Philip Pullman — [Materiile Intunecate] 02 Pumnalul diafan

PHILIP PUREMAN 


HUMANITAS 


Philip Pullman s-a născut în Norwich, la 19 octombrie 
1946. Cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o călătorind 
de la un capăt la celălalt al lumii, pentru că tatăl său lucra 
în Royal Air Force. Copilăria şi-a petrecut-o în Australia. De 
la 11 ani s-a întors în Marea Britanie. A urmat colegiul 
Exeter, Oxford, unde după câţiva ani revine ca profesor, la 
Westminster. Nu va părăsi Oxfordul decât pentru a-l regăsi 
altfel, scriind despre el. 


Pentru trilogia Materiile întunecate şi pentru 
activitatea sa ca scriitor pentru copii, Philip Pullman a 
obținut: Carnegie Medal Award, în 1996; Guardian 
Children's Fiction Award şi British Book Award; Whitebread 
Book of the Year, 2001, premiu acordat prima dată unei 
cărți pentru copii, pentru ultimul volum al trilogiei; Reading 
Award şi International Reading Association Children's Book 
Award în 1998; Premiul Autorul Anului în 2002 la Premiile 
Nibbies; Eleanor Faijeon Award în 2002. 


Aventurile  Lyrei Belacqua şi ale daimonului său, 
Pantalaimon, continuă! 

Lyra - curajoasa, cercetând neobosită misteriosul 
fenomen al Prafului - şi Will - noul ei prieten, fugar pe 
urmele tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată - se 
întâlnesc pe tărâmul straniu şi exotic numit Cittăgazze, 
„ţinutul coţofenelor“. Un tărâm unde oamenii mari s-au 
făcut  nevăzuţi, înghiţiţi de  teribilele, înfricoşătoarele 
Spectre, iar copiii par toţi sălbatici. 

Din momentul în care alethiometru îi dă Lyrei comanda 
„Găseşte-l pe tatăl lui Will!“, căutările îi poartă pe cei doi 
prieteni în miezul unei lupte crâncene: muritori, vrăjitoare, 
fiare şi duhuri de peste tot se unesc împotriva forţei 
nevăzute care stăpâneşte Spectrele. O singură armă, 
străveche şi fermecată, în stare să taie ferestre între lumi, o 
poate învinge: mult râvnitul Pumnal Diafan. 


„Această carte extraordinară va aprinde imaginația 
copiilor şi adulţilor de pretutindeni, multe generații de- 
acum încolo.“ 

Daily Mail 


„În acest al doilea volum din trilogia Materiile Întunecate 
promisiunile celei dintâi poveşti se împlinesc toate; iar 
aventurile se țin lanț, necontenit, într-un ritm care-ţi taie 
respirația. “ 

Publishers Weekly 


Din trilogia Materiile întunecate a apărut Luminile 
Nordului (volumul I) şi va mai apărea Ocheanul de 
chihlimbar (volumul al III-lea). 


PHILIP PULLMAN 


MATERIILE ÎNTUNECATE 


Volumul Il 


PUMNALUL DIAFAN 


- The Subtle Knife - 
1997 


Traducere din engleză de AIDA OPREA 


CUPRINS 


Pisica şi carpenii 
Printre vrăjitoare 
O lume a copiilor 
Trepanaţia 
Poşta aeriană 
Zburătorii 
Rolls Royce-ul 
Turnul îngerilor 
Furtul 
Șamanul 
Belvedere 
Limbajul ecranului 
Æsahættr 
Alamo 
Muşchi-de-sânge 


Pisica şi carpenii 


Wii o trăgea de mânecă pe mama lui şi spunea: 

— Haide, haide... 

Mama lui însă stătea în loc. Încă se temea. Will aruncă o 
privire de-a lungul străzii înguste; de la un capăt la altul, în 
lumina serii, urmărind şirul de case, dosită fiecare după 
câte o grădină şi un gard viu, cu soarele reflectându-se pe 
ferestrele dintr-o parte şi lăsând cealaltă parte în 
penumbră. Nu mai aveau vreme de pierdut. Lumea era deja 
la masă şi în curând aveau să iasă şi copiii, care se zgâiau, 
comentau şi băgau de seamă. Nu era bine să zăbovească, 
dar tot ce putea face era să încerce să o convingă, ca de 
obicei. 

— Mamă, hai să mergem la doamna Cooper, spuse 
băiatul. Nu mai e mult de-aici. 

— Doamna Cooper? zise ea, nedumerită. 

Până să se dezmeticească, băiatul suna deja la 
sonerie. Fusese nevoit să lase jos sacul, pentru că o ţinea 
pe mama lui cu cealaltă mână. Poate că era ruşinos ca la 
doisprezece ani să fii văzut ţinând-o pe mama de mână, dar 
el ştia ce i se putea întâmpla mamei lui dacă nu făcea asta. 

Uşa se deschise şi în prag apăru silueta gârbovită a 
profesoarei de pian, învăluită în parfum de levănţică, 
întocmai precum şi-o amintea. 

— Cine-i acolo? William? întrebă doamna în vârstă. Nu 
te-am mai văzut de mai bine de-un an. Ce doreşti, dragule? 

— Aş vrea să mă primiţi înăuntru, vă rog, cu mama, 
spuse el hotărât. 

Doamna Cooper se uită la femeia cu părul 
nepieptănat care zâmbea uşor pierdută şi la băiatul cu 
privirea îndârjită, tristă, cu buzele strânse şi obrajii 
încleştaţi. Apoi văzu că doamna Parry, mama lui Will, se 


fardase la un ochi, iar la celălalt, nu. Şi nici nu băgase de 
seamă. Nici Will. Era ceva necurat la mijloc. 

— Păi atunci... spuse ea, şi se dădu la o parte ca să le 
facă loc în holul înghesuit. 

Will mai aruncă o privire de-a lungul străzii, iar 
doamna Cooper observă cât de strâns îl ţinea doamna Parry 
de mână pe fiul ei şi cât de molcom o conduse el în camera 
de zi, unde se afla pianul (aceea era singura cameră pe 
care o ştia el, desigur); şi mai observă că hainele doamnei 
Parry miroseau puţin a mucegai, de parcă stătuseră prea 
mult în maşina de spălat înainte să fie puse la uscat; şi cât 
de bine semănau unul cu altul aşa, în lumina de amurg, 
aşezaţi pe canapea, amândoi cu pomeţii laţi, ochii mari şi 
sprâncenele negre, drepte. 

— Ce e, William? întrebă bătrâna doamnă. Ce s-a 
întâmplat? 

— Mama are nevoie de un loc unde să stea câteva 
zile, zise el. E prea greu să am grijă de ea acasă acum. 
Adică nu e vorba că ar fi bolnavă. Doar că-i puţin confuză şi 
îşi face griji. N-o să fie greu de îngrijit. Are nevoie doar de 
cineva cumsecade şi cred că dumneavoastră v-ar veni 
destul de uşor. 

Femeia îşi privea copilul părând să nu priceapă nimic, 
iar doamna Cooper văzu că are o vânătaie pe obraz. Will 
nu-şi dezlipise privirea de la doamna Cooper, iar în ochii lui 
se citea disperarea. 

— N-o să vă pună la cheltuieli, continuă băiatul. V-am 
adus nişte mâncare, cred că o să ajungă. Puteţi să luaţi şi 
dumneavoastră, dacă vreţi. N-o deranjează să împărţiţi cu 
ea. 

— Bine, dar... nu ştiu dacă se cuvine... n-ar trebui să 
o vadă un doctor? 

— Nu! Nu e bolnavă. 

— Da, dar nu poţi găsi pe altcineva? Adică trebuie să 
fie vreun vecin sau vreo rudă... 

— N-avem rude. Suntem doar noi. lar vecinii sunt 
prea ocupați. 


— Păi şi ajutorul social de la stat? Nu vreau să te 
refuz, dragul meu, dar... 

— Nu, nu! Numai să o ajutaţi puţin. Eu n-o să mai pot 
face asta pentru o vreme. O să... am nişte treburi. Dar o să 
mă întorc curând şi o s-o iau acasă, vă promit. N-o să 
dureze. 

Mama îşi privea fiul cu atâta încredere, iar el se 
întoarse şi se uită la ea cu atâta dragoste şi încurajare, 
încât doamna Cooper nu putu să refuze. 

— Păi ce să zic... spuse ea, privind spre doamna 
Parry. N-o să fie mare lucru o zi sau două. Poţi să stai în 
camera fiică-mii, dragă, ea e plecată în Australia, aşa că n-o 
să-i mai trebuiască. 

— Mulţumesc, zise Will şi se ridică grăbit să plece. 

— Dar tu unde o să fii? întrebă doamna Cooper. 

— O să stau cu un prieten, spuse el. O să sun cât pot 
de des. Am numărul dumneavoastră. Totul o să fie bine. 

Mama lui îl privea nedumerită. lar el se aplecă să o 
sărute pe obraz, stângaci. 

— Nu-ţi face probleme, spuse. Doamna Cooper o să 
aibă grijă de tine mai bine ca mine, serios. Te sun şi vorbim 
mâine. 

Will o strânse tare în braţe, o mai pupă o dată, îi dădu 
blând la o parte mâinile din jurul gâtului şi se îndreptă spre 
uşă. Doamna Cooper îi văzu ochii licărind de tristeţe, dar 
băiatul se întoarse spre ea, politicos, şi îi întinse mâna. 

— La revedere, spuse, şi vă mulţumesc foarte mult. 

— William, zise bătrâna, n-ar fi rău să-mi spui ce s-a 
întâmplat... 

— E cam complicat, spuse el, dar mama n-o să vă 
facă probleme, vă asigur. 

Nu asta voia femeia să audă, şi o ştiau amândoi; dar 
Will părea stăpân pe situaţie, oricare ar fi fost ea. Băiatul 
acesta era cel mai neînduplecat copil pe care-l văzuse 
vreodată. 

El se întoarse spre uşă, gândindu-se deja la casa 
goală. 


Locul în care stăteau Will şi mama lui era pe o buclă 
de alee într-un complex modern, cu zece-douăsprezece 
case identice, dintre care a lor era de departe cea mai 
amărâtă. Peluza din faţă era doar un petic de buruieni; 
mama sa plantase nişte gard viu la începutul anului, dar, 
nefiind udat, se uscase. Indată ce Will intră pe alee, Moxie, 
pisica lui, se sculă de la locul ei preferat de sub tufa încă 
verde de hortensii şi se întinse, scoțând un mieunat de bun 
venit şi lipindu-se cu capul de piciorul lui. 

O luă în braţe şi şopti: 

— S-au întors, Moxie? l-ai văzut? 

În casă era linişte. În lumina de pe urmă a serii 
vecinul de vizavi îşi spăla maşina, dar nu-l văzu pe Will, iar 
Will nu-i dădu nici el atenţie. Cu cât îl băga în seamă mai 
puţin, cu atât mai bine. 

Strângând-o pe Moxie blând la piept, descuie uşa şi 
intră repede. Apoi ascultă cu grijă înainte să o lase jos. Nu 
se auzea nimic; casa era goală. 

li desfăcu pisicii o conservă şi i-o lăsă în bucătărie, ca 
s-o mănânce mai târziu. Cât avea să mai dureze oare până 
ca bărbatul să se-ntoarcă? N-avea de unde să ştie, aşa că 
trebuia să dea zor. Urcă la etaj şi începu să cotrobăie. 

Căuta un penar verde vechi, din piele. Chiar şi într-o 
casă modernă obişnuită, se găseau nenumărate locuri în 
care putea fi ascuns; nici măcar nu trebuia să ai pereţi falşi 
şi pivnițe adânci ca să faci un lucru de negăsit. Will căută 
întâi în dormitorul mamei lui, ruşinându-se la gândul că 
trebuie să scotocească prin sertarele ei cu lenjerie intimă, 
şi apoi trecu, în ordine, prin toate camerele de la etaj, chiar 
şi prin a lui. Moxie veni să vadă ce face, apoi se tolăni lângă 
el şi începu să se spele, ca să-i ţină de urât. 

Dar nu găsi penarul. _ 

Deja se lăsase întunericul şi i se făcuse foame. Işi 
puse nişte fasole din conservă pe o felie de pâine prăjită şi 
se aşeză la masa din bucătărie, gândindu-se cum să caute 


mai bine prin camerele de la parter. 
Nu termină bine de mâncat, că sună telefonul. 
Încremeni, iar inima-i bătea să-i spargă pieptul. 
Numără: sunase de douăzeci şi şase de ori şi se oprise. 
Puse farfuria în chiuvetă şi începu din nou să cotrobăie prin 
casă. 


După patru ore încă nu găsise penarul verde din 
piele. Se făcuse unu şi jumătate şi era frânt de oboseală. Se 
întinse în pat îmbrăcat şi adormi imediat, bântuit de vise 
urâte şi confuze, cu chipul nefericit şi înfricoşat al mamei lui 
răsărind mereu, însă fără ca el să-l poată atinge. 

Şi aproape imediat, i se păru lui (deşi dormise cam 
trei ore), se trezi, ştiind dintr-odată două lucruri. 

Mai întâi, ştia unde este penarul. Şi doi, ştia că 
bărbaţii aceia sunt jos şi că tocmai deschid uşa de la 
bucătărie. 

O dădu pe Moxie la o parte şi îi amuţi încetişor 
mieunatul somnoros de protest. Apoi se ridică din pat şi se 
încălţă, încordându-şi simţurile ca să prindă fiecare sunet 
de la parter: sunete foarte uşoare, un scaun mutat şi pus 
apoi la loc, o şoaptă, scârţâitul vreunei scânduri din 
parchet. 

Mişcându-se cu şi mai puţin zgomot decât ei, ieşi din 
dormitor şi merse pe vârfuri către camera nefolosită din 
capul scării. Nu era întuneric de tot şi în lumina fantomatică 
dinaintea zorilor vedea vechea maşină de cusut cu pedală. 
Mai trecuse prin acea cameră cu doar două ore înainte, dar 
uitase de sertăraşul lateral al maşinii de cusut, unde se 
ţineau bobinele şi modelele. 

O atinse uşor, ascultând atent. Bărbaţii se mişcau 
încoace şi-ncolo la parter, iar Will văzu o licărire de lumină 
prin crăpătura uşii, poate de la o lanternă. 

Apoi găsi încuietoarea de la sertar, o deschise cu un 
zgomot uşor şi, exact aşa cum ştia c-o să se întâmple, găsi 
penarul verde din piele. 


Şi acum ce putea face? 

Nimic, deocamdată. Se ghemui în penumbră, cu 
inima bătându-i nebunește, şi ascultă cât putu de atent. 

Cei doi oameni erau în hol. Îl auzi pe unul din ei 
spunând încet: 

— Haide! Îl aud pe lăptar, vine. 

— Da, dar nu-i aici, spuse cealaltă voce. O să 
trebuiască să căutăm la etaj. 

— Atunci hai mai repede. Nu mai pierde vremea. 

Will se încordă când auzi scârţâitul uşor al ultimei 
trepte de sus. Omul nu făcea niciun zgomot, dar scârţâitul 
scărilor n-avea cum să-l împiedice. Apoi urmă o pauză. O 
rază subţiratică de lumină se strecură pe sub uşă: Will o 
văzu prin crăpătură. 

Apoi uşa începu să se deschidă. Will aşteptă până 
când omul apăru în prag şi, ţâşnind din întuneric, se-mpinse 
în burta lui. 

Dar niciunul din ei nu văzu pisica. 

Când bărbatul ajunsese la ultima treaptă, Moxie 
ieşise fără zgomot din dormitor şi se aşezase cu coada pe 
sus chiar la picioarele lui, gata să se gudure. Omul s-ar fi 
descurcat cu Will, căci era zdravăn şi în formă, dar pisica îi 
stătea în drum şi, încercând să facă un pas înapoi, se 
împiedică de ea. Se rostogoli pe scări cu un icnet, izbindu- 
se tare cu capul de masa din hol. 

Will auzi un trosnet înfiorător, dar nu se uită înapoi: 
se năpusti pe scări în jos, sărind peste trupul omului care 
zăcea zvâcnind din mâini şi din picioare la baza scărilor, 
înhăţă sacoşa mototolită de pe masă şi o zbughi pe uşă 
înainte ca celălalt bărbat să-l prindă; acesta din urmă ieşi 
din sufragerie şi se holbă nemişcat. 

Aşa grăbit şi înfricoşat cum era, Will se întrebă totuşi 
de ce al doilea bărbat nu strigase după el şi nici nu-l 
alergase. Vor veni după el curând, se gândea, cu maşinile şi 
celularele lor. Tot ce putea face era să fugă. 

Îl văzu pe lăptar virând pe alee, cu farurile maşinuţei 
electrice pâlpâind în geana de lumină a zorilor care colorau 


deja cerul. Will sări gardul în grădina vecinilor, pe aleea de 
lângă casă, sări şi peste zidul grădinii de alături, traversă 
gazonul ud de rouă, prin gardul viu, în hăţişul de tufe şi 
copaci dintre grădină şi drumul principal, unde se târî sub 
un frunziş şi zăcu întins, gâfâind şi tremurând. Era prea 
devreme ca s-o pornească la drum, trebuia să aştepte până 
când începeau să treacă multe maşini. 

Nu-şi putea scoate din minte trosnetul cu care capul 
omului se izbise de masă, gâtul lui strâmbat şi diform şi 
zvâcnetul oribil al membrelor lui. Era mort. Îl omorâse. 

Nu-şi putea scoate asta din minte, dar trebuia. Avea 
destule pe cap. Oare mama sa chiar era în siguranţă acolo 
unde-o lăsase? Doamna Cooper n-ar pâri-o, nu? Chiar dacă 
Will n-avea să vină când a spus că vine? Pentru că nu se 
mai putea întoarce, acum, că omorâse pe cineva. 

Şi Moxie... Cine avea s-o mai hrănească? Oare n-o să- 
şi facă griji dacă n-o să mai vină niciunul din ei? Oare o să 
încerce să-i găsească? 

Se lumina văzând cu ochii. Era deja suficientă lumină 
afară cât să vadă ce are în sacoşă: poşeta mamei lui, cea 
mai recentă scrisoare de la avocat, harta rutieră a sudului 
Angliei, ciocolată, pastă de dinţi, şosete de schimb şi 
pantaloni. Şi penarul verde din piele. 

Totul era acolo. Totul mergea conform planului, la 
urma urmei. 

Doar că omorâse pe cineva. 


Will îşi dăduse seama că mama lui era altfel decât 
ceilalţi oameni şi că trebuia să aibă grijă de ea cam de pe la 
şapte ani. Erau într-un supermarket şi se jucau un joc: n- 
aveau voie să pună produse în cărucior decât atunci când 
nu se uita nimeni. Will trebuia să privească de jur împrejur 
şi să spună „Acum!“, iar ea înhăţa o conservă sau un 
pachet de pe raft şi îl punea uşor în cărucior. Când 
obiectele ajungeau acolo erau în siguranţă, pentru că 
deveneau invizibile. 


Jocul a mers bine şi a durat ceva, pentru că era 
sâmbătă dimineaţă şi magazinul era plin, iar ei se 
pricepeau şi făceau echipă bună împreună. Aveau 
încredere unul în celălalt. Will o iubea foarte mult pe mama 
lui şi îi spunea asta adesea, la fel şi ea. 

Când au ajuns la casă, Will era emoţionat şi bucuros, 
pentru că aproape câştigaseră. lar când mama lui nu-şi găsi 
poşeta, îşi zise că asta făcea parte din joc, la fel când spuse 
că probabil i-au furat-o duşmanii; dar Will începuse deja să 
obosească şi îi era foame, iar mămica lui nu mai era la fel 
de bucuroasă, ci părea înspăimântată de-a dreptul; au 
trecut din nou prin tot magazinul, punând lucrurile la loc pe 
rafturi, dar de data asta trebuiau să aibă şi mai mare grijă, 
pentru că duşmanii erau pe urmele lor, folosindu-se de 
numărul cărţii ei de credit, pe care-l ştiau fiindcă îi luaseră 
poşeta... 

Will era şi el din ce în ce mai înspăimântat. Îşi dădea 
seama cât de deşteaptă fusese mama lui să transforme tot 
acel pericol real într-un joc ca să nu se sperie el; şi îşi mai 
dădea seama şi că acum, odată ce ştia adevărul, trebuia să 
se comporte ca şi cum nu i-ar fi fost teamă, ca s-o 
liniştească. 

Aşa că băiatul s-a prefăcut că încă se mai joacă, ca să 
nu-şi facă ea griji, şi au plecat acasă fără cumpărături, dar 
în siguranţă, departe de duşmani; apoi Will a găsit poşeta 
pe masa din hol. Luni s-au dus la bancă şi au lichidat 
contul, ca să se asigure. Astfel, pericolul a trecut. 

Cu toate astea, în lunile care au urmat, Will şi-a dat 
seama într-un târziu, cu amărăciune, că duşmanii aceia ai 
mamei lui nu se aflau în lumea adevărată, ci în capul ei. 
Asta nu-i făcea mai puţin reali, mai puţin înspăimântători şi 
periculoşi; ci însemna doar că el trebuia s-o ocrotească şi 
mai mult. Şi, începând cu momentul acela din supermarket 
în care realizase că trebuie să se prefacă pentru ca mama 
lui să nu-şi facă griji, Will a devenit foarte atent la toate 
neliniştile ei. O iubea atât de mult, încât şi-ar fi dat viaţa ca 
s-o apere. 


Cât despre tatăl lui, dispăruse de atâta timp, că Will 
nici nu şi-l mai amintea. Băiatul era teribil de curios în 
legătură cu el şi o bătea la cap pe mama lui cu întrebări la 
care ea, de cele mai multe ori, nu-i putea răspunde. 

— Era bogat? 

— Unde s-a dus? 

— De ce-a plecat? 

— A murit? 

— Se mai întoarce? 

— Cum era? 

Numai la ultima întrebare îi putea fi de ajutor. John 
Parry fusese un om arătos, un ofiţer din Marina Regală, 
viteaz şi deştept, care se lăsase de armată ca să devină 
explorator şi condusese expediţii în locuri îndepărtate din 
toată lumea. Will se bucura foarte mult auzind asta. Tată 
mai interesant decât un explorator nici că se putea. De 
atunci, avu mereu la joacă un tovarăş nevăzut: el şi tatăl lui 
îşi croiau drum prin junglă, priveau marea învolburată cu 
mâna streaşină la ochi de pe puntea corabiei lor, ţineau 
torţe în mâini ca să lumineze inscripţii misterioase pe care 
încercau să le descifreze în peşteri pline de lilieci... Erau cei 
mai buni prieteni, îşi salvaseră unul altuia viaţa de 
nenumărate ori, râdeau şi sporovăiau cuibăriţi lângă focuri 
de tabără până târziu în noapte. 

Dar, cu cât creştea, Will începea să-şi pună tot mai 
multe întrebări. De ce nu avea poze cu tatăl lui în diverse 
locuri din lume, înconjurat de oameni cu promoroacă în 
bărbi, pe sănii în Antarctica, sau cercetând ruine acoperite 
de liane, în junglă? Oare chiar nu mai rămăsese nimic din 
trofeele şi curiozităţile pe care probabil că le adusese 
acasă? Nu scria nimic de el prin vreo carte? 

Mama lui nu ştia. Totuşi, un lucru pe care i l-a spus l-a 
reţinut bine. 

Îi zisese: 

— Într-o zi o să calci pe urmele tatălui tău. Vei fi şi tu 
un om de seamă. O să-i preiei mantia... 

Şi, deşi nu ştia exact ce vrea să spună mama lui, Will 


înţelesese totuşi unde bate şi imediat prinsese aripi, 
mândru şi încrezător. Toată joaca lui avea să se 
adeverească. 

Tatăl său era în viaţă, pe undeva prin sălbăticie, iar el 

urma să-l salveze şi să-i preia rolul... Merita să ducă în 
spinare povara vieţii, cu un asemenea scop măreț. 
A Aşa că nu suflă o vorbă despre problema mamei lui. 
In unele momente era mai calmă şi cu mintea mai limpede 
decât în altele, iar Will se folosi de ele ca să înveţe cum să 
facă cumpărături, cum să gătească şi cum să deretice prin 
casă, fiindcă trebuia să se ocupe de toate astea în 
momentele în care ea era confuză şi speriată. Învăţă şi cum 
să se ascundă, cum să treacă neobservat la şcoală, cum să 
nu atragă atenţia vecinilor, până şi în clipele în care mama 
lui era într-o asemenea stare de confuzie şi nebunie, încât 
abia putea vorbi. Lucrul de care se temea Will cel mai mult 
era ca autorităţile să nu afle despre ea şi să-i despartă, să o 
interneze undeva departe, şi să-l pună pe el să stea într-o 
altă casă, printre străini. Prefera orice alte greutăţi, numai 
aşa ceva nu. Pentru că erau momente când mintea ei nu 
mai rătăcea prin întuneric, şi era din nou fericită, şi râdea 
de propriile temeri, şi îl binecuvânta mulţumindu-i că are 
grijă de ea atât de bine; şi era atât de plină de dragoste şi 
de blândeţe, încât el nu-şi putea închipui un tovarăş mai 
bun şi nu voia decât să trăiască ei doi singuri împreună 
pentru totdeauna. 

Dar la un moment dat au venit oamenii aceia. 

Nu erau de la poliţie, nu erau de la asistenţa socială şi 
nu erau tâlhari - cel puţin din câte putea Will să-şi dea 
seama. Nu spuneau ce vor, în ciuda eforturilor lui de a-i ţine 
departe; nu vorbeau decât cu mama lui. lar ea era în acel 
moment plăpândă. 

Ascultă la uşă şi îi auzi întrebând-o despre tatăl lui; 
începu să gâfâie. 

Străinii aceia voiau să ştie unde era plecat John Parry, 
şi dacă-i trimisese ceva, şi când îl auzise ultima dată, şi 
dacă el luase legătura cu vreo ambasadă. Will o auzi pe 


mama lui din ce în ce mai agitată şi până la urmă dădu 
buzna în cameră, spunându-le să plece. 

Părea atât de aprig, încât niciunul dintre străini nu 
râse, cu toate că el era foarte mic. Le-ar fi fost uşor să-l 
doboare sau să-l ridice într-o mână, dar era neînfricat, iar 
furia lui era aprinsă şi înverşunată. 

Aşa că au plecat. Fireşte, întâmplarea aceea i-a întărit 
convingerea lui Will: tatăl lui era pe undeva, la ananghie, şi 
numai el putea să-l ajute. Jocurile sale nu mai erau 
copilăreşti şi nu le mai juca în văzul tuturor. Se adeverea 
ceea ce bănuise, şi trebuia să fie la înălţime. 

Nu la multă vreme după aceea, oamenii s-au întors, 
insistând că mama lui are ceva să le spună. Au venit când 
Will era la şcoală şi unul din ei a ţinut-o de vorbă la parter 
în timp ce celălalt a scotocit sus prin dormitoare. Ea nu şi-a 
dat seama ce făceau. Dar Will a venit acasă mai devreme şi 
s-a răstit din nou la ei, şi atunci au plecat. 

Păreau să ştie că băiatul n-o să se ducă la poliţie, de 
teamă ca autorităţile să n-o ia pe mama lui, şi deveniseră 
din ce în ce mai insistenţi. Într-un final le-au spart casa, în 
timp ce Will era plecat în parc după mama lui; starea ei se 
înrăutăţise şi acum i se năzărise că trebuie să atingă fiecare 
scândură de la fiecare bancă de lângă iaz. Will o ajuta, ca 
să termine mai repede. Când au ajuns acasă, au văzut 
maşina străinilor dispărând după colţ, iar când au intrat în 
casă au descoperit că scotociseră prin toate sertarele şi 
dulapurile. 

Băiatul ştia ce căutau. Penarul verde din piele era 
lucrul cel mai de preţ al mamei; lui nici nu i-ar fi dat prin 
cap să se uite înăuntru şi nici nu ştia unde îl ţine. Dar ştia 
că în el sunt multe scrisori şi că mama lui le citeşte uneori, 
şi că plânge când le citeşte, şi că acelea sunt momentele în 
care îi vorbeşte despre tatăl lui. Aşa încât Will bănuia că 
asta căutau cei doi oameni şi ştia că trebuie să rezolve 
cumva problema. 

Mai întâi a hotărât că trebuie să-i găsească mamei lui 
un loc sigur în care să stea. S-a tot gândit, dar nu avea 


niciun prieten pe care să-l roage să-l ajute, iar vecinii erau 
din ce în ce mai suspicioşi; singura persoană în care putea 
avea încredere era doamna Cooper. Odată ce mama lui 
avea să se mute în siguranţă acolo, Will urma să găsească 
penarul verde din piele şi să vadă ce-i în el, iar apoi să 
plece la Oxford, unde putea găsi răspunsuri la unele dintre 
întrebările sale. Dar oamenii aceia au venit înainte s-apuce 
să facă ceva. 

lar acum îl omorâse pe unul din ei. 

Aşa că poliţia o să-l urmărească. 

Ştia foarte bine să se ascundă. Şi acum trebuia mai 
mult decât oricând să reuşească să treacă neobservat, 
pentru cât mai mult timp, până ce avea să-şi găsească tatăl 
sau până ce străinii aceia aveau să-l găsească pe el. Dacă-l 
vor găsi ei mai întâi, n-o să-i pese câţi mai omoară. 


Mai târziu în ziua aceea, pe la miezul nopţii, Will pleca 
de la Oxford, la vreo şaizeci şi cinci de kilometri distanţă. 
Era frânt de oboseală. Făcuse autostopul, schimbase două 
autobuze, mersese pe jos, dar ajunsese la Oxford abia la 
şase seara, prea târziu ca să mai rezolve ceva; mâncase la 
un Burger King şi se ascunsese într-un cinematograf 
(urmărea un film, dar uitase încă din prima clipă ce film 
era), iar acum mergea pe o stradă nesfârşit de lungă de la 
periferie, îndreptându-se către nord. 

Nimeni nu-l băgase în seamă până acum. Dar ştia 
bine că trebuie să găsească repede un loc unde să doarmă, 
pentru că, pe cât se făcea mai târziu, pe atât risca mai mult 
să fie văzut. Problema era că n-avea unde să se ascundă 
prin grădinile caselor înstărite de pe stradă şi nici nu se 
zărea încă vreun câmp deschis. 

Ajunse la un sens giratoriu mare, la intersecţia şoselei 
care-o lua spre nord cu şoseaua de centură a Oxfordului, 
care-o lua spre est şi spre vest. Era noapte şi treceau foarte 
puţine maşini, şoseaua pe care se afla era liniştită, cu case 
elegante de-o parte şi de alta, ascunse dincolo de întinderi 


mari de gazon. De-a lungul gazonului, la marginea şoselei, 
străjuiau două rânduri de carpeni, care arătau ciudat cu 
coroanele tunse perfect simetric, mai degrabă ca în 
desenele făcute de copii decât ca nişte copaci adevăraţi, iar 
lumina felinarelor îi făcea să pară artificiali, ca o butaforie. 
Will era frânt de oboseală şi îi venea s-o ia înspre nord, 
unde putea să pună capul pe iarbă şi să doarmă sub un 
copac; dar, cum stătea el nemişcat încercând să-şi 
limpezească mintea, văzu o pisică. 

Era tărcată, ca Moxie. O zbughise dintr-o grădină de 
pe partea şoselei care dădea înspre Oxford, unde se afla 
Will. Băiatul lăsă jos sacoşa şi întinse mâna, iar pisica veni 
să se lipească cu capul de degetele lui, exact cum făcea şi 
Moxie. Sigur, toate pisicile se gudurau aşa, dar lui Will i se 
făcu un dor teribil de casă şi îşi simţi obrajii arzând de 
lacrimi. 

În cele din urmă pisica plecă. Era noapte, avea un 
vast teritoriu de patrulat şi o grămadă de şoareci de prins. 
Sări peste drum şi o luă către tufele din dosul carpenilor, 
unde se opri. 

Will, care o urmărise cu privirea, o văzu că se 
comportă ciudat. 

Ridică o lăbuţă ca şi cum ar atinge ceva în aer în faţa 
ei, ceva ce Will nu putea vedea. Apoi sări înapoi, cu 
spinarea arcuită şi părul zbârlit, cu coada ţeapănă pe sus. 
Will ştia cum se comportă pisicile. Privi mai atent, iar pisica 
se apropie din nou de locul cu pricina, un petic de iarbă 
dintre carpeni şi tufele unui gard viu, şi din nou dădu cu 
lăbuţa prin aer. 

larăşi sări în spate, dar mai puţin de data asta şi ceva 
mai liniştită. După alte câteva clipe în care adulmecă, pipăi 
şi îşi răsuci mustăţile, curiozitatea învinse precauţia. 

Pisica păşi în faţă şi dispăru. 

Will clipi. Apoi se opri lângă trunchiul celui mai 
apropiat copac, pentru că un camion tocmai întorcea în 
sensul giratoriu şi îl lumina cu farurile. După ce camionul 
trecu, băiatul traversă drumul, cu ochii aţintiţi asupra 


locului pe care-l tot cercetase pisica. Nu era uşor, pentru că 
nu avea niciun reper, dar, când se apropie şi se uită mai cu 
băgare de seamă, văzu ceva. 

Mai bine zis, văzu ceva dintr-un anumit unghi. Părea 
că cineva tăiase o bucată din aer, cam la doi metri distanţă 
de şosea, un petic pătrăţos cu latura nu mai mult de un 
metru. Dacă stăteai în dreptul pătratului abia-l distingeai, 
iar dacă stăteai în spatele lui era complet invizibil. Se zărea 
numai de pe latura dinspre şosea, şi încă nici de-acolo prea 
bine, fiindcă tot ce se vedea prin el era exact ce se vedea şi 
în faţa lui: o peluză luminată de felinare. 

Dar Will ştia, fără urmă de îndoială, că peluza de pe 
partea cealaltă era pe altă lume. 

N-ar fi putut în ruptul capului să spună de ce. O ştiu 
dintr-odată, la fel de precis precum ştia că focul arde şi că 
să fii blând e bine. Avea în faţă ceva cu totul străin. 

Fie şi numai pentru asta, se simţi ispitit să se aplece 
şi să se uite mai de-aproape. Ce văzu îl ameţi şi inima 
începu să-i bată cu putere, dar nu ezită: îşi azvârli sacoşa 
înăuntru şi apoi se strecură şi el prin gaura din urzeala 
acestei lumi, trecând într-o alta. 

Se trezi sub un rând de copaci. Dar nu carpeni: 
aceştia erau palmieri înalţi, înşiraţi, ca şi copacii din Oxford, 
de-a lungul peluzei. Însă acesta era centrul unui bulevard 
lat, iar pe margini stăteau aliniate cafenele şi prăvălii, toate 
luminate puternic, toate deschise, toate complet tăcute şi 
goale sub cerul plin de stele. Căldura nopţii era îmbibată de 
miros de flori şi de sare de mare. 

Will se uită în jur atent. În spatele lui luna plină îşi 
arunca lumina în depărtare peste întinderi delurite, verzi, 
iar la poalele dealurilor erau case cu grădini dese şi parcuri 
cu pâlcuri de copaci printre care se zărea lucirea albă a 
unui templu în stil clasic. 

Chiar lângă el era un petic gol în aer, care se vedea la 
fel de greu şi dintr-o parte, şi dintr-alta, dar care sigur se 
afla acolo. Se aplecă să privească prin el şi văzu drumul din 
Oxford, din lumea lui. Se întoarse înfiorat: oricum ar fi fost 


lumea aceasta în care se afla acum, precis era mai bună 
decât cea din care tocmai plecase. Se simţea puţin ametit, 
ca şi cum ar fi visat treaz fiind, aşa că se ridică şi se uită în 
jur după pisică, ghidul lui. 

Nu era de găsit. Fără îndoială că deja explora 
străduţele înguste şi grădinile din spatele cafenelelor cu 
lumini atât de îmbietoare. Will ridică de pe jos sacoşa 
zdrenţuită şi trecu agale strada, mişcându-se cu mare grijă, 
ca şi cum totul putea să dispară în orice moment. 

Locul acela avea un aer mediteraneean, sau poate 
caraibian. Will nu pusese niciodată piciorul în afara Angliei, 
aşa că nu putea face comparaţie cu vreun alt loc pe care-l 
cunoştea; dar era genul de loc unde lumea vine seara 
târziu să ia masa, să bea, să danseze şi să se bucure de 
muzică. Cu singura diferenţă că aici era pustiu, iar liniştea, 
nesfârşită. 

La primul colţ se afla o cafenea cu mese mici, verzi 
pe trotuar, cu o tejghea din tablă zincată şi o maşină de 
espresso. Pe câteva dintre mese erau pahare pe jumătate 
goale; într-o scrumieră zăcea o ţigară care arsese până la 
filtru; o farfurie cu rizoto stătea lângă un coş cu chifle tari 
ca piatra. 

Luă o sticlă de limonadă din frigiderul din spatele 
barului şi zăbovi pe gânduri câteva clipe, apoi puse o 
monedă de o liră în casa de bani. Închise sertarul, dar îl 
deschise la loc imediat, dându-şi seama că banii care mai 
erau acolo îi puteau da un indiciu despre numele acelui loc. 
Moneda se numea coronă, dar nu reuşi să afle mai mult de- 
atât. 

Puse banii înapoi şi deschise sticla cu desfăcătorul 
agăţat de tejghea; apoi ieşi din cafenea şi o porni în jos pe 
stradă, îndepărtându-se de bulevard. Mici băcănii şi brutării 
erau încadrate de florării şi prăvălii de bijuterii, de perdele 
din mărgele care acopereau uşile unor case cu balcoane din 
fier forjat pline cu ghivece de flori umbrind trotuarul îngust; 
liniştea părea acolo şi mai adâncă. 

Străzile coborau şi, nu departe, se deschideau într-un 


bulevard lat cu palmieri înalţi; dosul frunzelor lucea în 
lumina felinarelor. 

De cealaltă parte a bulevardului era marea. 

Will se trezi pe malul unui port închis pe partea 
stângă de un dig şi pe partea dreaptă de un pinten de 
pământ pe care se înălța o clădire mare cu coloane de 
piatră şi trepte late, cu balcoane scăldate în lumină, printre 
copaci înfloriţi şi tufe. În port stăteau ancorate vreo două 
bărci cu vâsle, iar dincolo de dig lumina stelelor licărea pe 
marea liniştită. 

Lui Will oboseala îi trecuse ca prin farmec. Acum era 
treaz ca ziua şi se minuna. Din când în când, mergând pe 
străzile înguste, mai punea mâna pe câte un zid sau pe 
câte o uşă sau pe florile din jardinierele de la ferestre, şi le 
găsea aievea şi convingătoare. Acum voia să atingă tot 
peisajul care se-ntindea dinaintea lui, pentru că era atât de 
vast, încât nu-l putea cuprinde doar cu ochii. Se opri şi 
inspiră adânc, aproape speriat. 

Îşi dădu seama dintr-odată că încă are în mână sticla 
pe care-o luase de la cafenea. Bău din ea şi simţi exact 
gustul care trebuia, de limonadă rece ca gheaţa; şi era 
bine-venită, căci aerul nopţii era înăbugşitor. 

Se abătu spre dreapta, pe lângă hoteluri cu intrări 
puternic luminate, acoperite de marchize şi înconjurate de 
flori exotice, până ajunse la grădinile de pe pintenul de 
pământ din port. Clădirea care se zărea printre copaci, cu 
faţada ornamentată şi luminată de reflectoare, putea fi un 
cazinou, sau chiar Opera. Se vedeau alei pe ici, pe colo, 
printre leandri cu felinare atârnate de crengi, dar nu se 
auzea nimic care să sune a ceva viu: nicio pasăre de 
noapte, nicio insectă, doar zgomotul paşilor lui Will. 

Se mai auzeau numai valurile care se spărgeau ritmic 
pe plajă dincolo de palmierii de la marginea grădinii. Will se 
îndreptă într-acolo. Mareea era cam pe la jumătatea plajei, 
înainta sau se retrăgea, iar un şir de hidrobiciclete erau 
trase la mal pe nisipul alb şi fin, mai sus de nivelul apei. Tot 
la câteva secunde, un val se rostogolea uşurel la malul 


mării şi apoi aluneca ordonat sub următorul. La câţiva metri 
deasupra apei calme se oprea un ponton. 

Will se aşeză pe o hidrobicicletă şi se descălţă, 
scoţându-şi tenişii cei ieftini care începeau să se rupă şi 
care-i strângeau picioarele încinse. Işi dădu jos şosetele, le 
puse lângă tenişi şi îşi îngropă degetele în nisip. Câteva 
secunde mai târziu, se dezbrăcase deja de tot şi intra în 
mare. 

Apa era numai bună, nici prea rece, nici prea caldă, 
înotă plescăind înspre ponton şi, ieşind din apă, se aşeză pe 
scândurile şubrezite de vreme şi privi înapoi spre oraş. 

La dreapta lui se întindea portul apărat de dig. 
Dincolo de dig, la vreun kilometru şi jumătate distanţă, se 
afla un far vopsit în dungi albe şi roşii. lar dincolo de far se 
înălţau stânci în amurg, şi dincolo de ele se întindeau 
dealurile vălurite pe care le văzuse din locul prin care 
trecuse la început. 

În apropiere se zăreau copacii încărcaţi de felinare 
din grădinile cazinoului şi străzile oraşului, faleza cu 
hoteluri, cafenele şi prăvălii luminate, toate tăcute, toate 
pustii. 

Şi toate lipsite de primejdii. Nimeni nu-l putea dibui 
aici; omul care-i cotrobăise prin casă n-avea cum să afle; 
poliţia nu-l putea găsi nicicum. Avea o lume-ntreagă în care 
să se ascundă. 

Pentru prima dată de când ieşise pe uşă în acea 
dimineaţă, Will începea să se simtă în siguranţă. 

Îi era iarăşi sete şi foame, pentru că ultima dată 
mâncase, de fapt, pe altă lume. Intră în apă şi înotă mai 
domol înapoi spre plajă, unde îşi puse la loc slipul şi luă în 
mână restul de haine şi sacoşa. Aruncă sticla goală în 
primul coş de gunoi pe care îl găsi şi merse desculţ pe 
asfalt către port. 

Când se uscă puţin îşi trase pantalonii şi începu să se 
uite după un loc în care ar fi putut să găsească ceva de 
mâncare. Hotelurile păreau mult prea pretenţioase. Intră în 
primul, dar era atât de mare, încât se simţi stingherit şi 


continuă să meargă spre faleză, unde găsi o cafenea 
micuță care părea locul potrivit. N-ar fi putut spune de ce; 
era la fel ca atâtea altele din jur, cu balconul de deasupra 
intrării plin de ghivece şi cu scaune afară pe trotuar, dari 
se păru primitoare. 

Barul avea atârnate pe pereţi fotografii cu boxeri în 
ring şi un portret cu autograf al unui acordeonist zâmbitor. 
Lângă bucătărie se afla o uşă care dădea spre o scară 
îngustă acoperită cu un covor înflorat. 

Urcă în linişte şi deschise prima uşă care îi ieşi în 
cale. Era camera de la stradă. lnăuntru era cald şi aer 
închis, iar Will deschise glasvandul de la balcon, ca să intre 
aerul tare al nopţii. Camera era micuță şi mobilată cu piese 
prea mari şi ponosite, dar era curată şi confortabilă. Aici 
locuiau oameni primitori. Mai văzu şi un mic raft cu cărţi, o 
revistă pe masă şi nişte poze înrămate. 

Will ieşi şi se uită prin celelalte camere: o baie mică şi 
un dormitor cu pat dublu. 

Ceva îl făcu să i se zbârlească pielea înainte să 
deschidă ultima uşă. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Nu 
era sigur că auzise un zgomot înăuntru, însă ceva-i spunea 
că acea cameră nu era goală. li trecu prin cap că ziua 
aceea fusese tare ciudată; începuse cu un străin care 
stătea în pragul uşii unei camere întunecate în care aştepta 
el, iar acum poziţiile erau inversate. 

Cum stătea el şi se gândea, uşa se trânti de perete şi 
ceva se năpusti asupra lui ca o fiară sălbatică. 

Dar îşi aminti de păţania de la el de-acasă, aşa că nu 
rămase prea aproape de uşă, ca să nu fie doborât la 
pământ. Începu să lupte din răsputeri: genunchi, cap, 
pumni şi forţa braţelor împotriva fiinţei aceleia, un el sau o 
ea. 

O fată cam de vârsta lui, feroce, mârâind, cu haine 
murdare, zdrenţuite, şi cu mâini şi picioare schilave, 
dezgolite. 

Ea îşi dădu seama pe dată ce-i cu băiatul, se smulse 
de lângă pieptul lui gol şi se ghemui în colţul holişorului 


întunecat ca o pisică încolţită. Spre uimirea lui, lângă fată 
se afla o pisică: o pisică sălbatică mare, atât de mare, încât 
îi ajungea până la genunchi, cu blana zbârlită, colții rânjiţi şi 
coada pe sus. 

Fata puse mâna pe spinarea pisicii şi îşi umezi buzele 
uscate, fără să-l scape din ochi. 

Will se ridică încet. 

— Cine eşti? 

— Lyra Silvertongue, spuse ea. 

— Aici locuieşti? 

— Nu, zise ea hotărâtă. 

— Atunci ce e aici? Ce-i oraşul ăsta? 

— Nu ştiu. 

— De unde eşti? 

— Din lumea mea. E unită cu asta. Unde ţi-e 
daimonul? 

Deodată o privi cu ochi mari de uimire. Pisica tocmai 
făcu ceva uluitor: îi sări fetei în braţe şi acolo îşi schimbă 
forma. Acum era o hermină brun-roşcată, cu gâtul şi burta 
bej, şi îl privea la fel de feroce ca şi fata. Insă imediat 
lucrurile luară o nouă întorsătură, căci îşi dădu seama că 
amândouă, şi fata, şi hermina, se temeau de el, de parcă ar 
fi fost o stafie. 

— N-am daimon, spuse el. Nu ştiu ce-nseamnă. 

Apoi: | 

— A! Ala e daimonul tău? 

Ea se ridică încet. Hermina i se încolăci în jurul 
gâtului, iar ochii ei închişi la culoare nu se desprindeau de 
faţa lui Will. 

— Dar eşti încă viu, zise ea, ca şi cum nu-i venea să 
creadă. Nu eşti... N-ai fost... 

— Mă cheamă Will Parry, spuse el. Nu ştiu ce înţelegi 
prin daimon. In lumea mea demon înseamnă ceva... ca un 
diavol, ceva rău. 

— În lumea ta? Adică asta nu-i lumea ta? 

— Nu. Doar am găsit... un loc prin care să intru. Ca şi 
din lumea ta, bănuiesc. Probabil că sunt unite. 


Fata se relaxă puţin, dar tot îl privea fix, iar el rămase 
calm şi vorbi încet, de parcă se împrietenea cu o pisică 
străină. 

— Ai mai văzut pe altcineva prin oraşul ăsta? 
continuă el. 

— Nu. 

— De când eşti aici? 

— Habar n-am. Vreo câteva zile, nu-mi aduc aminte. 

— Şi de ce-ai venit aici? 

— Caut Praf, spuse ea. 

— Cauţi praf? Praf de aur? Ce fel de praf? 

Îşi îngustă ochii şi nu zise nimic. Will se întoarse să 
coboare pe scări. 

— Mi-e foame, spuse el. E ceva de mâncare în 
bucătărie? 

— Habar n-am, zise ea, şi îl urmă de la distanţă, în 
bucătărie. Will găsi ingrediente ca să gătească nişte pui cu 
ceapă şi ardei, dar erau vechi şi miroseau urât de la 
căldură. Le aruncă pe toate la coş. 

— Ai mâncat ceva? o întrebă, deschizând frigiderul. 
Lyra veni să arunce o privire. 

— Nu ştiam că-i ăsta aici, spuse ea. Au! E rece... 
Daimonul i se preschimbase din nou şi se făcuse ca un 
fluture mare în culori ţipătoare, care zbură în frigider 
repede şi ieşi la fel de repede, aşezându-i-se pe umăr. 
Fluturele dădea din aripi, încetişor. Will simţi că nu e bine 
să se zgâiască, deşi i se părea atât de ciudat, încât îl luase 
ameţeala. 

— N-ai mai văzut frigider? o întrebă. 

Găsi o cutie de Cola şi i-o dădu, apoi scoase o tăviţă 
cu ouă. Fata strânse cutia între palme cu plăcere. 

— Păi bea-o, spuse el. 

Lyra se uita la cutie încruntată. Nu ştia s-o deschidă. 
Will desfăcu căpăcelul cu un pocnet, iar spuma se revărsă 
pe marginile cutiei. Ea o linse neîncrezătoare, apoi făcu 
ochii mari. 

— Şi e bună? întrebă fata, iar vocea îi era pe jumătate 


temătoare, pe jumătate plină de speranţă. 

— Da. E clar că au Cola în lumea asta. Uite, beau eu 
întâi, ca să vezi că nu e otrăvitoare. 

Deschise încă o cutie. Când îl văzu că bea, făcu şi ea 
la fel. Îi era tare sete. Bău atât de repede, încât tot acidul îi 
veni pe nas şi pufni râgâind tare, apoi se încruntă când îl 
văzu că o priveşte fix. 

— Fac o omletă, spuse el. Vrei? 

— Nu ştiu ce-i aia omletă. 

— Bun, atunci o să vezi. Sau avem şi fasole fiartă la 
conservă, dacă vrei. 

— Nu ştiu cum e fasolea fiartă. 

Îi arătă conserva. Ea căută cheiţa de pe capac, ca la 
cutia de Cola. 

— Nu, trebuie să foloseşti un desfăcător de conserve, 
zise Will. În lumea ta n-au desfăcătoare de conserve? 

— În lumea mea gătesc servitorii, spuse ea 
dispreţuitor. 

— Caută în sertarul ăla. 

Fata cotrobăi printre ustensilele de bucătărie, în timp 
ce el spărgea ouă într-un vas şi le bătea cu furculiţa. 

— Ala e, spuse el, privind la ce fiice. Cu mâner roşu. 
Adu-l aici. 

Înţepă conserva şi-i arătă cum se desface. 

— Acum adu-mi tigaia aia mică din cui şi toarnă 
fasolea în ea, îi zise. 

Ea mirosi fasolea şi din nou îi jucau în priviri plăcerea 
şi deopotrivă neîncrederea. Goli conserva în tigaie şi se 
linse pe degete, uitându-se la Will cum pune sare şi piper 
pe ouă, cum taie o bucăţică de unt din pachetul din frigider 
şi cum îi dă drumul în tigaia de fontă. Will se duse la bar să 
caute chibrituri, iar când se întoarse o găsi vârându-şi 
degetul murdar în vasul cu ouă bătute şi lingându-l cu 
lăcomie. Daimonul ei, din nou pisică, îşi muia şi ea laba în 
vas, dar o trase repede înapoi când îl văzu pe băiat. 

— Nu sunt gătite încă, spuse Will, luându-i vasul. 
Când ai mâncat ultima oară? 


— Acasă la tata pe Svalbard, spuse ea. Acum câteva 
zile bune. Nu ştiu. Am mai găsit nişte pâine şi alte chestii 
pe-aici şi aia am mâncat. 

Will aprinse aragazul, topi untul, turnă ouăle şi le 
întinse pe tot fundul tigăii. Ochii ei urmăreau totul lacomi, 
privindu-l cum trage bucăţile de omletă deja prăjite către 
mijlocul tigăii şi cum mută restul de ou crud înspre margini. 
Se uita şi la el, îi privea faţa, mâinile ocupate, umerii 
dezgoliţi şi picioarele. 

Când omleta fu gata, o împături în două şi o tăie. 

— Fă rost de farfurii, spuse, şi Lyra, ascultătoare, se 
duse să caute. 

Părea dornică să-i execute ordinele, care i se păreau 
logice, aşa că se duse şi să curețe o masă de la intrarea în 
cafenea. Băiatul aduse mâncarea şi tacâmurile pe care le 
găsise într-un sertar şi se aşezară amândoi, puţin stânjeniţi. 

Ea îşi mâncă porţia în mai puţin de un minut, apoi 
începu să se foiască, bâţâindu-se înainte şi înapoi pe scaun 
şi trăgând de micile fâşii de plastic de la spetează, în timp 
ce el îşi termina omleta. Daimonul ei se preschimbă din nou 
şi se făcu cintezoi auriu, care ciugulea nişte firimituri 
invizibile de pe masă. 

Will mâncă încet. Îi dăduse fetei aproape toată 
fasolea, dar chiar şi aşa îi luă mult mai mult decât ei. Portul 
din faţa lor, luminile bulevardului gol, stelele de pe cerul 
întunecat, totul era învăluit într-o linişte nesfârşită, de 
parcă nu mai exista nimic altceva pe lume. 

În tot acest timp era cât se poate de conştient de 
prezenţa fetei. Era mică şi pricăjită, dar vânoasă, şi se 
luptase ca un tigru; pumnul lui îi lăsase o vânătaie pe 
obraz, dar ea o ignora. Expresia ei era un amestec de 
tinereţe - atunci când gustase Cola pentru prima dată - şi 
un soi de precauţie tristă. Ochii erau de un albastru-palid, 
iar părul ar fi fost blond-închis dacă ar fi fost spălat; însă 
era soioasă şi mirosea de parcă nu se spălase cu zilele. 

— Laura? Lara? întrebă Will. 

— Lyra. 


— Lyra... Silvertongue? 

— Da. 

— Unde e lumea ta? Cum ai ajuns aici? 

Fata ridică din umeri. 

— Pe jos, spuse ea. Era ceaţă. Nu ştiam încotro merg. 
Dar măcar ştiam că ies din lumea mea. Pe asta n-am văzut- 
o până nu s-a împrăştiat ceața. Şi m-am trezit aici. 

— Ce ziceai de praf? 

— Da, Praf. O să aflu ce-i cu el. Dar lumea asta pare 
să fie goală. N-am pe cine să-ntreb. Sunt aici de... trei sau 
patru zile, habar n-am. Şi n-am văzut pe nimeni. 

— Dar de ce vrei să afli despre praf? 

— Praf special, spuse ea din scurt. Nu praf obişnuit, îţi 
dai seama. 

Daimonul i se preschimbă din nou, într-o clipită, şi din 
cintezoi se făcu şobolan, un şobolan puternic, negru ca 
smoala, cu ochi roşii. Will îi aruncă o privire plină de mirare, 
îngrijorat, iar fata observă. 

— Şi tu ai daimon, zise ea hotărât. Înăuntrul tău. 

El nu ştia ce să spună. 

— Ai, continuă ea. Altfel n-ai fi om. Ai fi... jumate 
mort. Noi am văzut un pici la care i-au tăiat daimonu'. Tu 
nu eşti ca ăla. Chiar dacă nu ştii că ai daimon, ai. Şi nouă 
ne-a fost frică de tine când te-am văzut. Parcă erai moroi 
de noapte. Da' dup-aia am văzut că nu eşti deloc aşa. 

— Noi? 

— lo şi Pantalaimon. Noi. Daimonul tău nu-i separat 
de tine. Eşti tu. Parte din tine. Sunteţi unu’ parte din ălălalt. 
Pe lumea ta nu-i chiar nimeni ca noi? Sunt toţi ca tine, cu 
daimonul ascuns de tot? 

Will se uită la amândoi, la fata slăbănoagă cu ochi 
palizi şi la daimonul ei şobolan, care acum îi şedea în braţe, 
şi se simţi dintr-odată tare singur. 

— Sunt obosit. Mă duc să mă culc, spuse el. Mai stai 
în oraşul ăsta? 

— Habar n-am. Tre’ să aflu mai multe despre ce caut. 
Nu se poate să nu fie nişte învăţaţi pă lumea asta. Tre' să 


fie cineva care să ştie. 

— Poate nu pe lumea asta. Eu vin dintr-un loc numit 
Oxford. Sunt învăţaţi cu grămada acolo, dacă asta vrei. 

— Oxford? strigă ea. De-acolo vin şi io! 

— Aveţi şi voi un Oxford în lumea voastră? Tu n-ai 
venit din lumea mea. 

— Nu, spuse ea hotărât Lumi diferite. Dar şi-n lumea 
mea e un Oxford. Şi amândoi vorbim englezeşte, nu? E 
normal să mai fie şi alte şmecherii la fel. Tu cum ai ajuns 
aici? E vreun pod, sau ce? 

— Doar un fel de fereastră în aer. 

— Arată-mi, spuse ea. 

Era o poruncă, nu o rugăminte. Will clătină din cap. 

— Nu acum, spuse el. Vreau să dorm. Şi în plus e 
miezul nopţii. 

— Atunci îmi arăţi dimineaţă! 

— Bine, îţi arăt. Dar am şi eu treburi. O să-i găseşti 
singură pe învăţaţi. 

— Asta-i uşor, zise ea. Ştiu totul despre învăţaţi. 

Băiatul strânse farfuriile şi se ridică. 

— Eu am gătit, spuse el, aşa că tu speli vasele. 

Lyra se uită de parcă nu-i venea să creadă. 

— Să spăl vasele? pufni ea. Ai milioane de vase 
curate peste tot! Şi oricum nu-s servitoare. la-ţi gându'. 

— Atunci nu-ţi arăt cum să treci. 

— Găsesc şi singură. 

— Ba nu, e ascunsă. N-ai cum s-o găseşti. Uite care-i 
treaba, nu ştiu cât mai putem să stăm pe-aici. Trebuie să 
mâncăm, şi o să mâncăm ce-i aici, dar o să facem curat 
după aceea, şi o să ţinem curat aici, pentru că aşa-i bine. 
Tu o să speli vasele astea. Trebuie să ne purtăm frumos 
aici. Acum mă duc la culcare. O să stau în camera cealaltă. 
Ne vedem dimineaţă. 

Se duse înăuntru, se spălă pe dinţi cu degetul, 
folosind nişte pastă de dinţi din sacoşa jerpelită, se prăbuşi 
pe patul cel mare şi în câteva clipe aţipi. 


Lyra aşteptă până fu sigură că băiatul a adormit, apoi 
duse vasele la bucătărie, dădu drumul la robinet şi le frecă 
cu o cârpă până reuşi să le curețe. Făcu la fel cu furculiţele 
şi cuţitele, dar cu tigaia nu merse, aşa că încercă s-o spele 
cu o bucată de săpun galben şi o frecă cu încăpățânare 
până o făcu s-arate aşa cum voia. Apoi uscă totul cu altă 
cârpă şi le aşeză ordonat în suportul de vase. 

Fiindcă îi era încă sete şi fiindcă voia să încerce să 
mai deschidă o cutie, mai desfăcu o Cola şi urcă scările. 
Ascultă la uşa camerei lui Will şi, cum nu auzi nimic, se 
duse pe vârfuri în cealaltă odaie şi scoase de sub pernă 
alethiometru. 

Nu avea nevoie să fie aproape de Will ca să întrebe 
despre el, dar voia să se uite oricum, aşa că deschise uşa 
cât putu de uşor înainte să intre. 

Una dintre luminile de pe faleză bătea drept în 
cameră; îl privi pe băiat în licărirea care se reflecta de pe 
tavan. Era încruntat, iar faţa îi era scăldată de sudoare. Era 
vânjos şi îndesat, încă nu avea alură de bărbat, desigur, 
pentru că nu era cu mult mai mare decât ea, dar avea să 
fie foarte puternic într-o zi. Cât de uşor ar fi fost dacă ar fi 
avut daimonul pe dinafară! Se întrebă ce formă ar putea 
lua şi dacă e deja fix. Indiferent de formă, arăta probabil o 
fire sălbatică, politicoasă şi nefericită. i 

Se duse pe vârfuri până la fereastră. In lumina care 
venea din stradă, reglă cu grijă limbile alethiometrului, apoi 
îşi goli mintea şi formă o întrebare. Limba începu să se 
rotească pe cadran, cu pauze urmate de mişcări atât de 
rapide, încât de-abia le putea urmări. 

A întrebat: Ce e? Prieten, sau duşman? 

Alethiometru a răspuns: £ ucigaș. 

Când văzu răspunsul, se linişti de-ndată. Băiatul ştia 
să găsească de mâncare şi să-i arate cum se ajunge la 
Oxford, iar acestea erau puteri folositoare; cu toate astea, 
nu ştia sigur dacă e de încredere şi dacă nu cumva e un laş. 
Însă un ucigaş era un tovarăş de nădejde. Se simţi în 


siguranţă cu el, la fel cum se simţise cu lorek Byrnison, 
ursul în armură. 

Închise oblonul peste fereastra deschisă ca să nu-i 
bată soarele în ochi dimineaţă şi ieşi tiptil. 


Printre vrăjitoare 


Vzjitoarea Serafina Pekkala, care îi salvase pe Lyra 
şi pe ceilalţi copii de la staţia experimentală din Bolvangar 
şi zburase cu ea până pe insula Svalbard, era foarte 
neliniştită. 

În timpul turbulenţelor atmosferice de după fuga 
Lordului Asriel din exilul său de pe insula Svalbard, ea şi 
tovarăşele ei fuseseră împinse departe de insulă, kilometri 
întregi deasupra mării îngheţate. Unele dintre ele reuşiseră 
să se menţină în apropierea balonului condus de aeronautul 
texan Lee Scoresby, dar Serafina fusese aruncată în pâclele 
de ceaţă care începeau să se scurgă din falia pe care o 
deschisese experimentul Lordului Asriel în înaltul cerului. 

Îndată ce reuşi să-şi controleze din nou direcţia de 
zbor, Serafina se gândi în primul rând la Lyra. Nu ştia nimic 
despre lupta dintre falsul rege al urşilor şi adevăratul rege, 
lorek Byrnison, şi nici ce se întâmplase cu Lyra după aceea. 

Aşa că începu să o caute, zburând către marginile 
poleite ale norilor pe ramura ei de pin-de-nor, împreună cu 
daimonul său, gâscă polară Kaisa. Se întoarseră spre 
Svalbard, apoi puţin spre sud, plutind câteva ore bune sub 
cerul învolburat de lumini şi umbre stranii. Serafina Pekkala 
ştia, după atingerea neliniştitoare a luminii pe pielea ei, că 
izvorul acesteia era într-o altă lume. 

După ceva timp, Kaisa spuse: 

— Uite, daimonul altei vrăjitoare, s-a pierdut... 

Serafina Pekkala se uită spre pâclele de ceaţă şi văzu 
o chiră-de-mare dând roată şi ţipând prin abisul de lumină 
ceţoasă. Cotiră înspre ea. Când le văzu, chira se repezi 
înainte agitată, dar Serafina Pekkala se arătă prietenoasă, 
iar ea se apropie. 

Serafina Pekkala întrebă: 


— Din ce clan eşti? 

— Taymyr, îi răspunse daimonul. Vrăjitoarea mea a 
fost capturată... Tovarăşii noştri au fost alungaţi! M-am 
pierdut... 

— Cine ţi-a capturat vrăjitoarea? 

— Femeia cu daimonul-maimuţă, de la Bolvangar... 
Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă, mi-e atât de frică! 

— Clanul vostru era aliat cu cei care ciopârţeau copii? 

— Da, dar numai până ne-am dat seama ce făceau de 
fapt... După bătălia de la Bolvangar ne-au gonit, iar 
vrăjitoarea mea a fost luată prizonieră... O ţin pe o 
corabie... Ce mă fac? Mă strigă şi nu reuşesc s-o găsesc! 
Ajutor! Ajutor! 

— Linişte! spuse Kaisa, daimonul-gâscă. Ascultă ce e 
jos. 

Alunecară în jos, ascultând cu atenţie, iar Serafina 
Pekkala auzi nu după mult sunetul unui motor pe benzină, 
estompat de ceaţă. 

— Nu pot să navigheze într-o corabie pe o ceaţă ca 
asta, spuse Kaisa. Ce-or avea de gând? 

— E un motor mai mic, răspunse Serafina Pekkala, şi, 
în timp ce vorbea, se auzi un sunet nou dintr-o altă direcţie: 
un zgomot asurzitor, ca o explozie înfundată, de parcă o 
creatură imensă ar fi urlat din adâncurile mării. Mugetul se 
auzi câteva secunde, apoi amuţi brusc. 

— E sirena de ceaţă, spuse Serafina Pekkala. 

Se lăsară şi mai jos, chiar deasupra apei, şi începură 
să caute locul de unde se auzea zgomotul de motor. Il 
găsiră pe dată, pentru că ceața părea să fie ţesută din 
bucăţi mai groase şi bucăţi mai subţiri, iar vrăjitoarea 
dispăru chiar în momentul în care o şalupă se desprinse de 
corabie şi începu să bată aerul umed. Apa se umfla încet şi 
greoi ca uleiul, de parcă s-ar fi împotrivit. 

Se balansară înainte şi înapoi, cu tot cu daimonul- 
chiră, care se ţinea de ele cum se ţine copilul de fusta 
mamei, şi priviră cum cârmaciul schimba uşor direcţia, 
când sirena de ceaţă izbucni din nou. La prova era o lumină 


aprinsă, dar nu străpungea ceața decât la câţiva metri în 
jur. 

Serafina Pekkala îi spuse  daimonului care se 
pierduse: 

— Ziceai că mai sunt vrăjitoare care-i ajută pe 
oamenii ăştia? 

— Cred că da, nişte vrăjitoare renegate de la 
Volgorsk, dacă n-or fi fugit şi ele, îi răspunse acesta. Ce ai 
de gând să faci acum? O s-o cauţi pe vrăjitoarea mea? 

— Da, dar deocamdată rămâi cu Kaisa. 

Serafina Pekkala zbură în jos spre şalupă, până când 
daimonii nu se mai văzură, şi ateriză pe punte chiar în 
spatele cârmaciului. Daimonul lui pescăruş ţipă, iar omul se 
întoarse să vadă ce se-ntâmplă. 

— Nu prea te-ai grăbit, din câte văd, îi spuse. Hai, ia-o 
înainte şi ghidează-mă la babord. 

Ea îşi luă din nou zborul. Încercarea îi reuşise: încă 
mai erau vrăjitoare care-i ajutau, iar cârmaciul crezuse că şi 
ea e una dintre ele. Din câte-şi amintea, babordul era pe 
partea stângă, iar lumina de la babord era roşie. Se avântă 
în ceaţă până când găsi lumina roşie, la câteva sute de 
metri depărtare. Serafina Pekkala se întoarse şi începu să-i 
strige cârmaciului pe unde s-o ia, în timp ce el reducea 
viteza şalupei şi o îndrepta spre scara de coborâre, 
atârnată chiar deasupra apei. Cârmaciul strigă, iar un 
marinar îi aruncă o funie de pe punte, în timp ce altul se 
grăbea să lege scara de şalupă. 

Serafina Pekkala îşi luă zborul spre copastie şi se 
retrase în umbra bărcilor de salvare. Nu se mai vedeau alte 
vrăjitoare, dar probabil că patrulau pe undeva prin cer; 
Kaisa va şti ce să facă cu ele. 

Dedesubt, din şalupă urcă pe scară un pasager. Era o 
siluetă anonimă îmbrăcată în blănuri, cu o glugă mare; dar, 
atunci când ajunse pe punte, un daimon-maimuţă aurie se 
apucă de copastie şi aruncă priviri în jur, cu o lucire 
răutăcioasă în ochii lui negri. Serafina îşi ţinu respiraţia: 
pasagerul era doamna Coulter. 


Un bărbat în haine negre mergea grăbit pe punte în 
întâmpinarea ei şi se uita ca şi cum s-ar fi aşteptat să mai 
fie şi altcineva. 

— Lordul Boreal... începu el. 

Dar doamna Coulter îl întrerupse: 

— A plecat altundeva. Au început tortura? 

— Da, doamnă Coulter, dar... 

— Le-am ordonat să aştepte! izbucni ea. Au început 
cumva să nu mă mai asculte? Poate c-ar trebui mai multă 
disciplină pe corabia asta. 

Işi dădu gluga jos. Serafina Pekkala îi văzu clar faţa în 
lumina galbenă: mândră, pasională şi atât de tânără în ochii 
vrăjitoarei. 

— Unde sunt celelalte vrăjitoare? întrebă ea. 

— Au plecat toate, doamnă, răspunse omul de pe vas. 
Au fugit în ţara lor de baştină. 

— Dar una dintre ele ne-a ghidat până aici, spuse 
doamna Coulter. Ea unde a dispărut? 

Serafina se retrase; desigur că marinarul de pe 
şalupă nu auzise ultimele noutăţi. Preotul se uită în jur, 
uimit, dar doamna Coulter nu avea răbdare să caute mai cu 
luare-aminte, aşa că, după ce aruncă o privire de-a lungul şi 
de-a latul punţii, dădu din cap şi se grăbi să intre, împreună 
cu daimonul, pe uşa deschisă prin care se vedea lumina 
gălbuie. Omul o urmă. 

Serafina Pekkala se uită în jur ca să vadă unde se 
află. Era ascunsă în spatele unei guri de ventilaţie pe 
partea îngustă a punţii, între copastie şi arboret. La nivelul 
acela, sub puntea de comandă, era un salon care avea pe 
trei laturi ferestre mari, nu hublouri. Acolo intraseră cei de 
pe punte. Lumina se pierdea în ceața atârnată de velatură 
şi dezvăluia silueta catargului de la prova şi a bocaportului 
acoperit cu pânză de cort. Totul era ud şi începea să 
îngheţe. Pe Serafina n-o putea dibui nimeni în 
ascunzătoarea ei, dar trebuia să iasă, dacă voia să vadă 
mai multe. 

Nu era prea bine. Ar fi putut să scape pe ramura de 


pin-de-nor şi să lupte cu cuțitul sau cu arcul. Îşi ascunse 
ramura în spatele gurii de ventilaţie şi se furişă pe punte 
până când ajunse în dreptul primei ferestre. Era aburită şi 
nu se vedea nimic prin ea, şi nici nu se auzea vreo voce 
dinăuntru. Serafina se retrase din nou în umbră. 

Mai putea să facă ceva; nu prea-i venea însă, pentru 
că ar fi însemnat să rişte foarte mult şi să obosească peste 
măsură; dar părea că nu are altă şansă. Serafina putea să 
facă o vrajă ca să fie invizibilă. Nu invizibilă în adevăratul 
sens al cuvântului, ci mai degrabă era vorba despre un soi 
de modestie extremă, care făcea ca persoana care arunca 
vraja să treacă pur şi simplu neobservată. Dacă menținea 
vraja la intensitatea potrivită, putea trece printr-o cameră 
plină de oameni sau pe lângă un trecător solitar, fără să fie 
observată. 

Aşa că Serafina îşi adună gândurile, se concentra şi 
îşi schimbă cu totul ţinuta, ca să nu atragă în niciun fel 
atenţia. Îi luă ceva timp până să aibă încredere în ea. Ca să 
încerce vraja, îi ieşi în cale unui marinar care trecea pe 
punte cu un sac de scule în spinare. Omul se feri ca să n-o 
lovească, dar nu îi dădu atenţie. 

Era gata. Se duse la uşa salonului luminat şi o 
deschise, dar camera era goală. Lăsă uşa de afară 
întredeschisă, ca să poată fugi repede în caz că avea 
nevoie, şi observă o altă uşă la capătul încăperii: ducea la o 
scară care cobora în străfundurile corăbiei. Serafina cobori 
şi ajunse într-un coridor unde pe pereţi erau ţevi vopsite în 
alb şi iluminate cu becuri; coridorul se întindea de-a lungul 
carenei, iar pe stânga şi pe dreapta erau uşi. 

Merse încet, ascultând cu atenţie, până când auzi 
nişte voci, care păreau să fie într-un fel de adunare. 
Deschise uşa şi intră. 

Vreo douăsprezece persoane erau aşezate în jurul 
unei mese. Una sau două dintre ele îşi ridicară ochii un 
moment, o priviră absent şi apoi uitară îndată de prezenţa 
ei. Serafina stătea lângă uşă şi asculta. Întâlnirea era 
prezidată de un bărbat în vârstă, în haine de cardinal, iar 


ceilalţi păreau a fi preoţi de diferite ranguri, mai puţin 
doamna Coulter, singura femeie prezentă. Doamna Coulter 
îşi aruncase blănurile pe un scaun; era roşie-n obraji toată, 
de la căldura dinăuntrul corăbiei. 

Serafina Pekkala se uită cu atenţie în jur şi mai văzu 
pe cineva: era un bărbat slab, cu un daimon-broască, 
aşezat la capătul unei mese acoperite cu tomuri legate în 
piele şi grămezi de hârtii îngălbenite. La început crezu că 
era un funcţionar sau un secretar, până când îşi dădu 
seama ce făcea de fapt: se uita cu mare atenţie la un 
instrument de aur, ca un ceas sau o busolă, şi se oprea la 
fiecare minut să noteze ce afla. Apoi deschidea una dintre 
cărţi, căuta grăbit la index şi printre referinţe, lua iar notițe 
şi apoi se întorcea la instrument 

Serafina îşi concentra din nou atenţia asupra discuţiei 
de la masă, pentru că auzise cuvântul vrăjitoare. 

— Ştie ceva despre copil, spuse unul dintre preoţi. A 
mărturisit că ştie ceva. Toate vrăjitoarele ştiu. 

— Mă întreb ce ştie doamna Coulter, zise cardinalul. 
Oare e ceva ce ar fi trebuit să ne spună dinainte? 

— Va trebui să vă exprimaţi mai clar, răspunse 
doamna Coulter cu o voce glacială. Eminenţa Voastră uită 
că eu sunt o biată femeie, şi nu un cap al Bisericii, ca să 
înţeleg asemenea subtilităţi. Ce adevăr ar trebui să ştiu 
despre această copilă? 

Expresia cardinalului era plină de înţelesuri, dar nu 
spuse nimic. După o pauză mai lungă, unul dintre preoţi 
aproape că îşi ceru scuze: 

— Se pare că ar exista o profeție care se referă la 
copilă, doamnă Coulter. Toate semnele s-au împlinit. Mai 
întâi, circumstanţele naşterii ei. Şi gitanii ştiau ceva despre 
ea - îi spun uleiul-vrăjitoarei sau foc-de-mlaştină, straniu, 
mă-nţelegeţi... Şi de aceea a reuşit să-i ducă pe gitani la 
Bolvangar. Apoi, extraordinara reuşită de a-l da jos de pe 
tron pe regele lofur Raknison - nu e un copil ca oricare 
altul. Fra Pavel ne poate spune mai multe, fără îndoială... 

Se uită la bărbatul cel slab care citea alethiometru, 


iar acesta clipi, se frecă la ochi şi se uită la doamna Coulter. 

— Poate sunteţi informată că acesta este singurul 
alethiometru rămas, cu excepţia celui pe care îl are copila, 
spuse el. Toate celelalte au fost distruse din ordinul 
Magisteriumului. Am aflat de la acest instrument că 
alethiometru care e în posesia copilei a ajuns la ea de la 
Maestrul Colegiului Jordan şi că fata a reuşit să înveţe 
singură să-l citească, fără ajutorul cărţilor. Dacă ar fi posibil 
ca un alethiometru să nu spună adevărul, atunci n-aş crede 
aşa ceva, pentru că mi se pare de neconceput să citeşti 
instrumentul fără cărţi. Este nevoie de ani mulţi de studiu 
pentru a înţelege ceva. Ea a început să-l citească la câteva 
luni după ce l-a primit, iar acum aproape că stăpâneşte o 
tehnică perfectă. Nu seamănă deloc cu niciun savant pe 
care-l cunosc. 

— Unde este fata acum, Fra Pavel? întrebă cardinalul. 

— În altă lume, răspunse Fra Pavel. Deja e târziu. 

— Vrăjitoarea ştie! spuse un alt bărbat, al cărui 
daimon-bizam rodea un creion. Avem totul pregătit, 
aşteptăm numai mărturia vrăjitoarei! Eu cred că trebuie s-o 
torturăm din nou! 

— Ce spune profeția asta? întrebă doamna Coulter, 
din ce în ce mai mânioasă. Cum îndrăzniţi să ascundeţi aşa 
ceva de mine? 

Puterea ei asupra lor era evidentă. Maimuţa aurie 
arunca priviri furioase în jurul mesei şi niciunul dintre cei 
prezenţi nu i se putea uita în ochi. 

Numai cardinalul nu schiţă niciun gest. Daimonul lui, 
un macac, ridică o labă şi se scărpină în cap. 

— Vrăjitoarea a amintit de ceva extraordinar, spuse 
cardinalul. Nici nu îndrăznesc să cred ce am impresia că am 
înţeles. Dacă este adevărat, atunci am primit cea mai mare 
răspundere pe care a avut-o vreodată un bărbat sau o 
femeie. Dar vă întreb din nou, doamnă Coulter, ce ştiţi 
despre fată şi despre tatăl ei? 

Doamna Coulter se făcuse albă la faţă de furie. 

— Cum îndrăzniţi să mă interogaţi pe mine? scrâşni 


ea. Şi cum îndrăzniţi să-mi ascundeţi ceea ce aţi aflat de la 
vrăjitoare? Şi, în fine, cum îndrăzniţi să presupuneţi că vă 
ascund ceva? Credeţi că sunt de partea ei? Sau, poate, de 
partea tatălui ei? Poate credeţi că ar trebui să fiu şi eu 
torturată ca vrăjitoarea. Suntem cu toţii la ordinele 
dumneavoastră, Eminenţă. Nu trebuie decât să bateţi din 
palme şi aş fi sfâşiată în bucăţi. Dar n-o să găsiţi niciun 
răspuns, chiar dacă o să căutaţi fiecare bucăţică de carne, 
pentru că nu ştiu nimic despre nicio profeție, absolut nimic. 
In schimb vă cer să-mi spuneţi dumneavoastră ce ştiţi. 
Copilul meu, propriul meu copil, conceput în păcat şi adus 
pe lume cu ruşine, dar e copilul meu, şi îndrăzniţi să nu-mi 
spuneţi ceea ce am tot dreptul să ştiu?! 

— Vă rog, spuse nervos unul dintre preoţi. Vă rog, 
doamnă Coulter, vrăjitoarea n-a orbit încă, o să scoatem 
mai multe de la ea. Cardinalul Sturrock a zis că ea doar a 
amintit de ceva important. 

— Şi dacă vrăjitoarea nu spune nimic, noi ce facem? 
întrebă doamna Coulter. Stăm aici şi tremurăm şi încercăm 
să ghicim? 

Fra Pavel îi răspunse: 

— Nu, pentru că mă pregătesc să pun această 
întrebare alethiometrului. O să găsim răspunsul, fie de la 
vrăjitoare, fie din cărţile de interpretare. 

— Cât o să dureze? 

El ridică obosit din sprâncene: 

— Destul de mult. Este o întrebare foarte complexă. 

In acel moment ea se ridică. Cuprinşi parcă de uimire, 
majoritatea bărbaţilor se ridicară şi ei. Numai cardinalul şi 
Fra Pavel rămaseră la locul lor. Serafina Pekkala făcu câţiva 
paşi înapoi, încercând din răsputeri să rămână nevăzută. 
Maimuţa aurie scrâşnea din dinţi, iar blana ei lucioasă era 
toată zbârnlită. 

Doamna Coulter ridică maimuța pe umăr. 

— Atunci să mergem să o întrebăm. 

Se întoarse şi porni repede spre coridor, cu toţi 
bărbaţii mergând grăbiţi în urma ei, împingându-se şi 


înghesuindu-se în preajma Serafinei Pekkala, care nu 
avusese timp decât să se dea la o parte din calea lor, 
tulburată. Cardinalul ieşi ultimul din încăpere. 

Serafina avu nevoie de câteva secunde ca să-şi 
revină, pentru că, din cauza agitaţiei, devenise aproape 
vizibilă. Apoi îi urmă pe preoţi pe coridor, până la o 
încăpere mai mică, goală, albă şi încinsă, unde se 
adunaseră cu toţii în jurul unei privelişti îngrozitoare: o 
vrăjitoare legată strâns de un scaun de oţel, cu faţa 
pământie, în agonie, şi cu picioarele rupte şi răsucite. 

Doamna Coulter se aplecă deasupra ei. Serafina se 
aşeză lângă uşă, dându-şi seama că n-o să poată rămâne 
invizibilă mult timp; era prea greu. 

— Spune-ne, ce ştii despre copilă, vrăjitoareo? întrebă 
doamna Coulter. 

— Nu! 

— O să suferi. 

— Am suferit destul. 

— A, mai urmează şi alte suferinţe. Biserica are 1000 
de ani de experienţă, putem să-ţi prelungim suferinţa la 
nesfârşit. Spune-ne ce ştii despre copilă, zise doamna 
Coulter, şi se întinse să-i rupă vrăjitoarei un deget. Acesta 
se frânse imediat. 

Vrăjitoarea ţipă, iar Serafina Pekkala deveni vizibilă 
pentru o secundă; câţiva preoţi se uitau uimiţi la ea, 
cuprinşi de teamă; dar se controlă din nou, şi ei îşi 
întoarseră privirea spre locul de tortură. 

Doamna Coulter spunea: 

— Dacă nu-mi zici, îţi mai rup un deget, şi încă unul. 
Ce ştii despre copilă? Spune-mi! 

— Bine, bine, gata, vă rog! 

— Răspunde! 

Se auzi un zgomot sfâşietor de ceva rupt şi un val de 
suspine izbucni din pieptul vrăjitoarei. Serafina Pekkala abia 
se mai putea controla. Apoi se auziră câteva cuvinte, 
printre ţipete: 

— Nu, nu, vă spun! Vă rog, încetaţi! Copila care 


trebuia să vină... Vrăjitoarele ştiau cine e înaintea voastră... 
l-am descoperit numele... 

— Ştim cum o cheamă. Despre ce nume vorbeşti? 

— Numele ei adevărat, numele destinului ei! 

— Şi care e numele acesta? Spune-mi! zise doamna 
Coulter. 

— Nu... nu... 

— Dar cum l-aţi aflat? 

— Printr-un test... Dacă era în stare să aleagă o 
ramură de pin-de-nor dintre altele asemănătoare însemna 
că ea era copila aşteptată, şi asta s-a întâmplat în casa 
Consulului nostru de la Trollesund, când a venit copila cu 
gitanii... copila cu ursul... 

Vocea i se stinse. 

Doamna Coulter scăpă o exclamaţie de nerăbdare, 
apoi se auziră o palmă şi un geamăt. 

— Dar care este profeția despre copilă? continuă 
doamna Coulter, cu voce tăioasă, pătimaşă. Şi care-i 
numele acesta care o să-i hotărască destinul? 

Serafina Pekkala se apropie, chiar prin mijlocul 
mulţimii de bărbaţi din jurul vrăjitoarei, dar niciunul dintre 
ei nu-i simţi prezenţa, deşi aproape că-i atingea. Trebuia să 
se termine cu suferinţele vrăjitoarei, cu cât mai repede, cu 
atât mai bine, dar efortul de a rămâne nevăzută era prea 
mare. Tremura când scoase cuțitul de la brâu. 

Vrăjitoarea suspina. 

— Este cea pe care o ştiţi, pe care aţi urât-o şi de 
care v-a fost teamă de când aţi cunoscut-o! Acum s-a 
întors, şi n-aţi găsit-o... Era în Svalbard, cu Lordul Asriel, dar 
a scăpat şi o să fie... 

Fu întreruptă înainte să apuce să termine. 

