi un acces de tuse îl sili să se ridice în picioare. 

Se ridică ţeapăn, scuturându-şi praful de pe sutană. Un fir 
lung şi subţire de aur se răsuci în aer, sclipind în lumina 
tremurândă a lumânării. Dragan întinse mâna şi îl prinse în 
palmă, iar firul auriu păru şi mai strălucitor pe pielea lui 
înnegrită. Era surprins să găsească aşa ceva în capelă. Spre 
deosebire de cei care slujeau înalta Biserică aflată dincolo de 
ziduri, bărbaţii sfinţi din Citadelă nu purtau niciun veşmânt de 
ceremonie poleit cu aur sau ţesut din mătase. Până şi Abatele şi 
Prelatul purtau aceleaşi sutane din stofa aspră ca restul 
congregaţiei, aşa că era un mister cum firul acela de aur 
ajunsese până acolo. 

Dragan îl ţinu în lumină, întinzându-l ca să-l vadă mai bine, 
şi atunci îşi dădu seama ce este. Nu era un fir din aur, ci un fir 
lung de păr blond, mai deschis la vârf şi mai închis la rădăcină. 

Vopsit, deci provenind de la o femeie. Se gândi la femeia 
care fusese scoasă din Citadelă. O văzuse la ştiri, o zărise chiar 
pentru scurtă vreme atunci când fuseseră internaţi cu toţii în 
spital. Şi ea avea părul blond, de aceeaşi culoare şi lungime ca 


firul pe care îl ţinea el acum în mână. Probabil că se aflase aici, 
în capelă. Şi era femeie, adică un recipient sacru, înzestrat cu 
capacitatea de a purta fiinţe vii înlăuntrul lui. 

Dragan se răsuci pe călcâie şi ieşi din capelă, cu un nou 
obiectiv în minte. Străbătu rapid tunelul, îndreptându-se spre 
capătul scărilor, apoi o luă la dreapta, pătrunzând în una dintre 
pasarelele adiacente. Cobori câteva niveluri, pe nişte trepte 
înguste, până la una dintre secţiunile pustii ale muntelui, unde 
mai multe celule părăsite se deschideau din tunelul principal. 
Intră pe prima uşă care-i ieşi în cale şi zări ceea ce căuta în 
zidul din faţă. Era o fereastră îngustă, săpată în stânca 
muntelui. Prin ea se zărea oraşul Ruina, care se întindea la 
picioarele lui. 

Dragan se grăbi intr-acolo, băgând mâna în buzunarul 
sutanei şi scoțând telefonul mobil pe care-l luase de la preot. În 
mod normal, toţi cei care pătrundeau în Citadelă prin Peştera 
Înălţării erau dezbrăcaţi până la piele: o renaştere simbolică, 
dar şi o măsură practică pentru a garanta că niciun obiect din 
lumea de afară nu va fi adus în interiorul muntelui. In 
împrejurările neobişnuite în care el însuşi revenise în Citadelă, 
acel obicei fusese ignorat, iar telefonul rămăsese nedepistat în 
buzunarul lui. 

Dragan îl deschise şi ecranul se lumină. După cum 
sperase, faptul că se afla la înălţime şi că nu avea niciun 
obstacol în faţă îl ajuta să aibă un semnal foarte bun. Degetele 
lui negre şi rigide se deplasară de-a lungul tastaturii, 
parcurgând meniul în căutarea listei apelurilor. Era un singur 
număr, care figura cu mai multe apeluri date sau primite în 
ultimele zile. De la acelaşi număr se primiseră şi câteva SMS- 
uri. Dragan le citi pe toate, zâmbind când dădu peste cel prin 
care se ordona chiar uciderea lui. Selectă numărul de la care 
provenea mesajul şi apăsă pe butonul de apelare. 

Privind spre Ruina, aşteptând ca telefonul să se conecteze, 
îşi dădu seama că stă în aceeaşi celulă în care fusese dus 
fratele Samuel după ce iniţierea lui eşuase. De aici evadase şi 
declanşase reacţia în lanţ care adusese Citadela în situaţia de 
criză în care se afla acum. Cât de ironic şi de plăcut ar fi dacă 
revenirea surorii lui ar închide cercul şi ar readuce lucrurile la 
starea lor iniţială! Probabil că ea scosese Sacramentul din 
Citadelă. Doar ea îl putea aduce înapoi. 


Telefonul începu să sune. 

Dragan aşteptă. 

Apoi, aşa cum stabilise Dumnezeu, cineva ridică 
receptorul. 


63 
Cetatea Vaticanului 


Clementi se plimba neliniştit încoace şi încolo prin biroul 
lui, aşteptând confirmarea că ordinul său a fost dus la 
îndeplinire, când telefonul îi sună în buzunar. Îşi stinse ţigara şi 
răspunse. 

— Ai veşti? 

— Da. 

Vocea era necunoscută şi avea un accent puternic. 

— Am veşti de dincolo de mormânt. 

Clementi nu zise nimic, temându-se că i se întinde o cursă. 

— Nu-ţi face griji, continuă vocea, nu sunt furios c-ai dat 
ordin să fiu ucis. Înţeleg mai bine ca mulţi alţii cât de necesare 
sunt regulile privind secretul absolut. Mă surprinde doar că n- 
ai încercat mai devreme. Din nefericire, preotul pe care l-ai 
trimis n-a reuşit să mă răpună, ci s-a-ntâmplat exact pe dos. 
Prin bunăvoința lui Dumnezeu, m-am întors de unde am plecat, 
sunt din nou în Citadelă. 

Avea un accent slav. Conform dosarelor personale pe care 
le citise Clementi, ultimul călugăr Sanctus rămas în viaţă era 
un sârb. Putea să fie el, dar cardinalul trebuia să fie sigur. Se 
îndreptă spre birou şi deschise sertarul de sus, în care ţinea 
documentele legate de criza din Ruina. 

— Spune-mi cum te cheamă, zise. 

— Numele meu e Dragan Ruja. M-am născut în oraşul 
Banja Luka, în 24 octombrie 1964. Am ajuns în Citadelă în 
1995, după ce mi-am pierdut întreaga familie în Războiul 
Bosniac. 

Era el. Fără nici o îndoială. Informaţiile se potriveau. 

— Mă bucur că te-ai întors teafăr acasă, zise Clementi, 
cuprins de un uşor fior la gândul că vorbeşte cu cineva din 
interiorul Citadelei. 

— Îţi mulţumesc pentru grijă. Dar m-am întors aici ca să 
descopăr c-a avut loc un furt. Spune-mi, ştii unde se află Liv 
Adamsen? 


— Da. 

— Bine. Presupun că ai dat un ordin similar de eliminare şi 
în ceea ce o priveşte. 

Clementi nu răspunse. 

— Trebuie să-l anulezi imediat! Liv Adamsen nu trebuie 
ucisă! Trebuie adusă înapoi în Citadelă, cât mai repede cu 
putinţă. Trebuie adusă aici în viaţă! 

— Nu sunt sigur că va fi posibil. 

— Nu e o cerere, e un ordin. Cunoşti decretul lui 
Constantin din 374, prin care se cedează puterea Bisericii de la 
Roma? 

— Bineînţeles. 

— Atunci ştii şi că Prelatul din Ruina rămâne conducătorul 
de facto al Bisericii, chiar dacă Papa e liderul ei public şi 
vremelnic. 

Clementi înghiţi în sec. Orice îndoială privind identitatea 
bărbatului de la celălalt capăt al firului se risipise. Numai 
clericii de rang înalt de la Vatican şi călugării aleşi în fruntea 
Citadelei cunoşteau acele edicte secrete. 

— O să fac tot ce stă în puterea mea, zise Clementi, dar 
agentul trimis pe teren e aproape de ţinta lui şi s-ar putea să nu 
reuşesc să-l contactez la timp. Riscul e mare ca fata să fie deja 
moartă. 

Urmă o pauză la celălalt capăt al firului, în care Clementi 
simţi mânia interlocutorului său. 

— Sper, spre binele tău, că nu e moartă, răspunse 
călugărul Sanctus. 

Apoi închise. 


64 
Newark, New Jersey 


Liv se trezi lin din somn. 

De afară se auzeau huruitul şi şuieratul uşor al maşinilor 
care treceau pe stradă. Lumina se infiltra cu blândeţe prin 
draperiile trase, dându-i de înţeles că e încă zi, chiar dacă nu 
ştia cât e ceasul. Putea la fel de bine să fi dormit câteva minute, 
câteva ore sau chiar câteva zile. Clipi şi se uită în jur, în camera 
simplă de hotel. Laptopul ei se afla acolo unde îl lăsase, cu 
capacul închis şi scos din priză. Biblia Gideon era deschisă pe 
pat, acolo unde îi alunecase din mână. Nimic nu era nelalocul 
lui, şi totuşi ceva era altfel. li trebuiră câteva secunde bune ca 
să-şi dea seama ce anume. Pentru prima oară în ultimele 
săptămâni, nu avusese niciun coşmar. Se trezise, uşor şi fără să 
fie îngrozită, ca orice persoană normală. Nu auzea nici o 
şoaptă, nu avea vedenii cu cruci în formă de T sau cu alte 
lucruri îngrozitoare şi nemaivăzute târându-se în beznă. 

Era linişte. 

Era calm. 

Liv trase adânc aer în piept şi îl expiră încet, simțind cum 
tensiunea care îi apăsa umerii se risipeşte. Era relaxată, era 
liniştită. 

În clipa aceea, o bătaie puternică în uşă sparse tăcerea, ca 
o împuşcătură. 

Liv se ridică brusc în capul oaselor în pat şi se uită spre 
uşă, trecând în revistă lista scurtă a celor care ştiau unde se 
află: Gabriel, Ski, dr. Anata. Nimeni altcineva. 

Era posibil să fie Ski, care să fi venit să vadă ce mai face, 
dar Liv nu voia să îl strige şi să-şi confirme astfel prezenţa în 
cameră, până când nu ştia cu siguranţă cine se află dincolo de 
uşă. 

O nouă bătaie, puternică şi dramatică, neînsoţită de o voce 
care să dezvăluie identitatea vizitatorului, o făcu să tresară. 
Până şi cei de la room service şi-ar fi anunţat prezenţa până 
acum. 


Liv se dădu jos din pat, fără să facă vreun zgomot, şi luă 
halatul de baie aruncat pe podea, în vreme ce cântărea în minte 
opţiunile. Nu avea unde să se ascundă în camera foarte mică şi 
nu vedea niciun obiect pe care l-ar fi putut folosi pe post de 
armă. Camera era o capcană - se putea intra şi se putea ieşi 
printr-un singur loc. 

Ocolind patul şi ţinându-se cât mai departe de uşă, puse 
mâna pe telefonul lui Ski, aflat pe birou, şi copie repede în el 
numărul centralei hotelului de pe hârtiile cu antet aflate la 
dispoziţia oaspeţilor. Dacă cel care bătea la uşă avea să încerce 
să intre în cameră, Liv avea de gând să se încuie în baie şi să 
cheme paza sau să strige că e violată - orice ar fi fost necesar 
ca să-i facă să îi sară în ajutor. Făcu un pas, când o voce o făcu 
să încremenească. 

— Liv? 

— Gabriel? 

Îi rostise numele fără să se gândească şi, în tăcerea care 
se lăsă, îşi regretă imediat greşeala. 

Individul de pe coridor nu rostise decât un singur cuvânt, 
şi acela înăbuşit de uşa groasă a camerei de hotel. Era oare 
Gabriel? Imposibil, de-abia vorbise cu el şi se afla la Ruina, la o 
distanţă de o jumătate de zi. Asta dacă nu... Poate că dormise 
mai mult decât credea, fiindcă fusese epuizată. 

— Liv? 

Aceeaşi voce, semănând atât de mult cu a lui Gabriel. 

— Aşteaptă puţin! răspunse Liv, dându-şi seama că nu mai 
are niciun sens să fie precaută. 

— Cum ai ajuns aici aşa de repede? 

— Am luat primul avion. Cred c-ai dormit toată ziua. 

El era. Liv se simţi cuprinsă de un val de căldură şi se 
repezi la uşă, deschizând-o fără să mai stea pe gânduri. 

Un alt val de căldură o izbi de pe coridor, mai fierbinte 
chiar decât aerul din cameră. 

Gabriel stătea puţin retras în cadrul uşii, cu braţele pe 
lângă corp, părând uşor stânjenit. Era exact cum şi-l amintea 
Liv, pielea lui albă părând şi mai palidă în contrast cu hainele şi 
cu părul negru, albastrul rece al ochilor săi fiind singurul punct 
colorat de pe culoarul fără ferestre. Îl privi drept în ochi şi îi 
zâmbi, dar el rămase serios. O singură lacrimă îi alunecă pe 
obraz, de parcă gheaţa rece a ochilor săi s-ar fi topit de la 


căldură. 

— Îmi pare rău, zise el. 

Şi în acea clipă întreg coridorul fu cuprins de flăcări. 

Liv fu aruncată în spate de suflul exploziei. Căzu pe pat şi 
îşi acoperi faţa cu mâinile. Prin răcnetul flăcărilor, auzea 
şoaptele din mintea ei, tot mai puternice, ridicându-se ca o 
avertizare. Se uită spre locul în care stătuse Gabriel, dar 
căldura şi lumina strălucitoare o făcură să închidă ochii. Se 
ridică şi vru să se apropie de uşă, acoperindu-şi faţa cu mâneca 
halatului de baie, sperând că Gabriel supravieţuise cumva în 
acel furnal încins. 

În momentul acela, la fel de repede pe cât se aprinsese, 
focul se făcu nevăzut şi, în locul unui coridor de hotel, uşa 
deschisă dădea acum spre un peisaj din deşert. Era neted şi 
întins, acoperit cu umbre ale nopţii şi luminat de razele blânde 
ale lunii. Liv se îndreptă spre el, atrasă de aerul său straniu. 

Ajunse la uşă şi atunci o văzu: fiara, izvorul iadului 
mistuitor. Stătea ghemuită pe nisip, o şopârlă uriaşă, făcută din 
solzi, platoşă şi limbi de foc. Ochii săi roşii o priveau ţintă, iar 
coada, ascuţită ca o lance, îi fremăta şi se arcuia pe fundalul 
cerului nopţii, pe care strălucea o lună plină. 

Fiara trase adânc aer în piept, înghițind flăcările şi fumul 
care îi pluteau în jurul botului şi închizând ochii de plăcere, 
savurându-le mireasma. Apoi, ceva zbură în noapte, lovind-o pe 
Liv în coşul pieptului şi spintecându-i carnea şi sufletul. Tânăra 
încercă să ţipe, dar nu reuşi să scoată niciun sunet. Simţea cum 
sângele i se prelinge pe piele, ca o amintire a clipelor petrecute 
în Citadelă. Era răcoros, contrastând cu fierbinţeala nopţii din 
deşert. În acel moment, creatura o luă pe sus, ducând-o spre 
bot cu vârful ascuţit al cozii. Liv simţi mirosul morţii în 
răsuflarea ei fierbinte şi zări un semn marcat pe gâtlej: o cruce 
de forma unei litere T aşezate cu capul în jos. Fiara scoase un 
răcnet care-i spintecă ţeasta şi din gură i se revărsară limbi de 
foc, gata să o înghită. 


65 


Liv se ridică în capul oaselor pe pat, ţipătul ascuţit al 
coşmarului încă răsunându-i în urechi. 

Camera era vraişte: scaunul răsturnat, cearşafurile 
mototolite şi căzute din pat, foi rupte peste tot. Liv se întrebă 
dacă visează în continuare şi dacă se află la un alt nivel al 
coşmarului din care va trebui să scape pas cu pas. Işi duse 
genunchii la gură, pregătindu-se pentru următoarea grozăvie, 
dar nimeni nu bătu la uşă, temperatura din cameră rămase 
normală şi niciun balaur nu îşi făcu apariţia în mijlocul unui 
deşert bizar. Lucrurile de sub ochii ei erau reale, şi cu atât mai 
neliniştitoare. 

Incercă să găsească o explicaţie logică pentru ce s-ar fi 
putut întâmpla: fie cineva intrase cu forţa în cameră şi făcuse 
toate alea cât timp ea dormise, fie le făcuse chiar ea, într-un soi 
de criză somnambulică. Niciuna dintre cele două explicaţii nu 
avu darul s-o liniştească. Laptopul era închis, aşezat acolo unde 
îl lăsase. Cu siguranţă că un intrus l-ar fi luat cu el. Sigura 
concluzie logică era, prin urmare, că făcuse singură toate alea, 
sau entitatea pe care o purta în ea, indiferent ce ar fi fost, în 
vreme ce sinele ei conştient dormea. 

Luă câteva bucățele de hârtie de pe pat. Erau pagini din 
Scriptură, smulse din Biblia Gideon. Copertele erau aruncate 
pe jos, lângă pat. Liv le ridică şi copertele se deschiseră, ca o 
fiinţă lipsită de viaţă. Mai rămăsese o singură pagină, din 
Apocalipsa, care cu siguranţă nu fusese cruţată din întâmplare. 
Mare parte din text fusese mâzgălit şi tăiat de o mână furioasă, 
care mai lăsase un singur fragment lizibil: 


„„Jată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi 
zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. 
lar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a 
aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea femeii, care 
era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va 
naşte. Şi a născut un copil, care avea să păstorească toate 
neamurile... 


Liv privi fix cuvintele, ţipătul ascuţit al balaurului din 
coşmarul ei spintecându-i în continuare ţeasta. 

O bătaie puternică în uşă o făcu să tresară. 

— Deplasaţi-vă spre scări, repede, vă rugăm! 

Bărbatul se îndepărtă pe coridor, bătând la fiecare uşă şi 
repetând acelaşi îndemn. Sunetul tânguitor pe care-l auzea nu 
era ţipătul fiarei din visul ei, ci alarma de incendiu. 

Se îmbrăcă repede cu hainele pe care le pregătise şi îşi 
înhăţă geanta. 

Sirena se auzea mai tare pe coridor şi Liv îşi acoperi 
urechile cu mâinile, în vreme ce se îndrepta spre scări. Se 
gândi că e o coincidenţă că versetul din Apocalipsă îi descrie cu 
atâta precizie propriul coşmar. Poate că îl citise înainte să 
adoarmă şi îşi plantase seminţele acelor imagini în minte. 

Ajunse la uşa de incendiu şi o împinse, întrebându-se dacă 
Gabriel reuşise să-i planifice întoarcerea la Ruina. Nu-i venea 
să creadă că era nerăbdătoare să ajungă din nou acolo. Când îl 
revăzuse, ceva se aprinsese încă o dată înlăuntrul ei, ceva legat 
de el. 

Era atât de cufundată în gânduri, încât nu auzi uşa 
şuierând când se deschise în spatele ei, nici nu simţi mirosul 
înţepător de cloroform, până când tamponul nu îi ajunsese deja 
pe faţă, unde o mână mare cât capul ei îl apăsa cu putere. 

Incercă să ţipe, dar sunetul sirenei şi bucata de material îi 
înăbuşiră strigătul. Încercă să îndepărteze mâna uriaşă, dar 
braţele i se înmuiaseră deja, fiindcă anestezicul începea să-şi 
facă efectul. Ultimul lucru pe care şi-l aminti, înainte ca 
întunericul să o înghită, fu panica ce o cuprinse când zări 
crucea tatuată pe braţul bărbatului care o ţinea strâns. 


66 


Dick închise uşa cu piciorul şi o întinse pe fată pe pat. 

Se uită la ceas. Mai avea zece minute până când trebuia să 
raporteze dacă şi-a îndeplinit sau nu misiunea. Partea mai grea 
trecuse. li găsise camera, descoperise că e singură şi acum se 
afla în mâinile lui. Nu trebuia decât să-i sucească gâtul şi să se 
facă nevăzut. Un carton cu „Nu deranjaţi“ agăţat pe uşă avea 
să garanteze că nimeni nu-i va găsi cadavrul până a doua zi, cel 
mai devreme, când el va fi dispărut de mult. 

Aplecându-se deasupra ei, ca să-i cerceteze chipul, simţi 
mirosul  săpunului de hotel, care acoperea mireasma 
înţepătoare de etanol a cloroformului. Fata avea pielea palidă, 
aproape translucidă, şi trăsături delicate. Buzele îi erau 
întredeschise şi un şir de dinţi albi, micuţi luceau în întunericul 
umed din gura ei. Se aplecă şi mai mult, suficient ca să-i simtă 
răsuflarea caldă pe piele, şi observă o încreţitură abia vizibilă, 
un rid de concentrare, care-i brăzda spaţiul de la rădăcina 
nasului, dintre ochii ei închişi. Şi el avea unul identic, săpat în 
anii în care se educase singur, cu încrâncenare, în bibliotecile 
închisorilor în care îşi petrecuse mare parte din timp. 

Dădu cu ochii de sacul ei de voiaj, îl ridică şi începu să 
cotrobăie prin el, căutând cartea pe care o citea în avion. li 
plăcea să păstreze de fiecare dată câte ceva. Un su-ve-nir. Nu 
erau prea multe în geantă, aşa că o găsi imediat. Dar mai văzu 
ceva care îi strică buna dispoziţie. 

Scoase Biblia Gideon, mânuind resturile zdrenţuite cu 
delicateţe, de parcă ar fi fost o pasăre rănită. Coperta se 
deschise şi Dick se simţi cuprins de un nou val de dezgust când 
zări mâzgălelile de pe singura pagină rămasă din volum. Fata 
nesocotise cuvintele Domnului, le distrusese chiar, şi, astfel, 
săvârşise cel mai grav păcat în ochii lui. 

li privi trupul inconştient. Nu i se mai părea frumuşică. 
Nu-şi dorea decât să-şi termine treaba şi să plece. 

Afară, alarma de incendiu se opri brusc şi în cameră se 
lăsă tăcerea. Trebuia să se grăbească, dacă voia să se 
folosească de contuzia creată ca să dispară neobservat. 


Fata rupsese Biblia, frângându-i coloana vertebrală, iar 
acum el avea să i-o frângă pe a ei. De parcă ar fi restabilit un 
oarecare echilibru, ca în Vechiul Testament: ochi pentru ochi, 
dinte pentru dinte. 

Tocmai îi luase capul în mâinile lui uriaşe şi îşi încordase 
muşchii umerilor, pregătindu-se să-i sucească gâtul, când în 
tăcerea din cameră se auzi un clinchet ca de clopoțel, semnalul 
care îl înştiinţa că primise un SMS. Işi dorea atât de tare să 
audă gâtul fetei frângându-se, dar instinctul şi experienţa îi 
spuseră să aştepte, iar disciplina avu ultimul cuvânt, aşa că 
Dick se supuse. Scoţând telefonul din buzunar, deschise 
mesajul. Ridul din frunte i se adânci. Il citi de două ori, după 
care o privi din nou pe Liv. 

— Îţi plac cuvintele, îi şopti trupului ei adormit. Ei bine, am 
unul tare pentru tine. A-mâ-na-re. 


67 
Ruina 


Oraşul vechi rămăsese închis toată dimineaţa, până când 
urmele cutremurului fuseseră îndepărtate de pe străzi. Când 
porţile din fier se ridicaseră în cele din urmă, puţin după ora 
două după-amiază, mii de oameni aşteptau să urce spre 
biserica publică aflată în vârful dealului, ca să mulţumească 
pentru că scăpaseră cu viaţă. Dr. Anata se număra printre ei. 

Înaintă poticnindu-se, ţinând ritmul cu fluviul uman 
alcătuit din trupuri ce se loveau accidental unele de altele, în 
vreme ce remarcau cât de puţin atins de calamitate părea să fie 
oraşul vechi. Unii dintre pelerini vorbeau deja despre un 
miracol, dar dr. Anata nu se lăsa înşelată: situaţia se datora mai 
degrabă geologiei decât teologiei. Cutremurele erau ca nişte 
unde, pe care pământul moale le amplifica, pe când stânca 
solidă pe care fusese construit oraşul vechi le atenuase, 
reducându-le din intensitate. Cutremurul fusese mai puţin 
puternic aici, atâta tot. 

Îi luă aproape patruzeci de minute să ajungă în vârful 
dealului şi să pătrundă în incinta răcoroasă, monolitică a 
bisericii publice. Edificiul era plin ochi cu credincioşi veniţi să- 
şi ceară iertare şi zumzăia de zgomotele şi energia pe care o 
degajau turiştii şi enoriaşii care se adunaseră aici să se roage 
pentru iertarea păcatelor, să mulţumească sau să se căiască. 
Dr. Anata îşi croi drum printre ei, pe pardoseala acoperită cu 
lespezi de piatră, îndreptându-se ţintă spre confesionalele 
aflate în colţul cel mai îndepărtat al bisericii. Gabriel se oferise 
să vină el, dar, cum lucrurile reveneau la normal în oraş şi prea 
mulţi oameni erau pe urmele lui, venise ea, entuziasmându-se 
la gândul că va juca un rol cât de mic într-o piesă atât de 
grandioasă. Îşi petrecuse întreaga viaţă studiind istoria, astăzi 
lua parte la ea. 

Ajunse în faţa confesionalelor şi se aşeză la capătul unei 
cozi alcătuite din credincioşi smeriţi, care priveau cu toţii 
hotărât spre cabinele acoperite cu draperii. Pe zidul din spatele 


lor se găsea o frescă medievală care înfăţişa, în imagini 
grăitoare, ziua Judecăţii de Apoi. Dr. Anata se întrebă dacă cei 
din faţa ei i-ar ceda rândul dacă ar şti că se află acolo ca să 
încerce să evite exact evenimentul la care se uitau cu toţii. Se 
îndoia. Oamenii erau neclintiţi când venea vorba de statul la 
coadă - chiar şi când în joc era sfârşitul lumii aşa că se pregăti 
de aşteptare. Mai trecură douăzeci de minute până parcurse 
scurtul drum al ruşinii şi trase draperia în spatele ei. 

Cabina era înghesuită şi mirosea a tămâie şi a frică. Dr. 
Anata se cocoţă pe o băncuţă de lemn, cu chipul la nivelul 
grilajului. 

— Ai ceva de mărturisit? o îndemnă o voce înăbuşită. 

— Aş vrea să-i transmit un mesaj Fratelui Peacock. 

Urmă o pauză scurtă, după care cel care se afla dincolo de 
grilaj se ridică repede şi ieşi, fără să mai scoată vreun cuvânt. 

Dr. Anata ascultă cum sunetul paşilor lui care se 
îndepărtau se pierde în hărmălaia din imensa biserică. Nu era 
sigură la ce se aşteptase, dar cu siguranţă nu la acea retragere 
tăcută şi surprinzătoare. O cuprinse agitația. Ca om de ştiinţă, 
nu era deloc obişnuită să fie pusă în situaţii riscante, şi mintea 
ei gonea acum cu o viteză nebună, imaginând tot soiul de 
scenarii care implicau gărzi de corp şi interogatorii brutale. 
Doar importanţa mesajului pe care îl ducea cu ea şi tot ce 
depindea de transmiterea lui în siguranţă o împiedicară să se 
facă nevăzută cât timp mai avea ocazia. O secundă mai târziu, 
fâsâitul draperiei pe partea cealaltă a grilajului îi dădu de 
înţeles că e prea târziu ca s-o ia la fugă. O voce diferită îi vorbi, 
atât de aproape, că o făcu să tresară. 

— M-a trimis Fratele Peacock, zise vocea. Ai un mesaj 
pentru el? 

— Da. 

— Spune-mi-l şi o să m-asigur c-o să-l primească! Poţi 
conta pe discreţia mea. 

Dr. Anata scoase un plic sigilat din buzunar. 

— Am o scrisoare pentru el. 

— În cazul acesta, pleacă-ţi capul în faţa Domnului şi 
roagă-te s-o primească! 

Dr. Anata se supuse. O porţiune mică din grilaj se dădu la 
o parte, scoțând la iveală o deschizătură între cele două 
panouri. Femeia se aplecă şi strecură plicul prin ea. Simţi cum 


îi este tras uşor din mână, apoi grilajul se închise la loc, la fel 
de repede pe cât se deschisese. 

— Când o să primească fratele Peacock mesajul? întrebă. 
Dar nu primi niciun răspuns. Cel care luase plicul se făcuse 
deja nevăzut. 


68 


Etajul al patrulea al secţiei de poliţie din Ruina era la fel 
de agitat şi de haotic ca de obicei. Biroul deschis răsuna de 
glasuri care vorbeau tare şi de telefoane ce sunau întruna, iar 
pe deasupra tuturor plutea o mireasmă de cafea şi de stres. 
Cea mai mare problemă o reprezentau jafurile. În urma 
cutremurului, hoţii de meserie, dar şi cei de ocazie, vrând să 
profite de ocazie, dăduseră iama în magazinele şi birourile 
rămase nepăzite. Doar ulterior, la lumina nemiloasă a zilei, 
când încetaseră să se mai bucure că sunt în viaţă şi îşi 
îndreptaseră atenția spre chestiuni mai pragmatice, 
proprietarii descoperiseră că fuseseră jefuiți. Din clipa în care 
fusese reluată alimentarea cu energie electrică şi liniile 
telefonice reîncepuseră să funcţioneze, Secţia Furturi a Diviziei 
Criminalistică şi Furturi din cadrul poliţiei Ruina fusese 
inundată de apeluri. 

Arkadian stătea la biroul lui din colţ, încercând din 
răsputeri să ignore vacarmul din jur. Era unul dintre puţinii 
care se ocupau în acea zi de un cadavru, şi nu de o spargere. 
De când se întorsese de la spital şi avea din nou acces la bazele 
de date, încerca să afle de unde provenea polițistul mort. Nu 
găsise nici o înregistrare sub numele de Nesim Senturk în 
registrele secţiilor de poliţie din districtele vecine, aşa că îşi 
extinsese căutările la toate departamentele din ţară. 
Calculatorul său procesa acum din greu datele, căutând acul 
unui nume în carul cu fân al informaţiilor strânse în ani de zile. 

Intre timp, Arkadian făcuse tot ce-i stătuse în putinţă ca să 
afle ce se întâmplase cu Liv. Un apel către Yun îi confirmase că 
zborul ei aterizase cu câteva minute înaintea orei anunţate, la 
03:05 dimineaţa, ora locală. Arkadian sunase apoi la serviciul 
de securitate al Aeroportului Internaţional Newark şi, după ce 
le explicase cine e şi fusese supus unui control amănunţit al 
identităţii în cadrul căruia le dezvăluise mai multe detalii 
personale decât dădea de obicei până şi băncii, i se făcuse 
legătura cu centrul principal de control. Acolo, şeful de tură îi 
confirmase că paşaportul lui Liv Adamsen fusese verificat de 


Serviciul Imigrări la unsprezece minute după ce aterizase 
avionul şi că înregistrările video o arătau părăsind terminalul 
un minut mai târziu şi urcându-se într-o maşină a poliţiei. 
Bărbatul îi dăduse până şi numărul plăcuței de înmatriculare. 
După un apel la o secţie de poliţie din New Jersey, şi după o 
verificare a identităţii mai puţin strictă, Arkadian obținuse şi un 
nume: sergentul William Godlewski, care în acel moment ieşise 
din tură, dar ofiţerul de serviciu îi promisese că îl va contacta şi 
îi va transmite să îl sune înapoi. 

Arkadian zâmbi pentru prima oară de câteva ore bune. Liv 
era teafără. Era evident că se afla în grija unei versiuni 
americane a lui însuşi şi asta îl făcea să se simtă cu mult mai 
bine. Trecând la următorul punct de pe listă, formă un număr 
intern şi îşi acoperi cealaltă ureche cu mâna ca să nu mai audă 
zgomotele din jur. 

— Blocul de celule, aici securitatea. 

— Suleiman? Arkadian sunt. 

— Hei, parcă erai în concediu de boală, după ce ai suferit o 
intoxicație cu „plumb“! 

— Da, păi, nu prea a fost să fie... Jumate din oraş a fost 
jefuit, aşa că cine poate să stea acasă şi să se uite la „Ştii şi 
câştigi“ în timpul ăsta? 

— Tot e mai bine decât chestiile la care mă uit eu în 
fiecare zi. Ce-ţi mai face mâna? 

— Mă doare. Ascultă, poţi să extragi înregistrările video de 
la ora evadării de ieri, ca să cobor la tine şi să arunc o privire 
peste ele? 

— Aăă... Nu prea. Tocmai am reuşit să repornim sistemul 
în întregime şi unele fişiere lipsesc. 

— Care? 

— Toate înregistrările de ieri după-amiază. 

Instinctul de poliţist al lui Arkadian intră în alertă. 

— Există vreo şansă să le recuperaţi? 

— Nu. Fişierele n-au fost distruse, pur şi simplu au 
dispărut. Probabil că sistemul de back-up n-a funcţionat cum 
trebuie. 

— S-a mai întâmplat aşa ceva până acum? 

— Nu, e prima oară. 

— Ştii care ar putea fi cauza? 

Suleiman oftă lung, ca un constructor care se pregăteşte 


să evalueze costurile unei lucrări dificile. 

— Ar putea fi mai multe cauze. Apa a inundat celulele când 
s-au declanşat aspersoarele, ceea ce ar fi putut provoca un 
scurtcircuit pe undeva. Sistemul e oricum o porcărie şi pică 
des. In plus, tocmai am avut un cutremur cu magnitudine mare. 
Alege tu ce variantă vrei. 

Arkadian bănuia că nu era niciuna dintre ele. Ar fi fost 
prea convenabil, iar fişierele care lipseau acopereau o perioadă 
de timp mult prea precisă. 

— OK, mersi, Suleiman. Anunţă-mă dacă le găsiţi! 

— Aşa o să fac, dar nu-ţi face speranţe prea mari! 

Arkadian puse telefonul în furcă şi se uită la forfota din jur, 
întrebându-se dacă cel care distrusese înregistrările se afla 
cumva acolo. Un bip îi atrase atenţia către monitorul 
calculatorului. Prima pagină a unui dosar îi umplea ecranul, 
având într-un colţ fotografia unui bărbat subţirel, cu ochelari. 
Nu aducea deloc cu ofiţerul pe care Arkadian îl găsise zăcând 
mort în mijlocul străzii. Singurele lucruri care se potriveau erau 
numele, numărul insignei şi faptul că amândoi bărbaţii erau 
decedați. Adevăratul subinspector Nesim Senturk lucrase la 
poliţia metropolitană din Istanbul şi fusese ucis în misiune, cu 
mai bine de un an în urmă, în timpul unei descinderi la un 
traficant de droguri. Cel care zăcea acum întins pe lespedea de 
la morga poliţiei din Ruina era un impostor, infiltrat în rândul 
paznicilor cu ajutorul unui nume şi număr de înmatriculare 
reale, de către cineva care avea acces la dosarele poliţiei. Cei 
care se aflau în spatele acelei acţiuni erau cu siguranţă bine 
informaţi, influenţi şi cu relaţii sus-puse. 

Telefonul de pe birou începu să sune, acoperind vacarmul 
din încăpere. 

— Arkadian! răspunse, ducând receptorul la una dintre 
urechi şi acoperindu-şi-o pe cealaltă cu palma. 

— Alo, sunt sergentul Godlewski de la Poliţia din New 
Jersey. Am primit un mesaj să vă sun în legătură cu Liv 
Adamsen. 

Arkadian îi răspunse în engleză. 

— Da, mulţumesc că m-aţi sunat aşa de repede. 

— Ştiţi unde a plecat? 

Intrebarea îl luă pe nepregătite. 

— Credeam că e cu dumneavoastră! 


— Era. Am lăsat-o la un hotel sigur acum câteva ore, unde 
tocmai am revenit ca să mă asigur că e în regulă şi n-am mai 
găsit-o. I-au dispărut şi bagajele, iar camera e vraişte. 

Ski îi povesti apoi despre paginile smulse din Biblie, iar pe 
Arkadian îl trecu un fior rece pe şira spinării când îşi dădu 
seama în mâinile cui se află Liv. 


69 


Avionul McDonnell Douglas DE-9 modificat se ridică de pe 
pista Aeroportului Internațional Newark şi îşi începu 
ascensiunea rapidă spre cerul după-amiezii timpurii. 

Văzut din exterior, părea un avion charter ca oricare altul, 
singurul semn distinctiv fiind o siglă albastru-deschis, cu o 
porumbiţă albă în coadă, care părea să fi prins şi zile mai bune 
şi care aluneca acum pe cerul şters, cenuşiu. Inăuntru însă nu 
prea mai aducea a avion. Scaunele fuseseră înlocuite cu un 
rând dublu de paturi de campanie cu cadru de oţel, care se 
întindeau aproape pe întreaga lungime a aeronavei. În spate, o 
secţiune separată fusese amenajată ca o sală de operaţii pe 
deplin funcţională. 

Aparatul DE-9 aparţinea fundaţiei White Dove“, o 
organizaţie mondială de caritate administrată de Biserică, care 
transporta victime ce suferiseră traume majore sau alţi civili 
aflaţi în situaţii dificile din ţările lor sfâşiate de război, spre a fi 
trataţi în spitale occidentale dotate după ultimele standarde. 
Avionul făcea cam trei zboruri pe săptămână şi majoritatea 
pacienţilor erau duşi în Statele Unite. Când pleca dinspre SUA, 
era folosit ca avion de marfă. Pentru zborul de faţă, saltelele 
fuseseră scoase de pe paturile transformate în nişte rafturi de 
mari dimensiuni, burduşite cu cutii cu medicamente şi alte 
provizii. 

Singura pacientă de la bord era întinsă la unul dintre 
capetele avionului, legată bine de un pat de campanie. Trei 
centuri de siguranţă îi brăzdau genunchii, mijlocul şi pieptul, şi 
braţele subţirele îi ieşeau din trupul mumificat, bandajat din 
cap până în picioare. O mască din gel îi acoperea chipul, lăsând 
să se înţeleagă că pacienta suferise o traumă facială severă, pe 
lângă rănile extinse de pe trunchi şi de pe braţe. 

Fişa medicală care prezenta în detaliu istoricul pacientei 
se afla într-o pungă de plastic închisă ermetic şi aşezată pe 
marginea patului, alături de un paşaport ce o identifica drept 


4 „Porumbiţa Albă.“ 


Annie Lieberman, o misionară din Ohio, care fusese violată şi 
mutilată cu cruzime de către soldaţi rebeli în Guineea, în vestul 
Africii, care îi dăduseră apoi foc şi o lăsaseră să moară. Ofiţerul 
de la lImigrări care urcase la bord înainte de decolare îi 
verificase documentele, dar nu se obosise să-i desfacă 
bandajele sau să-i ridice masca. Victimele incendiilor nu prea 
mai semănau cu portretele din fotografii, aşa că nu avea niciun 
rost să verifice. Conform fişei, fusese tratată la Centrul pentru 
Arşi din Saint Barnabas, New Jersey, şi acum era transportată 
la o clinică specializată din Bangkok, unde urma să sufere mai 
multe intervenţii chirurgicale pentru reconstrucţie genitală şi 
mamară. Ofiţerul pălise când citise detaliile şi semnase rapid 
documentele necesare, ca să le dea permisiunea să decoleze. 

Avionul se înclină, străpungând norii, şi cabina fu inundată 
de fâşii de lumină care o măturară încet, în vreme ce aparatul 
îşi recăpăta echilibrul şi o lua spre est. Printre modificările 
aduse aeronavei se numărau şi rezervoarele de combustibil 
care fuseseră adăugate şi care permiteau o autonomie în zbor 
mai mare decât cea a modelelor standard, dar Bangkokul, aflat 
la şapte mii cinci sute de mile nautice depărtare, era imposibil 
de atins fără o escală. Prin urmare, planul de zbor includea o 
oprire pentru alimentarea cu combustibil la Aeroportul 
Internaţional din Gaziantep, din sudul Turciei. 


Liv zăcea întinsă în patul de campanie, trează, dar nu pe 
deplin conştientă. Percepea zumzăitul şi tremurul motoarelor. 
Simţea presiunea chingilor care nu-i îngăduiau să se mişte şi 
mai simţea ceva pe faţă, ceva care-i apăsa pielea. Incercă să-şi 
mişte braţul, ca să-şi pipăie faţa cu mâna, dar nu se întâmplă 
nimic. Încercă să deschidă ochii, dar şi aceştia rămaseră 
închişi. Era ca şi cum liniile de comunicare dintre creierul şi 
corpul ei ar fi fost blocate, lipsind-o de orice posibilitate de a se 
mişca, dar lăsându-i mintea trează. O amintire senzorială îşi 
făcu loc la suprafaţa conştiinţei ei şi Liv începu să se sufoce. 
Mai trăise senzațiile acelea. Claustrofobia. Privarea de 
libertate. Durerea. Erau atât de crude şi de familiare, încât 
păreau să facă parte din ea. Dar, chiar în vreme ce şi le 
amintea, Liv ştia că nu-i aparţin. Erau ale creaturii pe care o 
purta acum în ea, ca pe un copil damnat pe care trebuia să-l 
aducă pe lume teafăr şi nevătămat, înainte să fie prea târziu 


pentru amândoi. Îşi aminti de coşmarul cu balaurul şi îi simţi 
prezenţa în apropiere, aşteptând să-i înghită fătul, precum 
proorocea versetul din Apocalipsă. În clipa aceea, ceva îi fu 
înlăturat de pe faţă şi o voce începu să-i şoptească la ureche: 

— Nu-ncerca să vorbeşti, îi spuse, şi nu-ncerca să te mişti: 
n-o să poţi şi n-o să reuşeşti decât să-ţi faci rău. Ai fost 
paralizată cu un drog care se numeşte Suc-ci-nil-co-li-nă. Dar 
nu-ţi face griji, în scurtă vreme n-o să-i mai simţi efectele. 

Liv simţi o apăsare pe pleoape când bărbatul îşi puse 
degetul mare şi arătătorul pe ele şi i le deschise cu blândeţe. O 
lumină strălucitoare îi sfredeli creierul şi tânăra se trezi 
uitându-se nu la bestia descrisă în Biblie, ci la silueta uriaşă a 
unui bărbat. 

— Iată! zise el. În curând o să fii din nou acasă, acolo unde 
ţi-e locul. 

Liv înţelese ce voia să spună şi o cuprinse din nou panica. 
Bărbatul continuă să vorbească, dar ea nu-l mai asculta. Nu 
auzea decât şoaptele care se stârniseră înlăuntrul ei, punând 
stăpânire pe mintea ei, acoperind orice alte sunete, ca un țipăt, 
aducând cu ele imagini ale crucii Tau pline de cuie, care o 
aştepta în capela Sacramentului. Pielea începu să o usture când 
îşi aminti de înţepături, iar frica îi răscoli tot trupul, arzând-o 
ca un fier încins. Îi veni în minte traducerea mesajului 
călugărului: 


Așa că o ținură slăbită. 
Lumina lui Dumnezeu, zidită în întuneric. 
Căci nu îndrăzneau să-i dea drumul, temându-se de ce s-ar 
întâmpla. 
Si nici nu puteau s-o omoare, fiindcă nu știau cum. 


O ţinuseră pe Eva captivă încă de la începutul timpurilor şi 
Liv o eliberase, dar nu pentru multă vreme. 

„În curând o să fii din nou acasă“, îi spusese bărbatul. 
Amândouă erau duse înapoi în Citadelă, ca să fie iarăşi zidite în 
întuneric. 


70 


Fratele Grădinar înainta pe coridoarele întunecate şi 
răcoroase din adâncul muntelui, încălzit de pe urma muncii pe 
care tocmai o isprăvise. Simţea încă în nări mirosul de lemn ars 
şi pe piele căldura pe care o degajase acesta în vreme ce era 
înghiţit de limbile de foc. 

Se sculase înainte de ivirea zorilor şi îşi împărţise ucenicii 
într-o echipă de opt persoane, dându-le câte un fierăstrău şi o 
foarfecă de grădină. IÎncepuseră de la un capăt al grădinii şi 
înaintaseră pas cu pas, studiind fiecare copac şi tăind cât de 
adânc îi lăsa inima, acolo unde găseau semne de molimă. La 
început, li se păruse că arborii mai bătrâni erau afectaţi mai 
grav, dar, pe măsură ce înaintau în livadă, începuseră să 
găsească semne că boala se cuibărise şi în frunzele şi pe 
ramurile unor exemplare mai tinere. 

