James Rollins — [Sigma] 03 Ordinul negru

james rollins 


ordinul 


James Rollins 


ORDINUL 
NEGRU 


Seria „SIGMA FORCE” 3 


V.1.0 


Traducere din limba engleză DIANA ŢUŢUIANU 


James Rollins 

Black Order 

EDITURA RAO 
2011 


LUI DAVID, 
pentru toate aventurile 


MULTUMIRI 


În ciuda timpului petrecut doar în compania unei foi albe de 
hârtie, scrierea unui roman este totuşi un proces care implică 
anumite colaborări. Sunt foarte mulți oameni care şi-au pus 
amprenta pe această carte. Mai întâi, daţi-mi voie să-i 
mulțumesc lui Penny Hill, pentru prânzurile lungi luate împreună, 
pentru comentariile avizate şi mai ales pentru prietenia ei. 
Acelaşi lucru este valabil şi pentru Carolyn McCray, care nu 
renunță niciodată la încercarea de a scoate tot ce-i mai bun din 
mine. Apoi, desigur, e o onoare să le mulțumesc prietenilor mei 
pe care-i întâlnesc o dată la două săptămâni la Coco's 
Restaurant: Steve şi Judy Prey, Chris Crowe, Lee Garrett, Michael 
Gallowglass, Dave Murray, Dennis Grayson, Dave Meek, Jane 
O'Riva, Dan Needles, Zach Watkins şi Caroline Williams. Ei toți 
reprezintă cabala din spatele acestui autor. Mulţumiri speciale 
autorului Joe Konrath pentru energia, sprijinul şi discuţiile 
edificatoare cu privire la anumite aspecte din această carte şi lui 
David Sylvian pentru faptul că a ajuns cu aparatul de fotografiat 
peste tot, chiar şi pe cea mai înaltă culme din Sierra. Cât despre 
sursele de inspiraţie din care s-a născut acest roman, trebuie să 
menţionez cărţile lui Nick Cook şi cercetările interesante ale lui 
Johnjoe McFadden. În sfârşit, le rămân recunoscător celor patru 
oameni care au contribuit la apariţia acestei cărţi: redactorului 
meu, Lyssa Keusch, colegei ei, May Chen şi agenţilor mei Russ 
Galen şi Danny Baror. Ca de fiecare dată, trebuie să subliniez 
faptul că orice posibilă eroare de detaliu sau în ceea ce priveşte 
faptele prezentate îmi aparţine în totalitate. 


NOTĂ DIN DOCUMENTELE 
ISTORICE 


În ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, odată cu 
căderea Germaniei, între Aliați a început un nou război pentru a 
pune mâna pe tehnologia creată de savanții nazişti. În cursa 
dintre britanici, americani, francezi şi ruşi, fiecare a fost pe cont 
propriu. Au fost furate patente: pentru noi tuburi electronice cu 
văd, pentru substanţe chimice şi plastice ciudate, chiar şi pentru 
pasteurizarea laptelui cu ajutorul razelor UV însă multe dintre 
patentele mai delicate au dispărut în abisul proiectelor strict 
secrete, cum a fost Operaţiunea Paperclip, pentru care sute de 
savanţi nazişti în domeniul rachetelor V-2 au fost recrutaţi în 
secret şi aduşi în Statele Unite. 

Insă nemţii nu au renunţat cu uşurinţă la invențiile lor. S-au 
luptat şi ei cu disperare să-şi păstreze secretele în speranţa unei 
renaşteri a Reichului. Savanţii au fost ucişi, laboratoarele de 
cercetare au fost distruse, iar schiţele ascunse în peşteri, 
scufundate pe fundul lacurilor sau îngropate în cavouri. Orice a 
fost posibil pentru a le lua din calea Aliaților. 

Căutările au căpătat o amploare nemaivăzută. Existau sute de 
laboratoare de cercetare naziste şi pentru armament, 
majoritatea subterane, presărate pe tot teritoriul Germaniei, 
Austriei, Cehoslovaciei şi Poloniei. Unul dintre cele mai 
misterioase se afla într-o fostă mină săpată într-o colină de la 
marginea  micuţului oraş de munte Breslau. Cercetările 
întreprinse aici purtau numele de cod die G/ocke sau „Clopotul”. 

Existau mărturii ale oamenilor din zonă cu privire la apariţia 
unor lumini ciudate, boli şi chiar decese misterioase. 

Armata rusă a fost cea dintâi care a ajuns la mină. Era goală. 
Toţi cei şaizeci şi doi de savanţi implicaţi în proiect fuseseră 
împuşcaţi. Cât despre dispozitivul în sine... dispăruse Dumnezeu 
ştie unde. 

Un singur fapt se ştie cu certitudine: Clopotul a existat cu 
adevărat. 


NOTĂ DIN DOCUMENTELE 
ŞTIINŢIFICE 


Viaţa este mai ciudată decât orice ficţiune. Toate discuţiile 
purtate în acest roman despre mecanica cuantică, proiectul 
inteligent şi evoluţie se bazează pe fapte. 


Coloana vertebrală a biologiei este evoluţia, iar biologia se află 
astfel în poziţia specială de ştiinţă fondată pe o teorie 
îmbunătăţită - asta o face oare o ştiinţă sau o credinţă? 

Charles Darwin 

Ştiinţa iară religie este şchioapă, religia fără ştiinţă este oarbă. 

Albert Einstein 


Cine spune că nu mă aflu sub protecţia specială a Domnului? 


Adolf Hitler 


1945 


4 MAI 

6.22 A.M. 

CETATEA FORTIFICATĂ DIN BRESLAU, 
POLONIA 


Cadavrul plutea în mocirla care se scurgea prin canalele 
colectoare. Trupul unui băiat, umflat şi parţial mâncat de 
şobolani, fusese dezbrăcat de cămaşă şi pantaloni şi descălţat. In 
oraşul aflat sub asediu nu se irosea nimic. 

Obergruppenfuhrer-ul SS Jakob Sporrenberg trecu pe lângă 
cadavru răscolind mizeria. Organe şi excremente. Sânge şi bilă. 
Fularul ud pe care şi-l legase peste nas şi gură nu reuşea 
aproape deloc să acopere duhoarea. La asta se reducea acum 
marele război. Cei puternici ajunseseră să se târască prin canale 
ca să scape. Insă primise nişte ordine. 

Nu avea cum să nu audă detunăturile duble, bum-bum, ale 
artileriei ruse, care sfredeleau oraşul. Simţea fiecare explozie ca 
şi cum l-ar fi lovit un ciocan în moalele capului. Ruşii doborâseră 
porţile, bombardaseră aeroportul şi, chiar în momentul acesta, 
tancurile lor huruiau pe străzile pietruite, în timp ce avioanele de 
transport  aterizau pe Kaiserstrasse. Principala arteră de 
circulaţie fusese transformată în pistă de aterizare prin simpla 
aliniere a două rânduri paralele de butoaie pline cu ţiţei aprins 
care făceau şi mai dens aerul pâclos, sufocant al dimineţii, ţinând 
soarele la distanţă. Se dădeau lupte pe fiecare stradă, în fiecare 
casă, din pod până în pivniţă. 

„Fiecare casă trebuie să fie o fortăreață.” 

Acesta fusese ultimul ordin pe care-l transmisese Gav/eiter-ul 
Hanke întregii populaţii. Oraşul trebuia să reziste cât de mult se 
putea. Viitorul celui de-al Treilea Reich depindea de el. 

Şi de Jakob Sporrenberg. 

— Mach schnell, îi zori pe ceilalţi, din spatele lui. 

Cei din unitatea sa de Sicherheitsdienst - desemnată 
Kommando de Evacuare Specială - îl urmau, mărşăluind până la 
genunchi prin apa murdară. Paisprezece oameni. Toţi înarmaţi. 


8 


Toţi îmbrăcaţi în negru. Toţi împovăraţi cu pachete grele. În 
mijloc, patru dintre bărbaţii cei mai puternici, foşti docheri 
Nordsee, purtau pe umeri pari de care erau suspendate nişte 
cufere uriaşe. 

Exista un motiv pentru care ruşii loveau cu atâta înverşunare 
oraşul acesta singuratic din Munţii Sudeți dintre Germania şi 
Polonia. Fortificațiile din Breslau păzeau poarta de acces înspre 
ţinutul muntos de dincolo de el. De doi ani încoace, condamnaţii 
la muncă silnică din lagărul de concentrare de la Gross-Rosen 
săpaseră adânc într-un munte din apropiere. O sută de kilometri 
de tuneluri făcute cu târnăcopul sau cu dinamita, toate pentru a 
sluji unui singur proiect secret, unui secret ţinut cât se putea de 
departe de ochii iscoditori ai Aliaților. 

Die Ries... Uriaşul. 

Insă tot se dusese vestea. Poate că unul dintre sătenii de 
lângă mina Wenceslas şoptise ceva despre boala ciudată care se 
abătuse dintr-odată chiar şi asupra celor aflaţi la o depărtare 
considerabilă faţă de complex. 

Ce bine ar fi fost dacă ar mai fi avut măcar încă puţin timp, să 
finalizeze cercetările... 

Cu toate astea, Jakob Sporrenberg avea anumite rezerve. Nu 
ştia tot în legătură cu proiectul secret, de fapt, cunoştea doar 
numele de cod: Cronos. Avea însă destule informaţii. Văzuse 
corpurile folosite la experimente. Auzise urletele. 

Crime abominabile. 

Acestea erau singurele cuvinte care-i răsunau în minte şi 
făceau să-i îngheţe sângele în vine. Nu avusese nici o problemă 
să-i execute pe oamenii de ştiinţă. Cei şaizeci şi doi de bărbaţi şi 
femei fuseseră scoşi afară şi împuşcaţi de două ori în cap. Nimeni 
nu trebuia să ştie ce se crease în adâncurile minei Wenceslas... 
sau ce se descoperise. Un singur savant fusese lăsat în viaţă. 

Doktor Tola Hirszfeld. 

Jakob o auzea pleoscăind prin apă în spatele lui, pe jumătate 
târâtă de unul dintre oamenii lui, cu mâinile legate la spate. Era 
înaltă pentru o femeie, avea aproape treizeci de ani, sânii mici, 
dar bine formaţi şi picioare frumoase. Părul îi flutura pe umeri, 
moale şi negru, iar faţa îi era albă ca laptele de la atâtea luni 
petrecute sub pământ. Ar fi trebuit să moară şi ea împreună cu 
ceilalţi, însă tatăl ei,  Oberarbeits/eiter Hugo  Hirszfeld, 
coordonatorul proiectului, îşi dovedise într-un final sângele 
corupt şi originile pe jumătate evreieşti. Incercase să distrugă 
dosarele cu cercetări, însă fusese împuşcat de unul dintre 


9 


gardieni şi murise înainte să-şi poată arunca în aer biroul 
subteran. Din fericire pentru fiica sa, trebuia să existe cineva 
care să ştie totul despre die Glocke, să supravieţuiască pentru a-i 
duce mai departe munca. Ea, la fel de genială precum tatăl ei, îi 
cunoştea cercetările mai bine decât oricare dintre ceilalţi savanţi. 

Insă de aici încolo trebuiau să se poarte cu mănuși cu ea. 

De fiecare dată când Jakob o privea, în ochii ei se aprindeau 
scântei de mânie. Îi putea simţi furia ca pe o flacără vie. Însă 
trebuia să coopereze... aşa cum făcuse şi tatăl ei înainte. Jakob 
ştia cum să se poarte cu Juden, în special cu cei cu sânge 
amestecat. Mischlinge. Aştia erau cei mai răi. Existau câteva sute 
de mii de Mischlinge înrolați în forţele armate ale Reichului. 
Soldaţi evrei. Rarele excepţii la legile naziste permiteau ca astfel 
de oameni cu sânge amestecat să fie cruţaţi şi să intre în luptă. 
Era nevoie de o dispensă specială. Astfel de Mischlinge se 
dovedeau de obicei a fi cei mai înverşunaţi şi mai devotați, 
trebuind să-şi demonstreze loialitatea faţă de Reich mai presus 
de cea faţă de propria rasă. 

Cu toate astea, Jakob nu avusese niciodată încredere în ei. lar 
prin purtarea sa, tatăl Tolei dovedise câtă dreptate avusese să 
fie suspicios. Incercarea de sabotaj a doctorului nu îl surprinsese 
deloc. În Juden nu trebuia să ai niciodată încredere, trebuiau pur 
şi simplu exterminați. 

insă hârtiile prin care i se cruța viaţa lui Hugo Hirszfeld 
fuseseră semnate de fuhrerul însuşi şi nu numai lui, tatălui, ci şi 
fiicei şi unui cuplu de părinţi bătrâni aflaţi undeva în inima 
Germaniei. Aşa că, deşi Jakob nu avea nici un fel de încredere în 
Mischlinge, credea totuşi cu toată tăria în fuhrerul său. Ordinele 
sale fuseseră foarte clare: din mină trebuiau evacuate toate 
resursele necesare continuării cercetărilor, iar restul trebuia 
distrus. 

Asta însemna să o cruţe pe fiică. 

Şi pe bebeluş. 

Nou-născutul era înfăşat şi învelit ca într-o bocceluţă, un 
copilaş evreu care nu avea mai mult de o lună. | se dăduse un 
sedativ uşor ca să nu facă zgomot în timpul călătoriei. 

Copilul acesta era însăşi esenţa crimelor abominabile comise, 
adevăratul motiv al frământărilor lui Jakob. Toate speranţele 
celui de-al Treilea Reich stăteau în mânuţele astea mici - 
mânuţele unui copil evreu. Când se gândea la asta îi venea să 
vomite. li venea să înfigă copilul într-o baionetă. Insă primise 
nişte ordine. 


10 


O văzu şi pe Tola uitându-se la copil. Ochii îi străluceau cu un 
amestec de furie şi durere. 

Pe lângă faptul că îşi ajuta tatăl să-şi desfăşoare cercetările, 
Tola fusese şi cea care se ocupase de copil, îl legănase ca să 
adoarmă şi îl hrănise. La urma urmei, copilul era singurul motiv 
pentru care femeia acceptase să coopereze. Numai amenințările 
la adresa vieţii băiatului o convinseseră într-un final să se supună 
ordinelor lui Jakob. 

Deasupra explodă un proiectil, făcându-i pe toţi să cadă în 
genunchi, asurziţi de zgomotul extrem de puternic. Cimentul din 
pereţi se crăpă şi bucățele de mortar căzură în apa murdară. 

Jakob se ridică în picioare, înjurând printre dinţi. 

Locţiitorul lui, Oskar Henricks, se apropie şi-i făcu semn înspre 
un canal secundar care se deschidea într-o parte. 

— O luăm prin tunelul acela, domnule Obergruppenfuhrer. E 
un vechi canal pluvial. Potrivit hărţii municipale, conducta 
principală se varsă în râu, nu departe de Insula Catedralei. 

Jakob dădu din cap aprobator. In apropierea insulei, trebuiau 
să aştepte două bărci camuflate, cu oameni dintr-o altă unitate 
de Kommando. Nu mai era mult până acolo. 

Grăbi şi mai tare pasul, în tâmp ce bombardamentul ruşilor se 
înteţea deasupra lor. Asaltul pe care-l porniseră din nou anunţa, 
fără îndoială, că erau pe punctul de a pătrunde în oraş. Era 
inevitabil ca locuitorii acestuia să se predea. 

Când Jakob ajunse la tunelul secundar, ieşi din mocirlă şi se 
urcă pe pragul de ciment care dădea în acesta. Noroiul îi plescăia 
sub bocanci la fiecare pas. Duhoarea îngrozitoare de rahat şi 
mizerie îi păru şi mai pătrunzătoare, ca şi cum canalul încerca să 
îl atragă în adâncul lui. 

Toţi oamenii lui îl urmau. 

Jakob lumină cu lanterna conducta de ciment. Era doar o 
impresie sau aerul chiar devenise puţin mai respirabil? 
Revigorat, o luă înainte, în urma razei de lumină. Aflându-se atât 
de aproape de ieşire, misiunea lui aproape că se încheiase. 
Unitatea sa avea să parcurgă jumătate din Silezia înainte ca ruşii 
să dea de labirintul subteran de galerii de şobolani ce formau 
mina Wenceslas. Şi acolo îi aşteptau din partea lui Jakob nişte 
capcane explozive plantate în toate pasajele laboratorului. Ruşii 
şi aliaţii lor nu aveau să găsească decât moarte în ţinuturile 
acelea muntoase. 

Cu această perspectivă îmbucurătoare în minte, Jakob o luă la 
fugă spre locul de unde venea aerul proaspăt. Tunelul de ciment 


11 


cobora lin, dar constant. Oamenii măriră pasul, grăbiţi de liniştea 
subită ce se lăsa între exploziile artileriei. Ruşii atacau în forţă. 

Erau aproape. Râul era sigur numai până la venirea lor. 

Ca şi cum percepuse graba lor, copilul începu să suspine, să 
geamă slab, efectul sedativului fiind probabil pe cale de a 
dispărea. Jakob îl avertizase pe medicul echipei să nu fie unul 
prea puternic. Nu îndrăzneau să pună în pericol viaţa copilului. 
Poate că asta fusese o greşeală... 

Plânsul deveni mai sonor. 

Un singur obuz explodă undeva în nord. 

Plânsul se transformă în ţipete. Ecourile lor se auzeau până la 
capătul tunelului de piatră. 

— Fă-l să tacă! îi ordonă soldatului care ţinea copilul. 

Bărbatul, slab mort şi cenuşiu la faţă, încercă să-şi dea jos 
bocceluţa cu copilul de pe umăr, pierzându-şi şi şapca din cauza 
precipitării. Incercă să-l scoată din pledurile cu care era 
înfăşurat, dar nu reuşi să obţină altceva decât nişte ţipete şi mai 
ascuţite. 

— Lăsaţi-mă pe mine, îi imploră Tola. Se luptă cu bărbatul care 
o ţinea de cot. Are nevoie de mine. 

Cel care ducea copilul aruncă o privire înspre Jakob. Peste 
lumea de deasupra se lăsase o linişte deplină. Dedesubt, ţipetele 
continuau. 

Jakob făcu o grimasă, dar încuviinţă din cap. 

Tolei i se tăiară legăturile de la mâini. Işi frecă degetele să şi 
le dezmorţească şi se întinse spre copil. Soldatul îi întinse 
greutatea uşurat. Ea cuibări copilul pe un braţ, sprijinindu-i capul 
şi legănându-l încet. Se aplecă peste el, îmbrăţişându-l strâns. Un 
şâşâit uşor, fără cuvinte şi plin de alinare se auzi printre ţipete. 
Parcă întreaga ei fiinţă se contopise cu copilul. 

Incet, încet, ţipetele se transformară în plânsete şi apoi în 
suspine firave. 

Mulţumit, Jakob făcu un semn din cap înspre cel care o păzea. 
Bărbatul îşi ridică pistolul Luger şi îl lipi de spatele Tolei. Fără nici 
un zgomot acum, îşi văzură mai departe de drum prin labirintul 
subteran de sub Breslau. 

Curând, mirosul de fum înlocui duhoarea din canal. Lumina 
lanternei dezvălui o prelată cenuşie ce marca ieşirea din canalul 
pluvial. Nu se mai auzea nimic din partea artileriei, însă continua 
aproape constant răpăitul gloanţelor trase de puşti - mai ales 
undeva înspre est. Şi mai aproape, se auzea limpede clipocitul 
apei. 


12 


Jakob le făcu oamenilor lui semn să-şi ocupe poziţiile în urma 
lui în tunel şi transmisionistului spre ieşire. 

— Fă semnal bărcilor. 

Soldatul dădu din cap hotărât şi se repezi înainte, făcându-se 
nevăzut în pâcla deasă. 

In câteva minute, semnale luminoase transmiteau un mesaj 
codificat către insula din vecinătate. In scurtă vreme bărcile 
trebuiau să traverseze canalul şi să ajungă la ei. 

Jakob se întoarse spre Tola. Avea în continuare copilul în braţe. 
Băiatul era din nou liniştit şi avea ochii închişi. 

Tola îi prinse şi îi susţinu privirea fără să clipească. 

— Ştii, tata a avut dreptate, spuse ea apăsat. Privirea îi fugi 
către cuferele zăvorâte şi apoi din nou la el. Se vede pe faţa ta. 
Ce am făcut noi... am mers prea departe. 

— Astea nu-s decizii pe care să fim noi în măsură să le luăm, 
răspunse Jakob. 

— Dar cine? 

Jakob clătină din cap şi dădu să se întoarcă. Heinrich Himmler, 
personal, îi dăduse ordinele acestea. Nu era în nici un caz în 
poziţia de a le pune la îndoială. Cu toate astea, simţi atenţia 
femeii îndreptată spre el. 

— E împotriva legilor lui Dumnezeu şi ale naturii, şopti ea. 

Se auzi un strigăt care îl scuti să-i răspundă. 

— Vin bărcile, îl anunţă transmisionistul, întorcându-se de la 
gura de ieşire din canalul pluvial. 

Jakob transmise ferm ultimele ordine şi îşi puse oamenii în 
mişcare. li conduse la capătul tunelului, care dădea înspre malul 
abrupt al râului Oder. 

Curând nu aveau să mai fie la adăpostul întunericului, înspre 
est, soarele apăruse la orizont, dar aici plutea un nor de fum 
negru peste apă, îngroşat şi mai tare de aburul apei. lar prelata 
putea să le ofere cât de cât adăpost. 

Dar pentru câtă vreme? 

Focurile de armă continuau să se audă ciudat, aproape vesel, 
ca nişte artificii care ar fi sărbătorit distrugerea oraşului Breslau. 

Scăpat de duhoarea din canal, Jakob îşi smulse de pe faţă 
masca udă şi trase adânc în piept aerul curat. Cercetă cu privirea 
apele plumburii. Două bărci joase, de doar jumătate de metru, 
tăiau apa, cu motoarele bâzâind constant, dar înfundat. In prova 
fiecăreia din ele, abia ascunse sub nişte prelate verzi, fuseseră 
montate două mitraliere MG-42. 

In spatele bărcilor, se distingea vag o bucată de insulă. Insula 


13 


Catedralei nu era propriu-zis o insulă, căci solul mlăştinos se 
acumulase într-o cantitate suficientă, în secolul al 
nouăsprezecelea, pentru a face legătura cu malul îndepărtat. Un 
pod de fier forjat verde ca smaraldul, provenind din acelaşi secol, 
ducea în partea asta. Cele două bărci trecură pe sub pod, foarte 
aproape de stâlpii de piatră care îl susțineau şi se apropiară. 

Jakob ridică ochii în momentul când o rază pătrunzătoare de 
lumină lovi vârfurile celor două turle spiralate ale catedralei ce 
dădea numele fostei insule. 

Aceasta era una dintre cele şase biserici înghesuite pe insulă. 

Lui Jakob îi răsunau încă în urechi cuvintele Tolei Hirszfeld. 

„E împotriva legilor lui Dumnezeu şi ale naturii.” 

Frigul pătrunzător al dimineţii trecuse prin hainele lui jilave, 
făcându-i pielea ca de găină. Cu siguranţă avea să fie foarte 
fericit odată ajuns suficient de departe de locul ăsta şi putând să 
şteargă din memorie tot ce se petrecuse în ultimele zile. 

Prima barcă ajunse la mal. Mulţumit că astfel putea să-şi 
alunge gândurile ce-l frământau şi chiar şi mai mulţumit că se 
putea mişca, îşi grăbi oamenii să încarce cele două bărci. 

Tola stătea deoparte, cu copilul în braţe, păzită de un singur 
soldat. Şi ea dăduse cu ochii de turlele spiralate strălucind în 
lumina dimineţii pe fundalul cenuşiu al cerului. In continuare se 
auzeau focuri de armă, care acum se apropiau. Se auzeau şi 
zgomote înfundate produse de şenilele tancurilor. Toate erau 
însoţite de strigăte şi urlete. 

Unde era Dumnezeul acela căruia se temea să nu i se fi 
împotrivit? 

Cu siguranţă, nu aici. 

Odată bărcile încărcate, Jakob se apropie de Tola. 

— Urcă în barcă. 

Intenţionase să aibă un ton dur, însă ceva din expresia 
întipărită pe chipul ei îl împiedicase să rostească vorbele cum ar 
fi vrut. 

Ea se supuse, având însă atenţia îndreptată în continuare spre 
catedrală şi gândurile chiar mai departe, spre cerul de dincolo de 
ea. 
În momentul acela, Jakob observă cât era de frumoasă... chiar 
dacă era o Mischlinge. Insă atunci ea îşi lovi vârful bocancului de 
ceva, se împiedică, dar se redresă, atentă la copil. Işi îndreptă 
ochii din nou spre apele cenușii şi spre aburul ceţos de deasupra. 
Chipul i se înăspri din nou, parcă împietrit. Aruncă o privire golită 
de expresie, căutând un loc pentru ea şi copil. 


14 


Ocupă un loc pe o bancă dispus la tribordul bărcii, cu paznicul 
urmărind-o îndeaproape. 

Jakob se aşeză şi el, vizavi de ei şi îi făcu semn pilotului să 
pornească. 

— Nu trebuie să întârziem. 

Se uită în josul râului. Mergeau înspre vest, îndepărtându-se 
de frontul de est şi de soarele care răsărea. 

Îşi verifică ceasul. Chiar în momentul acesta un avion german 
de transport Junker Ju 52 îi aştepta deja pe un aerodrom 
abandonat, aflat la zece kilometri depărtare. Avea pictate pe el 
însemnele Crucii Roşii germane, camuflându-l sub aparenţa unui 
avion medical ca măsură de siguranţă suplimentară împotriva 
unui posibil atac. 

Bărcile se încadrară pe mijlocul canalului, cu motoarele turate 
la maximum. Ruşii nu-i mai puteau opri acum. Se terminase. 

Sesiză o mişcare la capătul celălalt al bărcii. 

Tola se aplecă deasupra bebeluşului şi-l sărută uşor pe 
căpşorul acoperit de păr moale. Işi ridică faţa şi dădu cu ochii de 
Jakob. Acesta nu văzu în ei nici o umbră de sfidare sau mânie. 
Numai hotărâre. 

Jakob înţelese ce avea de gând. 

— Nu... 

Prea târziu. 

Ridicându-se puţin, Tola se lăsă pe spate peste balustrada 
joasă de care se rezemase până atunci şi se împinse în picioare. 
Cu bebeluşul strâns la piept, se aruncă pe spate în apa rece. 

Paznicul ei, speriat de mişcarea bruscă, se răsuci şi începu să 
tragă la întâmplare în apă. 

Jakob se repezi înspre el şi-i dădu peste mână. 

— Poţi să loveşti copilul. 

Jakob se aplecă peste marginea bărcii şi cercetă apa cu 
privirea. Ceilalţi bărbaţi erau şi ei în picioare. Barca se clătină. 
Jakob nu reuşi să-şi vadă decât propria reflecţie în apele 
plumburii. li făcu semn pilotului să rotească barca. 

Nimic. 

Se uită la suprafaţa râului după bule de aer care puteau trăda 
ceva, însă mişcarea bărcii tulburase apele şi mai mult, 
întunecându-le complet. Lovi balustrada cu pumnul. 

Aşa tată... aşa fiică... 

Numai un Mischlinge ar fi îndrăznit să facă un gest atât de 
dramatic. Mai văzuse asta: mamele /udische care-şi sufocau 
propriii copii pentru a-i feri de suferinţe şi mai mari. Crezuse că 


15 


Tola era mai puternică. Însă, la urma urmei, poate că nu avusese 
de ales. 

Se rotiră cu barca suficient de mult ca să fie siguri. Oamenii lui 
cercetară malurile pe ambele părţi. Femeia dispăruse. Zgomotul 
unui obuz de mortieră şuierând undeva deasupra lor îi descurajă 
să întârzie şi mai mult. 

Jakob le făcu semn oamenilor să se ducă la locurile lor. Arătă 
înspre vest, în direcţia avioanelor care îi aşteptau. Cuierele şi 
dosarele erau în continuare la ei. Suferiseră o pierdere, însă nu 
una care să nu poată fi depăşită. Unde era un copil, se mai putea 
face şi altul. 

— Daţi-i drumul! 

Cele două bărci porniră din nou, cu motoarele turate la 
maximum. 

In câteva minute dispărură în ceața plumburie, lăsând în urmă 
oraşul Breslau în flăcări. 


Tola auzi zgomotul bărcilor estompându-se în depărtare. 

Işi făcu vânt prin apă în spatele unuia dintre pilonii puternici 
de piatră ce sprijinea vechiul pod de fier forjat al Catedralei. 

Işi apăsă cu putere palma pestei gura copilului ca să-i înăbuşe 
orice sunet posibil, rugându-se în acelaşi timp să-i ajungă aerul 
pe care-l inhala pe nas. Insă copilul era slăbit. 

Şi la fel era şi ea. g 

Glonţul îi atinsese gâtul într-o parte. li curgea foarte mult 
sânge, înroşind apa în jurul ei. Vederea începu să i se înceţoşeze. 
Cu toate astea, încercă din răsputeri să ţină copilul deasupra 
apei. 

Cu câteva momente în urmă, când se aruncase în râu, 
intenţionase să se sinucidă şi să înece şi copilul. Insă, în 
momentul când venise în contact cu apa rece şi simţise durerea 
din gât, ceva îi spulberase planul iniţial. Işi amintise lumina 
soarelui pe turle. Nu era biserica ei şi nici religia ei. Insă părea un 
semn de aducere aminte că exista lumină dincolo de întunericul 
de acum. Undeva în lumea asta oamenii nu-şi omorau semenii. 
Mamele nu-şi înecau pruncii. 

Se avântase şi mai adânc în canal, lăsând curentul să o poarte 
spre pod. Sub apă, îşi folosise propriii plămâni pentru a ţine 
copilul în viaţă, ciupindu-l de nas şi suflându-i aer în gură. Deşi 
plănuise moartea, odată apărută scânteia de viaţă, aceasta i se 
transformase într-o adevărată vâlvătaie în piept. 

Băiatul nu primise un nume. 


16 


Nimeni nu trebuia să moară fără să aibă un nume. 

Suflă aer în gura copilului, puţin câte puţin, luptându-se cu 
curentul, fără să vadă nimic prin apă. Avusese norocul chior să 
ajungă la unul dintre pilonii de piatră, care-i oferi puţin adăpost. 

Însă acum bărcile plecaseră şi nu mai putea aştepta. 

Sângele ţâşnea cu putere din ea. Işi dădea seama că numai 
frigul o ţinea în viaţă. Insă, tot frigul era cel care avea să ucidă 
fragila făptură. 

Se avântă înainte înnebunită, spre țărm, cu mişcări 
necoordonate din pricina slăbiciunii şi a amorţelii. Se scufundă, 
trăgând copilul după ea. 

Nu. 

Se luptă să se ridice la suprafaţă, însă apa se dovedi brusc 
prea grea, aproape imposibil de învins. Refuza să moară. 

Apoi, deodată, simţi sub vârful bocancilor pietre ascuţite. Ţipă, 
uitând că era în continuare în adânc şi înghiţi o gură zdravănă de 
apă. Se scufundă încă o dată, apoi îşi luă pentru ultima oară 
avânt, împingându-se cu picioarele în pietrişul nămolos. Scoase 
capul din apă şi-şi azvârli cu putere trupul spre țărm. 

Malul se ridica abrupt sub picioarele ei. 

Intr-o mână şi un genunchi, se târî cu greutate din apă, ţinând 
strâns bebeluşul lângă gât. leşi şi se prăbuşi cu faţa în jos pe 
malul pietros. Nu mai avea putere să-şi mişte nici mâinile, nici 
picioarele. Copilul era scăldat în sângele ei. Făcu un ultim efort şi 
se uită cu atenţie la copil. 

Nu mişca. Nu respira. 

Inchise ochii într-o rugăciune mută în timp ce abisul etern 
începea s-o cuprindă. 

— Plângi, fir-ai tu să fii, plângi... 


Părintele Varick fu primul care auzi scâncetele. 

El şi ceilalţi călugări se adăposteau în pivniţa de vinuri de sub 
biserica Sfinţii Petru şi Pavel. Fugiseră din oraş cu o noapte 
înainte când începuse bombardarea oraşului Breslau. In 
genunchi, se rugau cu toţii ca insula să fie cruţată. Biserica, 
ridicată în secolul al cincisprezecelea,  supravieţuise 
nenumăratelor urgii care se abătuseră asupra oraşului de 
graniţă. Acum implorau pronia cerească să mai supravieţuiască 
încă o dată. 

In această atmosferă de linişte şi pietate, răzbătură până la 
călugări plânsetele deznădăjduite. 

Părintele Varick se ridică în picioare, ceea ce aproape că se 


17 


dovedi prea mult pentru bătrânele sale picioare. 

— Unde te duci? întrebă Franz. 

— Mi-am auzit turma chemându-mă, spuse părintele. 

In ultimii douăzeci de ani, hrănise cu resturi pisicile de pe 
lângă râu şi câinii amărâţi care se aciuau din când în când pe 
lângă biserica de pe malul apei. 

— Nu e momentul acum, îl atenţionă un alt călugăr, cu teamă 
evidentă în voce. 

Părintele Varick trăise prea mult ca să se mai teamă de 
moarte cu o asemenea fervoare tinerească. 

Traversă pivniţa şi se aplecă pentru a intra în holul scurt ce 
dădea înspre uşa dinspre râu. Prin holul acela odinioară se 
aduceau cărbunii pentru a fi depozitaţi acolo unde se aflau acum 
sticle verzui, aşezate în suporturi de lemn şi acoperite cu praf. 

Ajunse la vechea uşă pe unde erau băgaţi cărbunii, ridică 
drugul de lemn de siguranţă şi trase zăvorul. 

Impinse cu umărul şi întredeschise uşa. 

Mai întâi, simţi fumul înţepător, dar imediat, scâncetele îl 
făcură să-şi coboare privirea. 

— Mein Gott im Himmel... 

O femeie se prăbuşise la câţiva paşi de uşa din zidul fortificat 
ce împrejmuia biserica. Nu mişca. Se repezi înspre ea, se lăsă din 
nou în genunchi cu o nouă rugăciune pe buze. 

Se întinse şi-i atinse gâtul să vadă dacă mai avea puls, însă nu 
găsi decât sânge şi o rană îngrozitoare. Era udă leoarcă, din cap 
până în picioare şi la fel de rece ca pietrele din jur. 

Era moartă. 

Apoi, din nou plânsetul... venind de undeva de dincolo de ea. 

Se răsuci şi descoperi un bebeluş, pe jumătate acoperit de 
femeie, plin şi el de sânge. 

Deşi vânăt de frig şi la fel de ud, copilul era încă în viaţă. 
Scoase pruncul de sub cadavru. Scutecele şi pledul în care 
fusese înfăşat se desfăcură şi se desprinseră de pe el din cauza 
greutăţii apei. 

Un băiat. 

Işi trecu mâinile rapid peste corpul micuţ şi văzu că sângele de 
pe el nu era al copilului. 

Doar al mamei. r 

Se uită trist la femeie. Atâta moarte. Incercă să desluşească 
ceva de partea cealaltă a râului. Oraşul ardea, aruncând valuri 
de fum înspre cerul înroşit la răsărit. Continuau să se audă focuri 
de armă. Oare ea traversase canalul înot? Pentru a-şi salva 


18 


copilul? 

— Odihneşte-te, îi şopti femeii. O meriţi. 

Părintele Varick se întoarse înspre uşă. Şterse copilul de apă şi 
de sânge. Părul acestuia era moale şi rar, însă era alb ca zăpada. 
Nu putea să aibă mai mult de o lună. 

La manevrele lui Varick, plânsul băiatului deveni mai puternic, 
faţa i se strâmbă de efort, însă rămase la fel de slăbit, abia 
mişcându-şi membrele reci ca gheaţa. 

— Plângi, micuţule. 

Reacţionând la vocea lui, băiatul îşi deschise ochii umflaţi. 
Ochii albaştri îl salutară pe Varick. Puri şi strălucitori. La urma 
urmei, cei mai mulţi nou-născuţi aveau ochii albaştri, însă Varick 
simţea că ochii aceştia aveau să-şi păstreze acea minunată 
culoare azurie. 

Trase copilul mai aproape ca să-l încălzească. O pată de 
culoare îi atrase atenţia. Was ist das? Intoarse piciorul copilului. 
Deasupra călcâiului, cineva desenase un simbol. 

Nu, nu desenase. Frecă puţin ca să fie sigur. 

Era tatuat cu cerneală stacojie. 

Se uită cu atenţie. Semăna cu un picior de cioară. 


Însă Părintele Varick îşi petrecuse o bună parte din tinereţe în 
Finlanda.  Recunoscu simbolul şi-i înțelese adevărata 
însemnătate: era o literă din alfabetul vechilor triburi nordice. 

Nu avea habar ce literă era sau ce simboliza. Scutură din cap. 
Oare cui îi trecuse prin cap o asemenea prostie? 

Aruncă o privire spre mamă şi se încruntă. 

Nu conta. Păcatele părinţilor nu trebuiau să se răsfrângă 
asupra copiilor. 

Şterse şi ultima urmă de sânge de pe părul copilului şi-l înveli 
bine în rasa sa călduroasă. 

— Bietul Junge... ce bun venit îngrozitor a avut în lumea asta. 


19 


UNU 


1 
ACOPERIŞUL LUMII 


ÎN ZILELE NOASTRE 

16 MAL 6.34 A.M. 

HIMALAYA 

TABĂRA DE BAZĂ, EVEREST, 5 365 
METRI 


Moartea plutea în aer. 

Taski, conducătorul şerpaşilor, rosti acest verdict cu toată 
solemnitatea şi siguranţa pe care i-o conferea ocupaţia sa. 
Bărbatul, mic de statură şi îndesat, abia dacă măsura un metru 
cincizeci, cu tot cu vechea sa pălărie de cowboy. Insă se purta de 
parcă ar fi fost mai înalt decât toţi cei care se aflau pe munte. 
Ochii săi, dincolo de pleoapele mijite, examinau cu atenţie şirul 
steagurilor de rugăciune fluturânde. 

Dr. Lisa Cummings îl centră pe bărbat în cadrul obiectivului 
aparatului ei foto Nikon D-100 şi îi făcu o poză. Taski era ghidul 
grupului, dar în acelaşi timp şi subiectul testului psihometric pe 
care-l făcea Lisa. Candidatul perfect pentru cercetările ei. 

Venise în Nepal în cadrul unui grant pentru a studia efectele 
psihologice ale escaladării Everestului fără butelie de oxigen. 
Inainte de 1978, nimeni nu urcase pe Everest fără a primi oxigen 
suplimentar. Aerul era prea rarefiat. Chiar şi alpiniştii cu 
experienţă care aveau butelii de oxigen manifestau simptome de 
epuizare, o coordonare defectuoasă a mişcărilor, vedere dublă, 
halucinaţii. Se considera că este imposibil să se ajungă în vârful 
unei culmi de opt mii de metri fără a avea o sursă suplimentară 
de aer. 

Apoi, în 1978, doi alpinişti din Tyrol reuşiseră imposibilul şi 
ajunseseră în vârf, bazându-se exclusiv pe aerul pe care-l puteau 
inhala cu propriii plămâni. 

In anii care urmaseră, în jur de şaizeci de bărbaţi şi femei le 
călcaseră pe urme, fixând astfel un nou ţel pentru întreaga elită 
a alpiniştilor. 


21 


Nu putea cere un test de stres mai bun pentru condiţiile de 
presiune scăzută. 

Inainte de a veni aici, dr. Lisa Cummings tocmai încheiase un 
grant ce durase cinci ani asupra efectului sistemelor de înaltă 
presiune asupra proceselor psihologice umane. Pentru a-l duce la 
bun sfârşit, îi studiase pe scafandrii de mare adâncime, de la 
bordul unui vas de cercetare, Deep Fathom. După aceea, fusese 
silită de circumstanţe să meargă mai departe... şi în ceea ce 
privea viaţa ei profesională şi în ceea ce o privea pe cea 
personală. Aşa că trebuise să accepte acest grant NSF pentru a 
duce la bun sfârşit cercetarea inversă: studierea efectelor 
psihologice ale sistemelor de joasă presiune. 

De unde această călătorie pe Acoperişul Lumii. 

Lisa îşi schimbă poziţia ca să-i mai facă o poză lui Taski 
Şerpaşul. Ca mulţi dintre oamenii lui, Taski luase ca nume de 
familie numele grupului său etnic. 

Omul se mişcă de lângă şirul steagurilor de rugăciune 
fluturânde, dădu hotărât din cap şi arătă cu ţigara pe care o 
ţinea între două degete înspre culmile ce se înălţau lângă ei. 

— E o zi proastă. Moartea pluteşte în aer, repetă el, apoi stinse 
ţigara şi-şi aprinse încă una, după care se întoarse să plece. 

Lucrurile erau clare. 

Dar nu şi pentru ceilalţi membri ai grupului lor. 

Murmure de dezamăgire se auziră în rândurile alpiniştilor. Toţi 
îşi îndreptară privirea spre cerul albastru, fără urmă de nori, de 
deasupra. Echipa compusă din zece alpinişti aştepta de nouă zile 
să se schimbe vremea. Până acum, nimeni nu contestase decizia 
de bun-simţ de a nu urca în timpul furtunii de săptămâna 
trecută. Vremea fusese dată peste cap din cauza unui ciclon care 
pornise din golful Bengal. Vânturi sălbatice trecuseră grăbite 
peste tabăra lor, cu o viteză ajungând până la 150 de kilometri 
pe oră, smulgând unul dintre corturile folosite ca bucătărie şi 
punând oamenii la pământ, fiind urmate de rafale de ninsoare 
care răniseră, aidoma celui mai aspru şmirghel, orice bucăţică de 
piele lăsată neacoperită. 

Apoi venise răsăritul cu un soare la fel de strălucitor ca 
speranţele lor. Lumina se reflecta puternic pe ghețarul Khumbu 
şi pe toată întinderea de gheaţă din jur. Everestul acoperit de 
zăpadă plutea deasupra lor, înconjurat senin de culmile sale 
surori, asemenea unor miri în alb. 

Lisa făcuse o sută de fotografii, încercând să prindă lumina 
schimbătoare în toată frumuseţea ei, mereu alta de la un 


22 


moment la altul. Acum pricepea de ce Everestul primise acel 
nume de la localnici: Chomolungma, sau Zeița Mamă a Lumii, în 
chineză şi Sagarmatha, Zeița Cerului, în nepaleză. 

Plutind printre nori, muntele era într-adevăr o zeiţă de gheaţă 
şi stânci. lar ei veniseră cu toţii să o slujească pioşi, să se 
dovedească demni de a săruta cerul. Şi nu fusese deloc ieftin. 
Şaizeci şi cinci de mii de dolari de persoană. Măcar preţul 
indusese echipamentul de campare, hamalii, şerpaşii şi, desigur, 
câţi iaci doriseră. Mugetul unei femele iac se transmitea în ecouri 
prin toată valea, unul între cele două duzini de animale de care 
se folosea echipa de alpinişti. Petele de culoare roşii şi galbene 
pe care le făceau corturile lor decorau întreaga tabără. In plus, 
pe platoul stâncos, se mai aflau încă alte cinci tabere de alpinişti, 
aşteptând cu toţii ca zeii furtunii să le întoarcă spatele. 

insă, potrivit şerpaşului, asta nu avea să se întâmple în ziua 
aceea. 

— Ei, rahat! exclamă managerul unei companii de echipament 
sportiv din Boston. 

Imbrăcat în cel mai nou model de costum de alpinism căptuşit 
cu puf, dintr-o singură piesă, stătea cu braţele încrucişate lângă 
rucsacul pregătit. 

— Peste şase sute de dolari pe zi ca să stăm aici degeaba. 
Cred că pur şi simplu vor să ne jupoaie de bani. Pe cer nu-i nici 
măcar un nenorocit de nor! 

Mormăia în barbă, ca şi cum încerca să incite la o revoltă pe 
care nu avea nici o intenţie să o conducă el însuşi. 

Lisa mai întâlnise genul acesta de oameni. Personalitate de tip 
M... M de la măgar. Văzând lucrurile acum, din perspectiva 
aceasta, poate că nu ar fi trebuit să se culce cu el. | se strânse 
inima când îşi aminti. Se întâmplase în State, după o întâlnire 
pentru organizarea călătoriei la Hyatt în Seattle, după prea multe 
pahare de whisky. Bob din Boston fusese doar un alt port pe timp 
de furtună... nici primul şi probabil nici ultimul. Insă un lucru era 
sigur: acesta era un port în care nu avea să-şi mai arunce ancora 
niciodată. 

Bănuia că acesta era motivul cel mai însemnat pentru 
atitudinea lui nemulțumită şi în permanenţă iritată. 

Se îndepărtă, sperând că fratele ei va avea suficientă putere 
de convingere pentru a înăbuşi orice conflict. Josh era un alpinist 
experimentat, cu zece ani de escaladări în spate şi fusese cel 
care o indusese printre cei pe care îi conducea pentru a cuceri 
Everestul. De altfel, conducea expediţii de alpinism în diverse 


23 


părţi din lume cel puţin de două ori pe an. 

Josh Cummings ridică o mână. Blond şi zvelt ca şi ea, era 
îmbrăcat în blugi vârâţi în jambierele bocancilor săi Millet One 
Sport şi un hanorac căptuşit termic, de culoare gri. 

Işi drese vocea. 

— Taski a escaladat Everestul de douăsprezece ori. Cunoaşte 
foarte bine muntele şi toanele sale. Dacă el spune că vremea 
este prea imprevizibilă ca să mergem mai departe, atunci nu 
avem decât să mai rămânem o zi aici şi s-o folosim pentru 
aclimatizare şi antrenament. Dacă este cineva interesat, pot să 
pun doi ghizi să conducă o excursie de-o zi până la pădurea de 
rododendroni în josul văii Khumbu. 

Cineva din grup ridică o mână. 

— Dar o excursie de o zi la hotelul Everest View? Stăm aici în 
nenorocitele astea de corturi de şase zile. Nu cred că mi-ar strica 
o baie fierbinte. 

Din mulţime se auziră murmure aprobatoare. 

— Nu ştiu dacă-i o idee chiar aşa de bună, se opuse Josh. Ne- 
ar lua toată ziua să ajungem la hotel, iar camerele de acolo sunt 
alimentate cu oxigen pentru a împiedica oaspeţii să sufere de 
rău de altitudine. Asta ar putea să dăuneze aclimatizării la care 
aţi ajuns deja şi să întârzie apoi orice escaladă. 

— De parcă n-am fi întârziat oricum! insistă Bob din Boston. 

Josh îl ignoră. Lisa ştia că fratele ei mai mic nu avea să cedeze 
în nici un caz presiunilor şi să facă o prostie aşa de mare încât să 
rişte escaladarea dacă vremea nu era sigură. Deşi cerul era 
acum albastru, ştia că se putea schimba în doar câteva minute. 
Crescuse, practic, pe mare, pe insula Cătălină. Ca şi Josh, de 
altfel. Ajungeai să descifrezi anumite semne, dincolo de lipsa 
norilor. lar Josh poate că nu reuşise să-şi dezvolte abilitatea unui 
şerpaş de a prezice vremea la altitudinile astea, dar, cu 
siguranţă, ştia să îi respecte pe cei care o făceau. 

Lisa privi spre norul de zăpadă stârnit de vânt pe culmea 
Everestului. Se ştia că acest curent de aer puternic putea ajunge 
la viteze de peste trei sute de kilometri pe oră sus pe vârf. Norul 
de zăpadă părea să aibă o întindere foarte mare. Deşi furtuna se 
potolise, modificările de presiune puteau stârni haos în 
continuare la altitudini de peste opt mii de metri. Curentul 
puternic putea abate o nouă furtună asupra lor în orice moment. 

— Măcar am putea porni spre Tabăra Unu, o ţinu una şi bună 
Bob. Ajungem acolo, facem focul şi vedem ce se întâmplă cu 
vremea. 


24 


Deja se simţea iritarea în vocea managerului firmei de 
echipament sportiv, deşi se străduia să o facă să pară cât mai 
conciliantă. Se înroşise la faţă de ciudă. 

Lisa nu putea în ruptul capului să înţeleagă ce o atrăsese 
cândva la omul ăsta. 

Inainte ca fratele ei să apuce să-i răspundă bădăranului, se 
auzi un alt zgomot. Un bubuit, ca o bătaie de tobe. Toţi ochii se 
întoarseră către est. Un elicopter negru se ridică deasupra zării 
luminate de soarele la răsărit. Un B-2 Squirrel A-Star Ecuriel 
subţire ca o viespe. Elicopterul de salvare fusese proiectat 
special pentru a ajunge la astfel de înălţimi. 

Peste grup se aşternu tăcerea. 

Cu o săptămână în urmă, chiar înainte de izbucnirea furtunii, 
un grup urcase pe partea cu Nepalul. Anunţaseră prin radio că 
ajunseseră la Tabăra Doi. La peste 6 400 de metri altitudine. 

Lisa îşi puse mâna streaşină la ochi. Oare se întâmplase ceva? 

Vizitase clinica Asociaţiei Himalayane de Salvare din Pheriche. 
Acolo se efectua triajul pentru pacienţii afectaţi de multitudinea 
de boli asociate alpinismului şi condiţiilor grele de relief: oase 
rupte, edeme pulmonare şi cerebrale, probleme cardiace, 
dizenterie, orbire din cauza zăpezii şi tot felul de infecţii, inclusiv 
boli venerice. Se părea că până şi chlamydia şi gonoreea erau 
hotărâte să cucerească Everestul. 

Dar acum oare ce se întâmplase? Nu se auzise nici un mesaj 
SOS pe frecvenţa de urgenţă a radioului. Elicopterul putea urca 
numai puţin deasupra Taberei de Bază din cauza aerului rarefiat 
de acolo. Asta însemna că orice operaţiune de salvare 
presupunea ca răniții sau bolnavii să fie coborâţi pe jos de la 
înălţimi mai ridicate. La peste 7 600 de metri, morţii erau pur şi 
simplu lăsați acolo unde cădeau, transformând pantele 
superioare ale Everestului într-un cimitir îngheţat de 
echipamente abandonate, butelii de oxigen goale şi cadavre 
mumificate de îngheţ. 

Ritmul motoarelor se modifică. 

— Vine încoace! exclamă Josh şi le făcu semn tuturor 
oamenilor împrăştiaţi până la corturile solide bine fixate, să 
elibereze întinderea plană ce servea drept loc de aterizare 
pentru elicoptere. 

Elicopterul negru se lăsă deasupra lor. Din cauza elicei, 
deasupra lor se abătu o ploaie de nisip şi pietriş mărunt. Pe lângă 
nasul Lisei trecu un ambalaj de Snickers. Steagurile de rugăciune 
dansară în vânt, iar iacii fugiră care încotro. După atâtea zile de 


25 


linişte pe munte, zgomotul era asurzitor. 

B-2-ul ateriză şi se opri cu o graţie pe care nu i-ai fi bănuit-o 
ţinând cont de dimensiuni. Uşile se deschiseră cu repeziciune. 
Coborâră doi oameni. Unul purta uniformă verde de camuflaj şi 
avea pe umăr o armă automată; era un soldat din Armata Regală 
Nepaleză. Celălalt, mai înalt, era îmbrăcat într-o rasă roşie şi o 
mantie strânsă la mijloc şi era ras în cap. Un călugăr budist. 

Cei doi se apropiară şi le spuseră ceva în grabă într-un dialect 
nepalez unor şerpaşi. Aceştia gesticulară puternic şi pe urmă se 
întoarseră arătând într-o direcţie. 

În direcţia Lisei. 

Călugărul porni hotărât înspre ea, cu soldatul urmându-l 
îndeaproape. Judecând după ridurile pe care le făcea mijindu-şi 
ochii din pricina luminii, călugărul părea să aibă înjur de 
patruzeci şi cinci de ani, avea pielea ciocolatie şi ochii de 
culoarea caramelului. 

Soldatul avea pielea mai închisă la culoare şi ochii mai 
apropiaţi. Se uita fix undeva mai jos de gâtul ei. Ea îşi lăsase 
fermoarul jachetei desfăcut şi se părea că bustieră pe care o 
purta pe sub vesta polar îi atrăsese atenţia. 

Pe de altă parte însă, călugărul budist îşi plecă privirea plin de 
respect şi chiar înclină uşor din cap. Vorbi într-o engleză corectă, 
cu un uşor accent britanic. 

— Dr. Cummings, îmi cer scuze pentru acest deranj, dar avem 
o urgenţă. Am fost informat de clinica HRA că sunteţi medic. 

Lisa se încruntă intrigată. 

— Da. 

— O mănăstire din apropiere a fost lovită de o boală ciudată 
care i-a afectat pe aproape toţi locuitorii. Un singur mesager, un 
om dintr-un sat din apropiere, a fost trimis pe jos şi a ajuns după 
trei zile la spitalul din Khunde. Odată alertaţi, sperasem că vor 
trimite un doctor de la HRA la mănăstire, însă o avalanşă a făcut 
ca personalul clinicii să devină deja insuficient. Dr. Sorenson ne-a 
informat despre prezenţa dumneavoastră aici, în Tabăra de 
Bază. 

Lisa îşi aminti de scunda doctoriţă canadiană. Băuseră 
împreună într-o seară un bax de şase sticle de Carlsberg şi ceai 
cu lapte şi zahăr. 

— Cum vă pot ajuta? întrebă ea. 

— Aţi fi dispusă să mergeţi până acolo? Deşi mănăstirea este 
izolată, se poate ajunge la ea cu elicopterul. 

— Cât ar dura...? întrebă ea şi aruncă o privire înspre Josh, 


26 


care li se alăturase între timp. 

Călugărul clătină din cap cu o privire preocupată şi uşor jenat 
că trebuia să-i impună anumite lucruri. 

— Ne va lua cam trei ore să ajungem. Nu ştiu ce vom găsi 
acolo. 

Mai clătină o dată din cap îngrijorat. 

Atunci vorbi Josh: 

— Noi oricum va trebui să rămânem aici toată ziua. 

li atinse cotul şi se aplecă înspre ea. 

— Dar ar trebui să merg şi eu cu tine. 

Lisa se opuse. Ştia să aibă grijă de ea. Insă fusese instruită în 
legătură cu atmosfera politică tensionată ce domnea în Nepal din 
1996. Rebelii maoişti duceau lupte de gherilă în ţinuturile 
muntoase, încercând să răstoarne monarhia constituţională şi să 
o înlocuiască cu o republică socialistă. Se ştia despre ei că-şi 
hăcuiau victimele tăindu-le membrele unul câte unul cu o seceră. 
Deşi în momentul de faţă încetaseră schimburile de focuri, 
ocazional, se mai comiteau atrocități. 

Se uită la arma automată bine unsă din mâinile soldatului. 
Dacă până şi un om sfânt avea nevoie de o escortă înarmată, 
poate că ar fi fost mai bine să reconsidere oferta fratelui ei. 

— Nu... nu prea am altceva decât o trusă de prim ajutor şi 
nişte echipament de monitorizare, îi spuse ea nesigură 
călugărului. In nici un caz nu sunt dotată pentru situaţii medicale 
majore care implică mai mulţi pacienţi. 

Călugărul dădu din cap şi făcu semn înspre elicopterul aflat în 
aşteptare. Elicele acestuia se mişcau în continuare. 

— Dr. Sorenson ne-a dat tot ce-am putea avea nevoie pe 
termen scurt. Credem că nu vom avea nevoie de serviciile 
dumneavoastră mai mult de o zi. Pilotul are un telefon prin 
satelit cu ajutorul căruia veţi putea transmite ce găsiţi acolo. 
Poate că lucrurile s-au rezolvat deja şi ne vom întoarce aici până 
la prânz. 

O umbră îi trecu peste chip la ultimele cuvinte. Nici el nu 
credea asta. In tonul lui se simţea îngrijorarea... şi poate chiar şi 
un pic de teamă. 

Ea trase adânc în piept aerul rarefiat. Abia îşi umplu plămânii. 
Depusese un jurământ. In plus, făcuse suficiente fotografii. Voia 
să se întoarcă la lumea reală. 

Probabil că se citi ceva pe faţa ei, căci călugărul spuse: 

— Deci veniţi. 

— Da. 


27 


— Lisa... interveni Josh pe un ton preocupat. 

— N-o să păţesc nimic. Il strânse de braţ. Tu trebuie să rămâi 
aici să împiedici echipa să se revolte. 

Josh aruncă o privire înapoi către Bob din Boston şi oftă. 

— Aşa că menţine liniştea în tabără până mă întorc eu. 

El o privi din nou, neconvins, însă nu se împotrivi. Trăsăturile îi 
erau în continuare încordate. 

— Ai grijă acolo. 

— Am la dispoziţie cel mai bun personal din Armata Regală 
Nepaleză ca să mă protejeze. 

Josh se uită fix la arma bine unsă a singurului militar. 

— Asta mă îngrijorează şi pe mine. 

Incercă să îndulcească remarca pufnind în râs, însă nu reuşi 
decât să o facă şi mai amară. F 

Lisa ştia că mai mult decât atât nu avea să obţină de la el. Il 
îmbrăţişă repede, îşi luă rucsacul cu trusa medicală din cort şi în 
câteva momente trecea ghemuindu-se pe sub elicea ce se 
învârtea ameninţător şi se urcă pe bancheta din spate a 
elicopterului de salvare. 

Pilotul nici nu o băgă în seamă. Soldatul ocupă locul 
copilotului. Călugărul, care se prezentă drept Ang Gelu, i se 
alătură pe bancheta din spate. 

Lisa îşi puse un set de căşti pe urechi pentru a se proteja de 
zgomot. Cu toate astea, motoarele se auziră şi mai tare pe 
măsură ce elicele se învârteau din ce în ce mai repede. Maşinăria 
începu să vibreze pe picioare, în timp ce rotoarele încercau să 
mişte aerul rarefiat. Se auzi un sunet prelung ca un vaiet. In 
sfârşit, aparatul de zbor se desprinse de pe „pista” stâncoasă şi 
se ridică rapid în aer. 

Lisa simţi un gol în stomac când elicopterul făcu un viraj peste 
o strâmtoare din apropiere. Se uită prin geamul de pe partea ei 
la aglomerarea de corturi şi de iaci de dedesubt. Il identifică pe 
fratele ei. Avea un braţ ridicat în semn de rămas-bun, sau oare 
încerca doar să-şi ferească ochii de soare? Lângă el se afla Taski 
Şerpaşul, uşor de distins datorită pălăriei de cowboy. 

Remarca de mai devreme a şerpaşului o urmări în cer, 
ascuţită şi tăioasă ca o lamă de cuţit prin gândurile şi temerile ei. 

„Moartea pluteşte în aer.” 

Nu era un gând prea plăcut în momentul de faţă. 

Lângă ea, buzele călugărului se mişcau într-o rugăciune mută. 
Era în continuare încordat... poate din cauza mijlocului lor de 
transport, sau poate se temea de ceea ce îi aştepta la mănăstire. 


28 


Lisa se lăsă pe spate cu vorbele şerpaşului răsunându-i în 
continuare în urechi. 
Intr-adevăr, era o zi proastă. 


9.13 A.M. 
ALTITUDINE: 6 675 METRI 


Se mişca agil peste crăpăturile adânci, cu paşi mari, 
crampoanele de oţel înfigându-i-se adânc în zăpadă şi gheaţă. 

De-o parte şi de alta se ridicau stânci golaşe pe care apăreau 
ici-colo licheni maronii. Strâmtoarea o cotea în sus. 

Inspre locul unde avea el treabă. 

Era îmbrăcat cu un costum matlasat dintr-o bucată, vopsit 
pentru camuflaj în nuanţe de alb şi negru. Avea pe cap o cagulă 
care-i acoperea complet faţa, în afară de ochii peste care purta 
ochelari de zăpadă. Rucsacul cu echipament de căţărare din 
spate cântărea douăzeci şi unu de kilograme, inclusiv toporişca 
pentru gheaţă atârnată într-o parte şi colacul de frânghie de 
partea cealaltă. 

Mai avea la el şi o puşcă de asalt Heckler & Koch, un 
încărcător suplimentar cu douăzeci de cartuşe şi o taşcă în care 
păstrau nouă grenade incendiare. 

Nu avea nevoie de oxigen suplimentar, nici măcar la 
altitudinea asta. De patruzeci şi patru de ani încoace, munţii erau 
casa lui. Era la fel de obişnuit cu locurile acestea înalte ca oricare 
şerpaş, însă nu le vorbea limba, căci nu era de acelaşi neam cu 
ei. Avea un ochi albastru, de gheaţă şi unul alb complet. 
Trăsătura ieşită din comun îl făcea la fel de uşor de deosebit ca şi 
tatuajul de pe umăr. Chiar printre Sonnekonige, Cavalerii 
Soarelui. 

Casca din ureche îi bâzâi. 

— Ai ajuns la mănăstire? 

Îşi atinse gâtul. 

— In paisprezece minute. 

— Nu trebuie să afle nimeni despre accident. 

— O să am grijă. g 

Vorbea pe un ton egal, respirând pe nas. În glasul celuilalt se 
citea hotărâre, dar şi frică. Ce slăbiciune! Era unul dintre 
motivele pentru care rareori vizita Granitschloff, Castelul de 
Granit, preferând să se țină deoparte, aşa cum se cuvenea de 


29 


fapt. 

Nimeni nu îi ceruse să vină mai aproape. 

li cereau doar să acţioneze pentru ei, cu calificarea de care 
dispunea, când era absolut necesar. 

Se auzi din nou un huruit în cască. 

— Vor ajunge la mănăstire în curând. 

Nu se obosi să răspundă. Auzi duduit de motoare în depărtare. 
Făcu un calcul rapid în minte. Nu era nevoie să se grăbească. 
Munţii îl învăţaseră să aibă răbdare. 

Îşi domoli ritmul respirației şi continuă să înainteze spre 
mănunchiul de clădiri de piatră cu acoperişuri de ţiglă roşie. 
Mănăstirea Temp Och stătea cocoţată pe marginea unei stânci, 
având o singură cale de acces. Călugării şi studenţii rareori 
trebuiau să-şi facă griji în legătură cu restul lumii. 

Asta până în urmă cu trei zile. 

Până la accident. 

Treaba lui era să curețe scena. 

Zgomotul elicopterului ce se apropia se auzi şi mai puternic, 
de undeva de jos. El îşi menţinu acelaşi ritm. Avea destul timp. 
Era important ca nou-veniţii să intre în mănăstire. 

Avea să fie mult mai uşor să-i ucidă pe toţi la un loc. 


9.35 A.M. 


Din elicopter, lumea de dedesubt părea încremenită ca 

negativul unei fotografii. Un studiu al contrastelor. Alb şi negru. 
Zăpadă şi piatră. Stânci învăluite într-un giulgiu de ceaţă şi 
trecători umbroase. Lumina dimineţii se reflecta dureros în 
malurile de gheaţă şi vârfurile sticloase, amenințând cu orbirea 
pe oricine privea de sus. 
_ Lisa clipi. Cine ar fi vrut să trăiască atât de departe de tot? 
Intr-un mediu atât de necruţător? Oare de ce oamenii găseau 
întotdeauna de cucerit astfel de locuri neprielnice când le era la 
îndemână o existenţă mult mai facilă? 

insă, pe de altă parte, asta era tocmai întrebarea pe care i-o 
punea adesea Lisei mama ei. De ce asemenea extreme? Cinci 
ani pe mare, la bordul unei nave de cercetare, apoi încă un an de 
antrenament şi pregătire pentru rigorile ascensiunii montane şi 
acum aici, în Nepal, pe punctul de a lua cu asalt Everestul. De ce 
asemenea riscuri când putea foarte bine să ducă o viaţă mult 


30 


mai uşoară? 

Răspunsul Lisei fusese simplu: Tocmai pentru că reprezentau 
o provocare. Oare George Mallory, legendarul alpinist, nu 
răspunsese cam în acelaşi fel când fusese întrebat de ce urcase 
pe Everest? „Pentru că era acolo.” Desigur, povestea din spatele 
acestei replici era că Mallory o rostise exasperat din pricina unui 
jurnalist care-l bătea la cap. Insă răspunsul pe care Lisa i-l 
dăduse mamei sale nu fusese tot unul reflex şi înciudat? La urma 
urmei, ce făcea ea aici? Viaţa de zi cu zi oferea suficiente 
provocări: să-ţi câştigi existenţa, să pui bani deoparte pentru 
pensie, să găseşti pe cineva pe care să-l iubeşti, să 
supravieţuieşti diverselor dezamăgiri şi pierderi importante, să 
creşti copii. 

Lisa refuză aceste gânduri, simțind strângerea de inimă ce-i 
devenise familiară şi dându-şi seama ce putea să însemne asta. 
„Oare trăiesc aşa, o viaţă la limită, ca să evit să trăiesc o viaţă 
reală? Oare acesta e motivul pentru care atâţia bărbaţi au trecut 
prin viaţa mea fără să se oprească?” 

Şi iat-o acum. La treizeci şi trei de ani, singură, fără 
perspective în afară de cercetările pe care le făcea pentru 
companie şi un sac de dormit pentru o singură persoană în loc de 
pat. Poate ar fi trebuit să se radă pe cap şi să se mute într-una 
dintre mănăstirile astea din vârful muntelui. 

Elicopterul tremură virând. 

Ea se concentră din nou asupra momentului. 

Fir-ar al dracului... 

Lisa îşi tinu răsuflarea în timp ce elicopterul trecu la mustață 
pe deasupra unei culmi ascuţite. Trenul de aterizare se scutură 
de pojghiţa de promoroacă adusă de vânt, iar elicopterul se 
cufundă în trecătoarea aflată în imediata vecinătate. 

Ea îşi forţă degetele să se descleşteze de pe mânerul 
scaunului. Brusc, o căsuţă cu patru camere şi doi sau trei copii 
nu mai păreau o perspectivă atât de îngrozitoare. 

Lângă ea, Ang Gelu se aplecă înainte şi-i arătă ceva în jos, prin 
spaţiul dintre pilot şi soldat. Zumzetul motorului îi înghiţi vorbele. 

Lisa îşi rezemă obrazul de geam ca să vadă afară. Rotunjimea 
bucății reci de plexiglas îi atinse uşor pielea. Jos, dădu cu ochii de 
prima pată de culoare. O grămadă de acoperişuri de ţiglă roşie. 
Opt adăposturi de piatră, cocoţate pe un platou, mărginit din trei 
părţi de vârfuri înalte de şapte mii de metri şi o stâncă verticală 
în a patra. 

Mănăstirea Temp Och. 


31 


Elicopterul cobori iute spre clădiri. Într-o parte, Lisa observă o 
terasă de pământ cultivată cu cartofi. Câteva ţarcuri şi hambare 
risipite în partea cealaltă. Nici o mişcare. Nimeni nu ieşi să-i 
întâmpine pe oaspeţii gălăgioşi. Mai grav, Lisa observă o mulţime 
de capre şi oi cu lâna albăstruie adunate în ţarcuri. Nici ele nu se 
mişcau. In loc s-o ia la goană, speriate de zgomotul elicopterului, 
stăteau toate întinse pe pământ, cu picioarele sucite şi cu 
gâturile îndoite într-o poziţie nefirească. 

Ang Gelu observă şi el asta şi se lăsă pe spate în scaun. Ochii 
lui îi întâlniră pe ai ei. Oare ce se petrecuse aici? In faţă, pilotul şi 
soldatul începuseră să se certe. In mod cât se poate de evident, 
pilotul nu voia să aterizeze aici. Soldatul îl convinse totuşi 
punând cu un gest ferm mâna pe patul armei. Pilotul se strâmbă 
supărat şi-şi potrivi masca de oxigen peste nas şi gură. Nu 
pentru că ar fi avut nevoie de aer mai mult, ci de frică să nu se 
molipsească de ceva. 

Cu toate astea, pilotul respectă ordinele soldatului. Trase de 
manete, îndreptând aparatul de zbor spre sol. Incercă să coboare 
cât de departe se putea de ţarcuri, înspre marginea terasei 
cultivate cu cartofi. 

Terasa era săpată pe mai multe niveluri, formând un 
amfiteatru în trepte înţesate de siluetele fragile ale răsadurilor. 
Cultivarea cartofilor la mare altitudine fusese introdusă de 
britanici la începutul secolului al nouăsprezecelea şi devenise 
una dintre sursele de subzistență a regiunii. Cu o mişcare bruscă, 
tălpicile elicopterului loviră solul pietros, zdrobind un rând de 
plante. Răsadurile din preajmă zburară care încotro din cauza 
curentului rotorului. 

Însă în continuare nimeni nu păru să observe sosirea lor. Ea 
revăzu în minte imaginea animalelor moarte. Mai era cineva de 
salvat aici? Oare ce se petrecuse? li trecură prin cap diverse 
motive care puteau să justifice moartea şi diverse modalităţi prin 
care se puteau lua bolile: înghiţire, inhalare, atingere. Sau pur şi 
simplu era ceva contagios? Avea nevoie de mai multe informaţii. 

— Poate că ar trebui să rămâneţi aici, îi spuse Ang Gelu Lisei 
în timp ce-şi desfăcea centura de siguranţă. Să mergem doar noi 
să vedem care-i situaţia în mănăstire. 

Lisa înşfăcă rucsacul cu trusa medicală de pe podea. Scutură 
din cap. 

— Nu mi-e teamă de bolnavi. Şi poate că la anumite întrebări 
doar eu voi putea răspunde. 

Ang Gelu dădu aprobator din cap, îi spuse ceva în grabă 


32 


soldatului şi deschise uşa din spate. Cobori şi se întoarse pentru 
a-i întinde o mână Lisei. 

Un curent rece pătrunse în interiorul încălzit, ajutat de 
motoarele ce rămăseseră pornite. In timp ce îşi trăgea pe cap 
gluga de la haină, Lisei i se păru că tot oxigenul ce se mai afla în 
aer la altitudinea asta dispăruse parcă luat de vântul îngheţat. 
Sau poate că era doar o senzaţie de frică. Cuvintele ei curajoase 
de mai devreme nu-i reflectau nici pe departe starea de spirit. 

Apucă mâna călugărului. Chiar prin mănuşile de lână, îi simţi 
puterea şi căldura. El nu se deranjă să-şi acopere capul ras, 
părând total imun la frigul năprasnic. 

Ea cobori, însă rămase aplecată sub elicele ce se învârteau. 
Soldatul ieşi ultimul. Pilotul rămase în cabină. Deşi adusese 
elicopterul la sol cum i se ordonase, nu era dispus să-şi 
părăsească locul dinăuntru. 

Ang Gelu trânti uşa în urma sa şi cei trei o luară la fugă peste 
răsadurile de cartofi înspre clădirile de piatră de diverse mărimi. 

De jos, adăposturile acoperite cu ţiglă roşie erau mai înalte 
decât văzute de sus. Structura aflată în centru părea să aibă trei 
etaje şi deasupra un acoperiş de forma celor de pe pagode. 
Toate clădirile erau acoperite cu decoraţiuni meşteşugite. Picturi 
murale mărgineau uşile şi ferestrele. Frunzuliţe aurite străluceau 
pe grinzi, în timp ce dragoni şi păsări mitologice sculptate în 
piatră rânjeau din colţurile acoperişurilor. Diversele clădiri erau 
legate prin câte un portic acoperit, formând curţi interioare şi 
spaţii particulare. Cilindri de rugăciune din lemn, în care erau 
cioplite litere străvechi, erau aşezaţi pe stâlpi împrăştiaţi din loc 
în loc între structuri. Steaguri de rugăciune multicolore atârnau 
de streşinile acoperişurilor, fluturând din când în când în curenţii 
intermitenţi. 

Deşi totul semăna cu un decor de poveste, ca un Shangri-La 
din vârf de munte, Lisa se trezi încetinind pasul. Nu era nici urmă 
de mişcare. Majoritatea ferestrelor erau zăvorâte. Peste tot 
domnea o linişte apăsătoare. 

Şi apoi mai era şi izul care se simţea în aer. Deşi se ocupase în 
principal de cercetare, Lisa avusese şi ea parte de întâlniri cu 
moartea pe vremea când era medic rezident. Miasma fetidă a 
cadavrelor în descompunere nu putea fi îndepărtată prea uşor. 
Se trezi rugându-se să provină de la animalele moarte aflate în 
partea cea mai îndepărtată a pavilionului. Insă nu-şi făcu 
speranţe prea mari din cauza lipsei de reacţie la apariţia lor. 

Ang Gelu deschidea drumul, umăr la umăr cu soldatul. Lisa fu 


33 


nevoită să grăbească pasul pentru a nu rămâne în urmă. Trecură 
printre două clădiri şi o luară înspre structura ce se înălța în 
centru. 

In curtea principală erau împrăştiate la întâmplare diverse 
obiecte şi unelte agricole, ca şi cum ar fi fost abandonate în 
grabă. Un car la care era înhămat un iac zăcea răsturnat într-o 
parte. Şi animalul acesta era mort, prăbuşit cu picioarele ţepene 
şi burta umflată. Nişte ochi înceţoşaţi se holbau la ci. O limbă 
umflată ieşea printre nişte buze negre, la fel de umflate şi ele. 

Lisa observă că nu era nici urmă de muşte sau de alte insecte 
ce profitau de obicei de astfel de situaţii. Oare trăiau muşte la 
altitudinea asta? Nu era sigură. Privi în sus, spre cer. Nici urmă 
de păsări. Nici un zgomot în afară de vâjâitul vântului. 

— Pe aici, spuse Ang Gelu. 

Călugărul se îndreptă spre o pereche de uşi înalte ce dădeau 
în clădirea centrală, în mod evident, templul principal, încercă 
încuietoarea, o găsi descuiată şi deschise uşile cu un scârţâit al 
balamalelor. 

Dincolo de prag, licări primul semn de viaţă. De fiecare parte a 
intrării, se aflau lămpi înalte ce străluceau cu douăsprezece 
fitiluri aprinse. Lămpi alimentate cu ulei făcut din grăsime de iac. 
Mirosul fetid era şi mai puternic în interior. Nu prevestea nimic 
bun. 

Chiar şi soldatul ezită un moment, mutându-şi arma automată 
de pe un umăr pe celălalt, ca şi cum ar fi vrut să se calmeze. 
Călugărul trecu pur şi simplu pragul. Strigă un cuvânt de salut. 
Ecoul lui răsună în interior. 

Lisa intră în urma lui Ang Gelu. Soldatul rămase în prag. 

Alte câteva lămpi înalte luminau interiorul templului. De 
fiecare parte, pe pereţi erau aliniaţi cilindri uriaşi de rugăciune, 
în timp ce lumânări cu miros de ienupăr şi beţişoare parfumate 
ardeau lângă o statuie a lui Buddha din lemn de tec, înaltă de doi 
metri şi jumătate. In spatele lui erau aliniaţi alţi zei. 

Când ochii Lisei se obişnuiră cu interiorul întunecat, observă 
că pereţii erau acoperiţi în bună măsură de numeroase picturi şi 
mandale de lemn sculptate artistic, înfăţişând scene care în 
lumina pâlpâitoare păreau desprinse din infern. Aruncă o privire 
în sus. Grinzi de susţinere solide traversau templul în dreptul 
celor două etaje superioare, iar de ele atârnau o mulţime de 
lămpi, toate fiind acum reci şi întunecate. 

Ang Gelu strigă din nou. 

Undeva deasupra capetelor lor scârţâi ceva. 


34 


Zgomotul neaşteptat îi încremeni pe toţi. Soldatul aprinse o 
lanternă şi o îndreptă în sus. Jocul de umbre se înteţi la trecerea 
razei de lumină, însă nu era nimic acolo. 

Se auziră din nou scândurile scârţâind. Cineva se mişca la 
etajul de deasupra. In ciuda faptului că apăruse semnul de viaţă 
aşteptat, Lisa simţi că i se face pielea de găină. 

Ang Gelu vorbi. 

— Deasupra templului se află o cameră privată de meditaţie. 
Scările sunt în spate. Mă duc să văd ce-i acolo. Rămâneţi aici. 

Lisa vru să-l asculte, însă simţi atât povara rucsacului cu trusa 
medicală, cât şi a responsabilităţii. Animalele nu muriseră de 
mâna omului. Era absolut convinsă de asta. Dacă exista un 
supravieţuitor, cineva care să poată spune ce se petrecuse aici, 
ea era cea mai în măsură să se ocupe de el. 

Işi săltă rucsacul şi mai sus pe umăr. 

— Vin şi eu. 

În ciuda tonului ei hotărât, îl lăsă pe Ang Gelu să o ia înainte. 

Traversă templul prin spatele statuii lui Buddha până la o 
intrare arcuită aflată undeva în spate. Pătrunse printre nişte 
draperii de brocart brodate cu fir de aur. Un hol micuţ ducea şi 
mai adânc în interiorul structurii. Din loc în loc, ferestrele 
acoperite cu obloane lăsau să treacă raze de lumină în penumbra 
deasă. Lumina cădea pe un perete văruit. Pata care împroşcase 
şi mânjise peretele nu necesita o examinare mai îndeaproape. 

Sânge. 

Două picioare goale, inerte, ieşeau de sub o arcadă de la 
jumătatea holului... în mijlocul unei bălți negre. Ang Gelu îi făcu 
semn să se întoarcă înapoi în templu. Ea scutură din cap şi 
merse mai departe. Nu se aştepta să-l salveze pe omul care 
zăcea acolo. Nu se îndoia că era deja mort. Insă instinctul o 
împingea înainte. Din cinci paşi, ajunse lângă cadavru. 

Într-o secundă, conştientiză despre ce era vorba şi se trase 
înapoi. 

Picioarele. Numai atât mai rămăsese din om. Doar o pereche 
de picioare tăiate cam la jumătatea coapsei. Privi încăperea de 
dincolo de arcadă, scena unui adevărat măcel. In mijlocul 
încăperii erau picioare şi braţe aşezate grămadă ca lemnele de 
foc. 

Şi pe urmă mai erau şi capetele tăiate şi aliniate în ordine de-a 
lungul unui perete, cu ochii deschişi ieşiţi din orbite şi privirea 
fixă, terifiantă de groază. j 

Ang Gelu veni lângă ea. Inţepeni când dădu cu ochii de 


35 


privelişte şi murmură ceva ce suna ca o rugăciune sau ca un 
blestem. 

Ca şi cum l-ar fi auzit, în cameră se mişcă ceva. Se ridică de 
undeva de dincolo de grămada de membre tăiate. O siluetă 
goală, cu capul ras, scăldată în sânge ca un nou-născut. Era unul 
dintre călugării din mănăstire. 

Un sâsâit gutural se auzi dinspre siluetă. Pe chip i se citea 
nebunia. Ochii prindeau lumina slabă şi o reflectau înapoi ca un 
lup noaptea. 

Se împletici înspre ei, trăgând după el, pe scândurile podelei, o 
seceră lungă de un metru. Lisa se dădu câţiva paşi înapoi pe hol. 
Ang Gelu vorbi încetişor, cu palmele ridicate a rugă, încercând în 
mod evident să oprească acea creatură. 

— Relu Na, spuse el. Relu Na. 

Lisa îşi dădu seama că Ang Gelu îl recunoscuse pe nebun, că 
era cineva pe care-l întâlnise poate când mai fusese la 
mănăstire. Simplul fapt ca omului i se rostise numele îl 
umanizase, dar şi amplificase în acelaşi timp grozăvia situaţiei. 

Cu un țipăt sfâşietor, călugărul se repezi spre fratele său întru 
credinţă. Ang Gelu se feri cu agilitate de seceră. Omul îşi 
pierduse simţul de coordonare odată cu minţile. Ang Gelu îl 
cuprinse pe celălalt într-o îmbrăţişare strânsă, luptându-se cu el 
şi încercând să-l lipească de zid. 

Lisa se mişcă rapid. Işi lăsă rucsacul pe podea, trase un 
fermoar şi scoase o cutie metalică. O deschise rapid cu degetul 
mare. lnăuntru erau înşirate o mulţime de seringi de plastic, cu 
acele acoperite cu capace şi pline cu diverse medicamente 
folosite în cazuri de urgenţă: morfină pentru durere, epinefrină 
pentru şocuri anafilactice, Lasix pentru edem pulmonar. Deşi 
fiecare seringă avea o etichetă, ea le ştia pe dinafară poziţia şi 
ordinea. Intr-o urgenţă, conta fiecare secundă. Scoase ultima 
seringă. 

Midazolam. Un sedativ injectabil. Problemele psihice şi 
halucinaţiile nu erau neobişnuite la altitudini foarte mari, 
necesitând din când în când tratament medicamentos. 

Smulse capacul de plastic al acului cu dinţii şi se repezi 
înainte. 

Ang Gelu îl ţinea în continuare strâns, însă omul se lupta dând 
din mâini şi din picioare să se elibereze. Ang Gelu avea o buză 
spartă şi zgârieturi adânci într-o parte pe gât. 

— Ţine-l nemişcat! urlă Lisa. 

Ang Gelu încercă din răsputeri, însă, în momentul acela, poate 


36 


simțind intenţia doctoriţei, nebunul se aruncă înainte şi-şi înfipse 
adânc dinţii în obrazul lui Ang Gelu. 

Călugărul ţipă cu o halcă de carne aproape smulsă din faţă. 

Insă nu-şi slăbi strânsoarea. 

Lisa se repezi să-i vină în ajutor şi înfipse acul în gâtul 
nebunului. Apăsă pistonul până la capăt. 

— Dă-i drumul! 

Ang Gelu îl împinse pe bărbat, lovindu-l cu capul de tocul de 
lemn. Se dădură înapoi. 

— Sedativul îşi va face efectul în mai puţin de un minut. 

Ar fi preferat să i-l facă intravenos, dar nu avea cum să se 
descurce cu smuciturile sălbatice ale bărbatului. Trebuia să se 
mulţumească doar cu injecţia intramusculară. Odată liniştit, 
putea să-i mai acorde şi alt tip de asistenţă medicală şi poate 
chiar să reuşească să smulgă de la el nişte răspunsuri. 

Călugărul despuiat mârâi pipăindu-şi gâtul. Injecţia îl usturase. 
Se uită din nou în direcţia lor, aplecându-se din nou după secera 
abandonată pe podea. După care îşi îndreptă poziţia corpului. 

Lisa îl împinse pe Ang Gelu înapoi. 

— Aşteaptă puţin să... 

„Bum...” 

Zgomotul puştii răsună asurzitor în holul îngust. Capul 
călugărului explodă, împrăştiind în jur sânge şi fragmente de 
oase. Corpul îi căzu pe spate din cauza impactului. 

Lisa şi Ang Gelu se uitară nedumeriţi la cel care trăsese. 

Soldatul nepalez avea arma pe umăr. O lăsă uşor în jos. Ang 
Gelu începu să-l certe în limba lui, însă fără să încerce să-i ia 
arma. 

Lisa se duse lângă cadavru şi-i verifică pulsul. Nimic. Se uită 
îndelung la trupul omului, încercând să găsească un răspuns. Ar 
fi avut nevoie de o morgă cu facilităţi moderne de cercetare 
pentru a determina cauza nebuniei lui. Din câte spusese 
mesagerul, indiferent ce se petrecuse aici, nu fusese afectat 
numai un singur om. Toţi ceilalţi fuseseră şi ei afectaţi în diferite 
grade. 

Dar care fusese cauza? Oare fuseseră expuşi la un anumit tip 
de metale grele în apă, o scurgere subterană de gaz otrăvitor 
sau vreun insecticid puternic cu care fuseseră tratate cerealele? 
Era posibil să fie un virus, ca Ebola? Sau chiar o nouă formă de 
boală a vacii nebune? Incercă să-şi amintească dacă iacii puteau 
face boala asta. Işi aduse aminte de carcasele umflate ale 
animalelor din curte. Nu ştia. 


37 


Ang Gelu se întoarse lângă ea. În obraz i se căsca o imensă 
rană însângerată, însă el părea să nu simtă nimic. Îşi 
concentrase toată suferinţa asupra corpului aflat lângă ea. 

— Numele lui era Relu Na Havarshi. 

— II cunoşteai? 

Incuviinţă din cap. 

— Era vărul soţului surorii mele. Originar dintr-un sat mic din 
Raise. Fusese atras în rândurile rebelilor maoişti, însă practicile 
lor sălbatice nu se potriveau cu firea lui. Aşa că a fugit. Pentru 
rebeli, asta echivala cu o condamnare la moarte. Pentru a-l 
ascunde, l-am adus aici la mănăstire... într-un loc unde foştii lui 
camarazi nu aveau cum să-l găsească vreodată. Aici a găsit un 
loc senin în care să se vindece... sau cel puţin aşa m-am rugat eu 
să se întâmple. Acum va trebui să-şi găsească propriul drum 
către pacea eternă. 

— Imi pare rău. 

Lisa se ridică în picioare. Îi reveni în minte imaginea 
mormanului de membre omeneşti din camera de alături. Oare 
nebunia declanşase un anumit tip de şoc posttraumatic care îl 
determinase să facă el însuşi exact ceea ce-l îngrozea cel mai 
tare? 

Deasupra lor se auzi un alt scârţâit. 

Toţi ochii se îndreptară în sus. 

Uitase ce îi adusese pe toţi aici. Ang Gelu le arătă o scară 
îngustă aflată dincolo de cadrul împodobit al arcadei. Ea n-o 
văzuse. Părea mai mult o scăriţă de pod. 

— — Mă duc eu, spuse el. 

Ba nu, nu ne despărţim, îl contrazise ea. 

Se duse la trusă şi scoase o altă seringă de sedativ. O ţinu 
strâns în mână. 

— Ai grijă doar ca Pistolarul să nu-şi mai pună degetul pe 
trăgaci. 

Soldatul o luă înainte. Cercetă locul şi le făcu semn să urce şi 
ei scara. Lisa îl urmă şi se trezi într-o cameră goală. Intr-un colţ, 
unele peste altele, se aflau câteva mormane de perne subţiri. 
Mirosea a răşină şi se simţea un vag iz de tămâie din sala 
templului de dedesubt. 

Soldatul arătă cu arma înspre o uşă de lemn din celălalt capăt 
al încăperii. Pe sub uşă se vedeau crâmpeie de lumină, înainte ca 
vreunul dintre ei să se poată apropia, o umbră trecu peste raza 
de lumină. 

Era cineva acolo. 


38 


Ang Gelu păşi înainte şi bătu. 

Scârţâitul încetă. 

Strigă ceva prin uşă. Lisa nu înţelese cuvintele, însă se pare că 
altcineva o făcu. Se auzi un scrâşnet de lemn pe lemn. Se ridică 
un zăvor. Uşa se întredeschise. 

Ang Gelu puse o palmă pe uşă. 

— Ai grijă, şopti Lisa, strângând şi mai puternic în mână 
seringa, unica ei armă. 

Lângă ea, soldatul făcu acelaşi lucru cu puşca. 

Ang Gelu împinse uşa ca să o deschidă complet. Camera nu 
era mai mare decât o debara. intr-o parte se zărea un pat 
murdar. Pe o măsuţă licărea o lampă cu ulei. Aerul duhnea a 
urină şi a fecale provenind probabil dintr-o oală de noapte 
neacoperită aflată la picioarele patului. Evident persoana care se 
adăpostise aici nu mai părăsise încăperea de zile întregi. 

Intr-un colţ, se afla un bărbat care stătea cu spatele la ei. 
Purta acelaşi fel de rasă ca şi Ang Gelu, însă hainele lui erau 
zdrenţuite şi pătate. Proprietarul îşi legase poalele în jurul 
coapselor, expunându-şi picioarele goale. Părea că lucrează la 
ceva, scriind pe pereţi. Mai precis, pictând cu degetele. 

Cu propriul sânge. 

Alt nebun. 

În cealaltă mână, avea un pumnal mic. Picioarele lui goale 
erau brăzdate de tăieturi adânci, sursa din care-şi lua „cerneala”. 
Continuă ceea ce făcea şi după ce intră Ang Gelu. 

— Lama Khemsar, rosti precaut Ang Gelu. 

Lisa intră în urma lui, cu seringa pregătită în mână. Dădu din 
cap către Ang Gelu când acesta îi aruncă o privire peste umăr, 
apoi îi făcu semn soldatului din spate. Nu voia să se repete ceea 
ce se petrecuse jos. 

Lama Khemsar se întoarse. Era tras la faţă, iar ochii îi păreau 
sticloşi şi oarecum înceţoşaţi, însă lumina lumânării se reflecta în 
ei strălucitoare, poate prea strălucitoare, ca şi cum ar fi avut 
febră. 

Ang Gelu, murmură bătrânul călugăr, holbându-se pierdut la 
sutele de rânduri pictate pe toţi cei patru pereţi. 

Un deget însângerat se ridică, gata să reînceapă lucrul. 

Ang Gelu, vădit uşurat, făcu un pas înspre el. Omul, stareţul 
mănăstirii, nu era prea dus încă. Poate se puteau obţine nişte 
răspunsuri de la el. Ang Gelu îi vorbi în limba lor maternă. 

Lama Khemsar dădu din cap, deşi refuză să se lase distras de 
la ceea ce făcea. Lisa studie peretele, în timp ce Ang Gelu 


39 


încerca să-l  liniştească pe bătrânul călugăr cu vorbe 
mângâietoare. Deşi literele nu-i erau cunoscute, îşi dădu seama 
că rândurile erau pur şi simplu alcătuite din acelaşi grup de 
simboluri repetate iar şi iar. 


ONNI | AAMAR 


Dându-şi seama că trebuia să existe un înțeles în toate astea, 
Lisa se întinse spre rucsac şi-şi scoase cu o singură mână 
aparatul de fotografiat. Il îndreptă înspre perete, ţinându-l 
undeva lângă genunchi şi făcu o fotografie. Uită de bliţ. 

Camera se lumină brusc. 

Bătrânul scoase un țipăt puternic. Se răsuci înapoi cu 
pumnalul în mână. Il avântă în aer. Ang Gelu tresări şi se dădu pe 
spate, ferindu-se. Insă nu Ang Gelu fusese ţinta. Teribil de 
îngrozit, Lama Khemsar urlă cuvinte de neînțeles şi-şi înfipse 
lama pumnalului în propria beregată. O linie stacojie se 
transformă într-un şuvoi de nestăvilit. Pumnalul tăiase adânc în 
trahee. Sângele bolborosi în ultimele guri de aer ale bătrânului 
călugăr. 4 

Ang Gelu sări şi-i dădu deoparte pumnalul. Il prinse pe Lama 
Khemsar şi-l lăsă încet pe podea, ţinându-l strâns în braţe. 
Sângele îi udase complet rasa şi acum se afla şi pe braţele şi în 
poala lui Ang Gelu. 

Lisa aruncă aparatul şi rucsacul şi se repezi înainte. Ang Gelu 
încercă să apese deasupra rănii, dar în zadar. 

— Ajută-mă să-l întind pe podea, spuse Lisa. Trebuie să-i fac o 
gaură ca să respi... 

Ang Gelu scutură din cap. Ştia că nu avea nici un rost. Pur şi 
simplu începu să se legene cu bătrânul călugăr în braţe. 
Respirația bătrânului, evidentă datorită bolboroselii din rană, 
încetase deja. Vârsta, sângele pe care-l pierduse deja şi 
deshidratarea îl slăbiseră de dinainte pe Lama Khemsar. 

— Îmi pare rău, spuse Lisa. M-am gândit... Făcu semn cu mâna 
înspre pereţi. M-am gândit că poate fi important. 

Ang Gelu clătină din cap. 

— Sunt doar nişte aiureli. Măzgălelile unui om nebun. 

Neştiind ce altceva să facă, Lisa îşi scoase stetoscopul şi-l 
strecură pe sub marginea rasei călugărului. lIncercă să-şi 
mascheze sentimentul de vinovăţie făcând ceva. Ascultă 


40 


degeaba. Nu se auzea nici o bătaie a inimii. Însă descoperi o 
cicatrice veche pe coastele bărbatului. Trase încet partea din 
faţă, năclăită de sânge, a rasei şi dezveli pieptul călugărului. 

Ang Gelu privi în jos şi expiră zgomotos. 

Se părea că pereţii nu fuseseră singurul material pe care 
scrisese Lama Khemsar. Pe pieptul călugărului era scrijelit un 
ultim simbol, făcut de acelaşi pumnal şi cel mai probabil de 
aceeaşi mână. Spre deosebire de simbolurile ciudate de pe 
pereţi, crucea cu braţele răsucite nu putea fi confundată cu 
nimic. 


O svastică. 
Inainte să poată reacţiona, prima explozie zgudui clădirea. 


9.55 A.M. 


Se trezi panicat. 

Bubuitul tunetului îl dezmetici din întunericul febril în care se 
afla. Nu fusese un tunet. O explozie. Din tavanul jos cădea 
tencuiala. Se ridică în capul oaselor, dezorientat, încercând cu 
greu să-şi dea seama unde se afla şi cât era ora. Simţi că se 
învârte camera cu el. Se uită în jur, aruncând de pe el o pătură 
soioasă de lână. Se afla într-un fel de culcuş, iară să aibă pe el 
decât nişte chiloţi de bumbac. Ridică un braţ. Tremura. Avea un 
gust sălciu în gură şi, deşi obloanele camerei erau închise, 
împiedicând lumina să pătrundă, îl dureau ochii. Brusc, îl 
cuprinse un frison violent. 

Habar nu avea unde se afla şi nici măcar de când. 

Scoţându-şi picioarele din culcuş, încercă să se ridice în 
picioare. O idee proastă. Lumea se răsturnă din nou. Se prăbuşi 
la pământ şi probabil şi-ar fi pierdut cunoştinţa dacă o rafală de 
armă nu l-ar fi readus la realitate. Armă automată. In apropiere. 
Zgomotul scurt se stinse. 

Incercă din nou, cu şi mai multă îndârjire. Memoria îi reveni pe 
măsură ce se îndrepta clătinându-se spre singura uşă existentă, 
se izbi în ea, se sprijini în mâini şi încercă mânerul. 


41 


Era încuiată. 


9.57 A.M. 


— A fost elicopterul, spuse Ang Gelu. A fost distrus. 

Lisa stătea la fereastra înaltă. Cu câteva momente înainte, în 
timp ce ecourile exploziei se pierdeau în depărtări, desfăcuseră 
ivărele ferestrei şi deschiseseră obloanele. Soldatului i se păruse 
că zărise mişcare în curtea de dedesubt şi trăsese o rafală 
puternică. 

Nu ripostase nimeni cu foc. 

— Oare e posibil să fi fost pilotul? întrebă Lisa. Poate a avut o 
problemă la motor, a intrat în panică şi a trebuit să-l evacueze de 
urgenţă. 

Soldatul îşi menținea poziţia la fereastră, cu patul armei 
sprijinit pe pervaz, privind prin cătare şi încercând să acopere cu 
privirea toată zona. 

Ang Gelu arătă înspre fumul ceţos ce se ridica dinspre terasa 
cultivată cu cartofi. Exact din locul unde staţionase elicopterul. 

— Nu cred că a fost un simplu accident de natură mecanică. 

— Şi acum ce facem? întrebă Lisa. 

Oare era posibil ca un alt călugăr care-şi pierduse minţile să fi 
aruncat în aer elicopterul? Şi dacă era aşa, oare câţi alţi 
psihopaţi mai erau în libertate în mănăstire? li reveni în minte 
imaginea omului sălbatic, cu secera în mână, apoi călugărul care 
se automutila... Ce mama dracului se petrecea aici? 

— Trebuie să plecăm, spuse Ang Gelu. 

— Şi unde să ne ducem? 

— Cam la o zi distanţă de mers pe jos, sunt nişte sătucuri şi 
adăposturi temporare. Indiferent ce s-a întâmplat aici, o să fie 
nevoie de mai mult de doi oameni să clarifice lucrurile. 

— Dar ceilalţi călugări de aici? Poate că unii dintre ei nu au 
ajuns într-o stare aşa de gravă ca vărul cumnatului tău. N-ar 
trebui să încercăm să-i ajutăm? 

— Principala mea grijă este siguranţa dumneavoastră, doamnă 
doctor Cummings. In plus, totul trebuie adus la cunoştinţa 
autorităţilor. 

— Dar dacă ceea ce a creat boala celor de aici este 
contagioasă? Plecând de aici, am putea să împrăştiem microbul. 

Călugărul îşi trecu mâna peste obrazul rănit. 


42 


— Elicopterul fiind distrus, nu avem nici un mijloc de 
comunicare. Dacă rămânem aici, o să murim şi noi... şi nimeni 
din lumea de afară nu va afla despre asta. 

Aici cam avea dreptate. 

— Putem să încercăm s-avem cât mai puţine contacte cu 
ceilalţi până aflăm despre ce e vorba, continuă el. Să tragem un 
semnal de alarmă, dar rămânând la o distanţă sigură. 

— Fără nici un contact fizic, murmură ea. 

El dădu aprobator din cap. 

— Merită să riscăm pentru informaţiile pe care le deţinem. 

Lisa încuviinţă şi ea încet din cap. Se uită la coloana de fum 
negru care se profila pe cerul senin. Se putea ca una dintre 
persoanele cu care venise aici să-şi fi pierdut deja viaţa. Era 
imposibil de spus câţi oameni de la faţa locului fuseseră afectaţi. 
Cu siguranţă, explozia ar fi trebuit să-i alerteze pe ceilalţi. Dacă 
voiau să scape, trebuiau să o facă rapid. 

— Să mergem, spuse ea. 

Ang Gelu îi şopti ceva soldatului. Acesta se îndreptă, 
încuviinţând din cap şi-şi părăsi punctul de observaţie de lângă 
fereastră, cu arma pregătită. 

Lisa mai aruncă o ultimă privire îngrijorată prin încăpere şi 
către călugăr, gândindu-se la posibilitatea ca boala să fie 
contagioasă. Oare o luaseră şi ei deja? Se trezi trecându-şi în 
revistă simptomele în timp ce-i urma pe ceilalţi afară din cameră 
şi în jos pe scări. Avea gura uscată, o dureau muşchii maxilarului 
şi-şi simţea pulsul bubuindu-i în gât. Dar toate astea erau numai 
din cauza fricii, nu? O reacţie tipică, automată, a organismului, 
ce te împingea să lupţi sau să fugi. Respiră adânc să se 
liniştească şi să-şi dea seama de prostiile care-i treceau prin cap. 
Chiar dacă boala era contagioasă, perioada de incubație cu 
siguranţă avea să fie mai mare de o oră. 

Traversară sala principală a templului dominată de statuia lui 
Buddha din lemn de tec şi de zeii din jur. Lumina zilei ce 
pătrundea prin uşă era extraordinar de strălucitoare. 

Escorta lor înarmată cercetă curtea un minut întreg, după care 
le făcu semn că totul era în regulă. Lisa şi Ang Gelu îl urmară 
afară. 

De îndată ce păşi în curte, Lisa inspectă cu privirea colţurile 
mai întunecoase ca să vadă dacă nu cumva apare vreo mişcare 
bruscă. Totul părea din nou îngheţat. 

Însă nu pentru mult timp... 

In timp ce era întoarsă cu spatele, o a doua detunătură zgudui 


43 


clădirea din partea opusă a curţii. Forţa exploziei o aruncă la 
pământ. Se ghemui şi se răsuci pe un umăr ca să vadă ce se 
petrecea în spatele ei. 

Ţiglele de pe acoperiş zburaseră în aer printre flăcări. Prin 
ferestrele făcute praf trecură două mingi de foc, în timp ce uşa 
adăpostului explodă în milioane de ţăndări, împrăştiind înjur şi 
mai mult fum şi foc. Un val încins de căldură, ca dintr-un cuptor, 
trecu peste ea. 

Câţiva paşi mai încolo, soldatul fusese aruncat pe spate de 
explozie. Incă mai avea arma în mână, însă asta doar pentru că i 
se încleştaseră degetele pe cureaua ei de piele. 

Se deplasă în patru labe cât putu de repede, în timp ce o 
ploaie de ţigle sparte cădea deasupra lui. 

Ang Gelu reuşi să se ridice în picioare şi întinse o mână către 
Lisa ca să o ajute. 

Şi acesta îi fu sfârşitul. 

Peste zăngănitul ţiglelor şi zgomotul flăcărilor se auzi o 
explozie parcă şi mai puternică. Un foc de armă. Jumătatea de 
sus a feţei călugărului explodă într-un nor sângeriu. 

Insă de data asta nu o făcuse escorta sa înarmată. 

Puşca soldatului atârna în continuare de cureaua de piele, în 
timp ce omul încerca să se adăpostească de ţiglă şi pietre. Păru 
că nu auzise împuşcătura, însă făcu ochii mari când îl văzu pe 
Ang Gelu prăbuşindu-se. Pur şi simplu involuntar, se ghemui 
înspre dreapta, aruncându-se în umbra adăpostului din 
apropiere. Ingrozit, urlă spre Lisa nişte cuvinte de neînțeles. 

Lisa se târî cu spatele spre intrarea în templu. O altă 
împuşcătură răspândi scântei în curtea plină de pietre. La 
picioarele ei. Se aruncă peste prag în întunericul din interior. 

Ghemuindu-se după un colţ, îl privi pe soldatul care se târa pe 
o parte, pe lângă perete, atent să nu intre în raza de acţiune a 
lunetistului. 

Lisa, cu ochii ficşi şi larg deschişi, aproape uită să mai respire. 
Cercetă acoperişurile şi ferestrele. Cine îl împuşcase pe Ang 
Gelu? 

Atunci îl văzu. 

O umbră trecu în goană prin fumul ce ţâşnea gros din clădirea 
mai îndepărtată. Surprinse o reflexie metalică a flăcărilor în 
mâna omului care alerga. O armă. Lunetistul îşi părăsise poziţia 
iniţială şi încerca să-şi găsească un nou unghi de tragere. 

Lisa ieşi din nou afară, rugându-se să nu fie remarcată. Strigă 
şi-i făcu semn soldatului. Acesta era lipit de perete şi se 


44 


prelingea încet către locul unde se afla ea, înspre templul 
principal. Avea ochii şi arma aţintite înspre linia acoperişului de 
deasupra. Nu văzuse mişcarea lunetistului. 

Ea urlă din nou. 

— Pleacă de acolo! 

Nu ştia limba lui, însă panica ei trebuie să fi fost cât se poate 
de evidentă. Ochii lui îi întâlniră pe ai ei. li făcu semn să vină 
lângă ea în locul unde se ascundea. li arătă cu mâna, încercând 
să-l facă să înţeleagă din gesturi pe unde o luase lunetistul. Dar 
oare unde se dusese? Işi ocupase deja o altă poziţie? 

— Fugi! ţipă ea. 

Soldatul făcu un pas spre ea. O scânteiere de undeva peste 
umărul bărbatului îi arătă Lisei că se înşelase. Lunetistul nu se 
mişcase ca să-şi caute un alt unghi. In spatele unei ferestre din 
clădirea de alături izbucniră flăcări. 

O altă bombă. 

Oh, Doamne... 

Detunătura îl prinse pe soldat la jumătatea mişcării. Uşa din 
spatele lui sări în aer, împrăştiind mii de bucățele de şrapnel care 
trecură prin el în acelaşi timp în care forţa exploziei îl săltă de 
unde era şi-l aruncă dintr-o parte în alta a curţii. Căzu cu faţa în 
jos, lovindu-se puternic de pământ. 

Apoi nu se mişcă, deşi hainele îi erau în flăcări. 

Lisa se ghemui în partea cea mai îndepărtată a templului 
principal, nedezlipindu-şi ochii de pe uşă. Se retrase înspre 
ieşirea din spate, înapoi înspre holul îngust. Nu avea nici un plan. 
De fapt, abia dacă mai putea gândi. 

Ştia un singur lucru. Indiferent cine-i ucisese pe Ang Gelu şi pe 
însoţitorul lor înarmat, cu siguranţă nu era un călugăr care 
înnebunise. Mişcările fuseseră prea bine calculate, executarea lor 
prea bine plănuită. 

lar acum era singură. 

Se uită de-a lungul holului îngust şi dădu cu ochii de trupul 
însângerat al lui Relu Na. In rest, holul părea gol. Dacă ar fi putut 
să pună mâna pe secera abandonată a mortului... măcar ar fi 
avut şi ea o armă... 

Păşi pe hol. 

Inainte să mai poată face un al doilea pas, în spatele ei se 
materializă o siluetă. Un braţ gol se înfăşură strâns în jurul 
gâtului ei. In urechi auzi o voce răguşită. 

— Nu mişca. 

Niciodată dispusă să facă ceea ce i se spune, Lisa îşi înfipse cu 


45 


putere cotul în stomacul atacatorului. 

Urmă un geamăt suficient de puternic, iar braţul acestuia 
căzu. Atacatorul se prăbuşi pe spate prin draperia brodată de 
brocart din dreptul uşii, trăgând-o la pământ din cauza greutăţii. 

Lisa se răsuci, se ridică pe vine, gata s-o ia la goană. 

Bărbatul purta doar o cârpă în jurul şoldurilor. Avea pielea 
foarte bronzată, dar brăzdată ici-colo de vechi cicatrice. Părul 
negru şi drept, ciufulit complet, îi ascundea chipul pe jumătate. 
După înălţime, musculatură şi umerii laţi, părea să fie mai 
degrabă un indian din America decât un călugăr tibetan. 

Insă, poate că i se părea din cauza cârpei din jurul şoldurilor. 

Bărbatul gemu şi ridică ochii spre ea. Lumina lămpii se reflectă 
în ochii lui albaştri de gheaţă. 

— Cine eşti? întrebă ea. 

— Painter, spuse el icnind. Painter Crowe. 


46 


2 
BIBLIA LUI DARWIN 


16 MAI 
6.05 A.M. 
COPENHAGA, DANEMARCA 


Care era legătura dintre librării şi pisici? 

Căpitan-comandorul Grayson Pierce mesteca o tabletă de 
Claritine în timp ce ieşea din hotelul Nyhavn. Căutările 
întreprinse cu o zi în urmă în rândul comunităţii bibliofile din 
Copenhaga îl conduseseră prin vreo şase dintre stabilimentele 
literare ale oraşului. În fiecare librărie găsise colonii întregi de 
pisici ţâfnoase ce păreau să se fi aciuat definitiv acolo, tolănindu- 
se pe tejghele şi colindând pe deasupra rafturilor instabile de 
cărţi cu coperte de piele degradată pline de praf. 

Acum suferea din cauza asta, înăbuşindu-şi un strănut. Sau 
poate că pur şi simplu nu era decât începutul unei răceli. 
Primăvara în Copenhaga era la fel de umedă şi de rece ca iarna 
în New England. lar el nu-şi adusese haine suficient de groase. 

Purta un pulover pe care îl cumpărase de la un butic cu preţuri 
piperate din vecinătatea hotelului său. Puloverul pe gât era 
tricotat din lână de oaie, nevopsită şi neprelucrată. Şi îi producea 
o mâncărime puternică a pielii. Cu toate astea, îl ferea de frigul 
de la prima oră a dimineţii. Deşi mijise de o oră, soarele rece de 
pe cerul cenuşiu nu oferea nici o speranţă pentru o zi mai 
călduroasă. Scărpinându-se la guler, se îndreptă spre gara 
centrală. 

Hotelul său era amplasat lângă unul dintre canalele oraşului. 
Şirul de clădiri vopsite în culori ţipătoare - un amestec de 
magazine, pensiuni şi case particulare aliniate de ambele părţi 
ale căii navigabile, îi reaminteau lui Gray de Amsterdam. De-a 
lungul malurilor, era un amestec pestrit de ambarcaţiuni legate 
strâns una de cealaltă: şalupe decolorate foarte joase, bărci de 
agrement viu colorate, ambarcaţiuni falnice din lemn cu două 
catarge, iahturi albe strălucitoare. Gray trecu pe lângă una dintre 
ele, dând din cap dezaprobator. Arăta precum un tort de nuntă 


47 


plutitor. La această oră matinală, câţiva turişti burduşiţi cu 
aparate de fotografiat hoinăreau deja de colo-colo sau ocupau 
poziţii de-a lungul balustradelor podurilor, făcând poze la 
întâmplare. 

Gray traversă podul arcuit din piatră, apoi merse de-a lungul 
malului aproximativ jumătate de cvartal, după care se opri şi se 
aplecă peste parapetul din cărămidă care domina calea 
navigabilă. Reflexia sa apărută în apa liniştită de dedesubt îl făcu 
să tresară. Pe jumătate în umbră, chipul tatălui său se uita lung 
în sus la el; părul negru ca tăciunele ce-i atârna neglijent peste 
ochii albaştri, o despicătură uşor deviată ce-i împărțea bărbia în 
două, restul feţei formate din unghiuri ascuţite, moştenire din 
partea strămoşilor din Ţara Galilor. Era în mod clar fiul tatălui 
său. Un fapt la care Gray se gândise puţin cam mult în ultima 
vreme şi care uneori îl împiedica să doarmă noaptea. 

Ce altceva mai moştenise de la tatăl său? 

O pereche de lebede negre lunecă uşor, tulburând apele şi 
făcând să tremure imaginea sa reflectată. Lebedele se îndreptau 
spre pod cu gâturile lor lungi ridicate semeţ şi cu ochii scrutând 
cu un aer nonşalant. N 

Gray le urmă exemplul. Indreptându-şi corpul, se prefăcu 
interesat să fotografieze ambarcaţiunile, dar de fapt, studia 
podul pe care abia îl traversase. Căută din priviri orice persoană 
rătăcită de restul grupului, orice faţă cunoscută, pe oricine cu o 
atitudine suspectă. Faptul că locuia lângă canal era în avantajul 
său. Podurile erau nişte puncte de filtrare perfecte de unde putea 
să remarce un eventual urmăritor. Traversând podurile arcuite 
de piatră, ar fi obligat pe oricine se afla pe urmele sale să iasă la 
vedere. Se uită cu atenţie un minut întreg până fu complet 
satisfăcut, memorând feţele şi alura celor din jur, după care 
plecă mai departe. 

Intr-o misiune atât de neimportantă precum asta, acest obicei 
era mai mult paranoic decât necesar, însă la gât îi atârna ceva 
care să-i amintească de importanţa vigilenţei şi a sârguinţei: un 
lănţişor cu un mic medalion de argint reprezentând un dragon. 
Era un cadou din partea unui agent operativ aflat de partea 
opusă a baricadei. Il purta ca să-şi aducă aminte. Ca să fie atent. 

In momentul în care o porni din nou din loc, simţi o vibraţie 
cunoscută în buzunar. Işi scoase telefonul mobil şi îi deschise 
clapeta. Cine îl suna la ora asta, atât de devreme? 

Aici Pierce, răspunse el. 

— Gray. Ce bine c-am dat de tine. 


48 


Vocea suavă şi cunoscută îl încălzi în răceala dimineţii. Un 
zâmbet îi îndulci trăsăturile dure. 

— Rachel...? 

De îngrijorare, aproape se împletici. 

— S-a întâmplat ceva? 

Rachel Verona fusese motivul principal pentru care Gray 
solicitase să fie trimis în misiunea aceasta, zburând deasupra 
Atlanticului până în Danemarca. Deşi misiunea ar fi putut fi 
îndeplinită de orice asistent de rang inferior de la Sigma, lui îi 
oferea oportunitatea perfectă de a relua legătura cu frumoasa 
brunetă, locotenent în forţele de ordine italiene. Cei doi se 
cunoscuseră în urmă cu un an în Roma, în timp ce lucrau la un 
caz. De atunci, recurseseră la orice pretext pentru a se întâlni. 
Cu toate astea, se dovedise destul de dificil. Meseria ei o ţinea 
blocată în Europa, în timp ce poziţia lui în cadrul Sigma Force îi 
limita timpul pe care putea să-l petreacă departe de Washington. 
Trecuseră aproape opt săptămâni de când se văzuseră ultima 
oară. 

Mult prea mult. 

Gray revăzu cu ochii minţii ultima lor întâlnire, la o vilă din 
Veneţia, formele lui Rachel conturate în cadrul uşii deschise de la 
balcon, pielea ei îmbujorată în lumina soarelui ce apunea. Işi 
petrecuseră toată seara în pat. Se lăsă răscolit în voia amintirilor: 
gustul de scorţişoară şi ciocolată al buzelor ei, parfumul scump al 
părului ei ud, respiraţia ei fierbinte pe gâtul lui, suspinele uşoare, 
ritmul trupurilor lor îngemănate, mângâierea mătăsii... 

Se rugă ca ea să-şi fi amintit să împacheteze neglijeul acela 
negru. 

— Zborul meu a fost amânat, spuse Rachel, întrerupându-i 
starea de reverie şi aducându-l la realitate. 

— Ce? 

El îşi îndreptă corpul, lângă canal, incapabil să-şi reţină 
dezamăgirea din voce. 

— Am fost redirecţionată către o cursă KLM. Acum o să 
aterizez la orele 22 fix. 

„La ora zece.” El se încruntă. Asta însemna să anuleze 
rezervările pe care le făcuse pentru cina târzie de la St. Gertruds 
Kloster, un restaurant luminat de lumânări, adăpostit în pivniţa 
mănăstirii medievale. Fusese nevoit să facă rezervări cu o 
săptămână în avans. 

— Imi pare rău, spuse Rachel, ca să umple tăcerea lui. 

— Nu... nu. Fără păreri de rău. Atâta timp cât ajungi aici. Asta-i 


49 


tot ce contează. 

— Ştiu. Mi-e atât de dor de tine. 

— Şi mie. 

Gray  scutură din cap, nemulţumit de răspunsul lui 
neconvingător. Simţea atât de multe, însă vorbele refuzau să 
vină. De ce era întotdeauna aşa? In prima zi când se reîntâlneau, 
trebuiau să depăşească un anumit formalism ce se instala între 
ei, o sfială ciudată. Deşi era uşor să-şi creeze o imagine 
romanţată cu privire la cât de uşor şi de rapid aveau să cadă 
unul în braţele celuilalt, realitatea era diferită. In primele ore, 
erau un fel de străini cu un trecut comun. In mod sigur aveau să 
se îmbrăţişeze, să se sărute, să spună ce se spunea în asemenea 
împrejurări, însă pentru a deveni mai intimi aveau nevoie de o 
bucată de timp, de câteva ore pentru a se pune la curent şi a-şi 
sincroniza vieţile pe care le duceau de-o parte şi de alta a 
Atlanticului. Insă şi mai important de atât, trebuiau să-şi 
regăsească ritmul, acea cadență caldă care ulterior avea să se 
transforme într-o mistuitoare pasiune. 

Şi de fiecare dată Gray se temea că n-aveau să găsească 
acest ritm. 

— Ce mai face tatăl tău? întrebă Rachel, începând primii paşi 
ai dansului. 

El salută diversiunea creată, chiar dacă subiectul nu era 
neapărat cel mai important. Insă cel puţin ea avea veşti bune. 

— In ciuda aşteptărilor, foarte bine. Simptomele lui s-au 
stabilizat foarte mult în ultima vreme. A mai avut doar câteva 
accese de confuzie. Mama este convinsă că această îmbunătăţire 
se datorează curry-ului. 

— Curry? Adică mirodeniei? 

— Exact. A citit într-un articol că pigmentul galben din curry, 
curcuminul, acţionează ca antioxidant şi antiinflamator. E posibil 
să favorizeze dispariţia amiloidului care se presupune că ar 
declanşa boala Alzheimer. 

— Asta chiar că sună promiţător. 

— Aşa că acum mama pune curry în orice. Până şi în omleta 
pe care i-o face lui taică-meu dimineaţa. In toată casa miroase ca 
într-un restaurant indian. 

Râsul delicat al lui Rachel însenină dimineaţa mohorâtă. 

— Cel puţin găteşte. 

Zâmbetul lui Gray se lărgi de la sine. Mama lui, profesor titular 
la Catedra de Biologie de la Universitatea George Washington, 
nu era nicidecum cunoscută pentru aptitudinile ei gospodăreşti. 


50 


Fusese prea ocupată să-şi construiască şi să-şi consolideze 
cariera, ceva absolut necesar după accidentul de muncă de 
acum douăzeci de ani şi în urma căruia tatăl lui Gray rămăsese 
infirm. Acum familia se lupta cu o nouă problemă: fazele timpurii 
ale bolii Alzheimer de care suferea tatăl său. In ultima perioadă, 
mama lui Gray lipsise de la universitate pentru a-şi îngriji soţul, 
însă intenţiona să-şi reia activitatea. Acum, când totul mergea 
mai bine, se dovedise a fi un moment potrivit pentru ca Gray să 
plece din Washington în această scurtă călătorie. 

Inainte să-i poată răspunde, telefonul îl anunţă că are un alt 
apel. Verifică numărul care îl suna. „Fir-ar să fie...” 

— Rachel, am un apel de la sediul central de comandă. O să 
trebuiască să răspund. Imi pare rău. 

— Oh, atunci te las. 

— Stai, Rachel. Spune-mi numărul noii tale curse. 

— Este cursa KLM 403. 

— Am înţeles. Ne vedem diseară. 

— Diseară, repetă ea ca un ecou şi închise. 

Gray apăsă pe butonul care pâlpâia şi răspunse la celălalt 
apel. 

— Pierce la telefon. 

— Domnule comandor Pierce... 

Accentul repezit de New England al interlocutorului îl trădă 
imediat pe acesta ca fiind Logan Gregory, adjunctul de la 
comanda Sigma Force, al doilea ca importanţă după directorul 
Painter Crowe. În obişnuitul lui stil precipitat, Logan nu-şi irosea 
vorbele. 

— Avem informaţii proaspăt raportate care s-ar putea să aibă 
legătură cu investigația pe care o întreprinzi în Copenhaga. 
Interpolul vorbeşte despre o creştere bruscă a interesului faţă de 
licitaţia de astăzi. 

Gray traversase alt pod. Se opri din nou. Cu zece zile în urmă, 
o bază de date de la Agenţia Naţională de Securitate semnalase 
o serie de schimburi de pe piaţa neagră, toate având de-a face 
cu documente istorice care aparținuseră cândva unor oameni de 
ştiinţă din epoca victoriană. Cineva colecţiona manuscrise, 
transcrieri şi reproduceri, documente legale, scrisori şi jurnale 
din acea epocă, multe dubioase din punct de vedere al 
provenienţei şi al dreptului de proprietate. Şi, cu toate că în mod 
normal acest lucru nu s-ar fi bucurat de prea mare interes din 
partea celor de la Sigma Force, care se concentra pe problemele 


51 


de securitate globală, baza de date a NSA! făcuse legătura dintre 
o mare parte din vânzări şi nişte facţiuni din sânul organizaţiilor 
teroriste. lar urmele banilor unor asemenea organizaţii erau 
întotdeauna monitorizate. 

Şi, cu toate astea, tot nu avea sens. Deşi se dovedise că 
asemenea documente istorice reprezentau o piaţă în creştere 
pentru investiții speculative, nu făceau deloc obiectul de 
activitate al majorităţii organizaţiilor teroriste. Dar, la urma 
urmei, vremurile se schimbau. 

Oricum ar fi fost, Sigma Force fusese desemnată să-i 
investigheze pe principalii actori implicaţi. Misiunea lui Gray era 
de a afla cât mai multe cu putinţă despre vânzarea la care se 
putea participa numai pe bază de invitaţie şi care urma să aibă 
loc târziu în acea după-amiază, ceea ce includea cercetarea unor 
articole ce prezentau un interes aparte, o mare parte dintre ele 
fiind scoase la licitaţie de magazinele colecționarilor locali din 
zonă. Prin urmare, îşi petrecuse ultimele două zile colindând 
librăriile şi magazinele de antichităţi de pe străzile înguste din 
Copenhaga. Cel mai mult îl ajutase vizita la un magazin de profil 
de pe Hojbro Plads, deţinut de un fost avocat din Georgia. Cu 
ajutorul acestui expatriat, Gray se simţea pregătit. Planul pentru 
dimineaţa aceasta fusese de a merge la locul licitaţiei şi de a 
amplasa câteva camere de luat vederi miniaturale lângă toate 
intrările şi ieşirile. La licitaţie, Gray urma să-i observe pe 
principalii cumpărători şi să le surprindă feţele pe camere - 
atunci când era posibil. O sarcină minoră, însă dacă astfel se 
extindea baza de date a jucătorilor externi din războiul împotriva 
terorismului, cu atât mai bine. 

— Ce-a agitat apele? întrebă Gray. 

— Un nou articol de pe listă. A atras atenţia foarte multora 
dintre principalii actori pe care îi investigăm. O Biblie veche. Abia 
scoasă la licitaţie de un grup privat. 

— Şi ce-i aşa de captivant la ea? 

— Potrivit catalogului cu descrierea articolelor scoase la 
vânzare, iniţial Biblia i-a aparţinut lui Darwin. 

— Charles Darwin, părintele evoluţionismului? 

— Exact. 

Gray bătu uşor cu încheietura degetului în parapetul de 
cărămidă. Un alt om de ştiinţă din epoca victoriană. Cugetând la 
asta, studie absent podul din vecinătate. 


1 National Security Agency - Agenţia Naţională de Securitate. 
52 


Se trezi fixând cu privirea o adolescentă îmbrăcată într-un 
pulover-jachetă bleumarin cu fermoar, cu gluga trasă pe cap. In 
jur de şaptesprezece... optsprezece ani. Cu trăsături fine, pielea 
ei era de culoarea caramelului ars. Indiancă? Pakistaneză? Ceea 
ce putea să vadă din părul ei negru era coada lungă împletită, 
care-i ieşea într-o parte a glugii. Pe umărul stâng avea un rucsac 
verde ponosit, asemenea celor pe care le purtau mulţi studenţi 
de colegiu. 

Numai că Gray o mai văzuse pe tânără şi înainte... traversând 
primul pod. De pe malul opus, ochii ei îi întâlniră pe ai lui preţ de 
o secundă de la cei cincizeci de metri distanţă care-i despărţeau. 
Ea îşi întoarse privirea prea repede. Cu stângăcie. 

Fata îl urmărea. 

Logan continuă: 

— Ţi-am încărcat în baza de date a telefonului adresa 
persoanei care vinde. Ar trebui să-ţi faci timp să-l intervievezi pe 
proprietar înaintea licitaţiei. 

Gray îşi aruncă rapid privirea peste adresa care îi apăruse pe 
ecran, localizată precis pe o hartă a oraşului. La opt cvartale 
distanţă, chiar lângă Stroget, principala piaţă pietonală situată 
chiar în inima Copenhagăi. Nu departe de unde se afla. 

Insă mai întâi... 

Cu coada ochiului, Gray continuă să monitorizeze reflexia 
podului în apele încă liniştite ale canalului de dedesubt. 

In oglinda tremurată, se uită cum fata îşi bagă capul între 
umeri, trăgându-şi rucsacul mai sus într-o tentativă nu tocmai 
reuşită de a-şi ascunde trăsăturile. 

Oare ştia că fusese descoperită? 

— Domnule comandor Pierce? spuse Logan. 

Fata ajunse la capătul podului, se îndepărtă şi dispăru în josul 
unei străzi laterale. El aşteptă să vadă dacă se întoarce pe altă 
parte. 

— Domnule comandor Pierce, ai găsit adresa aia? 

— Da. O s-o verific la faţa locului. 

— Foarte bine, zise Logan şi închise. 

De pe balustrada canalului, Gray cercetă împrejurimile, 
uitându-se să vadă dacă fata se întoarce sau dacă apare vreun 
complice. Regretă că-şi lăsase Glockul de 9 mm în seiful de la 
hotel. Insă instrucţiunile de la casa de licitaţii avertizau că toţi 
invitaţii participanţi aveau să fie verificaţi înainte să intre, 
inclusiv prin trecerea printr-un detector de metale. Singura armă 
a lui Gray era un pumnal de plastic carbonizat vârât în 


53 


căptuşeala bocancului. Asta era tot. 

Gray aşteptă. 

Traficul pietonal se scurgea pe lângă el pe măsură ce oraşul se 
trezea la viaţă. In spatele său, un proprietar cadaveric de 
magazin punea gheaţă în nişte lăzi de lemn dispuse pe o 
străduţă laterală şi aranja o varietate de peşte proaspăt: calcan 
de Dover, cod, ţipar şi omniprezentul hering. 

Mirosul îl sili în cele din urmă să-şi părăsească poziţia pe care 
o ocupase lângă canal. Merse tot înainte, asigurându-se că nu 
era nimeni pe urmele sale. 

Probabil că era paranoic, însă, în meseria lui, o asemenea 
nevroză era sănătoasă. Işi pipăi lănţişorul cu dragon de la gât şi 
îşi continuă drumul prin oraş. 

După câteva cvartale, se simţi în destulă siguranţă ca să-şi 
scoată carneţelul. Pe prima pagină erau articolele ce prezentau 
un anume interes la licitaţia din după-amiaza aceea. 


1. O copie a lucrării lui Gregor Mendel din 1865 despre 
genetică. 


2. Cărţile de fizică ale lui Max Planck: Thermodynamik din 
1897 şi Theorie der Warmestrahlung din 1906, ambele cu 
autograful autorului. 


3. Jurnalul din 1901 al botanistului Hugo de Vries cu 
privire la mutaţiile genetice ale plantelor. 


Gray făcuse cât mai multe adnotări posibile pe marginea 
acestor lucrări, în baza informaţiilor adunate în urma cercetării 
întreprinse ieri. Adăugă şi ultimul articol care trezea interesul 
mai nou. 


4. Biblia personală a lui Charles Darwin. 


închizând carneţelul cu un bobârnac, se întrebă pentru a suta 
oară de când venise aici: „Oare care era legătura?” 

Probabil că era un puzzle pe care ar fi fost mai bine să-l lase în 
seama altcuiva de la Sigma. Se gândi să-i sugereze lui Logan să-i 
pună pe colegii săi Monk Kokkalis şi Kathryn Bryant să se ocupe 
de detalii. Cei doi se pricepeau de minune să pună cap la cap 
informaţiile şi să construiască tipare acolo unde nu exista nici 
unul. Pe de altă parte însă, poată chiar nu exista nici un tipar în 


54 


această chestiune. Era încă prea devreme de spus. Gray avea 
nevoie să mai adune câteva informaţii, ceva mai multe fapte, 
îndeosebi despre acest ultim articol de pe listă. Până atunci, 
avea să-i lase pe cei doi porumbei în pace. 


9.32 P.M. 
ESI WASHINGION, D.C. 


E-adevărat? 

Monk îşi puse palma pe burtica dezgolită a femeii iubite, 
îngenunche lângă pat îmbrăcat doar în pantalonii Nike colorați în 
portocaliu şi negru. Tricoul său, ud după alergarea de seară, 
zăcea pe podeaua de lemn, acolo unde îl aruncase. Sprâncenele 
sale, singura urmă de păr de pe capul lui ras, erau înălțate într-o 
aşteptare plină de speranţă. 

— Da, confirmă Kat, mutându-i uşor mâna şi rostogolindu-se 
spre capătul opus al patului. 

Zâmbetul lui Monk se lărgi şi mai mult. Nu putea să se abţină. 

— Eşti sigură? 

Kat o porni spre baie, purtând numai o pereche de chiloţi albi 
şi un tricou foarte larg Georgia Tech. Părul ei drept, castaniu, îi 
atârna desfăcut până la umeri. 

— Mi-a întârziat cinci zile, răspunse ea ursuză. Am luat ieri un 
test de sarcină. 

Monk se ridică în picioare. 

— leri? De ce nu mi-ai spus şi mie? 

Kat dispăru în baie, închizând uşa pe jumătate. 

— Kat? 

Auzi apa curgând la duş. Ocoli patul şi se îndreptă spre pragul 
uşii de la baie. Voia să ştie mai mult. Ea îi aruncase bomba când 
se întorsese de la jogging şi o găsise ghemuită în pat. Avea ochii 
umflaţi şi faţa buhăită. Plânsese. li luase ceva s-o convingă să-i 
spună ce o deranjase toată ziua. 

Ciocăni la uşă. Zgomotul fu mai puternic şi mai imperativ 
decât intenţionase el. Se uită mânios la mâna vinovată. Proteza 
cu cinci degete era o operă de artă, ce îngloba ultimele 
descoperiri şi dispozitive ale DARPA”. O primise după ce-şi 
pierduse propria mână într-o misiune. Insă mâna din plastic şi 


2 Defense Advanced Research Projects Agency - Agenţia de 
Cercetare şi Dezvoltare a Tehnologiilor Avansate. 


55 


metal nu era precum una normală din carne şi oase. Ciocănitul la 
uşă sunase ca şi cum ar fi încercat să o dărâme. 

Kat, vorbeşte cu mine, spuse el uşor. 

— Nu vreau decât să fac un duş scurt. g 

În ciuda cuvintelor ei şoptite, Monk simţi tensiunea. Îşi aruncă 
privirea pe furiş în baie. Deşi se vedeau de aproape doi ani, iar el 
avea propriul sertar în apartamentul ei de-aici, încă mai existau 
limite. 

Kat stătea pe capacul de la vasul de toaletă, cu capul în mâini. 

— Kathryn... 

Ea se uită în sus, neplăcut surprinsă de intruziunea nedorită. 

— Monk! strigă ea aplecându-se spre uşă şi împingând-o ca să 
o închidă de tot. 

El o blocă cu piciorul. 

N-a fost ca şi cum ai fi folosit toaleta. 

— Aşteptam să se încălzească apa de la duş. 

Monk văzu oglinda aburită în timp ce intra. Incăperea mirosea 
a iasomie. O aromă care-i răscolea tot felul de amintiri. Păşi şi 
îngenunche din nou în faţa ei. 

Ea se lăsă pe spate. 

El îşi puse mâinile, una reală şi una artificială, deasupra 
genunchilor ei. 

Ea se încăpăţână să nu-i întâlnească privirea, cu capul încă 
ridicat. 

El îi dădu genunchii la o parte, se aplecă între ei şi îşi lăsă 
mâinile să alunece în sus pe deasupra coapselor până îi cuprinse 
fesele cu mâinile. O trase spre el. 

— Trebuie să... începu ea. 

— Trebuie să vii încoace. 

O ridică şi o trase în jos la el în poală, acum fiind rândul lui să 
se clatine. Faţa lui era foarte aproape de a ei. 

Ea îi întâlni în cele din urmă privirea. 

— Imi... îmi pare rău. 

El se apropie şi mai mult. 

— Pentru ce? 

Buzele li se lipiră. 

— Ar fi trebuit să fiu mai atentă. 

— Nu-mi aduc aminte să mă fi plâns în vreun fel. 

— Insă genul ăsta de greşeală... 

— Niciodată. N 

Îi sărută mâna, nu cu furie, ci într-un gest liniştitor şi ferm. Îi 
şopti printre buzele apropiate: 


56 


— Să nu-i spui niciodată aşa. 

Ea se lipi de el, cu braţele împreunate în jurul gâtului lui. Părul 
îi mirosea a iasomie. 

— Ce-o să facem? 

— Poate nu le ştiu eu pe toate, însă la asta chiar ştiu 
răspunsul. El se rostogoli într-o parte şi o lăsă şi pe ea jos pe 
covoraşul de la baie de sub el. 

— Oh, şopti ea. 


7.55 A.M. 
COPENHAGA, DANEMARCA 


Gray stătea în cafeneaua de vizavi de micul anticariat. Studia 
clădirea de peste drum. i 

SJAELDEN BOGER scria pe geam. CARȚŢI RARE. Magazinul de 
cărți ocupa parterul unei clădiri ce făcea parte dintr-un şir de 
case cu acoperiş din țiglă roşie. Arăta la fel ca restul caselor 
învecinate, aliniate una după alta de-a lungul străzii. Şi, 
asemenea celorlalte clădiri din această parte mai puțin prosperă 
a oraşului, era într-o stare destul de precară. Ferestrele de sus 
erau acoperite cu panouri de lemn. Până şi magazinul de la 
parter era asigurat cu un grilaj de protecţie din oţel ce culisa de 
sus în jos. 

Care până acum fusese închis. 

In timp ce aştepta deschiderea magazinului, Gray cercetă cu 
atenţie clădirea, sorbind ceea ce trecea pe post de ciocolată 
caldă aici în Danemarca, o chestie atât de groasă, încât avea 
gust de baton de ciocolată Hershey topit. Privi cu luare-aminte 
dincolo de ferestrele acoperite cu panouri de lemn. Deşi clădirea 
îşi pierduse strălucirea, şarmul ei specific Lumii Vechi încă mai 
persista: lucarnele în formă de ochi de bufniţă ieşeau în evidenţă 
din podul casei, grinzile expuse ostentativ se încrucişau la etajul 
superior şi panta abruptă a acoperişului înălţat, era gata oricând 
să facă faţă unei căderi prelungite de zăpadă pe durata iernii. 
Gray băgă de seamă chiar şi nişte urme mai vechi rămase sub 
ferestrele unde cândva fuseseră prinse în piroane ghivecele de 
flori. 

Gray se gândi la modalităţile de renovare ce puteau face casa 
să revină la gloria sa iniţială, reconstruind-o în minte, un 
exerciţiu mental ce stabilea un echilibru între inginerie şi 


57 


estetică. 

Aproape că putea să simtă mirosul de rumeguş. 

Acest ultim gând îi întunecă subit reveria. Se trezi năpădit de 
alte amintiri neaşteptate şi nedorite: atelierul de tâmplărie din 
garaj, unde muncea împreună cu tatăl său după şcoală. Ceea ce 
de obicei începea ca un simplu proiect de renovare adesea se 
încheia cu discuţii aprinse şi cuvinte prea grele pentru a mai fi 
retractate. Certurile îl făcuseră în cele din urmă pe Gray să 
renunţe la liceu şi să intre în armată. Abia în ultima vreme tatăl 
şi fiul găsiseră noi canale de comunicare şi un limbaj comun, 
acceptându-şi diferenţele. 

Cu toate astea, Gray era bântuit de o remarcă neplăcută a 
mamei sale. Şi anume că tatăl şi fiul erau mai mult asemănători 
decât diferiţi. De ce îl deranjase asta atât de mult în ultima 
vreme? Gray lăsă gândurile deoparte şi scutură din cap. 

Cu concentrarea deja spulberată, se uită la ceas, nerăbdător 
să-şi continue treaba din acea zi. Deja cercetase locul unde urma 
să aibă loc licitaţia şi montase două camere de luat vederi în 
punctele de acces din faţa şi din spatele clădirii. Tot ceea ce mai 
avea de făcut era să discute cu proprietarul magazinului de aici 
despre Biblie şi să surprindă nişte instantanee ale actorilor 
principali implicaţi în licitaţie - după care, odată încheiată treaba, 
să poată să-şi petreacă un weekend prelungit cu Rachel. 

Doar gândul la zâmbetul ei îi mai domoli nodul ce-i apăruse în 
capul pieptului. 

In cele din urmă, pe partea opusă a străzii, se auzi un clopot 
sunând. Uşa magazinului se deschise, iar grilajul de siguranţă 
începu să se ridice. 

Gray se îndreptă de spate, surprins să vadă cine deschidea 
magazinul. Păr negru împletit în coadă, ten ciocolatiu, ochi mari 
migdalaţi. Era fata care îl urmărise mai devreme în această 
dimineaţă. Purta chiar şi acelaşi pulover-jachetă cu fermoar şi 
rucsacul verde ponosit. 

Gray scoase un teanc de bancnote şi îl lăsă pe masa cafenelei, 
bucuros să renunţe la gânduri şi să revină în realitate. 

Traversă strada îngustă, în timp ce fata termina de asigurat 
grilajul de protecţie. 

Ea îi aruncă o privire, fără să pară deloc surprinsă. 

— Dă-mi voie să ghicesc, amice, spuse ea într-o engleză cu un 
puternic accent britanic, măsurându-l din cap până în picioare. 
Eşti american. 

El se încruntă, mirat de modul ei nepoliticos de abordare, încă 


58 


nu rostise nici un cuvânt. Însă îşi păstră pe chip expresia 
oarecum curioasă, nelăsând să se vadă vreun indiciu cu privire la 
faptul că ştia că îl urmărise mai devreme. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— După mers. Cu fundul înapoi. Te dă de gol cât se poate de 
clar. 

— Chiar aşa? 

Ea încuie grilajul. El văzu că fata avea mai multe insigne 
prinse de jachetă: un steag al Greenpeace în formă de curcubeu, 
un simbol celtic argintiu, un ankh egiptean auriu şi o varietate 
viu colorată de insigne rotunde în limba daneză şi una în engleză 
pe care puteai citi „GO LEMMINGS GO”. De asemenea, mai purta 
şi o brățară albă de cauciuc ce avea imprimat pe ea cuvântul 
„SPERANŢA”. 

Tânăra îi făcu semn să se dea la o parte, însă se lovi de el 
fiindcă nu se mişcă suficient de repede. O luă înapoi, traversând 
strada invers. , 

— Magazinul nu se deschide decât peste o oră. Imi pare rău, 
amice. 

Gray rămase pe platforma din fața intrării, pendulând cu 
privirea între uşa magazinului şi fată. 

Ea traversă strada şi se îndreptă spre cafenea. Trecând pe 
lângă masa abia eliberată de el, luă una dintre bancnotele lăsate 
de Gray şi intră înăuntru. Gray aşteptă. Prin geam, o văzu 
comandând două cafele mari şi plătind cu bancnota şterpelită. 

Ea se întoarse, având în fiecare mână câte un pahar înalt de 
plastic. 

— Mai eşti aici? întrebă ea. 

— Deocamdată, n-am unde să mă duc. 

— Ce păcat. Fata făcu semn din cap spre uşa închisă şi îşi 
ridică ambele mâini în sus. Ei bine? 

— Oh. 

Gray se întoarse şi îi deschise uşa. 

Ea se strecură pe lângă el înăuntru. 

— Bertal! tună fata - după care îşi aruncă privirea înapoi spre 
el. Vii înăuntru sau nu? 

— Credeam c-ai spus... 

— Prostii, spuse ea dându-şi ochii peste cap. Gata cu 
prefăcătoria. Ca şi cum nu m-ai fi văzut mai devreme. 

Gray se încordă. Aşadar, nu era o simplă coincidenţă. Fata 
chiar îl urmărise. 

Ea strigă în magazin. 


59 


— Bertal! Mişcă-ţi fundul încoace! 

Confuz şi precaut, Gray o urmă în magazin. Rămase lângă uşă, 
gata să o şteargă dacă era necesar. 