Prin fereastra deschisă apăru o chiră-de-mare, 
înnebunită de groază, care mai bătu o dată din aripile rupte 
când ateriză pe podea şi apoi se chinui să ajungă la pieptul 
bietei vrăjitoare torturate, lipindu-se de ea, ciugulind-o, 
ciripind, ţipând, iar vrăjitoarea strigă îngrozită: 

— Yambe-Akka! Vino să mă iei! 


Serafina era singura persoană din încăpere care 
înţelegea despre ce vorbea vrăjitoarea. Yambe-Akka era 
zeiţa care venea la orice vrăjitoare atunci când aceasta era 
pe moarte. 

lar Serafina era gata. Deveni vizibilă pe dată şi 
înaintă zâmbind, pentru că Yambe-Akka era veselă şi 
Zglobie, iar vizitele ei erau prilejuri de bucurie. Vrăjitoarea o 
văzu şi îşi întoarse faţa plină de lacrimi spre ea, iar Serafina 
se aplecă să o sărute, înfigând cuțitul în inima vrăjitoarei. 
Daimonul-chiră privi o clipă cu ochii înceţoşaţi, apoi 
dispăru. 

Acum Serafina Pekkala trebuia să se lupte să iasă din 
cameră. 

Bărbaţii nu-şi reveniseră încă din şoc, dar doamna 
Coulter realiză imediat ce se întâmplase. 

— Prindeţi-o! N-o lăsaţi să scape! strigă ea, dar 
Serafina era deja la uşă, cu săgeata pregătită în arc. 

În mai puţin de o secundă trase cu arcul, iar săgeata 
ţâşni şi cardinalul căzu la pământ, sufocându-se în 
convulsii. 

Din nou afară, pe coridor, potrivind săgeata şi 
trăgând, şi un alt bărbat căzu; un clopot asurzitor umplu 
corabia cu dangătul lui. 

Pe scări în sus şi apoi pe punte. Doi marinari îi blocau 
drumul, iar ea strigă: 

— Coborâţi, prizoniera a evadat! Aduceţi ajutoare! 

Asta era de ajuns ca să-i ameţească, iar ei stăteau pe 
loc neştiind încotro s-o ia, aşa că Serafina avu timp să 
treacă şi să-şi ia ramura de pin-de-nor de unde o lăsase. 

— Împuşcaţi-o! striga doamna Coulter din spate. 

Şi trei carabine se înălţară în acelaşi timp, dar 
gloanţele loviră metalul şi ricoşară în ceaţă, în timp ce 
Serafina săltase deja pe ramură şi o mâna cu viteza 
săgeţilor. Câteva secunde mai târziu era în văzduh, în 
siguranţă, învăluită de ceaţă, iar o gâscă mare plutea spre 
ea dintre vârtejurile cenuşii. 

— Şi acum, unde mergem? întrebă. 


— Cât mai departe, Kaisa, răspunse vrăjitoarea. 
Vreau să scap de putoarea oamenilor ăstora. 


De fapt, nu prea ştia încotro s-o apuce şi ce să facă. 
Dar ştia sigur un lucru: în tolba ei era o săgeată pregătită 
pentru doamna Coulter. 

O luară spre sud, departe de lucirea nepământeană a 
ceţii, iar în mintea Serafinei încolţi o întrebare: oare ce 
făcea Lordul Asriel? 

Toate evenimentele care răsturnaseră lumea îşi 
aveau originea în activităţile lui misterioase. 

Problema era că majoritatea surselor ei de informaţii 
erau din natură. Putea să urmărească orice animal, să 
prindă orice peşte, să găsească cele mai rare fructe de 
pădure; putea să citească semnele din măruntaiele de 
veveriţă, să descifreze înţelepciunea ascunsă în solzii de 
ştiucă sau să interpreteze avertizările ascunse în polenul de 
brânduşă; dar toate acestea erau odraslele naturii şi îi 
spuneau adevăruri naturale. 

Trebuia să meargă în altă parte ca să afle adevărul 
despre Lordul Asriel. In portul Trollesund, consulul lor, 
Lanselius, păstra contactul cu lumea oamenilor, iar Serafina 
Pekkala se grăbea într-acolo prin ceaţă, ca să vadă ce ar fi 
putut să-i spună el. Inainte de a ajunge la casa lui dădu 
roată deasupra portului, unde fuioarele de ceaţă pluteau ca 
nişte fantome pe apa îngheţată, şi văzu cum pilotul ghida 
spre port un vapor mare, cu însemne africane. Mai erau şi 
alte vapoare ancorate în port. Niciodată nu văzuse atât de 
multe. 

Pe când ziua scurtă se risipea în întuneric, Serafina se 
lăsă în jos în zbor şi ateriză în curtea din spatele casei 
consulului. Bătu scurt în geam şi Dr. Lanselius însuşi îi 
deschise uşa, cu un deget în dreptul buzelor. 

— Bună seara, Serafina Pekkala, spuse el. Vino 
repede înăuntru, eşti bine-venită. Dar ar fi bine să nu stai 
mult. 


O pofti pe un scaun lângă foc, după ce se uită pe 
fereastră printre perdele, şi o întrebă: 

— Vrei puţin vin? 

Ea bău cu înghiţituri mici din Tokay-ul auriu şi îi spuse 
ce văzuse şi ce auzise pe corabie. 

— Crezi că au înţeles ce le-a zis despre copilă? 
întrebă el. 

— Nu cred că au înţeles tot. Dar îşi dau seama că 
este importantă. lar de femeia aceea mă tem, doctore 
Lanselius. O s-o omor, cred, dar tot mi-e teamă de ea. 

— Da, răspunse el. Şi mie. 

lar Serafina îl ascultă povestindu-i zvonurile din oraş. 
Din toată acea rumoare înceţoşată, câteva fapte concrete 
începeau să se aleagă. 

— Se spune că Magisteriumul adună cea mai mare 
armată care s-a pomenit vreodată, iar aceasta este numai 
avangarda. Şi mai sunt nişte zvonuri neplăcute despre unii 
soldaţi, Serafina Pekkala. Am aflat de Bolvangar şi ce 
făceau ei acolo - ciopârţeau daimonii copiilor, cea mai 
necurată afacere de care am auzit vreodată - se pare că 
există şi un regiment de luptători care au fost trataţi în 
acelaşi mod. Cunoşti cuvântul zombi? Nu le e teamă de 
nimic, pentru că nu au minte deloc. Acum sunt câţiva din 
ăştia şi prin oraş. Autorităţile îi ţin ascunşi, dar s-a răspândit 
vorba, iar oamenilor le e groază de ei. 

— Dar celelalte clanuri de vrăjitoare? întrebă Serafina 
Pekkala. Ce veşti mai aveţi de la ele? 

— Majoritatea s-au întors pe meleagurile lor de 
baştină. Toate vrăjitoarele aşteaptă cu teamă în suflet să 
vadă ce se întâmplă în continuare. 

— Dar Biserica ce face? 

— Sunt complet ameţiţi. Vezi tu, ei nu ştiu ce are de 
gând Lordul Asriel. 

— Păi, nici eu nu ştiu, răspunse ea, şi nici nu pot să- 
mi imaginez. Ce credeţi că are în plan, Dr. Lanselius? 

Doctorul mângâie uşor capul daimonului-şarpe, cu 
degetul mare. 


— Lordul e un cărturar, spuse după câteva momente, 
dar nu cărţile sunt cea mai mare pasiune a lui. Nici funcţiile 
în stat. L-am întâlnit odată şi mi s-a părut că este un om 
puternic, înfocat, dar nu un despot. Nu cred că vrea să 
conducă lumea... Nu ştiu, Serafina Pekkala. Poate servitorul 
lui să-ţi dea mai multe amănunte... Îl cheamă Thorold şi a 
fost captiv împreună cu Lordul Asriel pe Svalbard. Ar putea 
să-ţi fie de folos o vizită până la el, ca să vezi dacă are să-ţi 
spună ceva; deşi e posibil să fi plecat cu stăpânul lui în 
lumea cealaltă. 

— Mulţumesc, e o idee bună, aşa am să fac. Şi o să 
plec imediat. 

Ea îşi luă la revedere de la consul şi zbură prin 
întunericul din ce în ce mai des ca să i se alăture Kaisei 


printre nori. 
x 


x xk 


Serafina înainta greu spre nord, din cauza confuziei 
din jur. Toate popoarele din Arctica erau în stare de panică, 
la fel şi animalele, nu numai din pricina ceţii şi a variațiilor 
magnetice, ci şi a crăpăturilor nefireşti din gheață şi a 
zbuciumului de sub pământ. Era ca şi cum pământul însuşi, 
permafrostul, s-ar fi trezit încet-încet din visul îngheţat. 

În toată această confuzie, printre sclipiri ciudate de 
lumină care apăreau dintre valurile de ceaţă şi dispăreau 
pe dată, printre turmele de boi moscaţi pe care-i lovea 
brusc nevoia de a alerga spre sud şi care apoi schimbau 
imediat direcţia spre vest sau spre nord, printre stolurile 
ordonate de gâşte care se spărgeau într-un haos asurzitor 
când câmpurile magnetice după care se ghidau fluctuau 
necontrolat, Serafina Pekkala îşi aranjă ramura de pin-de- 
nor şi zbură spre nord, la casa de pe faleza pustie din 
Svalbard. 

Acolo îl găsi pe servitorul Lordului Asriel, Thorold, 
luptându-se cu un stol de scorpii-de-stâncă. 

Serafina văzu forfota înainte să ajungă destul de 
aproape ca să înţeleagă ce se petrece de fapt. O învârtejire 


de aripi fără pene şi zgomotele răutăcioase pe care le 
scoteau acele creaturi răsunau în curtea acoperită de 
zăpadă. Între ele, o siluetă înveşmântată în blănuri care 
trăgea cu puşca în toate direcţiile, cu un daimon-câine slab 
ca un schelet care mârâia şi îşi arăta colții ori de câte ori 
vreuna dintre creaturile oribile zbura prea jos. 

Nu-l cunoştea pe omul cu pricina, dar o scorpie-de- 
stâncă era oricând un duşman. Se lăsă în jos în zbor şi 
slobozi câteva săgeți spre învălmăşeala de trupuri. Cu 
ţipete şi croncănituri, stolul răzleţit se întoarse, îşi văzu 
noul oponent şi zbură la voia întâmplării. Câteva clipe mai 
târziu cerul era din nou liber, iar croncăniturile dezamăgite 
se mai auzeau doar ca un vag ecou dinspre munţi; şi apoi 
se făcu linişte. 

Serafina cobori în curte, pe zăpada bătătorită şi 
stropită cu sânge. Omul îşi dădu jos gluga, ţinând încă 
puşca pregătită, pentru că până şi o vrăjitoare putea fi un 
duşman uneori; Serafina văzu un bătrân cu faţa prelungă şi 
ochii lui privind-o fix. 

— Sunt o prietenă a Lyrei, spuse ea. Sper că putem 
vorbi. Uitaţi, îmi las jos arcul. 

— Unde e fata? întrebă el. 

— În altă lume. Mi-e teamă pentru ea. Şi trebuie să 
ştiu ce face Lordul Asriel. 

El lăsă jos puşca şi spuse: 

— Intră. Uite, îmi lepăd puşca. 

După ce terminară cu formalităţile, intrară în casă. 
Kaisa plutea pe cer, deasupra lor, şi-i păzea, în timp ce 
Thorold pusese cafeaua la fiert, iar Serafina îi povestea ce 
legătură are ea cu Lyra. 

— Întotdeauna a fost un copil cu personalitate, spuse 
el, odată aşezaţi la masa de stejar, în lumina lămpii de 
nafta. O vedeam în fiecare an, când Lordul vizita colegiul. 
Mi-era drag de ea, să ştii, era imposibil să nu-ţi fie dragă. 
Dar nu ştiu care e locul ei în toată povestea asta. 

— Ce voia să facă Lordul Asriel? 

— Păi, doar nu crezi că mi-a spus mie. Eu sunt 


servitorul lui şi atât. Îi spăl hainele, îi gătesc şi îi fac 
curăţenie în casă. Poate că am mai auzit unele lucruri în toţi 
aceşti ani de când lucrez pentru el, dar numai din greşeală. 
Nu mi-ar încredința secretele lui mai mult decât 
pămătufului de ras. 

— Atunci zi-mi ce ai auzit din greşeală, insistă ea. 

Thorold era în vârstă, dar era sănătos şi viguros şi se 
simţi flatat de atenţia pe care i-o acorda tânăra vrăjitoare şi 
de frumuseţea ei, aşa cum ar fi fost orice bărbat. Era şi 
destul de şiret însă şi îşi dădea seama că atenţia fetei nu 
era îndreptată asupra lui, ci asupra a ceea ce ştia; el era 
cinstit, aşa că nu întârzie prea mult cu răspunsul: 

— Nu pot să-ţi spun exact ce face, răspunse el, 
pentru că detaliile filosofice mă depăşesc. Dar aş putea să- 
ţi spun ce-l determină să fie ceea ce este, deşi el nu ştie că 
ştiu. Am văzut de sute de ori lucruri mărunte care mă fac să 
cred asta. Să-mi zici dacă greşesc, dar eu ştiu că 
vrăjitoarele au alţi zei decât ai noştri, nu-i aşa? 


— Da, aşa e. 

— Dar ai cunoştinţă de Dumnezeul nostru? 
Dumnezeul Bisericii noastre, cel căruia i se spune 
Autoritatea? 

— Da. 


— Vezi tu, Lordul Asriel nu s-a împăcat niciodată cu 
doctrina Bisericii, ca să zic aşa. Am văzut cum chipul i se 
schimonoseşte de silă de fiecare dată când se vorbeşte 
despre sacramente, căinţă, mântuire şi altele asemenea. 
Pentru neamul nostru, să provoci Biserica înseamnă 
moarte, Serafina Pekkala, dar Lordul Asriel a fost 
întotdeauna un revoltat, de când sunt eu servitorul lui, 
măcar atâta lucru ştiu. 

— O revoltă împotriva Bisericii? 

— În parte, da. Era o vreme când se gândea să facă 
lucrurile în forţă, dar i-a trecut. 

— De ce, Biserica era prea puternică? 

— Nu, răspunse bătrânul servitor, asta nu l-ar fi 
împiedicat pe stăpânul meu. Poate c-o să ţi se pară ciudat, 


Serafina Pekkala, dar eu pe omul acesta îl cunosc mai bine 
decât l-ar putea cunoaşte soţia lui sau chiar mama lui. De 
aproape patruzeci de ani este stăpânul meu şi obiectul meu 
de studiu. Nu pot să-l urmez în sferele înalte ale gândurilor 
lui, dar îmi dau seama încotro merge chiar dacă n-am cum 
să-l însoțesc acolo. Nu, cred că a renunţat la ideea de 
revoltă nu pentru că Biserica e prea puternică, ci pentru că 
e prea slabă ca să merite să se lupte cu ea. 

— Deci, ce face? 

— Cred că ţinteşte mai sus. Cred că pregăteşte o 
revoltă împotriva puterii supreme. A pornit în căutarea 
locaşului Autorităţii şi vrea să-l distrugă. Aşa cred eu. Şi mă 
doare sufletul că trebuie să spun asta. Nu îndrăznesc nici să 
mă gândesc la aşa ceva, dar nu-mi pot imagina un alt plan 
care să se potrivească cu ce face el. 

Serafina păstră tăcerea câteva minute, ca să ţină 
bine minte ce spunea Thorold. 

Inainte să poată răspunde ceva, el continuă: 

— Sigur că oricine ar încerca să facă aşa ceva şi-ar 
atrage mânia Bisericii. Se-nţelege de la sine. Ar fi cea mai 
mare blasfemie, aşa ar spune ei. L-ar aduce în faţa Curţii 
Consistoriale şi l-ar condamna la moarte într-o clipită. N-am 
mai spus nimănui asta şi nici n-o s-o mai spun. Mi-ar fi 
teamă să-ţi spun şi ţie, dacă n-ai fi vrăjitoare şi deci mai 
presus de puterea Bisericii; dar asta sună logic, altceva, nu. 
Asriel vrea să găsească Autoritatea şi s-o distrugă. 

— Dar e posibil? întrebă Serafina. 

— Viaţa Lordului Asriel a fost plină de lucruri 
imposibile. N-aş spune că există ceva ce el să nu poată 
face. Dar în aparenţă e nebun de legat, Serafina Pekkala. 
Dacă n-au putut îngerii, cum ar putea un om să facă asta? 

— Îngerii? Ce sunt aceia? 

— Fiinţe pur spirituale, după cum spune Biserica. 
Biserica ne învaţă că au fost îngeri care s-au revoltat 
înainte de facerea lumii şi care au fost izgoniți din ceruri în 
iad. Au dat greş, înţelegi. Şi aveau puteri de îngeri. Lordul 
Asriel e un simplu muritor, cu puteri de om, şi nimic mai 


mult. Dar ambiția lui e nemăsurată. El are curaj să facă 
ceea ce nimeni n-a mai făcut până acum: a deschis 
cerurile, a deschis calea spre o altă lume. Cine a mai făcut 
aşa ceva? Cine s-ar fi gândit? Aşa că o parte din mine 
spune că Lordul e nebun, cu minţile rătăcite, Serafina 
Pekkala. Dar cealaltă parte crede că el nu e ca toţi ceilalţi. 
Dacă s-ar putea face aşa ceva, el ar fi cel mai potrivit, şi 
nimeni altcineva. 

— Şi de dumneata ce-o să se-aleagă, Thorold? 

— Am să stau aici şi am să aştept. O să am grijă de 
casă până când vine el şi-mi spune ce să fac, sau până mor. 
Şi acum o să-ţi pun aceeaşi întrebare şi dumitale. 

— Eu am să mă asigur că fata e în siguranţă. Poate că 
va trebui să mai vin pe aici, Thorold. Mă bucur să ştiu c-o să 
te găsesc. 

— N-o să mă mişc din loc, răspunse el. 

Serafina refuză invitaţia la masă şi îşi luă rămas-bun. 


După câteva minute era din nou împreună cu 
daimonul-gâscă; acesta nu scoase un cuvânt cât timp se 
ridicară şi se rotiră pe deasupra munţilor ceţoşi. Era foarte 
tulburată şi nu era greu de ghicit de ce: fiecare mănunchi 
de muşchi, fiecare baltă îngheţată, fiecare musculiţă din 
ţinutul ei natal o chema înapoi. Îi era teamă pentru toate 
acestea, dar şi pentru ea însăşi, fiindcă şi ea trebuia să se 
schimbe. Acum se îngrijea de problemele oamenilor; însă 
zeul Lordului Asriel nu era şi al ei. Oare devenea şi ea om? 
Îşi pierdea statutul de vrăjitoare? 

Dacă da, n-avea cum să se descurce singură. 

— Să mergem acasă, spuse Serafina. Trebuie să 
vorbim cu surorile noastre, Kaisa. Ce se întâmplă acum e 
prea mult pentru noi două singure. 

Şi apucară din nou calea printre valurile de ceaţă 
înapoi spre lacul Enara şi spre casă. 

În peşterile împădurite de dincolo de lac le găsiră pe 
celelalte membre ale clanului lor şi pe Lee Scoresby. 


Aeronautul reuşise, cu mare efort, să-şi păstreze balonul în 
aer după dezastrul de pe Svalbard, iar vrăjitoarele îl 
conduseseră în ţinutul lor, unde începuse să repare 
stricăciunile de la coşul balonului şi de la punga de gaze. 

— Domniţă, mă bucur să vă văd, spuse el. Vreo veste 
de la fetiţă? 

— Nu, domnule Scoresby. Vreţi să vă alăturaţi sfatului 
nostru în seara asta şi să ne ajutaţi să vedem ce e de făcut? 

Texanul clipi surprins, pentru că nu se mai pomenise 
ca vreun om să fi participat la un sfat al vrăjitoarelor. 

— AŞ fi onorat, spuse el. Poate că mai am şi eu vreo 
povaţă. 

Vrăjitoarele sosiră grupuri-grupuri toată ziua, ca nişte 
fulgi negri de zăpadă pe aripile furtunii, umplând cerul de 
fâlfâitul mătăsurilor lor şi de foşnetul aerului printre acele 
ramurilor de pin-de-nor. Vânătorii din pădurile unde zăpada 
se topea sau pescarii de pe lacurile unde aproape că nu 
mai era gheaţă auzeau şoaptele din ceaţă şi, dacă cerul era 
curat, priveau în sus să vadă vrăjitoarele zburând, ca nişte 
pete întunecate care se adunau într-un loc secret. 

Spre seară, pinii din jurul lacului străluceau de lumina 
focurilor aprinse sub crengile lor, iar focul cel mai mare 
ardea în faţa peşterii unde se ţinea adunarea. Aici se 
strânseseră vrăjitoarele după ce mâncaseră. Serafina 
Pekkala stătea în centru, cu o coroniţă de flori purpurii pe 
cap. In stânga ei şedea Lee Scoresby, iar în dreapta, un 
oaspete: regina vrăjitoarelor din Letonia, pe nume Ruta 
Skadi. 

Ea sosise cu numai o oră înainte, spre surprinderea 
Serafinei. Doamna Coulter i se păruse frumoasă pentru o 
muritoare, dar Ruta Skadi era la fel de frumoasă ca doamna 
Coulter şi avea în plus o aură de mister şi de straniu. Se 
zvonea că are legături cu spiritele, se vedea pe ea asta. Era 
pasională şi plină de viaţă, cu ochii mari şi negri, şi se 
spunea că Lordul Asriel fusese iubitul ei odată. Purta cercei 
grei de aur şi o coroană din dinţi de tigrii-zăpezilor peste 
buclele negre. Daimonul Serafinei, Kaisa, vorbise cu 


daimonul Rutei Skadi, care îi spusese că regina omorâse ea 
însăşi tigrii pentru a pedepsi tribul de tătari care se închina 
la ei, fiindcă aceştia nu îi arătaseră respect când trecuse 
prin ţinutul lor. Fără zeii lor tigri, tătarii fuseseră cuprinşi de 
frică şi deznădejde şi se rugaseră de ea să-i lase să i se 
închine, dar fuseseră respinşi cu dispreţ: la ce i-ar fi folosit 
ei asta? Doar tigrilor nu le folosise la nimic. Aşa era Ruta 
Skadi: frumoasă, mândră şi nemiloasă. 

Serafina nu ştia sigur de ce venise, dar o primise cum 
se cuvine, iar conform etichetei trebuia aşezată la dreapta 
ei. Când se adunară toate, Serafina începu să vorbească. 

— Dragi surori! Ştiţi de ce ne-am adunat aici: trebuie 
să hotărâm ce facem după cele întâmplate. Universul este 
frânt în lung şi-n lat, iar Lordul Asriel a deschis calea din 
lumea noastră către altă lume. Oare ne priveşte şi pe noi, 
sau ar fi mai bine să continuăm ca până acum şi să ne 
vedem de treburile noastre? Mai e şi problema Lyrei 
Belacqua, numită acum Lyra Silvertongue de către regele 
lorek Byrnison. Ea a ales corect ramura de pin-de-nor la 
casa Dr. Lanselius: este copila pe care am aşteptat-o 
dintotdeauna, iar acum a dispărut. Avem printre noi şi doi 
oaspeţi, care ne vor împărtăşi gândurile lor. Mai întâi s-o 
ascultăm pe regina Ruta Skadi. 

Ruta Skadi se ridică. Braţele ei albe luceau în lumina 
focului, ochii îi licăreau atât de puternic, încât până şi 
vrăjitoarea care stătea cel mai departe îi putea vedea fie şi 
cea mai mică mişcare a feţei. 

— Dragi surori, începu ea, aş vrea să vă spun ce se 
întâmplă şi cu cine trebuie să ne luptăm. Pentru că vine un 
război mare peste noi. Nu ştiu cine ni se va alătura, dar ştiu 
cine este duşmanul nostru. Este Magisteriumul, Biserica. 
Pentru că în toată istoria ei, care nu-i atât de lungă ca viaţa 
noastră, dar acoperă multe generaţii de muritori, aceasta a 
încercat să suprime şi să controleze impulsurile naturale. 
Şi, dacă nu le poate controla, încearcă să le oprească. 
Unele dintre voi au văzut ce s-a întâmplat la Bolvangar. A 
fost ceva oribil, dar nu este singurul astfel de loc şi nici 


singura practică de felul acesta. Dragi surori, voi nu 
cunoaşteţi decât nordul, dar eu am coborât şi către sud. 
Sunt biserici acolo, vă rog să mă credeţi, care îşi ciopârţesc 
copiii, nu aşa cum au făcut cei de la Bolvangar, ci mai 
monstruos, le taie organele sexuale fetiţelor şi băieţeilor, le 
taie cu cuțitul ca să nu simtă nimic. Asta face Biserica peste 
tot, şi toate bisericile sunt la fel: controlează, distrug, şterg 
orice sentiment. Aşadar, dacă va fi război şi Biserica va fi 
de o parte, noi va trebui să fim de cealaltă parte, indiferent 
cu ce fel de creaturi ciudate ne vom alia. 

Vă propun ca toate clanurile noastre să se unească şi 
să meargă spre nord ca să exploreze această lume nouă, să 
vedem ce găsim pe acolo. Dacă fata nu mai e în lumea 
noastră, probabil că a pornit deja pe urmele Lordului Asriel. 
lar el este cheia acestei poveşti, credeţi-mă. A fost iubitul 
meu odată şi îmi voi uni bucuroasă forţele cu ale lui, pentru 
că el urăşte Biserica şi tot ce face ea. Asta e tot ce am avut 
de spus. 

Ruta Skadi vorbise cu pasiune, iar Serafina îi admira 
puterea şi frumuseţea. Când regina letonă se aşeză, 
Serafina se întoarse spre Lee Scoresby. 

— Domnul Scoresby este un prieten al copilei şi este 
deci şi prietenul nostru, spuse ea. Aţi vrea să ne împărtăşiţi 
gândurile dumneavoastră, domnule? 

Texanul se ridică, slab ca un bici şi politicos. Părea să 
nu-şi dea seama cât era de ciudată situaţia, dar, de fapt, 
ştia prea bine ce se întâmplă. Daimonul lui, iepuroaica 
Hester, stătea ghemuit lângă el, cu urechile culcate pe 
spate şi ochii aurii pe jumătate închişi. 

— Domniţă, spuse el, trebuie să vă mulţumesc pentru 
bunătatea pe care mi-aţi arătat-o şi pentru ajutorul pe care 
i l-aţi dat acestui aeronaut bătut de vânturile venite din altă 
lume. N-o să vă încerc răbdarea, aşa că încep: 

Când călătoream spre nord, spre Bolvangar, cu 
gitanii, Lyra mi-a spus ceva despre ceea ce s-a întâmplat la 
colegiul unde locuia, la Oxford. Lordul Asriel le arătase 
celorlalţi cărturari capul tăiat al lui Stanislaus Grumman şi i- 


a convins, nu ştiu cum, să-i dea mai mulţi bani ca să vină în 
nord şi să afle ce se întâmplase. Acum, copila era aşa de 
sigură de ce văzuse, că n-am vrut să-i pun prea multe 
întrebări, dar ceea ce am auzit mi-a amintit de ceva, nu mi- 
era prea clar de ce anume, dar avea legătură cu acest 
doctor Grumman. Şi mi-am adus aminte numai pe drumul 
de la Svalbard încoace. Un bătrân vânător tungus îmi 
spusese ceva despre el. Se pare că Grumman ştia unde se 
găseşte un anumit obiect care îl protejează pe stăpânul lui. 
Nu vreau să nesocotesc puterile voastre magice, dar acest 
obiect, ce-o fi el, se pare că are o putere care vi le 
depăşeşte pe ale voastre cu mult. 

Aşa că m-am hotărât să nu mă pensionez şi să nu mă 
duc în Texas încă, fiindcă îmi făceam griji pentru copila 
aceea şi fiindcă vreau să-l caut pe doctorul Grumman. 
Vedeţi, eu nu cred că a murit. Eu cred că Lordul Asriel i-a 
păcălit pe cărturari. Aşa că mă duc pe Novaia Zemlia, unde 
am auzit că a fost văzut ultima dată în viaţă, şi o să-l caut. 
Nu pot să zic nimic despre viitor, însă prezentul mi-e clar ca 
lumina zilei. Şi mă alătur vouă în acest război, cu toată 
puterea gloanţelor mele. Dar aceasta este sarcina pe care 
mi-o asum, încheie el către Serafina Pekkala: să-l găsesc pe 
Stanislaus Grumman şi să văd ce ştie, iar dacă dau de acel 
obiect de care are ştiinţă am să i-l duc Lyrei. 

Serafina întrebă: 

— Aţi fost căsătorit, domnule Scoresby? Aveţi copii? 

— Nu, domniţă, nu am copii, dar mi-ar fi plăcut să fiu 
tată. Inţeleg întrebarea dumneavoastră şi aveţi dreptate. 
Copila n-a avut noroc cu părinţii ei adevăraţi şi poate aş 
reuşi s-o ajut cumva. Trebuie să facă cineva şi asta, iar eu 
mă ofer. 

— Vă mulţumesc, domnule Scoresby, spuse ea. 

Işi dădu jos coroniţa şi scoase din ea o floare 
purpurie, care rămăsese la fel de proaspătă ca atunci când 
fusese culeasă, cât timp stătuse pe capul vrăjitoarei. 

— Luaţi asta, îi spuse ea, şi, dacă aveţi nevoie de 
mine, ţineţi-o în mână şi chemaţi-mă. Eu o să vă aud 


oriunde aţi fi. 

— Vă mulţumesc, domniţă, răspunse el surprins. 

Luă floarea şi o puse cu atenţie în buzunarul de la 
piept. 

— O să invocăm un vânt care să vă ducă la Novaia 
Zemlia, îi spuse Serafina Pekkala. Acum, dragi surori, cine 
mai doreşte să vorbească? 

Începu adevăratul sfat. Vrăjitoarele erau organizate 
democratic şi fiecare primea dreptul să vorbească, dar 
numai regina avea putere de decizie. Discuţiile au durat 
toată noaptea, multe voci îndemnau cu patimă la o 
declaraţie de război imediat, altele, dimpotrivă, îndemnau 
la precauţie, iar câteva, cele mai înțelepte, sugerau o 
misiune către celelalte clanuri de vrăjitoare, ca să le 
convingă să-şi unească forţele pentru prima dată. 

Ruta Skadi era de acord cu această idee, iar Serafina 
trimise pe dată mesageri. Cât despre ce aveau de făcut 
imediat, Serafina alese douăzeci dintre cele mai bune 
luptătoare şi le ordonă să se pregătească să zboare cu ea 
spre nord, în lumea cea nouă descoperită de Lordul Asriel, 
şi să o caute pe Lyra. 

— Dar tu ce-ai să faci, regină Ruta Skadi? întrebă 
Serafina la final. Ce planuri ai? 

— O să-l caut pe Lordul Asriel, ca să aud chiar din 
gura lui ce are de gând. Şi se pare că şi ela luat-o tot spre 
nord. Pot să vă însoțesc în prima parte a călătoriei? 

— Desigur, şi îţi mulţumim, spuse Serafina, bucuroasă 
de compania ei. 

Şi căzură de acord. 

Dar, îndată ce sfatul se termină, o vrăjitoare mai 
bătrână veni la Serafina şi îi spuse: 

— Ar fi mai bine s-o asculţi pe Juta Kamainen, regina 
mea. O fi ea încăpăţânată, dar ar putea fi important 

Tânăra vrăjitoare Juta Kamainen - tânără pentru o 
vrăjitoare adică, pentru că nu avea decât puţin peste o sută 
de ani - era încăpăţânată şi ruşinoasă, iar daimonul ei 
măcăleandru era agitat, zbura de pe umărul ei pe mână şi 


înapoi, îi dădea roată şi apoi se aşeza din nou pe umăr. 
Vrăjitoarea avea obrajii roşii şi bucălaţi, era vioaie şi 
înflăcărată. Serafina n-o cunoştea prea bine. 

— Regina mea, începu tânăra vrăjitoare, care nu mai 
putea să tacă sub privirile mirate ale Serafinei, eu îl cunosc 
pe Stanislaus Grumman. L-am iubit, dar acum îl urăsc atât 
de mult, încât, dacă îl văd, o să-l omor. N-aş fi vrut să spun 
nimic, dar sora mea a insistat. 

Se uită cu ură la vrăjitoarea mai în vârstă, care-i 
întoarse privirea plină de milă: ea ştia ce înseamnă 
dragostea. 

— Bine, spuse Serafina, dacă mai e în viaţă, va trebui 
să rămână în viaţă ca să-l găsească domnul Scoresby. Ar fi 
mai bine să vii cu noi în lumea cea nouă, ca să nu existe 
niciun pericol să-l omori tu mai întâi. Uită-l, Juta Kamainen. 
Dragostea ne face să suferim. Dar sarcina pe care o avem 
acum este mai importantă decât răzbunarea. Nu uita asta. 

— Da, regina mea, răspunse supusă vrăjitoarea. 

lar Serafina Pekkala şi cele douăzeci şi una de 
tovarăşe ale sale împreună cu regina Ruta Skadi din 
Letonia se pregătiră să zboare în lumea cea nouă, unde 
nicio vrăjitoare nu mai ajunsese vreodată. 


O lume a copiilor 


Lyra se trezi devreme. Visase îngrozitor: se făcea că 
i se dă vasul vidat pe care-l văzuse în mâna Lordului Asriel, 
tatăl său, prezentat Magistrului şi învăţaţilor de la Colegiul 
Jordan. 

Atunci când asta se întâmplase în realitate, Lyra era 
ascunsă în dulap şi se uita cum Lordul Asriel deschide vasul 
ca să le arate învăţaţilor capul tăiat al lui Stanislaus 
Grumman, exploratorul rătăcit; însă în vis Lyra deschidea 
ea însăşi vasul, împotriva voinţei ei. De fapt, era îngrozită. 
Dar trebuia s-o facă, fie că voia sau nu, şi simţea cum i se 
înmoaie mâinile de spaimă desfăcând capacul şi auzind 
cum intră aerul în cavitatea îngheţată. Apoi ridica şi 
capacul, cu răsuflarea tăiată de fiică, dar conştientă că e 
musai, că trebuie s-o facă. Şi nu găsea nimic înăuntru. 
Capul dispăruse. N-avea de ce să se teamă. 

Cu toate astea, se trezi plângând, leoarcă de sudoare, 
în dormitorul mic şi înăbuşitor cu vedere către port, cu 
lumina lunii licărind lin în fereastră, întinsă în patul altcuiva, 
strângând la piept perna altcuiva, în vreme ce Pantalaimon- 
hermină o pupa şi scotea sunete mângâietoare. Ah, ce 
frică-i era! Şi cât de ciudat era că în realitate abia aşteptase 
să vadă capul lui Stanislaus Grumman, şi se rugase de 
Lordul Asriel să mai desfacă o dată capacul vasului ca să 
vadă; totuşi în vis era îngrozită. 

Când se lumină de ziuă întrebă alethiometru ce 
înseamnă acel vis, dar tot ce îi răspunse fu „Ai avut un vis 
despre un cap“. 

Se gândi să-l trezească pe băiatul cel ciudat, dar 
dormea buştean, aşa că hotărî să nu-l scoale. Se duse la 
bucătărie şi încercă să facă omletă, însă douăzeci de 
minute mai târziu stătea la o masă pe trotuar mâncând 


arsura care-i scrâşnea în dinţi în timp ce Pantalaimon- 
rândunică ciugulea bucățele de coajă de ou. 

Auzi un zgomot în spate şi apăru Will, cu pleoapele 
grele de somn. Ş 

— Ştiu să fac omletă, spuse ea. Iți fac şi ţie dacă vrei. 

El i se uită în farfurie şi zise: 

— Nu, mersi, îmi pun nişte fulgi. Mai e lapte în 
frigider, e în regulă. Imposibil să fi dispărut de mult oamenii 
care trăiau aici. 

Ea se uita la el cum pune fulgi de porumb într-un 
castron şi toarnă lapte peste ei; nici asta nu mai văzuse. 

Veni cu castronul afară şi spuse: 

— Dacă nu eşti de pe lumea asta, unde e lumea ta? 
Cum ai ajuns aici? 

— Trecând un pod. Tatăl meu a făcut podul şi... am 
venit după el. Dar el s-a dus în altă parte, nu ştiu unde. Nici 
nu-mi pasă. Pe pod era aşa de multă ceaţă, că m-am 
încurcat, cred. Am mers prin ceaţă zile-ntregi mâncând 
doar nişte mure şi alte chestii pe care le-am mai găsit. ŞI 
într-o zi ceața s-a risipit şi m-am trezit pe dealul ăla. 

Arătă în spate. Will privi de-a lungul țărmului mai 
departe de far şi văzu cum coasta urcă spre nişte dealuri 
care se pierdeau în depărtare prin ceaţă. 

— Şi dup-aia am văzut oraşul şi am coborât aici, da' 
nu era nimeni. Măcar erau chestii de mâncat şi paturi de 
dormit. Nu ştiam ce să facem pe urmă. 

— Sigur nu suntem în altă parte de pe lumea ta? 

— Normal că nu! Asta nu-i lumea mea, clar. 

Will îşi aduse aminte că, atunci când văzuse peluza 
prin fereastra din aer, fusese şi el sigur că nu era în lumea 
lui; dădu din cap aprobator. 

— Deci sunt cel puţin trei lumi unite, spuse el. 

— Sunt catralioane, zise Lyra. Mi-a spus alt daimon. 
Daimonu' la o vrăjitoare. Nimeni nu le ştie de număr, toate 
sunt în acelaşi spaţiu, da' nimeni nu putea să treacă dintr- 
una într-alta înainte să facă tatăl meu podul. 

— Şi atunci ce-i cu fereastra pe care am găsit-o eu? 


— De aia habar n-am. Poate se mişcă toate lumile 
una spre alta. 

— Şi de ce cauţi praf? 

Îl fixă cu privirea. 

— Poate-ţi spun la un moment dat, zise ea. 

— Bine. Dar cum o să dai de el? 

— Găsesc un învăţat care să ştie unde e. 

— Adică orice învăţat? 

— Nu. Un teolog învăţat, spuse ea. La Oxford ei sunt 
ăia care ştiu cum stă treaba. Normal ar fi să fie la fel şi-n 
Oxfordul tău. Mă duc mai întâi la Colegiul Jordan, acolo sunt 
cei mai buni. 

— N-am auzit în viaţa mea de teologie savantă, zise 
băiatul. 

— Ei se pricep la particule şi forţe elementare, explică 
Lyra. Şi la anbaromagnetism şi şmecherii din astea. 
Atomologie. 

— De care magnetism? 

— Anbaromagnetism. Gen anbaric. Luminile alea, 
spuse ea arătând înspre felinarele de pe stradă, alea sunt 
anbarice. 

— Noi le spunem electrice. 

— Electrice... Sună a electrum. E un fel de piatră 
prețioasă, din clei de pom. Câteodată au insecte înăuntru. 

— Vrei să zici chihlimbar, spuse el, apoi repetară în 
acelaşi timp: 

— Inbar... anbar... 

Se uitară unul la altul miraţi. Lui Will acel moment îi 
rămase în cap multă vreme după aceea. 

— Bun, electromagnetism, spuse el, ferindu-şi 
privirea. Teologii ăştia savanţi sună a fizicieni. Vrei să 
vorbeşti cu oameni de ştiinţă atunci, nu cu teologi. 

— Aha, spuse ea precaut, îi dibuiesc io. 

Stăteau aşezaţi în lumina limpede a dimineţii, cu 
soarele lucind blând asupra portului, şi fiecare din ei ar fi 
avut chef să mai zică ceva, pentru că ardeau de nerăbdare 
să pună întrebări; însă deodată auziră o voce de pe faleză 


spunând ceva către grădinile din jurul cazinoului. 

Amândoi priviră în direcţia aceea, tresărind. Era o 
voce de copil, dar nu se vedea nimeni. 

Will o întrebă încet pe Lyra: 

— De când zici că eşti aici? 

— Trei-patru zile, n-am ţinut şirul. N-am văzut nici 
ţipenie de om. M-am uitat aproape peste tot. 

Dar cineva tot era acolo. Doi copii, o fată cam de 
vârsta Lyrei şi un băiat mai mic veneau pe una dintre 
străzile care duceau la port. Aveau coşuri în mâini şi 
amândoi erau roşcovani. Erau cam la o sută de metri 
distanţă când îi văzură pe Will şi pe Lyra stând la masă în 
faţa cafenelei. 

Pantalaimon se preschimbă din cintezoi în şoarece şi 
se căţără pe braţul Lyrei ca să se ascundă într-un buzunar. 
Văzuse că cei doi copii erau ca Will: niciunul din ei n-avea 
daimon vizibil. 

Copiii se apropiară şi se aşezară la o masă alăturată. 

— Sunteţi din Ci'gazze? întrebă fata. 

Will clătină din cap. 

— Din Sant'Elia? 

— Nu, zise Lyra. Suntem din altă parte. 

Fata făcu din cap că înţelege. Aşa era normal să le 
răspundă. 

— Ce se întâmplă aici? Unde sunt oamenii mari? 

Fata îşi îngustă privirea: 

— La voi în oraş n-au venit Spectrele? 

— Nu, spuse Will. Noi abia am ajuns. Nu ştim nimic de 
Spectre. Cum se numeşte oraşul ăsta? 

— Ci'gazze, răspunse fata, neîncrezătoare. 
Cittagazze, bine. 

— Cittâgazze, repetă Lyra. Ci'gazze. De ce au trebuit 
să plece oamenii mari? 

— Din cauza Spectrelor, spuse fata, cu teamă în glas. 
Cum te cheamă? 

— Lyra. El e Will. Pe tine cum te cheamă? 

— Angelica. Pe fratele meu îl cheamă Paolo. 


— De unde sunteţi? 

— Din dealuri. A fost ceaţă şi furtună, şi toată lumea 
s-a speriat şi au fugit să se ascundă la deal. Dup-aia s-a 
risipit ceața şi oamenii mari au văzut prin telescoape că 
oraşul era plin de Spectre, aşa că nu puteau să se întoarcă. 
Da' noi, copiii, nouă nu ne e fiică de Spectre. Mai vin nişte 
pici. Ajung mai târziu, da’ noi am ajuns primii. 

— Noi şi cu Tullio, spuse Paolo mândru. 

— Cine-i Tullio? 

Angelica se enervă. Paolo n-ar fi trebuit să-l 
pomenească, dar acum secretul scăpase. 

— Fratele nostru mai mare, spuse ea. Nu-i cu noi. S-a 
ascuns până... Doar s-a ascuns. 

— S-a dus să ia... începu Paolo, dar Angelica îl plesni 
tare, iar el tăcu mâlc îndată, strângând din buzele care-i 
tremurau. 

— Ce spuneaţi de oraş? întrebă Will. Că e plin de 
Spectre? 

— Da, Ci'gazze, Sant'Elia, toate oraşele. Spectrele se 
duc unde sunt oameni. Voi de unde sunteţi? 

— Winchester, spuse Will. 

— N-am auzit de ăsta. Acolo nu-s Spectre? 

— Nu. Şi nu văd nici aici. 

— Normal! zise ea. Nu sunteţi oameni mari! Vezi 
Spectrele numai când creşti. 

— Nu mi-e frică de Spectre, spuse băieţelul, 
împingându-şi bărbia mititică în faţă. Trebuie omorâte 
nenorocirile alea! 

— Şi nu se-ntorc oamenii mari? întrebă Lyra. 

— Ba da, în câteva zile, spuse Angelica. După ce 
pleacă Spectrele în altă parte. Nouă ne place când vin 
Spectrele, că putem să mergem prin tot oraşul, facem ce 
vrem. 

— Dar oamenii mari ce cred că le fac Spectrele? 
spuse Will. 

— Păi când prinde un Spectru un om mare e nasol. Le 
mănâncă viaţa din ei pe loc. Cred şi io că nu vreau să mă 


fac om mare. La început se prind ce se-ntâmplă şi plâng şi 
plâng, dup-aia încearcă se prefacă mereu că nu se-ntâmplă 
nimic, da' se-ntâmplă oricum. E prea târziu. Şi nu se mai 
apropie nimeni de ei, sunt singuri. Dup-aia se fac palizi şi 
nu mai mişcă. Încă sunt vii, da” e ca şi cum sunt mâncaţi pe 
dinăuntru. Te uiţi în ochii lor şi le vezi în cap. Nu mai au 
nimic înăuntru. 

Fetiţa se întoarse către fratele ei şi se şterse la nas cu 
mâneca. 

— lo şi Paolo mergem să căutăm îngheţată, spuse ea. 
Vreţi să veniţi şi voi să căutăm? 

— Nu, spuse Will, avem altceva de făcut. 

— Atunci pa, zise ea. 

lar Paolo spuse: 

— Să omorâm Spectrele! 

— Pa, spuse Lyra. 

De îndată ce Angelica şi băieţelul  plecară, 
Pantalaimon apăru din buzunarul Lyrei, cu căpşorul lui de 
şoarece ciufulit şi cu ochii jucăuşi. 

Îi spuse lui Will: 

— Cei doi nu ştiu despre fereastra pe care ai găsit-o. 

Era pentru prima dată când Will îl auzea vorbind şi se 
trezi că-i mai surprins decât de orice altceva de până 
atunci. Lyra izbucni în râs văzându-l atât de încurcat. 

— A... a vorbit... Toţi daimonii vorbesc? întrebă Will. 

— Normal! spuse Lyra. Ce credeai, că-i animal de 
companie? 

Will îşi trecu mâna prin păr şi clipi surprins. Apoi 
clătină din cap. 

— Nu, spuse el spre Pantalaimon. Cred că ai dreptate. 
Ei nu ştiu despre asta. 

— Aşa că trebuie să avem grijă cum trecem, zise 
Pantalaimon. 

Pentru un moment i se păru ciudat că vorbeşte cu un 
şoarece. Apoi se gândi că nu-i mai ciudat decât vorbitul la 
telefon, pentru că de fapt vorbea cu Lyra. Dar şoarecele era 
separat; avea ceva din mimica Lyrei, însă şi ceva în plus. 


Era cam greu să priceapă ce-i cu el, pentru că se întâmplau 
prea multe lucruri ciudate la un loc. Will încercă să-şi adune 
gândurile. 

— Trebuie mai întâi să-ţi fac rost de haine, îi spuse 
Lyrei. Înainte să ajungi la Oxford. 

— De ce? zise ea încăpăţânată. 

— Pentru că nu poţi să vorbeşti cu oamenii din lumea 
mea arătând aşa, nici nu te-ar lăsa să te apropii de ei. 
Trebuie să arăţi ca şi cum ai fi de-a lor. Trebuie să te 
camuflezi. Eu ştiu cum să fac asta, o fac de ani de zile. Mai 
bine m-asculţi, altfel te prind şi dacă află de unde vii, de 
fereastră şi de restul... Vezi, locul ăsta e bun să te ascunzi. 
Eu... trebuie să mă ascund de nişte oameni. Asta e cea mai 
bună ascunzătoare pe care puteam să mi-o doresc şi nu 
trebuie să afle nimeni de ea. Şi nu vreau nici s-o dai tu de 
gol pentru că arăţi altfel sau pentru că nu ştii să te porţi ca 
restul lumii. Am şi eu treburile mele la Oxford şi dacă mă 
dai de gol te omor. 

Fata înghiţi în sec. Alethiometru nu minţea niciodată: 
băiatul era ucigaş şi dacă omorâse pe cineva putea s-o 
omoare şi pe ea. Încuviinţă din cap, foarte serioasă: 

— Bine. 

Pantalaimon se transformase în lemurian şi îl privea 
cu ochi rotunzi, neliniştiţi. Will întoarse privirea, iar 
daimonul se preschimbă la loc în şoarece şi se strecură din 
nou în buzunar. 

— Bun, spuse el. Acum, dacă tot suntem aici, o să le 
spunem celorlalţi copii că suntem de undeva din lumea lor. 
E bine că nu-s oameni mari pe-aici. Putem să mergem unde 
vrem şi nu bagă nimeni de seamă. Dar în lumea mea 
trebuie să faci cum îţi spun. In primul rând trebuie să te 
speli. Trebuie să fii curată, altfel te faci remarcată. Trebuie 
să fim camuflaţi oriunde am merge. Trebuie să arătăm ca 
restul lumii şi atât de firesc, încât nici să nu fim observați. 
Aşa că mai întâi spală-te pe cap. Ai nişte şampon în baie. 
Dup-aia mergem să-ţi găsim alte haine. 

— Nu ştiu cum, spuse ea. Nu m-am spălat niciodată 


pe cap. Asta o făcea menajera la Colegiul Jordan, iar pe 
urmă n-am mai avut nevoie. 

— Atunci o să trebuiască să-ţi dai seama singură cum 
se face, spuse el. Spală-te peste tot. In lumea mea oamenii 
sunt curaţi. 

— Mmm... murmură Lyra, şi urcă la etaj. 

De peste umărul ei îl privea o faţă fioroasă de 
şobolan, dar Will întoarse privirea nepăsător. O parte din el 
şi-ar fi dorit să hoinărească în acea dimineaţă însorită şi 
liniştită ca să exploreze oraşul, o altă parte tremura de grijă 
pentru mama lui, iar o cu totul altă parte încă era în şoc din 
cauza morţii pe care o provocase. Şi, adumbrindu-le pe 
toate, era misiunea pe care o avea de dus la bun sfârşit. 
Dar era bine să rămână ocupat cu ceva, aşa că, în 
aşteptarea Lyrei, începu să curețe prin bucătărie, spălă pe 
jos şi goli gunoiul în tomberonul de pe aleea alăturată. 

Apoi scoase din sacoşă penarul verde din piele şi-l 
privi cu dor. Îndată ce-i arăta Lyrei cum să intre prin 
fereastra spre Oxfordul lui, avea să se întoarcă şi să vadă 
ce era aici înăuntru; dar imediat puse penarul sub salteaua 
patului în care dormea. In lumea aceasta avea să fie în 
siguranţă. 

Când se întoarse, Lyra era udă şi curată şi porniră să-i 
caute nişte haine. Intrară într-un magazin universal, ponosit 
ca toate celelalte, cu haine care lui Will îi păreau cam 
demodate, dar îi găsi Lyrei o fustă ecosez şi o bluză verde 
fără mâneci cu un buzunar în care să stea Pantalaimon. Ea 
refuză să-şi pună blugi; refuză şi să-l creadă pe Will când îi 
spuse că majoritatea fetelor poartă aşa ceva. 

— Aştia-s pantaloni, zise ea. Sunt fată. Nu fi tântălău. 

Băiatul ridică din umeri; fusta ecosez nu ieşea cu 
nimic în evidenţă, şi ăsta era cel mai important lucru, 
înainte să plece, Will puse nişte monede în casa de marcat 
din spatele tejghelei. 

— Ce faci? întrebă Lyra. 

— Plătesc. Trebuie să plăteşti pentru ce iei. În lumea 
ta nu se plăteşte? 


— În asta, nu. Pun pariu că nici copiii ăilalţi nu plătesc 
pentru nimic. 

— Poate că ei nu, dar eu plătesc. 

— Dacă începi să te porţi ca un om mare o să te ia 
Spectrele, spuse ea, dar nu ştia dacă să-ncerce să-l mai 
necăjească sau să-nceapă să se teamă de el. 

La lumina zilei, Will văzu cât de vechi erau clădirile 
din inima oraşului şi cum unele dintre ele ajunseseră 
aproape nişte ruine. Gropile din asfalt nu erau reparate; 
multe ferestre erau sparte şi tencuiala cădea. Şi totuşi locul 
avea frumuseţe şi grandoare: prin gangurile cu arcade se 
vedeau curţi interioare vaste pline de verdeață şi mai erau 
şi clădiri imense care arătau ca nişte palate, deşi treptele 
erau crăpate şi uşorii se desprindeau din ziduri. Părea că 
cetăţenii din Ci'gazze preferau să cârpească clădirile la 
nesfârşit decât să le demoleze. 

La un moment dat ajunseră la un turn care se înălța 
singuratic în mijlocul unei piaţete. Era cea mai veche 
clădire pe care o văzuseră până atunci: un turn de apărare 
simplu cu patru etaje. Nemişcarea lui, în soare, era 
captivantă, iar Will şi Lyra se simţiră atraşi de uşa 
întredeschisă la care se ajungea urcând treptele; dar 
niciunul nu zise nimic, şi îşi văzură anevoie de drum. 

Când ajunseră la bulevardul cel lat, cu palmieri, Will îi 
spuse Lyrei să caute cafeneaua mică din colţ, de pe trotuar, 
cu mese verzi de metal. O găsiră imediat. Arăta mai mică şi 
mai sărăcăcioasă în lumina zilei, dar era acelaşi loc, cu 
barul cu tejghea de zinc, maşina de espresso şi farfuria de 
rizoto pe jumătate goală, care începuse să miroasă urât de 
la căldură. 

— Aici e? spuse ea. 

— Nu. E de partea cealaltă a drumului. Vezi să nu fie 
vreun copil prin preajmă... 

Dar erau singuri. Will o duse la gazonul central dintre 
palmieri şi se uită în jur ca să se orienteze. 

— E pe-aici pe undeva, spuse el. Când am trecut ca 
să vin în locul ăsta se vedea dealul mare din spatele casei 


albe de acolo şi dacă te uitai încoace vedeai cafeneaua şi... 

— Cum arată? Nu văd nimic. 

— Nu poţi s-o confunzi. Nu seamănă cu nimic din ce- 
ai mai văzut. 

Se uită în sus şi-n jos. Dispăruse? Se închisese? N-o 
zărea pe nicăieri. 

Şi apoi, brusc, o găsi. Se mişcă înainte şi înapoi, 
privind marginea. Exact cum o găsise cu o seară înainte, de 
pe partea cu Oxford, se vedea numai din lateral: când te 
aşezai în spatele ei era invizibilă. lar soarele care cădea pe 
iarbă de cealaltă parte părea exact ca soarele care cădea 
pe iarbă în partea unde se aflau ei, deşi era cu totul diferit. 

— Uite-o, spuse el, după ce se asigură că acolo era. 

— Aha! O văd. 

Fata privea cu gura căscată; la fel de uimită cum se 
uitase şi Will când îl auzise pentru prima dată pe 
Pantalaimon vorbind. Daimonul ei nu mai putea să stea în 
buzunar; ieşi în formă de viespe şi zbură până la fereastră 
şi înapoi de câteva ori, în timp ce Lyra îşi trecea mâna prin 
părul încă umed, făcându-l ţepi. 

— Stai într-o parte, spuse el. Dacă stai fix în faţa ei 
oamenii ar vedea nişte picioare şi asta chiar că i-ar face 
curioşi. Nu vreau să observe nimeni. 

— Ce-i zgomotul ăla? 

— Traficul. E pe şoseaua de centură de la Oxford. 
Sigur e trafic intens. Apleacă-te şi uită-te dintr-o parte. Nu e 
momentul potrivit din zi să trecem, sunt prea mulţi oameni 
înjur. Dar ar fi greu să găsim un loc unde să mergem la 
miezul nopţii. Treci tu prima. Apleacă-te şi treci repede, pe 
urmă trebuie să ne îndepărtăm imediat de fereastră. 

Lyra avea un rucsac mic, albastru, pe care îl purtase 
în spate de când plecaseră de la cafenea. Il scoase şi îl luă 
în braţe când se ghemui ca să se uite prin fereastră. 

— A, spuse ea. Asta-i lumea ta? N-arată a Oxford. 
Sigur vii de la Oxford? 

— Normal. Când treci dincolo, o să vezi o şosea chiar 
în faţa ta. la-o la stânga şi apoi puţin mai încolo o iei pe 


şoseaua care coboară la dreapta. Aia duce în centru. 
Trebuie să te asiguri că vezi unde e fereastra şi să ţii minte, 
da? E singurul mod de a te întoarce. 

— Da, spuse ea. Nu uit. 

Apucând rucsacul în braţe, se ghemui, trecu prin 
fereastră şi dispăru. Will se ciuci ca să vadă unde se 
dusese. 

lată că stătea pe iarbă în Oxford cu Pan pe umăr, în 
formă de viespe, şi din câte îşi dădea seama n-o văzuse 
nimeni că apare. Se zăreau maşini şi camioane cum trec la 
câţiva metri distanţă, dar niciun şofer, fiindcă intersecţia 
era foarte aglomerată; nu avea timp să se uite într-o parte 
la bucăţica ciudată de aer, chiar dacă ar fi putut s-o vadă, 
iar traficul păzea fereastra de privirile cuiva care s-ar fi aflat 
de partea cealaltă a şoselei. 

Se auziră un scrâşnet de frâne, un strigăt şi o 
buşitură. Băiatul se aruncă pe burtă ca să vadă. 

Lyra zăcea pe iarbă. O maşină frânase atât de tare, 
încât fusese lovită de o furgonetă din spate, împingând-o 
înainte, iar Lyra era acum pe jos, nemişcată. 

Will o zbughi după ea. Nimeni nu-l văzu venind; toată 
lumea era cu ochii la maşini, la bara îndoită, la şoferul care 
se dădea jos şi la fetiţă. 

— N-am avut cum s-o evit, a alergat drept în stradă, 
spuse femeia între două vârste care conducea maşina. 
Veneai prea aproape din urmă, mai zise ea, întorcându-se 
spre şoferul furgonetei. 

— Lăsaţi asta, spuse acesta, ce face copilul? 

Şoferul furgonetei vorbea cu Will, care era în 
genunchi lângă Lyra. Will ridică capul şi privi în jur, dar nu 
se putea face nimic; era răspunzător. Pe iarbă, lângă el, 
Lyra se uita şi ea înnjur, clipind des. Băiatul îl văzu pe 
Pantalaimon în formă de viespe cum se târăşte pe un fir de 
iarbă lângă ea. 

— Cum te simţi? întrebă Will. Mişcă din mâini şi din 
picioare. 

— Prostuţo! spuse femeia din maşină. Mi-a ţâşnit în 


faţa maşinii. Nici nu s-a uitat. Ce să fi făcut? 

— Eşti teafără, drăguță? întrebă şoferul furgonetei. 

— Da, spuse Lyra. 

— E totul în regulă? 

— Mişcă mâinile şi picioarele, insistă Will. 

Ea îl ascultă. Nu avea nimic rupt. 

— N-are nimic, spuse Will. Am eu grijă de ea. E bine. 

— O cunoşti? întrebă şoferul. 

— E sora mea, spuse Will. E bine. Stăm chiar după 
colţ. O duc eu acasă. 

Lyra se ridicase în capul oaselor şi, cum era clar că nu 
fusese rănită grav, femeia îşi îndreptă din nou atenţia 
asupra maşinii. Maşinile de pe şosea ocoleau cele două 
vehicule oprite şi şoferii lor se uitau curioşi, cum fac 
oamenii de obicei. Will o ajută pe Lyra să se ridice; cu cât 
plecau mai repede, cu atât mai bine. Femeia şi şoferul îşi 
dăduseră seama că disputa lor trebuia acum rezolvată de 
agenţiile de asigurări şi făceau schimb de adrese. Will o 
ajuta să meargă pe Lyra, care şchiopăta. 

— Staţi! strigă femeia. Sunteţi martori. Îmi trebuie 
numele şi adresa voastră. 

— Eu sunt Mark Ransom, spuse Will, întorcându-se, 
iar sora mea e Lisa. Stăm la numărul 26 pe Bourne Close. 

— Cod poştal? 

— Niciodată nu ţin minte, spuse el. Vreau să mă duc 
acasă. 

— Hai cu maşina, zise şoferul. Vă duc eu. 

— A, nu e nicio problemă. Ajungem mai repede pe 
jos, serios. 

Lyra nu şchiopăta prea rău. O porni cu Will pe lângă 
carpeni şi cotiră după primul colţ care le ieşi în cale. 

Se aşezară pe zidul unei grădini. 

— Te-ai lovit rău? întrebă Will. 

— M-am julit la picior. Şi când am căzut m-am 
zdrăngănit la cap, spuse fata. 

Dar ea era mai îngrijorată pentru ce avea în rucsac. 
Bâjbâi înăuntru, scoase ceva greu învelit în catifea neagră 


şi-l despături. Will făcu ochii mari văzând alethiometru; 
simbolurile minuscule pictate în cerc pe cadran, limbile 
aurii, limba căutătoare, greutatea bogată a carcasei îl 
lăsară mut de uimire. 

— Ce-i asta? întrebă el. 

— E alethiometru meu. Grăieşte adevărul. Cititor de 
simboluri. Sper că nu s-a stricat... 

Dar era întreg. Chiar şi în mâinile ei tremurânde limba 
cea lungă se mişca cu precizie. Îl puse la loc şi spuse: 

— În viaţa mea n-am mai văzut atâtea carete şi 
chestii din astea... Nici nu mi-a dat prin cap ce repede 
merg. 

— La tine la Oxford nu au maşini şi furgonete? 

— Nu aşa multe. Nu ca astea. Nu sunt obişnuită cu 
astea. Dar acuma e bine. 

— De-acum încolo o să avem grijă. Dacă te calcă 
vreun autobuz sau te pierzi o să-şi dea seama că nu eşti din 
lumea asta şi o să înceapă să caute trecerea... A 

Băiatul era mult mai nervos decât ar fi trebuit. In cele 
din urmă spuse: 

— Bine, uite cum stă treaba. Dacă te prefaci că eşti 
sora mea, ăsta e un camuflaj bun şi pentru mine, fiindcă 
persoana pe care o caută ei nu are soră. Şi dacă sunt cu 
tine pot să-ţi arăt cum să treci strada fără să fii omorâtă. 

— Bine, spuse ea, ascultătoare. 

— Şi bani. Sunt sigur că n-ai. Normal, cum să ai bani? 
Cum o să te descurci cu mâncarea şi alte alea? 

— Ba am bani, spuse ea, şi scoase câteva monede de 
aur din pungă. 

Will se uită la ele nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 

— Sunt din aur? Sunt, nu-i aşa? E, păi asta ar face pe 
toată lumea să pună tot felul de-ntrebări, pot să bag mâna- 
n foc. Nu eşti în siguranţă. O să-ţi dau eu nişte bani. 
Ascunde monedele alea şi nici să nu-ți treacă prin cap să le 
scoţi. Şi ţine minte - eşti soră-mea şi te cheamă Lisa 
Ransom. 

— Lizzie, spuse ea. Am mai zis şi mai demult că mă 


cheamă Lizzie. Asta ţin minte uşor. 

— Bine atunci, Lizzie. lar eu sunt Mark. Să nu uiţi. 

— Bine, spuse ea împăciuitor. 

Avea s-o doară piciorul; deja se înroşise şi se umflase 
unde o lovise maşina şi tocmai îi apărea o vânătaie uriaşă. 
Cu tot cu vânătaia pe care i-o lăsase pe obraz unde o lovise 
cu o seară înainte, arăta de parcă fusese maltratată, şi asta 
îl îngrijora: dacă dădeau cumva peste vreun poliţist curios? 

Incercă să nu se mai gândească şi porniră din nou la 
drum, trecând frumos pe la semafoare şi aruncând doar o 
privire înapoi spre fereastra de la carpeni. Nu se vedea 
deloc. Chiar era invizibilă, iar traficul se pornise din nou. 

In Summertown, la zece minute pe jos pe Banbury 
Road, Will se opri în faţa unei bănci. 

— Ce faci? întrebă Lyra. 

— Scot nişte bani. N-ar trebui să fac asta prea des, 
dar tranzacţia nu se înregistrează decât la sfârşitul zilei de 
lucru, cred. 

Introduse cârdul mamei lui în bancomat şi tastă PIN- 
ul. Nimic nu părea în neregulă, aşa că scoase o sută de lire, 
pe care aparatul îi oferi fără nicio problemă. Lyra privea cu 
gura căscată. li dădu o bancnotă de douăzeci de lire. 

— Pentru mai încolo, spuse. Cumpără ceva ca să faci 
rost de mărunt. Hai să găsim un autobuz să ne ducă în 
centru. 

Lyra îl lăsă pe el să se ocupe de autobuz şi stătu jos 
foarte cuminte, uitându-se la casele şi la grădinile oraşului 
care era al ei, şi totuşi nu. De parcă se afla în visul altcuiva. 
Coborâră în centru lângă o biserică veche de piatră, pe care 
ea o ştia, vizavi de un magazin universal mare, de care nu- 
şi amintea. 

— Totul e aiurea, spuse fata. Ca şi cum... Aia nu-i 
Commarket? Şi asta e Broad Road. E şi Balliol. Şi Biblioteca 
Boodley's. Da' unde-i Colegiul Jordan? 

Acum o apucase rău tremuratul. Poate era o reacţie 
întârziată de pe urma accidentului sau a şocului de acum, 
când găsise o cu totul altă clădire în loc de Colegiul Jordan, 


unde locuia. 

— Asta nu-i cum trebuie, zise ea. 

Vorbea încet pentru că Will îi spusese să nu mai 
vorbească atât de tare despre lucrurile care nu erau cum 
trebuie. 

— Asta e alt Oxford, adăugă. 

— Păi era clar, spuse el. 

Nu se aştepta să vadă expresia atât de neajutorată a 
Lyrei. N-avea cum să ştie cât timp îşi petrecuse ea în 
copilărie pe străzile aproape identice cu acelea şi cât de 
mândră fusese că locuia la Colegiul Jordan, ai cărui învăţaţi 
erau cei mai deştepţi, cu cea mai bogată vistierie, cel mai 
mândru dintre toate; şi cum pur şi simplu clădirea nu mai 
era acolo, iar ea nu mai era Lyra de la Jordan; era o fetiţă 
pierdută într-o lume străină şi nu-şi mai avea locul nicăieri. 

— Păi... spuse ea, împietrită. Dacă nu e, nu e... 

Avea să dureze mai mult decât crezuse, atâta tot. 


Trepanația 


Cum plecă Lyra, Will căută un telefon public şi formă 
numărul de la biroul avocatului, scris pe antetul scrisorii pe 
care o ținea în mână. 

— Alo, aş dori să vorbesc cu domnul Perkins. 

— Cine îl caută? 

— În legătură cu domnul John Parry. Sunt fiul lui. 

— Un moment, vă rog... 

După un minut, la telefon se auzi o voce de bărbat: 

— Bună ziua, sunt Alan Perkins. Cu cine vorbesc? 

— William Parry. Îmi cer scuze că vă deranjez. În 
legătură cu tatăl meu, John Parry. Dumneavoastră trimiteţi 
în fiecare lună bani din contul tatălui meu în contul mamei 
mele. 

— Da... 

— AŞ vrea să ştiu unde e tata, vă rog. Mai trăieşte, 
sau a murit? 

— Câţi ani ai tu, William? 

— Doisprezece. Vreau să ştiu. 

— Da... Dar mama ta... ştie că suni? 

Will se gândi puţin. 

— Nu, răspunse. Dar nu stă prea bine cu sănătatea. 
Nu poate să-mi spună prea multe, şi eu vreau să ştiu. 

— Da, înţeleg. Unde eşti? Acasă? 

— Nu, sunt la... Oxford. 

— De unul singur? 

— Da. 

— Şi zici că mama nu se simte bine? 

— Nu. 

— E în spital, cumva? 

— Cam aşa ceva. Puteţi să-mi spuneţi, sau nu? 

— Păi, aş putea să-ţi spun ceva, dar nu prea multe şi 
nu chiar acum, adică n-aş vrea să-ţi spun la telefon. Aştept 


un client peste cinci minute... Ai putea să ajungi la biroul 
meu la două şi jumătate? 

— Nu, răspunse Will. 

Ar fi fost prea riscant: poate avocatul auzise că era 
căutat de poliţie. Se gândi repede şi continuă: 

— Trebuie să prind un autobuz spre Nottingham şi nu 
pot să-l pierd. Dar ceea ce vreau eu să ştiu e simplu de 
spus la telefon, nu-i aşa? Nu vreau să ştiu decât dacă tata 
mai trăieşte şi, dacă da, unde îl pot găsi. Asta puteţi să-mi 
spuneţi, nu-i aşa? 

— Nu e chiar atât de simplu. Nu pot să divulg 
informaţii despre un client decât dacă sunt sigur că acel 
client ar dori ca eu să procedez aşa. Şi aş avea nevoie deo 
dovadă că eşti cine pretinzi că eşti. 

— Bun, dar îmi puteţi măcar spune dacă mai trăieşte? 

— Păi... da, asta n-ar fi confidenţial. Problema e că nu 
prea pot să-ţi spun pentru că nu ştiu. 

— Cum adică? 

— Banii vin dintr-un fond familial. A lăsat instrucţiuni 
să-l folosesc până când îmi spune el să mă opresc. N-am 
mai primit nicio veste de la el de atunci. Asta ar însemna 
că... a dispărut. De aceea nu-ți pot răspunde la întrebare. 

— A dispărut? S-a pierdut pur şi simplu? 

— E o informaţie publică, de fapt. Uite ce e, vino la 
birou şi... 

— Nu pot, plec la Nottingham. 

— Atunci scrie-mi sau roag-o pe mama ta să-mi scrie 
şi o să-ţi spun tot ce pot. Dar trebuie să înţelegi că n-am 
cum să-ţi zic prea multe la telefon. 

— Da, am înţeles. Puteţi să-mi spuneţi unde a 
dispărut? 

— După cum ziceam, e o informaţie publică. S-a scris 
şi în ziare la vremea aceea. Ştii că era explorator? 

— Mi-a spus mama câte ceva, da... 

— Conducea o expediţie şi a dispărut pur şi simplu. 
Acum vreo zece ani. 

— Unde? 


— În nordul îndepărtat. Alaska, cred. Găseşti mai 
multe informaţii la biblioteca publică. De ce nu... 

Dar în acel moment fisele lui Will se terminară; nu 
mai avea mărunţiş. Se auzi tonul. Will puse receptorul în 
furcă şi se uită în jur. 

Tot ce-şi dorea mai mult era să vorbească cu mama 
lui. Trebuia să facă un efort de voinţă ca să n-o sune pe 
doamna Cooper, pentru că dacă ar fi auzit vocea mamei i- 
ar fi fost foarte greu să nu meargă la ea, iar asta ar fi fost 
periculos pentru amândoi. Dar îi putea trimite o carte 
poştală. 

Alese o vedere din oraş şi începu să scrie: „Dragă 
mami, sunt bine sănătos şi o să ne vedem în curând. Sper 
că totul e în regulă. Te iubesc mult, Will.“ Scrise apoi 
adresa, cumpără un timbru şi strânse vederea la piept 
înainte de a-i da drumul în cutia poştală. 

Era în toiul dimineţii, iar el se afla pe principala stradă 
comercială, unde autobuzele treceau anevoie prin 
mulţimea de pietoni. Îşi dădu seama cât era de expus: era 
în mijlocul săptămânii, iar un copil de vârsta lui ar fi trebuit 
să fie la şcoală. Dar unde să se ducă? 

Nu-i luă mult timp să se ascundă. Will putea să 
dispară foarte uşor, se pricepea la asta; era chiar mândru 
de iscusinţa lui. De fapt, ceea ce făcea el semăna foarte 
mult cu ce făcuse Serafina Pekkala ca să rămână invizibilă 
pe corabie: se ascundea în văzul tuturor, făcându-se una cu 
peisajul. 

Aşa că, ştiind cum era lumea în care trăia, se duse la 
o librărie, cumpără un pix, un carneţel şi o tăbliță. De multe 
ori se găseau grupuri de şcolari care mergeau în excursii de 
studiu prin magazine sau cam aşa ceva, iar dacă se 
prefăcea că are un proiect de făcut n-ar fi părut că e 
pierdut. 

Se plimbă, prefăcându-se că-şi ia notițe, cu ochii-n 
patru după biblioteca publică. 


Între timp, Lyra căuta un loc liniştit unde să poată 
consulta alethiometru. În Oxfordul ei ar fi găsit o mulţime 
de locuri la distanţă de doar cinci minute, dar aici totul era 
atât de diferit, încât nu se putea orienta, unele zone îi erau 
foarte familiare, altele, cu totul ciudate: ce erau liniile alea 
galbene de vopsea de pe stradă? Ce erau petele alea albe? 
(In lumea ei nu se auzise de gumă de mestecat.) Ce-or fi 
însemnând luminile alea roşii şi verzi de la colţul străzii? 
Erau mult mai greu de înţeles decât alethiometru. 

Dar aici erau şi porţile de la Colegiul St John, unde ea 
şi Roger se căţăraseră într-o noapte să pună artificii în 
straturile de flori. Şi piatra aceea roasă de la colţul străzii 
Catte - erau inițialele S şi P pe care le scrijelise Simon 
Parslow, erau la fel! Il văzuse ea când le desenase! Cineva 
cu aceleaşi iniţiale din lumea asta probabil că făcuse exact 
acelaşi lucru. 

Poate că exista şi un Simon Parslow în lumea asta. Şi 
o Lyra. 

O trecu un fior rece pe spinare, iar Pantalaimon, sub 
formă de şoarece, tremura în buzunarul ei. Apoi îşi reveni: 
avea destule mistere de dezlegat, nu era nevoie să-şi mai şi 
imagineze vreunul. 

O altă diferenţă faţă de Oxfordul ei era mulţimea de 
lume care mişuna pe stradă. Intrau şi ieşeau din clădiri tot 
felul de oameni; femei îmbrăcate ca bărbaţii, africani, chiar 
şi un grup de tătari care îşi urmau îndeaproape 
conducătorul, toţi îmbrăcaţi frumos şi cu nişte cutii negre 
atârnate de gât. La început se uită la ei cu teamă, pentru 
că nu aveau daimoni, iar în lumea ei ar fi fost priviţi ca nişte 
fantome sau mai rău. 

Dar (şi asta era cel mai ciudat) cu toţii păreau cât se 
poate de vii. Creaturile se mişcau încolo şi-ncoace cu 
vioiciune, aşa cum s-ar fi mişcat oamenii, iar Lyra trebui să 
accepte că erau, probabil, oameni, iar daimonii lor erau 
înăuntru, ca şi al lui Will. 

După ce rătăci cam o oră ca să înţeleagă cât de cât 
cum stă treaba cu Oxfordul acela aiurit, i se făcu foame şi 


îşi cumpără ciocolată cu bancnota de douăzeci de lire. 
Vânzătorul se uita ciudat la ea, dar era din Indii şi probabil 
că nu-i înţelegea prea bine accentul, deşi ea ceruse foarte 
clar. Cu restul cumpără un măr de la Piaţa Acoperită, care 
semăna mai mult cu adevăratul Oxford, şi o luă spre parc. 
Acolo se trezi în faţa unei clădiri impresionante, care arăta 
ca cele din Oxfordul ei, dar nu exista acolo, deşi s-ar fi 
încadrat în peisaj. Se aşeză să mănânce în faţa ei şi o privi 
mulţumită. 

Descoperi că era un muzeu. Uşile erau deschise, iar 
înăuntru văzu animale împăiate, schelete fosile şi cutii cu 
roci, ca la Muzeul Geologic pe care îl vizitase cu doamna 
Coulter în Londra ei. În capătul holului mare din oţel şi sticlă 
era o intrare care ducea într-un alt sector al muzeului şi, 
pentru că nu se vedea nimeni pe acolo, intră şi ea şi aruncă 
o privire. Alethiometru era cea mai urgentă sarcină pentru 
ea, dar în această încăpere se văzu înconjurată de lucruri 
pe care le cunoştea foarte bine: îmbrăcăminte din Arctica, 
blănuri ca ale ei, sănii, sculpturi din colţi de morsă şi 
harpoane pentru vânătoarea de foci, o mie şi una de trofee 
şi relicve şi obiecte magice, unelte şi arme, nu numai din 
Arctica, după cum văzu mai apoi, ci din toată lumea. 

Ce ciudat! Blănurile astea de caribu erau exact ca ale 
ei, însă hăţurile săniei erau legate complet greşit. Dar uite 
şi o fotogramă cu vânători samoezi, identici cu cei care o 
prinseseră pe Lyra şi o vânduseră la Bolvangar: erau 
aceiaşi oameni! Chiar şi funia era roasă şi reînnodată în 
acelaşi loc, ştia ea prea bine, că doar fusese legată cu ea în 
sanie, câteva ore care parcă nu se mai terminau... Ce era 
cu toate misterele astea? Era oare doar o singură lume, 
până la urmă, care visa alte lumi? 

Ajunse, în fine, la o vitrină care o făcu să se 
gândească din nou la alethiometru. În vitrină era o cutie 
neagră de lemn vopsit, cu cranii umane, iar câteva dintre 
ele aveau găuri: unele în faţă, altele în lateral, altele în 
partea de sus. Cel din mijloc avea două. Procesul respectiv, 
scria cu litere întortocheate pe cartonaşul din faţa lor, se 


numea trepanaţie. Scria, de asemenea, că operaţia se 
făcuse în timpul vieţii omului, pentru că osul se vindecase, 
iar marginile erau netede. La unul dintre cranii nu se 
întâmplase aşa: gaura fusese făcută de un vârf de săgeată 
din bronz care mai era încă acolo, iar marginile ei erau 
ascuţite şi sparte, aşa că se vedea clar diferenţa. 

Aşa făceau tătarii din nord şi aşa ceva îşi făcuse şi 
Stanislaus Grumman, după cum spuneau învățații de la 
Colegiul Jordan care îl cunoşteau. Lyra se uită rapid în jur, 
nu văzu pe nimeni şi scoase alethiometru. 

Îşi concentră atenţia pe craniul din mijloc şi întrebă: 
al cui a fost craniul acesta şi de ce şi-a făcut găurile? 

Fiind concentrată asupra a ceea ce făcea, în lumina 
prăfoasă care venea din tavan şi cădea pieziş de-a lungul 
galeriilor de sus, Lyra nu observă că cineva o privea. 

Un bărbat cam la şaizeci de ani, cu o figură dură, 
îmbrăcat într-un costum de in cu croială elegantă şi ţinând 
în mână o pălărie de pai, se uita la ea pe sub balustrada de 
metal a unei galerii de sus. 

Părul lui grizonant era pieptănat spre spate, iar 
fruntea îi era netedă, bronzată, aproape fără niciun rid. 
Avea ochii mari, negri, cu gene lungi şi privirea 
pătrunzătoare; la fiecare minut îşi trecea limba ascuţită şi 
cu vârful întunecat peste buze, umezindu-le. Batista albă ca 
zăpada din buzunarul de la piept îi era îmbibată cu un 
parfum greu, ca acela al plantelor de seră, în mirosul cărora 
se simte un iz de putregai din pământ. 

O privea pe Lyra de câteva minute. Se tot plimbase 
de-a lungul galeriei de sus urmărindu-i mişcările şi, atunci 
când se oprise în faţa vitrinei cu cranii, se uitase cu atenţie 
la fiecare detaliu al ţinutei ei: părul în dezordine, vânătaia 
de pe obraz, hainele noi, gâtul golaş aplecat deasupra 
alethiometrului, picioarele goale. 

Omul îşi scutură batista din buzunar şi se şterse cu ea 
pe frunte, apoi o luă spre scări. 

Absorbită de ce făcea, Lyra afla lucruri noi. Craniile 
erau foarte vechi: pe cartonaşul din faţa lor scria simplu 


Epoca de Bronz, dar alethiometru, care spunea întotdeauna 
adevărul, îi dăduse cifra exactă; omul trăise cu treizeci şi 
trei de mii două sute cincizeci şi patru de ani în urmă şi 
fusese vrăjitor, iar găurile din craniu şi le făcuse ca să poată 
intra zeii prin ele. Apoi, în stilul său de a răspunde la 
întrebări pe care Lyra nici nu le pusese, alethiometru îi 
spuse că în jurul craniilor trepanate era mult mai mult Praf 
decât în jurul celui cu vârful de săgeată înfipt în el. 

Ce-o fi însemnat asta? Lyra ieşi din starea calmă de 
concentrare asupra alethiometrului şi se întoarse în 
prezent, observând că nu mai era singură. Un bărbat mai în 
vârstă cu un costum deschis la culoare şi mirosind dulce se 
uita la vitrina de lângă ea. Îi amintea de cineva, dar nu-şi 
dădea seama de cine. 

El observă că era privit şi zâmbi către fată. 

— Te uiţi la craniile trepanate? întrebă el. Ce chestii 
ciudate îşi mai fac oamenii. 

— Hm, răspunse ea cu o mimică neutră. 

— Ştii că se mai practică încă obiceiul acesta? 

— Da, răspunse ea. 

— Curentul hippie, ştii, d-ăştia. Deşi eşti cam tânără 
ca să-ţi aduci aminte de hippie. Se spune că e mai eficient 
decât să iei droguri. 

Lyra ascunsese alethiometru în rucsac şi se gândea 
cum să plece mai repede; încă nu pusese întrebarea 
principală şi bătrânul avea chef de conversaţie. Părea 
destul de simpatic şi mirosea bine. Acum se apropiase. 
Mâna lui îi atinse mâna pe balustradă. 

— Te pune pe gânduri, aşa-i? Fără anestezie, fără 
dezinfectant, probabil cu unelte de piatră. Trebuie să fi fost 
nişte duri, îţi dai seama. Nu cred că te-am mai văzut pe- 
aici. Eu vin des. Cum te cheamă? 

— Lizzie, răspunse ea cu uşurinţă. 

— Lizzie, îmi pare bine. Eu sunt Charles. Mergi la 
şcoală la Oxford? 

Nu prea ştia ce să răspundă. 

— Nu, se hotărî până la urmă. 


— A, eşti în vizită? Ai ales un loc minunat ca să-ţi 
petreci timpul. Ce anume te interesează? 

Omul acesta o punea în încurcătură mai mult decât 
oricine. Pe de-o parte era plăcut şi prietenos, îmbrăcat 
foarte curat şi frumos, dar Pantalaimon, în buzunarul hainei 
ei, îi atrăgea atenţia să aibă grijă, pentru că şi el dădea 
semne că-şi aminteşte ceva; şi, de undeva de departe, i se 
păru că simte nu un miros, ci doar un iz de bălegar sau de 
putregai. Îi amintea de palatul lui lofur Raknison, unde aerul 
era parfumat, dar podeaua era plină de mizerie. 

— Ce mă interesează? zise Lyra. Tot felul de lucruri. 
M-au interesat craniile alea pe moment, când le-am văzut 
aici. Nu cred că i-ar plăcea cuiva să i se facă aşa ceva. E 
oribil! 

— Nu, nu cred că mi-ar plăcea nici mie, dar trebuie 
să-ţi spun că se întâmplă. Aş putea să te duc să te 
întâlneşti cu o persoană care şi-a făcut, îi spuse el. 

Şi era aşa de prietenos şi de îndatoritor, că aproape o 
tentă să meargă. Dar când din gura lui se ivi vârful 
negricios al limbii, iute ca limba unui şarpe, ea clătină din 
cap. 

— Trebuie să plec, răspunse. Mulţumesc că v-aţi 
gândit, dar nu e cazul. Oricum trebuie să plec, pentru că 
mă întâlnesc cu cineva. Cu o prietenă la care stau, adăugă 
Lyra. 

— Da, sigur, spuse el prietenos. Păi, mi-a făcut 
plăcere să vorbim. Pe curând, Lizzie. 

— La revedere, zise ea. 

— A, dacă vrei, uite numele şi adresa mea, spuse 
bărbatul, dându-i o bucăţică de carton inscripționată, poate 
vrei să afli mai multe despre toate astea. 

— Mulţumesc, răspunse ea nu prea convinsă şi o 
puse în buzunarul de la spatele rucsacului, înainte să plece. 

Pe drumul spre ieşire se simţi privită. 