Fratele Grădinar îşi asumase din nou misiunea de a 
supraveghea rugul aprins în vatră, cercetând fiecare creangă 
sacrificată, în speranţa că i-ar putea oferi cheia ca să înţeleagă 
ce anume se abătuse asupra grădinii. Focul fusese totodată un 
pretext foarte bun ca să se concentreze asupra unei alte munci 
decât cea care implica decimarea sistematică a grădinii lui mult 
iubite. Doar după ce ultima ramură atinsă de boală fusese 
disecată şi aruncată în flăcări îşi îngăduise să arunce o privire 
asupra distrugerii pe care ei înşişi o săvârşiseră în grădină. 
Muncise în ea peste patruzeci de ani şi cunoştea fiecare plantă 
şi fiecare arbust. Dar acum nu mai recunoştea fiinţa oloagă în 
care se preschimbase grădina. lar când rugul prinse puteri, 
cotropind vatra şi mistuind cu repeziciune crengile care-l 
alimentau, Fratele Grădinar tot nu avea habar de unde venise 
molima şi cum putea fi stârpită. lIstovit şi mâhnit, se 
îndepărtase de grădină, căutând alinarea în adâncul muntelui, 
acolo unde-i mai rămăsese un singur lucru de încercat. 

Acum mergea împleticindu-se de-a lungul coridorului, 
ţinându-se cu mâinile de zidurile grosolane din piatră ca să nu 
cadă şi sperând că nu va da ochii cu nimeni înainte de a ajunge 
în sanctuarul capelelor private, unde avea de gând să-şi verse 


toate emoţiile reprimate într-o rugăciune arzătoare adresată lui 
Dumnezeu, implorându-L. să-i cruţe grădina. Ajunse la scările 
care duceau la culoarul de sub peştera ce adăpostea catedrala 
şi fu cât pe ce să cadă, atât de slăbite îi erau picioarele după ce 
stătuse ore în şir fără să se aşeze măcar o secundă. Se simţea 
de parcă s-ar fi molipsit cu o boală. În urmă cu câteva ceasuri îi 
cursese sânge din nas şi încă nu reuşise să scape de mirosul de 
portocale care îi umplea nările. La capătul scărilor se găsea un 
coridor scurt şi îngust. De o parte şi de alta a lui se aflau uşi 
din lemn, cu câte o lumânare în dreptul fiecăreia, înfiptă în 
ceara întărită ce se scursese din miile de lumânări identice 
care arseseră acolo înaintea ei. Majoritatea erau aprinse acum, 
ceea ce însemna că acele capele erau ocupate, dar nu toate. 
Fratele Grădinar se îndreptă spre una dintre cele rămase 
libere, aprinse lumânarea rece de la fitilul pâlpâitor al 
lumânării de la capela vecină, o aşeză la locul ei şi păşi în 
încăpere. 

Capela era o simplă peşteră săpată în stânca muntelui. Era 
luminată de candelele aprinse de cei care o vizitaseră până 
atunci; acestea tremurară când Fratele Grădinar se aşeză în 
faţa lor pe podeaua netedă şi lucioasă, şlefuită de genunchii 
sutelor de credincioşi ce se aşezaseră acolo înaintea lui. 

Căldura continua să îl supere, în ciuda întunericului 
răcoros din adâncul muntelui. Simţi înţepături pe piele, pe sub 
sutană, atunci când îngenunche şi îşi ridică privirea înspre 
crucea mică în formă de T aşezată pe piatra de altar. 

Copacii lui. Grădina lui. Mistuită de molimă şi de flăcări, ca 
un suflet blestemat de Dumnezeu. Şi el nu putea face nimic ca 
să alunge acel blestem. 

Simţi cum emoţiile pe care şi le înăbuşise întreaga zi dau 
în clocot înlăuntrul lui, răbufnind în cele din urmă sub forma 
unui hohot de plâns atât de puternic, că îi zgârie gâtlejul. 
Închise ochii şi împreună mâinile, încercând să-şi canalizeze 
emoţiile spre rugăciunea pe care voia să o rostească, dar 
hohotele continuară să-i zguduie trupul. Îşi strânse braţele în 
jurul corpului, ca să se potolească. Simţea mirosul de fum, care 
nu-l părăsise nici acum, şi îşi simţea trupul fierbinte sub 
sutană. Se legănă înainte şi înapoi, prăbuşit pe duşumeaua 
dură, şi îşi îngropă capul în umăr ca să înăbuşe hohotele de 
plâns, de teamă că îl vor auzi cei din capelele învecinate. 


Simţi mâncărimi de la sudoarea care i se prelingea pe sub 
sutană şi începu să se scarpine prin țesătură. Pe obraji i se 
prelingeau lacrimi, dar, oricât de tare ar fi plâns, oricât de tare 
ar fi fost zguduit de hohote, disperarea nu se risipea; 
dimpotrivă, se acumula înlăuntrul lui, umflându-se, până când 
simţi că îl va rupe în două ca să iasă la suprafaţă. Durerea se 
înteţi şi mâncărimile deveniră insuportabile, iar din gâtlej îi 
erupse un sunet, un urlet atât de înfricoşător, de parcă ar fi fost 
jupuit de viu, încât ştiu că îi va atrage pe fraţii lui acolo. 

Se întoarse spre uşă, aşteptându-se să-i vadă deschizând-o, 
ştergându-şi lacrimile de pe obraji cu dosul palmei şi încercând 
să-şi vină în fire. Dar urletul continuă, mai tare şi mai disperat, 
cu cât el încerca mai mult să-l ţină în frâu. Atunci observă că 
lichidul de pe mână e închis la culoare şi că sutana îi este 
pătată aşijderea acolo unde se scărpinase. Cuprins de panică, 
îşi rupse hainele, sfâşiind partea din faţă a veşmintelor şi dând 
la iveală lichidul care îl gâdilase şi care nu era, aşa cum 
crezuse, sudoare, ci o puzderie de buboaie ce-i erupseseră pe 
toată pielea. Acolo unde se scărpinase, buboaiele se spărseseră 
şi din ele se prelingea acum un lichid maroniu-închis. Dar 
nevoia de a se scărpina în continuare era mai puternică decât 
el. Era ca şi cum fiecare atom al corpului său ar fi fost cuprins 
de mâncărime şi singurul fel în care l-ar fi putut salva ar fi fost 
să-l frece până la disoluţie. 

Începu să-şi sfâşie pielea, smulgând cu unghiile lui tari, de 
om care muncea pământul, fâşii de carne şi spărgând tot mai 
multe  buboaie. Uşurarea era instantanee, depăşind ca 
intensitate durerea care o însoțea. O fericire extatică. Un chin 
îngrozitor. 

Auzi uşa deschizându-se şi ridică privirea spre chipul şocat 
al unui frate călugăr care făcu un pas îndărăt la vederea 
creaturii îngenuncheate, ce se legăna în faţa lui, smulgându-şi 
cu frenezie carnea purulentă, cu gura larg deschisă, din care 
ieşea un urlet terifiant, cu ochii ficşi şi îngroziţi, din care în loc 
de lacrimi se scurgea un lichid maroniu. 


71 


Arkadian simţi telefonul vibrând şi miji ochii ca să 
privească ecranul pe deasupra ochelarilor. Era un număr 
ascuns. Se ridică de la birou şi traversă cu repeziciune 
încăperea aglomerată. 

— Alo? zise împingând uşa şi Începând să coboare scările 
spre ieşire. 

— Sunt Gabriel. 

— Hei, tocmai mă pregăteam să te sun! îl întrerupse 
Arkadian, înainte ca tânărul să mai apuce să spună ceva. Acum 
ies din birou şi mobilul o să rămână fără baterie. Îţi dau un alt 
număr pe care să mă suni. Ajung acolo în cinci minute. 

Îi dictă un număr de telefon fix pe care şi-l scrisese pe 
mână, apoi închise înainte ca Gabriel să-i răspundă. 


Gabriel ascultă tonul, surprins de cât de scurtă fusese 
conversaţia. Era evident că Arkadian nu vrea să vorbească, cel 
puţin nu de pe mobil. 

Cinci minute. 

Ridică privirea spre peretele acoperit cu cărţi din biroul 
dr. Anata. Poate că Arkadian avea nevoie de cinci minute ca să 
seteze un supersistem de interceptare a apelului. Gabriel citise 
despre nişte supercalculatoare noi, create de CIA ca armă în 
războiul împotriva terorii, care puteau depista până şi apelurile 
cu cele mai complexe trasee, în doar câteva secunde. Ultimul 
lucru de care avea nevoie era să fie prins şi să sfârşească într-o 
altă celulă. Dr. Anata probabil că livrase deja mesajul. Ceea ce 
însemna că era aşteptat în Citadelă mai târziu în cursul nopţii 
şi nici în ruptul capului nu îşi putea permite să rateze acea 
întâlnire. 

Deschise browser-ul telefonului şi tastă în fereastra de 
căutare numărul pe care i-l dăduse Arkadian. Apăru o pagină 
cu rezultate şi Gabriel dădu clic pe două dintre ele. Ambele 
atribuiau numărul unui telefon public din Basilica Ferrumvia, 
gara principală din Ruina. Se încruntă. Părea o alegere ciudată. 
Telefoanele publice erau folosite de cei care voiau să vorbească 


cu poliţia sub protecţia anonimatului, şi nu invers. 

Gabriel aruncă o privire spre televizorul care pâlpâia în 
colţul încăperii. Cronometrul de pe ecran înaintase cu un 
minut: mai avea patru minute în care să se decidă dacă va suna 
sau nu. 

Urmărise ştirile aproape întreaga zi, ca să fie la curent cu 
ultimele noutăţi, în vreme ce dădea telefoane pe la diverse 
cunoştinţe ca să aranjeze un transport sigur pentru Liv. Se 
folosise de toate favorurile pe care le putea invoca şi reuşise să- 
i rezerve un loc într-un avion cargo, sub un nume şi cu un 
paşaport fals. Încercase să o sune, ca să-i spună, dar nu 
răspundea. Poate dormea. Cel puţin asta spera Gabriel. Ceasul 
ticăia pe perete. La televizor, o ştire despre pagubele minore 
suferite de câteva clădiri istorice se sfârşi şi fu urmată de alta 
despre morţii de la spital. Pe ecran apăru o fotografie a mamei 
lui şi Gabriel îşi întoarse privirea. Verifică ora pe telefon. 

Trecuseră cele cinci minute. 

Formă numărul. 


Arkadian auzi telefonul sunând pe când îşi croia cu greu 
drum prin mulţimea care se adunase sub cupola imensei săli de 
aşteptare, din oţel şi sticlă, a gării. Telefonul încetă să sune 
chiar în clipa în care polițistul ajunse lângă el. Înjură suficient 
de tare ca să-i facă pe câţiva dintre cei aflaţi în preajmă să 
arunce o privire, după care scormoni prin buzunare, 
prefăcându-se că-şi caută nişte mărunţiş, ca să poată rămâne 
lângă aparat. Telefonul sună din nou, aproape imediat. 

— Am ajuns, zise Arkadian. 

— Care-i treaba cu noul număr de telefon, mă poţi depista 
mai uşor aşa? 

— Nu vreau să te depistez, zise Arkadian, răsuflând greu, 
dimpotrivă! Telefonul meu e mai uşor de înregistrat - e deja 
setat pentru asta aşa că m-am gândit c-ar fi mai bine să fiu 
discret. Ca să putem vorbi liniştiţi. Ascultă, îmi pare foarte, 
foarte rău pentru ce s-a-ntâmplat la spital. 

Gabriel nu zise nimic. 

— Am verificat şi fişierele legate de evadarea ta din celula 
poliţiei şi ai avut dreptate: a dispărut totul, înregistrările video, 
registrele privind înregistrarea deţinuţilor, totul! 

— Deci, dacă nu există dovezi privind evadarea mea, 


bănuiesc că n-o să mă caute nimeni. 

— O, ba da, o să te caute! Doar că acum au un alt motiv 
pentru care vor să te găsească. i-au luat amprentele de la 
spital. Eşti principalul suspect în cazul celor trei crime. 

Gabriel tăcu, asimilând informaţia. Nu văzuse asta la ştiri. 
Era evident că poliţia încerca să nu o facă publică, probabil 
fiindcă se gândeau că e prin preajmă şi nu voiau să-l sperie. 

— Polițistul ăla nu era un poliţist pe bune, zise, aproape 
pentru sine. _ 

— Ştiu. L-am verificat. Încerc să aflu de unde a apărut, dar 
deocamdată am ajuns într-o fundătură. Nu ştiu unde eşti, dar 
trebuie să stai ascuns. 

— De ce eşti de partea mea, aşa, dintr-odată? 

— Pentru c-ai avut dreptate: e ceva putred în povestea 
asta. Mă simt îngrozitor că n-am făcut mai multe ca s-o apăr pe 
mama ta. Ar fi trebuit să-mi dau seama în ce pericol se află, în 
ce pericol vă aflaţi cu toţii. O să fac tot ce-mi stă în putinţă ca 
să m-asigur că n-o să se mai întâmple din nou. 

— Şi cu Liv cum rămâne? Aceiaşi oameni o caută şi pe ea. 

Arkadian lăsă să-i scape un oftat prelung. 

— Mă tem că e posibil să fi pus deja mâna pe ea. 

Şi îi relată conversaţia pe care o avusese cu polițistul din 
New Jersey. 

— Nu e moartă, zise Gabriel, după ce Arkadian termină de 
vorbit. Dac-ar fi vrut s-o omoare, polițistul i-ar fi găsit cadavrul 
în camera de hotel. O aduc aici. Probabil că ştiu că poartă 
Sacramentul în ea şi vor să-l aducă înapoi. 

Îşi privi ceasul, calculând ora de la New Jersey. 

— Când ai vorbit cu polițistul? 

— Acum douăzeci de minute, aproximativ. 

— Şi ţi-a spus cam de cât timp crede el că a dispărut Liv? 

— Mi-a zis c-a luat-o de la aeroport şi a lăsat-o la hotel pe 
la patru dimineaţa. S-a dus să vadă ce face pe la nouă 
dimineaţa, fiindcă nu-i răspundea la telefon. La hotel s-a 
declanşat alarma de incendiu, puţin după ora şapte. A vrut să 
vadă dacă Liv a păţit ceva, dar ea dispăruse deja. 

— Alarma de incendiu n-a fost pe bune, ci doar o păcăleală. 
Probabil că atunci au pus mâna pe ea. 

— Şi eu cred asta. Am verificat la Imigrări dacă paşaportul 
ei a apărut în vreun zbor care pleacă din State, dar deocamdată 


n-am găsit nimic. 

— N-o s-o scoată din ţară cu numele ei. O s-o transporte cu 
o cursă charter sau cu un avion privat, sub un nume fals. 

— În cazul ăsta, va trebui s-o interceptăm când ajunge aici. 

Gabriel se gândi rapid la tot ce implica asta. Cele două 
aeroporturi din apropierea Ruinei procesau sute de zboruri 
zilnic. Prima oară când Liv sosise aici, el o aşteptase la unul 
dintre ele, iar Kathryn, la celălalt. Acum însă mama lui nu mai 
era. Cât despre el, dacă punea piciorul chiar şi la un kilometru 
de aeroport, forţele de securitate aveau să-l înhaţe în doi timpi 
şi trei mişcări. 

— Ai pe cineva de încredere care să stea de pază în 
aeroporturi? 

Arkadian se gândi la Yun Haldin şi la agenţia lui de pază. 
Avea încredere în Yun, dar mulţi dintre angajaţii lui erau foşti 
poliţişti şi nu putea garanta pentru toţi. 

— Sincer, la cum stau lucrurile, n-am încredere în nimeni, 
în plus, dac-ar sosi cu un avion cargo, oricum n-ar vedea-o 
nimeni. 

Gabriel ridică privirea spre ecranul televizorului, 
încercând să evalueze cu obiectivitate problema cu care se 
confruntau. Un reporter transmitea din fața Citadelei, iar pe 
burtiera de dedesubt scria: UNDE SUNT SUPRAVIEŢUITORII 
DIN CITADELĂ? 

În clipa aceea îşi dădu seama că soluţia se află sub ochii 
lui. 

— Nu e nevoie să stăm de pândă la cele două aeroporturi, 
zise, ci doar la Citadelă, pentru că acolo o s-o ducă. Să 
presupunem că au răpit-o undeva între ora şapte şi nouă la 
New Jersey, după care avem un interval cam de două ore până 
la decolare. Un zbor direct până aici durează aproximativ 
douăsprezece ore. Care e diferenţa de fus orar între Ruina şi 
New Jersey? 

— Şapte ore. 

— OK, să zicem că a decolat în jurul orei nouă. Plus 
douăsprezece ore - asta înseamnă ora nouă seara în State. Ora 
patru dimineaţa la Ruina. 

— Ora ideală ca să bagi pe cineva în Citadelă fără să fii 
văzut. 

— Exact! Nu trebuie decât să stăm la pândă în preajma 


muntelui, în cursul nopţii, şi să atacăm prin surprindere pe 
oricine o să-şi facă apariţia. 

Gabriel se încruntă când îşi dădu seama care e problema 
cu planul lui. El nu va putea să stea de pândă în faţa Citadelei 
peste noapte, fiindcă, dacă lucrurile vor merge cum trebuie, el 
va fi deja înăuntrul muntelui. Se gândi la Arkadian, cu braţul 
prins într-o eşarfă, făcând de pază de unul singur. Avea nevoie 
de ajutoare, dar era dificil şi riscant să găsească pe cineva de 
încredere. 

Pe ecranul televizorului apăru apoi primarul, stând la 
poalele muntelui, la o tribună ce se clătina sub greutatea 
microfoanelor tuturor posturilor importante de ştiri. Gabriel 
zâmbi pentru prima oară de când vorbise cu Liv. 

— O să te rog să dai nişte telefoane pentru mine, zise. 


72 


Vestea despre căderea nervoasă a Fratelui Grădinar făcu 
înconjurul Citadelei cu viteza unei boli contagioase, care de 
altfel se temeau cu toţii că ar fi stat la originea crizei. Zvonuri 
de tot felul încingeau spiritele în sala de mese şi le îndepărtau 
mintea călugărilor de la rugăciune şi studiu, hrănindu-se din 
tensiunile deja existente şi reaţâţând spaima că, odată cu 
dispariţia Sacramentului, ciuma proorocită în Biblie se va 
pogori asupra tuturor. 

Athanasius se afla în biroul Abatelui când primi vestea. De 
la explozie, îşi petrecea acolo câteva ore pe zi, încercând să 
facă faţă numeroaselor comunicate, articole din presă şi 
memorii care ţineau Citadela la curent cu ceea ce se întâmpla 
în lumea de afară şi care în ultima vreme nu erau o lectură prea 
plăcută. 

Arunca mare parte din informări, făcându-le ghemotoc de 
îndată ce le citea şi depozitându-le într-un coş aflat lângă el, 
care servea la alimentarea vetrei rămase reci de la moartea 
Abatelui. Athanasius venea aici doar ca să fie singur. Coşul era 
aproape plin şi îşi spuse în sinea lui că trebuie să-şi amintească 
să le spună bucătarilor să vină şi să se servească din el, fiindcă 
aveau tot timpul nevoie de hârtii cu care să aprindă focurile din 
bucătării. Aruncă ultimul articol decupat din ziare şi era pe 
punctul de a se ridica şi a se aventura din nou în adâncul 
muntelui, când o bătaie uşoară în uşă îl anunţă că tocmai 
sosiseră ştirile proaspete din ziua aceea. 

Le aducea fratele Osgood, un călugăr deşirat şi veşnic 
agitat, cu o figură de şobolan, care fusese de puţină vreme 
ridicat de la rangul de novice şi promovat în rândurile 
sutanelor maronii ale ordinului Administrata. Bărbatul traversă 
încăperea în tăcere, cu maxilarul încleştat din cauza tensiunii, 
şi puse teancul de documente legate cu o panglică verde-închis 
pe birou. Athanasius zări scrisoarea de deasupra. li era 
adresată, cu un scris de mână, „Fratelui Peacock“. Întinse 
instinctiv mâna spre ea, nerăbdător să vadă ce conţine, dar se 
opri când îşi dădu seama că Osgood zăboveşte în faţa lui. 


— S-a-ntâmplat ceva? 

— Fratele Grădinar a căzut la pat, răspunse Osgood, 
scărpinându-şi dosul palmei cu cealaltă mână. Unii zic că e un 
soi de ciumă bubonică care atacă pielea. A fost dus la 
infirmerie. 

— Mulţumesc. O să merg să văd cum se simte după ce 
termin aici. 

Osgood încuviinţă, dar nu dădu semne că ar avea de gând 
să plece. Îşi drese glasul şi îşi privi mâinile împreunate. 

— Credeţi c-ar putea să fie asta? Ciumă, adică? Cu molima 
care s-a abătut asupra grădinii şi cu ce s-a-ntâmplat cu 
călugării Sancti, oamenii încep să-şi pună întrebări. 

— Ce întrebări încep să-şi pună? 

— Se întreabă dacă nu cumva L-am mâniat pe Dumnezeu 
în vreun fel şi acum suntem pedepsiţi pentru asta. 

Athanasius se gândi la scenele la care fusese martor în 
capela din vârful muntelui. 

— Poate că aşa e, poate că L-am mâniat. 

Ridică privirea şi zări o undă de teamă trecând peste 
chipul fratelui Osgood. 

— Nu-ţi face griji, zise. Fratele Grădinar e epuizat şi 
extrem de mâhnit din cauza molimei. Sunt sigur că suferinţa lui 
se trage mai degrabă de aici decât din nemulţumirea lui 
Dumnezeu. Şi sunt sigur că nu e contagioasă. 

Făcu un semn cu capul înspre degetele lui Osgood, care 

continuau să se scarpine cu nervozitate. 
N — Când se vorbeşte despre purici, îţi vine să te scarpini. 
Intoarce-te la treburile tale şi nu lăsa ca bârfa şi zvonurile să-ţi 
întunece judecata! Uite, zise şi îi arătă coşul plin cu hârtii 
mototolite, du-l la bucătărie şi dă-i-l călugărului care se ocupă 
de foc! Nu uita că veştile de azi sfârşesc aruncate în vatră 
mâine! 

Osgood zâmbi, luă coşul şi se grăbi să iasă din încăpere. În 
clipa în care uşa se închise în urma lui, Athanasius luă plicul şi 
îl rupse, îndreptându-se înspre şemineu ca să-i citească acolo 
conţinutul. Apoi mototoli scrisoarea, o aruncă pe grătarul rece 
şi îi dădu foc, urmărind cum flacăra preschimbă cuvintele 
periculoase în cenuşă, şi apoi într-o pulbere pe care o mătură 
cu mâna. 

„La noapte“, scria în bilet. 


Athanasius se ridică şi părăsi grăbit încăperea, gândindu- 
se la celelalte lucruri pe care le conţinea mesajul în vreme ce 
îşi ştergea cenuşa de pe mâini şi se îndrepta înspre infirmerie. 


73 


Athanasius îl auzi pe Fratele Grădinar înainte de a da ochii 
cu el. 

Ecoul vaietelor sale răzbătea de-a lungul coridorului 
cufundat în linişte, ce ducea la grotele izolate care alcătuiau 
spitalul. Auzindu-l, lui Athanasius îi veni să îşi acopere urechile 
şi să o ia la fugă, fiindcă ceva din sunetul acela îl ducea cu 
gândul la gemetele scăpate din Iad ale unui biet suflet damnat. 
Era sunetul chinului şi al nebuniei, care îi sfredelea o zonă 
primară din creier, acolo unde sălăşluiau fricile cele mai 
adânci. 

Ajunse pe coridorul unde se aflau saloanele şi camerele de 
carantină şi găsi încăperea pe care o căuta ghidându-se după 
sunete. Trase adânc aer în piept, înghiţi în sec şi împinse uşa 
grea din lemn. 

Primul lucru pe care-l zări fu silueta fantomatică a unui 
călugăr Apothecaria, care stătea la căpătâiul bolnavului. Lângă 
el, trupul gol al Fratelui Grădinar se zvârcolea pe patul pe care 
era întins. Îi dăduseră jos lenjeria de corp şi îl legaseră de 
cadrul din metal cu fâşii de pânză, late, de culoare crem, pătate 
deja cu lichidul ce i se scurgea din trup. Pielea îi era acoperită 
de buboaie purulente, pe care şi le râcâise cu unghiile lui lungi 
şi tari ca nişte gheare, lăsând în urmă scobituri adânci şi 
zgârieturi sângerânde, ce-l făceau să arate de parcă l-ar fi 
atacat un animal sălbatic. Chiar şi acum, pumnii i se încleştau 
şi i se descleştau, ca şi cum ar fi încercat cu disperare să 
scarpine mâncărimea teribilă ce-l făcea să scoată acel urlet 
înspăimântător din gura acoperită cu spume. 

Călugărul Apothecaria se întoarse când Athanasius făcu un 
pas în faţă, dând să intre în încăpere, şi ridică o mână acoperită 
cu o mânuşă chirurgicală, avertizându-l să nu se apropie. 

Athanasius ieşi din nou pe coridor, iar bărbatul i se alătură 
imediat, închizând uşa în urma lui şi înăbuşind urletele teribile. 
Doar apoi îşi scoase masca. Era fratele Simenon, unul dintre 
membrii de rang înalt ai confreriei medicilor. Trecu pe lângă 
Athanasius fără să rostească o vorbă şi o luă înainte pe coridor. 


— Ce are? întrebă Athanasius, urmându-l. 

— Nu ştim. La început am crezut c-ar fi aceeaşi boală care 
i-a lovit pe călugării Sancti, dar aia aducea mai degrabă cu o 
febră hemoragică. Or, afecțiunea de faţă e cu totul altceva. I- 
am luat sânge şi secreţii din furuncule, dar deocamdată 
analizele n-au ieşit pozitive pentru niciuna una dintre 
afecțiunile cunoscute. Există simptome similare cu varicela, de 
aceea l-am adus aici, în zona de carantină, dar nu se potrivesc 
sută la sută şi eu personal nu cred că despre asta e vorba. Ar 
putea fi şi semne de ciumă bubonică, dar e o boală dispărută 
sau în orice caz extrem de rară în zilele noastre, aşa că nu e 
foarte clar cum ar fi putut să se molipsească. 

— A curăţat grădina, zise Athanasius, amintindu-şi când îl 
văzuse ultima oară. 

— Da, molima care a lovit copacii. M-am gândit şi la asta, 
şi e cea mai probabilă cauză. Există unele forme de ciuperci şi 
de mucegai ai căror spori pot ataca rapid sistemul imunitar şi 
respirator al omului, provocând o reacţie alergică severă, care 
produce micotoxine, sau pot cauza micoză, o infecţie fungică 
gravă. După aspectul pielii, bănuiesc c-avem de-a face cu un 
caz de micoză, deşi n-am auzit de niciun agent patogen care s-o 
declanşeze atât de rapid. Sperăm să găsim o mostră de copac 
afectat de molimă şi să facem analiza toxicologică, dar, din câte 
am înţeles, grădinarilor li s-a ordonat să ardă toate crengile 
afectate. 

Athanasius încuviinţă, gândindu-se la fumul negru infestat 
care se ridica în aerul limpede. 

— Şi ceilalţi grădinari? 

Simenon se opri în faţa unei alte uşi masive. 

— Asta mă-ngrijorează cel mai mult. 

Deschise uşa care dădea în cel mai mare salon din tot 
spitalul. 

Încăperea era îngustă şi cu tavanul boltit, semănând cu o 
pivniţă de mari dimensiuni, în care câte patru paturi erau 
aliniate de-a lungul fiecărui perete - opt paturi în total. In 
fiecare dintre ele se găsea câte un călugăr. Ridicară cu toţii în 
acelaşi timp privirea când uşa se deschise şi Athanasius zări 
frica lucind în ochii tuturor. Erau călugării care lucraseră în 
grădină, acum în carantină. Alţi trei călugări Apothecaria se 
ocupau de ei, cu mască chirurgicală pe faţă şi mănuşi albastre 


de cauciuc, vorbind cu fiecare şi căutând simptome premature 
ale bolii, în vreme ce luau numeroase mostre de sânge. 

— Ne-am gândit c-ar fi mai bine să-i izolăm pe toţi cei care 
au intrat în contact cu copacii afectaţi de molimă, până o să 
stabilim fără urmă de îndoială că nu asta e cauza afecțiunii de 
care suferă Fratele Grădinar. 

Bocetul ce se auzea în surdină la capătul coridorului 
crescu în intensitate, de parcă bolnavul ar fi răspuns auzindu-şi 
rostit numele. Toţi cei din salon îl auziră. 

Unul dintre călugării mai tineri, care zăcea în patul de 
lângă uşă, izbucni în plâns. Se înfăşură în aşternuturile de 
spital ca un copil care se ascunde de întuneric şi se uită prin 
uşa deschisă înspre coridor, de parcă creatura ce scotea acele 
sunete avea să vină după el. 

Simenon închise uşa şi se repezi înapoi pe coridor, băgând 
mâna în buzunar după o seringă şi un sedativ. 

— Şi dacă e vorba de molima care a atins copacii, cât de 
repede o să vedem aceleaşi simptome? 

— Fratele Grădinar a fost primul care a intrat în contact cu 
arborii infestaţi şi simptomele au devenit vizibile în mai puţin 
de douăzeci şi patru de ore. Deci, dacă molima e cauza şi 
vreunul dintre ceilalţi călugări trimişi în grădină a fost şi el 
infectat, o să aflăm destul de curând. 

Simenon îşi puse masca la loc când ajunse în faţa uşii. 

— Aş spune că vom şti în următoarele două ore. Dacă 
ceilalţi n-au fost infectați, o să răsuflăm uşuraţi şi o să facem 
tot ce se poate pentru Fratele Grădinar. Dacă s-au molipsit şi 
ei, atunci să sperăm că ceea ce am făcut deja o să împiedice 
răspândirea bolii. Dar există şi o a treia variantă. Dacă boala se 
dovedeşte mai virulentă şi mai contagioasă decât ne-am 
aşteptat, declanşată de un agent patogen care se răspândeşte 
pe calea aerului şi trece de la o gazdă la alta prin simpla 
apropiere, atunci noi toţi cei din Citadelă, până la ultimul, am 
fost expuşi. Am fost cu toţii de faţă, aseară, în catedrală, când 
Fratele Grădinar a adus prima creangă infectată şi a aruncat-o 
în faţa altarului. 

Athanasius văzu cu ochii minţii creanga rupându-se la 
contactul cu lespezile de piatră, şi praful, vizibil în lumină, care 
se ridicase din lemnul sfărâmicios ca un firicel de fum. 

— Tu te-ai aflat în grădină la începutul operaţiunii de 


curăţare, zise Simenon. Câţi copaci erau infectați? Doar unul, 
sau doi? Boala era izolată, doar în anumite părţi ale grădinii 
sau la anumite specii? 

Athanasius dădu din cap cu gravitate. 

— Era peste tot, zise, înțelegând unde bate Simenon cu 
întrebarea pusă cu grijă. Aproape fiecare copac a fost infectat. 


IV 


„larăşi a grăit Domnul cu Moise şi cu 

Aaron şi a zis: «Luaţi-vă câte o mână plină 
de cenuşă din cuptor şi s-o arunce Moise 
spre cer înaintea lui Faraon şi a slujitorilor 
lui. Şi se va stârni pulbere în tot pământul 
Egiptului şi vor fi pe oameni şi pe vite răni şi 
băşici usturătoare în toată ţara Egiptului.»“ 


Ieşirea, 9: 8-9 


74 


Înserarea aduse cu ea şi un soi de întoarcere la 
normalitate în oraşul Ruina. Nu se făcuseră simţite replici ale 
cutremurului iniţial, aşa că operaţiunile de curăţenie se 
desfăşuraseră cu rapiditate şi fără mari probleme. Mare parte 
dintre străzi fuseseră redeschise circulaţiei, iar mesele 
restaurantelor se întindeau acum din nou pe trotuarele care 
fuseseră pline de cioburi cu doar câteva ore înainte. Erau şi 
mulţi oameni în oraş, ieşiseră ca să se relaxeze după stresul 
ultimelor douăzeci şi patru de ore. Gabriel se ivi şi el în mijlocul 
unei mulţimi de trecători. 

Mergea oarecum la voia întâmplării, lăsându-se purtat de 
fluviul uman, dar fără să se îndepărteze de străzile turistice, cu 
şapca trasă pe ochi, ca să-şi ascundă chipul, şi camuflându-se 
în spatele mulţimii în drumul său spre zidurile oraşului vechi. 
Nu trebuia să ajungă la locul de întâlnire convenit decât peste 
câteva ore, dar, dacă ar fi ieşit mai devreme, lumina zilei l-ar fi 
făcut mai uşor de recunoscut, iar, dacă şi-ar fi făcut apariţia 
mai târziu, prezenţa lui pe străzile pustii ar fi putut isca 
suspiciuni nedorite. 

Oraşul vechi era închis publicului. De la mijlocul veacului 
al nouăsprezecelea, toate clădirile de acolo erau folosite în 
scopuri exclusiv comerciale. Pretextul oficial era că interdicţia 
de a circula pe străzi în timpul nopţii trebuia să menţină 
liniştea în zonă, pentru a nu tulbura slujbele nocturne din 
adâncul muntelui. Dar adevărul e că exista o veche înţelegere 
privind toate terenurile din preajma Citadelei, conform căreia 
chiriile pentru spaţiile de locuit nu puteau depăşi nivelul pe 
care îl atinseseră în Evul Mediu, în vreme ce chiriile percepute 
pentru spaţiile comerciale nu erau în niciun fel controlate. Iar 
Biserica câştigase de zece ori mai bine după ce interdicţia de a 
circula pe timpul nopţii intrase în vigoare. Aşa că nimeni nu 
avea voie să pătrundă în oraşul vechi după lăsarea 
întunericului. În fiecare zi, la amurg, gardienii străbăteau 
străzile în căutarea turiştilor pe care să-i îndrume în josul 
dealului, înspre porţile din fier gata să se închidă ermetic, 
sigilând astfel locul pe timpul nopţii. Aşadar, prima provocare 


pentru Gabriel era să pătrundă în interior. 

Îl zări pe Arkadian lângă una dintre porţi, plimbându-se 
încolo şi încoace prin faţa unei uşi din metal încastrate în 
vechiul zid din piatră. Milioane de turişti şi de pelerini urcau în 
fiecare an pe ulicioarele înguste, în căutarea mântuirii, şi 
aproape zilnic aveau loc incidente - de la o gleznă sucită, până 
la epuizarea cauzată de caniculă. Mare parte dintre ele puteau 
fi rezolvate pe loc, dar, dacă se întâmpla ceva mai grav şi era 
nevoie de o ambulanţă care să ajungă acolo rapid, se foloseau 
intrările de urgenţă, operate şi întreţinute de către poliţie şi de 
către serviciul de ambulanţă. 

Arkadian făcu un semn cu capul spre Gabriel când îl zări 
apropiindu-se şi se întoarse spre panoul de control, pentru a 
introduce codurile de acces. De undeva din interiorul zidului se 
auzi un motor torcând şi panoul metalic începu să se ridice. 
Gabriel se strecură pe sub el fără să se oprească din mers. 
Arkadian îl urmă, ferindu-şi braţul imobilizat când se lăsă în 
jos, ca să intre târâş pe sub panou. Introduse aceleaşi coduri în 
alt panou şi oblonul o porni în sens invers, alunecând spre 
podea zgâlţâindu-se şi se închise cu un zăngănit puternic. 
Întreaga operaţiune durase mai puţin de un minut. Urcară 
amândoi pe străzile întunecate în tăcere, ţinându-se pe cât 
posibil în umbră. 

Oraşul vechi era luminat de lămpi cu vapori de sodiu, care 
aruncau o lumină gălbuie, bolnăvicioasă asupra clădirilor 
pustii, făcând ca locul să pară contaminat. Cei doi bărbaţi 
înaintau cu grijă, încercând să facă cât mai puţin zgomot pe 
caldarâmul acoperit cu piatră cubică şi trăgând cu urechea la 
sunetele ce le-ar fi putut indica prezenţa echipelor de 
curăţenie. Nu se auzea nimic în afara zgomotelor înăbușite ale 
nopţii şi a râsetelor locuitorilor care se distrau dincolo de 
zidurile oraşului vechi. 

Ajuns la jumătatea dealului, Arkadian o coti pe o străduţă 
îngustă, dintre două clădiri aplecate într-o rână, şi descuie uşa 
unui birou minuscul traversat de-a curmezişul de o tejghea şi ai 
cărui pereţi erau plini de afişe în mai multe limbi, care îi 
sfătuiau pe turişti cum să se ferească de hoţii de buzunare. Era 
postul de poliţie din oraşul vechi, un loc cât se poate de potrivit 
în care să aştepte până când sosea momentul să acţioneze. 
Gabriel se uită la ceas. Aveau vreo patru ore de aşteptat, dar 


cel puţin ajunseseră la locul misiunii. 

Arkadian ridică uşiţa tejghelei şi se îndreptă spre 
cămăruţa din spate, având grijă să nu aprindă nici o lumină. 

— Vrei o cafea? strigă, în vreme ce începea să umple un 
ibric cu apă. O să fie o noapte lungă, probabil c-o să fii 
recunoscător pentru fiecare strop de cofeină. 

— Mersi. 

În timpul operaţiunilor de noapte din Afganistan, Gabriel şi 
trupa lui mestecau pastile cu cofeină, cunoscute sub numele de 
Ripper Fuel, sau uneori beau direct din pacheţelele de cafea 
congelată ca să stea treji. E o ciudăţenie pe care o trăiesc 
soldaţii pe front: cel mai greu fac faţă aşteptării. Plictiseala îi 
doboară aproape la fel de mult ca gloanţele. Îi înnebuneşte şi îi 
face nechibzuiţi, şi acum, la fel ca atunci, pe front, Gabriel nu-şi 
permitea să fie niciuna, nici alta. Ar fi trebuit să încerce să 
doarmă puţin, dar ştia că e imposibil. Gândurile îi tot zburau 
spre Liv, aflată în mâinile duşmanului şi îndreptându-se încet în 
direcţia lor. Nu putea să nu se gândească că nu se aflase lângă 
ea atunci când ea avusese nevoie de el. 

— Poftim, zise Arkadian şi îi întinse o cană de cafea 
neagră, nu e chiar cea mai bună khave din lume, dar ar trebui 
să te ţină treaz. 

Gabriel luă cana şi sorbi din lichidul fierbinte. 

— Mersi, zise. Mulţumesc pentru tot. 

Arkadian ridică din umeri. 

— Încerc doar să m-asigur c-o să câştige băieţii buni. Între 
timp, ce-ar fi să-mi povesteşti toată tărăşenia? 

Gabriel se gândi la toate lucrurile pe care le aflase în 
ultimele ore: Profeţia în Oglindă, sfârşitul lumii, căutarea 
locului în care se afla Edenul. Nu ştia de unde să înceapă. Privi 
chipul inteligent al detectivului şi dintr-odată i se păru evident 
de unde. 

— Totul a început acum doisprezece ani, zise, sau cel puţin 
pentru mine a început atunci. Odată cu moartea tatălui meu... 


75 


Ziua de rugăciune din Citadelă era împărţită în 
douăsprezece slujbe diferite, iar, dintre acestea, cele patru 
rugăciuni nocturne divizau la rândul lor intervalul nopţii în 
sferturi; a doua dintre ele era rugăciunea Completorium. 
Aceasta începea la două ore după apusul soarelui şi marca 
momentul în care locuitorii din adâncul muntelui mergeau la 
culcare şi se dădea stingerea. Nimeni nu avea voie să mai 
umble prin tuneluri, cu excepţia gardienilor care patrulau, a 
călugărilor responsabili cu rugăciunea, care făceau de serviciu 
prin rotaţie şi mergeau sau veneau dinspre capelele private, şi 
a călugărilor cu un rang suficient de înalt ca să fie scutiţi de 
multe dintre regulile cărora se supuneau fraţii lor de rând. 

Prin urmare, la o jumătate de oră după începerea 
rugăciunii, în Citadelă era linişte - dar nu toată lumea era 
cufundată în somn. 

Părintele Thomas era treaz şi lucra singur în bibliotecă, 
verificând din nou şi din nou sistemele de securitate şi de 
mediu şi încercând să repare defecţiunile care ţinuseră închisă 
atâta vreme peştera care o adăpostea. Până în acel moment 
reuşise să rezolve câte ceva la sălile de lectură şi birouri, dar 
încăperile principale, interconectate şi vaste, rămâneau 
problematice - aşa că îşi vedea în continuare de treabă. 

Pe balconul larg de piatră, parte a apartamentului 
Prelatului şi care dădea spre grădina împrejmuită cu ziduri din 
mijlocul muntelui, o siluetă întunecată şi  neliniştită, 
înveşmântată într-o sutană verde, se plimba încoace şi încolo. 
Dragan nu avea stare. Nu putea să doarmă. Sacramentul nu 
avea să se întoarcă în Citadelă decât cu puţin înainte de ivirea 
zorilor, dar călugărul îl simţea deja apropiindu-se şi aducându- 
şi cu el forţa vitală. Fusese răpit din munte de o mână de 
trădători şi de eretici, dar el alesese să îl aducă înapoi - şi avea 
să se ţină de cuvânt. Până la încheierea rugăciunilor de noapte, 
Sacramentul îşi va relua locul în capelă, închis în crucea Tau, 
iar purtătoarea sa va deveni şi ea prizonieră, o victimă 
colaterală a procesului divin. Doar atunci Dragan îşi va 


recăpăta puterile, iar muntele va fi tămăduit. Pe urmă, se va 
ocupa el şi de trădători. 

In cealaltă parte a muntelui, într-o chilie fără ferestre, 
săpată în stâncă lângă apartamentul Abatelui, Athanasius era şi 
el treaz. Ascultase cum zgomotele se împuţinează dincolo de 
uşa lui, împăturindu-şi şi despăturindu-şi în tot acest timp cu 
grijă sutana, ca să-şi ţină mâinile ocupate. Simţurile îi erau în 
alertă, zgândărite de nivelul ridicat de adrenalină pe care i-l 
cauzau frica şi anxietatea. In curând, va trebui să îşi 
părăsească camera, unde era în siguranţă, şi să se aventureze 
în întuneric. Mai încălcase şi până atunci consemnul în timpul 
nopţii, dar de fiecare dată trimis de Abate, cu diferite 
însărcinări. Dar acum Abatele nu mai era. De data asta, 
Athanasius era pe cont propriu, iar treaba pe care trebuia să o 
rezolve era foarte periculoasă. Aşa că îşi împăturea şi îşi 
despăturea hainele. 

Şi aştepta. 


76 


Dincolo de versantul muntelui, străzile oraşului vechi erau 
cufundate în tăcere. Echipa de curăţenie plecase, iar luna ca o 
seceră urcase pe cer. La postul de poliţie, Gabriel şi Arkadian 
trecură în revistă ce are de făcut fiecare, apoi îşi strânseră 
mâinile şi se despărţiră. Arkadian rămase pe loc, în vreme ce 
Gabriel se strecură pe uşă şi începu să urce tăcut dealul, spre 
Citadelă. Era aproape ora unu dimineaţa. 

Mergea încet, ascultând sunetele nopţii. Tăcerea era 
deplină. Până şi oraşul se liniştise, dincolo de ziduri. 

Piaţa publică, înţesată de turişti în timpul zilei, era acum 
pustie, ceea ce îi dădea un aer straniu. Gabriel se strecură pe 
sub o arcadă de lângă biserica publică şi ridică ochii spre 
Citadelă. Se simţea ca de fiecare dată înaintea unei bătălii: 
concentrat, fremătând - şi puţin temător. Frica era esenţială. Îl 
împiedica să devină neglijent, iar ceea ce urma să facă implica 
numeroase riscuri. 

Strecurându-se de-a lungul zidului întunecat, se ţinu 
aproape de clădiri şi o luă spre podul din lemn care traversa 
şanţul de apărare acum secat. Deasupra lui, Gabriel zărea 
peştera ofrandei, undeva sus, pe versantul abrupt al muntelui. 
Inăuntru nu era aprinsă nici o lumină. Singurul indiciu că acolo 
s-ar fi aflat ceva era o frânghie subţire, de-abia vizibilă pe 
fundalul muntelui întunecat, ca o zgârietură pe chipul nopții, 
coborând până jos, pe piatra netedă a ofrandei ce se afla la 
poale. 

Intinse mâna şi apucă grijuliu frânghia, atent să nu tragă 
de ea. Era mai subţire decât sperase şi împletită de mână, din 
cânepă - nu chiar cel mai rezistent material, dar cel puţin avea 
o suprafaţă aspră, de care se putea prinde fără să alunece. 
Scoase o pereche de mănuşi de căţărat din buzunar şi le trase 
pe mâini, cercetând zidul de apărare, în căutarea vreunei 
mişcări. Un steag coborât în bernă pe faţada unei clădiri fâlfâia 
uşor în briza care adia. Un ambalaj aruncat pe jos, pe care cei 
de la curăţenie nu îl ridicaseră, se rostogolea pe caldarâm. În 
afară de asta nu se mai mişca nimic. 


