Philip Pullman — [Materiile Intunecate] 01 Luminile Nordului

PHILIP PULLMAN 
LUMINILE NORDULUI 


BESTSELLER INTERNAŢIONAL 


: Lu 
Wa 


HUMANITAS 


cu Nicole Kidman şi Daniel Craig 


PHILIP PULLMAN s-a născut în Norwich, la 19 
octombrie 1946. Cea mai mare parte a vieţii a călătorit de 
la un capăt la celălalt al lumii, pentru că tatăl său lucra în 
Royal Air Force. Copilăria şi-a petrecut-o în Australia. De la 
11 ani s-a întors în Marea Britanie. A urmat Colegiul Exeter, 
Oxford, unde după câţiva ani revine ca profesor, la Colegiul 
Westminster. Nu va părăsi Oxfordul decât pentru a-l regăsi 
altfel, scriind despre el. 


Pentru trilogia Materiile întunecate şi pentru 
activitatea sa ca autor de literatură pentru copii, Philip 
Pullman a obținut Camegie Medal Award, în 1996; Guardian 
Children's Fiction Award şi British Book Award; Whitebread 
Book of the Year, 2001, premiu acordat pentru prima dată 
unei cărți pentru copii, pentru ultimul volum al trilogiei; 
Reading Award şi International Reading Association 
Children’s Book Award în 1998; Premiul Autorul Anului în 
2002 la Premiile Nibbies; Eleanor Faijeon Award în 2002. In 
2007 a obţinut prestigiosul premiu Carnegie of Carnegies, 
volumul Luminile nordului fiind votat drept cea mai bună 
carte pentru copii din ultimii şaptezeci de ani. 


Lyra Belacqua şi daimonul său - Pantalaimon - 
pornesc într-o călătorie fantastica spre tărâmul magic al 
Nordului, ţinut ocrotit de luminile fermecătoarei Aurore 
Boreale, unde urşi cu armură stăpânesc gheţurile, clanuri 
de vrăjitoare străbat cerul întunecat şi o echipă de savanţi 
face experimente atât de înfricoşătoare, încât nu pot fi 
dezvăluite decât în şoaptă. Taina pe care o descoperă Lyra 
poate schimba soarta lumii. 


„Este una dintre cărţile pe care nu te înduri să le laşi 
din mână... Incredibil de captivantă şi convingătoare. “ 
Linsey Fraser, The Scotsman 


„Nu ştiu dacă vreodată li s-a mai oferit cititorilor un 
sipet atât de plin de minuni.“ 
Christina Hardyment, The Independent 


PHILIP PULLMAN 


MATERIILE ÎNTUNECATE 


Volumul | 


LUMINILE NORDULUI 


- Northern Lights - 
1995 


Traducere din engleză de AIDA OPREA şi IRINA PACHIŢANU 


Aicea, în acest abis sălbatic, 

Matrice a Naturii, poate, chiar 
Mormântul ei, abis ce nu-i nici mare, 
Nici foc, nici aer, nici pământ - ci toate 
Aceste elemente laolaltă, 

Ce, -n valmele pricinii lor fecunde, 
Sortite-s să se lupte între ele, 

În veci de veci Atoateziditorul 

De nu le pune-n bună rânduială 
Materiile negre, să creeze 

Din ele alte lumi, - da, în acest 

Abis sălbatic, duşmanul prudent, 
Satan, Îşi aruncă o clipă ochii 

Pe țărmul ladului popăsuind, 
Călătoria lungă cumpănindu-şi... 


JOHN MILTON, Paradisul Pierdut, Cartea a doua! 


1 john Milton, Paradisul Pierdut, în româneşte de Aurel Covaci, Editura 
Minerva, BPT, Bucureşti, 1972. 


CUPRINS 


Decantorul de Tokay 
O viziune a Nordului 
Jordanul Lyrei 
Alethiometrul 
Petrecerea 
Plasele 
John Faa 
Frustrare 
Spionii 
Consulul şi Ursul 
Armura 
Băiatul pierdut 
Scrima 
Luminile din Bolvangar 
Cuştile cu daimoni 
Ghilotina de argint 
Vrăjitoarele 
Ceţuri şi Gheţuri 
În captivitate 
Până la moarte 
Întâmpinarea Lordului Asriel 
Trădarea 
Podul spre stele 


Decantorul de Tokay 


L ra şi daimonul ei înaintară prin Sala întunecată 
având grijă să meargă aproape de perete pentru a nu fi 
văzuţi de cei din bucătărie. Cele trei mese mari care 
umpleau toată Sala erau deja întinse, cu argintăria şi 
cristalurile strălucind în licăririle slabe de lumină, iar băncile 
cele lungi erau deja pregătite pentru musafiri. De-a lungul 
pereţilor, sus, în semiîntuneric, atârnau portretele foştilor 
Stăpâni. Lyra ajunse la podium şi se uită înapoi spre uşa 
deschisă de la bucătărie şi, văzând că nu e nimeni, urcă 
lângă masa înălţată. Aici tacâmurile erau din aur, nu din 
argint ca celelalte, iar cele paisprezece locuri nu erau pe 
bănci de stejar ci pe scaune de mahon, cu perne de catifea. 

Lyra se opri lângă scaunul Stăpânului şi atinse uşor 
cu unghia paharul mare de cristal. Clinchetul străpunse 
Sala cu un sunet cristalin. 

— Nu eşti serioasă, şopti daimonul ei. Fii cuminte! 

Daimonul ei se numea Pantalaimon, iar acum era sub 
formă de molie, una maro închis, care să nu iasă în 
evidenţă în semiîntunericul din Sală. 

— Fac prea mult zgomot ca să audă din bucătărie, 
răspunse Lyra în şoaptă, iar Majordomul nu vine înainte de 
primul clopot. Nu te mai agita atât. 

Puse, totuşi, palma peste cristalul răsunător, iar 
Pantalaimon zbură de la celălalt capăt al mesei prin uşa 
întredeschisă a Camerei de Odihnă. După un moment apăru 
din nou. 

— Nu e nimeni acolo, şopti el, dar trebuie să ne 
grăbim. 

Mergând pe vine în spatele mesei celei mari, Lyra se 
avântă înainte, prin uşa întredeschisă, în Camera de Odihnă 
unde se ridică şi privi împrejur. Singura lumină venea de la 
şemineul în care ardeau liniştit câţiva buşteni, trimițând un 
şuvoi de scântei pe coş în sus. Trăise aproape toată viaţa în 


Colegiu, dar niciodată până acum nu văzuse Camera de 
Odihnă: numai învățații şi invitaţii lor aveau voie aici, şi 
niciodată femeile. Menajerele nu aveau voie să facă aici 
curat. Era numai şi numai treaba Majordomului. 

Pantalaimon se aşeză pe umărul ei. 

— Mulțumită? Acum putem pleca? şopti el. 

— Fii serios! Vreau să mă uit! 

Era o cameră mare, cu o masă ovală din lemn de 
trandafir lustruit pe care erau diferite decantoare, pahare, o 
narghilea şi un stativ cu pipe. Pe o etajeră în apropiere erau 
o tipsie şi un coş cu măciulii de mac. 

— N-o duc prea rău, nu-i aşa, Pan? spuse ea în 
şoaptă. 

Se aşeză într-unul din fotoliile din piele verde. Era 
atât de adânc încât mai că se afundă până la pământ, dar 
se ridică apoi şi îşi strânse picioarele sub ea ca să poată 
vedea mai bine portretele de pe pereţi. Probabil alţi bătrâni 
învăţaţi: în robă, cu barbă şi cu feţe mohorâte, te priveau 
din ramele lor cu o dezaprobare solemnă. 

— Despre ce crezi că vorbesc? spuse sau începu să 
spună Lyra, pentru că până să termine întrebarea, auzi 
nişte voci în spatele uşii. 

— După fotoliu - repede! şopti Pantalaimon şi, într-o 
secundă, Lyra sări din fotoliu şi se piti în spatele lui. Nu era 
cel mai bun după care să te ascunzi: alesese unul chiar din 
mijlocul camerei şi doar dacă era foarte tăcută... 

Uşa se deschise şi lumina din cameră se schimbă: 
unul dintre vizitatori aducea o lampă pe care o puse pe 
etajeră. Lyra îi putu vedea picioarele: pantaloni verde- 
închis, cu pantofi negri. Era un servitor. 

Apoi se auzi o voce gravă, 

— Lordul Asriel a ajuns? 

Era Stăpânul. inându-şi respiraţia, Lyra văzu 
daimonul servitorului (un câine, ca majoritatea daimonilor 
servitorilor) care veni în grabă şi se aşeză liniştit la 
picioarele acestuia; apoi se văzură şi picioarele Stăpânului 
cu pantofii negri, ponosiţi, pe care îi purta întotdeauna. 

— Nu, Stăpâne, spuse Majordomul. Nu avem nicio 


veste, nici de la Aerodock. 

— Presupun că o să-i fie foame când ajunge. Să-l 
conduci direct în Sală, te rog, ai înţeles? 

— Prea bine, Stăpâne. 

— Şi ai scos puţin vin special de Tokay pentru el? 

— Da, Stăpâne. Din cel din 1898, aşa cum ai poruncit. 
Excelenței Sale îi place foarte mult vinul din anul acela, 
după cum îmi amintesc. 

— Bine. Acum lasă-mă. 

— Stăpâne, mai ai nevoie de lampă? 

— Da, las-o. Să vii în timpul mesei să aranjezi flacăra, 
ai înţeles? 

Majordomul făcu o mică plecăciune şi se întoarse să 
iasă, cu daimonul călcând ascultător în urma lui. Din locul ei 
nu-prea-bun-de-ascuns, Lyra urmări cum Stăpânul se 
îndreaptă spre un dulap mare de stejar din colţul camerei, 
îşi ia roba de pe umeraş şi o îmbracă laborios. Stăpânul 
fusese un om puternic la viaţa lui, dar acum era trecut 
destul de mult de şaptezeci de ani, iar mişcările îi erau 
încete şi greoaie. Daimonul Stăpânului avea forma unui 
corb şi, imediat ce Stăpânul termină de îmbrăcat roba, sări 
de pe dulap şi se cuibări în locul său obişnuit, pe umărul 
drept al acestuia. 

Lyra îl simţi pe Pantalaimon zbârlindu-se de frică, fără 
însă a scoate niciun sunet. Cât despre ea, putea spune că 
era plăcut intrigată. Vizitatorul pe care îl menţionase 
Stăpânul, Lordul Asriel, era unchiul ei, un om pe care-l 
admira şi de care se temea foarte tare. Se spunea despre el 
că ar fi implicat în cercurile politice înalte, în explorări 
secrete, în războaie îndepărtate şi nu ştiai niciodată când 
putea să apară. Era un om aprig: dacă o prindea aici o 
pedepsea amarnic dar, până la urmă, Lyra s-ar fi împăcat 
chiar şi cu gândul acesta. 

Ceea ce descoperi pe urmă schimbă totuşi complet 
situaţia. 

Stăpânul luă din buzunar o hârtie împăturită şi o puse 
pe masă. Scoase capacul unui decantor cu un vin greu, 
auriu, deschise hârtia şi turnă în carafa un praf alb, după 


care mototoli hârtia şi o aruncă în foc. Apoi luă un creion 
din buzunar, amestecă vinul până când se dizolvă tot praful 
şi puse capacul la loc. 

Daimonul lui scoase un cârâit scurt şi aspru. Stăpânul 
răspunse cu un mormăit şi aruncă o privire împrejur din 
ochii înceţoşaţi ascunşi sub glugă înainte de a ieşi din 
cameră, pe aceeaşi uşă pe care intrase. 

Lyra şopti: 

— Ai văzut, Pan? 

— Normal că am văzut! Hai repede afară, până nu 
vine Intendentul. 

Dar în timp ce vorbea se auzi clopoţelul sunând o 
dată, de la celălalt capăt al Sălii. 

— E Intendentul! spuse Lyra, credeam că avem mai 
mult timp. 

Pantalaimon flutură precipitat din aripi până la uşa 
Sălii şi se întoarse rapid înapoi. 

— Intendentul e deja la uşă. Şi tu nu poţi ieşi pe uşa 
cealaltă... 

Uşa cealaltă, cea pe care intrase şi ieşise Stăpânul, 
dădea într-un coridor aglomerat, care făcea legătura între 
Bibliotecă şi Camera Comună a învăţaţilor. La ora aceasta 
era plin ochi de bărbaţi care îşi îmbrăcau robele pentru cină 
sau care se grăbeau să îşi lase hârtiile sau servietele în 
Camera Comună, pentru a merge apoi în Sală. Lyra îşi 
programase să plece la fel cum venise, mizând pe câteva 
minute în plus înainte de a suna Intendentul. 

Şi dacă nu l-ar fi văzut pe Stăpân turnând praful acela 
în vin, poate chiar ar fi avut curaj să înfrunte mânia 
Intendentului sau ar fi încercat să treacă neobservată prin 
coridorul aglomerat. Dar era total bulversată şi asta o făcu 
să ezite. 

Apoi auzi paşi grei pe podium. Intendentul venea să 
verifice dacă era pregătită Camera de Odihnă pentru 
servirea macului şi a vinului după cină. Lyra se repezi spre 
dulapul de stejar, îl deschise şi se ascunse înăuntru, 
trăgând uşa exact în momentul în care intra Intendentul. 
Nu-şi făcea griji pentru Pantalaimon: culorile din cameră 


erau închise, şi, oricum, el s-ar fi putut ascunde oricând sub 
un scaun. 

Auzi respiraţia şuierată a Intendentului şi, prin uşa 
întredeschisă, îl văzu cum aranjează pipele pe suportul de 
lângă narghilea şi cum inspectează cu privirea 
decantoarele şi paharele. Apoi îşi netezi părul de peste 
tâmple cu ambele palme şi îi spuse ceva daimonului său. 
Era servitor, deci daimonul era un câine; dar un servitor de 
rang mai mare, prin urmare, daimonul său trebuia să fie un 
câine de rasă. Era, de fapt, un setter roşcat. Daimonul 
părea suspicios şi începu să se uite împrejur, ca şi cum ar fi 
simţit prezenţa unui intrus dar, spre marea uşurare a Lyrei, 
nu se îndreptă spre dulap. Lyra se temea de Intendent, care 
o bătuse de două ori. 

Auzi o şoaptă abia perceptibilă; bineînţeles că 
Pantalaimon se strecurase lângă ea. 

— Acum va trebui să stăm aici. De ce nu mă asculti 
niciodată?! 

Nu-i răspunse până când nu plecă Intendentul. 
Obligaţia lui era să supravegheze masa cea mare până 
când veneau invitaţii. Lyra îi putu auzi pe învăţaţi intrând în 
Sală; murmurul vocilor, târşitul picioarelor. 

— E bine că n-am ieşit, îi şopti ea. Altfel n-am fi văzut 
cum pune Stăpânul otravă în vin. Pan, ăla era vinul de 
Tokay, despre care îl întreba pe Majordom! O să-l omoare 
pe Lordul Asriel! 

— Nu ştii dacă e otravă sau nu. 

— Aa, bineînţeles că este. Nu-ţi aduci aminte, l-a 
făcut pe Majordom să iasă din cameră înainte s-o toarne în 
vin? Dacă era ceva nevinovat nu l-ar fi deranjat că vede şi 
Majordomul. Şi ştiu sigur că se întâmplă ceva - ceva politic. 
Servitorii discută despre asta de zile întregi. Pan, putem 
împiedica o crimă! 

— N-am mai auzit o asemenea prostie, spuse el scurt. 
Cum crezi că o să poţi sta nemişcată ore întregi în dulapul 
ăsta înghesuit? Stai să mă duc să mă uit pe coridor, îţi spun 
când e liber. 

Pantalaimon zbură de pe umărul ei, iar ea îi văzu 


umbra cea mică strecurându-se prin fanta de lumină. 

— N-are niciun rost, Pan. Eu rămân aici, spuse ea. 
Sigur mai e o robă sau ceva asemănător pe-aproape. O s-o 
pun pe jos ca să stau comod. Trebuie să văd ce fac. 

Stătuse ghemuită. Se ridică în picioare cu grijă şi 
începu să pipăie în jurul ei umeraşele, având grijă să nu 
facă niciun zgomot, şi descoperi că dulapul era mai mare 
decât crezuse la început. Mai erau câteva robe academice 
şi glugi, unele cu blană, majoritatea cu faţa din mătase. 

— Toate astea or fi ale Stăpânului? şopti ea. Când 
primeşte câte un titlu onorific din alte părţi poate că îi dau 
robe elegante, pe care şi le ţine aici să le îmbrace când 
vrea să se dichisească... Pan, tu chiar crezi că aia nu era 
otravă? 

— Nu, spuse el. Cred, ca şi tine că e otravă. Şi mai 
cred că nu e treaba noastră. Şi mai cred că ar fi cea mai 
mare prostie din lume să ne amestecăm. N-avem nimic de- 
a face cu treaba asta. 

— Nu fi prost, spuse Lyra. Nu pot să stau aici şi să mă 
uit cum îl otrăvesc pe Lordul Asriel! 

— Păi, hai să plecăm, atunci. 

— Pan, eşti un laş. 

— Bineînţeles că sunt. Pot să te întreb, te rog, ce ai 
de gând să faci? Ai să sari şi ai să-i smulgi paharul din 
mâna lui tremurătoare? Ce-ai avut în cap? 

— N-am avut nimic în cap, şi o ştii foarte bine, se 
repezi ea la el, în şoaptă. Dar, acum, că am văzut ce a făcut 
Stăpânul, nu am de ales. Tu trebuie să ştii ce este aceea 
conştiinţă, nu-i aşa? Cum pot eu să mă duc să stau în 
Bibliotecă sau în altă parte şi să-mi frâng degetele, ştiind ce 
se va întâmpla? N-am de gând să fac asta, te asigur. 

— Asta ai vrut tot timpul, spuse el după un moment. 
Ai vrut să te ascunzi aici şi să te uiţi. De ce nu mi-am dat 
seama mai înainte? 

— Bine, aşa e, spuse ea. Toată lumea ştie că pun la 
cale ceva secret. Că au un ritual sau ceva de genul ăsta. Şi 
am vrut să ştiu despre ce e vorba. 

— Nu e treaba noastră! Dacă ei vor să-şi ţină 


secretele, atunci noi să fim mai presus decât ei şi să-i 
lăsăm în pace cu secretele lor. Ascunsul şi spionatul sunt 
pentru copiii mici şi proşti. 

— Eram sigură că asta o să spui. Acum nu mă mai 
bate la cap. 

Stătură amândoi tăcuţi pentru o vreme, Lyra într-o 
poziţie incomodă, pe lemnul tare al dulapului, iar 
Pantalaimon, cu antenele sale de molie îndoite şi răsucite, 
pe una dintre robe. Lyra simţea că o mie de gânduri i se 
războiesc în cap şi nimic nu i-ar fi făcut o plăcere mai mare 
decât să i le împărtăşească daimonului, dar ţinea şi ea la 
mândria ei. Poate că ar trebui să încerce să şi le 
lămurească singură. Primul gând era de nelinişte şi teamă, 
dar nu pentru ea. Avusese necazuri destul de des, aşa că se 
obişnuise cu ele. De data aceasta era îngrijorată pentru 
Lordul Asriel şi pentru ce puteau să însemne toate acestea. 
El nu venea prea des la Colegiu şi faptul că acesta era un 
moment de tensiune politică însemna sigur că el nu venea 
aici doar să mănânce, să bea şi să fumeze, alături de câţiva 
prieteni vechi. Ştia că atât Lordul Asriel, cât şi Stăpânul 
erau membri ai Conciliului Cabinetului, corpul consultativ al 
Primului Ministru, deci putea fi ceva legat de aceasta; dar 
şedinţele Conciliului Cabinetului se ţineau la Palat, nu în 
Camera de Odihnă a Colegiului Jordan. 

Şi apoi, mai erau şi zvonurile despre care tot 
şuşoteau toţi servitorii de câteva zile. Se spunea că tătarii 
invadaseră Muscovy şi se îndreptau spre nord, spre Sankt 
Petersburg, de unde puteau domina Marea Baltică şi poate 
chiar cuceri întreaga Europă de Vest. lar Lordul Asriel 
fusese în Nordul îndepărtat: ultima dată când îl văzuse, se 
pregătea pentru o expediţie în Laponia... 

— Pan, şopti ea. 

— Da? 

— Crezi că va fi război? 

— Nu încă. Lordul Asriel n-ar veni aici să ia cina dacă 
ar fi să înceapă un război săptămâna viitoare sau aşa 
curând. 

— La asta mă gândeam şi eu. Dar mai târziu? 


— Şşşşt! Vine cineva. 

Lyra se ridică în capul oaselor şi îşi lipi ochiul de 
crăpătura din uşă. Era Majordomul care venise să aranjeze 
lampa, aşa cum îi poruncise Stăpânul. Camera Comună şi 
Biblioteca erau iluminate cu lumină anbarică, dar în Camera 
de Odihnă învățații preferau lămpile vechi, cu naftalină. N- 
ar fi schimbat asta pentru nimic în lume cât timp trăia 
Stăpânul. 

Majordomul tăie fitilul, puse încă un buştean pe foc şi 
apoi ascultă cu atenţie la uşa dinspre Sală, după care se 
servi cu o mână de iarbă din narghilea. 

Abia apucă să pună la loc capacul când clanţa se 
mişcă, făcându-l să tresară speriat. Lyra încercă să nu 
chicotească. Majordomul îndesă grăbit mâna de iarbă în 
buzunar şi se întoarse cu faţa spre noul venit. 

— Lord Asriel! spuse el, iar Lyra simţi cum o străbate 
un fior rece de surpriză. Nu-l putea vedea din locul în care 
era, şi încercă din răsputeri să îşi înăbuşe impulsul de a se 
mişca şi de a se uita. 

— Bună seara, Wren, spuse Lordul Asriel. Lyra asculta 
întotdeauna vocea aceea aspră cu un amestec de plăcere şi 
teamă. Am ajuns prea târziu pentru cină. Voi aştepta aici. 

Majordomul păru foarte stingherit. Musafirii intrau în 
Camera de Odihnă numai la invitaţia Stăpânului, iar Lordul 
Asriel ştia acest lucru; dar Majordomul observă şi că Lordul 
Asriel se uita fix la umflătura din buzunarul lui, aşa că se 
hotări să nu protesteze. 

— Să îl anunţ pe Stăpân că aţi ajuns, Excelenţă? 

— Nu văd nimic rău în asta. Ai putea să-mi aduci şi 
nişte cafea. 

— Foarte bine, Excelenţă. 

Majordomul făcu o plecăciune şi se grăbi să iasă, cu 
daimonul călcând ascultător lângă piciorul lui. Unchiul Lyrei 
se îndreptă spre foc, îşi întinse braţele deasupra capului şi 
căscă precum un leu. Purta haine de drum. Lyra îşi aminti, 
cum făcea întotdeauna când îl vedea, cât de tare o 
înspăimânta acest om. Era clar că acum nu mai putea ieşi 
neobservată; va trebui să stea cuminte şi să spere că nu o 


va descoperi nimeni. 

Daimonul Lordului Asriel, o femelă de leopard alb, 
stătea alături de el. 

— Vei proiecta imaginile aici? spuse ea încet. 

— Da. Va fi mai puţină agitaţie decât dacă ne-am 
muta în Sala de Lectură. Vor dori să vadă şi specimenele; îl 
trimit pe hamal imediat. Este un moment dificil, Stelmaria. 

— Ar trebui să te odihneşti. 

Se întinse într-unul dintre fotolii, iar Lyra nu îi mai 
putu zări faţa. 

— Da, da. Ar trebui să-mi schimb şi hainele. Probabil 
că au vreun cod vechi de conduită potrivit căruia m-ar 
putea amenda cu o duzină de sticle, pentru că am intrat 
aici îmbrăcat cum nu se cuvine. Ar trebui să dorm trei zile. 
Problema e că... 

Se auzi un ciocănit în uşă şi Majordomul intră cu o 
tavă din argint pe care erau o cafetieră şi o ceaşcă. 

— Mulţumesc, Wren, spuse Lordul Asriel. Acela de pe 
masă este vin de Tokay? 

— Stăpânul a poruncit să îl decantez special pentru 
Excelenţa Voastră, spuse Majordomul. Au mai rămas numai 
trei duzini de sticle din '98. 

— Toate lucrurile bune au un sfârşit. Lasă tava aici, 
lângă mine. Ah, şi spune-i hamalului să trimită sus cele 
două lăzi pe care le-am lăsat în Hol, da? 

— Aici, Excelenţă? 

— Da, aşa cum auzi, aici. Şi voi mai avea nevoie de 
un ecran şi de un proiector, tot aici, şi tot acum. 

Majordomul abia se putu abţine să nu caşte gura de 
uimire, dar reuşi să îşi înăbuşe întrebarea, sau împotrivirea. 

— Wren, îţi uiţi locul, spuse Lordul Asriel. Nu-mi pune 
nicio întrebare, fă doar cum ţi-am zis. 

— Foarte bine, Excelenţă, spuse Majordomul. Dacă 
îmi este permis să sugerez, poate că artrebui să îl anunţ şi 
pe domnul Cawson despre intenţiile Excelenței Voastre, 
altfel ar putea fi surprins, înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Da, bine; spune-i atunci. 

Domnul Cawson era Intendentul. Între cei doi exista o 


duşmănie veche şi bine înrădăcinată. Intendentul era 
superiorul Majordomului, dar Majordomul avea mai multe 
ocazii de a se băga pe sub pielea învăţaţilor şi le folosea din 
plin. Ar fi dat orice să poată avea şansa de a-i demonstra 
Intendentului că ştie mai multe decât el despre ceea ce se 
întâmplă în Camera de Odihnă. 

Se înclină şi ieşi. Lyra îl urmări pe unchiul ei 
turnându-şi o ceaşcă de cafea pe care o dădu peste cap 
imediat şi apoi încă una, din care începu să soarbă mai 
încet. Stătea ca pe ghimpi: specimene? O lanternă 
proiectoare? Ce avea Lordul Asriel să le arate învăţaţilor, 
care să fie atât de important? 

Apoi Lordul Asriel se ridică în picioare şi se îndepărtă 
de foc. Îl văzu pe de-a întregul şi se minună de contrastul 
dintre el şi Majordomul mic şi îndesat, şi învățații umili şi 
ofiliţi. Lordul Asriel era un bărbat înalt, cu umeri puternici, o 
faţă întunecată şi aprigă şi cu ochi ce păreau să se aprindă 
şi să strălucească într-un râs sălbatic. Era o faţă de care ori 
erai dominat, ori încercai să o înfrunţi; în niciun caz o faţă 
pe care să încerci să o iei de sus sau de care să îţi fie milă. 
Toate mişcările sale erau ample şi perfect echilibrate, ca 
cele ale unui animal sălbatic, iar în momentul în care 
apărea aşa în cameră părea să fie chiar un animal sălbatic 
ţinut într-o cuşcă prea mică pentru el. 

În acel moment însă, avea o expresie distantă şi 
preocupată. Daimonul se apropie şi îşi sprijini capul pe 
şoldul lui. El se uită în jos, la ea, cu o privire de nepătruns, 
după care se întoarse şi se îndreptă spre masă. Lyra simţi 
cum i se strânge inima, pentru că Lordul Asriel scosese 
dopul decantorului de Tokay şi îşi turna în pahar. 

— Nu! 

Strigătul înăbuşit izbucni înainte ca Lyra să îl mai 
poată opri. Lordul Asriel auzi şi se întoarse imediat. 

— Cine-i acolo? 

Nu se putu abţine. Se rostogoli afară din dulap şi 
încercă să se caţere şi să-i smulgă paharul din mână. Vinul 
se vărsă împroşcându-se pe o margine a mesei şi pe covor, 
iar paharul căzu şi se sparse. El o prinse de încheietura 


mâinii şi suci tare. 

— Lyra, ce naiba faci? 

— Dă-mi drumul şi am să-ţi spun! 

— Mai întâi o să-ţi rup mâna. Cum îndrăzneşti să vii 
aici? 

— Tocmai ţi-am salvat viaţa! 

Rămaseră  nemişcaţi pentru un moment, fata 
încovoiată de durere dar strâmbându-se tare, ca să nu tipe, 
iar bărbatul aplecat deasupra ei, încruntat, ca un tunet. 

— Ce-ai spus? zise el mai potolit. 

— Vinul ăla e otrăvit, bâigui ea printre dinţii încleştaţi. 
L-am văzut pe Stăpân punând un praf în el. 

Îi dădu drumul. Ea se prăbuşi pe podea iar 
Pantalaimon fâlfâi neliniştit până lângă umărul ei. Unchiul o 
privea cu furie reţinută, iar ea nu îndrăznea să îi 
întâlnească privirea. 

— Am intrat doar să văd cum e camera, spuse ea. 
Ştiu că n-ar fi trebuit. Dar aveam de gând să plec înainte ca 
ceilalţi să intre, numai că l-am auzit pe Stăpân venind şi am 
rămas închisă aici. Dulapul era singurul loc în care mă 
puteam ascunde. Şi l-am văzut punând praful în vin. Dacă 
n-aş fi... 

Se auzi un ciocănit în uşă. î 

— Trebuie să fie hamalul, spuse Lordul Asriel. Inapoi 
în dulap. Dacă aud cel mai mic zgomot o să te fac să-ţi pară 
rău că eşti în viaţă. 

Sări imediat înapoi în dulap şi abia apucă să închidă 
uşa că îl auzi pe Lordul Asriel strigând: 

— Intră. 

Aşa cum spusese, era Hamalul. 

— Aici, Excelenţă? 

Lyra îl văzu pe bătrân stând neîncrezător în pragul 
uşii şi, în spatele lui, colţul unei lăzi de lemn. 

— Da, Shutter, spuse Lordul Asriel. Adu-le pe 
amândouă şi pune-le jos, lângă masă. 

Lyra se mai linişti puţin şi se lăsă pradă durerii de la 
umăr şi încheietură. Ar fi fost îndeajuns ca să o facă să 
plângă, de-ar fi fost o fată plângăcioasă. In schimb, îşi 


încleştă dinţii şi începu să mişte braţul uşor, până când 
aceasta se mai domoli. 

Apoi se auzi un zgomot de sticlă spartă şi gâlgâitul 
unui lichid care se varsă. 

— Să te ia naiba, Shutter, bătrân neghiob şi neatent! 
Uite ce-ai făcut! 

Lyra putu să vadă puţin. Unchiu-său reuşise să 
răstoarne decantorul de Tokay de pe masă şi făcu să pară 
ca şi cum Hamalul l-ar fi răsturnat. Bătrânul puse cu grijă 
lada jos şi începu să se scuze. 

— Îmi pare sincer foarte rău, Excelenţă. Trebuie să fi 
fost mai aproape decât mi-am închipuit... 

— Adu ceva să cureţi mizeria asta. Hai, repede, până 
nu intră în covor! 

Hamalul şi asistentul său mai tânăr se grăbiră să iasă. 
Lordul Asriel se apropie de dulap şi vorbi cu voce scăzută. 

— Dacă tot eşti acolo, poţi măcar să te faci utilă. 
Când intră Stăpânul, urmăreşte-l cu atenţie. Dacă îmi spui 
ceva interesant despre el, o să te ajut să nu intri şi mai tare 
în buclucul în care deja te-ai băgat singură. Ai înţeles? 

— Da, unchiule. 

— Cel mai mic zgomot şi s-a zis - nu te mai ajut. Te 
descurci singură. 

Se îndepărtă şi se întoarse din nou cu spatele la foc 
pe când Hamalul reveni cu o mătură şi un făraş, ca să 
adune cioburile, şi cu un vas şi o cârpă. 

— Nu pot decât să repet, Excelenţa Voastră, îmi cer 
sincer şi din toată inima iertare; nu ştiu ce s-a... 

— Gata, adună mizeria. 

În timp ce Hamalul ştergea vinul de pe covor, 
Majordomul ciocăni şi intră împreună cu servitorul Lordului 
Asriel, un bărbat pe nume Thorold. Cărau amândoi o ladă 
grea, din lemn lăcuit, cu mânere din alamă. Văzură ce 
făcea Hamalul şi rămaseră încremeniţi. 

— Da, era vinul de Tokay, spuse Lordul Asriel. Păcat. 
Asta-i proiectorul? Thorold, instalează-l lângă dulap, te rog. 
Voi pune ecranul la celălalt capăt. 

Lyra îşi dădu seama că, prin crăpătura din uşă, va 


putea vedea ecranul şi tot ce se proiecta pe el şi se întrebă 
dacă nu cumva unchiu-său îl pusese aşa intenţionat. In 
zgomotul pe care îl făcea servitorul desfăşurând pânza 
rigidă şi prinzând-o în ramă, ea şopti: 

— Vezi, a meritat să venim, nu-i aşa? 

— Poate, spuse Pantalaimon rece, cu vocea lui 
subţire, de molie. Sau poate că nu. 

Lordul Asriel stătea în picioare lângă foc, sorbind 
ultima gură de cafea şi urmărind întunecat cum Thorold 
deschide lada proiectorului, scoate capacul de pe lentile şi 
verifică rezervorul de ulei. 

— E ulei destul, Excelenţă, spuse el. Să trimit după 
tehnician, ca să îi dea drumul? 

— Nu. Mă voi descurca singur. Mulţumesc, Thorold. N- 
au terminat încă cina, Wren? 

— Cred că sunt aproape de sfârşit, Excelenţă, 
răspunse Majordomul. Dacă am înţeles bine de la domnul 
Cawson, Stăpânul şi invitaţii săi nu vor fi dispuşi să mai 
zăbovească prea mult când vor afla că sunteţi aici. Să iau 
tava? 

— la-o şi du-te. 

— Foarte bine, Excelenţă. 

Se înclină uşor, luă tava şi ieşi, iar Thorold îl urmă. 
Imediat după ce se închise uşa, Lordul Asriel îşi îndreptă 
privirea direct spre dulap, iar Lyra simţi forţa acelei priviri 
ca şi cum ar fi avut formă fizică, de parcă ar fi fost o 
săgeată sau o lance. Apoi se uită în altă parte şi spuse ceva 
încet daimonului. 

Aceasta veni şi se aşeză calmă lângă el, atentă, 
elegantă şi periculoasă, cu ochii ei verzi scrutând camera, 
ca apoi să şi-i îndrepte, o dată cu cei ai Lordului, către uşa 
dinspre Sală, chiar în momentul în care clanţa se mişcă. 
Lyra nu putea vedea uşa, dar îi auzi pe cei doi trăgând aer 
în piept în momentul în care intră prima persoană. 

— Stăpâne, spuse Lordul Asriel. Da, m-am întors. Dar, 
te rog, invită musafirii înăuntru; am ceva foarte interesant 
să vă arăt. 


O viziune a Nordului 


— Lora Asriel, spuse Stăpânul apăsat şi înainta să-i 
strângă mâna. 

Din ascunzătoare, Lyra urmări ochii Stăpânului şi văzu că, 
într-adevăr, aceştia se întoarseră o secundă spre masă, 
acolo unde fusese vinul de Tokay. 

— Stăpâne, spuse Lordul Asriel, am ajuns prea târziu 
ca să te mai deranjez de la masă, aşa că m-am făcut 
comod aici. Bună ziua, Sub-Rectore. Mă bucur să văd că 
arăţi aşa de bine. Rog să scuzaţi aspectul neîngrijit; abia 
am aterizat. Da, Stăpâne, Tokay-ul a dispărut. Cred că 
tocmai calci în el. Hamalul l-a răsturnat de pe masă, dara 
fost vina mea. Bună ziua, Capelane. i-am citit ultima 
lucrare cu foarte mare interes... 

Făcu câţiva paşi alături de Capelan, lăsându-i Lyrei 
loc să vadă clar faţa Stăpânului. Era impasibilă, dar 
daimonul de pe umăr îşi foia penele şi se fâţâia de pe un 
picior pe altul. Lordul Asriel domina deja încăperea şi, cu 
toate că avea mare grijă să fie foarte curtenitor faţă de 
Stăpân, fiind pe teritoriul acestuia, în realitate era clar unde 
stătea puterea. 

Învăţaţii îl salutară pe vizitator şi trecură în cameră, 
unii aşezându-se la masă, alţii în fotolii; în scurt timp 
camera se umplu cu zumzetul conversaţiei. Lyra îşi dădu 
seama că erau puternic intrigaţi de lada din lemn, de ecran 
şi de proiector. Îi cunoştea bine pe învăţaţi: Bibliotecarul, 
Sub-Rectorul, Cercetătorul şi ceilalţi; erau oamenii pe care îi 
văzuse lângă ea toată viaţa, de la care învățase, care o 
pedepsiseră, o  consolaseră, îi aduseseră cadouri, o 
goniseră de la pomii fructiferi din Grădină; ei erau singura 
familie pe care o avusese vreodată. Poate chiar i-ar fi 
considerat familia ei dacă ar fi ştiut ce este aceea o familie, 
deşi, dacă ar fi ştiut, probabil că ar fi simţit asta pentru 
servitorii de la Colegiu. Învăţaţii aveau lucruri mai 


importante de făcut în loc să piardă timpul îngrijindu-se de 
sentimentele unei fete pe jumătate sălbatică, pe jumătate 
civilizată, lăsată din întâmplare printre ei. 

Stăpânul aprinse lampa cu spirt de sub tipsia din 
argint şi încălzi nişte unt, după care tăie o jumătate de 
duzină de măciulii de mac şi aruncă seminţele înăuntru. 
Întotdeauna se servea mac după Ospăţ: limpezea mintea, 
dezlega limba şi făcea conversaţia să fie mai bogată. 
Tradiţia era ca Stăpânul să îl pregătească el însuşi. 

În sfârâitul untului topit şi zumzetul conversaţiei, Lyra 
se suci uşor ca să îşi găsească o poziţie mai confortabilă. 
Luă cu foarte, foarte mare grijă de pe umeraş una dintre 
mantii (una lungă, de blană) şi o aşeză pe jos, în dulap. 

— Ar fi trebuit să iei una veche şi aspră, şopti 
Pantalaimon. Dacă stai prea comod o să adormi. 

— Dacă adorm, e datoria ta să mă trezeşti, replică ea. 

Se aşeză şi ascultă discuţia. Şi era una al naibii de 
plicticoasă; aproape numai politică, politica de la Londra şi 
tot aşa, pe tema asta; nimic interesant despre tătari. 
Mirosul de mac prăjit şi frunză de fumat se strecură plăcut 
prin uşa dulapului şi, nu o dată, Lyra se trezi adulmecând şi 
dând aprobator din cap. În cele din urmă auzi că cineva 
încearcă să atragă atenţia ciocănind uşor în masă. Vocile 
amuţiră şi apoi Stăpânul vorbi. 

— Domnilor, spuse el, sunt sigur că vorbesc în 
numele tuturor atunci când îi urez bun venit Lordului Asriel. 
Vizitele sale sunt rare, dar întotdeauna nesfârşit de 
valoroase, şi înţeleg că în această seară are să ne arate 
ceva deosebit de interesant. Acesta este un moment de 
mare tensiune politică, cum ştim cu toţii; Lordul Asriel este 
aşteptat mâine la prima oră la White Hall, şi de îndată ce 
terminăm discuţia, trenul va fi gata, cu motoarele încălzite, 
să îl ducă la Londra; deci trebuie să ne folosim timpul cu 
înţelepciune. După ce va termina de vorbit, îmi imaginez că 
vor fi şi nişte întrebări. V-aş ruga să fie scurte şi la obiect. 
Lord Asriel, vrei să începi? 

— Mulţumesc, Stăpâne, spuse Lordul Asriel. Pentru 
început am să vă arăt câteva diapozitive. Sub-Rectore, cred 


că de aici ai putea vedea cel mai bine. Poate Stăpânul ar 
vrea să ia loc pe scaunul de lângă dulap? 

Bătrânul Sub-Rector era aproape orb, aşa că era 
politicos să îi facă loc mai aproape de ecran, în faţă, ceea 
ce însemna că acum Stăpânul trebuia să stea lângă 
Bibliotecar, doar la câţiva centimetri de locul unde Lyra 
şedea ghemuită în dulap. Când se aşeză în fotoliu, Lyra îl 
auzi murmurând: 

„Pe dracu'! Ştia de vin, sunt sigur.“ 

Bibliotecarul murmură şi el: 

— O să ceară fonduri. Dacă forţează un vot... 

— Dacă o va face, va trebui să argumentăm 
împotrivă, cu toată elocvenţa de care dispunem. 

Proiectorul începu să bâzâie în timp ce Lordul Asriel 
pompa cu putere. Lyra se mişcă uşor ca să poată vedea 
ecranul pe care începuse să strălucească un cerc alb de 
lumină. Lordul Asriel întrebă: 

— Vrea cineva să stingă lumina? 

Se duse unul dintre învăţaţi, iar camera se cufundă în 
întuneric. 

Lordul Asriel începu: 

— După cum unii dintre voi ştiu deja, cu 
douăsprezece luni în urmă, am pornit către Nord, într-o 
misiune diplomatică pe lângă Regele din Lapland. Cel puţin 
aşa pretindeam eu. În realitate, scopul meu era să merg şi 
mai departe în Nord, până peste gheţuri, să încerc să 
descopăr ce s-a întâmplat cu expediţia lui Grumman. Intr- 
unul dintre ultimele mesaje pe care Grumman le-a trimis la 
Academia din Berlin, spunea ceva de un anumit fenomen 
natural întâlnit numai pe tărâmurile din nord. Eram hotărât 
să verific acest fapt şi să aflu cât mai multe despre 
Grumman. Dar prima imagine pe care o să v-o arăt nu se 
referă direct la niciunul dintre lucrurile acestea. 

Puse primul diapozitiv în ramă şi îl împinse în spatele 
lentilelor. Pe ecran apăru o fotogramă rotundă, în tonuri 
puternice de alb-negru. Fusese făcută în timpul nopţii, sub 
lună plină. În plan mediu se vedea o colibă din lemn, cu 
pereţii profilându-se întunecaţi pe fondul alb al zăpezii ce o 


înconjura şi care se depusese în strat gros pe acoperiş. 
Lângă colibă erau nişte instrumente filosofice, care, în ochii 
Lyrei, arătau ca cele din Parcul Anbaric, de pe drumul spre 
Yarnton: antene, fire, cabluri, izolatori din porțelan, toate 
lucind în lumina lunii, acoperite de un strat gros de gheaţă. 
În prim-plan stătea un bărbat înfăşurat în blănuri, cu faţa 
abia zărindu-i-se din gluga adâncă şi cu mâna ridicată 
parcă într-un salut. Lângă el se vedea o siluetă mai mică. 
Luna scălda totul într-o lumină palidă. 

— Fotograma aceasta a fost făcută cu emulsie de 
nitrat obişnuită, spuse Lordul Asriel. Acum aş vrea să vă 
arăt altă fotogramă, pe care am făcut-o în acelaşi loc, un 
minut mai târziu, cu ajutorul unei emulsii noi, preparate 
special. 

Scoase primul diapozitiv şi puse altul în ramă. Acesta 
era mult mai întunecat; ca şi cum lumina lunii ar fi fost 
filtrată. Orizontul era încă vizibil, se distingea forma 
întunecată a colibei cu acoperişul luminos, acoperit de 
zăpadă, ieşind în evidenţă, iar instrumentele complicate 
erau ascunse în întuneric. Bărbatul însă era cu totul 
schimbat: scăldat în lumină, cu o cascadă de particule 
strălucitoare, care părea să izvorască din mâna sa ridicată. 

— Lumina aceea, spuse Capelanul, coboară sau urcă? 

— Coboară, spuse Lordul Asriel, dar nu este lumină. 
Este Praf. 

Ceva din felul în care o spuse o făcu pe Lyra să îşi 
imagineze cuvântul Praf scris cu literă mare, ca şi cum nu 
ar fi vorba de un praf obişnuit. Reacţia învăţaţilor îi 
confirmă sentimentul, cuvintele Lordului Asriel provocând o 
subită linişte colectivă, urmată de sunete de uimire. 

— Dar cum... 

— Fără îndoială că... 

— Nu se poate... 

— Domnilor! se auzi vocea Capelanului. Să îl lăsăm 
pe Lordul Asriel să ne explice. 

— Este Praf, repetă Lordul Asriel. S-a imprimat, ca şi 
lumina, pe peliculă fiindcă particulele de Praf afectează 
această emulsie în acelaşi fel în care fotonii afectează 


emulsia de nitrat de argint. De fapt, într-o oarecare măsură, 
acesta este şi motivul pentru care am făcut expediţia în 
Nord, în primul şi în primul rând. Cum observați, silueta 
bărbatului este perfect vizibilă. Acum aş dori să vă uitaţi la 
forma din stânga sa. 

Arătă spre forma ştearsă - o siluetă mai mică. 

— Credeam că acesta este daimonul omului, spuse 
Cercetătorul. 

— Nu. În acel moment, daimonul lui era încolăcit în 
jurul gâtului, sub forma unui şarpe. Silueta aceea pe care 
abia o zăriţi este un copil. 

— Un copil despicat? spuse cineva, iar felul în care îşi 
curmă vorba arătă că şi-a dat seama că nu trebuia să fi 
spus aşa ceva. 

Urmă o linişte intensă. Apoi Lordul Asriel spuse calm: 

— Un copil întreg. Care, dată fiind natura Prafului, 
este exact ceea ce ne interesează pe noi, nu-i aşa? 

Timp de câteva secunde nimeni nu scoase o vorbă. 
Apoi se auzi vocea Capelanului. 

— Ah, făcu el, ca un om însetat care, după ce a băut 
pe săturate, pune jos paharul şi lasă să iasă respiraţia pe 
care a ţinut-o câtă vreme a băut. 

— Şi razele de Praf... 

— Vin din cer, şi îl scaldă în ceea ce pare a fi lumină. 
Puteţi examina această imagine cât de aproape vreţi: o voi 
lăsa aici după ce plec. V-am arătat-o ca să demonstrez 
efectul asupra noii emulsii. Acum aş vrea să vă arăt o nouă 
imagine. 

Schimbă diapozitivul. Următoarea fotogramă fusese 
făcută tot noaptea, dar, de data asta, fără lumina lunii. In 
prim-plan era un grup mic de corturi, reliefat uşor pe fondul 
liniei joase a orizontului; lângă ele, erau aruncate nişte lăzi 
din lemn şi o sanie. Însă punctul principal de atracţie al 
imaginii era cerul. Şuvoaie şi văluri de lumină atârnau din 
cer în perdele, în falduri agăţate în cârlige nevăzute, la sute 
de kilometri depărtare în înaltul cerului sau fluturând într-o 
parte, în bătaia unui vânt de neimaginat. 

— Ce-i asta? zise Sub-Rectorul 


— Este o imagine a Aurorei. 

— E o fotogramă foarte frumoasă, spuse Profesorul 
Palmerian. Una dintre cele mai frumoase pe care le-am 
văzut vreodată. 

— lertată fie-mi ignoranţa, se auzi vocea tremurândă 
a bătrânului Dirijor, dar, dacă am ştiut vreodată ce este 
Aurora, acum am uitat. Este ceea ce se mai numeşte 
Luminile Nordului? 

— Da. Are multe nume. Se formează din furtuni de 
particule încărcate şi raze solare de o putere şi intensitate 
extraordinare - invizibile în sine, dar care provoacă această 
radiaţie luminoasă, în momentul în care interacționează cu 
atmosfera. Dacă aş fi avut mai mult timp, aş fi colorat 
diapozitivul ăsta, să vedeţi şi voi nuanțele; vernil şi roz în 
cea mai mare parte, cu o umbră de roşu aprins la marginea 
de jos a formaţiunii de tip perdea. Asta este făcută cu 
emulsie obişnuită. Acum aş vrea să vă uitaţi la o fotogramă 
făcută cu emulsie specială. 

Scoase diapozitivul. Lyra îl auzi pe Stăpân spunând 
încet: 

— Dacă forţează un vot, am putea încerca să invocăm 
clauza rezidenţei. N-a mai fost rezident al Colegiului de 
treizeci de săptămâni, din ultimele cincizeci şi două. 

Lordul Asriel puse un alt diapozitiv în rama din faţa 
lămpiţei. Aceeaşi scenă. Ca şi în celelalte două, multe 
dintre trăsăturile vizibile în lumină obişnuită erau mult mai 
şterse, şi la fel erau şi perdelele iridiscente din cer. 

Dar, în mijlocul Aurorei, departe sus, peste peisajul 
sumbru, Lyra putu distinge ceva solid. Işi lipi faţa de 
crăpătura din dulap ca să vadă mai bine, şi observă că şi 
învățații care stăteau aproape de ecran se aplecară în faţă. 
Cu cât se uita mai bine, cu atât uimirea ei creştea, fiindcă 
acolo, în cer, distingea fără nicio urmă de îndoială, conturul 
unui oraş: turnuri, cupole, ziduri... clădiri şi străzi, 
suspendate în aer! Aproape că scoase un icnet de uimire. 

învățatul Cassington spuse: 

— Arată ca... un oraş. 

— Exact, spuse Lordul Asriel. 


— Un oraş din altă lume, fără îndoială? spuse Decanul 
cu dispreţ în voce. 

Lordul Asriel îl ignoră. Un fior de emoție trecu peste 
învăţaţi, ca şi cum, după ce ar fi scris tratate despre 
existenţa unicornului, fără să fi văzut vreunul, tocmai li s-ar 
fi arătat un exemplar viu, abia prins. 

— Asta e povestea aia cu Barnard-Stokes? spuse 
Profesorul Palmerian. Asta este, nu-i aşa? 

— Asta vreau şi eu să aflu, zise Lordul Asriel. 

Stătea în picioare, de o parte a ecranului luminat. 

Lyra îi putu vedea ochii întunecaţi căutând printre 
învățații care priveau intens diapozitivul cu Aurora, ca şi 
strălucirea verde din ochii daimonului de lângă el. Toate 
venerabilele capete erau aplecate în faţă, cu ochelarii 
sclipind; numai Stăpânul şi Bibliotecarul se lăsaseră pe 
spate în fotoliu, cu capetele apropiate. 

Capelanul zise: 

— Lord Asriel, ai spus că erai în căutarea unor veşti 
despre expediţia lui Grumman. Doctorul Grumman cerceta 
şi el acest fenomen? 

— Cred că da, şi cred că deţinea destul de multe 
informaţii despre el. Dar n-o să ni le poată spune pentru că 
este mort. 

— Nu se poate! zise Capelanul. 

— Mi-e teamă că da, şi am dovada aici. 

Un fior de teamă străbătu Camera de Odihnă când, la 
indicaţiile Lordului Asriel, doi sau trei dintre învățații mai 
tineri aduseră lada din lemn în faţă. Lordul Asriel luă ultimul 
diapozitiv, dar lăsă becul proiectorului aprins şi, în conul 
teatral de lumină, se aplecă să deschidă lada. Lyra auzi 
scrâşnetul unghiilor pe lemnul umed. Stăpânul se ridică să 
se uite, blocându-i vederea. Unchiul ei vorbi din nou: 

— Dacă vă aduceţi aminte, expediţia lui Grumman a 
dispărut acum optsprezece luni. Academia Germană l-a 
trimis în nord, să meargă până la polul magnetic, şi să facă 
observaţii astronomice. În cursul acelei expediţii a 
descoperit fenomenul ăsta curios pe care tocmai l-am văzut 
şi noi. La scurt timp după aceea, a dispărut. Se presupune 


că a avut un accident, iar cadavrul său a zăcut în tot acest 
timp într-o crevasă. De fapt, n-a fost niciun accident. 

— Ce ai acolo? spuse Decanul. Un container vidat? 

Lordul Asriel nu răspunse la început. Lyra auzi 
clinchetul clamelor din metal şi şuieratul aerului intrând în 
container, după care urmă un moment de tăcere. Care nu 
dură însă mult. După o clipă sau două, Lyra auzi un 
mormăit confuz: strigăte de groază, proteste vehemente, 
voci speriate şi mânioase. 

— Dar ce... 

— ... cu greu poţi să spui că e uman... 

— ... a fost... 

— ... ce s-a întâmplat cu el? 

Vocea Stăpânului s-a auzit mai tare decât toate 
celelalte. 

— Lord Asriel, ce-i asta, pentru numele lui 
Dumnezeu? 

— E capul lui Stanislaus Grumman, spuse vocea 
Lordului Asriel. 

Peste amestecătura de voci Lyra auzi pe cineva 
repezindu-se la uşă şi ieşind, scoțând sunete disperate. Ar fi 
vrut să vadă şi ea ce vedeau ceilalţi. 

Lordul Asriel spuse: 

— l-am găsit trupul îngheţat lângă Svalbard. Cei care 
l-au omorât i-au jupuit capul în halul ăsta. O să observati 
felul unic în care i-au luat scalpul. Ar putea să vă fie 
familiar, domnule Sub-Rector. 

— Am văzut că tătarii făceau aşa. Este o tehnică pe 
care o întâlnim la aborigenii din Siberia şi Tungusk. De 
acolo, bineînţeles, s-a răspândit şi înspre ţinuturile 
Skraeling, deşi am înţeles că în Noua Danemarcă este 
interzisă. Pot să mă uit mai de-aproape, Lord Asriel? 
Bătrânul spuse toate acestea cu o voce calmă. 

Tăcu o clipă şi vorbi din nou. 

— Privirea mi-e în ceaţă şi gheaţa e murdară, însă mi 
se pare că e o gaură în fruntea craniului. Nu? 

— Aşa e. 

— Trepanare? 


— Exact. 

Vorbele îi fură urmate de un murmur de emoție. 
Stăpânul se dădu la o parte şi Lyra văzu din nou. Bătrânul 
Sub-Rector, luminat de proiector, ţinea în faţa ochilor un 
bloc greu de gheaţă şi Lyra vedea obiectul dinăuntru: o 
masă amorfă însângerată, despre care cu greu se putea 
ghici a fi capul unui om. Pantalaimon se zbătu în jurul Lyrei, 
distrăgându-i atenţia cu frământarea lui. 

— Şşşt, şopti ea. Ascultă. 

— DI Grumman a fost odată învățatul Colegiului, 
spuse Decanul înflăcărat. 

— Să ajungi pe mâinile tătarilor... 

— Chiar şi în Nordul îndepărtat? 

— Cred că au ajuns mai departe decât şi-a imaginat 
cineva vreodată! 

— Ziceai că ai găsit-o lângă Svalbard? întrebă 
Decanul. 

— Aşa ziceam. 

— Să înţelegem că panserbarn-ii n-au avut nicio 
legătură cu asta? 

Lyra nu ştia ce înseamnă cuvântul acela, dar cu 
siguranţă învățații ştiau. 

— Imposibil, spuse învățatul  Cassington ferm. 
Niciodată nu s-ar comporta aşa. 

— Deci nu-l cunoşti pe lofur Raknison, spuse 
profesorul Palmerian, care făcuse câteva expediţii în 
regiunile arctice. Nu m-ar surprinde deloc să aflu că a 
început să scalpeze oameni după moda tătară. 

Lyra îl privi din nou pe unchiul ei, care îi urmărea pe 
învăţaţi cu un zâmbet sardonic, fără să spună nimic. 

— Cine e lofur Raknison? întrebă cineva. 

— Regele din Svalbard, spuse profesorul Palmerian. 
Da, exact, un panserbarn. Un uzurpator; şi-a croit calea 
către tron prin  şiretlicuri, sau aşa am înţeles; o 
personalitate puternică, însă în niciun caz un prostănac, în 
ciuda afectărilor sale ridicole - a pus să se construiască un 
palat din marmură din import - şi a înfiinţat ceea ce el 
numeşte o universitate... 


— Pentru cine? Pentru urşi? spuse altcineva, şi toată 
lumea râse. 

Profesorul Palmerian continuă: 

— Vă spun eu că lofur Raknison ar fi capabil să-i facă 
aşa ceva lui Grumman. În acelaşi timp ar putea fi făcut să 
se comporte total diferit, dacă e cazul. 

— Şi tu, Trelawney, ştii cum să-l amăgeşti, nu? spuse 
Decanul zâmbind dispreţuitor. 

— Într-adevăr, ştiu. Ai idee ce vrea el mai presus de 
orice? Mai presus de orice titlu onorific? Vrea un daimon! 
Găseşte-i un daimon şi va face orice pentru tine. 

Învăţaţii începură să râdă din toată inima. 

Lyra era copleşită de uimire: ceea ce spusese 
profesorul Palmerian nu avea niciun sens. In plus, era 
nerăbdătoare să afle mai multe despre scalpuri şi despre 
Luminile Nordului şi despre Praful acela misterios. Fu 
dezamăgită, căci Lordul Asriel îşi termină parada de relicve 
şi diapozitive, iar conversaţia se transformă în curând într-o 
ceartă colegială: să-i mai dea sau nu ceva bani să înceapă 
o nouă expediţie? Argumentele veneau din toate părţile şi 
Lyra simţi cum i se închid ochii. Adormi buştean într-o clipă, 
cu Pantalaimon înfăşurat după gât în poziţia lui favorită de 
somn, ca o hermină. 

Se trezi brusc, când cineva o scutură de umeri. 

— Taci, îi spuse unchiul. Uşa dulapului era deschisă şi 
îi vedea profilul în lumină. Au plecat cu toţii, dar mai sunt 
câţiva servitori în preajmă. Du-te la tine în dormitor şi ai 
grijă să nu spui nimic despre toate astea. 

— Au votat să-ţi dea banii? spuse ea somnoros. 

— Da. 

— Ce e Praful? întrebă ea, chinuindu-se să rămână în 
picioare după ce stătuse atâta timp ghemuită. 

— Nu te priveşte. 

— Ba mă priveşte, spuse ea. Dacă voiai să spionez 
din dulap ar fi trebuit să-mi fi spus ce să spionez. Pot să văd 
capul omului? 

Blăniţa albă de hermină a lui Pantalaimon se zbârli. 
Simţea cum o gâdilă pe gât. Lordul Asriel râse. 


— Nu fi  nesuferită, spuse el şi începu să-şi 
împacheteze diapozitivele şi cutia cu mostre. L-ai văzut pe 
Stăpân? 

— Da, înainte de a face orice altceva a început să-şi 
caute vinul. 

— Bine. L-am mai domolit pentru moment. Fă ce-ţi 
spun şi du-te la culcare. 

— Dar unde pleci? 

— Înapoi în Nord. Plec în zece minute. 

— Pot să vin şi eu? 

Se opri şi se uită la ea, ca şi cum n-o mai văzuse 
înainte. Şi daimonul lui îşi întoarse ochii mari şi verzi, de 
leopard, către ea, şi, sub privirile concentrate ale 
amândurora, Lyra se înroşi. Dar le aruncă o privire 
supărată. 

— Locul tău e aici, spuse unchiul în cele din urmă. 

— De ce? De ce locul meu e aici? De ce nu mă luaţi 
cu voi în Nord? Vreau şi eu să văd Luminile Nordului şi urşii 
şi aisbergurile, totul. Vreau să ştiu ce e Praful. Şi oraşul 
acela din aer. E o altă lume? 

— Nu vii cu noi, copilă. la-ţi gândul; vremurile sunt 
prea periculoase. Fă ce-ţi spun şi du-te la culcare, şi dacă 
eşti fetiţă cuminte o să-ţi aduc un colţ de morsă, cu 
inscripţii eschimoşe. Dacă mai comentezi, mă supăr. 

Daimonul său scoase un mârâit sălbatic înfundat, 
care o făcu pe Lyra să-şi dea seama deodată cum ar fi să se 
trezească cu nişte dinţi muşcând-o de gât. 

Lyra îşi strânse buzele şi se încruntă la unchiu-său. El 
scotea aerul din recipient şi nu o băga în seamă, ca şi cum 
ar fi uitat de ea. Fără niciun cuvânt, cu buzele ţuguiate şi 
ochii micşoraţi, fata şi daimonul său se duseră la culcare. 

Stăpânul şi Bibliotecarul erau prieteni şi aliaţi vechi şi 
le stătea în obicei, după momente dificile, să bea un pahar 
de brantvin şi să se consoleze unul pe celălalt. Aşa că, după 
ce îl văzură pe Lordul Asriel plecat, se îndreptară către 
locuinţa Stăpânului şi se instalară în biroul său de studiu, cu 
perdelele trase şi cu focul întețit, cu daimonii aşezaţi în 
locurile lor preferate, pe genunchi sau pe umăr, gata să 


analizeze ceea ce tocmai se petrecuse. 

— Chiar crezi că ştia de vin? întrebă Bibliotecarul. 

— Bineînţeles. Nu ştiu cum, dar ştia, şi el a vărsat 
decantorul, sunt sigur. 

— lartă-mă, Stăpâne, dar nu pot să nu răsuflu uşurat, 
Niciodată nu mi-a plăcut ideea de... 

— De a-l otrăvi? 

— Da, de crimă. _ 

— Nu ştiu cui i-ar plăcea, Charles. Intrebarea e dacă a 
face acest lucru ar fi mai rău decât ceea ce s-ar întâmpla 
dacă nu l-am face. Ei bine, a intervenit cumva Providența şi 
nu s-a întâmplat. Îmi pare rău doar că v-am încărcat 
memoria cu aşa ceva. 

— Nu, nu, protestă Bibliotecarul. Dar mi-aş fi dorit să- 
mi fi spus mai multe. 

Stăpânul tăcu o vreme şi apoi spuse: 

— Da, probabil ar fi trebuit. Alethiometrul ne 
avertizează de consecinţe îngrozitoare dacă Lordul Asriel îşi 
continuă cercetările. În afară de orice altceva, copila va fi 
atrasă în toată povestea asta, iar eu vreau s-o protejez cât 
mai mult cu putinţă. 

— Povestea Lordului Asriel are ceva de-a face cu 
noua iniţiativă a Curţii Consistoriale de Disciplină? Cum 
spun ei: Comitetul de Oblaţii? 

— Lordul Asriel? Nu, nu, dimpotrivă. Nici Comitetul de 
Oblaţii nu dă socoteală în întregime Curţii Consistoriale. E o 
iniţiativă pe jumătate privată; este condusă de cineva care 
nu-l iubeşte deloc pe Lordul Asriel. Intre ele două, Charles, 
mă apucă tremuratul. 

Bibliotecarul tăcu, la rândul său. De când Papa loan 
Calvin mutase scaunul Papal la Geneva şi înființase Curtea 
Consistorială de Disciplină, puterea Bisericii asupra oricărui 
aspect al vieţii era absolută. Papalitatea însăşi fusese 
abolită, după moartea lui Calvin, şi o încrengătură de 
tribunale, colegii şi consilii, toate sub numele de 
Magisterium, apăruse în locul ei. Aceste agenţii nu erau 
întotdeauna unite; uneori se năşteau rivalități violente între 
ele. O bună parte din secolul trecut, cel mai puternic fusese 


Colegiul Episcopilor, însă în anii din urmă Curtea 
Consistorială de Disciplină îi luase locul ca fiind cea mai 
activă şi cea mai de temut dintre toate organizaţiile 
bisericeşti. 

Agenţiilor independente le era întotdeauna imposibil 
să se dezvolte sub protecţia unei alte părţi din Magisterium, 
iar Comitetul de Oblaţii, la care se referise Bibliotecarul, era 
una dintre acestea. Bibliotecarul nu ştia prea multe, dar îi 
displăcea şi se temea de ceea ce auzise, aşa că înţelegea 
întru totul îngrijorarea Stăpânului. 

— Profesorul Palmerian a menţionat un nume, spuse 
el după câtva timp. Barnard - Stokes? Ce e cu Barnard - 
Stokes? 

— A, nu e de competenţa noastră, Charles. După câte 
ştiu, Sfânta Biserică ne învaţă că sunt două lumi: lumea 
lucrurilor pe care le putem vedea, auzi şi atinge, şi o altă 
lume, lumea spirituală a raiului şi a iadului. Barnard şi 
Stokes au fost - cum să zic - teologi renegaţi, care au 
postulat existenţa mult mai multor lumi ca aceasta, care nu 
erau nici în rai, nici în iad, ci erau făcute doar din materie şi 
păcat. Ele sunt aici, în apropiere, însă invizibile şi de 
neatins. Sfânta Biserică a respins, fireşte, această erezie 
abominabilă, iar Barnard şi Stokes au fost reduşi la tăcere. 

Din nefericire pentru Magisterium, însă, se pare că 
există argumente matematice puternice pentru această 
teorie a altor lumi. Eu, unul, nu le-am verificat, însă 
învățatul Cassington îmi spune că sunt adevărate. 

— Şi acum, Lordul Asriel a fotografiat una dintre 
aceste lumi, spuse Bibliotecarul. Şi l-am finanţat să plece în 
căutarea ei. Înţeleg. 

— Evident. Comitetul de Oblaţii şi puternicii săi 
protectori vor crede că, de fapt, Colegiul Jordan este un 
focar de sprijin al ereticilor. Şi, Charles, trebuie să menţin 
un echilibru între Curtea Consistorială şi Comitetul de 
Oblaţii, iar între timp, copilul creşte. N-o s-o uite. Mai 
devreme sau mai târziu va fi şi ea implicată, dar va fi atrasă 
încă de pe acum, fie că dorim să o protejăm, fie că nu. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de unde ştii? Tot de 


la alethiometru? 

— Da. Lyra joacă un rol în toată povestea asta, şi nu 
unul oarecare. Ironia este că trebuie să facă toate astea 
fără să-şi dea seama. Poate, însă, primi ajutor şi dacă 
planul meu cu Tokay-ul ar fi avut succes, ea ar fi fost 
protejată puţin mai mult. Mi-ar fi plăcut să o scutesc de 
călătoria în Nord. Aş vrea, mai mult decât orice, să fiu 
capabil să-i explic... 

— N-o să te asculte... spuse Bibliotecarul. Ştiu eu 
prea bine cum e ea. Dacă încerci să-i spui ceva serios o să 
te asculte cu o ureche vreo cinci minute, după care o să 
înceapă să se foiască. Şi întreab-o data viitoare despre ce i- 
ai vorbit şi o să vezi că a uitat tot. 

— Şi dacă i-aş spune despre Praf? Crezi că n-o să 
asculte? 

Bibliotecarul scoase un sunet care arăta cât de 
improbabil era să se întâmple aşa. 

— Ce motiv ar avea să te asculte? De ce crezi că o 
ghicitoare teologică ar stârni interesul unui copil sănătos, 
nepăsător? 

— Din pricina experienţelor pe care va trebui să le 
trăiască. Asta include în parte şi o mare trădare... 

— Cine o s-o trădeze? 

— Nu, nu, asta-i partea cea mai tristă: ea va fi 
trădătoarea, iar experienţa va fi îngrozitoare. Nu trebuie să 
ştie asta, bineînţeles, dar nu văd niciun motiv pentru care 
ea să nu ştie despre Praf. Poate te înşeli, Charles; poate că 
i-ar trezi interesul dacă i s-ar explica simplu. Şi ar putea să-i 
fie de ajutor mai târziu. Mi-ar fi, cu siguranţă, mie de ajutor, 
ca să nu mai fiu atât de îngrijorat în privinţa ei. 

— Asta-i datoria celor în vârstă, spuse Bibliotecarul. 
Să-şi facă griji pentru cei tineri. lar datoria celor tineri este 
să dispreţuiască îngrijorarea celor în vârstă. 

Rămaseră încă o vreme şi apoi se despărţiră, căci era 
târziu şi erau cu toţii bătrâni şi îngrijoraţi. 


Jordanul Lyrei 


Colegiul Jordan era cel mai măreț şi mai bogat dintre 
toate colegiile de la Oxford. Era probabil şi cel mai mare, 
deşi nimeni nu ştia sigur lucrul acesta. Clădirile, grupate în 
jurul a trei patrulatere neregulate, datau din toate 
perioadele, de la Evul Mediu timpuriu, până la mijlocul 
secolului al optsprezecelea. Nu existase niciodată un plan: 
crescuse treptat, prezentul şi trecutul coexistând în fiecare 
colţ, pentru a da un efect final de măreție amestecat şi 
sordid. Câte o aripă stătea mereu să cadă şi, de cinci 
generaţii, aceeaşi familie - familia Parslow - fusese 
angajată permanent de către Colegiu ca zidari şi oameni ce 
se îngrijeau de schelărie. Actualul domn Parslow îşi învăţa 
fiul meserie. Cei doi, împreună cu alţi trei meseriaşi, se 
aruncau ca nişte furnici destoinice pe schelele pe care le 
ridicaseră la colţul Bibliotecii, sau pe acoperişul Capelei, şi 
ridicau blocuri noi din piatră, rulouri din plumb strălucitor 
sau grinzi din cherestea. 

Colegiul avea ferme şi proprietăţi pe tot cuprinsul 
Brytaniei. Se spunea că puteai merge de la Oxford la Bristol 
într-o direcţie, şi la Londra în cealaltă, şi tot nu părăseai 
teritoriul Jordanului. In fiecare parte a regatului găseai 
boiangerii şi cuptoare de cărămizi, păduri şi ateliere de 
atomcrafturi care plăteau chirie colegiului Jordan şi, la 
fiecare Zi de Trimestru, Trezorierul şi oamenii lui făceau 
totalul, îl anunțau Conciliului şi comandau o pereche de 
lebede pentru festin. O parte din bani se reinvesteau - 
Conciliul aprobase de curând cumpărarea unei clădiri de 
birouri în Manchester - iar restul se folosea pentru a plăti 
modestele stipendii ale învăţaţilor şi chenzinele servitorilor 
(ale familiei Parslow şi ale unei alte duzini de familii de 
meseriaşi şi comercianţi care serveau în slujba Colegiului), 
pentru a ţine crama îmbelşugată, pentru a cumpăra cărţi şi 
anbarografuri pentru imensa Bibliotecă ce ocupa o latură a 


Curţii Melrose şi se extindea, ca o vizuină, câteva etaje sub 
pământ; şi, nu în cele din urmă, pentru a cumpăra cel mai 
nou aparat filosofic pentru Capelă. 

Era important să se menţină Capela cu informaţii la 
zi, deoarece Colegiul Jordan nu avea rival, nici în Europa, 
nici în Noua Franţă, ca centru de teologie experimentală. 
Lyra ştia şi ea măcar atâta lucru. Era mândră de eminenţa 
Colegiului ei şi îi plăcea să se laude cu asta în faţa feluriţilor 
derbedei şi coate-goale cu care se juca pe malul Canalului 
sau prin Lutărie. Privea vizita învăţaţilor şi a profesorilor 
eminenţi din alte părţi cu un dispreţ compătimitor, fiindcă 
ei nu aparţineau Jordanului şi, în consecinţă, cunoşteau mai 
puţine, sărmanii, decât cei mai umili dintre învățații mai 
mici ai Jordanului. 

Cât despre însemnătatea teologiei experimentale, 
Lyra n-avea habar mai mult decât tovarăşii ei de joacă. Işi 
crease ideea că avea de-a face cu magia, cu mişcările 
aştrilor şi planetelor, cu particulele minuscule ale materiei, 
însă nu erau decât presupuneri. Probabil şi stelele aveau 
daimoni, exact ca şi oamenii, iar teologia experimentală 
însemna să vorbeşti cu ei. Lyra şi-l imagina pe Capelan 
vorbind mândru, ascultând remarcile daimonilor stelari, 
încuviinţând judicios sau dând din cap cu regret. Dar ce se 
petrecea între ei, nu-şi putea imagina. 

Nu că ar fi fost prea interesată. În multe privinţe, Lyra 
era o barbară. Cel mai mult îi plăcea să se caţere pe 
acoperişurile Colegiului cu Roger, băiatul de la bucătărie, 
care era prietenul ei special, ca să scuipe sâmburi de prune 
în capul învăţaţilor ce le treceau pe dedesubt, sau să ţipe 
ca bufniţele pe geamul unei clase în care tocmai se preda, 
sau să se alerge pe străduţele înguste, sau să fure mere din 
piaţă, sau să poarte războaie. După cum Lyra nu avea 
ştiinţă de curentele politice ascunse ce se derulau sub 
suprafaţa aparentă a afacerilor Colegiului, nici învățații, pe 
de altă parte, nu erau capabili să vadă reţeaua vastă şi 
clocotitoare de alianţe şi animozităţi, de feude şi tratate 
care umplea viaţa unui copil la Oxford. Copii jucându-se 
împreună: ce frumoasă privelişte! Ce putea fi mai inocent şi 


mai fermecător? 

De fapt, bineînţeles, Lyra şi tovarăşii ei erau angajaţi 
într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. În primul rând, copiii 
(tinerii servitori şi copiii servitorilor şi Lyra) dintr-un colegiu 
declarau război celor din alt colegiu. Insă această duşmănie 
era dată la o parte când copiii din oraş atacau un membru 
al colegiului: atunci, toate colegiile se adunau într-o singură 
bandă şi intrau în război cu orăşenii. Această rivalitate dura 
de o sută de ani şi era foarte profundă şi plină de satisfacţii. 

Dar, până şi acestea erau uitate când ameninţarea 
venea de la alţi inamici. Un duşman era permanent: copiii 
cărămidarilor, care locuiau lângă Lutărie şi erau dispreţuiţi 
la fel, şi de elevii colegiului, şi de orăşeni. Cu un an în urmă, 
Lyra şi nişte orăşeni încheiaseră un armistițiu temporar şi 
dădură un raid prin  Lutărie, bombardând copiii 
cărămidarilor cu bulgări grei de lut şi dărâmând castelul 
jilav pe care îl construiseră, înainte de a-i rostogoli prin 
materia lipicioasă din care trăiau, până când învingători şi 
învinşi laolaltă semănau cu o hoardă de golemuri ţipând 
strident. 

Celălalt duşman obişnuit îşi făcea apariţia sezonier. 
Familiile de gitani, care trăiau pe canal, în ambarcaţiuni, 
care veneau şi plecau o dată cu târgurile de primăvară şi 
de toamnă şi întotdeauna erau buni de-o bătaie. Cu o 
anume familie de gitani, care se întorcea regulat la cheiul 
din acea parte a oraşului, numită Jericho, îşi disputa 
teritoriul încă de când fusese capabilă să arunce prima dată 
cu o piatră. 

Când au fost ultima oară la Oxford, ea şi Roger şi alţi 
băieţi de la bucătăria Colegiului Jordan şi Sf. Mihail le 
pregătiseră o ambuscadă, aruncând cu noroi în bărcuţa lor 
pictată în culori vii, până când întreaga familie a ieşit să-i 
alunge - moment în care escadronul de rezervă, sub 
conducerea Lyrei, a atacat barca şi a împins-o de la mal, să 
plutească în jos pe canal în calea celorlalte ambarcaţiuni, în 
timp ce atacatorii comandaţi de Lyra scotoceau barca de la 
un cap la altul, în căutarea cepului. Lyra chiar credea în 
cepul ăsta. Dacă îl scoteau, îi asigurase ea, barca s-ar fi 


scufundat de îndată; însă nu l-au găsit şi au trebuit să 
abandoneze vasul când i-au prins gitanii, zbughind-o uzi 
până la piele, în strigăte triumfătoare, pe străduţele înguste 
ale Jerichoului. 

Acestea erau lumea Lyrei şi bucuria ei. Era o mică 
sălbăticiune, necioplită şi hrăpăreaţă, în cea mai mare 
parte. Avea totuşi întotdeauna un sentiment vag că aceasta 
nu era lumea ei întreagă; că o parte din ea aparţinea şi 
grandorii şi ritualurilor de la Colegiul Jordan, şi că undeva în 
viaţa ei exista o legătură cu înalta lume a politicii 
reprezentată de Lordul Asriel. Toate aceste gânduri n-aveau 
alt efect decât că o ajutau să îşi dădea aere şi să îi domine 
pe ceilalţi copii. Nu-i trecuse niciodată prin cap să afle mai 
multe. 

Aşa îşi petrecuse copilăria, ca o pisică pe jumătate 
sălbatică. Singura variaţie în viaţa ei apărea în acele ocazii 
neaşteptate când Lordul Asriel vizita Colegiul. Aveai de ce 
să te lauzi cu un unchi bogat şi puternic, însă preţul 
lăudăroşeniei era că trebuia să fie prinsă de cel mai agil 
învăţat şi să fie adusă în faţa Menajerei pentru a fi spălată 
şi îmbrăcată într-o rochiţă curată, după care să fie 
escortată (cu multe ameninţări) până la Camera Comună a 
Seniorilor, ca să ia ceaiul cu Lordul Asriel. Mereu era invitat 
câte un grup de învăţaţi Seniori. Lyra se prăbuşea 
răzvrătită într-un fotoliu, până când Stăpânul îi spunea tăios 
să se ridice în picioare, după care le arunca nişte priviri 
fioroase, de până şi Capelanul începea să râdă. 

Ceea ce se întâmpla în timpul acelor vizite stângace, 
oficiale, nu avea nicio variaţiune. După ce luau ceaiul, 
Stăpânul şi ceilalţi câţiva învăţaţi care fuseseră invitaţi 
plecau şi îi lăsau pe Lyra şi pe unchiul ei împreună, iarelo 
chema în faţa lui să-i spună ce-a mai învăţat de la ultima sa 
vizită. Ea mormăia ce-şi mai amintea despre geometrie sau 
despre arabă sau istorie sau anbarologie, iar el se lăsa pe 
spate, cu o gleznă sprijinindu-se pe celălalt genunchi, şi o 
privea impenetrabil, până când ea nu mai putea să scoată 
un cuvânt. 

Cu un an în urmă, înaintea expediției din Nord, mai 


întrebase: „Şi ce faci tu când nu studiezi silitoare?“ 

Ea a bâlbâit ceva de genul: 

— Mă joc prin jurul Colegiului. Mă joc... şi-atât. 

El a zis: 

— la să-ţi văd mâinile, copilă. 

Şi-a întins mâinile la inspecţie şi el i le-a luat şi le-a 
întors să-i analizeze unghiile. Lângă el, daimonul lui stătea 
ca un Sfinx pe covor, mişcându-şi coada din când în când şi 
uitându-se fără să clipească la Lyra. 

— Murdare, spuse Lord Asriel, împingându-i mâinile 
înapoi. Aici nu vă pun să vă spălaţi? 

— Ba da, răspunse ea. Însă unghiile Capelanului sunt 
întotdeauna murdare. Sunt şi mai murdare decât ale mele. 

— El e un om învăţat. Tu ce scuză ai? 

— Cred că le-am murdărit după ce m-am spălat. 

— Pe unde te joci de te murdăreşti în halul ăsta? 

Se uită la el suspicios. Avea sentimentul că era 
interzis să te duci pe acoperiş, deşi nimeni nu spusese asta 
cu adevărat. 

— În camerele vechi, spuse ea în cele din urmă. 

— Şi mai unde? 

— În Lutărie, uneori. 

— Şi? 

— La Jericho şi la Port Meadow. 

— Nicăieri altundeva? 

— Nu. 

— Eşti o mincinoasă. Te-am văzut pe acoperiş chiar 
ieri. 

Îşi muşcă buza şi tăcu. Se uita la ea sardonic. 

— Deci te joci şi pe acoperiş, continuă el. Mergi 
vreodată la Bibliotecă? 

— Nu. Dar am găsit o cioară pe acoperişul Bibliotecii, 
continuă ea. 

— Chiar? Tu ai prins-o? 

— Avea un picioruş bolnav. Am vrut s-o omor şi s-o 
prăjesc, dar Roger a zis că trebuie să o ajutăm să se facă 
bine. Aşa că i-am adus resturi de mâncare şi nişte vin, după 
care s-a făcut bine şi şi-a luat zborul. 


— Cine-i Roger? 

— Prietenul meu. Băiatul de la bucătărie. 

— Aha. Deci aţi străbătut tot acoperişul... 

— Nu pe tot. Nu poţi să te urci pe Clădirea Shelton 
pentru că trebuie să sari de pe Turnul Pelerinului peste un 
hău. Este un luminator care se deschide către acoperiş, dar 
nu-s destul de înaltă să ajung la el. 

— Aţi fost pe toate acoperişurile cu excepţia Clădirii 
Shelton. Dar în subsol? 

— În subsol? 

— Colegiul e la fel de mare sub pământ ca şi 
deasupra lui. Sunt surprins că nu aţi aflat asta până acum. 
Ei bine, o să plec acum. Arăţi destul de sănătoasă. Poftim. 

Căută prin buzunar şi scoase un pumn de monede, 
din care îi dădu 5 dolari de aur. 

— Nu te-au învăţat să spui mulţumesc? întrebă el. 

— Mulţumesc, mormăi ea. 

— Îl asculţi pe Stăpân? 

— O, da, bineînţeles. 

— Şi îi respecţi pe învăţaţi? 

— Da. 

Daimonul Lordului Asriel râse uşor. Era primul sunet 
pe care îl scotea, şi Lyra roşi. 

— Mergi şi te joacă, atunci, spuse Lordul Asriel. 

Lyra se întoarse şi se îndreptă glonţ spre uşă uşurată, 
amintindu-şi să se întoarcă şi să arunce în fugă un „la 
revedere“. 

Aşa se petrecuse viaţa Lyrei, înainte de ziua în care a 
decis să se ascundă în Camera de Odihnă şi în care a auzit 
pentru prima oară despre Praf. 

Şi bineînţeles că Bibliotecarul n-avea dreptate când îi 
spunea Stăpânului că nu ar fi fost interesată. Ar fi ascultat 
cu mare atenţie, acum, pe oricine i-ar fi putut spune ceva 
despre Praf. Urma să audă mult mai multe în lunile viitoare 
şi, în cele din urmă, ar fi ştiut despre Praf mai multe decât 
oricine din lume, însă între timp, în jurul ei la Jordan se trăia 
o viaţă intensă. 

Şi în orice caz era ceva diferit la care să te gândeşti. 


Un zvon străbătea străzile de câteva săptămâni: un zvon 
care-i făcea pe unii să râdă, pe alţii să amuţească, aşa cum 
unii oameni iau fantomele în râs iar altora le e frică de ele. 
Nimeni nu-şi putea imagina de ce începuseră să dispară 
copii. 

Se întâmpla cam aşa. 

La estul marelui fluviu Isis, înţesat cu barje încărcate 
de cărămizi abia mişcându-se, cu bărci cu asfalt şi vase 
pline cu porumb, după Henley şi Maidenhead, înspre 
Teddington, unde ajunge fluxul Oceanului German şi chiar 
mai departe: la Mortlake, după casa marelui magician Dr. 
Dee, lăsând în urmă Falkeshall, unde se întind grădinile 
plăcerilor, luminate ziua de strălucirea fântânilor arteziene 
şi de arce frumos împodobite, iar noaptea de lămpi şi 
artificii; după Palatul White Hall, unde Regele îşi ţine 
săptămânalul său Consiliu al Senatului; după Turnul Shot, 
din care se revarsă fără încetare o ploaie măruntă de 
plumb topit în cuvele cu apă neagră; şi încă mai departe, 
până la locul în care râul acum întins, învolburat şi murdar 
face un cot larg spre sud. 

Aici este Limehouse, şi acesta este copilul care va 
dispărea. 

Se numeşte Tony Makarios. Mamă-sa crede că are 
nouă ani, însă memoria ei e roasă de băutură; băiatul poate 
să aibă opt ani sau zece. Numele de familie e grecesc însă, 
la fel ca şi cu vârsta, şi asta e o presupunere a maică-sii, 
pentru că el seamănă mai mult cu un chinez decât cu un 
grec, şi-i mai curge prin vine şi sânge de irlandez, de 
skraeling şi de lascar, din partea mamei. Tony nu e prea 
isteţ însă are o moliciune puţin stângace, care-l îndeamnă 
uneori să-şi îmbrăţişeze puternic mama şi să-i lipească un 
sărut umed pe obraz. Biata femeie este de obicei prea 
ameţită să iniţieze ea însăşi o aşa procedură, însă îi 
răspunde cu destul de multă căldură de îndată ce 
realizează ce se întâmplă. 

Acum Tony pierde vremea prin piaţa de pe strada Pie. 
Îi este foame. Abia s-a înserat şi n-o să primească de 
mâncare acasă. Are un şiling în buzunar, pe care un soldati 


l-a dat ca să-i ducă un mesaj mândrei lui, însă Tony n-are 
de gând să-l cheltuiască pe mâncare, când ştie că poate să 
ia atâtea pe gratis. 

Aşa că se plimbă prin piaţă, printre tarabele cu haine 
vechi şi cele cu răvaşe norocoase şi zodii, printre vânzători 
de fructe şi vânzătorul de peşte prăjit, cu micuțul lui 
daimon pe umăr, o vrabie, uitându-se încolo şi-ncoace; iar 
când un tarabagiu şi daimonul său se uită în altă parte, 
pasărea ciripeşte scurt şi Tony îndeasă degrabă în bluza 
largă un măr sau vreo două nuci şi, în final, o plăcintă 
caldă. 

Tarabagiul vede şi strigă şi daimonul-pisică sare, însă 
vrabia lui Tony şi-a luat zborul iar Tony însuşi a ajuns deja 
în stradă. Urmează blesteme şi înjurături care îl însoțesc, 
dar nu prea departe. Se opreşte din alergat pe treptele 
Oratoriului Sfânta Caterina, unde se aşază şi-şi scoate 
premiul aburind şi turtit, lăsând o dâră de sos pe cămaşă. 

E urmărit. O doamnă într-o pelerină portocalie cu 
guler de vulpe, o doamnă tânără şi frumoasă al cărei păr 
negru străluceşte delicat în umbra glugii îmblănite, stă în 
uşa Oratoriului, la câţiva paşi mai sus de el. Poate că s-a 
terminat slujba, fiindcă lumina vine din spatele ei, de 
dincolo de uşă, orga se aude cântând, iar doamna are în 
mână un breviar bătut cu pietre preţioase. 

Tony nu ştie nimic din toate acestea. Cu faţa 
înfundată în plăcintă, cu tălpile goale lipite între ele şi cu 
degetele răsucite înăuntru, mestecă şi înghite în timp ce 
daimonul se transformă în şoarece şi-şi piaptănă mustăţile. 

Daimonul tinerei doamne iese de sub pelerina din 
blană de vulpe. Arată ca o maimuţă, dar nu una obişnuită: 
blana îi e lungă şi mătăsoasă, de un auriu strălucitor şi 
intens. Cu mişcări sinuoase coboară treptele către băiat şi 
se aşază cu o treaptă deasupra lui. 

Apoi şoarecele simte ceva şi devine vrabie din nou, 
întorcând o clipă capul într-o parte şi ţopăie doi paşi mai 
încolo, pe piatră. 

Maimuţa se uită la vrabie, vrabia se uită la maimuţă. 

Maimuţa se apropie încet. Mâna-i e mică şi neagră, 


unghiile arată ca nişte gheare cornoase, mişcările îi sunt 
blânde şi ispititoare. Vrabia nu rezistă. Sare mai departe, şi 
mai departe, şi apoi, dintr-o fluturare, ajunge pe mâna 
maimuţei. 

Maimuţa o ridică şi se uită atent la ea înainte să se 
ridice în picioare şi să se întoarcă la omul ei, luând 
daimonul-vrabie cu ea. Doamna îşi apleacă parfumatul cap 
şi-i şopteşte. 

Tony se întoarce, nu se poate abtine. 

— Ratter! spuse el, pe jumătate alarmat, cu gura 
plină. 

Vrabia ciripeşte. Trebuie să fie în siguranţă. Tony 
înghite îmbucătura şi cască ochii. 

— Bună, spuse frumoasa doamnă. Cum te cheamă? 

— Tony. 

— Unde locuieşti, Tony? 

— Aleea Clarice. 

— Cu ce e plăcinta? 

— Cu carne de vită. 

— Şocolatul îţi place? 

— În! 

— Ştii, se întâmplă că am mai mult şocolat decât aş 
putea bea. Nu vrei să vii cu mine să mă ajuţi să-l beau? 

E pierdut, gata. Era pierdut din momentul în care 
daimonul întârziat la minte a sărit în palma maimuţei. Le 
urmează pe frumoasa doamnă şi maimuța aurie pe strada 
Danemarca şi de-a lungul cheiului Spânzuratului, şi în jos 
pe scările Regelui George, spre o uşiţă mică şi verde, dintr- 
o latură a unui mare depozit. Doamna bate la uşă, uşa se 
deschide, intră cu toţii, uşa se închide. Tony nu va mai ieşi 
niciodată - cel puţin nu pe unde a intrat. Şi nu-şi va mai 
vedea mama niciodată. Ea, o biată beţivă, va crede că ela 
fugit de acasă şi, când îşi va aminti de băiat, va crede că a 
fost vina ei şi va jeli din toată inima plină de remuşcări. 

Micuţul Tony Makarios nu era singurul copil prins de 
doamna cu maimuța aurie. A mai găsit alţi doisprezece, 
băieţi şi fete, niciunul mai în vârstă de doisprezece ani. 
Deşi, de vreme ce toţi aveau un trecut similar, niciunul nu 


era sigur de vârsta lui. Ceea ce Tony nu observase, desigur, 
era elementul care-i unea. Niciunul dintre copiii adunaţi în 
crama călduţă şi plină de aburi nu ajunsese la vârsta 
pubertăţii. 

Buna doamnă l-a văzut aşezându-se pe o bancă 
rezemată de perete şi primind de la o servitoare tăcută o 
cană de şocolat din oala de pe soba de tuci. Tony mâncă 
restul de plăcintă şi bău licoarea dulce şi fierbinte, fără să 
bage prea mult de seamă ce era în jurul lui. lar ce era în 
jurul lui nu îl băga în seamă prea mult: era prea mic să 
reprezinte o ameninţare şi prea nesimţitor ca să dea vreo 
satisfacţie în calitate de victimă. 

Un alt băiat puse întrebarea firească: 

— Hei, doamnă! Pentru ce ne-ai adus aici? 

Era un prăpădit, cu o figură aspră, cu urme de şocolat 
pe buza de sus şi cu un şobolan negru şi sfrijit drept 
daimon. Doamna stătea lângă uşă şi vorbea cu un bărbat 
solid cu alură de căpitan de vas şi, când se întoarse să-i 
răspundă, păru atât de angelică în lumina sfârâitoare a 
lămpii cu petrol încât copiii tăcură brusc. 

— Vrem să ne ajutaţi, spuse ea. Nu vă supăraţi că vă 
cerem ajutorul, nu? 

Nimeni nu sufla o vorbă. Toţi se uitau uimiţi, 
intimidaţi deodată. Nu văzuseră niciodată aşa o doamnă. 
Era aşa de graţioasă şi de dulce şi de blândă încât li se 
părea că nu meritau aşa un noroc, şi orice ar fi cerut i-ar fi 
dat cu bucurie, doar ca să mai stea un pic în preajma ei. 

Ea le spuse că urmau să plece într-o călătorie. Urmau 
să fie bine hrăniţi şi îmbrăcaţi cu haine călduroase, iar cei 
care doreau puteau să trimită mesaje familiilor lor şi să le 
spună că erau în siguranţă. Căpitanul Magnusson urma să-i 
îmbarce pe vasul său foarte curând şi, când mareea le va 
permite, o vor porni pe mare spre Nord. 

In curând, cei câţiva care doreau să trimită un mesaj 
acasă se strânseră în jurul frumoasei doamne care scria 
după dictare cele câteva rânduri şi, după ce îi lăsa să zgârie 
câte un X stângaci în josul paginii, o băga împăturită într-un 
plic parfumat şi scria adresa pe care i-o spuneau. Tony ar fi 


vrut şi el să-i trimită ceva mamei lui, însă era foarte realist 
în ceea ce priveşte capacitatea ei de a o citi. Trase de 
mâneca din blană de vulpe a doamnei şi şopti că i-ar plăcea 
să-i spună mamei lui unde pleacă, şi restul. Doamna îşi 
înclină graţiosul cap apropiindu-se îndeajuns de aproape de 
trupul lui rău mirositor ca să poată auzi, îl mângâie pe 
creştet şi îi promise că o să transmită mesajul mai departe. 

Apoi, copiii se strânseră ciorchine să-şi ia rămas-bun. 
Maimuţa aurie îi mângâia pe ceilalţi daimoni şi toţi se 
atinseră de blana de vulpe ca să le meargă bine, sau ca şi 
cum ar fi luat de la doamnă cine ştie ce putere, sau 
speranţă, sau bunătate. Doamna le ură drum bun şi îi dădu 
în grija bravului căpitan, la bordul şalupei cu aburi de la 
debarcaderul de pe chei. Cerul se întunecase, râul era o 
masă de  luminiţe plutitoare. Doamna rămase pe 
debarcader şi le făcu din mână până când nu le mai văzu 
deloc feţele. 

Apoi se întoarse înăuntru, cu maimuța aurie cuibărită 
la piept, şi aruncă mănunchiul de scrisori în sobă înainte de 
a pleca pe acelaşi drum pe care venise. 

Copiii de mahala erau uşor de ademenit, însă oamenii 
îşi dădură seama în cele din urmă şi poliţia fu stârnită cu 
greu să ia măsuri. O vreme vrăjile încetară. Dar se născuse 
un zvon, care încet-încet se schimbă, crescu, se răspândi şi 
când, după o vreme, dispărură câţiva copii din Norwich, şi 
apoi din Sheffield, şi din Manchester, oamenii acelor locuri, 
care auziseră de dispariţiile din alte părţi, au adăugat noi 
dispariţii la întreaga poveste şi i-au dat o amploare şi mai 
mare. 

Şi aşa crescu o legendă despre un grup misterios de 
vrăjitori care răpeau copii. Conducătorul lor, spuneau unii, 
era o frumoasă doamnă, alţii spuneau că e un bărbat înalt 
cu ochii roşii, iar o a treia poveste era despre un tânăr care 
râdea şi cânta victimelor, care ajungeau să-l urmeze ca 
oile. 

Cât despre locul unde îi duceau pe aceşti copii 
pierduţi, nu erau două poveşti la fel. Unii spuneau că îi 
duceau în lad, sub pământ, pe Tărâmul Zânelor. Alţii 


spuneau că erau duşi la o fermă unde erau ţinuţi şi 
îngrăşaţi pentru a fi mâncaţi. Alţii, că aceşti copii erau ţinuţi 
şi vânduți ca sclavi tătarilor... Şi aşa mai departe. 

Dar un lucru cu care toţi erau de acord era numele 
acestor răpitori invizibili. Trebuiau să aibă un nume, sau să 
nu li se zică în niciun fel. A vorbi despre ei - în special dacă 
erai la căldurică şi la adăpost, acasă, sau la Colegiul Jordan 
- era delicios. lar numele care părea să se fi instaurat, fără 
ca cineva să ştie de ce, era Cobleri. 

— Să nu întârzii pe-afară, că te fură Coblerii. 

— Vară-mea din Northampton cunoaşte o femeie 
căreia Coblerii i-au luat băieţelul... 

— Coblerii au fost văzuţi în Stratford. Se zice că se 
îndreaptă spre sud! 

Şi, inevitabil: 

— Hai să ne jucăm de-a copiii şi de-a Coblerii! 

Aşa îi spuse şi Lyra lui Roger, băiatul de la bucătăria 
Colegiului Jordan. Ar fi urmat-o până la capătul pământului. 

— Cum se joacă? 

— Te ascunzi, şi eu te găsesc, şi te tai în două, ştii, 
cum fac Coblerii. 

— Habar n-ai cum fac ei. Poate că nu fac asta. 

— Ţi-e teamă, ai? Văd eu. 

— Ntz. Oricum, nu cred în ei. 

— Eu cred, spuse ea hotărât. Da' nici mie nu mi-e 
frică. Fac doar ce a făcut şi unchi-miu când a venit ultima 
oară la Jordan. L-am văz't. Era în Camera de Odihnă, şi era 
şi un musafir care nu era politicos, aşa că unchiu' i-a 
aruncat o privire dură şi omu' a căzut mort pe loc, cu 
spume la gură. 

— Niciodată n-a... încercă Roger cu îndoială... 
niciodată n-au vorbit nimic despre asta în bucătărie. 
Oricum, n-aveai voie în Camera de Odihnă. 

— Bineînţeles. N-ar zice ei aşa ceva servitorilor. Şi eu 
am fost în Camera de Odihnă, na. Oricum, unchiul meu face 
mereu chestia asta. A mai făcut-o unor tătari când l-au 
prins odată. L-au legat şi voia să-i scoată matele, da’ când a 
venit primul cu cuţitu', unchiu' doar ce s-a uitat la el şi ăla a 


căzut lat, după care a mai venit unu' şi i-a făcut aceeaşi 
fază, şi, în final, nu mai rămăsese decât unu'. Unchiul a 
spus că-l lasă în viaţă dacă-l dezleagă, aşa că l-a dezlegat 
după care unchiul l-a omorât oricum, ca să-i dea o lecţie. 

Roger era mai puţin sigur de povestea asta decât de 
Cobleri, însă povestea era prea bună ca s-o piardă, aşa că 
au jucat pe rând rolul Lordului Asriel şi al tătarilor pe ducă, 
folosind nişte şerbet pe post de spumă la gură. 

Totuşi, asta era doar o distracţie. Lyra nu renunţase 
la ideea de a se juca de-a Coblerii, aşa că îl îmbrobodi pe 
Roger şi-l târî în pivnițele de vin, în care intrară cu cheile de 
rezervă ale Chelarului. Împreună se furişară pe sub uriaşele 
bolți unde brantvinul şi vinul de Tokay, de Canary şi de 
Burgundy al Colegiului zăceau înfăşurate în pânze seculare 
de păianjeni. Arce din piatră străveche se ridicau deasupra 
lor, sprijinite pe stâlpi groşi cât zece trunchiuri de copaci, 
dale de piatră neregulate se întindeau la picioare şi peste 
tot erau aranjate, rastel după rastel, raft după raft, sticle şi 
butoaie. Era fascinant. Coblerii fiind din nou uitaţi, cei doi 
copii străbătură pivnita de la un capăt la altul, în vârful 
picioarelor, cu o lumânare în mâinile tremurânde, 
cercetând fiecare colţ întunecat, în mintea Lyrei crescând o 
singură întrebare, din ce în ce mai presantă: ce gust are 
vinul? 

Era un mod simplu de a răspunde. Lyra - în ciuda 
protestelor vii ale lui Roger - luă cea mai veche, mai 
contorsionată şi mai verde sticlă pe care o găsi şi, neavând 
cu ce să scoată dopul din plută, îi sparse gâtul. Ascunşi în 
cel mai îndepărtat colţ, sorbiră licoarea purpurie şi 
îmbătătoare, întrebându-se când o să se îmbete şi cum o 
să-şi dea seama că s-au îmbătat. Lyrei nu-i plăcu prea mult 
gustul, însă trebui să admită cât de măreț şi de complicat 
era. Cel mai nostim lucru era să-i priveşti pe cei doi daimoni 
ai lor, care păreau să fie din ce în ce mai zăpăciţi: cădeau 
unul peste altul, chicoteau fără rost şi îşi schimbau 
înfăţişarea în gargui, încercând să arate unul mai urât decât 
celălalt. 

În final, şi aproape simultan, copiii descoperiră ce 


înseamnă să fii beat: 

— Şi chiar le p/ace treaba asta? icni Roger, după ce 
vomită din plin. 

— Da, zise Lyra în aceeaşi stare. Şi mie îmi place, 
adăugă ea cu încăpățânare. 

Lyra nu învăţă nimic din episodul acela, cu excepţia 
faptului că joaca de-a Coblerii îi ducea în locuri interesante. 
Îşi aminti cuvintele unchiului din timpul ultimei lor 
întrevederi şi începu să exploreze subsolul, pentru că ceea 
ce se afla deasupra pământului era doar o mică parte din 
întreg. Ca nişte enorme ciuperci ale căror rădăcini se întind 
pe acrii întregi, Jordanul (care se înghesuia la suprafaţă cu 
Colegiul Sfântul Mihail, pe de o parte, Colegiul Gabriel, pe 
alta, şi cu Biblioteca Universitară în spate) începuse, 
cândva în Evul Mediu, să se întindă sub pământ. Tuneluri, 
puțuri, pivnițe, beciuri, scări săpaseră atât de mult în 
pământul de dedesubtul Jordanului şi pe atâtea sute de 
iarzi în jurul său, încât era la fel de mult aer dedesubtul 
pământului cât era deasupra; Colegiul Jordan stătea pe un 
fel de spumă de pietre. 

Şi acum, că Lyra prinsese gustul explorării acestui 
spaţiu, îşi abandonă bântuiala obişnuită pe Alpii neregulaţi 
de pe acoperişurile Colegiului şi se cufundă împreună cu 
Roger în acest tărâm de jos. Jocul de-a Coblerii se 
transformase într-o vânătoare de Cobleri, căci nimic nu 
părea mai probabil decât că ei se ascundeau sub pământ. 

Într-o zi, ea şi Roger îşi croiră drum către cripta de 
dedesubtul  Oratoriului. Generaţii de Stăpâni fuseseră 
îngropaţi acolo, fiecare într-un sicriu din stejar căptuşit cu 
plumb, în nişte nişe săpate în pereţii de piatră. Numele le 
era scris pe o placă din piatră, dedesubt: 


Simon Le Clerc, Stăpân, 1765-1789, Gerebaton 
Requiescant în pace 
— Ce vrea să zică asta? spuse Roger. 
— Prima parte e numele iar partea a doua e în 
romană. Şi datele de la mijloc sunt când a fost el Stăpân. 
Celălalt nume trebuie să fie al daimonului. 


Se plimbară de-a lungul criptei în tăcere, descoperind 
cuvintele de pe mai multe inscripţii: 


Francis Lyall, Stăpân, 1748-1765, Zohariel 
Requiescant în pace 


Ignatius Cole, Stăpân, 1745-1748, Musca 
Requiescant în pace 


Pe fiecare sicriu, văzu Lyra cu interes, pe o placă din 
alamă era imaginea unei alte făpturi: aici un vasilisc, aici o 
femeie frumoasă, acolo un şarpe, dincolo o maimuţă. 

Îşi dădu seama că erau imaginile daimonilor celor 
morţi. Când oamenii deveneau adulţi, daimonii lor îşi 
pierdeau puterea de a se schimba şi luau o singură formă, 
pe care o păstrau în permanenţă. 

— Sicriele astea au schelete în ele, şopti Roger. 

— Carne în putrefacție, şopti Lyra. Şi viermi care le 
mişună în orbite. 

— Tre’ să fie stafii p'aici, spuse Roger tremurând, cu 
un sentiment amestecat de teamă şi plăcere. 

În spatele primei cripte găsiră un culoar de trecere 
de-a lungul căruia se întindeau rafturi nesfârşite din piatră. 
Fiecare raft era împărţit în secţiuni pătrate şi în fiecare 
secţiune era câte un craniu. 

Daimonul lui Roger, cu coada bine strânsă între 
picioare, tremura tare şi scoase un urlet înăbuşit. 

— Şşşt, spuse el. 

Lyra nu îl putea vedea pe Pantalaimon dar ştia că, în 
forma lui de molie, stătea pe umărul ei şi, cel mai probabil, 
tremura şi el. 

Se întinse şi ridică uşor primul craniu din lăcaşul său. 

— Ce faci? întrebă Roger. Nu tre' să le-atingi! 

Ea îl întoarse pe toate feţele, nebăgându-l în seamă 
pe Roger. Deodată ceva căzu din gaura de la baza craniului 
- îi trecu printre degete şi se lovi cu zgomot de podea, iar 
Lyra aproape că scăpă craniul din mână de frică. 

— E o monedă! exclamă Roger, începând să pipăie pe 


jos după ea. Poate-i o comoară! 

O ridică şi o ţinu în lumina lumânării şi amândoi se 
uitară cu ochii larg deschişi. Nu era o monedă, ci un mic 
disc din bronz cu o inscripţie gravată rudimentar, şi care 
înfăţişa o pisică. 

— E ca alea de pe sicrie, spuse Lyra. Este daimonul 
lui. Asta trebuie să fie. 

— Mai bine-l pui la loc, zise Roger speriat, iar Lyra 
întoarse craniul în sus şi puse discul la loc în locul său 
străvechi, după care aşeză craniul pe raft. 

Fiecare dintre celelalte cranii pe care le-au găsit avea 
un disc-daimon, înfăţişând tovarăşul de o viaţă al celui 
mort, alături de acesta şi pe lumea cealaltă. 

— Cine crezi că erau ăştia când trăiau? spuse Lyra. 

— Probabil că învăţaţi, cred. Numa’ Stăpânii au primit 
sicrie. Probabil că au fost atâţia învăţaţi de-a lungul 
secolelor, că n-au mai avut loc să-i îngroape cu totu' şi le-a 
tăiat doar capu’ şi l-a păstrat. Şi, oricum, asta-i partea cea 
mai importantă. 

N-au găsit niciun Cobler, dar catacombele de sub 
Oratoriu fură prilej de ocupaţie pentru Lyra şi Roger zile 
întregi. Odată, Lyra a încercat să joace o festă unora dintre 
învățații care sălăşluiau sub Oratoriu schimbând între ele 
discurile de la baza craniilor astfel încât daimonii lor să fie 
puşi invers. Pantalaimon s-a impacientat atât de tare când 
a văzut-o ce face încât s-a transformat în liliac şi a început 
să zboare frenetic în sus şi-n jos, dându-i Lyrei cu aripile 
peste faţă, dar ea nu l-a băgat în seamă: era o glumă mult 
prea bună să o irosească. Oricum, pe urmă a plătit scump 
distracţia. Pe când era în pat, în cămăruţa ei de la capătul 
Scării Douăsprezece, a primit o vizită din partea unor 
creaturi ale nopţii nu prea plăcute, şi s-a trezit ţipând în 
faţa celor două siluete înfricoşătoare, înfăşurate în robe, 
care stăteau la căpătâiul patului ei arătând spre cap cu 
falangele lor osoase, după care şi-au scos glugile şi au 
dezvelit nişte cioturi roşii în locul unde trebuia să le fie 
capul. S-au retras numai după ce Pantalaimon s-a făcut leu 
şi a început să ragă furios la ele, dematerializându-se uşor 


în substanţa peretelui până când le rămaseră vizibile doar 
braţele, apoi mâinile uscate, de un galben-cenuşiu, apoi 
degetele într-o continuă frământare, apoi nimic. Dimineaţa 
la prima oră, Lyra se grăbi în catacombe şi puse discurile cu 
daimonii fiecare la locul cuvenit, şoptind craniilor: 

— Îmi pare rău, îmi pare tare rău! 

Catacombele erau mult mai mari decât pivnițele de 
vinuri, într-adevăr, dar aveau şi ele o limită. După ce au 
explorat fiecare colţişor al acestora şi s-au asigurat că nu 
era niciun Cobler de găsit pe acolo, îşi îndreptară atenţia în 
altă parte - dar nu înainte de a fi văzuţi părăsind cripta de 
către Mijlocitor, care îi chemă înapoi în Oratoriu. 