Odată ajunsă afară, Lyra o luă spre parc, unde ştia că 
era un teren pentru cricket şi pentru alte sporturi, şi găsi un 
locşor liniştit sub nişte copaci, ca să consulte din nou 


alethiometru. 

De data asta întrebă unde ar putea găsi un învăţat 
care să ştie mai multe despre Praf. Răspunsul pe care îl 
primi fu simplu: într-o cameră din clădirea înaltă din spatele 
ei. De fapt, răspunsul veni atât de brusc, încât Lyra era 
sigură că alethiometru mai avea ceva de spus; începea să 
înţeleagă acum că obiectul acela avea stări de spirit, ca un 
om, şi că-i arăta atunci când voia să-i zică mai multe. 

Acum era unul dintre acele momente. Ce spunea era 
cam aşa: Trebuie să ai grijă de băiat. Misiunea ta este să-l 
ajuţi să-şi găsească tatăl. La asta să te gândeşti. 

Lyra clipi. Era surprinsă pur şi simplu. Will apăruse de 
nicăieri ca s-o ajute: desigur, asta era evident. Insă faptul 
că ea bătuse atâta drum ca să-l ajute pe el îi tăie respiraţia. 

Dar alethiometru nu terminase. Acul se mişcă din nou 
şi ea citi: 

— Nu-l minţi pe învăţat. 

Împături bucata de catifea în jurul alethiometrului şi îl 
aruncă în rucsac, ca să nu-l mai vadă. Apoi se ridică, se uită 
în jur după clădirea unde se afla învățatul şi porni într- 
acolo, simțind că nu-şi găseşte locul şi că trebuie să se 
lupte cu toată lumea. 


Will ajunse la bibliotecă destul de uşor. Bibliotecara 
de la sala de lectură crezu că băiatul trebuie să facă o 
lucrare la geografie şi îl ajută cu copii din Times pe anul în 
care se născuse el, adică anul când dispăruse tatăl lui. Will 
se aşeză să caute. Şi dădu de câteva referiri la John Parry, 
despre expediţia arheologică. 

Fiecare lună, descoperi el, era pe o rolă separată de 
microfilm. Le puse pe rând în retroproiector, căută 
articolele şi îl citi pe fiecare cu atenţie. Primul articol 
povestea despre plecarea expediției în nordul Alaskăi. 
Expediția era sponsorizată de Institutul de Arheologie al 
Universităţii Oxford şi trebuia să verifice o zonă în care 
sperau să găsească urme de aşezări umane timpurii. Era 


însoţită de John Parry, un explorator profesionist care 
fusese şi puşcaş marin. 

Cel de-al doilea articol era datat la diferenţă de şase 
săptămâni. Spunea pe scurt că expediţia ajunsese la staţia 
nord-americană de cercetări de la Noatak, din Alaska. 

Cel de-al treilea urma la două luni după aceea. 
Spunea că nu mai existau niciun fel de mesaje de la staţia 
de cercetare şi că John Parry şi însoțitorii săi erau daţi 
dispăruţi. 

Apoi mai era o serie de articole care descriau 
echipele plecate să-i caute, fără succes, zborurile de 
căutare peste marea Bering, reacţia Institutului de 
Arheologie, interviuri cu rudele... 

Îi tresăltă inima când văzu o poză cu mama lui, ţinând 
în braţe un bebeluş: pe el. 

Reporterul scrisese un articol lacrimogen tipic, cu 
nevasta care aşteaptă acasă veşti de la bărbatul dispărut, 
în care Will văzu cu dezamăgire că erau prea puţine date 
concrete. Era doar un scurt paragraf care descria cariera de 
succes a lui John Parry la puşcaşii marini şi amintea de 
faptul că plecase să se specializeze în organizarea de 
expediţii ştiinţifice şi geografice; asta era tot. 

Nu mai exista nicio altă menţiune în index, iar Will se 
ridică din faţa microfilmului încă şi mai nelămurit. Sigur mai 
erau informaţii şi în altă parte, dar unde? Şi dacă ar căuta 
prea mult ar putea fi urmărit... 

Îi dădu înapoi microfilmele bibliotecarei şi o întrebă: 

— Ştiţi cumva unde este Institutul de Arheologie? 

— Poţi să-mi spui... de la ce şcoală eşti? 

— Sf. Petru, răspunse Will. 

— Asta nu e în Oxford, nu? 

— Nu, e în Hampshire. Clasa mea e într-un fel de 
excursie, să învăţăm cum se studiază mediul... 

— Aha, am înţeles. Ce voiai? Arheologie? Uite aici. 

Will copie adresa şi numărul de telefon şi, fiindcă i se 
păru în regulă să admită că nu cunoştea Oxfordul, întrebă şi 
pe unde s-o ia. Nu era prea departe. li mulţumi bibliotecarei 


şi plecă. 


În clădire, Lyra găsi un birou lat la baza unei scări şi 
un portar în spatele biroului. 

— Unde mergi? întrebă el. 

Deja era ca acasă. Pan, din buzunarul ei, era şi el 
încântat. 

— Am un mesaj pentru cineva de la etajul doi, 
răspunse ea. 

— Pentru cine? 

— Dr. Lister. 

— Dr. Lister e la etajul trei, dacă ai ceva pentru el poţi 
să laşi la mine şi o să-l anunţ. 

— Da, dar e ceva de care are nevoie chiar acum. 
Tocmai a trimis după el. Nu e un obiect, de fapt, e ceva ce 
trebuie să-i spun. 

Portarul se uită la ea cu atenţie, dar nu putu să-i 
reziste; într-un final dădu din cap şi se întoarse la ziarul pe 
care-l citea. 

La etajul doi, Lyra văzu un coridor lung, cu o uşă 
deschisă către un amfiteatru mare şi o alta către o sală mai 
mică, în care doi învăţaţi discutau ceva în faţa unei table. 
Aceste săli şi pereţii coridorului erau toate drepte, goale şi 
albe, de parcă se aflau într-un cartier sărac şi nu aparţineau 
învăţaţilor şi gloriei Oxfordului; dar pereţii de cărămidă erau 
vopsiți cu grijă, uşile erau din lemn masiv, iar balustradele, 
din oţel lustruit, deci erau scumpe. Incă o ciudăţenie din 
această lume. 

Găsi repede uşa de care îi spusese alethiometru. Pe 
eticheta lipită pe ea scria „Unitatea de cercetare a 
materiilor întunecate“, iar dedesubt cineva scrijelise R.I.P. O 
altă mână adăugase: „Director: Lazarus“. 

Lyra nu înţelegea nimic. Bătu la uşă şi o voce de 
femeie îi răspunse: 

— Intră. 

Era o încăpere mică, plină de grămezi de foi de hârtie 


şi cărţi care stăteau să se răstoarne, iar tablele albe de pe 
pereţi erau acoperite de cifre şi ecuaţii. Pe spatele uşii era 
un desen care părea o ideogramă chinezească. Printr-o uşă 
deschisă Lyra văzu o altă încăpere, unde era o complicată 
maşinărie anbarică. 

Lyra era puţin surprinsă să vadă că acel învăţat pe 
care-l căuta era de fapt o femeie, dar alethiometru nu 
spusese „bărbat“, iar lumea asta era destul de ciudată. 
Femeia şedea pe un scaun în faţa unui ecran pe care se 
plimbau cifre şi forme; sub ele, nişte plăcuţe mici şi albe pe 
care erau scrise literele, puse într-o tavă de fildeş. 

Femeia-învăţat apăsă pe o plăcuţă, iar imaginea 
dispăru de pe ecran. 

— Cine eşti? întrebă aceasta. 

Lyra închise uşa după ea. Aducându-şi aminte ce-i 
spusese alethiometru, încercă să nu facă ce ar fi făcut de 
obicei, şi spuse adevărul. 

— Lyra Silvertongue, răspunse ea. Pe dumneavoastră 
cum vă cheamă? 

Femeia clipi. Avea treizeci şi ceva de ani, presupuse 
Lyra, ceva mai mult decât doamna Coulter, probabil, părul 
scurt şi negru şi obrajii roşii. Purta o haină albă, deschisă, 
peste o cămaşă verde, şi pantaloni din aceia din pânză de 
cort, de care văzuse la foarte mulţi oameni în lumea asta. 

La întrebarea Lyrei, femeia îşi trecu o mână prin păr 
şi răspunse: 

— Ca să vezi, eşti al doilea lucru neaşteptat care mi 
s-a întâmplat pe ziua de azi. Eu sunt doctor Mary Malone. 
Ce doreşti? 

— Vreau să-mi povestiţi despre Praf, spuse Lyra, după 
ce se uitase în jur ca să se asigure că erau singure. Ştiu 
sigur că aveţi informaţii şi pot să vă şi dovedesc. Trebuie 
să-mi spuneţi. 

— Praf? Despre ce vorbeşti acolo? 

— Poate că la voi nu i se spune aşa. E vorba de 
particule elementare. În lumea mea, învățații le spun 
particule Rusakov, dar de obicei le zic Praf. Nu se arată 


prea uşor, dar vin din spaţiu şi se aşază pe oameni. Pe 
copii, nu aşa de mult, ci mai ales pe adulţi. Şi am văzut 
ceva azi, eram în muzeul de pe strada asta şi mă uitam la 
nişte cranii vechi cu găuri în ele, le făcuseră tătarii, şi era 
mult mai mult Praf în jurul lor decât în jurul unui craniu care 
nu avea o astfel de gaură. Ce înseamnă Epoca Bronzului? 

Femeia se uita la ea cu ochi mari. 

— Epoca Bronzului? Vai de mine, nu ştiu, cam acum 
vreo cinci mii de ani, răspunse ea. 

— A, păi atunci au greşit când au scris pe etichetă, 
craniile alea au vreo treizeci şi trei de mii de ani. 

Se opri pe dată, pentru că Dr. Malone se uita la ea de 
parcă ar fi fost pe punctul să leşine. Pălise de tot în obraji, 
dusese o mână la piept, iar cu cealaltă strângea tare de tot 
braţul scaunului; rămăsese cu gura căscată. 

Lyra aştepta, încăpăţânată şi un pic stânjenită, să-şi 
revină. 

— Cine eşti? întrebă femeia într-un sfârşit. 

— Lyra Silver... 

— Nu, de unde vii? Ce eşti? De unde ştii toate 
lucrurile astea? 

Lyra oftă obosită. Uitase că învățații te luau pe 
ocolite. Era foarte greu să le spui adevărul, atunci când o 
minciună era mult mai uşor de înţeles. 

— Vin din altă lume, începu ea. Şi în acea lume este 
un Oxford ca acesta, dar e diferit, şi de acolo vin eu. Şi... 

— Stai, stai puţin. De unde vii? 

— Din altă parte, spuse Lyra cu grijă. Nu de aici. 

— A, din altă parte, zise femeia. Am înţeles. Adică aşa 
cred. 

— Şi trebuie să aflu despre Praf, explică Lyra. Pentru 
că oamenii Bisericii din lumea mea se tem de Praf fiindcă 
cred că e păcatul originar. Aşa că e foarte important. ŞI 
tata... Nu, spuse ea cu tărie şi bătu din picior, nu asta 
voiam să zic. Am greşit totul. 

Dr. Malone se uită la figura disperată a Lyrei, cu 
sprâncenele încruntate şi pumnii strânşi, la vânătăile de pe 


obraz şi de pe picior, şi spuse: 

— Stai, micuţo, calmează-te... 

Apoi tăcu şi îşi frecă ochii roşii de oboseală. 

— Oare de ce te ascult? continuă ea. Cred că am 
înnebunit. De fapt, e singurul loc din lume unde ai putea să 
obţii răspunsul după care ai venit şi suntem pe ducă... 
Particulele despre care vorbeşti, Praful, seamănă cu ceva 
ce investigăm noi de ceva timp, iar ce mi-ai spus despre 
craniile din muzeu mi-a dat un indiciu, pentru că... a, nu, ar 
fi prea mult. Sunt prea obosită. Vreau să te ascult, crede- 
mă, dar nu acum, te rog. [i-am spus că vor să ne închidă? 
Am răgaz o săptămână să scriu o propunere de finanţare 
către comitet, dar n-am nicio speranţă... 

Femeia căscă prelung. 

— Care a fost primul lucru neaşteptat care vi s-a 
întâmplat azi? întrebă Lyra. 

— A, da, cineva pe care ne bazam să ne sprijine 
cercetarea s-a retras. Nu cred că era chiar aşa de 
neaşteptat, totuşi. 

Căscă din nou. 

— O să fac puţină cafea, spuse. Dacă nu, adorm aici. 
Vrei şi tu? 

Umplu ibricul electric, apoi puse cafea instant în două 
căni, în timp ce Lyra se uita la ideograma chinezească de 
pe uşă. 

— Ce înseamnă asta? 

— E în limba chineză. Simbolurile I-Ching. Ştii ce e 
asta? Aveţi şi voi aşa ceva în lumea voastră? 

Lyra se uită la ea printre gene, încercând să 
ghicească dacă era sarcastică. 

— Unele lucruri sunt la fel, altele, nu. Nu ştiu totul 
despre lumea mea. Poate că există şi Chingul ăsta pe 
undeva. 

— Îmi pare rău, spuse Dr. Malone. Da, poate că 
există. 

— Ce înseamnă materiile întunecate? întrebă Lyra. 
Aşa scrie pe uşă, nu? 


Dr. Malone se aşeză din nou şi trase un scaun cu 
piciorul pentru Lyra. 

— Materiile întunecate sunt obiectul de cercetare al 
echipei mele. Nu ştie nimeni ce sunt de fapt. In univers se 
găsesc multe lucruri pe care nu le vedem, asta-i problema. 
Vedem stelele şi galaxiile şi corpurile luminoase, dar ca să 
stea toate laolaltă şi să nu cadă trebuie să existe şi altceva 
printre ele - ca să funcţioneze gravitația, înţelegi... însă 
nimeni nu-l poate detecta. Aşa că există tot felul de 
proiecte de cercetare care încearcă să afle ce anume este 
printre obiectele vizibile, iar al nostru e unul dintre ele. 

Lyra era foarte atentă. În sfârşit, femeia vorbea 
serios. 

— Ce credeţi că înseamnă? întrebă ea. 

— Păi, ceea ce credem noi că înseamnă, începu ea, 
dar se opri, pentru că ibricul fierbea, şi se ridică să pună 
apa fierbinte în cănile cu cafea. Noi credem că sunt un fel 
de particule elementare. Ceva diferit de tot ce s-a 
descoperit până acum. Dar sunt foarte greu de detectat... 
La ce şcoală eşti? Studiezi fizica? 

Lyra îl simţi pe Pantalaimon cum o muşcă uşor de 
mână, avertizând-o să nu se enerveze. Ştia că alethiometru 
îi indicase să spună numai adevărul, dar ştia şi ce s-ar fi 
putut întâmpla dacă spunea tot adevărul. Trebuia să joace 
prudent şi să evite minciunile directe. 

— Da, răspunse. Ştiu câte ceva. Dar nu despre 
materiile întunecate. 

— Aşa, deci încercăm să detectăm aceste particule 
aproape invizibile printre zgomotele celorlalte particule 
care se ciocnesc. În mod normal se pun detectoare la sute 
de metri sub pământ, dar noi am creat un câmp 
electromagnetic în jurul detectorului, care opreşte tot ce nu 
vrem noi să treacă şi lasă să intre ceea ce ne interesează. 
Apoi amplificăm semnalul şi îl introducem în calculator. 

Îi dădu Lyrei o cană cu cafea. Nu avea nici lapte, nici 
zahăr, dar găsi nişte biscuiţi cu ghimbir într-o cutie şi fata 
luă unul, flămândă. 


— Şi am găsit o particulă care se potriveşte, continuă 
Dr. Malone. Credem noi, adică. Dar e aşa de ciudată... De 
ce ţi-oi spune eu ţie toate astea? Nici măcar nu e publicat 
studiul, nu are referinţe, nu e nici măcar redactat. Cred că 
sunt cam nebună în după-amiaza asta. 

— Deci... continuă ea, căscând atât de prelung, încât 
Lyra crezu că nu se va mai opri, particulele noastre sunt 
ciudate, fără îndoială. Noi le numim particule de umbră, sau 
Umbre. Ştii de ce era să cad de pe scaun mai adineauri? 
Pentru că ai spus ceva despre craniile din muzeu. Un coleg 
din echipa noastră este şi arheolog amator. Intr-o zi a 
descoperit ceva ce nu ne-am fi imaginat, dar nici n-am fi 
putut să trecem cu vederea, pentru că se potrivea cu cea 
mai trăsnită idee pe care o avem despre aceste Umbre. Ştii 
care e? Că ele au conştiinţă. Chiar aşa. Sunt particule 
conştiente. Ai mai auzit asemenea grozăvie? Nici nu-i de 
mirare că nu ne mai dă nimeni bani să continuăm. 

Luă o gură de cafea. Lyra îi sorbea cuvintele ca o 
floare însetată. 

— Da, continuă Dr. Malone, ele ştiu că suntem aici. 
Ne răspund. lar nebunia cea mai mare e alta: că nu le vezi 
decât dacă te aştepţi să le vezi. Doar dacă mintea ta este 
într-o anumită stare. Trebuie să ai încredere şi să fii relaxat 
în acelaşi timp. Trebuie să fii în stare... unde o fi citatul 
acela...? 

Se întinse să caute prin maldărul de foi de pe birou şi 
găsi o bucăţică de hârtie pe care cineva scrisese cu 
cerneală verde: 

— „... Să fii în stare să afli în incertitudini, mistere şi 
îndoieli, fără acea sforţare irascibilă de a ajunge la realităţi 
şi temeiuri“ - aşa a spus poetul Keats.! Am descoperit 
citatul acum câteva zile. Deci, ajungi la starea mentală 
1 john Keats, Scrisori, trad. de Cecilia Melinescu-Burcescu, Ed. Univers, 
Bucureşti, 1974. Poetul foloseşte - într-o scrisoare din 1817 adresată 
fraţilor săi - sintagma „capacitate negativă“: artistul adevărat este 
capabil să rămână în mister, în confuzie, până când se conturează de la 


sine elementele imaginilor coerente, nefalsificate de gânduri sforţate, 
asupra realităţii. (N. tr.) 


necesară, apoi te uiţi la Peşteră... 

— Peşteră? întrebă Lyra. 

— Scuză-mă, calculatorul. Noi l-am numit Peştera. 
Umbre pe pereţii Peşterii, ştii de la Platon. Arheologul 
nostru a fost cu ideea. El este intelectualul atotştiutor. Dar 
a plecat la Geneva pentru un interviu şi nu cred că se mai 
întoarce. Unde rămăsesem? Aşa, deci, Peştera. Odată 
conectat la ea, dacă te concentrezi, Umbrele răspund. Nu 
am niciun dubiu. Umbrele se adună spre gândurile tale ca 
un stol de păsări... 

— Şi ce legătură are asta cu craniile? 

— Acum ajung şi la ele. Oliver Payne, colegul meu, se 
juca într-o zi cu câteva lucruri şi le testa pe Peşteră. Aşa a 
descoperit o ciudăţenie, care n-avea niciun sens din punctul 
de vedere al unui fizician. A luat o bucată de fildeş şi a 
descoperit că nu erau Umbre în jurul ei. Nu reacţiona. Daro 
piesă de şah din fildeş, da. O bucată de scândură, nu, dar o 
riglă, da. lar o statuetă de lemn avea şi mai multe Umbre în 
jurul ei. Vorbim despre particule elementare, pentru 
Dumnezeu! Bucăţele invizibile de ceva nedefinit. Dar ştiau 
care sunt obiecte şi care nu. Orice fusese prelucrat de om şi 
la care se gândise un om era înconjurat de Umbre. 

Şi apoi Oliver, Dr. Payne, a luat câteva cranii fosile de 
la un prieten de la muzeu şi le-a testat ca să vadă cu cât 
timp în urmă a început fenomenul. A existat un punct de 
plecare, acum treizeci-patruzeci de mii de ani. Inainte de 
asta nu erau Umbre. După aceea, din belşug. Şi acela este 
momentul când se pare că a apărut omul. Ştii ce zic, 
strămoşii noştri, dar care nu sunt în mod esenţial diferiţi de 
noi... 

— E Praful, spuse Lyra autoritar. Asta face Praful. 

— Dar vezi, nu poţi să spui aşa ceva într-o cerere de 
finanţare dacă vrei să te ia cineva în serios. Nu se poate. E 
imposibil şi dacă nu e imposibil e irelevant şi, dacă nu e 
niciuna, nici alta, e ruşinos. 

— Vreau să văd Peştera, zise Lyra şi se ridică. 

Dr. Malone îşi trecu mâinile prin păr şi clipi des, ca să- 


şi limpezească ochii obosiţi. ` 

— Nu văd nicio problemă, spuse ea. In fond, mâine s- 
ar putea să nu mai existe. Hai cu mine. 

O conduse pe Lyra în cealaltă cameră. Era mai mare 
şi plină de echipamente electronice. 

— Asta e, acolo, spuse ea arătând spre un ecran 
cenuşiu luminat, acolo e detectorul, în spatele cablurilor. Ca 
să vezi Umbrele trebuie să te conectezi la nişte electrozi. 
Ca la electroencefalogramă. 

— Vreau şi eu să încerc, spuse Lyra. 

— N-ai să vezi nimic. Oricum, sunt obosită. E prea 
complicat. 

— Vă rog, ştiu ce fac! 

— Chiar aşa? Aş vrea şi eu să ştiu. Nu, nici vorbă. E 
un experiment ştiinţific costisitor şi dificil. Nu poţi să dai 
buzna aici şi să-mi ceri să încerci şi tu, de parcă ar fi jocuri 
mecanice. Dar de unde vii, de fapt? N-ar trebui să fii la 
şcoală? Cum ai ajuns aici? 

Şi se frecă la ochi din nou, ca şi cum s-ar fi trezit 
tocmai atunci din somn. 

Lyra tremura. Spune adevărul, îşi zise în sinea ei. 

— Am ajuns aici cu ajutorul ăstuia, răspunse ea şi 
scoase alethiometru, arătându-i-l. 

— Ce e aia? O busolă? 

Lyra îi dădu instrumentul. Femeia făcu ochii mari 
când cântări alethiometru în mână. 

— Doamne Dumnezeule, e din aur! De unde ai tu... 

— Cred că face acelaşi lucru ca Peştera. De aceea 
vreau să ştiu. Dacă aflu răspunsul adevărat la o întrebare, 
spuse Lyra disperată, una la care numai dumneavoastră 
ştiţi răspunsul, pot să încerc Peştera? 

— Dar ce facem aici, ghicim în palmă? Ce e chestia 
asta? 

— Vă rog, puneţi-mi o întrebare! 

Dr. Malone ridică din umeri. 

— Bine, hai... Spune-mi ce făceam înainte să încep 
experimentul. 


Lyra îi luă nerăbdătoare alethiometru din mână şi 
întoarse cheiţele. Mintea ei ajunsese deja la imaginile 
corecte, încă înainte ca limbile să le arate, şi simţi cum acul 
cel mare se încordează să ajungă la răspuns. Când începu 
să salte pe cadran, ochii ei îl urmăriră calculând şi 
înțelegând lanţul raţional care o ducea la adevăr. 

Apoi clipi şi oftă, ieşind din concentrarea de moment. 

— Aţi fost călugăriţă, răspunse. N-aş fi ghicit. 
Călugăriţele ar trebui să rămână pentru totdeauna în 
mănăstiri. Dar dumneavoastră aţi încetat să mai credeţi în 
dogmele Bisericii, aşa că v-au lăsat să plecaţi. Nu prea 
seamănă cu lumea de unde vin eu, chiar deloc. 

Dr. Malone se aşeză pe singurul scaun din încăpere, 
privind în gol. 

— E adevărat, nu-i aşa? întrebă Lyra. 

— Da. Şi ai aflat de la... 

— De la alethiometru. Cred că funcţionează cu Praf. 
Am venit până aici ca să aflu mai multe despre Praf şi mi-a 
spus să vin la dumneavoastră. Deci cred că şi materiile 
întunecate ar trebui să fie acelaşi lucru. Acum pot să încerc 
Peştera? 

Dr. Malone clătină din cap, dar nu ca să se 
împotrivească, ci doar din neputinţă. Şi făcu un gest cu 
braţele, depărtându-le de corp. 

— Bine, spuse ea. Cred că visez, aşa că am putea 
continua. 

Se întoarse cu scaunul şi apăsă pe câteva 
întrerupătoare; apoi se auziră un bâzâit electric şi sunetul 
unui ventilator din spatele calculatorului; Lyra icni înăbuşit. 
Zgomotele din cameră erau aceleaşi cu cele pe care le 
auzise în îngrozitoarea cameră sclipitoare de la Bolvangar, 
unde ghilotina argintie aproape că o despărţise de 
Pantalaimon. Îl simţi tremurând în buzunar şi îl strânse 
uşor, ca să-l liniştească. 

Dar Dr. Malone nu observase nimic, era prea ocupată 
să potrivească întrerupătoarele şi să bată literele de pe 
plăcuţele dintr-o altă tavă de fildeş. Culoarea ecranului se 


schimbă şi pe el apărură nişte litere şi cifre mici. 

— Acum stai jos, îi spuse Lyrei şi îi dădu scaunul. 

Apoi deschise un borcănel şi continuă: 

— Trebuie să-ţi dau cu un gel pe piele, ajută la 
contactul electric. Se spală imediat. Stai cuminte puţin. 

Dr. Malone luă şase fire, fiecare terminat cu padele, şi 
le puse în locuri diferite pe capul Lyrei. Lyra stătea liniştită, 
dar respira repede şi inima îi bătea cu putere. 

— Gata, ţi-am pus firele, spuse Dr. Malone. Camera e 
plină de Umbre. De fapt, tot universul e plin de Umbre. Dar 
acesta este singurul mod în care le putem vedea, dacă ne 
golim mintea şi ne uităm la ecran. Hai, dă-i drumul. 

Lyra se uită. Ecranul era negru şi gol. Işi văzu ca prin 
ceaţă propria imagine, dar atât. Ca să experimenteze, se 
prefăcu că citeşte alethiometru şi se imagină întrebând: Ce 
ştie femeia asta despre Praf? Ce întrebări pune? 

Mental, mută limbile alethiometrului pe ecran şi, în 
timp ce făcea asta, ecranul începu să clipească. De uimire 
ieşi din starea de concentrare, iar ecranul se stinse la loc. 
Nu observă entuziasmul care o făcu pe Dr. Malone să se 
ridice; se încruntă şi se concentra din nou. 

De data asta răspunsul veni imediat .Dâre de lumini 
dansau pe ecran, ca perdeaua tremurătoare de culori a 
aurorei boreale. Se transformau în nişte forme pentru un 
moment, apoi se desfăceau din nou, în forme sau culori 
diferite, făcând cercuri şi tumbe, apoi izbucnind în 
mănunchiuri de lumină care-şi schimbau brusc direcţia, ca 
tot atâtea stoluri de păsări pe cer. Pe măsură ce Lyra 
privea, avea aceeaşi senzaţie că merge pe sârmă pe care o 
avusese când începuse să înţeleagă pentru prima dată cum 
se citeşte alethiometru. 

Puse o altă întrebare: Acesta este Praful? Este acelaşi 
lucru care formează imaginile astea şi mişcă acul 
alethiometrului? 

Răspunsul veni în bucle şi spirale de lumină. Ghici un 
da. Apoi îi veni o altă idee şi se întoarse să vorbească cu Dr. 
Malone, pe care o găsi cu gura deschisă şi mâna la frunte. 


— Ce e? întrebă Lyra. 

Ecranul se stinse şi Dr. Malone clipi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Lyra din nou. 

— A, e cea mai bună imagine pe care am văzut-o 
vreodată, asta-i tot, răspunse Dr. Malone. Ce făceai? La ce 
te gândeai? 

— Mă gândeam că se poate şi mai clar, zise Lyra. 

— Mai clar? N-a fost niciodată atât de clar! 

— Dar ce înseamnă asta? Înţelegeţi ce zic? 

— Păi, nu se citesc propriu-zis, ca şi cum ai citi un 
mesaj, spuse Dr. Malone. Umbrele răspund la atenţia pe 
care le-o acordăm. E destul de revoluţionar: răspund la 
conştiinţa noastră, înţelegi? 

— Nu, explică Lyra, nu asta am vrut să spun. Culorile 
şi formele de acolo. Umbrele pot face şi alte lucruri. Pot lua 
ce formă vrei. Pot arăta şi imagini, uitaţi-vă. 

Se întoarse şi se concentră din nou, dar de data asta 
îşi închipui că ecranul era alethiometru, cu toate cele 36 de 
simboluri aliniate pe margine. Le cunoştea atât de bine, 
încât degetele ei pipăiau automat limbile imaginare către 
lumânare (pentru înţelegere), alfa şi omega (pentru limbă) 
şi furnică (pentru efort) şi formă întrebarea: Ce ar trebui să 
facă oamenii pentru a înţelege limba Umbrelor? 

Ecranul reacţionă iute ca gândul, iar din multitudinea 
de linii şi secvenţe se ivi o serie de imagini perfect clare: un 
compas, alfa şi omega din nou, fulger, înger. Fiecare 
imagine apăru de mai multe ori şi apoi se mai arătară trei: 
cămilă, grădină, lună. 

Lyra le înţelese imediat şi se opri ca să explice. De 
data asta, când se întoarse, văzu că Dr. Malone se lăsase 
pe spate pe scaun, albă la faţă, ţinându-se strâns de 
marginea mesei. 

— Ce se vede aici, îi spuse Lyra, este în limba mea, 
limba imaginilor. Ca la alethiometru. Dar spune că ar putea 
folosi şi limbaj obişnuit, cuvinte, dacă ajustaţi maşinăria. 
Puteţi s-o faceţi să arate cuvinte scrise pe ecran. Dar 
trebuie să aveţi mare grijă cu cifrele - asta înseamnă 


compasul, iar fulgerul înseamnă anbaric, adică electricitate, 
adică e nevoie de mai multă. Îngerul înseamnă mesaje. Vor 
să spună anumite lucruri. Când a ajuns la partea a doua... 
se referea la Asia, sunt sigură, Orientul îndepărtat, nu ştiu 
exact ce ţară, poate China, în acea ţară există o modalitate 
de a vorbi cu Praful, adică cu Umbrele, aşa cum aveţi 
dumneavoastră aici şi cum am eu cu imaginile mele, dar ei 
folosesc beţişoare. Cred că înseamnă imaginea aceea de pe 
uşă, dar n-am prea înţeles. Mi-am dat seama, atunci când 
am văzut-o prima dată, că era ceva important cu ea, darn- 
am priceput ce anume. Deci probabil că sunt mai multe 
moduri de a vorbi cu Umbrele. 

Dr. Malone nici nu mai respira. 

— I-Ching, spuse ea. Da, e chinezesc, un fel de ghicit 
norocul... Şi da, folosesc beţişoare. Dar ce am eu pe uşă 
este doar de decor, adăugă, parcă încercând s-o facă pe 
Lyra să înţeleagă că nu crede cu adevărat. Şi vrei să spui că 
atunci când oamenii consultă I-Ching intră în contact cu 
Umbrele? Cu materiile întunecate? 

— Mda, răspunse Lyra. Sunt multe feluri, după cum 
spuneam. Dar n-am ştiut până acum. Am crezut că nu era 
decât unul. 

— Imaginile de pe ecran... începu Dr. Malone. 

Lyra simţi cum îi încolţeşte o idee şi se întoarse spre 
ecran. Nici nu începuse bine să formuleze întrebarea, că 
apărură tot mai multe imagini, care se succedau atât de 
rapid, încât Dr. Malone abia le putea urmări; dar Lyra ştia 
ce spuneau, şi se întoarse spre ea: 

— Spun că şi dumneavoastră sunteţi importantă. Că 
aveţi ceva important de făcut. Nu ştiu ce, dar nu ar spune 
asta dacă n-ar fi adevărat. Aşa că ar trebui să aflaţi despre 
ce este vorba folosind cuvinte, ca să înţelegeţi mai bine. 

Dr. Malone nu spuse nimic pe moment, apoi întrebă: 

— Bun, dar tu de unde vii? 

Lyra se strâmbă. Îşi dădu seama pe dată că Dr. 
Malone, care până atunci acţionase din epuizare şi 
disperare, nu i-ar fi arătat, în mod normal, experimentele la 


care lucra unei copile ciudate venite de nicăieri şi că 
începea să-i pară rău c-o făcuse. Dar Lyra trebuia să spună 
adevărul. 

— Vin dintr-o altă lume, zise ea. E adevărat. Am ajuns 
în lumea asta... a trebuit să fug pentru că nişte oameni din 
lumea mea mă urmăreau ca să mă omoare. lar 
alethiometru vine din acelaşi loc. Mi l-a dat Stăpânul de la 
Colegiul Jordan. În Oxfordul meu există un Colegiu Jordan, 
deşi aici nu e. M-am uitat. Şi am descoperit de una singură 
cum se citeşte alethiometru. Am o metodă prin care îmi 
golesc mintea complet şi încep să înţeleg imediat ce 
înseamnă imaginile. Aşa cum  spuneaţi despre... 
incertitudini şi mistere şi toate chestiile astea. Aşa că, 
atunci când m-am uitat la Peşteră, am făcut exact acelaşi 
lucru şi funcţionează la fel, deci praful meu şi Umbrele 
voastre sunt acelaşi lucru, de fapt. Deci... 

Dr. Malone se trezise de-a binelea. Lyra luă 
alethiometrul şi îl înveli în bucata de catifea, protectoare ca 
o mamă cu copilul ei, înainte să-l pună la loc în rucsac. 

— Deci, oricum, aţi putea să faceţi ecranul să vă 
vorbească cu cuvinte, spuse Lyra. Dacă vreţi. Apoi o să 
puteţi vorbi cu umbrele cum vorbesc eu cu alethiometru. 
Dar nu înţeleg de ce le urăsc oamenii aşa de mult. Praful, 
Umbrele adică. Materiile întunecate. Vor să le distrugă. Le 
consideră răul întruchipat. Dar eu cred că ce fac ei e rău. l- 
am văzut. Deci, cum e cu Umbrele? Sunt răul, sau binele, 
sau ce altceva? 

Dr. Malone îşi frecă faţa şi obrajii i se făcură şi mai 
roşii decât înainte. 

— Toate lucrurile astea sunt ruşinoase de-a dreptul, 
spuse ea. Ai idee cât de ruşinos este să auzi vorbindu-se 
despre bine şi rău într-un laborator ştiinţific? Unul dintre 
motivele pentru care am devenit om de ştiinţă a fost 
tocmai să nu mă mai gândesc la chestii din astea. 

— Ba trebuie să vă gândiţi, răspunse Lyra sever. Nu 
puteţi cerceta Umbrele, Praful sau cum s-o chema fără să 
vă gândiţi şi la asta, la bine şi rău. Şi a spus că aşa trebuie, 


vă amintiţi? Nu puteţi refuza. Când o să închidă laboratorul? 

— Comisia de finanţare decide la sfârşitul săptămânii. 
De ce? 

— Păi, atunci aveţi timp la noapte, spuse Lyra. Aţi 
putea face maşinăria să arate cuvinte pe ecran în loc de 
imagini ca acelea care mi-au apărut mie. Le puteţi arăta 
celorlalţi şi ei vă vor da bani ca să continuaţi cercetarea. Şi 
puteţi să aflaţi totul despre Praf sau Umbre şi să-mi spuneţi 
şi mie. Vedeţi, continuă ea puţin arogant - ca o ducesă care 
vorbeşte despre o servitoare leneşă -, alethiometru nu vrea 
să-mi spună tot ce vreau eu să ştiu. Dar dumneavoastră 
puteţi afla. Aş putea încerca şi I-Chingul acela, dar e mai 
uşor de lucrat cu imaginile. Eu aşa cred, cel puţin. Şi acum 
o să-mi scot astea, adăugă ea şi îşi dădu jos electrozii de pe 
cap. 

Dr. Malone îi întinse un şerveţel ca să-şi şteargă gelul 
şi apoi strânse firele. 

— Deci pleci? Să ştii că a fost o oră foarte ciudată, 
fără îndoială. 

— O să-l faceţi să meargă cu cuvinte? întrebă Lyra, 
strângându-şi rucsacul. 

— Cred că ar fi de tot atâta folos ca şi cererea de 
finanţare, spuse Dr. Malone. Nu, ascultă, aş vrea să vii din 
nou mâine. Ai putea, cam la aceeaşi oră? Vreau să te vadă 
şi altcineva. 

Lyra îşi îngustă ochii. Oare era o capcană? 

— Bine, fie, răspunse ea. Dar nu uitaţi, vreau şi eu să 
aflu unele lucruri. 

— Da, sigur. O să vii? 

— Da, răspunse Lyra. Dacă zic că o să vin, o să vin. 
Cred că v-aş putea ajuta. 

Şi plecă. Portarul de la birou îi aruncă o privire scurtă 
şi apoi se întoarse la ziarul lui. 


— Săpăturile de la Nuniatak... spuse arheologul, 
rotindu-se cu scaunul, eşti a doua persoană care mă 


întreabă de ele luna asta. 

— Cine era cealaltă persoană? întrebă Will, din nou 
bănuitor. 

— Cred că era jurnalist, dar nu sunt sigur. 

— De ce a întrebat de săpături? continuă el. 

— In legătură cu unul dintre oamenii care au dispărut 
în călătoria aceea. Expediția s-a risipit în mijlocul Războiului 
Rece. Războiul Stelelor. Probabil că eşti prea tânăr ca să-ţi 
aduci aminte de asta. Americanii şi ruşii construiau imense 
staţii radar peste tot prin Arctica... De fapt, cu ce-ţi pot fi de 
folos? 

— Păi, aş vrea să ştiu mai multe despre expediţia 
aceea, răspunse Will. Pentru un proiect la şcoală, despre 
oamenii preistorici. Am citit despre expediţia care a 
dispărut şi sunt curios. 

— Nu eşti singurul, după cum se vede. La vremea aia 
a fost mare tamtam. Am căutat totul pentru jurnalist. Era 
doar un studiu preliminar, nu începuseră săpăturile încă. Nu 
poţi începe decât după ce s-a stabilit că merită efortul, deci 
echipa asta s-a dus ca să vadă mai multe situri şi să facă un 
raport. Erau vreo şase oameni. Uneori, în expediţii din 
astea, îţi uneşti forţele cu alţi specialişti, geologi sau de alt 
fel, ca să mai împărţi costurile. Ei caută ce-i interesează pe 
ei, noi - pe ale noastre. Acum era şi un fizician. Cred că 
studia particulele din straturile înalte ale atmosferei. Aurora 
boreală. Avea baloane şi transmiţătoare radio, se pare. Şi 
mai era cineva cu ei. Un fost puşcaş marin, un soi de 
explorator profesionist. Se duseseră într-o zonă destul de 
sălbatică, iar urşii polari sunt întotdeauna periculoşi. 
Arheologii se descurcă cu unele lucruri, dar nu am fost 
antrenați să omorâm animale, aşa că e nevoie de cineva 
care ştie lucruri din astea, cum să se orienteze şi cum să 
facă tabere, ştii, chestii de supravieţuire. 

Insă apoi au dispărut cu toţii. Au ţinut legătura radio 
cu o staţie de cercetare locală, dar, într-o zi, n-a mai venit 
semnalul şi nu s-a mai auzit nimic. Fusese viscol, dar asta 
nu era nimic neobişnuit. Expediția de căutare le-a găsit 


tabăra aproape intactă, deşi urşii polari le mâncaseră 
proviziile, însă nici urmă de om prin preajmă. Şi asta e tot 
ce pot să-ţi spun, din păcate. 

— Da, zise Will. Mulţumesc. Da' jurnalistul acela de 
cine era interesat din expediţie? 

— De explorator. Îl chema Parry. 

— Cum arăta? Jurnalistul, adică. 

— De ce întrebi? 

— Pentru că... 

Will nu se putea gândi la un motiv plauzibil. N-ar fi 
trebuit să întrebe: 

— Fără niciun motiv. Doar eram curios. 

— Din câte mi-aduc aminte, era un tip blond, masiv. 
Părul aproape alb. 

— Aha, bine, mulţumesc, spuse Will şi se întoarse. 

Omul îl urmări plecând din cameră fără să spună 
nimic, doar puţin încruntat. Will îl văzu cum ia telefonul şi 
fugi repede din clădire. 

Se opri tremurând. Aşa-zisul jurnalist era unul dintre 
oamenii care veniseră la el acasă: un bărbat înalt, cu părul 
atât de blond, încât părea că nu are nici gene, nici 
sprâncene. Nu era cel pe care îl răsturnase Will pe scări, ci 
cel care apăruse în uşa sufrageriei când el coborâse în fugă 
şi sărise peste cadavru. Dar nu era jurnalist. 

În apropiere zări un muzeu mare. Will intră, ţinându-şi 
carneţelul de parcă şi-ar fi luat notițe, şi se duse într-o sală 
cu tablouri. Tremura rău şi îi era greață, pentru că se 
gândea tot timpul că omorâse pe cineva, că era un 
criminal. Până acum reuşise să nu se mai gândească, dar 
acum îl copleşea amintirea faptului că îi luase viaţa unui 
om. 

Stătu liniştit o jumătate de oră, cea mai nefericită din 
toată viaţa lui. Oamenii intrau şi ieşeau, priveau tablourile 
şi comentau în şoaptă, ignorându-l; unul dintre curatori 
stătu în uşă câteva minute, cu mâinile la spate, şi apoi se 
îndepărtă, lăsându-l pe Will să se lupte cu oroarea a ceea 
ce făcuse, fără să i se clintească niciun muşchi. 


Încet-încet, se calmă. O apărase pe mama lui. O 
speriaseră rău de tot, ba chiar, după starea în care era, o 
persecutau. Avea dreptul să-şi apere casa. Şi tata ar fi vrut 
ca el să se comporte la fel. Procedase cum trebuia, îi 
împiedicase să fure penarul verde din piele. O făcuse ca să- 
şi găsească tatăl, şi ce, n-avea dreptul? Îi reveniră în minte 
toate jocurile copilăriei, cu el şi tatăl lui care se scăpau unul 
pe altul din avalanşe sau se luptau cu piraţii. Acum era real. 

— O să te găsesc, îşi spuse în gând. Ajută-mă puţin şi 
o să te găsesc şi apoi o să avem grijă amândoi de mama şi 
totul o să fie bine... 

Până la urmă avea unde să se ascundă, un loc sigur 
în care nu-l va găsi nimeni niciodată. lar scrisorile din penar 
(pe care nu apucase încă să le citească) erau şi ele în 
siguranţă, sub salteaua din Cittăgazze. 

În fine îşi dădu seama că oamenii se mişcau cu toţii 
într-o direcţie clară. Plecau, deoarece curatorul le spusese 
că muzeul se închidea în zece minute. Will îşi adună 
lucrurile şi plecă şi el. Ajunse pe High Street, unde era 
biroul avocatului, şi se gândi că era cazul să-i facă o vizită, 
în ciuda a ceea ce spusese mai devreme. Omul păruse 
destul de prietenos... 

Dar, când tocmai se hotărâse să treacă strada şi să 
intre, se opri brusc. 

Bărbatul înalt cu sprâncenele blonde cobora dintr-o 
maşină. 

Will se întoarse rapid în loc, fără să dea de bănuit, şi 
privi în vitrina cu bijuterii de lângă el. Văzu imaginea omului 
care se uita în jur, îşi strângea nodul de la cravată şi intra în 
biroul avocatului. Imediat ce intră, Will plecă şi el, cu inima 
bătându-i nebuneşte. Nu mai era în siguranţă nicăieri. Se 
îndreptă spre biblioteca universitară şi o aşteptă pe Lyra. 


Poşta aeriană 


— Wii, spuse Lyra. 

Vorbise încet, dar băiatul tresări. Ea stătea pe bancă lângă 
el şi nici nu observase. 

— De unde vii? 

— Am găsit un învăţat! O cheamă Dr. Malone. Şi are o 
maşinărie cu care vede Praful şi o să-l facă să vorbească... 

— Nu te-am văzut când ai venit. 

— Nu te uitai încoace, spuse ea. Cred că te gândeai la 
altceva. Bine că te-am găsit. Uite, e uşor să păcăleşti 
lumea. lată... 

Doi poliţişti veneau agale spre ei, un bărbat şi o 
femeie care-şi făceau rondul în cămaşă de vară cu mânecă 
scurtă, cu walkie-talkie, bastoane şi ochi bănuitori. Inainte 
să ajungă la bancă, Lyra se ridică şi se duse să vorbească 
cu ei. 

— Nu vă supăraţi, puteţi să-mi spuneţi unde e 
muzeul? întrebă ea. Fratele meu şi cu mine trebuie să ne 
întâlnim acolo cu mama şi cu tata şi ne-am pierdut. 

Polițistul se uită la Will, iar Will, stăpânindu-şi mânia, 
dădu din umeri ca şi cum voia să spună că are dreptate, se 
pierduseră, ca prostuţii. 

Bărbatul zâmbi. Femeia zise: 

— Care muzeu? Ashmolean? 

— Da, ăla, spuse Lyra, şi se prefăcu că ascultă cu 
atenţie instrucţiunile pe care i le dădea femeia. 

Will se ridică şi spuse: 

— Mulţumesc. 

Şi, împreună cu Lyra, o luară la pas. Nu se uitară 
înapoi, dar poliţiştii erau deja atenţi la altceva. 

— Vezi? zise fata. Dacă te căutau, i-am distras eu. 
Fiindcă nu caută pe cineva cu o soră. Cred că rămân cu tine 
de-acum încolo, adăugă ea dojenitor când cotiră după colţ. 


De unul singur nu eşti în siguranţă. 

Will nu zicea nimic. Inima îi bătea foarte tare, de 
furie. Mergeau spre o clădire cu o cupolă imensă, într-o 
piaţă pătrată înconjurată de clădiri de colegiu din piatră 
gălbuie, o biserică şi copaci cu coroane mari deasupra 
zidurilor înalte de grădină. Soarele de după-amiază lumina 
în tonuri calde de culori, iar aerul se îmbogăţise cu ele şi 
căpătase aproape culoarea vinului auriu şi greu. Toate 
frunzele stăteau nemişcate, iar în piaţetă până şi zgomotul 
traficului era estompat. 

În cele din urmă Lyra îşi dădu seama că ceva nu-i 
convenea lui Will şi spuse: 

— Care-i baiu'? 

— Dacă vorbeşti cu lumea nu faci decât să atragi 
atenţia, zise el, tremurându-i vocea. Trebuie să-ţi ţii gura şi 
să nu te mişti prea mult, şi-atunci te ignoră. Asta am făcut 
toată viaţa. Ştiu cum se face. Cum faci tu, doar le sari în 
ochi. Nu aşa trebuie. Asta nu e joacă. Nu iei lucrurile în 
serios. 

— Zici? răspunse ea, şi ochii îi scăpărară de mânie. 
Crezi că nu ştiu să mint? Nu-i pe lume mincinos mai bun ca 
mine. Dar pe tine nu te-am minţit şi nici n-o să te mint 
vreodată, jur. Eşti în pericol şi dacă n-aş fi făcut ce-am făcut 
acum te-ar fi prins. N-ai văzut cum se uitau la tine? Fin'că 
se uitau. N-ai fost atent Dacă vrei să ştii părerea mea, tu 
eşti cel care nu ia lucrurile în serios. 

— Dacă eu nu iau lucrurile în serios, atunci de ce am 
stat să te aştept când puteam să fiu departe? Sau să mă 
ascund în celălalt oraş, unde sunt în siguranţă? Am şi eu 
treburile mele, dar sunt aici ca să te ajut. Nu-mi zice tu mie 
că nu sunt serios. 

— Dar trebuia să vii încoace, spuse ea furioasă. 

Nimeni nu-i vorbea aşa: era o aristocrată. Era Lyra. 

— Trebuia să vii, înţelegi? Altfel nu aflai nimic despre 
tatăl tău. Faci asta pentru tine, nu pentru mine. 

Se certau aprins, dar cu voci scăzute, din cauza liniştii 
din piaţă şi a oamenilor care se perindau pe acolo. Dar 


când Lyra rosti ultima frază Will se opri în loc. Se sprijini de 
zidul colegiului lângă care se aflau. Era palid la faţă. 

— De unde ştii de tatăl meu? întrebă el foarte liniştit. 

Ea răspunse pe acelaşi ton: 

— Nu ştiu nimic. Ştiu că-l cauţi. Numai asta am 
întrebat. 

— Pe cine ai întrebat? 

— Alethiometru, normal. 

Băiatul avu nevoie un moment ca să-şi aducă aminte 
ce înseamnă. Apoi îi aruncă o privire atât de furioasă şi de 
suspicioasă, încât ea îl scoase din rucsac şi spuse: 

— Bine, uite, îţi arăt. 

Şi se aşeză pe un petic de iarbă din mijlocul pieţei, se 
aplecă asupra instrumentului de aur şi începu să aşeze 
limbile, cu mişcări aproape imposibil de urmărit, cu mici 
pauze în timp ce limba cea subţire ţâşnea de colo-colo pe 
cadran, punând apoi limbile pe poziţii noi aproape la fel de 
repede. Will se uita în jur atent, dar nimeni nu era pe- 
aproape; un grup de turişti se zgâiau la clădirea cu cupolă, 
un vânzător de îngheţată îşi împingea căruciorul, dar 
atenţia le era îndreptată în altă parte. 

Lyra clipi şi oftă, de parcă se trezise din somn. 

— Mama ta e bolnavă, spuse ea încet. Dar e în 
siguranţă. Are grijă o doamnă de ea. lar tu ai luat nişte 
scrisori şi ai fugit. Şi mai era un om, cred că era hoţ, şi tu l- 
ai omorât. Îl cauţi pe tatăl tău şi... 

— Bine, bine, taci, spuse Will. Gata. N-ai niciun drept 
să scotoceşti aşa în viaţa mea. Niciodată să nu mai faci 
asta. Parcă ai spiona. 

— Ştiu când să mă opresc din întrebat, zise ea. Vezi 
tu, alethiometru e aproape ca o persoană. Imi cam dau 
seama când se supără sau dacă nu vrea să ştiu ceva. O 
simt. Dar când ai apărut din senin ieri a trebuit să întreb 
cine eşti, altfel aş fi fost în pericol. A trebuit s-o fac. Şi a 
spus... 

Cobori vocea şi mai mult. 

— A spus că eşti ucigaş, şi am zis: bine, asta e bine, e 


cineva în care pot să am încredere. Dar n-am mai întrebat 
nimic până adineauri, şi dacă nu vrei să mai întreb promit 
să nu mai întreb. Nu e ca şi cum te-ai uita pe gaura cheii. 
Dacă n-aş face decât să iscodesc oamenii, n-ar mai merge 
figura. Ştiu asta la fel de bine cum îmi ştiu Oxfordul meu. 

— Mai bine mă întrebai pe mine decât să întrebi 
chestia aia. A spus dacă tata e în viaţă sau a murit? 

— Nu, fiindcă n-am întrebat. 

Acum stăteau jos amândoi. Will îşi sprijini capul în 
mâini, obosit. 

— Bine, zise în cele din urmă, bănuiesc că o să 
trebuiască s-avem încredere unul în celălalt. 

— Sigur. lo am încredere în tine. 

Will dădu din cap aprobator, cu o expresie îngrijorată. 
Era atât de obosit şi în lumea aceasta n-avea nici cel mai 
mic răgaz să doarmă. Lyra nu observa de obicei asemenea 
lucruri, dar ceva din modul în care se purta el o făcea să se 
gândească mereu că îi este frică, dar că şi-o stăpâneşte, 
exact cum spusese lorek Byrnison că trebuie să facem; cum 
făcuse şi ea la casa de pescari de pe lacul îngheţat. 

— Şi încă ceva, Will, zise ea, eu n-o să te dau de gol 
faţă de nimeni, promit. 

— Foarte bine. 

— Am făcut şi asta. Am trădat pe cineva. Cel mai rău 
lucru pe care l-am făcut vreodată. Credeam că-i salvez 
viaţa, dacă vrei să ştii, deşi îl duceam în cel mai periculos 
loc cu putinţă. M-am urât pentru asta, pentru că am fost 
atât de neghioabă. Aşa că o să încerc să nu uit sau să fiu 
neglijentă şi să te dau de gol. 

El nu spuse nimic. Se frecă la ochi şi clipi des ca să 
încerce să se trezească. 

— Nu putem să trecem prin fereastră decât mult mai 
târziu, zise el. N-ar fi trebuit să venim pe lumină. Nu putem 
să riscăm să ne vadă cineva. Şi acum trebuie să aşteptăm 
ore întregi... 

— Mi-e foame, spuse Lyra. 

lar Will răspunse: 


— Ştiu! Hai la cinema! 

— La ce? 

— O să vezi. Putem şi să mâncăm. 

Găsiră un cinematograf aproape de centru, la zece 
minute de mers. Will cumpără bilete pentru amândoi, apoi 
luară câte un hotdog, floricele şi Coca-Cola şi se duseră cu 
mâncarea în sală exact când începea filmul. 

Lyra era fascinată. Văzuse fotograme proiectate, dar 
nimic de pe lumea ei nu o pregătise pentru ce vedea la 
cinema. Mâncă hotdogul şi floricelele într-o clipită, ţipând şi 
râzând de bucurie împreună cu personajele de pe ecran. 
Din fericire publicul era zgomotos, numai de copii, aşa că 
nu ieşea în evidenţă. Will închise ochii la loc şi adormi. 

Se trezi de la zgomotul scaunelor în momentul în care 
lumea se ridica să plece. Se uită la ceas şi era opt fără un 
sfert seara. Lyra se duse după el cu greu. 

— Asta e cel mai tare lucru pe care l-am văzut în 
viaţa mea, spuse ea. Nu ştiu de ce n-au inventat aşa ceva şi 
în lumea mea. Avem nişte lucruri mai bune ca voi, dar asta 
e mai tare decât orice. 

Will nici nu-şi aducea aminte despre ce fusese filmul. 
Afară era tot lumină şi pe stradă încă era înghesuială. 

— Vrei să mai vezi unul? 

— Da! 

Aşa că se duseră la următorul cinematograf, la câteva 
sute de metri după colţ, şi mai văzură un film. Lyra se 
ghemui cu picioarele pe scaun, strângându-şi genunchii la 
piept, iar Will se relaxă şi nu se mai gândi la nimic. Când 
ieşiră de această dată, era unsprezece noaptea, mult mai 
bine. 

Lyrei îi era foame din nou, aşa că luară hamburgeri 
de la un vânzător ambulant şi mâncară din mers, ceva ce 
iarăşi era nou pentru ea. 

— Noi întotdeauna stăm la masă când mâncăm. 
Niciodată n-am mai văzut oameni mâncând din mers, spuse 
ea. Locul ăsta e atât de diferit, în multe privinţe. Şi învăţata 
aia, Dr. Malone, o să reuşească să facă maşinăria să 


folosească şi cuvinte. Ştiu sigur. Mă duc mâine acolo să văd 
ce face. Pun pariu că sunt în stare s-o ajut. Cred că pot să-i 
fac pe învăţaţi să-i dea banii pe care-i vrea. Ştii cum a 
făcut-o tatăl meu? Lordul Asriel? l-a păcălit... 

Mergând pe Banbury Road, ea îi povesti despre seara 
când se ascunsese în şifonier şi îl văzuse pe Lordul Asriel 
cum le arăta învăţaţilor de la Colegiul Jordan capul lui 
Stanislaus Grumman în vasul etanş. Şi, pentru că Will o 
asculta atât de cuminte, continuă să-i spună şi restul 
poveştii, din momentul în care fugise din apartamentul 
doamnei Coulter până la momentul oribil în care îşi dăduse 
seama că-l mânase pe Roger la moarte pe culmile 
îngheţate din Svalbard. Will ascultă fără să comenteze, dar 
cu atenţie şi înţelegere. Povestea ei despre voiajul în balon, 
urşi împlătoşaţi şi vrăjitoare, despre un braţ răzbunător al 
Bisericii părea totuna cu visul lui despre un oraş frumos la 
mare, pustiu, liniştit şi sigur: nu putea fi adevărat, pur şi 
simplu. 

Până la urmă ajunseră la şoseaua de centură şi la 
carpeni. Nu mai era aproape deloc trafic; mai trecea câte o 
maşină din când în când, nu mai mult. lată şi fereastra. Will 
zâmbi. Avea să fie totul bine. 

— Aşteaptă până nu mai vin maşini, spuse el. Trec eu 
mai întâi. 

Un moment mai târziu se afla pe iarba de sub 
palmieri şi după o secundă sau două Lyra îl urmă. 

Se simțeau ca acasă. Noaptea caldă, parfumul florilor 
şi al mării şi liniştea îi îmbăiau ca o apă tămăduitoare. 

Lyra căscă şi se întinse, iar Will se simţi ca şi cum i s- 
ar fi luat o mare greutate de pe umeri. O purtase toată ziua 
şi nu-şi dăduse seama cât îl apăsase; dar acum se simţea 
liber şi liniştit. 

Şi atunci Lyra îl apucă de braţ. În clipa următoare Will 
îşi dădu seama ce anume o făcuse să aibă gestul ăsta. 

Undeva pe străduţele de dincolo de cafenea cineva 
tipa. 

Will porni de îndată către locul de unde venea 


zgomotul şi Lyra îl urmă îndeaproape pe o alee îngustă 
ferită de lumina lunii. După câteva curbe ajunseră la piaţa 
din jurul turnului de piatră pe care îl văzuseră dimineaţă. 

Vreo douăzeci de copii stăteau în semicerc la baza 
turnului şi unii aveau bețe în mâini, iar alţii aruncau cu 
pietre în ceva prins şi încolţit cu spatele la zid. La început 
Lyra crezu că e un alt copil, dar din mijlocul cercului venea 
un țipăt lung şi jalnic. Copiii ţipau şi ei, cu ură amestecată 
cu frică. 

Will alergă spre copii şi îl trase în spate pe unul cam 
de vârsta lui, care purta un tricou vărgat. Când copilul se 
întoarse spre ei, Lyra văzu că are cercuri albe desenate în 
jurul ochilor sălbatici, apoi ceilalţi copii îşi dădură seama ce 
se întâmplă şi se întoarseră să se uite. Angelica şi fratele ei 
mai mic erau şi ei acolo, ţinându-se de mână, iar ochii 
copiilor licăreau de ură în lumina lunii. 

Se lăsă tăcerea. Numai ţipătul continua, iar Will şi 
Lyra văzură ce era: pisica tărcată, tupilată lângă zid, cu 
urechea ruptă şi coada îndoită. Era pisica pe care o văzuse 
Will pe Sunderland Avenue, cea care semăna cu Moxie şi 
care-l condusese la fereastră. 

În momentul în care o văzu îl aruncă la o parte pe 
băiat. Acesta căzu, dar se ridică imediat, furios; ceilalţi îl 
ţinură. Will se ciuci lângă pisică. 

Apoi aceasta îi sări în braţe şi se ghemui la pieptul lui; 
o strânse în braţe, întorcându-se către copii, iar Lyrei i se 
păru pentru o clipă că îi apăruse în sfârşit daimonul. 

— De ce atacați pisica asta? întrebă el. 

Dar copiii nu răspunseră. Stăteau şi tremurau văzând 
furia lui Will, răsuflau din greu, ţinând strâns în mâini bețe 
şi pietre, dar nu puteau vorbi. 

Apoi se auzi clar vocea Angelicăi: 

— Nu sunteţi de-aici! Nu sunteţi din Ci'gazze! Nu 
ştiaţi de Spectre şi nu ştiţi nici despre pisici. Nu sunteţi ca 
noi! 

Băiatul trântit de Will pe jos tremura şi voia să sară la 
bătaie şi, dacă Will n-ar fi ţinut în braţe pisica, s-ar fi repezit 


la el să-l muşte şi să-i tragă pumni şi picioare, iar Will s-ar fi 
luat la luptă bucuros: între ei se născuse o ură pe care n-o 
putea stinge decât violenţa. Dar băiatului îi era frică de 
pisică. 

— De unde aţi venit? întrebă el cu dispreţ. 

— N-are nicio importanţă de unde venim. Dacă vă e 
frică de pisică o s-o iau eu. Dacă e ghinion pentru voi e 
norocoasă pentru noi. Acuma daţi-vă la o parte. 

O clipă, lui Will i se păru că ura lor avea să le învingă 
frica şi era gata să pună pisica jos ca să lupte, dar apoi din 
spatele copiilor se auzi un răget ca tunetul; se întoarseră şi 
o văzură pe Lyra stând cu mâna pe spatele unui leopard 
imens, cu colții rânjiţi. Chiar şi Will, care îl recunoscuse pe 
Pantalaimon, se înspăimântă. Efectul asupra copiilor fu 
dramatic: se întoarseră şi fugiră imediat. În câteva secunde 
piaţa era goală. 

Dar, înainte să plece, Lyra privi în sus la turn. li 
atrăsese atenţia un mârâit scos de Pantalaimon şi văzu 
doar o clipă pe cineva sus de tot, privind peste balustradă 
pe furiş; nu era copil, ci un bărbat cu părul creţ. 

x 


x x 


Jumătate de oră mai târziu erau în apartamentul de 
deasupra cafenelei. Will găsise o cutie de lapte condensat, 
iar pisica îl lipăise înfometată, apoi începuse să-şi lingă 
rănile. Pantalaimon luase şi el formă de pisică, din 
curiozitate; la început pisica se zbârlise, bănuitoare, dar îşi 
dăduse seama repede că, indiferent ce era Pantalaimon, nu 
era nici pisică adevărată, nicio ameninţare, aşa că îl ignoră. 

Lyra se uita fascinată la Will cum o îngrijește. 
Singurele animale de care fusese aproape în lumea ei (în 
afară de urşii cu armură) erau animale folositoare 
oamenilor într-un fel sau altul: pisicile erau ţinute ca să 
curețe Colegiul Jordan de şoareci, nu ca animale de 
companie. 

— Cred că are coada ruptă, spuse Will. Nu ştiu ce să 
fac. Poate se vindecă de la sine. li pun puţină miere pe 


ureche. Am citit undeva că e antiseptică... 

Era o treabă murdară, dar cel puţin o ţinea pe pisică 
ocupată, pentru că încerca să se lingă; rana se curăța încet- 
încet. 

— Eşti sigur că pe asta ai văzut-o? întrebă Lyra. 

— Sigur. Şi dacă le e aşa de frică de pisici înseamnă 
că nu mai sunt altele pe lumea asta, oricum. Probabil că n-a 
mai găsit drumul înapoi. 

— Erau nebuni, spuse Lyra. Ar fi omorât-o. N-am 
văzut în viaţa mea copii să facă aşa. 

— Eu da, zise Will. 

Dar faţa lui era încremenită; nu voia să vorbească 
despre asta, iar Lyra nu insistă. Ştia că n-o să întrebe nici 
alethiometru. 

Era foarte obosită şi se aşeză în pat; adormi pe dată. 

x 


x xXx 

Puțin mai târziu, după ce pisica se încolăcise să 
doarmă, Will luă o ceaşcă de cafea şi penarul verde din 
piele, apoi se duse pe balcon. Pătrundea destulă lumină 
prin fereastră ca să vadă să citească şi voia să se uite la 
hârtiile acelea. 

Nu erau multe. După cum bănuise, erau scrisori, pe 
hârtie fină, de poştă aeriană, cu cerneală neagră. Semnele 
acelea erau făcute de mâna omului pe care dorea atât de 
mult să-l găsească; îşi trecu degetele peste ele iar şi iar, 
apoi îşi atinse obrajii, încercând să se apropie mai mult de 
esenţa tatălui lui. Şi începu să citească. 


Fairbanks, Alaska 
Miercuri, 19 iunie 1985 


Draga mea, aici e combinaţia tipică de eficiență şi 
haos, au sosit toate proviziile, dar fizicianul, un nătâng 
cinstit pe nume Nelson, nu a făcut niciun aranjament ca să- 
şi ducă drăcovenia de balon în munti - stăm şi ne uităm pe 
pereţi aşteptând un mijloc de transport. Însă asta mi-a dat 


ocazia să stau de vorbă cu un băiat de nădejde pe care l- 
am întâlnit data trecută, un miner în căutare de aur pe 
nume Jake Petersen - am dat de el într-un bar jegos şi, în 
hărmălaia meciului de baseball de la televizor, l-am întrebat 
despre anomalie. Nu a vrut să vorbească acolo - m-a dus 
acasă la el şi cu ajutorul unei sticle de Jack Daniels a vorbit 
mult - nu o văzuse personal, dar întâlnise un eschimos care 
o văzuse, iar respectivul spusese că e o poartă către lumea 
spiritelor - ştiau despre ea de secole, o parte din ritualul de 
inițiere a vracilor era să treci prin ea şi să aduci un trofeu - 
deşi unii dintre ei nu se mai întorseseră, totuşi bătrânul Jack 
avea o hartă a zonei şi a marcat pe ea locul în care îi 
spusese tovarăşul lui că se află. (Ca să fiu sigur, iată: este 
la 69%02'11” N, 1570 12’ 19” V, peun pinten de pământ la 
Lookout Ridge, un kilometru-doi la nord de Colville River.) 
Mi-a mai spus şi de alte legende din zona arctică - vaporul 
norvegian care pluteşte în derivă fără echipaj de şaizeci de 
ani - lucruri de genul ăsta. Arheologii sunt un grup de 
treabă, abia aşteaptă să se pună pe lucru şi îşi stăpânesc 
nerăbdarea față de Nelson şi baloanele lui. Niciunul nu a 
auzit de anomalie şi crede-mă că fac astfel încât aşa să 
rămână lucrurile şi-n continuare. Toată dragostea mea, 
Johnny. 


Umiat, Alaska 
Sâmbătă, 22 iunie 1985 


Draga mea, halal concluzie am tras despre fizicianul 
Nelson, că ar fi un nătâng cinstit, şi dacă nu mă înşel caută 
şi el anomalia. Întârzierea în Fairbanks fusese orchestrată 
de el - dacă-ți vine să crezi - ştiind că restul echipei n-ar fi 
Zăbovit decât pentru un motiv de netăgăduit, precum lipsa 
mijloacelor de transport, aşa că trimisese vorbă înainte să 
se anuleze comanda de vehicule. Am descoperit 
întâmplător şi voiam să merg să-l întreb ce avea în cap 
când a făcut asta, când l-am auzit vorbind cu cineva prin 


radio - descria anomalia, nici mai mult, nici mai puțin, deşi 
nu-i ştia localizarea - iar mai încolo i-am făcut cinste cu 
nişte băutură şi m-am prefăcut că sunt un simplu soldat, 
veteran al explorării arctice, care-a văzut câte-n lună şi-n 
stele; m-am prefăcut că-l tachinez vorbind de limitările 
ştiinţei - pun pariu că nu puteţi să explicati fenomenul 
Bigfoot etc.; îl observam îndeaproape, apoi am adus vorba 
brusc de anomalie - legenda eschimoşilor despre poarta 
care duce în lumea spiritelor, invizibilă, undeva lângă 
Lookout Ridge, dacă-ți vine să crezi, exact unde mergem, 
dacă-ți poți imagina. Și atunci l-am văzut cum tresare. Ştia 
exact ce spun. M-am prefăcut că nu observ şi am continuat 
să vorbesc despre vrăjitorie, i-am zis povestea cu leopardul 
în Zair, aşa că sper că l-am convins că sunt doar un militar 
superstiţios cu capul pătrat. Dar am dreptate, Elaine, şi el o 
caută. Intrebarea e dacă să-i spun sau nu. Trebuie să aflu 
ce ticluieşte. Vă trimit toată dragostea mea, Johnny. 
Ei 


x x 


Colville Bar, 
Alaska 24 iunie 1985 


Draga mea, n-o să mai pot să scriu o vreme de-acum 
încolo, aceasta este ultima aşezare înainte să urcăm la 
dealuri - Lanţul Brooks -, arheologii ard de nerăbdare să 
ajungă acolo. Unul dintre băieţi crede c-o să găsim dovezi 
că zona a fost locuită mult mai multă vreme decât se 
bănuieşte - l-am întrebat cu câtă vreme mai înainte şi de ce 
e aşa de convins de asta - mi-a spus despre nişte fildeşi de 
narval sculptați pe care-i scosese la iveală cu altă ocazie, 
datati cu carbon 14 ca fiind incredibil de vechi, mult mai 
vechi decât se credea că-i posibil - practic o anomalie. Nu 
m-ar mira să fi apărut trecând prin anomalia mea din altă 
lume - şi dacă veni vorba, fizicianul Nelson şi cu mine 
suntem acum cei mai buni tovarăşi, glumeşte cu mine, face 
aluzii cum că ştie că eu ştiu că ştie etc., iar eu mă prefac că 
sunt maiorul Parry cel care face paradă de curajul lui, 


tovarăş de nădejde la nevoie, dar care n-are cine ştie ce în 
tărtăcuţă - însă ştiu ce urmăreşte. În primul rând, deşi e 
savant cu acte-n regulă, e finanțat de Ministerul Apărării - 
ştiu codurile financiare pe care le folosesc; în al doilea rând, 
aşa-zisele lui baloane meteorologice nu au nicio legătură cu 
domeniul - m-am uitat în cufărul lui şi am văzut clar 
costumul de protecţie antiradiaţie. Straniu, draga mea. O să 
mă tin de plan - o să-i duc pe arheologi unde trebuie şi o să 
pornesc singur după câteva zile ca să caut anomalia - dacă 
dau peste Nelson pe la Lookout Ridge o să joc după ureche. 

Mai târziu în aceeaşi zi - Chiar am avut noroc. M-am 
întâlnit cu tovarăşul lui Jake Petersen, eschimosul, Matt 
Kigalik. Jake mi-a spus unde să-l găsesc, dar nici n-am 
îndrăznit să sper că este acolo. Mi-a spus că şi sovieticii 
căutau anomalia - dăduse mai devreme peste un individ 
care nu l-a observat, pentru că ghicise ce vrea, şi avusese 
dreptate, a descoperit că omul acela era rus, era spion; nu 
mi-a spus mai mult de-atât. Şi mi s-a părut că i-a făcut felul 
omului aceluia. Dar mi-a descris fenomenul. E ca un gol în 
aer, ca o fereastră. Priveşti prin ea şi vezi o altă lume. Însă 
nu e uşor de văzut, pentru că acea parte din cealaltă lume 
este la fel ca în a noastră - pietre, muşchi şi aşa mai 
departe. E pe partea de nord a unui pârâu la vreo cincizeci 
de paşi la vest de o stâncă înaltă cu forma unui urs în 
picioare, iar poziția pe care mi-a dat-o Jack nu este chiar 
precisă - e mai degrabă la 12" N decât la 11. 

Ține-mi pumnii, draga mea. O să-ţi aduc un trofeu din 
lumea spiritelor; te iubesc pe veci, pupă-l pe cel mic din 
partea mea, Johnny. 


Will simţea că-i vâjâie capul. 

Tatăl lui descria exact ce găsise şi el sub carpeni. 
Găsise o fereastră - folosise chiar şi acelaşi cuvânt! Aşa că 
Will sigur era pe drumul cel bun. lar asta căutau şi oamenii 
aceia... Deci era periculos. 

Will avea un an când fusese scrisă scrisoarea. La şase 
ani după aceea venise momentul din dimineaţa petrecută 


în supermarket când îşi dăduse seama că mama lui era în 
mare pericol şi că trebuie s-o ocrotească; iar apoi, încet- 
încet, în lunile care urmaseră îşi dăduse seama din ce în ce 
mai limpede că pericolul era doar în mintea ei şi că el 
trebuia s-o protejeze cu atât mai mult. 

lar apoi, pe neaşteptate, venise revelaţia că pericolul 
nu era doar în mintea ei. Cineva chiar o urmărea. Voiau 
scrisorile astea, informaţia asta. 

Nu avea idee ce înseamnă toate acestea. Dar era 
foarte fericit că are ceva atât de important în comun cu 
tatăl lui; că John Parry şi fiul său, Will, descoperiseră, 
fiecare pe cont propriu, acel lucru extraordinar. Când aveau 
să se întâlnească puteau vorbi despre asta, iar tatăl lui 
avea să fie mândru că Will îi călcase pe urme. 

Noaptea era liniştită, iar marea, nemişcată. Împături 
scrisorile şi le puse la loc, apoi adormi. 


Zburătorii 


— Grumman? întrebă negustorul de blănuri cu barbă 
neagră. De la Academia din Berlin? Un zăpăcit. L-am întâlnit 
acum vreo cinci ani în nordul Uralilor. Credeam c-a murit. 

Sam Cansino, o veche cunoştinţă a lui Lee Scoresby, 
texan ca şi el, şedea în barul plin de nafta şi fum de la 
hotelul Samirsky şi dăduse pe gât un păhărel de votcă 
aproape îngheţată. Ilmpinse farfuria cu peşte marinat şi 
pâine neagră către Lee, care luă o înghiţitură şi îi făcu semn 
lui Sam să continue. 

— A căzut într-o capcană pusă de nebunul de 
Yakovlev, continuă negustorul de blănuri, şi şi-a tăiat 
piciorul până la os. In loc să ia medicamente, ca tot omul, a 
ţinut morţiş să-şi dea cu chestia aia cu care îşi dau urşii - 
muşchi-de-sânge -, de fapt sunt un fel de licheni, nu chiar 
muşchi; mă rog, stătea culcat pe sanie şi urla, când de 
durere, când ca să dea comenzi către oamenii lui - foloseau 
un sextant şi trebuia să aibă grijă la coordonate -, sau îi 
biciuia cu vorbele, şi ce limbă ascuţită mai avea, mamă, 
mamă, ca un pumnal. Un tip musculos, slab, puternic şi 
curios despre toate cele. Ştii că era tătar, iniţiat? 

— Ei, nu mai spune, răspunse Lee Scoresby, turnând 
din nou votcă în paharul lui Sam. Daimonul său, Hester, 
stătea culcat lângă cotul lui pe bar, cu ochii pe jumătate 
închişi ca de obicei şi cu urechile pe spate. 

Lee Scoresby ajunsese în Novaia Zemlia chiar în 
după-amiaza aceea, adus de vântul pe care îl stârniseră 
vrăjitoarele, şi, îndată ce-şi pusese echipamentul la 
păstrare, se îndreptase spre hotelul Samirsky, lângă 
cherhana. Era un loc unde mulţi vagabonzi din Arctica se 
opreau ca să mai afle veşti, să caute de lucru sau să-şi lase 
mesaje unul altuia, iar Lee Scoresby mai stătuse acolo în 
trecut, aşteptând un contract, un pasager sau un vânt bun, 


aşa că nu era nimic neobişnuit în comportamentul lui. 

Şi, cu schimbările uriaşe care se petreceau în lume, 
era normal ca oamenii să se strângă şi să discute. În fiecare 
zi mai veneau veşti: pe fluviul Enisei nu mai era gheaţă pe 
timpul ăsta şi, de necrezut, chiar şi o parte din ocean se 
retrăsese, se vedeau nişte stânci de forme ciudat de 
regulate pe fund, o sepie de treizeci şi ceva de metri răpise 
trei marinari din barca lor şi îi făcuse bucăţi... 

Ceaţa se rostogolea în continuare dinspre nord, deasă 
şi rece şi uneori plină de lumini imposibil de descris, cu 
forme care abia se vedeau şi voci misterioase care se 
auzeau nedesluşit. 

Nu era un moment prielnic pentru lucru, de aceea 
barul de la Samirsky era plin. 

— Vorbeaţi de Grumman? zise un om care stătea la 
bar mai încolo, un bătrânel îmbrăcat în costum de vânător 
de foci, al cărui daimon leming îşi scosese capul din 
buzunar şi privea solemn. Era tătar, într-adevăr. Eram acolo 
când s-a făcut membru al tribului. Am văzut când îi găureau 
capul. Avea şi un alt nume, unul tătăresc, mi-l aduc aminte 
imediat. 

— la te uită, spuse Lee Scoresby, hai să-ţi dau ceva 
de băut, prietene. Vreau informaţii despre omul ăsta. In ce 
trib a intrat? 

— Pahtarii de pe Enisei. De la poalele munţilor 
Semionov. Lângă confluenţa dintre Enisei şi un alt râu, nu- 
mi aduc aminte numele, ăla care coboară dintre dealuri. La 
vărsarea lui e o stâncă mare cât o casă. 

— A, da, ştiu, zise Lee. Am zburat peste ea. Şi zici că 
Grumman şi-a găurit craniul? De ce oare? 

— Era şaman, spuse bătrânul vânător de foci. Cred că 
tribul l-a recunoscut drept şaman înainte să-l adopte. ŞI 
gaura aia, ce-a mai fost şi cu ea... Durează două nopţi şi o 
zi. Folosesc un burghiu. 

— Aha, de-aia îl asculta echipajul lui aşa, spuse Sam 
Cansino. Erau cea mai mare adunătură de ticăloşi pe care 
am văzut-o vreodată, dar se învârteau să-i facă pe plac ca 


nişte copilaşi emoţionaţi. Şi eu, care credeam că înjurăturile 
sunt de vină. Dacă îl socoteau şaman, se explică multe. Dar 
ştiţi ceva, omul ăsta era aşa de curios, când prindea ceva 
nu-i mai dădea drumul, ca un buldog. M-a făcut să-i spun 
toate cele despre ţinutul din jur şi despre obiceiurile jderilor 
şi vulpilor. Şi mai avea şi dureri de la nenorocita aia de 
capcană a lui Yakovlev; cu rana deschisă la picior, scria 
rezultatele acţiunii muşchiului-de-sânge, îşi lua 
temperatura, se uita cum se forma coaja şi tot lua notițe... 
un tip ciudat. Era şi o vrăjitoare care se îndrăgostise de el, 
dar el a refuzat-o. 

— Chiar aşa? întrebă Lee, gândindu-se la frumuseţea 
Serafinei Pekkala. 

— N-ar fi trebuit, spuse vânătorul de foci. Dacă o 
vrăjitoare îţi oferă dragostea ei, trebuie să accepţi. Dacă 
nu, e numai vina ta atunci când ţi se întâmplă lucruri rele. E 
ca şi cum ar trebui să alegi între o binecuvântare şi un 
blestem. N-ai cum să nu alegi nimic. 

— Poate că avea un motiv. 

— Dacă avea puţină minte, ar trebui să fie un motiv 
bun. 

— Era încăpățânat, spuse Sam Cansino. 

— Probabil că era credincios altei femei, zise Lee. Am 
mai auzit şi altceva despre el, cum că ştie unde se află un 
anumit obiect magic. N-am idee ce-ar putea fi, dar 
protejează pe oricine îl are. Aţi auzit de aşa ceva? 

— Da, am auzit, spuse vânătorul de foci. Nu îl avea la 
el, dar ştia unde e. A încercat un om să-l facă să spună 
unde, dar Grumman l-a omorât. 

— Şi daimonul lui, zise Sam Cansino, şi asta era o 
chestie ciudată. Un vultur negru cu capul şi pieptul albe, n- 
am mai văzut până acum aşa ceva, nu ştiu cum se cheamă. 

— Era un vultur pescar, spuse barmanul, care asculta. 
Vorbiţi de Stan Grumman, daimonul lui era un vultur 
pescar. 

— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Lee Scoresby. 

— A, păi s-a băgat în războaiele skraelingilor dincolo 


de ţinutul Bering. Ultima dată când am auzit de el fusese 
împuşcat, spuse vânătorul de foci. Omorât pe loc. 

— Eu am auzit că a fost decapitat, zise Lee Scoresby. 

— Nu, greşiţi amândoi, răspunse barmanul, ştiu 
pentru că am auzit de la un inuit care era cu el. Se pare că 
făcuseră tabără pe Sahalin şi a fost o avalanşă. Grumman a 
fost îngropat sub tone de piatră. Inuitul ăsta a văzut. 

— Ce nu înţeleg eu, întrebă Lee Scoresby trecând 
sticla de la unul la altul, este ce naiba făcea omul ăsta? 
Căuta ţiţei de stâncă, poate? Sau era militar, sau filosof? 
Spuneai ceva de măsurători, Sam, pentru ce erau alea? 

— Măsurau lumina stelelor şi aurora. Avea o pasiune 
pentru aurora boreală. Cred însă că cel mai mult îl 
interesau relicvele. Lucrurile vechi. 

— Ştiu cine ar putea să-ţi spună mai multe, zise 
vânătorul de foci. Sus pe munte este un observator al 
Academiei Imperiale Moscovite. Ei ar putea să-ţi spună. Ştiu 
că se ducea des acolo. 

— Dar de ce îl cauţi, Lee? întrebă Sam Cansino. 

— Are o datorie la mine, răspunse Lee Scoresby. 

Explicaţia era satisfăcătoare pentru toată lumea, aşa 
că nu mai puseră întrebări. Conversaţia se îndreptă spre 
subiectul care era pe buzele tuturor: schimbările 
catastrofale care aveau loc în jurul lor, pe care nu le putea 
înţelege nimeni. 

— Pescarii spun că se poate merge cu barca până în 
lumea cea nouă, zise vânătorul de foci. 

— Lumea nouă? întrebară restul. 

— Când s-o ridica ceața asta o să vedem direct acolo, 
le spuse încrezător vânătorul de foci. Când s-a întâmplat 
prima dată, eram în caiac şi mă uitam spre nord, din 
întâmplare. N-o să uit niciodată ce am văzut acolo. 
Pământul nu se mai curba la orizont, ci continua drept 
înainte. Se vedea înainte departe, departe, şi erau pământ 
şi coastă, munţi, porturi, copaci verzi şi câmpuri de porumb, 
în cer, cât vezi cu ochii. Vă spun ceva, prieteni, aşa o 
privelişte... merită să munceşti cincizeci de ani numai ca s- 


o vezi. Aş fi mers mai departe în cer spre locurile alea fără 
să mă uit înapoi; dar pe urmă a venit ceața... 

— N-am mai văzut aşa o ceaţă, mormăi Sam Cansino. 
Cred că durează de o lună, poate şi mai mult. Dar n-ai 
noroc dacă îl cauţi pe Stanislaus Grumman să-ţi dea banii, 
Lee. E mort. 

— Ahaaa, mi-am adus aminte numele lui tătăresc! 
spuse vânătorul de foci. Mi-am amintit cum îi spuneau în 
timp ce-i găureau craniul. Suna cam ca Jopari. 

— Jopari? N-am mai auzit numele ăsta, spuse Lee 
Scoresby. O fi nipon. Deci, dacă vreau să-mi văd banii 
înapoi, pot să-i recuperez de la moştenitorii lui. Sau de la 
Academia din Berlin. O să întreb la Observator, să vedem 
dacă au o adresă la care să scriu. 


Observatorul se afla la o oarecare distanţă spre nord, 
iar Lee Scoresby angajase o sanie trasă de câini şi un 
conducător de sanie. Nu găsise prea uşor pe cineva care să 
vrea să se aventureze în mijlocul ceţii, dar Lee avea putere 
de convingere sau cel puţin banii lui aveau. Până la urmă, 
un bătrân tătar de pe Obi fu de acord să-l ducă, după 
îndelungi târguieli. 

Conducătorul de sanie nu se folosea de busolă, căci 
altfel i-ar fi fost imposibil să ajungă. Naviga după alte 
semne, printre care daimonul lui vulpe polară, care stătea 
în faţă în sanie şi adulmeca aerul. Lee, care avea tot timpul 
cu el busola, îşi dăduse seama că deja câmpul magnetic al 
Pământului era la fel de tulburat ca toate celelalte. 