Gabriel testă frânghia care scârţâi când trase de ea, 
întinzându-se puţin, dar nu prea mult. Trebuia să se 
mulţumească cu atât. Trase adânc aer în piept, umplându-şi 
plămânii cu oxigen, după care se lăsă cu toată greutatea pe 
frânghie, pregătindu-se să o ia la fugă dacă vreun sunet metalic 
avea să răsune undeva sus, deasupra capului său. 

Dar nu se întâmplă nimic. 

Mesajul ajunsese la destinatar. 

Clopotul Înălţării fusese blocat. 

Se urcă pe frânghie şi şi-o încolăci peste piciorul drept, 
trecându-şi-o pe deasupra bocancului. Întinse braţele şi o 
prinse cu putere, se trase în sus, lăsă frânghia să alunece peste 
bocancul drept şi o prinse cu talpa celui stâng, care acţiona pe 
post de frână, lăsându-şi apoi greutatea pe picioare şi 
eliberându-şi braţele ca să apuce o altă bucată de frânghie, de 
mai sus. Era o tehnică simplă, cunoscută drept „pune frână şi 
trage-ţi picioarele sub tine“, pe care o învăţa orice soldat din 
armata SUA. Puteai să te ridici încetul cu încetul, folosind orice 
tip de material pe post de frânghie, atât cât îţi permiteau forţa 
din partea superioară a trupului şi rezistenţa ţesăturii. Peştera 
ofrandei se afla la aproximativ o sută de metri deasupra lui. 
Gabriel încercă să nu se gândească care sunt şansele să dea 
peste o bucată de frânghie care să cedeze undeva mai sus, de-a 
lungul urcuşului. 

Îşi alungă orice gând din minte şi începu să urce, 
menţinând un ritm constant. 

Indreaptă-ţi picioarele. 

Intinde braţele în sus. 

Prinde frânghia cu mâinile. 
Trage-ţi picioarele sub tine. 
Fă o pauză. - Repetă mişcările. 

Înainta aproximativ un metru la fiecare ciclu, o sută de 
repetări până avea să ajungă la peştera ofrandei. În cursul 
antrenamentelor de luptă, făcuse în mod regulat câte cinci 
seturi de zece repetări, chiar dacă pe o frânghie mai groasă, cu 
priză mai bună. Cel puţin de data aceasta nu-şi căra raniţa în 
spate, doar o armă şi o copie a hărţii desenate de bunicul său. 

Continuă să înainteze într-un ritm susţinut, răsucindu-se în 
aerul nopţii, în vreme ce frânghia se întindea şi scârţâia. Il 
dureau deja încheieturile, tot mai tare cu fiecare priză. Încetini 


ritmul, dar continuă să urce. Se gândea întruna la Liv, speriată 
şi singură, adusă acolo de cei care o omorâseră pe mama lui. 
Nu avea să îngăduie să i se întâmple şi ei acelaşi lucru. Oricât 
de tare l-ar fi durut, avea să-şi continue urcuşul, de dragul ei. 

li luă cam zece minute să ajungă la trapa din dreptul 
peşterii ofrandei, moment în care toţi muşchii braţelor şi ai 
picioarelor îi erau săgetaţi de durere, iar hainele şi mănuşile îi 
erau ude leoarcă. Mare parte din trapă era blocată de 
platforma Inălţării, făcută din lemn solid. Frânghia clopotului 
atârna pe lângă ea şi dispărea într-o gaură din stâncă; o gaură 
suficient de largă pentru frânghie, dar prea îngustă ca el să se 
poată strecura pe acolo. Se mai ridică o dată, folosindu-se de 
ultimii centimetri de frânghie, până când capul îi ajunse 
deasupra pardoselii peşterii. 

Aceasta era pustie. 

Nu-l aştepta nimeni. 

Trebuia să ajungă mai aproape de buza peşterii, sau de 
platforma din lemn, ambele imposibil de atins din locul în care 
atârna el. Începu să se împingă dintr-o parte în alta, cu toată 
greutatea, făcând frânghia să se legene. Aceasta scârţâia pe 
măsură ce prindea viteză. Gabriel avea o singură încercare. 

Frânghia se întinse la maximum. 

Fibrele trosniră. 

Buza peşterii se năpusti spre el. 

Gabriel dădu drumul frânghiei şi se arcui înspre peretele 
din stâncă. 

In clipa în care frânghia se desprinse din mână, Gabriel 
ştiu că nu va fi o aterizare uşoară. Simţea cum forţa gravitaţiei 
îl trage în jos, de parcă ar fi avut bolovani în buzunare. Se 
întinse cu disperare spre marginea trapei şi se lovi de ea, cu o 
trosnitură de oase rupte; coastele i se izbiră de stânca tare şi 
Gabriel rămase tară suflare. Partea inferioară a trupului îi 
atârna în beznă, şi doar braţele îl împiedicau să alunece în hău. 
Se agăţă cu putere, cu durerea zvâcnindu-i în piept, şi dădu din 
picioare, căutând ceva solid de care să se prindă, dar nu găsi 
nimic. Trapa era o ieşitură din versantul muntelui, iar sub ea nu 
se afla decât un hău adânc de o sută de metri. 

Gabriel îşi canaliză stropul de energie rămas în braţele 
tremurătoare, poruncindu-le să-l ridice, dar pardoseala peşterii 
era netedă ca marmura, şlefuită de miile de ani în care se 


perindaseră călugări pe acolo. De fiecare dată când încerca să 
se tragă în sus, mai pierdea puţin teren şi mai aluneca puţin. În 
cele din urmă, nu se mai zbătu şi încremeni în poziţia în care se 
afla, conştient că, dacă va mai continua, se va prăbuşi în gol. 

Dar trebuia să facă ceva. 

Chiar şi atârnând aşa, nemişcat, simţea cum alunecă, 
milimetru cu milimetru. Cu un efort disperat, întinse piciorul 
drept, cât de sus putu. Prinse buza prăpastiei şi rămase acolo. 
Il mişcă puţin în stânga şi în dreapta, ca să se prindă mai bine, 
iar cauciucul de pe talpa bocancului scârţâi pe suprafaţa 
lucioasă. Însă, cu fiecare centimetru pe care îl câştiga piciorul 
său, îşi simţea braţele slăbindu-i. După căţărarea istovitoare, 
nu mai avea forţă în degete şi nici de ce să se prindă. Atârnând 
aşa, cu trupul aplecat într-o parte, mai mult în afara decât pe 
ieşitura din stâncă, ştia că braţele vor ceda primele. Cu fiecare 
secundă, degetele sale, umede de la transpiraţie, îi alunecau tot 
mai mult. În curând, avea să se prăbuşească de pe versantul 
muntelui şi nu mai avea forţă să se împotrivească. 

În acea clipă, o mână îl apucă de haină şi începu să îl tragă 
în sus. 

Gabriel se trase şi el, sincronizându-şi eforturile cu ritmul 
celui care încerca să îl ridice, astfel încât, după cinci mişcări 
bine coordonate, se săltă peste buza peşterii şi se întinse 
recunoscător pe pardoseala din stâncă. Pielea încinsă, pe care 
îi şiroiau broboane de sudoare, i se răcori la atingerea pietrei şi 
stătu întins aşa o vreme, savurând gustul gloriei de a fi în viaţă. 
Nici dacă pardoseala ar fi fost făcută din puf de gâscă nu i s-ar 
fi părut mai confortabilă sau mai primitoare. Ridică privirea 
înspre chipul celui care-l salvase. 

— Trebuie să ne grăbim, zise Athanasius, nu putem risca 
să dea cineva peste noi aici! 

li întinse o sutană împăturită. 

— Ia-o pe tine şi vei trece neobservat în adâncul muntelui. 

Gabriel se ridică, în ciuda protestelor muşchilor care-i 
tremurau de durere şi de efort, şi îşi trase veşmântul aspru din 
lână peste haine. Sutana avea să-i încălzească muşchii, ceea ce 
era un lucru bun, fiindcă avea nevoie să-şi recapete forţele cât 
mai repede, ca să scape cu viaţă din adâncul muntelui. Ridică 
privirea şi întinse mâna. 

— Gabriel, zise. Îţi mulţumesc că mi-ai salvat viaţa. 


Călugărul chel păru uşor stânjenit. 

— Athanasius, se prezentă la rândul lui, strângând mâna 
care îi fusese întinsă, sau Fratele Peacock, dacă preferi. In 
mesajul tău spuneai ceva despre o hartă. 

Gabriel scoase o hârtie din buzunar şi i-o întinse. Era o 
copie a hărţii desenate de Oscar în jurnalul său. Athanasius o 
luă şi urmări cu degetul conturul tunelelor şi coridoarelor, până 
ajunse la simbolul oaselor încrucişate. 

— Este osuarul, zise. Ceea ce cauţi se află îngropat sub 
peştera care adăposteşte catedrala, lângă oasele sacre ale 
prelaţilor. 

Luă lampa cu petrol din nişa din perete. 

— Trage-ţi gluga pe cap, păstrează distanţa în spatele meu 
şi ascunde-te dacă cineva mă opreşte ca să-mi vorbească! N-ar 
trebui să umble nimeni pe coridoare la ora asta. Să sperăm că 
ceilalţi respectă regula asta cu mai multă stricteţe decât mine. 

Apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi din peştera ofrandei, 
îndreptându-se spre adâncurile întunecate ale muntelui. 


77 


Gabriel urma haloul lămpii cu petrol, care se clătina în faţa 
lui în întuneric. Lumina aluneca de-a lungul tunelelor, scoțând 
la iveală, pentru câteva clipe, uşi întunecate şi cabluri ce se 
încolăceau pe ziduri aidoma unor vene. Cam la zece paşi, câte 
un bec se iţea din tavan, dar niciunul nu era aprins. Gabriel se 
întrebă dacă e din cauza cutremurului recent sau pur şi simplu 
pentru a face economie. Gândul acesta îl tulbură în mod 
straniu. Demonizase atâta vreme Citadela şi pe toţi cei ce 
sălăşluiau în adâncul ei, iar faptul că acum se găsea brusc aici 
şi îl interesau nişte detalii atât de banale i se părea ireal. Işi 
reaminti că este pe terenul duşmanului şi că se află acolo cu un 
scop. Băgă mâna în buzunar şi simţi greutatea pistolului, ceea 
ce avu darul să-l liniştească. Işi continuă drumul, fără să scape 
din ochi lumina ce pâlpâia la vreo zece paşi în faţa lui şi din 
vedere misiunea pe care o avea de îndeplinit. 

Din loc în loc, tunelul o cotea şi lumina dispărea pentru o 
secundă sau două, iar Gabriel era nevoit să înainteze pipăind 
zidurile grunjoase, ca să-l prindă din urmă pe Athanasius. 
Alteori, drumul cobora la stânga sau urca la dreapta, atunci 
când călugărul o lua pe scările care îi duceau la alt nivel. 
Gabriel încerca să-şi dea seama unde se află, dar era imposibil. 
Spera că ghidul său îl duce pe acel traseu sinuos ca să evite 
zonele mai aglomerate ale muntelui, şi nu ca să-l deruteze, 
pregătindu-l pentru un atac prin surprindere. 

După zece minute de mers, cu capul aplecat pe sub 
becurile joase şi strecurându-se prin tuneluri atât de înguste, 
că nu încăpea decât un singur om prin ele, păşiră printr-o uşă 
masivă şi în faţa ochilor li se înfăţişă o privelişte care-i tăie 
respiraţia lui Gabriel. Peştera era atât de mare, că îl luă cu 
ameţeală. Stalactite uriaşe atârnau din tavanul aflat undeva 
foarte sus şi o fereastră masivă era săpată în peretele din 
spate. Gabriel vedea semiluna prin ea şi asta îi amintea de 
minutele care se scurgeau; razele ei aruncau o lumină argintie 
prin sticla veche, creând modele schimbătoare pe pardoseala 
din piatră. Probabil că traversaseră muntele prin mijlocul lui şi 


ajunseseră în cealaltă parte. 

— Pe aici şopti Athanasius, osuarul se află sub peştera 
catedralei. 

Gabriel îl urmă, trecând pe lângă crucea Tau ale cărei 
contururi se înălţau din altarul de pe peretele din spate, unde 
un şir de stalagmite, ascuţite ca nişte ace, alcătuiau un paravan 
natural în spatele căruia se ascundea o uşă ţintuită cu piroane 
metalice. Athanasius răsuci o cheie în broască şi zgomotul 
răsună în spaţiul imens ca pocnetul unui glonte ţâşnind dintr-o 
puşcă de vânătoare. Gabriel se uită în spate, ca să se asigure că 
sunt în continuare singuri, înainte de a-l urma pe Athanasius. 

Se găseau în partea de sus a unei rampe de piatră ce 
cobora în beznă. Locul mirosea a moarte. Athanasius încuie uşa 
şi începu să coboare. Mirosul de mucegai şi de putrefacție se 
înteţea cu fiecare pas. În josul rampei, o altă uşă le bloca 
trecerea. O deschiseră şi îi izbi un miros şi mai puternic de 
putreziciune uscată. 

— Osuarul, zise Athanasius, păşind înăuntru şi ridicând 
lampa cu petrol ca să lumineze încăperea. 

Şiruri de firide lungi erau scobite în ambii pereţi, 
adăpostind câte trei cadavre fiecare şi pierzându-se în beznă în 
ambele direcţii, ceea ce făcea ca încăperea îngustă să semene 
cu un vagon de dormit, ai cărui călători nu aveau să se mai 
trezească însă niciodată. În fiecare firidă, Gabriel zări oase 
ieşind din sutanele putrezite care acopereau ce mai rămăsese 
din trupurile şi din măreţia unor oameni de mult dispăruţi. Într- 
una dintre nişele din faţa lui, craniul se rostogolise de sub 
glugă şi îi fixa cu orbitele goale. Sub el, în stâncă, era cioplită 
litera X. 

Gabriel făcu un pas în faţă. Oscar însemnase cu un X, pe 
desenul lui, locul în care se afla Harta Stelară, dar părea o 
alegere ciudată s-o fi ascuns chiar în dreptul uşii. 

La lumina lămpii, Gabriel mai zări ceva cioplit lângă litera 
X, ascuns parţial de aceleaşi fire subţiri ca de borangic ale 
pânzelor de păianjen ce acopereau mare parte din ziduri şi din 
firide. Le dădu la o parte şi avu un şoc când dădu cu ochii de 
literele care ieşiră la iveală: LIV. 

Le privi ţintă o clipă, uimit să dea de numele lui Liv în acea 
criptă secretă. Apoi îşi dădu seama de greşeală. Fiecare firidă 
avea câte un simbol cioplit sub ea. Sub cea de deasupra scria 


XLIII, iar la stânga şirul continua cu XLII, XLI şi XL. Erau cifre 
romane. XLIV însemna pur şi simplu numărul 44. 

Scoase harta lui Oscar din buzunar, amintindu-şi ce scria 
în dreptul oaselor încrucişate: XIV, numărul 14. 

— Pe aici! zise, luând-o la stânga. 

O porni grăbit prin tunelul umed, numărând firidele pe 
măsură ce înainta, lumina lămpii cu petrol a lui Athanasius 
aruncând o umbră lungă şi nerăbdătoare în faţa lui. Cu cât 
scădeau numerele, cu atât zidurile tunelului deveneau mai 
grunjoase. Când coborâră sub 30, tunelul se schimbă din nou. 
Pânzele de păianjen care împodobiseră pereţii până atunci 
dispărură, astfel încât fiecare firidă se căsca în faţa ochilor lor 
întunecată, dar curată. Şi trupurile fuseseră curățate, iar 
grămezile de oase prăfuite nu mai zăceau împrăştiate peste tot, 
ci adunate în saci de pânză în mijlocul fiecărei firide, cu craniul 
odihnindu-se deasupra. 

— Aici! zise Gabriel când ajunse la numărul 14. Scoase o 
lanternă din buzunar şi o aprinse, iar lumina becului minuscul 
inundă întunericul. 

— Ce căutăm? întrebă Athanasius, ridicând lampa, ca să 
facă mai multă lumină. 

— Ceva ce aduce cu o bucată de stâncă, sau un fragment 
dintr-o tăbliță cu simboluri scrijelite pe ea: prea grea ca să 
poată fi transportată de cineva înot, dar suficient de mică ca să 
poată fi adusă aici în mare taină şi ascunsă. 

Mătură firida cu fasciculul de lumină al lanternei şi îşi 
simţi toate speranţele, care crescuseră vertiginos înlăuntrul lui, 
prăbuşindu-se la fel de repede. In afara rămăşiţelor aranjate 
ordonat într-o grămăjoară în mijloc, în nişă nu se mai afla 
nimic. Le verifică şi pe cele de lângă: toate erau goale, cu 
excepţia aceloraşi grămăjoare şi a craniilor ce rânjeau, 
făcându-i parcă în ciudă. Cercetă pereţii, podeaua, tavanul. 
Toate erau imaculate, săpate în stâncă solidă, aşa că ar fi fost 
imposibil ca Oscar să fi îngropat harta în ele. 

Îşi îndreptă atenţia către singurul lucru care se mai afla în 
firida cu numărul XIV: grămăjoara de oase de sub craniu. Iniţial 
nu o băgase în seamă, părându-i-se prea mică, dar acum, că 
eliminase toate celelalte posibilităţi, era singurul loc în care s- 
ar mai fi putut afla Harta Stelară. Întinse mâna şi o ridică. 

— Te rog, zise Athanasius, nu tulbura relicvele! 


Gabriel l-ar fi ignorat bucuros, dar, în clipa în care ridică 
oasele învelite în pânză, îşi dădu seama că sunt prea uşoare ca 
în mijlocul lor să se ascundă ceea ce căuta. Obiectul pe care 
Oscar îl ascunsese acolo, cu peste nouăzeci de ani în urmă, 
dispăruse: probabil că altcineva îl găsise înaintea lui. Puse 
oasele la loc, cu grijă, şi îşi trecu mâna peste piatra rece, 
curată. 

— De ce e aşa de curat aici? 

— Sunt cele mai vechi rămăşiţe pământeşti din osuar, 
aparţinând primilor prelați care au locuit în adâncul muntelui. 
Vârsta foarte înaintată până la care au trăit a făcut ca oasele 
lor să se fărâmiţeze foarte repede, preschimbându-se aproape 
în pulbere, ce poate fi îndepărtată uşor chiar şi cu o suflare. 
Printr-un ordin al Consiliului, s-a hotărât ca rămăşiţele lor să fie 
protejate. 

— Când s-a-ntâmplat asta? 

— În urmă cu aproape zece ani. 

Gabriel dădu din cap. Ajunsese cu zece ani prea târziu. 

— Cine mai coboară aici? 

— Doar novicii Sanctus. In cadrul pregătirii pentru 
hirotonisire, trebuie să petreacă o perioadă de timp aici, 
gândindu-se la poziţia lor, ca ultima verigă dintr-un lanţ 
neîntrerupt, ce se întinde până la începuturi. Catacombele 
astea sunt ca o raclă uriaşă, iar oasele prelaţilor sunt ele însele 
nişte moaşte, sfinţite în urma lungii perioade de timp pe care 
au petrecut-o în apropierea moaştelor supreme: Sacramentul. 
Cum astea sunt rămăşiţele pământeşti ale primilor prelați, 
părinţii întemeietori ai Citadelei, sunt cele mai sacre dintre 
toate. De aceea novicii vin aici să se roage. 

Aşa se explica cum reuşise Oscar să strecoare Harta 
Stelară în osuar. Fusese novice în ordinul călugărilor Sancti, 
înainte de a fugi din Citadelă. Ar fi putut să aducă harta aici şi 
să o ascundă în timpul rugăciunilor pe care le înălța în tăcere, 
având certitudinea că puţină lume se aventura până în cripte. 
Asta până se luase hotărârea ca osuarul să fie curăţat. 

— Există undeva înregistrări privind renovarea? 

— Toate lucrările sunt catalogate şi informaţiile sunt 
păstrate în arhivele din bibliotecă. Dar aceasta e în continuare 
închisă. Aş putea să intru, dar nu înainte de utrenie, cel mai 
devreme, şi n-o să fie uşor. Arhivele sunt imense. 


Gabriel oftă cu năduf, amintindu-şi de raza de lună pe care 
o văzuse prin imensa fereastră din catedrală, subţiindu-se, 
imperceptibil, dar ireversibil, cu fiecare oră care trecea. Băgă 
mâna în buzunar şi îşi scoase iPhone-ul. 

— Timpul e singurul lucru de care nu dispunem, zise, 
tastând ceva pe ecran şi întinzându-i-l lui Athanasius. 

Screensaver-ul înfăţişa o fotografie a paginii din jurnalul 
lui Oscar care conţinea Profeţia în Oglindă. Athanasius îl luă şi 
începu să citească. 

Aerul din peştera catedralei avea o aromă dulce după 
putreziciunea din criptă. 

— Am face bine să ne grăbim, zise Athanasius, 
îndreptându-se spre uşa principală, călugării care fac cu 
schimbul în serviciul de rugăciune o să iasă în curând şi 
coridoarele n-o să mai fie aşa de pustii. O să te duc înapoi pe un 
drum mai scurt. 

O luară înapoi pe unde veniseră, prin labirintul 
întortocheat din adâncul muntelui, cotind-o la stânga sau la 
dreapta pe unele coridoare, trecând prin faţa dormitoarelor în 
care unii călugări sforăiau sau a capelelor private în care alţii 
se rugau. Gabriel se ţinea în spate, ca la venire, cu capul 
plecat, gluga acoperindu-i chipul, gata să mărească distanţa 
dintre el şi Athanasius în caz că i-ar fi oprit cineva pe drum. 
Aproape ajunseseră la peştera ofrandei, când îl auziră amândoi: 
un geamăt grav, purtat de întuneric ca plânsetul chinuit al unui 
animal prins în cuşcă. Se opriră şi îl ascultară cum creşte în 
intensitate, înainte de a se risipi la fel de repede pe cât se 
iscase. Atunci auziră nişte paşi. În spaţiul strâmt din tunel, care 
purta cu uşurinţă ecoul, era imposibil să-ţi dai seama din ce 
direcţie vin. Gabriel se ascunse în umbra unei uşi şi întinse 
mâna după pistol, dar chiar în clipa aceea o siluetă 
înveşmântată într-o sutană roşie se ivi în spatele lui şi trecu 
grăbită pe lângă el, în direcţia lui Athanasius. 

— Trebuie să vii cu mine! zise călugărul. 

— Să vin unde? 

— La infirmerie. Fratele Simenon mi-a dat ordin să te 
găsesc. Spune că e urgent! 

Un alt geamăt care-ţi îngheţa sângele în vine se auzi de 
undeva din adâncul muntelui. 

— Prea bine, răspunse Athanasius. Tocmai aveam de gând 


să urc pe scările astea ca să duc noul schimb de călugări la 
peştera ofrandei, dar asta poate să mai aştepte. 

Gabriel se lipi de tocul uşii şi urmări cum călugărul 
înveşmântat în roşu se îndepărtează împreună cu Athanasius 
prin tunel, lăsându-l fără lumina slabă pe care o dădea lampa 
cu petrol. În bezna adâncă rămasă în urma lor, le ascultă paşii 
care se auzeau tot mai slab, până când se făcură una cu 
liniştea, apoi păşi din nou pe coridor şi îşi continuă drumul în 
direcţia în care îl urmase pe Athanasius. Scoase lanterna din 
buzunar şi o aprinse, ascunzând mare parte din lumina ei în 
palmă. În faţă se vedea o scară de piatră care pornea din 
tunelul principal şi Gabriel speră că e cea la care făcuse aluzie 
Athanasius în instrucţiunile lui criptice. 

După câteva minute de urcat, simţi aerul rece al nopţii 
venind de undeva din stânga şi îl urmă până ajunse în peştera 
ofrandei, îşi dădu jos sutana de călugăr, o împături şi o puse pe 
un raft, apoi se îndreptă spre marginea trapei. Blocă frânghia 
clopotului cu o scândură depozitată într-una dintre nişe. 
Braţele îi erau în continuare slăbite şi le simţea grele, dar cel 
puţin gravitația avea să fie de partea lui de data asta. Îşi luă din 
nou mănuşile şi înfăşură o bucată din frânghie, ca să-i reducă 
din presiune. 

Urcase până acolo sperând că va găsi o hartă care să-i 
ducă la un deznodământ sacru, prevestit din vremuri străvechi. 
Pleca cu nimic mai mult decât un firicel de speranţă că 
Athanasius ar putea să găsească vreun indiciu, undeva în 
arhive. Gabriel privi înspre noaptea luminată de lună, ştiind că 
Liv e undeva acolo. Îi promisese că nu o va părăsi şi cu toate 
acestea dăduse greş de mai multe ori. Nu fusese în stare să o 
protejeze şi nu reuşise să găsească singurul lucru care ar fi 
eliberat-o din înşiruirea fatală de evenimente în care o 
înlănţuise profeția. Apăsat de acele gânduri, îşi încolăci 
frânghia în jurul piciorului şi făcu un pas în afara platformei, 
alunecând în întuneric ca un bărbat spânzurat cu lentoare. 


78 


Când Athanasius ajunse la scara care ducea la infirmerie, 
sunetul pe care îl auzise pe când se afla în partea de sus a 
muntelui se transformase deja într-un bocet al damnaţilor. 
Vaietul creştea în intensitate cu fiecare pas pe care îl făcea, 
până când fu nevoit să îşi mobilizeze întreaga stăpânire de sine 
ca să îşi continue coborârea în direcţia lui. Auzea acum şi 
cuvinte ce răzbăteau prin bocetul neîntrerupt, văitându-se şi 
cerând îndurare, cel mai adesea fiind rostită rugămintea „iartă- 
mă“. 

La capătul scărilor îl întâmpină un gardian cu o mască 
chirurgicală albă pe faţă, care ieşea în evidenţă în contrast cu 
gluga ridicată a sutanei sale roşii. Alt gardian mascat era 
postat în faţa uşii salonului principal - de unde se auzea 
zgomotul. Când Athanasius se apropie, gardianul îi întinse o 
mască şi îl urmări în tăcere cum şi-o pune pe faţă. Doar după 
aceea făcu un pas spre uşă şi bătu în ea suficient de tare ca să 
acopere vaietele. Se auzi un drug ridicându-se, iar uşa începu 
să se deschidă încet. 

Scena care îl întâmpină pe Athanasius era una de infern. 
Cele opt paturi pe care le văzuse mai devreme erau acum 
împrăştiate care încotro prin încăpere, împinse de pacienţii ce 
se zvârcoleau în ele cu contorsionări violente. Toţi călugării 
fuseseră dezbrăcaţi şi lăsaţi doar în lenjeria de corp şi erau 
acum legaţi de paturi la fel ca Fratele Grădinar. Toţi prezentau 
aceleaşi simptome: abcese purulente pe aproape toată 
suprafaţa corpului, urme adânci acolo unde se scărpinaseră cu 
violenţă înainte de a fi imobilizaţi, şi toţi scoteau aceleaşi vaiete 
jalnice care le însoțeau suferinţa. 

Vaietul se auzea cel mai tare dintr-un pat de lângă uşă, al 
cărui ocupant reuşise cumva să îşi desfacă legăturile şi se 
scărpina acum cu mâna pe care şi-o eliberase, trecându-şi 
unghiile peste furunculele ce se spărgeau şi supurau, făcându-l 
să urle cu un amestec de agonie şi uşurare. Doi călugări 
Apothecaria încercau să-l imobilizeze, să-i prindă cu mănuşile 
lor din cauciuc albastru o bucată din pielea alunecoasă de la 


lichidul maroniu ce se scurgea din abcese. Un al treilea călugăr 
îi urmărea cu o siringă braţul care se zbătea încontinuu, 
adaptându-se la mişcările lui, până când reuşi să o înfigă în 
locul potrivit. Masca schimonosită de creatură chinuită se topi 
odată cu efectul sedativului, dând la iveală chipul călugărului 
tânăr şi speriat pe care Athanasius îl văzuse mai devreme. 

Se întoarse şi dădu nas în nas cu fratele Simenon, ai cărui 
ochi îl priveau ţintă prin spaţiul dintre mască şi glugă. 

— Toți copacii, ai spus. 

Athanasius încuviinţă. 

— Toţi copacii. 

— Şi molima a revenit în grădină? 

Athanasius dădu din cap. 

— Nu ultima oară când a fost examinată. 

— Deci eşti de acord că măsurile de izolare au avut efect? 

Athanasius încuviinţă. 

— Şi ai recomanda, evident, o procedură similară pentru a 
împiedica potenţiala răspândire a bolii în rândul oamenilor? 

În ciuda căldurii înăbuşitoare din încăpere, Athanasius 
simţi un fior rece pe şira spinării când îşi dădu seama de ce 
fusese chemat acolo. 

— Crezi c-ar trebui să fiu pus în carantină? 

— Nu doar tu. Singurele persoane care s-au molipsit până 
acum sunt cele care s-au aflat în partea infestată a grădinii şi 
au avut contact direct cu materialul contaminat. Şi tu ai fost 
acolo, la fel şi conducătorii celorlalte confrerii. Aţi stat cu toţii 
în grădină şi aţi cercetat crengile putrezite, poate chiar le-aţi 
atins, în vreme ce încercaţi să decideţi ce măsuri trebuie luate 
în legătură cu molima. 

Athanasius îşi aminti de cei doi gardieni tăcuţi care îl 
aşteptau în faţa salonului. Crezuse iniţial că fuseseră puşi acolo 
ca să-i împiedice pe oameni să intre. Acum îşi dădea seama 
care e adevărul. Erau acolo ca să-i împiedice să mai iasă. 

— Dar, dacă aş fi fost infectat, ar fi trebuit să am nişte 
simptome până acum, nu? 

— Nu neapărat. Expunerea ta a fost limitată, aşa că s-ar 
putea ca boala să-şi facă efectul mai încet în organismul tău. 
Toţi cei de aici au fost expuşi multă vreme şi fără protecţie, iar 
cantitatea este un factor-cheie în cazurile de micoză acută. 
Dacă ar exista o altă cale, aş sugera-o, dar nu ne putem asuma 


riscul ca boala să se răspândească şi mai mult. Toți cei care ar 
putea să fie contaminaţi trebuie să rămână izolaţi cel puţin 
patru zile, sub strictă observaţie. Dacă n-o să manifeste niciun 
simptom în acest interval, putem presupune fără să greşim că 
infecția a fost izolată. Altfel... 

Lăsă ideea să plutească în aer. 

— Dacă asta te face să te simţi mai bine, eu însumi şi toate 
ajutoarele mele o să rămânem aici pe toată perioada de 
carantină. 

Athanasius înţelegea logica acelei măsuri, dar avea şi o 
problemă legată de ea. Carantina însemna că vor trece încă 
patru zile înainte ca el să poată să verifice arhivele pentru 
Gabriel - presupunând că nu va sfârşi şi el legat de un pat, sau 
chiar mai rău. Ideea aceea îi ridică un alt semn de întrebare şi, 
deşi se temea de răspuns, întrebă: 

— Cum se mai simte Fratele Grădinar? 

— Mă tem c-a murit la scurt timp după ce l-ai văzut tu 
ultima oară. Organele interne i-au cedat din cauza infecţiei 
cronice. Buboaiele pe care le vezi pe piele se formează şi în 
interiorul organismului. O activitate fizică violentă duce la 
spargerea lor, inundând organismul cu toxine. Dacă nivelurile 
acestora sunt prea ridicate, organele nu mai fac faţă, pur şi 
simplu. 

Athanasius privi din nou trupurile ce se zvârcoleau legate 
de paturi şi îşi imagină abcesele care dădeau năvală prin carne, 
aceleaşi care se formau poate şi înlăuntrul lui chiar în acel 
moment. 

— Şi unde o să stăm? Spaţiul de aici nu e suficient şi 
contactul cu cei deja infectați e cu siguranţă contraindicat. 

— Gardienii fac aranjamentele chiar acum. Eu şi ajutoarele 
mele o să ocupăm celelalte grote desemnate pentru carantină. 
Sunt convins c-o să găsească o soluţie adecvată. 

Athanasius începu să facă nişte calcule în minte, zărind o 
oportunitate în izolarea iminentă. 

— Pot să fac o sugestie? Biblioteca se află în apropiere şi 
se poate ajunge la ea fără a trece prin zonele mai aglomerate 
ale muntelui. Am putea transforma una dintre sălile de lectură 
într-un salon improvizat pe perioada carantinei, fără să 
deranjăm prea mult. Nimeni n-o foloseşte în momentul ăsta şi 
faptul că e închisă ermetic şi beneficiază de un sistem de 


climatizare cu circuit închis ar garanta că aerul pe care-l 
respirăm n-o să contamineze restul muntelui. 

Simenon încuviinţă. 

— O să fac propunerea. Între timp, ar trebui să părăseşti 
încăperea şi s-aştepţi afară, pe coridor. Au fost convocați şi 
ceilalţi conducători ai confreriilor. Am vrut să vorbesc cu tine 
mai întâi fiindcă ştiam că tu o să-nţelegi că e o măsură logică şi 
poate chiar o să m-ajuţi să-i conving pe ceilalţi. 

— Bineînţeles. 

Ca la un semnal, se auzi o bătaie în uşă, care acoperi 
gemetele din încăpere. Simenon deschise uşa şi dădu peste 
fratele Axel, care aştepta perplex în faţa ei. Athanasius se 
strecură afară din salon şi puse mâna pe umărul lui Axel, 
îndepărtându-l de priveliştea teribilă dinăuntru. 

Axel se smuci, eliberându-şi umărul, şi îl privi ţintă, cu o 
mânie pe care de-abia şi-o disimula. 

— Vezi ce ai făcut? zise. Ai adus ciuma pe capul nostru! 

— Să sperăm că nu e aşa, răspunse Athanasius. De dragul 
nostru, al amândurora, să ne rugăm să se dovedească în cele 
din urmă că e altceva. 


79 


Vânturile puternice de deasupra Atlanticului împinseseră 
porumbiţa albă din coada avionului DE-9 cu repeziciune în 
zborul său spre marginea estică a Europei. Aeronava ateriză pe 
Aeroportul Internaţional din Gaziantep puţin înainte de ora 
prevăzută, la două şi cincizeci de minute dimineaţa. 

La ora trei şi trei minute, un încărcător trase lângă avion şi 
platforma lui fu ridicată până la uşa destinată pasagerilor. Pe 
aceasta fură încărcate două lucruri: o cutie având aproximativ 
aceeaşi formă şi aceleaşi dimensiuni ca un coşciug şi un bărbat 
blond, masiv, îmbrăcat în negru, care îşi puse palma pe cutie, 
de parcă ar fi jurat pe o Biblie supradimensionată. Incărcătorul 
îi cobori în dreptul unei camionete care aştepta parcată, cu 
uşile din spate deschise şi cu cheia în contact. Fără niciun 
ajutor, bărbatul mută cutia de pe platformă în spatele 
autovehiculului, după care închise uşa şi se îndreptă spre 
scaunul şoferului. Răsuci cheia în contact şi vocea robotică a 
GPS-ului îi dădu prima direcţie a traseului preprogramat. Patru 
minute mai târziu, trecea cu maşina prin poarta de securitate şi 
o lua pe drumul de acces, de-a lungul gardului aeroportului. 
Acesta îl duse la şoseaua principală, departe de aeroport şi 
înspre munţii care urcau spre Ruina. 

Traversă trecătoarea din munţi şi ajunse la periferia 
oraşului fix la ora trei şi treizeci de minute. Vocea plată din 
bord îl ghidă spre Bulevardul de Est şi apoi pe şoseaua de 
centură care înconjura oraşul vechi şi îl duse apoi în secţiunea 
de nord-est cunoscută sub numele de Cartierul Umbrasian. 
Nouă minute mai târziu, ajungea la destinaţie. 

Dick încetini şi intră cu camioneta în depozitul construit în 
partea inferioară a zidului oraşului vechi, o parcă cu spatele 
într-un loc de încărcare şi opri motorul. Vehiculele de mare 
tonaj nu aveau voie să intre în oraşul vechi, aşa că tonele de 
mâncare şi de mărfuri care trebuiau să fie livrate în fiecare zi în 
cafenele şi magazinele de suvenire erau transportate cu 
ajutorul funicularului. Semănând cu un montagne-russe imens 
şi lent, acesta străpungea zidul care împrejmuia oraşul vechi şi 


urca dealul printr-un tunel din piatră ascuns vederii, care 
pornea din depozitul de mărfuri. 

După ce se asigură că nu e nimeni în jur, Dick se dădu jos 
de la volan, luă un motostivuitor şi deschise uşile din spate ale 
camionetei. Scoase cutia în formă de coşciug şi o urcă pe 
platformă, ducând-o apoi la unicul vagon al funicularului care 
era oprit în dreptul intrării în tunel, cu uşa deschisă şi gata de 
pornire. După ce băgă cutia în vagon, se strecură şi el, cu 
dificultate, din cauza staturii uriaşe, în partea din spate 
destinată persoanelor şi deschise un e-mail pe telefonul mobil 
ca să recitească instrucţiunile pe care le primise. 

Deschise tabloul de comandă al vagonului şi apăsă pe al 
treilea dintre cele trei butoane roşii. Vagonul o luă încet din 
loc, tras de un lanţ cu clichet, iar cauciucurile uşoare şi motorul 
electric de-abia dacă se auziră în liniştea nopţii. Intrară în 
tunelul slab luminat, apoi începură să urce, până la cea de-a 
treia şi ultima staţie, aflată chiar în vârful dealului pe care se 
găsea oraşul vechi, acolo unde zidul de apărare împrejmuia 
Citadela. 

Era ora trei şi patruzeci şi unu de minute. 


Dragan se prinse de zidul grunjos al peşterii ofrandei şi se 
uită în jos prin trapă, ca o pasăre de pradă. Nu zări nici o 
mişcare, doar străzile luminate cu lămpi cu vapori de sodiu ale 
oraşului vechi întinzându-se la picioarele lui ca o pată galbenă 
strălucitoare. 

Simţea cum frigul nopţii îi cuprinde trupul slăbit, dar mai 
simţi şi ceva ce semăna cu mirosul ploii adus de briză, sau cu 
soarele care iese din spatele norilor reci ca să-l încălzească. La 
fel cum oceanul răspundea chemării lunii, tot aşa şi trupul său 
reacţiona la apropierea Sacramentului. 

În curând, relicva avea să fie din nou acasă, inundând 
muntele cu puterea ei purificatoare şi radiind prin trupul său, 
redându-i sănătatea jalnicei creaturi în care se transformase. 

În spatele lui, auzi scârţâitul unor pantofi pe pardoseala 
din piatră, venind dinspre cei doi gardieni înveşmântaţi în 
sutane roşii care aşteptau lângă stâlpul de lemn folosit pentru 
manevrarea platformei. Profitase de frica şi de ambiția lor, 
promiţându-le că îi va înălța la rangul de călugări Sancti dacă îl 
vor ajuta. 


„Aduceţi înapoi Sacramentul“, le spusese, „şi lucrurile o să 
fie din nou ca înainte.“ 
Citadela, călugării Sancti - şi el însuşi. 


80 


Dick simţi cum frânele automate se pun în mişcare şi 
vagonul încetineşte. În faţă, lumina slabă a lămpilor cu vapori 
de sodiu se strecura prin tunel din terminalul aflat lângă zidul 
de apărare. 

Destinatia finală. 

Avea o senzaţie de linişte şi mulţumire. După ce cutia va fi 
urcată pe platforma Înălţării şi el va trage clopotul ca să-i 
anunţe să o ridice, misiunea lui se va încheia. 

Va fi com-ple-tă. 

Era unul dintre cuvintele lui preferate, atât de perfect ca 
formă şi ca sens. Până şi felul în care trebuia pronunţat implica 
un efort, buzele fiind nevoite mai întâi să se rotunjească în jurul 
consoanelor ocluzive şi să se întindă apoi într-un zâmbet de 
satisfacţie. Aşa se simţise şi el când descoperise cuvântul 
Domnului în închisoare, care-i umpluse fiinţa până atunci 
pustie, aidoma unui recipient gol. 

Vagonul se opri lin şi Dick păşi în zona de încărcare. 
Aceasta avea dimensiunile unui garaj dublu, de-a lungul 
pereţilor erau aliniate rafturi de depozitare şi într-o parte erau 
parcate câteva transportoare, băgate în priză ca să se încarce 
peste noapte. Rafturile erau goale, toate mărfurile fiind livrate 
în seara precedentă. Sunetul paşilor lui răsuna în hala pustie, 
izbindu-se de pereţi şi amestecându-se cu zumzetul ca de 
insectă al unuia dintre transportoarele mai mici, pe care îl luă 
şi îl duse înspre vagon. Târi cutia şi o urcă în el, apoi traversă 
platforma, spre ieşire. 

Aerul rece al nopţii îl izbi când ieşi din incintă şi o luă în 
sus pe o rampă ce ducea la zidul de apărare. Platforma Înălţării 
se afla în faţa lui, dincolo de un podeţ din lemn. Se îndreptă 
într-acolo, savurând singurătatea şi sentimentul de satisfacţie 
că aproape îşi îndeplinise misiunea. 

Tocmai păşise pe podeţ, când totul o luă razna. 

Primul lucru pe care îl auzi fură nişte paşi grăbiţi, 
scârţâind pe scândurile uscate, în direcţia lui: trei sau patru 
persoane. Se întoarse din instinct şi băgă mâna în haină, în 


căutarea pistolului, când o lumină albă şi puternică îl orbi. 

— James Harris, World News. Ce e-n cutie? 

Dick zări marginea lentilei unei camere de filmat sub 
lumina strălucitoare şi capătul buretos al unui microfon care îi 
fusese băgat sub nas. Primul impuls fu să tragă în direcţia 
luminii şi să încerce să-l nimerească pe cel ce se afla în spatele 
ei, dar mintea îi ajunse instinctele din urmă şi îl făcu să se 
oprească. Camera trimitea probabil imaginile în altă parte sau 
poate chiar le transmitea live. 

Băgă mâna la loc în haină, dar nu înainte ca operatorul să-i 
fi zărit pistolul şi să se fi oprit asupra lui cu obiectivul pentru o 
secundă. 

— Nu e nimic în cutie, zise. N-aveţi autoritatea să vă aflaţi 
aici! N-aveţi ce căuta aici! 

— Au permisiunea mea. 

Un glas nou şi silueta neclară a unui bărbat care avea o 
mână înfăşurată într-o eşarfă şi care îi întindea cu cealaltă o 
insignă de poliţist. 

Poliţia şi presa. Cum nu se poate mai rău! 

Trebuia să-şi abandoneze misiunea şi s-o ia la fugă. 

Făcu un pas spre cameră, cu un zâmbet larg pe chip, 
ridicând braţele ca să schiţeze un gest de capitulare. 
Cameramanul se dădu în spate, dar nu suficient de repede. Cu 
un gest rapid, Dick îi izbi şi îi aruncă camera pe jos. Se auzi un 
zgomot de sticlă spartă când becul camerei de filmat se stinse 
şi totul se cufundă în întuneric. În acel moment, Dick se năpusti 
asupra poliţistului. 


Durerea îi fulgeră braţul lui Arkadian când bărbatul se 
ciocni de el, aruncându-l pe spate pe caldarâm. Polițistul se 
răsuci - provocând un nou val de durere sfâşietoare în umăr - 
şi întinse mâna după armă, dar silueta mătăhăloasă se făcuse 
deja nevăzută după colţul clădirii. Dispăruse. Ceilalţi doi nu 
aveau de gând să fugă după el. Erau prea preocupaţi de 
subiectul principal al ştirii exclusive pe care le-o promisese. 

Operatorul ridicase camera şi filma de aproape capacul 
cutiei, pe care reporterul îl ridica încet, comentând în acelaşi 
timp ceea ce vedea. 

Arkadian se ridică cu greu în picioare. Voia să-l 
urmărească pe bărbatul care îi atacase, dar nu putea să fugă în 


starea în care se afla, aşa că se îndreptă spre cutie, sperând din 
tot sufletul că va da peste o veste bună. 

Capacul se desprinse şi căzu zăngănind la pământ. 

Liv era întinsă pe o parte, înfăşurată în pături şi bandaje ca 
o mumie de Halloween. Reporterul îi punea întrebări, dar 
tânăra era evident drogată. Cel puţin asta spera Arkadian, că 
aşa se explica de ce toată gălăgia de până atunci nu o trezise. 
Detectivul se apropie şi îi puse degetele pe gât. 

Avea puls. 

Trăia. 


Dragan urmărise întreaga scenă care se desfăşura la 
picioarele lui, ca un Dumnezeu neputincios. Din clipa în care 
lumina puternică se aprinsese şi bărbatul masiv o aruncase la 
pământ şi o luase la fugă, ştiuse că lucrurile nu vor decurge aşa 
cum ar fi trebuit. 