Magazinul era la fel de îngust ca o alee. De fiecare parte, şiruri 
de rafturi de cărţi se înălţau de la podea la tavan, ticsite cu toate 
genurile de cărţi, volume, manuale şi broşuri. La câţiva paşi în 
interior, două vitrine de sticlă, flancate de culoarul central, erau 
zăvorâte cu încuietorile la vedere. În interior erau cărţi legate în 
piele într-o stare avansată de degradare şi nişte pergamente 
băgate în eprubete albe. 

Gray cercetă mai departe încăperea. 

Particule de praf pluteau prin aer în lumina piezişă a soarelui 
dimineţii. 

Aerul mirosea a stătut, fiind probabil la fel de vechi ca şi 
grămada de hârtii şi documente din magazin. Semăna cu multe 
locuri din Europa. Vechimea şi patina timpului făceau parte din 
viaţa de zi cu zi. 

Cu toate acestea, în ciuda clădirii vechi şi părăginite, 
magazinul avea un farmec aparte, de la aplicele din sticlă pictată 
dispuse pe pereţi până la cele câteva scări sprijinite pe rafturile 
de cărţi. Lângă fereastra din faţă se găsea chiar şi o pereche de 
fotolii tapiţate care te îmbiau să te aşezi. 

Şi cel mai bun lucru dintre toate... 

Gray trase adânc aer în piept. 

Nu erau pisici. 

lar motivul pentru care era aşa deveni evident. 

Din spatele unui cadru de rafturi, o siluetă mare şi lăţoasă îşi 
făcu greoi apariţia. Arăta ca o corcitură de Saint Bernard, un 
dulău bătrân cu ochi maro pleoştiţi. Câinele abia se târa spre ei, 
şchiopătând cu piciorul stâng din faţă. Laba de pe partea aceea 
era un ciot noduros. 

— lată-te, Bertal. 

Fata se aplecă şi turnă conţinutul celor două pahare de plastic 
într-un bol de ceramică de pe podea. 

— Beţivanul ăsta bătrân nu-i bun de nimic până nu-şi bea 
prima cafea cu lapte dimineaţa. 

Rosti aceste ultime cuvinte cu o afecţiune vădită. 

Saint Bernardul ajunse în dreptul lor şi începu să pleoscăie cu 
lăcomie. 

— Nu cred că-i bine ca un câine să bea cafea, o avertiză Gray. 

Fata se ridică, aruncându-şi coada peste umăr. 

— Nu-ţi face griji. E fără cofeină. 


60 


Continuă să meargă prin magazin. 

— Ce s-a întâmplat cu laba lui? întrebă Gray, făcând puţină 
conversaţie ca să se adapteze situaţiei. 

Bătu uşor cu palma câinele într-o parte în timp ce acesta trecu 
pe lângă el, alegându-se în schimb cu un dat din coadă. 

— l-a degerat. Mutti l-a adus cu mult timp în urmă. 

— Mutti? 

— Bunica mea. Te aşteaptă. 

O voce strigă din spatele magazinului: 

— Er det ham der vil kebe begerne, Fiona? 

— Ja, Mutti! Cumpărătorul american. In engleză, te rog. 

— Send ham ind paa mit kontor. 

— Mutti o să te primească la ea în birou. 

Fata, Fiona, îl conduse spre partea din spate a anticariatului. 
Câinele, după ce-şi termină cafeaua de dimineaţă, îl urmă 
îndeaproape pe Gray. 

In mijlocul magazinului, trecură pe lângă o măsuţă pe post de 
casă de marcat dotată cu un calculator Sony şi o imprimantă. Se 
părea că epoca modernă îşi găsise aici un loc unde să prindă 
rădăcini. 

— Avem propriul nostru site web, explică Fiona, observând 
încotro îşi îndreptase el atenţia. 

Trecură de casa de marcat şi intrară într-o încăpere din spate 
printr-o uşă deschisă. Spaţiul de aici semăna mai mult a salon de 
primire decât a birou. Avea o canapea, o masă joasă şi două 
scaune. Până şi biroul din colţ părea să se afle acolo mai mult 
pentru a susţine plita aragazului şi ceainicul decât pentru a 
îndeplini rolul de masă de lucru. Cu toate acestea, pe un perete 
întreg se întindea un şir de fişete negre. Deasupra lor, o 
fereastră cu gratii lăsa să pătrundă strălucirea veselă a dimineţii, 
luminând singurul ocupant al încăperii. 

Ea se ridică în picioare şi îi întinse mâna. 

— Dr. Sawyer, spuse ea, adresându-i-se pe numele fals pe 
care el îl folosea în această misiune. 

In mod clar, făcuse nişte „săpături” cu privire la el. 

— Sunt Grette Neal. 

Femeia avea o strângere de mână fermă. Era subţire ca un băț 
şi, deşi avea pielea palidă, la fel ca toţi compatrioţii ei, emana un 
aer de sănătate. li făcu semn lui Gray spre unul din scaune. 
intregul ei fel de a fi era neprotocolar, până şi hainele: blugi 
bleumarin, o bluză turcoaz şi nişte încălțări modeste din pânză 
de culoare neagră. Părul ei lung şi argintiu era pieptănat drept, 


61 


accentuând aspectul serios, însă ochii îi sclipeau jucăuş. 

— Aţi cunoscut-o pe nepoata mea. 

Grette Neal se exprima cu uşurinţă în engleză, însă accentul 
danez era evident. Spre deosebire de cel al nepoatei sale. 

Gray îşi plimbă privirea de la femeia în vârstă palidă la chipul 
oacheş al nepoatei. Nu exista nici un fel de asemănare, însă Gray 
nu comentă nimic. Avea probleme mult mai importante de 
clarificat. 

— Da, ne-am cunoscut, admise Gray. De fapt, se pare că azi 
m-am întâlnit de două ori cu nepoata dumneavoastră. 

— Ah, curiozitatea Fionei o să-i creeze mari probleme la un 
moment dat. 

Critica lui Grette fu îndulcită de un zâmbet. 

— V-a înapoiat portofelul? 

Fruntea lui Gray se încreţi. Işi pipăi buzunarul de la spate. Era 
gol. Fiona îşi vâri mâna într-un buzunar lateral al rucsacului şi 
scoase un portofel din piele maro. 

Gray îl înhăţă cu repeziciune. Işi aminti cum fata se lovise de 
el în timp ce se ducea să ia cafea. Fusese mai mult decât un gest 
grosolan datorat grabei. 

— Vă rog să n-o luaţi ca pe ceva personal, îl asigură Grette. 
Acesta este modul ei de a da bună ziua. 

— l-am verificat toate actele, spuse Fiona ridicând din umeri. 

— Atunci te rog să-i înapoiezi tânărului şi paşaportul, Fiona. 

Gray îşi verifică şi celălalt buzunar. Dispăruse. Pentru numele 
lui Dumnezeu! 

Fiona îi aruncă micul carneţel cu vulturul american pe copertă. 

— Asta-i tot? întrebă Gray, pipăindu-se în jos. 

Fiona ridică din umeri. 

— Incă o dată, vă rog să scuzaţi exuberanţa nepoatei mele. 
Câteodată devine exagerat de protectoare. 

Gray se holbă la cele două femei. 

— Ar putea cineva să-mi explice ce se întâmplă? 

— Aţi venit să vă interesaţi de Darwin Bibel, spuse Grette. 

— Biblia, traduse Fiona. 

Grette dădu din cap spre nepoata ei. Trecerea involuntară la 
limba maternă trăda în mod clar o anume îngrijorare. 

— Reprezint un cumpărător care ar putea fi interesat, spuse 
Gray. 

— Da. Ştim. Şi v-aţi petrecut toată ziua de ieri punând 
întrebări cu privire la articole suplimentare scoase la vânzare la 
Licitaţia Ergenschein? 


62 


Gray păru surprins. 

— Suntem o comunitate mică de bibliofili aici în Copenhaga. 
Veştile circulă foarte repede. 

Gray se încruntă. Şi se gândise c-ar fi trebuit să fie mai discret. 

— Investigația dumneavoastră amănunţită a fost cea care m-a 
ajutat să mă decid să înscriu Biblia lui Darwin la licitaţie, întreaga 
comunitate este aţâţată de interesul crescând faţă de tratatele 
ştiinţifice din epoca victoriană. 

— Oferind o oportunitate optimă de a o vinde, interveni Fiona 
pe un ton cam ferm, ca şi cum ar fi vrut să pună definitiv capăt 
unei discuţii recente, purtate în contradictoriu. Am întârziat peste 
o lună cu chiria pentru apartament... 

Cuvintele ei fură curmate dintr-o fluturare a mâinii. 

— A fost o decizie dificilă. Biblia a fost cumpărată de tatăl meu 
în 1949. El a păstrat cu sfinţenie acest volum. În el există 
semnături ale unor membri din familia Darwin, care merg până la 
a zecea generaţie înaintea ilustrului Charles. Insă Biblia prezintă 
şi un interes istoric. L-a însoţit în călătoria făcută de el în jurul 
lumii la bordul HMS Beagle. Şi nu ştiu dacă ştiaţi sau nu, însă 
Charles Darwin a luat la un moment dat în consideraţie ideea de 
a intra la seminar. In această Biblie, o să găsiţi juxtapunerea 
omului religios cu omul de ştiinţă. 

Gray dădu din cap. In mod evident, femeia încerca să-l facă să 
fie curios. Oare asta era o mişcare tactică prin care să-l 
determine să se repeadă la licitaţie? Pentru a obţine cel mai bun 
preţ? Indiferent cum stăteau lucrurile, Gray putea să folosească 
asta în avantajul său. 

— Şi motivul pentru care m-a urmărit Fiona? întrebă el. 

Pe chipul lui Grette începu să se vadă oboseala. 

— Îmi cer scuze din nou că v-a sâcâit. După cum v-am mai 
spus, în ultima vreme, s-a înregistrat un interes sporit faţă de 
obiectele de colecţie din epoca victoriană şi este o comunitate 
mică. Cu toţii ştim că tranzacţiile au fost făcute... hai să 
spunem... dacă nu pe piaţa neagră, atunci în mod sigur pe cea 
gri. 

— Am auzit şi eu nişte zvonuri în sensul ăsta, recunoscu el 
timid, sperând că va reuşi să afle şi mai multe informaţii. 

— Au existat nişte cumpărători care s-au hotărât să nu mai 
plătească preţurile licitate sau au plătit cu bani iliciţi, cu cecuri 
neacoperite et cetera. Fiona nu încerca decât să-mi protejeze 
interesele. Şi câteodată merge prea departe, revenind la nişte 
deprinderi pe care mai bine le lăsa în urmă. 


63 


Femeia ridică dojenitor o sprânceană înspre nepoata ei. 

Brusc, Fiona găsi că scândurile podelei de lemn merită un 
interes deosebit. 

— Acum un an, un domn şi-a petrecut o lună întreagă căutând 
prin dosarele mele de provenienţă, unde sunt înregistraţi foştii 
proprietari. Dădu din cap sugestiv spre peretele plin de fişete şi 
documente. Şi asta numai pentru a plăti acest privilegiu cu o 
carte de credit furată. A manifestat un interes deosebit pentru 
Biblia lui Darwin. 

— Aşa că orice măsură de precauţie e bine-venită, spuse 
Fiona, subliniind asta din nou. 

— Ştiţi cine era domnul acesta? întrebă Gray. 

— Nu, însă mi l-aş aminti dacă l-aş vedea din nou. Un individ 
ciudat, palid la faţă, se agită Fiona. Insă o investigaţie a fraudei 
condusă de către bancă l-a urmărit din Nigeria până în Africa de 
Sud. Doar atât s-a putut afla. Jegosul ăla nenorocit şi-a acoperit 
urmele. 

Grette se încruntă. 

— Atenţie la limbaj, tânără domnişoară. 

— Şi care-a fost motivul unei asemenea investigaţii 
amănunțite pentru o plată neacoperită? întrebă el. 

Fiona găsi din nou fascinante scândurile din pardoseală. 

Grette se uită lung la nepoata sa. 

— Are dreptul să afle. 

— Mutti... 

Fiona scutură din cap. 

— Ce să aflu? 

Fiona îi aruncă o privire, apoi se uită în altă parte. 

— O să le spună celorlalţi şi o să obţinem jumătate de preţ. 

Gray ridică o mână. 

— Pot să fiu discret. 

Grette îl studie, mijind din ochi. 

— Insă puteţi fi sincer... asta mă întreb, dr. Sawyer. 

Gray se simţi scrutat de ambele femei. Oare acoperirea sa era 
pe cât de sigură spera el? Greutatea privirilor lor insistente, 
combinate, îi înţepeniră spatele. 

Grette vorbi într-un final: 

— Ar trebui să ştiţi. La scurt timp după ce domnul acela palid a 
fugit cu cunoştinţele acumulate aici, a avut loc o spargere la 
magazin. Nu s-a furat nimic, însă vitrina de prezentare în care în 
mod normal ţineam Biblia lui Darwin a fost forţată şi deschisă. 
Din fericire pentru noi, Biblia şi cele mai valoroase articole ale 


64 


noastre se păstrează într-un seif din podea pe durata nopţii. În 
plus, poliţia a răspuns în mod prompt la alarmă, izgonindu-i pe 
spărgători. Autorul spargerii nu a fost descoperit, însă noi ştim 
cine a venit după ea. 

— Dobitocul naibii... murmură Fiona. 

— Incepând din noaptea aceea, păstrăm Biblia într-o cutie 
sigură de depozit de la o bancă din apropiere. Cu toate astea, ne- 
au mai vandalizat de două ori numai anul acesta. Au dezactivat 
cumva alarma, iar locul a fost luat la puricat de fiecare dată. 

— Cineva căuta Biblia, spuse Gray. 

— Aşa bănuim şi noi. 

Gray începu să înţeleagă. Ceea ce le făcea să dorească să se 
debaraseze de Biblie nu era doar câştigul de bani, ci şi 
posibilitatea de a se elibera de această povară. Cineva voia 
Biblia, iar în cele din urmă această încercare putea să escaladeze 
şi să se recurgă la mijloace şi mai violente pentru a intra în 
posesia ei. lar această ameninţare putea să planeze şi asupra 
noului cumpărător. 

Gray o studie pe Fiona cu coada ochiului. Prin tot ce făcea, nu 
voia decât să-şi protejeze bunica, să protejeze siguranţa lor 
financiară. Observă văpaia din privirea ei chiar şi acum. Evident, 
fata ar fi preferat ca bunica ei să fi rămas mult mai reticentă. 

— Biblia ar putea fi în siguranţă într-o colecţie particulară din 
America, spuse Grette. S-ar putea ca asemenea probleme să nu 
traverseze şi ele Oceanul Atlantic. 

Gray dădu din cap aprobator, citind în spatele cuvintelor ei 
dorinţa de a-l convinge. 

— Aţi aflat vreodată ce l-a apucat pe străin să alerge după 
Biblie? întrebă el. 

Acum fu rândul lui Grette să-şi mute privirea undeva în zare. 

— O asemenea informaţie nu poate decât să facă Biblia mult 
mai valoroasă pentru clientul meu, insistă el. . 

Ochii lui Grette se întoarseră rapid spre el. Într-un fel sau altul, 
ea ştia că în spatele cuvintelor lui se ascundea o minciună. Il 
studie din nou, cumpănind şi gândindu-se la ceva mai mult decât 
la adevărul din vorbele lui, scormonind mai adânc. 

In acel moment, Bertal intră târşâindu-şi picioarele în birou, cu 
nasul întins nerăbdător spre biscuiţii de ceai de lângă ibricul de 
pe masă, după care se duse lângă Gray şi se prăbuşi pe 
scândurile din podea cu un suspin. Işi puse botul pe vârful 
bocancului lui Gray, părând să se simtă în largul lui în prezenţa 
acestui străin din magazinul lor. 


65 


Ca şi cum asta ar fi fost de ajuns, Grette oftă, închise ochii şi, 
dincolo de orice reticenţă, se mai înmuie. 

— Nu ştiu sigur. Sunt doar nişte supoziţii. 

Mă mulţumesc cu orice puteţi să-mi spuneţi. 

— Străinul a venit aici ca să caute informaţii despre o 
bibliotecă vândută bucată cu bucată după război. De fapt, patru 
dintre aceste cărţi sunt scoase la licitaţia din după-amiaza asta. 
Jurnalul lui de Vries, o copie a tezelor lui Mendel şi două texte 
scrise de fizicianul Max Planck. 

Gray îşi dădu seama că era aceeaşi listă pe care o avea şi el în 
carneţel. Erau chiar articole care atrăseseră în mod special 
atenţia. 

Cine le cumpăra şi de ce? 

— Puteţi să-mi mai spuneţi şi altceva despre această colecţie 
veche? Există vreo informaţie importantă privind proveniența ei? 
Grette se ridică în picioare şi se îndreptă spre dosarele sale. 

— Am chitanţa originală de la tranzacţia făcută de tatăl meu în 
1949. Pe ea apare numele unui sat şi al unei mici proprietăţi. 
Daţi-mi voie să văd dacă pot s-o găsesc. 

Intră în raza de lumină care pătrundea prin fereastra din spate 
şi deschise complet un sertar din zona de mijloc. 

— Nu pot să vă dau originalul, însă mi-ar face plăcere s-o pun 
pe Fiona să vă facă o fotocopie. 

În timp ce femeia în vârstă frunzărea prin dosarele ei, Bertal 
îşi înălţă nasul de pe bocancul drept al lui Gray, lăsând în urmă o 
dâră consistentă de salivă. Un mârâit pe o tonalitate scăzută se 
auzi dinspre câine. 

insă nu era îndreptat spre Gray. 

— lat-o. 

Grette se întoarse ţinând în mână o foaie de hârtie îngălbenită 
vârâtă într-o folie de plastic protectoare. 

Gray îi ignoră braţul întins şi îşi concentră atenţia asupra 
degetelor de la picioarele femeii. O umbră subţire intersectă 
rapid raza de lumină sub care stătea Grette. 

— La pământ! 

Gray se aruncă spre canapea, întinzându-se spre bătrână. 

In spatele lui, Bertal lătră brusc, cu putere, aproape acoperind 
zgomotul sticlei sparte. 

Gray, care încă se mai întindea după femeie, ajunse prea 
târziu. Nu putu decât să prindă cadavrul lui Grette Neal, în timp 
ce partea frontală a feţei femeii dispăruse într-un şuvoi de sânge 
şi oase, împuşcată din spate de un lunetist aflat de partea 


66 


cealaltă a ferestrei. 

Gray îi prinse corpul inert şi îl împinse în jos pe canapea. 

Fiona ţipă. 

Prin geamul din spate făcut ţăndări, răsunară două pocnituri 
distincte, concomitent cu zgomotul de sticlă spartă. Două cutii de 
tablă negre zburară în birou, loviră peretele îndepărtat şi 
zdrăngăniră pe jos, lovindu-se cu putere. 

Gray sări de pe canapea, lovind-o pe Fiona cu umărul. O 
împinse cu totul afară din birou şi imediat după colţ. 

Câinele se chinui să vină după ei. 

Gray o cără pe jumătate pe Fiona în spatele unei dulap de 
cărţi care să le ofere adăpost, în timp ce două detunături 
identice despicară biroul, distrugând peretele în urma unei 
explozii incandescente de ipsos şi aşchii de lemn. 

Dulapul de cărţi căzu peste ei, lovindu-se de cel vecin şi 
aplecându-se, rămânând astfel într-un echilibru precar. Gray o 
adăposti pe Fiona sub el. 

Deasupra capetelor, hârtiile izbucniră în flăcări şi de sus 
începu să curgă cenuşă incandescentă. 

Gray văzu bătrânul câine. Se mişcase prea încet, şchiopătând 
din cauza labei bolnave. Şocul îl izbise pe bietul animal de 
peretele îndepărtat. Nu mai mişca. Blana îi fumega. 

Gray se puse în faţa Fionei să nu vadă asta. 

— Trebuie să ieşim de-aici. 

Trase trupul fetei aflate în stare de şoc de sub dulapul de cărți 
aplecat deasupra lor. Jumătatea din spate a magazinului era deja 
plină de flăcări şi fum. Din duzele antiincendiu de deasupra 
izbucniră jeturi de apă călduţă. Prea puţină şi prea târziu. Nu cu 
atât de multe materiale inflamabile la îndemână. 

— Să ieşim prin faţă! o îndemnă el. 

O porni înainte, clătinându-se, împreună cu ea. 

Prea încet. 

In faţa lor, grilajul de securitate căzu cu putere în jos, blocând 
uşa şi geamul. Gray observă umbre, din ce în ce mai puţin clare, 
dispuse de fiecare parte a grilajului. Mai mulţi indivizi înarmaţi. 
Gray îşi aruncă privirea înapoi. Un zid învolburat de flăcări şi fum 
umplea partea din spate a magazinului. 

Erau prinşi în capcană. 


11.57 P.M. 


67 


WASHINGTON, D.C. 


Monk moţăia, într-o stare situată undeva între beatitudine şi 
somn. El şi Kat se mutaseră de pe pardoseala băii în pat pe 
măsură ce pasiunea se transformase în şoapte dulci şi mângăieri 
încă şi mai dulci. Cearşafurile şi pilotele erau încă răsucite în 
jurul trupurilor lor goale; nici unul din ei nu era gata să se 
desprindă de celălalt, nici fizic şi nici în orice alt fel. 

Degetul lui Monk urmări curba sânului lui Kat, alene, într-un 
gest mai mult liniştitor decât erotic. Arcul fin al piciorului ei îi 
dezmierda uşor gamba. 

Totul era perfect. 

Nimic nu putea să distrugă asta... 

Un sunet puternic năvăli brusc în cameră, făcându-i pe 
amândoi să se încordeze. 

Se auzea de la marginea patului, din locul în care Monk îşi 
aruncase pantalonii de trening... sau, mai degrabă, de acolo de 
unde îi fuseseră smulşi în grabă. Pagerul încă mai era prins de 
betelia elastică. Ştia că trecuse dispozitivul pe vibrații când se 
întorsese de la alergarea de seară. Un singur gen de apel reuşea 
să treacă de acest mod. 

Apelul de urgenţă. 

De partea opusă a patului, de pe noptieră, un al doilea pager 
trâmbiţa zgomotos un apel identic. 

Al lui Kat. 

Se ridicară amândoi în capul oaselor, încrucişându-şi privirile 
îngrijorate. 

— Centrul de Comandă, zise Kat. 

Monk întinse mâna şi îşi înşfacă pagerul, trăgându-şi şi 
pantalonii de trening odată cu el. li confirmă spusele. 

El îşi cobori picioarele pe podea şi se întinse după telefon. Kat 
veni lângă el, trăgând un cearşaf ca să-şi acopere sânii dezgoliţi, 
ca şi cum ar fi fost necesară o urmă de decenţă pentru a suna la 
sediul central de comandă. El formă numărul de la Sigma Force 
pe linia directă. Apelul îi fu preluat imediat. 

— Doamnă căpitan Bryant? răspunse Logan Gregory. 

— Nu, domnule. Sunt Monk Kokkalis. Insă Kat... doamna 
căpitan Bryant este aici cu mine. 

— Am nevoie să vă întoarceţi amândoi imediat la punctul de 
comandă. 

Logan îl puse succint la curent cu ce se întâmplase. 


68 


Monk ascultă, dând din cap aprobator. 

— Plecăm acum, termină el şi închise. 

Kat îi întâlni privirea, cu sprâncenele ridicate. 

— Care-i treaba? 

— Probleme. 

— Cu Gray? 

— Nu. Sunt sigur că el e bine, spuse Monk trăgându-şi 
pantalonii. Probabil că petrece nişte momente minunate cu 
Rachel. 

— Şi-atunci...? 

— E vorba de directorul Crowe. S-a întâmplat ceva în Nepal. 
Nu prea avem detalii. Ceva legat de-o molimă. 

— A raportat directorul Crowe aşa ceva? 

— Despre asta-i vorba. Ultimul său raport a fost acum trei zile, 
însă o furtună a întrerupt toate căile de comunicaţii. Aşa că n-a 
fost un mare motiv de îngrijorare. insă furtuna s-a încheiat şi tot 
n-a venit nici un raport. lar acum circulă zvonuri legate de 
molimă, moarte şi răzmeriţă. Posibil un atac al rebelilor. 

Ochii lui Kat se măriră. 

— Logan cheamă pe toată lumea la punctul de comandă. 

Kat cobori rapid din pat şi se întinse după propriile haine. 

— Oare ce-ar putea să se întâmple acolo? 

— Nimic bun, asta-i al dracului de sigur. 


9.22 A.M. 
COPENHAGA, DANEMARCA 


— Există vreo cale să ajungem sus? întrebă Gray. 

Fiona se uită lung la grilajul închis, ţintuită locului, cu ochii 
largi, fără să clipească... 

Gray citi semnele şocului care o cuprinse pe fată. 

— Fiona... Gray veni lângă ea şi aproape îşi lipi faţa de a ei, 
umplându-i câmpul vizual. Fiona, trebuie să scăpăm de incendiu. 

In spatele ei, valul de foc se răspândea cu repeziciune, 
alimentat de grămezile de cărţi uscate şi rafturile de pin rupte de 
pe pereţi. Flăcările urcaseră în sus şi se întindeau spre tavan. 
Fumul se învolbura şi se rostogolea de-a lungul acoperişului. 
Duzele antiincendiu continuau să împroaşte apă călduţă asupra 
focului ce lua proporţii, adăugând şi aburi la perdeaua de fum 
toxic. 


69 


Căldura se intensifica la fiecare respiraţie. Cu toate astea, în 
momentul în care Gray îi luă mâinile Fionei, o simţi dârdâind, 
tremurând din toate încheieturile. Insă măcar atingerea lui o făcu 
în cele din urmă să-şi aţintească privirea asupra lui. 

— Există vreo cale să ajungem sus? La un alt etaj? 

Fiona îşi aruncă privirea în sus. O perdea de fum ascundea 
plăcile de tablă din tavan. 

— Sunt nişte camere. Un pod... 

— Da. Perfect. Putem să ajungem acolo? 

Ea scutură din cap, la început uşor, apoi mult mai ferm, 
revenindu-şi în faţa pericolului. 

— Nu. Singurele scări sunt... şi făcu semn cu mâna abia 
perceptibil spre foc. La capătul clădirii. 

— Pe-afară. 

Ea dădu aprobator din cap. Cenuşa se rotea în jurul lor în 
vârtejuri învăpăiate pe măsură ce valul de foc avansa. 

Gray înjură în tăcere. Trebuie să fi existat cândva o scară 
interioară, înainte ca incinta să fie împărţită în magazinul de jos 
şi camerele de deasupra. Însă acum nu mai era. Era nevoit să 
improvizeze. 

— Aveţi un topor pe-aici? întrebă el. 

Fiona clătină din cap. 

— Dar o rangă? Ceva cu care să deschizi lăzile sau cutiile? 

Fiona se încordă şi încuviinţă din cap aprobator. 

— Lângă casa de marcat. 

— Stai aici. 

Gray porni cu grijă de-a lungul peretelui din stânga. Acesta îi 
asigura cea mai liberă cale de acces pe unde să se întoarcă la 
masa dispusă în centru, flăcările nu ajunseseră atât de rapid şi 
acolo. 

Fiona veni după el. 

— Ţi-am spus să rămâi în spate. 

— Ştiu unde este nenorocita aia de rangă, îi răspunse ea pe un 
ton repezit. 

Gray recunoscu teroarea dincolo de furia ei, însă era o 
ameliorare a şocului care-i blocase mâinile şi picioarele mai 
înainte. Plus că se potrivea cu furia lui. Impotriva lui însuşi. Era 
suficient de rău că fata îl urmărise mai devreme, însă acum 
permisese să fie prins în capcană de nişte asasini necunoscuţi. 
Fusese prea distras de gândul că avea să se vadă cu Rachel, 
abordase prea relaxat misiunea aceasta, iar acum nu doar 
propria viaţă era în pericol. 


70 


Fiona trecu în faţa lui, cu ochii înroşiţi şi tuşind de la fum. 

— E-acolo. 

Fata se aplecă peste masă, se întinse în spatele ei şi trase o 
rangă de oţel, lungă, de culoare verde. 

— Hai să mergem. g 

El o luă primul înapoi spre flăcările ce avansau rapid. Işi 
scoase puloverul de lână şi i-l dădu în schimbul răngii. 

— Udă puloverul ăsta. Imbibă-l bine la duza aia de stropire şi-i 
arătă cu ranga. Şi pe-al tău la fel. 

— Ce-ai de gând să...? 

— Incerc să improvizez o scară ca să ajungem sus. 

Gray se urcă pe una dintre scările mobile de lângă rafturile de 
cărţi căţărându-se cu dificultate. Fumul fremăta deasupra feţei 
lui. Aerul de sus ardea. Gray împinse ranga într-o bucată de tablă 
din tavan. Aceasta era uşor dislocată şi împinsă într-o parte. 
După cum sperase, acoperişul magazinului era sprijinit de grinzi 
în consolă. Ascundea podeaua din grinzi şi scânduri a etajului de 
deasupra. 

Gray urcă până la partea superioară a scării şi se căţără pe 
ultimele rafturi ale bibliotecii. Se sui deasupra. Folosindu-se de 
poziţia în care se afla, îndesă ranga între două scânduri. Intră 
adânc între ele. Propti ranga şi trase. Bara de oţel sfâşie lemnul 
vechi. Cu toate acestea, abia dacă reuşi să scobească o gaură ca 
de şoarece. 

Cu ochii lăcrimându-i şi usturându-l, se aplecă în jos. Izbucni 
într-o tuse sfâşietoare. Nu era bine. Avea să fie o cursă între 
ranga din mână şi fumul din jur. Gray îşi aruncă rapid privirea 
înapoi spre foc. Creştea în intensitate. Fumul se îngroşa şi mai 
mult. 

N-avea să izbutească niciodată în ritmul ăsta. 

O mişcare îl făcu să se uite rapid în jos. Fiona se cocoţase pe 
scară. Găsise o eşarfa, o îmbibase cu apă şi o înfăşurase ca un 
bandit în partea de jos a feţei, o deghizare care se potrivea 
mănuşă. 

Ridică puloverul lui din lână ud leoarcă. Se udase şi ea, părând 
că intrase la apă asemenea unui căţeluş plouat. Gray realiză că 
era mai tânără de şaptesprezece ani, cât îi dăduse el mai 
devreme. N-avea cum să aibă mai mult de cincisprezece. Ochii îi 
erau înroşiţi din cauza panicii, însă străluceau plini de speranţă, 
ca şi cum ar fi avut încredere oarbă în el. 

Gray ura când cineva făcea asta... căci funcţiona întotdeauna. 

Işi legă mânecile puloverului în jurul gâtului şi lăsă ca restul să 


71 


îi atârne pe spate. Trase o bucată de lână plină de apă ca să-şi 
acopere gura şi nasul, protejându-se cât de cât de aerul 
amestecat cu cenuşă. 

Cu apa curgându-i pe partea din spate a cămăşii, Gray 
îngenunche din nou, gata să atace grinzile încăpăţânate de 
deasupra. Simţi prezenţa Fionei. Şi responsabilitatea. 

Gray cercetă spaţiul dintre tavanul suspendat şi grinzile de 
susţinere pentru a depista alte mijloace de scăpare. De jur 
împrejur, ţevile şi cablurile se încrucişau la întâmplare, adăugate 
în mod clar, bucată cu bucată, după ce clădirea cu două niveluri 
fusese împărţită în magazinul de jos şi apartamentul de sus. 
Noile renovări păreau de proastă calitate, diferenţa dintre 
măiestria Lumii Vechi şi neglijenţa construcţiilor moderne fiind 
evidentă. 

In timp ce căuta, Gray descoperi o breşă în dispunerea 
uniformă a scândurilor şi a grinzilor de sus. O secţiune de 
aproape un metru pătrat, delimitată de un cadru întăritor mai 
gros. Gray înţelese imediat despre ce era vorba. Nu se înşelase. 
Cadrul marca o deschidere în locul pe unde trecuse cândva scara 
interioară care dădea spre etajul de deasupra. 

Insă cât de rezistentă fusese lucrarea de obturare a 
deschiderii? 

Putea afla într-un singur mod. 

Gray se împinse în călcâie, se ridică pe bibliotecă şi o luă ca 
un gimnast la bârnă în direcţia deschiderii cu cadru. Era la numai 
câţiva metri mai încolo - însă ducea spre interiorul magazinului, 
spre incendiu. 

— Unde te duci? îl întrebă Fiona, din vârful scării. 

Gray nu putea să-i explice. Fumul înecăcios se îngroşa cu 
fiecare pas făcut. Se făcuse cald ca într-un cuptor deschis, în cele 
din urmă, ajunse la secţiunea de rafturi de sub casa scării 
obturată. 

Uitându-se în jos, Gray văzu că rafturile de jos ale dulapului 
ardeau deja mocnit. Ajunsese la marginea deja expusă a focului. 

Nu avea timp de pierdut. 

Chircindu-se şi luându-şi elan, izbi cu ranga în sus. 

Vârful intră cu uşurinţă prin panoul de lemn mai subţire. Nu 
era făcut decât dintr-un material fibrolemnos şi din plăci de vinii. 
De proastă calitate, după cum sperase. Slavă Domnului pentru 
lipsa de profesionalism a muncitorilor din zilele noastre. 

Gray trase de rangă, învârtind-o ca pe manivela unei maşini în 
timp ce dogoarea devenea tot mai insuportabilă. Curând, formă 


72 


o deschizătură suficient de largă ca să se strecoare prin ea. 

Gray aruncă ranga prin deschizătură. Aceasta zăngăni undeva 
deasupra. 

Se întoarse spre Fiona şi-i făcu semn s-o ia spre el. 

— Poţi să te urci pe rafturi şi să...? 

— Am văzut cum ai ajuns acolo. 

Se căţără pe bibliotecă. 

Un pocnet de jos îi atrase atenţia lui Gray. Biblioteca se 
cutremură sub el. 

Oh... 

Greutatea sa şi rafturile incendiate de jos şubrezeau cu 
repeziciune locul unde se cocoţase. Ajunse la gaură şi se săltă pe 
jumătate în sus, uşurând astfel greutatea ce apăsa pe raft. 

— Grăbeşte-te, o îndemnă el pe fată. 

Cu braţele întinse în lateral pentru a-şi menţine echilibru, 
Fiona se deplasa încet de-a lungul părţii superioare a dulapului 
de cărţi. Era aproape la un metru distanţă. 

— Grăbeşte-te, repetă el. 

— Te-am auzit din prima... 

Cu o trosnitură răsunătoare, porţiunea de bibliotecă de sub 
Gray se prăbuşi. Se apucă şi mai strâns de marginile găurii în 
timp ce aceasta se răsturnă într-o parte, sfărâmându-se în 
flăcări. Un val nou de căldură, cenuşă şi flăcări se înălţă imediat. 

Fiona ţipă în timp ce partea unde se afla ea se clătină, însă 
rezistă pentru moment. 

Atârnând în braţe, Gray strigă la ea: 

— Intinde-te spre mine. Apucă-te de umerii mei. 

Fiona nu avu nevoie de alte încurajări căci rafturile se clătinau 
sub ea. Sări şi îl lovi cu putere, cu braţele strânse în jurul gâtului 
său, cu picioarele lipite în jurul taliei lui. Aproape că-l smulse din 
locul în care se ţinea. Pendulă pentru a-şi recâştiga echilibrul. 

— Poţi să te caţări pe mine şi să te strecori prin gaură? întrebă 
încordându-se. 

— Cred... cred că da. 

Rămase atârnată încă un moment, fără să se mişte. 

Marginile rugoase ale găurii îi sfâşiau degetele. 

— Fiona... 

Ea tremură lipită de el, după care reuşi să ajungă în spatele 
lui. Odată pornită, se căţără rapid, proptindu-şi un picior în 
cureaua lui şi apoi împingându-i-se în umăr. Trecu prin gaură cu 
agilitatea unei maimuțe. 

Dedesubt, se dezlănţui vâlvătaia focului ce cuprinsese cărţile 


73 


e 


şi rafturile suspendate. 

Fără să mai zăbovească, Gray se trase cu putere în sus după 
ea, târându-se prin gaură şi întinzându-se pe podea. Se afla în 
mijlocul unui hol. Camerele se întindeau şi în stânga şi în 
dreapta. 

— Focul a ajuns şi aici sus, şopti Fiona, ca şi cum i-ar fi fost 
frică să nu atragă atenţia flăcărilor. 

Ridicându-se în picioare, Gray văzu licărul flăcării din 
jumătatea din spate a apartamentului. Fumul năpădise şi aceste 
holuri, fiind chiar mai gros decât la parter. 

— Haide, spuse el. 

Cursa încă nu se încheiase. 

Gray porni grăbit de-a lungul holului, îndepărtându-se de 
incendiu. Se opri la una dintre ferestrele de sus acoperite cu 
panouri de lemn. Se uită printre două stinghii. In depărtare se 
auzeau sirene. Lumea se adunase pe strada de dedesubt: 
spectatori şi curioşi. Şi, cu siguranţă, printre ei se aflau unul sau 
poate doi indivizi înarmaţi. 

Gray şi fata ar fi fost expuşi dacă încercau să iasă afară pe 
geam. 

La rândul său, Fiona studie şi ea mulţimea. 

— N-o să ne lase să plecăm, nu-i aşa? 

— Atunci o să ieşim pe cont propriu. j 

Gray se întoarse şi se uită cu atenţie în sus. In minte îi veni 
imaginea ferestrei de la frontonul podului pe care o văzuse mai 
devreme din stradă. Trebuiau să ajungă la acoperiş. 

Fiona îi înţelese intenţia. 

— Există o scară pliabilă în camera de-alături, explică ea şi o 
luă înainte. Veneam din când în când să citesc aici sus când 
Mutti... 

Vocea Fionei se întrerupse, iar cuvintele i se stinseră. 

Gray ştia că fata nu va putea trece mult timp peste moartea 
bunicii ei. O cuprinse cu braţul în jurul umărului, însă ea se 
scutură şi îndepărtă. 

— Chiar aici, spuse ea şi intră în ceea ce trebuie să fi fost 
cândva o cameră de zi. 

Acum nu mai erau aici decât câteva lăzi mari din lemn şi o 
canapea jerpelită. 

Fiona îi arătă o frânghie uzată ce atârna din tavan, ataşată la o 
trapă din plafon. 

Gray o trase în jos şi imediat o scară de lemn pliabilă alunecă 
spre podea. 


74 


El se sui primul, urmat de Fiona. 

Podul era neterminat: doar izolaţia, grinzile, căpriorii şi rahat 
de şobolani. Singura lumină răzbătea printr-o pereche de 
lucarne. Una dădea înspre strada din faţă, cealaltă spre aleea din 
spate. Fumul subţire umplea spaţiul, însă până acum flăcările nu- 
şi făcuseră apariţia. 

Gray se hotări să încerce fereastra din spate. Aceasta dădea 
spre vest, lăsând acoperişul în umbră la ora asta. In plus, acea 
parte a casei era cuprinsă de flăcări. Era posibil ca atacatorii lor 
să fie mai puţin atenţi la ea. 

Gray ţopăi de pe o grindă pe alta. Putea să simtă căldura ce 
venea de jos. 

O porţiune de izolaţie ardea deja mocnit cu fibra de sticlă 
topindu-se. 

Odată ajuns la fereastră, Gray cercetă ce se afla dedesubt. 
Panta acoperişului era de aşa natură încât nu putea să vadă în 
curtea interioară din spatele magazinului. lar dacă el nu putea 
să-i vadă, atunci nici ei nu puteau să-l vadă pe el. Mai mult decât 
atât, fumul se învolbura de la geamurile sparte de jos, oferindu- 
le o acoperire suplimentară. 

Brusc, focul putea fi în avantajul lor. 

Cu toate astea, Gray trase cu precauţie zăvorul ferestrei, apoi 
o deschise larg. Aşteptă. Nici o împuşcătură. Acum sirenele 
puteau fi auzite apropiindu-se de strada pe care se afla 
magazinul. 

— Lasă-mă să mă duc primul, îi şopti Gray Fionei. Dacă-i totul 
în regulă... 

Un tunet înfundat bubui în spatele lor. 

Amândoi se întoarseră. O limbă de foc ţâşni din izolaţia care 
ardea mocnit, înălțându-se trosnind şi fumegând. Nu mai aveau 
timp. 

— Vino după mine, spuse Gray. 

Se strecură pe geam, rămânând cât mai jos posibil. Afară pe 
acoperiş se simţea o răcoare plăcută, iar aerul, foarte curat după 
fumul sufocant din interior. 

insufleţit de gândul iminentei salvări, Gray testă ţiglele de pe 
acoperiş. Panta era abruptă, însă avea o priză foarte bună cu 
bocancii din picioare. Cu grijă, se putea merge şi pe acoperiş. Se 
îndepărtă de adăpostul pe care i-l conferea fereastra şi se 
îndreptă spre coama acoperişului. In faţă, spaţiul dintre casele 
dispuse în şir era mai mic de un metru. Ar fi trebuit să poată sări 
distanţa asta. 


75 


Mulţumit, se întoarse la fereastră. 

— OK, Fiona... ai grijă. 

Fata îşi scoase iute capul afară, se uită în jur, după care se 
strecură afară pe acoperiş. Rămase ghemuită, aproape în patru 
labe. 

Gray o aştepta. 

— Te descurci foarte bine. 

Ea îşi aruncă privirea spre el. Din neatenţie, nu văzu o ţiglă 
crăpată. Vârful piciorului îi intră în gaură. Ţigla se făcu ţăndări, 
iar ea îşi pierdu echilibrul. Căzu pe burtă - şi începu să alunece. 

Se chinui să se agaţe cu degetele de la mâini şi de la picioare, 
însă fără nici un rezultat. 

Gray se întinse după ea. Degetele lui nu apucară decât aerul 
din jur. 

Viteza ei crescu pe măsură ce aluneca pe deasupra ţiglelor. 
Alte ţigle se sparseră în încercarea ei frenetică de a-şi stopa 
căderea. Bucăţile de ceramică spartă zăngăneau rostogolindu-se 
în faţa ei, transformându-se într-o adevărată avalanşă de ţigle. 

Gray se întinse pe burtă şi se lipi de acoperiş. Nu putea să facă 
nimic ca să o ajute. 

— Jgheabul de scurgere! strigă după ea, renunțând la orice 
măsuri de prevedere. Apucă-te de jgheab! 

Ea păru surdă la cuvintele lui, râcâind cu degetele de la mâini, 
dislocând şi mai multe ţigle cu picioarele. Se lovi în lateral şi 
începu să se rostogolească. li scăpă un strigăt prelung. 

Primele ţigle sparte începură să cadă peste marginea 
acoperişului. Gray le auzi cum se fac ţăndări de caldarâmul curţii 
interioare de dedesubt, pocnind ca un foc de artificii. 

După care urmă şi Fiona, prăbuşindu-se peste marginea 
acoperişului, cu braţele fluturându-i incontrolabil. 

Şi dispăru. 


76 


3 
UKUFA 


10.20 A.M. 

REZERVAȚIA NATURALĂ HLUHLUWE- 
UMFOLOZL 

ZULULAND, AFRICA DE SUD 


La aproximativ nouă mii cinci sute de kilometri şi un continent 
distanță de Copenhaga, un jeep decapotabil se hurducăia printr- 
o regiune sălbatică din Africa de Sud. 

Căldura era deja înăbuşitoare, pârjolind savana şi ducând la 
apariția unor miraje sclipitoare. In oglinda retrovizoare, 
întinderea de pământ se cocea la soare, presărată ici-colo cu 
hăţişuri ţepoase şi tufişuri solitare de rooibos. Chiar în faţă apăru 
un deluşor, decorat cu straturi compacte de acacia noduroase şi 
copaci scheletici specifici acestei regiuni. 

— Acesta este locul, doctore? întrebă Khamisi Taylor, răsucind 
de volan pentru a trece peste albia unui pârâu uscat, stârnind în 
urmă un nor de praf ca o coadă de cocoş. 

Işi aruncă privirea spre femeia de lângă el. 

Dr. Marcia Fairfield, pe jumătate ridicată din scaunul din 
dreapta al pasagerului, îşi ţinea o mână încleştată pe marginea 
parbrizului ca să-şi menţină echilibrul. li făcu semn cu celălalt 
braţ. 

— Pe lângă, spre marginea de vest. Acolo-i o groapă adâncă. 

Khamisi schimbă viteza şi viră brusc la dreapta. Dată fiind 
calitatea sa de paznic în rezervaţia naturală Hluhluwe-Umfolozi, 
trebuia să respecte protocolul. Braconajul era o încălcare gravă a 
acestuia - însă şi o realitate crudă. Indeosebi în zonele mai 
izolate ale parcului. 

Până şi oamenii de acelaşi neam cu el, din tribul zulu, urmau 
câteodată tradiţia şi vechile practici. Ceea ce făcea necesară 
chiar şi amendarea unora dintre vechii prieteni ai bunicului său. 
Bătrânii îi găsiseră o poreclă, un cuvânt în zulusă care se 
traducea ca „Grăsanul”. Porecla nu era foarte ruşinoasă, însă 
Khamisi ştia că exista un curent de antipatie şi aversiune faţă de 


77 


el. Îl considerau mai puţin bărbat pentru că acceptase slujba unui 
alb, adică să-şi câştige existenţa jupuindu-i pe alţii. in plus, se 
cam înstrăinase de locurile acestea. Tatăl lui îl luase în Australia 
când avea doisprezece ani, după moartea mamei sale. Işi 
petrecuse o bună bucată din viaţă în suburbiile oraşului Darwin 
de pe coasta nordică a Australiei şi chiar studiase doi ani la 
universitatea din Queensland. Acum, la douăzeci şi opt de ani, se 
întorsese, după ce făcuse rost de o slujbă sigură de paznic de 
vânătoare - pe de-o parte, datorită educaţiei sale, iar pe de alta, 
legăturilor sale cu triburile de aici. 

„Să-şi câştige existenţa jupuindu-i pe alţii.” 

— Poţi să mergi mai repede de-atât? îl îndemnă pasagera sa. 

Dr. Marcia Fairfield, o femeie cu păr înspicat, biolog la 
Cambridge, era o persoană extrem de respectată, implicată încă 
de la început în proiectul Operation Rhino? fiind adesea numită 
Jane Goodall a rinocerilor. Lui Khamisi îi plăcea să lucreze cu ea. 
Poate doar pentru lipsa de pretenţii şi falsitate pe care o 
transmitea, pornind de la haina de safari decolorată până la 
părul argintiu ce-i atârna la spate strâns într-o coadă simplă. 

Sau poate doar pentru pasiunea de care dădea dovadă. Ca 
acum. 

— Dacă femela a murit la naştere, s-ar putea ca puiul ei să 
mai fie încă în viaţă. Insă pentru cât timp? 

Lovi cu pumnul în marginea parbrizului. 

— Nu putem să-i pierdem pe-amândoi. 

In calitatea sa de paznic de vânătoare, Khamisi înţelegea, încă 
din 1970, populaţia de rinoceri negri scăzuse cu nouăzeci şi şase 
la sută aici în Africa. Rezervaţia Hluhluwe-Umfolozi căuta să 
remedieze acest lucru, aşa cum făcuse cu populaţia de rinoceri 
albi. Toate eforturile de conservare în parcul acesta erau 
îndreptate în special în această direcţie. 

Fiecare rinocer negru în parte era important. 

— Nu am găsit-o decât datorită cipului, continuă dr. Fairfield. 
Am depistat-o din elicopter. Insă, dacă naşte, n-avem cum să-i 
urmărim puiul. 

— Puiul n-o să stea aproape de mama lui? întrebă Khamisi. 

El însuşi fusese martor la ceva similar. Cu doi ani în urmă, doi 
pui de leu fuseseră găsiţi ghemuiţi şi lipiţi de pântecele rece al 
mamei lor, împuşcată de un braconier pentru care vânătoarea 
era un sport. 


3 Operaţiunea Rinocerul. 
78 


— Ştii care-i soarta orfanilor. Carcasa animalului mort va 
atrage prădători. Dacă puiul mai este prin jur, mânijit cu sângele 
de la naştere... 

Khamisi încuviinţă dând din cap. Acceleră şi urcă pe panta 
stâncoasă. Partea din spate a maşinii aluneca pe pietriş, însă el 
continuă să meargă. 

La coborâş, dealul era străbătut de nişte viroage adânci, 
traversate de cursuri de apă curgătoare. Aici vegetaţia se 
îndesea: smochini, mahon Natal şi copaci nyala. Era una dintre 
cele câteva zone „ude” ale parcului şi, de asemenea, una dintre 
cele izolate, aflată destul de departe de obişnuitele poteci ale 
vânatului şi trasee ale turiştilor. Numai cei care deţineau permis 
aveau voie să traverseze această secţiune sub limitări stricte: 
numai pe durata zilei, fără a rămâne peste noapte. Teritoriul se 
întindea cât vedeai cu ochii spre graniţa vestică a parcului. 

Khamisi scrută orizontul în timp ce cobora jeepul uşor de pe 
panta îndepărtată. La un kilometru şi jumătate distanţă, un gard 
împărțea terenul în două. Gardul negru înalt de trei metri separa 
parcul de un domeniu privat din vecinătate. 

Asemenea rezervaţii beneficiau adesea de o graniţă comună 
cu un parc, oferindu-le turiştilor înstăriți o experienţă şi mai 
intimă. 

Însă aceasta nu era un domeniu privat oarecare. 

Parcul Hluhluwe-Umfolozi fusese fondat în 1895, fiind cea mai 
veche rezervaţie din Africa. La fel şi domeniul privat învecinat 
era cel mai vechi. Terenul acesta se afla în proprietatea unei 
familii de dinaintea înfiinţării parcului, deţinut de o dinastie încă 
prezentă în Africa de Sud, clanul Waalenberg, una dintre familiile 
de buri cunoscute din secolul al şaptesprezecelea. Acest 
domeniu era cât un sfert din mărimea parcului. Se spunea că pe 
pământurile sale se găseau din belşug o mulţime de specii de 
animale sălbatice. Şi nu era vorba doar de cele cinci specii mari - 
elefantul, rinocerul, leopardul, leul şi bivolul african - ci şi de 
animale de pradă şi de prada acestora pentru fiecare tip în parte: 
crocodilul de Nil, hipopotamul, ghepardul, hiena, gnuul, şacalul, 
girafa, zebra, antilopa de apă cu coarne elipsoidale, kudu, 
impala, antilopa de mlaştină, mistrețul sălbatic, babuinul. Se mai 
spunea că domeniul Waalenberg adăpostise în necunoştinţă de 
cauză o turmă de okapi, o specie foarte rară, cu mult înainte ca 
această rudă a girafei să fi fost descoperită în 1901. 

Însă întotdeauna circulaseră zvonuri şi poveşti asociate cu 
domeniul Waalenberg. Parcul era accesibil doar cu elicopterul 


79 


sau cu un avion de mici dimensiuni. Drumurile care cândva 
duceau spre parc fuseseră de mult timp redate sălbăticiunilor. 
Singurii vizitatori şi ei foarte puţini, erau demnitari importanţi din 
întreaga lume. Se spunea că însuşi Teddy Roosevelt vânase 
odată pe domeniu şi chiar că organizase sistemul naţional de 
parcuri din Statele Unite după chipul şi asemănarea domeniului 
Waalenberg. 

Khamisi ar fi dat orice să-şi petreacă o zi acolo. 

Insă această onoare îi revenea numai paznicului-şef de la 
Hluhluwe. Un tur al proprietăţii Waalenberg era un privilegiu de 
care te bucurai odată ce obţineai această funcţie, dar chiar şi 
atunci erai nevoit să dai o declaraţie sub semnătură prin care te 
obligai să păstrezi secretul. Khamisi spera ca într-o bună zi să-şi 
realizeze acest obiectiv înalt. 

Insă nu prea credea că asta avea să se întâmple vreodată. 

Nu, dată fiind pielea lui neagră. 

Faptul că era zulus şi educaţia poate că-l ajutaseră să obţină 
slujba aceasta, însă, chiar şi după abolirea apartheidului, tot mai 
rămăseseră nişte limite. Mentalităţile vechi dispăreau foarte greu 
- Şi pentru negri şi pentru albi. Cu toate astea, poziţia sa era un 
pas înainte. Una dintre moştenirile triste ale apartheidului consta 
în faptul că o întreagă generaţie de copii ai tribului fuseseră puţin 
educați la şcoală, sau chiar deloc, suferind din pricina 
sancţiunilor, a segregaţiei şi a atmosferei sociale agitate. O 
generaţie pierdută. Aşa că el făcea tot ce-i stătea în puteri: 
deschidea orice uşi putea să deschidă şi le ţinea deschise pentru 
cei care aveau să vină după el. 

Era dispus să joace rolul „Grăsanului”, dacă de asta era 
nevoie. 

Intre timp... 

— Acolo! strigă dr. Fairfield, făcându-l pe Khamisi să tresară şi 
să revină înapoi la drumul sinuos nemarcat. la-o la stânga la 
baobabul de la baza dealului. 

Khamisi reperă giganticul copac preistoric. Florile albe imense 
atârnau trist în capătul ramurilor. În stânga copacului, terenul 
scădea în altitudine, coborând într-o depresiune în formă de bol. 
Khamisi surprinse cu privirea luciul de apă al unui mic iaz 
aproape de fund. 

Un ochi de apă pentru adăpatul animalelor sălbatice. 

Asemenea surse de apă se găseau pretutindeni în parc, unele 
naturale, altele artificiale. Erau cele mai bune locuri în care să 
studiezi flora şi fauna sălbatică - şi de asemenea cele mai 


80 


periculoase locuri de traversat pe jos. 

Khamisi frână şi opri lângă copac. 

— O să trebuiască să mergem pe jos de-aici. 

Dr. Fairfield dădu aprobator din cap. Se întinseseră amândoi 
după carabine. Deşi amândoi îşi dedicaseră viaţa protecţiei 
mediului, erau de asemenea familiarizați cu pericolul 
omniprezent în savană. 

După ce se dădu jos din maşină, Khamisi îşi puse pe umăr 
carabina cu două ţevi de calibru mare, un .465 Nitro Holland & 
Holland Royal. Cu ea puteai opri un elefant furios. In vegetaţia 
deasă, o prefera oricărei alte puşti. 

Incepură să coboare panta, înţepându-se în iarba înaltă şi 
tufişurile pline de spini. Deasupra capului, coronamentul 
copacilor îi proteja de soare, însă crea o umbră deasă dedesubt. 
In timp ce mărşăluia, Khamisi remarcă liniştea apăsătoare. Nici 
un cântec de pasăre. Nici un țipăt de maimuţă. Numai bâzâit şi 
zumzet de insecte. Liniştea îi dădea fiori pe şira spinării. 

Lângă el, dr. Fairfield verifica ecranul unui receptor GPS mobil. 

li arătă cu o mână încotro să o ia. 

Khamisi urmă direcţia indicată de ea, trecând pe lângă 
marginea apei nămoloase. În timp ce păşea hotărât prin nişte 
trestii, îl izbi un miros din ce în ce mai greu de carne în 
putrefacție. Nu după mult timp, ajunse într-un crâng întunecos şi 
descoperi sursa. 

Femela de rinocer negru trebuie să fi cântărit în jur de o mie 
cinci sute de kilograme. Un specimen de mărimea unui monstru. 

— Dumnezeule! exclamă dr. Fairfield printr-o batistă pe care o 
ţinea strâns peste nas şi gură. Când Roberto a depistat 
rămăşiţele din elicopter... 

— Intotdeauna e mai rău la sol, spuse Khamisi. 

O luă către carcasa extrem de umflată. Era întinsă pe partea 
stângă. Mugştele se ridicară într-un nor negru la apropierea lor. 
Pântecele fusese despicat complet. Intestinele erau revărsate 
afară, balonate de la gaz. Părea imposibil ca toată grămada asta 
să fi intrat vreodată în abdomenul animalului. Alte organe erau 
întinse peste mizeria de jos. O dâră sângerie indica locul unde o 
delicatesă anume fusese târâtă în frunzişul dens dimprejur. 

Muştele se aşezară la loc. 

Khamisi păşi peste o bucată muşcată de ficat roşu. Piciorul din 
spate părea să fi fost aproape smuls din şold. Cât de puternice 
trebuie să fi fost nişte fălci ca să facă aşa ceva... 

Până şi un leu matur ar fi avut ceva de furcă. 


81 


Khamisi se învârti în cerc până când ajunse la cap. 

Una din urechile butucănoase ale rinocerului fusese smulsă, 
iar grumazul era sfârtecat cu sălbăticie. Ochii negri lipsiţi de 
viaţă se holbau la Khamisi, prea largi, ca şi cum ar fi fost 
îngheţaţi de spaimă. Şi buzele erau rânjite parcă de teroare sau 
de agonie. Limba lată ieşea în afară, iar sub ea era o baltă de 
sânge. Insă nimic din toate acestea nu era important. 

El ştia ce trebuie să verifice. 

Deasupra nărilor acoperite cu praf şi spumă se încovoia un 
corn lung, proeminent şi perfect. 

— În mod clar nu poate fi vorba de un braconier, spuse 
Khamisi. 

Cornul i-ar fi fost luat. Acesta era motivul principal pentru care 
populaţia de rinoceri era încă într-un declin rapid. Praful din corn 
de rinocer era vândut în pieţele din Asia pentru tratarea 
disfuncţiilor erectile, o Viagra homeopatică. 

Un singur corn valora o avere. 

Khamisi îşi îndreptă corpul. _ 

Dr. Fairfield era ghemuită lângă celălalt capăt al cadavrului. Îşi 
pusese mănuşi de cauciuc, sprijinindu-şi puşca de corp. 

— Nu pare să fi fătat. 

— Aşadar, n-avem nici un pui orfan. 

Biologul înconjură din nou carcasa animalului până ajunse din 
nou la pântece. Se aplecă şi, fără ca măcar să tresară de scârbă, 
trase de un capăt al pântecelui sfârtecat şi îşi vâr mâna 
înăuntru. 

El se întoarse într-o parte. 

— De ce n-a fost carcasa curățată complet de necrofagi? se 
miră dr. Fairfield în timp ce examina leşul. 

— E-o grămadă de mâncare, murmură el. 

Khamisi privi în jur. Liniştea continua să-l apese, făcând 
căldura şi mai greu de suportat. 

Femeia îşi continuă examinarea. 

— Nu cred că e vorba de asta. Cadavrul e-aici de noaptea 
trecută, în apropierea unei adăpători pentru animalele sălbatice. 
Dacă nu altceva, măcar abdomenul ar fi fost complet curăţat de 
şacali. 

Khamisi cercetă din nou cadavrul. Se uită la piciorul din spate 
sfâşiat, la grumazul sfârtecat. Un animal uriaş doborâse 
rinocerul. Şi foarte rapid. 

Îl trecură fiorii. 

Unde erau necrofagii? 


82 


Înainte să poată reflecta asupra acestui mister, dr. Fairfield 
spuse: 

— Puiul a dispărut. 

— Ce? spuse el şi se uită în jur. Mi s-a părut c-aţi spus că n-a 
fătat. 

Dr. Fairfield se ridică în picioare, scoţându-şi mănuşile şi 
recuperându-şi arma. 

Cu puşca în mână, biologul se îndepărtă de carcasă, cu 
privirea fixată în pământ. Khamisi observă că ea urmărea dâra 
de sânge, acolo unde ceva fusese târât din pântece, pentru a fi 
devorat în altă parte. 

Oh, Dumnezeule... 

Bărbatul o urmă. 

La marginea crângului, dr. Fairfield îşi folosi vârful armei ca să 
dea la o parte nişte ramuri care atârnau la înălţime mică, 
dezvăluind ceea ce fusese tras din pântece. 

Puiul de rinocer. 

Corpul sfrijit fusese rupt în bucăţi, ca şi cum mai multe 
animale s-ar fi bătut pe el. 

— Cred că puiul încă mai trăia când a fost sfâşiat, spuse dr. 
Fairfield, făcându-i semn spre sângele împroşcat. Bietul de el... 

Khamisi se dădu înapoi, amintindu-şi întrebarea de mai 
devreme a biologului. De ce nici un fel de necrofagi nu 
evisceraseră rămăşiţele? Vulturii, şacalii, hienele şi chiar şi leii. 

Dr. Fairfield avea dreptate. Atât de multă mâncare nu ar fi fost 
lăsată pradă muştelor şi viermilor. 

Nu avea nici o noimă. 

In afară de cazul în care... 

Inima lui Khamisi începu să bată cu putere. 

In afară de cazul în care animalul de pradă era încă aici. 

Khamisi îşi ridică arma. In umbra crângului, remarcă din nou 
liniştea grea şi apăsătoare. Ca şi cum până şi pădurea părea 
intimidată de făptura care îl omorâse pe rinocer. 

Se trezi adulmecând aerul din jur, ascultând, încordându-şi 
privirea, nemişcat. Umbrele păreau să se adâncească peste tot 
în jurul lui. 

Petrecându-şi copilăria în Africa de Sud, Khamisi era foarte 
familiarizat cu superstiţiile, cu zvonurile legate de monştrii care 
bântuiau şi vânau prin jungle: nda/awo, un mâncător de oameni 
înfiorător din pădurile din Uganda; mbi/into, un hipopotam de 
mărimea unui elefant din zonele mlăştinoase din Congo; mngwa, 
un animal îmblănit ce se ascundea printre nucile de cocos de pe 


83 


coastă. 

Însă câteodată până şi legendele începeau să prindă viaţă în 
Africa. Aşa cum fusese în cazul nsui-fisi. Era un monstru vărgat, 
mâncător de oameni, din Rhodesia, mult timp considerat 
personaj de poveste de către coloniştii albi... până când, câteva 
zeci de ani mai târziu, se descoperise că era o specie de 
ghepard, catalogat de zoologi drept Acinonyx rex. 

În timp ce Khamisi cerceta jungla, îşi aminti de un alt monstru 
legendar, cunoscut de-a lungul întregii Africi. Purta mai multe 
nume: dubu, lumbwa, kerit sau getet. Numai simpla menționare 
a numelui acestuia provoca strigăte de teamă din partea 
nativilor. La fel de mare ca o gorilă, era un adevărat diavol 
recunoscut pentru iuţeala, viclenia şi ferocitatea sa. De-a lungul 
secolelor, vânătorii negri şi albi - susţinuseră că-l zăriseră în 
treacăt. Toți copiii  învăţaseră să-i recunoască urletul 
caracteristic. Această regiune din Zululand nu făcea excepţie. 

— Ukufa... murmură Khamisi. 

— Ai spus ceva? îl întrebă dr. Fairfield, încă aplecată deasupra 
puiului mort. 

Era numele pe care tribul Zulu i-l dăduse monstrului, un nume 
rostit în şoaptă în jurul focurilor de tabără şi în colibele din sate. 

Ukufa. 

Moarte. 

Ştia de ce îi venise în mintea o asemenea bestie chiar acum. 
Cu cinci luni în urmă, un bătrân din trib afirmase că văzuse un 
ukufa în zonă. „Jumătate fiară, jumătate fantomă, cu ochi de 
foc”, susţinuse bătrânul cu îndârjire. Numai cei de-o vârstă cu 
bătrânul crezuseră cu adevărat vorbele lui. Ceilalţi, precum 
Khamisi, se prefăcuseră doar. 

Insă aici, în umbra întunecată... 

— Ar trebui să plecăm, spuse Khamisi. 

— Insă nu ştim ce-a omorât femela. 

— N-au fost braconierii. 

Asta era tot ce Khamisi avea nevoie sau trebuia să ştie. Făcu 
semn cu puşca către jeep. Avea să-l cheme prin radio pe 
paznicul-şef, să raporteze problema şi să se calmeze. Moarte 
cauzată de prădător. Nu de braconaj. Aveau să lase carcasa 
animalului mort în seama devoratorilor de hoituri. Ciclul vieţii. 

Dr. Fairfield se ridică în picioare fără nici o tragere de inimă. 

Undeva în dreapta, un strigăt prelungit sfârtecă liniştea junglei 
întunecate - „hoo eeee OOOO” - punctat de un urlet strident de 
moarte. 


84 


Khamisi începu să tremure în locul unde se afla. Recunoscu 
urletul şi îl percepu nu atât cu capul, cât cu măduva oaselor. 
Ecoul acestuia îl trimitea în trecut la focurile de tabără de la 
mijlocul nopţii, la poveştile terifiante şi chiar şi mai departe în 
trecut, la ceva atavic, din vremuri imemoriale de dinaintea 
apariţiei limbilor şi a vorbirii, când viaţa se rezuma la instinct. 

Ukufa. 

Moarte. 

Pe măsură ce urletul se estompa în depărtare, liniştea se 
aşternu din nou greoaie deasupra lor. 

Khamisi măsură în minte distanţa dintre ei şi jeep. 

Trebuiau să se retragă, dar nu cuprinşi de panică. O fugă 
pripită, sub imperiul fricii, nu avea decât să asmuţă setea de 
sânge a unui prădător. 

Din junglă, se auzi un alt mârâit ameninţător, feroce. 

După care un altul. 

Şi altul. 

Toate venind din direcţii diferite. 

In liniştea subită de după, Khamisi ştiu că nu aveau decât o 
singură şansă. 

— Fugiţi! 


9.31 A.M. 
COPENHAGA, DANEMARCA 


Gray se întinse pe burtă pe ţiglele de pe acoperiş, cu capul 
plecat, cu mâinile întinse în locul unde nu reuşise să o prindă pe 
Fiona. Imaginea ei căzând peste marginea învăluită în fum a 
acoperişului îi pulsa dureros în minte. Inima îi bătea cu putere în 
piept. 

„Oh, Doamne... ce-am făcut...?” 

Peste umăr, alte flăcări izbucniră din lucarna podului, însoţite 
de un val zgomotos de căldură şi fum. In ciuda pericolului şi a 
epuizării, trebuia să se mişte. 

Gray se sprijini în coate, după aceea în mâini, împingându-se 
în sus. 4 

În lateral, pentru moment, focul conteni, retrăgându-se. În 
acest scurt răgaz, auzi voci dedesubt, insistente, abia 
perceptibile. De asemenea, undeva în apropierea lui... Auzi un 
geamăt uşor. 


85 


Chiar dincolo de marginea acoperişului. 

Fiona...? 

Gray se lăsă la loc pe burtă şi începu să alunece în mod 
controlat spre marginea acoperişului. Fumul se îngroşa din 
ferestrele sparte de dedesubt. Se folosi de perdeaua de fum ca 
să-şi acopere apropierea. 

Ajungând la marginea cu jgheab, îşi aruncă privirea în jos. 

Chiar sub el, se afla un balcon din fier forjat... nu, nu un 
balcon. Platforma unei case a scării. A scărilor exterioare de care 
amintise Fiona. 

Pe platformă zăcea fata cu mâinile şi picioarele răşchirate. 

Cu un al doilea geamăt năuc, Fiona se rostogoli şi încercă să 
se tragă în sus, folosindu-se de pilonii de susţinere ai balustradei. 

Şi alţii îi observară mişcarea. 

In curtea interioară de dedesubt, Gray zări doi indivizi. Unul 
stătea în mijlocul dalelor de piatră, cu o puşcă înălţată şi 
sprijinită de umăr, căutând o poziţie de tragere cât mai bună. 
Fumul negru ţâşnea prin fereastra spartă a apartamentului, 
făcând-o pe Fiona greu de reperat de către acesta. Lunetistul 
aştepta ca fata să-şi scoată capul la vedere deasupra balustradei 
platformei. 

— Stai jos, şuieră el înspre Fiona. 

Ea aruncă o privire în sus. Pe frunte i se scurgea un firişor de 
sânge roşu aprins. 

Cel de-al doilea individ înarmat se învârtea în cerc, ţinând 
strâns cu ambele mâini un pistol negru. Țintea în direcţia 
scărilor, intenţionând să blocheze orice fel de tentativă de 
scăpare. 

Gray îi făcu semn Fionei să rămână ghemuită, după care se 
rostogoli de-a lungul marginii acoperişului până când ajunse 
deasupra celui de-al doilea pistolar. Fumul învolburat continuă 
să-l ţină ascuns vederii. In bună măsură, atenţia asasinilor 
rămăsese concentrată asupra scărilor. Odată ajuns în poziţie, 
Gray aşteptă. Apucă o ţiglă grea de pe acoperiş cu mâna 
dreaptă, una dintre cele pe care Fiona le dislocase în căderea ei. 

Avea şansa unei singure lovituri. 

Dedesubt, bărbatul, cu pistolul pregătit, îşi pusese un picior pe 
cea mai de jos treaptă a scării. 

Gray se aplecă peste margine, cu braţul ridicat. 

Fluieră brusc. 

Individul cu pistolul se uită în sus, întorcându-şi arma şi 
lăsându-se într-un genunchi. Al dracului de rapid... 


86 


Însă gravitația era şi mai rapidă. 

Gray aruncă ţigla. Aceasta se roti prin aer asemenea unui 
topor şi îl lovi pe pistolar în faţa înălţată. Individului îi ţâşni 
sângele pe nas. Se prăbuşi greu pe spate. Se lovi cu capul de 
dalele de piatră, săltând puţin şi revenind, după care rămase 
nemişcat. 

Gray se trase înapoi, rostogolindu-se spre Fiona. 

Se auzi un strigăt dinspre individul cu puşcă. 

Gray nu-şi luă ochii de la el. Sperase că, dacă-i dobora 
partenerul, avea să-l pună pe fugă. Nu avusese un asemenea 
noroc. Puşcaşul fugise în partea opusă, găsind un spaţiu ferit 
lângă o ladă de gunoi, însă păstrându-şi o bună poziţie de 
tragere. Locul unde se adăpostise se afla în apropierea părţii din 
spate a magazinului cuprins de flăcări, bucurându-se de 
avantajul fumului ce se înălța lângă geamul din apropiere. 

Gray se întinse din nou după Fiona. li făcu semn cu mâna să 
stea la pământ. Incercarea de a o trage pe Fiona sus ar fi 
echivalat cu o moarte sigură. Amândoi ar fi fost expuşi prea mult 
timp. 

Astfel, nu le rămânea decât o singură opţiune. 

Prinzându-se de jgheabul de scurgere cu o mână, Gray sări 
brusc şi se balansă dintr-o parte în alta. Işi dădu drumul pe 
platformă cu un zăngănit metalic, după care se ghemuli şi îşi feri 
capul. 

O cărămidă de deasupra lui se făcu ţăndări. 

Impuşcătură de carabină. 

Gray se întinse spre teaca de la gleznă şi îşi scoase pumnalul. 

Fiona se uită la el. 

— Ce-o să fac...? 

— Tu o să stai aici, ordonă el. 

Gray îşi întinsese mâna spre balustrada de deasupra. Nu avea 
de partea lui decât elementul surpriză. Nici vestă antiglonţ, nici 
altă armă cu excepţia pumnalului său. 

— S-o iei la fugă când îţi spun, zise el. Cobori direct pe scări şi 
sari peste gardul vecinului vostru. Fugi până dai de primul poliţist 
sau pompier. Poţi să faci asta? 

Fiona îi întâlni privirea. Părea gata să riposteze, însă buzele îi 
rămaseră lipite în timp ce încuviinţa din cap. 

— Bravo. 

Gray îşi cumpănea pumnalul din mână. Din nou, avea doaro 
şansă. Trăgând aer în piept, Gray ţâşni în sus, se apucă de 
balustradă şi se aruncă peste ea. Apropiindu-se în cădere de 


87 


dalele de piatră, făcu două lucruri în acelaşi timp. 

— Fugi! strigă el şi îşi aruncă pumnalul spre ascunzătoarea 
lunetistului. 

Nu spera să-l omoare, ci doar să-i distragă atenţia suficient de 
mult timp ca să se apropie de individ. O puşcă nu avea mari sorţi 
de izbândă într-o confruntare de la mică distanţă. 

In timp ce ateriza, băgă de seamă două lucruri. 

Unul bun şi unul rău. 

Auzea paşii Fionei răsunând pe scara metalică. 

Fugea. 

Asta era de bine. 

In acelaşi timp, Gray îşi privea pumnalul zburând prin aerul 
plin de fum, lovind lada de gunoi şi căzând. Nici pe departe la 
ţintă. 

Aste era de rău. 

Trăgătorul se ridică imperturbabil de la locul său, cu puşca 
pregătită, îndreptată direct spre pieptul lui Gray. 

— Nu! ţipă Fiona ajunsă la baza scărilor. 

Trăgătorul nici măcar nu zâmbi în timp ce apăsa pe trăgaci. 


11.05 A.M. 

REZERVAȚIA NATURALĂ HLUHLUWE- 
UMFOLOZI 

ZULULAND, AFRICA DE SUD 


— Fugiţi! repetă Khamisi. 

Dr. Fairfield nu mai avu nevoie de alt îndemn. O luară la goană 
în direcția jeepului lor. Ajungând la adăpătoarea animalelor, 
Khamisi îi făcu semn lui Fairfield să o ia înainte. Ea trecu în grabă 
prin păpurişul înalt - însă nu înainte să-i întâlnească pe tăcute 
privirea fixă. Ochii ei străluceau de spaimă, la fel ca ai lui. 

Indiferent ce creaturi urlaseră în pădure, păreau mari, uriaşe şi 
aţâţate de recenta ucidere. Khamisi îşi aruncă privirea înapoi la 
carcasa sfâşiată a rinocerului. Monştri sau nu, nu mai avea 
nevoie de alte informaţii referitoare la ce s-ar putea ascunde în 
labirintul pădurii stufoase, al şuvoaielor gâtuite şi viroagelor 
umbroase. 

Intorcându-şi din nou capul, Khamisi o urmă pe femeie. Se uita 
tot timpul înapoi peste umăr, cu urechile ciulite la maximum 
pentru a prinde orice sunet care să-i indice că erau urmăriţi. 


88 


Ceva se lovi cu putere de luciul de apă din apropiere. Khamisi 
ignoră zgomotul. Provenea de la ceva mic. Mult prea mic. 
Creierul său se chinui să înlăture detaliile neesenţiale, trecând 
prin sită bâzâitul insectelor şi foşnetul trestiilor. Se concentră 
numai asupra semnalelor de pericol adevărate. Tatăl lui Khamisi 
îl învățase cum să vâneze când avea doar şase ani, vorbindu-i 
despre semnele pe care trebuia să le aibă în vedere când 
urmărea prada. 

Numai că, acum, el era cel vânat. 

Un fâlfâit panicat de aripi îi atrase atenţia vizual şi auditiv. 

O mişcare bruscă. 

In stânga, undeva în depărtare. 

Pe cer. 

O singură pasăre se avântă în aer, scoțând un țipăt strident. 

Ceva o speriase. 

Ceva aflat în mişcare. 

Khamisi se apropie de dr. Fairfield în momentul în care ieşeau 
din păpuriş. 

— Grăbiţi-vă, şopti el, cu simţurile încordate. 

Dr. Fairfield îşi lungi gâtul şi-şi roti carabina. Respira greu şi 
era albă ca varul. Khamisi îi urmări privirea. Jeepul lor era parcat 
sus pe coamă, la umbra baobabului de la marginea râpei adânci. 
Panta părea mai abruptă şi mai lungă decât atunci când o 
coborâseră. 

— Continuaţi să mergeţi, o îndemnă el. 

Aruncându-şi privirea înapoi, Khamisi zări o căprioară roşcată, 
ageră, ţâşnind din pădure şi croindu-şi calea spre panta 
îndepărtată, ridicând praful. 

După care dispăru. 

Trebuiau să-i urmeze exemplul. 

Dr. Fairfield urca panta. Khamisi o urmă, păşind rapid într-o 
parte, fixându-şi arma cu două ţevi spre pădurea din spatele lor. 

— N-au omorât ca să se hrănească, bolborosi cu răsuflarea 
întretăiată dr. Fairfield. 

Khamisi scrută încâlceala întunecată a pădurii. Oare cum de 
ştia că femeia avea dreptate? 

— Nu foamea i-a îmboldit, continuă biologul, vrând parcă să-şi 
accentueze panica. Abia dacă au mâncat ceva. Ca şi cum au ucis 
din plăcere. Asemenea unei pisici domestice care vânează un 
şoarece. 

Khamisi lucrase cu animale de pradă. Nu aşa se manifestau în 
lumea reală. Leii, după ce se hrăneau, arareori se dovedeau a fi 


89 


o ameninţare, de obicei lenevind relaxaţi, astfel încât te puteai 
chiar şi apropia de ei, fireşte, la o anumită distanţă. Un animal de 
pradă sătul nu ar fi sfâşiat în bucăţi un rinocer, nu i-ar fi smuls 
puiul din pântece doar aşa, de distracţie. 

Dr. Fairfield îşi continuă litania, ca şi cum pericolul actual ar fi 
fost un puzzle de rezolvat: 

— In lumea animalelor domestice, pisica bine hrănită este cea 
care vânează mult mai des. Ea are energia şi timpul necesar unui 
asemenea joc. 

„Joc?” 

Khamisi se cutremură. 

— Continuati să mergeţi şi-atât, spuse el, nevrând să audă mai 
mult. 

Dr. Fairfield încuviinţă din cap, însă cuvintele biologului 
răsunau în mintea lui Khamisi. Ce fel de animal de pradă omoară 
doar aşa, de distracţie? Bineînţeles că exista un răspuns evident. 

Omul. 

Insă aici nu era mâna vreunui om. 

Din nou, o mişcare îi atrase privirea lui Khamisi. Doar pentru 
un moment scurt, surprinse cu coada ochiului o siluetă difuză 
care se deplasa în spatele lizierei pădurii întunecate. Dispăru 
asemenea unui fum alb în momentul în care îşi concentră atenţia 
asupra punctului cu pricina. 

Işi aduse aminte de cuvintele bătrânului din tribul zulu. 

„Jumătate fiară, jumătate fantomă...” 

In ciuda căldurii, pielea i se răci. Mări pasul, aproape izbindu- 
se de femeia mai în vârstă în timp ce urca panta. Roca argiloasă 
instabilă şi pământul nisipos îi alunecau de sub picioare. Insă 
aproape că ajunseseră în vârful pantei. Jeepul se afla la numai 
treizeci de metri distanţă. 

După care dr. Fairfield alunecă. 

Se lăsă într-un genunchi şi căzu pe spate, lovindu-se de 
Khamisi. 

El făcu un pas împleticit în spate, nu reuşi să-şi rezeme 
piciorul şi se prăbuşi la rândul lui pe spate. Unghiul pantei şi 
avântul involuntar îl făcu să se răstoarne. Se rostogoli până la 
jumătatea pantei înainte să se oprească în cele din urmă 
folosindu-şi călcâiele şi patul armei. 

Dr. Fairfield încă mai era acolo unde căzuse, cu ochii măriţi de 
spaimă, aţintiţi în jos. 

Nu la el. 

La pădure. 


90 


Khamisi se răsuci şi se ridică în picioare; glezna îi pârâi, 
scrântită, poate chiar fracturată. Se uită în jur şi nu văzu nimic, 
dar îşi ridică puşca. 

— Fugiţi! ţipă el. Lăsase cheile în contact. Fugiţi! 

O auzi pe dr. Fairfield chinuindu-se să-şi recapete echilibrul şi 
să se ridice în picioare. 

De la marginea pădurii, se auzi un alt urlet de animal, prelung 
şi sacadat. 

Khamisi ochi pe nevăzute şi apăsă pe trăgaci. Bubuitura puştii 
sale răsună în jur. Dr. Fairfield ţipă în spatele lui, luată prin 
surprindere. Khamisi speră că zgomotul speriase şi creatura ce 
stătea la pândă acolo. 

— Duceţi-vă la jeep! zbieră el. Duceţi-vă! Nu mai aşteptaţi! 

El stătea în picioare, lăsându-şi greutatea astfel încât să 
menajeze glezna rănită. Continuă să-şi ţină arma îndreptată în 
sus. Peste pădure se aşternuse din nou liniştea. 

Işi dădu seama că dr. Fairfield ajunsese în vârful pantei. 

— Khamisi... strigă ea înapoi. 

— Luaţi jeepul! 

Riscă să-şi arunce privirea înapoi, uitându-se peste umăr. 

Dr. Fairfield se întoarse de pe marginea coamei şi o porni spre 
maşină. Deasupra ei, îi atrase atenţia o mişcare în ramurile 
baobabului. Câteva dintre florile albe care atârnau din pom se 
legănară uşor. 

Nu sufla pic de vânt. 

— Marcia! strigă el. Nu...! 

Un urlet sălbatic izbucni chiar în spatele lui, acoperindu-i restul 
cuvintelor. 

Dr. Fairfield se întoarse jumătate de pas în direcţia lui. 

Nu... 

O pată estompată şi întunecată sări din coroana umbroasă a 
copacului gigantic. O lovi pe femeie şi amândoi dispărură rapid 
din câmpul vizual. Khamisi auzi ţipătul înfiorător al femeii, însă 
sunetul fu înăbuşit într-o clipită. 

Se lăsă din nou liniştea. 

Khamisi se întoarse din nou cu faţa spre marginea pădurii. 

Moartea era şi deasupra şi dedesubt. 

Nu avea decât o şansă. 

Ignorând durerea din gleznă, Khamisi o luă la fugă. 

In josul pantei. 

Pur şi simplu se lăsă purtat de gravitație. Era mai mult o 
cădere liberă decât o alergare rapidă. Se întoarse în fugă la baza 


91 


dealului, de-abia ţinându-se pe picioare. Ajungând la bază, îşi 
îndreptă arma înspre pădure şi trase o a doua împuşcătură cu 
puşca cu ţeavă dublă. 

Buuum. 

Nu avea nici o şansă să-i sperie şi să-i alunge pe cei care îi 
vânau. Nu căuta decât să-şi mai lungească puţin viaţa. Reculul 
carabinei îl ajută să-şi menţină echilibrul în timp ce panta 
începea să se niveleze. Continuă să alerge, cu glezna arzându-i, 
cu inima bubuind. 

Localiză sau poate că abia percepu mişcarea a ceva mare 
chiar la marginea pădurii. O umbră uşoară. 

„Jumătate fiară, jumătate fantomă...” 

Deşi încă nevăzut, cunoştea adevărul. 

Ukufa. 

Moarte. 

„Nu astăzi... se rugă el, nu astăzi.” 

Khamisi alergă printre tulpinile de papură - şi dispăru subit în 
ochiul de apă. 


9.32 A.M. 
COPENHAGA, DANEMARCA 


Ţipătul Fionei întrerupse detunătura carabinei trăgătorului. 

Gray se răsuci, sperând să scape de glonţul fatal. În timp ce se 
întorcea, o siluetă mătăhăloasă ieşi în forţă prin rămăşiţele 
geamului magazinului plin de fum. 

Probabil că trăgătorul surprinsese aceeaşi mişcare cu o 
fracțiune de secundă înaintea lui Gray, suficient ca să-şi modifice 
ţinta şi să-l rateze la mustață. 

Gray simţi căldura traiectoriei glonţului pe sub braţul stâng. 

Continuă să se învârtă ca să iasă din bătaia puştii. 

De la geam, silueta masivă sări pe deasupra lăzii de gunoi şi 
se repezi la trăgător. 

— Bertal! strigă Fiona. 

Saint Bernardul miţos, ud leoarcă, îşi înfipse colții în antebraţul 
puşcaşului. Atacul subit îl prinse pe bărbat cu garda jos. Individul 
căzu pe spate şi dispăru în spatele lăzii de gunoi. Puşca îi 
zăngăni pe dalele de piatră. 

Gray sări ca să o prindă. i 

Auzi un schelălăit de câine chiar lângă mâna sa. Inainte ca 


92 


Gray să poată reacţiona, asasinul ţâşni în picioare. Îi propti lui 
Gray un călcâi de bocanc în umăr, îl izbi de pietre şi sări peste el. 

Gray se întoarse într-o parte, îndreptând carabina de-abia 
capturată spre el. Insă tipul era agil ca o gazelă. Fâlfâind un 
trenci de culoare neagră, sări peste gardul de piatră al unei 
grădini şi dispăru cu repeziciune. Gray îi auzi paşii în jos pe alee. 

— Nenorocitul... 

Fiona veni în fugă spre Gray. Ţinea un pistol în mână. 

— Celălalt bărbat... bâigui ea făcând semn undeva înapoia ei. 
Cred că-i mort. 

Gray îşi puse puşca pe umăr şi îi luă pistolul din mână. Ea nu 
se opuse, mult prea preocupată de altceva. 

— Bertal... 

Câinele ieşi la iveală, clătinându-se slăbit, cu blana pârjolită 
într-o parte. 

Gray îşi aruncă din nou privirea către magazinul incendiat. 
Cum de supravieţuise bietul de el? Gray îşi aminti ultimul loc în 
care îl văzuse pe câine: aruncat de primele bombe în peretele 
din spate, unde rămăsese inconştient. 

Fiona îmbrăţişă animalul cu blana plină de apă. 

Probabil că dulăul aterizase sub o duză de stropire 
antiincendiu. 

Ea ridică faţa Saint Bernardului, stând cu nasul lipit de botul 
acestuia. 

— Bun băiat. g 

Gray era de acord. li rămânea dator lui Bertal. 

— O să-ți iau câtă cafea Starbucks vrei, prietene, îi promise 
printre dinți. 

Lui Bertal îi tremurau picioarele. | se înmuiară de tot, după 
care animalul se prăbuşi pe pietre. Doza de adrenalină care îl 
susţinuse pe bietul animal, câtă fusese ea, începea să se 
termine. 

Undeva din stânga, ajunseră până la ei nişte voci ce strigau 
ceva în daneză. Un jet de apă pulverizată se ridică în sus. 
Pompierii se apropiau din cealaltă parte a magazinului. 

Gray nu mai putea zăbovi. 

— Trebuie să plec. N 

Fiona se ridică în picioare. Işi mută rapid privirea de la Gray la 
câine. 

— Rămâi cu Bertal, o sfătui el, făcând un pas în spate. Du-l la 
un doctor. 

Privirea fixă a Fionei se ascuţi. 


93 


— lar tu o să pleci aşa, pur şi simplu... 

— Imi pare rău. 

Era un răspuns neconvingător după toate ororile la care fusese 
supusă: uciderea bunicii sale, arderea până la temelii a 
magazinului lor, scăparea la mustață. 

Insă el nu ştia ce altceva să spună şi nu avea timp să-i explice 
mai mult. 

Se întoarse şi se îndreptă spre zidul grădinii din spate. 

— Aşa, spală putina, ce-ţi pasă, prăpăditule! strigă Fiona după 
el. 

Gray încălecă gardul cu faţa arzându-i. 

— Aşteaptă! 

El o zbughi la vale pe alee. Ura faptul că o abandona, însă nu 
avea de ales. Ei îi era mai bine acolo. Printre pompieri, 
paramedici şi poliţişti, avea să se simtă la adăpost, protejată. 
Unde urma să se ducă acum Gray nu era loc pentru o fată de 
cincisprezece ani. Cu toate acestea, faţa continua să-l ardă. In 
străfundul sufletului său nu putea să nege o motivaţie mult mai 
egoistă: pur şi simplu era bucuros să scape de ea, de 
responsabilitate. 

Nu mai conta... o făcuse şi cu asta, basta. 

O luă rapid în jos pe alee. Işi îndesă pistolul la brâu, în betelia 
pantalonilor şi scoase toate cartuşele din puşcă. Odată încheiată 
această operaţiune, vâri puşca în spatele unei grămezi de 
cherestea. Ar fi bătut prea tare la ochi dacă ar fi păstrat-o. Işi 
îmbrăcă din mers puloverul. Trebuia să renunţe la hotelul la care 
se cazase şi să-şi schimbe identitatea. Decesele de-aici aveau să 
fie investigate. Era timpul să lase personajul dr. Sawyer să 
moară. 

insă înainte de asta, mai avea ceva de făcut. 

Işi scoase telefonul mobil dintr-un buzunar de la spate şi apăsă 
tasta care forma automat numărul de la punctul central de 
comandă. După câteva momente, era conectat cu Logan 
Gregory, coordonatorul misiunii operative. 

— Avem o problemă aici, spuse Gray. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu ce se petrece, dar miza e mult mai mare decât am 
crezut noi iniţial. Suficient de mare încât să provoace moarte în 
jur. 

Gray îi dădu pe scurt raportul. Urmă o pauză îndelungată. 

Logan vorbi într-un final, cu vocea tensionată. 

— Atunci cel mai bine e să contramandăm misiunea asta până 


94 


când vom avea mai multe resurse pe teren. 

— Dacă aştept întăriri, o să fie prea târziu. Licitaţia are loc 
peste câteva ore. 

— Acoperirea ta nu mai există, domnule comandor Pierce. 

— Nu sunt sigur că-i aşa. Actorii principali implicaţi ştiu că sunt 
doar un cumpărător american care pune prea multe întrebări. N- 
o să încerce nimic la vedere. O să participe o grămadă de 
oameni la eveniment, iar casa de licitaţii a luat măsuri stricte de 
securitate. Incă mai pot să cercetez locul şi probabil să stabilesc 
câteva indicii cu privire la cine sau ce se află cu adevărat în 
spatele acestei poveşti. După aceea, o să dispar şi o să rămân 
nevăzut până când primesc întăriri. 

In plus, Gray voia să pună mâna pe Biblie, fie şi numai ca să-şi 
arunce o privire. 

Logan vorbi: 

— Nu cred că-i indicat să faci asta. Potenţialele riscuri atârnă 
mai greu în balanţă decât potenţialele câştiguri. Indeosebi în 
cazul unei operaţiuni executate de unul singur. 

Răspunsul lui Gray deveni mai nervos, mai virulent. 

— Aşadar, nemernicii ăştia încearcă să mi-o tragă... iar tu vrei 
să stau cu mâinile în sân? 

— Domnule comandor. : 

Degetele lui Gray se crispară pe telefon. In mod clar, Logan îşi 
petrecuse prea mult timp împingând hârtii la sediul Sigma. Logan 
făcea treabă bună în calitate de coordonator al unei misiuni 
operative de cercetare, însă aceasta nu mai era nicidecum o 
misiune de strângere de date şi informaţii. Se transformase într-o 
operaţiune tipică pentru Sigma Force. lar dacă lucrurile stăteau 
aşa, Gray voia să se poată baza pe cineva care se pricepea cu 
adevărat. 

— Poate c-ar trebui să-l implicăm şi pe directorul Crowe în 
chestiunea asta, propuse Gray. 

Urmă o altă pauză prelungită. Probabil că spusese ceva 
nepotrivit. Nu intenţionase să-l insulte pe Logan, să treacă peste 
capul lui, însă câteodată pur şi simplu ştii când să te dai 
deoparte. 

— Mă tem că pentru moment asta ar fi imposibil, domnule 
comandor Pierce. 

— De ce? 

— Momentan, directorul Crowe este în Nepal, fără mijloace de 
comunicare. 

Gray se încruntă. 


95 


— În Nepal? Ce caută în Nepal? 

— Domnule comandor, dumneata l-ai trimis acolo. 

— Poftim? 

După care lui Gray îi pică fisa. 

Apelul venise cu o săptămână în urmă. 

De la un prieten vechi. 

Gray îşi aminti de ceva ce se întâmplase în trecut, în primele 
zile după angajarea în Sigma Force. Asemenea tuturor agenţilor 
Sigma, Gray avea un trecut în cadrul Forţelor Speciale: se 
înrolase în armată la optsprezece ani şi se alăturase Rangerilor la 
douăzeci şi unu. Însă, după ce fusese trimis în faţa curţii marţiale 
pentru lovirea unui ofiţer superior, Gray fusese recrutat de Sigma 
Force, direct de la Leavenworth. Cu toate acestea, îşi păstrase 
anumite rezerve. Existase un motiv bun ca să-l lovească pe 
ofiţerul acela. Incompetenţa lui dusese la moartea inutilă a mai 
multor copii în Bosnia, însă furia lui Gray avea rădăcini şi mai 
adânci. Avea probleme cu autoritatea, probleme ce izvorau din 
relaţiile mai vechi pe care le avea cu tatăl său. Şi deşi acele 
sentimente nu fuseseră complet eliminate, avusese nevoie de un 
om înţelept care să îi arate calea cea bună. 

Acel om fusese Ang Gelu. 

— Vrei să spui că directorul Crowe se află în Nepal datorită 
prietenului meu, călugărul budist? 

— Painter ştia cât de important este omul acesta pentru tine. 

Gray se opri din mers şi se băgă undeva la umbră. 

Işi petrecuse numeroase luni studiind cu călugărul din Nepal, 
în paralel cu antrenamentul specific pe care-l făcuse pentru 
Sigma. De fapt, prin Ang Gelu reuşise Gray să-şi dezvolte propriul 
plan de pregătire, unic, de la Sigma. Gray fusese foarte repede 
atras de studiile de biologie şi fizică, o dublă specializare, însă 
Ang Gelu îi ridicase lui Gray nivelul de cunoaştere, instruindu-l 
cum să caute echilibrul în toate. Armonia contrariilor opuse. 
Taoistul yin şi yang. Unu şi zero. 

O asemenea capacitate de introspecţie îl ajutase în cele din 
urmă pe Gray să se confrunte cu demonii trecutului. 

In copilărie, se simţise întotdeauna prins în capcană între 
lucruri opuse. Deşi mama lui predase la un liceu catolic, 
insuflându-i lui Gray valori profunde spirituale, era şi un biolog 
pasionat, discipol al teoriei evoluționiste şi raţiunii. Preţuia la fel 
de mult metodele ştiinţifice ca şi propria religie. 

Şi pe urmă, mai era şi tatăl lui: un galez care trăia în Texas, un 
petrolist aspru care rămăsese cu un handicap la mijlocul vieţii şi 


96 


trebuise să-şi asume rolul de nevastă casnică. Drept urmare, 
existenţa lui devenise dominată de încercarea de a-şi compensa 
handicapul şi de furie. 

Aşa tată, aşa fiu. 

Până când Ang Gelu îi arătase lui Gray o altă cale. 

O cale de mijloc între contrarii. Nu era o cale scurtă. Se 
întindea la fel de mult în trecut cât şi în viitor. Gray încă se mai 
lupta să răzbească. g 

Insă Ang Gelu îl ajutase pe Gray să facă primii paşi. li era dator 
vândut călugărului pentru asta. Aşa că atunci când apelul de 
ajutor ajunsese la Gray în urmă cu o săptămână, nu dorise să-l 
ignore. Ang Gelu îi dăduse de veste despre existența unor 
dispariţii misterioase, maladii ciudate, toate într-o regiune 
anume de lângă granița cu China. 

Călugărul nu ştiuse cui să se adreseze. Guvernul din Nepal era 
prea concentrat asupra rebelilor maoişti. lar Ang Gelu ştia că 
Gray făcea parte dintr-un nebulos lanţ de comandă a 
operaţiunilor executate sub acoperire. Aşa că apelase la Gray 
pentru ajutor. Insă, cum i se încredinţase misiunea din 
Danemarca, Gray îi pasase problema lui Painter Crowe. 

Vechea aruncare a pisicii în ograda altcuiva... 

— N-am intenţionat decât ca Painter să trimită un agent 
operativ mai tânăr, izbucni Gray, neîncrezător. Să verifice ce se 
întâmplă acolo. Cu certitudine, mai existau şi alţii care... 

Logan îl întrerupse: 

— Aici era cam linişte. 

Gray abia îşi reţinu un oftat. Ştia ce voise Logan să spună. 
Aceeaşi acalmie la nivelul amenințărilor globale îl adusese şi pe 
Gray în Danemarca. 

— Aşadar, s-a dus el? 

— İl ştii pe director. Vrea întotdeauna să se implice în chestiile 
dubioase, spuse Logan, oftând exasperat. lar acum a apărut o 
problemă. O furtună a blocat comunicațiile pentru câteva zile, 
însă şi acum, după ce vremea s-a îmbunătăţit, tot n-am primit 
nici o veste de la el. In schimb, prin diverse canale, au ajuns la 
noi tot felul de zvonuri. Poveşti precum cele relatate de prietenul 
tău. Boală, suferinţe, decese, posibil chiar nişte atacuri ale 
rebelilor în regiune. Numai că toate astea escaladează. 

Gray înţelese acum încordarea pe care o resimţise în vocea lui 
Logan. 

Se părea că nu doar misiunea lui Gray mergea prost. 

„O nenorocire nu vine niciodată singură.” 


97 


— O să ţi-l trimit pe Monk, spuse Logan. El şi căpitanul Bryant 
sunt în drum spre mine. Monk poate să ajungă acolo în zece ore. 
Stai la adăpost până atunci. 

— Insă licitaţia o să se termine... 

— Domnule comandor Pierce, ai primit nişte ordine. 

Gray vorbi repezit, vocea sugrumându-i-se din nou. 

— Domnule, am montat deja nişte camere de luat vederi 
miniaturale la punctele de intrare şi de ieşire ale casei de 
licitaţie. Ar fi o mare pierdere să le ignorăm. 

— În regulă. Monitorizează camerele de luat vederi dintr-o 
locaţie sigură. Înregistrează totul. Însă nimic mai mult. Ai înţeles, 
domnule comandant? 

Gray se zbârli, însă Logan nu prea avea ce face. Toate din 
cauza unei favori care i se făcuse lui Gray. Aşa că avea puţine 
motive să obiecteze. 

— Foarte bine, domnule. 

— Să-mi raportezi după licitaţie, adăugă Logan. 

— Am înţeles. 

Legătura telefonică se întrerupse. 

Gray continuă să meargă pe străzile lăturalnice din 
Copenhaga, atent la tot ce se întâmpla înjur. Insă era cuprins de 
îngrijorare. 

Pentru Painter, pentru Ang Gelu... 

Ce mama naibii se petrecea în Nepal? 


98 


4 
LUMINILE FANTOMĂ 


11.18 A.M. 
HIMALAYA 


— Şi eşti sigură că Ang Gelu a fost ucis? întrebă Painter, 
aruncând o privire în urmă. 

li răspunse cu o încuviinţare din cap. 

Lisa Cummings îşi terminase povestea, în care-i relatase tot ce 
se întâmplase din momentul când fusese luată din mijlocul 
echipei de alpinişti pe Everest pentru a cerceta boala apărută la 
mănăstire. li spusese despre ororile ce urmaseră acelui moment 
iniţial: nebunia, exploziile, lunetistul. 

Painter revăzu încă o dată povestea în minte în timp ce 
coborau tot mai mult în pivnita adâncă de sub mănăstire. 
Labirintul îngust de piatră nu fusese construit pentru cineva de 
statura lui. Trebuia să meargă cât putea de aplecat. Cu toate 
astea, atingea cu creştetul mănunchiurile de ienupăr atârnate la 
uscat. Plantele aromatice erau folosite pentru a face bețe 
ceremoniale pentru templul aflat deasupra, templu care se 
transformase acum într-un rug ceremonial uriaş, care ardea 
fumegând sub cerul strălucitor al amiezii. 

Fără nici o armă, fugiseră în pivniţă pentru a scăpa de flăcări. 
Painter se oprise numai un moment, suficient cât să înşface un 
poncho greu şi o pereche de cizme îmblănite dintr-o cămăruţă cu 
haine. Aşa cum era îmbrăcat acum, arăta ca un indian Pequot, 
chiar dacă era numai pe jumătate. Nu-şi amintea nimic unde îi 
fuseseră duse hainele şi lucrurile pe care le avusese. 

Ultimele trei zile se evaporaseră din viaţa lui. 

Ca şi cinci kilograme. 

În timp ce-şi trăgea rasa pe el mai devreme, observase cât de 
proeminente îi deveniseră coastele. Chiar şi umerii îi păreau mai 
osoşi. Nu scăpase complet de boala de aici. Insă măcar începea 
să-şi recapete puterile. 

Era absolut necesar. 

In special cu un asasin în libertate. 


99 


Painter auzise rafale ocazionale deasupra lor în timp ce 
alergau. Acolo se afla un lunetist care omora pe oricine încerca 
să iasă din mănăstirea incendiată. Dr. Cummings i-l descrisese 
pe atacator. Un singur om. Cu siguranţă mai erau şi alţii. Oare 
erau rebeli maoişti? Nu avea nici un sens. Ce rost putea să aibă 
acest măcel? 

Cu o lanternă mică în mână, Painter deschidea drumul. 

Dr. Cummings îl urma îndeaproape. 

Painter aflase că era medic american şi că făcea parte dintr-un 
grup care avea de gând să escaladeze Everestul. Din când în 
când, arunca o privire înspre ea, cântărind-o. Avea o constituţie 
atletică, picioare lungi, părul blond strâns în coadă. Şi obrajii roşii 
din cauza vântului. Era şi extrem de speriată. Se ţinea aproape 
de el, tresărind la fiecare explozie ce se auzea răzleţ, înăbuşit, în 
furtuna de foc de deasupra capetelor lor. Părea că avea o voinţă 
suficient de puternică încât să-şi impună şi să reuşească să facă 
faţă oricărui şoc. 

Insă pentru cât timp? 

Văzu cum îi tremurau degetele în timp ce dădea la o parte un 
mănunchi de iarbă atârnat la uscat. Merseră mai departe. Pe 
măsură ce coborau în adâncul pivniţei, aerul devenea din ce în 
ce mai parfumat de la plantele agăţate aici: rozmarin, artemisia, 
rododendron de munte, khenpa. Toate pregătite pentru a fi 
transformate în beţişoare parfumate. 

Lama Khemsar, stareţul mănăstirii, îl învățase pe Painter 
menirea fiecăreia dintre sutele de ierburi: pentru purificare, 
pentru păstrarea energiei divine, pentru alungarea gândurilor 
care împiedică concentrarea, chiar şi pentru tratarea astmului şi 
a răcelii obişnuite. Insă, în momentul de faţă, Painter nu voia să- 
şi amintească decât cum se ajungea la uşa din spate a pivniţei. 
Pivniţa făcea legătura între toate clădirile din ansamblul 
mănăstirii. Călugării foloseau tunelurile din pivniţă în timpul 
iernii, când erau căderi masive de zăpadă, pentru a trece pe 
dedesubt de la o structură la alta. 

Inclusiv până la şopronul aflat la marginea ansamblului. Era 
destul de departe de flăcări şi destul de ferit vederii. 

Dacă puteau ajunge până acolo... şi apoi să scape mergând 
înspre satul aflat undeva mai jos... 

Trebuia să contacteze sediul central de comandă al Sigma. 

li treceau prin minte planuri care de care mai întortocheate, la 
fel ca şi culoarul prin care se deplasau. 

Painter se rezemă cu mâna de peretele pivniţei, încercând să 


100 


se îndrepte. 

Era ameţit. 

— Te simţi bine? întrebă doctoriţa venind lângă el. 

El inspiră adânc de câteva ori înainte să răspundă. Deseori 
când se trezea, se simţea dezorientat. Insă asta părea să se 
întâmple din ce în ce mai rar, sau era doar impresia lui pur 
subiectivă? 

— Ce s-a petrecut acolo sus? întrebă doctoriţa. 

li luă lanterna minusculă din mână - era de fapt a ei, din trusa 
medicală şi i-o îndreptă spre ochi. 

— Nu ştiu... nu sunt sigur... dar trebuie să mergem mai 
departe. 

Painter încercă să se desprindă de perete, dar ea îl împinse la 
loc punându-i palma pe piept şi examinându-i în continuare ochii. 

— Nistagmus foarte pronunţat, şopti ea încruntându-se şi 
coborând lanterna. 

— Ce? 

Ea îi dădu un termos cu apă rece şi-i făcu semn să se aşeze pe 
un balot de fân. El nu se opuse. Balotul era tare ca piatra. 

— Ochii tăi au un nistagmus orizontal, o mişcare involuntară a 
pupilelor. Ai suferit o lovitură la cap? 

— Nu cred. E grav? 

— Greu de spus. Poate fi din cauza unui suferinţe a ochiului 
sau ceva la creier. Din cauza unei comoţii cerebrale, a sclerozei 
multiple sau a unei simple lovituri la cap. Dată fiind şi ameţeala, 
aş spune că a fost afectat aparatul vestibular. Poate în urechea 
internă. Poate în sistemul nervos central. Cel mai probabil nu e o 
stare permanentă. 

Rosti ultimele cuvinte cu tonul cel mai natural din lume. 

— Ce vreţi să spuneţi prin ce/ mai probabi/, dr. Cummings? 

— Spune-mi Lisa, îl îndemnă ea, părând că încearcă să-i 
distragă atenţia. 

— Bine. Lisa. Deci, se poate să rămân aşa? 

Ea privi într-o parte. 

— Am nevoie de analize. Îmi trebuie mai multe informaţii, 

spuse ea. Poate c-ai putea să începi prin a-mi povesti cum s-au 
petrecut toate astea. 
_ El înghiţi hulpav nişte guri bune de apă. Ar fi vrut să poată. 
Incercă din răsputeri să-şi amintească până ce simţi o durere 
ascuţită în spatele ochilor. Ultimele zile erau întru totul învăluite 
în ceaţă. g 

— Mă aflam într-unul dintre satele de mai jos. Intr-o noapte, au 


101 


apărut lumini ciudate undeva pe munte. Eu nu am văzut 
artificiile. Până m-am trezit eu, dispăruseră. Insă când s-a făcut 
dimineaţă, toţi cei din sat au început să se plângă de dureri de 
cap şi de greţuri. Inclusiv eu. L-am întrebat pe unul dintre 
bătrânii satului despre lumini. Mi-a spus că apăreau din când în 
când, de câteva generaţii încoace. Lumini fantomă. Despre care 
se spunea că sunt făcute de spiritele rele ale munţilor. 

— Spiritele rele? 

— Mi-a arătat locul unde se vedeau luminile. Undeva sus, într- 
o zonă îndepărtată a muntelui, formată din chei adânci şi 
cascade de gheaţă care ajungeau până la graniţa cu China. 
Foarte greu de traversat. Mănăstirea se află pe un vârf de munte 
care dă înspre acest teritoriu al nimănui. 

— Deci mănăstirea s-a aflat şi mai aproape de luminile astea? 

Painter dădu din cap. 

— Toate oile au murit în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. 
Unele au căzut acolo unde se aflau. Altele s-au izbit cu capul de 
bolovani iar şi iar. Eu m-am întors a doua zi, cu o durere 
îngrozitoare de cap şi vomitând întruna. Lama Khemsar mi-a dat 
să beau nişte ceai. Asta-i ultimul lucru pe care mi-l amintesc. Mai 
luă o înghiţitură din termos şi oftă. Asta s-a întâmplat acum trei 
zile. M-am trezit. Eram încuiat într-o cameră. A trebuit să dărâm 
uşa ca să ies. 

— Ai avut noroc, spuse femeia luându-şi înapoi termosul. 

— Cum aşa? 

Ea-şi încrucişă strâns braţele, într-un gest protector. 

— Ai avut noroc că ai fost departe de mănăstire. Se pare că 
simptomele au fost cu atât mai grave cu cât oamenii s-au aflat 
mai aproape de lumini. 

Se uită în sus ca şi cum ar fi vrut să vadă ceva prin pereţii de 
deasupra ei. 

— Poate că a fost o formă de iradiere. N-ai spus că graniţa 
chineză nu e departe? N-o fi fost un test nuclear? 

Şi Painter îşi pusese exact aceeaşi întrebare cu câteva zile 
înainte. 

— De ce dai din cap? întrebă Lisa. 

Painter nu realizase că o făcea. Işi duse palma la frunte. 

Lisa se încruntă. 

— Nu mi-ai spus ce faci dumneata aici, domnule Crowe. 

— Spune-mi Painter. 

Zâmbi în colţul gurii. 

Ea nu se arătă impresionată. 


102 


El cântări cât de mult să-i spună. Date fiind circumstanţele, 
probabil că era mai bine să fie cinstit. Sau cel puţin cât de cinstit 
putea să fie. 

— Lucrez pentru guvern, într-o structură numită DARPA. Noi... 

Ea-l întrerupse ridicând degetul, stând în continuare cu braţele 
încrucişate. 

— Ştiu ce este DARPA, divizia de cercetare şi dezvoltare în 
domeniul militar a Statelor Unite. Am avut un grant de cercetare 
cu ei la un moment dat. Ce treabă au ei aici? 

— Ei bine, se pare că tu nu eşti singura pe care a adus-o Ang 
Gelu aici. A contactat organizaţia noastră acum o săptămână. 
Pentru a investiga zvonurile care circulau despre boala 
misterioasă de aici. Eu pur şi simplu venisem la faţa locului să 
evaluez ce fel de specialişti trebuiau trimişi în zonă - doctori, 
geologi, militari - când au început furtunile. Nu plănuisem să 
rămân aici izolat atâta timp. 

— Şi ai reuşit să elimini vreo ipoteză? 

— După primele discuţii, m-am temut că poate rebelii maoişti 
din zonă au intrat cumva în posesia unor reziduuri nucleare şi că 
le-au transformat într-un fel de bombă. Asta apropo de ce 
spuneai tu despre chinezi. Aşa că am făcut tot felul de teste 
pentru diverse forme de radiaţii în timp ce aşteptam să se 
termine furtunile. Nu mi-a apărut nimic neobişnuit. 

Lisa se uita la el cu atenţie, ca şi cum ar fi studiat o insectă 
ciudată. 

— Dacă aş putea să te duc la un laborator, zise ea pe un ton 
profesionist, poate că am afla nişte răspunsuri. 

Deci nu-l vedea ca pe o insectă, ci ca pe un cobai. 

Măcar era undeva mai sus pe scara evoluţiei. 

— İn primul rând, trebuie să scăpăm cu viaţă de aici, spuse 
Painter, readucând-o la realitatea de aici. 

Ea aruncă o privire înspre tavanul pivniţei. Trecuse ceva timp 
de când nu se mai auzise vreo împuşcătură. 

— Poate o să creadă că toţi sunt morţi. Aşa că dacă am 
rămâne pur şi simplu aici... 

Painter se împinse în balot şi se ridică. 

— Din descriere ta, a reieşit că atacul de aici a fost metodic. 
Plănuit în avans. Cu siguranţă, deci, ştiu despre pivnițele astea. 
Aşa că o să vină la un moment dat să caute şi aici. Nu putem 
decât să sperăm că vor aştepta până se sting flăcările. 

Lisa încuviinţă din cap. 

— Atunci trebuie să mergem mai departe. 


103 


— Şi să ieşim de aici. Putem s-o facem, o asigură el. Se sprijini 
cu o mână de perete ca să-şi menţină echilibrul. Putem s-o 
facem, repetă el, mai mult pentru sine însuşi de data asta decât 
pentru ea. 

Porniră. 

După câţiva paşi, Painter se simţi mai bine. 

Bine. 

leşirea nu putea fi prea departe. 

Ca şi când ar fi confirmat asta, o briză de aer adie pe coridor, 
mişcând mănunchiurile de ierburi uscate care foşniră deasupra 
lor. Painter simţi boarea în faţă. Il făcu să îngheţe în loc. Era 
instinctul lui de vânător - în parte datorat pregătirii în domeniul 
operaţiilor speciale şi în parte moştenirii sale native. Se întoarse 
şi o apucă pe Lisa de cot, făcându-i semn să tacă. 

Stinse lanterna. 

Undeva în faţă, ceva greu lovi podeaua, iar sunetul răsună pe 
întregul coridor. Bocanci. O uşă se trânti. Nu mai adie nimic. 

Acum mai era cineva acolo. 


Asasinul se strecură în pivniţă. Ştia că mai rămăseseră oameni 
aici. Câţi? Îşi puse puşca pe umăr şi-şi scoase pistolul Heckler & 
Koch MK23. Işi dăduse deja jos mănuşile de exterior, rămânând 
doar cu cele fără degete. Stătu neclintit, ciulind urechile. 

Un zgomot slab, târşâit. 

Retrăgându-se. 

Cel puţin doi... poate trei. 

Intinzându-se, trase după el chepengul care se deschidea în 
şopronul de deasupra. Briza rece muri deasupra lui cu un ultim 
fâsâit slab, iar întunericul îl învălui complet. Scoase o pereche de 
ochelari cu _ infraroşii şi aprinse o mică lampă cu lumină 
ultravioletă pe care o avea fixată pe umăr. Coridorul din faţa lui 
sclipi în diferite nuanţe de verde-argintiu. 

Exact lângă el, peretele era acoperit în întregime de rafturi cu 
diverse conserve şi borcane de miere sigilate cu ceară. Alunecă 
pe lângă ele, mişcându-se încet, fără zgomot. Nu avea de ce să 
se grăbească. Celelalte ieşiri existente nu dădeau decât în 
mijlocul prăpădului. li împuşcase pe toţi ceilalţi călugări care mai 
avuseseră suficientă rațiune în minţile înceţoşate ca să fugă din 
calea flăcărilor. 

Işi făcuse pomană ucigându-i pe toţi. 

După cum ştia foarte bine. 

Clopotul bătuse prea tare. 


104 


Fusese un accident. Aşa cum se petrecuseră prea multe în 
ultima vreme. 

De-o lună încoace, observase agitaţie în rândurile celorlalţi de 
la Granitschloff. Chiar şi înainte de accident. Ceva pusese 
castelul pe jar, ceva ce se putea vedea cu ochiul liber chiar şi din 
locurile îndepărtate unde-şi ducea el traiul singuratic. Nu-şi 
bătuse capul cu asta. De ce l-ar fi interesat? 

Apoi accidentul... şi totul devenise problema lui. 

Să le repare greşeala. 

Fiind unul dintre puţinii Sonnekonige rămaşi în viaţă, era de 
datoria sa, în halul ăsta decăzuseră Cavalerii Soarelui - şi ca 
număr şi ca statut, slăbiţi şi prigoniţi, anacronici şi un motiv de 
ruşine. Nu mai era mult până ce avea să piară şi ultimul dintre ei. 

Mai bine. 

insă cel puţin el îşi făcuse datoria pe ziua de azi. Se putea 
întoarce la coliba lui după ce curăța şi pivniţa asta. Tragedia de 
la mănăstire avea să fie pusă pe seama rebelilor maoişti. Cine 
altcineva în afară de maoiştii atei ar fi atacat o mănăstire fără 
nici un fel de importanţă strategică? 

Ca să se asigure că nu va exista nici un semn de întrebare, 
până şi muniţia pe care o folosea era aceeaşi cu a rebelilor. 

Inclusiv gloanţele din pistol. 

Cu arma pregătită, trecu pe lângă un rând de butoaie de stejar 
descoperite. Grâu, secară, făină, chiar şi mere uscate. Păşea cu 
atenţie, precaut, pentru a anticipa orice posibil atac. Era 
adevărat că toţi călugării aveau minţile rătăcite, dar chiar şi 
nebunii puteau da dovadă de viclenie când erau puşi în situaţii 
extreme. 

În faţa lui, coridorul o făcea la stânga. Se lipi de peretele din 
dreapta. Se opri ca să asculte, ciulind urechile şi încercând să 
prindă cel mai uşor zgomot de pas şi îşi ridică ochelarii cu 
infraroşu. 

intuneric beznă. 

Işi cobori din nou ochelarii pe ochi, iar coridorul i se înfăţişă 
înaintea ochilor în nuanţe verzui. Fără îndoială avea să dea cu 
ochii de orice posibili adversari care pândeau în întuneric înainte 
ca aceştia să-l poată vedea. Nu aveau pe unde să scape. 
Trebuiau să treacă de el pentru a ajunge la singura portiţă de 
ieşire sigură. 

Se strecură după colţ. 

Chiar în mijlocul coridorului se afla un balot de fan, într-o 
poziţie nefirească, de parcă ar fi fost mutat în grabă. Cercetă 


105 


culoarul care se întindea în faţa lui. Alte butoaie. Din plafon 
atârnau o mulţime de mănunchiuri de ierburi puse la uscat. 

Nici o mişcare. Nici un sunet. 

Intinse un picior peste balotul din drum şi păşi de partea 
cealaltă. 

Sub tocul bocancului trosni o crenguţă uscată de ienupăr. 

Cobori instantaneu privirea. Podeaua era acoperită în 
întregime cu o mulţime de crengi. 

O capcană. 

— Acum! 

Apucă să privească în sus în momentul în care de deasupra lui 
ţâşni o lumină orbitoare. Amplificată de sensibilitatea ochelarilor, 
explozia de stele îl lovi în moalele capului, orbindu-l. 

Bliţuri de aparat foto. 

Trase cu pistolul la nimereală. 

Exploziile răsunară asurzitor în pivniţa strâmtă. 

Probabil că stătuseră culcaţi, în întuneric, ascultând, până în 
momentul în care păşise pe creanga uscată, trădându-şi poziţia, 
iar apoi se năpustiseră asupra lui. Se dădu îndărăt un pas, 
aproape prăbuşindu-se peste balotul de fân. 

Lăsându-se pe spate, trase următorul foc în sus. 

Mare greşeală. 

Profitând de situaţie, cineva se aruncă asupra lui. Undeva jos. 
Lovindu-l în picioare şi aruncându-l peste balot. Se izbi cu spatele 
de podeaua de piatră. Simţi ceva înfigându-i-se în coapsă. Zvâcni 
din genunchi cu putere, ceea ce provocă un geamăt din partea 
atacatorului. 

— Hai! urlă atacatorul, imobilizându-i braţul cu pistolul. Fugi! 

Atacatorul său vorbea în engleză. Nu era călugăr. 

O a doua siluetă sări peste trupurile lor, o simplă umbră în 
ceaţă, după cum reuşi el să desluşească cu vederea-i care 
începea să-i revină. Auzi paşi retrăgându-se în direcţia 
chepengului ce dădea în şopron. 

— Scheiffe, înjură el. 

Se smuci înainte, aruncându-l pe bărbatul de deasupra lui într- 
o parte ca pe o păpuşă de cârpă. 

Sonnekonige nu erau oameni ca toţi ceilalţi. Atacatorul său se 
izbi de perete, îşi recâştigă echilibrul şi încercă să o ia după 
celălalt. Insă lui îi reveni rapid vederea, ajutată de luminiţa care 
se retrăgea. Furios, îl apucă pe atacator de gleznă şi-l trânti la 
pământ. 

Bărbatul îl lovi cu celălalt picior, nimerindu-l în cot. 

106 


Gemând, apăsă cu degetul mare un nerv din spatele 
tendonului lui Ahile. Omul ţipă. Ştia cât de dureroasă era 
ciupitura aceea. Ca şi cum ţi-ai fi fracturat glezna. Íl ţinea în 
continuare pe bărbat de picior. 

În momentul în care se îndreptă, simţi cum se învârte 
pământul cu el. Brusc toată puterea păru să i se scurgă din vene 
ca aerul dintr-un balon spart. Simţi o arsură undeva în partea 
superioară a coapsei. Acolo unde fusese înjunghiat. Se uită în jos. 
Nu, nu înjunghiat. În coapsa lui rămăsese înfiptă o seringă, cu 
pistonul apăsat până la capăt. 

Fusese drogat. 

Atacatorul său se răsuci şi reuşi să scape din strânsoarea-i 
slăbită, rostogolindu-se şi aruncându-se înainte. 

Nu putea să-l lase să scape. 

Ridică pistolul - care acum i se păru greu ca o piatră de moară 
- şi trase după el. Glonţul ricoşă din podea. Din ce în ce mai 
slăbit, mai trase o dată, dar bărbatul ieşise deja din câmpul lui 
vizual. 

Auzi paşii atacatorului îndepărtându-se. 

Nemaiputând să se ţină pe picioare, se lăsă în genunchi; îşi 
simţea inima bătându-i cu putere în piept. O inimă de două ori 
mai mare decât una obişnuită. Insă firească pentru un 
Sonnekdnig. 

Inspiră adânc de câteva ori în timp ce metabolismul său se 
obişnuia cu drogul. 

Sonnekonige nu erau oameni ca toţi ceilalţi. 

Incet, încet se ridică în picioare. 

Avea o treabă de terminat. 

Asta era menirea pentru care se născuse. 

Să îndeplinească ordinele. 


Painter trânti chepengul. 

— Ajută-mă, te rog, spuse el şchiopătând. 

Simţea o durere ascuţită în tot piciorul. Arătă înspre o stivă de 
lăzi. 

— Pune-le pe chepeng. 

Trase lada de deasupra. Prea grea pentru a putea fi cărată, se 
izbi de podea cu un puternic zornăit metalic. Nu ştia ce se afla în 
lăzi, doar că erau grele, al dracului de grele. 

Trase cutia peste chepeng. 

Lisa se luptă cu a doua. Eli se alătură, apucând-o pe a treia. 

Impreună, le traseră pe toate peste chepeng. 


107 


— Încă una, spuse Painter. 

Lisa se uită la grămada de lăzi de pe chepeng. 

— Nu trece nimeni prin alea. 

incă una, insistă Painter, gâfâind şi schimonosindu-se de 
durere. Ai încredere în mine. 

O traseră amândoi pe ultima. Doar împreună reuşiră să o 
ridice şi să o pună deasupra celorlalte de pe chepeng. 

— Drogurile o să-l scoată din circulaţie ore întregi, rosti Lisa. 

li răspunse un foc de armă. Un cartuş de puşcă perforă lăzile 
de pe chepeng şi se înfipse într-una dintre grinzile şopronului. 

— Cred că ar fi bine să mai solicit o opinie, spuse Painter, 
trăgând-o de acolo. 

— l-ai băgat tot midazolamul... sedativul? 

— Bineînţeles. 

— Atunci cum...? 

— Nu ştiu. Şi în momentul ăsta nici nu-mi pasă. 

Painter o conduse către uşa deschisă a şopronului. Se uitară 
după alţi posibili lunetişti şi o rupseră la fugă. In stânga, totul de 
transformase într-un morman de lemn şi piatră fumegând. 
Flăcări mocnite se avântau spre cerul din ce în ce mai jos. 

Culmea din faţa lor nu se mai vedea din cauza norilor de 
culoarea granitului. 

— Taski a avut dreptate, murmură Lisa, trăgându-şi pe cap 
gluga jachetei. 

— Cine? 

O călăuză din tribul Şerpa. Ne-a avertizat că astăzi va fi o altă 
furtună. 

Painter urmări flăcările care se răsuceau spre nori. Fulgi mari 
de zăpadă începură să cadă din cer, amestecându-se cu o ploaie 
neagră de cenuşă lucitoare. Foc şi gheaţă. Era un serviciu 
funerar potrivit pentru cei doisprezece călugări care trăiseră în 
mănăstirea asta. 

Amintindu-şi de oamenii cumsecade care sălăşluiseră aici, pe 
Painter îl cuprinse furia. Cine putea să fie atât de lipsit de inimă 
încât să măcelărească nişte călugări? 

Nu ştia cine, însă cu siguranţă înţelegea de ce. 

Boala de aici. 

Ceva mersese prost - şi acum cineva încerca să acopere 
greşeala. 

O explozie îi întrerupse şirul gândurilor. Uşa şopronului 
explodă în flăcări şi fum. Capacul unei lăzi fu aruncat în curte. 

Painter apucă braţul Lisei. 


108 


— Ce-a făcut, s-a aruncat în aer? întrebă Lisa, holbându-se 
uimită la şopron. 

— Nu. Doar chepengul. Haide. Flăcările n-o să-l reţină prea 
mult. 

Painter o luă înainte peste pământul îngheţat, ocolind 
carcasele îngheţate de oi şi capre. Găsiră drumul spre ieşirea din 
ţarc. 

Ninsoarea se înteţi. Ceea ce într-o anumită măsură era o 
binecuvântare. Painter purta numai o rasă groasă de lână şi 
bocanci îmblăniţi. Nu era prea bine echipat împotriva viscolului. 
Dar măcar zăpada proaspăt căzută le putea acoperi urmele şi-i 
putea face mai puţin vizibili. 

El o luă înainte, spre o potecă ce trecea peste o culme şi 
cobora înspre un sat, satul pe care-l vizitase el cu câteva zile în 
urmă. 

— Uite! spuse Lisa. 

Sub ei, o coloană de fum se înălța spre cer, o versiune mai 
mică a celei pe care o lăsaseră în spate. 

— Satul... 

Painter îşi încleştă pumnii. 

Deci nu numai mănăstirea trebuia ştearsă de pe faţa 
pământului. Şi colibele împrăştiate mai jos fuseseră lovite de 
grenade. Atacatorii nu aveau de gând să lase nici un martor în 
viaţă. 

Painter ieşi de pe cărarea ce traversa culmea. Era prea 
expusă. 

Cu siguranţă, cărarea avea să fie supravegheată şi alţi 
atacatori se puteau afla încă acolo jos. 

Se îndreptă din nou spre ruinele fumegânde ale mănăstirii. 

— Unde mergem? întrebă Lisa. 

Painter arătă undeva dincolo de flăcări. 

— Pe teritoriul nimănui. 

— Dar nu acolo...? 

_ — Da, acolo au fost văzute luminile ultima oară, îi confirmă el. 
Insă terenul acela accidentat este şi locul potrivit în care putem 
să ne pierdem urma. Să găsim adăpost. Să ne facem un culcuş şi 
să aşteptăm să treacă furtuna. Să aşteptăm până vor veni ceilalţi 
să cerceteze cauza focului şi a fumului. 

Painter se uită lung la coloana groasă de fum. Cu siguranţă 
era vizibilă de la kilometri întregi. Un semnal de fum, aşa cum 
folosiseră odinioară strămoşii săi indieni. Insă exista oare cineva 
care să-l vadă? Ridică ochii şi mai sus, înspre nori. Incercă să 


109 


pătrundă cu privirea dincolo de ei, spre cerul deschis de 
deasupra. Se rugă să-şi dea seama cineva de pericol. 

Până atunci... 

N-avea decât o variantă. 

— Hai să mergem. 


1.25 A.M. 
WASHINGTON, D.C. 


Monk traversă Capitol Plaza cu Kat alături. Mergeau împreună 
în pas vioi, animați nu atât de sentimente pozitive, cât de iritare. 

— Aş prefera să aşteptăm, spuse Kat. E mult prea devreme. S- 
ar putea întâmpla orice. 

Monk îi simţea mirosul suav de iasomie. Făcuseră în grabă un 
duş împreună după telefonul primit de la Logan Gregory, 
mângâindu-se reciproc în abur, îmbrăţişându-se apoi, ca un ultim 
gest de intimitate. Insă, după aceea, în timp ce se şterseseră şi 
se îmbrăcaseră, pragmatismul începuse să se interpună între ei 
cu fiecare închidere de fermoar şi de nasture. Realitatea se 
instala încetul cu încetul, domolindu-le pasiunea la fel de mult ca 
răcoarea nopţii. 

Monk îi aruncă o privire. 

Kat purta pantaloni bleumarin, o bluză albă şi o jachetă cu 
blazonul U.S. Navy pe spate. Emanând un aer de profesionistă, 
arăta la fel de spilcuită ca şi pantofii ei negri de piele din 
picioare. In schimb, Monk purta adidaşi negri Reebok, blugi 
închişi la culoare şi un pulover pe gât de culoare bej, iar pe cap o 
şapcă de baseball cu însemnele Chicago Cubs. 

— Până când o să ştiu cu siguranţă, continuă Kat, aş prefera 
să păstrăm tăcerea cu privire la sarcină. 

— Ce vrei să spui cu „Până când o să ştiu cu siguranţă?” Până 
când o să ştii cu siguranţă dacă vrei copilul? Până când o să fi 
sigură în legătură cu noi? 

Discutaseră aprins tot drumul de la apartamentul lui Kat până 
la Logan Circle, un fost han victorian transformat în bloc de 
apartamente şi aflat în apropierea clădirii Capitoliului. În noaptea 
aceasta, scurta plimbare făcută pe jos părea interminabilă. 

— Monk... . 

El se opri. Întinse o mână, după care o lăsă în jos. Cu toate 
astea, se opri şi ea. 


110 


El o privi drept în ochii. 

— Spune-mi, Kat. 

— Vreau să fiu sigură că sarcina... nu ştiu... că ține. Să fie mai 
avansată înainte să spun cuiva. 

Ochii ei scânteiară în lumina lunii, aproape în lacrimi. 

— lubito, tocmai de-asta ar trebui să le spunem tuturor. Veni 
mai aproape de ea şi îi puse o mână pe burtică. Ca să protejăm 
ce creşte aici. 

Ea se întoarse, cu mâna lui în jurul taliei ei. 

— Şi pe deasupra poate c-ai avut dreptate. Cariera mea... 
poate că nu-i momentul potrivit. 

Monk oftă. 

— Dacă toţi copiii ar fi născuţi numai la momentul potrivit, 
lumea ar fi un loc mult mai gol. 

— Monk, nu eşti corect. Nu-i vorba de cariera ta. 

— Pe naiba, nu e. Nu crezi că un copil o să-mi schimbe viaţa, 
opţiunile mele de-aici încolo? Schimbă totul. 

— Exact. Asta mă sperie cel mai mult. 

Se lipi de el. Monk o cuprinse în braţe. 

O să trecem prin asta împreună, îi şopti el. Îţi promit. 

— Cu toate astea, aş prefera să păstrăm totul sub tăcere... cel 
puţin câteva zile. Nici măcar n-am fost la un doctor. Poate că 
testul de sarcină este greşit. 

— Câte teste ai încercat? 

Ea se lipi şi mai mult de el. 

— Ei bine? 

— Cinci, îi şopti ea. 

— Cinci? se miră el nereuşind să-şi reţină amuzamentul din 
voce. 

Ea îl lovi uşor în coaste. Îl duru. 

— Nu face mişto de mine. 

El o simţi după voce că zâmbeşte. 

işi încolăci braţele strâns în jurul ei. 

— Bine. Pentru moment o să fie secretul nostru. 

Ea se întoarse în braţele lui şi îl sărută, nu apăsat, nu pasional, 
ci doar în semn de mulţumire. Se separară, însă degetele le 
rămăseseră încleştate în timp ce-şi continuară drumul. 

In faţă, luminat puternic, se afla destinaţia lor: castelul 
Smithsonian. Crenelurile din gresie roşie, turnurile şi turlele 
străluceau în întuneric, ca o bornă de hotar anacronică în 
comparaţie cu oraşul bine organizat din jur. În timp ce clădirea 
principală găzduia centrul de informaţii al Institutului 


111 


Smithsonian, un fost adăpost antibombardament abandonat 
fusese transformat în centru de comandă al Sigma, unde se afla 
şi sediul DARPA al oamenilor de ştiinţă ai armatei în inima 
grupului de muzee şi laboratoare de cercetare de la Smithsonian. 

Degetele lui Kat alunecară din ale lui în momentul în care se 
apropiară de castel. 

Monk o studie, încă măcinat de griji. 

În ciuda discuţiei lor, o simţi în continuare neliniştită. Era oare 
şi altceva, în afară de copil? 

„Până când o să ştiu sigur.” 

Ce să ştie sigur? 

Monk fu chinuit de îngrijorare tot drumul până la birourile 
subterane ale Sigma. Insă, odată ajunşi, scurta prezentare a 
situaţiei făcută de Logan Gregory, directorul interimar al Sigma, 
adăugă o nouă serie de motive de îngrijorare. 

— Zona este afectată de furtună, iar deasupra întregului Golf 
al Bengalului sunt prezente furtuni cu descărcări electrice, le 
explică Logan, din spatele unui birou. 

Un şir de monitoare LED de calculator se întindeau de-a lungul 
unui perete. Pe două dintre ele se puteau citi diverse informaţii. 
Unul prezenta date meteo în timp real de la un satelit de 
deasupra Asiei. 

Monk îi pasă lui Kat o fotografie făcută de satelit. 

— Sperăm din toată inima să primim veşti înainte de răsăritul 
soarelui, continuă Logan. Ang Gelu a plecat în zori în Nepal 
pentru a aduce cu elicopterul personal medical la mănăstire. Au 
încercat să zboare în timpul pauzei dintre furtuni. E încă 
devreme. Acolo e abia amiază acum. Aşa că trag nădejde că o să 
avem în curând informaţii suplimentare. 

Monk şi Kat făcură un schimb rapid de priviri. Fuseseră 
informaţi pe scurt despre investigația desfăşurată de directorul 
organizaţiei. Painter Crowe rămăsese fără mijloace de 
comunicare de trei zile încoace. După înfăţişarea istovită a lui 
Logan Gregory şi ochii adânciţi în orbite, reieşea clar că 
rămăsese treaz toată perioada. lşi purta obişnuitul costum 
albastru, însă era uşor mototolit la coate şi genunchi, ceea ce 
însemna, practic, o ţintă neîngrijită pentru locţiitorul la comanda 
Sigma. Părul blond ţepos şi pielea bronzată îi dădeau 
întotdeauna un aer tineresc, însă în noaptea aceasta, semnele 
celor patruzeci şi ceva de ani erau evidente: ochi umflaţi, paloare 
cadaverică şi o pereche de cute între ochi la fel de adânci ca 
Marele Canion. 


112 


— Ce ştim despre Gray? întrebă Kat. 

Logan lovi ferm cu palma dosarul, punând astfel punct 
chestiunii anterioare. Eficient ca întotdeauna, scoase un al doilea 
dosar şi îl deschise. 

— Acum o oră s-a înregistrat o tentativă de omor la adresa 
comandorului Pierce. 

— Poftim? întrebă Monk aplecându-se în faţă, puţin cam brusc. 
Şi-atunci ce-i cu toate rapoartele alea privind starea vremii? 

— Calmează-te. E-n siguranţă şi aşteaptă întăriri, spuse Logan 
şi le prezentă rapid succesiunea evenimentelor din Copenhaga, 
inclusiv cum supravieţuise Gray. Monk, am făcut toate 
aranjamentele ca să i te poţi alătura comandorului Pierce. Avem 
un avion în aşteptare în Dulles, programat să decoleze în 
nouăzeci şi două de minute. 

Monk trebui să-l creadă pe cuvânt. Nici măcar nu se uitase la 
ceas. 

— Doamnă căpitan Bryant, continuă Logan, întorcându-se spre 
Kat. Pe durata interimatului, aş vrea să te ţin aici ca să 
monitorizăm situaţia din Nepal. Am luat legătura cu ambasada 
noastră din Katmandu. O să ne folosim de experienţa dumitale în 
domeniul informaţiilor interne şi externe. 

— Bineînţeles, domnule. 

Brusc, Monk se bucură că Kat avansase în ierarhia 
informaţiilor. Avea să fie mâna dreaptă a lui Logan pe durata 
acestei crize. El, unul, prefera să o ştie aici, în siguranţă, la 
adăpost sub castelul Smithsonian, decât afară pe teren. Avea un 
motiv în minus pentru care să-şi facă griji. 

Văzu că acum Kat se uită la el. Avea o privire uşor mânioasă, 
ca şi cum ar fi putut să-i citească gândurile. El îşi păstră expresia 
impasibilă. 

Logan se ridică în picioare. 

— Atunci o să vă las pe amândoi să vă pregătiţi. 

Le deschise uşa biroului său, dându-i practic afară. 

De îndată ce uşa se închise în urma lor, Kat îl apucă de braţ, 
deasupra cotului, strângând cu putere. 

— Te duci în Danemarca? 

— Da şi ce? 

— Cum rămâne...? 

Il trase în toaleta femeilor. Era goală la acea oră târzie. 

— Cum rămâne cu copilul? 

— Nu înţeleg. Ce-are a face...? 

— Dacă ţi se întâmplă ceva? 


113 


EI clipi, privind-o pieziş. 

— N-o să mi se întâmple nimic. 

Ea îi ridică mâna cealaltă, scoţându-i la iveală proteza. 

— Vezi bine că nu eşti indestructibil. 

El îşi lăsă mâna în jos, ascunzând-o pe jumătate la spate. Roşi. 

— E o operaţiune simplă. O să-l ajut pe Gray până îşi termină 
treaba acolo. Adică până apare şi Rachel în oraş. Mai mult ca 
probabil o să fiu dădaca lor. După aceea o să mă întorc cu primul 
zbor. 

— Dacă e atât de lipsită de importanţă, lasă pe altcineva să se 
ducă. Pot să-i spun lui Logan că am nevoie de ajutorul tău aici. 

— De parcă o să creadă aşa ceva. 

— Monk... 

— Mă duc, Kat. Tu eşti cea care vrea să păstreze tăcerea cu 
privire la sarcină. Eu, unul, vreau s-o urlu în gura mare lumii 
întregi. Oricum, fiecare avem nişte îndatoriri. Tu pe-ale tale. Eu 
pe-ale mele. Şi, crede-mă, n-o să fiu nechibzuit, o asigură el, 
punându-i o mână pe burtă. O să-mi apăr fundul pentru noi trei. 

Ea îi acoperi mâna cu a ei şi oftă. 

— Ei bine, e un fund al naibii de drăguţ. 

El îi zâmbi. Ea îi zâmbi la rândul ei larg, însă el remarcă 
oboseala şi îngrijorarea din ochii ei. Nu avea decât un răspuns 
pentru asta. 

Se lipi de ea, atingându-şi buzele şi îi şopti printre ele. 

— ţi promit. 

— Ce-mi promiţi? întrebă ea, trăgându-se uşor înapoi. 

— Totul, răspunse el şi o sărută apăsat. 

Şi vorbea serios. 

— Poţi să-i spui lui Gray, îi zise ea când se desprinseră în cele 
din urmă din îmbrăţişare. Atâta timp cât îl pui să jure că o să 
păstreze secretul. 

— Pe bune? întrebă el cu ochii strălucind, care mai apoi se 
îngustară. De ce? 

Ea se îndreptă în spatele lui spre oglindă, dar nu înainte de a-l 
plesni peste fund. 

— Vreau ca şi el să aibă grijă de fundul tău. 

— E-n regulă. Insă nu cred că el o să încerce să mă lovească la 
fel. 

Ea scutură din cap şi îşi studie faţa în oglindă. 

— Ce-o să mă fac cu tine? 

El se duse în spatele ei şi o cuprinse de talie. 

— Ei bine, potrivit spuselor domnului Gregory, mai am 


114 


nouăzeci şi două de minute la dispoziţie. 


12.15 P.M. 
HIMALAYA 


Lisa îl urma grăbită pe Painter. Cu agilitatea unei capre negre, 
acesta mergea înainte în josul unei pante abrupte, pline de 
bolovani şi acoperite de o suprafaţă înşelătoare de pietriş 
îngheţat. Deasupra lor, zăpada cădea, învăluindu-i într-un nor 
gros, mişcător, care le reducea vizibilitatea la câteva zeci de 
centimetri şi crea o lumină cenuşie, ciudată. Valea adâncă în 
care coborâseră se întindea în partea opusă direcţiei vântului. 