Bătrânul spuse, când se opriră să facă cafea: 

— Asta mai fost mai demult. 

— Ce anume, că s-au deschis cerurile? Asta s-a mai 
întâmplat? 

— Mii de ani în urma. Popor meu aduce aminte. Toate 
demult, mii de ani. 

— Şi ce se spune la voi despre asta? 

— Cer deschis şi spirite plimbat între lume asta şi 


lume cealaltă. Pământ mişcat. Gheaţa topit, pe urmă 
îngheţat la loc. Spirite cusut la gaura după aceea. Dar 
vrăjitoare spun că cer e subţire acolo, după luminile din 
nord. 

— Şi ce-o să se întâmple, Umaq? 

— La fel ca înainte. Lucruri fac la fel. Dar numai după 
mare problema, mare război. Război de spirite. 

Conducătorul nu voia să-i spună mai multe şi plecară 
în curând, trecând încet peste hopuri şi goluri şi peste 
stânci ieşite în afară, întunecate în ceața palidă, până când 
bătrânul zise: 

— Observator sus acolo. Acum mergi pe jos. Cărare 
prea grea pentru sanie. Dacă vrei întorci, eu aştept aci. 

— Da, vreau să mă întorc când am terminat, Umaq. 
Poţi să-ţi faci un foc, prietene, să te aşezi şi să te odihneşti. 
O să fiu plecat vreo trei sau patru ore. 

Lee Scoresby porni la drum, cu Hester în buzunarul 
hainei, şi după o jumătate de oră de urcuş abrupt găsi un 
grup de clădiri chiar deasupra lui, care arătau de parcă le- 
ar fi pus acolo un uriaş. Dar iluzia aceasta se datora numai 
unui moment când ceața se ridicase, pentru că după aceea 
fură acoperite din nou. Văzu marea cupolă a observatorului 
şi una mai mică puţin mai departe, iar între ele, clădiri 
administrative şi locuinţe. Nu era nicio lumină, pentru că 
ferestrele erau acoperite tot timpul ca să nu strice 
întunericul din jurul telescopului. 

La câteva minute după ce sosise, Lee vorbea cu un 
grup de astronomi dornici să afle veşti de la el, şi nu există 
grup de oameni de ştiinţă mai frustraţi pe timp de ceaţă 
decât astronomii. Le spunea tot ce văzuse şi, îndată ce 
epuiză subiectul, întrebă despre Stanislaus Grumman. 
Astronomii nu mai avuseseră vizitatori de câteva 
săptămâni, aşa că erau nerăbdători să vorbească. 

— Grumman? Da, lasă că-ţi spun eu câte ceva despre 
el, zise directorul. Era englez, în ciuda numelui. Îmi 
amintesc... 

— Nici vorbă, spuse adjunctul lui. Era membru al 


Academiei Imperiale din Berlin. L-am întâlnit la Berlin. Eram 
sigur că e neamt. 

— Nu, cred că o să fii surprins să afli că era englez. 
Vorbea limba perfect, oricum, spuse directorul. Sunt de 
acord, era membru al Academiei din Berlin. Era geolog... 

— Nu, n-ai dreptate, răspunse altcineva. Cerceta 
Pământul, într-adevăr, dar nu era geolog. Am vorbit mai 
mult cu el, într-o zi. Era ceea ce s-ar numi paleoarheolog. 

Şedeau toţi cinci în jurul unei mese din camera care 
le servea drept sufragerie, salon, bar, sală de recreere şi 
cam orice altceva. Doi erau moscoviți, unul era polonez, 
unul yoruba şi unul skraeling. Lee Scoresby simţi că micul 
grup de oameni era bucuros de musafiri, măcar şi pentru că 
mai înviora cineva conversaţia. Polonezul vorbise ultimul, 
iar yoruba îl întrerupse: 

— Cum adică paleoarheolog? Arheologii deja studiază 
ceea ce e vechi, de ce mai e nevoie de încă un cuvânt în 
faţă care înseamnă vechi? 

— Pentru că el cerceta lucruri mult mai vechi decât 
te-ai aştepta, de exemplu rămăşiţe de civilizaţii de acum 
douăzeci sau treizeci de mii de ani, răspunse polonezul. 

— Ce prostie! izbucni directorul. O mare prostie! Şi-a 
bătut joc de tine. Civilizaţii de acum treizeci de mii de ani? 
Unde sunt dovezile? 

— Sub gheaţă, răspunse polonezul. Asta era şi ideea. 
După cele spuse de Grumman, câmpul magnetic al 
Pământului s-a schimbat în mai multe rânduri în trecut şi 
Pământul s-a mişcat, aşa că zonele temperate au fost 
acoperite de gheaţă. 

— Cum? întrebă yoruba. 

— Păi, avea o teorie complicată. Ideea era că orice 
dovezi ar exista despre civilizaţii vechi de treizeci de mii de 
ani sunt ascunse sub gheaţă. Zicea că are fotograme cu 
formaţiuni ciudate de roci... 

— Ha, asta-i tot? întrebă directorul. 

— Eu vă transmit numai ce mi-a spus el. Nu-l apăr 
sau ceva, îi răspunse polonezul. 


— Domnilor, de cât timp îl cunoaşteţi pe Grumman? 
întrebă Lee Scoresby. 

— Păi, să mă gândesc... zise directorul. Ne-am întâlnit 
prima dată acum şapte ani. 

— Devenise celebru cu vreun an-doi înainte, cu 
lucrarea despre variaţia polilor magnetici, adăugă yoruba. 
Dar a venit de nicăieri. Adică nu l-a cunoscut nimeni când 
era student, sau să fi văzut vreo lucrare anterioară... 

Mai vorbiră puţin, fiecare aducându-şi aminte câte 
ceva sau dându-şi cu părerea despre ce ar fi putut să se 
întâmple cu Grumman, deşi majoritatea credeau că e mort. 
Când polonezul se ridică să mai facă o cafea, daimonul- 
iepuroaică Hester îi şopti lui Lee: 

— Fii atent la skraeling. 

Skraelingul abia dacă scosese un cuvânt. Lee se 
gândise că era tăcut din fire, dar, după ce Hester îi atrase 
atenţia, se uită în direcţia lui în pauza de conversaţie şi 
văzu că daimonul omului, o bufniţă polară, îl fixa furioasă 
cu ochii ei mari, portocalii. Aşa arătau bufniţele şi aşa se 
holbau de obicei, dar Hester avea dreptate, daimonul arăta 
o ostilitate şi o suspiciune care pe chipul omului nu se 
zăreau. 

Apoi Lee mai văzu ceva: skraelingul purta un inel cu 
însemnele Bisericii. Deodată îşi dădu seama de ce tăcea 
omul. La fiecare staţie de cercetări filosofice, auzise el, 
trebuia să existe şi un reprezentant al Magisteriumului 
angajat acolo, pe post de cenzor şi ca să nu lase să 
transpire veşti despre descoperiri eretice. 

Deci, dându-şi seama de asta şi amintindu-şi despre 
ceva ce auzise de la Lyra, Lee întrebă: 

— Spuneţi-mi, vă rog, domnilor, aţi auzit cumva că 
Grumman ar cerceta Praful? 

Încăperea mică şi înghesuită fii cuprinsă de o tăcere 
adâncă şi toată lumea îşi concentră atenţia asupra 
skraelingului, deşi nu-l priveau direct. Lee ştia că nimeni 
nu-şi poate da seama ce gândeşte Hester, cu ochii ei pe 
jumătate închişi şi urechile lăsate pe spate, aşa că afişă o 


mină inocentă şi voioasă când se uită de la unul la altul. 

Într-un final, se opri cu privirea asupra skraelingului şi 
spuse: 

— Îmi cer scuze, am întrebat ceva ce nu aveam voie 
să ştiu? 

Skraelingul zise: 

— De unde aţi auzit povestea asta, domnule 
Scoresby? 

— De la un pasager pe care l-am dus cu balonul, 
răspunse Lee cu uşurinţă. Nu mi-a spus ce înseamnă, dar, 
din descrierea lui, părea ceva de care s-ar fi putut ocupa 
Dr. Grumman. Poate ceva din cer, ca aurora. Însă m-a pus 
pe gânduri pentru că eu, ca aeronaut, cunosc destul de 
bine cerul şi n-am dat niciodată peste aşa ceva. Ce este, de 
fapt? 

— Cum spuneaţi, un fenomen natural, răspunse 
skraelingul. N-are nicio însemnătate practică. 

În acel moment Lee se hotărî să plece. Nu mai aflase 
nimic important şi nu voia să-l lase pe Umaq să aştepte 
prea mult. Îi părăsi pe astronomi în observatorul lor 
înveşmântat în ceaţă şi o pomi pe cărare în jos, pipăind cu 
atenţie la fiecare pas în urma daimonului, ai cărui ochi erau 
mai aproape de pământ. 

Când mai aveau cam zece minute până jos, ceva 
trecu ca vântul pe lângă urechile lui, prin ceaţă, şi se repezi 
la Hester. Era daimonul-bufniţă al skraelingului. 

Dar Hester o simţise venind şi se lăsase la pământ 
din timp, iar ghearele bufniței ratară ţinta. Hester ştia să 
lupte: avea şi ea gheare ascuţite, era dură şi curajoasă. Lee 
ştia că skraelingul trebuie să fie şi el pe aproape, aşa că 
scoase revolverul de la brâu. 

— În spate! strigă Hester, iar el se întoarse în loc şi se 
lăsă iute la pământ, în timp ce o săgeată îi şuieră peste 
umăr. 

Trase şi el un foc imediat, skraelingul se prăbuşi la 
pământ gemând, cu glonţul înfipt în picior. Un moment mai 
târziu, planând fără zgomot, daimonul-bufniţă se lăsă în jos 


aproape leşinat lângă el şi se aşeză într-o rână pe zăpadă, 
încercând să-şi strângă aripile. 

Lee Scoresby armă din nou revolverul şi îl îndreptă 
spre tâmpla omului. 

— Aşa, prostule. Ce te-a apucat mai-nainte? Nu-ţi dai 
seama că ce se întâmplă în cer e la fel de rău pentru toată 
lumea? 

— E prea târziu, spuse skraelingul. 

— Prea târziu pentru ce? 

— Prea târziu ca să mai poţi opri ceva. Am trimis deja 
o pasăre mesager. Magisteriumul o să afle despre 
cercetările tale şi o să se bucure să afle şi despre 
Grumman... 

— Ce e cu el? 

— Îl mai caută şi alţii, iar asta confirmă ceea ce ştiam 
despre el. Şi că mai au habar şi alţii despre Praf. Eşti 
duşmanul Bisericii, Lee Scoresby... îi veţi cunoaşte după 
rezultate. După întrebările lor veţi şti că şarpele le roade 
inima... 

Bufnița uguia încet şi dădea din aripi spasmodic. 
Ochii ei portocalii strălucitori erau înceţoşaţi de durere. In 
zăpada din jurul skraelingului se formase deja o pată mare 
şi roşie de sânge: chiar şi prin ceața deasă Lee îşi dădu 
seama că omul era pe moarte. 

— Cred că glonţul meu a atins o arteră, spuse el. Dă- 
mi drumul la mânecă şi o să improvizez un bandaj. 

— Nu! spuse skraelingul, tăios. Mor cu bucurie! O să 
mă bucur de creanga de palmier a martirilor! N-o să-mi 
răpeşti cinstea asta! 

— Atunci, n-ai decât să mori. Dar mai întâi spune- 
mi... 

Nu mai apucă să încheie întrebarea, pentru că 
daimonul-bufniţă dispăruse cu un mic tremur. Sufletul 
skraelingului dispăruse şi el. Lee văzuse odată un tablou în 
care era pictat unul dintre sfinţii Bisericii, atacat de asasini. 
În timp ce ei îi loveau trupul muribund, daimonul sfântului 
era purtat spre rai de heruvimi şi i se oferea o ramură de 


palmier, însemnul martiriului. Pe faţa skraelingului se citea 
acum exact aceeaşi expresie ca a sfântului din tablou: 
extazul coborât spre uitare. Lee îl puse la loc cu dezgust. 

Hester făcu un zgomot din buze. 

— Trebuia să-mi fi dat seama că o să trimită un 
mesaj. la-i inelul, spuse ea. 

— De ce naiba să-l iau, doar nu suntem hoţi. 

— Nu, suntem renegaţi. Nu că am fi vrut noi, ci din 
cauza răutăţii lui. Odată ce Biserica o să afle despre asta, 
nu mai avem scăpare. Trebuie să profităm de toate 
avantajele. Hai, du-te şi ia inelul şi pune-l bine, şi poate o 
să-l folosim. 

Lee înţelese ce avea ea în minte şi luă inelul de pe 
mâna mortului. Privind în jos spre negură, văzu că într-o 
parte a cărării se căsca o râpă şi rostogoli cadavrul 
skraelingului peste mal. Păru că durează o veşnicie să 
atingă pământul. Lui Lee nu-i plăcea violenţa şi ura să 
omoare, deşi fusese nevoit s-o facă de trei ori până atunci. 

— N-are sens să gândeşti aşa, spuse Hester. Nu ne-a 
lăsat nicio altă posibilitate şi n-am tras cu gând să-l 
omorâm. Las-o naibii, Lee, voia să moară. Oamenii ăştia 
sunt nebuni. 

— Cred că ai dreptate, zise el şi puse pistolul la loc în 
toc. 

La poalele pantei îl găsiră pe conducătorul de sanie, 
cu câinii înhămaţi şi gata de drum. 

— Spune-mi, Umag, zise Lee, când erau deja pe drum 
spre cherhana, ai auzit vreodată de un bărbat pe care îl 
cheamă Grumman? 

— A, sigur, răspunse omul. Toată lume ştie de Dr. 
Grumman. 

— Ştiai că are un nume tătăresc? 

— Nu e tătar. Vrei spui Jopari? Nu e tătar. 

— Ce s-a întâmplat cu el? A murit? 

— Dacă întrebi asta, eu nu ştiu. Deci nu afli adevăr de 
la mine. 

— Am înţeles. Dar pe cine ar trebui să întreb? 


— Pe trib de la el. Mai bine mergi la Enisei, întrebi la 
ei. 

— Tribul lui... adică cei care l-au iniţiat? Care i-au 
găurit craniul? 

— Da, întrebi la ei. Poate nu e mort, poate e. Poate nu 
e nici mort, nici viu. 

— Adică cum nici mort, nici viu? 

— In lume de spirite. Poate e în lume de spirite. Deja 
spus prea mult. Nu mai spun nimic. 

Şi tăcu. 

Dar, când ajunseră înapoi la cherhana, Lee se duse la 
docuri şi căută o corabie care ar fi putut să-l ducă la gurile 
Eniseiului. 


Între timp, vrăjitoarele căutau şi ele. Regina letonă, 
Ruta Skadi, zburase multe zile şi nopţi alături de Serafina 
Pekkala, prin ceaţă şi vânt, pe deasupra unor ţinuturi 
devastate de inundaţii sau alunecări de teren. Ştiau bine că 
se aflau într-o lume în care nu mai fuseseră niciodată, cu 
vânturi ciudate, mirosuri stranii în aer, păsări mari, 
necunoscute, care le atacau de cum le vedeau şi pe care 
încercau să le îndepărteze cu un nor de săgeți, iar când 
găsiră un loc unde să se aşeze, văzură că până şi plantele 
erau ciudate. 

Dar unele erau comestibile; şi mai erau şi nişte 
animăluţe care semănau cu iepurii, bune de mâncat. Era şi 
apă din belşug. S-ar fi trăit bine acolo, dacă n-ar fi fost 
acele forme spectrale care pluteau ca o ceaţă peste câmpie 
şi se strângeau mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor 
joase. In anumite momente, din cauza luminii puternice, 
aproape că nu se observau, apăreau mai mult ca o iluzie în 
peisaj, o unduire ritmică, de parcă ar fi fost văluri 
transparente în faţa unor oglinzi. Vrăjitoarele nu mai 
văzuseră aşa ceva şi nu aveau deloc încredere în ele. 

— Ce crezi, Serafina Pekkala, sunt vii? întrebă Ruta 
Skadi, în timp ce dădeau roată unui grup de creaturi care 


stăteau nemişcate la marginea unei păduri. 

— Vii sau moarte, sunt răutatea  întruchipată, 
răspunse Serafina. Simt asta de aici. Şi nu m-aş apropia 
mai mult de ele decât dacă aş şti ce armă le-ar putea răni. 

Spectrele păreau să fie atrase de pământ şi nu 
puteau zbura, spre norocul vrăjitoarelor. În după-amiaza 
aceleiaşi zile, văzură de ce erau în stare Spectrele. 

Se întâmpla la un vad, unde drumul prăfuit traversa 
un râu peste un pod de piatră din spatele unui pâlc de 
copaci. Lumina soarelui aproape de apus cădea pieziş peste 
iarba câmpiei, scoțând în evidenţă verdele intens al ierbii şi 
un praf auriu în aer, iar în acea lumină caldă vrăjitoarele 
văzură un grup de călători care se îndreptau spre pod, unii 
pe jos, alţii în căruţe trase de cai, iar doi călare. Nu le 
zăriseră pe vrăjitoare, pentru că nu aveau niciun motiv să 
se uite în sus, dar ei erau primii oameni pe care-i văzuseră 
vrăjitoarele în această lume, iar Serafina era cât pe-aci să 
coboare ca să vorbească cu ei, când se auzi un strigăt de 
avertizare. 

Venea de la călăreţul care conducea grupul. Arăta 
spre copaci şi, când vrăjitoarele priviră mai atent, văzură că 
un grup de Spectre se scurgea peste iarbă, părând că 
pluteşte fără niciun efort către pradă - oamenii care veneau 
spre ele. 

Aceştia se împrăştiară într-o clipă. Serafina se uită 
năucită cum conducătorul face cale-ntoarsă şi fuge cât 
poate de repede, în galop, fără să stea să-şi ajute tovarăşii, 
iar cel de-al doilea călăreț făcu acelaşi lucru, gonind în altă 
direcţie. 

— Surorile mele, zburaţi cât puteţi de jos şi uitaţi-vă 
atent, dar nu _ interveniţi până nu vă zic eu, le spuse 
Serafina celorlalte vrăjitoare. 

Văzură că în micul grup erau şi copii, unii în căruţe, 
alţii pe jos. Şi era clar că aceştia nu vedeau Spectrele, iar 
Spectrele nu erau interesate de ei. O bătrână din căruţă 
ţinea doi copii în poală, iar Ruta Skadi se mânie când văzu 
laşitatea femeii: încerca să se ascundă după micuţi şi îi 


arunca în faţa Spectrului care se apropia de ea, în 
încercarea de a-şi salva viaţa. 

Copiii fugiră de lângă bătrână şi săriră jos din căruţă, 
iar apoi începură să alerge de colo până colo înfricoşaţi, ca 
şi ceilalţi, sau să se înghesuie unii într-alţii plângând, în 
timp ce Spectrele îi atacau pe adulţi. Bătrâna din căruţă fu 
cuprinsă imediat de un văl tremurător şi transparent, care 
se mişca şi se hrănea invizibil, într-un fel care o îngreţoşă 
pe Ruta Skadi. Toţi adulţii din grup avură parte de aceeaşi 
soartă, mai puţin cei doi călăreţi, care fugiseră. 

Fascinată şi oripilată în acelaşi timp, Serafina Pekkala 
zbură mai aproape. Un tată şi copilul lui încercaseră să fugă 
prin vad, dar un Spectru îi prinsese, iar copilul rămăsese 
agăţat în spatele bărbatului, plângând, în timp ce tatăl 
mergea tot mai încet şi apoi se opri în mijlocul apei, fără să 
mai mişte. 

Oare ce se întâmplase cu el? Serafina zbură la câţiva 
metri deasupra apei, privind îngrozită. Auzise de la călătorii 
din lumea ei despre legenda vampirului şi se gândi la ea 
văzând cum Spectrul se hrănea cu... cu ce oare? Cu ceva 
din interior, în mod sigur, cu sufletul omului, cu daimonul 
lui, poate, pentru că în lumea aceea daimonii nu erau 
vizibili, erau înăuntrul oamenilor. Braţele bărbatului 
rămaseră fără vlagă sub strânsoarea coapselor copilului, iar 
acesta căzu în apă, agăţându-se în van de mâna tatălui, 
icnind şi plângând, în timp ce omul întoarse neputincios 
capul spre locul unde fiul i se îneca sub ochii lui. 

Era mai mult decât putea suporta Serafina. Se lăsă 
mai jos şi scoase copilul din apă, iar în acelaşi moment Ruta 
Skadi strigă: 

— Atenţie, soră, în spatele tăul!... 

Serafina avu pentru o clipă o senzaţie stranie de gol 
lăuntric şi se întinse să prindă mâna Rutei Skadi, care o 
trase din faţa pericolului. Zburară mai sus, copilul urla de- 
acum şi se ţinea strâns de mijlocul ei cu degeţelele 
încleştate, iar Serafina văzu Spectrul chiar în spatele ei, ca 
un rotocol de abur deasupra apei, întinzând tentacule de 


ceaţă după prada pierdută. Trimise o săgeată chiar în 
miezul lui, dar fără niciun efect. 

Serafina lăsă jos copilul pe malul râului, văzând că nu 
era în pericol să-l atingă Spectrele, şi apoi se retraseră 
înapoi în înaltul cerului. Micul grup de călători se oprise de- 
a binelea; caii păşteau sau îşi legănau capetele ca să se 
apere de muşte, copiii urlau şi se strângeau unii pe alţii în 
braţe privind de la distanţă şi toţi adulţii erau nemişcaţi. 
Când şi ultimul dintre Spectre se sătură şi se îndepărtă, 
Serafina se lăsă în jos în faţa unei femei care şedea pe 
iarbă, o femeie voinică şi sănătoasă, cu obrajii rumeni şi 
părul blond şi lucios. 

— Femeie, mă auzi? întrebă Serafina. Mă vezi? 

O scutură de umăr. Femeia făcu mare efort ca să 
ridice privirea. Părea să nu observe nimic. Ochii ei erau goi, 
fără expresie, iar când Serafina o ciupi de braţ se uită puţin 
în jos, apoi întoarse din nou privirea. 

Celelalte vrăjitoare mergeau printre căruțele 
împrăştiate, uitându-se cu milă la victime. Între timp, copiii 
se adunaseră pe o movilă puțin mai departe, privindu-le pe 
vrăjitoare şi şuşotind. 

— Călărețul se uită la noi, spuse una dintre vrăjitoare. 

Arătă apoi înspre trecătoarea dintre dealuri. Călărețul 
care fugise îşi înfrânase calul şi se întorsese să se uite, cu 
mâna streaşină la ochi, ca să vadă ce se întâmplă. 

— O să vorbim cu el, spuse Serafina şi îşi luă zborul. 

Indiferent cum se comportase omul în faţa Spectrelor, 
nu era un laş. Când le văzu pe vrăjitoare apropiindu-se 
ridică puşca şi dădu pinteni calului spre peticul de iarbă, 
unde putea să armeze şi să tragă şi să se lupte cu ele în 
câmp deschis; dar Serafina Pekkala ateriză uşor în faţa lui 
ţinând arcul cu ambele mâini şi îl aşeză pe pământ în faţa 
ei. 

Indiferent dacă oamenii de aici cunoşteau gestul sau 
nu, bărbatul îl înţelese. Işi cobori şi el puşca de pe umăr şi 
aşteptă, uitându-se de la Serafina la celelalte vrăjitoare şi 
apoi la daimonii lor, care dădeau roată pe cer, deasupra 


tuturor. Un grup de femei tinere şi feroce, îmbrăcate în fâşii 
de mătase neagră şi călărind ramuri de pin prin cer nu era, 
cu siguranţă, o imagine cu care omul să fie obişnuit, dar 
rămase calm, cu un aer obosit. Apropiindu-se, Serafina 
văzu că era trist, dar stăpân pe sine. Imaginea de acum 
făcea şi mai greu de înţeles gestul lui de a fugi atunci când 
îi piereau tovarăşii. 

— Cine eşti? întrebă el. 

— Mă numesc Serafina Pekkala. Sunt regina 
vrăjitoarelor de la Lacul Enara, dintr-o altă lume. Care e 
numele tău? 

— Joachim Lorenz. Vrăjitoare? Adică lucraţi cu 
diavolul? 

— Şi dacă am lucra, am fi duşmani? 

Omul se gândi câteva momente, apoi îşi puse puşca 
în poală. 

— Poate că odată, mai demult, aţi fi fost, spuse el, 
dar vremurile s-au schimbat De ce aţi venit în lumea asta? 

— Pentru că vremurile s-au schimbat. Ce erau 
creaturile alea care v-au atacat? 

— Păi, Spectre... răspunse el, uimit. Nu ştiţi ce sunt 
alea Spectre? 

— N-am întâlnit aşa ceva în lumea noastră. Am văzut 
c-ai fugit şi n-am ştiut ce să credem. Acum înţeleg. 

— Nu te poţi apăra de ele, zise Joachim Lorenz. 
Numai copiii scapă. În fiecare grup de călători trebuie să fie 
un bărbat şi o femeie călare, prin lege, care să facă exact 
ce am făcut noi, altfel nu va mai rămâne nimeni care să 
aibă grijă de copii. Dar acum e rău de tot; în oraşe colcăie 
Spectrele, înainte nu erau mai mult de o duzină în fiecare 
loc. 

Ruta Skadi se uită în jur. Văzu că celălalt călăreț se 
ducea spre căruţe şi că era, într-adevăr, o femeie. Copiii se 
repeziră spre ea. 

— Dar nu mi-aţi răspuns ce căutaţi aici, continuă 
Joachim Lorenz, că doar n-aţi venit degeaba. Vă rog să-mi 
răspundeţi. 


— Căutăm o copilă din lumea noastră care se 
numeşte Lyra Belacqua şi căreia i se mai zice şi Lyra 
Silvertongue. Dar unde ar putea fi în toată lumea asta, 
habar n-avem. N-ai văzut un copil singur pe drum, care să ţi 
se pară ciudat? 

— Nu, dar am văzut îngeri noaptea trecută, se 
îndreptau spre Pol. 

— Îngeri? 

— Oştiri întregi, cu arme şi armuri strălucitoare. Nu 
prea se mai găsesc în ziua de azi, deşi bunicul meu spunea 
că pe vremea lui treceau destul de des prin lumea asta. 

Işi puse mâna streaşină la ochi şi privi spre căruțele 
împrăştiate şi spre călătorii opriţi. Femeia descălecase şi 
acum îi liniştea pe câţiva dintre copii. 

Serafina îi urmări privirea şi spuse: 

— Dacă facem tabără cu voi şi vă ajutăm să vă păziţi 
de Spectre, poţi să-mi povesteşti mai multe despre lumea 
asta şi despre îngerii pe care i-ai văzut? 

— Desigur. Haideţi. 


Vrăjitoarele îi ajutară să mute căruțele peste pod, 
dincolo de copacii de unde veniseră Spectrele. Adulții 
încremeniţi rămăseseră unde erau, deşi imaginea 
copilaşilor care se agăţau de poala unei mame care nu mai 
răspundea era dureroasă, ca şi aceea a altor copii care 
trăgeau disperaţi de mâneca unui tată ce privea în gol şi nu 
vedea nimic. Copiii mai mici nu înțelegeau de ce trebuie să- 
şi părăsească părinţii. Cei mai mari, dintre care unii deja şi-i 
pierduseră, erau pur şi simplu muţi şi cu o privire sumbră. 
Serafina îl luă în braţe pe băieţelul care căzuse în apă şi 
care plângea după tatăl lui, întinzând mânuţele spre silueta 
inertă din apă. Serafina îi simţea lacrimile pe piele. 

Femeia-călăreţ care purta pantaloni groşi de doc şi 
care gonea ca un bărbat nu vorbi deloc cu vrăjitoarele. Pe 
chipul ei se citea îndârjirea. li împingea pe copii înainte, 
vorbindu-le fără emoție şi neluându-le în seamă lacrimile. 


Soarele spre apus arunca o lumină aurie şi fiecare detaliu al 
peisajului se vedea clar, nimic nu părea surprinzător, iar 
feţele copiilor, a bărbatului şi a femeii păreau şi ele 
nemuritoare, puternice şi frumoase. 

Mai târziu, când jarul focului lucea într-un cerc de 
pietre pline de cenuşă, iar dealurile înalte se întindeau sub 
clarul de lună, Joachim Lorenz le povesti Serafinei Pekkala 
şi Rutei Skadi istoria acelei lumi. 

— Odată, demult, a fost o lume fericită, spunea el. 
Oraşele erau mari şi elegante, câmpurile, fertile şi cultivate 
cu grijă. Pe oceanele albastre circulau încolo şi încoace 
corăbiile negustorilor, iar pescarii prindeau în plasele lor 
uriaşe cod şi ton, biban şi scrumbie. În păduri era vânat din 
belşug şi niciun copil nu suferea de foame. În curţile şi 
pieţele din marile oraşe veneau ambasadori din Brazilia şi 
Benin, din Irlanda şi Coreea, care se amestecau cu 
vânzătorii de tutun sau de bilete de loterie şi cu comedianţii 
din Bergamo. Noaptea se întâlneau îndrăgostiţii cu măşti pe 
sub coloanele invadate de trandafiri agăţători, iar aerul era 
parfumat de iasomie şi pulsa în ritmul lăutelor. 

Vrăjitoarele ascultau cu ochii larg deschişi această 
poveste despre o lume atât de asemănătoare cu a lor, şi 
totuşi atât de diferită. 

— Dar s-a stricat totul, continuă el. Acum trei sute de 
ani, s-a stricat totul. Unii cred că breasla filosofilor de la 
Torre degli Angeli, Turnul îngerilor, din oraşul de unde abia 
ce-am plecat, au fost de vină. Alţii spun că am fost 
pedepsiţi pentru grelele noastre păcate, deşi n-am auzit să 
ştie cineva sigur care erau acelea. Oricum, dintr-odată au 
apărut Spectrele şi de atunci ne bântuie. Aţi văzut şi voi ce 
fac. Imaginaţi-vă că ar trebui să trăiţi într-o lume în care 
sunt Spectre. Cum să mai prosperăm, dacă nu ne mai 
putem baza pe nimic din ce ştiam? În orice moment tatăl 
sau mama pot să dispară, iar familiile se destramă. Un 
negustor poate fi luat de Spectre, iar afacerea lui se duce 
de râpă şi slujbaşii rămân pe drumuri. Cum să mai ai 
încredere în jurămintele îndrăgostiţilor? Toată încrederea şi 


virtutea au dispărut din lumea noastră atunci când au venit 
Spectrele. 

— Cine sunt aceşti filosofi? întrebă Serafina. Şi unde e 
turnul acela de care vorbeai? 

— In oraşul din care am plecat - Cittăgazze. Oraşul 
coţofenelor. Ştiţi de ce se cheamă aşa? Coţofenele fură, şi 
noi asta am ajuns să facem acum. Nu mai creăm nimic, n- 
am mai construit nimic de sute de ani, furăm totul din alte 
lumi. Da, desigur că ştim că există alte lumi. Filosofii de la 
Torre degli Angeli au descoperit tot ce trebuie să ştim 
despre asta. Au o vrajă cu care, dacă o rosteşti, poţi intra 
printr-o uşă nevăzută în altă lume. Unii spun că nueo 
vrajă, ci o cheie care deschide chiar şi lacăte care nu 
există. Cine mai ştie? Indiferent ce-o fi, aşa au intrat 
Spectrele. Şi filosofii o mai folosesc încă, din câte am 
înţeles. Se duc în alte lumi şi fură de acolo şi aduc ce 
găsesc, aur şi bijuterii, desigur, dar şi alte lucruri, idei, saci 
cu porumb sau creioane. Ei sunt sursa bogăției noastre, 
breasla hotilor, spuse omul cu amărăciune. 

— De ce Spectrele nu-i atacă pe copii? întrebă Ruta 
Skadi. 

— Asta e cel mai mare mister. Probabil că inocenţa 
copiilor respinge Spectrele indiferenţei. Dar mai este şi 
altceva. Copiii pur şi simplu nu le văd, deşi nu înţelegem de 
ce. Niciodată n-am înţeles. Sunt destui copii care rămân 
orfani din cauza Spectrelor, copii ai căror părinţi au fost 
luaţi. Se strâng în bande şi bântuie satele, uneori îi tocmesc 
adulţii ca să aducă mâncare şi provizii din zonele unde sunt 
Spectre sau umblă de colo-colo şi adună resturi. Deci aşa e 
lumea noastră. Sigur, am reuşit să supravieţuim cu 
blestemul ăsta. Sunt ca paraziţii. Nu-şi omoară gazda, dar o 
lasă mai mult moartă decât vie. Până de curând a existat 
un echilibru, până la marea furtună. A fost o furtună 
nemaipomenită, parcă toată lumea se cutremura şi se 
rupea în bucăţi. Nimeni n-a mai văzut aşa o furtună. Şi apoi 
a venit o ceaţă care a durat zile întregi şi a acoperit toată 
partea de lume pe care o ştiu eu şi nimeni nu a mai putut 


să călătorească. Şi când s-a ridicat ceața oraşele erau pline 
de Spectre, sute şi mii de Spectre. Aşa că am fugit pe 
dealuri şi pe mare, dar de data asta nu mai avem scăpare. 
Aţi văzut cu propriii ochi. Acum e rândul vostru. Povestiţi-mi 
despre lumea voastră şi de ce aţi venit aici. 

Serafina îi spuse adevărul, pe cât ştia şi ea. Părea un 
om cinstit şi nu era nevoie să-i ascundă nimic. El asculta cu 
atenţie, dând din cap a mirare, şi spuse, când termină ea 
de povestit: 

— V-am zis că filosofii noştri au puterea să deschidă 
porţi între lumi. Unii cred că mai uită porţi deschise, din 
greşeală. Nu m-ar mira dacă ar veni, din când în când, şi 
călători din alte lumi. Ştim că trec îngerii, de fapt. 

— Ingerii? întrebă Serafina. Ai mai vorbit despre ei. N- 
am auzit niciodată de îngeri. Ce sunt? 

— Vreţi să vă povestesc despre îngeri? întrebă 
Joachim Lorenz. Bine. Ei îşi spun bene e/im, aşa am auzit. 
Unii le zic şi Păzitori. Nu sunt făcuţi din came şi oase ca noi, 
sunt fiinţe spirituale; sau poate carnea lor e mai fină, mai 
uşoară şi transparentă, nu ştiu ce să zic. Dar nu sunt ca noi. 
Duc mesaje din rai, asta e menirea lor. Uneori îi vedem prin 
cer, zburând prin lumea noastră către alte lumi, strălucesc 
în înaltul cerului ca licuricii. În nopţile liniştite se aude şi 
fâlfâitul aripilor. Au alte preocupări decât noi, deşi în 
vremurile străvechi se amestecau printre oameni şi se 
spune că făceau şi copii. 

Când a venit ceața, după marea furtună, eram ascuns 
pe undeva printre dealurile de la Sant'Elia, pe drum spre 
casă. M-am refugiat într-o colibă de păstor pe malul unui 
pârâu, lângă o pădure de mesteceni, şi toată noaptea am 
auzit strigăte de avertizare şi de mânie pe deasupra mea şi 
fâlfâit de aripi, mult mai aproape decât auzisem până 
atunci. Spre dimineaţă am auzit şi zgomot de arme, fâşâit 
de săgeți şi ciocnire de săbii. N-am avut curaj să mă duc să 
văd, deşi eram foarte curios, pentru că mi-era frică. 
Ingheţasem de frică, de fapt. Când cerul s-a luminat cât se 
putea de mult cu ceața aceea, m-am încumetat să ies şi am 


văzut o siluetă care zăcea rănită lângă pârâu. Am avut 
senzaţia că mă uit la lucruri pe care nu trebuia să le văd, 
lucruri sfinte. Mi-am întors privirea şi când m-am uitat din 
nou nu mai era nimeni. 

N-am ajuns niciodată mai aproape de un înger. Dar, 
cum vă spuneam, i-am auzit noaptea trecută, în înaltul 
stelelor, se duceau spre Pol, ca o flotă de corăbii 
zburătoare. Se întâmplă ceva şi nu ştim ce ar putea fi. 
Poate c-o să izbucnească un război. A mai fost un război în 
ceruri, acum multe mii de ani, dar nu ştiu care a fost 
rezultatul. N-ar fi cu mirare să înceapă acum un altul. Dar s- 
ar distruge tot, iar consecinţele pentru noi ar fi 
devastatoare. Nici nu vreau să mă gândesc. 

Totuşi, continuă el, ridicându-se să mai aţâţe focul, e 
posibil ca finalul să fie mai bun decât îmi imaginez eu. 
Poate fi un război care să măture Spectrele din lumea 
noastră, să le trimită înapoi în gaura de unde au venit. Ar fi 
o binecuvântare! Cât de frumos şi bine am trăi, fără 
pacostea asta îngrozitoare! 

Şi cu toate astea, Joachim Lorenz nu părea să spere 
prea mult, privind la focul care ardea. Lumina pâlpâia pe 
faţa lui, dar trăsăturile puternice nu lăsau să se întrevadă 
nimic. Arăta sumbru şi trist. 

Ruta Skadi spuse: 

— La Pol, domnule. Spuneaţi că îngerii se îndreptau 
spre Pol. De ce oare, aveţi idee? Acolo este raiul? 

— N-aş putea să spun. Eu n-am învăţat prea multe, 
vedeţi şi singure asta. Dar la nord, păi cred că acolo trăiesc 
spiritele, aşa se spune. Dacă îngerii s-ar aduna undeva, 
acolo ar trebui să meargă, ca să ia cu asalt raiul, acolo cred 
că şi-ar face fortăreaţa ca să plece la război. 

Se uită în sus, iar vrăjitoarele îi urmăriră privirea. 
Stelele din lumea aceea erau la fel ca cele din lumea lor: 
Calea Lactee strălucea pe boltă, mii de luminiţe se 
aprindeau în întuneric, aproape la fel de strălucitoare ca 
luna... 

— Domnule, spuse Serafina, aţi auzit vreodată de 


Praf? 

— Praf? Cred că nu vorbim de ţărână, nu? Nu, n-am 
auzit. Dar uite, acum trece un grup de îngeri... 

Arătă către constelația Ophiucus. Şi, într-adevăr, prin 
dreptul ei se mişca ceva, un mic grup de fiinţe luminoase. 
Nu pluteau în derivă, ci zburau cu o ţintă precisă, ca un stol 
de gâşte sau de lebede. 

Ruta Skadi se ridică. 

— Soră, e timpul să ne despărţim, îi spuse Serafinei. 
Eu mă duc să vorbesc cu îngerii, indiferent ce-or fi ei. Dacă 
merg la Lordul Asriel, o să merg şi eu cu ei. Dacă nu, o să 
mă duc singură. Îţi mulţumesc pentru companie şi mergi cu 
bine. 

Se îmbrăţişară, iar Ruta Skadi îşi luă ramura de pin- 
de-nor şi zbură repede de acolo. Daimonul ei, Sergi, un 
piţigoi, veni şi el în viteză spre ea. 

— Mergem sus de tot? întrebă acesta. 

— Ca să-i ajungem pe zburătorii din Ophiucus. 
Trebuie să-i prindem, Sergi, hai! 

Ea şi daimonul ei zburară ca gândul spre constelație, 
cu aerul şfichiuind printre crengile de pin şi părul negru 
fâlfâindu-i pe spate. Nu se uită nicio clipă înapoi la focul 
care scânteia în depărtare, la copiii care dormeau sau la 
celelalte vrăjitoare. Partea aceea de călătorie se terminase 
şi, mai mult, creaturile către care se îndrepta nu păreau 
deloc mai aproape, ba chiar le pierdea din vedere printre 
stelele răspândite pe cer. 

Aşa că zbură mereu în sus, fără să-i piardă din ochi 
pe îngeri, şi, pe măsură ce se apropia, aceştia începeau să 
aibă contururi tot mai clare. 

Străluceau nu ca şi cum ar fi fost în flăcări, ci ca şi 
cum, indiferent unde se aflau şi cât de întuneric era, ar fi 
fost luminaţi de soare. Arătau ca nişte fiinţe umane cu aripi, 
mult mai înalte; fiindcă erau goi complet, vrăjitoarea văzu 
că trei dintre ei erau bărbaţi, iar două, femei. Aripile lor 
erau prinse de umeri, spinarea şi pieptul erau musculoase. 
Ruta Skadi rămase puţin în urma lor, privind şi măsurându- 


le forţa, în caz că ar fi trebuit să se înfrunte. Nu erau 
înarmaţi, dar zburau foarte uşor, prin forţele lor, şi ar fi 
putut lesne s-o întreacă. 

Îşi pregăti arcul, pentru orice eventualitate, apoi mări 
viteza şi ajunse lângă ei, strigând: 

— Îngeri, ascultaţi-mă! Sunt vrăjitoarea Ruta Skadi şi 
vreau să vă vorbesc! 

Se întoarseră. Aripile lor mari încetiniră zborul şi se 
îndreptară spre Ruta Skadi bătând din aripi ca să se 
menţină în poziţie. Acum, vrăjitoarea era înconjurată de 
cinci trupuri uriaşe care luceau în întuneric, luminate de un 
soare invizibil. 

Se uita la ei, şezând mândră şi neînfricată pe ramura 
de pin, deşi inima îi zvâcnea tare în faţa acestei imagini 
stranii, iar daimonul ei bătea mărunt din aripioare ca să fie 
cât mai aproape de căldura corpului ei. 

Fiecare înger arăta altfel şi totuşi aveau mult mai 
multe în comun unii cu alţii decât cu oamenii. Toţi aveau în 
ochi o scânteie jucăuşă de inteligenţă şi un sentiment 
comun care părea să-i înconjoare. Ei erau cei goi, dar 
vrăjitoarea se simțea dezgolită în faţa privirii lor 
pătrunzătoare şi ascuţite. 

Şi totuşi nu-i era ruşine de cine este şi le întoarse 
privirea cu fruntea sus. 

— Deci voi sunteţi îngerii, începu ea, sau Păzitorii, sau 
bene elim. Încotro mergeţi? 

— Am fost chemaţi, răspunse unul dintre ei. 

Nu era sigură care dintre îngeri îi răspunsese. Ar fi 
putut fi oricare sau toţi deodată. 

— De cine? întrebă ea. 

— Un bărbat. 

— Lordul Asriel? 

— Poate. 

— De ce aţi răspuns chemării? 

— Pentru că aşa am vrut, veni răspunsul. 

— Atunci, indiferent unde este locul acela, mă puteţi 
îndruma şi pe mine într-acolo. 


Ruta Skadi avea patru sute şaisprezece ani, era 
mândră şi ştia multe, ca orice regină adultă. Era mult mai 
înţeleaptă decât orice muritor de rând, dar nu avea idee cât 
de copilăroasă părea în preajma acelor fiinţe străvechi. Nu 
ştia nici cât de mult se întindea cunoaşterea lor către cele 
mai îndepărtate colţuri ale universului, de care ea nici nu 
auzise măcar, şi nici că ea îi vedea sub formă umană numai 
pentru că aşa se aştepta să-i vadă. Dacă ar fi fost să-i vadă 
sub adevărata lor înfăţişare, i s-ar fi părut mai degrabă 
construcţii decât fiinţe, structuri uriaşe compuse din 
inteligenţă şi sentimente. 

Dar ei nu se puteau aştepta la altceva, doar era încă 
foarte tânără. 

Îngerii bătură din aripi şi se repeziră înainte, iar 
vrăjitoarea porni împreună cu ei, planând pe vârtejurile 
lăsate de aripile lor şi folosind viteza şi puterea pe care le 
adăugau zborului. 

Zburară toată noaptea. Stelele treceau ca gândul pe 
lângă ei, apoi păliră şi dispărură în lumina zorilor care se 
iveau. Lumea se făcu pe dată strălucitoare când apăru 
marginea soarelui, iar ei încă zburau pe cerul albastru şi în 
aerul limpede, proaspăt, dulce şi umed. 

Îngerii erau încă şi mai puţin vizibili la lumina zilei, 
deşi erau, în mod clar, nişte fiinţe stranii. Lumina în care îi 
vedea Ruta Skadi nu era cea a soarelui care urca acum pe 
cer, ci o lumină din altă parte. 

Continuau să zboare, iar ea se ţinea după ei 
neobosită. Simţea o bucurie năvalnică pentru că putea să le 
comande acestor creaturi nemuritoare. Şi era fericită cu tot 
sufletul şi cu toată fiinţa ei pentru ramura de pin pe care o 
ținea aproape, pentru bătăile inimii şi viaţa din toate 
simţurile, pentru daimonul cu voce dulce care o însoțea, 
pentru pământul de sub ea şi toate fiinţele care trăiau 
acolo, plante şi animale laolaltă; se bucura că era făcută 
din acelaşi lut cu ele şi că, atunci când va muri, carnea ei 
va hrăni alte vieţi, aşa cum şi ea a fost hrănită la rându-i. Și 
se mai bucura şi că o să-l revadă pe Lordul Asriel. 


Se lăsase noaptea din nou, iar îngerii tot mai zburau. 
La un moment dat, aerul se schimbă, nu în bine sau în rău, 
ci era pur şi simplu altfel, iar Ruta Skadi ştiu imediat că 
trecuseră într-o altă lume. Nu putea să-şi dea seama cum 
se întâmplase. 

— Îngeri, cum am părăsit lumea în care v-am găsit? 
întrebă ea, simțind schimbarea. Unde era graniţa? 

— În aer sunt locuri invizibile, se auzi răspunsul. Porţi 
către alte lumi. Noi le vedem, dar tu, nu. 

Ruta Skadi nu vedea poarta invizibilă, dar nici nu era 
nevoie: vrăjitoarele zburau mai bine ca păsările. De cum 
rosti îngerul cuvintele, ea îşi concentră atenţia pe trei 
vârfuri denivelate de dedesubt şi le ţinu minte configuraţia 
exactă. Aşa putea găsi oricând trecerea, în caz că ar mai fi 
avut vreodată nevoie. 

Zburară mai departe, iar o voce de înger spuse: 

— Lordul Asriel este în această lume şi construieşte o 
fortăreață. 

Încetiniseră şi se roteau ca vulturii în aer. Ruta Skadi 
privi înspre locul unde unul dintre îngeri îi arăta ceva. La 
răsărit se zărea doar o geană de lumină, deşi stelele de 
deasupra lor străluceau la fel de puternic pe negrul de 
catifea al cerului. Şi chiar la marginea lumii, unde lumina se 
făcea din ce în ce mai puternică, se ridica un lanţ muntos 
cu multe vârfuri - sulițe de rocă neagră, felii de stâncă 
uriaşe şi creste ca dinţii de fierăstrău erau adunate unele 
peste altele ca o epavă a unei catastrofe universale. Dar în 
punctul cel mai de sus, pe care îl atinseseră primele raze de 
soare chiar când vrăjitoarea privea spre el, se înălța o 
construcţie: o fortăreață imensă, cu creneluri din bucăţi 
plate de bazalt de mărimea unui deal mai mic, a cărei 
suprafaţă nu putea fi măsurată decât în zbor. 

La poalele colosalei fortărețe ardeau focuri şi ieşea 
fum din furnale în întunericul de dinaintea zorilor, iar 
zgomotul ciocanelor şi cadenţa morilor se auzeau de la 
mulţi kilometri depărtare. Ruta Skadi văzu cum din toate 
direcţiile veneau grupuri-grupuri de îngeri, şi nu numai 


îngeri, ci şi maşini: nave cu aripi de oţel care pluteau ca 
nişte albatroşi, cabine de sticlă sub aripi tremurătoare de 
libelulă, zepeline care zumzăiau ca nişte bondari uriaşi - 
toate se îndreptau spre fortăreaţa pe care o construia 
Lordul Asriel pe muntele de la marginea lumii. 

— Şi Lordul Asriel e acolo? întrebă ea. 

— Da, e acolo, răspunseră îngerii. 

— Atunci să zburăm spre el. lar voi veţi fi garda mea 
de onoare. 

Îngerii îşi întinseră aripile ascultători şi se îndreptară 
spre fortăreaţa poleită cu aur, iar vrăjitoarea zbura 
nerăbdătoare în faţă. 


Rolls Royce-ul 


L ra se trezi devreme şi văzu că dimineaţa era 


liniştită şi caldă, de parcă oraşul nu avea nicio altă vreme 
decât cea calmă de vară. Se ridică din pat, cobori la parter 
şi, auzind dinspre apă vocile copiilor, se duse să vadă ce 
fac. 

Trei băieţi şi o fată pedalau la hidrobiciclete, 
întrecându-se către port. Când o văzură pe Lyra încetiniră 
puţin, dar imediat după aceea înteţiră iar pedalatul. 
Câştigătorii se izbiră în mal atât de tare, că unul din ei căzu 
în apă; încercă să se urce în cealaltă hidrobicicletă, dar o 
înclină prea tare şi copiii din ea căzură şi ei în apă, unde cu 
toţii începură să se bălăcească de parcă uitaseră de tot 
frica nopţii dinainte. Erau mai mici decât majoritatea 
copiilor de la turn, se gândi Lyra, şi se duse la ei, cu 
Pantalaimon în forma unui peştişor argintiu plutind pe lângă 
ea. Intră în vorbă uşor cu alţi copii, aşa că în curând se 
adunaseră toţi în jurul ei, aşezaţi în mici băltoace pe piatra 
caldă, cu tricourile care deja li se uscau la soare. Bietul 
Pantalaimon trebui să se strecoare la loc în buzunarul Lyrei, 
în formă de broască, învelit de bumbacul umed şi rece. 

— Ce-o să faceţi cu pisica? 

— Chiar puteţi să alungaţi ghinionul? 

— Prietenul tău nu se teme de Spectre? 

— Will nu se teme de nimic, zise Lyra. Nici io. Şi vouă 
de ce vă e frică de pisici? 

— Nu ştii despre pisici? spuse uimit cel mai mare 
dintre băieţi. Pisicile au pe diavolul în ele. Trebuie să le 
omori pe loc, cum le vezi. Te muşcă şi bagă diavolul şi-n 
tine. Şi tu ce făceai cu leopardul ăla mare? 

Ea îşi dădu seama că băiatul vorbea de Pantalaimon, 
care luase, când cu pisica, formă de leopard, şi clătină 
inocent din cap: 


— Cred că aţi visat. Lucrurile arată altfel în lumina 
lunii. Dar io şi cu Will, la noi nu sunt Spectre, aşa că nu ştim 
mare lucru despre ele. 

— Dacă nu le vedeţi sunteţi în siguranţă, spuse unul 
dintre băieţi. Când le vezi înseamnă că pot să te prindă. 
Asta a spus tati, după care l-au prins şi pe el. D'atunci nu 
le-a văzut. 

— Şi acuma sunt aici, în jurul nostru? 

— Da, spuse fata. Întinse o mână şi prinse aer cu 
mâna. Uite, am prins unul chiar acum! 

— Nu poa' să-ţi facă nimic, zise unul dintre băieţi. Aşa 
că nici noi nu putem să le facem nimic. 

— Şi au fost dintotdeauna Spectre pe lumea asta? 
întrebă Lyra. 

— Da, zise un băiat. 

Dar un altul spuse: 

— Nu, au venit acum multă vreme. Acu' sute de ani. 

— Au venit din cauza Breslei, spuse al treilea. 

— A ce? întrebă Lyra. 

— Ei na, ba nu! spuse fata. Buni mi-a zis că au venit 
fiindcă oamenii erau răi, iar Dumnezeu le-a trimis să ne 
pedepsească. 

— Buni a ta habar n-are, spuse un băiat. Are şi barbă 
bunică-ta. Parcă-i capră. 

— Ce-i Breasla? insistă Lyra. 

— Ştii Torre degli Angeli? zise un băiat. Turnul de 
piatră, ei, ăla e al Breslei şi în el e un loc secret. Breasla 
sunt oamenii care ştiu tot felul de chestii. Filosofie, 
alchimie, tot felul de lucruri. Şi ei au dat drumul încoace la 
Spectre. 

— Aiurea, spuse alt băiat. Au venit din stele. 

— E adevărat! Uite cum s-a întâmplat: unul din 
Breaslă studia acum câteva sute de ani un metal. Plumbul. 
Voia să-l transforme în aur. Şi l-a tăiat şi l-a tăiat în bucăţi 
din ce în ce mai mici, până a ajuns la cea mai mică 
bucăţică. Nu mai e nimic mai mic. Aşa mic, că nici nu se 
vede. Dar a tăiat şi aia, şi înăuntrul celei mai mici bucățele 


erau împachetate Spectrele, strânse aşa de tare, încât 
aproape că nu ocupau niciun pic de spaţiu. Dar odată ce-a 
tăiat, bum! Au ţâşnit afară şi gata. Aşa a spus taică-miu. 

— Şi e vreun om din Breaslă în turn acuma? întrebă 
Lyra. 

— Nu! Au fugit şi ei ca toată lumea, spuse fata. 

— Nu mai e nimeni în turn. Locu' ăla e bântuit, zise 
un băiat. De-aia a venit pisica de-acolo. Noi clar că nu 
intrăm acolo. Niciun pici n-ar intra acolo. Ne e frică. 

— La oamenii din Breaslă nu le e frică să intre, spuse 
altul. 

— Au nişte vrăji speciale, cred. Sunt lacomi şi trăiesc 
pe spinarea săracilor, spuse fata. Săracii fac toată munca, 
iar oamenii din Breaslă trăiesc acolo pe degeaba. 

— Şi acuma nu-i nimeni în turn? insistă Lyra. Niciun 
om mare? 

— Nu e niciun om mare în tot oraşu'! 

— N-ar avea curaj. 

Dar ea văzuse un om tânăr acolo. Era convinsă. Şi era 
ceva straniu în modul de a vorbi al copiilor: în calitate de 
mincinoasă cu mult antrenament, ştia cine sunt mincinoşii 
când vorbea cu ei, iar copiii aceştia sigur minţeau despre 
ceva. 

Brusc îşi aduse aminte: micul Paolo zisese că el şi 
Angelica aveau un frate mai mare, Tullio, care era şi el în 
oraş, şi Angelica îi spusese să tacă... poate că el era tânărul 
pe care îl văzuse. 

Îi lăsă să-şi recupereze bărcile şi să pedaleze către 
mal, şi se duse să facă o cafea şi să vadă dacă se sculase 
Will. Dar el încă dormea, cu pisica încolăcită la picioare, iar 
Lyra era nerăbdătoare s-o revadă pe femeia-învăţat; aşa că 
scrise un bilet şi îl puse pe jos lângă pat, îşi luă rucsacul şi 
se duse să caute fereastra din aer. 

Traversă piaţeta prin care trecuseră cu o seară 
înainte. Dar acum era goală, iar lumina soarelui împodobea 
faţada turnului cel bătrân şi scotea la iveală sculpturile în 
relief care flancau uşa: figuri umane cu aripi strânse, care, 


în nemişcarea lor, exprimau putere, compasiune şi forţă 
intelectuală. 

— Îngeri, spuse Pantalaimon, care acum era ca un 
greier pe umărul ei. 

— Poate sunt Spectre, zise Lyra. 

— Nu! Ne-au spus că aici e ceva cu angeli, insistă el. 
Pun pariu că asta înseamnă îngeri. 

— Intrăm? 

Se uitară în sus la uşile măreţe din stejar cu balamale 
negre ornate. Cele şase trepte care duceau la ele erau 
mâncate adânc de-atâta uzură, iar uşa era întredeschisă. 
Nu era nimic care s-o oprească pe Lyra, în afară de frică. 

Ea urcă treptele pe vârfuri şi aruncă o privire prin 
crăpătura uşii. Se întrezărea un hol întunecat, pardosit cu 
plăci mari, negre, de piatră, dar nu mare lucru din el; cu 
toate astea, Pantalaimon i se agita pe umăr, ca atunci când 
păcăliseră ţestele din cripta de la Colegiul Jordan, şi ea era 
ceva mai înţeleaptă acum. Acesta era un loc rău. Fugi pe 
trepte în jos şi ieşi din piaţă, alergând spre lumina puternică 
a soarelui care pica pe bulevardul cu palmieri. După ce se 
asigură că n-o vede nimeni, se duse direct la fereastră şi 
trecu în Oxfordul lui Will. 


După patruzeci de minute se afla din nou în clădirea 
impunătoare a fizicienilor, vorbind cu portarul; de data asta 
avea un atu. 

— Puteţi s-o întrebaţi pe Dr. Malone, spuse ea dulce. 
Asta-i tot, întrebaţi-o. O să vă spună. 

Portarul ridică receptorul, iar Lyra privi cum formează 
numărul şi vorbeşte. Nu-i dăduseră o cabină cum trebuie, 
ca la Colegiul Oxford cel adevărat, doar o tarabă mare de 
lemn, ca o tejghea de magazin. 

— Bine, spuse portarul. A spus să urci. Ai grijă să nu 
intri în altă parte. 

— Sigur că nu, zise ea sfios, ca o fetiţă cuminte. 

Cu toate astea, când urcă scările avu o surpriză, 


pentru că, exact când trecea pe lângă o uşă cu un simbol 
desenat pe ea care însemna femeie, aceasta se deschise şi 
dinăuntru se ivi capul Dr. Malone, chemând-o înăuntru pe 
tăcute. 

Intră după ea, mirată. Aici nu era laborator, era o 
toaletă, iar Dr. Malone era agitată. 

Spuse: 

— Lyra - este cineva la laborator - nişte poliţişti sau 
aşa ceva - au aflat că ai venit la mine ieri - nu ştiu ce vor, 
dar nu-mi place - ce se-ntâmplă? 

— Şi de unde au aflat că am venit să vă văd? 

— Habar n-am! Nu ştiau cum te cheamă, dar mi-am 
dat seama despre cine vorbesc. 

— Aha. Păi pot să-i mint. E uşor. 

— Dar ce se întâmplă?! 

O voce de femeie se auzi de pe coridor. 

— Dr. Malone? Aţi văzut copilul? 

— Da, spuse Dr. Malone. Îi arătam unde e baia... 

Nu era nevoie să vorbească atât de agitată, se gândi 
Lyra, dar poate că nu era obişnuită cu pericolul. 

Femeia de pe coridor era tânără şi îmbrăcată foarte 
bine şi încercă să zâmbească în clipa în care ieşi Lyra, dar 
ochii îi erau duri şi bănuitori. 

— Bună, spuse ea. Tu eşti Lyra, nu? 

— Da. Pe dumneavoastră cum vă cheamă? 

— Sunt sergentul Clifford. Hai cu mine. 

Lyra se gândi imediat că femeia are tupeu, parcă era 
laboratorul ei, dar se supuse, ascultătoare. Atunci simţi 
prima urmă de regret. Ştia că nu are ce căuta aici; ştia ce 
vrea alethiometru să facă, şi nu era în niciun caz asta. 
Şovăi în pragul uşii. 

În încăpere se afla deja un bărbat înalt şi puternic cu 
sprâncene albe. Lyra ştia cum arată învățații şi acesta de 
aici nu era învăţat. 

— Intră, Lyra, spuse sergentul Clifford din nou. 
Domnul e inspectorul Walters. 

— Bună, Lyra, zise bărbatul. Mi-a povestit Dr. Malone 


despre tine. Voiam să te întâlnesc şi să-ţi pun câteva 
întrebări, dacă aş putea. 

— Ce fel de întrebări? zise ea. 

— Nu sunt grele, răspunse el zâmbind. Hai şi stai jos, 
Lyra. 

Împinse un scaun înspre ea. Lyra se aşeză cu grijă şi 
auzi cum se închise uşa. Dr. Malone era pe-aproape. 
Pantalaimon, în formă de greier în buzunarul ei de la piept, 
era agitat: îl simţea şi spera că nu se observă. Îi trimise 
gânduri ca să-l liniştească. 

— De unde vii, Lyra? întrebă inspectorul Walters. 

Dacă zicea Oxford, ei ar fi putut verifica uşor. Dar nu 
putea nici să spună că vine din altă lume; oamenii aceştia 
erau periculoşi; ar fi vrut să afle mai multe imediat. li veni 
în cap singurul nume pe care-l mai ştia din lumea asta: 
locul de unde venea Will. 

— Winchester, spuse ea. 

— Ai fost la război, Lyra? întrebă inspectorul. Cum te- 
ai ales cu vânătăile astea? Ai o vânătaie pe obraz, alta pe 
picior - te-a luat cineva la-ntors puţin? 

— Nu, zise fata. 

— Mergi la şcoală, Lyra? 

— Da. Câteodată, adăugă ea. 

— Şi azi n-ar fi trebuit să fii la şcoală? 

Ea nu răspunse nimic. Se simţea din ce în ce mai 
stânjenită. Se uită la Dr. Malone, care avea o expresie 
tensionată şi nemulțumită. 

— Am venit doar s-o văd pe Dr. Malone, zise Lyra. 

— Stai în Oxford, Lyra? Unde locuieşti? 

— Cu nişte oameni, zise ea. Nişte prieteni. 

— La ce adresă? 

— Nu ştiu exact cum îi spune. Pot s-o găsesc uşor, 
dar nu ţin minte numele străzii. 

— Cine sunt oamenii ăştia? 

— Doar nişte prieteni de-ai tatei, spuse ea. 

— Aha, înţeleg. Cum ai găsit-o pe Dr. Malone? 

— Pentru că tata e fizician şi o ştie. 


De-acuma urma să meargă mai bine, gândi ea. 
Începu să se relaxeze şi să mintă mai firesc. 

— Şi ţi-a arătat ce lucrează? 

— Da. Maşinăria cu ecran... chestii din alea. 

— Şi te interesează lucrurile astea? Ştiinţele? 

— Da, mai ales fizica. 

— Şi vrei să te faci om de ştiinţă când o să fii mare? 

Genul ăsta de întrebare nu merita decât o privire 
goală, ceea ce se şi făcu. Bărbatul nu avu nicio reacţie. 
Ochii lui de un albastru-palid îi aruncară o privire scurtă 
tinerei şi după aceea înapoi Lyrei. 

— Şi te-a surprins ce ţi-a arătat Dr. Malone? 

— Oarecum, dar ştiam la ce să mă aştept. 

— Datorită tatălui tău? 

— Da, în mare. Dumneavoastră înţelegeţi? 

— Într-un fel. 

— Şi tatăl tău lucrează cu materiile întunecate? 

— Da. 

— Şi a avansat la fel de mult ca Dr. Malone? 

— Nu în acelaşi fel. El se pricepe mai bine la alte 
lucruri, dar maşinăria aia cu cuvinte pe ecran, din aia n-are. 

— Stă şi Will la prietenii tăi? 

— Da, de fapt... 

Şi se opri. Îşi dădu pe loc seama că făcuse o greşeală 
îngrozitoare. 

Poliţiştii îşi dăduseră seama şi ei şi se ridicară imediat 
ca s-o oprească să nu fugă, dar în drum dădură peste Dr. 
Malone, iar sergentul se împiedică şi căzu, blocându-i calea 
inspectorului. Îi dădu astfel timp Lyrei s-o zbughească pe 
uşă, s-o închidă după ea şi să fugă mâncând pământul 
către scări. 

Doi oameni în halate albe de laborator ieşiră pe o altă 
uşă, iar fata se izbi de ei şi brusc Pantalaimon se 
preschimbă în cioară, cârâind şi zburătăcind din aripi; le 
pricinui aşa o sperietură, că se dădură brusc înapoi, iar Lyra 
scăpă din mâinile lor şi alergă pe ultimul rând de scări până 
în hol exact când portarul puse jos telefonul şi ieşi de după 


tejghea strigând: 

— Hei! Stai pă loc! 

Dar portarul trebuia să ridice uşiţa tejghelei, care era 
la celălalt capăt, iar ea ajunse la uşa rotativă înainte s-o 
prindă. 

În spatele ei liftul se deschise, şi din el ţâşni omul cu 
părul de culoare deschisă, atât de iute, atât de puternic... 

lar uşa nu se învârtea! Pantalaimon strigă la ea: 
împingeau în direcţia greşită! 

Lyra ţipă şi alergă în celălalt compartiment, 
aruncându-se cu toată forţa ei cea puţină în geamul gros; 
împingându-l cu disperare reuşi să-l mute din loc exact cât 
să n-o prindă portarul, care la rândul lui îl încurcă pe omul 
cu păr alb, iar Lyra reuşi s-o zbughească afară şi să scape 
până să iasă ei pe uşă. 

Alergă de-a curmezişul străzii, ignorând maşinile, 
frânele, scrâşnetul cauciucurilor, printre două clădiri înalte 
şi apoi pe o altă stradă, cu maşini venind din ambele 
sensuri, şi pe încă o stradă, dar ea era iute, evita agil 
bicicletele, iar în tot acest timp omul cu păr deschis la 
culoare era chiar în spatele ei - o, cât se temea de el! 

Într-o grădină - peste un gard - prin nişte tufe - 
Pantalaimon zbura în formă de pasăre, strigându-i pe unde 
s-o ia; ghemuită în spatele unei lăzi de cărbune, ascultând 
paşii omului care alerga pe lângă ascunzătoare îl auzea 
cum gâfâie, era atât de rapid, de robust; iar Pantalaimon 
spuse: 

— Hai înapoi, înapoi la şosea. 

Aşa că Lyra ieşi de unde se ascunsese şi fugi pe 
peluză, afară pe poarta grădinii, spre spaţiile deschise de 
pe Banbury Road; şi din nou traversă repede, şi din nou se 
auzi scrâşnet de cauciucuri pe stradă; şi apoi se văzu din 
nou alergând pe Norham Gardens, o străduţă liniştită cu 
pomi şi case victoriene înalte lângă parc. 

Se opri să-şi tragă răsuflarea dinaintea unui gard viu 
înalt din faţa unei grădini, cu un zid mic la bază; şi se 
ghemui lângă gard. 


— Ne-a ajutat! spuse Pantalaimon. Dr. Malone i-a 
împiedicat. E de partea noastră, nu a lor. 

— Vai, Pan! spuse ea. N-ar fi trebuit să zic ce-am zis 
despre Will, trebuia să am grijă. 

— N-ar fi trebuit să ne ducem acolo, spuse el, sever. 

— Ştiu... ştiu şi asta... 

Dar nu avu timp să se mai vaite cât de neghioabă 
fusese, pentru că Pantalaimon îi zbură pe umăr strigând: 

— Atenţie, în spatele tău! 

Apoi se schimbă imediat într-un greier şi i se aruncă 
în buzunar. 

Lyra se ridică, gata de fugă, şi văzu o maşină mare, 
albastru-închis, cum se opreşte fără niciun sunet pe asfalt 
lângă ea. Era încordată, gata să fugă în orice direcţie, dar 
geamul din spate al maşinii se deschise şi văzu un chip pe 
care îl recunoscu. 

— Lizzie, spuse bărbatul în vârstă de la muzeu. Mă 
bucur că te văd din nou. Pot să te duc undeva cu maşina? 

Îi deschise uşa şi se mută pe banchetă ca să-i facă 
loc. Pantalaimon o ciupea de piele prin materialul subţire al 
bluzei, dar ea se urcă imediat, strângând în braţe rucsacul, 
iar omul se aplecă trecându-şi braţul peste ea şi închise 
uşa. 

— Pari să te grăbeşti, spuse el. Unde mergi? 

— La Summertown, răspunse Lyra, dacă nu vă 
deranjez. 

Şoferul purta un chipiu ascuţit. Totul în maşină era 
neted, moale şi puternic, iar apa de colonie a omului în 
vârstă se simţea puternic în spaţiul închis. Maşina trase în 
stradă şi porni fără niciun zgomot. 

— Şi ce-ai mai făcut, Lizzie? întrebă omul în vârstă. Ai 
mai aflat ceva despre craniile acelea? 

— Da, spuse ea, şi se întoarse să se uite pe geamul 
din spate. 

Nu era nici urmă de bărbatul cu păr deschis la 
culoare. Scăpase! Şi acum nu mai putea s-o găsească, şi se 
afla într-o maşină puternică alături de un om bogat. Simţi o 


tresărire de triumf. 

— M-am interesat şi eu, spuse el. Un prieten 
antropolog mi-a zis că mai au câteva în colecţie, în plus faţă 
de cele expuse. Unele dintre ele sunt foarte vechi. 
Neanderthal. 

— Da, aşa am auzit şi eu, spuse Lyra, fără să aibă nici 
cea mai vagă idee despre ce vorbea. 

— Şi prietena ta ce mai face? 

— Ce prietenă? spuse Lyra, alarmată: oare îi 
povestise despre Will? 

— Prietena la care stai. 

— A, da. Face bine. 

— Şi cu ce se ocupă? E arheolog? 

— A, nu... e fiziciană. Studiază materiile întunecate, 
răspunse Lyra, care încă nu se simţea stăpână pe situaţie. 

In lumea asta era mai greu de minţit decât crezuse. 
Şi o mai deranja ceva: acest om în vârstă îi era cunoscut, 
de undeva demult, dar pur şi simplu nu putea să-şi 
amintească de unde. 

— Materiile întunecate? spuse el. Fascinant! Am citit 
ceva despre asta în revista Times azi-dimineaţă. Universul 
e plin de materii misterioase şi nimeni nu ştie ce sunt! lar 
prietena ta le-a luat urma, nu? 

— Da. Ştie multe despre asta. 

— Ce-o să te faci când o să fii mare? Vrei să faci 
fizică? 

— Poate, zise Lyra. Depinde. 

Şoferul tuşi discret şi încetini. 

— Uite, suntem în Summertown, spuse omul în 
vârstă. Unde ai dori să te lăsăm? 

— A - aici lângă magazinele astea, pot să merg pe jos 
de-aici, răspunse Lyra. Mulţumesc. 

— la-o la stânga pe South Parade, apoi la dreapta, te 
rog, Alan, spuse omul în vârstă. 

— Sigur, domnule, zise şoferul. 

După un minut se opriră fără zgomot în faţa unei 
biblioteci publice. Omul îi deschise uşa pe partea lui, astfel 


că Lyra trebui să se caţere peste el ca să iasă. Era spaţiu 
suficient, dar cumva mişcarea era deranjantă şi ea nu voia 
să-l atingă, deşi se purta aşa de frumos. 

— Nu-ţi uita rucsacul, spuse el, întinzându-i-l. 

— Mulţumesc, zise ea. 

— Sper să ne mai vedem, Lizzie, spuse omul. Salutări 
prietenei tale. 

— La revedere, răspunse Lyra, şi zăbovi puţin pe 
asfalt până văzu că maşina coteşte şi dispare înainte să o 
pornească spre carpeni. Avea o senzaţie ciudată în legătură 
cu omul în vârstă şi voia să întrebe alethiometru. 


Will citea iarăşi scrisorile tatălui lui. Stătea pe terasă, 
unde se auzeau strigătele îndepărtate ale copiilor care 
săreau în apă în port, şi citea scrisul ordonat de pe foiţele 
de hârtie de poştă aeriană; încerca să şi-l închipuie pe omul 
care aşternuse literele pe hârtie şi recitea iar şi iar partea 
despre copil, despre el. 

Auzi paşii Lyrei, care venea în fugă de la oarecare 
distanţă. Băgă scrisorile în buzunar şi se ridică; aproape în 
acelaşi moment apăru şi fata, cu o privire pierdută, cu 
Pantalaimon - pisică sălbatică şi nebună, prea scos din 
minţi ca să se mai ascundă. Ea, care plângea rareori, 
hohotea acum de furie; pieptul i se umfla şi deodată se 
aruncă spre el, prinzându-l în braţe şi strigând: 

— Omoară-l! Omoară-l! Vreau să moară! Dacă era 
aici lorek - Doamne, Will, am greşit rău de tot, îmi pare rău! 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? 

— Omul ăla e doar un hoţ mârşav, l-a furat, Will! Mi-a 
furat alethiometru! Moşul împuţit cu hainele lui scumpe şi 
cu servitorul şofer - o, Doamne, am făcut atâtea tâmpenii 
în dimineaţa asta - ah, ce-am făcut... 

Şi plângea din toţi rărunchii, încât Will era sigur c-o 
să-i plesnească inima pe loc; căzuse în genunchi, urlând şi 
tremurând, iar Pantalaimon lângă ea se făcuse lup şi urla 
cu jale. 


Departe, la apă, copiii se opriră din ce făceau şi îşi 
duseră mâinile streaşină la ochi ca să vadă ce se petrece. 
Will se aşeză pe vine lângă Lyra şi o scutură uşor de umăr. 

— Gata! Nu mai plânge! spuse el. Zi-mi de la-nceput. 
Ce moş? Ce s-a întâmplat? 

— O să te superi rău - am promis că nu te dau de gol. 
Am promis şi dup-aia... se tângui ea plângând, iar 
Pantalaimon deveni un căţel împiedicat cu urechile 
pleoştite care dădea din coadă, târându-se pe jos; iar Will 
înţelese că Lyra făcuse ceva de care îi era ruşine să-i spună 
şi îi vorbi daimonului. 

— Ce s-a întâmplat? Spune-mi, întrebă Will. 

Pantalaimon răspunse: 

— Ne-am dus la învăţat, şi mai era cineva acolo, un 
bărbat şi o femeie, şi ne-au păcălit - au pus multe întrebări 
şi pe urmă ne-au iscodit despre tine şi ne-am dat de gol că 
te ştim şi dup-aia am fugit... 

Lyra îşi ascundea faţa în mâini, cu capul apăsat pe 
asfalt. Pantalaimon se schimba dintr-o formă în alta agitat: 
câine, pasăre, pisică, hermină polară. 

— Cum arăta omul ăla? întrebă Will. 

— Mare, spuse vocea înfundată a Lyrei. Şi puternic, şi 
avea ochi de culoare deschisă... 

— Te-a văzut cum treci prin fereastră? 

— Nu, dar... 

— Bine, atunci nu ştie că suntem aici. 

— Dar  alethiometru! strigă ea, şi se ridică cu 
îndârjire, cu faţa rigidă de emoție, ca o mască grecească. 

— Da, spuse Will. Zi-mi. 

Printre hohote şi scrâşnete din dinţi îi povesti ce se 
întâmplase: cum omul în vârstă o văzuse folosind 
alethiometrul la muzeu cu o zi înainte, şi cum se oprise cu 
maşina şi o ajutase să scape de urmărire, şi cum maşina se 
oprise aşa încât fusese nevoită să treacă peste el când 
coborâse, şi cum probabil îi luase repede alethiometru 
înainte să-i dea rucsacul... 

Băiatul o vedea cât e de distrusă, dar nu pricepea şi 


de ce se simţea atât de vinovată. Lyra spuse: 

— Will, te rog, am făcut ceva rău de tot. Pentru că 
alethiometru mi-a zis să nu mai caut Praful şi să te ajut să-ţi 
cauţi tatăl. Dar n-am ascultat. Am făcut doar ce-am vrut şi 
n-ar fi trebuit... 

O văzuse folosindu-l şi ştia că spunea adevărul. Se 
întoarse să se gândească. Ea îl luă de mână, dar Will se 
desprinse şi se duse la marginea apei. Copiii începuseră din 
nou să se joace. Lyra alergă spre el şi spuse: 

— Will, îmi pare atât de rău... 

— Ce folos? Nu-mi pasă dacă îţi pare rău sau nu. Ai 
făcut-o şi gata. 

— Dar trebuie să ne ajutăm unul pe altul, pentru că 
nu mai avem pe nimeni! 

— Nu văd cum. 

— Nici eu, dar... 

Se opri în mijlocul propoziției şi ochii-i licăriră dintr- 
odată. Se întoarse şi alergă către rucsac, care zăcea 
abandonat pe asfalt, şi căută în el agitată. 

— Ştiu cine este! Şi unde stă! Uite! spuse ea, şi îi 
arătă o hârtie mică. 

— Mi-a dat asta la muzeu! Putem să mergem să-l 
luăm înapoi! 

Will luă cartea de vizită şi citi: 


Sir Charles Lantron, CBE 
Limefield House 
Old Headington 
Oxford 


— E „sir“, spuse Will. Are titlu. Asta înseamnă că 
lumea o să-l creadă automat pe el, şi nu pe noi. Ce-ai vrea 
să fac? Să merg la poliţie? Poliţia mă caută pe mine! Sau 
dacă nu mă căutau ieri mă caută azi. Şi dacă mergi tu, îşi 
dau seama cine eşti şi ştiu că mă cunoşti, aşa că nici aia n- 
ar merge. 

— Putem să-l furăm. Putem să mergem acasă la el şi 


să-l furăm. Ştiu unde e Headington, e un Headington şi în 
Oxfordul meu. Nu-i departe. Ajungem acolo într-o oră, nici 
atât. 

— Ai înnebunit. 

— lorek Byrnison s-ar duce acolo imediat şi i-ar rupe 
capul. Ce-aş vrea să fie aici. Ştii ce-ar face? 

Dar se opri din vorbit. Will se uita la ea fără să zică 
nimic, iar ea şovăi. Ar fi şovăit şi dacă s-ar fi uitat la fel la 
ea un urs cu armură, pentru că Will avea în priviri ceva 
asemănător cu lorek, deşi era tânăr. 

— În viaţa mea n-am auzit aşa o tâmpenie, zise el. 
Crezi că putem pur şi simplu să îi intrăm în casă şi să-l 
furăm? la gândeşte-te! Foloseşte-ţi naibii creierul. O să aibă 
tot felul de alarme dacă e bogat şi o să înceapă să sune 
sonerii şi o să aibă încuietori speciale şi lumini cu infraroşii 
care detectează mişcarea. _ 

— N-am auzit în viaţa mea de astea, spuse Lyra. In 
lumea mea nu există aşa ceva. N-aveam de unde să ştiu, 
Will. 

— Bun, atunci fii atentă: are o casă întreagă în care 
să-l ascundă şi ştii cât i-ar lua unui spărgător să 
scotocească prin fiecare sertar şi ascunzătoare într-o casă 
întreagă? Oamenii ăia care au venit acasă la mine au 
căutat cu orele şi n-au găsit ce căutau, şi pun pariu că el 
are o casă mult mai mare ca a noastră. Aşa că, şi dacă-i 
intrăm în casă, n-am găsi ce trebuie înainte să vină poliţia. 

Lyra stătea cu capul plecat. Will avea dreptate. 

— Atunci noi ce facem? întrebă ea. 

Băiatul nu răspunse. Dar era „noi“, în mod clar. Era 
legat de ea acum, fie că-i plăcea sau nu. 

Se duse la marginea apei, apoi înapoi pe balcon, şi 
înapoi la apă. Îşi plesnea palmele, căutând un răspuns, dar 
nu-l găsea şi dădea din cap furios. 

— Da... mergem pur şi simplu acolo, zicea. Mergem şi 
vorbim cu el. Şi nici nu putem să-i cerem învăţatei ăleia să 
ne ajute, pentru că poliţia a vorbit deja cu ea. Normal c-o 
să-i creadă pe ei, nu pe noi. Măcar dacă-i pătrundem în 


casă o să vedem camerele importante. Poate fi un început. 

Fără să mai zică nimic altceva, intră şi puse scrisorile 
sub pernă în camera în care dormea. În felul ăsta nu le 
găseau dacă era prins. 

Lyra aştepta pe balcon, cu Pantalaimon pe umăr în 
formă de rândunică. Se mai luminase la faţă. 

— ÎI luăm noi înapoi, zise ea. Simt asta. 

Will nu spuse nimic. O porniră la drum spre fereastra 
din aer. 


Le luă o oră şi jumătate să ajungă la Headington. Lyra 
mergea în frunte, evitând zonele aglomerate, iar Will 
cerceta totul cu atenţie, fără să spună nimic. Era mult mai 
greu pentru Lyra acum decât îi fusese la Pol, când mergea 
spre Bolvangar, pentru că atunci îi avusese pe gitani şi pe 
lorek Byrnison cu ea şi, chiar dacă tundra era plină de 
pericole, vedeai când se apropie. Aici, în oraşul care era şi 
nu era al ei, ceva periculos putea să arate normal, iar 
trădarea zâmbea şi era parfumată; şi, chiar dacă n-o 
omorau sau n-o despărţeau de Pantalaimon, îi răpiseră 
singura călăuză. Fără alethiometru era... era doar o fetiţă 
pierdută. 

Limefield House era de culoarea mierii calde şi 
jumătate din faţadă era acoperită de plante căţărătoare. 
Avea o grădină îngrijită, cu tufe pe o parte şi o alee cu 
pietriş care ducea la uşa din faţă. Rolls Royce-ul era parcat 
la intrarea în garajul dublu din stânga. Totul îi mirosea lui 
Will a bogăţie şi putere, genul de superioritate asumată de 
anumite persoane care se dădeau drept nobilime engleză. 
Era ceva ce-l deranja şi nu-şi dădea seama de ce, până 
când îşi aduse brusc aminte de un moment când era foarte 
mic - mama lui îl dusese la o casă asemănătoare cu asta, 
se îmbrăcaseră cu cele mai bune haine şi trebuise să se 
poarte foarte frumos, iar doi oameni în vârstă, un bărbat şi 
o femeie, o făcuseră pe mama lui să plângă, şi când 
plecaseră din casă ea tot mai plângea. 


Lyra îl văzu că gâfâie şi strânge pumnii, dar avea 
atâta minte cât să nu pună întrebări: era ceva care îl 
supăra pe el, nu pe ea. După un moment Will suflă adânc: 

— Păi ce să zic, merită încercat. 

Mergeau pe alee, el în faţă şi Lyra în spate. Se 
simțeau foarte expuşi. 

Uşa avea clopoțel ca pe vremuri, ca cele din lumea 
Lyrei, şi Will nu ştia unde este, până nu-i arătă ea. Traseră 
de şnur şi clopoţelul sună îndelung în casă. 

Omul care deschise uşa era servitorul şofer, numai că 
acum nu avea chipiu. Se uită întâi la Will, apoi la Lyra, şi 
expresia i se schimbă puţin. 

— Am vrea să vorbim cu sir Charles Lanstrom, spuse 
Will. 

Îi zvâcnea maxilarul ca atunci când îi înfruntase pe 
copiii de la turn. Servitorul încuviinţă. 

— Aşteptaţi aici, zise el. Îi spun lui sir Charles. 

Închise uşa. Era din stejar masiv, cu două încuietori 
grele, cu zăvoare sus şi jos, deşi lui Will îi trecu prin cap că 
niciun spărgător cu ceva minte n-ar fi încercat uşa din faţă 
oricum. Şi mai era şi o alarmă pusă la vedere la intrare, şi 
mai erau şi reflectoare mari la fiecare colţ al casei; nici 
măcar nu se putea apropia cineva, nici vorbă de spart casa. 

Se auzeau paşi cum se apropie de uşă, care se 
deschise din nou. Will privi în sus spre omul care avea atât 
de multe încât voia şi mai mult şi descoperi cu uimire că 
era deosebit de arătos, calm şi puternic, şi nicidecum 
vinovat sau jenat. 

Simţind-o pe Lyra lângă el nerăbdătoare şi furioasă, 
Will spuse repede: 

— Îmi cer scuze, dar Lyra crede că şi-a uitat ceva la 
dumneavoastră în maşină mai devreme. 

— Lyra? Nu ştiu nicio Lyra. Ce nume neobişnuit. Ştiu 
un copil pe nume Lizzie. lar tu cine eşti? 

Mustrându-se în gând că uitase, Will spuse: 

— Fratele ei, Mark. 