Îi urmări pe ceilalţi bărbaţi cum înconjoară cutia, cum scot 
capacul şi simţi ceva răscolindu-se în el când zări silueta 
ghemuită înăuntru. Era atras de ea şi fu nevoit să se agaţe de 
zidul peşterii ca să nu se prăbuşească în gol. Era atât de 
aproape încât o putea vedea, dar prea departe ca să îl ajute la 
ceva. Îi venea să plângă, să urle de furie, sau să ucidă pe 
cineva. Dar nu putu decât să privească cum grupul se 
îndepărtează, luând fata cu ei. 


81 


Arkadian o sprijini pe Liv cât timp coborâră pe străduţele 
pline de gropi din oraşul vechi, înconjurându-i umerii cu braţul 
sănătos, ca un tată care-şi consolează copilul, în vreme ce 
braţul rănit îl durea la fiecare hurducătură. 

Luaseră una dintre maşinuţele de golf folosite pentru a-i 
transporta pe bătrâni şi pe infirmi pe povârnişul muntelui. În 
acel moment, Arkadian simţea că aparţine ambelor categorii. 
Reporterul conducea, în vreme ce cameramanul mătura străzile 
cu obiectivul lui, ca un soldat urmărindu-şi ţinta. Nimeni nu 
scotea o vorbă, fiind conştienţi cu toţii că uriaşul pe care îl 
acostaseră putea fi în continuare prin preajmă, ascunzându-se 
în beznă şi aşteptând momentul prielnic ca să se repeadă 
asupra atacatorilor săi. 

Când ajunseră jos, Liv începu să dea semne de viaţă, 
trezită de hurducăturile de pe drum. Arkadian introduse 
codurile de acces în trapa de urgenţă şi zâmbi când oblonul 
care se ridica dădu la iveală faptul că a doua parte a planului 
de salvare îi aştepta deja acolo. 

Reporterul o zări şi el. 

— Ce caută ambulanta aia aici? 

— Eu am chemat-o. Nu ştiam în ce stare o să fie ostatica. 
Trage lângă uşa din spate şi eu o să-i rog s-o examineze, ca să 
m-asigur că e teafără înainte să vorbeşti cu ea. 

Reporterul trase de volan spre ambulanţa parcată şi apăsă 
tare pe frâne, ca să-şi facă auzită nemulţumirea. Înțelegerea pe 
care o făcuse cu Arkadian îi asigura exclusivitatea asupra ştirii 
şi acum simţea cum aceasta îi scapă printre degete. 

Portiera din dreptul şoferului ambulanţei se deschise şi din 
ea cobori un bărbat slab şi palid, cu părul negru lung căzându-i 
pe umeri, care se îndreptă spre ei. Se lăsă jos şi îi luă 
încheietura lui Liv în mâini. 

— Pulsul e slab, zise după ce ascultă câteva bătăi. 
Tensiunea arterială e scăzută. 

Îi ridică o pleoapă şi îi lumină pupila cu o lanternă mică, 
apoi repetă operaţiunea la celălalt ochi. 


— Pupilele sunt contractate, dar răspund la stimuli. Pare a 
fi o intoxicație cu barbiturice. Trebuie să-i pun o mască de 
oxigen şi o perfuzie şi s-o duc imediat la spital, ca să aflăm cu 
ce medicament au drogat-o şi să-ncepem să-l eliminăm din 
organism. 

Deschise uşile şi scoase afară targa ale cărei picioare fură 
depliate şi zăngăniră pe dalele din piatră. 

— Ajutaţi-l! zise Arkadian. Aş face-o eu, dar... 

— Filmează în continuare! Îi ordonă reporterul 
cameramanului cu o voce guturală, apoi făcu un pas în față ca 
să-l ajute pe medic să o urce pe Liv pe targă. 

Pletosul o prinse pe Liv cu chingile de saltea şi apoi urcă 
targa înapoi în ambulanţă, împingând-o cu putere în sistemul 
de prindere pentru a o asigura pe timpul drumului. 

Reporterul se întoarse spre Arkadian. 

— Ai spus că putem să-i luăm un interviu. 

— Şi o să-i luaţi, de-ndată ce spitalul o să spună că e-n 
regulă. N-ai vrea să-i pui sănătatea în pericol doar ca să obţii o 
ştire bună, nu-i aşa? 

În spatele lui, ambulanţa vibră când porni motorul şi 
girofarul bicolor de pe acoperiş se aprinse şi începu să se 
rotească,  proiectându-şi luminile colorate asupra zidului 
cenuşiu din oraşul vechi. 

— O să ţin restul presei la distanţă, îţi promit! zise 
Arkadian. De fapt, o să mă urc cu ei în ambulanţă, ca să m- 
asigur c-o să reuşesc. 

Se urcă în scaunul pasagerului şi trânti portiera. 

— Ne vedem la spital! Întreabă de mine la recepţie, o să-ţi 
spună ei unde să mergi! 

Ambulanţa o luă din loc. 

Reporterul sări la volanul carului de reportaje şi porni 
motorul. Îl băgă în viteză şi apăsă pe acceleraţie de îndată ce 
cameramanul reuşi să urce şi el, înghesuindu-şi tot 
echipamentul. De afară se auzi o bubuitură şi roata alunecă 
spre dreapta. Bărbatul încercă să ţină volanul drept cale de 
câţiva metri, apoi apăsă pe frână şi sări jos din maşină ca să 
vadă ce s-a întâmplat. 

O bucăţică de lemn era înfiptă în unul dintre cauciucurile 
din faţă, care se dezumflase. O scoase afară, iar cuiele prinse în 
ea căzură cu zgomot pe şosea, lucind în lumina felinarelor. 


Sabotaj. Reporterul îşi ridică privirea la timp ca să zărească 
ambulanţa dispărând după colţ şi făcându-se nevăzută în 
noapte. 


— Chiar suferă după o supradoză de barbiturice? întrebă 
Arkadian. 

Şoferul dădu din cap. 

— E puţin probabil. Poate că i-au fost administrate 
somnifere, dar nu o doză periculoasă: a răspuns la stimuli şi 
tensiunea e bună. Am fost convingător? Nu sunt obişnuit să am 
de-a face cu pacienţi care încă respiră. 

Şoferul era dr. Bartholomew Reis, legistul-şef de la morgă. 
Lucrase la sute de cazuri împreună cu Arkadian şi era singura 
persoană în care detectivul avea încredere şi care putea 
împrumuta o ambulanţă într-un timp aşa de scurt şi se putea da 
drept medic într-un fel convingător. 

— Încotro? întrebă Reis, oprind sirena şi girofarul şi 
reducând viteza când ajunseră pe străzile pustii din Ruina. 

— Mergi tot înainte spre est, afară din oraş, îi răspunse 
Arkadian, privind spitalul care se ivi în faţă şi apoi le trecu prin 
faţa ochilor şi rămase în urmă. Îţi spun eu când ne apropiem. 


82 
Cetatea Vaticanului 


Clementi fu smuls dintr-un vis agitat de soneria 
supărătoare a telefonului. Se uită la deşteptătorul de la capul 
patului. Era trecut puţin de ora patru dimineaţa, cea mai 
proastă oră ca să primeşti un telefon. Întinse mâna după aparat 
în întuneric şi îl smulse din furcă, ca să-l facă să tacă. 

— Alo? 

— Cât de repede poţi accesa serverul tău securizat? 

Era Pentangeli, membrul american al Grupului. 

— În zece minute, răspunse Clementi, trezindu-se într-o 
clipă. Trebuie s-ajung la birou. 

— Fă-o mai repede! Tocmai ţi-am trimis ceva ce trebuie 
neapărat să vezi! 

Interlocutorul închise. 


Clementi auzi telefonul sunând în biroul său, când, opt 
minute mai târziu, uşile ascensorului se deschiseră la etajul al 
patrulea al Palatului Apostolic. 

Inaintă poticnindu-se pe coridor, conştient că Sanctitatea 
Sa doarme în încăperea de alături. Apartamentul cardinalului 
se afla în altă clădire, de cealaltă parte a Capelei Sixtine. 
Fugise tot drumul până acolo, sau cel puţin se străduise să fugă 
pe cât îi permitea trupul său dolofan. Băgă cheia în broască, cu 
mâini tremurânde, şi păşi în încăperea cufundată în întuneric, 
răsturnând un teanc de ziare când înhăţă telefonul ca să-i 
oprească soneria. 

— Am ajuns, zise gâfâind. 

— Îţi citeşti e-mailul? 

Clementi se prăbuşi pe scaun. 

— Acum îl... accesez. 

Suflând greu, cu inima bătându-i nebuneşte în piept, lovi 
tastatura cu degete tremurătoare. Il aşteptau două mesaje în 
contul lui securizat, unul trimis de la tabăra din Irak şi unul 
fără subiect sau expeditor. Bănui că cel din urmă era de la 


Pentangeli. Îl deschise şi o altă fereastră îi apăru pe ecran, iar 
în ea începu imediat să se deruleze un clip video. 

La început, imaginile fură prea întunecate şi prea 
tremurătoare ca să se poată distinge ceva, apoi deveniră mai 
clare şi o lumină puternică se aprinse, surprinzând un blond 
mătăhălos îmbrăcat în negru care împingea o cutie mare. 
Clementi simţi cum îi fuge pământul de sub picioare când îşi 
dădu seama la ce se uită. 

— Ceea ce vezi tu acum este un material needitat, care i-a 
atras atenţia unuia dintre producătorii mei de ştiri. Aveau de 
gând să-l transmită ca ştire exclusivă la următorul jurnal, dar i- 
am convins să muşamalizeze povestea. Singura dovadă că aşa 
ceva s-a întâmplat vreodată e înregistrarea la care te uiţi chiar 
acum. 

Imaginile se stabilizară din nou şi se văzu clar cum este 
ridicat capacul cutiei. Camera încadră silueta adormită a fetei 
ghemuite în interior, apoi imaginea se lărgi şi se înclină, 
arătând Citadela din spatele ei. Era o catastrofa. 

— La scurt timp după ce au fost filmate imaginile astea, 
fata a fost dusă sub escorta poliţiei la spitalul din Ruina - dar n- 
a mai ajuns acolo. A dispărut. Din nou. Ştiu c-ai spus c-o să te 
„ocupi“ de asta - Clementi sesiză foarte bine intonaţia ironică a 
interlocutorului - aşa c-ai putea te rog să-mi spui unde e acum? 

Clementi se gândi să mintă, să inventeze o poveste cum că 
fata se afla sub supraveghere şi avea să fie eliminată într-o oră, 
dar făcuse atât de multe astfel de promisiuni în ultimele zile, că 
pur şi simplu nu mai putea să facă încă una. 

— Nu ştiu, recunoscu. 

La celălalt capăt al firului se auzi un oftat adânc, înainte ca 
Pentangeli să vorbească din nou: 

— Nu ştiu de ce ţi-e atât de greu să rezolvi încurcătura 
asta. Nu uita, dacă întreaga afacere e compromisă, tu o să ai 
cel mai mult de suferit! În afară de faptul că ţi-am împrumutat 
bani, nu avem nici o legătură evidentă cu toată povestea asta. 
Şi, într-un fel sau altul, o să ne recuperăm investiţia, în bani 
sau în bunuri. Ce naiba, terenul pe care se află Catedrala St 
Patrick din New York valorează probabil un sfert de miliard! 
Deci, dac-aş fi în locul tău, mi-aş pune în joc toate resursele de 
care dispun ca să-i găsesc pe oamenii ăştia, înainte ca ei să dea 
peste ceva care ar putea cu adevărat să ne facă rău. Noi 


deţinem mare parte dintre posturile de ştiri din lume, dar nu le 
deţinem pe toate. Nu te baza pe faptul că povestea o să fie 
muşamalizată dacă o mai dai o dată în bară! E vremea să-ţi faci 
ordine în ogradă, cardinale! Anunţă-mă când ai reuşit! 


83 


Liv era conştientă de zgomotele şi de mişcările care-i 
străpungeau  învelişul confortabil al somnului indus de 
tranchilizante. Erau diferite de cele pe care le auzise până 
atunci; în locul bâzâitului motorului avionului charter, auzea 
acum nişte sunete mai estompate. Până la ea ajungeau 
scârţâitul cauciucurilor şi mişcările line ale unui vehicul care se 
deplasa încet pe un teren accidentat. Auzi o uşă deschizându-se 
şi simţi arcurile săltând când cineva urcă în maşină alături de 
ea. Afară era încă întuneric, simţea asta chiar dacă avea ochii 
închişi. Simţea mirosul nopţii strecurându-se prin uşa deschisă 
şi auzea zgomotele nopţii amestecându-se cu el: ţârâitul 
greierilor, plescăitul pământului care se răcea. 

Cel care urcase se apropie de ea, privind-o de deasupra. 
Şi-l imagină pe uriaşul blond pregătindu-i o altă injecție care să 
o ţină captivă în propriul trup. Se gândi să se ridice brusc şi să 
o ia la fugă în noapte, dar ştia că organismul îi este prea slăbit 
ca să o asculte. Se pregăti să simtă o înţepătură. În clipa aceea, 
bărbatul vorbi. 

— Liv? 

Pleoapele i se zbătură ca să se deschidă şi încercă să se 
concentreze. Silueta aplecată deasupra ei era luminată din 
spate de becurile strălucitoare din interiorul vehiculului, dar ea 
ştia cine e. 

Gabriel zâmbi când ea deschise ochii şi, în mintea ei, Liv îi 
zâmbi şi ea şi întinse mâna ca să-i atingă chipul, dar în realitate 
braţul îi rămase nemişcat pe saltea şi pe faţa ca o mască nu-i 
apăru nici o expresie. Nu ştia în ce fel de închisoare chimică 
fusese închisă, dar era evident că nu scăpase încă din ea. Şi, 
chiar în timp ce savura acea clipă, amintiri ale coşmarului îi 
reveniră în minte. Ultima oară când se trezise dintr-un vis şi îl 
găsise pe Gabriel lângă ea, tânărul fusese mistuit de flăcări. 
Imaginea lui începu să se lichefieze când în ochi i se adunară 
lacrimi, dar Liv clipi ca să le alunge şi ţinu ochii deschişi. Voia 
să-l privească cât mai mult posibil, chiar dacă nu era decât o 
iluzie. 


Gabriel întinse mâna şi îi şterse o lacrimă, apoi se aplecă 
să o sărute. Doar când îi simţi buzele atingându-i-le pe ale ei şi 
căldura respirației mângâindu-i pielea Liv ştiu că e real. Era 
acolo, în carne şi oase. 

„Stai într-un loc sigur“, îi spusese el ultima oară când îl 
văzuse, „până o să te găsesc.“ 

Şi, chiar dacă ea dăduse greş, cu urmări dezastruoase, şi 
nu îşi îndeplinise partea ei din înţelegere, el reuşise cumva să 
se ţină de cuvânt. 

— Eşti în siguranţă, îi şopti Gabriel, şi cuvintele avură 
efectul unei vrăji, eliberând-o din înlănţuirea malefică a unui 
blestem. Încearcă să dormi! O să vorbim mai multe după ce te 
odihneşti. 

Apoi o luă de mână, rămânând lângă ea până când ochii i 
se închiseră din nou şi Liv alunecă în sanctuarul sigur al 
somnului. 


84 
Cetatea Vaticanului 


Clementi înghiţi în sec, uitându-se în gol în bezna din 
biroul său. li promisese lui Pentangeli că îl va suna după ce va 
lua legătura cu agenţii de pe teren şi va afla ce se întâmplă. 
Ultimul raport stătea deschis pe birou, trimis de la aeroportul 
din New Jersey. Sunase la numărul de contact de pe prima 
pagină, dar nu răspunsese nimeni. Din încăperea alăturată se 
auzi o bufnitură şi un scaun scârţâind pe podea. Sanctitatea Sa 
se trezise, fără nici o îndoială din cauza telefonului. 

Clementi puse receptorul în furcă şi aprinse lampa de pe 
birou, dând la iveală ziarele împrăştiate pe podea, acolo unde le 
răsturnase în graba cu care intrase în încăpere. Se lăsă în 
genunchi şi începu să le adune, în caz că Papa ar fi decis să-i 
facă o vizită inopinată. Dacă l-ar fi întrebat ceva, i-ar fi spus că 
e o problemă legată de pieţele financiare mondiale. Sanctitatea 
Sa se uita întotdeauna undeva în gol atunci când el începea să-i 
vorbească despre bani - şi aşa se explicau de altfel o mare 
parte dintre problemele Bisericii. 

Puse şi ultimul ziar înapoi pe birou şi privirea îi rămase 
ţintită pe prima pagină. Aceasta înfăţişa două fotografii, una a 
lui Liv Adamsen şi cealaltă a lui Gabriel Mann. Deasupra se afla 
titlul: DISPĂRUȚI - POSIBIL MORŢI? 

Fu invadat de un val copleşitor de ură. Cum puteau acei 
indivizi, acei neica-nimeni să-i facă atâtea probleme? 

Se uită din nou la monitor, ca să vadă cât e ceasul, şi zări 
e-mailul nedeschis de mai devreme. Fusese trimis de dr. 
Harzan, şeful operaţiunilor în tabăra din deşert. Sărise peste el 
din cauza telefonului care suna şi a urgenţei celuilalt e-mail din 
inbox. Il deschise şi-i citi conţinutul scurt, dar minunat. Era 
miraculos, ca o rază strălucitoare de soare răzbind printre norii 
de furtună, sau ca răspunsul la o rugăciune pe care o înălţase 
de multă vreme. 


Am găsit-o - şi e cu mult, cu mult mai grozavă 


decât a îndrăznit să spere vreunul dintre noi. 


Clementi citi şi reciti mesajul, tot stresul ultimelor 
săptămâni - al ultimilor ani, chiar - topindu-se la lumina caldă a 
acelor cuvinte simple. 

O găsiseră, îngropată în deşertul din nordul Irakului, 
ascunsă în veacuri de istorie, doar ca să fie scoasă din nou la 
iveală de către el, întru slava lui Dumnezeu. 


85 


Afară era ziuă când se trezi Liv. 

Avusese acelaşi vis, doar că unele detalii erau schimbate. 
Crucea Tau se înălţase nu dintr-o beznă lipsită de contur, ci din 
mijlocul unui deşert pustiu, pe timp de noapte, iar pe cerul plin 
de stele se zărea o lună mică şi joasă. Fusese un vis presărat cu 
anxietate şi groază, chiar dacă nu se întâmplase nimic. Ea 
stătuse pur şi simplu, privind cum luna pe cale să apună se 
scufundă încet la orizont, dispărând treptat în spatele unei 
dune de nisip, până când, cu câteva clipe înainte să se facă 
nevăzută, ea se trezise din somn. 

Era întinsă pe patul de jos dintr-un şir de trei paturi 
supraetajate, într-un dormitor placat cu lemn, care îi amintea 
de taberele din copilărie. Avea acelaşi miros de lemn, praf şi 
raze de soare, în aer plutea şi aroma unei cafele care fierbea 
undeva, şi Liv îşi simţi stomacul chiorăind. Încercă să se ridice 
şi, spre marea ei uşurare, trupul o ascultă. Medicamentul care i 
se administrase îşi pierdea încet efectul, dar ea îşi simţea în 
continuare gura uscată, de parcă i-ar fi fost umplută cu vată. 

Se dădu jos din pat, cu mişcări lente, testându-şi echilibrul 
şi simţindu-şi muşchii rigizi. Incăperea se clătină puţin când Liv 
se ridică în picioare, şi fu nevoită să se prindă de cadrul de oţel 
al patului ca să-şi recapete echilibrul. Îşi auzea pulsul zvâcnind 
în tâmple şi simţea ameninţarea unei migrene pândind-o sub 
pleoape. În mod normal, ar fi luat un Advil şi s-ar fi întors în 
pat, dar mirosul cafelei era prea îmbietor ca să-i reziste. Avea 
nevoie de cafeină şi de lichide, dar cel mai mult îşi dorea să-l 
revadă pe Gabriel. 

Il găsi în încăperea alăturată, aşezat la o masă, împreună 
cu dr. Anata şi cu Arkadian. Erau aplecaţi deasupra unei hărţi 
despăturite şi fixate la capete cu ajutorul unui carnet cu 
coperte din piele şi al unui laptop conectat la un telefon. 
Gabriel se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre ea, ezitant şi 
puţin emoţionat, de parcă n-ar fi ştiut prea bine ce să facă. Liv 
rezolvă problema aruncându-se în braţele lui şi strângându-l cu 
putere. Tânărul purta un pulover care o mângâie cu blândeţe 


pe obraz şi care emana acelaşi miros de cedru şi de citrice pe 
care şi-l amintea Liv. Se dădu un pas înapoi şi îi privi chipul. 

— Vreau să m-asigur că eşti pe bune, zise, cu o voce 
răguşită după orele îndelungi petrecute fără să fi rostit vreun 
cuvânt. Mi-ai tot apărut în vis, şi nu în sensul bun. 

Gabriel zâmbi. 

— Sunt pe bune, zise. 

Îi trase un scaun şi se aşeză şi el. 

— Vrei să iei micul dejun? 

O spusese de parcă ar fi petrecut un weekend undeva cu 
prietenii şi ea s-ar fi trezit mai târziu, mahmură. 

Nişte farfurii cu pâine şi mere şi nişte borcănaşe cu miere 
şi unt fură puse pe masă şi stomacul lui Liv chiorăi din nou 
când le văzu. În alte împrejurări, ar fi fost foarte plăcut. Gabriel 
turnă cafea dintr-un ibric şi amestecă o linguriţă de miere. Liv 
bău lichidul dulce, savurând felul în care îi încălzea gâtul şi 
ajungea în stomacul ei gol cu forţa combinată a cafeinei şi a 
zahărului. 

Privi harta de pe masă. Aceasta înfăţişa frontiera estică a 
Turciei şi întinderea maronie reprezentată de Siria, Iordania şi 
Irak. 

— Deci, unde mergem? întrebă. 

Urmă o clipă de tăcere stânjenită. 

— Nu suntem siguri sută la sută, recunoscu Gabriel. Eu... 
n-am găsit Harta Stelară. Cineva mi-a luat-o înainte. Călugărul 
care m-a ajutat să pătrund în interiorul muntelui, Athanasius, o 
să verifice arhivele şi o să-ncerce să afle ce s-a-ntâmplat cu ea. 

Chiar dacă vorbele lui Gabriel erau ca o condamnare la 
moarte pentru ea, Liv îi simţi durerea şi dezamăgirea din voce 
şi nu-şi dori decât să-l atingă şi să-i spună că e în regulă. 

— Atunci o s-aşteptăm! zise pe un ton vesel, încercând să 
pară optimistă. 

O altă tăcere stânjenită se aşternu peste ei. Dr. Anata fu 
cea care o sparse: 

— Nu prea avem timp s-aşteptăm, zise ea. Am răsfoit nişte 
lucrări de specialitate privind hărţile antice şi alte documente 
care să ne-ndrepte în direcţia potrivită. 

Vorbea pe un ton jos, măsurat, care o tulbură profund pe 
Liv. 

— Am descoperit ceva, două lucruri, de fapt: unul care ne 


poate fi de folos şi altul care e... mai puţin util. 

Pe vremea când fusese reporter special, Liv scrisese un 
articol despre ceea ce poliţia numea „Anunţurile mortuare“, 
partea cea mai urâtă a muncii oricărui detectiv de la 
Omucideri. Era vorba despre vizitele pe care aceştia erau 
nevoiţi să le facă familiilor victimelor, ca să le dea vestea 
dureroasă că o persoană pe care o iubeau nu avea să mai vină 
niciodată acasă. În cursul cercetărilor sale, studiase 
schimbările specifice în limbajul corporal şi în voce, care 
căpăta o cadență grijulie, pentru a da o veste pe care nimeni nu 
voia s-o primească. Liv recunoscu acele semne care vorbeau de 
la sine în comportamentul dr. Anata. 

— Am pornit de la prezumția că numărătoarea inversă a 
început atunci când ai eliberat Sacramentul. Dar, citind despre 
vechile sisteme de măsurare a timpului, mi-am dat seama că 
ne-am înşelat. 

Dr. Anata ridică jurnalul învelit în piele de pe masă şi dădu 
paginile, până ajunse la mijlocul lui. 

— Profeţia în Oglindă spune că trebuie să urmezi Harta 
Stelară acasă într-o lună lunară. Până acum, am aplicat 
noţiunile noastre moderne şi fluide despre timp şi am tratat 
intervalul dat ca pe o unitate de măsură relativă. Pentru noi, o 
perioadă specifică de timp poate să înceapă oricând dorim, 
fiindcă avem ceasuri cu care s-o măsurăm. Dar oamenii din 
Antichitate nu aveau decât ritmurile fixe ale naturii, aşa că 
pentru ei timpul se exprima întotdeauna ca o valoare absolută. 
Prin urmare, „într-o lună lunară“ nu se referă la o perioadă de 
douăzeci şi opt de zile care a început când ai eliberat 
Sacramentul. Se referă la perioada fixă de activitate 
astronomică în timpul căreia trebuie să aibă loc toate aceste 
evenimente. 

Liv îşi dădu seama de ce tonul şi atitudinea dr. Anata i se 
păruseră aşa de îngrozitor de cunoscute. La fel ca detectivii 
aceia pe care îi urmărise până în faţa unor uşi în spatele cărora 
se aflau oameni ce nu bănuiau că vor primi o astfel de veste, dr. 
Anata purtase cu ea povara morţii. Doar că de data asta nu era 
vorba despre o veste legată de un cadavru zăcând la morgă, ci 
de pronosticul privind propria ei supravieţuire. 

— Cât timp mi-a mai rămas? 

— Luna lunară actuală se încheie mâine-noapte, zise 


Gabriel, cu o voce controlată, care nu trăda nici o emoție. Avem 
două zile ca să găsim vechea poziţie a Grădinii Raiului, altfel 
Sacramentul o să moară în tine, tu o să mori odată cu el, şi 
Dumnezeu ştie ce-o să se aleagă de noi toţi ceilalţi! 

Liv se uită afară, pe fereastra prăfuită, la şirul uniform de 
copaci ce se întindea din dreptul cabanei până departe în zare. 
Din ei cădeau flori ca nişte fulgi de nea şi, deasupra lor, jos, pe 
cer, se zărea secera lunii, încovoiată şi subţire pe cerul unde 
mijeau zorii. 

— Ai spus c-ai descoperit două lucruri, zise, privind luna 
care se topea în zare, la fel cum făcuse în visul ei, care căpăta 
acum un sens teribil. 

Dr. Anata întoarse laptopul, ca să-l vadă şi Liv. 

— Am găsit asta, zise. 

Pe ecran apărea o pagină de internet ce înfăţişa fotografia 
unei tăblițe de lut sparte. 


— Aceasta este Imago Mundi, cea mai veche hartă 


cunoscută a lumii, care face parte din colecţia permanentă de 
artefacte babiloniene de la British Museum. Imago Mundi 
înseamnă, mot-â-mot „harta pământului“ şi mulţi oameni de 
ştiinţă, printre care mă număr, cred c-a fost inspirată de Harta 
Stelară. 

Liv se aplecă şi cercetă fotografia. O secţiune din partea 
de sus a tăbliţei era acoperită cu simboluri ciudate, iar sub ea 
se aflau două cercuri perfecte - unul în interiorul celuilalt - 
conţinând un alt simbol pe care Liv îl recunoscu imediat ca 
fiind Tau. 

— Dacă această hartă a fost inspirată de Harta Stelară, 
atunci ambele prezintă caracteristici şi principii similare. 
Hărțile sunt concepute ca să fie uniforme şi să respecte 
anumite reguli, astfel încât cât mai mulţi oameni să le poată 
interpreta. Hărțile moderne, de pildă, au întotdeauna nordul în 
partea de sus, iar oceanele sunt colorate în albastru. Şi 
singurul lucru de pe harta asta care se regăseşte şi în celelalte 
din aceeaşi perioadă este acesta. 

Arătă cu degetul spre T-ul din mijlocul cercului. 

— E situat întotdeauna în centru şi restul elementelor se 
identifică plecând de la el. Mai demult, cercetătorii au presupus 
că e simbolul Tau şi că se referă cel mai probabil la Ruina, 
având în vedere lunga asociere a oraşului cu el. Dar, când 
scrierea cuneiformă a început să fie descifrată, în secolul al 
nouăsprezecelea, şi-au dat seama de greşeala lor. Partea 
verticală reprezintă de fapt un fluviu, iar cea orizontală, un 
oraş, pe sub zidurile căruia curgea acel fluviu. 

Dr. Anata îi arătă un simbol cioplit în partea dreaptă a 
braţului orizontal al crucii. 

— Babilonul. Odinioară a fost cel mai măreț oraş de pe faţa 
pământului şi centrul lumii civilizate. Aşa că, fireşte, primii 
cartografi l-au amplasat în mijloc. 

— Şi crezi că Harta Stelară a fost concepută la fel? 

Dr. Anata încuviinţă. 

— Drumul spre Grădina Raiului începe fără doar şi poate 
de acolo de unde începeau toate călătoriile în acele vremuri, de 
la Babilon. 

Arătă cu degetul acoperit cu inele din argint un loc de pe 
hartă. 

— Al-Hillah - în provincia Babil, în zona central-sudică a 


Irakului. 

Liv se uită la Gabriel, care stătea pe partea cealaltă a 
mesei; pe chip i se oglindea durerea la vederea punctului de pe 
hartă ce marca locul în care îi fusese ucis tatăl. 

— Ar trebui să-ncărcăm jeepul şi să plecăm! zise el, 
ridicându-se de pe scaun. Granița e la câteva ore bune distanţă. 
N-avem prea mult timp. 


V 


„lar templul se umplu de fum, din slava lui 
Dumnezeu şi din puterea lui... şi nimeni 

nu putea să intre în templu, până ce se vor 
sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri.“ 


Apocalipsa, 15:8 


86 
Cetatea Vaticanului 


Clementi puse receptorul în furcă şi introduse parola în 
serverul securizat. Vorbise cu Harzan aproape o oră, ca să afle 
ce anume găsiseră, şi, deşi vestea îl făcuse să se simtă în 
culmea fericirii, încheiase discuţia cu un vag sentiment de 
nelinişte. Era mai urgent ca niciodată să-şi smulgă din coastă 
acel ghimpe care îl sâcâise încă de la explozia din Citadelă. Ar 
fi fost o tragedie ca planul lui măreț să fie compromis de 
investigaţiile inoportune ale unui grup restrâns de terorişti. 
Cuvintele lui Pentangeli îi răsunau în continuare în creier: 

„...Dac-aş fi în locul tău, mi-aş pune în joc toate resursele 
de care dispun ca să-i găsesc pe oamenii ăştia, înainte ca ei să 
dea peste ceva care ar putea cu adevărat să ne facă rău.“ 

În timpul lungii conversații cu Harzan, sosise alt e-mail. 
Clementi îl deschise, nerăbdător să mai afle veşti bune. 

Era un raport de pe teren, trimis de singurul agent activ 
rămas. Clementi îl parcurse rapid. Agentul îi confirma ceea ce 
văzuse deja în înregistrarea video: fata fugise. Nu apăruseră 
informaţii noi în legătură cu locul în care s-ar fi putut afla. 
După părerea agentului, operaţiunea de salvare fusese 
coordonată de celălalt supravieţuitor, Gabriel Mann, şi amândoi 
erau acum fugari. 

La raport erau ataşate câteva fotografii care înfăţişau 
imagini ale obiectelor găsite în bagajul fetei: paşaportul, Biblia 
făcută bucăţi şi mai multe pagini din carneţelul ei. Una dintre 
acestea conţinea o listă cu nume de locuri: 


Etiopia 
Asiria 
Eufrat 
Al-Hillah 
Eden??? 


Clementi privi țintă ultimele trei nume. 


Se apropiau foarte mult, prea mult ca el să se simtă 
confortabil. Dacă reuşeau să găsească tabăra din deşert, 
atunci... 

Făcu o pauză. 

Atunci, ce? Doi oameni înfruntând o mică armată privată... 
Zâmbi. Pentangeli înţelesese lucrurile pe dos. Clementi nu 
trebuia să „pună în joc toate resursele“ ca să-i găsească. Era 
evident că se aflau deja pe drum şi că îl vor găsi ei pe el, sau 
cel puţin vor găsi locul sacru din deşert. 

Întinse mâna, luă telefonul şi formă numărul lui Harzan, pe 
care-l ştia pe de rost. Nu era necesar să trimită o echipă în 
căutarea lor - nu trebuia decât să le întindă o cursă. 


87 
Provincia Babil, vestul Irakului 


Hyde se uita pe fereastra biroului său la cerul care se 
lumina. Se trezise cu două ore înainte de ivirea zorilor şi 
pusese la punct detaliile legate de construcţia şi securitatea 
noului şantier care urma să fie amplasat în deşert. De afară 
auzea zgomotele făcute de camioane şi alte vehicule care îşi 
ambalau motoarele, gata să o ia din loc. Era pe punctul de a 
pleca cu ei, dar dr. Harzan îi aruncase chestia asta în braţe, în 
ultimul moment. 

Uneori se simţea ca un recrut necopt, căruia i se 
repartizau toate misiunile de doi bani, pe care nu le voia 
nimeni. Cel puţin în armată existase un singur lanţ ierarhic, aşa 
că ştia cine se află deasupra lui şi, prin urmare, din ce parte 
aveau să i se toarne lături în cap. Işi aminti ce îi spusese 
Fantoma când făcuseră schimbul prin care obținuse relicva. 

„Oamenii ăştia s-ar putea să vină aici căutând ceva. Dacă 
vin, anunţă-mă!“ 

La vremea aceea, se gândise că mai repede va zbura 
porcul decât îi va cere el Fantomei să-l ajute. Dar, cum „cei trei 
magi“ foloseau toate resursele în deşert, epuizându-le, se 
gândise să-şi calce pe inimă şi să acţioneze pragmatic. Avea să- 
l] plătească pentru serviciile lui, ca să stabilească o relaţie de 
stăpân-servitor, în care el să deţină puterea. La urma urmei, 
nici nu erau banii lui. 

Descuie sertarul de jos al biroului, scoase ziarul şi formă 
numărul scris pe margine. De data aceasta, Fantoma răspunse. 

— Ai veşti pentru mine? 

Hyde dădu din cap, deja epuizat, deşi ziua de-abia 
începuse. 

— Ai muri dac-ai spune „bună ziua“? 

Fantoma nu zise nimic. 

Hyde îşi ciupi pielea dintre sprâncene, încercând să alunge 
o migrenă care îi dădea târcoale. 

— Bine, să lăsăm amabilităţile, atunci. Oamenii ăia de care 


vorbeai, cei de care ziceai c-o să vină să caute ceva în deşert... 
Sunt pe drum. 

— Cât de veche e informaţia? 

— E foarte proaspătă, din câte ştiu eu. Mi s-a cerut să-i 
găsesc repede şi tu ai spus că poţi să m-ajuţi. Ţi-aminteşti? 

Fantoma nu zise nimic. 

Hyde continuă să îşi maseze fruntea. 

— Ascultă, dacă eşti ocupat... 

— Pot să te ajut, zise Fantoma, apoi închise. 


88 


Nu le luase mult să transforme sala de lectură într-o 
infirmerie improvizată. Dăduseră mesele la o parte, ca să facă 
loc pentru patru paturi, iar rafturile, de obicei pline de cărţi, 
erau acum ticsite cu cutii cu siringi, mănuşi sterile, măşti 
chirurgicale şi sedative puternice. Alt raft era plin cu fâşii de 
pânză groasă, pregătite ca să imobilizeze pe oricine ar fi avut 
simptomele a ceea ce toţi numeau deja „Lamentaţia“?. 

Axel bătea încăperea dintr-un capăt în altul, neavând stare 
din cauza fricii şi a frustrării, aşezându-se pentru scurtă vreme 
pe pat şi ridicându-se din nou ca să mai dea un tur al camerei. 
Lui Athanasius îi era milă de el. În calitate de căpitan al 
gărzilor, era evident că Axel resimte stresul şi ofensa acelei 
încarcerări mai mult decât ceilalţi. In plus, văzuse cum 
ambițiile de o viaţă îi sunt răpite a doua oară, chiar când era la 
un pas să şi le împlinească. Se gândise cu siguranţă că va fi 
ridicat la rangul de Sanctus, odată cu întoarcerea fratelui 
Dragan în Citadelă, şi se întâmplase nenorocirea asta. 

Fratele Malachi făcea faţă carantinei într-un mod diferit. 
Stătea la una dintre mesele de lucru, cu chipul scăldat în 
lumina verzuie a unui monitor, blocând orice stimuli externi, ca 
să se poată cufunda în muncă. Necunoscute lumii de afară, 
majoritatea celor câtorva milioane de cărţi şi documente din 
bibliotecă fuseseră digitalizate, iar, de peste un an de zile, 
Malachi şi ajutoarele lui le catalogau şi le alocau trimiteri la 
alte materiale de referinţă. Prin urmare, avea suficient de lucru 
ca să nu se plictisească ani buni de atunci încolo, cu condiţia să 
rămână conectat la biblioteca lui mult iubită şi cruțat de boală. 

Athanasius şi părintele Thomas se adunaseră în jurul 
singurului monitor rămas în încăpere, scriindu-şi mesaje unul 
altuia într-un document nou deschis, astfel încât Malachi să nu 
ştie ce vorbesc. Athanasius încheie rezumatul căutării fără 
succes din osuar cu o întrebare crucială, la care spera că 


5 Lamentaţia (din latinul, lamentatio, „plângere“) este o cântare religioasă 
specifică Bisericii Catolice, care conţine fragmente din „Plângerile lui 
Ieremia“ (sau „Lamentaţiile lui Ieremia“), din Vechiul Testament. 


Thomas, creatorul bazei de date din bibliotecă, îl va ajuta să 
răspundă. 


> Poți s-accesezi inventarul bibliotecii imediat 
după renovarea osuarului şi să vezi dacă a fost 
adăugat ceva? 


Părintele Thomas dădu din cap, luă tastatura şi începu să 
scrie. Întâi deschise un jurnal şi află datele exacte ale lucrărilor 
din osuar. Erau trecute în registrul privind lucrările generale 
de întreţinere din urmă cu opt ani. Copie datele într-o fereastră 
de căutare din catalogul principal şi apăsă pe „enter“. 

Mai multe pagini cu rezultate umplură ecranul. 

Athanasius se simţi istovit doar uitându-se la ele. Citadela 
achiziţiona cu lăcomie orice publicaţie, lucrare ştiinţifică sau 
carte care avea vreo legătură oricât de îndepărtată cu 
Sacramentul. Numărul noilor achiziţii - chiar dacă limitau 
căutarea la primele săptămâni de după lucrările de restaurare - 
era de câteva mii. Le-ar fi luat ore întregi să le parcurgă - zile, 
poate - iar inventarul era departe de a fi detaliat. Athanasius 
luă din nou tastatura. 


> Poți să limitezi căutarea la orice descoperire 
arheologică, în mod special la ceva cioplit în piatră? 


Thomas se întoarse la fereastra de căutare şi introduse un 
şir de coduri care lui Athanasius nu-i spuneau nimic, dar care 
pentru program însemnau evident ceva. De data aceasta, 
apărură doar două intrări. 

Rezultatele erau prezentate într-un tabel cu patru coloane 
având un număr unic la stânga, o scurtă descriere a obiectului, 
o coloană care prezenta în detaliu proveniența lui şi o ultimă 
coloană care arăta unde se află în prezent. 

Prima intrare era descrisă drept o tăbliță din lut cu scriere 
protocuneiformă şi incorporând simboluri Tau. Provenea din 
Irak, fusese achiziționată în numele Citadelei şi în prezent era 
depozitată în secţiunea babiloniană a bibliotecii, alături de alte 
câteva mii de obiecte similare, acumulate de-a lungul tot atâtor 
ani. 


Al doilea obiect era învăluit în mai mult mister. 

Era descris simplu drept o tăbliță din piatră cu nişte semne 
pe ea. Coloana care îi indica proveniența nu conţinea decât o 
liniuţă, iar în ultima coloană, cea în care se menţiona unde se 
află în prezent, apăreau literele ASV, cifra 2 şi o dată de acum 
trei ani. Athanasius bănui că e o altă formă de jargon 
informatic, dar, când îi arătă simbolurile prietenului său, acesta 
ridică din umeri şi dădu din cap, la fel de nedumerit. Thomas 
aruncă o privire spre silueta cocârjată din celălalt capăt al 
încăperii. 

— Frate Malachi! îl strigă. 

Bibliotecarul îşi ridică privirea şocat, de parcă ar fi uitat că 
se mai află cineva în încăpere. 

— Fac nişte teste ale sistemului în baza de date a 
inventarului şi am dat peste o anomalie. Ai putea să te uiţi şi tu 
la ea? 

Malachi se ridică fără chef de pe scaun şi se apropie de ei 
cu pas târşâit. 

— Care-i problema? întrebă, ţinându-se cât mai departe de 
ei, de parcă s-ar fi temut să nu se molipsească de Lamentaţie. 

— Intrarea asta pare să fi fost coruptă într-un fel. Tu- 
nţelegi ceva din ea? 

Malachi o scrută prin ochelarii săi cu lentile groase şi 
pufni. 

— Nu e coruptă, zise. Liniuţa înseamnă că nu provine din 
exteriorul muntelui. E foarte probabil să fi fost transferată de la 
un alt departament al bibliotecii, deci nu există informaţii 
privind achiziţia. 

Thomas încuviinţă. 

— Şi codul privind destinaţia? 

— Înseamnă că nu mai e aici. 

Arătă înspre literele ASV. 

— Astea înseamnă Archivum Secretum Vaticanum, iar data 
indică momentul în care obiectul a fost transferat acolo. 

Pe Athanasius îl şocă informaţia la fel de mult pe cât îl 
şocă şi modul în care o spusese Malachi, de parcă n-ar fi fost 
mare lucru. 

— Dar credeam că niciun obiect nu e scos dinăuntrul 
muntelui! 

— E rar, dar se-ntâmplă. De pildă, în secolul trecut au avut 


loc patru transferuri: toate către Arhiva Secretă a Vaticanului. 

— Şi numărul doi, întrebă, arătând spre singura parte pe 
care Malachi nu o explicase încă, ce reprezintă? 

— Identifică funcţia celui care a făcut cererea. Doar clericii 
de rang înalt de la Vatican pot autoriza transferul de materiale 
din biblioteca noastră, şi fiecăruia dintre ei i s-a atribuit un 
număr. Numărul unu se referă la Papă, iar numărul doi este 
următorul pe scara ierarhică. Acest transfer a fost ordonat de 
către Cardinalul Secretar de Stat Clementi. 


89 


Gabriel mai parcursese drumul până la graniţă de multe 
ori, transportând provizii pentru numeroasele proiecte pe care 
fundaţia le derula în Irak. Îi povesti lui Liv despre unele dintre 
ele, despre şcolile pe care le construiau şi despre mlaştinile pe 
care le reirigau după ce Saddam Hussein le secase, ca să-i 
alunge pe arabii care locuiau acolo de câteva mii de ani. 
Gabriel vorbea şi Liv îl asculta, încurajându-l din când în când 
să continue cu câte o întrebare, în vreme ce se sprijinea de 
geamul fierbinte al maşinii şi urmărea peisajul stâncos şi sterp 
care le trecea prin faţa ochilor. 

Pe măsură ce se apropiau de graniţă, vegetaţia era tot mai 
rară şi deşertul punea stăpânire peste tot. Peisajul reflecta 
întocmai senzațiile lui Liv: i se părea că o parte vitală din ea 
dispărea, fiind înlocuită încetul cu încetul de un praf uscat. La 
început, îşi spuse că era un efect secundar al sedativelor, pe 
care continua să îl resimtă. Dar, pe măsură ce se îndepărtau de 
Ruina şi senzaţia de gol creştea în ea, începu să-şi spună că 
poate era vorba de altceva. „Două zile“, spusese Gabriel. 
Patruzeci şi opt de ore - dintre care vor petrece cel puţin 
jumătate pe drum, fără să aibă măcar certitudinea că se 
îndreaptă în direcţia bună. 


90 


Athanasius se ridică din faţa staţiei de lucru, se întinse şi 
traversă încăperea spre uşa de la baie. După discuţia cu 
Malachi, el şi părintele Thomas căutaseră în baza de date alte 
intrări care aveau codul ASV2 în dreptul solicitantului. 
Descoperiseră astfel că în ultimii trei ani Cardinalul Clementi 
făcuse şapte astfel de cereri - aproape de două ori mai multe 
decât numărul total al cererilor din secolul trecut - începând cu 
primul obiect, despre care Athanasius era acum convins că e 
Harta Stelară. În plus, era singurul rămas neidentificat. Dintre 
celelalte şase, patru erau hărţi mesopotamiene, iar două erau 
relatări din Antichitate ale unor călători care pretindeau că 
descoperiseră adevărata locaţie a Edenului. 