Cu toate acestea, era imposibil să scape de frigul pătrunzător 
de afară. Deşi era îmbrăcată cu jacheta de furtună şi avea 
mănuşi, tremura. Chiar dacă mergeau de mai puţin de o oră, 
dogoarea mănăstirii în flăcări era o amintire îndepărtată. Simţea 
pielea feţei care îi rămăsese expusă aspră şi arsă de vânt. 

Cu siguranţă Painter o ducea şi mai rău. Işi trăsese pe el o 
pereche de pantaloni groşi şi nişte mănuşi de lână cu un deget, 
pe care le luase de la unul dintre călugării morţi. Insă nu avea 
glugă pe cap, doar un fular legat peste jumătatea inferioară a 
feţei. Respira împrăştiind vălătuci de abur în aerul îngheţat. 

Trebuiau să găsească un adăpost. 

Şi cât mai curând. 

Painter îi dădu mâna după ce ea alunecă pe o porţiune extrem 
de abruptă şi o ţinu strâns lângă el. Ajunseseră pe fundul văii. Se 
unduia în depărtare, mărginită de pereţi abrupți. 

Zăpada proaspătă se depusese deja aici, ajungând cam de 
douăzeci şi cinci de centimetri grosime. 

Avea să fie greu de mers în continuare fără bocanci de 
zăpadă. 

Ca şi cum i-ar fi ghicit îngrijorarea, Painter îi arătă înspre una 
dintre laturile strâmtorii înguste. Acolo, exista o protuberanţă, un 
perete ieşit cumva în afară, oferind astfel adăpost împotriva 
furtunii. Porniră într-acolo, înotând prin nămeţi. 

Odată ajunşi sub lespede, totul li se păru mai uşor. 

Ea aruncă o privire înapoi. Urmele paşilor lor se umpleau deja 
cu zăpadă proaspătă. In câteva minute aveau să dispară. Deşi cu 
siguranţă acest aspect avea să-i ajute să scape de orice 
urmăritori, îi dădea o senzaţie teribilă de nelinişte. Era ca şi cum 


115 


urmele propriei lor existenţe fuseseră şterse de pe faţa 
pământului. 

Se întoarse. 

— Ai idee unde mergem? 

Se trezi vorbind în şoaptă nu atât de teamă să nu-şi dezvăluie 
prezenţa, cât din cauza vuietului intimidant al furtunii. 

— Aşa şi aşa, răspunse Painter. Teritoriile astea de graniţă nu 
au fost cartografiate în detaliu. Multe dintre ele nu au fost 
niciodată călcate de picior omenesc. Işi flutură un braţ. Când am 
ajuns aici, am studiat câteva fotografii făcute din satelit, însă nu 
sunt utile. Terenul este prea accidentat. Ceea ce face foarte 
dificilă orice încercare de monitorizare. 

Mai făcură câţiva paşi. 

Apoi Painter îi aruncă o privire în urmă. 

— Ştiai că în 1999 au descoperit aici Shangri-La? 

Lisa îl privi cu atenţie. Nu-şi dădea seama dacă zâmbea în 
spatele fularului, încercând să-i risipească frica. 

— Shangri-La... ca Orizontul pierdut? 

Işi amintea filmul şi cartea. Un paradis utopic pierdut, îngheţat 
în timp în Himalaya. 

Intorcându-se cu spatele, el continuă să meargă şi începu să-i 
explice. 

— Doi exploratori de la National Geographic au descoperit 
nişte chei extrem de adânci în munţii Himalaya, la câteva sute 
de kilometri sud de locul acesta, adăpostite sub un pinten 
muntos, un loc care nu apărea pe hărţile făcute din satelit. Pe 
fundul acestor chei se afla un paradis subtropical. Cascade, brazi 
şi pini, pajişti acoperite cu rododendroni, pâraie mărginite de 
pajişti de trifoi şi diferite tipuri de conifere. Un peisaj verde, 
sălbatic şi plin de viaţă, înconjurat din toate părţile de gheaţă şi 
zăpadă. 

— Shangri-La? 

El ridică din umeri. 

— Asta aşa, ca o dovadă că ştiinţa şi sateliții nu dezvăluie 
întotdeauna ce vrea să ascundă universul. 

De-acum deja le clănțăneau dinții. Chiar şi simplul efort de a 
vorbi le tăia răsuflarea şi irosea căldură. Trebuiau să-şi găsească 
propriul Shangri-La. 

Merseră mai departe în linişte. Ninsoarea se înteţi şi mai tare. 

După alte zece minute, ajunseră într-un loc în care valea vira 
brusc într-o parte transformându-se într-o potecă îngustă şi 
sinuoasă. 


116 


Ajungând în colţul respectiv, protuberanţa care-i protejase 
până atunci se termină. 

Se opriră în loc, uitându-se disperaţi la ce urma. 

Poteca îngustă şi sinuoasă cobora abrupt de aici, devenind din 
ce în ce mai largă şi mai deschisă. In faţa lor cădea un văl de 
zăpadă care umplea pământul. Printre palele de vânt ce-i loveau 
din când în când, văzură în depărtare, sub ei, o vale largă şi 
adâncă. 

Nicidecum Shangri-La. 

In faţa lor se înălţau o mulţime de stânci zimţate, acoperite de 
gheaţă şi bătute de viscol, prea abrupte să poată fi traversate 
fără frânghii. Un pârâu se rostogolea prin peisajul accidentat, 
formând o mulţime de cascade de mare înălţime, acum 
îngheţate complet, parcă încremenite în timp. 

Dincolo de el, ascunse de zăpadă şi ceaţă îngheţată, se 
întindeau nişte chei adânci, cărora din locul acesta nu li se vedea 
fundul. Capătul lumii. 

— Găsim noi o cale să coborâm de aici, spuse Painter 
clănţănind din dinţi. 

Se avântă din nou în ghearele furtunii. Cufundându-se în 
zăpadă până deasupra gleznelor şi apoi deasupra gambelor, 
Painter încercă să-i croiască o potecă pentru a-l urma. 

— Stai, spuse ea. 

Işi dădea seama că nu avea cum să mai reziste prea mult. O 
adusese până aici, însă nu aveau echipamentul necesar pentru a 
merge mai departe. 

— Uite-aici. 

II conduse spre peretele stâncii. Era un loc cât de cât mai 
adăpostit. 

— Unde...? încercă el să întrebe, însă nu putu să continue din 
cauza clănţănitului incontrolabil. 

Ea arătă către locul unde pârâul îngheţat trecea peste culmea 
de deasupra. 

Taski Şerpaşul îi învățase diferite modalităţi de supravieţuire 
în inima muntelui. Fusese una dintre cele mai serioase lecţii ale 
sale. Găsirea unui adăpost. 

Ştia pe de rost care erau cele mai bune cinci locuri în care să 
caute. 

Lisa traversă până în locul unde cascada de gheaţă ajungea la 
nivelul lor. După cum i se spusese, căută porţiunea în care 
stânca neagră se unea cu gheaţa albă-albăstruie. Din câte le 
povestise călăuza, topirea zăpezilor vara transforma cascadele 


117 


din Himalaya în torente puternice, în stare să sape în piatră 
locaşuri adânci. Şi până la sfârşitul verii, apa se retrăgea încet şi 
apoi îngheţa la loc, adesea lăsând un spaţiu gol în urmă. 

Uşurată, văzu că nici această cascadă nu făcea excepţie de la 
regulă. 

Îi mulţumi în gând lui Taski şi tuturor strămoşilor lui. 

Lovi cu cotul o bucată de gheaţă până căzu, lărgind o gaură 
neagră între gheaţă şi perete. Dincolo de ea se deschidea o mică 
peşteră. 

Painter i se alătură. 

— Stai să ne asigurăm că nu e nici un pericol. 

Intorcându-se pe o parte, se strecură înăuntru şi dispăru. 

Un moment mai târziu, se aprinse o rază care lumină cascada. 

Lisa se uită prin deschizătură. 

Painter se afla la câţiva paşi mai încolo, cu lanterna în mână. 
Mătură cu raza de lumină mica nişă. 

— Pare să fie în regulă. Ar trebui să putem să ne adăpostim 
aici o perioadă. 

Lisa se împinse ca să i se alăture. Feriţi de vânt şi zăpadă, deja 
li se părea mai cald. 

Painter stinse lanterna. Nu era nevoie de o sursă de lumină. 

Peretele de gheaţă părea să absoarbă lumina zilei pe care 
furtuna o lăsa să treacă şi chiar o amplifica. Cascada îngheţată 
împrăştia în jur scântei de lumină. 

Painter se întoarse cu faţa la ea, cu ochii lui extraordinar de 
albaştri, asortaţi perfect cu gheaţa strălucitoare. li cercetă faţa 
căutând urme de degerături. Muşcătura viscolului îi făcuse pielea 
roşie ca focul. Ea îi remarcă trăsăturile de amerindian. 
Contrastând puternic cu ochii albaştri. 

— Mulţumesc, spuse Painter. Probabil că prin asta ne-ai salvat 
vieţile. 

Ea ridică din umeri privind în altă parte. 

— li rămăsesem datoare. 

Cu toate astea, în ciuda cuvintelor sale nepăsătoare, ceva din 
ea se înmuie auzind cuvintele lui de mulţumire - chiar mai mult 
decât s-ar fi aşteptat. 

— De unde ai ştiut cum să găseşti...? Ultimele cuvinte ale lui 
Painter se pierdură într-un strănut puternic. Hapciu! 

Lisa îşi scutură rucsacul de pe umăr. 

— Destul cu întrebările. Amândoi trebuie să ne încălzim. 

Îşi desfăcu trusa medicală şi scoase o pătură termoizolantă. În 
ciuda aparentei sale subţirimi, materialul din care era făcută 


118 


avea să reţină nouăzeci la sută din căldura pe care o radia corpul 
său. Şi nu conta numai pe căldura corpului. 

Scoase un radiator catalitic compact, piesă esenţială în 
bagajul unui alpinist. 

— Stai jos, îi ordonă lui Painter, întinzând pătura pe piatra 
rece. 

Epuizat, el nu se opuse. 

Ea i se alătură şi trase pătura peste amândoi, formând un fel 
de cocon. 

In interior, apăsă butonul de aprindere electrică al radiatorului 
Coleman Sport-Cat. Dispozitivul fără flacără funcţiona cu un mic 
cilindru de butan care ţinea paisprezece ore. Folosindu-l cu grijă, 
intermitent, împreună cu pătura termoizolantă, puteau să reziste 
două sau trei zile. 

Painter tremura lângă ea în timp ce radiatorul începea să se 
încălzească. 

— Scoate-ţi mănuşile şi bocancii, spuse ea făcând acelaşi 
lucru. Încălzeşte-ţi mâinile deasupra radiatorului şi masează-ţi 
degetele de la mâini şi de la picioare, nasul, urechile. 

— Ca să n... nu... de... degere. 

Ea dădu din cap. 

Pune cât de mult material textil poţi între tine şi piatră ca să 
limitezi pierderile de căldură prin contact. 

Se dezbrăcară şi umplură culcuşul cu mesada de fulgi şi lână a 
jachetei. 

Curând, locul deveni aproape plăcut. 

— Am câteva batoane energizante, spuse ea. Şi putem să 
topim zăpadă ca să avem apă. 

— Ca un soldat adevărat pregătit pentru supravieţuire, 
comentă Painter puţin mai sigur pe sine, simțind cum îi revine 
optimismul pe măsură ce se încălzeau. 

— Insă nimic din toate astea nu va opri un glonţ, spuse ea. 

Se uită la el, aproape nas în nas sub pătură. 

Painter oftă şi dădu din cap. Erau la adăpost de frig, însă nu şi 
de pericole. Furtuna, o ameninţare mai înainte, le oferise o 
anumită protecţie. Dar ce avea să se întâmple în continuare? 

Nu aveau nici un mijloc de comunicare. 

— O să rămânem ascunşi, spuse Painter. Cei care au incendiat 
mănăstirea n-o să poată să ne dea de urmă. Când se va opri 
furtuna, o să vină echipaje de căutare. Să sperăm că la bordul 
unor elicoptere de salvare. Ne putem semnaliza prezenţa cu 
dispozitivul fosforescent pe care l-am văzut în rucsacul tău. 


119 


— Şi să sperăm că salvatorii vor ajunge la noi înaintea 
celorlalţi. 

El se întinse şi îi strânse uşor genunchiul. Ea aprecie faptul că 
nu-i spusese nici o vorbă de încurajare care să o amăgească şi că 
nu încercase să îndulcească amarul situaţiei în care se aflau. 
Mâna ei pipăi după a lui şi o apucă strâns. Era o încurajare 
suficientă. 

Rămaseră tăcuţi, fiecare pierdut în gândurile lui. 

— Cine crezi că sunt? întrebă ea încet în cele din urmă. 

— Habar n-am. Dar l-am auzit pe bărbat înjurând când m-am 
aruncat asupra lui. In germană. M-am simţit ca şi cum m-aş fi 
lovit de un tanc. 

— Germană? Eşti sigur? 

— Nu sunt sigur de nimic. Probabil un mercenar. În mod 
evident, avea pregătire militară. 

— Stai, spuse Lisa. 

Se răsuci ca să-şi ia rucsacul. 

— Aparatul meu. 

Painter se ridică în capul oaselor slăbind strânsoarea deasupra 
unui colţ de pătură. O trase în interior mai bine ca să închidă 
deschizătura. 

— Crezi că s-ar putea să ai o poză cu el? 

— Ca să pornească bliţul intermitent, am setat aparatul de 
fotografiat să tragă cadru după cadru. Când este setat astfel, 
aparatul digital prinde cinci cadre pe secundă. Nu ştiu ce a reuşit 
să capteze. 

Se întoarse, butonând aparatul. 

Umăr lângă umăr, se holbară la micul ecran LED de pe spatele 
aparatului. Ea ajunse la ultimele fotografii făcute. Cele mai multe 
erau înceţoşate, însă, pe măsură ce treceau de la una la alta, era 
ca şi cum priveau reluarea cu încetinitorul a filmării evadării lor: 
reacţia surprinsă a asasinului, braţul lui ridicat instinctiv pentru 
a-şi proteja ochii, focul pe care-l trăsese în timp ce ea se 
ghemuise în spatele butoiului, momentul în care Painter se 
aruncase asupra lui. 

Câteva fotografii surprinseseră porţiuni disparate ale chipului 
bărbatului. Punând bucăţile una lângă alta, obţinură o imagine 
cât de cât clară: un păr blond aproape alb, o frunte de brută, o 
bărbie proeminentă. Ultima fotografie fusese probabil făcută în 
momentul în care ea sărise peste Painter şi asasin. Prinsese o 
imagine de aproape a ochilor lui, cu ochelarii cu infraroşu căzuţi 
pe o ureche. In ei ardea o furie sălbatică, accentuată şi de 


120 


pupilele roşii în lumina bliţului. 

Lisei îi veni în minte imaginea lui Relu Na, ruda îndepărtată a 
lui Ang Gelu, cel care îi atacase cu o seceră. Ochii călugărului 
nebun ardeau exact la fel. 

Simţi cum i se face pielea de găină şi de data asta fără nici o 
legătură cu frigul. 

Mai observă ceva la ochii lui. 

Nu aveau aceeaşi culoare. 

Unul era de un albastru îngheţat şi strălucea. 

Celălalt era alb stins. 

Poate că era din cauza modului în care căzuse lumina 
bliţului... 

Lisa apăsă săgeata care dădea imaginile înapoi şi navigă 
printre fotografiile de la început. Merse la ultima fotografie 
stocată în memoria aparatului înaintea celor făcute în pivniţă, 
înfăţişa un perete mâzgălit cu sânge. Uitase că o făcuse. 

— Ce-i aia? întrebă Painter. 

Ea îi relatase deja trista poveste a stareţului mănăstirii, Lama 
Khemsar. 

— Asta scria bătrânul călugăr pe perete. Părea să fie acelaşi 
set de semne. lar şi iar. 

Painter se apropie şi mai tare de ecran. 

— Poţi să măreşti imaginea? 

Ea făcu întocmai, deşi odată cu mărirea dispărea ceva din 
claritatea imaginii. 


GERD | AAMU GMA 


Painter se încruntă. 

— Nu sunt semne tibetane sau nepaleze. Uite cât de ascuţite 
sunt. Seamănă mai mult cu runele nordice sau ceva de genul 
acesta. 

— Crezi? 

— Poate. 

Painter se lăsă pe spate gemând obosit. 

— Oricum ar fi, te face să-ţi pui întrebarea dacă Lama 
Khemsar ştia mai multe decât lăsa să se vadă. 

Lisa îşi aminti ceva ce nu apucase să-i spună lui Painter. 

— După ce bătrânul călugăr şi-a tăiat gâtul, pe pieptul lui am 
găsit scrijelit un simbol. Nu m-am gândit prea mult la el 


121 


considerându-l tot un semn de nebunie sau o coincidenţă. Însă 
acum nu mai sunt chiar aşa de sigură. 

— Cum arăta? Poţi să-l desenezi? 

— Nu e nevoie. Era o svastică. 

Painter ridică uimit din sprâncene. 

— O svastică? 

Cred că da. Oare e posibil să-şi fi amintit ceva din trecut şi să 
scoată la iveală o traumă adânc îngropată în memoria lui? 

Lisa îi spuse povestea rudei lui Ang Gelu. Cum Relu Na fugise 
de la rebelii maoişti, traumatizat de cruzimea lor neînchipuită cu 
care tăiau cu secera braţele şi picioarele ţăranilor nevinovaţi. 
Apoi Relu Na făcuse exact acelaşi lucru în momentul în care-şi 
pierduse minţile şi ieşise la iveală trauma emoţională pe care o 
suferise. 

Când termină, Painter se încruntă. 

— Lama Khemsar avea cam şaptezeci şi cinci de ani. Asta 
înseamnă că era adolescent în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial. Deci e posibil. Naziştii trimiseseră expediţii de cercetare 
în Himalaya. 

— Aici? De ce? 

Painter ridică din umeri. 

— Se spune că Heinrich Himmler, şeful SS-ului, era obsedat de 
ştiinţele oculte. A studiat textele vedice străvechi din India, de 
acum mii de ani. Nenorocitul a ajuns să creadă că munţii ăştia au 
fost odinioară leagănul rasei ariene originale. A trimis aici 
expediţii în căutare de dovezi. Bineînţeles că îi cam lipsea o 
doagă. 

Lisa îi zâmbi. 

— Şi totuşi, poate că bătrânul Lama a avut câteva întâlniri 
nefericite cu una dintre acele prime expediţii. Poate că le-a fost 
şi călăuză sau ceva de genul acesta. 

— Poate. Insă nu vom şti niciodată. Indiferent ce secrete avea, 
au murit odată cu el. 

— Poate că nu. Poate că asta încerca să facă acolo, în camera 
lui. Să scoată la iveală ceva oribil. Subconştientul său încerca să 
se debaraseze de vinovăţie dezvăluind ce ştia. 

— Sunt mulţi de poate. Painter se frecă pe frunte. Mai am eu 
unul. Poate că erau doar nişte aiureli. 

Lisa nu avea nici un argument ca să-l contrazică. Oftă, 
simțindu-se din ce în ce mai sfârşită, pe măsură ce se estompa 
efectul adrenalinei. 

— Te-ai încălzit? 


122 


— Da, mulţumesc. 

Ea închise radiatorul. 

— Trebuie să economisim butanul. 

El încuviinţă din cap abia înăbuşindu-şi un căscat adânc. 

— Ar trebui să dormim puţin, spuse ea. Să facem cu rândul. 

Câteva ore mai târziu, Painter se trezi tresărind. Cineva îl 
zgâlţâia. Se ridică în capul oaselor din locul unde se cuibărise 
lângă perete. Afară era întuneric. Peretele de gheaţă din faţa lui 
era la fel de negru ca şi stânca. 

Măcar se părea că furtuna se mai domolise. 

Ce s-a întâmplat? 

Lisa desfăcuse pătura într-o parte. 

Ridică un braţ şi şopti. 

— Stai. 

El se dădu mai aproape de ea, alungând orice urmă de somn. 
Stătu aşa cam o jumătate de minut. Nu se întâmplă nimic. Intr- 
adevăr, furtuna se părea că cedase. Vuietul vântului dispăruse. 
Dincolo de hruba în care se aflau ei, o linişte îngheţată se 
aşternuse peste culmi şi văi. Işi încordă auzul ca să desluşească 
orice zgomot nelalocul lui. 

Cu siguranţă, ceva o speriase pe Lisa. 

li putea simţi groaza. Practic o emana prin fiecare por al 
trupului ei încordat. 

— Lisa, ce s-a...? 

Brusc, peretele de gheaţă sclipi luminându-se puternic, ca şi 
cum pe cerul de afară s-ar fi aprins artificii. Nu se auzea nici un 
zgomot. Razele măturară cascadele îngheţate şi trecură mai 
departe. Apoi gheaţa se întunecă din nou. 

— Luminile fantomă... şopti Lisa şi se întoarse către el. 

Lui Painter îi veni numaidecât în minte ce se petrecuse cu trei 
nopţi în urmă. Când începuseră toate astea. Boala, satul, nebunia 
din mănăstire. l|şi aminti ce spusese mai devreme Lisa. 
Apropierea de luminile ciudate era direct proporţională cu 
gravitatea simptomelor. 

lar acum ei se aflau în inima ținuturilor blestemate. 

Mai aproape ca oricând. 

In timp ce Painter îşi continua veghea, cascada îngheţată sclipi 
din nou în lumina aceea strălucitoare şi mortală. Luminile 
fantomă apăruseră din nou. 


123 


5 
CEVA PUIRED 


6.12 P.M. 
COPENHAGA, DANEMARCA 


Nimic nu începe la timp în Europa? 

Gray se uită la ceasul de la mână. 

Licitaţia fusese iniţial programată să înceapă la ora cinci fix. 

Poate că trenurile şi autobuzele erau suficient de eficiente ca 
să-ţi potriveşti ceasul după orarul lor, însă când venea vorba de 
programul unor evenimente, nimeni nu mai ştia nimic. Trecuse 
de ora şase. Se convenise apoi ca licitaţia să înceapă în jur de 
6.30, pe fondul întârzierilor din traficul aerian către Copenhaga 
provocate de o furtună pe Marea Nordului. 

Ofertanţii încă mai soseau. 

Inainte de apusul soarelui, Gray se postase în balconul de la 
etajul al doilea al hotelului Scandic Webers. Acesta se afla peste 
drum de Casa de Licitaţii Ergenschein, o clădire modernă cu 
patru etaje, care aducea mai mult a galerie de artă decât a casă 
de licitaţii, construită în stilul danez minimalist, numai din sticlă 
şi lemn alb. Licitaţia urma să aibă loc în subsolul casei. 

Şi, cu puţin noroc, în curând. 

Gray căscă şi se întinse. 

Mai devreme, trecuse pe la hotelul de lângă Nyhavn la care se 
cazase iniţial, îşi strânsese rapid echipamentul de supraveghere, 
achitase şi predase cheile de la cameră. Sub un nou nume, cu o 
nouă carte de credit Maşter Card, se înregistrase la acest hotel. 
De aici se bucura de o imagine panoramică asupra Pieței 
Centrale a oraşului Copenhaga, iar de la balconul camerei, putea 
să audă râsetele îndepărtate ale oamenilor şi muzica unuia 
dintre cele mai vechi parcuri de distracţii din lume, Tivoli 
Gardens. 

Avea în faţă un laptop deschis, iar alături un hot dog pe 
jumătate mâncat, cumpărat de la un vânzător ambulant. Singura 
lui masă pe ziua aceea. In ciuda zvonurilor, viaţa unui agent 
operativ nu însemna doar cazinouri în Monte Carlo şi restaurante 
bune. Cu toate astea, era un hot dog foarte gustos, deşi costase 


124 


aproape cinci dolari americani. 

Imaginea de pe ecranul laptopului tremura, în timp ce camera 
de luat vederi cu senzori de mişcare făcu o serie rapidă de 
fotografii. Prinsese deja în cadru imaginea a mai bine de 
douăzeci de participanți: bancheri  scorţoşi, europeni 
dispreţuitori, un trio format din indivizi cu cefe de taur îmbrăcaţi 
în costume lucioase ce aveau parcă aplicată pe frunte ştampila 
de mafiot, o femeie scundă şi îndesată cu aer de profesoară şi un 
grup de parveniţi îmbrăcaţi în alb cu nişte şepci asemănătoare 
celor de marinar. Bineînţeles că aceştia din urmă vorbeau 
engleza americană. Destul de zgomotos. 

Clătină din cap. 

Era imposibil să-şi mai facă apariţia prea mulţi oameni. 

O limuzină lungă de culoare neagră trase în faţă casei de 
licitaţie. Din ea coborâră două personaje. Cei doi erau înalţi şi 
zvelţi, îmbrăcaţi în costume negre Armani. Un el şi o ea. El avea 
la gât o cravată albastru-deschis. Ea purta o bluză de mătase de 
culoare asemănătoare. Amândoi erau tineri, având cel mult în jur 
de douăzeci şi cinci de ani. Insă se mişcau de parcă ar fi fost mai 
în vârstă. Poate că de vină era părul lor albit artificial, aranjat 
aproape identic, scurt, lipit parcă de scalp, care-i făcea să arate 
ca nişte staruri de cinema din epoca filmului mut din anii 
douăzeci. Înfăţişarea şi comportamentul le dădea o eleganţă şi o 
supleţe fără vârstă. Nu zâmbeau, dar nici nu etalau un aer 
glacial. Chiar şi în imaginile de pe camerele de luat vederi, ochii 
lor străluceau uşor şăgalnici. 

Portarul le ţinu uşa deschisă. 

Amândoi înclinară din cap - din nou nu foarte călduros, doar 
ca un semn de mulţumire faţă de gestul omului. Dispărură 
înăuntru. Portarul intră după ei, întorcând o plăcuţă. In mod clar, 
acesta fusese ultimul cuplu şi pesemne întârzierea lor 
reprezentase motivul pentru care începerea licitaţiei fusese 
amânată. 

Cine erau cei doi? 

Işi reţinu curiozitatea. Primise nişte ordine de la Logan 
Gregory. 

Revăzu fotografiile ca să se asigure că avea imagini clare ale 
fiecărui participant în parte. Mulţumit, salvă fişierul pe un stick 
de memorie şi îl vâri în buzunar. Acum tot ce mai avea de făcut 
era să aştepte să se încheie licitaţia. Logan trăsese nişte sfori ca 
să facă rost de o copie a listei cu articolele scoase la vânzare şi 
cu numele ofertanţilor care reuşeau să le achiziţioneze. In mod 


125 


cert, o parte din ele aveau să fie pseudonime, însă informaţiile 
urmau să fie transmise celor din divizia americană antiterorism 
şi, în cele din urmă, celor de la Europol şi de la Interpol. Era 
posibil ca Gray să nu ajungă niciodată să afle ce se întâmplase 
cu adevărat aici. 

Şi nici motivul pentru care fusese atacat. Şi nici motivul pentru 
care Grette Neal fusese ucisă. g 

Gray se forță să-şi descleşteze pumnii. Intreaga după-amiază 
se chinuise să facă asta, însă acum se calmase şi ajunsese să 
accepte constrângerile la care îl supunea Logan. N-avea nici cea 
mai vagă idee despre ceea ce se petrecea cu-adevărat acolo, iar 
să acţioneze în pripă ar fi însemnat să provoace moartea altor 
oameni. 

Cu toate astea, se simţea copleşit de vinovăţie. Işi petrecuse 
cea mai mare parte a după-amiezii fâţâindu-se de colo-colo prin 
camera de hotel. Ultimele zile îi reveniseră în minte iar şi iar, la 
nesfârşit. 

Dacă ar fi fost mai atent de la început... dacă şi-ar fi luat mai 
multe măsuri de precauţie... A 

Telefonul îi vibră în buzunar. Il scoase şi se uită la numărul de 
la care era apelat. Slavă Domnului Deschise clapeta telefonului, 
se ridică în picioare şi se duse la balustrada balconului. 

— Rachel... mă bucur că m-ai sunat. 

— Ti-am primit mesajul. Totul e în regulă? 

In vocea ei simţi atât neliniştea de natură personală, cât şi 
curiozitate profesională. Nu făcuse decât să-i lase un mesaj scurt 
pe telefonul mobil, avertizând-o asupra faptului că întâlnirea lor 
va trebui amânată. Nu intrase în detalii. În ciuda relaţiei lor, în 
ecuaţie erau implicate şi probleme privind siguranţa misiunii. 

— Sunt bine. Insă Monk e-n avion în drum spre mine. O să 
ajungă aici puţin după miezul nopţii. 

— Eu tocmai am ajuns în Frankfurt, spuse Rachel. Mă 
pregăteam pentru zborul spre Copenhaga. Mi-am verificat 
mesajele după ce-am aterizat aici. 

— Incă o dată, îmi pare rău... 

— Aşadar, ar trebui să mă întorc? 

Se temea s-o implice în vreun fel în toate astea. 

— Ar fi cel mai bine. O să trebuiască să reprogramăm totul. 
Probabil că, dacă lucrurile se calmează aici, o să reuşesc să dau 
o fugă până la Roma să-ţi fac o vizită înainte să mă întorc în 
State. 

— Mi-ar plăcea s-o faci. 


126 


El îi simţi dezamăgirea din voce. 

— O să mă revanşez, spuse el, sperând că era o promisiune pe 
care să o poată respecta. 

Ea oftă nu de iritare, ci înţelegătoare. Nu erau naivi în legătură 
cu relaţia lor la distanţă. Două continente, două cariere. 

Insă erau dornici să o continue... să vadă unde ar putea să 
ducă. 

— Sperasem că vom avea şansa să stăm de vorbă, şopti 
Rachel. 

Ştia ce voia să spună, desluşind înţelesul mai profund din 
spatele cuvintelor ei. Trecuseră prin multe împreună, văzuseră 
ce era bun şi rău în celălalt şi, cu toate astea, în ciuda distanţei, 
nici unul din ei nu voia să renunţe. De fapt, amândoi ştiau că era 
momentul să discute următorul pas. 

Scurtarea distanţei dintre ei. 

Probabil că era unul dintre motivele pentru care stătuseră 
atâta timp separați de la ultima întâlnire. Un fel de recunoaştere 
tacită a faptului că amândoi aveau nevoie de timp de gândire. 
Acum era timpul să dea cărţile pe faţă. 

Să meargă mai departe sau nu. 

Insă oare el avea un răspuns? O iubea pe Rachel. Era gata să- 
şi întemeieze o familie cu ea. Vorbiseră chiar şi de copii. Cu toate 
astea... ceva îl neliniştea. Aproape că îl făcea să se simtă uşurat 
că amânaseră întâlnirea de-aici. Nu era frică. Şi-atunci ce era? 

Poate că ar fi mai bine să stea de vorbă. 

— O să ajung la Roma, rosti el. |ţi promit. 

— O să te fac să te ţii de promisiune. O să bag la cuptor să fie 
calzi şi nişte vermicelli allapanna de la Uncie Vigor's. 

El simţi cum tensiunea din vocea ei se mai domoleşte. 

— Mi-e dor de tine, Gray. Noi... 

Următoarele cuvinte fură întrerupte de claxonul strident al 
unei maşini. 

Gray îşi aruncă privirea în jos pe stradă. Dedesubt, cineva o 
luase la fugă peste benzile de circulaţie, fără să-i pese de traficul 
din jur. O femeie într-o haină de caşmir şi rochie lungă până la 
glezne, cu părul strâns în coc. Gray aproape că nu o recunoscu. 
Nu până în momentul în care îl înjură pe şoferul care o 
claxonase. 

Fiona. 

Ce mama naibii făcea fata aici? 

— Gray...? o auzi pe Rachel în ureche. 

Spuse în grabă: 


127 


— Îmi pare rău, Rachel... trebuie să plec. 

inchise, băgându-şi telefonul mobil în buzunar. 

Jos, Fiona se grăbi spre uşa casei de licitaţii şi o împinse cu 
putere. Gray se întoarse rapid la laptopul său. Camera de luat 
vederi surprinse imaginea fetei prin uşa de sticlă. Se certa cu 
portarul. În cele din urmă, bărbatul în uniformă se uită pe o 
hârtie pe care ea i-o vârâse în mâini, îşi schimbă expresia feţei şi 
îi făcu semn cu mâna să intre. 

Fiona trecu pe lângă el ca din puşcă şi dispăru. Imaginea de 
pe camera de luat vederi se întunecă. 

Gray îşi plimbă privirea între laptop şi stradă. 

„Fir-ar să fie...” 

Logan nu avea să fie deloc fericit. Nu era adeptul acţiunilor 
pripite. 

Cu toate acestea, ce-ar face Painter Crowe? 

Gray se întoarse în cameră şi-şi dezbrăcă rapid hainele de 
stradă. Costumul lui era întins pe pat. Pregătit în caz de urgenţă. 

In mod sigur Painter n-ar sta cu mâinile în sân. 


10.22 P.M. 
HIMALAYA 


— Trebuie să ne păstrăm calmul, spuse Painter. Stai aici. 

În faţa lor, luminile fantomă continuară să se aprindă şi să se 
stingă, reci şi tăcute, aprinzând cascada îngheţată într-o văpaie 
de scântei şi apoi pierind în neant. În întunericul ce se lăsă apoi, 
peştera părea şi mai rece şi mai neagră. 

Lisa se ghemui lângă el. Mâna ei o găsi pe a lui şi o apucă într- 
o strânsoare sălbatică. 

De-aia nu s-au deranjat să ne dea de urmă, şopti ea cu 
răsuflarea întretăiată de spaimă. De ce să se lupte cu furtuna 
asta dacă puteau foarte bine să aprindă din nou luminile alea 
blestemate şi să ne iradieze? De ele nu ne putem ascunde. 

Painter îşi dădea seama că avea dreptate. Dacă înnebuneau, 
n-aveau nici cea mai mică şansă de scăpare. Intr-o stare de 
inconştienţă ca aceea, peisajul înşelător din jur şi frigul crâncen 
aveau să-i ucidă la fel de sigur ca orice glonţ bine ţintit de vreun 
lunetist. 

Insă refuza să-şi piardă speranţa. 

Dura câteva ore până se instala nebunia. Nu avea de gând să 


128 


irosească orele acelea. Dacă puteau ajunge undeva unde să 
primească ajutor, poate că exista ceva care să facă reversibil 
efectul luminilor. 

— Scăpăm noi şi din asta, spuse el în lipsă de ceva mai bun. 

Remarca nu reuşi decât să o enerveze. 

— Cum? 

Se întoarse spre el în timp ce luminile se aprinseră din nou, 
împrăştiind în grotă scânteieri de diamant. In ochii Lisei nu se 
citea chiar groaza pe care şi-o imaginase el. Se vedea că-i era 
teamă - şi pe bună dreptate - însă ceva din privirea ei rămăsese 
dur şi neclintit, tot ca strălucirea diamantului. 

— Nu mă lua ca pe proşti, îl admonestă Lisa, trăgându-şi mâna 
din mâna lui. Asta-i tot ce-ţi cer. 

Painter dădu din cap. 

— Dacă se bazează pe radiaţii sau, mă rog, ce-i aia, ca să ne 
ucidă, înseamnă că nu supraveghează munţii cu foarte multă 
atenţie. Odată furtuna sfârşită, putem să... 

Liniştea iernii fu spulberată de o rafală de armă. 

Painter prinse privirea Lisei. 

Părea că vine din apropiere. 

Ca dovadă, câteva gloanţe se înfipseră în peretele de gheaţă. 
Painter şi Lisa se dădură înapoi, ghemuindu-se şi mai mult şi 
aruncând pătura de pe ei. Se traseră înspre partea din spate a 
micuţei peşteri. Nu aveau pe unde să iasă. 

Painter observase şi altceva. 

Lumina fantomă nu se atenuase aşa cum se întâmplase 
înainte. Cascada îngheţată era în continuare strălucitoare, 
învăluită în razele acelea mortale. Lumina rămăsese pe loc, 
ţintuindu-i. 

Se auzi tunând printr-o portavoce. 

— Painter Crowe! Ştim că tu şi femeia sunteţi ascunşi acolo! 

Vocea poruncitoare aparţinea unei femei. Şi avea şi un anumit 
accent. 

— leşiţi afară! Cu mâinile sus! 

Painter o apucă pe Lisa de umăr, strângând-o într-un gest cât 
se putea de liniştitor. 

— Rămâi aici. 

Îi arătă hainele pe care şi le scoseseră făcându-i semn să şi le 
pună. şi trase şi el bocancii şi se apropie de deschizătura din 
gheaţă. Işi îţi capul afară. 

După cum se întâmpla adesea în zonele înalte, furtuna 
încetase la fel de repede cum se iscase. Cerul negru era plin de 


129 


stele strălucitoare. Calea Lactee se arcuia deasupra văii 
neclintite, împietrite în zăpadă şi gheaţă, învăluite ici-colo în 
ceaţă argintie. 

Mult mai aproape, lumina unui reflector sfâşia întunericul, cu 
raza îndreptată exact pe cascada îngheţată. Cam la cincizeci de 
metri de ei, pe o culme mai joasă, se afla o siluetă învăluită în 
ceaţă, călare pe un snowmobil şi manevrând reflectorul. Era unul 
obişnuit, posibil cu lampă de xenon, judecând după intensitate şi 
nuanţa albăstruie a luminii. 

Nu era nici o misterioasă lumină fantomă. 

Painter se simţi uşurat. Oare asta fusese lumina aceea? Nişte 
simple vehicule care se apropiau? Painter numără cinci. Numără 
şi siluetele îmbrăcate în jachete albe, împrăştiate pe culmile 
inferioare şi de-o parte şi de alta a locului unde se afla el. Toţi 
erau înarmaţi. 

Neavând încotro - dar şi extrem de curios - Painter ieşi din 
peşteră cu mâinile ridicate. Omul aflat cel mai aproape, o 
huidumă, veni lângă el cu puşca ridicată. Peste pieptul lui Painter 
trecu o rază de lumină. O cătare cu laser. 

Neînarmat, Painter n-avea de ales decât să rămână nemişcat. 
Cântări ce şanse avea să încerce să-i smulgă arma bărbatului de 
lângă el. 

Nu prea multe. 

Painter prinse privirea bărbatului. 

Un ochi de-un albastru îngheţat, celălalt alb stins. 

Asasinul de la mănăstire. 

Işi aminti forţa ieşită din comun a bărbatului. Nu, nu avea prea 
multe şanse. Şi în plus, având în vedere câţi oameni erau aici, ce 
ar fi putut face chiar dacă reuşea? 

De după umărul bărbatului, o siluetă păşi în lumină. O femeie. 

Poate aceeaşi care folosise porta-vocea puţin mai devreme. Se 
întinse şi, cu un singur deget, împinse arma asasinului, forțându-l 
s-o coboare. Painter se îndoia că vreun bărbat ar fi avut forţa să 
facă asta. 

Când femeia veni mai în faţă, Painter o studie în lumina 
strălucitoare şi îngheţată a reflectorului. Probabil avea puţin sub 
patruzeci de ani. Părul negru până la umeri, ochii verzi. Era 
îmbrăcată cu o jachetă albă groasă cu glugă cu blană pe margini. 
Silueta nu i se ghicea deloc sub jachetă, însă părea zveltă şi se 
mişca cu paşi elastici. 

Dr. Anna Sporrenberg, se prezentă ea şi-i întinse mâna. 

Painter se holbă la mănuşa întinsă spre el. Dacă ar fi tras-o 


130 


înspre el, i-ar fi pus un braţ în jurul gâtului şi ar fi încercat să o ia 
ostatică... 

Privirea asasinului din spatele ei îl făcu să renunţe. Se întinse 
şi strânse mâna femeii. Cum nu-l împuşcaseră încă, putea cel 
puţin să fie politicos. Le va face jocul dacă asta avea să-l ţină în 
viaţă. Trebuia să se gândească şi la Lisa. 

— Domnule director Crowe, spuse ea. Se pare că de câteva 
ore toate serviciile de informaţii caută să afle veşti despre 
dumneavoastră. 

Expresia lui Painter nu se schimbă. Nu vedea nici un motiv 
pentru care să încerce să-şi ascundă identitatea. Poate chiar ar fi 
putut să profite de pe urma ei. 

— İn cazul acesta, ştiţi până unde vor merge ca să mă 
găsească. 

— Naturlich, încuviinţă ea din cap, trecând la germană. Dar n- 
aş conta pe succesul căutărilor lor. Intre timp, trebuie să vă rog 
s-o luaţi pe tânără şi să veniţi cu mine. 

Painter se dădu un pas înapoi. 

— Dr. Cummings nu are nimic de-a face cu toate astea. E pur 
şi simplu un medic care a dorit să ajute nişte bolnavi. Nu ştie 
nimic. 

— O să vedem curând cât de adevărat este ceea ce spuneţi. 

Deci asta era, limpede ca lumina zilei. Erau în viaţă 
deocamdată, numai pentru ce se bănuia că ştiau. Şi tot ce ştiau 
avea să li se smulgă cu forţa, în chinuri şi sânge. Painter se gândi 
să acţioneze acum. Să termine cu toate astea. Să aibă parte deo 
moarte rapidă, în locul unei agonii lungi şi chinuitoare. Deţinea 
prea multe informaţii importante ca să rişte să-i fie smulse prin 
tortură. i 

Insă nu era aici de unul singur. li veni în minte imaginea Lisei 
încălzindu-şi mâinile într-ale lui. Atâta vreme cât erau în viaţă, 
mai exista o speranţă. 

Li se alăturară alţi paznici. Lisa fu obligată să iasă din peşteră 
cu armele aţintite spre ea. 

li conduseră la snowmobile. 

Lisa îi prinse privirea, iar în ochii ei citi teamă. 

Era hotărât să o apere indiferent ce presupunea asta. 

Anna Sporrenberg veni lângă ei în timp ce erau legaţi. 

— Inainte să pornim, daţi-mi voie să vorbesc pe şleau. Nu vă 
putem da drumul. Cred că înţelegeţi asta. Nu vă voi da speranţe 
deşarte. Insă pot să vă promit un sfârşit uşor şi lipsit de dureri. 

— Aşa cum au avut călugării, spuse Lisa pe un ton răstit. Am 


131 


văzut câtă milă aţi avut de ei. 

Painter încercă să prindă privirea Lisei. Nu era momentul să-şi 
înfrunte inamicii. Evident, nenorociţii ucideau fără să clipească. 
Prin urmare, amândoi trebuiau să joace rolul prizonierilor 
cooperanţi. 

Prea târziu. 

Anna se întoarse şi o privi pe Lisa ca şi cum ar fi văzut-o prima 
oară. Vocea femeii sună mai puţin rece. _ 

— Chiar a fost milă, dr. Cummings. Il fulgeră cu privirea pe 
asasinul care stătea în continuare pregătit lângă ei. Nu ştiţi nimic 
despre boala care a lovit mănăstirea. Despre ce orori i-ar fi 
aşteptat pe călugări. Noi ştim. Moartea lor nu a fost o crimă, ci 
eutanasiere. 

— Şi cine v-a dat dreptul să o faceţi? întrebă Lisa. 

Painter se apropie de ea şi mai tare. 

— Lisa, poate că... 

— Nu, domnule Crowe. Anna veni lână Lisa. Cine ne-a dat 
dreptul, spui? Experienţa, dr. Cummings. Experienţa. Crede-mă 
când îţi spun... moartea lor a fost o binecuvântare, nu un act de 
cruzime. 

— Şi moartea celor care m-au adus aici cu elicopterul? Şi asta 
a fost o binecuvântare? 

Anna oftă ca şi cum ar fi costat-o un efort deosebit să spună 
ceea ce spunea. 

— A fost o alegere dificilă pe care a trebuit să o facem. Munca 
noastră de aici este prea importantă. 

— Dar noi? strigă Lisa în timp ce femeie se întorcea să plece. 
O să avem parte de o injecție nedureroasă dacă cooperăm. Dar 
dacă refuzăm să cooperăm? 

Anna o luă înspre snowmobil. 

— Nu o să vă zdrobim degetele, dacă la asta vă referiţi. O să 
folosim doar droguri. Nu suntem nişte barbari, dr. Cummings. 

— Nu, sunteţi doar nişte nazişti! scuipă Lisa înspre ea. Am 
văzut svastica! 

— Nu fiţi naivă. Nu suntem nazişti. Anna le aruncă o privire 
calmă în timp ce încăleca snowmobilul. Nu mai suntem. 


6.38 P.M. 
COPENHAGA, DANEMARCA 


132 


Gray traversă în grabă strada, îndreptându-se spre casa de 
licitaţii. 

Ce mama naibii era în capul Fionei să dea buzna aici după tot 
ce se întâmplase? i 

Grija pentru siguranța ei atârna ca o povară. Insă Gray mai 
trebui să admită şi că sosirea ei neaşteptată îi oferea scuza de 
care avea nevoie. Să participe personal la licitaţie. Indiferent cine 
erau cei care incendiaseră magazinul, o omorâseră pe Grette 
Neal şi încercaseră să-l omoare şi pe el... urmele lor conduceau 
aici. 

Gray ajunse pe trotuar şi încetini. Razele piezişe ale soarelui în 
amurg transformau uşa casei de licitaţii într-o oglindă argintie. Işi 
verifică ţinuta, o adevărată operă de artă vestimentară. 
Costumul, un Armani de culoare bleumarin cu dunguliţe fine, îi 
venea ca turnat, însă cămaşa albă apretată era prea strânsă la 
guler. 

Işi îndreptă cravata galben pal. A 

Nu era tocmai greu de observat. Insă trebuia să joace rolul 
unui cumpărător care urma să achiziţioneze ceva pentru un 
bogat om de afaceri american. 

Impinse uşa şi intră în casa de licitaţii. Holul era decorat în stil 
pur scandinav, ceea ce însemna o lipsă totală de decoraţiuni: 
lemn alb, pereţi de sticlă şi aproape nimic altceva. Singurul 
obiect de mobilier era un scaun subţire, sculptat, poziţionat 
lângă o măsuţă de mărimea unui timbru poştal. Pe masă se afla 
un ghiveci cu un singur fir de orhidee. Tulpina sa subţire ca o 
trestie sprijinea în vârf o floare anemică, o combinaţie de maro şi 
roz. 

Portarul bătu uşor cu ţigara în ghiveci şi o luă spre Gray cu o 
expresie morocănoasă. 

Gray băgă mâna într-un buzunar şi scoase invitaţia. Pentru 
obţinerea acesteia fusese nevoie să se depună o garanţie de un 
sfert de milion de dolari în contul casei de licitaţii, dovedind 
astfel că prezumtivul cumpărător posedă banii necesari pentru 
un asemenea eveniment exclusivist. 

Portarul îi verifică invitaţia, dădu aprobator din cap şi se duse 
spre un şnur gros de catifea care bloca nişte scări late ce 
coborau spre nivelul de jos. Ridică şnurul şi îi făcu semn lui Gray 
să treacă. 

La baza scărilor, un set de uşi batante dădeau înspre camera 
principală unde avea loc licitaţia. Doi paznici flancau intrarea. 
Unul ţinea un detector de metale tip baston. Gray îi dădu voie să- 


133 


| verifice, ridicându-şi mâinile în sus. Observă camerele video 
postate de fiecare parte a pragului. Măsurile de securitate erau 
satisfăcătoare. De îndată ce primul termină, celălalt paznic apăsă 
pe un buton şi, cu un bâzâit, uşa se deschise larg. 

Fu întâmpinat de un murmur de voci. Recunoscu limbile 
italiană, olandeză, franceză, arabă şi engleză. Se părea că toată 
lumea se adunase aici pentru licitaţie. 

Gray intră. Fură aruncate câteva priviri în direcţia lui, însă 
marea majoritate a participanților îşi menţinură atenţia 
concentrată asupra vitrinelor de sticlă aliniate de-a lungul 
pereţilor. Angajaţii casei de licitaţii, îmbrăcaţi în haine negre 
identice, stăteau în spatele tejghelei, ca într-un magazin de 
bijuterii. Purtau mănuşi albe şi îi ajutau pe participanţi să 
studieze obiectele oferite la vânzare. 

Un cvartet de coarde cânta în surdină într-un colţ. Câţiva 
chelneri circulau neobosit, oferind invitaţilor pahare înalte de 
şampanie. 

Gray se duse să se înregistreze la un birou alăturat şi primi o 
paletă numerotată. Avansă în interiorul încăperii. Un număr mare 
de ofertanţi luaseră deja loc. Gray localiză perechea care 
provocase întârzierea licitaţiei, tânărul şi tânăra palizi la faţă, 
vedetele de film mut. Stăteau pe rândul din faţă. Femeia avea în 
poală o paletă de licitare. Bărbatul se aplecă spre partenera sa şi 
îi şopti ceva. Era un gest ciudat de intim, intensificat probabil şi 
de gâtul arcuit al femeii, lung şi mlădios, uşor ridicat de parcă ar 
fi aşteptat o sărutare. 

Ochii ei licăriră spre Gray în timp ce el se deplasa pe culoarul 
central. Privirea ei insistă puţin asupra lui şi apoi se mută într-o 
parte. 

Nici un semn de recunoaştere. 

Gray îşi continuă propria cercetare, ajungând în partea din 
faţă a încăperii, unde se înălţau scena şi podiumul. Se întoarse 
încet într-un cerc complet. Nu văzu şi nu percepu nici o 
ameninţare vizibilă la adresa sa. 

De asemenea, nu văzu nici urmă de Fiona. 

Unde era? 

Se îndreptă agale spre una dintre vitrinele de sticlă şi apoi 
spre marginea îndepărtată. Asculta cu jumătate de ureche 
conversațiile din jur. Trecu pe lângă un asistent care ţinea în sus, 
cu grijă, o carte voluminoasă îmbrăcată în piele deasupra unei 
vitrine de prezentare pentru un domn corpolent. Individul se 
aplecase interesat, cu o pereche de ochelari de vedere atârnaţi 


134 


neglijent pe vârful nasului. 

Gray observă această carte specială. 

Un tratat despre fluturi cu desene făcute de mână, datat în 
jurul anului 1884. 

Continuă să meargă de-a lungul culoarului. De îndată ce 
ajunse din nou lângă uşă, se trezi faţă în faţă cu femeia prost 
îmbrăcată pe care o filmase mai devreme. Tinea întins un plic 
mic de culoare albă. Gray îl acceptă, chiar înainte să se întrebe 
ca ar putea să conţină. Femeia nu păru interesată de nimic 
altceva şi se îndepărtă. 

Gray simţi un iz de parfum pe plic. 

Ciudat. 

Folosi unghia de la degetul mare ca să rupă sigiliul şi să scoată 
o bucată de foaie împăturită, scumpă, după filigran. Pe ea erau 
câteva cuvinte scrise îngrijit. 


PÂNĂ ŞI BREASLA ŞTIE CĂ-I MAI BINE 
___ SĂ SE FEREASCĂ 
DECÂT SĂ SE APROPIE PREA MULT 
DE FLACĂRA ASTA. 
PĂZEŞTE-ŢI SPATELE. 
PUPICI. 


Bileţelul nu era semnat. Însă în partea de jos, desenat cu 
cerneală purpurie, era simbolul unui mic dragon încovoiat. Gray 
căută cu cealaltă mână în zona gâtului, acolo unde atârna un 
dragon de argint asemănător, pe care îl primise de la un 
adversar. 

Seichan. 

Ea era agent operativ în slujba Breslei, un cartel dubios de 
celule teroriste care-şi încrucişase drumurile cu Sigma Force în 
trecut. Gray simţi cum i se ridică părul pe ceafă. Se întoarse şi se 
uită atent prin încăpere. Femeia prost îmbrăcată care îi 
înmânase biletul dispăruse. 

Işi aruncă din nou privirea asupra biletului. 

Un avertisment. 

Mai bine mai târziu decât niciodată... 

Insă cel puţin Breasla nu era implicată de data asta. Desigur, 
dacă Seichan putea fi crezută... 

De fapt, Gray era dispus să ia de bun ceea ce-i spusese. 

Exista o anumită onoare şi în rândul răufăcătorilor, cam aşa se 
zicea. 


135 


O uşoară agitaţie îi atrase atenţia. 

Un domn înalt traversă sala de licitaţia spre o uşă din spate. 
Impunător şi extrem de prezentabil în smochingul său, 
personajul cu pricina era respectatul domn Ergenschein, care 
juca rolul de adjudecător al licitaţiei. Işi trecu palmele ca să-şi 
aranjeze părul negru, tratat cu ulei - în mod clar vopsit. Pe 
trăsăturile sale cadaverice avea întipărit un zâmbet, ca şi cum l- 
ar fi desprins dintr-o carte. 

Cea care reprezenta motivul evident al disconfortului său ÎI 
urma. Sau mai degrabă era condusă de un paznic care o ţinea 
strâns de braţ. 

Fiona. 

Era roşie la faţă. Buzele ei palide erau strâns lipite într-o 
expresie de groază. 

Era furioasă. 

Gray se îndreptă spre ei. 

Ergenschein o luă spre marginea sălii. Avea în mână un obiect 
împachetat într-o bucată de piele moale de căprioară. Se 
îndreptă spre vitrina centrală din faţa sălii. Fusese goală până 
atunci. Un membru al personalului descuie dulapul, iar 
Ergenschein despachetă cu grijă obiectul şi-l puse în cutie. 

Băgând de seamă apropierea lui Gray, adjudecătorul îşi frecă 
mâinile - îi ieşi în întâmpinare, după care îşi împreună degetele 
ca şi cum s-ar fi rugat. In spatele lui, un asistent încuie dulapul. 

Gray observă ce obiect fusese pus înăuntru. 

Biblia lui Darwin. 

Fiona făcu ochii mari când îl văzu pe Gray. 

El o ignoră şi se duse ameninţător spre Ergenschein. 

— E vreo problemă aici? 

— Bineînţeles că nu, domnule. Tânăra doamnă este escortată 
până la ieşire. Nu are invitaţie la această licitaţie. 

Gray îşi scoase propria invitaţie. A 

— Cred că mi se permite să fiu însoţit de cineva. şi întinse 
cealaltă mână spre Fiona. Mă bucur să văd că a ajuns deja aici. 
Am fost reţinut într-o conferinţă telefonică cu cumpărătorul meu. 
Am abordat-o pe tânăra domnişoară Neal mai devreme ca să mă 
interesez de o vânzare făcută în particular. Vânzarea unui articol 
anume. 

Gray dădu din cap spre Biblia lui Darwin. 

Ergenschein suspină parcă din întregul corp, a tristeţe 
profundă. A 

— O tragedie incendiul acela. Insă mi-e teamă că Grette Neal 


136 


şi-a înscris articolul la casa de licitaţie. Fără o contramandare din 
partea avocatului răposatei, mi-e teamă că articolul trebuie să fie 
scos la licitaţie. Aceasta este legea. 

Fiona se trase din mâna paznicului, cu o mânie criminală în 
ochi. 

Ergenschein nici nu o băgă în seamă. 

— Mi-e teamă că o să trebuiască să licitaţi dumneavoastră în 
persoană, domnule. Scuzele mele, însă am mâinile legate. 

— In cazul acesta, în mod sigur nu v-ar deranja ca domnişoara 
Neal să rămână cu mine. Să mă ajute dacă o să vreau să 
inspectez articolele scoase la licitaţie? 

— Cum doriţi. 

Zâmbetul lui Ergenschein se transformă într-o scurtă privire 
încruntată. Făcu un semn vag din mână spre paznic. 

— Insă trebuie să stea cu dumneavoastră tot timpul. Şi, în 
calitate de invitată a dumneavoastră, vă asumaţi 
responsabilitatea pentru ea. 

Fiona fu eliberată. In timp ce Gray o conducea spre partea din 
spate a încăperii, observă că paznicul îi însoțea. Se părea că îşi 
câştigaseră un bodyguard propriu şi personal. 

Gray o aşeză pe Fiona pe ultimul rând. Sună un clopoțel, 
anunțând că licitaţia avea să înceapă într-un minut. Scaunele 
începură să se ocupe, în marea majoritate în partea din faţă. 
Gray şi Fiona aveau rândul din spate numai pentru ei. 

— Ce faci aici? întrebă el în şoaptă. 

— Imi iau Biblia înapoi, spuse ea cu un dispreţ evident. Sau cel 
puţin încerc să o fac. 

Se prăbuşi în scaun, cu mâinile încrucişate peste geanta de 
piele. 

In partea din faţă a sălii, Ergenschein se sui pe podium şi 
prezentă câteva chestiuni administrative. Tranzacţiile şi 
procedurile legale aveau să se desfăşoare în limba engleză. 
Aceasta era cea mai comună limbă în rândul clientelei 
internaţionale a licitaţiei. Ergenschein insistă asupra regulilor de 
vânzare, a taxei impuse de casa de licitaţii şi a modalităţilor de 
plată şi chiar a etichetei specifice. Cea mai importantă regulă era 
aceea că nu aveai voie să licitezi decât de zece ori mai mult 
decât valoarea depozitului depus. 

Gray ignoră marea majoritate a poliloghiei, continuând să 
discute cu Fiona, ceea ce atrase câteva priviri nemulţumite din 
partea celor din rândul din faţă. 

— Te-ai întors după Biblie? De ce? 


137 


Fata nu făcu decât să-şi strângă braţele şi mai mult. 

— Fiona... 

Ea se întoarse furioasă spre el. 

— Fiindcă era a lui Mutti! rosti ea cu ochii în lacrimi. Au 
omorât-o pentru ea. N-o să-i las s-o aibă. 

— Pe cine? 

Ea dădu din mână spre sală. 

— Nu ştiu. Pe javrele care au omorât-o. Am de gând să pun 
mâna pe ea şi să-i dau foc. 

Gray oftă şi se lăsă pe spate. Fiona voia să se răzbune. Voia 
să-i rănească pe asasini. Gray nu o condamna... Insă reacţiile ei 
necugetate nu aveau decât să ducă şi la uciderea ei. 

— Biblia este a noastră. Ar trebui să pot s-o iau înapoi, spuse 
ea cu vocea tremurândă. 

Clătină din cap şi îşi şterse nasul. 

Gray o cuprinse cu braţul. 

Ea se crispă, dar nu se trase înapoi. 

In partea din faţă a sălii licitaţia începuse. Paletele se ridicau şi 
erau lăsate în jos. Articolele veneau şi dispăreau pe rând. Cel mai 
bun dintre toate avea să fie ţinut la urmă. Gray observă cine şi 
ce cumpăra. Băgă de seamă în mod special cine erau cei care 
licitau până la final pentru articolele notate în carneţelul său, 
cele trei prezentând un interes special: legile geneticii ale lui 
Mendel, fizica lui Planck şi jurnalul lui de Vries cu însemnări 
despre mutaţiile genetice. 

Toate fuseseră adjudecate de perechea de vedete de film mut. 

Identitatea lor rămăsese necunoscută. Gray îi auzi pe ceilalţi 
participanţi la licitaţie şuşotind. Nimeni nu ştia cine erau. In 
schimb, vedeau paleta de licitare ridicându-se întruna. 

Numărul 002. 

Gray se aplecă spre Fiona. 

— li recunoşti pe cumpărătorii ăia? l-ai văzut vreodată în 
magazinul vostru? 

Fiona se îndreptă în scaun, se uită la ei preţ de un minut 
întreg, după care se rezemă la loc de spătar. 

— Nu. 

Dar pe altcineva? 

Ea ridică din umeri. 

— Fiona, eşti sigură? 

— Da! se răsti ea. Sunt a naibii de sigură! 

Replica aceasta atrase nişte priviri şi mai exasperate. 

În sfârşit, se ajunse şi la ultimul articol. Biblia lui Darwin fu 


138 


scoasă din vitrina încuiată şi dusă asemenea unei relicve 
religioase spre un şevalet care se afla sub un spot luminos 
special, cu halogen. Nu impresiona prin nimic: piele neagră 
jerpelită şi pătată, fără măcar un titlu sau inscripţie pe copertă. 
Putea fi orice jurnal vechi. 7 

Fiona îşi îndreptă şi mai mult corpul. În mod clar, acesta era 
motivul care o ţinuse în scaun tot acest timp. Il apucă pe Gray de 
încheietura mâinii. 

— Chiar ai de gând să licitezi pentru ea? întrebă ea, cu 
speranţa începând să mijească în ochii ei strălucitori. 

Gray se încruntă la ea - după care îşi dădu seama că nu era 
absolut deloc o idee rea. Dacă ceilalţi erau în stare să facă 
moarte de om ca s-o aibă, atunci poate că descoperea şi el vreun 
indiciu, ceva, în tot acest castel de cărţi de joc. De altminteri, îşi 
dorea foarte mult să arunce o privirea asupra ei. lar Sigma Force 
vărsase 250 000 de euro în contul deschis aici la casa de licitaţii. 
Asta însemna că putea să liciteze până la 2,5 milioane. Dublu 
faţă de suma maximă estimată pentru Biblie. Dacă va câştiga, 
putea să-şi studieze achiziţia în voie. 

Cu toate acestea, îşi aminti avertismentul lui Logan Gregory. 
Deja încălcase ordinele pentru a veni după Fiona aici. Nu 
îndrăznea să se implice şi mai serios de-atât. 

Simţi privirea Fionei aţintită asupra lui. 

Dacă începea să liciteze, avea să pună vieţile amândurora în 
pericol, transformându-i în ţinte sigure. Şi ce se întâmpla dacă 
avea să piardă licitaţia? Riscul nu s-ar fi justificat deloc. Nu 
fusese suficient de nesăbuit pe ziua de azi? 

— Doamnelor şi domnilor, de la cât să începem licitaţia 
ultimului articol de astăzi? întrebă Ergenschein ca să-i 
impresioneze pe cei din jur. Să începem de la o sută de mii? Ah, 
da, avem o sută de mii... şi de la un nou licitator. Minunat. 
Numărul 144. 

Gray îşi lăsă paleta în jos, cu toţi ochii îndreptaţi asupra lui, 
acum hotărât să meargă mai departe. 

Lângă el, Fiona zâmbea cu gura până la urechi. 

— Şi dublăm suma licitată, anunţă Ergenschein. Două sute de 
mii - de la numărul 002! 

Vedetele din epoca filmului mut. 

Gray simţi cum toată încăperea îşi concentrează din nou 
atenţia asupra sa, inclusiv perechea din faţă. 

Era prea târziu ca să mai dea înapoi. Işi ridică paleta din nou. 

Licitaţia continuă încă zece minute tensionate. Sala de licitaţii 


139 


rămase plină. Nimeni nu părăsise încăperea, dorind să vadă cui 
avea să-i fie vândută Biblia lui Darwin. Se înregistra un curent de 
susţinere favorabil lui Gray. Mult prea mulţi dintre cei prezenţi 
acolo fuseseră scoşi din cursă de numărul 002. Şi pe măsură ce 
suma licitată ajunse la două milioane, cu mult peste suma 
maximă estimată, murmure pline de entuziasm făcură înconjurul 
sălii. 

Se resimţi alt val de entuziasm când o persoană care licita prin 
telefon intră în cursă, însă numărul 002 oferi mai mult, iar acesta 
nu mai reacţionă în nici un fel. 

Însă o făcu Gray. Două milioane trei sute. Palmele lui Gray 
începură să transpire. 

— Două milioane cinci sute de la numărul 002! Doamnelor şi 
domnilor, vă rog să vă aşezaţi la locurile dumneavoastră. 

Gray şi mai ridică încă o dată paleta. 

— Două milioane cinci sute. 

Gray ştia că ajunsese la fundul sacului. Nu mai putea să facă 
nimic decât să se uite cum numărul 002 se ridică din nou, de 
neoprit, implacabil, neîndurător. 

— Trei milioane, rosti tânărul domn palid, obosit de acest joc. 

Se ridică în picioare şi îşi aruncă privirea spre Gray, ca şi cum 
ar fi vrut să vadă dacă avea curajul să răspundă şi acestei 
provocări. 

Gray îşi atinsese limita. Chiar dacă ar fi vrut, nu putea să 
liciteze mai mult. Mâna îi rămase jos pe paletă. Gray scutură din 
cap, recunoscându-se învins. i 

Celălalt se aplecă spre el, ca de la un adversar la altul. Işi duse 
uşor degetele la o pălărie imaginară. Gray observă o pată 
albastră pe mâna dreaptă a individului, între degetul mare şi 
arătător. Un tatuaj. Insoţitoarea sa, despre care până la 
momentul respectiv Gray îşi dăduse seama că era sora mai mică 
a tânărului, sau poate chiar sora geamănă, avea acelaşi semn pe 
mâna stângă. 

Gray îşi fixă tatuajul în minte, socotind că poate era un indiciu 
care avea să-l ajute să le descopere identitatea. 


Şirul gândurilor îi fu întrerupt de adjudecător. 


140 


— Şi se pare că numărul 144 a renunţat! spuse Ergenschein. 
Alte oferte. O dată, de două ori, de trei ori. 

Ridică ciocănelul de lemn, îl ţinu sus un moment de suspans, 
după care îl lovi de marginea podiumului. 

— Adjudecat! 

Licitaţia încheiată fu salutată de nişte aplauze politicoase. 

Gray ştia că acestea ar fi fost mult mai însufleţite dacă el ar fi 
câştigat. Cu toate astea constată surprins că cineva bătea din 
palme lângă el. 

Fiona. 

Ea îi zâmbi larg. 

— Hai să ieşim de-aici. 

Se alăturară fluxului de oameni care se îndreptau spre uşă. La 
plecare, Gray primi compasiunea şi părerile de rău ale altor 
câţiva licitatori. 

In curând ajunseră afară în stradă. Toţi o luară care încotro. 

Fiona îl târî după ea până la o patiserie din apropiere, un local 
în stil franțuzesc, cu draperii din bumbac cu model floral şi mese 
din fier forjat. Fata alese un loc lângă o vitrină plină cu choux a /a 
creme, prăjituri cu glazură, ecleruri de ciocolată şi smerrebrea, 
omniprezentele tartine daneze. 

Ea ignoră bunătăţile, zâmbind larg şi debordând de-o veselie 
ciudată. 

— De ce eşti atât de fericită? întrebă Gray în cele din urmă. 
Am pierdut licitaţia. 

Gray se aşeză cu faţa la geam. Trebuiau să-şi păzească 
spatele. Cu toate astea, spera că acum, odată Biblia vândută, 
pericolul avea să scadă. 

— Le-am tras-o! explică Fiona. l-am adus până la trei milioane. 
Nemaipomenit! 

— Nu cred că banii înseamnă atât de mult pentru ei. 

Fiona îşi scoase acul de păr şi îşi scutură părul desfăcut. 

Acum părea cu zece ani mai tânără. Avea în continuare în ochi 
o privire amuzată şi uşor maliţioasă. 

Gray simţi deodată un gol în stomac. 

— Fiona, ce-ai făcut? 

Ea îşi puse geanta pe masă, o înclină spre el şi o deschise larg. 
El se aplecă în faţă. 

— Oh, Dumnezeule... Fiona... 

In geantă era un volum cu coperte din piele uzată. 

Arăta la fel ca Biblia lui Darwin care abia fusese vândută. 

— Asta-i cea adevărată? întrebă el. 


141 


— l-am suflat-o de sub nas idiotului ăluia chior din camera din 
spate. 

— Cum...? 

— Un truc vechi. Mi-a luat o zi întreagă să găsesc o Biblie de 
mărimea şi forma potrivite. Bineînţeles că după aia a trebuit să-i 
modific puţin aspectul. Apoi, n-a fost nevoie decât de multe 
lacrimi şi ţipete şi puţină derută... Ridică din umeri. A fost simplu 
ca bună ziua. 

— Dacă deja aveai Biblia, de ce m-ai mai pus să licitez...? 
Brusc îşi dădu seama. Te-ai folosit de mine. 

— Ca să-i fac pe nemernicii ăia să cheltuiască trei milioane 
pentru o făcătură de doi bani! 

— O să descopere în curând că nu-i cartea adevărată, spuse 
Gray, din ce în ce mai îngrozit. 

— Ihiî, însă intenţionez să fiu de mult plecată până atunci. 

— Unde? 

— O să merg cu tine, spuse Fiona şi îşi închise geanta brusc. 

— Nu prea cred. 

— Ţi-aduci aminte când Mutti ţi-a spus despre biblioteca aceea 
vândută şi împrăştiată? Din care provine Biblia lui Darwin? 

Gray ştia la ce se referea. Grette Neal îi sugerase că cineva 
reconstruia biblioteca unui mare om de ştiinţă. Voia să-i facă o 
copie după chitanţa originală în baza căreia se făcuse vânzarea, 
însă după aceea fuseseră atacați, iar aceasta se pierduse în 
flăcări. 

Fiona se bătu uşor cu degetul în frunte. 

— Am adresa întipărită chiar aici. li întinse mâna. Deci? 

Incruntându-se, el dădu să i-o strângă. 

Ea îşi trase mâna înapoi nemulțumită. 

— Da, sigur. Intinse mâna din nou şi îşi întoarse palma. Vreau 
să-ţi văd paşaportul adevărat, şmechere. Crezi că nu pot să 
depistez un fals când îl văd. 

El îi întâlni privirea. Ea îi furase paşaportul mai devreme. Acum 
avea o expresie fermă, nefiind dispusă să mai facă vreun 
compromis. Incruntându-se, în cele din urmă îşi vâri mâna într-un 
buzunar secret al costumului şi îşi scoase paşaportul adevărat. 

Fiona îi citi numele. 

— Grayson Pierce şi i-l aruncă înapoi pe masă. Mă bucur să te 
cunosc... într-un final. 

El îşi recuperă paşaportul. 

— Deci Biblia. De unde provine? 

— N-o să-ţi spun decât dacă mă iei cu tine. 


142 


— Nu fi ridicolă. Nu poţi să vii cu mine. Nu eşti decât o copilă. 

— O copilă cu Biblia lui Darwin. 

Gray se săturase de şantajul ei. Putea să înhaţe Biblia oricând 
dorea, însă nu putea să spună acelaşi lucru şi despre informaţiile 
deţinute de ea. 

— Fiona, să ştii că ăsta nu-i un joc. 

Ea îl ţintui cu privirea, părând brusc mult mai matură. 

— Şi crezi că nu ştiu asta? spuse ea, înverşunat şi rece. Unde 
erai când au luat-o pe Mutti a mea într-un sac? Într-un nenorocit 
de sac! 

Gray închise ochii. Atinsese un punct sensibil, însă refuza să se 
lase înduplecat. 

— Fiona, îmi pare rău, bâigui el cu o voce gâtuită. Insă ceea 
ce-mi ceri este imposibil. Nu pot să te iau... 

Explozia zgâlţâi patiseria asemenea unui cutremur. Geamul 
mare din faţă zăngăni, farfuriile se loviră între ele. Fiona şi Gray 
se ridicară şi se duseră la fereastră. Fumul se înălța peste drum, 
fumegând şi tulburând cerul întunecat. Flăcările dansau şi se 
înălţau de pe partea distrusă a unei clădiri de peste drum. 

Fiona se uită rapid la Gray. 

— Lasă-mă să ghicesc, spuse ea. 

— Camera mea de hotel, recunoscu el. 

— Ne-au luat-o, deci, cu mult înainte. 


11.47 P.M. 
HIMALAYA 


Capturaţi de nemți, Painter se afla în spatele Lisei într-o sanie 
trasă de unul dintre snowmobile. Mergeau de peste o oră, legaţi 
unul de altul şi de sanie cu fâşii de plastic. Măcar sania era 
încălzită. 

Cu toate astea, încerca să stea cât mai ghemuit peste Lisa, 
adăpostind-o cât putea de bine cu propriul corp. Ea se lăsase pe 
spate lipindu-se de el. Era tot ce puteau face. Aveau încheieturile 
legate de sanie de-o parte şi de alta. 

In faţa lor, asasinul se afla pe locul din spate al snowmobilului 
care îi trăgea. Era întors spre ei, cu arma aţintită asupra lor şi 
nescăpându-i nici un moment din ochii lui de culori diferite. 
Sporrenberg pilota vehiculul, primul din grupul lor. 

Un grup de foşti nazişti. 


143 


Sau de nazişti reformați. 

Sau ce mama dracului erau. 

Painter lăsă la o parte chestiunea asta. Avea lucruri mai 
importante de desluşit în momentul de faţă. 

Şi anume cum să supravieţuiască. 

Pe drum, Painter îşi dădu seama cât de uşor le fusese să-i 
descopere pe el şi pe Lisa în peştera în care se aflau. Cu ajutorul 
razelor infraroşii. In peisajul îngheţat, singurul punct cald fusese 
uşor de depistat, dezvăluind locul unde se ascunseseră. 

Asta ar fi făcut imposibilă şi orice încercare a lor de a fugi pe 
oriunde în locurile acestea. 

Continuă să cântărească lucrurile cu un singur ţel în minte. 

Să evadeze. 

De o oră încoace, caravana de snowmobile străbătea noaptea 
îngheţată. Vehiculele erau prevăzute cu motoare electrice şi 
alunecau pe zăpadă aproape fără zgomot. In linişte, cele cinci 
snowmobile traversară labirintul cu o uşurinţă ce vădea o 
îndelungată practică, plutind parcă peste culmi, afundându-se în 
văi abrupte şi măturând podurile de gheaţă. 

Încercă pe cât posibil să memoreze drumul. Însă epuizarea şi 
complexitatea traseului îl derutau. În plus, începuse din nou să-l 
doară capul. Ţiuitul în urechi revenise la fel şi dezorientarea şi 
ameţeala. Trebuia să recunoască faptul că simptomele nu cedau. 
La fel cum trebuia să recunoască faptul că habar nu avea unde 
se afla. 

Indreptându-şi spatele, se uită la cerul nopţii. 

Deasupra lui, stelele străluceau reci. 

Poate avea cum să-şi fixeze poziţia. 

In timp ce se holba la cer, brusc i se păru că punctele 
luminoase încep să se învârtă. Işi mută privirea simțind o durere 
ascuţită în spatele ochilor. 

— Te simţi bine? îi şopti Lisa peste umăr. 

Painter mormăi ceva cu respiraţia întretăiată, senzaţia de 
greață fiind prea puternică pentru a avea curaj să deschidă gura. 

— Din nou e vorba de nistagmus, îşi răspunse singură. 

Un mârâit aspru din partea asasinului îi înăbuşi orice dorinţă 
de a continua. _ 

Painter îi fu recunoscător. Inchise ochii şi încercă să respire 
adânc, aşteptând să-i treacă. 

In cele din urmă îi trecu. 

Deschise ochii în momentul în care caravana ajungea pe 
marginea unui platou de stâncă şi încetini până se opri de tot. 


144 


Painter se uită înjur. Nu era nimic aici. În dreapta, platoul era 
străpuns de o culme de gheaţă. Incepuse să ningă din nou. 

De ce se opriseră? 

In faţa lor, asasinul se ridică de pe locul lui. 

Anna i se alătură. Intorcându-se, uriaşul vorbi cu femeia în 
germană. 

Painter îşi încordă auzul şi reuşi să prindă ultimele cuvinte ale 
asasinului. 

— ... ar trebui pur şi simplu să-i omorâm. 

Cuvintele nu fuseseră rostite cu vehemenţă, ci pur şi simplu ca 
un lucru care trebuia făcut. 

Anna se încruntă. 

— Trebuie să aflăm mai multe, Gunther. Femeia aruncă o 
privire înspre Painter. Ştii ce probleme am avut în ultima vreme. 
Dacă el a fost trimis aici... dacă ştie ceva care să poată pune 
capăt situaţiei? 

Painter habar nu avea despre ce era vorba, însă n-avea nimic 
împotrivă ca ei să persiste în credinţa lor eronată. În special dacă 
asta însemna că puteau rămâne în viaţă. 

Asasinul însă clătină din cap. 

— Nu ne va aduce decât necazuri. E ceva la el care-mi spune 
asta. 

Dădu să se întoarcă, fără a mai aştepta vreun răspuns, ca şi 
cum pentru el discuţia era încheiată. 

Anna îl opri atingându-l uşor pe obraz, cu tandreţe, cu 
recunoştinţă... şi poate cu ceva mai mult. 

— Danke, Gunther. 

El se întoarse, dar nu suficient de rapid ca Painter să nu 
observe străfulgerarea de durere din ochii bărbatului. Asasinul 
înotă prin zăpadă până la culmea îngheţată şi dispăru printr-o 
crăpătură din peretele de stâncă. O secundă mai târziu, prin 
deschizătură răbufni un nor de abur însoţit de o lumină bruscă şi 
strălucitoare - care dispăru la fel de repede precum apăruse. 

O uşă deschizându-se şi închizându-se. 

În spatele lui, unul dintre paznici mormăi ceva printre dinţi pe 
un ton batjocoritor, o insultă auzită numai de cei aflaţi foarte 
aproape de el. 

Leprakonige. 

Regele lepros. 

Painter observase că paznicul aşteptase până ce uriaşul pe 
nume Gunther fusese suficient de departe ca să-l audă. Nu 
îndrăznise să-i spună asta în faţă. Insă judecând după profilul 


145 


adus de spate al asasinului şi comportamentul lui brutal, Painter 
era de părere că i se mai spusese astfel. 

Anna se urcă pe snowmobil. Un alt paznic înarmat luă locul 
asasinului în spatele ei, cu arma îndreptată spre cei doi. Porniră 
din nou la drum. 

Poteca se răsucea înconjurând un pinten de piatră şi cobora 
abrupt într-o strâmtoare şi mai adâncă din munte. In faţă nu se 
vedea decât o mare de ceaţă îngheţată, ascunzând vederii ce 
era dedesubt. O creastă muntoasă prelungă înconjura marea de 
ceaţă de-o parte şi de alta ca o pereche de mâini strânse într-un 
gest protector. 

Coborâră cu luminile aprinse în vasta întindere de ceaţă, 
încercând s-o străpungă. Imediat, vizibilitatea scăzu la câţiva 
metri. Stelele dispărură. 

Apoi, brusc, întunericul se adânci, în momentul în care 
pătrunseră în umbra crestei muntoase. Insă, în loc să se 
răcească, aerul deveni în mod evident mai cald. Pe măsură ce-şi 
continuau coborâşul, observară că zăpada lăsa să se vadă petice 
de pietriş. In jurul bolovanilor clipocea apă. 

Painter îşi dădu seama că se aflau cu siguranţă într-un loc cu 
activitate geotermală localizată. Izvoare fierbinţi, deşi rare şi 
cunoscute în bună măsură numai de populaţia indigenă, se 
găseau în multe locuri din Himalaya. Create de presiunea intensă 
exercitată de platoul continental indian, se considera că astfel de 
locuri fierbinţi cu izvoare termale ar fi stat la baza legendelor 
despre Shangri-La. 

Cum stratul de zăpadă se subţiase, caravana trebui să 
abandoneze snowmobilele. Odată parcate, Painter şi Lisa fură 
eliberaţi din sania în care călătoriseră, ridicaţi în picioare şi li se 
legară mâinile. El rămase aproape de Lisa. Ea-i întâlni privirea şi 
în ochii ei citi aceeaşi îngrijorare care-l frământa şi pe el. 

Unde mama dracului se aflau? 

Inconjuraţi de jachete albe şi de puşti, parcurseră restul 
drumului pe jos. Zăpada de sub bocancii lor se transformă în 
pietriş ud. Curând apărură nişte trepte săpate în piatră pe care 
şiroia zăpada topită. In faţa lor, ceața omniprezentă se subţia şi 
chiar dispărea pe alocuri. 

După câţiva paşi, din penumbra din faţă apăru o stâncă 
adăpostită de culmea muntoasă. O uriaşă grotă naturală, însă 
nici urmă de paradis - numai granit negru şi de pe care picura 
apă. 

Mai degrabă un iad decât Shangri-La. 

146 


Lisa se împiedică în urma lui. Painter o prinse cât de bine putu, 
dat fiind faptul că avea mâinile legate. Insă înţelese ce provocase 
ezitarea ei. 

In faţa lor, din vălul de ceaţă se ivi un castel. 

Sau mai precis jumătate de castel. 

Pe măsură ce se apropiau, Painter recunoscu forma de faţadă 
tăiată stângaci în partea din spate a grotei. Două turnuri 
gigantice cu creneluri străjuiau masiva parte centrală, în spatele 
ferestrelor groase de sticlă se vedeau lumini. 

— Granitschloff, anunţă Anna şi îi conduse către o intrare 
arcuită, de două ori mai înaltă decât el, flancată de cavaleri 
uriaşi de granit. 

La intrare se afla o uşă grea de stejar decorată cu ţinte şi 
întărită cu bucăţi de fier negru. Insă, când ajunseră aproape de 
ea, uşa se săltă probabil cu ajutorul unor scripeţi, ridicându-se cu 
uşurinţă ca un pod mobil. 

Anna o luă înainte. 

— Veniţi. A fost o noapte lungă, ja? 

Painter şi Lisa, cu armele aţintite asupra lor, trebuiră să o 
urmeze. El studie faţada fortificată, parapeţii şi ferestrele arcuite. 
Peste tot, granitul negru era plin de apă şi zăpadă topită care 
picura şi se scurgea încontinuu. Apa semăna cu un izvor de ţiţei 
negru, ce dădea senzaţia că tot castelul se dizolva în faţa ochilor 
lor, topindu-se la loc în peretele de stâncă în care fusese săpat. 

Luminile strălucitoare ce se vedeau în spatele unora dintre 
ferestre dădeau castelului o strălucire diabolică, amintindu-i de o 
pictură a lui Hieronymus Bosch. Artistul din secolul al 
cincisprezecelea se specializase în întruchipări ciudate ale 
iadului. Dacă ar fi fost posibil ca Bosch să fi sculptat porţile 
infernului, cu siguranţă ar fi arătat ca acest castel. 

Neavând de ales, Painter o urmă pe Anna şi trecu pe sub 
intrarea arcuită a castelului. Privi în sus, căutând cuvintele 
despre care Dante spusese că se aflau sculptate deasupra intrării 
în infern. 

„Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi aici.” 

Cuvintele nu se aflau acolo, dar ar fi putut la fel de bine să fi 
fost. 

„Lăsaţi orice speranţă...” 

Cam aşa stăteau lucrurile. 


147 


8.15 P.M. 
COPENHAGA, DANEMARCA 


În timp ce ecoul exploziei de la hotel se pierdea în depărtări, 
Gray o apucă pe Fiona de braţ şi o scoase în grabă pe o uşă 
laterală a  patiseriei franţuzeşti. Se îndreptă spre o alee 
învecinată, croindu-şi drum printre clienţii adunaţi pe terasa de 
pe trotuar. 

In depărtare se auziră sirene. 

Se părea că astăzi pompierii din Copenhaga aveau o zi plină. 

Gray ajunse la colţul aleii, departe de fum şi haos, trăgând-o şi 
pe Fiona după el. O cărămidă se crăpă lângă urechea lui, după 
care urmă un zgomot de ricoşeu zgomotos. Un foc de armă. 
Întorcându-se în loc, o împinse cu putere pe Fiona pe alee şi se 
lăsă în jos. Cercetă cu atenţie strada să dea de trăgător. 

Şi o văzu. 

Aproape de ei. 

La jumătatea de cvartal mai încolo, pe cealaltă parte a străzii. 

Era femeia cu părul alb-blond de la licitaţie. Numai că acum 
purta un trening negru, mulat pe corp. De asemenea, mai făcuse 
rost de un accesoriu nou, la modă. Un pistol cu amortizor. || ţinea 
în jos pe lângă genunchi, îndreptându-se rapid spre locul unde se 
afla el. Işi atinse urechea şi-şi mişcă buzele. 

Folosea o staţie radio. 

In timp ce femeia ajunse sub un stâlp de iluminat stradal, Gray 
îşi dădu seama de greşeala lui. Nu era aceeaşi femeie de la 
licitaţie. Aceasta avea părul mai lung. Şi era mai suptă la faţă. 

O soră mai în vârstă a perechii de mai devreme. 

Gray se trase într-o parte. 

Se aştepta ca Fiona să fi ajuns la jumătatea aleii, dar nu era 
decât la cinci metri în spate, călare pe un scuter Vespa de 
culoare verzuie, cu pete de rugină. 

— Ce fa...? 

— Fac rost de ceva cu care să plecăm de-aici. 

Avea geanta deschisă şi aruncă o şurubelniţă înapoi în ea. 

Gray ajunse rapid lângă fată. 

— N-avem timp de pierdut cu conectatul firelor. 

Fiona se uită rapid la el peste umăr, în timp ce cu degetele 
meşterea pe orbeşte ceva la contact. Răsuci două fire, iar 


148 


motorul bubui, tuşi şi porni. 

Fir-ar să fie... 

Era bună - însă existau limite în care să te încrezi. 

Gray îi făcu semn cu mâna să treacă în spate. 

— O să conduc eu. 

Fiona ridică din umeri şi se lăsă să alunece pe scaunul din 
spate. Gray încălecă motocicleta, ridică cricul şi acceleră 
motorul.  Menţinând farul stins, demară în jos pe aleea 
întunecată. Sau mai degrabă se târî. 

— Haide odată, spuse el. 

— Bag-o în a doua, îl sfătui Fiona. Şi pe urmă, imediat în a 
treia. Trebuie să le calci ca să scoţi fulgii din rablele astea vechi. 

— N-am nevoie să conducă cineva şi din scaunul din spate. 

Cu toate astea, Gray se conformă, acţionând schimbătorul şi 
trecând într-o viteză superioară. Scuterul ţâşni precum un mânz 
speriat. Porniră abrupt de-a lungul aleii, făcând slalom printre 
tomberoanele de gunoi. 

Sirenele urlau în urma lor. Se uită rapid în spate. O maşină de 
pompieri vuia dincolo de intrarea pe alee, cu luminile colorate 
revărsându-se în jur, în încercarea de a contracara explozia. 
Inainte ca Gray să-şi întoarcă privirea, surprinse o siluetă 
întunecată, reliefată pe fundalul mai luminos al stâlpilor de 
iluminat. 

Femeia care trăsese mai devreme. 

Mai acceleră puţin, schimbând brusc direcţia şi ocolind un 
container înalt de construcţii, plasându-l între el şi femeie. Dacă 
mergea de-a lungul zidului, avea să iasă de-aici direct de pe 
alee. 

La capătul opus, o stradă îndepărtată strălucea ca un far 
călăuzitor. 

Era singura lor şansă. 

Concentrându-şi privirea înainte, văzu cum o a doua siluetă 
întunecată îi intră în raza vizuală şi se opreşte. Farurile unei 
maşini în trecere îi transformară părul blond într-unul li Ai 
Încă un frate. Bărbatul purta un trenci lung de culoare neagră. Işi 
dădu într-o parte poalele şi scoase o armă. 

Probabil că femeia îi comunicase prin radio să pună la cale un 
atac surpriză. 

— Ţin-te bine! strigă Gray. 

In timp ce bărbatul ridică arma cu o mână, Gray observă 
eşarfa din jurul celuilalt braţ, bandajul de la încheietura mâinii 
până la cot. Deşi faţa acestuia era neclară, învăluită în umbră, 


149 


Gray ştia cine le bloca acum calea de scăpare. 

Era individul care o omorâse pe Grette Neal. 

Incă mai avea rănile provocate de muşcăturile lui Bertal, acum 
bandajate. 

Arma era îndreptată spre Gray. 

Nu mai aveau timp. 

Gray răsuci brusc mânerele scuterului şi făcu motocicleta să 
derapeze şi să scoată fum, aplecându-se într-o parte şi în alta, 
îndreptându-se ţintă spre atacator. 

Arma explodă cu o detunătură înăbugşită, acompaniată de o 
trosnitură şi de zgomotul de pietriş lovind cu putere cadrul unei 
uşi din apropiere. 

Fiona ţipă scurt, înspăimântată. 

Insă aceasta fu singura împuşcătură a bărbatului. Se trase 
rapid din calea motocicletei care rula nebuneşte. Odată ieşit din 
aleea întunecată, Gray stopă derapajul controlat al motocicletei, 
apăsând tare pe accelerator, cu un scrâşnet de cauciuc pe 
ciment. Bruscă scuterul şi-l băgă rapid în trafic, întâmpinat de un 
claxonat cumplit din partea unui şofer enervat cu un Audi. 

Gray merse tot înainte. 

Fiona îşi mai slăbi strânsoarea. 

Gray trecu pe lângă maşinile care mergeau mai încet, 
crescând viteza pe măsură ce drumul începea să coboare abrupt 
în faţă. La bază, bulevardul se înfunda într-o stradă străjuită de 
copaci. Gray frână pentru curba strânsă. Motocicleta refuză să se 
supună. Aruncă o privire în jos. Un cablu se bălăngănea lângă 
roata din spate a scuterului. 

Cablul de frână. 

Probabil că derapajul de mai devreme îl dislocase. 

— Incetineşte! îi strigă Fiona la ureche. 

— Nu mai avem frâne! îi răspunse el. Ţine-te bine! 

Gray înecă motorul, după care se strădui să reducă inerția 
motocicletei schimbându-i direcţia dintr-o parte în alta şi 
patinând, asemenea un schior în coborâre. Târî roata din spate 
pe toată lungimea unei curbe, scoțând fum din cauciucuri. 

Ajunseră la colţ, cu o viteză în continuare prea mare. 

Gray trase de scuter într-o parte, metalul scoțând scântei 
incandescente. Motocicleta alunecă de-a lungul intersecţiei, 
trecând prin faţa unui camion cu platformă. 

Urlet de claxoane. Scrâşnet de frâne. 

După care se izbiră de bordură. 

Motocicleta se întoarse brusc pe partea cealaltă. Gray şi Fiona 


150 


zburară prin aer. 

Şirul de tufişuri de pe marginea drumului le atenuă căderea pe 
asfalt, însă cu toate astea aterizară rostogolindu-se de-a 
curmezişul trotuarului şi oprindu-se la baza unui zid de cărămidă. 
Ridicându-se în picioare, Gray se apropie de Fiona dintr-o parte. 

— Eşti bine? 

Ea se ridică în picioare, mai mult nervoasă decât rănită. 

— Am dat două sute de euro pe rochia asta. 

Rochia ei avea o ruptură lungă pe-o parte. O prinse cu o mână 
şi se aplecă să-şi recupereze geanta. 

Costumul Armani al lui Gray arăta şi mai rău. Era sfâşiat la un 
genunchi, iar partea dreaptă a hainei arăta de parcă fusese 
frecată cu o perie de sârmă. Insă, în afară de câteva julituri, erau 
nevătămaţi. 

Traficul curgea rapid pe lângă locul accidentului lor. 

Fiona o luă înainte. 

— Aici mai tot timpul au loc accidente cu motoretele Vespa. Şi 
sunt furate la fel de des. Dreptul de proprietate asupra unui 
scuter în Copenhaga este relativ. Ai nevoie de unul? Inhaţă unul. 
Lasă-l în urmă pentru următorul tip care are nevoie de el. 
Nimănui nu-i pasă. 

Insă cuiva îi păsa. 

Un scrâşnet de roţi le atrase atenţia. Un autoturism negru 
intră în viteză pe stradă la două cvartale mai în spate. Maşina 
gonea în direcţia lor. Era prea întuneric ca să-l identifice pe şofer 
sau pe pasageri. Farurile erau îndreptate ca nişte sulițe spre ei. 

Gray o împinse pe Fiona în grabă spre trotuarul străjuit de 
copaci, căutând să se adăpostească într-o zonă şi mai 
întunecată. Un zid înalt de cărămidă încadra această parte a 
străzii. Nici un fel de clădiri, nici un fel de alei. Doar întinderea 
acestui zid înalt. De partea cealaltă a zidului, se auzea un 
amestec vesel de instrumente de suflat şi cu coarde. 

In spatele lor, autoturismul încetini lângă scuterul Vespa 
avariat, căutând înjur. 

Fără îndoială că fuga lor la bordul scuterului fusese raportată. 

— Pe-aici, îi spuse Fiona. 

Agăţându-şi geanta pe umăr, îl conduse spre o bancă de parc 
întunecată şi se cocoţă pe ea, după care, folosindu-se de 
spătarul acesteia pe post de proptea, sări şi se apucă de una 
dintre crengile copacului de deasupra. Işi făcu balans în sus, 
agăţându-se cu picioarele de ramură. 

— Ce faci? 


151 


— Copiii străzi fac asta tot timpul. Intrare gratuită. 

— Ce? 

— Haide. 

Ducându-şi mâinile una în faţa celeilalte, o luă de-a lungul 
crengii groase în timp ce aceasta se apleca peste zidul de 
cărămidă. Işi dădu drumul de partea cealaltă şi dispăru. 

Fir-ar să fie. 

Autoturismul începu să se pună din nou în mişcare rulând de-a 
lungul străzii. 

Fără nici o altă alternativă, Gray urmă exemplul Fionei. Se sui 
pe bancă şi sări în sus. Muzica venea în valuri de dincolo de zid, 
interesantă şi magică în noaptea întunecată. De îndată ce atârnă 
de creangă răsturnat, îşi înălţă capul peste zid. 

De partea cealaltă se întindea un tărâm de basm plin de 
felinare strălucitoare, palate în miniatură şi carusele care se 
învârteau. 

Grădinile Tivoli. 

Parcul de distracţii de la început de secol se afla în centrul 
oraşului. De la înălţimea la care se afla, Gray văzu lacul din 
mijlocul parcului. Suprafaţa sa ca o oglindă reflecta mii de 
felinare şi becuri electrice. Intinzându-se spre exteriorul parcului, 
potecile încadrate cu flori dădeau spre pavilioane luminate cu 
lămpi, diferite montaigne russe din lemn, carusele şi roţi 
verticale uriaşe. Vechiul parc era mai puţin un Disneyland şi mai 
mult un parc intim de cartier. 

Gray se târî de-a lungul crengii, până dincolo de zid. 

Fiona îl aştepta dedesubt făcându-i semne cu mâna. Stătea în 
spatele unei magazii utilitare. 

Gray îşi dădu drumul la picioare şi se bălăngăni ţinându-se 
doar în mâini. 

O bucată de scoarță sări în aer chiar lângă mâna lui dreaptă. 
Şocat, îşi dădu drumul şi căzu, cu braţele arcuite pentru a-şi 
păstra echilibrul. Ateriză cu putere pe un strat de flori, însă 
pământul moale îi atenuă căderea. In partea exterioară a zidului, 
se auzi un motor bârâind şi o portieră trântită cu putere. 

Fuseseră depistaţi. 

Cu o grimasă, Gray i se alătură Fionei. Ea avea ochii larg 
deschişi. Auzise împuşcătura. Fără să spună nimic, o rupseră la 
fugă spre centrul Grădinilor Tivoli. 


152 


6 
RĂŢUŞCA CEA URÂTĂ 


1.22 A.M. 
HIMALAYA 


Mult după miezul nopţii, Lisa se scufunda în aburul fierbinte 
din baia cu ape termale minerale. Putea închide ochii şi să-şi 
imagineze că se află într-un salon de îngrijire european scump. 
Ceea ce se afla în cameră întregea imaginea unui astfel de 
stabiliment de mare clasă: prosoape şi halate de bumbac gros 
egiptean, un pat imens înălţat pe patru picioare masive acoperit 
de o grămadă de pături şi pilote din puf de douăzeci şi cinci de 
centimetri grosime. Pe pereţi atârnau tapiserii medievale, iar pe 
jos podelele de piatră erau acoperite de rogojini turceşti. 

Painter era în camera de alături, aţâţând focul în şemineu. 

Se aflau împreună în această mică şi plăcută celulă. 

Painter îi spusese Annei Sporrenberg că erau prieteni din 
State. O minciună utilă, pentru a evita să fie despărțiți. 

Lisa nu-l contrazisese. 

Nu dorise să rămână singură aici. 

Deşi apa avea doar câteva grade sub temperatura de fierbere, 
Lisa tremura. Ca medic, îşi dădea seama de apariţia simptomelor 
de şoc pe măsură ce dispărea efectul adrenalinei care o 
susţinuse până acum. Işi aminti cum se repezise la nemţoaică. 
Ce mama naibii fusese în capul ei? Ar fi putut să-i împuşte pe loc 
pe amândoi. 

Şi tot timpul ăsta, Painter rămăsese calm. Chiar şi acum, se 
simţea mai bine auzindu-l rostogolind alt buştean în foc, un gest 
familiar de grijă care-i oferea încredere şi alinare. Probabil că era 
sfârşit. Bărbatul făcuse deja baie în cada masivă, nu atât din 
motive de igienă, cât mai ales ca măsură împotriva degerăturilor. 
Lisa îi observase petele albe de pe vârful urechilor şi insistase să 
se scufunde el primul în apa fierbinte. 

Imbrăcată mai gros, ea rezistase mai bine călătoriei. 

Cu toate acestea, se cufundă cu totul în cadă, băgându-şi şi 
capul sub apă, lăsând doar părul să-i plutească la suprafaţă. Apa 


153 


trecu parcă prin ea, încălzindu-i toate țesuturile. Nervii i se 
întinseră la maximum. Nu trebuia decât să inhaleze apă, să o 
lase să-i invadeze plămânii şi să se înece. N-ar fi fost decât un 
moment de panică şi pe urmă totul s-ar fi terminat. Toată frica, 
toată tensiunea. Putea din nou să fie propria stăpână, să ia 
înapoi ce-i răpiseră cei care o ţineau prizonieră. 

Doar o respiraţie... 

— Mai stai mult în baia aia? 

Cuvintele răzbătură înfundat prin apă, rostite parcă de la mare 
distanţă. 

— Ne-au adus masa de seară. 

Lisa se mişcă, ieşind din mijlocul aburului cu apa şiroindu-i pe 
faţă şi din păr. 

— O să... imediat sunt gata. 

— Nu-i nevoie să te grăbeşti, strigă Painter din camera 
principală. 

Îl auzi punând alt buştean pe foc. 

Fusese țintuit la pat timp de trei zile, apoi urmase 
confruntarea din pivniţă, călătoria până aici... cu toate astea, 
mergea mai departe. Ceea ce-i dădea şi ei speranţe. Poate că 
era doar un act de disperare, însă simţea în el o mare tărie de 
caracter. 

In timp ce se gândea la el, îşi dădu seama că în sfârşit se 
oprise din tremurat. j 

leşi din baie cu pielea aburindă şi se şterse. Intr-un cârlig 
atârna un halat gros. Îl mai lăsă acolo încă un moment. Lângă o 
chiuvetă antică se afla o oglindă enormă. Avea suprafaţa puţin 
aburită, însă silueta ei goală era vizibilă. Işi întoarse piciorul nu 
pentru a-l admira într-un gest narcisist, ci pentru a studia 
vânătăile care-l acopereau. Durerea ascuţită pe care o simţea în 
gambe îi aduceau aminte de un aspect esenţial. 

Era încă în viaţă. 

Aruncă o privire spre cadă. 

Nu avea să le dea satisfacţie. Trebuia să reziste. 

Îşi puse halatul. După ce şi-l strânse în jurul taliei, trase 
zăvorul greu de fier şi deschise uşa. In camera de alături era mai 
cald. O supapă prin care venea abur făcuse atmosfera din 
cameră acceptabilă, însă focul aprins de curând în cămin dădea 
o căldură plăcută. Flacăra micuță făcea lemnul şi să trosnească 
vesel, răspândind în cameră o strălucire blândă, pâlpâitoare. 
Câteva lumânări puse lângă pat, singura sursă de lumină în afară 
de foc, întregeau atmosfera aproape casnică. 


154 


În cameră nu exista nici o sursă de electricitate. 

În timp ce-i aducea aici, Anna Sporrenberg le explicase cu 
mândrie că cea mai mare parte din curentul electric era generată 
de apele termale, pornind de la proiectul vechi de o sută de ani 
al inginerului german născut în Franţa, Rudolf Diesel, care apoi 
inventase motorul diesel. Cu toate acestea, electricitatea nu 
trebuia irosită şi curentul electric era folosit numai în anumite 
părţi ale castelului. 

Nu şi aici. 

Painter se întoarse când intră ea. Ea observă cum i se uscase 
părul, dezordonat, dându-i o alură de puştan stăpân pe sine. 
Desculţ şi într-un halat la fel cu al ei, turna o fiertură aburindă în 
două căni de piatră. 

— Ceai de iasomie, spuse el şi îi făcu semn să se aşeze peo 
canapea mică în faţa focului. 

Pe o măsuţă se afla un platou: brânzeturi uscate, pâine 
neagră, felii de carne friptă de vită, muştar şi un bol de coacăze 
însoţit de un mic urcior cu frişcă. 

— Ultima masă? întrebă Lisa, încercând în zadar să pară 
nepăsătoare. 

Urmau să fie interogaţi a doua zi dis-de-dimineaţă. 

Painter se aşeză şi bătu cu palma lângă el pe canapea 
indicându-i să se alăture. 

Se aşeză. 

In timp ce el tăia pâinea, luă o bucată argintie de brânză 
cheddar iute. O mirosi şi o puse la loc. Nu-i era foame. 

— Ar trebui să mănânci ceva, o sfătui Painter. 

— De ce? Ca să am mai multă putere când ne vor droga? 

Painter rulă o felie de carne şi şi-o vâ în gură. Mestecă în 
timp ce vorbea. 

— Nimic nu e sigur. Dacă am învăţat ceva în viaţă, asta e că 
nimic nu e sigur. 

Ea scutură neîncrezătoare din cap. 

— Adică ce vrei să spui? Pur şi simplu să sperăm că totul va fi 
bine? 

— Eu, personal, prefer să am un plan. 

Ea îl măsură cu privirea. 

— Şi ai? 

— Da, un plan simplu. Nu chiar unul care să implice arme, 
grenade şi explozii. 

— Atunci ce? 

El înghiţi bucata de friptură şi se întoarse spre ea. 


155 


— Ceva ce am descoperit că a funcţionat în surprinzător de 
multe situaţii. 

Ea aştepta un răspuns. 

— Adică? 

— Să spunem adevărul. 

Ea se lăsă pe spate cu umerii căzuţi. 

— Minunat. 

Painter luă o felie de pâine, o unse cu un muştar gros şi-i puse 
deasupra o bucată de cheddar. l-o întinse. 

— Mănâncă. 

Oftând, ea i-o luă din mână, mai mult pentru a-i face pe plac. 

Painter mai făcu una şi pentru el. 

— De exemplu, eu sunt directorul unei divizii a DARPA numită 
Sigma. Misiunea noastră este aceea de a investiga amenințările 
la adresa Statelor Unite prin intermediul unor echipe de foşti 
militari din Forţele Speciale. Reprezentăm braţul cel puternic al 
DARPA pe teren. 

Lisa ronţăi marginea sandviciului prinzând puţin muştar 
proaspăt şi iute. 

— Ne putem aştepta la vreo acţiune de salvare din partea 
acestor militari? 

— Mă îndoiesc. Nu, dat fiind timpul avut la dispoziţie. O să 
dureze câteva zile întregi până să descopere că trupul meu nu se 
găseşte printre ruinele mănăstirii. 

— Atunci nu văd cum... 

Painter ridică o mână, mai muşcă o bucată zdravănă din 
sandvici şi mormăi mestecând-o. 

— Totul este să spunem adevărul. Să le prezentăm lucrurile 
aşa cum sunt. Să vedem ce se întâmplă. Ceva a atras atenţia 
oamenilor din Sigma asupra acestui loc. Relatările privind nişte 
boli misterioase. După ce au operat neştiuţi atâţia ani, ce-a fost 
cu scăpările astea din ultimele luni? Personal, nu prea cred în 
coincidenţe. Am auzit-o pe Anna vorbind cu soldatul asasin. S-a 
referit la existenţa unei probleme. Ceva ce i-a luat prin 
surprindere şi i-a destabilizat. Cred că scopurile noastre nu sunt 
chiar atât de diferite pe cât par. Poate că putem să cooperăm. 

— Şi atunci o să ne lase în viaţă? întrebă ea pe jumătate în 
râs, însă neputând să-şi ascundă speranţa din voce. 

Muşcă din sandvici pentru a-şi ascunde stânjeneala. 

— Nu ştiu, spuse el cu sinceritate. Atâta vreme cât ne dovedim 
utili. Dacă am putea câştiga măcar câteva zile... asta ar spori 
şansele de a fi salvaţi sau de a se schimba cumva situaţia. 


156 


Lisa mesteca încet, cugetând la spusele lui. Se trezi că nu mai 
avea nimic în mână. Şi îi era în continuare foame. Împărţiră bolul 
de coacăze după ce turnară frişcă peste ele. 

Se uită la Painter cu alţi ochi. In el nu era numai forţa dată de 
încăpățânare. In spatele ochilor acelora albaştri se afla o minte 
brici şi mult bun-simţ. Ca şi cum ar fi ştiut la ce gândea, el îi 
aruncă o privire rapidă. Ea se întoarse la farfuria de mâncare. 

Işi terminară în linişte masa, sorbind din ceai. Cu burta plină, 
se simțeau acum prea epuizați până şi pentru a mai vorbi. În 
plus, ei îi făcea bine liniştea, de care se bucura împreună cu el. Il 
auzea respirând. li simţea mirosul proaspăt de piele curată. 

In momentul când îşi termină ceaiul îndulcit cu miere, observă 
că Painter îşi freca tâmpla dreaptă strângând dintr-un ochi. Il 
apucase din nou durerea de cap. Nu voia să se joace de-a 
doctorul şi să înceapă să se poarte ca atare, să-l neliniştească, 
însă îl examină cu atenţie. 

li tremurau degetele de la cealaltă mână. Observă uşoara 
vibraţie a pupilelor lui în timp ce se uita în gol înspre focul care 
dădea să se stingă. 

Painter vorbise despre adevăr, dar oare voia să audă adevărul 
despre starea în care se afla? Crizele păreau din ce în ce mai 
frecvente. Şi, într-un fel, era suficient de egoistă să se teamă nu 
doar pentru sănătatea lui, ci şi pentru raza fragilă de speranţă 
care-şi făcuse loc în sufletul ei. Avea nevoie de el. 

Lisa se ridică. 

— Ar trebui să dormim. Probabil că mai e foarte puţin până în 
zori. 

Painter mârâi, dar încuviinţă din cap. Se ridică şi el. Ea trebui 
să-l apuce de braţ căci se clătină uşor. 

— N-am nimic, spuse el. 

Halal adevăr. 

II conduse spre pat şi trase păturile la o parte. 

— Eu o să dorm pe canapea, se împotrivi el. 

— Nu te prosti. Urcă-te. Nu e momentul acum să ne facem griji 
în legătură cu ce se cuvine şi ce nu. Suntem prizonierii unor 
nazişti. 

— Foşti nazişti. 

— Da, mare scofală! 

Cu toate astea, oftă şi se urcă în pat cu halat cu tot. Ea 
înconjură patul şi se urcă şi ea după ce suflă în lumânări. 

Umbra deveni mai deasă, dar puţinele flăcări rămase în cămin 
aruncau o lumină uşoară şi plăcută asupra obiectelor din cameră. 


157 


Lisa nu ştia dacă ar fi putut suporta un întuneric deplin. 

Se cuibări sub pături, trăgându-le până la bărbie. Lăsase un 
spaţiu între ei şi se întinsese cu spatele la Painter. Probabil că el 
îi simţise teama şi se răsuci ca să se uite la ea. 

— Dacă e să murim, murmură Painter, măcar o să murim 
împreună. 

Ea înghiţi în sec. Nu erau tocmai cuvintele liniştitoare pe care 
sperase să le audă, însă, în mod ciudat, o făceau să se simtă mai 
bine. Ceva din tonul lui, promisiunea din spatele cuvintelor 
reuşiră să facă ceea ce n-ar fi reuşit un milion de asigurări 
formale. 

Avea încredere în ele. 

Se dădu mai aproape de el, îşi strecură mâna într-a lui şi îşi 
împletiră degetele, fără urmă de conotaţie sexuală, pur şi simplu 
ca doi oameni care aveau nevoie de o atingere. li trase braţul pe 
deasupra ei. 

EI îi strânse mâna, liniştitor. 

Ea se înghesui şi mai mult în el, iar el se răsuci ca s-o poată 
ţine mai strâns. 

Lisa închise ochii, neaşteptându-se să adoarmă. 

Insă, în braţele lui, în cele din urmă reuşi. 


10.39 P.M. 
COPENHAGA, DANEMARCA 


Gray se uită la ceasul de la mână. 

Se ascundeau de peste două ore. El şi Fiona rămăseseră într-o 
cameră de serviciu a unui circuit numit Minen, sau Mina. Era un 
loc de distracţie de modă veche de tip animatronic* unde 
minivagoneţii se învârteau şi treceau pe lângă animale din 
desene animate, asemănătoare unor cârtiţe în echipament de 
miner, care lucrau în nişte imitații de cariere subterane. Acelaşi 
refren muzical continua să cânte la infinit, varianta acustică de 
tortură a picăturii chinezeşti. 

La scurt timp după ce dispăruseră în mulţimea din Grădinile 
Tivoli, Gray şi Fiona se suiseră într-un vagonet al vechiului 
circuit, jucându-şi rolul de tată şi fiica. Insă, la prima întoarcere 
nesupravegheată,  coborâseră din vagonetul lor şi se 


4 Tehnologie care foloseşte sisteme electronice pentru operarea 
diferitelor manechine sau păpuşi, (n. tr.). 


158 


strecuraseră într-o cămăruţă de serviciu aflată în spatele unei uşi 
batante, având pe ea un semn de pericol electric. Neterminând 
circuitul, Gray nu putea decât să-şi imagineze sfârşitul: cârtiţele 
instalate confortabil în paturi de spital, suferind de afecţiuni 
pulmonare datorate exploatării cărbunelui. 

Sau cel puţin aşa spera. 

Refrenul vesel în olandeză continuă pentru a mia oară. Poate 
că nu era la fel de rău ca /t's-a-Small-Worla” specific circuitului 
de la Disneyland, însă ocupa îndeaproape locul doi. 

In spaţiul mic şi înghesuit, Gray avea Biblia lui Darwin deschisă 
în poală. Parcurgea paginile, una câte una, la lumina unei 
lanterne, căutând orice fel de indiciu care să justifice importanţa 
care i se dădea. Capul îi vibra de la sunetul muzicii. 

— Ai vreo armă, ceva? întrebă Fiona ghemuită într-un colţ, cu 
braţele încrucişate. Dacă ai, împuşcă-mă acum. 

Gray oftă. 

— Nu mai avem decât o oră. 

— N-o să rezist atât niciodată. 

Planul era să aştepte până când se închidea parcul. Acesta nu 
avea decât o singură ieşire oficială, însă Gray era sigur că toate 
ieşirile erau deja supravegheate. Singura lor şansă era să încerce 
să scape în timpul exodului în masă al mulţimii de la miezul 
nopţii. Încercase să obţină confirmarea sosirii lui Monk la 
aeroportul din Copenhaga, însă fierul şi cuprul din vechea clădire 
bruiau semnalul telefonului celular. Trebuiau să ajungă la 
aeroport. 

— Ai aflat ceva din Biblie? întrebă ea. 

Gray scutură din cap. Era fascinant să vadă linia descendentă 
a familiei desenată în interiorul copertei, un fel de arbore 
genealogic personal al familiei lui Darwin. Insă altminteri, din 
paginile parcurse până acum, foile sfărâmicioase şi fragile nu 
ofereau nici un indiciu. Tot ceea ce descoperise erau câteva 
semne fără nici un înţeles, asemănătoare unor hieroglife. 
Aceleaşi semne repetate întruna, în mai multe poziţii şi forme 
diferite. _ 

Gray îşi aruncă rapid privirea spre carneţelul său. Işi notase 
simbolurile aşa cum apăreau, scrise pe marginile Bibliei - de 
mâna lui Charles Darwin sau a unui proprietar ulterior, nu ştia 
sigur. 

Işi împinse carneţelul uşor spre Fiona. 


5 E-o lume mică. 
159 


— Ţi se pare ceva cunoscut? 
Fiona oftă şi se aplecă în faţă, desfăcându-şi braţele 
încrucişate. Se holbă la simbolurile de pe hârtie. 


CĂ ZA PM 


— Nişte scurmături făcute de păsări, spuse ea. Nimic care să 
merite să faci moarte de om. 

Gray îşi dădu ochii peste cap, însă se abţinu să comenteze. 
Starea de spirit a Fionei se înrăutăţea. li prefera pornirea 
răzbunătoare şi furia făţişă. Odată cu încarcerarea lor aici, părea 
că-şi interiorizase sentimentele. Gray bănuia că îşi concentrase 
toată durerea şi energia în şiretlicul la care recursese ca să 
obţină Biblia, micul ei act de răzbunare împotriva ucigaşului 
bunicii sale. lar acum, în întuneric, începea să revină la realitate. 

El ce putea să facă? 

Luând un stilou şi folosind o bucată de hârtie, căută nişte 
modalităţi de a o menţine ancorată în prezent. Desenă alt 
simbol, micul tatuaj de pe dosul mâinii bărbatului de la licitaţie. 


l-o întinse uşor. 

— Dar de ăsta ce zici? 

Cu un oftat chiar mai puternic, mai dramatic, ea se aplecă din 
nou în faţă ca să se uite atent. Scutură din cap. 

— Un trifoi cu patru foi. Nu ştiu. Ce se presupune că repre... 
stai... 

Luă carneţelul şi se uită mai de aproape. Făcu ochii mari. 

— Am mai văzut chestia asta! 

— Unde? 

— Pe-o carte de vizită, spuse Fiona. Numai că nu era ca asta, 
ci mult mai conturată. 

Îi luă stiloul şi începu să deseneze. 

— A cui carte de vizită? 

— A boului care a venit acum câteva luni şi-a căutat prin 
registrele noastre. Tipul ăla care s-a făcut că ne plăteşte cu 
cartea aia de credit falsă, spuse Fiona continuând să deseneze. 


160 


Unde ai văzut-o? 

— Era tatuată pe mâna bărbatului care a cumpărat Biblia. 

Fiona mârâi. 

— Ştiam eu! Aşadar, în spatele tuturor acestor lucruri se află 
acelaşi nemernic. Mai întâi încearcă s-o fure. Pe urmă încearcă 
să-şi acopere urmele omorând-o pe Mutti şi arzând magazinul 
până la temelii. 

— Îţi aminteşti numele de pe cartea de vizită? întrebă Gray. 

Fiona scutură din cap. 

— Numai simbolul. Căci l-am recunoscut. 

Ea îi împinse desenul în faţă. Era un desen mult mai detaliat al 
tatuajului, înfăţişând o structură mai alambicată a simbolului. 


Gray bătu uşor în pagina cu pricina. 

— Ai recunoscut simbolul ăsta? 

Fiona dădu aprobator din cap. 

— Fac colecţie de insigne. Bineînţeles că nu puteam să le port 
cu hainele astea prosteşti. 

Gray îşi aminti de puloverul ei cu glugă, cel cu care o văzuse 
prima oară îmbrăcată, împopoţonat cu insigne de toate formele 
şi mărimile. 

— Am trecut printr-o fază celtică, explică Fiona. Era singura 
muzică pe care o ascultam, iar majoritatea insignelor aveau 
motive celtice. 

— Şi simbolul de-aici? 

— Se numeşte Pătratul Pământului sau Crucea Sfântului Hans. 
Se presupune că are rolul de a proteja, făcând apel la cele patru 
colţuri ale pământului pentru a-ţi da putere, spuse ea, bătând 
uşor în cercurile în formă de frunze de trifoi. Asta-i motivul 
pentru care câteodată este denumit şi nod protector. Menit să te 
protejeze. 

Gray se concentră, dar nu găsi nici o semnificaţie acestui 
indiciu. 

— De-aia i-am spus lui Mutti să aibă încredere în individul ăla, 
spuse Fiona, lăsându-se brusc pe spate. 

Vocea îi cobori până deveni o şoaptă imperceptibilă, ca şi cum 
i-ar fi fost frică să vorbească. 


161 


— Nu i-a plăcut de el. De la prima vedere. Însă, când am văzut 
asta pe cartea lui de vizită, mi-am închipuit că trebuie să fie un 
tip ca lumea. 

— N-aveai de unde să ştii. 

— Mutti ştia! replică ea tăios. lar acum e moartă. Din cauza 
mea. 

Sentimentul de vină şi suferinţa răzbăteau din tonul vocii ei. 

— Prostii, spuse Gray, dându-se mai aproape şi cuprinzând-o 
cu braţul. Indiferent cine-s oamenii ăştia, au fost al naibii de 
hotărâți încă de la început. Ştii bine asta. Ar fi găsit ei o 
modalitate să obţină informaţiile alea de la voi din magazin. N-ar 
fi acceptat nici un fel de refuz. Dacă n-ai fi convins-o pe bunica ta 
să-i lase să caute prin registrele voastre, era posibil să vă 
omoare pe loc pe amândouă. 

Fiona se lipi strâns de el. 

— Bunica ta... 

— Nu era bunica mea, îl întrerupse ea brusc. 

Gray îşi dăduse şi el seama de asta, însă păstrase tăcerea, 
lăsând-o pe Fiona să vorbească. 

— M-a prins când am încercat să fur nişte lucruri din 
magazinul ei. Acum doi ani. Insă n-a chemat poliţia. In schimb 
mi-a făcut o supă. De pui cu orez. 

Gray nu avea nevoie să vadă prin întunericul din jur ca să ştie 
că Fiona zâmbea uşor. 

— Asta era felul ei de-a fi. Ajuta mereu copiii străzii. Lua în 
casă animalele fără stăpân. 

— Ca pe Bertal. 

— Şi pe mine, spuse ea după care rămase tăcută o bună 
bucată de timp. Părinţii mei au murit într-un accident de maşină. 
Erau imigranţi pakistanezi. Din Punjabi. Aveam o căsuţă în 
Waltham Forest din Londra, chiar şi o grădină. Urma să ne luăm 
un câine. După care... după care ei au murit. 

— Imi pare rău, Fiona. 

— Unchiul şi mătuşa mea m-au luat... doar ce sosiseră din 
Punjab. 

Altă pauză lungă. 

— După o lună, ela început să vină noaptea în camera mea. 

Gray închise ochii. Dumnezeule sfinte... 

— Aşa că am fugit... am trăit pe străzile din Londra câţiva ani, 
însă am dat de belea când m-am înhăitat cu cine nu trebuia. A 
trebuit să fug din nou. Aşa că am plecat din Anglia şi am pornit-o 
cu rucsacul în spate prin Europa. Descurcându-mă cum am 


162 


putut. Şi-am ajuns aici. 

— lar Grette te-a luat la ea. 

— lar acum şi ea e moartă, spuse cu aceeaşi voce vinovată. 
Poate că n-aduc decât ghinion. 

Gray o trase pe Fiona şi mai strâns spre el. 

— Am văzut cum se uita la tine. Faptul că ai intrat în viaţa ei 
n-a fost deloc un ghinion. Ea chiar te-a iubit. 

— Ş... ştiu. 

Fiona îşi întoarse faţa într-o parte. Umerii i se cutremurară din 
cauza hohotelor înăbuşite. 

Gray nu făcu altceva decât să o strângă puternic în braţe. În 
cele din urmă ea se întoarse şi îşi îngropă faţa în umărul lui. 
Acum era rândul lui Gray să se lupte cu sentimentul de vinovăţie. 
Grette fusese o femeie atât de generoasă, grijulie şi cu instincte 
atât de bune, îngăduitoare şi amabilă. lar acum era moartă. Şi el 
avea partea lui de vină ce atârna în această balanţă. Dacă ar fi 
acţionat cu mai multă precauţie... dacă ar fi fost mai puţin 
neglijent cu investigația asta... 

Şi iată costul neglijenţei sale. 

Plânsul în hohote al Fionei continuă. 

Chiar dacă această crimă şi incendiere fuseseră planificate 
fără nici o legătură cu ancheta lui de ageamiu, Gray îşi judecă 
acţiunile pe care le întreprinsese după aceea. Fugise, 
abandonând-o pe Fiona în acel haos, lăsând-o pradă propriei 
dureri. Işi aminti strigătele ei - la început mânioase, iar după 
aceea rugătoare. 

Nu se oprise. 

— Nu mai am pe nimeni acum, plânse Fiona în costumul lui. 

— Mă ai pe mine. 

Ea se trase înapoi, cu ochii în lacrimi. 

— Şi tu o să pleci. 

— lar tu o să vii cu mine. 

— Dar ai spus... 

— Nu contează ce-am spus. 

Gray ştia că fata nu mai era în siguranţă aici. Avea să fie 
eliminată, dacă nu pentru a pune mâna pe Biblie, atunci pentru a 
i se închide gura. Ştia prea multe. Ca şi... 

— Ai spus în treacăt că ştii adresa de pe chitanţa în baza 
căreia s-a vândut Biblia. 

Fiona se holbă la el cu o suspiciune vădită. Hohotele ei de 
plâns încetaseră. Se trase înapoi şi se uită la el, întrebându-se 
dacă nu cumva compasiunea pe care i-o arăta el era un vicleşug 


163 


menit s-o facă să-i spună ce ştia. Acum, el îi înţelegea prudenţa, 
învățată pe vremea când trăia pe străzi. 

Gray ştia că era mai bine să nu o preseze. 

— Am un prieten care vine aici cu un avion privat. Ar trebui să 
aterizeze la miezul nopţii. Putem să luăm legătura cu el şi să 
zburăm oriunde. Poţi să-mi spui unde va trebui să mergem de 
îndată ce vom fi la bord. 

Gray îi întinse o mână, gata să bată palma. 

Cu un ochi scrutător, Fiona îi acceptă mâna întinsă. 

— De acord, spuse ea. 

Gray făcuse câteva greşeli până acum, însă era un început. Ea 
trebuia să fie ţinută departe de pericole şi avea să fie în 
siguranţă de îndată ce urca la bordul avionului. Putea să rămână 
la bord, sub pază, în timp ce el şi Monk aveau să continue 
investigația mai departe. 

Fiona îi împinse carneţelul înapoi cu toate simbolurile acelea 
mâzgălite pe hârtie. 

— Doar aşa, ca să ştii... trebuie să mergem la Paderborn, în 
centrul Germaniei. O să-ţi dau adresa exactă îndată ce vom 
ajunge acolo. 

Gray consideră concesia pe care i-o făcuse ca pe o mică 
dovadă de încredere. 

— E suficient. 

Ea încuviinţă din cap. 

Ajunseseră la o înţelegere. 

— Acum singurul lucru pe care mi l-aş dori să-l faci e să opreşti 
muzica asta idioată, adăugă ea cu un geamăt obosit. 

Ca la un semn, nesfârşita melodie încetă. Bâzâitul constant al 
maşinăriei şi pocnetul vagoneţilor pe deasupra şinelor încetară şi 
ele. In tăcerea brusc instaurată, nişte paşi răsunară afară lângă 
uşa îngustă. 

Gray se ridică în picioare. 

— Stai în spatele meu, îi şuieră el printre dinţi. 

Fiona luă Biblia şi o îndesă în geantă. Gray înşfacă o bară 
metalică pe care o găsise mai devreme. 

Uşa se deschise şi o lumină strălucitoare le luci în ochi. 

Bărbatul se răsti cu asprime, speriat. Vorbea în daneză: 

— Ce faceţi voi doi aici? 

Gray îşi îndreptă poziţia corpului şi lăsă ţeava în jos. Fusese pe 
punctul de a-l îmbrânci cu ea pe bărbatul îmbrăcat în salopetă de 
lucru. 

— Circuitul e închis, spuse bărbatul, dându-se într-o parte. 


164 


leşiţi de-aici înainte să-i chem pe cei de la pază. 

Gray se conformă. Muncitorul îl privi mânios în momentul în 
care trecu pe lângă el. Ştia cum părea totul. Un bărbat în vârstă 
cu o adolescentă ascunşi în debaraua unui parc de distracţii. 

— Aţi păţit ceva, domnişoară? întrebă lucrătorul. 

Probabil că-i observase ochii umflaţi de plâns, hainele rupte. 

— Suntem bine, spuse ea agăţându-şi mâna de braţul lui Gray 
şi ridicându-şi puţin şoldurile. A plătit în plus pentru cursa asta. 

Bărbatul se încruntă dezgustat. 

— Uşa din spate este chiar acolo, spuse el, indicându-le un 
semn de ieşire cu neon. Să nu vă mai prind pe-aici. E periculos să 
umblaţi aiurea pe-aici. 

Nu la fel de periculos ca afară. Gray o luă înainte spre uşă şi o 
împinse ca să iasă. Se uită la ceasul de la mână. Era trecut puţin 
de ora unsprezece. Parcul avea să rămână deschis încă o oră. 
Poate că trebuiau să încerce să scape acum. 

Când dădură colţul clădirii, li se păru că această secţiune a 
parcului era pustie. Nu era de mirare că circuitul fusese închis 
mai devreme. 

Gray auzi muzică şi veselie din direcţia lacului. 

— Toată lumea se adună pentru paradă, spuse Fiona. Cu ea se 
închide parcul, împreună cu focurile de artificii. 

Gray se rugă ca focurile de artificii din seara aceea să nu se 
încheie cu oameni sângerând şi ţipând. Cercetă împrejurimile din 
imediata lor apropiere. Felinarele risipeau întunericul nopţii. 
Lalele umpleau parcelele de flori până la refuz. Potecile şi 
avanscenele erau puţin populate. Erau prea expuşi. 

Gray reperă o pereche de agenţi de pază ai parcului, un 
bărbat şi o femeie, care se îndreptau cam prea hotărât în direcţia 
lor. Oare lucrătorul de la mentenanţă le-o luase înainte şi 
alertase în cele din urmă paza? 

— E timpul să dispărem din nou, spuse Gray şi o trase pe 
Fiona în direcţia opusă paznicilor care se apropiau în grabă. 

Se îndreptară spre locul unde se aduna mulţimea. Păşeau 
rapid, mergând pe sub copaci ca să rămână la adăpost de orice 
privire. Ca doi vizitatori nerăbdători să vadă parada. 

Trecură de aleile grădinii şi intrară în piaţa centrală cu lacul 
său întins, strălucitor de la toate luminile şi felinarele 
pavilioanelor şi de palatele înconjurătoare. Chiar de undeva din 
faţă izbucniră urale în momentul în care primul dintre vehiculele 
decorate ale paradei pătrunse în piaţă. Era înalt cât trei etaje, 
reprezentând o sirenă pe o stâncă, împodobită cu lumini albastre 


165 


de culoarea azurului şi a smaraldului. Dădea dintr-un braţ în 
semn de bun venit. Celelalte vehicule apărură rapid din spate, 
încărcate de lumini şi păpuşi animate, înalte de cinci metri. 
Flautele şuierau voioase, tobele duduiau. 

— Parada lui Hans Christian Andersen, spuse Fiona. 
Sărbătoresc două sute de ani de la naşterea scriitorului. El este 
sfântul protector al oraşului. 

Gray merse împreună cu ea spre mulţimea aliniată de-a lungul 
rutei paradei din jurul lacului central. Reflectat în apa liniştită, un 
şuvoi gigantic şi incandescent de lumină ţâşni pe cer, 
acompaniat de un răpăit sonor. Cascade ireale de raze 
scânteietoare şuierară şi se încolăciră în spirale pe cerul 
întunecat al nopţii. 

Apropiindu-se de capătul mulţimii adunate la paradă, Gray 
scruta cercetător tot ce era în jur. Căuta orice persoană albă la 
faţă îmbrăcată în negru. Insă asta era Copenhaga. Fiecare a 
cincea persoană era blondă. lar negrul, după câte se părea, era 
la modă în acest sezon în Danemarca. 

Inima lui Gray bubuia la unison cu tobele. Zgomotul artificiilor 
îl lovi în piept şi îi făcu timpanele să vibreze. Insă în cele din 
urmă ajunseră la mulţimea adunată. 

Chiar deasupra lor, pârâi şi explodă o altă jerbă orbitoare, 
împrăştiind o ploaie de foc înjur. 

Fiona se împiedică. 

Gray o prinse, cu urechile ţiuindu-i. 

În timp ce ecoul exploziei se îndepărta, Fiona se uită fix la el, 
în stare de şoc. Işi ridică o mână de lângă corp. O întinse spre el, 
în timp ce Gray o trase în mulţime. 

Avea palma plină de sânge. 


4.02 A.M. 
HIMALAYA 


Painter se trezi în întuneric; focul se stinsese complet. Cât 
dormise? Fără ferestre, era imposibil să-şi dea seama de 
trecerea timpului. Insă simţea că nu se scursese prea mult. 

Ceva îl trezise. 

Se mişcă şi dădu de un cot. 

Pe partea cealaltă a patului, Lisa se trezise şi ea şi se uita spre 
uşă. 


166 


— Ai simţit...? f 

Camera se cutremură violent. In depărtare se auzi zgomotul 
puternic al unei explozii pe care-l simțiră până în măduva 
oaselor. 

Painter dădu păturile la o parte. 

— Sunt probleme. 

Arătă înspre hainele curate care le fuseseră puse la dispoziție 
de gazdele lor. Se îmbrăcară repede: lenjerie de corp cu mâneci 
lungi şi pantaloni de flanel, nişte jeanşi uzaţi şi pulovere groase. 

De partea cealaltă a camerei, Lisa aprinse lumânările de lângă 
pat. Işi trase în picioare o pereche de bocanci solizi, bărbăteşti, 
de piele. Aşteptară tăcuţi... preţ de vreo douăzeci de minute, 
ascultând cum mişcarea şi zgomotele de jos se liniştesc treptat. 

Amândoi se suiră la loc în pat. 

— Ce crezi că s-a întâmplat? şopti Lisa. 

Undeva răsunară ecourile unor comenzi răstite. 

— Nu ştiu... dar cred că vom afla curând. 

De partea cealaltă a uşii groase de stejar se auziră bocanci 
tropăind pe coridorul de piatră. 

Painter se ridică în capul oaselor ciulind urechile. 

— Vin încoace, spuse el. 

Ca o confirmare, imediat se auzi o bătaie care aproape smulse 
uşa din ţâţâni. Ridicând o mână, Painter o avertiză pe Lisa să nu 
facă nici o mişcare şi se dădu şi un pas în spate. Se auzi un 
zăngănit puternic şi bara metalică solidă fu îndepărtată. 

Uşa se deschise de perete. In încăpere pătrunseră patru 
bărbaţi, toţi cu puştile aţintite asupra lor. Intră şi un al cincilea. 
Semăna puţin cu asasinul pe nume Gunther. Un bărbat uriaş, cu 
gât gros, umeri puternici şi o claie de păr argintiu pe cap. Purta 
nişte pantaloni largi vârâţi în nişte cizme negre ce-i ajungeau 
până la jumătatea coapsei şi o cămaşă maro ce se potrivea cu 
ansamblul. 

Cu excepţia faptului că nu avea nici o banderolă neagră cu o 
svastică pe braţ, arăta exact ca un militar din trupele de asalt 
naziste. 

Sau mai degrabă cu un fost militar din trupele de asalt naziste. 

Avea tenul la fel de palid ca şi Gunther, numai că era ceva în 
neregulă cu faţa lui. Partea stângă era căzută ca şi cum ar fi 
suferit un accident cerebral. Braţul stâng îi tremură ca al unui 
paralitic în momentul când arătă înspre uşă. 

— Kommen mit mir! spuse el răstit. 

Li se ordona să iasă de acolo. Liderul uriaş al grupului se 


167 


întoarse şi o porni cu pas grăbit, de parcă orice posibilitate de 
împotrivire din partea lor ar fi fost pur şi simplu de neconceput. 
Pe de altă parte, puştile din spatele lor erau o garanţie 
suplimentară în acest sens. 

Painter dădu din cap înspre Lisa. Ea i se alătură şi ieşiră urmaţi 
de cei patru paznici. Holul era îngust, săpat în piatră, abia 
suficient de larg pentru două persoane. Singurele surse de 
lumină erau lanternele ataşate de puştile paznicilor care aruncau 
umbre înaintea lor. Era mai rece în hol decât în cameră, însă 
departe de a fi frig. 

Nu merseră prea mult. Painter bănui că se îndreptau spre 
intrarea în castel. Avea dreptate. Auzi chiar în depărtare vântul 
şuierând. Probabil că afară începuse din nou furtuna. 

În faţa lor, paznicul uriaş ciocăni într-o uşă de lemn. Un 
răspuns înăbuşit îl încurajă să deschidă. Un val de lumină şi o 
boare caldă se revărsară pe hol. 

Paznicul intră şi ţinu uşa. 

Painter o conduse pe Lisa în cameră şi se uită înjur. Părea să 
fie un birou combinat cu o bibliotecă rustică. Era înalt de două 
etaje şi toţi cei patru pereţi erau acoperiţi cu rafturi pline de 
cărţi. Nivelul superior era înconjurat de un balcon de fier, masiv 
şi fără decoraţiuni. Singura cale de acces sus era o scară 
abruptă. 

Sursa căldurii din încăpere era un şemineu mare de piatră în 
care ardea un foc zdravăn. Deasupra lui se afla pictura în ulei a 
unui neamţ în uniformă care părea că-i cântăreşte cu o privire 
rece. 

— Bunicul meu, spuse Anna Sporrenberg, observând unde se 
uita Painter. 

Se ridică din spatele unui birou sculptat uriaş. Şi ea era 
îmbrăcată cu blugi închişi la culoare şi un pulover. Din câte se 
părea, cam asta era ţinuta potrivită în castel. 

— A preluat castelul după război. 

Le făcu semn înspre nişte fotolii aşezate în semicerc în faţa 
focului. 

Painter îi observă cearcănele adânci. Arăta ca şi cum n-ar fi 
dormit deloc. De asemenea, îşi dădu seama că mirosea a fum, 
cam cum mirosea cordita€. 

Interesant. 

Painter îi întâlni privirea în momentul când se apropie şi ea de 


€ Amestec exploziv de nitroglicerină şi nitroceluloză (n. tr.). 
168 


fotoliile masive. Simţi un fior rece pe şira spinării. În ciuda 
epuizării, ochii ei erau strălucitori şi pătrunzători. Painter 
recunoscu în ei privirea calculată şi vicleană a cuiva aflat la 
pândă. Trebuia să aibă mare grijă. Şi ea părea că-l cântăreşte la 
fel de atent, făcându-l să se simtă ca şi cum ar fi fost sub lupă. 

Ce naiba se petrecea aici? 

— Setzen Sie, bitte, spuse ea făcând semn cu capul înspre 
fotolii. 

Painter şi Lisa se aşezară unul lângă celălalt. Anna alese un 
fotoliu din faţa lor. Paznicul rămase lângă uşă cu braţele 
încrucişate. Painter ştia că ceilalţi patru aşteptau afară. Mătură 
cu privirea întreaga încăpere căutând posibile căi de scăpare. 
Mai era doar o singură legătură cu exteriorul, o fereastră de 
sticlă groasă, obscură, traversată de bare de fier de sus până jos. 

Pe acolo era imposibil să evadeze. 

Painter îşi îndreptă din nou atenţia spre Anna. Poate că exista 
o altă modalitate să iasă de acolo. Anna se arăta rezervată, însă 
fuseseră chemaţi acolo cu un scop. 

Avea nevoie de cât de multă informaţie era posibil, însă 
trebuia să se ocupe de asta cu multă dibăcie. Observă 
asemănarea dintre Anna şi bărbatul din tablou. 

Putea începe de-aici. 

— Ai spus că bunicul tău a preluat castelul, spuse Painter, 
căutând răspunsuri, dar menţinându-se pe un teren solid. Cine l- 
a deţinut înaintea lui? 

Anna se lăsă pe spate, în mod evident uşurată să poată 
petrece un moment de tihnă în faţa focului. Cu toate astea, se 
vedea că era în continuare atentă, aşa cum stătea cu mâinile 
încrucişate în poală şi cum îşi muta privirea de la el la Lisa şi 
înapoi la el. 

— Granitschloff are o istorie lungă şi întunecată, domnule 
Crowe. Ştiţi ceva despre Heinrich Himmler? 

— Locţiitorul lui Hitler? 

— Ja. Şeful SS-ului. Un măcelar nebun. 

Pe Painter îl surprinse caracterizarea. Oare era o capcană? 
Simţi că intraseră într-un joc. Numai că nu ştia mişcările pe care 
trebuia să le facă... cel puţin nu încă. 

Anna continuă. 

— Himmler se credea reîncarnarea regelui Heinrich, un rege 
german al saxonilor din secolul al zecelea. Credea chiar şi că 
primea mesaje telepatice de la el. 

Painter dădu din cap. 


169 


— Am auzit că era interesat de tot ce ţinea de ocultism. 

— Chiar obsedat. Anna ridică din umeri. Era o pasiune pe care 
o împărtăşeau mulţi în Germania. Asta ca să ne întoarcem la 
Madame Blavatsky, cea care a inventat termenul de arian. 
Pretindea că obținuse cunoştinţe secrete în timpul studiilor pe 
care le făcuse la o mănăstire budistă. Se presupunea că nişte 
maeştri secreţi o învăţaseră cum oamenii decăzuseră de la 
statutul lor de rasă superioară şi într-o bună zi aveau să evolueze 
din nou până la acest stadiu. 

Renumita rasă pură, spuse Painter. 

— Exact. Un secol mai târziu, Guido von List a amestecat 
spusele ei cu elemente de mitologie germană, ajungând la 
concluzia că această rasă ariană mitică era de origine nordică. 

— Şi poporul german a înghiţit toată povestea pe 
nemestecate, spuse Painter încercând să-i întindă o nadă. 

— De ce n-ar fi făcut-o? După înfrângerea pe care am suferit-o 
în Primul Război Mondial, o astfel de idee era extrem de flatantă. 
A fost preluată şi îmbrăţişată rapid într-o mulţime de aşezăminte 
oculte din Germania. Societatea Thule, Societatea Vril, Ordinul 
Noilor Templieri. 

— Şi din câte îmi amintesc eu, Himmler însuşi făcea parte din 
Societatea Thule. 

— Da, Reichsjuhrer-ul credea cu tărie în mitologia aceasta. 
Chiar şi în puterea magică a runelor nordice. De asta a ales 
runele duble sig, fulgerele gemene, pentru a reprezenta ordinul 
înfiinţat de el, de preoţi războinici, Schutzstaffel, SS-ul. A ajuns la 
convingerea, după ce a studiat opera lui Madame Blavatsky, că 
Himalaya a fost locul în care a apărut iniţial rasa ariană şi că aici 
avea să apară din nou. 