Mijlocitorul era bărbat rotofei şi bătrâior, cunoscut 
sub numele de Părintele Heyst. Treaba lui era să conducă 
toate slujbele de la Colegiu, să ţină predici, să se roage şi 
să asculte spovedanii. Când Lyra era mică, el manifestase 
un interes deosebit pentru bunăstarea ei spirituală, numai 
pentru a fi apoi uimit de indiferența ei şireată şi de 
penitenţele nesincere. Lyra nu era promițătoare din punct 
de vedere spiritual, declarase el. 

Când l-au auzit că îi cheamă, Lyra şi Roger se 
întoarseră fără nicio tragere de inimă, târându-şi picioarele 
în întunericul mucegăit al Oratoriului. Lumânările pâlpâiau 
din loc în loc în faţa imaginilor unor sfinţi iar din casa orgii 
se auzeau nişte zăngănituri, pentru că se făceau unele 
reparaţii; un servitor lustruia balustrada de bronz. Părintele 
Heyst le făcu semn din uşa sacristiei. 

— Unde aţi fost? îi întrebă. V-am văzut intrând aici de 
două sau de trei ori deja. Ce puneţi la cale? 

Tonul său nu era acuzator, ci suna ca şi cum ar fi fost 
sincer interesat. De pe umărul stăpânului său, daimonul 
acestuia scoase la ei o limbă de şopârlă. 

Lyra spuse: 

— Voiam să ne uităm jos, în criptă. 

— Şi la ce, mă rog? 

— La... ăă... la sicrie. Am vrut să vedem toate sicriele, 
spuse ea. 

— Şi pe tine, continuă el, întorcându-se spre Roger - 


daimonul lui Roger dădu neliniştit din coada lui de terier ca 
să îl îmbuneze - cum te cheamă? 

— Roger, Părinte. 

— Pari să fii servitor, unde lucrezi? 

— La bucătărie, Părinte. 

— N-ar trebui să fii acolo acum? 

— Da, Părinte. 

— Atunci, fuga marş. 

Roger se întoarse şi fugi. Lyra făcea desene cu 
piciorul pe podea. 

— Cât despre tine, Lyra, spuse Părintele Heyst, mă 
bucur să văd că te interesează ceea ce se află în Oratoriu. 
Eşti un copil tare norocos să fii înconjurată de atât de multă 
istorie. 

— Mhm, spuse Lyra. 

— Dar mă cam îndoiesc de calitatea tovarăşilor pe 
care ţi-i alegi. Te simţi singură, copilă? 

— Nu, spuse ea. 

— Nu mă refer la Roger, băiatul de la bucătărie. 
Vreau să spun, copii ca şi tine. De viţă nobilă. Ai vrea să ai 
nişte tovarăşi de genul acesta? 

— Nu. 

— Dar, poate alte fetiţe...? 

— Nu. 

— Vezi tu, niciunul dintre noi nu ar vrea să te priveze 
de vreuna dintre micile plăceri şi ocupaţii ale copilăriei. 
Uneori cred că trebuie să te simţi destul de singură aici, în 
compania învăţaţilor bătrâni, Lyra. Asta simţi - aşa e? 

— Nu. 

Îşi încrucişă degetele mari peste palmele strânse, 
incapabil să se gândească ce altceva ar mai putea să o 
întrebe pe această copilă încăpăţânată. 

— Dacă te supără ceva, spuse el în final, ştii că poţi 
veni oricând la mine să îmi spui. Sper că ştii că poţi face 
asta oricând. 

— Da, spuse ea. 

— Îţi faci rugăciunile? 

— Da. 


— Bravo. Bine, hai, fugi acum. 

Cu un oftat de uşurare abia ascuns, Lyra se întoarse 
Şi ieşi. 

Cum nu reuşise să găsească Cobleri în criptă, Lyra 
porni din nou la atac pe străzi. Acolo se simţea ca acasă. 

Apoi, când aproape că îşi pierduse interesul în ceea 
ce îi privea, Coblerii îşi făcură apariţia la Oxford. 

Prima oară când a auzit de ei a fost când a dispărut 
un băiat pe care îl cunoştea, dintr-o familie de gitani. 

Era cam pe vremea Târgului de Cai, iar Canalul era 
înţesat de bărcuţe şi alte ambarcaţiuni cu negustori şi 
călători, iar cheiurile numite Jericho străluceau în luciul 
harnaşamentelor lustruite şi fremătau de tropăitul copitelor 
şi de agitația târguielilor. Lyrei îi plăcuse dintotdeauna 
Târgul de Cai; pe lângă şansa de a se bucura gratis de o 
plimbare cu un cal care-nu-era-chiar-atât-de-bine-păzit, mai 
existau şi nenumărate posibilităţi de a provoca un adevărat 
război. 

Şi anul acesta Lyra avea un plan măreț. Inspirată de 
capturarea bărcii de anul trecut, ea intenţiona ca de data 
aceasta să facă o călătorie adevărată înainte de a fi prinsă. 
Dacă ea şi cu amicii ei de la bucătăriile colegiilor ar putea 
ajunge la Abinddon, ar putea face ravagii la stăvilar... 

Dar anul acesta nu avea să fie niciun război. Cum 
hoinărea în soarele dimineţii la marginea şantierului din 
Port Meadow, împreună cu vreo câţiva pierde-vară de-ai ei, 
pasând o ţigară furată de la unul la altul şi suflând fumul în 
sus ostentativ, Lyra auzi un țipăt scos de o voce pe care o 
recunoscu. 

— Ce-aţi făcută cu el, nemernicilor blestemaţi? 

Era o voce puternică, o voce de femeie, dar o femeie 
cu plămâni de fier. Lyra se uită imediat după ea, pentru că 
era Ma Costa, care o pocnise zdravăn de două ori, dar care 
îi dăduse şi turtă dulce caldă de trei ori şi a cărei familie era 
recunoscută pentru grandoarea şi somptuozitatea bărcii lor. 
Erau prinți printre gitani, iar Lyra avea o mare admiraţie 
pentru Ma Costa, dar intenţiona să o mai evite ceva timp, 
pentru că, de fapt, a lor fusese barca pe care o deturnase 


cu un an în urmă. 

Unul dintre derbedeii din jurul Lyrei se aplecă 
instinctiv şi luă o piatră în momentul în care auzi tunetul 
vocii, dar Lyra zise: 

— Las-o jos. E supărată tare. Dacă-ţi trage una, îţi 
rupe şira spinării într-o secundă. 

În realitate, Ma Costa părea mai mult neliniştită decât 
furioasă. Bărbatul căruia i se adresa, un negustor de cai, 
ridica din umeri şi îşi desfăcea braţele neputincios. 

— Păi, habar n-am, spunea el, era aici ş' într-o clipă a 
dispărut. N-am putut să văd un' s-a dus... 

— Pă tine te ajuta! Îți ţinea caii tăi nenorociti! 

— Păi atuncea trebuia să stea aicea, nu? Fuge, aşa, în 
mijlocul trebii... 

Nu mai continuă pentru că Ma Costa îi arse o lovitură 
puternică peste cap, după care continuă cu aşa un arsenal 
de înjurături, palme şi lovituri încât acesta începu să urle 
disperat şi se întoarse să fugă. Ceilalţi negustori de cai din 
apropiere se hlizeau de zor iar un mânz speriat începu să 
lovească la întâmplare cu picioarele din spate. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Lyra un copil gitan care 
urmărise cu gura căscată. De ce-i supărată? 

— Fi'su. Billy. O zice că l-a luat Coblerii. Şi s-ar 
putea... io nu l-am mai văzut dă când... 

— Coblerii? Au ajuns Coblerii la Oxford? 

Băiatul se întoarse să îşi cheme prietenii care o 
urmăreau cu toţii pe Ma Costa. 

— Ea nu ştie ce să-ntâmplă acuma. Nu ştie că 
Coblerii-i acu' aici. 

Vreo şase puşlamale se întoarseră uitându-se la ea în 
derâdere, iar Lyra aruncă ţigara recunoscând imediat că 
era cazul să se pregătească de luptă. 

Toţi daimonii se schimbară într-o clipă în războinici: 
fiecare copil era însoţit de colţi, gheare sau ţepi, dar 
Pantalaimon, dispreţuind imaginaţia limitată a acestor 
daimoni de gitani, se făcu un dragon fioros, de mărimea 
unui câine de vânătoare. 

Înainte însă de a putea intra cu toţii în luptă cum se 


cuvine, chiar Ma Costa interveni în forţă, plesnind serios 
vreo doi gitani şi înfruntând-o pe Lyra ca un adevărat 
boxer. 

— L-ai văzută? o întrebă pe Lyra, l-ai văzută pă Billy? 

— Nu, spuse Lyra. Doar ce-am ajuns. Nu l-am văzut 
pe Billy de luni întregi. 

Daimonul Ma Costei se rotea în aer deasupra capului 
ei; era un şoim cu ochii galbeni şi fioroşi, care scruta zarea 
în stânga şi în dreapta, fără să clipească. Lyra era de-a 
dreptul înspăimântată. Nimeni nu-şi făcea griji pentru un 
copil care dispărea pentru câteva ore, cu atât mai puţin un 
copil de gitan: în lumea strâmtă şi strâns legată a gitanilor 
de pe apă, toţi copiii erau consideraţi un lucru de mare preţ 
şi erau iubiţi neobişnuit de mult, iar o mamă ştia că, dacă 
un copil dispăruse din ochii eí, nu era, fără nicio îndoială, 
departe de ochii alteia, care îl va proteja instinctiv. 

Dar, iat-o pe Ma Costa, o regină printre gitani, 
cuprinsă de disperare fiindcă îi dispăruse copilul. Ce se 
întâmpla? 

Ma Costa se uită cu disperare şi cu privirea pe 
jumătate oarbă la micul grup de copii, se întoarse şi o luă 
pe chei împiedicându-se de mulţime şi strigându-şi cât 
putea de tare odrasla. Deodată, copiii se întoarseră şi se 
uitară unul la altul, răzbunarea lor fiind dată uitării în faţa 
suferinţei Ma Costei. 

— Ce-i ăia, Cobleri? întrebă Simon Parslow, unul 
dintre însoțitorii Lyrei. 

Primul băiat gitan spuse: 

— Ştii, fură copii din toate ţările. Îi” pirați... 

— Ba nu-i pirați, interveni alt gitan. Îs canabali, d'aia 
le spune Cobleri. 

— Mănâncă copii? zise alt tovarăş al Lyrei, Hugh 
Lovat, un băiat din bucătăria de la Sf. Mihail. . 

— Nimeni nu ştie, spuse primul gitan. li ia d'aicea ş' 
nu-i mai vezi niciodată. 

— Toată lumea ştie asta, spuse Lyra. Noi ne jucăm 
d'a copiii şi coblerii de luni întregi, dinaintea voastră, pun 
pariu. Da' sunt sigură că nimeni nu i-a văzut pân-acu'. 


— Ba da, zise un băiat. 

— Cine? insistă Lyra. l-ai văzut tu? De unde ştii că nu- 
i doar unu' singur? 

— l-a văzut Charlie-n Banbury, spuse o fetiţă gitană. 
A venit să vorbească cu cucoana asta, în timp ce altu’ îi 
ducea copilu-n grădină. 

— Da, strigă Charlie, un băieţel gitan, io i-am văzut 
cân’ îl lua. 

— Cum arătau? întrebă Lyra. 

— Pă'... nu i-am văzut dârect, aşa, ştii, spuse Charlie. 
Da' le-am văzut camionu', adăugă el. A venit cu un camion 
mare alb. L-a băgat pă copil înăuntru ş-a plecat repede. 

— Da’ de ce le zice Cobleri? întrebă Lyra. 

— Că-i ca nişte cobe! Când vine, ştii că-i dă rău! 
spuse primul băiat gitan. Ne-a spus cineva în Northampton. 
A fost şi p'acolo şi toate alea. L-a luat pă fra-su lu' fata asta 
din Northampton şi ea a zis că când l-a luat ăia i-a spus c-o 
să-l mănânce. Toată lumea ştie. Îi prinde şi-i înghite. 

O fetiţă care stătea în apropiere începu să plângă 
tare. 

— Aia-i verişoara lu’ Billy. 

Lyra întrebă: 

— Cine-a fost ultimu’ care l-a văzut pe Billy? 

— lo, răspunseră şase voci. 

— lo l-am văzut când îi ţinea calu’ lu’ Johhny Fierelli. 

— lo l-am văzut lângă vânzătoru' dă mere-n zahăr. 

— lo l-am văzut când să dădea cu macaraua... 

După ce elucidă această problemă, Lyra ajunse la 
concluzia că Billy fusese văzut, fără niciun pic de îndoială, 
nu cu mult înainte de două ore. 

— Deci, spuse ea, la un moment dat, în ultimele două 
ore, trebuie să fi fost cobleri p'aici... 

Se uitară cu toţii în jur tremurând, în ciuda soarelui 
cald, a cheiului aglomerat, a mirosurilor familiare de 
smoală, cai şi frunză de fumat. Problema era că, deoarece 
nimeni nu ştia cum arată aceşti Cobleri, oricine ar fi putut fi 
unul, după cum a ţinut să sublinieze Lyra în faţa găştii 
terifiate care se afla acum în totalitate sub cârmuirea ei, 


copii de la colegiu şi gitani laolaltă. 

— Trebuie să arate ca oamenii normali, altfel i-ai 
vedea imediat, explică ea. Dac-ar veni numa' noaptea, ar 
putea arăta oricum. Da' la lumina zilei, tre' s-arate obişnuit. 
Deci oricare din toţi oamenii ăştia poa' să fie un cobler. 

— Ba nu-i, zise un gitănuş cu nesiguranţă. lo îi cunosc 
pă toţi ăştia d'aici. 

— Bine, na, nu din ăştia, da' poa' să fie oricare altu', 
spuse Lyra. Hai să mergem să-i căutăm! Pă ei şi camionul 
lor alb! 

Aceasta dădu naştere unui adevărat furnicar. Curând 
se alăturară şi alţi căutători şi, în scurt timp, vreo treizeci şi 
mai mult de gitănuşi făceau curse de la un capăt la celălalt 
al cheiurilor, intrând şi ieşind în trombă din grajduri, suindu- 
se pe macaralele şi schelele din şantier, sărind gardul pe 
pajiştea întinsă, balansându-se câte cincisprezece o dată pe 
podul mobil ce se legăna deasupra apei verzi, fugind ca 
vântul pe străduţele înguste ale Jerichoului, printre casele 
scunde şi terasate din cărămidă, şi în Oratoriul cu turn 
pătrat al Sfântului Barnabas, Chimistul. Jumătate dintre ei 
nu ştiau ce căutau, şi credeau că e doar o joacă bună, dar 
celor mai apropiaţi Lyrei chiar le era frică şi se cutremurau 
când zăreau o siluetă singuratică pe o alee mai dosită sau 
în semiîntunericul oratoriului: era un cobler? 

Bineînţeles că nu era. În cele din urmă, fără niciun 
succes, şi cu umbra dispariţiei reale a lui Billy atârnând 
greu deasupra tuturor, distracţia păru să ia sfârşit. Când să 
plece din Jericho, pentru că se apropia ora cinei, Lyra şi cei 
doi băieţi de la colegiu văzură nişte gitani adunaţi pe chei, 
chiar în apropiere de locul unde era acostată barca lui Ma 
Costa. Unele dintre femei plângeau zgomotos, iar bărbaţii 
stăteau în picioare în grupuri agitate, cu toţi daimonii într-o 
stare de mare tensiune, unii ridicându-se şi făcând cercuri 
în aer sau mârâind şi dezvelindu-şi colții la orice umbră. 

— Pun pariu că n-au curaj să vină aici, îi spuse Lyra 
lui Simon Parslow, când treceau pragul în Reşedinţa 
Colegiului Jordan. 

— Nu, spuse el nesigur. Da' ştiu c-a dispărut un copil 


de la Piaţă. 

— Cine? întrebă Lyra. Îi cunoştea pe aproape toţi 
copiii de la Piaţă, şi nu auzise de asta. 

— Jessie Reynolds, din şelărie. Nu era acolo când s-a 
făcut închiderea ieri şi se dusese doar să ia nişte peşte 
pentru ta-su, s'aibă la ceai. N-a mai venit înapoi şi n-a 
văzut-o nimeni. Au căutat pân’ toată Piaţa şi pă peste tot. 

— N-am auzit de asta! exclamă Lyra indignată. 

Considera faptul că nu i s-a raportat totul cu lux de 
amănunte, imediat după întâmplare, drept o scăpare 
majoră din partea supuşilor ei. 

— Păi d'abia ieri s-a-ntâmplat. Poate că acu’ o fi 
apărut. 

— O să întreb, zise Lyra şi se întoarse să plece. Dar 
nu apucă să iasă pe poarta masivă când o chemă Portarul. 

— Vino înapoi, Lyra! Nu mai ai voie să ieşi din Colegiu 
în seara asta. Ordinul Stăpânului. 

— De ce n-am voie? 

— Ţi-am spus. Aşa a poruncit Stăpânul. A spus: când 
vine nu mai are voie să iasă. 

— Prinde-mă... spuse Lyra şi o zbughi pe poartă 
înainte ca Portarul să poată trece pragul. 

Fugi pe străduţa îngustă şi ajunse pe aleea unde se 
descărca marfa pentru Piaţa Acoperită. Fiind ora închiderii, 
acum erau mai puţine camioane cu marfă dar Lyra văzu un 
grup de tineri care fumau şi vorbeau lângă poarta centrală, 
peste drum de zidul înalt de piatră al Colegiului Sf. Mihail. 
Lyra îl cunoştea pe unul dintre ei, un băiat în vârstă de 
şaisprezece ani pe care îl admira pentru că putea să scuipe 
mai departe decât oricare dintre cunoştinţele ei. Merse 
către ei şi aşteptă umilă ca el să o bage în seamă. 

— Maa, ce vrei? spuse el într-un final. 

— l-adevărat c-a dispărut Jessie Reynolds? 

— Da. De ce? 

— Că azi a dispărut un copil de gitan, d'aia. 

— Gitanii ăştia dispar tot timpul. După fiecare Târg de 
Cai dispar. 

— Ca şi caii, spuse unul din prietenii lui. 


— Asta-i altceva, spuse Lyra. Asta-i un copil. L-am 
căutat toată după masa şi copiii ăilalţi a spus că l-a luat 
Coblerii. 

— Cine? 

— Coblerii, ce, n-ai auzit de Cobleri? 

Era ceva cu totul nou şi pentru ceilalţi băieţi, şi în 
afară de câteva comentarii grosolane, ascultară cu toţii 
foarte atenţi ce le spusese Lyra. 

— Cobleri, spuse cunoştinţa Lyrei, al cărui nume era 
Dick. Ce tâmpenie! Gitanilor ăştia li se suie la cap tot felu' 
de idei tâmpite. 

— Au spus că a fost cobleri în Banbury acu' vo' două 
săptămâni, insistă Lyra, şi au dispărut cinci copii. Acuma 
probabil că vin la Oxford ca să ia copii d'ai noştri. Ei trebuie 
să fi fost ăia care au luat-o pe Jessie. 

— A dispărut un copil pe aleea Cowley, spuse alt 
băiat. Acuma mi-aduc aminte. Mătuşi-mea era acolo ieri, că 
ea vinde peşte cu cartofi dintr-o rulotă, ştii, şi ea a auzit... 
un băieţel, sau cam aşa ceva, asta-i... da’, de Cobleri n-am 
auzit. Nu există de-adevăratelea coblerii ăştia. Numai 
poveşti. 

— Ba da! spuse Lyra. l-au văzut gitanii. Gitanii cred 
că îi mănâncă pe copiii pe care îi prind şi... 

Se opri în mijlocul propoziției pentru că îi trecu 
deodată ceva prin minte. In seara aceea ciudată în care 
stătuse ascunsă în Camera de Odihnă, Lordul Asriel arătase 
un diapozitiv cu un om care ţinea o baghetă prin care 
curgeau râuri de lumină, iar lângă el era o siluetă micuță, 
cu mai puţină lumină în jurul ei; iar el spusese că este un 
copil; şi cineva întrebase dacă este un copil despicat iar 
unchiul ei spusese că nu, ăsta era principalul. Lyra îşi 
aminti că despicat înseamnă tăiat. 

lar apoi alt gând îi străpunse inima ca un cuţit: unde 
era Roger? 

Nu-l mai văzuse de dimineaţă... 

| se făcu deodată frică. Pantalaimon, leu în miniatură, 
sări în braţele ei şi începu să mârâie. Lyra îşi luă la 
revedere de la tinerii de lângă poartă şi o luă repede înapoi, 


pe strada Turl, după care fugi glonţ spre Colegiul Jordan, 
rostogolindu-se pe uşă cu o secundă înaintea daimonului, 
acum sub forma unui ghepard. 

Portarul făcea pe sfântul. 

— Am fost nevoit să îl sun pe Stăpân şi să îi spun, zise 
el. Nu prea i-a plăcut. N-aş vrea să fiu în locul tău pentru 
nimic în lume. 

— Unde-i Roger? întrebă ea 

— Nu l-am văzut. O s-o încaseze şi el, bine de tot, 
ohoho... când o să-l prindă domnul Cawston... 

Lyra fugi la bucătărie şi îşi făcu loc cu coatele prin 
aglomeraţia fierbinte, aburindă şi zăngănitoare. 

— Unde-i Roger? strigă ea. 

— La o parte, Lyra! Avem treabă aici! 

— Dar unde e? L-aţi văzut sau nu? 

Nimeni nu părea interesat. 

— Dar unde e? Trebuie să fi auzit! îi strigă Lyra 
bucătarului care îi aplică o pereche de palme şi o trimise 
afară imediat. 

Bernie, patiserul, încercă să o calmeze, dar ea nu 
voia cu niciun chip să se potolească. 

— L-au prins! Nenorociţii de cobleri, ar trebui să-i 
prindă şi să-i omoare pe toţi! li urăsc! Vouă nu vă pasă de 
Roger... 

— Lyra, toţi ţinem la Roger. 

— Ba nu, altfel v-aţi opri din treabă şi v-aţi duce să-l 
căutaţi chiar acum! Vă urăsc! 

— Roger poate să întârzie dintr-o sută de motive. 
Potoleşte-te. Avem de pregătit şi de servit cina în mai puţin 
de o oră; Stăpânul are musafiri la Reşedinţă şi o să 
mănânce şi el acolo, iar asta înseamnă că Bucătarul va 
trebui să aibă grijă ca mâncarea să ajungă acolo foarte 
repede, fără să se răcească, şi, orice s-ar întâmpla, Lyra, 
viaţa trebuie să meargă înainte. Sunt sigur că Roger o să 
apară el singur, la un moment dat... 

Lyra fugi din Bucătărie răsturnând un raft cu vase din 
argint şi ignorând valul de mânie pe care îl provocase. Se 
grăbi pe scări şi traversă Curtea pătrată dintre Capelă şi 


Turnul Palmer, până în Curtea Yaxley, unde se aflau cele 
mai vechi clădiri ale Colegiului. 

Pantalaimon, ghepard în miniatură, fugea în faţa ei de 
mânca pământul, sărind peste scări până sus, sub acoperiş, 
unde era dormitorul Lyrei. Lyra trânti uşa de perete, îşi 
trase scaunul şubred la fereastră, o dădu şi pe aceasta de 
perete şi se rostogoli afară. Chiar sub fereastră era un 
jgheab din piatră căptuşit cu plumb, lat cam de vreo 
treizeci de centimetri, iar ea, o dată ajunsă acolo, se 
întoarse şi începu să escaladeze acoperişul peste ţiglele 
aspre, până când ajunse în vârf. Când se văzu acolo, 
deschise gura şi ţipă. Pantalaimon, care se făcea 
întotdeauna pasăre când erau pe acoperiş, zbura împrejurul 
ei cârâind şi el cât îl ţinea ciocul, alături de ea. 

Cerul serii era scăldat în portocaliu, bej, crem şi roz: 
mici norişori de îngheţată de vanilie într-un cer mare, de 
portocală. Turlele şi turnurile Oxfordului stăteau mândre în 
jurul lor, la acelaşi nivel, nu mai înalte; la răsărit şi la apus 
se întindeau pădurile verzi de la Château-Vert şi White 
Ham. De undeva se auzea croncănit de ciori şi sunet de 
clopot, iar dinspre Oxpens, ritmul monoton al unui motor cu 
gaz anunţa plecarea zepelinului Poştei Regale de Londra. 
Lyra îl urmări cum se ridica din spatele turlei Capelei Sf. 
Mihail, la început mare cât vârful degetului ei mic când îl 
ţinea la distanţă, cu mâna întinsă, şi apoi din ce în ce mai 
mare, şi pe urmă mai mic, până când ajunse un singur 
punctuleţ sus, în cerul perlat. 

Se întoarse şi se uită în jos în pătratul umbrit al curţii, 
unde siluetele în pelerine negre ale învăţaţilor începuseră 
deja să se îndrepte, câte una sau două, spre Cantină, cu 
daimonii sprijinindu-se de ei, zburând sau stând calmi pe 
umerii lor. În Sală se aprindeau luminile; Lyra putu vedea 
cum vitraliile Sălii începeau să strălucească încet, încet, pe 
măsură ce un servitor se deplasa peste mese aprinzând 
lămpile de naftalină. Clopoţelul Intendentului începu să 
sune, anunțând că mai era o jumătate de oră până la 
servirea cinei. 

Aceasta era lumea ei. Voia să rămână aşa pentru 


totdeauna, dar lucrurile se schimbau în jurul ei, pentru că 
cineva, acolo, afară, fura copii. Se aşeză pe muchia 
acoperişului cu bărbia în pumni. 

— Mai bine ne-am duce să-l salvăm, Pantalaimon, 
spuse ea. 

— O să fie periculos, răspunse el. 

— Normal. Ştiu asta. 

— Ţi-aduci aminte ce spuneau în Camera de Odihnă? 

— Ce? 

— Ceva despre un copil de prin Arctica. Cel care nu 
atrăgea Praful. 

— Spuneau că e un copil întreg... ce-i cu el? 

— Poate că asta-i ce or să facă ei cu Roger, şi cu 
gitanii, şi cu ceilalţi copii. 

— Ce? 

— Păi, ce înseamnă întreg? 

— Habar n-am. Probabil că-i taie-n două. Cred că îi 
fac sclavi. Aşa ar fi mai folositori. Probabil că au mine pe- 
acolo. Mine de uraniu pentru atomcrafturi. Pot să jur că 
asta e... Şi dac-ar trimite oameni mari în mine ar muri 
imediat, aşa că trimit copii, pentru că ei costă mai puţin. 
Asta au făcut cu el. 

— Eu cred... 

Dar, ceea ce credea Pantalaimon trebui să aştepte, 
fiindcă cineva începu să strige de dedesubt. 

— Lyra! Lyra! În secunda asta eşti înăuntru! 

Se auziră nişte lovituri pe pervaz. Lyra recunoscu 
vocea şi iritarea din ea: era doamna Lonsdale, Menajera. Nu 
puteai să te ascunzi de ea cu niciun chip. 

Cu faţa încordată, Lyra se lăsă să alunece uşor pe 
acoperiş până la jgheab, după care urcă puţin şi intră 
înapoi, pe fereastră. Doamna Lonsdale pusese să curgă 
puţină apă în chiuveta ciobită, spre acompaniamentul 
gemetelor şi pârâiturilor adânci care veneau dinspre ţevi. 

— De câte ori ţi s-a spus clar că nu ai voie acolo... la 
uite-te la tine! Numai uite-te la fusta de pe tine - e într-un 
hal fără de hal! Dă-o jos imediat şi spală-te cât eu îţi caut 
ceva decent de îmbrăcat şi care nu e rupt. De ce n-oi fi 


putând tu să te păstrezi curată şi îngrijită... 

Lyra era prea mohorâtă ca să mai poată întreba 
măcar de ce trebuie să se spele şi să se îmbrace, şi oricum 
niciodată vreun adult nu îi oferise de bunăvoie vreun motiv 
pentru aceasta. Işi trase cu greu rochia peste cap, o aruncă 
pe pat şi începu să se spele în silă în timp ce Pantalaimon, 
care era canar acum, sărea din ce în ce mai aproape de 
daimonul doamnei Lonsdale, un labrador solid, încercând 
fără niciun succes să îl enerveze. 

— Uită-te la halul în care e şifonierul ăsta! Nu ţi-ai 
agăţat hainele pe umeraş de săptămâni întregi! Uite, în ce 
hal de şifonată este... 

_Uită-te la asta, uită-te la cealaltă... Lyra nu voia să se 
uite. Inchise ochii şi îşi frecă faţa cu un prosop subţire. 

— Asta e. Va trebui să o porţi pe asta aşa cum e. N- 
avem timp să o mai călcăm. Doamne, Dumnezeule, copilă, 
genunchii - uită-te în ce stare sunt! 

— Nu vreau să mă uit la nimic, mormăi Lyra. 

Doamna Lonsdale o plesni peste picior. 

— Spală-te, spuse ea ameninţător. Îți dai imediat 
toată murdăria aia jos! 

— De ce? întrebă, în sfârşit, Lyra. De obicei nu-mi 
spăl niciodată genunchii. N-o să se uite nimeni la genunchii 
mei. Pentru ce trebuie să fac toate astea? Nici dumitale nu- 
ţi pasă de Roger, mai mult decât Bucătarului. Eu sunt 
singura căreia... 

Încă o palmă, pe celălalt picior. 

— Nu vreau să mai aud niciun cuvânt din prostia 
asta! Şi eu sunt din neamul Parslow, la fel ca tatăl lui Roger. 
E| este vărul meu de-al doilea. Sunt sigură că nu ştiai asta, 
fiindcă sunt sigură că n-ai întrebat, domnişorică Lyra. Sunt 
sigură că nu ţi-a trecut niciodată prin cap. Să nu începi tu 
acum să-mi scoţi mie ochii că nu-mi pasă de băiat! Numai 
Dumnezeu ştie că ţin chiar şi la tine, deşi tu îmi dai foarte 
puţine motive să fac asta, şi nu-mi mulţumeşti niciodată. 

Luă cârpa şi îi frecă genunchii atât de tare încât, într- 
o clipă, lăsă pielea roşie, iritată dar curată. 

— Motivul pentru care trebuie să faci toate astea este 


că cinezi cu Stăpânul şi cu invitaţii lui. Şi, pentru numele lui 
Dumnezeu, sper că o să te comporţi civilizat. Să vorbeşti 
atunci când eşti întrebată, să fii cuminte şi politicoasă, să 
zâmbeşti frumos şi nu care cumva să zici habar n-am când 
îţi pune cineva vreo întrebare. 

Trase cea mai bună rochiţă pe care o găsise peste 
trupul firav al Lyrei, o netezi cu mâna, scoase o bucăţică de 
panglică roşie dintr-un ghemotoc din sertar şi îi pieptănă 
părul cu o perie tare. 

— Dacă m-ar fi anunţat mai devreme, aş fi avut timp 
să te spăl pe cap cum se cuvine. In fine, păcat. Dar dacă nu 
se uită la tine prea de aproape... merge. Aşa. Acum stai 
dreaptă. Unde-or fi pantofii ăia buni de piele? 

Cinci minute mai târziu, Lyra bătea la uşa Reşedinţei 
Stăpânului, clădirea impunătoare şi oarecum 
amenințătoare şi mohorâtă, care dădea în Curtea Yaxley, 
iar în spate avea Grădina Bibliotecii. Pantalaimon, care din 
politeţe faţă de oaspeţi se făcuse hermină, se frecă de 
piciorul ei. Uşa fu deschisă de către Cousins, servitorul 
Stăpânului, un vechi duşman al Lyrei; dar acum amândoi 
ştiau că erau sub un armistițiu. 

— A zis doamna Lonsdale că trebuie să vin, spuse 
Lyra. 

— Da, spuse Cousins, dându-se la o parte. Stăpânul 
este în Camera de Zi. 

O conduse în camera cea mare, cu ferestrele spre 
Grădina Bibliotecii. Ultimele raze ale soarelui, care se 
strecurau printre Bibliotecă şi Turnul Palmer, luminau 
tablourile grele şi obiectele din argint pe care le colecţiona 
Stăpânul. Se revărsau şi asupra oaspeţilor, iar Lyra îşi dădu 
imediat seama de ce nu se va servi cina în Sală: trei dintre 
oaspeţi erau femei. 

— A, Lyra, zise Stăpânul. Mă bucur atât de mult că ai 
putut să vii. Cousins, poţi să găseşti ceva de genul unei 
băuturi răcoritoare? Doamna Profesoară Hannah, nu cred 
că aţi avut ocazia să o cunoaşteţi pe Lyra... nepoata 
Lordului Asriel. 

Doamna Profesoară Hannah Relf era Directoarea unui 


colegiu de doamne şi era o femeie în vârstă, cu părul alb, al 
cărei daimon era un marmozet. Lyra îi strânse mâna cât de 
politicos putu, după care fu prezentată celorlalţi oaspeţi 
care erau, ca şi Doamna Profesoară Hannah, învăţaţi de la 
alte colegii, şi destul de neinteresanţi. Apoi Stăpânul ajunse 
la ultimul oaspete. 
— Doamnă Coulter, spuse el, aceasta este Lyra 

noastră. Lyra, vino să o saluţi pe doamna Coulter. 

— Bună seara, Lyra, spuse doamna Coulter. 

Era frumoasă şi tânără. Un păr negru, lucios şi moale 
ncadra faţa fină, iar daimonul ei era o maimuţă aurie. 


AA 


Alethiometrul 


— Sper că vei sta lângă mine la masă, spuse 
doamna Coulter, făcându-i Lyrei loc pe canapea. Nu sunt 
obişnuită cu grandoarea Reşedinţei Stăpânului. Va trebui să 
îmi arăţi ce cuţit şi ce furculiţă să folosesc. 

— Sunteţi învățată? spuse Lyra. Privea învăţatele cu 
un adevărat dispreţ caracteristic Colegiului Jordan: fiinţe de 
acest fel chiar existau, dar nu puteau fi luate în serios, 
sărmanele, mai mult decât nişte animăluţe de circ 
îmbrăcate frumos, care îşi joacă rolul. Doamna Coulter, pe 
de altă parte, nu era ca niciuna dintre învăţatele pe care le 
văzuse Lyra şi, în niciun caz, ca celelalte două musafire 
bătrâne. Lyra pusese de fapt întrebarea aşteptându-se la 
un răspuns negativ, fiindcă doamna Coulter avea un aer 
atât de strălucitor încât o adusese deja într-o adevărată 
transă. Abia dacă îşi mai putea lua ochii de la ea. 

— Nu chiar, spuse doamna Coulter. Sunt membră a 
Colegiului Profesoarei Hannah, dar cea mai mare parte a 
activităţii mele se desfăşoară în afara Oxfordului... Spune- 
mi despre tine, Lyra. Locuieşti la Jordan dintotdeauna? 

În cinci minute, Lyra îi istorisise totul despre viaţa ei 
pe jumătate sălbatică: traseele ei favorite pe acoperişuri, 
bătaia cu noroi de la Lutărie, când ea şi cu Roger au prins şi 
au fript o cioară, intenţia ei de a pune mâna pe o luntre de 
la gitani cu care să meargă până la Abinddon, şi aşa mai 
departe. l-a spus chiar (coborându-şi vocea) despre pozna 
pe care o făcuse cu craniile din criptă. 

— Şi-au venit fantomele astea, ştiţi, au venit la mine 
în dormitor fără capete! Nu puteau să vorbească, nu 
scoteau decât nişte gâlgâituri, dar ştiam eu bine ce voiau. 
Deci a doua zi m-am dus jos, ştiţi, şi le-am pus monedele la 
loc. Cred că altfel m-ar fi omorât. 

— Atunci, să înţeleg că nu te temi de pericole? spuse 
doamna Coulter cu admiraţie. 


Deja erau la masă şi, aşa cum sperase doamna 
Coulter, erau aşezate una lângă alta. Cât a durat cina Lyra 
l-a ignorat complet pe Bibliotecarul care era aşezat în 
cealaltă parte a ei şi a stat de vorbă numai cu doamna 
Coulter. 

După ce doamnele s-au retras la o cafea, Doamna 
Hannah zise: 

— Spune-mi, Lyra - te vor trimite la şcoală? 

Lyra păru total blocată. 

— Haba... nu ştiu, spuse ea. Probabil că nu, adăugă 
pentru orice eventualitate. Nu aş dori să le pricinuiesc 
niciun fel de necazuri, continuă ea cu pioşenie. Sau 
cheltuieli. Ar fi, probabil, mult mai bine dacă aş continua să 
locuiesc la Jordan şi să fiu educată de către învăţaţi aici, 
atunci când au ei câte puţin timp liber. Şi ştiu că, probabil 
au destul timp liber. 

— Şi unchiul tău, Lordul Asriel, are planuri în ceea ce 
te priveşte? spuse cealaltă doamnă, care era învățată la 
celălalt colegiu de doamne. 

— Da, spuse Lyra, cred. Dar nu să mă trimită 
şcoală. O să mă ia cu el în Nord data viitoare când pleacă. 

— Da, mi-aduc aminte că mi-a spus, zise doamna 
Coulter. 

Lyra clipi. Cele două învăţate îşi îndreptară uşor 
spatele dar daimonii lor, ori prea bine crescuţi, ori prea 
toropiţi, nu reuşiră decât să îşi furişeze câte o privire unul 
altuia. 

— L-am întâlnit la Institutul Arctic Regal, continuă 
doamna Coulter. De fapt, mă aflu acum aici, în parte şi 
datorită acelei întâlniri. 

— Sunteţi exploratoare şi dumneavoastră? întrebă 
Lyra. 

— Într-un fel. Am fost în Nord de câteva ori. Anul 
trecut am petrecut trei luni în Groenlanda, şi am cercetat 
Aurora. 

Atât i-a trebuit Lyrei; acum nimeni şi nimic altceva nu 
mai exista pentru ea. O privea pe doamna Coulter cu 
venerație şi asculta paralizată toate poveştile despre 


a 


construirea iglu-urilor, vânătoarea de foci şi negocierile cu 
vrăjitoarele din Laponia. Celelalte două învăţate nu aveau 
nimic interesant de spus şi rămaseră tăcute până când 
intrară bărbaţii. 

Mai târziu, când musafirii se pregăteau de plecare, 
Stăpânul spuse: 

— Să rămâi puţin, Lyra. Vreau să vorbesc cu tine 
câteva minute. Du-te în biroul meu, copilă, aşază-te acolo şi 
aşteaptă-mă. 

Încurcată, obosită şi extaziată, Lyra făcu cum i se 
spuse. Cousins, servitorul, o pofti înăuntru şi lăsă 
intenţionat uşa deschisă, ca să vadă din hol, de unde le 
dădea hainele unor musafiri, ce făcea ea înăuntru. Lyra se 
uită după doamna Coulter, dar nu o văzu, iar apoi Stăpânul 
intră în birou şi închise uşa. 

Stăpânul se aşeză greoi în fotoliul de lângă foc. 
Daimonul lui sări pe spătarul fotoliului şi se aşeză aproape 
de capul acestuia, cu privirea aţintită spre Lyra. Lampa 
sâsâia uşor, iar Stăpânul spuse: 

— Aşa, deci, Lyra, ai vorbit cu doamna Coulter. Ţi-a 
plăcut ce spunea? 

— Da! 

— E o doamnă extraordinară. 

— E minunată. E cea mai minunată persoană pe care 
am văzut-o vreodată. 

Stăpânul oftă. În veşnicul lui costum negru cu cravata 
neagră semăna ca nimeni altcineva cu daimonul lui, şi Lyra 
se gândi deodată că într-o zi, destul de curând, va fi şi el 
îngropat în criptă, sub Oratoriu, şi un artist îi va grava 
imaginea daimonului pe o plăcuţă de alamă pe care o va 
pune pe sicriu, iar numele daimonului va sta alături de 
numele stăpânului. 

— Ar fi trebuit să îmi fac timp mai înainte să vorbesc 
cu tine, Lyra, spuse el după câteva momente. Aveam de 
gând să o fac, în orice caz, dar se pare că timpul fuge mai 
repede decât mi-am imaginat. Ai fost în siguranţă aici, la 
Jordan, draga mea. Cred că ai fost fericită. Bineînţeles, 
probabil că nu ţi-a fost uşor să ne asculţi întru totul, dar 


nouă ne eşti foarte dragă şi nu ai fost niciodată un copil 
rău. E multă bunătate şi dulceaţă în firea ta, dar şi multă 
hotărâre. Vei avea foarte mare nevoie de toate acestea. În 
lumea cea mare se întâmplă unele lucruri de care aş fi vrut 
să te protejez - ţinându-te aici, la Jordan, - dar acum nu mai 
este posibil. 

Ea se uita doar țintă la el. O vor trimite de aici? 

— Ştiai că, la un moment dat, va trebui să pleci la 
şcoală, continuă Stăpânul. Noi, aici, te-am învăţat o serie de 
lucruri, dar nu foarte bine şi nici sistematic. Cunoştinţele 
noastre sunt de alt fel. Tu ai nevoie să cunoşti lucruri pe 
care nu ţi le pot arăta bărbaţii în vârstă, în special la anii pe 
care îi ai acum. Trebuie să-ţi fi dat seama de asta. Nu eşti 
nici copil de servitor, deci nu te putem lăsa să fii îngrijită de 
o familie din oraş. Poate că ţi-ar fi putut purta de grijă, în 
anumite feluri, dar nevoile tale sunt de alt fel. Vezi, ceea ce 
îţi spun acum, Lyra, este că acea parte a vieţii tale, care 
ţine de Colegiul Jordan, sfârşeşte aici. ` 

— Nu, spuse ea, nu, nu vreau să plec de la Jordan. Imi 
place aici. Vreau să stau aici pentru totdeauna. 

— Când eşti tânăr crezi că lucrurile cu care te 
obişnuieşti durează o veşnicie. Din păcate, nu este aşa. 
Lyra, nu va mai trece mult - poate doar doi, trei ani - şi nu 
vei mai fi copil, ci o tânără femeie. O tânără doamnă. Şi, 
crede-mă, vei găsi Colegiul Jordan un loc deloc plăcut de 
locuit. 

— Dar e casa mea! 

— A fost casa ta. Dar acum ai nevoie de altceva. 

— Nu şcoală. Nu mă duc la şcoală. 

— Ai nevoie de compania doamnelor. De îndrumare 
feminină. 

Cuvântul feminin îi aduse Lyrei aminte de femeile 
Învăţat şi se strâmbă involuntar. Să fii exilat din grandoarea 
Colegiului Jordan, din splendoarea şi faima educaţiei oferite 
aici pentru un internat mizerabil, al unui colegiu din nordul 
Oxfordului, cu Învăţate demodate care miroseau a varză şi 
molii, ca cele de la cină! 

Stăpânul îi observă expresia şi văzu licărirea roşie din 


ochii de dihor ai lui Pantalaimon şi spuse: 

— Şi dacă ar fi doamna Coulter? 

Instantaneu blana lui Pantalaimon se schimbă din 
maro aspru într-un alb pufos. Ochii Lyrei se măriră. 

— Da? 

— Îl cunoaşte de departe pe Lordul Asriel. Unchiul tău 
este, bineînţeles, foarte preocupat de viitorul tău, iar când 
a auzit de tine, doamna Coulter s-a oferit să te ajute. 
Fiindcă tot veni vorba, să ştii că nu există niciun domn 
Coulter, doamna este văduvă; soţul ei a murit într-un 
accident acum câţiva ani aşa că ar fi bine să-ţi aduci aminte 
de asta, înainte să începi cu întrebările. 

Lyra dădu nerăbdătoare din cap şi zise: 

— Şi chiar o să... aibă grijă de mine? 

— Ai vrea? 

— Da! 

Abia putea sta locului. Stăpânul zâmbi. Zâmbea atât 
de rar încât nu o mai putea face cu uşurinţă, şi oricine l-ar fi 
observat (Lyra nu era acum în stare să observe nimic) ar fi 
spus că era mai mult o grimasă tristă. 

— Bun, cred că ar fi mai bine să o invităm aici să 
vorbim despre asta, spuse el. 

leşi din cameră şi când se întoarse, un minut mai 
târziu, cu doamna Coulter, Lyra era în picioare, prea 
emoţionată ca să poată sta jos. Doamna Coulter zâmbi iar 
daimonul ei îşi dezveli albul dinţilor într-un rânjet care se 
dorea a fi un zâmbet de plăcere. Când trecu pe lângă Lyra 
pentru a ajunge la fotoliu, doamna Coulter îi atinse uşor 
părul iar Lyra simţi cum o invadează un curent de căldură şi 
roşi. 

După ce Stăpânul îi turnă puţin brantvin, doamna 
Coulter spuse: 

— Aşa deci, Lyra, se pare că voi avea un asistent, nu? 

— Da, spuse Lyra simplu. 

Ar fi spus da la orice. 

— Am nevoie de ajutor la foarte multe lucruri. 

— Pot să muncesc! 

— Şi s-ar putea să fim nevoite să călătorim. 


— Nu-mi pasă. Merg oriunde. 

— Dar ar putea fi periculos. S-ar putea să trebuiască 
să mergem spre Nord. 

Lyra încremeni. Apoi îşi regăsi vocea: 

— Curând? 

Doamna Coulter râse şi spuse: 

— Posibil. Dar ştii, va trebui să munceşti foarte mult. 
Va trebui să înveţi matematică şi ştiinţa navigaţiei şi 
geografia astrală. 

— Dumneavoastră o să mă învăţaţi? 

— Da. lar tu va trebui să mă ajuţi luând notițe, 
făcându-mi ordine în hârtii, făcând unele calcule 
elementare şi aşa mai departe. Şi, fiindcă vom vizita o serie 
de persoane importante, va trebui să îţi găsim nişte haine 
drăguţe. Sunt foarte multe de învăţat, Lyra. 

— Nu mă deranjează. Vreau să învăţ tot! 

— Sunt sigură de asta. Când te vei întoarce la 
Colegiul Jordan vei fi o călătoare faimoasă. Mâine trebuie să 
plecăm foarte devreme, cu zepelinul de dimineaţă, aşa că 
mai bine fugi direct în pat. Ne vedem la micul dejun. 
Noapte bună! 

— Noapte bună! spuse Lyra şi, amintindu-şi puţinele 
bune maniere pe care le avea, se întoarse de la uşă şi 
spuse: Noapte bună, Stăpâne. 

Stăpânul dădu din cap. 

— Somn uşor, spuse el. 

— Şi mulţumesc, adăugă Lyra doamnei Coulter. 

Reuşi să doarmă până la urmă, deşi Pantalaimon n-a 
vrut să se liniştească deloc până când nu s-a repezit puţin 
la el, iar el s-a făcut arici de necaz. Era încă întuneric când 
cineva a venit să o trezească. 

— Lyra, Şşş, nu te speria, hai, trezeşte-te, copilă. 

Era doamna Lonsdale. Ţinea o lumânare în mână, se 
aplecă şi spuse încet, ţinând-o pe Lyra cu cealaltă mână: 

— Ascultă, Stăpânul vrea să te vadă înainte de a te 
duce să iei micul dejun cu doamna Coulter. Scoală-te 
repede şi fugi la Reşedinţă acum. Du-te în grădină şi bate la 
uşa cu geam a biroului. Ai înţeles? 


Pe deplin trează şi bulversată, Lyra aprobă din cap şi 
îşi strecură picioarele goale în pantofii pe care i-i adusese 
doamna Lonsdale. 

— Lasă spălatul - poţi să te speli mai târziu. Du-te 
repede direct acolo şi întoarce-te imediat. O să încep să îţi 
fac bagajul şi o să-ţi pregătesc ceva de îmbrăcat. Hai, 
grăbeşte-te! 

Curtea pătrată a colegiului era încă învăluită în aerul 
rece al nopţii. Pe cer se mai puteau zări ultimele stele, dar 
lumina de la răsărit punea din ce în ce mai mult stăpânire 
pe bolta de deasupra Colegiului. Lyra fugi în Grădina 
Bibliotecii, şi se opri pentru un moment în liniştea 
nemărginită, uitându-se la turnul din piatră al Capelei, la 
cupola verde-sidef a Casei Sheldon, la felinarul vopsit în alb 
al Bibliotecii. Acum avea să părăsească toate aceste locuri 
şi se gândea cât de doro să îi fie de ele. 

Văzu prin fereastră ceva mişcându-se în birou şi o 
lumină care licări pentru un moment. Îşi aduse aminte de 
ce avea de făcut şi bătu la uşă. Se deschise aproape 
imediat. 

— Bravo! Intră repede. N-avem prea mult timp, spuse 
Stăpânul şi trase draperia la loc, peste uşă, imediat după ce 
intră Lyra. Era deja îmbrăcat în hainele lui negre obişnuite. 

— Până la urmă nu mă mai duc? întrebă Lyra. 

— Ba da, nu pot împiedica acest lucru, spuse 
Stăpânul, dar în acel moment Lyra nu îşi dădu seama ce 
ciudat era ca Stăpânul să spună aşa ceva. Lyra, o să-ţi dau 
ceva, iar tu trebuie să îmi promiţi că nu îl arăţi nimănui. 
Juri? 

— Da, spuse Lyra. 

Merse până la birou şi luă dintr-un sertar un pachet 
înfăşurat în catifea neagră. Când desfăcu pachetul Lyra 
văzu că era ceva ca un ceas de mână mai mare sau un 
deşteptător mai mic: un disc gros din alamă şi cristal. Ar fi 
putut să fie o busolă sau ceva de genul acesta. 

— Ce-i asta? întrebă ea. 

— Este un alethiometru. Este unul dintre cele şase 
instrumente de acest fel care au fost făcute vreodată. Lyra, 


te previn din nou, ţine-l doar pentru tine. Ar fi mai bine 
dacă doamna Coulter n-ar afla de el. Unchiul tău... 

— Dar ce face? 

— Spune adevărul. Cât priveşte felul în care poţi să îl 
citeşti, asta va trebui să înveţi singură. Acum du-te - se 
face lumină - fugi repede înapoi, în camera ta, înainte de a 
te vedea cineva. 

Înfăşură catifeaua peste instrument şi i-l puse în 
mână. Era surprinzător de greu. Apoi îi prinse capul uşor 
între palme şi o ţinu aşa, cu blândeţe, pentru un moment. 

Ea încercă să se uite în sus spre el şi spuse: 

— Ce voiai să spui despre unchiul Asriel? 

— Unchiul tău l-a prezentat Colegiului Jordan acum 
câţiva ani. El ar putea... 

Înainte de a termina propoziţia se auzi o bătaie 
grăbită în uşă. Lyra simţi un tremur involuntar strecurându- 
se prin mâinile Stăpânului. 

— Repede acum, copilă, spuse el încet. Puterile 
acestei lumi sunt foarte mari. Bărbaţii şi femeile sunt atraşi 
în curenţi mult mai puternici decât îţi poţi închipui, iar 
aceştia ne trag şi pe noi după ei, în torent. Du-te cu bine, 
Lyra, fii binecuvântată, copilă; fii binecuvântată. 

— Mulţumesc, Stăpâne, spuse ea îndatoritoare. 

Strângând legătura la piept ieşi din birou prin uşa 
care dădea spre grădină, aruncă o privire rapidă înapoi şi 
văzu daimonul Stăpânului urmărind-o de pe pervaz. Cerul 
avea deja o nuanţă mai deschisă; în aer se simţea o uşoară 
undă din agitația începutului de zi. 

— Ce ai acolo? spuse doamna Lonsdale închizând 
bătrâna valijoară cu o smucitură. 

— Mi l-a dat Stăpânul. Nu intră în valiză? 

— Prea târziu, acum n-o mai deschid. Va trebui să îl 
pui în buzunar la pardesiu, orice ar fi. Grăbeşte-te la 
Cantină, nu-i lăsa să te aştepte. 

Numai după ce spuse la revedere câtorva servitori 
care se treziseră şi doamnei Lonsdale, îşi aduse aminte de 
Roger şi se simţi vinovată că nu se gândise la el nici măcar 
o dată de când o întâlnise pe doamna Coulter. Cât de 


repede se întâmplaseră toate! 

lar acum era pe drum spre Londra: stătea, nici mai 
mult nici mai puţin, la fereastră, într-un zepelin, cu lăbuţele 
din spate de hermină ale lui Pantalaimon înghioldind-o în 
picior, în timp ce lăbuţele din faţă stăteau sprijinite frumos 
pe geamul prin care daimonul ei se uita fascinat. De 
cealaltă parte a Lyrei, doamna Coulter era adâncită în nişte 
hârtii, dar le puse deoparte destul de repede şi începu să 
vorbească. Şi vorbea atât de frumos! Lyra era îmbătată; nu 
fiindcă se gândea la Nord, de data aceasta, ci pentru că se 
gândea la Londra, la restaurantele, la sălile de bal, la 
seratele la Ambasade sau la Ministere, la intrigile dintre 
White Hall şi Westminster. Pe Lyra o fascinau aceste 
gânduri mai mult decât peisajul care se schimba cu 
repeziciune dedesubtul ei. Spusele doamnei Coulter păreau 
să fie însoţite de un aer de maturitate, ceva ce te intriga, 
dar te ispitea în acelaşi timp: era vraja strălucirii. 

Aterizarea în Grădinile Falkeshall, călătoria cu vaporul 
pe râul larg şi maroniu, blocul grandios cu apartamente de 
lux de pe Splai, unde portarul corpolent (un fel de paznic cu 
fireturi), care stătea la uşă, o salută pe doamna Coulter şi îi 
făcu cu ochiul Lyrei, care îl măsură de jos în sus, impasibilă. 

Şi apoi apartamentul... 

Lyra rămase cu gura deschisă de uimire. 

Văzuse multă frumuseţe în viaţa ei scurtă, dar era 
frumuseţea Colegiului Jordan, a Oxfordului - măreaţă, de 
piatră, masculină. La Colegiul Jordan multe lucruri erau 
somptuoase, dar nimic nu era drăguţ. In apartamentul 
doamnei Coulter totul era drăguţ. Era plin de lumină pentru 
că ferestrele cele largi dădeau spre sud, iar pereţii erau 
acoperiţi cu un tapet delicat, auriu cu dungi albe. Tablouri 
încântătoare în rame aurite, o oglindă care arăta ca de la 
antichităţi, aplice fanteziste cu lămpi anbarice care aveau 
abajururi cu volănaşe; şi pernele aveau volănaşe; şi volane 
cu flori la galerii, iar sub picioare un covor moale verde, cu 
model de frunze; şi parcă orice suprafaţă era acoperită, 
după cum îi părea ochiului inocent al Lyrei, cu casete din 
porțelan şi cu păstoriţe şi cu arlechini din porțelan. 


Doamna Coulter zâmbi la admiraţia Lyrei. 

— Da, Lyra, spuse ea, am atât de multe lucruri să-ţi 
arăt! Scoate-ţi haina şi hai la baie. Poţi să te speli, apoi vom 
lua prânzul şi vom merge la cumpărături... 

Baia era o altă minune. Lyra era obişnuită să se spele 
cu un săpun galben şi dur, într-o chiuvetă ciobită, în care 
apa care abia se scurgea prin robinet era, în cel mai bun 
caz, călduţă şi, de cele mai multe ori, cu fulgi de rugină. 
Dar aici apa era fierbinte, săpunul era roz-trandafiriu şi 
parfumat, prosoapele groase şi moi ca norii. Şi pe marginile 
oglinzii gravate erau luminiţe roz, astfel încât, când se uită 
în oglindă, Lyra văzu o faţă iluminată delicat, destul de 
puţin asemănătoare Lyrei pe care o cunoştea ea. 

Pantalaimon, care acum imita forma daimonului 
doamnei Coulter, se ghemui pe marginea chiuvetei 
strâmbându-se la ea. Lyra îl împinse în apa cu săpun şi 
deodată îşi aduse aminte de alethiometrul din buzunarul 
hainei. Îşi lăsase haina pe un scaun în cealaltă cameră. Îi 
promisese Stăpânului să îl ţină secret faţă de doamna 
Coulter... 

Of, asta chiar te deruta. Doamna Coulter era aşa de 
bună şi înţeleaptă, iar Lyra chiar îl văzuse pe Stăpân 
încercând să îl otrăvească pe unchiul Asriel. Cui îi datora 
mai multă ascultare? 

Se şterse repede şi se grăbi înapoi în camera de zi 
unde haina ei stătea, bineînţeles, încă neatinsă. 

— Gata? spuse doamna Coulter. M-am gândit să 
mergem la Institutul Regal să luăm prânzul, eu sunt unul 
dintre foarte puţinii membri de sex feminin, deci aş putea 
foarte bine să mă folosesc de privilegiile pe care le am. 

După douăzeci de minute de mers au ajuns la o 
clădire impunătoare cu fronton din piatră; s-au aşezat într- 
un salon mare, cu feţe de masă albe ca zăpada şi tacâmuri 
de argint strălucitoare, şi au mâncat ficat de vițel şi şuncă. 

— Ficatul de vițel e bun, îi spuse doamna Coulter, şi 
cel de focă, dar dacă eşti în pană de mâncare în zona 
Arctică, nu trebuie să mănânci ficat de urs. Acela e plin de 
o otravă care te omoară în câteva minute. 


În timp ce mâncau, doamna Coulter îi atrase atenţia 
asupra câtorva membri de la celelalte mese. 

— Îl vezi pe domnul acela mai în vârstă cu cravată 
roşie? Acela este colonelul Carborn. El este cel care a făcut 
primul zbor cu balonul deasupra Polului Nord. lar domnul 
înalt de lângă fereastră, care tocmai s-a ridicat, este 
Doctorul Săgeată Ruptă. 

— Este skraeling? 

— Da. Este cel care a cartografiat curenţii oceanici 
din Marele Ocean al Nordului... 

Lyra se uită la toţi aceşti oameni importanţi cu multă 
curiozitate şi cu un mare respect. Erau învăţaţi, fără niciun 
dubiu, dar erau şi exploratori. Doctorul Săgeată Ruptă ştia 
despre ficatul de urs; se îndoi că Bibliotecarul Colegiului 
Jordan ar fi ştiut. 

După prânz, doamna Coulter îi arătă câteva relicve 
arctice din Biblioteca Institutului - harponul cu care fusese 
ucisă marea balenă Grimssdur; piatra inscripționată într-o 
limbă necunoscută care fusese găsită în mâna 
exploratorului Lord Rukh, care degerase în cortul său 
singuratic; o armă folosită de Căpitanul Hudson în 
faimoasele sale călătorii în ţinuturile lui Van Tieren. li spuse 
povestea fiecăruia iar Lyra îşi simţi inima tulburată de 
admiraţie pentru aceşti mari eroi curajoşi şi îndepărtați. 


Apoi au mers la cumpărături. Tot ce se întâmplase în 
acea zi extraordinară era o experienţă total nouă pentru 
Lyra, dar cumpărăturile le-au întrecut pe toate. Să intri într- 
o clădire mare plină cu haine frumoase, în care te lăsau să 
le probezi pe toate şi te puteai uita la tine în oglinzi... Şi 
hainele erau aşa de drăguțe... hainele pe care le avea Lyra 
le primise prin intermediul doamnei Lonsdale, şi multe 
dintre ele fuseseră purtate şi răspurtate înainte de a ajunge 
la ea. Foarte rar se întâmpla ca ea să primească ceva nou, 
şi atunci acestea fuseseră alese pe criterii practice şi 
nicidecum estetice; iar ea niciodată nu-şi alesese singură 
hainele. Şi acum, să o vadă pe doamna Coulter 


recomandându-i una sau lăudând-o pe cealaltă şi plătind 
pentru toate, sau chiar mai mult... 

Când se termină totul, Lyra era îmbujorată şi avea 
ochii roşii de oboseală. Doamna Coulter comandă ca cea 
mai mare parte a hainelor să fie livrate la domiciliu şi luară 
cu ele la apartament doar una sau două. 

Apoi o baie cu spumă parfumată. Doamna Coulter 
intră să o spele pe cap şi nu începu să o frece şi să zgârie 
aşa cum făcea doamna Lonsdale. Era blândă. Pantalaimon 
urmări totul cu o curiozitate intensă până când doamna 
Coulter îi aruncă o privire din care îşi dădu imediat seama 
ce voia să spună, şi se întoarse cu spatele, ferindu-şi cu 
modestie ochii de aceste mistere feminine, aşa cum făcea 
şi maimuța aurie. Până acum nu trebuise niciodată să îşi 
ferească privirea de Lyra. 

Apoi, după baie, un lapte cald cu mirodenii şi o 
cămaşă de noapte nouă, de flanelă, cu flori şi cu tiv 
festonat şi papuci din piele de oaie într-o nuanţă dulce de 
albastru; şi apoi patul. 

O, atât de moale! Şi lumina anbarică de pe noptieră, 
atât de blândă! Şi dormitorul, atât de primitor şi confortabil, 
cu dulăpioare şi o măsuţă de toaletă şi un scrin unde vor 
sta noile ei haine, şi cu un covor de la un perete la altul şi 
draperii drăguţe cu stele, şi lună, şi planete! Lyra stătea 
întinsă fără să facă nicio mişcare, prea obosită ca să 
doarmă, prea încântată ca să se mai îndoiască de ceva. 

După ce doamna Coulter îi ură noapte bună şi blândă 
şi ieşi, Pantalaimon o trase de păr. Îl împinse de lângă ea 
dar el şopti: 

— Unde-i aparatul ăla? 

Işi dădu imediat seama despre ce vorbea. Pardesiul ei 
vechi şi ponosit era agăţat în şifonier; după câteva secunde 
era înapoi în pat, şezând cu picioarele încrucişate în lumina 
lămpii şi cu Pantalaimon urmărind foarte îndeaproape cum 
desface catifeaua neagră şi se uită la obiectul pe care i-l 
dăduse Stăpânul. 

— Cum i-a spus? şopti ea. 

— Alethiometru. 


Nu avea niciun rost să întrebe ce însemna aceasta, îl 
simţea greu în mână, cu faţa de cristal strălucind şi corpul 
din alamă prelucrat cu mare fineţe. Era un ceas foarte mic 
sau o busolă pentru că avea limbi care arătau diferite zone 
pe cadran, dar în loc de ore sau de punctele busolei, pe 
cadran erau imagini, fiecare dintre ele pictată cu o precizie 
extraordinară, ca şi cum ar fi fost făcută pe fildeş, cu cea 
mai fină pensulă de gravură. Răsuci cadranul încet ca să le 
poată vedea pe toate. Era o ancoră, o clepsidră cu un 
craniu deasupra, un taur, un stup de albine... Treizeci şi 
şase în total iar ea nu putea nici măcar să ghicească ce 
însemnau. 

— Uite, e o rotiţă, spuse Pantalaimon, vezi dacă poţi 
să o întorci. 

De fapt, erau trei rotiţe zimţate care se puteau 
întoarce, şi fiecare rotiţă întorcea câte una dintre cele trei 
limbi mai scurte, care se mişcau în jurul cadranului cu un 
ţăcănit uşor şi foarte plăcut auzului Lyrei. Puteai să le 
aranjezi să arate oricare dintre desene şi, după ce se fixau 
pe poziţie, indicând exact centrul fiecăreia, nu se mai 
mişcau. 

Al patrulea ac era mai lung şi mai subţire şi părea să 
fie făcut dintr-un metal mai mat decât celelalte trei. Lyra nu 
îi putea controla deloc mişcările; sărea mereu unde voia el, 
ca un ac de busolă, şi nu se fixa nicăieri. 

— Metru înseamnă măsură, spuse Pantalaimon, ca 
termometru. Ne-a spus Capelanul. 

— Da, dar asta-i partea uşoară, şopti ea. Tu /a ce 
crezi că foloseşte? 

Niciunul dintre ei nu putu ghici. Lyra stătu mult timp 
întorcând limbile către un simbol sau altul (înger, coif, 
delfin, glob, lăută, compas, lumânare, trăsnet, cal) şi 
urmărind acul lung sărind în frenezia sa nestăpânită şi, deşi 
nu înțelegea nimic, era intrigată şi încântată de 
complexitatea şi detaliul instrumentului. Pantalaimon se 
transformă în şoricel ca să se poată apropia cât mai mult şi 
îşi sprijini lăbuţele din faţă pe marginea cadranului, cu ochii 
ca nişte biluţe negre strălucind de curiozitate în timp ce 


urmărea fascinat acul sărind. 

— Ce crezi că a vrut să spună Stăpânul când a 
pomenit de unchiul Asriel? spuse ea. 

— Poate c-ar trebui să îl păstrăm în siguranţă şi să i-l 
dăm lui. 

— Dar Stăpânul avea de gând să-l otrăvească! Sau 
poate că e invers. Poate că voia să spună să nu i-l dăm lui. 

— Nu, spuse Pantalaimon, de ea trebuia să îl ferim. 

Se auzi o bătaie uşoară la uşă. 

Doamna Coulter spuse: 

— Lyra, aş stinge lumina dacă aş fi în locul tău. Eşti 
obosită iar mâine vom avea foarte multe de făcut. 

Lyra ascunse repede alethiometrul sub pături. 

— Foarte bine, doamnă Coulter, spuse ea. 

— Atunci noapte bună. 

— Noapte bună. 

Se cuibări în aşternut şi stinse lumina. Înainte de a 
adormi îndesă bine alethiometrul sub pernă, pentru orice 
eventualitate... 


Petrecerea 


In zilele ce au urmat, Lyra se ţinu peste tot după 
doamna Coulter, de parcă devenise daimonul ei. Doamna 
Coulter cunoştea foarte mulţi oameni, cu care se întâlnea în 
tot felul de locuri. Într-o dimineaţă se ducea la Institutul 
Arctic Regal ca să se întâlnească cu geografii, timp în care 
Lyra stătea şi asculta; apoi mergea să ia prânzul la un 
restaurant elegant cu un politician sau un cleric, iar aceştia 
erau foarte atenţi cu Lyra şi îi comandau feluri deosebite de 
mâncare, iar ea învăţa cum să mănânce sparanghel şi care 
era gustul diferitelor sortimente de cozonac. Apoi, după- 
amiaza, mergeau iar la cumpărături pentru că doamna 
Coulter se pregătea pentru expediţie şi aveau de luat 
blănuri, haine de ploaie, încălţăminte impermeabilă, saci de 
dormit, cuțite şi instrumente de desenat, care îi încântau 
inima Lyrei. Apoi puteau merge să ia ceaiul şi să se 
întâlnească cu nişte doamne, tot atât de bine îmbrăcate ca 
şi doamna Coulter, chiar dacă nu tot atât de frumoase sau 
desăvârşite: femei atât de diferite de învăţatele de la 
colegiu, de mamele gitane din bărci sau de servitoarele de 
la colegiu, încât parcă erau aproape de cu totul alt sex, un 
sex cu puteri şi calităţi periculoase cum ar fi eleganța, 
şarmul şi graţia. Pentru astfel de ocazii Lyra se îmbrăca 
drăguţ, iar doamnele o giugiuleau şi o alintau şi o includeau 
şi pe ea în discuţia lor delicată şi graţioasă, care era 
întotdeauna despre oameni: artistul sau politicianul cutare, 
sau amanţii cutare. 

Şi când venea seara, doamna Coulter o lua pe Lyra la 
teatru şi, din nou, aici erau atât de multe persoane cu 
adevărat strălucitoare cu care să vorbeşti şi pe care să le 
admiri, pentru că se părea că doamna Coulter chiar 
cunoştea toată lumea bună din Londra. 

În intervalele dintre toate aceste activități 
suplimentare, doamna Coulter o învăţa geografie şi 


matematică elementară. Lyra avea multe goluri în 
cunoştinţe; mintea ei era ca o hartă a lumii mâncată de 
şoareci în cea mai mare parte, fiindcă la Jordan o 
învăţaseră o serie de lucruri, dar inconsecvent: câte un 
învăţat tânăr primea ordine să o prindă şi să o pregătească 
la cutare sau cutare materie iar lecţiile continuau cam o 
săptămână, după care Lyra „uita“ să mai vină, spre marea 
uşurare a învățatului. Sau vreun învăţat mai bătrân uita ce 
trebuia să o înveţe şi făcea cu ea numai exerciţii legate de 
tema sa de cercetare la vremea respectivă, oricare se 
întâmpla să fie aceasta. Nu era de mirare, deci, că toate 
cunoştinţele ei erau cu lacune. Ştia despre atomi şi 
particule elementare, despre încărcăturile 
anbaromagnetice şi despre cele patru forţe fundamentale, 
şi câte una sau alta despre teologia experimentală, dar nu 
ştia nimic despre sistemul solar. De fapt, când doamna 
Coulter şi-a dat seama de acest lucru şi i-a explicat modul 
în care Pământul şi celelalte cinci planete se învârtesc în 
jurul soarelui, Lyra s-a prăpădit de râs, la aşa o glumă bună. 

Cu toate acestea, abia aştepta să îi poată arăta 
doamnei că ştia şi ea câte ceva, iar când doamna Coulter a 
început să îi vorbească despre electroni, Lyra i-a replicat pe 
un ton expert: 

— Da, sunt particule încărcate negativ. Ceva cam ca 
Praful, numai că Praful nu-i încărcat. 

În momentul în care termină de rostit aceste vorbe, 
daimonul doamnei Coulter tresări şi ridică deodată capul, 
uitându-se la ea, iar blana aurie i se zbârli ca şi cum ar fi 
fost, chiar ea, încărcată cu particulele acelea. Doamna 
Coulter îi puse o mână blândă pe spate. 

— Praf? zise ea. 

— Da. Ştiţi, din spaţiu, Praful ăla. 

— Ce ştii tu despre Praf, Lyra? 

— Aa, că vine din spaţiu şi îi face pe oameni să 
strălucească, dacă ai un aparat special cu care să vezi. In 
afară de copii. Pe copii nu îi afectează. 

— De unde ai aflat tu lucrurile acestea? 

De acum Lyra îşi dădea seama că în încăpere domnea 


o atmosferă de tensiune puternică, pentru că Pantalaimon i 
se ghemuise în forma lui de hermină în poală şi tremura ca 
varga. 

— Aă, de la cineva din Jordan, spuse Lyra vag. Am 
uitat cine. Cred că unul dintre învăţaţi. 

— Ai aflat despre Praf în timpul lecţiilor? 

— Da, parcă; ăă, poate. Sau poate doar am auzit de 
el aşa, în treacăt. Da, cred că asta e. Învăţatul ăsta, cred că 
era din Noua Danemarcă, vorbea cu Capelanul despre Praf 
şi eu treceam p'acolo şi mi s-a părut interesant şi n-am 
putut să mă abţin să nu ascult. Aşa a fost. 

— Inţeleg, spuse doamna Coulter. 

— E adevărat ce mi-a spus, adică? Sau am înţeles eu 
greşit? 

— Ei bine, nu ştiu. Sunt sigură că tu ştii mai multe 
despre acest subiect decât ştiu eu. Să întoarcem la 
electronii aceia... 

La un timp după aceea, Pantalaimon spuse: 

— Ţi-aduci aminte când, la un moment dat, daimonul 
ei s-a zbârlit tot? Ei bine, eu eram în spatele lui iar ea îşi 
înfipsese o mână în blana lui şi strângea atât de tare că i se 
albiseră încheieturile. Tu nu puteai să vezi. A mai durat 
ceva până când blana i-a revenit la normal. Credeam că o 
să sară la tine. 

Acest lucru era, de bună seamă, foarte ciudat, dar 
niciunul dintre ei nu ştiu exact ce să înţeleagă. 

Şi, în final, mai erau şi alte feluri de lecţii, pe care 
doamna i le dădea cu atâta fineţe şi subtilitate încât nici n- 
ai fi spus că sunt lecţii. Cum să te speli pe cap, cum să îţi 
dai seama ce culori se asortează cu o anumită culoare, cum 
să spui nu într-o manieră atât de încântătoare încât nimeni 
să nu se simtă ofensat, cum să îţi dai cu ruj, cu pudră şi 
parfum. Pentru a fi sigură, doamna Coulter nu o învăţa pe 
Lyra aceste arte direct, dar ştia că Lyra o urmăreşte cu 
atenţie când se farda şi avea grijă ca Lyra să poată vedea 
unde îşi ţine cosmeticele şi să îi acorde destul de mult timp 
singură în acele locuri pentru a le putea testa şi încerca pe 
toate. 


Timpul trecu şi toamna începu să se transforme în 
iarnă. Din când în când Lyra se gândea la Colegiul Jordan 
care, acum, părea mic şi liniştit în comparaţie cu viaţa 
agitată pe care o ducea aici. Uneori se mai gândea şi la 
Roger şi nu se simţea bine deloc, dar imediat trebuia să 
plece la operă, sau să se îmbrace cu o rochie nouă, sau să 
meargă la Institutul Arctic Regal într-o vizită şi uita. 

După ce se scurseră aproape şase săptămâni de când 
Lyra se mutase la doamna Coulter, aceasta decise să 
organizeze o petrecere. Lyra avea impresia că era ceva de 
sărbătorit, deşi doamna Coulter nu îi spusese niciodată ce. 
Comandă flori, discută aprins asupra felurilor de mâncare şi 
a băuturilor cu furnizorii şi îşi petrecu o seară întreagă 
împreună cu Lyra, hotărându-se pe cine să invite. 

— Trebuie să-l invităm pe Arhiepiscop. Nu mi-aş 
putea permite să-l omit, deşi este cel mai îngrozitor snob 
din lume. Lordul Boreal e şi el în oraş: va fi distractiv. Şi 
prinţesa Postnikova. Crezi că ar fi potrivit să îl invităm pe 
Erik Andersson? Mă întreb dacă n-ar fi momentul potrivit 
să-l luăm pe el... 

Erik Andersson era cel mai la modă dansator. Lyra nu 
avea nicio idee ce însemna „să îl luăm“ dar se bucură să-şi 
dea şi ea cu părerea, oricum. Scrise cu conştiinciozitate 
toate numele pe care le sugerase doamna Coulter, 
ortografiindu-le monstruos, şi le tăie în momentul în care 
doamna Coulter se hotărî să le elimine de pe listă. 

Când se duseră la culcare, Pantalaimon îi şopti de pe 
pernă: 

— N-o să se ducă niciodată în Nord! O să ne ţină 
închişi aici pentru totdeauna. Când fugim? 

— Ba da, se duce, şopti Lyra. Doar că ţie nu-ţi place 
de ea, asta-i. Ei bine - ghinionul tău - na, că mie-mi place 
de ea. Şi, pe urmă, de ce ne-ar învăţa navigaţie şi toate 
astea, dacă n-ar avea de gând să ne ducă în Nord? 

— Ca să nu mai fii nerăbdătoare, d-aia. De fapt, tu nu 
vrei să stai cuminte şi să pierzi timpul pe la petrecere 
îmbrăcată frumos şi vorbind dulce. Nu vezi că te transformă 
în păpuşa ei? 


Lyra îi întoarse spatele şi închise ochii. Dar ce spunea 
Pantalaimon era adevărat. Se  simţise, într-adevăr, 
prizonieră şi izolată în viaţa aceasta politicoasă, oricât de 
luxoasă şi plină de evenimente ar fi fost. Ar fi dat orice 
pentru o zi cu prietenii ei neciopliţi de la Oxford, pentru o 
bătaie cu nămol prin Lutărie şi o cursă pe malul canalului. 
Singurul lucru care o menţinuse politicoasă şi atentă faţă 
de doamna Coulter era acea speranţă chinuitoare că, până 
la urmă, va ajunge în Nord. Poate că îl vor întâlni pe Lordul 
Asriel. Poate el şi doamna Coulter se vor îndrăgosti, şi se 
vor căsători, şi apoi o vor adopta pe Lyra, şi apoi vor merge 
împreună să îl salveze pe Roger de la Cobleri. 

În după-amiaza petrecerii, doamna Coulter o luă pe 
Lyra la un coafor foarte şic, unde părul aspru, blond închis a 
fost transformat în bucle mari, fine iar unghiile au fost pilite 
şi date cu lac; i-au aplicat chiar şi un machiaj uşor la ochi şi 
pe buze, ca să îi arate cum să facă în viitor. Apoi au mers 
să ia rochia cea nouă pe care o comandase doamna Coulter 
şi să cumpere nişte pantofi de marcă, din piele, după care 
au revenit la apartament să verifice aranjamentele florale şi 
să se îmbrace. 

— Nu rucsacul, draga mea, spuse doamna Coulter, 
când Lyra ieşi din dormitor strălucitoare, radiind de 
sentimentul propriei frumuseți. 

Lyra îşi făcuse un obicei din a purta cu ea peste tot 
un mic rucsac alb din piele, pentru a putea avea 
întotdeauna alethiometrul la îndemână. Doamna Coulter, 
răsfirând nişte trandafiri care fuseseră înghesuiți prea tare 
într-o vază, văzu că Lyra nu face nicio mişcare şi o ţintui cu 
privirea. 

— Ah, vă rog, doamnă Coulter, îmi place aşa de mult 
rucsăcelul ăsta! 

— Nu în casă, Lyra. E absurd să cari un rucsac în 
propria ta casă. Dă-l jos imediat şi vino să mă ajuţi să 
verificăm paharele acestea... 

Nu era atât tonul agresiv, cât expresia „în propria ta 
casă“, care o făcu pe Lyra să reziste cu încăpățânare. 
Pantalaimon zbură pe podea şi se transformă instantaneu 


în dihor, arcuindu-şi spatele peste şosetele ei albe. 
Incurajată, Lyra spuse: 

— Dar n-o să încurce pe nimeni. Şi e singurul lucru pe 
care chiar îmi place să îl port mereu. Şi cred că merge chiar 
bine cu... 

Nu reuşi însă să termine propoziţia pentru că 
daimonul doamnei Coulter ţâşni de pe canapea într-un nor 
de blană aurie şi îl ţintui pe Pantalaimon pe covor, înainte 
ca acesta să poată face vreo mişcare. Lyra ţipă speriată, iar 
apoi de groază şi durere, în timp ce Pantalaimon se sucea 
încolo şi-ncoace scoțând sunete ascuţite, scuipând şi 
arătându-şi colții pentru a slăbi strânsoarea maimuţoiului. 
Numai în câteva secunde, maimuţoiul îl învinse: cu o labă 
neagră şi feroce în jurul gâtului şi labele din spate ţinându-i 
strâns picioarele, îi prinse lui Pantalaimon urechea în laba 
cea liberă şi începu să tragă de parcă voia să o rupă. Nu cu 
mânie, totuşi, ci cu un fel de forţă curioasă, rece, ceva cu 
totul oribil de privit şi cu atât mai îngrozitor de simţit. 

Lyra hohoti cuprinsă de groază. 

— Nu, nu, vă rog! Opriţi-vă! Nu ne mai chinuiţi! 

Doamna Coulter ridică capul din trandafiri. 

— Atunci fă cum ţi-am spus, zise ea. 

— Promit! 

Maimuţa aurie se îndepărtă de Pantalaimon ca şi cum 
deodată s-ar fi plictisit. Pantalaimon se aruncă imediat în 
braţele Lyrei, care îl ridică până la faţă şi începu să îl sărute 
şi să îl mângâie. 

— Chiar în secunda asta, Lyra! spuse doamna 
Coulter. 

Lyra îi întoarse brusc spatele, intră în dormitor şi 
trânti uşa, dar nici nu se închise bine uşa, că cineva o 
deschise din nou. Doamna Coulter stătea în prag, la doar 
câţiva centimetri distanţă. 

— Lyra, dacă te comporti în această manieră 
grosolană şi vulgară, vom avea un război pe care eu îl voi 
câştiga. Dă jos rucsacul acela în secunda aceasta. 
Controlează-ţi expresia aceea neplăcută a feţei. Niciodată 
să nu mai trânteşti uşa, fie că eu aud, fie că nu. Primii 


invitaţi vor ajunge în câteva minute şi te vei comporta 
exemplar, vei fi drăguță, dulcică, fermecătoare, inocentă şi 
atentă, o încântare de copil, în toate sensurile, ai înţeles? 
Doresc în special acest lucru, înţelegi, Lyra? 

— Da, doamnă Coulter. 

— Atunci sărută-mă. 

Se aplecă uşor şi întinse obrazul. Lyra trebui să se 
ridice pe vârfuri ca să îl sărute. Observă fineţea deosebită a 
lui şi simţi mirosul zăpăcitor al doamnei Coulter: parfum, 
dar parcă avea şi o tentă metalică. Se îndepărtă şi lăsă 
rucsăcelul alb pe măsuţa de toaletă înainte de a o urma pe 
doamna Coulter înapoi în camera de zi. 

— Ce părere ai despre flori, draga mea? spuse 
doamna Coulter atât de dulce, de parcă nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

— Presupun că nimeni nu poate greşi când e vorba de 
trandafiri, dar câteodată ce e prea mult strică... furnizorii 
au adus destulă gheaţă? Fii o scumpă şi du-te să întrebi. 
Băuturile calde sunt oribi... 

Lyra descoperi că îi era destul de uşor să pară 
voioasă şi fermecătoare deşi era conştientă în fiecare clipă 
de dezgustul lui Pantalaimon şi de ura pe care acesta o 
nutrea faţă de maimuţoiul auriu. Aproape imediat se auzi 
soneria şi în scurt timp camera se umplu cu doamne 
îmbrăcate la ultima modă şi domni atrăgători sau, dacă nu, 
măcar distinşi. Lyra se plimba printre ei oferindu-le tartine 
sau zâmbind dulce şi dând răspunsuri drăguţe atunci când 
aceştia îi vorbeau. Se simţea ca un animal de companie 
universal, şi în momentul în care formulă acest gând în 
minte, Pantalaimon îşi întinse aripile de sticlete şi începu să 
ciripească cât putea de tare. 

Lyra simţi cât de tare se bucura Pantalaimon fiindcă 
reuşise să-i demonstreze că avea dreptate şi deveni puţin 
mai retrasă. 

— Şi unde mergi la şcoală, draga mea? întrebă o 
doamnă în vârstă, care o inspectă pe Lyra printr-o lornietă. 

— Nu mă duc la şcoală, îi răspunse Lyra. 

— Serios? Credeam că mama ta te trimite la vechea 


ei şcoală. Un loc foarte bun... 

Lyra rămase o secundă uluită, după care îşi dădu 
seama de greşeala doamnei. 

— O! Nu e mama mea! Eu sunt aici doar ca să o ajut. 
Sunt asistentul ei personal, spuse ea plină de importanţă. 

— Înţeleg. Şi cine sunt părinţii tăi? 

Din nou Lyra trebui să se gândească ce voia să spună 
doamna, înainte de a răspunde. 

— Au fost un conte şi o contesă. Au murit amândoi 
într-un accident aeronautic în Nord. 

— Ce conte? 

— Contele Belacqua. Fratele Lordului Asriel. 

Daimonul bătrânei doamne, un papagal roşu 
sângeriu, se foi iritat, balansându-se de pe un picior pe 
altul. Bătrâna doamnă începea să se încrunte curioasă, aşa 
că Lyra zâmbi dulce şi merse mai departe. 

Trecea pe lângă un grup de domni şi o femeie tânără, 
care erau lângă canapea, când auzi cuvântul Praf. Fusese 
scoasă în societate destul de mult ca să îşi poată da seama 
când domnii şi doamnele flirtau şi urmări procesul cu 
fascinaţie, iar în plus faţă de asta, era şi mai fascinată de 
menţiunea referitoare la Praf, aşa că se opri şi ascultă. 
Domnii păreau să fie învăţaţi, iar din modul în care tânăra 
doamnă le punea întrebări acestora, Lyra deduse că era un 
fel de studentă. 

— A fost descoperit de un muscovit - opriţi-mă dacă 
ştiţi deja acest lucru -, spunea un domn de vârstă mijlocie, 
sub privirile pline de admiraţie ale tinerei doamne, cineva 
pe nume Rusakov, şi sunt numite, de obicei, Particule 
Rusakov, după el. Particule elementare, care nu 
interacționează în niciun fel cu altele, - foarte greu de 
detectat, dar lucrul extraordinar este că par să fie atrase de 
fiinţele umane. 

— Într-adevăr? se miră tânăra deschizând larg ochii. 

— Şi, încă şi mai extraordinar, continuă el, este că 
sunt atrase mai mult de unele fiinţe decât de altele. Adulții 
le atrag, dar nu şi copiii. Cel puţin nu tot atât de mult, şi 
deloc până la vârsta adolescenţei. De fapt, acesta este 


chiar motivul - cobori vocea şi se apropie şi mai mult de 
tânăra doamnă, punându-i confident mâna pe umăr - chiar 
acesta este motivul pentru care a fost înfiinţat Comitetul de 
Oblaţii. Aşa cum v-ar putea spune buna noastră gazdă de 
azi. 

— Da? Este implicată în Comitetul de Oblaţii? 

— Draga mea, ea este Comitetul de Oblaţii. Este 
exclusiv proiectul ei. 

Bărbatul avea de gând să îi spună mai multe 
doamnei, când dădu cu ochii de Lyra. Ea se uită înapoi fără 
să clipească. Poate că domnul băuse puţin cam mult sau 
poate că dorea, într-adevăr, să o impresioneze pe tânăra 
doamnă, pentru că spuse: 

— Această tânără domnişorică ştie totul despre el, vă 
pot garanta. Tu eşti protejată de Comitetul de Oblaţii, nu-i 
aşa, draga mea? 

— Oeo, da, spuse Lyra. Sunt protejată de toţi cei de 
aici. Acolo unde am locuit înainte, la Oxford, erau tot felul 
de lucruri periculoase. Erau gitani - fură copii şi-i vând la 
turci, ca să-i facă sclavi. lar la Port Meadow, când e lună 
plină iese un vârcolac din mănăstirea veche de la Godstow. 
Odată l-am auzit urlând. Şi mai sunt şi Coblerii... 

— Da, exact la ei mă refer, spuse domnul. Aşa 
numeşte populaţia Comitetul de Oblaţii, nu? 

Lyra simţi cum deodată Pantalaimon începe să 
tremure violent, dar oricum, se comporta exemplar. 
Daimonii celor doi adulţi, o pisică şi un fluture, nu părură să 
bage de seamă. 

— Cobleri? spuse tânăra. Ce nume ciudat! De ce le 
spun Cobleri? 

Lyra era pe punctul de a-i spune una dintre poveştile 
ei teribile pe care le crease pentru a-i înspăimânta pe copiii 
de la Oxford, dar bărbatul vorbea deja. 

— Din cauza iniţialelor, vedeţi - Comitetul de Oblaţii 

— Este o idee foarte veche, de fapt şi de drept. În 
Evul Mediu, părinţii îşi dădeau copiii bisericii, pentru a 
deveni călugări sau călugăriţe. Şi bieţii amărâţi erau 
cunoscuţi sub numele de oblaţi. Înseamnă un sacrificiu, a 


se da pe sine, ceva de genul acesta. Şi a fost reluată 
aceeaşi idee când au început să se ocupe de Praf... După 
cum probabil ştie şi mica noastră prietenă, aici, de faţă. De 
ce nu mergi să vorbeşti cu Lordul Boreal? adăugă el direct 
către Lyra. Sunt sigur că i-ar plăcea să o cunoască pe 
protejata doamnei Coulter... acela este, domnul cu părul 
alb şi daimonul şarpe. 

Voia să scape de Lyra ca să poată vorbi între patru 
ochi cu doamna cea tânără, Lyra îşi dădu seama imediat. 
Dar tânăra, se pare, era foarte interesată de Lyra şi se 
îndepărtă de domn pentru a putea vorbi cu ea. 

— Opreşte-te numai puţin... Cum te cheamă? 

— Lyra. 

— Eu sunt Adèle Starminster. Sunt jurnalistă. Putem 
sta puțin de vorbă? 

Considerând că e ceva absolut normal ca oamenii să 
vrea să stea de vorbă cu ea, Lyra spuse simplu: 

— Da. 

Daimonul fluture al doamnei se ridică în aer, zburând 
în dreapta şi în stânga, după care îşi flutură aripile la 
urechea doamnei, şoptindu-i ceva, la care Adele 
Starminster spuse: 

— Să ne aşezăm acolo, lângă fereastră. 

Acesta era locul favorit al Lyrei; avea vedere spre râu 
şi la această oră din noapte, luminile de pe malul de sud 
străluceau puternic peste licăririle apei ca de tăciune a 
râului în flux. Un şir de barje legate de un şlep alunecau 
încet în amonte. Adèle Starminster se aşeză şi se mută spre 
marginea băncuţei, făcându-i Lyrei loc pe perne. 

— Profesorul Docker spunea că ai o oarecare legătură 
cu doamna Coulter? 

— Da. 

— Care este aceasta? Nu eşti fata ei, sau ceva de 
genul acesta, nu? Presupun că artrebui să ştiu... 

— Nu! spuse Lyra. Bineînţeles că nu. Sunt asistentul 
ei personal. 

— Asistentul personal? Nu eşti un pic cam tânără? 
Credeam că îi eşti rudă sau ceva de genul acesta. Cum e 


ea? 

— E foarte deşteaptă, spuse Lyra. Cu o seară înainte 
ar fi spus mult mai multe, dar lucrurile păreau să se 
schimbe. 

— Da, dar pe plan personal, insistă Adele Starminster. 
Adică, este prietenoasă, nervoasă, cum e în realitate? 
Locuieşti împreună cu ea? Cum este în particular? 

— E foarte drăguță, spuse impasibil Lyra. 

— Şi tu, cu ce fel de lucruri te ocupi? Cum o ajuţi? 

— Fac calcule şi de-astea. Cum ar fi pentru navigaţie. 

— Aha, da, înţeleg... şi de unde eşti de loc? Cum 
spuneai că te cheamă? 

— Lyra. Sunt din Oxford. 

— Şi de ce te-a ales doamna Coulter să...? 

Se opri foarte brusc pentru că în apropiere îşi făcuse 
apariţia chiar doamna Coulter. Din felul în care Adele 
Starminster se uită în sus la ea şi din fluturarea agitată a 
daimonului său, Lyra îşi putu da seama că tânăra nu 
trebuia să fie deloc în locul acela, la ora aceea. 

— Nu ştiu care este numele dumitale, spuse doamna 
Coulter foarte încet, dar îl voi afla în mai puţin de cinci 
minute şi apoi nu vei mai lucra niciodată ca jurnalist. Acum 
te rog să te ridici imediat şi, fără să faci vreo scenă, să ieşi. 
Aş putea adăuga şi că cel care te-a adus în această seară 
aici va avea, la rândul lui, de suferit. 

Doamna Coulter părea încărcată cu un fel de forţă 
anbarică. Chiar şi mirosul era diferit: ceva încins, metal 
încins, plutea în jurul ei. Lyra simţise mai devreme o mică 
parte din puterea aceasta emanată de doamna Coulter, dar 
acum o vedea în deplinătatea ei concentrată asupra 
altcuiva, şi sărmana Adele Starminster nu avea forţa 
necesară să-i reziste. Daimonul îi căzu istovit pe umăr şi 
reuşi să mai bată o dată sau de două ori din aripile 
superbe, după care leşină, femeia însăşi părând incapabilă 
să se mai ţină pe propriile picioare. Cu mersul nesigur, reuşi 
să se strecoare printre musafirii gălăgioşi şi să iasă pe uşa 
salonului. Ţinea o mână pe umăr, sprijinindu-şi daimonul 
istovit. 


— Ei bine? i se adresă doamna Coulter Lyrei. 

— Nu i-am spus nimic important, spuse Lyra. 

— Ce te-a întrebat? 

— Doar cu ce mă ocup şi cine sunt şi de-astea. 

In timp ce răspundea, Lyra observă că doamna 
Coulter era singură, daimonul nu era cu ea. Cum era 
posibil? Dar, într-un moment, maimuţoiul auriu apăru lângă 
ea, iar ea se întinse, îl luă de mână şi îl ridică uşor pe umăr. 
Părea să fie din nou relaxată. 

— Dacă mai vezi pe cineva care, în mod clar, a venit 
fără să fie invitat, vii şi-mi spui mie, da? 

Mirosul metalic dispărea. Poate că Lyrei i se păruse, 
doar. Lyra putu simţi parfumul doamnei Coulter revenind, 
aroma de trandafiri şi de fum de ţigaretă, şi parfumul altor 
femei. Doamna Coulter zâmbi către Lyra într-un fel care 
parcă spunea: 

— Noi două înţelegem lucrurile astea, nu-i aşa? 

Şi se îndepărtă pentru a întâmpina alţi invitaţi. 

Pantalaimon şopti în urechea Lyrei. 

— In timp ce ea era aici, daimonul ei venea din 
dormitorul nostru. Ne-a spionat. S-a dus să cotrobăie. Ştie 
de alethiometru! 

Lyra simţea că ce spunea Pantalaimon era, probabil, 
adevărat dar nu putea să facă nimic în această privinţă. Ce 
spusese profesorul acela despre Cobleri? Se uită în jur ca să 
îl regăsească dar nici nu apucă să îl zărească şi portarul 
(îmbrăcat în haine de servitor în seara aceasta) împreună 
cu alt bărbat îl bătură pe profesor pe umăr şi îi spuseră 
încet câteva cuvinte la care profesorul se albi la faţă şi îi 
urmă afară. Toată scena s-a desfăşurat pe parcursul a nici 
două secunde şi atât de discret, încât aproape nimeni nu a 
observat. Lyra însă se simţea tulburată şi vulnerabilă. 

Trecu prin cele două saloane unde se desfăşura 
petrecerea, pe jumătate ascultând conversațiile din jurul ei, 
pe jumătate interesată de gustul cocteilurilor din care nu 
avea voie să bea, şi din ce în ce mai agitată. Nu îşi dădu 
seama că o urmărea cineva până în momentul în care 
portarul apăru lângă ea, se aplecă puţin şi spuse: 


— Domnişoara Lyra, domnul de lângă şemineu ar dori 
să vă vorbească. Este Lordul Boreal, dacă nu ştiaţi. 

Lyra străbătu camera cu privirea. Bărbatul cu părul 
alb şi cu un aer de putere se uita direct la ea şi în 
momentul în care privirile li s-au întâlnit, acesta a dat din 
cap şi i-a făcut semn să se apropie. 

Nu prea încântată, dar puţin mai interesată acum, 
Lyra traversă salonul. 

— Bună seara, copilă, spuse el. Vocea era caldă dar 
autoritară. 

Capul plat şi ochii de smarald ai daimonului lui şarpe 
străluciră în lumina lămpii din sticlă colorată aprinsă pe 
perete, aproape de ei. 

— Bună seara, spuse Lyra. 

— Ce mai face vechiul meu prieten, Stăpânul 
Colegiului Jordan? 

— Foarte bine, mulţumesc. 

— Presupun că tuturor le-a părut rău de plecarea ta. 

— Da, într-adevăr. 

— Şi, doamna Coulter îţi dă de lucru? Ce te învaţă? 

Pentru că Lyra era cuprinsă de un spirit de rebeliune 
şi nici nu se simţea în largul ei, nu răspunse la această 
întrebare care o lua de sus spunând adevărul sau una din 
plăsmuirile imaginaţiei ei bogate, ci spuse: 

— Învăţ despre particulele Rusakov şi Comitetul de 
Oblaţii. 

Bărbatul păru să se concentreze deodată, exact cum 
puteai focaliza raza unei lanterne anbarice. Toată această 
atenţie se îndreptă apoi mistuitor asupra ei. 

— la spune-mi ce ştii! spuse el. 

— Fac experimente în Nord, spuse Lyra. Se simţea 
fără nicio oprelişte acum. Ca dr. Grumman. 

— Continuă. 

— Au fotograma asta specială, aşa, în care poţi să 
vezi Praful şi când vezi un om e ca un fel de lumină care 
vine peste el, şi care nu vine peste copii. Cel puţin nu atât 
de tare. 

— Doamna Coulter ţi-a arătat o astfel de imagine? 


Lyra ezită pentru că aici nu mai era vorba de 
minciună ci de altceva, la care nu era atât de pricepută. 

— Nu, spuse ea după un moment. Am văzut-o la 
Colegiul Jordan. 

— Cine ţi-a arătat-o? 

— Nu mi-a arâtat-o chiar mie, admise Lyra. Eu 
treceam pe acolo şi am văzut-o. Şi pe urmă, prietenul meu 
Roger a fost luat de Comitetul de Oblaţii. Dar... 

— Cine ţi-a arătat poza aceea? 

— Unchiul meu, Asriel. 

— Când? 

— Când a fost ultima oară la Colegiul Jordan. 

— Inţeleg. Şi despre ce altceva ai mai aflat? Te-am 
auzit cumva pomenind de Comitetul de Oblaţii? 

— Da. Dar nu de la el am auzit de asta. Aici am auzit. 

Ceea ce, gândi ea, era perfect adevărat. 

Se uita la ea cu ochii întredeschişi. Lyra îl privi înapoi 
cu toată inocenţa de care putea dispune. În final acesta 
dădu din cap. 

— Atunci probabil că doamna Coulter a decis că eşti 
deja pregătită să o ajuţi la acea activitate. Interesant. Ai 
participat deja la ceva? A 

— Nu, spuse Lyra. Despre ce vorbea omul acesta? In 
mod foarte inspirat, Pantalaimon era în forma lui cea mai 
inexpresivă cu putinţă, de molie, şi nu îi putea trăda 
sentimentele, iar ea era sigură că îşi putea controla propria 
faţă astfel încât să exprime o totală inocenţă. 

— Şi ţi-a spus ce se întâmplă cu copiii? 

— Nu, nu mi-a spus asta. Ştiu doar că este vorba de 
praf şi că ei sunt un fel de sacrificiu. 

Şi nici asta nu era chiar o minciună, gândi Lyra; 
oricum, nu spusese niciodată că doamna Coulter era cea 
care îi spusese toate aceste lucruri. 

— Sacrificiu este un cuvânt puţin prea dramatic. Ceea 
ce se face este spre binele lor, ca şi pentru al nostru. ŞI 
bineînţeles, toţi vin la doamna Coulter de bunăvoie. De 
aceea ea este atât de valoroasă. Copiii trebuie să vrea să 
participe, şi ce copil i-ar putea rezista doamnei Coulter? Şi 


dacă va trebui să te folosească şi pe tine pentru a putea 
atrage mai mulţi copii, cu atât mai bine. Sunt foarte 
mulţumit. 

li zâmbi în acelaşi fel ca doamna Coulter, de parcă 
erau amândoi în posesia unui mare secret. Lyra zâmbi 
politicos şi se întoarse să vorbească cu altcineva. 

Lyra şi Pantalaimon îşi simţiră reciproc sentimentul 
de groază care îi învăluia. Voia să plece de acolo chiar în 
secunda aceea şi să rămână singură cu el pentru a putea 
vorbi; voia să iasă din apartament, voia să se întoarcă la 
Colegiul Jordan şi la micul ei dormitor ponosit de la capătul 
Scării Doisprezece, voia să îl găsească pe Lordul Asriel... 

Ca un răspuns la această dorinţă, auzi menţionat 
acest nume şi se apropie indiferentă de grupul care vorbea 
în apropiere, sub pretextul de a servi o tartină dintr-un 
platou de pe masă. Un bărbat într-o mantie violetă, de 
episcop, spunea: 

— ... Nu, nu cred că Lordul Asriel ne va mai deranja 
pentru o perioadă. 

— Şi unde spuneai că este reţinut? 

— In fortăreaţa Svalbard, mi s-a spus. Păzit de 
panserbarni, ştiţi, urşii cu armură. Ce creaturi formidabile! 
Nu va scăpa de ei nici dacă trăieşte o mie de ani. Faptul 
este că eu într-adevăr cred că drumul ce trebuie urmat este 
acum deschis, aproape total deschis... 

— Ultimele experimente au confirmat ceea ce am 
crezut întotdeauna - şi anume că Praful este o emanaţie a 
principiului întunericului în sine, iar... 

— Să observ aici un pic de erezie zoroastriană? 

— Ceea ce obişnuia să fie o erezie... 

— Şi dacă am putea izola principiul întunericului... 

— Svalbard, spuneai? 

— Urşi cu armură... 

— Comitetul de Oblaţii... 

— Copiii nu suferă. Sunt sigur de asta... 

— Lordul Asriel închis... 

Lyra auzise destul. Se întoarse şi, mişcându-se tot 
atât de uşor ca şi molia Pantalaimon, se duse la ea în 


dormitor şi închise uşa. Zgomotul petrecerii se estompă 
deodată. 

— Ei bine? şopti ea, iar el se făcu sticlete şi se aşeză 
pe umărul ei. 

— O să fugim? răspunse el tot în şoaptă. 

— Normal. Dacă o facem acum cu toţi oamenii ăştia 
aici, ar putea să nici nu-şi dea seama o vreme. 

— Ea nu, dar e/sigur. 

Pantalaimon se referea la daimonul doamnei Coulter. 
Când se gândi la forma aceea aurie şi sinuoasă Lyra simţi 
că i se face rău de frică. 

— O să mă bat cu el de data asta, spuse Pantalaimon 
curajos. Eu pot să mă schimb, el nu poate. O să mă 
transform aşa de repede că el n-o să mă poată ţine. De 
data asta eu o să înving, ai să vezi. 

Lyra aprobă din cap, cu atenţia însă în altă parte. Cu 
ce să se îmbrace? Cum să iasă fără a fi văzută? 

— Va trebui să te duci şi să urmăreşti, şopti ea. 
Imediat ce e liber va trebui să fugim. Fă-te molie, adăugă 
ea. Şi fii atent: în secunda în care nu se uită nimeni... 

Întredeschise uşor uşa iar el se strecură afară, un 
punctuleţ închis pe fondul rozaliu al luminii din coridor. 

Intre timp, Lyra îşi aruncă pe ea cele mai groase 
haine pe care le avea şi mai îndesă câteva într-una dintre 
gentile din mătase de cărbune de la magazinul şic pe care îl 
vizitaseră chiar în după-amiaza aceea. Doamna Coulter îi 
dăduse nişte bani să-şi cumpere dulciuri şi, deşi cheltuise 
fără reţineri, încă îi rămăseseră câţiva suverani? din aur pe 
care îi puse în buzunarul hainei din blană de lup. 

La sfârşit, împachetă alethiometrul în husa lui de 
catifea neagră. Să-l fi găsit maimuţoiul acela abominabil? 
Trebuie să-l fi găsit, şi trebuie să-i fi spus şi ei, of, numai 
dacă l-ar fi ascuns mai bine! 

Merse pe vârfuri până la uşă. Camera ei dădea într-un 
coridor care, din fericire, se afla imediat lângă holul mare, 
iar majoritatea invitaţilor era în cele două saloane, la 


2 Monedă britanică de aur, în valoare de 20 de șilingi (n. 7r.). 


capătul holului. Se auzeau oameni vorbind tare, râsete, 
zgomotul înfundat al apei la toaletă, clinchetul paharelor; şi 
apoi o voce subţirică de molie care îi spuse la ureche: 

— Acum! Repede! 

Se strecură pe uşă în hol şi în mai puţin de trei 
secunde deschidea uşa de la intrare a apartamentului. Încă 
un moment şi era afară, cu Pantalaimon, sticlete din nou, 
se repezi spre scară şi fugi. 


Plasele 


Merse repede, îndepărtându-se cât putea de mult 
de râu, pentru că splaiul era larg şi foarte puternic luminat. 
Intre acesta şi Institutul Arctic Regal era o încrengătură de 
străduţe înguste, şi acesta era singurul loc pe care Lyra era 
sigură că îl poate găsi, iar acum se îndrepta cu paşi repezi 
spre el. 

Numai dacă ar fi cunoscut Londra tot atât de bine 
cum cunoştea Oxfordul! Atunci ar fi ştiut ce străzi trebuie 
să ocolească; sau de unde putea să şterpelească ceva de 
mâncare, sau, cel mai important lucru dintre toate, la ce 
uşă putea bate pentru a găsi adăpost. În inima nopţii reci, 
toate aleile întunecate din jurul ei fremătau de mişcare şi 
de o viaţă secretă despre care ea nu ştia nimic. 

Pantalaimon deveni pisică sălbatică şi exploră 
întunericul din jur cu ochii săi pătrunzători. Şi de atâtea ori 
se opri cu blana zbârlită, iar Lyra trebui să se ascundă şi să 
ocolească gangul pe care tocmai se pregătea să intre. 
Noaptea era plină de zgomote: râs de beţivi, două voci 
răguşite încercând un cântec, scârţâitul şi vaietul unei 
maşinării neunse undeva într-un subsol. Lyra trecu cu grijă 
şi atenţie printre toate, cu simţurile multiplicate şi împletite 
cu cele ale lui Pantalaimon, ascunsă în umbră, de-a lungul 
aleilor înguste. 

Din când în când, trebuia să traverseze câte o stradă 
lată şi bine luminată, în care tramvaiele scârţâiau şi 
scânteiau sub firele lor anbarice. Existau reguli ca să 
traversezi străzile Londrei, dar Lyra nu le dădu atenţie, 
dacă ţipa cineva, ea fugea. 

Era bine să fii din nou liber. Ştia că Pantalaimon, 
păşind pe pernuţele lui de pisică sălbatică, alături de ea, 
simţea şi el aceeaşi bucurie năvalnică de a fi afară, liber din 
nou, chiar dacă în aerul murdar al Londrei, încărcat de fum, 
gaze şi funingine, şi îngreunat de zgomot. La un moment 


dat, destul de curând, vor trebui să se gândească la ceea 
ce puteau însemna cuvintele pe care le auziseră în 
apartamentul doamnei Coulter, dar nu încă. Şi, la un 
moment dat, în cele din urmă va trebui să găsească şi un 
loc de dormit. 

La o intersecţie, în colţul unui mare magazin ale cărui 
ferestre străluceau luminoase pe trotuarul ud, era o rulotă 
cu cafea: o minusculă cămăruţă pe roţi, cu o tejghea sub un 
acoperiş de lemn. Înăuntru era o lumină galbenă, iar în jur 
plutea aroma cafelei proaspete. Patronul, îmbrăcat în alb, 
stătea sprijinit de tejghea şi vorbea cu cei doi sau trei 
clienţi. 

Era apetisant. Lyra mersese timp de o oră, era udă şi 
îi era frig. Cu Pantalaimon sub formă de vrabie, se duse 
spre tejghea şi se ridică pe vârfuri, ca să atragă atenţia 
proprietarului. 

— O cafea şi un sandvici cu şuncă, vă rog, spuse ea. 

— Cam târziu pe afară, drăguță, spuse un domn cu 
pălărie şi fular alb, din mătase. 

— Da, spuse ea, întorcându-se cu spatele la el pentru 
a examina intersecţia aglomerată. Tocmai se terminase 
spectacolul la un teatru din apropiere, iar lumea umplea de 
freamăt foaierul luminat, chemând taxiuri şi strângându-şi 
hainele în jurul umerilor. În cealaltă direcţie era intrarea 
unei Staţii de Tren Chthonic cu o mulţime şi mai deasă 
curgând în susul şi în josul scărilor. 

— Poftim, iubire, spuse omul de la tejghea. Doi şilingi. 

— Dă-mi voie să plătesc eu, spuse domnul cu pălărie. 