În activitatea sa de cercetare, Athanasius dăduse peste 
astfel de legende, poveşti puţin credibile despre copaci ce 
produc fructe magice şi grote umplute cu tezaure de aur şi 
nestemate. Nu le luase niciodată în serios, fiindcă nu i se 
păruse că ar fi fost mai mult decât nişte imagini alegorice sau 
fantezii iscate de minţile povestitorilor antici. Dar, indiferent ce 
credea el, Cardinalul Secretar de Stat de la Roma era, se pare, 
convins de veridicitatea lor. 

Un bec se aprinse pâlpâind când Athanasius intră în baie, 
dând la iveală un şir de chiuvete din piatră în faţa cărora se 
aflau mai multe toalete. Călugărul se îndreptă spre cea mai 
îndepărtată şi închise uşa în urma lui. 

Toaleta era o boxă îngustă, având o groapă săpată în 
pardoseala din piatră, care dădea direct în canalul colector. 
Intr-o parte se găsea o găleată cu apă în care plutea o cană din 
lemn ce înlocuia sistemul de tragere a apei dintr-o toaletă 
normală. Uşa nu avea încuietoare, aşa că Athanasius se sprijini 
cu spatele de ea şi scoase din buzunar telefonul pe care i-l 
dăduse Gabriel. Spaţiul se lumină în clipa în care călugărul 
atinse ecranul. Athanasius îl privi cu atenţie, încercând să-şi 
amintească lecţia pe care o primise despre cum se trimite un 
mesaj. Reuşi să deschidă un mesaj de testare trimis de Gabriel, 
apăsă pe reply şi apoi scrise cu grijă un rezumat al tuturor 


lucrurilor pe care le aflase, grăbindu-se fiindcă ştia că, cu cât 
lipsea mai mult, cu atât avea să işte bănuieli mai mari, apoi 
apăsă pe butonul send. 

Un dreptunghi mic se deschise în mijlocul ecranului: 
„Mesajul nu poate fi trimis.“ 

Mai încercă o dată, cu acelaşi rezultat. 

Afară, uşa se deschise şi o persoană se îndreptă spre o 
chiuvetă pe care începu să o umple. Athanasius băgă telefonul 
la loc în buzunar, ştiind că lumina ecranului poate să-l dea de 
gol, şi vărsă o cană de apă în groapă înainte de a deschide uşa. 

Părintele 'Thomas se stropea cu apă pe faţă când el ieşi din 
toaletă. Athanasius profită de ocazie şi îi dădu telefonul, cu un 
gest brusc. 

— Nu merge, zise, aruncând o privire neliniştită spre uşă. 

Thomas luă aparatul şi citi mesajul de eroare. 

— N-are semnal, zise. Suntem prea adânc în munte. 

Athanasius se dezumflă brusc. Era captiv, în carantină, 
pentru cel puţin câteva zile, într-un loc pe care el îl alesese, 
îngropat sub stânca solidă. Trebuia să iasă cumva de acolo, 
altfel informaţiile pe care le descoperise nu aveau să folosească 
la nimic. 

Thomas îi întinse telefonul şi Athanasius ridică mâna ca să- 
lia, când uşa din spatele lor se trânti de perete. 

Axel stătea în prag. O clipă, îi privi ţintă pe amândoi, 
mutându-şi privirea de la unul la altul, fără însă să bage de 
seamă aparatul lucitor pe care îl ţineau în mână. 

Apoi îi văzură sângele care-i şiroia din nas, chiar în clipa în 
care chipul i se schimonosi de frică şi el căzu în genunchi, 
scărpinându-şi cu violenţă pielea pe sub sutană. 

— Ajutaţi-mă! bâigui printre hohotele dezlănţuite de plâns. 
Vă rog, să mă ajute cineva... 


91 


Liv şi Gabriel avură nevoie de opt ore preţioase ca să 
ajungă la frontiera turco-irakiană, pe drumuri din ce în ce mai 
proaste. Ştiură că se apropie când dădură peste primul punct 
de control militar. Gabriel fu singurul care vorbi cu soldaţii şi 
aceştia le făcură în scurt timp semn cu mâna să treacă mai 
departe. Punctul era controlat de armata turcă, îi explică el lui 
Liv pe când se îndepărtau, şi principala lor grijă era PKK-ul - 
luptătorii kurzi pentru libertate - şi nu fugarii occidentali; la 
graniţă însă, lucrurile aveau să stea altfel. Gabriel îi dădu un 
paşaport britanic cu coperte de culoare maronie şi cu fotografia 
unei fete blonde care aducea puţin cu Liv, dacă te uitai de la 
distanţă. 

— L-am împrumutat de la unul dintre voluntarii noştri, 
zise, urmărind cum punctul de control dispare în oglinda 
retrovizoare. Cei de la poliţia de frontieră nu se uită niciodată 
cu prea multă atenţie. Fac fotocopii ca să le păstreze la dosar, 
şi eu am făcut deja unele cu o rezoluţie suficient de proastă 
încât să se distingă cu greu imaginea. 

Se întinse şi o strânse de mână. 

— O să fie în regulă. Îţi promit! 

Cincisprezece minute mai târziu, ajunseră pe culmea unui 
deal şi zăriră punctul de trecere a frontierei de la Silopi, 
construit pe malul unui râu noroios. Arăta aproape ca o parcare 
obişnuită din beton, de formă triunghiulară, care se termina 
abrupt pe malul râului. Când o zări, Liv se gândi că acolo va 
muri. Un pod pornea din centrul vămii, traversa râul şi se oprea 
pe malul celălalt, într-un complex de clădiri joase de pe partea 
irakiană: un singur pod, un singur drum şi mii de camioane 
care aşteptau să traverseze. Autotrenurile erau parcate pe mai 
multe rânduri în apropierea clădirilor poliţiei de frontieră şi în 
parcări improvizate pe ambele părţi ale şoselei principale; şirul 
sinuos de autovehicule şerpuia de-a lungul pământului sterp, 
pierzându-se în depărtare, acolo unde îl gâtuia altă aglomerare 
de maşini înţepenite pe loc. Dacă trebuia să stea la rând, avea 
să le ia câteva zile să ajungă în Irak, zile pe care ei nu le aveau. 


— Nu-ţi face griji! zise Gabriel, citindu-i gândurile şi starea 
de spirit. Aia e coada pentru transportul de mărfuri. Noi o să ne 
aşezăm la cea de acolo. 

Arătă spre o bandă liberă a şoselei, pe care un Humvee al 
armatei americane gonea spre un şir de taxiuri. Maşina ieşi de 
pe şosea, ridicând un nor de praf când ocoli vehiculele parcate, 
şi se opri pentru scurt timp în faţa barierei, înainte de a prinde 
din nou viteză ca să traverseze podul spre Irak. Pe malul 
celălalt al râului se zăreau alte vehicule ale armatei şi bărbaţi 
cu carabine M4 pe umăr. Soldaţii stăteau la umbra unui portic 
care acoperea şoseaua dintr-o parte în alta. Deasupra lor, un 
banner scris în arabă, cu traducerea engleză dedesubt, le ura 
vizitatorilor „Bine aţi venit în Regiunea Kurdistan din Irak“. 

— N-o să stăm mult aici, zise Gabriel. Ai încredere în mine, 
am mai făcut asta de multe ori. 

Liv nu era aşa de convinsă. 

— Ai mai făcut-o cu jumătate din poliţia turcă pe urmele 
tale? 

Tânărul îi zâmbi şi îi întinse paşaportul său. 

— Nu mă caută pe mine, caută un bărbat pe nume Gabriel 
Mann. 

Liv deschise paşaportul şi îi văzu chipul deasupra numelui 
unui necunoscut. 

— Cine e David Kinsella? 

— Eu sunt, atunci când am nevoie să fiu - totul face parte 
din viaţa mea fascinantă de lucrător pentru o organizaţie 
umanitară. M-am săturat să tot fiu expulzat din diferite ţări 
pentru că-ncerc s-ajut oamenii pe care guvernul se străduieşte 
din greu să-i persecute. Din păcate, orice regim care vrea să 
scape de tine are la dispoziţie aproape toate mijloacele ca s-o 
facă. Nu trebuie decât să-ţi treacă numele pe o listă de 
persoane indezirabile şi niciuna dintre metodele normale prin 
care se poate pătrunde în ţara respectivă nu mai funcţionează. 
Aşa c-am devenit mai creativ şi am încetat să mai joc după 
reguli. Crede-mă, n-o să fie o problemă să ieşim din Turcia! Ce 
mă-ngrijorează e ce-o să se-ntâmple după ce ajungem în Irak. 

Trecură pe lângă blocul compact de camioane şi opriră 
maşina lângă şirul de taxiuri locale. 

— Aici s-ar putea să fim ţinuţi puţin pe loc, zise Gabriel. 
Oamenii ăştia câştigă bine ajutând turiştii şi călătorii să 


ocolească birocraţia de la trecerea frontierei şi nu privesc cu 
ochi buni nişte independenţi ca noi, care n-au nevoie de 
serviciile lor. Am putea să-i rugăm, să vedem dacă ne lasă să 
trecem în faţă, dar mă îndoiesc că vreunul dintre ei va fi de 
acord şi nu e în interesul nostru să facem scandal şi să atragem 
atenţia asupra noastră. 

Liv se uită la taximetrişti şi la clienţii lor, care îşi aşteptau 
cu toţii rândul. Erau în jur de cincisprezece persoane şi toţi 
păreau să fi plecat într-o excursie de duminică. Unii vorbeau cu 
poliţiştii de frontieră, alţii mâncau, iar majoritatea fumau. 
Exista chiar şi un grup mic ce juca cărţi, dar niciunul nu părea 
să se grăbească prea tare. 

— Cum putem să ştim câte persoane sunt înaintea noastră? 

Gabriel îi arătă o tablă pe care era trecut cu cretă numărul 
doisprezece. 

— Primeşti un bon de la birou şi aştepţi să-ţi apară 
numărul pe tablă. 

Un val de căldură inundă interiorul maşinii când Gabriel 
ieşi să ia un număr de la bărbatul în uniformă ce stătea în 
spatele unui geam zgâriat din plastic. Liv se uită pe fereastră, 
bâţâind din picior de enervare. Nu-şi permiteau să aştepte 
cuminţi la coadă. Nu aveau destul timp. Trebuia să ajungă 
cumva în faţă, chiar dacă Liv ar fi fost nevoită să-i sărute pe toţi 
şoferii ca să-i convingă să îi lase să treacă. Cercetă oferta de 
bărbaţi „bine“ din faţa ei. Cămăşi şi haine pătate, umeri păroşi. 
Poate că avea să încerce totuşi o abordare diferită. Deschise 
portiera, ieşi în arşiţa de afară şi se îndreptă spre Gabriel. 

— Douăzeci şi şase, zise tânărul, arătându-i bonul pe care 
tocmai îl primise. Va trebui să vorbesc cu câţiva dintre tipii 
ăştia, să văd dacă nu pot să obţin un loc mai bun la rând. 

— Lasă-mă pe mine să-ncerc, zise Liv, luând bonul şi 
îndreptându-se spre cei patru bărbaţi care jucau cărţi. Ai bani 
la tine? 

— Puţini. 

— Dă-mi suficienţi cât să le atrag atenţia tipilor ălora. Şi 
tradu pentru mine, te rog. 

Liv ajunse la butoiul de ulei întors cu fundul în sus, care 
servea drept masă de jucat cărţi, şi le adresă un zâmbet larg. 

— Hei, băieţi! Are cineva dintre voi un număr mai mic 
decât al meu? 


Ridică bonul, în vreme ce Gabriel traducea. Se scotociră 
toţi prin buzunare şi fiecare scoase bonul pe care îl primise. 
Deloc surprinzător, toţi aveau numere mai mici. Liv îşi îndreptă 
zâmbetul cuceritor spre şoferul care avea bonul cu numărul 
paisprezece, un bărbat scund şi dolofan, cu barbă şi cu ochelari 
ale căror lentile se înnegreau la soare. 

— 'Ţi-ar plăcea să câştigi nişte bani? îl întrebă. 

Chipul bărbatului se întunecă bănuitor când auzi 
traducerea lui Gabriel. 

— Pune jos nişte dinari în valoare de douăzeci de dolari şi 
mai întreabă-l o dată! zise Liv din colţul buzelor şi cu zâmbetul 
neşters de pe chip. 

La vederea unor bancnote adevărate, bărbatul deveni 
brusc interesat. Liv scoase trei cărţi din pachet şi i le arătă: un 
trei de cupă, un şapte de caro şi o regină de pică. 

— Tot ce trebuie să faci e să găseşti „duduia“, zise Liv, 
întorcând cărţile şi amestecându-le astfel încât să fie uşor de 
urmărit. Dacă ghiceşti, primeşti banii! Dacă nu... facem schimb 
de numere, zise şi ridică bonul cu numărul douăzeci şi şase. 

Gabriel explică regulile. Bărbatul tot nu era convins, dar 
Liv nu se lăsă. 

— OK, să-i dăm drumul! Fără miză. 

Mai amestecă puţin cărţile. 

— Găseşte regina! 

Bărbatul ezită, apoi arătă cartea din mijloc. Liv o întoarse 
şi dădu la iveală regina de pică. 

— Hei, avem un câştigător! 

Îi întinse banii. 

— Parcă ziceai că tura asta e fără miză, îi şopti Gabriel. 

— Tipul nu pare să se plângă, răspunse ea, cu jumătate de 
gură. Mai pune nişte bani până reuşesc să-l conving! 

Gabriel o ascultă, în vreme ce Liv mai amestecă o dată 
cărţile. Din nou, o făcu atât de încet, că regina fu uşor de 
urmărit. 

— Bine, zise. Numărul tău contra banilor mei. Te prinzi? 

Bărbatul privea cartea din stânga şi ţinea strâns în mână 
banii pe care tocmai îi câştigase. Incuviinţă şi puse bonul cu 
numărul paisprezece lângă bancnote. 

— În regulă. Găseşte regina! 

Bărbatul arătă cartea la care se uitase. Liv o întoarse. Era 


trei-ul de cupă. Tânăra adună banii şi bonul şi ridică din umeri. 

— Nu poţi să câştigi de fiecare dată, zise. Dar toţi primesc 
un premiu la jocul ăsta. 

Îi dădu bonul cu numărul douăzeci şi şase şi se întoarse 
repede la maşină. 

Zece minute mai târziu, traversau podul şi treceau graniţa. 

Gabriel dădu din cap şi zâmbi. 

— Unde Dumnezeu ai învăţat să faci asta? 

— În Coney Island. Am scris o serie de reportaje despre 
escrocheriile clasice din mijlocul străzii, şi un şarlatan cu state 
vechi în branşă mi-a arătat cum se face. După ce o să se 
termine toate astea, o să-ţi arăt şi ţie! 

Gabriel zâmbi şi mai tare. 

— Ne-am înţeles. 

Trecură pe sub un semn care le ura bun-venit în Irak şi 
Gabriel parcă la umbra porticului, pregătit să o ia de la capăt 
cu funcţionarii irakieni de la vamă şi de la imigrări. Biroul de 
pe malul celălalt era aproape identic cu cel de la graniţa turcă - 
singura diferenţă era dată de uniforme. Soldaţii care păzeau 
frontiera aici purtau salopete de un verde murdar, cu trese ce 
înfăţişau ramuri de palmier strânse într-o cunună în jurul unei 
săbii şi al unui pistol-mitralieră AK-47. În zonă erau şi mulţi 
soldaţi americani. 

Gabriel zărise lângă şosea, în spatele clădirilor principale, 
un mic perimetru împrejmuit, în care se aflau corturi de 
campanie. Hummer-ul pe care îl văzuseră mai devreme era 
parcat în faţa uneia dintre clădiri şi alte câteva vehicule 
sugerau că acolo e staționat un întreg pluton - cel puţin treizeci 
de oameni. 

Polițistul de frontieră le studie fotografiile din paşapoarte, 
le compară cu chipurile lor şi apoi le înapoie documentele. Îşi 
încheie verificările, ştampilă actele maşinii şi gata. 

— Bun-venit în Irak! zise. 

Fusese mai uşor decât se aşteptase Liv. Acum nu trebuia 
decât să mai parcurgă alte câteva sute de kilometri pe unele 
dintre cele mai periculoase şosele din lume, fără escortă şi fără 
să ştie exact încotro se îndreaptă, spre un loc care, sperau ei, îi 
va duce la Edenul din vremuri străvechi. Nu era o misiune cu 
prea mari şanse de reuşită, dar, chiar şi aşa, lui Liv i se părea 
că repurtaseră o mică victorie când împinse uşa biroului vămii 


şi ieşi în soarele orbitor. Atunci dădu cu ochii de „comitetul de 
primire“. 

Erau trei, purtând cu toţii salopetele de culoarea fulgilor 
de ciocolată ale armatei SUA. Doi dintre ei le inspectau maşina, 
iar al treilea stătea cu faţa la ei, cu ochii ascunşi în spatele 
ochelarilor de soare. 

— Vă rog să-mi arătaţi paşapoartele! zise, cu degetul pe 
trăgaciul armei pe care o ţinea cu ţeava în jos. 

— E vreo problemă? 

Gabriel făcu un pas în faţa lui Liv, de parcă astfel ar fi 
putut să o protejeze de ceea ce se întâmpla. 

Soldatul nu zise nimic, doar ţinu în continuare mâna 
întinsă, aşteptând paşapoartele. Gabriel i le dădu. Bărbatul nu 
le aruncă nici măcar o privire. 

— Urmaţi-mă, vă rog! Trebuie să vă punem nişte întrebări. 


92 


Fratele Axel era legat de pat şi dezbrăcat până la piele. 
Gemea şi-şi scărpina cu furie palmele sângerânde, singurul 
petic de carne pe care putea să-l atingă. 

Athanasius, Thomas şi Malachi se aflau în baie, curăţându- 
şi în tăcere mâinile şi feţele cu săpun antiseptic în chiuvetele 
din piatră, întrebându-se dacă aceeaşi otravă care îi venise de 
hac lui Axel îşi croia acum încet drum şi în trupurile lor. Fusese 
nevoie de toţi trei ca să-l imobilizeze, până când călugărul 
Apothecaria aflat prin preajmă reuşise să-l calmeze, injectându- 
i un sedativ puternic. 

leşiră din baie şi dădură peste fratele Simenon, care venise 
la auzul veştii că boala a mai făcut o victimă. Era aplecat 
deasupra pieptului purulent al fratelui Axel şi lua o mostră de 
fluid din unul dintre abcesele mai mari. Când termină, i-o dădu 
unui asistent, după care se întoarse spre cei trei, dându-şi jos 
mănuşile şi masca. Era tras la faţă şi avea o privire lipsită de 
expresie. Arăta de parcă n-ar mai fi dormit de o lună, deşi de 
fapt nu trecuseră decât câteva zile. 

— Ei bine, cel puţin asta rezolvă o problemă, zise, 
îndepărtându-se de pat şi îndreptându-se spre celălalt capăt al 
încăperii, unde se urcă pe un pupitru. Fratele Axel nu e singur, 
au mai apărut trei cazuri noi de Lamentaţie în ultimele ore, 
aparent fără legătură cu primele, ceea ce schimbă oarecum 
datele problemei. Mă-ntrebam unde să-i punem pe aceşti noi 
pacienţi, ca să-i izolăm. Am putea să-i aducem aici. Ar mai fi 
loc, dacă mai mutăm din birouri şi transformăm şi a doua sală 
de lectură în salon de spital. Cum ai spus mai devreme, zise şi 
făcu un semn cu capul spre Athanasius, sistemul de climatizare 
cu circuit închis din bibliotecă face din ea o cameră de izolare 
perfectă. 

— Şi cu noi cum rămâne? întrebă Malachi, cu ochii în 
lacrimi, măriţi de spaimă. O să stăm şi noi aici, împărțind 
aceeaşi încăpere cu cei infectați? 

— Nu văd niciun motiv să vă mai ţin aici. Nu mai e necesar 
să respectaţi regimul de carantină, având în vedere noile cazuri 


apărute în ultimele ore. Am recomandat o nouă formă de 
carantină generală în interiorul muntelui. Din observaţiile 
noastre asupra cazurilor existente, am reuşit să identificăm 
câteva simptome premature. Oricine le prezintă va trebui mutat 
imediat în camera de izolare. Toţi ceilalţi ar trebui să se 
limiteze la zona principală în care-şi îndeplinesc îndatoririle, iar 
deplasările fără un scop precis dintr-o parte în alta a muntelui 
ar trebui interzise. 

— Şi fratele Dragan a aprobat planul ăsta? 

Simenon dădu din cap. 

— Fratele Dragan s-a încuiat în scara interzisă şi s-a retras 
în capela Sacramentului, sfătuindu-i pe toţi să se roage pentru 
salvarea sufletelor. 

— Şi atunci cine conduce Citadela? 

— În momentul ăsta? Nimeni. 

Rotiţele din mintea lui Athanasius se învârtiră cu 
repeziciune, procesând noile informaţii. Se întoarse spre 
Malachi şi Thomas. 

— În cazul ăsta, propun ca noi trei să înfiinţăm un consiliu 
de urgenţă, ca să ajutăm la punerea în aplicare a sugestiilor 
fratelui Simenon. Fiecare poate face apel la confreria lui să-şi 
păstreze calmul şi putem să punem la punct cu repeziciune 
sistemul prin care se interzice circulaţia în interiorul muntelui. 
Putem să organizăm distribuţia hranei către scările principale, 
ca să nu fie nevoie ca fraţii noştri să meargă în sălile de mese, 
iar coridoarele să rămână libere pentru o evacuare de urgenţă, 
în caz c-o să apară noi cazuri care trebuie transportate la 
infirmerie. Doar dacă nu ne pierdem cumpătul putem spera c-o 
să trecem cu bine peste asta. 

Thomas încuviinţă, iar Simenon se lumină puţin la faţă, de 
parcă cineva i-ar fi luat o mare povară de pe umeri. 

— Şi unde ar trebui să ne stabilim? întrebă Malachi. Eu 
lucrez în principal de aici, din bibliotecă, iar aceasta e pe 
punctul de a fi transformată într-un adăpost pentru cei 
infestati. 

Athanasius dădu din cap, de parcă ar fi meditat la 
problemă, deşi în realitate avea deja răspunsul. 

— Am putea să ne mutăm în apartamentul Abatelui, zise. 
În primul rând, este gol, iar în plus are suficient spațiu pentru 
noi trei şi e bine situat pentru a coordona activitățile din tot 


muntele. 

Nu le spuse însă că apartamentul Abatelui, situat pe 
partea exterioară a muntelui şi dispunând de una dintre 
puţinele ferestre cu vitralii din Citadelă, care dădea spre oraşul 
modern de dedesubt, îi oferea cea mai bună şansă de a prinde 
un semnal pentru telefonul mobil. 


93 


Cortul militar era dotat cu aer condiţionat, dar căldura 
dinăuntru era îndeajuns de sufocantă ca să o facă pe Liv să se 
simtă ameţită. Soldatul îi conduse pe un coridor de pânză, până 
în faţa unei uşi care se zgâlţâi când bătu în ea. 

— Da! 

Vocea părea ocupată şi formală. 

Soldatul deschise uşa şi se dădu la o parte, lăsându-i să 
intre. 

Inăuntru se găseau o masă de lucru, un laptop militar, un 
telefon şi câteva scaune pliabile din aluminiu. În încăpere se 
afla un colonel zvelt, ras în cap; creştetul îi lucea, şi pielea îi 
era atât de neagră, că părea de abanos. Stătea la masa de lucru 
şi citea un fax oficial ce conţinea două fotografii: a ei şi a lui 
Gabriel. Lui Liv aproape că i se înmuiară genunchii când le 
văzu. 

Soldatul făcu un pas în faţă şi le puse paşapoartele pe 
masă. 

— Mulţumesc, zise colonelul, asta-i tot! 

Liv auzi uşa închizându-se şi bocancii îndepărtându-se pe 
coridor. Colonelul le cercetă paşapoartele, apoi ridică în cele 
din urmă privirea, fixându-l pe Gabriel şi dând din cap cu aerul 
unui părinte dezamăgit. 

— Ar fi trebuit să rămâi în armată, zise. 

Gabriel dădu din cap, de parcă ar fi fost de acord cu el. 

— Şi tu ar trebui să-ţi pui nişte poze în birou. Să-l faci să 
arate puţin mai primitor. 

Un zâmbet larg îi brăzdă chipul colonelului, care se ridică 
în picioare şi-l strivi pe Gabriel într-o îmbrăţişare, înainte ca Liv 
să apuce să înţeleagă ce se petrece. Gabriel se eliberă din 
strânsoarea ca de urs a colonelului şi se întoarse spre ea. 

— Liv Adamsen, ţi-l prezint pe James Washington. Am 
făcut împreună antrenamentele de la Forţele Speciale, când el 
era un simplu căpitan, iar eu, un amărât de infanterist. 

— Iar acum sunt colonel în Serviciile de Informaţii Militare 
ale Statelor Unite, iar tu eşti un civil care a încălcat legea şi 


fuge ca să scape de consecinţe. Ce s-a-ntâmplat de lucrurile au 
luat-o razna în halul ăsta? 

Washington trecu înapoi în spatele biroului şi îi dădu faxul. 

—A venit acum vreo două ore. Are un cod al 
Departamentului de Securitate Internă, ceea ce-nseamnă că v- 
aţi făcut nişte duşmani redutabili. 

Gabriel citi rapid faxul şi i-l dădu lui Liv. Documentul relua 
mare parte din informaţiile pe care tânăra le auzise la ştiri, în 
camera de hotel din New Jersey. Singurul element de noutate o 
privea pe ea. Conform informării, fusese victima unei răpiri şi 
trebuia să fie găsită de urgenţă pentru a-şi continua un 
tratament medical nespecificat. Faxul mai conţinea şi un număr 
care trebuia apelat dacă cei doi fugari erau prinşi sau măcar 
zăriţi pe undeva. 

— Ai verificat numărul? întrebă Liv. 

— L-am testat, ca să văd de unde provine. E un server 
„fantomă“, care direcţionează apelurile în altă parte. Nu-i 
putem depista locaţia, dacă asta m-ai întrebat. Dar ideea e că a 
ajuns pe biroul meu, aşa că cei care sunt pe urmele voastre ştiu 
că vă-ndreptaţi în direcţia asta. 

Gabriel încuviinţă. 

— Ai avut ceva noroc cu arhivele poliţiei irakiene? 

Washington dădu din cap. 

— Omul îţi dă un deget, şi tu îi iei toată mâna. 

Scoase un dosar din sertarul de sus al biroului şi i-l 
înmână. Înăuntru se găseau două teancuri de documente în 
arabă. 

— Sunt copii ale dosarelor poliţiei secrete a partidului 
Ba'ath, confiscate în timpul eliberării Bagdadului. S-ar putea să 
existe mai multe astfel de documente, dar, sincer, nu mi-ai dat 
prea mult timp. N-a fost uşor să dau de ele şi să vă aduc aici. 
Data viitoare, ai face bine să m-avertizezi din timp! 

— O să ţin minte, zise Gabriel, răsfoind primul teanc de 
documente, până găsi un rezumat în engleză, la sfârşit. 

Erau mai multe rapoarte ale armatei şi poliţiei - datate 16 
septembrie 2000 prezentând în detaliu investigaţiile efectuate 
la locul unui incident care avusese loc în deşertul de lângă Al- 
Hillah, în provincia Babil. Un şantier arheologic fusese atacat 
de forţe armate necunoscute, care nu lăsaseră niciun 
supravieţuitor în urmă. O listă cu douăzeci de nume era ataşată 


raportului, majoritatea oameni ai locului, dar şi câţiva 
occidentali. John Mann era primul menţionat. Raportul 
confirma ceea ce Gabriel crezuse întotdeauna: guvernul irakian 
nu avusese nici o legătură cu incidentul. Dar dosarul conţinea 
şi informaţii noi. Cam în acelaşi timp în care avusese loc atacul, 
o bază militară detectase prin radar semnalul intermitent emis 
de un aparat de zbor care se deplasa la sud, dinspre frontiera 
turco-siriană. Viteza şi traiectoria sugerau că e vorba de un 
elicopter. Aceeaşi aeronavă fusese depistată din nou 
îndreptându-se spre nord, dinspre locul în care se găsea 
şantierul, cu circa douăzeci de minute mai târziu, dar condiţiile 
meteo erau neprielnice şi baza pierduse contactul radar. In 
raport se trăgea concluzia că fusese o incursiune ostilă a 
forţelor armate turce, dar nu se specula în ce scop. 

Gabriel însă ştia. 

Elicopterul fusese probabil plin cu agenţi ai Citadelei, 
trimişi acolo ca să recupereze relicvele găsite pe şantier şi să 
nu lase niciun martor în viaţă. 

Al doilea teanc de documente arăta că făcuseră o treabă 
de mântuială. 

Existase un supravieţuitor. 

Prima pagină era un formular de internare într-un azil 
psihiatric de la periferia Bagdadului. Era datat la două 
săptămâni după primul incident. Numele pacientului era Zaid 
Aziz. Fusese găsit mai mult mort decât viu, rătăcind prin 
deşert, orbit de soare şi delirând, cu arsuri grave pe braţe şi pe 
picioare. Le spusese celor care-l salvaseră că supravieţuise 
atacului unui balaur. Din interogatoriile ulterioare reieşise că 
era unul dintre muncitorii daţi dispăruţi de pe şantierul de 
lângă Al-Hillah. Arsurile pe care le suferise corespundeau cu 
ceea ce găsiseră anchetatorii la faţa locului. Autorii atacului 
aruncaseră cadavrele unele peste altele, le stropiseră cu 
kerosen şi le dăduseră foc. Aziz avea şi două răni de glonţ, una 
în braţ şi alta la cap. În raportul medical se specula că şi-ar fi 
pierdut cunoştinţa din cauza rănii la cap şi ar fi părut astfel 
mort în ochii celor care-l aruncaseră alături de celelalte 
cadavre. Arsurile provocate de flăcări îl treziseră probabil, 
salvându-i astfel viaţa. Din nefericire, până îl găsiseră, trauma 
şi zilele în care suferise de deshidratare şi de febra provocată 
de septicemia incipientă îi afectaseră deja sănătatea mintală. 


Dosarul includea mai multe interviuri pe care i le luaseră 
poliţia şi medicii psihiatri pe parcursul câtorva ani, dar nimic 
care să facă lumină asupra incidentului. Aziz rămânea fixat cu 
obstinaţie asupra aceleiaşi halucinaţii: un balaur scuipând foc 
pe nări, care se ivise din beznă, şi o fantomă ce se înălţase din 
adâncul pământului şi se îndepărtase plutind deasupra 
deşertului - ceea ce psihiatrii interpretaseră drept o proiecţie 
obscură a lui însuşi. 

Gabriel citea notițele cu o senzaţie de frustrare tot mai 
acută. Era posibil ca bărbatul acela să fi văzut ce i se 
întâmplase tatălui său, dar toate detaliile despre atac 
dispăruseră, se pare, din mintea lui zdruncinată. Informaţiile 
mai închideau totodată încă o pistă de investigat. Gabriel 
sperase că dosarul va confirma că Gărzile Republicane Irakiene 
fuseseră cele care atacaseră şantierul de lângă Al-Hillah şi 
duseseră relicvele într-unul dintre numeroasele palate ale lui 
Saddam Hussein. Dacă ar fi fost aşa, ar mai fi existat o şansă să 
le recupereze. Dar dosarul nu făcea decât să confirme ceea ce 
el ştia deja. Obiectul pe care îl găsise tatăl lui se afla acum 
ferecat în Citadelă. 

— Uită-te la dată! zise Liv şi îi arătă partea de sus a 
rezumatului celui mai recent interviu. Convorbirea a avut loc 
cu mai puţin de şase luni în urmă. 

Colonelul Washington dădu din cap, aprobator. 

— Mda. O fi el dus cu pluta, dar e clar că are o rezistenţă 
de fier. Nu ştiu dacă eu aş fi supravieţuit doisprezece ani într- 
un azil de boli mintale al Partidului Ba'ath. Se pare că celorlalţi 
pacienţi le e frică de el. La vreun an după ce a fost internat, i-a 
dat foc unui tip din celula alăturată, care a ars de viu. Nimeni 
nu şi-a dat seama cum a reuşit. Ceilalţi pacienţi cred că a 
căpătat o parte dintre puterile balaurului. Aşa că nimeni nu se 
pune cu el - nici măcar infirmierii. 

Colonelul se uită la ceas. 

— Nu-mi place să vă grăbesc, dar ce planuri aveţi pentru 
restul sejurului în această minunată ţară? 

— Vrem să ajungem la Al-Hillah. 

— V-aţi pierdut minţile?! Doi civili occidentali fără escortă, 
defilând în văzul lumii pe autostrada 9, într-un jeep alb 
strălucitor?! Nici n-o să treceţi bine de Mosul, c-o să fiţi ucişi 
sau răpiți - sau ambele. Nu, mă tem că va trebui să vă cer să 


mă-nsoţiţi la Centrul de Comandă din Bagdad. La ora 
paisprezece vine un elicopter să mă ia şi cred că trebuie să vă 
duc cu mine ca să-mi continui interogatoriul... Înainte de a-mi 
da seama, spre ruşinea mea, că nu sunteţi cei pe care-i căutăm 
şi de a fi nevoit să vă las să plecaţi. Ce faceţi după asta e treaba 
voastră! 

Îi întinse lui Gabriel un carneţel şi un creion. 

— Înainte de a înapoia dosarele, poate o să vrei să-ţi notezi 
adresa casei ăleia de nebuni din Bagdad, în caz că n-o să ştii 
încotro s-o iei. Sunt sigur că domnul Aziz ar fi bucuros de vizită, 
îmi imaginez că nu primeşte prea multe. 


94 


Hyde ieşi din clădirea principală, în căldura dogoritoare a 
zilei. 

— Acolo! zise Tarig, arătând înspre est, undeva dincolo de 
turla de foraj. 

Mijind ochii, ca să-i apere de soarele puternic, Hyde zări 
norul de praf ce se ridica la orizont. Furtunile de nisip erau un 
pericol permanent în deşert. Puteau apărea de nicăieri, 
preschimbând ziua în noapte în doar câteva secunde. În plus, 
provocau mai multe pagube echipamentelor decât gloanţele 
sau bombele, aşa că el îşi petrecea mai mult timp încercând să 
le anticipeze şi să se păzească de ele decât de posibilii 
atacatori, sabotori sau răpitori. 

Se îndreptă grăbit spre gardul din partea estică şi urcă în 
turnul de control. Dacă nu reacţionau rapid, întreaga activitate 
a taberei putea fi blocată de furtuna de nisip, săptămâni 
întregi. În cazul în care nisipul ar fi pătruns într-un motor, de 
pildă, acesta ar fi trebuit dezasamblat, curăţat şi reasamblat 
pentru a fi repus în stare de funcţionare. Armele se blocau dacă 
praful ajungea să le înfunde sistemul de ungere. Aparatele 
electronice făceau scurtcircuit dacă granulele microscopice de 
nisip ajungeau în circuite. Până şi oamenii puteau orbi 
temporar din cauza particulelor minuscule purtate de praf, care 
le intrau în ochi şi le zgâriau corneea. Încă unul dintre multele 
motive pentru care Hyde ura atât de mult ţara aceea. 

Când ajunse în vârful turnului, duse binoclul la ochi şi 
cercetă coloana de praf. Ca un mic munte ce se urnise din loc, 
aceasta se ridica din ţărână de parcă pământul ar fi început să 
clocotească. Deocamdată era destul de mică şi la o distanţă 
sigură, dar era limpede că se îndrepta înspre ei. Dacă nu se va 
risipi sau nu îşi va schimba direcţia, vor fi nevoiţi să oprească 
activitatea până când pericolul va fi trecut. Intreruperile costau 
bani şi timp şi singurul motiv pentru care Hyde acceptase 
slujba aceea era procentul din profit care i se oferise. Până în 
acel moment, acesta echivala cu zero virgulă cinci la sută din 
nimic. 


Hyde se uită la mâneca de vânt de lângă heliport. Vântul 
bătea dinspre nord-vest, iar furtuna venea dinspre est. Poate că 
masele de aer din direcţii contrare se vor întâlni într-un punct 
pe traseu şi o vor devia, astfel încât să-i ocolească - sau poate 
că nici măcar nu era o furtună de nisip. 

Mijind ochii prin binoclu şi concentrându-se asupra 
marginii coloanei de praf ca să încerce să discearnă mai multe 
detalii, zări o pată albă scăpărând pentru scurtă vreme, apoi 
încă una. Zâmbi. Avusese dreptate. Nu era o urgie, era doar 
Fantoma, călărind alături de o armată de bărbaţi care-l flancau 
de o parte şi de alta. Beduinii utilizau întotdeauna formaţia 
aceea când înaintau cu viteză. Astfel se asigurau că respiră cu 
toţii aer curat, nefiind nevoiţi să inhaleze praful ridicat de 
copitele cailor din faţă. Era şi o tactică de intimidare eficientă, 
fiindcă norul de praf pe care-l stârneau îi făcea să pară mai 
numeroşi. 

Hyde îi urmări apropiindu-se. Călăreţii erau acum vizibili 
cu ochiul liber, ca nişte puncte albe la marginea norului de 
praf, aducând cu dinţii mărunți şi ascuţiţi ai unui animal uriaş. 
Erau aproape treizeci de bărbaţi, înveşmântaţi în dishdasha 
albe şi cu keffiyeh-urile ascunzându-le chipul. Lui Hyde îi trecu 
prin minte că asistă la o scenă aproape neschimbată de mii de 
ani: caii, călăreţii, până şi veşmintele rămăseseră aceleaşi de-a 
lungul istoriei. Doar armele se schimbaseră. 

Hyde auzea acum şi tropotul copitelor; şi mai auzea ceva, 
un zgomot care spinteca văzduhul, tot mai aproape. Se întoarse 
şi, într-o clipită, cuprinse cu privirea întreaga istorie a 
conflictelor armate din deşert. Un elicopter militar zbura la 
altitudine joasă şi se îndrepta ţintă spre ei. Soldatul care făcea 
de pază în turn îşi îndreptă mitraliera M60 spre aparatul de 
zbor, dar Hyde ridică mâna, făcându-i semn să se oprească, şi 
le ordonă acelaşi lucru prin staţie gardienilor din restul 
posturilor de control. Elicopterul hurui pe deasupra lor şi se 
înclină brusc, apoi plană înainte de a ateriza în heliportul din 
partea cealaltă a complexului. Călăreţii ajunseră în faţa 
gardului de sârmă ghimpată în acelaşi timp. 

Hyde cobori din turnul de control şi se îndreptă într-acolo, 
ca să-i salute pe nou-veniţi. Văzu cum unul dintre călăreţi se 
desprinde de ceilalţi şi porneşte spre poarta principală. Hyde îi 
făcu semn cu mâna gardianului să-l lase să intre, apoi îşi 


continuă drumul înspre elicopter. 

Era un aparat de zbor Bell AH-1W Super Cobra, sau ceea 
ce infanteriştii marini numeau „cel mai mortal şarpe din lume“. 
Elicopterul era dotat cu rachete Hellfire şi avea o mitralieră 
montată la bord, pe care pilotul o manevra cu ajutorul 
sistemului integrat de ochire din cască. Era suficient să îşi 
îndrepte privirea într-o direcţie, şi gloanţele îl urmau, câte zece 
pe secundă, făcând un zgomot infernal, de parcă ar fi sfâşiat 
cerul în bucățele. La bordul aeronavei se găseau şi instrumente 
Forward Looking Infra-Red (FLIR) de ultimă generaţie, 
capabile să detecteze radiaţiile termice dintr-o varietate de 
surse. Trupele terestre au învăţat să nu-şi mai spele uniformele 
cu detergenţi disponibili în comerţ, fiindcă aditivii care dau 
strălucire culorilor îi fac pur şi simplu să lucească în întuneric. 
Elicopterul Cobra era un împrumut de la o divizie aeropurtată 
din împrejurimi, ca urmare a unei cereri mai vechi pe care o 
făcuse Hyde şi a unor sfori pe care le trăseseră angajatorii lui. 
Uşa laterală se deschise când se apropie el şi un blond uriaş se 
ridică cu dificultate de pe scaunul din spate, încovoindu-se din 
cauza tavanului jos, şi cobori să facă cunoştinţă cu Hyde. 

— Eu sunt Dick, zise tipul, întinzându-i mâna şi aruncându- 
i un zâmbet rece, care aducea mai degrabă cu o provocare. 

Era cu peste treizeci de centimetri mai înalt decât Hyde şi 
probabil cântărea cu vreo patruzeci şi cinci de kilograme mai 
mult. 

— Am venit să iau fata şi s-o duc înapoi, după ce va fi re- 
cu- pe-ra-tă. 

— Hyde, răspunse el, luându-i mâna şi angajându-se într-o 
scurtă înfruntare în care cel care-i strivea mâna celuilalt 
câştiga şi pe care, dacă era să fie sincer cu el însuşi, o pierdu. 
Tipul era un monstru. lar acum el era şeful. 

Uriaşul îi dădu drumul mâinii şi ridică privirea chiar în 
clipa în care călăreţul descălecă şi îşi dădu keffiyeh-ul de pe 
faţă. 

— Aştepţi o armată? întrebă Fantoma, arătând cu bărbia 
spre elicopterul cu motorul pornit. 

— E mai bine să fii prudent, răspunse Hyde, care în ziua 
aceea nu avea chef de ironiile lui obişnuite. Poate localiza ţinta 
şi o poate ucide înainte ca ea să aibă habar că a fost reperată. 

Fantoma cercetă elicopterul de sus până jos, apoi se 


întoarse spre Hyde şi zâmbi. 

— Pe mine nu m-a localizat niciodată. Eu aş zice să-mi 
împart călăreţii în grupuri de recunoaştere. „Libelula“ ta poate 
acoperi zona de est, în vreme ce noi o să căutăm în partea de 
vest a deşertului. E ceva acolo de care ar trebui să ştim - ceva 
care vă aparţine, dar nu apare pe nici o hartă? 

Hyde se uită în ochii spălăciţi ai bărbatului, înțelegând din 
tonul vocii că acesta cunoaşte deja răspunsul. 

— Au mai rămas nişte lucrări de excavare neterminate, la 
forajele de explorare, la vreo douăzeci, treizeci de kilometri de 
aici. Există şi o tabără mai mică, un pic mai departe, cu câteva 
corturi temporare şi pază permanentă. O s-o recunoaşteţi când 
o să daţi de ea. Gardienii au fost instruiți să se apere în mod 
agresiv. O să-i avertizez c-o să fiţi prin zonă, dar, în locul 
vostru, nu m-aş apropia prea tare! 

— Pare serios. Poate c-aţi găsit ceva valoros acolo. 

— Poate. 

Hyde se întoarse şi i-l prezentă pe uriaş, în parte ca să 
schimbe subiectul şi în parte ca să-l supună pe Fantomă 
aceloraşi cazne prin care tocmai trecuse şi el. Îi urmări pe cei 
doi bărbaţi strângându-şi mâinile. Fantoma nici nu clipi. Privi 
ţintă în ochii uriaşului şi îl făcu să se aplece încet, până când 
chipurile le ajunseră la acelaşi nivel. 

— Trebuie să te acoperi cu ceva, îi zise, cu vocea lui 
hârşâită, care-ţi făcea pielea de găină. Aici, o persoană cu un 
ten aşa de deschis ca al tău se poate arde uşor. 

Apoi dădu drumul mâinii şi se întoarse la oamenii lui şi la 
caii lor. 


95 
Bagdad 


Azilul era situat la periferia sudică a oraşului, izolat la 
capătul unei străzi. Semăna mai degrabă cu o închisoare de 
maximă securitate lăsată în paragină decât cu un spital. Sârma 
ghimpată împrejmuia acoperişul plat, de formă 
dreptunghiulară, al clădirii din beton, un strat gros de praf 
acoperea fiecare centimetru pătrat şi, la prima vedere, spitalul 
părea pustiu. Doar când trecură prin faţa lui cu maşina, Liv zări 
câteva siluete mişcându-se în umbră - ca nişte spectre ce nu-i 
scăpau din ochi din spatele ecranului de praf. 

Washington îi însoțea. Le spusese că are treabă în acea 
parte a oraşului, dar Gabriel se îndoia. Se bucura însă să îl aibă 
alături. Datorită poziţiei sale şi comportamentului rigid de 
militar, le luase mai puţin de zece minute să primească 
permisiunea de a pătrunde în azil. Cu promisiunea că se va 
întoarce peste o oră să îi ia de acolo, colonelul plecă la 
întâlnirea lui dubioasă, lăsându-i pe Liv şi pe Gabriel să-l 
urmeze pe un bărbat într-o salopetă albă pe coridoarele din 
beton mirosind a urină, a fecale şi a disperare. Câte un 
ventilator agăţat de tavan se învârtea leneş deasupra lor, 
îndeajuns cât să amestece miasmele, dar nu suficient ca să 
răcească aerul. 