— Mda. Bună ziua, Lizzie, sau Lyra. Intraţi. 


Se dădu la o parte ca să le facă loc. Nici Will şi nici 
Lyra nu se aşteptau de fapt la asta, şi intrară şovăitor. In 
hol era semiîntuneric şi mirosea a ceară de albine şi a flori. 
Fiecare suprafaţă era curată şi lucitoare, iar o vitrină de 
mahon pusă la perete avea bibelouri delicate de porțelan. 
Will îl văzu pe servitor cum se ţine deoparte discret, parcă 
aşteptând să fie chemat. 

— Haideţi în biroul meu, spuse sir Charles, 
deschizându-le o altă uşă pe hol. 

Era politicos, chiar primitor, dar ceva în modul lui de a 
se purta îl puse pe Will în gardă. Biroul era mare şi 
confortabil într-un fel care te făcea să te gândeşti la 
trabucuri şi fotolii de piele şi părea plin de rafturi cu cărţi, 
fotografii înrămate şi trofee de vânătoare. Mai erau şi trei 
sau patru cabinete cu vitrină cu instrumente ştiinţifice vechi 
- microscoape de bronz, telescoape în teci verzi de piele, 
sextanţi, busole; era clar de ce şi-ar fi dorit alethiometru. 

— Luaţi loc, spuse sir Charles, arătând spre o 
canapea de piele. 

Apoi se aşeză pe scaunul de la birou şi continuă: 

— Deci? Ce-aveţi de zis? 

— Mi-ai furat... începu Lyra înfocat, dar Will îi aruncă 
o privire scurtă şi se opri. 

— Lyra crede că şi-a uitat ceva în maşina 
dumneavoastră, spuse el din nou. Şi am venit să-l luăm 
înapoi. 

— La obiectul acesta vă referiţi? zise el, şi scoase 
ceva împachetat într-o bucată de catifea din sertarul 
biroului. 

Lyra sări în picioare. El o ignoră şi despături 
catifeaua, scoțând la iveală splendoarea aurie de 
alethiometru din palma lui. 

— Da! strigă Lyra, şi întinse mâna spre el. 

Dar omul închise palma. Biroul era lat, şi ea nu 
ajungea să se întindă; înainte să mai poată face ceva, 
bărbatul se răsuci în scaun şi aşeză alethiometru într-una 
dintre vitrine, apoi o încuie şi puse cheia în buzunarul de la 


haină. 

— Dar nu-ţi aparţine, Lizzie, spuse el. Sau Lyra, dacă 
aşa te cheamă. 

— Ba-i al meu! E alethiometru meu. 

Omul dădu din cap, cu o expresie tristă, ca şi cum ar 
fi dojenit-o şi asta i-ar fi provocat regrete, deşi o făcea, 
chipurile, pentru binele ei. 

— În cel mai bun caz se poate spune că există nişte 
dubii în legătură cu asta, zise el. 

— Dar e al ei! protestă Will. Serios! Mi l-a arătat! Ştiu 
că-i alei! 

— Ei, vedeţi, ar trebui să dovediţi asta, zise omul. Eu 
n-am nimic de dovedit, pentru că e în posesia mea. Se 
presupune că-i al meu. Ca toate celelalte obiecte din 
colecţie. Trebuie să-ţi spun, Lyra, că sunt surprins să văd că 
eşti necinstită. 

— lo nu-s necinstită! strigă Lyra. 

— A, ba da, eşti. Mi-ai spus că te cheamă Lizzie. 
Acum aflu că te cheamă altfel. Sincer să fiu, n-ai nicio şansă 
să convingi pe cineva că asemenea lucru de preţ îţi 
aparţine. Uite ce zic eu, hai să sunăm la poliţie. 

Întoarse capul ca să strige după servitor. 

— Nu, staţi aşa, spuse Will înainte să poată să mai 
zică ceva sir Charles. Dar Lyra dădu roată biroului în fugă, 
iar Pantalaimon apăru din senin în braţele ei în forma unei 
pisici sălbatice care rânjea colții şi scuipa spre omul în 
vârstă. 

Sir Charles clipi surprins la apariţia bruscă a 
daimonului, dar aproape că nu mişcă. 

— Nici măcar nu ştii ce-ai furat! strigă Lyra. M-ai 
văzut că-l folosesc şi te-ai gândit să-l furi, şi asta ai făcut. 
Dar eşti mai rău ca mama mea - cel puţin mama mea ştie 
că e important -, tu doar o să-l pui în vitrină şi n-o să faci 
nimic cu el! Aş vrea să mori! Dacă pot, o să pun pe cineva 
să te omoare. Nu meriţi să trăieşti! Eşti... 

Se înecă de furie şi nu mai fu în stare să vorbească. 
Nu putea decât să-l scuipe în faţă, ceea ce şi făcu din 


răsputeri. 

Will stătea nemişcat, privind în jur, memorând unde 
se afla fiecare obiect. 

Sir Charles scoase calm o batistă de mătase şi se 
şterse pe faţă. 

— Chiar eşti cu desăvârşire lipsită de orice control? 
spuse el. Stai jos, obrăznicătură murdară! 

Lyra simţi lacrimile şiroindu-i şi tremura din tot 
corpul; se aşeză pe canapea. Pantalaimon, cu coada lui de 
pisică ridicată, se aşeză în poala fetei cu ochii arzând 
pironiţi asupra omului. 

Will şedea în tăcere şi cugeta. Sir Charles i-ar fi putut 
azvârli pe uşă afară în orice clipă. Oare ce cocea? 

Şi atunci văzu ceva atât de bizar, încât crezu că i s-a 
năzărit. Din mâneca jachetei de in a lui sir Charles, din 
manşeta albă ca zăpada, ieşea capul verde de smarald al 
unui şarpe. Limba sa neagră se iţea încoace şi-ncolo, iar 
capul ca îmbrăcat în zale, cu ochii negri conturaţi în auriu 
se plimbau de la Lyra la Will şi înapoi. Ea era prea furioasă 
ca să observe, iar Will îl văzu doar o clipită înainte să se 
retragă în mâneca bărbatului în vârstă, dar destul cât să 
facă ochii mari de uimire. 

Sir Charles se aşeză pe scaunul de lângă fereastră şi 
începu să-şi aranjeze creţurile pantalonilor. 

— Cred că ar fi mai bine să mă asculţi în loc să te 
porţi atât de nestăpânit, spuse el. Chiar nu aveţi de ales. 
Instrumentul este în posesia mea şi aşa va rămâne. Il 
vreau. Sunt colecţionar. Poţi să scuipi şi să baţi din picior şi 
să urli cât vrei, dar, chiar dacă ai reuşi să convingi pe 
cineva să te asculte, voi avea în acel moment destule 
documente care să dovedească faptul că l-am cumpărat. 
Asta e uşor. lar atunci chiar că nu-l vei mai primi înapoi 
niciodată. 

Amândoi tăceau. Omul nu terminase de vorbit. Inima 
Lyrei bătea mai încet de uimire, iar în cameră totul era 
nemişcat. 

— Totuşi, continuă el, mai e un lucru, pe care mi-l 


doresc şi mai mult. Şi nu pot să-l obţin de unul singur, aşa 
că sunt gata să fac un târg cu tine. Tu îmi aduci obiectul pe 
care îl vreau, iar eu îţi dau înapoi - cum spuneai că se 
numeşte? 

— Alethiometru, zise Lyra cu o voce răguşită. 

— Alethiometru. Cât de interesant. Aletheia, adevăr - 
imaginile acelea da, înţeleg. 

— Ce obiect vă doriţi? întrebă Will. Şi unde putem să-l 
găsim? 

— Este într-un loc în care eu nu pot să merg, dar voi, 
da. Ştiu foarte bine că aţi găsit o poartă spre un alt loc. 
Cred că nu e prea departe de Summertown, unde am dus-o 
azi-dimineaţă pe Lizzie, sau Lyra. Şi că prin acea poartă se 
intră în altă lume, una fără oameni mari. Zic bine până 
acum? Aşa, deci omul care a făcut poarta are un pumnal. 
Se ascunde în cealaltă lume acum şi este foarte 
înspăimântat. Are şi de ce. Dacă este unde cred eu că este, 
se află într-un turn vechi de piatră cu îngeri sculptați în 
jurul uşii. Torre degli Angeli. Deci acolo trebuie să mergeţi 
şi nu-mi pasă cum faceţi, dar vreau neapărat pumnalul 
acela. Mi-l aduceţi şi vă dau alethiometru. O să-mi pară rău 
să mă despart de el, dar sunt om de cuvânt. Asta aveţi de 
făcut: aduceţi-mi pumnalul. 


Turnul îngerilor 


Will întrebă: 


— Cine este omul acela care are pumnalul? 

Erau în Rolls Royce şi mergeau prin Oxford. Sir 
Charles stătea în faţă, pe jumătate întors, iar Lyra şi Will 
stăteau pe bancheta din spate, cu Pantalaimon, care luase 
formă de şoarece în vreme ce Lyra îl mângâia ca să-l 
liniştească. 

— Cineva care n-are mai mult dreptul să deţină 
pumnalul decât am eu să deţin alethiometru, spuse sir 
Charles. Din păcate pentru toată lumea, alethiometru este 
în posesia mea, iar pumnalul, într-a lui. 

— De unde aţi aflat despre lumea cealaltă? 

— Ştiu multe lucruri pe care voi nu le ştiţi. La ce vă 
aşteptaţi? Sunt mult mai bătrân ca voi şi mult mai bine 
informat. Există mai multe treceri între lumea asta şi 
cealaltă. Cei care ştiu unde sunt pot trece cu uşurinţă 
înainte şi înapoi. În Cittăgazze este o breaslă de aşa-numiţi 
învăţaţi, care făceau asta tot timpul. 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi de aici! izbucni 
Lyra. Sunteţi de acolo, nu? 

Şi din nou memoria ei părea că-i dă un ghiont. Era 
aproape sigură că-l mai văzuse. 

— Nu, nu sunt, răspunse el. 

— Dacă trebuie să luăm pumnalul de la omul ăla, 
spuse Will, avem nevoie de mai multe informaţii despre el. 
N-o să ni-l pună în braţe, nu? 

— Bineînţeles că nu. Este singurul lucru care 
îndepărtează Spectrele. N-o să fie uşor, în niciun caz. 

— Spectrele se tem de pumnal? 

— Foarte tare. 

— De ce atacă numai adulţi? 

— Nu trebuie să le ştii tu pe toate. N-are importanţă. 


Lyra, spuse sir Charles întorcându-se spre ea, povesteşte- 
mi despre prietenul tău cel nemaipomenit. 

Se referea la Pantalaimon. Şi, îndată ce îi ieşiră 
vorbele din gură, Will îşi dădu seama că şarpele pe care îl 
văzuse iţindu-se din mâneca lui sir Charles era de fapt tot 
un daimon, iar acesta trebuie să fi venit din lumea Lyrei. 
Intreba despre Pantalaimon ca să le abată atenţia, deci nu- 
şi dăduse seama că Will îi văzuse daimonul. 

Lyra îl ridică pe Pantalaimon mai aproape de piept şi 
el se transformă într-un şobolan negru, cu coada înfăşurată 
în jurul încheieturii mâinii ei, ţintuindu-l pe sir Charles cu 
ochii lui roşii. 

— N-ar fi trebuit să-l vedeţi. Este daimonul meu. În 
lumea asta credeţi că n-aveţi daimoni, dar aveţi. Al 
dumneavoastră ar fi un gândac de Colorado. 

— Dacă faraonii din Egipt erau reprezentaţi ca 
scarabei, n-ar fi o problemă nici pentru mine. Aşadar, tu vii 
dintr-o a treia lume. Ce interesant... De acolo e 
alethiometrul, sau l-ai furat în călătoriile tale? 

— Mi l-a dat cineva, răspunse Lyra furioasă. Stăpânul 
de la Colegiul Jordan din Oxfordul meu mi l-a dat. Este al 
meu de drept. Şi dumneata, bătrân prost şi împuţit, n-ai şti 
ce să faci cu el, n-ai putea să-l citeşti nici într-o mie de ani. 
Pentru dumneata e doar o jucărie. Dar eu am nevoie de el 
şi Will la fel. O să-l luăm înapoi, n-avea grijă. 

— Mai vedem noi, răspunse sir Charles. Aici v-am 
lăsat data trecută. Vreţi să vă las şi-acum tot aici? 

— Nu, răspunse Will, pentru că văzuse o maşină de 
poliţie în faţă. Nu poţi să intri în Cittăgazze, pentru că te iau 
Spectrele, aşa că nu contează dacă vezi pe unde e 
trecerea. Du-ne mai departe la şoseaua de centură. 

— Cum doreşti, spuse sir Charles, şi maşina porni mai 
departe. Când şi dacă găsiţi pumnalul, daţi-mi un telefon şi 
Allan o să vină să vă ia. 

Nu mai ziseră nimic până când şoferul opri. Când să 
se dea jos, sir Charles îşi cobori geamul portierei şi îi spuse 
lui Will: 


— Oricum, dacă n-ai pumnalul, nu te mai obosi să te 
întorci. Dacă vii la mine fără el, chem poliţia. Îţi imaginezi c- 
o să vină repede dacă le spun numele tău adevărat, nu? E 
William Parry, da? Exact cum îmi imaginam. E o poză foarte 
bună de-a ta în ziarul de azi. 

Şi maşina plecă. 

Will rămăsese mut de uimire. 

Lyra îl scutura de braţ: 

— Nu-ţi face griji, zise ea. N-o să mai spună nimănui. 
Dacă voia, o făcea până acum. Haide. 


După zece minute stăteau deja în piaţeta de la baza 
Turnului îngerilor. Will îi povestise despre daimonul-şarpe, 
iar ea se oprise o clipă în mijlocul străzii, chinuită de o 
amintire vagă. Cine era bătrânul ăla? Unde îl mai văzuse? 
Nu-i folosea la nimic, amintirea nu era clară. 

— N-am vrut să-i spun lui, zise Lyra încet, dar am 
văzut un om acolo sus azi-noapte. Se uita în jos la copiii 
care făceau zgomot... 

— Cum arăta? 

— Tânăr, cu bucle. Dar nu l-am văzut decât un 
moment, chiar în vârful turnului, peste crenelurile alea. 
Cred că e... îţi aduci aminte de Angelica şi Paolo, spuneau 
că au un frate mai mare care venise şi el în oraş, şi apoi 
Angelica nu l-a lăsat pe Paolo să continue, de parcă ar fi 
fost secret? Cred că el e acolo şi că s-a dus tot după 
pumnal. Şi mai cred că toţi copiii ştiu de el. Cred că ăsta e 
motivul pentru care au venit aici. 

— Hm, spuse Will privind în sus. Poate. 

Apoi ea îşi aminti ce spuneau copiii de dimineaţă: 
niciunul dintre ei nu urca în turn fiindcă erau chestii 
înfricoşătoare pe-acolo, şi apoi îşi aminti şi senzaţia 
neplăcută pe care o avuseseră ea şi Pantalaimon înainte să 
plece din oraş. Daimonul bătea din aripi pe deasupra 
capului ei, transformat acum în molie în lumina soarelui, şi 
îi şoptea ceva speriat. 


— Taci, îi răspunse ea, n-avem altă soluţie, Pan. E 
vina noastră. Trebuie să îndreptăm lucrurile şi asta e 
singura posibilitate. 

Will o luă la dreapta, urmărind zidul turnului. La colţ 
era o alee pietruită între turn şi clădirea următoare, iar el 
coti pe-acolo, privind în sus şi încercând să măsoare locul. 
Lyra îl urmă. Apoi se opri sub o fereastră de la nivelul al 
doilea şi îi spuse lui Pantalaimon: 

— Poţi să zbori până acolo? Poţi să te uiţi înăuntru? 

Pan se transformă în vrabie şi porni imediat. Abia 
reuşi s-ajungă. Lyra icni şi scoase un mic țipăt când el se 
aşeză la pervaz şi se uită câteva clipe, înainte să zboare 
înapoi în picaj. Fata ofta şi respira sacadat, ca un om care 
tocmai fusese salvat de la înec. Will se încruntă, încurcat. 

— E greu când daimonul îţi pleacă de lângă tine, 
explică ea, doare... 

— Scuze. Ai văzut ceva? întrebă el. 

— Scări, răspunse Pantalaimon, scări şi camere 
întunecate. Pe pereţi erau atârnate săbii, sulițe şi scuturi, 
ca într-un muzeu. Şi l-am văzut şi pe omul ăla. Dansa... 

— Dansa? 

— Se mişca de colo-colo şi dădea din mâini. Ca şi cum 
s-ar fi luptat cu ceva invizibil. L-am văzut prin uşa 
întredeschisă, dar nu prea clar. 

— Se lupta cu un Spectru? sugeră Lyra. 

Dar nu puteau ghici mai departe, aşa că plecară. În 
spatele turnului era un zid înalt de piatră acoperit cu sticlă 
sfărâmată, care ascundea o grădină cu straturi ordonate de 
ierburi aşezate în jurul unei fântâni (din nou Pantalaimon 
zbură ca să vadă ce era acolo); pe partea cealaltă era o 
alee care îi aducea la piaţetă. Ferestrele din jurul turnului 
erau mici şi adânci, ca nişte ochi cu sprâncene încruntate. 

— Trebuie să mergem prin faţă deci, spuse Will. 

Urcă scările şi împinse uşa. Lumina soarelui intră prin 
deschizătură şi balamalele vechi scârţăiră. Făcu un pas, doi 
înăuntru şi merse mai departe când constată că nu era 
nimeni prin preajmă. Lyra îl urmă îndeaproape. Podeaua 


era făcută din pietre şlefuite de secole de folosinţă, iar 
aerul era răcoros. 

Will se uita la scara care ducea în jos şi bătu destul 
de departe încât să vadă că ajungea într-o încăpere mare, 
cu tavanul jos şi cu un cuptor imens, rece, la unul din 
capete, unde pereţii tencuiți erau negri de funingine; dar nu 
văzu pe nimeni nici acolo şi se întoarse în holul de la 
intrare, unde o găsi pe Lyra cu un deget în dreptul buzelor, 
uitându-se în sus. 

— Îl aud, şopti ea. Vorbeşte singur, cred. 

Will ascultă cu atenţie şi auzi şi el: un murmur scăzut, 
întrerupt câteodată de un râs dur sau de un scurt țipăt 
mânios. Suna de parcă omul ar fi fost nebun. 

Will trase aer în piept şi pufni apoi, urcând scara. Era 
din stejar înnegrit, uriaşă, lată, cu treptele la fel de uzate ca 
piatra de pe podeaua de la intrare: mult prea solide ca să 
scârţâie. Lumina scădea pe măsură ce urcau, pentru că era 
doar câte o ferestruică adâncă în dreptul fiecărui palier. 
Urcară un etaj, apoi se opriră să asculte, îl urcară pe 
următorul, iar vocea omului se amesteca acum cu zgomotul 
ritmic, întrerupt din când în când, al unor paşi pe podea. 
Venea de la o cameră de vizavi, cu uşa întredeschisă. 

Will păşi pe vârfuri spre ea şi o deschise câţiva 
centimetri ca să se poată uita înăuntru. Era o cameră mare, 
cu pânze de păianjen adunate pe tavan. Pe pereţi erau 
rafturi pline de cărţi uzate, cu legăturile fărâmiţate şi 
exfoliate sau deformate de umezeală. Unele fuseseră 
scoase din rafturi şi aruncate peste tot şi zăceau deschise 
pe podea ori pe mesele pline de praf, iar altele erau 
îngrămădite alandala. 

În mijlocul camerei, tânărul dansa, într-adevăr. 
Pantalaimon avusese dreptate, chiar aşa arăta. Cu spatele 
la uşă, se trăgea când într-o parte, când în alta, iar în tot 
acest timp mâna lui dreaptă se mişca de parcă ar fi 
încercat să dea la o parte obstacole nevăzute. Avea în 
mână un pumnal, nimic deosebit, cu o lamă obişnuită de 
vreo douăzeci de centimetri, cu care încerca să taie aerul 


înainte şi în lateral, apoi parcă pipăia ceva şi îşi mişca 
încheietura în sus şi-n jos. 

Părea că se întoarce, aşa că Will se retrase. Duse un 
deget la gură şi îi făcu semn Lyrei să vină şi ea, o conduse 
la scări şi apoi la următorul etaj. 

— Ce face? şopti ea. 

El descrise cât putu de bine ce văzuse. 

— Din ce spui, parc-ar fi nebun, zise Lyra. E un tip 
slab, cu părul ondulat? 

— Da, păr roşu, ca al Angelicăi. Chiar arată ca un 
nebun. Nu ştiu ce să zic, pare chiar mai aiurea decât a spus 
sir Charles. Hai să mai cercetăm înainte să vorbim cu el. 

Lyra nu puse nicio întrebare, ci îl lăsă să-i conducă 
spre o scară care pornea către ultimul etaj. Acolo lumina 
era mult mai puternică, pentru că era o scară vopsită în alb 
care dădea spre acoperiş sau, mai degrabă, spre o 
structură de lemn şi sticlă care semăna cu o seră. Simţeau 
căldura chiar de la baza scărilor. 

Pe când stăteau acolo, auziră un geamăt venind de 
deasupra lor. 

Săriră amândoi ca arşi. Erau siguri că nu se mai afla 
nimeni în turn în afară de bărbatul pe care îl văzuseră. 
Pantalaimon era aşa de speriat, că se preschimbă imediat 
din pisică în pasăre şi zbură la pieptul Lyrei. Will şi Lyra se 
luaseră repede de mână când el se transformase, dar îşi 
dădură drumul. 

— Ar fi bine să vedem ce e, şopti Will. Mă duc eu 
primul. 

— Eu ar trebui să merg prima, răspunse Lyra, tot în 
şoaptă, pentru că e vina mea. 

— Păi dacă e vina ta trebuie să faci cum spun eu. 

Ea strânse buzele, dar îl urmă. 

Urcă scara, până în bătaia soarelui. În structura de 
sticlă, lumina era orbitoare. Era şi foarte cald, ca într-o 
seră, iar Will nu putea nici să vadă bine, nici să respire cum 
trebuie. Văzu o clanţă şi apăsă pe ea, uşa se deschise, iar el 
păşi repede afară, cu mâna pavăză la ochi ferindu-se de 


soare. 

Era pe un acoperiş de plumb, închis de parapetul cu 
creneluri. Structura de sticlă era aşezată în mijloc, iar foaia 
de plumb se întindea în toate părţile până la şanţul de 
lângă parapet, unde erau nişte orificii pătrate de scurgere a 
apei de ploaie. 

În plin soare, pe acoperişul de plumb zăcea un bărbat 
în vârstă, cu părul alb. Faţa îi era acoperită de vânătăi şi 
părea bătut, un ochi îl avea închis şi, când se apropiară mai 
mult, văzură că avea mâinile legate la spate. 

Îi auzi venind şi gemu din nou, încercând să se apere 
cumva. 

— Nu vă fie teamă, spuse Will încet, nu vă facem 
niciun rău. Omul cu pumnalul v-a făcut asta? 

— Mhm, mormăi omul. 

— Hai să desfacem funia. Nu e legată prea bine... 

Era înnodată stângaci, în grabă, şi se desprinse 
imediat ce Will îşi dădu seama cum era făcut nodul. Il 
ajutară pe bătrân să se ridice şi îl duseră la umbră, lângă 
parapet. 

— Cine sunteţi? întrebă Will. Nu credeam că sunt doi 
oameni aici. Credeam că e unul singur. 

— Giacomo Paradisi, spuse omul, vorbind greu printre 
dinţii sparţi. Eu sunt purtătorul şi nimeni altcineva. Tânărul 
acela l-a furat de la mine. Întotdeauna se găsesc nebuni 
care îşi asumă riscuri de felul ăsta de dragul pumnalului. 
Dar ăsta e disperat. O să mă omoare... 

— Ba nu, spuse Lyra. Ce e aia purtător? Ce înseamnă 
asta? 

— Eu păstrez pumnalul diafan în numele Breslei. 
Unde s-a dus? 

— E jos, zise Will. Am trecut pe lângă el. Nu ne-a 
văzut. Făcea aşa, nişte mişcări cu pumnalul prin aer... 

— Încerca să taie. N-o să reuşească. Şi când o să... 

— Fiţi atenţi! strigă Lyra. 

Will se întoarse. Tânărul urca spre micul adăpost de 
lemn. Nu-i văzuse încă, dar nu aveau unde să se ascundă 


şi, cum stăteau acolo, el întrezări mişcarea şi se întoarse 
iute spre ei. 

Pantalaimon se făcu imediat urs şi se ridică pe labele 
dinapoi. Numai Lyra ştia că n-ar fi putut să-l atingă pe omul 
care venea spre ea, iar el clipi şi privi fix o secundă; Will îşi 
dădu seama că tânărul nu sesizase, de fapt, mişcarea. 
Omul era nebun. Părul roşu îi era murdar, bărbia, pătată de 
salivă, iar pupilele, dilatate până la albul ochilor. 

Şi ţinea pumnalul în mână, iar ei nu aveau nicio armă. 

Will se îndepărtă de bătrân, mergând aplecat pe 
acoperişul de plumb, gata să sară la luptă sau să se dea la 
o parte. 

Tânărul sări înainte spre el şi despică aerul cu 
pumnalul, stânga, dreapta, stânga, apropiindu-se tot mai 
mult şi făcându-l pe Will să se tot dea înapoi, până ajunse 
într-un punct din care nu mai putea să avanseze şi unde se 
uneau în colţ doi pereţi ai turnului. 

Lyra se târa în spatele tânărului, cu funia în mână. 
Will se repezi înainte dintr-odată, aşa cum făcuse şi cu omul 
pe care îl găsise la el în casă şi cu acelaşi efect: adversarul 
se dezechilibra şi căzu pe spate, peste Lyra. Totul se 
întâmplă atât de repede, încât Will nici nu apucă să simtă 
frica. Dar văzu pumnalul zburând din mâna tânărului şi 
înfigându-se în plumb la un metru depărtare, ca şi cum s-ar 
fi înfipt într-o bucată de unt. Intrase în acoperiş până la 
plăsele. 

Tânărul se întoarse şi se întinse imediat spre pumnal, 
dar Will se aruncase deja în spatele lui şi îl trăgea de păr. 
Învăţase la şcoală să se bată: avusese ocazia de multe ori, 
mai ales când ceilalţi copii îşi dăduseră seama că ceva nu 
era în regulă cu mama lui. Invăţase deci că nu era prea 
important să te baţi cu stil, ci să-l forţezi pe adversar să 
cedeze, adică să-l răneşti mai tare decât te putea răni el pe 
tine. Ştia şi că trebuie să vrei într-adevăr să-l răneşti, şi că 
nu erau mulţi care chiar să vrea asta, până la urmă; însă 
acum el voia. 

Aşa că bătaia nu-i era străină, dar nu se mai luptase 


niciodată cu un bărbat aproape adult şi cu un pumnal în 
mână; trebuia cu orice preţ să nu-l lase să ia pumnalul de 
unde-l scăpase. 

Îşi înfipse degetele în părul des şi umed al tânărului şi 
trase cât putu de mult. Omul gemu şi se aruncă într-o 
parte, dar Will trăgea şi mai tare, iar adversarul începu să 
urle de durere şi mânie. Se ridică şi îl împinse pe Will spre 
parapet, strivindu-l cu greutatea lui. Era prea mult. Will 
rămase fără suflare, iar din cauza şocului slăbi strânsoarea. 
Omul se eliberă imediat. 

Will se lăsă în genunchi în şanţ, lovit în plex, dar nu 
putea rămâne acolo. Se ridică în genunchi, apoi încercă să 
se ridice în picioare şi, în acel moment, un picior îi alunecă 
pe un orificiu de scurgere. O clipă se gândi cu groază că nu 
mai era nimic în spatele lui. Încerca cu disperare să se 
prindă cu degetele de acoperişul cald de plumb. Insă nu se 
întâmplă nimic. Piciorul stâng îi rămase în aer, dar era în 
siguranţă. 

Îşi trase piciorul înapoi pe parapet şi se strădui să se 
ridice. Omul ajunsese din nou la pumnal, însă nu avusese 
timp să-l ia, căci Lyra se repezise în spatele lui, zgâriindu-l 
şi lovindu-l cu picioarele şi muşcând ca o pisică sălbatică. 
Nu reuşi însă să-l tragă de păr, aşa că omul o aruncă şi pe 
ea din spinare. Când se ridică, avea pumnalul în mână. 

Lyra căzuse într-o parte, cu Pantalaimon lângă ea, 
acum sub formă de pisică sălbatică. Will era faţă-n faţă cu 
tânărul şi îl văzu bine pentru prima dată. N-avea nicio 
îndoială că era fratele Angelicăi şi era rău de tot. Se 
concentra asupra lui Will şi ţinea pumnalul în mână. Dar nici 
Will nu era cu totul descoperit. 

Apucase funia de unde o lăsase Lyra, iar acum şi-o 
înfăşurase în jurul mâinii stângi ca să se apere de pumnal. 
Se mişcă într-o parte, astfel încât soarele să bată chiar în 
faţa adversarului său, care clipea şi se uita cruciş. Mai mult, 
structura de sticlă îi arunca reflexii chiar în ochi, iar Will îşi 
dădu seama că omul era aproape orbit de lumină. 

Sări lângă el, departe de pumnal, ţinându-şi mâna 


stângă sus, şi îl lovi tare în genunchi. Ţintise cu grijă, iar 
lovitura era bine plasată. Omul căzu cu un geamăt şi se 
răsuci ciudat într-o parte. 

Will sări după el, lovindu-l cu mâinile şi cu picioarele 
oriunde nimerea, împingându-l spre seră. Dacă ar fi putut 
să-l ducă până în capătul scărilor... 

De data asta omul căzu mai tare, iar mâna lui 
dreaptă, care ţinea pumnalul, ajunse chiar la picioarele lui 
Will; acesta îl călcă de sus, tare, zdrobindu-i degetele, apoi 
îşi înfăşură funia şi mai bine în jurul mâinii şi-l mai călcă o 
dată. Tânărul ţipă şi dădu drumul pumnalului. Will îi trase 
un şut, lovind mânerul, iar pumnalul zbură până în şanţ şi 
se opri lângă un orificiu de scurgere. Funia i se desprinsese 
de pe mână şi, de undeva, apăruse o baltă destul de mare 
de sânge pe acoperiş şi pe pantofii lui. Omul se ridica... 

— Ai grijă! strigă Lyra. 

Dar Will era gata. 

În momentul în care tânărul se dezechilibra puţin, Will 
se aruncă din nou spre el şi îl izbi cât putu de tare în 
stomac. Se prăbuşi peste acoperişul de sticlă, care se 
sparse în mii de bucățele, distrugând şi structura instabilă 
de lemn. Omul se întinse peste spărtură, spre casa scării, şi 
se prinse de tocul uşii, dar acesta nu se mai ţinea în nimic 
şi cedă imediat. Căzu şi el, printre cioburi. 

Will se repezi înapoi la şanţ şi luă pumnalul, iar lupta 
se termină. Lovit şi tăiat, tânărul se împletici spre scări şi îl 
văzu pe Will stând deasupra lui cu pumnalul în mână, se 
holbă la el cu silă şi mânie şi fugi în jos pe scări. 

— Au! zise Will, aşezându-se. Au! 

Ceva nu era deloc în regulă, iar el nu-şi dăduse 
seama de asta. Scăpă pumnalul din mâna dreaptă şi îşi 
strânse mâna stângă la piept. Funia era plină de sânge, iar 
când o desfăcu... 

— Degetele tale, suspină Lyra. Vai, Will... 

Degetul mic şi inelarul căzură împreună cu funia. 

| se învârtea capul. Din cioturile degetelor sângele 
pulsa, iar blugii şi pantofii erau deja plini de sânge. Trebuia 


să se întindă şi să închidă ochii o clipă. Nu-l durea prea 
tare, iar o parte a minţii lui înregistra informaţia cu 
oarecare surprindere: durerea era asemănătoare unei bătăi 
ritmice de ciocan şi nu era aşa de ascuţită ca atunci când te 
tai uşor. 

Nu se mai simţise niciodată atât de slăbit. Simţea c-o 
să adoarmă. Lyra îi făcea ceva la braţ. El se ridică în capul 
oaselor şi se uită la dezastru; i se făcu greață pe loc. 
Bătrânul era şi el prin apropiere, dar Will nu vedea ce face, 
iar Lyra îl ţinea de vorbă. 

— Dacă am avea nişte muşchi-de-sânge, din ăla de 
care au urşii, spunea ea, aş putea să te fac bine, Will. Uite, 
o să leg funia asta aici, mai sus, ca să opresc sângerarea, 
nu pot s-o leg unde erau degetele, că n-a mai rămas nimic 
acolo, stai puţin liniştit... 

O lăsă să-şi facă treaba şi apoi se uită după degete. 
Zăceau pe jos, îndoite ca nişte semne de întrebare. Râse. 

— Hei, spuse ea, termină. Ridică-te, hai. Domnul 
Paradisi s-a dus să aducă un medicament, un unguent, nu 
ştiu ce e. Trebuie să mergi jos. Celălalt a fugit, l-am văzut 
ieşind pe uşă. L-ai învins. Hai, Will, hai... 

Mai cu gluma, mai împingându-l de la spate, îl făcu să 
coboare treptele şi o luară printre bucăţile de lemn şi sticlă 
spre o cămăruţă răcoroasă de pe primul palier. Pe perete 
erau aliniate rafturi cu borcane, sticle, vase, mojare, pistile 
şi cântare de farmacie. Sub fereastra murdară era o 
chiuvetă de piatră, unde bătrânul turna ceva cu o mână 
tremurătoare dintr-o sticlă mai mare într-una mai mică. 

— Stai jos şi bea asta, spuse el, umplând un pahar 
mic cu un lichid închis la culoare. 

Will se aşeză şi luă paharul. Prima înghiţitură îl arse în 
cerul gurii, ca focul. Lyra luă paharul ca să nu cadă, iar Will 
încercă să respire. 

— Bea-l tot, spuse omul, aspru. 

— Ce-i asta? 

— Rachiu de prune. Bea. 

Will bău mai prudent. Mâna îl durea din ce în ce mai 


tare. 

— Puteţi să-l faceţi bine? întrebă Lyra disperată. 

— Da, avem leacuri pentru orice boală. Fetiţo, 
deschide sertarul de la masă şi scoate un bandaj. 

Will văzu pumnalul pe masă în mijlocul camerei şi, 
înainte să-l poată lua, bătrânul veni şchiopătând spre el cu 
un castronaş cu apă. 

— Mai bea, zise el. 

Will ţinu paharul strâns şi închise ochii, cât timp 
bătrânul umblă la mâna lui. Îl ustură groaznic, dar pe urmă 
simţi cum omul îl freacă cu un prosop la încheietură şi apoi 
cum şterge rana ceva mai uşor. Apoi simţi rece şi pe urmă 
din nou durere. 

— E un unguent preţios, spuse bătrânul. Foarte dificil 
de obţinut, foarte bun pentru răni. 

Era un tub vechi şi prăfuit de antiseptic, de care se 
găsea în orice farmacie din lumea lui Will. Omul îl mânuia 
de parcă ar fi fost mir. Will nu se mai uită la ce făcea. 

Şi, în timp ce bătrânul dezinfecta rana, Lyra îl simţi pe 
Pantalaimon cum o strigă pe tăcute să vină şi să se uite pe 
fereastră. Se făcuse şoim şi se uita de pe pervaz, iar ochii 
lui prinseseră o mişcare jos pe stradă. Veni şi Lyra şi văzu o 
figură cunoscută: fetiţa pe nume Angelica fugea către 
fratele ei mai mare, Tullio, care stătea cu spatele lipit de 
perete de cealaltă parte a străduţei înguste şi îşi flutura 
braţele de parcă ar fi vrut să izgonească un cârd de lilieci. 
Apoi se întoarse şi începu să-şi treacă mâna peste pietrele 
din zid, uitându-se cu atenţie la fiecare, numărându-le, 
pipăindu-le marginile, dând din umeri în încercarea de a 
ignora ceva din spatele lui şi clătinând din cap. 

Angelica era disperată, iar micuțul Paolo din spatele 
ei, la fel; ajunseră la fratele lor şi îi apucară braţele, 
încercând să-l tragă de lângă acel ceva care-l tulbura. 

Lyrei i se făcu greață când îşi dădu seama ce se 
întâmplă: tânărul era atacat de Spectre. Şi Angelica ştia, 
deşi nu le putea vedea, desigur, iar micuțul Paolo plângea 
şi lovea aerul încercând să le gonească; dar nimic nu-i mai 


putea ajuta, iar Tullio era pierdut. Mişcările lui erau din ce 
în ce mai lente şi apoi se opriră cu totul. Angelica se lipi de 
el, scuturându-i braţul la nesfârşit, dar nimic nu-l mai putea 
trezi; iar Paolo îl tot striga pe nume pe fratele lui, ca şi cum 
astfel l-ar fi putut face să revină printre ei. 

Apoi Angelicăi i se păru că Lyra o priveşte şi se uită în 
sus. Ochii lor se întâlniră o clipă. Lyra se simţi ca şi cum 
fata ar fi lovit-o, atât de puternică era ura din ochii ei, iar 
Paolo ridică şi el ochii, o văzu şi ţipă cu vocea lui de băieţel: 

— Te omorâm! Tu i-ai făcut asta lui Tullio! Te omoram 
noi, o să vezi! 

Cei doi copii se întoarseră şi fugiră, părăsindu-l pe 
fratele lor, care era ca o stană de piatră, iar Lyra, 
înfricoşată şi vinovată, se duse înapoi în cameră şi închise 
fereastra. Ceilalţi nu auziseră nimic. Giacomo Paradisi 
ungea rănile cu şi mai multă alifie, iar Lyra încercă să uite 
ce văzuse şi să se concentreze asupra lui Will. 

— Trebuie să-i legaţi braţul cu ceva ca să opriţi 
sângerarea, spuse Lyra. Altfel nu se opreşte. 

— Da, da, ştiu, zise bătrânul cu tristeţe. 

Will îşi feri ochii cât timp ei îi bandajau mâna şi bău 
rachiul cu înghiţituri mici, apoi se simţi deodată calm şi 
departe de toate, deşi mâna îl durea îngrozitor. 

— Acum poţi să iei pumnalul, e al tău, zise Giacomo 
Paradisi. 

— Nu-l vreau, răspunse Will. Nu vreau să am de-a 
face cu el. 

— N-ai de ales, spuse bătrânul, pentru că tu eşti 
purtătorul acum. 

— Nu dumneavoastră eraţi purtătorul? întrebă Lyra. 

— Mie mi-a trecut timpul, răspunse el. Pumnalul ştie 
singur când trebuie să plece la altcineva, iar eu îmi dau 
seama când e momentul. Nu mă crezi? Uite! 

Le arătă mâna stângă. li lipseau degetul mic şi 
inelarul, exact ca lui Will. 

— Da, şi eu, spuse el. M-am luptat şi am pierdut 
aceleaşi degete, semnul purtătorului. Şi nici eu n-am ştiut 


dinainte. 

Lyra se aşeză, cu ochii mari de uimire. Will se ţinea 
cu mâna sănătoasă de masa plină de praf. Încerca să-şi 
găsească cuvintele. 

— Dar noi am venit aici numai pentru că... era un om 
care furase ceva de la Lyra şi voia pumnalul, şi ne-a spus că 
dacă i-l aducem... 

— ÎI cunosc pe acel om. E un mincinos, un trădător. 
Nu v-ar da nimic, să nu-l credeţi. Vrea pumnalul şi, odată 
ce-l va avea, vă va trăda. Nu va fi el niciodată purtătorul. 
Pumnalul e al tău de drept. 

Cu mare reţinere, Will se întoarse spre pumnal şi îl 
trase spre el. Era un pumnal obişnuit, cu lamă cu două 
tăişuri din metal mat, lungă cam de vreo douăzeci de 
centimetri, cu laterala scurtă din acelaşi metal şi mânerul 
din lemn de trandafir. Uitându-se mai atent, văzu că în 
lemnul de trandafir erau intarsii de aur formând un desen 
pe care nu-l recunoscu până când nu se uită şi pe partea 
cealaltă, unde era un înger cu aripile strânse. Pe prima faţă 
era un alt înger, cu aripile ridicate. Firele de aur erau puţin 
în relief, astfel că nu-i aluneca din mână, şi, apucându-l, 
simţi că era uşor, puternic şi extraordinar de echilibrat, iar 
lama nu era deloc mată. De fapt, pe ea se întrezărea o 
spirală de culori, care păreau vii sub suprafaţa metalului: 
vânăt şi albastru ca marea, brun ca pământul, cenuşiu ca 
norii şi un verde-adânc, de pădure bătrână vara; ca 
umbrele de la gura unui cavou când coboară noaptea peste 
un cimitir părăsit; dacă se poate spune că există culoarea 
umbrei, aşa era lama pumnalului diafan. 

Dar cele două tăişuri nu erau la fel. Erau diferite. Unul 
era din oţel strălucitor, care se amesteca cu acele culori de 
umbră, dar un oţel extrem de ascuţit. Lui Will i se păru că 
taie şi când te uiţi la el. Celălalt tăiş era la fel de ascuţit, dar 
argintiu, iar Lyra strigă, uitându-se peste umărul lui Will: 

— Am mai văzut culoarea asta! Aşa arăta şi lama 
care era cât pe-aci să ne despartă pe Pan şi pe mine, chiar 
aşa arăta! 


— Tăişul ăsta, spuse Giacomo Paradisi atingând oţelul 
cu mânerul unei linguri, taie orice material care există. Uite. 

Şi apăsă mânerul lingurii pe tăiş. Will, care ţinea 
pumnalul în mână, nu simţi decât o foarte slabă rezistenţă 
atunci când vârful mânerului căzu pe masă, tăiat fără nicio 
urmă. 

— Cealaltă parte, continuă bătrânul, este încă şi mai 
puternică. Cu ea se poate tăia o trecere spre o altă lume. 
Incearcă. Haide, fă cum îţi spun, doar tu eşti purtătorul. 
Trebuie să ştii. Nimeni nu te poate învăţa în afară de mine, 
iar eu nu mai am timp. Ridică-te şi ascultă-mă. 

Will îşi trase scaunul şi se ridică, ţinând pumnalul 
lejer. Era ameţit, îi era greață şi nu voia să asculte. 

— Nu vreau... începu el, dar Giacomo Paradisi clătină 
din cap: 

— Mai taci! Nu vreau, nu vreau. Crezi că ai de ales? 
Ascultă-mă, că nu mai e timp! Ţine pumnalul în faţă, aşa. 
Nu numai pumnalul taie, ci şi mintea ta. Trebuie să te 
gândeşti la tăietură. Aşa că fă cum îţi spun: gândeşte-te 
exact la vârful pumnalului. Concentrează-te, băiete. Adună- 
ţi mintea. Nu te gândi la rană, că o să se vindece. 
Gândeşte-te la vârful pumnalului. Acolo trebuie să fii şi tu. 
Acum pipăie, uşor. Cauţi un locşor atât de strâmt încât nu 
se vede cu ochiul liber, dar vârful pumnalului îl dibuieşte, 
dacă îl ajută mintea ta. Pipăie aerul până găseşti cel mai 
mic orificiu din țesătura lumii... 

Will încercă. Dar capul îi vâjâia, mâna stângă îi pulsa 
groaznic şi îşi revăzu cele două degete care zăceau pe 
acoperiş, apoi se gândi la mama lui, biata de ea... Ce-ar 
spune? Cum l-ar consola? Cum ar putea el s-o consoleze 
vreodată? Puse pumnalul pe masă şi se lăsă pe vine, 
ţinându-şi mâna rănită cu cealaltă mână, apoi izbucni în 
plâns. Era prea mult. Suspinele îi sfâşiau pieptul, lacrimile îi 
tulburau vederea, ar trebui să plângă pentru ea, draga de 
ea, sărmana, ce nefericită era, ce înfricoşată, şi el o 
părăsise, o părăsise... 

Era distrus. Dar simţi ceva ciudat şi, ştergându-şi 


lacrimile cu încheietura dreaptă, văzu capul lui Pantalaimon 
pe genunchiul lui. Daimonul, acum sub forma unui ogar, îl 
privea cu ochii trişti şi înlăcrimaţi şi apoi începu să lingă 
mâna rănită a lui Will punându-şi din nou capul pe 
genunchiul lui. 

Will nu ştia că în lumea Lyrei nu era voie ca un om să 
atingă daimonul altuia, iar dacă nu-l mai atinsese pe 
Pantalaimon până atunci fusese mai mult din politeţe, şi nu 
pentru că ar fi ştiut că nu se cade. De fapt, Lyrei i se tăiase 
respiraţia. Daimonul se dusese spre Will din proprie 
iniţiativă şi apoi se retrăsese şi zburase pe umărul ei, sub 
forma unei molii mici, mici. Bătrânul privea cu interes, dar 
nu cu neîncredere. Mai văzuse daimoni, doar şi el călătorise 
în alte lumi. 

Gestul lui Pantalaimon dăduse roade. Will înghiţi cu 
noduri, apoi se ridică din nou, ştergându-şi lacrimile. 

— Bine, zise, hai să mai încerc o dată. Spuneţi-mi ce 
să fac. 

De data asta se forţă să reţină ce-i spunea Giacomo 
Paradisi, scrâşnind din dinţi, tremurând, transpirat tot. Lyra 
era nerăbdătoare să-l întrerupă, pentru că ştia prin ce 
trece. La fel şi Dr. Malone, şi poetul Keats, cine o mai fi fost 
şi acela, ştiau cu toţii că nu aveai cum să reuşeşti dacă te 
străduiai prea tare. Dar îşi muşcă limba şi îşi încleştă 
mâinile. 

— Opreşte-te, spuse bătrânul încet. Relaxează-te, nu 
împinge aşa de tare. E un pumnal diafan, nu o sabie de 
turnir. Îl ţii prea strâns. Lasă degetele mai lejere. Lasăcţi 
mintea să curgă în josul braţului până la încheietură şi apoi 
către mâner, în josul lamei, fără grabă, ia-o încet, nu forţa. 
Încearcă-ţi norocul. Apoi spre vârf, unde lama e cea mai 
ascuţită. O să devii una cu vârful pumnalului. Hai, încearcă 
să simţi asta şi apoi poţi să te întorci. 

Will încercă din nou. Lyra îi simţea corpul încordat, 
văzu cum i se încordase şi maxilarul şi apoi cum se 
stăpânea ferm, calm, relaxat şi cu mişcări mult mai clare. 
Fermitatea venea chiar din el, poate era daimonul lui. Cât 


trebuie să-i lipsească daimonul! Ce singur trebuie să se 
simtă! Nu-i de mirare că plânsese; iar Pantalaimon făcuse 
bine ce făcuse, deşi i se păruse aşa de ciudat întinse mâna 
după iubitul ei daimon, care luase acum formă de hermină, 
şi acesta i se cuibări în poală. 

Îl urmăreau amândoi pe Will, când văzură că nu mai 
tremură. Era la fel de încordat, dar concentrat, iar pumnalul 
arăta şi el diferit. Poate culorile acelea de nor de pe lamă 
erau de vină, sau poate că locul lui era în mâna lui Will, dar 
mişcările pe care le făcea acum cu vârful erau sigure, nu 
mai erau la întâmplare. Simti şi el că face bine ce face, apoi 
întoarse pumnalul şi pipăi în partea cealaltă, mereu cu 
tăişul argintiu. În sfârşit păru că găseşte ceva în aer. 

— Ce e asta? Am găsit? întrebă el, răguşit. 

— Da. Nu forţa. Întoarce-te acum, vino-ţi în fire. 

Lyra îşi imagină că vedea sufletul lui Will revenind de- 
a lungul lamei şi braţului, către inimă. El făcu un pas în 
spate, lăsă mâna să-i cadă şi apoi clipi. 

— Am simţit ceva, îi spuse el lui Giacomo Paradisi. 
Pumnalul tăia prin aer, la început, şi apoi am simţit... 

— Bine, acum încearcă din nou. De data asta, când 
simţi locul, bagă vârful pumnalului şi taie. Fără nicio 
ezitare. Nu fi surprins şi nu scăpa pumnalul din mână. 

Will se lăsă pe vine şi respiră de câteva ori, îşi sprijini 
braţul drept cu mâna stângă şi abia apoi fu în stare să 
continue. Dar era hotărât; se ridică din nou după câteva 
secunde, cu pumnalul deja pe poziţie. 

Fu mai uşor de data asta. Ştia cum să pipăie, ce să 
caute şi găsi locşorul ciudat după mai puţin de un minut. 
Era ca şi cum ar fi căutat spaţiul dintre două cusături cu 
vârful unui bisturiu. Atinse, se retrase, atinse din nou ca să 
fie sigur şi apoi făcu cum îi spusese bătrânul şi crestă în 
lateral cu tăişul argintiu. 

Giacomo Paradisi îl atenţionase să nu fie surprins. 
Ţinu bine pumnalul în mână şi apoi îl puse pe masă, înainte 
să se lase copleşit de uimire. Lyra era deja în picioare, fără 
o vorbă, pentru că în mijlocul încăperii pline de praf 


apăruse o fereastră ca aceea de sub carpeni: o gaură în aer 
prin care se vedea într-o altă lume. 

Şi, pentru că erau sus în turn, fereastra se deschisese 
undeva deasupra Oxfordului, în partea de nord. De fapt, 
deasupra unui cimitir, cu faţa spre oraş. Puțin mai departe 
erau carpenii; mai erau şi case, copaci, drumuri şi, undeva 
mai jos, turnurile şi cupolele oraşului. 

Dacă n-ar fi văzut prima fereastră, ar fi crezut că ochii 
le jucau o festă. Dar nu era doar o iluzie optică, pentru că 
prin fereastră intra şi aer; se simţea mirosul gazelor de 
eşapament, care nu exista în Cittăgazze. Pantalaimon se 
transformă în vrabie şi zbură prin fereastră, bucuros de aer, 
apoi prinse o insectă şi se înapoie pe umărul Lyrei. 

Giacomo Paradisi îi privea cu un zâmbet curios şi 
trist. Spuse: 

— Ajunge cu deschisul ferestrei. Acum trebuie să 
înveţi s-o şi închizi. 

Lyra se dădu la o parte ca să-i facă loc lui Will, iar 
bătrânul veni lângă el. 

— Pentru asta ai nevoie de degete, spuse el. Ajunge 
şi numai cu o mână. Pipăie marginea aşa cum ai făcut-o cu 
pumnalul înainte să tai. N-o să reuşeşti dacă nu-ţi transferi 
sufletul în vârfurile degetelor. Atinge uşor, pipăie iar şi iar, 
până găseşti marginea. Apoi o strângi între degete. Asta-i 
tot. Incearcă. 

Dar Will tremura. Nu putea intra din nou în starea de 
echilibru delicat de care ştia sigur că are nevoie şi era din 
ce în ce mai neliniştit. Lyra văzu ce se întâmplă, se îndreptă 
spre el şi îl luă de braţ. 

— Ascultă-mă, Will, stai jos, îţi spun eu cum să faci. 
Stai puţin jos, că te doare mâna şi nu te poţi concentra. Ai 
nevoie de asta. O să fie mai simplu imediat. 

Bătrânul ridică mâinile, apoi se răzgândi, îl trecu un 
fior şi se aşeză la loc. 

Will se aşeză şi el şi se uită la Lyra. 

— Ce nu fac bine? o întrebă. 

Era pătat tot de sânge, tremura, iar ochii îi luceau 


sălbatic. Era la capătul răbdării: îşi încleşta fălcile, bătea din 
picior şi respira alert. 

— E din cauza rănii, explică ea. Nu tu greşeşti. Tu faci 
totul bine, dar mâna nu te lasă să te concentrezi. Nu ştiu 
cum să te ajut, dar dacă ai încerca să nu ascunzi durerea... 

— Cum adică? 

— Adică încerci să faci două lucruri deodată cu 
mintea. Încerci să ignori durerea şi să închizi fereastra, îmi 
aduc aminte când încercam să citesc alethiometru odată şi 
mi-era frică, poate că deja mă obişnuisem cu el, dar tot mi- 
era frică de fiecare dată când îl citeam. Goleşte-ţi mintea şi 
gândeşte-te, da, e adevărat că mă doare, ştiu. Nu încerca 
să ascunzi durerea. 

Will închise ochii o clipă, iar respiraţia îi încetini puţin. 

— Bun, spuse, o să încerc aşa. 

De data asta era mult mai simplu. Pipăi marginea şi o 
găsi pe dată; făcu exact aşa cum îi spusese Giacomo 
Paradisi: strânse marginile laolaltă. Era cel mai uşor lucru. 
Fericirea îl copleşi un moment şi apoi fereastra dispăru. 
Lumea cealaltă rămăsese dincolo. 

Bătrânul îi dădu o teacă de piele, cu spatele întărit cu 
os şi cu catarame care să ţină pumnalul la locul lui, pentru 
că mişcările laterale ale lamei ar fi tăiat orice piele, oricât 
de tare. Will băgă pumnalul în teacă şi strânse cataramele 
cât putu de bine cu mâna cu care nu se obişnuise încă. 

— Ar trebui să fie un moment solemn, spuse Giacomo 
Paradisi. Dacă am fi avut zile şi săptămâni la dispoziţie, aş 
fi putut să-ţi spun povestea pumnalului diafan şi a Breslei 
de la Torre degli Angeli şi întreaga istorie tristă a acestei 
lumi corupte şi indiferente. Spectrele sunt numai vina 
noastră. Au venit peste noi pentru că predecesorii mei, 
alchimiştii, filosofii, învățații, cercetau natura intimă a 
lucrurilor. Au început să se întrebe ce lega cele mai mici 
particule de materie unele de altele. Ştiţi ce vreau să spun 
prin legătură? Ceva care leagă? Oraşul acesta era un oraş 
de negustori şi bancheri. Am crezut că ştim tot ce se poate 
şti despre legături. Am crezut că se pot negocia, că se pot 


vinde şi cumpăra, schimba şi converti. Dar legăturile astea 
erau altceva şi am greşit... Le-am desfăcut şi aşa au intrat 
Spectrele. 

Will spuse: 

— De unde vin Spectrele? De ce a rămas deschisă 
trecerea aceea de sub copaci, cea prin care am venit noi 
prima dată? Mai sunt şi alte ferestre deschise în lume? 

— Nu ştim de unde vin Spectrele, e un mister. Din 
altă lume; din întunecimea spaţiului, cine ştie? Nu contează 
de unde vin, ci faptul că au ajuns aici şi că ne-au distrus. 
Dacă mai sunt ferestre deschise? Da, câteva, pentru că 
uneori un purtător al pumnalului poate fi neglijent. lar 
trecerea de sub carpeni, pe aceea am lăsat-o chiar eu 
deschisă, într-un moment de prostie de neiertat. Pe omul 
despre care vorbeaţi am vrut să-l ademenesc să vină în 
oraş şi am să-l las pradă Spectrelor. Dar cred că e prea 
inteligent ca să se lase păcălit aşa. Vrea pumnalul. Vă rog 
frumos să nu i-l daţi. 

Will şi Lyra se uitară unul la altul. 

— Deci, sfârşi bătrânul, desfăcându-şi braţele, tot ce 
puteam eu să fac era să-ţi dau pumnalul şi să te învăţ cum 
să umbli cu el, ceea ce am şi făcut, şi să-ţi spun care erau 
regulile Breslei înainte să decadă. Mai întâi, să nu laşi nicio 
trecere deschisă. În al doilea rând, să nu laşi pe nimeni să 
folosească pumnalul. Numai tu ai dreptul, în al treilea rând, 
să nu-l foloseşti în scopuri josnice. În al patrulea, să-l ţii 
ascuns. Dacă mai erau şi alte reguli, le-am uitat, iar dacă 
le-am uitat înseamnă că nu contau prea mult. Ai pumnalul, 
eşti purtătorul. N-ar fi trebuit să fie un copil, dar lumea 
noastră se prăbuşeşte, iar tu ai semnul, fără nicio îndoială. 
Nici măcar nu ştiu cum te cheamă. Acum, du-te. O să mor 
repede, pentru că ştiu unde sunt otrăvurile pe aici şi n-am 
de gând să aştept să vină Spectrele. Hai, mergeţi. 

— Dar, domnule Paradisi... încercă Lyra, însă el 
clătină din cap şi continuă: 

— Nu mai e timp. Aţi venit aici cu un scop şi poate nu 
ştiţi care este scopul acela, dar îngerii care v-au adus ştiu. 


Mergeţi. Tu eşti curajos, iar prietena ta e isteaţă. Şi aveţi 
pumnalul. Mergeţi. 

— Doar n-o să vă otrăviţi! spuse Lyra, descurajată. 

— Haide, spuse Will. 

— Şi ce-aţi vrut să ziceţi cu îngerii? continuă ea. 

Will o trase de mână: 

— Hai, să mergem. Trebuie să plecăm. Mulţumim, 
domnule Paradisi. 

îi întinse mâna dreaptă murdară de sânge şi plină de 
praf, iar bătrânul i-o strânse uşor. Îi strânse şi Lyrei mâna şi 
înclină capul în faţa lui Pantalaimon, care aplecă şi el capul 
de hermină în semn de apreciere. 

Will strânse pumnalul în teaca lui de piele şi bătrânul 
îi conduse pe treptele întunecate, afară din turn. Soarele 
ardea în piaţetă, iar tăcerea era adâncă. Lyra se uită în jur 
cu mare gryă, dar strada era pustie. Şi era mai bine să nu-l 
alarmeze pe Will cu cele văzute mai devreme, fiindcă avea 
oricum destule griji. Îl duse departe de strada unde văzuse 
copiii şi unde Tullio stătea încă în picioare, ca o stană de 
piatră. 

— Aş vrea... spuse Lyra când aproape că ieşiseră din 
piaţă, oprindu-se ca să se uite înapoi. E oribil, când te 
gândeşti... avea toţi dinţii sparţi şi abia mai vedea cu 
ochiul... şi acum o să înghită otravă şi o să moară şi aş 
vrea... 

Aproape că plângea. 

— Lasă, spuse Will. N-o să sufere deloc. O să 
adoarmă doar. E mai bine decât să vină Spectrele, aşa a 
spus. 

— Will, ce ne facem? Ce ne facem? Tu eşti rănit, şi 
bietul bătrân... Urăsc locul ăsta, i-aş da foc, să ardă din 
temelii. Ce ne facem? 

— Păi e simplu, spuse el. Trebuie să luăm 
alethiometrul înapoi, deci trebuie să-l furăm. Asta o să 
facem. 


Furtul 


Mai întâi se duseră înapoi la cafenea, ca să-şi 
revină, să se odihnească şi să-şi schimbe hainele. Era clar 
că Will nu putea să meargă nicăieri plin de sânge şi nu era 
momentul să se simtă vinovaţi că iau fără bani lucruri din 
magazine; aşa că luară toate hainele şi pantofii noi de care 
aveau nevoie, iar Lyra, care voia să ajute şi se uita în toate 
direcţiile în caz că apăreau ceilalţi copii, le cără înapoi la 
cafenea. 

Lyra puse nişte apă la fiert, iar Will se duse la baie şi 
se dezbrăcă de tot ca să se spele din cap până-n picioare. 
Durerea era surdă şi neînduplecată, dar cel puţin rănile 
erau curate, şi, văzând ce putea să facă pumnalul, ştia că 
nu existau tăieturi mai curate de-atât; dar cioturile 
degetelor sângerau mult. | se făcu rău când se uită la ele şi 
inima-i bătu mai tare, iar asta păru că înteţeşte sângerarea. 
Se aşeză pe marginea căzii, închise ochii şi trase adânc aer 
în piept de câteva ori. 

De îndată se simţi mai bine şi începu să se spele. 
încercă să se şteargă cât de bine putea, cu prosoapele pe 
care apărea din ce în ce mai mult sânge, şi apoi îşi puse 
hainele cele noi, ferindu-se să nu le păteze cu sânge. 

— O să trebuiască să-mi legi din nou bandajul, îi 
spuse el Lyrei. Nu-mi pasă cât de tare strângi, dacă se 
opreşte sângerarea. 

Ea rupse un cearşaf şi îl înfăşură de jur împrejur, 
înnodând cât de tare putea deasupra rănii. Will strânse din 
dinţi, dar nu putu să-şi înfrâneze lacrimile. Le şterse fără un 
cuvânt, iar ea nu zise nimic. 

Când termină, băiatul spuse: 

— Mulţumesc. Vreau să pui astea în rucsac pentru 
mine, în caz că nu mai putem să ne întoarcem aici. Sunt 
doar nişte scrisori. Poţi să le citeşti dacă vrei. 


Scoase penarul verde din piele şi îi dădu foile. 

— Nu le citesc decât dacă... 

— Nu mă deranjează. Altfel nu ţi-aş fi zis. 

Lyra împături scrisorile, iar el se întinse pe pat, dând 
pisica la o parte, şi adormi buştean. 


Mult mai târziu în seara aceea, Will şi Lyra stăteau 
ghemuiţi lângă aleea care ducea la conacul lui sir Charles. 
Pe partea cu Cittăgazze, se aflau într-un parc plin de iarbă 
care înconjura o vilă în stil clasic lucitoare, albă, în lumina 
lunii. Le luase mult să ajungă la casa lui sir Charles, 
mişcându-se mai ales prin Cittăgazze, oprindu-se des ca să 
facă tăieturi pentru a verifica poziţia în lumea lui Will, 
închizând ferestrele în momentul în care aflau unde sunt. 

Fără să-i însoţească, dar nu mult în spate, pisica 
tărcată îi urma. Dormise de când o salvaseră de copiii care 
aruncau pietre, iar acum era trează din nou şi nu dădea 
semne că vrea să se despartă de ei, de parcă simţea că 
acolo unde se află ei e în siguranţă. Will nu era nici pe 
departe sigur de asta, dar avea destule probleme ca să se 
mai gândească şi la pisică, aşa că o ignora. In tot acest 
timp se obişnuia cu pumnalul, simțindu-se tot mai stăpân 
pe el; dar rana îl ardea mai tare ca oricând, pulsând adânc, 
iar bandajul nou legat de Lyra după ce se sculase era deja 
îmbibat de sânge. 

Tăie o fereastră în aer nu departe de vila cea albă şi 
intrară pe aleea liniştită din Headington ca să încerce să-şi 
dea seama exact cum se ajunge în biroul unde sir Charles 
pusese alethiometru. Două reflectoare iluminau grădina; se 
vedeau lumini şi la ferestre, doar în birou nu. Pe partea 
aceea cădea doar raza lunii, iar fereastra biroului era 
întunecată. 

Aleea trecea printre nişte copaci şi ajungea la alt 
drum; nu era luminată. Ar fi fost uşor pentru un spărgător 
obişnuit să ajungă neobservat în tufe şi apoi în grădină, 
doar că proprietatea lui sir Charles era străbătută toată de 


un gard de fier forjat puternic, de două ori mai înalt decât 
Will, cu ţepi în vârful barelor. Însă asta nu însemna nimic în 
calea pumnalului diafan. 

— Ţine bara când o tai, şopti Will. Prinde-o când cade. 

Lyra făcu cum i se spusese, iar el tăie patru bare 
complet, destul cât să treacă uşor. Lyra le puse jos pe iarbă 
una câte una şi trecură, mergând apoi printre tufe. 

Odată ajunşi într-o poziţie de unde vedeau bine casa, 
în faţa ferestrei adumbrite de iederă a biroului peste peluza 
bine tunsă, Will spuse încet: 

— Eu o să fac o tăietură către Cittăgazze aici şi las 
fereastra deschisă, după care mă duc în Cittăgazze în locul 
unde mi se pare că e biroul, şi pe urmă tai înapoi în lumea 
asta. După aceea iau alethiometru din vitrina aia şi închid 
fereastra, apoi mă întorc pe fereastra asta. Tu stai în lumea 
de-aici, de pază. Când te chem, treci prin fereastră în 
Cittàgazze şi dup-aia închid la loc. E bine? 

— Da, spuse ea. Tinem de pază şi eu, şi Pan. 

Daimonul ei era o cucuvea pitică, aproape invizibilă 
printre umbrele mişcătoare. Ochii lui mari şi palizi 
urmăreau fiecare mişcare. 

Will se dădu în spate şi întinse înainte pumnalul, 
căutând, atingând aerul cu mişcări extrem de delicate, 
până când, după un minut, găsi un punct în care putea să 
taie. O făcu rapid, deschizând o fereastră în parcul scăldat 
în lumina lunii din Cittăgazze, apoi se dădu puţin înapoi, 
încercând să aprecieze cam câţi paşi i-ar fi trebuit ca s- 
ajungă în birou, încercând să-şi fixeze în memorie direcţia. 

Apoi, fără un cuvânt, păşi prin fereastră şi dispăru. 

Lyra se ghemui prin apropiere. Pantalaimon stătea pe 
o crenguţă deasupra ei, întorcând capul în toate părţile, 
tăcut. Auzea traficul din Headington în spatele ei, paşii 
cuiva care mergea pe drum la capătul aleii şi chiar 
mişcările imponderabile ale insectelor printre frunzele şi 
vreascurile de la picioarele ei. 

Trecu un minut, apoi încă unul. Oare unde era Will 
acum? Intinse gâtul ca să vadă prin fereastra biroului, dar 


aceasta era doar un pătrat împărţit în sferturi, aproape 
ascuns de iederă. Sir Charles stătuse pe scaunul de lângă 
fereastra aceea chiar de dimineaţă, picior peste picior, 
aranjându-şi dungile de la pantaloni. Oare unde era vitrina 
faţă de fereastră? Putea Will să intre fără să alerteze pe 
cineva dinăuntru? Lyra asculta cum îi bate inima. 

Apoi Pantalaimon scoase un sunet slab şi în acelaşi 
moment veni un zgomot diferit dinspre partea din faţă a 
casei, din stânga Lyrei. De unde stătea nu se vedea locul 
acela, dar zări o lumină ştergând copacii şi auzi un scrâşnet 
greu: cauciucuri pe pietriş. Insă nu şi zgomot de motor. 

Se uită după Pantalaimon, dar acesta plutea deja în 
faţa ei fără niciun sunet, cât de departe de ea putuse să 
ajungă. Se întoarse în întuneric şi i se aşeză pe pumnul 
întins. 

— Vine înapoi sir Charles, şopti Pan. Şi mai e cineva 
cu el. 

Zbură din nou, iar de această dată Lyra îl urmă 
mergând pe vârfuri pe pământul reavăn, cu mare grijă, 
aplecată printre tufe, şi în final mergând de-a buşilea ca să 
se uite printre frunze. 

Maşina Rolls Royce era în faţa casei, iar şoferul îi 
dădea ocol ca să deschidă uşa. Sir Charles ieşi zâmbind, 
oferindu-i braţul femeii care cobora şi ea din maşină, iar în 
momentul în care văzu cine este, Lyra se simţi de parcă 
fusese lovită drept în inimă, cea mai crudă lovitură de când 
evadase de la Bolvangar, pentru că musafirul lui sir Charles 
ere mama ei, doamna Coulter. 


Will păşea cu mare grijă pe gazonul luminat de lună 
din Cittăgazze, numărându-şi paşii; încerca să-şi închipuie 
cât mai clar cu putinţă locul în care se afla biroul şi să-l 
plaseze în spaţiu în raport cu vila din apropiere, cu 
stucaturile ei albe şi colonadă, formând o grădină sobră cu 
statui şi o fântână arteziană. Îşi dădea seama şi că e foarte 
expus în parc, în lumina puternică a lunii. 


Când consideră că se află în locul potrivit, se opri şi 
scoase din nou pumnalul, întinzându-l în faţă cu grijă. 
Deschizăturile cele mici, invizibile, erau în multe locuri, dar 
nu peste tot, altfel orice tăietură a pumnalului ar fi deschis 
o fereastră. 

Făcu o tăietură mică mai întâi, nu mai mare de o 
palmă, şi privi prin ea. Pe partea cealaltă era doar întuneric: 
nu vedea unde se află. O închise pe aceea, se întoarse cu 
nouăzeci de grade şi deschise alta. De această dată găsi în 
faţa lui țesătură - catifea verde grea: draperiile biroului. 
Dar unde era faţă de cabinet? Fu nevoit s-o închidă şi pe 
aceasta, să se întoarcă şi să încerce din nou. Timpul trecea. 

A treia oară nimeri mai bine: se vedea tot biroul în 
lumina slabă care venea prin uşa deschisă către hol. lată 
tăblia biroului, canapeaua, cabinetul! Zărea o licărire slabă 
venind de la un microscop de bronz. Mai bine nici că se 
putea. 

Estimă cu grijă distanţa, închise fereastra, făcu patru 
paşi înainte şi ridică din nou pumnalul. Dacă estimase bine, 
urma să fie exact unde trebuie ca să poată să taie prin 
fereastra nouă geamul cabinetului, să ia alethiometrul şi să 
închidă fereastra în urma lui. 

Tăie o fereastră la înălţimea potrivită. Geamul 
cabinetului era la o palmă distanţă în faţa lui. Îşi lipi faţa de 
geam, privind foarte atent la rafturi de sus în jos. 

Alethiometru nu era acolo. 

La început Will crezu că a greşit cabinetul. Erau patru 
la fel în acea încăpere - numărase de dimineaţă şi ţinuse 
minte unde se află fiecare -, dulapuri înalte cu colţuri 
drepte din lemn închis la culoare, cu vitrine în faţă şi 
lateral, cu rafturi acoperite cu catifea, făcute ca să poţi 
expune pe ele obiecte de valoare din porțelan, fildeş sau 
aur. Să fi deschis fereastră în faţa unui alt cabinet? Doar că 
pe raftul de sus era instrumentul acela mare cu inele din 
bronz: memorase cu grijă unde se află. lar pe raftul din 
mijloc, unde sir Charles pusese alethiometru, era un loc 
liber. Acesta era cabinetul potrivit, iar alethiometru nu mai 


era acolo. 

Will făcu un pas înapoi şi respiră adânc. 

Trebuia să treacă dincolo şi să se uite cum trebuie 
peste tot. Ar fi durat toată noaptea să deschidă ferestre ici 
şi colo la întâmplare. Inchise fereastra din faţa cabinetului, 
deschise alta ca să se uite la restul camerei, iar după ce o 
analiză cu grijă închise fereastra şi deschise una mai mare 
în spatele canapelei, prin care să poată ieşi repede dacă 
era nevoie. 

Mâna îi pulsa necontrolat deja, iar bandajul începea 
să se slăbească. Il strânse cât putu şi încercă să prindă 
capătul liber, apoi intră cu totul în casa lui sir Charles şi se 
ghemui în spatele canapelei de piele, cu pumnalul în mâna 
dreaptă, ascultând atent. 

Cum nu auzi nimic, se ridică încet şi dădu roată cu 
privirea prin cameră. Uşa de la hol era întredeschisă, iar 
lumina care intra era suficientă. Cabinetele, rafturile de 
cărţi, fotografiile erau toate acolo, exact ca dimineaţă, 
netulburate. 

Păşi pe covorul gros şi se uită în fiecare vitrină. Nu 
era acolo. Nu era nici pe birou, împreună cu cărţile şi 
ziarele aranjate ordonat, nici pe şemineu lângă invitaţiile la 
diverse lansări sau recepții, nici pe fotoliul capitonat de la 
geam, nici pe masa octogonală de lângă uşă. 

Se duse înapoi la birou, vrând să caute în sertare, dar 
fără mare speranţă de reuşită; şi, în momentul în care porni 
să încerce, auzi un zgomot slab de cauciucuri pe pietriş. Era 
atât de înfundat sunetul, încât nu-i veni să creadă că îl 
auzise cu adevărat, dar încremeni în loc, ascultând 
încordat. 

Apoi auzi uşa de la intrare. 

Se duse imediat la canapea, se ghemui iarăşi după 
ea, lângă fereastra care dădea spre peluza scăldată în 
lumina lunii din Cittăgazze. Numai ce ajunse acolo, că auzi 
paşi în lumea cealaltă pe iarbă şi o văzu pe Lyra alergând 
spre el. Abia apucă să-şi ducă degetul la buze ca să-i facă 
semn să tacă, iar ea încetini, dându-şi seama că şi el aflase 


că se întorsese sir Charles. 

— Nu îl am, şopti Will. Nu era acolo. Cred că-l ţine la 
el. O să trag cu urechea să văd dacă-l pune la loc. Stai aici. 

— Nu! E mai rău de-atât! spuse ea, şi era aproape 
panicată. Este şi ea cu el - doamna Coulter, mama mea -, 
habar n-am cum a ajuns aici, dar dacă mă vede sunt 
moartă, Will, sunt terminată - şi m-am prins cine-i el! Mi-am 
adus aminte unde l-am văzut! Will, e Lordul Boreal! L-am 
văzut la petrecerea doamnei Coulter, atunci când am fugit! 
Şi sigur a ştiut cine sunt, de la-nceput! 

— Şşşt! Nu sta aici dacă faci zgomot. 

Lyra reuşi să se stăpânească, înghiţi în sec, apoi 
clătină din cap. 

— Scuze, vreau să stau cu tine, spuse ea. Vreau să 
aud ce zic. 

— Bine, gata cu vorba. 

Spusese asta fiindcă auzise voci pe hol. Ei doi stăteau 
foarte aproape, el în lumea lui, ea în Cittăgazze, şi, 
văzându-i bandajul deşirat, Lyra îl bătu pe umăr şi îi arătă 
prin semne că vrea să i-l lege. El îi întinse braţul, stând pe 
vine cu capul într-o parte şi ascultând încordat. 

În cameră se aprinse lumina. Îl auzi pe sir Charles 
spunându-i unui servitor să-i lase singuri, apoi intrând în 
birou şi închizând uşa. 

— Pot să vă ofer un pahar de Tokay? întrebă el. 

O voce de femeie, gravă şi dulce, răspunse: 

— Câtă amabilitate din partea ta, Carlo. N-am mai 
gustat Tokay de mulţi ani. 

— la loc lângă şemineu. 

Se auzi cum toarnă vinul, un clinchet de sticlă pe 
marginea unui pahar, un murmur de mulţumire, apoi sir 
Charles se aşeză pe canapea, la numai câţiva centimetri de 
Will. 

— În sănătatea dumitale, Marisa, spuse el, sorbind 
uşor din pahar. Acum, poate-mi spui ce doreşti. 

— Vreau să ştiu de unde ai alethiometru. 

— De ce? 


— Pentru că era la Lyra şi vreau s-o găsesc. 

— Nu-mi pot imagina de ce. Este o obrăznicătură de 
nedescris. 

— Vreau să-ţi aduc aminte că e fiica mea. 

— Atunci este cu atât mai nesuferită, pentru că 
înseamnă că a rezistat cuceritoarei dumitale influenţe 
dinadins. Nimeni n-ar fi putut s-o evite din greşeală. 

— Unde e? 

— O să-ţi zic, promit. Dar trebuie să-mi spui ceva mai 
întâi. 

— Dacă pot, răspunse ea pe un ton diferit, pe care 
Will îl luă drept avertisment. 

Vocea îi era îmbătătoare: blândă, dulce, muzicală, dar 
şi plină de tinereţe. Băiatul îşi dorea foarte mult să vadă 
cum arată, pentru că Lyra nu o descrisese niciodată, iar 
chipul care se potrivea acelui glas era, probabil, remarcabil. 

— Ce doreşti să ştii? 

— Ce are de gând Asriel? 

Urmă un moment de tăcere, ca şi cum femeia calcula 
ce are să spună. Will privi prin fereastră la Lyra şi văzu că şi 
ea asculta atentă, cu faţa luminată de lună şi palidă de 
frică, muşcându-şi buzele ca să nu scoată vreun sunet. 

Într-un final, doamna Coulter zise: 

— Prea bine, o să-ţi spun. Lordul Asriel adună o 
armată ca să ducă un război care s-a dat în ceruri acum 
multe ere. 

— Cât de medieval! Cu toate astea, pare să aibă nişte 
puteri chiar modeme. Ce i-a făcut polului magnetic? 

— A găsit un mod de a sparge bariera dintre lumea 
noastră şi alte lumi. Asta a provocat nişte tulburări 
profunde în câmpul magnetic al Pământului şi acest 
fenomen probabil că are urmări şi în lumea aceasta... Dar 
cum ai aflat despre asta? Carlo, cred că şi tu ar trebui să 
răspunzi la nişte întrebări din partea mea. Ce e lumea asta? 
Şi cum m-ai adus aici? 

— Este una dintre milioanele de lumi. Există între ele 
deschizături de trecere, dar nu sunt uşor de găsit Ştiu vreo 


zece-douăsprezece, însă locurile unde duc deschizăturile s- 
au mutat şi ăsta trebuie să fie rezultatul acţiunilor lui Asriel. 
Se pare că acum putem trece direct din lumea asta într-a 
noastră, şi probabil şi în multe altele. Inainte era o singură 
lume care era ca un fel de răscruce şi toate deschizăturile 
duceau într-acolo. Deci îţi poţi imagina cât de surprins am 
fost că te-am putut aduce aici direct, fără a risca trecerea 
prin Cittăgazze. 

— Cittăgazze? Asta ce mai e? 

— Răscrucea. O lume care nu mă interesează sub 
nicio formă, dragă Marisa. Dar o lume prea periculos de 
vizitat în acest moment pentru noi. 

— De ce e periculoasă? 

— Periculoasă pentru adulţi. Copiii pot merge acolo 
când doresc. 

— Cum? Trebuie să aflu totul despre asta, Carlo, 
spuse femeia. 

Şi Will îi ghici în voce nerăbdarea pătimaşă. 

— Asta este miezul tuturor lucrurilor, diferenţa 
aceasta dintre copii şi adulţi! Asta-i tot misterul Prafului! De 
aceea trebuie s-o găsim pe copilă. lar vrăjitoarele au un 
nume pentru ea - era cât pe ce să-l aflu, chiar de lao 
vrăjitoare, dar a murit prea repede. Trebuie s-o găsesc pe 
copilă. Ea are răspunsul, şi trebuie să-l aflu... 

— Îl vei afla. Acest instrument o va aduce pe ea la 
mine - n-ai teamă. lar în momentul în care îmi dă ce-mi 
doresc o poţi lua. Dar spune-mi despre acest paznic 
fascinant al tău, Marisa. N-am mai văzut asemenea soldaţi. 
Ce sunt? 

— Nişte oameni, pur şi simplu... Doar că le-am făcut 
intercizie. Nu au daimoni, deci nu au nici teamă, nici 
imaginaţie, nici liber-arbitru, şi luptă până sunt rupţi în 
bucățele. 

— N-au daimoni... Mda, asta e chiar interesant. Mă 
întreb dacă aş putea sugera un mic experiment, dacă poţi 
să te dispensezi de unul dintre ei. Aş dori să văd dacă atrag 
Spectrele. Dacă nu, atunci s-ar putea să reuşim totuşi să 


mergem în Cittâgazze. 

— Spectre? Astea ce sunt? 

— O să-ţi explic mai încolo, dragă. Sunt motivul 
pentru care adulţii nu pot călca în acea lume. Praf - copii - 
Spectre - daimoni - intercizie... Da, ar putea să meargă. 
Mai ia nişte vin. 

— Vreau să aflu totul, spuse ea, peste sunetul vinului 
turnat în pahar. Şi o să insist să te ţii de promisiune. Şi- 
acum spune-mi: ce cauţi în lumea asta? Aici erai când 
credeam cu toţii că eşti în Brasil sau în Indii? 

— Am găsit drumul încoace cu multă vreme în urmă. 
Era un secret mult prea bun ca să-l dau în vileag, chiar şi 
faţă de tine, Marisa. După cum vezi, am ajuns să am un trai 
foarte comod. Faptul că eram membru în Consiliul de Stat 
în lumea noastră m-a ajutat să-mi dau seama foarte uşor 
unde se concentrează puterea aici. Dacă vrei să ştii, am 
devenit spion, deşi niciodată nu le-am spus stăpânilor mei 
de aici tot ce ştiam. Serviciile secrete din lumea aceasta au 
fost preocupate ani întregi de Uniunea Sovietică - noi o 
cunoaştem sub numele de Muscovy. Şi, deşi acea primejdie 
a trecut, mai sunt încă posturi de ascultare şi maşinării 
îndreptate într-acolo, iar eu păstrez încă legătura cu cei 
care direcţionează spionii. 

Recent am auzit despre o deformare profundă a 
câmpului magnetic al Pământului. Serviciile de securitate s- 
au alarmat. Toate naţiunile care fac cercetări de fizică 
fundamentală - ceea ce numim noi teologie experimentală 
- şi-au alertat savanții ca să afle ce se-ntâmplă. Au bănuiala 
că are de-a face cu alte lumi. 

Şi au şi câteva indicii în acest sens. Se fac nişte 
cercetări şi cu privire la Praf. Da, ştiu despre el şi aici. Eo 
echipă chiar în oraşul acesta care lucrează în domeniu. Și 
încă un lucru: un oma dispărut acum zece sau doisprezece 
ani în nord, iar serviciile de securitate consideră că deţine 
nişte informaţii de care ei au neapărată nevoie - mai bine 
zis, localizarea porţii dintre lumi, asemenea celei prin care 
am ajuns noi aici astăzi. Cea găsită de el este singura de 


care au aflat: îţi poţi imagina că nu le-am spus ce ştiu. Când 
s-a petrecut noua deformare a câmpului magnetic, au 
început să-l caute. Şi desigur, Marisa, eram şi eu curios. Şi 
nerăbdător să aflu mai multe. 

Will stătea încremenit, cu inima bătându-i atât de 
tare, încât se temea că cei doi o să-l audă. Sir Charles 
vorbea chiar de tatăl lui! Deci asta erau oamenii aceia, şi 
asta căutau! 

Dar în tot acest timp era conştient că în încăpere se 
mai află ceva în afară de vocea lui sir Charles şi de vocea 
femeii. Pe podea se mişca o umbră, sau parte dintr-o 
umbră, pe care o vedea pe lângă marginea canapelei şi 
dincolo de picioarele măsuţei ortogonale. Insă nici sir 
Charles, nici femeia nu se sinchiseau. Umbra se mişca 
precum un animal iute la vânătoare şi asta îl îngrijora foarte 
tare pe Will. Singura lumină din cameră era de la lampa de 
lângă şemineu, astfel încât umbra se vedea limpede, dar nu 
se oprea niciodată destul încât Will să-şi poată da seama ce 
este. 

Apoi se întâmplară două lucruri. Mai întâi, sir Charles 
menţionă alethiometru. 

— De pildă, spuse el, reluând discuţia de până atunci, 
sunt foarte curios în privinţa acestui instrument. Poate-mi 
spui cum funcţionează. 

Şi puse alethiometru pe masa ortogonală de la 
capătul canapelei. Will îl vedea clar; aproape că ajungea la 
el. 

Următorul lucru care se întâmplă fu că umbra se opri 
în loc. Creatura trebuie că stătea pe spătarul scaunului 
doamnei Coulter, pentru că lumina care o contura o arunca 
bine desenată pe perete. lar când se opri, Will îşi dădu 
seama că era daimonul femeii: o maimuţă ghemuită, care- 
şi tot sucea capul încoace şi-ncolo, căutând ceva. 