De ce nu, se gândi Lyra? Pot să fug mai repede decât 
el şi aş putea avea nevoie de toţi banii pe care-i am mai 
târziu. Domnul cu pălărie puse o monedă pe tejghea şi 
zâmbi în jos, către ea. Daimornul lui era un lemur. Se agăţă 
de gulerul acestuia, cu ochii rotunzi fixaţi pe Lyra. 

Ea muşcă din sandwich şi continuă să urmărească 
strada aglomerată. Nu avea nicio idee unde se afla pentru 
că nu văzuse niciodată o hartă a Londrei, nu ştia nici măcar 
cât de mare era sau cât de mult trebuia să meargă ca să 
ajungă la ţară. 


— Cum te cheamă? întrebă domnul. 

— Alice. 

— E un nume frumos. Dă-mi voie să îţi torn o picătură 
din asta în cafea... o să te încălzească... 

Desfăcea dopul unei sticle plate argintii. 

— Nu-mi place, spuse Lyra. Îmi place numai cafeaua. 

— Sunt sigur că nu ai mai gustat un coniac ca ăsta 
până acum. 

— Ba da. Mi-a fost rău de era să mor. Am băut o sticlă 
întreagă, sau aproape. 

— Cum vrei, spuse omul, înclinând sticla în propria 
ceaşcă. Şi unde te duci aşa singurică, la ora asta? 

— Să mă-ntâlnesc cu tata. 

— Şi cine e tatăl tău? 

— E criminal. 

= Ce? _ 

— V-am spus, e criminal. E meseria lui. In seara asta 
are de făcut o treabă. Am aici haine curate de schimb 
pentru el, că de obicei e plin de sânge când termină câte o 
treabă. 

— Aa, glumeşti. 

— Ntt. 

Lemurul scoase un mieunat uşor şi se târî spre ceafa 
omului pentru a o ţintui pe Lyra cu privirea de acolo. 

Lyra îşi bău impasibilă cafeaua şi termină de mâncat 
sandviciul. 

— Bună seara, spuse ea. Îl văd pe tata că vine acum, 
pare niţel cam furios. 

Omul cu pălărie se uită împrejur, iar Lyra porni spre 
mulţimea care ieşea de la teatru. Oricât de mult ar fi vrut 
să vadă şi ea Trenul Chthonic (doamna Coulter îi spusese 
că nu este, de fapt, un lucru pentru cei din clasa ei), îi fu 
teamă să nu fie prinsă în capcană sub pământ; mai bine să 
fie afară, în aer liber, în câmp deschis, unde putea să o 
rupă la fugă oricând, în caz de nevoie. 

Merse şi tot merse, iar străzile deveneau tot mai 
întunecate şi mai goale. Burniţa, şi chiar dacă n-ar fi fost 
niciun nor, cerul oraşului era prea mult bruiat de alte lumini 


pentru a putea vedea stelele. Pantalaimon credea că 
mergeau spre nord, dar cine putea şti cu adevărat? 

Străzi  nesfârşite, şiruri de căsuțe identice din 
cărămidă, cu grădiniţe doar cât să încapă o pubelă; fabrici 
mari şi pustii în spatele gardurilor de sârmă, cu câte un bec 
anbaric arzând trist pe câte un perete şi un paznic de 
noapte moţăind în ghereta lui; din când în când, câte un 
oratoriu mohorât, care se putea deosebi de vreun depozit 
doar datorită crucifixului de afară. O dată a încercat uşa 
unui astfel de loc, doar pentru a auzi un vaiet venind 
dinspre vreo bancă la doar câţiva centimetri mai departe, în 
întuneric. Işi dădu seama că scările erau pline de oameni 
care dormeau acolo şi fugi. 

— Unde o să dormim, Pan? spuse ea în timp ce se 
târau de-a lungul unei străzi cu magazine cu obloanele 
trase. 

— Pe vreun prag, undeva. 

— Nu vreau să ne vadă cineva. Toate pragurile sunt 
atât de expuse. 

— E un canal pe-aici, pe undeva... 

Pantalaimon se uită spre o stradă lăturalnică, din 
dreapta. Fără îndoială că peticul acela de licărire întunecată 
însemna că în apropiere trebuia să fie o apă şi, când se 
duseră, tiptil, tiptil, ca să verifice, găsiră albia unui râu unde 
în jur de douăsprezece barje erau legate de chei, unele mai 
îndepărtate, pe largul apei, altele aproape de mal, 
îngreunate de macarale care arătau ca nişte spânzurători. 
O lumină palidă strălucea la una dintre gheretele de lemn, 
iar din coşul de metal ieşea un firicel de fum; în afară de 
aceasta, singurele lumini se aflau sus, pe peretele 
depozitului sau în vârful macaralelor, lăsând partea de jos 
cufundată în întuneric. Cheiul era plin de butoaie cu tărie 
de cărbune, cu grămezi de buşteni rotunzi şi cu role de 
cablu învelit în cauciuc. 

Lyra merse pe vârfuri până la colibă şi se uită pe 
fereastră. Un bătrân citea laborios un ziar cu benzi 
desenate şi fuma pipă, cu daimonul - un cocker spaniol - 
dormind încolăcit pe masă. Cum se uita prin geam, bătrânul 


se ridică şi aduse un ceainic înnegrit de pe soba de fier şi 
turnă nişte apă fierbinte într-o cană crăpată, după care se 
lăsă din nou pe spate, adâncindu-se în lectura ziarului său. 

— Să-l rugăm să ne lase şi pe noi înăuntru, Pan? şopti 
ea, dar Pan avea atenţia în altă parte; era când liliac, când 
bufniţă, când pisică sălbatică, din nou. Lyra se uită 
împrejur, simțind neliniştea lui Pantalaimon, şi îi văzu în 
acelaşi moment în care îi văzu şi el: doi bărbaţi alergând 
înspre ea, câte unul din fiecare parte, cel mai apropiat 
având în mână o plasă. 

Pantalaimon scoase un țipăt ascuţit şi se aruncă 
preschimbat în leopard la daimonul bărbatului mai apropiat, 
o vulpe sălbatică, făcând-o pe aceasta să se prăvălească pe 
spate, printre picioarele bărbatului. Bărbatul înjură şi se 
înclină într-o parte, iar Lyra o zbughi pe lângă el spre 
spaţiul deschis al cheiului. Ceea ce nu trebuie să facă acum 
este să fie prinsă într-un colţ. 

Pantalaimon, acum vultur, se cobori brusc spre 
urechea ei şi îi şuieră: 

— Stânga! Stânga! 

Lyra se aruncă spre stânga şi văzu un spaţiu între 
butoaiele cu tărie de cărbune şi capătul unui şopron din fier 
forjat şi se îndreptă glonţ spre el. 

Dar plasele acelea! 

Auzi un sâsâit în aer şi ceva îi izbi obrazul, şuieră în 
jurul ei şi o înţepă, şi simţi sfori marinăreşti peste faţă, 
braţe, mâini şi încurcate în păr, strângând-o tare, şi căzu, 
ţipând, muşcând şi zvârcolindu-se în van. 

— Pan! Pan! 

Dar daimonul vulpe îşi înfipse colții în blana de pisică 
a lui Pantalaimon, iar Lyra simţi durerea în propria-i carne şi 
scoase un țipăt puternic în clipa în care Pantalaimon se 
prăbuşea. Un bărbat înfăşură rapid nişte corzi în jurul ei, în 
jurul braţelor şi picioarelor, gâtului, corpului, capului, 
rostogolind-o, şi rostogolind-o, şi împachetând-o strâns şi 
trântind-o burduf pe pământul ud. Era complet neajutorată, 
ca o muscă prinsă în plasa unui păianjen. Bietul 
Pantalaimon, rănit, încerca să se târască spre ea, cu 


daimonul vulpe în spatele lui şi nu mai avea nici măcar 
puterea să se schimbe; iar celălalt bărbat zăcea într-o 
băltoacă, cu o săgeată înfiptă în gât... 

Totul se opri în momentul în care cel care lega plasa 
văzu şi el ce se întâmplă. Pantalaimon se ridică şi clipi, apoi 
se auzi o bufnitură surdă şi omul cu plasa căzu înecându-se 
şi icnind chiar peste Lyra, care ţipă de groază: era sânge 
chestia aia care ieşea din el! 

Zgomot de picioare alergând şi cineva îl întoarse pe 
individ şi se aplecă deasupra lui; celelalte mâini o ridicară 
pe Lyra, lama unui cuţit i se strecură pe lângă faţă şi se 
ridică, iar sforile plasei căzură una câte una, iar ea le 
smulse de pe ea scuipând şi repezindu-se într-un suflet să îl 
îmbrăţişeze pe Pantalaimon. 

Îngenunchind, Lyra se întoarse să îi vadă pe noii 
sosiți. Trei oameni întunecaţi, unul înarmat cu un arc, 
ceilalţi cu cuțite; şi, cum se întoarse, îl auzi pe cel cu arcul 
tresărind. 

— Aia nu-i Lyra? 

O voce cunoscută dar pe care nu o putea plasa exact, 
până când bărbatul nu făcu un pas înainte şi cea mai 
apropiată lumină îi căzu peste faţă şi peste daimonul-şoim 
de pe umăr. Şi apoi, într-o străfulgerare, îşi aduse aminte: 
un gitan! Un gitan adevărat, de Oxford! 

— Tony Costa, spuse el. Ţ'aduci aminte? Te jucai cu 
frati-miu Billy pă bărcile din Jericho, 'nainte să-l ia Coblerii. 

— O, Doamne, Pan, suntem în siguranţă! hohoti ea, 
dar apoi o străfulgeră alt gând: în ziua aceea furase chiar 
barca familiei Costa. Dacă-şi amintea acum? 

— Mai bine vii cu noi, spuse el. Eşti singură? 

— Da. Fugeam de... 

— Bine, nu vorbi acuma. Stăi cuminte. Jaxer, dă 
cădavrile-alea mai-n umbră. Kerim, stăi dă şase. 

Lyra se ridică tremurând, strângându-l la piept pe 
Pantalaimon, pisică sălbatică. El se întindea încercând să 
vadă ceva, iar ea îi urmări privirea, înțelegând şi, deodată, 
devenind şi ea curioasă: ce se întâmplase cu daimonii celor 
doi morţi? Dispăreau, acesta era răspunsul; păleau şi 


piereau în aer ca atomii de fum, deşi încercau să se ţină de 
oamenii lor. Pantalaimon îşi ascunse ochii, iar Lyra o luă 
oarbă la fugă după Tony Costa. 

— Ce faci aici? întrebă ea. 

— Linişte, fato. Suntă dăstule belele p' capu' nostru 
ca-s' mai trezim altile. Vorbim în barcă. 

O conduse pe un pod mic de lemn, spre mijlocul 
canalului. Ceilalţi doi oameni păşeau tăcuţi după ei. Tony se 
întoarse, merse puţin de-a lungul apei şi apoi intră pe un 
debarcader de lemn de pe care sări pe o barcă îngustă şi 
deschise larg uşa cabinei. 

— Intră, spuse el, repede acuşea. 

Lyra făcu cum i se spuse, pipăindu-şi geanta (căreia 
nu-i dăduse drumul, nici chiar în plasă), ca să se asigure că 
alethiometrul era încă acolo. În cabina lungă şi îngustă, la 
lumina unui felinar agăţat într-un cui văzu o femeie 
puternică şi corpolentă cu părul alb, citind ziarul la o masă. 
Lyra o recunoscu imediat: mama lui Billy. 

— Cine-i aicea? spuse femeia. Nu s' puate, nu-i asta 
Lyra? 

— Ba da, Ma, tre' s' plecăm. Am omorâtă doi oameni 
pă chei. Credeam că-s Cobleri da' acu' cred c-o fi fostă 
negustori turci. O luoasără pă Lyra. Nu mă-ntreba nimica, o 
s' vorbim după cea plecăm. 

— Vino-ncoa', copilă, spuse Ma Costa. 

Lyra se supuse, pe jumătate fericită, pe jumătate 
neliniştită şi temătoare, pentru că Ma Costa avea braţe ca 
nişte măciuci, iar acum chiar era sigură: era, într-adevăr, 
barca lor cea pe care o capturase cu Roger şi cu ceilalţi 
copii de la colegiu. Dar mama bărcii îşi puse mâinile uşor de 
ambele părţi ale feţei Lyrei iar daimonul ei, un câine lup 
mare şi gri se aplecă încet şi blând să lingă rănile de pe 
capul de pisică sălbatică al lui Pantalaimon. Apoi Ma Costa 
îşi înfăşură braţele-i mari în jurul Lyrei şi o strânse la piept 
cu drag. 

— Habar n-am ce făceai aicişea da’ ştiu că n-arăţi 
prea bine. Po’ s'te sui în patu’ lu’ Billy da’ numa’ după ceţ- 
oi da ceva cald dă băut. Steai colea' jos, copilă. 


Părea că pirateria ei fusese iertată, sau, cel puţin, 
uitată. Lyra se lăsă să alunece uşor pe o băncuţă 
capitonată din spatele mesei de pin lustruit, în timp ce 
huruitul înfundat al motorului cu gaz zgudui barca. 

— Unde mergem? întrebă Lyra. 

Ma Costa punea o cratiţă cu lapte pe soba de fier şi 
scormonea cărbunii ca să înteţească focul. 

— Departe d’ aci. Gata cu vorba acu’, vorbim 
dimineaţă. 

Şi rămase tăcută, întinzându-i Lyrei o ceaşcă cu lapte 
încălzit şi legănându-se spre punte când barca a început să 
se mişte, şi vorbind în şoaptă cu bărbaţii de acolo. Lyra 
sorbi din lapte şi ridică un colţ al jaluzelei pentru a vedea 
cheiurile întunecate rămânând în urmă. Într-un minut sau 
două, adormi buştean. 

Se trezi într-un pat îngust, cu huruitul scăzut şi 
liniştitor al motorului undeva sub ea. Se ridică, se lovi la 
cap, trase o înjurătură, pipăi în jur şi încercă să fie mai 
atentă. Într-o lumină palidă, cenuşie, văzu alte trei paturi, 
toate goale şi bine netezite, unul sub al ei şi celelalte două 
de cealaltă parte a micii cabine. Se dădu jos şi descoperi că 
era în maiou şi chiloţi, iar rochia şi haina din piele de lup 
erau împăturite la un capăt al patului, împreună cu geanta. 
Alethiometrul era încă acolo. 

Se îmbrăcă repede, ieşi pe uşa din capătul încăperii şi 
se trezi în cabina cu sobă, unde era cald. Nu era nimeni 
acolo. Prin fereastră văzu vălătuci de ceaţă prin care, din 
când în când, se întrevedeau nişte umbre întunecate, care 
ar fi putut fi copaci sau clădiri. 

Inainte ca Lyra să poată ieşi pe punte, uşa exterioară 
se deschise iar Ma Costa cobori pe scară, înfăşurată într-o 
haină veche de stofa, pe care umezeala de afară făcuse mii 
de periuţe. 

— Ai dormită bine? spuse ea, întinzându-se după o 
tigaie. Acuş stăi la o parte din drum, să-ţ' facă Ma ceva s’ 
mănânci. Nu-mi sta aci, nu-i loc. 

— Unde suntem? întrebă Lyra. 

— Pă Canalu' Marii Legături. Stăi ascunsă, copilă. Nu 


vreau s' te văd afar’, pă punte. Avem năcazur' multe, şi-i 
zăpăceală mare afară. 

— Ce fel de necazuri? 

— Nimica dă să nu-i dăm dă liman, dacă stai cuminte 
ş' nu t-arâţi la faţă. 

Şi nu mai spuse nimic până când Lyra nu termină de 
mâncat. La un moment dat, barca încetini şi ceva se lovi de 
o margine, iar Lyra auzi strigătele furioase ale oamenilor, 
dar pe urmă o glumă spusă de altcineva îi făcu să râdă iar 
vocile se liniştiră şi barca merse mai departe. 

Imediat, Tony Costa dădu uşa de perete şi intră în 
cabină. Ca şi mama lui, avea hainele pline de periuţe 
strălucitoare; îşi scutură fesul din lână peste sobă şi făcu 
picăturile de apă să cadă şi să sfârâie. 

— Ce-i spunem, Ma? 

— Întâi întreabă şi p'ormă spune. 

Işi turnă puţină cafea într-o cană de tablă şi se aşeză. 
Era un bărbat puternic, cu faţa întunecată, şi acum, că ÎI 
putea vedea în lumina zilei, Lyra îi distinse o grimasă tristă 
întipărită pe faţă. 

— Bun, acuma s'ne spui ce făceai la Londra, tu Lyra. 
Nu credeam că te-a luat ş' pă tine Coblerii. 

— Stăteam cu doamna asta, ştii... 

Cu stângăcie, Lyra reuşi să pună cap la cap povestea 
şi o aranjă ca pe un pachet de cărţi gata de împărţit. Le 
spuse tot, în afară de alethiometru. 

— Şi, pe urmă, în ultima seară, la petrecerea asta, am 
descoperit ce făceau ei de-adevăratelea. Doamna Coulter 
era una din Cobleri şi ea, şi voia să mă folosească pe mine 
ca să prindă mai mulţi copii. Şi ce fac este că... 

Ma Costa ieşi afară. Tony aşteptă până când se 
închise uşa, apoi continuă: 

— Ştim cea fac. Sau cel puţin, ceva din cea fac. Ştim 
că nu s'mai întorc niciodată copiii ăia. li ia pă copii în Nord, 
îi duce-ntr-un loc pustiu şi fac expărienţie pă ei. 

La-nceput am zis că încearcă pă ei medicamente noi 
sau boli d'astea, da' atuncea nu să esplică dă ce a-nceput 
toată asta d'odată, aşa, acu' fo doi, trei ani. Pă urmă ne-am 


gândită la tătari, poate-i f-un pact săcret, d'ăla ca'n Siberia, 
pen’ că şi tătarii vreiau să să ducă-n Nord ca ş-ăilalţii, 
pentru tăria dă cărbune ş' minele dă foc şi mergea zvonu’ 
d-un război dă mai 'nainte să-nceapă cu Coblerii. Ş-am zisă 
că poate-i cumpără, ştii, Coblerii îi cumpără pă şefii tătarilor 
ş'le dă copii în schimb, că tătarii-i mănâncă, nu-i aşa? li 
pune la prăjit şi-i mănâncă. 

— Ba nu! exclamă Lyra. 

— Ba da. Ehe, s' multe dă spus. Ai auzit dă Nălkâieni? 

— Nu, spuse Lyra, nici măcar la doamna Coulter. Ce 
sunt ăştia? 

— Un fel dă fantome d'alea dă care au pân pădurile 
alea. Mari cam cât un copil, da' n-are cap. Merge pă pipăite 
noaptea şi dacă tă află că dormi afară, în pădure, tă prinde 
şi nu tă mai lasă, orice-ar fi. Nălkăieni, ăsta-i un cuvânt din 
Nord. Şi Înghite-vânt, ş' ăia-s periculoşi. Zboară pân aer. 
Dai p'ste grupuri dă d'ăştia care plutesc împreună sau 
prinşi în fr'un rug. Imediat ce te-atinge, toată puterea să 
scurge din tine. Nu puoţ' să-i vezi, dăcât numa'ca un fel dă 
pâlpâire pân aer. Şi Ai Dă Nu Respiră... 

— Ce sunt? 

— Războinici ucişi pă jumătate. Să fii viu e una, şi să 
fii mort e alta, da’ s' fii juma’ omorât, asta-i cel mai rău. Nu 
poa’ s' moară şi nici să trăiască. Rătăceaşte pă pustii 
pentru totdeauna. Le zice Ai Fără Răsuflare, din cauza la ce 
li s-a făcut. 

— Şi ce li s-a făcut? întrebă Lyra cu ochii larg căscaţi. 

— Tătarii din Nord le sparge coastele ş' le scoate 
plămânii. Nu-i nicio artă aicea. Le scoate plămânii fără să-i 
omoare şi plămânii nu mai merge dacă nu îi strânge cu 
mâna daimonii, ş' rezultatu’ e că ăştia-s întră răsuflare şi 
nerăsuflare, întră viaţă şi moarte, pă jumătate omorâţi, 
înţălegi. Şi daimonii lor tre’ s' pompeze zi şi noapte sau să 
piară o dată cu ei. Câteodată, am auzit, dai dă câte un 
regiment întreg dă Ai Fără Răsuflare pân pădure. Ş' pă 
urmă mai s'ăia, panserbarnii - ai auzit dă ei? Asta înseamnă 
urşi cu armură. Aştia-s ca un fel dă urşi polari, numa' că... 

— Da! Am auzit de ei! Unul dintre bărbaţii de aseară 


spunea că unchiul meu, Lordul Asriel, e ţinut prizonier într-o 
fortăreață păzită de urşi cu armură. 

— Da? Ş'ce făcea el acolo, d'a ajuns la închisoare? 

— Explora. Dar felul în care omul vorbea despre el... 
nu cred că unchiu-i de partea Coblerilor. Cred că se 
bucurau că este la închisoare. 

— Ehe, orş'cum, n-o să iasă d'acolo dacă-l păzeşte 
urşii cu armură. Aştia-s ca mercenarii, înţelegi ce vreau să 
spun? Işi vândă puterea orş'cui îi plăteşte. Au mâini ca 
oamenii ş-a-nvăţat cum s' mânuiască şi să lucreze feru’, 
mai ales feru’ d'ăla, dă meteorit, şi fac foi şi plăci mari din 
fieru' ăsta, şi s-acoperă cu ele. Îi atacă pă Skraelingi dă 
sute dă ani. Sunt mari criminali, fără niciun pic de milă. Da' 
să ţin dă cuvânt. Dacă faci un târg cu un panserbarn poţi să 
te bazezi pă el. 

Lyra se gândi cu groază la toate aceste orori. 

— Lu' Ma nu-i place s'audă dăspre Nord, spuse Tony 
după câteva momente, din cauza la ce s-a-ntâmplat cu 
Billy. Ştim noi că l-a luat în Nord, înţelegi? 

— De unde ştiţi? 

— Am prins un cobler d'ăla ş' l-am făcut s' vorbească. 
Ş-aşa am aflată una sau două din ce fac ei p'acolo. Aia doi 
d'az'noapte nu era Cobleri; era prea proşti. Dacă era 
Cobleri, i-am fi loat vii. Înţălegi, noi, poporu' gitan, am fost 
loviți mai rău dăcât toţi ăilalţi dă Coblerii ăştia ş-acuma ne- 
adunăm s' ne gândim la o cale dă bătaie. 

Asta făceam aseară pă chei, luoam provizii, c' ne 
ducem la o mare adunare în Fens, adicătea, cum îi zicem 
noi, un Sfat. Şi ce cred io c-o s' facem, cred c-o strimitem 
un grup dă salvare, dupe ce-auzim ce-are dă spus feştecare 
gitan, după ce punem cap la cap tot ce ştim, io asta cred. lo 
asta aş face dac'aş fi în locu’ lu’ John Faa. 

— Cine-i John Faa? 

— Regele gitanilor. 

— Şi chiar o să vă duceţi să-i salvaţi pe copii? Dar 
Roger? 

— Cine-i Roger? 

— Băiatul de la bucătăria Colegiului Jordan. L-a luat şi 


pe el, la fel ca pă Billy, cu o zi înainte ca eu să plec cu 
doamna Coulter. Sunt sigură că dacă m-ar lua pe mine, el 
ar veni să mă salveze. Dacă vă duceţi să-l salvaţi pă Billy, 
vreau să vin şi eu cu voi, să îl salvez pe Roger. 

Şi pe unchiul Asriel, gândi ea; dar nu mai spuse. 


John Faa 


Acum, că Lyra avea o sarcină la care să se 
gândească, se simțea mult mai bine. Fusese, fără îndoială, 
foarte bine când o ajuta pe doamna Coulter dar 
Pantalaimon avea dreptate: nu prea făcea mare lucru 
acolo, era doar un fel de animal de companie drăguţ. Pe 
barca gitanilor era treabă adevărată de făcut, iar Ma Costa 
se asigura că Lyra o şi face. Freca, mătura, curăța cartofi şi 
făcea ceai, ungea rulmenţii de la elice, curăța plasa de 
protecţie de deasupra elicei, spăla vase, descuia lacătele, 
lega barca de stâlpii de acostare şi, în câteva zile, era atât 
de familiarizată cu viaţa cea nouă, de parcă se născuse 
gitană. 

Ceea ce nu observa ea era că membrii familiei Costa 
erau în permanenţă în alertă şi urmăreau îndeaproape orice 
manifestare de interes mai puternică faţă de Lyra, venită 
din partea celorlalţi oameni de pe apă. Chiar dacă nu îşi 
dădea seama de acest lucru, Lyra era importantă, iar 
doamna Coulter şi Comitetul de Oblaţii o căutau probabil 
peste tot. Şi, într-adevăr, Tony aflase de prin cârciumi că 
poliţia făcea raiduri prin case, ferme, şantiere de construcţii 
şi fabrici fără niciun fel de explicaţie, deşi circula zvonul că 
ce căutau era o fetiţă care dispăruse. Şi acest fapt, în sine, 
era foarte ciudat în situaţia în care atâţia copii dispăruseră 
înainte şi nu-i căutase nimeni. Atât gitanii cât şi cei de pe 
mal erau din ce în ce mai irascibili şi neliniştiţi. 

Şi mai era încă un motiv care ţinea treaz interesul 
familiei Costa pentru Lyra, dar ea nu avea să afle aceasta 
decât cu câteva zile mai târziu. 

Aşa că au hotărât să o ţină ascunsă în cabină atunci 
când treceau pe lângă ghereta unui paznic, sau pe lângă un 
debarcader sau pe oriunde puteau fi diferiţi pierde-vară 
care să caşte gura la ei şi să o vadă pe Lyra. Odată au 
trecut printr-un oraş în care poliţia percheziţiona toate 


bărcile de pe râu şi blocase circulaţia în ambele direcţii. 
Familia Costa putea face faţă acestei probleme. Sub priciul 
lui Ma Costa era un compartiment secret, în care Lyra a stat 
pitită şi înghesuită timp de două ore, în timp ce poliţiştii 
scotoceau fără niciun succes toate cotloanele de deasupra. 

— Cum de nu m-au găsit daimonii lor? întrebă ea pe 
urmă, iar Ma îi arătă peretele interior al compartimentului 
secret: lemn de cedru, care avea un efect soporific asupra 
daimonilor; era adevărat că Pantalaimon îşi petrecuse tot 
timpul dormind fericit la capul Lyrei. 

Incet, cu multe opriri şi ocolişuri, barca familiei Costa 
se apropie de Fens, acea sălbăticie întinsă şi niciodată 
complet cartografiată, de ceruri imense şi mlaştini fără 
sfârşit din estul Engliterei. Partea cea mai îndepărtată se 
îngemăna insesizabil cu golfuleţele şi ochiurile de apă 
produse de flux la malul mării, în timp ce cealaltă parte a 
mării se pierdea şi pălea în ţinuturile îndepărtate ale 
Olandei; unele părţi din ţinuturile Fens fuseseră asanate de 
către olandezi, iar unii dintre ei se stabiliseră chiar acolo, 
aşa că limba pe care o vorbeau cei din Fens conţinea foarte 
multă olandeză. Dar alte părţi ale ținutului nu fuseseră 
deloc asanate, cultivate sau locuite, iar în cele mai 
sălbatice regiuni, cele centrale, în regatul ţiparilor şi al 
păsărilor de apă, unde pâlpâiau focurile misterioase de 
metan şi unde călătorii neatenţi erau ispitiţi şi atraşi în 
capcana mlaştinilor şi noroaielor, acolo îşi găsiseră gitanii 
întotdeauna un loc sigur pentru a-şi ţine Sfatul. 

lar acum din mii de golfuri şi de canale şerpuinde, 
bărcile gitanilor se îndreptau către platoul Byan, singura 
bucăţică de teren care se ridica puţin deasupra întinderilor 
nesfârşite de mlaştini şi smârcuri. Acolo se afla o veche sală 
de întâlniri, din lemn, înconjurată de o aglomerare de mici 
aşezări permanente, cheiuri şi debarcadere şi o piaţă de 
tipari. Când se convoca câte un Sfat la Byan, adică o 
adunare sau întâlnire a gitanilor, erau atât de multe bărci 
care umpleau apele, încât puteai merge la o milă distanţă, 
în orice direcţie, doar păşind peste punţile acestora; sau cel 
puţin, aşa se spunea. Gitanii erau stăpâni în Fens. Nimeni 


altcineva nu îndrăznea să intre, şi, atâta timp cât gitanii 
trăiau în pace şi făceau comerţ cinstit, autorităţile se 
făceau că nu observă neîncetata contrabandă şi răzbunările 
sângeroase ocazionale. Dacă un cadavru de gitan era adus 
la mal sau se prindea în plasa vreunui pescar, ei bine - era 
doar un gitan. 

Lyra ascultă captivată poveştile despre locuitorii din 
ţinuturile Fens, despre marele câine fantomă Black Shuck, 
despre focurile de mlaştină care iau naştere din pungile de 
ţiţei de vrăjitoare şi începu să se gândească la ea ca o 
gitană get beget, chiar înainte de a ajunge în Fens. 
Revenise repede la limbajul de Oxford, iar acum începea să 
se deprindă şi cu graiul gitănesc, întregit cu cuvinte fen- 
olandeze. Ma Costa trebui să îi reamintească de unele 
lucruri. 

— Tu nu eaşti gitancă, Lyra. Poaţi sî treci dreapt 
gitan- că, daca înveţi s' vorbeşti bine, da' noi ăştia suntem 
mai mult decâtă numa’ limba gitanească. Avemă adâncimi 
şi curenţi puternici în noi, Lyra. Suntem oameni dă apă dă 
la un cap la altu', iară tu nu eşti, tu eşti o persoană dă foc. 
Cel mai mult eşti tu ca focu' dă mlaştină, ăsta-i locul pă 
care-l ai tu în lumea gitănească, tu ai ţiţăi dă vrăjitoare în 
suflet. Înşelătoare, asta eşti, fato. 

Lyra se simţea rănită. 

— Da’ n-am înşelat niciodată pe nimeni! Întreabă... 

Nu avea pe cine să întrebe, bineînţeles, iar Ma Costa 
râse, dar cu bunătate. 

— Nu vezi că io îţi fac aicea un compliment, mă 
gâsculiţă ce eaşti? spuse ea, iar Lyra se împăcă deşi nu 
înţelegea. 

Când ajunseră la Byanplats era seară, iar soarele 
apunea într-o pată sângerie pe cer. Insula joasă şi Zaal-ul 
(locul în care avea să se ţină Sfatul) se reliefau întunecate 
pe fondul de lumină, ca şi pâlcul de clădiri din jur; dâre de 
fum se încolăceau în aerul încremenit, iar dinspre bărcile 
care întunecau zarea venea miros de peşte prăjit, frunză de 
fumat şi tărie de ienupăr. 

Traseră barca chiar lângă Zaal, legând-o de un 


ponton despre care Tony spunea că fusese folosit de familia 
lui de generaţii întregi. Imediat, Ma Costa puse tigaia pe foc 
să sfârâie cu nişte ţipari graşi şi ceaunul pentru terci de 
cartofi. Tony şi Kerim îşi unseră părul cu ulei, îşi puseră cele 
mai bune jachete din piele cu bandanele albastre la gât, îşi 
încărcară degetele cu inele de argint şi plecară să salute 
nişte prieteni mai vechi din bărcile învecinate şi să bea un 
pahar sau două pe la cel mai apropiat bar. Când se 
întoarseră aveau veşti importante. 

— Am ajuns la ţanc. Sfatu-i chiar în seara asta. Şi zice 
pân oraş că - ce crezi - zice că copilu’ d-a dispărute pă o 
barcă dă gitani şi c-o s-apară-n seara asta la Sfat! 

Râse tare şi ciufuli părul Lyrei. De când intraseră în 
Fens fusese din ce în ce mai bine dispus, ca şi cum 
întunecarea sălbatică pe care o exprimase faţa lui până 
atunci era doar o mască. Lyra simţi cum îi creşte starea de 
tensiune şi agitaţie în timp ce mânca şi spăla vasele, 
înainte de a se pieptăna, de a-şi pune alethiometrul în 
buzunarul hainei din piele de lup şi de a sări pe mal pentru 
a se îndrepta, împreună cu toate celelalte familii, spre Zaal. 

Crezuse că Tony glumea. Curând află însă că nu era 
aşa; sau poate ea arăta mult mai puţin a copil gitan decât 
îşi închipuise, pentru că foarte multă lume se uita la ea fix, 
iar copiii arătau cu degetul, şi, până să ajungă la porţile 
Zaalului, înaintau singuri pe un culoar creat de mulţimea 
care stătea de o parte şi de alta, făcându-le loc şi 
urmărindu-le fiecare mişcare. 

Şi atunci Lyra începu să se simtă cu adevărat 
neliniştită. Stătea lipită de Ma Costa, iar Pantalaimon îşi luă 
cea mai mare formă pe care o putea, de panteră, ca să o 
încurajeze. Ma Costa călca hotărât, ca şi cum nimic în lume 
n-ar fi putut să îi oprească pasul sau să o facă să meargă 
mai repede, iar Tony şi Kerim mergeau în stânga şi în 
dreapta ei, mândri ca nişte prinți. 

Sala era iluminată cu lămpi de naftalină destul de 
puternice, care străluceau pe feţele şi trupurile celor din 
public dar lăsau grinzile înalte în întuneric. Cei care intrau 
trebuiau să se lupte ca să ocupe un loc pe podea, fiindcă 


băncile erau deja pline; familiile se înghesuiau ca să facă 
loc, copiii stăteau în poala mamelor iar daimonii se 
încolăceau pe picior sau stăteau atârnaţi de pereţii din 
scândură goală. 

In faţă era un podium pe care erau aşezate opt 
scaune din lemn. În timp ce Lyra împreună cu familia Costa 
îşi căutau un loc în picioare, lipiţi de peretele holului (nu 
mai rămăsese niciun loc în care să se aşeze), opt bărbaţi îşi 
făcură apariţia din umbră din spatele podiumului şi se 
opriră în faţa scaunelor. Un murmur de emotie străbătu 
mulţimea; se făcea linişte şi ultimii veniţi încercau să-şi 
găsească loc pe băncile cele mai apropiate. În sfârşit, se 
aşternu liniştea şi şapte dintre bărbaţii din faţă se aşezară 
pe scaune. 

Cel care rămase în picioare avea în jur de şaptezeci 
de ani, dar era înalt, bine făcut şi puternic. Purta o haină 
simplă, din pânză groasă şi cămaşă cu carouri, ca mulţi 
bărbaţi gitani; nu avea nimic care să îl scoată în evidenţă în 
afară de aerul de putere şi autoritate. Lyra recunoscu 
imediat acel aer: şi unchiul ei Asriel îl avea, ca şi Stăpânul 
Colegiului Jordan. Daimonul lui era o cioară, exact ca şi 
corbul Stăpânului. 

— Ala e John Faa, lordu' gitanilor din Apus, şopti Tony. 

John Faa începu să vorbească; avea o voce adâncă şi 
molcomă. 

— Gitani! Bine-aţ' venită la Sfat. Am venită s-auzim ş- 
am venită să hotărâm. Toţi ştiţi dă ce. Sunt aiciea multe 
familii care-a pierdut câte un copil. Unele a pierdut chiar 
doi. Cineva îi ia. Ş' ca dovadă, sunt luaţ şi copii dă oreşeni, 
n-avem nimica dă-mpărţită cu ei pă tema asta. 

— Acuma, s-a tot vorbită d-un copil ş-o recompensă. 
Uite carea-i adăvăru', ca-s să termine cu toate bârfele. 
Numele copilului-i Lyra Belacqua şi-i căutată dă poliţia 
oreşenilor. E o recompensă dă o mie de suverani pentru 
cine le-o dă pă fetiţă. E fetiţă dă oreşean şi-i în grija noastră 
ş-aşa o să rămâie. Ala care-i tentat dă mia aia dă suverani, 
ar face bine să-şi găsească un loc car' să nu fie nici pă 
uscat nici pă apă. Noi n-o s-o predăm. 


Lyra simţi cum se înroşeşte de la rădăcina firelor de 
păr până la tălpile picioarelor; Pantalaimon se făcu molie 
maro ca să se ascundă. Toţi ochii erau îndreptaţi asupra lor, 
iar ea putu doar să se uite în sus la Ma Costa pentru a primi 
o încurajare. 

Dar John Faa reluă: 

— Orş'ce-ar fi, noi nu ne schimbăm pă noi. Trebă s- 
acţionăm dacă vrem s’ schimbăm faptile. lată, vă spun un 
alt fapt: Coblerii, hoţ-ăştia dă copii, îşi ia prizonierii într-un 
oraş dăparte din Nord, în tinutu’ întunericului. Nu ştiu cea 
face cu ei acolo. Unii spun că-i omoară, alţii că altceava. Nu 
ştim. 

— Ce ştim e c-o face cu ajutoru' poliţiei oreşenilor ş' 
preoţilor. Toate puterile dă pă uscat îi ajută. Să nu uitaţi 
asta. Toţi ştie ce să-ntâmplă şi o să-i ajute de câte ori 
poate. 

— Aşa că ce propun io aiciea, nu-i lucru uşor. Ş' am 
nevoie dă acordu' ş' sprijinu' vostru. Propun s' trimitem un 
grup dă luptători în Nord dupe copiii ăia, să-i aducă teferi 
napoi. Propun să punem la bătaie auru' pă care-l avăm 
păntru treaba asta, să toată priceperea ş' tot curaju' dă le 
putem aduna. Da, Raymond van Gerrit? 

Un bărbat din public ridicase mâna, iar John Faa se 
aşeză pentru a-l lăsa să vorbească. 

— lertare, Lord Faa. Acolo-i copii dă oreşeni ca şi dă 
gitani, care-i ţânuţi acol'şea. Zici că trebă să-i salvăm ş! 
p'ăia? 

John Fa se ridică să răspundă. 

— Raymond, adicătea tu spui că tre' s' luptăm s' ne 
croim drum pân toate pericolele pân' s-ajungem la o mână 
dă copii speriaţi ş-atuncea să le spunem la unii că poa’ s' 
vină cu noi acasă ş'la alţii că tre’ să rămână acolo? Nu, nu, 
tu eaşti mai bun decât atâta. Ei bine, am acordu' vostru, 
preteni? 

Întrebarea i-a luat prin surprindere, aşa că a urmat un 
moment de ezitare, dar apoi strigătele scoase din toată 
inima umplură sala, iar mâinile erau ridicate şi împreunate 
în aer, pumnii strânşi şi vocile ridicate într-o larmă 


generală.  Grinzile  Zaalului se  zguduiră şi din 
semiîntunericul în care plutea acoperişul câteva păsări 
speriate trezite din somn începură să zboare bezmetice prin 
sală stârnind un nor de praf care se lăsa uşor peste 
mulţime. 

John Faa lăsă larma să continue pentru un moment şi 
apoi ridică mâna pentru a face linişte din nou. 

— O s-avem năvoie dă ceva timp ca s’ ne organizăm. 
Vreau ca toţi capii dă familie să perceapă o taxă ş' s-o- 
ncaseze. O să ne-ntâlnim aicea din nou peste trei zile. Până 
atunciea o s' vorbesc cu copilu' dăspre care v-am pomenită 
mai dăvreme, ş' cu Farder Coram, ş-o s' facem un plan pă 
care să vi-l spunem când ne-ntâlnim. Noapte bună la toţi. 

Prezenţa lui masivă, simplă şi greoaie era îndeajuns 
pentru a-i calma. Pe măsură ce publicul începu să se scurgă 
prin uşile masive în noaptea rece spre bărcile care îi 
aşteptau sau spre barurile deja aglomerate ale micii 
aşezări, Lyra îi şopti lui Ma Costa: 

— Cine sunt ceilalţi de pe podium? 

— Capii la şăse familii, ş-ălalaltu-i Farder Coram. 

Era uşor să îţi dai seama la ce se referea când a 
pomenit de celălalt, pentru că el era cel mai bătrân de 
acolo. Mergea în cârjă şi tot timpul cât stătuse în spatele lui 
John Faa tremurase de parcă avea friguri. 

— Vino, spuse Tony. Ai face bine s' te duci să-l saluţi 
pă John Faa. S'-i zici Lord Faa. Nu-ş' ce-o s' te-ntrebe, da’ ai 
grije, să spui numa’ adăvăru'. 

Pantalaimon era vrabie şi stătea curios pe umărul 
Lyrei, cu gheruţele înfipte adânc în haina din piele de lup, în 
timp ce Lyra mergea după Tony prin mulţime, ajungând în 
cele din urmă la podium. 

Tony o ridică. Ştiind că toţi care rămăseseră în sală o 
urmăreau cu atenţie şi conştientă de mia de suverani pe 
care o valora dintr-o dată, Lyra roşi şi ezită. Pantalaimon se 
repezi la pieptul ei şi deveni pisică sălbatică, se aşeză în 
braţele ei şi sâsâi uşor uitându-se împrejur. 

Lyra simţi cum o împinge cineva şi păşi spre John Faa. 
Era aspru, serios, masiv şi fără expresie, mai mult ca un 


stâlp de piatră decât ca un om, dar se opri şi întinse mâna. 
Când Lyra îşi puse mâna în mâna lui, aceasta aproape că 
dispăru. 

— Bine ai venită, Lyra, spuse el. 

De aproape, Lyra îi auzi vocea bubuind ca pământul 
însuşi. Ar fi avut foarte mari emoţii dacă n-ar fi fost 
Pantalaimon şi faptul că expresia îngheţată a lui John Faa 
se mai încălzise un pic. O trata cu foarte multă blândeţe. 

— Mulţumesc, Lord Faa, spuse ea. 

— Acuma, vino-n camera dă discuţii ş-o s' vorbim, 
spuse John Faa. Ţi-au dat bine s' mănânci, la Costa? 

— O, da. Am mâncat ţipari la cină. 

— Ţipari adăvăraţi, dă Fen, presupun. 

Camera de tratative era un loc confortabil, cu un foc 
puternic şi dulapuri pline cu argintărie şi porţelanuri şi o 
masă mare înnegrită de vreme, la care erau trase 
douăsprezece scaune. Ceilalţi bărbaţi care fuseseră pe 
podium plecaseră, dar bătrânul care tremura era încă 
împreună cu ei. John Faa îl ajută să se aşeze pe un scaun 
de la masă. 

— Acuma, tu stai aici'şea, în dreapta mea, îi spuse 
John Faa Lyrei, iar el se aşeză în capul mesei. Lyra stătea 
faţă în faţă cu Farder Coram. Era puţin înspăimântată de 
faţa lui ca un craniu şi de tremuratul lui neîncetat. 
Daimonul lui era o pisică frumoasă, de culoare ruginie, 
mare, care păşi uşor peste masă, cu coada arcuită şi-l 
inspectă elegant pe Pantalaimon printr-o uşoară atingere a 
nasului, după care se cuibări în braţele lui Farder Coram, cu 
ochii pe jumătate închişi şi torcând încet. 

O femeie, pe care Lyra nu o observase până atunci, 
ieşi din umbră aducând o tavă cu pahare pe care o aşeză 
lângă John Faa, după care făcu o plecăciune şi ieşi. John Faa 
îşi turnă nişte tărie de ienupăr dintr-o ploscă de piatră 
pentru el şi pentru Farder Coram şi vin pentru Lyra. 

— Aşa, dăci, spuse John Faa, ai fugită, Lyra. 

— Da. 

— Şi cine era doamna dă care-ai fugit? 

— Se numea doamna Coulter. Şi credeam că e 


drăguță, dar am descoperit că ea era una dintre Cobleri. Și 
am auzit pe cineva care spunea ce sunt Coblerii, că se 
numesc Comitetul de Oblaţii şi că ea îl conducea, fusese 
ideea ei. Şi făceau cu toţii un plan, habar n-am ce era, doar 
că voia să mă facă să îi ajut, să le-aduc copii. Dar n-au ştiut 
niciodată... 

— N-au ştiut ce? 

— Păi, mai întâi n-au ştiut că eu cunoşteam nişte 
copii care fusese luaţi. Prietenul meu Roger, băiatul de la 
Bucătăria Colegiului Jordan, şi Billy Costa, şi o fată de la 
Piaţa Acoperită din Oxford. Şi încă ceva... Unchiu' meu, da, 
Lordul Asriel. l-am auzit vorbind despre călătoria lui în Nord, 
şi nu cred că are nimic de-a face cu Coblerii. Fiindcă i-am 
spionat pe Stăpânul şi pe învățații de la Jordan, da, m-am 
ascuns în dulap în Camera de Odihnă, unde n-are voie să 
intre nimeni în afară de ei, şi l-am auzit cum le spunea câte 
toate despre expediţia în Nord, şi despre Praful pe care l-a 
văzut, şi a adus înapoi capul lui Stanislaus Grumman, ăla în 
care tătarii făcuse o gaură-n el. Ş-acuma Coblerii-l ţin închis 
undeva. Il păzesc urşii cu armură. Şi eu vreau să îl salvez. 

Era întărâtată şi hotărâtă, aşa cum stătea acolo, un 
ghem de fată iţită pe spătarul înalt, din lemn sculptat al 
scaunului. Cei doi bătrâni nu se putură abţine să nu 
zâmbească, dar, pe când zâmbetul lui Farder Coram era o 
expresie ezitantă, plină şi complicată, ce îi tremura pe faţă 
ca o rază de lumină alergând după umbre într-o zi vântoasă 
de Martie, zâmbetul lui John Faa era calm, cald, simplu şi 
blând. 

— Mai bine ne spui ce ai auzită că spunea unchi’ tu în 
sear-aia, spuse John Faa. S' nu treci nimica cu vederea, ai 
grije. Spune-ne tot. 

Lyra aşa făcu, mai rar însă decât le spusese celor din 
familia Costa, dar şi cu mai mare sinceritate. li era teamă 
de John Faa, şi lucrul de care îi era teamă cel mai rău era 
blândeţea lui. Când termină, Farder Coram vorbi pentru 
prima dată. Vocea lui era plină şi muzicală, cu tot atât de 
multe tonuri în ea ca şi culoarea blăniţei daimonului său. 

— Praful ăsta, spuse el, l-au mai numit vreodată şi 


altfel, Lyra? 

— Nu, numai Praf. Doamna Coulter mi-a spus ce este: 
particule elementare, dar asta e tot ce-a spus, numai aşa i- 
a spus. 

— Şi ei cred că dacă fac un anumit lucru copiilor pot 
afla mai multe despre el? 

— Da. Dar nu ştiu ce. Decât că unchiu' meu... Maie 
ceva ce am uitat să vă spun. Când le arăta diapozitivele, a 
mai fost unul. Era Vâjâiala... 

— Eara ce? întrebă John Faa. 

— Aurora, zise Farder Coram. Aşa e, Lyra? 

— Da, asta e. Şi în luminile Vâjâielii, era ca un fel de 
oraş. Cu turnuri şi biserici şi cupole şi toate astea. Era niţel 
cam ca Oxfordu', aşa am crezut eu, oricum. Şi unchiu' 
Asriel, el era interesat mai mult de asta, cred, da' pe 
Stâpân şi pe ceilalţi învăţaţi îi interesa mai mult Praful, ca 
pe doamna Coulter şi pe Lordul Boreal şi toţi oamenii ăia. 

— Inţeleg, zise Farder Coram. Asta este un lucru 
foarte interesant. 

— Acuma, Lyra, spuse John Faa, o să-ţi spun ceava. 
Farder Coram, aicea, e un om înţălept. El e clarvăzător. El 
poa' să vadă. Ş'-a urmărită tot ce-a fostă cu Prafu', Coblerii 
şi Lordu’ Asriel şi toate alilalte şi te-a urmărită şi pă tine, 
Lyra. Dă fiecare dată când familia Costa să ducea la Oxford, 
sau încă fo şase familii, să-ntorcea cu câte-o ştire. Dăspre 
tine, copilă. Ştiai? 

Lyra scutură din cap. Începea să-i fie frică. 
Pantalaimon gemea, prea încet însă ca cineva să-l audă, 
dar ea îl simţi în vârful degetelor pe care le avea adânc 
cufundate în blana lui. 

— Oho, da, da, spuse John Faa, tot ce făceai ajungea 
acieşea la Farder Coram. 

Lyra nu mai putu să reziste. 

— N-am stricat-o, jur! Zău! A fost doar niţel nămol! Şi 
nici n-am apucat să ajungem prea departe. 

— Dăspre ce vorbeaşti, copilă? zise John Faa. 

Farder Coram râse. In momentul în care începu să 
râdă tremuratul i se opri şi faţa îi deveni luminoasă şi 


tânără. 

Dar Lyra nu râdea. Cu buze tremurânde, spuse: 

— Şi chiar dacă am fi găsit cepul, nu l-am fi scos 
niciodată! A fost doar o glumă. N-am fi scufundat-o 
niciodată, zău, jur! 

Apoi John Faa începu să râdă şi el. Trânti o palmă pe 
masă atât de tare încât paharele zornăiră; umerii lui masivi 
se cutremurau şi trebui să îşi şteargă lacrimile din ochi. 
Lyra nu mai văzuse aşa ceva - în viaţa ei nu auzise un aşa 
tunet şi un aşa cutremur; era ca un munte care râdea. 

— Ohoho, ohoho, da, da, zise el, după ce se mai 
potoli puţin, am aflată şi d' asta, pacoste mică! Ş' nu cred 
că d' atuncea familia Costa a mai călcată pă fr'undeva făr' 
să i s-aducă aminte dă asta! Bă, Tony băă, să laşi, bă, pă 
cineva dă pază pă barcă, bă Costa, că p'aicea umblă neşte 
fetiţe rele dă tot, râdea lumea. Hăhă, povestea asta a făcut 
ocolu'-n Fens, copilă. Da' n-o s' te pedăpsim pentru asta. 
Nu, nu! Liniştăşte-te. 

Se uită la Farder Coram, şi cei doi bătrâni se puseră 
pe râs din nou, dar de data aceasta mai potolit. lar Lyra se 
simţi mulţumită şi în siguranţă. 

Până la urmă, John Faa dădu din cap şi deveni din nou 
serios. 

— Ce sponeam io, Lyra, e că noi ştim totu’ dăspre 
tine, dă când earai mică. Dă când te-ai născută. Trebă să 
ştii şi tu ce ştim noi. Nu pot să ghiceasc ce ţa spus la 
Colegiu Jordan dăspre originili tăle, da’ nici ei nu ştie 
adăvăru' tot'. Ţi-a zis fr'odată cine-s părinţii tăi? 

Acum Lyra era complet năucită. 

— Da, spuse ea. Mi-au spus că eram - au spus că ei - 
au spus că Lordul Asriel m-a dat în grijă acolo pentru că 
mama şi tatăl meu au murit într-un accident aviatic. Asta 
mi-au spus. 

— A, da? Ai bine, copilă, acuma o să-ţ' spuni o 
poveaste, o poveaste adăvărată. lo ştiu că-i adăvărată că 
me-a spus-o o gitancă, şi toate gitancile îi zâce numa' 
adăvăru lu'John Faa şi Farder Coram. Aşa că uite care-i 
adăvăru' dăspre tine, Lyra. Tată-tu n-a murit în niciun fel dă 


accidănt aviatic, pen'că tată tău este Lordu’ Asriel. 

Lyra rămase stană de piatră; stătea cu gura căscată 
pironită în scaun. 

— Uite cum s-a-ntâmplată, continuă John Faa. Când 
eara tânăr, Lordu’ Asriel s-a dusă-ntr-o expădiţie dă 
explorare-n Nord, ş' s-a-ntors c-o mare avere. Ş' eara un 
om cu mare personalitate, iute la mânie da' ş' plin dă 
pasiune. lară mama ta eara ş' ea o fameie plină dă pasiune. 
Nu eara dă viţ-aşa nobilă ca el, da’ eara o fămeie 
dăşteaptă. Eara chiar învățată, ş-ăia d’ a văzut-o zâc că era 
foarte frumoasă. Ea şi cu tată-tău s-a-ndrăgostit unu' dă 
altu imediat ce s-a văzut. Năcazu' eara că mamă-cta eara 
dăja măritată. Să măritase cu un politician. Eara membru la 
partidu' Regelui, şi unu' dântre cei mai apropiaţi consilieri 
la Răgele. Un om cu mare carieră. Acuma, când mama ta a 
descoperită că eara grea cu copil, s-a temută să-i spuie lu’ 
soţu' ei că nu era al lui copilu’. Şi când s-a născută - 
adicătelea tu, copilă - era limpăde ca lumina soarilui, după 
cum arătai, că nu prea voiseşi ca s’ sămeni cu domnu’ 
politician, ci numa’ cu tată-tău adevărat, iară ea s-a gândită 
că eara mai bine să te-ascunză, şi să dea zvonu' c-ai murit. 
Aşa că te-a dusă în Oxfordshire, unde taică-tu avea neşte 
propriătăţi, ş-ai fost dată-n grijă la o fameie gitancă, care să 
tă crească. Da’ cineva i-a şoptită lu’ soţu' ei ce să- 
ntâmplase, iar el a venit cât a putut dă repede, a întors pe 
dos coliba în care stătuse gitanca, numai că ea fugise la 
conac, iară soţu' s-a dusă dupe ea, într-o ferbinţeală 
criminală. Tată-tău era la vânătoare da' i-a trimis solie să 
vină repede ş'a sosită pă cal chiar în momentu-n care soţu' 
lu mama ta eara la picioarele scării mari. Încă un moment 
în plus ş'ar fi forţată uşa dulapului în care stetea ascunsă 
gitanca împreună cu tine, da’ Lordul Asriel a venit şi l-a 
provocat la duel şi s-au bătut chiar acolo, iar Lordul Asriel l- 
a omorâtă. Femeia gitancă a văzută şi a auzită totu', Lyra, 
şi aşa s' face că noi ştim acuma. Dup'aia a urmată un mare 
proces. Tată-tău nu-i omu' care s' nu reconoască sau s- 
ascunză adăvărul, şi i-a lăsat pă judecători c-o problemă. 
Omorâse, adăvărat, făcuse vărsare dă sânge, da'-ş apăra 


casa ş' copilu' dă un duşman. Pă dă altă parte, legea 
părmite oriş'cărui om să-şi răzbune soţia de-i atacată, iară 
avocaţii mortului a argumentată că exact asta făceau. 

Căzu' a durat săptămâni întregi ş' s-a scris volume ş' 
volume dă pledoarii ş' depozâţii. Până la urmă judăcătorii l- 
a pedepsit pă Lordu’ Asriel luându-i toată averea şi'toate 
pământurili, aşa că el a ajunsă sărac; ş' fusese mai bogat 
dăcât un răge. 

Cât dăspre mama ta, ea nu voia s-aibe nimic d-a face 
cu asta, ş' nici cu tine. Ş-a-ntors spatăle. Doica gitancă mi-a 
spusă că dă multe ori i-erea frică dă cum o să te tratăze 
mama ta, fiindcă eara o fămeie mândră şi rea. Ş-atâta 
dăspre ea. 

Ş' p-ormă mai earai tu, Lyra. Dacă treaba-ar fi ieşită 
altfăl, ai fi putută să fii crescută pântre gitani, fiindcă 
fămeia a cerut în genunche la curte ca s'te lase la ea; da' 
noi, gitanii, n-avem aotoritate în faţa la oamenii dă la Curte. 
Curtea a hotărâtă că trebă să tă ducă la o Mănăstire, ş' aşa 
a şi fostă, te-a dusă la Surorile Supunerii, la Watlington. Tu 
nu-ţ' aduci aminte. 

Da' Lordu' Asriel nu potea să sufăre una ca asta. 
Avea o ură pă mănăstiri ş' pă călugări şi călugăriţe, ş' fiind 
om cu greutate, într-o zi a vănit călare la mănăstire ş' te-a 
loat d'acolo, nu ca s' te crească el singur, nici să te dea la 
gitani, ci te-a dusă la Colegiu' Jordan, înfruntândă pă 
legiuitori. 

Ş' legiutorii a lăsată să fie-aşa. Lordu' Asriel s-a întors 
la explorărâle lui, iară tu ai crescută la Colegiu' Jordan. 
Singuru’ lucru pă care l-a spusă tată-tău, singura condâţie 
pă care-a pus-o, a fostă ca mamă-ta să nu fie lăsată s'te 
vadă. Dacă încearca frodată să facă asta, trebea 
împiedecată ş' el să fie înştâinţat, pen'că acu’ toată foria 
din firea lui să răvărsase împotriva ei. Stăpânu' a promisă 
solemn c-aşa o să facă; ş' timpu'-a trecut. 

Şi p'ormă a venită toată agetaţia asta cu Prafu'. ŞI 
păste tot în ţară, păste tot în lume, înţălepţii a-ncepută să 
să-ngrijorăze. Nu erea treaba noastră, a gitanilor, până 
când n-a-ncepută să despară ş'copiii noştri. Atuncea am 


dăvenit ş'noi intărăsaţi. Da’ noi avem rălaţii în tot felu’ dă 
locuri, dă nici nu-ţi trăce pân cap, chiar ş'la Colegiu’ Jordan. 
Tu nu ştii, da' ceneva a vegheată asupra ta ş' ne-a spusă 
totu' ce să-ntâmpla cu tine, dă când ai pusă prima uoară 
picioru' acolo. Că noi avem un intăres spăcial cu tine, iară 
gitanea la care ai stată nu s-a oprit neciodată să-şi facă griji 
păntru tine. 

— Cine veghea asupra mea? întrebă Lyra. Simţea că 
e nemaipomenit de importantă şi era ciudat că toate 
faptele ei erau obiectul atenţiei într-un loc atât de 
îndepărtat. 

— Eara un sărvitor dă la Bucătărie. Eara Bernie 
Johansen, patisărul. E pă jumătate gitan; tu n-ai ştiut asta, 
io-s sigur. 

Bernie era un om blând şi solitar, unul dintre puţinii 
oameni al căror daimon era de acelaşi sex ca şi el. La 
Bernie ţipase ea disperată, atunci când fusese luat Roger. 
Şi Bernie le spusese gitanilor totul, se minuna ea acum. 

— Dăci, orş'cum, continuă John Faa, am auzită c-ai 
plecată dă la Colegiu’ Jordan ş' cum s-a-ntâmplată în 
momentu'-n care Lordu’ Asriel eara ţinut prizoner ş' nu 
putea ca s' îi împedice. Ş' ne-am amintită ce-i spusăse 
Stăpânului că nu trebea s' facă neciodată, ş' ne-am adusă 
aminte că omu’ cu care să măritase mama ta, politicianu' 
pă care l-a omorâtă Lordu’ Asriel, să numea Edward 
Coulter. 

— Doamna Coulter? bâigui Lyra stupefiată. Ea e 
mama mea? 

— Da, ea e. Ş' dacă tată-tău ar fi fostă liber, ea n-ar fi 
avută neceodată coraju' să-l înfrunte, iară tu ai fi ş-acuma 
tot la Colegiu' Jordan, fără să ştii nămica. Dară ce-a făcută 
Stăpânu', dă ce te-a lăsată să pleci, ăsta-i greu dă'nţelăs, e 
un meşter pă care nu pot ca să-l explic. Avea sarcina ca să 
aibe grijă dă tine. Tot ce puot io să ghecesc e că ea are o 
oareşce putere asupra lui. 

Lyra înţelegea acum purtarea ciudată a Stăpânului 
din dimineaţa în care plecase de la Oxford. 

— Dar n-a vrut să... spuse ea, încercând să-şi 


amintească exact. El... eu a trebuit să mă duc mai întâi să 
mă-ntâlnesc cu el dimineaţa, devreme de tot, şi nu trebuia 
să-i spun doamnei Coulter. Era ca şi cum voia să mă 
protejeze de doamna Coulter... Lyra se opri şi se uită 
îngrijorată la cei doi bărbaţi mai tineri şi apoi decise să le 
spună tot adevărul despre Camera de Odihnă. 

— Şi mai era ceva, ştiţi. In seara aia când m-am 
ascuns în Camera de Odihnă l-am văzut pe Stăpân 
încercând să-l otrăvească pe Lordul Asriel. L-am văzut cum 
a pus o pudră în vin şi i-am spus lui unchiu iar ela răsturnat 
decantorul de pe masă şi l-a vărsat. Aşa că eu i-am salvat 
viaţa. N-am înţeles niciodată cum de Stăpânul voia să-l 
otrăvească, pentru că Stăpânul era întotdeauna atât de 
blând. Şi pe urmă, în dimineaţa în care trebuia să plec m-a 
chemat la el în birou devreme de tot, şi a trebuit să mă duc 
în secret, să nu mă vadă nimeni de tot, şi mi-a spus... Lyra 
îşi scotoci mintea încercând să-şi amintească exact 
cuvintele pe care i le spusese Stăpânul. Fără niciun 
rezultat; scutură din cap. 

— Singurul lucru pe care l-am putut înţelege este că 
mi-a dat ceva, şi trebuia să-l ţin secret de ea, de doamna 
Coulter. Cred că nu se-ntâmplă nimic dacă v-arăt... 

Băgă mâna în buzunarul hainei şi scoase pachetul 
învelit în catifea. Îl puse pe masă şi simţi curiozitatea 
masivă şi simplă a lui John Faa şi inteligenţa ascuţită a lui 
Farder Coram, ambele îndreptate asupra obiectului, ca raza 
unui reflector uriaş. 

După ce a dezvelit alethiometrul, Farder Coram a fost 
cel care a vorbit primul: 

— Nu credeam că o să mai dau vreodată cu ochii de 
aşa ceva. Este un instrument de interpretat simboluri. Ţi-a 
spus Stăpânul ceva despre el, copilă? 

— Nu, doar că trebuie să-mi dau seama eu singură 
cum trebuie să-l citesc. Şi i-a zis alethiometru. 

— Ce-nsamnă asta?, întrebă John Faa întorcându-se 
spre tovarăşul său. 

— E un cuvânt grecesc: cred că vine de la a/etheia, 
care înseamnă adevăr. E o măsură a adevărului. Ai reuşit să 


descoperi cum să îl foloseşti? întrebă el. 

— Nu. Tot ce pot e să fac limbile asta trei scurte s- 
arate imagini diferite, dar nimic, însă, cu acul. Se duce în 
toate părţile. În afară de unele dăţi, ştii, unele dăţi, când 
mă concentrez, ştii, pot să fac acu-ăsta lung să se ducă 
într-o parte sau în alta doar gândindu-mă la asta. 

— Cea face ăsta, Farder Coram? întrebă John Faa. Ş' 
cum îl ceteşti? 

— Toate imaginile de pe margine, spuse Farder 
Coram, înclinând alethiometrul delicat înspre privirea opacă 
şi puternică a lui John Faa, sunt simboluri şi fiecare 
reprezintă o serie întreagă de lucruri. Uite, ancora asta, de 
exemplu. Primul înţeles este speranţa, pentru că speranţa 
te ţine legat de ceva, ca o ancoră, ca să nu te dai bătut. Al 
doilea înţeles este stabilitatea. Al treilea înţeles este de 
obstacol, piedică sau prevenire. Al patrulea este marea. ŞI 
aşa mai departe, până la zece, doisprezece, poate o serie 
infinită de înţelesuri. 

— Ş' le ştii pă toate? 

— Le ştiu pe unele, dar ca să îl poţi citi cu adevărat, 
îţi trebuie cartea. Am văzut cartea şi ştiu unde este, dar nu 
o am. 

— Bine, întoarce-te la ce sponeai, spuse John Faa. Zi 
cum puoţi să ceteşti aşa. 

— Ai trei limbi pe care le poţi controla, explică Farder 
Coram şi le poţi folosi să pui o întrebare. Indicând trei 
simboluri, poţi să întrebi orice-ţi poţi imagina, pentru că 
sunt foarte multe niveluri de înţeles pentru fiecare. După ce 
ai formulat întrebarea, acul se mişcă şi arată anumite 
simboluri care-ţi dau răspunsul. 

— Da’ cum ştie iei la ce înţălesuri te gândeaşti tu 
când puoi întrăbarea? spuse John Faa. 

— Aa, nu ştie singur. Merge numai dacă cel care 
întreabă ţine în minte toate înțelesurile o dată. Mai întâi 
trebuie să ştii toate înțelesurile şi astea-s mai mult de o 
mie. Pe urmă tre’ să poţi să le ţii în minte fără să te agiţi 
sau să te grăbeşti să primeşti un răspuns şi doar să te uiţi 
la ac în timp ce se mişcă. După ce şi-a terminat cursul, îţi 


dai seama care e răspunsul. lo ştiu cum merge că am văzut 
cândva cum îl folosea un înţelept din Uppsala, ş'atunci a 
fost singura dată când am dat cu ochii de un instrument ca 
ăsta. Ştii cât de rare sunt? 

— Stăpânul mi-a spus doar şase în toată lumea, 
spuse Lyra. 

— Oricare ar fi număru', da’ tre’ să fie mic. 

— Ş' l-ai ţinut săcret dă doamna Coulter, aşa cum ţi-a 
spusă Stăpânul? întrebă John Faa. 

— Da, dar daimonul ei obişnuia să intre la mine în 
cameră. Şi sunt sigură că l-a găsit. 

— Aha, da. Vez’ tu, Lyra, io nu'ş dacă noi o 
să'nţelăgem vrodată întregu' adevăr, da’ uite cum văd io 
problema, după câte pot să-mi dau seama. Stăpânu' a 
premit însărcinare dă la Lordu’ Asriel s' aibă grije de tine ş' 
s'te ţină dăparte dă mamă-cta. Ş'asta a şi făcută, timp de 
zăce ani ş' mai bine. Dup'-aia, prietănii doamnii Coulter din 
Beserică a ajutat-o să-nfiinţeze Comitetu' ăsta dă Oblaţii, 
din ce motiv nu ştim, şi uit'-o d'odată, aşa, la fel dă 
putărnică în ale ei ca şi Lordu’ Asriel în lumea lui. Părânţii 
tăi, două mari puteri ale lumii, iară Stăpânu' Colegiului 
Jordan ţănându-te în echelibru între iei. 

Acuma, Stăpânu' avea o mie dă treburi dă care 
trebuea să să ocupe. Prima grije eara Colegiu' şi învăţătura 
d'acolo. Aşa că dacă vede fro amenenţare la adresa asta, 
trebe să facă ceava. lar în ultimu' timp Beserica, să ştii, 
Lyra, a devenită din ce în ce mai aotoritară. Acuma tre’ să 
fie consilii păntru una, consilii păntru aielaltă; să vorbeaşte 
că ar vrea să reînfiinţăze Instituţia Inchiziţăei, Doamne 
fereaşte! lară Stăpânu' trebă să păşească cu mare băgare 
dă seamă pântre toate puterile-astea. El trebă să menţină 
Colegiu' Jordan dă partea dreaptă a Besercii, dacă nu, 
Colegiu' va peri dă tot. 

Ş'o altă grije a Stăpânului eaşti tu, copilă. Bernie 
jJohansen ne-a spusă mereu clar lucru-ăsta. Stăpânu' 
Colegiului Jordan ş' ceiălalţi învăţaţi te iubea ca pă propriul 
lor copil. Ar fi făcută orice ca să te ştie-n siguranţă, nu 
numai pen' că-i promiseseră lu' Lordu' Asriel, ci aşa, doar 


dă dragu’ tău. Aşa că dacă Stăpânu' te-a trădat la doamna 
Coulter, după ce-i promesese lu' Lordu' Asriel că n-o s-o 
facă, trebă să fi crezut că, în ciuda tuturor aparenţălor, 
eaşti mai în sigoranţă cu ea dăcât la Colegiu’ Jordan. Și 
când a vrută să îl otrăvească pă Lordu’ Asriel, trebă să fi 
crezută că ce făcea Lordu' Asriel îi punea pă toţi d'acolo în 
pericol, sau poate chiar pă noi, pă toţi, şi lumea întreagă. ÎI 
văd pă Stăpân ca un om care trebă să facă neşte alegeri 
grăle; orice hotărâre-ar loa, mulţi or avea dă suferit, da' 
dacă ia hotărârea-aia dreaptă, atuncea va face un rău mai 
mic decât dacă ar loa-o p-aielaltă. Dumnăzeu să mă 
ferească să am frodată nevoie să iau dăcizii dă felu' ăsta. 

Ş'atuncea, când a ajuns la momentu' în care trebea 
să te lase să pleci, ţi-a dată cititoru' dă simboluri şi te-a 
pusă să juri că îl păstrezi în sigoranţă. Mă întreb ce o fi 
avută în minte când ţi l-a dat; că tu nici măcar nu puteai să 
îl ceteşti, nu mă prinz la ce s-o fi gândită. 

— A spus că Unchiul Asriel a prezentat alethiometrul 
în faţa Colegiului, cu ani în urmă, spuse Lyra, chinuindu-se 
să-şi amintească exact. Ar fi vrut să mai spună ceva, dar 
atunci a bătut cineva la uşă şi a trebuit să se oprească. lar 
eu am crezut că poate voia să-l ţin secret şi de Lordul 
Asriel. 

— Sau poate chiar invărs, spuse John Faa. 

— Ce vreai să spui John? întrebă Farder Coram. 

— Poate că avea de gândă să-i ceară Lyrei să i-l dea 
înapoi Lordului Asriel, ca un fel dă recompensă pentru c-a- 
ncercat să-l otrăvească. Poate credea că pericolu' din 
partea lu Lordu' Asriel trecuse. Sau că Lordul Asriel ar 
putea să citească cu înţelăpciune din ce spune instromentul 
şi astfel să să oprească din ceea ce face. Dacă Lordu' Asriel 
e acuma ţânut prizoner, instrumentu’ l-ar putea ajuta ca să 
scape. Aşa, Lyra, păi mai bine ei cititoru' dă simboluri ş-ai 
grije dă el, acuma n-am nicio teamă să-l las pă mâna ta. 
Da’ s-ar potea să vie un timp în care noi s-avem năvoie să-l 
cetim, şi cred că atuncea o să ţi-l cerem. 

Impături catifeaua peste el şi îl împinse înapoi pe 
masă. 


Lyra voia să pună tot felul de întrebări dar deodată i 
se făcu ruşine de omul acesta masiv, cu ochii lui mici, atât 
de ageri, dar şi blânzi, care te priveau dintre pungi şi riduri. 

Trebui totuşi să întrebe un lucru. 

— Cine era femeia gitană care m-a îngrijit? 

— Ei, cum aşea, eara mama lu' Billy Costa, dă bună 
samă. Da’ ea nu ț'-a spusă nimica, că n-am lăsat-o io, da’ 
ea ştie ce vorbim noi aciişea, aşa că acuma e dat tot în 
vileag. Acuma, ai face bine s' te duci înapoi la ea. Ai dăstule 
lucruri la care s' te gândăşti, copilă. După ce-o trece trei 
zile, avem alt Sfat ş-o să discutăm tot ce-i dă făcut. Să fii 
cuminte. Noapte bună, Lyra. 

— Noapte bună, Lord Faa. Noapte bună, Farder 
Coram, spuse ea politicos, strângând la piept alethiometrul 
cu o mână iar cu cealaltă ridicându-l pe Pantalaimon. 

Amândoi bărbaţii îi zâmbiră cu căldură. După uşa de 
la camera de discuţii o aştepta Ma Costa, ca şi cum nimic 
nu s-ar fi întâmplat de când Lyra se născuse. Mama de pe 
barcă o strânse în braţele ei mari şi o sărută înainte de ao 
trimite la culcare. 


Frustrare 


Lyra trebui să se adapteze la propria ei poveste, iar 
asta nu se putea face într-o zi. Să-l vadă pe Lordul Asriel ca 
tatăl ei mai era cum mai era, dar să accepte că doamna 
Coulter e mama ei nu-i părea nici pe departe atât de uşor. 
Cu câteva luni în urmă, ar fi fost, bineînţeles, încântată; îşi 
dădea seama de asta şi se simţea total debusolată. 

Dar fiindcă era Lyra, nu se frământă prea mult timp; 
întregul Fen rămăsese de explorat şi mulţi copii gitani de 
uimit. Înainte de a se termina cele trei zile, Lyra devenise 
expertă în mânuirea unei luntri (cel puţin aşa credea ea) şi 
îşi adunase un grup de acoliţi, spunându-le poveşti despre 
preaputernicul său tată, luat prizonier atât de nedrept. 

— Şi pe urmă, într-o seară, Ambasadorul Turc a fost 
invitat la Jordan să ia cina. Şi avea ordine de la Sultan în 
carne şi oase ca să-l omoare pe taică-miu, da, şi avea un 
inel pe deget cu o piatră găurită şi plină cu otravă. Şi când 
s-a servit vinul a făcut aşa că parcă voia să ajungă la ceva 
cu mâna peste paharul lui taică-miu şi a pus otrava 
înăuntru. A fost atât de repede încât nimeni nu l-a văzut 
da’... 

— Ce fel dă otravă? întrebă o fetiță slabă la față. 

— Otravă dintr-un şarpe d'ăsta, special, turcesc, 
inventă Lyra, pe care-l prinde cântând la fluier ca să-l 
ademenească afară şi pă urmă îi aruncă un burete îmbibat 
în miere şi şarpele îl muşcă şi nu mai poate să-şi scoată 
colții şi pă urmă îl prinde şi îi scoate veninu’. Oricum, tata 
văzuse ce făcuse turcu' şi zice, domnilor, propun să 
închinăm în cinstea prieteniei dintre Colegiul Jordan şi 
Colegiul Izmir, care era colegiul de care ţinea ambasadorul 
turc. Şi pentru a demonstra dorinţa noastră de prietenie, a 
zis, vom face schimb de pahare şi vom bea fiecare vinul 
celuilalt. Şi atunci ambasadorul s-a ars, că nu putea să 
refuze să bea fără ca asta să fie luată ca o insultă de 


moarte, şi nu putea nici să bea, că ştia că e otrăvit. S-a 
făcut galben şi a leşinat chiar acolo, la masă. Şi când şi-a 
revenit, toţi stăteau, aşteptau şi se uitau la el. Şi a trebuit 
ori să bea vinu', ori să recunoască exact ce a făcut. 

— Şi, ce-a făcut? 

— L-a băut. l-au trebuit cinci minute întregi ca să 
moară, şi s-a chinuit rău de tot. 

— Ai văzut cum s-a-ntâmplat? 

— Nu, că fetele n-are voie la Marea Masă. Da' i-am 
văzut cadavrul după aia, când l-au scos. Pielea era toată 
uscată şi stafidită ca un măr vechi şi ochii îi ieşea din cap. 
De fapt a trebuit să-i împingă înapoi în orbite... 

Şi aşa mai departe. 

Între timp, la periferia ținutului Fen, poliţia ciocănea 
pe la toate uşile, scotocea podurile şi şoproanele, verifica 
documente şi interoga pe oricine pretindea că a văzut o 
fetiţă blondă; iar în Oxford căutările erau şi mai acerbe. 
Colegiul Jordan era întors pe dos; scotocit din ultima 
cămăruţă prăfuită până în cel mai îndepărtat colţ al 
pivniţei, şi la fel se întâmpla şi cu Colegiile Sf. Gabriel şi Sf. 
Mihail, până când mai-marii celor trei colegii au făcut un 
protest colectiv în care îşi afirmau drepturile lor ancestrale. 
Singura noţiune pe care Lyra o avea cu privire la căutările 
care se desfăşurau pentru ea era huruitul neîncetat al 
motoarelor cu gaz ale aparatelor de zbor care împânzeau 
cerul. Nu se vedeau din cauza perdelei joase de nori iar prin 
statut, aparatele de zbor trebuiau să se menţină la o 
anumită înălţime peste ţinuturile Fen, dar cine ştie ce 
maşinării viclene de spionat ar putea avea la bord? Mai 
bine să stai la adăpost când le auzi, sau să-ţi pui gluga de 
scai ca să-ţi acoperi părul care te dă de gol. 

Şi o descusu pe Ma Costa ca să afle fiecare detaliu al 
naşterii şi poveştii ei. Îşi ţesu micile detalii într-o tapiserie 
mentală chiar mai clară şi mai puternică decât poveştile pe 
care le inventa, şi retrăi iar şi iar fuga de la colibă, ascunsul 
în dulap, provocarea strigată cu o voce aspră, încleştarea 
săbiilor... 

— Săbii? Doamne, copilă, vesezi? spuse Ma Costa. 


Domnu' Coulter avea o armă, Lordu' Asriel i-a zburat-o din 
mână şi l-a doborât cu o lovitură. Pă urmă s-a auzită două 
puşcături. Mă mir că nu-ţ' aduci aminte, crez că tre’ să-ţ' 
aminteşti, chiar dacă erai aşa mititică. Prima puşcătură 
erea domnu' Coulter, care ajunsese la pistol şi a tras, iara 
doua a fost Lordu' Asriel care i l-a smulsă din mână a doua 
oară şi l-a îndreptată cătră el. L-a lovit ezact între ochi şi i-a 
zburat creierii. Şi pă urmă, a zis, răspicat şi nemişcat ca o 
stană dă piatră, ieşi afară, madam Costa, şi adu şi copilu’, 
pentru că tu scoateai neşte urlete, tu şi cu daimonu' ăsta al 
tău, amândoi. Şi te-a luată în braţe şi te-a legănată şi te-a 
pusă pe umerii lui mergând încolo şi-ncoace şi răzândă 
vesel, cu mortu' la picioare şi a poruncită să-i aducă vin şi 
mie mi-a poruncită să mătur duşumeaua. 

Până când Ma Costa termină de repovestit a patra 
oară, Lyra fu perfect convinsă că îşi amintea ea singură 
totul şi chiar se oferi să adauge nişte detalii cu privire la 
culoarea hainei pe care o purta Ma Costa şi despre blănurile 
şi hainele care atârnau în dulap. Ma Costa râse. 

Şi, de fiecare dată când era singură, Lyra îşi lua 
alethiometrul şi se apleca asupra lui ca un îndrăgostit 
asupra imaginii iubitei lui. Deci, fiecare imagine avea mai 
multe înţelesuri, nu-i aşa? De ce n-ar încerca ea să le 
descifreze? Nu era ea fiica Lordului Asriel? 

Aducându-şi aminte ce spusese Farder Coram, 
încercă să îşi concentreze mintea asupra a trei simboluri 
luate la întâmplare şi mişcă din rotiţe până când limbile 
ajunseră în dreptul fiecăruia. Descoperi că dacă ţinea 
alethiometrul doar aşa, în palme şi se uita la el într-un 
anumit fel, meditativ, ca şi cum s-ar fi gândit la el, acul cel 
lung începea să se mişte mai cu înţeles. În loc de săriturile 
fără nicio noimă de colo-colo pe cadran, îl vedea cum se 
leagănă uşor, de la o imagine la alta. Uneori se oprea la 
trei, alteori la două, alteori la cinci sau mai multe simboluri, 
şi deşi nu înţelegea nimic din asta, se simţea invadată de o 
bucurie calmă şi adâncă în timp ce se uita la alethiometru, 
ceva total diferit de tot ce mai trăise până acum. 
Pantalaimon se ghemuia peste cadran, uneori în formă de 


pisică, alteori de şoricel, mişcându-şi capul după traiectoria 
acului, şi o dată sau de două ori amândoi fură deodată 
pătrunşi de o fărâmă de înţeles ca şi când o săgeată de 
lumină ţâşnise printre nori pentru a lumina o linie 
maiestuoasă de dealuri, undeva, mult după linia orizontului 
vizibil şi la care nu te-ai fi putut gândi niciodată. Şi Lyra se 
înfiora în acele momente, la fel cum se înfiora de fiecare 
dată când auzea pomenit cuvântul Nord. 

Astfel, cele trei zile se scurseră cu un du-te-vino între 
mulţimea de bărci şi Zaal. Apoi sosi seara celei de-a doua 
Adunări. Sala era mai aglomerată decât data trecută, dacă 
aşa ceva era posibil. Lyra şi familia Costa ajunseră la timp 
ca să se poată aşeza în faţă şi, imediat ce luminile 
pâlpâitoare anunţară că sala era arhiplină, John Faa şi 
Farder Coram îşi făcură apariţia pe podium şi luară loc în 
spatele mesei. John Faa nu trebui să facă semn ca să se 
facă linişte; fu de-ajuns să îşi pună mâinile mari pe masă şi 
să se uite, de sus în jos, la oameni şi murmurul încetă. 

— Ei bine, începu el, aţi făcută aşa cum v-am spus. Și 
mai bine decât am sperat. Acuma o să cheam la mine pă 
capii celor şase familii, să vină acieşea sus să predea auru' 
şi să lege făgăduielile. Nicholas Rokeby, tu eşti primu’. 

Un bărbat solid, cu barba neagră, urcă pe podium şi 
puse pe masă o pungă grea, din piele. 

— Asta-i auru’ nostru, spuse el. Şi mai dăm trei’ ş' opt 
dă oameni. 

— Mulţumesc Nicholas, spuse John Faa. 

Farder Coram scria pe hârtie. Primul bărbat rămase în 
picioare la capătul podiumului pe când John Faa îl strigă pe 
următorul şi apoi pe următorul; fiecare venea, lăsa o pungă 
pe masă şi anunţa numărul de oameni pe care îi putea 
aduce. Lyra remarcă daimonul-şoim balansându-se de pe 
un picior pe altul şi desfăcându-şi aripile în momentul în 
care banii familiei Stefanski şi promisiunea de douăzeci şi 
trei de oameni erau aşternute înaintea lui John Faa. 

După ce toţi cei şase capi de familie trecură pe la 
podium, Farder Coram îi arătă hârtia lui John Faa, care se 
ridică în picioare pentru a se adresa din nou celor din sală. 


— Prieteni, am făcută o oaste dă o sută şi şaptăzeci 
dă oameni. Vă mulţumeasc cu mare mândrie. Cât dăspre 
aur, puot să spui sigur, dupe cântărit, că aţi săpată adânc 
în cuferele voastre şi mulţumirile mele iasă din nou cătră 
voi pentru asta. Ce-avem dă făcută în continuoare easte 
aşea: meargem să-nchiriem un vapor ş' navigăm spre Nord 
şi-i găsim pă copii ş' le dăm drumu”. Din ceea ce ştim, e că 
s-ar puotea să fie nevoie şi dă luptă p'acolo. 

N-ar fi asta nici prima oară, nici ultima oară, da' pân- 
acuma n-a trebuită să ne loptăm cu oameni d'ăştia carea 
fură copii ş' trebă să fim şereţi din cale-afară. Da’ n-o să ne- 
ntoarcem noi fără copiii noştri. Nu-i aşa, Dirk Vries? 

Un bărbat se ridică şi spuse: 

— Lord Faa, ştii dă ce i-a captorat pă copii? 

— Am auzită că-i o probleamă tiologică. C-ar face un 
expăriment, da' ce feal dă expăriment, asta nu mai ştim. Ca 
să-ţ' spun tot adăvăru'”, nu ştim nici măcar dacă copiii 
păţeasc frun rău din asta. Da’ orş'ce-ar fi, bun, rău, ei n-are 
niciun drept să iasă în poterea nopţii şi să smulgă copelaşii 
din inima fameliei lor. Nu, Raymond van Gerrit? 

Omul care vorbise la prima întâlnire se ridică în 
picioare şi spuse: 

— Copilu’ ăsta, John Faa, ăla dă sponeai că-i căutat, 
ăsta dă stă-n rându' din faţă acuma. Am auzită că nu-i om 
în tot Fensu' să nu-i întoarcă casa cu susu-n jos ca s' ÎI 
caute pă copilu’ ăsta. Am auzită că-n Parlament s’ 
vorbeaşte chiar acumşea ca să ne rădice privilegiili noastre 
din moşi strămoşi din cauza la copilu' ăsta. Da, prieteni, 
zise el peste murmurul şi frânturile de vorbe ale oamenilor 
de-a dreptul şocaţi, o s-adopte o leage pân care s' ne ia 
nouă dreptu' dă a ne mişca liber în ş' afară din Fens. 
Acuma, Lord Faa, ce vreiam nuoi s' ştim easte: cine-i copila 
asta pen' care-am puotea noi ca s' pătimim atâta? Nu-i 
copil dă gitan, ceal poţân dupe cum am auzit. Atuncea, cum 
să face că un copil dă oreşean ne pune pă noi tuoţ' într-un 
atâta dă mare pericol? 

Lyra se uită în sus la corpul masiv al lui John Faa. 
Inima i se zbătea atât de tare încât abia putu auzi primele 


cuvinte din răspunsul acestuia. 

— Acuma, dă-i bătaie, spune tot, Raymond, hai zi-i, 
nu te sfii! spuse el, vrei ca noi să-l predăm pă copilu' ăsta la 
oamenii-ăia dă care fuge, e drept? 

Bărbatul stătea în picioare, ostentativ, încruntându-se 
şi nu spunea nimic. 

— Păi, poate că da, poate că nu, continuă John Faa. 
Da' dacă ceneva are nevoie dă motive pentru ca să facă 
bine, gândeşte-te la asta. Copila asta-i fata lu' Lordu' Asriel, 
neci mai mult, neci mai poţin. Ş' pentru ăi dă nu-şi mai 
aminteaşte, Lordu’ Asriel-i ăla care-a intărvenit cu Turcu’ 
pentru veaţa lu’ Sam Broekman. Ş-a fost tot Lordu’ Asriel 
ăla dă le-a dat bărcilor gităneşti trecere liberă pă tuoate 
canalele de pă proprietatea lui. Lordu' Asriel a fost ăla d'a 
susţinut Actu' Apelor în Parlament, spre marele şi lungu' 
nostru beneficiu. Şi Lordu Asriel a luptat zi ş' nuoapte-n 
inundaţiili din '53 ş-a sărită-n apă dă două ori ca să-l scoată 
pă tânăru' Ruud şi pă Nellie Koopman. Ai uitat? Roşine, 
roşine să-ţ' fie! 

Ş' tot acelaş’ Lord Asriel easte acuma ţânut în cel mai 
dăpărtat, rece şi-ntunecos colţ dă sălbăticie, închis în 
fortăreaţa Svalbard. Trebă io să vă mai spun ce fel dă 
creaturi îl păzeaşte acolo? lară copil-asta mică, dă-i în grija 
nuoastr-acuma-i fata lui, iară Raymond van Gerrit ar da-o 
pă mâna la auotorităţi pentru năţică pace şi linişte. Aşa e, 
Raymond? Rădică-te şi răspunde, omule. 

Dar Raymond van Gerrit se scufundase în scaun şi 
pentru nimic în lume nu s-ar mai fi ridicat. Un foşnet de 
dezaprobare străbătu sala cea mare iar Lyra simţi ruşinea 
care trebuia să-l fi cuprins pe sărmanul Raymond, împreună 
cu o adâncă mândrie la gândul bravului ei tată. 

John Faa se întoarse şi se uită la ceilalţi oameni de pe 
podium. 

— Nicholas Rokeby, te pun răsponsabil să găseaşti un 
vas ş' să fii căpetanul lui când plecăm la drum. Adam 
Stefanski, vreau să iei comanda la arme şi muniții ş' să 
conduci lupta. Roger van Poppel, tu o să ai grije dă tuoate 
proviziili, dă la mâncare pân' la hainile dă iarnă. Simon 


Hartmann, tu o să fii vistiernicu', ş-o să dai socoteală la 
tuoţ' dă buna împărţeală la auru’ nostru. Benjamin de 
Ruyter, vreau ca tu să te uocupi cu şpionatu'. Trebă s-aflăm 
multe lucruri şi-ţ' dau ţie misiunea asta, iară tu o să-i dai 
raportu’ lu’ Farder Coram. Michael Canzona, tu o să fii 
răsponsabil cu activetatea la cei patru conducători ş-o să 
dai raportu' la mine, iară dacă io o să mor, tu eaşti 
secundu' meu ş-o să preiei comanda. Acuma, io am făcută 
ce trebea să facă un conducător, dacă ceneva vrea să-şi 
esprime dezacordu' e liber s-o facă. 

După un moment, se ridică o femeie. 

— Lord Faa, în expădiţia asta nu iai nicio femeaie 
s'aibă grije dă copchiii ăia, dupe ce-i găsâţi? 

— Nu, Nell. Ş-aşea avem foarte potin loc. Ş' copiii, dă 
o să-i luoăm, o să fie mult mai bine îngrijiţi dă noi dăcât 
cum a fost pân'acuma. 

— Da’ dacă vezi că nu puoţi să-i salvezi fără neşte 
femei mascate pă post dă paznici sau îngrijitoare sau 
altăceava? 

— Păi, la asta nu m-am gândită, recunoscu John Faa. 
O să ne gândim sereos la asta când ne retragem în camera 
dă discuţii, ai promiseunea mea. 

Femeia se aşeză iar bărbatul se ridică. 

— Lord Faa, auz că spui că Lordu' Asriel easte în 
captivetate. Face parte din planu' tău să-l salvăm şi pă el? 
Că dacă da, şi dacă e-n poterea la urşii ăia, aşa cum crez io 
c-ai spusă, o s-avem năvoie dă mai mult d-o sută şi 
şaptezăci dă oameni. Şi cât dă bun prieten ne-ar fi Lordu’ 
Asriel, io nuş'dac-avem poterea să mergem atâta dă 
dăparte. 

— Adriaan Braks, nu greşeaşti. Ce aveam io dă gând 
să fac erea să ţiu ochii şi urechile dăschise ca să vedem ce 
putem s-aflăm când om fi în Nord. S-ar puotea ca noi să 
puotem să facem ceava ca să-l ajutăm, şi s-ar puotea să 
nu, dar ai încredere în mine, că n-o să irosim ce ne-aţi dată 
voi, aur şi oameni, pentru alt motiv dăcât ăsta pă care l-am 
spus aicea, d'a găsi copiii şi d'a-i aduce acasă. 

Se ridică o altă femeie. 


— Lord Faa, noi nu ştim ce le-a făcută Coblerii la 
copchiii noştri. Am auzită cu toţii c-a mearsă vorba dă nişte 
fapte dă ţi să face păru' măciucă. Am auzită dă copchii fără 
cap, sau dă copchii tăiaţn două ş' cusuţi împreună sau 
dăspre lucrur' prea răle ca să le spui aicea. Da’, am auzită 
cu toţii dă faptile-astea şi vreau acuma să le dăm la 
ieveală, să le spunem pă şleau. Acuma, dacă descoperi 
ceva dân faptele-alea dă-ţ să rădică păru'n cap, Lord Faa, io 
sper c-o să faci o răzbunare apregă, aşa cum să covine. 
Sper că n-o să laşi gânduri dă milă şi bunătate ca să te dea 
înapoi dă la o lovitură puternică, care să-ajungă chiar la 
inema răutăţii dă iad d'acolo. Şi crez io sâgur că vorbesc 
acuma pentru tuoate mamele dă ş-a perdută un copchii. 

In timp ce femeia se aşeza, toată sala fu cuprinsă de 
un murmur de aprobare. In tot Zaal-ul lumea aproba din 
cap. 

John Faa aşteptă să se facă linişte şi spuse: 

— Nimica n-o să stea în calea mâinii mele, Margaret, 
în afar' dă judecată. Doar dacă mâna mea nu loveaşte în 
Nord pen’ ca s' poată da o lovitură ş' mai puoternică în Sud. 
Să loveşti cu o zi mai dăvreme este inegal cu o lovitură 
dată dă la sute dă mile dăpărtare. Ştiu că stă multă 
înferbântare în spatele vorbelor tale. Da' dacă vă lăsaţi 
cuprinşi dă ferbinţeala asta, prieteni, faceţi ezact lucru dă 
care v-am spus io să vă feriţi: vă puneţi pă voi mai presus 
dă misiunea pă care o aveţi dă îndeplinit. Misiunea noastră 
aicea easte întâi dă salvare şi p'ormă dă răzbunare. Asta nu 
e doar ca să ne satesfacem noi săntimentele. Săntimentele 
nu contează. Dacă salvăm copiii şi nu putem ca să-i 
pedepsim pă Cobleri, să cheamă c-am îndăplenit cea mai 
importantă sarcină. Da' dacă scopu' nostru e să-i pedepsim 
pă Cobleri mai întâi şi făcând aşea să perdem şansa să 
salvăm copiii, atuncea înseamnă c-am dat greş. 

Dar fii sigură dă un lucru, Margaret. Când vine timpu' 
să pedepsim, o să lovim aşa dă tare să li se facă leşân dă la 
inimă. O să le luoăm toată poterea. O să-i lăsăm loviți 
dezorientaţi şi destrămaţi, rupţi în mii dă bucăţi şi 
împrăştiaţi în cele patru vânturi. Sabia mea este însetată dă 


sânge, prieteni. N-a mai gostat sânge dă când l-am 
omorâtă pă campionul tătar în stepele din Kazakhstan; a 
stat atârnată în barca mea, visând; da' acuma poate simţi 
mirosu' dă sânge venind dânspre Nord. Mi-a vorbit azi- 
noapte şi mi-a spusă că i-e sete dă sânge şi i-am zisă, 
acuma' fetiţo, acuma. Mary, poţi să-ţi faci griji păntru o sută 
dă lucruri, da' să nu-ţi faci griji că inema lu' John Faa e prea 
moale ca să dea o lovetură atuncea când o veni timpu’. Și 
timpu’ o să vie o dată cu judecata, nu cu ferbinţeala. Mai e 
altceneva care vrea să vorbească? Să vorbească acuma 
dacă vrea. 

Dar nu a mai vrut nimeni şi imediat John Faa se 
întinse să ia clopoţelul de închidere şi sună tare din el 
clătinându-l sus, atât de puternic încât clinchetul umplu 
sala cea mare şi făcu să răsune grinzile. 

John Faa şi ceilalţi oameni părăsiră podiumul şi se 
duseră în camera de discuţii. Lyra era puţin dezamăgită. Nu 
o voiau şi pe ea acolo? Dar Tony râse. 

— Au planuri dă făcut, spuse el. Tu ţi-ai îndeplenit 
rolu’, Lyra. Acuma, ce a rămas dă făcut e între Lord Faa şi 
consiliu. 

— Da' n-am făcut nimic încă! protestă Lyra, urmându- 
i în silă pe ceilalţi afară din Sală şi pe strada pietruită care 
ducea la debarcader. 

— Tot ce-am făcut a fost că am fugit de doamna 
Coulter! Asta-i doar începutul. Vreau să merg în Nord! 

— Ştâi ce, zise Tony, o să-ţ' aduc un dinte dă morsă, 
aşa o să fac. 

Lyra îl privi încruntată. La rândul lui, Pantalaimon se 
strâmba îngrozitor la daimonul lui Tony care îşi închise cu 
dispreţ ochii maronii. Lyra merse agale până la debarcader 
şi rămase să piardă timpul cu nişte noi tovarăşi de-ai ei 
legând lanterne cu sfoară şi balansându-le deasupra apei 
întunecate pentru a atrage peştii cu ochii bulbucaţi ce 
veneau înotând încet, pe care încercau pe urmă să-i atace 
cu bețe ascuţite, dar îi scăpau. 

Dar mintea Lyrei era la John Faa şi la camera de 
discuţii şi nu după mult timp Lyra trecea din nou pe drumul 


pavat, îndreptându-se spre Zaal. În camera de discuţii se 
vedea o lumină. Fereastra era prea înaltă pentru a se putea 
uita înăuntru dar putu auzi un murmur de voci venind din 
cameră. 

Aşa că se duse la uşă şi ciocăni cu putere de cinci ori. 
Vocile se opriră, un scaun se trase pe podea iar uşa se 
deschise într-o revărsare de lumină caldă de naftalină pe 
treptele jilave. 

— Da? spuse omul care deschisese uşa. 

In spatele lui, Lyra îi văzu pe ceilalţi bărbaţi în jurul 
mesei, cu saci de aur aranjaţi unul peste altul, hârtii şi 
creioane şi un vas ciobit, plin cu tărie de ienuper. 

— Vreau să merg şi eu în Nord, spuse Lyra astfel 
încât toţi să o audă. Vreau să merg şi să ajut la salvarea 
copiilor. Asta am pornit să fac atunci când am fugit de la 
doamna Coulter. Şi chiar şi înainte de asta, am avut de 
gând să-l salvez pe prietenul meu Roger, băiatul de la 
bucătăria colegiului Jordan, pe care l-au luat. Vreau să vin şi 
să ajut. Mă pricep la ştiinţa navigaţiei şi ştiu cum să fac 
citiri anbarografice ale Aurorei şi ştiu ce părţi dintr-un urs 
poţi să mănânci şi tot felul de lucruri folositoare. O să vă 
pară rău dacă ajungeţi acolo şi vă treziţi că aveţi nevoie de 
mine şi o să vă daţi seama că m-aţi lăsat aici. Şi cum a spus 
şi femeia aia, aţi putea avea nevoie de o femeie acolo - ei 
bine, aţi putea avea nevoie şi de un copil, nu? Nici voi nu 
ştiţi. Aşa că trebuie să mă luaţi; Lord Faa, iartă-mă că v-am 
întrerupt discuţia. 

Acum era deja în cameră şi toţi bărbaţii şi daimonii lor 
se uitau la ea, unii amuzaţi, alţii cu iritare, dar ea avea ochi 
doar pentru John Faa. Pantalaimon se ridică în braţele ei, 
aruncând scântei verzi cu ochii lui mari de pisică. 

John Faa spuse: 

— Lyra, neci nu să pune problema să te lucoăm cu noi 
ş' să te punem în pericol, aşea că nu-ţi mai face singură 
ieluzii, copilă. Stăi aiceşea ş-o ajută pă Ma Costa ş-ai grije 
dă tine. Asta trebă să faci tu. 

— Dar acum învăţ şi cum să citesc alethiometrul. 
Devine din ce în ce mai clar pe zi ce trece. Trebuie să ai 


nevoie de asta, trebuie. 

El scutură din cap. 

— Nu, spuse el. Ştiu că inema ta e pornită să meargă 
spre Nord da' io crez că nici măcar doamna Coulter nu te-ar 
fi luoat. Dacă vrei să vezi Nordu’ va trebui s-aştepţi până 
când să sfârşeaşte toate necazurile astea. Acuma fugi 
d'aici. 

Pantalaimon se zburli uşor, dar daimonul lui John Faa 
se înălţă de pe spătarul scaunului şi zbură cu aripile sale 
negre spre ei, nu ameninţător, ci mai degrabă ca şi când ar 
fi vrut să le aducă aminte de bunele maniere; iar Lyra se 
întoarse pe călcâie în momentul în care cioara trecu peste 
capul ei şi se îndreptă spre John Faa. Uşa se închise înapoia 
ei cu un clic decisiv. 

— Noi o să mergem acolo, îi spuse lui Pantalaimon. 
Lasă-i numai să-ncerce să ne oprească! Mergem noi! 


Spionii 


Ín următoarele câteva zile, Lyra născoci o grămadă 
de planuri, după care le abandonă grăbită, căci toate se 
terminau cu o călătorie clandestină şi cum oare ar fi putut 
călători clandestin pe o bărcuţă îngustă? Ca să fie sigur, un 
voiaj adevărat cerea o navă adevărată şi ea ştia destule 
poveşti ca să-şi imagineze tot felul de ascunzători pe un 
vas în mărime naturală: bărcile de salvare, magaziile din 
cală, santinelele, sau cum s-or mai fi numit. Trebuia însă să 
ajungă mai întâi pe navă, şi, dacă era să părăsească Fens, 
trebuia s-o ia pe calea gitanilor. 

Şi chiar dacă ar fi ajuns pe coastă de una singură, s- 
ar fi putut furişa pe o altă navă. Asta ar mai fi lipsit, să se 
ascundă într-o barcă de salvare şi să se trezească pe 
drumul către Brazilia de Sus. 

Între timp, în jurul ei se muncea titanic, zi şi noapte, 
la pregătirile pentru expediţie. Ea se ţinea scai de Adam 
Stepanski, urmărindu-l cum alegea voluntarii pentru forţa 
de luptă. Îl pisălogea pe Roger van Poppel cu proviziile pe 
care trebuia să le ia: nu uitase de ochelarii de zăpadă? Ştia 
de unde să ia cele mai bune hărţi Arctice? 

Bărbatul pe care dorea cel mai mult să-l ajute era 
Benjamin de Ruyter, Spionul. Însă, el se strecurase afară, 
dis-de-dimineaţă, după cel de-al doilea Cart, şi, normal, 
nimeni nu ştia unde se dusese sau când se întoarce. Aşa că, 
în lipsa lui, Lyra se lipi de Farder Coram. 

— Cred că cel mai bine ar fi să te ajut, Farder Coram, 
spuse ea, pentru că probabil ştiu despre Cobleri mai mult 
decât oricine altcineva, fiind aproape ca şi una de-a lor. 
Probabil că o să ai nevoie să te ajut să descifrezi mesajele 
domnului de Ruyter. 

| se făcu milă de fetiţa înflăcărată şi disperată şi n-o 
alungă. Dimpotrivă, îi vorbi şi-i ascultă amintirile despre 
Oxford şi despre doamna Coulter şi o privi cum citea 


alethiometrul. 

— Unde-i cartea aia cu toate simbolurile? îl întrebă ea 
într-o zi. 

— La Heidelberg, răspunse el. 

— Şi e numai una? 

— Poate că mai sunt şi altele, dar asta-i singura pe 
care am văzut-o. 

— Sunt sigură că mai e una la biblioteca Bodley de la 
Oxford, spuse ea. 

Abia îşi putea lua ochii de la daimonul lui Farder 
Coram, care era cel mai frumos daimon pe care-l văzuse 
vreodată. Când Pantalaimon era pisică, era slab, jigărit şi 
sălbatic, însă Sophonax, căci aşa o chema, avea ochii aurii 
şi era elegantă peste măsură, de două ori mai mare decât o 
pisică adevărată, şi avea o blană bogată. La soare avea mai 
multe nuanţe de maro-roşcat-maroniu-castaniu-galben spic- 
auriu-ruginiu de toamnă-mahon decât putea Lyra să 
numească. Îi venea să-i mângâie blana, să-şi vâre obrazul 
în ea, dar, bineînţeles, n-o făcuse niciodată, căci să atingi 
daimonul altei persoane ar fi fost cea mai grosolană lipsă 
de politeţe pe care ţi-o puteai imagina vreodată. 

Daimonii puteau să se atingă, bineînţeles, sau să se 
lupte; însă interdicţia contactului dintre oameni şi daimoni 
era atât de puternică încât niciun războinic nu ar fi atins 
daimonul unui duşman. Era interzis cu desăvârşire. Lyra nu- 
şi amintea să-i fi spus cineva lucrul ăsta, ştia pur şi simplu, 
din instinct, la fel cum ştia că greaţa era rea iar lăfăiala 
bună. Aşa că, deşi îi admira blana lui Sophonax, şi chiar îşi 
imagina cam cât era de moale, nu făcuse niciodată nici cea 
mai mică mişcare să o atingă şi nici nu avea să o facă 
vreodată. 

Pe cât era Sophonax de lucioasă, de sănătoasă şi de 
frumoasă, pe atât era de răvăşit şi de slab Farder Coram. 
Poate că fusese bolnav, sau poate că suferise o lovitură 
care-l lăsase infirm. Rezultatul era că nu putea să meargă 
fără să se ajute de două cârje şi tremura întruna, ca o 
frunză de plop bătut de vânt. Avea, totuşi, o minte ascuţită, 
trează şi puternică, iar Lyra îl îndrăgi curând pentru 


cunoştinţele lui şi pentru modul ferm în care o îndruma. 

— Ce vrea să zică clepsidra aia, Farder Coram? 
întrebă cu alethiometrul în mână, într-o dimineaţă însorită, 
pe când se afla în barca lui. Se tot întoarce la chestia aia. 

— Intotdeauna există un indiciu, dacă te uiţi mai 
atent. Ce e imaginea mică şi veche de pe ea? 

Lyra îşi miji ochii şi se uită printre gene. 

— E un craniu! 

— Deci ce crezi că ar putea să însemne? 

— Moartea. E moartea? 

— Exact. In şirul de înţelesuri ale clepsidrei vezi şi 
moartea. De fapt, după timp, care e primul, moartea este 
cel de-al doilea. 

— Ştii ce-am văzut, Farder Coram? Acul se opreşte 
acolo, la a doua rotire. La prima rotire parcă tresare iar la a 
doua se opreşte. Vrea să spună că e al doilea înţeles, nu? 

— Probabil. Ce o întrebi, Lyra? 

— Mă... ă-gândeam... se opri ea, surprinsă, realizând 
că pusese fără să-şi dea seama o întrebare. Am prins trei 
imagini la un loc pentru că... Mă gândeam la domnul de 
Ruyter şi am pus la un loc şarpele şi creuzetul şi stupul de 
albine, ca să-l întreb cam cum îi merge cu spionatul şi... 

— De ce astea trei simboluri? 

— Pentru că m-am gândit că şarpele e viclean, cum 
ar trebui să fie un spion, iar creuzetul ar putea însemna 
ceva precum cunoaşterea, cam ce distilezi, iar stupul era 
munca din greu, cum fac albinele întotdeauna; aşa că din 
munca grea şi din viclenie iese cunoaşterea, vezi, şi asta-i 
treaba unui spion; şi am arătat către ele şi am pus 
întrebarea în minte, iar acul s-a oprit în dreptul morţii... Ce 
crezi, chiar merge, Farder Coram? 

— Merge, merge, Lyra. Ce nu ştim este dacă îl citim 
cum trebuie. E o artă subtilă. Mă întreb dacă... 

Inainte să-şi încheie propoziţia se auzi o bătaie 
grăbită în uşă, după care intră un tânăr gitan. 

— Mă ertaţi, Farder Coram, Jacob Huismans s-a-ntors 
chiar acu şi e tare rănit. 

— Era cu Benjamin de Ruyter, a spus Farder Coram. 


Ce s-a întâmplat? 

— Nu vrea să zâcă, zise tânărul. Mai bine veniţi, 
Farder Coram, că n-o mai duce mult, sângerează pă 
dinăuntru. 

Farder Coram şi Lyra schimbară pentru o clipă priviri 
alarmate, pline de uimire, după care Farder Coram îşi 
apucă beţele şi porni şchiopătând, cât de repede putea, cu 
daimonul strecurându-se tiptil în faţa lui. Lyra veni şi ea, 
săltând nerăbdătoare. 

Tânărul îi conduse către o barcă legată de 
debarcaderul unde se descărca sfecla de zahăr. O femeie 
cu un şorţ roşu îi aştepta în uşă. Văzându-i suspiciunea faţă 
de Lyra, Farder Coram spuse: 

— Fata trebuie să audă ce are de spus Jacob, e 
important, doamnă. 

Femeia îi lăsă înăuntru şi se trase îndărăt. Daimonul 
- o veveriţă - i se cocoţase pe pendula de lemn. Pe un prici, 
sub o cuvertură din petice, zăcea un bărbat cu faţa 
inundată de sudoare şi cu ochii strălucind. 