Inaintau în tăcere. Coridoarele şi celulele arătau din ce în 
ce mai jalnic, pe măsură ce pătrundeau tot mai adânc în 
clădirea sufocantă. Era evident că lunga şedere a lui Aziz Zaid 
în acel ospiciu nu-i asigurase niciun privilegiu. Mai coborâră un 
etaj, şi puţina lumină naturală de care se bucuraseră până 
atunci dispăru cu totul. Singura sursă de lumină era un şir de 
becuri ce pâlpâiau slab, pe care le aprinsese paznicul, odată 
ajuns în capătul scărilor. Pacienţii de aici - dacă „pacienţi“ era 
cuvântul potrivit pentru ei - îşi petreceau, după câte se părea, 
mare parte din timp în beznă, singuri cu nebunia şi cu demonii 
lor. Paznicul se opri la mijlocul coridorului şi arătă spre ultima 
celulă de pe stânga, acolo unde nu prea ajungea lumina. 


— Aziz, zise, de parcă i-ar fi scuipat numele. 

Apoi se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă, nepărând să 
dorească să petreacă acolo jos mai mult timp decât era 
necesar. Cei doi îi ascultară bocancii scârţâind în sus pe scări şi 
rămaseră singuri cu restul bărbaţilor, în întuneric. „Pacienţii“ 
auziseră şi ei zgomotul şi subsolul se umplu în scurtă vreme de 
foşnete neliniştite şi chicote obscene, ce alunecau prin beznă în 
direcţia lor. Gabriel se întoarse spre Liv, dorindu-şi să n-o fi 
adus acolo, dar ea îi zâmbi şi îl luă de mână. 

In clipa aceea, coridorul se umplu de zgomote infernale. 

Rămaseră ţintuiţi locului câteva secunde, agăţându-se unul 
de celălalt, în vreme ce tumultul glasurilor îi înghiţea şi 
zăbrelele se zgâlţâiau violent de-a lungul coridorului. Se auzi o 
bufnitură puternică în apropiere când un bărbat se repezi din 
fundul celulei şi se izbi de gratiile de la uşă, spărgându-şi capul 
şi împroşcând un jet de sânge din tăietura adâncă. Vizavi, un 
altul îşi lăsase pantalonii în vine şi se lovea violent cu şoldurile 
de gratii, iar penisul său, plin de răni şi de cicatrice de la 
abuzurile precedente, se legăna obscen, în vreme ce bărbatul 
gemea de durere şi de plăcere. Gabriel şi Liv nu observară 
când silueta din spatele lor, încovrigată pe podea, se ridică 
brusc, până în clipa în care un țipăt neomenesc spintecă bezna 
şi îi amuţi instantaneu pe locatarii azilului de nebuni, care se 
grăbiră să-şi reia locurile în cele mai întunecate colţuri ale 
celulelor. 

Gabriel se întoarse în direcţia din care venea urletul şi 
dădu cu ochii de un bărbat subţire ca o aşchie, care-l urmărea 
din spatele gratiilor. Era gol de la brâu în sus, iar partea 
dreaptă a bustului îi era acoperită de cicatrice groase, aducând 
mai degrabă cu nişte solzi decât cu o bucată de piele. Platoşa 
de solzi îi acoperea şi braţul, până la mâna ca o gheară, urca 
de-a lungul gâtului şi pe ceafa pe care nu creştea niciun fir de 
păr şi îi întindea pielea de pe chip, lăsându-l cu o expresie 
veşnic întrebătoare. 

Emana şi un miros, specific şi tulburător în acelaşi timp, 
dată fiind povestea lui: era mirosul de fum. 

— Zaid Aziz, zise Gabriel, ducându-şi mâna dreaptă la 
inimă şi înclinându-şi capul în semn de respect. Numele meu 
este... 

— John! exclamă creatura, pe un ton ce aducea a uimire. 


Gura i se schimonosi într-un zâmbet ce se preschimba într- 
un rânjet în colţul gurii, acolo unde pielea îi era arsă. 

— John Mann. 

Făcu un pas în lumină. Ochiul drept îi era alb şi orb, iar cel 
stâng îi cerceta cu nesaţ chipul lui Gabriel. 

Tânărul înfruntă privirea curioasă, simțind presiunea 
constantă a mâinii lui Liv ca pe un colac de salvare, care-l ajuta 
să nu-şi piardă minţile. 

— Dar te-am văzut murind! 

Glasul lui Aziz era răguşit, fiindcă nu vorbea prea des, iar 
muşchii distruşi din jurul gurii făceau ca engleza lui să sune 
ciudat de oficială. 

— Am murit, zise Gabriel, intrând în joc ca să se folosească 
de relaţia de încredere pe care tatăl lui se putea să o fi format 
cu bărbatul. Acum m-am întors din morţi şi-i caut pe cei care 
ne-au făcut asta. Vreau să mă răzbun. 

Chipul bărbatului se schimonosi într-un alt zâmbet-rânjet. 
Apoi, deveni suspicios şi se apropie de gratii. 

— În cazul ăsta, trebuie să ucizi balaurul, şopti. 

— Da, îi răspunse Gabriel. Povesteşte-mi despre balaur! 

Aziz se înfioră şi se ghemui pe podea, privind în sus cu 
ochiul sticlos, de parcă s-ar fi uitat din nou la ultimul lucru pe 
care îl zărise înainte de a-şi pierde vederea. 

— Mai întâi l-am auzit, ţii minte? Urletul din deşert, pe 
urmă zbaterea din aripi. 

— Cum arăta? 

Aziz bătu din picior şi îl fulgeră cu privirea. 

— Dar l-ai VĂZUT! strigă, cu furia celui care le repeta 
acelaşi lucru de doisprezece ani unor oameni care nu erau 
dispuşi să-l creadă. Să nu cumva să spui şi tu că n-a existat.! 
Ceilalţi sunt nişte proşti, dar tu ai fost acolo! Tu l-ai văzut! 

Chipul îi clocotea de furie, care se topi treptat, lăsând locul 
confuziei. Ridică mâna dreaptă, ca o gheară, şi îşi frecă cu 
încheietura jupuită pielea moale de deasupra ochiului lipsit de 
vedere. 

— Nu, zise, amintindu-şi mai multe. Tu erai jos, pe şantier, 
când a sosit balaurul. Erai în peştera care adăpostea biblioteca. 
— Povesteşte-mi despre bibliotecă! Ce-am găsit acolo? 

— Atât de multe comori! Ar trebui să-ţi aminteşti! zise şi se 
lovi cu degetul la tâmplă. Eu îmi amintesc. Îmi amintesc tot! 


Uneori, încearcă să-mi fure amintirile, cu lovituri de pumni şi 
de picioare. Uneori încearcă să mi le fure cu şocuri electrice. 
Dar eu ţin bine de ele. Şi-mi amintesc! 

— Spune-mi ce-ţi aminteşti! Balaurul i-a omorât pe toţi? 

Aziz dădu din cap. 

— Nu balaurul a adus moartea, ci diavolii albi, zămisliţi din 
burta lui. Ei au adus focul şi urgia. Ei ne-au doborât şi au 
incendiat totul. Corturile. Maşinile. Oamenii. Unul dintre ai 
noştri ne-a trădat. M-am ascuns de balaur şi l-am văzut 
arătându-le celorlalţi diavoli unde să caute. El a fost cel care i-a 
dus în peştera unde erai tu. El a fost cel care te-a ucis. 

— Ai văzut cine era? 

— Era un diavol alb, ca ei. 

— Un occidental? 

Aziz dădu din cap. 

— O fantomă. Toţi erau fantome. Numai fantomele pot 
călări balaurul. Fantoma a intrat în peşteră, a scos nişte cutii şi 
a început să i le dea balaurului să le înghită, jefuind comoara 
pe care o găsiserăm noi. Pe urmă pământul s-a zguduit şi 
peştera a dispărut. Tu n-ai mai ieşit de acolo. Un diavol alb m-a 
văzut şi m-a lovit, doborându-mă. 

Işi duse din nou mâna la tâmplă. 

— Focul m-a trezit după ce balaurul plecase. Nisipul a 
alungat focul. Deşertul m-a salvat, uite... 

Intinse braţul. Sub piele avea încrustate pietricele şi fire 
de nisip. 

— Sunt parte din ţărână, şi ţărâna e parte din mine. 
Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce. 

— Şi după ce-ai stins focul, ce-ai făcut? 

Aziz dădu din cap. 

— Toţi erau morţi. Totul era cuprins de flăcări. M-am 
temut că focul o să m-atingă din nou. M-am temut că balaurul o 
să se-ntoarcă, aşa c-am fugit. Am fugit în deşert. Dar balaurul 
ştie că sunt în viaţă. Vrea să mă termine, o simt! 

Făcu un pas în faţă şi se prinse de gratii. 

— Găseşte balaurul, John Mann! Ucide-l pentru mine, ca să 
scap din locul ăsta! Numai tu poţi să-mblânzeşti acum balaurul, 
fiindcă şi tu eşti o fantomă. 


96 


Athanasius se afla în baia personală a Abatelui, cu spatele 
la uşă şi cu chipul iluminat de ecranul telefonului mobil. Îl 
auzea pe fratele Thomas vorbind cu Malachi în încăperea 
alăturată, ridicând tonul şi încercând să-i distragă atenţia, ca să 
nu observe dispariţia şambelanului. 

Deschise e-mailul şi apăsă pe send. De data aceasta nu 
primi niciun mesaj de eroare. Totuşi, îl urmări până când 
ecranul se făcu negru, apoi îl atinse din nou, ca să fie sigur. 
Screensaver-ul revenise pe ecran, înfăţişând fotografia Profeţiei 
în Oglindă. Încă de când i-o arătase Gabriel prima dată în 
întunericul din osuar, se gândise la înţelesul posibil al ultimelor 
rânduri. 


Cheia trebuie să urmeze Harta Stelară până Acasă 

Acolo să stingă focul balaurului într-o lună lunară 

Căci altfel Cheia va pieri, Pământul se va despica 
Și molima îl va cotropi, aducând sfârşitul lumii 


Molima. 

Aşa îi spusese Fratele Grădinar bolii, atunci când apăruse 
prima dată în livadă, iar acum altă maladie bântuia pe 
coridoarele din adâncul muntelui şi îi dobora pe călugări unul 
câte unul. Un cutremur zguduise deja muntele: nu era oare un 
semn că Pământul începe să se despice? 

Toate acestea sugerau că profeția e adevărată, ceea ce 
însemna că cel mai bun mod de a împiedica răspândirea bolii 
era să o ajute pe fată să-şi găsească drumul înapoi acasă, în 
Grădina Raiului. Şi totuşi, fratele Dragan credea că doar 
readucerea Sacramentului în capela din care fusese eliberat va 
tămădui muntele. Călugărul Sanctus încerca să o aducă pe fată 
acolo. Poate că el era balaurul pomenit în profeție şi focul 
credințelor lui habotnice era cel care trebuia stins. Athanasius 
trebuia să-i vorbească. Poate că, dacă îi va arăta Profeţia în 
Oglindă, îl va convinge de înţelepciunea ei. 

Fratele Thomas încă se mai certa cu Malachi, când 


Athanasius dădu buzna afară din baie şi ţâşni ca un arc spre 
biroul Abatelui, care se afla în partea opusă a încăperii. 

— Trebuie să vorbim cu Dragan! zise, deschizând sertarul 
de sus, acolo unde Abatele ţinea cheia de la scările interzise. 
Cred că ştiu leacul pentru Lamentaţie! 

Abatele era unul dintre cei doi călugări din Citadelă căruia 
îi era îngăduit să pătrundă atât în secţiunea superioară, cu 
acces restricţionat, a muntelui, cât şi în părţile inferioare, unde 
locuiau călugării de rând. Celălalt monah care se bucura de 
aceste privilegii era Prelatul. Dragan se aventurase în 
secţiunea interzisă folosind scara Prelatului; Athanasius 
intenţiona acum să facă acelaşi lucru, urcând pe scara Abatelui. 
Luă cheia şi se îndreptă spre dormitor. 

Un pat imens din lemn, acoperit cu ţesături groase care să- 
i ţină de cald celui ce se odihnea în el, ocupa mare parte din 
spaţiu. Singurul obiect din încăpere, în afara patului, era o 
tapiterie având semnul Tau brodat pe ea cu fir verde. 
Athanasius o dădu la o parte şi în spatele ei se ivi o uşă ascunsă 
în perete. 

— Ce faci? strigă Malachi în urma lui. N-ai voie să treci de 
uşa aia! 

Athanasius se întoarse spre el, vărsându-şi toată frustrarea 
şi tot stresul din ultimele săptămâni în cuvintele pe care i le 
adresă: 

— Ce importanţă are? Ai văzut cu ochii tăi că nu e nimic 
acolo! Indiferent care a fost secretul de care ne-am legat 
trecutul, acesta a dispărut! Am fi nişte proşti dacă ne-am 
amaneta şi viitorul, mizând pe el. Fratele Dragan se agaţă de o 
himeră, una periculoasă, care ne-ar putea ucide pe toţi. 

Răsuci cheia în încuietoare şi păşi peste pragul uşii. 

— Trebuie să-l găsesc şi să-l conving că, pentru binele 
nostru, al tuturor, trebuie să renunţe. 

Malachi făcu un pas în faţă, dând să-l oprească, dar i-o luă 
înainte Athanasius. Trânti uşa în urma lui şi o încuie, astfel 
încât nimeni să nu-l poată urmări sau să încerce să i se pună în 
cale. 


97 


Îl găsiră pe Washington aşteptându-i când ieşiră din 
infernul sufocant al azilului. Urcară în jeepul răcoros - Gabriel 
în faţă, Liv în spate - şi maşina porni fără ca ei să scoată o 
vorbă. 

— A fost chiar aşa de rău, hm? întrebă Washington după ce 
parcurseră câţiva kilometri în tăcere. 

Gabriel clătină din cap, încercând încă să-i dea de capăt 
straniei poveşti pe care o auzise. 

— Nu ştiu, tipul mi s-a părut destul de lucid. Cred că spune 
adevărul, sau ceea ce crede el că e adevărul. Ne-a povestit că 
un balaur a distrus tabăra şi că o fantomă l-a ucis pe tata. Sunt 
sigur că sunt termeni abstracţi sau metaforici pentru altceva, 
dar arsurile lui sunt cât se poate de reale, iar experienţele prin 
care a trecut au fost atât de traumatizante, că i-au luat minţile. 

Washington tăcu o clipă. 

— A spus că pe tatăl tău l-a ucis „o fantomă“, sau 
„Fantoma“? 

Gabriel privi străzile albite de lumina nemiloasă a soarelui, 
încercând să-şi amintească. 

— A spus „o fantomă“, răspunse Liv. 

Washington se încruntă. 

— Există un rebel - nu reprezintă o ameninţare prea mare, 
aşa că nu e în topul priorităţilor noastre - care ne-a cauzat ceva 
probleme în trecut. I se spune Ash'abah - Fantoma. 

— Şi mai e prin zonă? 

— O, da! E aici de-o veşnicie. E un fedai de modă veche, ca 
la carte, care luptă cu orice cotropitor pentru libertatea ţării 
sale. Se pare c-a fost un junghi şi în coasta fostului regim, aşa 
că trebuie să-i acordăm respectul cuvenit. Mulţi localnici îl văd 
ca pe un soi de Robin Hood, de-aia ne e mai greu să strângem 
informaţii despre el sau să-i localizăm baza. Cei mai buni 
insurgenți se ascund de obicei în deşert. Majoritatea 
rapoartelor privind acţiunile Fantomei provin de la sud de aici, 
din provincia Babil. 

— Din preajma localităţii Al-Hillah. 


— Exact. Mai trebuie spus şi că face comerţ cu relicve, pe 
care le vinde pe piaţa neagră pentru sume mari de bani. Dar nu 
le oferă spre vânzare decât organizaţiilor creştine care dispun 
de finanţări importante, sau, din când în când, muzeelor. Unii 
cred că face asta fiindcă de fapt şi el e creştin, familia sa 
trăgându-se din timpurile biblice, înainte ca islamul să-i fi 
alungat pe slujitorii lui Hristos. 

— Ai idee unde am putea să dăm de el? 

Washington ridică din umeri. 

— Nu prea. Nu degeaba i se spune Fantoma. Localnicii par 
să-l privească cu un amestec de teamă şi respect. Mulţi cred că 
e chiar o fantomă. Se zice că are o cicatrice mare pe gât şi o 
voce ciudată, care seamănă cu sunetul făcut de o bucată de 
şmirghel frecată de o piatră. Dacă el e cel care l-a trădat pe 
tatăl tău, te-aş sfătui să fii prudent. E un personaj destul de 
important în zonă - are legături cu oameni sus-puşi iar tu nu 
eşti decât un străin într-o ţară străină, care n-are habar cum o 
să ajungă acolo unde şi-a propus. Din fericire pentru tine, zise 
Washington şi trase pe dreapta, arătând spre un jeep parcat în 
curtea din faţă a unui atelier auto dărăpănat, se pare că şi tu ai 
prieteni influenţi. L-am închiriat prin intermediul uneia dintre 
corporaţiile-„fantomă“ cu care lucrăm. Ne sunt foarte utile, 
având în vedere genul de activitate pe care-l desfăşurăm. În 
plus, nu prea se leagă nimeni de cheltuieli. Maşina e pe numele 
tău, sau de fapt pe numele din paşaportul fals cu care 
călătoreşti. Consideră-l un cadou tardiv de despărţire de la 
Unchiul Sam$, pentru munca grea pe care ai depus-o şi pentru 
dăţile în care te-ai trezit devreme. 

Gabriel se întoarse spre el, aruncându-i o privire plină de 
înţelesuri. 

— Nici să nu-ți treacă prin cap să mă-mbrăţişezi ca un civil 
pămpălău, Mann! Ştiu c-a trecut o vreme de când ai plecat din 
armată, dar asta nu-i o scuză ca să te-nmoi acum. 

Liv se aplecă, de pe bancheta din spate, şi îl sărută uşor pe 
obraz. 

— Mulţumesc, zise. 

Washington zâmbi. 

— De la tine, însă, accept un asemenea tratament cât e 
ziua de lungă. 


ê poreclă dată guvernului Statelor Unite ale Americii. 


Se întoarse spre Gabriel, cu chipul din nou sever. 
— Dar tu mă dezamăgeşti, soldat, chiar mă dezamăgeşti! 


Peste nici zece minute, Gabriel şi Liv intrară cu maşina pe 
asfaltul prăfos al şoselei şi o luară spre sud, înspre ieşirea din 
oraş. Trebuiseră să semneze un teanc întreg de hârtii, prin care 
firma care le închiria maşina îşi declina răspunderea în cazul 
daunelor provocate de explozibili sau de arme de calibru mic, 
dar, în rest, nu întâmpinaseră niciun obstacol. Washington îşi 
luase rămas-bun de la ei ca un tată emoţionat, le dăduse trusa 
sa de supravieţuire în deşert, arma automată de serviciu, un 
încărcător de rezervă şi le ţinuse o prelegere despre cum să nu 
pornească niciodată la drum dimineaţa devreme, fiindcă 
şoselele sunt acoperite cu mine antipersonal proaspăt 
amplasate. 

Gabriel traversă periferia Bagdadului, privind neliniştit 
prin parbriz primele semne ale apusului care făcea ca cerul să 
se întunece la răsărit. Merseră în tăcere, ştiind amândoi că se 
îndreaptă spre un deşert ostil, având doar o idee extrem de 
vagă despre ceea ce căutau. Mergeau spre un loc bântuit de 
balauri şi de fantome şi ştiau amândoi că noaptea care se lăsa 
era ultima pe care o mai au de trăit. 

Odată cu ivirea zorilor, totul avea să se sfârşească - într-un 
fel sau în altul. 


98 


Arkadian stătea într-un internet cafe aglomerat de pe 
Bulevardul de Est. După ce primise e-mailul din interiorul 
Citadelei, îşi rezervase două ore la un calculator ieftin şi 
anonim şi se pusese pe treabă. Devenea limpede, şi asta foarte 
repede, că Arhivele Secrete ale Vaticanului nu erau numite 
„secrete“ degeaba. Nu puteai să cauţi pur şi simplu o pagină 
web şi să-i consuli conţinutul. Nu puteai să obţii accesul, nici 
măcar unul limitat, fără a trece mai întâi printr-un proces 
anevoios şi complex, menit să te descurajeze - îţi prezentai 
recomandările şi solicitai un text anume, solicitare care era 
apoi analizată de un grup de episcopi ce se întruneau doar o 
dată pe lună, şi abia după aceea, poate, ţi se acorda o oră într-o 
sală de lectură pentru a studia documentul înainte ca acesta să 
se facă din nou nevăzut în întunericul uscat din arhive. 
Arkadian fusese nevoit să se dea drept cercetător, folosindu-se 
de identitatea unui prieten care preda la Universitatea din 
Ruina, doar pentru a putea accesa site-ul. Astfel, putuse cel 
puţin să deducă că exista o întreagă secţiune dedicată hărților 
antice în arhivă, dar nu găsise nici o informaţie despre ele. 
Mesajul lui Athanasius îi furnizase datele precise la care 
fuseseră transferate documentele, dar, fără alte detalii, era 
imposibil să găsească vreun material de referinţă. Frustrat, 
tastă „Imago Astrum“ în fereastra de căutare şi apăsă pe enter. 
Accesul la site îi fu blocat imediat, şi orice încercare de a-l 
accesa din nou fu zadarnică. 

Căută apoi informaţii despre individul care solicitase 
transferul. Dacă găsea ceva despre el pe care să-l poată folosi 
pentru a-l constrânge, poate că avea să-l facă să-i dezvăluie ce 
relicve rechiziţionase şi care era semnificaţia acestora. 

Auzise despre Cardinalul Clementi şi îl recunoscu în clipa 
în care îi zări fotografia într-un ziar: un bărbat dolofan, cu părul 
cărunt, înveşmântat într-o robă albă de cardinal(sic!), dând 
mâna cu Cancelarul Germaniei. Articolul îl descria drept un 
reformator al Bisericii, „eminenţa cenuşie“ din spatele recent 
alesului Papă. Alte câteva articole pe care le consultă Arkadian 
spuneau mai mult sau mai puţin acelaşi lucru. Făceau portretul 


unui bărbat care îşi asumase misiunea de a repune Biserica în 
centrul evenimentelor mondiale. Judecând după calibrul 
politicienilor în compania cărora fusese fotografiat, se părea că 
reuşise: iată-l, rozaliu şi tot numai un zâmbet, dând mâna cu 
prim-ministrul englez, cu preşedintele Franţei, cu preşedintele 
Statelor Unite. Comentatorii politici erau cu toţii de acord că 
acceptarea lui cu atâta uşurinţă la masa marilor puteri se 
datora unui singur lucru: banii. După decenii întregi de proastă 
gestionare şi de scandaluri, Cardinalul Clementi reuşise, se 
pare, să însănătoşească finanţele Bisericii, aproape peste 
noapte. Şi acest lucru, mai mult decât orice altceva, îi trezi 
bănuielile lui Arkadian. 

După aproape douăzeci de ani în care înotase cu dificultate 
prin apele tulburi ale condiţiei umane, Arkadian ştia că banii 
sunt rădăcina aproape tuturor relelor. Se comiteau şi crime 
pasionale, fără doar şi poate, dar mai rar decât lăsau să se 
creadă emisiunile de televiziune şi serialele polițiste. 
Experienţa îl învățase că, dacă vrei să prinzi un criminal, în 
nouă cazuri din zece este suficient să mergi pe urma banilor: 
era un clişeu, dar unul cât se poate de adevărat. 

Compară datele la care fusese rechiziţionată relicva cu 
ştirile din ziare. Toate cele care vorbeau despre îmbunătăţirea 
situaţiei financiare a Bisericii apăruseră după transfer. Inainte 
de acesta, Cardinalul de-abia dacă era menţionat în vreo ştire, 
iar relatările privind situaţia economică a Bisericii erau 
sumbre. Ceva important, care schimbase datele problemei, se 
petrecuse între timp, cu o viteză uluitoare. 

Arkadian accesă site-ul securizat al Interpolului şi tastă o 
serie de coduri ca să ajungă la registrul societăţilor comerciale. 
Acesta conţinea informaţii cu privire la toate companiile 
înregistrate în Europa, inclusiv declaraţiile lor de venit şi 
numele directorilor. Una dintre principalele probleme cu care 
se confruntau cei care făceau afaceri lucrative, dar ilegale, era 
cum să cheltuiască sumele mari de bani câştigate fără să 
atragă atenţia. Cea mai populară metodă de spălare a banilor 
era să-i introduci în registrele unei societăţi comerciale 
legitime, şi tocmai de aceea Interpolul crease acea bază de 
date. 

Arkadian tastă „Clementi“ în fereastra de căutare. Pe 
ecran apărură sute de rezultate. 


Datorită poziţiei sale şi a portofoliului important de 
investiţii al Bisericii, Clementi avea legături cu numeroase 
companii din întreaga lume. Arkadian se puse pe treabă, 
cercetându-le în căutarea vreunei activităţi care ar fi putut 
genera venituri atât de mari încât să scoată din faliment o 
organizaţie de dimensiunile Bisericii Catolice. Dacă legendele 
erau adevărate şi relicva era într-adevăr o hartă care indica 
locul unde fuseseră ascunse nişte comori fabuloase, atunci cel 
mai evident mod de a-i muşamaliza descoperirea ar fi fost o 
operaţiune de forare în căutarea unor zăcăminte de aur. Un 
tezaur din Antichitate ar fi fost greu de preschimbat în bani 
gheaţă, dar, dacă ai pretinde că ai dat de aur şi l-ai topi în 
lingouri, ţi-ai rezolva instantaneu problema. O mină de aur ar fi 
oferit totodată şi pretextul perfect pentru obţinerea licenţelor 
de exploatare, precum şi pentru achiziţionarea echipamentelor 
de forare şi de topire a mineralelor. Atâta doar că nu exista nici 
o mină de aur. 

Arkadian verifică declarațiile de venit ale tuturor 
companiilor, căutând ceva suficient de profitabil încât să 
explice brusca îmbunătăţire a situaţiei financiare a Bisericii. 
Din nou, nu găsi nimic. După căutări care durară mai mult de o 
oră, singura societate comercială pe care o depistase drept 
posibil candidat era o întreprindere de forare în domeniul 
petrolier. 

Pe hârtie, socotelile păreau greşite. Compania avea 
pierderi uriaşe şi fora într-o zonă care fusese explorată 
anterior, fără să se fi găsit niciun zăcământ. Dar, dintre toate 
companiile de pe listă, era singura care putea fora în mod legal 
în zonă şi, mai ales, se afla în locul potrivit. Sediul Dragonfields 
SPA era la Vatican, dar firma avea birouri şi la Bagdad şi o 
tabără care opera sub licenţă în deşertul sirian. Licenţa 
prevedea coordonate terestre ce delimitau fâşia întinsă de 
pustietate pe care compania o putea prăda în linişte. 

Arkadian deschise aplicaţia Google Earth, introduse 
coordonatele şi, un minut mai târziu, se trezi privind un petic 
maroniu, în care nu părea să fie nimic. Focaliză imaginea până 
când zări un drum, se deplasă apoi cu cursorul spre est, de-a 
lungul lui, şi dădu în cele din urmă peste o reţea de clădiri 
răsfirate, de culoarea nisipului. Imaginea se stabiliză şi 
Arkadian se abţinu cu greu să nu ridice pumnul, a victorie, 


când numele localităţii învecinate apăru pe hartă. Era Al-Hillah. 


99 


Liv şi Gabriel găsiră şantierul unde murise John Mann, 
chiar în momentul în care luna se ivea deasupra liniei 
orizontului şi vântul prindea să se înteţească. Era situat la circa 
zece kilometri de localitatea Al-Hillah, dincolo de grămezile 
uriaşe de cărămizi, singurele vestigii rămase în picioare din 
cetatea antică Babilon. 

O garnizoană americană era staționată acum acolo, 
campată la umbra măreţelor ziduri de odinioară în şiruri de 
corturi vremelnice, aşezate în jurul unei bucăţi de pământ care 
văzuse pe vremuri procesiunea triumfală a Regelui 
Nabucodonosor şi care, mai recent, fusese netezită de 
buldozere, ca să facă loc escadrilei de elicoptere Apache şi 
Cobra. Echipa de la sol se grăbea să ancoreze aparatele de 
zbor cu cabluri de siguranţă, atunci când Liv şi Gabriel trecură 
prin dreptul lor, şi să învelească nacelele cu huse din pânză 
groasă, ca să le apere de vremea ce se înrăutăţea. Gabriel băgă 
de seamă, dar nu zise nimic. Indiferent cât de proaste aveau să 
fie condiţiile meteo, ei nu aveau de ales decât să-şi continue 
drumul. 

La câţiva kilometri mai încolo, pe şoseaua principală, 
dăduseră peste o cărare făcută de păstorii de capre, ce o lua 
spre nord, prin deşert, şi o urmaseră până când sistemul de 
navigaţie prin satelit al jeepului îl anunţase pe Gabriel că a 
ajuns în cele din urmă în locul în care tatăl lui îşi pierduse 
viaţa. Tânărul învățase pe de rost coordonatele şantierului cu 
doisprezece ani înainte şi ştiuse încă de pe atunci că va ajunge 
acolo într-o zi; de multe ori, şi le repetase în minte, ca pe o 
mantră sau ca pe un descântec care să menţină vie amintirea 
tatălui său. 

Gabriel opri motorul şi cobori din maşină, scrutând 
întinderea plată a deşertului. Nu putea spune cu certitudine la 
ce se aşteptase, dar cu siguranţă nu la asta. Nu se zărea niciun 
mormânt care să marcheze locul în care fusese şantierul 
odinioară, nici o construcţie care să stea mărturie că acolo se 
mai aflase vreodată ceva în afară de stânci şi de nisip. 


Se întrebase adeseori cum se va simţi când va ajunge în 
cele din urmă acolo. Se gândise că acea călătorie îl va ajuta să 
înţeleagă şi să îşi depăşească furia şi senzaţia de abandon pe 
care le resimţise în cea mai mare parte a vieţii lui de adult. Dar 
acum, că se afla acolo, nu simţea nimic. Dacă era să-l ajute la 
ceva, acea experienţă îi arăta încă o dată cât de lipsit de 
mijloace şi de neputincios este în faţa cursului nemilos al 
evenimentelor. Tatăl lui murise acolo, iar el nu fusese de faţă 
ca să-l salveze. Acum se afla el acolo, cu o altă persoană care 
trebuia salvată, dar nu avea habar cum să facă asta. 

Auzi portiera jeepului deschizându-se în spatele lui şi se 
întoarse, ca Liv să nu vadă lacrimile ce i se adunaseră în colţul 
ochilor. Nu voia ca ea să-i arate o compasiune pe care n-o 
merita. Dăduse greş o dată şi avea să dea greş din nou. 

Dar, în loc să vină lângă el, Liv se îndepărtă, urcând pe 
malul wadi-ului” spre un loc din zare, urmărind cu ochii stelele 
de pe cer. 

— Liv? o strigă, dar ea nu-i răspunse. 

Nu se opri din mers, cu ochii aţintiţi pe cer. 

— Liv! 

Gabriel făcu câţiva paşi şi îi tăie calea, prinzând-o de umeri 
ca să o scoată din starea de transă. 

Tânăra clipi şi îl privi de parcă tocmai ar fi fost trezită cu 
brutalitate din somn. 

— Unde te duci? 

Ea îi arătă un şir de stele ca un şarpe, atârnând jos la 
orizont. 

— Balaurul, zise. Mergeam pe urmele balaurului. 

Gabriel urmări cu privirea linia braţului ei întins şi 
recunoscu constelația pe care i-o arăta. Liv avea dreptate: era 
Draco, constelația Dragonului, sau a Balaurului. Balaurul 
apărea, se pare, peste tot: în profeție, în povestea nebunului 
despre uciderea tatălui său, iar acum pe cer. 

— Să ne-ntoarcem la jeep! zise, conştient că se făcuse mai 
frig şi că Liv începuse să tremure. Putem urmări balaurul cu 
maşina. O s-ajungem mai repede! 

— Încolo! zise ea, arătând din nou spre cer. 

— Mergem în ce direcţie vrei tu, îi răspunse Gabriel, 


7 „Râu secat“ (în arabă, în original). 


ducând-o cu blândeţe înspre maşină. 

O pierdea, simţea asta. Lucrurile prevestite în profeție se 
adevereau, unul câte unul. 

Pe când o ajuta să urce pe scaunul din dreapta şoferului, 
auzi un sunet, ca un ciripit de pasăre în noapte. Se urcă la 
volan şi trânti portiera, ca să împiedice vântul să pătrundă în 
maşină. Sunetul venea de la telefonul său şi Gabriel verifică 
identitatea apelantului înainte de a răspunde. Era Arkadian. 

— Cred c-am găsit ceva, zise acesta, înainte ca Gabriel să 
apuce să spună ceva. 

Detectivul îi povesti ce aflase despre compania de 
explorare petrolieră numită Dragonfields, după care îi furniză 
coordonatele geografice. Gabriel le introduse direct în sistemul 
de navigaţie, pe care îl programă să calculeze traseul. 

„Alt dragon, alt balaur“, îşi spuse Gabriel. „Coincidenţă 
sau destin?“ 

Când GPS-ul termină de calculat, îi furniză şi răspunsul la 
întrebare. O săgeată de pe ecran îi arăta direcţia pe care o 
indicau coordonatele, identică cu cea spre care se îndreptase 
Liv. 

Câmpul petrolifer se găsea la mai puţin de treizeci de 
kilometri distanţă, undeva în mijlocul deşertului sirian, un loc 
în care ajungeai urmând constelația Balaurului. 


100 


Lui Athanasius nu-i plăcuse niciodată întunericul. Când îşi 
pusese viaţa în slujba Domnului şi li se alăturase celorlalţi 
călugări din Citadelă, nu-i trecuse prin minte că se condamnă 
în acelaşi timp la o existenţă cufundată în beznă, departe de 
lumina zilei. Tunelurile fuseseră mult îmbunătăţite de când 
venise el acolo, iar lumina electrică era utilizată aproape peste 
tot, dar secţiunea superioară interzisă, prin care el înainta 
acum, poticnindu-se, nu se schimbase aproape deloc în ultimele 
veacuri. În graba lui de a ajunge acolo, nu luase cu el o făclie, 
aşa că era nevoit să se folosească de lumina ecranului 
telefonului mobil ca să îşi găsească drumul. I se păru simbolic 
că fotografia strălucitoare a profeţiei îi luminează calea spre 
singurul om care încerca să-i împiedice ducerea la bun sfârşit. 

Ajunse în secţiunea superioară, fără suflare şi lac de 
sudoare de la efort, şi îşi lipi ecranul telefonului de piept, ca să- 
i blocheze lumina. O clipă, nu mai văzu nimic, dar apoi, pe 
măsură ce ochii i se obişnuiră cu întunericul, zări o lumină 
pâlpâind slab, undeva, în faţă. Venea din unul dintre tunelurile 
mai mici din stânga lui, nu cel care ducea la capela 
Sacramentului, aşa cum se aşteptase. Urmări raza subţire de 
lumină, acoperindu-şi în continuare telefonul şi pipăind zidurile 
ca să-şi găsească drumul, până ajunse la un coridor prăfuit, 
presărat cu grămezi de moloz, ce lăsau să se înţeleagă că nu 
prea se ocupase nimeni de el de multă vreme. Lumina venea de 
la o uşă întredeschisă aflată undeva la jumătatea coridorului. 
Se simţea şi o adiere proaspătă, revigorantă după aerul închis 
de pe scări, care îl atrăgea spre uşă. 

Sursa luminii era o torţă plasată într-o firidă din perete. 
Flacăra pâlpâia în bătaia aerului nopţii, ce pătrundea printr-un 
crenel săpat în zid. Athanasius crezuse că se află în centrul 
muntelui. Nu-i trecuse prin minte că, cu cât va urca, muntele se 
va îngusta şi el se va apropia de marginea lui, nu de centru. 

Dragan stătea în faţa crăpăturii din zid, cu spatele la uşă. 
La început, Athanasius crezu că se roagă, dar, în clipa în care 
călugărul se întoarse, zări telefonul pe care-l ţinea strâns în 


mâna înnegrită, ca o piele tăbăcită de animal. 

— Ce faci? întrebă Athanasius, dându-şi seama, fiindcă şi 
el făcuse asta, de ce se aşezase călugărul în faţa crenelului. 

Dragan rânji şi duse mâna liberă la crucifixul din lemn, de 
forma literei T, îndesat la cingătoare. Il scoase şi îl deschise, 
dând la iveală pumnalul ceremonial ascuns în el, şi se repezi 
spre Athanasius. Athanasius se feri, înşfacă torţa aprinsă din 
perete şi o ţinu în faţa lui, împiedicându-l să se apropie. Dragan 
îşi recăpătă echilibrul şi izbi uşa cu piciorul, închizând-o şi 
ferecând încăperea. Cei doi bărbaţi se mişcau în cerc, unul în 
jurul celuilalt, măsurându-şi forţele, conştienţi că doar unul 
dintre ei va pleca de acolo în viaţă. 

— Încerc să-ndrept toate lucrurile pe care le-ai stricat tu, 
readucând Sacramentul în Citadelă, zise Dragan. Din clipa în 
care a fost îndepărtat, totul a început să moară: întâi călugării 
Sancti, apoi grădina, iar acum şi ceilalţi. Chiar şi tu o să te 
molipseşti de Lamentaţie. Să nu crezi c-o să fii cruțat! Incerc 
să-ţi salvez şi ţie viaţa făcând asta. 

— Şi cu fata cum rămâne, cu viaţa ei? E un sacrificiu 
acceptabil? 

Dragan pufni. 

— Biblia e plină de sacrificii făcute în numele unui bine 
superior! lisus însuşi Şi-a sacrificat viaţa. 

— lisus Şi-a dat viaţa pentru binele tuturor. 

— lar readucerea Sacramentului în Citadelă o să facă 
acelaşi lucru. Priveşte în jur: cutremure, boli... Uită-te la mine! 

Îşi ridică mâneca sutanei şi dădu la iveală braţul slăbit, cu 
pielea înnegrită. 

— Toate s-au întâmplat după ce Sacramentul a fost 
eliberat. 

— Nu e adevărat! Cutremure au existat dintotdeauna. 
Foamete, secetă, epidemii au existat dintotdeauna. Ferecarea 
unei fete nevinovate într-o cruce medievală ţintuită cu cuie 
pentru a ţine captiv spiritul divin pe care-l poartă în ea nu e un 
lucru la care noi, ca oameni ai Domnului, ar trebui să fim 
părtaşi! Indiferent de preţul pe care trebuie să-l plătim pentru 
asta! Am citit Biblia eretică. Cunosc adevărata istorie a 
Sacramentului şi cunosc adevărata istorie a muntelui. 

Întinse telefonul, pe ecranul căruia se vedea fotografia 
Profeţiei în Oglindă, şi îl puse jos, între ei. 


— Ştiu că tu crezi în ceea ce faci. Dar mai există o cale. 
Avem şansa să-ndreptăm lucrurile. Citeşte ce scrie acolo şi-o 
să-nţelegi singur! 

Dragan făcu un pas în faţă şi luă telefonul. 

Athanasius îl urmări cum citeşte cuvintele Profeţiei în 
Oglindă. 

— Avem şansa să restabilim echilibrul în lume, dar nu 
repetând greşelile din trecut. 

Dragan dădu din cap. 

— Te-nşeli.  Profeţia nu face decât să dovedească 
înţelepciunea a ceea ce-ncerc eu să fac. Dacă fata poartă 
Sacramentul înlăuntrul ei, atunci aceasta este casa ei! 

Începu să se scarpine prin sutană. 

— Fata trebuie să se-ntoarcă aici, altfel oricum o să moară! 

Scărpinatul deveni din ce în ce mai frenetic, iar glasul i se 
preschimbă într-un hohot sfâşietor. 

— Şi-o să murim toţi odată cu ea! urlă, în vreme ce se 
scărpina tot mai înnebunit, iar Lamentaţia punea stăpânire pe 
el cu aceeaşi repeziciune şi forţă cu care îi lovise şi pe cei care 
îi căzuseră victime până atunci. 


101 


Gabriel reuşise să parcurgă douăzeci din cei treizeci de 
kilometri care îi despărţeau de tabăra companiei Dragonfields, 
când îi lovi Shamal-ult. Simţise vântul înteţindu-se, izbind 
jeepul cu rafale tot mai puternice, dar nu zări vârtejul de praf, 
până când acesta nu înghiţi stelele de deasupra, iar farurile 
maşinii luminară dintr-odată un zid de nisip ce se năpustea 
spre ei, rostogolindu-se cu repeziciune de-a lungul malului 
râului secat. 

Câteva clipe mai târziu, fură învăluiţi de şuieratul moale ca 
o şoaptă al milioanelor de particule de praf ce începură să se 
frece de caroseria maşinii. Liv îşi îndreptă spatele, reacţionând 
la sunete şi la încărcătura electrostatică pe care o simţiră dintr- 
odată, înfiorându-le părul pe braţe şi făcând aerul din jur să 
scânteieze. 

— E-n regulă, zise Gabriel, punând palma peste mâna ei şi 
simțind un mic şoc electric când îi atinse pielea. Aproape am 
ajuns. 

Şuieratul se înteţea pe măsură ce praful din aer devenea 
tot mai dens. Gabriel se chinuia să vadă ceva, fiindcă farurile 
acoperite cu nisip proiectau doar o rază de lumină spectrală în 
faţa jeepului. Incetini, maşina mai mult târându-se acum, dar 
tot se izbea de pietrele pe care până atunci reuşise să le vadă 
din timp şi să le ocolească. Verifică ecranul GPS-ului. Curbura 
uşoară a albiei wadi-ului îi făcuse să se întoarcă din drum şi 
acum o luau în direcţia greşită. 

— Va trebui să ne oprim! zise el. Uită-te pe geam şi vezi 
dacă găseşti vreun loc în care să ne adăpostim! N-o să stăm 
mult, îţi promit! Doar până trece grosul furtunii. 

Mai înaintară câteva sute de metri, croindu-şi cu greu 
drum prin norul orbitor de praf, tresărind de fiecare dată când 
o altă piatră se lovea de bara de protecţie sau zgâria partea de 
jos a maşinii. Gabriel ştia că, dacă s-ar fi oprit într-un loc 


3 Vânt puternic, care bate de la nord la vest şi stârneşte furtuni de nisip în 
deşert. 


deschis, neprotejat, firele microscopice de nisip şi-ar fi găsit 
drumul spre motorul jeepului, riscând să-l blocheze. Până şi cel 
mai şubred adăpost ar fi minimalizat pagubele. Continuară să 
se târască, ascultând vântul care vuia şi şuieratul prafului, 
întrerupt din când în când de scrâşnetul pietricelelor ce se 
izbeau de maşină, purtate de o rafală mai puternică. 

— Acolo! 

Liv îi arătă o porţiune întunecată de pe malul râului, ce se 
întrezărea pe fereastra ei, prin aerul înceţoşat de particulele de 
nisip. Gabriel trase de volan şi îndreptă maşina într-acolo. 
Farurile se scuturară de praf îndeajuns cât să lumineze şi să 
scoată la iveală pereţii netezi ai unei peşteri destul de mari. 
Intră cu jeepul în peşteră, cât de adânc îi îngădui tavanul a 
cărui înălţime scădea la un moment dat, nepermiţându-le să 
mai înainteze. Jumătatea din spate a maşinii rămase afară, dar 
cel puţin motorul era protejat. Mai bine de atât nu se putea, în 
condiţiile date. Gabriel opri motorul, ca să nu umple peştera cu 
gaze de eşapament, şi stinse farurile, ca să nu consume bateria. 

Cu motorul stins, urletul furtunii părea să se audă şi mai 
tare. Liv întinse mâna pe bancheta din spate şi căută trusa de 
supravieţuire în deşeri pe care le-o dăduse Washington. 
Inăuntru găsi o lanternă mică Maglite, folosită la citirea 
hărților şi la semnalizare, şi o răsuci, ca să o aprindă. Îi răsuci 
complet partea de sus, până când raza dirijată într-un fascicul 
se preschimbă într-o lumină difuză şi blândă ca de veioză. 

— Haide, zise, trăgând de baierele rucsacului în care se 
afla trusa de supravieţuire şi trecându-şi-le peste umăr, să 
mergem să vedem cât de adâncă e peştera! Aerul dinăuntru o 
să fie mai uşor de respirat. 