Pentru prima oară, vorbi şi Lisa. 

— Deci Himmler chiar a trimis expediţii în munţii Himalaya. 

Schimbă o privire cu Painter. Vorbiseră despre asta mai 
devreme. Deci nu erau chiar atât de departe de adevăr. Insă 
Painter încă se mai întreba ce semnificaţii avea răspunsul criptic 
al Annei. 

„Nu suntem nazişti. Nu mai suntem.” 

O încurajă pe femeie să vorbească, atâta vreme cât era 
dispusă să o facă. Simţea că undeva trebuia să fie o chestie 
aranjată, însă habar nu avea în ce direcţie se îndrepta. Nu-i 
plăcea să bâjbâie în întuneric, însă nu o arăta în nici un fel. 

— Deci până la urmă, ce căuta Himmler aici? întrebă el. Vreun 
trib pierdut al arienilor? Vreun Shangri-La al bărbaţilor albi şi 


170 


puternici? 

— Nu chiar. Sub pretextul unei expediţii de cercetare 
antropologică şi zoologică, Himmler a trimis membri din SS 
pentru a căuta dovezi ale existenţei unei rase superioare de mult 
apuse. Era convins că avea să găsească urme ale vechii rase 
aici. Şi, deşi nu a găsit nimic, a devenit tot mai înverşunat, 
transformând hotărârea în nebunie. Când a început să 
construiască un sediu central al SS-ului în Germania, castelul 
Wewelsburg, a construit şi imaginea lui în oglindă, trimițând 
pentru asta aici o mie de oameni condamnaţi la muncă silnică în 
lagărele de concentrare germane. A trimis şi o tonă de aur în 
lingouri. Ca să nu avem probleme cu resursele. Ceea ce s-a şi 
întâmplat, cu ajutorul investiţiilor înțelepte. 

— Dar de ce să construiască aici? întrebă Lisa. 

Painter îşi dădu seama. 

— Credea că rasa ariană se va ridica din nou din munţii 
aceştia. Voia să le construiască prima cetate. 

Anna dădu din cap, ca şi cum ar fi cedat un punct într-un meci. 

— In plus, credea că maeştrii ascunşi care transmiseseră 
învăţăturile lor lui Madame Blavatsky erau încă în viaţă. Voia să 
le construiască un sediu puternic, un loc important în care să 
adune la un loc toate cunoştinţele şi experienţa lor. 

— Şi maeştrii ăştia ascunşi au ieşit vreodată la iveală? întrebă 
Painter ironic. 

— Nu. Dar a apărut bunicul meu la sfârşitul războiului. Şi a 
adus cu el ceva miraculos, ceva ce putea transforma în realitate 
visul lui Himmler. 

— Adică? vru să ştie Painter. 

Anna scutură din cap. 

— Inainte să ne continuăm discuţia, trebuie să-ţi pun o 
întrebare. Şi aş aprecia un răspuns sincer. 

Painter se încruntă din cauza schimbării bruşte a abordării. 

— Ştii că nu pot să-ţi promit asta. 

Pentru prima oară, Anna zâmbi. 

— Apreciez chiar şi acest răspuns sincer, domnule Crowe. 

— Deci, care e întrebarea? întrebă el curios. 

Cu siguranţă, aici era cheia problemei. 

Anna îl privi lung. 

— Te simţi rău? Mi-e foarte greu să-mi dau seama. Pari 
limpede la minte. 

Painter făcu ochii mari. Nu se aşteptase la întrebarea asta. 

Inainte să poată răspunde, interveni Lisa. 


171 


— Da. 

— Lisa... încercă Painter să o întrerupă. 

— O să-şi dea seama oricum. Nu trebuie să fi medic ca să 
realizezi. Lisa se întoarse către Anna. Prezintă tulburări la nivelul 
sistemului vestibular, nistagmus şi dezorientare. 

— Şi migrene însoţite de imagini trecătoare care apar brusc în 
faţa ochilor? 

Lisa încuviinţă. 

— Da, aşa mă gândeam şi eu. 

Se lăsă pe spate. Informaţiile păreau că o liniştiseră pe femeie. 

Painter se încruntă. De ce oare? 

Lisa insistă. 

— Care e cauza? Cred că noi... că el are dreptul să ştie. 

— Pentru asta trebuie să ne continuăm discuţia, însă în 
momentul de faţă tot ce pot să vă spun este ce se va întâmpla 
cu el. 

— Ce se va întâmpla? A 

— Va muri peste trei zile. In chinuri groaznice. 

Painter se forţă din toate puterile să nu reacționeze în nici un 
fel. 

Lisa rămase la fel de neclintită şi întrebă pe un ton 
profesionist, de medic. 

— Există vreun remediu? 

Anna aruncă o privire către Painter şi apoi se uită din nou la 
Lisa. 

— Nu. 


11.18 P.M. 
COPENHAGA, DANEMARCA 


Trebuia s-o ducă pe fată într-un loc sigur, să o vadă un doctor. 
Gray simţi sângele care se prelingea din rana Fionei trecându-i 
prin cămaşă, în timp ce o sprijinea, cu un braţ petrecut în jurul 
taliei ei. 

Era mare înghesuială. Bliţurile aparatelor de fotografiat 
accentuau starea de nervozitate a lui Gray. Melodiile şi versurile 
reverberau dincolo de lac, în timp ce parada îşi continua 
defilarea. Păpuşi animate gigantice apăreau amenințătoare, la 
înălţime, bălăngănindu-se uşor pe deasupra capetelor mulţimii. 

Focurile de artificii continuau să bubuie şi să explodeze 


172 


deasupra lacului. 

Gray ignoră tot ce era înjur. Continua să meargă aplecat, 
uitându-se după cel care o împuşcase pe Fiona. Aruncă o privire 
la rana ei. Deşi părea doar o julitură, sângera şi avea nevoie de 
îngrijire medicală. Era albă la faţă de durere. 

Impuşcătura venise din spate. Asta însemna că trăgătorul 
trebuie să se fi aflat printre copaci şi tufişuri. Avuseseră noroc că 
ajunseseră la mulţimea adunată. Cu toate astea, odată localizaţi, 
probabil că urmăritorii lor se regrupaseră. In mod sigur unii 
dintre ei se amestecaseră deja printre spectatori. 

Se uită la ceasul de la mână. Patruzeci şi cinci de minute până 
la închiderea parcului. 

Gray avea nevoie de un plan... un alt plan. Nu mai puteau să 
aştepte miezul nopţii ca să scape odată cu mulţimea care avea 
să se îndrepte buluc spre ieşire. Ar fi fost descoperiţi până 
atunci. Trebuiau să plece acum. 

insă zona de parc cuprinsă între terenul de defilare şi ieşire 
era aproape pustie de vreme ce toţi vizitatorii se adunaseră în 
jurul lacului. Dacă încercau să se avânte nebunește înspre ieşire, 
aveau să fie expuşi din nou, surprinşi pe teren deschis. Şi în mod 
sigur poarta parcului era şi ea supravegheată. 

Lângă el, Fiona îşi ţinea o mână pe rană. Sângele i se scurgea 
încet printre degete. Privirea ei o întâlni pe a lui, panicată. 

— Şi-acum ce facem? îi şopti ea. j 

Gray o îndemnă să meargă mai departe. li venise o idee. Era 
periculoasă, însă nu prudența avea să-i scoată din parc. O 
întoarse pe Fiona spre el. 

— Trebuie să-mi umplu mâinile de sânge. 

— Ce? 

El făcu semn spre bluza ei. 

Incruntându-se, ea îşi ridică marginea bluzei. 

— Ai grijă... 

El şterse cu blândeţe sângele care i se scurgea din rană. Ea se 
crispă şi lăsă să-i scape un icnet uşor. 

— Imi pare rău, spuse el. 

— Ai degetele reci ca gheaţa, murmură ea. 

— Eşti bine? 

— O să trăiesc. 

Asta era şi ideea. 

— Imediat o să te iau în braţe, îi zise Gray. 

— Ce-ai de gând...? 

— Doar să fi gata să ţipi când îţi spun. 


173 


Ea îşi încreţi nasul derutată, însă dădu aprobator din cap. 

El aşteptă momentul potrivit. Flautele şi tobele începură să 
cânte undeva în depărtare. Gray o ghidă pe Fiona în direcţia 
porţilor principale. Dincolo de un grup de copii de şcoală, Gray 
observă un personaj îmbrăcat într-un trenci, cu braţul atârnat 
într-o eşarfă, ucigaşul lui Grette. Acesta îşi croia drum printre 
adolescenţi, scrutând tot ce mişca înjur. 

Gray se amestecă într-un grup de nemți care cântau o baladă 
pe acordurile flautelor şi ale tobelor. In momentul în care melodia 
se termină, focurile de artificii izbucniră într-un vuiet intens de 
explozii sonore. 

— Acum, spuse Gray, lăsându-se în jos. 

Işi mânji faţa cu sânge şi o luă pe Fiona în braţe. Apoi îşi drese 
vocea şi strigă în daneză: 

— Bombă! 

Pârâiturile exploziilor întrerupseră urletul din rărunchi. 

— Ţipă, îi şopti el Fionei la ureche. 

El îşi ridică faţa din nou, murdară de sânge. Exact în momentul 
acela, Fiona ţipă agonizând în braţele sale. 

— Bombă! urlă Gray din nou. 

Feţele oamenilor se întoarseră în direcţia lui. Focurile de 
artificii bubuiră. Sângele proaspăt îi lucea pe obraji. La început 
nimeni nu se mişcă. După care, asemenea unui val de maree, 
fiecare persoană se dădu înapoi, lovindu-se de cea din spate. 
Strigăte şi ţipete confuze se înălţară în aer. Şi mai multă lume 
începu să se retragă. 

Gray se tinu după oamenii care se retrăgeau, rămânând 
printre cei mai panicaţi. 

Fiona tipa şi se zvârcolea. Dădea dintr-o mână, cu degetele 
pline de sânge. 

Confuzia şi dezordinea se răspândiră cu iuţeala fulgerului. 
Urletul lui Gray avusese efect imediat, după atacurile de la 
Londra şi din Spania. O mulţime de oameni începură şi ei să ţipe 
„Bombă!” Semnalul se împrăştie prin mulţime ca un ecou, purtat 
din gură în gură. 

Asemenea unei turme agitate de vite, cei din mulţime se 
rotiră, lovindu-se cu putere unii de ceilalţi. Claustrofobia 
accentua teama şi neliniştea. Focurile de artificii se stinseră 
deasupra, însă deja ţipete înfricoşate răsunau acum de-a lungul 
rutei pe care se desfăşura parada. Numaidecât ce o persoană o 
zbughea la fugă, alte două o luau din loc, din reflex, numărul lor 
crescând exponențial. Picioarele loveau ritmic pavajul, 


174 


retrăgându-se şi îndreptându-se spre ieşire. 

O picătură devenea o revărsare de valuri. 

Cursa spre ieşirea din parc începuse. 

Gray se lăsă purtat de valul de oameni, cu Fiona în braţe. Se 
rugă ca nimeni să nu fie călcat în picioare. Insă până acum 
panica fusese moderată. Odată cu încheierea bubuiturilor 
focurilor de artificii, confuzia pusese stăpânire pe mulţime mai 
degrabă decât groaza. Cu toate astea, fluxul de oameni continua 
să se reverse spre poarta principală. _ 

Gray o lăsă pe Fiona jos, eliberându-şi mâinile. Işi şterse faţa 
cu mâneca costumului Armani. Fiona rămase lângă el, cu o mână 
ţinându-se strâns de cureaua lui ca să nu se piardă de el în 
mijlocul masei mari de oameni. 

Poarta apăru în faţă. 

Gray dădu din cap spre ea. 

— Dacă se întâmplă ceva... fugi. Nu te opreşti absolut deloc. 

— Nu ştiu dacă o să pot. Mă doare ca naiba aici într-o parte. 

Acum Gray observă că ea şchiopăta, uşor aplecată într-o 
parte. 

Mult în faţă, Gray îi zări pe agenţii de pază încercând să 
controleze mulţimea care ieşea prin porţi, pentru a nu fi nimeni 
strivit. Uitându-se cu atenţie, Gray remarcă o pereche de paznici 
care stăteau de-o parte, fără să se implice în menţinerea ordinii. 
Un tânăr şi o tânără. Amândoi cu părul blond, alb ca zăpada. 
Cumpărătorii de la casa de licitaţii. Deghizaţi, acum păzeau 
porţile. Amândoi aveau pistoalele în tocuri şi-şi ţineau palmele pe 
ele, în aşteptare. 

Pentru o fracțiune de secundă, ochii femeii îi întâlniră pe ai lui, 
acolo, în mulţime. 

Insă după aceea ea îşi mută privirea. 

După care reveni rapid. 

Il recunoscuse. 

Gray se trase înapoi în mulţime, luptându-se cu fluxul de 
oameni. 

— Ce-i? întrebă Fiona, împinsă în spatele lui. 

— Inapoi. Trebuie să găsim altă cale. 

— Cum? 

Gray începu să se tragă încet spre margine, înotând parcă 
împotriva unui curent puternic. Era prea greu să o ia direct 
înapoi. În scurt timp, se eliberă din vâltoare. In jurul lui nu se mai 
agita decât o mână de oameni, un mic vârtej într-un curent mult 
mai mare. 


175 


Aveau nevoie de o acoperire mai bună. 

Gray văzu că ajunseseră la marginea rutei, acum pustii, pe 
care se desfăşurase parada. Vehiculele decorate se opriseră, cu 
luminile încă sclipind, însă fără nici o muzică. Se părea că panica 
se răspândise şi în rândul şoferilor acestor vehicule. 

Işi abandonaseră carele alegorice şi fugiseră. Până şi agenţii 
de pază se duseseră spre porţi. 

Gray zări portiera deschisă de la cabina unuia dintre maşini. 

— Pe-aici, spuse el. 

O trase pe Fiona din mulţime şi o luă la fugă spre vehiculul 
decorat. Deasupra cabinei se înălța o păpuşă gigantică iluminată 
care reprezenta o rață lăbărţată cu un cap supradimensionat. 
Gray recunoscu personajul. Din povestea lui Hans Christian 
Andersen Rățuşca cea urâtă. 

Ajunseră sub una din aripile ridicate şi luminate cu becuri 
galbene licărind, care în mod clar era menită să fâlfâie. Gray o 
ajută pe Fiona să se urce în cabină, aşteptându-se să fie 
împuşcat în spate în orice moment. Se cocoţă şi el după ea şi 
închise portiera, trăgând-o cât mai discret posibil. 

În momentul în care îşi aruncă privirea afară prin parbriz, se 
felicită. 

Din mulţime îşi făcu apariţia un individ îmbrăcat în negru. 
Ucigaşul lui Grette. Nu se mai deranjase să-şi ascundă puşca. 
Toată atenţia oamenilor fusese dirijată spre partea din faţă a 
parcului. Acesta dădu roată mulţimii care se retrăgea, uitându-se 
lung spre lac şi circuitul de paradă. 

Gray şi Fiona se ghemuiră. 

Bărbatul trecu la câţiva metri de ei şi continuă să meargă de-a 
lungul şirului de vehicule abandonate. 

— A fost cât pe ce, şopti Fiona. Ar trebui să... 

— Şsşt. 

Gray îi apăsă un deget pe buze. Atinse cu cotul o manetă. 
Ceva tiui în bordul maşinii. 

Oh, fir-ar să fie...! 

Difuzoarele încorporate în macheta de deasupra izbucniră: 

— MAC, MAC, MAC... MAC, MAC, MAC... 

Răţuşca cea urâtă se trezise la viaţă. 

Şi toată lumea ştia asta. 

Gray se ridică. La treizeci de metri distanţă, individul înarmat 
se întoarse cu faţa spre ei. 

Acum nu mai aveau unde să se ascundă. 

Deodată, motorul maşinii dudui. Aruncându-şi privirea într-o 


176 


parte, o văzu pe Fiona stând în capul oaselor şi acţionând 
schimbătorul de viteze. 

— Am găsit cheia în contact, explică ea şi băgă în viteză. 

Vehiculul se mişcă brusc în faţă, bălăngănindu-se. 

— Fiona, lasă-mă... 

— Tu ai condus ultima dată. Şi uite unde am ajuns, spuse ea 
mergând direct spre individul înarmat cu puşcă. In plus, îi sunt 
datoare nemernicului ăstuia. 

Aşadar, îl recunoscuse şi ea. Pe cel care o omorâse pe bunica 
ei. Băgă în viteza a doua înainte ca bărbatul să apuce să-şi ridice 
arma. O luă hotărât spre el, fără să-i pese de ameninţare. 

Gray căută o modalitate de a-i fi de ajutor, uitându-se atent 
prin cabină. 

Erau atât de multe manete... 

Asasinul trase. 

Gray se dădu înapoi, însă Fiona smucise deja de volan într-o 
parte,  anticipându-i mişcarea. Un colţ al parbrizului se 
transformă într-o plasă de păianjen, cu o gaură largă în mijloc. 
Fiona trase brusc de volan înapoi, încercând să treacă peste 
bărbat. 

Din cauza mişcării bruşte, vehiculul, având o greutate 
apreciabilă deasupra, rămase suspendat pe două roţi. 

— Ţin-te bine! strigă Fiona. 

Vehiculul reveni pe toate cele patru roţi, însă astfel îi asigură 
bărbatului un moment în plus ca să sprinteze spre stânga. Era al 
naibii de rapid, pregătindu-şi deja puşca, plănuind să tragă de- 
aproape prin geamul lateral în timp ce vehiculul avea să treacă 
pe lângă el. 

Nu mai aveau timp să manevreze şi să iasă din bătaia puştii. 

Concentrându-şi din nou atenţia asupra şirului de manete, 
Gray o apucă pe cea mai din stânga. Avea sens. Trase de ea în 
jos. Mecanismele acţionară. Aripa Răţuştei, ridicată în urmă cu o 
secundă, fâlfăi, lăsându-se în jos. Il lovi pe individ în gât, 
agăţându-l dintr-o parte, rupându-i şira spinării. Bărbatul fu 
ridicat de la sol şi aruncat cât colo. 

— Du-te înspre porţi! o îndemnă Gray. 

Răţuşca cea Urâtă dăduse pentru prima oară de gustul 
sângelui. 

— MAC, MAC, MAC... MAC, MAC, MAC... 

Acţionarea sirenei vehiculului le eliberă o potecă în faţă. 

Oamenii se dădeau grăbiţi într-o parte. Paznicii erau împinşi în 
spate de mulţime. Chiar şi cei deghizați. Poarta de serviciu 


177 


amplasată imediat lângă intrarea principală, deschisă larg mai 
devreme pentru a reduce îmbulzeala, era deschisă şi acum. 

Fiona o luase într-acolo. 

Rața intră în forţă prin ea, rupându-şi aripă stângă, cea 
aducătoare de moarte. Cabina se cutremură, iar ei ieşiră pe 
carosabil. Fiona se îndepărta în viteză. 

— Intorci la primul colţ, îi spuse Gray, arătându-i pe unde. 

Ea se supuse, încetinind în curbă ca o profesionistă. 

Răţuşca dădu colţul în mare grabă. După încă două viraje, 
Gray o îndemnă să încetinească. 

— Nu putem continua să mergem cu chestia asta, spuse el. 
Bate prea tare la ochi. 

— Crezi? replică Fiona, aruncându-i o privire rapidă şi 
scuturând exasperată din cap. 

Gray găsi o cheie franceză lungă într-o trusă de unelte. 
Punând-o să oprească în vârful unui deal, îi făcu semn Fionei să 
coboare. Băgând în viteză, Gray apăsă pe ambreiaj, blocă 
acceleratorul cu cheia şi sări din cabină. 

Răţuşca cea Urâtă o luă din loc, cu luminile revărsându-se în 
zare, lovind accidental maşinile parcate în timp ce cobora dealul 
în viteză. Indiferent unde avea să oprească în cele din urmă, 
locul accidentului avea să distragă atenţia oricăror indivizi care i- 
ar fi putut urmări. 

Gray se îndreptă în direcţia opusă. Deocamdată ar fi trebuit să 
fie în siguranţă. Se uită la ceasul de la mână. Aveau o grămadă 
de timp să ajungă la aeroport. Şi la Monk. Avionul acestuia urma 
să aterizeze curând. 

Fiona şchiopăta lângă el, uitându-se din când în când peste 
umăr. 

In spatele lor, Răţuşca trâmbiţa în noapte. 

— MAC, MAC, MAC... MAC, MAC, MAC... 

O să-mi lipsească, spuse Fiona. 

— Şi mie. 


4.35 A.M. 
HIMALAYA 


Painter stătea lângă şemineu. Se ridicase din fotoliu când îi 
fusese pronunțată condamnarea la moarte. 
Paznicul uriaş făcuse trei paşi spre ei când Painter se ridicase 


178 


în picioare, însă Anna îl reţinuse cu o fluturare de mână. 

— Nein, Klaus. Alles ist ganz recht. 

Painter aşteptă ca paznicul, Klaus, să se întoarcă la locul lui de 
lângă uşă. 

— Nu există tratament? 

Anna scutură din cap. 

— V-am spus adevărul. 

— Atunci de ce Painter nu prezintă aceleaşi semne de nebunie 
ca şi călugării? întrebă Lisa. 

Anna se uită la Painter. N 

— Erai departe de mănăstire, ja? In satul de mai jos. Aşadar, 
gradul de expunere a fost mai mic. Astfel, în locul degenerării 
neurologice rapide, treci printr-un proces de deteriorare mai 
lentă şi mai generalizată a întregului organism. Insă 
condamnarea la moarte rămâne. Anna citi probabil ceva pe fața 
lui. Nu există tratament, însă există o şansă de a încetini 
procesul de deteriorare. De-a lungul anilor, experimentând pe 
animale, am ajuns la câteva soluții care par promițătoare. |ţi 
putem prelungi viața. Sau cel puțin puteam. 

— Ce vrei să spui? întrebă Lisa. 

Anna se ridică. 

— De-asta v-am chemat aici. Ca să vă arăt. 

Făcu semn din cap înspre paznic, Klaus, care deschise uşa. 

— Urmaţi-mă. Şi poate vom găsi o modalitate să ne fim de 
folos unii altora. 

Painter îi întinse Lisei o mână, în timp ce Anna o lua înainte. 
Ardea de curiozitate. Simţea că era atât o capcană, cât şi o rază 
de speranţă. 

Ce momeală putea fi mai bună? 

Lisa se aplecă înspre el ridicându-se. 

— Ce se petrece aici? îi şopti ea la ureche. 

— Nu sunt sigur. 

Aruncă o privire spre Anna care vorbea cu Klaus. 

„Poate vom găsi o modalitate să ne fim de folos unii altora.” 

Painter plănuise să-i propună acelaşi lucru Annei, chiar 
discutase despre asta cu Lisa mai devreme, să negocieze pentru 
vieţile lor, să câştige timp. Oare cineva trăsese cu urechea? Oare 
erau microfoane în cameră? Sau pur şi simplu lucrurile se 
înrăutăţiseră atât de mult încât aveau absolută nevoie de 
cooperarea lor? 

Acum era îngrijorat. 

— Probabil că are legătură cu explozia pe care am auzit-o, 


179 


spuse Lisa. 

Painter dădu din cap. Cu siguranţă avea nevoie de mai multe 
informaţii. Deocamdată încerca să nu se îngrijoreze din cauza 
sănătăţii lui... dar era dificil, din moment ce o altă migrenă 
începuse să îl chinuie undeva în spatele ochilor, coborând până 
la măsele, amintindu-i la fiecare zvâcnet de boala de care 
suferea. 

Anna le făcu semn să o urmeze. Klaus se dădu înapoi. Nu 
părea deloc mulţumit. Insă, pe de altă parte, Painter nu apucase 
să vadă cum arăta omul când era mulţumit. Şi, dintr-un motiv 
sau altul, spera să nici nu aibă ocazia. Ceea ce-l făcea fericit pe 
omul acesta cu siguranţă erau urletele de durere şi vărsarea de 
sânge. 

— Dacă sunteţi amabili să mă însoţiţi, spuse Anna cu o 
politeţe rece. 

O luă înspre uşă, flancată de doi dintre ceilalţi paznici. Klaus îi 
urma pe Lisa şi Painter, secondat de alţi doi bărbaţi înarmaţi. 

Se îndreptau într-o altă direcţie decât cea care ducea la 
confortabila celulă. După ce cotiră de câteva ori, se treziră într- 
un tunel drept, mai larg decât toate celelalte şi care părea că 
duce chiar în inima muntelui. Era luminat de un şir de becuri 
electrice, aliniate şi acoperite de mici reţele de sârmă de-a lungul 
peretelui. Era primul semn de civilizaţie. 

Mergeau de-a lungul coridorului. 

Painter observă că aerul începuse să miroasă a fum. Şi mirosul 
devenea din ce în ce mai puternic şi înţepător pe măsură ce 
avansau. Işi îndreptă din nou atenţia spre Anna. 

— Deci ştii ce mi-a provocat boala asta, zise el. 

— Da, după cum am mai spus, a fost un accident. 

— Ce fel de accident? insistă el. 

— Nu e uşor să-ţi dau un răspuns. Totul merge mult înapoi în 
negurile istoriei. 

— La vremurile când eraţi nazişti? 

Anna îi aruncă o privire. 

— La apariţia vieţii pe planeta asta. 

— Pe bune? se miră Painter. Chiar atât de lungă e povestea 
asta? Nu uita că mai am doar trei zile la dispoziţie. 

Ea îi zâmbi din nou şi scutură din cap. 

— In cazul acesta o să sar direct la momentul în care bunicul 
meu a ajuns prima oară la Granitschloff. La sfârşitul războiului. 
Ştii ceva despre vremurile tulburi de atunci? Despre haosul din 
Europa după prăbuşirea Germaniei? 


180 


— Da, toţi se grăbeau să pună mâna pe ceva. 

— Şi nu numai pe pământul şi resursele germane, ci şi pe 
cercetările noastre ştiinţifice. Forţele Aliate au trimis diferite 
grupuri rivale de savanţi şi militari ca să scotocească toată 
Germania în căutarea unor tehnologii secrete. Era la îndemână şi 
gratis pentru toată lumea. Anna se încruntă încurcată. Aşa se 
spune în engleză? 

Painter şi Lisa încuviinţară amândoi din cap. 

— Numai Marea Britanie a trimis cinci mii de militari şi civili, 
sub numele de cod T-Force. Forţa Tehnologiei. Scopul oficial pe 
care-l anunţaseră era acela de a împiedica jefuirea şi 
vandalizarea locurilor unde se găsea tehnologie germană, în 
timp ce tocmai jefuirea şi vandalizarea erau scopul lor real, 
concurând pentru asta cu americanii, ruşii şi francezii. Ştiţi cine a 
fost fondatorul britanic al T-Force? 

Painter scutură din cap. N-avea cum să nu facă o comparaţie 
între Sigma Force şi echipele britanice de la sfârşitul celui de-al 
Doilea Război Mondial. Jefuitori de tehnologie. l-ar fi plăcut să 
discute despre asta cu fondatorul Sigma, Sean McKnight. Dacă ar 
mai fi fost în viaţă. 

— Cine era conducătorul lor? întrebă Lisa. 

— Un gentleman pe nume lan Fleming. 

Lisa pufni neîncrezătoare. 

— Scriitorul care l-a creat pe James Bond? 

— Unul şi acelaşi. S-a spus că şi-a construit personajul pornind 
de la trăsăturile unora dintre oamenii din echipa sa. Asta ca să 
vă faceţi o idee despre hotărârea şi exuberanţa acestor jefuitori. 

— Invingătorul ia toată prada de război, câtă Painter ridicând 
din umeri. 

— Poate. Insă datoria bunicului meu era să protejeze cât de 
mult şi de bine putea acea tehnologie. Era ofiţer în 
Sicherheitsdienst. 

Se uită la Painter, ca şi cum i-ar fi testat cunoştinţele. 

Deci jocul nu se sfârşise. El era pregătit pentru a răspunde 
provocării. 

— Sicherheitsdienst era grupul de luptători de comando 
implicaţi în evacuarea comorilor germane: obiecte de artă, aur, 
antichităţi şi tehnologie. 

Ea încuviinţă din cap. 

— În ultimele zile ale războiului, în timp ce ruşii treceau 
graniţele de est, bunicul meu a primit o misiune top secret, cum 
îi spuneţi voi, americanii. Şi-a primit ordinele de la Heinrich 


181 


Himmler însuşi, înainte ca Reichsfuhrer-ul să fie capturat şi să se 
sinucidă. 

— Şi care au fost ordinele astea? întrebă Painter. 

— Să îndepărteze, să protejeze şi să distrugă orice dovadă a 
existenţei unui proiect cu nume de cod Cronos. Esenţa 
proiectului era un dispozitiv numit simplu die Glocke. Sau 
Clopotul. Laboratorul de cercetare era îngropat adânc sub 
pământ, într-o mină abandonată din Munţii Sudeți. El habar nu 
avea care era scopul acestui proiect, dar în cele din urmă l-a 
aflat. Aproape că l-a distrus atunci, însă primise nişte ordine. 

— Deci a reuşit să fugă cu Clopotul. Cum? 

— Existau două planuri în rezervă pentru a fi puse în aplicare. 
Unul era să fugă înspre nord, prin Norvegia, celălalt era să o ia 
spre sud, prin Adriatică. Pe ambele rute existau agenţi care 
urmau să-i ajute. Bunicul a optat să meargă spre nord. Himmler îi 
vorbise despre Granitschloff. A ajuns aici cu un grup de savanţi 
nazişti, dintre care unii erau faimoşi în lagăre. Cu toţii aveau 
nevoie de un loc unde să se ascundă. In plus, bunicul meu avea 
să le ofere un proiect căruia foarte puţini savanţi ar fi putut să-i 
reziste. 

— Clopotul, concluzionă Painter. 

— Exact. Oferea ceva ce mulţi savanţi din vremea aceea 
căutaseră să obţină cu alte mijloace. 

— Adică ce? 

Anna oftă şi se întoarse să-i arunce o privire lui Klaus. 

— Perfecţiunea. 

Rămase tăcută câteva momente, cufundată în propria tristeţe. 

In faţa lor, coridorul se termină în cele din urmă. O pereche de 
uşi de fier gigantice se deschideau la capătul lui. Dincolo de 
prag, o scară săpată grosolan cobora în spirală în inima muntelui. 
Era săpată în piatră, însă treptele se roteau în jurul unei coloane 
centrale de oţel, de grosimea unui trunchi de copac. O porniră în 
jos în jurul lui. 

Painter privi în sus. Coloana străpungea vârful acoperişului şi 
mergea mai departe, în sus... poate chiar ieşind undeva pe 
coasta muntelui. Un paratrăsnet, gândi el. Simţea şi că aerul 
începuse să miroasă a ozon, mai puternic acum decât fumul. 

Anna observă obiectul atenţiei sale. 

— Folosim axul acesta pentru a descărca energia în exces şi a 
o extrage din munte. 

li arătă undeva deasupra. : 

Painter se ridică pe vârfuri. Işi aduse aminte de luminile 


182 


fantomă despre care se vorbea în zonă. Oare aceasta să fie sursa 
lor? Şi a luminilor şi, poate şi a bolii? 

Incercând să-şi înăbuşe furia, Painter se concentră asupra 
scărilor. Durerea de cap devenise mai puternică, iar mersul în 
cerc în jos îi agravase starea de ameţeală din ce în ce mai 
accentuată. Căutând să-şi abată gândurile de la asta, continuă 
conversaţia: 

— Să revenim la povestea Clopotului. Ce făcea acesta? 

Anna tresări, trezindu-se brusc din reverie. 

— La început nu ştia nimeni. Cercetările dovediseră că era o 
sursă nouă de energie. Unii credeau chiar că putea fi o maşină a 
timpului rudimentară. De aceea numele ei de cod era Cronos. 

Călătorii în timp? se miră Painter. 

— Trebuie să-ţi aminteşti, explică Anna, că naziştii se aflau la 
ani-lumină distanţă faţă de alte naţiuni în materie de tehnologie. 
Acesta a fost motivul pentru care după război a urmat un val atât 
de mare de piraterie ştiinţifică. Dar dă-mi voie să merg puţin 
înapoi. În prima jumătate a secolului, se aflau în competiţie două 
sisteme teoretice: teoria relativităţii şi teoria cuantică. Şi, deşi 
acestea nu se contraziceau neapărat una pe cealaltă, chiar şi 
părintele relativităţii, Einstein, vorbea despre aceste două teorii 
ca fiind incompatibile. Teoriile divizaseră comunitatea ştiinţifică 
în două tabere. Şi ştim de ce parte se concentrase cea mai mare 
parte a lumii occidentale. 

— Teoria relativităţii a lui Einstein. 

Anna dădu din cap. 

— Ceea ce a condus la divizarea atomului, la bombe şi la 
energia nucleară. Lumea întreagă s-a transformat în Proiectul 
Manhattan. Totul pornind de la opera lui Einstein. Naziştii au 
pornit pe alt drum, dar nu cu mai puţină hotărâre. Aveau şi ei un 
echivalent al Proiectului Manhattan, însă unul fundamentat în 
cealaltă tabără teoretică. Teoria cuantică. 

— De ce să pornească pe drumul acesta? întrebă Lisa. 

— Pentru un motiv foarte simplu. Anna se întoarse spre ea. 
Pentru că Einstein era evreu. 

— Cum? 

— Nu uitaţi contextul în care se petrecea totul. Einstein era 
evreu. In ochii naziştilor, asta diminua considerabil valoarea 
descoperirilor sale. In locul acestora, naziştii au pus mare preţ pe 
descoperirile în fizică ale unor savanţi germani pursânge, 
considerând lucrările acestora mai valoroase. Naziştii şi-au bazat 
propriul Proiect Manhattan pe lucrările unor savanţi precum 


183 


Werner Heisenberg şi Erwin Schrodinger şi mai ales ale lui Max 
Planck, părintele teoriei cuantice. Toţi aveau rădăcini solide în 
Patria Mamă. Aşa că naziştii au început să realizeze aplicaţii 
practice bazate pe mecanică cuantică, lucruri care astăzi sunt 
considerate extrem de inovatoare. Savanţii nazişti considerau că 
se putea obţine o sursă de energie pornind de la experimente cu 
modele cuantice. Ceea ce se realizează abia astăzi. Ştiinţa 
modernă o numeşte energia punctului zero. 

— Punctul zero? 

Lisa aruncă o privire spre Painter. 

El dădu din cap, fiind familiarizat cu conceptul ştiinţific. 

— Când se răceşte ceva până la temperatura de zero absolut - 
aproape trei sute de grade sub zero grade Celsius - toată 
mişcarea atomică încetează. Totul se opreşte. Punctul zero al 
naturii. Cu toate acestea, energia persistă chiar şi în momentul 
acela. Undeva există o radiaţie ce nu ar trebui să fie acolo. 
Prezenţa energiei nu a primit explicaţii satisfăcătoare pornind de 
la teorii tradiţionale. 

— Dar teoria cuantică o face, spuse Anna hotărât. Aceasta 
permite mişcarea chiar şi atunci când materia este îngheţată 
până la oprirea absolută. 

— Cum e posibil aşa ceva? întrebă Lisa. 

— La zero absolut, particulele nu se pot mişca în sus, în jos, 
înspre stânga sau înspre dreapta, însă, potrivit mecanicii 
cuantice, pot ieşi şi pătrunde înapoi în existență, producând 
energie. Ceea ce se numeşte energia punctului zero. 

— Pot ieşi şi pătrunde înapoi în existenţă? se miră Lisa uşor 
neîncrezătoare. 

Painter preluă frâiele discuţiei. g 

— Fizica cuantică are anumite ciudățenii. Insă, deşi conceptul 
pare nebunesc, energia este reală. Inregistrată în laboratoare. 
Pretutindeni în lume, savanții caută modalităţi de a ajunge la 
această energie aflată la baza întregii existenţe. Ea oferă o sursă 
de putere infinită, nelimitată. 

Anna dădu din cap. 

— lar naziştii făceau experienţe cu această energie cu 
fervoarea savanților voştri care se ocupau de Proiectul 
Manhattan. 

Ochii Lisei se lărgiră. 

— O sursă nelimitată de putere. Dacă ar fi descoperit-o, asta 
ar fi schimbat cu siguranţă cursul războiului. 

Anna ridică o mână ca s-o corecteze. 


184 


— Cine spune că nu au descoperit-o? Există documente care 
arată că în ultimele luni ale războiului, naziştii au obţinut 
progrese remarcabile. Proiecte cu numele Feuerball şi Kugelblitz. 
Despre care se pot găsi detalii în arhivele neclasificate ale T- 
Force din Marea Britanie. Insă descoperirile au venit prea târziu. 
Locurile unde se făceau cercetările au fost bombardate, savanții 
au fost ucişi şi rezultatele muncii lor au fost furate. Tot ce a mai 
rămas de pe urma lor a fost folosit de diverse naţiuni în proiecte 
strict secrete. 

— Dar nu şi Clopotul, spuse Painter, aducând discuţia înapoi la 
punctul său iniţial. 

li era prea greață ca să se poată concentra asupra tuturor 
acestor divagaţii. 

— Nu şi Clopotul, încuviinţă Anna. Bunicul meu a reuşit să 
scape cu inima Proiectului Cronos, rezultat din cercetările privind 
energia punctului zero. Proiectul a primit un nume nou de la 
bunicul meu. Schwarze Sonne. 

— Soarele Negru, traduse Painter. 

— Sehr gut. 

— Dar Clopotul ăsta? spuse Painter. Ce făcea? 

— A fost cel care te-a îmbolnăvit, răspunse Anna. Te-a afectat 
provocând probleme la nivelul cuantic, acolo unde nu poate 
ajunge nici o pastilă şi nici un remediu. 

Painter aproape că se împiedică de o treaptă. Avea nevoie de 
timp să digere informaţia. „Probleme la nivelul cuantic” Ce 
însemna asta? 

Ultimele trepte le apărură în faţă, blocate de două bariere 
făcute din grinzi de lemn şi păzite de alţi doi bărbaţi înarmaţi. 
Deşi încă şocat de ceea ce auzise, Painter observă piatra arsă 
de-a lungul acoperişului ultimei răsuciri a spiralei pe unde 
coborâseră. 

In faţa lor se deschidea o nişă adâncă. Painter nu vedea prea 
departe înăuntrul ei, însă putea simţi căldura. Toate suprafeţele 
erau înnegrite. Sub prelate zăceau un şir de siluete ghemuite. 
Cadavre. 

Aici era zona exploziei pe care o auziseră mai devreme. 

Dintre ruine apăru un om, negru de cenuşă, însă îl recunoscu 
numaidecât. Era Gunther, paznicul masiv care  arsese 
mănăstirea. Se părea că oamenii de aici culegeau ceea ce 
semănaseră. 

Foc pentru foc. 

Gunther trecu bariera. Anna şi Klaus i se alăturară. Studiindu-i 


185 


pe Klaus şi pe Gunther, Painter observă o anumită asemănare 
între cei doi uriaşi - nu neapărat în ce privea aspectul fizic, cât 
mai ales în purtarea aspră, ciudată, greu de definit. 

Gunther dădu din cap înspre Klaus. 

Acesta abia dacă se uită la el. 

Anna îşi aplecă uşor capul înspre Gunther, vorbind repede în 
nemţeşte. Painter nu putu să desluşească nimic în afara unui 
singur cuvânt. Suna la fel în germană şi în engleză. 

Sabotaj. 

Deci nu toate mergeau ca pe roate în Castelul de Granit. Oare 
exista un trădător aici? Şi dacă da, cine era acesta? Şi care era 
scopul lui? Oare le era prieten sau era doar un alt duşman? 

Privirea lui Gunther se opri asupra lui Painter. Buzele i se 
mişcară, însă Painter nu pricepu ce spunea. Anna scutură 
dezaprobator din cap. Ochii lui Gunther se îngustară, însă se 
supuse. 

Painter ştia că avea să fie eliberat. 

Aruncându-i o ultimă privire pătrunzătoare, Gunther făcu 
stânga-mprejur şi o luă înapoi înspre ruinele înnegrite. 

Anna se întoarse. 

— Asta am vrut să vă arăt. 

Intinse braţul spre locul distrus. 

— Clopotul, spuse Painter. 

— A fost distrus. Un act de sabotaj. 

Lisa privi dezastrul. 

— Şi acest Clopot a fost cel care l-a îmbolnăvit pe Painter. 

— Şi cel care deţinea singura şansă de a-l trata. 

Painter studie locul devastat. 

— Nu aveţi o copie a Clopotului? întrebă Lisa. Sau nu puteţi 
face altul? 

Anna scutură uşor din cap. 

— Una dintre componentele cheie nu poate fi duplicată. Xerum 
525. Nici acum, după şaizeci de ani, nu am reuşit să-i 
descoperim formula. 

— Deci fără Clopot nu există vindecare, conchise Painter. 

— Insă s-ar putea să existe o şansă... dacă ne ajutăm reciproc. 
Anna întinse mâna. Dacă putem coopera... vă dau cuvântul meu. 

Painter se întinse aproape prăbuşindu-se înspre ea şi-i apucă 
mâna. Cu toate astea, ezită. Simţea că existau lucruri pe care nu 
le ştia. Ceva ce Anna lăsase nerostit. Toate vorbele ei... toate 
explicaţiile. Toate erau menite să le abată atenţia. La urma 
urmei, de ce erau dispuşi să-i ofere târgul ăsta? 


186 


Atunci avu o revelaţie. 

Ştia. 

— Accidentul... spuse el. 

Simţi degetele Annei fremătând în mâna lui. 

— Nu a fost un accident, nu-i aşa? 

Işi aminti cuvântul pe care-l prinsese. 

— A fost tot un sabotaj. 

Anna dădu din cap. 

— La început am crezut că a fost un accident. Din când în 
când aveam probleme cu valurile necontrolate de energie. Care 
creau probleme în funcţionarea Clopotului. Nimic important. 
Eliberarea energiei declanşa câteva îmbolnăviri în jur. Din când 
în când câteva decese. 

Painter trebui să se abţină ca să nu scuture din cap. „Nimic 
important”, spusese Anna. Bolile şi decesele fuseseră suficient 
de importante pentru ca Ang Gelu să transmită un semnal 
internaţional cerând ajutor şi aducându-l pe el aici. 

Anna continuă: 

— Însă acum câteva nopţi, cineva s-a jucat cu setările în 
timpul unui test de rutină al Clopotului. Ceea ce a crescut 
exponențial randamentul producţiei de energie. 

— Şi a iradiat mănăstirea şi satul. 

— Exact. 

Painter strânse mai tare mâna Annei. Părea că aceasta voia să 
se desprindă. El nu era dispus să-i dea drumul. In continuare 
evita să-i dezvăluie tot adevărul. Insă Painter era conştient de 
adevăr la fel cum era de durerea care-i sfredelea capul. Era 
explicaţia ofertei de cooperare. 

— Insă nu au fost afectaţi numai sătenii şi călugării, spuse 
Painter. Au fost afectaţi şi toţi cei de aici. Cu toții sunteţi la fel de 
bolnavi ca şi mine. Nu suferiţi de procesul de degenerare 
neurologică rapidă pe care am văzut-o la mănăstire, ci de acela 
de deteriorare corporală mai lentă care mă afectează şi pe mine. 

Ochii Annei se îngustară, studiindu-l - cântărind cât de mult 
să-i spună - şi în cele din urmă încuviinţă din cap. 

— Noi am fost parţial la adăpost aici, am fost protejaţi într-o 
oarecare măsură. Am reuşit să trimitem cea mai mare parte a 
radiaţiilor produse de Clopot în sus, afară. 

Painter îşi aminti luminile fantomă pe care le văzuse dansând 
pe crestele munţilor. Ca să îndepărteze pericolul, nemţii 
iradiaseră toată zona înconjurătoare, inclusiv mănăstirea din 
apropiere. Insă nici savanții de aici nu reuşiseră să scape 


187 


neafectaţi. 

Anna îi prinse privirea fără să clipească, fără urmă de părere 
de rău. 

— Acum suntem cu toţii condamnaţi la aceeaşi moarte. 

Painter se gândi ce variante avea. Nici una. Deşi nici una din 
părţi nu avea încredere în cealaltă, erau cu toţii în aceeaşi barcă, 
aşa că puteau la urma urmei să se apropie. Strângându-i mâna 
cu putere, o scutură încheind astfel pactul. 

Sigma şi naziştii la un loc. 


188 


PARIEA A DOUA 


189 


7 
MAMBA NEAGRĂ 


5.45 A.M. 

REZERVAȚIA NATURALĂ HLUHLUWE- 
UMFOLOZI 

ZULULAND, AFRICA DE SUD 


Khamisi Taylor stătea în picioare în faţa biroului paznicului-şef. 
Cu spatele înţepenit, aştepta, în timp ce Gerald Kellogg termina 
de citit raportul lui preliminar despre tragedia din ziua trecută. 

Singurul sunet din încăpere era scârţâitul unui ventilator 
suspendat în tavan, care se învârtea uşor. 

Khamisi purta nişte haine de împrumut, pantalonii fiind prea 
lungi, iar cămaşa prea strâmtă. Insă măcar erau uscate. După ce- 
şi petrecuse toată ziua şi noaptea în iazul cu apă călduţă, 
cufundat până la umeri în adâncitura noroioasă, cu braţele 
înţepenite de durere pe puşca pregătită de tragere, era 
recunoscător pentru hainele călduroase şi pământul solid de sub 
picioare. 

In plus, aprecia la adevărata valoare şi lumina zilei. Prin 
geamul din spate al biroului, zorii colorau cerul într-un trandafiriu 
prăfuit. Lumea îşi făcea din nou apariţia din întuneric. 

Supravieţuise. Era în viaţă. 

Incă nu putea să accepte pe deplin asta. 

In cap încă îi mai răsunau urletele scoase de ukufa. 

Foarte aproape de el, paznicul-şef, Gerald Kellogg, îşi freca 
absent mustaţa stufoasă roşcată-cafenie în timp ce continua să 
citească. Soarele dimineţii i se răsfrângea pe scăfârlia cheală, 
dându-i un luciu de un roz strălucitor. In cele din urmă se uită în 
sus, holbându-se la el peste ochelarii de citit în formă de 
semilună cocoţaţi pe nas. 

— Şi ăsta-i raportul pe care intenţionezi să mi-l dai să-l pun la 
dosar, domnule Taylor? întrebă paznicul-şef Kellogg lovind cu un 
deget în hârtia galbenă. Un animal de pradă necunoscut cu 
coamă. Asta-i tot ce poţi să spui despre ce a omorât-o şi târât-o 


190 


în pădure pe doamna doctor Fairfield? 

— Domnule, n-am putut să văd clar animalul. Era ceva mare şi 
cu blană albă. După cum am raportat. 

— Probabil că o leoaică, spuse Kellogg. 

— Nu, domnule... n-a fost un leu. 

— Cum poţi să fi sigur? N-ai spus mai înainte că nu l-ai văzut? 

— Da, domnule... ce am vrut să spun, domnule... a fost că 
ceea ce am văzut nu semăna cu nici un animal de pradă din 
savana africană. 

— Şi-atunci ce era? 

Khamisi rămase tăcut. Ştia foarte bine că nu era cazul să 
aducă în discuţie ukufa. La lumina unei zile obişnuite, zvonurile 
despre monştri nu aveau decât să provoace ironie. S-ar fi spus că 
era doar un sălbatic superstiţios. 

— Aşadar, o creatură a atacat-o şi a târât-o pe dr. Fairfield, un 
animal pe care nu l-ai văzut suficient de clar ca să-l identifici... 

Khamisi dădu uşor din cap. 

— ... Şi cu toate astea, ai fugit şi te-ai ascuns în adăpătoarea 
pentru animale? continuă Gerald Kellogg şi mototoli raportul. 
Cum crezi că se va reflecta asta asupra serviciului nostru de-aici? 
Unul dintre angajaţii noştri permite ca o femeie de şaizeci de ani 
să fie omorâtă, în timp ce el fuge şi se ascunde. Cu coada între 
picioare, fără ca măcar să ştie ce a fost acolo. 

— Domnule, acest mod de interpretare nu este corect... 

— Corect? bubui vocea paznicului-şef, suficient de tare cât să 
fie auzită în camera învecinată, unde întregul personal fusese 
chemat ca urmare a urgenţei apărute. Cât de corect este că 
trebuie să-i contactez pe cei din familia doamnei dr. Fairfield şi 
să-i anunţ că mama sau bunica lor a fost atacată şi mâncată în 
timp ce unul dintre paznicii mei - unul dintre paznicii mei 
înarmați - a fugit şi s-a ascuns? 

— Nu puteam să fac absolut nimic. 

— Doar să-ţi salvezi propria piele... 

Khamisi auzi cuvântul nerostit şi care fusese omis în mod 
intenţionat. 

Să-ţi salvezi propria piele neagră. 

Gerald Kellogg nu fusese încântat să-l angajeze pe Khamisi. 
Familia paznicului avea legături cu vechea conducere a ţării, iar 
el ocupase diferite funcţii datorită relaţiilor şi legăturilor sale. Mai 
era încă membru în Clubul Oldavi, exclusiv pentru albi, unde încă 
să mai făceau aranjamente de natură economică, chiar şi după 
căderea apartheidului. Deşi legi noi fuseseră adoptate oficial, 


191 


barierele sociale fuseseră depăşite în cadrul guvernului şi se 
formaseră sindicate, afacerile erau tot afaceri în Africa de Sud. 
Familia De Beerse încă mai deţinea minele de diamante. Familia 
Waalenberg încă mai deţinea cea mai mare parte din tot restul. 

Schimbarea avea să se facă lent. 

Poziţia lui Khamisi era un pas mic, o portiţă pe care el 
intenţiona s-o ţină deschisă şi pentru generaţia următoare. Aşa 
că îşi păstră un ton calm al vocii. 

— Sunt sigur că de îndată ce anchetatorii vor cerceta locul, vor 
confirma că a fost singurul lucru pe care l-am putut face. 

— Oare aşa vor face, domnule Taylor? Am trimis o grămadă de 
oameni acolo, la o oră după ce elicopterul de căutare şi salvare 
te-a găsit după miezul nopţii tăvălindu-te în apa aia nămoloasă. 
Au raportat acum cincisprezece minute. Au găsit carcasa 
rinocerului mort, aproape jupuită de şacali şi de hiene. 

Nici urmă de puiul despre care ai raportat tu. Şi cel mai 
important aspect, nici urmă de dr. Fairfield. 

Khamisi scutură din cap, căutând argumente care să 
demonteze aceste acuzaţii. In minte i se derula rapid veghea lui 
prelungită în adăpătoare. Ziua păruse a nu se mai termina, însă 
noaptea fusese şi mai rău. Odată cu apusul soarelui, Khamisi 
aşteptase să fie atacat. In schimb însă, auzise scheunatul 
hienelor şi urletele şacalilor care coborau în vale, însoţite de 
mârâiturile şi zbieretele furioase ale animalelor ce se încăierau 
între ele pentru a câştiga supremaţia asupra hoiturilor. 

Prezenţa acestor animale care se hrăneau cu mortăciuni 
aproape că îl făcuseră pe Khamisi să creadă că era în siguranţă 
şi să încerce să fugă la jeep. Dacă şacalii şi hienele, o prezenţă 
obişnuită aici, se întorseseră, atunci poate că ukufa plecase. 

Cu toate astea, nu se mişcase din loc. 

Incă îl mai bântuia imaginea recentă a ambuscadei în care 
fusese atrasă dr. Fairfield. 

— In mod sigur au mai fost şi alte urme, spuse el. 

— Au mai fost. 

Khamisi se lumină la faţă. Dacă avea dovada... 

— Au mai fost nişte urme de leu, spuse Kellogg. Două femele 
adulte. Exact cum am mai zis mai devreme. 

— Leoaice? 

— Da. Cred că aveam câteva fotografii ale acestor creaturi 
ciudate pe undeva pe aici. Poate c-ar fi mai bine să le studiezi, 
astfel încât să le poţi identifica pe viitor. Asta având în vedere tot 
timpul liber pe care o să-l ai la dispoziţie. 


192 


— Domnule? 

— Eşti suspendat, domnule Taylor. 

Khamisi nu putu să-şi reţină o expresie şocată. Ştia că dacă ar 
fi fost vorba de un alt paznic... oricare alt paznic alb... s-ar fi 
bucurat de mai multă îngăduinţă, de mai multă încredere. Însă 
nu Şi el, care avea pielea unui sălbatic, a unui membru de trib. 
Ştia foarte bine că nu era cazul să riposteze. N-ar fi făcut decât 
să înrăutăţească lucrurile. 

— Fără salariu, domnule Taylor. Până când se va definitiva o 
anchetă completă. 

„O anchetă completă.” Khamisi ştia cum avea să se încheie 
aceasta. 

— Şi mi s-a cerut din partea poliţiei locale să te informez că nu 
ai voie să părăseşti zona. De asemenea, se va stabili dacă a fost 
sau nu vorba de neglijenţă în serviciu. 

Khamisi îşi închise ochii. 

In ciuda faptului că soarele răsărea, coşmarul refuza să se 
sfârşească. 


Zece minute mai târziu, Gerald Kellogg se mai afla încă în 
spatele mesei de lucru, biroul său fiind acum gol. Işi trecu o 
palmă transpirată peste creştetul capului, ca şi cum ar fi lustruit 
un măr. Gustul amar pe care-l simţea pe buze refuza să dispară. 
Noaptea fusese interminabilă şi trebuise să stingă atât de multe 
vâlvătăi. Şi încă mai avea o mie de detalii de care să se ocupe: 
să se descurce cu mass-media, să discute cu familia biologului, 
inclusiv cu partenera doctoriţei Fairfield. 

Kellogg scutură din cap gândindu-se la această ultimă 
problemă. Dr. Paula Kane avea să se dovedească cea mai mare 
belea. Ştia că termenul de „parteneriat” dintre cele două femei 
în vârstă depăşise tărâmul profesional. Paula Kane fusese cea 
care făcuse presiuni noaptea trecută pentru a trimite elicopterul 
de căutare şi salvare după ce dr. Fairfield nu se mai întorsese 
acasă din sălbăticie. 

Trezit în miez de noapte, Gerald făcuse apel la prudenţă. Nu 
era ceva neobişnuit ca zoologii să înnopteze în zonele de interes. 
Ce-l făcuse să se dea jos din pat fusese /ocu/ unde se dusese dr. 
Fairfield cu unul dintre paznicii săi. Spre graniţa nord-vestică a 
parcului. Nu prea departe de proprietatea şi domeniul privat al 
familiei Waalenberg. 

O căutare în zona aceea necesita supravegherea şi controlul 
său imediat. 


193 


Avusese o noapte agitată şi fusese nevoie de acţiuni rapide şi 
coordonare, însă totul aproape se rezolvase, iar duhul se 
întorsese în lampa lui proverbială. 

Cu excepţia unei ultime chestiuni de care mai trebuia să se 
ocupe. 

Nu mai avea nici un motiv să o amâne. 

Ridică receptorul telefonului şi formă numărul privat. Aşteptă 
să i se răspundă, bătând uşor cu pixul într-un carneţel. 

Raportează, veni un răspuns succint după ce i se făcu 
legătura. 

— Tocmai am terminat întrevederea cu el. 

— Şi? 

— N-a văzut nimic... nimic clar. 

— Ce înseamnă asta? 

— Susţine c-a surprins frânturi de imagini. Nimic care să poată 
fi identificat. 

Urmă o perioadă lungă de tăcere. 

Gerald deveni din ce în ce mai agitat. 

— Raportul său va fi modificat. Lei. Asta va fi concluzia la care 
se va ajunge. O să împuşcăm câţiva de ochii lumii şi o să 
încheiem problema asta într-o zi sau două. Omul, între timp, a 
fost suspendat. 

— Foarte bine. Ştii ce trebuie să faci. 

Kellogg se opuse ideii. 

— A fost suspendat. N-o să îndrăznească să facă valuri. L-am 
speriat destul de bine. Nu cred... 

— Exact. Nu trebuie să crezi. Ai primit nişte ordine. Fă să pară 
c-a fost un accident. 

Legătura telefonică se întrerupse. 

Kellogg puse receptorul în furcă. Atmosfera din cameră era 
înăbuşitoare în ciuda aerului condiţionat şi a ventilatorului care 
se învârtea încet. Nimic nu făcea cu adevărat faţă căldurii 
sufocante a savanei. 

Insă nu temperatura era cea care îi provocase broboanele de 
transpiraţie care i se rostogoleau pe frunte. 

„Ai primit nişte ordine.” 

lar el ştia foarte bine că nu era cazul să nu le respecte, îşi 
aruncă rapid privirea la carnetul de pe birou. Fără să-şi dea 
seama, desenase în timp ce vorbea la telefon, o reacţie la 
neliniştea pe care i-o trezea bărbatul de la celălalt capăt al 
firului. 


194 


Gerald mâăzgăli în grabă ceva deasupra, rupse hârtia din 
carnet şi o făcu bucățele. Nici o dovadă. Niciodată. Asta era 
regula. lar el primise nişte ordine. 

„Fă să pară c-a fost un accident.” 


4.50 A.M. 
LA 12 300 METRI ALTITUDINE 
DEASUPRA GERMANIEI 


— O să aterizăm peste o oră, anunță Monk. Poate c-ar trebui 
să mai tragi un pui de somn. 

Gray se întinse. Bâzâitul redus al avionului Challenger 600 îl 
adormise, însă mintea sa nu încetase să proceseze evenimentele 
ultimei zile, încercând să pună cap la cap piesele acestui puzzle. 
Avea Biblia lui Darwin deschisă în faţă. 

— Fiona cum se simte? întrebă el. 

Monk dădu din cap spre canapeaua din spatele avionului. 
Fiona era tolănită sub o pătură. 

— A adormit într-un final. Doborâtă de analgezice. Copilei 
ăsteia nu-i tace gura o clipă. 

Vorbise întruna de când cei doi ajunseseră la aeroportul din 
Copenhaga. Gray îl alertase pe Monk prin telefon, iar el aranjase 
ca o maşină particulară să-i aducă în siguranţă la avion, care 
tocmai era alimentat cu combustibil. Logan se ocupase de toate 
problemele de natură diplomatică şi de vize. 

Cu toate astea, Gray nu răsuflase uşurat până când 
Challengerul nu îşi ridicase trenul de aterizare şi se înălţase în 
aer. 

— Dar rana de glonţ? 

Monk ridică din umeri şi se prăbuşi într-un scaun de alături. 

— E doar o zgărietură. OK, o zgărietură destul de adâncă şi de 
urâtă. O s-o doară ca naiba în zilele următoare. Insă cu nişte 
antiseptic şi cu un bandaj o să se simtă perfect peste vreo două 
zile. Gata să jefuiască şi mai mulţi oameni. 


195 


Monk se bătu uşor pe haină, ca să se asigure că portofelul lui 
mai era acolo. 

— Nu l-a furat decât aşa, ca să-ţi dea bineţe, spuse Gray. 

Işi ascunse un zâmbet obosit. Grette Neal îi explicase acelaşi 
lucru ieri. Dumnezeule, oare totul se întâmplase doar ieri? 

In timp ce Monk se îngrijise de Fiona, Gray îi dăduse raportul 
lui Logan. Directorul interimar nu fusese fericit să afle despre 
aventura care urmase licitaţiei... o licitaţie la care lui Gray i se 
interzisese să participe. Cu toate astea, răul fusese făcut. Din 
fericire, încă mai avea stick-ul de memorie cu fotografiile 
participanţilor, inclusiv ale perechii cu părul blond ca gheaţa. | le 
trimisese pe toate lui Logan, împreună cu copii ale unor pagini 
din Biblie şi cu notițele sale. li trimisese până şi desenele 
tatuajului în formă de trifoi pe care-l văzuse pe mâinile 
atacatorilor din noaptea trecută. O echipă de asasini blonzi 
necunoscuţi. 

Logan şi Kat aveau să încerce la rândul lor să stabilească cine 
se afla în spatele întregii afaceri. Logan solicitase deja nişte 
informaţii de la autorităţile din Copenhaga. Acestea nu 
raportaseră nici un deces în parc. Se părea că trupul asasinului 
pe care îl doborâseră dispăruse. Aşa că fuga lor din Tivoli 
Gardens nu provocase ceva mai serios decât vânătăi şi zgârieturi 
vizitatorilor care se înghiontiseră la ieşire. Nici o rană gravă... în 
afara celei produse unui vehicul de paradă. 

Se uită la Monk cum îşi verifică buzunarul de la pantaloni. 

— Inelul e tot acolo? întrebă Gray, înţepându-şi prietenul. 

— N-ar fi trebuit să-l fure şi pe ăsta. 

Gray trebui să recunoască meritele Fionei. Ce era al ei era al 
ei: era iute de mână. 

— Aşadar, ai de gând să-mi spui ce-i cu cutiuţa aia cu inel în 
ea? întrebă Gray, închizând Biblia lui Darwin. 

— Voiam să-ţi fac o surpriză cu el... 

— Monk, nu ştiam că ţii la mine atât de mult. 

— Las-o baltă! Vreau să zic că intenţionam să-ţi spun când 
consideram eu de cuviinţă, nu... nu fiindcă domnişoara 
Copperfield aici de faţă l-a scos dintr-o pălărie. 

Gray se lăsă pe spate, cu faţa spre Monk, cu braţele 
încrucişate. 

— Deci ai de gând s-o ceri în căsătorie. Nu ştiu ce să zic... 
doamna Kat Kokkalis. N-o să accepte niciodată. 

— Şi eu m-am gândit că n-o s-o facă. Am cumpărat drăcia asta 
în urmă cu două luni. Incă n-am găsit momentul potrivit să i-l 


196 


dau. 

— Mai degrabă, n-ai reuşit să-ţi aduni tot curajul. 

— Da, poate şi asta. 

Gray se întinse şi îl bătu uşor pe Monk pe genunchi. 

— Ea te iubeşte, Monk. Nu-ţi mai face griji. 

Monk îi zâmbi ca un şcolar. O expresie care nu prea i se 
potrivea. Cu toate astea, Gray îi citi în ochi cât de profunde îi 
erau sentimentele. Dar şi un licăr de teamă nedisimulată. Monk 
se frecă la îmbinarea dintre proteză şi ciotul rămas din braţ. În 
ciuda bravadei sale, fusese marcat de mutilarea pe care o 
suferise cu un an în urmă. Atenţia pe care i-o acordase Kat 
reuşise în bună măsură să-l aline şi să-l vindece, mai mult decât 
orice îngrijire din partea doctorilor. Cu toate astea, tot rămăsese 
cu un sentiment profund de nesiguranţă. 

Monk deschise cutiuţa de catifea neagră şi se uită lung la 
inelul de logodnă cu diamant de trei carate. 

— Poate c-ar fi trebuit să iau un diamant mai mare... mai ales 
acum. 

— Cum adică? 

Monk îi aruncă rapid o privire. Pe faţă îi radia o nouă 
expresie... iar cea mai bună modalitate de a o descrie era ca un 
licăr de speranţă. 

— Kat este însărcinată. 

Gray se ridică în picioare, surprins. 

— Ce? Cum? 

— Cred că ştii cum, răspunse Monk. 

— Hristoase... felicitări, îngăimă el, tulburat de aflarea unei 
asemenea veşti. Vreau să spun... păstraţi copilul. 

Monk ridică dintr-o sprânceană. 

— Bineînţeles, adăugă repede Gray, scuturând din cap după 
prostia pe care o spusese. 

— E încă devreme, spuse Monk. Kat nu vrea să ştie nimeni... 
mi-a spus că e-n regulă să-ţi spun şi ţie. 

Gray dădu aprobator din cap, având nevoie de timp ca să 
asimileze noutăţile primite. Incercă să şi-l imagineze pe Monk 
tată şi fu surprins cât de uşor i se păru s-o facă. 

— Dumnezeule, e minunat! 

Monk închise brusc cutiuţa inelului. 

— Dar tu? 

Gray se încruntă. 

— Dar eu ce? 

— Tu şi Rachel. Ce-a spus când ai sunat-o să-i povesteşti 


197 


despre isprăvile tale din Tivoli Gardens? 

Gray se încruntă. 

Monk făcu ochii mari. 

— Gray... 

— Ce e? 

— N-ai sunat-o, nu? 

— N-am crezut că... 

— Lucrează la carabinieri. Aşa că-ţi dai seama c-a auzit de un 
posibil atac terorist în Copenhaga. Şi de nebunul care a strigat 
„Bombă!” într-un parc de distracţii aglomerat şi a plecat la 
plimbare cu un vehicul de paradă. Cu siguranţă i-a trecut prin 
cap că tu ai fost implicat. 

Monk avea dreptate. Ar fi trebuit s-o sune imediat. 

— Grayson Pierce, ce-o să mă fac cu tine? spuse Monk 
scuturând cu tristeţe din cap. Când ai de gând s-o laşi în pace pe 
fata aia? 

— Ce vrei să spui? 

— Hai să fim serioşi. Mă bucur că tu şi Rachel vă simţiţi bine 
împreună, însă unde duce de fapt toată treaba asta? 

Gray se oţări: 

— Nu că ar fi treaba ta, însă exact asta aveam de gând să 
discutăm aici, înainte să înceapă toată nebunia. 

— Ce noroc pe tine! 

— Ştii ceva, inelul ăla de logodnă pe care-l ţii în buzunar de 
două luni nu te transformă în expert în relaţii sentimentale. 

Monk îşi ridică defensiv ambele palme în sus. 

— Bine, bine... îmi retrag vorbele... n-am vrut decât să spun 
că... 

Gray nu-l lăsa să scape aşa uşor. 

— Ce? 

— Că nu vrei cu-adevărat o relaţie. 

Atacul frontal îl luă prin surprindere. 

— Ce spui tu acolo? Eu şi Rachel am făcut tot ce ne-a stat în 
putinţă să facem să meargă relaţia asta. O iubesc pe Rachel. Și 
ştii bine asta. 

— Ştiu c-o iubeşti. N-am spus niciodată altceva. Doar că nu 
vrei o relaţie cu ea, spuse Monk numărând trei lucruri pe degete. 
Prin asta înțelegând o soție, o ipotecă pentru o casă şi copii. 

Gray doar scutură din cap. 

— Cu Rachel nu faci altceva decât să te bucuri de un fel de 
primă întâlnire prelungită. 

Gray căută o replică, ceva, însă Monk lovise prea aproape de 


198 


ţintă. Îşi aminti cum avusese nevoie să-şi învingă o anumită jenă 
de fiecare dată când se întâlnise cu Rachel, o stinghereală 
interpusă între ei peste care trebuise să treacă înainte să poată fi 
restabilită o intimitate mai profundă. Ca la o primă întâlnire. 

— De cât timp ne cunoaştem? îl întrebă Monk. 

Drept răspuns, Gray flutură a lehamite din mână. 

— Şi în tot intervalul ăsta de timp câte prietene stabile ai 
avut? 

Monk formă din degete un mare zero. 

— Şi-acum uită-te pe cine ai ales pentru prima ta relaţie 
serioasă. 

— Rachel este o femeie minunată. 

— Da, este. Şi cred că-i foarte bine că în sfârşit ai început să te 
deschizi mai mult. Insă, omule, aici vorbim despre faptul că ai 
pus între voi nişte bariere imposibil de trecut. 

— Ce bariere? 

— Ce zici de blestematul de Ocean Atlantic, de exemplu? Care 
se interpune între tine şi o relaţie completă, spuse Monk 
arătându-i cele trei degete. Sotie, ipotecă, copii. Nu eşti pregătit, 
continuă Monk. Vreau să spun că doar ce ţi-am pomenit despre 
sarcina lui Kat şi ai şi făcut o faţă... Te-ai speriat de moarte. Şi e 
vorba de copilul meu. 

Gray îşi simţi inima bubuindu-i cu putere. Se trezi respirând 
mai greu. Ca şi cum ar fi primit o lovitură în stomac. 

Monk oftă. 

— Ai probleme, omule. Poate că-i vorba de ceva ce trebuie să 
rezolvi în relaţia dintre tine şi taică-tău. Nu ştiu. 

Din fericire Gray nu fu nevoit să-i dea un răspuns din pricina 
semnalului sonor care se auzi în sistemul de comunicaţii interne 
al avionului. 

Pilotul raportă: 

— Mai avem aproximativ treizeci de minute de zbor. O să 
începem coborârea în curând. 

Gray îşi aruncă privirea afară pe hublou. Soarele se înălța spre 
est. 

— Poate că o să încerc să mă întind puţin, murmură Gray spre 
hublou. Până aterizăm. 

— Foarte bine. 

Gray se întoarse spre Monk. Deschise gura să-i răspundă în 
vreun fel lui Monk, însă în nu reuşi decât să rostească singurul 
adevăr pe care îl ştia. 

— Chiar o iubesc pe Rachel. 


199 


Monk îşi lăsă pe spate scaunul şi se întinse pe-o parte 
mormăind. 
— Ştiu. Şi de-asta e-atât de greu. 


7.05 A.M. . 
REZERVAȚIA NATURALĂ HLUIILUWE- 
UMFOLOZI 


Khamisi Taylor îşi sorbea ceaiul în salonul micuţ. Deşi era 
foarte concentrat şi îndulcit cu miere, nu simțea nici un gust. 

— Şi nu mai există nici o şansă ca Marcia să fie în viaţă? 
întrebă Paula Kane. 

Khamisi scutură din cap. Nu se ferea de adevăr. Nu acesta 
fusese motivul pentru care venise aici după ce fusese muştruluit 
de paznicul-şef. Dorise să se retragă în locuinţa sa cu două 
camere de la marginea rezervației, acolo unde un şir de case 
joase le fuseseră închiriate paznicilor din serviciul activ. Khamisi 
se întreba cât va mai putea să rămână în casa cu pricina dacă 
suspendarea sa avea să se transforma într-o concediere în toată 
regula. N 

Cu toate astea, nu se întorsese direct acasă. In loc de asta, 
condusese până la jumătatea parcului spre o altă aşezare de 
locuințe temporare, o mică enclavă unde oamenii de ştiinţă 
domiciliau atâta timp cât ţineau banii din grantul lor de 
cercetare. 

Khamisi fusese de mai multe ori în această casă colonială cu 
două etaje, văruită în alb, mărginită de salcâmi gigantici şi 
umbroşi, cu o grădiniță şi o curte interioară micuță prin care 
zburătăceau câteva găini. Cele două femei care locuiau aici 
păreau să nu rămână niciodată fără subvenții. De fapt, ultima 
oară când fusese aici, Khamisi venise să sărbătorească 
aniversarea a zece ani de când femeile lucrau în parc. In rândul 
comunității ştiinţifice, deveniseră un element de decor al 
Hluhluwe-Umfolozi întocmai ca şi cele cinci animale mari din 
rezervaţia naturală. 

Însă acum, din două nu mai rămăsese decât una. 

Dr. Paula Kane stătea pe o canapea mică dincolo de măsuţa 
joasă din faţa lui Khamisi. Avea ochii în lacrimi, însă obrajii îi 
rămăseseră uscați. 

— E-n regulă, spuse ea. 


200 


Privirea i se plimbă pe un perete plin de fotografii, o panoramă 
a unei vieţi fericite. El ştia că cele două fuseseră împreună încă 
de când absolviseră facultatea la Oxford cu mulţi ani în urmă. 

— Nu-mi făcusem prea multe speranţe, continuă ea. 

Era o femeie scundă, zveltă, cu un păr negru înspicat cu fire 
albe, tăiat drept până la umăr. Deşi el ştia că avea înjur de 
cincizeci şi opt de ani, părea mai tânără cu zece. Işi păstrase 
întotdeauna o anume frumuseţe brută, radiind o încredere de 
sine ce depăşea orice machiaj care ar fi putut s-o împodobească. 
Insă, în dimineaţa aceasta, arăta ştearsă, o umbră a ei înseşi, 
sleită subit de vlagă. Părea că dormise în pantalonii ei kaki şi în 
bluza albă largă. 

Khamisi nu avea cuvinte care să-i aline durerea, nu putea 
decât să-i ofere compasiunea lui. 

— Imi pare rău. 

Privirea Paulei reveni la el. 

— Ştiu că tu ai făcut tot ce-ai putut. Am auzit discuţiile care s- 
au iscat. O femeie albă moare, dar un bărbat de culoare trăieşte. 
Asta n-are cum să dea bine în anumite cercuri de aici. 

Khamisi ştia că făcea referire la paznicul-şef. Paula şi Marcia 
se loviseră de prejudecățile bărbatului de multe ori. Cunoştea la 
fel ca toată lumea relaţiile pe care le avea paznicul-şef şi 
apartenenţa lui. Chiar dacă apartheidul fusese stârpit în oraşele 
mari şi mici, aici, în sălbăticie, mitul Marelui Vânător Alb încă mai 
deţinea supremaţia. 

— Moartea ei nu a fost vina ta, spuse Paula, citindu-i 
îngrijorarea de pe chip. 

El se întoarse într-o parte. Aprecia faptul că ea era 
înţelegătoare, însă, în acelaşi timp, acuzaţiile paznicului-şef îi 
zgândăriseră propriile sentimente de vinovăţie. In mod raţional, 
ştia că făcuse tot ce putuse pentru a o proteja pe dr. Fairfield. 
Însă el reuşise să iasă din pădure. Ea, nu. Aşa stăteau lucrurile. 

Khamisi se ridică în picioare. Nu voia să o deranjeze mai mult 
de-atât. Venise să-şi prezinte condoleanţele şi să-i spună 
personal doamnei doctor Kane ce se întâmplase. Şi o făcuse. 

— Ar trebui să plec, zise el. 

Paula se ridică în picioare şi îl însoţi până la uşa cu plasă 
împotriva insectelor. Îl opri cu o atingere uşoară înainte să iasă. 

— Ce crezi c-a fost? întrebă ea. 

El se întoarse spre ea. 

— Ce a omorât-o? întrebă Paula. 

Khamisi privi lung soarele dimineţii, prea strălucitor ca el să 


201 


vorbească despre monştri. 

In plus, i se interzisese să discute despre asta. Slujba lui era în 
joc. 

Işi aruncă rapid privirea în jos la Paula şi îi spuse adevărul. 

— N-a fost un leu. 

— Şi-atunci ce...? 

— O să aflu. 

Impinse uşa cu plasă şi cobori scările. Camioneta lui mică şi 
ruginită se cocea la soare. Se îndreptă spre ea, se sui în interiorul 
sufocant şi o porni înapoi spre casă. 

Pentru a suta oară în dimineaţa aceea resimțea teroarea zilei 
anterioare. Abia dacă auzea huruitul motorului peste ecoul 
răgetelor de vânătoare ale ukufa. Nu ale unui leu. Nu avea să 
creadă niciodată aşa ceva. 

Ajunse la şirul de căsuțe înghesuite, improvizate şi fără aer 
condiţionat. Casele adăposteau tot personalul care locuia aici în 
parc. Frână într-un nor de praf roşu lângă poarta din faţă a curţii 
lui. 

Extenuat, avea de gând să se odihnească timp de câteva ore. 

După care avea să caute adevărul. 

Deja ştia de unde voia să-şi înceapă investigația. 

Insă asta trebuia să mai aştepte. 

In timp ce se apropia de gardul curţii din faţă, Khamisi observă 
că poarta era pe jumătate întredeschisă. Intotdeauna se asigura 
că o închidea cu zăvorul înainte să plece de acasă. Pe de altă 
parte, însă, când fuseseră raportate dispariţiile de noaptea 
trecută, probabil că venise cineva aici ca să verifice dacă nu 
cumva era acasă. 

Cu toate acestea, simţurile lui Khamisi nu erau adormite... nu 
din momentul în care auzise primul urlet în junglă. De fapt, se 
îndoia că simţurile sale aveau să se destindă vreodată. 

Se strecură prin poarta întredeschisă. Văzu că uşa de la 
intrare părea să fie închisă. Mai văzu şi corespondenţa care ieşea 
din cutia poştală, neatinsă. Urcă treptele, una cât una. 

Urcă, dorindu-şi să fi avut cel puţin un pistol sau cuţit la 
cingătoare. 

Scândurile din podea scârţâiră. Sunetul nu era scos de 
picioarele lui, ci se auzea din interiorul casei. 

Toate simţurile lui Khamisi îl îndemnară să o ia la fugă. 

Nu din nou. Nu şi de data aceasta. 

Ajunse la verandă, se trase într-o parte şi încercă încuietoarea 
uşii. 

202 


Era descuiată. 

Apăsă pe clanţă şi deschise uşa larg. Aproape de partea din 
spate a casei, se auzi scârţâind o altă scândură din podea. 

— Cine-i acolo? strigă el. 


8.52 A.M. 
HIMALAYA 


— Vino să vezi asta. 

Painter se trezi brusc din somn, intrând imediat în stare de 
alertă. Simţea o durere groaznică de cap, ca un pumnal în 
spatele ochilor. Se rostogoli din pat complet îmbrăcat. Nu 
realizase când adormise. El şi Lisa se întorseseră în camera lor 
cu câteva ore în urmă, sub pază. Anna trebuia să se ocupe de 
anumite treburi şi să trimită după nişte lucruri pe care i le ceruse 
Painter. 

— Cât am dormit? întrebă el în timp ce, încet-încet, durerea de 
cap păru că-l slăbeşte. 

— Scuză-mă. N-am ştiut că dormi. 

Lisa stătea turceşte la masa din faţa căminului. Pe masă erau 
împrăştiate o mulţime de hârtii. 

— N-are cum să fi fost mai mult de cincisprezece... douăzeci 
de minute. Am vrut să-ţi arăt asta. 

Painter se ridică în picioare. Pentru o fracțiune de secundă 
simţi pământul învârtindu-se cu el, însă apoi totul reveni la 
normal. Nu era bine. Traversă camera până la Lisa şi se lăsă pe 
vine lângă ea. 

Observă că avea aparatul de fotografiat acolo, aşezat pe nişte 
hârtii. Lisa ceruse să îi fie înapoiat Nikonul ca primă dovadă de 
cooperare din partea celor care-i luaseră prizonieri. 

li strecură o foaie de hârtie. 

— Uite. 

Pe hârtie, Lisa desenase un şir de simboluri. Painter recunoscu 
runele pe care Lama Khemsar le mâzgălise pe peretele chiliei. 
Probabil că ea le copiase de pe fotografia digitală. Painter văzu 
că fiecare simbol avea sub el câte o literă. 


203 


GEN P | AAMER MA 
CHWAÂARZESONNE 


— Era un simplu cod. Fiecare rună reprezenta o literă a 
alfabetului. După mai multe încercări, mi-a ieşit. 

— Schwarze Sonne, citi el cu voce tare. 

— Soarele Negru. Numele proiectului de aici. 

— Atunci, Lama Khemsar ştia despre toate astea. Painter 
scutură din cap. Bătrânul budist avea într-adevăr legături aici. 

— Şi în mod evident asta l-a traumatizat foarte tare. 

Lisa îi luă hârtia. 

— Probabil nebunia a deschis răni vechi. A adus suferinţele 
trecute din nou la suprafaţă. 

Sau poate că Lama cooperase tot timpul acesta, păstrând 
mănăstirea ca un fel de avanpost de pază al castelului de aici. 

— Dacă aşa au stat lucrurile, uite unde l-a dus cooperarea 
asta, rosti Lisa cu subiînţeles. Oare vom primi şi noi o astfel de 
recompensă pentru cooperarea noastră? 

— Nu avem de ales. E singura posibilitate de a rămâne în 
viaţă. Să le fim utili. 

— Şi după aceea? Când nu le vom mai fi utili? 

Painter nu-i oferi false speranţe. 

— O să ne omoare. Cooperarea noastră ne va folosi doar ca să 
câştigăm timp. 

Painter observă că ea nu păruse descurajată la auzul 
adevărului rostit de el, ci, dimpotrivă, asta păruse să-i dea 
putere. Hotărârea luată o făcuse să-şi îndrepte umerii. 

— Atunci ce facem mai întâi? întrebă ea. 

Facem primul pas care trebuie făcut în orice conflict. 

— Adică? 

— Cunoaşte-ţi duşmanul. 

— Cred că deja ştiu prea multe despre Anna şi oamenii ei. 

— Nu. Mă refeream că trebuie să descoperim cine se află în 
spatele exploziilor produse aici. Sabotorul... şi cel pentru care 
lucrează. Aici se petrece ceva mult mai important decât pare la 
prima vedere. Acele prime acte de sabotaj - faptul că s-a umblat 
la mecanismele de control ale Clopotului, primele boli - au fost 
menite să ne aducă aici. Să stârnească nişte fum. Să ne atragă 
aici cu zvonurile lor despre nişte îmbolnăviri ciudate. 


204 


— Dar pentru ce ar face cineva asta? 

— Ca să se asigure că grupul Annei e descoperit şi anihilat. Nu 
ţi se pare ciudat că inima tehnologiei, Clopotul, a fost distrus 
numai după ce am ajuns noi aici? Oare ce sugerează asta? 

— Faptul că s-a dorit anihilarea proiectului Annei, fără însă a 
se dori ca partea esenţială a tehnologiei să cadă în mâinile 
altcuiva. 

Painter dădu din cap. 

— Şi poate că mai e ceva, ceva mai urât de-atât. Pentru că 
toate astea pot avea drept scop doar să ne pună pe o pistă 
greşită. Ca o mişcare rapidă şi meşteşugită a mâinii unui 
prestidigitator. Priveşte aici în timp ce adevăratul truc se face 
acolo unde nu te uiţi. Insă cine este misteriosul magician din 
culise? Care este scopul lui, ce vrea să obţină? Asta trebuie să 
aflăm noi. 

Şi echipamentul electronic pe care i l-ai cerut Annei? 

— Poate cu el reuşesc să miros cine e şobolanul de aici. Dacă-l 
prindem în cursă pe sabotorul acesta, s-ar putea să obţinem 
nişte răspunsuri, să descoperim cine este cel care trage sforile. 

O bătaie în uşă îi făcu pe amândoi să tresară. 

Painter se ridică, încuietoarea se descuie şi uşa se dădu brusc 
de perete. 

Anna intră grăbită împreună cu Gunther. Acesta se spălase pe 
faţă de cenuşă. Faptul că nici un alt paznic nu-l urmă înăuntru 
arăta ce ameninţare reprezenta bărbatul. Nici măcar nu era 
înarmat. 

— M-am gândit că poate aţi vrea să luaţi micul dejun cu noi, 
spuse Anna. Până terminăm de mâncat ar trebui să ajungă şi 
echipamentul pe care l-aţi solicitat. 

— Tot? Cum? De unde? 

— Katmandu. De partea cealaltă a muntelui, avem un eliport 
adăpostit. 

— Pe bune? Şi nu v-a descoperit nimeni? 

Anna ridică din umeri. 

— Nu e nevoie de altceva decât să avem grijă să ne 
sincronizăm zborurile în funcţie de mulţimea de excursii pentru 
vizitarea împrejurimilor şi de echipele de alpinişti din zonă. 
Pilotul ar trebui să se întoarcă într-o oră. 

Painter dădu din cap. Avea de gând să folosească la maximum 
ora aceea. 

Culegând informaţii. 

Orice problemă avea o soluţie. Cel puţin aşa spera el. 


205 


leşiră din cameră. Holurile de afară erau neobişnuit de plin de 
oameni. Se dusese vorba. Toţi păreau ocupați sau supăraţi sau 
pur şi simplu le aruncau priviri crunte... ca şi cum Painter şi Lisa 
erau într-un fel sau altul responsabili pentru actul de sabotaj. 
însă nici unul nu se apropie prea mult. Paşii apăsaţi ai lui 
Gunther le deschideau drumul. Cel care îi luase prizonieri era 
acum cel care-i proteja. 

In sfârşit ajunseră la biroul Annei. 

In faţa focului fusese întinsă o masă lungă, încărcată cu 
platouri. Cârnaţi, pâine neagră, tocăniţe, budinci, brânzeturi 
vechi, diverse soiuri de fructe de pădure, prune şi felii de 
pepene. 

Urmează să ni se alăture vreo armată? întrebă Painter. 

— Cel mai important lucru în zonele cu climă rece este să 
alimentezi în permanenţă cu combustibil şi casa şi inima, explică 
Anna. E 

Se aşezară. Işi trecură platourile de la unul la altul. Ca o 
familie mare şi fericită. 

— Dacă există vreo speranţă să se obţină un remediu, spuse 
Lisa, va trebui să ştim mai multe despre acest Clopot al vostru. 
Istoria lui... cum funcţionează... 

Anna, posomorâtă după drumul făcut, se lumină la faţă. Care 
cercetător nu ar fi fost bucuros să vorbească despre 
descoperirile sale? 

— Iniţial a fost un experiment, pentru un generator de energie, 
începu ea. Un nou tip de motor. Clopotul a fost numit aşa 
datorită formei recipientului în care se află, un vas de ceramică 
de mărimea unui rezervor rotund de patru sute de kilograme, 
căptuşit cu plumb. lnăuntru erau doi cilindri metalici, unul 
introdus în celălalt, care se învârteau în sensuri opuse. Anna le 
explică mişcarea folosindu-se de gesturi. Clopotul era plin şi 
lubrifiat de un metal lichid asemănător cu mercurul. Care se 
numea Xerum 525. 

Painter îşi amintea numele. 

— Asta e substanţa pe care aţi spus că nu o puteţi duplica. 

Anna încuviinţă. 

— Am încercat timp de câteva zeci de ani să inversăm 
procesul prin care se obținuse metalul lichid. Există elemente în 
compoziţia sa care nu se pretează la nici un fel de teste. Ştim, 
conţine toriu şi peroxizi de beriliu, dar cam asta e tot. Ceea ce ne 
este foarte clar e că acest Xerum 525 a fost un produs 
complementar, obţinut prin cercetările naziştilor în legătură cu 


206 


energia punctului zero. A fost produs într-un alt laborator, unul 
care a fost distrus imediat după război. 

— Şi nu aţi găsit o cale să mai produceţi altul? întrebă Painter. 

Anna scutură din cap. 

— Dar ce făcea Clopotul? întrebă Lisa. 

— După cum v-am mai spus şi înainte, era pur şi simplu un 
experiment. Cel mai probabil, o altă încercare de a atinge 
energia infinită a punctului zero. Deşi, în momentul în care 
cercetătorii nazişti s-au aplecat mai cu atenţie asupra lui, au 
observat că producea efecte ciudate. Clopotul emitea o strălucire 
uşoară. Aparatele electrice aflate în jurul lui, chiar şi cele de la o 
distanţă uriaşă, s-au scurtcircuitat. S-au raportat şi câteva 
decese. Au urmat experimente suplimentare care au dus la 
perfecţionarea dispozitivului şi la construirea unui sistem de 
protecţie împotriva acestor efecte. Experimentele s-au făcut în 
adâncurile unei mine abandonate. Nu s-au mai înregistrat 
decese, însă sătenii aflaţi la un kilometru distanţă de mină s-au 
plâns de insomnii, amețeli şi spasme musculare. Clopotul emitea 
anumite radiaţii. Interesul pentru el a crescut. 

— Era privit ca o posibilă armă? încercă să ghicească Painter. 

— N-aş putea să spun. Multe dintre observaţiile scrise au fost 
distruse de şeful cercetătorilor. Insă ştim cu siguranţă că echipa 
iniţială de savanţi a expus acţiunii Clopotului tot felul de 
elemente din natură: ferigi, mucegaiuri, ouă, carne, lapte. Şi o 
gamă variată de animale. Nevertebrate şi vertebrate. Gândaci, 
şerpi, cameleoni, broaşte râioase şi, desigur, şoareci şi şobolani. 

— Dar animalul aflat în vârful lanţului trofic? întrebă Painter. 
Omul? 

Anna dădu din cap. 

— Mi-e teamă că da. Deseori aspectele morale sunt primele la 
care se renunţă când e vorba despre progres. 

— Şi ce s-a întâmplat în timpul acestor experimente? vru să 
ştie Lisa. 

Işi pierduse complet interesul pentru ce se afla în faţa ei în 
farfurie. Nu fiindcă subiectul ar fi dezgustat-o, ci dimpotrivă, 
pentru că era extrem de interesată. 

Anna păru să sesizeze curiozitatea care o anima şi-şi îndreptă 
atenţia înspre Lisa. 

— Din nou, efectele au fost inexplicabile. Clorofila din plante 
dispărea, lăsându-le complet albe. În câteva ore se 
descompuneau într-un material unsuros. La animale, sângele li 
se coagula în vene. În ţesuturi se forma o substanţă cristalină 


207 


care distrugea celulele din interior. 

— Dă-mi voie să ghicesc, spuse Painter. Singurii care au rămas 
imuni au fost gândacii de bucătărie. 

Lisa se uită urât la el şi apoi se întoarse spre Anna. 

— Aveţi idee care era cauza acestor efecte? 

— Nu putem decât să facem presupuneri. Chiar şi acum. 
Credem că în timp ce se învârte Clopotul creează un curent 
electromagnetic foarte puternic. Când este expusă la acest 
curent, substanţa Xerum 525, produs complementar al 
cercetărilor anterioare privind punctul zero, generează o aură de 
energii cuantice ciudate. 

Painter cântări totul în minte. 

— Deci Xerum 525 este sursa de combustibil, iar Clopotul este 
motorul. 

Anna dădu din cap. 

— Transformând Clopotul într-un mixer uriaş, tună un alt glas. 

Toţi ochii se întoarseră spre Gunther. Tocmai muşca dintr-un 
cârnat. Era prima dată când se arăta interesat de conversaţie. 

— O descriere simplistă, dar corectă, aprobă Anna. Imaginaţi- 
vă că punctul zero este un bol cu aluat pentru o prăjitură. 
Clopotul care se învârte este ca un mixer ce este introdus în el şi 
atrage energia cuantică înspre exterior, în lumea noastră, 
împroşcând în jur tot felul de particule subatomice ciudate. 
Experimentele iniţiale au fost încercări de a manipula viteza 
acestui mixer şi astfel de a controla împroşcările. 

— Ca să nu se facă atâta mizerie. 

— Şi, pe lângă asta, să micşoreze efectele adverse 
suplimentare, cum ar fi procesul de degenerare. Şi au reuşit. 
Aceste efecte adverse treptat au dispărut şi au fost înlocuite de 
ceva remarcabil. 

Painter îşi dădu seama că aici era partea cea mai importantă. 

Anna se aplecă înainte. 

— In locul degenerării ţesuturilor biologice, savanții nazişti au 
început să observe îmbunătățiri. O înmulţire rapidă a 
mucegaiurilor. Ferigi gigantice. Reflexe mai rapide la şoareci şi 
un grad de inteligenţă sporit la şobolani. Consecvenţa acestor 
rezultate nu putea fi pusă doar pe seama unor mutații 
întâmplătoare. Şi se părea că, cu cât era mai evoluat organismul, 
cu atât mai mari erau beneficiile de pe urma expunerii. 

— Şi aşa au urmat subiecţii umani, spuse Painter. 

— Nu uita cadrul istoric în care ne aflam, domnule Crowe. 
Naziştii erau convinşi că aveau să dea naştere următoarei rase 


208 


superioare. Şi aici aveau instrumentul prin care puteau s-o facă 
în decursul unei singure generaţii. Aspectele morale nu contau. 
Ţelul suprem trebuia atins. 

— Crearea unei rase superioare tuturor celorlalte. Posibilitatea 
de a stăpâni întreaga lume. 

— Asta credeau naziştii. Şi în acest scop au depus eforturi 
foarte mari pentru a aprofunda cercetările legate de Clopot, însă 
n-au mai avut timp să-l finalizeze. Germania a căzut. Clopotul a 
fost evacuat pentru ca toate cercetările să fie continuate în 
secret. Era ultima mare speranţă care rămăsese celui de-al 
Treilea Reich. Şansa ca rasa ariană să renască. Să se ridice şi să 
ia în primire Pământul. 

— Şi Himmler a ales locul, spuse Painter. Undeva în adâncurile 
munţilor Himalaya. Ce nebunie! 

Scutură din cap. 

— De multe ori se întâmplă ca nebunia şi nu geniul, să fie cea 
care duce la progres. Cine altcineva decât un om nebun ar avea 
curajul să meargă atât de departe, să obţină ceea ce teoretic 
este imposibil? Şi făcând asta să dovedească faptul că nimic nu 
este imposibil? 

— Şi uneori să inventeze astfel pur şi simplu cea mai eficientă 
armă pentru a comite un genocid. 

Anna oftă. 

Lisa readuse discuţia pe făgaş. 

— Şi ce s-a întâmplat la testele făcute pe oameni? 

Avea tonul rece al unui profesionist. 

Anna recunoscu un partener de discuţie mai înclinat spre 
latura ştiinţifică. 

— La adulţi, efectele erau în continuare negative. În special cu 
cât gradul de expunere era mai mare. Insă cercetările nu s-au 
oprit aici. Când un fetus a fost expus în uter, unul din şase copii 
născuţi după astfel de expuneri a prezentat îmbunătăţiri 
considerabile. Modificările miostatinului din gene produceau copii 
cu muşchi mai dezvoltați. Au apărut şi alte aspecte pozitive. O 
vedere mai ageră, o coordonare mână-ochi mai bună şi nişte 
rezultate uimitoare la testele de inteligenţă. 

— Nişte supercopii, spuse Painter. 

— Dar, din păcate, astfel de copii rareori ajungeau să trăiască 
peste vârsta de doi ani, continuă Anna. La un moment dat 
începeau să degenereze, să devină din ce în ce mai palizi, în 
ţesuturi li se formau cristale. Degetele de la mâini şi de la 
picioare se necrozau şi cădeau. 


209 


— Interesant, spuse Lisa. Cam la fel cum se întâmpla cu 
efectele secundare produse la prima serie de teste. 

Painter îi aruncă o privire. Oare tocmai rostise cuvântul 
„interesant”? Privirea fascinată a Lisei era fixată asupra Annei. 
Cum putea rămâne atât de detaşată? Apoi observă genunchiul 
stâng al Lisei bâțâind sub masă. l-l atinse ca să o calmeze. Ea 
tremură la atingerea lui. În schimb, expresia de pe chip îi rămase 
aceeaşi. Painter realiză că tot interesul Lisei era mimat. Incerca 
să-şi suprime furia şi groaza, permițându-i lui să pună în scenă 
povestea cu polițistul bun şi polițistul rău. Atitudinea ei 
cooperantă îi dădea şansa de a condimenta acest interogatoriu 
cu o serie de întrebări mai dure, fără îndoială extrem de 
importante pentru obţinerea răspunsurilor de care aveau nevoie. 

Painter îi strânse genunchiul, ca semn de recunoaştere a 
eforturilor pe care le făcea. 

Lisa continuă să se prefacă. 

— Ai spus că la unul din şase copii se observau aceste 
îmbunătăţiri, chiar şi pe termen scurt. Dar ceilalţi cinci? 

Anna dădu din cap. 

— Se năşteau morţi. Din cauza unor mutații fatale. Sau a 
morţii mamelor. Rata mortalităţii era mare. 

— Şi cine erau toate mamele astea? întrebă Painter, dând glas 
indignării care mocnea în amândoi. Presupun că nu se ofereau 
voluntare. 

— Nu ne judeca prea aspru, domnule Crowe. Ştii care este 
gradul mortalităţii infantile în ţara ta? E mai mare decât în unele 
ţări din lumea a treia. Şi ce beneficii se obţin de pe urma morţilor 
ălora? 

Doamne, Dumnezeule, nu putea vorbi serios. Era o comparaţie 
imposibilă. 

— Naziştii aveau un scop pe care şi-l urmau neabătut, spuse 
Anna. Cel puţin ei erau consecvenţi. 

Painter căută nişte cuvinte crunte cu care s-o lovească, însă 
furia parcă îi legase limba. 

Vorbi însă Lisa. Mâna ei o găsi pe a lui, aflată pe genunchiul ei 
şi o strânse. 

— Bănuiesc că savanții aceştia au încercat să găsească 
modalităţi prin care să regleze Clopotul şi astfel să elimine 
aceste efecte negative. 

— Bineînţeles. Insă până la încheierea războiului nu s-au făcut 
progrese prea mari. Se vorbeşte despre existenţa unui singur caz 
de succes deplin. Un copil aparent perfect. Inainte de acesta, toţi 


210 


copiii născuţi după expunerea la Clopot prezentaseră anumite 
imperfecţiuni. Bucăţi de piele depigmentată, o asimetrie a 
organelor, ochi de culori diferite. 

Anna aruncă o privire înspre Gunther şi apoi reveni. 

— Însă copilul acesta părea să nu aibă nici un defect. Chiar şi 
analiza rudimentară făcută genomului băiatului a dovedit că este 
fără cusur. Insă tehnicile folosite pentru obţinerea acestui 
rezultat au rămas necunoscute. Şeful cercetătorilor a desfăşurat 
acest ultim experiment în secret. Când bunicul meu s-a dus să 
evacueze Clopotul, şeful savanților s-a împotrivit şi a distrus 
toate notițele pe care le făcuse în laborator. Copilul a murit 
curând după aceea. 

— Din cauza efectelor secundare? 

— Nu, fiica şefului cercetătorilor s-a aruncat în apă şi s-a 
înecat împreună cu copilul. 

— De ce? 

Anna scutură din cap. 

— Bunicul refuza să vorbească despre asta. După cum v-am 
spus, povestea poate foarte bine să fie doar o născocire. 

— Cum se numea şeful cercetătorilor? întrebă Painter. 

— Nu-mi amintesc. Pot să caut dacă vrei. 

Painter ridică din umeri. Ce bine ar fi fost dacă ar fi avut acces 
la computerele Sigma. Işi dădea seama că povestea bunicului nu 
era chiar completă. 

— Şi după evacuare? întrebă Lisa. Cercetările au continuat 
aici? 

— Da. Deşi izolaţi, am continuat să păstrăm legătura cu lumea 
ştiinţifică din afară. După război, savanții nazişti s-au împrăştiat 
în cele patru vânturi, mulţi intrând în proiecte strict secrete 
dezvoltate peste tot în lume. Europa. Uniunea Sovietică. America 
de Sud. Statele Unite. Erau ochii şi urechile noastre peste tot, 
transmiţându-ne informaţiile de care aveam nevoie. Unii 
continuau să creadă în cauza noastră. Alţii erau şantajaţi cu 
faptele lor din trecut. 

— Aşa că aţi continuat. 

O încuviinţare din cap. 

— In decursul următorilor douăzeci de ani, s-au făcut progrese 
importante. S-au născut supercopii care au trăit mai mult. Aici au 
fost crescuţi ca nişte prinți. Li s-a dat titlul de Ritter des 
Sonnekonig. Cavaleri ai Regelui Soare. Pentru a le marca 
proveniența din proiectul Soarele Negru. 

— Ca într-o operă de Wagner, observă Painter ironic. 


211 


— Poate. Bunicului meu îi plăcea tradiţia. Dar trebuie să vă 
spun că toţi subiecţii acestui experiment de aici de la 
Granitschloff au fost voluntari. 

— Asta a fost o alegere morală? Sau a fost din cauză că nu 
aveaţi nici un evreu la îndemână în Himalaya? 

Anna se încruntă fără să răspundă, ca şi cum întrebarea nici 
măcar nu merita vreun comentariu. Continuă: 

— Deşi progresele erau evidente, o anumită degenerare 
continua să-i afecteze pe Sonnekonige. Instalarea simptomelor 
se manifesta în continuare în general în jurul vârstei de doi ani, 
dar erau mai uşoare. Procesul de degenerare acută s-a 
transformat într-unul cronic. Şi odată cu creşterea longevităţii, a 
apărut un nou simptom: deteriorarea mentală. Paranoia acută, 
schizofrenia, psihoza. 

Vorbi Lisa. 

— Simptomele astea pe care le-ai menţionat la urmă... 
seamănă cu ceea ce s-a întâmplat cu călugării de la mănăstire. 

Anna dădu din cap. 

— Totul depinde de gradul de expunere şi de vârsta la care a 
avut loc. Copiii expuşi în uter la un nivel controlat de radiaţii 
cuantice ale Clopotului prezentau semne de îmbunătăţire urmate 
de o degenerare cronică ce dura toată viaţa. In timp ce adulţi ca 
Painter şi ca mine, expuşi la cantităţi moderate de radiaţii 
necontrolate au fost afectaţi de o formă mai acută a aceluiaşi 
proces degenerativ, adică suferă un declin mai rapid, însă 
călugării, expuşi la un grad mare de radiaţii au intrat imediat 
într-o stare de degenerare mentală. 

— Şi Sonnekonige? spuse Painter. 

— La fel ca în cazul nostru, nu a existat nici un remediu pentru 
boala lor. De fapt, în timp ce Clopotul reprezintă o posibilitate de 
ajutor în ceea ce ne priveşte, Sonnekonige sunt imuni la efectul 
Clopotului. Se pare că expunerea lor atât de timpurie îi face 
capabili să reziste oricărui alt contact cu Clopotul - şi în sens 
pozitiv şi în sens negativ. 

— Aşa că atunci când au înnebunit...? 

Painter îşi imagină nişte supraoameni descreieraţi colindând 
castelul şi distrugând totul în calea lor. 

— O astfel de situaţie ne punea în pericol siguranţa. Testele pe 
oameni au fost în cele din urmă sistate. 

Painter nu-şi putu ascunde surprinderea. 

— Aţi abandonat cercetarea? 

— Nu chiar. Testele pe oameni deveniseră deja o modalitate 


212 


ineficientă de experimentare. Interpretarea rezultatelor dura 
prea mult. Au fost introduse elemente noi. Şoareci modificaţi 
genetic, ţesut fetal crescut în vitro, celule stern. După ce 
genomul uman a fost descifrat, testarea ADN-ului a devenit o 
metodă mai rapidă de evaluare a progreselor. Ritmul cercetărilor 
a fost accelerat. Presupun că, dacă am relua proiectul 
Sonnekonige astăzi, am obţine rezultate mult mai bune. 

— Şi atunci de ce nu aţi mai încercat? 

Anna ridică din umeri. 

— In continuare şoarecii dau semne de demenţă. Ceea ce ne 
îngrijorează. Insă motivul esenţial pentru care am renunţat la 
studiile pe oameni este acela că în ultimii zece ani interesele 
noastre au devenit preponderent ştiinţifice. Nu mai vrem să 
creăm o rasă nouă superioară. Nu mai suntem nazişti. 
Considerăm că de pe urma muncii noastre, odată perfecţionate, 
poate beneficia întreaga omenire. 

— Şi atunci de ce nu scoateţi acum totul la iveală? întrebă 
Lisa. 

— Şi să intrăm sub incidenţa legilor şi a hotărârilor unei 
mulţimi ignorante? Ştiinţa nu este un proces democratic. 
Constrângerile morale arbitrare nu vor face altceva decât să 
încetinească de zece ori orice progres. Ceea ce e de neacceptat. 

Painter se forţă să nu riposteze. | se părea că aici existau în 
continuare, fără nici o problemă, elemente din filozofia naziştilor. 

— Şi ce s-a ales de Sonnekonige? vru să ştie Lisa. 

— Au avut o soartă tragică. In timp ce mulţi dintre ei au murit 
din cauza degenerării, chiar şi mai mulţi au trebuit eutanasiaţi în 
momentul când şi-au pierdut minţile. Cu toate acestea, câţiva 
dintre ei au supravieţuit. Cum este Klaus, pe care l-aţi întâlnit. 

Painter se gândi la paznicul uriaş. işi aminti de membrul 
paralizat al omului şi de faţa lui strâmbă, semne clare de 
degenerare. Apoi îşi îndreptă atenţia spre Gunther. Bărbatul îi 
susţinu privirea, fără a i se clinti vreun muşchi pe faţă. Avea un 
ochi albastru şi celălalt alb stins. Un alt Sonnekonige. 

— Gunther a fost ultimul care s-a născut aici. 

Anna arătă înspre umărul ei şi-i făcu semn uriaşului. 

Ridurile de pe fruntea lui se adânciră, însă Gunther se întinse 
şi-şi suflecă mâneca pentru a vedea partea de sus a braţului său. 
Scoase la iveală un tatuaj negru. 


213 


— Simbolul Sonnekonige, explică Anna. Adică mândrie, datorie 
şi realizare. 

Gunther îşi trase la loc mâneca, acoperind din nou tatuajul. 

Painter îşi aminti brusc drumul cu sania de noaptea trecută, 
când auzise comentariul făcut la adresa lui Gunther de către unul 
dintre paznici. Care fusese cuvântul folosit? Leprakonige. Regele 
Lepros. În mod evident, respectul pentru foştii Cavaleri ai Regelui 
Soare practic dispăruse. Gunther era ultimul din casta sa, 
degenerând încet până ce aveau să fie cu toţii acoperiţi de 
uitare. Cine avea să-l jelească? 

Ochii Annei stăruiră puţin asupra lui Gunther înainte să se 
întoarcă la ei. 

Poate că avea să-l jelească cineva. 

Vorbi Lisa. Avea în continuare mâna în mâna lui Painter. 

— Mai trebuie să-mi explici ceva. Clopotul. Cum de provoacă 
aceste schimbări? Ai spus că erau prea consistente ca să fie 
simple mutații genetice generate la întâmplare. 

Anna dădu din cap. 

— Intr-adevăr. Cercetările noastre nu s-au limitat la efectele 
Clopotului. Multe dintre studii s-au axat pe modul în care 
funcţionează. 

— Şi aţi obţinut ceva progrese? întrebă Painter. 

— Bineînţeles. De fapt, suntem siguri că înţelegem elementele 
de bază ale procesului de funcţionare. 

Painter clipi surprins. 

— Pe bune? 

Anna se încruntă. 

— Am crezut că era evident. Se uită când la Painter, când la 
Lisa. Clopotul controlează evoluţia. 


7.35 A.M, : 
REZERVAȚIA NATURALĂ HLUHLUWE- 
UMFOLOZI 


214 


— Cine-i acolo? repetă Khamisi, din pragul uşii casei sale. 

Cineva se ascundea înăuntru, în dormitorul din spate. 

Sau poate că era vreun animal. 

Maimuţele intrau mereu în case, câteodată chiar şi animale 
mai mari. 

Cu toate acestea, nu intră. Se chinui să vadă ce era înăuntru, 
însă toate draperiile fuseseră trase. După drumul parcurs până 
aici prin soarele orbitor, casa era la fel de întunecată ca o junglă. 

De pe verandă, Khamisi întinse mâna prin cadrul uşii după 
întrerupător. Căută cu degetele pe bâjbâite. Il găsi şi-l atinse 
uşor. Se aprinse un singur bec, iluminând camera din faţă 
mobilată simplu şi o chicinetă. Insă lumina nu-l ajută deloc să 
vadă cine sau ce îl aştepta în dormitor. 

Auzi ceva agitându-se acolo în spate. 

— Cine...? 

O înţepătură puternică în lateralul gâtului îi întrerupse vorbele. 
Tresărind, căzu în faţă în încăpere. Se plesni cu palma peste 
muşcătură. Găsi cu degetele ceva cu pene înfipt acolo. 

II trase afară şi se holbă la el, fără să priceapă. 

O săgeată. 

Şi el folosea astfel de săgeți pentru tranchilizarea animalelor 
mari. 

Insă aceasta era diferită. 

li căzu dintre degete. 

Momentul de confuzie fu tot ce îi trebui toxinei să ajungă la 
creier. Simţi că îi fuge pământul de sub picioare. Khamisi se 
chinui să-şi recapete echilibrul - fără să reuşească. 

Podeaua de scândură i se apropie rapid de faţă. 

Reuşi să-şi recapete uşor autocontrolul, însă cu toate astea se 
lovi cu putere, crăpându-şi capul. Văzu stele verzi înainte să i se 
înceţoşeze privirea. Capul i se sprijini de podea. Din unghiul său, 
văzu o bucată de frânghie pe scânduri. Se concentră şi mai tare. 
Nu, nu era o frânghie. 

Un şarpe. Lung de trei metri. 

II recunoscu pe loc. 

Mamba neagră. 

Era mort, tăiat în două. Lângă el era o macetă. Maceta lui. 

Membrele îi amorţiseră în timp ce îşi dădea seama de crudul 
adevăr. 

Săgeata otrăvită. 

Nu era precum acelea pe care le folosea el pe teren. Săgeata 
aceasta avea dovă ace. Ca doi colţi de şarpe. 


215 


Studie cu privirea trupul şarpelui mort. 

Inscenare. 

Mort din cauza unei muşcături de şarpe. _ 

Din dormitorul din spate, scândurile podelei scârţâiră. li mai 
rămăsese doar atâta putere cât să poată întoarce capul. O 
siluetă întunecată stătea acum pragul uşii, luminată de bec, 
studiindu-l, fără nici o expresie pe chip. 

Nu. 

N-avea nici un sens. 

De ce? 

Nu avea să primească nici un răspuns. 

Întunericul îl învălui, luându-l cu sine. 


216 


8 
SÂNGE AMESTECAT 


6.54 A.M. 
PADERBORN, GERMANIA 


— Tu rămâi aici, spuse Gray stând în centrul cabinei principale 
a Challengerului, cu mâinile în şolduri, fără să se clintească din 
loc. 

— Ei, pe naiba, ripostă Fiona, la un pas distanţă, împotrivindu- 
se vehement. 

Intr-o parte, Monk se sprijini de pragul uşii deschise a 
avionului, cu braţele încrucişate, mult prea amuzat. 

— Incă nu ţi-am spus adresa, adăugă Fiona. Poţi să-ţi petreci 
următoarea lună căutând din uşă în uşă prin tot oraşul sau pot să 
merg cu tine şi să te duc la locul cu pricina. E alegerea ta, 
prietene. 

Faţa lui Gray dogora. De ce nu aflase adresa de la fată când 
era încă slăbită şi vulnerabilă? Scutură din cap. „Slăbită” şi 
„Vulnerabilă” nu erau adjective care s-o descrie vreodată pe 
Fiona. 

— Deci ce preferi? 

— Se pare că ne-am ales cu o coadă, spuse Monk. 

Gray refuza să se lase înduplecat. Poate dacă o speria, 
reamintindu-i că fusese cât pe ce s-o mierlească în Tivoli 
Gardens. 

— Cum rămâne cu rana de glonţ? 

Nasul Fionei se înroşi. 

— Ce-i cu ea? E ca nouă. De la lichidul ăla. Mi-a făcut foarte 
bine. 

— Poate chiar şi să înoate cu el, spuse Monk. E complet etanș. 

Gray se uită la partenerul său. 

— Nu asta era ideea. 

— Atunci care-i ideea? insistă Fiona. 

Gray îşi concentră din nou atenţia asupra ei. Nu mai voia să-i 
poarte de grijă. Şi, cu siguranţă, nici nu avea timp pentru asta. 

— l-e teamă că o să fi rănită din nou, explică Monk ridicând din 


217 


umeri. 

Gray oftă. 

— Fiona, spune-ne adresa şi gata. 

— De îndată ce o să fim în maşină. După aceea o să ţi-o spun. 
N-o să rămân închisă aici. 

— Pierdem timpul, fu de părere Monk. Şi se pare că s-ar putea 
să ne ude puţin. 

Cerul era albastru, iar dimineaţa strălucitoare, însă nori negri 
se adunau spre nord. O furtună se apropia încet, dar sigur. 

— Bine, se învoi Gray făcându-i semn cu mâna partenerului 
său să iasă pe uşă. 

Cel puţin aşa putea să stea cu ochii pe Fiona. 

Cei trei coborâră scările avionului. Rezolvaseră deja 
formalităţile de la vamă, iar un BMW închiriat îi aştepta. Monk 
avea un rucsac negru pe umăr; la fel şi Gray. Işi aruncă privirea 
spre Fiona. Şi ea avea unul identic. De unde...? 

— Era unul în plus, îi explică Monk. Nu-ţi face griji. Nu-s arme 
sau grenade de semnalizare în rucsacul ei. Cel puţin, nu cred că 
sunt. 

Gray scutură din cap şi continuă să meargă de-a lungul 
asfaltului spre garajul unde erau parcate maşinile. Pe lângă 
rucsacuri, erau cu toţii îmbrăcaţi la fel: blugi negri, adidaşi şi 
pulovere. Haine de turişti. Cel puţin Fiona îşi personalizase ţinuta 
cu câteva insigne. Una dintre ele îi atrase atenţia. Pe ea scria: 
„STRĂINII AU CELE MAI BUNE BOMBOANE”. 

În momentul în care Gray intră în parcarea amenajată, îşi 
verifică încă o dată pe furiş armele. Atinse uşor pistolul Glock de 
9 mm din tocul de sub pulover şi pipăi mânerul unui pumnal 
vârât în teaca de la încheietura mâinii stângi. In rucsac avea 
armament suplimentar: grenade de semnalizare, pachete de 
exploziv C4, încărcătoare de rezervă. 

De data asta, nu se mai ducea nicăieri nepregătit. 

In cele din urmă ajunseră la maşină. Un BMW 525i albastru- 
închis. 

Fiona se îndreptă spre portiera şoferului. 

Gray îi tăie elanul. 

— Amuzant. 

Monk se duse spre cealaltă parte a maşinii şi strigă: 

— Se trage! 

Fiona se lăsă în jos privind înjur. 

Gray o făcu să se ridice şi o ghidă spre portiera din spate a 
maşinii. 

218 


— Nu făcea decât să-şi revendice scaunul din faţă. 

Fiona se uită mânioasă peste maşină la Monk. 

— Labagiule! 

— Imi pare rău. Nu mai fi aşa arţăgoasă, puştoaico. 

Se suiră cu toţii în maşină. Gray porni motorul şi se uită rapid 
în spate la Fiona. 

— Ei bine? Încotro? 

Monk avea deja o hartă scoasă la vedere. A 

Fiona se aplecă în faţă şi se întinse peste umărul lui Monk. Işi 
plimbă un deget de-a lungul hărţii. 

În afara oraşului. La douăzeci de kilometri spre sud-vest. 
Trebuie să mergem în satul Buren din valea Alme. 

— Care-i adresa de-acolo? 

Fiona se lăsă pe spate. 

— Amuzant, spuse ea, repetând cuvântul pe care el îl rostise 
mai devreme. 

Ea îi întâlni privirea în oglinda retrovizoare. Părea dezgustată 
de ultima lui tentativă de a stoarce informaţia de la ea. 

Asta e, făcuse tot ce se putea. 

li făcu semn cu mâna s-o ia din loc. 

Fără nici o altă opţiune, el se conformă. 


În cealaltă parte a parcării amenajate, două personaje stăteau 
într-un Mercedes alb decapotabil. Bărbatul îşi lăsă în jos binoclul 
şi îşi puse o pereche de ochelari de soare italieneşti. Dădu din 
cap spre sora lui geamănă care şedea lângă el. Aceasta vorbea 
la telefonul cu legătură prin satelit, şuşotind ceva în olandeză. 

Cu mâna cealaltă o ţinea pe-a lui. El îi masa degetul mare de-a 
lungul tatuajului. 

Ea îi strânse degetele. 

Uitându-se în jos, el văzu că ea îşi rosese o unghie până nu 
mai rămăsese decât un ciot zimţat. Imperfecţiunea era la fel de 
evidentă ca un nas spart. 

Ea băgă de seamă unde îşi concentrase el atenţia şi încercă 
să-şi ascundă unghia, jenată. 

Nu avea nici un motiv să-i fie ruşine. El îi înţelese consternarea 
şi durerea care o făcuseră să-şi roadă unghiile. Il pierduseră pe 
Hans, unul dintre fraţii lor mai mari, noaptea trecută. 

Ucis de şoferul maşinii care abia plecase. 

Furia îi îngusta câmpul vizual în timp ce se uita cum BMW-ul 
ieşea din parcarea amenajată. Prin dispozitivul de transmisie 
automată prin GPS pe care-l plantaseră, aveau să depisteze 


219 


vehiculul. 

— Am înţeles, spuse sora sa în telefon. După cum era de 
aşteptat, au venit pe urmele cărţii până aici. Fără îndoială, o iau 
înspre proprietatea Hirszfeld din Buren. O să lăsăm avionul sub 
supraveghere. Totu-i pregătit. 

In timp ce asculta ce i se spunea în telefon, surprinse privirea 
fratelui său geamăn. 

— Da, le spuse ea atât interlocutorului, cât şi fratelui ei, n-o să 
dăm greş. Biblia lui Darwin o să fie a noastră. g 

El încuviință din cap, în semn că era de acord. Işi retrase 
mâna, răsuci cheia în contact şi porni maşina. 

— La revedere, bunicule, spuse sora lui. 

Lăsând telefonul în jos, ea se întinse şi aranjă singura şuviţă 
din părul lui blond. l-o pieptănă cu degetele şi o netezi. 

Perfect. 

Intotdeauna perfect. 

El îi sărută buricele degetelor în momentul în care îşi trăgea 
mâna înapoi. 

In semn de iubire şi ca o promisiune. 

Aveau să se răzbune. 

Aveau să jelească mai târziu. 

Scoase Mercedesul lor alb polar din locul de parcare ca să-şi 
înceapă vânătoarea. 


11.08 A.M. 
HIMALAYA 


Vârful încins al ciocanului de lipit strălucea roşu incandescent. 
Painter încercă să ţină unealta nemişcată. Mâna îi tremura, însă 
nu teama îi mişca degetele incontrolabil. În spatele ochiului drept 
simţea în continuare durerea de cap lovindu-l aidoma unui baros. 
Luase un pumn de pastile Tylenol, pe lângă două capsule de 
fenobarbital, un anticonvulsiv. Nici unul dintre medicamente nu 
avea să oprească slăbiciunea din ce în ce mai accentuată şi, în 
cele din urmă, nebunia, dar măcar, potrivit spuselor Annei, 
luându-le, avea să mai câştige nişte ore în care putea funcţiona 
cât de cât. 

Cât mai avea? 

Aproape trei zile, poate chiar şi mai puţin până când nu ar mai 
fi putut face nimic. 


220 


Se luptă din toate puterile să nu se mai gândească la asta. 
Grijile şi disperarea îl puteau slăbi la fel de repede ca şi boala 
însăşi. După cum spunea bunicul lui, ca un înţelept indian Pequot 
ce se afla, „Să-ţi frângi mâinile nu înseamnă altceva decât că nu 
vei putea să-ţi sufleci mânecile”. 

Repetându-şi asta în minte, Painter se concentra asupra lipirii 
cablului. Sistemul electric străbătea întregul castel subteran şi 
ieşea în diverse locuri prin antene. Inclusiv într-o parabolică 
uriaşă conectată la satelit, ascunsă undeva aproape de vârful 
muntelui. 

Odată încheiată treaba asta, Painter se lăsă pe spate şi 
aşteptă să se răcească lipitura. Stătea lângă o bancă pe care 
fuseseră aliniate ordonat, ca instrumentele unui chirurg, o 
mulţime de unelte şi de piese. Bancul de lucru era flancat de 
două laptopuri deschise. 

Ambele îi fuseseră puse la dispoziţie de către Gunther. Omul 
care îi ucisese pe călugări. Cel care îl asasinase pe Ang Gelu. 
Painter simţea cum îl cuprinde un val de furie ori de câte ori se 
afla în apropierea bărbatului. 

Ca acum. 

Paznicul masiv stătea lângă umărul lui, urmărindu-i fiecare 
mişcare. Erau singuri într-o cameră de serviciu. Painter se gândi 
ce-ar fi să-i bage aparatul de sudură încins direct în ochi. Dar ce 
făcea după aia? Erau la zeci de kilometri depărtare de lumea 
civilizată şi mai avea şi o condamnare la moarte care-i plana 
deasupra capului. Cooperarea era singura lor modalitate de 
supravieţuire. In acest scop, Lisa rămăsese cu Anna în biroul 
acesteia, folosindu-şi cunoştinţele în încercarea de a găsi un 
remediu. 

Painter şi Gunther se ocupau de alt aspect. 

De prinderea sabotorului. 

Potrivit lui Gunther, bomba care distrusese Clopotul fusese 
pusă acolo de cineva. Şi cum nimeni nu părăsise locul de când 
avusese loc explozia, sabotorul cel mai probabil se afla încă în 
castel. 

Dacă îl prindeau pe cel care făcuse asta, poate ar fi aflat mai 
multe lucruri. 

Aşa că, din gură în gură, se transmisese un fel de momeală. 

Nu mai rămăsese decât să fixeze şi capcana aferentă. 

Un laptop fusese conectat la reţeaua sistemelor de 
comunicare din castel. Painter pătrunsese deja în sistem, 
folosind parola pe care i-o dăduse Gunther. Trimisese în reţea o 


221 


serie de coduri arhivate care trebuiau să monitorizeze sistemul 
pentru a detecta orice comunicare cu exteriorul. Dacă sabotorul 
intenţiona să ia legătură cu lumea din afară, avea să fie 
descoperit şi localizat indiferent unde se afla. 

Insă Painter nu se aştepta ca sabotorul să fie un ageamiu. El 
sau ea reuşise să supravieţuiască şi să acţioneze în secret o 
grămadă de timp. Ceea ce presupunea viclenie şi un mijloc de 
comunicare independent de sistemul principal, în reţea, de 
comunicare al castelului. 

Aşa că Painter construise altceva. 

Cel mai probabil, sabotorul făcuse rost de un telefon 
particular, portabil, cu conexiune la satelit, pe care îl folosea pe 
ascuns pentru a lua legătura cu superiorii lui. Insă un astfel de 
telefon necesita o cale de acces nestânjenită de nimic între 
antena aparatului şi satelitul aflat pe orbită în mişcare 
geosincronă. Din nefericire, existau prea multe nişe, ferestre şi 
deschizături de serviciu unde sabotorul putea obţine o astfel de 
cale de acces, prea multe pentru a putea fi păzite fără a ridica 
suspiciuni. 

Prin urmare, era nevoie de o alternativă. 

Painter verifică amplificatorul de semnal pe care-l ataşase la 
firul electric. 

Era un dispozitiv pe care-l meşterise el însuşi la Sigma. 
Specialitatea sa de agent Sigma, înainte să devină director, 
fusese în sisteme de supraveghere şi microinginerie. Era pe 
teritoriul lui. 

Amplificatorul făcea legătura dintre firul electric şi al doilea 
laptop. 

— Ar trebui să fie gata, spuse Painter simțind că, în sfârşit, 
durerea de cap începea să cedeze puţin. 

— Porneşte-l. 

Painter deschise sursa de curent a bateriei, fixă amplitudinea 
semnalului şi ajustă rata pulsaţiilor. Laptopul avea să facă restul. 
Urma să monitorizeze traficul pentru a detecta orice încercare de 
comunicare. Era un dispozitiv care putea fi caracterizat în cel mai 
bun caz drept rudimentar, nefiind capabil de a înregistra 
posibilele conversații. Ceea ce putea face era să detecteze 
locaţia semnalului unei transmisiuni ilicite, în măsura în care 
avea să se desfăşoare într-un perimetru de aproape treizeci de 
metri. Trebuia să fie de ajuns. 

Painter reglă echipamentul. 

— Gata, totul e pregătit. Acum n-avem decât să aşteptăm ca 


222 


nenorocitul ăla să comunice cu exteriorul. 

Gunther dădu din cap. 

— Asta dacă sabotorul muşcă momeala, adăugă Painter. 

Cu o jumătate de oră în urmă, răspândiseră zvonul cum că o 
cantitate de Xerum 525 supravieţuise exploziei, fiind ascunsă, 
încuiată, într-o nişă secretă căptuşită cu plumb. Asta dădea 
speranţe populaţiei castelului. Dacă mai exista puţin din 
combustibilul acela secret, poate că exista posibilitatea de a 
construi un nou Clopot. Anna chiar pusese câţiva cercetători să 
asambleze un alt Clopot din piesele de rezervă existente. Dacă 
nu chiar un remediu pentru boala care avansa, Clopotul ar fi 
putut măcar să le ofere mai mult timp. Pentru toţi. 

Dar nu speranţa era scopul acestei înşelătorii. 

Vestea trebuia să ajungă la sabotor. Trebuia să se convingă că 
planul lui dăduse greş. Că, la urma urmei, Clopotul putea fi 
reconstruit. Ca să primească instrucţiuni de la superiorii lui, 
trebuia să ia legătura cu exteriorul. 

Şi când se întâmpla asta, Painter avea să fie pregătit. 

Intre timp, Painter se întoarse înspre Gunther. 

— Cum e să fi un supraom? întrebă el. Un Cavaler al Soarelui 
Negru? 

Gunther ridică din umeri. Modul în care comunica el părea că 
se reduce la  mormăieli, grimase şi câteva răspunsuri 
monosilabice. 

— Adică, te simţi superior? Mai puternic, mai rapid, capabil să 
sari peste clădiri dintr-un singur salt, chestii de-astea? 

Gunther nu răspunse nimic, continuă doar să se holbeze la el. 

Painter oftă, încercând o nouă abordare pentru a-l face pe om 
să vorbească şi să stabilească astfel cât de cât o relaţie. 

— Ce înseamnă Leprakonige? Am auzit cuvântul acesta folosit 
de cineva când nu te aflai în preajmă. 

Painter ştia al dracului de bine ce înseamnă, însă astfel obţinu 
reacţia de care avea nevoie. Gunther se uită într-o parte, dar 
Painter observă  scânteile din ochii lui. Tăcerea deveni 
apăsătoare. Acum nu era sigur că bărbatul avea să vorbească. 

— Regele Lepros, mormăi Gunther în cele din urmă. 

Acum era rândul lui Painter să păstreze tăcerea. Lăsă 
cuvintele să atârne greu în camera mică. In cele din urmă, 
Gunther continuă: 

— Când se caută perfecțiunea, nimeni nu este dispus să 
contemple un eşec. Chiar dacă nu înnebunim, boala este tot 
oribilă. E mai bine să stai închis. Izolat. 


223 


— Exilat. Ca leproşii. 

Painter încercă să-şi imagineze cum trebuia să te simţi să fi 
crescut ca ultimul dintre Sonnekonige, ştiind ce soartă cruntă te 
aşteaptă la o vârstă tânără. Ceea ce odinioară fusese o dinastie 
respectată de prinți, acum se transformase într-o dinastie izolată 
şi aproape stinsă de leproşi. 

— Dar cu toate astea le dai în continuare o mână de ajutor 
celor de aici, spuse Painter. Slujeşti în continuare cauza. 

— Pentru asta m-am născut. Ştiu care mi-e datoria. 

Painter se întrebă dacă ideea asta le fusese cumva inoculată 
sau se transmitea prin codul genetic. Il examină cu atenţie. 
Cumva, ştia că era mai mult decât atât. Dar ce? 

— Dar la urma urmei de ce îţi pasă măcar ce se întâmplă cu 
noi toţi? întrebă Painter. 

— Eu cred în munca noastră de aici. Suferinta mea va face în 
aşa fel încât, într-o bună zi, alţii să nu mai aibă aceeaşi soartă. 

— Şi căutarea remediului pe care îl încercăm acum? Nu are 
nimic de-a face cu şansa de a-ţi prelungi ţie viaţa. 

Lui Gunther îi luciră ochii. 

— Ich bin nicht krank. 

— Cum adică tu nu eşti bolnav? 

— Sonnekonige s-au născut din expunerea la efectul 
Clopotului, spuse Gunther apăsat. 

Painter înţelese brusc. Işi aminti descrierea pe care o făcuse 
Anna supraoamenilor din castel, cum erau imuni la orice acţiune 
ulterioară a Clopotului. „Şi în sens pozitiv şi în sens negativ.” 

— Eşti imun, spuse el. 

Gunther se întoarse cu spatele. 

Painter reflectă un moment la implicaţiile care decurgeau de 
aici. Deci nu instinctul de conservare era cel care-l făcea pe 
Gunther să le dea ajutor. 

Atunci ce...? 

Deodată, Painter îşi aminti de felul în care Anna îl privise peste 
masă pe Gunther mai devreme. Cu o afecţiune caldă. lar 
bărbatul nu o respinsese. 

În mod evident avea un alt motiv pentru a continua să 
coopereze, în ciuda lipsei de respect cu care îl tratau ceilalţi. 

— O iubeşti pe Anna, murmură Painter tare. 

— Sigur că o iubesc, îl repezi Gunther. E sora mea. 


Închisă în biroul Annei, Lisa stătea în picioare lângă peretele 
pe care se afla un ecran iluminat. In mod normal, astfel de 


224 


ecrane erau folosite pentru a citi radiografiile pacienţilor, dar 
acum fixase Lisa acolo două coli transparente, acoperite cu linii 
negre. Erau hărţi cromozomiale din arhivă rezultate în urma 
cercetării efectelor Clopotului care duceau la mutații, cu ADN-ul 
fetal surprins înainte şi după expunere, obţinut prin 
amniocenteză. Imaginile de după erau încercuite în locurile unde 
Clopotul determinase transformarea anumitor cromozomi. Lângă 
ele erau scrise observaţii în germană. 

Anna le tradusese şi acum se dusese să mai aducă nişte cărţi. 

Lângă ecranul luminos, Lisa urmări cu degetul mutaţiile, 
căutând să descifreze existenţa unui anumit tipar. Revăzuse mai 
multe dintre cazurile studiate. Se părea că nu exista nici o 
potrivire, nici un motiv pentru apariţia acelor mutații. 

Fără să fi obţinut vreun răspuns, Lisa se întoarse la masa unde 
mâncaseră, acum acoperită de teancuri de cărţi şi lucrări 
ştiinţifice, mărturie a experimentelor pe oameni efectuate 
neîntrerupt de-a lungul a câtorva zeci de ani. 

Focul trosnea în căminul din spatele ei. Trebui să facă eforturi 
să nu arunce toate rezultatele cercetărilor în flăcări. Cu toate 
acestea, chiar şi dacă Anna nu ar fi fost acolo, Lisa probabil că 
tot nu ar fi făcut-o. Venise în Nepal să studieze efectele 
fiziologice care se produc la altitudini foarte înalte. Deşi era 
medic, în inima ei tot cercetarea era pe primul plan. 

Ca şi pentru Anna. 

Nu... nu chiar ca pentru Anna. 

Lisa dădu la o parte o monografie aflată pe masă. 
Teratogeneza în blastodermul embrionic. Lucrarea vorbea despre 
monştrii avortaţi după expunerea la iradierea Clopotului. Ceea ce 
liniile negre de pe coala transparentă schiţaseră cu detaşare 
medicală, fotografiile din carte dezvăluiau în detalii îngrozitoare: 
embrioni fără membre, fetuşi ciclopici, copii hidrocefalici născuţi 
morţi. 

Nu, cu siguranţă ea nu era Anna. 

Lisa simţi din nou că o sufocă un val de indignare. 

Anna cobori încet pe scara de fier care ducea la al doilea 
balcon al bibliotecii ei cu alte câteva cărţi sub braţ. Cu siguranţă, 
nemţii nu se dădeau înapoi de la nimic. Şi de ce ar fi făcut-o? Era 
în interesul lor să descopere un remediu pentru boala cuantică. 
Anna considera că este un efort inutil, sigură că toate 
posibilităţile fuseseră luate în consideraţie şi cercetate în ultimii 
zeci de ani, însă nu fusese nevoie de prea multă putere de 
convingere pentru a o determina să coopereze. 


225 


Lisa observase că mâinile femeii aveau un tremur 
incontrolabil, chiar dacă abia vizibil. Anna îşi freca palmele 
întruna, încercând să-l ascundă. Suferinţa celorlalţi oameni aflaţi 
în castel era mai evidentă. Tensiunea care plutise în aer toată 
dimineaţa fusese aproape palpabilă. Lisa însăşi fusese martoră la 
câteva schimburi violente de replici şi chiar la o bătaie. De 
asemenea, aflase că în ultimele câteva ore se sinuciseseră doi 
oameni în castel. Având în vedere că fusese distrus Clopotul şi că 
existau slabe speranţe de a descoperi un remediu, tot eşafodajul 
locului începuse să se clatine. Ce avea să se întâmple dacă 
nebunia se instala înainte ca ea şi Painter să găsească o soluţie? 

Alungă din minte gândul acesta. Nu era dispusă să renunţe. 
Indiferent care era motivul pentru care în momentul de faţă se 
bucurau de cooperarea lor, Lisa intenţiona să profite din plin de 
asta. 

Lisa dădu din cap înspre Anna când aceasta se apropie. 

— Bine, cred că mi-am format cât de cât o imagine asupra 
aspectelor generale legate de ce se petrece aici. Dar ai ridicat o 
chestiune mai devreme care nu-mi dă pace. 

Anna aruncă pe masă cărţile şi se aşeză pe un scaun. 

— Ai spus că tu eşti încredinţată că Clopotul controlează 
evoluția. Lisa arătă cu un gest înspre mulţimea de cărţi şi 
manuscrise de pe masă. Dar tot ce-am văzut eu aici sunt nişte 
radiaţii care induc mutații genetice şi pe care voi l-aţi corelat 
unui program de eugenie. De ideea de a face o fiinţă umană mai 
bună prin manipulare genetică. Cuvântul evolutie folosit era pur 
şi simplu un termen bombastic? 

Anna scutură din cap fără să pară jignită. 

— Cum defineşti tu evoluţia, dr. Cummings? 

— In termenii darwinieni obişnuiţi, cred. 

— Adică? 

Lisa se încruntă. 

— Un proces gradual de schimbare biologică... în care un 
organism format dintr-o singură celulă s-a răspândit şi 
diversificat, ajungând la organismele care există în zilele noastre. 

— Şi Dumnezeu nu are nimic de-a face cu asta? 

Pe Lisa întrebarea o luă prin surprindere. 

— Aşa cum susţine teoria creaționistă? 

Anna ridică din umeri, continuând să o privească fix. 

— Sau teoria proiectului inteligent. 

— Doar nu vorbeşti serios! Acum o să-mi spui că evoluţia este 
o simplă teorie? 


226 


— Nu vorbi prostii. Nu sunt un simplu neofit care asociază o 
teorie cu o „bănuială” sau „presupunere”. Nimic dintr-un 
domeniu ştiinţific nu ajunge să fie o teorie fără să se bazeze pe o 
mulţime de fapte şi de ipoteze testate. 

— Atunci accepţi teoria evoluționistă a lui Darwin? 

— Absolut. Fără îndoială. Este o teorie sprijinită de toate 
disciplinele ştiinţifice. 

— Atunci ce-ai vrut să spui cu... 

— Una nu o exclude neapărat pe cealaltă. 

Lisa ridică dintr-o sprânceană. 

— Proiectul inteligent și; evoluţia? 

Anna dădu din cap. 

— Dar hai să reluăm puţin chestiunea asta ca să nu fiu greşit 
înţeleasă. Să respingem mai întâi aiurelile celor care credeau în 
teoria creaționistă pe un Pământ plat, care se îndoiau până şi de 
faptul că Pământul e rotund, sau chiar şi pe cei care 
interpretează literal textul Bibliei şi consideră că planeta are în 
cel mai bun caz zece mii de ani. Să mergem direct la principalele 
argumente ale celor care susţin teoria proiectului inteligent. 

Lisa clătină din cap. O fostă nazistă care bâjbâia după o 
pseudoştiinţă. Ce naiba era asta? 

Anna îşi drese vocea. 

— In mod evident, voi recunoaşte că cele mai multe 
argumente în favoarea teoriei proiectului inteligent sunt eronate. 
Interpretarea greşită a Legii a Doua a  Termodinamicii, 
construirea unor modele statistice ce nu pot fi revizuite, 
interpretarea  radiometrică greşită a vechimii rocilor. Lista 
continuă aşa la nesfârşit. Nimic din toate astea nu este valabil, 
însă astfel totul intră într-o ceaţă menită să te deruteze. 

Lisa dădu din cap. Era unul dintre principalele motive pentru 
care era îngrijorată de tendinţa actuală de a prezenta o 
pseudoştiinţă alături de teoria evoluționistă în timpul orelor de 
biologie de la liceu. Era un hăţiş multidisciplinar din care nu 
putea să iasă nici măcar un doctorand obişnuit, darămite un elev 
de liceu. 

Anna însă nu-şi încheiase argumentaţia. 

— Toate acestea fiind spuse, există o chestiune propusă de 
adepţii teoriei proiectului inteligent, care merită luată în seamă. 

— Şi care ar fi aceasta? 

— Faptul că mutaţiile apar la întâmplare. Simpla şansă nu ar 
putea produce atâtea mutații benefice de-a lungul timpului. Câte 
defecte din naştere ştii tu care să fi determinat modificări 


227 


benefice? 

Lisa mai auzise argumentul acesta şi altă dată. „Viaţa a 
evoluat prea repede ca să fie o pură întâmplare.” Nu credea în 
el. 

— Evoluţia nu este o pură întâmplare, o contrazise Lisa. 
Selecţia naturală sau presiunea mediului elimină modificările 
negative şi le permite numai organismelor mai bine dotate să-şi 
transmită mai departe genele. 

— Supravieţuirea celui mai puternic? 

— Sau a celui suficient de puternic. Modificările nu trebuie să 
fie perfecte. Numai suficient de bune pentru a oferi un avantaj. ŞI 
de-a lungul a sute de milioane de ani, aceste mici avantaje sau 
modificări s-au acumulat, dând naştere varietăţii pe care o avem 
astăzi. 

— De-a lungul a sute de milioane de ani? Cu siguranţă, e un 
interval foarte mare de timp, însă este oare suficient pentru a 
permite întreaga gamă de modificări în procesul evoluţiei? Şi 
cum rămâne cu acele izbucniri în acest proces când modificările 
au avut loc extrem de rapid? 

— Bănuiesc că te referi la perioada exploziei cambriene? 
întrebă Lisa. 

Era unul dintre elementele principale ale teoriei proiectului 
inteligent. Era cambriană includea o perioadă de timp relativ 
mică. Cincisprezece milioane de ani. In acest interval apăruse o 
imensă varietate de noi organisme vii: bureţi, melci, moluşte şi 
trilobiţi. Aparent brusc şi fără motiv. Prea repede, potrivit 
adversarilor teoriei evoluționiste. 

— Nein. Fosilele descoperite până acum reprezintă dovezi 
suficiente cum că această „apariţie bruscă” nu a fost deloc atât 
de bruscă. Existau o mulţime de bureţi şi  metazoare 
asemănătoare cu viermii în perioada precambriană. Chiar şi 
diversitatea formelor apărute în această perioadă ar putea fi 
justificată de apariţia genelor Hox în codul genetic. 