Will auzi cum Lyra trage brusc aer în piept în spatele 
lui, semn că văzuse şi ea. Se întoarse tiptil şi îi şopti: 

— Du-te la cealaltă fereastră şi intră în grădină la el. 
Găseşte nişte pietre şi aruncă-le în fereastra de aici ca să le 


atragi atenţia, şi atunci o să pot să iau alethiometru. Apoi 
fugi la cealaltă fereastră şi aşteaptă-mă. 

Fata încuviinţă prin semne, se întoarse şi o luă la 
goană fără zgomot, prin iarbă. 

Femeia spunea: 

— ... Stăpânul Colegiului Jordan e un neghiob bătrân. 
De ce i l-a dat e peste puterea mea de înţelegere; trebuie 
ani întregi de studii intensive ca măcar să ai o idee despre 
ce vorbeşte. lar acum dumneata îmi datorezi informaţii, 
Carlo. Cum l-ai găsit? Şi unde e copila? 

— Am văzut-o folosindu-l într-un muzeu din oraş. Am 
recunoscut-o, desigur, fiindcă o văzusem la cocteilul 
dumitale mai demult, şi mi-am dat seama că trebuie să fi 
găsit o trecere. Şi apoi mi-am dat seama că l-aş putea 
utiliza în folosul meu. Aşa că, atunci când am întâlnit-o din 
nou, i l-am furat. 

— Eşti foarte direct. 

— Să nu ne ascundem după deget; suntem oameni în 
toată firea amândoi. 

— Şi acum ea unde este? Ce-a făcut când şi-a dat 
seama că nu-l mai are? 

— A venit la mine, ceea ce, îmi închipui, înseamnă că 
a dat dovadă de ceva curaj. 

— Nu-i lipseşte îndrăzneala. Şi ce-o să faci cu el? Care 
ţi-e scopul? 

— l-am spus că i-l dau înapoi dacă îmi aduce ceva - 
ceva ce nu puteam obţine de unul singur. 

— Ce anume? 

— Nu ştiu dacă... 

Acela fu momentul în care prima piatră se izbi de 
fereastra biroului. 

Geamul se sparse cu un zgomot sănătos de sticlă şi 
într-o clipită maimuţa-umbră făcu un salt de pe spătarul 
scaunului, iar cei doi tresăriră. Apoi urmă încă o piatră, şi 
încă una, iar Will simţi mişcarea canapelei când sir Charles 
se ridică. 

Băiatul se aplecă în faţă şi înhăţă alethiometru de pe 


măsuţă, îl vâri în buzunar şi ţâşni prin fereastră. În 
momentul în care se văzu pe iarba din Cittâăgazze începu să 
pipăie aerul ca să găsească acele margini nevăzute şi 
încercă să se calmeze, respirând încet, conştient în tot 
acest timp că la doar doi-trei metri de el era o primejdie 
groaznică. 

Apoi auzi un țipăt, nici omenesc, nici de fiară, dar mai 
rău ca amândouă la un loc, ai maimuţoiului oribil. In acel 
moment închisese fereastra aproape de tot, dar mai era un 
spaţiu mic la nivelul pieptului - şi pe urmă făcu un salt 
înapoi, pentru că prin acel spaţiu răzbătură nişte degete 
îmblănite, aurii, cu unghii negre, şi apoi o faţă: o faţă de 
coşmar. Colţii maimuţoiului auriu erau rânjiţi, ochii aruncau 
văpăi şi pe acel chip ardea o expresie atât de malefică, 
încât Will o simţi ca pe o lance. 

Incă o clipă şi maimuţoiul ar fi reuşit să treacă, şi 
totul s-ar fi sfârşit; dar Will avea pumnalul şi îl ridică de 
îndată începând să taie în dreapta şi-n stânga spre faţa 
maimuţoiului - sau în locul în care ar fi fost aceasta dacă 
maimuţoiul nu s-ar fi retras exact la timp. Astfel Will avu 
ocazia să apuce marginile ferestrei şi s-o închidă. 

Lumea lui dispăru şi din nou se afla singur în parcul 
scăldat de lună din Cittăgazze, gâfâind, tremurând şi 
înspăimântat. 

Dar acum trebuia s-o salveze pe Lyra. Fugi la prima 
fereastră, cea pe care o deschisese la gardul viu, şi se uită 
prin ea. Frunzele întunecate de dafin şi vâsc nu-l lăsau să 
pătrundă cu privirea, dar întinse mâinile prin fereastră ca 
să le dea la o parte şi să vadă mai bine casa şi geamul 
spart la lumina lunii. 

Prin fereastră Will văzu maimuța cum coteşte după 
colţul casei, alergând prin iarbă cu viteza unei pisici, apoi îi 
văzu pe sir Charles şi pe femeie pe urmele lui, îndeaproape. 
Sir Charles avea un pistol. Femeia era frumoasă - văzu Will 
şocat, încântătoare în lumina lunii, cu ochii întunecaţi, mari 
şi vnyiţi, şi o siluetă zveltă şi graţioasă; dar în momentul în 
care ea plesni din degete maimuța se opri imediat şi îi sări 


în braţe, iar Will văzu că femeia cu chipul dulce şi 
maimuţoiul cel malefic erau una şi aceeaşi făptură. 

Dar unde era Lyra? 

Cei doi căutau de jur împrejur, iar femeia puse jos 
maimuţoiul şi începu să-şi întindă gâtul încoace şi-ncolo 
peste gazon, de parcă adulmeca după urme. In jur era 
linişte. Dacă Lyra ajunsese deja la gardul viu, nu se putea 
mişca fără să scoată vreun sunet care s-o dea de gol pe loc. 

Sir Charles umblă la pistol şi se auzi un mic zgomot: 
siguranţa. Căuta cu privirea prin gardul viu, părând să se 
uite direct la Will, după care ochii i se duseră mai departe. 

Apoi sir Charles şi doamna Coulter se uitară la 
stânga, căci maimuţoiul auzise ceva. Şi, cu o mişcare 
fulgerătoare, se aruncă în locul în care ar fi trebuit să se 
afle Lyra; încă un moment şi o găsea... 

În clipa aceea pisica tărcată ţâşni din gardul viu pe 
gazon şi începu să mârâie şi să scuipe către ei. 

Maimuţoiul o auzi şi se întoarse dintr-un salt, ca şi 
cum ar fi fost luat prin surprindere; deşi nu putea fi nici pe 
departe la fel de surprins ca Will. Maimuţoiul căzu pe toate 
patru labele, cu faţa către pisică, iar aceasta îşi arcui 
spinarea, cu coada pe sus, ferită într-o parte, mârâind şi 
scuipând la el. 

lar maimuţoiul se aruncă pe ea. Pisica se arcui, tăind 
aerul cu ghearele ascuţite ca acul în dreapta şi-n stânga 
atât de repede, încât nu se mai vedeau; şi în clipa aceea 
Lyra apăru lângă Will, căzând prin fereastră cu Pantalaimon 
cu tot. Pisica ţipă, iar maimuţoiul ţipă şi el când aceasta îi 
brăzdă faţa cu ghearele; se întoarse şi fugi, sărind în 
braţele doamnei Coulter, iar pisica ţâşni în tufele din lumea 
ei şi dispăru. 

Will şi Lyra treceau deja prin fereastră, apoi băiatul 
prinse marginile invizibile şi le trase iute laolaltă, închizând 
fereastra pe toată lungimea, căci prin spaţiul din ce în ce 
mai mic se auzeau paşi printre trosnete de ramuri. Apoi nu 
mai rămase decât un spaţiu de mărimea mâinii lui Will, pe 
care îl închise imediat; se aşternu tăcerea. Băiatul căzu în 


genunchi pe iarbă şi scotoci stângaci după alethiometru. 

— Uite, îi spuse Lyrei. 

Ea îl luă. Cu mâini tremurânde, Will vâri pumnalul la 
loc în teacă. Apoi se lăsă pe spate dârdâind din toate 
încheieturile, închise ochii şi simţi cum îl scaldă în argint 
lumina lunii, şi cum Lyra îi desface bandajul şi-l leagă la loc 
cu mişcări blânde, delicate. 

— WIII! o auzi spunând. Mulţumesc pentru ce-ai făcut, 
pentru tot... 

— Sper că pisica n-a păţit nimic, bălmăji el. E ca 
Moxie a mea. Probabil că s-a dus acasă. În lumea ei. Cred 
că e în regulă acum. 

— Ştii ce mi-a dat prin cap pentru o clipă? Că e 
daimonul tău. Adică a făcut ce face un daimon cum trebuie. 
Noi am salvat-o pe ea, şi ea pe noi. Hai, Will, nu sta întins 
pe iarbă, e udă. Trebuie să te întinzi într-un pat ca lumea, 
altfel răceşti. Hai în casa mare de-acolo. Tre' să fie paturi şi 
mâncare şi chestii de-astea. Îți fac bandaj nou, pun nişte 
cafea pe foc, îţi fac şi omletă, tot ce vrei, şi o să dormim... 
Suntem în siguranţă acu' c-avem şi alethiometru, o să vezi. 
N-o să mai fac nimic decât să te-ajut să-l găsim pe tatăl 
tău, promit... 

II sprijini ca să se ridice şi porniră agale prin grădină 
spre 
casa cea mare, care strălucea albă în lumina lunii. 


Samanul 


Lee Scoresby debarcă în portul de la gurile fluviului 
Enisei şi găsi întregul oraş în stare de haos pescarii 
încercând să vândă către fabricile de conserve puţinul 
peşte necunoscut pe care-l prinseseră, proprietarii de 
corăbii supăraţi pentru că autorităţile portuare măriseră 
taxele ca să facă faţă potopului, iar vânătorii şi negustorii 
de blănuri bântuind fără rost prin oraş, neputând să lucreze 
din cauza zăpezii care se topea prin păduri şi a faptului că 
animalele o luaseră razna. 

Nu era prea uşor să găseşti o cale de acces, asta cu 
siguranţă; în vremuri obişnuite, drumul era pur şi simplu o 
cărare îngheţată, dar acum se topea până şi permafrostul, 
iar suprafaţa drumului era o mlaştină de noroaie 
frământate. 

Aşa că Lee îşi puse balonul şi echipamentul la 
păstrare şi, cu aurul care-i mai rămăsese, închirie o barcă 
cu motor, cumpără câteva canistre de benzină şi ceva 
provizii şi o porni în sus pe fluviul umflat. 

La început, lucrurile nu păreau să meargă prea bine. 
Curentul era rapid şi, pe lângă asta, apele erau pline de 
resturi: trunchiuri de copaci, rămuriş, animale înecate şi 
chiar cadavrul unui bărbat. Trebuia să cârmească cu grijă, 
iar palele motorului trăgeau din greu ca să poată înainta. 

Se îndrepta spre satul tribului lui Grumman. Singurul 
ghid era amintirea drumului pe care îl mai făcuse cu câţiva 
ani înainte, dar amintirea aceea era destul de vie şi nu avu 
probleme să găsească uşor cursul corect printre curenţii 
rapizi, chiar dacă unele bucăţi de mal dispăruseră sub 
puhoaiele maronii. Temperatura tulburase şi insectele, iar 
contururile obiectelor din jur erau pline de musculiţe. Lee 
se unse pe faţă şi pe mâini cu unsoare de ciumăfaie şi fumă 
câteva ţigări de foi cu miros greu, care îndepărtau 


zburătoarele. 

Cât despre Hester, ea stătea tăcută la prova, cu 
urechile lungi lipite de spatele osos şi cu ochii îngustaţi. Era 
obişnuit cu tăcerile ei, şi ea cu ale lui. Nu vorbeau decât 
dacă era nevoie. 

În dimineaţa celei de-a treia zile, Lee cârmi micuța 
ambarcaţiune în susul unui pârâu care se vărsa în fluviu, 
curgând dintre nişte dealuri care ar fi trebuit să fie 
acoperite cu un strat gros de zăpadă, dar care erau mai 
mult pătate de pământul brun. Râul curgea printre ramuri 
joase de pini şi molizi şi, după câţiva kilometri, ajunseră la o 
stâncă rotundă, de mărimea unei case, unde Lee trase la 
mal şi legă barca. _ 

— Aici era un punct de acostare, îi spuse lui Hester. |ţi 
aduci aminte de bătrânul vânător de foci din Novaia Zemlia 
care ne-a povestit? Cred că e la vreo doi metri sub apă 
acum. 

— Sper că au avut destulă minte cât să-şi 
construiască satul mai sus, răspunse ea, sărind pe mal. 

Peste nu mai mult de jumătate de oră îşi lăsa deja 
bagajul lângă căsuţa de lemn a şefului satului şi se întoarse 
să salute micul grup de oameni adunat acolo. Folosi gestul 
cunoscut peste tot în nord care însemna prieten şi îşi lăsă 
puşca la picioare. 

Un bătrân tătar siberian, ai cărui ochi aproape că se 
pierduseră printre riduri, îşi lăsă şi el arcul jos lângă puşcă. 
Daimonul lui, jder, îşi strânse nasul în semn de salut către 
Hester, care îi răspunse mişcându-şi urechea; după aceea 
şeful satului vorbi. 

Lee îi răspunse, apoi trecură de la o limbă la alta, 
până găsiră una în care să se poată înţelege. 

— Respectele mele către dumneata şi tribul dumitale, 
spuse Lee. Am niscaiva iarbă de tutun, care nu-i de mare 
preţ, dar aş fi mândru dacă ai primi-o. 

Şeful dădu din cap în semn de apreciere, iar una 
dintre nevestele lui luă săculeţul pe care Lee îl scosese din 
bagaj. 


— Îl caut pe Grumman, spuse Lee. Am auzit că l-aţi 
adoptat în tribul vostru. Poate că are un alt nume acum, dar 
omul e european. 

— A, zise şeful, te aşteptam. 

Ceilalţi săteni, adunaţi în lumina ceţoasă a soarelui în 
poiana noroioasă din faţa caselor, nu înțelegeau niciun 
cuvânt, dar văzură plăcerea de pe faţa şefului. Plăcere şi 
uşurare, simţi Lee gândul lui Hester. 

Şeful dădu din cap de câteva ori. 

— Te aşteptam, spuse acesta din nou. Ai venit să-l iei 
pe Dr. Grumman în lumea cealaltă. 

Lee ridică din sprâncene, dar zise numai atât: 

— Cum spui dumneata. E aici? 

— Urmează-mă, răspunse şeful. 

i Ceilalți săteni se dădură la o parte cu respect. 
Ințelegând dezgustul profund al lui Hester față de noroiul 
prin care era nevoită să meargă, Lee o luă în braţe şi îşi 
aruncă sacul pe umăr, urmându-l pe şef pe cărarea prin 
pădure spre o colibă care se afla la o aruncătură de băț de 
sat, într-o poiană. 

Şeful se opri în faţa colibei de lemn acoperite cu 
blănuri. Casa era decorată cu colţi de mistreţ şi coarne de 
elan şi de ren, dar acestea nu erau simple trofee de 
vânătoare, pentru că de ele atârnau flori uscate şi rămurele 
de pin împletite artistic, ca pentru un ritual. 

— Trebuie să vorbeşti cu respect cu el, spuse şeful 
încet. E şaman şi e bolnav de inimă. 

Lee simţi un fior pe şira spinării, iar Hester înţepeni în 
braţele lui, pentru că văzură că fuseseră urmăriţi tot timpul. 
Dintre florile uscate şi rămurelele împletite de pin se itea un 
ochi galben. Era al unui daimon, care îşi întoarse capul sub 
privirea lui Lee şi luă delicat o rămurică de pin în cioc, 
trăgând-o peste locul unde stătuse până atunci, ca şi cum 
ar fi tras o cortină. 

Şeful strigă ceva în limba lui, chemându-l pe cel 
dinăuntru cu numele pe care-l spusese bătrânul vânător de 
foci: Jopari. Uşa se deschise imediat. 


În prag stătea un bărbat cu obrajii supţi şi cu ochii 
strălucitori, îmbrăcat în piei şi blănuri. Părul negru îi era 
brăzdat de şuviţe cărunte, linia obrazului era puternică, iar 
daimonul lui vultur-pescar stătea pe pumnul închis, privind 
feroce. 

Şeful se înclină de trei ori şi se retrase, lăsându-l pe 
Lee singur cu şamanul-profesor pe care venise să-l 
găsească. 

— Dr. Grumman, spuse el, numele meu este Lee 
Scoresby şi sunt din Texas, sunt aeronaut de profesie. Dacă 
îmi îngădui să mă aşez şi să povestim un pic, pot să-ţi spun 
de ce am venit. Nu greşesc, nu? Dumneata eşti doctorul 
Stanislaus Grumman, de la Academia din Berlin? 

— Da, răspunse şamanul, şi dumneata eşti din Texas, 
după cum spuneai. Lung drum ai făcut până aici, domnule 
Scoresby. 

— Păi, prin lumea asta bat nişte vânturi ciudate în 
ultima vreme. 

— Chiar aşa. Soarele este cald, cred. În coliba mea e 
o bancă. Dacă poţi să mă ajuţi s-o scoatem afară, stăm la 
soare şi vorbim acolo. Am nişte cafea, dacă vrei s-o 
împărţim. 

— lţi foarte mulţumesc, spuse Lee şi cără singur afară 
banca, în timp ce Grumman se duse la sobă şi turnă 
cafeaua fierbinte în două căni de metal. 

Accentul omului nu-i suna nemţesc lui Lee, ci mai 
degrabă englezesc, din Anglia. Directorul observatorului 
avusese dreptate. 

Când se aşezară, Hester cu ochii pe jumătate închişi 
şi netulburată lângă Lee, iar marele daimon-vultur-pescar 
privind către soare, Lee îşi începu povestea. Spuse mai întâi 
despre întâlnirea cu John Faa, lordul gitanilor, şi îi povesti 
cum îl recrutaseră pe ursul lorek Byrnison şi cum 
călătoriseră spre Bolvangar să-i salveze pe Lyra şi pe 
ceilalţi copii; şi apoi îi vorbi despre ceea ce aflase de la Lyra 
şi Serafina Pekkala în balon, când zburaseră către Svalbard. 

— Vezi dumneata, Dr. Grumman, mi se pare mie, din 


ce spunea fata, că Lordul Asriel le-a trecut pe sub nas capul 
ăla tăiat şi pus în gheaţă învăţaţilor de la colegiu şi i-a 
speriat aşa de tare, că nici nu s-au uitat bine. De aceea am 
început să cred că n-ai murit. Şi mi-e clar acum, domnule, 
că ai oarece cunoştinţe în domeniu. Am auzit despre 
dumneata prin toată Arctica, cum ţi-ai găurit capul, cum 
studiai fie pe fundul oceanului, fie luminile Nordului, cum ai 
apărut de nicăieri, parcă, aşa cam acum zece-doisprezece 
ani, şi asta e chiar interesant. Dar altceva m-a adus aici, nu 
doar curiozitatea. Mie mi-e teamă pentru copilă. Cred că e 
importantă şi la fel cred şi vrăjitoarele. Dacă ştii ceva 
despre ea şi despre ce se întâmplă, aş vrea să-mi spui. 
După cum ziceam, am convingerea că mă poţi ajuta, aşa că 
de-asta am venit 

— Dar, dacă nu greşesc, domnule, l-am auzit pe şeful 
satului spunând că ai venit din altă lume. Aşa e, sau am 
înţeles eu aiurea? Şi mai am o întrebare: cum te-a strigat? E 
un nume dat de trib, ca pentru un magician? 

Grumman zâmbi scurt şi zise: 

— Numele pe care l-a folosit este adevăratul meu 
nume, John Parry. Da, ai venit ca să mă duci în cealaltă 
lume. Cât despre ce te-a adus aici, cred c-o să descoperi că 
asta era de fapt. 

Şi deschise palma. Acolo se afla ceva ce Lee vedea 
prea bine, dar nu înţelegea. Era un inel de argint cu 
turcoaze, cu desene navajo, pe care îl recunoscu ca fiind al 
mamei lui, îi ştia greutatea şi netezimea pietrei şi felul în 
care argintarul îndoise metalul mai mult pe colţul unde 
piatra era puţin ciobită; ştia şi că acel colţ ciobit se tocise, 
pentru că îşi trecuse degetul peste el de atâtea ori, acum 
ani şi ani, în copilăria din preeria lui natală. 

Se ridică. Hester tremura, şi ea în picioare, cu 
urechile ciulite. Vulturul ajunsese între Lee şi Grumman, 
fără ca el să-şi dea seama, şi îşi apăra omul, dar Lee nu 
avea de gând să atace; era teribil de emoţionat; se simţea 
din nou copil, iar vocea lui era gâtuită şi tremurătoare când 
întrebă: 


— De unde-l ai? 

— la-l, spuse Grumman, sau Parry. Şi-a îndeplinit 
menirea. Te-a adus aici. Acum nu mai am nevoie de el. 

— Dar cum... începu Lee, ridicând obiectul drag din 
palma lui Grumman. Nu înţeleg cum, de unde ai inelul? Nu 
l-am mai văzut de patruzeci de ani. 

— Eu sunt şaman. Pot face multe lucruri pe care 
dumneata nu le înţelegi, domnule Scoresby. Şezi şi 
linişteşte-te. O să-ţi spun ce trebuie să ştii. 

Lee se aşeză la loc, ţinând inelul şi trecându-şi 
degetele peste el de nenumărate ori. 

— Să-ţi spun drept, domnule, sunt copleşit. Cred că 
am nevoie să ascult tot ce-mi poţi spune. 

— Bun, zise Grumman, să încep, atunci. Numele meu, 
după cum ţi-am spus, este Parry şi nu m-am născut în 
lumea asta. Lordul Asriel nu e primul care a călătorit în alte 
lumi, deşi e primul care a făcut o trecere atât de 
spectaculoasă. În lumea mea am fost mai întâi soldat, apoi 
explorator. Acum doisprezece ani eram cu o expediţie într- 
un ţinut din lumea mea care corespunde cu Ţara Bering de 
aici. Tovarăşii mei aveau alte intenţii, dar eu căutam ceva 
ce auzisem din vechile legende că ar exista. Un fel de 
ruptură în țesătura universului, o trecere dintr-o lume în 
alta. Unii dintre tovarăşii mei s-au pierdut. Mergând în 
căutarea lor, doi dintre colegii mei şi cu mine am trecut prin 
poarta asta fără s-o vedem şi am părăsit cu totul lumea 
noastră. La început nu ne-am dat seama ce se întâmplase. 
Am mers până când am dat de un oraş şi atunci am înţeles 
că eram într-o altă lume. 

Am încercat din răsputeri, dar n-am mai găsit acea 
trecere. Intrasem prin ea în timpul unui viscol şi dumneata, 
care eşti obişnuit cu Arctica, ştii ce înseamnă asta. 

Aşa că n-am avut de ales şi am rămas acolo. l-am 
descoperit imediat. In acel loc se găseau un fel de fantome 
sau apariţii care bântuiau, mortale şi de neoprit. Tovarăşii 
mei au murit la scurt timp, victime ale acestor Spectre, cum 
sunt ele numite. Aşa că mi s-a părut că acea lume e 


abominabilă şi am făcut tot ce-am putut să plec. Nu mai 
aveam cum să mă întorc în lumea mea, dar mai erau şi alte 
porţi către alte lumi, iar după scurte căutări am ajuns aici. 
Am descoperit o minune imediat, domnule Scoresby, pentru 
că lumile noastre diferă foarte mult, iar în această lume mi- 
am văzut prima dată daimonul. N-o cunoscusem pe Sayan 
Kötör până când n-am ajuns în lumea asta. Cei de aici nu 
pot să conceapă o lume în care daimonii sunt o voce a 
minţii şi nimic mai mult. Îţi imaginezi uimirea mea când am 
realizat că aveam o parte feminină, şi încă o pasăre 
frumoasă? 

Deci, cu Sayan Kötör lângă mine, am cutreierat 
ţinuturile nordice şi am aflat multe lucruri de la popoarele 
Arcticii, cum ar fi prietenii mei din satul din vale. Ceea ce 
mi-au povestit ei despre această lume a umplut câteva 
goluri pe care nu reuşisem să le acopăr în lumea mea şi am 
aflat răspunsuri la multe mistere. 

Am ajuns la Berlin sub numele de Grumman. N-am 
spus nimic despre originile mele; a rămas secretul meu. Am 
prezentat o teză în faţa academicienilor, pe care am 
susţinut-o în cadrul unei dezbateri, căci aşa este procedura 
la ei. Eram mai bine informat decât academicienii, aşa că n- 
am avut nicio problemă să primesc titlul de membru. 

Cu noul meu statut am putut să lucrez în această 
lume, unde, în marea majoritate a timpului, am fost foarte 
mulţumit. Mi-era dor de unele lucruri din lumea mea, 
desigur. Eşti căsătorit, domnule Scoresby? Nu? Păi, eu eram 
căsătorit şi o iubeam foarte mult pe soţia mea, ca şi pe fiul 
meu, singurul meu copil, un băieţel care nu împlinise încă 
un an când am plecat. Mi-era foarte dor de ei. Dar aş fi 
putut să caut şi o mie de ani şi tot n-aş fi găsit drumul 
înapoi. Eram despărțiți pentru totdeauna. 

Munca de aici mi-a absorbit toată atenţia. Am căutat 
alte forme de cunoaştere, am fost iniţiat în cultul craniilor şi 
am devenit şaman. Şi am făcut şi unele descoperiri 
folositoare: am descoperit cum se face un unguent din 
muşchi-de-sânge, de exemplu, care păstrează toate 


calităţile plantei proaspete. 

Ştiu acum o grămadă de lucruri despre lumea asta, 
domnule Scoresby. De exemplu, despre Praf. Văd din 
expresia dumitale că ai auzit termenul. Pe teologii voştri îi 
sperie de moarte, dar pe mine ei mă sperie, de fapt. Ştiu ce 
face Lordul Asriel şi ştiu şi de ce; şi de aceea te-am chemat. 
Vreau să-l ajut, pentru că misiunea pe care şi-a asumat-o 
este cea mai măreaţă din istoria omului. Cea mai măreaţă 
în cei treizeci şi cinci de mii de ani de istorie omenească, 
domnule Scoresby. 

Eu nu pot face prea multe, din păcate. Am o boală de 
inimă pe care nimeni de pe lumea asta n-are cum s-o 
vindece. Mai am putere pentru un ultim efort, poate. Dar 
ştiu ceva ce nu ştie Lordul Asriel, ceva de care are nevoie 
ca să reuşească. 

Vezi dumneata, pe mine mă intriga lumea aceea în 
care Spectrele se hrăneau cu conştiinţa umană. Voiam să 
aflu ce erau, cum apăruseră. Şi, ca şaman, am aflat cu 
spiritul lucruri pe care nu le-aş fi putut cunoaşte fizic şi am 
petrecut mult timp în transă, cercetând acea lume. Am aflat 
că filosofii de acolo au creat un instrument, acum vreo trei 
sute de ani, care le-a adus distrugerea: l-au numit pumnalul 
diafan. Avea multe puteri - chiar mai multe decât au crezut 
cei care l-au făcut, mai multe decât ştiu ei acum - şi cumva, 
folosindu-l, le-au permis Spectrelor să intre. 

Eu ştiu ce poate face acest pumnal. Ştiu şi unde este 
şi cum să-l recunosc pe cel care trebuie să-l folosească; şi 
mai ştiu că trebuie să servească doar cauza Lordului Asriel. 
Sper că poate duce această povară. Deci te-am chemat aici 
ca să zburăm spre nord, în lumea pe care a deschis-o 
Lordul Asriel, unde mă aştept să-l găsesc pe purtătorul 
pumnalului diafan. 

E o lume periculoasă, ia seama. Acele Spectre sunt 
mai rele decât orice în lumea dumitale sau a mea. Trebuie 
să fim atenţi şi curajoşi. Eu n-o să mă întorc şi, dacă vrei să- 
ţi mai vezi ţara, vei avea nevoie de tot curajul, 
îndemânarea şi norocul din lume. Asta e sarcina dumitale, 


domnule Scoresby, de aceea m-ai căutat. 

Şamanul tăcu. Faţa palidă îi era acoperită de 
broboane de sudoare. 

— E cea mai trăsnită idee pe care am auzit-o 
vreodată, spuse Lee. 

Se ridică agitat şi făcu câţiva paşi într-o parte şi-n 
alta, iar Hester îl urmări nemişcată de pe bancă. Ochii lui 
Grumman erau pe jumătate închişi; daimonul stătea pe 
genunchiul lui, urmărindu-l alene pe Lee. 

— Vrei bani? spuse Grumman după câteva momente. 
Pot să-ţi dau aur. Asta nu e o problemă. 

— La naiba, nu pentru bani am venit, răspunse Lee 
înfierbântat. Am venit... am venit să văd dacă mai eşti în 
viaţă, cum credeam eu. Deci mi-am satisfăcut curiozitatea 
din punctul ăsta de vedere. 

— Mă bucur. 

— Şi mai e ceva, adăugă Lee; şi îi povesti lui 
Grumman despre sfatul vrăjitoarelor de la lacul Enara şi 
despre hotărârea pe care o luaseră. Vezi dumneata, încheie 
el, fetiţa aceea, Lyra, ea e motivul pentru care am acceptat 
să le ajut pe vrăjitoare. Spui că m-ai adus aici cu inelul 
navajo. Poate că da, poate că nu - dar eu ştiu un lucru, 
anume că am venit sperând că o s-o pot ajuta pe Lyra. N- 
am mai văzut copil ca ăsta. Dacă aş fi avut o fată, sper să fi 
fost măcar pe jumătate la fel de puternică, de curajoasă şi 
de bună. Am auzit că ştii că există un obiect care-l 
ocroteşte pe stăpânul lui: eu cred că acesta este pumnalul 
diafan. Aşadar, preţul meu pentru călătoria în cealaltă 
lume, Dr. Grumman, nu este aur, ci pumnalul, pe care nu-l 
vreau pentru mine, ci pentru Lyra. Trebuie să juri că o s-o 
pui sub protecţia acelui obiect şi apoi te duc unde vrei. 

Şamanul ascultă cu atenţie şi spuse: 

— Foarte bine, domnule Scoresby, jur. Ai încredere în 
jurământul meu? 

— Pe ce juri? 

— Pe ce vrei? 

Lee se gândi puţin, apoi zise: 


— Jură pe ceea ce te-a făcut să nu accepti dragostea 
unei vrăjitoare. Cred că e cel mai important lucru pe care îl 
ştii. 

Grumman făcu ochii mari, apoi spuse: 

— Ai ghicit bine, domnule Scoresby. Jur cu plăcere pe 
asta. Îţi dau cuvântul meu de onoare că o să mă asigur că 
Lyra Belacqua se află sub protecţia pumnalului diafan. Dar 
te avertizez: purtătorul pumnalului are o sarcină a lui, iar 
asta poate s-o pună în pericol şi mai mare. 

Lee dădu din cap cu seriozitate. 

— Poate, răspunse, dar, dacă există măcar şi o şansă 
mică să fie în siguranţă, aş vrea s-o aibă. 

— Ai cuvântul meu. Şi acum trebuie să plecăm în 
lumea cea nouă, iar dumneata ne vei conduce. 

— Şi vântul? Cred că n-ai fost aşa de bolnav încât să 
nu fi observat vremea, nu? 

— Lasă vântul în seama mea. 

Lee dădu din cap. Se aşeză din nou pe bancă şi îşi 
trecu degetele peste inelul cu turcoaze, în timp ce 
Grumman aduna cele câteva lucruri de care avea nevoie 
într-un sac din piele de căprioară; apoi o luară amândoi în 
jos pe cărare, spre sat. 

Şeful satului vorbi şi el destul de mult. Din ce în ce 
mai mulţi săteni veniră să-i atingă mâna lui Grumman şi să 
primească ceea ce părea să fie o binecuvântare. Intre timp, 
Lee urmărea vremea. Cerul era limpede la sud, o briză 
proaspătă mişca ramurile şi atingea vârfurile pinilor. La 
nord, ceața mai plutea încă peste râu, dar pentru prima 
dată de zile întregi părea să se ridice. 

La stânca unde era locul de acostare, Lee ridică sacul 
lui Grumman în barcă şi umplu micul rezervor cu benzină, 
iar motorul pomi imediat. Barca o luă din loc, iar şamanul 
se aşeză la prova; aveau o viteză extraordinară pe sub 
copaci şi ajunseră atât de repede la fluviu, încât Lee se 
temu pentru Hester, care stătea ghemuită sub bancă. Dar 
era un călător experimentat, ar fi trebuit să ştie asta deja; 
aşadar de ce era atât de temător? 


Ajunseră la portul de la gurile fluviului, unde toate 
hotelurile, toate pensiunile, toate camerele libere fuseseră 
rechiziţionate de soldaţi. Nu erau orice soldaţi, ci Garda 
Imperială Moscovită, armata cea mai feroce şi mai bine 
echipată din toată lumea şi cea care jurase credinţă 
veşnică Magisteriumului. 

Lee intenţionase să se odihnească o noapte înainte să 
plece, pentru că Grumman arăta obosit, dar nu era nicio 
şansă să găsească vreo odaie liberă. 

— Ce se-ntâmplă? îl întrebă pe barcagiul de la care 
închiriase barca. 

— Habar n-am. A venit regimentul ăsta ieri şi a 
rechiziţionat toate locurile, toată hrana şi toate corăbiile din 
port. Ar fi luat şi barca asta dacă nu era la matale. 

— Da' unde se duc? 

— În nord, răspunse barcagiul. O să fie un război, cel 
mai mare din toate timpurile. 

— În nord, în lumea cea nouă? 

— Exact. Şi mai vin şi alte trupe, asta e numai 
avangarda. Într-o săptămână n-o să mai fie nicio firimitură 
de pâine şi niciun strop de alcool p-aci. Mi-ai făcut o favoare 
că mi-ai luat barca, preţul e deja dublu... 

Nu avea niciun rost să zăbovească acum, chiar dacă 
ar fi găsit loc. Lee era îngrijorat din cauza balonului şi se 
duse imediat la depozitul unde-l lăsase, iar Grumman îl 
urmă. Omul ţinea pasul, deşi arăta bolnav, era puternic. 

Paznicul depozitului era ocupat să numere nişte piese 
de schimb pentru un sergent al Gărzii şi se uită o clipă pe 
deasupra registrului. 

— Balonul e rechiziţionat de ieri, îmi pare rău, spuse 
el. Vezi şi dumneata cum stă treaba. N-am de ales. 

Hester îşi mişcă urechile, iar Lee înţelese ce vrea să 
spună. 

— Ai dat deja balonul? 

— Nu, o să vină după-amiază să-l ia. 


— Ba n-o să vină, spuse Lee. Eu am o autoritate care 
o bate pe cea a Gărzii. 

Şi îi arătă paznicului inelul pe care îl luase de pe 
degetul skraelingului mort din Novaia Zemlia. Sergentul 
care era lângă el la tejghea se opri şi salută însemnul 
bisericesc, dar nici disciplina cu care era obişnuit nu-l opri 
să se arate puţin confuz. 

— Deci avem nevoie de balon chiar acum şi poţi să 
trimiţi şi oamenii să-l umfle, spuse Lee. Imediat, ai auzit? Şi 
cu hrană, apă şi balast. 

Paznicul depozitului se uită la sergent, care dădu din 
umeri şi apoi fugi să vadă de balon. Lee şi Grumman se 
retraseră spre cheu, unde erau rezervoarele de benzină, ca 
să supravegheze alimentarea şi să poată discuta în linişte. 

— De unde ai inelul ăla? întrebă Grumman. 

— De pe degetul unui mort. A fost cam riscant să-l 
folosesc, dar n-aveam cum altfel să-mi iau balonul înapoi. 
Crezi că sergentul a bănuit ceva? 

— Desigur, dar e un om disciplinat. N-o să pună la 
îndoială autoritatea Bisericii. Dacă raportează, o să fim 
departe până atunci. Ei bine, domnule Scoresby, ţi-am 
promis un vânt bun, sper că eşti mulţumit. 

Cerul era albastru deasupra capetelor lor, iar soarele 
strălucea. Valurile de ceaţă de la nord mai zăboveau ca 
nişte munţi deasupra mării, dar briza le împingea înapoi, iar 
Lee era nerăbdător să zboare din nou. 

În timp ce balonul se umplea şi începea să se umfle 
depăşind acoperişul depozitului, Lee verifică repede coşul şi 
îşi fixă cu grijă echipamentul; căci cine ştie cum erau 
turbulenţele prin alte lumi... Instrumentele le prinse cu 
atenţie de cadru, chiar şi busola, al cărei ac făcea curse 
fără rost în jurul cadranului. În fine, lăsă vreo douăzeci de 
săculeţi cu nisip peste marginea coşului, pentru balast. 

Când balonul fu gata umplut şi începu să se aplece 
spre nord în bătaia vântului, iar tot angrenajul trăgea de zor 
de funiile care-l ancorau, Lee îl plăti pe paznicul depozitului 
cu ultimii bani şi îl ajută pe Grumman să urce. Apoi se 


întoarse spre oamenii care ţineau funiile să le spună să le 
dea drumul. 

Dar, înainte de a deschide gura, îl întrerupse ceva. De 
pe aleea din spatele depozitului se auziră un zgomot de 
bocanci alergând şi un ordin: 

— Opriti! 

Oamenii cu funiile se opriră, unii se uitau într-acolo, 
alții la Lee, iar el strigă ascuțit: 

— Daţi-i drumul! Acum! 

Doi dintre oameni ascultară, iar balonul începu să 
urce, însă alți doi oameni erau atenți la soldații care 
alergau pe după colţul clădirii. Ei țineau funiile strânse în 
jurul pilonilor de susţinere, iar balonul se înclinase deja 
foarte mult. Lee trase de inelul de suspensie; Grumman îl 
ţinea şi el, iar daimonul îşi încleştase ghearele pe el. 

Lee strigă: 

— Daţi-i drumul, proştii naibii! Urcă! 

Pentru că balonul se balansa prea tare, oamenii nu-l 
mai puteau ţine, indiferent cât de mult ar fi încercat. Unul 
dintre ei lăsă funia să-i scape, iar aceasta se desfăşură din 
jurul pilonului; dar celălalt bărbat, simțind că-i scapă funia 
din mâini, se prinse instinctiv de ea, în loc să-i dea drumul. 
Lee mai văzuse asta şi îi era groază de ce avea să se 
întâmple. Daimonul bietului om, o căţea husky solidă, urla 
de teamă şi durere de jos de pe pământ, în timp ce balonul 
urca rapid, iar peste cinci secunde totul se sfârşi; omul nu 
se mai putu ţine şi, pe jumătate mort, căzu în apă. 

Dar soldaţii erau deja cu puştile sus. Un val de 
gloanţe zbură peste coş, unul atinse inelul de suspensie, iar 
mâinile lui Lee simţiră usturător impactul, dar nu se 
întâmplă nimic altceva. Când traseră a doua salvă, balonul 
era deja aproape afară din raza lor de acţiune, urcând rapid 
spre albastrul cerului, peste mare. Lee simţea cum i se 
umple sufletul de bucurie. li spusese odată Serafinei 
Pekkala că nu-i pasă prea mult de zbor, că e numai o 
slujbă, dar nu crezuse nici el. Să zbori cu un vânt bun din 
spate, către o lume nouă: ce putea fi mai frumos? 


Dădu drumul inelului de suspensie şi văzu că Hester 
era ghemuită la locul ei obişnuit, cu ochii pe jumătate 
închişi. De jos, de departe, veni o nouă salvă inutilă de 
gloanţe. Oraşul rămânea din ce în ce mai mult în urmă, iar 
gurile râului luceau în lumina soarelui. 

— Deci, doctore Grumman, spuse el, nu ştiu ce 
părere ai dumneata, dar eu unul mă simt mai bine în aer. 
Mi-aş fi dorit ca amărâtul ăla să fi dat drumul la funie. E aşa 
de simplu, dar dacă nu-i dai drumul imediat nu mai iii nicio 
şansă. 

— Mulţumesc, domnule Scoresby, spuse şamanul. Te- 
ai descurcat de minune. Acum zburăm liniştiţi. Ţi-aş fi 
recunoscător dacă mi-ai da blănurile alea, e încă frig. 


Belvedere 


Il vila impunătoare şi albă din parc Will dormi 
zbuciumat, bântuit de vise care-l umpleau de nelinişte şi 
bucurie în egală măsură, aşa încât făcu un efort să se 
scoale, deşi ar mai fi dormit. Când reuşi să deschidă de tot 
ochii, se simţea atât de toropit, că abia se putea mişca; se 
ridică în capul oaselor şi descoperi că bandajul i se 
desfăcuse şi că patul era plin de sânge. 

Se căzni să se dea jos şi cobori spre bucătărie prin 
lumina grea, plină de praf a soarelui şi prin liniştea casei. El 
şi Lyra dormiseră în odăiţele servitorilor, de sub pod, căci 
nu se simţiseră bine-veniţi în paturile falnice cu baldachin 
din sălile mari de jos; merse mult, frământat de nelinişti. 

— WIII, spuse Lyra imediat, cu voce îngrijorată, şi veni 
de la maşina de gătit ca să-i tragă un scaun. 

El se simţea ameţit. Bănuia că pierduse mult sânge; 
oricum, nici nu era greu de observat, fiindcă dovezile îl 
acopereau din cap până-n picioare. lar rănile încă sângerau. 

— Tocmai făceam nişte cafea, spuse ea. O vrei pe 
asta prima, sau fac mai întâi un bandaj nou? Cum doreşti. 
Şi sunt şi nişte ouă în frigider, dar nu găsesc conservele de 
fasole. 

— Asta nu-i genul de casă în care găseşti fasole. Mai 
întâi bandajul. E apă la robinet? Nu suport să stau plin de 
sânge pe haine... 

Fata dădu drumul la apă caldă, iar Will se dezbrăcă 
până la lenjerie. Era prea ameţit şi leşinat ca să se simtă 
jenat, dar Lyra se jenă cât pentru amândoi şi ieşi. El se 
spălă cât putu de bine şi se şterse cu prosoapele care 
atârnau pe o sârmă lângă maşina de gătit. 

Când se întoarse, Lyra îi dădu nişte haine pe care le 
găsise, o cămaşă, pantaloni de doc şi o curea. Se îmbrăcă, 
iar ea rupse fâşii un ştergar şi îi făcu alt bandaj, bine strâns. 


Era foarte îngrijorată pentru mâna lui: nu numai că rănile 
sângerau încontinuu, dar mâna îi era roşie şi umflată. Will 
nu spuse nimic despre asta, şi nici ea. 

Apoi Lyra făcu cafea, prăji nişte pâine veche şi luară 
totul în salonul mare din faţă cu vedere la oraş. După ce 
mâncă şi bău cafeaua se simţi puţin mai bine. 

— Ar trebui să întrebi alethiometru ce avem de făcut 
în continuare, spuse el. L-ai întrebat ceva până acuma? 

— Nu, zise ea. De-acum fac numai cum spui tu. M-am 
gândit să întreb azi-noapte, dar n-am reuşit. Şi nici n-o fac 
dacă nu-mi zici tu. 

— Bun, atunci întreabă acum, spuse el. Suntem şi aici 
în pericol la fel de mare ca şi în lumea mea. În primul rând 
e fratele Angelicăi. Şi dacă... 

Se opri, pentru că Lyra începuse să zică ceva, dar 
tăcu în acelaşi timp cu el. Apoi ea continuă: 

— Will, ieri s-a întâmplat ceva de care nu ţi-am zis. Ar 
fi trebuit, dar se întâmplaseră deja prea multe. Îmi pare 
rău... 

Şi îi povesti tot ce văzuse prin fereastra Turnului în 
timp ce Giacomo Paradisi îi oblojea lui rana: cum 
tăbărâseră Spectrele pe Tullio, cum o zărise Angelica la 
fereastră şi cu ce ură o privise, şi ameninţarea lui Paolo. 

— Şi mai ţii minte, continuă ea, când a vorbit cu noi 
prima oară? Frate-su mai mic a spus ceva despre ce 
încercau să facă ei cu toţii. A zis: „S-a dus să ia...“ şieanu 
l-a lăsat să termine, i-a tras una după ceafă, ţii minte? Pun 
pariu că voia să spună că Tullio s-a dus după pumnal, şi de- 
aia au venit aici toţi copiii. Că dacă puneau mâna pe 
pumnal puteau să facă ce vor, puteau chiar să crească mari 
fără să le fie frică de Spectre. 

— Cum a fost când l-au atacat? întrebă Will. 

Spre surpriza Lyrei el o privea cu ochi curioşi. 

— Păi... 

Încercă să-şi aducă aminte: 

— A început să numere pietrele din zid. Le pipăia, 
aşa... Până la urmă şi-a pierdut interesul şi s-a oprit. Dup- 


aia a rămas nemişcat, încheie ea. 

Şi văzând expresia de pe faţa lui Will întrebă: 

— De ce? 

— Fiindcă... S-ar putea ca Spectrele să fi venit totuşi 
din lumea mea. Dacă îi fac pe oameni să se poarte aşa, nu 
m-ar surprinde să vină din lumea mea. lar dacă filosofii din 
Breaslă au deschis prima fereastră şi dacă fereastra aia a 
fost în lumea mea, e posibil ca Spectrele să fi trecut atunci. 

— Dar voi n-aveţi Spectre pe lumea voastră! N-ai 
auzit niciodată de ele, nu? 

— Poate că nu le spune Spectre. Poate că le numim 
altfel. 

Lyra nu era sigură ce vrea el să spună, dar nici nu 
voia să insiste. Obrajii lui Will erau roşii, iar ochii îi ardeau 
de lacrimi înăbuşite. 

— Oricum, continuă ea, ferindu-şi privirea, important 
e că Angelica m-a văzut la fereastră. Şi acum ştie că avem 
pumnalul şi o să le spună la toţi. O să creadă că din vina 
noastră l-au atacat Spectrele pe fratele ei. Imi pare rău, 
Will, trebuia să-ţi spun asta mai-nainte. Dar erau atâtea alte 
chestii... _ 

— Ei lasă, zise el, nu cred că ar fi ajutat la ceva. Il 
chinuia pe bătrân şi dacă afla cum se foloseşte pumnalul 
ne-ar fi omorât. Trebuia să ne luptăm cu el. 

— Doar că mă simt prost, Will. Era fratele ei, totuşi. 
Dac-am fi fost în locul lor, şi noi am fi vrut pumnalul. 

— Da, zise el, dar nu putem să ne întoarcem şi să 
schimbăm nimic. Trebuia să facem rost de pumnal ca să 
luăm înapoi alethiometru, şi dacă am fi putut să-l luăm fără 
luptă am fi făcut-o. 

— Da, aşa e, spuse ea. 

La fel ca lorek Byrnison, Will era şi el un luptător, fără 
doar şi poate, aşa că Lyra era gata să fie de acord cu el 
când spunea că ar fi fost mai bine fără luptă: ea ştia că asta 
nu-i o laşitate, ci o strategie. Băiatul se mai liniştise, iar 
obrajii îşi recăpătaseră paloarea. Se uita în gol şi cugeta. 

Spuse: 


— Probabil că-i mai important să ne gândim la sir 
Charles şi la ce-o să facă, sau la doamna Coulter. Dacă 
paznicii aceia speciali de care vorbeau sunt cu ea, soldaţii 
ăia cu daimonul tăiat, poate avea dreptate sir Charles şi o 
să poată să treacă de Spectre. Ştii ce cred eu? Cred că ce 
mănâncă Spectrele sunt daimonii oamenilor. 

— Dar şi copiii au daimoni. Şi pe copii nu-i atacă. N- 
are cum să fie asta. 

— Atunci trebuie să fie diferenţa dintre daimonii 
copiilor şi cei ai oamenilor mari, spuse Will. O diferenţă 
sigur există, nu? Mi-ai zis că daimonii oamenilor mari nu-şi 
schimbă forma. Trebuie să aibă ceva de-a face cu asta. 
Dacă soldaţii ăia ai ei nu mai au daimoni deloc, poate că 
efectul e acelaşi... 

— Da! spuse Lyra. Ar putea să fie. lar ea, ea nu se 
teme de Spectre oricum. N-are frică de nimic. Şi e prea 
deşteaptă, Will, serios, şi atât de neînduplecată şi crudă, 
încât ar putea să le ţină şi pe alea-n frâu, pun pariu că ar 
putea. Ar fi în stare să le poruncească exact cum face cu 
oamenii şi i s-ar supune, sigur îţi spun. Lordul Boreal e 
puternic şi deştept, dar o să facă ce vrea ea în doi timpi şi 
trei mişcări. Will, mi se face frică iar, când mă gândesc ce-i 
în stare... O să întreb alethiometru, cum mi-ai spus. În orice 
caz, bine măcar că l-am luat înapoi. 

Despături învelitoarea de catifea şi mângâie duios 
aurul masiv. 

— Întreb despre tatăl tău, zise ea, şi cum îl putem 
găsi. Uite, pun limbile să arate spre... 

— Nu. Întreabă mai întâi de mama. Vreau să ştiu dacă 
e bine. 

Lyra dădu din cap, apoi potrivi limbile înainte să-şi 
pună alethiometru în poală, să-şi netezească părul după 
urechi şi să se uite în jos concentrată. Will privi cum limba 
subţire se plimbă pe cadran, o ia la fugă, se opreşte, iar o ia 
la fugă, ca o rândunică la vânat, apoi se uită la ochii Lyrei, 
atât de albaştri şi de îndârjiți şi plini de înţelegere limpede. 

Apoi ea clipi şi ridică privirea: 


— Încă e-n siguranţă, spuse. Prietena care are grijă 
de ea e foarte de treabă. Nimeni nu ştie unde e mama ta şi 
prietena n-o s-o dea de gol. 

Will nici nu-şi dăduse seama cât de îngrijorat era. 
Auzind veştile cele bune, se linişti şi, pe măsură ce îi trecu 
încordarea, începu să simtă mai ascuţit durerea rănilor. 

— Mulţumesc, spuse el. Bun, acum întreabă de tata... 

Dar înainte să poată începe auziră un strigăt de afară. 

Întoarseră capul amândoi în acelaşi timp. La 
marginea parcului din faţa primelor case din oraş era o 
fâşie de copaci şi ceva se mişca printre ei. Pantalaimon se 
prefăcu pe loc în râs şi se duse drept la uşa deschisă, 
privind în jos cu hotărâre. 

— Copiii, spuse el. 

Se ridicară amândoi. Copiii se iţeau dintre copaci, 
unul câte unul, patruzeci sau cincizeci laolaltă. Mulţi dintre 
ei aveau bâte. În fruntea lor era băiatul cu tricou vărgat şi 
el nu avea bâtă, ci un pistol. 

— Uite-o pe Angelica, şopti Lyra, arătând cu degetul. 

Angelica era lângă băiatul din frunte, trăgându-l de 
braţ şi îndemnându-l înainte. Chiar în spatele lor era fratele 
ei mai mic, Paolo, care chiuia agitat, iar ceilalţi copii strigau 
şi ei scuturând din pumni. Doi târau după ei puşti grele. Will 
mai văzuse copii care se comportau aşa, dar niciodată atât 
de mulţi, iar cei din oraşul lui nu aveau arme de foc. 

Răcneau cu toţii, iar Will reuşi să desluşească vocea 
Angelicăi, care le acoperea pe celelalte: 

— Mi-aţi omorât fratele şi aţi furat pumnalul! 
Ucigaşilor! Aţi pus Spectrele pe el! Voi l-aţi omorât pe el, 
acum vă omorâm noi pe voi! Nu mai scăpaţi! O să vă 
omorâm cum l-aţi omorât şi voi pe el! 

— Will, ai putea să tai să faci o fereastră! spuse Lyra 
repede, agăţându-se de braţul lui sănătos. Putem să 
scăpăm uşor. ` 

— Da, şi unde-am ajunge? In Oxford, la câţiva metri 
de casa lui sir Charles, în miezul zilei. Probabil pe o stradă 
principală în faţa unui autobuz. Şi nu pot să tai aşa la 


întâmplare şi să m-aştept să fie bine - trebuie întâi să mă 
uit să văd unde suntem, şi asta ar dura prea mult. În 
spatele casei e o pădure. Dacă am putea ajunge acolo am fi 
în siguranţă. 

Lyra se uită pe fereastră, furioasă. 

— Trebuia s-o omor ieri! spuse ea. E la fel de rea ca 
fra-su. Ce n-aş da să... 

— Taci din gură şi haide, spuse Will. 

Se asigură că are pumnalul la brâu, iar Lyra luă în 
spate micul rucsac cu alethiometru şi scrisorile de la tatăl 
lui Will. Fugiră pe holul plin de ecouri, pe coridor şi în 
bucătărie, prin cămară, şi ieşiră într-o curte pietruită. O 
poartă în zid ducea într-o grădină, unde răzoare de legume 
şi de verdeţuri se coceau în soarele dimineţii. 

Marginea pădurii era la doar câteva sute de metri şi 
se ajungea acolo urcând o pantă verde pe care erai expus 
privirilor. Pe un dâmb spre stânga, mai aproape decât 
copacii, era o clădire micuță, circulară precum un templu, 
cu un balcon la etaj, de unde se putea admira priveliştea 
oraşului. 

— Aleargă! spuse Will, deşi în loc să alerge s-ar fi 
întins şi el pe jos şi ar fi închis ochii. 

Cu Pantalaimon deasupra lor ca cercetaş, porniră prin 
iarbă. Însă aceasta era tare şi înaltă până la glezne, iar Will 
nu putu să alerge mai mult de câţiva paşi înainte să 
ameţească. Nu mai putea continua; încetini şi o luă la pas. 

Lyra se uită în urmă. Copiii încă nu-i văzuseră; erau 
tot în faţa casei; poate că le lua ceva mai mult să treacă 
prin toate camerele... 

Dar Pantalaimon ciripi agitat. La o fereastră deschisă 
de la etajul doi al vilei era un băiat care arăta cu degetul 
spre ei. Auziră un strigăt. 

— Hai odată, Will, spuse Lyra. 

Il trăgea de braţul cel zdravăn, ajutându-l şi 
ridicându-l. 

El încerca să reacționeze, dar nu mai avea vlagă. Nu 
putea decât să meargă încet. 


— Bine, spuse el, nu putem ajunge la copaci. Prea 
departe. Aşa că mergem la templul ăla. Dacă închidem uşa 
poate reuşim să-i ţinem în loc cât să fac o fereastră... 

Pantalaimon o zbughi înainte, iar Lyra îşi pierdu 
răsuflarea şi îl strigă pe muteşte, făcându-l să se oprească. 
Will aproape că vedea legătura dintre ei, cum trăgea 
daimonul şi cum reacţiona fata. Se împletici prin iarba 
deasă, iar Lyra alerga înainte ca să se uite, apoi înapoi ca 
să-l ajute, apoi din nou înainte, până ajunseră la pavajul de 
piatră din jurul templului. 

Uşa de sub portic era descuiată, iar ei dădură buzna 
înăuntru şi se treziră într-o sală goală, circulară, cu câteva 
statui de zeițe în nişe făcute în zid de jur împrejur. Chiar în 
centrul sălii, o scară în spirală din fier forjat ducea sus 
printr-o deschizătură din tavan. Nu exista nicio cheie cu 
care să încuie uşa, aşa că se năpustiră pe scări în sus până 
ajunseră la scândurile podelei de la etaj, care de fapt era un 
loc de unde se putea admira peisajul, unde lumea stătea la 
aer şi privea panorama oraşului; nu erau nici ferestre, nici 
ziduri, doar nişte arcade de jur împrejur care sprijineau 
acoperişul. Fiecare arcadă avea un pervaz pe mijloc destul 
de lat încât să te poţi sprijini pe el, iar dedesubt acoperişul 
cu ţigle curbate cobora în pantă lină până la burlan. 

Privind în jur vedeau pădurea din spate, atât de 
aproape, că parcă le făcea în ciudă; şi vila de unde 
veniseră, în josul pantei, iar dincolo de ea parcul şi apoi 
acoperişurile  brun-roşietice ale oraşului, cu Turnul 
înălțându-se la stânga. Deasupra meterezelor sure se 
roteau ciori, iar Will îşi dădu seama, cu o mică tresărire de 
greață în burtă, ce anume le atrăgea acolo. 

Dar nu era vreme de admirat peisajul; mai întâi 
trebuia să vadă ce se-ntâmplă cu copiii, care acum alergau 
ca la asalt spre templu, răcnind de furie. Băiatul din frunte 
încetini şi ridică pistolul, apoi trase două sau trei focuri la 
întâmplare spre templu, după care porniră iarăşi, strigând: 

— Hoţii! 

— Ucigaşii! 


— Vă omorâm! 

— Ne-aţi luat pumnalul! 

— Nu sunteţi de-ai noştri! 

— O să muriti! 

Will nici nu-i băga în seamă. Scosese deja pumnalul şi 
tăie repede o ferestruică pentru a vedea unde se află. Dar 
se retrase brusc. Lyra se uită şi ea şi îşi întoarse faţa, 
dezamăgită. Erau la vreo treizeci de metri în aer, mult 
deasupra unei artere principale care roia de maşini. 

— Normal, spuse Will cu amărăciune, am urcat o 
pantă... Păi atunci suntem prinşi aici. Trebuie doar să-i 
ţinem la distanţă, asta-i tot. 

Peste câteva secunde primii dintre copii se îmbulzeau 
în jurul uşii. Răcnetele năşteau ecouri în templu şi îi făceau 
să pară şi mai sălbatici; apoi se auzi o împuşcătură foarte 
puternică, şi încă una, răcnetele îşi schimbară tonul, iar 
scările începură să duduie când câţiva dintre ei urcară. 

Lyra stătea lipită de zid, împietrită, dar Will încă avea 
pumnalul în mână. Se repezi spre deschizătura din podea, 
întinse braţul în jos şi tăie prin barele de la prima treaptă 
de parcă erau din hârtie. Fără niciun sprijin, scara începu să 
se încline sub greutatea copiilor înghesuiți pe ea şi căzu cu 
o bubuitură. Şi mai multe ţipete, şi mai mare hărmălaie; şi 
iarăşi bubui pistolul, dar de data asta din greşeală; cineva 
fusese rănit, iar urletele erau acum de durere. Will se uită 
jos şi văzu o colcăială de trupuri acoperite de tencuială, 
rumeguş şi sânge. 

Nu mai erau copii diferiţi, ci o masă incertă, ca o 
maree. Se ridicau precum valurile şi săltau cu furie, 
încercând să înşface, amenințând, ţipând, scuipând, dar nu 
puteau ajunge unde voiau. 

Apoi cineva strigă ceva şi ei priviră spre uşă, iar cei 
care se puteau mişca o luară într-acolo, lăsându-i în urmă 
pe alţi câţiva, prinşi sub scara de fier sau încercând să iasă 
de sub molozul tavanului, ameţiţi. 

Will îşi dădu seama repede de ce fugeau afară. Auzi 
zgomote dinspre acoperişul de dincolo de arcade şi alergă 


la pervaz tocmai când primii copii, apucându-se de ţigle, se 
căţărau pe acoperiş. Cineva îi împingea de jos şi apoi 
apărură încă un cap şi două mâini, iar copiii căţăraţi pe 
umerii şi capetele celor de jos se ridicară şi începură să 
umple acoperişul ca furnicile. 

Dar era greu de mers pe ţigle şi cei dintâi care 
urcaseră se lăsară în patru labe, cu priviri sălbatice aţintite 
asupra lui Will. Lyra venise lângă el, iar Pantalaimon rânjea 
în formă de leopard, cu labele pe pervaz, făcându-i pe copii 
să ezite. Dar ei tot veneau, din ce în ce mai mulţi. 

Cineva striga „Moarte! Moarte! Moarte!“, iar alţii 
începură şi ei să strige la fel, din ce în ce mai tare; cei de pe 
acoperiş băteau ritmul cu picioarele şi pumnii pe ţigle, dar 
nu reuşeau să-şi ia curaj şi să se apropie mai mult de 
daimonul care mârâia la ei. Apoi o ţiglă se sparse, iar 
băiatul care stătea pe ea alunecă şi căzu; cel de lângă el 
luă cioburile şi le aruncă înspre Lyra. 

Ea se lăsă în jos şi acestea se sparseră de coloana de 
lângă, împroşcând-o cu cioburi. Will se uită la balustrada 
din jurul deschizăturii din podea şi tăie două bucăţi cam de 
grosimea unei spade; una i-o dădu Lyrei; ea o luă şi-l izbi 
cât putu de tare pe unul dintre copii în tâmplă. Acesta căzu 
imediat, dar apoi apăru un altul; era Angelica, roşcovană la 
păr, albă la faţă, cu o privire nebună; se căţără pe pervaz, 
dar Lyra împunse cu furie către ea capătul barei de metal şi 
fata se retrase. 

Will făcea acelaşi lucru. Pumnalul era la locul lui în 
teacă, la brâu, iar el lovea şi împungea şi învârtea de ranga 
de metal şi, deşi unii dintre copii se dăduseră înapoi, alţii 
veneau din urmă să-i înlocuiască şi din ce în ce mai mulţi se 
căţărau pe acoperiş. 

Apoi apăru băiatul cu tricou vărgat, dar îşi pierduse 
pistolul, sau poate nu mai avea muniţie. Privirea lui însă se 
lovi de cea a lui Will şi se încleştară; amândoi ştiau ce 
urmează: luptau şi avea să fie pe viaţă şi pe moarte. 

— Hai, spuse Will, cu dor de bătaie, hai odată... 

Incă o secundă şi ar fi început lupta. 


Dar se întâmplă cel mai straniu lucru posibil: o gâscă 
polară uriaşă venea în picaj, cu aripile întinse, cu ţipete atât 
de puternice, că până şi copiii de pe acoperiş o auziră, în 
sălbăticia lor, şi se întoarseră să vadă ce se întâmplă. 

— Kaisa! strigă Lyra fericită, căci acela era daimonul 
Serafinei Pekkala. 

Daimonul mai scoase un țipăt, un strigăt triumfător 
care umplu cerul, apoi veni în zbor şi se întoarse brusc în 
aer la un centimetru de băiatul cu tricou vărgat. Acesta se 
dădu înapoi speriat şi căzu peste marginea acoperişului, iar 
ceilalţi începură să ţipe şi ei de frică, pentru că pe cer mai 
apăruse ceva, iar când Lyra văzu micile siluete negre care 
se zăreau din senin în înalt începu să ţopăie şi să strige de 
bucurie: 

— Serafina Pekkala! Suntem aici! Ajută-ne! Aici! În 
templu! 

Şi, şuierând şi despicând aerul, un stol de săgeți, apoi 
încă unul şi încă unul, trase atât de repede, încât toate 
zburau în acelaşi timp, ţâşniră către acoperişul templului 
deasupra galeriei şi căzură cu tunete ca de ciocan. Uimiţi şi 
buimaci, copiii de pe acoperiş simţiră cum îi părăseşte 
cheful de luptă într-o clipită şi o frică teribilă îi năpădi în loc: 
cine erau femeile acelea în negru care se năpusteau peste 
ei din cer? Cum era posibil? Erau stafii? Erau vreun fel nou 
de Spectre? 

Toţi săriră de pe acoperiş scâncind şi strigând; unii 
cădeau stângaci şi apoi se târau mai departe şchiopătând, 
iar alţii se rostogoleau pe pantă şi fugeau la adăpost, dar 
nu mai formau o mulţime furioasă; doar o grămadă de copii 
înspăimântați şi cu feţe ruşinate. La niciun minut după 
apariţia gâştei polare, ultimul dintre copii părăsise templul 
şi singurul sunet care se mai auzea era aerul şuierând prin 
crengile pe care călăreau vrăjitoarele: ele încercuiau locul 
în zbor. 

Will se uita înspre cer năucit, prea uimit ca să mai 
vorbească, dar Lyra sărea în sus de bucurie şi striga în gura 
mare: 


— Serafina Pekkala! Cum de ne-ai găsit? Mulţumim, 
mulţumim! Voiau să ne omoare! Vino jos... 

Dar Serafina şi celelalte clătinară din cap şi zburară 
din nou mai sus, dând roată pe cer. Daimonul în formă de 
gâscă polară se rotea lăsându-se în zbor înspre acoperiş şi 
bătând din aripile sale mari ca să încetinească; ateriză cu 
zgomot pe ţiglele de sub pervaz. 

— Salutări, Lyra, spuse ea, Serafina Pekkala nu poate 
cobori, şi nici celelalte. Locul acesta e plin de Spectre - 
peste o sută înconjoară clădirea şi vin şi mai multe. Nu le 
vedeţi? 

— Nu! Nu le vedem deloc! 

— Am pierdut deja o vrăjitoare. Nu mai putem risca. 
Reuşiţi să coborâţi din clădire? 

— Dacă sărim de pe acoperiş ca ei. Dar cum de ne-aţi 
găsit? Şi unde... 

— Destul pentru acum. Mai vin necazuri, şi mai mari. 
Coborâţi cum puteţi şi mergeţi la copaci. 

Se dădură jos peste pervaz şi merseră într-o parte 
peste ţiglele sparte, spre burlan. Nu era prea înalt, iar 
dedesubt era iarbă, care cobora lin. Întâi sări Lyra, iar Will o 
urmă, rostogolindu-se şi încercând să-şi ferească mâna, 
care sângera iarăşi din plin şi îl durea rău. Faşa care-i ţinea 
braţul atârnat de gât se desprinsese şi se târa după el, iar 
când încercă să se ridice, gâscă polară se aşeză pe pământ 
lângă el. 

— Lyra, băiatul cine-i? întrebă Kaisa. 

— E Will. Vine cu noi. 

— De ce vă evită Spectrele? 

Gâsca-daimon îi vorbea direct lui. 

Deja pe Will nu-l mai surprindea nimic. 

— Nu ştiu. Noi nu le vedem. A, nu, stai! 

Şi se ridică, lovit de un gând. 

— Unde sunt? întrebă el. Unde e cel mai apropiat? 

— La zece paşi pe pantă în jos, spuse daimonul. Nu 
vor să vină mai aproape, asta e clar. 

Will scoase pumnalul şi se uită în direcţia aceea; îl 


auzi pe daimon cum sâsâie, surprins. 

Dar Will nu putu să facă ce voia, pentru că în acelaşi 
moment o vrăjitoare ateriză lângă el pe iarbă. Nu fu şocat 
atât de faptul că zbura, cât de graţia ei incredibilă şi de 
braţele ei goale palide, atât de tinere şi totuşi atât de 
departe de tinereţe. 

— Te cheamă Will? întrebă ea. 

— Da, dar... 

— De ce se tem Spectrele de tine? 

— Din cauza pumnalului. Unde e cel mai apropiat? 
Spune-mi! Vreau să-l omor! 

Dar Lyra veni în fugă înainte ca vrăjitoarea să apuce 
să răspundă. 

— Serafina Pekkala! strigă ea, şi o luă în braţe şi o 
strânse atât de tare, încât vrăjitoarea râse în gura mare şi o 
sărută pe creştet. 

— Serafina, de unde ai apărut aşa? Era cât pe ce să 
- copiii ăia - erau doar copii, dar ne-ar fi omorât - i-ai 
văzut? Am crezut că o să murim şi - mă bucur atât de tare 
să te văd! N-am crezut c-o să te mai văd vreodată! 

Serafina Pekkala privi peste capul Lyrei, spre locul 
unde erau îngrămădite Spectrele, apoi se uită la Will. 

— Ascultaţi, spuse ea, e o grotă în pădurice, destul de 
aproape. Mergeţi în sus pe pantă şi apoi luaţi creasta spre 
stânga. Noi putem s-o ducem pe Lyra puţin, dar tu eşti prea 
mare: va trebui să mergi pe jos. Spectrele n-o să te 
urmărească - pe noi nu ne văd cât suntem în aer, dar se 
tem de tine. Ne întâlnim acolo - ai de mers o jumătate de 
oră. 

Şi îşi luă zborul din nou. Will puse mâna streaşină la 
ochi ca să se uite după ea şi după celelalte siluete elegante 
care se roteau prin aer şi zburau peste copaci. 

— Will, acum suntem în siguranţă! Totul e bine dacă e 
Serafina Pekkala aici! spuse Lyra. N-am crezut s-o mai văd 
vreodată - a ajuns la ţanc, nu? Ca şi atunci la Bolvangar... 

Sporovăind fericită, de parcă uitase cu totul de 
bătălie, mergea în frunte spre pădure. Will o urma în 


tăcere. Mâna îi zvâcnea rău şi la fiecare zvăcnire tot mai 
mult sânge îi părăsea trupul. O ridică la piept şi încercă să 
nu se gândească la ea. 


Dură nu jumătate de oră, ci o oră şi trei sferturi, 
pentru că Will trebui să se oprească să se odihnească de 
mai multe ori. Când ajunseră la peşteră, găsiră un foc pe 
care se frigea un iepure, iar Serafina Pekkala învârtea într- 
un ceaunel de fier. 

— Dă-mi să-ţi văd rana, fu primul lucru pe care i-l 
spuse lui Will, iar el îi întinse mâna mut. 

Pantalaimon, în formă de pisică, se uita curios, dar 
Will îşi ferea privirea. Nu îi plăcea priveliştea degetelor 
ciunge. 

Vrăjitoarele schimbară câteva vorbe în şoaptă, apoi 
Serafina Pekkala întrebă: 

— Ce armă a făcut această rană? 

Will scoase pumnalul şi i-l întinse fără nicio vorbă. 

Însoţitoarele ei o priviră cu mirare şi bănuitor, pentru 
că nu mai văzuseră asemenea lamă şi nici asemenea tăiş. 

— Rana asta are nevoie de mai mult decât ierburi de 
oblojit. Are nevoie de-o vrajă, spuse Serafina Pekkala. Bine, 
o să pregătim o vrajă. O să fie gata la răsăritul lunii. Intre 
timp o să dormi. 

Îi dădu un mic corn de băut cu o licoare fierbinte a 
cărei amărăciune era stinsă de miere şi, de îndată ce se 
întinse pe spate, căzu într-un somn adânc. Vrăjitoarea îl 
acoperi cu frunze şi se întoarse spre Lyra, care încă mai 
ronţăia o bucată de iepure. 

— Acum, Lyra, spuse ea, zi-mi cine este băiatul şi ce 
ştii despre lumea aceasta şi despre pumnalul ăsta al lui. 

Aşa că Lyra trase adânc aer în piept şi începu 
povestea. 


Limbajul ecranului 


— M:i spune-mi o dată, zise doctorul Oliver Payne, 
în micul laborator din fața parcului. Ori nu te-am auzit, ori 
vorbeşti prostii. Un copil dintr-o altă lume? 

— Aşa mi-a zis. Auzi, poate sunt prostii, Oliver, dar 
ascultă-mă puţin, răspunse Dr. Malone. Fata ştie despre 
Umbre. Le numeşte Praf, dar e acelaşi lucru. Sunt 
particulele noastre de Umbră. Şi să ştii că, atunci când i-am 
pus electrozii de la Peşteră, pe ecran au apărut nişte chestii 
nemaipomenite: imagini, simboluri... avea şi ea un 
instrument, un fel de busolă de aur, cu diferite simboluri pe 
margine. Spunea că şi acela se citeşte la fel şi ştia foarte 
bine care e starea de spirit necesară ca să reuşeşti. 

Era în toiul dimineţii. Dr. Malone, învăţata Lyrei, avea 
ochii roşii de nesomn, iar colegul ei, care tocmai se 
întorsese de la Geneva, era nerăbdător să audă mai multe, 
sceptic şi îngândurat. 

— Ideea e, Oliver, că ea vorbea cu ele. Sunt 
conştiente. Şi răspund. Ţi-aduci aminte de craniile tale? Mi- 
a povestit despre craniile de la muzeul Pitt-Rivers, 
descoperise cu busola ei că acele cranii erau mult mai 
vechi decât se spunea la muzeu şi că erau Umbre... 

— Stai puțin. Încearcă să ordonezi puţin ce 
povesteşti. Vrei să spui că a confirmat ceea ce ştiam deja, 
sau ne-a spus ceva nou? 

— Ambele, nu ştiu. Dar să presupunem că s-a 
întâmplat ceva acum treizeci, patruzeci de mii de ani. 
Existau particule de Umbre şi înainte, desigur, doar există 
de la Big Bang încoace, dar nu era niciun mod de a le 
amplifica efectul la nivelul nostru antropic. Nivelul fiinţelor 
umane. Şi apoi s-a întâmplat ceva, nu ştiu ce, dar are de-a 
face cu evoluţia. De aici şi craniile tale, ştii? Inainte de acel 
moment nu există Umbre, după - sunt o grămadă? Şi 


craniile acelea pe care le-a găsit copila la muzeu, pe care 
le-a testat cu busola. Mi-a zis acelaşi lucru. Ce încerc eu să 
spun e că, în acea perioadă, creierul uman a devenit 
vehiculul ideal pentru procesul de amplificare. Dintr-odată 
am devenit conştienţi. 

Dr. Payne luă paharul de plastic şi bău şi ultima 
picătură de cafea. 

— De ce chiar atunci? întrebă el. De ce, dintr-odată, 
acum treizeci şi cinci de mii de ani? 

— Păi, de unde să ştiu eu? Nu sunt paleontolog. Nu 
ştiu, Oliver, fac nişte speculaţii. Tu crezi că e măcar posibil? 

— Şi polițistul ăla, povesteşte-mi despre el. 

Dr. Malone se frecă la ochi. 

— ÎI cheamă Walters, răspunse ea. Mi-a spus că e de 
la Brigada Specială. Eu credeam că asta are legătură cu 
politica. 

— Terorismul, subversiunea, contrainformaţiile... d- 
astea. Ce voia? De ce a venit? 

— Din cauza fetei. Ziceau că erau în căutarea unui 
puşti de aceeaşi vârstă, nu mi-a spus de ce, iar acest băiat 
fusese văzut în compania fetei care a venit aici. Dar mai 
avea şi altceva în minte, Oliver, ştia despre cercetare, a 
întrebat... 

Sună telefonul. Dr. Malone se întrerupse cu un fior, iar 
Dr. Payne răspunse. Vorbi rapid şi puse receptorul jos, 
spunând: 

— Avem un musafir. 

— Pe cine? 

— Nu i-am recunoscut numele. Sir Cutare Cutărescu. 
Auzi, Mary, eu plec, ştii asta, nu? 

— Ţi-au oferit o slujbă. 

— Da. Şi trebuie să mă duc, cred că mă înţelegi. 

— Păi, asta e, atunci. 

El desfăcu braţele a neputinţă şi spuse: 

— Sincer, nu văd sensul a ceea ce tocmai mi-ai 
povestit Copii din alte lumi şi Umbre fosile. E o nebunie. Nu 
mă pot implica. Am şi eu o carieră, Mary. 


— Dar craniile pe care le-ai testat? Umbrele din jurul 
figurinei de fildeş? 

Dr. Payne clătină din cap şi se întoarse cu spatele, 
înainte să poată răspunde, se auzi un ciocănit uşor, aşa că 
merse să deschidă uşa, uşurat. 

Era sir Charles, care spuse: 

— Bună ziua. Dr. Payne? Dr. Malone? Mă numesc 
Charles Latrom. Mă bucur că m-aţi putut primi fără să fi 
anunţat că vin. 

— Intraţi, zise Dr. Malone, obosită şi confuză. Oliver 
spunea ceva de sir Charles? Ce putem face pentru 
dumneavoastră? 

— Mai degrabă ce pot eu să fac pentru 
dumneavoastră, răspunse el. lInţeleg că aşteptaţi 
rezultatele cererii de finanţare. 

— De unde ştiţi de asta? întrebă Dr. Payne. 

— Am fost funcţionar public. De fapt, mă ocupam 
chiar de politicile în domeniul ştiinţei. Mai am încă unele 
contacte în domeniu şi am auzit... putem lua loc? 

— Vă rog, spuse Dr. Malone. 

Trase un scaun, iar el se aşeză ca şi cum ar fi condus 
o şedinţă. 

— Mulţumesc. Am auzit de la un prieten, mai bine nu- 
i spun numele, legea documentelor secrete precizează câte 
ceva despre situaţii din astea; se avea în vedere cererea 
dumneavoastră, iar conţinutul ei m-a intrigat atât de mult, 
încât am rugat să mi se permită să văd ce aţi lucrat. Ştiu că 
n-am nicio treabă cu asta, dar încă sunt un fel de consilier 
neoficial, aşa că m-am folosit de scuza aceasta. Şi, într- 
adevăr, ceea ce am văzut era fascinant. 

— Înseamnă că vom avea succes? întrebă Dr. Malone 
aplecându-se în faţă, nerăbdătoare să audă veşti bune. 

— Din păcate, nu. Trebuie să vă spun direct. Nu au de 
gând să vă reînnoiască subvenţia. 

Dr. Malone se schimbă brusc la faţă. lar Dr. Payne îl 
privea pe bătrânul din faţa lui cu o curiozitate precaută. 

— Atunci, de ce aţi venit? întrebă el. 


— Păi, ştiţi, nu s-a luat nicio hotărâre oficială. Însă nu 
prea sunt şanse şi trebuie să fiu cinstit cu dumneavoastră: 
nu văd niciun motiv pentru care ar mai subvenţiona astfel 
de activităţi pe viitor. Dar, dacă aţi avea pe cineva care să 
vă susţină cauza, altfel ar sta lucrurile. 

— Un avocat? Adică dumneavoastră? Nu credeam că 
aşa merge treaba, spuse Dr. Malone ridicându-se. Credeam 
că sunt analizate de colegi şi aşa mai departe... 

— In principiu, da, desigur, spuse sir Charles, dar e de 
folos să ştim mai bine cum funcţionează aceste comisii în 
practică. Şi din cine sunt formate. Deci am sosit. Mă 
interesează foarte mult activitatea dumneavoastră, cred că 
poate fi foarte valoroasă şi că ar trebui să continue. Doriţi 
să mă lăsaţi să vă reprezint neoficial? 

Dr. Malone se simţea ca un marinar pe punctul să se 
înece şi căruia i se aruncase un colac de salvare. 

— Vai de mine, sigur! Desigur! Şi vă mulţumim. Chiar 
credeţi că o să fie vreo diferenţă? Nu vreau să sugerez că... 
adică nici eu nu ştiu ce să mai cred. Da, sigur! 

— Ce ar trebui să facem noi? întrebă Dr. Payne. 

Dr. Malone se uită surprinsă la el. Nu spusese Oliver 
că pleacă la Geneva? Dar părea să-l înţeleagă mai bine pe 
sir Charles decât ea, pentru că între ei se născuse un soi de 
complicitate; Oliver se aşezase şi el. 

— Mă bucur că-mi apreciaţi punctul de vedere, spuse 
bătrânul. Aveţi perfectă dreptate. Mi-aş dori să continuaţi 
ce aţi început. Şi, dacă vom cădea de acord, aş putea chiar 
să vă găsesc venituri suplimentare dintr-o altă sursă. 

— Staţi aşa, spuse Dr. Malone. Continuarea cercetării 
e treaba noastră. Sunt mai mult decât dornică să discutăm 
despre rezultate, dar nu despre direcţie. Inţelegeţi cu 
siguranţă... 

Sir Charles schiţă un gest de regret şi se ridică. Oliver 
Payne se ridică şi el, nerăbdător. 

— Nu, vă rog, sir Charles, sunt sigur că Dr. Malone vă 
va asculta până la sfârşit. Mary, nu e nicio problemă dacă 
ascultăm. Şi poate că în asta constă diferenţa. 


— Parcă plecai la Geneva? întrebă ea. 

— Geneva? spuse sir Charles. Excelent, sunt multe 
perspective acolo şi mulţi bani, nu vreau să vă rețin. 

— Nu, nu, nu e încă stabilit, spuse Dr. Payne grăbit. 
Mai sunt multe de discutat, totul e încă la început. Sir 
Charles, vă rog să staţi jos. Pot să vă aduc puţină cafea? 

— Ar fi foarte amabil din partea dumneavoastră, 
răspunse sir Charles şi se aşeză din nou, cu aerul unui 
motan satisfăcut. 

Dr. Malone îl privi cu atenţie pentru prima dată. Văzu 
un om cam pe la şaptezeci de ani, înstărit, încrezător, 
îmbrăcat frumos, obişnuit să aibă de toate, să se învârtă 
printre oameni importanţi şi să le şoptească la ureche unor 
persoane influente. Oliver avea dreptate: voia ceva. Şi nu 
le-ar fi oferit sprijinul dacă nu i-ar fi făcut pe plac. 

Femeia îşi încrucişa braţele. 

Dr. Payne îi întinse o cană, spunând: 

— Îmi pare rău că este atât de primitiv... 

— Nu-i nicio problemă. Să continui? 

— Vă rog, spuse Dr. Payne. 

— Am înțeles că aţi descoperit nişte lucruri 
extraordinare despre conştiinţă. Da, ştiu că n-aţi publicat 
nimic încă şi mai e cale lungă - se pare - de la subiectul 
cercetării dumneavoastră. Cu toate astea, umblă vorba. ŞI 
mă interesează acest lucru în mod special. Aş fi foarte 
mulţumit, de exemplu, dacă v-aţi concentra cercetările pe 
manipularea conştiinţei. În al doilea rând, teoria lumilor 
paralele - Everett, prin 1957 parcă, dacă vă amintiţi; cred 
că sunteţi pe cale să descoperiţi ceva care va aduce 
progrese substanţiale pe linia acelei teorii. lar acest 
domeniu poate atrage finanţare şi de la Apărare, ştiţi bine 
că au bani destui, şi sigur că nu se va mai pune problema 
procedurilor greoaie pentru cereri de finanţare. 

— Nu vă aşteptaţi să-mi dezvălui sursele, continuă el, 
ridicând mâna. Când Dr. Malone m-a întrerupt, tocmai 
menţionam Legea documentelor secrete. E o lege 
complicată, dar nu trebuie s-o trecem cu vederea. Eu sunt 


convins că vom vedea progrese în acest domeniu al lumilor 
paralele. Cred că dumneavoastră sunteţi persoanele cele 
mai potrivite pentru asta şi, în al treilea rând, mai e şi 
problema unei alte persoane. Un copil. 

Se opri şi sorbi din cafea. Dr. Malone nu putea scoate 
un cuvânt. Se făcuse palidă, deşi n-avea cum să ştie asta; 
simţea că-i vine să leşine. 

— Din diferite motive, spuse sir Charles, eu am 
legătură cu serviciile de informaţii. Se interesează de o fată 
care deţine un instrument neobişnuit, un instrument 
ştiinţific foarte vechi, desigur furat, care ar fi mai în 
siguranţă în mâinile lor decât în ale ei. Mai e şi un băiat 
cam de aceeaşi vârstă, de vreo doisprezece ani, care e 
căutat în legătură cu un omor. E discutabil dacă un puşti la 
vârsta aceea este capabil de crimă, dar el a ucis cu 
siguranţă pe cineva. Şi a fost văzut cu fata. 

Acum, Dr. Malone, e posibil ca dumneavoastră să vă 
fi întâlnit cu unul din aceşti doi copii. Şi poate că o să 
spuneţi la poliţie ceea ce ştiţi. Dar aţi face mult mai bine 
dacă mi-aţi spune mie mai întâi. Eu mă pot asigura că de 
această problemă se vor ocupa autorităţile competente, 
eficient şi rapid şi fără să se implice ziarele de scandal. Ştiu 
că au venit la dumneavoastră inspectorul Walters, şi fata - 
deci vedeţi că sunt informat. Şi aş şti, de exemplu, dacă s- 
ar întoarce la dumneavoastră şi nu m-aţi informa. Aşa că aţi 
face bine să vă gândiţi serios la asta şi să vă amintiţi cu 
precizie ce a spus când a fost aici. E o chestiune de 
siguranţă naţională, mă înţelegeţi. 