Gabriel o urmă, minunându-se de capacitatea ei de a nu-şi 
pierde cumpătul în nici o situaţie. Ea îşi încolăci braţul în jurul 
braţului lui, după care porniră amândoi în întuneric. 

Ca multe dintre peşterile ce brăzdau solul de rocă moale 
de sub deşert, şi cea pe care o găsiseră era mai mare decât 
păruse la prima vedere. Şerpuia prin canale tăiate de şuvoaiele 
de apă în vremuri demult apuse, când pământurile din zonă 
fuseseră bogate şi fertile. Cu cât pătrundeau mai adânc în ea, 
cu atât mugetul furtunii se auzea tot mai slab, până când 
dispăru cu totul şi fu înlocuit de scrâşnetul pietrişului pe care 
călcau şi de propria lor respiraţie lovindu-se de pereţi şi 


revenind înapoi la ei ca o şoaptă. Efectul acesta de ecou îi 
amintea lui Liv de şoaptele ce năvăleau înlăuntrul ei, de 
şoaptele Sacramentului, pe care nu le mai auzise de când 
ieşiseră din Bagdad. Senzaţia încântătoare de lejeritate pe care 
o aduceau cu ele dispăruse şi ea, iar Liv se temea de ce ar fi 
putut să însemne asta. Până atunci, evitase să se gândească la 
ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi dus la bun sfârşit profeția, dar 
acum, când le mai rămăsese atât de puţin timp şi natura le era 
potrivnică, trebuia să înfrunte realitatea. Cuvintele profeţiei 
erau cât se poate de limpezi: dacă nu găseau Edenul până se 
crăpa de ziuă, Liv avea să moară. 

Poate că fusese nesăbuită crezând că poate să le ţină 
singură piept acelor legi de neclintit ale universului. Ştiuse 
întotdeauna că va muri într-o zi, la fel cum ştiuse că lumea se 
va sfârşi. Cu timpul, tot ce e verde şi plin de viaţă sfârşeşte 
preschimbat în ţărână. Aşa merg lucrurile: totul trebuie să 
moară, totul trebuie să aibă un sfârşit. lar locul acela era la fel 
de bun ca oricare altul. 

Se opri din mers şi braţul i se desprinse de cel al lui 
Gabriel când se lăsă pe vine şi pipăi cu palmele stânca netedă. 
Gabriel îngenunche lângă ea. 

— Te simţi bine? 

Liv îi zâmbi. 

— Vreau să mă odihnesc. N-are rost să mergem mai 
departe. 

Gabriel aruncă o privire peste umăr, spre peştera ce se 
întindea în spatele lor. 

— Bănuiesc că nu. 

Se întinse lângă ea şi scoase o pătură termică din trusa de 
supravieţuire. O acoperi pe Liv şi îi puse rucsacul sub cap. 

Ea îi urmărea chipul împietrit şi concentrat, şi întinse 
mâna ca să-l atingă. 

— Am vrut să zic că n-are rost să mai continuăm călătoria. 
S-a terminat. Chiar dacă furtuna s-ar opri acum, nu ştim dacă 
mergem în direcţia bună, sau cât de departe suntem de locul în 
care trebuie s-ajungem. 

— E la doar zece kilometri de aici. GPS-ul o să ne ducă 
direct acolo. _ 

— Unde? Într-un loc despre care doar bănuim c-ar avea o 
legătură cu povestea asta? 


Gabriel deschise gura ca să zică ceva, apoi se opri şi se 
uită în altă parte. Liv îi simţi dezamăgirea şi durerea, care 
radiau din el ca un val de căldură. Înţelese că nu va renunţa 
niciodată. Îşi pierduse toată familia încercând să ducă la 
îndeplinire înşiruirea de evenimente profetice şi simţea povara 
responsabilităţii probabil mai mult decât ea, care purta 
Sacramentul înlăuntrul ei. Singurul ei regret, dacă avea să 
moară, era că nu petrecuse mai mult timp în compania acelui 
tânăr puternic şi bun. Pierduseră amândoi atât de multe în 
scurtul timp în care fuseseră împreună, şi împărtăşiseră atât de 
multe, încât i se părea că o întreagă viaţă ieşită din comun 
fusese distilată şi redusă la doar câteva săptămâni. lar acum, 
timpul pe care îl mai aveau de petrecut unul în preajma 
celuilalt se apropia de sfârşit. 

Se ridică în capul oaselor şi îi luă chipul în mâini, 
întorcându-l spre ea şi zărindu-i lacrimile de pe obraji. Se 
aplecă şi i le sărută, simțind pe buze gustul sărat al tristeţii lui. 
Îl privi drept în ochi. 

— Nu e vina ta, zise. Ai făcut tot ce-ai putut ca să mă 
protejezi. Nimeni n-ar fi putut să facă mai mult! Şi m-am simţit 
mai în siguranţă cu tine în astea două săptămâni, în ciuda 
amenințării constante cu moartea, decât m-am simţit în toată 
viaţa mea de până acum. Tu ai făcut asta pentru mine - şio să 
te iubesc întotdeauna pentru asta! 

Apoi se aplecă şi îl sărută pe gură. Aerul încărcat cu 
electricitate din jur scânteie când el o sărută la rândul lui. Îşi 
smulseră hainele unul celuilalt, cu mâini grăbite şi flămânde, 
fără să se desprindă nici o clipă din încleştarea sărutului, 
fiindcă se temeau de ce s-ar fi putut întâmpla dacă s-ar fi 
despărţit. 


VI 


„Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur 

mare, roşu, având şapte capete şi zece 

coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi 
împărăteşti. 

Iar coada lui târa a treia parte din stelele 

cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul 

stătu înaintea femeii, care era să nască, 

pentru ca să înghită copilul, când se va naşte.“ 


Apocalipsa, 12:3-4 


102 


Furtuna se mai potolise, când Fantoma părăsi tabăra, 
călare în fruntea oamenilor lui. Praful îngroşa în continuare 
aerul şi înconjura cu un nimb luna palidă şi joasă pe cerul 
murdar al nopţii. Două vehicule blindate, în care se aflau 
soldaţi din forţele de securitate, veneau în urma călăreţilor. 
Hyde se afla la volanul unuia dintre camioane, iar Dick stătea 
lângă el, umplând scaunul cu silueta lui imensă. Din cauza 
întunericului, la care se adăuga praful din aer, era dificil să 
discerni ceva, dar ochii de beduini ai Fantomei şi ai oamenilor 
lui vedeau suficient de bine ca să se poată orienta, drept care ei 
conduceau coloana. Tot unul dintre călăreţii Fantomei, plecat 
în recunoaştere, fusese cel care zărise lucirea slabă a farurilor 
unui vehicul ce traversa deşertul undeva înspre sud, chiar 
înainte ca norul de nisip să măture pământul şi să şteargă orice 
urmă de pe suprafaţa lui. 

Hyde se bucura că Fantoma li se alăturase. Dacă intruşii 
erau teroriştii pe care-i căutau, spera că vor opune o oarecare 
rezistenţă armată şi că dobitocul cu ochi ciudaţi şi cu voce de 
şmirghel se va alege, cine ştie, cu vreun glonţ rătăcit. Poate 
glonţul va pleca chiar din carabina M4 a lui Hyde: s-au 
întâmplat lucruri şi mai stranii în focul luptei. 

Când ajunseră la gura wadiului secat, praful se subţiase 
îndeajuns ca stelele să reapară pe cer şi orizontul să redevină 
vizibil la nord. Fantoma opri caravana şi se îndreptă călare spre 
vehiculul lui Hyde. 

— Ar trebui să ne laşi să mergem singuri, zise, cu o voce la 
fel de uscată ca aerul deşertului. Transportoarele fac atâta 
zgomot, c-o să trezească şi morţii! Probabil că ne-au auzit deja 
şi acum îşi încarcă puştile şi aliniază grenadele. 

Hyde se uită la cărarea care ducea la wadi. Era prea 
îngustă ca vehiculele lor să se deplaseze pe ea în siguranţă. 
Puteau fi prinşi uşor într-o ambuscadă, cu prea puţin spaţiu de 
manevră la dispoziţie. Chiar şi aşa, nu avea de gând să-l lase pe 
Fantoma să plece singur într-o zonă în care nu-l putea 
supraveghea. 


— Vin cu voi! zise blondul uriaş, deschizând uşa şi 
coborând din camion. 

Fantoma îl măsură din cap până-n picioare. 

— Nu cred c-o să vrea cineva să-ţi împrumute calul lui. 
Probabil că l-ai ucide doar urcându-te în şa. 

Dick cercetă şirul de călăreţi. 

— Ăsta, zise, arătând spre cel mai robust dintre cai. 

Fantoma îi tăcu un semn cu capul bărbatului care-l călărea 
şi acesta se dădu jos din şa, fără prea mult entuziasm, şi îi dădu 
blondului hăţurile. 

— Mulţumesc, zise Dick, urcând pe cal cu o graţie 
surprinzătoare. Indiferent ce se-ntâmplă, fata trebuie cruţată! 
Instrucţiunile mele sunt clare. 

— Şi cu bărbatul cum rămâne? întrebă Fantoma. 

— N-are decât să crape, din partea mea! zise Dick, dând 
pinteni calului şi pornind spre gura wadi-ului. Fata e singurul 
lucru care contează. 


103 


Gabriel şi Liv stăteau întinşi pe podeaua peşterii, cu 
degetele împletite, cu braţele atingându-li-se, cu capetele atât 
de apropiate, că îşi auzeau unul altuia respiraţia. Întunericul 
era atât de adânc, că le era uşor să-şi imagineze că se află 
undeva foarte departe, plutind în spaţiu, desprinşi din această 
lume. Era un gând aşa de atrăgător, că niciunul dintre ei nu se 
mişcă şi nu rosti o vorbă vreme îndelungată, agăţându-se cât 
mai mult posibil de acea stare, înainte ca lumea reală să dea 
din nou buzna peste ei. 

Gabriel era în picioare şi pregătit să riposteze în clipa în 
care auzi sunetul. 

Venea dinspre intrarea în peşteră. Ceva solid lovea 
caroseria maşinii, uşor, dar suficient de tare ca sunetul să 
ajungă până la ei. Putea fi o piatră desprinsă din tavan, care să 
fi lovit maşina în cădere, dar instinctele lui Gabriel îi spuneau 
că nu despre asta e vorba. Pipăind în întuneric, îşi găsi haina 
aruncată pe jos şi scoase din ea pistolul pe care i-l 
împrumutase Washington - un Glock de 9 mm, cu o magazie de 
17 cartuşe. Se lăsă pe vine şi o porni spre intrarea în peşteră, 
cu spatele lipit de perete, cu pistolul aţintit în faţă. 

Pumnul îl nimeri drept în stomac, atât de rapid şi de 
puternic, că avu senzaţia că fusese lovit cu o lopată. Încercă să 
reacționeze, dar organismul i se replia deja, din lipsă de oxigen. 
O lovitură de cot îi strivi fruntea, făcându-l să scape pistolul din 
mână. 

Apoi se aprinse o lanternă. 

— Salut, din nou, zise Dick, scoţându-şi ochelarii cu 
infraroşii pentru vedere pe timp de noapte. Mă mai ţii minte? 

Gabriel încercă să se mişte, dar era paralizat de durerea 
pe care i-o provocase lovitura brutală. IÎntoarse capul şi se uită 
la Liv. Un alt bărbat stătea aplecat peste ea, înveşmântat în 
hainele pe care le poartă nomazii în deşert şi care-i atârnau 
largi pe lângă trup, cu chipul ascuns de ochelarii de protecţie 
împotriva nisipului şi de keffiyeh-ul care-l făcea să pară mai 
degrabă un extraterestru decât un pământean. Avea o 


mitralieră AK-47 trecută peste umăr şi un pistol în mână, 
îndreptat spre Liv. Gabriel întinse mâna spre tânără, dar un 
picior uriaş îl izbi în coaste şi îl aruncă pe spate, de unde privi 
neputincios în sus, la matahala care rânjea satisfăcută, ţinând 
în mână pistolul Glock pe care el îl scăpase. 

— De data asta nu mai aveţi unde să fugiţi, zise uriaşul. 

Pistolul arăta uşor ridicol, ca o jucărie în mâna lui imensă. 
Gabriel urmări cum degetul mare, supradimensionat al 
uriaşului mângâie culata pistolului şi îşi dădu seama că va muri 
în curând. 

„Pistoalele Glock n-au siguranţa pe culată“, se gândi, 
recunoscător în mod bizar pentru greşeala călăului său, care-i 
acorda încă o jumătate de secundă prețioasă de viaţă. Se mai 
uită o ultimă oară la Liv şi zâmbi. 

În acea clipă, o împuşcătură bubui în spaţiul închis din 
peşteră. 


Hyde auzi împuşcătura răsunând de-a lungul albiei râului 
secat şi pierzându-se apoi în deşert. Câţiva cai nechezară, apoi 
se făcu linişte. Rămase în alertă, încercând să mai depisteze 
alte sunete, alte împuşcături care ar fi sugerat că atacul nu 
mergea cum plănuiseră, sau că fusese întâmpinat cu o 
rezistenţă armată. Dar nu se mai auzi nimic, doar foşnetul 
vântului care-şi pierdea din intensitate. 

Se simţi puţin dezamăgit. Unica împuşcătură pe care o 
auzise însemna că Gabriel Mann e mort şi că fata a fost prinsă. 
Totul se terminase înainte să fi început cu adevărat. Porni 
motorul şi îndreptă camionul înspre albia wadi-ului, fără să se 
mai teamă că va fi prins într-o ambuscadă. Acum nu-şi mai 
dorea decât să o ia pe fată şi să se întoarcă în tabără. 


103 


Dick se clătină. Ochiul său drept se transformase într-o 
masă diformă de vase de sânge sparte atunci când glonţul îi 
intrase prin tâmplă şi făcuse să explodeze totul în urma lui. 
Stătu aşa o clipă, de parcă un fir invizibil l-ar fi ţinut agăţat de 
tavan, apoi începu să se prăbuşească. Gabriel se rostogoli într-o 
parte, cu o secundă înainte ca uriaşul să atingă pământul. De 
acolo de unde stătea, de lângă Liv, fedai-ul îşi ţinea încă 
pistolul îndreptat spre locul în care se aflase Dick. Băgă arma 
în teacă şi întinse mâna ca s-o ajute pe fată. 

— Repede! zise. Trebuie să plecăm înainte să vină ceilalţi! 

Vocea lui zgârie aerul - „ca nişte pietre care se freacă 
unele de altele“. 

Gabriel făcu o mişcare, dând să se ridice, şi luă pistolul lui 
Washington din mâna uriaşului mort, îndreptându-l spre 
Fantomă. 

— Nu te apropia de ea! 

Lentilele bizare ca de insectă ai ochelarilor de protecţie 
coborâră asupra armei. 

— Trebuie să ai încredere în mine! 

Aceeaşi voce. 

— Aşa cum şi John Mann a avut încredere în tine? 

Fantoma dădu încet din cap. 

— Indiferent ce crezi că s-a-ntâmplat, indiferent ce crezi c- 
am făcut, să ştii că te-nşeli. 

— Atunci spune-mi tu! Povesteşte-mi tu ce s-a-ntâmplat! Şi, 
dacă o să cred vreo iotă din ce spui, poate n-o să te-mpugşc aici, 
pe loc! 

Fantoma aruncă o privire spre tunelul care ducea la 
intrarea în peşteră. 

— Chiar trebuie să ne grăbim! 

O altă împuşcătură răsună în peşteră şi aşchii de stâncă 
căzură răpăind din locul de deasupra capului Fantomei, unde 
lovise glonţul. 

— Data viitoare o să trag în picior, şuieră Gabriel printre 
dinţi. Spune-mi ce s-a-ntâmplat! 

Fantoma încuviinţă şi începu să povestească, cu vocea lui 


înfiorătoare: 

— Mă aflam în încăperea principală, când a aterizat 
elicopterul. Dezgropaserăm o parte din Biblioteca pierdută a lui 
Asurbanipal, jefuită şi ascunsă după căderea Babilonului. Era 
plină de comori: Profeţia în Oglindă e doar una dintre ele. Am 
găsit relatări din vremea Creaţiei şi descântece lăsate 
moştenire de la o generaţie la alta, datând din vremuri în care 
zeii umblau pe pământ. Am încercat să ţinem descoperirea 
secretă, ştiind care ar fi fost pericolul dacă ar fi aflat cei din 
Citadelă, dar aveam un spion în tabără. Soldaţii au descins 
îmbrăcaţi în uniforme ale armatei irakiene, dar ceva nu era în 
regulă cu ei; le lipseau tresele corecte, iar aparatul de zbor era 
rusesc, un elicopter militar Sikorski uriaş. 

Gabriel îşi aminti de strania relatare a lui Zaid Aziz. 
Cunoştea bine acele elicoptere uriaşe de pe vremea când se 
aflase în Afganistan. Aparatele de zbor rămăseseră acolo în 
urma ocupaţiei ruseşti şi erau poreclite „Dragonii Mării“. 

— Ne-au adunat pe toţi la un loc, ne-au acuzat de spionaj şi 
ne-au obligat să împachetăm toate relicvele în nişte cutii de 
lemn. Erau înarmaţi şi mai numeroşi decât noi, aşa că ne-am 
supus. Dar, după ce au terminat de încărcat cutiile în elicopter, 
au început să tragă. Am auzit masacrul din încăperea 
principală, dar deja ne legaseră mâinile la spate şi discutau ce 
să facă cu noi. În cele din urmă, ne-au spânzurat de bârnele din 
tavan şi au aruncat grenade în urma lor, când au părăsit 
peştera. Explozia a fost cea care mi-a salvat viaţa. Suflul 
exploziei a făcut ca frânghia din jurul gâtului meu să cedeze, nu 
înainte însă de a-mi fi afectat vocea, care de atunci sună aşa. 
Când mi-am venit în simţiri, în jur era beznă. Am săpat cu 
mâinile un tunel prin care am ieşit afară, unde am descoperit 
că toţi sunt morţi. Am salvat ce-am putut, inclusiv aparatul de 
fotografiat în care se afla fotografia pe care i-am trimis-o 
bunicului tău. Am căutat apă în jur, dar cei care ne atacaseră o 
luaseră pe toată. Dacă nu m-ar fi găsit jefuitorii de cadavre care 
bântuie prin deşert şi care veniseră în zonă atraşi de fumul 
care se ridica în văzduh, aş fi murit. Ei s-au ocupat de mine şi 
mi-au oblojit rănile. Femeia care m-a îngrijit m-a poreclit 
„Fantoma“, fiindcă murisem şi ea mă adusese înapoi la viaţă. 

— Atunci de ce, dacă Citadela a trimis oameni să te 
omoare, le vinzi de ani de zile relicve? 


— Mi-a convenit să-i ţin aproape şi să-i fac să creadă că le 
sunt prieten. Asta mi-a permis să rămân în deşert şi să caut în 
continuare ceea ce s-a pierdut. Nu le-am vândut decât lucruri 
nefolositoare. 

Gabriel dădu din cap şi ridică pistolul la tâmpla Fantomei. 

— Nu te cred. Cred că lucrezi şi acum pentru ei, aşa cum o 
făceai şi atunci. 

— Nu! zise Fantoma şi începu să-şi desfacă keffiyeh-ul din 
jurul capului. Cei din Citadelă sunt duşmanii mei, aşa au fost 
dintotdeauna. Şi nu l-am trădat pe tatăl tău, nici nu i-am cauzat 
moartea. 

işi dădu jos ochelarii de protecţie, ca să-i demonstreze că 
spune adevărul. Fantoma nu ar fi avut cum să-l trădeze pe tatăl 
lui Gabriel: Fantoma era tatăl lui Gabriel. 

Gabriel îl privi înmărmurit. Şocat. Nu îi venea să creadă. 

— Îmi pare rău, zise John Mann, cu vocea lui guturală 
subţiată de emoție. Cei din Citadelă au vrut să ne ucidă pe toţi, 
ca să ţină ascuns ceea ce descoperiserăm. Au crezut că sunt 
mort. Dacă m-aş fi întors acasă, ar fi venit după mine, şi atunci 
v-ar fi ucis şi pe tine, şi pe Kathryn, ca să fie siguri. Dar, atâta 
timp cât ei erau convinşi că acea cunoaştere a murit odată cu 
mine, voi eraţi în siguranţă: m-am prefăcut mort ca voi să 
rămâneţi în viaţă. 

Gabriel dădu din cap şi simţi cum vechea furie îl cuprinde 
din nou. 

— Dar am fi putut să rămânem împreună şi să ne 
ascundem cu toţii! 

— Şi ce fel de viaţă ar fi fost aia? Să ne uităm tot timpul 
peste umăr, să ne temem tot timpul că ne-am putea da de gol şi 
într-o simplă conversaţie? 

— O viaţă mai bună decât una în care n-am ştiut nimic! Tu 
ai fost viu în toţi anii ăştia şi noi habar n-am avut! Mama a 
murit, ştiai asta? 

John Mann încuviinţă. 

— Nu-ţi poţi imagina cât de dureros a fost că nu mi-am 
petrecut viaţa alături de Kathryn. Dar doar dragostea pentru ea 
m-a ţinut la distanţă. Sper c-o să-nţelegi asta într-o zi. 

Afară, o serie de împuşcături înfundate străpunseră 
liniştea nopţii. 

— Acum chiar că trebuie să plecăm! mai sunt doar câteva 


ore până se crapă de ziuă şi o să ne ia cel puţin patruzeci de 
minute să ajungem acolo. 

— Să ajungem unde? 

— Aţi citit Profeţia în Oglindă. Ştiţi care e miza. Trebuie să 
vă duc în locul în care se afla Edenul înainte de răsăritul 
soarelui. Şi cred că ştiu unde e. 


105 


Auzind focul de armă automată, Hyde apăsă pe frână şi 
opri brusc camionul blindat, făcând cauciucurile să derapeze pe 
Nisip. 

— Formaţi un perimetru! strigă, ţâşnind afară din cabină. 

O altă rafală păcăni în noapte, de data aceasta din altă 
sursă. Malurile albiei wadi-ului reflectau sunetele, aşa că era 
dificil să-ţi dai seama de unde se auziseră împuşcăturile. În 
spatele lui, soldaţii coborâră în viteză din spatele camionului şi 
începură să se aşeze în formaţie, încercuind vehiculul parcat şi 
înaintând pe malurile râului secat. Mai multe focuri sporadice 
străpunseră liniştea din deşert, din alte direcţii. Purtau 
amprenta distinctă a pistoalelor-mitralieră AK-47, preferatele 
rebelilor de prin partea locului. Şi se auzeau de peste tot. 

Hyde ajunse în vârful dâmbului ce străjuia albia râului şi 
cercetă deşertul pe deasupra lunetei carabinei sale M4. Prin 
ochelarii cu infraroşii, peisajul sterp strălucea scăldat într-o 
lumină verzuie. Hyde zări străfulgerările focurilor de armă la 
circa o sută de metri distanţă de locul în care se afla. Era unul 
dintre oamenii Fantomei, care se învârtea în cerc pe calul său 
şi trăgea în aer. 

— Sunt beduinii! le strigă soldaţilor săi. Ne provoacă. 
Rămâneţi pe loc şi răspundeţi-le! 

Alunecă în josul dâmbului, făcu semn către doi dintre 
oamenii săi să-l urmeze şi o luă pe jos prin albie, chiar în clipa 
în care rafalele puştilor M4 începeau să le dea replica focurilor 
trase din AK. Merse pe urmele de potcoave din nisip, până zări 
partea din spate a unui jeep alb ieşind dintr-o peşteră, undeva 
în faţa lui. 

Hyde se ghemui şi se apropie de peşteră, cu arma 
pregătită, îşi băgă capul pe gura peşterii, cercetând interiorul 
prin ochelarii cu infraroşii. 

— Rămâneţi aici! şopti. Asiguraţi-vă că nu mai iese nimeni 
în afară de mine! 

Intră târâş în peşteră, împărțind întunericul în porţiuni 
vizibile cu ajutorul ochelarilor, asigurându-se că nu are niciun 


obstacol în faţă. Prefera să fie singur. Un mediu închis şi posibil 
ostil era cel mai rău loc în care te-ai fi putut afla alături de 
persoane pe care nu le cunoşteai şi în care nu aveai încredere. 

Găsi trupul masiv al lui Dick întins pe jos, într-o încăpere 
mai mică, cu o singură gaură de glonţ la tâmplă, cu ochii 
deschişi, lucind verzi sub razele infraroşii ale ochelarilor lui 
Hyde. Cercetă locul şi găsi o urmă în nisip, care ducea undeva 
în adâncul peşterii. Se îndreptă într-acolo, apoi se opri. Era 
prea convenabil, parcă pus în scenă. Se gândi la locul în care îi 
lăsase pe cei doi soldaţi şi îşi dădu seama de greşeala lui. Dick 
şi Fantoma veniseră acolo călare. Dar, când ajunsese el în faţa 
peşterii, nu mai găsise niciun cal. 


106 


John Mann deschidea drumul, iar Gabriel şi Liv îl urmau, 
călare pe calul mai robust. Merseseră de-a lungul wadi-ului 
câteva sute de metri, apoi îl traversaseră, luând-o spre o altă 
albie secată, care brăzda deşertul şi ducea în altă direcţie. În 
spatele lor, împuşcăturile răsunau din ce în ce mai slab, până 
dispărură cu totul, iar ei nu mai auziră decât aerul nopţii 
şoptindu-le în ureche şi copitele cailor lovind colbul de pe 
cărare. 

Liv îl ţinea strâns pe Gabriel, ca să-l simtă aproape, dar şi 
ca să-l consoleze. Revelația din peşteră fusese atât de 
surprinzătoare şi de şocantă, încât nu-şi putea imagina cum 
trebuie să se fi simţit el. Dar se bucura că lucrurile se 
petrecuseră aşa. Nu voia să se gândească că, dacă ea va muri, 
Gabriel va rămâne singur pe lume, fiindcă îi pierduse pe toţi cei 
din familia sa. Acum avea pe cineva şi Liv se bucura pentru 
asta. 

Ridică privirea şi zări conturul şerpuitor al constelaţiei 
Balaurului arătând înspre locul în care luna atârna jos la 
orizont, mai mult o amintire pe cerul care începea să se 
lumineze de ziuă. 

„Nu mai e mult“, îşi spuse. „Indiferent cum se va termina 
totul, nu mai e mult până la final.“ 


— Eu sunt! strigă Hyde, apropiindu-se de intrarea în 
peşteră. Nu trageţi! 

Urcă pe malul wadi-ului, scrutând deşertul cu ochelarii 
speciali. În aer plutea încă mult praf, ceea ce-l împiedica să 
vadă prea departe, dar colbul ridicat de copitele a doi cai era 
oricum mai puţin vizibil decât praful ce s-ar fi învolburat în 
urma unei maşini. Aveau un avans de cel puţin cincisprezece 
minute, dar nu puteau să fi ajuns prea departe. Cobori dâmbul 
şi urcă în cabina camionului blindat. Staţia radio cârâi când o 
scoase din bord. 

— Baza, aici Punctul Unu, eşti pe recepţie? 

— Te recepţionez. 


— Avem nevoie de asistenţă aeriană imediată, pentru o 
operaţiune de căutare. Trimite elicopterul Cobra în aer şi 
spune-le să-şi folosească toate instrumentele de la bord! Vreau 
să-mi lumineze deşertul ca pe un pom de Crăciun! 


107 


Aproape ajunseseră la locul în care se afla şantierul, când 
auziră elicele elicopterului zbârnâind în depărtare. Merseseră 
la galop pe ultimii zece kilometri, ca să mărească distanţa 
dintre ei şi mica armată care îşi înteţea operaţiunile de căutare. 

Când ajunseră la câteva sute de metri de şantier, John 
Mann trase de frâie şi se dădu jos din şa. Gabriel făcu la fel şi 
urcară amândoi pe un dâmb de unde aveau o privelişte mai 
bună. 

Cei responsabili de tabără sporiseră considerabil măsurile 
de securitate în cele douăzeci şi patru de ore de când o 
descoperise John Mann. Acum semăna cu o versiune în 
miniatură a complexului principal: acelaşi gard dublu din sârmă 
ghimpată, aceleaşi posturi de pază, aceiaşi gardieni care se 
sprijineau pe aceleaşi mitraliere automate de calibru mare. 

— Şi de unde ştii că ăsta e locul pe care-l căutăm? 

— Au săpat în toată zona asta a deşertului, timp de câteva 
săptămâni, şi ăsta e primul loc care i-a entuziasmat. Uită-te şi 
tu la măsurile de securitate! _ 

Gabriel tocmai asta făcea. Işi dădu seama că era exclus să 
încerce să pătrundă cu forţa. 

— Dacă le distrag atenţia printr-o diversiune, e posibil să 
vă puteţi apropia, zise John. Căutăm o locaţie generală, nu un 
punct anume. Mi-am petrecut ultimii doisprezece ani citind tot 
ce s-a scris vreodată şi ce s-a descoperit despre legenda 
Grădinii Raiului. Ţi-am spus că relicvele inutile le-am vândut 
celor din Citadelă, iar pe cele mai bune le-am păstrat pentru 
mine. Sacramentul va fi reunit cu pământul în clipa în care 
trupul purtătoarei sale va atinge ţărâna sfântă a locului din 
care se trage. S-ar putea să fie suficient dacă o ducem pe Liv 
mai aproape. E probabil singura noastră şansă. 

Gabriel încuviinţă. 

— Nu-i putem ataca, ar însemna să ne sinucidem. Dar 
trebuie să pătrundem în interiorul perimetrului şi să ajungem 
cât mai aproape de groapă! 

Se întoarse spre tatăl său. 


— Cred că trebuie să ne predăm. 


Gardianul de-abia primise mesajul despre fugarii care erau 
căutaţi, când zări doi cai înaintând în direcţia lui dinspre 
deşert. Putea distinge că pe unul dintre cai se aflau un bărbat 
alb şi o femeie, iar pe celălalt, un bărbat ce părea arab. Acesta 
din urmă îşi flutura keffiyeh-ul deasupra capului, semn că se 
predă. 

Gardianul se întoarse la staţia radio şi îl apelă pe maiorul 
Hyde. 

— Sunt aici, şefu'! zise. Vin călare dinspre deşert, cu 
mâinile ridicate în aer. 

Ascultă instrucţiunile, apoi îi făcu un semn santinelei aflate 
lângă poartă. 

— Lasă-i să intre! zise. Ia-le armele şi ţine-i pe loc până 
ajung eu acolo! 


John Mann legase mâinile lui Liv şi ale lui Gabriel la spate, 
nu prea strâns, şi îi dăduse jos încălţările fetei, lăsând-o în 
picioarele goale. Nu trebuia decât să coboare de pe cal şi să 
atingă pământul, pentru a îndeplini profeția. 

Gardienii veniră în întâmpinarea lor, le luară armele şi 
apoi îi escortară pe poartă, spre tabăra principală. Proiectoare 
de lucru străluceau peste tot în jurul gropii imense, luminând 
pământul ca ziua, dar obiectul dezgropat se afla undeva sub 
nivelul solului, aşa că nu-l puteau vedea de acolo de unde 
stăteau ei. 

Dinspre deşert se auzea tot mai tare huruitul mânios al 
elicelor unui elicopter. Unul dintre gardieni le făcu semn să 
coboare de pe cai. Gabriel descălecă şi ridică mâinile, ca s-o 
ajute pe Liv. 

Ea se prăbuşi în îmbrăţişarea lui şi el începu să o lase jos 
cu blândeţe, vârfurile degetelor goale ale tinerei ţintind 
pământul ca o săgeată. Liv simţea răceala nopţii radiind din 
pământ; atinse apoi ţărâna şi un picior i se înfipse ferm în ea. 

Nu se întâmplă nimic. 

Puse şi celălalt picior jos. Noaptea rămase neschimbată. 
Totul în jur rămase neschimbat. 

Zgomotul elicelor elicopterului se auzi mai tare şi 
gardianul arătă spre un petic de pământ, de lângă unul dintre 


corturi. Traversară tabăra, trecând pe la marginea şantierului. 
Când ajunseră aproape de locul excavaţiei, John Mann se uită 
în jos şi îşi dădu seama de greşeala lui şi de gravitatea 
consecinţelor acesteia. Nu acela era locul pe care-l căutau. 
Obiectul scos la iveală, obiectul îngropat în deşert nu era o 
comoară antică, ascunsă de bogătaşii din vremuri de mult 
apuse, nici dovada existenţei unei păduri primordiale, ci era 
epava Dragonului Mării, elicopterul Sikorski. Aeronava fusese 
secţionată pe verticală, ceea ce o făcea să semene cu o bestie 
cu măruntaiele pe dinafară. Lucrători îmbrăcaţi în salopete 
albe mişunau în jurul ei ca nişte viermi graşi, scoțând relicvele 
din cutiile sparte din interior. În vreme ce John se uita la 
trecutul său distrus, bărbatul care dădea ordine în groapa de la 
picioarele lor ridică ochii şi privirile li se întâlniră. Era acelaşi 
individ pe care îl urmărise cu binoclul atunci când găsiseră 
elicopterul. De data aceasta, însă, era mai aproape şi îl 
recunoscu. 

— Harzan! 

Bărbatul zâmbi şi ieşi din groapă. 

— John Mann! M-am întrebat adesea dacă nu eşti tu 
Fantoma. Se pare că eşti un tip greu de doborât. 

John făcu un semn cu capul spre bărbaţii în salopete albe 
din groapă. 

— Oamenii ăştia ştiu cât de bine te porţi cu colegii de 
şantier? 

Harzan zâmbi. 

— Oamenii ăştia nu şi-au pus în cap să se folosească de 
trecut pentru a ameninţa viitorul Bisericii. 

— Nici oamenii mei n-au făcut asta, şi totuşi i-ai ucis! 

Harzan ridică din umeri. 

— Ei, haide, fii serios, ştii la fel de bine ca mine că istoria e 
plină de personaje care s-au aflat în locul nepotrivit, la 
momentul nepotrivit. Unii şi-au făcut chiar un obicei din asta. 

Se uită la Gabriel. 

— Fiul tău îţi seamănă. Păcat că te imită şi-n alte privinţe. 
Bucuraţi-vă de timpul petrecut împreună! Legătura tată-fiu e 
importantă, nu crezi? Oricât ar fi de scurtă. 


108 


Hyde îl zări pe Fantoma când elicopterul Cobra îşi începu 
coborârea spre tabăra improvizată din deşert. Simţi un impuls 
greu de stăpânit să deschidă focul, ca să-l vadă făcut bucățele, 
dar se îndoia că îl va convinge pe pilot să-i facă pe plac. Şi, 
oricum, trebuia s-o ducă pe fată înapoi în viaţă, iar mitraliera 
era cam greu de controlat şi ar fi însemnat să rişte prea mult. 
În plus, nu voia să-l ucidă şi pe dr. Harzan - în orice caz, nu 
înainte ca acesta să-l fi plătit. 

Tălpile elicopterului atinseră pământul şi soldaţii îi 
împinseră pe prizonieri în faţă. Hyde avea să resimtă o plăcere 
deosebită să-l ucidă pe Fantoma. Avea senzaţia, de atâta 
vreme, că rebelul îl dispreţuieşte. Se întreba dacă va mai simţi 
acelaşi dispreţ după ce va fi aruncat în mijlocul deşertului 
sirian, împuşcat în ambele picioare. Lui Gabriel avea să se 
mulţumească să-i tragă un glonte în cap: nu simţea nici o 
antipatie faţă de el, era pur şi simplu o misiune de îndeplinit. 

Cei trei prizonieri ajunseră la elicopter şi fură împinşi 
înăuntru de doi soldaţi care aveau armele aţintite asupra lor. 
Hyde ridică degetul mare, făcându-i semn pilotului că totul e în 
regulă, şi aparatul de zbor se ridică de la sol. Elicopterul Cobra 
urma să-i ducă în tabăra principală, după care să se întoarcă la 
bază. Restul călătoriei o vor face în elicopterul companiei, şi, 
cum pilotul era un angajat al acesteia, avea să facă mai puţine 
mofturi în legătură cu opririle neprevăzute pe care le plănuia 
Hyde. Intenţiona să zboare spre Turcia, survolând cel mai puţin 
primitor şi pustiu petic de deşert pe care avea să-l găsească, şi 
să se asigure că Fantoma va deveni cu adevărat, o dată pentru 
totdeauna, doar o nălucă. 


109 


Liv era deja sleită de puteri când elicopterul se înclină şi 
porni cu viteză spre est, în direcţia taberei principale. O speria 
repeziciunea cu care o copleşise starea de slăbiciune. Se 
simţise bine câtă vreme se aflase în peşteră şi apoi pe cal. 
Acum însă era ca şi cum cineva ar fi scos un dop şi viaţa s-ar fi 
scurs cu repeziciune din ea. Ridică ochii spre Gabriel, aşezat în 
faţa ei în cabina înghesuită. Expresia de pe chipul lui îi dădu de 
înţeles că arată probabil la fel de rău pe cât se simte. 

Prin fereastra din spatele lui, Liv zărea cerul care începea 
să se lumineze şi secera subţire a lunii pierind încet, la fel ca 
ea. Când va răsări soarele, amândouă se vor fi stins, Liv era 
sigură de asta. Se resemnase cu soarta ei. Gândul că măcar nu 
va ajunge înapoi în Ruina, ca să fie întemniţată din nou într-o 
viaţă de torturi şi chinuri, captivă în bezna din adâncul 
muntelui, îi aducea o uşoară alinare. 

Simţea creatura pe care o purta în ea, ghemuită undeva în 
stomac, greutatea corpului ei inert trăgând-o în jos, la fel cum o 
stea se prăbuşeşte ca să dea naştere unei găuri negre ce 
înghite totul, inclusiv lumina. Poate că asta i se va întâmpla şi 
ei. Poate că aşa arăta sfârşitul lumii. 

Sub ea, pustietatea dezolantă a deşertului se întindea până 
departe, şi o amintire ieşi la suprafaţă, o amintire despre care 
ştia că nu-i aparţine. O amintire despre o vreme în care lumea 
era fragedă şi pământul de la picioarele ei era verde şi fertil - 
iar ea îl cutreiera, liberă. Tot atunci existase şi un bărbat, iar 
Liv îşi ridică acum ochii spre el şi-i simţi căldura trupului şi 
braţul puternic cu care o înconjura. Era în continuare acolo, 
zâmbindu-i: era Gabriel. 

— Ilartă-mă, zise el, dar elicopterul era prea gălăgios ca ea 
să-l poată auzi. 

Liv dădu din cap şi imaginea lui Gabriel se topi în lacrimi. 
Nu era nimic de iertat. Ştia că el cunoaşte durerea despărțirii şi 
că ea îl va face s-o simtă din nou în curând. Îl iubise prea târziu 
şi pentru prea puţin timp, dar soarta îi fusese decisă dinainte, 
fără ca ea să şi-o fi putut alege. 


Elicopterul se înclină şi începu să coboare spre deşertul de 
dedesubt. Pe fereastră, pământul şi cerul se clătinară, ca într-o 
viziune premonitorie a sfârşitului lumii. 

Şi atunci Liv îl zări, ghemuit în nisipul deşertului, aşezat 
pe cele patru labe, cu grumazul lung şi negru ieşind din trupul 
acoperit cu o platoşă din solzi şi scuipând foc pe nări. 

Era balaurul din coşmarurile ei: balaurul din profeție şi din 
Apocalipsa, care aştepta s-o înghită, pe ea şi pe Sacramentul pe 
care-l purta înlăuntrul ei, iar elicopterul se îndrepta ţintă într- 
acolo, coborând vertiginos spre el. 


110 


Hyde îl zărise şi el pe fereastra din cabina pilotului, arzând 
în deşert în faţa lor, ca un răsărit înainte de vreme. 

„La naiba“, îşi spuse, „au reuşit!“ 

Apelă tabăra prin staţia radio şi reuşi să dea de directorul 
de producţie. Tipul era clar surescitat, se simţea asta chiar şi în 
transmisiunea pe bandă îngustă, prea puţin propice pentru 
exprimarea liberă a emoţiilor, a frecvenţei militare pe care o 
foloseau. 

— Am străpuns un strat de rocă dură, zise, şi l-am găsit! 
Zăcământul e uriaş! Îl testăm acum, ca să stabilim adâncimea 
puţului şi cantitatea de ţiţei, de-aia se văd gaze arzând. 
Deocamdată, cifrele pe care le-am obţinut depăşesc cele mai 
optimiste aşteptări. E ţiţei brut de cea mai bună calitate, şi e un 
ocean întreg acolo jos! N-am mai văzut niciodată aşa ceva! Am 
săpat o groapă de o adâncime care bate orice record mondial şi 
am găsit pe fundul ei o cantitate-record de petrol! 

Hyde se gândea deja cât va câştiga el din acea poveste şi 
toate lucrurile pe care le putea face cu banii. l-ar fi plăcut la 
nebunie să se întoarcă la Austin şi să treacă prin faţa fostei lui 
case într-o maşină ridicol de scumpă, ca Wanda să-şi dea seama 
că îl lăsase baltă chiar înainte ca maşina de jocuri mecanice să 
înceapă să verse monedele. Pariase totul pe negru şi iată că 
meritase: nu mizase însă pe răsucirea roții unei rulete, ci pe 
cea a unei foreze. 

Înconjurară tabăra, evitând curenţii de aer încins creaţi de 
arderea masivă de gaze, apoi începură să coboare spre 
heliport. În clipa în care tălpile elicopterului atinseră pământul, 
Hyde zvâcni din scaunul său şi se îndreptă spre uşa laterală, ca 
să înceapă transferul prizonierilor. Voia să termine cu povestea 
aceea cât mai repede posibil, ca să înceapă să se concentreze 
pe felurile în care îşi va cheltui banii. 

Liv era paralizată de spaimă. Zărea fiara pe fereastră, 
imensă şi demonică. Uşa elicopterului se deschise brusc şi ea îi 
simţi suflul încins şi îi auzi urletul. O chema, o dorea. 

— Afară! strigă un bărbat înarmat. 


John Mann ieşi primul şi Gabriel îl urmă. Liv rămase pe 
loc, de parcă, de frică, ar fi prins rădăcini. Gabriel se întoarse 
să se uite la ea. Era încadrat în uşă, la fel cum îl văzuse în vis, 
cu câteva secunde înainte să fie înghiţit de flăcări. În delirul ei, 
amintirea i se păru aievea şi făcu un salt, ca să-l salveze din 
ghearele balaurului, îl lovi în piept şi-l trânti la pământ, unde 
Gabriel căzu pe spate. leşi şi ea din elicopter şi se aruncă peste 
el, acoperindu-i trupul întins pe cimentul pistei. Liv simţea 
căldura suflându-i în spate şi îşi imagină că fiara o urmăreşte, 
trăgând aer în piept, pregătindu-se să scuipe flăcări care îi vor 
înghiţi pe amândoi. Nu îi păsa de ea, viaţa ei se încheiase deja, 
dar Gabriel merita să trăiască. 

Se dădu jos de pe el şi se îndepărtă, târându-se pe 
pardoseala de ciment, ca să atragă flăcările asupra ei şi să-l 
protejeze pe Gabriel. Se ridică în picioare şi se întoarse ca să 
dea ochii cu fiara, împleticindu-se în spate din dorinţa 
instinctivă de a o lua la fugă. Piciorul îi atinse marginea fâşiei 
de ciment, apoi mai făcu un pas în spate, pe nisipul încins al 
deşertului, moment în care totul deveni lichid şi lucrurile 
părură să se mişte cu încetinitorul. 

Toate sunetele încetară. 

Mai puţin unul. 

Şoaptele. 

Care se stârniră înlăuntrul ei. 

Creatura pe care o purtase în ea începu să se desfacă şi să 
crească. Devenea tot mai grea, pe măsură ce se mărea, 
trăgând-o pe Liv în jos, spre pământ. Ţărâna i se păru vie 
atunci când o atinse. Căzu în genunchi, încovoindu-se sub 
greutatea colosală a fiinţei pe care o purta în ea. Şoaptele o 
înconjurau din toate părţile, năvălind prin ea ca un uragan sau 
ca un torent blocat de sloiurile de gheaţă ce se topesc 
primăvara. Oriunde atingea pământul, le simţea scurgându-se 
din ea, intrând în ţărână şi eliberând-o de durerea captivităţii. 
Căzu cu faţa în jos şi îşi întinse braţele şi picioarele în lături, ca 
fiecare părticică din ea să atingă nisipul deşertului. Efectul fu 
instantaneu. Avu senzaţia că un zăgaz i se rupe înlăuntru. Simţi 
cum fiinţa aceea se revarsă din ea şi se scurge în ţărână. Şi, în 
vreme ce Eva o părăsea, mai auzi ceva, ca un huruit crescând 
în intensitate, pregătindu-se să o întâmpine. În acea clipă, 
pământul începu să se cutremure. 