— Genele Hox? 

— Un set de patru până la şase gene de control au apărut în 
codul genetic chiar înainte de era cambriană. S-au dovedit a fi 
cele care controlau dezvoltarea embrionului, definind ce urma să 
apară sus şi jos, în dreapta şi în stânga, deasupra şi dedesubt, 
alcătuind, în mare, corpul. Musculiţa de oţet, broaştele, oamenii, 
cu toţii au exact aceleaşi gene Hox. Poţi scoate o genă Hox de la 
o muscă, o poţi înlocui cu una din ADN-ul unei broaşte şi 
funcţionează foarte bine. Cum aceste gene sunt cele care 


228 


controlează în mod fundamental dezvoltarea embrionară, orice 
schimbări minuscule la nivelul lor atrag după sine organisme cu 
totul şi cu totul diferite. 

Deşi nu era sigură unde voia să ajungă cu toate astea, gradul 
de cunoştinţe al femeii în legătură cu acest subiect o surprinse 
pe Lisa. Puteau rivaliza cu cunoştinţele ei. Dacă Anna ar fi fost o 
colegă la o conferinţă, i-ar fi făcut chiar plăcere să poarte 
această discuţie cu ea. De fapt, trebuia în mod constant să-şi 
amintească cu cine vorbea. 

— Aşa că apariţia genelor Hox chiar înaintea erei cambriene 
poate explica fantastica explozie a formelor de viaţă de atunci. 

— Dar, se opuse Anna, genele Hox nu explică alte momente 
de evoluţie rapidă - o evoluţie aproape cu un tel precis. 

— Cum ar fi? 

Conversaţia devenea din ce în ce mai interesantă. 

— Cum ar fi moliile pestriţe. Ştii povestea? 

Lisa dădu din cap. Acum Anna aducea în discuţie unul dintre 
cele mai solide argumente ale celor aflaţi de partea cealaltă a 
baricadei. Moliile pestriţe trăiau pe mesteceni şi erau albe cu 
pete, pentru a se confunda cu scoarţa copacului, evitând astfel 
să fie mâncate de păsări. Insă, după ce s-a deschis o uzină de 
negru de fum în regiunea Manchester şi copacii s-au înnegrit de 
funingine, fluturii s-au trezit expuşi, o pradă uşoară pentru 
păsări. Insă doar în decursul a câtorva generaţii, populaţia şi-a 
schimbat culoarea predominantă într-un negru pur, pentru a se 
camufla pe copacii acoperiţi de funingine. 

— Dacă mutaţiile ar apărea la întâmplare, argumentă Anna, ar 
părea un mare noroc faptul că negrul a apărut în momentul în 
care a făcut-o. Dacă a fost pur şi simplu o întâmplare, de ce n-au 
apărut fluturi roşii, verzi sau mov? Sau chiar unii cu două capete? 

Lisa se abţinu să nu-şi dea ochii peste cap. 

— Aş putea spune că lepidopterele colorate altfel au fost şi ele 
mâncate. lar cele cu două capete au murit pur şi simplu, însă tu 
nu ai înţeles bine ce s-a petrecut acolo. Schimbarea culorii 
acestor fluturi nu a fost cauzată de o mutație. Specia avea deja o 
genă neagră. In fiecare generaţie apăreau câţiva fluturi negri, 
însă majoritatea ajungeau hrană pentru păsări, menţinând 
populaţia albă. Insă, odată copacii înnegriţi, cele câteva 
exemplare negre au avut un avantaj şi au continuat să se 
înmulțească în timp ce fluturii albi erau devoraţi. Acesta era de 
fapt scopul acestui exemplu. Că mediul poate influenţa o 
populaţie. Insă schimbarea nu a fost cauzată de o mutație. Gena 


229 


neagră era deja prezentă. 

Anna îi zâmbea. 

Lisa îşi dădu seama că femeia o pusese pur şi simplu la 
încercare ca să vadă ce ştia. işi îndreptă spatele, simțindu-se şi 
enervată, dar şi surprinzător de intrigată. 

— Foarte bine, spuse Anna. Atunci dă-mi voie să mă refer la 
un eveniment mai recent. Unul care a apărut într-un mediu 
controlat, într-un laborator. Un cercetător a produs un tip de 
bacterie E. Coli care nu poate digera lactoza. Apoi a răspândit o 
populaţie numeroasă pe o suprafaţă unde singura sursă de hrană 
era lactoza. Ce spune ştiinţa că ar trebui să se întâmple în 
situaţia aceasta? 

Lisa ridică din umeri. 

— Incapabile să digere lactoza, bacteriile ar muri de foame. 

— Şi exact asta s-a petrecut cu nouăzeci şi opt la sută dintre 
bacterii. Insă dovă procente au continuat să trăiască. Intr-o 
singură generaţie, chestia asta mi se pare uluitoare, ja? Asta 
contrazice orice probabilitate de existenţă a întâmplării. Având în 
vedere toate genele din ADN-ul bacteriei E. Coli şi cât de rare 
sunt mutaţiile, de ce două procente din populaţie au suferit toate 
mutaţia singurei gene necesare pentru supravieţuire? E pur şi 
simplu o sfidare la adresa ideii de întâmplare. 

Lisa trebui să recunoască şi ea că era ciudat. 

— Poate că a fost o contaminare în laborator. 

— Experimentul a fost repetat. Cu rezultate similare. 

Lisa rămase neîncrezătoare. 

— Văd îndoiala din ochii tăi. Atunci să căutăm în altă parte, să 
găsim un alt exemplu al imposibilității întâmplării în mutaţia 
genelor. 

— Unde anume? 

— Inapoi la apariţia vieţii. La supa primordială. Atunci când s-a 
pornit pentru prima oară motorul evoluţiei. 

Lisa îşi aminti că Anna menţionase ceva în acest sens şi mai 
înainte, cum că povestea Clopotului mergea până la apariţia 
vieţii. Oare despre asta avea de gând să vorbească acum Anna? 
Ciuli urechile şi mai atentă acum ca să prindă direcţia în care se 
îndreptau toate astea. Ş 

— Să dăm timpul înapoi, spuse Anna. Inainte chiar şi de 
apariţia primei celule. Ţine minte dictonul de bază al lui Darwin: 
ceea ce există a apărut cu siguranţă dintr-o formă mai simplă, 
mai puţin complexă. Atunci, înainte de apariţia primei celule ce a 
fost? Cât de mult putem reduce viaţa şi s-o numim totuşi viaţă? 


230 


ADN-ul este viu? Cromozomul este viu? Dar o proteină sau o 
enzimă? Unde se trage linia între chimie şi viaţă? 

— OK, asta este o întrebare dificilă, recunoscu Lisa. 

— Atunci o să-ţi mai pun una. Cum a reuşit viaţa să facă saltul 
de la o supă primordială formată din elemente chimice la prima 
celulă? 

Lisa ştia răspunsul. 

— Atmosfera Pământului era la început plină de hidrogen, 
metan şi apă. Adaugă câteva impulsuri de energie, să zicem de 
la un fulger şi gazele acestea pot forma compuşi organici simpli. 
Aceştia au fiert apoi amestecându-se în proverbiala supă 
primordială şi în cele din urmă au ajuns să formeze o moleculă 
care s-a putut multiplica. 

— Ceea ce a fost dovedit în laborator, aprobă şi Anna dând din 
cap. O sticlă plină cu gaze primordiale a produs un amestec de 
aminoacizi, din care s-au format apoi proteinele. 

— Şi aşa a început viaţa. 

— Ah, eşti atât de nerăbdătoare să o iei înainte, spuse Anna 
pe un ton glumeţ. Abia am format aminoacizii. Materialul de 
construcţie. Cum ajungem de la câţiva aminoacizi la acea primă 
proteină perfect capabilă să se multiplice? 

— Amestecăm mai mulţi aminoacizi la un loc şi, în cele din 
urmă, vor ajunge să se înlănţuie în combinaţia potrivită. 

— Aşa, la întâmplare. 

O încuviinţare din cap. 

— Aici ajungem la rădăcina problemei, dr. Cummings. Aş 
putea fi de acord cu tine că teoria evoluționistă a lui Darwin a 
jucat un rol semnificativ după ce s-a format prima proteină 
capabilă să se reproducă singură. Dar ştii câţi aminoacizi trebuie 
să se înlănţuie pentru a putea forma această primă proteină 
capabilă de multiplicare? 

— Nu. 

— Cel puţin treizeci şi doi de aminoacizi. Asta este cea mai 
mică proteină care are capacitatea de a se reproduce. Şansele 
ca această proteină să se formeze pur şi simplu din întâmplare 
sunt astronomic de reduse. De zece la puterea patruzeci şi unu. 

Lisa ridică din umeri la auzul cifrei. In ciuda sentimentelor pe 
care le nutrea faţă de femeie, în ciuda ei înseşi, simţea cum 
începe s-o respecte. 

— Hai să punem şansele astea în contextul general, propuse 
Anna. Dacă ai lua toate proteinele care se găsesc în toate 
pădurile tropicale din lume şi le-ai dizolva pe toate într-o supă de 


231 


aminoacizi, tot ar rămâne un grad foarte redus de probabilitate 
ca să se formeze un lanţ de 32 de aminoacizi. In realitate, ar fi 
nevoie de o cantitate de cinci mii de ori mai mare decât aceea 
pentru a forma unul dintre aceste lanţuri. Cinci mii de păduri 
tropicale. Aşa că, încă o dată, cum ajungem de la amestecul de 
aminoacizi la acea primă celulă care se poate multiplica, la prima 
bucăţică de viaţă? 

Lisa scutură din cap. 

Anna îşi încrucişă braţele, mulţumită. 

— Aici există un gol în teoria evoluționistă pe care nici măcar 
Darwin nu a ştiut cum să-l umple. 

— Totuşi, o contrazise Lisa, refuzând să se dea bătută, pentru 
a umple acest gol, Mâna Domnului nu este un argument ştiinţific. 
Faptul că noi nu deţinem încă răspunsul pentru a umple acest gol 
nu înseamnă că are o cauză supranaturală. 

— Nu am spus că este supranaturală. Şi cine zice că nu am un 
răspuns cu care să umplu golul ăsta? 

Lisa o privi cu gura căscată. 

— Ce răspuns? 

— E vorba despre ceva ce noi am descoperit cu zeci de ani în 
urmă în timpul cercetărilor legate de Clopot. Ceva ce savanții de 
astăzi abia au început să studieze cu atenţie. 

— Ce anume? spuse Lisa trezindu-se că stătea şi mai dreaptă, 
nemaiîncercând să-şi ascundă interesul faţă de orice referire la 
Clopot. 

— Noi o numim evoluţia cuantică. 

Lisa îşi aminti de istoria Clopotului şi de cercetările naziştilor în 
lumea ciudată şi difuză a particulelor subatomice şi a fizicii 
cuantice. 

— Ce-are a face asta cu evoluţia? 

— Acest nou domeniu al evoluţiei cuantice nu numai că oferă 
un argument extrem de puternic pentru teoria proiectului 
inteligent, spuse Anna, ci, mai mult, răspunde la întrebarea 
fundamentală cine este proiectantul. 

— Glumeşti. Cine? Dumnezeu? 

— Pian. 

Anna o privi drept în ochi. 

— Noi. 

Inainte ca Anna să-şi poată continua explicaţia, un radio vechi, 
prins în perete, începu să hârâie şi în cameră se auzi o voce 
aspră familiară. Era Gunther. 

— Am prins o urmă a sabotorului. Suntem gata să acţionăm. 


232 


7.37 A.M. 
BUREN, GERMANIA 


Gray depăşi cu BMW-ul un camion vechi, cu remorca plină de 
fân. Băgă în viteza a cincea şi atacă ultima curbă periculoasă. 

Ajungând pe vârful dealului, avu o vedere panoramică asupra 
văii din faţă. 

— Valea Alme, spuse Monk de lângă el, ţinând strâns mânerul 
de deasupra uşii. 

Gray încetini, schimbând într-o treaptă de viteză inferioară. 

Monk se uită la el. 

— Văd că Rachel ţi-a dat lecţii de condus. 

— Când eşti în Roma... 

— Nu suntem la Roma. 

In mod evident nu erau. După ce ajunseră pe coama dealului, 
valea largă a râului li se aşternu în faţă, un şir verde de pajişti, 
păduri şi câmpuri cultivate. De-a lungul văii, un sătuc german, 
desprins parcă dintr-o carte poştală, era îngrămădit în zona 
depresionară, o aşezare cu acoperişuri ascuţite din ţiglă roşie şi 
case de piatră amplasate printre străzile înguste şi întortocheate. 

Insă toţi ochii erau aţintiţi asupra castelului masiv ce se înălța 
pe culmea îndepărtată, adăpostit în pădure, dominând clar 
localitatea de dedesubt. Turnurile proeminente erau proiectate în 
exterior, iar deasupra lor fluturau steaguri. Cu toate că era greoi 
şi masiv, asemenea multor alte structuri fortificate dispuse de-a 
lungul albiei mai largi a Rinului, castelul mai avea o aură de 
basm, un loc al prinţeselor fermecate şi al cavalerilor călare pe 
armăsari albi. 

— Dacă Dracula ar fi fost homosexual, spuse Monk, acesta ar 
fi castelul său. 

Gray ştia la ce se referea. Locul avea ceva sinistru şi 
nedesluşit, însă se putea să fie doar din cauza cerului mohorât 
dinspre nord. Aveau noroc dacă ajungeau la sătucul din vale 
înainte de începerea furtunii. 

— Şi-acum pe unde o luăm? întrebă Gray. 

Un fâsâit de hârtii mototolite se auzi de pe bancheta din spate, 
indicându-le că Fiona se uita pe hartă. 

l-o confiscase lui Monk şi îşi asumase rolul de navigator, căci 
încă nu le spusese unde anume trebuiau să ajungă. 


233 


Se aplecă în faţă şi făcu semn spre râu. 

— Trebuie să traversezi podul ăla. 

— Eşti sigură? 

— Da, sunt sigură. Ştiu să citesc o hartă. 

Gray o luă în jos prin vale, evitând un şir lung de biciclişti 
îmbrăcaţi în echipamente sportive multicolore de curse. Acceleră 
BMW-ul de-a lungul drumului şerpuitor spre fundul văii şi ajunse 
la marginea satului. 

Locul părea să fie dintr-un alt secol. Un vechi orăşel nemţesc. 
Peste tot ferestrele erau pline cu jardiniere înguste cu lalele, iar 
fiecare acoperiş ascuţit era susţinut de frontoane înalte. De la 
artera principală, străzile pavate cu pietre se întindeau în lateral. 
Trecură de o piaţă încadrată de cafenele în aer liber, berării cu 
terase şi o estradă centrală, unde Gray era sigur că o formaţie 
cânta polca în fiecare seară. 

După aceea trecură în grabă peste pod şi în curând ajunseră 
din nou într-o zonă cu pajişti şi mici ferme. 

— La prima, o iei la stânga! strigă Fiona. 

Gray trebui să frâneze brusc şi să ia o curbă strânsă. 

— Incearcă să mă previi data viitoare. 

Drumul se îngustă, străjuit de tufişuri îngrijite. Asfaltul lăsă loc 
pietrei cubice de pavaj. BMW-ul se cutremură pe suprafaţa 
accidentată. Curând, printre pietre se puteau zări buruieni. În 
faţă apărură nişte porţi de fier, încadrând drumul îngust şi 
aşteptând deschise. 

Gray încetini. 

— Unde suntem? 

— Acesta-i locul, anunţă Fiona. De unde provine Biblia lui 
Darwin. Proprietatea Hirszfeld. 

Gray intră cu BMW-ul pe porţile deschise. Ploaia începu să 
răpăie din cerul întunecat, la început mai uşor... după care cu 
mai multă forţă. 

— La ţanc, spuse Monk. 

De partea cealaltă a porţilor se deschidea o curte lată, 
încadrată pe cele două laturi de aripile unui mic conac de ţară. 
Corpul principal, aflat chiar în faţă, avea numai două etaje 
înălţime, însă acoperişul său din plăci de ardezie se înălța într-o 
pantă abruptă, dând casei un aer maiestuos. 

Un fulger trăsni deasupra capetelor lor, atrăgându-le privirea. 

Castelul pe care îl văzuseră mai devreme se înălța deasupra 
coamei împădurite din spatele proprietăţii. Părea că se 
suprapune ameninţător peste conac. 


234 


— Oy! se auzi un strigăt răstit. 

Atenţia lui Gray se mută rapid în spate. 

Un biciclist care pedala grăbit ca să scape de ploaie aproape 
că fu răsturnat. Tânărul, îmbrăcat într-un tricou galben de fotbal 
şi pantaloni mulaţi de biciclist, bătu în capota BMW-ului cu 
palma. 

— Vezi pe unde mergi, amice! îl admonestă el pe Gray. 

Fiona coborâse deja geamul din spate şi îşi scosese capul 
afară. 

— Du-te dracului, boule! De ce nu te uiţi pe unde goneşti în 
pantalonii ăia de cocotă? 

Monk scutură din cap. 

— Se pare că Fiona se asigură şi de o întâlnire pentru mai 
târziu. 

Gray trase într-un spaţiu amenajat de lângă corpul central al 
casei. Acolo mai era o singură maşină, însă observă un şir de 
biciclete asigurate cu lanţuri într-un suport special. Un grup de 
tineri, băieţi şi fete, uzi şi murdari stăteau sub o marchiză, cu 
rucsacurile lăsate jos pe pământ. li auzi vorbind în momentul în 
care opri motorul. În spaniolă. Locul trebuia să fie un cămin 
studenţesc sau cel puţin asta era destinaţia lui actuală. Practic 
vorbind, putea să simtă mirosul de paciuli şi canabis. 

Oare chiar erau la locul potrivit? 

Şi chiar dacă erau, Gray avea îndoieli că va găsi ceva de 
valoare aici. Insă dacă tot bătuseră atâta drum... 

— Aşteptaţi aici, zise el. Monk, stai cu... 

Portiera din spate se deschise cu un zgomot, iar Fiona cobori. 

— Data viitoare, spuse Monk, întinzându-se spre portiera lui, 
alege modelul cu sistem de siguranţă pentru copii la uşile din 
spate. 

— Haide, spuse Gray coborând şi ducându-se după ea. 

Cu rucsacul pe umăr, Fiona o pornise spre uşa din faţă a 
corpului principal al casei. 

O ajunse din urmă pe treptele verandei şi o apucă de cot. 

— Rămânem toţi la un loc. Nu pleci teleleu, de una singură. 

Ea se uită la el, la fel de furioasă. 

— Exact. Rămânem toţi la un loc. Nu pleci teleleu, de unul 
singur. Asta înseamnă că nu mă laşi pe mine în avioane sau 
maşini, spuse ea smulgându-se din strânsoarea lui şi deschizând 
uşa larg. 

Clinchetul unui clopoțel le anunţă sosirea. 

Un funcţionar îşi aruncă rapid privirea în sus de la biroul de 


235 


mahon al recepţiei aflat chiar lângă uşă. 

În şemineu dogorea un foc. Holul de la intrare era mărginit de 
bârne şi acoperit cu plăci de gresie. Picturi murale probabil vechi 
de câteva secole decorau pereţii. Din câte se vedea, starea 
clădirii era destul de proastă: tencuială crăpată şi fărâmiţată, 
praf pe grinzi, covoare roase şi decolorate pe podea. Casa 
cunoscuse şi timpuri mai bune. 

Funcţionarul dădu din cap spre ei, un tânăr sănătos şi voinic 
într-un tricou de rugby şi pantaloni verzi largi. În jur de 
nouăsprezece sau douăzeci de ani, arăta ca un student de anul 
întâi, blond, dintr-o reclamă la o faimoasă firmă de 
îmbrăcăminte. 

— Guten morgen, spuse el, întâmpinându-l pe Gray, care se 
apropia de tejghea. 

Monk scrută holul în timp ce tunetul bubui în vale. 

— Nimic guten în dimineaţa asta, murmură el. 

— Ah, americani! spuse funcţionarul, auzind comentariul lui 
Monk. 

In tonul lui se resimțea o uşoară răceală. 

Gray îşi drese vocea. 

— Ne întrebam dacă aceasta este vechea proprietate 
Hirszfeld? 

Ochii funcţionarului se măriră uşor. 

— Ja, aber... de douăzeci de ani încoace este Hanul 
Burgschloff. De când tatăl meu, Johann Hirszfeld, a moştenit 
locul. 

Deci se aflau la locul potrivit. Se uită rapid spre Fiona, care 
ridică din sprâncene spre el ca şi cum l-ar fi întrebat „Ce-i?”. Era 
ocupată să caute ceva în rucsacul ei. Se rugă ca Monk să fi avut 
dreptate: să nu fi fost nici un fel de rachete de semnalizare 
acolo. 

Gray îşi îndreptă din nou atenţia asupra funcţionarului. 

— Mă întrebam dacă aş putea vorbi cu tatăl dumneavoastră. 

— Cu privire la...? întrebă el, răceala din ton revenind, 
împreună cu o urmă evidentă de îngrijorare. 

Fiona interveni, dându-l la o parte. 

— Cu privire la asta, rosti ea bătând o carte cunoscută de 
tejgheaua recepţiei. 

Era Biblia lui Darwin. 

Oh, Dumnezeule... lăsase cartea sub pază în avion. 

După câte se părea, nu sub pază eficientă. 

— Fiona... începu Gray pe un ton ameninţător. 


236 


— E-a mea, spuse ea din colţul gurii. 

Funcţionarul îi luă cartea şi o răsfoi. Nu schiţă nici un semn de 
recunoaştere. j 

— O Biblie? Nu permitem prozelitismul aici la han. Inchise 
cartea şi o împinse înapoi spre Fiona. De altminteri, tatăl meu 
este evreu. 

Cum nu mai avea de ce să se ferească, Gray continuă mult 
mai direct. 

— Biblia i-a aparţinut lui Charles Darwin. Credem că a făcut 
parte cândva din biblioteca familiei dumitale. Ne întrebam dacă 
am putea să-l întrebăm pe tatăl dumitale mai multe despre ea. 

Funcţionarul privi Biblia mai puţin batjocoritor. 

— Biblioteca a fost vândută înainte ca tatăl meu să preia locul 
acesta, spuse el rostind cuvintele rar. Eu, unul, n-am reuşit s-o 
văd niciodată. Am auzit de la vecini că aparținuse familiei cu mai 
multe secole în urmă. 

Funcţionarul ieşi din spatele biroului recepţiei şi o luă înainte 
pe lângă şemineu spre o deschidere cu arcadă ce dădea într-un 
salon. Un perete era luminat de ferestre înalte şi înguste ce 
confereau încăperii un aer monahal de colţişor retras. Pe 
peretele opus se afla un şemineu iară foc, suficient de mare să 
intri în el în picioare, fără să te apleci. Incăperea, plină de mese 
şi băncuţe, era goală, cu excepţia unei femei în vârstă care 
mătura podeaua. 

— Aceasta era vechea bibliotecă a familiei şi camera de 
studiu. Acum este sala de mese a hanului. Tatăl meu a refuzat să 
vândă proprietatea, însă avea multe taxe de plătit. Presupun că 
acesta a fost motivul pentru care biblioteca a fost vândută acum 
jumătate de secol. Tatăl meu a trebuit să scoată la licitaţie o 
mare parte din mobilierul original. Cu fiecare generaţie în parte, 
dispare o bucată de istorie. 

— Ce păcat, spuse Gray. 

Funcţionarul încuviinţă dând din cap şi se întoarse. 

— Staţi să vorbesc cu tata. Să văd dacă vrea să discute cu 
dumneavoastră. 

Peste câteva momente, tânărul le făcu semn cu mâna şi îi 
conduse spre nişte uşi duble, foarte late. Descuie şi le ţinu uşa. 
Aceasta dădea spre secţiunea privată a proprietăţii. 

Funcţionarul se prezentă drept Ryan Hirszfeld în timp se 
îndreptau spre partea din spate a casei. li invită într-o seră. 
Ghivece cu ferigi şi bromeliacee pline de culoare erau aliniate de- 
a lungul pereţilor. Rafturi dispuse în trepte se înălţau spre una 


237 


din laturile cu ferestre, ticsite cu plante specimen, unele arătând 
ca nişte buruieni. În spate, se înălța un singur palmier, a cărui 
coroană atingea tavanul de sticlă, cu câteva frunze îngălbenite 
din motive de neglijenţă. Locul îţi crea impresia de vechi, de 
paragină, de neîngrijit şi nesupravegheat. Senzaţia era sporită de 
stropii de apă care se prelingeau printr-un ochi de geam crăpat, 
scurgându-se într-o găleată. 

Incăperea care ar fi trebuit să fie plină de soare era departe de 
a fi însorită. 

In centrul serei, un bărbat plăpând stătea într-un scaun cu 
rotile, cu o pătură în poală care-i acoperea picioarele, uitându-se 
lung afară spre partea din spate a proprietăţii. Picături de ploaie 
cădeau pe toate suprafeţele, făcând lumea de afară să pară 
iluzorie şi ireală. 

Ryan se duse la el, aproape timid. 

— Vater. Hier sind die Leute mit da Bibel. 

— Auf Englisch, Ryan... auf Englisch. 

Bărbatul trase de o roată, iar scaunul se întoarse înspre ei. 
Pielea sa părea subţire ca pergamentul. Vocea îi era şuierată şi 
gâfâită. Suferea de emfizem pulmonar, bănui Gray. 

Ryan, fiul, îl privea cu o expresie îndurerată. Gray se întrebă 
dacă măcar era conştient de asta. 

— Eu sunt Johann Hirszfeld, se prezentă bătrânul. Aşadar, aţi 
venit să faceţi cercetări cu privire la vechea bibliotecă. Fără doar 
şi poate a iscat foarte mult interes în ultima vreme. N-a pus 
nimeni o întrebare zeci de ani de zile. lar acum e a doua oară 
într-un an. 

Gray îşi aminti că Fiona îi povestise despre un misterios domn 
în vârstă care vizitase magazinul de cărţi al lui Grette şi căutase 
prin dosare. Probabil că văzuse foaia de expediţie şi urmase 
acelaşi drum până aici. 

— Ryan spune că aveţi una dintre cărţi. 

— Biblia lui Darwin, spuse Gray. 

Bărbatul întinse mâinile. Fiona păşi în faţă şi i-o puse în palme. 
El şi-o aşeză în poală. 

— N-am mai văzut cartea asta de când eram mic, şuieră el, 
uitându-se în sus la fiul său. Danke, Ryan. Ar trebui să întorci şi 
să te ocupi de recepţie. 

Ryan încuviinţă printr-un gest din cap, dându-se înapoi fără 
nici o tragere de inimă, după care se întoarse şi plecă. 

Johann aşteptă ca fiul său să închidă uşa serei, după care oftă 
uitându-se din nou la Biblie. O deschise, studiind arborele 


238 


genealogic al familiei Darwin dinăuntru. 

— Aceasta a fost unul dintre cele mai dragi şi apreciate bunuri 
ale familiei mele. Biblia a fost un cadou primit de străbunicul 
meu în 1901 din partea British Royal Society. A fost un botanist 
renumit la începutul secolului. 

Gray sesiză melancolia din vocea bărbatului. 

— Familia noastră are o tradiţie lungă în studii şi realizări în 
domeniul ştiinţific. Sigur, nu le putem compara cu descoperirile 
lui Herr Darwin, dar am lăsat şi noi câte ceva în urmă. 

Privirea îi reveni la proprietatea scăldată în ploaie. 

— Asta a fost cu multă vreme în urmă. Acum bănuiesc că o să 
trebuiască să fim cunoscuţi drept hotelieri. 

— In legătură cu Biblia, spuse Gray. Puteţi să ne mai vorbiţi 
despre ea? Biblioteca a fost întotdeauna păstrată aici? 

— Naturlich. Unele cărţi au fost luate când vreuna dintre 
rudele mele au plecat la studii peste hotare. Insă cartea aceasta 
n-a părăsit proprietatea decât o dată. Ştiu asta numai pentru că 
eram aici când a fost returnată. Trimisă înapoi prin poştă de 
bunicul meu. Ceea ce a provocat o mare agitaţie aici. 

— De ce? 

— Mă gândeam că s-ar putea să întrebaţi. De-asta l-am trimis 
pe Ryan afară. E mai bine ca el să nu ştie. 

— Să întreb ce? 

— Bunicul meu Hugo a lucrat pentru nazişti. Aşa cum a făcut şi 
fiica lui, mătuşa mea Tola. Cei doi erau inseparabili. Am aflat mai 
târziu, din bârfele rudelor mele scandalizate, că erau implicaţi 
într-un proiect secret de cercetare. Amândoi era nişte biologi 
renumiţi şi foarte respectaţi. 

— Ce fel de proiect de cercetare? întrebă Monk. 

— Nimeni n-a ştiut niciodată. Atât bunicul meu, cât şi mătuşa 
Tola au murit la sfârşitul războiului. Insă cu o lună înainte de 
asta, a sosit o ladă de la bunicul meu. Conţinea o parte din 
biblioteca pe care o luase cu el. Poate că ştia că era condamnat 
şi voia să protejeze cărţile, punându-le la adăpost. Cinci cărţi de 
fapt, spuse bărbatul bătând uşor cu mâna pe Biblie. Aceasta a 
fost una dintre ele. Deşi cum ar fi putut o Biblie să-l ajute în 
munca de cercetare, nimeni n-a reuşit să-mi explice. 

— Poate că era ceva care să-i aducă aminte de-acasă, rosti 
Fiona încet. 

Johann păru în cele din urmă să remarce şi prezenţa fetei, 
încuviinţă încet din cap. 

— Poate. Probabil era ceva care avea legătură cu tatăl lui. Un 


239 


semn de aprobare simbolică pentru ceea ce făcea, spuse 
bătrânul scuturând din cap. Să lucrezi pentru nazişti! O chestie 
oribilă. 

Gray îşi aminti ceva ce îi spusese Ryan. 

— Staţi puţin. Dumneavoastră sunteţi evreu, nu-i aşa? 

— Da. Insă trebuie să înţelegeţi că străbunica mea, mama lui 
Hugo, era nemţoaică, cu rădăcini adânci în sânul comunităţii 
locale. Cu legături în interiorul partidului nazist. Chiar şi când a 
început pogromul lui Hitler, familia noastră a fost cruţată. Am 
fost declaraţi Mischlinge, cei cu sânge amestecat. Aveam 
suficient de mult sânge german ca să evităm condamnarea la 
moarte. Insă, pentru a-şi dovedi loialitatea, bunicul şi mătuşa 
mea s-au trezit recrutaţi de către nazişti. Aceştia umblau după 
oameni de ştiinţă ca veveriţele după alune. 

— Deci au fost obligaţi s-o facă, spuse Gray. 

Johann se uită prin încăpere. 

— Erau vremuri grele. lar bunicul meu avea nişte convingeri 
mai ciudate. 

— Cum ar fi? 

Johann părea că nu auzise întrebarea. Deschise Biblia şi o 
frunzări. Gray observă semnele făcute de mână cu stiloul. Păşi în 
faţă şi arătă spre câteva semne desenate stângaci. 


VAZA 


— Ne-am întrebat şi noi ce sunt semnele acelea, spuse Gray. 

— Aţi auzit vreodată de Societatea Thule? întrebă bătrânul, 
părând să nu-i ia în seamă remarca. 

Gray clătină din cap. 

— Era un grup naţionalist de extremişti germani. Bunicul meu 
a fost un membru al acestei societăţi, iniţiat la vârsta de 
douăzeci şi doi de ani. Familia mamei sale avea legături cu 
membrii fondatori. Credeau cu tărie în filosofia UVbermensch. 

— Ubermensch. Supraoameni. 

— Corect. Societatea a fost numită după ţinutul mitic Thule, o 
rămăşiţă a regatului pierdut al Atlantidei, un tărâm al unei 
superrase. 

Monk pufni dezaprobator. 

— După cum spuneam, continuă Johann respirând cu greutate, 


240 


bunicul meu avea nişte convingeri mai ciudate. Însă la momentul 
respectiv nu era singurul. Îndeosebi aici, pe plan local. Aici, în 
pădurile acestea, vechile clanuri de teutoni germani opriseră 
legiunile romane, stabilind graniţa dintre Germania şi Imperiul 
Roman. Cei din Societatea Thule credeau că aceşti războinici 
teutoni erau urmaşii acestei superrase dispărute. 

Gray înţelese puterea de atracţie a mitului. Dacă aceşti 
războinici germani străvechi erau nişte supraoameni, atunci 
urmaşii lor - germanii moderni - încă mai purtau această 
moştenire genetică. 

— Acesta a fost începutul filosofiei ariene. 

— Convingerile lor conţineau şi mult misticism şi ocultism. Eu, 
unul, nu le-am înţeles niciodată. Insă, potrivit spuselor celor din 
familia mea, bunicul a fost extrem de curios. A căutat 
întotdeauna lucruri ciudate, investigând misterele istorice. In 
timpul liber, era întotdeauna foarte preocupat să-şi ascută 
mintea. Făcea exerciţii de memorie, rezolva puzzle-uri. Mereu 
rezolva puzzle-uri. După care a descoperit nişte poveşti oculte şi 
a căutat adevărul din spatele lor. Ceea ce s-a transformat într-o 
obsesie pentru el. 

In timp ce vorbea, bătrânul îşi îndreptă din nou atenţia asupra 
Bibliei. Răsfoi iarăşi paginile. In cele din urmă ajunse la final şi 
căută în partea interioară a copertei din spate. 

— Das ist merkwurdig. 

Merkwurdig. Ciudat. 

Gray se apropie şi mai mult, uitându-se peste umărul 
bărbatului. 

— Ce este? 

Bătrânul îşi trecu un deget osos pe partea interioară a 
copertei. Trecu repede la coperta din faţă, după care din nou la 
cea din spate. 

— Arborele genealogic al familiei Darwin. Nu era scris doar pe 
partea interioară a copertei din faţă... ci şi pe cea din spate. 
Eram doar un copil la momentul respectiv, însă îmi amintesc asta 
foarte clar. 

Johann ridică puţin cartea. 

— Arborele genealogic din spate a dispărut. 

— Staţi să văd şi eu. 

Gray luă cartea. Examină interiorul copertei din spate mult 
mai atent. Fiona şi Monk îl flancară. 

Işi trecu un deget de-a lungul cotorului, după care examină 
coperta din spate cu multă grijă. 


241 


— Uitaţi-vă aici. Arată ca şi cum cineva a rupt ultima pagină a 
Bibliei şi a lipit-o peste partea interioară a copertei din spate. 
Peste ceea ce se afla acolo, spuse Gray aruncându-i o privire 
Fionei. Ar fi făcut Grette aşa ceva? 

— Nici vorbă. Mai degrabă ar fi rupt Mona Lisa. 

Dacă nu Grette... 

Gray se uită rapid spre Johann. 

— Sunt sigur că nimeni din familia mea n-ar fi făcut asta. 
Biblioteca a fost vândută la câţiva ani după război. După ce a 
fost trimisă înapoi prin poştă aici, mă îndoiesc c-a mai atins 
cineva Biblia. 

Aşa că nu mai rămânea decât Hugo Hirszfeld. 

— Un cuţit, spuse Gray şi se apropie de o măsuţă. 

__ Monk îşi vâri mâna în rucsac şi scoase un briceag Swiss Army. 
II desfăcu şi i-l dădu lui Gray Folosindu-se de vârf, Gray răzui 
marginile foii din spate, după care îi desfăcu un colţ. Foaia 
groasă se ridică cu uşurinţă. Numai marginile fuseseră lipite. 

Johann îşi manevră scaunul ca să li se alăture. Trebui să se 
împingă în braţe ca să vadă peste marginea mesei. Gray nu-i 
ascunse ce făcea. Se putea să aibă nevoie de cooperarea 
bărbatului pentru ceea ce avea să iasă la suprafaţă. 

Dădu foaia lipită la o parte şi scoase la iveală hârtia care se 
aflase iniţial pe coperta interioară. Aici era scrisă extrem de 
îngrijit cealaltă jumătate a arborelui genealogic al familiei 
Darwin. Johann avusese dreptate. Insă asta nu era tot ce văzură 
acolo. 

— ingrozitor, spuse Johann. De ce ar face bunicul aşa ceva? Să 
strice Biblia în halul ăsta? 

Suprapus peste arborele genealogic, scris cu cerneală neagră 
de-a lungul întregii pagini, atât de apăsat încât lăsase urme 
adânci în coperta cartonată a Bibliei, era un simbol ciudat. 


Cu aceeaşi cerneală, sub el fusese scris un singur rând în 
limba germană. 

Gott, verzeihen mir. 

Gray traduse. 


242 


„Doamne, iartă-mă.” 

Monk arătă spre simbol. 

— Ce-i asta? 

— O rună, spuse Johann, încruntându-se şi lăsându-se să cadă 
înapoi în scaun. O nebunie şi mai mare a bunicului meu. 

Gray se întoarse spre el. 

Johann îi explică: 

— Societatea Thule credea în caracterul magic al runelor. În 
puterea şi ritualurile străvechi asociate cu simbolurile nordice. 
Aşa cum naziştii au preluat esenţa filosofiei celor de la Thule cu 
privire la supraoameni, au mai preluat şi misticismul runelor. 

Gray era destul de familiarizat cu simbolistica nazistă şi cu 
legăturile pe care aceasta o avea cu runele, însă în cazul de faţă 
ce semnificaţie ar fi putut să aibă? 

— Cunoaşteţi semnificaţia acestui simbol? întrebă Gray. 

— Nu. Nu-i un subiect pe care un evreu german l-ar găsi de 
interes. Nu după război. 

Johann îşi deplasă iarăşi scaunul cu rotile şi se uită lung la 
furtuna de-afară. Tunetul bubui, părând atât de departe şi de 
aproape în acelaşi timp. 

— Insă ştiu cine ar putea să fie în măsură să vă ajute. 
Custodele muzeului de aici. 

Gray închise Biblia şi i se alătură lui Johann. 

— Ce muzeu? 

Un fulger lumină sera. Johann îi făcu semn undeva în sus. Gray 
îşi întinse gâtul. În lumina slabă, camuflat de ploaie, se înălța 
maiestuosul castel. 

— Historisches Museum des Hochstifts Paderborn, spuse 
Johann. Astăzi este deschis. Se află în castel, adăugă bătrânul 
încruntându-se în direcţia aceea. Ei ştiu cu siguranţă ce 
înseamnă simbolul acesta. 

— De ce? întrebă Gray. 

Johann se holbă la el de parcă ar fi spus cea mai mare prostie. 

— Cine ar putea să ştie mai bine? Ala-i castelul Wewelsburg. 

Văzând că Gray nu îi răspunde, bătrânul continuă cu un oftat: 

— Camelotul Negru al lui Himmler. Fortăreaţa naziştilor din SS. 

— Aşadar, a fost castelul lui Dracula, mormăi Monk. 

Johann continuă: 

— In trecut, în secolul al şaptesprezecelea, acolo sus aveau loc 
procesele vrăjitoarelor, mii de femei fiind torturate şi executate. 
Himmler n-a făcut decât să sporească încontinuu cantitatea de 
sânge vărsat acolo. O mie două sute de evrei din lagărul de 


243 


concentrare de la Niederhagen au murit pe durata reconstrucției 
castelului iniţiată de Himmler. Un loc blestemat. Ar trebui să fie 
făcut una cu pământul definitiv. 

— Deci cei de la muzeul de-acolo, interveni Gray, încercând 
să-i distragă atenţia lui Johann, care începuse să se înfurie. 

Bătrânul respira tot mai greu. 

— Credeţi că ar putea să ştie semnificaţia runei? 

O încuviinţare din cap. 

— Heinrich Himmler a fost membru al Societăţii Thule, care se 
ocupa în special de studiul runelor. De fapt, aşa l-a remarcat pe 
bunicul meu. Impărtăşeau aceeaşi obsesie pentru rune. 

Gray întrevăzu o convergenţă de legături şi evenimente, toate 
având în centru această ocultă Societate Thule. Dar care era 
aceasta? Avea nevoie de mai multe informaţii. Un drum până la 
muzeul castelului era o garanţie dublă. 

Johann se îndepărtă cu scaunul cu rotile de Gray, dându-i de 
înţeles că întrevederea se încheiase. 

— Date fiind aceste interese comune împărtăşite cu bunicul 
meu, Himmler a permis ca familia noastră, o familie Mischlinge, 
să fie iertată. Am fost cruţaţi, n-am fost trimişi în lagăre. 

Prin bunăvoința lui Himmler. 

Gray înţelegea de unde izvora mânia omului... şi motivul 
pentru care îi ceruse fiului său să părăsească încăperea. Era o 
povară a familiei care cel mai bine era să rămână nedezvăluită. 
Atenţia lui Johann se-ndreptă din nou spre furtuna de-afară. 

Gray recuperă Biblia şi le făcu semn celorlalţi să iasă. 

— Danke, îi spuse la rândul său bătrânului. 

Johann nu arătă că l-ar fi auzit, pierdut în trecut. 

Gray şi ceilalţi ajunseră în curând din nou la intrarea acoperită. 
Ploaia continua să curgă din norii foarte joşi. 

Curtea era pustie. Azi nu mai avea să se plimbe nimeni cu 
bicicleta sau pe jos. 

— Hai să mergem, spuse Gray şi o porni prin ploaie. 

— O zi perfectă ca să iei cu asalt un castel, comentă Monk 
sarcastic. 

In timp ce traversau grăbiţi curtea, Gray observă o maşină 
nouă parcată lângă a lor. Goală. Din motorul încins ieşeau aburi 
în ploaia rece. Probabil abia ajunsese. 

Un Mercedes alb ca gheaţa. 


244 


9 
SABOTORUL 


12.32 P.M. 
HIMALAYA 


— De unde vine semnalul? întrebă Anna. 

Femeia intrase ca o vijelie în camera de serviciu, răspunzând 
imediat chemării lui Gunther. Venise singură, pretinzând că Lisa 
dorise să rămână în bibliotecă. Painter se gândi că motivul era 
mai degrabă acela că Anna voia să-i ţină în continuare departe 
unul de celălalt. 

Tot era bine, căci astfel Lisa era în siguranţă. 

In special dacă se aflau cu adevărat pe urmele sabotorului. 

Aplecându-se şi mai aproape de ecranul laptopului, Painter îşi 
masă vârfurile degetelor. În spatele unghiilor simţea tot timpul 
furnicături. Încetă să-şi frece mâinile numai pentru a arăta înspre 
schiţa tridimensională a castelului. 

— Cel mai probabil se află în zona asta, spuse Painter, bătând 
uşor în ecran. 

Fusese surprins să vadă cât de mult se întindea castelul în 
munte. Străpungea întreaga culme. Semnalul venea din partea 
cea mai îndepărtată. 

— Dar nu e un punct foarte precis. Sabotorul ar avea nevoie 
de o cale de acces directă, fără nici un obstacol, pentru a-şi 
putea folosi telefonul prin satelit. 

Anna încremeni. 

— Acolo se află elicopterul. 

Gunther dădu din cap mormăind. 

Pe ecran, şirul de linii pulsatile se opri brusc. 

— A terminat de vorbit, zise Painter. Va trebui să ne mişcăm 
repede. 

Anna se întoarse către Gunther. 

— la legătura cu Klaus. Pune-l să le ordone oamenilor lui să 
izoleze eliportul. Acum. 

Gunther smulse un telefon din perete şi începu să ordone 
măsurile de închidere a zonei. Planul fusese să fie percheziţionaţi 


245 


toţi cei aflaţi în vecinătatea locului de unde se transmisese 
semnalul pentru a descoperi cine avea un telefon prin satelit 
ilicit. 

Anna se întoarse la Painter. 

— Mulţumesc pentru ajutor. De aici încolo ne descurcăm. 

— S-ar putea să vă mai fiu de folos. 

Intre timp, Painter butonase ceva la laptop. Memorase 
numărul care apăruse pe ecran, apoi decuplase amplificatorul lui 
artizanal de la sistemul electric al castelului. Işi îndreptă spatele. 

— Dar o să am nevoie de unul dintre telefoanele voastre prin 
satelit portabile. 

— Nu te pot lăsa aici cu un telefon, spuse Anna, masându-şi 
tâmpla şi crispându-se. 

Durere de cap. 

— Nu e nevoie să mă laşi. Merg cu voi la eliport. 

Gunther făcu un pas înainte, ridurile obişnuite de pe frunte 
adâncindu-i-se. 

Anna îi făcu semn să se dea înapoi. 

— Nu avem timp să ne certăm. 

Însă bărbatul masiv şi sora lui schimbară un mesaj tăcut. Un 
avertisment ca uriaşul să stea cu ochii pe Painter. 

Anna o luă înainte. 

Painter o urmă, frecându-şi în continuare degetele. Unghiile 
începuseră să-i ardă. 

Pentru prima oară le privi cu atenţie, aşteptându-se ca patul 
unghial să fie inflamat, însă în loc de asta observă că unghiile de 
la mâini se albiseră ciudat, ca şi cum se scursese tot sângele din 
ele. 

Degerătură? 

Gunther îi dădu un telefon, observă încotro îşi îndreptase 
atenţia Painter şi scutură din cap. Intinse o mână. Painter nu 
înţelese - apoi observă că bărbatului îi lipseau unghiile de la 
ultimele trei degete. 

Gunther cobori braţul şi o luă după Anna. 

Painter îşi închise şi-şi deschise pumnii. Deci arsura şi 
furnicăturile nu erau cauzate de degerături. Boala cuantică 
avansa. Işi aminti simptomele despre care Anna spusese că 
apăreau la subiecţii expuşi la Clopot: pierderea degetelor, a 
urechilor, a degetelor de la picioare. Nu prea diferite de efectele 
leprei. 

Cât mai avea? 

In timp ce se îndreptau spre partea îndepărtată a muntelui, 


246 


Painter îl studie pe Gunther. Bărbatul trăise toată viaţa cu o 
sabie deasupra capului. O degenerare cronică şi progresivă, 
urmată de nebunie. Painter era pe cale să ajungă în doi timpi şi 
trei mişcări în aceeaşi situaţie. Nu putea spune că perspectiva 
nu-l îngrozea - nu atât de mult procesul degenerativ, cât 
posibilitatea de a-şi pierde minţile. 

Cât mai avea? 

Gunther simţi probabil ce-i trecea prin cap. 

— Nu o s-o las şi pe Anna să treacă prin aşa ceva, mormăi el 
printre dinţi înspre Painter. O să fac tot ce-mi stă în putinţă să 
împiedic asta. 

Lui Painter i se aminti din nou că cei doi erau frate şi soră. 
Abia după ce aflase asta, Painter observase subtilele asemănări 
ale trăsăturilor: curbura buzelor, forma bărbiei, ridurile de 
expresie identice. Trăsături de familie. Insă asemănările se 
opreau acolo. 

Părul întunecat al Annei şi ochii ei verzi strălucitori contrastau 
puternic cu tenul spălăcit al fratelui ei. Numai Gunther se 
născuse în urma expunerii la efectul Clopotului, un copil 
sacrificat, o jertfă de sânge şi ultimul Sonnekonige. 

In timp ce traversau holul şi coborau scările, Painter se ocupă 
de partea din spate a telefonului mobil. O băgă în buzunar, slăbi 
bateria şi strecură amplificatorul lui lângă firul antenei din 
spatele bateriei. Avea să transmită un singur semnal, pentru 
câteva secunde, însă suficient. 

— Ce-i asta? întrebă Gunther. 

— Un detector de GPS. Amplificatorul a înregistrat trăsăturile 
unice ale cipului din telefonul sabotorului în timpul convorbirii. S- 
ar putea să reuşesc să-i dau de urmă dacă e undeva pe-aproape. 

Gunther mormăi aprobator, crezând minciuna. 

Până aici totul mersese ca pe roate. 

Scara dădea într-un culoar mare, destul de larg să poată trece 
şi un tanc prin el. Nişte şine vechi brăzdau podeaua, mergând 
drept în inima muntelui. Eliportul se afla la capătul celălalt, 
departe de aripa principală a castelului. Urcară într-un vagonet 
fără pereţi de-o parte şi de alta. Gunther cobori frâna de mână şi 
porni motorul apăsând o pedală din podea. Nu exista nici un loc 
de stat jos, numai un grilaj. Painter îl apucă strâns în timp ce o 
luau în josul coridorului, luminat intermitent de lămpi suspendate 
deasupra capetelor lor. 

— Deci aveţi un sistem propriu de transport subteran, spuse 
Painter. 


247 


— Pentru transportul mărfurilor, răspunse Anna crispându-se 
de durere. 

Pe drum luase două pastile. Analgezice? 

Trecură pe lângă o serie de magazii pline până sus de butoaie, 
cutii şi lăzi, probabil aduse pe calea aerului şi depozitate acolo. 
Intr-un minut, erau la capătul celălalt al coridorului. Aerul se 
încălzise, apăruseră aburi şi un vag miros de sulf. O vibraţie 
puternică şi sonoră trecu prin podeaua de piatră, iar Painter o 
simţi când cobori din vagonet. Ştia din privirea pe care o 
aruncase peste planul castelului că uzina geotermală se afla pe 
undeva pe dedesubt. 

Dar mergeau în sus, nu în jos. 

De aici încolo urma o rampă, suficient de largă ca să poată 
ţine un Humvee. Urcară într-un spaţiu scobit. Lumina pătrundea 
înăuntru prin două uşi de oţel deschise în acoperiş. Semăna cu 
un depozit într-un aerodrom comercial: macarale, elevatoare cu 
platformă, echipamente grele. lar în centru se aflau două 
elicoptere A-Star Ecuriel, unul alb, unul negru, ambele cu siluete 
de viespi mânioase, construite special pentru zborurile la 
altitudini înalte. 

Klaus, uriaşul paznic Sonnekonige, îi observă şi o luă spre ei, 
încercând să expună vederii numai partea sănătoasă. Nu băgă în 
seamă pe nimeni în afară de Anna. 

— Au fost luate măsurile pe care le-ai cerut, spuse el într-o 
germană răstită. 

Dădu din cap înspre un şir de bărbaţi şi de femei aliniaţi într-o 
parte. Erau vreo doisprezece şi nici unul nu era scăpat din ochi 
de mulţimea de paznici înarmaţi. 

— N-a reuşit nici unul să se strecoare şi să treacă de tine? 
întrebă Anna. 

— Nan. Eram pregătiţi. 

Anna postase câte patru Sonnekonige în fiecare corp 
important din castel, gata să izoleze orice zonă detecta Painter 
cu dispozitivul lui. Dar dacă el făcuse o greşeală? Agitaţia de aici 
urma cu siguranţă să-l alerteze pe sabotor. El sau ea avea să se 
ascundă şi mai bine. Aceasta era singura şansă pe care o aveau. 

Şi Anna ştia asta. Se mişcă ferm traversând spaţiul. 

— Ai găsit...? 

Anna se împiedică şi păru să-şi piardă echilibrul. Gunther o 
prinse de braţ, susţinând-o, cu o expresie îngrijorată pe chip. 

— N-am nimic, îi şopti ea şi se desprinse ca să meargă mai 
departe. 


248 


— Am percheziţionat pe toată lumea, spuse Klaus, străduindu- 
se din răsputeri să nu pară îngrijorat din cauza momentului de 
slăbiciune al Annei. Nu am găsit nici un telefon sau un altfel de 
dispozitiv. Tocmai voiam să percheziţionăm şi eliportul. 

Anna se încruntă şi mai tare. De asta se temuseră. În loc să ia 
telefonul cu el, sabotorul ar fi putut foarte uşor să-l ascundă 
undeva după ce-şi termina convorbirea. 

Sau era la fel de posibil ca lui Painter să-i fi scăpat ceva. 

Caz în care avea să trebuiască să-şi răscumpere păcatele. 

Painter veni lângă Anna. Ridică dispozitivul pe care-l 
improvizase. 

— S-ar putea să reuşesc să grăbesc căutarea telefonului. 

Ea îl măsură neîncrezătoare, însă nu prea aveau de ales. 

Dădu din cap. 

Gunther nu-l slăbi deloc, rămânând în permanenţă lângă 
umărul lui. 

Painter ridică telefonul, îl deschise şi formă numărul pe care-l 
memorase. Nouă cifre. Nu se întâmplă nimic. Toţi ochii erau fixaţi 
asupra lui. 

Se îndârji şi, concentrat, mai apăsă o dată tastele formând din 
nou. 

Tot nimic. 

Nu avea în cap numărul corect? 

— Was ist los? întrebă Anna. 

Painter se holba la numărul de pe micul ecran al telefonului. Îl 
mai citi încă o dată şi-şi dădu seama de greşeală. 

— Am încurcat ultimele două cifre. Le-am tastat invers. 

Clătină din cap şi le mai tastă o dată, foarte încet, 
concentrându-se. În sfârşit introduse combinaţia corectă. Anna îi 
întâlni privirea când acesta ridică ochii. Eroarea pe care o făcuse 
se datora unui alt factor decât pur şi simplu stresului. Ştia şi ea 
asta. Formarea unui număr pe o tastatură de dimensiuni reduse 
era deseori folosit ca test de acuitate mentală. 

Şi acesta fusese un simplu număr de telefon. 

Insă unul important. 

Reţeaua conectată la satelit pe care o improvizase Painter 
reuşise să înregistreze numărul de telefon al sabotorului. Apăsă 
butonul de apelare şi privi în sus. 

După o fracțiune de secundă, un telefon sună în incinta în care 
se aflau, răspândind sunete melodioase şi puternice. 

Toţi ochii se întoarseră. 

Către Klaus. 


249 


Sonnekonige se dădu un pas înapoi. 

— Sabotorul pe care îl căutaţi... anunţă Painter. 

Klaus deschise gura, gata să nege - însă brusc se răzgândi şi- 
şi scoase pistolul cu o expresie împietrită pe faţă. 

Gunther reacţionase o secundă mai repede, având deja în 
mână pistolul lui MK23. 

O mică explozie în vârful ţevii. 

Arma lui Klaus îi zbură din mână răspândind scântei din cauza 
ricoşeului. 

Gunther se aruncă înainte şi-şi lipi ţeava fumegând a pistolului 
de obrazul lui Klaus. Carnea rece sfârâi arsă de ţeava fierbinte. 
Klaus nici măcar nu clipi. Aveau nevoie de sabotor în viaţă pentru 
a le răspunde la întrebări. Gunther o puse pe cea mai presantă. 

— Warum? mormăi. De ce? 

Klaus îi măsură rece cu singurul lui ochi bun. Peste celălalt 
pleoapa se lăsase, la fel ca toată partea pe jumătate paralizată a 
feţei, transformându-i rânjetul într-o expresie îngrozitoare. 
Scuipă pe pământ. 

— Ca să pun capăt umilitoarei domnii a Leprakonige. 

O ură îndelung ascunsă îi străluci pe faţă. Painter îşi putea 
doar închipui ce însemnaseră pentru om toţi anii aceia de furie 
care-i măcinase oasele, anii în care fusese ridiculizat din cauza 
trupului său care se deteriora. Prinţul de altădată era acum un 
simplu lepros. Insă Painter simţea că nu era vorba numai de 
răzbunare. Cineva îl transformase pe omul acesta într-un 
trădător. 

Dar cine? 

— Frate, spuse Klaus către Gunther, lucrurile nu trebuie să 
continue în felul acesta. Să ducem o viaţă de morţi vii. Există un 
remediu. 

O notă de speranţă vibră în glasul lui rugător. 

— Putem să ajungem din nou nişte regi printre oameni. 

Deci aceştia fuseseră cei patruzeci de arginţi ai omului. 

Promisiunea unui remediu. 

Gunther nu păru mişcat în vreun fel. 

— Nu sunt fratele tău, răspuns el cu o voce care parcă-i venea 
din inimă. Şi eu nu am fost niciodată rege. 

Painter simţi care era adevărata deosebire dintre aceşti doi 
Sonnekonige. Klaus era cu zece ani mai în vârstă. Prin urmare, el 
apucase să crească aici ca un rege pentru ca apoi să piardă 
totul. Pe de altă parte, Gunther se născuse la sfârşitul rundelor 
de teste, atunci când realitatea decrepitudinii fizice şi a nebuniei 


250 


care îi aştepta pe toţi devenise evidentă. El fusese întotdeauna 
un lepros şi niciodată nu cunoscuse vreo altă existenţă. 

Şi între ei mai era încă o diferenţă esenţială. 

— Prin trădarea ta, ai condamnat-o pe Anna la moarte, zise 
Gunther. lar eu vă voi face să plătiţi pentru asta pe tine şi pe 
oricine te-a sprijinit. 

Klaus nu dădu înapoi, ci spuse şi mai convingător: 

— Şi ea poate fi vindecată. Se poate aranja. 

Ochii lui Gunther se îngustară. 

Klaus  sesiză ezitarea, speranţa ce încolţea în sufletul 
adversarului său. Nu pentru sine, ci pentru sora lui. 

— Nu trebuie să moară. 

Painter îşi aminti cuvintele lui Gunther de mai devreme. „Nu o 
s-o las şi pe Anna să treacă prin aşa ceva. O să fac tot ce-mi stă 
în putinţă să împiedic asta.” Oare asta însemna să îi trădeze pe 
toţi ceilalţi? Chiar în pofida dorințelor surorii lui? 

— Cine ţi-a promis remediul acesta? întrebă Anna aspru. 

Klaus râse gutural. 

— Nişte oameni mult mai mari decât mortăciunile astea în 
care v-aţi transformat cei de aici. E corect să fiţi daţi la o parte. 
V-aţi îndeplinit misiunea. Insă acum s-a terminat. 

Se auzi un zgomot puternic şi în mâinile lui Painter explodă 
ceva. Telefonul prin satelit pe care-l folosise ca să-l demaşte pe 
sabotor se făcu bucăţi după ce bateria explodă, scurtcircuitată 
de amplificatorul lui. Cu înţepături în degete, Painter scăpă 
rămăşiţele fumegânde ale telefonului şi aruncă o privire în sus 
înspre uşile deschise ale chepengului de deasupra eliportului. Se 
rugă ca amplificatorului să fi ţinut suficient de mult. 

Nu era singurul căruia i se distrăsese atenţia. Toate privirile se 
mutaseră asupra lui când explodase telefonul. Inclusiv privirea 
lui Gunther. 

Profitând de scurtul moment de neatenţie, Klaus scoase un 
cuţit de vânătoare şi sări la celălalt Sonnekonige. Gunther trase, 
lovindu-l în acelaşi timp pe atacator în burtă cu pumnul lui mare. 
Totuşi, în cădere, lama cuţitului lui Klaus scrijeli umărul lui 
Gunther. 

Icnind, Gunther se răsuci şi-l aruncă pe Klaus la podea. 

Omul se prăbuşi la pământ, cu membrele răşchirate. Cu toate 
acestea, reuşi să se întoarcă pe o parte cu braţul bun, ţinându-şi 
strâns pântecele. Sângele îi curgea şiroaie din rana din burtă. 
Klaus tuşi. Şi mai mult sânge. Roşu strălucitor. Arterial. Glonţul 
tras la întâmplare de Gunther nimerise un organ vital. 


251 


Anna se repezi la Gunther ca să-i vadă rana. Acesta o dădu la 
o parte, ţinând în continuare pistolul aţintit asupra lui. Mâneca lui 
Gunther era acum leoarcă de sânge şi începuse să picure pe 
piatră. 

Klaus nu făcu altceva decât să râdă ca un scrâşnet de piatră 
măcinată. 

— O să muriţi cu toţii! Când se va strânge nodul, o să vă 
sufocaţi! u 

Tuşi din nou, o tuse convulsivă. In jurul lui sângele forma deja 
o baltă întinsă. Cu un ultim rânjet pe buze, se prăbuşi la podea 
cu faţa în jos. Gunther îşi cobori arma. Nu mai era nevoie să-l 
păzească pe Klaus. O ultimă suflare şi uriaşul rămase nemişcat. 

Mort. 

Gunther o lăsă pe Anna să-i înfăşoare rana cu o bucată 
unsuroasă de pânză găsită în apropiere, un pansament 
provizoriu până se putea ocupa cineva de ea. 

Painter dădu roată trupului lui Klaus de pe podea, simțind că 
ceva nu era în regulă. Ceilalţi oameni aflaţi în încăpere se 
adunaseră în jur, vorbind între ei. În glasuri li se citea teama, dar 
şi o rază de speranţă. Toţi auziseră că exista posibilitatea unui 
remediu. 

Anna i se alătură. 

— O să-l pun pe unul dintre specialiştii noştri să-i examineze 
telefonul. Poate o să ne conducă la cel care a orchestrat 
sabotajul acesta. 

— N-avem suficient timp, murmură Painter încercând să se 
detaşeze de tot zgomotul din jur. 

Se concentră asupra chestiunii care-l sâcâia. Se simţea ca şi 
cum era gata să pună mâna pe ceva care-i scăpa printre degete. 

In timp ce se învârtea în jurul lui, reflecta la indiciile oferite de 
Klaus. 

„... putem să ajungem din nou nişte regi printre oameni.” 

„... v-aţi îndeplinit misiunea. Insă acum s-a terminat.” 

Durerea de cap i se accentuă pe măsură ce încerca să pună 
totul cap la cap. 

Cu siguranţă, Klaus fusese recrutat ca agent dublu... într-un 
joc de spionaj industrial. De cineva care desfăşura cercetări în 
paralel. lar acum că tot ce se petrecea aici la castel nu-şi mai 
dovedea utilitatea se pusese în mişcare un întreg angrenaj 
pentru eliminarea adversarului. 

— Oare a spus adevărul? întrebă Gunther. 

Painter îşi aminti ezitarea de mai devreme a uriaşului, când îi 


252 


fusese aruncată momeala unui remediu pentru el şi sora lui. 
Totul murise odată cu Klaus. 

Dar nu aveau de gând să renunţe. 

Anna se lăsase într-un genunchi. Scoase un mic telefon din 
buzunarul lui Klaus. 

— Trebuie să ne mişcăm repede. 

— Poţi să faci şi tu ceva în privinţa asta? îl întrebă Gunther pe 
Painter, dând din cap înspre telefon. 

Singura lor speranţă era să-l descopere pe cel care răspunsese 
la capătul celălalt al firului. 

— Dacă ai putea detecta de unde se vorbeşte... spuse Anna 
ridicându-se. 

Painter scutură din cap, însă nu pentru că nu ar fi fost de 
acord. Îşi apăsă cu putere podul palmelor pe ochi. Capul îi 
zvâcnea, chinuit de migrenă. Insă nici măcar acesta nu fusese 
motivul pentru care clătinase din cap. 

Aproape... sentimentul care nu-i dădea pace era atât de 
aproape... 

Anna se apropie de el şi-i atinse cotul. 

— E în interesul nostru să... 

— Ştiu, o repezi el. Acum taci! Lasă-mă să mă gândesc. 

Anna lăsă să-i cadă mâna de pe braţul lui. 

Izbucnirea lui făcuse ca toţi cei din cameră să înceteze orice 
zgomot. Făcu eforturi disperate să aducă la suprafaţă ce ţinea 
ascuns mintea lui. Era exact ca atunci când tastase numărul pe 
telefon. Mintea lui ascuţită în condiţii normale era din ce în ce 
mai înceţoşată. 

— Telefonul prin satelit... era ceva în legătură cu telefonul prin 
satelit... şopti el forţându-se să învingă migrena printr-un simplu 
act de voinţă. Dar ce? 

Anna vorbi încet. 

— Ce vrei să spui? 

Atunci avu revelaţia. Cum de fusese atât de orb? 

Painter îşi cobori braţele şi deschise ochii. 

— Klaus ştia că avem castelul sub supraveghere electronică. 
Atunci de ce a mai sunat? De ce s-a expus? De ce ar fi riscat în 
halul ăsta? 

Simţi cum îl cuprinde groaza. Se întoarse brusc spre Anna. 

— Zvonul! Zvonul despre existenţa unei cantităţi de Xerum 
525 ascunse undeva. Noi am fost singurii care ştiam că zvonul 
era fals? Că de fapt nu mai există nici o picătură de metal lichid? 

Ceilalţi aflaţi în încăpere rămaseră cu gura căscată auzind 


253 


dezvăluirea. Câteva glasuri protestară furioase. Zvonul dăduse 
multe speranţe cum că era posibil să se construiască un al doilea 
Clopot. Acum totul se năruise. 

Insă, cu siguranţă, mai fusese cineva care crezuse zvonul. 

— Numai Gunther ştia adevărul, spuse Anna confirmându-i 
cele mai mari temeri. 

Painter măsură din ochi întregul eliport. Cu ochii minţii, revăzu 
rapid planul schematic al castelului. Acum ştia de ce Klaus 
dăduse telefonul acela... şi de ce îl dăduse de aici. Nemernicul 
crezuse că se putea ascunde aici, într-un loc deschis, vizibil 
pentru toată lumea şi fusese atât de încrezător, încât nici măcar 
nu încercase să scape de telefon. Alesese locul intenţionat. 

— Anna, când ai împrăştiat zvonul, unde ai spus că e depozitat 
containerul cu Xerum 525? Cum de nu a fost distrus în timpul 
exploziei? 

— Am pretins că era încuiat într-un seif. 

— Ce seif? 

— Unul aflat la distanţă de locul exploziei. Cel din biroul meu. 
De ce? 

Tocmai în partea cealaltă a castelului. 

— Am fost traşi pe sfoară, spuse Painter. Klaus a sunat de aici, 
ştiind că monitorizăm castelul. /ntenționat ne-a atras aici. Ca să 
ne îndepărteze de biroul tău, de seiful secret, de ultima rezervă 
de Xerum 525. 

Anna clătină din cap nedumerită. 

— Apelul lui Klaus a fost o simplă momea/ă. Ceea ce s-a 
urmărit în permanenţă a fost să se pună mâna pe containerul cu 
Xerum 525 despre care am fabulat noi. 

Anna făcu ochii mari. 

Gunther înţelese şi el acum. 

— Cu siguranţă, mai există un sabotor. 

In timp ce noi suntem atraşi aici, acesta se duce să ia Xerumul 
525. 

— In biroul meu, spuse Anna, întorcându-se înspre Painter. 

În cele din urmă, îşi dădu seama ce-l sâcâise cel mai mult 
provocându-i greață şi palpitaţii. Gândul îl izbi ca un pumnal 
ascuţit urmat de o durere sfâşietoare. Cineva se afla chiar în 
calea sabotorului. 


Lisa cerceta etajul de sus al bibliotecii. Se urcase pe scara de 
fier forjat până în vechiul şi fragilul balcon şi acum făcea 
înconjurul încăperii. Avea o mână pe balustrada balconului. 


254 


Îşi petrecuse ultima oră strângând cărţi şi documente legate 
de mecanica cuantică. Găsise chiar şi tratatele originale ale lui 
Max Planck, părintele teoriei cuantice, teorie ce definea lumea 
fantastică a particulelor de elemente, o lume în care energia 
putea fi descompusă în mici pachete numite cuanta şi unde 
materia elementară se comporta şi ca particule şi ca unde. 

Totul îi dădea dureri de cap. 

Ce aveau toate astea de-a face cu evoluţia? 

Simţea că descoperirea unui remediu depindea de răspunsul 
la această întrebare. 

Întinzându-se, scoase o carte de pe raft, studiindu-i cotorul. 

Işi îngustă ochii încercând să desluşească literele aproape 
estompate. 

Oare acesta era volumul care-i trebuia? 

O mişcare la uşă o făcu să întoarcă repede capul. Ştia că 
ieşirea era păzită. Ce mai era acum? Deja se întorcea Anna? 
Oare îl găsiseră pe sabotor? Lisa se întoarse către scară. Spera 
că Painter era cu Anna. Nu-i plăcea să fie departe de el. Şi poate 
reuşea el să pună cap la cap toate teoriile astea ciudate legate 
de materie şi energie. 

Ajunse la scară şi dădu să coboare. 

Un țipăt ascuţit, imediat înăbuşit, o făcu să înlemnească unde 
se afla. 

Venea de afară, exact din faţa uşii. 

Reacţionând din instinct, Lisa se întinse pe balconul de fier, 
încercând să se facă una cu el. Grilajul care servea drept podea 
oferea foarte puţin adăpost. Se trase lângă rafturi, în umbra lor, 
departe de locaşurile pentru lămpi de la nivelul respectiv. 

In timp ce stătea nemişcată, uşa camerei se deschise şi se 
închise rapid. O siluetă pătrunse în cameră. O femeie. Intr-o 
jachetă albă ca zăpada. Dar nu era Anna. Femeia îşi dădu pe 
spate gluga şi-şi trase în jos fularul de pe faţă. Avea părul lung şi 
alb şi era palidă ca o stafie. 

Prieten sau duşman? 

Lisa rămase ascunsă până avea să afle mai multe. 

Femeia se mişca foarte sigură pe sine. Felul în care ochii ei 
cercetau camera avea ceva ciudat. Se întoarse într-o parte. 
Stropi de sânge îi mânjeau imaculata jachetă pe-o latură. In 
mâna cealaltă ţinea o katana curbată, o sabie japoneză scurtă. 

Lama era plină de sânge picurând. 

Femeia se mişca grațios prin încăpere, învârtindu-se încet în 
cerc. 


255 


La vânătoare. 

Lisa nu îndrăzni să respire. Se rugă ca umbrele să o ascundă 
pe deplin. Cele câteva lămpi din bibliotecă luminau nivelul de jos, 
la fel şi focul din cămin. Acolo lemnul trosnea şi câteva flăcări 
dansau. Dar balconul de sus rămânea întunecat. 

Oare era suficient ca s-o ascundă? 

Lisa o urmări pe intrusă cum se mai învârte o dată în cerc, 
oprindu-se în mijlocul încăperii, cu katana ei însângerată 
pregătită de atac. 

Aparent satisfăcută, femeia cu părul blond, aproape alb, se 
repezi înspre biroul Annei. Nu băgă în seamă mormanul de cărţi 
de deasupra şi păşi în spatele mesei întinse. Se întinse spre o 
tapiserie de pe perete, o trase la o parte şi scoase la iveală un 
seif negru de fier masiv. 

Prinse tapiseria într-o parte, îngenunche şi examină lacătul cu 
cifru, mânerul, marginile uşii. 

Cum femeia era atât de concentrată, Lisa îşi îngădui să 
respire. Chiar dacă mai jos se dădea o spargere, nu conta. 
Femeia putea să ia ceea ce căuta şi să plece. Dacă spărgătoarea 
ucisese paznicul, poate că Lisa putea profita de pe urma acestei 
situaţii. Dacă putea să ajungă la un telefon... intruziunea putea 
să se dovedească foarte utilă. 

Un zăngănit puternic o făcu să tresară. 

La câţiva metri distanţă de ea o carte grea căzuse de pe raft şi 
aterizase deschisă pe balconul de fier. Paginile îi fluturau încă în 
urma impactului. 

Lisa recunoscu cartea pe care o scosese ea în urmă cu câteva 
momente. Uitată până acum, gravitația se ocupase de restul, 
eliberând-o încet, încet. 

Jos, femeia se retrase până în centrul camerei. 

Ca prin minune, îi apăru în cealaltă mână un pistol îndreptat în 
sus. 

Lisa nu avea unde să se mai ascundă. 


9.18 A.M. 
BUREN, GERMANIA 


Gray deschise larg portiera BMW-ului pentru echipa sa. Tocmai 
dădea să se urce în maşină, când auzi un strigăt în spate. Se 
întoarse spre intrarea hanului. Ryan Hirszfeld se îndrepta grăbit 


256 


spre ei, aplecat sub o umbrelă. Răsună un tunet, în timp ce 
ploaia continua să biciuiască parcarea proprietăţii. 

— Urcaţi, le ordonă Gray lui Monk şi Fionei, făcându-le semn 
cu mâna spre maşină. 

Se întoarse cu faţa la Ryan în momentul în care tânărul ajunse 
lângă el. 

— Vă duceţi la castel... la Wewelsburg? întrebă el, ridicându-şi 
umbrela ca să se adăpostească amândoi sub ea. 

— Da. De ce? 

— Aţi putea să mă repeziţi şi pe mine? 

— Nu cred că... 

Ryan îl întrerupse. 

— Intrebaţi de străbunicul meu... Hugo. S-ar putea să am 
informaţii suplimentare pentru voi. Nu vă costă decât un drum cu 
maşina până sus pe deal. 

Gray ezită. Probabil că tânărul trăsese cu urechea la 
conversaţia pe care o avusese mai devreme cu Johann, tatăl lui. 
Ce putea să ştie Ryan, iar tatăl său nu? Cu toate astea, tânărul îl 
fixa cu o privire serioasă. 

Gray se întoarse şi îi deschise portiera din spate. 

— Danke, spuse Ryan strângându-şi umbrela şi aplecându-se 
ca să intre în spate lângă Fiona. 

Gray se sui la volan. Câteva momente mai târziu, ieşeau în 
trombă de pe drumul de acces la proprietate. 

— N-ar trebui să te ocupi de han? întrebă Monk, întorcându-se 
pe jumătate din scaunul pasagerului ca să i se adreseze lui Ryan. 

— O să stea Alicia la recepţie în locul meu, spuse Ryan. 
Furtuna o să ţină pe toată lumea pe lângă foc. 

Gray îl studie pe tânăr în oglinda retrovizoare. Părea să nu se 
simtă în largul lui sub privirile scrutătoare ale lui Monk şi ale 
Fionei. 

— Ce voiai să ne spui? întrebă Gray. N 

Ryan îi surprinse privirea în oglindă. Inghiţi în sec şi dădu 
aprobator din cap. 

— Taică-meu crede că nu ştiu nimic despre străbunicul Hugo. 
Crede că cel mai bine e ca totul să rămână îngropat în trecut, ja? 
Insă încă mai circulă zvonuri pe tema asta. Ca şi despre mătuşa 
Tola. a 

Gray înţelese. Intotdeauna secretele de familie ieşeau la 
suprafaţă, indiferent cât de adânc încercai să le îngropi. În mod 
clar, lui Ryan îi fusese inoculată o doză substanţială de 
curiozitate cu privire la strămoşii săi şi la rolul pe care îl jucaseră 


257 


în război. Strălucirea din ochii tânărului era grăitoare. 

— Ai făcut şi tu o anchetă în trecut? întrebă Gray. 

Ryan încuviinţă din cap. j 

— Am început acum trei ani. Insă urmele merg şi mai departe 
în trecut. Spre perioada când a căzut Zidul Berlinului. Când a 
dispărut Uniunea Sovietică. 

— Nu înţeleg, spuse Gray. 

— Vă amintiți când Rusia a desecretizat vechile dosare 
sovietice? 

— Cred că da. Dar ce-i cu ele? 

— Ei bine, dacă revenim la perioada când s-a reconstruit 
Wewelsburgul... 

— Stai puţin, se amestecă şi Fiona în discuţie. 

Stătuse cu braţele încrucişate, ca şi cum ar fi deranjat-o 
prezenţa nedorită a străinului. Insă Gray îi surprinsese cele 
câteva priviri piezişe pe care le aruncase bărbatului, măsurându-l 
din cap până în picioare. Se întrebă dacă tânărul mai avea 
portofelul în buzunar. 

— Reconstruit? Au reclădit locul ăla urât? întrebă ea. 

Ryan încuviinţă din cap în timp ce castelul le apăru în faţa 
ochilor pe linia dealului. Gray semnaliză şi întoarse pe 
Burgstrasse, drumul care ducea în sus spre castel. 

— Himmler a pus să fie aruncat în aer către sfârşitul 
războiului. Numai Turnul Nordic a rămas intact. După război, a 
fost reconstruit. O parte e muzeu, o parte cămin studenţesc. 
Chestia asta încă îl deranjează pe tata. 

Gray putea să înţeleagă de ce. 

— A fost terminat în 1979, continuă Ryan. Directorii muzeului 
care s-au perindat de-a lungul anilor au înaintat cereri guvernelor 
foştilor Aliați, solicitând acces la documente şi alte obiecte care 
au legătură cu castelul. 

— incluzând şi Rusia, spuse Monk. 

— Naturlich. De îndată ce dosarele au fost desecretizate, 
directorul actual a trimis arhivari în Rusia. Acum trei ani, aceştia 
s-au întors cu camioane întregi de documente desecretizate care 
aveau legătură cu campania rusească din zonă. Când au plecat 
de-aici, istoricii au luat şi o listă lungă de nume pe care să le 
caute în arhivele ruseşti. Inclusiv pe cel al străbunicului meu, 
Hugo Hirszfeld. 

— De ce? 

— A fost implicat îndeaproape în ritualurile Societăţii Thule de 
la castel. Era bine cunoscut pe plan local pentru cunoştinţele 


258 


despre runele care decorau castelul. A corespondat chiar cu Karl 
Wiligut, astrologul personal al lui Himmler. 

Lui Gray îi veni în minte imaginea semnului cu trei gheare din 
Biblie, însă nu spuse nimic. 

— Arhivarii s-au întors cu diferite cutii care aveau legătură 
directă cu străbunicul meu. Tata a fost informat, însă a refuzat să 
participe în vreun fel. 

— Însă tu te-ai strecurat acolo? spuse Monk. 

— Voiam să ştiu mai multe despre el, recunoscu Ryan. Să 
înţeleg de ce... ce s-a întâmplat... bâigui el clătinând din cap. 

Trecutul avea un mod de a pune mâna pe tine şi de a nu-ți 
mai da drumul. 

— Şi ce-ai aflat? întrebă Gray. 

— Nu prea multe. O cutie conţinea hârtii de la laboratorul de 
cercetare nazist unde a lucrat străbunicul meu. Fusese numit 
Oberarbeitsleiter. Şef al proiectului, continuă el, iar aceste ultime 
cuvinte fură rostite pe un ton deopotrivă jenat şi sfidător. Insă 
obiectul cercetărilor la care lucrau probabil nu a fost 
desecretizat. Majoritatea hârtiilor nu erau decât corespondenţă 
personală. Purtată cu prietenii, cu familia. 

— Şi le-ai citit pe toate? 

Un gest uşor din cap, aprobator. 

— Suficient ca să-mi creeze sentimentul că străbunicul 
începuse să aibă îndoieli cu privire la munca sa. Cu toate astea, 
nu putea să plece. 

— Ar fi fost împuşcat, spuse Fiona. 

Ryan scutură din cap, iar pe faţă îi apăru o expresie tristă. 

— Cred că era vorba mai mult de proiectul în sine... nu putea 
să-l lase baltă. Nu de tot. Era ca şi cum i-ar fi provocat repulsie, 
dar l-ar fi şi atras în acelaşi timp. 

Gray simţi că şi această introspecţie pe care Ryan personal o 
făcuse în trecut era caracterizată de aceleaşi suişuri şi 
coborâşuri. 

Monk înălţă capul, iar gâtul îi trosni zgomotos. 

— Şi ce-au de-a face toate astea cu Biblia lui Darwin? întrebă 
el, revenind la ceea ce-i interesa. 

— Am găsit o însemnare, răspunse Ryan. Adresată mătuşii 
tatălui meu, Tola. În care îi pomenea de lada cu cărţi pe care 
străbunicul o trimisese la moşie. Imi amintesc de ea datorită 
remarcilor mai mult decât ciudate pe care le făcea. 

— Adică ce spunea? 

— Scrisoarea este acolo sus, la muzeu. M-am gândit că s-ar 


259 


putea să fiţi interesaţi să vă faceţi o copie... aşa, pe lângă Biblie. 

— Nu-ţi aminteşti ce scria în ea? 

Ryan îşi încreţi fruntea. N 

— Numai câteva rânduri. „in cărțile mele se poate găsi 
ascunsă perfecțiunea, dragă Tola. Adevărul e prea frumos să-l 
laşi să piară şi prea monstruos să-l scoţi la iveală.” 

In maşină se aşternu tăcerea. 

— A murit după două luni. 

Gray se gândi la cuvintele auzite. „Ascunsă în cărţile mele.” 
Cele cinci cărţi pe care Hugo le trimisese acasă înainte să moară. 
O făcuse ca să păstreze în siguranţă vreun secret anume? Să 
păstreze şi să apere ceea ce era „prea frumos să-l laşi să piară şi 
prea monstruos să-l scoţi la iveală?” 

Gray se uită lung la Ryan în oglinda retrovizoare. 

— l-ai mai spus cuiva ce ai găsit? 

— Nu, însă bătrânul domn cu nepoata şi nepotul lui... cei care 
au venit anul acesta să discute cu tata despre cărţi... Fuseseră 
deja aici, studiaseră hârtiile străbunicului din arhive. Cred că 
trebuie să fi citit acelaşi bilet şi de-aceea au venit să-l întrebe 
mai multe pe tata. 

— Oamenii ăştia... nepoata şi nepotul. Cum arătau? 

— Părul alb. Inalţi. Adetici. Cu origini bune, după cum ar spune 
bunicu-meu. 

Gray se uită rapid la Monk, care îi întoarse privirea. 

Fiona îşi drese vocea şi îi indică partea din spate a mânii. 

— Aveau un semn... un tatuaj aici? 

Ryan încuviinţă încetişor din cap. 

— Cred că da. La scurt timp după ce-au sosit, tata m-a trimis 
afară. Aşa cum a făcut astăzi cu voi. Nu trebuie să vorbeşti în 
faţa copiilor. Ryan încercă să zâmbească, însă în mod clar simţea 
tensiunea din maşină. Deodată se uită în jur. li cunoaşteţi? 

— Nişte adversari de-ai noştri, spuse Gray. Colecţionari ca şi 
noi. 

După expresia feţei, Ryan rămase în gardă fără să creadă o 
iotă, însă nu mai întrebă nimic. 

Lui Gray îi veni din nou în minte imaginea runei desenate de 
mână şi ascunse în Biblie. Oare celelalte cărţi conţineau nişte 
simboluri criptice similare? Oare fusese legată în trecut de 
munca de cercetare a lui Hugo în slujba naziştilor? Oare despre 
asta era vorba? Părea puţin probabil ca asasinii ăştia să-şi facă 
apariţia aici şi să înceapă să caute în mulţimea de documente... 
asta dacă nu cumva căutau ceva anume. 


260 


Însă ce? i 

Monk încă se mai uita în urmă. Insă se întoarse la loc şi se lăsă 
pe spate în scaun. Vorbi încet, printre buze: 

— Ştii că suntem urmăriţi, nu? 

Gray dădu scurt din cap. 

Patru sute de metri mai în spate, o maşină urca serpentinele. 
Aceeaşi pe care o văzuseră mai devreme parcată la han. Un 
Mercedes sport, decapotabil, alb ca o perlă. Poate că nu erau 
decât nişte simpli turişti, care voiau să viziteze castelul. 

Mda. 


— Poate că n-ar trebui să-i urmăreşti atât de aproape, Isaak. 

— Ne-au văzut deja, Ischke, spuse el, dând din cap spre BMW- 
ul aflat la patru sute de metri mai în faţă, întrezărit prin parbrizul 
biciuit de ploaie. Uite că ia curbele mai controlat, mai puţin 
brusc. Amicul nostru ştie deja. 

— Şi asta ne dorim? Să-i alertăm? 

— Vânătoarea este întotdeauna mai plăcută când prada este 
înfricoşată, spuse Isaak. 

— Nu cred că Hans ar fi de acord cu tine. 

Vocea ei se stinse plină de durere. 

El întinse un deget şi îi atinse partea din spate a mâinii, 
împărtăşindu-i durerea şi cerându-şi iertare. Ştia cât de sensibilă 
era. 

— Nu există un alt drum care să coboare de pe creastă, o 
asigură el. Cu excepţia celui pe care suntem acum. Totul e 
pregătit la castel. Nu trebuie decât să-i atragem în cursă. Dacă 
se uită peste umăr la noi, este mai puţin probabil să vadă ce-i în 
faţă. 

Ea trase aer în piept manifestându-şi astfel acordul şi 
înţelegerea. 

— E timpul să rezolvăm o dată pentru totdeauna toate 
mărunţişurile astea. După care putem să mergem acasă. 

— Acasă, repetă ea oftând mulţumită. 

— Aproape am terminat. Intotdeauna trebuie să ne aducem 
aminte care-i scopul final, Ischke. Sacrificiul lui Hans n-o să fie în 
zadar, sângele lui vărsat o să vestească un nou început, o lume 
mai bună. 

— Aşa cum spune bunicul. 

— Şi ştii bine că-i adevărat. 

El îşi aplecă uşor capul spre ea. Buzele ei se subţiaseră într-un 
zâmbet obosit. 


261 


— Ai grijă la sânge, scumpă Ischke. 

Sora lui îşi aruncă rapid privirea în jos la lama lungă din oţel a 
pumnalului. Il lustruia de ceva vreme, absentă, cu o piele albă de 
căprioară. O picătură de un roşu aprins aproape că-i căzuse pe 
genunchiul pantalonilor ei albi. O problemă fusese rezolvată. Mai 
erau câteva. 

— Mulţumesc, Isaak. 


1.22 P.M. 
HIMALAYA 


Lisa se holbă la pistolul ridicat. 

— Wer ist dort? Zeigm Sie sich! îi strigă femeia blondă. 

Deşi Lisa nu ştia nemţeşte, înţelese în mare despre ce era 
vorba. Se ridică încet, ieşind la iveală din spatele grilajului. Cu 
mâinile sus. 

— Nu vorbesc germană, răspunse ea. 

Femeia o măsură cu o privire atât de concentrată, încât Lisa 
putea să jure că îi străpungea trupul ca o rază laser. 

— Deci eşti americanca, rosti femeia într-o engleză limpede. 
Vino jos. Încet. 

Pistolul nici se clintise. 

Fără nici un fel de adăpost pe podeaua de bare a balconului, 
Lisa nu avea de ales. Păşi înspre scară, se întoarse cu spatele şi 
cobori. La fiecare treaptă se aştepta să audă o detunătură de 
pistol. Avea umerii ţepeni de încordare. Insă ajunse jos în 
siguranţă. 

Lisa se întoarse, ţinându-şi în continuare braţele puţin în lături. 

Femeia făcu un pas înspre ea. Lisa - unul înapoi. Işi dădea 
seama că ceea ce o reţinea pe femeie să o împuşte imediat era 
zgomotul pe care l-ar fi stârnit. In afara unui singur țipăt foarte 
scurt, reuşise să se descotorosească de paznicii de afară pe 
tăcute, cu ajutorul săbiei. 

Asasina avea în continuare în mâna cealaltă katana 
însângerată. 

Lisa se gândi că poate ar fi fost mai în siguranţă dacă ar fi 
rămas sus în balcon, făcând-o pe femeie să tragă în ea ca într-o 
răţuşcă de la un stand de tir de la bâlci. Poate zgomotul 
împuşcăturilor i-ar fi atras pe ceilalţi la timp. Fusese nesăbuită să 
vină aici, unde putea ajunge sabia intrusei. Insă panica îi 


262 


întunecase judecata. Era greu să spună nu cuiva care avea o 
armă aţintită înspre faţa ei. 

— Xerumul 525, rosti femeia. E în seif? 

Lisa reflectă răspunsul o secundă. Să spună adevărul sau să 
mintă? Nu prea avea de ales. 

— L-a luat Anna, răspunse ea. 

Făcu vag un semn cu mâna înspre uşă. 

> Unde? 

Işi aminti de lecţia de mai devreme a lui Painter, de după ce 
fuseseră capturați. Fă-te necesar. Fă-te util. 

— Nu cunosc castelul suficient de bine încât să-l pot descrie. 
Dar cum să ajungi acolo... pot să te duc eu. 

Vocea Lisei se stinse. Trebuia să fie mai convingătoare. Să 
negocieze. 

— Te duc eu acolo numai dacă promiţi să mă ajuţi să ies de 
aici. 

„Duşmanul duşmanului meu este prietenul meu.” 

Oare femeia avea să muşte momeala? Era de-o frumusețe 
izbitoare: zveltă, cu un ten perfect, însă cu nişte ochi albaştri de 
gheață care sclipeau cu o inteligență rece. 

Asta o făcea pe Lisa să-i îngheţe sângele în vine de frică. 

Femeia avea ceva aproape nepământean. 

— Atunci o să-mi arăţi, spuse femeia şi-şi vâri pistolul în toc. 

Continua să-şi ţină katana în mână. 

Lisa ar fi preferat să fi făcut invers. 

Sabia arătă înspre uşă. 

Lisa trebuia să meargă înainte. O luă către uşă, păstrând o 
anumită distanţă. Poate reuşea să scape undeva pe holuri. Era 
singura ei speranţă. Trebuia să aştepte momentul potrivit, ceva 
care să-i distragă atenţia, o ezitare şi pe urmă să fugă mâncând 
pământul. 

O adiere de aer, licărirea flăcărilor în şemineu fură singurul 
avertisment. 

Lisa se întoarse, dar femeia era deja acolo, la distanţă de-un 
pas, după ce alunecase cumva fără zgomot în spatele ei. 
Imposibil de rapid. Ochii li se întâlniră. Lisa ştiu în fracțiunea de 
secundă dinainte ca sabia să cadă că femeia nu crezuse nici o 
iotă din ce-i spusese. 

Totul fusese o capcană pentru a o face pe Lisa să lase garda 
jos. 

Avea să fie ultima ei greşeală. 

Lumea din jur încremeni... prinsă în strălucirea lamei japoneze 


263 


de argint care se avântă spre inima Lisei. 


9.30 A.M. 
WEWELSBURG, GERMANIA 


Gray trase BMW-ul într-un loc de parcare lângă un autocar 
Wolters albastru. Vehiculul german imens ascundea autoturismul 
care nu putea fi văzut direct din stradă. Intrarea în arcadă ce 
dădea în curtea castelului se afla chiar în faţă. 

— Rămâneţi în maşină, le ordonă el celorlalţi. Se răsuci în loc 
şi continuă: Mă refer în special la tine, domnişoară. 

Fiona făcu un gest obscen, însă rămase cu centura de 
siguranţă pusă. 

— Monk, treci la volan. Ţine motorul pornit. 

— Am înţeles. 

Ryan se holbă la el cu ochii larg deschişi. 

— Was ist los? A 

— Nu-i nimic /os, răspunse Monk. Insă ţineţi capul la cutie, aşa 
în caz de ceva. j 

Gray deschise uşa. Il întâmpină un ropot de ploaie, ca o rafală 
de mitralieră, lovind tabla autocarului din apropiere. Un tunet 
bubui undeva la distanță. 

— Ryan, pot să-ți iau umbrela? 

Tânărul încuviinţă din cap şi i-o întinse. 

Gray cobori din maşină. Deschise umbrela şi o porni în grabă 
spre partea îndepărtată a autocarului. Ocupă o poziţie lângă uşa 
din spate, adăpostindu-se de ploaie. Speră să arate exact ca 
oricare alt angajat al firmei de turism. Rămase la adăpostul 
umbrelei în timp ce supraveghea drumul. 

Farurile unei maşini apărură din semiîntuneric, urcând de-a 
lungul ultima pantă. 

Mercedesul alb cu două locuri apăru un moment mai târziu. 
Ajunse în dreptul parcării şi, fără să încetinească, trecu pe lângă 
ea. Se uită cum luminile stopurilor de pe spate se îndepărtau în 
ploaie, îndreptându-se spre micuțul sat Wewelsburg care se 
întindea dincolo de una din aripile castelului. Maşina dispăru 
după colţ. 

Gray aşteptă cinci minute, după care o luă prin spatele 
autocarului şi-i făcu semn lui Monk că totul era în regulă. Monk 
opri motorul. In cele din urmă, mulţumit de faptul că Mercedesul 


264 


nu se înapoia, Gray le făcu semn cu mâna să coboare. 

— Nu eşti cam paranoic? întrebă Fiona în timp ce trecu pe 
lângă el şi se îndreptă spre arcadă. 

— Nu-i paranoia dacă ăia chiar sunt aici ca să ne omoare, 
strigă Monk după ea, după care se întoarse spre Gray. Chiar aşa, 
sunt aici ca să ne omoare? 

Gray se holba la furtuna de-afară. Nu-i plăceau coincidenţele, 
însă nu putea să oprească întreaga operaţiune doar din cauza 
faptului că era speriat. 

— Rămâi cu Fiona şi Ryan. Hai să vorbim cu directorul ăsta, să 
luăm o copie a scrisorii bătrânului Hugo adresată fiicei sale şi să 
plecăm naibii de-aici. 

Monk se uită atent la combinaţia masivă de turnuri şi 
turnulețe. Ploaia cădea peste piatra cenuşie şi curgea din 
jgheaburile verzi. Numai câteva ferestre de la etajele inferioare 
străluceau dând semne de viaţă. Construcţia masivă era 
întunecată şi apăsătoare. 

— Doar aşa, ca să ne fie clar, bombăni el, dacă văd chiar şi un 
singur nenorocit de liliac, eu, unul, am zburat de-aici. 


1.31 P.M. 
HIMALAYA 


Lisa privi cum sabia cobora spre pieptul ei. Totul se petrecuse 
într-o fracțiune de secundă. Timpul se comprimă şi-şi încetini 
curgerea. Acesta avea să-i fie sfârşitul. 

Apoi liniştea fu brusc spulberată de un zgomot de sticlă 
spartă... urmat de o împuşcătură înăbuşită, care părea să vină 
de la o distanţă uriaşă. Lângă ea, din gâtul asasinei izbucni un 
şuvoi de sânge, iar capul îi căzu pe spate. 

Însă, chiar şi aşa, lovitura mortală a asasinei îşi atinse ţinta. 

Sabia o lovi pe Lisa în piept, îi străpunse pielea şi se lovi de 
stern. Însă fără putere. Mânerul katanei căzu dintre degetele din 
care se scurgea viaţa înainte să poată face prea mult rău. 

Lisa se clătină înapoi, eliberată brusc de vrajă. 

Bucata de oţel japonez se roti în aer şi lovi podeaua cu sunetul 
unui clopot perfect. După ea urmă cadavrul asasinei care se 
prăbuşi cu un zgomot înfundat lângă ea. 

Lisa se dădu înapoi, nevenindu-i să creadă ce se petrecuse, 
complet şocată. 


265 


Alt zăngănit de sticlă. 

Auzi nişte cuvinte, ca şi cum cineva îi vorbea de sub apă. 

— Eşti bine? Lisa... 

Ridică privirea. De partea cealaltă a bibliotecii. Singura 
fereastră a încăperii. Strălucitoare, dar opacă mai înainte, acum 
fusese spartă cu tocul unei arme. In deschizătură apăru o faţă 
înconjurată de sticlă crăpată şi cioburi. 

Painter. 

In spatele lui se vedea un vârtej de zăpadă şi gheaţă topită. 
Ceva mare, greu şi întunecat cobora din cer. Un elicopter. Sub el 
atârna o frânghie cu o plasă. 

Lisa începu să tremure şi se lăsă în genunchi. 

— Vin imediat, încercă el să o liniştească. 


Cinci minute mai târziu, Painter stătea aplecat asupra trupului 
asasinei. Al doilea sabotor. Anna se lăsase într-un genunchi şi 
percheziţiona femeia. Puțin mai departe, Lisa stătea într-un 
fotoliu de lângă şemineu, dezbrăcată de pulover, cu cămaşa 
desfăcută, lăsând să i se vadă sutienul şi o tăietură însângerată 
sub el. Ajutată de Gunther, Lisa îşi curăţase deja rana, iar acum 
aplica o serie de pansamente cu leucoplast pentru a închide 
tăietura de aproape trei centimetri. Avusese noroc. Sârmele 
sutienului contribuiseră la blocarea lamei care nu ajunsese să 
pătrundă mai mult, salvându-i astfel viaţa. Exact ca în reclama 
de promovare care vorbea despre suportul suplimentar oferit. 

— Nu are nici un act, spuse Anna întorcându-se înspre el şi 
fixându-l cu o privire întunecată. Aveam nevoie de sabotor viu. 

Nu avea nici o scuză. 

— Am ţintit înspre umăr. 

Scutură din cap înciudat. O ameţeală îngrozitoare îl paralizase 
după ce coborâse pe frânghie. Insă nu avuseseră timp de pierdut 
după ce abia, abia reuşiseră să ajungă aici de pe partea cealaltă 
a muntelui. Pe jos, prin castel, nu ar fi ajuns la timp. Elicopterul 
fusese singura lor şansă, înălțându-se peste culmea muntelui şi 
permițându-le să coboare cu plasa. 

Anna nu se pricepea la pistoale, iar Gunther pilota elicopterul. 

Ceea ce însemna că rămăsese doar Painter. 

Aşa că, în ciuda ameţelii şi a faptului că vedea dublu, Painter 
se târâse până la castel şi ţintise prin fereastră cât de bine 
putuse. Trebuise să acţioneze foarte rapid pentru că o văzuse pe 
femeie avântându-se cu sabia întinsă înspre Lisa. 

Aşa că riscase. 


266 


Şi deşi poate asta însemna că pierduseră totul - chiar şi 
posibilitatea de a afla cine era păpuşarul din umbră al acestor 
sabotori - Painter nu regreta alegerea pe care o făcuse. Văzuse 
groaza de pe faţa Lisei. Şi la dracu’ cu orice ameţeală, pur şi 
simplu trăsese. Capul îi zvâcnea în continuare. O nouă spaimă îi 
dădea târcoale. 

Dacă ar fi lovit-o pe Lisa...? Cât avea să mai dureze până să 
devină mai degrabă un pericol decât un sprijin pentru cei din jur? 
Incercă să-şi scoată acest gând din minte. 

„Să-ţi frângi mâinile nu înseamnă altceva decât că nu vei 
putea să-ţi sufleci mânecile.” 

— Dar vreun semn distinctiv? întrebă Painter intrând din nou 
în joc. 

— Numai ăsta. 

Anna întoarse mâna femeii cu faţa în sus şi lăsă să se vadă 
partea interioară a încheieturii asasinei. 

— Îl recunoşti? 

Un tatuaj negru mânjea albeaţa de zăpadă a pielii ei perfecte. 
Patru bucle întretăiate. 

— Pare un simbol celtic, însă mie nu-mi spune nimic. 

— Nici mie. 

Anna se dădu înapoi lăsând să cadă mâna cadavrului. 

_ Painter observă altceva şi, în genunchi, se apropie şi mai tare. 
intoarse din nou mâna caldă încă a femeii. 

Femeia nu avea unghia de la degetul mic, iar pe patul unghial 
era o cicatrice. O rană micuță, dar semnificativă. 

Anna luă mâna din mâinile lui. Frecă patul unghial. 

— E uscat... 

O cută adâncă i se formă între sprâncene. Ochii ei îi întâlniră 
pe ai lui. 

— Oare asta înseamnă ce cred eu că înseamnă? întrebă el. 

Privirea Annei se mută la chipul femeii. 

— Trebuie să-i examinez retina ca să fiu sigură. Să văd dacă 
există leziuni hemoragice în jurul nervului optic. 

Painter nu mai avea nevoie de alte probe. Văzuse cât de rapid 
se mişcase prin cameră asasina, cu o agilitate supranaturală. 

— Şi ea este o Sonnekonige. 

Lisa şi Gunther veniră lângă ei. 

— Nu este una de-a noastră, spuse Anna. E mult prea tânără. 
Prea perfectă. Indiferent cine a creat-o pe ea a folosit cele mai 
recente descoperiri şi tehnici ale noastre, cele pe care le-am 
rafinat în ultimii zeci de ani în studiile în vitro pe care le-am 


267 


făcut. Le-a introdus la subiecţi umani. 

— E posibil să-i fi creat cineva aici, fără să ştii tu... cumva 
după încheierea programului. 

Anna clătină din cap. 

— Pentru a activa Clopotul este nevoie de o foarte mare 
cantitate de energie. Ar fi fost imposibil să nu ne dăm seama. 

— Asta nu înseamnă decât un singur lucru. 

— Că a fost creată în altă parte. 

Anna se ridică în picioare. 

— Cineva are un Clopot funcţional. 

Painter rămase unde se afla, studiind unghia şi tatuajul. 

— Şi că acel cineva intenţionează să anihileze ce aveţi voi aici, 
murmură el. 

În cameră se aşternu tăcerea. 

In liniştea care se lăsase, Painter auzi un ticăit uşor, aproape 
insesizabil. Venea dinspre femeie. işi dădu seama că îl mai 
auzise de câteva ori, dar fusese atâta agitaţie, atâtea speculaţii, 
încât nu devenise pe deplin conştient de existenţa lui. 

li trase în sus mâneca jachetei. 

La încheietură avea prins cu o curea groasă de piele un ceas 
digital, cam de cinci centimetri lăţime. Painter studie cadranul 
roşu. O limbă holografică se mişca în cerc, marcând secundele. 
Cifrele de pe cadranul digital sclipeau. 

01.32 

Secundele scădeau la fiecare mişcare a limbii. 

Puțin peste un minut. 

Painter desfăcu repede cureaua, scoase ceasul şi se uită pe 
partea interioară. Două puncte de contact argintii erau prinse cu 
o sârmă. Un monitor pentru bătăile de inimă. Şi undeva în 
interior cu siguranţă se afla un microtransmiţător. 

— Ce faci? întrebă Anna. 

— Ai căutat să vezi dacă nu are explozibili asupra ei? 

— E curată, spuse Anna. De ce? 

Painter se ridică în picioare şi vorbi precipitat. 

— E legată la un monitor. Când bătăile inimii ei s-au oprit, cu 
siguranţă a fost transmis un semnal. 

Aruncă o privire spre ceasul din mâna lui. 

— Acesta e doar un cronometru. 

Îl întinse înspre ei. 

01.05 

— Klaus şi femeia asta aveau acces aici cine ştie de cât timp. 
Suficient încât să monteze un sistem care să intre în funcţiune în 


268 


momentul în care încetează bătăile inimii. 

Painter ridică ceasul. 

— Ceva îmi spune că nu trebuie să mai fim aici când 
cronometrul acesta ajunge la zero. 

Secundarul îşi făcuse cercul complet şi un mic ticăit marcă 
momentul când numărătoarea cobori sub un minut. 

00.59 

— Trebuie să ieşim de aici. Acum! 


269 


10 
CAMELOTUL NEGRU 


9.32 A.M. 
WEWELSBURG, GERMANIA 


— SS-ul a fost iniţial garda de corp personală a lui Hitler, spuse 
ghidul în franceză, conducând un grup de turişti uzi leoarcă prin 
inima muzeului Wewelsburg. De fapt, termenul de SS este 
abrevierea cuvântului german Schutzstaffel, care înseamnă 
„eşalonul de protecţie”. Abia mai târziu au devenit Ordinul Negru 
al lui Himmler. 

Gray se dădu într-o parte în momentul în care grupul de turişti 
trecu mai departe. În timp ce îl aşteptau pe directorul muzeului, 
trăsese cu urechea suficient de mult la ce spunea ghidul pentru a 
afla în mare istoria castelului. Aflase cum Himmler închiriase 
castelul pentru numai o marcă, după care cheltuise un sfert de 
miliard pentru reconstruirea şi transformarea acestuia în 
Camelotul său personal, un preţ mic comparativ cu costul în 
sânge şi suferinţă umană. 

Gray stătea lângă o vitrină de prezentare în care se afla o 
uniformă în dungi, de puşcăriaş, provenită din lagărul de 
concentrare Niederhagen. 

Tunetul bubui de dincolo de ziduri, zguduind ferestrele vechi. 

Pe măsură ce grupul de turişti se îndepărta încetişor, vocea 
ghidului se pierdu în murmurul altor câtorva vizitatori, cu toţii 
căutând un adăpost împotriva furtunii. 

Monk rămase cu Fiona. Ryan se dusese să-l cheme pe director. 
Monk se aplecă să examineze unul dintre faimoasele inele Toten 
Kopf expuse în vitrină, un inel de argint acordat ofiţerilor SS. Era 
gravat cu rune, pe lângă craniu şi oasele încrucişate. O piesă de 
artă care îţi dădea fiori, plină de simbolism şi putere. 

Alte exponate se întindeau de-a lungul micului hol: machete în 
miniatură, fotografii din viaţa de zi cu zi, accesorii tipice SS, până 
şi un ceainic mic şi ciudat care îi aparținuse cândva lui Himmler. 
O rună în formă de soare decora ceainicul. 

— Uite-l şi pe director, spuse Monk, venind mai aproape. 


270 


Dădu din cap spre un domn scund care-şi făcuse apariţia pe o 
uşă interzisă accesului publicului. Ryan îl însoțea. 

Directorul muzeului părea să aibă cincizeci şi ceva de ani, 
avea părul înspicat şi era îmbrăcat într-un costum negru şifonat. 
In timp ce se apropia, îşi scoase ochelarii şi întinse mâna cealaltă 
spre Gray. 

— Dr. Dieter Ulmstrom, se prezentă bărbatul. Directorul 
Historisches Museum des Hochstifts Paderborn. W//kcommen. 

Privirea obosită şi agasată contrazicea urarea sa de bun venit. 

Bărbatul continuă: 

— Tânărul Ryan mi-a explicat cum că aţi venit să faceţi nişte 
cercetări cu privire la nişte rune pe care le-aţi găsit într-o carte 
veche. Ce interesant! 

Din nou, bărbatul păru mai mult enervat decât interesat. 

— Nu vă reținem mult, spuse Gray. Ne întrebam dacă ne-aţi 
putea ajuta să identificăm o anumită rună şi semnificaţia ei. 

— Cu siguranţă. Dacă există un lucru la care un director de 
muzeu de la Wewelsburg trebuie să se priceapă, acesta este 
cunoaşterea runelor. 

Gray îi făcu semn cu mâna Fionei să-i dea Biblia lui Darwin. Ea 
o scosese deja. 

Deschizându-i larg coperta din spate, Gray îi întinse cartea 
sugestiv. 

Cu buzele ţuguiate, dr. Ulmstrom îşi puse ochelarii la loc şi se 
uită mai atent. Studie runa desenată de Hugo Hirszfeld cu 
cerneală, apăsat, pe spatele copertei de carton. 


— Pot să examinez cartea, bitte? 

După un moment de ezitare, Gray se înduplecă. 

Directorul răsfoi paginile, oprindu-se la unele dintre semnele 
din interior, asemănătoare scurmăturilor de pasăre. 

— O Biblie... cât de ciudat... 

— Simbolul din spate, insistă Gray. 

— Desigur. Este runa Mensch. 

— Mensch, repetă Gray. La fel ca termenul folosit în germană 
pentru „bărbat”. 

— Ja. Uitaţi-vă la formă. Seamănă cu un om ţeapăn, decapitat, 


271 


spuse directorul răsfoind, paginile de la începutul cărţii. 
Străbunicul lui Ryan părea foarte interesat de simbolurile 
asociate cu Tatăl Suprem. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Gray. 

Ulmstrom îi arătă unul dintre semnele de pe paginile interioare 
ale Bibliei. 


— Aceasta este runa pentru litera K, explică directorul, numită 
şi cen în anglo-saxonă. Este o rună folosită anterior pentru 
„bărbat”, cu două braţe ridicate în sus, o descriere mai 
grosolană. lar pe altă pagină de-aici este imaginea în oglindă a 
runei, spuse el frunzărind câteva pagini şi indicând alt semn. 


— Cele două simboluri sunt precum cele două feţe ale 
aceleiaşi monede. Yin şi yang. Masculin şi feminin. Lumină şi 
întuneric. 

Gray încuviinţă din cap. Asta îi amintea de discuţiile purtate cu 
Ang Gelu pe vremea când studiase cu călugărul budist, privitoare 
la faptul că toate societăţile păreau să fi fost fascinate de 
dualism. Reveria îi redeşteptă îngrijorarea cu privire la Painter 
Crowe. Incă nu primiseră nici un semn de viaţă din Nepal. 

Monk interveni în discuţie: 

— Deci, runele astea? Ce-au de-a face cu individul ăsta, Tatăl 
Suprem? K 

— Toate trei sunt legate între ele. În mod simbolic. Runa cea 
mare, runa Mensch, este adesea considerată ca reprezentându-l 
pe zeul nordic Thor, un dătător de viaţă, o formă de existență 
superioară. Ceea ce ne străduim cu toţii să devenim. 

Gray încercă să desluşească înţelesul răspunsului primit, 
formându-şi o imagine în minte. 

— lar aceste două rune de mai devreme, runele K, formează 
cele două jumătăţi ale runei Mensch. 

— Cum? protestă Monk. 

— Aşa, spuse Fiona, înțelegând. 


272 


Cu degetul desenă pe praful de deasupra unei vitrine. 
— Pui laolaltă runele cu două braţe ca să formezi runa 
Mensch. Ca într-un puzzle. 


acu 


— Sehr gut, zise directorul, bătând uşor pe primele două rune. 
Acestea reprezintă omul de rând în toată dualitatea sa - unindu- 
se şi contopindu-se pentru a-l forma pe Tatăl Suprem, fiinţa 
supremă, continuă Ulmstrom, dându-i Biblia înapoi lui Gray şi 
scuturând din cap. În mod clar runele păreau să-l obsedeze pe 
străbunicul lui Ryan. 

Gray se holbă la simbolul de pe coperta din spate. 

— Ryan, Hugo era biolog, nu? 

Ryan se foi. Părea exasperat de toate astea. 

— Ja. La fel ca şi mătuşa tatălui meu, Tola. 

Gray încuviinţă uşor din cap. Naziştii fuseseră întotdeauna 
interesaţi de mitul supraomului, al Tatălui Suprem, din care se 
presupunea că îşi trage originile rasa ariană. Oare toate aceste 
semne nu erau decât o declaraţie de credinţă a lui Hugo în 
această dogmă nazistă? Gray nu credea că era chiar aşa. Işi 
aminti de descrierea făcută de Ryan cu privire la însemnările 
străbunicului său, de deziluzia crescândă a omului de ştiinţă, 
apoi de însemnarea criptică adresată fiicei sale, indiciu al unui 
anumit secret, unul „prea frumos să-l laşi să piară şi prea 
monstruos să-l scoţi la iveală”. 

Un mesaj transmis de un biolog către un alt biolog. 

Simţi că toate astea erau legate între ele: runele, Tatăl 
Suprem, cercetarea întreprinsă pe o perioadă lungă de timp. 
Indiferent care era acest secret, părea că merita să faci moarte 
de om pentru el. 

Ulmstrom continuă: 

— In plus, runa Mensch prezenta un interes deosebit pentru 
nazişti. Au mers până într-acolo încât au redenumit-o /eben-rune. 
— Runa vieţii? întrebă Gray, concentrându-şi din nou atenţia. 
— Ja. Au folosit-o ca să simbolizeze programul Lebensborn. 

— Ce-i asta? întrebă Monk. 

Gray răspunse. 

— Un program nazist de reproducere. Ferme care să producă 
mai mulţi copii blonzi cu ochi albaştri. 


273 


Directorul dădu aprobator din cap. 

— Insă, ca şi duala rună k, /eben-rune are o imagine în 
oglindă. 

Îi făcu semn lui Gray să întoarcă Biblia cu fundul în sus, 
răsturnând şi simbolul. 

— Răsturnată, /eben-rune devine opusul său. Toten-rune. 
Monk se încruntă la Gray. 

El îi traduse. 

— Runa morţii. 


1.37 P.M. 
HIMALAYA 


Secundele spre moarte se scurgeau cu repeziciune. 

0.55 

Painter se ridică, ţinând în mână cronometrul de la încheietura 
asasinei moarte. 

— Nu e timp să fugim. N-avem cum să ieşim din zona de 
impact. 

— Atunci ce...? bâigui Anna. 

— Elicopterul, spuse Painter şi arătă spre fereastră. Elicopterul 
A-Star cu care veniseră aici era în continuare lângă castel, cu 
motorul cald. 

— Ceilalţi. 

Anna se repezi la telefon, gata să dea alarma. 

— Keine Zeit, se răsti Gunther, oprind-o. 

Bărbatul îşi scoase arma de atac, un A-91 Bulipup rusesc. Cu 
cealaltă mână smulse un încărcător cu grenade de la centură şi-l 
băgă în locaşul lansatorului de 40 mm. 

— Hier! 

Din câțiva paşi fu lângă biroul masiv al Annei. 

— Schnell! 

Îndreptă arma ţintind spre fereastra zăbrelită a încăperii. 

Painter o apucă pe Lisa de mână şi o luă la fugă să se 
adăpostească, cu Anna pe urmele lor. 

Gunther aşteptă până când ajunseră suficient de aproape şi 
trase. Un şuvoi de gaz izbucni din arma neclintită. 

Cu toţii săriră în spatele biroului. 

Gunther o apucă pe soră-sa de mijloc şi se aruncă asupra ei, 
adăpostind-o. 


274 


Grenada explodă cu un zgomot asurzitor. Painter simţi că-i 
plesnesc timpanele. Lisa îşi acoperi urechile cu palmele. Explozia 
împinse biroul aproape un sfert de metru mai încolo. O grămadă 
de bucăţi de stâncă şi sticlă căzură pe partea din faţă. Praful de 
piatră şi fumul îi învălui, făcând aerul irespirabil. 

Gunther o smulse pe Anna de jos şi o ridică în picioare. Nu mai 
pierdură timpul cu vreun cuvânt. De partea cealaltă a bibliotecii, 
se căsca gaura cu margini neregulate creată de explozie şi dând 
în exterior. Bucăţi de cărţi - sfâşiate şi arse - acopereau 
podeaua, iar altele fuseseră aruncate în curte. 

O luară la fugă înspre această ieşire. 

Elicopterul era dincolo de culmea muntelui. Cam la patruzeci 
de metri distanţă. Evitând obstacolele din zona exploziei, 
alergară cât puteau de tare spre elicopter. 

Painter ţinea în continuare strâns în mână cronometrul. Nu se 
uită la el până nu ajunseră lângă elicopter. Gunther fusese 
primul şi smulsese uşa din spate. Painter le ajută pe Anna şi pe 
Lisa să urce şi apoi se aruncă şi el înăuntru. 

Gunther era deja pe locul pilotului. Işi prinseră centurile. 
Painter aruncă un ochi la cronometru. Nu că i-ar fi folosit la ceva. 
Ori scăpau la timp, ori nu. 

Se holbă la cifrele de pe ecran. Capul îi zvâcnea îngrozitor, 
trimiţându-i dureri ascuţite în ochi. Abia dacă putea să distingă 
ce scria pe afişajul digital. 

00.09 

Nu mai era timp. 

Gunther pornise motorul. Painter se uită în sus. Elicele 
începuseră să se învârtă... încet, prea încet. Aruncă o privire prin 
fereastra laterală. Elicopterul era într-un echilibru instabil pe 
vârful unei pante abrupte, înălțate din cauza zăpezii proaspete 
aşternute peste noapte. Cerul de dincolo de aceasta era plin de 
nori şi fuioare de ceaţă îngheţată atârnau pe culmi şi văi. 

De pe scaunul lui din faţă, Gunther înjură printre dinţi. 
Maşinăria refuza să se ridice în aerul rarefiat, sau cel puţin nu 
fără a atinge viteza maximă a rotorului. 

00.03 

N-aveau cum să reuşească. 

Painter se întinse să ia mâna Lisei. 

O apucă strâns apoi, brusc, pământul se ridică în aer şi se 
prăbuşi la loc. Undeva la distanţă se auzi un zgomot puternic. Cu 
toţii îşi ţinură respiraţia, aşteptându-se să explodeze odată cu 
muntele. Însă nu se mai întâmplă nimic. Poate că lucrurile nu 


275 


stăteau atât de rău până la urmă. 

Apoi stratul gros de zăpadă pe care se aflau se desprinse. 
Elicopterul A-Star o luă la vale cu partea din faţă înainte. 
Rotoarele se învârteau întruna, dar fără nici un folos. Intreaga 
pantă acoperită de zăpadă se puse în mişcare, alunecând de 
parcă muntele s-ar fi dezbrăcat de un veşmânt, luând şi 
elicopterul cu el. 

Se îndreptau înspre marginea culmii. Zăpada cădea într-un 
torent violent. 

Pământul se mişcă din nou... o altă explozie... 

Elicopterul zvâcni, dar refuză să se ridice în aer. 

Gunther se lupta cu panoul de comandă, ţinând strâns manşa. 

Culmea era din ce în ce mai aproape. Avalanşa se auzea 
deasupra zgomotului elicopterului, mugind ca vehiculele 
superrapide din Clasa V. 

Lisa se lipi de Painter, cu degetele încleştate în degetele lui. 
De partea cealaltă, Anna stătea dreaptă, ţeapănă, cu o expresie 
goală pe chip şi cu privirea neclintită înainte. 

In faţă, Gunther amuţi în momentul în care trecură peste 
marginea culmii. 

Aruncaţi peste margine, începură să se clatine dintr-o parte în 
cealaltă, cu zăpada căzând sub ei şi în urma lor. Prinzând viteză 
în cădere, aparatul de zbor se clătină şi mai tare înainte şi înapoi. 
Bucăţi de piatră erau aruncate în toate direcţiile. 

Nimeni nu scotea nici un sunet. Rotoarele urlau pentru toţi. 

Şi, ca prin minune, în momentul acela, maşinăria dădu de aer. 
Cu o mişcare deloc violentă, cam ca aceea a unui ascensor care 
se opreşte, A-Starul se stabiliză. Gunther manevră ceva la panoul 
de comandă şi... încet, încet, elicopterul începu să se ridice într-o 
mişcare spiralată. 

In faţa lor, zăpada care mai rămăsese din avalanşă se prăbuşi 
peste culme. 

Elicopterul se ridică suficient pentru a vedea în ce stare era 
castelul. Prin toate ferestrele fațadei ieşea un fum gros. Porţile 
de la intrare fuseseră aruncate în aer. 

Peste creasta muntelui, o coloană groasă de fum se ridica în 
aer, venind dinspre eliport. 

Anna, pierită, îşi lipi palmele de fereastră. 

— Aproape o sută cincizeci de bărbaţi şi femei. 

— Poate că unii au reuşit să iasă, spuse Lisa ca în transă, fără 
să clipească. 

Nu se vedea nici o mişcare. 


276 


Numai fum. 

Anna arătă înspre castel. 

— Wir sollten suchen... 

Insă nu avea să urmeze nici o misiune de căutare, nici o 
misiune de salvare. 

Niciodată. 

O lumină albă, orbitoare, ca un fulger, ţâşni din toate 
ferestrele. În spatele muntelui un arc electric uriaş păru că se 
uneşte cu cerul. Fără nici un zgomot. Ca trăsnetele din senin. 
Ardea retina, ascunzând privirii totul din jur. 

Orbit, Painter simți cum elicopterul se smuceşte în sus în 
momentul în care Gunther trase de manşă. 

Se auzi un zgomot puternic, un scrâşnet de piatră asurzitor. 

Nu era doar vuietul unei avalanşe. Suna ca şi cum ar fi venit 
din  străfundurile pământului, ca o ciocnire a platourilor 
continentale. 

Elicopterul tremură în aer ca o muscă într-un mixer de vopsea. 

Vederea le reveni dureros. 

Painter se lipi de fereastră şi privi în jos. 

— Doamne, Dumnezeule... murmură şocat. 

Praful ascundea vederii cea mai mare parte a priveliştii, însă 
nu într-atât încât să nu se desluşească dimensiunile dezastrului. 
Tot muntele părea că se prăbuşise în interior. 

Creasta de granit care se ridica deasupra castelului dispăruse 
ca şi cum tot ce fusese la baza ei - castelul şi o bună bucată din 
munte - pur şi simplu se evaporase. 

— Unmoglich, murmură Anna uluită. 

— Ce? 

— Totul a fost ras de pe faţa pământului... cu siguranţă a fost 
o bombă ZPE. 

Avea privirea sticloasă. 

Painter aşteptă o explicaţie. 

Care veni în cele din urmă, după ce femeia trase aer în piept, 
tremurând. 

— ZPE. Energia Punctului Zero”. Formulele lui Einstein au 
condus la crearea primei bombe nucleare pe baza unirii 
energiilor produse de câţiva atomi de uraniu. Dar asta nu e nimic 
în comparaţie cu potenţialul de energie ascuns în spatele 
teoriilor cuantice ale lui Planck. Astfel de bombe pot genera o 
energie similară celei dezvoltate în timpul Big Bangului. 


7 În engleză, Zero Point Energy (n. tr.). 
277 


În cabină se lăsă tăcerea. 

Anna scutură din cap. 

— Experimentele făcute cu sursa de combustibil pentru 
Clopot, Xerum 525, au arătat că există posibilitatea folosirii ca 
armă a energiei punctului zero. Insă niciodată nu am fost prea 
hotărâți în a urmări această ipoteză. 

— Dar altcineva a făcut-o, spuse Painter. 

Se gândi la asasina blondă, acum moartă. 

Anna se întoarse spre Painter cu o expresie de groază şi furie 
întipărite pe faţă. 

— Trebuie să îi oprim. 

— Pe cine să oprim? Cine sunt ei? 

Lisa se mişcă. 

— Cred că puteam să aflăm. 

Arătă pe fereastra din dreapta. 

Peste vârful unei culmi din apropiere apărură trei elicoptere 
camuflate în alb pentru a fi greu de distins de stâncile îngheţate. 
Se împrăştiară şi o luară hotărâte înspre A-Starul singuratic. 

Painter era suficient de familiarizat cu tehnicile de luptă 
aeriană încât recunoască tiparul. 

Formaţie de atac. 


9.32 A.M. 
WEWELSBURG, GERMANIA 


— S-o luăm pe aici spre Turnul Nordic, spuse dr. Ulmstrom. 

Directorul muzeului îi conduse pe Gray, Monk şi Fiona afară 
prin spatele holului principal. Ryan plecase puţin mai devreme cu 
o femeie subţirică îmbrăcată în tweed, o arhivară a muzeului. Se 
duseseră să facă nişte copii după scrisoarea lui Hugo Hirszfeld şi 
după alte documente care aveau legătură directă cu munca de 
cercetare a străbunicului său. Gray simţi că era aproape de a 
primi nişte răspunsuri, însă avea nevoie de mai multe informaţii. 

In acest scop, fu de acord să facă turul castelului lui Himmler 
împreună cu directorul. Acesta era locul unde Hugo începuse să 
intre în legătură cu naziştii. Gray simţi că pentru a merge mai 
departe avea nevoie de cât mai multe cunoştinţe istorice - şi 
cine era cel mai potrivit să i le furnizeze dacă nu custodele 
muzeului? 

— Pentru a-i înţelege cu adevărat pe nazişti, spuse Ulmstrom, 


278 


deschizându-le calea, trebuie să renunţaţi să-i mai consideraţi un 
partid politic. Se numeau  Nationalsozialistische Deutsche 
Arbeiterpartei - Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor 
Germani - însă, în realitate, erau un cult. 

— Un cult? se miră Gray. 

— Avem de toate aici, ja? Un lider spiritual în faţa căruia nu 
cârtea nimeni, discipoli îmbrăcaţi identic, ritualuri şi jurăminte de 
sânge făcute în secret şi, cel mai important dintre toate, crearea 
unui totem care să fie venerat. Hakenkreuz. Crucea încârligată, 
numită şi svastica. Un simbol care să înlocuiască crucifixul şi 
Steaua lui David. 

— Nişte hari krishna plini de steroizi, murmură Monk. 

— Nu glumiţi pe tema asta. Naziştii au înţeles puterea inerentă 
a ideilor. O putere mai mare decât orice tun sau rachetă. Au 
folosit-o ca să subjuge şi să spele creierul unei întregi naţiuni. 

Fulgerul trosni afară, luminând holul în urma lor. Tunetul îl 
urmă îndeaproape, bubuind, resimţindu-l în stomac. Luminile 
pâlpâiră. 

Se opriră cu toţii în hol. 

— Un singur liliac chiţăitor, şopti Monk. Chiar şi unul mic... 

Preţ de un moment luminile părură să strălucească mai tare, 
după care reveniră la intensitatea de dinainte. Merseră mai 
departe. Holul scurt se termina cu o uşă de sticlă cu gratii. 
Dincolo de aceasta se vedea o cameră mai mare. 

— Obergruppenjuhrersaal. 

Ulmstrom scoase un mănunchi greu de chei şi descuie uşa. 

— Sanctuarul interior al castelului. Aici nu pătrund vizitatorii 
obişnuiţi, însă m-am gândit că s-ar putea să vă placă. 

Le ţinu uşa deschisă să intre. 

Se strecurară înăuntru, unul după celălalt. Ploaia răpăia în 
ferestrele care înconjurau camera circulară. 

— Himmler a construit încăperea aceasta ca o replică a celei a 
regelui Arthur din castelul Camelot. Avea chiar o masă rotundă 
de stejar masiv în mijlocul camerei unde-i aduna pe cei 
doisprezece ofiţeri din fruntea Ordinului Negru pentru întruniri şi 
ritualuri. 

— Ce e acest Ordin Negru? întrebă Monk. 

— Era un alt nume sub care era cunoscut SS-ul lui Himmler. 
Dar, ca să fiu mai precis, Schwarze Auftrag - Ordinul Negru - era 
numele dat cercului de apropiaţi ai lui Himmler, o cabală secretă 
ale cărei rădăcini mergeau departe până la oculta Societate 
Thule. 


279 


Gray deveni mai atent. larăşi Societatea Thule. Himmler era 
membru al acestui grup şi la fel era şi bunicul lui Ryan. Reflectă 
la însemnătatea acestei legături. O grupare secretă de persoane 
interesate de ocultism şi de oameni de ştiinţă care credeau că o 
rasă superioară condusese lumea - şi avea să o facă din nou. 

Directorul îşi continuă prezentarea. 

— Himmler considera că această cameră şi turnul său sunt 
centrul geografic şi spiritual al noii lumi ariene. 

— Dar de ce aici? întrebă Gray. 

Ulmstrom ridică din umeri şi merse în mijlocul camerei. 

— Aici este regiunea unde teutonii i-au învins pe romani, o 
bătălie extrem de importantă în istoria poporului german. 

Gray auzise o poveste similară de la tatăl lui Ryan. 

— Însă motivele pot fi multe. E un loc care musteşte de 
legende. In apropiere se află un număr de monoliţi preistorici, 
asemănători celor de la Stonehenge, numit Externsteine. Unii 
susţin că sub aceştia se află rădăcinile Arborelui gigantic al Lumii 
Nordice, Yggdrasil. Şi, bineînţeles, au mai fost şi vrăjitoarele. 

— Cele ucise aici, spuse Gray. 

— Himmler era convins şi poate că pe bună dreptate, că 
femeile au fost măcelărite pentru că erau păgâne şi practicau 
ceremonii şi ritualuri nordice. Pentru el, faptul că sângele lor a 
fost vărsat în acest castel nu a însemnat altceva decât o 
consacrare a caracterului deosebit al locului. 

— Deci, e adevărat ce spun agenţii imobiliari, murmură Monk. 
Totul e o chestiune de locaţie. 

Ulmstrom se încruntă, dar continuă: 

— Indiferent care a fost motivul, iată scopul cel mai important 
al Wewelsburgului. 

Le făcu semn să se uite la podea. 

În penumbră, văzură un model făcut cu plăcuţe verde-închis 
pe fundal alb. Semăna cu un soare cu douăsprezece raze. 

— Schwarze Sonne. Soarele Negru. 


280 


Ulmstrom se învârti în jurul lui. 

— Şi simbolul acesta îşi are rădăcinile în multe mituri. Însă 
pentru nazişti reprezenta locul de unde provenea Tatăl Suprem. 
Un loc cunoscut sub multe nume. Thule, Hyperborea, Agartha. In 
cele din urmă, simbolul reprezenta soarele sub care avea să 
renască rasa ariană. 

— Revenind la Tatăl Suprem, spuse Gray, gândindu-se la runa 
Mensch. 

— Acela era țelul suprem al naziştilor... sau cel puţin al lui 
Himmler şi al Ordinului Negru înfiinţat de el. Să-i ducă pe 
germani înapoi la statutul lor de zei. Acesta a fost motivul pentru 
care Himmler a ales acest simbol pentru a reprezenta Ordinul 
Negru. 

Gray începu să-şi facă o idee despre tipul de cercetare în care 
fusese probabil implicat Hugo. Un biolog cu rădăcini la 
Wewelsburg. Oare avusese de-a face cu o formă distorsionată a 
proiectului Lebensborn, un fel de program de eugenie? 

Dar de ce ar fi oamenii în stare să ucidă pentru un astfel de 
program în zilele noastre? Oare ce descoperise Hugo, încât 
simţise nevoia să păstreze secretul şi să ascundă codul în cărţile 
familiei sale? 

Gray îşi aminti ce spusese Ryan că scrisese străbunicul său în 
scrisoarea adresată fiicei sale, puţin înainte să moară. Vorbea 
despre un secret care era „prea frumos să-l laşi să piară şi prea 
monstruos să-l scoţi la iveală”. Oare ce descoperise? Ce 
încercase să ascundă de superiorii săi nazişti? 

Un fulger lovi din nou, împrăştiind lumină prin toate ferestrele. 
Simbolul Soarelui Negru străluci puternic. Becurile pâlpâiră când 
tunetul se auzi reverberând în tot castelul din vârful dealului. Nu 
era cel mai potrivit loc în care să te afli în mijlocul unei furtuni cu 
trăsnete... 

Confirmând parcă acest lucru, luminile pâlpâiră din nou - şi 
apoi se stinseră. 

Pană de curent. 

Cu toate acestea, prin ferestre intra suficientă lumină difuză 
ca să se poată vedea. 

Undeva în depărtare se auzeau voci strigând. 

Mult mai aproape răsună o sonerie puternică. 

Toţi ochii se întoarseră într-acolo. 

Uşa încăperii se trântise. Gray puse mâna pe pistolul pe care îl 
avea în toc, sub pulover. 

— Uşile se blochează din motive de securitate, îi linişti 


281 


Ulmstrom. Nu aveţi motive să vă temeţi. Generatoarele de 
rezervă ar trebui să... 

Becurile pâlpâiră şi apoi rămaseră aprinse. 

Ulmstrom dădu din cap. 

— Aha, iată. Es tut mir leid, se scuză. Pe aici. 

li conduse înapoi, trecură de uşa cu gratii, însă în loc să o ia 
spre holul central, se îndreptă spre nişte scări aflate într-o parte. 
Din câte se părea, turul nu se terminase. 

— Cred că următoarea încăpere vi se va părea extrem de 
interesantă fiindcă acolo veţi vedea runa Mensch. 

Paşi grăbiţi se apropiau din cealaltă parte a holului. 

Gray se întoarse, dându-şi seama că avea mâna în continuare 
pe pistol. Dar nu era nevoie să-l scoată din toc. Ryan venea 
repede înspre ei, ţinând strâns în mână un plic gros, maroniu. 

Li se alătură, cu respiraţia uşor întretăiată. Işi mişca ochii în 
toate părţile, în mod evident speriat de scurta pană de curent. 

— Ich glaube... îşi drese vocea. Am toate hârtiile, inclusiv 
scrisoarea pentru strămătuşa mea Tola. 

Monk luă plicul. 

— Acum putem să ne mişcăm fundurile de aici. 

Poate că aşa era. Gray aruncă o privire spre dr. Ulmstrom. 
Acesta stătea în capul scărilor care duceau în jos. 

Custodele făcu un pas înspre ei. 

— Dacă vă grăbiţi... 

— Nu, bitte. Ce spuneaţi despre rana Mensch? 

Ar fi fost o prostie să plece fără să afle tot ce se putea afla 
despre asta. 

Ulmstrom ridică un braţ şi le făcu semn spre scări. 

— Jos se află singura încăpere din întregul castel unde se 
găseşte rana Mensch. Desigur, prezenţa runei are sens, normal, 
având în vedere... 

— Având în vedere ce? 

Ulmstrom oftă şi se uită la ceas. 

— Veniţi. Oricum şi eu mă grăbesc. 

Se întoarse şi o luă în jos pe scări. 

Gray le făcu semn Fionei şi lui Ryan să-l urmeze. Monk îşi dădu 
ochii peste cap, trecând pe lângă Gray. 

— Castelul e înfricoşător... ar fi timpul să mergem... 

Gray înţelegea nerăbdarea lui Monk de a părăsi locul. O 
simţea cumva şi el. Mai întâi alarma falsă cu Mercedesul, apoi 
pana de curent. Insă nu se întâmplase nimic nelalocul lui. lar 
Gray n-ar fi vrut să irosească o şansă de a afla mai multe despre 


282 


rana din Biblie şi despre istoria ei de aici. 

Vocea lui Ulmstrom răsună până la Gray. Ceilalţi ajunseseră 
jos. 

— Această încăpere se află exact sub Obergruppenjuhrersaal. 
Gray li se alătură în timp ce custodele descuia o uşă similară cu 
cea de deasupra şi ea de sticlă groasă şi cu gratii. Le-o ţinu 
deschisă şi apoi intră după ei. 

Dincolo de uşă, se afla o altă încăpere circulară. Aceasta nu 
avea ferestre, fiind destul de puţin luminată cu câteva becuri din 
nişte nişe de pe pereţi. Douăsprezece coloane de granit 
înconjurau locul, sprijinind o cupolă. In centrul tavanului, fusese 
pictată o svastică. 

— Asta este cripta castelului, spuse Ulmstrom. Observaţi 
fântâna din mijlocul camerei. Aici se ardeau ceremonial 
blazoanele ofiţerilor SS căzuţi. 

Gray văzuse deja fântâna de piatră, direct sub svastica de pe 
acoperiş. 

— Dacă stai lângă fântână şi priveşti pereţii acesteia, vezi 
acolo runele Mensch. A 

Gray se apropie şi-i urmă instrucţiunile. In dreptul punctelor 
cardinale, runele fuseseră gravate în pereţii de piatră. Acum 
Gray înţelegea comentariul lui Ulmstrom. „Prezenţa runei are 
sens, normal, având în vedere...” 

Runele Mensch erau toate răsturnate. 

Toten-runes. 

Runele morţii. 

Un sunet puternic de încuietoare, la fel ca acela pe care-l 
auziseră mai devreme, răsună în încăpere. Numai că de data 
asta nu se mai întrerupsese curentul. Gray se răsuci dându-şi 
seama de greşeala pe care o făcuseră. Curiozitatea îl făcuse să 
lase garda jos. Dr. Ulmstrom nu se îndepărtase prea tare de uşă. 

Acum custodele se afla dincolo de ea, încuind-o. 

Strigă prin geamul gros, fără îndoială blindat. 

— Acum veţi înţelege ce înseamnă toten-rune. 

Se auzi un zgomot puternic. Toate becurile se stinseră. Fără 
ferestre, încăperea se cufundă într-un întuneric deplin. 

In liniştea care urmă se auzi un alt sunet: un şuierat sonor. 

Care nu venea de la vreun şarpe. 

Gray îi simţi gustul pe limbă. 

Gaz. 


283 


1.49 P.M. 
HIMALAYA 


Cele trei elicoptere erau în poziţie de atac. 

Painter studie printr-un binoclu modul cum se apropiau, îşi 
desfăcuse centura şi se strecurase pe locul copilotului. 
Recunoscu elicopterele inamice: Eurocopter Tigers, de greutate 
medie, dotate cu mitraliere şi rachete aer-aer. 

— Elicopterul ăsta are vreun tip de armament la bord? îl 
întrebă Painter pe Gunther. 

Bărbatul scutură din cap. 

— Nein. 

Gunther manevră pedalele ce mişcau cârma pentru a întoarce 
şi a încerca să se îndepărteze de inamici. Indreptând elicopterul 
cu botul în sus, acceleră cât putu de repede. Era singura măsură 
pe care o puteau lua: viteza. 

A-Starul, mai uşor şi fără povara armamentului, era mai rapid 
şi mai facil de manevrat. Insă şi avantajele astea îşi aveau 
limitele lor. 

Painter ştia direcţia în care se îndrepta acum Gunther, forţat 
de ceilalţi. Studiase cu atenţie hărţile cu relieful regiunii. Granița 
cu China se afla la doar vreo patruzeci şi cinci de kilometri 
depărtare. 

Dacă elicopterele de atac nu îi doborau, invadarea spaţiului 
aerian chinez s-ar fi soldat cu exact acelaşi rezultat. Şi, date fiind 
tensiunile actuale dintre guvernul nepalez şi rebelii maoişti, 
graniţa era foarte bine păzită. Erau literalmente prinşi între 
ciocan şi nicovală. 

Anna strigă de pe bancheta din spate cu gâtul ridicat ca să 
vadă ce se întâmplă în urma lor. 

— Lansare de rachete! 

Chiar înainte să-şi termine vorba, o dâră de foc şi fum trecu 
prin stânga lor, ratându-i la câţiva metri. Racheta se înfipse în 
culmea muntoasă din faţă acoperită de gheaţă. 

Explodă într-un vârtej de roci şi flăcări. O bucată imensă din 
vârf se desprinse şi o luă la vale. 

Gunther întoarse elicopterul pe o parte şi se mişcă la timp ca 
să evite ploaia de pietre. 

Cobori brusc elicopterul şi se avântă printre două creste 
muntoase. Pentru un timp nu mai erau în bătaia focului. 

— Dacă am ateriza, spuse Anna. Rapid. Şi să fugim pe jos. 


284 


Painter scutură din cap, strigând ca să se facă auzit peste 
zgomotul motorului. 

— Ştiu eu elicopterele astea Tiger. Au infraroşii. Căldura 
degajată de corpurile noastre ne-ar trăda fără probleme. Atunci 
n-am avea cum să scăpăm de mitralierele sau rachetele lor. 

— Păi şi atunci ce facem? 

Lui Painter îi vâjâia în continuare capul şi îi pulsa de durere. 
Vederea i se îngustase asemenea punctului focal al unui laser. 

Lisa răspunse aplecându-se înainte de pe bancheta din spate, 
cu ochii pe busolă. 

— Everestul, spuse ea. 

— Ce? 

Ea dădu din cap spre busolă. 

— Ne îndreptăm exact către Everest. Ce-ar fi să aterizăm şi să 
ne pierdem în mulţimea de alpinişti. 

Painter se gândi puţin la planul ei. „Să se ascundă rămânând 

la vedere.” 
_ — Furtuna a amânat ascensiunea pe munte, continuă ea tare. 
In jur de două sute de oameni aşteptau să înceapă escalada 
când am plecat eu. Inclusiv nişte soldaţi nepalezi. Poate chiar 
mai mulţi acum, după incendierea mănăstirii. 