— Am tremis dupe doctor, Farder Coram, zise femeia 
tremurând. Fă rog să nu-l agetaţi. E-n dureri mari. D'abia s- 
a dată jos din barca lui Peter Hawker, acu’ câteva menute. 

— Unde e Peter acum? 

— Leagă barca. El o spus să tremit dupe mata. 

— Foarte potrivit. la, Jacob, mă auzi? 

Jacob îşi roti ochii spre Farder Coram care stătea pe 
priciul de vizavi, doi paşi mai încolo. 

— Bună ziua, Farder Coram, murmură el. 

Lyra îi inspectă daimonul. Era un dihor aşezat 
aproape de capul bărbatului, ghemuit dar treaz, căci ochii îi 
erau deschişi şi străluceau la fel cu ai stăpânului. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Farder Coram. 

— Benjamin a murit, veni răspunsul. A murit, iară pă 
Gerard l-a captorat. 

Vocea îi era răguşită şi abia mai răsufla. Când se opri 
din vorbit, daimonul se descolăci cu greutate şi îi linse 
obrazul, şi, căpătând astfel putere, bărbatul continuă: 

— Am intratără la Ministeru dă Teologie, că Benjamin 


auzise dă la unu' din Coblerii pă care i-am prins că acolo 
erea sediu', d' acolo venea toate ordinile... 

Se opri din nou. 

— Aţi prins ceva Cobleri? întrebă Farder Coram. 

Jacob dădu din cap şi îşi ridică ochii către daimon. Era 
neobişnuit ca daimonii să vorbească altor oameni decât 
stăpânilor, însă uneori se întâmpla, şi acum vorbi. 

— Am prins trei Cobleri în Clerkenwell şi i-am făcutără 
să ne spună pentru cine lucra şi dă unde le venea ordinile, 
ş'tot aşa. Nu ştia unde era duşi copiii, doar că era undeva la 
nord de Lapland... 

Înainte să mai spună ceva, se opri să-şi tragă 
răsuflarea, cu pieptul tremurând. 

— lară Coblerii ne-a spus dăspre Ministeru’ dă 
Teologie şi dă Lordu' Boreal. Benjamin a zis că el şi cu 
Gerard Hook trebea să pătrundă în Minister iară Frans 
Broekman şi Tom Mendham să afle dăspre Lordu' Boreal. 

— Şi, au reuşit? 

— Nu ştim. Nu s-a mai întors niciodată. Farder Coram, 
parcă ştia tot ce făceam, ei ştia dânainte s-o facem şi din 
câte ştim, Frans şi Tom a fost înghiţiţi dă vii imedeat ce-a 
ajuns la Lordu' Boreal. 

— Mai zi de Benjamin, spuse Farder Coram, auzind 
cum Jacob respira din ce în ce mai greu şi văzându-l cum îşi 
închide ochii de durere. 

Daimonul lui Jacob mieună a îngrijorare şi afecţiune 
iar femeia se apropie cu un pas sau doi, cu mâna la gură; 
nu vorbi, însă, iar daimonul continuă cu o voce slabă: 

— Benjamin, Gerard şi cu noi am mers la Ministeru’ 
dă la White Hall şi am găsit o uşiţă laterală care nu erea 
aşa dă straşnic păzită ş-am stat pă loc să păzim intrarea cât 
ei a dăsfacut lacătu' şi'a intrat înăuntru. Neci n-a trecut un 
menut şi am auzit un strigăt dă spaimă, daimonul lu' 
Benjamin a zburat afară şi ne-a cerut ajutoru' şi dup'aia a 
zburat la loc, înăuntru. Noi ne-am luoat cuţitu' ş-am alergat 
după el, doar că locu' erea întunecat şi colcăia dă forme şi 
sunete sălbatice, care ne ameţea cu mişcările lor 
înfricoşătoare. Am început să căutăm, da' mai sus să făcu o 


tulburare şi să auzi un strigăt plin de groază iară Benjamin 
cu daimonul lui au căzută de pă neşte scări înalte dă 
deasupra noastră. Daimonul lui s-a tot opintit şi s-a căznit 
să-l prinză, da’ tot dăgeaba că s-a făcută chisăliţă pe 
pardoseala dă piatră şi a murită pă loc. 

— Şi nu l-am mai văzut nici pe Gerard, însă l-am auzit 
de deasupra urlând groaznic iar noi eram prea îngroziţi şi 
înlemniţi ca să ne mai mişcăm, apoi o săgeată ne-a lovit în 
umăr şi s-a înfipt adânc, adânc... 

Vocea daimonului era din ce în ce mai slabă iar 
rănitul scoase un geamăt. Farder Coram se aplecă şi ridică 
uşor pătura, dând la iveală capătul penat al unei săgeți 
ieşind din umărul plin de sânge coagulat. Săgeata era atât 
de adânc înfiptă în pieptul sărmanului bărbat încât nu mai 
rămâneau decât doisprezece centimetri deasupra pielii. 
Lyra leşină. 

Afară, pe debarcader, se auziră paşi şi voci. 

Farder Coram se ridică şi spuse: 

— A venit doctorul, Jacob. O să te lăsăm acum. 
Vorbim mai încolo, când o să te simţi mai bine. 

În drum spre ieşire, o prinse pe femeie de după 
umeri. Lyra se ţinu aproape de el pe debarcader, căci deja 
se strânsese lume care şuşotea şi arăta cu degetul. Farder 
Coram îi porunci lui Peter Hawker să plece de îndată la John 
Faa şi apoi spuse: 

— Lyra, de îndată ce vom şti dacă Jacob va mai trăi 
sau va muri, trebuie să vorbim din nou despre 
alethiometru. Du-te şi vezi-ţi de treabă, copilă, o să 
trimitem după tine. 

Lyra porni singură la drum şi merse pe malul cu 
stufăriş să arunce cu noroi în apă. Ştia un singur lucru: nu 
era bucuroasă sau mândră că ştie să citească alethiometrul 
- îi era frică. Oricare era puterea care făcea acul să se 
mişte şi să se oprească, acţiona precum o fiinţă inteligentă. 

— lo zic că-i un spirit, îşi spuse Lyra şi pe moment fu 
tentată să arunce micul obiect în mijlocul mocirlei. 

— As recunoaşte un spirit dacă ar fi unul înăuntru, 
spuse Pantalaimon. Ca fantoma aia din Godstow. Eu am 


văzut-o şi tu nu. 

— Sunt mai multe feluri de spirite, spuse Lyra cu 
dispreţ. Nu poţi să-i vezi pe toţi. Oricum, ce zici de învățații 
ăia morţi, fără capete? l-am văzut, ţii minte? 

— Erau doar o închipuire a nopţii. 

— Ba nu. Erau spirite de-adevăratelea şi ştii prea 
bine. Insă spiritul care mişcă acu’ nu-i de felu’ ăla. 

— Poate că nu-i spirit, spuse Pantalaimon 
încăpățânat. 

— Ei, atunci ce-ar putea să fie? 

— Ar putea... ar putea să fie particule elementare. 

Lyra pufni disprețuitor. 

— Da, ar putea! insistă el. Ţi-aminteşti moara de 
lumină pe care o aveau la Gabriel? Ei bine... 

La Colegiul Gabriel exista un obiect foarte venerat, pe 
care-l ţineau pe înaltul altar al Oratoriului, acoperit (abia 
acum Lyra se gândea la asta) cu o husă de catifea neagră, 
ca cea care învelea alethiometrul. Îl văzuse când îl însoţise 
pe Bibliotecarul de la Jordan la un serviciu religios. În 
punctul culminant al invocaţiei, Mijlocitorul ridicase bucata 
de catifea pentru a dezvălui în întuneric un dom de sticlă în 
care era ceva prea îndepărtat ca să poată fi văzut, până 
când a tras de un cordon legat de un obturator, lăsând o 
rază de soare să nimerească precis domul. Atunci totul se 
clarifică: era un obiect micuţ, ca o giruetă, cu patru 
aripioare negre pe o parte şi patru albe pe cealaltă, care 
începu să se rotească în momentul când fu atins de lumină. 
Ilustra o lecţie morală, explică atunci Mijlocitorul, pentru că 
întunericul ignoranței fuge de lumină, pe când albul 
înţelepciunii se grăbeşte s-o îmbrăţişeze. Lyra l-a crezut pe 
cuvânt; oricum, paletele rotitoare erau minunate, orice ar fi 
însemnat, şi totul se întâmpla cu ajutorul fotonilor, aşa îi 
spusese Bibliotecarul pe când se înapoiau la Jordan. 

Poate că Pantalaimon avea dreptate. Dacă particulele 
elementare puteau să pună în funcţiune o moară de 
lumină, fără îndoială că puteau să facă lumina să acţioneze 
un ac. Totuşi, era încă nelămurită. 

— Lyra! Lyra! 


Era Tony Costa, care-i făcea cu mâna de pe 
debarcader. 

— Vino-ncoace, o strigă el. Trebă să mergi la John 
Faa, la Zaal. Grăbeşte-te, fato, e urgent. 

Îl găsi pe John Faa cu Farder Coram şi cu ceilalţi lideri, 
îngrijoraţi cu toţii. 

John Faa vorbi: 

— Lyra, copilă, Farder Coram mi-a povestită dăspre 
cum citeşti tu instrumenta' ăla. Îmi pare rău să spun că 
sărmanu' Jacob tocma' a murit. Cred c-o s-avem nevoie să 
te loăm cu noi, pân' la urmă, împotriva dorinţei mele. Nu 
pot să gândesc clar acuma, da' să pare că n-avem dă ales. 
Imedeat ce-l îngroapă pă Jacob, după datină, o să pornim la 
drum. Mă-nţălegi, Lyra, o să vii cu noi, da’ nu-i cazu’ să te 
bucuri sau să sari în sus. Ne aşteaptă pă toţi pericole şi 
tulburări. Te dau în grija lu' Farder Coram. Să nu cumva să-i 
faci fro boacănă sau să-l pui în premejdie, că dacă nu, o să 
simţ” pă pielea ta forţa mâniei mele. Acuma treci dă-i spune 
lu' Ma Costa şi pregăteşte-te dă plecare. 


Următoarele două săptămâni trecură mai tumultuos 
decât oricare altele din viaţa de până atunci a Lyrei. 
Tumultuos, dar nu şi rapid, căci urmară lungi şi plictisitoare 
perioade de aşteptare, de pitire prin dulapuri umede şi 
ursuze, de observare a unui peisaj de toamnă deprimant, 
murat de ploaie, desfăşurându-se dincolo de fereastră, de 
căutare a unui nou ascunziş, de dormit lângă gazele 
înecăcioase ale motorului şi de trezire cu dureri cumplite de 
cap. Cel mai rău dintre toate era că nu-i fu, nici măcar o 
dată, permis să alerge în aer liber, pe mal, sau să se caţere 
pe punte sau să înoate către ecluză sau să prindă odgonul 
de acostare. 

Bineînţeles, pentru că trebuia să rămână ascunsă. 
Tony Costa îi povestise bârfele care circulau prin cârciumile 
de pe malul râului: cât era regatul de lung se pornise o 
căutare a unei fetiţe blonde, cu o răsplată uriaşă în caz că o 
găseau şi cu o pedeapsă aspră pentru oricine ar fi ascuns-o. 


Mai erau şi zvonuri ciudate: oamenii ziceau că era singurul 
copil care scăpase din mâinile Coblerilor şi mai ascundea şi 
nişte secrete îngrozitoare. Un alt zvon spunea că nu era 
deloc un pui de om ci o pereche de spirite, sub formă de 
copil şi daimon, trimisă pe pământ de puterile infernului 
pentru a crea un mare dezastru. Alţii zvoneau că nu era un 
copil ci o fiinţă umană adultă, micşorată prin magie şi aflată 
în slujba tătarilor, venită să-i spioneze pe bunii englezi şi să 
pregătească drumul unei invazii tătare. 

Lyra ascultă poveştile mai întâi cu voioşie iar mai apoi 
fără speranţă. Toţi oamenii aceia o urau şi se temeau de 
ea! Şi cât ar fi vrut să iasă din cabina aia strâmtă. Ar fi vrut 
să fie deja în Nord, în mijlocul zăpezilor întinse, sub 
strălucitoarea Auroră. Uneori îşi dorea să se întoarcă la 
Colegiul Jordan, să se caţere pe acoperişuri cu Roger, în 
sunetul Clopotului Majordomului anunțând că mai era o 
jumătate de oră până la cină şi în zăngăneala, sfârâitul şi 
strigătele de la Bucătărie... Apoi îşi dorea fierbinte ca nimic 
să nu se fi schimbat, ca nimic să nu se schimbe vreodată, 
ca ea să rămână pentru totdeauna Lyra de la Colegiul 
Jordan. 

Alethiometrul era singurul lucru care o smulgea din 
plictiseală şi iritare. Îl citea în fiecare zi, uneori împreună cu 
Farder Coram, alteori de una singură, şi îşi dădu seama că 
putea să se afunde din ce în ce mai uşor în starea calmă în 
care simbolurile îşi clarificau sensul şi în care acele măreţe 
lanţuri muntoase atinse de lumina soarelui se înfăţişau 
vederii. 

Se chinui să-i explice lui Farder Coram ce simţea. 

— E aproape ca şi cum ai vorbi cu cineva, numai că 
nu prea poţi să-l auzi şi te simţi puţin stupid fi'ncă-i mai 
deştept ca tine, da' numai că nu se supără niciodată pe 
tine, sau de astea... Şi ştie atâtea, Farder Coram! Aproape 
ca şi cum ar şti totul! Doamna Coulter era deşteaptă, ştia şi 
ea o grămadă de lucruri, însă ăsta e un alt fel de a şti... E 
ca şi cum ar înţelege, cred... 

El îi punea întrebări concrete iar ea căuta răspunsuri. 

— Ce face doamna Coulter acum? întreba el, iar 


mâinile ei se mişcau de îndată, iar el spunea: 

— Spune-mi ce faci. 

— Ei bine, Madona este doamna Coulter şi gândesc 
mama mea când pun mâna acolo. lar furnica este ocupată - 
asta-i uşor, ăsta e primul înţeles, iar clepsidra are timpul 
printre înţelesuri şi undeva mai jos este acum, şi după aia 
mă concentrez. 

— Şi cum ştii unde sunt înțelesurile astea? 

— Păi le văd, cumva. Sau mai degrabă le simt, ca şi 
cum ai urca pe o scară de frânghie noaptea, pui un picior 
mai jos şi găseşti încă o treaptă. Cam aşa îmi las mintea să 
coboare şi mai găsesc un înţeles, şi parcă simt ce vrea să 
spună. După aia le strâng împreună. E o şmecherie, ca 
atunci când îţi concentrezi privirea pe ceva. 

— Fă-o, atunci, şi vezi ce zice. 

Lyra îl ascultă. Acul lung începu să se mişte imediat, 
şi se opri, continuă balansul, se opri din nou într-o serie 
precisă de baleieri şi opriri. Era o senzaţie atât de graţioasă 
şi de puternică încât Lyra, împărtăşind-o, se simţea ca o 
pasăre care învaţă să zboare. Farder Coram, urmărind-o din 
cealaltă parte a mesei, notă locurile în care se oprise acul şi 
o privi pe fetiţă cum îşi îndepărta părul de pe faţă, 
muşcându-şi uşor buza de jos. Ochii urmăreau la început 
acul însă după aceea, când traseul era stabilit, priveau în 
altă parte a cadranului. Nu la întâmplare, însă. Farder 
Coram era şahist şi ştia cum privesc jucătorii de şah un 
meci în desfăşurare. Un jucător experimentat părea că 
vede linii de forţă şi de influenţă pe tabla de şah şi privea 
de-a lungul liniilor importante, ignorându-le pe cele slabe. 
Ochii Lyrei se mişcau în acelaşi fel, potrivit unui câmp 
magnetic similar pe care ea îl vedea iarel nu. 

Acul se opri la trăsnet, la prunc, la şarpe, la elefant şi 
la o creatură pentru care Lyra nu găsi un nume: un fel de 
şopârlă cu ochii mari şi cu o coadă înfăşurată în jurul nuielei 
pe care stătea. Repeta traiectoria întruna în vreme ce Lyra 
îl urmărea. 

— Ce înseamnă şopârla? spuse Farder Coram, 
smulgând-o din concentrare. 


— N-are sens... Văd ce spune, însă cred că 
interpretez greşit. Trăsnetul cred că e furie, iar pruncul... 
cred că-s io... Tocmai găsisem un înţeles pentru asta cu 
şopârla, însă ai intervenit, Farder Coram, şi l-am pierdut. 
Vezi, se plimbă cum vrea el. 

— Da, îmi dau seama. Îmi pare rău, Lyra. Eşti obosită 
acum? Vrei să te opreşti? 

— Nu, nu vreau, spuse ea, însă obrajii i se înroşiseră 
iar ochii-i străluceau. Avea toate semnele irascibilităţii 
datorate unui entuziasm debordant, înăbuşit de lunga 
detenţie în cabina cea strâmtă. 

Farder Coram privi pe fereastră. Era aproape 
întuneric iar ei călătoreau de-a lungul ultimei bucăţi de râu 
înainte de a atinge coasta. Mari porţiuni de spumă maronie 
dintr-un estuar se întindeau sub un cer plumburiu către un 
grup îndepărtat de buncăre de cărbune, ruginite şi 
împânzite de conducte, pe lângă o rafinărie de unde se 
ridica cu greu către nori un fir gros de fum. 

— Unde suntem? întrebă Lyra. Pot să ies măcar un pic 
afară, Farder Coram? 

— E apa Colby, spuse el. Estuarul râului Cole. Când 
ajungem în oraş, acostăm lângă Piaţa de peşte afumat şi 
mergem pe jos la docuri. Vom fi acolo într-o oră sau două... 

Însă se întuneca iar pe larga şi dezolanta întindere a 
râului nimic nu se mişca în afară de barca lor şi de o barjă 
de cărbune ce-şi croia drumul în depărtare, către rafinărie. 
Dar Lyra era atât de îmbujorată şi de obosită, şi stătuse 
atâta vreme înăuntru, încât Farder Coram continuă: 

— Ei bine, nu cred că are importanţă dacă ieşi câteva 
minute la aer. Nu l-aş numi aer proaspăt, nu-i proaspăt 
decât atunci când suflă dinspre mare. Insă poţi să stai pe 
punte şi să priveşti în jur până ne apropiem. 

Lyra sări în sus de bucurie iar Pantalaimon se 
transformă pe dată în pescăruş, dornic să-şi întindă aripile 
în aer liber. Era frig afară şi, deşi era bine înfofolită, Lyra 
începu în curând să tremure. Pantalaimon, pe de altă parte, 
se năpusti afară cu un croncănit puternic de fericire, 
rotindu-se, planând şi mişcându-se repede ca o săgeată 


când în faţa bărcii, când în spatele pupei. Lyra jubila, în 
armonie cu daimonul zburător, îndemnându-l mental să-l 
provoace la întrecere pe daimonul-cormoran al bătrânului 
cârmaci. Însă cormoranul îl ignoră şi se aşeză somnoros pe 
mânerul cârmei, lângă omul lui. 

Nu era niciun pic de viaţă pe acea întindere maronie 
şi amară, doar pufăitul motorului şi plescăitul apei sub 
prora mai spărgeau tăcerea. Nori grei şi apăsători atârnau 
pe cer fără să aducă vreun pic de ploaie, aerul de dedesubt 
era murdar de fum. Numai eleganța fulgurantă a lui 
Pantalaimon mai avea vreo legătură cu viaţa şi cu bucuria. 

Pe când îşi revenea dintr-o scufundare, cu aripile 
întinse şi albe pe fundalul gri al fumului, ceva negru se 
năpusti înspre el şi îl lovi. Căzu într-o parte şocat, cu un 
tremur de durere iar Lyra ţipă, simțind tăios durerea. Un alt 
obiect negru se alătură primului: nu se mişcau ca păsările 
ci ca nişte insecte zburătoare, greoi şi direct, cu un bâzâit 
ca de bondar. 

Pantalaimon căzu, încercând să se întoarcă şi să 
ajungă la barcă şi în braţele disperate ale Lyrei, dar 
obiectele negre continuară să-l ţintească mişeleşte, bâzâind 
şi zumzăind. Lyra era de-a dreptul înnebunită de frica lui 
Pantalaimon şi a ei, dar deodată ceva trecu pe deasupra ei 
continuându-şi drumul în sus. 

Era daimonul cârmaciului şi, pe cât de stângaci şi de 
greoi părea la început, pe atât îi era zborul de puternic şi de 
iute. Cu capul înainte, lovi în toate direcţiile şi, după o 
zbatere de aripi negre şi un tremur de aripi albe, ceva mic 
şi negru căzu pe acoperişul smolit al cabinei la picioarele 
Lyrei, în acelaşi moment în care Pantalaimon ateriza în 
mâna ei întinsă. 

Nici n-apucă să îl consoleze că daimonul îşi luă forma 
de pisică sălbatică şi se aruncă peste creatura neagră, 
smulgând-o de pe marginea acoperişului, spre care se târa 
încet încercând să scape. Pantalaimon o ţintui ferm la 
pământ cu o gheară ascuţită ca un ac şi privi la cerul 
întunecat, unde cormoranul cu aripi negre zbura în cercuri 
din ce în ce mai sus în căutarea celei de-a doua creaturi. 


Apoi, cormoranul plană uşor înapoi şi croncăni ceva 
către cârmaci, care spuse: 

— S-a dus. Nu-l lăsaţi pe celălalt să scape. la... şi, 
după ce aruncă zaţul de pe fundul cănii de tinichea din care 
băuse până atunci, i-o pasă Lyrei. 

Lyra o aruncă direct peste creatură. Bâzâia şi hârâia 
ca o mică maşinărie. 

— Ţine-o bine, spuse Farder Coram din spate, şi apoi 
îngenunche şi strecură o bucată de carton sub cană. 

— Ce e aia, Farder Coram? întrebă ea tremurat. 

— Să mergem jos şi să ne uităm. la-o uşor, Lyra. 
Apuc-o bine. 

Se uită la daimonul cârmaciului când trecu pe lângă 
el, dorind să-i mulţumească, însă cormoranul avea ochii 
închişi. Îi mulţumi în schimb cârmaciului. 

— Trebea să stai înuntru, spuse el. 

Luă cana în cabină, unde Farder Coram găsise o 
halbă de bere. Ţinu cana de tinichea cu fundul în sus peste 
ea şi apoi trase încet cartonul dintre ele, aşa încât creatura 
să cadă în halbă. Ridică halba să poată vedea cu toţii clar 
creatura furioasă. 

Era lungă cât degetul cel mare al Lyrei, de culoare 
verde închis, nu neagră. Elitrele îi erau întinse, ca ale unei 
buburuze gata să-şi ia zborul, iar aripile interioare se 
zbăteau cu atâta furie încât din ele nu se vedea decât o 
formă difuză. Cele şase picioare terminate cu gheare 
zgâriau sticla netedă. 

— Ce e aia? întrebă ea. 

Pantalaimon, încă pisică sălbatică, se ghemui pe 
masă la depărtare de câteva palme, cu ochii verzi aţintiţi 
asupra creaturii care se mişca în cercuri înăuntrul 
paharului. 

— Dacă l-ai deschide, spuse Farder Coram, n-ai găsi 
nicio fiinţă vie înăuntru. În orice caz nu un animal sau o 
insectă. Am văzut aşa ceva mai înainte şi nu m-am gândit 
că o să mai văd vreuna aşa departe în nord. Treburi din 
Africa. lnăuntru e o rotiţă de ceas, şi de arcul ei e legat un 
spirit rău cu o vrajă în inimă. 


— Dar cine l-a trimis? 

— Nici nu-i nevoie să citeşti simbolurile, Lyra, poţi 
ghici la fel de uşor ca şi mine. 

— Doamna Coulter? 

— Sigur. N-a explorat 'mneaei doar Nordul, sunt 
destule lucruri ciudate şi-n sălbăticia Sudului. În Maroc am 
văzut una d-astea ultima oară. Periculoase de moarte: câtă 
vreme e spiritul înăuntru nu se opreşte niciodată, iar când îi 
dai drumul e monstruos de furios şi ucide primul lucru care- 
i iese în cale. 

— Dar ce căuta? 

— Spiona. Am fost un netrebnic nenorocit că te-am 
lăsat pe punte. Şi ar fi trebuit să te las să citeşti simbolurile 
fără să te întrerup. 

— Gata, acuma ştiu! spuse Lyra, însufleţită deodată. 
Şopârla aia înseamnă aer! Am văzut şi înainte dar nu 
înţelegeam de ce, aşa că am încercat să-mi dau seama şi 
am pierdut înţelesul. 

— Aha, spuse Farder Coram, atunci înţeleg şi eu. Nu-i 
o şopârlă, aia e... e un cameleon. Şi înseamnă aer pentru că 
ei nu mănâncă, nici nu beau, trăiesc doar cu aer. 

— lar elefantul... 

— Africa, spuse el şi adăugă: Aha. 

Se uitară unul la altul. Cu fiecare revelaţie a puterii 
alethiometrului erau din ce în ce mai uluiţi. 

— Ne-a spus-o tot timpul, zise Lyra. Trebuia să-l fi 
ascultat. Şi acum ce să facem cu ăsta, Farder Coram? 
Putem să-l omorâm, sau aşa ceva? 

— Nu ştiu dacă putem face ceva. Va trebui doar să-l 
ţinem bine închis într-o cutie şi să nu-i dăm drumul 
niciodată. Ce mă îngrijorează cel mai tare este ăl de scăpă. 
O să se întoarcă la doamna Coulter acum, şi-o să-i ducă 
vestea că te-a văzut. Să mă ia naiba, Lyra, dacă nu-s 
tâmpit. 

Scotoci printr-un dulap şi găsi o cutie fumurie cam de 
şapte centimetri în diametru. Fusese folosită pentru a ţine 
şuruburi, însă le aruncă deoparte şi curăţă interiorul cu o 
cârpă înainte de a introduce paharul cu capul în jos, cu 


cartonul la locul lui, pe post de capac. 

După un moment dificil, în care unul din picioarele 
creaturii scăpă şi împinse cutia într-o parte cu o putere 
surprinzătoare, reuşiră să o captureze şi să înşurubeze 
strâns capacul. 

— De îndată ce ne mutăm pe vas, o să-l sudez pe 
margine, să fiu sigur, spuse Farder Coram. 

— Dar rotiţele de ceas nu se opresc vreodată? 

— Rotiţele obişnuite, da. Dar cum am spus, asta-i 
întoarsă de spiritul de la capătul ei. Cu cât se zbate mai 
tare, cu atât mai tare e întoarsă şi cu atât mai mare e forţa. 
Acum să-l punem undeva deoparte... 

Înfăşură cutia într-o bucată de flanel, ca să înăbuşe 
neîncetatul bâzâit şi hârâit, şi o aruncă sub prici. 

Se făcuse întuneric deja, iar Lyra privea pe geam cum 
se apropiau luminile din Colby. Aerul greu se transformă în 
ceaţă şi pe când acostau la debarcaderul de la Piaţa de 
peşte afumat, totul era estompat şi neclar. Întunericul 
înveşmântat în valuri gri-argintii, cu sclipiri de perlă, se 
aşezase peste depozite şi macarale, peste tarabele de lemn 
din piaţă şi peste clădirea de granit, cu multe coşuri de fum 
după care fusese numită piaţa, unde ziua şi noaptea peştii 
atârnau la afumat, în îmbătătorul fum produs de lemnul de 
stejar ars. Coşurile de fum făceau aerul umed şi mai vâscos 
iar mirosul plăcut de hering, de macrou sau de ţipar afumat 
părea că vine direct din pietrele caldarâmului. 

Lyra, înfăşurată într-o mantie de ploaie cu o glugă 
mare ce-i acoperea părul, care ar fi putut-o da de gol, 
mergea alături de Farder Coram şi de cârmaci. Toţi cei trei 
daimoni erau alerţi, scotocind pe după colţuri, uitându-se în 
urmă, ascultând până şi cel mai slab zgomot de paşi. 

Însă ei erau singurele siluete ce puteau fi văzute. 
Cetăţenii din Colby erau toţi la casele lor, probabil sorbind 
ceva lichior de ienupăr pe lângă sobe duduind de căldură. 
Nu văzură pe nimeni până când ajunseră la docuri, şi primul 
bărbat pe care-l văzură a fost Tony Costa, care păzea 
porţile. 

— Slavă Domnului c-aţi ajuns, spuse el încet, 


făcându-le loc. Tocmai am auzit că Jack Verhoeven a fost 
împuşcat şi că barca-i scufundată, şi nimeni nu ştia unde 
eraţi. John Faa e la bord deja şi-i nerăbdător s-o ia din loc. 

Vasul îi păru Lyrei imens: timoneria şi un coş de fum 
la mijlocul navei, un castel înalt şi o macara imensă 
deasupra punţii acoperite cu prelată, luminiţe galbene 
străluceau prin hublouri şi pe covertă şi o lumină albă 
învăluia vârful de catarg, şi trei sau patru bărbaţi pe punte 
lucrând grăbiţi la ceva ce nu se putea vedea. 

Se grăbi către pasarela de lemn înaintea lui Farder 
Coram, şi privi în jur entuziasmată. Pantalaimon deveni 
maimuţă şi se căţără imediat pe macaraua de manevră, 
însă Lyra îl chemă jos. Farder Coram voia să-i vadă 
înăuntru, sau dedesubt, cum s-ar zice la bordul unei nave. 

Cu câteva scări mai jos, sau pe scara de tambuchi, 
era un salon mic unde John Faa vorbea încet cu Nicholas 
Rokeby, gitanul care avea grijă de vas. John Faa nu făcea 
nimic în grabă. Lyra aşteptă s-o salute, însă el îşi încheie 
mai întâi comentariile despre maree şi despre pilotaj şi de- 
abia după aceea se întoarse către noii veniţi. 

— Bună seara, prieteni, spuse el. Bietu' Jack 
Verhoeven îi mort, poate aţi auzit. Şi băieţii i-a fost 
capturați. 

— Şi noi avem veşti proaste, spuse Farder Coram, şi 
le povesti despre întâlnirea cu spiritele zburătoare. 

John Faa dădu din capul lui mare, însă nu le reproşă 
nimic. 

— Unde-i creatura acum? întrebă el. 

Farder Coram scoase cutia şi o puse pe masă. Un 
bâzâit atât de furios venea dinăuntru încât cutia se mişca 
singură pe suprafața lemnului. 

— Am auzită dă dracii ăştia mecanici, da’ niciodată n- 
am văzută vrunu', spuse John Faa. Nu-i chip să-i îmblânzeşti 
şi să-i domoleşti, măcar atâta ştiu şi io. Şi nici n-are rost să-i 
umpli cu plumb şi să le dai drumu'n ocean, că într-o zi 
rugineşte şi dracu' hop afară iase şi să năpusteşte păste 
copilă, oriunde-ar fi. Nu, trebă să-l ţinem p'aproape şi să 
fim atenţi. 


Lyra fiind singura femeie de la bord (pentru că John 
Faa se hotărâse, după îndelungi chibzuinţe, că e împotriva 
femeilor), avea o cabină doar pentru ea. Nu era o cabină 
mare, să ne-nţelegem, era de fapt puţin mai mare decât un 
dulap, cu un prici şi un chepeng, care era cuvântul nimerit 
pentru hublou. Îşi îndesă cele câteva lucruri în sertarul de 
sub prici şi alergă entuziasmată la bord ca să se aplece 
peste balustradă şi să vadă cum se topeşte Anglia în urmă, 
însă constată că cea mai mare parte a Angliei dispăruse în 
ceaţă înainte ca ea să ajungă acolo. 

insă tulburarea  impetuoasă a apei dedesubt, 
mişcarea aerului, luminile vasului strălucind curajos în 
întuneric, huruitul motorului, mirosul de sare şi de peşte şi 
de cărbune erau destul de încântătoare în sine. Nu trecu 
mult până când o nouă senzaţie li se alătură, în vreme ce 
nava începu să danseze în ritmul Oceanului German. Când 
cineva o chemă pe Lyra la cină, îşi dădu seama că era mai 
puţin flămândă decât se aştepta şi decise de îndată că ar fi 
o idee bună să rămână întinsă, de dragul lui Pantalaimon, 
deoarece sărmana creatură avea deja rău de mare. 

Şi aşa începu călătoria lor spre Nord. 


Consulul şi Ursul 


Jonn Faa şi ceilalţi lideri deciseseră să meargă spre 
Trollesund, principalul port al Laponiei. Vrăjitoarele aveau 
un consulat în oraş iar John Faa ştia că fără ajutorul lor, sau, 
cel puţin, neutralitatea lor prietenoasă, ar fi imposibil să 
salveze copiii captivi. 

În ziua următoare, le explică ideea sa Lyrei şi lui 
Farder Coram, când răul de mare al Lyrei se mai potoli 
puţin. Soarele strălucea puternic iar valurile verzi se izbeau 
de parapeţi lăsând dâre albe de spumă în retragerea lor 
unduitoare. Afară, pe punte, cu briza care adia şi marea 
întreagă o strălucire de lumină şi mişcare, abia dacă mai 
simţea vreun pic răul de mare; iar acum, că Pantalaimon 
descoperise cât de minunat era să fie pescăruş şi apoi 
pasărea furtunii şi să se vânture pe coama valurilor, Lyra 
era prea absorbită de bucuria lui ca să se lase pradă 
nefericirii de-a nu fi obişnuită cu marea. 

John Faa, Farder Coram şi doi sau trei dintre ceilalţi se 
aşezară la pupa navei, învăluiţi de lumina soarelui, să 
vorbească despre ce aveau de făcut mai departe. 

— Acuma, Farder Coram le ştie pă vrăjitoarili astea 
din Laponia, spuse John Faa. Ş'dacă me-aduc io bine-aminte 
ele are-o ş-o obligaţie la noi. 

— Ai dreptate, John, zise Farder Coram. E-adevărat că 
de acu' patruj' de ani, da' asta nu-nseamnă nimica pentr-o 
vrăjitoare. Unele dintre ele trăiesc încă de multe ori p'atâta. 

— Ş'cum s-a-ntâmplat ca să aibă ele oblegaţia asta, 
Farder Coram? spuse Adam Stefanski, omul care avea în 
grijă trupa de luptă. 

— l-am salvat viaţa uneia, explică Farder Coram. A 
căzut din cer, când o urmărea o pasăre mare, roşie, ceva ce 
n-am mai văzut în viaţa mea. A căzut în mlaştină şi era 
rănită şi am pornit s-o găsesc. Era aproape să se-nece şi 
am pus-o pă o scândură şi am împuşcat pasărea, care, spre 
supărarea mea, a căzut într-un smârc că era mare cât un 


buhai dă baltă şi roşie ca focu'. 

— Aaa, murmurară ceilalţi, captivaţi de povestea lui 
Farder Coram. 

— Acuma, când am pus-o-n barcă, continuă el, am 
avut cel mai tare şoc pă care puteam să-l am, pentru că 
femeia aia tânără n-avea daimon. 

Era ca şi cum ar fi spus „n-avea cap“. Simplul gând 
era respingător. Oamenii se cutremurară, daimonii li se 
zbârliră, se scuturară sau croncăniră aspru, iar oamenii 
trebuiră să îi liniştească. Pantalaimon se strecură în sânul 
Lyrei, iar inimile lor băteau laolaltă. 

— Cel puţin, spuse Farder Coram, aşa părea. Aşa cum 
era ea, căzută din cer, eram aproape sigur că trebuia să fie 
vrăjitoare. Arăta exact ca o femeie tânără, mai slabă decât 
unele şi mai frumoasă dăcât majoritatea, dar faptul că nu i- 
am văzut daimonul i-a dat un aer hidos. 

— Şi iele n-are daimoni, atuncia, vrăjitoarili-astia? 
spuse celălalt om, Michael Canzona. 

— Daimonii lor e invăzâbili, crez, spuse Adam 
Stefanski. A fost acolea tot timpu’ da’ Farder Coram nu l-a 
văzută. 

— Nu, te-nşeli, Adam, spuse Farder Coram. N-a fost 
deloc acolo. Vrăjitoarele au puterea ca să se separe de 
daimonii lor, la distanţe mult mai mari decât putem noi. 
Dacă e nevoie îşi pot trimite daimonii departe, peste 
graniţe, cu vântul sau norii, sau în apa oceanului. lar 
vrăjitoarea asta, am descoperit, n-a apucat să stea să se 
liniştească o oră că a venit daimonul zburând înapoi, pentru 
că simţise că e rănită şi speriată, bineînţeles. lar eu cred, 
deşi ea n-a vrut să recunoască asta niciodată, că pasărea 
mare roşie pă care-am puşcat-o, era daimonul altei 
vrăjitoare, care-o urmărea. Doamne! M-au trecut toţi fiorii 
când m-am gândit la asta! Altfel mi-aş fi oprit mâna, mi-aş 
fi luat măsuri, chiar dacă eram pe mare sau pe uscat; dar 
acum se-ntâmplase, nu mai aveam ce face. Oricum, nu era 
niciun dubiu că îi salvasem viaţa, iară ea mi-a dat un zălog 
şi mi-a zis să cer ajutorul ei dacă am vreodată nevoie. Şi o 
dată mi-a trimis ajutorul ei, când m-au rănit Skraelingii cu o 


săgeată otrăvită. Am mai avut şi alte relaţii... n-am mai 
văzut-o de mulţi ani, da' o să-şi aducă ea aminte. 

— Şi stă la Trollesund, vrăjitoarea asta? 

— Nu, nu, ele locuiesc în păduri şi în tundră, nu într- 
un orăşel port alături de oameni normali. Ele-s cu sălbăticia. 
Dar au acolo un consul şi o să-i trimit vorbă, să n-aveţi voi 
nicio grijă în privinţa asta! 

Lyra era nerăbdătoare să afle mai multe despre 
vrăjitoare dar discuţia se schimbase, se vorbea despre 
combustibil şi provizii, iar Lyra vru deodată să vadă şi restul 
navei. Rătăci agale pe punte, spre prora şi în scurt timp 
făcu cunoştinţă cu un marinar, un adevărat Lup de Mare, 
aruncând în el cu sâmburii pe care-i păstrase de la mărul 
mâncat la micul dejun. Era un bărbat solid şi placid şi din 
momentul în care a înjurat-o şi ea l-a înjurat înapoi, au 
devenit cei mai buni prieteni. Îl chema Jerry. Sub 
îndrumarea lui, ea descoperi că dacă-ţi făceai de lucru nu 
mai simţeai răul de mare şi chiar o treabă ca frecatul punţii 
putea fi satisfăcătoare, dacă era făcută cum trebuie, în stil 
marinăresc. Era foarte prinsă de acest concept şi, după 
puţin timp, împăturea păturile din cabină „în stil 
marinăresc“, îşi punea lucrurile în dulap „în stil marinăresc“ 
şi spunea că le „stivuieşte“ în loc de „ordonează“ pentru a 
denumi procesul în cauză. 

După două zile pe mare, Lyra decise că asta era viaţa 
pentru care era făcută. Cunoştea toată nava, de la camera 
maşinilor până la puntea de comandă, şi, în foarte scurt 
timp, se tutuia deja cu toţi membrii echipajului. Căpitanul 
Rokeby a lăsat-o să dea semnalul la o fregată Olandeză iar 
Lyra trase cu încântare de mânerul fluierului cu aburi, 
îmbătată de sunetul asurzitor; bucătarul i-a suportat 
ajutorul la gătirea piureului de prune şi doar un cuvânt mai 
aspru din partea lui John Faa a oprit-o să se caţere pe 
catarg şi să inspecteze orizontul din cuibul ciorii. 

În tot acest timp se îndreptau spre Nord şi, pe zi ce 
trecea, se făcea din ce în ce mai frig. Toată rezerva de 
îmbrăcăminte de pe navă a fost scotocită pentru a se găsi o 
pelerină impermeabilă care să poată fi tăiată şi ajustată pe 


măsura ei, iar Jerry o învăţă să coasă, o artă pe care de la 
el a deprins-o cu multă tragere de inimă, deşi la Jordan o 
luase în batjocură şi evitase pe cât putuse indicaţiile pe 
care le primea de la doamna Lonsdale. Impreună, au făcut 
un săculeţ impermeabil pentru alethiometru, pe care să-l 
poată purta la brâu, în cazul în care cădea în mare, spunea 
ea. Cu alethiometrul pus la loc sigur, înfăşurată în hainele ei 
impermeabile şi cu pălăria marinărească trasă pe ochi se 
agăța de balustrada de la prora privind picăturile 
înţepătoare, sărind peste parapeţi şi scurgându-se de-a 
lungul punţii. Mai simţea din când în când răul de mare, în 
special atunci când vântul se înteţea iar nava plonja 
greoaie peste coama valurilor cenuşiu-verzui; şi atunci era 
treaba lui Pantalaimon să îi distragă atenţia, făcându-se 
pasărea furtunii şi zbenguindu-se pe apă. În acele momente 
îi putea simţi bucuria nemărginită în bătaia vântului şi a 
apei, şi uita de rău. Din când în când, Pan încerca să fie 
chiar peşte şi o dată s-a alăturat unui grup de delfini, spre 
surpriza şi plăcerea acestora. Lyra stătea tremurând pe 
teugă şi râdea cu încântare în timp ce mult iubitul ei 
Pantalaimon, lucios, elegant şi puternic, făcea salturi prin 
apă, alături de încă şase siluete rapide şi întunecate. Era o 
plăcere îmbătătoare dar nu numai atât, pentru că se 
îngemănau cu ea şi durerea, şi teama. Dacă Pantalaimon 
iubea mai mult să fie delfin decât o iubea pe ea? 

Prietenul ei, Lupul de Mare, era aproape şi se opri un 
moment, în timp ce aranja pânza peste bocaport, pentru a 
privi daimonul fetiţei care se zbenguia şi sărea alături de 
delfini. Propriul lui daimon, un pescăruş, stătea pe vinci, cu 
capul adăpostit sub o aripă. El ştia ce simţea Lyra. 

— Îmi amintesc dă prima oară când m-am dus pă 
mare; Balisaria nu să stabilise încă la o formă, aşa dă tânăr 
eram, şi îi plăcea tare mult să fie delfin brun. Mi-era teamă 
că o să rămână aşa. Pă prima navă era un marinar bătrân, 
care nu putea niciodată să stea pă mal pen'că daimonul lui 
rămăsese delfin şi nu putea să părăsească apa. Era un 
marinar minunat; cel mai bun navigator pă care l-ai văzut 
vreodată; putea să facă o avere din pescuit; da’ el nu era 


fericit cu asta. N-a fost niciodată foarte fericit până n-a 
murit şi şi-a găsit mormântul în mare. 

— De ce trebuie daimonii să rămână într-o singură 
formă? spuse Lyra. Eu vreau ca Pantalaimon să se poată 
schimba întotdeauna. Şi el la fel. 

— Eh, mereu s-au fixat la o formă şi mereu or să facă 
aşa. Asta înseamnă creşterea. O să vină un timp când o să 
te obosească toate schimbările astea ale lui şi o să vrei o 
formă stabilă pentru el. 

— Ba nu, niciodată! 

— Ba da, ai să vrei. Ai să vrei să te faci mare ca toate 
celelalte fetiţe. Şi, oricum, mai sunt şi lucruri bune când 
daimonul se stabileşte la o singură formă. 

— Care-s astea? 

— Ştii ce fel de persoană eşti. Uite la bătrâna 
Balisaria. E pescăruş şi asta înseamnă că şi eu sunt tot un 
fel de pescăruş. Nu-s eu nici măreț, nici cine ştie ce 
frumuseţe, da's os bătrân şi tare, şi pot să supraviețuiesc în 
orice loc şi întotdeauna să găsesc un pic de mâncare şi pă 
cineva care să-mi ţină companie. Merită să ştii asta, adică. 
Şi atunci când daimonul se stabileşte, o să ştii ce fel de 
persoană eşti. 

— Dar dacă daimonul tău se stabileşte la o formă 
care nu-ţi place? 

— Eh, atunci sunteţi cam în conflict, nu? Îs o grămadă 
de oameni care ar vrea să aibă un leu drept daimon da' 
sfârşesc cu un pudel. Şi până nu învaţă să se împace cu 
ceea ce sunt, o să se chinuiască şi-o să se tot agite din 
cauza asta. Să-şi risipească sentimentele, adică. 

Dar Lyrei i se părea că ea nu va creşte niciodată. 

Într-o dimineaţă, mirosul din aer se schimbă, iar nava 
părea că se mişcă mai ciudat, legănându-se mai puternic 
dintr-o parte în alta în loc să se cufunde şi să înainteze. 
Lyra era pe punte la un minut după ce s-a sculat, privind cu 
lăcomie pământul din zare: o privelişte atât de ciudată, 
după toată apa aceea, pentru că, deşi petrecuseră pe apă 
doar câteva zile, Lyra se simţea ca şi cum ar fi stat pe 
ocean luni întregi. Chiar în faţa navei se înălța un munte cu 


pante verzi şi vârful acoperit de zăpadă, iar la poalele lui un 
orăşel şi un port: case de lemn cu acoperişuri ascuţite, o 
turlă de oratoriu, macaralele portului şi nori de păsări 
rotindu-se şi ţipând. Mirosul era de peşte dar împreună cu 
el veneau şi alte mirosuri de uscat: răşină de pin, pământ şi 
un miros mai ciudat, moscat, de animal şi altceva care era 
rece şi gol şi sălbatic: poate că era zăpada. Era mirosul 
Nordului. 

Focile se jucau în jurul navei arătându-şi capetele de 
clovn la suprafaţa apei după care se scufundau cu 
pleoscăituri şi împroşcături. Vântul care ridica picăturile de 
apă deasupra valurilor era monstruos de rece şi căuta 
fiecare crăpătură minusculă din blana de lup a Lyrei; în 
scurt timp, mâinile o dureau iar faţa îi era complet amorţită 
din cauza gerului. Pantalaimon, în forma lui de hermină, îi 
încălzea gâtul dar era prea frig ca să poţi sta afară prea 
mult fără să ai ceva de făcut, chiar şi dacă priveai focile iar 
Lyra intră înapoi în cabină ca să-şi mănânce micul dejun şi 
să se uite prin hubloul din salon. 

In port, apa era calmă şi, în momentul în care trecură 
de dig, Lyra începu să se simtă nesigură şi ameţită din 
cauza lipsei tangajului. Impreună cu Pantalaimon urmări 
avid cum nava masivă se apropia din ce în ce mai tare de 
dană. Ora următoare sunetul motorului muri lăsând loc unui 
huruit încet, de fundal. Se auzeau voci care strigau ordine 
sau întrebări, se aruncau frânghii, se lăsau pasarelele, se 
deschideau trapele. 

— Hai Lyra, spuse Farder Coram. Ţi-ai strâns toate 
bagajele? 

Lucrurile Lyrei, aşa cum erau, fuseseră puse în bagaj 
încă de când se sculase şi văzuse pământul. Tot ce avea de 
făcut era să fugă la cabină şi să-şi ia sacul, şi era gata. 

Primul lucru pe care l-au făcut, împreună cu Farder 
Coram, când au ajuns pe uscat, a fost să meargă în vizită la 
casa Consulului Vrăjitoarelor. Nu le-a luat mult să o 
găsească; orăşelul era adunat în jurul portului, singurele 
construcţii mai impunătoare fiind oratoriul şi casa 
guvernatorului. Consulul Vrăjitoarelor locuia într-o casă din 


lemn, vopsită cu verde marin, şi când bătură la uşă, sunetul 
răsună puternic de-a lungul străzii liniştite. 

Un servitor îi conduse într-un mic salonaş şi le aduse 
cafea. Imediat, Consulul însuşi veni să îi întâmpine. Era un 
om gras, cu o faţă roşie şi un costum negru, sobru, al cărui 
nume era Martin Lanselius. Daimonul său era un mic şarpe, 
de un verde la fel de intens şi strălucitor ca şi ochii lui, care 
erau, de fapt, singurul lucru vrăjitoresc pe care îl avea, deşi 
Lyra nu mai era sigură de cum credea ea că arată un 
vrăjitor. 

— Cum te pot ajuta, Farder Coram? spuse el. 

— În două feluri, Doctore Lanselius. Mai întâi, sunt 
nerăbdător să iau legătura cu o doamnă vrăjitoare pe care 
am întâlnit-o cu câţiva ani în urmă, în ţara Fen, din Estul 
Engliterei. Numele ei este Serafina Pekkala. 

Dr. Lanselius îşi notă ceva cu un creion argintiu. 

— Cu cât timp în urmă a fost întâlnirea aceea? întrebă 
el. 

— Să tot fie patruzeci de ani. Dar cred c-o să-şi 
amintească. 

— Şi care este al doilea mod în care îmi căutaţi 
ajutorul? 

— Reprezint un număr de familii gitane care şi-au 
pierdut copiii. Avem motive să credem că există o 
organizaţie care capturează aceşti copii, ai noştri şi alţii, şi 
îi duce în Nord, cu un scop necunoscut. Aş dori să ştiu dacă 
poporul din care faceţi parte, Doctore Lanselius, a auzit de 
întâmplări de genul acesta. 

Dr. Lanselius sorbi impasibil din cafea. 

— Nu este imposibil ca informaţii despre o astfel de 
activitate să fi ajuns şi la urechile noastre, spuse el. Dar, vă 
daţi seama, relaţiile dintre poporul meu şi locuitorii Nordului 
sunt în perfectă cordialitate. Ar fi dificil să încerc să justific 
faptul că i-am deranjat. 

Farder Coram încuviinţă ca şi cum ar fi înţeles foarte 
bine ce se întâmpla. 

— Fără îndoială, spuse el. Şi nu ar fi necesar să vă 
întreb dacă aş putea culege aceste informaţii în orice alt 


mod. De aceea am întrebat mai întâi de doamna vrăjitoare. 

Acum Dr. Lanselis încuviinţa de parcă e/ înţelegea. 
Lyra urmărea cu uimire şi respect acest joc. În spatele lui se 
întâmplau o mulţime de lucruri, iar Lyra vedea că doctorul 
Consul era pe cale să ia o decizie. 

— Foarte bine, spuse el. Bineînţeles că este adevărat 
şi realizezi că numele dumitale nu ne este necunoscut, 
Farder Coram. Serafina Pekkala este regina unui clan de 
vrăjitoare din regiunea Lacului Enara. Cât despre întrebarea 
pe care mi-o pui, este, de bună seamă, un lucru înţeles că 
această informaţie nu a ajuns la dumneata prin intermediul 
meu. 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, chiar în acest oraş există o filială a unei 
organizaţii numite Compania de Explorare Progresul 
Nordului, care pretinde că cercetează minerale, dar care 
este, de fapt, controlată de un corp din Londra, numit 
Comitetul de Oblaţii. Se întâmplă să ştiu că această 
organizaţie importă copii. Acest fapt nu este ştiut în oraş; 
guvernul norvegian nu este, oficial, conştient de el. Copiii 
nu rămân aici pentru mult timp. Sunt duşi mai departe, pe 
continent. 

— Ştiţi unde, dr. Lanselius? 

— Nu. Ţi-aş spune dacă aş şti. 

— Şi ştiţi ce se întâmplă cu ei acolo? 

Pentru prima dată, dr. Lanselius se uită la Lyra. Lyra îl 
privi impasibilă. Micul şarpe verde ridică capul din gulerul 
consulului şi îi şopti ceva la ureche cu limba lui ascuţită. 

Consulul spuse: 

— Am auzit expresia Procesul Maystadt în legătură cu 
acest aspect. Cred că o folosesc pentru a evita să spună 
exact ceea ce fac acolo. De asemenea, am mai auzit 
cuvântul intercizie, dar la ceea ce se referă, n-aş putea 
spune. 

— Şi în momentul de faţă se află vreun copil în oraş? 
întrebă Farder Coram. 

Mângâia blăniţa daimonului care stătea cu urechile 
ciulite în braţele sale. Lyra observă că se oprise din tors. 


— Nu, cred că nu, spuse Dr. Lanselius. Un grup de 
aproximativ doisprezece copii a ajuns săptămâna trecută şi 
alaltăieri a plecat mai departe. 

— Ah, atât de curând? Asta ne dă o oarecare 
speranţă. Cum au călătorit, dr. Lanselius? 

— Cu sania. 

— Şi n-aveţi nicio idee încotro s-au îndreptat? 

— Foarte vag. Nu este un subiect care ne 
interesează. 

— Fără îndoială. Acum, mi-aţi răspuns drept la toate 
întrebările, şi mai am doar una. Dacă aţi fi în locul meu, ce 
întrebare aţi pune Consulului Vrăjitoarelor? 

Pentru prima dată, Consulul Vrăjitoarelor zâmbi. 

— Aş întreba de unde aş putea obţine serviciile unui 
urs cu armură, spuse el. 

Lyra îşi îndreptă brusc spatele şi simţi inima lui 
Pantalaimon tresărindu-i în mână. 

— Am înţeles că urşii cu armură sunt în serviciul 
Comitetului de Oblaţii, spuse Farder Coram surprins. Vreau 
să spun, al Companiei Progresul Nordului, sau oricum s-o fi 
numind. A 

— Există cel puţin unul care nu e. Il veţi găsi la depoul 
de sănii, în capătul străzii Langlokur. Pentru moment, îşi 
câştigă existenţa muncind acolo, dar are un temperament 
atât de violent, iar frica pe care o inspiră tuturor câinilor din 
zonă este atât de mare, încât angajamentul lui s-ar putea 
să nu dureze prea mult. 

— Este, prin urmare, un renegat? 

— Se pare că da. Numele lui este lorek Byrnison. Ai 
vrut să ştii ce aş întreba eu, şi ţi-am spus. Acum iată ce aş 
face: aş profita din plin de şansa de a angaja un urs cu 
armură, chiar de-ar fi mult mai mică decât cea pe care ţi-o 
propun. 

Lyra abia mai putea sta locului. Farder Coram ştia 
totuşi regulile de etichetă pentru întâlniri de felul acesta şi 
mai servi o prăjitură cu miere şi ghimbir de pe platou. In 
timp ce Farder Coram savura prăjitura, dr. Lanselius se 
întoarse spre Lyra. 


— Înţeleg că eşti în posesia unui alethiometru, spuse 
el spre marea ei surprindere - cum să fi aflat de asta? 

— Da, răspunse ea şi apoi, ajutată de un ghiont din 
partea lui Pantalaimon, adăugă: Vreţi să îl vedeţi? 

— Mi-ar plăcea foarte mult. 

Scormoni fără niciun pic de eleganţă sau delicateţe 
prin punga de scai şi îi întinse pachetul învelit în catifeaua 
neagră. El îl dezveli şi-l ţinu în mână cu mare grijă, privind 
lung şi admirativ cadranul instrumentului, ca un învăţat 
care priveşte un manuscris rar. 

— Ce splendoare! spuse el. Am mai văzut un alt 
exemplar, dar nu era atât de fin ca acesta. Şi, eşti şi în 
posesia cărţilor cu care se citeşte? 

— Nu, începu Lyra, dar până să mai spună ceva, 
Farder Coram i-o luă înainte: 

— Nu, marele păcat este că, deşi Lyra deţine 
alethiometrul ca atare, nu există niciun mijloc prin care 
acesta să poată fi citit. 

— E un mister tot atât de mare ca şi petele de 
cerneală pe care hinduşii le folosesc pentru a citi viitorul. Şi 
cea mai apropiată carte de descifrare de care ştiu se află în 
Abația St. Johann, la Heidelberg. 

Lyra înţelese de ce spunea asta: nu voia ca dr. 
Lanselius să afle ce puteri avea Lyra. Dar mai observă şi 
altceva, ceva ce lui Farder Coram îi scăpase, şi anume 
agitația daimonului doctorului Lanselius şi ştiu imediat că 
nu avea niciun rost să se prefacă. Aşa că spuse: 

— De fapt, eu pot să-l citesc, adresându-se pe 
jumătate doctorului Lanselius şi pe jumătate lui Farder 
Coram, iar Consulul fu cel care răspunse: 

— E foarte înţelept din partea ta, spuse el. De unde ai 
obţinut aparatul acesta? 

— Stăpânul Colegiului Jordan mi l-a dat, spuse ea. Dr. 
Lanselius, ştiţi cine le-a făcut? 

— Se spune că-şi au originea la Praga, răspunse 
Consulul. Învăţatul care a inventat primul alethiometru 
încerca, aparent, să descopere o cale de a măsura 
influenţele planetelor, potrivit ideilor astrologiei. Intenţiona 


să creeze un instrument care să se ghideze după Marte sau 
Venus, aşa cum o busolă se orientează după Nord. Nu a 
reuşit să facă acest lucru, dar mecanismul pe care l-a 
inventat răspundea clar unui lucru, chiar dacă nimeni nu 
ştia căruia anume. 

— Şi de unde au luat simbolurile? 

— O, aceasta s-a întâmplat în secolul al XVII-lea, când 
simbolurile şi emblemele se aflau peste tot. Toate creaţiile, 
construcţii, picturi, imagini, erau proiectate astfel încât să 
se poată citi precum cărţile. Fiecare lucru reprezenta 
altceva; iar dacă aveai dicţionarul potrivit puteai citi chiar şi 
Natura în sine. Şi nu era deloc surprinzător să descoperi că 
filosofii foloseau simbolismul timpului lor pentru a 
interpreta cunoştinţe şi informaţii care proveneau dintr-o 
sursă misterioasă. Dar, ştii, n-au fost într-adevăr luate în 
serios timp de aproape două secole. 

li dădu instrumentul înapoi Lyrei şi adăugă: 

— Pot să îţi pun o întrebare? Cum poţi să îl citeşti fără 
cărţile de simboluri? 

— Păi, întâi îmi eliberez mintea de orice altceva, şi pe 
urmă e cam ca şi cum te-ai uita în apă. Trebuie să-ţi laşi 
ochii să găsească nivelul potrivit, şi-l ştii pentru că e 
singurul care se vede clar. Cam aşa ceva, spuse ea. 

— Mă gândesc dacă aş putea să te rog să îmi dai şi 
mie ocazia să văd cum faci? spuse el. 

Lyra se uită la Farder Coram dorind să spună da, dar 
aşteptând încuviințarea acestuia. Bătrânul dădu din cap. 

— Ce să întreb? spuse Lyra. 

— Care sunt intenţiile tătarilor în ceea ce priveşte 
Camceatca? 

Nu era o întrebare grea. Lyra îndreptă limbile spre 
cămilă, care însemna Asia, care însemna tătari, spre cornul 
abundenței, pentru Camceatca, unde erau minele de aur, şi 
spre furnică, adică activitate, care însemna sens şi intenţie. 
Apoi stătu liniştită, lăsându-şi mintea să cuprindă în raza de 
înţelegere cele trei niveluri de interpretare, şi apoi se relaxă 
pentru a primi răspunsul care veni aproape instantaneu. 
Acul cel lung tremură pe delfin, cască, pe copil şi ancoră, 


dansând între ele şi apoi pe crucifix, într-un model 
complicat pe care ochii Lyrei îl urmăriră fără ezitare, dar 
care era de neînțeles pentru cei doi bărbaţi. 

După ce acul şi-a terminat seria de mişcări, repetate 
de câteva ori, Lyra ridică ochii. Clipi o dată sau de două ori, 
ca şi cum ar fi ieşit dintr-o transă. 

— Or să pretindă că atacă dar de fapt nu o vor face, 
pentru că sunt prea departe şi ar fi prea epuizați, spuse ea. 

— Poţi să-mi spui cum ai citit asta? 

— Delfinul: unul dintre înțelesurile lui de bază este 
joacă, jucăuş, explică ea. Ştiu că este ăsta pentru că s-a 
oprit acolo de mai multe ori şi numai la nivelul ăsta a fost 
clar şi la niciunul dintre celelalte. lar casca înseamnă război 
iar astea două împreună înseamnă că se vor preface că vor 
merge la război dar nu o vor face în realitate. Şi copilul 
înseamnă - înseamnă, ceva greu va fi prea greu pentru ei 
să atace, iar ancora spune de ce, pentru că s-ar încorda 
prea mult, ca şi frânghia unei ancore, adică ar face un efort 
prea mare. Eu pur şi simplu le văd aşa, înţelegeţi? 

Dr. Lanselius aprobă din cap. 

— Remarcabil, spuse el. Îţi mulţumesc foarte mult. Nu 
voi uita asta. 

Apoi se uită ciudat la Farder Coram şi înapoi la Lyra. 

— Te-aş putea ruga să mai faci o demonstraţie? 
întrebă el. Dacă te duci în curte, în spatele casei vei găsi 
câteva crengi de pin-de-nor atârnate pe perete. Una dintre 
ele a fost folosită de Serafina Pekkala, celelalte nu. Ai putea 
spune care este a ei? 

— Da! sări Lyra întotdeauna gata să se poată da 
mare puţin, luă alethiometrul şi ieşi în grabă. Abia aştepta 
să vadă pin-de-nor pentru că auzise de el şi ştia că 
vrăjitoarele îl foloseau ca să zboare, iar ea nu văzuse până 
acum cum arată aşa ceva. 

In timp ce Lyra era afară, Consulul spuse: 

— Vă daţi seama cine este acest copil? 

— Este fiica Lordului Asriel, spuse Farder Coram. lar 
mama ei este Doamna Coulter, de la Comitetul de Oblaţii. 

— Şi, în afară de asta? 


Bătrânul gitan trebui să scuture din cap. 

— Nu, spuse el, mai mult nu ştiu. Dar e o fiinţă 
nevinovată şi tare ciudată, şi n-aş lăsa să i se întâmple 
vreun rău pentru nimic în lume. Cum reuşeşte să citească 
instrumentul acela, nu-mi pot da seama, dar o cred atunci 
când vorbeşte despre el. De ce, Dr. Lanselius? Ce ştiţi 
despre ea? 

— Vrăjitoarele vorbesc de secole despre acest copil, 
zise Consulul. Pentru că trăiesc atât de aproape de locul 
unde vălul dintre lumi este foarte subţire, din când în când 
ele aud şoapte nemuritoare, aud vocile acelor fiinţe care 
trec dintr-o lume în alta. Şi vocile vorbeau despre un copil 
ca acesta, care are un mare destin ce poate fi împlinit 
numai în altă parte, dincolo de lumea aceasta. Fără acest 
copil vom muri cu toţii. Aşa spun vrăjitoarele. Dar ea 
trebuie să-şi împlinească destinul fără a şti ceea ce face, 
pentru că numai prin neştiinţa ei noi putem fi salvaţi. 
Înţelegi asta, Farder Coram? 

— Nu, spuse Farder Coram. Din păcate, sunt nevoit să 
spun că sunt incapabil să înţeleg. 

— Adică ea trebuie fie lăsată liberă să facă greşeli. lar 
noi să sperăm că nu le va face, dar nu o putem ghida. Sunt 
fericit că am putut vedea acest copil înainte de a muri. 

— Dar cum aţi recunoscut-o ca fiind acel copil 
anume? Şi ce vreţi să spuneţi despre fiinţele care trec dintr- 
o lume în alta? Mă tem că v-am pierdut de tot, dr. 
Lanselius, şi cred că sunteţi un om cu scaun la cap... 

Dar înainte de a primi răspunsul, uşa se deschise iar 
Lyra intră triumfătoare ţinând în mână o mică crenguţă de 
pin. 

— Asta este! spuse ea. Le-am încercat pe toate, şi 
asta e, sunt sigură. 

Consulul o examină cu atenţie şi apoi încuviinţă din 
cap. 

— Corect, spuse el. Ei bine, Lyra, acesta este un lucru 
remarcabil. Eşti norocoasă să ai un instrument ca acesta şi 
îţi doresc să ai parte numai de bine cu el. Aş vrea să-ţi dau 
ceva să iei cu tine... 


Luă crenguţa, rupse din ea o rămurică şi i-o dădu 
Lyrei. 

— Chiar a zburat cu asta? întrebă Lyra plină de 
venerație. 

— Da, chiar a zburat cu ea. Dar nu ţi-o pot da pe 
toată pentru că am nevoie de crenguță pentru a putea 
păstra contactul cu ea; dar această rămurică va fi 
îndeajuns. Să ai grijă de ea. 

— Da, o să am. Vă mulţumesc. 

O îndoi şi o puse în geantă, alături de alethiometru. 
Farder Coram atinse crenguţa de pin ca pe un talisman, iar 
pe fața lui era o expresie pe care Lyra n-o mai văzuse 
înainte: aproape ca un fel de dor adânc. Consulul îi conduse 
la uşă unde dădu mâna cu Farder Coram şi scutură şi mâna 
Lyrei. 

— Sper să aveţi succes, spuse el şi stătu în prag, în 
gerul pătrunzător, urmărindu-i cum se îndepărtează pe 
străduţă. 

— Ştia înaintea mea răspunsul despre tătari, îi spuse 
Lyra lui Farder Coram. Mi-a spus alethiometrul dar eu n-am 
zis nimic. Era crucifixul. 

— Probabil că voia să-ţi dea un test, copilă. Dar ai 
făcut bine că ai fost politicoasă, că noi n-aveam de unde să 
cunoaştem ce ştie el. Şi ne-a fost de mare folos că ne-a 
spus despre urs. Nu ştiu cum altfel am fi putut afla. 

Ajunseră până la urmă la depou, care erau de fapt 
vreo două depozite din ciment, construite într-o zonă 
periferică, înconjurate de un teren viran cu buruieni 
crescute printre pietrele cenuşii şi băltoace de noroi 
îngheţat. Un bărbat ursuz le spuse că ursul iese din tură la 
ora şase dar că trebuie să fie foarte prompti pentru că, de 
obicei, atunci când iese de la muncă se duce direct în 
curtea din spatele barului Einarsson, unde îi dau de băut. 

Apoi Farder Coram o duse pe Lyra la cel mai bun 
croitor din oraş şi îi cumpără un set de haine groase 
adevărate. Cumpărară o pelerină din blană de ren pentru 
că firul de păr din blana renului este gol în interior şi 
izolează foarte bine, iar gluga era căptuşită cu blană de urs, 


pentru că aşa se poate scutura gheaţa care se formează 
când respiri. Au luat şi căptuşeli şi şosete de pus în bocancii 
din blană de ren tânăr şi mănuşi din mătase pe care să le 
poarte sub mănuşile groase din blană, cu un deget. 
Bocancii şi mănuşile erau făcute din blana de pe picioarele 
din faţă ale renului, pentru că este mult mai rezistentă, iar 
bocancii aveau talpă din piele de focă, pentru că este tot 
atât de tare ca şi pielea de morsă, dar mai uşoară. In 
sfârşit, au cumpărat o pelerină impermeabilă care o 
acoperea din cap până-n picioare, făcută din intestin de 
focă semitransparent. 

Cu tot acest echipament pe ea, şi cu fularul de 
mătase în jurul gâtului, o căciulă de lână trasă peste urechi 
şi gluga cea mare acoperindu-i capul îi era prea cald, dar 
aveau să meargă în regiuni mult mai reci decât aceasta. 

John Faa supraveghease descărcarea navei şi era 
nerăbdător să afle despre cuvintele Consulului Vrăjitoarelor, 
dar şi mai nerăbdător să audă despre urs. 

— O să mergem la el chiar în seara asta, spuse el. Ai 
mai vorbit vreodată cu o creatură d'asta, Farder Coram? 

— Da, da, m-am şi bătut cu unul cândva, noroc că nu 
eram singur, slavă Domnului. Trebuie să fim gata să ne 
târguim cu el, John. O să ceară foarte mult, n-am nicio 
îndoială, şi o să fie morocănos şi va fi greu să discutăm cu 
el, dar trebuie să îl câştigăm de partea noastră. 

— O, da, trebuie. Şi ce-aţi aflată dăspre vrăjitoarea 
asta a voastră? 

— Ehe, a ajuns departe, este regina unui clan de 
vrăjitoare acum, spuse Farder Coram. Speram să-i pot 
transmite un mesaj dar se pare că ar dura prea mult să 
primesc răspunsul. 

— Aha, da. Acuma, lasă-mă să-ţi spun /o ce-am aflat. 

Într-adevăr, John Faa se agitase tot timpul şi era clar 
că voia cu tot dinadinsul să le spună ceva. Intâlnise un 
prospector pe chei, pe nume Lee Scoresby, din ţara 
Texasului de origine, şi omul ăsta avea, imaginaţi-vă, un 
balon! Expediția la care spera să se alăture eşuase din 
cauza lipsei de fonduri chiar înainte de a pleca din 


Amsterdam, aşa că rămăsese blocat aici. 

— Gândeştă-te ce-am putea face cu ajutoru' unui 
aeronaut, Farder Coram! spuse John Faa frecându-şi mâinile 
lui mari. L-am convinsă să vie cu noi. Mi să pare mie că am 
avut mare noroc c-am venit aci. 

— Da, şi am fi şi mai norocoşi dacă am şti exact 
încotro mergem, spuse Farder Coram, dar nimic nu putea 
tulbura bucuria lui John Faa de a fi din nou în fruntea unei 
campanii. 

După ce se lăsă întunericul şi toate proviziile şi 
echipamentele fură descărcate cu bine, Farder Coram şi 
Lyra o luară de-a lungul cheiului căutând Barul Einarsson. L- 
au găsit destul de repede: o construcţie rudimentară din 
ciment, cu o reclamă de neon care pâlpâia la intervale 
neregulate. Prin uşă şi prin ferestrele pline de flori de 
gheaţă răzbătea sunetul vocilor muşteriilor prinşi în discuţii 
aprinse. 

O alee plină de gropi ducea la o poartă din tablă care 
dădea în curtea din spate, spre un şopron care se ridica pe 
nişte moviliţe de nămol îngheţat. Lumina palidă care se 
strecura prin fereastra din spate a barului evidenția o 
siluetă palidă de dimensiuni impresionante, care stătea în 
fund şi înfuleca dintr-o halcă de carne pe care o ţinea cu 
ambele mâini. Lyra avu impresia că vede sânge pe nasul şi 
pe faţa cu nişte ochi mici şi răi a imensităţii de blană 
gălbuie, murdară. Dinspre fiara care sfâşia halca de carne 
veneau horcăituri şi se auzeau sunete oribile în timp ce 
sugea şi crănţănea bucata suculentă. 

Farder Coram se opri lângă poartă şi strigă: 

— lorek Byrnison! 

Ursul se opri din mâncat. Pe cât îşi puteau da seama, 
se uita direct la ei dar le era imposibil să îi citească vreo 
expresie pe faţă. 

— lorek Byrnison, spuse Farder Coram din nou, pot 
să-ţi vorbesc? 

Inima Lyrei bătea de să-i sară din piept; ceva din 
prezenţa ursului o făcea să simtă o răceală, un pericol, o 
putere brutală, însă controlată de inteligenţă; şi nu o 


inteligenţă umană, nimic nu era uman, pentru că, 
bineînţeles, urşii nu aveau daimoni. Arătarea acesta, 
sălbăticiunea cât o matahală care-şi înfuleca halca, era cu 
mult peste imaginaţia ei. În acelaşi timp, însă, fu cuprinsă 
de un sentiment ciudat, un sentiment de mare admiraţie 
dar şi de milă pentru creatura aceasta singuratică. 

Ursul lăsă să-i scape ciozvârta de căprioară pe 
pământ şi se îndreptă pe toate cele patru picioare spre 
poartă. Apoi se ridică pe picioarele din spate, înalt de trei 
metri sau chiar mai mult, ca şi cum ar fi vrut să le arate cât 
de puternic era şi să le demonstreze ce importanţă 
neînsemnată ar fi avut poarta dacă ar fi considerat-o cumva 
o adevărată barieră. Le vorbi de acolo. 

— Ei? Cine sunteţi voi? 

Vocea lui era atât de adâncă încât părea să 
cutremure pământul. Mirosul rânced care venea dinspre 
corpul său era aproape de nesuportat. 

— Sunt Farder Coram, din poporul gitan din Engliterra 
de Est. Şi fetiţa asta este Lyra Belacqua. 

— Ce vreţi? 

— Vrem să îţi oferim de lucru. 

— Am de lucru. 

Ursul se lăsă iar pe toate cele patru picioare. Era 
foarte greu să detectezi vreo expresie în vocea lui, fie 
aceasta de ironie sau furie, pentru că sunetul era foarte 
adânc şi plat. 

— Ce faci la depoul de sănii? întrebă Farder Coram. 

— Repar echipamente stricate şi articole din fier. 
Ridic obiecte grele. 

— Ce fel de muncă e asta pentru un panserbarn? 

— Muncă plătită. 

În spatele ursului se întredeschise uşa de la bar iar un 
om puse jos un vas mare din lut după care ridică faţa şi se 
uită la ei cu ochii mijiţi. 

— Cine-s ăştia? 

— Străini, spuse ursul. 

Barmanul se uită ca şi cum avea de gând să întrebe 
mai multe dar ursul mârâi la el iar omul închise repede uşa, 


speriat. Ursul încleştă toarta vasului cu o gheară şi îl duse 
la gură. Lyra simţi mirosul puternic de alcool brut care se 
revărsa dinspre urs. 

După ce trase câteva înghiţituri bune, ursul puse 
vasul jos şi se reîntoarse la mâncatul hălcii de carne, parcă 
fără să le mai acorde nici cea mai mică atenţie lui Farder 
Coram şi Lyrei, dar apoi vorbi din nou. 

— Ce treabă oferi? 

— Luptă, cel mai probabil, spuse Farder Coram. 
Mergem în Nord într-un loc unde au dus nişte copii luaţi 
prizonieri. Când îi găsim va trebui să ne luptăm ca să îi 
eliberăm, şi apoi îi vom aduce înapoi. 

— Şi cât plătiţi? 

— Nu ştiu cât să-ţi ofer, lorek Byrnison. Dacă aurul ţi 
se pare un lucru interesant, avem să-ţi dăm aur. 

— Nu-i bun. 

— Cu ce te plătesc la depoul de sănii? 

— Mă ţin aici şi îmi dau carne şi băutură. 

Nu mai spuse nimic iar apoi lăsă osul ros şi ridică din 
nou vasul la gură înghițind tăria ca pe apă. 

— lartă-mă că te întreb, lorek Byrnison, spuse Farder 
Coram, dar ai putea să duci o viaţă liberă şi demnă pe 
gheaţă vânând foci şi morse, sau ai putea să te duci la 
război şi să câştigi premii mari. Ce te ţine legat aici, de 
Trollesund şi de Barul lui Einarsson? _ 

Lyra simţi cum începe să-i tremure toată carnea. In 
mintea ei, o întrebare ca aceasta, care era aproape ca o 
insultă, era de ajuns pentru a umple peste măsură de furie 
imensa arătare şi se minună ce curaj a avut Farder Coram 
să întrebe una ca asta. lorek Byrnison puse vasul jos şi se 
apropie de poartă pentru a se uita cu atenţie la faţa 
bătrânului. Farder Coram nici nu clipi. 

— Îi ştiu pe cei pe care-i căutaţi voi, tăietorii de copii, 
spuse ursul. Au plecat din oraş alaltăieri cu mai mulţi copii 
ca să se ducă în Nord. N-o să vă spună nimeni despre ei; 
pentru că toţi se prefac că nu văd, căci tăietorii de copii 
aduc bani şi afaceri noi în oraş. Mie nu-mi plac tăietorii de 
copii aşa că o să-ţi răspund politicos. Stau aici şi beau tărie 


pentru că oamenii mi-au luat armura. Fără ea pot vâna foci 
dar nu mă pot duce la război; iar eu sunt un urs cu armură: 
războiul este marea în care înot şi aerul pe care îl respir. 
Oamenii din acest oraş mi-au dat tărie şi m-au lăsat să 
beau până când am adormit şi apoi mi-au luat armura. 
Dacă aş şti unde o ţin ascunsă, aş fi în stare să distrug tot 
oraşul ca să mi-o iau înapoi. Dacă vreţi serviciile mele 
preţul este ăsta: îmi aduceţi armura înapoi. Faceţi asta, şi o 
să vă slujesc în campania voastră până la moarte sau până 
când obţineţi victoria. Preţul este armura. O vreau înapoi şi 
atunci nu voi mai avea vreodată nevoie să beau tărie. 


Armura 


Cana se întoarseră pe navă, Farder Coram împreună 
cu John Faa şi cu ceilalţi lideri avură o discuţie lungă în 
salon, iar Lyra se duse în cabina ei pentru a consulta 
alethiometrul. În cinci minute ştia exact unde era armura 
ursului şi de ce va fi greu să o recupereze. 

Se întrebă dacă n-ar fi fost bine să meargă imediat în 
salon şi să-i spună lui John Faa şi celorlalţi, dar se gândi că 
dacă îi interesa să afle aşa ceva, atunci ar întreba-o. Poate 
că ştiau deja. 

Se întinse pe priciul ei gândindu-se la ursul acela 
sălbatic şi puternic şi la modul în care turna pe gât băutura 
de foc şi la singurătatea lui în locul acela murdar. Cât de 
diferit era să fii om, cu daimonul întotdeauna alături, cu 
care să vorbeşti! În liniştea navei nemişcate, fără 
scrâşnetul neîncetat de metal şi lemn, şi fără huruitul 
motorului sau foşnetul apei, Lyra adormi încet, cu 
Pantalaimon sforăind alături, pe pernă. 

Visa ceva despre marele ei tată ţinut prizonier, când 
deodată, fără niciun motiv anume, se trezi. N-avea idee cât 
era ceasul. În cabină se strecura o rază palidă, pe care o luă 
drept lumina lunii şi care se concentra pe o grămadă de 
haine de blană noi, care stăteau aruncate în colţul cabinei. 
Nici nu le văzu bine că simţi un imbold de nestăpânit să le 
îmbrace din nou. 

După ce se îmbrăcă trebui să iasă pe punte şi, într-un 
minut, deschise uşa din capătul scărilor şi ieşi afară. 

Deodată văzu că pe cer se întâmpla ceva ciudat. 
Crezu la început că erau nori care se mişcau şi tremurau 
într-o agitaţie nervoasă, dar Pantalaimon şopti: 

— Aurora! 

Uimirea ei era atât de mare încât trebui să se apuce 
de balustradă ca să nu cadă. 

Priveliştea umplea cerul nordului, imensitatea ei era 


aproape de neimaginat. Perdele imense, de o lumină 
delicată, atârnau şi tremurau parcă direct din Rai. In nuanţe 
nesfârşite de verzui şi roz trandafiriu şi transparente ca cel 
mai fin material, la marginea de jos cu borduri de un roşu 
profund ca focurile ladului, se legănau şi se desfăceau cu 
mai multă graţie decât cel mai talentat dansator. 

Lyrei îi trecu prin minte că putea chiar să le audă: o 
şoaptă şi un foşnet îndepărtat şi nesfârşit. In evanescenţa 
delicată simţi o profunzime la fel cu cea pe care o simţise în 
apropierea ursului. Era mişcată de această profunzime: era 
atât de frumos încât era aproape sfânt; simţi lacrimi 
arzându-i ochii iar ele descompuneau şi mai tare lumina în 
curcubee prismatice. Nu dură mult şi intră în acelaşi tip de 
transă ca atunci când consulta alethiometrul. Poate, se 
gândi ea calm, oricare ar fi lucrul acela care mişcă acul 
alethiometrului face şi Aurora să strălucească. Poate că e 
chiar Praful în sine. Gândi acest lucru fără a realiza că l-a 
gândit şi îl uită complet; îşi aduse aminte de el mult mai 
târziu. 

Cum se uita, în spatele vălurilor şi şuvoaielor de 
lumină translucidă, părea să se formeze imaginea unui 
oraş: turnuri şi cupole, temple de culoarea mierii, bulevarde 
largi şi parcuri însorite. Se simţi cuprinsă de ameţeală când 
se uită la el, ca şi cum s-ar fi uitat nu în sus ci în jos şi peste 
un hău atât de larg, încât nimic nu ar putea vreodată să 
treacă peste el. Era la un univers întreg depărtare. 

Dar ceva se mişca peste el, însă în momentul în care 
încercă să îşi concentreze privirea asupra mişcării, simţi că 
ameţeşte şi că i se face rău, pentru că micul punctuleţ ce 
se mişca nu făcea parte din Auroră sau din celălalt univers 
din spatele ei. Era pe cer, deasupra acoperişurilor oraşului. 
Când putu să-l desluşească clar, se trezise de tot iar oraşul 
din cer dispăruse. 

Punctul zburător se apropie şi înconjură nava cu 
aripile desfăcute. Apoi plană uşor şi ateriză cu mişcări 
rapide ale aripilor puternice şi se opri pe puntea din lemn, 
la câţiva centimetri de Lyra. În lumina Aurorei, Lyra văzu o 
pasăre mare, o gâscă frumoasă gri, cu coroniţă de un alb 


imaculat pe cap. Şi totuşi nu era o pasăre: era un daimon, 
deşi în apropiere nu se afla nimeni în afară de Lyra. Ideea o 
umplu de frică şi de greață. 

Pasărea spuse: 

— Unde este Farder Coram? 

Şi deodată Lyra îşi dădu seama cine trebuia să fie. 
Acesta era daimonul Serafinei Pekkala, regina de clan, 
prietena vrăjitoare a lui Farder Coram. 

Bâlbâi un răspuns: 

— Eu - e - mă duc să-l chem... 

Se întoarse şi se năpusti pe scări până la cabina lui 
Farder Coram, deschise uşa şi vorbi în întuneric: 

— Farder Coram! A venit daimonul vrăjitoarei! 
Aşteaptă pe punte! A zburat până aici de unul singur - l-am 
văzut venind din cer... 

Bătrânul spuse: 

— Spune-i să aştepte la pupa, copilă. 

Gâscanul păşi impunător spre pupa navei unde se 
opri şi se uită împrejur, elegant şi sălbatic în acelaşi timp, o 
constantă cauză de teroare pentru Lyra, care se simţea de 
parcă ar fi ţinut companie unei fantome. 

Apoi Farder Coram apăru înfofolit în hainele lui vechi, 
groase, urmat îndeaproape de John Faa. Ambii bătrâni se 
înclinară cu respect iar daimonii se aplecară şi ei în semn 
de recunoaştere a vizitatorului. 

— Salutări, spuse Farder Coram. Sunt fericit şi 
mândru să vă revăd, Kaisa. Acum aţi vrea să intraţi sau 
preferaţi să staţi aici, în aer liber? 

— Aş prefera să stau afară, mulţumesc, Farder 
Coram. Puteţi să mai suportaţi frigul pentru o vreme? 

Vrăjitoarele şi daimonii lor nu simțeau frigul dar ştiau 
că oamenii îl simt. 

Farder Coram îl asigură că erau cu toţii îmbrăcaţi bine 
şi întrebă: 

— Ce mai face Serafina Pekkala? 

— Îţi transmite salutările ei, Farder Coram, şi este 
bine, sănătoasă şi puternică. Cine sunt aceste două 
persoane? 


Farder Coram îi făcu cunoştinţă cu cei doi. Daimonul 
gâscan se uită pătrunzător la Lyra. 

— Am auzit de copilul acesta, zise el. Se vorbeşte 
despre ea printre vrăjitoare. Deci aţi venit să faceţi război? 

— Nu război, Kaisa. Avem de gând să eliberăm copiii 
care ne-au fost luaţi. Sper că vrăjitoarele ne vor ajuta. 

— Nu toate. Unele clanuri lucrează cu vânătorii- de- 
Praf. 

— Aşa numiţi voi Comitetul de Oblaţii? 

— Nu ştiu ce poate fi acest Comitet. Ei sunt vânători- 
de-Praf. Au venit în ţinuturile noastre acum zece ani, cu 
instrumente filosofice. Ne-au plătit să-i lăsăm să îşi aşeze 
staţiile în ţinuturile noastre şi ne-au tratat cu respect. 

— Ce este praful acesta? 

— Vine din cer. Unii spun că a fost acolo 
dintotdeauna, alţii spun că a apărut de curând. Ceea ce e 
sigur este că atunci când devin conştienţi de el, îi cuprinde 
o frică teribilă, şi nu se vor da în lături de la nimic pentru a 
descoperi ce este cu adevărat. Dar pe vrăjitoare nu le 
interesează. 

— Şi unde sunt acum vânătorii-de-Praf? 

— La patru zile nord-est de aici, într-un loc numit 
Bolvangar. Clanul nostru nu a încheiat niciun acord cu ei, 
printre altele, şi datorită vechilor noastre obligaţii faţă de 
tine, Farder Coram, am venit să vă arăt cum să-i găsiţi pe 
vânătorii-de-Praf. 

Farder Coram zâmbi iar John Faa îşi strânse zgomotos 
palmele, plin de satisfacţie. 

— Vă mulţumim foarte mult, domnule, îi spuse el 
gâscanului. Dar spuneţi-mi, mai ştiţi şi alte lucruri despre 
vânătorii aceştia de Praf? Ce fac acolo la Bolvangar? 

— Au construit clădiri din metal şi beton şi unele 
încăperi subterane. Ard tărie de cărbune, pe care o aduc 
acolo cu mare cheltuială. Nu ştim exact ce fac, dar locul 
este înconjurat de un aer de ură şi teamă pe care le simţi 
de la kilometri depărtare. Vrăjitoarele pot vedea lucrurile 
acestea acolo unde alţi oameni nu le văd. Şi animalele se 
feresc de locul acela. Nicio pasăre nu zboară acolo, vulpile 


şi iepurii au fugit. De aici şi numele Bolvangar: câmpurile 
răului. Ei nu-l numesc aşa. Ei îl numesc Staţia. Dar pentru 
toţi ceilalţi este Bolvangar. 

— Şi cum sunt apăraţi? 

— Au o companie de tătari înarmaţi cu puşti. Sunt 
soldaţi buni, dar le lipseşte antrenamentul pentru că nimeni 
n-a atacat aşezarea aceea de când a fost construită. Și 
întregul complex este înconjurat de un gard de sârmă 
ghimpată, încărcat cu forţă anbarică. Ar putea exista şi alte 
mijloace de apărare, de care noi să nu ştim, fiindcă, aşa 
cum v-am spus, pentru noi nu prezintă niciun fel de interes. 

Lyra fierbea să pună şi ea o întrebare. Daimonul 
gâscan îşi dădu seama şi se uită la ea ca şi cum i-ar fi 
acordat permisiunea. 

— De ce vorbesc vrăjitoarele despre mine? întrebă 
ea. 

— Din cauza tatălui tău şi a cunoştinţelor lui despre 
celelalte lumi, replică daimonul. 

Faptul îi luă prin surprindere pe toţi. Lyra se uită la 
Farder Coram, care se uita înapoi cu mirare blândă în ochi, 
şi la John Faa a cărui faţă era îngrijorată. 

— Alte lumi? spuse el. lertaţi-mă, domnule, dar ce 
alte lumi ar putea să fie alea? Vă referiţi la stele? 

— Nu, deloc. 

— Este oraşul din lumini? adăugă Lyra. Asta e, nu-i 
aşa? 

Gâscanul îşi întoarse capul maiestuos către ea. Ochii 
lui erau negri, înconjurați de o linie subţire de un albastru 
curat ca cerul, iar privirea lor era intensă. 

— Da, spuse el. Vrăjitoarele ştiu de mii de ani despre 
celelalte lumi. Uneori le poţi vedea în Luminile Nordului. Nu 
fac în niciun fel parte din universul acesta; chiar şi cele mai 
îndepărtate stele sunt parte din universul acesta. Luminile 
însă ne arată un cu totul alt univers. Nu foarte departe, dar 
intersectându-se cu acest univers. Aici, pe această punte, 
există milioane de alte universuri, fără a fi conştiente unul 
de existenţa altuia... 

Îşi ridică aripile şi le întinse larg, după care le strânse 


la loc. 

— Aşa, spuse el, tocmai am măturat zece milioane de 
alte lumi iar ele n-au ştiut nimic. Suntem la distanţă de o 
palmă dar nu ne putem atinge, vedea sau auzi decât în 
Luminile Nordului. 

— Şi de ce acolo? întrebă Farder Coram. 

— Pentru că particulele încărcate din Auroră au 
proprietatea de a subţia materia din această lume astfel 
încât să putem vedea prin ea pentru o perioadă scurtă de 
timp. Vrăjitoarele au ştiut dintotdeauna, dar vorbim foarte 
rar despre asta. 

— Tatăl meu crede în asta, spuse Lyra. Ştiu pentru că 
l-am auzit vorbind şi arătând imagini cu Aurora. 

— Are treaba asta vreo legătură cu Praful? întrebă 
John Faa. 

— Cine poate şti? răspunse daimonul gâscan. Tot ce 
pot eu spune este că vânătorilor-de-Praf le e tot atât de 
frică de el cum ne este nouă de otravă. De aceea l-au închis 
pe Lordul Asriel. 

— Dar de ce? întrebă Lyra. 

— Ei cred că Lordul intenţionează să folosească praful 
cumva pentru a construi un pod între lumea aceasta şi 
lumea din spatele Aurorei. 

Mintea Lyrei se ilumină. 

Îl auzi pe Farder Coram spunând: 

— Şi e adevărat? 

— Da, zise daimonul-gâscan. Ei nu îl cred în stare 
fiindcă sunt de părere că, în primul şi în primul rând, e 
nebun să creadă în existenţa celorlalte lumi. Dar este 
adevărat: aceasta este intenţia lui. Şi este o personalitate 
atât de puternică încât s-au temut că le va da peste cap 
propriile planuri, aşa că au făcut un pact cu urşii cu armură 
ca să-l captureze şi să-l ţină închis în fortăreaţa de la 
Svalbard, ca să nu-i mai încurce. Unii spun că l-au ajutat pe 
noul rege al urşilor să-şi câştige tronul, ca parte a pactului. 

Lyra spuse: 

— Dar vrăjitoarele vor ca el să facă podul acesta? 
Sunt de partea lui sau împotrivă? 


— Aceasta este o întrebare care are un răspuns prea 
dificil. Mai întâi şi mai întâi, vrăjitoarele nu sunt unite. 
Există diferenţe de opinie între noi. În al doilea rând, podul 
Lordului Asriel va avea efecte asupra războiului care se 
desfăşoară în prezent între unele vrăjitoare şi forţe de altă 
natură, unele din lumea spiritelor. Acest pod, dacă ar exista 
vreodată, ar conferi un avantaj imens posesorului. In al 
treilea rând, clanul Serafinei Pekkala - clanul meu - nu face 
încă parte din nicio alianţă, deşi se fac mari presiuni asupra 
noastră pentru a ne declara de o parte sau de alta. Vezi, 
acestea sunt întrebări de înaltă politică şi nu se poate 
răspunde la ele atât de uşor. 

— Dar urşii? întrebă Lyra. De partea cui sunt? 

— De partea celui care îi plăteşte. Nu îi interesează în 
niciun fel aceste chestiuni, nu au daimoni; nu sunt 
preocupaţi de problemele umane. Cel puţin aşa obişnuiau 
să fie urşii, dar noi am auzit că noul lor rege este hotărât să 
schimbe vechile obiceiuri... Oricum, vânătorii-de-Praf i-au 
plătit ca să-l ţină în închisoare pe Lordul Asriel, iar ei îl vor 
ţine la Svalbard până când ultima picătură de sânge se va 
scurge din trupul ultimului urs rămas viu. 

— Dar nu chiar toţi urşii! strigă Lyra. Este unul care 
nu e la Svalbard. Este un urs renegat şi o să vină cu noi. 

Gâscanul îi aruncă Lyrei încă una din privirile acelea 
pătrunzătoare. De această dată îi putu simţi surprinderea 
rece. 

Farder Coram se foi incomodat şi spuse: 

— De fapt, Lyra, nu cred c-o să vină. Am auzit că îşi 
ispăşeşte o pedeapsă cu munca silnică; nu e liber, aşa cum 
am crezut noi că este, ca să vină cu noi, fie cu armură, fie 
fără, şi oricum n-o va primi înapoi niciodată. 

— Dar a spus că l-au păcălit! L-au îmbătat şi i-au furat 
armura! 

— Noi am auzit altă poveste, zise John Faa. Este o 
sălbăticiune periculoasă, asta am auzit noi. 

— Dacă - Lyra se înfierbântase şi abia mai putea 
vorbi de indignare - dacă alethiometrul spune ceva, ştiu că 
este adevărat. Şi l-am întrebat, şi mi-a spus că el spunea 


adevărul, chiar l-au păcălit şi ei sunt cei care spun minciuni, 
nu el. Eu îl cred pe el, Lord Faa! Farder Coram - l-ai văzut şi 
tu şi îl crezi, nu-i aşa? 

— Până acum am crezut că da, copilă. Dar acum nu 
mai sunt aşa de sigur. 

— Dar de ce le e frică? Cred că o s-o ia de nebun să 
înceapă să omoare oameni în stânga şi-n dreapta imediat 
ce-şi pune pe el armura? Ar putea să omoare zeci de 
oameni chiar şi acum! 

— Deja a făcut-o, spuse John Faa. Ei bine, nu chiar 
zeci, dar câţiva. După ce i-au luat armura a plecat înnebunit 
să o caute. A distrus sediu’ poliţiei ş' a dărâmat zidur'le 
băncii ş' nu mai ştiu de unde ş' cel puţin doi oameni au 
murit. Singuru' motiv pentru care nu l-a împuşcat pe loca 
fost talentul lui deosebit de a lucra cu metalele; l-au 
condamnat la muncă silnică. 

— Ca un sclav! strigă Lyra. Nu au dreptul să facă 
asta! 

— Oricum ar fi, l-ar fi putut omori pentru crimele pe 
care le-a făcut, dar n-au făcut-o. Şi l-au pus la muncă în 
folosul oraşului, până când îşi va plăti pagubele şi sângele 
vărsat. 

— John, spuse Farder Coram, nu ştiu dacă tu simţi dar 
eu cred în adâncul sufletului că n-o să-i dea niciodată 
armura înapoi. Cu cât îl ţin mai mult, cu atât mai furios va fi 
când îşi va primi armura înapoi. 

— Dar dacă îi dăm no; armura, o să vină cu noi şi n-o 
să-i mai deranjeze pe ei, spuse Lyra. Promit, Lord Faa. 

— Şi cum o să facem noi asta? 

— Ştiu unde este! 

Urmă un moment de linişte în care toţi trei îşi dădură 
seama de prezenţa daimonului şi de privirea sa fixă aţintită 
asupra Lyrei. Toţi trei se întoarseră spre el, împreună cu 
daimonii lor, care până atunci se purtaseră cu extremă 
politeţe şi evitaseră, cu modestie, să se uite la această 
creatură singură, fără corpul ei. 

— Nu veţi fi surprinşi să auziţi, spuse gâscanul, că 
alethiometrul este un alt motiv pentru care vrăjitoarele sunt 


interesate de tine, Lyra. Consulul nostru ne-a spus despre 
vizita ta de dimineaţă. Şi cred că Dr. Lanselius v-a spus 
despre urs, nu-i aşa? 

— Da, aşa e, răspunse John Faa. Şi copila ş' cu Farder 
Coram s-a dusă ei doi ca să vorbească cu el. Îndrăznesc să 
spun că ce spune Lyra este adevărat, da' dacă încălcăm 
legea oamenilor ăstora nu facem altceva dăcât să intrăm în 
conflict cu ei, iară noi ce tre' să facem e s-ajungem la 
Bolvangar, cu sau fără urs. 

— Ah, dar nu l-ai văzut, John, spuse Farder Coram. Şi 
eu o cred pe Lyra. Poate că putem să jurăm pe buna lui 
credinţă. Prezenţa lui ar putea schimba total situaţia. 

— Ce credeți, domnule? se adresă John Faa 
daimonului vrăjitoarei. 

— Noi avem câteva înţelegeri cu urşii. Dorinţele lor 
sunt ciudate pentru noi, cum sunt şi ale noastre pentru ei. 
Dacă acest urs este un proscris, ar putea fi mai puţin de 
încredere decât se spune că sunt ceilalţi din neamul său. 
Trebuie să decideţi singuri. 

— Da, o să ne hotărâm, spuse John Faa ferm. Dar 
acum, domnule, ne puteţi spune cum putem ajunge la 
Bolvangar de aici? 

Daimonul-gâscan începu să explice. Vorbi despre văi 
şi dealuri, despre liziere şi tundră, despre orientare după 
stele. Lyra ascultă un timp şi apoi se lăsă pe spate, pe 
scaunul de pe punte, cu Pantalaimon înfăşurat în jurul 
gâtului şi se gândi la marea viziune pe care o adusese cu el 
daimonul-gâscan. Un pod între două lumi... Era mult mai 
minunat decât tot ce putea ea spera! Şi numai marele ei 
tată ar fi putut concepe aşa ceva. Imediat ce vor salva 
copiii, se va duce cu ursul la Svalbard şi îl va lua pe Lordul 
Asriel, alethiometrul îl va folosi ca să-l elibereze; şi o să 
construiască podul împreună, şi va fi primul peste... 


La un moment dat în noapte, Lord Faa trebuie să o fi 
cărat pe Lyra în cabina ei, pentru că acolo se trezi. Soarele 
palid se ridicase pe cer cât putuse de sus, la doar o palmă 


de orizont, deci Lyra gândi că trebuia să fie în jurul 
prânzului. În curând, pe măsură ce vor avansa înspre nord, 
nu va mai fi soare deloc. 

Se îmbrăcă repede şi fugi pe punte însă acolo nu se 
întâmpla mai nimic. Toate proviziile fuseseră descărcate, 
săniile şi haitele de câini fuseseră închiriate şi aşteptau să 
pornească la drum; totul era gata dar nimic nu se mişca. 
Majoritatea gitanilor stăteau într-o cafenea plină de fum, 
privind apa, mâncând prăjituri cu ghimbir şi bând cafea tare 
şi dulce la mesele lungi de lemn, sub zumzetul şi pocniturile 
unor lumini vechi anbarice. 

— Unde-i Lord Faa? întrebă ea aşezându-se lângă 
Tony Costa şi prietenii lui. Şi Farder Coram? S-au dus să-i 
aducă armura ursului? 

— Vorbesc cu Sysselman. Asta-i cuvântu' lor pentru 
guvernator. Ş'-ai văzută tu ursu' ăsta, Lyra? 

— Da, spuse ea şi le povesti cu lux de amănunte. ŞI 
cum vorbea, altcineva trase un scaun şi se alătură grupului 
de la masă. 

— Deci ai vorbit cu bătrânul lorek? spuse el. 

Ea se uită surprinsă la noul venit. Era un bărbat înalt 
şi slab, cu o mustață subţire, neagră, ochi înguşti, albaştri şi 
o expresie de distanţă şi amuzament sardonic întipărită pe 
faţă. Simţi pe loc ceva puternic pentru el, dar nu era sigură 
dacă era admiraţie sau era ură. Daimonul lui era o 
iepuroaică slabă şi jigărită. 

El întinse mâna iar ea o strânse cu reticenţă. 

— Lee Scoresby, spuse el. 

— Aeronautul! exclamă ea. Unde îţi este balonul? Pot 
să mă sui şi eu în el? 

— Acum este împachetat, domnişoară. Dumneata 
trebuie să fii faimoasa Lyra. Cum te-ai înţeles cu lorek 
Byrnison? 

— ÎI cunoşti? 

— Am luptat alături de el în campania din Tungusk. 
Ce naiba, îl ştiu pe lorek de ani de zile. Urşii sunt oricum 
nişte creaturi dificile, dar el este, fără îndoială, o problemă 
şi mai mare. Domnilor, are cineva chef să joace Hazard? În 


mâna lui apăru deodată, ca din senin, un pachet de cărţi. 
Le amestecă cu zgomot. 

— Aşa, am auzit ce tare e poporul vostru la cărţi, 
spunea Lee Scoresby, tăind şi amestecând cărţile fără 
oprire cu o mână iar cu cealaltă pescuindu-şi o ţigară din 
buzunarul de la piept. Şi eu credeam că n-o să aveţi nimic 
împotrivă să-i daţi unui biet călător texan şansa de a se 
întrece cu priceperea şi avântul vostru pe câmpul de bătaie 
cu cărţi de joc. Ei, ce spuneţi, domnilor? 

Gitanii se mândreau cu priceperea cu care mânuiau 
cărţile şi câţiva bărbaţi se uitară interesaţi şi îşi traseră 
scaunele. În timp ce discutau cu Lee Scoresby ce să joace şi 
care erau mizele, daimonul lui îşi mişcă urechile spre 
Pantalaimon, care înţelese şi sări uşor alături de ea, în 
formă de veveriţă. 

lepuroaica vorbea şi pentru urechile  Lyrei, 
bineînţeles, iar Lyra o auzi spunând încet: 

— Mergi direct la urs şi spune-i direct. Îndată ce vor 
afla ce se întâmplă îi vor muta armura în alt loc. 

Lyra se ridică, luându-şi cu ea prăjitura cu ghimbir, şi 
nimeni nu băgă de seamă; Lee Scoresby împărțea deja 
cărţile şi toţi ochii suspicioşi erau îndreptaţi asupra mâinilor 
lui. 

În lumina palidă care se pierdea în după-amiaza fără 
sfârşit, reuşi să ajungă la depoul de sănii. Era ceva ce ştia 
că trebuie să facă, dar nu îi era bine deloc şi îi mai era şi 
frică pe deasupra. 

Ursul lucra lângă construcţia cea mare de beton, iar 
Lyra se opri lângă poarta deschisă să privească. lorek 
Byrnison desfăcea un tractor de zăpadă cu motor pe gaz 
care avusese un accident; carcasa de metal care acoperea 
motorul era mototolită şi răsucită iar o margine era întoarsă 
în sus. Ursul ridică placa de metal, ca şi cum ar fi fost 
carton şi începu să o întoarcă încolo şi-ncoace ca pentru a 
testa diferitele calităţi ale materialului, după care îşi aşeză 
una din labele din spate pe un colţ şi trase întreaga placă 
atât de tare, încât toate îndoiturile şi încreţiturile săriră 
dintr-o dată iar placa îşi recăpătă forma. Sprijinindu-se de 


perete, ridică tractorul cu totul într-o singură labă şi îl puse 
pe o parte, după care se aplecă să cerceteze tălpicea 
şifonată. 

Când se aplecă, o zări pe Lyra. Ea simţi cum o 
străpunge un fulger de frică rece pentru că ursul era atât 
de masiv şi atât de străin. Se uita printr-un gard de sârmă 
cam la treizeci-patruzeci de metri de el şi se gândea cât de 
repede ar fi putut ursul acoperi distanţa aceea într-o 
săritură sau două şi cum ar fi putut mătura gardul de sârmă 
ca pe o pânză de păianjen şi aproape că se întoarse să o 
rupă la fugă; dar Pantalaimon spuse: 

— Stai! Lasă-mă pe mine să mă duc să vorbesc cu el. 

Era chiră-de-baltă şi, înainte ca Lyra să poată 
răspunde, el zbură de pe gardul de sârmă şi se aşeză pe 
pământul îngheţat din spatele acestuia. Un pic mai încolo 
era o poartă deschisă şi Lyra ar fi putut să-l urmeze, dar se 
trase înapoi îndărătnică. Pantalaimon se uită la ea şi apoi se 
făcu bursuc. 

Lyra îşi dădu seama ce avea să facă. Daimonii nu 
puteau să se îndepărteze la mai mult de câţiva metri de 
oamenii lor iar dacă ea stătea lângă gard iar el era pasăre, 
n-o să poată ajunge lângă urs. Aşa că o să forţeze. 

Se simţi furioasă şi tristă. Ghearele lui de viezure se 
înfipseră în pământ şi continuă să meargă. Era un 
sentiment atât de ciudat şi de chinuitor atunci când un 
daimon forţa legătura dintre tine şi el; în parte o durere 
fizică adâncă în piept, în parte o tristeţe intensă şi o mare 
dragoste. Şi ştia că e la fel şi pentru el. Toţi trecuseră prin 
asta până să se facă mari: să vadă cât de departe puteau 
să se îndepărteze unul de altul şi pe urmă reveneau unul la 
altul cu mare uşurare. 

El trase un pic mai mult. 

— Nu, Pan! 

Dar nu se opri. Ursul urmărea fără să facă nicio 
mişcare. Durerea din inima Lyrei deveni din ce în ce mai 
insuportabilă şi din gât îi izbucni un hohot de durere. 

— Pan... 

Într-o secundă era în spatele porţii împleticindu-se 


către el pe noroiul îngheţat, iar el se transformă în pisică 
sălbatică şi sări în braţele ei şi se ţinură strâns scoțând 
amândoi nişte sunete tremurătoare, de durere şi tristeţe. 

— Credeam că tu chiar o să... 

— Nu... 

— Nu-mi vine să cred cât de tare mă durea... 

Apoi îşi şterse enervată lacrimile şi trase aer pe nas 
cu putere. El se cuibări în braţele ei şi în acel moment Lyra 
ştiu că mai degrabă murea decât să îl mai lase să se 
despartă de ea şi să mai fie cuprinsă de asemenea tristeţe; 
ar fi înnebunit-o atâta durere şi groază. Dacă ea ar muri ei 
doi tot ar fi împreună, ca învățații din cripta Colegiului 
Jordan. 

Apoi, fată şi daimon, se uitară în sus la ursul solitar. El 
n-avea daimon. Era singur, întotdeauna singur. Simţi un val 
atât de puternic de milă şi blândeţe pentru el că aproape 
întinse mâna ca să-i atingă blana murdară şi doar respectul 
în faţa acelor ochi negri reci şi feroce o opri. 

— lorek Byrnison, spuse ea. 

— Ei? 

— Lord Faa şi Farder Coram au plecat să încerce să-ţi 
aducă armura înapoi. 

Nu făcu nicio mişcare şi nici nu vorbi. Era clar ce 
credea despre şansele lor. 

— Ştiu unde este, totuşi, spuse ea, şi m-am gândit că 
dacă ţi-aş spune ţie poate ai putea să te duci să o iei 
singur, nu ştiu. 

— De unde ştii unde este? 

— Am un instrument cu care citesc simbolurile. Cred 
că trebuie să îţi spun asta, lorek Byrnison, după ce am 
văzut cum te-au păcălit şi ţi-au luat armura în primul rând. 
Asta nu-i bine, cred eu. N-ar fi trebuit să facă aşa. Lord Faa 
o să se încerce să se înţeleagă cu Sysselman-ul dar 
probabil că n-o să-l lase s-o ia, orice i-ar spune. Aşa că 
dacă-ţi spun eu ţie, vii cu noi şi ne ajuţi să-i salvăm pe copiii 
din Bolvangar? 

— Da. 

— A... nu voia să-şi bage nasul unde nu-i fierbea 


oala dar nu se putu abţine, era prea curioasă. Auzi, de ce 
nu-ţi faci altă armură din tot metalul ăsta de aici, lorek 
Byrnison? 