La început, Liv crezu că e fiara, care face pământul să se 
zguduie sub paşii ei. Se întoarse şi o privi cum se apleacă 
amenințătoare peste ea, scoțând în continuare flăcări pe gura 
deschisă. Avea un semn agăţat de grumazul lung, o siglă ce 
înfăţişa o sondă petrolieră ridicându-se deasupra unei linii roşii, 
reprezentând pământul. În ochii îngroziţi ai lui Liv, desenul 
semăna cu un simbol Tau aşezat cu capul în jos. O alarmă 
începu să sune pe platformă, un urlet sfâşietor, desăvârşind 
viziunea terifiantă din coşmarul ei. 

Liv aşteptă să apară flăcările, ştiind că vor veni, în vreme 
ce sub ea huruitul continua să crească în intensitate. 

De undeva din adâncul fiarei se auzi un muget chinuit, ca 
de metal contorsionat. Pe măsură ce zgomotul creştea în 
intensitate, fiara îşi pierdea puterea de a scuipa flăcări, până 
când din focul de până atunci nu mai rămase decât o vâlvătaie 
ce pâlpâi tot mai stins şi se preschimbă într-un nor de aburi 
care ieşi şuierând din gura de extracţie a sondei, pe unde până 
atunci mugiseră flăcările. Aburii se risipiră şi ei, înăbuşiţi de 
apa care ţâşni prin gura de extracţie cu o presiune atât de 
mare, că jetul se arcui deasupra complexului şi se sparse într-o 
ceaţă fină care căzu pe pământ ca o ploaie cu stropi mărunți. 

In bazinele de colectare, lacul gros de ţiţei negru care se 
formase deja începu să bolborosească, şi resturile putrezite, 
urât mirositoare ale pădurilor de mult căzute se limpeziră, 
preschimbându-se într-un lichid pur. Până şi elicopterul care 
aştepta cu motorul pornit pe dreptunghiul de ciment al 
heliportului tuşi şi se scutură când combustibilul din rezervor i 
se prefăcu în apă. 

Liv se uită în sus, înspre vaporii de apă pe care-i scuipa 
balaurul, şi îşi aminti cuvintele profeţiei: 


Cheia trebuie să urmeze Harta Stelară până Acasă 
Acolo să stingă focul balaurului într-o lună lunară 


Reuşise. 

La fel de repede pe cum o copleşiseră, şoaptele o părăsiră, 
stingându-se încet, întorcându-se în ţărâna pe care o 
cunoscuseră cândva. lar Liv se prăbuşi odată cu ele, în nisipul 
deşertului, şi totul în jur se întunecă. 


111 


În confuzia şi haosul care puseseră stăpânire pe tabără, 
soldaţii uitaseră să-i mai supravegheze pe prizonieri. Unii se 
uitau în sus, la sondă, urmărind cum profitul lor se preschimbă 
în apă de ploaie. Alţii se uitau la deşert, la norul de praf ce se 
apropia de ei, stârnit de copitele călăreţilor victorioşi ai căror 
cai, neafectaţi de miracolul combustibilului ce se preschimbase 
în apă, câştigaseră bătălia cu forţele mecanizate ale lui Hyde. 

Gabriel se târî până la Liv şi îi puse degetele pe gât, ca să-i 
ia pulsul. Era foarte slab. O ridică în braţe şi o luă la fugă spre 
clădirea cea mai apropiată, sperând că un complex de mărimea 
aceluia avea şi un cabinet medical pe măsură. 


Hyde zări mişcarea cu colţul ochiului. Era încă în stare de 
şoc, încercând să înţeleagă ce naiba se întâmplase. Cu o 
secundă în urmă îşi imagina viaţa pe care visase întotdeauna să 
o ducă, iar acum stătea în ploaie, la fel de sărac ca înainte. Nu 
înţelegea, dar ştia că totul are legătură cu bărbatul şi cu femeia 
care fugeau acum de el. Şi îi ura pentru asta. 

Se duse la elicopter, scoase carabina M4 de sub scaun şi 
privi de-a lungul ţevii, ţintind spatele lat al bărbatului care se 
îndepărta. li urmări mişcările, alegând un punct în care glonţul 
să treacă drept prin el, lovind-o poate şi pe fată. 

Işi încleştă degetul. Apăsă pe trăgaci. Fantoma i se ivi în 
faţă - la fel de tăcut şi de neaşteptat ca de obicei - şi încasă 
glonţul în locul lui Gabriel. 


Auzind împuşcătura, Gabriel se uită peste umăr şi îşi văzu 
tatăl prăbuşindu-se şi doborându-l pe Hyde. 

Toate scenariile din adolescenţă, când îşi imaginase ce ar 
fi făcut ca să îşi salveze tatăl, îi trecură prin faţa ochilor. În cele 
din urmă, însă, tatăl lui era cel care-l salva pe el. 

Il văzu pe Hyde rostogolind trupul inert al tatălui său de pe 
el şi ridicând din nou arma în poziţie de tragere. Apoi, imaginile 
se învolburară şi, într-o fracțiune de secundă, un călăreț se ivi 
în galop şi trecu drept peste Hyde, calul lovind arma chiar în 


clipa în care aceasta detona şi călcându-l pe maior sub copitele 
lui. 

Gabriel nu mai aşteptă să vadă dacă Hyde se ridică. 
Continuă să fugă şi intră pe uşa celei mai apropiate clădiri, 
ducând-o pe Liv într-un loc în care să fie în siguranţă. 


112 


Clădirea era pustie. Singurele sunete veneau de la jetul de 
apă ce lovea acoperişul şi de la zumzăitul instalaţiei de aer 
condiţionat. 

Gabriel găsi infirmeria la capătul unui coridor lung şi 
deschise uşa, lovind-o cu piciorul. O întinse cu blândeţe pe Liv 
pe o masă de examinare, punându-i degetele pe gât, ca să 
verifice dacă i se îmbunătăţise pulsul. Era regulat, dar în 
continuare slab. Liv deschise ochii, dar privirea îi rătăcea. Gura 
îi forma cuvinte, mai mult nişte şoapte. 

— Am reuşit? 

— Aşa cred. Rezistă! 

Cuvintele profeţiei îi reveniră în minte cu o claritate 
dureroasă: „...într-o lună lunară, Căci altfel Cheia va pieri.“ 

Gabriel deschise un dulap plin cu bandaje şi mănuşi 
sterile. În armată învățase să dea primul-ajutor pe câmpul de 
luptă, unde era nevoie mai mult să uşureze durerea şi să 
oprească  sângerarea, niciuna dintre cele două situaţii 
neaplicându-se acum. Dulapul următor era încuiat. Evident, 
acolo ţineau medicamentele preţioase. Ridică piciorul, pregătit 
să-l deschidă cu forţa, când uşa se deschise în spatele lui. 

Gabriel se întoarse, gata să riposteze, şi dădu cu ochii de 
un medic care stătea în uşă. 

— Ajut-o! zise, apucându-l de braţ şi ducându-l spre Liv. 

Bărbatul îşi intră imediat în rolul de doctor şi îi verifică 
pulsul, temperatura şi reflexele, în tot atâta timp cât i-ar fi luat 
lui Gabriel să găsească şi să desfacă un leucoplast. 

— E deshidratată şi pare să fi suferit un şoc, zise medicul. 
Nu e nimic grav. O să-i pun o perfuzie şi o să-i dau un sedativ 
uşor. 

Gabriel încuviinţă. Pe coridor se auzeau nişte paşi 
îndreptându-se în direcţia lor. Gabriel luă un bisturiu de pe o 
tavă cu instrumente şi îl ascunse în palmă, apoi îşi încordă 
muşchii, gata de luptă. Tatăl lui era în continuare afară, 
sângerând probabil din rana provocată de glonţ. Trebuia să 
meargă după el. 


Uşa infirmeriei se deschise şi Gabriel îşi dădu seama că e 
prea târziu: acelaşi călăreț care-l călcase pe Hyde sub copitele 
calului îl purta acum pe tatăl lui în braţe. Tânărul se simţi 
cuprins de remuşcări: el ar fi trebuit să-l aducă acolo, nu 
străinul acela. 

Călărețul îl întinse pe John Mann pe a doua masă de 
examinare şi se dădu la o parte când medicul preluă controlul. 
Doctorul îi tăie cămaşa îmbibată de sânge care i se lipea de 
piept şi dădu la iveală o gaură de glonţ în care sângele se 
afunda şi bolborosea cu fiecare respiraţie a victimei. Era felul 
de rană pe care Gabriel o cunoştea mai bine. Faptul că sângele 
era absorbit când bărbatul trăgea aer în piept însemna că 
glonţul îi perforase plămânul. Sângele avea să-i umple treptat 
plămânii, inundându-i şi sfârşind prin a-l sufoca. Culoarea îi 
dispărea din obraji, iar buzele i se învineţiseră deja. Medicul 
înşfacă o mască cu oxigen şi i-o ţinu deasupra gurii care 
horcăia. Gabriel făcu un pas în faţă şi luă masca, fiindcă 
medicul avea nevoie de ambele mâini ca să curețe rana şi să 
pregătească un pansament ocluziv prin care să încerce să 
menţină presiunea aerului din plămâni. Se aplecă până ajunse 
aproape de chipul tatălui său şi îi văzu ochii deschizându-se şi 
fixându-se asupra lui. 

— Îmi pare rău, fiule, zise John Mann. Într-o zi o să-nţelegi. 
Într-o zi sper c-o să mă ierţi. 

Ochii cenuşii se închiseră şi respiraţia şuierată se opri. 
Gabriel privi rana: aerul nu mai era aspirat înăuntru, pieptul nu 
se mai ridica. Medicul înşfacă masca cu oxigen şi i-o ţinu strâns 
pe faţă cu o mână, în vreme ce cu cealaltă îi apăsa rana. Pieptul 
lui John se umflă şi aerul şuieră în jurul palmei doctorului, dar, 
când acesta o ridică, pieptul se lăsă şi tot aerul ieşi din nou la 
suprafaţă. Plămânii nu mai funcționau. John murise. 

Călărețul care-l adusese se întoarse spre Gabriel. 

— Ab?îl întrebă. 

Gabriel încuviinţă. 

— Da. A fost tatăl meu. 

— A fost om bun. 

— Da, răspunse Gabriel. Da, a fost. 

Îşi întoarse privirea spre Liv. Era în continuare 
inconştientă, dar culoarea îi revenise în obraji şi respira adânc. 
Se duse lângă ea şi o sărută pe frunte. Avea pielea rece, dar 


respiraţia caldă îi mângâia chipul lui Gabriel. Tânărul se 
întoarse spre călăreț şi arătă spre mitraliera AK-47 pe care 
acesta şi-o trecuse peste umăr. 

— Pot s-o împrumut? 

Bărbatul i-o întinse fără să-i pună nici o întrebare. 

— Mersi. Rămâi aici şi păzeşte-i - pe amândoi! Mă-ntorc 
imediat. 


După cum se dovedi în curând, arma nu era necesară. 

Afară, în tabără, orice formă de rezistenţă fusese 
abandonată. Toţi erau prea uluiţi de miracolul la care fuseseră 
martori ca să mai facă altceva în afară de a se minuna. Se 
adunaseră în jurul fântânii de apă care ţâşnea din puţul de ţiţei. 
Soarele începea să se ivească timid la marginea pământului şi 
să umple aerul de curcubeie. 

Hyde se uita şi el în sus, dar fără să vadă nimic. Zăcea 
întins pe spate, cu ambii ochi deschişi, cel stâng injectat şi 
dilatat sub gaura adâncă din ţeastă, pe care i-o făcuse copita 
calului. Gabriel îl privi, dar nu simţi nimic. [Işi dorise 
întotdeauna să-l găsească pe ucigaşul tatălui său şi îşi 
imaginase furia pură şi îndreptăţită care avea să-i alimenteze 
răzbunarea. Acum, că-l găsise, se simţea gol pe dinăuntru. 
Tatăl lui nu era aşa cum şi-l imaginase el, şi nici sfârşitul pe 
care şi-l găsise nu era astfel. Suferise prea mult pentru 
pierderea lui, plecând de la o premisă falsă, iar acum, când 
moartea chiar i-l răpise cu adevărat, nu mai avea nimic de 
oferit - nimic în afara iertării. 

Luă carabina M4 a lui Hyde, şi-o trecu peste umăr, apoi 
contemplă scena suprarealistă ce se desfăşura sub ochii lui, cu 
apa ridicându-se din adâncul pământului şi căzând înapoi sub 
forma unor stropi de ploaie. Un petic arid de deşert, însemnat 
pe o hartă pentru care regi şi împărați porniseră războaie 
nemiloase. 

Ultima piesă a puzzle-ului. 

Nu-i luă mult să găsească uşa încuiată a sălii de 
operaţiuni. Făcu un pas în spate, trase un glonţ în încuietoare 
din carabina M4, apoi izbi uşa cu piciorul şi păşi înăuntru. 

O hartă topografică a zonei, de mari dimensiuni, era prinsă 
de perete cu piuneze, şi pe ea se aflau diferite însemne care 
marcau toate şantierele companiei. Masa din mijlocul încăperii 


era acoperită cu seismograme şi fragmente de tăblițe antice. 
Tot acolo se găseau şi copii ale aceloraşi documente provenite 
de la serviciile secrete irakiene pe care i le arătase şi 
Washington. Dar niciunul dintre acele obiecte nu era ceea ce 
căuta el. 

Harta Stelară se afla singură într-un sertar, cuibărită într-o 
bucată solidă de spumă poliuretanică, tăiată astfel încât să se 
muleze pe forma ei neregulată. Era din granit negru, spart şi 
ciobit la margini, dar simbolurile de pe ea erau încă vizibile şi 
neatinse de trecerea anilor. Dr. Anata avusese dreptate. In 
mijlocul ei se afla aceeaşi literă T pe care o văzuse pe Imago 
Mundi de la British Museum. Punctul de referinţă central era 
acelaşi: oraşul antic Babilon, în apropierea localităţii Al-Hillah 
din zilele noastre. Toate celelalte puncte geografice se raportau 
la ea. Gabriel studie simbolurile, recunoscând punctele ce 
reprezentau constelația Balaurului. Acestea arătau drumul spre 
o grupare simplă de simboluri care marcau locul unde se aflase 
grădina: un copac, câteva însemne care, presupuse el, se 
refereau la distanţe, şi o siluetă umană reprezentată printr-un 
beţigaş. 

Gabriel luă piatra, cântărind-o. Nu era de mirare că 
bunicul său nu voise să sară cu ea în șanțul de apărare. Simţi 
că pe spatele tăbliţei sunt cioplite alte simboluri şi o întoarse. 
Partea aceea a pietrei era acoperită de un text dens, în două 
limbi diferite, după câte se părea, dar el nu recunoscu niciuna. 
Simbolurile erau înconjurate cu grupuri de punctuleţe ce 
înfăţişau alte constelații. 

Scoase telefonul din buzunar şi fotografie tăbliţa, pe 
ambele părţi. Făcu poze şi încăperii, hărților şi documentelor 
de pe masă. În cele din urmă, făcu o poză siglei Dragonfields, 
apoi le adună pe toate într-un folder şi le ataşă unui e-mail. leşi 
afară, unde semnalul mobilului era mai puternic, şi aşteptă 
până când primi confirmarea că mesajul a fost trimis. 

Lângă bazinul de colectare, un cal bea apă dintr-o baltă 
care, la începutul zilei, fusese plină de ţiţei. Era o scenă la care 
Gabriel ar fi putut să fie martor în orice zi, încă de la 
începuturile vieţii pe pământ. Luna dispăruse acum de pe cer, 
alungată de strălucirea soarelui ce stătea să apară. Trase adânc 
aer în piept, umplându-şi plămânii cu umezeala din atmosferă. 
Locul nici măcar nu mai mirosea ca o platformă de explorare 


petrolieră. Avea un miros natural şi proaspăt, ca de portocale. 
„Într-o lună lunară“ spusese profeția. Şi, slavă Domnului, 
reuşiseră! La limită, însă. Nimeni nu ştia ce catastrofă tocmai 
fusese evitată - sau aproape nimeni. 
Îşi apără telefonul de ploaia de stropi fini şi formă un 
număr. 


113 


Athanasius se afla în apartamentul Prelatului şi spăla un 
pansament murdar, când simţi telefonul vibrând în buzunar. Se 
uită la silueta legată cu chingi de pat. Dragan delira de când 
fusese atins de Lamentaţie. Chiar şi aşa, călugărul Sanctus mai 
avea momente de luciditate, când toată ura îi ieşea bolborosind 
la suprafaţă. Trebuia să fie prudent. 

Puse bucata de pânză deoparte şi traversă grăbit 
încăperea, spre o fereastră care dădea în grădina împrejmuită 
cu ziduri. Accesul în grădină era în continuare interzis, aşa că 
nu exista riscul să fie văzut de cineva de acolo. Locuitorii 
Citadelei erau fie ocupați să se îngrijească de bolnavii din 
numeroasele infirmerii care fuseseră improvizate în întreg 
muntele, fie zăceau ei înşişi legaţi de un pat şi încercau să se 
elibereze, ca să se poată scărpina până mureau. Chiar şi aşa, 
Athanasius cercetă livada, asigurându-se că nu se zăreşte nici o 
mişcare, înainte de a scoate telefonul din buzunar şi a 
răspunde. 

— Alo? 

— A ajuns acasă, zise Gabriel. 

Athanasius închise ochii, uşurat. Se terminase. 

— Slavă Domnului! zise. Când n-am reuşit să găsesc harta, 
m-am temut că totul e pierdut. Povesteşte-mi! Cum arată 
Grădina Raiului? 

— Deloc cum ţi-ai imagina-o. 

— Dar eşti sigur că ăla e locul? 

— Sunt absolut sigur. 

Un geamăt străbătu încăperea când Dragan încercă să 
forţeze chingile. 

— Ce se aude? întrebă Gabriel. 

— Un biet suflet care a fost lovit de molimă. 

La celălalt capăt al firului se lăsă tăcerea. 

— Ce molimă? 

— E un soi de... infecţie. Primul caz a fost semnalat cu vreo 
patruzeci şi opt de ore în urmă. De atunci, se înregistrează câte 
un caz nou aproape la fiecare oră. Până acum, niciunul dintre 


cei infectați n-a supravieţuit. Am încercat s-o izolăm, instituind 
o carantină. Acum ştim că o persoană infectată devine 
contagioasă la rândul său doar după ce se manifestă primele 
simptome. Prin această metodă am reuşit să-i izolăm pe cei 
atinşi boală şi să încetinim răspândirea. Dar acum Sacramentul 
s-a întors acasă. Prin urmare, după cum spune profeția, molima 
n-o să mai cotropească Pământul. O să rămână aici, încătuşată 
între zidurile Citadelei. 

— Care sunt simptomele? 

— Toate victimele au vorbit de un miros puternic de 
portocale, urmat de o sângerare bruscă şi violentă din nas. 

O altă tăcere la celălalt capăt al firului. 

— Alo? 

Niciun răspuns. 

Athanasius se uită la telefon. Ecranul era negru. Îi murise 
bateria. Il băgă în buzunarul sutanei, fiindcă un alt geamăt îl 
chema înapoi lângă pat. Dragan visa, iar pupilele i se mişcau 
sub pleoapele înnegrite. Părea să scâncească, rostind cuvinte 
neinteligibile în somn. Athanasius se aplecă deasupra lui, 
încercând să înţeleagă ce spune. Recunoscu frânturi din Tatăl 
Nostru, repetate la nesfârşit într-o litanie jalnică. 

„.„„.Și iartă-ne nouă greşelile noastre... precum şi noi 
iertăm...“ 

„.„„.Și iartă-ne nouă greşelile noastre... precum şi noi 
iertăm...“ 

Athanasius luă o bucată de pânză umedă dintr-un castron 
aflat la capul patului şi o întinse pe fruntea fierbinte a lui 
Dragan. 

— Te iert, zise. 

Auzindu-i vocea, ochii roşii se deschiseră brusc şi îl priviră 
ţintă. 

— Tu, zise Dragan, mereu tu! Sacramentul o să se-ntoarcă 
şi atunci o să mai vedem noi! 

Athanasius dădu din cap. 

— Sacramentul s-a-ntors acasă, acolo unde-i e locul, zise. 
N-o să revină niciodată în Citadelă. 

Dragan îl privi fix, apoi chipul i se schimonosi. 

— În cazul ăsta, s-a sfârşit... gemu. Tu ne-ai făcut asta! 
Sfârşitul lumii e aproape! 


114 


Gabriel privea prin perdeaua de ploaie şi analiza detaliile 
conversaţiei telefonice. 

Primul caz semnalat cu patruzeci şi opt de ore în urmă. 

El intrase în Citadelă după aceea, după ce molima făcuse 
deja primele victime. 

Îşi aminti de ţipătul înfiorător ce venise din adâncurile 
muntelui şi cum se grăbise Athanasius într-acolo, la auzul lui. 

Se întrebă dacă senzaţia de oboseală pe care o resimțea 
până în oase şi durerile din tot corpul puteau fi cauzate de ceva 
mai sinistru decât epuizarea şi dacă toţi cei cu care intra în 
contact aveau să fie la rândul lor contaminaţi. 

Privi înapoi, spre clădirea principală, şi şi-o imagină pe Liv 
înăuntru, întinsă pe masa de examinare: fragilă şi vulnerabilă. 

Era infectat? O infectase şi pe ea? 

Fiecare părticică din el tânjea să se întoarcă acolo şi să 
stea la căpătâiul ei, să o ţină de mână până se va trezi, dar ştia 
că nu poate face asta. Trebuia să pună siguranţa ei pe primul 
loc - trebuia să pună siguranţa tuturor înaintea propriei lui 
siguranţe. 

„Am încercat s-o izolăm printr-o carantină“, îi spusese 
Athanasius, „o persoană infectată devine contagioasă doar 
după ce se manifestă primele simptome... Un miros puternic de 
portocale, urmat de o sângerare bruscă şi violentă din nas.“ 

Îşi duse dosul palmei la nas. Nu-i curgea sânge, dar 
mirosul de portocale aproape îl copleşea. De-abia începuse să-l 
simtă. Simptomele erau recente, aşa că mai exista o şansă să 
nu fi răspândit boala. 

Fără să-şi îngăduie timp de gândire, Gabriel se duse ţintă 
în hangarul în care erau parcate şi vehiculele, evitându-i pe cât 
posibil pe toţi cei care-i ieşeau în cale. Luă două bidoane cu apă 
şi un rucsac cu provizii din cabina unui camion şi se întoarse la 
bazinul de colectare. 

Calul ridică botul când îl auzi apropiindu-se. Gabriel se 
apropie de el şi îl mângâie, vorbindu-i în şoaptă, în vreme ce 
încărca puţinele provizii în desagă şi băga carabina M4 a lui 


Hyde sub oblânc. Se gândi la tatăl lui, mort în infirmerie, în 
patul de lângă Liv, şi înţelese în cele din urmă sacrificiul pe 
care-l făcuse. Spera că într-o zi Liv îl va ierta şi ea pentru ceea 
ce se pregătea să facă, la fel cum şi el îi şoptea acum tatălui 
său, în gând, vorbe de iertare tardive. 

Calul o luă la galop, împroşcând cu noroi şi cu apă din 
bălțile prin care trecea, până dădu în cele din urmă de solul 
uscat al deşertului. 

Gabriel îşi aţinti privirea asupra orizontului. Nu se uită 
înapoi. 

Nu avea încredere în el însuşi. 

Continuă să călărească spre nord, cu mirosul de portocale 
urmându-l ca o dâră, până dispăru în deşert. 


115 


Arkadian se întorsese la biroul său de la etajul al patrulea 
al secţiei de poliţie. Ştia că ancheta la care lucra va deveni în 
curând publică, aşa că nu vedea niciun motiv să mai fie 
precaut. Îşi încheie raportul şi îl mai citi o dată. 

E-mailul lui Gabriel îi furnizase toate verigile lipsă. Acum 
putea să facă legătura între Biserică şi Dragonfields, între 
hartă, vechea poziţie a Grădinii Raiului şi data la care Biserica 
primise acel împrumut uriaş, ca o garanţie de participare la 
societatea în comun. Plecaseră într-adevăr pe urmele unei 
comori antice, dar nu una îngropată de oștile legendare ale lui 
Alexandru cel Mare sau ale Regelui Cresus. Căutau bogății mai 
apropiate de timpurile noastre. Toate rezervele subterane de 
petrol au la origini copaci şi vegetaţie preistorică, ce putrezesc 
vreme de câteva milioane de ani pentru a se preschimba în cele 
din urmă în ţiţei brut. Datorită dimensiunilor sale, a vârstei şi a 
misterelor care-i înconjuraseră dintotdeauna locaţia, Grădina 
Raiului devenise, în timp, cea mai mare, mai bogată şi neatinsă 
rezervă de petrol din lume. Biserica nu încercase să o 
localizeze din motive care ţineau de credinţă, ci pentru a-i 
putea exploata trecutul - al ei şi al întregii omeniri - şi a-şi 
asigura astfel propriul viitor. 

Arkadian ataşă raportul unei liste de destinatari pe care o 
pregătise dinainte şi în care indusese adresele cât mai multor 
organizaţii media - mici şi mari, locale şi internaţionale - 
precum şi ale mai multor bloguri politice independente. Lista 
mai conţinea şi adresele Interpolului, ale birourilor de presă 
aparţinând mai multor guverne şi a biroului de presă al 
Vaticanului. Lăsase numele destinatarilor vizibile, astfel încât 
fiecare dintre ei să ştie cine mai primise mesajul, iar cei deja 
compromişi să înţeleagă că va fi imposibil să muşamalizeze 
povestea. Era felul său de a arunca seminţele cât mai departe 
posibil, astfel încât să prindă rădăcini oriunde vor găsi un 
pământ fertil. Îi plăcea acea analogie biblică. 

În cele din urmă, le trimise raportul tuturor angajaţilor 
Departamentului de Poliţie al Oraşului Ruina, îl copie pe un 


stick de memorie pe care-l băgă în buzunar, îşi luă haina de pe 
spătarul scaunului şi plecă acasă, unde îl aştepta soţia lui. 


VII 


„Şi pământul i-a venit femeii într-ajutor, 
căci pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit 
râul pe care-l aruncase balaurul din gură.“ 


Apocalipsa, 12:16 


116 


Liv visa că e cufundată în beznă, aşa cum mai fusese până 
atunci, dar de data aceasta nu se temea de ea; de data aceasta 
ştia ce se află înlăuntrul ei. Se trezi şi întinse mâna, căutându-l 
pe Gabriel, aşa cum făcuse în peşteră, aşteptându-se să-i simtă 
trupul lângă ea, dar nu el nu era acolo. 

Deschise ochii. 

Se afla într-un fel de cabinet medical, dar, deşi încăperea 
nu-i era cunoscută, avea senzaţia că locul ei e acolo - avea 
senzaţia că e acasă. 

În cameră mai era un pat, pe care stătea întins John Mann, 
care-şi găsise în sfârşit odihna. Liv îşi dădu seama că e mort, 
dar simţi şi că se odihneşte în pace. Se dădu jos din pat, se 
duse lângă el şi îşi puse palma peste mâna lui. Era îngrijorată 
pentru Gabriel, se întreba unde e şi de ce nu veghează la 
căpătâiul tatălui său, pe care-l găsise şi-l pierduse apoi din nou 
în doar câteva ore. Acum era cu adevărat singur pe lume, ca ea. 
Dar în realitate nu era singur. Nu avea să fie niciodată singur. 
O avea pe ea, şi ea Îl avea pe el. 

leşi pe coridor, atrasă de zgomotele care veneau de afară. 
Clădirea părea pustie, toate sunetele se auzeau din exterior, 
din tabără. Merse de-a lungul coridorului şi zări uşa de la 
capătul lui, făcută ţăndări cu o lovitură de picior. 

Harta Stelară se afla pe masa pe care o lăsase Gabriel. Liv 
urmări cu privirea constelaţiile vizibile pe suprafaţa ei, 
recunoscând-o pe cea a Balaurului, a Taurului şi Carul Mare. 
Observă o stea în plus în cea din urmă, cioplită mai adânc decât 
restul; din ea pornea o linie ce ducea spre un fragment de text. 
De data aceasta, nu mai auzi şoapte în minte, care să-i 
vestească traducerea ce stătea să vină. Descoperi că poate să 
citească textul pur şi simplu. 


Sacramentul ajunge Acasă şi Cheia se uită spre Cer 
O nouă stea se naşte cu un nou Rege pe Pământ, care va 
îndrepta sfârşitul lumii 


Era ca şi cum o parte din materia din care era alcătuit 
Sacramentul s-ar fi îmbibat în ea, rămânând acolo. Ridică 
tăbliţa grea şi o întoarse, sperând să mai găsească şi altceva pe 
partea cealaltă. Găsi un bilet: 


Scumpa mea Liv, 

Nimic nu e ușor în viaţă, dar cel mai greu lucru pe care l- 
am făcut vreodată a fost să plec de lângă tine. Știu acum cât de 
dureros trebuie să fi fost pentru tatăl meu când a fost nevoit să 
ne părăsească. Sper să mă-ntorc cândva. Până atunci, să nu mă 
cauţi, dar să nu te-ndoiești că te iubesc! Și să ai grijă de tine - 
până o să te găsesc din nou. 

Gabriel 


117 


Dr. Harzan se plimba de colo-colo pe marginea gropii în 
care se găsea epava elicopterului Sikorski. 

Majoritatea  relicvelor fuseseră recuperate şi erau 
pregătite pentru expedierea în Turcia, unde aveau să ajungă în 
cele din urmă în biblioteca din adâncul muntelui, aşa cum ar fi 
trebuit să se întâmple în urmă cu doisprezece ani. Sentimentul 
că acea treabă neterminată de atâta vreme era pe punctul de a 
fi rezolvată îi dădea o satisfacţie enormă. 

Şi totuşi... 

Auziseră cu toţii împuşcăturile înfundate care veniseră din 
direcţia taberei. De atunci nu mai reuşise să stabilească 
contactul cu ei prin staţia radio. Nu auzea decât foşnetul 
paraziţilor de pe linie. Era îngrijorat. Poate că nu le funcţiona 
transmiţătorul; nisipul ăla afurisit intra peste tot. Întâlnirea cu 
John Mann de mai devreme contribuise şi ea la neliniştea pe 
care o resimțea. li adusese aminte, într-un mod grăitor, că 
trecutul se poate întoarce să te bântuie, chiar şi atunci când 
eşti convins că l-ai îngropat de mult. Relicvele acelea, cu 
poveştile lor prezentând o altă versiune decât cea oficială, 
consimţită în Biblie, erau o dovadă de netăgăduit că acest lucru 
e posibil. Cu cât vor fi ascunse mai repede, într-un loc în care 
nu le va găsi nimeni, cu atât va fi mai bine. 

Capul i se dădu pe spate când glonţul îi intră în ochi şi îi 
spulberă ceafa aproape în întregime. Se rostogoli şi alunecă 
până în fundul gropii, unde rămase nemişcat, găsindu-şi odihna 
lângă fuzelajul din metal al balaurului mort, chiar în clipa în 
care sunetul împuşcăturii ajunse din urmă proiectilul ce ţâşnise 
din carabina M4 şi răsunase apoi în deşert, purtat de ecou. 


118 


Cardinalul Clementi stătea la biroul său, privind fix ecranul 


computerului. Telefonul suna, dar el nu păru să bage de seamă. 
Se prăbuşise pe scaun, cu capul plecat aproape atingându-i 
pieptul, cu umerii lăsaţi de parcă trupul său masiv l-ar fi tras în 
jos. O ţigară îi era agăţată de buzele albe ca varul, iar din ea 
atârna aproape un centimetru de scrum. Pe ecran se vedea un 
e-mail deschis, trimis de Pentangeli: 


Dorim să ne recuperăm împrumutul cu garanţii pe 
care vi l-am acordat, începând de mâine dimineaţă, la 
ora de deschidere a Bursei de pe Wall Street. In cazul 
în care nu veţi fi capabili să achitaţi datoriile, iată mai 
jos cum va arăta ediţia de mâine a cotidianului Wall 
Street Journal. 


Sub text se găsea o simulare a primei pagini, care titra cu 
litere de-o şchioapă: 


BISERICA ÎN FALIMENT 


Auzi sunetul unor paşi apropiindu-se în grabă pe coridorul 
de marmură, acoperind ţârâitul telefonului, care nu încetase 
nici o clipă să sune. Erau mai multe persoane, din câte îşi 
dădea seama. Prima dintre ele ajunse în faţa uşii şi bătu cu 
putere în ea. Clementi tresări şi scrumul căzu în cele din urmă 
din ţigară, pe mătasea neagră a robei sale de cardinal. Clanţa 
se zgâlţâi, dar uşa rămase închisă. Cel puţin avusese prezenţa 
de spirit să o încuie. Nu că asta i-ar fi ţinut la distanţă prea 
multă vreme. Încuietoarea era gândită pentru a asigura 
intimitatea, nu pentru cazuri de asediu. Aveau să spargă uşa în 
curând. 

Intinse mâna şi şterse e-mailul, de parcă astfel ar fi putut 
elimina şi veştile pe care le conţinea, apoi se ridică cu greutate 
şi se îndreptă spre fereastră. 

Mulțimea se adunase deja la picioarele lui, în Piaţa Sfântul 
Petru, şi se uita la Palatul Apostolic. Dar nu erau credincioşii 
obişnuiţi, care sperau să-l zărească chiar şi pentru o clipă pe 
Sfinţia Sa, ci erau echipele de reporteri de televiziune, care-şi 
pregăteau camerele şi echipamentele ca să prindă în direct o 
ştire de senzaţie - şi de data aceea îl căutau pe el. 


În spatele lui, uşa continua să se zgâlţâie şi telefonul 
continua să sune, dar Clementi îşi fuma netulburat ţigara şi se 
uita pe fereastră, de parcă ar fi fost o zi ca oricare alta. In ciuda 
a tot ceea ce se întâmplase, credea în continuare că pusese la 
cale un plan bun. Dacă ar fi făcut publică descoperirea locatiei 
Grădinii Raiului, Biserica s-ar fi trezit pe cap cu încă un loc de 
pelerinaj implantat în mijlocul unei ţări care se închina acum la 
alt Dumnezeu. Şi la ce le-ar fi servit asta? Petrolul era altă 
poveste. Era o resursă lichidă, ce ar fi putut să fie pompată prin 
venele veştejite ale Bisericii, schimbându-i radical soarta. Ar fi 
putut să fie darul lui Dumnezeu pentru trimişii Lui de pe 
pământ, un miracol modern, un mit care s-a prefăcut în bani. 
Dar, din nu se ştie ce motiv, nu fusese să fie. 

Clementi trase un ultim fum din ţigară, apoi o aşeză cu 
grijă în scrumiera din marmură, lăsând-o să ardă până la filtru. 
Se urcă pe pervazul înalt al ferestrei, se uită în jos, la mulţimea 
care creştea, şi îi auzi icnind când dădură cu ochii de el. Se 
gândi la călugărul care se urcase în vârful Citadelei, cu peste 
două săptămâni în urmă, şi declanşase întreaga suită de 
evenimente ce se succedaseră de atunci. Întinse braţele în 
lături, alcătuind semnul crucii, şi stătu aşa, cu capul plecat, 
până când auzi uşa spărgându-se în spatele lui. 

„Numai Dumnezeu o să-nţeleagă“, se gândi pe când se 
apleca, greutatea trupului său trăgându-l în jos, spre curtea 
acoperită cu marmură, aflată la patru etaje mai jos. 

„Şi numai Dumnezeu poate ierta.“ 


Epilog 


Soarele începea să răsară deasupra Ruinei, aruncând 
umbra lungă şi sumbră a Citadelei peste mesele şi scaunele ce 
împânzeau deja trotuarele din faţa restaurantelor şi cafenelelor 
aliniate de-a lungul zidului de apărare. Turiştii nu sosiseră încă, 
dar clopotul din biserica publică bătea, ceea ce însemna că 
grilajul porţilor de la poalele dealului se va ridica şi pelerinii şi 
curioşii vor ajunge în curând acolo. 

Yunus desfăcu ultimul scaun pliabil şi îl aşeză cu un 
zdrăngănit pe dalele mari din piatră, rezistând cu greu tentaţiei 
de a se prăbuşi în el. Transpira, în ciuda aerului rece al 
dimineţii, şi îl dureau toţi muşchii. Avea două slujbe, de peste o 
lună, deja, fiindcă încerca să strângă cât mai mulţi bani ca să 
îşi plătească taxa de înscriere la Gaziantep Universitesi, 
începând din septembrie. Se gândise că o vară profitabilă îi va 
asigura o mare parte din banii necesari anul viitor, cu condiţia 
să nu mai piardă zile preţioase cu explozii, cutremure şi alte 
nebunii, din cauza cărora oraşul vechi fusese închis de mai 
multe ori în ultima vreme, ţinându-i pe clienţi la distanţă. Cel 
puţin apucase să mai recupereze din orele de somn, aşa că nu 
fusese chiar atât de rău, la urma urmei. 

Înăbuşindu-şi un căscat, se întoarse în cafenea, unde 
mătuşa Elmas turna păstăi de cardamom şi boabe de cafea în 
râşniţă. 

— Pari obosit, îi zise, ochii aprigi strălucindu-i pe chipul 
ridat ca o coajă de nucă. 

— O să-mi revin, îmi trebuie doar o cafea. 

Întinse mâna după unul dintre paharele de khave aşezate 
pe tejghea, dar îl lovi şi acesta căzu pe duşumea. Paharul se 
rostogoli, rămânând însă neştirbit, în mod miraculos. 

— Du-te să te-ntinzi înainte să spargi ceva! şuieră mătuşă- 
sa printre dinţi, uitându-se peste umăr, ca să se asigure că 
niciunul dintre angajaţi n-o aude. Te strig eu când se 
aglomerează! 

Yunus dădu să protesteze, dar se răzgândi. Mătuşa Elmas 
era încăpăţânată şi lui îi lipsea energia să o contrazică. Poate 


că un pui de somn era exact ce-i trebuia. Ridică paharul, îl puse 
pe tejghea şi dispăru în spatele perdelei din mărgele, pe scările 
ce duceau la locuinţa lui ilegală. 

Mătuşa Elmas îi sugerase să doarmă acolo după ce 
obținuse o slujbă în echipa de salubritate care făcea curăţenie 
în tura de noapte. Ea îl trecea pe lista angajaţilor ca părăsind 
cafeneaua, iar şeful lui din tura de noapte îl trecea ca 
începându-şi schimbul, aşa că, pe hârtie cel puţin, părăsea 
oraşul vechi în fiecare noapte la sfârşitul serviciului şi se 
întorcea a doua zi dimineaţa. In realitate, însă, nu pusese 
piciorul în afara oraşului vechi de aproape o lună, chiar şi în 
perioada în care acesta fusese evacuat. Mesele erau incluse în 
salariul pe care-l primea de la cafenea, iar la etajul întâi exista 
o toaletă pentru restul nevoilor sale. Era perfect şi îi permitea 
să economisească o grămadă de bani pe transport. În plus, îi 
plăcea ideea că, în afara călugărilor din adâncul muntelui, era 
probabil prima persoană care locuia acolo de peste o sută 
cincizeci de ani. La universitate urma să studieze istoria şi 
turismul, aşa că astfel de lucruri îl atrăgeau. 

Yunus ajunse în camera de la mansardă şi se prăbuşi pe 
patul ascuns în spatele unui perete de cutii din carton. Camera 
lui era o încăpere de cinci metri pătraţi, umplută în mare parte 
cu marfa neperisabilă cu care se aproviziona cafeneaua. 
Deasupra lui se găsea un luminator de mărimea unei cărţi de 
buzunar, care lăsa să pătrundă cantităţi neglijabile de aer şi 
lumină, dar îi oferea totodată o privelişte asupra Citadelei, dacă 
se ridica pe vârfuri. Uneori, în crucea nopţii, dacă vântul bătea 
din direcţia potrivită, simţea miros de fum venind dinspre 
munte şi auzea sunete ce-i dădeau de înţeles că acolo trăiesc 
oameni. Îi plăcea şi asta, îi dădea senzaţia că face parte din 
ceva antic şi misterios, deşi, în ultima vreme, zgomotele pe 
care le auzise fuseseră destul de neliniştitoare. Aduceau cu 
nişte bocete şi gemete de durere. Nu-i plăcea să le audă, mai 
ales că era singur în bezna din oraşul pustiu. N 

Închizând ochii, Yunus încercă să se odihnească. În cameră 
era mai cald ca de obicei. De cele mai multe ori dormea între 
orele două şi şase, când era cel mai răcoare, iar în restul 
timpului muncea. Se întrebă cât de cald va fi în miezul verii. 
Putea oricând să se mute, în cazul în care căldura ar fi devenit 
insuportabilă, sau să încerce să doarmă într-o încăpere situată 


mai jos. Până atunci, avea să suporte şi să-şi ia nişte dopuri de 
urechi, ca să nu mai audă sunetele stranii din timpul nopţii. 

Trase în piept mireasma prăfuită de clădire veche, ce se 
amesteca cu aroma mâncărurilor plutind în sus pe scări, din 
cafenea. Simţi miros de cafea prăjită şi de portocale proaspăt 
stoarse, atât de puternic de parcă ar fi fost în aceeaşi cameră 
cu el - ceea ce era imposibil, fiindcă mătuşa Elmas nu vindea 
portocale în cafenea. 

Probabil că mirosul venea din altă parte, purtat de briză 
prin spărtura minusculă a luminatorului. 

Poate că venea din Citadelă...bil că mirosul venea din altă 
parte, purtat de briză prin spărtura minusculă a luminatorului. 
Poate că venea din Citadelă... 


Sjârăit 


Mulţumiri 


Dacă aţi citit mulţumirile de la sfârşitul volumului Sanctus, 
vă amintiţi poate că am asemănat scrierea unei prime cărţi cu 
organizarea unei petreceri uriaşe, la care nu ai habar dacă va 
veni cineva. Aleluia şi slavă Domnului, invitaţii au sosit, aşa că 
în primul rând aş vrea să mă înclin şi să îmi scot pălăria în faţa 
tuturor celor care au citit Sanctus şi care mi-au făcut din când 
în când ziua mai bună, contactându-mă pe Twitter sau pe 
Facebook, ca să-mi spună cât de mult le-a plăcut. De fapt, dacă 
simtiti vreodată impulsul să contactaţi un scriitor şi sunteţi 
puţin intimidaţi sau îngrijoraţi că l-aţi putea deranja, urmaţi-vă 
pornirea şi contactaţi-l! Ne petrecem mare parte din an izolaţi 
în mintea noastră, într-o încăpere minusculă, aşa că mesajele 
de la cititori sunt ca nişte raze de soare ce străpung întunericul 
din temniţele noastre întunecate şi necruțătoare. 


A doua carte pe care o scrii, am descoperit între timp, 
seamănă şi ea cu organizarea unei petreceri. Doar că de data 
aceasta lucrezi cu gândul la primul chef, sperând tot timpul că 
cei care au venit o dată vor onora din nou invitaţia şi nu vor 
pleca devreme. 

Pentru pregătirea acestei petreceri trebuie să-i mulţumesc 
în special incomparabilului meu agent literar de la LAW, Alice 
Saunders, care are toate calităţile unui agent bun şi niciunul 
dintre defecte, precum şi lui Mark Lucas şi Peta Nightingale 
pentru prânzul acela atât de bine sincronizat de la Ping Pong. 
Le sunt de asemenea extrem de îndatorat tuturor celor de la 
ILA, care au împrăştiat cuvintele mele în lume, la propriu. 

La HarperCollins sunt foarte norocos să am în colţul meu 
doi editori inteligenţi şi fermecători în persoana lui Julia 
Wisdom din Marea Britanie şi a lui David Highfill din SUA, 
precum şi o echipă genială de redactori, designeri, specialişti în 
marketing şi vânzări, care au pus cartea potrivită în mâinile 
persoanelor potrivite. 

Vreau să le mulţumesc şi tuturor publisher-ilor din lume 
care au cumpărat drepturile pentru Sanctus; pe mulţi dintre ei 


i-am cunoscut deja şi vreau să mă întâlnesc cu toţi, ca să le dau 
de băut şi să le zâmbesc ca un beţivan caraghios. 


În fine, şi cel mai important, vreau să le mulţumesc 
copiilor mei, Roxy, Stan (şi Beanie, care e pe vine), care mă 
inspiră, şi soţiei mele Kathryn, pentru toată dragostea şi 
sprijinul ei, fără de care nimic din toate acestea nu ar fi fost 
posibil şi nu ar fi avut oricum niciun rost..