Lisa aruncă o privire spre Anna. Painter citi expresia de pe 
chipul ei. incercau să-şi salveze viaţa luptând de aceeaşi parte a 
baricadei cu duşmanii care incendiaseră mănăstirea. Insă acum 
aveau un adversar mai puternic care îi ameninţa pe toţi. Deşi 
Anna luase nişte hotărâri brutale, de neiertat, acest inamic 
declanşase necesitatea acţiunilor sale, punând în mişcare lanţul 
de evenimente care-i adusese pe toţi aici. 

Şi Painter ştia că nu se vor opri aici. Acesta era abia începutul, 
o eschivă menită să-i pună pe o pistă greşită. Dincolo de asta se 
afla ceva monstruos. Cuvintele Annei îi răsunau în cap vâjâind. 

„Trebuie să îi oprim.” 

— Cu atâtea telefoane prin satelit şi camere de luat vederi 
care transmit imagini din tabăra de bază, nu vor îndrăzni să 
atace, insistă Lisa. 

— Sau cel puţin aşa sperăm noi, spuse Painter. Dacă nu se 
lasă păgubaşi, vom pune în pericol foarte multe vieţi. 

Lisa se lăsă pe spate, reflectând. Painter ştia că fratele ei se 
afla printre cei din tabăra de bază. li întâlni privirea. 

— E prea important, spuse ea ajungând la aceeaşi concluzie la 
care ajunsese şi el cu un minut în urmă. Trebuie să riscăm. 
Trebuie să se ştie despre asta! 


285 


Painter aruncă o privire prin cabină. 

— Ar fi mai scurt să o luăm peste creasta Everestului pentru a 
ajunge de partea cealaltă, decât să o luăm pe drumul mai lung 
ocolind, fu de părere Anna. 

Arătă înspre peretele muntelui din faţa lor. 

— Deci ne îndreptăm spre tabăra de bază? întrebă Painter. 

Ei erau de aceeaşi părere. 

Inamicii - nu. 

Un elicopter apăru huruind peste culme, cu tălpicii de 
aterizare trecând direct peste rotoarele ei. Intrusul păru luat prin 
surprindere când dădu de ei acolo. Tigerul se răsuci şi se înălţă. 

Insă fuseseră descoperiţi. 

Painter se rugă ca restul să se fi împrăştiat din nou în formaţie 
extinsă de căutare - deşi, la urma urmei, un Tiger era de ajuns. 

A-Starul lor neînarmat ieşi din strâmtoare într-un culoar mai 
larg, o vale ca un cazan plin de zăpadă şi gheaţă. Fără nimic care 
să le confere acoperire. Pilotul de pe Tiger întoarse rapid şi se 
avântă în jos spre ei. 

Gunther mări viteza motorului şi crescu numărul de rotații ale 
elicei, încercând să sprinteze şi să dispară de acolo. Poate că 
reuşeau să fugă de Tigerul mai greu, însă nu şi de rachetele sale. 

Parcă pentru a sublinia acest lucru, în timp ce cobora înspre 
ei, Tigerul deschise focul cu mitralierele din dotare, scuipând 
flăcări şi lăsând urme adânci în zăpadă. 

— Nu mai încerca să scapi de nenorocitul ăla! urlă Painter 
făcând semn cu degetul mare în sus. la-o pe-acolo. 

Gunther îi aruncă o privire, cu sprâncenele lui groase aproape 
unite deasupra ochilor încruntaţi. 

— E mai greu, îi explică Painter, dând din mâini. Putem să 
urcăm la o altitudine superioară. Unde nu poate veni după noi. 

Gunther dădu din cap şi trase înapoi manşa, transformând 
mişcarea din plan orizontal într-una verticală. Ca şi cum s-ar fi 
aflat într-un lift performant, elicopterul o luă cu viteză în sus. 

Luat prin surprindere de brusca schimbare de direcţie Tigerul 
avu nevoie de ceva timp să revină pe traiectoria de urmărire şi 
să se ridice după ei. 

Painter stătea cu ochii pe indicatorul de altitudine. Recordul 
mondial pentru o altitudine atinsă de un elicopter fusese stabilit 
de un A-Star fără nici o încărcătură la bord. Acesta aterizase pe 
vârful Everestului. Nu era nevoie ca ei să urce atât de mult. 
Tigerul îngreunat de armament pierdea deja teren în momentul 
când trecură de 6 700 de metri, cu elicele învârtindu-i-se fără nici 


286 


un folos în aerul rarefiat, făcând foarte dificilă menţinerea 
poziţiei, căutând cu disperare un unghi de atac din care să-şi 
lanseze rachetele. 

Deocamdată, aparatul lor de zbor continua să se înalțe într-o 
zonă sigură. 

Insă nu puteau rămâne aici sus pentru totdeauna. 

Ceea ce urca trebuia în cele din urmă să şi coboare. 

Şi ca un rechin care dădea târcoale, elicopterul de atac 
continua să se rotească aşteptându-i mai jos. Nu avea altceva de 
făcut decât să le ia urma. Painter observă celelalte două 
elicoptere Tiger care veneau spre ei ca o haită de lupi atrasă de 
prada rănită. 

— Ridică-te deasupra elicopterului, spuse Painter, arătându-i 
palmele una deasupra alteia. 

Cuta de pe fruntea lui Gunther rămase la fel de adâncă, însă 
se conformă. 

Painter se răsuci către Anna şi Lisa. 

— Amândouă, uitaţi-vă pe ferestrele laterale. Spuneţi-mi când 
Tiger-ul e chiar sub noi. 

li răspunseră cu o încuviinţare din cap. 

Painter îşi îndreptă atenţia asupra manetei din faţa lui. 

— Se apropie! strigă Lisa de pe partea ei. 

— Acum! ţipă şi Anna o secundă mai târziu. 

Painter smuci maneta. Aceasta controla dispozitivul cu 
scripete ataşat sub carcasa elicopterului. Frânghia şi plasa 
fuseseră folosite de Painter mai devreme în goana lui după 
asasină. Insă acum nu avea de gând să coboare plasa. Maneta 
de urgenţă pe care o apucase era folosită pentru a acţiona 
desprinderea întregului dispozitiv dacă dintr-un motiv sau altul 
devenea nefuncţional. Il trase până la capăt şi simţi declicul 
dispozitivului. 

Painter îşi lipi faţa de geam. 

Gunther înălţă şi roti aparatul de zbor pentru a-i oferi un unghi 
mai bun. 

Angrenajul cu scripete cu tot se desprinsese şi se dăduse 
peste cap, desfăşurând plasa cu marginile fluturând. 

Lovi Tigerul de dedesubt, prinzându-i-se de elice. Efectul fu la 
fel de distructiv ca o lovitură de proiectil. Elicele se rupseră, 
zburând în toate direcţiile. Elicopterul însuşi se răsuci ca un 
titirez şi se prăbuşi în abis. 

Fără a avea timp de pierdut, Painter arătă înspre singurul lor 
vecin la altitudinea asta. Vârful nins al Everestului se ridica în 


287 


faţa lor, învăluit în nori. Trebuiau să ajungă la tabăra de bază pe 
pantele sale mai joase - însă dedesubt spaţiul aerian nu era 
deloc sigur. 

Alte două elicoptere, furioase ca nişte viespi întărâtate, se 
repeziseră înspre ei. 

lar Painter nu mai avea nici un dispozitiv cu scripete. 


Lisa privi celelalte elicoptere gonind spre ei, crescând de la 
dimensiunile unor musculiţe la cele ale unor ulii. Totul se 
transformase acum într-o cursă nebunească. 

Înclinând periculos elicopterul, Gunther ieşi din zona cu aer 
rarefiat. O luă înspre spaţiul îngust dintre vârful Everest şi fratele 
său geamăn, vârful Lhotse. Trebuiau să treacă peste marginea 
lui şi să pună astfel muntele între ei şi urmăritori. De partea 
cealaltă, tabăra de bază se afla pe fundul trecătorii. 

Asta dacă puteau să ajungă până acolo... 

Işi aminti de fratele ei, cu zâmbetul şăgalnic şi vârtejul de păr 
pe care încerca tot timpul să-l netezească. Ce naiba era în capul 
lor, cum să ducă războiul ăsta în tabăra de bază, la frate-său? 

În faţa ei, Painter era aplecat lângă Gunther. Zgomotul 
motorului le înghiţea cuvintele. Trebuia să aibă încredere în 
Painter. Acesta, cu siguranţă, n-ar fi pus în pericol viaţa nimănui 
aşa, la întâmplare. 

Trecătoarea se ridica înspre ei. Lumea de afară se deschidea 
în jurul lor în timp ce se afundau mai mult în culoarul dintre 
munţi. Everestul umplea partea din dreapta cu o pătură de nea 
coborâtă din vârf. Lhotse, a patra culme ca înălţime din lume, îi 
mărginea ca un zid în dreapta. 

Gunther făcu unghiul şi mai înclinat. Lisa îşi încleştă mâinile în 
centura de siguranţă. Avea senzaţia că se va rostogoli afară prin 
parbrizul din faţă. Lumea din faţa lor deveni o întindere 
nesfârşită de gheaţă şi zăpadă. 

Un țipăt ascuţit acoperi zgomotul motorului. 

— Rachetă! urlă Anna. 

Gunther smuci maneta. Partea din faţă a elicopterului se ridică 
brusc şi se înclină înspre dreapta. Racheta trecu pe sub puntea 
lor de aterizare şi se înfipse în peretele din stânga al trecătorii. O 
explozie urmată de flăcări înalte. Gunther ocoli cu grijă locul 
respectiv şi o luă din nou în jos. 

Cu faţa lipită de geamul lateral, Lisa aruncă o privire înapoi. 
Cele două elicoptere reduseseră distanţa şi se apropiau 
vertiginos. Apoi, un perete de gheaţă îi obtură vederea. 


288 


— Am trecut de margine! strigă Painter. Ţineţi-vă bine! 

Lisa se răsuci. Elicopterul se avântă în jos, pe panta abruptă a 
culoarului sudic. Zăpada şi gheaţa păreau că gonesc sub ei. In 
faţa lor îşi făcu apariţia un punct întunecat. Tabăra de bază. 

O luară într-acolo, ca şi cum ar fi intenţionat să se 
prăbuşească peste mulţimea de corturi. 

Tabăra creştea sub ei, devenind din ce în ce mai mare cu 
fiecare secundă ce trecea, cu steagurile de rugăciune fluturând 
şi corturile acum uşor de distins unele de celelalte. 

— O să aterizăm forţat! urlă Painter. 

Gunther nu încetini. 

Lisa se trezi murmurând o rugăciune sau poate o mantra. 

— O, Doamne... o, Doamne... o, Doamne... 

În ultimul moment, Gunther trase de manetă, luptându-se cu 
panoul de comandă. Curenţii de aer i se împotriveau. Elicopterul 
îşi continuă căderea, cu elicele scârţâind ascuţit. 

Lumea de dedesubt era un carusel. 

Smucită încoace şi încolo, Lisa îşi încleştă mâinile pe mânerele 
scaunului. 

Apoi trenul de aterizare se izbi puternic de pământ, cu partea 
din faţă uşor înclinată, aruncând-o pe Lisa înainte. 

Centura de siguranţă o ţinu însă pe loc. Elicele împrăştiară 
zăpada în jur într-o explozie albă, însă elicopterul se legănă pe 
tălpicii de aterizare înainte şi înapoi şi se opri în poziţia normală. 

— Toată lumea afară! ţipă Painter în momentul când Gunther 
lăsa din mână maneta. 

Uşile fură smucite în lături şi toţi se rostogoliră afară. 

Painter apăru lângă Lisa şi o apucă de braţ. Anna şi Gunther 
erau în urma lor. O mulţime de oameni se îndreptau înspre ei. 
Lisa privi în sus spre marginea trecătorii. 

Din culoar se ridica fumul iscat de atacul cu rachetă. Cu 
siguranţă, toţi cei din tabără auziseră explozia şi ieşiseră în 
goană din corturi. 

O mulţime de voci, într-o combinaţie de limbi, îi asaltară. 

Pentru Lisa, pe jumătate surdă din cauza zgomotului 
elicopterului, totul părea că se întâmplă undeva la mare distanţă. 

Atunci o voce ajunse până la ea. 

— Lisa! 

Se întoarse. O siluetă cunoscută, în pantaloni impermeabili 
negri şi o bluză gri izolată termic, îşi făcea loc prin mulţime dând 
din coate şi împingându-i pe cei din jur. 

— Josh! 


289 


Painter o lăsă să conducă grupul în direcţia lui. Lisa se aruncă 
în braţele fratelui ei şi-l strânse cât putu de tare. Mirosea 
aproape ca un iac. | se păru că niciodată nu simţise un miros mai 
plăcut. 

Gunther mormăi în spatele lor. 

— Pass auf! 

Un avertisment. 

In jurul lor izbucniră ţipete. Atenţia tuturor se îndreptă brusc în 
altă parte. Braţele se ridicară în aer. 

Lisa se eliberă din strânsoarea fratelui ei. 

Două elicoptere de atac planau deasupra culoarului, 
împrăştiind fumul rezultat din explozia rachetei. Rămăseseră 
acolo, mortale, ca nişte păsări de pradă. 

„Plecaţi, se rugă Lisa, dorindu-şi asta din toată fiinţa ei. 
Plecaţi, vă rog, plecaţi.” 

— Cine sunt ăia? se auzi o nouă voce, de data asta neplăcută. 

Lisa nu trebui să se întoarcă pentru a-l recunoaşte pe Bob din 
Boston, o greşeală din trecutul ei. Accentul şi o tentă 
permanentă de nemulţumire în voce îl făceau extrem de uşor de 
identificat. Cum mereu îşi băga nasul peste tot, cu siguranţă îl 
urmase pe Josh. Ea nu-i dădu nici o atenţie. 

Insă Josh probabil că simţise cum se încordase la vederea 
elicopterelor. 

— Lisa? 

Ea scutură din cap, nedezlipindu-şi ochii de la cer. Era nevoie 
de întreaga ei putere de concentrare ca să le facă să dispară. 

Insă fără nici un folos. 

La unison, cele două elicoptere se desprinseră din înălţimi şi 
se avântară cu viteză înspre ei. Din boturi le ieşeau scântei de 
foc. Zăpadă şi gheaţă explodară aruncate în aer de rafalele 
ucigătoare care muşcau din creastă, îndreptându-se direct înspre 
tabăra de bază. 

— Nu... gemu Lisa. 

Bob din Boston urlă, trăgându-se înapoi: 

— Ce mama dracului ai făcut? 

Mulțimea încremenită preţ de o secundă începu brusc să ţipe, 
luând-o la fugă în toate direcţiile. 

Painter o apucă de braţ pe Lisa. Incercă să o ia de acolo şi să-l 
tragă şi pe Josh după ei. 

Se dădură înapoi, însă nu aveau unde să se ascundă. 

— Un radio! urlă Painter la Josh. Unde găsesc un radio? 

Fratele ei se holba la cer fără să scoată vreun cuvânt. 


290 


Lisa îl scutură de braţ, făcându-l să-şi coboare privirea. 

— Josh, trebuie să găsim un radio. 

Inţelegea preocuparea lui Painter. Dacă nu puteau face 
altceva, măcar trebuiau să se asigure că lumea avea să afle ce 
se întâmplase. 

Fratele ei tuşi, îşi adună gândurile şi arătă într-o direcţie. 

— Pe aici... au stabilit o reţea de comunicaţie pentru cazuri de 
urgenţă după atacul rebelilor asupra mănăstirii. 

O luă grăbit spre un cort mare şi roşu. 

Lisa observă că Bob din Boston se ţinea după ei, aruncând 
priviri peste umăr, simțind probabil autoritatea ce radia dinspre 
Painter şi Gunther. Sau poate din cauza armei din mâna lui 
Gunther. Neamţul băgase altă grenadă în lansator. Era pregătit 
să acţioneze pentru ultima oară, păzindu-i în timp ce ei încercau 
să transmită un mesaj radio. 

Insă înainte să poată ajunge la cort, Painter urlă: 

— Jos! 

O smuci pe Lisa aruncând-o la pământ. Toţi îi urmară 
exemplul, însă Josh trebui să-l împingă pe Bob din Boston. 

Un nou zgomot ciudat, ca un țipăt sfâşietor, răsună între 
munţi. 

Painter cercetă cerul de deasupra. 

— Ce...? începu Lisa. 

— Stai, spuse Painter încruntându-se nedumerit. 

Apoi, peste culmea vârfului Lhotse, apărură două avioane 
militare zburând în paralel. De sub aripi le ţâşneau flăcări. 

Rachete. 

Oh, nu! 

Însă nu baza era ţinta lor. Avioanele trecură în viteză pe 
deasupra lor cu un zgomot puternic, îndepărtându-se şi 
ridicându-se din ce în ce mai sus. 

Cele două elicoptere de atac, aflate deja la două treimi 
distanţă de vârf, explodară în momentul în care le loviră 
rachetele lansate de avioane. Carcasele în flăcări se prăbuşiră pe 
pantă aruncând în aer zăpadă şi scântei. In jur zburară pietriş şi 
bucăţi din elicoptere fără a ajunge însă în tabără. 

Painter se ridică şi apoi o ajută şi pe Lisa să se ţină pe 
picioare. 

li urmară şi ceilalţi. 

Bob din Boston se aruncă înainte, urlând la Lisa. 

— Ce mama dracului a fost asta? Ce rahat ai adus asupra 
noastră? 


291 


Lisa se întoarse. Oare ce putuse să o facă să se culce cu el în 
Seattle? Avea senzaţia că fusese vorba de o altă femeie atunci. 

— Nu-mi întoarce spatele, târfa! 

Lisa se smuci înapoi, cu mâinile încleştate - însă nu mai era 
nevoie. Painter era deja acolo. Braţul i se mişcă brusc şi-l lovi pe 
bărbat în plină figură. Lisa auzise termenul „knock out”, însă nu 
fusese niciodată martoră la un exemplu. Bob din Boston căzu pe 
spate şi se izbi de pământ. Rămase acolo, nemişcat, cu nasul 
spart şi total inconştient. 

Painter scutură din cap, uşor jenat. 

Josh rămase uimit, apoi rânji. 

— Doamne, Dumnezeule, de-o săptămână vreau să fac asta. 

Inainte să se mai poată adăuga ceva, un bărbat blond ieşi din 
cortul roşu, sediul comunicaţiilor. Era îmbrăcat într-o uniformă 
militară. O uniformă militară a Statelor Unite. Se îndreptă spre 
grupul lor, cu ochii aţintiţi asupra lui Painter. 

— Domnule director, începu omul cu un accent tărăgănat din 
Georgia întinzându-i mâna. 

Painter i-o scutură, strâmbându-se puţin din cauza presiunii pe 
care o simţi asupra degetelor sale învineţite. 

— Logan Gregory vă transmite cele mai bune urări, domnule. 

Bărbatul dădu din cap înspre ruinele în flăcări ce răspândeau 
fuioare de fum de-a lungul pantei. 

— Mai bine mai târziu decât niciodată, spuse Painter. 

— Avem legătura cu el. Dacă sunteţi amabil să mă urmaţi. 

Painter îl însoţi pe ofiţerul de aviaţie, maiorul Brooks, în cortul 
de comunicaţii. Lisa încercă să-i urmeze împreună cu Anna şi 
Gunther. Maiorul Brooks ridică un braţ, oprindu-i. 

— Mă întorc imediat, îi linişti Painter. Staţi aici. 

Se aplecă şi intră în cort. Aici erau înşirate o mulţime de 
echipamente. Un ofiţer transmisionist se dădu înapoi de lângă o 
staţie de telecomunicaţii prin satelit. 

Painter îi luă locul apucând receptorul. 

— Logan? 

Se auzi o voce extrem de clară. 

— Domnule director Crowe, e minunat să aud că sunteţi 
teafăr. 

— Ceea ce presupun că ţi se datorează. 

— Am primit SOS-ul dumneavoastră. 

Painter dădu din cap. Deci mesajul lui ajunsese până la urmă 
undeva atunci când fusese transmis prin amplificatorul 
improvizat de el la castel. Din fericire, semnalul prin GPS fusese 


292 


emis înainte ca amplificatorul suprasolicitat să explodeze. 
Aparent fusese suficient pentru a-i da de urmă. 

— A trebuit să ne mişcăm rapid pentru a stabili o misiune de 
supraveghere şi pentru a ne coordona acţiunile cu forţele 
armatei regale nepaleze, îi explică Logan. Cu toate astea, a fost 
cât pe ce să nu reuşim. A fost cam prea de tot. 

Logan monitorizase probabil întreaga situaţie prin satelit, 
posibil chiar din momentul în care părăsiseră castelul. Insă 
detaliile puteau să aştepte. Painter avea griji mai importante. 

— Logan, înainte să vă transmit tot ce am de spus, vreau să 
iniţiezi o căutare. Vreau să cercetezi şi să găseşti semnificaţia 
unui simbol, a unui tatuaj, pe care ţi-l voi trimite prin fax. 

Painter mimă gestul de a scrie înspre maiorul Brooks. Acesta îi 
aduse cele necesare. Desenă rapid simbolul pe care-l văzuse pe 
mâna asasinei. Era singurul indiciu pe care-l aveau pentru a 
continua. 

— Apucă-te imediat de chestia asta, continuă Painter. Vezi 
dacă găseşti vreo organizaţie teroristă, vreun partid politic, sau 
vreun cartel al drogurilor, fie şi o organizaţie de cercetaşi, care 
să poată fi asociată cu simbolul acesta. 

— Imediat. 

După ce termină de schiţat cu aproximaţie tatuajul cu frunza 
de trifoi, Painter îi dădu foaia ofițerului transmisionist care se 
duse la un fax. 

In timp ce se efectua transmisia, Painter povesti o versiune 
prescurtată a ceea ce se petrecuse. Era mulţumit că Logan nu-l 
întrerupse cu prea multe întrebări. 

— A ajuns faxul? întrebă Painter după câteva minute. 

— Îl am chiar acum în mână. 

— Perfect. Cercetarea asta... vreau să fie prioritatea 
principală. 

Urmă o pauză lungă. Nu se mai auzi nimic. Painter se gândi că 
poate pierduseră semnalul, apoi auzi vocea lui Logan uşor 
confuz. 

— Domnule... 

— Ce e? 

— Cunosc simbolul acesta. Grayson Pierce mi l-a transmis 
acum opt ore. 

— Cum? 

Logan îi povesti despre ce se întâmplase în Copenhaga. 
Painter se sforţă să se concentreze asupra povestirii. Pe măsură 
ce adrenalina provocată de urmărire începea să se disipeze, 


293 


durerea de cap îi scădea din ce în ce mai mult atenţia şi 
capacitatea de concentrare. Se luptă cu ea, încercând să pună 
lucrurile cap la cap. 

Aceiaşi asasini îl urmăreau şi pe Gray, Sonnekonige născuţi 
din expunerea la un alt Clopot. Dar ce făceau ei în Europa? Ce 
era atât de important la cărţile alea? In momentul de faţă, Gray 
era în Germania, investigând în continuare acea pistă, ca să vadă 
unde putea duce. 

Painter închise ochii. Durerea de cap deveni şi mai puternică. 
Atacurile din Europa nu făcuseră altceva decât să-i confirme încă 
o dată teama că la baza întregii poveşti stătea ceva de o 
anvergură mult mai mare decât îşi închipuise. Ceva extrem de 
important se petrecea, gata de a ajunge la punctul culminant. 

Dar ce? 

Nu avea decât un singur loc de unde să pornească, un singur 
indiciu. 

— Simbolul trebuie să aibă o anumită semnificaţie. Trebuie să 
aflăm al cui este. 

Logan îi răspunse sec. 

— S-ar putea să am răspunsul la această întrebare. 

— Cum? Deja? 

— Am avut opt ore la dispoziţie, domnule. 

„Corect. Bineînţeles.” Painter scutură din cap. Aruncă o privire 
la pixul pe care-l avea în mână, apoi observă ceva ciudat. işi 
întoarse mâna. Unghia de la degetul inelar dispăruse, smulsă 
probabil când îl lovise pe nemernicul ăla cu câteva minute în 
urmă. Nu sângera, carnea era pur şi simplu palidă, uscată, 
amorţită şi rece. 

Painter îşi dădu seama ce însemna asta. 

Nu prea mai avea timp. 

Logan îi raportă ce aflase. Painter îl întrerupse. 

— l-ai transmis informaţiile astea lui Gray? 

— Incă nu, domnule. Incă nu am reuşit să dăm de el. 

Painter se încruntă, alungând din minte orice preocupare cu 
privire la starea sănătăţii lui. 

— Fă cumva să ajungă la el. Indiferent cum. Gray habar nu are 
cu ce se confruntă. 


9.50 A.M. 


294 


WEWELSBURG, GERMANIA 


Cripta se lumină brusc când Monk aprinse o lanternă. 

Şi Gray îşi găsi lanterna şi o scoase din rucsac. O îndreptă în 
sus. Nişte guri de aerisire înguste se înşirau de-a lungul marginii 
cupolei. Prin ele trecea un gaz verzui, mai greu decât aerul, care 
se revărsa în cascadă asupra lor. 

Erau prea sus şi prea multe pentru a le putea acoperi. 

Fiona se apropie de el. Ryan stătea de cealaltă parte a 
fântânii, cu braţele încrucişate strâns, nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. 

O mişcare îi atrase din nou atenţia lui Gray către Monk. 

Acesta îşi scosese pistolul Glock de 9mm şi tintea spre uşă. 

— Nu! ţipă Gray. 

Prea târziu. Monk trăsese. 

Zgomotul împuşcăturii răsună, însoţit de un altul, ascuţit, în 
momentul în care glonţul ricoşă în sticlă şi lovi una dintre ţevile 
de oţel ale gurilor de aerisire cu o scânteie. Măcar se părea că 
gazul nu era inflamabil. Scânteia i-ar fi putut ucide pe toţi. 

Monk păru să-şi dea şi el seama de acelaşi lucru. 

— E blindat, spuse el cu amărăciune. 

Custodele confirmă. 

— A trebuit să instalăm sisteme de securitate sporită. Prea 
mulţi neo-nazişti au încercat să pătrundă aici. 

Luminile lor reflectate de sticlă îl ascundeau vederii. 

— Nenorocitule, murmură Monk. 

Gazul începu să umple şi spaţiile de mai jos. Avea un miros 
dulceag, dar gustul era mai degrabă acru. Măcar nu era cianură. 
Aceasta avea o aromă puternică de migdale. 

— Rămâneţi în picioare, spuse Gray. Capul sus. Veniţi în 
mijlocul încăperii, mai departe de gurile de aerisire. 

Se strânseră în jurul fântânii ceremoniale. Mâna Fionei o găsi 
pe a lui. Il apucă strâns. Ridică mâna cealaltă. 

— Să ştii că i-am şterpelit portofelul, dacă asta contează în 
vreun fel. 

— Super. Nu puteai să-i furi cheile? spuse Monk. 

Ryan strigă în germană: 

— Tata... tata ştie că suntem aici. Va chema Politiei! 

Gray trebui să recunoască faptul că tânărul avea curaj. Se 
străduia să facă ceva. 

O altă voce fără chip îi răspunse în spatele geamului care 


295 


reflecta lumina. 

— Mă tem că tatăl tău nu va mai suna pe nimeni... niciodată. 

Cuvintele nu fuseseră rostite pe un ton ameninţător, pur şi 
simplu ca o constatare. 

Ryan se dădu un pas înapoi, ca şi cum ar fi primit o lovitură în 
faţă. Se uită la Gray şi apoi din nou spre uşă. 

Gray recunoscu vocea. La fel şi Fiona. Il strânse şi mai tare de 
mână. Era cumpărătorul cu tatuaj de la casa de licitaţii. 

— De data asta n-o să mai poţi face nici o şmecherie, spuse 
bărbatul. N-aveţi pe unde să scăpaţi. 

Gray îşi simţi capul din ce în ce mai greu. Corpul, în schimb, i 
se păru din ce în ce mai uşor, aproape imponderabil. Scutură din 
cap ca să alunge senzaţia de amorţeală. Bărbatul avea dreptate. 
N-aveau pe unde să scape. Dar asta nu însemna că erau complet 
lipsiţi de apărare. 

Cunoaşterea însemna putere. 

Gray se întoarse spre Monk. 

— Scoate-ţi bricheta din rucsac, îi ordonă el. 

In timp ce Monk se conforma, Gray îşi dădu jos propriul rucsac 
şi smulse din el caietul de notițe. Il aruncă în fântână. 

— Monk, aruncă acolo copiile pe care le-a făcut Ryan. 

Gray întinse mâna. 

— Fiona, Biblia, te rog. 

Amândoi se conformară. 

— Aprinde ce e în fântână, spuse Gray. 

Monk aprinse bricheta şi dădu foc uneia dintre copiile făcute 
de Ryan. O aruncă în fântână. In câteva secunde o vâlvătaie de 
flăcări şi fum cuprinse tot ce era acolo. Fumul care se ridica păru 
chiar că împinge pentru moment otrava înapoi... sau cel puţin 
aşa spera Gray. Se lupta cu ceața din capul lui. 

Dincolo de uşi, se auzeau murmure, prea joase pentru a 
desluşi ce se vorbea. 

Gray ridică Biblia lui Darwin. 

— Noi suntem singurii care ştiu secretul ce se ascunde în 
Biblia asta! strigă el. 

Asasinul cu părul alb, în continuare ascuns vederii în spatele 
uşii de sticlă, răspunse, vag amuzat. 

— Dr. Ulmstrom ne-a desluşit tot ce trebuia să aflăm. Runa 
Mensch. Acum Biblia nu mai are nici o valoare pentru noi. 

— Chiar aşa? 

Gray ridică cartea luminând-o cu lanterna lui. 

— l-am arătat lui Ulmstrom ceea ce a scris Hugo Hirszfeld pe 


296 


coperta interioară din spatele Bibliei. Dar nu şi ce era pe cea din 
față! 

Un moment de linişte, apoi vocile se auziră din nou 
murmurând precipitat. 

Lui Gray i se păru că distinge o voce de femeie, poate palida 
soră geamănă a blondului. 

Se auzi un „nein” clar, rostit de Ulmstrom pe un ton ridicat, ca 
şi cum ar fi încercat să se apere. 

Fiona aproape se prăbuşi lângă el. Monk o prinse, susţinându-i 
capul deasupra gazului care se înălța din ce în ce mai sus. Insă şi 
el se clătina pe picioare. 

Gray nu mai putea aştepta. 

Scăpără bricheta pentru efectul dramatic şi aruncă Biblia în 
fântâna de foc. Romano-catolic fiind, simţi o strângere de inimă 
la gândul că arde o Biblie. Filele vechi fură instantaneu cuprinse 
de flăcări. Un nou val de fum se ridică. 

Gray trase adânc aer în piept, sperând ca vocea lui să fie 
convingătoare. 

— Dacă noi murim, se duce şi secretul Bibliei lui Darwin! 

Aşteptă, rugându-se să fie crezut. 

O secundă... două... 

Gazul se ridică sub ei. Fiecare respiraţie era acum înecăcioasă. 

Ryan se prăbuşi brusc la pământ, ca şi cum cineva ar fi tăiat 
nişte sfori imaginare care l-ar fi susţinut. Monk încercă să-l apuce 
de braţ, dar căzu într-un genunchi, din cauza greutăţii Fionei. Nu 
se mai ridică. Apoi se prăbuşi de tot, cu Fiona în braţe. 

Gray se uită spre uşa întunecată. Monk scăpă lanterna din 
mână. Oare mai era cineva acolo? Îl crezuse cineva? 

N-avea să afle niciodată. 

intunericul îl înghiţi. 


5.50 P.M. E 
REZERVAȚIA NATURALA HLUIILUWE- 
UMFOLOZI 


La mii de kilometri depărtare, un alt bărbat se trezea. 
Revenirea fu însoţită de un amestec de durere şi culori. 
Pleoapele îi zvâcniră încercând să dea la o parte ceva care îi 
flutura pe faţă, nişte aripi de pasăre. In urechi auzea o incantaţie. 
— Se trezeşte, rosti în zulusă. 


297 


— Khamisi... 

De data asta, o voce de femeie. 

Bărbatului îi trebui un moment să-şi dea seama că era numele 
lui. Nu i se păru prea familiar. Un geamăt puternic îi ajunse la 
urechi. Scos chiar de el. 

— Ajută-l să se ridice, spuse femeia. 

Şi ea vorbea în zulusă, dar avea un accent britanic, familiar. 

Khamisi se simţi ridicat uşor şi sprijinit de nişte perne. Vederea 
i se stabiliză. Incăperea, o colibă de chirpici, era întunecată, însă 
raze de lumină dureroasă pătrundeau pe la marginile ferestrelor 
acoperite şi pe lângă rogojina care servea drept uşă. Acoperişul 
era împodobit cu obiecte de ceramică viu colorate, piei de 
animale şi pene prinse pe sfori. Camera mirosea ciudat. | se vâri 
ceva sub nas. Mirosul puternic şi greţos de amoniac îl făcu să-şi 
dea capul pe spate. 

instinctiv, încercă să dea din mâini. Văzu că în braţul drept 
avea o perfuzie legată la o pungă de lichid gălbui. Cineva îi 
prinse braţele. 

Intr-o parte, şamanul, cu pieptul dezgolit şi cu o coroană din 
pene pe cap, îi sprijini umărul. El fusese cel care rostise 
incantaţia şi-i fluturase o pană de vultur deasupra feţei, ca să 
ţină la distanţă hienele morţii. 

De cealaltă, dr. Paula Kane îi luă braţul, băgându-i-l la loc sub 
pătură. De sudoare, materialul subţire i se lipise de piele. 

— Unde... ce...? îi răsună vocea gâjâit. 

— Apă! ordonă Paula. 

Cea de-a treia persoană din încăpere se supuse, un zulus 
bătrân, adus de spate. li întinse o gamelă de tablă. 

— Poţi s-o ţii? întrebă Paula. 

Khamisi dădu din cap, simțind că-i revin oarecum puterile. Luă 
recipientul şi sorbi apa călduţă, dându-şi drumul la limba 
împleticită şi amintiri. Bătrânul care-i dăduse să bea... fusese în 
casa lui Khamisi. 

Inima începu să-i bată mai tare. Ridică mâna cealaltă, cea cu 
perfuzia şi şi-o duse la gât. Acolo avea un pansament. Acum îşi 
amintea tot. Săgeata din colţi de şarpe. Mamba neagră. 
Inscenarea că ar fi fost ucis de un şarpe. 

— Ce s-a întâmplat? 

Bătrânul îi completă spaţiile goale. Khamisi îl recunoscu: era 
bătrânul care susţinuse că văzuse o ukufa în parc cu cinci luni în 
urmă. La momentul respectiv nu-l crezuse nimeni, nici măcar 
Khamisi. 


298 


— Am auzit ce s-a întâmplat cu doamna doctor. 

Dădu din cap compătimitor înspre Paula. 

— Şi am auzit ce spui că ai văzut. Oamenii vorbesc. Vin la tine 
acasă să vorbesc cu tine. Dar tu nu acasă. Aşa aştept. Alţii vin, 
aşa că mă ascund. Taie un şarpe. Mamba. Magie neagră. Stau 
ascuns. 

Khamisi închise ochii amintindu-şi. Venise acasă, cineva 
trăsese cu săgeata în el şi-l lăsaseră să moară. Insă atacatorii nu 
ştiuseră că în spate se ascunsese un om. 

— les afară, continuă bătrânul. Chem ceilalţi. Pe furiş te luăm 
cu noi. 

Paula Kane încheie povestea. 

— Te-am adus aici, spuse ea. Otrava aproape că te-a omorât, 
dar leacurile - şi moderne şi vechi - au reuşit să te salveze. Ai 
scăpat ca prin urechile acului. 

Khamisi aruncă o privire la punga de care era prinsă perfuzia 
şi apoi la şaman. 

— Mulţumesc. 

— Te simţi în stare să mergi? întrebă Paula. Ar trebui să-ţi pui 
membrele în mişcare. Otrava afectează sistemul circulator. 

Ajutat de şaman, Khamisi se ridică, ţinându-şi stânjenit pătura 
udă de transpiraţie în jurul mijlocului. Îl duseră la uşă. La primii 
paşi se simţi slab ca un copil care învaţă să meargă, însă o 
senzaţie fragilă de putere îl copleşi imediat. 

Rogojina din cadrul uşii se dădu la o parte. 

Lumina şi căldura zilei pătrunseră înăuntru orbindu-l şi 
arzându-i pielea. 

Era după-amiază, se gândi el. Soarele se afla undeva în vest. 

Ferindu-şi ochii, păşi afară. 

Recunoscu micuțul sat zulus. Se afla la marginea rezervației 
naturale Hluhluwe-Umfolozi. Nu departe de locul unde găsiseră 
rinocerul şi unde fusese atacată dr. Fairfield. 

Khamisi se uită la Paula Kane. Femeia stătea cu braţele 
încrucişate şi cu o expresie istovită pe chip. 

— A fost paznicul-şef, spuse Khamisi. 

Nu avea nici un dubiu. 

— A vrut să-mi închidă gura. 

— Ca să nu vorbeşti despre moartea Marciei. Despre ce-ai 
văzut tu. 

El dădu din cap. 

— Ce-ai vă...? 

O întrerupse zgomotul puternic al unui elicopter cu două 


299 


motoare care trecu pe deasupra lor la joasă înălţime. Din cauza 
elicelor, tufişuri şi crengi de copaci zburară care încotro. 
Rogojinile se ridicară de pe uşi ca şi cum ar fi încercat să-i facă 
semn să plece musafirului nepoftit. 

Aparatul de zbor goni mai departe, trecând foarte jos 
deasupra savanei. 

Khamisi îl urmări cu privirea. Nu era vreo rablă care aducea 
turişti. 

Lângă el, Paula ridicase un binoclu Bushnell, urmărind 
elicopterul. 

Acesta merse mai departe, apoi se pregăti de aterizare. 
Khamisi mai făcu un pas înainte. 

Paula îi întinse binoclul. 

— Toată ziua au venit şi au plecat elicoptere. 

Khamisi ridică binoclul. Lumea deveni mai mare şi mai clară. 
Văzu elicopterul cu două motoare depăşind bariera unui gard de 
doi metri şi jumătate. Marca graniţa domeniului Waalenberg. 
Elicopterul dispăru în spatele lui. 

— Ceva i-a făcut să intre în starea asta de agitaţie, spuse 
Paula. 

Khamisi simţi cum i se face pielea de găină. 

Mişcă lentilele binoclului, fixând mai bine gardul. Vechile porţi, 
rareori folosite, erau închise. Recunoscu vechiul blazon al 
familiei, gravat în filigran de argint pe porţi. Coroana şi Crucea 
Waalenberg. 


300 


PARTEA A TREIA 


11 
DEMONUL DIN MAŞINĂRIE 


12.33 A.M. 
ÎN AVION DEASUPRA OCEANULUI 
INDIAN 


— Eu şi căpitanul Bryant vom face tot ce ne stă în putinţă să 
investigăm familia Waalenberg de aici, din Washington, spuse 
Logan Gregory la telefon. 

Painter purta o cască în ureche de care atârna un microfon. 
Trebuia să aibă mâinile libere pentru a cerceta muntele de hârtii 
pe care Logan le trimisese prin fax în tabăra lor din Katmandu. 
Acestea conţineau tot ce se ştia despre clanul Waalenberg: 
istoria familiei, rapoartele financiare, legăturile internaţionale, 
chiar şi bârfele şi zvonurile care circulau la adresa lor. 

Deasupra teancului de hârtii se afla o fotografie uşor 
înceţoşată: un bărbat şi o femeie coborând dintr-o limuzină. Gray 
Pierce făcuse fotografia aceea dintr-un apartament de hotel 
înainte de începerea unei licitaţii. Supravegherea digitală 
confirmase evaluarea lui Logan. Tatuajul avea legătură cu clanul 
Waalenberg. Persoanele din fotografie erau Isaak şi Ischke 
Waalenberg, gemeni, cei mai tineri moştenitori ai averii familiei, 
avere ce rivaliza cu produsul intern brut al celor mai multe state. 

Insă, ce era mai important, Painter recunoscu tenul palid şi 
părul blond, aproape alb. Gemenii erau mai mult decât nişte 
simpli moştenitori. Erau Sonnekonige. La fel ca Gunther şi ca 
asasina din castelul din munţi. 

Painter aruncă o privire spre partea din faţă a cabinei 
Gulfstreamului. 

Gunther dormea întins de-a curmezişul pe o sofa, cu picioarele 
atârnându-i peste margine. Soră-sa, Anna, stătea pe un scaun în 
apropiere, cu o grămadă de hârtii în poală, la fel de multe ca şi 
cele din faţa lui Painter. Cei doi erau supravegheați de maiorul 
Brooks şi doi US Rangers înarmaţi. Acum rolurile se inversaseră. 
Cei care-i capturaseră se transformaseră ei înşişi în prizonieri. 
Insă, în ciuda schimbării poziţiei de putere, de fapt nimic nu se 


302 


modificase în relaţia dintre ei. Anna avea nevoie de relaţiile şi 
suportul logistic pe care i-l putea oferi Painter, iar Painter avea 
nevoie de cunoştinţele despre Clopot ale Annei şi de tot 
fundamentul ştiinţific pe care se baza acesta. După cum afirmase 
Anna mai devreme, „Când toate astea se vor sfârşi, vom putea 
să desluşim chestiunile legate de legalitate şi responsabilitate”. 

Logan îl întrerupse din reverie: 

— Eu şi Kat am stabilit o întâlnire matinală la Ambasada 
Republicii Sud-Africane. Vom vedea dacă asta va reuşi să arunce 
o oarecare lumină asupra acestei familii izolate despre care nu 
se ştiu prea multe. 

Şi izolată era puţin spus. Waalenberg era un fel de familie 
Kennedy a Africii de Sud: bogaţi, feroce, proprietari ai unui 
domeniu de mărimea statului Rhode Island chiar lângă 
Johannesburg. Deşi mai deţineau proprietăţi întinse şi în alte 
părţi, familia Waalenberg rareori se îndepărta de domeniul lor 
principal. 

Painter ridică fotografia digitală. 

O familie de Sonnekonige. 

Cum aveau din ce în ce mai puţin timp la dispoziţie, nu putea 
exista decât un loc în care să se ascundă un al doilea Clopot. 
Undeva pe acel domeniu. 

— Un agent britanic vă va întâmpina când aterizaţi în 
Johannesburg. MI5 stă cu ochii pe familia Waalenberg de mulţi 
ani - urmărind anumite tranzacţii neobişnuite - însă nu au fost 
capabili să străpungă zidul lor de intimitate şi discreţie. 

Ceea ce nu era de mirare, de vreme ce familia Waalenberg 
deţinea practic întreaga ţară, gândi Painter. 

— Acesta vă va oferi sprijin la nivel local şi elemente de 
detaliu privind situaţia de la faţa locului, încheie Logan. Veţi 
primi mai multe informaţii înainte de aterizare, peste trei ore. 

— Foarte bine. 

Painter se holba în continuare la fotografie. 

— Dar Gray şi Monk? 

— Au dispărut din peisaj. Le-am găsit maşina parcată la 
aeroportul din Frankfurt. 

Frankfurt? Nu avea nici o noimă. Oraşul era un important nod 
aerian internaţional, însă Gray avea deja la dispoziţie un avion 
special, mai rapid decât orice alt aparat de zbor. 

— Şi nu aţi primit nici o veste de la el? 

— Nu, domnule. Avem toate canalele deschise şi aşteptăm. 

Chestiunea era cu siguranţă îngrijorătoare. 


303 


Frecându-şi fruntea pentru a alina cât de cât durerea ascuţită 
pe care nici măcar codeina nu o putuse domoli, Painter se 
concentră asupra zumzăitului avionului care naviga pe cerul 
întunecat. Ce se întâmplase cu Gray? Nu existau decât puţine 
variante: se ascunsese undeva, fusese luat prizonier sau fusese 
ucis. Unde era? 

— Caută şi-n gaură de şarpe, Logan. 

— Am luat deja măsuri în acest sens. Să sperăm că până veţi 
ajunge la Johannesburg o să am mai multe noutăţi şi în privinţa 
aceasta. 

— Tu dormi vreodată, Logan? 

— E un Starbucks la colţ, domnule. Mai bine zis, la fiecare colţ. 

Un zâmbet amuzat şi obosit îi însoţi spusele. 

— Dar dumneavoastră, domnule? j 

El trăsese un pui de somn în Katmandu. In acest timp se 
făcuseră pregătirile de plecare şi fuseseră stinse focurile - atât la 
propriu, cât şi la figurat, din punct de vedere politic - în Nepal. 
Zăboviseră prea mult în Katmandu. 

— Rezist foarte bine, Logan. Nu există nici un motiv de 
îngrijorare. 

Absolut. 

Painter făcu un gest liniştitor, dar inconştient îşi trecu degetul 
mare peste carnea palidă şi aspră care fusese patul unghial al 
degetului lui inelar. Simţea furnicături în toate degetele, chiar şi 
în cele de la picioare. Logan încercase să-l convingă să se 
întoarcă cu avionul la Washington, să-şi facă analize la Johns 
Hopkins, însă Painter era de părere că grupul Annei deţinea mult 
mai multe cunoştinţe în privinţa acestei boli deosebite. 
„Probleme la nivel cuantic.” Nu exista nici un tratament 
convenţional care să-l ajute. Pentru a încetini boala, aveau 
nevoie de un alt Clopot funcţional. Potrivit Annei, un tratament 
periodic cu expunere la radiaţiile Clopotului în condiţii controlate 
ar fi putut să le ofere ani de viaţă în locul celor câteva zile 
rămase. „Şi poate că, pe parcurs, se putea obţine chiar un 
remediu care să-i vindece”, încheiase Anna cu speranţă în glas. 

Dar mai întâi aveau nevoie de un alt Clopot. 

Şi de mai multe informaţii. 

O voce din spatele lui îl făcu să tresară. 

— Cred că ar trebui să stăm de vorbă cu Anna, spuse Lisa, ca 
şi cum i-ar fi citit gândurile. 

Painter se întoarse. Credea că Lisa adormise în spate. Ea însă 
se spălase, se aranjase şi acum stătea rezemată de spătarul 


304 


scaunului lui, îmbrăcată în pantaloni kaki şi cu o bluză crem. 

Îl studia cu o privire rece, acră, de profesionist. 

— Arăţi ca dracu’, concluzionă ea. 

— Frumoase vorbe cu care să trezeşti pe cineva, răspunse el 
ridicându-se să se dezmorţească. 

Avionul se zgâlţâi şi se cufundă în întuneric. Lisa îl apucă de 
braţ, şi-l ţinu strâns. Se făcu din nou lumină. Nu se întâmplase 
nimic, totul fusese doar în mintea lui. 

— Promite-mi că mai dormi puţin înainte să aterizăm, spuse ea 
strângându-i cotul ca şi cum nu ar fi acceptat nici un fel de 
scuze. 

— Dacă am timp - auuu! 

Strânsoarea ei devenise de fier. 

— Bine, promit, se resemnă el. 

Strânsoarea slăbi. Ea dădu din cap înspre Anna. Femeia era 
aplecată asupra unui teanc de facturi şi verifica toate notele de 
plată care fuseseră trimise la domeniul Waalenberg. Căuta orice 
ar fi putut indica faptul că familia Waalenberg achiziţionase 
substanţe care ar fi avut de-a face cu menţinerea în funcţiune a 
unui Clopot. 

— Vreau să aflu mai multe despre modul în care funcţionează 
Clopotul, spuse Lisa. Despre teoriile fundamentale pe care se 
bazează. Dacă boala provoacă afecţiuni cuantice, trebuie să 
înţelegem cum şi de ce. Ea şi Gunther sunt singurii 
supraviețuitori de la Granitsch/off. Mă îndoiesc că Gunther are 
habar despre elementele de detaliu din spatele proiectului 
Clopotului. 

Painter încuviinţă din cap. 

— E mai degrabă un câine de pază decât un savant. 

Ca şi cum ar fi vrut să-i confirme spusele, dinspre bărbat se 
auzi un sforăit puternic. 

— Toate cunoştinţele care mai există despre Clopot se află în 
capul Annei. Dacă mintea ei o ia razna... 

Aveau să piardă tot. 

— Trebuie să obţinem informaţiile înainte să se întâmple asta, 
căzu de acord şi Painter. 

Ochii Lisei îi întâlniră pe ai lui. Nu-şi ascundea gândurile. | se 
citeau cu uşurinţă pe faţă. Işi aminti momentul în care ea urcase 
în avion în Katmandu. Istovită, înfrigurată, pe punctul de a ceda, 
nu ezitase nici un moment să-l urmeze. Inţelesese. Ca şi acum. 

Nu numai mintea şi memoria Annei erau în pericol. 

La fel era şi Painter. 


305 


O singură persoană urmărise toată această situaţie de la 
început, o persoană cu pregătire medicală şi minte ascuţită, al 
cărei creier nu fusese afectat de boală. La castel, Lisa şi Anna 
purtaseră discuţii lungi. Unde mai pui că Lisa îşi făcuse o idee 
despre bogăţia de cunoştinţe cuprinse în biblioteca Annei. Cine 
putea spune ce fapt mărunt se putea dovedi critic pentru a face 
diferenţa dintre succes şi eşec? 

Lisa înţelesese. 

Nu fusese nevoie de nici o discuţie în Katmandu. 

Pur şi simplu se urcase în avion. 

Mâna Lisei alunecă de pe cotul lui şi se strecură în mâna lui. Îi 
strânse degetele şi făcu semn înspre Anna. 

— Hai să vedem ce are-n cap. 


— Ca să înţelegeţi cum funcţionează Clopotul, explică Anna, 
trebuie mai întâi să înţelegeţi teoria cuantică. 

Lisa o studie pe nemţoaică. Avea pupilele dilatate de la 
codeină. Lua prea multă. Degetele Annei tremurau uşor. Işi ţinea 
strâns ochelarii de citit cu ambele mâini ca şi cum ar fi fost o 
ancoră. Se retrăseseră în partea din spate a avionului. Gunther 
dormea în continuare în faţă, sub pază. 

— Nu cred că avem timp să trecem prin tot programul de 
pregătire doctorală, spuse Painter. 

— Naturlich. Trebuie înţelese doar trei principii. 

Anna dădu drumul ochelarilor pentru a putea ridica un deget. 

— Mai întâi, trebuie să înţelegem că odată ce materia este 
descompusă la nivel subatomic - în electroni, protoni şi neutroni 
- legile clasice ale universului încep să nu se mai aplice. Max 
Planck a descoperit că electronii, protonii şi neutronii se 
comportă atât ca particule, cât și ca unde. Ceea ce pare ciudat şi 
cumva contradictoriu. Particulele au orbite şi culoare distincte, în 
timp ce undele sunt mai difuze, mai puţin distincte, fără 
coordonate specifice. 

— Şi aceste particule subatomice se comportă ca ambele? 
întrebă Lisa. 

— Acestea au potențialul de a fi fie o undă, fie o particulă, 
spuse Anna. Ceea ce ne aduce la următorul punct. Principiul 
incertitudinii al lui Heisenberg. 

Lisa ştia câte ceva despre asta şi, în plus, mai citise câte ceva 
în laboratorul Annei. 

— Teoria de bază a lui Heisenberg este aceea că nimic nu este 
sigur până poate fi observat, spuse ea. Insă nu înţeleg ce area 


306 


face asta cu electronii, protonii şi neutronii. 

— Cel mai bun exemplu al principiului lui Heisenberg este 
pisica lui Schrodinger, răspunse Anna. Dacă pui o pisică într-o 
cutie sigilată legată la un dispozitiv, acesta poate să o 
otrăvească în orice moment. S-o laşi în voia sorții, pur şi simplu. 
Să trăiască sau să moară. Heisenberg ne spune că în situaţia 
asta, atâta timp cât cutia este închisă, pisica este potențial atât 
moartă, cât fi vie. Abia când cineva deschide cutia şi se uită 
înăuntru se poate spune că realitatea se dovedeşte a fi o stare 
sau cealaltă. Moartă sau vie. 

— Sună mai degrabă ca o constatare filosofică decât ştiinţifică, 
spuse Lisa. i 

— Poate, când este vorba despre o pisică. Insă s-a dovedit 
adevărat la nivel subatomic. 

— Dovedit? Cum? întrebă Painter. 

Stătuse liniştit până atunci, tăcând şi lăsând-o pe Lisa să pună 
întrebările. Ştia multe dintre lucrurile acestea, însă voia ca Lisa 
să primească toate informaţiile de care avea nevoie. 

— Prin clasicul test cu două fante înguste. Ceea ce ne aduce la 
al treilea punct de interes. 

Luă două bucăţi de hârtie, desenă două deschizături înguste 
pe una dintre ele şi le ţinu ridicate una în spatele celeilalte. 


— Ceea ce vă voi spune acum o să vă pară ciudat şi împotriva 
bunului-simţ... Să presupunem că această bucată de hârtie ar fi 
un perete de beton şi cele două deschizături ar fi două ferestre. 
Dacă ai lua un pistol şi ai trage înspre ambele deschizături, ai 
obţine un anumit tipar de urme de gloanţe pe zidul din spate. 
Cam aşa. 

Luă a doua bucată de hârtie şi făcu nişte punctuleţe pe ea. 


— Să numim asta „Modelul de difracție A”. Modul în care 
gloanţele sau particulele ar trece prin deschizăturile acestea 
înguste. 

Lisa dădu din cap. 

— OK. 

— Apoi, în loc de gloanţe, să fixăm un reflector asupra zidului 
astfel încât lumina să treacă prin ambele deschizături. Fiindcă 
lumina călătoreşte sub formă de unde, vom obţine un tipar diferit 
pe peretele din spate. 

Desenă un model cu benzi luminoase şi întunecoase pe o altă 
bucată de hârtie. 


— Acest tipar se datorează faptului că undele de lumină trec 
prin fereastra din stânga şi cea din dreapta fără a interfera unele 
cu celelalte. Aşa că hai să numim asta „Modelul de interferenţă 
B”... care este determinat de unde. 

— Am înţeles, spuse Lisa fără să fie sigură unde voia ea să 
ajungă cu toate astea. 

Anna ridică cele două modele. 

— Acum, să zicem că luăm un pistol cu electroni şi tragem o 
singură rundă de electroni prin cele două deschizături. Ce fel de 
tipar vei obţine? 

— De vreme ce tragi cu electronii ca şi cum ai trage cu nişte 
gloanţe, îmi închipui că Modelul de difracție A. 

Lisa arătă prima imagine. 

— De fapt, în testele de laborator se obţine al doilea. Modelul 
de interferenţă B. 

Lisa se gândi puţin. 

— Tiparul undelor. Deci electronii ies probabil dintr-un pistol, 
să zicem, nu ca nişte gloanţe, ci ca o lumină. Cum iese lumina 
dintr-o lanternă, circulă sub formă de unde şi creează Tiparul B. 

— Corect. 

— Deci electronii se mişcă la fel ca undele. 

— Da. Insă numai atunci când nu este nimeni de faţă în 
momentul în care electronii trec prin deschizături. 

— Nu înţeleg. 


308 


— Într-un alt experiment, savanții au pus un mic dispozitiv 
sonor la una dintre fante. Acesta scotea un sunet de fiecare dată 
când detecta un electron trecând prin ea, măsurând sau 
observând culoarul urmat de electron. Care a fost tiparul obţinut 
de partea cealaltă când dispozitivul a fost pornit? 

— N-avea de ce să se schimbe, nu? 

— In lumea normală ai dreptate. Insă nu şi în lumea 
subatomică. În momentul în care dispozitivul a fost pornit, 
modelul s-a transformat în Modelul de difracție A. 

— Deci simplul act de măsurare a schimbat tiparul? 

— Exact cum preconizase Heisenberg. Deşi ar putea părea 
imposibil, este adevărat. A fost verificat de zeci şi zeci de ori. 
Electronii există într-o stare constantă de unde şi particule până 
în momentul în care apare ceva care să efectueze măsurători ale 
electronului. Simplul act de măsurare a electronului îl forțează să 
eşueze într-o realitate sau în alta. 

Lisa încercă să-şi imagineze o lume subatomică, unde totul se 
afla într-o stare constantă de potențial. Nu avea nici un sens. 

— Dacă particulele subatomice formează atomi, întrebă Lisa şi 
atomii formează lumea aşa cum o ştim, simţim şi pipăim noi, 
atunci unde se află linia de demarcaţie dintre lumea iluzorie a 
mecanicii cuantice şi lumea noastră reală? 

— Incă o dată, singura modalitate prin care potenţialul poate 
să eşueze este dacă apare ceva care să-l măsoare. Astfel de 
instrumente de măsură se găsesc peste tot în mediul 
înconjurător. Poate fi o particulă care se loveşte de alta, un foton 
de lumină care întâlneşte ceva. In mod constant, mediul 
înconjurător măsoară lumea subatomică, silind potenţialul să 
eşueze în realitatea concretă. Uită-te la mâinile tale, de exemplu. 
La nivel cuantic, particulele subatomice care formează atomii tăi 
se manifestă în concordanţă cu regulile neclare ale mecanicii 
cuantice, însă se extind în afară, în lumea miliardelor de atomi 
care îţi alcătuiesc unghia. Acei atomi se lovesc unii de alţii, se 
izbesc, interacționează - măsurându-se unii pe alţii - forțând 
potenţialul să se transforme într-o realitate fixă. 

— Bine... 

Probabil Anna detectase nota de scepticism din vocea ei. 

— Ştiu că e bizar, însă acesta e doar un simplu aspect al 
universului ascuns al teoriei cuantice. Voi sări peste concepte 
cum ar fi influenţa unui obiect asupra altuia aflat la distanţă, 
tunelul timpului şi universuri multiple. 

Painter dădu din cap. 


309 


— Da, astea sunt extrem de ciudate. 

— Insă ceea ce trebuie să înţelegeţi sunt aceste trei puncte, 
spune Anna numărându-le pe degete. Particulele subatomice 
există într-o stare cuantică de potenţial. Pentru a face acest 
potenţial să eşueze într-o formă sau alta e nevoie de un 
instrument de măsură. Şi mediul înconjurător este cel care 
realizează în mod constant aceste măsurători pentru a ne fixa 
realitatea. 

Lisa ridică mâna, declarându-se mulţumită pentru moment. 

— Dar ce au de-a face toate astea cu Clopotul? Când eram în 
bibliotecă, ai spus ceva despre o aşa numită evoluție cuantică. 

— Exact, spuse Anna. Ce e ADN-ul? Nimic altceva decât o 
maşină de proteine, ja? Care produce toate blocurile de celule de 
bază, tot ceea ce înseamnă trupul. 

— Asta dacă simplificăm totul. 

— Să simplificăm şi mai mult. Nu se poate spune despre ADN 
că este pur şi simplu un cod genetic prins în legături chimice? Şi 
ce rupe aceste legături pornind şi oprind genele? 

Lisa reveni la noţiunile de chimie elementară. 

— Mişcarea electronilor şi a protonilor. 

— lar aceste particule subatomice respectă ce fel de reguli, pe 
cele clasice sau pe cele cuantice? 

— Pe cele cuantice. 

— Deci dacă un proton ar putea fi în două locuri - A sau B - 
pornind sau oprind o genă - care ar fi locul în care s-ar găsi? 

Lisa îngustă ochii. 

— Dacă are potenţialul de a fi în ambele locuri, atunci este în 
ambele locuri. Gena este atât pornită, cât și oprită. Până când 
ceva o măsoară. 

— Şi ce o măsoară? 

— Mediul înconjurător. 

— Şi mediul înconjurător al unei gene este...? 

Lisa făcu ochii mari. 

— Molecula de ADN însăşi. 

O încuviinţare din cap şi un zâmbet. 

— La nivelul său de bază, celula vie acţionează ca şi cum ar fi 
propriul instrument cuantic de măsură. lar adevăratul motor al 
evoluţiei se află tocmai în această măsurătoare celulară 
constantă. Aşa se explică de ce mutaţiile nu apar la întâmplare. 
De ce evoluţia se petrece într-un ritm mai rapid decât ar face-o 
la voia întâmplării. 

— Stai puţin, spuse Lisa. Va trebui să-mi dai mai multe detalii 

310 


aici. 

— Hai să luăm un exemplu în cazul ăsta. Ţii minte bacteriile 
alea care nu puteau digera lactoza - cum atunci când erau pe 
punctul de a muri de foame şi li se oferea numai lactoză sufereau 
mutații extraordinar de rapide pentru a dezvolta o enzimă care 
putea digera lactoză. Şi asta când existau şanse infinitezimale să 
o facă. 

Anna ridică o sprânceană. 

___— Poţi explica asta acum? Folosind cele trei principii cuantice? 
In special dacă îţi spun că această mutație benefică nu avea 
nevoie decât de mişcarea unui singur proton dintr-un loc în altul. 

Lisa era dispusă să încerce. 

— Bine, dacă protonul putea fi în ambele locuri, atunci teoria 
cuantică spune că protonul era în ambele locuri. Deci gena 
suferise şi nu suferise mutaţia. Era ţinută în starea de potenţial 
între ambele. 

Anna dădu din cap. 

— Continuă. 

— Apoi celula, acţionând ca un instrument cuantic de măsură, 
avea să forţeze ADN-ul să eşueze de-o parte a barierei sau de 
cealaltă. Sa sufere mutaţia sau să nu o sufere. Şi pentru că 
celula este vie şi este influenţată de mediul înconjurător, a 
modificat scara sfidând întâmplarea pentru a produce mutaţia 
benefică. 

— Ceea ce savanții numesc acum mutație de adaptare. Mediul 
a influenţat celula, celula a influenţat ADN-ul şi a avut loc 
mutaţia de care a beneficiat celula. Toate puse în mişcare de 
mecanica lumii cuantice. 

Lisa începu să întrezărească unde voia femeia să ajungă cu 
toate acestea. Anna folosise termenul „proiect inteligent” în 
discuţia anterioară. Femeia chiar răspunsese şi la întrebarea 
legată de cine credea ea că se afla în spatele acestei inteligenţe. 

„Noi.” 

Acum Lisa înţelegea. Celulele noastre sunt cele care 
direcţionează evoluţia, răspunzând condiţiilor pe care le impune 
mediul înconjurător şi schimbând potenţialul din ADN pentru a se 
potrivi mai bine la mediu. Selecţia darwiniană intra apoi în scenă 
pentru a conserva aceste modificări. 

— Insă ceea ce este şi mai important, spuse Anna, pe un ton 
din ce în ce mai răspicat, mecanica cuantică explică modul în 
care a apărut prima scânteie de viaţă. Ţi-aduci aminte de cât de 
puţin probabil era ca acea primă proteină capabilă să se 


311 


reproducă să se fi format în supa primordială? În lumea cuantică, 
întâmplarea este total eliminată din ecuaţie. Prima proteină 
capabilă să se reproducă s-a format pentru că din haos a apărut 
ordinea. Capacitatea sa de a măsura şi de a face să se schimbe 
potenţialul cuantic a învins mişcările de izbire şi lovire la 
întâmplare care avuseseră loc în supa primordială. Viaţa a 
început pentru că a fost un instrument cuantic de măsură mai 
bun. 

— Şi Dumnezeu nu a avut nimic de-a face cu asta? spuse Lisa, 
repetând o întrebare pe care Anna i-o pusese prima oară... 
cândva, demult, i se părea cu zeci de ani în urmă. 

Anna îşi duse palma la frunte cu degetele tremurând. Ochii i 
se închideau de crispare. Se uită lung pe geam cu o expresie 
îndurerată. Vorbi cu o voce aproape prea stinsă pentru a fi 
auzită. 

— N-am spus nici asta... modul cum pui problema este greşit, 
direcţia în care cauţi nu e cea bună. 

Lisa o lăsă baltă. Işi dădea seama că Anna era prea istovită ca 
să continue. Cu toţii aveau nevoie de somn. Insă mai era o 
întrebare care trebuia pusă. 

— Clopotul? vru să ştie Lisa. Ce face? 

Anna îşi cobori mâna şi se uită lung întâi la Painter şi apoi la 
Lisa. 

— Clopotul este cel mai performant, cel mai important 
instrument cuantic de măsură. 

Lisa îşi ţinu respiraţia, gândindu-se la ce spusese Anna. 

Deşi istovită, expresia de pe chipul Annei se transformă în 
ceva care aducea cu încrâncenarea. Era greu de descifrat ce voia 
să transmită: mândria, justificarea, credinţa... dar şi destulă frică. 

— Câmpul produs de Clopot - dacă ar putea fi controlat - are 
capacitatea nu numai de a face ADN-ul să evolueze până la 
perfecţiune, ci şi de a imprima această mişcare întregii omeniri. 

— Dar noi? interveni Painter mişcându-se. 

Din expresia de pe chipul lui reieşea că nu fusese câtuşi de 
puţin impresionat de ardoarea ei. 

— Eu şi cu tine? Cum se poate spune că ceea ce ni se întâmplă 
are ceva de-a face cu perfecțiunea? 

Ardoarea din privirea Annei se stinse de epuizare, nemaifiind 
în stare să argumenteze. 

— Pentru că la fel cum Clopotul deţine potenţialul de a evolua, 
în undele sale cuantice pândeşte şi reversul. 

— Reversul? 


312 


— Boala care ne afectează celulele. Anna privi într-o parte. Nu 
e vorba numai despre o degenerare... e chiar o involutie. 

Painter se uită la ea înlemnit. 

Cuvintele ei se transformară în şoapte răguşite. 

— Trupurile noastre încearcă să se întoarcă la mocirla 
primordială din care am apărut. 


5.05 A.M. 
AFRICA DE SUD 


Îl treziră maimuţele. 

„Maimuţele?” 

Ciudăţenia îl şocă, scoţându-l din starea de somnolenţă 
profundă şi făcându-l să devină imediat vigilent. Gray se împinse 
în sus. Memoria îi reveni pe măsură ce încerca să-şi dea seama 
ce se petrecea înjur. 

Era în viaţă. 

Într-o celulă. 

Işi aminti de gaz, de muzeul Wewelsburg, de minciună. Arsese 
Biblia lui Darwin, susţinând că ea conţinea un secret de care 
numai grupul său avea cunoştinţă. Sperase că avertismentul 
acesta avea să cântărească mai greu decât răzbunarea. După 
câte se părea, nu se înşelase. El era în viaţă. Insă unde erau 
ceilalţi? Monk, Fiona şi Ryan? 

Gray îşi cercetă celula. Era una obişnuită, cu minimul necesar. 
Un pat de campanie, o toaletă, o despărţituri! Pentru duşul 
deschis, fără paravan. Nici o fereastră. La uşă erau gratii groase 
de doi centimetri şi jumătate. Se deschidea într-un coridor 
luminat de tuburi de neon prinse de tavan. Gray le examină. 
Cineva îl dezbrăcase până la piele, însă un teanc de haine 
împăturite cu grijă fusese pus pe un scaun prins în şuruburi de 
piciorul patului. 

Aruncă pătura într-o parte şi se ridică în picioare. Era ametit, 
însă după câteva guri de aer îşi recăpătă echilibrul. Starea de 
greață continua să persiste. Işi simţea plămânii rugoşi şi grei. 
Efectele întârziate ale otrăvirii. 

Gray mai simţea şi o durere profundă în partea interioară a 
coapsei. Pipăi cu degetul o vânătaie mare cât un pumn într-o 
parte. Simţi nişte înţepături ca de ac în locul care începea să se 
vindece. Mai avea şi un leucoplast lipit de dosul palmei stângi. 


313 


De la o perfuzie? După toate aparențele, cineva îl tratase, 
salvându-i viaţa. 

In depărtare auzi alte urlete şi răgete. 

Maimuţe sălbatice. 

Nu era zgomotul unor animale aflate în cuşti. 

Părea mai degrabă trezirea la viaţă a lumii, a naturii. 

Insă ce lume? Aerul era mai uscat, mai cald şi mirosea mai 
mult a mosc. Era într-o zonă cu altă climă. Poate undeva în 
Africa. Cât timp fusese inconştient? Nu-i lăsaseră ceasul de la 
mână ca să vadă ce oră era, nemaivorbind de ce zi, însă simţea 
că nu trecuse mai mult de o zi. După barba ţepoasă de pe faţă, 
se părea că trăsese un pui zdravăn de somn. 

Păşi spre intrare şi întinse mâna spre grămada de haine. 

Mişcarea sa atrase atenţia cuiva. 

Chiar pe partea cealaltă a holului, Monk păşi spre uşa cu gratii 
a celulei opuse. Gray se simţi cuprins de un val de uşurare 
descoperindu-şi partenerul în viaţă. 

— Slavă Domnului... şopti el. 

— Eşti OK? 

— Năuc... şi mă dor toate alea. 

Monk era deja îmbrăcat, purtând acelaşi model de salopetă 
albă cum îi fusese lăsată şi lui. Gray se îmbrăcă şi el. 

Monk îşi ridică braţul stâng, dezvelindu-şi ciotul şi implanturile 
de biocontact din titaniu care în mod normal făceau legătura 
între proteza lui Monk şi braţul său. 

— Nemernicii mi-au luat până şi nenorocita aia de mână. 

Proteza lipsă a lui Monk reprezenta ultima lor grijă. De fapt, 
asta era posibil să fie în avantajul lor. Insă mai întâi de toate... 

— Fiona şi Ryan? 

— Habar n-am. Ar putea fi într-o altă celulă de-aici... sau 
complet în altă parte. 

„Sau morţi”, adăugă Gray în minte. 

— Şi-acum ce facem, şefu'? întrebă Monk. 

— Nu prea avem de ales. Aşteptăm ca persoanele care ne-au 
capturat să facă prima mişcare. E clar că vor să ştie ce informaţii 
deţinem. O să vedem ce putem să obţinem cu informaţiile alea. 

Monk dădu din cap aprobator. Ştia că Gray mersese la 
cacealma la castel, însă trucul trebuia să fie susţinut. Celulele 
era posibil să fie sub supraveghere. 

Parcă dovedind asta, o uşă se deschise cu zgomot la capătul 
holului. 

Mai mulţi paşi se apropiară de ei. Un grup de bărbaţi. 


314 


Le apărură imediat în câmpul vizual: un grup de paznici 
îmbrăcaţi în uniforme de camuflaj verde şi negru, conduşi de 
bărbatul înalt cu păr blond-deschis, aproape alb, cumpărătorul 
de la licitaţie. Era la fel de spilcuit ca de obicei: în pantaloni negri 
de stofa cu țesătură diagonală şi cămaşă de în călcată, cu 
mocasini albi din piele şi un cardigan alb din caşmir. Arăta 
îmbrăcat ca pentru o petrecere în aer liber. 

Era însoţit de zece paznici. Aceştia se împărţiră în două 
grupuri, îndreptându-se spre fiecare din celule. Gray şi Monk fură 
scoşi afară, desculți, cu mâinile legate la spate cu legături de 
plastic. 

Şeful păşi în faţa lor. 

Ochii lui albaştri erau aţintiţi ca două săgeți de gheaţă asupra 
lui Gray. 

— Bună dimineaţa, spuse el destul de înţepat şi puţin teatral, 
ca şi cum ar fi fost sensibil la camerele de luat vederi din hol, 
ştiind că este urmărit. Bunicul meu solicită o întrevedere cu 
dumneavoastră. 

In ciuda politeţii, fiecare cuvânt mustea de o furie oarbă, o 
promisiune nerostită a suferinţei care avea să urmeze. Bărbatului 
nu i se îngăduise să-i ucidă, iar acum nu făcea altceva decât să 
aştepte momentul potrivit. Insă care era oare adevăratul motiv al 
furiei sale? Moartea fratelui său... sau faptul că Gray fusese mai 
deştept decât el la castel? Orice-ar fi fost, în spatele hainelor 
luxoase şi al manierelor cultivate se ascundea ceva de fiară. 

— Pe aici, spuse el şi se întoarse. 

Conduse din nou grupul de-a lungul holului, cu Gray şi Monk în 
urma sa. In timp ce se deplasau, Gray cercetă celulele de pe 
ambele părţi. Erau goale. Nici urmă de Fiona sau de Ryan. Oare 
mai erau în viaţă? 

Holul se încheia cu trei trepte care duceau în sus la o uşă 
masivă de oţel de exterior. 

Era deschisă şi păzită. 

Gray ieşi din zona cu celule, atât de albă şi de rece, iar afară 
dădu peste un ţinut de basm, întunecat şi verde. Coronamentul 
junglei se înălța foarte sus, de jur împrejur şi peste tot atârnau 
liane lungi şi spinoase şi orhidee înflorite. Frunzişul dens 
ascundea cerul. Cu toate acestea Gray ştia că trebuia să fie 
dimineaţa devreme, cu mult înainte de răsăritul soarelui. In faţă, 
stâlpi negri de iluminat din epoca victoriană marcau potecile din 
această junglă sălbatică. Păsările ciripeau şi cârâiau zgomotos. 
Insectele bâzâiau şi zumzăiau. Undeva sus, în bolta înfrunzită, o 


315 


singură maimuţă ascunsă îi salută cu un strigăt sacadat şi gâtuit. 
Izbucnirea ei trezi o pasăre cu pene strălucitoare şi o făcu să dea 
din aripi prin ramurile de mai jos. 

— Africa,  murmură Monk în barbă. Cel puţin zona 
subsahariană. Poate ecuatorială. 

Gray încuviinţă. Bănuia că probabil era dimineaţa zilei imediat 
următoare. Pierduse între optsprezece şi douăzeci şi patru de 
ore. Asta putea să-i situeze oriunde în Africa. 

Insă unde? 

Paznicii îi escortau de-a lungul unei alei acoperite cu pietriş. 
Gray auzea pasul uşor, măsurat, al unei vietăţi masive care 
dădea la o parte ramurile arborilor de la sol, la câţiva metri de 
potecă. Insă, chiar şi atât de aproape, conturul său nu putea fi 
distins. Pădurea le-ar fi oferit o bună acoperire dacă puteau să 
scape şi să fugă în desiş. 

Insă nu se ivi deloc şansa asta. Poteca se termină după numai 
cincizeci de metri. După alţi câţiva paşi, vegetaţia junglei începu 
să se rărească vizibil. 

Pădurea se deschidea acum înspre o întindere de gazon îngrijit 
şi luminat, o grădină cu fântâni arteziene şi izvoare curgătoare. 
lazuri şi pâraie clipocind. Cascade înspumate. O antilopă cu 
coarne lungi îşi înălţă capul la apariţia lor, îngheţă pentru o 
secundă, după care o zbughi şi dispăru la adăpostul pădurii. 

Pe cerul senin de deasupra stelele scânteiau; însă spre est, o 
lumină de un trandafiriu pal anunţa apropierea dimineţii. 

Undeva mai în faţă, altă apariţie îi atrase privirea lui Gray şi îi 
captă pe deplin atenţia. 

De cealaltă parte a grădinii se înălța un conac uriaş de şase 
etaje clădit din piatră şi lemn exotic. li amintea de conacul 
Ahwahnee din Yosemite, însă acesta era mult mai impunător, 
wagnerian după dimensiuni. Un Versailles în mijlocul pădurii. 
Probabil se întindea pe vreo patru hectare, înălțându-se într-un 
amestec de frontoane şi etaje, balcoane şi parapeţi. Spre stânga, 
o seră acoperită din sticlă se proiecta în afară, luminată din 
interior, strălucind în întunericul de dinaintea mijirii zorilor 
asemenea unui soare pe punctul de a răsări. 

Opulenţa era ameţitoare. 

Se îndreptară spre conac, de-a lungul unei poteci de piatră 
care împărțea în două grădina acvatică şi se arcuia pe deasupra 
câtorva dintre heleşteie şi pâraie. Un şarpe lung de doi metri se 
târa de-a lungul unuia dintre podurile de piatră. Neidentificabil 
până se ridică şi deschise larg botul. 


316 


Cobra regală. 

Şarpele rămase pe pod până când bărbatul cu părul blond, 
aproape alb, rupse o trestie lungă din albia unui pârâu şi îl goni 
ca pe o pisică neascultătoare. Reptila sâsâi, cu colții dezveliţi, 
însă se trase înapoi, se arcui pe scândurile de lemn şi se scurse 
în apele întunecate. 

Işi continuară drumul, neperturbaţi. Gray îşi înălţă uşor capul 
pe măsură ce se apropiau de conac. 

Mai observă o altă ciudăţenie legată de construcţie. De la 
etajele superioare porneau o serie de poteci dispuse deasupra 
pădurii - podeţe suspendate din şipci de lemn - care le 
permiteau invitaţilor familiei să iasă afară de la etajele 
superioare şi să facă o plimbare prin chiar coronamentul junglei. 
Podeţele aveau la rândul lor lămpi de iluminat aliniate pe toată 
lungimea lor. Semănau cu o constelație ce se întindea prin jungla 
întunecată. Gray se învăârti în timp ce mergea. Luminile făceau să 
strălucească tot ce era înjur. 

— Vită-te sus, murmură Monk, dând din cap spre stânga. 

Sus, pe potecile suspendate, un paznic îi intră încetul cu 
încetul în câmpul vizual, conturat pe fundalul luminos al unei 
lămpi, cu puşca pe umăr. Gray aruncă o privire rapidă spre Monk. 
Acolo unde era unul, cu siguranţă mai erau şi alţii. Sus, în 
coronament, se putea ascunde o armată întreagă. Evadarea 
părea din ce în ce mai puţin posibilă. 

In cele din urmă, ajunseră la o serie de trepte care duceau în 
sus la o verandă largă din lemn în mai multe nuanţe, bine 
lustruit. li aştepta o femeie, sora geamănă a celui care îi escorta, 
la fel de îngrijit îmbrăcată. Bărbatul o luă înainte, apropiindu-se 
de ea şi o sărută pe amândoi obrajii. 

El i se adresă în olandeză. Deşi nu vorbea fluent această 
limbă, Gray cunoştea suficient de mult ca să prindă esenţialul. 

— Ceilalţi sunt pregătiţi, Ischke? întrebă el. 

— Aşteptăm doar aprobarea lui grootvader, spuse ea dând din 
cap spre sera iluminată aflată la capătul opus al verandei. După 
aceea vânătoarea poate să înceapă. 

Gray încercă în zadar să înţeleagă despre ce putea fi vorba, 
totul era prea confuz însă. 

Cu un oftat adânc, bărbatul blond se întoarse la ei, aranjându- 
şi cu degetul o şuviţă de păr. 

— Bunicul meu o să vă primească în seră, le spuse ghidul lor, 
rostind sacadat fiecare cuvânt şi luând-o de-a lungul verandei 
într-acolo. Aveţi grijă să vorbiţi cu el politicos şi cu respect sau o 


317 


să am personal grijă să suferiţi pentru orice gest lipsit de 
respect. 

— Isaak... îl strigă femeia. 

El se opri şi se întoarse. 

— Ja, Ischke? 

Ea vorbi din nou în olandeză. 

— De jongen en het meisje? Ar trebui să-i scoatem acum? 

Îi răspunse cu o încuviinţare din cap, urmată de un ordin final 
în olandeză. 

Gray îşi traducea această ultimă propoziţie, aşa că trebui să 
fie tras cu forţa ca să se mişte. Se uită peste umăr la femeie. 
Aceasta dispăru rapid în casă. 

„De jongen en het meisje.” 

Băiatul şi fata. 

Trebuia să fie vorba de Ryan şi Fiona. 

Cei doi erau încă în viaţă. Gray se consolă puţin la auzul 
acestei veşti surprinzătoare, însă ultimele cuvinte ale lui Isaak îl 
îngroziră. 

„Dar mai întâi crestaţi-i puţin.” 


5.18 A.M. 
ÎN AVION DEASUPRA AFRICII 


Painter stătea pe scaun cu un pix în mână. Singurul zgomot 
din avion era sforăitul ocazional al lui Gunther. Bărbatul părea 
nepăsător faţă de pericolul care îi pândea. Insă pe de altă parte, 
Gunther nu suferea de aceleaşi constrângeri ca Anna şi Painter. 
Deşi toţi trei se îndreptau înspre acelaşi rezultat - involuția - 
Anna şi Painter se aflau pe turnanta rapidă. 

Neputând să doarmă, Painter trecu încă o dată în revistă 
istoria clanului Waalenberg, acumulând cât de multe informaţii 
despre această familie. 

Cunoaşte-ţi duşmanul. 

Prima oprire a familiei Waalenberg în Africa fusese în Algeria 
în 1617. Susţineau cu mândrie că arborele lor genealogic mergea 
până la renumiţii şi temuţii pirați berberi de pe Coasta Nord- 
Africană. Primul Waalenberg fusese un marinar responsabil cu 
intendenţa, angajat al faimosului pirat Sleyman Reis De 
Veenboer, care avea o întreagă flotă de corăbii de corsari şi 
galere pe coasta Algeriei. In cele din urmă, după ce se 


318 


îmbogăţise de pe urma comerţului cu sclavi, familia Waalenberg 
se mutase în sud, stabilindu-se într-o mare colonie olandeză de 
la Capul Bunei Speranţe. Insă acţiunile lor piratereşti nu se 
sfârşiseră aici. Doar trecuseră pe țărm. Aici dobândiseră o 
influenţă atât de mare în sânul populaţiei imigrante olandeze, 
încât, atunci când pe teritoriul unde se stabiliseră se descoperise 
aur, familia Waalenberg profitase cel mai mult. lar aurul găsit nu 
fusese deloc puţin. Din Reciful Witwatersrand, un lanţ de coline, 
aflat în apropiere de Johannesburg, provenea patruzeci la sută 
din producţia de aur din lume. Deşi nu era la fel de faimos ca 
renumitele mine de diamante din De Beerses, aurul din „Recif” 
reprezenta în continuare unul dintre cele mai valoroase surse de 
bogăţie din lume. 

O asemenea avere uriaşă fusese baza pe care familia 
înființase o dinastie, reuşind să treacă de primul şi de al doilea 
război bur, precum şi de toate maşinaţiunile politice care aveau 
loc în prezent în Africa de Sud de astăzi. Erau una dintre cele mai 
bogate familii de pe planetă - cu toate acestea, de câteva 
generaţii încoace, membrii familiei Waalenberg ajunseseră să se 
izoleze din ce în ce mai mult, în special de când erau conduşi de 
actualul lor cap, Sir Baldric Waalenberg. Şi odată cu dispariţia lor 
din ochii publicului, în jurul familiei înfloriseră o mulţime de 
zvonuri: atrocități, perversiuni, dependenţă de droguri, căsătorii 
între rude apropiate. Chiar şi aşa, bogăţia familiei Waalenberg 
crescuse prin implicarea în afaceri cu diamante, petrol, produse 
petrochimice şi farmaceutice. Ei erau cei care întruchipau 
particula multi în „multinaţiona!”. 

Oare era posibil ca familia asta să se afle în spatele 
evenimentelor de la Granitschloff? 

Cu siguranţă, erau suficient de puternici şi aveau şi destule 
resurse. lar tatuajul pe care-l descoperise Painter pe mâna 
asasinei blonde semăna izbitor cu „Crucea” de pe blazonul 
familiei Waalenberg. Şi pe urmă mai erau şi gemenii, Isaak şi 
Ischke Waalenberg. Cu ce scop se aflaseră în Europa? 

Atâtea întrebări fără răspuns. 

Painter întoarse o foaie şi desenă cu pixul blazonul familiei 
Waalenberg. 

Simbolul ăsta avea ceva aparte... 

La fel cum făcuse cu istoria Waalenbergilor, Logan îi trimisese 
informaţii şi despre simbol. Mergea până în vremea celților, alt 
trib nordic. Întruchipând soarele, simbolul se găsea deseori 
încrustat pe scuturile celtice, de unde-şi câştigase numele de 


319 


nod al sculului. 

Mâna lui Painter se opri. 

Noaul scutului. 

In urechi îi răsunară cuvintele rostise de Klaus când îşi dăduse 
ultima suflare, blestemul pe care-l aruncase asupra lor. 

„O să muriţi cu toţii! Când se va strânge nodul, o să vă 
sufocaţi!” 

Painter crezuse că Klaus se referise la un /at care s-ar fi strâns. 
Dar dacă de fapt se referise la simbolul acesta? 

„Când se va strânge nodul...” 

Painter întoarse o foaie primită prin fax. Incepu să schiţeze 
ceva pe ea în timp ce studia blazonul familiei Waalenberg. 
Desenă simbolul ca şi cum cineva ar fi strâns nodul şi mai tare, 
aducând buclele la un loc, aşa cum face cu şireturile. 

— Ce faci? rosti Lisa în spatele lui. 

Tresărind din nou, mişcă necontrolat pixul pe hârtie gata s-o 
rupă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, femeie, vrei să nu te mai 
strecori în halul ăsta în spatele meu... 

Căscând, ea se cocoţă pe braţul scaunului său şi rămase 
acolo. Il bătu pe umăr. 

— Măi, ce sensibil eşti. 

Lăsă mâna acolo în timp ce se aplecă şi mai aproape de el. 

— Acum pe bune. Ce desenai? 

Painter brusc deveni extrem de conştient de sânul ei drept 
aproape lipit de obrazul lui. 

Işi drese glasul şi reveni la schiţa lui. 

— Mă jucam doar cu simbolul pe care l-am găsit tatuat pe 
mâna asasinei. Un alt agent de-al meu a văzut doi Sonnekonige 
în Europa. Cei doi nepoți gemeni ai lui Sir Baldric Waalenberg. 
Trebuie să fie important. Poate că există aici un indiciu pe care 
nu l-am sesizat. 

— Sau poate pur şi simplu nemernicului bătrân îi place să-şi 
însemneze urmaşii ca pe vite. Fiindcă e sigur că îi produce în 
aceeaşi manieră. 

Painter dădu din cap. 

— Apoi a mai fost ceva ce a spus Klaus. Ceva despre strânsul 
unui nod. Ca un secret nemărturisit. 

Termină schiţa adăugând cu grijă câteva linii şi unindu-le. 

Le puse unul lângă celălalt. 

Originalul şi nodul strâns. 


320 


Painter studie ambele desene şi-şi dădu seama de legătură. 

Lisa remarcase că el îşi ţinuse respiraţia preţ de o fracțiune de 
secundă. 

— Ce e? spuse ea aplecându-se şi mai mult. 

El îndreptă pixul spre a doua schiţă. 

— Nu e de mirare că Klaus trecuse de partea lor. Şi probabil 
acesta a fost motivul pentru care clanul Waalenberg s-a izolat de 
câteva generaţii încoace. 

— Nu înţeleg. 

— N-avem de-a face cu un alt duşman. Ne confruntăm cu 
acelaşi. 

Painter îngroşă partea din mijloc, dezvăluindu-i inima secretă. 


Lisa înghiţi în sec. 

— O svastică. 

Painter aruncă o privire înspre uriaşul adormit şi sora lui. Oftă. 
— Alţi nazişti. 


6.04 A.M. 
AFRICA DE SUD 


Probabil că sera era la fel de veche ca şi casa. Ferestrele din 
panouri de sticlă erau întărite cu fire de plumb şi deformate, ca şi 
cum s-ar fi topit sub soarele african şi ar fi format o reţea neagră 
de fier care îi amintea lui Gray de o plasă de păianjen. Condensul 
din interiorul sticlei împiedica să ai o panoramă a junglei 
întunecate de afară. 

De îndată ce păşi înăuntru, Gray simţi umezeala. Probabil că 
umiditatea din încăpere se apropia de 100%. Salopeta subţire din 


321 


bumbac i se lipi instantaneu de corp. 

Insă solariul nu era menit să-l facă pe el să se simtă bine. 
Adăpostea vegetaţie sălbatică din belşug, dispusă în ghivece 
aranjate pe rafturi care se înălţau pe mai multe niveluri, atârnate 
de coşuri susţinute de lanţuri negre. Aerul era parfumat de la 
sutele de flori abia îmbobocite sau înflorite. O mică fântână din 
bambus şi piatră clipocea nu foarte zgomotos în centrul încăperii. 
Era o grădină frumoasă, însă Gray se întreba cui îi trebuia o seră 
când se afla deja în Africa. 

Răspunsul nu se lăsă aşteptat. 

Un domn cu părul alb stătea cu o foarfecă mică într-o mână şi 
cu un fel de pensetă în cealaltă. Cu abilitatea unui chirurg, se 
aplecă peste un bonsai dintr-un ghiveci un prun ce dăduse în 
floare - şi îi reteză o rămurică. După aceea îşi îndreptă corpul cu 
un oftat plin de satisfacţie. 

Copăcelul părea foarte bătrân, răsucit şi legat de jur împrejur 
cu sârmă de cupru. Crengile pline de flori îi atârnau greu, fiecare 
dintre acestea fiind perfect simetrice, echilibrate şi în deplină 
armonie. 

— Are două sute douăzeci şi doi de ani, spuse bătrânul, cu un 
accent puternic, admirându-şi opera, ca un fel de bunic al lui 
Heidi îmbrăcat într-un sacou modern. Era deja bătrân atunci 
când mi-a fost dăruit de însuşi împăratul Hirohito în 1941. 

işi lăsă uneltele jos şi se întoarse. Purta un şorţ alb peste un 
costum albastru cu cravată roşie. li întinse o mână nepotului său. 

— Isaak, tevreden... 

Tânărul se grăbi să ajungă la el şi îl ajută pe bătrân. Fu 
răsplătit cu o bătaie părintească pe umăr. Bătrânul îşi scoase 
şorțul, îşi recuperă un baston negru şi se sprijini cu toată 
greutatea în el. Gray observă simbolul proeminent de deasupra 
măciuliei de argint a bastonului. O literă mare, un W filigranat 
dispus deasupra simbolului deja cunoscut în formă de frunze de 
trifoi, aceeaşi imagine tatuată pe mâinile gemenilor, Ischke şi 
Isaak. 

— Sunt Sir Baldric Waalenberg, spuse bătrânul încetişor, 
uitându-se la Gray şi Monk. V-aş ruga să mergeţi cu mine în 
salon, pentru că avem multe de discutat. 

Intorcându-se în loc, o luă înspre partea din spate a serei. 

Bătrânul se apropia de nouăzeci de ani, însă, în afară de 
nevoia de a se sprijini în baston, nu prea dădea semne de 
slăbiciune. Părul îi era încă des, alb-argintiu, pieptănat cu cărare 
pe mijloc şi lung până la umeri. În jurul gâtului avea un lănţişor 


322 


de argint de care atârna o pereche de ochelari de vedere, ale 
căror lentile erau dotate cu ceva asemănător lupei de mărire a 
unui bijutier. 

In timp ce traversau podeaua de gresie, Gray observă că flora 
din seră era dispusă pe secţiuni: copăcei bonsai şi arbuşti, o 
grădină de ferigi, iar ultima, cu orhidee. 

Bătrânul patriarh observă obiectul atenţiei lui. 

— Cresc Phalaenopsis de şaizeci de ani. 

Se opri lângă o tulpină înaltă cu flori vioriu-închis, aproape de 
nuanțele unei vânătăi zdravene. 

— Formidabil, spuse Monk, cu un sarcasm evident însă. 

Isaak îl străfulgeră cu privirea pe Monk. 

Bătrânul păru să nu remarce. 

— Cu toate astea, orhideea neagră nu mi-a reuşit. Acest Graal 
al speciei orhideelor. Am ajuns atât de aproape... însă privită 
atent sub lupă, există fie mai multe tonuri diferite, fie mai mult 
violet decât negru compact. 

Dus pe gânduri, atinse cu degetul lupa de bijutier. 

Gray înţelese acum diferenţa dintre jungla de afară şi seră. 
Aici natura nu era ceva de care să te bucuri. Era ceva ce se voia 
controlat. 

Sub cupola serei, natura era retezată cu foarfecele, înăbuşită 
şi înmulțită, creşterea sa fiind împiedicată de sârmă de cupru, iar 
polenizarea orchestrată pur şi simplu de mâna omului. 

In partea din spate a solariului, trecură printr-o uşă cu vitraliu 
şi ajunseră într-un fel de zonă de relaxare cu scaune şi bănci din 
lemn de ratan şi mahon, de fapt, un mic salon, în partea opusă, 
mai îndepărtată, un set de două uşi batante, cu marginile învelite 
în bandă izolatoare, dădeau înspre interiorul conacului. 

Baldric Waalenberg se aşeză într-un scaun cu spătar înalt. 

Isaak se îndreptă spre un birou, dotat cu computer HP şi un 
monitor LED montat pe perete. Lângă el se afla o tablă de scris. 

Pe suprafaţa sa, destul de vizibil, era scris cu cretă un şir de 
simboluri. Toate erau rune, din câte văzu Gray, observând că 
ultima din ele era runa Mensch din Biblia lui Darwin. 


CixuY 


Gray le numără şi le memoră fără să dea impresia că o face. 
Cinci simboluri. Cinci cărţi. Aici se afla setul complet de rune al 


323 


lui Hugo Hirszfeld. Însă ce însemnau ele? Ce secret era „prea 
frumos să-l laşi să piară şi prea monstruos să-l scoţi la iveală”? 

Bătrânul îşi împreună mâinile în poală şi dădu din cap spre 
Isaak. 

Acesta apăsă pe o tastă, iar pe monitorul LED apăru o imagine 
HD. 

O cuşcă înaltă atârna suspendată deasupra solului junglei. Era 
împărţită în două. In fiecare dintre acestea era ghemuită o 
siluetă mică. 

Gray făcu un pas în față, însă un paznic îl opri sub 
ameninţarea puştii. Pe ecran, una din siluete se uită în sus, cu 
faţa perfect vizibilă, iluminată de un reflector de deasupra 
capului. 

Fiona. 

lar în cealaltă jumătate a cuştii, Ryan. 

Fiona avea mâna stângă înfăşurată cu partea de jos a cămăşii 
ei. Bucata de pânză era pătată cu sânge închegat. Ryan îşi ţinea 
mâna dreaptă strânsă cu putere la subsuoară. „Dar mai întâi 
crestaţi-i puţin.” Nemernica aia probabil îi tăiase la mâini. Gray 
se rugă ca asta să fie totul. Simţi o furie aprigă în piept. Vederea 
i se ascuţi în timp ce inima îi bătea nebunește. 

— Acum o să stăm de vorbă, ja? spuse bătrânul cu un zâmbet 
cald. Ca nişte domni. 

Gray se uită la el, însă rămase cu un ochi aţintit pe ecran. Cam 
atâta ţinuse politeţea. 

— Ce vreţi să ştiţi? întrebă el cu răceală. 

— Biblia. Ce-aţi mai găsit în paginile ei? 

— Şi-o să le daţi drumul? 

— lar eu îmi vreau nenorocita aia de mână înapoi! izbucni 
Monk. 

Gray îşi aruncă privirea de la Monk la bărbatul în vârstă. 

Baldric dădu din cap spre Isaak, care îi făcu un semn cu mâna 
unuia dintre paznici şi zbieră un ordin în olandeză. 

Paznicul se întoarse pe călcâie şi împinse cu putere uşile 
duble, intrând în interiorul conacului maiestuos. 

— Nu-i nevoie de şi mai multă obrăznicie. Dacă o să cooperaţi, 
aveţi cuvântul meu de onoare că veţi fi cu toţii trataţi bine. 

Gray nu văzu la ce i-ar fi folosit să nu-i accepte oferta, 
îndeosebi în condiţiile în care nu deţinea cunoştinţe de valoare, 
cu excepţia unor minciuni. Se dădu într-o parte şi îi arătă 
încheieturile mâinilor legate. 

— O să trebuiască să vă arăt ce-am găsit. Nu pot să-l descriu 


324 


cu acuratețe. Este un alt simbol, ca şi acestea. 

Altă încuviinţare din cap şi, după numai o secundă, Gray era 
liber. Îşi frecă încheieturile şi se apropie de tablă. Mai multe puşti 
erau îndreptate spre el exact la acelaşi nivel. 

Trebuia să deseneze ceva care să fie convingător, însă nu era 
deloc familiarizat cu runele. Gray îşi aminti ceainicul lui Himmler, 
cel de la muzeu. Un simbol runic decorase produsul de ceramică. 
Trebuia să fie suficient de criptic, suficient de convingător. lar 
dacă arunca proverbiala piatră în baltă, poate că reuşea să-i 
întârzie pe înţelepţii de aici să rezolve misterul. 

Luă o bucată de cretă şi schiţă simbolul de pe ceainic. 


Baldric se aplecă în faţă, cu ochii strânşi. 

— O roată a soarelui, interesant. 

Gray rămase lângă tablă, cu creta în mână, asemenea unui 
student care aşteaptă verdictul profesorului cu privire la o 
problemă de matematică. 

— Şi asta-i tot ce-aţi găsit în Biblia lui Darwin? întrebă Baldric. 
Cu colţul ochiului, Gray observă un zâmbet uşor superior pe faţa 
lui Isaak. 

Ceva era în neregulă. 

Baldric aşteptă ca Gray să răspundă. 

— Mai întâi daţi-le drumul, solicită Gray, dând din cap spre 
monitor. j 

Bătrânul se uită insistent la Gray. In ciuda atitudinii sale 
reținute, în expresia sa, Gray recunoscu o inteligență debordantă 
şi o mare cruzime. Bătrânul savura pur şi simplu situaţia. 

Insă în cele din urmă Baldric rupse această stare de stagnare, 
aruncându-şi din nou privirea spre nepotul său şi încuviinţând din 
nou din cap. 

— Wie eerst? întrebă Isaak. Cine-i primul? 

Gray se încordă. In mod clar ceva era în neregulă. 

Baldric răspunse în engleză, cu ochii aţintiţi din nou asupra lui 
Gray, vrând să se bucure pe deplin de toată distracţia. 

— Cred că băiatul. O s-o păstrăm pe fată pentru mai târziu. 

Isaak tastă o comandă. 


325 


Pe ecran, trapa de sub Ryan se deschise brusc. El ţipă fără să 
fie auzit, dând necontrolat din mâini şi picioare în cădere. Se izbi 
cu putere de iarba înaltă de dedesubt. Se ridică în picioare rapid, 
uitându-se cu atenţie în jur, îngrozit. Băiatul era pe deplin 
conştient de un pericol pe care Gray nu putea să-l vadă, probabil 
ceva atras de sângele lor care picurase de sus. 

Cuvintele de mai devreme ale lui Ischke îi reveniră din nou lui 
Gray în minte. 

„Aşteptăm doar aprobarea lui grootvader... După aceea 
vânătoarea poate să înceapă.” 

Ce vânătoare? 

Baldric se întoarse spre Isaak, mimând că apasă un buton. 

Isaak atinse o tastă, iar din difuzoare se auzi sonorul aferent 
imaginii. Ţipete, urlete răsunară prelung. 

Se auzi clar vocea Fionei. 

— Fugi, Ryan! Suie-te într-un copac! 

Băiatul se învârti năuc încă o dată în cerc, după care o luă la 
fugă, şchiopătând, ieşind din cadru. Şi, mai rău de-atât, Gray auzi 
râsete. Ale paznicilor care nu se aflau în câmpul vizual al camerei 
de luat vederi. 

După aceea un nou urlet se auzi în difuzoare. 

Sălbatic şi însetat de sânge. 

Urletul îi făcu lui Gray părul măciucă. 

Baldric făcu un semn sugestiv la nivelul gâtului, iar sistemul 
audio fu trecut în surdină. 

— N-am crescut numai orhidee aici, domnule comandor Pierce, 
i se adresă Baldric, abandonând orice urmă de pretinsă 
curtoazie. 

— Ne-aţi dat cuvântul dumneavoastră, spuse Gray. 

— Dacă aveaţi de gând să cooperaţi! replică Baldric, 
ridicându-se uşor şi dând din mână a lehamite spre tabla neagră. 
Credeţi că suntem proşti de-a binelea? Am ştiut tot timpul că n-a 
mai fost nimic altceva în Biblia lui Darwin. Deja avem ceea ce ne 
trebuie. Asta a fost doar un test, o demonstraţie. Sunteţi aici din 
cu totul alte motive. Alte întrebări care au nevoie de răspunsuri. 

Gray se trase înapoi, începând să-şi dea seama de cruda 
realitate. 

— Gazul... 

— A fost menit doar să vă scoată din circuit. In nici un caz să 
vă omoare. Totuşi, micul truc al dumitale a fost amuzant, asta 
pot să recunosc. Acum e timpul să mergem mai departe. 

Baldric se apropie şi mai mult de ecranul montat în perete. 


326 


— Dumneata eşti protectorul celei mici, nu-i aşa? Zgâria asta 
de fată. Zeer goed. O să-ţi arăt ce o aşteaptă în pădure. 

O încuviinţare din cap, o tastă apăsată şi o imagine umplu o 
fereastră laterală a monitorului. 

Gray făcu ochii mari de oroare. 

Baldric vorbi: 

— Vrem să ştim mai multe despre un anume complice al 
vostru. Însă voiam să fiu sigur că acum am terminat cu jocurile, 
ja? Sau chiar e nevoie de altă demonstraţie? 

Gray continuă să se holbeze la imaginea de pe ecran, învins. 

— Despre cine vreţi să ştiţi? 

Baldric se apropie şi mai tare. 

— Despre şeful tău. Painter Crowe. 


327 


12 
UKUFA 


6.19 A.M. 
RICHARDS BAY, AFRICA DE SUD 


Lisa observă cum îi tremurau picioarele lui Painter când urcară 
scările ce duceau spre filiala locală a British Telecom 
International. Veniseră aici pentru a se întâlni cu un agent 
britanic care avea să le ofere ajutor şi sprijin logistic pentru a lua 
cu asalt domeniul Waalenberg. Firma se afla la mică distanţă, cu 
taxiul, de aeroportul din Richards Bay, un port important pe 
coasta sudică a Africii de Sud. Se afla doar la o oră distanţă de 
domeniu. 

Painter apucă mânerul lăsând o dâră umedă. Ea îl prinse de 
cot şi-l ajută să urce ultima treaptă. 

— Am reuşit, spuse el uşor răstit. 

Ea nu ripostă, ştiind că reacţia lui mânioasă se datora stării de 
anxietate internalizată. In plus, avea dureri mari. Inghiţise 
codeină de parcă ar fi fost bomboanele M&M. Şchiopătă spre uşa 
firmei de telecomunicaţii. 

Lisa sperase că timpul pe care-l avusese la dispoziţie să se 
odihnească în avion putea să-l ajute să-şi recapete într-o anumită 
măsură forţele, dar dacă avusese vreun efect, jumătatea de zi 
petrecută în aer îi accentuase şi mai tare slăbiciunea... involuția, 
dacă era să-i dea crezare Annei. 

Nemţoaica şi Gunther rămăseseră la aeroport sub pază. Nu că 
ar fi fost nevoie de santinele. Anna petrecuse ultima jumătate de 
oră a călătoriei vomitând în toaleta avionului. Când plecaseră ei, 
Gunther o întinsese pe Anna pe canapea cu un prosop umed pe 
frunte. Avea ochiul stâng puternic injectat şi părea extrem de 
afectat, ca după o lovitură. Lisa îi dăduse ceva pentru greață şi îi 
făcuse o injecție cu morfină. 

Deşi Lisa nu o spusese cu voce tare, socotea că Anna şi 
Painter aveau în cel mai bun caz încă o zi până când starea lor 
de sănătate ar fi devenit mult prea precară pentru a exista orice 


328 


speranţă de tratare. 

Maiorul Brooks, singura lor escortă, le deschise uşa lăsându-i 
să intre primii. Ochii lui scanară străzile, mereu în alertă, însă 
existau foarte puţini pietoni la ora aceea matinală. 

Painter păşi înăuntru cu membrele înţepenite, dar căutând să- 
şi ascundă şchiopătatul. 

Lisa îl urmă. In câteva minute trecuseră de zona de recepţie şi 
fuseseră conduşi printr-un labirint argintiu de birouri modulare 
până la o sală de şedinţe. 

Era goală. Peretele de sticlă din spate dădea înspre laguna din 
Richards Bay. inspre nord se întindea un port industrial de 
macarale şi vapoare pline cu containere. Inspre sud, separat de 
ţărmul stâncos, se întindea o parte a lagunei originale, acum 
parc şi zonă de conservare a naturii, unde-şi aveau căminul o 
mulţime de crocodili, rechini, hipopotami, pelicani, cormorani şi 
omniprezentele păsări flamingo. 

Soarele care răsărea transformase apele de dedesubt într-o 
oglindă strălucitoare. 

In timp ce aşteptau, în încăpere li se aduseră ceai şi 
prăjiturele. Painter ocupase deja un loc. Lisa i se alătură. 

Maiorul Brooks rămase în picioare, nu departe de uşă. 

Deşi ea nu întrebă nimic, Painter citi ceva în expresia de pe 
chipul ei. 

— Sunt bine. 

— Nu, nu eşti, îl contrazise ea încet. 

Nu înţelegea de ce, dar sala goală o intimida. 

El îi zâmbi cu ochii scânteietori. In ciuda stării de degenerare 
exterioară, bărbatul avea spiritul la fel de viu ca totdeauna. Ea 
observase o foarte uşoară poticneală atunci când vorbea, însă 
era posibil să fie doar din cauza medicamentelor. Oare mintea 
avea să-l părăsească ultima? 

Pe sub masă, mâna ei se întinse către a lui, într-un gest reflex. 

El i-o strânse. 

Nu voia ca el să se ducă. Se simţi copleşită de intensitatea 
sentimentelor ei. De-abia îl descoperise. Voia să-l cunoască mai 
bine. Care era mâncarea lui favorită, ce îl făcea să râdă în 
hohote, cum dansa, ce şoptea când spunea noapte bună. Nu voia 
ca toate astea să dispară odată cu el. 

Degetele ei le strânseră pe ale lui, ca şi cum ar fi stat în 
puterea ei să-l ţină acolo. 

In momentul acela uşa camerei se deschise din nou. Agentul 
britanic sosise în cele din urmă. 


329 


Lisa se întoarse, surprinsă să vadă cine intrase. Şi-l imaginase 
pe agent ca pe un fel de James Bond, spionul dichisit, îmbrăcat 
într-un costum Armani. În schimb, în cameră îşi făcuse apariţia o 
femeie între două vârste, îmbrăcată într-un costum kaki de safari 
şifonat. Într-o mână ţinea o pălărie mototolită. Avea faţa uşor 
acoperită de un strat de praf roşu, în jurul ochilor, unde două 
urme rotunde dădeau de înţeles că îşi scosese ochelarii. li 
confereau o expresie speriată, în ciuda posturii obosite a 
umerilor şi o anumită tristeţe în ochi. 

— Sunt dr. Paula Kane, se prezentă ea dând din cap înspre 
maiorul Brooks când pătrunse în încăpere şi apoi apropiindu-se 
de ei. Nu avem prea mult timp să ne coordonăm acţiunile. 


Painter stătea aplecat peste masă. Aici erau împrăştiate o 
mulţime de fotografii făcute prin satelit. 

— Cât de vechi sunt imaginile astea? întrebă el. 

— Au fost făcute la apus, ieri, spuse Paula Kane. 

Femeia le explicase deja rolul ei aici. După ce-şi luase 
doctoratul în biologie, fusese recrutată de serviciile de informaţii 
britanice şi trimisă în Africa de Sud. impreună cu o parteneră, 
conducea o serie de proiecte de cercetare în timp ce în secret 
ţinea sub observaţie şi monitoriza ce se petrecea pe domeniul 
Waalenberg. Spionaseră astfel familia timp de aproape zece ani, 
până când, cu două zile în urmă, se petrecuse o tragedie. 
Partenera ei fusese ucisă în circumstanţe stranii. „Atacată de lei” 
sunase explicaţia oficială. Insă femeia nu părea deloc convinsă în 
timp ce le oferea această versiune. 

— Am încercat să facem fotografii cu infraroşii după miezul 
nopţii, continuă Paula, însă a apărut o problemă tehnică. Am 
pierdut imaginea. 

Painter se uită la dispunerea imensului domeniu, de peste 
patruzeci de mii de hectare. Se vedea o mică pistă de aterizare 
tăiată într-un hăţiş de junglă. Din loc în loc existau clădiri care 
punctau peisajul înalt împădurit, zone vaste de savană pline de 
iarbă şi jungla deasă. In centrul zonei celei mai dense a pădurii 
se afla un conac de piatră şi lemn. Principala reşedinţă a familiei 
Waalenberg. 

— Şi nu avem cum să obţinem o imagine mai bună asupra 
terenului din jurul castelului? 

Paula Kane clătină din cap. 

— In zona asta, jungla e ce a mai rămas din vechea pădure 
montană a Africii, aflată aici din vremuri imemoriale. Nu mai 


330 


există decât câteva astfel de păduri în Africa de Sud. Familia 
Waalenberg a ales această locaţie pentru a-şi ridica reşedinţa 
atât datorită depărtării de civilizaţie, cât şi pentru a pune mâna 
pe această pădure gigantică. Elementele de bază ale acestei 
păduri sunt copaci de patruzeci de metri înălţime, aşezaţi în 
straturi distincte, formând terase şi coronamente. Biodiversitatea 
pe care o ascunde este mai bogată decât în orice pădure 
tropicală din Congo. 

— Şi oferă un adăpost care nu poate fi penetrat, spuse Painter. 

— Doar familia Waalenberg cunoaşte ceea ce se petrece sub 
acele coronamente. Insă ştim că ce se vede din castel este 
numai vârful aisbergului. Sub domeniul acesta se întinde un vast 
complex subteran. 

— Cât de adânc? întrebă Painter măsurând-o din ochi pe Lisa. 

Dacă aici se făceau experimentele cu Clopotul, cu siguranţă 
totul se petrecea la mare adâncime. 

— Nu ştim. Adică nu putem spune nimic cu siguranţă. Însă 
familia Waalenberg şi-a făcut averea exploatând mine de aur. 

— La Reciful Witwatersrand. 

Paula se uită în sus la el. 

— Corect. Văd că ţi-ai făcut temele. 

Işi îndreptă din nou atenţia spre fotografiile făcute de satelit. 

— Aceleaşi cunoştinţe de exploatare minieră au fost folosite 
pentru a construi un complex subteran sub castel. Ştim că 
inginerul minier Bertrand Culbert a fost consultat în privinţa 
construirii fundaţiei reşedinţei, însă a murit curând după aceea. 

— Dă-mi voie să ghicesc. In circumstanţe misterioase. 

— Călcat în picioare de un bivol de apă. Insă moartea lui nu a 
fost nici prima şi nici ultima asociată cu familia Waalenberg. 

In ochi i se citi durerea, amintindu-şi în mod evident de 
partenera ei. 

— Există o mulţime de zvonuri despre oameni care au dispărut 
de pe faţa pământului în zona asta. 

— Şi cu toate astea, nimeni nu a obţinut un mandat de 
percheziţie pentru domeniu. 

— Trebuie să înţelegi volatilitatea sistemului politic din Africa 
de Sud. Indiferent de regimurile care se succed la putere, aurul a 
dictat întotdeauna aici. Clanul Waalenberg este intangibil. Aurul îi 
protejează mai bine decât orice şanţ cu apă din jurul castelului 
sau armată personală. 

— Dar tu? întrebă Painter. Ce interes are MI5 în toate astea? 

— Vezi tu, interesul nostru merge mult înapoi în timp. Serviciul 


331 


de Informaţii Britanic stă cu ochii pe familia Waalenberg de la 
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. 

Painter se lăsă pe spate pe scaun, obosit. Nu mai reuşea să-şi 
controleze un ochi. Il frecă. Prea conştient de faptul că Lisa îl 
studia, îşi îndreptă din nou atenţia spre Paula. Nu menţionase 
nimic despre ceea ce descoperise în legătură cu simbolul de pe 
blazonul familiei Waalenberg, însă se părea că MI5 nu era străin 
de asta. 

— Ştim că  Waalenbergii au fost unii dintre principalii 
susţinători ai Ahnenerbe Forschungs und Lehrgemeinshaft, 
Societatea pentru Moştenirea Ancestrală şi învăţăturile Naziştilor. 
Ştii ceva despre gruparea asta? _ 

El dădu din cap declanşând un spasm instantaneu. In ultima 
vreme durerile de cap se extinseseră şi spre gât şi trimiteau 
săgeți în jos de-a lungul coloanei vertebrale. Incercă să îndure 
suferinţa strângând din dinţi. 

— Societatea pentru Moştenirea Ancestrală a fost formată 
dintr-un grup de cercetători conduşi de Heinrich Himmler. 
Aceştia desfăşurau proiecte căutând originile rasei ariene. Tot ei 
au fost responsabili şi pentru comiterea celor mai groaznice 
atrocități în lagărele de concentrare şi alte sedii secrete. Pe 
scurt, erau nişte savanţi nebuni şi înarmaţi. 

Painter îşi reţinu o grimasă de durere, însă de data asta era 
una mai mult psihică decât fizică. 

Auzise cum Sigma era descrisă în termeni similari: „savanţi 
înarmaţi”. Oare acesta era adevăratul duşman aici? O versiune 
nazistă a Sigma? 

Lisa interveni: 

— Care era interesul Waalenbergilor în domeniul acesta de 
cercetare? _ 

— Nu suntem foarte siguri. Insă în timpul războiului, în Africa 
de Sud se aflau o mulţime de simpatizanți nazişti. Ştim că 
actualul cap al familiei, Sir Baldric Waalenberg, a fost de 
asemenea interesat de eugenie şi că a participat la conferinţe pe 
teme ştiinţifice în Germania şi Austria înainte de începerea 
ostilităţilor. Insă, după război, a dispărut, izolându-se şi luându-şi 
întreaga familie cu el. 

— Ca să-şi lângă rănile? întrebă Painter. 

— Nu prea credem. După război, forţele aliate au scotocit zona 
rurală a Germaniei în căutarea echipamentelor tehnologice 
naziste secrete, ridică Paula din umeri. Inclusiv militari de-ai 
noştri, britanici. 


332 


Painter dădu din cap. Aflase deja de la Anna despre jafurile şi 
vandalismele comise. 

— Insă naziştii s-au priceput foarte bine să facă să dispară o 
mare parte din descoperirile tehnologice răzând tot de pe faţa 
pământului. Executându-i pe savanţi, bombardând laboratoarele. 
Forţele noastre au ajuns la un astfel de loc în Bavaria la câteva 
minute după trecerea lor pe acolo. Am descoperit într-un şanţ un 
savant împuşcat în cap, dar care încă mai respira. Inainte să 
moară ne-a înşirat câteva indicii despre ceea ce se petrecuse 
acolo. Cercetări asupra unei noi surse de energie, una 
descoperită prin experimente în domeniul mecanicii cuantice. 
Făcuseră o mare descoperire. O sursă de combustibil cu o putere 
extraordinară. 

Painter schimbă o privire cu Lisa, amintindu-şi discuţia cu 
Anna despre energia punctului zero. 

— Indiferent ce fusese descoperit acolo, secretul a fost furat, 
scos prin tuneluri tainice făcute de nazişti. Nu se ştie mai nimic 
despre el în afara numelui substanţei şi a /ocu/ui unde duceau 
toate urmele. 

— La domeniul Waalenberg? ghici Lisa. 

Paula dădu din cap. 

— Şi numele substanţei? întrebă Painter, deşi ştia deja 
răspunsul. Era Xerum 525? 

Paula îi aruncă o privire pătrunzătoare, urmată de o una 
întrebătoare. 

— De unde ştii? 

— Sursa de combustibil a Clopotului, murmură Lisa înspre el. 

Insă pentru Painter totul căpătase acum sens. Era momentul 
să dea cărţile pe faţă cu Paula Kane. Painter se ridică. 

— Trebuie să cunoşti pe cineva. 


Anna avu o reacţie la fel de intensă. 

Deci secretul privind producerea Xerumului 525 nu a fost 
distrus? Unglaublich! 

Se adunaseră cu toţii la aeroportul din Richards Bay, 
adăpostiţi într-un hangar, în timp ce două camioane prăfuite 
Isuzu Trooper erau încărcate cu arme şi echipament. 

Lisa făcea inventarul unei truse medicale în timp ce asculta 
discuţia dintre Painter, Anna şi Paula. Gunther stătea lângă Lisa. 
Se încrunta îngrijorat de fiecare dată când arunca o privire către 
soră-sa. Anna părea că se simte mai bine după medicamentele 
pe care i le dăduse Lisa. 


333 


Dar pentru cât timp? 

— În timp ce Clopotul era evacuat înspre nord cu bunicul tău, 
îi explică Painter Annei, secretele legate de Xerum 525 fuseseră 
probabil transportate înspre sud. Impărţind astfel în două acest 
experiment. La un moment dat, clanul Waalenberg a aflat 
probabil despre salvarea Clopotului. Baldric Waalenberg - ca 
susţinător financiar al Societăţii pentru Moştenirea Ancestrală - 
n-avea cum să nu ştie despre Granitschloff. 

Paula era de acord. 

— Societatea fusese cea care susţinuse expedițiile lui Himmler 
în Himalaya. 

— Şi odată descoperit, i-ar fi fost foarte uşor lui Baldric să 
infiltreze spioni în Granitschloff. 

Anna se făcu şi mai albă la faţă - şi nu din cauza bolii. 

— Nenorociţii ne-au folosit tot timpul! Tot timpul! 

Painter dădu din cap. Le explicase deja totul într-o versiune 
prescurtată Lisei şi Paulei pe drumul de întoarcere la hangar. 
Baldric Waalenberg orchestrase totul, trăgând sforile de la 
depărtare. Nefiind dispus să irosească talente sau să reinventeze 
roata, le permisese savanților de la Granitsch/off să-şi continue 
cercetările, în timp ce spionii lui îi transmiteau în permanenţă 
informaţii în Africa. 

— După aceea, probabil Baldric şi-a construit propriul Clopot, 
spuse Painter, făcând în taină experimente, producând propriii 
Sonnekonige, perfecţionându-i cu ajutorul tehnicilor avansate 
descoperite de savanții voştri. Circumstanţele erau perfecte 
pentru el. Fără o sursă suplimentară de Xerum 525, Granitschloff 
era vulnerabil, aflându-se fără să-şi dea nimeni seama la mila lui 
Baldric Waalenberg. In orice moment acesta le putea trage 
preşul de sub picioare. 

— Ceea ce a şi făcut, izbucni Anna. 

— Dar de ce? întrebă Paula. Dacă maşinaţiunile astea secrete 
mergeau atât de bine? 

Painter ridică din umeri. 

— Poate pentru că grupul Annei se îndepărta din ce în ce mai 
mult de idealul nazist al supremaţiei ariene. 

Anna îşi apăsă fruntea cu palma ca şi cum ar fi vrut să se 
apere cumva de ceea ce afla. 

— Şi mai erau şi idei... în rândul unora dintre savanţi... să iasă 
la iveală, să se alăture comunităţii ştiinţifice a lumii şi să 
împărtăşească tuturor rezultatele cercetărilor noastre. 

— Insă nu cred că a fost doar asta, spuse Painter. Aici se mai 


334 


ascunde ceva. Ceva mai important. Ceva care a transformat 
brusc Granitschloff într-un obiectiv depăşit. 

— Cred că s-ar putea să ai dreptate, admise Paula. De patru 
luni încoace se pare că activităţile pe domeniu s-au întețit brusc. 
Ceva i-a pus în mişcare. 

— Probabil au descoperit şi ei ceva de extremă importanţă, 
spuse Anna cu o expresie îngrijorată pe chip. 

Gunther vorbi în sfârşit. 

— Genug! 

Auzise destul şi se lupta cu engleza în frustrarea lui. 

— Nenorocitul are Clopot... are Xerum... îl găsim. Il folosim. 

Işi flutură braţul înspre soră-sa. 

— Destul cu vorba! 

Lisa descoperi că în sufletul ei era de acord, că era de partea 
uriaşului. 

— Trebuie să găsim o modalitate de a pătrunde acolo. 

„Şi curând”, adăugă în sinea ei. 

— Ne-ar trebui o armată să-l luăm cu asalt. 

Painter se întoarse către Paula. 

— Ne putem aştepta la vreun ajutor din partea guvernului sud- 
african? 

Ea scutură din cap. 

— Nici o şansă. Familia Waalenberg a uns pe cine trebuie. Va 
trebui să găsim o modalitate de infiltrare mai discretă. 

— Fotografiile făcute de satelit nu ne ajută prea mult, constată 
Painter. 

— Atunci vom apela la mijloacele tehnologice mai simple, 
spuse Paula şi-i conduse spre cele două Isuzu Troopers care-i 
aşteptau. Am deja pe cineva acolo. 


6.28 A.M. 


Khamisi stătea întins pe burtă. Deşi se crăpase de ziuă, 
primele raze ale soarelui nu făceau decât să împrăştie nişte 
umbre şi mai adânci pe solul junglei. Purta haine de camuflaj şi 
îşi avea carabina cu două ţevi, 465 Nitro Holland & Holland 
Royal, prinsă la spate. In mână ţinea o suliță tradiţională scurtă a 
tribului zulu, un assegai. 

În spatele său stăteau întinşi alţi doi cercetaşi zuluşi: Tău, 
nepotul bătrânului care îl salvase pe Khamisi şi prietenul lui cel 


335 


mai bun, Njongo. Şi ei aveau asupra lor arme de foc, precum şi 
lănci lungi şi scurte. Erau îmbrăcaţi în veşminte tradiţionale din 
piei şi blănuri, aveau pielea mânijită cu vopsea şi bentiţe din piele 
de vidră pe cap. 

Trioul îşi petrecuse noaptea cercetând pădurea din jurul 
conacului în căutarea unei breşe care să evite potecile 
suspendate şi paznicii care patrulau pe ele. Folosiră urmele 
vânatului care trecuse prin tufişuri şi se strecurară odată cu o 
mică turmă de impala, rămânând ascunşi în întuneric. 

Khamisi se oprise de câteva ori ca să fixeze nişte frânghii, 
făcând legătura între poteca suspendată şi sol, camuflându-le în 
liane, alături de alte câteva surprize. 

Treaba odată terminată, el şi cercetaşii se îndreptaseră spre 
locul unde un pârâu şiroia pe sub flora sălbatică ce împrejmuia 
proprietatea. 

După care, în urmă cu un moment, auzise urletul acela 
sălbatic şi aducător de moarte. 

Hoo eeee 0000. 

Se încheiase cu o notă stridentă. 

Khamisi îngheţă. Işi amintea urletul acesta până în măduva 
oaselor. 

Ukufa. 

Paula Kane avusese dreptate. Se gândise că respectivele 
creaturi proveneau de pe proprietatea Waalenberg. Fie 
scăpaseră de acolo, fie fuseseră anume aduse ca să-i atace prin 
surprindere pe Khamisi şi pe Marcia, nu ştia. Indiferent cum ar fi 
fost, acum se aflau în libertate, gata să vâneze. 

Insă pe cine? 

Urletul venea de undeva de la distanţă, din stânga. 

Nu-i vâna pe ei. Creaturile erau nişte vânători mult prea 
experimentați. Nu şi-ar fi deconspirat prezenţa atât de devreme. 
Altceva le atrăsese, le stârnise pofta de sânge. 

După aceea, auzi o voce care striga în germană, hohote şi 
suspine care cereau ajutor. 

Era mai aproape de ei. 

Cu urletul reverberându-i până în măduva oaselor, Khamisi 
avu impulsul s-o ia la goană, să fugă cât mai repede şi cât mai 
departe. Era o reacţie primitivă. 

Tău murmură ceva în zulusă în spatele lui, îndemnându-l la 
rândul lui să facă asta. 

Cu toate acestea, Khamisi se întoarse în direcţia din care 
venea strigătului rugător. O lăsase pe Marcia pradă creaturilor. 


336 


Îşi aminti de propria senzaţie de teroare, în timp ce stătea 
ascuns până la gât în adăpătoarea animalelor sălbatice, 
aşteptând mijirea zorilor. Nu putea să-şi ignore seamănul. 

Rostogolindu-se spre Tău, Khamisi îi înmână hărţile pe care le 
desenase. 

— Intoarceţi-vă în tabără. Dă-i astea lui dr. Kane. 

— Khamisi... frate... nu, vino cu noi. 

De frică, Tău făcuse ochii cât cepele. Probabil că bunicul său îi 
povestise despre ukufa, iar legendele prindeau acum viaţă. 
Khamisi trebuia să recunoască meritele bărbatului şi ale 
prietenului său. Nimeni altcineva nu se oferise voluntar să îl 
însoţească pe proprietate. Superstiţiile erau mai puternice. 

Insă, faţă în faţă cu realitatea, Tău nu avea nici o intenţie să 
mai zăbovească. N 

lar Khamisi nu putea să-l învinovățească. Işi aminti de propria 
teroare pe care o trăise atunci când fusese cu Marcia. In loc să 
rămână pe loc, fugise cât îl ţinuseră picioarele şi permisese ca 
doamna doctor să fie ucisă. 

— Plecaţi! le ordonă Khamisi. 

Dădu din cap în direcţia gardului. Hărțile trebuiau să ajungă 
dincolo. 

Tău şi Njongo ezitară o fracțiune de secundă. După care Tău 
încuviinţă dând din cap, iar cei doi o luară la picior ghemuiţi şi 
dispărură în junglă. Khamisi nici măcar nu le auzi zgomotul 
paşilor. 

Peste junglă se aşternu o linişte înfricoşătoare, grea şi la fel de 
densă ca pădurea. Khamisi o porni în direcţia urletelor ale omului 
şi ale creaturii. 

Trecu un minut şi un alt urlet izbucni în junglă la fel de brusc şi 
neanunţat ca zborul unor păsări speriate. Se termină într-o serie 
de icnete scheunate. Khamisi se opri dându-şi deodată seama că 
aceste ultime sunete înfiorătoare aveau ceva familiar. 

Inainte să se poată gândi mai mult la asta, un geamăt uşor îi 
atrase atenţia. 

Venea direct din faţă. 

Khamisi folosi ţeava puştii sale ca să dea la o parte nişte 
frunze. In desişul din faţă se deschidea un mic luminiş, unde un 
copac căzuse de curând şi degajase o parte a pădurii. Gaura în 
coronamentul de sus permitea ca o rază a soarelui dimineţii să-l 
străpungă ca o suliță şi să ajungă până jos. Asta făcea ca jungla 
din jur să devină şi mai întunecoasă şi plină de umbre. 

De partea opusă a luminişului, îi atrase privirea o mişcare. Un 


337 


tânăr - aproape un băieţandru - atârnat în partea de jos a unui 
copac, se chinuia să ajungă la o altă cracă, ca să se caţere mai 
sus. Însă nu putea ajunge la ea. Nu putea să se apuce cu mâna 
dreaptă. Chiar şi de aici, Khamisi văzu dâra de sânge ce 
îmbibase mâneca băiatului în timp ce se chinuia în zadar. 

Apoi băiatul căzu în genunchi, ţinând strâns trunchiul în braţe, 
încercând să se ascundă. 

lar motivul terorii bruşte a băiatului îi apăru în faţa ochilor. 

Khamisi încremeni în momentul în care creatura păşi în 
luminiş, sub copacul cu pricina. Era masivă, în ciuda paşilor 
silenţioşi cu care ieşise din pădure. Era mai mare decât un leu 
ajuns la maturitate, însă nu era un leu. Avea blana zburlită şi 
albinoasă şi ochii roşii, reflectând puternic lumina. Spatele i se 
înclina de la umerii înalţi şi bine legaţi, partea inferioară fiind mai 
joasă. Gâtul musculos susţinea un cap mare, cu un bot pe 
măsură, cap ce avea în creştet o pereche de urechi ca de liliac. 
Acestea se mişcau, concentrate asupra copacului. 

Ridicându-şi capul, fornăi şi trase aer pe nas în sus, atrasă de 
sânge. 

Buzele fremătătoare scoaseră la iveală o gură plină de colţi 
puternici. 

Urlă din nou, terminând iarăşi într-o serie de icnete scheunate 
ce îţi făceau părul măciucă. 

După care începu să se caţere. 

Khamisi ştia cu ce se confrunta. 

Ukufa. 

Moarte. 

insă, oricât de monstruoasă părea, Khamisi îi cunoştea 
adevăratul nume. 


6.30 A.M. 


— Specia Crocula crocuta, explică Baldric Waalenberg, păşind 
spre monitorul LED. 

Observase cât de concentrat rămăsese Gray la bestia de pe 
ecran, suprapusă peste imaginile video de la Fiona din cuşcă. 

Gray studie creatura masivă ca un urs, încremenită, uitându- 
se la camera de luat vederi, mârâind, cu gura larg deschisă, cu 
gingii albe şi coli îngălbeniţi. Probabil cântărea vreo o sută 
patruzeci de kilograme. Stătea de pază lângă rămăşiţele unei 


338 


antilope. 

— Hiena tărcată, continuă Baldric. Specia asta este a doua 
dintre cei mai mari carnivori din Africa, capabilă să doboare de 
una singură un bivol matur. 

Gray se încruntă. Creatura de pe monitor nu era o hienă 
obişnuită. Cântărea de trei sau patru ori mai mult decât una de 
mărime normală. Şi, în plus, avea blana spălăcită. Un fel de 
combinaţie de gigantism şi albinism. Un monstru rezultat în urma 
mutaţiilor genetice. 

— Ce i-aţi făcut? întrebă el, incapabil să-şi reţină dezgustul din 
voce. 

In plus, voia să-l facă pe bărbat să continue să vorbească, 
pentru a câştiga timp. Schimbă nişte privări scurte cu Monk, 
după care îşi îndreptă din nou atenţia spre bătrân. 

— Am făcut o creatură mai bună, mai puternică, spuse Baldric 
aruncându-şi privirea spre nepotul său. 

Isaak continua să urmărească imperturbabil toată scena. 

— Nu-i aşa, Isaak? 

— Ja, grootvader. 

— Picturile preistorice din grotele din Europa îl prezintă pe 
marele strămoş al hienei din zilele noastre. Hiena gigant. Noi am 
găsit o modalitate de a readuce Crocuta la gloria sa de odinioară, 
explică Baldric cu aceeaşi lipsă de emoție ca şi atunci când 
vorbise despre creşterea orhideelor negre. Am îmbunătăţit chiar 
şi inteligenţa speciei prin incorporarea de celule stern umane în 
cortexul ei cerebral. Cu nişte rezultate fascinante. 

Gray citise despre experimente similare făcute cu şoareci. La 
Stanford, oamenii de ştiinţă produseseră şoareci cu creier în 
procent de unu la sută uman. Ce mama naibii se întâmpla aici? 

Baldric se îndreptă spre tabla neagră pe care erau desenate 
cele cinci rune. Bătu uşor cu bastonul în tablă. 

— Avem o serie de supercomputere Gray XT3 care lucrează la 
codul lui Hugo. Odată rezolvat, acesta ne va permite să facem 
acelaşi lucru şi cu oamenii. Să transpunem în practică 
următoarea etapă de evoluţie a omului. Din nou de-aici, din 
Africa, va apărea o nouă rasă, punând astfel capăt raselor corcite 
şi amestecului rasial, o rasă pură care le va înlătura şi înlocui pe 
toate celelalte. Nu aşteaptă decât să fie descătuşată şi purificată 
din codul nostru genetic, deocamdată viciat. 

Erau ecouri ale filosofiei naziste UWbermensch, mitul 
supraomului. Bătrânul era nebun. N-avea cum să nu fie. Însă 
Gray observă luciditatea din privirea lui. lar pe ecran se găsea 


339 


dovada unui succes monstruos care avea să ducă spre acest 
final. 

Gray îşi mută atenţia spre Isaak în momentul în care acesta 
apăsă pe o tastă, iar hiena mutantă dispăru. Atunci îl străfulgeră 
rapid un gând şi înţelese. Albinismul hienei. Isaak şi sora lui 
geamănă. Ceilalţi asasini cu părul blond, aproape alb. Cu toţii 
nişte copii. Baldric nu făcuse experimente numai pe orhidee şi 
hiene. 

— Haideţi să ne întoarcem la chestiunea legată de Painter 
Crowe, spuse bătrânul, dând din mână spre ecran. Acum că 
înţelegeţi ce o aşteaptă pe tânăra meisje din cuşcă dacă nu 
răspundeţi întocmai la întrebările noastre. Gata cu jocurile. 

Gray studie ecranul şi pe fata din cuşcă. Nu putea lăsa să i se 
întâmple ceva Fionei. Dacă nu putea să facă altceva, trebuia 
măcar să tragă de timp. Tânăra ajunsese să se implice în toate 
astea din cauza investigaţiilor lui lipsite de profesionalism din 
Copenhaga. Acum era responsabilitatea lui. Şi, mai mult decât 
atât, îi plăcea de ea, o respecta, chiar şi atunci când era o 
adevărată pacoste. Gray ştia ce avea de făcut. 

Se uită la Baldric. 

— Ce vreţi să ştiţi? 

— Spre deosebire de voi, Painter Crowe s-a dovedit a fi un 
adversar mult mai serios decât anticipasem. A dispărut după ce 
a scăpat din ambuscada noastră. O să ne ajutaţi să aflăm unde s- 
a dus. 

— Cum? 

— Contactând sediul central al Sigma. Avem o linie sigură, 
care nu poate fi depistată. Vrem să luaţi legătura cu sediul şi să 
aflaţi ce ştie Sigma despre proiectul Soarele Negru şi unde e 
ascuns Painter Crowe. lar de la cel mai mic indiciu că ne vindeţi 
gogoşi... Baldric arătă cu bărbia spre monitor. 

Gray înţelese acum lecţia îngrozitoare pe care o primise mai 
devreme. Voiau ca Gray să înţeleagă pe deplin situaţia şi să-şi 
reprime orice speranţă cum că i-ar putea înşela. Să o salveze pe 
Fiona sau să trădeze Sigma? 

Decizia fu momentan amânată în momentul în care unul din 
paznici se întoarse cu un alt obiect pe care-l solicitase Gray. 

— Mâna mea! strigă Monk, băgând de seamă proteza pe care 
a aducea paznicul. 

Se zbătu, cu coatele legate încă la spate. 

Baldric îi făcu paznicului semn să înainteze. 

— Dă-i proteza lui Isaak. 


340 


Isaak întrebă, vorbind în olandeză: 

Au verificat-o la laborator să nu aibă vreo armă ascunsă? 

Bărbatul încuviinţă din cap. 

— Ja, domnule. Totu-i în regulă. 

Cu toate acestea, Isaak studie atent proteza de mână. Era o 
minune a tehnicii şi ingineriei celor de la DARPA, încorporând 
controlul direct al nervilor periferici prin punctele de contact ale 
încheieturii din titaniu. Mai era dotată şi cu elemente avansate 
de mecanică, motilitate şi acţionare care permiteau mişcări 
precise şi putere senzorială. 

Monk se holbă la Gray. 

Gray observă cum degetele de la mâna stângă a lui Monk 
terminaseră de tastat un cod pe punctele de contact ale ciotului 
rămas din încheietura sa dreaptă. 

Gray dădu aprobator din cap, apropiindu-se de Monk. 

Aceasta era una dintre calităţile protezelor electronice ale 
DARPA. 

Erau acționate fără fir. 

Un semnal radio se transmise între Monk şi proteza lui de 
mână. 

Drept răspuns, proteza acum detaşată se strânse în mâna lui 
Isaak. 

Degetele formară un pumn. 

Cu excepţia degetului mijlociu ridicat sugestiv în sus. 

— Să ţi-o trag, murmură Monk. 

Gray îl apucă pe Monk de cot şi îl trase cu putere spre uşile 
duble care dădeau spre corpul principal al casei. 

Explozia nu fu una de amploare - nimic altceva decât efectul 
extreme de sonor şi strălucitor al unei grenade fumigene. 
Incărcătura fusese amestecată direct în plasticul ce acoperea 
mâna, fiind imposibil de detectat. Şi deşi nu fusese prea mult, se 
dovedi a fi suficient cât să distragă atenţia. Ţipete de surpriză şi 
durere izbucniră din partea paznicilor. Gray şi Monk trântiră uşile 
în lături, alergară de-a lungul holului şi o luară pe primul culoar 
lateral. leşiţi din câmpul vizual direct, se îndepărtară tropăind cu 
putere pe podelele şlefuite din lemn de esenţă tare. 

Alarmele porniră imediat, răsunând insistent. 

Aveau nevoie de o cale de scăpare cât mai rapid posibil. 

Gray observă scările largi ce duceau în sus. Il ghidă pe Monk 
spre ele. 

— Unde ne ducem? întrebă Monk. 

— Sus, sus, sus... spuse Gray în timp ce fugeau, urcând câte 


341 


două trepte deodată. 

Cei din serviciul de securitate se aşteptau cu siguranţă la 
încercarea de a forţa cea mai apropiată uşă sau fereastră. 

Ştia altă modalitate de a ieşi de-acolo. In cap îi tot revenea 
schema conacului. Studiase cu atenţie domeniul în timp ce erau 
aduşi în marş forţat încoace. Gray se concentră, având încredere 
în simţul său de orientare. 

— Pe-aici. 

Il trase pe Monk după sine de pe un palier pe un alt coridor. 

Erau la etajul şase. Alarmele continuau să sune. 

— Unde...? începu Monk din nou. 

— Sus de tot, răspunse Gray şi îi făcu semn spre capătul 
coridorului, acolo unde îi aştepta o uşă. Spre cărarea 
suspendată. 

Insă nu avea să fie atât de uşor. 

Ca şi cum cineva ar fi tras cu urechea la planul lor, un grilaj 
metalic interior începu să coboare şi să acopere uşa de ieşire. Un 
grilaj cu acţionare automată. 

— Grăbeşte-te! urlă Gray. 

Grilajul cobora rapid, fiind deja închis pe trei sferturi. 

Gray se grăbi şi mai tare, lăsându-l pe Monk în urmă. Inşfacă 
în trecere un scaun de pe hol şi îl aruncă în faţă. Acesta ateriză 
pe podeaua din lemn de esenţă tare şi alunecă de-a lungul 
suprafeţei lustruite. Gray alergă după el. Scaunul se lovi de uşa 
închisă ce dădea înspre exterior, iar grilajul metalic din interior 
se lăsă cu putere pe partea sa superioară. Mecanismele se 
blocară. O lumină roşie pâlpâi deasupra cadrului uşii. Defecţiune. 
Gray fu sigur că un bec de avertizare semnaliza deja în celula 
principală de securitate a conacului. 

in momentul când ajunse la uşă, picioarele de lemn ale 
scaunului începură să crape trosnind, strivite de grilaj. 

Monk grăbi şi mai tare pasul, răsuflând greu, cu braţele în 
continuare legate la spate. 

Gray se băgă sub scaun şi întinse mâna spre mânerul rotativ 
al uşii de afară. 