O să mă opresc aici. Uitaţi cartea mea de vizită, ca să 
putem ţine legătura. Eu n-aş lăsa lucrurile să aştepte prea 
mult. Comisia de finanţare se reuneşte mâine, după cum 
ştiţi. Dar mă puteţi găsi la acest număr de telefon la orice 
oră. 

Îi dădu cartea de vizită lui Oliver Payne şi, văzând că 
Dr. Malone stătea încă cu braţele încrucişate, lăsă una pe 
masă şi pentru ea. Dr. Payne îi deschise uşa. Sir Charles îşi 
puse pălăria de pai, şi-o potrivi bine, le zâmbi larg şi ieşi. 


Când uşa se închise din nou, Dr. Payne spuse: 

— Mary, eşti nebună? De ce te-ai purtat aşa? 

— Cum? Doar nu te-a păcălit ticălosul ăla bătrân! 

— Nu poţi să refuzi aşa o ofertă! Vrei să continue 
proiectul, sau nu? 

— Nu era o ofertă, spuse ea, era un ultimatum. Faceţi 
cum spun eu, sau vă închid. Şi, pentru Dumnezeu, Oliver, 
toate amenințările alea deloc subtile şi aluziile la siguranţa 
naţională - nu-ţi dai seama spre ce se îndreaptă? 

— Cred că înţeleg mai bine ca tine. Dacă spunem nu, 
nu vor închide laboratorul, ci îl vor prelua. Dacă îi 
interesează atât de mult, o să vrea să continue cercetarea. 
Dar în termenii lor. 

— Şi termenii ăştia o să fie... Adică, Ministerul 
Apărării, ce naiba, ei testează arme noi, ca să omoare 
oamenii. Şi ai auzit ce spunea despre conştiinţă: vrea să o 
manipuleze. Nu mă amestec în aşa ceva, Oliver! 

— Oricum o s-o facă, iar tu n-o să mai ai slujbă. Dacă 
rămâi, poţi conduce cercetarea într-o direcţie mai bună. Și 
va fi tot lucrarea ta! O să fii implicată! 

— Dar pe tine de ce te interesează, oricum? întrebă 
ea. Credeam că la Geneva totul este pregătit. 

Dr. Payne îşi trecu mâinile prin păr şi spuse: 

— Nu e chiar pregătit. N-am semnat nimic. Ar fi o cu 
totul altă direcţie şi mi-ar părea rău să plec de aici acum, 
când chiar se pare că am descoperit ceva... 

— Ce vrei să spui? 

— Nu spun... 

— Faci aluzie. La ce anume? 

— Păi... 

Dr. Payne se plimba prin laborator, întinzând mâinile, 
ridicând din umeri, clătinând din cap. 

— Dacă nu iei tu legătura cu el, o să-l sun eu, spuse 
el în cele din urmă. 

Femeia tăcu o clipă. Apoi zise: 

— Aha, am înţeles. 

— Mary, trebuie să mă gândesc... 


— Desigur. 

— N-are legătură... 

— Nu, nu. 

— Nu-nţelegi... 

— Ba da, e foarte simplu. Tu promiţi să faci ce spune 
el, tu obţii finanţarea, eu plec şi devii director. Nu e greu 
de-nţeles. Ai avea un buget mai mare. Multe echipamente 
noi. Mai mulţi doctori în echipă. Ce idee bună! Haide, Oliver, 
dă-i drumul. Dar eu am plecat de-aici. Mie nu-mi miroase a 
bine. 

— Nu te-ai... 

Dar expresia de pe faţa ei îl făcu să tacă. Îşi scoase 
halatul şi îl agăţă pe uşă, adună câteva hârtii într-o sacoşă 
şi plecă fără un cuvânt. Imediat ce ea ieşi pe uşă, Dr. Payne 
luă cartea de vizită a lui sir Charles şi formă numărul de 
telefon. 

După câteva ore, mai exact puţin înainte de miezul 
nopţii, Dr. Malone îşi parcă maşina în faţa institutului şi 
intră pe uşa laterală. Dar, de cum coti ca să urce scările, pe 
coridorul celălalt, veni un bărbat care o sperie atât de tare, 
încât aproape că scăpă servieta din mână. Purta uniformă. 

— Unde mergeţi? întrebă el. 

Îi aţinea drumul o siluetă masivă cu ochii aproape 
acoperiţi de chipiu. 

— Merg la laboratorul meu. Lucrez aici. Dar dumneata 
cine eşti? întrebă ea, supărată şi înfricoşată. 

— Paza. Aveţi vreun document de identificare? 

— Care pază? Am plecat de-aici la trei după-amiaza şi 
nu era decât un portar, ca de obicei. Eu ar trebui să te 
legitimez. Cine te-a angajat aici şi de ce? 

— Uitaţi legitimaţia mea, spuse omul, băgându-i sub 
nas un ecuson, prea repede ca să-l poată citi. Acum, unde 
este al dumneavoastră? 

Observă că omul avea un telefon mobil într-o husă, la 
brâu. Sau poate că era un pistol? Nu, asta chiar suna a 
paranoia. Şi nici nu-i răspunsese la întrebări. Dar dacă ar fi 
continuat i-ar fi trezit suspiciunea, iar acum cel mai 


important lucru era să ajungă la laborator. Dă-i un os, ca 
unui câine, se gândi. Căută în geantă şi îşi găsi portofelul. 

— Asta e de ajuns? întrebă ea, arătându-i cartela pe 
care o folosea ca să deschidă bariera de la parcare. 

El se uită rapid la cartelă. 

— Ce faceţi aici la ora asta? o întrebă. 

— Am un experiment în desfăşurare. Trebuie să 
verific calculatorul periodic. 

Omul părea să mai caute motive ca să nu-i dea voie 
să treacă, sau poate că doar se bucura de puterea pe care 
o avea. Dar, până la urmă, se dădu la o parte cu un semn 
din cap. Dr. Malone trecu zâmbind pe lângă el, în vreme ce 
bărbatul rămase impasibil. 

Când ajunse la laborator, încă mai tremura. Niciodată 
nu fusese în clădire mai multă „pază“ decât un lacăt la uşă 
şi un portar bătrâior; şi ştia din ce cauză apăruse 
schimbarea. Dar asta însemna că nu avea prea mult timp. 
Trebuia să fie gata cât mai repede, pentru că, îndată ce ei 
şi-ar fi dat seama ce face, n-ar mai fi putut să se întoarcă. 

Incuie uşa din spatele ei şi trase jaluzelele. Porni 
detectorul, luă o dischetă din buzunar şi o introduse în 
calculatorul care controla Peştera, iar un minut mai târziu 
începuse deja să citească cifrele de pe ecran, pe jumătate 
folosind logica, pe jumătate pe ghicite, iar pe a treia 
jumătate folosind programul la care lucrase toată seara 
acasă; complexitatea sarcinii ei era pe atât de uimitoare, 
pe cât ar fi fost un întreg format din trei jumătăţi. 

In fine, îşi dădu părul la o parte din ochi şi îşi puse 
electrozii pe cap, apoi făcu câteva mişcări cu degetele şi 
începu să tasteze. Se simţea foarte importantă. 


Bună ziua. Nu sunt prea sigură ce fac. 
Poate că e o nebunie. 


Cuvintele se aranjaseră singure în partea stângă a 
ecranului, primul lucru surprinzător. Nu folosea niciun fel de 
editor de texte, de fapt evitase o bună parte din sistemul 


de operare şi orice formatare ar fi apărut pe ecran nu era a 
ei. Simţi cum i se ridică părul pe ceafă şi începu să devină 
conştientă de clădirea din jurul ei, coridoarele întunecate, 
maşinile în aşteptare, diferitele experimente care se 
desfăşurau automat, calculatoarele care  monitorizau 
testele şi înregistrau rezultatele, aerul condiţionat care 
verifica şi ajusta umiditatea şi temperatura, toate ţevile, 
conductele şi cablurile, care erau ca nişte artere şi nervi ai 
clădirii, toate treze şi atente, aproape conştiente, de fapt. 
Încercă din nou. 


Încerc acum cu cuvintele ce am încercat mai 
demult cu mintea, dar 


Înainte să termine propoziţia, cursorul se poziţionă în 
dreapta ecranului şi apărură cuvintele: 


Pune o întrebare. 


Fusese aproape instantaneu. 

| se părea că păşeşte într-un spaţiu inexistent. 
Întreaga ei fiinţă tremura de şoc. Îi trebuiră câteva clipe să 
se liniştească şi să încerce din nou. În acel moment, 
răspunsurile apărură în dreapta ecranului înainte chiar ca 
ea să termine de tastat. 


Sunteti Umbrele? Da 


Sunteţi acelaşi lucru Da 
cu Praful Lyrei? 


Și sunteţi materiile întunecate? Da 

Materiile întunecate sunt conştiente? În mod evident 
Ceea ce i-am spus lui Oliver Corectă. Dar trebui 
de dimineaţă, ideea mea să mai pui întrebări 


despre evoluție, e 


Se opri, trase aer în piept, îşi dădu scaunul înapoi şi 
îşi pregăti din nou degetele. Inima îi bătea cu putere. Tot ce 
i se întâmpla părea imposibil: educaţia ei, obiceiurile 
mentale, percepţia ei despre sine ca om de ştiinţă, toate 
strigau din răsputeri la ea: nu e bine! Nu se poate întâmpla! 
Visezi! Şi totuşi erau acolo, pe ecran: întrebările ei şi 
răspunsurile celeilalte minţi. 

Se adună şi începu din nou să tasteze, iar 
răspunsurile veneau necontenit. 


Mintea care răspunde la aceste Nu. Dar oamenii ne-au 
întrebări nu este umană, nu? cunoscut întotdeauna. 
Pe voi? Câţi sunteţi? Miliarde şi miliarde. 
Dar ce sunteţi? Îngeri. 


Pe Mary Malone o durea deja capul. Fusese crescută 
în spirit catolic. Mai mult, aşa cum descoperise şi Lyra, 
fusese călugăriţă. Nu-i mai rămăsese mare lucru din 
credinţa pe care o avusese odată, dar ştia destule despre 
îngeri. Sfântul Augustin spunea: „Înger se numeşte funcţia 
lor, iar nu natura lor. Dacă veţi căuta natura lor, aceasta 
este spirit; dacă veţi căuta numele funcţiei lor, acesta este 
înger; spirit în ceea ce sunt, înger în ceea ce fac.“ Ameţită 
şi tremurând, ea tastă din nou: 


Îngerii sunt creaturi făcute Structuri. 

din Umbre? Din Praf? Complexe. Da. 

lar materia Umbrelor este Spirit în ceea ce 
suntem, 

ceea ce numim spirit? materie în ceea ce facem. 


Materie şi spirit laolaltă. 


O trecu un fior. Îi ascultaseră gândurile. 
Și ați intervenit în evoluția Da. 


umană? 


De ce? Răzbunare 

Răzbunare, aha, îngeri căzuţi! Găseşte fata şi băiatul. 
După războiul din rai - Satana Nu mai pierde timpul. 
şi Grădina Edenului, dar nu e Trebuie să joci rolul 
nimic adevărat, nu-i aşa? Asta şarpelui. 


sunteți? Dar de ce? 


Ridică mâinile de pe tastatură şi se frecă la ochi. 
Cuvintele erau tot acolo când se uită din nou. 


Unde Mergi pe o stradă care se 
numeşte Sunderland şi 
acolo vei găsi un cort. 
Păcăleşte-l pe paznic şi 
intră. la provizii pentru 
o călătorie lungă. Vei fi 
protejată. Spectrele nu o 
să se atingă de tine. 


Dar Înainte să pleci, distruge 
echipamentul. 

Nu înțeleg - de ce tocmai eu? Te pregăteşti pentru 

Și ce e cu călătoria asta? Şi această călătorie de când 


te-ai născut. Nu mai ai 
nimic de făcut aici. 
Ultimul lucru pe care 
trebuie să-l faci este să 
nu-i laşi pe duşmani să 
preia controlul asupra ei. 
Distruge echipamentul 
acum şi pleacă imediat. 


Mary Malone se ridică, tremurând, şi împinse scaunul 
de sub ea. Îşi apăsă tâmpla cu degetele şi descoperi 
electrozii, încă lipiţi de piele. li scoase absentă. 

Se îndoise că ceea ce avea de făcut şi ceea ce se 
vedea încă pe ecran era real, dar în ultima jumătate de oră 


se convinsese că totul era exact aşa cum i se arăta. Era pur 
şi simplu încremenită. 

Opri detectorul şi amplificatorul. Apoi dezactivă toate 
codurile de siguranţă şi formată calculatorul, ştergând orice 
urmă a interfeţei dintre detector şi amplificator, care se afla 
pe o cartelă special adaptată, apoi puse cartela jos şi o 
zdrobi cu piciorul, pentru că nu găsise nimic altceva la 
îndemână. Apoi  deconectă cablurile dintre ecranul 
electromagnetic şi detector, găsi planul de amplasare a 
cablurilor într-un fişet şi îi dădu foc. Ce altceva mai avea de 
rezolvat? Nu putea face nimic în ce privea informaţiile lui 
Oliver Payne despre program, dar hardware-ul special 
fusese pur şi simplu sfărâmat. 

Înghesui câteva hârtii în servietă şi dădu jos de pe 
uşă afişul cu ideograma I-Ching, pe care îl împături şi îl 
puse în buzunar. Apoi stinse lumina şi plecă. 

Paznicul stătea la baza scărilor şi vorbea la telefon. 
Lăsă receptorul deoparte când Dr. Malone cobori scările şi o 
escortă în tăcere până la ieşire, uitându-se prin uşa de 
sticlă cum se îndepărta. 


După vreo oră şi jumătate, ea parcă maşina pe o 
stradă în apropiere de bulevardul Sunderland. Căutase o 
hartă a Oxfordului, pentru că nu cunoştea această parte a 
oraşului. Până acum o purtase entuziasmul, dar când cobori 
din maşină în întunericul nopţii o apucă un fel de teamă; 
aerul era răcoros şi liniştit şi nimic nu se mişca în jurul ei. 
Dacă visa? Dacă era doar o farsă bine pusă la punct? 

Oricum, era prea târziu ca să se mai gândească şi la 
asta. Se hotărâse deja. Işi ridică rucsacul, pe care îl luase 
de atâtea ori în excursii în Scoţia şi în Alpi, şi se gândi că 
măcar ştia cum să supravieţuiască în natură. Dacă lucrurile 
luau o întorsătură proastă putea oricând să fugă, să se 
retragă în munţi... 

Ce prostie! 

Dar îşi luă rucsacul în spate, cobori din maşină şi coti 


pe Banbury Road, apoi merse două-trei sute de metri până 
la locul unde bulevardul Sunderland cotea la stânga pe 
lângă sensul giratoriu. Se simţea mai prost ca niciodată. 

Când coti văzu copacii aceia pitici pe care îi 
descrisese Will şi ştiu că cel puţin asta era adevărat. Sub 
copaci, pe iarba de peste drum, era un mic cort de plastic 
alb cu roşu, de genul acelora pe care le pun electricienii ca 
să protejeze de ploaie o lucrare, iar lângă el era un Ford 
Tranzit alb neînmatriculat, cu geamuri fumurii. 

N-avea rost să ezite. Merse drept spre cort. Când 
aproape ajunsese, uşa din spate a dubiţei se deschise şi ieşi 
un poliţist. Părea foarte tânăr fără caschetă, iar lumina 
felinarului de sub frunzele verzi ale copacilor i se proiectă 
direct pe chip. 

— Dacă nu vă supăraţi, doamnă, unde mergeţi? 

— În cort. 

— Mă tem că nu se poate, doamnă. Am ordin să nu 
las pe nimeni să se apropie. 

— Bine, spuse ea, mă bucur că au protejat locul 
acesta. Dar eu sunt de la Departamentul de fizică - sir 
Charles Latrom ne-a rugat să facem nişte estimări 
preliminare şi apoi să-i raportăm dacă totul arată bine. E 
important să fie făcute acum, când nu e nimeni prin 
preajmă - cred că înţelegeţi de ce. 

— Desigur, răspunse el, dar aveţi vreun document cu 
care să vă legitimaţi? 

— Da, am, răspunse ea şi îşi dădu jos rucsacul de pe 
umăr ca să scoată geanta. Printre alte obiecte pe care le 
luase din laborator era şi un permis vechi de bibliotecă al 
lui Oliver Payne. Cincisprezece minute de lucru pe masa din 
bucătărie şi o poză de paşaport de-a ei fuseseră de ajuns ca 
să obţină un document care să pară real, spera ea. Polițistul 
luă cartela şi o privi cu atenţie. 

— Dr. Olive Payne, citi el. Ştiţi cumva o doamnă 
doctor Mary Malone? 

— Da, e colega mea. 

— Ştiţi pe unde este acum? 


— Cred că e acasă şi doarme, dacă e normală la cap. 
De ce? 

—Am înţeles că funcţia ei în organizaţia 
dumneavoastră a fost suspendată şi că nu are voie pe aici. 
De fapt, avem ordin să o reținem dacă apare. Şi, văzând o 
femeie, am presupus că ar fi ea, înţelegeţi. Îmi cer scuze, 
Dr. Payne. 

— Da, înţeleg, spuse Mary. 

Polițistul se mai uită o dată la cartelă. 

— Pare în regulă, spuse el şi i-o dădu înapoi. 

Era nervos şi avea chef de vorbă, aşa că mai 
continuă: 

— Ştiţi ce e aici sub cort? 

— Nu chiar, răspunse ea. De aceea am venit. 

— Mada. Bine, Dr. Payne. 

Polițistul se dădu la o parte şi o lăsă să desfacă sforile 
care ţineau cortul închis. Ea spera că n-o să vadă cum îi 
tremură mâinile. Strângându-şi rucsacul la piept, păşi 
înăuntru. Păcă/eşte-l pe paznic, aşa i se spusese şi aşa 
făcuse, dar habar n-avea ce se afla în cort. Era pregătită să 
găsească săpături arheologice, un cadavru, un meteorit, 
dar nici prin cap nu i-ar fi trecut că o să vadă bucăţica 
aceea de un metru pătrat ca o fereastră suspendată în aer 
sau oraşul tăcut de pe malul unei mări dintr-o altă lume, în 
care păşi după ce trecu prin ea. 


Æsahættr 


La răsărit de lună, vrăjitoarele începură descântecul 
care trebuia să vindece rana lui Will. 

ÎI treziră şi îi spuseră să pună pumnalul pe pământ, 
unde lama prinse un licăr de stele. Lyra, aşezată în 
apropiere, amesteca nişte ierburi într-un ceaun care fierbea 
pe foc, iar în timp ce suratele ei băteau din palme şi din 
picioare şi scandau ritmic, Serafina se aplecă peste pumnal 
şi începu să cânte pe un ton înalt, îndârjită: 


Cuţitaş, din pământ ţi-e smuls fierul 
din pântecul său cel adânc, 

în foc încins minereul, 

înroşit în şuvoi sângerând, 

Vărât în apă-ngheţată 

Şi fiert în cuptorul arzând, 
ciocănit şi bătut până când 

lama ţi-ieşi sângerie şi-uscată! 
Apoi apa te-au pus să otai 

iar şi iar şi îne-o dată, 

ceaţă fierbând până ce fu ea toată 
şi apa iertare ceru să îi dai. 

lar când ai tăiat chiar şi-o umbră 
în treizeci de mii de fantasme 
ştiură că eşti pregătit, 

şi-ţi spuseră cel diafan. 


Cuţitaş, dar ce-ai făcut? 

Porţi de sânge ai deschis 

Slobode lăsându-le! 

Cuţitaş, auzi pe dată 

Mama ta chemându-te, 

din străfunduri de pământ, din adâncuri de genune, 
din abis de peşteri sumbre, 

din hău de mină abruptă 


din pântecul tainic de fier. 
la ascultă! 


Imediat Serafina bătu din picior şi se luă de mână cu 
celelalte vrăjitoare, apoi îşi mişcară toate gâtul şi scoaseră 
un strigăt înfiorător, care tăie aerul ca nişte gheare. Will, 
aşezat în mijlocul lor, simţi cum îl trece un fior pe spinare. 

După aceea Serafina Pekkala se întoarse către băiat 
şi îi luă mâna rănită într-ale ei. Când începu să cânte din 
nou, vocea ei limpede şi înaltă era aprigă, iar ochii - 
scânteietori; Will stătu nemişcat şi lăsă vraja să continue. 


Sânge!-ascultă tu la mine! Îndărăt, 

fii lac, nu râu. 

Când ajungi afară-n aer, 

Stai şi-ntoarce-te-napoi! 

Zid de cheag, 

zideşte bine ca să ţii în loc şuvoi. 

Sânge, ceru-ţi este ţeasta, 

Soarele-ţi e ochi deschis, 

Vântul ţi-e suflare-adâncă 

Sânge, lumea ta-i legată! Stai şi nu ieşi puhoi! 


Will se simţi de parcă toţi atomii din corpul lui 
răspundeau poruncii vrăjitoarei şi începu şi el să-şi îndemne 
sângele care-i curgea să asculte. 

Vrăjitoarea îi dădu drumul la mână şi se întoarse spre 
ceaunul de pe foc. Din el se ridica un abur amar, iar Will 
auzea lichidul fierbând furios. 

Serafina începu să cânte: 


Coaja stejarului, plasa paingului, 
muşchiul pământului, alga sărată - 
strângeţi tare, legaţi bine, 

ţineţi strâns şi staţi închise, 

blocaţi uşa, -ncuiaţi poarta, 

ţineţi ţeapăn zid de sânge, 

uscați râul sângeriu. 


Apoi vrăjitoarea scoase un cuţit şi despică un lăstar 
de anin de-a lungul. Albeaţa rănită lucea în lumina lunii. 
Unse despicătura cu puţin lichid aburind, apoi închise la loc 
ramura, apăsând uşor de la rădăcină până la vârf. Lăstarul 
fu întreg din nou. 

Will o auzi pe Lyra icnind de uimire, apoi se întoarse 
şi văzu o altă vrăjitoare: ţinea un iepure sălbatic care se 
zbătea în mâinile ei puternice. Animalul gâfâia, cu ochi 
nebuni, zvâcnind neobosit, dar mâinile vrăjitoarei erau 
nemiloase. Cu o mână îl ţinea de labele din faţă, iar cu 
cealaltă, de cele dinapoi, şi întinse iepurele înnebunit cu 
burta în sus. 

Cuţitul Serafinei trecu de-a curmezişul. Will simţi că 
ameţeşte, iar Lyra îl ţinea strâns pe Pantalaimon, care luase 
şi el formă de iepure, din empatie, şi se smucea zbătându- 
se în braţele ei. lepurele cel adevărat încremeni, cu ochii 
ieşiţi din orbite, cu pieptul zvâcnindu-i, cu măruntaiele pe- 
afară. 

Dar Serafina mai luă din amestec şi îl lăsă să picure 
pe rana deschisă, apoi o închise cu degetele, netezind 
blana udă până nu se mai văzu nici urmă de rană. 

Vrăjitoarea care ţinea animalul îl puse uşor pe 
pământ, unde acesta se scutură, se întoarse să se lingă pe 
corp, bătu din urechi şi începu să molfăie un fir de iarbă de 
parcă ar fi fost singur. Brusc păru să-şi dea seama că e 
înconjurat de oameni şi o zbughi ca săgeata, întreg din nou, 
dispărând în întuneric. 

Lyra, care îl liniştea pe Pantalaimon, privi spre Will; 
ştia şi el ce înseamnă asta: leacul era gata. Intinse mâna, 
iar când Serafina îi unse cu amestecul aburind cioturile 
degetelor, Will întoarse capul şi trase aer în piept de câteva 
ori, dar nu se feri. 

După ce unse bine rana, vrăjitoarea puse pe ea nişte 
ierburi muiate în lichidul din ceaun şi le legă bine cu o faşă 
de mătase. 

Şi gata; vraja se încheiase. 


Will dormi adânc toată noaptea. Era frig, dar 
vrăjitoarele aşezară o grămadă de frunze peste el, iar Lyra 
dormi lipită cu spatele de el. Dimineaţă Serafina îl pansă 
din nou, iar el încercă să-i ghicească în ochi dacă se 
vindecase sau nu; însă figura vrăjitoarei era calmă şi 
neclintită. 

După ce mâncară, Serafina le spuse copiilor că 
vrăjitoarele fuseseră de acord ca, din moment ce veniseră 
în lumea asta ca s-o găsească pe Lyra şi s-o păzească, să o 
şi ajute pe fată să-şi îndeplinească misiunea: să-l conducă 
pe Will la tatăl lui. 

Aşa că porniră la drum; şi merseră în tăcere cea mai 
mare parte din drum. Lyra consultase alethiometru înainte 
să plece, dar cu grijă, şi aflase că trebuie să meargă în 
direcţia munţilor îndepărtați ce se vedeau dincolo de golf. 
Din cauză că nu mai fuseseră niciodată aşa de sus 
deasupra oraşului, nu ştiau cum se curbează linia coastei; 
iar munţii rămăseseră sub linia orizontului; acum copacii se 
răreau, şi, având în faţă o pantă care cobora, puteau privi 
spre marea albastră şi spre munţii înalţi, tot albaştri, 
dincolo de care se afla destinaţia lor. Părea a fi drum lung. 

Vorbeau puţin. Lyra se tot uita la vieţuitoarele 
pădurii, de la ciocănitoare la veveriţe şi la şerpişori verzi cu 
solzi pe spate, în timp ce Will îşi aduna toată energia ca să 
poată merge mai departe. Lyra şi Pantalaimon vorbeau 
despre el încontinuu. 

— Am putea să ne uităm la alethiometru, spuse 
Pantalaimon la un moment dat, când se abătuseră pe o 
potecă vrând să vadă cât de mult se pot apropia de un pui 
de căprioară până să-i observe. N-am promis niciodată să 
n-o facem. Şi am putea afla tot felul de lucruri pentru WIII. 
Ar fi în folosul lui, nu al nostru. 

— Nu fi nătâng, spuse Lyra. Am face-o pentru noi, 
fiindcă el nu ne-ar cere niciodată. Eşti lacom şi băgăcios, 
Pan. 

— Uite ceva nou. De obicei tu eşti aia lacomă şi 


băgăcioasă, şi eu sunt ăla care trebuie să-ţi spună mereu 
ce să nu faci. Ca atunci cu camera de odihnă de la Colegiul 
Jordan. Eu n-am vrut să intrăm. 

— Pan, dacă n-am fi intrat acolo, crezi că s-ar mai fi 
întâmplat toate astea? 

— Nu. Fiindcă Stăpânul l-ar fi otrăvit pe Lordul Asriel 
şi aia ar fi fost tot. 

— Da, bănuiesc că da... Dar cine crezi că e tatăl lui 
Will? Şi de ce-o fi important? 

— Asta voiam să zic! Am putea afla într-o clipită! 

Ea făcu o faţă gânditoare. 

— Poate înainte aş fi făcut aşa, zise Lyra, dar cred că 
încep să mă schimb, Pan. 

— Banu. 

— Poate tu nu... Pan, când mă schimb eu, tu n-o să te 
mai schimbi. Ce-o să fii? 

— Sper să fiu purice. 

— Nu, dar chiar nu simţi deloc ce-ai putea să fii? 

— Nu, şi nici nu vreau. 

— Ai pus botu' fiindcă nu fac ce vrei tu. 

El se transformă în porc, grohăind şi guiţând până ce- 
o făcu să râdă, apoi se schimbă în veveriţă şi o zbughi prin 
frunziş pe lângă ea. 

— Cine crezi tu că e tatăl lui? întrebă Pantalaimon. 
Crezi că e cineva pe care-l ştim? 

— Se poate. Dar sigur e cineva important, aproape la 
fel de important ca Lordul Asriel. Sigur e. Gândeşte-te că şi 
ce facem noi e important. 

— Nu ştim asta, observă Pantalaimon. Credem că e, 
dar nu ştim. Noi doar ne-am hotărât să căutăm Praful 
pentru că a murit Roger. 

— Ba ştim că e important, spuse Lyra aţâţată, şi chiar 
lovi din picior. Şi vrăjitoarele la fel. Au bătut tot drumul ăsta 
ca să ne caute şi să ne păzească şi să mă ajute! Şi trebuie 
să-l ajutăm pe Will să-şi găsească tatăl. Aia e important. ŞI 
ştii bine că este, altfel nu l-ai fi lins când a fost rănit. Chiar, 
de ce-ai făcut aia? Nu m-ai întrebat dacă poţi. Nu mi-a venit 


să cred când te-am văzut. 

— Am făcut-o pentru că n-are daimon şi avea nevoie 
de unul. Şi, dacă erai atât de bună la observat lucruri 
precum crezi, ţi-ai fi dat seama. 

— Ştiam, de fapt, spuse ea. 

Atunci se opriră, pentru că îl prinseseră din urmă pe 
Will, care stătea pe un bolovan la marginea potecii. 

Pantalaimon se transformă în muscar şi, în timp ce el 
zbura printre ramuri, Lyra spuse: 

— Will, ce crezi c-o să facă acum copiii ăia? 

— Nu ne urmăresc. Sunt prea speriaţi de vrăjitoare. 
Poate că o s-o pornească din nou de colo-colo. 

— Da, probabil... Poate c-o să mai caute pumnalul, 
totuşi. Şi-o să vină după noi. 

— Să vină. Nu i-l dau, nu acum. Întâi nu l-am vrut. 
Dar dacă omoară Spectrele... 

— lo n-am avut încredere în Angelica de la-nceput, 
spuse Lyra bravând. 

— Ba da, zise Will. 

— De fapt, da... Am ajuns să urăsc oraşul ăla. 

— Când l-am găsit prima dată am crezut că-i paradis. 
Nu-mi puteam închipui ceva mai bun. Şi când colo era plin 
de Spectre, iar noi habar n-aveam. 

— Bun, de-acum încolo n-o să mai am încredere în 
copii, zise Lyra. În Bolvangar credeam că indiferent ce fac 
oamenii mari, oricât rău, copiii sunt altfel. Că n-ar putea 
avea atâta cruzime în ei. Da' acuma nu mai sunt sigură. 
Aşa copii n-am mai pomenit, asta-i sigur. 

— Eu da, zise Will. 

— Când? În lumea ta? 

— Da, spuse el cu greu. 

Lyra aştepta curioasă, iar el continuă: 

— S-a întâmplat când trecea mama mea printr-una 
din stările ei proaste. Noi doi stăteam singuri, normal, că 
tata nu era acolo. Şi din când în când avea gânduri ciudate. 
Şi credea că trebuie să facă lucruri fără sens, cel puţin 
pentru mine. Adică trebuia să le îndeplinească, altfel i se 


făcea frică de absolut orice, aşa că eu o ajutam. Trebuia să 
atingă toate gardurile din parc sau trebuia să numere 
frunzele din tufe, chestii din astea. După o vreme se simţea 
mai bine. Dar mie mi-era teamă să nu afle cineva ce face, 
credeam că dacă află o s-o ia şi o s-o ducă departe, aşa că 
aveam grijă de ea şi o ascundeam. N-am spus nimănui 
niciodată. 

La un moment dat a apucat-o frica când nu eram 
acolo s-o ajut, eram la şcoală. A ieşit din casă şi era 
aproape dezbrăcată, doar că nu-şi dăduse seama. Nişte 
băieţi de la şcoală au dat peste ea şi au început să... 

Lui Will îi ardea faţa. Fără să-şi dea seama, începu să 
meargă de colo-colo fără să se uite la Lyra, cu vocea 
tremurândă şi ochii umezi. 

Continuă: 

— O chinuiau exact cum făceau copiii de la turn cu 
pisica... Credeau că e nebună şi voiau să-i facă rău, poate 
chiar s-o omoare, nu m-ar fi mirat. Era diferită şi de-asta o 
urau. Oricum, am găsit-o şi am dus-o acasă. A doua zi la 
şcoală m-am bătut cu băiatul care era capul răutăţilor. M- 
am bătut cu el şi i-am rupt mâna şi cred că i-am spart nişte 
dinţi, nu ştiu. Şi voiam să-i bat şi pe restul, dar intrasem 
deja în bucluc şi mi-am dat seama că trebuie să mă opresc, 
altfel ar fi aflat profesorii şi autorităţile, s-ar fi dus la mama 
să se plângă de mine şi ar fi văzut-o cum e şi ar fi luat-o. 
Aşa că m-am prefăcut că-mi pare rău şi le-am spus 
profesorilor că n-o să mai fac. M-au pedepsit, dar n-am zis 
nimic. Însă ea a fost în siguranţă, înţelegi? Nimeni nu a 
aflat, în afară de băieţii ăia, şi ştiau ce le fac dacă spun 
ceva; ştiau că-i prind şi-i omor, nu doar îi bat. Şi puţin după 
aceea s-a întremat. N-a aflat nimeni, niciodată. 

Dar de atunci n-am mai avut încredere în copii mai 
mult decât în oamenii mari. Şi ei sunt puşi pe răutăţi. Aşa 
că nu m-am mirat deloc de copiii ăia din Ci'gazze. Dar m- 
am bucurat când au venit vrăjitoarele. 

Se aşeză la loc cu spatele la Lyra, tot nu se uita la ea, 
şi se şterse la ochi cu dosul mâinii. Fata se prefăcu că nu 


vede. 

— Will, zise ea, ce-ai spus tu despre mama ta... Și 
Tullio, când l-au prins Spectrele... şi când ai zis că ai crezut 
că Spectrele vin din lumea ta... 

— Da. Fiindcă n-avea nicio noimă ce i se întâmpla. 
Nu-i nebună. Copiii ăia puteau să creadă că e nebună şi să 
râdă de ea şi să încerce să-i facă rău, dar se înşelau; nu era 
nebună. Doar că îi era frică de lucruri care nu se vedeau. Şi 
părea că face lucruri de nebun, n-aveau niciun sens, dar 
evident pentru ea aveau. Ca atunci când număra frunzele, 
sau cum atingea Tullio ieri pietrele din zid. Poate e un mod 
de a îndepărta Spectrele. Dacă întorceau spatele la ceva 
ce-i speria şi încercau să se concentreze la cum se 
potrivesc pietrele în zid sau la câte frunze sunt în tufă, 
adică dacă reuşeau să facă să li se pară acel lucru extrem 
de important erau mai în siguranţă. Nu ştiu. Aşa mi se pare. 
Avea şi alte motive să-i fie frică, de exemplu oamenii care 
au venit să ne fure din casă, dar mai era şi altceva în afară 
de ei. Aşa că poate chiar avem Spectre în lumea mea, doar 
că nu le vedem şi nu le-am dat un nume, iar ele tot 
încercau s-o atace pe mama. Aşa că de-asta eram bucuros 
ieri când alethiometru a spus că îi e bine. 

Răsufla greu şi mâna lui dreaptă ţinea strâns mânerul 
pumnalului din teacă. Lyra nu spunea nimic, iar 
Pantalaimon stătea nemişcat. 

— Când ţi-ai dat seama că trebuie să-ţi cauţi tatăl? 
întrebă ea după o vreme. 

— Demult, răspunse Will. Îmi închipuiam că e 
prizonier şi că eu trebuie să-l ajut să scape. Mă jucam mult 
aşa, zile-n şir. Sau îmi spuneam că e pe o insulă pustie şi că 
o să mă duc cu barca acolo să-l aduc acasă. lar el urma să 
ştie exact ce să facă cu toate, mai ales cu mama, iar ea s- 
ar fi înzdrăvenit; tata urma să aibă grijă de mine şi de ea, şi 
mă duceam la şcoală şi aveam prieteni, şi o mamă şi un 
tată. Aşa că dintotdeauna mi-am zis că atunci când mă fac 
mare o să mă duc să-mi caut tatăl... lar mama îmi tot 
spunea că aveam să-i calc pe urme tatei. Spunea asta ca să 


mă facă să mă simt mai bine. Nu ştiam ce vrea să zică, dar 
suna important. 

— N-aveai niciun prieten? 

— Cum să am prieteni? zise el nedumerit. Prieteni... 
Uneori câte un băiat mă mai chema pe-acasă pe la el şi mă 
mai duceam din când în când, dar eu nu puteam să-i chem. 
Deci n-am avut niciodată prieteni cu adevărat. Mi-ar fi 
plăcut... Aveam pisica. Sper să-i fie bine acum. Sper că are 
cineva grijă de ea... 

— Şi omul pe care l-ai omorât? întrebă Lyra, iar inima 
îi bătea tare. Cine era? 

— Nu ştiu. Nici nu-mi pasă dacă l-am omorât. O 
merita. Erau doi. Tot veneau pe la noi pe-acasă şi au bătut- 
o pe mama la cap până a apucat-o iar frica, mai rău ca 
niciodată. Voiau să ştie tot despre tata şi nu-i dădeau pace. 
Nu sunt sigur dacă erau poliţai, nu ştiu ce erau. La început 
am crezut că sunt din vreo bandă şi că bănuiesc că tata a 
spart o bancă şi a ascuns banii. Dar nu voiau bani, voiau 
hârtii. Voiau nişte scrisori trimise de tata. Intr-o zi ne-au 
spart casa şi mi-am dat seama că mama ar fi mai în 
siguranţă în altă parte. Nu puteam să merg la poliţie să cer 
ajutor, pentru că ar fi luat-o pe mama. Nu ştiam ce să fac. 

Până la urmă m-am dus la o doamnă în vârstă de la 
care am luat lecţii de pian. Era singura persoană la care mă 
puteam gândi. Am întrebat-o dacă poate să stea mama la 
ea, aşa că am dus-o acolo. Cred că o să aibă grijă de ea. Ei, 
şi m-am întors acasă să caut scrisorile, pentru că ştiam 
unde le ţine, le-am luat, dar oamenii ăia au venit iarăşi 
după ele, ne-au spart din nou casa. Era noapte, sau 
dimineaţă foarte devreme. Eu mă ascunsesem sus lângă 
scări, iar Moxie, pisica mea Moxie, a ieşit din dormitor, n- 
am văzut-o nici eu, nici el, şi când l-am împins s-a 
împiedicat de ea şi a căzut pe scări până la parter... 

Şi am fugit. Şi asta-i tot. Aşa că n-am vrut să-l omor, 
dar nu-mi pasă ce-a păţit. Am fugit şi am ajuns la Oxford, şi 
atunci am găsit fereastra. Şi asta numai fiindcă am văzut 
cealaltă pisică şi m-am oprit să mă uit la ea; ea a găsit 


prima fereastra. Şi dacă n-o vedeam... Sau dacă Moxie nu 
ieşea atunci din dormitor... 

— Da, spuse Lyra, ai avut noroc. Chiar ne gândeam, 
io şi cu Pan, cum ar fi fost dacă n-am fi intrat în camera de 
odihnă de la Colegiul Jordan şi n-am fi văzut cum pune 
Stăpânul otravă în vin. Nu s-ar mai fi întâmplat nimic din 
toate astea. 

Şedeau amândoi în tăcere pe bolovanul acoperit de 
muşchi, cu razele soarelui pieziş printre ramurile pinilor 
bătrâni, gândindu-se la potriveala tuturor mărunţişurilor 
care trebuiseră să se întâmple ca să-i aducă în acel loc. 
Fiecare dintre acele lucruri ar fi putut să se întâmple altfel. 
Poate că în altă lume un alt Will nu vedea fereastra de pe 
bulevardul Sunderland, se ducea, obosit şi rătăcit, spre 
nord şi era prins. lar în altă lume alt Pantalaimon o 
convingea pe Lyra să nu rămână în camera de odihnă, un 
alt Lord Asriel era otrăvit, iar un alt Roger supravieţuia şi 
continua să se joace cu Lyra pentru totdeauna pe 
acoperişurile şi aleile unui alt Oxford neschimbat. 

Curând, Will se simţi din nou în stare să meargă şi 
porniră împreună pe alee, prin codrul care-i înconjura tăcut. 

x 


x * 


Merseră fără oprire tot restul zilei, odihnindu-se la 
răstimpuri, iar copacii se răriseră şi pământul deveni mai 
bolovănos. Lyra verifica alethiometru: mergeţi în 
continuare, spunea acesta; sunteți pe drumul cel bun. La 
amiază ajunseră într-un sat unde nu erau Spectre: caprele 
păşteau pe deal, un pâlc de lămâi îşi arunca umbra pe 
pământul pietros, iar copiii care se jucau la pârâu strigară şi 
fugiră la mamele lor văzând fata cu haine rupte şi băiatul 
palid cu privire îndârjită şi cămaşa plină de sânge, însoţiţi 
de ogarul cenuşiu care mergea calm pe lângă ei. 

Oamenii mari erau temători, dar le vândură nişte 
pâine, brânză şi fructe în schimbul uneia dintre monedele 
de aur ale Lyrei. Vrăjitoarele se ţineau departe, deşi 
amândoi copiii ştiau că ar fi apărut într-o clipită dacă se 


ivea vreo primejdie. După alte târguieli o bătrână îi vându 
Lyrei două burdufuri din piele de capră şi o cămaşă de 
cânepă, iar Will renunţă bucuros la tricou, spălându-se în 
pârâul rece ca gheaţa şi uscându-se la soare. 

Întremaţi, porniră iar la drum. Terenul era acum mai 
aspru; dacă voiau umbră trebuiau să stea după bolovani, 
nu sub copacii rari, iar pământul îl simțeau fierbinte sub 
tălpi. Soarele le ardea ochii. Se mişcau din ce în ce mai 
încet pe măsură ce panta se făcea tot mai abruptă, iar când 
soarele ajunse la piscurile munţilor văzură o vale mică şi se 
hotărâră să facă popas. 

Coborâră panta, alunecând mereu, şi fură nevoiţi să- 
şi taie drum cu greu printre rododendroni pitici, frunze 
lucioase şi ciorchini de flori stacojii înconjurate de bâzâitul 
albinelor, înainte să ajungă, în umbra serii, într-o poieniţă 
sălbatică de lângă un pârâu. larba era înaltă până la 
genunchi, plină de albăstrele, genţiene şi degeţei. 

Will bău cu poftă din pârâu şi apoi se întinse pe jos. 
Nu putea să-şi ţină ochii deschişi, dar nici să adoarmă, de 
ameţeală; peste toate domnea o ceaţă stranie, iar mâna îl 
durea şi îi zvâcnea. 

Mai rău, începuse din nou să sângereze. 

Serafina se uită la ea, mai puse ierburi pe rană şi 
strânse faşa de mătase mai tare ca niciodată, dar de data 
asta îngrijorarea i se citea pe chip. Will nu voia s-o tragă de 
limbă, ce rost avea? Îi era clar că vraja nu funcţionase; iar 
Serafina ştia asta. 

La căderea întunericului, Lyra veni să se aşeze lângă 
el şi curând auziră un tors lin. Daimonul, în formă de pisică, 
aţipise cu labele încrucişate aproape de el, iar Will şopti: 

— Pantalaimon? 

Ochii daimonului se deschiseră. Lyra nu mişca. 
Pantalaimon şopti: 

— Da? 

— Pan, o să mor? 

— N-o să te lase vrăjitoarele să mori. Şi nici Lyra. 

— Dar vraja n-a mers. Pierd sânge. Nu cred că mai 


am mult. Sângerează şi nu se opreşte. Mi-e frică... 

— Lyra nu crede că ţi-e frică. 

— Nu? 

— Crede că eşti cel mai vajnic luptător pe care l-a 
văzut vreodată, curajos ca lorek Byrnison. 

— Atunci bănuiesc că ar fi bine să nu arăt că mi-e 
frică, spuse Will. 

Tăcu un minut, apoi adăugă: 

— Cred că Lyra e mai curajoasă ca mine. E cel mai 
bun prieten pe care l-am avut vreodată. 

— Şi ea crede la fel despre tine, şopti daimonul. 

Will închise ochii. 

Lyra stătea întinsă, nemişcată, dar ochii-i erau larg 
deschişi în întuneric, iar inima-i bătea tare. 


Când se dezmetici Will, era întuneric complet, iar 
mâna îl durea mai tare ca oricând. Se ridică în capul oaselor 
cu grijă şi văzu un foc în apropiere la care Lyra încerca să 
prăjească nişte pâine pusă într-un băț. Mai era şi o ţepuşă 
pe care se rumeneau două păsări, iar Will veni să se aşeze 
şi el acolo. Serafina Pekkala se lăsă din zbor lângă ei. 

— Will, spuse ea, mănâncă frunzele astea înainte de 
orice altceva. 

li dădu un mănunchi de frunze amare, cam ca salvia, 
iar el le mestecă pe tăcute şi se forţă să le înghită. Erau 
aspre, dar acum se simţea mai treaz, îi era mai puţin frig; şi 
îi era mai bine. 

Mâncară păsările rumenite stropite cu zeamă de 
lămâie, apoi o altă vrăjitoare aduse nişte afine pe care le 
găsise la poalele pantei, după care vrăjitoarele se adunară 
în jurul focului. Vorbiră în şoaptă; unele dintre ele zburaseră 
sus de tot în recunoaştere şi văzuseră un balon deasupra 
mării. Lyra se ridică de îndată. 

— Balonul domnului Scoresby? întrebă ea. 

— Erau doi bărbaţi în el, dar zburau prea departe ca 
să ne dăm seama cine sunt. Se aduna furtună în spatele 


lor. 

Lyra bătu din palme bucuroasă. 

— Dacă vine domnul Scoresby, spuse ea, o să putem 
să zburăm, Will! A, sper să fie el! Nu mi-am luat rămas-bun 
de la el şi a fost atât de bun cu mine... Aş vrea să-l mai văd, 
chiar aş vrea... 

Vrăjitoarea Juta Kamainen asculta, iar daimonul ei în 
formă de prigorie îi stătea pe umăr, cu ochi lucitori; numele 
lui Lee Scoresby îi amintise de călătoria de căutare în care 
pornise. Ea era vrăjitoarea care-l iubise pe Stanislaus 
Grumman şi căreia-i fusese refuzată dragostea, vrăjitoarea 
pe care o adusese Serafina Pekkala în lumea aceasta ca să 
o împiedice să-l omoare în lumea lor. 

Serafina poate ar fi observat, dar se întâmplă altceva: 
ridică mâna, apoi capul, la fel ca celelalte vrăjitoare. Will şi 
Lyra auziră, foarte încet, dinspre nord, ţipătul unei păsări 
de noapte. Insă nu era pasăre: vrăjitoarele ştiură imediat că 
e un daimon. Serafina Pekkala se ridică, privind dârz spre 
cer. 

— Cred că-i Ruta Skadi, spuse ea. 

Stăteau nemişcate toate, cu capul într-o parte, 
ascultând. 

Apoi urmă un alt țipăt, mai aproape, apoi un al 
treilea; iar în acel moment vrăjitoarele îşi apucară ramurile 
de pin şi se înălţară pe cer. Toate, în afară de două care 
stăteau aproape, cu săgeți pregătite în arc, păzindu-i pe 
Will şi pe Lyra. 

Undeva în negura de deasupra se purta o luptă. Păru 
că trecuseră numai câteva secunde, când auziră foşnet de 
zbor, şuierul săgeţilor, apoi gemete şi strigăte ascuţite, cu 
durere, furie sau porunci. 

Apoi, cu o izbitură atât de iute încât n-avură timp nici 
să tresară, o creatură căzu din cer la picioarele lor - o fiară 
cu piele bătucită şi blană încâlcită pe care Lyra o 
recunoscu: spurcăciune-de-stâncă sau ceva asemănător. 

Se frânsese în căzătură, o săgeată îi ieşea din trup 
printr-o parte, dar încă se târa şi se aruncă fioroasă spre 


Lyra. Vrăjitoarele nu puteau să tragă, pentru că fata le 
stătea în drum, dar Will ajunse acolo primul şi dintr-o 
singură mişcare îi reteză capul creaturii, iar aceasta căzu 
rostogolindu-se. Aerul îi ieşi din plămâni cu un oftat 
bolborosit şi căzu moartă. 

Se uitară din nou spre cer, căci lupta se dădea din ce 
în ce mai jos, iar lumina focului scoase la iveală o 
învălmăşeală de mătase neagră, braţe palide, ace verzi de 
pin şi piele solzoasă brun-cenuşie. Era dincolo de puterea 
de înţelegere a lui Will cum puteau vrăjitoarele să-şi ţină 
echilibrul făcând acele viraje şi opriri bruşte, şi să 
pornească apoi glonţ înainte, ţintind şi trăgând săgeți. 

Încă o spurcăciune-de-stâncă şi încă una căzură în 
pârâu sau pe pietre, moarte; restul fugiră în zbor cârâind în 
întunecimile dinspre nord. 

După câteva clipe, Serafina Pekkala se lăsă pe 
pământ împreună cu vrăjitoarele ei şi cu o alta, străină: o 
vrăjitoare frumoasă, cu ochi aprigi şi părul ca tăciunele, cu 
obrajii îmbujoraţi de furie. 

Vrăjitoarea cea nouă văzu fiara fără cap şi scuipă. 

— Nu-s din lumea noastră, spuse, nici din asta. 
Spurcăciuni oribile. Sunt cu miile şi se înmulţesc ca 
muştele... Cine-i ea? E copila, Lyra? Şi băiatul cine e? 

Lyra îi întoarse privirea calm, deşi inima-i spărgea 
pieptul, pentru că Ruta Skadi avea atâta strălucire pe 
dinăuntru, încât trimitea valuri de lumină înspre toţi cei din 
preajmă. 

Vrăjitoarea se întoarse spre Will, care simţi acelaşi 
fior intens, dar care, ca şi Lyra, îşi controlă expresia feţei. 
Avea încă în mână pumnalul, iar ea îşi dădu seama ce 
făcuse şi zâmbi. ÎI înfipse în pământ ca să-l curețe de 
sângele scârnăviei, pe urmă îl clăti în pârâu. 

Ruta Skadi spunea: 

— Serafina Pekkala, aflu atât de multe...; toate cele 
vechi se schimbă, sau mor, sau se golesc. Mi-e foame... 

Mâncă precum un animal, rupând cu dinţii din 
resturile de păsări fripte şi îndesând pâine în gură, şi bău cu 


lăcomie din pârâu. Cât mâncă, unele dintre vrăjitoare 
duseră departe creatura moartă şi făcură focul din nou, 
după care se puseră de pază. 

Restul veniră să se aşeze lângă Ruta Skadi ca să 
audă ce avea să le spună. Le povesti tot ce se întâmplase 
de când plecase să se întâlnească cu îngerii şi călătoria la 
fortăreaţa Lordului Asriel. 

— Suratelor, este cel mai mare castel pe care vi-l 
puteţi închipui - metereze de bazalt care se ridică la ceruri, 
cu drumuri late din toate părţile, şi pe ele convoaie cu praf 
de puşcă, hrană, blindaje; cum a făcut asta? Cred că se 
pregăteşte de multă vreme, de ere întregi. Se pregătea 
dinainte să ne naştem noi, suratelor, chiar dacă-i mult mai 
tânăr decât noi... Dar cum este cu putinţă? Nu ştiu. Nu 
înţeleg. Cred că are în stăpânire timpul, îl face să treacă 
mai repede sau mai încet după plac. 

lar la fortăreață vin războinici de toate soiurile, din 
toate lumile. Bărbaţi şi femei, da, şi spirite luptătoare, şi 
creaturi înarmate cum nu mi-au mai văzut ochii - şopârle şi 
maimuțe, păsări uriaşe cu pinteni otrăviţi, creaturi 
nelumeşti cărora nu le pot da vreun nume. Şi alte lumi au 
vrăjitoare, suratelor. Ştiaţi? Am vorbit cu vrăjitoare din lumi 
ca a noastră, dar cu totul diferite, pentru că ele trăiesc la 
fel de puţin ca cei din lumea noastră cu viaţă scurtă; sunt şi 
bărbaţi printre ele, vrăjitori care zboară ca noi... 

Vrăjitoarele din clanul Serafinei Pekkala ascultau 
povestea cu uimire şi frică, nu le venea să creadă. Dar 
Serafina o credea şi o îndemnă să continue. 

— L-ai văzut pe Lordul Asriel, Ruta Skadi? Ai găsit 
drumul până la el? 

— Da, l-am găsit şi n-a fost uşor, pentru că e în 
miezul multor activităţi şi le îndrumă pe toate. Dar m-am 
făcut invizibilă şi am ajuns la el, pe când se pregătea de 
culcare. 

Toate vrăjitoarele de acolo ştiau ce urmase, dar nici 
lui Will, nici Lyrei nu le-ar fi trecut prin cap. Aşa că Ruta 
Skadi n-avea nevoie să le spună şi continuă: 


— Şi l-am întrebat de ce adună toate acele forţe şi 
dacă e adevărat ce am auzit, anume că a aruncat o 
provocare Autorităţii. lar el a râs. 

„Deci se vorbeşte despre asta în Siberia?“ a întrebat, 
şi i-am spus că da, că se vorbeşte şi la Svalbard despre 
asta, şi în toate regiunile din nord - nordul nostru; şi i-am 
mai spus de pactul nostru şi de faptul că am părăsit lumea 
mea ca să-l caut şi să aflu ce face. 

Şi ne-a invitat să ne alăturăm lui, suratelor. Să ne 
alăturăm armatei lui împotriva Autorităţii. Doream din toată 
inima să-i pot făgădui asta pe loc; mi-aş fi aruncat clanul în 
război cu inima uşoară. Mi-a arătat că răzvrătirea e dreaptă 
şi justă, dacă te gândeşti ce-a făcut Autoritatea în numele 
ei... Şi m-am gândit la copiii de la Bolvangar şi la celelalte 
mutilări groaznice pe care le-am văzut în tărâmurile din 
sud; şi mi-a spus şi de alte multe fapte nemiloase şi 
hidoase comise în numele Autorităţii - şi cum prind 
vrăjitoare în unele dintre lumi şi le ard de vii, suratelor, da, 
vrăjitoare ca noi... 

Mi-a deschis ochii. Mi-a arătat lucruri nemaivăzute, 
cruzimi şi orori săvârşite toate în numele Autorităţii, toate 
menite să distrugă bucuriile şi adevărurile vieţii. 

Ah, suratelor, tânjeam să mă arunc, cu tot cu clan, în 
slujba cauzei! 

Dar ştiam că trebuie să mă consult cu voi mai întâi, 
apoi să zbor în lumea noastră ca să vorbesc cu leva Kasku, 
cu Rein Miti şi cu celelalte regine ale vrăjitoarelor. 

Aşa că am părăsit nevăzută camera, mi-am găsit 
creanga de pin şi am zburat. Dar înainte să ajung prea 
departe a venit o pală de vânt care m-a aruncat sus în 
munţi şi a trebuit să mă refugiez pe pisc. Ştiind ce făpturi 
trăiesc pe stânci, m-am făcut nevăzută iarăşi şi am auzit 
voci în întuneric. 

Se pare că dădusem peste cuibul celei mai bătrâne 
dintre spurcăciunile-de-stâncă. Era oarbă, şi-i aduceau 
mâncare: came de stârv de jos de departe. Şi îi cereau 
sfatul. 


„— Bunicule, îi spuneau, cât de departe îţi merg 
amintirile? 

— Mult, mult în urmă. Dinaintea oamenilor, a răspuns, 
şi vocea-i era slabă, hârâită şi spartă. 

— Bunicule, e adevărat că în curând vine cea mai 
mare bătălie care s-a dat vreodată? 

— Da, copiii mei, a spus. O bătălie mai mare chiar 
decât ultima. Mare ospăț pentru noi. Vor fi zile de plăcere şi 
îndestulare pentru toate spurcăciunile lumilor. 

— Şi cine va câştiga, bunicule? O să înfrângă Lordul 
Asriel Autoritatea? 

— Armata Lordului Asriel are milioane de oşteni, le-a 
spus bătrânul, adunaţi din toate lumile. E o armată mai 
mare decât cea care a luptat cu Autoritatea ultima oară şi e 
mai bine condusă. Cât despre forţele Autorităţii, pe acelea 
le întrece armata din Asriel cu o sută la unul. Dar 
Autoritatea durează de ere întregi, e mult mai veche ca 
mine, copii, iar trupele îi sunt înfricoşate, şi când nu sunt 
înfricoşate sunt delăsătoare. Ar fi o luptă strânsă, dar Lordul 
Asriel ar câştiga, pentru că el e înflăcărat şi dârz şi crede că 
e dreaptă cauza lui. În afară de un singur lucru, copiii mei. 
Nu are Æsahættr. Fără Æsahættr, el şi toate forţele lui ar fi 
înfrânte. Şi atunci ne vom ospăta ani şi ani, copiii mei!“ 

Şi a râs rozând la ciolanul acela împuţit pe care i-l 
aduseseră, iar ceilalţi au urlat de bucurie. 

Acum vă închipuiţi cât mă străduiam să aflu mai 
multe despre acest /Esahettr, dar tot ce-am putut să mai 
prind peste şuierul vântului a fost o spurcăciune tânără 
care întreba: „Dacă Lordul Asriel are nevoie de Æsahættr, 
de ce nu-l cheamă?“ lar bătrânul a spus: „Lordul Asriel nu 
ştie mai multe despre /Esahattr decât voi, copii! Asta e 
gluma! Râdeţi aşadar.“ 

Când am încercat să ajung mai aproape de scârnăvii 
ca să aflu mai multe, puterile m-au lăsat, suratele mele, şi 
n-am mai reuşit să rămân nevăzută. Cei tineri m-au zărit şi 
au început să ţipe şi a trebuit să fug, să fug înapoi prin 
poarta invizibilă din aer. A venit după mine un stol întreg, 


iar astea sunt ultimele dintre ele, zac moarte. 

Dar e clar că Lordul Asriel are nevoie de noi, 
suratelor. Oricine-ar fi acest /Esahattr, Lordul Asriel are 
nevoie de noi! Aş vrea să pot să merg înapoi la el şi să-i 
spun „Nu fi îngrijorat, venim noi, vrăjitoarele Nordului, şi te 
vom ajuta să câştigi...“ Haide să ne punem de acord, 
Serafina Pekkala, să ne adunăm la mare sfat cu toate 
vrăjitoarele, cu fiecare clan, şi să pornim la război! 

Serafina Pekkala privi spre Will, iar băiatul avu 
impresia că îi cere permisiunea pentru ceva. Dar el nu-i 
putea da nicio îndrumare, aşa că vrăjitoarea îşi întoarse 
privirea către Ruta Skadi. 

— Noi nu, spuse ea. Noi trebuie s-o ajutăm pe Lyra, 
iar misiunea ei e să-l ducă pe Will la tatăl lui. Tu trebuie să 
zbori înapoi, de acord, dar noi trebuie să stăm cu Lyra. 

Ruta Skadi clătină din cap, nerăbdătoare. 

— Dacă trebuie... spuse ea. 

Will se aşeză jos, pentru că-l durea mâna - mult mai 
tare acum decât când se rănise; îi era umflată. Lyra se 
aşeză şi ea, cu Pantalaimon încolăcit în jurul gâtului; se uita 
la foc cu ochii pe jumătate închişi şi asculta moţăind 
murmurul vrăjitoarelor. 

Ruta Skadi merse puţin în sus pe pârâu, iar Serafina 
Pekkala o însoţi. 

— Ah, Serafina, trebuia să-l vezi pe Lordul Asriel, 
spuse încetişor regina letonă. Este cel mai mare conducător 
de oşti care-a existat vreodată. Fiecare detaliu al forţelor lui 
îi este limpede în minte. Închipuie-ţi îndrăzneala lui, să 
pornească la război împotriva Autorităţii! Dar cine crezi că 
poate fi acest /fEsahettr? Cum de n-am auzit de el? Şi cum 
îl putem convinge să se alăture Lordului Asriel? 

— Poate nu e bărbat, surată. Ştim la fel de puţine ca 
spurcăciunile-de-stâncă. Poate că bunicul cel bătrân lua în 
batjocură ignoranţa lor. Cuvântul sună a ceva care 
înseamnă distrugător de zei. Ştiai? 

— Atunci poate că e vorba despre noi, Serafina 
Pekkala! Şi dacă-i aşa, închipuie-ţi cu cât mai puternice vor 


fi forţele lui dacă ne alăturăm şi noi. Ah, cât aş dori să-mi 
văd săgețile răpunând fiarele din Bolvangar şi din toate 
Bolvangarele din toate lumile! Surată, de ce o fac? In 
fiecare lume, agenţii Autorităţii jertfesc copii zeului lor cel 
crud! De ce? De ce? 

— Se tem de Praf, spuse Serafina Pekkala, deşi ce 
este acela eu nu ştiu. 

— Şi băiatul ăsta pe care l-ai găsit... Cine e? Din ce 
lume vine? 

Serafina Pekkala îi spuse tot ce aflase despre Will. 

— Nu ştiu de ce e important, încheie ea, dar noi o 
slujim pe Lyra. lar instrumentul acela îi spune că asta-i 
misiunea ei. Surată, am încercat să-i vindec rana, dar am 
dat greş. Am încercat şi vraja de ţinut în loc, dar nu a mers. 
Poate că ierburile din lumea asta simt mai puţin eficiente 
decât cele dintr-a noastră. E prea cald aici ca să crească 
muşchi-de-sânge... 

— E ciudat băiatul, spuse Ruta Skadi. E precum 
Lordul Asriel. L-ai privit în ochi? 

— Ca să fiu sinceră, spuse Serafina Pekkala, n-am 
îndrăznit. 

Cele două regine se aşezară pe malul pârâului. 
Trecea timpul; apuseră stelele, apoi răsăriră altele; dinspre 
cei adormiţi veni un geamăt, dar era doar Lyra, care visa. 
Vrăjitoarele auziră un tumult de furtună şi văzură cum se 
joacă fulgerul pe mare şi pe dealuri, în depărtare. 

După o vreme, Ruta Skadi spuse: 

— Fata, Lyra. Care e marele rol pe care trebuia să-l 
joace? Să fie oare ăsta? E importantă pentru că îl poate 
duce pe băiat la tatăl lui? E mai mult de atât, nu? 

— Asta trebuie să facă acum. Dar mai târziu, da, mult 
mai mult de-atât. Ce am spus noi, vrăjitoarele, despre 
copilă este că o să-şi împlinească destinul. Ei bine, ştim 
numele care ar avea înţeles pentru doamna Coulter şi ştim 
că femeia nu-l cunoaşte. Vrăjitoarea pe care o tortura pe 
vapor lângă Svalbard aproape că l-a dat de gol, dar Yambe- 
Akka a venit la ea la timp. 


Acum mă gândesc că Lyra ar putea fi creatura de 
care vorbeau generalii, acel Æsahættr. Nu vrăjitoarele, nu 
îngerii, ci copilul care doarme: arma decisivă în războiul cu 
Autoritatea. Altfel de ce ar fi doamna Coulter atât de 
hotărâtă s-o găsească? 

— Doamna Coulter a fost una dintre iubitele Lordului 
Asriel, spuse Ruta Skadi. Desigur, Lyra este copilul lor... 
Serafina Pekkala, dacă eu i-aş fi dat naştere, ce vrăjitoare 
ar mai fi fost! O regină între regine! 

— Mai încet, surată, zise Serafina. Ascultă... ce-o fi 
lumina aceea? 

Se ridicară, alarmate că ceva trecuse de paznice, şi 
văzură un licăr de lumină dinspre locul de tabără: dar nu 
era foc, nu era nici pe departe ca lumina focului. 

Fugiră înapoi tiptil, cu săgețile în coarda arcului, şi se 
opriră brusc. 

Toate vrăjitoarele erau adormite pe iarbă, la fel ca 
Will şi Lyra. Dar în jurul copiilor era mai bine de-o duzină de 
îngeri care priveau în jos spre ei. 

Serafina înţelese ceva pentru care vrăjitoarele nu 
aveau un cuvânt aparte: ideea de pelerinaj. Înţelese de ce 
aceste fiinţe erau dispuse să aştepte mii de ani şi să bată 
distanţe imense pentru a fi aproape de ceva important şi că 
aveau să se schimbe pentru totdeauna, doar fiindcă 
fuseseră un moment în prezenţa acelui lucru important. Aşa 
arătau acum făpturile îngereşti, acei pelerini superbi de 
lumină rarefiată, stând în jurul copilei cu faţa murdară şi 
fustiţă ecosez şi în jurul băiatului cu mâna rănită care se 
încrunta în somn. 

La gâtul Lyrei mişcă ceva. Pantalaimon, în forma unei 
hermine cu blana ca zăpada, deschise somnoros ochii şi 
privi în jur fără teamă. Mai târziu, Lyra urma să-şi aducă 
aminte de asta ca de un vis. Pantalaimon părea să 
primească el atenţia ce i se cuvenea Lyrei şi după un 
moment se încolăci din nou şi închise ochii. 

În cele din urmă, una dintre făpturi desfăcu larg 
aripile. Celelalte, deşi erau aproape unele de altele, făcură 


la fel, iar aripile li se întrepătrunseră, trecând una prin alta 
ca lumina prin lumină, până se făcu un cerc strălucitor în 
jurul celor ce dormeau pe iarbă. 

Apoi privitorii se înălţară în aer, unul după altul, 
ridicându-se ca flacăra pe cer şi crescând pe măsură ce 
urcau, până deveniră imenşi; dar erau deja departe, 
mişcându-se ca stelele căzătoare către nord. 

Serafina şi Ruta Skadi săriră pe ramurile lor de pin şi 
îi urmară în sus, dar rămaseră mult în urmă. 

— Erau precum făpturile pe care le-ai văzut, Ruta 
Skadi? întrebă Serafina după ce se opriră în văzduh, privind 
parele de foc ce dispăreau la orizont. 

— Mai mari, cred, dar acelaşi soi. N-au trup, ai văzut? 
Sunt numai lumină. Simţurile lor trebuie să fie atât de 
diferite de ale noastre... Serafina Pekkala, eu te las acum, 
ca să merg să adun vrăjitoarele nordului. Când ne-om 
vedea din nou va fi pe vreme de război. Mergi cu bine, 
draga mea... 

Se îmbrăţişară, iar Ruta Skadi se întoarse şi porni 
spre sud. 

Serafina privi în urma ei, apoi se uită cum dispare în 
zare şi ultimul înger strălucitor. Nu simţea decât milă 
pentru uriaşii privitori. Ce dor trebuie să-i fi măcinat, să nu 
simtă în veci pământul sub picioare sau vântul prin păr sau 
licărul de stele pe piele! Atunci rupse o crenguţă de pe 
ramura de pin cu care zbura şi mirosi cu sete răşina 
aromată înainte de a zbura spre pământ ca să se alăture 
celor ce dormeau pe iarbă. 


Alamo 


Lee Scoresby se uită în jos spre oceanul liniştit din 
stânga, apoi spre ţărmul înverzit din dreapta şi îşi duse 
mâna streaşină la ochi în căutarea oricăror urme de viaţă. 
O zi şi o noapte trecuseră de când plecaseră de la gurile 
Eniseiului. 

— Şi asta e o lume nouă? întrebă el. 

— Nouă pentru cei care n-au mai fost pe-aici, 
răspunse Stanislaus Grumman. Altfel, e la fel de veche ca a 
dumitale sau a mea. Ceea ce a făcut Asriel a zguduit totul, 
domnule Scoresby, mai profund decât orice cutremur. 
Porţile şi ferestrele astea despre care am vorbit mai 
adineauri se deschid acum în locuri neaşteptate. E greu să 
navighezi, dar vântul ăsta e bun. 

— Nouă sau veche, e o lume ciudată, spuse Lee. 

— Da, răspunse Stanislaus Grumman, e o lume 
ciudată, deşi nu mă îndoiesc că mulţi se simt aici ca acasă. 

— Pare nelocuită, spuse Lee. 

— Nu e chiar aşa. În spatele acelui pisc se află un 
oraş care era odată puternic şi înfloritor. Incă mai este 
locuit de urmaşii negustorilor şi nobililor care l-au construit, 
deşi în ultimii trei sute de ani a trecut prin vremuri 
potrivnice. 

După câteva minute, în timp ce balonul plutea în 
continuare, Lee văzu mai întâi un far, apoi un dig rotunjit de 
piatră şi turnurile, cupolele şi acoperişurile brun-roşcate ale 
unui oraş frumos în jurul unui port, cu o clădire 
impunătoare, ca un teatru, ascunsă printre grădini 
luxuriante şi bulevarde largi cu hoteluri elegante şi străduţe 
unde crengile copacilor în floare atârnau peste balcoanele 
umbrite. 

Grumman avea dreptate. Erau şi oameni pe-acolo, 
dar când se apropiară mai mult de ei văzură că, de fapt, 


erau numai copii. Nu se vedea niciun adult. Copiii se jucau 
pe plajă sau fugeau prin cafenele, mâncau şi beau sau 
ieşeau cu sacoşe încărcate din case şi magazine. Mai erau 
nişte băieţi care se băteau şi o fată cu părul roşu care îi 
conducea, un băieţel care arunca cu pietre în ferestrele 
unei clădiri din apropiere. Era ca un loc de joacă de 
mărimea unui oraş, fără niciun supraveghetor prin preajmă; 
o lume a copiilor. 

Dar nu erau singurii de acolo. Lee se frecă la ochi 
când îi văzu, însă nu încăpea îndoială: vârtejuri de ceaţă 
sau ceva chiar mai păcătos decât ceața, ca un aer 
îngroşat... Indiferent ce erau, oraşul era plin de ele; pluteau 
peste bulevarde, intrau în case, se adunau în jurul pieţelor 
şi curților. Copiii se mişcau printre ele fără să le bage în 
seamă. 

Dar ei fuseseră observați. Pe măsură ce înaintau 
deasupra oraşului, Lee putu să vadă mai bine 
comportamentul acelor forme. Era clar că unii dintre copii 
erau mai interesanţi pentru ele, iar pe unii îi urmăreau mai 
îndeaproape: copiii mai mari, cei care erau (pe cât îşi putea 
da seama Lee) aproape adolescenţi. Era un băiat, de 
exemplu, subţire! şi înalt, cu un smoc de păr negru, pe 
care-l înconjurase un nor gros de fiinţe transparente care 
parcă îi desenau conturul în văzduh. Veneau ca muştele la 
miere. lar băiatul n-avea habar, deşi, din când în când, se 
freca la ochi sau clătina din cap ca şi când ar fi vrut să vadă 
mai bine. 

— Ce naiba sunt alea? întrebă Lee. 

— Oamenii de aici le numesc Spectre. 

— Ce fac, mai exact? 

— Ai auzit de vampiri? 

— Da, în basme. 

— Spectrele se hrănesc ca vampirii, dar nu cu sânge, 
ci cu atenţia oamenilor. Cu interesul lor conştient asupra 
lumii. Inocenţa copiilor nu le atrage. 

— Deci sunt inversul diavolilor ălora de la Bolvangar. 

— Nici vorbă. Comitetul de Oblaţii şi Spectrele 


indiferenţei sunt vrăjite de acelaşi adevăr despre oameni: 
inocenţa este diferită de cunoaştere. Comitetul de Oblaţii 
se teme de Praf şi îl urăşte, iar Spectrele se hrănesc cu aşa 
ceva, dar ambele sunt obsedate de el. 

— S-au strâns în jurul copilului ăluia de acolo... 

— Creşte. O să-l atace în curând şi apoi viaţa lui va fi 
o nenorocire fără sens. E sortit pieirii. 

— Doamne fereşte! Nu putem să-l salvăm? 

— Nu. Spectrele ne-ar prinde pe noi imediat. Nu ne 
pot atinge aici, deci nu ne rămâne decât să privim şi să 
zburăm mai departe. 

— Dar unde sunt adulţii? Doar n-o să-mi spui că în 
lumea asta nu sunt decât copii? 

— Copiii ăştia sunt orfani din cauza Spectrelor. Sunt 
multe în lumea asta. Umblă de colo-colo şi trăiesc cu ce 
lasă adulţii în urmă. Şi au destule de luat, după cum ai 
văzut. Nu mor de foame. Se pare că oraşul e invadat de o 
mulţime de Spectre, iar adulţii au plecat. Vezi ce puţine 
bărci au rămas în port? Copiii n-au de ce să se teamă. 

— Doar cei mai mari, cum e amărâtul ăla de-acolo... 

— Domnule Scoresby, aşa merg lucrurile în lumea 
asta. Şi dacă vrei să pui capăt cruzimii şi nedreptăţilor 
trebuie să mă duci mai departe. Am o treabă de făcut. 

— Mi se pare, spuse Lee căutându-şi cuvintele, că ar 
fi bine să te lupţi cu cruzimea acolo unde o găseşti şi să 
ajuţi acolo unde vezi că e nevoie. N-am dreptate, Dr. 
Grumman? Eu nu sunt decât un aeronaut ignorant. Ştiam 
atât de puţine, încât am crezut că şamanii pot să zboare. Şi 
totuşi iată un şaman care n-a zburat. 

— Ei, dar eu am zburat. 

— Cum aşa? 

Balonul se lăsase mai jos acum, iar pământul se 
apropia. In calea lor apăru un turn de piatră, iar Lee nu 
părea să-l fi observat. 

— Am fost nevoit să zbor, spuse Grumman, aşa că te- 
am chemat pe dumneata, iar acum uite că zbor. 

Era perfect conştient că se aflau în pericol, dar n-avea 


de gând să-l avertizeze pe aeronaut. Şi într-adevăr, la 
momentul potrivit, Lee Scoresby se aplecă peste marginea 
coşului şi trase funia unuia dintre sacii cu balast. Nisipul se 
răspândi în toate părţile, iar balonul se ridică încet, trecând 
cam la vreo doi metri de turn. Câteva ciori, tulburate de 
apariţie, zburară croncănind în jurul lor. 

— Mda, spuse Lee, cred că zbori, într-adevăr. Ai un fel 
foarte ciudat de a fi, Dr. Grumman. Ai trăit printre 
vrăjitoare? 

— Da, răspunse Grumman. Şi printre academicieni şi 
printre spirite. Am găsit nebuni peste tot, dar în fiecare 
nebun era şi câte o sămânță de înţelepciune. Nu mă 
îndoiesc că era chiar mai multă înţelepciune decât am 
reuşit eu să-mi dau seama. Viaţa e grea, domnule 
Scoresby, dar ţinem cu dinţii de ea. 

— Şi călătoria asta a noastră e nebunie, sau 
înţelepciune? 

— Cel mai înţelept lucru pe care îl putem face. 

— Mai spune-mi o dată care e scopul dumitale: să 
găseşti purtătorul pumnalului diafan, şi apoi? 

— Să-i spun ce misiune are. 

— Şi misiunea asta include şi protecţia Lyrei, îi aminti 
aeronautul. 

— Protecţia tuturor. 

Zburau în continuare, iar oraşul rămase în urmă şi nu 
se mai văzu. 

Lee îşi verifică instrumentele. Busola se învârtea încă 
fără niciun sens, dar altimetrul funcţiona corect, pe cât îşi 
putea da seama, şi le arăta că zburau cam la trei sute de 
metri deasupra țărmului, paralel cu el. În zare se înălţau 
nişte dealuri verzi, iar Lee se bucura că aveau balast destul. 

Dar când verifică orizontul, conform obiceiului său, îi 
sări inima din loc. Hester simţi şi ea şi ciuli urechile, 
aţintindu-şi un ochi auriu pe faţa lui Lee. O luă şi o puse în 
buzunarul de la piept al hainei şi apoi se uită din nou prin 
telescop. 

Nu, nu era nicio greşeală. Mult spre sud, dacă sud era 


direcţia din care veniseră ei, se zărea un alt balon. Aerul 
tremurat din cauza căldurii şi distanţa mare nu le 
permiteau să distingă alte amănunte, dar celălalt balon era 
mai mare şi zbura mai sus. 

Îl zărise şi Grumman. 

— Duşmani, domnule Scoresby? întrebă el, cu mâna 
streaşină la ochi, ca să vadă mai bine în lumina lăptoasă. 

— Nu mă îndoiesc. Nu ştiu dacă să mai arunc din 
balast şi să urc, ca să prind un vânt mai rapid, sau să stau 
mai jos şi să ies cât mai puţin în evidenţă. Mă bucur că n- 
avem de-a face cu un zepelin, că ne-ar depăşi în câteva 
ore. Fir-ar să fie, Dr. Grumman, mă duc mai sus, pentru că 
dacă aş fi fost eu în balonul ăla l-aş fi văzut deja pe al 
nostru. Cred că au ochi buni. 

O lăsă pe Hester jos din nou şi se aplecă să golească 
trei saci cu balast. Balonul se ridică imediat, iar Lee privi 
încă o dată prin telescop. 

După un minut înţelese că fuseseră văzuţi, pentru că 
aburul se mişca puţin, şi apoi se zări o dâră de fum în unghi 
faţă de celălalt balon; când se îndepărtă puţin, apăru şi o 
flacără, roşie un moment şi apoi stingându-se într-o pată 
cenuşie de fum, dar la fel de clară ca o rachetă de 
semnalizare în noapte. 

— Dr. Grumman, poţi aduce un vânt mai puternic? 
întrebă Lee. Vreau să ajung la dealurile alea de colo până 
diseară. 

Se distanţaseră deja de țărm, iar drumul ducea acum 
peste un golf larg de vreo şaizeci de kilometri. Pe latura cea 
mai îndepărtată se ridica un lanţ de dealuri, iar Lee îşi dădu 
seama, acum că ajunseseră mai aproape, că erau de fapt 
munţi. 

Se întoarse spre Grumman, dar îl găsi în transă. Ochii 
şamanului erau închişi, iar pe frunte avea broboane de 
sudoare şi se legăna încet înainte şi înapoi. Din gât scotea 
un geamăt ritmic, iar daimonul lui se prinsese cu ghearele 
de marginea coşului, tot în transă. 

Ori pentru că zburau mai sus, ori o fi fost vraja 


şamanului, dar Lee simţi o pală de vânt în faţă. Se uită la 
rezervorul de benzină şi văzu că balonul se aplecase câteva 
grade, în direcţia dealurilor. 

Briza care-i purta mai repede avea efect şi asupra 
celuilalt balon. Nu se apropiase, dar nici nu rămăsese în 
urmă. lar când Lee se uită din nou prin telescop văzu forme 
mai mici şi negre în spatele lui, la o oarecare distanţă. 
Zburau în formaţie şi deveneau tot mai clare pe măsură ce 
se apropiau. 

— Zepeline, spuse el. Deci n-avem unde să ne 
ascundem. 

încercă să estimeze distanţa până la ele şi apoi până 
la dealurile spre care înaintau. Aveau viteză mai mare 
acum, iar briza ridica creste albe de valuri pe mare. 

Grumman se odihnea într-un colţ al coşului, iar 
daimonul lui îşi curăța penele. Ţinea ochii închişi, dar Lee 
ştia că nu doarme. 

— Situaţia e cam aşa, Dr. Grumman, spuse el. Nu 
vreau să mă prindă zepelinele în zbor. N-am cum să mă 
apăr şi o să ne facă arşice în două minute. Nu vreau nici să 
cobor pe apă, nici de bunăvoie, nici de nevoie; am putea 
pluti o vreme, dar ne prind cu grenadele ca şi cum ar 
pescui. Aşa că vreau să ajung la dealurile alea şi să aterizez 
acolo. Văd o bucată de pădure; putem să ne ascundem 
printre copaci o vreme, poate chiar o vreme mai 
îndelungată. Între timp, soarele asfinţeşte. Avem cam trei 
ore până la apus, după socoteala mea. E greu de spus 
exact, dar cred că zepelinele se vor apropia destul până 
atunci, iar noi ar trebui să fim de cealaltă parte a golfului. 
Cred că înţelegi la ce mă refer. O să mergem spre dealurile 
alea şi apoi o să aterizăm, pentru că orice altceva e moarte 
curată. De-acum or fi făcut legătura între inelul pe care li l- 
am arătat şi skraelingul pe care l-am omorât pe Novaia 
Zemlia şi nu umblă de nebuni după noi ca să ne aducă 
portofelul pe care l-am lăsat pe tejghea. Deci, Dr. 
Grumman, în cursul nopţii, la un moment dat, zborul ăsta o 
să se termine. Ai aterizat cu balonul vreodată? 


— Nu, dar mă încred în iscusinţa dumitale, răspunse 
şamanul. 

— O să încerc să ajung cât mai departe printre munţii 
ăştia. E o chestiune de echilibru, pentru că, cu cât ne 
îndepărtăm mai mult, cu atât vor ajunge mai aproape de 
noi. Dacă aterizez când se apropie, o să văd unde ne 
ducem, dar dacă aterizez mai devreme n-o să ne putem 
adăposti sub copaci. Oricum, o să se tragă în curând. 

Grumman era calm, plimbând o amuletă din pene şi 
mărgele dintr-o mână în alta, într-o mişcare care nu era la- 
ntâmplare, după cum observă Lee. Ochii daimonului nu 
părăsiseră nicio clipă zepelinele. 

Trecu o oră, şi apoi încă una. Lee mestecă o ţigară de 
foi neaprinsă şi bău cafea rece dintr-o sticlă de metal. 
Soarele se lăsa din ce în ce mai jos spre asfinţit, iar Lee 
văzu umbrele din ce în ce mai lungi pe linia țărmului şi 
peste coastele dealurilor, în timp ce bidonul şi crestele 
munţilor erau scăldate în lumină aurie. 

În spatele lor, chiar printre razele soarelui la apus, 
zepelinele se făceau din ce în ce mai mari şi mai clare. Deja 
depăşiseră celălalt balon şi acum se vedeau cu ochiul liber, 
patru la număr. Se auzeau şi motoarele, slab, dar distinct, 
ca bâzâitul unui nor de țânțari. 

Când mai aveau puţin până să ajungă la poalele 
dealurilor, Lee văzu ceva în spatele zepelinelor. Se 
strângeau nori ameninţători, iar un nor negru de furtună 
înainta pe cerul senin în rest. Cum de nu-i văzuse până 
atunci? Dacă venea furtuna, cu cât aterizau mai repede, cu 
atât mai bine. 

O perdea întunecată de ploaie începu să cadă, iar 
furtuna părea să urmărească zepelinele aşa cum urmăreau 
ele balonul lui Lee, pentru că picăturile se repezeau peste 
ele de deasupra mării şi, când soarele dispăru, un trăsnet 
uriaş se văzu printre nori, urmat de un tunet asurzitor care 
zgudui pânza balonului lui Lee şi al cărui ecou se mai auzi 
mult timp după aceea dinspre munţi. 

Un alt fulger se lansă, de data aceasta direct din 


norul gros, către unul dintre zepeline. Benzina se aprinse 
într-o clipită. Limbile de foc ţâşniră ca petalele unei flori pe 
fundalul norilor vineţii, iar aparatul căzu în flăcări şi 
continuă să ardă pe mare. 

Lee răsuflă. Grumman stătea lângă el, cu o mână pe 
suspensie şi cu riduri adânci de extenuare pe chip. 

— Dumneata ai stârnit furtuna asta? întrebă Lee. 

Grumman dădu din cap în semn că da. 

Cerul era acum colorat ca un tigru, cu dungi aurii şi 
pete negre-maronii, iar imaginea se schimba rapid, căci 
auriul era înghiţit de cafeniul din jur. Marea de jos era ca o 
cuvertură neagră cu cusături albe de spumă fosforescentă, 
iar ultimele flăcări ale zepelinului se stinseră când acesta se 
scufundă. 