— Pentru că n-are niciun rost. Uite, spuse el şi 
ridicând capacul motorului cu o labă scoase o gheară de la 
cealaltă mână şi tăie metalul ca pe o cutie de conserve. 
Armura mea este făcută din fier-de-cer, şi e făcută pentru 
mine. Armura unui urs este sufletul lui, aşa cum daimonul 
este sufletul vostru. Ai putea la fel de bine să-l iei pe e/- 
indicându-l pe Pantalaimon - şi să-l înlocuieşti cu o păpuşă 
plină cu rumeguş. Asta este diferenţa. Acum, unde este 
armura mea? 

— Fii atent, trebuie să promiţi că nu te vei răzbuna. 
Au făcut un lucru rău că au luat-o, dar va trebui pur şi 
simplu să te împaci cu ideea. 

— Bine, fără răzbunare, după aia. Dar nici să nu stea 
în calea mea când mă duc să o iau. Dacă încearcă să se 
lupte or să moară. 

— Este ascunsă în pivniţa casei preotului, îi spuse ea. 
El crede că ar fi un spirit în ea şi a încercat să îl scoată 
afară. Dar acolo e. 

Se ridică în două picioare cât era de înalt şi se uită 
spre apus; ultimele raze de soare îi colorau faţa într-o 
nuanţă strălucitoare de alb-gălbui, pe fondul închis al 
orizontului. Lyra putu simţi puterea pe care o emana marea 
creatură, ca nişte valuri de căldură. 

— Trebuie să lucrez până la apusul soarelui, spuse el. 
Mi-am dat cuvântul azi-dimineaţă stăpânului de aici. li mai 
sunt dator cu câteva minute de lucru. 

— Soarele a apus unde sunt eu, sublinie ea, pentru că 
soarele dispăruse din raza ei de vedere în spatele stâncilor 
dinspre sud-vest. 

Ursul se lăsă pe toate cele patru picioare. 

— Este adevărat, spuse el, cu faţa acum în umbră, ca 
şi a ei. 

— Cum te cheamă, copilă? 

— Lyra Belacqua. 

— Atunci îţi rămân dator, Lyra Belacqua, spuse el. 


Apoi se întoarse şi se avântă înainte, călcând atât de 
repede pe pământul îngheţat încât Lyra nu putea ţine pasul 
cu el, chiar şi dacă alerga. Alergă totuşi, iar Pantalaimon 
zbură sub formă de pescăruş pentru a vedea unde se duce 
ursul şi pentru a îi striga Lyrei pe unde să o ia ca să îl 
ajungă din urmă. 

lorek Byrnison părăsi depoul de sănii şi o luă pe o 
stradă îngustă, după care se întoarse pe strada principală a 
oraşului, trecu de curtea casei Sysselmanului unde atârna 
un steag în aerul nemişcat şi o santinelă mărşăluia amorţită 
în susul şi-n josul dealului, pe lângă fundătura unde locuia 
consulul vrăjitoarelor. Santinela reuşise să îşi dea seama ce 
se întâmplă şi încerca să-şi adune minţile dar lorek 
Byrnison dăduse deja colţul spre port. 

Oamenii se opreau să se uite iar cei care se aflau pe 
drum fugeau din calea lui. Santinela trase două focuri în aer 
şi porni în josul dealului după urs dar derapând pe panta 
acoperită de gheaţă, reuşi să-şi regăsească echilibrul numai 
după ce se apucă de gard. Lyra nu era prea departe în 
urmă. Cum trecu de casa Guvernatorului începu să îşi dea 
seama de numărul tot mai mare de persoane care ieşeau 
să vadă ce se întâmplă, şi crezu că îl vede pe Farder Coram 
printre ei, dar trecu în viteză, avântându-se spre colţul pe 
care santinela tocmai îl dădea pentru a urmări ursul. 

Casa preotului era mai veche decât majoritatea 
celorlalte şi era construită din cărămizi scumpe. Trei scări 
duceau la uşa principală, din care acum mai rămăseseră 
nişte fâşii de lemn atârnate în balamale iar din casă se 
auzeau ţipete şi scrâşnetele unui alt lemn rupt. Santinela 
ezită afară, cu puşca pregătită, dar apoi, pe măsură ce 
trecătorii începeau să se adune, iar oamenii se uitau pe 
ferestre de pe cealaltă parte a străzii, îşi dădu seama că 
trebuia să acţioneze şi trase un foc în aer înainte de a intra. 

Peste un moment, toată casa păru să se clatine. Trei 
geamuri se sparseră deodată şi o ţiglă alunecă de pe 
acoperiş; o servitoare fugi îngrozită, cu găina-i daimon 
împleticindu-se pe urmele ei. 

O altă împuşcătură veni dinspre casă şi apoi un urlet 


în toată forţa o făcu pe servitoare să ţipe. Preotul însuşi 
zbură pe uşă ca proiectat dintr-un tun, cu daimonul lui 
pelican într-un nor de pene. Lyra auzi nişte ordine şi se 
întoarse pentru a vedea un pluton de poliţişti înarmaţi 
grăbindu-se spre colţ, unii cu pistoale, alţii cu puşti şi nu 
departe în spatele lor, venea John Faa şi se vedea silueta 
agitată a Sysselmanului. 

Un scrâşnet şi-o pocnitură puternică îi făcu pe toţi să 
privească din nou spre casă. O fereastră joasă, care, fără 
îndoială, trebuie să fi fost de la pivniţă, se făcu ţăndări într- 
o explozie de sticlă spartă şi aşchii de lemn. Santinela care 
îl urmase pe lorek Byrnison în casă ieşi cu disperare şi se 
aşeză cu faţa la fereastra de la pivniţă, cu puşca pe umăr; 
apoi fereastra căzu de tot şi prin deschizătura largă ieşi 
lorek Byrnison, ursul în armură. 

Fără ea era formidabil. Cu ea era terifiant. Era roşie- 
ruginie şi asamblată rudimentar: plăci şi bucăţi mari de 
metal îndoit şi decolorat, care scârţâiau şi scrâşneau la 
orice atingere. Casca era alungită, după forma botului, cu 
nişte fante în dreptul ochilor dar îi lăsa falca puternică de 
jos liberă pentru a putea muşca şi sfâşia. 

Santinela trase câteva focuri, iar poliţiştii îşi goliră şi 
ei armele, dar lorek Byrnison scutură gloanţele de pe el ca 
pe nişte picături de ploaie şi se năpusti într-un scrâşnet şi 
zornăit asurzitor de metal, înainte ca santinela să poată 
face vreo mişcare, şi îl trânti la pământ. Daimonul său, un 
câine husky, se repezi la gâtul ursului dar lorek Byrnison nu 
îl băgă în seamă mai mult decât pe o muscă şi, târând 
santinela către el cu una din puternicele şi marile sale labe, 
se aplecă şi îi cuprinse capul între fălci. Lyra putu vedea 
exact tabloul care urma: îi va strivi craniul omului ca pe un 
ou şi apoi va fi o bătălie sângeroasă, mai mulţi morţi şi altă 
întârziere; iar ei nu se vor elibera niciodată, cu sau fără urs. 

Fără să mai gândească, Lyra se repezi înainte şi 
atunci când văzu un petec de blană alb-gălbuie între 
marginile ruginite ale metalului îşi înfipse degetele în ea, în 
singurul punct vulnerabil din armura ursului: despărţitura 
care se făcea între cască şi platoşa cea mare de pe umeri, 


atunci când ursul avea capul aplecat. Pantalaimon zbură 
imediat spre acelaşi loc, se făcu pisică sălbatică şi se arcui 
ca să o apere pe Lyra, dar lorek Byrnison era nemişcat. 
Atacatorii opriseră focul. 

— lorek! îi spuse Lyra îndârjită. Ascultă! Îmi datorezi 
un serviciu, da? Ei bine, acum poţi să ţi-l plăteşti. Fă cum te 
rog eu. Nu te lupta cu oamenii ăştia. Intoarce-te şi vino cu 
mine. Noi vrem să te avem cu noi, lorek, nu poţi să stai aici. 
Vino jos, în port, cu mine, şi nici măcar nu te uita în urmă. 
Farder Coram şi Lord Faa, lasă-i pe ei să ducă tratativele şi- 
or să o facă aşa cum trebuie. Dă-i drumul omului acesta şi 
vino cu mine... 

Ursul deschise încet fălcile. Santinela leşină şi se lovi 
de pământ cu capul însângerat, ud şi alb ca varul. 
Daimonul începu să îl mângâie şi să îl alinte în timp ce 
înfricoşătorul urs făcu un pas în lături, spre Lyra. 

Nimeni nu făcu nicio mişcare. Toţi urmăriră uimiţi 
cum, la rugămintea fetiţei cu daimonul pisică, ursul îşi 
întoarce capul de la victima sa. Se traseră cu toţii la o parte 
pentru a-i face loc impunătorului lorek Byrnison care se 
îndrepta greoi spre port, alături de Lyra. 

Mintea Lyrei era cu totul concentrată asupra lui şi nu 
văzu confuzia din spatele ei, teama şi mânia care se înteţiră 
după ce ursul a dispărut din raza lor vizuală. Lyra merse 
împreună cu el, iar Pantalaimon păşi înaintea lor ca şi cum 
ar fi vrut să le deschidă drumul. 


John Faa îşi puse mâinile la gură şi strigă: 

— Gitani! 

Erau cu toţii gata. Fremătau să plece încă din 
momentul în care debarcaseră; săniile erau legate, câinii 
aşteptau în făgaşele lor. 

John Faa spuse: 

— Timpu' s' plecăm, prieteni. Acuma ne-am adunată 
cu toţii iar drumu'-i dăschis. Dom'le Scoresby, ai încărcat 
tot? 

— Gata de drum, Lord Faa. 


— Şi tu, lorek Byrnison? 

— După ce mă-mbrac. 

Terminase să îşi ungă armura. Nevrând să piardă şi 
carnea de focă, ridică toată carcasa în dinţi şi o aruncă pe 
sania mai mare a lui Lee Scoresby înainte de a-şi îmbrăca 
armura. Era uimitor să vezi cu câtă uşurinţă o mânuia: 
plăcile de metal erau groase de aproape trei centimetri în 
unele locuri şi totuşi el le sucea şi le aşeza pe fiecare la 
locul ei de parcă ar fi fost franjuri de mătase. 

Îi luă mai puţin de un minut şi de data aceasta nu se 
mai auzi scrâşnetul ascuţit al ruginei. 

Aşa că, în mai puţin de o jumătate de oră, expediţia 
pornise deja spre Nord. Sub un cer populat cu milioane de 
stele şi o lună imensă, săniile săltau şi zăngăneau când 
treceau peste brazdele îngheţate ale altor sănii sau peste 
pietre, până când ajunseră la zăpada curată de la marginea 
oraşului. Apoi sunetul se schimbă într-un fâsâit înăbuşit de 
zăpadă şi scârţâit de lemn; iar câinii începură să alerge 
nerăbdători. Mişcarea deveni rapidă şi lină. 

Lyra, în spatele săniei lui Farder Coram, înfăşurată 
atât de bine în hainele ei noi groase, încât numai ochii i se 
vedeau, îi şopti lui Pantalaimon: 

— Poţi să îl vezi pe lorek? 

— Merge alături de sania lui Lee Scoresby, răspunse 
daimonul hermină, uitându-se înapoi şi agăţându-se de 
gluga ei de blăniţă. 

Înaintea lor, peste munţi, spre nord, arcurile şi 
ochiurile largi şi pale ale Luminilor Nordului începură să 
strălucească şi să tremure. Lyra le văzu prin ochii pe 
jumătate închişi şi simţi un fior somnoros de o adâncă 
fericire: se grăbeau spre nord, sub luminile Aurorei. 
Pantalaimon se luptă cu somnul ei dar era prea puternic; i 
se încolăci în formă de şoricel în glugă. La urma urmei, 
putea să-i spună şi când se trezeşte şi, oricum, probabil că 
era doar vreun jder sau vreo închipuire sau vreun fel de 
spirit local inofensiv, dar ceva era sigur. Urmărea şirul de 
sănii legănându-se uşor din creangă în creangă prin 
desişurile de pini; gândul îl duse, cu un fior de neplăcere, la 


o maimuţă. 


Băiatul pierdut 


Merseră câteva ore, apoi se opriră ca să mănânce. 
În timp ce bărbaţii aprindeau focuri şi topeau zăpadă 
pentru apă, cu lorek Byrnison în apropiere, urmărindu-l pe 
Lee Scoresby cum îşi frige carnea de focă, John Faa vorbi cu 
Lyra. 

— Lyra, poţi să vezi instrumentul ăla, ca să îl citeşti? 
spuse el. 

Luna apusese de mult. Lumina Aurorei era mai 
puternică decât lumina lunii dar era inconstantă. Totuşi, 
ochii Lyrei erau ageri, se scotoci prin blănuri şi, în cele din 
urmă scoase la iveală punga de catifea neagră. 

— Da, pot să-l văd, spuse ea. Dar deja acum ştiu pe 
dinafară unde se află majoritatea simbolurilor, oricum. Ce 
să-l întreb, Lord Faa? 

— Vreau să ştiu mai multe dăspre care-i apărarea la 
locu' ăsta, Bolvangar, spuse el. 

Fără nici măcar să mai fie nevoie să se mai 
gândească, ea se trezi că degetele întorc limbile către 
cască, cerber şi crucifix şi îşi simţi mintea aşezându-se la 
înțelesurile potrivite: o diagramă complexă în trei 
dimensiuni. Imediat acul începu să sară împrejur, înapoi, în 
cerc şi apoi înainte ca o albină care îşi transmite dansând 
mesajul către stup. Il urmări liniştită, mulţumită să nu ştie 
nimic la început dar cu siguranţa calmă că un răspuns avea 
să vină şi apoi înţelesul începu să se clarifice. Îl lăsă să 
danseze până când fu sigur. 

— Este exact cum a spus daimonul vrăjitoarei, Lord 
Faa. E o companie de tătari care păzeşte staţia şi au sârme 
de jur împrejurul ei. Nu se aşteaptă deloc să fie atacați, 
asta spune cititorul de simboluri. Dar Lord Faa... 

— Ce-i, copilă? 

— Îmi mai zice şi-altceva. În valea următoare e un sat 


lângă un lac, unde oamenii-s tulburaţi de o fantomă. 

John Faa scutură din cap cu nerăbdare şi spuse: 

— Asta nu contează acuma. Negrăşit că p-aicişea, 
pân pădurile-astea tre' să fie tot felu' dă spirite dă toate 
felur'le. Mai spune-mi o dată dăspre tătari. Dă exemplu, 
câţi sunt? Cu ce sunt înarmaţi? 

Lyra întrebă ascultătoare şi apoi raportă: 

— Sunt şaizeci de oameni cu puşti şi au şi câteva 
arme mai mari, un fel de tunuri. Mai au şi aruncătoare de 
flăcări. Şi... daimonii lor sunt cu toţii lupi, asta spune. 

Vorbele Lyrei cauzară un val de agitaţie printre gitanii 
mai bătrâni, cei care mai fuseseră în campanii înainte. 

— Răgimentele Sibirsk au daimoni lupi, spuse unul. 

John Faa adăugă. 

— N-am întâlnit alţii mai aprigi ca ăştia. Trebă să 
luptăm ca nişte tigri. Şi să ne consultăm cu ursu’, că-i 
trecut pân ciur şi pân dârmon în ale războiului, ursu’ ăsta. 

Lyra era nerăbdătoare şi spuse: 

— Da', Lord Faa, fantoma asta - cred că-i fantoma 
unuia dintre copii! 

— Păi, chiar dacă e, Lyra, nu'ş ce-am putea face noi 
acuma. Şaizăci dă puşcaşi Sibirsk şi aruncătoare dă 
flăcări... Dom'le Scoresby, vino-ncoa niţel dacă vrei. 

În timp ce aeronautul se apropia de sanie, Lyra se 
îndepărtă şi vorbi cu ursul. 

— lorek, ai mai mers pe aici înainte? 

— O dată, spuse el, cu o voce gravă şi plată. 

— E un sat în apropiere, nu-i aşa? 

— Peste creastă, spuse el, uitându-se în sus printre 
copaci. 

— E departe? 

— Pentru tine sau pentru mine? 

— Pentru mine, spuse ea. 

— Prea departe. Dar deloc departe pentru mine. 

— Atunci, cât timp ti-ar lua să ajungi acolo? 

— Aş putea fi acolo şi înapoi de trei ori până la 
răsăritul lunii. 

— Fin'că, lorek, fii atent: am cititorul ăsta de 


simboluri care îmi spune lucruri, ştii, şi mi-a spus că-i ceva 
important ce tre' să fac acolo, în satul ăla, dar Lord Faa nu 
mă lasă să mă duc. El vrea doar să ajungem repede unde 
trebuie, şi ştiu că şi asta-i important, da' până nu mă duc să 
văd ce e acolo... poate că noi nu ştim ce fac de fapt Coblerii 
cu copiii. 

Ursul nu spuse nimic. Stătea în fund ca un om, cu 
labele lui mari strânse în poală şi cu ochii lui întunecaţi 
uitându-se în ai ei din spatele botului alungit. Ştia că ea 
voia ceva. 

Pantalaimon vorbi: 

— Poţi să ne duci acolo şi apoi să ajungem din urmă 
săniile? 

— Aş putea. Dar mi-am dat cuvântul lui Lord Faa să îl 
ascult întocmai numai pe el şi pe nimeni altcineva. 

— Şi dacă am permisiunea lui? întrebă Lyra. 

— Atunci, da. 

Se întoarse şi fugi înapoi prin zăpadă. 

— Lord Faa! Dacă lorek Byrnison mă duce, peste 
creastă, în sat, putem să aflăm ce e cu fantoma asta, şi 
apoi prindem din urmă săniile, mai încolo. El ştie drumul, îl 
îndemnă ea în continuare. Şi nu te-aş ruga, dacă n-ar fi cum 
a mai fost şi înainte, Farder Coram, ţi-aduci aminte, cu 
cameleonu' ăla? Nu l-am înţeles atuncea, da' era adevărat 
şi am aflat la scurtă vreme după aia. Am acelaşi sentiment 
acum. Nu pot să înţeleg exact ce-mi spune, numai că ştiu 
că-i important. Şi lorek Byrnison ştie drumul, spune că 
poate să ajungă acolo şi să fie înapoi de trei ori până la 
răsăritul lunii, şi nici nu se poate să fiu mai în siguranţă 
altfel decât cu el, nu-i aşa? Da' el nu vrea să meargă decât 
dacă are permisiunea lu' John Faa. 

Urmă un moment de linişte. Farder Coram oftă. John 
Faa se încrunta, iar în spatele glugii de blană gura îi era 
încleştată. 

Dar înainte de a putea vorbi, interveni aeronautul: 

— Lord Faa, dacă lorek Byrnison o ia pe fetiţă, o să fie 
în tot aşa de mare siguranţă ca şi cum ar fi aici, cu noi. Toţi 
urşii sunt demni de încredere, dar eu îl cunosc pe lorek de 


ani de zile şi pot să spun că absolut nimic pe lumea asta nu 
îl va face să-şi încalce cuvântul. Dă-i în sarcină să aibă grijă 
de ea şi o va face, stai fără grijă. Cât despre viteză, poate 
merge ore întregi fără să obosească. 

— Dar de ce să nu se ducă nişte oameni, cu ea, în 
loc? spuse John Faa. 

— Păi, vor trebui să meargă, sublinie Lyra, pentru că 
nu poţi să mergi cu sania peste creasta aia. lorek Byrnison 
poate merge prin ţinuturile astea mai repede decât orice 
om şi eu sunt destul de uşoară aşa că nu îl voi împiedica. 
Şi, aşa cum am promis, Lord Faa, jur să nu stau mai mult 
decât este nevoie şi să nu spun nicio vorbă despre noi sau 
să mă bag în vreo situaţie periculoasă. 

— Eşti sigură că tre’ să faci aşa? Cititoru' ăla dă 
simboluri nu ţi-o fi jucând vro’ festă? 

— Niciodată, Lord Faa, şi nici nu cred că ar putea să o 
facă. 

John Faa îşi frecă bărbia. 

— Păi, dacă totu' iese bine, o să ştim cu una mai 
multe dăcât ştim acuma. lorek Byrnison, strigă el, vrei să 
faci aşa cum ne roagă copilu' ăsta? 

— Fac cum spui tu, Lord Faa. Spune-mi să duc copilul 
acolo şi o să-l duc. 

— Aşea. Atuncea tre’ să o duci acolo unde doreaşte 
să meargă şi să faci aşa cum îţi spune ea. Lyra acum îţi 
poroncesc tie înţălegi? 

— Da, Lord Faa. 

— Te duci şi cauţi ce tre’ să cauţi şi după ce-ai găsit 
te-ntorci imedeat la noi. lorek Byrnison, noi o să înaintăm în 
timpu’ ăsta, aşa că tre’ să ne ajungi din urmă. 

Ursul aprobă din capul său mare. 

— Sunt soldaţi în sat? o întrebă el pe Lyra. O să am 
nevoie de armură? O să fim mai rapizi fără ea. 

— Nu spuse ea. Sunt sigură de asta, lorek. Îţi 
mulţumesc Lord Faa şi promit că o să fac doar aşa cum mi- 
ai spus. 

Tony Costa îi dădu o fâşie de pastramă de focă de 
mestecat şi, cu Pantalaimon sub formă de şoricel ghemuit 


în glugă, Lyra urcă pe spinarea marelui urs, apucându-se cu 
mănuşile de blana lui şi cuprinzându-i spatele musculos 
între genunchi. Blana era uimitor de groasă, şi sentimentul 
de imensă putere pe care îl simţi Lyra când se sui pe el era 
copleşitor. Ca şi cum ea nu ar fi cântărit nici cât un fulg, el 
se întoarse şi porni în salturi lungi şi legănate, înaintând ca 
vântul direct spre creastă, după care intră în desişul de 
copaci. 

Lyrei îi luă ceva timp până să se obişnuiască cu 
mişcarea, dar după aceea fu cuprinsă de-o bucurie nebună. 
Călărea un urs! lar Aurora plutea şi se avânta deasupra 
capetelor lor în arce şi bucle de aur şi de jur împrejur nu era 
decât gerul arctic şi imensa linişte a Nordului. 

Labele lui lorek Byrnison aproape că nu făceau niciun 
zgomot când înaintau pe zăpadă. Copacii erau subţiri şi 
piperniciţi pentru că se aflau la marginea tundrei iar pe 
potecă erau rugi şi boscheţi cioturoşi. Ursul trecu prin ei de 
parcă erau pânze de păianjen. 

Urcară creasta printre petice de rocă neagră şi 
gheaţă şi curând dispărură din orizontul celor din spatele 
lor. Lyra voia să vorbească cu ursul; dacă ar fi fost uman, 
deja ar fi fost prietenă la cataramă cu el, dar el era atât de 
ciudat şi de sălbatic încât se simţi timidă pentru întâia dată 
în viaţa ei. Acum sălta legănat, cu picioarele lui mari şi 
puternice avântându-se fără oboseală înainte, iar Lyra se 
lăsă în voia mişcării şi nu spuse nimic. Poate că el prefera 
aşa, se gândi ea; probabil că pare un pui mic şi enervant, 
care trăncăneşte neîncetat numai aiureli şi abia a trecut de 
faza de mers de-a buşilea, în ochii unui urs cu armură. 

Se gândise la ea de foarte puţine ori înainte şi găsise 
experienţa interesantă dar  inconfortabilă; foarte 
asemănătoare, de altfel, cu călăritul ursului. lorek Byrnison 
păşea rapid, mişcându-şi ambele picioare de pe o parte a 
corpului în acelaşi timp şi clătinându-se foarte mult dintr-o 
parte în alta, într-un ritm constant. Lyra descoperi că era 
imposibil doar să stea: trebuia să călărească activ. 

Mergeau de o oră sau mai bine iar Lyra era amorţită 
şi o dureau toate oasele dar era fericită până în cel mai 


adânc colţ al sufletului, când lorek Byrnison încetini şi se 
opri. 

— Uită-te în sus, spuse el. 

Lyra îşi ridică ochii şi trebui să îi şteargă cu dosul 
palmei pentru că îi era atât de frig încât îi curgeau lacrimile 
şi avea ochii înceţoşaţi. Când putu să vadă clar rămase cu 
gura căscată la priveliştea de pe cer. Aurora pălise într-un 
tremur de lumină pală dar stelele străluceau ca diamantele, 
şi pe tot cuprinsul bolţii încărcate de licăririle stelelor, mii şi 
mii de minuscule forme negre zburau dinspre sud şi est 
spre nord. 

— Sunt păsări? întrebă ea. 

— Sunt vrăjitoare, spuse ursul. 

— Vrăjitoare! Ce fac? 

— Zboară ca să meargă la război, poate. N-am mai 
văzut niciodată atât de multe la un loc. 

— Cunoşti vreo vrăjitoare, lorek? 

— Am slujit unora. Şi m-am şi bătut cu altele. Asta 
este o privelişte care o să-l înspăimânte pe Lord Faa. Dacă 
zboară spre ajutorul duşmanilor voştri, ar trebui să vă fie 
frică. 

— Lui Lord Faa nu o să-i fie frică. Ţie nu ţi-e frică, nu-i 
aşa? 

— Încă nu. Atunci când îmi va fi, o s-o stăpânesc. Dar 
mai bine i-am spune lui Lord Faa despre vrăjitoare pentru 
că oamenii poate că nu le-au văzut. 

Păşi mai încet iar ea continuă să urmărească cerul 
până când ochii i se umplură din nou cu lacrimi din cauza 
gerului, şi nu vedea niciun sfârşit al şirului de vrăjitoare 
care zburau spre nord. 

În final lorek Byrnison se opri şi spuse: 

— Uite satul. 

Se uitau în jos, pe o pantă întreruptă şi accidentată, 
spre un pâlc de construcţii din lemn lângă o întindere de 
zăpadă absolut plată, pe care Lyra o luă drept un lac 
îngheţat. Un debarcader de lemn îi demonstră că avea 
dreptate. Nu mai aveau mai mult de cinci minute până 
acolo. 


— Ce vrei să faci? întrebă ursul. 

Lyra se lăsă să alunece de pe spatele lui şi descoperi 
că îi vine foarte greu să stea în picioare. Faţa îi era amorţită 
de ger şi picioarele îi tremurau dar se agăţă de blana lui şi 
tropăi din picioare până când se simţi mai în putere. 

— E un copil sau o fantomă sau ceva în satul ăsta, 
spuse ea, sau poate alături, nu ştiu sigur. Vreau să mă duc 
să îl găsesc şi să-l aduc la Lord Faa şi la ceilalţi, dacă pot. 
Eu am crezut că este vorba de o fantomă dar poate că 
cititorul de simboluri îmi spune ceva ce eu nu înţeleg. 

— Dacă este afară, spuse ursul, atunci ar fi bine să 
aibă şi un acoperiş deasupra capului. 

— Nu cred că este mort... adăugă Lyra, dar nu era 
defel sigură.  Alethiometrul indicase ceva ciudat şi 
nenatural, ceva înfricoşător. Dar cine era ea? Fiica Lordului 
Asriel. Şi cine era sub comanda ei? Un urs puternic. Cum ar 
putea ea acum să trădeze, cel mai mic semn de frică? 

— Să mergem să vedem, spuse ea. 

Încălecă din nou pe spinarea lui iar el pomi în jos, pe 
panta denivelată, mergând mai încet şi fără să se mai 
balanseze atât de tare. Câinii din sat îi mirosiră sau auziră 
venind şi începură să urle înfricoşător, iar renii din ţarc 
începură să se agite speriaţi, cu coarnele lovindu-se între 
ele ca nişte bețe uscate. În aerul îngheţat, orice mişcare se 
putea auzi de la mile depărtare. 

Cum ajunseră la primele case, Lyra se uită în dreapta 
şi în stânga, încercând să pătrundă întunericul pentru că 
Aurora pălea iar lumina soarelui era încă departe de a 
răsări. Ici şi colo câte o luminiţă licărea sub un acoperiş 
îngreunat de zăpadă, iar Lyra avu impresia că vede feţe 
palide în spatele unor ferestre, şi îşi imagină ce uimiţi 
trebuie să fi fost oamenii aceia să vadă un copil călărind un 
mare urs alb. 

În centrul micului sat, lângă debarcaderul unde 
fuseseră trase bărcile care deveniseră nişte movile de 
zăpadă, era un spaţiu deschis, ca o piaţetă. Zgomotul 
câinilor era asurzitor şi exact în momentul în care Lyra se 
gândi că trebuie să fi trezit pe toată lumea, o uşă se 


deschise şi ieşi un om ţinând în mână o puşcă. Daimonul 
lui, o ursoaică neagră pitică, sări pe băncuţa de lemn de 
lângă uşă şi începu să împrăştie agitată zăpada cu labele. 

Lyra se dădu jos imediat şi se aşeză între bărbat şi 
lorek conştientă că îi spusese ursului că nu avea nevoie de 
armură. 

Omul vorbi cu nişte cuvinte pe care ea nu le înţelese. 
lorek Byrnison răspunse în aceeaşi limbă, iar omul scoase 
un mic geamăt de frică. 

— Crede că suntem diavoli, îi spuse lorek Lyrei. Ce 
să-i spun? 

— Spune-i că nu suntem diavoli, doar că avem 
prieteni care sunt. Şi căutăm... doar un copil. Un copil 
ciudat. Spune-i asta. 

Imediat ce ursul rosti cuvintele, omul arătă spre 
dreapta indicând un loc undeva mai departe şi vorbi 
repede. 

lorek Byrnison spuse: 

— Întreabă dacă am venit să luăm copilul. Le e frică 
de el. Au încercat să îl alunge dar el se întoarce mereu. 

— Spune-i că o să-l luăm cu noi, dar că au făcut 
foarte rău că l-au tratat aşa. Unde este? 

Omul explică gesticulând cu frică. Lyra se temea să 
nu îşi descarce puşca din greşeală dar imediat ce termină 
de vorbit, omul se grăbi să intre în casă şi închise uşa. Lyra 
vedea feţe la toate ferestrele. 

— Unde este copilul? întrebă Lyra. 

— În magazia de peşte, îi spuse ursul şi se întoarse să 
meargă spre debarcader. 

Lyra îl urmă. Era îngrozitor de emoţionată. Ursul se 
îndrepta spre o magazie îngustă din lemn ridicându-şi capul 
ca să adulmece în stânga şi în dreapta şi când ajunse la uşă 
se opri şi spuse: 

— Aici. 

Lyrei îi bătea inima atât de tare încât abia mai putea 
respira. Îşi ridică mâna pentru a ciocăni la uşă şi apoi, 
simțind că ar fi fost ridicol, trase cât putu de tare aer în 
piept ca să strige dar îşi dădu seama că nu ştia ce să 


spună. Ah, şi acum era aşa de întuneric! Ar fi putut să ia cu 
ea şi o lanternă... 

Nu avea de ales şi, oricum, nu voia ca ursul să vadă 
că îi este frică. El vorbise de stăpânirea fricii; asta avea ea 
de făcut acum. Ridică fâşia din piele de ren care ţinea 
zăvorul şi trase cât putu de tare ca să desprindă pojghiţa 
de gheaţă care ţinea uşa închisă. Uşa se deschise cu o 
trosnitură. Trebui să măture zăpada adunată la prag cu 
piciorul ca să poată deschide uşa mai larg, iar Pantalaimon 
nu îi era de niciun ajutor; alerga de bezmetic în forma lui de 
hermină, o umbră albă pe pământul alb, scoțând sunete de 
frică. 

— Pan, zău aşa! îi zise ea. Fă-te liliac şi du-te să vez; 
în locul meu. 

Dar el nu voia să se facă liliac, şi nici să vorbească. 
Nu-l mai văzuse niciodată în starea asta, cu excepţia unei 
singure dăţi: atunci când împreună cu Roger schimbaseră 
monezile de la capul scheletelor din cripta Colegiului 
Jordan. Lui îi era şi mai frică decât îi era ei. Cât despre lorek 
Byrnison, stătea întins în zăpadă în apropiere, urmărind în 
linişte. 

— leşi afară, strigă Lyra cât de tare putu. leşi afară! 

Nu se auzi niciun zgomot. Deschise puţin mai mult 
uşa iar Pantalaimon îi sări în braţe împingându-se în ea cât 
putea de tare şi spunându-i: 

— Pleacă. Nu sta aici, ah, Lyra, fugi acum! întoarce- 
te! 

Încercând să-l facă să stea liniştit, băgă de seamă că 
lorek Byrnison se ridicase în picioare şi se întorsese să vadă 
silueta unui om care se grăbea pe potecă dinspre sat, 
având cu el o lanternă. Când se apropie destul de mult ca 
să poată vorbi, ridică lanterna şi o ţinu în aşa fel încât să i 
se vadă faţa: un om bătrân cu o faţă largă şi cu ochii 
aproape pierduţi într-o mie de riduri. Daimonul lui era o 
vulpe arctică. 

Vorbi iar lorek Byrnison spuse: 

— Zice că nu e singurul copil de felul ăsta. A mai 
văzut alţii în pădure. Uneori mor repede, alteori nu mor. 


Asta este unul puternic, crede el. Dar ar fi mai bine pentru 
el dacă ar muri. 

— Întreabă-l dacă pot să împrumut lanterna, spuse 
Lyra. 

Ursul vorbi iar omul i-o întinse imediat dând energic 
din cap. Îşi dădu seama că venise să i-o aducă, şi îi 
mulţumi, iar el dădu din nou din cap şi se duse să aştepte 
la distanţă de ea, departe de magazie, departe de urs. 

Pe Lyra o străfulgeră deodată: dacă era Roger? Şi se 
rugă cu toată fiinţa ei să nu fie. Pantalaimon se agăța de 
ea, hermină din nou, cu gheruţele lui mici înfipte adânc în 
hanoracul ei. 

Ridică lanterna, o tinu sus, făcu un pas în magazie şi 
apoi văzu ce făcea Comitetul de Oblaţii... văzu care era 
natura sacrificiului pe care trebuiau să îl facă acei copii. 

Băieţelul era cuibărit pe grilajul din lemn pe care 
atârnau rânduri şi rânduri de peşti tăiaţi la burtă, tari ca 
nişte scânduri. Strângea la piept o bucată de peşte, aşa 
cum Lyra îl strângea la piept pe Pantalaimon, cu ambele 
mâini, îl strângea tare, aproape de inimă; şi asta era tot ce 
avea el, sărmanul, doar o bucată de peşte uscat; pentru că 
nu avea niciun daimon. Coblerii i-l tăiaseră. Asta era 
intercizia şi ăsta era un copil despicat. 


Scrima 


Primul impuls pe care-l avu fu să se întoarcă şi să 
fugă, sau să vomite. O fiinţă umană fără daimon era ca o 
persoană fără faţă sau cu coastele scoase şi cu inima 
sfâşiată: ceva nenatural şi straniu, care ţinea de lumea 
fantomelor, sau a apariţiilor nopţii, nu de lumea cea de 
toate zilele. 

Aşa că Lyra se agăţă de Pantalaimon iar capul i se 
învârtea şi îi era din ce în ce mai rău şi, cât de rece era 
noaptea, o transpiraţie greţoasă îi acoperi corpul cu ceva şi 
mai rece. 

— Ratter, spuse băiatul. Ai adus-o pe Ratter a mea? 

Lyra nu avu niciun dubiu ce voia să spună băiatul. 

— Nu, spuse ea cu o voce fragilă şi speriată, aşa cum 
era toată fiinţa ei în acel moment. Apoi: Cum te cheamă? 

— Tony Makarios, răspunse el. Unde-i Ratter? 

— Nu ştiu... începu ea, şi înghiţi tare ca să îşi 
stăpânească greaţa. Coblerii... dar nu putu să termine. 
Trebui să iasă afară din magazie să stea puţin singură în 
zăpadă, numai că, bineînţeles, nu era singură, nu era 
niciodată singură pentru că Pantalaimon era întotdeauna 
acolo. Oh, să fii tăiat de daimonul tău cum fusese băieţelul 
ăsta despărţit de Ratter a lui! Cel mai rău lucru din lume! 
Se trezi că plânge în hohote, Pantalaimon se smiorcăia şi el 
şi amândoi fură cuprinşi de o milă fierbinte, o durere şi o 
părere de rău atât de adâncă pentru acea jumătate-de- 
băiat. 

Apoi se ridică din nou în picioare. 

— Haide, îl chemă ea cu voce tremurătoare, hai Tony, 
vino afară. O să te luăm cu noi şi te ducem într-un loc unde 
o să fii în siguranţă. 

Se auziră câteva zgomote din magazia de peşte iar 
băiatul apăru în uşă strângând încă la piept peştele lui 
uscat. Era îmbrăcat cu haine groase lungi, un hanorac 


căptuşit cu mătase de cărbune şi cizme de blană, dar 
arătau ca la mâna a doua şi nu-i veneau prea bine. În 
lumina care venea de la Auroră şi de la pământul acoperit 
de zăpadă băiatul arăta şi mai pierdut şi demn de milă 
decât la început, ghemuindu-se în lumina lanternei lângă 
rafturile cu peşte. 

Săteanul care adusese lanterna se retrăsese la câţiva 
metri şi le strigă. 

lorek Byrnison interpretă: 

— Zice că trebuie să plăteşti pentru peştele ăla. 

Lyrei aproape că îi veni să-i spună ursului să-l omoare 
pe loc, dar spuse: p 

— Luăm copilul de aici. Işi pot permite să ne dea un 
peşte ca plată pentru asta. 

Ursul vorbi. Omul mormăi ceva dar nu se certă. Lyra îi 
lăsă lanterna jos, în zăpadă, şi luă de mână jumătatea-de- 
băiat să-l ducă la urs. Veni fără să se opună, în întregime 
supus, fără nicio speranţă, fără să arate vreun sentiment de 
surpriză sau teamă în faţa sălbaticei creaturi albe care 
stătea atât de aproape, iar când Lyra îl ajută să se urce pe 
spatele lui lorek, tot ce putu să spună fu: 

— Nu ştiu unde-i Ratter a mea. 

— Nici noi nu ştim, Tony, spuse ea. Dar o să... o să-i 
pedepsim pe Cobleri. 0... o să facem asta, promit. lorek, nu 
e nicio problemă dacă stau şi eu aici sus? 

— Armura mea cântăreşte mult mai mult decât copiii, 
spuse el. 

Aşa că se sui şi ea în spatele lui Tony şi îl făcu să se 
agaţe de blana lungă şi tare, iar Pantalaimon stătea în 
gluga ei, cald şi aproape de inima ei şi era plin de milă. Lyra 
ştia că primul impuls al lui Pantalaimon fusese să se întindă 
şi să se cuibărească în braţele jumătăţii-de-băiat, să-l lingă 
şi să-l alinte aşa cum ar fi făcut propriul lui daimon; dar 
marele tabu te împiedica, bineînţeles, să faci aşa ceva. 

Trecură prin sat, spre creastă; feţele sătenilor erau 
pline de oroare şi de un fel de uşurare înfricoşată văzând că 
acea creatură hidos mutilată este luată de către o fetiţă şi 
un urs alb. 


În inima Lyrei repulsia se lupta cu compasiunea, şi 
compasiunea câştigă. Işi puse braţul în jurul făpturii firave 
ca să-l ţină în siguranţă. Călătoria înapoi spre tabăra 
principală fuse mai rece, mai grea şi mai întunecoasă dar 
păru, cu toate acestea, să treacă mai repede. lorek 
Byrnison era neobosit, iar Lyra învățase să călărească 
automat, aşa că nu mai era în pericol de a cădea la fiecare 
pas. Corpul rece din braţele ei era atât de uşor, era facil de 
manevrat dar inert; stătea îngheţat în timp ce ursul se 
mişca, aşa că într-un fel era şi dificil. 

Din când în când jumătatea-de-băiat mai vorbea. 

— Ce-ai spus? întreba Lyra. 

— Am spus, o să ştie să vie şi ea să mă găsească 
unde sunt? 

— Da, o să ştie, o să te găsească, şi noi o s-o găsim 
pe ea. Ţin-te bine acum, Tony. Nu mai avem mult de aici. 

Ursul sălta înainte. Lyra nici nu îşi dădu seama cât de 
obosită era până când nu îi ajunse din urmă pe gitani. 
Săniile se opriseră pentru a se odihni câinii; apoi apărură 
toţi deodată: Farder Coram, Lord Faa, Lee Scoresby, toţi 
sărind să îi întâmpine şi să îi ajute şi apoi dându-se înapoi 
încremeniţi când văzură cealaltă formă care era cu Lyra. 
Era atât de amorţită încât nu-şi putea nici măcar descleşta 
mâinile de pe corpul lui iar John Faa însuşi trebui să tragă 
de ei şi să-i despartă uşor şi să o ridice pe Lyra de pe urs. 

— Dumnezeule, ce-i asta? întrebă el. Lyra, copile, ce- 
ai găsit? _ 

— II cheamă Tony, bâgui ea printre buzele îngheţate. 
Şi i-au tăiat daimonul. Asta fac Coblerii. 

Oamenii se dară înapoi înfricoşaţi; dar ursul vorbi, 
spre surprinderea obosită al Lyrei, certându-i. 

— Ruşine să vă fie! Gândiţi-vă ce a făcut acest copil! 
Poate că nu aveţi mai mult curaj dar ar trebui măcar să vă 
fie ruşine să arătaţi că aveţi mai puţin. 

— Ai dreptate lorek Byrnison, spuse John Faa şi se 
întoarse să dea ordine: 

— Inteţiţi focu’ ăla şi încălziţi neşte supă pentru 
copilu' ăsta. Pentru amândoi copiii. Farder Coram adăpostu' 


tău este făcut? 

— Este, John, adu-o aici şi o s-o încălzim... 

— Băieţelu', spuse altcineva. Poate şi el să mănânce 
şi să se încălzească, chiar dacă... 

Lyra încerca să îi spună lui John Faa despre vrăjitoare 
dar erau cu toţii atât de ocupați iar ea era atât de obosită. 
După câteva minute de ameţeală în lumina lanternelor, 
fum, oameni care se grăbeau încolo şi-ncoace simţi o 
muşcătură blândă la ureche - erau dinţii de hermină ai lui 
Pantalaimon şi se trezi numai pentru a vedea faţa ursului la 
doar câţiva centimetri de faţa ei. 

— Vrăjitoarele, şopti Pantalaimon. L-am chemat pe 
lorek. 

— Aa, da, mormăi ea. lorek, îţi mulţumesc pentru că 
m-ai dus acolo şi m-ai adus înapoi. S-ar putea să nu-mi mai 
amintesc să îi spun lui Lord Faa despre vrăjitoare, aşa că ar 
fi mai bine să te duci să o faci tu în locul meu. 

ÎI auzi pe urs aprobând şi apoi adormi pe deplin. 


Când se trezi era lumina zilei atâta câtă putea fi 
acolo. Cerul era palid spre sud-est iar aerul îmbibat într-o 
ceaţă gri prin care gitanii se mişcau ca nişte fantome 
butucănoase, încărcând săniile şi înhămând câinii. 

Lyra văzu totul din adăpostul de pe sania lui Farder 
Coram, în care stătea cuibărită sub o grămadă de blănuri. 
Pantalaimon se trezise de-a binelea, înaintea ei, încercând 
să ia forma unei vulpi polare înainte de a reveni la hermina 
lui favorită. 

lorek Byrnison dormea, pe-aproape, în zăpadă, cu 
capul pe labele lui mari; dar Farder Coram era deja în 
picioare şi îndată ce îl văzu pe Pantalaimon că iese, veni să 
o scoale pe Lyra. 

Îl văzu că vine, aşa că se ridică în fund, ca să 
vorbească cu el. 

— Farder Coram, ştiu ce era de nu puteam să-nţeleg! 
Alethiometrul îmi tot spunea pasăre şi nu şi asta nu avea 
niciun sens, pentru că însemna fără daimon şi nu puteam 


să-nţeleg cum ar putea să fie asta... Ce s-a întâmplat? 

— Lyra, mi-e teamă să îţi spun asta după tot ce ai 
făcut, dar băieţelul acela a murit acum o oră. Nu se putea 
linişti, nu putea sta într-un loc; tot întreba de daimonul lui, 
unde este, dacă vine repede, şi toate astea; şi ţinea aşa de 
strâns la piept bucata aia de peşte, de parcă ar fi fost... Ah, 
nici nu pot să vorbesc despre asta, copilă; dar până la urmă 
a închis ochii şi s-a liniştit şi atunci a fost prima dată când a 
arătat împăcat, pentru că era ca orice alt mort, cu daimonul 
dispărut în virtutea naturii. Au încercat să-i sape o groapă 
dar pământul e tare ca fierul. Aşa că John Faa a poruncit să 
se facă un foc mare şi o să-l ardă, ca să nu rămână aici şi 
să fie mâncat de fiarele sălbatice. Copilă, ai făcut un lucru 
curajos şi un lucru bun şi sunt mândru de tine. Acum ştim 
de ce cruzimi teribile sunt capabili oamenii aceia, acum 
vedem mai clar ca niciodată datoria pe care o avem de 
îndeplinit. Ce trebuie să faci tu acuma este să te odihneşti 
şi să mănânci bine pentru că aseară ai adormit prea repede 
ca să te refaci cum trebuie, iar la temperaturile astea 
trebuie să mănânci bine ca să te ţii pe picioare... 

Se agita, împăturea blănurile la locul lor, strângea 
frânghiile din jurul săniei, trăgea hăţurile câinilor cu mâna, 
ca să le dezlege. 

— Farder Coram, unde este băieţelul acum? L-au ars 
deja? 

— Nu Lyra, este acolo, în spate. 

— Vreau să mă duc să-l văd. 

Nu-i putea refuza aceasta. Oricum văzuse ceva mult 
mai rău decât un mort, iar expresia de acum a băiatului ar 
putea chiar să o liniştească. Aşa că Lyra o porni voiniceşte 
prin zăpadă, cu Pantalaimon în formă de iepure polar sărind 
delicat la piciorul ei, pe lângă şirul de sănii, spre locul unde 
nişte oameni adunau o grămadă de lemne. 

Trupul băiatului era întins sub o pătură cu carouri, 
lângă cărare. Îngenunche şi ridică pătura cu mâinile în 
mănuşile cele groase. Un bărbat vru să o oprească dar 
ceilalţi îi făcură semn din cap s-o lase. 

Pantalaimon se ghemui aproape de ea în timp ce Lyra 


se uită la sărmana faţă slăbită. Îşi scoase mâna din mănuşă 
şi îi atinse ochii. Erau reci ca marmura iar Farder Coram 
avusese dreptate; sărmanul micuţ, Tony Makarios acum nu 
era cu nimic diferit de orice altă fiinţă umană al cărei 
daimon plecase în moarte. Oh, dacă l-ar lua pe Pantalaimon 
de lângă ea! Îl luă şi îl îmbrăţişă atât de tare de parcă voia 
să-l închidă chiar în inima ei. Şi tot ce avea Tony era 
amărâta aia de bucată de peşte... 

Unde era? 

Trase pătura în jos. Dispăruse. 

Intr-un moment fu în picioare, iar ochii îi aruncau 
fulgere de furie către bărbaţii care stăteau în apropiere. 

— Unde-i peştele lui? 

Se opriră derutaţi, neştiind sigur ce voia să spună; 
deşi unii dintre daimonii lor ştiau şi se uitară unul la altul. 
Unul dintre bărbaţi începu să râdă oarecum nesigur. 

— Să nu-narăzneşti să râzi! O să-ţi scot plămânii din 
piept dacă îndrăzneşti să râzi de el! Asta-i tot ce avea şi el, 
săracul, singurul lucru de care să se agaţe, doar un peşte 
vechi şi uscat, asta-i tot ce avea ca daimon pe care să-l 
iubească şi cu care să fie bun. Cine i l-a luat? Unde este? 

Pantalaimon îşi arăta colții lui de leopard de zăpadă, 
la fel ca daimonul Lordului Asriel, dar Lyra nu văzu asta, 
totul pentru ea acum era în alb şi negru, era bine sau rău. 

— Uşurel Lyra, zise un om. Uşor copile. 

— Cine l-a luat? îl săgetă ea cu privirea din nou, iar 
gitanul se dădu un pas înapoi în faţa furiei ei dezlănţuite. 

— N-am ştiut, spuse alt bărbat spăşit. N-am ştiut, am 
crezut doară că asta mânca el. L-am luată din mâna lui 
pen'c-am crezut că i-arăt mai mult respect aşa. Asta-i tot, 
Lyra. 

— Şi unde e? 

Omul răspunse încurcat 

— Dac'am zisă că nu mai are nevoie de el, l-am loat 
ş' l-am dat la câini. Îmi cer ertare. 

— Nu de iertarea mea ai nevoie, ci de a lui, spuse ea 
şi imediat se întoarse, îngenunche din nou şi îşi puse mâna 
pe obrajii ca gheaţa ai copilului mort. 


Apoi îi veni o idee şi începu să se cotrobăie prin 
blănuri. Aerul rece o izbi în momentul în care îşi deschise 
hanoracul, dar în câteva secunde găsi ceea ce căuta; luă o 
monedă de aur din pungă, după care se înfofoli la loc. 

— Îmi trebuie cuțitul tău, îi spuse ea omului care 
luase peştele, şi în momentul în care acesta i-l dădu, îl 
întrebă pe Pantalaimon: 

— Cum o chema? 

El înţelese, fireşte, şi spuse: 

— Ratter. 

Strânse moneda cât putu de tare în mănuşa stângă şi 
ţinând cuțitul ca pe un creion scrijeli, adânc, în aur numele 
daimonului pierdut. 

— Sper că o să fii mulţumit aşa: să fii tratat la fel ca 
un învăţat de la Jordan, îi şopti ea băiatului mort şi trase de 
maxilar ca să îi poată pune moneda în gură. Era greu, dar 
în cele din urmă reuşi să-i şi închidă gura la loc. 

Apoi îi dădu omului cuțitul, se întoarse şi merse înapoi 
spre Farder Coram, în semiîntunericul dimineţii. 

Acesta îi dădu o cană cu supă direct de pe foc, pe 
care o sorbi cu poftă. 

— Ce-o să facem cu vrăjitoarele-astea, Farder Coram? 
spuse ea. Mă întreb dacă vrăjitoarea ta era una dintre ele. 

— Vrăjitoarea mea? N-aş merge cu vorbele chiar atât 
de departe, Lyra. Ar putea fi oricine. Sunt tot felul de 
probleme care apar în viaţa vrăjitoarelor, lucruri care nouă 
ne sunt invizibile; boli misterioase cărora le cad pradă, şi în 
faţa cărora noi dăm din umeri, motive de război mult peste 
puterea noastră de înţelegere; bucurii şi tristeţi legate de 
minuscule floricele ale plantelor din tundră... dar aş vrea să 
le fi putut vedea zburând Lyra. Aş vrea să pot vedea o 
privelişte ca asta odată. Acum termină de băut supa aia. 
Mai vrei? Mai avem şi nişte gogoşi în tigaie. Hai copilă, 
mănâncă, fiindcă o să pornim la drum în curând. 

Hrana o revigoră pe Lyra şi imediat gheaţa din 
sufletul ei începu să se topească. Împreună cu ceilalţi 
merse să vadă micuțul copil-pe-jumătate aşezat pe rugul lui 
funerar, lăsă capul în jos şi închise ochii când John Faa 


spuse rugăciunile. Apoi oamenii îl stropiră cu tărie de 
cărbune şi îi dădură foc. Într-un moment totul se transformă 
într-o mare vâlvătaie. 

Când fură siguri că arsese tot, porniră din nou la 
drum. Era o călătorie spectrală. Incepu să ningă destul de 
devreme şi în curând lumea fu redusă la umbrele cenuşii 
ale câinilor dinaintea săniilor, hârşâitul şi scârţâitul săniei, 
gerul muşcător şi marea învolburată de fulgi de zăpadă, 
puţin mai întunecaţi decât cerul şi puţin mai uşori decât 
pământul. 

Câinii continuau să alerge prin toate acestea, cu 
cozile în sus şi scoțând aburi pe nări. Alergau spre Nord, tot 
mai spre Nord, în timp ce lumina palidă a lunii apărea şi 
dispărea şi semiîntunericul se înfăşură din nou în jurul lumii. 
Se opriră într-o adâncitură dintre dealuri să mănânce, să 
bea, să se odihnească şi să stabilească locul în care se află. 
In timp ce John Faa vorbea cu Lee Scoresby despre felul în 
care ar putea folosi cel mai bine balonul, Lyra se gândi la 
spionul-zburător şi îl întrebă pe Farder Coram ce se 
întâmplase cu cutia de frunză de fumat în care îl închisese. 

— Am pus-o bine, spuse el. E la fundul sacului cu 
unelte, da' nu-i nimic de văzut. l-am sudat capacu' pe 
vapor, aşa cum am spus c-o să fac. Nu ştim ce-o să facem 
cu el, ca să-ţi spun adevăru', poate îl aruncăm într-o mină 
de foc, poate asta o să-l potolească. Dar nu trebuie să-ţi 
faci griji, Lyra. Atâta timp cât este la noi, tu eşti în 
siguranţă. 

Cu prima ocazie îşi îndesă adânc mâna sub pânza 
îngheţată a sacului şi scoase cutia. Simţi băzâitul înăuntru 
chiar înainte de-a o atinge. 

In vreme ce Farder Coram vorbea cu ceilalţi 
conducători îi duse cutia lui lorek Byrnison şi îi explică 
ideea ei. Îi venise în minte când îşi amintise de uşurinţa cu 
care lorek tăiase caroseria de metal a tractorului. 

El ascultă şi apoi luă capacul de la o cutie cu biscuiţi 
şi, cu mare dexteritate, îl împături până ajunse un mic 
cilindru turtit. Lyra se minună în faţa priceperii mâinilor lui: 
spre deosebire de alţi urşi, el şi cei din neamul lui, aveau 


gheare opozabile la degetul mare, cu care puteau ţine 
piesa la care lucrau; iar el avea un simţ înnăscut al puterii 
şi flexibilităţii metalelor, ceea ce însemna că nu trebuia 
decât să îl ridice o dată sau de două ori, să îl îndoaie într-o 
parte şi în alta, şi să deseneze un cerc cu gheara pe el şi 
să-l cresteze pentru a fi gata de îndoit. Asta făcea acum, 
îndoind marginile până când acestea au devenit pereţi ai 
cilindrului şi apoi făcu un capac care să se potrivească. La 
rugămintea Lyrei făcu două: una de aceeaşi mărime şi 
formă cu cutia de frunză de fumat şi alta puţin mai mare, 
doar cât să o cuprindă pe cealaltă şi ceva păr, muşchi şi 
licheni, toate îndesate bine, ca să înăbuşe băzâitul. Când fu 
gata, era de aceeaşi mărime şi formă ca şi alethiometrul. 

După ce termină cu asta, Lyra se aşeză lângă lorek 
Byrnison, în timp ce acesta înfuleca o halcă de ren, 
îngheţată şi tare ca piatra. 

— lorek, e greu să n-ai daimon? Nu te simţi singur? 

— Singur? zise el. Nu ştiu. Mi se spune că asta e ca 
frigul. Eu nu ştiu ce este frigul pentru că eu nu îngheţ. Aşa 
că nu ştiu nici ce înseamnă singurătatea. Urşii sunt făcuţi 
să fie solitari. 

— Dar urşii de la Svalbard? întrebă Lyra. Sunt mii de 
urşi acolo, nu-i aşa? Aşa am auzit eu. 

El nu spuse nimic dar muşcă şi rupse osul în două cu 
o pocnitură parcă de buştean sfărâmat. 

— Imi cer scuze, lorek, sper că nu te-am jignit. Eram 
doar curioasă. Vezi, sunt foarte curioasă să aflu despre urşii 
de la Svalbard, din cauza tatălui meu. 

— Cine este tatăl tău? 

— Lordul Asriel. Şi îl ţin închis la Svalbard, ştii. Cred 
că Coblerii l-au trădat şi au plătit urşii să îl ţină în 
închisoare. 

— Nu ştiu. Eu nu sunt urs de Svalbard. 

— Credeam că eşti... 

— Nu. Am fost urs de Svalbard, dar acum nu mai 
sunt. Am fost alungat de acolo ca pedeapsă pentru că am 
omorât un alt urs. Aşa că mi-au fost luate rangul şi bogăţiile 
şi armura şi am fost trimis să trăiesc la marginea lumii 


oamenilor şi să mă lupt ca să găsesc pe cineva să mă 
angajeze sau să fac muncă brută şi să-mi înec amintirile în 
tărie. 

— De ce l-ai omorât pe celălalt urs? 

— Furie. Intre urşi există diferite feluri de a ne stăpâni 
furia faţă de celălalt, dar eu mi-am pierdut controlul. Aşa că 
l-am omorât şi mi-am primit pedeapsa meritată. 

— Şi erai bogat şi de rang mare, se minună Lyra. La 
fel ca şi tatăl meu, lorek! Este exact ca povestea lui, după 
ce m-am născut eu. Şi el a omorât pe cineva şi i-au luat 
toată averea. Asta s-a întâmplat cu mult timp înainte de a 
deveni prizonier la Svalbard. Nu ştiu nimic despre Svalbard, 
în afară de faptul că este în cel mai îndepărtat punct al 
nordului. Este acoperit cu totul de gheaţă? Poţi să ajungi 
acolo pe marea îngheţată? _ 

— Nu de pe coasta aceasta. In partea de sud marea 
este uneori îngheţată, alteori nu. Îţi trebuie o barcă. 

— Sau poate, un balon. 

— Sau un balon, da, dar atunci vei avea nevoie de 
vânt potrivit. Muşcă din nou din halca de căprioară şi un 
gând sălbatic îi trecu prin minte Lyrei în momentul în care 
îşi aminti toate acele vrăjitoare zburând pe cerul nopţii; dar 
nu spuse nimic despre asta, ci îl întrebă pe lorek Byrnison 
despre Svalbard şi ascultă cu inima la gură cum îi spunea 
despre ghețari care se deplasează încet, despre rocile şi 
gheţurile plutitoare pe care stăteau sute şi mii de morse cu 
colţi albi, despre mările pline de foci, despre narvalii care 
se bat cu colții lor lungi, albi, deasupra apei îngheţate; 
despre coasta stâncoasă cea mare şi înfiorătoare, cu stânci 
înalte de o mie de picioare sau chiar mai mult, unde se 
coborau şi se târau groaznicele spurcăciuni de stâncă; 
despre puţurile de cărbune şi minele de foc în care urşii 
fierari băteau mari plăci de metal şi le montau în armuri... 

— Dacă ţi-au luat armura, lorek, de unde ai găsit-o pe 
asta? 

— Mi-am făcut-o singur în Novaia Zemlea, din fier- de- 
cer. N-am fost întreg până n-am terminat-o. 

— Deci urşii îşi pot face singuri sufletele... adăugă 


Lyra. Erau foarte multe lucruri de învăţat în lumea aceasta. 
Cine este Regele Svalbardului? continuă ea. Urşii au un 
Rege? 

— Se numeşte lofur Raknison. ă 

Numele acesta parcă deşteptă ceva în mintea Lyrei. Il 
auzise înainte, dar unde? Şi oricum, nu prin vocea unui urs 
şi nici a unui gitan. Vocea prin care auzise acest nume era 
cea a unui învăţat, precisă, pedantă şi comod-arogantă, 
foarte asemănătoare unei voci de la Colegiul Jordan. 
Încercă să-şi amintească din nou. Ah, o cunoştea atât de 
bine! 

Şi apoi reuşi: Camera de Odihnă. Învăţaţii ascultându- 
| pe Lordul Asriel. Profesorul Palmerian fusese cel care 
spusese ceva despre lofur Raknison. Folosise cuvântul 
panserbarn pe care Lyra nu-l cunoştea şi nu ştia că lofur 
Raknison era urs; dar ce spusese oare profesorul? Regele 
Svalbardului era înfumurat şi putea fi linguşit. Şi mai era 
ceva, ah, dacă şi-ar fi amintit... dar se întâmplaseră atât de 
multe de atunci... 

— Dacă tatăl tău este prizonier al urşilor de Svalbard, 
spuse lorek Byrnison, nu va putea să scape. Acolo nu există 
lemn, ca să-ţi poţi face barcă. Pe de altă parte, dacă este 
nobil va fi tratat cum se cuvine. Îi vor da o casă în care să 
locuiască şi un servitor care să îl ajute, hrană şi 
combustibil. 

— Pot urşii să fie învinşi vreodată, lorek? 

— Nu. 

— Sau, poate, păcăliţi? 

Se opri din mestecat şi se uită la ea fix. Apoi spuse: 

— N-o să învingi niciodată urşii cu armură. Mi-ai văzut 
armura, acum uită-te la armele mele. 

Lăsă jos carnea şi îşi întinse labele cu palmele în sus, 
îndreptate spre ea, să le poată vedea. Fiecare pernuţă 
neagră era acoperită cu piele tare ca piatra, de câţiva 
centimetri grosime, şi fiecare gheară era lungă cel puţin cât 
palma Lyrei şi ascuţită ca un cuţit. El o lăsă să pună mâna 
pe ele şi să se minuneze. 

— Dintr-o lovitură zdrobeşti capul unei foci, spuse el, 


sau şira spinării unui om, sau îi smulgi o mână sau un 
picior. Şi pot să şi muşc. Dacă nu m-ai fi oprit atunci, în 
Trollesund, i-aş fi strivit capul omului ăluia ca pe un ou. 
Asta despre putere; acum despre păcăleală. Nu poţi să 
păcăleşti un urs. Vrei să vezi dovada? la un băț şi încearcă 
să te baţi cu mine. 

Nerăbdătoare să încerce, ea rupse un băț dintr-un 
tufiş încărcat de zăpadă, îi rupse toţi lăstarii şi şfichiui în 
stânga şi în dreapta, cum ar fi făcut cu un bici. lorek 
Byrnison stătea în fund şi aştepta, cu labele din faţă în 
poală. Când fu gata, Lyra se întoarse spre el, dar nu vru să 
îl lovească pentru că arăta atât de liniştit... Aşa că îl flutură 
în faţa lui, fandă de câteva ori, prefăcându-se că îl înjunghie 
în stânga şi în dreapta, dar de fapt fără intenţia de a-l 
atinge deloc, iar el nu se mişcă. Lyra făcu acelaşi lucru de 
câteva ori dar ursul stătu neclintit. 

În final se decise să se arunce spre el frontal, nu tare, 
ci doar ca să-i poată atinge burta cu băţul. Imediat laba lui 
se întinse şi respinse băţul într-o parte. 

Surprinsă, Lyra încercă din nou, cu acelaşi rezultat. El 
se mişca cu mult mai multă rapiditate şi siguranţă decât ea. 
încercă să-l lovească direct, mânuind băţul ca pe o floretă, 
dar nu reuşi să-i atingă corpul nici măcar o dată. Parcă ştia 
înaintea ei ce mişcări avea să facă, iar în momentul în care 
se repezi spre cap atotputernica labă mătură băţul din cale, 
fără niciun efort, şi de fiecare dată când simula câte un 
atac, el nu mişca nici măcar un deget. 

Era exasperată. Se avântă într-un atac furios, 
împungând, fandând, tăind, răsucind, dar nici măcar o dată 
nu reuşi să treacă de labele acelea. Se mişcau peste tot 
exact la timp pentru a para, fix în punctul potrivit pentru a 
bloca lovitura. 

În cele din urmă se opri înfricoşată. Era transpirată 
toată sub mormanul de blănuri, abia mai respira; era 
extenuată iar ursul stătea impasibil. Dacă ar fi avut o sabie 
adevărată, cu vârful otrăvit, el ar fi fost neatins. 

— Pun pariu că poţi să prinzi gloanţe, spuse ea şi 
aruncă băţul din mână. Cum reușeşti să faci asta? 


— Fiindcă nu sunt om, spuse el. Din cauza asta n-o să 
poţi niciodată să păcăleşti un urs. Noi vedem şmecheriile şi 
înşelăciunea tot atât de clar cum vedem mâinile sau 
picioarele. Noi putem vedea într-un fel în care oamenii au 
uitat s-o facă. Dar despre asta ştii; tu poţi înţelege cititorul 
de simboluri. 

— Ei, da' nu-i acelaşi lucru, spuse ea. Acum îi era şi 
mai frică de urs decât atunci când îi văzuse mânia. 

— Este acelaşi lucru, spuse el. Adulții nu îl pot citi, am 
înţeles. La fel cum sunt eu faţă de luptătorii oameni, aşa 
eşti tu faţă de adulţi cu cititorul tău de simboluri. 

— Da, probabil, spuse ea nedumerită şi fără chef. 
Asta înseamnă că o să uit cum se citeşte când o să fiu 
mare? 

— Cine ştie? N-am mai văzut până acum cititor de 
simboluri şi nici persoană care ştie să-l înţeleagă. Poate că 
tu eşti diferită de alţii. 

Se lăsă din nou pe toate patru picioarele şi continuă 
să-şi înfulece carnea. Lyra îşi descheiase blănurile dar acum 
simţea din nou gerul şi trebui să se încheie la loc. Una 
peste alta, fusese un episod destul de tulburător. Ar fi vrut 
să consulte alethiometrul atunci şi acolo dar era prea frig şi, 
în plus, o chemau la sănii, pentru că venise vremea să 
plece din nou. Luă cutiile de metal pe care i le făcuse lorek 
Byrnison, o puse pe cea goală înapoi în sacul lui Farder 
Coram şi pe cea cu spionul-zburător în ea, împreună cu 
alethiometrul, în punga pe care o avea la brâu. Fu 
bucuroasă când se văzu din nou pe drum. 


Conducătorii căzuseră de acord cu Lee Scoresby ca 
atunci când vor ajunge la următorul popas îi vor umfla 
balonul iar el va spiona din aer. Bineînţeles că Lyra era 
înnebunită să urce şi ea în balon, alături de el, şi bineînţeles 
că acest lucru îi era interzis; dar merse în sanie cu el pe 
drum şi îi împuie capul cu întrebări. 

— Domnule Scoresby, cum aţi zbura la Svalbard? 

— Ai nevoie de un dirijabil cu un motor cu gaz, un fel 


de zepelin, sau de un vânt bun din sud. Dar, pe toţi dracii, 
chiar că n-aş îndrăzni. Tu ai văzut vreodată locul ăsta? Cea 
mai sinistră, pustie şi neospitalieră fundătură uitată de 
Dumnezeu. 

— Doar mă gândeam aşa, dacă lorek Byrnison ar vrea 
să se întoarcă... 

— L-ar omori. lorek este în exil. Imediat ce va pune 
piciorul acolo, o să-l facă bucăţi. 

— Cum vă umflaţi balonul, domnule Scoresby? 

— În două feluri. Pot face hidrogen dacă torn acid 
sulfuric peste fier. Captez gazul emanat şi umplu balonul 
încet, încet. Cealaltă metodă este să găsesc o gură cu gaz 
de pe lângă o mină de foc. E o grămadă de gaz acolo, 
alături de ţiţeiul de rocă. Pot la o adică să fac gaz din ţiţei 
de rocă, chiar şi din cărbune; nu e greu să faci gaz. Dar cea 
mai rapidă cale este să foloseşti gazul-de-pământ. Cu o 
supapă bună umpli balonul într-o oră. 

— Câţi oameni poţi căra? 

— Şase dacă este nevoie. 

— Poţi să-l cari pe lorek Byrnison cu armura? 

— Am şi făcut-o. L-am salvat o dată de la tătari, când 
îl izolaseră şi îl înfometau - asta a fost în timpul campaniei 
din Tungusk; am zburat cu balonul până acolo şi l-am luat. 
Sună uşor dar, mă-nţelegi, pe toţi dracii, dacă n-a trebuit să 
calculez greutatea bătrânului la plesneală. Şi pe urmă a 
trebuit să stau şi să găsesc gaz-de-pământ sub fortul de 
gheaţă pe care şi-l construise. Dar văzusem de sus, din aer, 
ce fel de sol era aşa că mi-am zis că merge să sap acolo. 
Vezi tu, ca să cobor trebuie să las nişte gaz să iasă din 
balon şi nu mă mai pot ridica din nou fără altul în loc. 
Oricum, am reuşit până la urmă, cu armură cu tot. 

— Domnule Scoresby, ştiţi că tătarii fac găuri în 
capetele oamenilor? g 

— Da, normal. Fac asta de mii de ani. In campania din 
Tungusk am capturat cinci tătari vii şi trei dintre ei aveau 
găuri în craniu. Unul avea chiar două. 

— IŞi fac asta unul altuia? 

— Exact. Mai întâi taie în formă de cerc pe pielea 


capului ca să ridice un căpăcel de piele şi să expună osul. 
Apoi taie un cerculeţ de os din craniu, cu foarte mare grijă, 
ca să nu atingă creierul, şi apoi cos pielea la loc. 

— Eu credeam că fac asta numai duşmanilor lor! 

— Pe toţi dracii, nu! E un mare privilegiu. O fac pentru 
ca zeii să poată vorbi cu ei. 

— Ai auzit vreodată de un explorator numit Stanislaus 
Grumman? 

— Grumman? Bineînţeles. Am întâlnit o echipă a lui 
când am zburat peste Râul lenisei, acum doi ani. De fapt, 
cred că e/avea gaura asta făcută în cap. Face parte dintr-o 
ceremonie de iniţiere, dar omul mi-a spus că nu ştie prea 
multe despre asta. 

— Deci... dacă era un fel de tătar onorific, nu l-ar fi 
omorât, nu-i aşa? 

— Să-l omoare? Păi ce, e mort? 

— Da, i-am văzut capul, spuse Lyra cu mândrie. Tata 
l-a găsit. L-am văzut când l-a arătat învăţaţilor de la 
Colegiul Jordan, la Oxford. 

— S-ar putea să nu fi fost capul lui Grumman, spuse 
Lee Scoresby. S-ar putea ca tatăl tău să-i fi dus în eroare pe 
învăţaţi. 

— Da, e posibil, adăugă Lyra gânditoare. Le cerea 
bani. 

— Şi când au văzut capul i-au dat banii? 

— Da. 

— Bună şmecherie. Oamenii sunt şocaţi când văd aşa 
ceva; nu le place să se uite prea îndeaproape. 

— În special învățații, zise Lyra. 

— Ei bine, tu ştii mai bine decât mine. Dar dacă ăla 
chiar era capul lui Grumman, pun pariu că nu l-au scalpat 
tătarii. Ei îşi scalpează doar duşmanii, nu şi pe ai lor, iar el 
era tătar prin adopţie. 

Lyra se tot gândi la asta pe măsură ce înaintau. 
Simţea nişte curenţi puternici, plini de înţeles, care pluteau 
cu repeziciune în jurul ei: Coblerii şi cruzimea lor, frica de 
Praf, oraşul din Aurora, tatăl ei în Svalbard, mama ei... Şi ea 
unde era? Alethiometrul, vrăjitoarele care zburau spre nord. 


Şi sărmanul Tony Makarios; spionul-zburător mecanic, şi 
ciudatul mod de a se lupta al lui lorek Byrnison... 

Adormi. Şi cu fiecare oră ce trecea, se apropiau tot 
mai mult de Bolvangar. 


Luminile din Bolvangar 


Faptul că gitanii nu auziseră nimic despre doamna 
Coulter îi îngrijora pe Farder Coram şi pe John Faa mai mult 
decât o lăsau pe Lyra să vadă; dar ei nu aveau de unde să 
ştie că şi Lyra era îngrijorată. Ea se temea de doamna 
Coulter şi se gândea des la ea. Şi, în timp ce Lordul Asriel 
era acum „tata“, doamna Coulter nu era niciodată „mama“, 
şi motivul principal era daimonul doamnei Coulter, maimuța 
aurie care îi dăduse lui Pantalaimon un puternic sentiment 
de ură şi dezgust şi care, simţea Lyra, îi violase secretele, 
în special cel al alethiometrului. 

Şi era sigur că acum o urmăreau; ar fi fost o prostie 
să creadă altfel. Dovada era spionul-zburător, cel puţin. 

Dar când duşmanul lovi, acesta nu avu chipul 
doamnei Coulter. Gitanii planificaseră să se oprească 
pentru odihna câinilor, pentru a repara nişte sănii şi 
pregătirea armelor pentru asaltul asupra Bolvangarului. 
John Faa spera ca Lee Scoresby să găsească nişte gaz-de- 
pământ pentru a-şi umfla balonul mai mic (pentru că, pare- 
se că avea două) şi să meargă înainte să spioneze terenul. 
Aeronautul urmărea starea vremii cu atenţia unui marinar 
şi, la un moment dat, spuse că va fi ceaţă şi bineînţeles, de 
îndată ce se opriră se cobori peste ei o pâclă groasă. Lee 
Scoresby ştia că n-ar fi în stare să vadă nimic de sus aşa că 
trebui să se mulţumească cu verificarea echipamentelor, 
deşi toate erau într-o ordine meticuloasă. Apoi, fără niciun 
avertisment, o ploaie de săgeți se abătu asupra lor din 
întuneric. 

Trei gitani fură doborâţi imediat şi îşi dădură duhul 
atât de încet încât nimeni nu auzi nimic. Numai în 
momentul în care căzură inerţi printre hamurile câinilor sau 
se lăsară pe spate livizi, cei din imediata lor apropiere îşi 
dădură seama ce se întâmpla, şi atunci fu prea târziu, 
pentru că încă un nor de săgeți se îndrepta spre ei. Câţiva 


se uitară în sus uluiţi, dar nu văzură nimic, tot ce auzeau 
erau pocniturile rapide şi neregulate care veneau dinspre 
sănii în momentul în care săgețile loveau lemnul, sau 
prelatele îngheţate. 

Primul care şi-a venit în fire a fost John Faa, care a 
început să comande din centrul şirului de sănii. Mâinile 
îngheţate şi braţele amorţite ale oamenilor se grăbeau să le 
îndeplinească, în timp ce altă serie de săgeți căzu din cer 
ca o ploaie cu picături de otravă. 

Lyra se afla în spaţiu deschis şi săgețile îi treceau pe 
deasupra capului. Pantalaimon auzi înaintea ei, se făcu 
leopard şi o trânti la pământ, ca să o facă o ţintă mai puţin 
vizibilă. Ştergându-şi zăpada din ochi, ea se întoarse ca să 
încerce să vadă ce se întâmplă, pentru că semiîntunericul 
părea să fie plin de zgomot şi confuzie. Auzi un mormăit 
asurzitor şi scrâşnetul armurii lui lorek Byrnison în timp ce 
sărea, aşa blindat, peste sănii şi se avânta în ceaţă, după 
care urmară ţipete, mârâituri, fâsâituri, horcăituri, lovituri 
nimicitoare, urlete de groază şi mugetul furiei ursului în 
timp ce răpunea duşmanii. 

Dar cine erau dușmanii? Lyra nu văzuse încă nicio 
faţă. Gitanii se căţărau pe sănii ca să le apere dar asta 
(chiar şi Lyra putea să vadă) îi făcea ţinte sigure; iar flintele 
lor nu erau arme cu care să poţi trage uşor cu mâinile în 
mănuşi; auzise doar patru sau cinci împuşcături faţă de 
ploaia neîncetată de vâjâieli şi pocnete ale săgeţilor. Şi din 
ce în ce mai mulţi oameni cădeau în fiecare minut. 

— O, John Faa! N-ai avut cum să prevezi asta, iar eu 
nu te-am ajutat! 

Dar nu avu la dispoziţie mai mult de o secundă 
pentru a se gândi la asta pentru că se auzi o măârâitură 
puternică din partea lui Pantalaimon şi ceva - alt daimon - 
se repezi la el şi îl dărâmă la pământ, tăindu-i Lyrei 
respiraţia; şi apoi simţi mâini târând-o, ridicând-o, 
înăbuşindu-i ţipetele cu mănuşi murdare şi urât mirositoare, 
aruncând-o prin aer de la unul la altul şi apoi trântind-o din 
nou cu faţa în zăpadă: era ameţită, lovită, cu răsuflarea 
tăiată. Braţele i-au fost strânse la spate până când au 


început să-i trosnească umerii şi cineva i-a legat fedeleş 
încheieturile după care i-a aruncat o glugă pe cap pentru a-i 
înăbuşi tipetele, pentru că de ţipat ţipa, nu glumă, şi din 
toţi plămânii: 

— lorek! lorek Byrnison! Ajută-mă! 

Dar putea el oare să o audă? N-avea cum să ştie; era 
aruncată încolo şi-ncoace şi trântită pe o suprafaţă tare 
care apoi începu să se clatine şi să se zguduie: o sanie. 
Sunetele care ajungeau până la ea erau sălbatice şi 
confuze. Părea să fi auzit mugetul vocii lui lorek Byrnison, 
dar era la mare depărtare şi apoi se simţi aruncată pe 
pământul tare, cu mâinile sucite, cu căluş în gură, hohotind 
de mânie şi frică. Auzi voci ciudate care vorbeau în jurul ei. 

— Pan! gemu ea. 

— Sunt aici, şşşt, o să te-ajut să respiri. Stai 
cuminte... 

Lăbuţele lui de şoricel traseră încet, încet de glugă 
până când i se eliberă gura iar ea înghiţi cu poftă aerul 
îngheţat. 

— Cine sunt? şopti ea. 

— Arată ca tătarii. Cred că l-au lovit pe John Faa. 

— Nu... 

— L-am văzut căzând. Dar trebuia să fi fost pregătit 
pentru un astfel de atac. Ştim doar, nu? 

— Noi ar fi trebuit să-l ajutăm! Ar fi trebuit să stăm cu 
ochii pe alethiometru. 

— Şşşt. Prefă-te că eşti inconştientă. 

Se auzi şfichiuitul unui bici şi urletele câinilor de 
sanie. Din felul în care se zgâlţâia şi sărea, Lyra îşi putu da 
seama cu ce viteză mare mergeau şi, deşi încercă din 
răsputeri să audă zgomotele bătăliei, tot ce putu distinge 
era zgomotul izolat al unor focuri de armă undeva, la 
distanţă, iar apoi tot ce auzi fu scârţâitul zăpezii şi zgomotul 
paşilor câinilor. 

— O să ne ducă la Cobleri, şopti ea. 

Cuvântul despicat îi veni în minte. Simti cum întreg 
corpul i se umple de o frică oribilă iar Pantalaimon se 
cuibări strâns la pieptul ei. 


— O să mă lupt! spuse el. 

— Şi eu. O să-i omor. 

— Şi lorek Byrnison, când o să afle. O să-i facă 
bucățele pe toţi! 

— Cât de departe suntem de Bolvangar? 

Pan nu ştia dar fură de părere că erau la mai puţin de 
o zi de mers. După ce merseră atât de mult încât tot corpul 
o durea şi îi era amorţit, viteza parcă se mai domoli puţin, 
iar cineva îi trase brutal gluga. 

Lyra se uită în sus la o faţă asiatică lată, sub o glugă 
de blană, luminată de o lampă. Ochii negri aveau parcă în 
adânc un licăr de satisfacţie, în special când Pantalaimon se 
strecură afară din hanoracul Lyrei ca să-şi dezvelească 
dinţii lui de hermină într-un şuierat ameninţător. Daimonul 
omului, o lupoaică mare şi fioroasă, îşi arătă colții spre 
Pantalaimon, dar acesta nu se clinti. 

Omul o smuci pe Lyra şi o puse într-o poziţie şezânadă, 
sprijinind-o de marginea săniei. Lyra continua să cadă într-o 
parte şi în alta pentru că mâinile îi erau încă legate strâns 
la spate aşa că el, în loc să-i dezlege mâinile, îi legă şi 
picioarele cât de strâns putu. 

Printre fulgii mari de zăpadă şi ceața groasă văzu cât 
de puternic era omul, ca şi cel care conducea sania, cât de 
bine îşi ţineau echilibrul în sanie, cât de familiarizați erau cu 
acest ţinut, într-un fel în care gitanii nu erau. 

Omul vorbi dar, fireşte, ea nu înţelese nimic. El 
încercă o altă limbă, dar cu acelaşi rezultat. Apoi încercă în 
engleză. 

— Cum cheamă? 

Pantalaimon se zburli în semn de avertisment, iar ea 
înţelese imediat ce voia să spună. Deci oamenii aceştia nu 
ştiau cine era! Nu o răpiseră din cauza legăturii ei cu 
doamna Coulter; deci, poate că nu erau plătiţi de Cobleri. 

— Lizzie Brooks, spuse ea. 

— Lissie Broogs, repetă el. Noi ducem tine la loc 
frumos. Cu oamene drăguţ. 

— Cine sunteţi voi? 

— Oamene Samoyezi. Vânători. 


— Unde mă duceţi? 

— Loc frumos. Oamene drăguţ. Aveţi panserbarn? 

— Pentru protecţie. 

— Nu bun! Ha ha, urs nu folosit! Te luat cu noi 
oricum! 

Râse tare. Lyra se controlă şi nu spuse nimic. 

— Cine oamene acolo? întrebă apoi omul, arătând în 
spate, înspre locul din care veniseră. 

— Negustori. 

— Negustori... Negot cu ce? 

— Blănuri, tărie, spuse ea. Frunză de fumat. 

— Frunză de fumat vinde, blana cumpără? 

— Da. 

Îi spuse ceva tovarăşului său, care îi răspunse scurt. 
În tot acest timp sania aluneca ameţitor înainte, iar Lyra se 
trase în sus pentru a sta puţin mai comod şi încerca să 
vadă încotro se îndreptau; dar ningea atât de puternic iar 
cerul era întunecat; imediat se făcu prea frig pentru a se 
mai uita afară şi se întinse din nou. Ea şi Pantalaimon îşi 
puteau simţi gândurile reciproc şi încercau să rămână 
calmi, dar gândul că John Faa ar putea să fie mort... Şi ce s- 
a întâmplat cu Farder Coram? Va reuşi lorek să îi omoare 
pe ceilalţi Samoyezi? O vor putea găsi vreodată? 

Pentru prima dată începu să îşi plângă puţin de milă. 

După un timp destul de lung, omul o scutură de umăr 
şi-i dădu o bucată de carne de ren uscată ca să mestece. 
Era râncedă şi tare dar îi era foame iar aceasta era 
hrănitoare. 

Îşi strecură uşor mâna în blănuri până dădu de 
alethiometru apoi luă încet, încet cutia cu spionul-zburător, 
o trase în jos şi o băgă într-una din cizmele de blană. 
Pantalaimon se pitulă în forma lui de şoricel şi o îndesă cât 
putu de adânc, printre peretele cizmei şi partea de jos a 
ciorapului ei din blană de ren. 

După ce termină de făcut asta închise ochii. Frica o 
făcea să se simtă extenuată şi curând se cufundă într-un 
somn agitat. 

Se trezi când mişcarea săniei se schimbă. Deodată 


deveni mai lină şi când deschise ochii, pe deasupra ei 
treceau lumini orbitoare; erau atât de puternice încât trebui 
să îşi tragă gluga mai tare peste ochi înainte de a se putea 
uita din nou. Era îngrozitor de amorţită şi îngheţată dar 
reuşi să se ridice destul de mult pentru a vedea că sania 
aluneca rapid, printre două rânduri de stâlpi înalţi, fiecare 
cu o lumină anbarică puternică la vârf. Cum încerca să se 
orienteze, la sfârşitul bulevardului de lumini, trecură printr- 
o poartă de metal şi ajunseră într-un vast spaţiu deschis, ca 
un fel de piaţă goală sau ca o arenă pentru un fel de jocuri 
sau sporturi. Era perfect netedă şi albă, şi avea probabil 
înjur de cincizeci, şaizeci de metri în suprafaţă. Curtea era 
împrejmuită cu un gard înalt de metal. 

Sania se opri la capătul îndepărtat al acestei arene. 
Se aflau lângă o clădire joasă sau, mai degrabă, în faţa unui 
şir de clădiri joase acoperite de straturi groase de zăpadă. 
Era greu de spus, dar avu impresia că între clădiri erau 
săpate tuneluri de comunicare, acoperite de zăpadă. La un 
capăt se vedea un pilon solid de metal care arăta familiar, 
deşi nu putea spune ce anume îi amintea. 

Înainte de a putea prinde mai multe detalii, omul din 
sanie îi tăie coarda din jurul gleznelor şi o împinse afară 
brutal, în timp ce căpetenia săniei striga la câini ca să-i 
liniştească. Se deschise o uşă din clădire, la câţiva metri 
mai departe, şi o lumină anbarică pluti peste capetele lor 
rotindu-se pentru a-i găsi, ca un reflector. 

Bărbatul care o capturase pe Lyra o îmbrânci înainte 
ca pe un trofeu, fără însă a-i da drumul şi spuse ceva. 
Silueta cu hanorac căptuşit cu mătase de cărbune răspunse 
în aceeaşi limbă iar Lyra îi văzu trăsăturile: nu era Samoyed 
sau tătar. Ar fi putut fi un învăţat de la Jordan. Se uită la ea 
şi în special la Pantalaimon. 

Samoyedul vorbi din nou, iar omul din Bolvangar se 
adresă Lyrei: 

— Vorbeşti engleza? 

— Da, spuse ea. 

— Daimonul tău ia întotdeauna forma aceasta? 

Taman asta s-o întrebe! Lyra nu putu decât să tragă 


aer în piept cu gura deschisă. Dar Pantalaimon îi răspunse 
în felul lui propriu devenind şoim şi repezindu-se de pe 
umărul Lyrei spre daimonul bărbatului, o marmotă mare, 
care încercă să-l zgârie cu o mişcare rapidă şi scurtă şi 
scuipă în momentul în care acesta făcu un cerc larg şi se 
îndepărtă. 

— Înţeleg, zise omul cu satisfacţie în timp ce 
Pantalaimon se întorcea pe umărul Lyrei. 

Samovyezii aşteptau şi se uitau cu speranţă, bărbatul 
din Bolvangar dădu din cap şi îşi scoase o mănuşă pentru a 
putea băga mâna într-un buzunar. Luă o pungă strânsă la 
gură şi numără în mâna vânătorului douăsprezece monede 
grele. 

Cei doi samoyvezi verificară banii şi apoi îi puseră cu 
grijă deoparte, fiecare luând câte jumătate. Fără să arunce 
vreo privire înapoi, se urcară în sanie iar căpetenia pocni 
biciul şi strigă la câini; aceştia străbătură rapid arena şi 
ieşiră în bulevardul de lumini prinzând viteză, până când 
dispărură în întunericul din depărtare. 

Omul deschidea uşa din nou. 

— Intră repede. E cald şi bine. Nu sta afară în frig. 
Cum te cheamă? 

Vocea trăda un englez, fără niciun fel de accent pe 
care Lyra să-l poată numi. Vorba lui suna ca cea a 
oamenilor pe care îi întâlnise la doamna Coulter: elegantă 
şi educată şi importantă. 

— Lizzie Brooks, spuse ea. 

— Vino înăuntru Lizzie. Vom avea grijă de tine, nu-ți 
face griji. 

Lui îi era mai frig decât ei, deşi ea stătuse mult mai 
mult afară; bărbatul voia să intre din nou la căldură. Lyra se 
hotărî să facă pe proasta, reticentă şi înceată, şi începu să- 
şi târşâie picioarele după ce trecu de pragul înalt al clădirii. 

Erau două uşi cu un spaţiu larg între ele astfel încât 
să nu iasă prea mult aer cald, atunci când ieşeai pe uşa din 
exterior. O dată ce intrară în holul interior Lyra se trezi 
sufocată de o căldură insuportabilă şi trebui să îşi descheie 
blănurile şi să-şi tragă gluga pe spate. 


Erau într-un spaţiu de aproximativ trei metri pătraţi, 
cu coridoare la dreapta şi la stânga iar în faţa ei era un fel 
de birou de recepţie, cam ca cele pe care le întâlneşti la 
spital. Totul era luminat puternic şi te orbea cu reflexe ale 
suprafeţelor lucioase albe sau de inox. In aer plutea miros 
de mâncare, o mâncare cunoscută, şuncă şi cafea, iar 
dedesubtul acestuia, un vag şi perpetuu miros de spital şi 
doctorii; iar din pereţii din jur venea un bâzâit uşor, 
aproape prea jos pentru a putea fi auzit; tipul de sunet cu 
care ori te obişnuieşti ori înnebuneşti. 

Pantalaimon acum sticlete îi şopti la ureche: 

— Fă pe proasta! Tare de tot! Fii proastă şi moale 
rău! 

Adulții o priveau: bărbatul care o adusese, un alt 
bărbat care purta un halat alb şi o femeie în uniformă de 
infirmieră. 

— Englezi, spunea primul bărbat, aparent negustori. 

— Vânători obişnuiţi? Aceeaşi poveste? 

— Acelaşi trib, din cât mi-am putut da seama. Soră 
Clara, poţi să o iei, te rog, pe mica ăăă... şi să ai grijă de 
ea? 

— Bineînţeles, domnule doctor. Vino cu mine, draga 
mea, spuse sora şi Lyra, supusă, o urmă. 

Merseră de-a lungul unui coridor cu uşi pe partea 
dreaptă şi o cantină pe stânga din care se auzea zăngănitul 
cuţitelor şi furculiţelor şi voci şi dinspre care venea alt 
miros de mâncare. Sora era cam de vârsta doamnei 
Coulter, ghici Lyra, cu un păr aspru, fără expresie şi aşezat 
ordonat; era tipul de persoană care ar fi în stare să coasă o 
rană sau să schimbe un bandaj dar niciodată să spună o 
poveste. Daimonul ei, şi Lyra simţi un fior rece când 
observă, era un căţeluş alb (după un moment nu-şi mai 
putu da seama de ce o trecuse fiorul acela). 

— Cum te cheamă, draga mea? spuse sora, 
deschizând o uşă grea. 

— Lizzie. 

— Doar Lizzie? 

— Lizzie Brooks. 


— Şi câţi ani ai? 

— Unşpe. 

Lyrei i se spusese că era mică pentru vârsta ei, ce-o 
mai fi însemnat şi asta. Nu-i diminuase niciodată 
importanţa pe care şi-o acorda dar îşi dădu seama că putea 
folosi acum lucrul acesta pentru a o putea face pe Lizzie să 
pară timidă şi fraieră şi insignifiantă şi se lăsă puţin pe vine 
când intră în cameră. 

Aştepta întrebări de genul de unde vine şi cum a 
ajuns şi îşi pregătea răspunsurile în minte dar nu doar 
imaginaţia îi lipsea surorii, ci şi curiozitatea. De parcă 
Bolvangar ar fi fost la periferia Londrei şi copiii soseau acolo 
tot timpul, aşa de mare interes arăta faţă de ea sora Clara. 
Daimonul ei nesuferit tropăia alături de călcâiul ei la fel de 
teleghidat şi golit de orice expresie ca şi ea. În camera în 
care intrară erau o canapea, o masă, două scaune, un fişet, 
un dulap din sticlă cu medicamente şi bandaje şi o 
chiuvetă. Imediat ce pătrunseră înăuntru sora îi luă haina şi 
o aruncă pe podea. 

— Jos şi restul, dragă, spuse ea. O să ne uităm puţin 
la tine, ca să vedem dacă eşti frumoasă şi sănătoasă, fără 
degerături sau umflături şi apoi o să-ţi găsim nişte haine 
drăguţe, curate. O să te ducem şi la duş, adăugă ea pentru 
că Lyra nu se schimbase sau spălase de zile întregi şi în 
căldura sufocantă de aici acest lucru devenea din ce în ce 
mai evident. 

Pantalaimon flutură din aripi în semn de protest dar 
Lyra îl potoli cu o încruntătură. Pantalaimon se cuibări pe 
canapea, pe măsură ce hainele Lyrei cădeau, una câte una, 
spre resentimentul şi jena ei, pe care avu totuşi prezenţa 
de spirit să le ascundă pozând într-o biată fetiţă apatică şi 
tare de cap. 

— Şi punga cu bani, Lizzie, spuse sora şi îi desfăcu 
punga de la brâu cu degete puternice. Merse să îi dea 
drumul peste grămada cu celelalte haine ale Lyrei dar se 
opri simțind marginea alethiometrului. 

— Ce-i asta? spuse ea şi deschise punga. 

— E doar un fel de jucărie. E-a mea. 


— Da, drăguță, n-o să ţi-o ia nimeni, spuse sora Clara 
desfăcând catifeaua neagră. 

— E drăguță, nu-i aşa? Ca o busolă. Gata, la duş cu 
tine, continuă ea punând alethiometrul jos şi trăgând o 
perdea din mătase de cărbune dintr-un colţ. 

Lyra intră fără niciun chef în apa călduţă şi se săpuni 
în timp ce Pantalaimon stătea agăţat cu gheruţele de 
galerie. Amândoi erau conştienţi că nu trebuie să pară prea 
vioi, pentru că daimonii oamenilor proşti erau şi ei proşti. 
După ce o spălă şi o şterse, sora îi luă temperatura şi apoi îi 
examină ochii şi gâtul iar apoi îi măsură înălţimea şi o puse 
pe un fel de cântar după care scrise ceva pe o mapă. Apoi îi 
dădu Lyrei o pijama şi un capot. Erau curate şi de bună 
calitate, ca hanoracul lui Tony Makarios dar, din nou, parcă 
păreau să aibă ceva de mâna a doua. Lyra se simţea foarte 
neliniştită. 

— Astea nu-i ale mele, spuse ea. 

— Nu, drăguță. Hainele tale trebuie să fie duse la 
spălat. 

— O să mi le dea înapoi pe ale mele? 

— Aşa cred. Da, bineînţeles. 

— Ce-i asta? 

— Se numeşte Staţia Experimentală. 

Acesta nu era un răspuns, dar, în timp ce Lyra ar fi 
subliniat acest lucru şi ar fi cerut mai multe informaţii, nu 
crezu că Lizzie Brooks ar fi făcut-o; aşa că stătu fără 
reacţie, se lăsă îmbrăcată şi nu mai spuse nimic. 

— Vreau jucăria înapoi, spuse ea cu încăpățânare, 
când era gata îmbrăcată. 

— la-o dragă, spuse sora. N-ai vrea mai bine un 
ursuleţ de pluş? Sau o păpuşică frumoasă? 

Deschise un sertar în care erau aşezate, ca nişte 
obiecte fără viaţă, nişte jucării pufoase. Lyra se forţă să se 
ridice în picioare şi pretinse că se gândeşte preţ de câteva 
momente, după care luă o păpuşă de cârpă cu ochi mari şi 
goi. Nu avusese niciodată o păpuşă, dar ştia ce trebuie să 
facă şi o strânse absent la piept. _ 

— Dar punga mea? spuse ea. Imi place să-mi ţin 


jucăria în ea. 

— Bine dragă, spuse sora Clara, care completa un 
formular pe hârtie roz. 

Lyra îşi încheie pijamaua străină şi îşi legă punga din 
scai în jurul mijlocului. 

— Dar haina şi cizmele mele? spuse ea. Şi mănuşile 
mele şi toate astea? 

— O să ţi le spălăm noi, spuse sora automat. 

Apoi se auzi bâzâitul unui telefon şi, în timp ce sora 
vorbea la telefon, Lyra se aplecă repede pentru a recupera 
şi cealaltă cutie, în care era spionul-zburător, pe care o 
puse în punga cu alethiometrul. 

— Hai Lizzie, spuse sora, punând receptorul în furcă. 
Să mergem să-ţi găsim ceva de mâncare. Presupun că ţi-e 
foame. 

O urmă pe sora Clara la cantină unde erau în jur de 
12 mese albe rotunde, pline de firimituri şi cercuri lipicioase 
lăsate de paharele cu suc sau lapte. Pe un cărucior de inox 
era un munte de farfurii şi tacâmuri murdare. Nu erau 
ferestre, aşa că pentru a da impresia de lumină şi spaţiu, 
un perete era acoperit cu o fotogramă uriaşă înfăţişând o 
plajă tropicală cu cer senin albastru, nisip strălucitor şi 
palmieri cu nuci de cocos. 

Bărbatul care o adusese lua o tavă de pe tejgheaua 
de la bucătărie. 

— Mănâncă tot, spuse el. 

Nu era nevoie să se înfometeze, aşa că mâncă cu 
poftă tocăniţa şi piureul de cartofi. Urmă un castronel cu 
compot de piersici şi îngheţată. În timp ce mânca, bărbatul 
şi sora vorbeau încet la altă masă, iar când termină sora îi 
aduse un pahar cu lapte cald şi luă tava. 

Bărbatul veni şi se aşeză în faţa ei. Daimonul lui, 
marmota, nu părea să fie la fel de lipsit de viaţă precum 
cățelul sorei, dar acum stătea cuminte, pe umărul lui, şi 
asculta. 

— Aşa, Lizzie, spuse el. Ai mâncat destul? 

— Da, mulţumesc. 

— Aş vrea să îmi spui de unde vii. Poţi? 


— Londra, spuse ea. 

— Şi ce faci tu aici în Nord, atât de departe? 

— Cu tata, mormăi ea. Ţinea ochii în jos evitând 
privirea marmotei şi încercând să arate ca şi cum era gata 
să izbucnească în lacrimi. 

— Cu tatăl tău? Da, înţeleg. Şi ce face el prin părţile 
astea ale lumii? 

— Negoţ. Venim cu frunze de fumat din Noua 
Danemarcă şi cumpărăm blănuri. 

— Şi tatăl tău era singur? 

— Nu, era şi unchii mei, cu toţii, şi mai era şi alţi 
oameni, spuse ea vag, fiindcă nu ştia ce îi spusese 
vânătorul samoyed. 

— De ce te-a luat cu el într-o asemenea călătorie, 
Lizzie? 

— Fin'că acu' doi ani l-a adus pe frate-miu şi mie mi-a 
spus pe tine te iau la anu’, numa’ că nu m-a luat niciodată 
şi eu i-am spus mereu şi până la urmă, m-a luat. 

— Şi câţi ani ai? 

— Unşpe. 

— Buun, bun. Ei bine, Lizzie, eşti o fetiţă norocoasă. 
Vânătorii aceia care te-au găsit te-au adus în cel mai bun 
loc în care te-ai putea afla vreodată. 

— Nu m-au găsit, spuse ea cu îndoială. A fost o 
bătaie. Ei era foarte mulţi şi avea săgeți... 

— O, nu cred. Cred că trebuie să te fi aventurat 
undeva mai departe de tabăra tatălui tău şi să te fi pierdut. 
Vânătorii aceia te-au găsit singură şi te-au adus direct aici. 
Asta s-a întâmplat, Lizzie. 

— Eu am văzut o luptă, spuse ea. Ei trăgea cu săgeți 
în noi şi-aşa... Vreau la tata! spuse ea mai tare şi simţi că 
începe să plângă. 

— Ei bine, eşti în siguranţă aici până când vine să te 
ia, spuse doctorul. 

— Da’ i-am văzut cum trăgea cu săgeți! 

— Ah, ai crezut că ai văzut. Acest lucru se întâmplă 
deseori când stai mult în frig, Lizzie. Adormi şi visezi urât şi 
apoi nu îţi mai aduci aminte ce este adevărat şi ce nu. 


Aceea nu a fost o luptă, nu-ţi face griji. Tatăl tău este bine 
sănătos şi va porni să te caute şi în curând va ajunge aici, 
pentru că acesta este singurul loc pe o rază de sute de 
mile, ştii, şi ce surpriză va avea să te găsească aici, 
frumoasă şi sănătoasă! Acum, sora Clara o să te ducă în 
dormitor unde o să te întâlneşti cu alte fetiţe şi cu alţi 
băieţei care s-au pierdut în ţinuturile sălbatice ale Nordului, 
la fel ca şi tine. Gata, fugi. O să mai avem o mică discuţie 
de dimineaţă. 

Lyra se ridică, strângând păpuşa la piept, iar 
Pantalaimon sări pe umărul ei în momentul în care sora 
deschise uşa pentru a-i conduce afară. 

Alte coridoare... iar Lyra era chiar obosită acum, îi era 
atât de somn încât căsca încontinuu şi abia îşi mai putea 
mişca picioarele în papucii moi de pâslă pe care i-i 
dăduseră. Lui Pantalaimon îi cădea capul şi trebui să se 
transforme în şoricel şi să se aşeze în buzunarul capotului 
Lyrei. Lyra avu impresia că vede un şir de paturi, feţe de 
copii şi o pernă apoi adormi buştean. 


Cineva trăgea de ea să se scoale. Primul lucru pe 
care îl făcu fu să se pipăie la şold şi ambele cutii erau acolo, 
încă în siguranţă; aşa că încercă să deschidă ochii dar, ah, 
era atât de greu; nu îi fusese niciodată atât de somn. 

— Trezeşte-te! Trezeşte-te! 

Era mai mult o şoaptă decât o voce. Cu un efort uriaş, 
ca şi cum ar fi împins un bolovan imens în susul unui deal, 
Lyra se forţă să se ridice. 

În lumina slabă care venea de la bec anbaric de 
putere foarte mică de deasupra uşii, văzu alte trei fetiţe 
îngrămădite în jurul ei. Nu era uşor să vadă pentru că ochii 
îi erau împăienjeniţi dar păreau să fie cam de aceeaşi 
vârsta ca şi ea, şi vorbeau englezeşte. 

— S-a trezit. 

— l-au dat pastile de dormit. Trebuie... 

— Cum te cheamă? 

— Lizzie, bolborosi Lyra. 


— Mai sunt mulţi copii de venit? întrebă una dintre 
fetiţe. 

— Habar n-am. Doar eu. 

— Şi unde te-au prins? 

Lyra se chinui să se ridice. Nu-şi aducea aminte să fi 
luat vreun somnifer, dar putea foarte bine să fi fost ceva în 
laptele acela cald pe care l-a băut. Capul îi era plin de 
vârtejuri şi în spatele ochilor simţea o durere surdă. 

— Unde suntem aicea? 

— La mama ciorilor. Nu ne spun. 

— De obicei aduc mai mulţi copii o dată. 

— Ce fac? reuşi să întrebe Lyra, încercând să-şi adune 
minţile amorţite, în timp ce Pantalaimon se agita şi el să se 
trezească. 

— Nu ştim, spuse fetiţa care vorbea cel mai mult. Era 
o fetiţă înaltă cu părul roşcat şi cu mişcări rapide şi 
sacadate şi un puternic accent londonez. Ne fac un fel de 
teste, ne măsoară, şi toate astea... 

— Măsoară Praful, spuse o altă fetiţă, prietenoasă, 
plinuţă şi cu părul negru. 

— Nu ştii tu, spuse prima fetiţă. 

— Ba da, spuse a treia, care arăta ca un copil supus, 
strângându-si la piept daimonul iepure. l-am auzit vorbind. 

— Apoi ne iau unul câte unul şi asta-i tot ce ştim. 
Nimeni nu se mai întoarce, spuse roşcata. 

— Ştii, e băiatul ăsta, spuse fata plinuţă, el crede... 

— Nu-i spune! zise roşcata. Nu încă. 

— Sunt şi băieţi aici? 

— Ahă. Suntem mulţi. Cred că vreo treizeci. 

— Ba, mai mult decât atât zise fetiţa plinuţă. Cred că 
spre patruzeci. 

— Numai că ne tot iau, spuse roşcata. De obicei la 
început aduc un grup întreg şi pe urmă suntem mulţi, aşa, 
şi pe urmă dispar unul câte unul. 

— Sunt Cobleri, spuse fetiţa plinuţă. Ai auzit de 
Cobleri. Ne era la toţi frică de ei până când am fost prinşi... 

Lyra devenea din ce în ce mai conştientă. Daimonii 
celorlalte fetiţe, în afară de iepure stăteau aproape şi 


ascultau la uşă şi toate vorbeau numai în şoaptă. Lyra le 
întrebă cum le cheamă. Roşcata era Annie, bruneta plinuţă 
era Bella iar cea slabă era Martha. Nu ştiau numele băieţilor 
pentru că cele două sexe erau separate în majoritatea 
timpului. Nu fuseseră tratate rău. 

— E binişor pe-aici, spuse Bella, nu prea ai mare lucru 
de făcut în afară de faptul că ne dau teste şi ne pun să 
facem exerciţii şi apoi ne măsoară şi ne iau temperatura şi 
toate astea. E cam plictisitor, zău. 

— În afară de dăţile când vine doamna Coulter, spuse 
Annie. 

Lyra trebui să se forţeze să nu ţipe iar Pantalaimon 
flutură din aripi atât de puternic încât celelalte fetiţe îl 
observară. 

— Are emoţii, spuse Lyra şi îl mângâie. Trebuie să ne 
fi dat nişte pastile de dormit, aşa cum aţi spus, pentru că 
suntem amândoi somnoroşi. Cine este doamna Coulter? 

— Este cea care ne-a prins, pe majoritatea, mă rog, 
spuse Martha. Toţi ceilalţi copii vorbesc despre ea. Când 
vine, ştii că sigur o să dispară din copii. 

— Îi place să-i privească pe copii când sunt luaţi, îi 
place să se uite la ce ne fac. Băiatul ăsta, Simon, crede că 
ne omoară şi că doamna Coulter se uită. 

— Ne omoară? spuse Lyra zguduindu-se. 

— Cred că aşa trebuie să facă. Fin'că nimeni nu se 
mai întoarce. y 

— Şi tot au ceva şi cu daimonii, spuse Bella. li 
cântăresc şi îi măsoară şi astea... 

— Vă ating daimonii voştri? 

— Nu! Doamne! Pun cântare şi aparate de măsurat 
iar daimonii trebuie să se suie pe ele şi să se schimbe şi 
apoi scriu tot felul de chestii pe mapele alea şi fac poze. Şi 
te pun în dulapul ăsta şi măsoară Praful tot timpul, nu se 
opresc niciodată să măsoare Praful. 

— Ce praf? spuse Lyra. 

— Nu ştim, spuse Annie. Ceva din spaţiu. Nu praf din 
ăsta, adevărat. Dacă n-ai Praf e bine. Dar toată lumea face 
Praf până la urmă. 


— Ştii ce l-am auzit o dată pe Simon că zicea? spuse 
Bella. Zicea că tătarii îşi fac găuri în cap ca să lase să intre 
Praful. 

— Da, de parcă el ar şti, făcu Annie cu dispreţ. Cred 
că o s-o întreb pe doamna Coulter când vine. 

— Ba n-o să ai curaj! zise Martha cu admiraţie. 

— Ba da! 

— Când vine? întrebă Lyra. 

— Poimâine, spuse Annie. 

O transpiraţie rece, de groază, umplu spatele Lyrei, 
iar Pantalaimon se târî foarte aproape de ea. Avea doar o zi 
în care trebuia să îl găsească pe Roger şi să descopere tot 
ce putea despre locul acesta şi apoi ori să evadeze, ori să 
fie salvată; şi dacă toţi gitanii fuseseră omorâţi, cine îi va 
ajuta pe copii să supravieţuiască în sălbăticia îngheţată? 

Celelalte fetiţe continuară să vorbească dar Lyra şi 
Pantalaimon se cuibăriră amândoi adânc în pat şi încercară 
să se încălzească, conştienţi de faptul că la sute de mile 
depărtare, de jur împrejurul patului lor nu era nimic altceva 
decât teroare. 