Era un adevărat chin cu grilajul care îi bloca accesul. 

Degetele apucară mânerul şi răsuciră. 

Era încuiat. 

— Fir-ar al dracului! înjură el. 

Scaunul trosni şi mai tare. In spatele lor, răsunau tropăituri de 
bocanci, urcând în grabă scările. Se auzeau voci dând ordine 
sacadate. 


342 


Gray se răsuci în loc. 

— la-mă în braţe! îi spuse el lui Monk. 

Trebuia să lovească cu picioarele pe post de berbec să 
deschidă uşa. 

Lăsat pe spate, cu picioarele încordate gata să lovească, Gray 
se sprijinea de umărul lui Monk ca punct de susţinere. 

In momentul acela, uşa de ieşire se deschise pur şi simplu în 
faţa lui, iar în faţa ochilor îi apăru o pereche de picioare 
îmbrăcate în pantaloni kaki de camuflaj. Probabil că unul dintre 
paznicii care patrulau observase defecţiunea şi venise să 
investigheze. 

Gray ţinti spre tibii şi lovi cu putere. 

Luat pe nepregătite, bărbatului îi fugiră picioarele de sub el. 
Capul i se lovi de grilaj cu un zgomot sec şi după aceea ateriză 
grămadă pe scânduri. Gray scoase piciorul şi îl lovi pe bărbat cu 
călcâiul. Corpul acestuia era inert. 

Monk îl urmă, rostogolindu-se spre Gray, nu însă înainte de a 
trage un picior scaunului eliberându-l de sub grilaj. Sistemul de 
siguranţă îşi continuă coborârea şi se închise, izbindu-se cu 
putere de podea. 

Gray îl uşură pe paznic de arme. Se folosi de un pumnal 
pentru a-i tăia legăturile lui Monk şi îi pasă arma de la şold a 
bărbatului, un pistol semiautomat HK Mark 23. Gray confiscă 
puşca. 

Cu armele în mâini fugiră de-a lungul potecii suspendate spre 
prima răscruce de drumuri. Se împărțea în două exact acolo 
unde podeţul suspendat ajungea în dreptul junglei. Verificară 
ambele direcţii. Până aici totul era în regulă. 

— O să trebuiască să ne despărţim, spuse Gray. Ca să ne 
mărim şansele. Trebuie faci rost de ajutoare, să ajungi la un 
telefon, să-l contactezi pe Logan. 

— Cu tine cum rămâne? 

Gray nu răspunse. Nici nu era nevoie. 

— Gray... s-ar putea ca ea să fie deja moartă. 

— Nu ştim asta. 

Monk se uită la faţa lui. Văzuse şi el monstrul de pe ecranul 
computerului. Ştia că Gray nu avea de ales. 

Monk dădu aprobator din cap. 

Fără să mai spună nimic, o luară la fugă în direcţii opuse. 


343 


6.34 A.M. 


Khamisi ajunse la podul suspendat, căţărându-se pe un copac 
din partea opusă a luminişului. Se mişca rapid şi fără zgomot. 

Dedesubt, ukufa încă mai înconjura copacul, păzindu-şi prada 
prinsă în capcană. Bubuitura puternică de mai devreme o 
speriase. Işi dăduse drumul din copac, atentă şi precaută. 
Mergea din nou în cerc, în jurul copacului, cu urechile ciulite. De 
la conac răsunau tot felul de alarme şi semnale sonore. 

Zgomotul şi agitația de mai devreme îl îngrijorau şi pe 
Khamisi. 

Oare Tău şi Njongo fuseseră descoperiţi? 

Sau poate că tabăra lor camuflată stabilită în afara teritoriului 
proprietăţii fusese descoperită? Punctul lor de concentrare a 
trupelor fusese mascat şi avea aparenţa înşelătoare a unei 
tabere de vânătoare a tribului zulu, una dintre numeroasele 
astfel de tabere. Oare îşi dăduse cineva seama că era mai mult 
de atât? 

Indiferent de cauza alarmei, cel puţin zgomotul făcuse ca 
gigantica şi monstruoasa hienă - ukufa - să fie mai prudentă. 
Khamisi se folosi de acest moment de distragere a atenţiei ca să 
ajungă la unul dintre podurile suspendate aflate deasupra sa. Se 
rostogoli pe scânduri,  scoţându-şi puşca. Neliniştea şi 
îngrijorarea îi mențineau simţurile în alertă. Oricum, scăpase de 
teroare. Khamisi băgase de seamă mersul agale şi relaxat al 
creaturii, mârâitul ca un huruit uşor, cele câteva icnete ascuţite 
şi nervoase care se transformau treptat în urlete. 

Comportamentul normal al unei hiene. 

Deşi monstruoasă ca mărime, nu avea nimic mitic sau 
supranatural. 

Khamisi se îmbărbătă văzând că era din carne şi oase ca orice 
animal. 

Pe podeţ, se îndreptă în grabă de-a lungul scândurilor spre 
locul pe unde acesta trecea pe lângă copacul în care se afla 
băiatul. Scoase un colac de frânghie din rucsac. 

Aplecându-se peste cablul de oţel al podului suspendat, îl 
reperă pe băiat. Fluieră tare, ca un țipăt de pasăre. Băiatul 
rămăsese concentrat, privind în jos. Zgomotul brusc de deasupra 
îl făcu să tresară. Insă se uită în sus şi îl văzu pe Khamisi. 

— O să te iau de-acolo, şuieră el pe o tonalitate joasă, folosind 
limba engleză, sperând ca băiatul să înţeleagă. 


344 


Dedesubt, îl mai auzi şi altcineva pe Khamisi. 

Ukufa se holba în sus la podeţ. Avea ochii roşii aţintiţi asupra 
lui Khamisi. Pleoapele i se lăsară în timp ce îl studia pe bărbat. 
Colţii i se dezveliră. Khamisi desluşi o atenţie bine calculată în 
privirea sa fixă. 

Asta era creatura care o prinsese în ambuscadă pe Marcia? 

Lui Khamisi nimic nu i-ar fi făcut mai multă plăcere decât să-şi 
descarce ambele ţevi ale puştii în faţa zâmbitoare a creaturii, 
însă zgomotul puştii de mare calibru avea să atragă şi mai mult 
atenţia. Proprietatea era deja în stare de alertă. 

Aşa că, în loc de asta, îşi puse arma la picioare. Avea nevoie 
de ambele braţe şi de ambii umeri liberi. 

— Băiete! spuse Khamisi. O să-ţi arunc o frânghie. Să ţi-o 
petreci în jurul brâului, spuse el mimând ce trebuia să facă. O să 
te trag sus. 

Băiatul încuviinţă din cap, cu ochii lărgiţi, cu faţa umflată de 
plâns. 

Aplecându-se peste margine, Khamisi balansă colacul de 
frânghie şi îl aruncă spre băiat. Frânghia desfăcută, se lovi de 
frunze. Nu reuşi să ajungă la el căci se agăţă în crengile de 
deasupra. 

— O să trebuiască să te caţări până la ea! 

Băiatul nu mai avu nevoie de alt imbold. Cu şansa de a scăpa 
în faţa ochilor, începu să se caţere plin de hotărâre şi energie. Se 
agăţă cu mâinile şi picioarele şi se trase până la următoarea 
creangă. Îşi legă frânghia în jurul taliei, scuturând-o şi eliberând- 
o dintre crengi. Manevră frânghia cu destulă îndemânare. Bun. 

Khamisi trase frânghia, încolăcind-o în jurul unui stâlp din oţel 
ce susţinea podeţul. 

— O să încep să te trag în sus! Vezi că o să te balansezi. 

— Grăbeşte-te! strigă băiatul, prea brusc şi prea tare. 

Khamisi pivotă pe un şold şi văzu că ukufa observase mişcarea 
băiatului. Aceasta atrase monstrul aşa cum orice mişcare a unui 
şoarece atrage pisica. Incepu să se caţere în copac, înfigându-şi 
ghearele în scoarță. 

Fără să mai aibă timp de pierdut, Khamisi începu să tragă de 
frânghie în sus, din aproape în aproape. Simţi cum greutatea 
băiatului începe să atârne de frânghie pe măsură ce începea să-l 
ridice de pe cracă. Aplecându-se ca să se uite, îl văzu pe băiat 
balansându-se înainte şi înapoi ca un pendul. 

Şi ukufa făcu la fel, urmărind cu privirea arcul descris de 
acesta. După care îşi continuă căţăratul în pom. 


345 


Khamisi îi ghici intenţia. Plănuia să sară şi să-l înşface, 
asemenea unei momeli prinse de firul undiţei. 

Khamisi trase şi mai repede. Băiatul continua să penduleze. 

— Wie zijn u? izbucni o voce pe neaşteptate, chiar în spatele 
lui. 

Speriat, aproape că dădu drumul frânghiei. Întinse gâtul ca să 
vadă peste umăr. 

O femeie înaltă şi mlădioasă stătea pe podul suspendat, 
îmbrăcată în negru, cu nişte ochi sălbatici, parcă injectaţi. Părul 
ei era blond, însă era ras până aproape de scalp. Unul dintre 
copiii seniorului Waalenberg. Probabil că tocmai intrase în 
secţiunea asta şi îl descoperise. Avea deja un pumnal într-o 
mână. Khamisi nu îndrăzni să dea drumul la frânghie. 

Nu era de bine. 

Dedesubt, băiatul ţipă. 

Khamisi şi femeia îşi aruncară privirea în jos. 

Ukufa ajunsese în locul unde se aflase băiatul mai devreme şi 
se pregătea să sară. In spatele lui Khamisi, femeia râse, un râs 
similar cu sunetele scoase de creatura de dedesubt. Scândurile 
scârţâiră în timp ce ea se apropie de el din spate, cu pumnalul în 
mână. 

Amândoi erau prinşi în capcană. 


6.38 A.M. 


Gray se lăsă în genunchi la răscruce. Podul suspendat se 
despărţea în trei. Cel din stânga ducea înapoi la conac. Podul din 
mijloc înconjura marginea pădurii. Podul din dreapta se îndrepta 
pur şi simplu direct spre inima junglei. 

Pe care dintre ele s-o ia? 

Ghemuit, Gray studie contururile umbrelor, comparându-le cu 
modelul pe care îl studiase pe monitorul LED. Lungimea şi 
direcţia umbrelor îi oferiseră o indicație de ordin general a 
poziţiei soarelui ce abia răsărea în raport de locaţia în care era 
ţinută Fiona. Insă, chiar şi aşa, mai era încă de acoperit o bucată 
bună din proprietate. 

Se auziră paşi duduind pe pod, aproape cutremurând-o. 

Alţi paznici. 

Se întâlnise deja cu două grupuri. 

Gray îşi puse puşca pe umăr, se rostogoli până la marginea 


346 


podului suspendat şi îşi dădu drumul peste el. Atârnat în braţe de 
cablul de susţinere, reuşi să ajungă încetul cu încetul la 
adăpostul asigurat de frunzele dese ale unei crengi. Imediat 
după aceea, trei paznici tropăiră pe deasupra capului său, făcând 
să se clatine podul. Gray, zgâlţâit destul de tare, se ţinu şi mai 
strâns. 

De îndată ce aceştia trecură de el, se folosi de o creangă 
pentru a se cocoţa la loc pe podul suspendat. Agăţându-se şi 
trecându-şi un picior deasupra, simţi o vibraţie ritmică în cablul 
din mâini. Alţi paznici? 

intins pe burtă pe scândurile din lemn, îşi lipi o ureche de 
cablu, ascultând precum un cercetaş indian. Era un ritm distinct 
al vibraţiei, audibil, asemenea coardei ciupite a unei chitare de 
oţel. Trei zbârnâituri rapide, trei lente, trei rapide din nou. Şi apoi 
repetate. 

Codul Morse. 

S.O.S. 

Cineva lovea ritmic în cablu ca să transmită acest semnal. 

Gray se ghemui şi merse înapoi la răscrucea podului 
suspendat. Aici pipăi şi celelalte cabluri de susținere. Numai unul 
vibra. Acesta se întindea de-a lungul podului din dreapta, cel 
care ducea direct spre adâncurile junglei. 

Oare putea să fie...? i 

Neavând un indiciu mai bun, Gray alese să o urmeze. işi 
menţinu ritmul de mers pe lângă marginea podului suspendat, 
încercând să nu facă zgomot şi să nu-l balanseze. Podul se tot 
bifurca. Gray se oprea de fiecare dată ca să descopere care 
cablu vibrează în conformitate cu codul şi să îi urmeze parcursul. 

Gray era atât de concentrat asupra podului, încât, în 
momentul în care se aplecă sub frunza greoaie a unui palmier, se 
trezi brusc în faţă cu un paznic aflat la numai patru metri 
distanţă. Un individ cu părul şaten, înjur de douăzeci şi cinci de 
ani, cu înfăţişare tipică de hitlerist. Paznicul se rezema de 
balustrada din cablu, uitându-se în direcţia lui Gray. Avea arma 
deja ridicată, căci îl alertase foşnetul palmierului. 

Gray nu avu timp să-şi ridice puşca. În schimb, mergând încă, 
se izbi cu toată greutatea de partea laterală a podului suspendat 
- nu în încercarea de a se feri de glonţul ce avea să vină spre el. 
Paznicul nu avea cum să rateze de la distanţa aceasta. 

Gray lovi balustrada din cablu, făcând-o să trepideze. 

Paznicul, dezechilibrat, se propti în ea. Ţeava puştii se deplasă 
prea sus. Gray parcurse spaţiul dintre ei din doi paşi, ajungând la 


347 


tânăr şi luându-l prin surprindere, cu pumnalul şterpelit deja în 
mână. 

Gray se folosi de dezechilibrul omului ca să-i reducă la tăcere 
ţipătul, băgându-i pumnalul în gât. O răsucire şi din carotidă 
ţâşni un jet de sânge. Avea să moară în câteva secunde. Gray 
prinse cadavrul şi îi dădu drumul peste balustradă. Nu simţi nici o 
remuşcare, amintindu-şi râsetele paznicilor în momentul în care 
Ryan fusese aruncat în bârlogul monstrului. Câţi alţi oameni mai 
muriseră în felul acela? Cadavrul căzu acompaniat de foşnetul 
relativ tăcut al frunzelor, după care se izbi de arbuştii de 
dedesubt. 

Ghemuindu-se la loc, Gray ascultă. Oare auzise cineva ceva? 

Undeva înspre stânga, surprinzător de aproape, o femeie 
strigă într-o engleză vorbită cu accent. 

— Termină! Nu mai lovi gratiile! Ori te aruncăm de-acolo chiar 
acum! 

Gray recunoscu vocea. /schke. Sora vitregă a lui Isaak. 

O voce şi mai cunoscută îi răspunse femeii. 

— Du-te dracului, tâmpito, cu curul tău osos cu tot! 

Fiona. 

Era în viaţă. 

In ciuda pericolului, Gray zâmbi larg - atât de uşurare, cât şi 
de respect pentru curajul ei. 

Rămânând ghemuit, se furişă spre capătul podului. Acesta 
dădea într-unul circular care mărginea luminişul deschis. Cel de 
pe camera video. Cuşca era suspendată de podul înălţat. 

Fiona lovea cu piciorul gratiile cuştii. Trei rapide, trei lente, trei 
rapide. Pe faţa ei se vedea hotărârea. Gray simţea vibrația chiar 
sub picioarele sale acum, transmisă de-a lungul cablurilor de 
sprijin ale cuştii. 

Bravo ei. 

Probabil că auzise alarmele de la conac. Probabil că bănuise 
că putea să fie Gray şi căuta să-i trimită aceste semnale. Ori 
asta... ori pur şi simplu era al naibii de nervoasă. lar modul în 
care bătea nu era decât o coincidenţă enervantă. 

Gray localiză trei paznici aflaţi în poziţii diferite, doi în dreapta, 
unul în stânga. Ischke, încă uimitor de frumoasă în ţinuta ei alb şi 
negru, stătea cu ambele mâini pe balustrada interioară, uitându- 
se lung la Fiona. 

— Un glonţ în genunchi ar putea să te facă să taci, îi strigă ei 
fetei, punând mâna pe pistolul din toc. 

Fiona se opri în mijlocul unei lovituri, murmură ceva în barbă şi 


348 


lăsă piciorul jos. 

Gray îşi calculă şansele. Avea o puşcă împotriva celor trei 
paznici înarmaţi şi a lui Ischke cu pistolul ei. Nu era de bine. 

De partea cealaltă a luminişului se auzi fâşâitul specific unei 
transmisii radio. Urmară câteva cuvinte neclare. 

Ischke îşi scoase staţia radio şi o duse la buze. 

— Ja? 

Ascultă jumătate de minut, puse o întrebare pe care elnuo 
înţelese, după care încheie transmisia. Lăsând în jos staţia radio, 
strigă: 

— Noi ordine! se răsti ea spre ceilalţi în olandeză. O omorâm 
pe fată chiar acum. 


6.40 A.M. 


Ukufa scoase o serie întreită de schelălăituri, gata să sară la 
băiatul care se legăna de colo-colo. Khamisi simţi cum femeia se 
apropie pe la spate. Cu mâinile pe frânghie, nu putea să apeleze 
la nici una din armele sale. 

— Cine eşti? întrebă femeia din nou, ameninţându-l cu 
pumnalul. 

Khamisi făcu singurul lucru pe care putea să-l facă. 

Indoindu-şi genunchii, se aruncă peste balustrada din cablu. 
Se apucă cu putere de frânghie în timp ce cădea. Deasupra 
capului, funia se încolăci în jurul stâlpului de oţel ce sprijinea 
podeţul. In timp ce Khamisi se apropia rapid de pământ, 
surprinse pentru scurt timp imaginea băiatului ce era tras în sus, 
surprins, dând din mâini şi din picioare. 

Ukufa se repezi la prada care îi scăpa de sub nas, însă 
greutatea lui Khamisi, acum în cădere liberă, îl trase pe băiat 
direct spre podul suspendat, lovindu-l cu putere de aceasta. 

Oprirea bruscă smulse frânghia din mâinile încleştate ale lui 
Khamisi. 

Căzu în iarbă, aterizând pe spate. Deasupra, băiatul se 
apucase cu mâinile şi picioarele de partea inferioară a podului 
suspendat. Femeia se uită în jos la Khamisi, cu ochii măriţi. 

Ceva masiv se prăbuşi la pământ la câţiva metri distanţă de 
el. 

Khamisi se ridică în picioare. 

Ukufa sări în picioare, împroşcând şiroaie mari de salivă, 


349 


furioasă, mârâind. 

Işi aţinti ochii roşii şi injectaţi asupra singurei prăzi pe care o 
avea în raza vizuală. 

Khamisi. 

Nu avea nimic în mâini. Puşca lui zăcea încă pe scândurile de 
deasupra. 

Creatura urlă furioasă şi însetată de sânge. Se repezi la el, 
ţintindu-i gâtul. 

Khamisi căzu pe spate, ridicând singura armă pe care o avea. 
Acel assegai zulus. Lancea scurtă era încă prinsă pe coapsă. In 
timp ce ukufa se arunca asupra lui, Khamisi împinse lama în sus. 
Tatăl lui îl învățase cândva cum s-o folosească. 

Asemenea tuturor băieţilor din tribul Zulu. Inainte să plece în 
Australia. Cu un instinct atavic, Khamisi strecură lama sub 
coastele creaturii - una din carne şi oase, nu un mit - şi o înfipse 
adânc în momentul în care hiena se prăvăli cu toată greutatea 
deasupra sa. 

Ukufa urlă. Durerea şi mişcarea bruscă se transpuseră şi 
asupra lui Khamisi şi îi smulseră mânerul armei dintre degete. 
Khamisi se rostogoli ieşind de sub ea, acum complet dezarmat. 
Ukufa se aruncă în iarbă, răsucind lama înfiptă în ea. Mai ţipă 
pentru ultima oară, smucindu-se cu putere, după care nu mai 
mişcă. 

Era moartă. 

Un țipăt nervos de deasupra îi atrase privirea. 

Femeia de pe podeţ găsise puşca lui Khamisi şi o îndreptase 
spre el. Detunătura răsună precum o grenadă. Un tufiş explodă 
în spatele său, împroşcând pământul. Khamisi se trânti pe spate. 
Deasupra lui, femeia schimbă poziţia armei, fixându-l mai sigur şi 
mai bine în bătaia puştii. 

A doua detunătură răsună, oricât ar părea de curios, mai 
puternică. 

Khamisi se chirci, însă văzu că era viu şi nevătămat. 

Se uită în sus la ţanc ca să vadă cum femeia se rostogoleşte 
peste cablul de sus, cu pieptul însângerat. 

Un nou personaj îşi făcuse apariţia în raza sa vizuală pe 
podeţul de sus. 

Un bărbat musculos cu capul ras. Avea un pistol la vedere, 
sprijinit de ciotul încheieturii uneia din mâini. Se aplecă peste 
cablu şi-l văzu pe băiat, atârnat încă în braţe. 

— Ryan... 

Băiatul spuse plângând uşurat: 


350 


— la-mă de aici. 

— Cam ăsta-i planul... spuse el după care îl descoperi pe 
Khamisi dintr-o privire. Adică, dacă tipul de-acolo de jos ştie 
drumul de ieşire de-aici. Eu, unu', sunt al naibii de pierdut în 
spaţiu. 


6.44 A.M. 


Cele două focuri de armă răsunară în pădure. 

Un mic stol de papagali verzi îşi luară zborul din cuiburile din 
coronament, cârâind zgomotos în semn de protest şi fâlfâiră pe 
deasupra luminişului. 

Gray se ghemui. 

Oare îl descoperiseră pe Monk? 
capul în direcţia focurilor de armă. Le făcu semn paznicilor. 

— Verificaţi! 

Işi ridică din nou staţia radio. 

Paznicii, cu puştile în mâini, tropăiră în jurul podului suspendat 
de formă circulară, venind în direcţia lui Gray. Luat pe 
nepregătite, Gray se trânti jos şi se rostogoli, strângându-şi arma 
cu putere la piept. Se aruncă de pe scânduri. Paznicul care 
deschidea drumul avea să apară în câteva secunde. Ca şi mai 
înainte, se apucă de cablul de sprijin al scândurilor, însă în graba 
sa exagerată, rămas fără echilibru, abia apucă să se prindă cu o 
mână. Corpul i se învârti în loc. Puşca îi alunecă de pe umăr, 
luând-o în jos. 

Răsucindu-se, reuşi să ajungă la ea în timp util cât să agaţe 
cureaua de piele cu un deget. Oftă în tăcere uşurat. 

Paznicii trecură pe neaşteptate pe deasupra lui, lovind 
puternic cu bocancii, mişcând şi balansând podeţul de care era 
agăţat. 

Cureaua de piele a puştii îi scăpă lui Gray de pe deget. 
Gravitaţia îl dezarmă. Arma căzu, înfigându-se în tufişurile de jos. 
Gray se apucă şi cu cealaltă mână de sus şi rămase atârnat 
acolo. Cel puţin puşca nu se descărcase când lovise pământul. 

Paşii paznicilor răsunară în depărtare. 

O auzi pe Ischke vorbind la staţia radio. 

Acum ce mai era? 

Nu avea decât un pumnal împotriva pistolului ei. Nu-i punea 


351 


nici o clipă la îndoială capacitatea de a-l folosi şi de-a trage la 
ţintă. 

Singurul avantaj pe care îl avea era elementul-surpriză. 

lar acesta era extrem de supraapreciat. 

Mutându-şi mâinile din aproape în aproape, Gray traversă 
partea de dedesubt a podului suspendat şi ajunse la zona 
circulară a acestuia. Continuă să meargă pe sub el, rămânând pe 
partea exterioară, pentru a nu fi expus direct privirilor femeii 
Waalenberg. Trebuia să se mişte încet, sau greutatea corpului 
său ce se legăna uşor avea s-o alerteze pe Ischke. Işi sincroniză 
mişcările cu adierile ocazionale ale brizei care mişca uşor 
coronamentul. 

Insă apariţia sa nu trecu neobservată. 

Fiona se ghemui la ea în cuşcă, plasându-se astfel încât între 
ea şi Ischke să fie cât mai multe gratii posibile. În mod clar 
înţelesese cuvintele rostite de Ischke mai devreme în limba 
olandeză. „O omorâm pe fată chiar acum.” Deşi împuşcătura îi 
distrăsese momentan atenţia gemenei blonde, în cele din urmă 
avea să revină la Fiona. 

Din poziţia ei joasă, Fiona îl localiză pe Gray, o gorilă într-o 
salopetă albă escaladând partea interioară a podeţului, pe 
jumătate ascunsă de frunzişul din jur. Luată prin surprindere, 
tresări puternic, aproape ridicându-se în picioare, după care se 
forţă să rămână jos. Ochii ei îl urmăriră, privirile li se întâlniră. 

In ciuda bravadei ei zgomotoase de mai devreme, Gray citi 
teroarea de pe chipul ei. Fata arăta mult mai mică în cuşcă. Îşi 
ţinea mâinile la piept, încercând să se îmbărbăteze. Deşi viaţa 
dură de pe străzile pe care crescuse o călise, el simţi că singura 
ei apărare împotriva unui atac de panică era limbajul ei 
înţepător. Doar asta o mai ţinea - şi încă destul de greu. 

Fără a fi văzută, îi făcu nişte semne. li arătă în jos şi scutură 
uşor din cap, cu ochii lărgiţi de teamă, avertizându-l. 

Jos nu era în siguranţă. 

El cercetă tufişurile şi iarba deasă din luminiş. Nu văzu nimic, 
însă avea încredere în avertismentul Fionei. 

„Să nu cazi.” j 

Gray reflectă la ce avea de făcut. Incă mai avea o distanță 
bună de traversat, iar brațele îi obosiseră şi-l dureau degetele. 
Trebuia să se mişte mai repede. Opririle şi pornirile îl omorau, 
însă se temea că dacă ar avansa mai repede de atât, avea să-i 
atragă atenţia lui Ischke. 

Probabil că Fiona îşi dăduse seama de acelaşi lucru. Se ridică 


352 


şi începu să dea din nou cu picioarele, zdrăngănindu-şi cuşca, 
legănând-o sub greutatea sa. Mişcarea îi permise lui Gray să-şi 
mărească ritmul. 

Din păcate, efortul ei atrase şi mânia dezlănţuită a lui Ischke. 

Femeia îşi lăsă în jos staţia radio şi strigă la Fiona: 

— Gata cu prostiile, fetiţo! 

Fiona continuă să se ţină cu mâinile de gratii şi să le lovească 
cu picioarele. 

Gray se apropia în grabă. 

Ischke păşi spre balustrada interioară, fiind numai pe jumătate 
la vedere. Din fericire, era complet concentrată asupra Fionei. 
Femeia scoase un dispozitiv din buzunarul de la pulover. Işi folosi 
dinţii ca să-i lungească antena. Il îndreptă spre Fiona. 

— E timpul să-l cunoşti pe Skuld, numit aşa după zeiţa 
scandinavă a sorții. 

Apăsă pe un buton. 

Chiar sub degetele de la picioarele lui Gray, ceva urlă de furie 
şi durere. Ţâşni din desişul junglei şi merse tiptil până în 
luminişul cu iarbă. Una dintre hienele mutante. Matahala se 
apropia probabil de o sută cincizeci de kilograme, toată numai 
muşchi şi colţi. Mârâi pe un ton scăzut, cu blana zburlită pe 
spatele său încovoiat. Buzele i se retrăgeau dezvelindu-i colții în 
timp ce lătra şi muşca aerul din jur, fornăind în sus spre cuşcă. 

Gray îşi dădu seama că probabil monstrul îl pândise din umbră 
tot drumul până aici. Bănuia ce avea să urmeze. 

Se grăbi, avansând încă puţin. 

Ischke o strigă pe Fiona, bucurându-se de teroarea ei, sporind 
cruzimea momentului. 

— Un cip din creierul lui Skuld ne permite să-i stimulăm setea 
de sânge şi apetitul, explică ea şi acţionă butonul din nou. 

Hiena urlă şi se repezi la cuşcă, împroşcând şuvoaie de salivă, 
împinsă acum de o sete de sânge de nestăpânit. 

Aşadar, acesta era modul prin care clanul Waalenberg îşi 
controla monştrii. 

Prin implanturi manevrabile prin radio. 

Subminând din nou natura şi subjugând-o dorinţei lor. 

— E timpul să-i potolim foamea bietului Skuld, spuse Ischke. 

Gray nu avea cum s-ajungă la timp. Cu toate astea, se grăbi. 

Mai avea puţin. 

Atât de aproape. 

Insă prea târziu. 

Ischke apăsă pe alt buton. Gray auzi un clic şi un zornăit 


353 


distinct în timp ce trapa din cuşca Fionei se deschidea. 

„Oh, nu.” 

Gray se opri în mijlocul balansului. Se uită cum trapa se 
deschide sub Fiona. Ea căzu spre fiara dezlănţuită de dedesubt. 

Gray se pregăti să sară după ea, să o protejeze. 

Insă Fiona învățase din ceea ce i se întâmplase lui Ryan. Era 
pregătită. In cădere, se prinse de gratiile de mai jos ale cuştii şi 
rămase acolo atârnând. Creatura, Skuld, se repezi să o apuce de 
picioare. Ea se feri trăgându-se în sus cu forţa braţelor. 

Fiara trecu pe sub ea şi se prăbuşi înapoi în tufişurile de 
dedesubt cu un urlet neputincios. 

Cocoţându-se, Fiona se ţinea acum de partea exterioară a 
cuştii, asemenea unei maimuțe. 

Ischke râse cu o plăcere sumbră. 

— Zeer goed meije. Câtă ingeniozitate! Grootvader ar fi putut 
chiar să aibă în vedere genele tale pentru rezerva sa. Însă vai, ce 
păcat, în loc de asta o să trebuiască să-i satisfaci apetitul lui 
Skuld. 

De jos, Gray se uită la Ischke cum îşi ridică din nou pistolul. 

Se răsuci sub ea, uitându-se în sus printre scânduri. 

— Acum hai să terminăm cu asta, murmură lIschke în 
olandeză. 

Intr-adevăr. 

Gray se trase ajutându-se de braţe, îşi dădu picioarele în 
spate, după care le balansă în faţă şi peste scânduri, asemenea 
unui gimnast la bara fixă. O lovi cu călcâiele pe Ischke în burtă în 
momentul în care ea se apleca peste balustradă, ţintind-o pe 
Fiona. 

În momentul în care călcâiele lui o loviră, pistolul ei se 
declanşă. 

Gray auzi glonţul ricoşând în fier. 

N-o nimerise. 

Ischke fu împinsă cu putere în spate, în timp ce Gray se ridică 
pe scânduri. Se rostogoli, cu pumnalul în mână. Ischke se 
sprijinea într-un genunchi. Pistolul ei zăcea pe jos între ei. 

Amândoi se întinseră brusc după el. 

Ischke, chiar rămasă fără răsuflare, se dovedi incredibil de 
rapidă, asemenea unui şarpe care te atacă prin surprindere. 
Degetele ei ajunseră primele la pistol, înhăţându-l. 

Gray avea un pumnal. 

li înfipse lama în încheietură şi în scândurile de jos. Ea ţipă 
surprinsă, scăpând pistolul din mână. Gray încercă să îl apuce, 


354 


însă mânerul săltă pe scândurile de lemn în momentul în care 
Ischke se zvârcoli. Zbură dincolo de marginea podului suspendat. 

Distragerea momentană a atenţiei fu suficient de lungă pentru 
ca lIschke să-şi smulgă şi să-şi elibereze încheietura din 
prinsoarea suprafeţei de lemn. Pivotă pe cealaltă încheietură, 
încercând să-l lovească cu piciorul în cap. 

Gray se azvârli pe spate, însă tibia ei îl lovi în umăr la fel de 
puternic ca bara din faţă a unei maşini aflate în mare viteză. 
Gray se rostogoli odată cu ea, cu umărul aproape distrus. La 
naiba, tipa asta era puternică. 

Inainte să se poată ridica de jos, ea se repezi la el, trecându-şi 
braţul prin dreptul feţei lui, încercând să folosească vârful lamei 
înfipte în încheietură ca să-l orbească. El abia reuşi să o apuce de 
cot, să i-l răsucească şi să o împingă spre marginea podului. 

Nu se opri aici. 

Incleştate, trupurile lor căzură de pe podul suspendat. 

Însă Gray îşi încolăci genunchiul stâng în jurul unuia dintre 
stâlpii de susţinere ai podului suspendat. Corpul i se opri brusc 
cu o smucitură, pivotând în jurul piciorului, forţându-i genunchiul. 
Ischke se desprinse de el şi căzu în gol. 

Atârnat cu capul în jos, el se uită la femeie cum se loveşte de 
crengi şi cum se izbeşte cu putere de pajiştea acoperită cu iarbă. 

Gray se trase înapoi pe podul suspendat, întinzându-se cât era 
de lung. 

Nu putu să-şi creadă ochilor când o văzu pe Ischke ridicându- 
se în picioare. Aceasta făcu un pas şchiopătând ca să-şi recapete 
echilibrul, cu o gleznă scrântită extrem de dureroasă. 

Un zgomot îl făcu pe Gray să tresară. 

Fiona ateriză pe scânduri, după ce se balansase agăţată de 
unul dintre cablurile de susţinere ale cuştii. 

In timp ce ei se luptaseră, probabil că fata îşi croise drum spre 
partea de sus a cuştii şi se folosise de cabluri ca să ajungă la 
pod. Veni în grabă spre el, scuturându-şi mâna stângă şi 
crispându-se. De unde o crestase Ischke curgea sânge proaspăt. 

Gray cercetă din nou zona de dedesubt. 

Femeia se uita lung la el, în sus. În ochi i se citea dorinţa de a-l 
ucide. 

insă nu era singură în luminiş. 

In spatele ei, Skuld fugi spre femeie, cu botul în jos, aproape 
de pământ, ca un rechin în iarbă, adulmecând sângele. 

Cum se potriveau lucrurile, se gândi Gray. 

insă femeia abia dacă îşi ridică uşor braţul nevătămat spre 


355 


fiară. Hiena masivă se opri brusc, îşi ridică botul, plin de şiroaie 
de salivă şi se frecă de palma ei asemenea unui pitbull fioros 
care îşi întâmpină stăpânul nemernic. Scânci şi se lăsă pe burtă. 

Ischke nu întrerupse deloc contactul vizual cu Gray. 

Continuă să meargă înainte, şchiopătând. 

Gray se holbă dedesubt. 

La câţiva paşi de femeie, pistolul ei era la vedere. 

Gray se ridică în picioare. O apucă pe Fiona de umăr şi o 
împinse înainte. 

— Fugi! 

Ea nu avu nevoie de încurajări suplimentare. O luară la fugă. 
Fata alerga alimentată de frică şi adrenalină. Ajunseră la ieşire. 

Fiona dădu colţul, ţinându-se de unul dintre stâlpii de 
susţinere pentru a-şi păstra echilibrul. Gray îi urmă exemplul, în 
momentul în care dispăreau după colţ, din stâlpul de susţinere 
ricoşă un glonţ însoţit de o detunătură de pistol. 

Ischke îşi găsise arma. 

Impulsionaţi, fugiră şi mai repede de-a lungul potecii drepte, 
mărind distanţa între ei şi trăgătoarea care şchiopăta. Intr-un 
minut, apropiindu-se de un loc unde se încrucişau mai multe 
poteci, Gray se gândea că ar putea fi în siguranţă. Prudenţa 
învinse panica. 

O opri pe Fiona la aceeaşi răscruce la care se oprise şi înainte. 
Podurile mergeau în toate direcţiile. Pe care să pornească? Până 
acum, era destul de probabil ca Ischke să-i fi alarmat pe ceilalţi - 
asta dacă nu cumva staţia radio i se stricase în urma căderii, însă 
nu putea să se bazeze pe acest lucru. Trebuia să presupună că 
paznicii se adunau deja undeva între lumea de-afară şi locul în 
care se găseau ei acum. 

Şi cum rămânea cu Monk? Oare ce provocase focurile de armă 
care îi făcuseră pe paznicii lui Ischke să se retragă în grabă? Era 
în viaţă, era mort sau capturat din nou? Prea multe necunoscute. 
Gray avea nevoie de un loc în care să se ascundă, pentru a-şi 
pierde urma. 

Insă unde anume? 

şi fixă privirea asupra podului care ducea înapoi la conac. 

Nimeni nu s-ar fi gândit să-i caute acolo. În plus, în locul acela 
existau telefoane. Dacă ar fi putut să ajungă la o linie telefonică 
exterioară... sau poate chiar să afle mai multe despre ce mama 
naibii se întâmpla de fapt acolo... 

Insă acestea nu erau decât vise deşarte. Locul era inaccesibil 
şi impenetrabil, o adevărată fortăreață. 


356 


Fiona observă încotro îşi concentrase el atenţia. 

II trase de mână şi scoase ceva din buzunar. Ceva ce semăna 
cu nişte cărţi de joc prinse pe un lanţ. 

Dar nu erau cărţi de joc. 

Erau carduri de acces. 

— Le-am şterpelit de la nemernica aia îngheţată când m-a 
tăiat, spuse Fiona, aproape scuipând. Să mă ţină minte. 

Gray luă cheile electronice şi le examină. Işi aminti cum Monk 
o boscorodise pe Fiona pentru că nu îi furase cheile directorului 
muzeului când fuseseră prinşi în capcană în cripta lui Himmler. 
Se părea că fata învățase lecţia şi se conformase. 

Cu ochii mijiţi, Gray studie din nou conacul. 

Mulțumită micuţei lui hoaţe de buzunare, acum ţinea în mână 
cheile castelului. 

Dar ce putea face cu ele? 


357 


13 
XERUM 525 


10.34 A.M. 

REZERVAȚIA NATURALĂ HLUHLUWE- 
UMFOLOZI 

ZULULAND, AFRICA DE SUD 


Painter stătea turceşte în coliba de pământ cu o mulţime de 
hărţi şi scheme în jur. Aerul mirosea a praf şi a bălegar. Insă 
mica tabără zulusă se afla la doar zece minute distanţă de 
domeniul Waalenberg. 

La intervale regulate, elicopterele serviciului de pază se 
ridicau de pe domeniu şi treceau zumzăind pe deasupra taberei, 
însă Paula Kane organizase perfect totul la faţa locului. Din aer, 
nimeni n-ar fi putut să-şi dea seama că mica aşezare era altceva 
decât o tabără temporară pentru triburile nomade de zuluşi care- 
şi duceau traiul în zona respectivă. Nimeni nu ar fi avut cum să 
bănuiască faptul că într-una dintre colibele dărăpănate avea loc 
un adevărat consiliu de taină. 

Grupul se reunise aici pentru a-şi construi o strategie şi a trece 
în revistă resursele de care dispuneau. 

Vizavi de Painter stăteau Anna şi Gunther. Lisa era lângă 
Painter, aşa cum făcuse de când ajunseseră în Africa, cu o 
expresie stoică, însă cu îngrijorare pe chip. Aproape de capătul 
încăperii, maiorul Brooks şedea în umbră, la fel de vigilent ca 
întotdeauna, cu mâna odihnindu-i-se pe tocul pistolului. 

Toţi erau atenţi la ultimele noutăţi pe care le ave, «de 
împărtăşit Khamisi, fost paznic de vânătoare aici. Lângă el, 
aplecat asupra hârtiilor, se afla cel mai neaşteptat membru al 
grupului. 

Monk Kokkalis. 

Spre imensa surprindere a lui Painter, Monk intrase în tabără, 
în urma lui Khamisi, împreună cu un tânăr epuizat, aflat în stare 
de şoc. Tânărul încerca acum să-şi revină într-o altă colibă, la 
adăpost de orice pericol, însă de-o oră încoace Monk povestea ce 


358 


i se întâmplase, răspunzând la întrebări şi umplând posibilele 
goluri. 

Anna se uita la un set de rune pe care Monk tocmai le 
desenase. Avea ochii foarte injectaţi. Se întinse tremurând spre 
hârtie. 

— Acestea au fost toate runele găsite în cărţile lui Hugo 
Hirszfeld? 

Monk dădu din cap. 

— Şi nemernicul ăla bătrân părea convins că sunt extrem de 
importante, chiar decisive la un moment dat pentru următoarea 
etapă din planul lui. 

Ochii Anna se ridicară spre Painter. 

— Dr. Hugo Hirszfeld a fost cel care a supravegheat 
desfăşurarea proiectului original Soarele Negru. lţi aminteşti 
când ţi-am spus că era convins că descifrase misterul Clopotului? 
Că a făcut ultimul experiment în secret, de unul singur. Un 
experiment privat despre care se credea că a produs un copil 
perfect, un copil neafectat de problema involuţiei. Un Cavaler al 
Soarelui perfect. Insă metoda lui... cum a făcut asta... nu a aflat 
nimeni. 

— lar scrisoarea pe care i-a scris-o fiicei sale, spuse Painter, 
arată că descoperirea pe care a făcut-o l-a speriat. „Un adevăr... 
prea frumos să-l laşi să piară şi prea monstruos să-l scoţi la 
iveală...” în acest scop a ascuns secretul în acest cod de rune. 

Anna oftă obosită. 

— lar Baldric Waalenberg a fost suficient de încrezător că ar 
putea descifra codul şi că ar putea să-şi însuşească aceste 
cunoştinţe demult pierdute, încât să-l facă să distrugă 
Granitschloff. 

— Eu cred că motivul a fost mai degrabă acela că nu mai avea 
nevoie de voi, spuse Painter. Cred că ai avut dreptate mai 
devreme. Grupul tău se transformase într-o ameninţare din ce în 
ce mai mare având în vedere discuţiile despre ieşirea din 
anonimat şi alinierea la lumea ştiinţifică. Şi având perfecțiunea 
atât de aproape, încununarea de succes a visului arian, nu putea 
risca să vă îngăduie să vă continuaţi activitatea. 

Anna întoarse hârtia cu runele schiţate de Monk înspre ea. 

— Dacă Hugo avea dreptate, descifrarea codului lui s-ar putea 
dovedi esenţială pentru a ne trata. Clopotul deţine deja 
capacitatea de a încetini boala - dar dacă am putea rezolva 
ghicitoarea aceasta, s-ar putea să ne ofere un adevărat antidot. 

Lisa interveni în discuţie aducându-i cu picioarele pe pământ. 


359 


— Însă înainte să se petreacă toate astea, trebuie să ajungem 
la Clopotul Waalenberg. Abia după aceea ne putem ocupa cu 
găsirea unui antidot. 

— Dar cu Gray cum rămâne? întrebă Monk. Şi cu fata? 

Painter se încruntă. 

— E imposibil de spus unde este. Poate se ascunde, poate a 
fost capturat, poate-i mort. Pentru moment, comandorul Pierce e 
pe cont propriu. 

Expresia de pe faţa lui Monk se înăspri. 

— Pot să mă strecor eu înapoi înăuntru. Dacă folosesc harta 
pe care o are Khamisi cu detaliile terenului. 

— Nu. Nu e momentul acum să ne divizăm forţele. 

Painter îşi frecă un punct dureros în spatele urechii drepte. 

În capul lui răsunau cu ecou toate zgomotele. Senzaţia de 
greață era din ce în ce mai puternică. 

Monk se uită lung la el. 

Făcu un gest cu mâna ca şi cum ar fi vrut să-l asigure că nu 
avea nici un motiv de îngrijorare. Insă ceva din privirea lui Monk 
sugera că acesta nu era preocupat numai de incapacitatea fizica 
a şefului. Oare Painter lua deciziile corecte? Puterea de 
discernământ îi fusese afectată? Indoiala atinse o coardă în el 
însuşi. /ntr-adevăr, cât de limpede era judecata lui? 

Mâna Lisei alunecă spre genunchiul lui ca şi cum i-ar fi sesizat 
starea de consternare. 

— Mă simt bine, murmură el - la fel de mult lui însuşi, ca şi ei. 

Nu mai există o altă întrebare fiindcă, brusc, rogojina ce slujea 
drept uşă colibei se ridică de tot. lnăuntru pătrunse un val de 
căldură şi lumină. Paula Kane se aplecă şi intră în încăperea 
întunecoasă. Era urmată de unul dintre bătrânii zuluşi, îmbrăcat 
cu ţinuta de ceremonie în toată splendoarea ei: pene, fulgi, piele 
de leopard decorată cu mărgele colorate. Deşi înjur de şaizeci şi 
cinci de ani, nu avea faţa brăzdată de riduri, ci parcă era cioplită 
în piatră şi era ras în cap. Adusese un sceptru de lemn decorat 
cu pene în vârf, dar şi o puşcă foarte veche, ce părea mai mult 
obiect de podoabă, pentru ceremonii, decât o armă propriu-zisă. 

In timp ce se ridica, Painter îşi dădu seama ce era. O flintă 
englezească uşoară, aşa numita „Brown Bess”, de pe vremea lui 
Napoleon. 

Paula Kane îl prezentă pe oaspete. 

— Mosi D'Gana. Căpetenie zulusă. 

Bătrânul vorbi într-o engleză clară şi răspicată: 

— Totul este pregătit. 


360 


— Vă mulţumim pentru ajutor, rosti Painter pe un ton 
protocolar. 

Mosi dădu uşor din cap, ca răspuns la cuvintele sale. 

— Insă nu pentru voi ne punem la dispoziţie suliţele. E datoria 
pe care o plătim neamului Voortrekker pentru Râul de Sânge. 

Painter se încruntă, însă Paula Kane îi lămuri cu câteva detalii. 

— Când englezii i-ai alungat pe burii olandezi din Cape Town, 
au început să avanseze adânc în junglă. Astfel, au apărut fricţiuni 
între imigranții care soseau şi triburile indigene. Triburile Xhosa, 
Pondo, Swazi şi Zulu. În 1838, de-a lungul unui afluent al râului 
Buffalo, zuluşii au fost trădaţi, mii de oameni au fost ucişi şi şi-au 
pierdut pământurile. A fost un adevărat măcel. Râul a devenit 
cunoscut drept Râul de Sânge. Bărbatul care orchestrase acel 
atac criminal se numea Piet Waalenberg. 

Mosi ridică vechea lui armă şi o întinse spre Painter. 

— Noi nu uităm. 

Painter nu avea nici o îndoială că puşca fusese într-adevăr 
folosită în bătălia aceea de tristă amintire. Luă arma, ştiind că 
odată cu ea se încheia o înţelegere. 

Mosi se aşeză turceşte pe pământ. 

— Avem multe de pus la punct. 

Paula dădu din cap spre Khamisi şi ridică rogojina de la intrare. 

— Khamisi, camioneta este pregătită. Tău şi Njongo te 
aşteaptă deja. Işi verifică ceasul. Va trebui să te grăbeşti. 

Fostul paznic de vânătoare se ridică. Fiecare dintre ei avea o 
misiune de îndeplinit înainte de căderea nopţii. 

Painter îi întâlni privirea lui Monk. Citi din nou îngrijorarea din 
ochii bărbatului. Insă de data asta nu pentru Painter, ci pentru 
Gray. Mai erau opt ore până la apus. Dar până atunci nu puteau 
face nimic. 

Gray era pe cont propriu. 


12.05 P.M. 


— Rămâi ghemuită, îi şopti Gray Fionei. 

Se îndreptau spre paznicul de la capătul holului. Gray purta 
una din uniformele de camuflaj, de la bocancii militari până la 
şapca neagră, cu cozorocul tras peste ochi. Paznicul de la care 
„imprumutase” Gray echipamentul era inconştient, cu căluş la 
gură şi legat fedeleş în vestiarul dintr-un dormitor de la etajele 


361 


superioare. 

li mai luase tot cu împrumut şi staţia radio pe care paznicul o 
avea prinsă la centură şi o cască de ureche. Toate discuţiile de 
pe canalul setat se purtau în olandeză, îngreunându-i 
posibilitatea de a desluşi ceva concret, însă îi ţinea cât de cât la 
curent cu evoluţia evenimentelor. 

Mergând în urma lui Gray, Fiona purta haine de menajeră, 
împrumutate din acelaşi vestiar. li veneau puţin cam largi, însă 
era o modalitate bună de a-i ascunde silueta şi vârsta. 

Majoritatea personalului care se îngrijea de casă era format 
din indigeni, având diferite nuanţe de piele închisă la culoare, 
tipic pentru o familie de afrikaanderi. Tenul ciocolatiu al Fionei, 
moştenirea ei pakistaneză, se potriveau destul de bine. In plus, 
îşi ascunsese părul drept sub o bonetă. Putea să treacă drept o 
femeie din partea locului dacă nu se uita cineva prea atent la ea. 
Ca să completeze deghizarea, mergea cu paşi mici şi umili, cu 
umerii lăsaţi, cu capul în jos. 

Până acum, deghizarea nu le fusese pusă la îndoială. 

Se răspândise zvonul că Gray şi Fiona fuseseră localizaţi în 
junglă. 

Cu conacul închis din toate părţile, în interiorul clădirii 
rămăseseră doar câţiva paznici. Majoritatea forţelor de securitate 
căutau prin pădure, dependinţe şi marginile proprietăţii. 

Din păcate, măsurile de siguranţă nu erau chiar atât de 
neînsemnate în interiorul clădirii, încât să lase deschisă o linie 
telefonică cu exteriorul. La scurt timp după ce folosise cardul de 
acces al lui Ischke ca să intre din nou în conac, Gray încercase 
câteva telefoane. Accesul la ele solicita să treci printr-o reţea de 
securitate codată. Orice încercare de a obţine accesul la o linie 
exterioară nu avea decât să-i dea în vileag. 

Aşa că opţiunile lor erau reduse. 

Puteau să se ascundă. Insă până când? Cine ştia când sau 
dacă Monk avea să reuşească să ajungă la lumea civilizată? 
Aşadar, trebuiau să se descurce. Planul era ca mai întâi să facă 
rost de o schiţă a conacului. Asta însemna să penetreze reţeaua 
de securitate de la etajul principal. Singurele lor arme erau un 
pistol în tocul lui Gray şi un Taser de mână în buzunarul Fionei. 

Inainte, la capătul holului, o santinelă controla balconul de sus, 
stând de pază deasupra intrării principale cu o puşcă automată. 
Gray se apropie de bărbat. Acesta era înalt, bine făcut, iar ochii 
săi cu pleoape grele de oboseală trădau un om josnic şi violent. 
Gray dădu din cap în semn de salut şi continuă să meargă spre 


362 


scări. Fiona îi călca pe urme. 

Totul mergea bine. 

După care bărbatul rosti ceva în olandeză. Cuvintele depăşeau 
capacitatea de înţelegere a lui Gray, însă aveau o tentă sexuală 
şi sunau porcos, încheindu-se cu un râs gutural. 

Intorcându-se pe jumătate, Gray văzu cum paznicul îi pune 
mâna pe fund Fionei şi o ciupeşte cu putere. Cealaltă mână se 
îndreptă spre cotul ei. 

Un lucru total greşit şi nepotrivit. 

Fiona se răsuci spre bărbat. 

— Du-te dracu’, labagiule! 

Fusta ei îi perie genunchiul bărbatului. O scânteie albăstruie îi 
ţâşni din buzunar şi lovi coapsa bărbatului. Corpul acestuia să 
arcui şi se lăsă pe spate, scoțând un sunet înăbuşit. 

Gray îl prinse în timp ce cădea pe spate şi simţi în braţe cum 
acesta era cuprins încă de convulsii. Gray îl târî de pe platforma 
balconului într-o cameră laterală. li dădu drumul pe podea, îl lovi 
cu pistolul ca să îşi piardă cunoştinţa şi începu să-i pună căluş şi 
să-l lege fedeleş. 

— De ce-ai făcut asta? întrebă Gray. 

Fiona se duse în spatele lui Gray şi îl ciupi tare de fund. 

— Hei! 

Se ridică în picioare şi se întoarse brusc. 

— Cum e, îţi place? izbucni Fiona. 

Inţelesese. Cu toate acestea, o avertiză: 

— Nu pot să-i leg întruna pe nemernicii ăştia. 

Fiona stătea cu braţele încrucişate. Ochii ei, deşi plini de 
mânie, exprimau şi teamă. Nu putea să o învinovăţească pentru 
nervozitatea ei. Işi şterse nişte broboane de transpiraţie rece de 
pe frunte. Poate că ar fi fost mai bine să se ascundă şi să spere 
că totul se va termina cu bine. 

Staţia radio a lui Gray pârâi. Se chinui să asculte. Oare atacul 
lor fusese remarcat? Traduse din mesajul trunchiat. 

— ... ge'vvangene... adus la intrarea principală... 

Mai urmară şi alte cuvinte, dar Gray abia dacă mai auzi ceva 
după cuvântul ge'vangene. 

Prizonier. 

Asta nu putea să însemne decât un singur lucru. 

— L-au prins pe Monk... şopti el, îngheţându-i sângele în vine. 

Fiona îşi desfăcu braţele, cu faţa îngrijorată. 

— Haide, spuse el şi se îndreptă spre uşă. 

II uşurase pe paznicul întins pe jos de Taser şi îşi puse puşca 


363 


acestuia pe umăr. i 

Gray deschise calea de întoarcere spre scări. li împărtăşi în 
şoaptă Fionei planul său în timp ce coborau în grabă scările ce 
dădeau spre intrarea principală. Etajul de jos părea pustiu, la fel 
cum era şi holul din faţă. 

Traversară podeaua lustruită decorată cu covoare ţesute în 
motive africane. Paşii le răsunau. De-o parte şi de alta, pereţii 
erau plini cu trofee de vânătoare: capul unui rinocer negru, 
specie pe cale de dispariţie, un leu masiv cu o coamă mâncată 
de molii, un şir de antilope cu diferite forme de coarne. 

Gray se duse spre holul de la intrare. Fiona scoase un pămătuf 
de praf din pene din buzunarului şorţului. Se duse spre una din 
părţile laterale ale uşii. Gray ocupă o poziţie similară, cu puşca în 
mână, de partea cealaltă. 

Nu trebuiră să aştepte prea mult. 

Câţi paznici aveau să-l însoţească pe Monk? 

Cel puţin era în viaţă. 

Grilajul metalic de deasupra intrării principale începu să se 
ridice, huruind şi zdrăngănind pe măsură ce se înălța. Gray se 
aplecă pentru a număra picioarele de afară. Ridică două degete 
în sus spre Fiona. 

Doi gardieni însoțeau un prizonier într-o salopetă albă. 

Gray păşi şi le ieşi în faţă în momentul în care poarta metalică 
se rulă complet. 

Paznicii nu văzură nimic altceva decât pe unul de-al lor, o 
santinelă care păzea uşa cu o armă. Intrară cu prizonierul după 
ei. Nici unul nu observă că Gray ascundea în palmă un aparat cu 
electroşocuri sau că Fiona venea spre ei din partea opusă. 

Ambuscada se încheie în câteva momente. 

Cei doi paznici, cuprinşi de convulsii, erau întinşi pe covor, 
bătând din călcâie. Gray îl lovi pe fiecare în tâmplă, probabil mai 
tare decât ar fi trebuit să o facă. Insă era cuprins de o furie 
nebună. 

Prizonierul nu era Monk. 

— Cine sunteţi? întrebă el persoana captivă şi extrem de 
speriată, în timp ce îl târî rapid pe primul paznic spre o debara 
din apropiere. 

Femeia cu părul grizonant se folosi de mâna liberă ca să o 
ajute pe Fiona să-l care pe cel de-al doilea bărbat. Era mai 
puternică decât părea. Avea braţul stâng bandajat şi atârnat pe 
piept într-o faşă strânsă. Partea stângă a feţei îi era plină de 
zgârieturi şi julituri. Ceva o atacase şi o rănise cu ghearele şi 


364 


colții. În ciuda rănilor recente, privirea ei o întâlni pe a lui Gray, 
pătimaşă şi plină de hotărâre. 
— Sunt dr. Marcia Fairfield. 


12.25 P.M. 


Jeepul hurducăia pe drumul pustiu. 

La volan, paznicul Gerald Kellogg îşi şterse sudoarea de pe 
frunte. 

Avea între picioare o sticlă de bere Birkenhead Premium. 

In ciuda dimineţii extrem de aglomerate, Kellogg refuza să nu- 
şi respecte programul zilnic. Oricum nu avea altceva de făcut. 
Serviciul de pază de pe domeniul Waalenberg transmisese mai 
departe cele câteva detalii pe care le deţineau. Avusese loc o 
evadare. Kellogg îi alertase deja pe paznicii parcului şi postase 
oameni la porţi. Tuturor le înmânase fotografii trimise prin fax de 
la domeniul Waalenberg. Sub pretextul că erau braconieri. 
Inarmaţi şi periculoşi. 

Până când Kellogg avea să primească la birou vestea că 
fuseseră depistaţi, nu exista nimic care să-l împiedice să se ducă 
acasă pentru pauza de prânz de două ore. Marţea, în meniu se 
aflau găinuşă sălbatică la cuptor şi cartofi dulci. Trecu cu jeepul 
pe lângă ţarcul vitelor şi intră pe aleea de acces străjuită de gard 
viu. În faţă se afla o casă colonială cu două niveluri, aşezată în 
mijlocul proprietăţii îngrijite, de patru mii de metri pătraţi, un 
avantaj al poziţiei pe care o deţinea. 

Avea zece oameni care se ocupau de teren şi de casa în care 
locuia doar el. Nu se grăbea deloc să se însoare. 

De ce ar fi cumpărat vaca dacă deja avea lapte etc.... 

Şi, în plus, gusturile sale erau mai degrabă înclinate spre 
tinere de vârste foarte fragedă. 

In casă avea o fată nouă, micuța Aina, de unsprezece ani, din 
Nigeria, cu pielea neagră ca tăciunele, aşa cum îi plăcea lui, căci 
nu prea se vedeau vânătăile. Nu că ar fi avut cine să-l ia la 
întrebări. Avea un servitor pe nume Mxali, o brută din tribul 
Swazi, recrutat din închisoare, care se ocupa de gospodăria lui, 
instaurând disciplina şi teroarea în rândul slujitorilor. Se ocupa pe 
loc de orice problemă apărută, fie acasă, fie, când era nevoie, în 
altă parte. lar familia Waalenberg era foarte mulţumită să-i facă 
dispăruţi pe cei care le făceau necazuri. Gerald preferea să nu 


365 


ştie ce se întâmpla cu ei după ce erau duşi cu elicopterul pe 
domeniul Waalenberg. Insă auzise şi el zvonurile. 

In ciuda arşiţei, simţi un fior rece. 

Cel mai bine era să nu pună prea multe întrebări. 

Îşi parcă maşina la umbră, sub o acacia stufoasă, cobori şi o 
luă cu paşi repezi pe poteca de piatră care ducea la intrarea 
laterală ce dădea în bucătărie. Doi grădinari se ocupau de stratul 
de flori. La trecerea lui Gerald îşi ţinură ochii plecaţi după cum 
fuseseră instruiți. 

Mirosul de găinuşă la cuptor şi usturoi îi stârni apetitul. Nasul 
şi foamea din stomac îl făcură să urce în grabă cele trei trepte de 
lemn care duceau spre uşa de plasă. Cu maţele ghiorţăindu-i, 
intră în bucătărie. 

În stânga, cuptorul era deschis. Bucătarul era în genunchi pe 
podea şi avea capul în cuptor. Kellogg se încruntă. li luă ceva 
până să-şi dea seama că nu era bucătarul. 

— Mxali...? 

Kellogg simţi în sfârşit izul de carne pârlită dincolo de mirosul 
de usturoi. Din braţul bărbatului ieşea ceva. O săgeată cu pană 
în capăt. Arma preferată a lui Mxali. De obicei, otrăvită. 

Ceva cumplit se petrecuse aici. 

Kellogg se dădu înapoi, întorcându-se spre uşă. 

Cei doi grădinari îşi lăsaseră săpăligile şi acum aveau două 
puşti îndreptate spre burta lui uriaşă. Nu era un lucru neobişnuit 
ca mici bande de hoţi, scursurile comunităţilor de negri, să 
colinde şi să jefuiască fermele şi casele izolate. Kellogg ridică 
mâinile înţepenit de groază. 

Scârţâitul unei scânduri îl făcu să se întoarcă. 

Din umbra camerei de alături îşi făcu apariţia o siluetă 
întunecată. 

Kellogg rămase cu gura căscată când îl recunoscu pe intrus - 
şi ura care i se citea în ochi. 

Nu erau bandiți. Era mult mai rău decât atât. 

O fantomă. 

— Khamisi... 


12.30 P.M. 


— Deci ce anume e-n neregulă la el? întrebă Monk, arătând cu 
degetul mare în direcţia în care dispăruse Painter în una dintre 


366 


colibele din apropiere cu telefonul prin satelit al doamnei doctor 
Paula Kane. 

Directorul trebuia să se pună de acord cu Logan Gregory. 

Sub streaşină umbroasă a altei colibe, stătea împreună cu Lisa 
Cummings. Doctoriţa era foarte frumoasă, chiar şi aşa, acoperită 
de praf şi cu ochii încercănaţi. 

Ea-şi îndreptă atenţia spre Monk. 

— Celulele sale se distrug încet, încet, dizolvându-se din 
interior. Cel puţin aşa spune Anna Sporrenberg. În trecut, a 
studiat în detaliu efectele degenerative pe care le produce 
radiaţia Clopotului. Efectul este acela de cedare a organelor. Şi 
fratele ei, Gunther, suferă din cauza unei versiuni cronice a 
acestei afecţiuni. Insă ritmul în care degenerează organismul lui 
este încetinit de capacitatea lui de recuperare şi de imunitatea 
crescute. Anna şi Painter, expuşi ca adulţi la o supradoză de 
radiaţii, nu dispun de o astfel de protecţie înnăscută. 

Continuă cu alte detalii, ştiind că Monk avea şi el studii de 
medicină: scăderea capacității de coagulare a sângelui, 
creşterea nivelului bilirubinei, edeme, relaxare musculară urmată 
de puseuri de rigiditate în zona gâtului şi a umerilor, fragilitatea 
oaselor, probleme hepatice, murmure cardiace şi calcifieri 
ciudate ale elementelor periferice şi o umoare vitroasă a ochilor. 

Însă în cele din urmă totul se reducea la o singură întrebare. 

— Cât mai au? întrebă Monk. 

Lisa oftă şi privi înapoi, spre coliba în care dispăruse Painter. 

— Nu mai mult de o zi. Chiar dacă am găsi un remediu astăzi, 
mi-e teamă că tot s-ar putea să rămână cu sechele importante şi 
permanente. 

— Ai observat cum i se împleticeşte limba... cum mănâncă 
cuvintele? Este din cauza medicamentelor... sau... sau...? 

Lisa se uită la el, cu o durere şi mai evidentă în ochi. 

— E mai mult decât efectul medicamentelor. 

Monk simţi că era prima oară când recunoştea asta faţă de ea 
însăşi. Rostise cuvintele cu groază şi disperare. Observă de 
asemenea cât de mult suferea din pricina asta. Era mai mult 
decât reacţia unui medic preocupat sau a unui prieten îngrijorat. 
Ţinea la Painter şi se lupta din răsputeri să-şi ţină în frâu emoţiile 
şi să nu-şi dezvăluie sentimentele. 

Painter apăru în cadrul uşii. li făcu semn lui Monk să se ducă la 
el. 

— E Kat la telefon. 

Monk se ridică imediat, se uită pe cer după elicoptere şi se 


367 


îndreptă spre Painter. Luă telefonul pe care i-l întindea acesta, 
acoperi microfonul şi dădu din cap înspre dr. Cummings. 

— Şefu', cred că femeii i-ar prinde bine puţină companie. 

Painter îşi mişcă ochii impacientat. Erau injectaţi, plini de 
vinişoare roşii care indicau hemoragie la nivelul țesutului 
sclerotic. Işi ridică mâna deasupra ochilor dureroşi ca să-i 
adăpostească de soare şi se îndreptă spre femeie. 

Monk îl privi din cadrul uşii şi ridică telefonul. 

— Hei, iubito. 

— Nu mă lua pe mine cu „iubito”. Ce mama dracului cauţi în 
Africa? 

Monk zâmbi. Dojana lui Kat i se părea la fel de bine-venită ca o 
limonadă în deşert. Şi, în plus, era o întrebare retorică. Cu 
siguranţă, fusese pusă la curent cu tot ce se petrecea. 

— Am crezut că era vorba să faci pe dădaca, nu? continuă ea. 

Monk nu spuse nimic aşteptând să-şi verse năduful. 

— Când vii acasă, am de gând să te încui... 

Continuă în aceeaşi notă încă un minut. 

În sfârşit, Monk găsi un moment să strecoare şi el ceva. 

— Şi mie mi-e dor de tine. 

Urmă un pufnit care se stinse într-un suspin. 

— Am auzit că Gray este în continuare dispărut. 

— O să fie bine, o asigură el, sperând în sinea lui acelaşi lucru. 

— Găseşte-l, Monk. Fă tot ce poţi. 

Monk aprecia înţelegerea de care dădea dovadă. Intenţiona să 
facă exact acest lucru. Ea nu-i ceru să-i promită că o să aibă 
grijă. Il cunoştea prea bine. Insă îi auzi lacrimile din voce când 
rosti următoarele cuvinte. 

— Te iubesc. 

Asta era suficient ca să-l facă pe orice bărbat să aibă grijă. 

— Şi eu te iubesc. 

Cobori glasul şi se întoarse puţin. 

— Vă iubesc pe amânaoi. 

— Vino acasă. 

— Incearcă doar să mă opreşti. 

Kat suspină din nou. 

— Mă caută Logan pe pager. Trebuie să închid. Avem o 
şedinţă programată la ora şapte cu un ataşat de la Ambasada 
Africii de Sud. Vom face tot ce putem ca să punem presiune 
asupra lor de aici. 

— Fă-i să vadă pe dracu’, iubito. 

— O să-i facem. Pa, Monk. 


368 


— Kat, eu... 

Insă convorbirea se întrerupse. La dracu’. 

Monk lăsă telefonul în jos şi se uită la Lisa şi la Painter. Cei doi 
se sprijineau unul de celălalt, vorbind, însă Monk simţi că aveau 
mai degrabă nevoie de a sta alături decât de a-şi spune ceva. 
Privi lung telefonul. Cel puţin Kat era în siguranţă. 


12.37 P.M. 


— Mă duceau într-o celulă pentru prizonieri undeva la subsol, 
explică dr. Marcia Fairfield. Pentru întrebări suplimentare. 
Probabil că-i îngrijorează ceva anume. 

Toţi trei se întoarseră sus în încăperea de pe platforma de la 
primul etaj. 

Paznicul care o pipăise pe Fiona încă zăcea fără cunoştinţă pe 
podea şi-i curgea sânge din nas. 

Dr. Fairfield le relatase pe scurt povestea ei, cum fusese 
prinsă în ambuscada de pe teren, atacată de animalele de casă 
ale clanului Waalenberg, târâtă cu forţa de-acolo. Cei din familia 
Waalenberg aflaseră prin diferite canale despre posibilul rol pe 
care îl juca ea în cadrul Serviciului de Informaţii al Marii Britanii. 
Aşa că puseseră la cale răpirea, înscenând atacul fatal al unui 
leu. Rănile sale bineînţeles că arătau destul de umflate şi de 
dureroase. 

— Am reuşit să-i conving că persoana care mă însoțea, un 
paznic de vânătoare, a fost ucis. A fost tot ce-am putut să fac. 
Sper c-a reuşit să se întoarcă în lumea civilizată. 

— Dar ce are de ascuns clanul Waalenberg? întrebă Gray. Ce 
fac, de fapt? 

Femeia scutură din cap. 

— Nu ştiu ce versiune macabră a unui Proiect Manhattan în 
plan genetic. Asta-i tot ce pot să spun. Insă cred că există şi alte 
planuri în derulare. Un proiect adiţional. Poate chiar un atac. L- 
am auzit pe unul dintre paznicii mei vorbind. Ceva cu privire la 
un ser anume. Serul 525, i-am auzit spunând. De asemenea, am 
auzit menţionând Washingtonul în acelaşi context. 

Gray se încruntă. 

— Aţi auzit ceva de vreun program orar? 

— Nu tocmai. Însă din râsetele lor am rămas cu impresia că 
indiferent ce urmează să se întâmple o să fie în curând. Foarte 


369 


curând. 

Gray făcu câţiva paşi, prinzându-şi bărbia între degete. „Serul 
acesta... poate este un agent de război biologic... ceva patogen, 
un virus...” Scutură din cap. Avea nevoie de mai multe informaţii 
- şi asta cât mai rapid posibil. 

— Trebuie să ajungem la laboratoarele alea de la subsol, 
murmură el. Să aflăm ce se petrece. 

— Cei doi mă duceau spre zona de încarcerare, îi aminti dr. 
Fairfield. 

El încuviinţă din cap, înțelegând ce voia să spună. 

— Dacă mă prefac că sunt unul dintre paznici, acesta ar putea 
fi biletul nostru de intrare acolo. 

— Ar trebui să ne grăbim, spuse Marcia. După cum se prezintă 
lucrurile, probabil că se întreabă ce mă reţine atâta. 

Gray se întoarse spre Fiona, pregătit pentru o discuţie în 
contradictoriu. Avea să fie cât de cât în siguranţă dacă rămânea 
ascunsă în încăperea aceasta, fără să fie văzută. Era greu să-i 
justifice prezenţa alături de un prizonier şi paznicul acestuia. 
Avea doar să ridice suspiciuni şi să atragă atenţia. 

— Ştiu! Nu-i loc şi pentru o fată-n casă, spuse Fiona, 
surprinzându-l din nou. 

II înghionti cu piciorul pe paznicul de pe podea. 

— O să-i ţin companie lui Casanova ăsta de-aici până te 
întorci. 

In ciuda cuvintelor curajoase, în ochi îi lucea teama. 

— N-o să lipsim mult, îi promise el. 

— Ai face bine să nu fie altfel. 

Odată rezolvată problema, Gray îşi înşfăcă puşca, îi făcu semn 
doamnei Fairfield spre uşă şi spuse: 

— Să mergem. 

Numaidecât, Gray o luă spre liftul central cu arma îndreptată 
înspre Marcia care mergea înainte. Nu îi opri nimeni. Un cititor de 
carduri restricționa accesul la nivelurile subterane. Trecu prin el 
cea de-a doua cheie electronică a lui Ischke. Lumina butoanelor 
corespunzătoare nivelurilor subterane îşi schimbă culoarea de la 
roşu la verde. 

— Aveţi vreo idee de unde să începem? întrebă Gray. 

Marcia întinse o mână. 

— Cu cât e mai mare comoara, cu atât este mai adânc 
îngropată. 

Apăsă numărul nivelului celui mai de jos. Şapte etaje. Liftul 
începu să coboare. 


370 


În timp ce Gray se uita cum se derulează etajele, în urechi auzi 
din nou cuvintele Marciei, sâcâindu-l. 

„Un atac. Posibil în Washington.” 

Insă ce fel de atac? 


6.41 A.M. 
ESI WASHINGION, D.C. 


Ambasadele se aflau la numai trei kilometri distanţă de 
National Mall. Şoferul lor întoarse şi intră pe Massachusetts 
Avenue şi se îndreptă către ambasada sud-africană. Kat era cu 
Logan pe bancheta din spate, comparând ultimele însemnări. 
Tocmai răsărise soarele, iar clădirea le apăru subit în faţă. 

Cele patru etaje ale sale din piatră de calcar de Indiana 
străluceau puternic în lumina soarelui dimineţii, evidențiind 
frontoanele şi lucarnele tipice stilului Cape Dutch. Şoferul opri 
lângă aripa de locuit a ambasadei. Ambasadorul fusese de acord 
să îi primească în biroul lui privat la această oră matinală. Se 
părea că orice probleme care aveau legătură cu familia 
Waalenberg era cel mai bine să fie rezolvate departe de privirile 
opiniei publice. 

Ceea ce pentru Kat era acceptabil. 

Avea un pistol într-un toc prins la gleznă. 

Kat cobori şi îl aşteptă pe Logan. Patru coloane decorate 
sprijineau un parapet pe care era sculptată emblema sud- 
africană. Dedesubtul acestuia, un portar observă sosirea lor şi 
deschise uşa lucioasă de la intrare. 

Ca locţiitor la comandă, Logan o luă înainte. Kat păstră o 
distanţă de unul sau doi paşi în spatele lui, uitându-se cu atenţie 
pe stradă, extrem de precaută. La câţi bani învârtea clanul 
Waalenberg, nu se ştia cine putea fi în slujba lor privată... iar 
asta îl includea şi pe ambasador, John Hourigan. 

Holul de la intrare se deschise larg în jurul lor. O secretară într- 
un costum albastru croit cu mult bun-gust îi conduse de-a lungul 
holului. 

— Ambasadorul Hourigan coboară imediat. O să vă duc în 
biroul dumnealui. Pot să vă servesc cu un ceai sau cu o cafea? 

Logan şi Kat declinară oferta. 

In curând erau instalaţi într-o încăpere complet lambrisată. 
Mobilierul - birourile, dulapurile cu rafturi de cărţi şi măsuţele - 


371 


era confecţionat din acelaşi lemn. Stinkwood, originar din Africa 
de Sud, atât de rar, încât nu mai era disponibil pentru exporturile 
comerciale. 

Logan se aşeză pe un scaun lângă birou. Kat rămase în 
picioare. 

Nu trebuiră să aştepte prea mult. 

Uşile se deschiseră din nou, iar un bărbat înalt, zvelt, cu păr 
blond ca nisipul intră. Purta şi el un costum albastru, însă avea 
haina îndoită pe un braţ. Kat suspectă că această abordare 
neoficială nu era decât un artificiu, menit să-l facă să pară mai 
amabil şi cooperant. Ca şi întâlnirea de aici din locuinţa sa 
privată. 

Nu se lăsă înşelată de aparenţe. 

In timp ce Logan făcea prezentările, Kat examină încăperea. 
Având experienţă în serviciile de informaţii, îşi imagina că 
discuţia de aici avea să fie înregistrată. Studie încăperea, 
bănuind cam pe unde fusese ascuns echipamentul de 
supraveghere. 

Ambasadorul Hourigan se aşeză în cele din urmă pe scaunul 
său. 

— Aţi venit să vă interesaţi de domeniul Waalenberg... sau cel 
puţin aşa am fost informat. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Credem că nişte angajaţi de-ai lor s-ar putea să fi avut de-a 
face cu o răpire în Germania. 

Ca la comandă, el făcu ochii mari. A 

— Sunt şocat să aud asemenea acuzaţii. Insă n-am auzit nimic 
despre asta de la BKA-ul german, Interpol sau Europol. 

— Sursele noastre se bazează pe fapte şi informaţii concrete, 
insistă Logan. Tot ceea ce vă cerem este cooperarea cu 
Scorpionii pentru a urmări problema şi pe plan local. 

Kat se uită cum bărbatul se preface a reflecta intens. 
Scorpionii erau echivalentul sud-african al FBl-ului. Cooperarea 
părea improbabilă. Cel mai bun lucru pe care Logan putea să-l 
obţină era ca astfel de organizaţii să nu le pună bețe în roate 
celor de la Sigma. Deşi nu puteau să negocieze vreun fel de 
cooperare împotriva unei forţe politice precum cea reprezentată 
de familia Waalenberg care putea să exercite suficientă presiune 
pentru a împiedica autorităţile poliţieneşti să-i ajute. O concesie 
mică, însă una foarte importantă. 

Kat rămăsese în picioare, urmărind jocul diplomatic elegant al 
celor doi bărbaţi, fiecare încercând să obţină un avantaj asupra 
celuilalt. 


372 


— Vă asigur că familia Waalenberg se bucură de tot respectul 
comunităţii internaţionale şi al instituţiilor de guvernământ. 
Familia sprijină toate eforturile de ajutorare a celor aflaţi în 
suferinţă, organizaţiile multinaționale de caritate şi trusturile 
nonprofit din toată lumea. De fapt, printre ultimele acte de 
generozitate pe care le-au făcut se poate menţiona dăruirea 
tuturor ambasadelor şi consulatelor sud-africane de pe tot globul 
a câte unui clopot centenar, din aur, care să marcheze 
aniversarea a o sută de ani de când s-a bătut prima monedă din 
aur în Africa de Sud. 

— Toate bune şi frumoase, însă nu au de-a face... 

Kat îl întrerupse pe Logan, intervenind pentru prima oară. 

— Aţi spus c/opot de aur? 

Privirea lui Hourigan o întâlni pe a ei. 

— Da, cadouri primite de la însuşi Sir Baldric Waalenberg. O 
sută de clopote centenare, placate cu aur, gravate cu stema sud- 
africană. Al nostru este instalat în holul de la etajul patru. 

Logan o privi pe Kat drept în ochi. 

Kat vorbi: 

— Ar fi posibil să-l vedem? 

Turnura ciudată a conversaţiei îl tulbură pe ambasador, însă 
nu reuşi să găsească un motiv suficient de bun pentru care să 
respingă cererea, iar Kat îşi imagină că spera că astfel avea să 
câştige un avantaj în războiul diplomatic tacit aflat în plină 
desfăşurare aici. 

— AŞ fi încântat să vi-l arăt, spuse el ridicându-se în picioare şi 
uitându-se la ceas. Mi-e teamă că o să trebuiască să ne mişcăm 
repede. Am o întâlnire la micul dejun şi nu pot să întârzii. 

După cum îşi imagina Kat, Hourigan se folosea de turul casei 
ca o scuză pentru a încheia discuţia mai devreme şi a evita orice 
fel de angajament ferm. Logan avea privirea aţintită asupra ei. 
Ea spera să nu se fi înşelat. 

Fură conduşi la un lift cu care urcară până la ultimul etaj al 
clădirii. Traversară holuri decorate cu obiecte de artă şi 
meşteşugăreşti originale din Africa de Sud. După care le apăru în 
faţa ochilor o sală imensă; părea mai mult un muzeu decât un 
spaţiu de locuit. Aici erau vitrine de prezentare, mese lungi şi 
cufere masive cu accesorii din alamă lucrate manual. Un perete 
format din geamuri domina curtea şi grădina din spate. Insă într- 
un colţ atârna un clopot gigantic din aur. Arăta ca şi cum fusese 
scos de curând din lada de transport, fiindcă bucăţi mici de paie 
erau încă împrăştiate pe podea. Clopotul în sine avea un metru 


373 


înălţime şi jumătate de metru diametru. Pe el fusese stanţată 
stema sud-africană. 

Kat se apropie şi mai mult. Un cablu electric gros pornea din 
capătul de sus şi cobora în spirală până la podea. 

Ambasadorul observă ce îi atrăsese atenţia. 

— E setat să bată automat la anumite momente ale zilei. O 
minune a ingineriei. Dacă vă uitaţi în sus în interiorul clopotului, 
veţi vedea o mulţime de mecanisme ingenioase, asemenea unui 
Rolex. 

Kat se întoarse spre Logan. Acesta pălise. Ca şi Kat şi el 
studiase schiţele pe care le făcuse Anna Sporrenberg după 
Clopotul original. Acesta era o copie perfectă făcută din aur. 
Amândoi mai citiseră şi despre efectele dăunătoare şi nocive 
care puteau fi radiate din acest dispozitiv. Nebunie şi moarte. Kat 
se uită lung afară pe geamul de la ultimul etaj. De la înălţimea 
aceasta, nu se vedea decât cupola albă a Capitoliului. 

Cuvintele de mai devreme ale ambasadorului o îngroziră. 

„O sută de clopote de aur... dăruite pe tot globul.” 

— A fost nevoie de un tehnician ca să-l instaleze, continuă 
ambasadorul, de data asta cu vocea uşor plictisită, dându-le de 
înţeles că întrevederea se apropia de sfârşit. Cred că-i pe undeva 
pe-aici. 

Uşa încăperii se închise în urma lor, trântindu-se uşor. 

Toţi trei se întoarseră. 

— Ah, iată-l, spuse Hourigan în timp ce se întorcea. 

Vocea îi amuţi când văzu că nou-venitul ţinea în mâini o 
puşcă-mitralieră. Avea părul blond aproape alb. Chiar şi de pe 
partea opusă a încăperii, Kat observă un tatuaj închis la culoare 
pe mâna cu care ţinea arma. 

Kat se repezi la tocul de armă de la gleznă. 

Fără nici un cuvânt, asasinul deschise focul, împroşcând cu 
gloanţe de jur împrejur. 

Sticla se făcu ţăndări, iar din lemn săriră aşchii. 

In spatele ei, lovit de gloanţele care ricoşară, clopotul de aur 
începu să bată iar şi iar. 


12.44 P.M. 
AFRICA DE SUD 


Uşile liftului se deschiseră la nivelul şapte din subteran. Gray 


374 


ieşi din lift, cu puşca în mâini. Cercetă ambele direcţii de-a lungul 
unui hol cenuşiu. Spre deosebire de lemnul scump şi măiestria 
folosite sus în conac, pe acest nivel subteran luminat de neoane 
domnea o atmosferă sterilă şi rigidă: podelele acoperite cu 
linoleum decolorat, pereţi gri, tavan jos. Uşi metalice netede cu 
încuietori electronice luminate se întindeau de-a lungul unei părţi 
a holului. Celelalte uşi păreau mult mai obişnuite. 

Gray îşi lipi palma de una din ele. 

Tăblia acesteia vibra. Auzi un băzâit ritmic. 

Centrala electrică? Trebuia să fie una foarte puternică. 

Marcia se apropie de el dintr-o parte. 

— Cred că am coborât mult prea jos, şopti ea. Acest nivel îmi 
dă senzaţia mai mult de spaţiu de depozitare şi utilităţi. 

Gray era de acord. Şi totuşi... 

Traversă holul şi se duse spre una din uşile metalice încuiate. 

— Atunci se pune întrebarea, ce depozitează ei aici? 

Pe semnul de pe uşă scria: „EMBRYONAAL”. 

— Laboratorul pentru embrioni, traduse Marcia. 

Traversă şi ea holul ca să i se alăture, cu ochii în patru, 
crispându-se uşor în timp ce-şi mişca braţul bandajat şi prins în 
atele. 

Gray ridică din nou cardul de acces cil lui Ischke şi îl trecu prin 
cititorul de carduri. Indicatorul licări şi se coloră în verde, iar 
încuietoarea magnetică se deblocă. Gray împinse uşa. şi 
atârnase puşca de umăr, iar acum îşi scosese pistolul. 

Luminile fluorescente de deasupra licăriră şi rămaseră aprinse. 

Camera era o sală lungă, de mai bine de patruzeci de metri. 
Gray observă cât de rece era aerul de aici, mai proaspăt şi mai 
filtrat decât restul încăperilor. Un şir de frigidere din oţel 
inoxidabil care se întindeau din podea până în tavan acoperea 
unul dintre pereţi. Compresoarele bâzâiau. Pe latura opusă erau 
cărucioare din oţel, butelii de nitrogen lichid şi o masă mare cu 
microscoape legată la o masă de microdisecţii. 

Părea a fi un fel de laborator de criogenie. 

La o staţie centrală de lucru, un computer Hewlett-Packard era 
în stand-by. Imaginea screensaver-ului se învârtea în neştire pe 
monitorul LED. Un simbol argintiu se rotea pe un fundal negru. 
Un simbol cunoscut. Gray îl văzuse pe podeaua de la castelul 
Wewelsburg. 


375 


— Soarele Negru, murmură Gray. 

Marcia îi aruncă o privire grăbită. 

Gray îi arăta soarele care se rotea. 

— Simbolul reprezintă Ordinul Negru al lui Himmler, un grup 
secret format din ocultiştii şi oamenii de ştiinţă ai Societăţii 
Thule, obsedaţi de filozofia supraomului. Probabil că Baldric a 
fost şi el un membru activ. 

Gray simţi că acum cercul se închidea complet. Pornind de la 
străbunicul lui Ryan şi ajungând până aici. Dădu din cap înspre 
computer. 

— Căutaţi un fişier principal. Vedeţi ce puteţi găsi. 

In timp ce Marcia se îndrepta spre masa pe care era 
calculatorul, Gray se duse spre unul dintre congelatoare. Trase 
de uşă şi îl deschise. Dinăuntru ieşi un aer extrem de rece. În 
interior se aflau sertare, indexate şi numerotate. In spate, o auzi 
pe Marcia cum tastează la computer. 

Gray trase uşor de un sertar şi îl deschise. Nişte tuburi micuţe 
din sticlă umplute cu un lichid galben fuseseră aliniate cu multă 
grijă şi prinse în nişte cleme. 

Embrioni îngheţaţi, spuse Marcia din spatele lui. 

El închise sertarul şi se uită de-a lungul holului la numărul 
mare de congelatoare gigantice. Dacă Marcia avea dreptate, 
probabil că existau mii de embrioni depozitaţi aici. 

Ea vorbi, făcându-i semn să vină. 

— Computerul are o bază de date care înregistrează informaţii 
genetice şi genealogii, zise ea aruncându-şi privire spre el. Atât 
umane, cât şi animale. Specii de mamifere. Uită-te la asta. 

Nişte însemnări ciudate umplură ecranul. 


NUCLEOTIDE VERANDERING (DNA) 
[CROCUTA CROCUTA] 
Joi 6 Nov 14:56:25 GMT 


Schema V 1.16 
VERANDERING CODE RANGSCHIKKEN 
Loci A.O. Transversie 


376 


A0.2.Dipyrimidine to Dithymidine (c[CT|>TT) ATGGTTACGCGCTCATG 


GAATTICTCGCTCATGGA 
ATTCTCGCTCGTCAACT 

Loci A.3. Gedeeltelijk 

3.3.4. Dinucleotide (transcripție) CTAGAAATTACGCTCTTA 
CGCTTCTCGCTTGTTAC 
GEGCTCA 

Loci B.5. 

5.1.3. Cryptische plaatsactivering GTTACGCGCTCGCGCTCA 
TGGAATTCTCGC TEATG 

Loci B.7. 

B.7.5.1. Pentanucleotide (g [TACAGATTC]  ATGGTTACGCGCTCCGC 

verminderde stabiliteit) TGGAATTICTCGCITIC ATG 


GAATTCTCGCTC 


— Pare a fi o listă cu modificări mutaţionale, spuse Marcia. 
Definite până la nivelul de polinucleotide. 

Gray tastă numele înscris sus, aproape de vârful listei. 

— Crocuta crocuta, citi el. Hiena tărcată. Am văzut rezultatul 
final al acestei cercetări. Baldric Waalenberg a precizat cum 
perfecționează el speciile, chiar prin încorporarea în creierul 
acestora de celule stem umane. 

Marcia se lumină la faţă şi tastă la loc ca să revină la fişierul 
principal. 

— Asta explică numele întregii baze de date. Hersenschim. 
Care se traduce ca „himera”. Un termen biologic pentru un 
organism cu un material genetic provenit de la mai mult de o 
specie, indiferent dacă se face prin altoire ca la plante sau prin 
inserare de celule străine într-un embrion. 

Tastă ceva cu o singură mână, concentrată. 

— Insă în ce scop? 

Indreptându-şi corpul, Gray îşi aruncă privirea prin laborator. 
Exista vreo diferenţă între ce vedea aici şi manipularea genetică 
în cazul orhideelor şi a copăceilor bonsai? Nu era decât o altă 
modalitate de a controla natura, de a o manipula şi proiecta în 
conformitate cu propria definiţie a perfecțiunii. 

— Hmm... murmură Marcia. Ciudat. 

Gray se întoarse din nou cu faţa spre ea. 

— Ce este? 

— După cum am spus, există şi embrioni umani aici, zise ea, 


377 


uitându-se rapid peste umăr la Gray. În conformitate cu 
genealogia încrucişată la care ne raportăm, toţi aceşti embrioni 
sunt legaţi genetic de familia Waalenberg. 

Ceea ce nu era de mirare. Gray observase asemănările dintre 
progeniturile clanului Waalenberg. Patriarhul lor intervenise 
asupra descendenților familiei de mai multe generaţii încoace. 

insă, din câte se părea, nu aceasta era partea cea mai 
ciudată. 

Marcia continuă: 

— Fiecare dintre embrionii Waalenberg în schimb este legat de 
diferite seturi de celule stem care mai apoi duc la Crocuta 
crocuta. 

— Hiena? 

Marcia încuviinţă din cap. 

Era oripilat. 

— Vreţi să spuneţi că nebunul ăsta implantează celulele stem 
ale propriilor copii în monştrii ăştia? 

Gray nu-şi putu reţine şocul şi dezgustul. Oare atrocitățile, 
îngâmfarea şi trufia acestui om nu aveau limite? 

— Şi asta nu-i tot, spuse Marcia. 

Gray simţi o gheară în stomac, bănuind ce avea să audă. 

Marcia îi arătă cu degetul o schemă complicată de pe ecran. 

— Potrivit acesteia, celulele stem de la hiene sunt încrucişate 
din nou cu următoarea generaţie de embrioni umani. 

— Dumnezeule mare... 

Lui Gray îi reveni în minte imaginea lui Ischke care îşi întinsese 
mâna şi oprise hiena. Era mai mult decât o legătură dintre un 
stăpân şi câinele lui. Era o legătură de familie. Baldric implantase 
celulele luate din hienele sale mutante înapoi în copiii săi, făcând 
un fel de polenizare încrucişată, ca la orhidee. 

— Insă nici chiar asta nu este cel mai rău... rosti Marcia, palidă 
şi răvăşită până în adâncul sufletului. Clanul Waalenberg a... 

Gray o întrerupse. Auzise destul. Trebuiau să caute mai 
departe. 

— Ar trebui să continuăm. 

Marcia aruncă o privire spre computer ezitând, însă încuviinţă 
din cap şi se ridică în picioare. Părăsiră laboratorul monstruos şi 
continuară să se deplaseze de-a lungul holului. Următoarea uşă 
era marcată cu „FOETUSSEN”. Un laborator fetal. Gray continuă 
să meargă de-a lungul holului fără să se oprească. Nu simţea 
nevoia să vadă ce orori se aflau înăuntru. 

— Cum de ajung la aceste rezultate? întrebă Marcia. Mutaţiile, 


378 


himerele încununate de succes...? Trebuie să existe nişte 
modalităţi de a ţine sub control manipulările genetice. 

— E posibil, murmură el. Insă nu este perfecţionat - nu încă. 

Gray îşi aminti de munca lui Hugo Hirszfeld, codul pe care îl 
ascunsese în rune. Acum înţelegea obsesia lui Baldric pentru ea. 
O promisiune a perfecțiunii. „Prea frumos să-l laşi să piară şi prea 
monstruos să-l scoţi la iveală.” 

Şi, cu certitudine, monstruozitatea nu îl îngrijora şi nici nu-l 
speria pe Baldric. De fapt, ajuta la naşterea unor monştri în 
propria familie. lar acum că avea codul lui Hugo, care avea să fie 
următorul pas al lui Baldric? indeosebi acum că Sigma îi sufla în 
ceafa. Nu era de mirare că Baldric voia cu atâta disperare 
informaţii despre Painter Crowe. 

Ajunseră la o altă uşă. Incăperea de dincolo de ea trebuia să 
fie imensă, ţinând cont de distanţa mare dintre ea şi laboratorul 
fetal. Gray observă ce scria pe uşă. 

„XERUM 525.” 

Schimbă o privire scurtă cu Marcia. 

— Nu serum, spuse Gray. 

— Xerum, citi Marcia, clătinând din cap derutată. 

Gray îşi folosi cardul de acces furat. Lumina verde licări, 
încuietoarea se deblocă, iar el împinse uşa. Becurile din încăpere 
se aprinseră. Aerul de aici mirosea uşor a substanţe corozive, dar 
se simţea şi un iz de ozon. Podeaua şi pereţii erau închişi la 
culoare. 

— Plumb, spuse Marcia, atingând pereţii. 

Lui Gray nu-i plăcea cum suna asta, însă trebuia să ştie mai 
mult. Spaţiul mare şi întunecat arăta ca un loc de depozitare a 
deşeurilor periculoase. Rafturile se întindeau până înspre capătul 
încăperii. Erau pline cu bidoane galbene cu o capacitate de 
aproximativ patruzeci de litri fiecare, având imprimat numărul 
525 pe ele. 

Gray se gândi îngrijorat că ar putea fi vorba de un agent de 
război biologic. Sau recipientele conţineau un anume tip de 
material fisionabil, de deşeuri nucleare? Care era motivul pentru 
care încăperea era căptuşită cu plumb? 

Marcia nu părea prea îngrijorată. Se duse spre rafturi. Fiecare 
stativ de pe raft avea o etichetă, marcând fiecare bidon. 

— Albania, citi ea, după care se duse la următorul. Argentina. 

Alte ţări erau nominalizate, în ordine alfabetică. 

Gray studie rafturile din faţa sa. Probabil că erau cel puţin o 
sută de bidoane. 


379 


Marcia se uită la el. El înţelese îngrijorarea bruscă din ochii 
femeii. 

„Oh, nu...” 

Gray se deplasă în grabă prin încăpere, trecând în revistă 
rafturile, oprindu-se periodic pentru a citi câte o etichetă: 
BELGIA... FINLANDA... GRECIA... 

Continuă să meargă mai departe. 

In cele din urmă dădu de eticheta pe care o căuta. 

STATELE UNITE. 

Işi reaminti ce auzise Marcia fără să vrea, ceva legat de 
Washington, D.C. Despre un posibil atac. Gray se holbă la şirurile 
de bidoane. Având în vedere lista ţărilor trecute aici, nu numai 
Washingtonul era ameninţat. Cel puţin nu încă. Gray îşi aminti de 
interesul lui Baldric faţă de Painter, faţă de Sigma. Ei erau cea 
mai directă şi apropiată ameninţare a lui. 

Ca să o neutralizeze, Baldric probabil că îşi decalase 
programul propus. 

Deasupra etichetei marcate STATELE UNITE, raftul era gol. 

Bidonul cu Xerum 525 dispăruse. 


7.45 A.M. EST 

SPITALUL UNIVERSITAR 
GEORGETOWN 

WASHINGTON, D.C. 


— Timpul estimat de aterizare la MedSTAR? întrebă dispecerul 
radio. 

Omul stătea în faţa ecranului touch screen al calculatorului 
spitalului, cu o cască fără fir. 

Răspunsul elicopterului se auzi printre pârâituri: 

— Conform estimării. Două minute până la aterizare. 

— Sala de urgente solicită o actualizare a informaţiilor. 

Toată lumea aflase de focurile de armă din zona ambasadelor. 
Protocoalele Departamentului de Securitate Internă erau în 
vigoare. Se dăduse alarma de la un capăt la celălalt al oraşului. 
In acest moment, peste tot domnea confuzia. 

— Personalul medical al ambasadei a declarat că există două 
victime la faţa locului. Doi de-ai lor. De naţionalitate sud- 
africană, inclusiv ambasadorul. Insă mai sunt şi doi americani 


380 


doborâţi. 
— Care-i starea lor? 
— Unul mort... unul în stare critică. 


381 


14 
MENAJERIE 


1.55 P.M. 
AFRICA DE SUD 


Fiona asculta în pragul uşii, cu Taserul în mână. Auzi voci care 
se apropiau de palierul de la etajul întâi. Era îngrozită. Oricât de 
mare fusese rezerva de adrenalină care o susţinuse în ultimele 
douăzeci şi patru de ore, acum era pe terminate. Mâinile îi 
tremurau şi respira precipitat. 

Paznicul cu căluş la gură şi legat fedeleş, cel care o ciupise, 
zăcea întins în spatele ei. Trebuise să-i aplice din nou şocuri 
electrice în momentul în care individul începuse să geamă. 

Vocile se apropiau de ascunzătoarea ei. 

Fiona se încordă. 

Unde era Gray? Plecase de aproape o oră. 

Două persoane se apropiară de uşa ei. Recunoscu una din 
voci. Era nemernica aia blondă care-i crestase palma. Ischke 
Waalenberg. Vorbea cu cineva în olandeză, însă Fiona ştia bine 
această limbă. 

— ... cardurile de acces, spuse Ischke supărată. Probabil că mi 
le-am pierdut când am căzut. 

— Ei bine, dragă zuster, acum eşti acasă şi eşti în siguranţă. 

Zuster. Soră. Aşadar, cel care o însoțea era frate-său. 

— O să schimbăm codurile ca măsură de precauţie, adăugă el. 

— Şi nu i-a găsit nimeni pe cei doi americani sau pe fată? 

— Toate graniţele domeniului sunt sub pază dublă. Cu 
siguranţă, se află în continuare pe-aici pe undeva. O să-i găsim. 
lar grootvader are o surpriză. 

— Ce fel de surpriză? 

— O să se asigure că nimeni n-o să plece viu de pe domeniu. 
Ţi-aminteşti că le-a luat mostre de ADN imediat cum au ajuns aici 
prima oară. 

Ischke râse, îngheţându-i Fionei sângele în vine. Vocile se 
îndepărtară. 

— Vino, se auzi vocea înăbuşită a fratelui în jos pe scări în 


382 


timp ce coborau la parter. Grootvader vrea să mergem cu toţii la 
subsol. 

Vocile li se mai auziră până când ajunseră la baza casei scării. 
Cu urechea lipită de uşă, Fiona nu mai putu distinge alte cuvinte, 
însă totul suna ca o discuţie în contradictoriu cu privire la o 
problemă anume. Insă auzise destul. 

„Nimeni n-o să plece viu de pe domeniu.” 

Oare ce puneau la cale? Râsul ca de gheaţă al lui Ischke îi 
răsuna încă în cap, necruţător şi plin de satisfacţie. Indiferent ce 
plănuiau în secret, păreau siguri de rezultat. Insă ce-aveau de-a 
face mostrele lor de ADN cu asta? 

Fiona ştia că exista o singură modalitate de a afla. N-avea nici 
cea mai vagă idee când urma să se întoarcă Gray şi se temea că 
le rămăsese prea puţin timp la dispoziţie. Cu toţii aveau nevoie 
să cunoască pericolul cu care se confruntau... dacă voiau să-l 
evite. 

Asta însemna un singur lucru. 

Işi băgă Taserul în buzunar şi scoase pămătuful de praf. Răsuci 
încuietoarea şi descuie uşa. Pentru această căutare avea nevoie 
de toate abilităţile deprinse pe stradă. Deschise uşa şi se 
strecură afară din încăpere. Oprindu-se cu spatele lipit de uşă, o 
împinse cu fundul şi o închise. Nu se simţise niciodată atât de 
singură, atât de înspăimântată. Gândindu-se din nou la ce avea 
de făcut, îşi duse mâna la mânerul uşii. Inchise ochii şi se rugă, 
nu Domnului, ci cuiva care o învățase despre curaj şi cum se 
manifesta acesta în mai multe forme, inclusiv sacrificiul suprem. 

— Mutti... se rugă ea. 

li era dor de mama ei adoptivă, Grette Neal. Vechile secrete 
din trecut o omorâseră pe femeie, iar acum secrete noi îi 
amenințau pe Fiona şi pe ceilalţi. Ca să aibă o şansă minimă de 
supravieţuire, avea nevoie să fie la fel de curajoasă şi de 
altruistă ca şi Mutti. 

Vocile de jos se îndepărtară de casa scărilor. 

Fiona porni, lipindu-se de pereţi, cu pămătuful de praf ridicat 
ca o armă de apărare. Trase cu ochiul peste balconul de la etajul 
întâi, exact cât să vadă capetele cu păr blond, aproape alb, ale 
gemenilor. Auzi din nou ce vorbeau. 

— Nu-l face pe grootvader să aştepte, spuse fratele. 

— Vin imediat. Doar vreau să văd ce face Skuld. Să mă asigur 
că s-a întors la ea în cuşcă. A fost extrem de stârnită şi mă tem 
că de frustrare şi-ar putea face rău. 

— S-ar putea spune acelaşi lucru şi despre tine, scumpa mea 


383 


zuster. 

Fiona se apropie un pas mai mult. Fratele atinse bărbia soră- 
sii, într-un gest nefiresc de intim. 

Ischke se aplecă spre mâna lui, după care se trase înapoi. 

— Nu stau mult. 

Fratele ei încuviință din cap şi merse mai departe spre liftul 
central. 

— O să-l informez şi pe grootvader. 

Apăsă un buton, iar uşile se deschiseră. 

Ischke o luă în direcţie opusă, spre partea din spate a 
conacului. 

Fiona se grăbi să o urmeze. Strânse cu putere Taserul din 
buzunar. Dacă putea s-o prindă pe nemernica asta singură, s-o 
facă să vorbească... 

Coborând în grabă, Fiona încetini brusc în apropiere de capătul 
scărilor, reluând mersul într-un ritm mult mai calm. Ischke păşea 
de-a lungul unui hol central care părea să ducă direct spre inima 
conacului. 

Fiona o urmă de la distanţă, cu capul plecat, cu pămătuful de 
praf în mâini asemenea unei călugăriţe cu o Biblie. Mergea cu 
paşi mici, o servitoare umilă, total inofensivă. Ischke cobori o 
scară cu cinci trepte, trecând pe lângă două santinele şi o luă pe 
un alt coridor din stânga. 

Fiona se apropie de cele două santinele. Mări pasul, părând o 
servitoare care avea de îndeplinit cine ştie ce sarcină obscură. 
Cu toate astea, rămase cu capul foarte plecat, pe jumătate 
îngropată în uniforma ei mare de menajeră. 

Ajunse la scara cea scurtă. 

Paznicii o ignorară, în mod clar comportându-se cât puteau 
mai bine după ce stăpâna casei tocmai trecuse pe lângă ei. Fiona 
cobori cele cinci trepte. Odată ajunsă în holul de mai jos, Fiona 
văzu că era pustiu. 

Se opri. 

Ischke dispăruse. 

Se simţi cuprinsă de un amestec de uşurare şi teroare. 

„Ar trebui să mă întorc în cameră? Să sper că totul va fi bine?” 

Işi aminti râsul rece al lui Ischke - după care auzi vocea femeii 
răstindu-se puternic, de undeva de aproape, în dreapta, în 
spatele unui set de uşi duble, decorative, confecţionate din fier şi 
sticlă. 

Ceva o enervase pe Ischke. 

Fiona o porni în grabă înainte. Ascultă la uşă. 


384 


— Carnea trebuie să fie plină de sânge! Proaspătă! ţipa Ischke 
vehement. Sau te bag pe tine înăuntru cu ea. 

Se auziră murmure nedesluşite pe un ton umil. După care 
nişte paşi îndepărtându-se. 

Fiona se aplecă mai mult, cu urechea lipită de sticlă. 

O greşeală. 

Uşa se deschise brusc, lovind-o în tâmplă. Ischke ieşi ca o 
vijelie, dând peste Fiona. 

Ischke înjură, îndepărtând-o cu cotul. 

Fiona reacţionă instinctiv, bazându-se pe vechile sale abilităţi. 
Se trase înapoi şi se ghemui, lăsându-se într-un genunchi şi 
făcându-se mică de tot - nu-i fu prea greu să mimeze asta. 

— Uită-te pe unde mergi! tună Ischke. 

— Ja, maitresse, se gudură ea, lăsând capul şi mai mult în jos. 

— Piei din calea mea! 

Fiona se panică. Oare încotro se presupunea că trebuia să se 
ducă? Găsind-o pe Fiona la uşă, Ischke avea să se întrebe ce 
făcea ea acolo ghemuită. Femeia stătea încă în uşa deschisă. 
Fiona făcu o plecăciune în faţa ei şi, cu capul plecat, trecu de 
cadrul gol al uşii, dându-se la o parte din calea lui Ischke. 

Fiona îşi duse instinctiv mâna spre Taserul ascuns, însă îi 
trebui un moment ca să dea drumul obiectului pe care abia îl 
furase din buzunarul puloverului lui Ischke. Nu intenţionase să-l 
fure, reflexele erau de vină. Ce prostie! Acum întârzierea avea s- 
o coste totul. Inainte să dea drumul Taserului, Ischke înjură şi 
plecă mai departe. Uşa grea din fier şi sticlă se închise între ele, 
cu un zăngănit puternic. 

Fiona se trase uşor în spate, blestemându-se. Şi acum ce avea 
de făcut? Trebuia să mai aştepte câteva momente înainte să 
plece. Ar fi dat naştere la suspiciuni dacă era văzută din nou pe 
urmele lui Ischke. În plus, ştia încotro se îndrepta Ischke. Înapoi 
la lift. Din păcate, Fiona nu cunoştea casa suficient de bine ca să 
o ia pe altă parte spre holul principal şi să încerce să o atace prin 
surprindere. 

Era cât pe ce să izbucnească în plâns de teamă şi frustrare. 

Stricase totul. 

Deznădăjduită, în cele din urmă observă camera care i se 
deschidea în faţa ochilor. Era strălucitoare, lumina naturală a 
soarelui revărsându-se printr-un acoperiş de sticlă în formă 
sferică. Era un fel de curte interioară circulară. Palmieri gigantici 
se înălţau de pe podeaua centrală şi se înghesuiau spre 
acoperişul de sticlă. De jur împrejur, coloane masive sprijineau 


385 


acoperişul înalt delimitând nişte arcade adânci, ca de mănăstire. 
Trei holuri largi, cu tavane arcuite şi la fel de înalte ca şi curtea 
centrală, se ramificau asemenea camerelor din naosul unei 
biserici, formând o cruce. 

Insă acest hol nu era un loc de rugăciune. 

Mai întâi o izbi mirosul. Ca de mosc, fetid, duhoarea unei 
capele mortuare. Ţipete şi gemete jalnice răsunau de-a lungul 
spaţiului cavernos. Curiozitatea o făcu să mai înainteze puţin. 
Trei scări duceau în jos, spre nivelul principal, golit de orice fel de 
personal. Bărbatul pe care îl auzise că o luase la fugă după ce 
fusese ocărât de Ischke nu se vedea nicăieri. 

Cercetă încăperea din locul în care se afla. 

In fiecare dintre arcadele scobite adânc în jurul marginilor 
giganticei curţi interioare erau fixate nişte cuşti masive, 
mărginite în faţă de nişte uşi din fier şi sticlă, asemănătoare uşii 
de la intrare. In spatele gratiilor, văzu nişte siluete mătăhăloase, 
unele dormind ghemuite, altele mergând la pas, una stând pe 
vine deasupra unui ciot dintr-o pulpă, pe care îl rodea. Creaturile 
alea care semănau cu nişte hiene. 

Insă asta nu era tot. 

In alte cuşti se vedeau alţi monştri. O gorilă stătea îmbufnată 
într-o cuşcă, uitându-se drept la Fiona cu o privire descumpănitor 
de inteligentă. Mai rău de-atât, nişte mutații probabil lăsaseră 
animalul fără blană. Corpul îi era acoperit cu o piele încreţită şi 
lăsată ca de elefant. 

In alta, un leu se plimba înainte şi înapoi. Avea blană, însă 
aceasta îi crescuse neuniform, era decolorată, iar acum era 
mânjită cu fecale şi sânge închegat. Respira cu greutate şi avea 
ochii roşii şi injectaţi. Colţii îi ieşeau în afară, ascuţiţi şi curbați. 

De fapt toate animalele erau diforme: o antilopă dungată cu 
coarnele răsucite şi spiralate, o pereche de şacali înalţi şi 
scheletici, un porc sălbatic albinos acoperit cu solzi ca un 
armadillo. Inspăimântător şi trist totodată. Şacalii băgaţi în 
aceeaşi cuşcă se tânguiau şi scheunau, mişcându-se rigizi, 
schilodiţi. 

Cu toate acestea, sentimentul de milă nu reuşi nici pe departe 
s-o facă să-şi reprime spaima care o cuprinse la vederea hienelor 
gigantice. Îşi fixă privirea asupra celei care rodea femurul unui 
animal mare. Bivol sau gnu. O bucată de carne şi blană neagră 
încă mai aştepta să fie smulsă de pe os. Fiona nu se putu abţine 
să nu-şi imagineze că în locul animalului ar fi putut fi ea. Dacă 
Gray n-ar fi salvat-o... 


386 


Se cutremură. 

Strângând din fălcile imense, hiena gigantică rupse osul, 
făcându-l să pocnească asemenea unui foc de armă. 

Fiona tresări, revenindu-şi din reverie. 

Se retrase la uşă. Zăbovise suficient de mult. Acum că 
misiunea ei se dovedise un eşec, avea să se strecoare înapoi în 
ascunzătoare cu coada între picioare. 

Apucă uşa şi trase cu putere. 

Era încuiată. 


2.30 P.M. 


Cu inima bubuindu-i în gât, Gray se uită lung la manetele de 
oţel. li luase prea mult timp ca să găsească întrerupătoarele 
circuitului principal ale panoului electric. Aproape putea să simtă 
curentul care trecea prin cablurile uriaşe din încăpere. 

Deja irosise prea mult timp. 

După ce descoperise lipsa unuia dintre bidoanele cu Xerum 
525, cel destinat Statelor Unite, simţise o presiune enormă pe 
umeri. Abandonase orice încercare de a cerceta şi restul 
subsolului. In acest moment era mult mai important să transmită 
un avertisment la Washington. 

Marcia raportase că văzuse o staţie radio de urgenţă, pe unde 
scurte, după ce fusese scoasă din celulă. Ştia pe cine să apeleze, 
o parteneră de-a ei, dr. Paula Kane, care putea să transmită 
avertismentul mai departe. Cu toate acestea, amândoi erau 
conştienţi că dacă puneau mâna pe staţia radio, misiunea avea 
să se dovedească probabil sinucigaşă. Insă ce altă opţiune 
aveau? 

Cel puţin Fiona era în siguranţă. 

— Ce mai aşteptăm? întrebă Marcia. Îşi tăiase eşarfa de 
susţinere şi se schimbase într-un halat de laborator pe care îl 
găsise într-un dulăpior. În întuneric, putea să treacă drept unul 
dintre cercetătorii laboratorului. 

Marcia stătea în spatele lui, ţinând strâns o lanternă pentru 
situaţii de urgenţă. 

Gray ridică o mână spre prima manetă. 

Localizaseră deja scările de incendiu de la subsol. Scările 
trebuiau să ducă înapoi la corpul principal al casei. Insă pentru a 
ieşi şi a ajunge în zona de detenţie aveau nevoie de mijloace 


387 


suplimentare de distragere a atenţiei, o măsură de siguranţă în 
plus. 

Răspunsul îl găsiseră cu câteva momente în urmă. Gray se 
sprijinise de una dintre uşile de pe hol. Astfel băgase de seamă 
vibraţiile şi băzâitul uzinei electrice de la acest nivel. Dacă 
puteau să ardă panoul electric principal - să creeze din nou haos, 
posibil chiar să-i lase pe întuneric pentru scurt timp pe cei care îi 
capturaseră - aveau o şansă mai bună de a ajunge la acea staţie 
radio. 

— Gata? întrebă Gray. A 

Marcia îşi aprinse lanterna. li întâlni privirea, trase adânc aer 
în piept şi confirmă dând din cap. 

— Hai să-i dăm drumul. 

— Sting luminile, spuse Gray şi acţionă prima manetă. 

După care pe următoarea şi tot aşa. 


2.35 P.M. 


Fiona văzu cum corpurile de iluminat din jurul curţii interioară 
licăriră şi se stinseră. 

Oh, Dumnezeule... 

Stătea în centrul curţii, lângă o mică fântână arteziană. Cu 
câteva momente în urmă, plecase de lângă uşa de la intrare şi 
parcursese pe furiş jumătate din curtea centrală. Căuta altă 
ieşire. Cu siguranţă trebuia să mai existe una. 

Acum îngheţă. 

Pe moment, tăcerea puse stăpânire pe întreaga încăpere, ca şi 
cum animalele ar fi simţit schimbarea fundamentală, dispariţia 
bâzâitului perpetuu al energiei electrice. Sau poate pur şi simplu 
simțeau că puterea pe care o reprezenta energia electrică // se 
transferase lor. 

In spatele ei se deschise o uşă cu un scârțâit puternic. 

Fiona se întoarse uşor. 

Una dintre cuşti se deschise, împinsă cu nasul de una dintre 
hienele monstruoase. Intreruperea curentului electric 
demagnetizase încuietorile. Fiara ieşi agale din cuşcă. De pe boti 
se scurgea sânge. Era cea care rodea mai devreme piciorul de 
animal. Scoase un mărâit scăzut. 

De undeva din spate, Fiona auzi un scheunat înfundat în timp 
ce între animalele de pradă ale menajeriei se stabilea o 


388 


comunicare tăcută. Alte uşi scârţâiră din balamalele de fier. 

Fiona rămase nemişcată lângă fântână. Până şi pompa de apă 
se oprise, reducând apa la tăcere, ca şi cum i-ar fi fost frică să 
mai atragă în vreun fel atenţia asupra ei. 

De undeva din partea de jos a unuia dintre holurile laterale, 
arcuite, răsuna un urlet intens. Un urlet de om. Fiona îşi imagină 
că era îngrijitorul pe care îl admonestase Ischke. Se părea că 
animalele de care se ocupa el aveau să-şi primească în cele din 
urmă masa plină de sânge. Se auziră zgomote de paşi fugind în 
direcţia ei. După care izbucni un alt urlet sfâşietor de durere care 
se pierdu în mijlocul răgetelor şi al scheunăturilor de animale. 

Fiona îşi acoperi urechile ca să nu mai audă ultimul țipăt, 
urmat de zgomot de carne sfârtecată. 

Intreaga ei atenţie rămase aţintită asupra primei fiare 
evadate. 

Hiena cu botul însângerat se apropie. Fiona recunoscu 
creatura după pata abia vizibilă pe care o avea într-o parte, alb 
pe alb. 

Era aceeaşi bestie din junglă. 

Animalul favorit al lui Ischke. 

Skuld. 

Mai înainte îi fusese refuzată delicatesa din cuşca suspendată. 

Insă acum nu. 


2.40 P.M. 


— Ajută-ne... bitte! spuse Gunther intrând ca o vijelie în colibă, 
urmat de maiorul Brooks. 
__Lisa se ridică, luând stetoscopul de pe pieptul lui Painter. 
Incercase să monitorizeze un murmur sistolic. In orele care se 
scurseseră de dimineaţă încoace, se transformase dintr-un 
murmur slab, la începutul bătăii, într-unul întârziat, sugerând 
repeziciunea cu care avansa stenoza aortică. Anghina pectorală 
uşoară se înrăutăţise, transformându-se în sincope, aducându-l 
pe Painter în pragul leşinului şi dacă făcea cel mai mic efort. Nu 
mai văzuse niciodată un proces de degenerare atât de rapid. 
Suspecta că intervenise o calcifiere în jurul valvei inimii. Astfel de 
depozite de minerale ciudate începuseră să apară peste tot în 
corpul lui Painter, chiar şi în lichidul care-i umezea ochii. 

De unde era, întins pe spate, Painter se ridică împingându-se 


389 


în coate cu o grimasă de durere. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe Gunther. 

Maiorul Brooks răspunse cu accentul lui sudic tărăgănat, 
foarte îngrijorat. 

— E vorba despre sora lui, domnule. Are un fel de acces... ca 
un atac de epilepsie. 

Lisa înşfăcă trusa medicală. Painter se forţă să se ridice, dar 
trebui să fie ajutat de Lisa la a doua încercare. 

— Stai aici, spuse ea hotărât. 

— Mă descurc, răspunse el evident iritat. 

Lisa nu avea timp să se certe cu el. li lăsă braţul. El se clătină. 
Ea se grăbi înspre Gunther. 

— Să mergem. 

Brooks aşteptă, nefiind sigur dacă să-i urmeze sau să-i dea 
braţul lui Painter. 

Maiorului i se făcu semn că nu era nevoie. 

Painter şchiopătă în urma lor. 

Lisa ieşi în goană şi o luă spre coliba de alături. Arşiţa zilei o 
lovi ca un cuptor. Nu adia nici cea mai mică briză, făcând aerul 
imposibil de respirat. Lumina soarelui era orbitoare, însă imediat 
Lisa se aplecă şi intră în întunericul răcoros al celeilalte încăperi. 

Anna zăcea pe o rogojină de iarbă, pe jumătate întoarsă, cu 
trupul arcuit şi muşchii contractaţi. 

Lisa se apropie în grabă. Femeia avea deja înfipt în braţ un 
cateter intravenos. Painter avea şi el unul. Astfel era mai uşor să 
li se administreze medicamente şi fluide. 

Lisa se lăsă rapid într-un genunchi şi apucă o seringă plină cu 
diazepam. O goli dintr-o mişcare în branulă. In câteva secunde, 
Anna se relaxă, căzând înapoi pe podea. Işi flutură genele şi 
deveni din nou conştientă, ameţită, dar suficient de lucidă. 

Sosi şi Painter. Monk apăru în urma lui. 

— Cum e? răspunse Painter. 

— Cum crezi? întrebă Lisa exasperată. 

Gunther o ajută pe soră-sa să se ridice în capul oaselor. Era 
cenuşie la faţă şi scăldată într-un lac de sudoare. Şi Painter avea 
să treacă prin aceeaşi experienţă într-o oră. Deşi amândoi 
fuseseră expuşi la radiaţii, faptul că Painter cântărea mai mult 
părea să-i dea ceva mai multă putere. Insă nu aveau să 
supravieţuiască mai mult de câteva ore. 

Lisa se uită în sus la raza de lumină care pătrundea înăuntru 
printr-o crăpătură în fereastră. Amurgul era prea departe. 

In liniştea îngrijorată care se lăsase, vorbi Monk. 


390 


— Am discutat cu Khamisi. Mi-a spus că în nenorocitul ăla de 
castel s-au stins toate luminile. 

Incercă un zâmbet strâmb, ca şi cum n-ar fi fost sigur dacă 
nişte veşti bune ar fi fost bine-venite. 

— Cred că-i opera lui Gray. 

Painter se încruntă. In ultima vreme era singura expresie pe 
care o avea pe chip. 

— N-avem de unde să ştim asta. 

— Da” nici nu avem de unde să ştim că nu-i. 

Monk îşi trecu mâna peste creştetul ras. 

— Domnule, cred că trebuie să luăm în consideraţie 
devansarea programului stabilit. Khamisi spune... 

— Nu Khamisi conduce misiunea asta, ripostă Painter tuşind 
puternic. 

Monk întâlni privirea Lisei. Cei doi avuseseră o discuţie 
particulară cu douăzeci de minute în urmă. 

Era unul dintre motivele pentru care Monk vorbise mai 
devreme cu Khamisi. Trebuia să verifice dacă-i era îngăduit să 
folosească anumite metode mai puţin ortodoxe. Monk dădu din 
cap înspre ea. 

Ea scoase o a doua seringă din buzunar şi se apropie de 
Painter. 

— Stai să-ţi curăţ cateterul, spuse Lisa. S-a adunat sânge 
înăuntru. N 

Painter ridică brațul. li tremura. 

Lisa îl ţinu de încheietura mâinii şi injectă doza. Monk veni 
lângă Painter şi-l prinse exact în momentul în care pe acesta îl 
lăsară picioarele. 

— Ce...? mai apucă să zică Painter în timp ce capul îi cădea pe 
spate. 

Monk îl sprijini de subsuori. 

— E pentru binele dumneavoastră, domnule. 

Painter se încruntă la Lisa. Celălalt braţ se avântă înspre ea 
într-un gest de parcă ar fi vrut s-o lovească sau să arate cât de 
şocat era din cauza trădării ei. După părerea Lisei, nici măcar el 
nu ştia. Sedativul îşi făcu efectul instantaneu lăsându-l 
inconştient. 

Maiorul Brooks urmări toată scena cu gura căscată. 

Monk ridică din umeri înspre ofiţerul de aviaţie. 

— N-ai mai văzut niciodată o revoltă? 

Brooks se adună. 

— Domnule, nu pot să spun decât... că de mult era cazul să se 


391 


întâmple. 

Monk încuviinţă. 

— Khamisi e pe drum cu încărcătura. Timpul estimat de sosire 
este peste trei minute. El şi dr. Kane vor prelua comanda forţelor 
de aici. 

Lisa se întoarse spre Gunther. 

— Poţi să o duci pe sora ta? 

In loc de răspuns, el o luă în braţe şi se ridică în picioare. 

— Ce faceţi? întrebă Anna slab. 

— Voi doi nu mai rezistaţi până la apus, spuse Lisa. Va trebui 
să ajungem mai repede la Clopot. 

— Cum...? 

— Nu-ţi mai bate capul ăla frumos cu asta, spuse Monk şi porni 
încet cu Painter, susţinut de partea cealaltă de maiorul Brooks. 
Ne ocupăm noi de tot. 

Monk întâlni din nou privirea Lisei. Ea-i citi expresia. 

Era foarte posibil să fie deja prea târziu. 


2.41 P.M. 


Gray deschidea drumul în sus pe scări, cu pistolul în mână. El 
şi Marcia se deplasau cât mai silențios posibil. Ea ţinea o palmă 
peste lanternă, reducând la minimum intensitatea razei de 
lumină. Doar atât cât să vadă pe unde merg. Cu lifturile scoase 
din funcţiune, el se temea să nu se întâlnească pe scări cu vreun 
paznic rătăcit. 

Deşi era deghizat într-un paznic care conducea afară un 
cercetător din subsolul cufundat în beznă, prefera să evite orice 
întâlnire nedorită. 

Trecură de cel de-al şaselea nivel subteran, întunecat ca şi cel 
de dedesubt. 

Gray mări pasul, renunțând întru câtva la prudenţă de teamă 
că generatoarele de rezervă aveau să pornească în curând. 
Urcând pe palierul următor, îi apăru în faţă o lumină. 

Ridicând o mână, o opri pe Marcia care mergea în spatele lui. 

Lumina nu se mişcă. Rămase fixă. 

Nu era un paznic rătăcit. Probabil o lumină de avarie. 

Deşi... 

— Rămâneţi acolo, îi şopti Marciei. 

Ea confirmă dând din cap. 


392 


Gray merse mai departe, cu pistolul ridicat şi pregătit de 
tragere. Urcă pe scări. Pe următorul palier, lumina se strecura pe 
lângă o uşă pe jumătate deschisă. In timp ce se apropia, Gray 
auzi voci. Mai sus pe scări, totul era în continuare cufundat în 
întuneric. Şi-atunci de ce era lumină, de ce era curent aici? 
Probabil că acest nivel era pe un circuit separat. 

De-a lungul coridorului răsunară voci. 

Voci familiare. Isaak şi Baldric. 

Nu putea să-i vadă, căci se afla undeva în afara razei lui 
vizuale. Îşi aruncă privirea în jos şi văzu chipul Marciei în lumina 
revărsată în jos pe scări. li făcu semn cu mâna să vină sus, pe 
palierul lui. 

Auzise şi ea vocile. 

Se părea că Isaak şi Baldric nu erau afectaţi de pana de 
curent. Oare, având în vedere că aici aveau curent, ştiau că în 
restul conacului era întuneric? Gray îşi ţinu în frâu curiozitatea. 
Trebuia să avertizeze Washingtonul. 

După care cuvintele ajunseră la el. 

— Clopotul o să-i omoare pe toţi, spuse Baldric. 

Gray făcu o pauză. Oare vorbeau despre Washington? Dacă 
era aşa, care le erau planurile? Dacă ar fi ştiut mai multe... 

Gray ridică două degete spre Marcia. Două minute. Dacă nu se 
întorcea, trebuia să urce de una singură. li lăsase cel de-al doilea 
pistol al său. Dacă reuşea să vadă acest Clopot, poate asta ar fi 
însemnat salvarea unor vieţi omeneşti. 

Ridică din nou două degete. 

Marcia dădu aprobator din cap. Totul avea să rămână în 
seama ei dacă Gray era capturat. 

El se strecură în pragul uşii, fără să încerce s-o urnească din 
loc, de teamă ca nu cumva scârţăitul balamalelor să-i alerteze pe 
cei doi dinăuntru. În faţă se întindea un hol învăluit în aceeaşi 
lumină fluorescentă cenuşie. Acesta se termina însă la mică 
distanţă cu un set dublu de uşi de oţel, dispuse vizavi de locul 
unde se afla uşa liftului acum cufundat în întuneric. 

Una dintre uşile duble era deschisă larg. 

Gray se mişcă rapid, cu paşi agili, de pisică. Ajunse la uşi şi se 
lipi de perete. Se sprijini într-un genunchi şi se uită atent dincolo 
de marginea uşii. 

Incăperea de dincolo avea tavanul jos era cavernoasă, 
cuprinzând tot acest nivel subteran. Aici era inima laboratorului. 
Şiruri de calculatoare erau aliniate de-a lungul unui perete. 
Monitoarele străluceau şi afişau numere şi coduri care se derulau 


393 


pe ecran. 

Probabil computerele aveau asigurat un circuit separat, cu 
sursă proprie de energie. 

Persoanele din încăpere erau atât de concentrate la ce făceau, 
încât nu băgaseră de seamă căderea de tensiune din clădire. 
Insă în mod sigur aveau să fie alertaţi în câteva minute. 

Baldric şi Isaak, bunic şi nepot, erau aplecaţi deasupra unui 
staţii de lucru. 

Un monitor cu ecranul plat, cu diagonala de şaptezeci şi şase 
de centimetri, dispus pe perete, rula cu rapiditate o serie de 
rune, una după alta. Erau cele cinci din cartea lui Hugo. 

— Codul n-a putut fi spart, spuse Isaak. Oare-i înţelept să 
punem în aplicare programul Clopotului la nivel global atâta timp 
cât această enigmă a rămas încă nerezolvată? 

— O să fie rezolvată! spuse Baldric bătând cu pumnul în masă. 
Nu-i decât o chestiune de timp. In plus, suntem suficient de 
aproape de atingerea perfecțiunii. Ca în cazul tău şi al surorii 
tale. Voi o să trăiţi mult. Cincizeci de ani. Procesul de deteriorare 
n-o să vă reducă puterile până în ultima voastră decadă de viaţă. 
E timpul să mergem mai departe. 

Isaak nu păru prea convins. 

Baldric îşi îndreptă corpul. Ridică o mână şi arătă înspre tavan. 

— Vezi ce întârzieri s-au produs. Încercarea noastră de a 
distrage atenţia comunităţii internaţionale de la Himalaya a avut 
efectul opus. 

— Din cauză că am subestimat-o pe Anna Sporrenberg. 

— Şi Sigma, adăugă Baldric. Insă nu contează. Acum 
autorităţile ne suflă-n ceafa. Nici măcar aurul de care dispunem 
n-o să le ţină departe la infinit. Trebuie să acţionăm acum. Mai 
întâi la Washington, după aceea în toată lumea. Şi în tot haosul 
care se va crea, o să avem o grămadă de timp la dispoziţie ca să 
spargem codul. Perfecţiunea va fi a noastră. 

— Şi de-aici, din Africa, o să se nască o nouă lume, spuse 
Isaak recitând, ca şi cum ar fi fost o mantra învățată şi repetată 
de la o vârstă fragedă, inserată în codul lui genetic. 

— Pură şi lipsită de orice urmă de degenerare, adăugă Baldric, 
încheind litania. 

Şi cuvintele sale sunau la fel de detaşat. Era ca şi cum toate 
acestea nu erau mai mult decât un nou pas în programul lui de 
reproducere şi regenerare, un pur exerciţiu ştiinţific. 

Baldric îşi îndreptă şi mai mult corpul sprijinindu-se în baston. 
Gray observă cât de slăbit şi de lipsit de vigoare părea, aşa cum 


394 


stătea în faţa nepotului său. Nu mai era nimeni acolo în afară de 
ei. Gray se întrebă dacă accelerarea programului nu era 
alimentată mai mult de moartea inevitabilă şi atât de apropiată a 
lui Baldric decât de orice altă necesitate reală. Oare erau cu toţii 
nişte pioni inocenți mânaţi de dorinţa lui Baldric de a face 
progrese în planul pe care-l avea? Oare Baldric orchestrase acest 
scenariu dinadins - în mod conştient sau fără să-şi dea seama - 
ca să justifice faptul că se acţiona acum, cât era încă în viaţă? 

Isaak vorbi din nou. Se mutase la o altă staţie de lucru. 

— Pe panou au apărut lumini verzi. Clopotul este alimentat şi 
gata de activare. Acum o să reuşim să curăţăm domeniul de 
prizonierii evadați. 

Gray încremeni. Despre ce era vorba aici? 

Baldric se întoarse cu spatele la codul runic ce licărea pe 
ecran şi îşi concentră atenţia spre centrul încăperii. 

— Pregăteşte-te de activare. 

Gray se mişcă puţin ca să vadă şi mai bine. 

In centrul încăperii era dispus un clopot masiv, format dintr-un 
fel de componente ceramice sau metalice. Dispozitivul avea 
forma unui clopot cu gura în jos şi era la fel de înalt ca şi Gray. 
Avea îndoieli că putea să-l cuprindă cu braţele şi să-i acopere 
jumătate din circumferință. 

Motoarele duduiau, pufăind, iar manşonul metalic interior, 
coborât din tavan, acoperea o sumedenie de angrenaje 
capsulate. Apoi trecea prin carcasa exterioară mai mare. In 
acelaşi timp, dintr-un rezervor de culoare galbenă se deschidea o 
garnitură şi un şuvoi de lichid purpuriu metalic se scurgea în 
inima Clopotului. 

Lubrifiant? Sursă de combustibil? 

Gray nu avea nici cea mai vagă idee, însă observă numerele 
înscrise pe lateralul tancului: 525. Era misteriosul Xerum. 

— Ridică scutul de protecţie! ordonă Baldric. 

Fu nevoit să urle ca să se facă auzit peste zăngănitul 
angrenajelor din ansamblul motorului. Se deplasă de-a lungul 
podelei, sprijinindu-se în baston. 

Acest nivel era acoperit cu aceleaşi plăci de gresie şi faianţă 
gri, cu excepţia unei secţiuni circulare de un negru mai, aflate la 
treizeci de metri distanţă şi care înconjura Clopotul. Aceasta 
avea pe margini o bordură înălţată, groasă de treizeci de 
centimetri, asemenea arenei unui circ. Plafonul de deasupra era 
imaginea în oglindă a podelei, numai că tavanul avea o bordură 
zimţată. 


395 


Totul era făcut din plumb. 

Gray îşi dădu seama că inelul exterior al podelei era menit să 
ridice pistoanele şi să le încorporeze în tavan, formând un 
cilindru complet fixat în jurul Clopotului. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Baldric din nou, întorcându-se spre 
Isaak care se afla la staţia de lucru. 

Isaak tot acţiona un comutator înainte şi înapoi. 

— N-avem alimentare la motoarele scutului! 

Gray îşi cobori privirea. Probabil că motoarele erau la nivelul 
de mai jos. La nivelul cufundat în întuneric. Un telefon răsună 
strident în încăpere, concurând cu zgomotul motoarelor. Gray 
putea să bănuiască cine suna. Cei de la pază descoperiseră în 
cele din urmă unde se ascundeau stăpânii casei. 

Era timpul să plece. 

Gray îşi îndreptă poziţia corpului şi se întoarse. 

O ţeavă învârtită în aer îi lovi cu putere încheietura mâinii, 
făcându-l să scape pe jos pistolul. Arma improvizată îi flutură pe 
la urechi. Gray abia dacă reuşi să-şi bage capul la cutie în timp 
util. 

Ischke păşea tare şi apăsat spre el. În spatele ei, uşile liftului 
cuprins de întuneric erau deschise, date în lături cu forţa. Femeia 
trebuie să fi rămas blocată în lift, între niveluri, când se oprise 
alimentarea cu energie electrică, după care se chinuise să 
coboare aici. Din pricina zgomotului produs de motoarele 
Clopotului, Gray nu auzise că uşile erau forţate în spatele lui. 

Ischke îşi ridică ţeava, în mod vizibil o maestră în arta luptelor 
cu bețe. 

Fără să-şi dezlipească privirea de la ea, Gray se dădu înapoi, 
înspre camera Clopotului. Refuză să se uite înspre scările de 
incendiu. Se rugă ca Marcia să fi plecat deja înspre locul unde se 
afla staţia radio ca să dea alarma la Washington. 

Ischke, cu hainele pătate de unsoare, cu faţa mânjită, veni 
după Gray în camera Clopotului. 

Baldric vorbi din spatele lui Gray. 

— Wat is dit? Se pare că micuța Ischke l-a prins în cursă pe 
şoarecele care a ros cablurile de alimentare. 

Gray se întoarse. 

Neînarmat. Fără nici un fel de alternativă. 

— Generatoarele reîncep să funcţioneze, spuse Isaak în 
maniera lui plictisită, neimpresionat de apariţia intrusului. 

Zgomotul motoarelor dudui sub picioarele lui Gray. Scutul de 
protecţie începu să se ridice de la podea. 


396 


— Acum să-i exterminăm şi pe ceilalţi şobolani, spuse Baldric. 


2.45 P.M. 


Monk ţipă să se facă auzit peste zgomotul elicopterului. Erau 
în mijlocul unui vârtej de nisip şi praf iscat de elicele care se 
învârteau cu viteză. 

— Ştii să pilotezi modelul ăsta? 

Gunther dădu din cap, apucând maneta elicopterului. 

Monk îl bătu pe umăr pe uriaş. Trebuia să aibă încredere în 
nazist. Monk nu putea pilota aparatul, sau cel puţin nu de unul 
singur. Cu toate astea, având în vedere dorinţa nemăsurată a 
omului de a-şi salva sora, Monk se gândi că putea fi sigur de 
devotamentul lui. 

Anna stătea în spate cu Lisa. Painter era prăbuşit între ele, cu 
capul atârnându-i inert. Fusese sedat, însă nu foarte puternic. 
Din când în când, Painter murmura cuvinte disparate, 
avertismente despre nişte furtuni de nisip gata să izbucnească, 
pierdute în trecute momente de groază. 

Lăsându-se în jos ca să treacă pe sub elice, Monk dădu roată 
elicopterului. 

La ceva distanţă se aflau Khamisi şi Mosi D'Gana, căpetenia 
zulusă. 

Işi strângeau braţele într-un salut. 

Mosi se dezbrăcase de ţinuta de ceremonie şi acum purta o 
salopetă kaki, şapcă şi o armă automată pe umăr. La centura 
neagră de la brâu atârna un toc cu pistol. Insă nu abandonase 
complet moştenirea tribului său. Avea legată de spate o suliță 
scurtă cu vârf ascuţit. 

— Aveţi comanda, îi spuse Mosi formal lui Khamisi în timp ce 
Monk se apropia. 

— Sunt onorat, domnule. 

Mosi înclină din cap şi dădu drumul braţului lui Khamisi. 

— Am auzit lucruri bune despre tine, Grăsane. 

Monk li se alătură. „Grăsane?” 

Khamisi făcu ochii mari, cu o privire în care sclipea un 
amestec de ruşine şi onoare. Dădu şi el din cap şi se îndepărtă. 
Mosi se urcă în elicopter. Trebuia să participe la primul asalt. 
Monk nu avea de ales. li era dator căpeteniei. 


397 


Khamisi se îndreptă spre Paula Kane. Cei doi aveau să 
coordoneze atacul de la sol. 

Monk încercă să privească dincolo de vârtejul de nisip şi praf. 
Oamenii se adunaseră rapid, venind pe jos, pe cai sau cu 
motociclete ruginite şi camioane vechi. Mosi răspândise vorba. Şi 
la fel ca marele lui strămoş Shaka Zulu, adunase o armată 
întreagă. Bărbaţi şi femei. In veşminte tradiţionale, în uniforme 
uzate, în blugi Levi's. Şi mai erau şi alţii pe drum. 

De ei depindea să ţină ocupată armata clanului Waalenberg, 
să câştige controlul asupra domeniului dacă era posibil. Dar cum 
aveau să reuşească zuluşii să întreprindă ceva împotriva forţelor 
de pază ale domeniului, mult mai bine înarmate şi superioare din 
toate punctele de vedere? Oare totul urma să se transforme într- 
un nou Râu de Sânge? 

Nu exista decât o cale să afle. 

Monk se urcă în compartimentul aglomerat din spate. Mosi 
ocupă un loc lângă maiorul Brooks. Vizavi de Anna, Lisa şi 
Painter. Un alt nou-venit, un războinic zulus pe nume Tău, tocmai 
îşi punea centura de siguranţă. Stătea pe jumătate întors ca să 
ţină o suliță scurtă la gâtul celui aflat pe locul copilotului. 

Paznicul-şef Gerald Kellogg şedea lângă Gunther, legat şi cu 
căluş în gură. 

Avea un ochi umflat şi vânăt. 

Monk îl bătu pe Gunther pe umăr şi-i făcu semn cu mâna să 
ridice maşinăria în aer. Gunther dădu din cap şi trase de manşă, 
făcând elicopterul să se ridice brusc cu un zumzet puternic de 
motor. N 

Pământul rămase rapid în urmă. În faţa lor se întindea 
domeniul. 

Monk fusese informat că e domeniu exista posibilitatea de a 
lansa rachete sol-aer. Neînarmat, elicopterul comercial cu o 
viteză destul de redusă avea să fie o țintă extrem de uşor de 
lovit. 

Ceea ce nu era deloc bine. 

Monk se aplecă înainte. 

— E timpul să-ți dovedeşti utilitatea, domnule paznic. 

Monk rânji răutăcios. Ştia că expresia de pe chipul lui nu era 
prea plăcută, dar în condiţiile de față se potrivea mănuşă. 

Kellogg se albi. 

Satisfăcut, Monk se întinse în față şi ridică transmiţătorul radio 
la buzele paznicului. 

— Fă legătura cu banda de emisie a serviciului de securitate. 


398 


Khamisi obținuse deja codurile. De unde ochiul negru al lui 
Kellogg. 

— Ţine-te de scenariu, îl avertiză Monk, rânjind în continuare. 

Kellogg se aplecă şi mai tare, îndepărtându-se cât putea. 

Oare zâmbetul lui era chiar atât de oribil? 

Pentru a întări ameninţarea, Tău apăsă vârful suliţei în carnea 
bărbatului, la gât. 

În radio se auzi un zumzăit, iar Kellogg transmise mesajul 
după cum fusese instruit. 

— L-am prins pe unul dintre prizonierii evadați, spuse paznicul 
către serviciul de securitate de la bază. Monk Kokkalis. Suntem 
într-un elicopter şi ne îndreptăm spre eliportul de pe acoperiş. 

Gunther monitoriză răspunsul în căşti. 

— Înţeles. Terminat, spuse Kellogg. 

Gunther trebui să strige. 

— Ni s-a acordat permisiunea. Pornim. 

Poziţionă elicopterul pe traiectorie şi porni cu toată viteza 
către domeniu. In faţă apăru conacul. Din aer părea chiar şi mai 
masiv. 