Mai erau încă trei, care, deşi zguduite, îşi continuau 
cursul. În jurul lor apăreau fulger după fulger, iar când 
furtuna se apropie mai mult Lee începu să se teamă pentru 
benzina din rezervor. Un singur fulger ar fi fost suficient să-i 
trimită în flăcări spre pământ şi nu credea că şamanul era 
în stare să controleze furtuna atât de bine încât să evite 
acest deznodământ. 

— Aşa, Dr. Grumman, spuse el, o să ignor zepelinele 
alea puţin şi o să mă concentrez pe aterizare, ca să 
ajungem teferi pe pământ, în munţi. Te rog să te ţii bine, să 
stai liniştit şi să fii pregătit să sari atunci când îţi spun eu. O 
să te atenţionez şi o să încerc să nu te zgudui prea tare, dar 
o aterizare în condiţiile astea este mai mult o chestiune de 
noroc decât de iscusinţă. 

— Am încredere în dumneata, domnule Scoresby, 
spuse şamanul. 

Se aşeză într-un colţ al coşului, în timp ce daimonul 
lui se agăţase de suspensie, cu ghearele adânc înfipte în 
legăturile de piele. 

Vântul bătea destul de tare de-acum, iar rezervorul 
de benzină se umfla printre rafale. Frânghiile se întindeau şi 
scârţăiau, dar Lee nu se temea că ar putea ceda. Aruncă 
mai mult balast şi apoi citi cu atenţie altimetrul. In mijlocul 


furtunii, când scade presiunea, trebuie să calculezi şi 
scăderea când citeşti altimetrul, şi de multe ori acesta e un 
calcul empiric. Lee citi cifrele, le verifică de două ori şi apoi 
aruncă şi ultimul sac de balast. Nu mai putea acum să 
controleze decât valva de gaz. Nu putea să mai urce, ci 
doar să coboare. 

Privi cu atenţie furtuna, încercând să zărească 
formele masive ale dealurilor, întunecate şi ele pe fundalul 
cerului negru. Se auzi de jos un muget, ca acela al valurilor 
care se izbesc de un țărm stâncos, dar el recunoscu 
zgomotul vântului care rupea frunzele din copaci. Aşa 
departe, deja! Se mişcau mai repede decât crezuse. 

Şi nu mai putea să amâne aterizarea. Lee era calm 
din fire şi nu se mânia împotriva sorții; de obicei, privea 
lucrurile cu umor şi le lua aşa cum erau; dar nu putea să-şi 
înfrâneze o uşoară urmă de deznădejde acum, când 
singurul lucru pe care trebuia să-l facă, adică să fugă din 
calea furtunii şi s-o lase să-şi consume forţa, era chiar 
garanţia faptului că vor fi doborâţi. 

O luă pe Hester şi o puse în siguranţă în buzunarul de 
la piept, încheindu-şi nasturii cu grijă să nu cadă. Grumman 
şedea liniştit, iar daimonul lui, bătut de vânt, se ţinea 
strâns cu ghearele de marginea coşului, cu penele 
răscolite. 

— Acum  coborâm, Dr. Grumman! strigă Lee, 
încercând să acopere vuietul vântului. Ridică-te şi fii gata 
să sari. Ţine-te de inel şi pregăteşte-te să te balansezi când 
îţi spun eu. 

Grumman ascultă. Lee privi în jos, apoi în faţă, din 
nou în jos şi în faţă, verificând fiecare scânteie de lumină şi 
clipind ca să-şi ferească ochii de ploaie. O rafală 
neaşteptată făcu picăturile să se izbească în ei de parcă ar 
fi fost pietriş, iar căderea ploii pe rezervor amplifica 
zgomotul vântului şi al frunzelor, astfel încât Lee abia dacă 
mai auzea tunetul. 

— Aşa, acum începe, strigă el. Ai stârnit o furtună pe 
cinste, domnule şaman. 


Trase de coarda valvei de gaz şi o aruncă peste un 
tachet, ca să ţină valva deschisă. Gazul începu să curgă de 
sus, invizibil pe deasupra, rezervorul îşi pierdu rotunjimea 
în partea de jos şi începură să apară falduri, acolo unde cu 
numai un minut în urmă nu se vedea decât curbura unei 
forme rotunde. 

Coşul se zbătea în toate părţile atât de violent, încât 
era greu de spus dacă într-adevăr coborau, iar rafalele de 
vânt erau atât de bruşte şi capricioase, că ar fi putut să-i 
arunce în înaltul cerului fără să-şi dea seama; dar, după 
câteva momente, Lee simţi că balonul se agăţase: ancora 
se prinsese de o creangă. Nu rămase aşa decât o clipă, căci 
creanga cedă în cele din urmă, şi astfel îşi putură da seama 
cât de aproape erau de fapt. 

Lee strigă: 

— Suntem la vreo cinşpe metri de copaci... 

Şamanul dădu din cap. 

Balonul se agăţă din nou, mai tare, iar cei doi se 
izbiră de peretele coşului. Lee era obişnuit şi îşi regăsi pe 
dată echilibrul; dar forţa loviturii îl luă pe Grumman prin 
surprindere. Nu scăpă însă din mână inelul de suspensie şi 
Lee îl văzu imediat cum îşi găseşte poziţia de siguranţă, 
gata să se balanseze la nevoie. 

După numai un moment, şocul izbiturii îi făcu să sară 
din loc, când ancora găsi o creangă destul de puternică, în 
sfârşit. Coşul se aplecă şi imediat căzu printre vârfurile 
copacilor, într-un vârtej de frunze ude şi rămurele rupte, 
până când se opri în scrâşnetul crengilor aplecate la 
maximum. 

— Dr. Grumman, mai eşti acolo? întrebă Lee, pentru 
că nu se vedea absolut nimic. 

— Da, aici sunt, domnule Scoresby. 

— Mai stai puţin să vedem care e situaţia, spuse Lee. 

De-acum se balansau în bătaia vântului şi simțeau 
cum coşul se deplasa cu mici zgâlţâituri pierzându-şi 
punctele de sprijin. 

Rezervorul de gaz încă mai trăgea balonul într-o 


parte; fiind gol, vântul se opintea în el ca într-o pânză de 
corabie. Lee se gândi să-i taie legăturile, dar, dacă nu şi-ar 
fi luat zborul de tot, ar fi atârnat printre vârfurile copacilor 
ca un steag şi i-ar fi dat de gol. Mai bine să-l strângă, dacă 
puteau. 

Un nou fulger lumină pădurea, urmat de un tunet 
puternic. Furtuna ajunsese aproape deasupra capetelor lor. 
In strălucirea fulgerului, Lee văzu că erau agăţaţi de un 
stejar, pe trunchiul căruia rămăsese o urmă albă în locul din 
care se rupsese pe jumătate o creangă, iar coşul lor era 
prins foarte aproape de despicătură. 

— Trebuie să arunc o frânghie ca să mă pot da jos! 
strigă el. Când ajungem la sol putem să ne gândim ce 
facem după aceea. 

— Te urmez, domnule Scoresby, spuse Grumman. 
Daimonul meu îmi spune că mai sunt vreo zece metri până 
la pământ. 

Lee auzi un fâlfâit şi apoi văzu daimonul-vultur cum 
se aşază pe marginea coşului. 

„Atât de departe poate ajunge?“ se întrebă el 
surprins, dar uită de asta şi înnodă frânghia, mai întâi de 
inelul de suspensie şi apoi de creangă; astfel, chiar dacă ar 
fi căzut coşul, nu s-ar fi dus prea departe. 

O puse pe Hester cu grijă la piept, apoi aruncă restul 
de frânghie peste margine şi se lăsă în jos, până când simţi 
pământul sub picioare. In jurul trunchiului acelui stejar uriaş 
se ridicau crengi în toate direcţiile, iar Lee mulţumi în gând 
în momentul în care îi transmise lui Grumman semnalul că 
poate să coboare. 

Se mai auzea, oare, un alt zgomot în tot acel tumult? 
Ascultă cu atenţie. Da, era motorul unui zepelin, poate mai 
multe, undeva mai sus, dar era imposibil să-şi dea seama 
cât de sus era sau în ce direcţie o lua. Sunetul se auzi 
câteva momente, apoi dispăru. 

Şamanul ajunse şi el la sol. 

— Ai auzit? întrebă Lee. 

— Da. Se duce în sus, spre munţi, cred. Felicitări 


pentru aterizare, domnule Scoresby. 

— Încă n-am terminat. Vreau să ascund balonul sub 
coroanele copacilor până-n zori, altfel o să ne dea de gol. 
Dr. Grumman, te înhami la muncă cu braţele? 

— Spune-mi ce trebuie să fac. 

— Bine. O să mă caţăr pe frânghie şi o să-ţi dau nişte 
lucruri din coş. Mai întâi un cort. Poţi să-l montezi cât mă 
duc eu să văd unde pun balonul. 

Munciră din greu ceva vreme, la un moment dat chiar 
fiind în pericol, căci creanga pe care se sprijinea coşul se 
rupsese de tot, iar Lee căzuse cu tot cu ea; dar coşul 
balonului era încă blocat printre copaci, aşa că nu avea 
unde să se ducă. 

De fapt, căderea îi ajutase să ascundă balonul, pentru 
că partea de jos era acum printre coroanele copacilor; 
lucrând la lumina fulgerelor, smucind, împingând şi rupând, 
Lee reuşi să tragă corpul balonului printre ramurile de jos şi 
în afara razei vizuale a zepelinelor. 

Încă bătea vântul, vârfurile copacilor se înclinau în 
toate părţile, dar ploaia se domolise când Lee simţi că nu 
mai poate să facă nimic. Coboriî din nou pe frânghie şi 
descoperi că şamanul nu numai că ridicase cortul, dar 
aprinsese şi un foc, de nicăieri, şi fierbea cafea. 

— P-ăsta l-ai făcut cu o vrajă? întrebă Lee, ud până la 
piele şi înţepenit, intrând în cort şi luând cana cu cafea pe 
care i-o întinse Dr. Grumman. 

— Nu, asta am învăţat la cercetaşi. Voi aveţi 
cercetaşi? Deviza aia cu fii gata pentru orice? Focul se 
aprinde cel mai bine cu chibrituri uscate. Nu plec niciodată 
la drum fără ele. Nu-i un loc rău pentru camping, domnule 
Scoresby. 

— Ai mai auzit zepelinele? 

Grumman ridică mâna. Lee ascultă şi, într-adevăr, se 
auzea sunetul motorului, mai clar acum, când se oprise 
ploaia. 

— Au mai trecut de două ori, spuse Grumman. Nu şi- 
au dat seama exact unde ne aflăm, dar au o idee că 


suntem pe-aici pe undeva. 

După câteva momente apăru o sclipire de unde 
zburaseră zepelinele. Era mai puţin strălucitoare decât 
fulgerul, dar era o lumină continuă, iar Lee ştia că-i o 
rachetă de semnalizare. 

— Mai bine ai stinge focul, Dr. Grumman, spuse, deşi 
îmi pare rău de el. Coroanele copacilor sunt destul de 
stufoase, dar nu se ştie. Acum mă culc, sunt ud până la 
piele. 

— Te usuci până dimineaţă, spuse şamanul. 

Luă o mână de ţărână udă şi o presără peste foc, iar 
Lee se chinui să-şi găsească o poziţie în cortul micuţ şi să 
închidă ochii. 


Visă lucruri ciudate, dar parcă aievea. La un moment 
dat era convins că se trezise şi îl vedea pe şaman şezând 
cu picioarele încrucişate, înconjurat de flăcări care-i ardeau 
carnea până când rămăsese doar scheletul, şezând încă 
într-un morman de cenuşă lucitoare. Lee se uită speriat 
după Hester şi văzu că doarme, ceea ce nu se întâmpla de 
obicei, pentru că, atunci când era el treaz, şi ea era trează; 
când văzu iepuroaica-daimon cu limba ascuţită, care părea 
acum atât de blândă şi vulnerabilă, fu mişcat de ciudăţenia 
acelei imagini şi se aşeză şi el, cu greu, lângă ea, treaz în 
vis, dar de fapt adormit: visă că rămăsese treaz multă 
vreme. 

Mai avu şi un alt vis despre Grumman. | se păru că 
şamanul zornăie o jucărioară cu pene şi că ceva îi ascultă 
comenzile. Acel ceva, îşi dădu seama Lee cu o strângere de 
stomac, era un Spectru, ca cele pe care le văzuse din 
balon. Era înalt şi aproape invizibil şi îi provoca o repulsie 
atât de puternică, încât aproape că se trezi îngrozit. Dar 
Grumman îl conducea fără teamă şi nu păţi nimic, pentru 
că entitatea aceea îl ascultă cu atenţie şi apoi pluti în 
văzduh ca un balon de săpun, până când se pierdu printre 
ramurile copacilor. 


Apoi visul luă o întorsătură încă şi mai stranie, pentru 
că se văzu pe el însuşi în cabina unui zepelin, urmărindu-l 
pe pilot. De fapt, stătea în locul copilotului, iar aparatul 
plana deasupra pădurii, cei doi privind cu atenţie vârfurile 
zbuciumate ale copacilor, ca o mare de frunze şi crengi. 
Deodată, se treziră cu Spectrul în cabină. 

Incremenit în vis, Lee nu putea nici să se mişte, nici 
să strige şi suferea odată cu pilotul, care începuse să-şi dea 
seama cu groază ce i se întâmplă. 

Spectrul se aplecase peste pilot şi îşi apăsa aşa-zisa 
faţă de faţa omului. Daimonul acestuia, o cinteză, bătea 
repede din aripi şi ţipa, încercând să fugă, dar căzu aproape 
leşinat pe panoul de comandă. Pilotul îşi întoarse faţa spre 
Lee şi întinse o mână cerând ajutor, dar Lee nu se putea 
mişca. Durerea din ochii omului îi rupea sufletul. Viaţa 
adevărată i se scurgea din trup, iar daimonul dădea din 
aripi din ce în ce mai încet slobozind un țipăt ascuţit: era pe 
moarte. 

Apoi dispăru. Dar pilotul era încă în viaţă. Ochii erau 
morţi, ca acoperiţi de o peliculă opacă, iar mâna întinsă îi 
căzu cu zgomot pe manşă. Era încă în viaţă, însă nu mai 
avea nimic viu în el: era indiferent la tot ce îl înconjura. 

Lee stătea şi privea cum zepelinul se îndreaptă direct 
spre o coastă de munte din faţa lor. Pilotul se uita prin 
hublou, dar nu-l interesa nimic. Lee se sprijini de spătar cu 
groază, însă nu se întâmplă nimic care să oprească 
coliziunea, iar în acel moment strigă: 

— Hester! 

Şi se trezi. 

Era în cort, în siguranţă, iar Hester îi molfăia bărbia. 
Transpirase. Şamanul stătea cu picioarele încrucişate, dar 
pe Lee îl trecu un fior când văzu că daimonul-vultur nu era 
prin preajmă. Cu siguranţă că pădurea era un loc bântuit de 
duhuri, de rău augur. 

Deodată îşi dădu seama că şamanul se vedea într-o 
lumină ciudată, pentru că focul se stinsese de mult, iar 
pădurea era cuprinsă de un întuneric adânc. Trunchiurile 


copacilor şi dosul frunzelor picurând de apă erau luminate 
din depărtare, iar Lee înţelese pe dată ce se întâmplase de 
fapt: visul lui fusese adevărat, iar pilotul zepelinului zburase 
într-adevăr direct în coasta muntelui. 

— La naiba, Lee, te agiţi ca o frunză în vânt. Ce-i cu 
tine? mormăi Hester şi îşi mişcă uşor urechile lungi. 

— Tu nu visezi, Hester? murmură el. 

— Da’ nici tu n-ai visat, Lee, ai văzut. Dacă ştiam că 
eşti clarvăzător, te lecuiam de mult. Hai, gata, termină, ne- 
am înţeles? 

O mângâie pe cap cu degetul mare şi ea îşi scutură 
urechile. 

Brusc, se trezi zburând alături de daimonul-vultur 
pescar, Sayan Kötör. Faptul că se afla în prezenţa 
daimonului altcuiva şi atât de departe de propriul daimon îl 
făcea pe Lee să se simtă vinovat într-un fel, dar şi cuprins 
de o plăcere stranie. Planau, ca şi cum ar fi fost şi el 
pasăre, pe curenţii de aer care urcau din pădure, iar Lee 
privea cu atenţie întunericul nopţii, ceva mai puţin 
pătrunzător acum, când luna plină arunca o lumină difuză 
printr-o spărtură de nori şi poleia cu argint vârfurile 
copacilor. 

Daimonul-vultur scoase un țipăt puternic, la care 
răspunseră mii de voci de mai jos: se auzeau bufniţe, vrăbii, 
chiar şi cântecul privighetorii. Sayan Kötör le striga, iar 
toate păsările pădurii îi răspundeau, cele care vânau fără 
zgomot prin văzduh sau cele care dormitau, toate zburau 
cu miile printre nori. 

Lee simţi cum tot ceea ce era pasăre în el reacţiona 
cu bucurie la comanda reginei vulturilor, iar ceea ce avea 
de om în el simţea o plăcere stranie: aceea de a se supune 
unei puteri mai mari, dreptăţii depline. Se roti şi se întoarse 
şi el cu restul stolului de păsări, sute de specii diferite care 
se întorceau ca una, supuse de voinţa de fier a vulturului. 
Deodată, văzu la marginea norilor argintii silueta 
întunecată a zepelinului. 

Ştiau toate ce au de făcut. Se scurseră în zbor spre 


zepelin, cele mai rapide ajunseră primele, dar Sayan Kötör 
fusese acolo înaintea tuturor; micile pitulici şi cinteze, 
rândunicile iuți ca săgeata, bufniţele cu aripi moi - într-o 
clipită maşinăria era încărcată de păsări care scurmau cu 
ghearele în mătasea unsă cu ulei sau o găureau ca să se 
poată prinde de ea. 

Nu se îndreptaseră spre motor, deşi câteva fuseseră 
trase de curentul de aer şi făcute fărâme de elice. 
Majoritatea păsărilor spărgeau pur şi simplu pânza 
zepelinului, iar cele care veneau din urmă se aşezau tot 
acolo, astfel încât, la un moment dat, acoperiră nu numai 
întregul corp al maşinăriei (care scăpa hidrogen prin mii de 
găurele cât o gheruţă de pasăre), ci şi ferestrele cabinei, 
barele de metal şi cablurile; pe fiecare centimetru pătrat 
erau agăţate câte una, două, trei sau mai multe păsări. 

Pilotul era complet neajutorat. Zepelinul cădea tot 
mai rapid sub greutatea zburătoarelor, iar dintr-odată se 
văzu o altă coastă abruptă care se profila în faţă în 
întuneric, dar pe care oamenii din zepelin n-o vedeau, 
pentru că erau prea ocupați să arunce cu puştile dintr-o 
parte în alta şi să tragă la nimereală. 

În ultimul moment, Sayan Kötör ţipă, iar zgomotul ca 
de tunet al miilor de aripi care fâlfâiau acoperi zgomotul 
motorului, atunci când toate păsările se ridicară şi zburară 
de pe zepelin. Pentru oamenii dinăuntru nu mai rămăseseră 
decât câteva secunde de groază când îşi dădură seama că 
maşinăria se duce direct în munte; apoi zepelinul se lovi de 
coastă şi luă foc. 

Foc, arşiţă, flăcări... Lee se trezi din nou, cu corpul 
fierbinte de parcă ar fi stat în soarele deşertului. 

Se auzea încă picuratul necontenit al apei de pe 
frunze pe pânza cortului, dar furtuna încetase. Se aşternuse 
o lumină cenuşie, iar Lee se ridică într-un cot şi îi găsi pe 
Hester clipind lângă el şi pe şaman acoperit cu o pătură, 
căzut într-un somn adânc, cu Sayan Kötör dormind şi el pe 
o creangă căzută. 

Singurul zgomot care se mai auzea în afară de 


picăturile de apă era cântecul păsărilor în pădure. Nu mai 
era niciun motor, nicio voce inamică; aşa că Lee se gândi 
că sunt în siguranţă şi aprinse focul cu greu, ca să fiarbă 
cafea. 

— Şi acum, Hester? întrebă. 

— Depinde. Erau patru zepeline, iar el a distrus trei. 

— Adică ne-am făcut treaba? 

Daimonul îşi mişcă urechile şi spuse: 

— Da' ce, aveam contract? 

— Nu e vorba de contract. Ci de morală. 

— Păi, mai avem un zepelin de dat jos până să te 
gândeşti la morală, Lee. Vreo treizeci-patruzeci de oameni 
cu puşti care vin după noi. Soldaţi imperiali, nici mai mult, 
nici mai puţin. Aşa că supraviețuirea mai întâi şi morala 
dup-aia. 

Avea dreptate, desigur; până bău Lee fiertura opărită 
şi fumă un trabuc, se lumină tot mai mult de ziuă; se 
întrebă ce ar face el dacă ar fi pilotul zepelinului care mai 
rămăsese. S-ar retrage şi ar aştepta să se facă ziuă de-a 
binelea, fără îndoială, şi ar zbura destul de sus ca să 
cuprindă cât mai mult din pădure, în caz că Lee sau 
Grumman ar ieşi din ascunzătoare. 

Daimonul-vultur Sayan Kötör se trezi şi îşi întinse 
aripile maiestuoase deasupra lui Lee. Hester se ridică şi se 
uită când cu unul din ochii ei aurii, când cu celălalt, iar 
şamanul apăru şi el din cort după câteva momente. 

— Am avut multă treabă noaptea trecută, spuse Lee. 

— Şi urmează o zi la fel de grea. Trebuie să plecăm 
imediat din pădure, domnule Scoresby, o să-i dea foc. 

Lee se uită în jur cu neîncredere la frunzele îmbibate 
de apă şi întrebă: 

— Cum? 

— Au o maşină care aruncă un fel de combinaţie de 
nafta cu potasă care se aprinde la atingerea apei. Marina 
imperială a creat-o când au purtat război cu niponii. Dacă 
pădurea e saturată de apă, o să ia foc şi mai repede. 

— Vezi asta cu ochii minţii, nu-i aşa? 


— Tot aşa cum ai văzut dumneata zepelinele astă- 
noapte. Împachetează ce vrei să iei cu dumneata şi hai să 
mergem. 

Lee îşi frecă bărbia. Cele mai valoroase dintre 
obiectele lui personale erau uşor de dus, adică 
instrumentele din balon, aşa că le luă din coş, le aşeză cu 
grijă într-un rucsac şi se asigură că puşca era plină şi 
uscată; lăsă coşul, armătura şi balonul unde erau, încurcate 
printre crengi. Deocamdată nu mai era aeronaut decât 
dacă scăpa cu viaţă, ca prin minune, şi găsea destui bani ca 
să construiască un alt balon. Acum însă trebuia să bată 
pământul cu piciorul. 


* 
x * 


Simţiră miros de fum înainte să audă trosnetul 
flăcărilor, pentru că briza dinspre mare purta fumul spre 
uscat. Când ajunseră la liziera pădurii, auziră şi mugetul 
focului. 

— De ce n-au dat foc aseară? întrebă Lee. Puteau să 
ne prăjească în somn. 

— Cred că vor să ne prindă vii, răspunse Grumman, 
curăţând o creangă de frunze, ca s-o poată folosi ca baston, 
şi aşteaptă să vadă pe unde ieşim din pădure. 

Bâzâitul zepelinului se auzi imediat, acoperind 
zgomotul focului şi al respirației lor greoaie, pentru că deja 
alergau, se căţărau pe rădăcini şi pietre şi săreau peste 
trunchiuri căzute, oprindu-se numai să-şi tragă sufletul. 
Sayan Kötör zbura în înalt şi mai cobora din când în când ca 
să le spună până unde ajunseseră flăcările; deşi nu mai 
dură mult şi văzură fumul deasupra copacilor din spatele lor 
şi apoi flăcările înghițind copacii. 

Pe lângă ei goneau şi vieţuitoarele pădurii, veverite, 
păsări, mistreți, fiecare vociferând pe limba ei. Se auzeau 
ţipete de avertizare şi grohăituri. Cei doi călători se 
străduiau să ajungă la lizieră, care era destul de aproape; 
când ajunseră, valurile de căldură se rostogoleau spre ei 


dintre limbile peretelui de flăcări, care se înălța aproape 
douăzeci de metri. Copacii ardeau ca nişte torţe, seva 
fierbea în trunchiuri, iar răşina din conuri se aprindea mai 
ceva ca naftaua, în timp ce pe fiecare rămurică păreau să 
răsară flori portocalii care o măcinau pe dată. 

Respirând anevoie, Lee şi Grumman se chinuiau să 
urce panta abruptă, cu bolovani şi grohotiş. Cerul era pe 
jumătate ascuns de fum, iar aerul tremura din cauza 
căldurii. Deasupra lor se vedea silueta rotunjită a singurului 
zepelin rămas - prea departe, spera Lee, ca să-i poată 
vedea, chiar şi cu binoclul. 

În faţa lor apăru coasta muntelui, goală şi de netrecut 
Nu exista decât o singură ieşire din capcană: o vale îngustă 
pe o albie uscată de râu care apărea de după nişte stânci. 

Lee arătă spre ea, iar Grumman spuse: 

— Aşa mă gândeam şi eu, domnule Scoresby. 

Daimonul lui plutea şi se rotea pe deasupra şi o porni 
imediat spre canion, purtat de curentul de aer cald. Cei doi 
nu se opriră deloc, ci continuară să meargă cât de repede 
puteau, dar Lee spuse: 

— Îmi cer scuze dacă ţi se pare impertinent ce te 
întreb, dar n-am mai văzut niciun daimon care să facă asta 
în afară de cei ai vrăjitoarelor. Dar dumneata nu eşti 
vrăjitoare. Te-a învăţat cineva să faci chestia asta, sau e 
natural? 

— Nimic nu e natural pentru oameni, răspunse 
Grumman. Trebuie să învăţăm tot ce facem. Sayan Kótór 
îmi spune că după canion e o trecătoare. S-ar putea, totuşi, 
să scăpăm. 

Vulturul se lăsă din nou în jos, iar cei doi bărbaţi 
continuară urcuşul. Hester prefera să alerge pe jos, printre 
pietre, aşa că Lee o urmă, evitând bolovanii alunecoşi şi 
mergând cât putu de repede, tot timpul cu viroaga în faţă. 

Lee se temea pentru Grumman: era palid şi respira 
greu. Noaptea din urmă îl storsese de energie. Nu voia să 
se gândească la cât mai puteau înainta, dar când ajunseră 
la intrarea în canion, chiar pe marginea albiei uscate, auzi 


zgomotul motorului zepelinului: era schimbat. 

— Ne-au văzut, spuse el. 

Era ca şi cum ar fi primit pedeapsa capitală. Hester se 
împiedică. Până şi ea, care era atât de sigură pe picioare şi 
de neînfricată. Grumman se sprijini în baston ca să-şi tragă 
sufletul, îşi făcu mâna pavăză la ochi ca sa vadă mai bine, 
iar Lee se întoarse şi el să se uite. 

Zepelinul cobora rapid înspre ei. Era clar că încercau 
să-i prindă vii, pentru că, dacă ar fi tras, i-ar fi omorât cu 
siguranţă. Pilotul însă conduse maşinăria cu atenţie şi o 
lăsă să plutească chiar deasupra solului, înspre vârful 
pantei, unde era cel mai sigur, şi apoi de după uşa cabinei 
începură să iasă rânduri-rânduri de soldaţi îmbrăcaţi în 
albastru, cu daimonii-lupi lângă ei, urcând panta. 

Lee şi Grumman erau la vreo şase sute de metri în 
faţa lor, nu departe de intrarea în canion. Odată ajunşi 
acolo, ar fi putut să-i ţină în loc pe soldaţi cât timp le mai 
rămânea muniţie, dar nu aveau decât o singură puşcă. 

— Pe mine mă caută, domnule Scoresby, spuse 
Grumman, nu pe dumneata. Dacă-mi dai puşca şi te predai, 
o să trăieşti. Sunt soldaţi disciplinaţi. O să fii prizonier de 
război. 

Lee ignoră ce auzise şi spuse: 

— Mergi dumneata. Du-te la viroagă şi îi ţin eu în loc 
până treci pe partea cealaltă. Dacă te-am adus pân-aci, nu-i 
las să te prindă tocmai acum. 

Soldaţii înaintau rapid, pentru că erau în formă şi 
odihniţi. Grumman dădu din cap. 

— N-am mai avut putere să-l dobor şi pe al patrulea, 
zise, şi apoi o luară la fugă spre viroaga adăpostită. 

— Înainte să pleci, spune-mi şi mie, zise Lee, ca să fiu 
cu cugetul împăcat. Nu ştiu de care parte mă bat şi nici nu 
prea-mi pasă. Dar aş vrea să aflu: ce fac acum o s-o ajute 
pe Lyra, sau nu? 

— O s-o ajute, spuse Grumman. 

— Şi jurământul dumitale. N-o să uiţi ce mi-ai jurat, 
nu-i aşa? 


— Nu, n-o să uit. 

— Doctore Grumman, sau John Parry, sau cum te-o 
mai chema pe unde te-oi duce, eu o iubesc pe fetiţa aia de 
parcă ar fi a mea. N-aş putea să-mi iubesc propriul copil 
mai mult. Şi dacă-ţi încalci jurământul rămăşiţele mele o să 
le urmărească pe-ale tale o veşnicie şi o să-ţi doreşti să nu 
te fi născut. Atât e de important jurământul ăsta. 

— Înţeleg şi ai cuvântul meu. 

— E bine, asta-i tot ce-mi trebuie. Mergi cu grijă. 

Şamanul întinse mâna, iar Lee i-o strânse. Apoi 
Grumman se întoarse şi o luă spre viroagă, iar Lee căută în 
jur cel mai bun loc de unde să tragă. 

— Nu bolovanul cel mai mare, Lee, spuse Hester. Nu 
vezi la dreapta de-acolo şi pot trece pe lângă noi. Mai bine 
ăla mai mic. 

Zgomotul din urechile lui Lee nu avea nimic de-a face 
cu bătălia din pădure şi nici cu motorul zepelinului care 
încerca să se ridice din nou. Era un zgomot din copilărie, de 
la Alamo. Cât se mai jucase cu ceilalţi copii de-a celebra 
bătălie, printre ruinele vechiului fort, fiind, când unii, când 
alţii, danezi sau francezi! Copilăria venea peste el ca un 
tăvălug. Scoase inelul navajo de la mama lui şi îl puse pe 
bolovan lângă el. În vechile jocuri Alamo, Hester era când 
pumă, când lup, de vreo două ori fusese şarpe cu clopoței, 
dar în general era mierlă. 

— Hai, nu mai visa cu ochii deschişi şi ocheşte, spuse 
ea. Asta nu mai e de joacă, Lee. 

Soldaţii urcau în formaţie răsfirată şi mergeau mai 
încet, pentru că îşi dădeau seama şi ei de problemă, la fel 
de bine ca el. Ştiau că trebuie să ia cu asalt viroaga şi că un 
singur om cu o puşcă îi putea ţine în loc mult timp. In 
spatele lor, spre mirarea lui Lee, zepelinul încă se chinuia 
să se ridice. Poate îşi pierduse din portanță sau poate nu 
mai avea combustibil, dar nu se ridicase, aşa că lui Lee Îi 
veni o idee. 

Îşi potrivi poziţia şi ochi prin puşca Winchester până 
când avu în vizor motorul din dreapta, apoi trase. Soldaţii 


tresăriră la auzul împuşcăturii, dar motorul bufni o dată şi 
se opri. Zepelinul se lăsă într-o parte. Celălalt motor se 
străduia din răsputeri, dar maşinăria era ţintuită la pământ. 

Soldaţii se opriră şi se adăpostiră cum puteau. Lee 
reuşi să-i numere: erau douăzeci şi cinci. lar el avea treizeci 
de gloanţe. 

Hester se căţără pe umărul lui stâng. 

— Eu stau de pază pe partea asta, spuse ea. 

Ghemuită pe bolovanul cenuşiu, cu urechile lipite de 
spate, arăta şi ea ca o piatră, cu excepţia ochilor. Hester nu 
era vreo frumuseţe; era doar un iepure de câmp, dar ochii 
aveau o culoare minunată, aurii ca aluna şi cu raze brun- 
roşcate şi verzi ca frunza. Acum, ochii aceia priveau 
ultimele imagini pe care aveau să le mai vadă vreodată: o 
coastă de munte, goală, abruptă, plină de bolovani 
răsturnaţi, şi în spate o pădure în flăcări. Niciun fir de iarbă, 
niciun punct verde pe nicăieri. 

Mişcă puţin din urechi. 

— Vorbesc, spuse ea. Aud, dar nu înţeleg. 

— Rusă, spuse el. O să vină toţi deodată. Aşa ar fi cel 
mai greu pentru noi, deci aşa vor face. 

— Ţinteşte bine. 

— Aşa o să fac. Dar nu-mi place să omor oameni, 
Hester! 

— Noi sau ei. 

— Nu e numai asta, spuse el. Ei sau Lyra. Nu-mi dau 
seama de ce, dar suntem legaţi de copila asta, iar eu unul 
mă bucur. 

— La stânga e un soldat gata să tragă, spuse Hester. 

Împuşcătura porni chiar în acel moment, iar din 
bolovan zburară aşchii de piatră, aproape de locul unde 
stătea ea. Glonţul ajunse la viroagă, dar Hester nu se cilinti. 

— Ei, acum mă simt mai bine, spuse Lee şi ochi cu 
atenţie. 

Trase. Nu se vedea decât o bucăţică de uniformă 
albastră, dar glonţul lovi chiar acolo. Omul căzu pe spate, 
cu un țipăt surprins, şi muri pe loc. 


Imediat începu lupta. Nu trecuse niciun minut şi 
pocniturile  puştilor, vâjâitul gloanţelor care  ricoşau, 
bubuiturile bolovanilor pulverizaţi răsunau cu ecou cât era 
muntele de lung şi în toată viroaga. Se amestecau diferite 
mirosuri, de cordită, de rocă sfărâmată de gloanţe şi 
mirosul pădurii arzând, de parcă întreaga lume ar fi luat 
foc. 

Ascunzătoarea lui Lee fu greu încercată în curând, iar 
el simţea bufniturile gloanţelor care loveau în piatră. O dată 
sau de două ori văzu blana de pe spatele lui Hester cum 
fâlfâie la trecerea gloanţelor, dar ea tot nu se clintea. lar 
Lee continua să tragă. 

Primul minut fusese îngrozitor. După aceea, în scurta 
pauză care urmase, Lee îşi dădu seama că era rănit. Văzu 
sânge pe piatră, iar mâna dreaptă şi puşca erau şi ele roşii 
de sânge. 

Hester se îndreptă spre el ca să vadă ce se 
întâmplase. 

— Nu e nimic grav, spuse ea. Doar un glonţ care te-a 
zgâriat pe creştet 

— Ai numărat câţi au căzut, Hester? 

— Nu. Aveam treabă să mă feresc. Hai, încarcă mai 
repede! 

Lee se rostogoli în spatele stâncii şi trase de 
încărcător înainte şi înapoi. Era fierbinte, se cam înţepenise 
din cauza sângelui care-i curgea din rana de pe creştet şi se 
uscase pe puşcă. Scuipă peste el şi mecanismul îşi dădu 
drumul. 

Apoi se aruncă la loc în poziţia iniţială şi fu împuşcat 
chiar înainte să apuce să ochească. 

Simţi un fel de explozie în umărul stâng. Rămase 
ameţit câteva secunde, cu braţul stâng amorţit şi 
nefolositor. Îl aştepta o durere cruntă, dar care parcă nu se 
hotărâse încă să se pornească, iar gândul acesta îi dădu 
putere să tragă mai departe. 

Îşi sprijini arma de braţul mort, care fusese atât de 
plin de viaţă cu doar o clipă înainte, şi ochi cu concentrare 


maximă: o împuşcătură, două, trei, toate îşi găsiră ţinta. 

— Cum e? murmură Lee. 

— Ai tras bine, şopti Hester, aproape de obrazul lui. 
Nu te opri. Peste bolovanul ăla negru... 

E| se uită, ochi şi trase. Silueta căzu. 

— Fir-ar să fie, sunt oameni ca mine! spuse. 

— N-are-a face, răspunse Hester. Oricum trebuie să 
tragi. 

— ÎI crezi? Pe Grumman? 

— Desigur. Încarcă şi dă-i bătaie, Lee. 

Poc! Alt bărbat căzu la pământ, iar daimonul lui se 
topi în aer. 

Urmă o tăcere lungă. Lee se căută în buzunare şi mai 
găsi gloanţe. Când încărcă, simţi ceva atât de neobişnuit, 
încât aproape că-i stătu inima în loc: faţa lui Hester era 
lipită de a lui şi plină de lacrimi. 

— Lee, e vina mea, spuse ea. 

— De ce? 

— Skraelingul. Eu ţi-am spus să-i iei inelul. Dacă nu-l 
luai, nu eram în buclucul ăsta... 

— Da' ce, crezi că te-am ascultat? L-am luat pentru 
că vrăjitoarea... 

Nu mai apucă să termine, pentru că un glonţ îl lovi 
din nou. De data asta îi zdrobi piciorul stâng, iar un al 
treilea îl lovi în cap cât ai clipi, ca un fier înroşit. 

— Nu mai avem mult, Hester, murmură el, încercând 
să rămână pe loc. 

— Vrăjitoarea, ai spus vrăjitoarea, ţi-aduci aminte? 

Biata Hester, acum zăcea întinsă, nu mai era 
încordată ca un arc, atentă la toate, cum fusese tot timpul 
vieţii lui. lar frumoşii ei ochi aurii deja nu mai străluceau. 

— Tot frumoşi, spuse el. Da, Hester, vrăjitoarea, mi-a 
dat... 

— Da, ţi-a dat floarea. 

— În buzunarul de la piept. Dă-mi-o, Hester, nu mă 
pot mişca. 

Cu greu, reuşi să scoată floarea cu dinţii ei mari din 


faţă şi o puse pe mâna lui dreaptă. Cu un efort 
supraomenesc Lee strânse pumnul şi spuse: 

— Serafina Pekkala, ajută-mă, te implor... 

Încă o mişcare în depărtare. El lăsă floarea din mână, 
ochi şi trase. Mişcarea încetă. 

Hester se stingea. 

— Hester, să nu te duci înaintea mea, murmură Lee. 

— N-aş putea să stau departe de tine nicio clipă, şopti 
ea. 

— Crezi că o să vină vrăjitoarea? 

— Sigur, trebuia s-o fi chemat mai demult. 

— Multe trebuia să facem. 

— Poate... 

Apoi se auzi o nouă pocnitură şi un glonţ intră adânc, 
căutându-i sufletul. Lee gândi: n-o să găsească nimic acolo, 
Hester e sufletul meu. Văzu o sclipire de albastru în vale şi 
se strădui să-şi îndrepte puşca într-acolo. 

— Ala e, răsuflă Hester. 

Pentru Lee era deja greu să apese pe trăgaci. Totul 
era prea greu. Încercă de trei ori şi reuşi, în sfârşit. 
Uniforma albastră se rostogoli la vale. 

Urmă o nouă tăcere lungă. Durerea începea să aibă 
mai mult curaj. Era ca o haită de şacali care înconjuraseră 
prada, miroseau, se apropiau; iar el ştia că nu mai era mult 
până când îl vor devora. 

— Mai e unul, murmură Hester. Se îndreaptă spre 
zepelin. 

Lee îl văzu ca prin ceaţă, un soldat imperial care 
fugea de la locul unde compania lui fusese înfrântă. 

— Nu pot să împuşc omul în spate, spuse Lee. 

— Ar fi păcat să mori când mai ai un glonţ. 

Trase ultimul glonţ chiar în zepelinul care se chinuia 
să se ridice cu un singur motor, iar glonţul era, probabil, 
incandescent, sau poate că o rămurică arzând din pădurea 
de dedesubt ajunsese, purtată de vânt, la maşinărie, pentru 
că gazul izbucni în flăcări, iar cadrul de metal se ridică de la 
pământ şi se rostogoli la loc încet, încet, aducător de 


moarte. 

Bărbatul care se târa spre ieşire şi încă vreo şase sau 
şapte care mai rămăseseră din Gardă şi care nu 
îndrăzniseră să vină mai aproape de omul care ţinea 
canionul fură cuprinşi de flăcările căzute din cer. 

Lee văzu mingea de foc şi auzi, printre bubuituri, cum 
Hester îi spune: 

— Asta a fost tot, Lee. 

El răspunse, sau gândi: 

— Amărâţii ăia n-aveau de ce să vină până aici, şi nici 
noi. 

— l-am bătut. Am reuşit, am ajutat-o pe Lyra, spuse 
Hester. 

Apoi îşi lipi trupşorul zdrobit de faţa lui, aproape de 
tot, şi se stinseră. 


Muşchi-de-sânge 


— Hai mai departe, mai sus, spuse alethiometru. 

Aşa că urcară mai departe. Vrăjitoarele zburau sus ca 
să vadă cea mai bună cale, pentru că terenul deluros se 
schimbase în pante mai abrupte şi pământ pietros, iar când 
soarele se ridică spre amiază călătorii se treziră pe un 
tărâm de albii uscate, stânci şi văi presărate cu bolovani, 
unde nu creştea nici măcar o frunză verde şi unde ţărâitul 
insectelor era singurul sunet. 

Merseră în continuare, oprindu-se doar ca să mai ia 
câte o gură de apă din burdufurile din piele de capră; 
schimbând câteva vorbe. Pantalaimon zbură deasupra 
capului Lyrei până se plictisi, apoi se făcu o capră neagră 
sprintenă, mândră de coarnele ei, ţopăind pe stânci în timp 
ce Lyra urca anevoie panta pe lângă el. Will mergea 
îndărjit, cu ochii mijiţi din cauza soarelui, ignorând durerea 
din ce în ce mai intensă de la mână; la un moment dat 
ajunse în asemenea stare, încât mişcarea îi făcea bine, iar 
statul pe loc, rău, astfel că suferea mai mult de la popasuri 
decât de la truda de a merge înainte. De când dăduse greş 
vraja care trebuia să-i oprească sângerarea, i se părea că 
vrăjitoarele se uită la el cu frică, de parcă era urmărit de un 
blestem peste puterile lor. 

La un moment dat ajunseră la un mic lac, o pată de 
albastru intens de nici zece metri de-a curmezişul printre 
pietrele roşietice. Se opriră acolo ca să bea apă şi să umple 
burdufurile, înmuindu-şi picioarele obosite în apa ca gheaţa. 
Zăboviră câteva minute, apoi porniră iar la drum şi curând 
după aceea, când soarele era cel mai sus pe cer şi ardea 
cel mai tare, Serafina Pekkala cobori ca să le vorbească. 
Era agitată. 

— Trebuie să vă las puţin, spuse ea. Lee Scoresby are 
nevoie de mine. Nu ştiu de ce, dar nu m-ar chema dacă n- 


ar avea nevoie de ajutorul meu. Mergeţi înainte şi vă prind 
din urmă... 

— Domnul Scoresby? spuse Lyra, agitată şi 
înfricoşată. Dar unde... 

Însă Serafina plecase grăbită înainte ca Lyra să apuce 
să termine întrebarea. Lyra duse mâna automat spre 
alethiometru ca să întrebe ce era cu Lee Scoresby, dar se 
răzgândi imediat, pentru că promisese să nu facă altceva 
decât să-l îndrume pe Will. 

Se uită spre el. Şedea în apropiere, cu mâna din care- 
i picura sânge pe genunchi şi cu faţa arsă de soare, palidă 
sub roşeaţă. 

— Will, spuse ea, ştii de ce trebuie să-ţi găseşti tatăl? 

— Asta am ştiut dintotdeauna. Mama spunea că o să 
preiau mantia tatălui meu. Asta-i tot ce ştiu. 

— Cum adică să-i preiei mantia? Ce-i aia mantie? 

— Probabil ceva ce am de făcut. Să continui ce-a 
început. Pare posibil. 

Îşi şterse sudoarea cu dreapta. Ce nu putea să-i 
spună era că tânjea după tatăl lui ca un copil după casă. Nu 
era însă o comparaţie bună, pentru că acasă era locul de 
care el avea grijă spre siguranţa mamei lui, nu cel de care 
alţii aveau grijă spre siguranţa lui; dar trecuseră cinci ani de 
la acea sâmbătă dimineaţă la supermarket când jocul de-a 
v-aţi ascunselea cu duşmanii devenise disperat de real, atât 
de mult timp, iar inima-i tânjea să audă cuvintele: „Bravo, 
bravo, băiatul meu; nimeni pe pământ nu s-ar fi descurcat 
mai bine; sunt mândră de tine. Hai să te odihneşti...“ 

Will îşi dorea asta atât de tare, încât abia dacă-şi 
dădea seama. Era pur şi simplu o parte din mersul 
lucrurilor. Deci nu-i putea explica Lyrei acum, cu toate că i- 
o citea în ochi, iar asta era ceva nou şi pentru ea, faptul că 
vedea cu atâta claritate. În ceea ce-l privea pe Will, Lyra 
începea să dezvolte un fel nou de a simţi, de parcă se 
putea concentra asupra lui mult mai bine decât asupra 
oricărei alte persoane pe care o ştia. Totul în legătură cu el 
era mai limpede, mai apropiat şi mai urgent. 


Şi poate i-ar fi spus-o, dar în acel moment cobori una 
dintre vrăjitoare. 

— Văd pe cineva în urma noastră, zise ea. E la 
distanţă, dar se mişcă repede. Să mă duc să văd mai de- 
aproape? 

— Da, te rog, spuse Lyra, dar zboară jos şi ascunde- 
te, nu-i lăsa să te vadă. 

Will şi Lyra se ridicară cu greu şi continuară drumul 
anevoios. 

— Mi-a fost frig de multe ori, spuse Lyra, ca să-şi 
distragă gândul de la urmăritori. Dar niciodată nu mi-a fost 
aşa de cald. În lumea ta e vreodată aşa de cald? 

— Nu unde stăteam eu. Adică nu în mod normal. Dar 
clima se schimbă. Vara e mai cald decât înainte. Se zice că 
oamenii i-au făcut ceva atmosferei, au răspândit substanţe 
chimice în atmosferă şi vremea scapă de sub control. 

— Da, aşa e, spuse Lyra, şi asta vedem aici. Aici 
suntem chiar în miezul lucrurilor. 

Şi lui Will îi era prea cald şi sete ca să mai răspundă, 
aşa că urcară în continuare prin freamăt. Pantalaimon se 
făcuse greier şi stătea pe umărul Lyrei, prea obosit ca să 
sară sau să zboare. Din când în când vrăjitoarele mai 
vedeau câte un izvor sus, prea sus ca să ajungă copiii la el, 
aşa că se mai duceau în zbor ca să le umple burdufurile. Ar 
fi murit repede fără apă, iar unde se aflau ei nu se găsea; 
orice izvor care-şi tăiase cale era înghiţit repede de 
bolovăniş. 

Şi astfel continuară drumul până către seară. 

Vrăjitoarea care se dusese în urmă în recunoaştere se 
numea Lena Feldt. Zbura la înălţime joasă, din stâncă în 
stâncă, iar când soarele se apropie de apus şi începu să 
scoată un roşu sângeriu sălbatic din roci ea ajunse la lacul 
cel albastru şi găsi o trupă de soldaţi care făcuseră tabără 
acolo. 

Dar prima privire pe care le-o aruncă îi spuse mai 
mult decât dorea să ştie; soldaţii aceia nu aveau daimoni. 
Şi nu erau din lumea lui Will sau din Cittăgazze, unde 


oamenii aveau daimonii pe dinăuntru şi unde încă arătau 
vii: aceia erau oameni din lumea ei şi a-i vedea lipsiţi de 
daimoni era o privelişte care-i produse oroare şi scârbă. 

Explicaţia se ivi din cortul de pe malul lacului. Lena 
Feldt zări o femeie din cele cu viaţă scurtă, graţioasă în 
hainele ei kaki de vânătoare şi la fel de plină de viaţă 
precum maimuța aurie care se plimba cu ea pe malul apei. 

Vrăjitoarea stătea ascunsă între stânci deasupra lor şi 
se uita la doamna Coulter cum vorbeşte cu ofiţerul în timp 
ce oamenii acestuia montau corturi, făceau focuri şi 
fierbeau apă. 

Lena Feldt fusese printre cele care merseseră cu 
Serafina Pekkala ca să-i salveze pe copiii de la Bolvangar şi 
ardea de nerăbdare să tragă pe loc o săgeată înspre 
doamna Coulter; dar femeia era ocrotită de cine ştie ce 
noroc, pentru că era prea departe ca să ajungă la ea o 
săgeată din locul în care se afla vrăjitoarea, iar aceasta nu 
putea să se apropie mai mult fără să fie văzută. Aşa că 
începu să spună vraja. Avea nevoie de zece minute de 
concentrare intensă. 

Când în sfârşit se asigură că totul este bine, Lena 
Feldt cobori panta abruptă către lac şi, cum trecea prin 
mijlocul taberei, unul sau doi soldaţi aruncară priviri spre 
ea, dar ce văzură părea o iluzie, aşa că îşi întoarseră ochii 
în altă parte. Vrăjitoarea se opri la cortul în care intrase 
doamna Coulter şi puse o săgeată în arc. 

Ascultă vocile care se auzeau estompat prin pânza 
cortului. 

Acolo, doamna Coulter vorbea cu un bărbat pe care 
Lena Feldt nu-l mai văzuse: un om în vârstă, cărunt şi 
puternic, cu un daimon-şarpe încolăcit în jurul încheieturii 
mâinii. Şedea pe un scaun pliant din pânză de cort lângă 
ea, iar femeia îi şoptea ceva aplecată către el. 

— Desigur, Carlo, zicea. lţi spun orice doreşti. Ce-ai 
vrea să ştii? 

— Cum stăpâneşti Spectrele? întrebă omul. Nu 
credeam să fie posibil, dar te urmează ca nişte căţeluşi... Le 


e teamă de garda ta de corp? Ce faci? 

— Simplu, zise ea. Ele ştiu că le pot da mai multă 
hrană dacă mă lasă în viaţă decât dacă mă mistuie. Pot să 
le duc la toate victimele pe care le pofteşte inima lor 
fantomatică. Când mi le-ai descris am ştiut cum să le domin 
şi aşa a fost. Când te gândeşti că o lume întreagă tremură 
de teama creaturilor ăstora palide! Însă, Carlo, şopti ea, aş 
putea să-ţi ofer o plăcere şi mai mare, ştii asta. Ai vrea să-ţi 
fac o plăcere şi mai mare? 

— Marisa, murmură el, e o plăcere destul de mare 
doar să-ţi fiu aproape... 

— Ba nu, Carlo, ştii bine că nu. Ştii bine că-ţi pot ofer 
mult mai multă plăcere de-atât. 

Mânuţele negre şi bătătorite ale daimonului ei 
mângâiau  daimonul-şarpe.  Încet-încet,  daimonul se 
descolăci şi începu să alunece pe braţul bărbatului, către 
maimuţă. Fiecare din cei doi avea în mână un pahar cu vin 
auriu, iar doamna Coulter sorbi uşor dintr-al ei şi se aplecă 
spre sir Charles. 

— Ah, spuse bărbatul în momentul în care şerpoaica i 
se prelinse de pe braţ lăsându-şi greutatea înspre 
maimuţoiul auriu. 

Maimuţoiul o ridică spre faţă şi-şi frecă uşurel obrazul 
de pielea ca smaraldul. Limba despicată se iţea dintr-o 
parte în alta, iar bărbatul scoase un oftat. 

— Carlo, spune-mi, de ce-l urmăreşti pe băiat? şopti 
doamna Coulter, iar vocea îi era la fel de mieroasă ca 
dezmierdarea maimuţoiului. De ce trebuie să-l găseşti? 

— Are ceva ce-mi doresc eu. Ah, Marisa... 

— Ce e, Carlo? Ce are? 

El îşi scutură capul. Dar îi venea greu să reziste; 
daimonul lui era încolăcit uşor în jurul pieptului maimuţei, 
vârându-şi capul prin blana bogată în timp ce mâinile lui 
mângâiau trupul femeii. 

Lena Feldt privea, invizibilă, la doar doi paşi de ei. 
Arcul era pregătit, săgeata, potrivită pe coardă: ar fi putut 
să încordeze arcul şi să trimită săgeata la ţintă în mai puţin 


de o secundă, iar doamna Coulter ar fi murit înainte să-şi 
tragă suflarea. Dar vrăjitoarea devenise curioasă. Stătea 
nemişcată, tăcută, cu ochii mari. 

Fiindcă privea fix la doamna Coulter, nu se putea uita 
în spatele ei de cealaltă parte a lacului albastru. Acolo, în 
întuneric, părea că fusese plantat un pâlc de copaci 
fantomatici, care tremurau din când în când de parcă ar fi 
vrut să vorbească. Dar nu erau copaci, desigur; iar în timp 
ce Lena Feldt şi daimonul ei se concentrau, curioşi, asupra 
doamnei Coulter, una dintre formele palide se desprinse de 
celelalte şi pluti pe suprafaţa apei reci ca gheaţa fără să 
stârnească nici cel mai mic val, până ajunse la un pas de 
bolovanul pe care stătea daimonul Lenei Feldt. 

— Ai putea să-mi spui foarte uşor, murmura doamna 
Coulter. Ai putea să-mi şopteşti. Ai putea să-ţi închipui că 
dormi, şi cine te-ar condamna pentru asta? Spune-mi doar 
ce are băiatul şi de ce-ţi doreşti acel lucru. Aş putea să-ţi 
fac rost de acel obiect... N-ai vrea? Doar spune-mi, Carlo. 
Eu nu-l vreau. Eu o vreau pe fată. Ce este? Doar spune-mi 
şi-l vei avea. 

Îl trecu un fior. Avea ochii închişi. Apoi spuse: 

— E un pumnal. Pumnalul diafan din Cittăgazze. N-ai 
auzit de el, Marisa? Unii îi spun te/eutaia makhaira, ultimul 
pumnal între toate. Alţii îi spun Æsahættr... 

— Şi ce face, Carlo? De ce e atât de aparte? 

— A... E pumnalul care taie orice... Nici cei care l-au 
făurit nu ştiau de ce-i în stare... Nimic, nimeni, materie, 
spirit, înger, aer - nimic nu-i rezistă. Marisa, e al meu, 
pricepi? 

— Sigur, Carlo. Promit. Să-ţi umplu paharul... 

Şi, în timp ce maimuţoiul o mângâia pe şerpoaică 
întruna, strângând-o uşurel, iar sir Charles ofta de plăcere, 
Lena Feldt văzu ce se întâmplă cu adevărat: în timp ce 
bărbatul stătea cu ochii închişi, doamna Coulter puse în 
taină câteva picături dintr-o fiolă mică în pahar înainte să-l 
umple cu vin. 

— la, dragul meu, şopti ea. Să închinăm unul pentru 


celălalt... 

El era deja ameţit. Luă paharul şi sorbi cu lăcomie, o 
dată, de două ori şi încă o dată. 

Imediat, complet prin surprindere, doamna Coulter se 
ridică şi o privi pe Lena Feldt direct în ochi. 

— Aşa, vrăjitoare, spuse ea, chiar credeai că nu ştiu 
cum vă faceţi nevăzute? 

Lena Feldt fu prea surprinsă ca să mişte. 

În spatele ei, bărbatul încerca din răsputeri să respire. 
Pieptul îi zvâcnea cu greu, era roşu la faţă, iar daimonul lui 
era moale, leşinat în mâinile maimuţei, care îl aruncă cu 
dispreţ pe jos. 

Lena Feldt încercă să ridice arcul, dar îşi simţi umărul 
paralizat. Nu putea cu niciun chip. Asta nu se mai 
pomenise, şi scoase un mic țipăt. 

— Oo, dar e prea târziu pentru aşa ceva, spuse 
doamna Coulter. Uită-te spre lac, vrăjitoare. 

Lena Feldt se întoarse şi îşi văzu daimonul ei alb ca 
zăpada zburătăcind şi ţipând de parcă era într-o cutie de 
sticlă ce se golea încet de aer, dând din aripi, căzând, 
şchiopătând, căzând iar, cu ciocul deschis larg, gâfâind 
panicat. Spectrul îl învăluise. 

— Nu! strigă ea, şi încercă să se ducă spre el, dar fu 
împinsă înapoi de o scuturătură de greață. 

Chiar dacă îi era tare rău, Lena Feldt îşi dădea seama 
că doamna Coulter are mai multă forţă în suflet decât orice 
om pe care-l întâlnise până atunci. Nu o surprinse să vadă 
că Spectrul era sub puterea ei: nimeni nu putea rezista 
acelui fel de autoritate. Vrăjitoarea se întoarse spre femeie 
cu o figură chinuită. 

— Daţi-i drumul! Vă rog, daţi-i drumul! strigă ea. 

— Mă mai gândesc. Copila e cu tine? Fata, Lyra? 

— Da! 

— Şi un băiat? Un băiat cu un pumnal? 

— Da - te implor! 

— Şi câte vrăjitoare sunteţi? 

— Douăzeci! Daţi-i drumul, daţi-i drumul! 


— Toate în văzduh? Sau mai stau şi pe pământ unele 
dintre voi, cu copiii? 

— În văzduh, doar trei sau patru stau tot timpul pe 
pământ. E un chin - daţi-i drumul sau omorâţi-mă acum! 

— Cât de departe au ajuns pe munte în sus? Sunt în 
mişcare, sau au făcut popas? 

Lena Feldt îi spuse tot. Ar fi putut să reziste la orice 
tortură, dar nu la ce i se întâmpla acum daimonului ei. Când 
află tot ce voia să afle despre locul în care se aflau 
vrăjitoarele şi despre cum îi păzeau pe Lyra şi pe Will, 
continuă: 

— Acum mai spune-mi un lucru. Voi, vrăjitoarele, ştiţi 
ceva despre copila Lyra. Aproape că am scos informaţia de 
la una dintre suratele tale, dar a murit înainte să terminăm 
cu tortura. Ei bine, acum nu e nimeni să te salveze. Spune- 
mi adevărul despre fiica mea. 

Lena Feldt îngână: 

— O să fie mama - o să fie viaţa - mama - o să 
încalce porunca - o să... 

— Spune-i pe nume! Zici totul, în afară de ce-i mai 
important! Spune-i pe nume! strigă doamna Coulter. 

— Eva! Mamă tuturor! Eva, din nou! Mama Eva! 
bâlbâi Lena Feldt printre hohote. 

— Aha! spuse doamna Coulter. 

Şi scoase un oftat de uşurare, ca şi cum scopul vieţii 
ei îi era limpede acum. 

— Ce-o să-i faci? Ce-o să faci? 

— Păi, va trebui s-o distrug, spuse doamna Coulter. 
Ca să previn o nouă Cădere... Oare de ce nu mi-am dat 
seama până acum? Era un lucru prea important ca să-l 
desluşesc... 

Bătu din palme, ca un copil, cu ochii mari. Lena Feldt, 
care scâncea, o auzi din nou: 

— Desigur, Asriel o să pornească război împotriva 
Autorităţii şi apoi... Da, desigur... Precum înainte, aşa şi 
acum. lar Lyra e Eva. Şi de data asta nu va mai cădea, o să 
am eu grijă. N-o să mai fie nicio Cădere... 


Doamna Coulter se îndreptă de spate şi plesni din 
degete către Spectrul care se hrănea din daimonul 
vrăjitoarei. Micul daimon zăcea zvâcnind pe piatră, iar 
Spectrul se duse către vrăjitoare; ceea ce simţise Lena 
Feldt până atunci se dublă, se triplă, se înmulţi de o sută de 
ori. Simţi o greață a sufletului, o disperare hidoasă, 
bolnavă, o osteneală melancolică atât de profundă, încât îşi 
dădea duhul. Ultimul ei gând conştient fii acela că e 
dezgustată de viaţă: simţurile o minţiseră; lumea nu era 
făcută din forţă şi bucurie, ci din mizerie, trădare şi 
delăsare. Viaţa era de disprețuit, iar moartea, cu nimic mai 
bună, şi, de la un capăt la altul al universului, acesta era 
primul şi ultimul şi singurul adevăr. 

Aşa rămase, cu arcul în mână, moartă în viaţă. 

Astfel, Lena Feldt nu mai văzu şi nici nu-i mai păsă de 
ce avea să facă doamna Coulter după aceea: ignorându-i 
pe bărbatul cărunt care zăcea într-o parte pe scaun, fără 
cunoştinţă, şi pe daimonul lui cu pielea de culoare ştearsă 
încolăcit în praf, îl chemă pe comandantul soldaţilor şi îi 
ordonă să se pregătească pentru un marş de noapte pe 
munte. 

Apoi se duse la mal şi chemă Spectrele. 

Ele se supuseră, alunecând ca nişte stâlpi de ceaţă pe 
apă. Ridicând braţul, femeia le făcu să uite că sunt legate 
de pământ, aşa că, unul câte unul, se înălţară în văzduh şi 
plutiră liber ca nişte ciulini, purtaţi de curenţii de aer ai 
nopţii, către Will, Lyra şi vrăjitoare; dar Lena Feldt nu văzu 
nimic. 


Se făcu frig repede după lăsarea întunericului, iar 
când Will şi Lyra terminară de mâncat ultima bucată de 
pâine uscată pe care o aveau se culcară sub o streaşină de 
stâncă; stăteau la căldură, încercând să doarmă. Lyra, cel 
puţin, nici nu trebuia să se chinuie prea mult: rămăsese 
fără cunoştinţă în mai puţin de un minut, încolăcită în jurul 
lui Pantalaimon, dar lui Will nu-i venea somnul, chiar dacă 


stătea întins. Era din cauza mâinii, care acum îi zvâcnea 
până la cot, umflată, dar mai era şi pământul tare, mai erau 
şi frigul şi epuizarea, dar şi dorul de mama lui. 

Se temea pentru ea, desigur, şi ştia că ar fi fost mai 
în siguranţă cu el acolo purtându-i de grijă; dar îşi dorea să 
mai aibă şi ea grijă de el, aşa cum făcuse când era mic; îşi 
dorea să-l bandajeze şi să-l pună la culcare şi să-i cânte şi 
să-i ia cu mâna toate grijile şi să-l înconjoare cu toată 
căldura şi blândeţea şi bunătatea de mamă de care avea 
nevoie atât de mult; asta era cu neputinţă. O parte din el 
încă era un băieţel. Aşa că plânse, dar stând nemişcat, căci 
nu voia s-o trezească pe Lyra. 

Tot nu putea să adoarmă. Era mai treaz ca niciodată, 
în cele din urmă îşi întinse mădularele înţepenite şi se ridică 
încet, tremurând; cu pumnalul la brâu, porni în sus pe 
munte ca să-şi domolească neliniştea. 

În spatele lui daimonul-prigorie al vrăjitoarei de pază 
ciuli urechea, iar ea se întoarse să se uite cum urcă Will pe 
munte. Îşi luă ramura de pin şi se ridică în linişte în văzduh 
ca să nu-l deranjeze, dar şi ca să se asigure că nu păţeşte 
nimic. 

El nu observă. Avea o asemenea nevoie să se mişte 
încontinuu, încât aproape că nu mai simţea durerea de la 
mână. Simţea că poate să meargă toată noaptea, toată 
ziua, în veci, pentru că nimic altceva nu i-ar fi ostoit 
înfrigurarea din piept. lar vântul, complice parcă, se înteţi. 
Nu erau frunze să fremete în sălbăticia aceea, dar adierea îi 
opunea rezistenţă şi-i flutura prin păr; înjur era sălbăticie şi 
înăuntrul lui, tot sălbăticie. 

Urcă din ce în ce mai sus, fără să se gândească 
măcar cum o să găsească drumul înapoi către Lyra, până 
ajunse la un mic platou aproape în vârful lumii, aşa i se 
părea. De jur împrejur, la orizont, nu se zărea nimic mai 
înalt. În lumina puternică a lunii singurele culori erau negru- 
tăciune şi alb-viu, fiecare colţ era ca fierăstrăul şi fiecare 
petic de pământ, golaş. 

Vântul cel sălbatic trebuie să fi adus nori deasupra, 


pentru că brusc luna fu acoperită şi peste întregul peisaj se 
aşternu întunericul: erau nori groşi, căci prin ei nu se mai 
vedea fir de lumină de la lună. Într-o clipită, Will se trezi în 
beznă. 

In acel moment, simţi cum îl apucă ceva de braţul 
drept. 

Ţipă de spaimă şi se răsuci să scape; dar fusese 
apucat zdravăn. Şi deveni fiară. Simţi că e la sfârşitul a 
toate şi, dacă era să-i fie şi sfârşitul vieţii, avea să lupte 
până la capăt. 

Aşa că se smuci şi dădu din picioare, dar mâna 
străină nu îi dădea drumul; pentru că era ţinut de braţul 
drept, nu putea să apuce pumnalul. Incercă cu stânga, dar 
era tras de colo-colo, iar mâna îi era atât de umflată şi-l 
durea aşa de tare, încât nu reuşi: trebuia să lupte cu mâna 
goală, rănită, împotriva unui om în toată firea. 

Îşi înfipse dinţii în braţul care-l ţintuia, dar omul îi 
dădu una după ceafă de-i zdruncină creierul. Apoi Will 
începu să dea cu picioarele oriunde apuca, uneori nimerind, 
alteori nu, şi în tot acest timp se trăgea, se smucea, 
împingea, dar mâna care-l ţinea era fără milă. 

Ca prin ceaţă, auzea gâfâitul, icnetele omului şi 
respiraţia lui grea; la un moment dat, din întâmplare, reuşi 
să ajungă cu piciorul la picioarele omului şi se avântă în 
pieptul lui, iar străinul căzu cu Will peste el, greoi: dar nici 
măcar pentru o clipă nu-i dădu drumul, iar Will, 
rostogolindu-se pe pământul pietros, simţi o frică nesfârşită 
cum îi prinde inima ca-n cleşte: omul nu-i va da drumul în 
veci şi, chiar dacă-l omoară, cadavrul lui o să-l ţină în 
strânsoare. 

Puterile lui Will slăbeau şi acum începuse şi să 
plângă; plângea amarnic în timp ce dădea cu picioarele, 
smucea şi lovea cum apuca; simţea că muşchii o să-i 
cedeze curând. Apoi îşi dădu seama că străinul rămăsese 
nemişcat, deşi mâna lui îl strângea mai vajnic ca oricând. 
Stătea pe jos, lăsându-l pe Will să dea în el cu nemiluita cu 
genunchii şi cu capul; văzând aşa, pe băiat îl părăsi şi 


ultima urmă de vlagă şi căzu lat, neputincios, lângă 
oponentul său, ametit şi fremătând din tot trupul. 

Will se ridică anevoie şi încercă să se iţească prin 
negura groasă; văzu lângă omul de pe jos o pată albicioasă. 
Erau pieptul alb şi capul unei păsări imense, un vultur de 
mare, un daimon, care zăcea nemişcat. Will încercă să se 
tragă înapoi, fără vlagă; omul nu-i dăduse încă drumul. 

Dar se mişca. Îi pipăia lui Will mâna dreaptă, atent, cu 
mâna liberă. Will simţi cum i se face pielea de găină. 

Străinul spuse: 

— Dă-mi mâna cealaltă. 

— Cu grijă, zise Will. 

Mâna liberă a omului se lăsă pe braţul stâng al lui 
Will, iar degetele se mişcară uşor pe încheietură şi către 
palma umflată, în jos, cu mare grijă, până la cioturile 
degetelor pe care şi le pierduse Will. 

Dădu drumul braţului de îndată şi se ridică. 

— Ai pumnalul, spuse el. Eşti purtătorul pumnalului. 

Vocea îi rezona, aspră, dar aproape că nu mai avea 
suflu. Will bănui că este grav rănit Oare chiar el îl rănise pe 
acest adversar nevăzut? 

Will încă zăcea pe pietre, epuizat. Distingea silueta 
omului, aplecat deasupra lui, dar nu-i vedea faţa. Bărbatul 
căută ceva într-o parte şi după câteva secunde o minunată 
uşurare şi răcoare îi cuprinse mâna începând de la cioturile 
degetelor; străinul îl ungea cu o alifie pe piele. 

— Ce faci? întrebă Will. 

— Îţi vindec rana. Stai locului. 

— Cine eşti? 

— Singurul om care ştie la ce foloseşte pumnalul. 
Ţine mâna aşa în sus. Nu mişca. 

Vântul bătea mai sălbatic ca oricând şi Will simţi pe 
faţă un strop sau doi de ploaie. Tremura zdravăn, dar îşi 
tinu stânga ridicată cu dreapta în timp ce omul îi întindea 
alifie pe cioturi şi îi înfăşură strâns o faşă de in. 

După ce legă faşa, bărbatul se rostogoli într-o parte şi 
se întinse şi el pe jos. Încă nedumerit de plăcuta senzaţie 


de amorţeală răcoroasă din mână, încercă să se ridice ca 
să-l vadă. Dar era tot în negură. Pipăi înainte cu mâna 
dreaptă şi găsi pieptul omului, unde inima îi bătea ca o 
pasăre care se zbate în colivie. 

— Da, spuse omul răguşit. Incearcă să vindeci asta, 
haide. 

— Eşti bolnav? 

— O să mă simt mai bine în curând. Ai pumnalul, da? 

— Da. 

— Şi ştii să-l foloseşti? 

— Da, da. Dar eşti din lumea asta? De unde ştii de el? 

— Fii atent, spuse străinul, ridicându-se cu mare 
greutate în capul oaselor. Nu mă întrerupe. Dacă eşti 
purtătorul pumnalului, ai o misiune mult mai importantă 
decât îţi poţi imagina. Un copil... Cum au putut permite aşa 
ceva? Ei da, dacă aşa trebuie... Vine războiul, băiete. Cel 
mai mare care-a fost vreodată. S-a mai întâmplat aşa ceva 
şi înainte, dar de data asta binele trebuie să triumfe. In 
toate miile de ani de istorie a omenirii n-am avut parte 
decât de minciuni şi propagandă şi cruzime şi înşelăciune. E 
timpul s-o luăm de la capăt, dar cum trebuie de data asta... 

Se opri ca să tragă aer în piept de câteva ori, 
anevoie. 

— Pumnalul... continuă el după câteva momente. N- 
au ştiut nicio clipă ce fac, filosofii ăia din vechime. Au 
inventat un instrument care poate despica cele mai mici 
particule de materie, iar ei îl foloseau să fure bomboane, 
când aveau singurul lucru făcut în univers care-l poate 
învinge pe tiran. Autoritatea. Dumnezeu. Îngerii răzvrătiți 
au căzut pentru că nu aveau nimic care să fie măcar şi pe 
jumate cât pumnalul; dar acum... 

— Nu l-am vrut! Nu-l vreau nici acum! strigă Will. 
Dacă-l vrei ia-l! Îl urăsc şi urăsc ce face! 

— Prea târziu. N-ai loc de-ntors, eşti purtătorul: te-a 
ales dintre toţi. Şi, în plus, ei ştiu că-l ai. Şi dacă nu-l 
foloseşti împotriva lor o să ţi-l smulgă din mână şi o să-l 
folosească ei împotriva noastră, a tuturor, în vecii vecilor. 


— Dar de ce să mă lupt cu ei? M-am luptat prea mult, 
nu mai pot să lupt, vreau să... 

— Ţi-ai câştigat bătăliile? 

Will stătu în loc pentru o clipă, fără să zică nimic. Apoi 
spuse: 

— Bănuiesc că da. 

— Te-ai luptat pentru pumnal? 

— Da, dar... 

— Atunci eşti războinic. Asta eşti tu. Poţi să mă 
contrazici, dar propria fire n-ai cum să ţi-o contrazici. 

Will ştia că omul spune adevărul. Dar nu era un 
adevăr care să-l bucure. Era apăsător şi dureros. Bărbatul 
părea să-l înţeleagă, căci îi permise lui Will să lase capul în 
jos înainte să vorbească din nou. 

— Sunt două mari puteri, spuse omul, şi se luptă de la 
începutul timpurilor. Fiecare pas înainte în viaţa omului, 
fiecare firimitură de cunoaştere şi înţelepciune şi decenţă 
au fost smulse de una din părţi din ghearele celeilalte. 
Fiecare mic pas înainte înspre libertatea omului a trebuit să 
fie câştigat în luptă feroce între cei care vor să ştim mai 
multe şi să fim mai înţelepţi şi mai puternici şi cei care vor 
să fim ascultători şi umili şi să ne supunem. lar acum cele 
două puteri se pregătesc de război. Şi fiecare dintre părţi 
vrea pumnalul ăla al tău mai mult decât orice pe lume. Ai 
de ales, băiete. Am fost îndrumați aici amândoi: tu cu 
pumnalul, iar eu, ca să-ţi spun despre el. 

— Nu! Greşeşti! strigă Will. Nu căutam nimic de genul 
ăsta! Nu căutam asta deloc! 

— Poate tu aşa crezi, dar asta ai găsit, spuse omul, 
prin negură. 

— Ce trebuie să fac? 

Atunci Stanislaus Grumman, Jopari, John Parry, ezită. 

Era dureros de conştient de jurământul făcut lui Lee 
Scoresby şi ezită înainte să-l încalce; dar era neapărată 
nevoie. 

— Trebuie să te duci la Lordul Asriel, spuse el, şi să-i 
spui că te-a trimis Stanislaus Grumman şi că la tine se află 


acea armă de care are nevoie mai presus de orice. Că-ţi 
place sau nu, băiete, ai o treabă de făcut. Lasă deoparte 
orice altceva, indiferent cât de important pare, şi du-te şi fă 
asta. Cineva o să apară şi o să te îndrume: noaptea e plină 
de îngeri. Rana ţi se va vindeca acum. Stai. Inainte să pleci, 
vreau să te văd cum trebuie. 

Căută pe pipăite în rucsacul pe care îl ducea în spate 
şi scoase ceva, apoi aprinse cu un chibrit o mică lampă de 
tinichea. La lumina ei, prin aerul ploios frământat de vânt, 
cei doi se priviră. 

Will văzu ochii albaştri arzători pe un chip ostenit, cu 
barbă nerasă de câteva zile, faţa trasă de durere, un trup 
firav înfofolit într-o mantie grea cu pene pe margini. 

Şamanul văzu un băiat şi mai mic decât îşi imaginase, 
cu trupul slab tremurând într-o cămaşă de in ruptă şi cu o 
expresie epuizată, sălbatică şi temătoare, dar luminată de 
curiozitatea fiarelor pădurii, cu ochii mari sub sprâncenele 
negre şi drepte, leit mama lui... 

Între ei se născu ceva, ca o scânteie. 

Dar când lumina lămpii pică pe faţa lui John Parry 
ceva veni în zbor din cerul aprig şi el căzu mort fără să mai 
poată rosti niciun cuvânt, cu o săgeată în inima-i slăbită. 
Daimonul-vultur dispăru într-o clipită. 

Will rămase împietrit 

Cu coada ochiului văzu o urmă de mişcare, iar mâna 
sa dreaptă ţâşni în sus: prinsese o prigorie, un daimon 
panicat. 

— Nu! Nu! strigă vrăjitoarea Juta Kamainen, şi se lăsă 
în jos în zbor, cu mâna încleştată la inimă; ateriză stângaci 
pe pământul pietros şi se ridică anevoie. 

Dar Will o ajunse înainte să se ridice de tot, iar 
pumnalul diafan era deja la gâtul ei. 

— De ce-ai făcut asta? strigă el. De ce l-ai omorât? 

— Pentru că l-am iubit şi el m-a respins! Sunt 
vrăjitoare! Nu iert! 

Şi, pentru că era vrăjitoare, în mod normal nu s-ar fi 
temut de un băieţel. Dar de Will îi era teamă. In acel trup 


tânăr şi rănit zăcea mai multă forţă şi primejdie decât 
văzuse vreodată şi începu să tremure. Se trase înapoi, dar 
el îi urmă mişcarea şi o trase de păr cu stânga, fără să 
simtă durere, ci numai o deznădejde imensă, nimicitoare. 

— Nu ştii cine era! strigă el. Era tatăl meu! 

Ea clătină din cap şi şopti: 

— Nu! Nu! Nu poate fi adevărat. Imposibil! 

— Crezi că lucrurile trebuie să fie posibile? Lucrurile 
trebuie să fie adevărate! Era tatăl meu şi niciunul din noi n- 
a ştiut asta până în momentul în care l-ai omorât! 
Vrăjitoareo, am aşteptat toată viaţa şi am bătut tot drumul 
până aici ca să-l găsesc, şi în sfârşit l-am găsit, iar tu-l 
omori! 

O scutură de cap ca pe o cârpă şi o aruncă la pământ, 
lăsând-o ameţită. Uimirea ei era aproape mai puternică 
decât frica, şi atunci se ridică zdruncinată şi-l apucă de 
cămaşă, implorându-l. Will îi împinse mâinile la o parte. 

— Ce ţi-a făcut de trebuia să-l omori? ţipă el. Zi-mi, 
dacă poţi! 

Atunci vrăjitoarea se uită la omul mort, pe urmă la 
Will, clătinând din cap cu tristeţe: 

— Nu, nu pot să-ţi explic. Eşti prea tânăr. N-ai 
înţelege. L-am iubit. Asta-i tot. E destul. 

Şi, înainte ca Will s-o poată opri, căzu încet într-o 
parte, cu degetele pe mânerul pumnalului pe care şi-l 
scosese din cingătoare şi şi-l înfipsese în piept 

Will nu simţi frică, ci doar deznădejde şi confuzie. 

Se ridică încet şi se uită la vrăjitoarea moartă, la părul 
ei negru, bogat, la obrajii îmbujoraţi, la membrele ei palide, 
ude de ploaie, la buzele întredeschise. 

— Nu înţeleg, spuse el cu voce tare. E prea ciudat. 

Will se întoarse spre omul mort, tatăl lui. 

O mie de cuvinte îi stăteau în gâtlej şi numai ploaia 
piezişă îi ostoia fierbinţeala din ochi. Mica lampă încă 
licărea în aerul ce pătrundea prin ferestruica prost potrivită, 
iar la lumina ei Will îngenunche şi-şi puse mâinile pe trupul 
tatălui, pipăindu-i faţa, umerii, pieptul; îi închise ochii, dând 


la o parte părul cărunt de pe frunte, îşi apăsă palmele pe 
obrajii aspri, îi închise gura şi îi strânse mâinile. 

— Tată, spuse el. Tati, tăticule... Tată... Nu înţeleg de 
ce-a făcut asta. E prea ciudat pentru mine. Dar ce mi-ai zis 
să fac, promit, jur c-am să fac. O să lupt, o să fiu războinic. 
Pumnalul ăsta o să i-l duc Lordului Asriel, oriunde-ar fi, şi o 
să-l ajut să lupte cu duşmanul. O s-o fac. Poţi să te 
odihneşti în linişte. E bine. Poţi să dormi acum. 

Lângă omul mort stăteau rucsacul lui din piele de 
cerb, geanta de pânză gudronată, lampa şi cutiuţa de corn 
cu alifia de muşchi-de-sânge. Will le luă şi atunci văzu 
mantia cu pene a tatălui lui întinsă pe jos, grea şi udă 
leoarcă; îi putea ţine de cald. Tatălui lui nu-i mai trebuia, iar 
Will tremura de frig. Desfăcu catarama de bronz de la gâtul 
mortului şi îşi puse pe umăr geanta de pânză înainte să se 
înfăşoare în mantie. 

Stinse lampa şi se uită înapoi la siluetele estompate, 
a tatălui său, a vrăjitoarei, înainte să pornească în jos pe 
munte. 


Aerul de furtună era plin de şoapte electrice, iar în 
pala de vânt Will auzea şi alte sunete: ecouri confuze de 
strigăte şi incantaţii, metal izbind metal, zgomot de aripi 
care în unele momente păreau atât de aproape, încât poate 
că erau doar în mintea lui, iar în altele păreau atât de 
departe, de parcă veneau de pe altă planetă. Pietrele erau 
alunecoase, se desprindeau uşor, şi era mult mai greu de 
mers la vale decât fusese la urcuş; dar nu se poticni. 

Şi, când ieşi din ultima râpă înainte de locul în care 
dormea Lyra, se opri brusc. Văzu doi oameni care pur şi 
simplu stăteau acolo în picioare, pe întuneric, de parcă ar fi 
aşteptat. Will duse mâna la pumnal. 

Unul din oameni vorbi. 

— Tu eşti băiatul cu pumnalul? întrebă, şi vocea lui 
părea o stranie fâlfâire de aripi. Indiferent cine era, nu era 
fiinţă omenească. 


— Cine sunteţi? întrebă Will. Sunteţi oameni sau... 

— Nu, nu oameni. Suntem Veghetori. Bene e/im. Pe 
limba ta, îngeri. 

Will nu spuse nimic. Vocea continuă: 

— Alţi îngeri au alte funcţii, alte puteri. Sarcina 
noastră e simplă: avem nevoie de tine. L-am urmărit pe 
şaman la fiecare pas, în speranţa că ne va aduce la tine, şi 
asta a şi făcut. lar acum am venit să te îndrumăm la rândul 
nostru spre Lordul Asriel. 

— Aţi fost cu tatăl meu tot timpul? 

— Clipă de clipă. 

— El ştia? 

— N-avea habar. 

— Atunci de ce n-aţi oprit-o pe vrăjitoare? De ce aţi 
lăsat-o să-l omoare? 

— Mai înainte am fi făcut-o. Dar misiunea lui era să 
ne conducă la tine şi a luat sfârşit când te-am găsit. 

Will nu spuse nimic. Îi vâjâia capul şi nu pricepea 
nimic. 

— Bun, spuse el în cele din urmă. Vin cu voi. Dar mai 
întâi trebuie s-o trezim pe Lyra. 

Îngerii se dădură la o parte ca să-i facă loc să treacă, 
iar Will simţi un mic fior în văzduh când trecu pe lângă ei; 
nu se sperie, ci se concentră să coboare la vale către micul 
adăpost în care dormea Lyra. 

Dar ceva îl făcu să se oprească. 

În lumina slabă le văzu pe vrăjitoarele care o păziseră 
pe Lyra, toate şezând nemişcate. Arătau ca nişte statui, 
doar că respirau; abia dacă mai aveau viaţă în ele. Pe 
pământ zăceau câteva siluete înveşmântate în mătase 
neagră şi, privind îngrozit de la una la alta, Will pricepu ce 
se petrecuse: fuseseră atacate în zbor de Spectre şi 
căzuseră moarte. 

Dar... 

— Unde-i Lyra? strigă el. 

Văgăuna de sub stâncă era goală. Lyra dispăruse. 

Zări ceva sub streaşină, unde dormise. Rucsacul de 


pânză al Lyrei; şi, după cât era de greu, ghici că 
alethiometrul era încă înăuntru. 

Will dădea din cap mecanic. Nu putea fi adevărat, dar 
era: Lyra dispăruse, Lyra fusese capturată, Lyra era 
pierdută. 

Cele două siluete întunecate de bene elim nu se 
mişcau. Insă vorbiră: 

— Trebuie să vii cu noi acum. Lordul Asriel are nevoie 
de tine de îndată. Forţa duşmanului e din ce în ce mai 
mare. Şamanul ţi-a spus care ţi-e misiunea. Vino cu noi şi 
ajută-ne să învingem. Vino cu noi. Vino pe aici. Vino chiar 
acum. 

lar Will se uită la ei, se uită la rucsacul Lyrei, apoi din 
nou la ei; nu auzise nici măcar o vorbă din tot ce spuseseră.