Cuştile cu daimoni 


Lyrei nu-i stătea în fire să cadă pe gânduri; era un 
temperament sangvin şi practic şi în plus de asta, nu avea 
prea multă imaginaţie. Nicio persoană cu multă imaginaţie 
nu ar fi crezut serios că era posibil să vină aici şi să-l 
salveze pe prietenul ei Roger, sau, dacă s-ar fi gândit la 
asta, un copil cu imaginaţie ar fi inventat imediat nişte căi 
prin care să fie imposibil. Dacă eşti mincinos experimentat 
nu înseamnă neapărat că trebuie să ai o imaginaţie bogată. 
Mulţi mincinoşi de primă clasă nu au deloc imaginaţie; asta 
e ceea ce le conferă minciunilor lor un aer atât de puternic 
de autenticitate. 

Acum că era în mâinile Comitetului de Oblaţii, Lyra nu 
se lăsă cuprinsă de teroare şi disperare gândindu-se la ceea 
ce se întâmplase cu gitanii. Toţi erau luptători foarte buni şi 
chiar dacă Pantalaimon a spus că l-a văzut pe John Faa 
rănit, poate că s-a înşelat; sau, dacă nu s-a înşelat, poate 
că nu a fost rănit rău. Era pur şi simplu un mare ghinion că 
picase în mâinile samovyezilor, dar gitanii vor veni în curând 
să o salveze iar dacă ei nu vor putea, nimic nu îl va putea 
opri pe lorek Byrnison să vină şi să o ia de acolo, şi apoi vor 
zbura cu balonul lui Lee Scoresby până la Svalbard şi îl vor 
salva pe Lordul Asriel. 

In mintea ei, situaţia se reducea exact la aceste 
acţiuni. 

Aşa că în dimineaţa următoare, când se trezi în 
dormitor, era curioasă şi gata să ţină piept tuturor 
surprizelor pe care le va aduce ziua. 

Şi abia aştepta să-l vadă pe Roger şi, mai ales, să-l 
vadă ea înainte de a o vedea el. 

Nu avu mult de aşteptat. Copiii din dormitoare fură 
sculaţi de surorile care se ocupau de ei, la ora şapte şi 
jumătate. S-au spălat şi s-au îmbrăcat şi apoi au intrat cu 
toţii la cantină, pentru micul dejun. 


Şi iată-l şi pe Roger. 

Stătea cu alţi cinci băieţi la o masă chiar lângă uşă. 
Coada de la tejgheaua de unde se lua mâncarea trecea 
exact pe lângă ei iar ea scăpă intenţionat o batistă şi se 
ghemui să o ridice, aplecându-se tare exact lângă scaunul 
lui astfel încât Pantalaimon să poată vorbi cu daimonul lui 
Roger, Salcilia. 

Salcilia era becaţă, şi începu să fluture din aripi atât 
de tare încât Pantalaimon trebui să se facă pisică şi să sară 
la ea şi s-o pună la pământ. Erau frecvente aceste încăierări 
scurte între daimonii copiilor, din fericire, şi nimeni nu dădu 
prea mare atenţie incidentului, dar Roger păli imediat. Lyra 
nu mai văzuse vreodată pe cineva atât de alb la faţă. Se 
uită în sus spre Lyra, care îl privea fix şi semeţ, şi culoarea 
îi reveni un pic în obraji în momentul în care se aplecă 
peste masă plin de speranţă, înflăcărare şi bucurie. Doar 
faptul că Pantalaimon o zgâlţâia ferm pe Salcilia îl 
împiedică pe Roger să strige în gura mare şi să sară să o 
îmbrăţişeze pe vechea lui tovarăşă de joacă de la Colegiul 
Jordan. 

Lyra se uită în altă parte, prefăcându-se cât putea ea 
de dispreţuitoare, îşi dădu ochii peste cap de câteva ori la 
noile ei prietene şi îl lăsă pe Pantalaimon să explice. Cele 
patru fete îşi luară tăvile cu fulgi de porumb şi pâine prăjită 
şi se aşezară împreună, o gaşcă formată pe moment, 
excluzându-i pe toţi ceilalţi pentru a-i putea bârfi. 

Nu poţi ţine un grup mare de copii într-un singur loc, 
pentru mult timp, fără să le dai multe lucruri de făcut, iar în 
unele privinţe Bolvangar era condusă ca o şcoală, cu 
activităţi pe orar cum ar fi gimnastica şi arta. Fetele erau 
separate de băieţi cu excepţia meselor şi pauzelor, deci 
abia spre sfârşitul dimineţii, după o oră şi jumătate de 
cusut, sub indicaţiile unei surori, Lyra avu ocazia să 
vorbească cu Roger. Dar trebuia să pară natural; asta era 
partea cea mai grea. Toţi copiii erau cam de aceeaşi vârstă, 
şi era tocmai aceea la care băieţii vorbesc cu băieţi iar 
fetele cu fete, fiecare făcându-şi un ţel declarat din a ocoli 
pe cât se poate sexul opus. 


Se ivi ocazia din nou, la cantină, când copiii se 
adunară la gustare: un pahar de lapte cu biscuiţi. Lyra îl 
trimise pe Pantalaimon, sub formă de muscă, să vorbească 
cu Salcilia pe peretele de lângă masa lor, în timp ce ea şi 
Roger stăteau tăcuţi în mijlocul grupurilor lor separate. Era 
dificil să vorbeşti când atenţia daimonului tău e concentrată 
în altă parte, aşa că Lyra se prefăcu prost dispusă şi adoptă 
o atitudine revoltată în timp ce îşi sorbea laptele împreună 
cu celelalte fete. Jumătate din gândurile ei erau cufundate 
în zumzăitul aproape imperceptibil al discuţiilor dintre cei 
doi daimoni, şi nu asculta mai deloc discuţia fetelor, dar la 
un moment dat auzi o altă fetiţă, cu un păr blond, 
strălucitor, spunând un nume care o făcu să tresară şi să-şi 
îndrepte spatele. 

Era numele lui Tony Makarios. Cum atenţia Lyrei sări 
înspre acest fapt, Pantalaimon trebui să îşi mai domolească 
verva cu care îi şoptea la ureche daimonului lui Roger, şi 
ambii copii ascultară cu atenţie ce spunea fetiţa. 

— Ba nu, eu ştiu de ce l-au luat, spuse ea, pe măsură 
ce capetele copiilor se adunau în jurul ei. Pentru că 
daimonul lui nu se mai schimba. Au crezut că e mai bătrân 
decât pare, sau cam aşa ceva, şi nici el nu era copil mic. 
Dar, zău, daimonul lui chiar nu se schimba prea des pentru 
că nici Tony nu prea gândea. Eu am văzut-o că se schimba. 
Se numea Ratter... 

— De ce-i interesează atât de mult daimonii? spuse 
Lyra. 

— Nimeni nu ştie, zise fetiţa blondă. 

— Eu ştiu, spuse un băieţel care ascultase tot. Ştii ce 
fac? Îţi omoară daimonul şi pe urmă se uită să vadă dacă 
mori. 

— Păi atunci de ce repetă acelaşi lucru mereu şi 
mereu, cu fiecare copil? întrebă cineva. 

— N-ar fi nevoie s-o facă decât o singură dată, nu? 

— Eu ştiu ce fac, spuse prima fetiţă. 

Atenţia tuturor era deja concentrată asupra ei. Dar 
pentru că nu voiau ca personalul să descopere despre ce 
vorbeau trebuiră să adopte o atitudine dezinteresată, pe 


jumătate neglijentă, dar ascultau cu inima la gât. 

— Cum? spuse cineva. 

— Fin'că eram cu el când au venit să-l ia. Eram în 
debara, spuse ea. 

Se îmbujorase toată. Dacă se aşteptase să audă 
glume şi răutăţi, acestea nu veniră. Toţi copiii ascultau 
cuminţi şi niciunul nu zâmbi măcar. 

Fetiţa continuă: 

— Stăteam cuminţi şi pe urmă a venit sora aia cu 
vocea blândă. Şi vine sora şi zice, haide, vino, Tony, ştiu că 
eşti acolo, hai afară, n-o să-ţi facem niciun rău... şi el zice, 
ce-o să-mi faceţi? Şi ea zice te adormim şi pe urmă o să-ți 
facem o mică operaţie şi apoi ai să te trezeşti şi n-o să mai 
ai nimic. Dar Tony n-a crezut-o. Îi zice... 

— Găuri! spuse cineva. Îţi fac găuri în cap, ca tătarii! 
Pun pariu!, spuse cineva. 

— Taci din gură! Ce a mai spus sora? interveni 
altcineva. 

Deja în jur de doisprezece sau chiar mai mulţi copii 
erau adunaţi în jurul mesei ei iar daimonii, tot atât de 
nerăbdători ca şi copiii se întindeau şi ciuleau urechile, să 
audă tot. 

Fetiţa blondă continuă: 

— Tony voia să ştie ce-o să-i facă lui Ratter, 
înţelegeţi? Şi sora zice, că o să adoarmă şi ea, la fel ca şi 
tine. Şi Tony zice: o s-o omorâţi, nu? Ştiu io. Şi noi ştim ce 
să-ntâmplă... şi sora zice: nu, bineînţeles că nu. E doar o 
mică operaţie. Ca un fel de tăietură. Nici măcar nu te doare, 
dar mai întâi te adormim, ca să fim siguri că nu simţi nimic. 

În toată cantina se făcuse linişte. Sora care îi 
supraveghea plecase pentru moment iar ghişeul de la 
bucătărie era închis, aşa că nimeni nu putea auzi de acolo. 

— Ce fel de tăietură? întrebă un băiat cu vocea 
pierită, mort de frică. 

— A zis doar atâta: e ceva care te face să fii mai 
matur. Şi a zis că toată lumea trebuie să o facă, că d'aia 
daimonii oamenilor mari nu se schimbă cum fac ai noştri. 
Aşa că trebuie să facă tăietura asta ca să-i facă să stea într- 


o formă pentru totdeauna şi-aşa ajungi să creşti mare. 

— Dar... 

— Asta înseamnă? 

— Ce, că, toţi oamenii mari au făcut tăietura asta? 

— Dar? 

Deodată toate vocile amuţiră ca şi cum ar fi fost ele 
însele tăiate şi toţi ochii se îndreptară spre uşă. Sora Clara 
stătea în prag placidă, domoală şi prozaică iar alături de ea 
era un bărbat într-un halat alb, pe care Lyra nu-l mai 
văzuse până atunci. 

— Bridget Meginn, spuse el. 

Fetiţa blondă se ridică tremurând. Daimonul ei 
veveriţă i se strânse la piept. 

— Da, domnule? spuse ea, cu o voce abia auzită. 

— Termină-ţi băutura şi vino cu sora Clara, spuse el. 
lar restul, hai, fugiţi la orele voastre. 

Ascultători, copiii îşi lăsară cănile pe căruciorul de 
inox, părăsind locul în linişte. Niciunul nu se uită la Bridget 
Meginn cu excepţia Lyrei, care văzu faţa micuţei blonde: 
era lividă. 

Restul dimineţii respective se scurse cu lecţii şi 
exerciţii. La Staţie era şi o mică sală de gimnastică, pentru 
că era greu să faci exerciţii afară, în timpul lungii nopţi 
polare, şi fiecare grup de copii se jucau pe rând, în sală, sub 
supravegherea atentă a unei surori. Trebuiau să formeze 
echipe şi să arunce mingea. La început Lyra, care în viaţa ei 
nu mai jucase aşa ceva, se simţi un pic pierdută pentru că 
nu ştia ce să facă. Dar avea o constituţie atletică, era 
rapidă şi un caracter de lider înnăscut aşa că, în scurt timp, 
descoperi că îi place chiar destul de mult. Strigătele 
copiilor, ţipetele şi huiduielile daimonilor umpleau sala şi, 
destul de repede, făcură să dispară gândurile înfricoşătoare 
şi rele, ceea ce, bineînţeles, era exact lucrul pe care trebuia 
să-l facă exerciţiul. 


La prânz, când copiii stăteau din nou la coadă în 
cantină, Lyra îl simţi pe Pantalaimon cum scoate un mic 


chiuit în semn de recunoaştere, şi se întoarse; chiar în 
spatele ei era Billy Costa. 

— Roger mi-a spus că eşti aicea; bâigui el. 

— O să vină fratele tău şi cu John Faa şi cu tabăra 
întreagă de gitani. O să vină să te ia acasă. 

Aproape că scoase un strigăt de bucurie, dar îl 
înăbuşi cu un tuşit. 

— Şi tre’ să-mi zici Lizzie, îi spuse Lyra, niciodată 
Lyra, ai auzit? Şi tre’ neapărat să-mi spui tot ce ştii, clar? 

Se aşezară la aceeaşi masă cu Roger şi Billy. Era mai 
uşor în timpul prânzului, când copiii stăteau mai mult la 
masă şi la coadă iar ghişeul de la bucătărie era tot timpul 
aglomerat. În zgomotul cuţitelor, furculiţelor şi farfuriilor, 
Billy şi Roger îi spuseră amândoi tot ce ştiau. Billy auzise de 
la o soră că toţi copiii care făcuseră operaţia erau duşi în 
nişte cămine, undeva mai spre sud, ceea ce explica într-un 
fel cum ajunsese Tony Makarios să bântuie prin sălbăticie. 
Dar Roger avea să-i spună ceva şi mai interesant. 

— Am găsit o ascunzătoare, spuse el. 

— Ce? Unde? 

— Vezi tabloul ăla...? Se referea la fotograma cea 
mare cu plaja tropicală. Dacă te uiţi în colţul din dreapta de 
sus, vezi placa aia de tavan? 

Tavanul era făcut din plăci dreptunghiulare, 
asamblate pe o structură din rame de oţel, iar colţul plăcii 
de deasupra fotogramei era uşor ridicat. 

— Am văzut-o, spuse Roger, şi m-am gândit că poate 
şi altele sunt ca asta aşa că am încercat să le mişc şi se 
ridică toate. Se ridică uite-aşa, dacă tragi de ele. lo şi cu 
băiatu' ăsta, am încercat odată-ntr-o noapte, din dormitoru' 
nostru, înainte să-l ia. E loc acolo şi poţi să te bagi şi să te 
târăşti... 

— Cât de departe poţi să te târăşti prin tavan? 

— Habar n-am. Noi ne-am dus doar niţel. Am zis că, la 
nevoie, putem să ne-ascundem acolo, da' cred c-o să ne 
găsească. 

Lyra vedea locul nu ca pe o ascunzătoare, ci ca pe o 
autostradă. Era cel mai bun lucru pe care-l auzise de când 


ajunsese în locul acela. Dar nu putură vorbi mai mult pentru 
că un doctor ciocăni în masă cu o lingură şi începu să 
vorbească. 

— Copii, ascultați, spuse el. Ascultaţi cu atenţie. Din 
când în când trebuie să facem câte un exerciţiu de simulare 
a unui incendiu. Este foarte important ca toţi să fim 
îmbrăcaţi cum trebuie şi să putem ieşi afară fără să intrăm 
în panică. Aşa că, în după-amiaza aceasta, vom avea 
alarmă falsă. Când sună alarma trebuie să încetaţi orice 
activitate şi să faceţi ce spune cel mai apropiat adult de 
lângă voi. Să fiţi foarte atenţi unde vă duc. Acela este locul 
în care trebuie să ajungeţi în cazul unui incendiu adevărat. 

Ei bine, gândi Lyra, asta-i o idee bună. 

În prima parte a după-amiezii, Lyra şi patru alte fetiţe 
merseră să li se facă testul pentru Praf. Doctorii nu spuneau 
că asta făceau, dar era foarte uşor de ghicit. Erau duse una 
câte una într-un laborator, şi, bineînţeles, s-au speriat 
foarte tare; ce oribil ar fi, se gândea Lyra, dacă ar muri fără 
să le dea o lovitură! Dar se pare că nu aveau încă de gând 
să-i facă operaţia. 

— Vrem să facem nişte măsurători, explică doctorul. 

Era greu să vezi diferenţele dintre aceşti oameni: toţi 
arătau la fel în halatele lor albe, cu mapele şi pixurile în 
mână, iar femeile semănau şi ele foarte mult una cu alta, 
cu uniformele şi atitudinea lor placidă şi moartă, care le 
făcea să pară toate surori de sânge. 

— Eu am fost măsurată ieri, spuse Lyra. 

— Aa, astăzi facem alt fel de măsurători. Suie-te pe 
placa aceea de metal, te rog, ah, dă-ţi jos pantofii, mai 
întâi. Bine, ţine-ţi daimonul în braţe, dacă vrei. Capul sus, 
privirea înainte, aşa, uită-te fix la luminiţa verde, aşa... 
bravo, gata! 

Fulgeră o lumină puternică. Doctorul o făcu să se 
întoarcă şi la stânga şi la dreapta, să se uite în diferite 
puncte şi de fiecare dată se auzea un clic şi fulgera o 
lumină puternică. 

— Buun. Aşa, acum vino la aparatul acesta şi pune 
mânuţa în tubul acela, aşa, încet. Nu-ţi face nimic, hai, nu-ți 


fie frică, îţi promit eu, că nu-ţi face nimic. Aşa, îndreaptă 
degetuţele. Gata, aşa, asta e. 

— Dar ce măsuraţi? întrebă ea. Praful? 

— Cine ţi-a spus despre Praf? 

— O fetiţă, nu ştiu cum o cheamă. Zicea că avem Praf 
peste tot, dar eu nu sunt prăfuită, am făcut duş aseară. 

— A, este alt fel de praf. Nu îl poţi vedea cu ochiul 
liber. Este un praf special. Acum strânge pumnul - bravo. 
Aşa, acum, dacă pipăi bine acolo, înăuntru, o să dai de ceva 
ca un mâner, da? L-ai găsit? Bun, acum apucă-l în mână, 
aşa, ce fetiţă cuminte. Acum poţi să îţi pui mânuţa cealaltă 
aşa, să o laşi uşor pe globul acela de alamă. Bine, aşa. 
Acum o să simţi ceva ca o furnicătură mică, nu-ţi face 
nimic, e doar puţin curent anbaric... 

Pantalaimon, în forma lui cea mai încordată şi 
precaută, de pisică sălbatică, făcea ture pe lângă aparat, cu 
ochii plini de suspiciune, oprindu-se mereu să se frece de 
picioarele Lyrei. 

Era deja sigură că nu aveau să îi facă operaţia încă, 
şi, de asemenea, era sigură că deghizarea ei ca Lizzie 
Brooks era foarte bună, aşa că riscă o întrebare. 

— De ce le tăiaţi daimonii copiilor? 

— Ce? Cine ţi-a vorbit despre treaba aceasta? 

— Fetiţa asta, nu ştiu cum o cheamă. A zis că le tăiaţi 
daimonii. 

— Prostii... 

Era totuşi agitat. Ea continuă: 

— Pentru că îi luaţi unul câte unul şi nu se mai întorc 
niciodată. Şi unii cred că-i omorâţi şi alţii spun altceva, şi 
fetiţa asta mi-a spus că le tăiaţi... 

— Nu este adevărat deloc. Atunci când luăm copii o 
facem pentru că este timpul ca ei să meargă în altă parte. 
Cresc mari. Mi-e teamă că prietena ta se ambalează prea 
tare. Nimic din toate astea! Nici măcar să nu te gândeşti la 
aşa ceva! Cine este prietena ta? 

— Eu am venit abia ieri. Nu ştiu cum îl cheamă pe 
niciun copil. 

— Cum arată? 


— Am uitat. Cred că avea părul aşa, castaniu... sau 
şaten, parcă... habar n-am. g 

Doctorul se duse să vorbească încet cu sora. In timp 
ce cei doi stăteau de vorbă Lyra le urmări daimonii. 
Daimonul surorii era o pasăre frumoasă şi era la fel de lipsit 
de viaţă şi curiozitate ca şi câinele surorii Clara, iar al 
doctorului era o molie mare şi greoaie. Niciunul nu făcu o 
mişcare. Erau treji pentru că ochii păsării străluceau iar 
antenele moliei se unduiau larg, dar nu erau animati în 
niciun fel, aşa cum se aşteptase să-i vadă Lyra. Poate că, 
de fapt, chiar nu îi interesa să afle nimic. 

Imediat doctorul se întoarse şi continuă examenul, 
cântărind-o pe Lyra separat şi pe Pantalaimon separat, 
uitându-se la ea din spatele unui ecran special, măsurându- 
i bătăile inimii, punând-o să stea nemişcată sub un fel de 
cioc care şuieră şi scoase un fel de aer rece. 

În mijlocul unuia dintre teste, începu să sune o 
sonerie şi nu se mai opri. 

— Alarma de incendiu, oftă doctorul. Foarte bine 
Lizzie, acum urmeaz-o pe sora Betty. 

— Dar toate hainele lor groase sunt în incinta cu 
dormitoarele, domnule doctor. Nu poate ieşi afară aşa. 
Credeţi că ar fi bine să mergem acolo mai întâi? 

Era agasat că îi fuseseră întrerupte experimentele şi 
pocni din degete cu iritare. 

— Presupun că acesta este exact tipul de lucru pe 
care practica aceasta este menită să o arate, spuse el. Ce 
porcărie. 

— Când am venit ieri, îi sări Lyra în ajutor, sora Clara 
mi-a pus celelalte haine într-un dulap acolo, în prima 
cameră în care m-a examinat. Cea de alături. Aş putea să le 
port pe acelea. 

— Bună idee! spuse sora. Repede atunci. 

Cu un sentiment de bucurie nemaipomenită, Lyra 
merse într-un suflet după soră şi îşi recuperă blănurile, 
pantalonii şi cizmele ei adevărate şi le trase repede pe ea, 
în timp ce sora se înfofolea în mătase de cărbune. 

Apoi se grăbiră afară. În curtea cea mare din faţa 


grupului principal de clădiri erau în jur de o sută de 
persoane, adulţi şi copii la un loc, care se agitau de colo- 
colo unii bucuroşi, alţii iritaţi, mulţi dintre ei doar uimiţi. 

— Vezi? spunea un adult. Merită să facem asta din 
când în când, măcar pentru a ne da seama ce haos s-ar 
crea dacă ar fi un incendiu adevărat. 

Cineva sufla de zor într-un fluier şi îşi flutura braţele 
dar nimeni nu-i dădea prea mare atenţie. Lyra îl văzu pe 
Roger şi îi făcu semn. Roger îl trase de braţ pe Billy Costa şi 
foarte repede toţi trei erau împreună în mijlocul unei 
harababuri de copii care alergau în toate părţile şi ţipau cât 
îi ţinea gura. 

— Nimeni n-o să bage de seamă dacă ne uităm şi noi, 
spuse Lyra. O să le ia o mie de ani să îi numere pe toţi aşa 
că putem să spunem că am mers după cineva şi că ne-am 
pierdut. Aşteptară până când adulţii se uitau în alte părţi şi 
apoi Lyra luă o mână de zăpadă de jos, o bătători repede 
într-un bulgăre dezlânat şi sfărâmicios şi îl zvârli la 
întâmplare în mulţime. Peste o secundă toţi copiii făceau 
acelaşi lucru iar văzduhul se umplu de zăpadă zburătoare. 
Hohotele de râs şi ţipetele acopereau complet strigătele 
adulţilor care încercau zadarnic să menţină controlul. In 
secunda următoare, cei trei copii erau după colţ şi ieşiseră 
din conul de vedere al adulţilor. 

Zăpada era atât de groasă încât nu se puteau mişca 
decât foarte greoi dar ce mai conta! Nu-i urmărea nimeni. 

Larma din spatele lor era la fel de puternică dar se 
auzea mai de la distanţă. Fără doar şi poate, copiii se 
bucurau din plin de libertatea pe care o aveau iar Lyra 
spera s-o ţină tot aşa cât mai mult timp. Merse pe lângă 
marginea clădirii pătrate, căutând o fereastră. Acoperişul 
era la doar doi metri şi ceva distanţă de pământ şi, spre 
deosebire de celelalte clădiri, aceasta nu avea niciun tunel 
acoperit care să facă legătura cu restul Staţiei. 

Nu era nicio fereastră dar era o uşă. Deasupra uşii 
era o placă pe care scria cu roşu: INTRAREA STRICT 
INTERZISA. 

Lyra puse mâna pe clanţă să o încerce, dar înainte de 


a apăsa, Roger spuse: 

— Uite! O pasăre! Sau... 

Acel sau al lui era o exclamaţie de îndoială, pentru că 
acea creatură care cobora în viteză din cerul negru nu era 
deloc o pasăre: era cineva pe care Lyra îl mai văzuse 
înainte. 

— Daimonul vrăjitoarei! 

Gâscanul bătu din aripile largi ridicând un nor de 
zăpadă, când ateriză. 

— Salutări, Lyra, spuse el. Te-am urmat aici, deşi nu 
m-ai văzut. Te-am aşteptat să ieşi afară. Ce se întâmplă? 

li spuse repede. 

— Unde sunt gitanii? întrebă ea. John Faa e bine? S- 
au bătut cu samoyezii? 

— Aproape toţi sunt bine. John Faa este rănit, dar nu 
grav. Oamenii care te-au luat erau vânători şi mercenari, 
care de obicei atacă grupurile de călători şi fiind singuri, pot 
călători mai repede decât un grup mare. Gitanii sunt încă la 
o zi distanţă. 

Cei doi băieţi se uitau cu teamă la gâscanul-daimon şi 
la atitudinea familiară a Lyrei faţă de el, pentru că, 
bineînţeles, nu văzuseră niciodată un daimon fără omul lui 
până acum iar despre vrăjitoare nu ştiau mai nimic. 

Lyra le spuse: 

— Uite, mai bine vă duceţi să staţi de şase, aţi 
înţeles? Billy, tu du-te în partea aia iar tu, Roger, păzeşte 
drumul pe care am venit. N-avem mult timp la dispoziţie. 

Se duseră repede să facă aşa cum le spusese iar Lyra 
se întoarse din nou la uşă. 

— De ce încerci să intri acolo? întrebă gâscanul- 
daimon. 

— Pentru ceea ce fac ei aici. Le taie - îşi cobori vocea 
- le taie copiilor daimonii. Şi cred că o fac aici, în clădirea 
asta. Sau, cel puţin, ştiu eu că ceva se întâmplă aici, şi 
voiam să mă uit. Dar e încuiată... 

— Eu pot să o deschid, spuse gâscanul şi bătu o dată 
sau de două ori din aripi aruncând zăpada pe uşă. Lyra auzi 
cum se întoarce ceva în încuietoare. 


— Intră cu grijă, spuse daimonul. 

Lyra trase uşa prin zăpadă, o deschise mai mult şi 
intră. Gâscanul-daimon veni cu ea. Pantalaimon era agitat 
şi se fâţâia dar nu voia ca daimonul vrăjitoarei să vadă cât 
de teamă îi era aşa că trebui să zboare la pieptul Lyrei şi 
să-şi găsească adăpost în blănurile ei. 

Imediat ce li se obişnuiră ochii cu lumina, Lyra văzu 
de ce. 

Intr-un şir de cutii de sticlă puse pe rafturi, de-a 
lungul pereţilor, erau toţi daimonii copiilor despicaţi: forme 
fantomatice de pisici, sau păsări sau şobolani sau alte 
creaturi, toţi dezorientaţi, înfricoşaţi şi străvezii ca fumul. 

Daimonul vrăjitoarei săsâi plin de mânie, iar Lyra îl 
strânse tare pe Pantalaimon la piept şi spuse: 

— Nu te uita! Nu te uita! 

— Unde sunt copiii acestor daimoni? spuse gâscanul- 
daimon zguduindu-se de furie. 

Lyra îi explică înfricoşată despre întâlnirea pe care o 
avusese cu Tony Makarios, şi se uită peste umăr la bietele 
fiinţe întemniţate, care se întindeau şi se împingeau cu 
feţele lor palide în pereţii de sticlă. Lyra distinse vaietele lor 
istovite, pline de durere şi nefericire. În lumina palidă a 
unui bec anbaric slab văzu că în faţa fiecărei cutii era o 
plăcuţă cu un nume, şi da, într-adevăr, era şi o cutie goală 
cu numele 7ony Makarios. Mai erau încă patru sau cinci 
cutii goale printre celelalte, fiecare cu nume. 

— Vreau să le dau drumul amărâţilor ăştia, sărmanele 
fiinţe! spuse ea cu înverşunare. O să sparg toate cutiile 
astea de sticlă şi o să-i las să iasă afară. 

Şi se uită în jur după ceva cu care să o facă, dar locul 
era pustiu. 

Gâscanul-daimon spuse: 

— Aşteaptă. 

Era daimon de vrăjitoare, era mult mai în vârstă 
decât ea şi mult mai puternic. Aşa că fu nevoită să îl 
asculte. 

— Trebuie să îi facem pe oamenii ăştia să creadă că 
cineva a uitat să închidă cuştile şi să încuie uşa, explică el. 


Dacă vor vedea cutiile sparte şi urme în zăpadă cât de mult 
crezi că va dura până te vor găsi? Şi trebuie să rezişti până 
ajung gitanii. Acum fă exact aşa cum îţi spun eu: ia o mână 
de zăpadă şi atunci când îţi spun eu, suflă câte puţină peste 
fiecare cuşcă. 

Lyra fugi afară. Roger şi Billy stăteau încă de pază. 
Ţipetele, râsetele şi chiuielile copiilor se auzeau în 
continuare, pentru că, în fond nu trecuseră decât două sau 
trei minute. 

Înşfacă cu ambele mâini făcute căuş câtă zăpadă 
putu şi apoi intră din nou în clădire pentru a face cum 
spusese gâscanul. Cum sufla câte puţină zăpadă pe fiecare 
cuşcă, gâscă scotea un gâlgâit din gât şi uşa se deschidea. 

După ce le-a descuiat pe toate, scoase capacul celei 
dintâi iar vrabia palidă ieşi din cuşcă dar, în loc să îşi ia 
zborul, căzu la pământ. Gâăscanul se aplecă încet şi o 
întoarse delicat cu ciocul, iar vrăbiuţa se făcu şoarece şi 
încercă să meargă dar se împleticea şi era total bulversat. 
Pantalaimon sări de la pieptul Lyrei şi se duse să o 
mângâie. 

Lyra lucră repede şi în câteva minute toţi daimonii 
erau liberi. Unii încercau să vorbească şi se adunau la 
picioarele ei sau chiar încercau să o tragă de pantaloni, deşi 
tabu-ul îi făcea să se tragă înapoi. Şi putea spune de ce, 
sărmanele fiinţe, pentru că le era dor de căldura solidă a 
corpurilor oamenilor lor; la fel cum ar fi făcut şi 
Pantalaimon, tânjeau să se poată strânge la pieptul cuiva. 

— Acum, repede, spuse gâscanul. Lyra trebuie să fugi 
înapoi să te amesteci cu ceilalţi copii. Fii curajoasă, copilă. 
Gitanii vin cât de repede pot. Eu trebuie să îi ajut pe 
sărmanii daimoni să îşi găsească oamenii lor... Se apropie 
şi spuse încet: 

— Dar nu vor mai fi niciodată ca unul singur. Sunt 
separați pe viaţă. Acesta este cel mai crud lucru pe care l- 
am văzut vreodată... Lasă urmele pe care le-ai făcut, le 
acopăr eu. Grăbeşte-te acum... 

— Oh, te rog, înainte de a pleca! Vrăjitoarele... Ele 
zboară, nu-i aşa? Nu visam când le-am văzut zburând 


noaptea trecută... 

— Da copilă, de ce? 

— Pot să tragă un balon? 

— Fără îndoială, dar... 

— Vine şi Serafina Pekkala? 

— Nu este timp să explicăm politica naţiilor de 
vrăjitoare. Aici sunt implicate mari puteri, iar Serafina 
Pekkala trebuie să apere interesele clanului ei. Dar s-ar 
putea ca ceea ce se întâmplă aici să fie o mică parte din 
întregul care se întâmplă în celelalte părţi. Lyra, trebuie să 
te duci înăuntru. Hai fugi, fugi! 

Lyra fugi iar Roger, care urmărise cu ochii căscaţi 
cum palizii daimoni rătăceau afară din clădire, înotă 
disperat până la ea prin zăpada mare. 

— E... ăăă - e ca în cripta de la Jordan, - ăştia-s 
daimoni! 

— Da, şşşt. Nu-i spune lui Billy. Nu mai spune la 
nimeni. Hai înapoi. 

În spatele lor, gâscanul bătea cu putere din aripi 
aruncând zăpadă peste urmele pe care le făcuseră copiii, 
înconjurat de daimonii pierduţi care se adunau sau se 
îndepărtau cu mici sunete lugubre de dor şi suferinţă. Când 
urmele fură acoperite, gâscanul se întoarse pentru a-i 
aduna pe daimoni la un loc. Vorbi şi unul câte unul se 
schimbară, deşi puteai vedea ce efort mare făceau. Reuşiră 
până la urmă să devină cu toţii păsări şi, ca nişte pui care 
abia atunci învățau să zboare, urmară daimonul vrăjitoarei, 
zbătându-se, căzând şi fugind prin zăpadă după el şi în 
final, cu mare dificultate, ridicându-se în zbor. Se ridicară 
într-o linie frântă, imagini palide şi cadaverice pe fondul 
negru al cerului câştigând înălţime încet, încet, deşi unii 
erau atât de slăbiţi încât zborul le era haotic iar alţii 
renunţaseră să mai lupte şi se zbăteau în jos, dar marele 
gâscan gri îi încercuia şi îi împingea înapoi în rând, 
mânându-i de la spate sau conducându-i până când se 
pierdură în întunericul adânc. 

Roger o trăgea de mânecă. 

— Repede spunea el, sunt aproape gata. 


Înaintară poticnindu-se ca să-l ajungă pe Billy, care le 
făcea disperat semn cu mâna din colţul celălalt al clădirii. 
Copiii obosiseră sau adulţii reuşiseră să recâştige ceva 
autoritate, pentru că acum păreau să se alinieze oarecum 
la uşa principală, dar cu multe îmbrâncituri şi ghionturi. 
Lyra şi ceilalţi doi se strecurară de după colţ şi se 
amestecară printre ei, însă înainte de asta, Lyra spuse: 

— Răspândiţi vorba printre toţi copiii, trebuie să fie 
gata să evadeze. Trebuie să afle unde ţin hainele de ieşit 
afară şi să fie gata să le ia imediat ce le dăm semnalul. Și 
trebuie să-l păstreze ca pe un secret de moarte, înţelegi? 

Billy dădu din cap iar Roger spuse: 

— Care-i semnalul? 

— Alarma de incendiu, spuse Lyra. Când vine timpul, 
o s-o declanşez. 

Aşteptară să fie numărați. Dacă cineva din Comitetul 
de Oblaţii ar fi avut cât de puţină experienţă de lucru într-o 
şcoală, atunci ar fi rezolvat această situaţie mult mai bine. 
Neavând un anume adult desemnat la care să se ducă, 
fiecare copil trebuia să fie bifat pe o listă şi, bineînţeles, nu 
erau în ordine alfabetică. În plus, niciunul dintre adulţi nu 
ştia cum să facă ordine între copii şi să menţină controlul. 
Aşa că acum domnea o mare confuzie chiar dacă niciun 
copil nu mai alerga şi nu mai ţipa. 

Lyra urmărea şi înregistra tot. Nu erau deloc buni la 
asta. Aveau multe lacune, oamenii ăştia, bombăneau când 
auzeau de exerciţii în caz de incendiu, nu ştiau unde 
trebuie ţinute hainele pentru ieşit afară, nu reuşeau să îi 
facă pe copii să stea într-un şir ordonat, iar neglijenţa asta 
a lor putea fi folosită în avantajul ei. 

Aproape că terminaseră când apăru un nou obiect 
care să le distragă atenţia dar care, din punctul de vedere 
al Lyrei, era cel mai rău posibil. 

Auzi sunetul în momentul în care îl auzi toată lumea. 
Capetele începură să se întoarcă şi să scruteze cerul 
căutând forma zepelinului al cărui motor cu gaz se auzea 
clar în aerul îngheţat. 

Singurul noroc era că venea din direcţia opusă celei 


în care zburaseră daimonii. Dar aceasta era singura 
uşurare. Foarte curând zepelinul începu să se zărească şi 
un freamăt străbătu mulţimea. Forma sa alungită şi netedă 
pluti peste bulevardul de lumini, iar reflectoarele lui te 
orbeau din cabina de sub corpul principal. 

Pilotul reduse viteza şi începu activitatea complexă 
de ajustare a înălţimii. Lyra realiză la ce folosea pilonul 
solid de metal: bineînţeles, era un stâlp de acostare. În 
vreme ce adulţii încercau să-i împingă pe copii cât mai 
repede înăuntru, aceştia toţi privind înapoi şi arătând cu 
degetul spre zepelin, echipajul ridică scările şi se pregăti să 
lege cablurile de acostare. Motoarele făceau un zgomot 
infernal iar zăpada se ridica în vârtejuri în timp ce feţele 
pasagerilor începură să se vadă la ferestrele cabinelor. 

Lyra se uită: nu era nicio îndoială. Pantalaimon se 
împinse în ea, se făcu pisică sălbatică şi sâsâi cu ură pentru 
că cea care se uita curioasă în jos era frumoasa doamnă 
Coulter cu maimuţoiul ei auriu în braţe. 


Ghilotina de argint 


Lyra îşi ascunse faţa imediat sub gluga mare de 
blană şi încercă să se piardă cât mai repede în îmbulzeala 
care se formase la uşă. Va avea destul timp mai târziu să 
se gândească ce să spună când vor fi faţă în faţă: mai întâi 
avea de rezolvat o altă problemă - cum să îşi ascundă 
blănurile într-un loc de unde putea să le ia fără să ceară 
vreo permisiune. 

Dar din fericire, înăuntru domnea o aşa de mare 
dezordine, cu adulţii încercând să domolească hărmălaia şi 
să-i împingă repede pe copii înăuntru pentru a lăsa loc de 
trecere pentru pasagerii din zepelin, încât nimeni nu era 
foarte atent la ce făceau copiii. Lyra îşi scoase repede 
hanoracul, pantalonii şi cizmele, le legă într-o bocceluţă cât 
mai strânsă şi îşi făcu loc printre copii, grăbindu-se spre 
dormitor. 

Foarte repede, trase un dulăpior spre colţ, se sui pe el 
şi împinse tavanul. Placa se ridică, aşa cum spusese Roger, 
iar ea aruncă îmbrăcămintea şi cizmele în spaţiul de acolo. 
După ce se mai gândi un moment, luă alethiometrul din 
pungă şi îl ascunse în cel mai adânc buzunar al hanoracului, 
după care îl aruncă şi pe acesta înăuntru. 

Sări jos, împinse dulăpiorul înapoi şi îi şopti lui 
Pantalaimon: 

— Trebuie să ne prefacem că suntem proşti până 
când ea o să ne vadă şi apoi să spunem că am fost răpiți. Și 
nimic despre gitani sau, mai ales, despre lorek Byrnison. 

Pentru că acum Lyra îşi dădea seama că toată frica 
din sufletul şi mintea ei era atrasă de doamna Coulter aşa 
cum acul unei busole este atras de Nord. Tuturor celorlalte 
lucruri pe care le văzuse, chiar şi cruzimii hidoase a 
interciziei, le putea face faţă; era destul de puternică. Dar 
gândul la faţa aceea dulce şi vocea blândă, imaginea 
maimuţei aurii jucăuşe era de-ajuns să îi întoarcă stomacul 


pe dos şi să îi taie picioarele. 

Dar vin gitanii. Gândeşte-te la asta. Gândeşte-te la 
lorek Byrnison. Şi nu te da de gol, îşi spuse ea şi o luă 
înapoi spre cantina dinspre care venea foarte mult zgomot. 

Copiii se aşezau la coadă pentru a primi câte o 
băutură caldă, unii dintre ei încă îmbrăcaţi cu hanoracele 
din mătase de cărbune. Toate discuţiile se învârteau în jurul 
zepelinului şi pasagerului acestuia. 

— Ea era - cu daimonul ei, maimuţoiul... 

— Tot ea te-a luat şi pe tine? 

— Mi-a zis c-o să-i scrie lu’ mami şi lu’ tati şi sunt 
sigur că n-a scris nimic... 

— Nu ne-a spus niciodată despre copiii omorâţi. N-a 
spus niciodată nimica. 

— Maimoţoiu' ăla, e ce/ mai rău -a prins-o pe Rarossa 
mea şi aproape că a omorât-o - am simţit toată slăbiciunea 
şi răul ăla... 

Erau cu toţii la fel de speriaţi ca şi Lyra. O găsi pe 
Annie şi pe ceilalţi şi se aşeză. 

— Fiţi atente, spuse ea, sunteţi în stare să ţineţi un 
secret? 

— Da! 

Cele trei fetiţe se întoarseră spre ea îmbujorate, 
aşteptând emoţionate. 

— Am un plan ca să evadăm, spuse Lyra încet. Vin 
nişte oameni să ne ia de aici, aţi înţeles, şi o să fie aici cam 
într-o zi. Sau poate chiar mai devreme. Ce tre' să facem noi 
e să fim gata imediat ce se dă semnalul şi să ne luăm 
hainele groase imediat şi să fugim afară. Fără să pierdeţi 
timpul niciun pic. Trebuie doar să fugiţi. Numai că dacă nu 
vă luaţi hanoracele şi cizmele şi tot ce trebuie pe voi, o să 
muriţi de frig. 

— Ce semnal? întrebă Annie. 

— Alarma de incendiu, ca în după-masa asta. E 
organizat totul. Toţi copiii tre' să ştie şi niciun adult. Şi în 
niciun caz, ea. 

Ochii le străluceau de speranţă şi emoție. lar mesajul 
era dat mai departe, de la unul la altul, în toată cantina. 


Lyra îşi dădea seama că atmosfera se schimbase. Afară 
copiii fuseseră energici şi dornici să se joace; apoi, când au 
văzut-o pe doamna Coulter, păreau să fi fost cuprinşi de o 
frică isterică, dar acum se părea că starea lor căpătase un 
sens şi păreau stăpâni pe sine şi calmi. Lyra se minună ce 
efect puternic putea să aibă speranţa. 

Urmări cu atenţie prin uşa întredeschisă ce se 
întâmpla afară, dar cu ochii în patru, gata să se pitească 
oricând, pentru că se auzeau venind voci de adulţi, şi apoi 
chiar doamna Coulter în persoană îşi făcu apariţia pentru 
câteva secunde uitându-se înăuntru şi zâmbind la copiii 
fericiţi care îşi beau laptele cald şi îşi mâncau prăjiturică, 
care stăteau la căldurică şi erau atât de bine hrăniţi. Un fior 
trecu aproape instantaneu prin toată cantina: toţi copiii 
încremeniră şi se uitară la ea. 

Doamna Coulter zâmbi şi trecu mai departe fără 
niciun cuvânt. Încet, încet, gălăgia se înteţi din nou. 

Lyra spuse: 

— Unde se duc să vorbească? 

— Probabil că în sala de conferinţe, spuse Annie. Ne- 
au dus şi pe noi acolo, o dată, adăugă ea, referindu-se la ea 
şi la daimonul ei. Erau acolo aproape douăzeci de oameni 
mari şi unul dintre ei ţinea o prelegere şi eu a trebuit să 
stau acolo şi să fac ce îmi spunea, adică să văd cât de mult 
putea Kyrillion să se îndepărteze de mine şi pe urmă m-au 
hipnotizat şi mi-au făcut alte lucruri... Este o cameră mare 
cu multe scaune şi mese şi un podium. Este în spatele 
biroului de la intrare. Hm, sunt sigură că ei o să pretindă că 
exerciţiul de incendiu s-a desfăşurat cum trebuie. Sunt 
sigură că le e frică de ea, la fel cum ne e şi nouă... 

Tot restul zilei, Lyra stătu cu celelalte fete urmărind 
totul cu atenţie, vorbind puţin, încercând să nu iasă în 
evidenţă. A trebuit să facă exerciţii, să coasă, apoi a venit 
cina, joaca din sală, o cameră mare şi ponosită cu jocuri 
mecanice, câteva cărţi jerpelite şi o masă de tenis. La un 
moment dat, Lyra şi ceilalţi copii îşi dădură seama că ceva 
se întâmpla; era parcă un fel de stare de urgenţă. Adulții se 
agitau în toate părţile sau stăteau în grupuri şi vorbeau 


aprins. Lyra ghici că descoperiseră cuştile daimonilor şi 
probabil, se întrebau cum s-a întâmplat. 

Dar nu o văzu pe doamna Coulter, ceea ce era o 
mare uşurare. Când veni timpul să meargă la culcare ştiu 
că trebuia să le spună şi fetelor secretul. 

— Auziţi, întrebă ea, vin în dormitor noaptea ca să 
verifice dacă dormim? 

— Intră şi se uită doar o dată, spuse Bella. Plimbă 
raza unei lanterne de jur împrejur, dar nu se uită cu atenţie. 

— Bun. Fin'că io mă duc să mă uit. E un spaţiu prin 
tavan, pe care mi l-a arătat băiatu' ăsta... 

Explică ea, dar până să termine, Annie spuse: 

— Vin cu tine! 

— Nu, mai bine nu, pentru că o să fie mai bine să 
lipsească doar o persoană. Puteţi să spuneţi toate că aţi 
adormit şi nu ştiţi unde m-am dus. 

— Dar dacă aş veni cu tine... 

— Ne-ar prinde mai uşor, spuse Lyra. 

Daimonii lor se uitau fix unul la altul, Pantalaimon ca 
pisică sălbatică iar Kyrillion al lui Annie, ca vulpe. Palpitau. 
Pantalaimon scoase un sâsâit uşor şi îşi arătă colții dar 
Kyrillion se întoarse şi începu să se spele indiferent. 

— Bine, atunci, spuse Annie, resemnată. 

Era un fapt destul de obişnuit ca astfel de confruntări 
între copii să fie rezolvate de daimonii lor în felul acesta, 
unul dintre ei acceptând dominaţia celuilalt. Oamenii lor 
acceptau, de regulă, rezultatul fără resentimente, aşa că 
Lyra ştia că Annie va face aşa cum a spus ea. 

Toate fetiţele au contribuit la plan, punându-şi 
hainele în patul Lyrei astfel încât, la o verificare superficială 
să pară că este acolo, şi jurară să spună că nu ştiu nimic 
despre asta. Apoi Lyra ascultă la uşă pentru a se asigura că 
nu vine nimeni, sări pe dulap, împinse placa şi pătrunse 
înăuntru. 

— Numa’ să nu spuneţi nimic, şopti ea în jos, spre 
feţele care o urmăreau cu atenţie. 

Apoi puse placa uşor la loc şi se uită înjur. 

Stătea ghemuită într-un fel de jgheab metalic îngust 


care era fixat pe o structură de grinzi şi traverse. Plăcile 
tavanelor erau uşor translucide aşa că de dedesubt venea 
puţină lumină şi Lyra putu vedea suprafaţa destul de joasă 
(cam de 60, 70 de centimetri în înălţime) întinzându-se fără 
sfârşit în toate direcţiile. Era plin de conducte de metal, 
bare şi ţevi şi puteai să te pierzi uşor. Dar dacă reuşea să 
meargă doar pe metal, fără să pună piciorul pe panouri, şi 
atâta timp cât nu făcea niciun zgomot, ar trebui, gândea 
ea, să poată merge fără probleme de la un capăt la celălalt 
al Staţiei. 

— E la fel ca la Jordan, Pan, şopti ea, când am stat în 
Camera de Odihnă. 

— Dacă n-ai fi făcut-o atunci, nimic din toate astea nu 
s-ar fi întâmplat, şopti el. 

— Atunci eu sunt cea care trebuie să rezolv, nu-i aşa? 

Incercă să se orienteze şi să descopere cam în ce 
direcţie ar fi trebuit să se afle Sala de Conferinţe şi porni. 
Nu era deloc o călătorie uşoară. Trebuia să meargă de-a 
buşilea pentru că spaţiul era prea mic pentru a putea 
merge lăsată pe vine, şi de multe ori trebuia să se târască 
pe sub vreo conductă mare pătrată sau să încalece ţevile 
de încălzire. Jgheaburile de metal prin care se târa urmau 
dispunerea pereţilor interiori şi atâta timp cât stătea în ele 
simţea ceva solid, liniştitor sub picioare; dar erau atât de 
înguste şi aveau margini ascuţite, atât de ascuţite încât se 
tăie la gleznă şi la genunchi şi în scurt timp descoperi că o 
dor toate oasele şi muşchii şi că e plină de praf. 

Ştia însă, în mare, pe unde se afla şi putea vedea 
blănurile în legătura întunecată pe fondul luminat al 
panourilor chiar deasupra dormitorului ei - un punct foarte 
bun de orientare când se va întoarce. Putea spune unde era 
o cameră goală pentru că plăcile erau întunecate; din când 
în când auzea voci de dedesubt şi se oprea să asculte, dar 
erau doar bucătarii sau surorile, în ceea ce, potrivit celor pe 
care le ştia de la Jordan, se numea camera comună. Nu 
spuneau nimic interesant aşa că mergea mai departe. 

În cele din urmă ajunse în zona în care, potrivit 
calculelor ei, trebuia să se afle sala de conferinţe şi fără 


niciun dubiu, găsi o suprafaţă care nu mai era acoperită de 
încrengătura de ţevi: toate conductele de aer condiţionat şi 
încălzire coborau într-un singur punct, la capătul unui 
spaţiu dreptunghiular unde toate plăcile erau luminate la 
fel. Îşi lipi urechea de placă şi auzi un murmur de voci de 
bărbaţi şi îşi dădu seama că a ajuns la locul potrivit. 

Ascultă cu atenţie şi apoi înaintă foarte încet până 
când ajunse cât putea de aproape de amplificatoare. Apoi 
se întinse în jgheabul de metal şi îşi aplecă urechea spre 
panouri ca să poată auzi cât mai bine. 

Se auzea din când în când clinchetul tacâmurilor sau 
al paharelor atunci când se turnau băuturile. Deci luau cina 
în timp ce vorbeau. Putu distinge patru voci, inclusiv pe cea 
a doamnei Coulter. Celelalte trei erau de bărbaţi. Păreau să 
discute despre daimonii evadați. 

— Dar cine se ocupă de supravegherea acelei 
secţiuni? se auzi vocea blândă şi muzicală a doamnei 
Coulter. 

— Un cercetător tânăr, se numeşte Mekaz, spuse unul 
dintre bărbaţi. 

— Dar există mecanisme automate care să prevină 
astfel de lucruri... 

— Nu au funcţionat, spuse ea. 

— Cu tot respectul, ba da, doamnă Coulter. Mekaz ne 
asigură că a încuiat toate cuştile înainte de a ieşi din clădire 
astăzi, la ora unsprezece fix. Şi oricum, uşa din exterior era 
imposibil să fie lăsată deschisă pentru că el a intrat pe uşa 
interioară, aşa cum face de obicei. In calculatorul care 
controlează toate încuietorile trebuie introdus un cod de 
securitate şi există un raport de activitate emis de 
calculator, care demonstrează că Mekaz a introdus codul. 
Dacă nu se introduce codul de securitate, se declanşează 
alarma. 

— Dar alarma nu s-a declanşat, spuse ea. 

— Ba da. Din păcate a sunat când toată lumea era 
afară luând parte la exerciţiul de incendiu. 

— Dar când aţi intrat înapoi înăuntru... 

— Din păcate, ambele alarme sunt pe acelaşi circuit, 


aceasta este o greşeală de proiectare care va trebui 
rectificată. Aceasta înseamnă că atunci când alarma de 
incendiu a fost închisă, după exerciţiu, s-a închis automat şi 
alarma de la laborator. Chiar şi atunci ar fi putut fi 
detectată, datorită verificărilor de rutină care trebuie făcute 
la orice mic incident, cum ar fi exerciţiul de incendiu, dar 
exact atunci, doamnă Coulter, aţi sosit dumneavoastră pe 
neaşteptate şi, dacă vă aduceţi aminte, aţi cerut în mod 
special să vă întâlniți cu personalul de la laborator chiar în 
acel moment, în camera dumneavoastră. Aşa că nimeni nu 
s-a întors la laborator decât ceva mai târziu. 

— Înţeleg, spuse doamna Coulter cu răceală. În acest 
caz, daimonii trebuie să fi fost eliberaţi chiar în timpul 
exerciţiului. lar aceasta lărgeşte lista  suspecţilor, 
incluzându-i pe toţi adulţii din Staţie. V-aţi gândit la asta? 

— V-aţi gândit că poate totul a fost făcut de un copil? 
spuse altcineva. 

Ea rămase tăcută şi bărbatul continuă: 

— Fiecare adult avea o sarcină de îndeplinit şi fiecare 
sarcină a necesitat întreaga lor atenţie; şi fiecare sarcină a 
fost îndeplinită. Este imposibil ca vreun membru al 
personalului de aici să fi deschis uşa. Niciunul. Deci, ori 
cineva a venit din exterior cu intenţia expresă de a face 
lucrul acesta, ori unul dintre copii a reuşit să ajungă aici, să 
deschidă uşa şi cuştile şi să se întoarcă în faţa clădirii 
principale. 

— Şi ce faceţi pentru a rezolva situaţia? spuse ea. Nu, 
dacă stau mai bine şi mă gândesc, nu-mi spuneţi. Vă rog să 
înţelegeţi Dr. Cooper, nu vă critic din răutate. Trebuie să 
fim extraordinar de atenţi şi să avem extrem de multă grijă. 
A fost o scăpare de neconceput ca ambele alarme să fie 
lăsate pe acelaşi circuit. Acest fapt trebuie remediat 
imediat. Poate că ofiţerul tătar care este şeful gărzii vă 
poate ajuta la anchetă? Menţionez asta doar ca o 
posibilitate. Unde erau tătarii în timpul exerciţiului de 
incendiu? Presupun că v-aţi gândit şi la asta? 

— Da, ne-am gândit, spuse bărbatul obosit. Garda era 
ocupată cu efectuarea patrulei. Fiecare om avea rolul lui. 


Tătarii redactează şi ne transmit nişte rapoarte foarte 
amănunțite pentru fiecare activitate. 

— Sunt sigură că faceţi toate eforturile, spuse ea. Ei 
bine, asta e. Un mare păcat Dar destul despre asta acum. 
Spuneţi-mi despre noul separator. 

Lyra simţi un tremur de groază. Un singur lucru putea 
să însemne acel cuvânt. 

— Ah, spuse doctorul, răsuflând uşurat că discuţia se 
îndreptase asupra unui alt subiect, acesta are un avantaj 
real. Cu primul model nu am putut niciodată elimina riscul 
ca pacientul să moară în urma şocului, dar cu acesta am 
reuşit să îmbunătăţim considerabil situaţia. 

— Skraelingii făceau asta mai bine cu mâna liberă, 
spuse un bărbat care nu mai vorbise până atunci. 

— Secole de practică, spuse un alt bărbat. 

— Dar pentru o bună bucată de vreme, pur şi simplu 
ruperea a fost singura opţiune, continuă vorbitorul 
principal, oricât de tulburătoare ar fi fost acţiunea pentru 
adulţii care realizau operaţia. Dacă vă aduceţi aminte a 
trebuit să concediem un număr destul de mare de angajaţi 
din cauza depresiilor severe cauzate de stres. Dar prima 
mare descoperire a fost anestezia combinată cu bisturiul 
anbaric Maystadt. Am putut astfel reduce rata mortalităţii 
din şoc operatoriu la mai puţin de cinci la sută. 

— Şi noul instrument? spuse doamna Coulter. 

Lyra tremura. Işi simţea sângele zvâcnindu-i în urechi 
iar Pantalaimon se îndesa puternic în ea, dintr-o parte şi 
şoptea. 

— Şşş, taci Lyra, n-or s-o facă. N-o să-i lăsăm noi să o 
facă! 

— Da, acesta a fost o descoperire curioasă a Lordului 
Asriel însuşi, care ne-a furnizat cheia metodei celei noi. Ela 
descoperit că un aliaj de mangan şi titan are proprietatea 
de a izola corpul uman de daimon. Apropo, ce se mai 
întâmplă cu Lordul Asriel? 

— Poate că nu aţi auzit, spuse doamna Coulter. 
Lordul Asriel este condamnat la moarte cu pedeapsă 
suspendată. Una dintre condiţiile exilului său la Svalbard a 


fost să renunţe cu totul la activitatea sa filosofică. Din 
păcate, a reuşit să obţină cărţi şi materiale şi şi-a continuat 
investigaţiile eretice într-atât încât a ajuns la un punct în 
care este periculos să îl lăsăm în viaţă. Oricum, se pare că 
deja Curtea Consistorială de Disciplină a început să dezbată 
chestiunea condamnării sale la moarte şi există toate 
şansele ca aceasta să fie îndeplinită. Dar noul 
dumneavoastră instrument, domnule Doctor, cum 
funcţionează? 

— Ah - da, condamnat la moarte, aţi spus? Doamne 
Dumnezeule... îmi pare rău. Noul instrument... încercăm să 
investigăm ceea ce se întâmplă atunci când intercizia are 
loc în stare conştientă şi, bineînţeles, aceasta nu se poate 
face prin procesul Maystadt. Aşa că am realizat un fel de, 
să spunem, ghilotină. Lama este făcută din aliaj de titan cu 
magneziu iar copilul este pus într-un compartiment - ca un 
fel de cabină - din plasă de aliaj, iar daimonul într-un 
compartiment similar, cu o punte de legătură între ele. Cât 
există punte de legătură, bineînţeles, va exista şi legătura 
între copil şi daimon. Apoi lama este lăsată să cadă între cei 
doi, amputând legătura instantaneu. Aceştia vor deveni 
apoi entităţi separate. 

— Mi-ar plăcea să văd, spuse ea. Curând, sper. Dar 
acum sunt obosită. Cred că mă voi duce la culcare. Vreau 
să văd toţii copiii mâine. Vom afla cine a deschis uşa aceea. 

Se  auziră scaunele trase pe podea, expresii 
politicoase, o uşă închizându-se. Apoi Lyra îi auzi pe ceilalţi 
aşezându-se din nou şi continuând să vorbească, dar mai 
încet. 

— Ce pune la cale Lordul Asriel? 

— Cred că are o idee total diferită despre natura 
Prafului. Asta-i principalul. Ideea e profund eretică iar 
Curtea Consistorială de Disciplină nu poate permite nicio 
altă interpretare decât cea autorizată. Şi în plus, el vrea să 
facă experimente... 

— Să facă experimente cu Praf? 

— Şşt! Mai încet. 

— Crezi că ne va face un raport nefavorabil? 


— Nu, nu. Cred că te-ai descurcat foarte bine cu ea. 

— Atitudinea ei mă îngrijorează. 

— Nefilozofică, vrei să spui? 

— Exact. Un interes personal. Nu-mi place să folosesc 
cuvântul, dar este aproape ca o hienă. 

— Cred că termenul e puţin cam tare. 

— Dar îţi aduci aminte de primele experimente, când 
era atât de nerăbdătoare să vadă cum sunt despărțiți... 

Lyra nu se putu abţine şi scăpă un țipăt, se încordă şi 
tremură şi se lovi cu genunchiul de traversa de susţinere. 

— Ce-a fost asta? 

— În tavan... 

— Repede! 

Sunetul scaunelor răsturnate, picioare care aleargă, o 
masă trasă pe podea. Lyra încercă să se târască înapoi dar 
era atât de puţin spaţiu, şi nici nu reuşise să parcurgă 
câţiva centimetri că panoul de lângă ea fu smuls cu 
violenţă şi se trezi faţă în faţă cu un bărbat agitat. Era 
destul de aproape ca să-i vadă fiecare fir de păr din 
mustață. Şi el era tot atât de neliniştit ca şi ea dar avea o 
mai mare libertate de mişcare, întinse imediat o mână şi-i 
înşfacă braţul. 

— Un copil! 

— Nu-i da drumul... 

Lyra îşi înfipse cât putu de tare dinţii în mâna mare şi 
pistruiată. Bărbatul ţipă dar nu îi dădu drumul nici în 
momentul în care începu să-i curgă sângele. Pantalaimon 
sâsâia şi rânjea dinţii şi scuipa, dar fără niciun rezultat; 
bărbatul era mai puternic decât ea şi trase şi trase până 
când cealaltă mână, cu care Lyra se ţinea de traversă 
trebui să slăbească strânsoarea, iar ea căzu aproape pe 
jumătate în cameră. 

Nici atunci nu scoase un sunet. Îşi încolăci picioarele 
pe marginea tăioasă a metalului de deasupra şi începu să 
se lupte de sus cu tot arsenalul de care dispunea; zgâriind, 
muşcând, înţepând şi scuipând cu pasiune şi furie. Bărbaţii 
tresăreau şi ţipau de durere sau încordare, dar continuau să 
o tragă în jos. 


Şi deodată toată puterea se scurse din ea. 

Era ca şi cum o mână străină ar fi ajuns chiar în cel 
mai adânc colţişor al fiinţei ei, acolo unde nicio mână nu 
avea dreptul să fie şi smulgea ceva de acolo, ceva adânc şi 
preţios. 

Simţi cum e cuprinsă de leşin, ameţeală, dezgust şi e 
paralizată de şoc. 

Unul dintre bărbaţi // ținea pe Pantalaimon. 

ÎI înşfăcase pe daimonul Lyrei în mâinile lui de om şi 
sărmanul Pan tremura aproape să-şi iasă din minţi de atâta 
oroare şi scârbă. Forma lui de pisică sălbatică, cu blana 
când mată din cauza slăbiciunii, când fulgerând semnale de 
furie, aproape anbarice... Se încordă să ajungă la Lyra, iar 
ea se întinse cu amândouă mâinile spre el... 

Rămaseră liniştiţi. Fuseseră capturați. 

Simţise mâinile acelea... nu era permis... Nu era voie 
să atingi... era rău, era greşit... 

— Era singură? 

Un bărbat se uita cu atenţie prin spaţiul din tavan. 

— Se pare că e singură... 

— Cine este? 

— Copilul cel nou. 

— Cel pe care vânătorii samoyezi... 

— Da. 

— Dar nu crezi că ea... daimonii... 

— Se prea poate. Dar nu singură, fără îndoială? 

— Crezi că ar trebui să îi spunem... 

— Cred că asta ar pune capac la toate, tu nu crezi? 

— Sunt de acord. Mai bine să n-audă deloc. 

— Dar ce putem face? 

— Nu se poate întoarce la ceilalţi copii. 

— Imposibil! 

— E un singur lucru pe care putem să-l facem. 

— Acum? 

— Trebuie. Nu putem aştepta până dimineaţă. Ea 
vrea să vadă. 

— Am putea să o facem noi singuri. Nu e nevoie să 
implicăm pe nimeni altcineva. 


Bărbatul care părea să fie şeful, cel care nu o ţinea 
nici pe Lyra, nici pe Pan, îşi tot ciocănea dinţii cu unghia. 
Ochii îi erau agitaţi, săreau, alunecau şi se fixau în diferite 
puncte. În final dădu din cap. 

— Acum. Faceţi-o acum, spuse el. Altfel va vorbi. 
Şocul o va împiedica. Nu-şi va aminti cine este, ce a văzut 
sau ce a auzit... Haideţi. 

Lyra nu putea să vorbească. Abia putea să respire. 
Trebui să se lase purtată prin staţie de-a lungul coridoarelor 
lungi albe şi goale, pe lângă camere care zumzăiau de la 
becurile anbarice, pe lângă dormitoarele în care copiii 
dormeau cu daimonii lor pe pernă, lângă ei, împărțind 
visele; şi în fiecare secundă îi urmărea pe Pantalaimon iar 
el se întindea spre ea, iar ochii lor nu se despărţeau 
niciodată. 

Şi apoi o uşă care se deschise cu ajutorul unei roţi, 
şuierat de aer şi o cameră luminată puternic, numai faianţă 
albă orbitoare şi inox. Frica pe care o simţea era aproape 
durere fizică, de fapt, era chiar durere ceea ce simţea, în 
timp ce o împingeau pe ea şi pe Pan spre o cuşcă mare din 
plasă argintie deasupra căreia atârna, gata să îi despartă 
pentru totdeauna, o lamă mare argintie. 

În sfârşit, păru să-şi găsească vocea şi ţipă. Sunetul 
răsună tare pe suprafeţele strălucitoare dar uşa cea grea se 
închisese ermetic; putea să tipe şi să tot ţipe cât voia şi 
afară nu s-ar fi auzit nici măcar un sunet. 

Dar Pantalaimon, ca răspuns, reuşise să scape din 
mâinile acelea odioase - era leu, vultur, se repezea la ei cu 
ciocul lui puternic, bătea din aripi, şi apoi era lup, urs, dihor 
- sărind, încolţind, şuierând, muşcând - o succesiune de 
transformări prea rapide pentru a fi înregistrate dar tot 
timpul sărind, zburând, zvâcnind dintr-un loc în altul în timp 
ce mâinile lor greoaie loveau şi apucau doar aerul. 

Dar aveau şi ei daimoni, bineînţeles. Şi lupta nu era 
de doi la trei, ci de doi la şase. Bursucul, bufnița şi babuinul 
erau cu toţii la fel de nerăbdători să îl prindă pe 
Pantalaimon ca şi oamenii lor, iar Lyra striga la ei: 

— De ce? De ce faceţi asta? Ajutaţi-ne! N-ar trebui să- 


i ajutaţi pe ei. 

Şi dădea din picioare şi lovea mai înflăcărată ca 
niciodată, până când bărbatul care o ţinea scoase un 
geamăt de durere şi îi dădu drumul pentru un moment - 
era liberă iar Pan zvâcni spre ea mai iute ca fulgerul iar ea îl 
zdrobi la pieptul ei fremătătoare iar el îşi înfipse adânc 
ghearele lui de pisică sălbatică în carnea ei şi fiecare 
înţepătură era o încântare şi o plăcere pentru ea. 

— Niciodată! Niciodată! Niciodată! murmura ea şi se 
apropia cu spatele de perete pentru a-l apăra până la 
moarte. 

Dar săriră pe ea din nou, trei bărbaţi mari şi brutali şi 
ea era doar un copil, şocat şi îngrozit; iar ei îl smulseră din 
nou pe Pantalaimon de lângă ea, şi o aruncară pe ea într-o 
parte a cuştii de plasă şi îl cărară pe el, care încă se zbătea 
puternic, în cealaltă parte. Era o barieră de plasă între ei iar 
el era încă parte din ea, erau încă una şi aceeaşi fiinţă. 
Pentru încă o secundă sau două el era tot sufletul ei drag. 

Peste răsuflarea grea a oamenilor, peste propriile ei 
hohote de plâns, peste urletele sălbatice ale daimonului ei, 
Lyra auzi un bâzâit, şi văzu un bărbat (căruia îi curgea 
sânge din nas) lucrând la o consolă cu butoane. Ceilalţi se 
uitară în sus iar ochii ei îi urmară pe ai lor. Lama cea mare 
de metal pal argintiu se ridica încet, reflectând lumina 
puternică. Ultimul moment din întreaga ei viaţă avea să fie 
de departe cel mai rău. 

— Ce se întâmplă aici? 

O voce fină, muzicală; vocea ei. Totul se opri. 

— Ce faceţi, şi cine este copi... 

Nu termină de pronunţat cuvântul copilul pentru că în 
acea fracțiune de secundă o recunoscu pe Lyra. Cu ochii 
împăienjeniţi de lacrimi Lyra o văzu clătinându-se şi 
apucându-se de o bancă; faţa ei atât de frumoasă şi 
aranjată deveni pentru un moment descompusă de oroare. 

— Lyra, şopti ea. 

Maimuţoiul auriu ţâşni de lângă ea ca o săgeată şi îl 
trase pe Pantalaimon din cuşca de plasă, în timp ce Lyra se 
rostogoli singură afară. Pan se eliberă din labele insistente 


ale maimuţoiului şi se rostogoli în braţele Lyrei. 

— Niciodată, niciodată, respira ea în blana lui, iar el 
îşi îndesa inima fremătândă în a ei. 

Stăteau agăţaţi unul de altul ca supraviețuitorii unui 
naufragiu care tremură pe o plajă pustie. Undeva, 
estompat, o auzea pe doamna Coulter vorbind cu bărbaţii 
dar nici măcar nu putea desluşi tonul vocii. Şi apoi îi văzu 
cum părăsesc camera aceea odioasă iar doamna Coulter pe 
jumătate o căra, pe jumătate o sprijinea, de-a lungul 
coridorului şi apoi o uşă, un dormitor, parfum în aer, lumină 
fină, căldură. 

Doamna Coulter o aşeză cu blândeţe pe pat. Braţul 
Lyrei era atât de tare strâns în jurul lui Pantalaimon încât 
tremura de încordare. O mână blândă o mângâia pe cap. 

— Dragul meu copil, spuse vocea aceea dulce, cum ai 
ajuns tu aici? 


Vrăjitoarele 


Lyra gemea şi tremura fără a se putea controla, ca şi 
cum ar fi fost scoasă dintr-o apă atât de rece încât aproape 
că îi îngheţase inima. Pantalaimon stătea pur şi simplu lipit 
de pielea ei sub haine încercând să o aducă în fire cu 
iubirea lui, dar conştient tot timpul de prezenţa doamnei 
Coulter care era ocupată să pregătească ceva de băut şi 
mai presus de toate, de maimuţoiul auriu ale cărui degete 
mici şi negre se plimbaseră rapid peste corpul Lyrei când 
numai Pantalaimon putea să observe, şi care pipăise punga 
de la brâu şi conţinutul acesteia. 

— Ridică-te puţin, draga mea, hai bea asta, spuse 
doamna Coulter şi braţul ei se strecură blând în spatele 
Lyrei şi o ridică. 

Lyra se încleştă toată dar se relaxă aproape imediat 
în momentul în care Pantalaimon îi spuse în gând: 

— Suntem în siguranţă numai atâta timp cât ne 
prefacem. Ea deschise ochii şi descoperi că erau înlăcrimaţi 
şi spre surprinderea şi ruşinea ei, începu să plângă în 
hohote. 

Doamna Coulter o alinta şi îi dădu băutura maimuţei 
să o ţină, în timp ce ea îi şterse Lyrei ochii cu o batistă 
parfumată. 

— Poţi să plângi cât de mult doreşti, iubita mea, se 
auzi din nou vocea aceea dulce, iar Lyra se hotărî să 
înceteze cât de repede putea. Se luptă să-şi ţină în frâu 
lacrimile, îşi muşcă buzele şi se înecă de hohotele care i se 
revărsau încă din piept. 

Pantalaimon o ţinea pe-a lui: păcăleşte-i, păcăleşte-i. 
Se făcu şoricel şi merse tiptil pe mâna Lyrei şi apoi se 
îndepărtă puţin de ea pentru a mirosi timid băutura din 
mâna maimuţei. Era inofensivă: infuzie de muşeţel, nimic 
mai mult. Se târî înapoi pe umărul Lyrei şi îi şopti: 

— Bea-o. 


Lyra se ridică şi ţinu cana fierbinte cu ambele mâini, 
luând câte o înghiţitură şi apoi suflând în cană ca să se 
răcească. Işi ţinea ochii în jos. Acum trebuia să se prefacă 
mai tare ca niciodată în viaţa ei. 

— Lyra, iubita mea, murmură doamna Coulter 
mângâindu-i părul, credeam că te-am pierdut pentru 
totdeauna! Ce s-a întâmplat? Te-ai pierdut? Te-a luat cineva 
din apartament? 

— Da, şopti Lyra. 

— Cine era, iubito? 

— Un bărbat şi o femeie. 

— Invitaţi de la petrecere? 

— Cred. Mi-au spus că aveţi nevoie de ceva de la 
parter şi când m-am dus să iau m-au prins şi m-au dus cu 
maşina undeva. Dar când au oprit eu am fugit şi m-am 
ascuns şi nu m-au mai prins. Dar nu ştiam unde sunt... 

Un alt hohot de plâns o scutură scurt, dar de data 
aceasta era mai slab şi putea pretinde că acesta fusese 
cauzat de povestea pe care o spunea. 

— Şi-am mers aşa, fără să ştiu unde, încercând să 
ajung înapoi, numai că m-au prins Coblerii ăştia... şi m-au 
pus într-o maşină cu alţi copii şi m-au dus undeva, lao 
clădire mare, nu ştiu unde era. 

Cu fiecare secundă care se scurgea, cu fiecare 
propoziţie pe care o spunea, simţea cum îi mai revine câte 
o picătură de putere. lar acum, că era prinsă în acţiunea 
dificilă dar atât de familiară şi niciodată destul de 
previzibilă de a minţi, simţea cum îşi revine şi devine din ce 
în ce mai stăpână pe situaţie; avea acelaşi sentiment de 
complexitate şi control pe care i-l dădea şi alethiometrul. 
Trebuia să fie atentă totuşi să nu spună nimic prea bătător 
la ochi sau vizibil imposibil, trebuia să fie vagă în unele 
locuri şi să inventeze detalii plauzibile în altele; pe scurt, 
trebuia să fie o artistă. 

— Cât timp te-au ţinut în clădirea aceea? întrebă 
doamna Coulter. 

Călătoria Lyrei pe canale şi timpul petrecut cu gitanii 
era de ordinul săptămânilor: trebuia să justifice tot acel 


timp. Inventă o călătorie cu Coblerii la Trollesund şi apoi o 
evadare, îmbibată cu detalii reale din locurile în care fusese 
cu adevărat, apoi o perioadă în care a fost servitoare la 
barul lui Einarsson şi apoi un timp în care a lucrat la o 
familie de fermieri de pe continent şi apoi cum a fost prinsă 
de Samoyezi şi adusă la Bolvangar. 

— Şi voiau - aveau de gând să - să-l taie... 

— Şşt, taci, iubita mea. Voi afla tot ceea ce s-a 
întâmplat. 

— Dar chiar aveau de gând să facă asta? Eu n-am 
făcut niciodată nimic rău! La toţi copiii le e frică de ce se- 
ntâmplă acolo şi nimeni nu ştie. Dar e oribil. E mai rău 
decât orice... De ce fac asta, doamnă Coulter? De ce sunt 
atât de cruzi? 

— Gata, gata... eşti în siguranţă, draga mea. N-o să-ţi 
facă niciodată ţie una ca asta. Acum ştiu că eşti aici şi în 
siguranţă şi nu vei mai fi în pericol niciodată. N-o să-ţi facă 
nimeni niciun rău Lyra, iubita mea, nimeni n-o să te atingă 
vreodată... 

— Dar o fac celorlalţi copii! De ce? 

— Ah, dragostea mea... 

— Este Praful, nu-i aşa? 

— Asta ţi-au spus? Doctorii ţi-au spus asta? 

— Copiii ştiu. Toţi copiii vorbesc despre asta, dar 
niciunul nu ştie cu adevărat despre ce e vorba! Şi mie 
aproape mi-au făcut-o - trebuie să îmi spuneţi! Nu aveţi 
niciun drept să păstraţi secretul, cel puţin de acum înainte! 

— Lyra... Lyra, Lyra. lubita mea, acestea sunt idei 
mari şi complicate; cu Praful şi aşa mai departe. Nu este 
ceva cu care să-şi bată mintea copiii. Dar doctorii o fac 
pentru binele copiilor, crede-mă. Praful este ceva rău, ceva 
greşit, ceva diavolesc. Adulții şi daimonii lor sunt infectați 
cu Praf atât de adânc încât nu mai pot scăpa de el. Este 
prea târziu. Nu se mai poate face nimic pentru ei... Daro 
operaţie rapidă când sunt copii, îi va proteja toată viaţa. 
Praful pur şi simplu nu se va mai lipi de ei. Sunt în siguranţă 
şi fericiţi şi... 

Lyra se gândi la Tony Makarios. Se aplecă în faţă 


deodată şi vomită. Doamna Coulter se dădu înapoi şi îşi luă 
mâna de pe ea. 

— Te simţi bine, draga mea? Mergi la baie... 

Lyra înghiţi tare şi se şterse la ochi. 

— Nu trebuie să ne faceţi asta, spuse ea. Aţi putea 
pur şi simplu să ne lăsaţi în pace. Sunt sigură că Lordul 
Asriel n-ar lăsa pe nimeni să facă asta dacă ar şti ce se 
întâmplă. Dacă el are Praf şi dumneavoastră aveţi Praf şi 
Stăpânul de la Jordan are Praf şi toţi adulţii au Praf, 
înseamnă că e în regulă să ai Praf. Când o să ies afară o să 
spun tuturor copiilor din lume despre asta. Oricum, dacă ar 
fi aşa de bine, de ce i-aţi oprit să-mi facă şi mie tăietura 
asta? Dacă era ceva bun, ar fi trebuit să-i fi lăsat să-mi facă 
şi mie la fel. Ar fi trebuit să vă bucurati. 

Doamna Coulter dădea din cap cu faţa acoperită de 
un zâmbet trist şi înţelept. 

— Draga mea, spuse ea, uneori ceea ce e bine ne 
poate face puţin rău la început şi bineînţeles că este 
tulburător pentru cel de lângă tine când tu eşti aşa de 
supărată... Dar nu înseamnă că daimonul îţi este luat de 
lângă tine. El rămâne încă acolo! Doamne, foarte mulţi 
adulţi de aici au făcut operaţia. Surorile par destul de 
fericite, nu-i aşa? 

Lyra clipi. Deodată înţelese lipsa lor de curiozitate şi 
placiditatea lor ciudată, înţelese de ce daimonii lor mici 
păşeau ca somnambulii pe lângă ele. 

Nu spune nimic, îşi spuse ea în gând şi strânse tare 
buzele. 

— Draga mea, nimeni nici nu ar visa măcar să facă o 
operaţie pe un copil fără să-l testeze la început. Şi nimeni 
vreodată nu ar lua daimonul copilului pentru totdeauna! Tot 
ce li se întâmplă aici este o mică tăietură, şi gata, copilul va 
trăi în pace. Pentru totdeauna! Vezi, daimonul îţi este un 
prieten şi un tovarăş minunat când eşti tânăr, dar la vârsta 
pe care o numim pubertate, şi la care vei ajunge foarte 
curând, draga mea, daimonii aduc tot felul de gânduri şi 
sentimente tulburătoare şi chinuitoare în mintea noastră şi 
astfel lasă să intre Praful. O mică operaţie scurtă, înainte de 


aceasta, şi nu mai eşti tulburat niciodată. Şi daimonul tău 
stă cu tine, numai... numai că nu mai e legat. E ca... un fel 
de animal de companie minunat, dacă vrei. Cel mai bun din 
lume! Nu ti-ar plăcea asta? 

Ah, mincinoasa odioasă, ah, neruşinatele neadevăruri 
pe care le spunea! Şi chiar dacă Lyra n-ar fi ştiut că sunt 
minciuni (Tony Makarios, cuştile cu daimoni) oricum le-ar fi 
urât din toată fiinţa ei. Sufletul ei drag, iubitul tovarăş al 
inimii ei să fie tăiat şi redus la un animăluţ de companie? 
Lyra aproape că fierbea de ură iar Pantalaimon, în braţele 
sale, deveni dihor, cea mai urâtă şi rea formă pe care şi-o 
putea lua, şi rânji colții. 

Dar nu spuseră nimic. Lyra îl ţinu strâns pe 
Pantalaimon şi o lăsă pe doamna Coulter să-i mângâie 
părul. 

— Hai, bea ceaiul de muşeţel, draga mea, spuse 
blând doamna Coulter. O să le spunem să facă un pat 
pentru tine aici. Nu e nevoie să te întorci şi să stai în 
dormitorul comun, împreună cu celelalte fete, acum că mi- 
am recuperat micul asistent! Favoritul meu! Cel mai bun 
asistent din lume. Ştii că te-am căutat prin toată Londra, 
iubita mea? Am pus poliţia să percheziţioneze fiecare oraş 
din ţinut. Ah, mi-a fost atât de dor de tine! Nici nu îţi pot 
spune cât de fericită sunt să te revăd... 

În tot acest timp maimuţoiul se plimba fără încetare 
de sus în jos, când urcându-se pe masă şi legănându-şi 
coada, când agăţându-se de doamna Coulter şi ţipând uşor 
la urechea ei, iar în secunda următoare măsurând podeaua 
cu coada băț în sus. Trăda neliniştea şi nerăbdarea 
doamnei Coulter, bineînţeles, care până la urmă nu se mai 
putu abţine. 

— Lyra, draga mea, spuse ea. Cred că Stăpânul de la 
Jordan ţi-a dat ceva înainte să pleci, nu-i aşa? Ţi-a dat un 
alethiometru. Problema este că nu era al lui, ca să ţi-l poată 
da. A fost lăsat în grija lui. Este de fapt mult prea valoros ca 
să fie cărat de colo-colo - ştii, este unul din singurele două 
sau trei instrumente de acest fel care există în toată lumea! 
Cred că Stăpânul ţi l-a dat în speranţa că va cădea în 


mâinile Lordului Asriel. Ţi-a zis să nu îmi spui nimic despre 
el, nu-i aşa? 

Lyra strâmbă din gură. 

— Da, înţeleg. Ei bine, draga mea, vezi, nu mi-ai spus 
tu, nu-i aşa? Deci nu ţi-ai încălcat promisiunea. Dar ascultă, 
draga mea, chiar trebuie să ajungă în grija cuiva. Mi-e 
teamă că este atât de rar şi delicat încât nu ne putem 
permite să îl lăsăm să păţească ceva. 

— Dar de ce nu trebuie să ajungă la Lordul Asriel? 
întrebă Lyra fără să se mişte. 

— Din pricina celor pe care le face el acum. Ştii că a 
fost trimis în exil pentru că are în minte ceva periculos şi 
rău. Pentru a-şi termina planul are nevoie de alethiometru 
dar, crede-mă, draga mea, ultimul lucru din lume pe care ar 
trebui să-l facă cineva este să i-l dea. Stăpânul Colegiului 
Jordan s-a înşelat amarnic. Dar acum că ştii, chiar ar fi mai 
bine să mi-l dai mie, nu-i aşa? O să te scutească de grija de 
a-l lua cu tine întotdeauna şi de toată oboseala de a-i purta 
de grijă peste tot... Draga mea, ce trebuie să te fi perpelit 
gândindu-te la ce mai foloseşte şi prostia asta veche... 

Lyra se minună cum de reuşise vreodată să o creadă 
pe această femeie fascinantă şi inteligentă. 

— Aşa că, draga mea, dacă îl ai acum la tine, mai 
bine dă-mi-l mie, să am grijă de el. Este în punga aceea pe 
care o porţi la mijloc, nu-i aşa? Da, a fost foarte inteligent 
din partea ta că l-ai ascuns acolo... 

Mâinile erau deja pe fusta Lyrei şi desfăceau scaiul 
tare. Lyra se încordă. Maimuţoiul auriu se ghemuise la 
capătul patului, tremurând de nerăbdare, cu mâinile mici şi 
negre la gură. Doamna Coulter scoase centura de la 
mijlocul Lyrei şi deschise buzunarul. Respira repede. Scoase 
pachetul înfăşurat în catifeaua neagră şi îl dezveli, găsind 
cutia pe care o făcuse lorek Byrnison. 

Pantalaimon era pisică din nou şi se încordase, gata 
să sară. Lyra îşi trase picioarele de lângă doamna Coulter şi 
le puse încet pe podea, astfel încât să fie gata să fugă 
atunci când venea momentul. 

— Ce-i asta? spuse doamna Coulter, cu oarecare 


amuzament. Ce cutie drăguță şi caraghioasă! L-ai pus aici 
ca să fie în siguranţă, draga mea? Tot muşchiul acesta... Ai 
fost foarte grijulie, nu-i aşa? Altă cutie în interiorul primei 
cutii! Şi sudată. Cine ţi-a făcut-o, draga mea? 

Era prea nerăbdătoare să o deschidă pentru a mai 
aştepta un răspuns. În geantă avea un cuţitaş cu tot felul 
de alte instrumente în el, scoase o lamă şi o înfipse sub 
capac. 

Imediat camera se umplu cu un bâzâit frenetic. 

Lyra şi Pantalaimon rămaseră nemişcaţi. Doamna 
Coulter, fremătând curioasă, trase de capac, iar maimuța 
se aplecă, ca să se uite. 

Apoi, intr-o fracțiune de secundă de dezorientare, 
forma neagră a  spionului-zburător tăbări pe faţa 
maimuţoiului. Acesta ţipă şi se aruncă înapoi, bineînţeles că 
o rănea şi pe doamna Coulter, iar ea ţipa de durere şi frică 
împreună cu maimuţoiul iar apoi micul diavol mecanic 
ajunse la ea: ateriză pe piept şi începu să se târască pe gât, 
spre faţă. 

Lyra nu ezită. Pantalaimon se repezi la uşă iar ea era 
lângă el într-o fracțiune de secundă. O deschise şi o rupse 
la fugă mai repede decât fugise vreodată în viaţa ei. 

— Alarma de incendiu! ţipă Pantalaimon, zburând în 
faţa ei. 

Văzu un buton la colţul următor şi sparse sticla 
disperată cu pumnul. Continuă să alerge îndreptându-se 
spre dormitoare, lovi cu putere alt buton de alarmă şi altul, 
şi apoi începură să apară oameni pe coridor, uitându-se în 
stânga şi în dreapta, să vadă unde este focul. 

In acest timp Lyra ajunsese lângă bucătărie, iar 
Pantalaimon îi transmise Lyrei un gând tocmai în momentul 
în care se repezea înăuntru. Peste o secundă deschisese 
toate butoanele de gaz. Aruncă un chibrit aprins la cel mai 
apropiat ochi. Apoi trase un sac de făină de pe un raft şi îl 
rostogoli peste marginea mesei, sacul se sparse şi umplu 
aerul cu ceva alb, asta pentru că auzise ea că făina 
explodează dacă este tratată în acest fel în apropierea unei 
flăcări. 


Apoi ieşi din bucătărie şi fugi cât de tare putu spre 
dormitorul ei. Coridoarele erau pline acum: zeci de copii 
fugeau în toate părţile cu o bucurie vie în ochi pentru că 
deja auziseră cuvântul evadare, cei mai mari se îndreptau 
spre debaralele unde erau ţinute hainele şi îi împingeau şi 
pe cei mici într-acolo. Adulții încercau să impună controlul 
dar niciunul dintre ei nu ştia ce se întâmplă. Peste tot era o 
hărmălaie de oameni şi copii ţipând, împingând, strigând. 

Lyra şi Pantalaimon se strecurau felin prin tot acest 
balamuc spre dormitor şi exact în momentul în care 
ajunseră la uşă se auzi din spate o explozie înfundată care 
zgudui toată clădirea. 

Celelalte fete fugiseră: camera era goală. Lyra trase 
dulapul la colţ, sări pe el, apucă legătura cu blănuri - pipăi 
să vadă alethiometrul. Era acolo. Îşi trase blănurile pe ea 
repede, îşi trase gluga peste faţă, iar apoi, de la uşă, 
Pantalaimon strigă: 

— Acum! 

Fugi afară. Printr-un noroc, un grup de copii care 
găsiseră deja nişte îmbrăcăminte groasă fugeau disperaţi 
pe coridor spre intrarea principală şi ea li se alătură, 
transpirând, cu inima aproape să-i sară din piept, ştiind că 
trebuia să evadeze sau să moară. 

Drumul era blocat. Focul din bucătărie se întinsese 
repede şi, fie că era de la făină, fie că era de la gaze, 
explozia pusese la pământ o parte din acoperiş. Copii şi 
adulţi la un loc escaladau bucăţi de grindă, grămezi de 
moloz şi bare îndoite pentru a ieşi sus, în aerul rece şi 
înţepător. Mirosea foarte tare a gaz. Apoi urmă o altă 
explozie mult mai puternică şi mai apropiată decât prima. 
Deflagraţia răsturnă câţiva oameni şi aerul se umplu de 
ţipete de durere şi teamă. 

Lyra reuşi să ajungă sus, cu Pantalaimon care îi striga 
mereu: 

— Pe aici! Pe aici! Printre alte strigăte şi ţipete şi 
zbateri de daimoni reuşi să iasă la suprafaţă din grămada 
de dărâmături. Aerul pe care-l respira era îngheţat şi spera 
că toţi copiii reuşiseră să îşi găsească hainele lor groase; ar 


fi frumos să evadezi din Staţie şi să mori pe urmă de frig! 

Acum clădirea chiar era cuprinsă de flăcări. Când ieşi 
pe acoperiş, sub cerul nopţii putu vedea flăcările care se 
furişau pe la marginile spărturii celei mari din colţul clădirii. 
La intrarea principală era o îmbulzeală de copii şi adulţi ca 
şi mai devreme, în timpul zilei, dar de data aceasta adulţii 
era mai agitaţi iar copiii mai speriaţi: mult mai speriaţi. 

— Roger! Roger! strigară Lyra şi Pantalaimon, 
rotindu-şi ochii de jur împrejur şi concentrându-se pentru a- 
| vedea. 

Peste un moment se găsiră. 

— Spune-le tuturor să vină cu mine! îi strigă Lyra la 
ureche. 

— N-o' să vină - îi prea mare panica. 

— Spune-le ce le fac copiilor care dispar! Le taie 
daimonu' cu un cuţit mare! Spune-le ce-ai văzut după-masa 
asta, toţi daimonii ăia cărora le-am dat drumul! Spune-le că 
asta o să se-ntâmple şi cu ei dacă nu fug acum! 

Roger luă o gură de aer, îngrozit, dar apoi se adună şi 
fugi până la primul grup de copii care ezitau. Lyra făcu la 
fel, şi mesajul se transmise cu repeziciune, unii copii 
începură să ţipe şi să-şi strângă înfricoşaţi daimonii la piept. 

— Veniţi cu mine! strigă Lyra. O să vină cineva să ne 
salveze! Trebuie să ieşim din complex! Haideţi, fugiţi! 

Copiii o auziră şi o urmară, curgând în şiruri spre 
bulevardul de lumini, cu cizmele alunecându-le şi scârţâind 
pe zăpada tare. 

In spatele lor adulţii ţipau. Se auzi o altă bubuitură şi 
încă o parte a clădirii se prăbuşi. Aerul se umplu de scântei 
iar flăcările izbucniră pârâind ca o bucată de stofă sfâşiată, 
dar străpungând toată gălăgia se auzi un alt sunet, un 
sunet teribil, care venea de foarte aproape. 

Lyra nu-l mai auzise până atunci, dar îşi dădu imediat 
seama ce era: urletul daimonilor lupi ai gărzilor tătare. 
Simţi un val de slăbiciune cuprinzând-o din cap până-n 
picioare iar copiii se opriră buimaci şi speriaţi pentru că 
spre ei se îndrepta în pas alergător primul om din garda 
tătară, cu puşca pregătită şi cu umbra cenuşie, îngrozitoare 


a daimonului alături de el. 

Apoi veni altul şi apoi altul. Aveau cu toţii platoşe din 
cap până-n picioare şi nu aveau ochi - sau cel puţin nu le 
puteai vedea ochii în spatele vizierelor căştilor, acoperite 
de zăpadă. Singurii ochi ce se puteau zări erau găurile mici 
şi negre ale butoaielor puştilor şi galbenul sălbatic al ochilor 
daimonilor de deasupra colţilor rânjiţi şi al balelor care se 
scurgeau pe zăpadă. 

Lyra se împiedică. Nici în cel mai rău coşmar nu 
visase cât de înfricoşători puteau fi lupii aceia. Şi acum, că 
ştia cu câtă uşurinţă cei din Bolvangar încălcau marele 
tabu, se cutremură la gândul acelor colţi salivând... 

Tătarii se aşezară în poziţie de apărare, blocând 
intrarea pe bulevardul de lumini, cu daimonii alături, la fel 
de disciplinaţi şi bine instruiți ca şi ei. Într-un alt minut 
apăru şi o a doua linie de apărare. În urma lor veneau alţii 
şi alţii. Lyra se gândi cu disperare: copiii nu se pot bate cu 
soldaţii. Nu era ca la bătăile de la Lutăria din Oxford, în care 
aruncai cu bucăţi de noroi în copiii cărămidarilor. 

Sau poate că era! Işi aduse aminte cum aruncase un 
pumn de noroi în faţa lată a unui copil de cărămidar care 
sărise la ea să o atace. Copilul se oprise să îşi scoată 
mizeria lipicioasă din ochi şi în acel moment copiii de 
orăşeni tăbărâseră pe el. 

Atunci stătea în noroi. Acum stătea în zăpadă. 

La fel ca în după-amiaza acelei zile, luă o mână de 
zăpadă şi o aruncă spre cel mai apropiat soldat. 

— Pă ei! Daţi-le la ochi! strigă ea cât o ţinu gura şi 
apoi mai aruncă un bulgăre. 

| se alăturară şi alţi copii şi apoi daimonul cuiva avu 
ideea de a zbura în formă de lăstun pe lângă bulgărele de 
zăpadă pentru a-l trânti direct în fanta destinată ochilor. În 
următoarea secundă toţi copiii făceau la fel şi în câteva 
momente tătarii se împiedicau, scuipau şi înjurau şi 
încercau să îşi măture zăpada lipicioasă din mica 
deschizătură din faţa ochilor. 

— Haideţi! ţipă Lyra cât putu de tare şi se aruncă prin 
poartă spre bulevardul de lumini. 


Copiii se repeziră toţi după ea ferindu-se de fălcile 
feroce ale lupilor şi alergând cât de tare puteau spre 
întunericul deschis şi îmbietor de după bulevardul de 
lumini. 

Se auzi un strigăt scurt şi dur din spate: un ofiţer 
dădea un ordin şi apoi toate puştile fură încărcate în acelaşi 
timp, după care urmă un alt strigăt şi o linişte tensionată, 
tulburată doar de picioarele copiilor tropăind şi sărind şi de 
respiraţia lor întretăiată. 

Ţinteau. N-or să rateze. 

Dar până să tragă, un geamăt adânc veni din partea 
unui ofiţer, acompaniat de un strigăt de surpriză din partea 
altuia. 

Lyra se opri şi se întoarse să se uite: un bărbat zăcea 
întins în zăpadă cu o săgeată cu pană gri înfiptă în spate. 
Era în agonie, se zvârcolea şi scuipa sânge iar ceilalţi 
soldaţi se uitau bulversaţi de jur împrejur ca să vadă cine 
trăsese, dar arcaşul nu era de văzut. 

Şi apoi o săgeată zbură direct din cer şi îl lovi pe unul 
în ceafă. Omul căzu imediat. Un strigăt din partea ofițerului 
şi toţi se uitară la cerul întunecat. 

— Vrăjitoare! exclamă Pantalaimon. 

Şi aşa era: forme negre, elegante şi franjurate, 
trecură pe deasupra lor cu un foşnet de aer printre acele 
crengilor de pin-de-nor pe care zburau. Cum se uita, Lyra 
văzu una dintre forme coborând şi trăgând o săgeată: un 
alt om căzu. 

Şi apoi toţi tătarii îşi îndreptară puştile în sus şi 
începură să tragă în întuneric, în umbre, în nimic, în nori, 
însă ploaia de săgeți care se abătea asupra lor era la fel de 
puternică. 

Comandantul gărzii, văzând copiii aproape scăpaţi 
ordonă unui pluton să îi urmărească. Câţiva copii ţipară 
înfricoşaţi. Urmară alte ţipete, iar copiii nu mai înaintau, ci 
se întorceau speriaţi şi dezorientaţi, îngroziţi de arătarea 
monstruoasă care se repezea spre ei din întunericul din 
spatele bulevardului de lumini. 

— lorek Byrnison! ţipă Lyra, cu pieptul aproape să-i 


explodeze de bucurie. 

Ursul cu armură părea să nu vadă nimic altceva în 
jurul lui. Făcu un salt pe lângă Lyra într-un vârtej de 
zăpadă, blană şi fier zăngănitor şi se prăbuşi în mijlocul 
tătarilor împrăştiind soldaţi, daimoni şi puşti pe o rază 
considerabilă în jurul lui. Apoi se opri, se întoarse pe loc cu 
o putere de neimaginat şi lovi de două ori în tătarii care se 
aflau mai aproape de el. 

Un daimon lup se repezi la el: lorek ridică o labă în 
aer şi o trase în jos într-o fracțiune de secundă; din daimon 
ieşi o flacără puternică în momentul în care acesta căzu în 
zăpadă. Urlă şi horcăi după care dispăru. Omul lui muri 
imediat. 

Ofiţerul tătar, confruntat cu acest dublu atac, nu 
ezită. Strigă un şir de comenzi iar forţele se împărţiră în 
două: una să ţină piept vrăjitoarelor, alta, şi cea mai mare, 
să îl învingă pe urs. Soldaţii erau nemaipomenit de curajoşi. 
Se adunară în grupuri de câte patru, se lăsară într-un 
genunchi şi îşi descărcară armele ca şi cum ar fi fost la 
instrucţie, fără să dea înapoi nici măcar un centimetru în 
faţa trupului masiv al lui lorek care se avânta spre ei. Într-o 
secundă erau morţi cu toţii. 

lorek lovi din nou, întorcându-se într-o parte, 
muşcând, strivind, şi apucând în timp ce gloanţele zburau 
pe lângă el ca viespile sau muştele, fără să-l atingă. Lyra îi 
îndemna pe copii să meargă mai departe, să ajungă în 
spaţiul întunecat din spatele luminilor. Trebuie să scape, 
pentru că, oricât de periculoşi ar fi tătarii, adulţii din 
Bolvangar erau mult mai periculoşi. 

Aşa că striga, făcea semne cu mâna şi împingea cât 
putea de tare ca să-i facă pe copii să avanseze. Stâlpii 
luminaţi din spatele lor aruncau umbre lungi pe zăpadă iar 
Lyra îşi simţi inima jinduind după întunericul adânc al nopţii 
arctice şi după gerul curat, vrând aproape să-i sară din 
piept pentru a ajunge odată acolo. Pantalaimon, acum 
iepure sărea şi se tăvălea în zăpadă extaziat de propria lui 
mişcare. 

— Un'e mergem? întrebă cineva. 


— Aicea nu-i nimic decât zăpadă! 

— Vine o echipă de salvare, le spuse Lyra. Sunt 
cincizeci de gitani sau mai mult. Sunt sigură că sunt şi rude 
de-ale tale printre ei. Toate familiile de gitani au pierdut 
câte un copil, toţi au trimis pe cineva. 

— Dar eu nu-s gitan, spuse un băiat. 

— Nu contează. O să te ia oricum şi pe tine. 

— Unde? spuse cineva pe un ton certăreţ. 

— Acasă, spuse Lyra. D'asta am venit eu aici, ca să 
vă salvez şi s-aduc gitanii să vă ia acasă înapoi. Noi trebuie 
doar să mergem puţin mai departe şi o să-i găsim. Ursul era 
cu ei aşa că nu pot fi departe. 

— Mamă, ai văzut ursu' ăla! spunea un băiat. Când l-a 
sfâşiat pe daimonu' ăla - omul daimonului a murit pă loc, 
ca şi cum cineva i-ar fi smuls inima din piept şi-ar fi 
aruncat-o, aşa, imidiat! 

— N-am ştiut niciodată că daimonii se pot omori, 
spuse altcineva. Acum vorbeau cu toţii, agitația, emoția şi 
uşurarea dezlegaseră limba tuturor. Atâta vreme cât 
continuau să înainteze nu conta dacă vorbeau. 

— E-adevărat, spuse o fetiţă, ce am auzit eu, despre 
ce fac ei acolo? 

— Da, spuse Lyra. Nu m-am gândit niciodată că o să 
văd în viaţa mea pe cineva fără daimon. Dar pe drum, când 
veneam încoace, am găsit băiatul ăsta care era singur şi n- 
avea daimon. Tot întreba de ea, unde este, dacă o să-l 
găsească vreodată. Se numea Tony Makarios. 

— Îl cunosc! spuse cineva şi ceilalţi se alăturară: 

— Da, l-a luat cam acum o săptămână... 

— Ei, să ştiţi că i-au tăiat daimonul, spuse Lyra, ştiind 
foarte bine ce efect va avea aceasta asupra lor. Şi niţel 
după ce l-am găsit noi, a murit. Şi toţi daimonii pe care i-au 
tăiat îi ţineau în nişte cuşti dintr-o cameră încuiată, acolo. 

— E-adevărat! spuse Roger. Şi Lyra le-a dat drumu’ în 
timpul exerciţiului de incendiu. 

— Da, i-am văzut şi io! spuse Billy Costa. Nu ştiam ce 
era la-nceput da' i-am văzut cum zbura cu gâscanu' ăla. 

— Dar de ce fac asta? întrebă un băiat. De ce taie 


daimonii oamenilor? Asta e tortură! De ce o fac? 

— Praful, sugeră cineva cu îndoială. 

Dar băiatul râse batjocoritor: 

— Praf! spuse el. Nu există aşa ceva! Au scos-o de la 
ei! Eu nu cred în chestia asta. 

— la uite, spuse cineva, ia uite ce se întâmplă cu 
zepelinul! 

Se uitară cu toţii înapoi. În spatele peticului luminos 
unde continua încă bătălia, forma masivă a aeronavei nu 
mai plutea liber lângă stâlpul de acostare. Capătul liber 
părea să se încline în jos şi în spatele lui se ridica un glob 
de... 

— Balonul lui Lee Scoresby! ţipă Lyra şi bătu din 
mănuşi cu încântare. 

Ceilalţi copii erau cu gura căscată. Lyra îi împinse 
înainte minunându-se cum putuse aeronautul să ajungă cu 
balonul atât de departe. Era clar ceea ce făcea, şi ce idee 
bună, să-şi umple balonul cu gazul lor, să scape printr-un 
mijloc care îi va pune în imposibilitate să-i urmărească! 

— Haideţi, mişcaţi-vă, altfel o să îngheţaţi, spuse ea, 
pentru că unii copii începuseră să tremure şi le clănţăneau 
dinţii de frig, iar daimonii lor plângeau cu voci subţiri. 

Pe Pantalaimon îl enerva lucrul acesta. Se făcu urs şi 
se repezi la daimonul veveriţă al unei fetiţe, care stătea 
întins pe umărul ei şi se smiorcăia înfundat. 

— Intră în haina ei! Fă-te ceva mare şi încălzeşte-o! 
mormăi el, iar daimonul fetiţei se târî înfricoşat în hanoracul 
din mătase de cărbune. 

Necazul era că mătasea de cărbune nu era la fel de 
călduroasă ca blana adevărată indiferent cât de bine ar fi 
fost căptuşită cu fibre goale de mătase. Unii dintre copii 
arătau ca nişte gogoşi mergătoare, atât erau de umflaţi, 
dar echipamentul fusese făcut în fabrică în laboratoare, 
departe de gerul adevărat şi nu putea face faţă frigului 
pătrunzător. Blănurile Lyrei arătau ponosite, miroseau 
îngrozitor, dar ţineau căldura înăuntru. 

— Dacă nu-i găsim pe gitani repede, n-or să reziste, îi 
spuse ea lui Pantalaimon. 


— Ţine-i în mişcare, şopti acesta. Dacă se întind pe 
jos sunt morţi. Ştii ce spunea Farder Coram. 

Farder Coram îi spusese multe poveşti despre 
propriile lui călătorii în Nord, ca şi doamna Coulter, de altfel 
- asta, presupunând că ale ei erau adevărate. Dar ambii 
fuseseră de acord asupra unui singur lucru şi anume că 
trebuie să continui să mergi. 

— Cât mai trebuie să mergem? întrebă un băieţel. 

— Ne face să mergem aşa prin zăpadă doar ca să ne 
omoare, spuse o fetiţă. 

— Mai bine să fim aici afară decât acolo 
spuse cineva. 

— Ba nu! E cald acolo la Staţie. Avem mâncare şi ceai 
şi lapte cald şi de toate. 

— Dar e în flăcări! 

— Ce-o să facem aici? Pun pariu că o să murim de 
foame... 

Mintea Lyrei era plină de întrebări negre care zburau 
precum vrăjitoarele, rapide şi de neatins dar undeva, într- 
un colţ de minte, într-un punct la care nu putea ajunge, era 
un sentiment de glorie, de bucurie şi emoție pe care nu-l 
putu înţelege deloc în acel moment. 

Dar îi dădu un plus de forţă. Ridică o fetiţă peste un 
troian de zăpadă, sprijini un băiat care se împleticea şi le 
strigă tuturor: 

— Continuaţi să mergeţi! Mergeţi pe urmele ursului! 
El a venit cu gitanii aşa că urmele lui ne vor duce la ei. Voi 
doar mergeţi! i 

Începuseră să cadă fulgi mari de zăpadă. În curând, 
urmele lui lorek Byrnison vor fi acoperite complet. Acum că 
ieşiseră din raza luminilor din Bolvangar, iar flăcările care 
acopereau Staţia abia se mai zăreau, ca o palidă pâlpâăire, 
singura lumină venea din reflexia albului zăpezii. Cerul era 
acoperit de nori groşi aşa că nu se putea vedea luna sau 
Aurora; dar dacă se uitau cu mare atenţie copiii puteau 
descoperi urmele adânci lăsate de lorek Byrnison în 
zăpadă. Lyra îi încuraja, îi împingea, aproape că îi şi căra pe 
unii, îi înjura, le dădea câte un brânci înainte, îi trăgea, îi 


A 


năuntru, 


ridica blând atunci când cădeau, iar Pantalaimon (în funcţie 
de starea fiecărui daimon) îi spunea Lyrei ce trebuia să facă 
în fiecare caz. 

O să-i duc eu până acolo, îşi spunea ea înverşunată. 
Am venit pân-aici ca să-i iau şi o să-i duc, o să-i duc eu. 

Roger îi urma exemplul iar Billy Costa deschidea 
drumul pentru că avea vederea mai bună decât majoritatea 
celorlalţi copii. Curând zăpada începu să cadă atât de tare 
şi de groasă încât ei trebuiră să se agaţe unul de altul 
pentru a nu se pierde, iar Lyra se gândi... ce-ar fi, poate, 
dacă ne-am strânge aşa toţi la un loc... şi să ne ţinem 
cald... Să săpăm nişte găuri în zăpadă. 

Auzea lucruri. Se auzea hârâitul unui motor undeva, 
nu bufniturile înfundate ale zepelinului ci un sunet mai 
subţire, ca un băzâit de viespe. Când apărea, când 
dispărea. Şi urlete... Câini? Câini de sanie? Dar şi acesta era 
la foarte mare distanţă şi era foarte greu să fii sigur, pentru 
că îl înăbuşeau milioanele de fulgi de zăpadă şi era cărat 
într-o parte şi-n alta de palele de vânt. Puteau fi câinii de la 
săniile gitanilor sau poate că erau spiritele sălbatice din 
tundră, sau chiar daimonii aceia eliberaţi, plângându-şi 
copiii lor pierduţi. 

Avea vedenii... Lumini în zăpadă nu puteau fi, nu-i 
aşa? Tre' să fie şi fantome pe aici... orice... numai să nu 
meargă în cerc şi să se trezească înapoi la Bolvangar. 