Învârtindu-se pe scaun ca să se aşeze mai bine, Monk dădu cu 
ochii de Lisa. Lângă ea, Anna era rezemată de fereastră, cu ochii 
strânşi din cauza durerilor. Painter atârna inert în centura de 
siguranţă, gemând. Efectul sedativului se diminua încet, încet. 

Lisa îl ajută să se rezeme de spătar. 

Monk observă că îl ţinea de mână pe Painter şi că aşa făcuse 
tot timpul. 

Ochii ei îi întâlniră pe ai lui Monk. 

În ei sclipea o spaimă îngrozitoare. 

Insă nu pentru ea. 


2.56 P.M. 


— Antena de emisie este înălţată? întrebă Baldric. 

Isaak încuviinţă din cap de la consola sa. 

— Gata pentru activarea Clopotului. 

Baldric se întoarse spre Gray. 

— Am introdus codurile ADN ale însoţitorilor tăi în Clopot. 
Efectul va fi acela de a modifica şi distruge în mod selectiv orice 
ADN care se potriveşte codurilor respective fără a avea vreun 
efect advers asupra celorlalte. Versiunea noastră la soluţia finală. 


399 


Lui Gray îi veni în minte imaginea Fionei ascunsă în încăperea 
aceea. lar Monk era pe cale să ajungă chiar acum cu elicopterul. 

— Nu-i nevoie să-i omorâţi, spuse Gray. Il aveţi din nou pe 
partenerul meu. Lăsaţi-i pe ceilalţi în pace. 

— Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o zilele astea 
a fost că cel mai bine e să nu slăbesc hăţurile, răspunse Baldric 
dând din cap spre Isaak. Activează Clopotul. 

— Staţi! strigă Gray, făcând un pas în faţă. 

Ischke îi recuperase pistolul şi-l aţintise asupra lui. 

Baldric aruncă o privire în spate, plictisit şi nerăbdător. 

Gray nu mai avea dejucat decât o carte. 

— Ştiu să sparg codul lui Hugo. 

Surprins, Baldric renunţă la postura rigidă, neînduplecată. 
Ridică o mână în sus spre Isaak în semn de amânare. 

— Chiar ştii? Poţi să rezolvi ceea ce n-au reuşit să facă până 
acum o mulţime de calculatoare, Gray? 

Indoiala răzbătea din vocea bărbatului. 

Gray ştia că trebuia să-i ofere ceva lui Baldric, orice ca să-l 
împiedice să pornească Clopotul şi să-i iradieze prietenii. Arătă 
cu o mână spre monitorul pe care se derulau runele. Computerul 
le tot schimba ordinea căutând o combinaţie care să ofere vreun 
cifru mnemonic. 

— Singuri n-o să reuşiţi, îi asigură Gray. 

— Şi de ce ar fi aşa? 

Gray îşi linse buzele uscate, speriat, dându-şi seama însă că 
trebuia să rămână concentrat. Ştia cu siguranţă că maşinăria 
avea să dea greş, căci el dezlegase deja misterul runelor. Nu 
înţelegea răspunsul, însă ştia că avea dreptate, îndeosebi dacă 
ținea cont de moştenirea şi originea evreiască a lui Hugo 
Hirszfeld. 

Cu toate acestea, cât de multe putea să dea în vileag? Trebuia 
să negocieze cât de bine putea, cântărind între răspunsul pe care 
urma să-l dea şi adevărul adevărat. 

— Nu aveţi runa corectă din Biblia lui Darwin, spuse Gray fără 
să mintă. Şi sunt şase, nu doar cinci rune. 

Baldric oftă. Neîncrederea îi adânci cutele din jurul gurii. 

— Ca şi roata soarelui pe care ai desenat-o mai înainte, nu? 
zise el şi se întoarse din nou spre Isaak. 

— Nu! strigă cu fermitate Gray. Lăsaţi-mă să vă arăt! 

Se uită în jur şi văzu un marker pe una dintre mesele cu 
calculatoare. 

Făcu semn înspre el. 


400 


— Daţi-mi-l. 

Încruntat, Baldric dădu aprobator din cap spre Isaak. 

| se aruncă markerul. 

Gray îl prinse şi se lăsă într-un genunchi pe podea. Desenă pe 
bucăţile gri de linoleum cu markerul negru. 

— Runa din Biblia lui Darwin. 

Şi o desenă. 


— Runa Mensch, rosti Baldric. 

Gray bătu uşor cu degetul în ea. 

— Reprezintă starea superioară a omului, sămânţa de 
divinitate ascunsă în noi toţi, versiunea noastră perfectă. 

— Şi? 

— Acesta era țelul lui Hugo. Obiectivul final pe care îl urmărea. 
Da? 

Baldric încuviinţă încet din cap. 

Hugo n-ar fi încorporat niciodată rezultatul în codul său. Codul 
său conduce la el, spuse el bătând şi mai apăsat pe runa 
desenată. Deci nu face parte din cod. 

incetul cu încetul, bătrânul... începea să priceapă... şi chiar să 
creadă că aşa stăteau lucrurile. 

— Celelalte rune din Biblia lui Darwin... 

Gray desenă pe podea, ilustrând ce voia să spună. 


SII 


— Aceste două rune o formează pe a treia, încercui cele două 
rune cu braţe duble ca o furcă. 

— Acestea reprezintă omenirea în forma ei cea mai comună, 
care conduce la forma superioară. Ca atare, aceste două rune 
sunt cele care trebuie încorporate în cod. 

Gray scrise seria originală de rune. 

— Aceasta este succesiunea greşită. 


401 


[IXMY 


Le tăie cu o linie şi scrise seria corectă, împărțind în două 


[IXMJr 


Baldric se apropie şi mai mult. 

— Şi aceasta este seria corectă? Cea care trebuie descifrată? 

— Da, răspunse Gray cu sinceritate. 

Baldric dădu aprobator din cap, mijind privirea în timp ce 
medita la această revelație. 

— Cred că ai dreptate, domnule comandor. 

Gray se ridică. 

— Dank u, zise Baldric şi se întoarse iarăşi spre Isaak. 
Activează Clopotul. Omoară-i pe prietenii noştri. 


3.07 P.M. 


Lisa îl ajută pe Painter să iasă din elicopter, în timp ce elicele 
îşi încetineau din ce în ce mai mult mişcarea. Războinicul zulus 
Tău îl susţinea de partea cealaltă. Sedativul pe care i-l făcuse lui 
Painter avea efect doar pe termen scurt. Avea să dispară 
complet în câteva minute. 

Gunther o susţinea pe Anna, ai cărei ochi erau sticloşi. Femeia 
îşi mai făcuse o doză de morfină ca să amorţească, însă începuse 
să tuşească expectorând o spută sângerie. 

In faţa lor, Monk şi D'Gana erau aplecaţi asupra cadavrelor 
celor trei santinele de pe eliport. Serviciul de pază fusese luat 
prin surprindere aici, aşteptându-se doar să preia un prizonier. 
Nu fusese nevoie decât de câteva focuri din două pistoale cu 
amortizor pentru a pune stăpânire pe eliport. 

Monk schimbă locul cu Tău. 

— Stai aici. Păzeşte elicopterul. Stai cu ochii pe prizonier. 

Paznicul Kellogg fusese scos din elicopter şi lăsat în mijlocul 
acoperişului. Avea gura astupată, mâinile legate la spate şi 
gleznele legate şi ele strâns. 


402 


N-avea cum să scape. 

Monk le făcu semn maiorului Brooks şi lui Mosi D'Gana să o ia 
înainte. Cu toţii studiaseră în detaliu schiţa casei pusă la 
dispoziţie de Paula Kane şi calculaseră care era cea mai bună 
rută pentru a ajunge la nivelul cel mai de jos al subsolului. Aveau 
destul de mers până acolo. Eliportul era situat aproape de partea 
din spate a conacului. 

Brooks şi Mosi îi conduseră spre uşa care făcea legătura dintre 
acoperiş şi interior, cu armele automate pe umăr. Cei doi se 
mişcau ca şi cum mai lucraseră şi altă dată împreună, perfect 
sincronizaţi şi eficienţi. Gunther avea şi el un pistol în mână şi o 
armă automată cu ţeava scurtă pe umăr. Inarmaţi până în dinţi, 
ajunseră la uşă. 

Brooks se aruncă înainte. Cardurile de acces furate de la 
paznicii morţi le erau de ajutor. Brooks şi Mosi dispărură în 
interior, cercetând drumul ce li se deschidea în faţă. Ceilalţi 
rămaseră mai în urmă. 

Monk se uită la ceas. Sincronizarea era de maximă 
importanţă. 

De jos se auzi un fluierat scurt. 

— Mergem, spuse Monk. 

Trecură grăbiţi de uşă şi dădură peste o scară scurtă care 
ducea la nivelul şase. Brooks stătea pe palierul de la bază. Un alt 
paznic era întins pe scări, cu gâtul tăiat şi sângele şiroind. Mosi 
era ghemuit pe palierul următor, cu un cuţit plin de sânge în 
mână. 

Merseră mai departe, coborând scări după scări. Nu mai 
dădură peste alt paznic. După cum speraseră, majoritatea 
oamenilor din forţele de securitate ale domeniului erau acum 
afară. Numărul din ce în ce mai mare al zuluşilor care se 
apropiau le captase probabil întreaga atenţie. 

Monk se uită din nou la ceas. 

Ajungând la etajul doi, părăsiră scările şi o luară pe un coridor 
lung, mărginit de lambriuri de lemn lustruit. Era întunecat şi plin 
de umbre. Becurile de pe pereţi licăreau ca şi cum sistemul 
electric se resimțea în continuare după pana de curent... sau 
ceva consuma foarte multă energie. 

Lisa remarcă şi un iz fetid în aer. 

Coridorul se termina brusc într-o răscruce de holuri. Brooks o 
luase înainte să cerceteze, spre dreapta, direcţia în care trebuiau 
să meargă. Acum se năpusti înapoi, lipindu-se de pereţi. 

— Inapoi... înapoi... 


403 


Un răget înfiorător se auzi de după colţ. Urmat de o mulţime 
de  scheunături şi... zgomote asemănătoare unor râsete 
înăbuşite. Un singur țipăt le acoperi pe toate. 

— Ukufa, şopti Mosi, făcându-le semn să o ia înapoi. 

— Fugiţi! spuse Brooks. Noi o să încercăm să le punem pe fugă 
şi să vă prindem din urmă. 

Monk îi trase după el pe Lisa şi Painter. 

— Ce s-a...? începu Lisa şi cuvintele i se opriră în gât. 

— Cineva a dat drumul la câini, spuse Monk. 

Gunther se clătina şi el lângă ei cu Anna. Uriaşul o ducea pe 
sora lui, ale cărei picioare inerte măturau podeaua. 

In spatele lor se auzi o rafală de gloanţe. 

Râsetele înăbuşite şi gâfâielile se transformară în urlete de 
durere şi furie. 

Alergară şi mai repede. 

Se auziră alte rafale, din ce în ce mai multe şi mai puternice. 

— Fir-ar al dracului! înjură Brooks cu voce tare. 

Lisa aruncă o privire înapoi peste umăr. 

Brooks şi Mosi îşi abandonaseră poziţiile şi alergau pe coridor, 
trăgând încontinuu în urmă. 

— Mai repede, haide, haide... ţipă Brooks. Sunt prea multe! 

Trei creaturi masive, cu blana albă zbârnlită, se năpustiră de 
după colţ, în spatele bărbaţilor, cu capul plecat şi fălcile căscate. 
Ghearele li se înfigeau în podelele de lemn aşa cum alergau una 
după alta, şerpuind, aproape anticipând gloanţele şi evitând 
loviturile mortale. Toate trei aveau răni sângerânde, însă păreau 
mai degrabă întărâtate decât slăbite din cauza lor. 

Lisa se întoarse la timp ca să vadă o pereche de astfel de 
bestii ieşind din ambele încăperi aflate la capătul coridorului, 
tăindu-le calea şi orice posibilitate de scăpare. 

Erau prinşi în capcană. 

Pistolul greu al lui Gunther se descărcă făcând un zgomot 
asurzitor, ca un tun. Glonţul rată însă creatura din frunte, căci 
aceasta-şi schimbase poziţia la fel de iute ca o umbră 
mişcătoare. 

Monk se opri şi-şi ridică şi el pistolul. 

Inerţia o purtă pe Lisa mai departe. Se lăsă într-un genunchi 
trăgându-l şi pe Painter după ea. Izbitura de pământ îl făcu să 
reacționeze. 

— Unde... începu el împleticit. 

Lisa îl trase la pământ exact în momentul în care holul se 
umplu de rafale de gloanţe. 


404 


În spatele ei se auzi un țipăt ascuţit. 

Se întoarse imediat. O siluetă musculoasă ieşise dintr-o 
încăpere alăturată şi se aruncase asupra maiorului Brooks 
izbindu-l de perete. 

Lisa se trase înapoi ţipând. 

Mosi se grăbi să-i vină în ajutor bărbatului, cu sulița deasupra 
capului şi un fel de răget puternic pe buze. 

Lisa îl îmbrăţişă pe Painter. 

Creaturile erau peste tot. 

O anumită mişcare atrase atenţia Lisei. O altă bestie apăruse 
din spatele unei uşi din stânga, scârţâindu-i balamalele. Avea 
botul plin de sânge proaspăt. Ochii stacojii îi sclipeau ca o flacără 
în camera întunecată. 

Ea-şi aminti brusc nebunia primului călugăr budist pe care-l 
văzuse, care, deşi complet scos din minţi, nu-şi pierduse deloc 
viclenia şi inteligenţa. 

La fel stăteau lucrurile şi aici. 

Monstrul se avântă spre ea dezgolindu-şi colții într-un rânjet 
triumfător. 


405 


15 
COARNELE BIVOLULUI 


3.10 P.M. 
AFRICA DE SUD 


Khamisi era întins pe burtă într-o râpă acoperită cu o prelată 
de camuflaj. 

— Trei minute, spuse dr. Paula Kane de lângă el, tot culcată pe 
burtă. 

Cei doi studiară linia gardului negru cu ajutorul binoclurilor. 

Khamisi îşi trimisese oamenii de-a lungul marginii parcului. 
Câţiva membri ai tribului Zulu umblau la vedere, mânându-şi 
vacile. Un grup de bătrâni împodobiţi cu tradiţionalele coliere de 
mărgele, pene şi puf stăteau înveliţi cu un fel de pături 
tradiţionale. In sat începuseră bătăile de tobe şi cântecele, 
extrem de zgomotos şi de energic. Adunarea fusese pusă în 
scenă ca un ceremonial de nuntă. 

Motociclete, ATV-uri şi camionete fuseseră parcate la 
întâmplare în jurul zonei respective. Unii dintre luptătorii mai 
tineri, chiar şi femei, se învârteau în jurul vehiculelor, câteva 
perechi se îmbrăţişau pline de amor, alţii ridicau cănile sculptate 
din lemn, strigând ca şi cum ar fi fost beţi. Un grup de bărbaţi cu 
piepturile dezgolite, pictaţi pentru această ceremonie, ţopăiau în 
mijlocul unui dans tradiţional cu bâte. 

lar cu excepţia bâtelor, nu era la vedere nici o armă. 

Khamisi îşi reglă focalizarea binoclului. Schimbă orientarea şi-l 
înălţă astfel încât câmpul vizual să i se mute deasupra gardului 
înalt al rezervației care avea deasupra bucle răsucite de sârmă 
ghimpată. Reuşi să distingă ceva mişcare în coronamentul 
junglei. 

Forţele clanului Waalenberg se adunaseră de-a lungul 
potecilor suspendate, spionând ce se întâmpla dincolo de gard, 
păzind graniţele domeniului. 

— Un minut, spuse Paula ca o incantaţie. 

Avea o puşcă de lunetist montată pe un trepied sub prelata 
întinsă ca o pânză de cort, ascunsă în umbra unui copac. El 


406 


aflase cu mirare că era câştigătoarea unor medalii de aur în 
cadrul întrecerilor olimpice de tir. 

Khamisi îşi lăsă binoclul în jos. Strategia tradiţională de atac a 
tribului Zulu era numită „Bivolul”. Partea cea mai voluminoasă, 
„pieptul”, avea să conducă un atac frontal complet, în timp ce în 
lateral, „coarnele taurului” aveau să lovească pe flancuri, 
împiedicând orice retragere, încercuind inamicul. Insă Khamisi 
recursese la o uşoară modificare, compensând lipsa 
armamentului modern. 

Acesta era motivul pentru care cercetase împrejurimile toată 
noaptea, plasându-şi ici-colo surprizele. 

— Zece secunde, îl avertiză Paula şi începu în tăcere 
numărătoarea inversă. 

După care îşi lipi obrazul de partea laterală a puștii. 

Khamisi îşi ridică transmiţătorul, răsuci o cheie şi ridică 
degetul mare deasupra şirului de butoane. 

— Zero, încheie Paula numărătoarea. 

Khamisi apăsă pe primul buton. 

De partea cealaltă a gardului, încărcăturile explozive pe care 
le plasase în timpul nopţii se aprinseră, provocând explozii şi 
văpăi uriaşe, care spulberară coronamentul, aprinzându-se pe 
rând ca să producă haos maxim. Bucăţi din scândurile şi crengile 
cuprinse de flăcări zburară în sus în timp ce toate păsările din 
pădure se înălţară speriate, ca o explozie de confetti multicolore. 

Khamisi plantase pachete de C4, obţinute cu ajutor britanic, în 
punctele cheie de legătură şi sprijin ale potecii suspendate. 
Exploziile se întinseră, înconjurând conacul, făcând praf podeţele 
suspendate în coronament, văduvind forţele clanului Waalenberg 
de supremaţia înălțimilor şi stârnind panică şi confuzie. 

In faţă, războinicii zuluşi îşi lepădaseră păturile care-i 
acopereau ca să scoată la iveală puşti, sau se lăsaseră în 
genunchi şi trăseseră prelate îngropate care ascundeau arme 
depozitate acolo, formând pieptul Taurului. De ambele părţi, în 
jurul lui Khamisi erau ambalate motoarele, pe măsură ce 
luptătorii se suiau în vehiculele lor, poziţionând motocicletele şi 
camionetele astfel încât să formeze coarnele taurului. 

— Acum! spuse Paula. 

Khamisi apăsă unul după altul următoarele butoane. 

Linia gardului pe o lungime de opt sute de metri explodă, 
contorsionând metalul incandescent şi sârma ghimpată. Bucăţi 
întregi de gard căzură la pământ, lăsând duşmanul total expus. 

Khamisi scăpă de prelata sa şi se ridică în picioare. O 


407 


motocicletă veni în viteză din spate împrăştiind praf şi nisip în 
momentul în care derapă şi se opri brusc lângă el. Njongo îi făcu 
semn cu mâna să se urce. Insă Khamisi mai avea ceva de făcut. 
Ridică deasupra capului pâlnia unei sirene şi apăsă pe 
declanşator. Sunetul puternic şi ascuţit răsună de-a lungul 
ținutului tribului Zulu, anunțând încă o dată atacul Taurului. 


3.13 P.M. 


Exploziile răsunară de undeva de sus, făcând să licărească 
luminile dispuse de-a lungul camerei Clopotului. Toată lumea 
înlemni. Baldric stătea cu nepotul lui, Isaak, lângă panoul de 
control. Ischke îl păzea pe Gray de la un pas distanţă, ţinând 
pistolul aţintit asupra pieptului acestuia. Toate privirile se 
ridicară mirate spre tavan. 

Nu şi privirea lui Gray. 

Privirea lui rămase concentrată asupra wattmetrului din 
consolă. Indicatoarele sale începeau să se ridice uşor spre o 
pulsaţie completă. Surd la rugăminţile lui Gray, Baldric activase 
Clopotul. Un bâzâit din ce în ce mai puternic penetră cilindrul de 
plumb din jurul dispozitivului. Pe un monitor video, carcasa 
exterioară a Clopotului emană o culoare de un albastru pal. 

De îndată ce wattmetrul ajunse la valoarea maximă, o pulsaţie 
de radiaţii avea să ţâşnească şi să fie emisă în jur pe o rază de 
nouă kilometri, omorându-i pe Monk, Fiona şi Ryan, indiferent 
unde se ascundeau. Numai Gray era în siguranţă în cameră, sub 
scutul protector. 

— Află ce se întâmplă, îi ordonă Baldric în cele din urmă în 
timp ce exploziile se domoleau. 

Isaak deja se întinsese să ajungă la telefonul roşu. 

Detunătura pistolului îi făcu pe toţi să tresară, venind imediat 
după exploziile abia înăbugşite, extrem de aproape şi de 
puternică. 

Gray se întoarse în momentul în care sângele era împroşcat 
de-a lungul podelei acoperite cu gresie. 

Umărul stâng al lui Ischke se umplu de un roşu aprins, în timp 
ce ea se răsucea din cauza impactului, fiind împuşcată din spate. 
Din nefericire, îşi ţinea pistolul strâns în mâna dreaptă. 

Lovită în plin, Ischke ţinti spre persoana de lângă uşă care 
trăsese asupra ei. 


408 


Dr. Marcia Fairfield stătea sprijinită într-un genunchi, în poziţia 
trăgătorului, însă incapabilă să-şi folosească mâna dreaptă, 
trebuise să tragă cu stânga, ratând o lovitură mortală. 

Ischke nu era grav rănită. Chiar şi luată prin surprindere, 
tintea cu o mână extrem de fermă. 

Până când Gray sări pe ea dintr-o parte. 

Două pistoale se descărcară cu un zgomot asurzitor pentru o 
încăpere aşa de mică - al lui Ischke şi al Marciei. 

Ambele îşi ratară ţinta. 

Gray o prinse cu putere pe Ischke din spate, răsucind-o şi 
îndepărtând-o de Marcia, însă femeia era puternică şi se lupta ca 
o pisică sălbatică. Gray reuşi să-şi treacă braţul în jurul lui Ischke 
şi să-i apuce mâna cu care ţinea arma. 

Fratele ei alergă spre ei, ţinând în mână, destul de jos, un 
pumnal nemţesc cu lamă lungă din oţel. 

Marcia trase din poziţia în care se afla, însă nu putu să 
ochească nici acum prea bine silueta lui Isaak, atâta timp cât 
trupurile, încleştate în luptă, ale lui Gray şi Ischke, îi obturau 
ţinta. 

Gray îi trase o bărbie lui Ischke în umărul însângerat. Cu 
putere. Ea icni, slăbită uşor. Gray o apucă de mână şi îi apăsă 
degetele cu putere. Pistolul se descărcă. Simţi reculul în propriul 
umăr. Însă împuşcătura fu prea joasă, lovind podeau chiar la 
picioarele lui Isaak. Cu toate astea, glonţul ricoşat juli glezna 
bărbatului, făcându-l să se împleticească şi să-şi piardă 
echilibrul. 

Ischke, văzându-şi fratele rănit, îşi eliberă braţul cu sălbăticie 
şi-l lovi pe Gray cu cotul în coaste. Lovitura îi tăie răsuflarea, iar 
durerea îi înceţoşă vederea. Ischke se eliberă complet. 

Dincolo de ea, Isaak îşi recăpătase echilibrul, cu ochii plini de 
dorinţa de a-l ucide şi cu pumnalul scânteind. 

Gray nu aşteptă. Aruncându-se în faţă, o placă pe Ischke cu 
umărul. Femeia, încă uşor dezechilibrată după ce scăpase din 
strânsoarea lui Gray, zbură în faţă, lovindu-se de fratele său. 

De pumnalul acestuia. 

Lama zimţată i se împlântă în piept. 

Printre buze îi ţâşni un țipăt de surprindere şi durere. După 
care, ca un ecou, ţipă şi fratele ei. Ischke scăpă pistolul printre 
degete, apucându-şi strâns fratele geamăn, nevenindu-i să 
creadă. 

Gray se repezi şi îi prinse pistolul în cădere, înainte să se 
lovească de pământ. 


409 


Alunecând pe spate, ţinti spre Isaak. 

Bărbatul ar fi putut să se mişte, ar fi trebuit să se mişte, însă 
rămase complet imobil, cu soră-sa în braţe, cu faţa împietrită 
într-o mască a agoniei. 

Gray trase dintr-o parte, ţintind în cap şi curmându-i suferinţa 
lui Isaak. 

Gemenii se prăbuşiră împreună pe podea, cu braţele încolăcite 
unul în jurul celuilalt, sângele adunându-se laolaltă într-o 
băltoacă. 

Gray se ridică în picioare. 

Marcia intră în goană în cameră, cu pistolul îndreptat spre 
Baldric. Bătrânul se holba la nepoţii săi morţi. Insă în ochii săi nu 
se citea nici un fel de durere, aşa cum stătea sprijinit în baston, 
ci doar o detaşare clinică, precum aceea a unui cercetător 
exasperat de rezultatele de laborator dezamăgitoare. 

Lupta durase mai puţin de un minut. 

Gray văzu că indicatorul wattmetrului Clopotului ajunsese în 
zona roşie. Mai avea aproximativ două minute până la puls. Gray 
îşi lipi gura ţevii fierbinţi a pistolului de obrazul bătrânului. 

— Opreşte.-l. 

Baldric îi întâlni privirea. 

— Nu. 


3.13 P.M. 


În timp ce exploziile răsunau în depărtare, tabloul împietrit din 
holul superior al conacului Waalenberg se dezmorţi şi reveni la 
viaţă. Creaturile acelea înfiorătoare, hienele, se culcaseră pe 
burtă în momentul în care izbucniseră bubuiturile. Câteva o 
rupseseră la fugă, însă cele care rămăseseră stăteau în 
apropierea prăzii prinse în capcană. De jur împrejur, matahalele 
musculoase se ridicau din nou în picioare. 

— Nu trageţi! şopti Monk hotărât. Toată lumea în camera aia! 

Făcu semn cu mâna spre o uşă laterală, unde puteau să ocupe 
poziţii mai bune, ca să nu mai fie atât de expuşi. Gunther o căra 
pe Anna. Mosi D'Gana se îndepărtă de fiara pe care o împunsese 
cu sulița. Îl ajută pe maiorul Brooks să se ridice în picioare. 
Bărbatului îi curgea un şuvoi puternic de sânge din coapsă, din 
cauza unei muşcături adânci. 

Inainte să poată merge mai departe, din partea cealaltă a lui 


410 


Monk se auzi un mârâit fioros de avertizare. 

Îşi auzi numele rostit în şoaptă. 

— Monk... 

Lisa se ghemui peste corpul lipsit de putere al lui Painter de pe 
podea, lângă un alt toc de uşă. 

O creatură masivă, de departe cea mai mare, se ridică din 
spatele celor doi, adăpostită în spatele uşii şi avându-i pe Lisa şi 
Painter pe post de paravan. 

Stătea cu capul ridicat, cu umerii laţi dominând scena, 
păzindu-şi prada. Botul întredeschis îi dezvelea dinţii ascuţiţi şi 
din el i se scurgeau sânge şi salivă, în timp ce mârâia. Ochii 
injectaţi îi străluceau, avertizându-i să se dea înapoi. 

Monk simţi că dacă oricare dintre ei ridica măcar o armă 
înspre ea avea să sfâşie în bucăţi perechea de jos, de pe podea. 
Trebuia să rişte, însă înainte să poată să facă vreo mişcare, de 
pe hol se auzi un strigăt, pe un ton poruncitor. 

— Skuld! Nu! 

Monk se întoarse. 

Fiona apăru în raza lui vizuală la capătul holului. Ea trecu de 
cele două creaturi, păşind mândră, ignorându-le, în timp ce 
acestea se aruncau jos, scâncind, pe o parte. Intr-o mână îi 
pârâia un Taser, scoțând scântei albastre. In cealaltă mână ţinea 
alt dispozitiv. Antena acestuia era îndreptată spre fiara care se 
aplecase ameninţător deasupra Lisei şi a lui Painter. 

— Câine rău! spuse Fiona. 

Spre surprinderea lui Monk, creatura se trase înapoi, 
mârâiturile atenuându-se în intensitate şi blana-i zburlită 
devenind netedă din nou. Ca sub efectul unei vrăji, se rezemă 
uşor de pragul uşii. Văpăile din ochi i se stinseră în momentul în 
care se prăvăli pe podelele de scândură. Scoase un geamăt uşor, 
abia perceptibil, aproape de plăcere. 

Fiona ajunse lângă ei. 

Monk se uită lung într-o parte şi alta a holului. Ceilalţi monştri 
căzuseră şi ei victime aceleiaşi vrăji. 

— Clanul Waalenberg a implantat cipuri în corciturile astea, le 
explică Fiona şi ridică dispozitivul din mână. Le induce prin 
telecomandă durerea - şi plăcerea. 

Monstrul masiv din pragul uşii scoase un scâncet de 
satisfacţie. 

Monk se încruntă uitându-se la transmiţător. 

— Cum de-ai pus mâna pe...? 

Fiona se uită fix la el şi flutură dispozitivul spre ei, făcându-le 


411 


semn să o urmeze. 

— Ai furat-o, conchise Monk. 

Ea ridică din umeri şi o porni de-a lungul holului. 

— Hai să spunem că m-am lovit de o prietenă mai veche şi, 
într-un fel sau altul, chestia asta a ajuns la mine în buzunar. Ea 
tot nu-l folosea. 

„Ischke”, se gândi Monk în timp ce-i aduna pe ceilalţi ca să o 
urmeze. 

Monk o ajută pe Lisa cu Painter. Gunther o căra pe Anna sub 
unul din braţe. 

Mosi şi Brooks se sprijineau unul de celălalt. Formau o jalnică 
echipă de atac. 

Insă acum aveau şi alte forţe care să le vină în ajutor. 

În spatele lor, haita de animale îi urmă, vreo douăsprezece la 
început, cărora li se alăturară şi altele, ademenite de aura de 
plăcere emanată de fată, aşa cum şobolanii fuseseră ademeniţi 
de cântecul băiatului cu fluierul din poveste. 

— Nu pot să scap de ele, spuse Fiona, un pic bolborosit. 

Monk observă cum îi tremurau mâinile fetei. Era îngrozită. 

— Cum am găsit butonul potrivit, spuse ea, m-au urmat din 
cuştile lor. M-am ascuns din nou în camera în care Gray mi-a 
spus să aştept... însă probabil că au rămas pe holurile şi în 
încăperile de-aici din jur. 

„Minunat, se gândi Monk, iar noi am dat nas în nas cu ele”, pe 
post de gustare perfectă postcoitum. 

— După care am auzit strigătele voastre, apoi exploziile şi... 

— Bine, bine, o întrerupse Monk. Insă cum a rămas cu Gray? 
Unde este? 

— A coborât cu liftul. Asta acum o oră, spuse ea, arătându-le 
cu degetul în faţă, acolo unde coridorul dădea într-un balcon ce 
domina un hol mai mare. Vă arăt. 

O luă grăbită într-acolo. Poticnindu-se ca să ţină pasul cu ea, o 
urmară şi ei, uitându-se din când în când în urmă ca să 
supravegheze haita. Fiona îi conduse pe nişte scări în jos spre 
holul principal de la intrare. Uşile închise ale liftului erau dispuse 
în partea opusă faţă de uşile masive, sculptate ale conacului. 

Maiorul Brooks se duse şchiopătând spre încuietoarea 
electronică şi trecu prin ea un set de carduri de acces. Trebui să 
încerce mai multe înainte de a găsi unul care să transforme 
lumina roşie într-una verde. Apoi se auzi un huruit de motoare. 
Cabina urca de undeva de jos. 

In timp ce aşteptau, haita de hiene se furişă agale în jos pe 


412 


scări, tolănindu-se şi trândăvind, îmblânzite de sentimentul de 
plăcere produs de dispozitivul Fionei. Câteva se plimbară agale 
pe hol, inclusiv cea pe care o chema Skuld. 

Nimeni nu vorbi, uitându-se la monştri. 

De la distanţă, ajunseră la ei ţipete şi focuri de armă, înăbuşite 
şi atenuate de prezenţa uşii. 

Khamisi se afla în iureşul propriului război. Cât de mult avea 
să dureze să ajungă aici? 

Ca şi cum ar fi citit gândurile lui Monk, uşile duble ale 
conacului se trântiră cu putere în lături. Focurile de armă din 
depărtare răsunară cu putere, intensificate parcă, pocnind fără 
încetare. Ţipetele deveniră şi mai stridente. lnăuntru năvăliră o 
droaie de bărbaţi. Forţele clanului Waalenberg ce băteau în 
retragere. Printre aceştia, Monk îi văzu şi pe cei din elită, 
îmbrăcaţi în costume negre, fraţii şi surorile blonde, mult mai 
puternici, arătând un pic confuzi, ca şi cum ar fi venit înăuntru 
după o zi revigorantă petrecută pe terenul de tenis. 

In timp ce războiul se ducea afară, cele două forţe se văzură 
reciproc în hol. 

Nu era de bine. 

Echipa lui Monk se dădu în spate, pironită de perete, depăşită 
numeric în raport de cinci la unu. 


3.15 P.M. 


Gray se îndepărtă de Baldric Waalenberg. 

— Stai cu ochii pe el, îi ordonă Marciei. 

Gray se strecură rapid până la fostul post de lucru al lui Isaak, 
cu un ochi aţintit asupra wattmetrului Clopotului, întinse mâna 
spre o manetă pe care văzuse c-o acţionase mai înainte Isaak. 
Aceasta controla scutul de protecţie din jurul dispozitivului 
activat. 

— Ce faci? întrebă Baldric, cu o voce incisivă şi cuprinsă subit 
de îngrijorare. 

Aşadar, era ceva care îl speria pe bătrân mai rău decât un 
glonţ. 

Era bine de ştiut. Gray trase maneta înapoi. Motoarele huruiră 
sub picioarele lor, iar scutul începu să coboare. O lumină albastră 
pătrunzătoare îi străbătu marginea de sus, revărsându-se în 
afară pe măsură ce peretele de plumb cobora din tavan. 


413 


— Nu! O să ne omori pe toţi! 

Gray se întoarse cu faţa la bătrân. 

— Atunci opreşte drăcovenia asta. 

Baldric se uită cu ochii pierduţi între scutul care cobora şi 
consolă. 

— Nu pot să-l opresc, ezel! Clopotul este pregătit şi amorsat. 
Trebuie să se descarce. 

Gray ridică din umeri. 

— Atunci o să urmărim cu toţii ce-o să se întâmple. 

Inelul de lumină albastră se îngroşă. 

Baldric înjură şi se întoarse spre consolă. 

— Insă pot să şterg comanda de anihilare. S-o neutralizez. N-o 
să le facă nici un rău prietenilor tăi. 

— Dă-i drumul. 

Baldric tastă ceva rapid, degetele sale noduroase mişcându-se 
cu repeziciune. 

— Numai ridică odată scutul! 

— După ce termini tu. 

Gray se uită peste umărul bătrânului. Văzu cum toate numele 
lor apar pe ecran alături de un cod alfanumeric marcat drept 
„GENETISCH PROFIEL”. Bărbatul apăsă tasta de ştergere „delete” 
de patru ori, iar profilurile genetice fură şterse. A 

— Gata! spuse Baldric, întorcându-se spre Gray. Inchide scutul 
de protecţie! 

Gray puse mâna pe manetă şi o acţionă din nou. 

De sub picioare se auzi un bocănit după care ceva trosni cu o 
zdruncinătură ce cutremură pământul. Scutul din plumb înţepeni 
la poziţie, parţial coborât. 

Dincolo de margine, un soare albastru străluci în inima 
camerei de emisie. 

Aerul fremătă în jurul Clopotului, în timp ce carcasa exterioară 
se roti într-o direcţie, iar partea interioară în cealaltă. 

— Fă ceva! îl imploră Baldric. 

— Pompele hidraulice sunt blocate, murmură Gray. 

Baldric se trase înapoi, cu ochii din ce în ce mai mari la fiecare 
pas pe care îl făcea. 

— Ne-ai condamnat pe toţi la moarte! Odată alimentat 
complet cu energie, pulsaţia brută şi neprotejată a Clopotului o 
să omoare pe toată lumea pe o rază de opt kilometri... sau mai 
rău. 

Gray se temea să întrebe ce putea fi mai rău. 


414 


3.16 P.M. 


Monk se uită la puştile aţintite spre el. 

Erau în inferioritate numerică. 

Cabina liftului nu ajunsese încă la nivelul acesta şi, chiar dacă 
ar fi făcut-o, le-ar fi luat prea mult să se urce şi să închidă uşile. 
Nu exista nici o modalitate de a evita un schimb de focuri. 

În afară de cazul în care... 

Monk se aplecă spre Fiona. 

— Ce zici de puţină durere... propuse el dând din cap spre 
locul unde se retrăseseră hienele. 

Fiona înţelese şi îşi mută degetul pe care îl ţinea apăsat pe 
dispozitiv, trecând de la plăcere la durere. Apăsă pe buton. 

Efectul fu instantaneu. Era ca şi cum cineva ar fi dat foc cozilor 
hienelor. Un urlet puternic izbucni dintr-o mulţime de gâtlejuri. 
Creaturile căzură de pe balconul de deasupra, lovindu-se de 
podea. Altele se rostogoliră pe scări direct spre bărbaţi. Ghearele 
şi colții se năpustiră asupra a tot ce mişca, într-o dezlănţuire de 
furie oarbă. Bărbaţii urlară. Puştile se descărcară. 

În spatele lui Monk, cu un sunet specific, în cele din urmă se 
deschiseră şi uşile liftului. 

Monk se trânti pe spate, trăgând-o şi pe Fiona după el, 
arătându-le şi Lisei şi lui Painter ce să facă. 

Se traseră focuri de armă spre ei, însă majoritatea forţelor 
clanului Waalenberg erau concentrate asupra hienelor. Mosi şi 
Brooks ripostară şi ei cu foc în timp ce se retrăgeau în lift. 

Cu toate astea, se păreau că aveau să scape ca prin urechile 
acului. Dar după aceea? Alertate, forţele de pază aveau pur şi 
simplu să pornească în urmărirea lor. 

Monk apăsă fără să se uite pe butoanele de la subsol. 

Avea timp suficient să-şi facă griji cu privire la asta mai târziu. 

Însă cineva din grupul lor nu avea de gând să mai aştepte. 

Gunther i-o puse pe Anna în braţe lui Monk. 

— la-o! O să-i ţin eu pe loc. 

Anna întinse mâna spre el în timp ce se închideau uşile. 
Gunther îi împinse cu grijă braţul şi se dădu înapoi. Se întoarse, 
cu pistolul într-o mână şi cu puşca în cealaltă, nu însă înainte de 
a se uita fix în ochii lui Monk, pecetluind angajamentul lor tacit. 

„Apăr-o pe Anna.” 

După aceea uşile se închiseră. 


415 


3.16 P.M. 


Khamisi gonea nebuneşte prin junglă, aplecat pe motocicletă. 
Paula Kane era şi ea călare pe şa în spatele lui, cu puşca pe 
umăr. Războinicul zulus şi agentul britanic. Ciudată asociere. 
Unul dintre cele mai sângeroase evenimente din istoria ținutului 
avusese loc pe durata războaielor anglo-zuluse din secolul al 
nouăsprezecelea. 

Nu mai era cazul. 

Acum formau o echipă extrem de armonioasă. 

— la-o la stânga! strigă Paula. 

Khamisi răsuci ghidonul. Ţeava puştii Paulei se balansă spre 
partea opusă. Trase. O santinelă a clanului Waalenberg căzu pe 
spate cu un țipăt. 

De ambele părţi, focuri de armă şi explozii răsunau de-a lungul 
junglei. 

Forţele de pe domeniu erau complet debusolate. 

Deodată, iară nici un fel de avertisment, motocicleta ieşi în 
viteză din junglă şi intră într-o grădină de zece acri cu gazonul 
îngrijit tuns. Khamisi frână până opri, derapând la adăpostul unei 
sălcii. 

Conacul umplea priveliştea din faţa ochilor. 

Khamisi îşi ridică binoclul atârnat de gât şi cercetă linia 
acoperişului. Localiză punctul în care elicopterul parcului 
aterizase pe helipad. N 

Privirea îi fu atrasă de o anumită mişcare. Işi reglă binoclul şi o 
siluetă cunoscută se focaliză în lentilele acestuia. Tău. Prietenul 
său zulus stătea pe marginea acoperişului şi urmărea războiul de 
dedesubt. 

După care din stânga, o altă siluetă intră în câmpul său vizual, 
în spatele lui Tău, ţinând strâns o ţeavă deasupra capului. 
Paznicul-şef Gerald Kellogg. 

— Nu mişca, îi spuse Paula lui Khamisi, din spate. 

Işi fixă capătul ţevii puştii deasupra capului lui Khamisi şi ţinti 
prin lunetă. 

— Il văd, spuse ea. 

Khamisi se crispă uşor, însă rămase nemişcat, uitându-se 
atent prin binoclu. 

Paula apăsă pe trăgaci. Puşca dudui, răsunându-i în urechi. 

Brusc, capul lui Kellogg fu împins înapoi. Tău aproape căzu de 
pe acoperiş de spaimă, însă se prăbuşi pe burtă, fără să ştie că 


416 


tocmai îi fusese salvată viaţa. 

Khamisi simţi şi el ceva din spaima lui Tău, cuprins de un 
tremur rău prevestitor după ceea ce tocmai era să se întâmple. 
Oare cum se descurcau ceilalţi acolo înăuntru? 


3.17 P.M. 


— Ne-ai condamnat pe toţi la moarte! repetă Baldric. 

Gray refuza să se dea bătut. 

— Poţi să încetineşti procesul de descărcare a Clopotului? Ca 
să-mi asiguri timpul necesar să ajung jos. Să repar scutul. 

Bătrânul se holbă la scutul de protecţie înţepenit, încununat 
de acea lumină albăstruie. Pe faţă i se citea frica. 

— S-ar putea să existe o modalitate, însă... însă... 

— Insă ce? 

— Cineva trebuie să se ducă acolo, înăuntru. 

Făcu semn cu bastonul tremurând înspre camera de emisie şi 
clătină din cap, în mod clar refuzând să se ofere voluntar. 

Uşa se deschise larg şi o voce strigă cu putere. 

— O s-o fac eu. 

Gray şi Marcia se întoarseră, ridicându-şi pistoalele. 

Un grup uimitor pătrunse clătinându-se în încăpere. Monk 
mergea în faţă, sprijinind-o pe femeia cu părul negru care tocmai 
strigase. Majoritatea celorlalte persoane erau necunoscuţi. Un 
bărbat de culoare, mai în vârstă, intră şchiopătând împreună cu 
un tânăr proaspăt bărbierit îmbrăcat în uniformă. Aceştia erau 
urmaţi de Fiona şi de o blondă înaltă, cu o alură atletică, care 
arăta de parcă tocmai alergase la maraton. Cele două sprijineau 
un bărbat mai în vârstă, fără vlagă, care abia se ţinea pe 
picioare. Se părea că inerția era tot ce îl mai susţinea. De îndată 
ce femeile se opriră, el se încovoie sub propria greutate. Işi ridică 
faţa şi întâlni privirea din ochii albaştri, atât de familiari ai lui 
Gray. 

— Gray... murmură el împleticit. 

Şocat, îl recunoscu. 

— Domnul director Crowe? 

Gray se grăbi să ajungă lângă el. 

— Nu mai e timp, avertiză femeia brunetă, sprijinindu-se încă 
de Monk. 

Arăta doar cu puţin mai bine decât Painter. Ochii ei studiară 


417 


scutul şi Clopotul cu o expresie ce arăta că era foarte 
familiarizată cu fenomenul. 

— O să am nevoie de ajutor să ajung în interiorul camerei. lar 
el vine cu mine, spuse ea ridicând o mână tremurândă spre 
Baldric Waalenberg. 

Bătrânul gemu. 

— Nu... 

Femeia îi aruncă o privire îngheţată. 

— O să ne trebuiască două perechi de mâni pe conductoarele 
de polaritate. lar tu cunoşti maşinăria. 

Monk se întoarse spre bărbatul de culoare. 

— Mosi, ajut-o pe Anna să intre acolo. O să avem nevoie deo 
scară. 

După aceea se uită la Gray şi-i strânse rapid mâna, aplecându- 
se în faţă ca să-l bată pe umăr cu un gest amical. 

— Nu avem prea mult timp, şopti Gray la urechea lui Monk, 
surprins de cât de uşurat se simţise la sosirea lui. II năpădise de 
un val de speranţă reînnoită. 

— Mie-mi spui? 

Monk scoase o staţie radio şi i-o dădu lui Gray. 

— Fă să meargă drăcovenia asta. Eu o să pun lucrurile în 
mişcare suci. 

Gray înşfacă staţia radio şi ieşi din încăpere. Avea o mie de 
întrebări de pus, însă acestea trebuiau să mai aştepte. Menţinu 
canalul radio deschis. Auzi zgomote şi voci, discuţii aprinse şi 
câteva strigăte. Auzi nişte paşi alergând în urma sa. 

Işi aruncă privirea înapoi. Era Fiona. 

— Vin cu tine! strigă ea şi se apropie în momentul în care el 
ajungea la scara de incendiu. 

Incepu să coboare. 

Ea ridică un transmiţător cu o antenă întinsă, în cazul în care 
mai dai peste vreunul dintre monștrii ăia. 

— Incearcă să ţii pasul cu mine, spuse el. 

— Oh, mai tacă-ţi fleanca. 

Alergară restul drumului, ajungând pe holul de la nivelul 
inferior la camera de serviciu. 

Il auzi pe Monk în staţia radio. 

— Anna şi nemernicul ăla bătrân sunt în interiorul camerei. 
Bineînţeles că nu-i prea fericit să facă asta. Ce păcat. Când 
tocmai eram pe cale să devenim atât de buni prieteni. 

— Monk... îl avertiză Gray, făcându-l să se concentreze din nou 
asupra sarcinii primite. 


418 


— O să-i dau staţia radio Annei. Ea o să te coordoneze. Oh, 
apropo, ai la dispoziţie mai puţin de un minut. Ciao. 

Gray clătină din cap şi trase cu forţă uşa camerei de serviciu. 

Era încuiată. 

Fiona îl văzu trăgând a doua oară de uşă şi oftă. 

— N-ai cheie? 

Gray se încruntă, îşi scoase pistolul de la betelie şi îl îndreptă 
spre încuietoare. Trase. Impuşcătura răsună în hol, lăsând o 
gaură fumegândă acolo unde fusese clanţa. Impinse uşa cu 
putere şi o deschise. 

Fiona veni după el. 

— Bănuiesc că merge şi aşa. 

In faţă văzu agregatul motor şi pistoanele care acționau scutul 
de protecţie. 

Un val ciudat de ritmic de electricitate statică se revărsă 
asupra staţiei radio, crescând şi diminuându-se precum valurile 
pe o plajă. Gray îşi dădu seama că trebuia să fie interferența 
produsă de Clopot. Monk probabil că îi dăduse staţia radio Annei. 

Confirmând acest lucru, auzi vocea femeii discutând aprig prin 
pârâiturile provocate de electricitatea statică. Se contrazicea pe 
probleme tehnice într-un amestec furios de germană şi olandeză. 
Gray o ignoră aproape complet în timp ce dădea roată motorului. 
După care vocea femeii vorbi mai clar, în engleză. 

— Domnule comandor Pierce? 

El îşi drese vocea. 

— Continuă. 

Vocea ei răspunse iritată, ajunsă la capătul puterilor. 

— Ne-am băgat degetele aici, în locaşurile în care trebuie, însă 
n-o să ţină. 

— Ţineţi-le strâns. 

Gray depistă problema. O siguranţă arsă la unul dintre 
pistoane. Folosindu-se de marginea cămăşii, o scoase. Se 
întoarse spre Fiona. 

— Avem nevoie de alta. Trebuie să fie una de rezervă pe-aici 
pe undeva. 

— Grăbeşte-te, domnule comandor. 

Electricitatea crescu ameninţător de puternic şi de zgomotos, 
însă nu suficient ca să acopere cuvintele lui Baldric, şoptite cu 
repeziciune înspre Anna. 

— Treci de partea noastră. Putem să folosim un alt expert 
pentru Clopot. 

Chiar aşa, înspăimântat cum era, Baldric îşi juca toate cărţile. 


419 


Gray ciuli urechile. Oare ea avea să-i trădeze? făcu un gest 
spre Fiona. 

— Aruncă-mi transmiţătorul ăla. 

Ea i-l aruncă pe sub mână. El îl prinse şi îi smulse antena 
metalică. 

Nu avea timp să găsească o siguranţă de rezervă. Trebuia să 
improvizeze ceva. Indesă antena între contacte şi se duse ţintă 
spre un panou de control dotat cu o manetă masivă care se 
acţiona manual. Operaţiunea nu avea nevoie de nici o explicaţie. 

In partea superioară era inscripţionat „OP” şi dedesubtul 
acestuia „ONDER'AAN”. 

Sus şi jos. 

Nu era chiar cine ştie ce filosofie. 

Gray vorbi în staţia radio. 

— Anna. Tu şi Baldric puteţi să ieşiţi de-acolo. 

— Nu putem, comandante. Unul din noi trebuie să-şi ţină 
degetul în locaş. Dacă plecăm amândoi, Clopotul o să explodeze 
instantaneu. 

Gray închise ochii. Nu îndrăzneau să se încreadă în posibila 
cooperare a lui Baldric. 

Electricitatea statică crescuse până la nivelul unui vuiet slab şi 
continuu pe care îl auzea în ureche. 

— Ştii ce trebuie să faci, comandante. 

Ceea ce făcu. 

Impinse maneta. 

De la depărtare, ultimele ei cuvinte ajunseră până la el. 

— Spune-i fratelui meu... că-l iubesc. 

Insă, în timp ce lăsa staţia radio în jos, o ultimă afirmaţie se 
auzi printre pârâituri - fie ca răspuns la oferta lui Baldric, fie 
pentru a face o ultimă declaraţie în faţa lumii, fie pur şi simplu 
pentru propria mulţumire. 

— Eu nu sunt nazistă. 


3.19 P.M. 


Lisa îngenunche pe podea, legănându-l pe Painter. După care 
simţi huruitul masivei maşinării sub genunchi. In faţă, scutul 
gigantic de plumb se înălța spre tavan, strangulând revărsarea 
de lumină albastră. 

Se ridică pe jumătate. Anna încă era acolo înăuntru. Până şi 


420 


Monk făcu un pas spre scutul de protecţie ce se închidea. 

Un urlet cutremurător erupse din interior. 

Era bătrânul. Lisa îi văzu degetele râcâind deasupra marginii, 
înnebunit, încercând să se apuce de-acolo. Era prea târziu. 
Acesta se ridică lin, mai sus decât putea el să ajungă şi fără alte 
piedici se fixă în inelul corespunzător din tavan. 

Ţipetele sale încă mai puteau fi auzite, înăbuşite, înnebunite. 

După aceea Lisa îl simţi. Direct în stomac. Acel șoc energetic. 
Nu putea fi descris în nici un fel. Un cutremur ce clătină totul fără 
pic de mişcare. După care nimic. Tăcere completă. Toţi îşi ţineau 
respiraţia. 

Painter gemu, ca şi cum efectul ar fi fost dureros pentru el. 

Capul lui zăcea în poala ei. Ea îl examină. Ochii i se duseseră 
îl scutură uşor. Nici un răspuns. 

Era pe jumătate conştient. || pierdeau. 

— Monk...! 


3.23 P.M. 


— Grăbeşte-te, Gray! strigă Monk în staţia radio. 

Gray urcase înapoi treptele, cu paşi apăsaţi, urmat de Fiona. 
Acolo, dedesubt, întârziase doar cât să găsească o siguranţă 
înlocuitoare şi să repare scutul. Nu înţelesese tot ceea ce îi 
transmisese Monk, însă umpluse golurile cu ceea ce ştia el. 
Painter suferea de o formă de otrăvire prin iradiere, iar Clopotul 
reprezenta singura modalitate de vindecare. 

În timp ce se apropia de platforma de la etajul cinci, auzi nişte 
bocanci grei ce păşeau nesiguri spre ei. Gray îşi scoase pistolul. 
Acum ce mai era? 

O siluetă masivă, extrem de încruntată şi cu faţa albă ca 
hârtia, apăru de deasupra, pe jumătate căzând pe scări în 
direcţia lui. Avea cămaşa îmbibată de sânge. O julitură adâncă şi 
neregulată îi străbătea partea laterală a feţei, din creştetul 
capului până la gât. Işi ţinea pe abdomen o mână cu încheietura 
ruptă. 

Gray îşi ridică arma. 

Fiona îl împinse şi trecu pe lângă el. 

— Nu, ele cu noi. 

Şi cu o voce scăzută, adresată lui Gray, adăugă dând din cap: 


421 


— E fratele Annei. 

Uriaşul se apropie de ei, împleticindu-se, recunoscând-o la 
rândul lui pe Fiona. Ochii i se îngustară la vederea lui Gray, 
suspicioşi şi obosiţi. Insă îşi flutură puşca în spate, spre scările de 
sus. 

— Blockiert, mormăi el. 

Blocat. 

Aşadar, uriaşul le câştigase timpul necesar cu propriul sânge. 
__O luară în grabă de-a lungul holului către camera Clopotului. 
Insă Gray ştia că trebuie să-l pregătească pe Gunther. După 
sacrificiul Annei, măcar atât îi datora fratelui ei. Atinse cotul 
bărbatului. 

— In ceea ce o priveşte pe Anna... începu el. 

Gunther se întoarse spre el, încordat, cu ochii îndureraţi, ca şi 
cum s-ar fi aşteptat la ce era mai rău. 

Gray înfruntă acea teamă şi îi explică totul cu cuvinte 
răspicate, fără să omită ceva, încheind cu adevărul final. 

— Eforturile ei ne-au salvat pe noi, ceilalţi, pe toată lumea. 

Picioarele bărbatului masiv se înmuiaseră la auzul veştilor. 

Dacă rănile nu reuşiseră să-l răpună, în cele din urmă durerea 
o făcuse. Se prăbuşi uşor în genunchi pe hol. 

Gray făcu o pauză. 

— Ultimele ei cuvinte... ţi-au fost adresate ţie, ţi-a transmis 
dragostea ei. 

Bărbatul îşi acoperi faţa şi se încovoie pe podea. 

— Îmi pare rău... începu Gray. 

Monk apăru în pragul uşii. 

— Gray, ce mama naibii faci...? 

După care îl văzu pe Gunther într-o postură de durere 
nedisimulată. Vocea i se stinse. 

Gray se duse spre Monk. 

Nu se terminase pentru nici unul dintre ei. 


3.22 P.M 


— Coboară scutul! 

Lisa îşi aruncă rapid privirea ca să-l vadă pe comandorul 
Pierce păşind în cameră cu Monk, amândoi aplecându-şi capul la 
unison. Ea stătea aplecată deasupra panoului de control al 
Clopotului. l|şi petrecuse ultimele câteva minute ca să se 


422 


familiarizeze cu dispozitivul. Pe drumul parcurs până aici, Anna îi 
împărtăşise în detaliu modul în care funcţiona Clopotul. Femeia 
se temuse că ar putea să fie prea slăbită pentru a supraveghea 
folosirea acestuia. Altcineva trebuia să ştie acest lucru. Această 
răspundere căzuse pe umerii Lisei. 

— Scutul! strigă Gray la ea din nou. 

Ea încuviinţă scurt şi inversă sensul manetei de acţionare. 

Motoarele huruiră dedesubt. Ea se întoarse să vadă cum 
coboară scutul de protecţie. Cu Clopotul în stare de repaus, 
lumina nu mai răzbătea din interior. Un pas mai încolo, Painter 
zăcea întins pe o prelată pe podea, îngrijit pentru moment de dr. 
Fairfield. 

In dreapta, Mosi şi Brooks traseră altă prelată peste cadavrele 
gemenilor. 

Cum rămăsese cu bunicul celor doi? 

Scutul de protecţie continua să coboare, ajungând acum la 
înălţimea taliei. Clopotul stătea neclintit în centru, aşteptând să 
fie reactivat. Lisa îşi aminti descrierea pe care Anna i-o făcuse 
dispozitivului în formă de clopot. Instrumentul suprem de măsură 
a energiei cuantice. O speria de moarte. 

Spre stânga, strigând puţin ca să fie auzit peste zgomotul 
motorului, Monk relată mesajul radio primit de la Khamisi. Zuluşii 
ocupaseră proprietatea, împingând orice forţe ale clanului 
Waalenberg care mai supravieţuiseră în conacul aflat sub asediu. 
Deasupra se auzeau schimburi de focuri. 

— Gunther a blocat scara de incendiu, spuse Gray. lar uşile 
liftului sunt blocate în poziţia deschis. Asta ar trebui să ne mai 
acorde un răgaz. Făcu un semn cu mâna spre Brooks şi Mosi. 
Supravegheaţi holul exterior! 

Aceştia îşi luară armele şi ieşiră din încăpere. 

In timp ce ieşeau, Gunther intră clătinându-se pe picioare. 
După expresia feţei, Lisa îşi dădu seama că aflase de moartea 
Annei. Işi aruncase toate armele. Fiecare pas era ca de plumb în 
timp ce se îndrepta spre scutul ce cobora. Trebuia să fie martor 
la sfârşit. O iertare finală pentru tot sângele care îi pătase 
mâinile. 

Scutul se opri. Motoarele nu mai scoteau nici un zgomot. 

Lisa se temea să vadă victimele cu ochii ei, însă avea o 
sarcină de îndeplinit. 

Se îndreptă spre Clopot. 

Anna zăcea pe-o parte în umbra dispozitivului, ghemuită ca un 
prunc. Pielea ei era de un alb-cenuşiu, părul ei negru devenise 


423 


alb ca zăpada, ca şi cum s-ar fi transformat într-o statuie de 
marmură. Gunther păşi peste marginea scutului şi îngenunche 
lângă sora lui. Fără nici un cuvânt, lipsit de orice expresie, se 
aplecă şi îşi ridică sora în braţe. Ea atârna moale, capul 
odihnindu-i-se pe umărul fratelui său. 

Gunther se ridică în picioare, se întoarse cu spatele la Clopot 
şi se îndepărtă. 

Nimeni nu încercă să-l oprească. 

După aceea dispăru afară pe uşă. 

Privirea Lisei căzu pe cealaltă siluetă încă răşchirată pe 
podeaua de plumb a camerei de emisie. Baldric Waalenberg. Ca 
şi în cazul Annei, pielea sa căpătase o nuanţă nenaturală de alb, 
aproape translucidă. Insă radiaţia îi arsese şi tot părul, lăsându-l 
complet chel, fără să-i mai rămână nici măcar genele sau 
sprâncenele. Şi carnea i se lipise de oase, dându-i un aspect 
mumificat. lar ceva legat de structura sa osoasă de dedesubt 
era... era în neregulă. 

Lisa încremeni, prea şocată ca să mai facă vreun pas. 

Fără păr, cu carnea parcă uscată, craniul era deformat în mod 
clar, ca şi cum se topise parţial, iar apoi se întărise la loc. Mâinile 
îi erau contorsionate, cu degetele nefiresc de alungite, ca de 
maimuţă. Cuvântul „involuţie” îi reverberă în cap. 

— Scoateţi-l de acolo, spuse Gray cu dezgust, după care se 
uită la Lisa. O să te ajut să-l bagi pe Painter înăuntru. 

Lisa scutură uşor din cap, dându-se înapoi. 

— Nu putem... 

Nu reuşea să-şi dezlipească privirea de pe silueta diformă şi 
contorsionată a fostului cap al clanului Waalenberg. 

— Nu putea permite să i se întâmple asta şi lui Painter. 

Gray veni la ea. 

— Ce vrei să spui? 

Ea înghiţi în sec, încă holbându-se, în timp ce Monk apuca 
monstrul de mâneca de la cămaşă, în mod clar temându-se să-i 
atingă carnea. 

— Painter este mult prea afectat. Clopotul nu ne dă decât 
speranţa stopării sau încetinirii procesului de deteriorare fizică, 
nu a inversării lui. Vrei ca directorul tău să rămână în starea în 
care e acum? 

— Dacă există viaţă, există speranţă. 

Cuvintele fură rostite încet, cu blândeţe. Aproape că reuşiră 
să-i distragă atenţia femeii în timp ce Monk târa corpul deformat 
al bătrânului în afara dispozitivului, peste margine. 


424 


Lisa deschise gura gata să spună că speranţa era falsă. 

În momentul acela, ochii lui Baldric Waalenberg se deschiseră 
larg, lăptoşi şi tulburi, arătând mai mult a piatră decât a ţesut. 
Gura i se alungi ca într-un țipăt mut şi prelung. Nu mai avea 
coarde vocale. Nu mai avea nici limbă. Nu mai era nimic în el în 
afară de oroare şi durere. 

Lisa dădu glas urletului mut al bătrânului, scoțând un țipăt 
răsunător şi trăgându-se într-o parte până se lovi de consolă. 
Monk înţelese, la rândul lui, oroarea care tocmai se petrecuse 
aici. Se trase într-o parte, dându-i drumul lui Baldric pe plăcile de 
gresie din afara camerei de emisie. 

Trupul acestuia se prăbuşi. Membrele rămaseră nemişcate, 
lipsite de orice urmă de muşchi. Insă gura se deschidea şi se 
închidea, asemenea unui peşte scos din apă. Ochii se holbau 
orbeşte. 

După care Gray păşi pentru a se interpune între Lisa şi 
imaginea de groază. O apucă de umeri. 

— Dr. Cummings. Privirea ei, nesigură din cauza panicii, o fixă 
pe a lui. Directorul Crowe are nevoie de tine. 

— Nu... nu pot să fac nimic. 

— Ba da. Putem să folosim Clopotul. 

— Nu pot să-i fac asta lui Painter, spuse ea ridicând vocea. Nu 
asta! 

— N-o să se întâmple asta. Monk mi-a spus că te-a instruit 
Anna. Ştii cum să reglezi Clopotul pentru un randament minim, 
pentru o radiaţie paliativă care să-i reducă durerile. Ce s-a 
întâmplat mai devreme aici este cu totul altceva. Baldric a reglat 
Clopotul la un amperaj maxim, unul menit să omoare. Şi până la 
urmă... până la urmă a cules ce-a semănat. 

Lisa îşi acoperi faţa cu mâinile, încercând să se detaşeze de 
tot ce era înjur. 

— Şi noi ce mai încercăm să culegem? suspină ea. Painter e-n 
pragul morţii. De ce să-l facem să sufere mai mult de-atât? 

Gray îi trase mâinile în jos. Se aplecă să-i prindă privirea. 

— Îl cunosc pe directorul Crowe. Şi cred că şi tu îl cunoşti. El ar 
lupta până la sfârşit. 

Ca medic, mai auzise asemenea argumente şi înainte, însă ea 
era o persoană realistă. Când nu mai era nici o speranţă, tot ce 
mai putea să ofere un medic era o doză de linişte şi demnitate. 

— Dacă ar exista vreo şansă de vindecare, spuse ea scuturând 
din cap, cu vocea mai sigură, chiar şi una mică, aş apela la ea. 
Dacă am şti ce încerca Hugo Hirszfeld să-i comunice fiicei sale. 


425 


Codul său perfect, adăugă ea clătinând din nou din cap. 

Gray îi prinse bărbia cu degetele. Ea încercă să se elibereze, 
iritată la culme. Insă strânsoarea lui era sigură şi puternică. 

— Eu ştiu ce a ascuns Hugo în cărţile alea, spuse el. 

Ea se încruntă la el, însă citi în ochii lui că spunea adevărul. 

— Eu am răspunsul, insistă el. 


426 


16 
ENIGMA RUNELOR 


3.25 P.M. 
AFRICA DE SUD 


__— Nu este un cod, explică Gray. N-a fost niciodată un cod. 
Ingenunche pe podea, cu un marker în mână. Incercui setul de 
rune pe care le desenase pentru Baldric Waalenberg. 


[IXMJr 


Ceilalţi se adunară în jurul lui, însă el îşi menţinu atenţia 
concentrată asupra Lisei Cummings. Răspunsul pe care Gray îl 
desluşise n-avea nici un sens, însă simţea că acesta era /acătu/, 
iar femeia asta, care ştia mai mult decât oricine altcineva din 
încăpere despre dispozitiv, putea să deţină cheia. Trebuiau să 
conlucreze. 

— Din nou rune, spuse Lisa. 

Gray se încruntă la ea ca să-i ceară o explicaţie. 

Ea dădu din cap spre podea. 

— Am văzut alt set de rune, unul diferit, desenat cu sânge. 
Care transpus în litere însemna Schwarze Sonne. 

— Soarele Negru, traduse Gray. 

— Era numele proiectului Annei din Nepal. 

Gray se gândi la semnificaţia acestuia. În minte îi reveni 
imaginea simbolului Soarelui Negru de pe calculatorul de dincolo. 
Probabil cabala originală a lui Himmler se împărţise în două după 
război. Grupul Annei la nord. Grupul lui Baldric la sud. Odată 
separate, cele două grupuri se distanţaseră din ce în ce mai mult 
până când aliaţii deveniseră adversari. 

Lisa bătu uşor în runele de pe podea, făcându-l să se 
concentreze din nou asupra lor. 

— Runele pe care le-am descifrat nu erau decât o simplă 
transpunere a literelor pentru simboluri. Şi-aici e la fel? 


427 


Gray scutură din cap. 

— Baldric a făcut aceeaşi presupunere. Acesta a fost motivul 
pentru care n-a reuşit cu nici un chip să descifreze runele. Insă 
Hugo nu şi-ar fi îngropat secretul atât de superficial. 

— Dacă nu-i un cod, întrebă Monk, atunci ce este? 

— E un puzzle, spuse Gray. 

— Ce? 

— Ţi-aduci aminte când am discutat cu tatăl lui Ryan? 

Monk încuviinţă dând din cap. 

Gray revăzu cu ochii minţii întâlnirea cu Johann Hirszfeld. 
Bărbatul care suferea de emfizem era pierdut în trecut şi faptul 
că deplângea proprietatea familiei care avea să fie întotdeauna 
umbrită de castelul Wewelsburg şi de micul şi întunecatul secret 
de familie al legăturilor cu naziştii. 

— El ne-a vorbit despre cât de iscoditor fusese bunicul său 
Hugo. Care întotdeauna cercetase lucruri ciudate şi investigase 
mistere ale istoriei. 

— Tocmai ceea ce l-a atras la nazişti, spuse Fiona. 

— lar în timpul liber, Hugo nu făcea altceva decât să continue 
să-şi ascută mintea. 

Gray îşi aminti cuvintele lui Johann: „Făcea exerciţii de 
memorie, rezolva puzzle-uri. Mereu rezolva puzzle-uri”. 

Gray bătu uşor în setul de rune. i 

— Acesta a fost doar un exercițiu intelectual. Insă nu un cod... 
un puzzle. Runele erau nişte forme care urmau să fie manipulate, 
rearanjate, să readucă şi să refacă ordinea din haos. 

Gray rezolvase puzzle-ul în minte de-a lungul ultimelor zile, 
lăsând runele să se răsucească şi să se întoarcă în ochiul minţii 
până când căpătaseră o formă. Ştia că acesta este răspunsul. 
indeosebi ţinând cont de remuşcările lui Hugo, de la sfârşitul 
vieţii, regretul pe care îl exprimase pentru colaborarea sa cu 
naziştii. Însă oare ce însemna? 

Privirea i se fixă asupra Lisei. 

Redesenă cele şase rune de pe podea, una după cealaltă, 
rearanjate în ordinea potrivită. Completă puzzle-ul pe podea, 
inscripţionând ultima rună şi completând vraja. 

Ordinea refăcută din haos. 

lertarea păcatelor după colaboraţionism. 

Ceva sfânt născut din ceva păgân. 

Prin vechile rune păgâne, Hugo îşi dovedise adevărata 
descendență. 


428 


— E o stea, spuse Monk. 

Lisa îşi ridică privirea de jos. 

— Nu-i orice stea... e Steaua lui David. Gray dădu aprobator 
din cap. 

Fiona puse cea mai importantă întrebare. 

— Insă care-i semnificaţia ei? 

Gray oftă. 

— Nu ştiu. N-am nici cea mai vagă idee ce are de-a face cu 
Clopotul, cu perfecţionarea dispozitivului. Poate c-a fost pur şi 
simplu o declaraţie finală despre cine era, un mesaj secret 
transmis familiei sale. 

Gray îşi aminti ultimele cuvinte ale Annei. 

„Eu nu sunt nazistă.” 

Oare codul runic al lui Hugo nu era decât o altă modalitate de 
a exprima acelaşi lucru? 

— Nu, spuse Lisa tăios, vocea ei sigură răsunând de-a lungul 
încăperii. Dacă vrem să rezolvăm asta, trebuie să acţionăm ca şi 
cum acesta este răspunsul. 

Gray văzu că în ochii ei apăru ceva ce nu se aflase acolo cu 
puţin timp în urmă. 

Speranţă. 

— Potrivit spuselor Annei, continuă ea, Hugo a intrat în camera 
Clopotului de unul singur cu un bebeluş. Fără nici un fel de 
instrumente speciale. Nu erau decât el şi băiatul. Şi odată cu 
încheierea experimentului, testele au arătat că avusese succes şi 
produsese primul Cavaler al Soarelui adevărat şi pur. 

— Ce-a făcut acolo, înăuntru? întrebă Fiona. 

Lisa bătu uşor cu mâna în Steaua lui David. 

___— Steaua asta este într-un fel sau altul legată de experiment. 
Insă nu cunosc semnificaţia simbolului. 

Gray o cunoştea. Studiase numeroase religii şi mişcări 
spirituale în tinereţe, dar şi de când lucra la Sigma. 

— Semnificaţia stelei este diversă. Este un simbol al rugăciunii 
şi credinţei. Şi poate mai mult de atât. Observaţi cum steaua cu 
şase colţuri reprezintă de fapt două triunghiuri suprapuse. Unul 
orientat în sus, altul în jos. In cabala iudaică, cele două 
triunghiuri sunt echivalentul lui yin şi yang, al luminii şi 


429 


întunericului, al trupului şi sufletului. Un triunghi reprezintă 
materia şi trupul. Celălalt - sufletul nostru, existenţa noastră 
spirituală, conştiinţa noastră. 

— Şi puse laolaltă, ele sunt atât una, cât şi cealaltă, sunt 
ambele, spuse Lisa. Nu doar o particulă sau o undă, ci ambele. 

Gray întrezări posibilitatea de a înţelege. 

— Poftim? 

Lisa se uită lung spre camera de emisie. 

— Anna spunea că Clopotul este în esenţă un dispozitiv de 
măsurare cuantică ce a manipulat evoluţia. Evoluţia cuantică. 
Aici nu-i vorba decât de mecanica cuantică. Asta ar trebui să fie 
cheia. 

Gray se încruntă. 

— Ce vrei să spui? 

Lisa reproduse pe scurt ceea ce o învățase Anna. Cum Gray 
studiase biologia şi fizica, nu avu nevoie de prea multe explicaţii. 

Închizând ochii, se lăsă din nou jos, încercând să-şi dea seama 
care era relaţia dintre Steaua lui David şi mecanica cuantică. 
Exista vreun răspuns care să le lege? 

— Spuneai că Hugo s-a dus în cameră doar cu un bebeluş? 
întrebă Gray. 

— Da, spuse Lisa încet, ca şi cum ar fi simţit că trebuia să-l 
lase cu gândurile lui. 

Gray se concentră. Hugo îi dăduse /acătu/. Lisa îi dăduse 
cheia. Acum nu depindea decât de el. Încercând să nu se mai 
gândească la cât de mult îi presa timpul, întoarse pe toate părţile 
indiciile pe care le avea, testându-le şi eliminându-le. 

Ca în cazul oricărui alt puzzle al lui Hugo. 

Ca şi în cazul Stelei lui David, în cele din urmă întrezări 
combinaţia corectă. Atât de precisă, atât de perfectă. Ar fi trebuit 
să se gândească mai devreme la ea. 

Gray deschise ochii. 

Probabil că Lisa observase ceva pe faţa lui. 

— Ce e? 

Gray se ridică în picioare. 

— Alimentează Clopotul, spuse el, îndreptându-se către 
consolă. Acum! 

Lisa îl urmă şi începu să pună în aplicare procedura specifică. 

— O să dureze patru minute pentru a ajunge la nivelul unei 
pulsaţii paliative, cu efect curativ, zise ea, aruncând rapid o 
privire iscoditoare spre Gray, în timp ce lucra. Ce facem? 

Gray se întoarse spre Clopot. 


430 


— Hugo n-a intrat în camera Clopotului fără nimic asupra lui. 

— Dar asta-i tot ce Anna... 

— Nu, o întrerupse Gray pe Lisa. A intrat cu Steaua lui David. A 
intrat înăuntru cu rugăciune şi credinţă. Insă mai cu seamă a 
intrat acolo cu propriul calculator cuantic. 

— Ce? 

Gray vorbi rapid, ştiind că avea dreptate. 

— Conştiinţa i-a încurcat şi zăpăcit pe oamenii de ştiinţă de 
secole întregi... şi asta încă de pe vremea lui Darwin. Ce este 
conştiinţa? Este doar creierul nostru? Constă doar în declanşarea 
unor impulsuri nervoase? Unde este linia de demarcaţie dintre 
creier şi minte? Dintre materie şi spirit? Dintre trup şi suflet? 

Făcu semn spre simbol. 

— Cercetările actuale spun că este acolo. Că noi suntem 
ambele. Suntem şi undă şi particulă. Trup și suflet. Că viaţa în 
sine este un fenomen cuantic. 

— OK, acum ai început să trăncăneşti să nu mai înţeleagă 
nimeni nimic, interveni Monk, alăturându-i-se, trăgând-o şi pe 
Fiona după el. 

Gray inspiră adânc, surescitat. 

— Oamenii de ştiinţă moderni resping spiritualitatea, definind 
creierul doar ca pe un calculator complex. Conştiinţa apare pur şi 
simplu ca rezultat al declanşării unei interconexiuni complexe de 
neuroni, fiind în esenţă un calculator al sistemului nervos, 
operând la nivel cuantic. 

— Un calculator cuantic, repetă Lisa. Deja ai mai spus-o. Insă 
ce mama naibii e asta? 

— Aţi văzut un cod de computer divizat până la cel mai de jos 
nivel. Paginile de zero şi unu. Acesta este modul în care 
gândeşte calculatorul modern. Deschizând sau închizând un 
comutator. Zero sau unu. Calculatorul cuantic teoretic, dacă ar 
putea fi construit, oferă o a treia opţiune. Vechiul zero sau unu, 
dar şi o a treia opţiune. Zero şi unu. 

Lisa îşi miji ochii. 

— Asemenea electronilor din lumea cuantică. Ei pot fi unde 
sau particule în acelaşi timp. 

— A treia opţiune, spuse Gray dând din cap. Nu pare mare 
lucru, însă prin adăugarea acestei posibilităţi în arsenalul unui 
computer, i se permite unui asemenea dispozitiv să realizeze 
sarcini algoritmice multiple, în mod simultan. 

— Să meargă şi să mestece gumă, murmură Monk. 

— Sarcini pentru care computerele moderne ar avea nevoie de 


431 


ani întregi ca să le îndeplinească ar putea fi realizate în fracțiuni 
de secundă. 

— Şi creierele noastre fac asta? întrebă Lisa. Acţionează ca 
nişte calculatoare cuantice. 

Aceasta este cea mai nouă idee asupra căreia toată lumea a 
căzut de acord. Creierul nostru propagă un câmp 
electromagnetic măsurabil, generat de interconexiunea noastră 
complexă de neuroni. Unii oameni de ştiinţă presupun că acesta 
este câmpul în care este localizată conştiinţa, făcând legătura 
între materia creierului şi lumea cuantică. 

— lar Clopotul este supersensibil la fenomenul cuantic, zise 
Lisa. Aşadar, prin faptul că Hugo l-a băgat şi pe copil în interiorul 
camerei Clopotului, a influenţat rezultatul. 

___— Ceea ce este observat este schimbat prin actul observării. 
Insă cred c-a fost mai mult de-atât, spuse Gray dând din cap spre 
Steaua lui David. De ce ăsta? Un simbol al rugăciunii? 

Lisa scutură din cap. 

— Ce este rugăciunea dacă nu o concentrare a minţii, o 
concentrare a conştiinţei... iar dacă conştiinţa este un fenomen 
cuantic, atunci rugăciunea este un fenomen cuantic. 

Lisa înţelese. 

Şi ca toate fenomenele cuantice, trebuie să măsoare şi să 
influenţeze rezultatul şi chiar o face. 

— Cu alte cuvinte... şopti Gray. 

Lisa se ridică. 

Rugăciunile funcţionează. 

— Asta a descoperit Hugo, asta a ascuns el în cărţile sale. 
Ceva foarte greu de recunoscut, dar prea frumos ca să fie lăsat 
să piară. 

Monk se aplecă pe consolă alături de Lisa. 

— Vrei să spui că şi-a dorit ca acel bebeluş să fie perfect? 

Gray încuviinţă din cap. 

— Atunci când Hugo a intrat în cameră cu bebeluşul, s-a rugat 
pentru perfecţiune, un gând concentrat şi focalizat, dezinteresat 
şi pur. Conştiinţa umană, luând forma rugăciunii, acţionează ca 
un instrument perfect de măsurare cuantică. Sub Clopot, purul 
potențial cuantic din băiat a fost măsurat, influenţat de 
concentrarea şi voinţa lui Hugo şi, ca rezultat, toate variabilele s- 
au aşezat şi stabilit în locul potrivit. O rostogolire perfectă a 
zarului genetic. 

Lisa se întoarse. 

— Atunci ar fi posibil să facem acelaşi lucru pentru a face 


432 


Clopotul să acţioneze ca un antidot împotriva bolii cuantice a lui 
Painter. Să-l salvăm înainte să fie prea târziu. 

Se auzi o altă voce, a Marciei, care îl îngrijea pe Painter pe 
podea. 

— Aţi face bine să vă grăbiţi. 


3.32 P.M. 


Monk şi Gray îl băgară în grabă pe Painter în camera de 
emisie, cărându-l cu o prelată. 

— Puneţi-l aproape de Clopot, îi îndemnă Lisa. 

In timp ce ei se conformau, ea le strigă celorlalţi ultimele 
instrucţiuni. Clopotul deja se învârtea, cele două carcase rotindu- 
se în direcţii opuse. Işi aminti descrierea pe care i-o făcuse 
Gunther. „Un mixer uriaş.” Care i se potrivea atât de bine. O 
lumină uşoară strălucea de asemenea din carcasa sa exterioară 
din ceramică. 

Ea căzu în genunchi lângă Painter, verificându-i funcţiile vitale, 
acelea puţine care îi mai rămăseseră. 

— Pot să rămân cu tine, îi spuse Gray de lângă umărul ei. 

— Nu. Cred că mai mult de un calculator cuantic ar putea să 
modifice rezultatul final. 

— Prea mulţi bucătari în bucătărie, fu de acord Monk. 

— Atunci lasă-mă pe mine să rămân, spuse Gray. 

Lisa clătină din cap. 

— O să încercăm să facem asta doar o dată. Dacă pentru a-l 
vindeca pe Painter e nevoie de concentrare şi voinţă, s-ar putea 
să fie cel mai bine ca mintea care să direcţioneze acea 
concentrare să fie a unui medic. 

Gray oftă, nu tocmai convins. 

— Tu ţi-ai făcut treaba, Gray. Ne-ai dat un răspuns. Ne-ai dat 
speranţă, spuse ea, uitându-se la el. Lasă-mă să mi-o fac şi eu 
pe-a mea. 

El dădu aprobator din cap şi se îndepărtă. 

Monk se aplecă spre ea. 

— Doar să ai grijă ce-ţi doreşti, rosti el cuvintele pline de tâlc. 

Tipul nu era atât de bătut în cap pe cât voia să pară. O sărută 
uşor pe obraz. 

Cei doi plecară. 

Marcia strigă de la consolă. 


433 


— Pulsaţie într-un minut. 

Ea se răsuci. 

— Ridicaţi scutul de protecţie. 

In timp ce mecanismele se urneau sub ea, Lisa se aplecă 
deasupra lui Painter. Pielea lui avea o tentă albăstruie - la urma 
urmelor însă, poate că nu era decât din cauza luminii emanate 
de Clopot. Indiferent cum ar fi fost, mai avea doar câteva 
momente până să cedeze complet. Buzele îi erau crăpate, 
respiraţia mult prea superficială, bătăile inimii sunau mai mult a 
murmur decât a bătaie propriu-zisă. Până şi părul îi fusese 
afectat. Rădăcinile i se albiseră ca zăpada. In ansamblu, starea 
de sănătate a întregului organism se deteriora cu o viteză 
ameţitoare. 

Scutul de protecţie se ridică în jurul ei, izolându-i de restul 
grupului. Vocile de dincolo, deja şuşotite, se auziră din ce în ce 
mai înăbuşite, după care nu se mai auziră deloc din momentul în 
care scutul se fixă în tavan. 

Singură, fără să o vadă nimeni, Lisa se aplecă deasupra lui 
Painter, punându-şi fruntea pe pieptul lui. Nu avea nevoie să se 
concentreze prea mult ca să se roage. Se spunea că în gura 
lupului nimeni nu era ateu. In mod sigur aşa stăteau lucrurile şi 
acum. Însă în acest moment nu ştia cărui Dumnezeu să-i ceară 
ajutorul. 

Lisa îşi aminti de discuţia cu Anna despre evoluţia şi proiectul 
inteligent. Femeia insistase că măsurătorile cuantice erau cele 
care în ultimă instanţă transformau posibilitatea în realitate. 
Aminoacizii formau prima proteină care se putea reproduce 
deoarece viaţa era cel mai bun dispozitiv de măsurare cuantică. 
Prin extrapolare, conştiinţa, care era un dispozitiv chiar şi mai 
mare de măsurare cuantică decât viaţa, evolua din acelaşi motiv. 
Incă o verigă în lanţul evoluţiei. Şi-l imagină în minte. 


AMINOACIZI»>»» PRIMA PROTEINĂ»»» PRIMA 
VIAŢA»»» CONŞTIINŢA 


Însă ce se afla dincolo de conştiinţă? Dacă viitorul dictase 
trecutul prin măsurători cuantice, ce conştiinţă se dorise 
formată? Ce instrument mai bun de măsurare se afla mai 
departe în viitor, dictând prezentul? Cât de departe în viitor 
mergea această încrengătură? Şi ce se afla la capătul ei? 


AMINOACIZI»»» PRIMA PROTEINĂ»>»>» PRIMA 
434 


VIAŢĂ» »» CONŞTIINŢĂ»»»??? 


Lisa îşi aduse aminte de încă o afirmaţie criptică a Annei, 
atunci când Lisa se contrazisese cu ea cu privire la rolul lui 
Dumnezeu în toată povestea asta. În timp ce evoluţia cuantică 
părea să înlăture mâna Domnului din mutaţiile benefice bruște, 
ultimele cuvinte ale Annei asupra acestei chestiuni fuseseră: 
„modul cum pui problema este greşit, direcţia în care cauţi nu e 
cea bună”. Lisa pusese această declaraţie criptică pe seama 
epuizării accentuate a femeii. Insă poate că Anna se gândise la 
aceeaşi chestiune. Ce se afla la capătul evoluţiei? Era pur şi 
simplu vreun dispozitiv perfect şi incoruptibil de măsurare 
cuantică? 

Şi dacă era aşa, oare acela era Dumnezeu? 

Nu avea nici un răspuns în momentul în care se aplecă 
deasupra lui Painter. Tot ce ştia era faptul că voia ca el să 
trăiască. Putuse să ascundă de ceilalţi cât de profunde îi erau 
sentimentele pentru el - poate chiar şi de ea însăşi - însă gata, 
nu mai putea să o facă. 

Işi deschise inima, permiţând propriei vulnerabilităţi să iasă la 
lumină. 

In timp ce Clopotul bâzâia, iar lumina strălucitoare începu să 
crească în intensitate, se lăsă în voia sentimentelor. 

Poate că asta-i lipsise de-a lungul întregii vieţi, motivul pentru 
care bărbaţii păreau să n-o mai intereseze, motivul pentru care 
fugea. Pentru ca nimeni să nu vadă ce uşor putea fi rănită. Işi 
ascundea vulnerabilitatea în spatele unei armuri de 
profesionalism şi flirturi fără implicaţii. Işi ascunsese inima. Nu 
era de mirare că era singură pe un vârf de munte în momentul în 
care Painter intrase pe neaşteptate în viaţa ei. 

Dar gata. 

Işi înălţă capul, se aplecă şi îl sărută uşor pe Painter pe buze, 
exprimând tot ceea ce căutase să ascundă. 

inchise ochii în timp ce se făcea numărătoarea inversă a 
ultimelor secunde. Işi deschise inima, dorindu-i bărbatului un 
viitor, urându-i să fie sănătos, zdravăn şi întreg şi mai cu seamă 
se rugă să fie împreună. 

Oare aceasta era rolul suprem al Clopotului? Să deschidă un 
canal cuantic spre acel instrument măreț de măsurare cuantică 
de la capătul evoluţiei, o conexiune personală la cel care 
proiectase toate acestea. 

Lisa ştia ce trebuie să facă. Renunţă să mai fie om de ştiinţă, 


435 


renunţă la propria fiinţă. Ţelul ei era dincolo de conştiinţă, 
dincolo de rugăciune. 

Pur şi simplu era credință. 

In puritatea acelui moment, Clopotul produse o lumină 
orbitoare, unindu-i, transformând realitatea în potenţial pur. 


3.36 P.M. 


Gray acţionă maneta, iar scutul începu să coboare. Îşi ţinură 
cu toţii respiraţia. Ce aveau să găsească acolo? 

Motoarele abia se mai auzeau. Toată lumea se adună în jurul 
peretelui de protecţie. 

Monk îşi aruncă privirea spre el, cu privirea plină de 
ngrijorare. 

In liniştea care se lăsă, din stânga se auzi un ticăit uşor. 

Camera de emisie le apăra încet, încet în faţa ochilor. 
Clopotul, învăluit în tăcere şi întuneric, rămăsese inert în centru - 
după aceea apăru şi Lisa, ghemuită deasupra lui Painter, cu 
spatele la ei. 

Nimeni nu spuse nimic. 

Lisa se întoarse încet. Lacrimile, rămase agăţate de gene, i se 
scurseră în jos pe obraji. Işi ţinu un braţ în jurul lui Painter în timp 
ce se ridica. Acesta nu arăta mai bine. Era palid, neputincios, 
slăbit. Insă îşi înălţă singur capul şi îl văzu pe Gray. 

Ochii îi străluceau vioi şi concentrați asupra sa. 

Pe Gray îl cuprinse un sentiment de uşurare. 

După care ticăitul uşor se auzi din nou. 

Ochii lui Painter licăriră în direcţia aceea, după care reveniră la 

Gray. Buzele lui Painter se mişcară. Nu scoase nici un cuvânt. 
Gray se apropie de el ca să-l audă. 
__ Ochii lui Painter se îngustară şi rămaseră aţintiţi asupra sa. 
Incercă din nou să spună ceva. Cuvântul era neclar şi nu avea 
nici un sens. Gray îşi făcu griji cu privire la sănătatea mentală a 
şefului său. 

— Bomba... repetă Painter răguşit. 

Lisa îl auzi şi ea. Se uită în aceeaşi direcţie ca şi Painter. La 
cadavrul lui Baldric Waalenberg. După care îl împinse pe Painter 
spre Monk. 

— la-l tu. 

Se îndreptă spre forma contorsionată a bărbatului. La un 


A 
| 


436 


moment dat, fără să-l vadă nimeni şi fără să-l jelească, în cele 
din urmă, Baldric murise. 

Gray veni lângă ea. 

Lisa se lăsă în genunchi şi ridică mâneca bărbatului. Acesta 
purta un ceas de mână masiv. 

Ea îl întoarse cu faţa în sus. Un secundar se învârtea pe 
deasupra unui afişaj digital. 

— Am mai văzut chestia asta o dată, spuse Lisa. Un monitor al 
bătăilor inimii legat la un microtransmiţător. După ce i s-a oprit 
inima, acesta şi-a început numărătoarea inversă. 

Lisa răsuci mâna bărbatului astfel încât Gray să poată citi 
numărul afişat. 

02.01 

În timp ce el se uita, secundarul mai trecu încă de două ori 
peste numărul afişat. lar ticăitul familiar se auzi din nou imediat 
ce secundarul cobori sub două minute. 

— Avem mai puţin de două minute să ieşim naibii de-aici, 
strigă Lisa. 

Gray o crezu pe cuvânt şi se ridică. 

— Toată lumea afară! Monk anunţă-l pe Khamisi prin radio! 
Spune-i să-şi retragă oamenii cât mai departe posibil de conac. 

Partenerul său se conformă. 

— Avem un elicopter pe acoperiş, spuse Lisa. 

In câteva secunde, fugeau cu toţii. Gray îl preluă pe Painter de 
la Monk. Mosi îl ajută pe Brooks. Lisa, Fiona şi Marcia îi urmară. 

— Unde-i Gunther? întrebă Fiona. 

Brooks răspunse: 

— A plecat cu soră-sa. N-a vrut să-l însoţească nimeni. 

Nu mai era timp să-l caute. Gray le făcu semn spre lift. 

Grupul lui Monk blocase uşile şi le lăsase deschise cu ajutorul 
unui scaun de pe hol, ca să nu poată fi folosite de nimeni 
altcineva. Mosi îl trase cu putere cu o mână şi-l aruncă pe hol. 

Se îngrămădiră cu toţii înăuntru. 

Lisa apăsă butonul pentru etajul şase. Liftul începu să urce 
uşor. 

L-am anunţat prin radio pe omul nostru de pe acoperiş, rosti 
Monk. Tipul nu ştie să piloteze, însă ştie cum să întoarcă o cheie 
în contact. O să încălzească motoarele. 

— Bomba, spuse Gray, întorcându-se spre Lisa. La ce trebuie 
să ne aşteptăm? 

— Dacă este de acelaşi tip ca aceea din Himalaya, efectul o să 
fie uriaş. Au dezvoltat un fel de bombă cuantică folosindu-se de 


437 


Xerum 525. 

Lui Gray îi veni în minte imaginea rezervoarelor depozitate la 
ultimul nivel din subteran. 

La naiba... 

Liftul continuă să urce, trecând de nivelul principal, parterul, 
învăluit într-o tăcere mormântală. Şi urcară mai departe. 

Painter se agita, încă prea slăbit să se ţină bine pe picioare. 
Însă surprinse privirea lui Gray. 

— Data viitoare... îi şopti el cu vocea răguşită... să te duci tu 
însuţi în Nepal. 

Gray zâmbi. Oh, da, Painter îşi revenise. 

Însă pentru cât timp? 

Liftul ajunse la etajul şase şi se deschise. 

— Un minut, anunţă Marcia. Avusese prezenţa de spirit să 
monitorizeze timpul. 

O luară la fugă în sus pe scări spre acoperiş şi găsiră 
elicopterul în aşteptare, cu elicele învârtindu-se. Alergară până la 
el, sprijinindu-se unul pe celălalt. Odată ajuns sub rotor, Gray i-l 
pasă pe Painter lui Monk. 

— Toată lumea la bord. 

Gray fugi în partea cealaltă şi se urcă în scaunul pilotului. 

— Cincisprezece secunde! strigă Marcia. 

Gray mări viteza motorului. Palele elicei şuierară. Trase de 
manşă, iar aparatul de zbor îşi înălţă tălpicii de aterizare de pe 
acoperiş. Gray nu simţise nicicând o fericire mai mare să plece 
dintr-un loc. Elicopterul se înălţă în aer, cu rotorul învârtindu-se 
din plin. Cât de mult trebuiau să se îndepărteze? 

Potrivi ritmul palelor elicei şi mări viteza. 

În timp ce se înălţau, devie puţin aparatul de zbor. Cercetă 
împrejurimile proprietăţii. Văzu camionete şi motociclete fugind 
în toate direcţiile şi îndepărtându-se de conac. 

Marcia începu numărătoarea inversă. 

— Cinci, patru... 

Nu fusese suficient de precisă. 

Deodată, sub ei, izbucni o lumină orbitoare, ca şi cum s-ar fi 
ridicat de pe soare. Insă efectul cel mai sinistru fu liniştea totală 
şi absolută. 

Incapabil să vadă ceva, Gray se chinui să menţină aparatul de 
zbor în aer. Insă era ca şi cum aerul dispăruse sub el. Simţi cum 
elicopterul plonjează spre pământ. 

Apoi lumina se disipă în jur cu un bubuit puternic, revărsându- 
se ca un jet de apă ce limpezeşte rufele. 


438 


Rotorul găsi aerul din nou, zbătându-se un moment prelungit. 

Gray stabiliză elicopterul şi întoarse rapid, peste măsură de 
înspăimântat. Se uită în spate spre locul unde fusese conacul. 
Dedesubt se căsca un crater masiv, cu pereţii netezi, tăiaţi parcă 
în rocă şi pământ. Era ca şi cum un Titan puternic luase cu o 
cupă de îngheţată uriaşă conacul împreună cu o mare parte din 
grădinile înconjurătoare. 

Dispăruse totul. Nu se vedeau ruine. Doar un spaţiu gol. 

lazurile şi pârâiaşele se revărsau ca nişte cascade. 

La depărtare de marginea craterului, Gray văzu cum 
vehiculele se opresc, iar oamenii se uită în spate, unii 
apropiindu-se pe jos ca să vadă mai bine. Armata lui Khamisi era 
în siguranţă. Oamenii tribului Zulu se adunau de-a lungul 
graniţelor proprietăţii, luând înapoi ceea ce li se furase cu atât de 
mult timp în urmă. 

Gray manevră elicopterul deasupra lor, schimbând direcţia ca 
să înconjoare craterul. Işi aminti de bidonul lipsă de Xerum 525, 
cel destinat Statelor Unite. Comută canalul radio şi începu să 
transmită un lanţ lung de coduri de securitate ca să ajungă la 
Punctul de Comandă al Sigma. 

Fu surprins să audă pe altcineva în locul lui Logan răspunzând 
la apel. Era Sean McKnight, fostul director al Sigma. Gray fu 
năpădit de groază. Ce căuta el acolo? Ceva era în neregulă. 
McKnight îl puse rapid la curent cu ce se întâmplase. Ultima 
informaţie veni ca o lovitură în stomac. 

În cele din urmă, încheie şocat convorbirea. 

Monk se aplecă în faţă, observându-i consternarea crescândă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

El se întoarse. Trebuia să fie cu faţa la partenerul său când îi 
spuse: 

— Monk... este vorba de Kat. 


5.47 P.M. 
ESI WASHINGION, D.C. 


Trecuseră trei zile. Trei zile /ungi pentru rezolvarea 
problemelor din Africa de Sud. 

În cele din urmă, avionul lor aterizase la Dulles International 
după un zbor direct din Johannesburg. Monk scăpase de Gray şi 
de ceilalţi la terminal. Strigase după un taxi şi plecase valvârtej. 


439 


Când şoferul intră în traficul aglomerat de lângă parc, Monk de- 
abia se putuse abţine să nu deschidă portiera şi s-o rupă la fugă 
pe jos, însă într-un final scăpară de ambuteiaj, iar ei o luară din 
nou din loc. 

Monk se aplecă în faţă. 

— Ai cincizeci de dolari dacă mă duci acolo în mai puţin de 
cinci minute. 

Accelerarea bruscă îl aruncă pe Monk înapoi în scaun. Aşa mai 
mergea. 

In două minute, apăru şi ansamblul de clădiri din cărămidă. 
Trecură în viteză pe lângă un semn pe care scria „SPITALUL 
UNIVERSITAR GEORGETOWN”. Cauciucurile scrâşniră în parcarea 
vizitatorilor, aproape ştergând lateralul unei ambulante. 

Monk îi aruncă şoferului un pumn de bancnote şi cobori în 
grabă. 

Se chinui să iasă, căci uşa automată se deschidea prea încet. 
O luă la fugă de-a lungul holului, evitând pacienţii, brancardierii 
şi femeile de serviciu. Ştia în ce salon de la terapie intensivă să 
se ducă. 

Trecu pe lângă cabinetul unor asistente, ignorând îndemnul de 
a încetini. 

„Nu astăzi, scumpo.” 

Monk dădu colţul şi văzu patul. Alergă, căzu în genunchi pe 
ultimii metri şi alunecă pe pantalonii de trening până la pat. Se 
lovi de grilajul lateral. 

Kat se holbă la el, cu o lingură plină de jeleu verde de lămâie 
la jumătatea drumului până la gură. 

— Monk...? 

— Am venit cât de repede am putut, spuse el, gâfâind. 

— Dar abia am vorbit cu tine acum nouăzeci de minute la 
telefonul prin satelit. 

— Aia n-a fost decât vorbit şi atât. 

Se ridică rapid, se aplecă deasupra patului şi o sărută apăsat 
pe gură. Avea bandaje înfăşurate în jurul umărului stâng şi în 
partea superioară a trunchiului, pe jumătate ascunse de un halat 
albastru de spital. Trei împuşcături, două unităţi de sânge 
pierdute, un plămân afectat, clavicula distrusă şi splina ruptă. 

Însă era în viaţă. 

Şi al naibii de norocoasă. 

Inmormântarea lui Logan Gregory urma să aibă loc peste trei 
zile. 

Cu toate acestea, cei doi salvaseră Washingtonul de un atac 


440 


terorist, împuşcându-l mortal pe asasinul clanului Waalenberg şi 
oprind planul care ar fi putut să dea roade. Clopotul aniversar de 
aur era acum îngropat adânc în laboratoarele de cercetare ale 
Sigma. Transportul de Xerum 525 necesar Clopotului fusese 
descoperit pe un şantier naval din New Jersey. Insă până în 
momentul în care agenţiile de informaţii ale SUA îi dăduseră de 
urmă - împiedicate de reţeaua vastă de corporaţii şi subsidiare 
deţinute de clanul Waalenberg - ultima mostră de Xerum fusese 
găsită într-un stadiu avansat de degradare, din pricina şederii 
prelungite la soare. Şi fără sursa de combustibil, Clopotele, chiar 
şi cele recuperate de la alte ambasade, nu aveau să mai bată 
niciodată. 

Atâta pagubă! 

Monk prefera evoluţia pe stil vechi. 

Palma îi alunecă uşor pe burta ei. li era teamă să întrebe. 

Nu trebui să o facă. Mâinile lui Kat o acoperiră pe a lui. 

— Copilul e bine. Doctorii spun că n-ar trebui să fie nici un fel 
de complicaţii. 

Monk căzu din nou în genunchi, punându-şi uşurat capul pe 
abdomenul ei. Închise ochii. Îşi petrecu un braţ în jurul mijlocului 
ei, cu grijă, atent la răni şi se lipi de ea. 

— Slavă Domnului! 

Kat îi atinse obrazul. 

Incă în genunchi, Monk îşi vâri mâna în buzunar şi scoase 
cutiuţa neagră în care avea inelul. O ţinu ridicată, cu ochii încă 
închişi, spunând o rugăciune printre buze. 

— Căsătoreşte-te cu mine. 

— OK. 

Monk deschise ochii, uitându-se lung la chipul femeii pe care o 
iubea. 

— Poftim? 

— Am spus OK. 

Monk îşi înălţă capul. 

— Eşti sigură? 

— Încerci să discutăm despre asta la nesfârşit? 

— Ei bine, acum eşti sub efectul medicamentelor. Poate c-ar fi 
mai bine să te cer de... 

— Mi-ai dat inelul. 

Luă cutiuţa şi o deschise. Se uită în tăcere un moment. 

— E goală. 

Monk luă cutiuţa şi se holbă înăuntru. Inelul dispăruse. 

Clătină din cap. 


441 


— Ce s-a întâmplat? întrebă Kat. 
Monk mârâi: 
— Fiona. 


10.32 A.M. 


A doua zi dimineaţă, Painter zăcea întins pe spate într-o altă 
aripă a Spitalului Universitar Georgetown. Masa retractabilă se 
retrăgea din tomograful în formă de gogoaşă. Scanarea durase 
mai bine de o oră. Cum se odihnise atât de puţin în ultimele zile, 
aproape adormise. Noaptea era chinuit de anxietate. 

O asistentă medicală deschise uşa. 

Lisa o urmă înăuntru. A 

Painter se ridică în capul oaselor. În cameră era destul de 
răcoare. Pe de altă parte, era foarte adevărat că nu avea nimic 
pe el în afară de un halat jerpelit de spital. Căută cu demnitate 
să tragă de el şi să se acopere cât de cât, însă într-un final se 
lăsă păgubaş. 

Lisa se aşeză lângă el. Dădu din cap spre sala de monitorizare. 
Un grup de cercetători de la Johns Hopkins şi Sigma stăteau cu 
capetele  aplecate, adânc concentrați asupra rezultatelor 
analizelor lui Painter. 

— Arată bine, spuse Lisa. Toate semnele de calcifiere internă 
se retrag. Analizele tale de laborator revin la valori normale. S-ar 
putea să rămâi cu nişte sechele minore la nivelul valvei aortice, 
însă e posibil să nu se întâmple nici măcar asta. Rata de 
recuperare este remarcabilă... aş putea să spun chiar 
miraculoasă. A 

— Poţi s-o spui, o îndemnă Painter. Insă cum rămâne cu asta? 

Işi trecu degetele prin şuviţa de păr alb de la una dintre 
tâmple. 

Ea se întinse şi îl mângâie. 

— Imi place. Şi o să te faci bine. 

El o crezu. Pentru prima oară, în străfundul sufletului său, ştiu 
că avea să-şi revină. Fără să vrea, oftă din rărunchi. Avea să 
trăiască. Incă mai avea o viaţă în faţă. 

Painter prinse mâna Lisei, îi sărută palma, după care o lăsă în 
jos. 

Ea se înroşi, îşi aruncă privirea spre geamul de monitorizare, 
însă nu îşi trase mâna din a lui în timp ce discută câteva 


442 


chestiuni tehnice cu asistenta. 

Painter o studie. Plecase în Nepal nu doar pentru a investiga 
boala raportată de Ang Gelu, dar şi într-un fel de odisee 
personală, pentru a se putea bucura de câteva momente de 
tihnă. Se aşteptase la miros de tămâie, meditaţie, incantaţii şi 
rugăciuni, în schimb totul se transformase într-o călătorie 
infernală şi brutală în jurul a jumătate de glob. Cu toate astea, la 
final, poate că rezultatul era acelaşi. 

Degetele lui se strânseră pe mâna ei. 

O găsise pe ea. 

Şi, deşi trecuseră împreună prin atât de multe în ultimele zile, 
abia dacă se cunoşteau. Cine era ea de fapt? Care era mâncarea 
ei favorită, ce o făcea să râdă din toată inima, cum ar fi să 
danseze cu ea, ce i-ar şopti ea când i-ar spune noapte bună? 

Singurul lucru pe care Painter îl ştia cu siguranţă era că stătea 
lângă ea gol puşcă, cu excepţia halatului, expus până la nivelul 
cel mai de jos al ADN-ului. 

El, unul, voia să ştie totul. 


2.22 P.M. 


Două zile mai târziu, puştile traseră ultima salvă înspre cerul 
albastru, bubuind răsunător peste pantele înverzite ale cimitirului 
Arlington. Ziua fusese prea luminoasă pentru o înmormântare, o 
zi splendidă. 

După ce funeraliile se încheiară, Gray se retrase deoparte. La 
depărtare, dominând grupul de persoane îndoliate îmbrăcate în 
costume negre, se înălța Mormântul Soldatului Necunoscut, cu 
cele optzeci de tone de marmură de Colorado. Monumentul era 
închinat victimelor fără nume, tuturor celor căzuţi pentru patrie. 

Logan Gregory era cumva unul dintre ei. Un alt necunoscut. 
Puţini aveau idee despre eroismul de care dăduse dovadă, 
despre sângele pe care şi-l vărsase ca să ne protejeze pe noi toţi. 

Însă cineva ştia. 

Gray urmări cum vicepreşedintele îi înmânează un drapel 
împăturit mamei îndoliate a lui Logan, susţinută de tatăl lui. 
Logan nu avea soţie şi nici copii. Sigma fusese viaţa sa... şi 
moartea sa. 

incetul cu încetul, după slujba religioasă, în mijlocul 
condoleanţelor şi al urărilor de rămas-bun, ceremonia se încheie. 


443 


Toată lumea se îndreptă agale spre limuzinele negre şi taxiurile 
care îi aşteptau. 

Gray dădu din cap spre Painter. Acesta şchiopăta sprijinindu- 
se într-un baston, recuperându-se după atâta extenuare, de la o 
zi la alta din ce în ce mai puternic. Lângă el, dr. Lisa Cummings 
avea un braţ încolăcit în jurul cotului lui, nu ca să-l sprijine, ci 
doar pentru a fi lângă el. 

Monk îi urmări până când se îndreptară împreună spre şirul de 
maşini în aşteptare. 

Kat încă era în spital. Funeraliile ar fi fost prea mult pentru ea 
oricum. 

Inainte să ajungă la maşinile parcate, Gray se apropie de 
Painter. Avea câteva chestiuni de rezolvat. 

Lisa îl sărută pe director pe obraz. 

— Ne vedem acolo. 

Se întoarse şi i se alătură lui Monk. Aveau să ia alt vehicul 
până la casa lui Gregory, unde urma să aibă loc o mică reuniune. 

Gray fusese surprins să afle că părinţii lui Logan locuiau la 
numai câteva blocuri de părinţii lui în Takoma Park. Asta nu 
dovedea decât ce puţin ştia în realitate despre el. 

Painter se îndreptă spre un taxi Lincoln şi deschise portiera. Se 
aşezară pe bancheta din spate. Şoferul ridică ecranul ce conferea 
intimitate pasagerilor şi demară. 

— Gray, ţi-am citit raportul, spuse Painter într-un final. E un 
punct de vedere interesant. Dă-i bătaie şi du chestia asta până la 
capăt. Doar că asta ar însemna să mai faci un drum în Europa. 

— Oricum am câteva probleme personale de rezolvat acolo. 
Asta voiam să discutăm, să cer câteva zile libere. 

Painter îşi ridică o sprânceană în semn că nu credea că vorbea 
serios. 

— Nu ştiu dacă lumea este pregătită pentru o încă una dintre 
vacanţele tale active. 

Gray trebui să recunoască faptul că asta putea fi adevărat. 

Painter îşi modifică uşor poziţia corpului, evident chinuit încă 
de dureri. 

— Şi-atunci, cum rămâne cu raportul primit de la dr. Marcia 
Fairfield? Te gândeşti că... crezi că linia de descendență a 
clanului Waalenberg...? întrebă Painter scuturând din cap. 

Gray citise şi el raportul. Işi aminti cum el şi doctoriţa britanică 
se furişaseră în laboratorul embrionar de la unul dintre cele mai 
joase niveluri ale subsolului. Dr. Fairfield afirmase cândva că, cu 
cât era mai mare comoara, cu atât era mai adânc îngropată. 


444 


Acelaşi lucru putea fi spus despre secrete, îndeosebi despre cele 
păstrate de clanul Waalenberg. Precum experimentele lor cu 
himera, acel amestec de celule stern umane şi animale la nivelul 
creierului. 

Insă nici măcar ăsta nu era aspectul cel mai rău. 

— Am verificat înregistrările medicale ale corporației provenite 
de la începutul anilor 1950, spuse Gray. S-a confirmat. Baldric 
Waalenberg era steril. 

Painter clătină din cap. 

— Nu-i de mirare că nemernicul era atât de obsedat de 
reproducere şi genetică, luptându-se neîncetat să supună natura 
voinţei sale. Era ultimul din clanul Waalenberg. Insă copiii... cei 
pe care-i folosea în experimente? E-adevărat? 

Gray ridică din umeri. 

— Baldric era implicat îndeaproape în programul nazist 
Lebensborn. Programul arian de reproducere. Alături de alte 
proiecte eugenice* şi de tentative timpurii de a stoca ovule şi 
spermă. Se pare că la sfârşitul războiului, programul Xerum 525 
nu era singurul proiect secret care a ajuns pe mâinile lui Baldric. 
Mai era încă unul. Unul îngheţat în baghete de sticlă. Şi odată 
dezgheţate, Baldric a folosit eşantioanele ca să-şi insemineze 
tânăra soţie. 

— Şi eşti sigur de asta? 

Gray încuviinţă din cap. Acolo jos, în laboratorul subteran, dr. 
Fairfield văzuse adevăratul arbore genealogic al noului clan 
Waalenberg, îmbunătăţit genetic. Văzuse numele scris lângă 
soţia lui Baldric. Heinrich Himmler, conducătorul Ordinului Negru. 
Nemernicul de nazist poate că se sinucisese după război, însă 
avusese un plan de a continua să trăiască, de a da naştere unor 
supraoameni arieni, o nouă linie descendentă de regi germani, 
din propria sămânță coruptă. 

— Şi acum, odată cu anihilarea clanului Waalenberg, spuse 
Gray, urmează ca în cele din urmă să dispară definitiv şi 
monstrul ăla. 

— Cel puţin, noi aşa sperăm. 

Gray dădu aprobator din cap. 

— Păstrez legătura cu Khamisi. Ne ţine la curent cu evoluţia 


3 Referitoare la ameliorarea patrimoniului genetic al societăţii, 
permițându-le să devină părinţi numai celor care în baza unei 
probabilităţi crescute vor da naştere unor copii sănătoşi şi inteligenţi, 
(n. tr.). 


445 


procesului de curăţare a proprietăţii. Până acum i-au găsit şi 
arestat pe mai mulţi dintre paznici. Se teme că o parte din 
menajeria proprietăţii ar fi putut să scape şi să fugă în pădure, 
însă probabil că marea majoritate a animalelor a pierit în timpul 
exploziei. Însă căutările continuă. 

Khamisi fusese numit paznic-şef interimar al rezervației 
naturale Hluhluwe-Umfolozi. De asemenea, fusese învestit de 
guvernul sud-african cu autoritate de control polițienesc a zonei 
în situaţii de urgenţă, ajutând la coordonarea sprijinului local 
tribal împreună cu căpetenia zulusă Mosi D'Gana. Dr. Paula Kane 
şi dr. Marcia Fairfield îi ofereau suport tehnic pentru a răspunde 
reacției comunităţii internaţionale de informaţii la atacul asupra 
conacului şi bombardarea acestuia. 

Cele două femei se reîntorseseră la locuinţa lor din rezervaţie, 
bucuroase să descopere că erau în viaţă şi, în plus, o primiseră 
pe Fiona în casa lor. Cele două spioane merseseră până într- 
acolo încât o ajutaseră pe Fiona să obţină aprobarea pentru un 
program de studii la Oxford. 

Gray îşi imagină scena. Spera că la Oxford măsurile de 
securitate erau foarte bine puse la punct. Bănuia că rata 
infracţionalităţii mărunte din jurul universităţii era pe cale de a 
înregistra o creştere bruscă şi semnificativă. 

Gândindu-se la Fiona, Gray îşi aminti că trebuia să vadă ce 
mai făcea Ryan. După moartea tatălui lui, tânărul scosese 
proprietatea familiei la licitaţie, hotărându-se în cele din urmă să 
scape de umbra castelului Wewelsburg. 

Ceea ce era foarte bine. 

— Şi cum stă treaba cu Monk şi Kat? întrebă Painter, 
atrăgându-i din nou atenţia asupra discuţiei lor. 

Vocea i se însufleţi, uitând parcă de mâhnirea lui Ryan, sau cel 
puţin lăsând-o deoparte pe moment. 

— Am auzit că ieri s-au logodit. 

Gray se trezi zâmbind pentru prima oară pe ziua aceea. 

— Aşa este. 

— Să ne-ajute Dumnezeu. 

Din nou Gray trebui să fie de acord cu el. Se bucurau de acest 
strop de fericire. Viaţa mergea înainte. Mai aduseră în discuţie 
alte câteva detalii şi în cele din urmă şoferul conduse taxiul 
printre străzile străjuite de copaci ale Takoma Park, oprindu-se în 
faţa unei căsuțe în stil victorian cu acoperiş verde. 

Painter cobori din maşină. 

Lisa era deja acolo. 


446 


— Am terminat cu asta? îl întrebă Painter pe Gray. 

— Da, domnule. 

— Să mă ţii la curent cu ce afli în Europa. Şi ia-ţi zilele alea 
libere. 

— Vă mulţumesc, domnule. 

Painter întinse unul din braţe. Lisa se strecură şi se lăsă 
cuprinsă de el. Lipiţi unul de celălalt, se îndreptară spre casă. 

În momentul în care Gray cobori din maşină, Monk i se alătură 
şi dădu din cap spre femeie şi director. 

— Vreun pariu, ceva? 

Gray îi privi cum urcă scările de la verandă. Cei doi fuseseră 
aproape nedespărţiţi de când plecaseră de pe proprietatea 
Waalenberg. Cum Anna murise, iar Gunther dispăruse, Lisa era 
acum singura sursă de informaţii, în viaţă, cu privire la Clopot. 
Petrecuse o mulţime de ore la sediul Sigma, unde i se puseseră o 
grămadă de întrebări. 

Cu toate astea, Gray suspectă faptul că toate chestionările 
erau în acelaşi timp şi un pretext ca Painter şi Lisa să petreacă 
mai mut timp împreună. 

În definitiv, Clopotul făcuse mai mult decât să-i vindece trupul 
lui Painter. 

Gray se uită un moment la mâinile lor împreunate în 
momentul în care ajunseră pe veranda casei. g 

Se gândi la întrebarea lui Monk. „Vreun pariu, ceva?” In acest 
moment, poate că era prea devreme de spus. Dacă viaţa şi 
conştiinţa erau nişte fenomene cuantice, atunci poate că şi 
dragostea era, la rândul ei. 

A iubi sau a nu iubi. 

Unda şi particula. 

Poate că pentru Painter şi Lisa, încă erau ambele, o posibilitate 
în suspensie pe care numai timpul avea să o rezolve. 

— Nu ştiu, murmură Gray, răspunzând la întrebarea lui Monk. 

Se îndreptă spre casă, gândindu-se la propriul viitor. 

Ca toţi ceilalţi, avea de măsurat propria realitate. 


447 


EPILOG 


6.45 P.M. 
WROCLAW, POLONIA 


Întârziase. 

In timp ce soarele se cufunda dincolo de linia orizontului, Gray 
traversa podul verde de fier forjat. Decoraţiunile sale baroce 
treceau peste râul Oder, ca o punte verde de poveste, 
strălucitoare în bătaia razelor soarelui la apus. 

Gray se uită la ceas. Probabil avionul lui Rachel tocmai ateriza 
la ora asta. Stabiliseră să se întâlnească la cafeneaua de vizavi 
de hotelul lor, în cartierul vechi. insă mai întâi avea de încheiat o 
poveste, mai avea de vorbit cu încă cineva. 

Gray continuă să păşească pe podul pietonal. Dedesubt, o 
pereche de lebede negre alunecară pe apă. Câţiva pescăruşi 
trecură pe cer reflectându-se în râu. Aerul mirosea a mare şi a 
liliac de la arbuştii care creşteau pe mal. Incepuse această 
călătorie pe un pod în Copenhaga, iar acum o termina pe altul. 

Işi ridică privirea spre oraşul străvechi, cu clopotniţe negre, 
turle de alamă şi turnuri renascentiste cu ceas. Oraşul Wroclaw 
se numea odinioară Breslau, o cetate fortificată aflată la graniţa 
dintre Germania şi Polonia. Părţi bune din oraş fuseseră făcute 
una cu pământul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 
când Wehrmachtul german luptase cu Armata Roşie. 

Consecințele acelui asediu îl aduseseră aici şi pe Gray... 
şaizeci de ani mai târziu. 

In faţă se înălța Insula Catedralei. Cele două turnuri gotice 
aparţinând clădirii care dădea numele insulei, catedrala Sfântul 
loan Botezătorul, străluceau aprins în lumina zilei pe cale să se 
sfârşească. Insă nu catedrala era destinaţia finală a lui Gray. Pe 
insulă mai erau o puzderie de biserici mai mici. Locul pe care-l 
căuta Gray se afla la doar câţiva paşi de pod. 

Ghetele lui trecură de pe podul metalic pe strada pietruită. 

Biserica Sfinţii Petru şi Pavel se ridica umilă în stânga lui, uşor 
de trecut cu vederea, mărginită cum era de un zid de cărămizi. 
Gray observă o mică uşă pe care se putea intra direct pe malul 
stâncos al râului în casa parohială. 


448 


Oare odinioară se jucase un copil acolo? 

Un copil perfect. 

Gray ştia din documente din arhivele ruseşti recent 
desecretizate că băiatul fără mamă fusese crescut în orfelinatul 
patronat cândva de biserica Sfinţii Petru şi Pavel. După război 
existaseră o mulţime de astfel de copii, însă Gray restrânsese 
căutările având în vedere doar vârsta, sexul şi culoarea părului. 

Ultimul dintre aceşti parametri era cu siguranţă blond, 
aproape alb. 

Gray găsise şi documente care vorbeau despre căutările 
întreprinse de Armata Roşie rusească în oraş, despre cum 
scotociseră munţii în căutarea laboratoarelor naziste subterane 
producătoare de arme, despre descoperirea pe care o făcuseră la 
mina Wenceslas. Fuseseră cât pe ce să pună mâna pe SS- 
Obergruppenfuhrer Jakob Sporrenberg, bunicul Annei şi al lui 
Gunther, când acesta fugise cu Clopotul. Lisa aflase de la Anna 
că în acest oraş, în acest râu, Tola, fiica lui Hugo, înecase 
bebeluşul. 

Dar oare aşa stăteau lucrurile? 

Această unică posibilitate îi făcuse pe Gray şi pe câţiva experţi 
de la Sigma să se dedice cercetării unor vechi arhive, mergând 
pas cu pas pe urma unei poveşti demult uitate şi reconstruind-o 
din bucăţelele aflate. Apoi descoperiseră jurnalul unui preot, cel 
care conducea orfelinatul de aici, care vorbea despre un băieţel 
găsit singur şi îngheţat, alături de trupul mamei sale moarte. Ea 
era îngropată într-un cimitir din apropiere, într-un mormânt până 
acum fără nume. 

Insă băiatul supravieţuise, crescuse aici şi intrase la seminar 
prin grija aceluiaşi preot care-l salvase, ajungând să fie cunoscut 
drept părintele Piotr. 

Gray ajunse la uşa casei parohiale. Sunase înainte pentru a 
cere permisiunea să stea de vorbă cu preotul în vârstă de şaizeci 
de ani. Se dăduse drept un reporter care făcea cercetări în 
legătură cu orfanii din timpul războiului pentru a scrie o carte. 
Gray ridică şi lovi ciocănelul de fier de uşa simplă de lemn. 

Din biserică se auzeau cântări; în mod clar o slujbă se afla în 
desfăşurare. 

După câteva momente, uşa se deschise. 

Gray ştiu imediat cine era cel care-l întâmpină, recunoscând 
din nişte vechi fotografii faţa fără nici un rid a bătrânului şi 
coama de păr alb şi des pieptănat cu cărare la mijloc. Părintele 
Piotr era îmbrăcat sport, în jeanşi, cu o cămaşă neagră cu gulerul 


449 


alb de preot catolic şi cu un pulover subţire încheiat. 

Vorbea engleza cu un puternic accent polonez. 

— Tu trebuie să fi Nathan Sawyer. 

Gray nu era, însă încuviinţă din cap, simțindu-se brusc vinovat 
că minţea o faţă bisericească. 

Insă un asemenea subterfugiu era necesar, pentru binele 
preotului la fel de mult cât şi pentru al lui. 

Işi drese glasul. 

— Vă mulţumesc pentru c-aţi primit să-mi acordaţi acest 
interviu. 

— Desigur. Intră, te rog. Eşti binevenit. 

Părintele Piotr îl conduse pe Gray prin holul casei parohiale 
până la o cameră micuță cu o sobiţă de cărbuni într-un colţ. Pe 
ea se afla un ceainic plin. li arătă lui Gray un scaun. Gray se 
aşeză şi scoase un carneţel unde notase o mulţime de întrebări. 

Piotr turnă ceai în două ceşti şi se aşeză şi el pe un fotoliu 
comod, cu spătar înalt, plin de perne. Pe masa de alături se afla 
o Biblie lângă o lampă cu sticla afumată şi câteva romane uzate 
de aventuri. 

— Ai venit să afli câte ceva despre părintele Varick, rosti 
bărbatul încet zâmbind cald. Un om deosebit. 

Gray dădu din cap. 

— Şi despre viaţa dumneavoastră aici la orfelinat. 

Piotr sorbi din ceai şi-i făcu semn cu mâna lui Gray să 
continue. 

Întrebările nu erau chiar atât de importante, în multe privinţe 
trebuia pur şi simplu să completeze informaţiile pe care le avea 
deja. Gray ştia aproape totul despre viaţa bărbatului. Unchiul lui 
Rachel, Vigor, şeful Serviciului de Informaţii al Vaticanului, 
trimisese la Sigma un dosar complet şi detaliat despre părintele 
catolic. 

Inclusiv fişele sale medicale. 

Părintele Piotr dusese o viaţă plină de smerenie în cadrul 
bisericii. Realizările sale de aici nu ieşeau cu nimic în evidenţă, în 
afara devotamentului de nestrămutat faţă de turma sa. Cu toate 
acestea, starea sănătăţii sale era excepţională. Fişele sale 
medicale nu conţineau aproape nimic. Işi rupsese un os când era 
adolescent şi căzuse de pe o stâncă. Insă, în afară de asta, 
analizele de rutină arătau un individ cu o sănătate de fier. 

Nu era masiv ca Gunther şi nici nu avea agilitatea de fiară a 
celor din clanul Waalenberg. 

Era pur şi simplu sănătos tun şi aşa şi arăta. 


450 


Interviul nu dezvălui nimic nou. 

În cele din urmă, Gray îşi închise carneţelul şi-i mulţumi 
părintelui pentru timpul acordat. Pur şi simplu pentru a fi foarte 
riguros, avea să obţină mostre de sânge şi de ADN când preotul 
avea să-şi facă următorul control periodic, din nou cu ajutorul 
unchiului lui Rachel. 

Insă Gray nu se aştepta să afle prea multe din asta. Copilul 
perfect al lui Hugo se dovedise a fi doar un om cumsecade şi 
amabil, cu o sănătate ieşită din comun. Poate că asta însemna 
perfecțiunea. 

In timp ce Gray se ridica să plece, dădu cu ochii de un puzzle 
neterminat întins pe o masă în colţul camerei. Făcu semn cu 
bărbia înspre el: 

— Deci vă plac jocurile de puzzle? 

Părintele Piotr zâmbi vinovat cu o expresie dezarmantă. 

— E doar un hobby. Ascute mintea. 

Gray încuviinţă şi o luă spre ieşire. Se gândi la interesul pe 
care-l avusese Hugo Hirszfeld pentru puzzle-uri. Oare ceva din 
esenţa impalpabilă a cercetătorului evreu se transmisese 
băiatului prin intermediul Clopotului? In timp ce Gray părăsea 
biserica şi o lua înapoi înspre râu, medită la toate legăturile 
astea. Taţi şi fii. Oare totul ţinea pur şi simplu de genetică? Sau 
mai era ceva? Ceva la nivel cuantic? 

Nu era prima oară când Gray îşi punea întrebarea asta. El şi 
tatăl lui nu avuseseră niciodată o relaţie prea bună; abia în 
ultima vreme începuseră să clădească punți de comunicare. Şi 
pe urmă mai era şi chestiunea cealaltă, la fel de îngrijorătoare. 
Aşa cum moştenise Piotr pasiunea pentru puzzle-uri, oare ce 
moştenise Gray de la tatăl lui? Cu siguranţă, nu putea nega 
teama de Alzheimer, o posibilitate genetică reală, însă problema 
mergea mai departe de atât, înapoi la relaţia lor foarte proastă. 

Oare ce fel de tată avea să fie el? 

In ciuda faptului că întârziase, întrebarea îl făcu pe Gray să 
rămână înţepenit pe podul de fier. 

__ Odată cu acea întrebare, îl izbi o nouă viziune asupra realităţii. 
Işi aminti ce-i spusese Monk în avionul care-i ducea în Germania, 
despre Rachel, despre relaţia dintre ei. 

Pe pod, cuvintele îi răsunară din nou lui Gray în urechi. 

„Doar ţi-am spus despre sarcina lui Kat şi ai făcut o faţă... Te- 
ai speriat de moarte. Şi e vorba de copilul meu.” 

De aici se trăgea de fapt panica. 

Ce fel de tată avea să fie el? 


451 


Oare avea să fie exact ca tatăl lui? 

Gray găsi răspunsul la întrebare acolo unde se aştepta mai 
puţin. O fată trecu cu paşi grăbiţi pe pod pe lângă el, cu gluga 
puloverului ridicată ca să se ferească de răcoarea brizei. Cu ochii 
minţii o revăzu pe Fiona. Rememoră zilele de teroare, mâna ei 
care-o strângea disperată pe-a lui, faptul că avea nevoie de el şi 
cu toate astea se certa întruna cu el. Işi aminti cum se simţea 
atunci. 

Se apucă bine cu mâinile de balustrada podului. 

Se simţise minunat. 

Şi mai voia. 

Râse involuntar când îşi dădu seama de asta, ca un nebun pe 
un pod. 

Nu era scris nicăieri că avea să fie ca tatăl lui. Deşi exista 
potenţialul să-l urmeze întocmai pe tatăl lui în privinţa aceasta, 
avea în acelaşi timp şi liberul arbitru, avea o conştiinţă care 
putea face să eşueze potenţialul în orice direcţie. 

Eliberat în sfârşit, merse mai departe peste pod, încet, 
permiţând acestei realităţi unice să elimine orice alt potenţial, 
totul prăbuşindu-se ca un set de piese de domino, unul după 
altul, până la un ultim potenţial descumpănitor rămas nerezolvat. 

Rachel. 

Cobori de pe pod şi se îndreptă spre locul unde aveau 
întâlnire. 

Când ajunse la cafenea, ea era deja acolo, aşteptându-l pe 
terasă. Probabil abia sosise şi ea. Nu-l văzuse. El se opri, şocat 
de cât de frumoasă putea fi. De fiecare dată când se vedeau, 
frumuseţea ei îl izbea la fel ca prima oară. Inaltă, cu picioare 
lungi, cu formele îmbietoare ale şoldurilor, pieptului şi gâtului. Ea 
se întoarse şi-l surprinse holbându-se la ea. Pe faţă îi înflori un 
zâmbet. Ochii ei de culoarea caramelului sclipiră calzi. Işi trecu 
degetele prin părul de culoarea ebonitei, cu un gest aproape 
stângaci. 

Cine n-ar fi vrut să-şi petreacă tot restul vieţii cu ea? 

El traversă, străbătând din doi paşi distanţa dintre ei şi întinse 
mâna să-i apuce degetele. 

in momentul acela, auzi din nou în urechi cuvintele 
provocatoare ale lui Monk. Păreau atât de îndepărtate în timp. 
Provocarea în legătură cu direcţia în care se îndrepta relaţia lui 
Gray şi Rachel. O provocare subliniată prin enumerarea pe 
degete. 

Trei: soţie, ipotecă şi copii. 


452 


Cu alte cuvinte, realitatea. 

O relaţie nu putea rămâne suspendată pentru totdeauna ca 
pur potențial. Adică şi să iubeşti şi să nu iubeşti în acelaşi timp. 
Legile evoluţiei nu ar fi îngăduit-o. Realitatea trebuia în cele din 
urmă să o măsoare. 

Ceea ce şi făcu în momentul acesta pentru Gray. 

Soţie, ipotecă şi copii. 

Gray avea răspunsul. Era gata să se supună celor trei 
provocări. Şi odată cu această descoperire, ultima piesă de 
domino se prăbuşi în inima lui. 

Să iubească sau să nu iubească. 

Unda sau particula. 

Gray apucă degetele lui Rachel. Vedea totul cât se putea de 
clar, însă rezultatul continua să-l surprindă. O trase înspre o 
măsuţă pe care nu se afla altceva decât o farfurie cu brioşe şi 
două căni negre, mari, aburinde, cu caffe latte care îi aştepta 
deja. 

Rachel avea întotdeauna grijă de astfel de chestii. 

O conduse la unul dintre scaune. El se aşeză pe celălalt. O 
privi adânc în ochi. Nu reuşi să-şi ascundă mâhnirea şi vinovăția 
din voce, însă hotărârea pe care o luase îi răsună clar în cuvinte. 

— Rachel, trebuie să discutăm. 

Gray îi citi în ochi că şi ea era conştientă de situaţie. 
Realitatea. Două cariere, două continente, doi oameni cu 
drumuri diferite de aici încolo. 

Ea-i strânse degetele. 

— Ştiu. 


Părintele Piotr îl urmărise cu privirea pe tânărul care 
traversase podul. Stătea în uşiţa deschisă care dădea în spatele 
casei parohiale. Aşteptase ca vizitatorul pe care tocmai îl 
avusese să dispară pe strada de dincolo de pod, apoi oftă. 

Un tânăr atât de drăguţ, dar aparent bântuit de atâtea 
probleme. 

Bietul băiat, mai avea de înfruntat multe suferinţe. 

Insă asta era viaţa. 

Un mieunat uşor îi atrase atenţia undeva la picioare. O mâţă 
amărâtă i se lipi de glezne, cu coada ridicată şi cu ochii la el, în 
aşteptare. Una dintre pisicile vagaboande adunate de pe drumuri 
de părintele Varick. Acum se aflau în grija lui. Piotr îngenunche şi 
aşeză cu grijă o mică farfurie cu resturi pe o piatră. Pisica se mai 
frecă o dată de el şi începu să mănânce. 


453 


Părintele Piotr rămase ghemuit, uitându-se lung la râul în 
flăcări aşa cum părea în lumina ultimelor raze de soare. Observă 
un ghemotoc de pene lângă călcâi. O vrăbiuţă maro cu gâtul 
rupt. Unul dintre multele daruri pe care orfanii lui i le lăsau pe 
prag. 

Scutură din cap, luă pasărea neînsufleţită în palme şi o duse la 
buze. Suflă asupra ei, răsfirându-i penele care brusc părură să-şi 
ia avânt. Din palma lui, vrăbiuţa îşi luă zborul ridicându-se veselă 
ca o săgeată în aer. 

Piotr o urmări o fracțiune de secundă, încercând să descifreze 
modelul făcut de aripile ei în aer. Apoi îşi frecă mâinile şi se 
ridică întinzându-se. 

Viaţa avea să rămână un mister minunat pentru totdeauna. 
Chiar şi pentru el. 


454 


NOTA AUTORULUI: ADEVĂR 
SAU FICŢIUNE 


Vă mulţumesc că m-aţi însoţit în această călătorie. Ca de 
obicei, m-am gândit să folosesc acest ultim moment pentru a 
deconstrui romanul, pentru a dezvălui unde se termină adevărul 
demonstrat de cercetări şi unde a fost continuat de imaginaţie. 

Mai întâi, amănuntele de detaliu: 

DARPA a ajuns într-adevăr să fabrice proteze ale membrelor 
folosind tehnologii revoluţionare (deşi nu cred că au încorporat şi 
bucăţi de carne în compoziţia de plastic). 

La fel ca în cazul fiinţelor denumite în carte ukufa, Stanford 
University a realizat în realitate un experiment cu şoareci ale 
căror creiere conţin celule nervoase omeneşti. Savanţii îşi 
continuă în momentul de faţă studiile în încercarea de a produce 
şoareci ale căror creiere să fie formate sută la sută din celule 
nervoase omeneşti. 

Un băiat german s-a născut în 2004 cu o mutație a genelor în 
ceea ce priveşte miostatinul, ceea ce a avut ca rezultat un strat 
dublu de muşchi, ducând la o putere şi o capacitate musculară 
extrem de ridicate. Oare acesta să fie primul Sonnekanig născut 
în condiţii naturale? 

Shangri-La a fost descoperit undeva în munţii Himalaya în 
1998, o oază pierdută plină cu ape curgătoare şi vegetaţie 
bogată în mijlocul culmilor îngheţate. Oare ce altceva s-ar mai 
putea găsi acolo? 

Trecând la concepte mai generale: 

După cum am precizat la început, Clopotul însuşi este real, 
dovedind faptul că adevărul este deseori mai ciudat decât 
ficţiunea. Naziştii au construit un dispozitiv neobişnuit, alimentat 
cu un combustibil pe baza unui compus necunoscut numit Xerum 
525. Nu se cunosc prea multe în legătură cu modul său real de 
funcţionare, numai faptul că atunci când a fost pornit, o boală 
ciudată a ajuns să-i afecteze pe savanții implicaţi, ajungând chiar 
până la satele din jur. La sfârşitul războiului, Clopotul a dispărut, 
oamenii de ştiinţă implicaţi au fost executaţi şi până în ziua de 
astăzi soarta acestui dispozitiv a rămas un mister. Dacă doriţi să 
aflaţi mai multe despre această ciudată bucăţică de istorie, 


455 


despre întrecerea ce s-a desfăşurat între Aliați după război 
pentru a pune mâna pe tehnologia nazistă şi despre fascinația 
exercitată de fizica cuantică asupra cercetătorilor germani, 
puteţi citi una dintre cele mai importante surse de documentare 
pentru acest roman: The Hunt for Zero Point de Nick Cook. 

In acest roman am vorbit mult şi despre cât de fascinat era 
Heinrich Himmler de rune şi ocultism şi despre cercetările sale cu 
privire la locul de obârşie al rasei ariene în Himalaya. Toate se 
bazează pe fapte reale, inclusiv pe existenţa Camelotului Negru 
al lui Himmler din Wewelsburg. Pentru informaţii suplimentare în 
legătură cu acest subiect, sugerez Himmler's Crusade? de 
Christopher Hale şi Unholy Alliance a lui Peter Levenda. 

In sfârşit, a mai existat o carte extrem de importantă pentru 
subiectul acestui roman: Quantum Evolution de  Johnjoe 
McFadden. Aceasta reprezintă un tratat fascinant despre 
mecanica cuantică şi despre posibilul său rol în evoluţie şi 
mutaţiile genetice. In plus, se referă şi la evoluţia conştiinţei 
despre care vorbesc şi eu la sfârşitul romanului. Pentru o analiză 
mai cuprinzătoare în ceea ce priveşte aceste aspecte, recomand 
cu căldură lecturarea acestei cărţi. 

Ceea ce ne conduce la problematica de bază a cărţii: existenţa 
proiectului inteligent în locul teoriei evoluționiste. Sper că acest 
roman ridică la fel de multe întrebări câte răspunsuri oferă. În 
sfârşit, eu cred cu tărie că o bună parte din dezbaterile care au 
loc pe această temă se îndreaptă într-o direcţie greşită. In loc să 
ne concentrăm atât de mult pentru a afla de unde venim, mi se 
pare că mult mai importantă şi mai demnă de atenţia noastră 
este întrebarea: „Incotro ne îndreptăm?” 

Simpla încercare de a răspunde la această întrebare, de a 
merge pe această cale, mi se pare a reprezenta adevăratul 
mister şi adevărata aventură pentru oricine este interesat. 


? Cruciada lui Himmler, carte publicată de Editura RAO în 2008 (n. 
red.). 


456 


CUPRINS 


RIDE ENE BUT e incet inte eul ian tatei beata 2 
MULTOMIR aoleu td iudaice oi acte atacau za talasle 4 
NOTĂ DIN DOCUMENTELE ISTORICE... ceeace 5 
NOTĂ DIN DOCUMENTELE ŞTIINŢIFICE... eee nenea ceace 6 
IAS oana oi za doc alani i at EN 8 
UNU ceaun ea ui 2) ea eat e oa dia două aa a tal and 20 
1 ACOPERIŞUL LU MIL usor ceia aa cezar a ua d 21 
2 BIBLIA LUI DARWIN cc cati eva ca tu aa au td 47 
S URUPA daca ate ale en pata da fa da îi at ua lana tintele 77 
ATU MINILE-EAN TO MĂscce sita oc cdat dati cab ia tit i Ea adi 99 
5 CEVA PUTRED. reinga aie i 125 
6 RĂȚUŞCA CEA TURATĂ cai scoasa ea aa 154 
PARTEA A DOUA secat aounuesaa cau cetei tactic au caiutalja anii atat 190 
7 MAMBA NEAGRĂ... nenea ana 191 
8 SÂNGE AMESTECAT. sii uta oii atit at era a ol d 218 
O SABOLO RIL 0 cedez fear banana dat a pui 246 
10 CAMELOTUL NEGRU... saeeeaeaneaecaneanen acasa 271 
PARTEA A TR EMA ro manat dei o etate ao aaa aa TOER 302 
11 DEMONUL DIN MAŞINĂRIE... eee nenea 303 


457 


12 UKUFA 


458 


459 


13 XERUM 525 


460 


În Copenhaga, un incendiu ciudat petrecut într-o librărie îl 
aruncă pe comandorul Gray Pierce într-o vânătoare 
acerbă de-a lungul a patru continente — şi în misterul care 
înconjoară experimentele oribile desfășurate într-un labo- 
rator acum abandonat, ascuns într-un munte din Polonia. 
În Nepal, într-o mănăstire îndepărtată, călugării budiști 
recurg inexplicabil la canibalism și tortură. Lisa Cummings, 
tânărul doctor care investighează atrocitățile, devine ţinta 
unui asasin brutal, angajat de forţele clandestine care 
doresc ca întâmplarea să rămână îngropată pentru tot- 
deauna, iar Painter Crowe, șeful Sigma Force, începe să 
prezinte semnele aceleiași maladii necunoscute, care a 
afectat mintea călugărilor. Acum numai Gray Pierce și 
Sigma Force pot să-i salveze pe cei doi și să dezvăluie un 
complot care amenință să distrugă actuala ordine 
mondială, pus la cale de un nou ordin aflat în plină ascen- 
siune — un cosmar care crește în inima celui mai mare 
mister dintre toate: Originea vieții. 


ISBN 978-606-8255-59-0 
D4 COMANDĂ CĂRŢI RAD PRIN SMS ien i ma 
Trimite ua SMS | ||| | | II 
cu textul „RAO“ la 1771 | [| | |] 
Detalii pe www.raobooks.com 917860681255590! 


editura rao SEPTEMBRIE 2010 — SEPTEMBRIE 2011 


462