Dar acestea erau mici raze galbene de lanternă, nu 
sclipirea puternică a luminilor anbarice. Şi se mişcau, şi 
urletele se apropiau din ce în ce mai tare, şi până să se 
asigure că încă mai era trează şi nu adormise, Lyra se trezi 
printre feţe cunoscute şi oameni în blănuri o luau în braţe: 
braţul puternic al lui John Faa o ridică de la pământ, iar 
Farder Coram râdea, şi cât putea vedea cu ochii în viscol, 
gitanii se aplecau şi ridicau copiii în sănii, îi acopereau cu 
blănuri, le dădeau să mestece pastramă de focă. 

Şi Tony Costa era acolo, îmbrăţişându-l pe Billy şi apoi 
dându-i un pumn uşor în umăr doar pentru a-l îmbrăţişa 
apoi din nou şi a-l scutura plin de bucurie. Şi Roger... 

— Roger vine cu noi, îi spuse ea lui Farder Coram. Pe 


el am vrut să-l iau în primul rând. O să ne întoarcem la 
Jordan până la urmă. Ce-i zgomotul ăsta... 

Era bâzâitul acela din ou, motorul acela ca un spion- 
zburător de zeci de ori mai mare. 

Deodată veni o lovitură care o puse la pământ iar 
Pantalaimon nu o putea apăra pentru că maimuţoiul acela 
auriu... 

Doamna Coulter... 

Maimuţoiul se lupta, îl muşca şi zgâria pe 
Pantalaimon care trecea prin atât de multe forme deodată 
încât ţi-era greu să-l şi vezi. Între timp doamna Coulter, cu 
faţa în blănuri, îngheţată într-o expresie încordată şi 
întărâtată, o târa pe Lyra spre o sanie cu motor, iar Lyra se 
lupta la fel de aprig ca şi daimonul ei. Zăpada era atât de 
deasă, vuietul vântului atât de puternic şi ele păreau să fie 
izolate într-un viscol numai al lor iar farurile anbarice ale 
săniei luminau doar vălătuci grei şi vârtejuri învolburate de 
zăpadă. 

— Ajutor! strigă Lyra spre gitanii care erau chiar 
acolo, în zăpada orbitoare şi care nu puteau vedea nimic. 
Ajutaţi-mă! Farder Coram! Lord Faa! O, Doamne, ajutor! 

Doamna Coulter strigă o comandă scurtă în limba 
tătarilor de nord. Zidul de zăpadă se deschise şi iată-i: un 
întreg pluton, înarmaţi cu puşti, cu lupoaicele care mârâiau 
şi urlau. Căpitanul o văzu pe doamna Coulter cum se zbate. 
O ridică pe Lyra cu o mână, de parcă ar fi fost o păpuşă şi o 
aruncă în sanie, unde aceasta rămase împietrită şi uimită. 

Se auzi un foc de puşcă şi apoi altul în momentul în 
care gitanii realizară ce se întâmpla. Dar să tragi în ţinte pe 
care nu le vezi este un lucru periculos, şi mai ales când nu 
îti poţi vedea nici măcar oamenii tăi. Tătarii, într-un grup 
restrâns acum în jurul săniei, puteau să tragă la întâmplare 
în zăpadă, dar gitanii nu îndrăzneau să răspundă cu foc 
puternic de frică să nu o rănească pe Lyra. 

Oh, ce amărăciune era în sufletul ei! Ce oboseală! 

Încă uimită, cu capul învârtindu-i-se, se ridică pentru 
a-l găsi pe Pantalaimon care încă se bătea disperat cu 
maimuța. Avea fălcile de urs încleştate în braţul auriu fără 


să se mai schimbe dar muşcând tare. Şi cine era acela? 

Nu Roger? 

Da, Roger, care tăbărâse pe doamna Coulter cu 
pumnii şi picioarele, care o lovi cu capul cât putea de tare, 
numai pentru a fi doborât de un tătar care îl dădu la o parte 
cu o mână, aşa cum goneşti o muscă. Totul era o 
fantasmagorie: alb, negru, o pală rapidă de verde prin 
orizontul ei de vedere, franjuri negre, lumini mişcătoare... 

Un puternic vârtej ridica în jurul lui cortine de zăpadă, 
şi în arenă îşi făcu apariţia lorek Byrnison cu zgomotul 
infernal al armurii, cu scrâşnetul metalului pe metal, cu 
vuietul glasului său. Într-un moment fălcile acelea teribile 
muşcară în stânga, în dreapta, iar o labă sfâşie un piept cu 
platoşă cu tot - colţi albi, fier negru, blană udă roşie... 

Apoi ceva o trăgea în sus cu putere, în sus, iar ea îl 
înşfacă şi pe Roger, smulgându-l din mâinile doamnei 
Coulter şi apucându-se strâns de el, daimonii ambilor copii 
bătând din aripi uimiţi, în vreme ce o altă bătaie de aripi, 
mai puternică, îi înconjură iar apoi Lyra văzu în aer lângă ea 
o vrăjitoare, una din umbrele acelea elegante, franjurate 
din susul cerului, dar acum destul de aproape ca să se 
poată atinge. lar ea avea un arc în mână şi avea braţele 
goale (în gerul acela!) şi încordă arcul şi apoi trase o 
săgeată în viziera unui tătar la numai un metru şi jumătate 
distanţă... 

lar săgeata îi străpunse capul şi jumătate din ea ieşi 
pe partea cealaltă, iar daimonul lup dispăru chiar înainte ca 
acesta să atingă pământul. 

Sus! Lyra şi Roger se legănau în aer şi se treziră că se 
ţineau cu degete slăbite de o creangă de pin-de-nor, pe 
care stătea cu multă graţie o vrăjitoare tânără; apoi 
aceasta se înclină spre stânga şi se văzu ceva mare de tot 
care se apropie şi apoi pământul. 

Se rostogoliră în zăpadă lângă nacela balonului lui 
Lee Scoresby. 

— Hop'şea sus înăuntru! strigă texanul. Şi ia-l şi pe 
prietenul tău cu tine, negreşit! Nu l-aţi văzut cumva pă 
afurisitu' ăla de urs? 


Lyra văzu că trei vrăjitoare ţineau o frânghie care era 
înfăşurată în jurul unei pietre, ţinând legată de pământ 
marele balon de gaz, într-o continuă pendulare. 

— Urcă! îi strigă ea lui Roger, şi se căţără peste 
marginea burduşită cu saci de piele a nacelei pentru a 
cădea înăuntru, într-o grămadă de zăpadă. Un moment mai 
târziu, Roger căzu peste ea iar apoi un zgomot asurzitor şi 
înfricoşător, jumătate urlet, jumătate  mormăit, făcu 
pământul să se cutremure. 

— Haida lorek! La bord, bătrâne! zbieră Lee Scoresby 
din toţi rărunchii, şi peste margine alunecă ursul într-un 
scârţâit oribil de metal şi scrâşnet de lemn îndoit. 

Apoi un vârtej de aer mai uşor ridică pentru un 
moment ceața şi zăpada din jur, iar în luminişul creat Lyra 
văzu tot ce se întâmpla în jurul lor. Văzu un grup de gitani 
sub conducerea lui John Faa hărţuind ariergarda tătară şi 
împingându-i înapoi spre ruinele în flăcări ale Bolvangarului, 
îi văzu pe ceilalţi gitani ajutând copil după copil să urce în 
sănii şi învelindu-i bine în blănurile lor, îl văzu pe Farder 
Coram uitându-se în jur neliniştit, sprijinindu-se în cârjă, cu 
daimonul lui de culoarea toamnei sărind prin zăpadă şi 
uitându-se agitat în toate părţile. 

— Farder Coram! strigă Lyra. Aici! 

Bătrânul auzi şi se întoarse să se uite uimit la balonul 
prins de frânghie, la vrăjitoarele care-l ţineau la pământ şi 
la Lyra care dădea frenetic din mâini, de acolo, din nacelă. 

— Lyra! strigă el. Eşti bine, fato? Eşti bine? 

— Mai bine ca niciodată! îi răspunse. La revedere 
Farder Coram! La revedere! Du toţi copiii ăştia acasă! 

— Aşa o să facem, jur pe viaţa mea! Mergi cu bine 
copilul meu - mergi cu bine - mergi cu bine, draga mea... 

În acel moment aeronautul ridică braţul ca un 
semnal, iar vrăjitoarele dădură drumul frânghiei. Balonul se 
ridică imediat şi țâşni în sus prin aerul îngreunat de zăpadă, 
cu o viteză pe care Lyra abia şi-o putea crede ochilor. După 
un moment, pământul dispăru în ceaţă iar ei urcau şi tot 
urcau din ce în ce mai tare, încât credea că nicio rachetă nu 
se putea îndepărta de pământ cu mai mare repeziciune. 


Stătea întinsă în nacelă, agăţată strâns de Roger, presată 
de puterea accelerației. 

Lee Scoresby chiuia şi râdea şi scotea nişte strigăte 
sălbatice de bucurie în texană; lorek Byrnison îşi desfăcea 
calm armura, înfigându-şi o gheară îndemânatică sub 
fiecare inel şi desfăcându-le unul câte unul, după care puse 
piesele separate într-o grămadă. Undeva afară foşnetul şi 
vâjâitul aerului prin acele de pin şi îmbrăcămintea 
vrăjitoarelor le spunea că vrăjitoarele le ţineau companie în 
împărăţia văzduhului. 

Incet, încet, Lyra îşi recăpătă suflul, echilibrul şi 
bătăile inimii. Se ridică şi se uită în jur. 

Nacela era mult mai mare decât crezuse. De jur 
împrejur, pe margini, erau rafturi cu instrumente filosofice 
şi grămezi de blănuri, aer îmbuteliat, o mulţime de alte 
lucruri prea mici sau complicate pentru a le identifica exact 
în ceața deasă prin care urcau. 

— Asta este un nor? întrebă ea. 

— Bineînţeles că este. Înfăşoară-ţi prietenul în nişte 
blănuri până nu se transformă într-un ţurţure. E frig aici, da’ 
o să se facă şi mai frig. 

— Cum ne-ai găsit? 

— Vrăjitoarele. E o doamnă vrăjitoare care vrea să 
vorbească cu tine. Când ieşim din nor o să luăm 
coordonatele şi pe urmă putem să ne-aşezăm să stăm şi 
noi puţin. 

— lorek, spuse Lyra, îţi mulţumesc că ai venit. 

Ursul mormăi ceva printre dinţi şi se aşeză mai bine 
pentru a-şi linge blana murdară de sânge. Greutatea lui 
făcea ca nacela să fie puternic înclinată într-o parte, dar 
asta nu conta. Lui Roger îi era cam frică, dar ursul nu îl 
băgă în seamă mai mult decât pe un fulg de zăpadă. Lyra 
se mulţumi să se agaţe de marginea nacelei care, stând în 
picioare, îi ajungea chiar sub bărbie, şi să se uite cu ochii 
larg deschişi în norul învolburat. 

În numai câteva secunde, balonul ieşi cu totul din nor 
şi, încă mişcându-se cu rapiditate, se ridică la ceruri. 

Ce privelişte! 


Chiar deasupra lor balonul se legăna într-o curbă 
uriaşă. Peste el şi înaintea lor strălucea Aurora cu o putere 
şi grandoare mai mare decât văzuse ea vreodată. Era peste 
tot, sau aproape peste tot, iar ei mai că făceau parte din 
ea. Văluri nesfârşite de incandescenţă tremurau şi se 
despărţeau ca aripile îngerilor; cascade de aureole 
luminescente se rostogoleau în piscuri invizibile pentru ca 
apoi să se lase în vârtejuri magnifice sau în cascade 
fremătătoare. 

Lyra rămase cu gura căscată şi apoi se uită în jos şi 
văzu o privelişte care-i tăia şi mai mult respiraţia. 

Cât de departe vedeai cu ochii, chiar până la orizont, 
în toate direcţiile o mare de alb se întindea fără hotare. 
Vârfuri blânde şi goluri vaporoase se ridicau sau se 
deschideau din loc în loc dar, în cea mai mare parte, tot 
pământul arăta ca o masă solidă de gheaţă. 

Şi ridicându-se în grupuri mici, sau chiar câte una, 
veneau siluetele acelea negre, zdrenţuite, de o atât de 
mare eleganţă, cu crengile lor de pin-de-nor. 

Zburau repede, fără niciun efort, în sus şi spre balon, 
înclinându-se într-o parte sau în alta pentru a schimba 
direcţia. Şi una dintre ele, arcaşa, cea care o salvase pe 
Lyra de doamna Coulter zbura chiar alături de nacelă, iar 
Lyra o putu vedea clar acum. 

Era tânără - mai tânără decât doamna Coulter, şi 
blondă, cu ochii mari, verzi, şi îmbrăcată ca toate celelalte 
vrăjitoare, în fâşii de mătase neagră şi nu purta niciun fel 
de blănuri, mănuşi sau glugă. Părea să nu simtă deloc 
frigul. Pe frunte avea o împletitură simplă din floricele roşii. 
Îşi aşeză creanga de pin-de-nor ca pe un cal pe care părea 
că-l ţine în frâu la doar doi metri de privirea uimită a Lyrei. 

— Lyra? 

— Da! Dumneata eşti Serafina Pekkala? 

— Da. 

Lyra înţelegea de ce se îndrăgostise Farder Coram de 
ea, şi de ce avea inima frântă, deşi mai înainte n-ar fi putut 
înţelege niciunul dintre aceste lucruri. El îmbătrânea, era un 
om bolnav şi bătrân, iar ea urma să mai fie tânără timp de 


generaţii. 

— Ai cititorul de simboluri? spuse vrăjitoarea cu o 
voce atât de asemănătoare susurului sălbatic al Aurorei 
însăşi, încât Lyra abia putu înţelege sensul cuvintelor, atât 
de tare fu cuprinsă de uimire şi plăcere la auzul vocii. 

— Da, îl am în buzunar, este în siguranţă. 

Bătăi puternice din aripi anunțau o altă prezenţă şi 
într-o fracțiune de secundă aluneca alături de ea: era 
marele daimon gâscan. Vorbi scurt şi apoi se îndepărtă 
pentru a pluti în cercuri mari în jurul balonului care 
continua să se ridice. 

— Gitanii au distrus Bolvangarul, spuse Serafina 
Pekkala. Au omorât douăzeci şi doi de oameni din gardă şi 
nouă din personal şi au dat foc la toate părţile clădirii care 
mai stăteau în picioare. O vor distruge complet. 

— Dar doamna Coulter? 

— Niciun semn. 

Scoase un țipăt sălbatic şi alte vrăjitoare veniră în 
cercuri înspre balon. 

— Domnule Scoresby, spuse ea. Funia, vă rog. 

— Doamnă! Vă sunt foarte recunoscător. Incă ne 
ridicăm. Pare-mi-se că o vreme urcăm. De câte dintre 
domniile voastre este nevoie ca să ne tragă spre Nord? 

— Suntem puternice, fu tot ce răspunse ea. 

Lee Scoresby legă un colac de frânghie groasă de 
inelul de fier învelit în piele care strângea laolaltă toate 
frânghiile de peste balonul cu gaz şi de care era 
suspendată nacela. După ce o fixă bine, aruncă afară 
capătul liber şi imediat şase vrăjitoare se avântară spre el, 
îl prinseră şi începură să tragă îndreptându-şi crengile de 
pin-de-nor spre Steaua Polară. 

În timp ce balonul începu să se mişte în acea direcţie, 
Pantalaimon veni să se agaţe de marginea nacelei în chip 
de chiră-de-baltă. Daimonul lui Roger ieşi ameţit să 
privească dar se retrase foarte repede, pentru că Roger 
dormea adânc, la fel ca lorek Byrnison. Numai Lee Scoresby 
era treaz, mestecând cu calm un trabuc subţire şi 
urmărindu-şi instrumentele. 


— Aşadar Lyra, spuse Serafina Pekkala, ştii de ce te 
duci la Lordul Asriel? 

Lyra era uimită. 

— Ca să-i duc alethiometrul, bineînţeles. Apoi îşi 
aminti primul motiv, atât de vechi încât aproape că îl 
uitase. 

— Sau să-l ajut să evadeze. Asta e. O să-l ajutăm să 
scape. 

Dar imediat ce termină de spus acest lucru, i se păru 
că sună absurd. Să evadeze de la Svalbard? Imposibil! 

— Să încercăm, oricum, adăugă ea apăsat. De ce? 

— Cred că sunt nişte lucruri pe care trebuie să ţi le 
spun, spuse Serafina Pekkala. 

— Despre Praf? 

Era primul lucru pe care Lyra voia să-l afle 

— Da, printre altele. Dar eşti obosită acum copilă, şi 
va fi un zbor lung. Vorbim când te trezeşti. 

Lyra căscă. Un căscat care aproape îi rupse fălcile, un 
căscat lung, ce dură aproape un minut, sau cel puţin aşa i 
se păru ei, şi oricât de mult ar fi dorit să stea trează, nu 
putu rezista imboldului somnului. Serafina Pekkala întinse o 
mână peste marginea nacelei şi îi atinse uşor ochii şi, în 
timp ce Lyra se întindea pe jos, Pantalaimon zbură şi el, se 
schimbă în hermină şi merse la locul lui preferat de dormit: 
la gâtul Lyrei. 

Vrăjitoarea îşi aranjase creanga astfel încât să 
înainteze la o viteză constantă pe lângă nacelă, în timp ce 
balonul se apropia din ce în ce mai mult de Svalbard. 


Ceţuri şi Gheţuri 


Lee Scoresby o înveli pe Lyra cu câteva blănuri. Ea 
se ghemui lângă Roger şi adormiră amândoi, în timp ce 
balonul se îndrepta încet spre Pol. Aeronautul îşi verifica din 
când în când instrumentele, mesteca un trabuc pe care n- 
avea de gând să-l aprindă, cu hidrogenul inflamabil atât de 
aproape, şi se cuibărea mai bine în blănuri. 

— Fata asta-i cam importantă, ai? spuse el după 
câteva minute. 

— Mai importantă decât are habar, spuse Serafina 
Pekkala. 

— Vrei să zici că ne aşteaptă ceva în stilul urmăririlor 
armate? Mă-nţelegi, te întreb ca un om practic ce mă aflu, 
care ţine la viaţa lui. Nu pot să-mi permit să fiu bătut măr 
sau făcut bucăţi fără să am şi eu o compensație fixată 
dinainte. Nu că nu vreau să dau importanţă expediției, 
crede-mă, doamnă. Da' John Faa şi gitanii mi-au plătit o 
simbrie care-i destul să acopere timpul şi priceperea mea şi 
uzura normală a balonului, şi cam atât. Nu acoperă 
asigurarea pentru acte-de-război. Şi să ştii, când vom 
ateriza cu lorek Byrnison pe Svalbard, asta chiar act de 
război se va numi. 

Scuipă delicat o bucată de frunză de fumat peste 
bord. 

— Aşa că vreau să ştiu la ce schilodiri şi scandaluri 
trebe să ne aşteptăm, termină el. 

— S-ar putea să fie ceva lupte, spuse Serafina 
Pekkala. Dar te-ai mai luptat înainte. 

— Cred şi io, când sunt plătit. Da' treaba e că am 
crezut că ăsta-i un contract simplu de transport, şi pentru 
asta i-am taxat. Acu' mă gândesc, după bătălia de mai 
devreme, până unde merge treaba mea de transportator. 
Dacă trebuie să-mi risc viaţa şi echipamentul într-un război 
printre urşi, de exemplu. Sau dacă duşmanii de la Svalbard 


ai copilei ăsteia sunt la fel de focoşi ca cei din Bolvangar. 
Zic şi eu, aşa, de dragul conversaţiei. 

— Domnule Scoresby, spuse vrăjitoarea, aş vrea să 
pot răspunde. Nu pot spune decât că noi toţi, oameni, 
vrăjitoare, urşi, suntem angajaţi deja în război, deşi nu toţi 
ştim asta. Fie că dai de necaz la Svalbard, fie că zbori mai 
departe nestingherit, eşti deja recrut sub arme, un soldat. 

— Ei, asta-i cam din pripă. Pare-mi-se că omu' tre’ să 
zică şi el dacă vrea să ridice armele au ba. 

— Nu prea mai ai de ales, la fel cum nu mai poţi să 
alegi dacă să te fi născut ori nu. _ 

— Totuşi, mie îmi place să aleg, zise el. Imi place să- 
mi aleg treburile pe care le fac, locurile în care mă duc, 
mâncarea pe care o mănânc şi tovarăşii cu care şed şi 
depăn poveşti. Nu-ţi doreşti să mai şi alegi din când în 
când? 

Serafina Pekkala stătu o clipă să se gândească şi apoi 
spuse: 

— Poate nu înţelegem la fel cuvântul alegere, 
domnule Scoresby. Vrăjitoarele nu posedă nimic, aşa că nu 
ne interesează să conservăm valoarea sau să facem vreun 
profit, cât despre alegerea unui lucru sau a altuia, când 
trăieşti mai multe sute de ani ştii că ocaziile vor apărea din 
nou. Avem nevoi diferite. Dumneata trebuie să-ţi repari 
balonul şi să-l păstrezi în condiţii bune, asta ia timp şi 
energie, înţeleg. Noi, ca să zburăm, n-avem decât să rupem 
o creangă dintr-un pin-de-nor, oricare e bună, şi mai sunt şi 
altele. Nu ne e frig, aşa că n-avem nevoie de haine 
călduroase. N-avem niciun fel de modalităţi de schimb, în 
afară de ajutorul reciproc. Dacă o vrăjitoare are nevoie de 
ceva, primeşte de la o altă vrăjitoare. Dacă trebuie să 
luptăm în război, nu costul ne ajută să decidem dacă lupta 
e dreaptă sau nu. Nici n-avem noţiunea de onoare, ca urşii, 
de exemplu. O insultă adresată unui urs este o greşeală 
fatală. Pentru noi... de neconceput. Cum să insulţi o 
vrăjitoare? Ce-ar însemna dacă ai face-o? 

— Hm, îţi dau dreptate aici. Cu un par ş-un bolovan îţi 
crăp acu’ un ciolan, că pă-njurat nu dau un ban. Da’ 


doamnă, sper că-mi înţelegi dilema. Sunt un simplu 
aeronaut şi aş vrea să-mi sfârşesc zilele în tihnă. Să cumpăr 
o fermă, câteva vaci, ceva cai... Nimic măreț, vezi bine. 
Niciun palat, sau sclavi, sau mormane de aur. Doar adierea 
serii peste tufele de salvie, o ţigară şi un pahar de whisky 
bourbon. Acu' treaba-i că astea costă bani. Aşa că fac 
zborurile astea pe bani, şi după fiecare trimit ceva aur la 
Banca Wells Fargo, şi când o să se strângă destui, cucoană, 
o să vând balonu' ăsta şi o să-mi iau un bilet de vapor până 
la Portul Galveston şi n-o să mai părăsesc pământul. 

— Mai e o diferenţă între noi, domnule Scoresby. O 
vrăjitoare o să renunţe la zburat doar când i-o sta inima în 
loc. Zburatul face parte din noi. 

— Văd, şi mă roade invidia. Da’ n-am io mulţumirea 
voastră. Zburatu' nu-i decât o meserie pentru mine, iar eu 
nu-s decât un tehnician. Aş putea la fel de bine să reglez 
pompele unui motor pe gaz sau să bobinez circuite 
anbarice. Dar eu am ales, se înţelege. A fost în totalitate 
alegerea mea. D'aia găsesc că ideea cu războiu', de care 
nu mi-a zis nimenea nimic, e cam incomodă. 

— Şi cearta lui lorek Byrnison cu regele lui face parte 
din asta, spuse vrăjitoarea. Copila o să joace şi ea un rol. 

— Vorbeşti de destin, spuse el, ca şi cum ar fi stabilit. 
Şi nu cred că treaba asta îmi place mai mult decât războiul 
în care am fost băgat fără să ştiu nimic. Unde mi-e liberul 
arbitru, vreau să ştiu? lar copila asta pare să aibă mai 
multă libertate decât oricine altcineva. Vrei să-mi spui că e 
doar o jucărie mecanică întoarsă şi aşezată pe un drum pe 
care nu-l poate schimba? 

— Cu toţii suntem supuşi destinului. Însă trebuie să 
acţionăm ca şi cum n-am fi, spuse vrăjitoarea, sau să 
murim de disperare. Există o profeție ciudată despre acest 
copil: e destinată să aducă sfârşitul destinului. Dar trebuie 
s-o facă fără să ştie ce face, ca şi cum ar fi natura şi nu 
destinul ei să ducă treaba la bun sfârşit. Dacă i se va spune 
ce trebuie să facă, totul se duce de râpă. Moartea va 
mătura toate lumile iar disperarea va triumfa pentru 
totdeauna. Universurile vor deveni nimic mai mult decât 


nişte maşinării interconectate, oarbe şi fără gândire, 
simţire, viaţă... 

Se uitară la Lyra (sau ce puteau vedea din ea de sub 
glugă) care se încruntase încăpățânat în somn. 

— Cred că parte din ea ştie ceva, spuse aeronautul. 
Pare să fie pregătită, în orice caz. Da’ cu băieţelu' ce-i? Ştii 
că a venit tot drumul ăsta ca să-l salveze din ghearele 
diavolilor de acolo? Fuseseră colegi de joacă la Oxford, sau 
aşa ceva. Ştiai asta? 

— Da, ştiam. Lyra poartă cu ea ceva extrem de 
valoros şi se pare că sorții o folosesc drept mesager către 
taică-su. Aşa că ea a făcut tot drumul ăsta ca să-l salveze 
pe prietenul ei, neştiind că prietenul ei fusese adus în Nord 
de către sorţi ca ea să-l urmeze şi să-i aducă ceva tatălui ei. 

— Aşa vezi tu lucrurile, hm? 

Pentru prima oară vrăjitoarea păru nesigură. 

— Aşa par să fie... numai că noi nu putem citi 
întunericul, domnule Scoresby. E mai mult decât posibil să 
greşesc. 

— Şi ce te-a adus pe tine în toată treaba asta, dacă 
pot să întreb? 

— Orice făceau la Bolvangar, am simţit din toţi 
rărunchii că nu era bine. Lyra le este duşman, aşa că noi 
suntem prietenii ei. Mai clar de atât nu văd. Apoi, mai e şi 
prietenia clanului meu cu poporul gitan, care e veche de 
când Farder Coram mi-a salvat viaţa. Facem asta la cererea 
lor. Şi ei au obligaţiile lor faţă de Lordul Asriel. 

— Aha! D-aia mâni balonul spre Svalbard, de dragul 
gitanilor! Şi prietenia asta zice că o să-l mâni şi-napoi? Sau 
trebe' să aştept vreun vânticel mai blând şi, între timp, să 
depind de indulgenţa urşilor? Incă o dată, cucoană, te 
întreb doar aşa, prieteneşte. 

— Dacă putem să te ajutăm să ajungi înapoi la 
Trollesund, domnule Scoresby, o vom face. Dar nu ştim cu 
ce ne vom întâlni la Svalbard. Noul rege al urşilor a făcut 
multe schimbări, vechile legi nu mai sunt la modă. S-ar 
putea să fie o aterizare mai dificilă. Şi nu ştiu cum o să 
găsească Lyra drumul către taică-su. Nici ce are în cap 


lorek Byrnison, afară că soarta lui este legată de a ei. 

— Nici eu nu ştiu, doamnă. Cred că s-a legat de fată 
ca un fel de protector. L-a ajutat să-şi recupereze armura, 
înţelegi. Cine ştie ce gândesc urşii? Dar dacă vreodată un 
urs a iubit un om, el e ăla. Cât despre aterizarea la 
Svalbard, niciodată n-a fost uşoară. Totuşi, dacă aş putea 
să te rog să tragi în direcţia bună, m-aş simţi mai eliberat. 
lar dacă pot să fac ceva pentru tine în schimb, nu trebuie 
decât să spui. Da’ pentru ştiinţa mea, n-ai vrea să-mi spui şi 
mie de ce parte sunt în acest război invizibil? 

— Suntem de partea Lyrei. 

— Nici nu mă îndoiam. 

Continuau să zboare. Din cauza norilor de jos, nu era 
cu putinţă să-şi dea seama cât de repede înaintau. În mod 
normal, bineînţeles, un balon depindea de vânt şi stătea pe 
loc sau plutea după cum se mişca aerul. Acum, însă, tras de 
vrăjitoare, balonul se mişca prin aer şi nu mai era purtat de 
el, dar opunea în acelaşi timp rezistenţă, căci matahala de 
pungă umplută cu gaz n-avea nimic din formele netede şi 
suple ale unui zepelin. In consecinţă, nacela se bălăngănea 
într-o parte şi-n alta, tresăltând şi legănându-se mai tare 
decât într-un zbor normal. 

Lee Scoresby nu se preocupa de confortul lui cum se 
îngrijea de instrumentele sale, şi petrecu ceva vreme 
asigurându-se că erau bine legate de barele mai mari. 
Potrivit altimetrului, erau la aproape patru mii de metri 
deasupra pământului. Temperatura era de minus douăzeci 
de grade. li fusese şi mai frig decât atât, însă nu cu mult 
mai mult şi nu voia să se facă şi mai frig, aşa că desfăşură 
prelata pe care o folosea drept bivuac de urgenţă şi o fixă 
în dreptul copiilor care dormeau, să le ţină adăpost de vânt, 
înainte să se lungească spate în spate cu vechiul său 
tovarăş de arme, lorek Byrnison, şi să adoarmă. 

Când Lyra se trezi, luna era sus pe cer şi totul în jur 
avea sclipiri de argint, de la suprafaţa rotundă a norilor de 
dedesubt până la ţurţurii şi acele de chiciură de pe pânza 
balonului. 

Roger dormea, la fel şi Lee Scoresby şi ursul. Dincolo 


de nacelă, totuşi, regina-vrăjitoare zbura constant. 

— Cât mai avem până la Svalbard? întrebă Lyra. 

— Dacă nu ne mai bat vânturile, vom fi deasupra 
Svalbardului în cam douăsprezece ore. 

— Când o să aterizăm? 

— Depinde de vreme. O să încercăm să evităm 
stâncile. Sunt acolo nişte fiinţe care vânează tot ce mişcă. 
Dacă o să putem, o să te instalăm în interior, departe de 
palatul lui lofur Raknison. 

— Ce-o să se întâmple când îl găsesc pe Lordul 
Asriel? Crezi că vrea să vină la Oxford? Nici nu ştiu dacă ar 
trebui să-i spun că ştiu că e tatăl meu. Poate că vrea să se 
prefacă în continuare că e unchiul meu. Nici măcar nu-l 
cunosc prea bine. 

— N-o să vrea să se întoarcă la Oxford, Lyra. Se pare 
că e ceva de făcut într-o altă lume, iar Lordul Asriel este 
singurul care poate să creeze o punte peste golful dintre 
lumea asta şi cealaltă. Numai că are nevoie de ceva care 
să-l ajute. 

— Alethiometrul! spuse Lyra. Stăpânul de la Jordan mi 
l-a dat şi am crezut că voia să zică ceva despre Lordul 
Asriel, doar că n-a mai apucat. Ştiam că n-a vrut cu 
adevărat să-l otrăvească. Crezi că o să-l citească şi o să 
vadă cum să construiască puntea? Sunt sigură că pot să-l 
ajut. Cred că acum pot să-l citesc la fel de bine ca oricine. 

— Nu ştiu, spuse Serafina Pekkala. Cum o s-o facă şi 
care-i va fi menirea, nu putem şti. Sunt puteri care ne 
vorbesc şi altele deasupra lor. Şi sunt secrete şi mai de 
departe. 

— O să-mi spună alethiometrul! Aş putea să-l citesc 
chiar acum... 

Insă era prea frig, n-ar fi reuşit niciodată să-l ţină în 
mâini. Se înfofoli până la urechi şi-şi trase gluga strâns 
peste ochi, să o apere de vântul îngheţat, lăsându-şi doar o 
mică crăpătură prin care să poată vedea. În depărtare şi 
puţin mai jos, frânghia lungă se întindea de la inelul de 
suspensie al balonului, trasă de şase sau şapte vrăjitoare 
călare pe ramurile lor de pin-de-nor. Stelele străluceau 


puternic şi rece, ca nişte diamante. 

— De ce nu ti-e frig, Serafina Pekkala? 

— Ne e frig, dar nu ne pasă, deoarece nu ne face 
niciun rău. Şi dacă ne-am înfofoli să nu ne fie frig, n-am mai 
simţi alte lucruri, cum ar fi strălucirea cristalină a stelelor, 
sau muzica Aurorei, sau cel mai frumos dintre toate, 
mătasea razelor de lună mângâindu-ne pielea. Merită să-ţi 
fie frig ca să simţi toate astea. 

— Pot şi eu să le simt? 

— Nu. Ai muri dacă ţi-ai scoate blănurile. Stai 
îmbrăcată! 

— Cât trăiesc vrăjitoarele, Serafina Pekkala? Farder 
Coram spune că sute de ani. Da' tu nu pari aşa bătrână. 

— Am trei sute de ani, sau mai mult. Cea mai bătrână 
mamă-vrăjitoare are aproape o mie de ani. Într-o zi, Yambe- 
Akka va veni după ea. Într-o zi va veni şi după mine. Eae 
zeiţa morţilor. Vine la tine zâmbitoare şi drăguță, şi tu ştii 
că e momentul să mori. 

— Sunt şi bărbaţi vrăjitori? Sau doar femei? 

— Sunt bărbaţi în slujba noastră, cum e consulul de la 
Trollesund. Şi sunt bărbaţi pe care-i alegem amanți sau 
soţi. Eşti aşa de tânără, Lyra, prea tânără ca să înţelegi 
asta, dar o să-ţi povestesc totuşi, şi o să înţelegi mai târziu: 
bărbaţii trec prin faţa ochilor noştri ca fluturii, vietăţi 
aparţinând unui sezon trecător. Îi iubim: sunt curajoşi, 
mândri, frumoşi, inteligenţi, şi mor aproape imediat. Mor 
atât de repede încât inimile noastre sunt încontinuu 
devastate de durere. Le purtăm în pântece copiii, care vor fi 
vrăjitoare dacă sunt fete, dacă nu, doar oameni. Şi apoi, 
într-o clipită, se duc, sunt doborâţi, distruși, pierduţi. Şi fiii 
noştri la fel. Când un băieţel creşte mare, crede că e 
nemuritor. Mama lui ştie că nu-i aşa. De fiecare dată e şi 
mai dureros, până când inima ţi se frânge. Poate atunci 
vine Yambe-Akka după tine. E mai bătrână decât tundra. 
Poate că pentru ea vieţile vrăjitoarelor sunt la fel de scurte 
cum sunt cele ale bărbaţilor pentru noi. 

— L-ai iubit pe Farder Coram? 

— Da. Ştie? 


— Nu ştiu, da' ştiu că el te iubeşte. 

— Când m-a salvat era tânăr şi puternic, mândru şi 
frumos. M-am îndrăgostit de el imediat. Mi-aş fi schimbat 
firea, aş fi uitat de strălucirea stelelor şi de muzica Aurorei, 
nu aş mai fi zburat niciodată - aş fi renunţat la toate astea 
într-o clipă, fără să gândesc, ca să fiu nevastă de gitan, să 
trăiesc într-o barcă şi să-i gătesc, să dorm cu el în acelaşi 
pat şi să îi port în pântec copiii. Dar nu poţi să schimbi ceea 
ce eşti, ci doar ceea ce faci. Sunt vrăjitoare. El e om. Am 
stat cu el îndeajuns de mult ca să-i fac un copil... 

— N-a spus niciodată! Era fetiţă? O vrăjitoare? 

— Nu. Băiat, şi a murit în timpul marii epidemii de 
acum patruzeci de ani, boala care a venit din Est. Sărmanul 
copilaş! A intrat în viaţă şi a ieşit tremurând ca un fluture 
de mai. Mi-a sfâşiat inima, aşa cum se întâmplă mereu. l-a 
frânt inima şi lui Coram. Apoi am fost chemată să mă întorc 
la familia mea, pentru că Yambe-Akka o luase pe mama şi 
devenisem regina clanului. Aşa că am plecat. Trebuia. 

— De-atunci nu l-ai mai văzut pe Farder Coram? 

— Niciodată. Am auzit de faptele lui, am auzit cum a 
fost rănit de Skraelingi cu o săgeată otrăvită, şi i-am trimis 
ierburi şi descântece ca să-l ajut să se facă bine, însă n-am 
fost destul de puternică să-l văd. Am auzit cât de dărâmat a 
fost după aceea şi cât de tare s-a înţelepţit, cât de multe a 
citit şi a studiat, şi am fost mândră de el şi de bunătatea lui. 
Însă am stat deoparte, căci erau vremuri grele şi pentru 
clanul meu, ne amenințau războaie între vrăjitoare şi, în 
plus, am crezut că mă va uita şi-şi va găsi o nevastă din 
lumea lui... 

— N-o s-o facă niciodată, spuse Lyra cu tărie. Ar 
trebui să te duci să-l vezi. Te mai iubeşte, ştiu asta. 

— Dar s-ar ruşina de vârsta lui, şi n-aş vrea să-l fac să 
simtă asta. 

— Poate că s-ar ruşina, însă ar trebui să-i trimiţi un 
mesaj, măcar atât. Asta cred eu. 

Serafina Pekkala nu spuse nimic o bună bucată de 
vreme. Pantalaimon se transformă într-o chiră-de-baltă şi 
zbură pentru o secundă pe ramura ei, pentru a-i arăta că 


poate au fost impertinenţi. Apoi Lyra spuse: 

— De ce au oamenii daimoni, Serafina Pekkala? 

— Toată lumea întreabă asta, şi nimeni nu ştie 
răspunsul. De când sunt oamenii pe lume au existat şi 
daimonii. E ceea ce ne face diferiţi de animale. 

— Mda! Suntem diferiţi de ele, sigur... De exemplu, 
urşii. Ciudaţi, nu, urşii? Crezi că-s ca o persoană, după care 
fac deodată ceva atât de ciudat sau de feroce încât ai 
impresia că n-o să-i înţelegi niciodată... Dar ştii ce mi-a zis 
lorek, mi-a zis că armura era pentru el ce e daimonul 
pentru o persoană. E sufletul lui, mi-a zis. Dar şi aici sunt 
diferiţi, pentru că el şi-a făcut singur armura. l-au luat 
prima armură când l-au exilat şi a găsit ceva fier ceresc şi 
şi-a făcut o armură nouă, ca şi cum şi-ar fi făcut un suflet 
nou. Noi nu putem să ne facem daimoni. După aia, oamenii 
de la Trollesund l-au îmbătat cu tărie şi i-au furat-o, eu am 
aflat unde era şi el şi-a luat-o înapoi... Insă ce mă întreb eu 
e de ce vine la Svalbard? Or să se bată cu el. Ar putea să-l 
omoare... Mi-e drag lorek. Mi-e aşa drag că îmi doresc să nu 
fi venit cu noi. 

— Ţi-a spus cine e el? 

— Doar numele. Şi Consulul de la Trollesund ni l-a 
spus. 

— E de viţă nobilă. E prinţ. De fapt, dacă n-ar fi comis 
o mare crimă, până acum ar fi fost regele urşilor. 

— Mi-a spus că regele lor se numeşte lofur Raknison. 

— lofur Raknison a devenit rege când a fost exilat 
lorek Byrnison. lofur e şi el prinţ, bineînţeles, altfel n-ar fi 
fost lăsat să conducă, însă are o inteligenţă omenească: 
face alianţe şi tratate, nu trăieşte ca urşii, în forturi de 
gheaţă, ci într-un palat nou construit. Vorbeşte de 
schimburi de ambasadori cu naţiunile oamenilor şi de 
dezvoltarea minelor de foc cu ajutorul oamenilor-ingineri... 
Este foarte subtil şi abil. Unii spun că el l-a provocat pe 
lorek să facă fapta pentru care a fost exilat, şi alţii spun că, 
chiar dacă n-a făcut-o, îi încurajează pe ceilalţi să creadă că 
a făcut-o, pentru că îi sporeşte reputaţia de ingeniozitate şi 
subtilitate. 


— Dar ce a făcut lorek? Vezi, un motiv pentru care 
mi-e drag lorek este fiindcă tatăl meu a făcut ce a făcut şi a 
fost pedepsit. Mi se pare că seamănă unul cu celălalt. lorek 
mi-a spus că a omorât un alt urs, însă nu a spus niciodată 
cum a ajuns până acolo. 

— Lupta a fost pentru o ursoaică. Masculul pe care l-a 
omorât lorek nu a dat semnele obişnuite de capitulare când 
a devenit clar că lorek era mai puternic. Cu toată mândria 
lor, urşii recunosc întotdeauna o forţă superioară a unui alt 
urs şi i se predau, însă dintr-un motiv necunoscut, ursul 
acela n-a făcut-o. Unii spun că lofur Raknison i-a întunecat 
minţile, sau i-a dat nişte ierburi să-l ameţească. În orice 
caz, ursul tânăr a continuat iar lorek Byrnison şi-a lăsat 
mânia să-l stăpânească. Cazul nu a fost greu de judecat: ar 
fi trebuit doar să-l rănească, nu să-l omoare. 

— Deci, altfel ar fi fost rege, spuse Lyra. Şi eu am 
auzit câte ceva despre lofur Raknison de la Profesorul 
Palmerian de la Jordan, că cică fusese el în Nord şi-l 
întâlnise. Spunea că... dacă mi-aş aduce aminte... zicea că 
făcuse nişte şmecherii ca să ajungă la tron, sau aşa ceva... 
Dar ştii, lorek mi-a spus o dată că urşii nu pot fi păcăliţi, şi 
mi-a arătat că eu nu pot să fac chestia asta. Pare că 
amândurora li s-a jucat o festă, şi lui şi ursului celuilalt. 
Poate că doar urşii pot să păcălească urşi, oamenii nu. 
Numai dacă... Oamenii de la Trollesund l-au păcălit, nu-i 
aşa? Când l-au îmbătat şi i-au furat armura? 

— Când urşii se poartă ca oamenii, poate atunci pot fi 
şi păcăliţi, spuse Serafina Pekkala. Când urşii se comportă 
ca nişte urşi, poate că nu pot fi păcăliţi. Niciun urs nu bea în 
mod normal alcool. lorek Byrnison a băut să uite de ruşinea 
exilului, şi doar aşa au putut oamenii din Trollesund să-l 
păcălească. 

— A, da, spuse Lyra aprobând din cap. Era mulţumită 
de ideea aceea. Il admira pe lorek aproape fără limită şi era 
fericită să găsească confirmarea caracterului său nobil. Eşti 
foarte deşteaptă, spuse ea. N-aş fi ştiut asta dacă nu mi-ai 
fi spus. Cred că eşti chiar mai deşteaptă decât doamna 
Coulter. 


Zburau în continuare. Lyra mesteca din pastrama de 
focă pe care o găsise în buzunar. 

— Serafina Pekkala, spuse ea după o vreme, ce e 
Praful? Fin'că mi se pare că toată tevatura asta-i legată de 
Praf, numa' că nimeni nu mi-a zis ce-i aia. 

— Nu ştiu, îi răspunse Serafina Pekkala. Vrăjitoarelor 
nu le-a păsat niciodată de Praf. Tot ce pot să-ţi spun e că 
acolo unde-s preoţi, acolo o să găseşti şi teama de Praf. 
Doamna Coulter nu e preot, bineînţeles, însă e un agent 
puternic al Magisteriumului şi ea a înfiinţat Comitetul de 
Oblaţii şi a convins Biserica să plătească pentru Bolvangar, 
dovadă a interesului pe care îl are pentru Praf. Nu putem să 
înţelegem ce simte ea. Insă mai sunt şi alte lucruri pe care 
nu le-am înţeles niciodată. Vedem cum îşi fac tătarii găuri 
în craniu şi stăm şi ne minunăm. Aşa că Praful poate să fie 
ciudat, şi ne minunăm de el, însă nu despicăm firul în patru 
ca să-l examinăm. Lasă asta în seama Bisericii. 

— Biserica? întrebă Lyra. Ceva îi suna cunoscut: îşi 
aminti cum vorbea cu Pantalaimon în Fens despre ce ar 
putea să mişte acul alethiometrului, şi se gândiseră la 
moara de lumină de pe înaltul altar de la Colegiul Gabriel, şi 
cum particulele elementare făceau paletele să se rotească. 
Intercesorului îi era clar care era legătura dintre particulele 
elementare şi religie. 

— S-ar putea, zise ea, dând din cap. În Biserică mai 
totul e secret. Dar mai totul în Biserică e vechi, şi Prafu' nu-i 
vechi, după cum ştiu. Oare Lord Asriel mi-ar spune... 

Căscă din nou. 

— Mai bine mă întind, îi spuse Serafinei Pekkala, că 
altfel o să-ngheţ. Mi-a mai fost frig şi pe pământ, da’ 
niciodată aşa tare. Cre' că po' să şi mor dacă se face şi mai 
frig. 

— Atunci întinde-te şi înfăşoară-te în blănuri. 

— Mda, aşa o să fac. Dacă tot e să mor, mai bine aici, 
sus, decât acolo, jos. Cân’ ne-au pus sub chestia aia ca o 
sabie mi-am zis că-i gata... Amândoi am crezut la fel. A fost 
dur. Insă acum o să mă întind. Trezeşte-ne şi pe noi când 
ajungem, mai spuse şi se trânti stângaci pe mormanul de 


blănuri, doborâtă de frigul profund şi intens care făcea s-o 
doară toate mădularele, şi se întinse cât de aproape putu 
de Roger, care dormea profund. 

Şi aşa continuară cei patru călători, adormiţi în 
balonul brăzdat de gheaţă, drumul către stâncile şi ghețarii, 
minele de foc şi forturile de gheaţă din Svalbard. 


Serafina Pekkala strigă la aeronaut şi el se trezi de 
îndată, ametit de frig, însă dându-şi seama, după mişcările 
nacelei, că ceva nu era în regulă. Se zguduia sălbatic în 
bătaia vântului care sufla cu putere peste balon, iar 
vrăjitoarele care trăgeau de funii abia puteau s-o ţină în loc. 
Dacă-i dădeau drumul, balonul ar fi fost spulberat cu 
siguranţă, şi dacă era să se ia după ce spunea busola, ar fi 
fost măturat spre Novaia Zemlea cu aproape o sută de mile 
pe oră. 

— Unde suntem? îl auzi Lyra întrebând. Era pe 
jumătate trează, deranjată de mişcările nacelei, şi-i era atât 
de frig încât tot corpul îi era amorţit. Nu putu să audă 
replica vrăjitoarei, însă prin gluga pe jumătate închisă îl 
văzu, în lumina lanternei anbarice, pe Lee Scoresby cum se 
ţinea de o parâmă şi cum trăgea de o frânghie care ducea 
chiar în balon. Trase cu putere, ca şi cum ceva ar fi opus 
rezistenţă şi se uită în sus în întunericul vijelios înainte de a 
înfăşură frânghia în jurul unui ţăruş de pe inelul de 
suspensie. 

— O să dau drumul la un pic de gaz, strigă el către 
Serafina Pekkala. O să coborâm. Suntem prea sus. 

Vrăjitoarea îi strigă ceva înapoi, însă Lyra nu auzi nici 
de data asta. Roger se trezea şi el; scârţâitul nacelei era 
de-ajuns să te trezească şi din somnul cel mai adânc, ca să 
nu mai vorbim de cum se zguduia şi se clătina. Daimonul lui 
Roger şi Pantalaimon se agăţaseră unul de altul ca două 
maimuţele iar Lyra se concentra să rămână nemişcată şi să 
nu sară în sus de frică. 

— Nu-i nica, zise Roger părând mai vesel decât ea. 
Cân' o să ajungem jos facem focu' şi ne-ncălzim. Am ceva 


chibrite în buzunar. Le-am şterpelit din bucătăria de la 
Bolvangar. 

Balonul cobora, se vede, căci o secundă mai târziu 
fură învăluiţi de norul gros şi îngheţat. Bucăţele şi ace de 
gheaţă zburau prin nacelă, după care totul se întunecă 
deodată. Era cea mai deasă ceaţă pe care Lyra o văzuse 
vreodată. După un moment sau două se auzi un alt strigăt 
al Serafinei Pekkala şi aeronautul desfăcu frânghia de pe 
ţăruş şi o lăsă să alunece. Frânghia se smuci din mâinile lui 
şi, chiar peste scrâşnetul şi vuietul şi urletul vântului prin 
velatură, Lyra auzi sau simţi o bufnitură puternică de 
undeva de mai sus. 

Lee Scoresby îi văzu ochii căscaţi. 

— E supapa de gaz, strigă el. Se prinde de un arc ca 
să ţină gazul înăuntru. Când o trag în jos, iese un pic de 
gaze pe sus, şi noi perdem din lest şi ne coborâm în jos. 

— Suntem aproape... 

Nu termină, fiindcă se întâmplă ceva hidos. O 
creatură cât o jumătate de om, cu aripi acoperite cu piele, 
cu gheare întoarse, se târa pe partea nacelei unde era Lee 
Scoresby. Avea capul plat, ochii ieşiţi din orbite şi o gură ca 
de broască, din care se revărsau valuri de putoare 
abominabilă. Până apucă Lyra să ţipe, lorek Byrnison se 
întinse şi-i trosni una. Creatura căzu din nacelă şi dispăru 
cu un țipăt de groază. 

— Spurcăciuni de stâncă, spuse scurt lorek. 

În clipa următoare apăru Serafina Pekkala şi se agăţă 
de marginea nacelei, turuind: 

— Ne atacă spurcăciunile de stâncă. O să coborâm 
balonul pe pământ, după care trebuie să ne apărăm. Sunt... 

Însă Lyra nu mai auzi restul, căci sunetul se 
transformă într-un vuiet violent şi sfâşietor, şi totul se 
înclină într-o parte. Apoi, o pală puternică de vânt îi izbi pe 
cei trei oameni înspre latura nacelei unde se afla armura lui 
lorek Byrnison. lorek îi cuprinse cu o labă ca să-i ţină în loc, 
căci nacela se zgâlţâia violent. Serafina Pekkala dispăruse. 
Zgomotul era îngrozitor: peste toate celelalte sunete se 
auzeau ţipetele stridente ale spurcăciunilor de stâncă, iar 


Lyra le vedea trecând în urma lor şi le simţea împuţiciunea 
dezgustătoare. 

Urmă o altă smucitură, atât de bruscă încât îi aruncă 
din nou pe toţi la podea, iar nacela începu să coboare cu o 
viteză înspăimântătoare, rotindu-se întruna. Parcă fuseseră 
rupţi de balon şi cădeau în gol, apoi urmă o altă serie de 
smucituri şi trosnete, nacela era aruncată rapid dintr-o 
parte în alta, ca o minge între două ziduri de piatră. 

Ultimul lucru pe care Lyra îl văzu fu Lee Scoresby, 
descărcându-şi pistolul cu butoiaş direct în faţa unei 
spurcăciuni de stâncă, închise apoi ochii strâns şi se agăţă 
de blana lui lorek Byrnison cu o frică teribilă. Urlete, ţipete 
stridente, vântul şfichiuitor şi şuierător, scrâşnetul nacelei 
asemănător unui animal chinuit, toate umpleau aerul cu un 
zgomot hidos. 

După care veni cea mai mare zdruncinătură, şi se 
trezi aruncată cu totul peste bord. Nu mai avea de ce să se 
ţină şi aerul îi era tot scos din plămâni. Ateriză într-aşa o 
încâlceală încât pierdu orice direcţie. Faţa ei, în gluga 
legată strâns, era plină de pudră şi de cristale reci, uscate. 

Era zăpadă. Aterizase într-un morman de zăpadă. Se 
lovise atât de rău încât nici nu mai putea să gândească. 
Rămase nemişcată câteva secunde înainte să scuipe 
încetişor zăpada din gură, după care suflă la fel de 
încetişor, până când îşi făcu puţin spaţiu ca să poată 
respira. _ 

Nimic nu părea s-o doară, doar că n-avea aer. Incercă 
să-şi mişte cu grijă mâinile, picioarele, braţele, tălpile şi să- 
şi ridice capul. 

Vedea foarte puţin, pentru că gluga îi era încă plină 
de zăpadă. Cu o sforţare, ca şi cum mâinile îi erau de o 
tonă fiecare, se scutură de zăpadă şi îşi miji ochii afară. Zări 
o lume gri, în griuri pale şi în griuri întunecate şi în negru, în 
care ghemotoace de ceaţă rătăceau precum fantomele. 

Singurele zgomote pe care le auzea erau ţipetele 
îndepărtate ale spurcăciunilor de stâncă, mult mai sus, şi 
valurile spărgându-se de stânci, undeva mai jos. 

— lorek, strigă ea. Vocea îi era slabă şi tremurată, dar 


încercă din nou, însă nimeni nu răspunse. 

— Roger, încercă din nou, cu acelaşi rezultat. 

Putea să fie singură pe lume, dar bineînţeles că nu 
era aşa niciodată. Pantalaimon se strecură afară din 
hanorac sub formă de şoricel, ca să-i ţină companie. 

— Am verificat alethiometrul, spuse el, şi totul e în 
ordine. Nu s-a rupt nimic. 

— Suntem pierduţi, Pan! plânse ea. Ai văzut 
spurcăciunile alea? Şi cum le-a împuşcat domnu' Scoresby? 
Doamne ajută dacă mai coboară şi pe-aici... 

— Mai bine am căuta nacela, spuse el, poate. 

— Mai bine nu mai strigăm, spuse ea. Mai devreme 
am strigat, da' mai bine nu, că dacă ne aud... Tare-aş vrea 
să ştiu unde suntem. 

— S-ar putea să nu ne placă dacă am şti, făcu el. Am 
putea fi la poalele unei stânci, fără nicio putinţă de a urca, 
iar spurcăciunile de pe vârf să ne vadă când dispare ceața. 

Lyra pipăi în jur, după ce se odihni câteva minute şi 
realiză că aterizase într-o scobitură între două stânci 
acoperite de gheaţă. Ceaţa îngheţată acoperea totul, într-o 
parte valurile se izbeau la cinzeci de metri mai jos, după 
cum se auzea şi de deasupra încă veneau tipetele 
îngrozitoare ale spurcăciunilor de stâncă, deşi parcă mai 
slăbiseră puţin între timp. Nu vedea mai departe de doi-trei 
metri în întunecimea dinainte şi nici măcar ochii de bufniţă 
ai lui Pantalaimon nu erau de folos. 

Înaintă cu greu, alunecând pe stâncile aspre, 
îndepărtându-se de valuri şi apropiindu-se puţin de plajă, şi 
nu găsi altceva decât stânci şi zăpadă, fără nicio urmă de 
balon sau ocupanţii săi. 

— Că doar n-au dispărut cu toţii, şopti ea. 

Pantalaimon se făcuse o felină de pradă ceva mai 
încolo şi se întorcea cu patru saci grei de nisip rupti, cu 
nisipul risipit deja îngheţat bocnă. 

— Balast, spuse Lyra. Sigur l-au aruncat ca să poată 
zbura din nou... 

Înghiţi cu greu ca să scape de nodul din gât, sau de 
frica din piept, sau de amândouă. 


— O, Doamne, mi-e frică, spuse ea. Sper că n-au păţit 
nimic. 

Pantalaimon veni în braţele ei, în chip de şoricel, şi se 
ascunse în glugă, unde nu-l putea vedea nimeni. Auzi un 
zgomot, ceva care zgâria stânca, şi se întoarse să vadă ce 
e. 

— lorek! 

Însă îşi înghiţi cuvântul la loc neterminat, căci nu era 
deloc lorek. Era un urs străin, înveşmântat în armură 
strălucitoare, pe care roua se transformase în ace de 
gheaţă, şi cu o pană la coif. 

Ursul rămase nemişcat, la trei metri depărtare, şi 
Lyra gândi că era cu adevărat terminată. 

Ursul deschise gura şi mugi. Un ecou se întoarse 
dinspre stânci şi stârni şi mai multe ţipete undeva, sus de 
tot. Din ceaţă mai veni un urs, şi încă unul, şi încă unul. 
Lyra stătu pe loc, încleştându-şi pumnii de omuleţ. 

Urşii nu se mişcară până când unul din ei spuse: 

— Cum te numeşti? 

— Lyra. 

— De unde vii? 

— Din cer. 

— Într-un balon? 

— Da. 

— Vii cu noi. Eşti prizonieră. Mişcă-te, hai. 

Slăbită şi înspăimântată, Lyra începu să se împiedice 
de stâncile dure şi alunecoase, mergând după urs, 
întrebându-se cum să iasă din necaz. 


În captivitate 


Urşii o luară pe Lyra în sus pe stânci, unde ceața era 
şi mai deasă decât pe plajă. Strigătele spurcăciunilor de 
stâncă şi zgomotul valurilor erau tot mai slabe pe măsură 
ce urcau, iar acum singurul sunet era neîncetatul țipăt al 
păsărilor de mare. Se căţărau cu greutate, în tăcere, peste 
stânci şi peste munţi de zăpadă şi, deşi Lyra cerceta cu 
ochii măriţi întunericul din jur şi-şi ciulise urechile ca să 
prindă vreun semn de la prietenii ei, ea putea să fi rămas 
singura fiinţă umană de pe Svalbard iar lorek să fi fost 
omorât. 

Ursul-sergent nu-i spuse nimic până când ajunseră la 
loc întins. Acolo se opriră. După zgomotul valurilor, Lyra 
gândi că ajunseseră în vârful stâncilor şi nu îndrăzni s-o ia 
la fugă, de teamă să nu cadă peste margine. 

— Vită-te în sus, spuse ursul, pe când o adiere de 
vânt dădu la o parte perdeaua grea de ceaţă. 

Era puţină lumină, în orice caz, însă Lyra se uită şi 
realiză că se găsea în faţa unei mari clădiri din piatră. Era la 
fel de înaltă ca cea mai înaltă parte a Colegiului Jordan, însă 
mult mai masivă, şi sculptată peste tot cu reprezentări de 
război, înfăţişându-i pe urşi victorioşi şi pe skraelingi 
predându-se, arătându-i pe tătari înlănţuiţi şi muncind ca 
sclavi în minele de foc, zepeline zburând din toate părţile 
lumii purtând daruri şi tributuri regelui, lofur Raknison. 

Cel puţin asta îi spunea ursul-sergent că înseamnă 
sculpturile acelea. Trebuia să-l creadă pe cuvânt, pentru că 
fiecare proeminenţă şi fiecare margine a fațadei adânc 
sculptate era ocupată de gâşte de mare şi de mari lupi- de- 
mare care croncăneau, ţipau strident şi se roteau întruna 
deasupra capetelor lor, ale căror excremente acoperiseră 
toată clădirea cu o unsoare groasă de un alb murdar. 

Urşii păreau că nu văd mizeria şi îi conduseră 
înăuntru prin arcada uriaşă, pe pământul îngheţat, plin de 


găinaţul păsărilor. Trecură printr-o o curte interioară, urcară 
nişte trepte înalte şi intrară prin nişte porţi, iar în fiecare loc 
urşi în armură îi opreau pe noii veniţi şi le cereau parola. 
Armura era lustruită şi lucitoare şi toţi aveau coifuri cu 
pene. Lyra nu se putu abţine să nu-l compare pe fiecare urs 
pe care îl vedea cu lorek Byrnison, şi întotdeauna în 
avantajul lui. El era mai puternic, mai grațios, iar armura lui 
era una adevărată, colorată de rugină, pătată de sânge, 
ciobită în lupte, şi nu elegantă, emailată şi decorativă ca 
cele mai multe pe care le vedea acum în jurul ei. 

Pe măsură ce înaintau, temperatura creştea, precum 
orice altceva în jur. Mirosul din palatul lui lofur era 
respingător: mirosea a grăsime râncezită de focă, a baligă, 
a sânge, a gunoaie de tot felul. Lyra îşi dăduse jos gluga, să 
nu-i fie aşa cald, însă nu putea să nu strâmbe din nas. 
Spera ca urşii să nu poată citi expresiile oamenilor. La 
fiecare câţiva metri erau console de fier care susțineau 
lămpi din seu de balenă, şi nu era uşor să ghiceşti, nici 
măcar în umbrele lor pâlpâitoare, încotro te îndreptai. 

În final, se opriră în faţa unei uşi grele din fier. Un urs- 
gardian împinse un zăvor masiv iar sergentul îşi întoarse 
deodată capul spre Lyra şi o împinse de-a dura peste prag. 
Înainte să se dezmeticească, auzi uşa zăvorându-se în urma 
ei. 

Era tare întuneric, însă Pantalaimon se făcu licurici şi 
aruncă o luminiţă palidă în jurul lor. Erau într-o celulă 
îngustă, cu pereţii şiroind de umezeală şi cu o bancă de 
piatră drept mobilă. În colţul cel mai îndepărtat era o 
grămadă de zdrenţe pe care o luă drept pat, şi cam asta 
era tot ce se vedea. 

Lyra se aşeză, cu Pantalaimon pe umăr, şi căută prin 
haine alethiometrul. 

— Da’ ştiu c-a avut parte de ceva zdruncinătură, Pan, 
şopti ea. Sper că mai merge. 

Pantalaimon zbură pe încheietura ei şi rămase acolo, 
strălucind, în timp ce Lyra se concentra. O parte din ea 
găsea remarcabil că putea să stea acolo, în mijlocul 
pericolului, şi totuşi să se afunde în calmul de care avea 


nevoie să citească alethiometrul. Era însă o parte atât de 
mare din ea încât cele mai complicate întrebări se sortau 
singure în simbolurile ce le alcătuiau, la fel de natural 
precum muşchii îi mişcau membrele: abia dacă mai avea 
nevoie să se gândească la ele. 

Işi întoarse palmele şi gândi întrebarea: 

— Unde este lorek? Răspunsul veni pe dată: 

Cale de-o zi, a fost târât acolo de balon după ce te-ai 
prăbuşit, însă se grăbeşte într-aici. 

— Şi Roger? 

E cu lorek. 

— Ce o să facă lorek? 

Vrea să pătrundă în palat şi să te salveze, înfruntâna 
toate dificultățile. 

Puse alethiometrul deoparte, mai neliniştită decât 
înainte. 

— N-o să-l lase, nu-i aşa? spuse ea. Sunt prea mulţi. 
Tare-aş vrea să fiu eu vrăjitoare, Pan, aşa ai putea să ieşi şi 
să-l găseşti şi să iei mesaje şi am putea face un plan bun... 

După care trase sperietura vieţii. 

O voce de bărbat vorbi în întuneric la un metru şi 
ceva mai încolo şi spuse: 

— Cine eşti? 

Sări în picioare cu un strigăt de alarmă. Pantalaimon 
se făcu de îndată liliac, ţipând strident, şi zbură în jurul ei, 
în timp ce ea se lipi cu spatele de perete. 

— E? E? spuse din nou bărbatul. Cine-i acolo? 
Vorbeşte! Vorbeşte! 

— Fă-te la loc licurici, Pan, spuse ea tremurând. Dar 
nu te duce prea aproape. 

Micul punct de lumină dansă prin aer şi flutură în jurul 
capului vorbitorului. Şi, la urma urmei nu era o grămadă de 
zdrenţe: era un bărbat cu barba căruntă legat în lanţuri de 
perete, ai cărui ochi sclipiră în licărirea lui Pantalaimon şi al 
cărui păr zdrenţăros îi cădea peste umeri. Daimonul lui, un 
şarpe jigărit, îi şedea în poală, scoţându-şi din când în când 
limba, când Pantalaimon zbura mai aproape. 

— Cum te numeşti? întrebă ea. 


— Jotham Santelia, răspunse el. Sunt Profesorul 
Regius de Cosmologie la Universitatea din Gloucester. Cine 
eşti? 

— Lyra Belacqua. Pentru ce te-au închis? 

— Maliţie şi gelozie... De unde vii? E? 

— De la Colegiul Jordan, spuse ea. 

— Ce? Oxford? 

— Da. 

— Mai e ticălosul ăla de Trelawney acolo? E? 

— Profesorul Palmerian? Da, zise ea. 

— Mai e, pentru numele lui Dumnezeu! E? Trebuiau 
să-l forţeze să-şi dea demisia de mult. Plagiator duplicitar! 
Filfizon! 

Lyra scoase un sunet neutru. 

— Şi-a mai publicat lucrarea despre fotonii razelor 
gama? spuse Profesorul, împingându-şi faţa înspre Lyra. 

Ea se dădu înapoi. 

— Nu ştiu, răspunse ea şi apoi, din obişnuinţă, 
inventă - nu, continuă ea. Îmi amintesc acum. Spunea că 
trebuie să mai verifice nişte cifre. Şi... spunea că vrea să 
scrie şi despre Praf. Asta-i. 

— Ticălosul! Hoțul!  Escrocul!  Haimanaua! strigă 
bătrânul şi se cutremură atât de violent, încât Lyrei i se 
făcu teamă că o să-l apuce o criză. Daimonul îi alunecă 
letargic din poală, în vreme ce Profesorul se bătea cu 
pumnii în picioare. Picături de salivă îi zburau din gură. 

— Mda, spuse Lyra, întotdeauna m-am gândit că e 
hoţ. Şi haimana, şi toate alea. 

Că era puţin probabil ca o fetiţă murdară şi 
nepieptănată să apară în celula lui şi să-l cunoască exact 
pe omul care-i popula obsesiile, asta nu mai remarcă 
Profesorul Regius. Era nebun, fără îndoială, sărmanul 
bătrân, însă putea deţine câteva fărâme de informaţii care 
i-ar fi fost de folos Lyrei. 

Se aşeză cu grijă lângă el, nu prea aproape ca să nu 
se atingă de ea, însă destul de aproape ca luminiţa lui 
Pantalaimon să-l dezvăluie clar. 

— Profesorul Trelawney se lăuda mai ales că-l ştia 


tare bine pe regele urşilor, spuse ea. 

— Se lăuda! E? E? Sigur că se laudă! Nu-i decât un 
papiţoi! Şi, şi, şi un pirat! Nici măcar o fărâmă de cercetare 
originală care să-i poarte numele! Totu-i furat de la oameni 
mai buni! 

— Da, asta aşa-i, spuse Lyra cu sinceritate. Şi când 
face ceva singur, nimereşte greşit. 

— Da! Da! Absolut! Nu tu talent, nu tu imaginaţie, o 
fraudă din cap până în picioare! 

— Adică, de exemplu, spuse Lyra, sunt sigură că ştii 
mai multe despre urşi decât el. 

— Urşii, exclamă bătrânul, ha! Aş putea să scriu un 
tratat despre ei! D-aia m-au şi închis, ştii? 

— Pentru ce? 

— Ştiu prea multe despre ei, şi n-ar îndrăzni să mă 
omoare. N-ar îndrăzni pe cât şi-ar dori. Ştiu, îţi dai seama. 
Am prieteni. Da! Prieteni influenţi. 

— Mda, zise Lyra. Şi pun pariu că ai fi un profesor 
minunat, continuă ea. Cu atâta ştiinţă şi experienţă câtă ai. 

Chiar şi în adâncurile nebuniei, bătrânului i se trezi 
puţin bruma de bun simţ şi se uită la ea tăios, ca şi cum ar 
fi bănuit-o de sarcasm. Insă Lyra avusese de-a face cu 
învăţaţi suspicioşi şi supărăcioşi toată viaţa ei, şi se uită la 
el cu atâta admiraţie sinceră încât el se linişti. 

— Profesor, repetă el, profesor... Da, aş putea să fiu 
profesor. Daţi-mi elevul potrivit şi o să-i aprind scânteia 
cunoaşterii! 

— Da, şi cunoştinţele tale n-ar trebui să dispară pur şi 
simplu, spuse Lyra încurajator. Ar trebui să fie duse mai 
departe, ca oamenii să-şi amintească de tine. 

— Da, încuviinţă el serios. Prinzi foarte repede, copilă. 
Cum te numeşti? 

— Lyra, îi spuse din nou. Ai putea să mă înveţi despre 
urşi? 

— Urşi... spuse el cu neîncredere. 

— Chiar aş vrea să ştiu despre cosmologie şi despre 
Praf, şi toate astea, numai că nu sunt prea deşteaptă 
pentru ele. Ai nevoie de studenţi cu adevărat deştepţi 


pentru asta. Însă aş putea învăţa câte ceva despre urşi. Ai 
putea să-mi predai despre ei, cu siguranţă. Şi am putea să 
facem exerciţii şi după aia să trecem la Praf, poate. 

El încuviinţă din nou. 

— Da, spuse el, da, cred că ai dreptate. Există o 
corespondenţă între microcosmos şi macrocosmos! Stelele 
au viaţă, copila mea. Ştiai? Totul în univers are viaţă şi sunt 
şi scopuri măreţe pe deasupra. Universul este plin de 
intenții, ştii. Totul se întâmplă cu un scop. Scopul tău e să- 
mi aduci aminte de asta. Foarte bine, foarte bine - în 
disperarea mea uitasem. Foarte bine! Excelent, copila mea! 

— Deci l-ai văzut pe rege? Pe lofur Raknison? 

— Da. O, da. Am venit aici la invitaţia lui, ştii. Voia să 
înfiinţeze o universitate. Urma să mă facă Vice-Cancelar. 
Asta chiar ar fi o ţeapă în coasta Societăţii Arctice Regale, 
e? E? Şi ticălosul ăla de Trelawney! Ha! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am fost trădat de oameni de nimic. Trelawney 
printre ei, desigur. Era aici, ştii. Pe Svalbard. A răspândit 
minciuni şi calomnii despre diplomele mele. Calomnie! 
Infamie! Cine a descoperit ultima demonstraţie a ipotezei 
Barnard-Stokes, e? E? Da, Santelia, iată cine. Trelawney n-a 
putut să suporte. A scuipat minciuni printre dinţi. lofur 
Raknison m-a aruncat aici. O să ies eu într-o zi, ai să vezi. O 
să fiu Vice-Cancelar, oh, da. Trelawney o să se târască în 
genunchi şi o să-mi ceară iertare! Las' să mă denigreze 
Comitetul Publicaţiilor Societăţii Arctice Regale! Ha! O să-i 
demasc pe toţi! 

— Nădăjduiesc că lorek Byrnison o să te creadă, când 
s-o întoarce, spuse Lyra. 

— lorek Byrnison? N-are rost să-l mai aşteptăm. N-o 
să se întoarcă niciodată. 

— E pe drum. 

— Atunci o să-l omoare. El nu-i urs, ştii. El e un 
proscris. Ca mine. Degradat, ştii. N-are dreptul la niciun 
privilegiu de-al urşilor. 

— Să zicem că lorek Byrnison vine, totuşi, spuse Lyra. 
Dacă l-ar provoca pe lofur Raknison la duel... 


— Oh, ei n-ar permite aşa ceva, spuse Profesorul cu 
hotărâre. lofur nu s-ar cobori niciodată până-ntr-atât încât 
să recunoască dreptul lui lorek Byrnison de a se lupta cu el. 
N-are niciun drept. lorek ar putea foarte bine să fie acum şi 
focă, sau morsă, nu urs. Sau mai rău: Tătar sau Skraeling. 
Nu s-ar lupta cu el onorabil, ca şi cu un urs. L-ar ucide cu 
aruncătoare de flăcări înainte să se apropie. Nicio speranţă. 
Fără milă. 

— O, spuse Lyra cu disperarea în suflet. Şi ceilalţi 
prizonieri ai urşilor? Ştii unde-i ţin? 

— Alţi prizonieri? 

— Cum ar fi... Lordul Asriel. 

Deodată, Profesorul se schimbă cu totul. Se ghemui şi 
se făcu mic de tot, lipindu-se de perete, şi începu să dea 
din cap a avertisment: 

— Şşşt! Taci! O să te-audă! şopti el. 

— De ce nu trebuie să amintesc de Lordul Asriel? 

— Interzis! Foarte periculos! lofur Raknison nu va 
permite să-i fie rostit numele! 

— De ce? spuse Lyra, apropiindu-se în şoaptă, ca să 
nu-l sperie. 

— Comitetul de Oblaţii i-a dat sarcina specială lui 
lofur să-l ţină prizonier pe Lordul Asriel, şopti la rândul său 
bătrânul. Doamna Coulter însăşi a venit până aici să 
vorbească cu lofur şi i-a oferit tot soiul de recompense ca 
să-l ţină pe Lordul Asriel deoparte. Ştiu asta, ştii, pentru că 
eram la vremea aceea în grațiile lui lofur. M-am întâlnit cu 
doamna Coulter! Da. Am avut o lungă conversaţie cu ea. 
lofur era prostit cu totul de ea. Nu se putea abţine să nu 
vorbească despre ea. Ar face totul pentru ea. Dacă ea 
doreşte ca Lordul Asriel să stea la sute de mile depărtare, 
aşa va fi. Orice pentru doamna Coulter, orice. O să dea 
numele ei capitalei, ştiai? 

— Deci nu lasă pe nimeni să-l vadă pe Lordul Asriel? 

— Nu! Niciodată! Dar îi e şi frică de Lordul Asriel, ştii. 
lofur joacă un joc dificil, însă e deştept. A făcut ce voiau 
amândoi. L-a ţinut pe Lordul Asriel izolat, s-o mulţumească 
pe doamna Coulter şi l-a lăsat pe Lordul Asriel să primească 


orice echipament doreşte, ca să-i facă şi lui pe plac. 
Echilibrul ăsta n-o să dureze. E instabil. Să mulţumeşti 
ambele părţi. E? Situaţia o să se prăbuşească destul de 
curând. Ştiu bine lucrurile astea. 

— Chiar? spuse Lyra cu mintea în altă parte, 
gândindu-se furioasă la ceea ce bătrânul tocmai spusese. 

— Da. Limba  daimonului meu poate gusta 
probabilitățile, ştii. 

— Da, şi daimonul meu la fel. Când ne dau de 
mâncare, Profesore? 

— Mâncare?? 

— Trebuie să ne dea ceva de mâncare o dată şi-o 
dată, altfel o să murim de foame. Şi mai sunt şi nişte oase 
pe jos. Sper că sunt oase de focă, nu? 

— Focă... Nu ştiu. Poate. 

Lyra se ridică şi pipăi drumul către uşă. Evident, nu 
exista niciun mâner, nicio gaură a cheii iar uşa se închidea 
atât de bine şi sus şi jos încât nu se vedea nicio lumină, îşi 
lipi urechea de ea, însă nu auzi nimic. In spatele ei, 
bătrânul mormăi ceva în barbă şi se întoarse obosit pe 
cealaltă parte. Lyra auzi zdrăngănitul lanţului şi, imediat 
după aceea îl auzi sforăind. 

Pipăi din nou drumul către bancă. Pantalaimon, obosit 
să tot facă lumină, se transformase în liliac, ceea ce i se 
potrivea foarte bine: zbura de jur împrejur scoțând ţipete 
înfundate, în timp ce Lyra stătea aşezată şi-şi rodea o 
unghie. 

Dintr-o dată, fără niciun avertisment, îşi aminti 
despre ce vorbea Profesorul Palmerian în Camera de 
Odihnă, cu atâta vreme în urmă. Un gând n-o lăsa în pace 
de când lorek Byrnison îi menţionase pentru prima dată 
numele lui lofur, şi acum revenea: ceea ce-şi dorea lofur 
Raknison mai mult decât orice, spusese Profesorul 
Trelawney, era un daimon. 

Bineînţeles, nu pricepuse ce voia el să zică; în loc să 
spună cuvântul în engleză, el folosise cuvântul panserbarn, 
aşa că nu îşi dăduse seama că vorbea despre urşi şi ea 
habar n-avea că lofur Raknison nu-i om. Un om ar fi avut, 


oricum, un daimon, aşa că n-avea nicio noimă. 

Acum, însă, era clar. Tot ce auzise despre regele-urs 
ducea în acelaşi loc: puternicul lofur Raknison nu dorea 
altceva decât să fie om, cu un daimon al lui. 

Pe când se gândea la toate acestea, îi veni în minte 
un plan: un mod de a-l face pe lofur Raknison să facă ceea 
ce, în mod normal, n-ar fi făcut niciodată, un mod de a-i 
reda lui lorek Byrnison tronul care-i revenea de drept, în 
cele din urmă un mod de a ajunge la locul în care-l 
duseseră pe Lordul Asriel, şi de a-i da alethiometrul. 

Ideea plutea şi pâlpâia delicat, ca un balon de săpun, 
şi nu îndrăzni nici măcar să se uite direct la ea, să nu se 
spargă. Ştia, totuşi, care e felul de-a fi al ideilor, aşa că o 
lăsă să pâlpâie şi se uită în altă parte, gândindu-se la 
altceva. 

Aproape aţipise când zăvorul fu tras şi uşa se 
deschise. Lumina năvăli înăuntru iar Lyra sări direct în 
picioare, cu Pantalaimon ascuns în buzunar. 

De îndată ce ursul-gardian se aplecă să apuce halca 
de carne de focă şi s-o arunce înăuntru, Lyra ajunse lângă 
el, şi-i spuse: 

— Du-mă la lofur Raknison. O să dai de belea dacă nu 
mă duci. E foarte urgent. 

Ursul aruncă halca din fălci şi se uită în sus. Nu era 
uşor să citeşti expresia unui urs, însă părea nervos. 

— E vorba de lorek Byrnison, spuse ea repede. Ştiu 
ceva despre el, iar regele trebuie să afle. 

— Spune-mi ce e şi o să-i transmit mesajul, spuse 
ursul. 

— N-ar fi corect ca altcineva să afle înaintea regelui, 
spuse ea. Imi pare rău, nu vreau să fiu nepoliticoasă, însă 
vezi, e o regulă care spune că regele trebuie să afle primul. 

Poate că ursul era încet la minte. În orice caz, făcu o 
pauză, după care aruncă bucata de carne în celulă şi abia 
apoi spuse: 

— Foarte bine. Vino cu mine. 

O scoase la aer, şi ea îi fu recunoscătoare. Ceaţa se 
ridicase şi stelele sclipeau deasupra zidurilor înalte ale 


curţii. Gardianul o încredinţă unui alt urs, care veni să-i 
vorbească. 

— Nu poţi să-l vezi pe lofur Raknison când vrei tu, 
spuse el. Trebuie să aştepţi până vrea el să te primească. 

— Dar ce vreau eu să-i spun e urgent, spuse ea. E 
despre lorek Byrnison. Sunt sigură că Maiestatea Sa ar vrea 
să afle, însă în acelaşi timp nu pot să spun nimănui 
altcuiva, nu înţelegeţi? N-ar fi politicos. S-ar supăra tare de 
tot dacă n-am fi politicoşi. 

Ceea ce tocmai spusese păru să aibă destulă 
greutate încât să-l dezorienteze pe urs şi să-l reducă la 
tăcere. Lyra era sigură că felul în care vedea lucrurile era 
corect: lofur Raknison introducea atât de multe reguli noi 
încât niciunul din urşi nu era sigur încă de felul în care ar fi 
trebuit să se poarte, iar ea putea exploata această 
nesiguranţă pentru a ajunge la lofur. 

Aşa că ursul se retrase să se consulte cu ursul de mai 
sus, şi, într-un târziu, Lyra fu condusă din nou în Palat, însă 
la Statul Major de data asta. Nu era mai curat şi, de fapt, 
aerul era şi mai greu de respirat decât în celulă, fiindcă 
toate duhorile naturale fuseseră acoperite cu un strat gros 
de parfum greţos. Fu lăsată să aştepte pe coridor, apoi într- 
o anticameră, apoi lângă o uşă mare, în timp ce urşii 
discutau şi se certau şi alergau de colo-colo. Avu timp să 
analizeze decoraţiunile absolut ridicole: pereţii erau plini de 
stucaturi din ghips aurit, care se dezlipeau deja sau se 
fărâmiţau de atâta umezeală iar covoarele înflorate erau 
îmbăcsite de jeg. 

In final, uşa cea mare se deschise din interior. O 
explozie de lumină de la o jumătate de duzină de 
candelabre, un covor de un roşu aprins şi tone de parfum 
greţos plutind în aer, feţele unei duzini de urşi, ba poate 
chiar mai mult, toţi uitându-se la ea, niciunul în armură însă 
fiecare cu câte un element decorativ: un lanţ de aur, o 
pălărie din pene purpurii, o eşarfă violetă. În mod curios, 
camera era ocupată şi de păsări; chire-de-baltă şi mari lupi- 
de-mare se cocoţau pe cornişa de ghips şi se năpusteau 
apoi în jos pentru a înşfăca bucăţi de peşte care le căzuseră 


din cuiburile din candelabru. 

Pe un piedestal la capătul îndepărtat al camerei se 
înălța un tron impunător. Era făcut din granit, ca să pară 
puternic şi masiv, însă, ca multe alte lucruri din palatul lui 
lofur, era decorat cu festoane şi pampoane de ghips 
superelaborate care arătau ca nişte zorzoane împodobind 
vârful unui munte. 

Pe tron şedea cel mai mare urs pe care-l văzuse 
vreodată. lofur Raknison era chiar mai înalt şi mai masiv 
decât lorek, iar faţa îi era mult mai mobilă şi mai expresivă, 
cu un soi de aer uman pe care nu-l văzuse niciodată la 
lorek. Când lofur se uită la ea i se păru că vede privirea 
unui bărbat, genul de bărbat pe care îl întâlnise la doamna 
Coulter, un politician abil, obişnuit cu puterea. Purta un lanţ 
gros de aur în jurul gâtului, cu o piatră prețioasă masivă 
atârnând de el iar ghearele -cam de doisprezece 
centimetri lungime - erau acoperite cu foiţă de aur. Efectul 
era de putere enormă, de energie şi de îndemânare. Era 
îndeajuns de mare ca să poarte excesul absurd de 
decoraţiuni; pe el nu părea ridicol ci barbar şi magnific. 

Se dădu un pas înapoi de frică. Deodată, ideea ei 
păru prea plăpândă ca să poată fi exprimată în cuvinte. 

Insă se apropie puţin, căci trebuia s-o facă, şi apoi 
văzu că lofur ţinea ceva pe genunchi, cum ar fi ţinut un om 
o pisică în poală - sau un daimon. 

Era o păpuşă mare din paie, un manechin cu o faţă 
stupidă şi inexpresivă de om. Era îmbrăcată aşa cum s-ar fi 
îmbrăcat doamna Coulter şi semăna de departe cu ea. Se 
prefăcea că are un daimon. Atunci Lyra ştiu că e în 
siguranţă. 

Se apropie de tron şi se înclină foarte adânc, cu 
Pantalaimon foarte tăcut şi cuminte în buzunar. 

— Omagiile noastre, mare Rege, spuse ea calm. De 
fapt, omagiile mele, nu ale /u;. 

— Nu ale cui? întrebă el cu o voce mai subţire decât 
şi-ar fi imaginat ea, însă plină de tonuri expresive şi de 
subtilitate. Când vorbi, flutură o labă prin faţa gurii, ca să 
alunge muştele care se adunaseră în zonă. 


— Ale lui lorek Byrnison, Maiestatea Voastră, spuse 
ea. Am ceva foarte important şi secret să vă spun, aşa că 
ar trebui să discutăm între patru ochi, credeţi-mă. 

— Ceva despre lorek Byrnison? 

Se apropie de el, păşind cu grijă pe podeaua plină de 
găinaţ şi alungând muştele care-i bâzâiau pe lângă faţă. 

— Ceva despre daimoni, spuse ea, astfel încât doar el 
să audă. 

Expresia lui se schimbă. Nu înţelegea ce vrea să 
însemne, însă fără îndoială era extrem de interesat. 
Deodată, se prăvăli de pe tron, făcând-o să sară în lături, le 
ordonă ceva celorlalţi urşi. Cu toţii îşi plecară capetele şi se 
îndreptară cu spatele spre uşă. Păsările, care se ridicaseră 
în stol la urletul lui, croncăniră şi se rotiră peste capetele lor 
înainte de a se întoarce la cuiburi. 

Când sala tronului se goli iar lofur Raknison şi cu Lyra 
rămaseră singuri, el se întoarse nerăbdător către ea. 

— Ei bine? întrebă el. Spune-mi cine eşti. Ce poţi să- 
mi spui despre daimoni? 

— Eu sunt un daimon, Maiestate, spuse ea. 

El se opri în loc. 

— Al cui? întrebă el. 

— Al lui lorek Byrnison, răspunse ea. 

Era cel mai periculos lucru pe care îl spusese 
vreodată. Vedea destul de clar că doar uimirea lui fără 
margini îl opri să o omoare pe loc. Ea continuă imediat: 

— Vă rog, Maiestate, lăsaţi-mă să vă spun mai întâi, 
înainte să mă loviți. Am venit aici pe riscul meu, după cum 
vedeţi, şi nu pot să fac nimic care să vă rănească. De fapt, 
vreau să vă ajut, de aceea am venit. lorek Byrnison a fost 
primul urs care a primit un daimon, însă voi ar fi trebuit să 
fiţi primul. Aş vrea, mai degrabă, să fiu daimonul vostru, 
decât al lui, de aceea am venit. 

— Cum? spuse el dintr-o suflare. Cum a primit un urs 
un daimon? Şi de ce el? Şi cum se face că eşti atât de 
departe de el? 

Muştele plecau din gura lui ca nişte cuvinte mărunte. 

— Asta-i uşor. Pot să mă îndepărtez de el pentru că 


sunt ca un daimon de vrăjitoare. Ştii că ei se pot îndepărta 
sute de mile de oamenii lor? Aşa şi cu mine. Cât despre 
cum m-a primit pe mine daimon, asta s-a întâmplat la 
Bolvangar. Aţi auzit de Bolvangar, căci doamna Coulter 
sigur v-a povestit despre el, însă probabil că nu v-a spus 
chiar tot ce se întâmplă acolo. 

— Taie... răspunse el. A 

— Da, taie, asta-i o parte, intercizia. Insă fac şi tot 
felul de alte lucruri, cum ar fi să producă daimoni artificiali. 
Şi experimente pe animale. Când lorek Byrnison a auzit 
chestia asta s-a oferit voluntar pentru un experiment ca să 
vadă dacă puteau să-i facă un daimon, şi au reuşit. Eu sunt 
daimonul. Mă cheamă Lyra. Aşa cum oamenii au daimoni 
sub formă de animale, tot aşa, când un urs are un daimon, 
va lua formă umană. Eu sunt daimonul lui. Pot să-i citesc 
gândurile şi ştiu exact ce face şi unde este şi... 

— Unde este acum? 

— Spre Svalbard. Vine încoace cât de repede poate. 

— De ce? Ce vrea? Trebuie că e nebun! O să-l facem 
fărâme! 

— Pe mine mă vrea. Vine să mă recupereze. Dar eu 
nu vreau să fiu daimonul lui, lofur Raknison. Vreau să fiu 
daimonul vostru. Pentru că odată ce au văzut cât de 
puternic este un urs care are daimon, oamenii din 
Bolvangar au decis să nu mai repete niciodată 
experimentul. lorek Byrnison urma să fie singurul urs care a 
avut vreodată un daimon. lar dacă îl ajut, ar putea să 
conducă toţi urşii împotriva voastră. De aceea a venit la 
Svalbard. 

Ursul-rege urlă de furie. Urlă atât de tare încât 
cristalele din candelabru începură să sune, toate păsările 
din marea sală începură să ţipe iar Lyrei îi ţiuiau deja 
urechile. 

Dar nu pierdu ocazia. 

— De aceea sunteţi cel mai bun, îi spuse ea lui lofur 
Raknison, fiindcă sunteţi plin de pasiune şi pe cât de 
puternic, pe atât de deştept. Insă a trebuit să-l părăsesc şi 
să vin să vă spun, pentru că nu vreau ca el să fie 


conducătorul urşilor. Conducerea trebuie să vă aparţină. ŞI 
există o cale să mă desprindeţi de el şi să mă faceţi 
daimonul vostru, însă nu o să ştiţi care e aceea dacă nu v-o 
spun eu şi s-ar putea să alegeţi metoda obişnuită pentru 
doborârea urşilor ca el, proscrişi, adică să nu vă bateţi cu el 
ci să-l ucideţi cu aruncătoarele de flăcări sau altfel. Şi dacă 
faceţi treaba asta, o să mă sting ca o lumânare şi o să mor 
odată cu el. 

— Dar tu... cum se poate... 

— Pot să devin daimonul vostru, spuse ea, însă doar 
dacă îl învingeţi pe lorek Byrnison într-o luptă dreaptă. 
Apoi, puterea lui o să vină la voi şi mintea mea se va 
contopi cu a voastră şi vom deveni o singură persoană, 
gândindu-ne gândurile unul celuilalt. Şi-apoi veţi putea să 
mă trimiteţi la mile depărtare să spionez pentru voi, sau să 
mă ţineţi lângă voi, cum doriţi. Şi v-aş ajuta să conduceţi 
urşii spre capturarea Bolvangarului, dacă doriţi, şi să-i 
faceţi să creeze mai mulţi daimoni pentru urşii voştri 
favoriţi, sau dacă aţi vrea să fiţi singurul urs care să aibă un 
daimon am putea distruge Bolvangarul pentru totdeauna. 
Am putea face orice, lofur Raknison, voi şi cu mine, 
împreună! 

În tot timpul ăsta îl ţinuse pe Pantalaimon în buzunar 
cu o mână tremurătoare. El stătea cât de nemişcat putea, 
în cea mai mică formă de şoricel la care se gândise 
vreodată. 

lofur Raknison se plimba în sus şi în jos cu un aer de 
impacienţă explozivă. 

— Luptă dreaptă? întreba el. Eu? Să lupt cu lorek 
Byrnison? Imposibil! E un proscris! Cum se poate? Cum să 
lupt cu el? Numai aşa se poate? 

— E singura cale, spuse Lyra, dorindu-şi în sinea ei să 
nu fie, căci lofur Raknison părea, cu fiecare secundă ce 
trecea, mai mare şi mai fioros. Cât îi era de drag lorek şi cât 
de multă încredere avea în el, nu putea să creadă cu 
adevărat că ar dobori vreodată acest gigant printre alţi urşi 
giganţi. Însă era singura speranţă pe care o aveau. Să fii 
doborât de la distanţă de aruncătoarele de flăcări nu lăsa 


loc de nicio speranţă. 

lofur Raknison se întoarse brusc. 

— Dovedeşte-mi! spuse el. Dovedeşte-mi că eşti 
daimon! 

— Prea bine, spuse ea. Pot să fac asta uşor. Pot să 
aflu ceva ce doar voi ştiţi, nimeni altcineva, ceva ce doar un 
daimon ar putea să afle. 

— Atunci spune-mi care-i prima fiinţă pe care am 
omorât-o. 

— Va trebui să merg într-o încăpere şi să fiu singură 
ca să fac asta, spuse ea. Când voi fi daimonul vostru veţi 
putea vedea cum fac, însă până atunci trebuie să rămână 
secret. 

— Este o anticameră înaintea acestei camere. Mergi 
acolo şi ieşi când vei şti răspunsul. 

Lyra deschise uşa şi se trezi într-o cameră luminată 
de o singură torţă, fără altă mobilă decât o vitrină de 
mahon care conţinea câteva ornamente oxidate de argint. 
Scoase alethiometrul şi întrebă: 

— Unde este lorek acum? 

La patru ore depărtare şi se grăbeşte din ce în ce mai 
tare. 

— Cum pot să-i spun ce-am făcut? 

Trebuie să ai încredere în el. 

Se gândi cu îngrijorare cât de obosit va fi. Însă apoi îşi 
dădu seama că nu făcea ceea ce alethiometrul tocmai îi 
spusese: nu avea încredere în el. 

Lăsă gândul acela la o parte şi puse întrebarea pe 
care o dorea lofur Raknison. Care a fost prima fiinţă pe care 
o omorâse prima data? 

Răspunsul veni pe dată: tatăl lui lofur. 

Intrebă mai departe, şi află că lofur fusese singur pe 
ghețar ca tânăr urs, în prima lui expediţie de vânătoare şi 
dăduse peste un urs solitar. Se certaseră şi se luptaseră iar 
lofur îl omorâse. Când află mai târziu că era propriul lui tată 
(fiindcă urşii erau crescuţi de mamele lor şi rareori îşi 
vedeau taţii) ascunse adevărul. Nimeni nu ştia despre ce se 
întâmplase în afară de lofur. 


Lyra puse alethiometrul deoparte şi se întrebă cum 
să-i spună ce aflase. 

— Flatează-l! şopti Pantalaimon. Asta-i tot ce vrea. 

Aşa că Lyra deschise uşa şi îl găsi pe lofur Raknison 
aşteptând-o, cu o expresie de triumf, viclenie, 
aprehensiune şi lăcomie. 

— Ei bine? 

Îngenunche înaintea lui şi îşi înclină capul până când 
îi atinse laba stângă din faţă, cea mai puternică, fiindcă 
urşii erau stângaci. 

— Vă cer iertare, lofur Raknison! spuse ea. Nu ştiam 
că eşti atât de puternic şi de măreț. 

— Ce-i asta? Răspunde-mi la întrebare! 

— Prima fiinţă pe care aţi ucis-o a fost propriul vostru 
tată. Cred că sunteţi un nou zeu, lofur Raknison. Cu 
siguranţă. Doar un zeu ar fi avut puterea să facă asta. 

— Ştii! Vezi! 

— Da, pentru că sunt daimon, aşa cum am spus. 

— Mai spune-mi ceva. Ce mi-a promis Lady Coulter 
când a fost aici? 

Din nou Lyra intră în camera goală şi consultă 
alethiometrul înainte de a se întoarce cu răspunsul. 

— V-a promis că o să-l facă pe Magisterium-ul din 
Geneva să fie de acord să fiţi botezat creştineşte, chiar 
dacă pe atunci nu aveaţi un daimon. Ei bine, mi-e teamă că 
nu a făcut asta, lofur Raknison, şi sincer vorbind nu cred că 
ar fi vreodată de acord dacă n-aţi avea un daimon. Cred că 
ea ştia asta şi nu v-a spus adevărul. Insă, în orice caz, când 
o să mă primiţi daimon ați putea să fiţi botezat dacă aţi 
vrea, fiindcă nimeni n-ar mai avea ce să spună. Aţi putea 
cere lucrul ăsta şi ei n-ar putea să vă refuze. 

— Da... Adevărat. Chiar asta a spus. Adevărat, fiecare 
cuvânt. Şi m-a înşelat? Am crezut în ea şi ea m-a înşelat? 

— Da, v-a înşelat. Însă ea nu mai contează de-acum. 
Scuzaţi-mă, lofur Raknison. Sper că nu vă supăraţi că vă 
spun, însă lorek Byrnison e doar la patru ore depărtare aşa 
că mai bine aţi ordona gărzilor să nu-l atace, aşa cum ar 
face în mod normal. Dacă vă veţi lupta cu el pentru mine va 


trebui să-l lăsaţi să intre în Palat. 

— Da... 

— Şi poate, atunci când vine, ar fi bine să mă prefac 
că sunt încă daimonul lui şi să-i spun că m-am rătăcit, sau 
aşa ceva. Nu-şi va da seama. Mă voi preface. O să spuneţi 
celorlalţi urşi că sunt daimonul lui lorek şi că voi fi al vostru 
după ce îl veţi învinge? 

— Nu ştiu... Ce ar trebui să fac? 

— Nu cred că ar trebui să menţionaţi asta încă. De 
îndată ce vom fi împreună, voi şi cu mine, putem gândi ce-i 
mai bine de făcut şi să decidem atunci. Acum trebuie să 
explicaţi celorlalţi urşi de ce o să-l lăsaţi pe lorek să se 
lupte cu voi ca un urs în toate drepturile, chiar dacă e 
proscris. Pentru că nu vor înţelege şi va trebui să găsim un 
motiv pentru asta. Vreau să spun că o să facă ce le veţi 
spune, oricum, însă dacă înţeleg motivul vă vor admira şi 
mai tare. 

— Da. Şi atunci ce artrebui să le spunem? 

— Să le spunem... Spuneţi-le că pentru a face regatul 
şi mai sigur l-aţi chemat pe lorek Byrnison aici, să vă 
luptaţi, iar învingătorul va conduce urşii pentru totdeauna. 
Vedeţi, dacă îi faceţi să creadă că a fost ideea voastră ca el 
să vină, şi nu a lui, ei vor fi cu adevărat impresionați. Vor 
crede că aveţi puterea să-l chemaţi aici de departe. Vor 
crede că puteţi face orice. 

— Da... 

Marele urs era neajutorat. Lyra găsea că puterea 
asupra lui era de-a dreptul îmbătătoare şi, dacă 
Pantalaimon n-ar fi ciupit-o brusc de mână să-i amintească 
de pericolul în care se aflau cu toţii, şi-ar fi pierdut cu totul 
simţul proporţiilor. 

Îşi reveni însă şi păşi înapoi cu modestie, privind şi 
aşteptând în timp ce urşii, sub comanda exaltată a lui lofur, 
pregăteau câmpul de bătălie pentru lorek Byrnison. Intre 
timp, lorek, neştiind nimic din toate acestea, se apropia din 
ce în ce mai repede de ceea ce ea şi-ar fi dorit să-i poată 
spune că este o luptă pentru viaţa lui. 


Până la moarte 


Luptele între urşi erau obişnuite şi erau prilejul unui 
adevărat ritual. Pentru că era un lucru rar ca un urs să 
omoare un alt urs, totuşi, şi atunci când se întâmpla era 
mai degrabă un accident, sau se datora faptului că un urs 
nu înţelesese semnalele celuilalt, aşa cum a fost cazul lui 
lorek Byrnison. Cazurile de crimă propriu-zisă, aşa cum se 
întâmplase cu lofur care-şi omorâse tatăl, erau şi mai rare. 

Uneori, însă, apăreau ocazii în care singurul mod de a 
rezolva o dispută era lupta până la moarte. Şi pentru asta 
se prescria un întreg ceremonial. 

De îndată ce lofur anunţă că lorek Byrnison era pe 
drum şi că va avea loc o bătălie, câmpul de bătaie fu 
măturat şi nivelat iar armurierii veniră de la minele de foc 
pentru a verifica armura lui lofur. Era examinată fiecare 
crestătură, erau testate toate legăturile iar plăcile erau 
şlefuite cu cel mai fin nisip. Ghearele primiră şi ele o la fel 
de mare atenţie. Spoiala aurie fu dată jos şi fiecare unghie 
de doisprezece centimetri lungime fu ascuţită şi pilită până 
când vârful devenea o armă mortală în sine. Lyra privea şi i 
se făcea din ce în ce mai rău la stomac, pentru că lorek 
Byrnison nu avea parte de aşa o atenţie. La ora aceea 
probabil că se făceau aproape douăzeci şi patru de ore de 
când mărşăluia pe gheaţă fără încetare şi fără niciun fel de 
hrană. Poate că fusese rănit în cădere. Şi ea îl vârâse în 
bătălia asta fără ca el să ştie. La un moment dat, după ce 
lofur Raknison îşi testă ascuţişul ghearelor pe o morsă 
proaspăt ucisă, jupuindu-i pielea ca pe hârtie, şi puterea 
loviturilor lui distrugătoare pe craniul morsei (din două 
lovituri ţeasta se crăpase ca o coajă de ou), Lyra trebui să- 
şi ceară scuze de la lofur şi să se ascundă într-un colţ ca să 
poată plânge de frică. 

Chiar şi Pantalaimon, care în mod normal putea s-o 
înveselească, nu mai putu spune nimic încurajator. Tot ce 


mai putea ea să facă era să consulte alethiometrul: e la o 
oră depărtare, îi spuse, şi, din nou, trebuie să aibă 
încredere în el. Şi (asta era mai greu de descifrat), Lyra se 
gândi chiar că o dojenise fiindcă pusese aceeaşi întrebare 
de două ori. 

Zvonul se răspândise deja printre urşi şi toate laturile 
câmpului de bătaie erau extrem de aglomerate. Urşii de 
rang înalt aveau cele mai bune locuri şi un separeu special 
era dedicat ursoaicelor, printre care, bineînţeles, nevestele 
lui lofur. Lyra era extrem de curioasă să afle cum sunt 
ursoaicele, pentru că ştia atât de puţin despre ele, însă nu 
mai era vreme să-şi pună astfel de întrebări. Alese să stea 
în apropierea lui lofur Raknison şi să privească cum urşii- 
curteni din jurul său îşi etalau gradele în faţa urşilor 
obişnuiţi de mai încolo. Încercă să ghicească semnificaţia 
diferitelor pene, insigne şi simboluri pe care toţi le purtau. 
Unii din urşii cu gradul cel mai înalt, observă ea, purtau cu 
ei păpuşi care semănau cu daimonul-din-zdrenţe al lui lofur, 
încercând probabil să-l linguşească astfel, imitând moda pe 
care el o lansase. Observă cu încântare sardonică cum, 
atunci când văzură că lofur îşi aruncase păpuşa de paie, nu 
mai ştiură ce să facă cu ale lor. Să le arunce? Căzuseră 
oare în dizgrație? Cum oare să se poarte? 

începea să înţeleagă că asta era atitudinea 
predominantă la curte. Nu erau siguri ce anume erau de 
fapt. 

Nu erau ca lorek Byrnison, puri şi absolut siguri, ci 
purtau cu ei un mare şi constant semn de întrebare, 
uitându-se unii la alţii şi la lofur. 

Apoi se uitară şi la ea, cu o curiozitate vădită. 
Rămase cu modestie lângă lofur şi nu spuse nimic, lăsând 
ochii în jos ori de câte ori un urs se uita la ea. 

Ceaţa se ridicase deja şi aerul era curat. Ca din 
întâmplare, scurta ridicare a întunericului spre amiază 
coincise cu momentul în care Lyra gândi că lorek urma să 
sosească. Stătea tremurând pe o mică ridicătură de zăpadă 
pătătorită la marginea câmpului de bătaie şi se uita în sus 
spre cerul slab luminat, dorindu-şi din toată inima să 


zărească un stol de forme negre, elegante şi zdrenţuite 
care să vină s-o ia de acolo. Sau să vadă oraşul ascuns al 
Aurorei, unde ar putea să se plimbe fără teamă de-a lungul 
marilor bulevarde, în plin soare. Sau să vadă braţele largi 
ale lui Ma Costa, să simtă aromele îmbietoare de carne şi 
de bucătărie care te înconjurau în prezenţa ei... 

Se trezi plângând. Lacrimile îi îngheţau aproape în 
secunda în care se formau, şi le şterse cu mare greutate. li 
mai era şi teamă. Urşii, care nu plângeau, nu înțelegeau ce 
i se întâmpla: era un proces tipic omenesc, fără rost. Şi, 
bineînţeles că Pantalaimon nu putea s-o consoleze aşa cum 
ar fi făcut-o în mod normal, deşi ea îl ţinea strâns în 
buzunar iar el, în formă de şoricel, îi mângâia degetele. 

În spatele ei, fierarii făceau ultimele aranjamente la 
armura lui lofur Raknison. El se ridică în picioare ca un 
imens turn de metal, strălucind în oţel lustruit, plăcile fin 
lucrate fiind legate cu sârmuliţe de aur. Coiful îi apăra 
partea de sus a capului într-o carapace lucitoare gri- 
argintie, cu deschizături adânci pentru ochi iar partea de 
jos a corpului era protejată de o cămaşă strâmtă de zale. 
Doar când văzu toate acestea Lyra îşi dădu seama că îl 
trădase pe lorek Byrnison, fiindcă lorek n-avea nimic 
asemănător. Armura îi proteja doar spatele şi părţile 
laterale. Se uită la lofur Raknison, atât de lucios şi de 
puternic şi simţi o mare slăbiciune înăuntru, un fel de vină 
amestecată cu teamă. Spuse: 

— Scuzaţi-mă, Maiestatea Voastră, dacă vă amintiţi 
ce vă spuneam mai devreme... 

Vocea-i tremurătoare şi subţire străbătu cu greu 
aerul. lofur Raknison îşi întoarse prea puternicul cap, 
distras de la ţinta pe care trei urşi o ţineau în faţa lui ca să 
o doboare cu ghearele sale perfecte. 

— Da? Da? 

— Vă amintiţi că am spus că ar fi mai bine să merg şi 
să-i vorbesc mai întâi lui lorek Byrnison şi să mă prefac... 

Înainte să-şi termine fraza, se auzi un strigăt de la 
urşii din turnul de veghe. Toţi ceilalţi înţeleseră ce însemna 
şi îl preluară cu un entuziasm triumfător. Il văzuseră pe 


lorek. 

— Vă rog? spuse Lyra grăbit. O să-l păcălesc, veţi 
vedea. 

— Da, da. Mergi acum. Mergi şi încurajează-|! 

lofur Raknison abia dacă mai putea vorbi de atâta 
entuziasm şi avânt. 

Lyra se retrase de lângă el şi traversă câmpul gol de 
bătălie, lăsând urma paşilor săi mici în zăpadă, iar urşii din 
latura cea mai îndepărtată îi făcură loc să treacă. În timp ce 
corpurile lor masive se dădeau greoi la o parte, orizontul se 
deschise, sumbru în lumina palidă. Unde era lorek 
Byrnison? Nu vedea nimic, însă turnul de pază era înalt şi ei 
puteau vedea ceea ce ei îi rămânea încă ascuns. Tot ce 
putea să facă era să meargă mai departe prin zăpadă. 

El o văzu înainte ca ea să îl vadă. Cu un salt care 
declanşă un zdrăngănit puternic de metale şi stârni o 
furtună de zăpadă, lorek Byrnison ajunse lângă ea. 

— Oh, lorek! Am făcut un lucru îngrozitor. Dragule, va 
trebui să te lupţi cu lofur Raknison şi nu eşti pregătit - eşti 
obosit şi flămând iar armura... 

— Ce lucru îngrozitor? 

— l-am spus că vii, fiindcă citisem în cititorul de 
simboluri, iar el e disperat să fie ca un om şi să aibă un 
daimon, pur şi simplu disperat. Aşa că l-am păcălit şi l-am 
făcut să creadă că eu sunt daimonul tău şi că o să te 
părăsesc şi o să fiu daimornul lui, însă el trebuie să se bată 
cu tine ca să se întâmple asta. Fiindcă altfel, lorek, dragule, 
nu te-ar fi lăsat niciodată să te lupţi cu el, ţi-ar fi dat foc 
înainte de a te apropia... 

— L-ai păcălit pe lofur Raknison? 

— Da. L-am făcut să fie de acord să se lupte cu tine în 
loc să te omoare pur şi simplu ca pe un paria, iar 
învingătorul va fi regele urşilor. A trebuit să fac asta pentru 
că... 

— Belacqua? Nu. Te numeşti Lyra Silvertongue 
(Limbă de argint), spuse el. Să mă lupt cu el e tot ceea ce 
îmi doresc. Vino, micul meu daimon. 

Se uită la lorek Byrnison în armura lui bătucită, 


avântat şi feroce, şi simţi cum inima îi iese afară din piept 
de mândrie. 

Păşiră împreună spre palatul ruină al lui lofur, unde 
câmpul de bătaie se întindea la piciorul zidurilor. Urşii se 
adunară la parapete, feţe albe se iţiră la fiecare fereastră 
iar formele lor greoaie formau un zid dens de un alb ceţos, 
marcat doar de punctele negre ale ochilor şi nasurilor. Cele 
mai apropiate se mişcau în lături, formând două şiruri 
printre care treceau lorek Byrnison şi daimonul său. Ochii 
tuturor urşilor erau fixaţi pe ei. 

lorek se opri pe câmpul de bătaie în faţa lui lofur 
Raknison. Regele cobori de pe ridicătura de zăpadă 
pătătorită şi cei doi urşi se aflară faţă în faţă, despărțiți 
doar de câţiva paşi. 

Lyra era atât de aproape de lorek încât putu să 
observe tremurul ce-l cuprinsese, ca un dinam uriaş care 
genera forţe anbarice nebănuite. Il atinse uşor pe gât, la 
marginea câăştii şi spuse: 

— Luptă, lorek, dragul meu, luptă. Tu eşti adevăratul 
rege, el nu-i. Ele un nimic. 

Apoi se dădu la o parte. 

— Urşi! urlă lorek Byrnison. Ecoul se izbi de pereţii 
palatului şi zburătăci păsările din cuiburi. El continuă: 

— Termenii acestei lupte sunt următorii. Dacă lofur 
Raknison mă omoară, atunci el va fi rege pentru totdeauna, 
liber de provocări sau dispute. Dacă eu îl omor pe lofur 
Raknison, eu voi fi regele vostru. Primul meu ordin către voi 
va fi să dărâmaţi acest palat, această casă parfumată a 
batjocurii şi a înzorzonării de tinichea, şi să aruncaţi aurul şi 
marmura în mare. Fierul este metalul demn de un urs, nu 
aurul. lofur Raknison a poluat Svalbardul. Eu am venit să-l 
curăţ. lofur Raknison, te provoc la luptă. 

Apoi lofur sări înainte un pas sau doi, ca şi cum cu 
greu s-ar fi putut stăpâni să stea pe loc. 

— Urşi! urlă la rândul lui lofur. lorek Byrnison s-a 
întors la invitaţia mea. Eu l-am atras aici şi eu trebuie să 
spun termenii acestei lupte. lată-i: dacă îl omor pe lorek 
Byrnison, carnea îi va fi făcută bucăţi şi împrăştiată la 


spurcăciunile de stâncă. Capul îi va fi atârnat deasupra 
palatului meu. Memoria lui va fi uitată. Va fi o greşeală 
capitală să-i pronunţe cineva numele... 

Continuă la fel, după care fiecare urs vorbi din nou. 
Era o formulă, un ritual urmat cu credinţă. Lyra se uită la 
amândoi, atât de diferiţi unul de celălalt: Iofur atât de lucios 
şi de puternic, pocnind de sănătate şi de putere, cu armură 
splendidă, mândru ca un rege, iar lorek - mai mic, deşi 
niciodată nu se gândise că el ar fi mic, şi prost echipat, cu 
armura ruginită şi ciobită. Însă armura lui era sufletul lui. El 
o făcuse şi i se potrivea. Erau una. lofur nu era mulţumit de 
armura lui, el voia, de altfel, şi un alt suflet. Era fără 
astâmpăr iar lorek era liniştit. 

Ea îşi dădu seama că şi ceilalţi urşi făceau această 
comparaţie. Insă lorek şi lofur erau mai mult decât doi urşi. 
Două caste de urşi se înfruntau în bătălie, două destine, 
două căi de viitor. lofur începuse să-i ducă într-o direcţie, 
lorek îi mâna într-alta şi, în acelaşi timp, un viitor se 
închidea iar altul începea să se desfăşoare. 

Când ritualul de luptă trecu la faza a doua, cei doi urşi 
începură să amuşine fără răbdare zăpada, făcându-şi loc 
înainte, clătinând din cap. Nicio mişcare în rândul 
spectatorilor, însă toţi ochii îi urmăreau. 

În final, războinicii se opriră în tăcere, urmărindu-se 
faţă în faţă, fiecare într-o extremitate a câmpului de bătaie. 

Apoi, cu un răget şi răscolind zăpada cei doi urşi se 
mişcară în acelaşi moment. Ca două mari stânci care, stând 
în balans pe două piscuri de munte alăturate, sunt 
desprinse deodată de către un cutremur, şi se rostogolesc 
pe pantele muntelui şi capătă viteză, sărind peste crevase 
şi făcând copacii una cu pământul, până se izbesc una de 
cealaltă atât de tare încât amândouă se fac pulbere şi 
fărâme de piatră, aşa porniră la luptă cei doi urşi. Izbitura 
întâlnirii lor răsună în aerul nemişcat şi ecoul se lovi de 
pereţii Palatului. Insă ei nu se sfărâmară, ca stâncile. 
Căzură amândoi într-o parte şi primul care se ridică fu 
lorek. Se roti ca un arc şi îl înşfacă pe lofur, a cărui armură 
fusese afectată de coliziune şi care nu putea să-şi ridice 


prea uşor capul. 

lorek ajunse rapid la locul vulnerabil de la gât. Râcâi 
blana albă şi apoi îşi agăţă ghearele pe sub marginea căştii 
lui lofur şi o trase în sus. 

Simţind pericolul, Iofur mârâi şi se scutură, aşa cum 
Lyra îl văzuse pe lorek scuturându-se pe malul apei, 
trimițând în aer cascade de apă. lorek căzu din nou, 
dislocat iar lofur se ridică în două labe, cu un scrâşnet de 
metale îndoite, îndreptând cu puterea-i oţelul platoşei din 
spate. Apoi, ca o avalanşă, se năpusti peste lorek, care 
încerca încă să se ridice. 

Lyrei i se tăie răsuflarea simțind forţa acelei căderi 
zdrobitoare. Cu siguranţă, chiar şi pământul de sub ea se 
cutremură. Cum putea lorek să supravieţuiască? Se chinuia 
să se întoarcă din nou şi să câştige puţin teren, însă 
picioarele îi erau mai sus iar lofur îşi înfipse dinţii undeva 
lângă gâtul lui lorek. Picături de sânge zburau prin aer: una 
ateriză pe blana Lyrei iar ea o apăsă cu mâna, în semn de 
iubire. 

Apoi ghearele din spate ale lui lorek se afundară în 
legăturile cămăşii de zale a lui lofur şi traseră în jos. Rupse 
de tot partea din faţă iar lofur se rostogoli într-o parte ca să 
poată vedea stricăciunea, lăsându-l pe lorek să se ridice din 
nou în picioare. 

Pentru o secundă, cei doi urşi se îndepărtară unul de 
celălalt, recăpătându-şi răsuflarea. lofur era acum stânjenit 
de cămaşa de zale căci, din platoşă de protecţie se 
transformase într-un obstacol: era încă legată jos şi 
rămăsese atârnată de picioarele din spate. Totuşi, lui lorek 
îi era şi mai rău. Rana de la gât sângera din belşug iar el 
respira cu greu. 

Însă sări la lofur, înainte ca regele să poată descâlci 
zalele agăţate de blană, şi-l răsturnă cu picioarele în sus, 
plonjând apoi către partea dezgolită a gâtului lui lofur, unde 
era îndoită marginea căştii. lofur îl aruncă de pe el şi cei doi 
urşi se porniră din nou la luptă, împroşcând în toate 
direcţiile şuvoaie de zăpadă care făceau şi mai dificil să 
vezi cine era în avantaj. 


Lyra privea, cu răsuflarea tăiată, frământându-şi atât 
de tare mâinile încât o dureau. Crezu o clipă că îl vede pe 
lofur făcându-i lui lorek o rană la burtă, însă nu putea fi 
adevărat pentru că un moment mai târziu, după o altă 
explozie convulsivă de zăpadă, amândoi urşii stăteau pe 
labele din spate, ca doi boxeri, iar lorek zgâria faţa lui lofur 
cu ghearele-i puternice, în timp ce lofur riposta aproape la 
fel de sălbatic. 

Lyra tremura la greutatea loviturilor. Ca şi cum un 
uriaş ar fi mânuit un buzdugan cu cinci ţinte de oţel... 

Fierul se izbea de fier, dinţii scrâşneau pe alţi dinţi, 
răsuflarea tuna fioros, picioarele fulgerau pământul 
bătătorit. Zăpada din jur era stropită cu roşu, răscolită şi 
transformată într-o zloată purpurie de jur împrejur. 

Armura lui lofur ajunsese într-o stare jalnică, platoşele 
rupte şi îndoite, firele de aur smulse sau murdărite de 
sânge iar casca îi dispăruse cu totul. A lui lorek era într-o 
condiţie mult mai bună, cu toată urâţenia ei: ciobită însă 
intactă, rezistând mult mai bine loviturilor de baros ale 
ursului-rege, şi respingând ghearele lui brutale, lungi de 
doisprezece centimetri. 

Totuşi, lofur era mai mare şi mai puternic decât lorek 
iar lorek era slăbit şi flămând, şi pierduse mult sânge. Era 
rănit la burtă, la ambele braţe şi la gât, pe când lui lofur nu- 
i curgea sânge decât din falca de jos. Lyra ar fi vrut atât de 
mult să-şi ajute prietenul drag, dar ce putea face? 

Lui lorek îi era din ce în ce mai rău acum. Şchiopăta. 
De câte ori punea pe pământ laba stângă din faţă cu toţii 
vedeau că abia îşi mai poate duce greutatea. Nu lovise 
niciodată cu ea iar loviturile cu cea dreaptă erau mai slabe, 
aproape ca nişte bătăi uşoare în comparaţie cu loviturile 
năprasnice pe care le dăduse cu doar câteva minute 
înainte. 7 

lofur observase şi el. Incepu să-l provoace jignindu-l, 
numindu-l mână-ruptă, plod neputincios, ros de rugină, 
mortăciune şi alte nume de ocară, cărându-i în tot acest 
timp lovituri din stânga şi din dreapta, pe care lorek nu le 
mai putea para. lorek trebui să se retragă încet în spate, 


pas cu pas, şi să se ghemuiască sub ploaia de lovituri ale 
sarcasticului urs-rege. 

Lyra plângea. Dragul şi curajosul ei urs, apărătorul ei 
fără de frică era pe moarte şi ea nu putea să-l trădeze şi să 
se uite în altă parte căci, dacă el s-ar fi uitat la ea, trebuia 
să-i vadă ochii strălucind de iubire şi încredere şi nu o faţă 
ascunsă cu laşitate sau un spate întors de frică. 

Aşa că se uită, însă lacrimile o împiedicau să vadă ce 
se întâmpla cu adevărat, şi poate că nici n-ar fi fost vizibil 
pentru ea. În orice caz, nu era vizibil pentru lofur. 

Fiindcă lorek se mişca înapoi doar ca să găsească un 
loc curat şi uscat sub picioare şi o stâncă solidă de pe care 
să sară, iar neputinciosul braţ stâng era de fapt teafăr şi 
puternic. Nu puteai să păcăleşti un urs, însă, aşa cum Lyra 
îi demonstrase, lofur nu voia să fie urs, voia să fie om, aşa 
că lorek îl păcălea. 

În cele din urmă, găsi ce-şi dorea: o piatră solidă şi 
bine înfiptă în solul îngheţat. Se sprijini de ea, încordându-şi 
picioarele şi aşteptând momentul propice. 

Acesta veni când lofur se ridică drept pe labele din 
spate mugindu-şi triumful şi întorcându-şi capul batjocoritor 
înspre partea stângă, aparent slabă, a lui lorek. 

Atunci se mişcă lorek. Ca un val care şi-a adunat 
puterile pe mii de mile de ocean şi care tulbură puţin apa 
adâncă dar când ajunge la mal se ridică înalt spre cer, 
îngrozind locuitorii țărmului, înainte să se spargă de 
pământ cu o putere căreia nu-i chip să-i ţii piept - aşa şi 
lorek Byrnison se ridică împotriva lui lofur, explodând în sus 
de pe stânca uscată şi-şi izbi feroce mâna stângă în falca 
dezgolită a lui lofur Raknison. 

Lovitura fu teribilă. Îi smulse de tot partea de jos a 
fălcii, care zbură în aer împroşcând cu sânge zăpada la 
mulţi metri distanţă. 

Limba roşie a lui lofur atârna scurgându-se peste 
pieptul deschis. Ursul-rege rămăsese deodată fără glas, 
fără muşcătură, fără ajutor. lorek nu mai avea nevoie de 
nimic altceva. Plonjă şi într-o secundă dinţii muşcară gâtul 
lui lofur, trăgând de el într-o parte şi-n alta, ridicând uriaşul 


trup de la pământ şi trântindu-l mai apoi la loc, ca şi cum 
lofur nu mai era decât o focă la marginea apei. 

Apoi îl smulse în sus şi lofur îşi pierdu viaţa în dinţii lui 
lorek. 

Mai era un ritual de înfăptuit. lorek deschise pieptul 
neprotejat al regelui mort, jupuind deoparte blana pentru a 
expune vederii coastele înguste albe şi roşii, semănând cu 
scândurile unei bărci răsturnate. lorek pătrunse în cuşca 
coastelor şi smulse inima lui lofur, roşie şi aburindă, şi o 
mâncă în faţa tuturor supuşilor lui lofur. 

Apoi izbucniră aclamaţiile, pandemoniul, urşii se 
năpustiră să aducă omagiile lor învingătorului lui lofur. 

Vocea lui lorek Byrnison se ridică peste vacarm. 

— Urşi! Cine e regele vostru? 

Strigătul se întoarse înapoi, mugind ca şi cum tot 
pietrişul din lume ar fi fost aruncat într-o mare lovită de 
furtună: 

— lorek Byrnison! 

Urşii ştiau ce aveau de făcut. Fiecare insignă, eşarfă 
şi diademă era smulsă de îndată şi călcată cu dispreţ sub 
picioare, pentru a fi instantaneu uitată. Erau urşii lui lorek 
acum, urşi adevăraţi nu pe jumătate-oameni, nesiguri, 
conştienţi doar de o inferioritate torturantă. Năvăliră către 
Palat şi începură să disloce mari blocuri de marmură din 
turnurile cele mai înalte, lovind cu pumnii lor puternici 
zidurile crenelate până când pietrele slăbiră şi le rostogoliră 
şi pe ele peste stânci, ca să se spargă de debarcader, la 
sute de picioare mai jos. 

lorek îi ignoră şi îşi desprinse armura pentru a se 
îngriji de răni dar înainte să înceapă, Lyra era deja lângă el, 
bătând cu piciorul în zăpada stacojie şi îngheţată, strigând 
la urşi să înceteze dărâmarea Palatului, căci erau prizonieri 
înăuntru. Ei n-o auzeau, însă lorek da şi, când urlă la ei, se 
opriră de îndată. 

— Oameni prizonieri? spuse lorek. 

— Da - lofur Raknison i-a închis în donjoane - ar 
trebui să iasă de-acolo şi să-şi găsească adăpost undeva, 
altfel vor muri striviţi de pietre... 


lorek dădu ordine scurte şi câţiva urşi intrară în Palat 
să elibereze prizonierii. Lyra se întoarse către lorek. 

— Lasă-mă să te ajut - vreau să fiu sigură că nu eşti 
prea greu lovit, lorek dragă - oh, aş dori să am nişte 
bandaje, sau ceva! Ai o tăietură tare urâtă pe burtă... 

Un urs aşeză pe pământ, la picioarele lui lorek, o 
bucăţică de ceva verde şi rigid, îngheţat bocnă. 

— Muşchi de sânge, spuse lorek. Pune-l tu în răni, 
Lyra. Apoi acoperă carnea la loc şi ţine puţină zăpadă 
deasupra până îngheaţă. 

Nu voia să lase niciun urs să-i îngrijească rănile, în 
ciuda dorinţei lor. În plus, Lyra era tare îndemânatică şi atât 
de dornică să-l ajute; aşa că micuța se aplecă peste marele 
urs-rege, îndesând muşchiul de sânge în răni şi îngheţând 
carnea zdrenţuită până când se opri sângerarea. Când 
termină, mănuşile îi erau îmbibate de sângele lui lorek, însă 
rănile se lipiseră deja. 

Între timp, prizonierii - vreo doisprezece bărbaţi care 
tremurau şi mergeau vârâţi unii în alţii, orbiţi de lumină - 
ieşiseră afară. Nu avea niciun rost să-i vorbească 
Profesorului, decise Lyra, fiindcă sărmanul era nebun, însă 
erau multe alte lucruri urgente de făcut. Şi nu voia să-i 
distragă atenţia lui lorek care dădea ordine rapide, 
trimițând urşi încolo şi-ncoace, însă era îngrijorată pentru 
Roger şi pentru Lee Scoresby şi pentru vrăjitoare, îi era 
foame şi era obosită... Se gândi că cel mai bun lucru pe 
care-l putea face era să se dea la o parte din cale. 

Aşa că se cuibări într-un colţ liniştit al câmpului de 
bătălie cu Pantalaimon în formă de urs pitic ca să-i ţină de 
cald, şi trase un morman de zăpadă peste ea, aşa cum ar fi 
făcut un urs, şi adormi. 

Ceva o gâdila la picioare şi o voce străină de urs îi 
spuse: 

— Lyra Silvertongue, regele vrea să te vadă. 

Se trezi aproape moartă de frig şi nu putu să-şi 
deschidă ochii pentru că îngheţaseră închişi. Pantalaimon îi 
linse ca să topească gheaţa de pe pleoape şi în curând putu 
să vadă ursul cel tânăr vorbindu-i sub clar de lună. 


încercă să se ridice în picioare însă căzu de două ori. 

Ursul spuse: 

— Suie-te în spate, şi se ghemui să-i ofere spatele lui 
larg. Pe jumătate agăţată, pe jumătate alunecând, Lyra 
reuşi să nu cadă, în timp ce el o duse la o văgăună abruptă 
unde se adunaseră mulţi urşi. 

Printre ei se găsea o mică fiinţă care alergă spre ea, 
al cărui daimon sări în sus să-l întâmpine pe Pantalaimon. 

— Roger! spuse ea. 

— lorek Byrnison m-a pus să stau acolo, în zăpadă, 
până când venea el să te ia - am căzut din balon, Lyra! 
După ce ai căzut tu, am fost purtaţi zeci de mile şi după 
aceea domnul Scoresby a mai dat drumul la gaz afară şi ne- 
am lovit de un munte, şi am căzut pe o pârtie cum n-ai mai 
văzut. Şi nu ştiu unde este acum domnul Scoresby, nici 
vrăjitoarele nu ştiu. Doar eu şi lorek Byrnison am rămas. El 
a venit direct aici să te caute. Şi mi-au povestit despre 
luptă... 

Lyra privi în jur. Sub conducerea unui urs mai bătrân, 
oamenii prizonieri construiau un adăpost din buşteni de 
lemn şi din bucăţi de prelată. Păreau fericiţi că au ceva de 
făcut. Unul dintre ei scăpăra un amnar să aprindă focul. 

— E şi de mâncare, spuse ursul cel tânăr care o 
trezise pe Lyra. 

O focă proaspătă zăcea pe zăpadă. Ursul o deschise 
în bucăţi cu o gheară şi îi arătă Lyrei unde găseşte rinichii. 
Mâncă unul crud: era cald şi moale şi delicios peste măsură. 

— Mănâncă-i şi vezica, spuse ursul şi smulse o bucată 
pentru ea. Avea gust de smântână cu aromă de alune. 
Roger ezită, însă îi urmă exemplul. Mâncară cu lăcomie şi în 
câteva minute Lyra se trezi de-a binelea şi începu să se 
încălzească. 

Se uită în jur, ştergându-se la gură, dar lorek nu era 
de găsit. 

— lorek Byrnison vorbeşte cu consilierii lui, spuse 
ursul tânăr. Vrea să te vadă după ce mănânci. Urmează- 
mă. 

Îi conduse peste o ridicătură de zăpadă către un loc 


unde urşii începeau să construiască un perete de blocuri de 
gheaţă. lorek stătea în centrul unui grup de urşi mai în 
vârstă şi se ridică să o întâmpine. 

— Lyra Silvertongue, spuse el. Vino să auzi ce mi se 
spune. 

Nu explică prezenţa ei celorlalţi urşi, sau poate ei 
aflaseră deja despre ea, însă urşii îi făcură loc şi o tratară 
cu o imensă curtoazie, ca şi cum ar fi fost o regină. Se simţi 
mândră peste măsură să stea lângă prietenul ei lorek 
Byrnison, sub Aurora care strălucea grațios pe cerul polar, 
şi se alătură conversaţiei urşilor. 

Se dovedi că dominaţia lui lofur Raknison peste 
ceilalţi urşi fusese ca o vrajă. Unii dintre ei o puseră pe 
seama influenţei doamnei Coulter care îl vizitase înainte de 
exilul lui lorek, deşi lorek nu ştiuse nimic despre asta, şi-i 
dăduse lui lofur diverse cadouri. 

— l-a dat un drog, spuse un urs, cu care l-a hrănit în 
secret pe Hjalmur Hjalmurson, şi l-a făcut să-şi uite de el. 

Hjalmur Hjalmurson, îşi dădu seama Lyra, era ursul 
pe care-l omorâse lorek, şi a cărui moarte îi adusese exilul. 
Deci doamna Coulter era în spatele acestei mârşăvii! Şi nu 
era totul. 

— Există legi umane care împiedică anumite lucruri 
pe care le planifica ea, însă legile umane nu se aplică pe 
Svalbard. Ea voia să facă o altă staţie ca Bolvangar aici, 
numai că ceva şi mai rău, iar lofur urma să-i dea voie să o 
facă, împotriva obiceiurilor urşilor, pentru că oamenii 
vizitaseră locul sau fuseseră luaţi prizonieri dar nu 
munciseră acolo niciodată. Incet, încet urma să-şi mărească 
puterea asupra lui lofur Raknison şi a lui asupra noastră, 
până când deveneam creaturile ei, alergând de colo-colo la 
ordinele ei, singura noastră sarcină fiind să păzim 
monstruozitatea pe care voia s-o creeze... 

Cel care vorbise era un urs bătrân. Numele lui era 
Søren Eisarson, şi era consilier, unul care suferise sub lofur 
Raknison. 

— Ce o să facă acum, Lyra? întrebă lorek Byrnison. 
Care vor fi planurile ei când va auzi de moartea lui lofur? 


Lyra scoase alethiometrul. Nu prea era lumină şi nu 
vedea prea bine, iar lorek ordonă să fie adusă o torţă. 

— Ce s-a întâmplat cu domnul Scoresby? spuse Lyra 
în timp ce ceilalţi aşteptau. Şi cu vrăjitoarele? 

Vrăjitoarele au fost atacate de un alt clan vrăjitoresc. 
Nu ştiu dacă ceilalți erau aliații tăietorilor de copii, însă 
patrulau pe ceruri în grupuri mari şi atacau pe timp de 
furtună. Nu văd ce s-a întâmplat cu Serafina Pekkala. Cât 
despre Lee Scoresby, balonul s-a ridicat din nou după ce 
am căzut cu băiatul, luându-l cu el. Cititorul de simboluri îţi 
va spune care le-a fost soarta. 

Un urs trase o sanie pe care fumega un cazan de 
cărbune şi aruncă o ramură răşinoasă în mijlocul lui. 
Ramura se aprinse imediat, şi la lumina ei Lyra îşi întoarse 
mâinile către alethiometru şi întrebă despre Lee Scoresby. 

Află că era încă în zbor, purtat de vânturi către 
Novaia Zemlea, că nu fusese rănit de spurcăciunile de 
stâncă şi că alungase celălalt clan de vrăjitoare. 

Lyra îi spuse lui lorek şi el dădu satisfăcut din cap. 

— Dacă e în aer, e în siguranţă, spuse el. Dar doamna 
Coulter? 

Răspunsul era complicat, acul sărea de la simbol la 
simbol, într-o înşiruire care o lăsă pe Lyra pe gânduri o 
bună bucată de vreme. Urşii erau curioşi, însă se abţineau 
datorită respectului pe care i-l purtau lui lorek Byrnison şi el 
Lyrei, aşa că Lyra şi-i scoase din minte şi se cufundă din 
nou în transa alethiometrică. 

Înlănţuirea simbolurilor, de îndată ce descoperi 
tiparul, era descurajatoare. 

— Spune că e... Că a auzit că noi zburam într-aici, şi a 
încărcat un zepelin de transport cu mitraliere - cred că asta 
e - şi zboară către Svalbard chiar acum. Nu ştie ea de lofur 
Raknison c-a fost doborât, bine-nţeles, da’ va şti curând 
fiindcă... Da, fiindcă nişte vrăjitoare o să-i spună, iar ele o 
să afle de la spurcăciunile de stâncă. Aşa că, mă gândesc, 
sunt spioni peste tot în aer, lorek. Venea să... pretindă că îl 
ajută pe lofur Raknison, însă de fapt venea să ia puterea, 
cu un regiment de tătari care ă-vine pe mare, şi o să fie aici 


în vreo două zile. 

— Şi de îndată ce va putea, se va duce acolo unde 
Lordul Asriel e ţinut prizonier, şi o să-l omoare. Pentru că... 
Acuma e din ce în ce mai clar: ceva ce nu înţelesesem 
înainte, lorek! De ce vrea ea să-l omoare pe Lordul Asriel: 
pentru că ştie ce vrea el să facă, şi se teme, şi vrea să facă 
ea lucrul ăla singură şi să preia controlul înaintea lui... 
Trebuie să fie oraşul din cer, sigur asta el încearcă să 
ajungă acolo prima! Şi acum îmi mai spune ceva... 

Se aplecă peste instrument, concentrată furios în 
timp ce acul ţintea când într-o parte, când în alta. Se mişca 
mult prea rapid ca să-l urmăreşti: Roger, privind peste 
umărul ei nu vedea nici măcar când se oprea şi n-auzea 
decât un dialog rapid şi în şoaptă între degetele Lyrei 
întorcând limbile şi acul care răspundea, un limbaj la fel de 
uimitor de nefiresc precum Aurora. 

— Da, spuse ea în final, lăsând instrumentul în poală, 
clipind des şi oftând în timp ce se trezea din profunda 
concentrare. Da, înţeleg ce spune. lar mă caută. Doreşte 
ceva ce am eu, pentru că şi Lordul Asriel îl vrea. Au nevoie 
de el pentru această... Pentru acest experiment, orice ar fi 
el... 

Se opri aici, să inspire adânc. Ceva o neliniştea şi nu 
ştia ce anume. Era sigură că acest ceva atât de important 
era chiar alethiometrul fiindcă, la urma urmei, doamna 
Coulter chiar îl dorise, ce altceva ar putea fi? Şi, totuşi, nu 
era, pentru că alethiometrul avea un alt fel de a se referi la 
el însuşi, şi acum nu o făcuse. 

— Presupun că e vorba de alethiometru, spuse ea 
nefericită. E ceea ce am crezut de la bun început. Trebuie 
să-l duc Lordului Asriel înainte ca ea să pună mâna pe el. 
Dacă ea pune mâna pe el, suntem morţi. 

Pe când spunea acestea se simţi atât de obosită, atât 
de slăbită până-n măduva oaselor şi atât de tristă încât ar fi 
fost o uşurare să moară. Insă exemplul lui lorek nu o lăsa 
să admită acest lucru. Puse alethiometrul deoparte şi se 
ridică dreaptă. 

— Cât de departe e ea? spuse lorek. 


— Doar la câteva ore. Presupun că ar trebui să duc 
alethiometrul Lordului Asriel cât de repede pot. 

— Voi merge cu tine, spuse lorek. 

Ea nu se împotrivi. În timp ce lorek dădea ordine şi 
organiza o patrulă înarmată care să o însoţească în ultima 
parte a călătoriei ei spre nord, Lyra şezu nemişcată, 
conservându-şi energia. Simţea că pierduse ceva din ea în 
timpul ultimei citiri. Închise ochii şi adormi dar de îndată o 
treziră şi plecară. 


Întâmpinarea Lordului Asriel 


L ra călărea un urs tânăr şi puternic, iar Roger un 
altul, în timp ce lorek păşea neobosit înainte. O trupă 
armată cu un aruncător de flăcări îi urma în ariergardă. 

Drumul era lung şi greu. Interiorul ținutului Svalbard 
era friguros şi muntos, cu piscuri dezordonate şi creste 
ascuţite, tăiate adânc de ravene şi văi abrupte. Lyra îşi 
aminti de săniile uşor alunecătoare ale gitanilor în drum 
spre Bolvangar: cât de uşoară şi confortabilă îi părea acum 
călătoria! Aerul era aici mult mai rece şi mai pătrunzător 
decât orice experimentase ea înainte, sau poate că ursul pe 
care-l călărea nu mergea la fel de lin ca lorek, sau poate că 
era obosită până-n măduva oaselor. |n orice caz, se 
deplasau cu greutate. 

Ştia prea puţin încotro se îndreptau, sau cât de 
departe era acel loc. Tot ce ştia era ceea ce îi spusese ursul 
mai în vârstă, Søren Eisarson, în timp ce pregăteau 
aruncătorul de flăcări. El participase la negocierile cu Lordul 
Asriel în legătură cu termenii prizonieratului său, şi îşi 
amintea foarte bine. 

La început, spunea el, urşii din Svalbard au crezut că 
Lordul Asriel nu-i cu nimic diferit de oricare din ceilalţi 
politicieni, regi sau răufăcători care fuseseră exilați pe 
insula lor sumbră. Prizonierii erau importanţi, altfel ar fi fost 
omorâţi de poporul lor. Ar fi putut fi însă de folos urşilor 
într-o zi, dacă balanţa politicii s-ar fi schimbat şi ei s-ar fi 
întors să conducă propriile lor ţări, aşa că urşii ar fi putut fi 
răsplătiți dacă nu-i tratau cu cruzime sau fără respect. 

Aşa că Lordul Asriel găsi pe Svalbard condiţii nici mai 
bune nici mai rele decât ale celorlalte sute de exilați. 
Anumite lucruri îi făcuseră pe gardienii lui să fie mai atenţi 
cu el decât cu oricare alt prizonier pe care-l avuseseră. Un 
aer de mister şi un pericol spiritual înconjurau orice avea 
legătură cu Praful; cei care îl aduseseră acolo erau în mod 


clar cuprinşi de panică, şi mai erau şi întâlnirile private ale 
doamnei Coulter cu lofur Raknison. 

În afară de asta, urşii nu întâlniseră niciodată până 
atunci ceva care să semene cu natura nobilă, arogantă şi 
impunătoare a Lordului Asriel. Îl dominase şi pe lofur 
Raknison, cu argumente puternice şi elocvente, şi-l 
convinsese pe ursul-rege să îl lase să-şi aleagă singur locul 
exilului. 

Primul care-i fusese alocat era la o înălţime prea 
mică, spusese el. Avea nevoie de un loc înalt, deasupra 
fumului şi deasupra agitaţiei minelor de foc şi a fierarilor. 
Le dăduse urşilor un plan al locuinţei pe care o dorea şi le 
spusese unde voia să fie amplasată. Îi mitui chiar cu aur, îl 
flată şi îl intimidă pe lofur Raknison şi, cu o uimitoare 
bunăvoință, urşii se apucară de lucru. În cele din urmă 
ridicară o casă pe un promontoriu cu faţa spre nord: un loc 
spaţios şi solid, cu şemineuri în care ardeau blocuri mari de 
cărbuni scoase de urşi din adâncuri, cu ferestre mari din 
sticlă adevărată. Acolo locuia el, un prizonier care se 
comporta ca un rege. 

Apoi se porni să adune materiale pentru un laborator. 

Cu o concentrare furioasă trimisese după cărţi, 
instrumente, substanţe chimice, tot felul de unelte şi 
echipamente. Cumva, reuşise să le adune, dintr-o sursă sau 
alta, unele pe faţă, altele aduse în ascuns de vizitatorii la 
care îi convinsese că are dreptul. Pe căi terestre, maritime 
sau aeriene, Lordul Asriel îşi adună materialele şi, în şase 
luni de la intrarea sa în captivitate, avu tot echipamentul pe 
care-l dorea. 

Şi aşa începu să lucreze, să gândească, să planifice şi 
să calculeze, aşteptând lucrul acela de care mai avea 
nevoie pentru a-şi finaliza sarcina ce îngrozise atât 
Comitetul de Oblaţii. Se apropia din ce în ce mai mult, cu 
fiecare minut ce trecea. 

Prima oară când Lyra văzu închisoarea tatălui fu 
atunci când lorek Byrnison se opri la poalele unei creste şi 
le spuse copiilor să se mişte şi să se întindă pentru că li se 
făcuse prea frig şi erau în pericol să îngheţe. 


— la uită-te în sus, spuse el. 

O pârtie largă de stânci prăvălite şi de gheaţă, în care 
se tăiase o cărare temeinic curățată, ducea către un pisc ce 
se profila pe cer. Nu era Aurora, însă stelele străluceau ca 
nişte briliante. Piscul se înălța întunecat şi sterp, însă pe 
vârf se afla o clădire spațioasă care răspândea generos 
lumina de jur împrejur: nu mai era pâlpâirea intermitentă a 
lămpilor de seu, nici albul tăios al reflectoarelor anbarice, ci 
strălucirea cremoasă şi caldă a gazelor de naftalină. 

Ferestrele de la care venea lumina arătau şi ele 
puterea formidabilă a Lordului Asriel. Sticla era costisitoare 
iar prezenţa ei în foi mari aducea cu generozitate căldură 
pe aceste latitudini neprietenoase. Folosirea sticlei aici era 
un semn mult mai puternic de bunăstare şi influenţă decât 
vulgarul palat al lui lofur Raknison. 

Se urcară pentru ultima dată în spatele urşilor iar 
lorek îi conduse în sus pe pârtie, înspre casă. Era o curte 
ascunsă sub zăpadă, înconjurată de un zid jos, şi când lorek 
deschise poarta auziră cu toţii un clopoțel sunând undeva 
în interiorul clădirii. 

Lyra cobori. Abia mai putea să stea în picioare. ÎI 
ajută şi pe Roger să se dea jos şi, sprijinindu-se unul pe 
celălalt, copiii îşi croiră drum, împleticindu-se şi poticnindu- 
se, către scările ce duceau la uşă. 

Oh, ce cald trebuia să fie în casă! Şi ce linişte, ce 
pace! 

Se ridică să apuce mânerul clopoţelului însă, înainte 
să-l atingă, uşa se deschise. In spate era un vestibul mic, 
slab luminat, menit să ţină aerul cald înăuntru iar sub 
lampă stătea o siluetă pe care o recunoscu: era servitorul 
Lordului Asriel, Thorold, împreună cu Anfang, daimonul- 
doberman. 

Lyra îşi trase cu greutate gluga jos. 

— Cine... începu Thorold, apoi văzu cine era şi 
continuă, nu cumva Lyra? Micuța Lyra? Visez? 

Se îndreptă să deschidă uşa din spatele lui. 

Un hol unde ardea un foc de cărbuni într-un cămin de 
piatră, lumina caldă de naftalină strălucea pe covoare, 


scaunele de piele, lemnul lustruit... Nu semăna cu nimic din 
ceea ce văzuse Lyra de când părăsise Colegiul Jordan, şi 
asta o făcu să simtă un nod sufocant în gât. 

Daimonul-leopard al Lordului Asriel mârâi înfundat. 

Tatăl Lyrei stătea acolo, cu faţa-i puternică şi cu ochii 
întunecaţi aruncând priviri feroce, triumfătoare şi tăioase. 
Culoarea pieri din obraji, ochii i se măriră de groază când îşi 
recunoscu fiica. 

— Nu! Nu! 

Se clătină înapoi şi se sprijini de poliţa căminului. Lyra 
încremeni. 

— leşi! strigă Lordul Asriel. Întoarce-te, ieşi, pleacă! 
Nu am trimis după tine! 

Lyra amuţise. Îşi deschise gura de două ori, de trei 
ori, după care reuşi să spună: 

— Nu, nu, am venit pentru că... 

El părea îngrozit, dădea întruna din cap, stătea cu 
mâinile în sus ca şi când ar fi vrut s-o protejeze. Lyrei nu-i 
venea să creadă cât de tulburat era. 

Făcu un pas înainte ca să-l liniştească, iar Roger i se 
alătură, îngrijorat. Daimonii lor intraseră şi ei la căldură şi, 
după o clipă, Lordul Asriel îşi trecu o mână peste frunte şi 
îşi reveni puţin. Culoarea îi reveni în obraji când se uită din 
nou la cei doi copii. 

— Lyra, spuse el, tu eşti Lyra? 

— Da, unchiule Asriel, spuse ea, gândind că nu era 
momentul să dezvăluie adevărata lor relaţie. Am venit să-ţi 
aduc alethiometrul de la Stăpânul Jordanului. 

— Da, sigur că da, spuse el. lar el cine-i? 

— E Roger Parslow, răspunse ea. El e băiatul de la 
Bucătărie de la Colegiul Jordan. Însă... 

— Cum aţi ajuns aici? 

— Tocmai voiam să spun. lorek Byrnison e afară, el 
ne-a adus aici. A venit cu mine tocmai de la Trollesund, şi l- 
am păcălit pe lofur... 

— Cine-i lorek Byrnison? 

— Un urs cu armură. El ne-a adus aici. 

— Thorold, strigă el, pune de o baie caldă pentru 


copiii ăştia şi pregăteşte-le ceva de mâncare. Apoi să-i duci 
la culcare. Hainele le sunt jegoase, găseşte-le ceva de 
îmbrăcat. Hai, mergi acum, cât stau eu de vorbă cu ursul. 

Lyra parcă plutea. Poate că de la căldură, sau poate 
că de uşurare. Privi cum servitorul făcu o plecăciune şi 
părăsi sala şi cum Lordul Asriel plecă în vestibul şi închise 
uşa după el şi apoi se trânti pe scaunul cel mai apropiat. 

Doar o clipă mai apoi, i se păru ei, Thorold veni să-i 
vorbească: 

— Urmaţi-mă, domnişoară, spuse el şi ea îşi luă avânt 
şi se ridică şi merse cu Roger într-o sală caldă de baie, unde 
pe un grilaj încălzit atârnau prosoape moi şi o cadă de apă 
fierbinte îşi ridica aburii în lumina de naftalină. 

— Mergi tu primul, spuse Lyra. O să stau afară şi o să 
vorbim. 

Aşa că Roger, chircindu-se, copleșit de fierbinţeala 
apei intră în cadă şi se spălă. Inotaseră împreună goi destul 
de des, tulburând apele lsisului sau ale Cherwell-ului 
împreună cu alţi copii, însă de data asta era altfel. 

— Mi-e teamă de unchiul tău, spuse Roger prin uşa 
deschisă. Adică de tatăl tău. 

— Mai bine îi spun încă unchi. Şi mie mi-e teamă de el 
câteodată. 

— Când am intrat prima dată nici măcar nu m-a 
observat. Te-a văzut doar pe tine. Şi era îngrozit, până m-a 
văzut şi pe mine. Apoi s-a liniştit deodată. 

— Era şocat, spuse Lyra. Oricine ar fi, dacă s-ar trezi 
la uşă cu cineva la care nu se aştepta. M-a văzut ultima 
oară atunci, în Camera de Odihnă. E clar că e un şoc. 

— Nu, spuse Roger, e mai mult decât atât. Se uita la 
mine ca un lup, sau aşa. 

— Hai, că inventezi. 

— Ntt. Mi-e mai frică de el decât de doamna Coulter, 
asta-i adevăru'. 

Se stropi cu apă. Lyra luă alethiometrul. 

— Vrei să-ţi zic ce zice cititorul de simboluri despre 
asta? întrebă Lyra. 

— 10... io nu ştiu. E lucruri de care mai bine n-aş şti. 


Mi se pare că tot ce-am auzit de când Coblerii or venit la 
Oxford, totu-i rău. Nimica bun n-a durat mai mult de cinci 
minute. Cum văd şi-acu', baia-i bună, şi m-aşteaptă un 
prosop călduţ p-aci, cam în cinci minute. Şi după ce m-oi 
usca o să mă gândesc la ceva bunuţ de mâncare, da’ mai 
încolo d-asta nimic. Şi după ce-oi mânca, poate c-o să capăt 
un pat moale să dorm în iei. Da' după, io nu ştiu, Lyra. Am 
văz't lucruri îngrozitoare, nu? Şi mai vine şi altele, stai să 
vezi. Aşa că mai bine nu mai ştiu ce-o să fie. Osă mă 
mulţumesc cu ce-am acu'. 

— Mda, spuse Lyra obosită. Câteodată şi eu zic la fel. 

Deşi ţinu puţin mai mult alethiometrul în mâini, era 
doar pentru liniştea ei. Nu întoarse rotiţele şi balansul 
acului n-ajunse până la ea. Pantalaimon o privea în tăcere. 

După ce se spălară amândoi, mâncară nişte pâine cu 
brânză şi băură ceva vin şi apă fierbinte, servitorul Thorold 
spuse: 

— Băiatul o să meargă la culcare. O să-i arăt pe unde 
să meargă. Lordul vă întreabă dacă vreţi să-l vizitaţi în 
Bibliotecă, domnişoară Lyra. 

Lyra îl găsi pe Lordul Asriel într-o cameră ale cărei 
ferestre dădeau către marea îngheţată ce se afla jos, în 
depărtare. Un foc de cărbuni ardea într-un şemineu larg iar 
lampa de naftalină păstra o lumină slabă, aşa că ocupanţii 
camerei se puteau uita în voie la panorama sumbră 
luminată de stele de afară, nestânjeniţi de alte licăriri de 
lumină. Lordul Asriel, care stătea comod într-un mare 
fotoliu, lângă foc, o îndemnă să se apropie şi să se aşeze pe 
celălalt fotoliu din faţa lui. 

— Prietenul tău lorek Byrnison se odihneşte afară, 
spuse el. Preferă să stea la frig. 

— Ţi-a povestit cum s-a luptat cu lofur Raknison? 

— Nu mi-a dat detalii. Înţeleg că el este acum noul 
rege al ținutului Svalbard. E adevărat? 

— Bineînţeles că e. lorek nu minte niciodată. 

— Se pare că s-a numit gardianul tău. 

— Nu. John Faa i-a spus să aibă grijă de mine. 
Urmează ordinele lui John Faa. 


— Cum a intrat John Faa în povestea asta? 

— lţi spun dacă îmi spui şi tu ceva, spuse ea. Eşti 
tatăl meu, nu? 

— Da. Şi ce-i cu asta? 

— Aşa că trebuia să-mi spui dinainte, na. N-ar trebui 
să ascunzi oamenilor astfel de lucruri, fiindcă se simt prost 
când află, şi asta-i o cruzime. Cum s-ar fi schimbat lucrurile 
dacă aş fi ştiut că sunt fiica ta? Ai fi putut să-mi spui mai 
demult. Ai fi putut să-mi spui şi să mă rogi să ţin secretul, şi 
aş fi făcut-o, cât de mică eram, aş fi făcut asta dacă mă 
rugai. Aş fi fost atât de mândră că nimic n-ar fi smuls 
secretul de la mine, dacă m-ai fi rugat să ţin secretul. Da' 
tu niciodată. Ai zis la alţii, numa’ mie nu. 

— Cine ţi-a spus? 

— John Faa. 

— Ţi-a spus şi despre mama ta? 

— Da. 

— Atunci nu prea mai am ce să-ţi spun. Nu cred că 
vreau să fiu interogat şi condamnat de un copil insolent. 
Vreau să aud ce ai văzut şi ce ai făcut în drumul către 
încoace. 

— Ţi-am adus nesuferita’ ăsta de alethiometru, nu? 
izbucni Lyra. Era aproape cu lacrimi în ochi. Am avut grijă 
de el tot drumul de la Jordan, l-am ascuns şi l-am cocoloşit, 
prin tot ce-am trecut şi am învăţat să-l folosesc, şi l-am 
cărat cu mine tot drumu' ăsta imposibil când puteam să 
renunţ şi să stau liniştită şi în siguranţă, şi nici măcar n-ai 
zis mersi, nici măcar n-ai arătat vreun pic că eşti bucuros că 
mă vezi. Nici nu ştiu de ce-am făcut-o. Da' am făcut-o şi am 
continuat să merg, chiar şi în palatul ăla împuţit a lu’ lofur 
Raknison, cu toţi urşii ăia în juru' meu, am mers înainte, de 
una singură, şi l-am păcălit să se bată cu lorek ca să pot să 
ajung aici, de dragu' tău... Şi când m-ai văzut aproape că ai 
leşinat, ca şi când aş fi vreo arătare oribilă pe care nu voiai 
s-o mai vezi vreodată. Nu eşti om, Lord Asriel. Nu eş’ nici 
măcar tată/ meu. Tată/ meu nu s-ar purta aşa cu mine. Taţii 
îşi iubesc fiicele, nu-i aşa? Tu nu mă iubeşti şi nici eu nu te 
iubesc, asta-i sigur. Il iubesc pe Farder Coram şi-l iubesc pe 


lorek Byrnison, iubesc un urs în armură mai mult decât pe 
tatăl meu. Şi pun pariu că lorek Byrnison mă iubeşte mai 
mult decât mă iubeşti tu. 

— Tu mi-ai spus că doar urmează ordinele lui John 
Faa. Dacă vrei să atingi coarda sentimentală nici nu-mi mai 
pierd vremea cu tine. 

— la-ţi nenorocitu’ de alethiometru, atunci, şi mă 
întorc cu lorek. 

— Unde? 

— La palat. El poate să se lupte cu doamna Coulter şi 
cu Comitetul de Oblaţii, când o apărea. Dacă pierde o să 
mor şi eu, nici nu-mi pasă. Dacă câştigă o să trimitem după 
Lee Scoresby şi o să merg cu balonul lui şi... 

— Cine-i Lee Scoresby? 

— Un aeronaut. Ne-a adus aici şi după aia ne-am 
prăbuşit. Na, poftim alethiometru'. E în stare bună. 

Nu făcu nicio mişcare să-l ia iar Lyra îl aşeză pe 
apărătoarea de alamă din jurul căminului. 

— Şi probabil că ar trebui să-ţi spun că doamna 
Coulter se îndreaptă către Svalbard, şi când o auzi ce s-a 
întâmplat cu lofur Raknison o să vină încoa. Într-un zepelin, 
cu o grămadă de soldaţi şi o să ne omoare pe toţi, din 
ordinul Magisteriumului. 

— N-o să ajungă niciodată aici, spuse el calm. 

Era atât de relaxat şi de calm că o parte din 
ferocitatea ei păli. 

— N-ai cum să ştii, spuse ea nesigur. 

— Ba da. 

— Atunci, ai şi tu un alethiometru? 

— N-am nevoie de alethiometru pentru asta. Acum 
vreau să aud povestea despre cum ai călătorit până aici, 
Lyra. la-o de la început. Spune-mi tot. 

Şi aşa şi făcu. Incepu cu seara când se ascunsese în 
Camera de Odihnă, şi continuă cu Coblerii care l-au luat pe 
Roger şi povestea cu doamna Coulter şi tot ce se mai 
întâmplase. 

Era o poveste lungă, şi când o termină spuse: 

— Aşa că vreau să ştiu şi eu ceva, şi cre' că am 


dreptu' să ştiu, cum aveam dreptu' să ştiu cine eram eu de 
fapt. Şi dacă aia nu mi-ai spus, trebuie să-mi spui chestia 
asta în schimb. Bun: ce-i Praful? Şi de ce le e atât de teamă 
tuturor? 

Se uită la ea ca şi cum încerca să ghicească dacă ar 
înţelege ce-o să-i spună. Niciodată nu se uitase atât de 
serios la ea, gândi Lyra. Până acum o tratase ca un adult 
îngăduitor cu şmecheriile drăgălaşe ale unui copil. Insă 
acum părea să fie sigur că ea e pregătită. 

— Praful face alethiometrul să funcţioneze, spuse el. 

— Ah... Şi eu m-am gândit că s-ar putea. Da’ altceva? 
Cum s-a aflat despre el? 

— Într-un fel, Biserica a ştiut întotdeauna de existenţa 
lui. Au predicat secole de-a rândul despre Praf, numai că nu 
i-au spus aşa. Câţiva ani în urmă, un moscovit, pe numele 
lui Boris Mikhailovitch Rusakov, a descoperit un nou tip de 
particulă elementară. Ai auzit de electroni, fotoni, neutroni 
şi restul? Ele se numesc particule elementare pentru că nu 
se mai pot divide: nu mai e nimic altceva înăuntrul lor decât 
ele însele. Ei bine, acest nou tip de particulă era într-adevăr 
elementară însă era foarte greu de măsurat pentru că nu 
reacţiona în niciunul din felurile normale. Cel mai dificil 
lucru de înţeles pentru Rusakov era de ce particulele cele 
noi se adunau mai mult acolo unde erau fiinţe umane, ca şi 
cum ar fi fost atrase de noi. Şi în special de adulţi. Şi de 
copii, dar nu atât de mult până când daimonii lor nu-şi iau o 
formă fixă. În timpul pubertăţii încep să atragă Praful mai 
mult, şi se aşază pe ei la fel cum se aşază pe adulţi. Acum, 
toate descoperirile de acest gen, fiindcă au o influenţă 
asupra doctrinelor Bisericii, trebuie să fie anunţate prin 
Magisteriumul de la Geneva. Şi această descoperire a lui 
Rusakov era atât de nefirească şi de ciudată încât 
Inspectorul Curţii Consistoriale de Disciplină l-a suspectat 
că ar fi posedat de diavol. A făcut o şedinţă de exorcism în 
laborator, l-a interogat pe Rusakov conform regulilor 
Inchiziției, însă în final au trebuit să accepte faptul că 
Rusakov nu-i minţea şi nu-i înşela: Praful chiar exista. Asta 
i-a lăsat cu problema de a decide ce era. Şi, dată fiind 


natura Bisericii, un singur lucru puteau să aleagă. 
Magisteriumul a decis că Praful era dovada fizică a 
păcatului originar. Ştii ce e păcatul originar? 

Ea îşi lăsă colţurile gurii în jos. Era ca şi cum ar fi fost 
la Jordan din nou, ascultată la o lecţie pe jumătate învățată. 

— Cred că da, spuse ea. 

— Nu, nu ştii. la mergi la raftul din spatele biroului şi 
adu-mi Biblia. 

Lyra aşa făcu şi îi dădu cartea mare şi neagră tatălui 
ei. 

— Ţi-aminteşti povestea cu Adam şi Eva? 

— Bine'nţeles, spuse ea. Ea nu trebuia să mănânce 
din fruct şi şarpele a ispitit-o şi ea l-a mâncat. 

— Şi după aceea ce s-a întâmplat? 

— Aăă... Au fost alungaţi. Dumnezeu i-a alungat din 
grădină. 

— Dumnezeu le spusese să nu mănânce fructul căci 
altfel vor muri. Ţi-aminteşti, ei erau goi în grădină, erau ca 
nişte copii, daimonii lor puteau lua orice formă voiau. Dar 
iată ce s-a întâmplat. 

Deschise la Capitolul Trei din Facerea şi citi: 

„lar femeia a zis către şarpe: Noi putem mânca din 
roada pomilor raiului, dar din roada pomului care este în 
mijlocul raiului, ne-a zis Dumnezeu: «Din el să nu mâncaţi şi 
nici să vă atingeti de el, ca să nu muriti!» Atunci şarpele a 
Zis către femeie: «Nu, nu veti muri; dar Dumnezeu ştie că'n 
Ziua'n care veti mânca din el vi se vor deschide ochii şi 
daimonii voştri vor lua forma lor adevărată şi; veti fi ca nişte 
Dumnezei, cunoscând binele şi răul.» Şi femeia a văzut că 
pomul e bun de mâncat şi că plăcut le este ochilor la 
vedere şi că e de dorit spre dezvăluirea adevăratei forme a 
daimonului a /uat din roada lui şi a mâncat i i-a dat şi 
bărbatului său care era cu ea, şi el a mâncat. Atunci 
amândurora li s-au deschis ochii şi au văzut adevărata 
formă a daimonilor lor şi le-au vorbit. 

Dar când bărbatul şi femeia îşi cunoscură daimonii, 
atunci ştiură că o mare schimbare venise asupra lor, căci 
până atunci păruse că erau una cu toate creaturile cerului 


şi pământului şi nu era nicio diferenţă între ele: 

Şi au văzut diferenţa şi au cunoscut binele şi răul; și li 
s-a făcut ruşine şi au cusut frunze de smochin să le acopere 
goliciunea...“ 

Inchise cartea. 

— Şi aşa a pătruns păcatul în lume, spuse el, păcatul, 
şi ruşinea, şi moartea. A apărut când daimonii lor au luat o 
formă fixă. 

— Dar... Lyra se luptă să găsească cuvintele pe care 
le căuta. Dar nu-i adevărat, nu-i aşa? Nu e adevărat cum e 
chimia sau ingineria, nu e felul ăla de adevăr? Nu au fost 
într-adevăr un Adam şi-o Evă? Învăţatul Cassington mi-a 
spus că e un fel de poveste. 

— Bursa Cassington este în mod tradiţional dată unui 
liber-cugetător. Funcţia lui este să pună la încercare 
credinţa  învăţaţilor. Bineînţeles că aşa a spus. Insă 
gândeşte-te la Adam şi Eva ca la un număr imaginar, cum 
ar fi rădăcina pătrată a lui minus unu: nu poţi niciodată 
vedea o dovadă concretă că există, însă dacă o incluzi în 
ecuaţii, poţi să calculezi tot felul de chestii care n-ar putea 
fi imaginate fără ea. În orice caz, asta e ceea ce Biserica a 
propovăduit mii de ani. Şi când Rusakov a descoperit Praful, 
în sfârşit apăruse o dovadă fizică despre faptul că ceva se 
întâmplă atunci când inocenţa se transformă în experienţă. 
Întâmplător, şi Biblia ne-a dat numele de Praf. Mai întâi s-au 
numit particulele Rusakov, însă în curând cineva a scos la 
iveală un verset curios, spre sfârşitul Capitolului Trei din 
Facerea, în care Dumnezeu îl blestemă pe Adam pentru că 
a mâncat din fruct. 

Deschise din nou Biblia şi îi arătă Lyrei. Ea citi: 

„Întru sudoarea fetei tale îti vei mânca pâinea, până 
te vei întoarce în pământul din care eşti luat: căci pământ“ 
eşti şi în pământ te vei întoarce!“ 


3 Pentru parafrază am folosit textul traducerii din Bib/ia sau Sfânta 
Scriptură, Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi 
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti - 2001. Restul 
inserţiilor aparţin autorului (n. tr.). 

4 Praf, în versiunea în limba engleză. 


Lordul Asriel spuse: 

— Învăţaţii Bisericii au fost mereu confuzi în 
traducerea acestui verset. Unii spun că ar trebui să fie citit 
nu „în praf te vei întoarce“ ci că „vei fi supus prafului“, iar 
alţii spun că întregul vers este un fel de joc cu cuvintele 
„pământ“ şi „praf“ şi de fapt înseamnă că Dumnezeu îşi 
admite propria natură ca fiind parţial păcătoasă. Nimeni nu 
e de acord. Nimeni nu poate, pentru că textul este alterat. 
Însă era un cuvânt prea bun ca să fie irosit, aşa că de aceea 
particulele au început să fie cunoscute drept Praf. 

— Da' Coblerii? întrebă Lyra. 

— Comitetul de Oblaţii... Gaşca lui maică-ta. A fost 
deşteaptă că a simţit şansa de a-şi înfiinţa propria-i bază de 
putere, e o femeie deşteaptă şi îndrăznesc să spun că ţi-ai 
dat seama. Magisteriumului îi convine să permită ca tot 
felul de agenţii să înflorească. Pot să le întărâte pe unele 
împotriva celorlalte; dacă una câştigă, pot să pretindă că au 
sprijinit-o tot timpul, iar dacă pierde, pot să pretindă că era 
un renegat, care niciodată nu fusese cu adevărat acceptat. 
Vezi tu, mamei tale i-a plăcut întotdeauna puterea. La 
început a încercat s-o obţină pe căi normale, prin căsătorie, 
însă treaba asta n-a mers, după cum cred c-ai aflat. Aşa că 
s-a întors către Biserică. Normal că nu putea să aleagă 
calea pe care ar fi putut-o lua un bărbat - preoţia şi aşa mai 
departe - trebuia să fie o cale neortodoxă, trebuia să 
înfiinţeze propriul ei ordin, propriile-i canale de influenţă şi 
să lucreze prin ele. A fost o mişcare bună că s-a specializat 
în Praf. Toată lumea era speriată de Praf, nimeni nu ştia ce 
să facă şi când ea s-a oferit să conducă o investigaţie, 
Magisterium-ul a fost atât de uşurat încât au sprijinit-o cu 
bani şi resurse de tot felul. 

— Dar ei tăâiav... Lyra nu reuşea s-o spună, vorbele i 
se înecau în gură. Ştii ce făceau! De ce i-a lăsat Biserica să 
facă una ca asta? 

— Exista un precedent. Ceva similar se întâmplase şi 
înainte. Ştii ce înseamnă cuvântul castrare? Înseamnă 
înlăturarea organelor sexuale ale unui băiat astfel încât 
niciodată nu va dezvolta caracteristicile unui bărbat. Un 


castrato îşi păstrează vocea subţire toată viaţa lui, şi de 
aceea Biserica a îngăduit acest lucru atât de util pentru 
muzica bisericească. Unii castrati au devenit mari cântăreţi, 
minunaţi artişti. Mulţi au devenit obezi, bărbaţi doar pe 
jumătate. Unii au murit din cauza efectelor operaţiei. Insă 
Biserica nu se înfiorează la ideea unei mici tă/eturi, vezi tu. 
Exista un precedent. Şi aceasta era mult mai igienică decât 
metodele vechi, când n-aveau anestezice sau bandaje 
sterile sau îngrijire medicală adecvată. Era blândă prin 
comparaţie. 

— Nu e! spuse Lyra îngrozită. Nu e! 

— Nu, bineînţeles că nu. De aceea au trebuit să se 
ascundă în îndepărtatul Nord, în întuneric şi obscuritate. Şi 
de aceea Biserica a fost fericită să aibă pe cineva ca mama 
ta pentru acest lucru. Cine ar fi pus la îndoială pe cineva 
atât de fermecător, atât de influent, atât de dulce şi de 
rezonabil? Însă pentru că era un fel obscur şi neoficial de 
operaţie, ea era şi persoana pe care Magisterium-ul ar fi 
putut-o nega, la nevoie. 

— Dar a cui a fost la început ideea să facă tăierea? 

— A ei. A presupus că cele două lucruri care se 
întâmplă în adolescenţă ar putea fi legate între ele: 
schimbarea daimonului şi faptul că Praful începea să se 
depună. Poate dacă daimonul ar fi separat de corp, n-am 
mai fi niciodată supuşi Prafului - păcatului originar. 
Întrebarea era dacă era posibil să separi daimonul de trup 
fără să omori persoana. Însă ea călătorise în multe locuri şi 
văzuse tot felul de lucruri. Călătorise în Africa, de exemplu. 
Africanii au un fel de a face un sclav denumit zombi. Nu are 
o voinţă proprie, munceşte zi şi noapte fără să evadeze sau 
să se plângă. Arată ca un cadavru... 

— Este o persoană fără daimon! 

— Exact. Aşa că a văzut că se poate să îi separi. 

— ŞI... Tony Costa mi-a povestit despre fantomele 
oribile pe care le au în pădurile Nordice. Probabil că şi ele 
sunt la fel. 

— Ai dreptate. Oricum, Comitetul de Oblaţii s-a 
născut din idei ca acestea, şi din obsesia Bisericii cu păcatul 


originar. 

Daimonul Lordului Asriel îşi zbârli urechile, iar el îşi 
puse mâna pe capul ei frumos. 

— S-a mai întâmplat ceva când au făcut tăietura, 
continuă el. Ceva ce ei n-au văzut. Energia care leagă 
trupul de daimon este extrem de puternică. Atunci când se 
face despicarea, toată acea energie se disipează într-o 
fracțiune de secundă. Nu şi-au dat seama, pentru că au 
luat-o drept şoc, sau dezgust sau ofensă morală şi s-au 
instruit să nu simtă nimic în legătură cu asta. Aşa că nu şi- 
au dat seama ce putea să provoace şi niciodată nu s-au 
gândit s-o stăpânească... 

Lyra nu mai avea astâmpăr. Se ridică în picioare şi se 
duse la fereastră să privească întunericul adânc şi sumbru, 
uitându-se în gol. Aveau prea multă cruzime. Nu contează 
cât de important era să afli adevărul despre păcatul 
originar, era prea nemilos să faci ce-i făcuseră ei lui Tony 
Makarios şi tuturor celorlalţi. Nimic nu justifica ce făceau. 

— Şi tu ce-ai făcut? Ai făcut vreo tă/etură? 

— Pe mine mă interesează ceva destul de diferit. 
Comitetul de Oblaţii nu merge destul de departe, după 
părerea mea. Vreau să merg la sursa Prafului însuşi. 

— Sursa? De unde vine, atunci? 

— Din celălalt univers pe care îl vedem prin Auroră. 

Lyra se întoarse din nou. Tatăl ei stătea confortabil în 
fotoliul lui, leneş şi puternic, cu ochii sclipind la fel de intens 
cu ai daimonului. Nu-l iubea, nu putea avea încredere în el, 
însă era nevoită să-l admire, să admire luxul extravagant 
cu care se înconjurase în această pustietate dezolantă, să 
admire puterea ambiţiei lui. 

— Ce este celălalt univers? spuse ea. 

— Unul din miliardele fără număr de lumi paralele. 
Vrăjitoarele ştiau despre ele de secole, însă primii teologi 
care au dovedit existenţa lor în mod matematic au fost 
excomunicați acum mai bine de cincisprezece ani. Totuşi e 
adevărat, nu este nicio cale să negi asta. Totuşi, nimeni nu 
s-a gândit că va fi vreodată posibil să treci dintr-un univers 
în altul. Asta ar viola legile fundamentale, am gândit. Ei 


bine, ne-am înşelat, am învăţat să vedem lumea de sus. 
Dacă lumina poate să treacă, şi noi putem. Şi a trebuit să 
învăţăm să vedem, Lyra, la fel cum tu ai învăţat să foloseşti 
alethiometrul. Acum lumea aceea, precum orice alt univers, 
a apărut ca rezultat al posibilităţii. De exemplu când dai cu 
banul: poate să iasă cap sau pajură, şi nu ştim până nu 
aterizează pe care parte va cădea. Dacă iese cap, 
înseamnă că posibilitatea de a ieşi pajură a dispărut. Până 
în acel moment, cele două posibilităţi erau egale. Intr-o altă 
lume, însă, iese pajură. Şi când se întâmplă asta, cele două 
lumi se despart. Folosesc exemplul cu banul ca să fie mai 
clar. De fapt, aceste dispariţii ale posibilităţilor se întâmplă 
la nivelul particulelor elementare însă ele au loc exact la 
fel: la un anumit moment mai multe lucruri sunt posibile, în 
momentul următor doar unul se întâmplă, iar restul nu 
există. Cu excepţia cazului în care au răsărit alte lumi, în 
care ele de fapt s-au întâmplat. Şi voi merge în lumea de 
dincolo de Auroră, spuse el, pentru că cred că de acolo vine 
Praful în acest univers. Ai văzut diapozitivele pe care le-am 
arătat învăţaţilor în Camera de Odihnă. Ai văzut cum Praful 
se varsă peste lumea aceasta din Auroră. Ai văzut tu 
singură oraşul acela. Dacă lumina poate trece bariera 
dintre universuri, dacă Praful poate, dacă putem vedea acel 
oraş, atunci putem construi o punte peste care să trecem. E 
nevoie de o explozie fantastică de energie. Dar pot s-o fac. 
Undeva acolo este originea Prafului, originea morţii, a 
păcatului, a nenorocirii, a distrugerii în lume. Fiinţele 
umane nu pot vedea nimic fără să dorească să distrugă, 
Lyra. Acesta este păcatul originar. Şi îl voi distruge. 
Moartea va muri. 

— De aia te-au pus aici? 

— Da. Sunt îngroziţi. Şi pe bună dreptate. 

Se ridică în picioare, la fel făcu şi daimonul lui, 
mândru şi frumos şi periculos. Lyra nu se mişcă. li era frică 
de tatăl ei, şi-l admira profund, dar se gândi că e nebun de 
legat! Dar cine era ea să-l judece? 

— Mergi la culcare, spuse el. Thorold îţi va arăta unde 
vei dormi. 


Dădu să plece. 

— Ai uitat alethiometrul, spuse Lyra. 

— A, da. De fapt n-am nevoie de el acum, spuse el. N- 
o să-mi fie de folos fără cărţi, oricum. Ştii, eu cred că 
Stăpânul Jordanului ţi l-a dat ţie. Ţi-a zis el să mi-l aduci 
mie? 

— Ei bine, da! spuse ea. După care se gândi din nou 
şi-şi dădu seama că de fapt Stăpânul nu-i ceruse niciodată 
asta. Ea presupusese de la început pentru că ce alt motiv 
ar fi avut să i-l dea ei? 

— Nu, spuse ea. Nu ştiu. Am crezut... 

— Ei bine, nu-l vreau. E al tău, Lyra. 

— Dar... 

— Noapte bună, copilă. 

Rămasă fără grai, mult prea năucită ca să mai pună 
vreuna din zecile de întrebări urgente care-i veneau în 
minte, Lyra luă alethiometrul şi îl înfăşură în catifeaua lui 
neagră. Apoi se aşeză lângă foc şi îl privi cum iese din 
cameră. 


Trădarea 


Se trezi trasă de mână de către un străin şi, după ce 
Pantalaimon sări în sus şi mârâi, îl recunoscu pe Thorold. 
Ţinea cu o mână tremurătoare o lampă de naftalină. 

— Domnişoară, domnişoară, treziţi-vă repede. Nu ştiu 
ce să fac. Nu mi-a lăsat niciun ordin. Cred că a-nnebunit, 
domnişoară. 

— Ce? Ce s-a întâmplat? 

— Lordul Asriel, domnişoară. De când v-aţi dus la 
culcare, aproape că a intrat în delir. Nu l-am văzut niciodată 
aşa de dezlănţuit. A împachetat o mulţime de instrumente 
şi de baterii într-o sanie, a legat câinii şi a plecat. Dar a luat 
cu el şi băiatul, domnişoară! 

— Roger? L-a luat pe Roger? 

— Mi-a spus să-l trezesc şi să-l îmbrac, şi nu am vrut 
să mă cert cu el - n-am făcut-o niciodată - băiatul tot 
întreba de dumneata, domnişoară - dar Lordul Asriel nu-l 
voia decât pe el - ştii când ai venit prima dată la uşă, 
domnişoară? Şi te-a văzut şi n-a putut să-şi creadă ochilor 
şi voia să pleci? 

Lyra simţi cum i se învârteşte capul de slăbiciune şi 
de teamă şi nu putu să mai gândească, însă... 

— Da, da, spuse ea. 

— Asta era pentru că avea nevoie de un copil să-şi 
termine experimentul, domnişoară. lar Lordul Asriel are un 
fel al lui special prin care obţine ceea ce vrea, trebuie doar 
să ceară şi... 

Acum capul Lyrei era plin de urlete, ca şi cum ar fi 
încercat să înăbuşe nişte lucruri din propria-i conştiinţă. 

Se dăduse jos din pat să-şi caute hainele, când, 
deodată căzu la pământ, învăluită într-un strigăt teribil de 
disperare. Simţea nevoia s-o exprime, numai că era mai 
mare decât ea, era ca şi cum disperarea o striga pe ea. 
Căci îşi amintea cuvintele lui: energia care leagă trupul şi 


daimonul are o putere imensă; şi ca să creezi o punte între 
lumi era nevoie de o explozie fenomenală de energie... 

Tocmai realizase ce făcuse. 

Se luptase atât ca să aducă ceva Lordului Asriel, 
crezând că ştie ce voia el. Şi nu era vorba de alethiometru. 
Ceea ce el dorea era un copil. 

l-I adusese pe Roger. 

De aceea el strigase „Nu după tine am trimis!“, când 
o văzuse. El chemase un copil iar sorții îi aduseseră propria 
fiică. Sau aşa crezuse el, până când Roger apăruse de după 
ea. 

Oh, ce durere amară! Crezuse că îl sa/vează pe 
Roger, şi, de fapt, în tot timpul lucrase asiduu ca să-l 
trădeze... 

Lyra tremura şi suspina într-o vijelie de emoţii. Nu 
putea fi adevărat. 

Thorold încercă s-o liniştească, însă el nu ştia care e 
motivul durerii ei profunde, şi nu putea decât s-o bată pe 
umăr neliniştit. 

— lorek... suspină ea, împingându-l la o parte pe 
servitor. Unde e lorek Byrnison? Ursul? E încă afară? 

Bărbatul strânse neajutorat din umeri. 

— Ajută-mă! spuse ea, tremurând toată de slăbiciune 
şi teamă. Ajută-mă să mă îmbrac. Trebuie să plec. Acum! 
Fă-o repede! 

Servitorul puse lampa jos şi făcu ce-i spusese. Când 
dădea ordine, în maniera aceea imperioasă, semăna foarte 
mult cu tatăl ei, chiar dacă faţa îi era udă de lacrimi iar 
buzele îi tremurau. În timp ce Pantalaimon măsura podeaua 
în lung şi-n lat, cu coada ridicată, şi cu blana aproape 
scânteietoare, Thorold se grăbi să-i aducă Lyrei blănurile 
îngheţate şi împuţite şi o ajută să se îmbrace cu ele. De 
îndată ce închise şi ultimul nasture de sus, şi apărătoarele 
fură bine strânse, Lyra se repezi la uşă, şi simţi cum frigul îi 
loveşte gâtul ca o sabie, îngheţându-i lacrimile instantaneu 
pe obraji. 

— lorek! strigă ea. lorek Byrnison! Vino, am nevoie de 
tine! 


O furtună de zăpadă, un zgomot metalic şi ursul fu 
lângă ea. Dormise liniştit afară, în ninsoare. În lumina care 
se revărsa din lampa pe care Thorold o ţinea la fereastră, 
Lyra văzu capul lung, fără faţă, scobiturile întunecate ale 
ochilor, strălucirea blănii albe pe sub metalul negru-roşiatic, 
şi dori să-l îmbrăţişeze şi să caute consolare la ursul cu 
blana acoperită de gheaţă şi cască de fier. 

— Ei bine? spuse el. 

— Trebuie să-l prindem pe Lordul Asriel. L-a luat pe 
Roger şi se duce la... nici nu vreau să mă gândesc... oh, 
lorek, te rog, mergi repede, dragule! 

— Haide, atunci, spuse el şi ea sări în spatele lui. 

Nu era nevoie să întrebe încotro s-o ia: urmele săniei 
duceau drept din curte şi peste platou, iar lorek se grăbi să 
se ia după ele. Mişcarea lui făcea acum atât de mult parte 
din fiinţa ei încât Lyra îşi menținea deja automat echilibrul. 
lorek alerga mai repede ca niciodată peste mantia groasă 
de zăpadă de deasupra pământului stâncos, iar platoşele 
armurii se mişcau sub ea într-o legănare ritmică. 

In spatele lor, ceilalţi urşi alergau cu uşurinţă, trăgând 
după ei aruncătorul de flăcări. Drumul era luminat căci luna 
era deja sus şi lumina pe care o arunca peste tărâmul de 
zăpadă era la fel de puternică precum fusese şi în balon: o 
lume de argint sclipitor şi negru intens. 

Urmele săniei Lordului Asriel mergeau drept către un 
şir de dealuri ascuţite, cu forme ciudate, ca de cocostârc, 
profilându-se pe un cer la fel de negru ca şi catifeaua 
alethiometrului. Nu se vedea nicio sanie - sau se vedea 
oare o mişcare ca o atingere de pană pe versantul celui mai 
înalt vârf? Lyra scrută zarea, forţându-şi ochii, iar 
Pantalaimon zbură cât de sus putu şi se uită cu ochi de 
bufniţă. 

— Da, spuse el, aşezându-se pe palma ei o clipă mai 
târziu, e Lordul Asriel, şi biciuie câinii furios, şi mai este şi 
un copil în spate... 

Lyra simţi cum lorek Byrnison încetineşte. Ceva îi 
captase atenţia. Mergea din ce în ce mai încet şi îşi ridica 
ochii să privească în stânga şi-n dreapta. 


— Ce e? întrebă Lyra. 

El nu răspunse. Asculta atent, însă ea nu auzea nimic. 
Apoi auzi ceva: un freamăt şi un pocnet, îndepărtate şi 
misterioase. Era un sunet pe care-l mai auzise: sunetul 
Aurorei. De nicăieri, un văl de lumină căzuse şi atârna 
strălucitor pe cerul nordului. Toate acele miliarde şi 
trilioane de particule încărcate nevăzute şi, posibil, de Praf, 
radiau în atmosferă jerbe de lumină. Urma să fie un 
spectacol şi mai strălucitor şi mai extraordinar decât orice 
văzuse ea până atunci, ca şi cum Aurora ştia ce dramă 
avea loc mai jos, şi dorea să o lumineze cu efectele cele 
mai uimitoare. 

Însă niciunul dintre urşi nu privea în sus: atenţia lor 
era captată de ceva de pe pământ. Nu era Aurora, până la 
urmă, cea care-i atrăsese atenţia lui lorek. El se oprise 
acum şi rămase nemişcat, iar Lyra alunecă uşor de pe 
spatele lui, ştiind că simţurile aveau nevoie să fie libere. 
Ceva îl preocupa. 

Lyra privi în jur, în spate, peste platoul vast care 
ducea la casa Lordului Asriel, spre munţii prăvăliţi pe care-i 
trecuseră mai devreme şi nu văzu nimic. Aurora era din ce 
în ce mai intensă. Primele văluri vibrau şi se adunau într-o 
parte iar alte cortine se înfăşurau şi se desfăşurau mai sus, 
sporind în fiecare minut în dimensiuni şi în strălucire. Arce 
şi bucle se învolburau de la un orizont la altul şi atingeau 
zenitul cu arcuri de raze. Auzea mai clar ca niciodată 
cântecul şuierat şi susurul uriaşelor forţe intangibile. 

— Vrăjitoare! strigă o voce de urs iar Lyra se întoarse 
bucuroasă şi uşurată. 

Însă un bot greu o împinse înainte şi, cu răsuflarea 
tăiată, nu mai putu decât să tremure îngrozită căci, în locul 
unde stătuse era acum pana verde a unei săgeți. Vârful şi 
coada săgeţii erau îngropate în zăpadă. 

Imposibil! gândi ea fără convingere, dar era adevărat 
pentru că o altă săgeată se izbi de armura lui lorek, care 
era în picioare, deasupra ei. Nu erau vrăjitoarele Serafinei 
Pekkala, erau dintr-un alt clan. Se rotiră mai sus, 
douăsprezece vrăjitoare sau poate chiar mai multe, 


lăsându-se în jos să tragă şi urcând înapoi deodată, iar Lyra 
înjură în toate felurile pe care le ştia. 

lorek Byrnison dădea ordine scurte. Era clar că urşii 
ştiau să se lupte cu vrăjitoarele, căci se aşezară imediat în 
poziţie defensivă iar vrăjitoarele se aranjară la fel de 
repede în poziţie de atac. Puteau să tragă precis doar de la 
distanţe mici, şi, pentru a nu risipi săgeți, coborau rapid, 
trăgeau când se aflau în punctul cel mai de jos şi ţâşneau 
imediat la loc. Însă atunci când ajungeau în punctul cel mai 
de jos, când mâinile le erau ocupate cu arcul şi cu săgeata, 
erau vulnerabile, iar urşii săreau în sus să le doboare cu 
labele. Mai multe căzură şi fură rapid omorâte. 

Lyra se ghemui jos de tot, lângă o stâncă, privind 
cum plonjează vrăjitoarele. Câteva o ţintiră direct, însă 
săgețile n-o nimeriră, iar apoi Lyra, uitându-se pe cer, văzu 
cea mai mare parte a stolului de vrăjitoare desprinzându-se 
şi întorcându-se. 

Lyra fu pe moment uşurată, însă asta nu dură mult. 
Pentru că din direcţia în care se îndreptaseră, văzu mult 
mai multe venindu-le în ajutor, şi la mijloc, împreună cu ele, 
era un grup de lumini pâlpâitoare şi peste marea întindere 
a platoului de pe Svalbard, sub razele Aurorei, auzi sunetul 
de care se temea cel mai tare. Era duduitul înfundat al unui 
motor cu benzină. Zepelinul, cu doamna Coulter şi gărzile 
sale la bord, venea din urmă. 

lorek mârâi un ordin şi urşii se mişcară de îndată într- 
o altă formaţie. În agitația nemaipomenită din cer, Lyra 
privi cum  descărcară rapid aruncătorul de flăcări. 
Avangarda stolului de vrăjitoare îi văzuse şi începu să se 
lase în jos şi să plouă cu săgeți peste ei, însă în cea mai 
mare parte, urşii erau apăraţi de armuri şi continuară să 
înalțe rapid aparatul: un braţ lung întinzându-se în sus în 
unghi, o cupă sau un bol la distanţă de un metru, şi un 
mare recipient de fier învălătucit de fum şi aburi. 

Pe când privea, o flacără vie se aprinse şi o echipă de 
urşi porni la acţiune. Doi dintre ei traseră în jos lungul braţ 
al aruncătorului de flăcări, un altul încărca lopeţi de foc în 
bol, şi la un ordin îi dădură drumul, ca să arunce sulful 


aprins pe cerul negru. 

Vrăjitoarele coborau în grupuri atât de mari deasupra 
lor încât trei căzură în flăcări doar la prima aruncătură, însă 
deveni foarte repede evident că adevărata ţintă era 
zepelinul. Pilotul fie că nu văzuse niciodată un aruncător de 
flăcări înainte, fie îi subestima puterea, căci zbură direct 
înspre urşi, fără să urce sau să se întoarcă spre o parte sau 
alta. 

Apoi deveni clar că şi ei deţineau o armă puternică în 
zepelin: o mitralieră urcată pe nasul gondolei. Lyra văzu 
scântei zburând din armurile unora dintre urşi şi îi văzu cum 
se înghesuie sub ele ca să-i protejeze, înainte să audă 
rafalele de gloanţe. Strigă de groază. 

— Sunt în siguranţă, spuse lorek Byrnison. Nu poţi să 
străpungi armura cu gloanţe mici. 

Aruncătorul de flăcări funcţionă din nou: de data 
aceasta o masă de sulf în flăcări se năpusti în sus şi lovi 
gondola, explodând într-o cascadă de fragmente aprinse în 
toate direcţiile. Zepelinul se aplecă spre stânga şi descrise 
un arc larg înainte de a se îndrepta din nou către grupul de 
urşi care lucrau cu avânt în spatele aparatului. În timp ce se 
apropia, braţul aruncătorului de flăcări căzu în jos, 
mitraliera tuşea şi scuipa iar doi urşi căzură, la îndemnul 
şoptit al lui lorek Byrnison. Când aparatul de zbor fu 
aproape deasupra capetelor lor, un urs strigă un ordin şi 
arma încărcată ţinti din nou în sus. 

De data aceasta sulful atinse învelişul balonului de 
gaz al zepelinului. Cadrul rigid susţinea un înveliş de 
mătase unsă cu ulei care conţinea hidrogen şi, deşi putea 
să suporte mici zgârieturi, o stâncă de o tonă în flăcări era 
mult prea mult. Mătasea se sfâşie iar sulful şi hidrogenul se 
întâlniră într-o flacără catastrofală. 

De îndată mătasea deveni transparentă; întregul 
schelet al zepelinului era vizibil, întunecat pe un fundal 
infernal de portocaliu, roşu şi galben, atârnând în aer o 
bucată de vreme ce păru imposibil de lungă înainte să 
eşueze înspre pământ, aproape cu reticenţă. Nişte siluete 
micuţe şi negre pe fundalul zăpezii şi al focului apărură 


clătinându-se sau fugind, iar vrăjitoarele zburară înspre ele 
pentru a le scoate din flăcări. Într-un minut de la impactul 
său cu solul zepelinul se transformă într-o uriaşă masă de 
metal îndoit, un vălătuc de fum şi în câteva scântei rătăcite. 

Insă soldaţii de la bord şi ceilalţi (deşi Lyra era mult 
prea departe acum să o depisteze pe doamna Coulter, ştia 
doar că era acolo) nu pierdură timpul. Cu ajutorul 
vrăjitoarelor traseră mitraliera şi o instalară, şi începură să 
se lupte iar, de pe pământ. 

— Înainte, spuse lorek. Vor rezista încă multă vreme. 

Scoase un urlet şi un grup de urşi se desprinse de 
grupul principal şi atacară flancul drept al tătarilor. Lyra 
simţi dorinţa de a li se alătura, însă în tot timpul nervii 
strigau: înainte, înainte, iar mintea îi era plină de imagini cu 
Roger şi cu Lordul Asriel. lorek Byrnison ştia şi se întoarse 
către munte, lăsându-i pe urşii lui să se lupte cu Tătarii. 

Şi înaintară. Lyra îşi încorda privirea să vadă mai 
departe, însă nici măcar ochii de bufniţă ai lui Pantalaimon 
nu puteau vedea vreo mişcare pe versantul muntelui pe 
care îl urcau. Urmele săniei Lordului Asriel erau clare, 
totuşi, iar lorek le urma cu atenţie, alunecând pe zăpadă şi 
aruncând-o mult în spate în timpul alergării. Orice se 
întâmpla în spate acum era pur şi simplu în spate. Lyra 
părăsise totul. Se simţea ca şi cum ar fi părăsit complet 
lumea, atât era de îndepărtată şi hotărâtă, atât de sus 
urcau, atât de ciudată era lumina care îi scălda. 

— lorek, spuse ea, o să-l găseşti pe Lee Scoresby... 

— Mort sau viu, tot îl găsesc. 

— Şi dacă o vezi pe Serafina Pekkala... 

— O să-i spun că ai reuşit. 

— lţi mulţumesc, lorek, spuse ea. 

O vreme nu-şi mai spuseră nimic. Lyra simţea cum 
trece într-un fel de transă, dincolo de somn şi trezie: o stare 
de visare conştientă, aproape, în care visa că era purtată 
de urşi spre un oraş din stele. 

Voia să spună ceva despre asta lui lorek Byrnison, 
când el încetini şi se opri. 

— Urmele merg mai departe, spuse lorek Byrnison. 


Însă eu nu mai pot. 

Lyra sări şi se aşeză lângă el să se uite. Stătea la 
marginea unui abis. Că era o crevasă în gheaţă sau o fisură 
în stâncă, era greu de spus, şi nici nu mai conta. Tot ce 
conta era că plonja în adâncuri într-o gaură neagră. 

lar urmele săniei Lordului Asriel mergeau pe buza 
prăpastiei şi mai departe, peste un pod de zăpadă 
compactă. 

Acest pod simţise cu siguranţă greutatea săniei, 
pentru că avea o crăpătură de-a lungul lui, până la cealaltă 
parte a prăpastiei, iar suprafaţa în capătul mai apropiat al 
crăpăturii se lăsase cam cu o jumătate de metru mai jos. Ar 
fi putut susţine greutatea unui copil, însă cu siguranţă n-ar 
fi rezistat sub greutatea unui urs în armură. 

Urmele Lordului Asriel mergeau mai departe, peste 
pod, pe munte în sus. Dacă voia să meargă mai departe, 
trebuia s-o facă singură. 

Lyra se întoarse către lorek Byrnison. 

— Trebuie să trec dincolo, spuse ea. Mulţumesc 
pentru tot ce ai făcut. Nu ştiu ce se va întâmpla când voi 
ajunge la el. Poate că o să murim cu toţii, fie că ajung la el, 
fie că nu. Însă dacă mă întorc, voi veni să-ţi mulţumesc 
cum se cuvine, Rege lorek Byrnison. 

Îi puse o mână pe cap. El o lăsă şi dădu din cap uşor. 

— La revedere, Lyra Silvertongue, spuse el. 

Inima îi bătea cu putere şi durere, plină de iubire. 

Se întoarse şi puse piciorul pe pod. Zăpada pârâi sub 
paşii ei iar Pantalaimon zbură deasupra podului până 
ajunse în partea cealaltă şi o încurajă să înainteze. Punea 
un picior în faţa celuilalt şi se întreba la fiecare pas dacă nu 
era mai bine să alerge şi să ajungă dintr-un salt în partea 
cealaltă sau să meargă încet, aşa cum făcea acum şi să 
calce cât mai uşor posibil. La jumătatea distanţei, zăpada 
pârâi din nou cu putere, o bucată căzu de lângă picioarele 
ei şi se rostogoli în abis, iar podul se lăsă alţi câţiva 
centimetri. 

Rămase perfect nemişcată. Pantalaimon, în formă de 
leopard, stătea ghemuit, gata să sară după ea. 


Podul ţinu. Făcu un alt pas, apoi încă unul, şi apoi 
simţi cum pământul devine mai ferm sub picioarele ei şi 
sări la marginea lui cu toată puterea ei. Ateriză pe burtă în 
zăpadă, în timp ce întregul pod căzu în spatele ei în 
crevasă, cu o foşnire uşoară. 

Ghearele lui Pantalaimon apucaseră strâns blănurile 
ei. 

După un minut, deschise ochii şi se târî de pe 
margine. Nu mai era cale de întoarcere. Se ridică în picioare 
şi făcu din mână ursului care privea de partea cealaltă. 
lorek Byrnison se ridică pe picioarele din spate ca să o 
salute, apoi se întoarse şi cobori muntele în goană, ca să 
vină în ajutorul supuşilor săi angajaţi în bătălia cu doamna 
Coulter şi soldaţii de pe zepelin. 

Lyra rămăsese singură. 


Podul spre stele 


De îndată ce lorek Byrnison nu se mai văzu, Lyra 
simţi că o cuprinde o mare slăbiciune. Se întoarse şi-l căută 
pe pipăite pe Pantalaimon. 

— O, Pan, dragule, nu pot merge mai departe! Mi-e 
aşa de teamă - şi sunt aşa de obosită - cu tot drumul ăsta, 
şi mi-e frică de mor! Aş vrea să fie altcineva în locul meu, 
chiar aş vrea! 

Daimonul ei se vâri în ea, în formă de pisică, călduţ şi 
consolator. 

— Nu ştiu ce-o să ne facem, suspină Lyra. E prea mult 
pentru noi, Pan, nu putem... 

Se agăţă de el orbeşte, legănându-se înainte şi înapoi 
şi plângând în hohote în mijlocul pustiului de zăpadă. 

— Şi chiar dacă... dacă doamna Coulter ar ajunge 
prima la Roger, n-o să-l salveze pentru că o să-l ia cu ea la 
Bolvangar sau, mai rău... şi mă vor omori şi pe mine în 
semn de răzbunare... De ce fac asta copiilor, Pan? Îi urăsc 
aşa de tare pe copii încât vor să-i sfâşie în două? De ce? De 
ce? 

Pantalaimon n-avea niciun răspuns, tot ce putea să 
facă era s-o ţină strâns în braţe. Incetul cu încetul, pe 
măsură ce vijelia de teamă se potoli, Lyra îşi veni în fire. 
Era din nou Lyra, tot înfrigurată şi înfricoşată, însă era ea 
însăşi. 

— Aş vrea... spuse ea şi se opri. Nu putea să câştige 
nimic doar punându-şi dorinţe. Trase aer adânc în piept şi 
fu gata să meargă înainte. 

Luna apusese deja, iar cerul era întunecat spre sud, 
deşi miliardele de stele se răsfirau ca diamantele pe o 
bucată de catifea. Erau însă depăşite de sute de ori de 
strălucirea Aurorei. Niciodată n-o văzuse atât de dramatică 
şi de strălucitoare. Cu fiecare tremur, cu fiecare convulsie, 
noi miracole de lumină dansau pe cer. Şi în spatele mereu- 


schimbătoarei perdele de lumină, cealaltă lume, acel oraş 
luminat de soare, era solidă şi clară. 

Cu cât urcau mai mult, cu atât se întindea mai mult 
tărâmul sumbru de dedesubt. Inspre nord era marea 
îngheţată, ici şi colo erau creste de gheaţă, în locul unde se 
întâlniseră doi ghetari, însă plană, albă şi nesfârşită în rest, 
ajungând chiar până la Pol şi mai departe, fără variaţiuni, 
fără viaţă, fără culoare şi mai sumbră decât îşi putea Lyra 
imagina. Înspre est şi înspre vest erau munţi mai mulţi, cu 
piscuri zimţate care se înălţau semeţe, cu pante abrupte 
acoperite de zăpadă, modelate de vânt în formă de lame 
ascuţite ca un iatagan. Spre sud se întindea drumul pe care 
veniseră, iar Lyra se uita cu mare jind înapoi, ca să vadă 
dacă nu se mişca ceva pe platoul imens. Nu era sigură dacă 
se mai vedeau rămăşiţele arse ale zepelinului sau zăpada 
purpurie din jurul cadavrelor războinicilor. 

Pantalaimon zbură în înaltul cerului şi reveni pe 
încheietura Lyrei, sub formă de bufniţă. 

— Sunt chiar după pisc! spuse el. Lordul Asriel şi-a 
întins toate instrumentele iar Roger nu se poate mişca... 

În timp ce spunea asta, Aurora începu să pâlpâie şi să 
se estompeze, ca un bec anbaric spre sfârşitul vieţii, şi se 
stinse de tot. În întuneric, totuşi, Lyra simţi prezenţa 
Prafului, pentru că aerul părea plin de intenţii ascunse, ca 
nişte gânduri care n-au fost încă născute. 

În întunericul deplin, auzi un strigăt de copil: 

— Lyra! Lyra! 

— Vin! strigă ea înapoi, şi se năpusti în sus, 
căţărându-se cu greu, târându-se, luptându-se la capătul 
puterilor, însă ridicându-se mereu mai sus, prin zăpada 
lucind fantomatic. 

— Lyra! Lyra! 

— Sunt aproape, spuse ea într-o suflare, aproape am 
ajuns, Roger! 

Pantalaimon se schimba foarte rapid în agitația lui: 
leu, hermină, vultur, râs, iepure, salamandră, bufniţă, 
leopard, toate formele pe care le luase vreodată, un 
caleidoscop de forme în mijlocul Prafului... 


— Lyra! 

Apoi ajunse pe vârf şi văzu ce se întâmpla. 

Cincizeci de metri mai încolo, în lumina stelelor, 
Lordul Asriel împletea două sârme care duceau la sania lui 
răsturnată, pe care stătea un rând de baterii, borcane şi 
componente de aparat, deja acoperite de cristale de 
gheaţă. Era îmbrăcat în blănuri grele, cu faţa luminată de 
flacăra lămpii de naftalină. În spatele lui era daimonul lui, în 
poziţie de Sfinx, cu blana pătată strălucind de putere, 
mişcând leneş din coadă. 

Ţinea în gură daimonul lui Roger. 

Sărmana creatură se zbătea, se smulgea, se lupta, 
acum pasăre, acum câine, apoi pisică, şobolan, pasăre din 
nou, strigându-l în fiecare clipă pe Roger, care era la câţiva 
metri mai încolo, încordându-se şi încercând să slăbească 
strânsoarea straşnică în care era prins, plângând de durere 
şi de frig. Striga numele daimonului şi o striga pe Lyra. 
Alergă spre Lordul Asriel şi-l ciupi de mână. Lordul Asriel îl 
împinse într-o parte. Încercă din nou, plângând, rugându-se 
şi suspinând, iar Lordul Asriel nu-l băga în seamă altfel 
decât ca să-l trântească la pământ. 

Erau pe marginea unei stânci. Dedesubtul lor nu era 
decât un întuneric adânc şi de necuprins. Erau la mai mult 
de o mie de picioare deasupra mării îngheţate. 

Lyra vedea toate acestea doar la lumina stelelor, însă 
apoi, când Lordul Asriel conectă firele, Aurora izbucni 
deodată într-o jerbă vie de lumină. La fel ca degetul lung al 
energiei orbitoare care se joacă la două terminale, cu 
diferenţa că acesta era înalt de o mie de mile şi lung de 
zece mii de mile: scufundându-se, ridicându-se brusc, 
ondulându-se, strălucind, un torent glorios. 

O controla... 

Sau dirija energia ei, pentru că un fir care se înfăşură 
pe o rolă uriaşă care stătea pe sanie mergea direct în sus, 
spre cer. Din întunericul de jos apăru un corb, şi Lyra ştiu că 
era daimonul unei vrăjitoare. O vrăjitoare care-l ajuta pe 
Lordul Asriel şi care purtase în zbor firul în înaltul cerului. 

Aurora strălucea din nou. 


Era aproape gata. 

Se întoarse către Roger şi-i făcu un semn cu capul iar 
Roger veni, neajutorat, tremurând, implorând, plângând, 
însă continuând să meargă neajutorat înainte. 

— Nu! Fugi! strigă Lyra şi se năpusti pe pârtie în jos 
către el. 

Pantalaimon sări la leopardul de zăpadă şi-i smulse 
daimonul dintre fălci. Într-o secundă, leopardul sări după el. 
Pantalaimon dădu drumul celuilalt daimon şi, fiind amândoi 
daimoni tineri, se schimbară pac-pac-pac, se întoarseră şi 
se bătură cu marea bestie pătată. 

Leopardul zgâria aerul în stânga şi-n dreapta cu 
gheare ascuţite ca acele iar mărâitul său fioros înghiţea 
chiar şi strigătele Lyrei. Ambii copii se luptau cu ea, sau se 
luptau cu formele care invadau aerul tulbure, acele intenţii 
întunecate care se adunau şi se îngrămădeau de-a lungul 
şuvoaielor de Praf... 

Aurora se mlădia deasupra, dând la iveală, printre 
valuri continue de lumină, acum o clădire, acum un lac, 
acum un şir de palmieri, atât de aproape încât puteai gândi 
că lumea cealaltă nu-i decât la un pas distanţă. 

Dintr-un salt, Lyra ajunse lângă Roger şi-l luă de 
mână. 

Trase cu putere şi apoi se desprinseră de Lord Asriel 
şi fugiră, ţinându-se de mână, însă Roger plângea şi se 
zvârcolea fiindcă leopardul îi prinsese din nou daimonul. 
Lyra cunoştea durerea aceea ca un cuţit în inimă, aşa că 
încercă să se oprească... 

Însă nu puteau să se mai oprească. 

Stânca aluneca sub ei. 

Un strat întreg de zăpadă care se prăbuşea... 

Marea îngheţată, la o mie de picioare mai jos... 

— LYRA! 

Bătăi nebuneşti de inimă... 

Mâini strânse cu putere... 

Şi mai sus, cea mai mare minune. 

Bolta cerului, ticsită de stele, profundă, fu deodată 
străpunsă ca de o lance. 


Un jet de lumină, un jet de energie pură eliberată ca 
o săgeată dintr-un arc imens, tinti în sus. Valurile de lumină 
şi culoare ale Aurorei se dădură la o parte. Un sunet 
sfâşietor, mistuitor, o scrâşnire furioasă se făcu auzită de la 
un capăt la altul al universului. Un pământ uscat se 
deschidea pe cer... 

Lumina soarelui! 

Lumina soarelui strălucind pe blana unei maimuțe 
aurii... 

Căderea stratului de zăpadă se oprise, poate că un 
obstacol nevăzut îi întrerupsese căderea. Lyra vedea peste 
zăpada călcată în picioare de pe pisc, maimuta aurie sărind 
din aer înspre leopard, şi-i văzu pe cei doi daimoni 
zbârlindu-se unul la celălalt, prudenţi dar puternici. Coada 
maimuţei era ridicată, leopardul învolbura zăpada cu putere 
dintr-o parte în alta. Apoi, maimuța ridică o labă, leopardul 
îşi cobori capul într-o încuviinţare graţioasă şi senzuală, se 
atinseră... 

Când Lyra îi căută din priviri, doamna Coulter însăşi 
era acolo, îmbrăţişată de Lordul Asriel. Lumina se juca în 
jurul lor în scântei şi raze intense de energie anbarică. Lyra, 
neajutorată, putea doar să-şi imagineze ce se întâmplase: 
cumva, doamna Coulter trecuse peste prăpastie şi o 
urmărise până aici... 

Părinţii ei, împreună! 

Îmbrăţişându-se atât de pasional: un lucru de 
neimaginat. 

Ochii îi erau larg deschişi. Trupul lui Roger zăcea mort 
în braţele ei, nemişcat, liniştit, odihnindu-se. Işi auzi părinţii 
vorbind. 

Mama ei spuse: 

— N-o să permită asta niciodată... 

Tatăl ei spuse: 

— S-o permită? Am trecut de faza în care primeam 
permisiunea ca şi cum am fi nişte copii. Am făcut posibil ca 
oricine să treacă, dacă doreşte. 

— Or să interzică asta! O să pună sigiliu şi o să 
excomunice pe oricine ar încerca s-o facă! 


— Prea mulţi vor dori s-o facă! Nu vor putea să-i 
împiedice. Acesta va fi sfârşitul Bisericii, Marisa, sfârşitul 
Magisteriumului, sfârşitul tuturor secolelor de întuneric! 
Priveşte lumina aceea de sus: acela este soarele unei alte 
lumi! Simţi căldura lui pe piele? 

— Sunt mai puternici decât oricine altcineva, Asriel. 
Nu ştii... 

— Nu ştiu? Eu? Nimeni în lumea asta nu ştie mai bine 
ca mine cât de puternică e Biserica! Dar nu e atât de 
puternică pentru asta. Praful va schimba totul, oricum. Nu 
mai e cale de întoarcere acum. 

— Asta ai vrut? Să ne sufoci şi să ne omori cu păcate 
şi întuneric? 

— Am vrut să mă eliberez, Marisa! Şi am făcut-o. 
Priveşte, priveşte palmierii care se unduiesc pe plajă! Simţi 
vântul? Un vânt din altă lume! Simţi cum adie în păr, pe 
faţă... 

Lordul Asriel dădu la o parte gluga doamnei Coulter şi 
îi întoarse faţa către cer, trecându-şi degetele prin părul ei. 
Lyra privea fără să mai respire, neîndrăznind să mişte un 
muşchi. 

Femeia se sprijini de Lordul Asriel ca şi cum era 
ameţită şi dădu din cap, istovită. 

— Nu, nu... or să vină, Asriel, ştiu unde am plecat... 

— Atunci vino cu mine, să fugim din această lume! 

— N-aş putea să îndrăznesc... 

— Tu? Să nu îndrăzneşti? Copilul tău ar veni. Copilul 
tău ar îndrăzni orice, şi ar face-o de ruşine pe mama ei. 

— Atunci ia-o pe ea, foarte bine. E mai mult a ta 
decât este a mea, Asriel. 

— Nu e aşa. Tu ai purtat-o, tu ai încercat s-o 
modelezi. Tu ai dorit-o atunci. 

— Era prea nerafinată, prea încăpăţânată. Amânasem 
prea mult... Dar unde este acum? Am mers pe urma paşilor 
ei până... 

— Încă o mai vrei? Ai încercat de două ori s-o ţii lângă 
tine, şi de două ori ţi-a scăpat. Dacă aş fi în locul ei aş 
alerga, şi nu m-aş mai opri, decât să-ţi mai dau o şansă. 


Mâinile lui, încă protejându-i capul, se încordară 
deodată şi o apropie de el, într-un sărut pasional. Lyra 
gândi că arăta mai mult cruzime decât iubire şi se uită la 
daimonii lor. Văzu o imagine ciudată: leopardul de zăpadă 
era încordat, cu ghearele apăsând carnea maimuţei aurii, 
iar maimuța era relaxată, într-o stare de beatitudine, 
aproape leşinată în zăpadă. 

Doamna Coulter se eliberă cu putere din sărut şi 
spuse: 

— Nu, Asriel, locul meu este în lumea asta, nu în 
aceea... 

— Vino cu mine! spuse el grăbit, cu tărie. Vino şi 
munceşte alături de mine! 

— N-am putea lucra împreună noi doi. 

— Nu? Tu şi cu mine am putea face universul bucăţi 
şi să-l facem la loc, Marisa. Am putea găsi sursa Prafului şi 
am putea-o înăbuşi pentru totdeauna! Şi ţi-ar plăcea şi ţie 
să faci parte din această muncă minunată, să nu încerci să 
mă minţi. Poţi să minţi despre orice altceva, să minţi despre 
Comitetul de Oblaţii, să minţi despre amanţii tăi - da, ştiu 
de Boreal şi nu-mi pasă - poţi să minţi în legătură cu 
Biserica, să minţi despre copilă chiar, însă nu minţi despre 
ceea ce vrei cu adevărat... 

Buzele lor se întâlniră din nou, cu lăcomie. Daimonii 
lor se jucau sălbatic. Leopardul de zăpadă se răsturnase pe 
spate iar maimuța îi mângâia blana de la gât, iar leopardul 
mârâia şi torcea de plăcere. 

— Dacă nu vin o să încerci să mă distrugi, spuse 
doamna Coulter, smulgându-se din îmbrăţişare. 

— De ce să vreau să te distrug? spuse el râzând, cu 
lumina celeilalte lumi strălucindu-i deasupra capului. Vino 
cu mine, lucrează alături de mine, şi îmi va păsa dacă 
trăieşti sau dacă mori. Dacă rămâi aici orice urmă de 
interes îmi va dispărea. Nu te flata gândindu-te că o să mă 
mai gândesc vreo secundă la tine. Aşa că rămâi să-ți 
continui relele pe lumea asta, sau vino cu mine. 

Doamna Coulter ezită. Cu ochii închişi, părea că se 
clatină ca şi cum ar fi fost pe punctul de a leşina. Insă îşi 


păstră echilibrul şi îşi deschise din nou ochii, cu o tristeţe 
infinit de frumoasă în ei. 

— Nu, spuse ea. Nu. 

Daimonii se separară din nou. Lordul Asriel se aplecă 
şi-şi trecu degetele prin blana leopardului. Apoi îi întoarse 
spatele şi plecă fără să mai spună un cuvânt. Maimuţa 
aurie sări în braţele doamnei Coulter, scoțând gemete 
slabe, uitându-se înspre leopardul care se îndepărta. Faţa 
doamnei Coulter era o mască de lacrimi. Lyra le vedea 
sclipind, erau reale. 

Apoi mama ei se întoarse, tremurând şi suspinând în 
tăcere, şi cobori muntele dispărând din vederea Lyrei. 

Lyra o privi cu răceală şi se uită apoi înspre cer. 

Nu văzuse niciodată aşa o boltă de minuni. 

Oraşul care atârna deasupra atât de gol şi de tăcut 
părea nou-nouţ, aşteptând să fie ocupat, sau parcă era 
adormit şi aştepta să fie trezit. Soarele acelei lumi strălucea 
şi peste lumea aceasta, aruncând o lumină aurie peste 
mâinile Lyrei, topind zăpada de pe gluga din piele de lupa 
lui Roger, făcându-i obrajii palizi să pară transparenţi, 
strălucind în ochii lui deschişi dar lipsiţi de vedere. 

Se simţi sfâşiată de tristeţe. Şi de furie. Ar fi putut să- 
şi omoare tatăl, dacă ar fi putut să-i smulgă inima din piept 
ar fi făcut-o acolo şi atunci, pentru ce-i făcuse lui Roger. Și 
ei, fiindcă o păcălise - cum îndrăznise? 

Încă ţinea trupul lui Roger în braţe. Pantalaimon 
spunea ceva, însă mintea îi era tulbure şi nu auzi până când 
el nu-şi apăsă labele de pisică sălbatică pe spatele palmei 
ei, ca s-o facă atentă. Ea clipi. 

— Ce? Ce? 

— Praf, spuse el. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Praf. O să găsească sursa Prafului şi o să o 
distrugă, nu? 

— Aşa a spus. 

— lar Comitetul de Oblaţii şi Biserica şi Bolvangar şi 
doamna Coulter, cu toţii, vor să-l distrugă şi ei, nu-i aşa? 

— Da, sau să-l oprească să mai distrugă oamenii... De 


ce? 

— Pentru că dacă ei; cred cu toţii că Praful este rău, 
cu siguranţă e bun. 

Lyra tăcu. Un sughiţ de emoție i se urcă în piept. 

Pantalaimon continuă: 

— l-am auzit pe toţi vorbind despre Praf şi tuturor le e 
aşa teamă de el, dar ştii ceva? l-am crezut, chiar dacă 
vedeam că ceea ce făceau era crud, rău şi greşit... Am 
crezut că Praful trebuie să fie şi el ceva rău, pentru că ei 
erau oameni mari şi aşa spuneau ei. Dar dacă nu-i aşa? 
Dacă este... 

Ea spuse dintr-o suflare: 

— Da! Dacă e de fapt bun... 

Se uită la el şi-i văzu ochii verzi de pisică sălbatică 
larg deschişi, strălucind de emoție. Se simţi ameţită, ca şi 
cum tot pământul îi fugea de sub picioare. 

Dacă Praful era ceva bun... Dacă trebuia căutat, 
întâmpinat şi iubit... 

— Am putea şi noi să mergem în căutarea lui, Pan! 
spuse ea. 

Era exact ce voia să audă. 

— Am putea ajunge la el înaintea lui, continuă el, şi... 

Enormitatea acestei sarcini îi reduse la tăcere. Lyra 
privi cerul luminat. Ştia cât de mici erau, ea şi daimonul ei, 
în comparaţie cu măreţia şi întinderea universului. Şi cât de 
puţine ştiau, în comparaţie cu misterele profunde de 
deasupra lor. 

— Am putea, insistă Pantalaimon. Am venit tot 
drumul ăsta, nu-i aşa? Am putea reuşi. 

— Am fi singuri. lorek Byrnison nu ne-ar putea urma 
să ne dea ajutor. Nici Farder Coram sau Serafina Pekkala, 
sau Lee Scoresby sau nimeni altcineva. 

— Doar noi doi, atunci. Nu contează. Nu suntem 
singuri, oricum, nu ca... 

Lyra ştia că voia să spună nu ca Tony Makarios, nu ca 
sărmanii daimoni pierduţi pe Bolvangar. Suntem încă o 
singură ființă, amândoi suntem unul. 

— Şi am şi alethiometrul, spuse ea. Da, cred că aşa o 


să facem, Pan. Vom merge acolo sus şi vom căuta Praful, şi 
când îl vom fi găsit vom şti ce avem de făcut. 

Trupul lui Roger stătea nemişcat în braţele ei. Îl lăsă 
uşor jos. 

— Şi o s-o facem, spuse ea. 

Se întoarse. În spatele lor era durere, moarte şi 
teamă, în faţa lor era îndoială, pericol şi mister de 
nepătruns, însă nu erau singuri. 

Aşa că Lyra şi daimonul ei întoarseră spatele lumii în 
care se născuseră, priviră înainte spre soare şi păşiră spre 
cer. 


Sfârşitul cărții întâi