Andrzej-Sapkowski-The-Witcher-3-Sangele-elfilor

ANDRZE| SAPKOWSKI 
SERIA WITCHER 
3. SÂNGELE ELFILOR 


1 


Oraşul ardea. 


Străduţele înguste, care duceau spre şanţul de apărare, spre 
prima terasă, emanau fum şi jar, flăcările devorau 
acoperişurile din paie ale caselor lipite unele de altele, 
lingeau zidurile fortăreței. De la apus, dinspre intrarea în 
port, se înteţea urletul, vacarmul unei lupte crâncene şi 
bocăniturile surde ale berbecului care zguduia zidurile. 


Cotropitorii i-au luat prin surprindere, dărâmând baricada 
apărată 


de câţiva soldaţi, de târgoveţii cu halebarde şi de 
arbaletrieri din breaslă. Caii acoperiţi cu caparasoane negre 
au zburat deasupra baricadei asemenea unor strigoi, 
tăişurile lucioase şi scânteietoare semănau moartea printre 
apărătorii care fugeau care-ncotro. 


Ciri a simţit cum cavalerul care o ducea pe şa a dat dintr- 
odată 


pinteni calului. l-a auzit răcnetul. Ţine-te, a urlat cavalerul, 
ţine-te! 


Ceilalţi cavaleri, sub stindardul Cintrei, i-au luat-o înainte şi 
în goana lor s-au încăierat cu cei din Nilfgaard. Ciri a văzut 
asta o clipă cu coada ochiului vârtejul ameţitor al capelor 
albastre-aurii şi negre printre scrâşnetele oţelului, 
zăngănitul tăişurilor pe scuturi, nechezatul cailor... 


Un țipăt. Nu, nu un țipăt. Un urlet. 


Ţine-te! 


Spaimă. Fiecare hurducătură, fiecare smucire, fiecare 
săltătură a calului îi frâng mâinile strânse în dârlogi. 
Picioarele amorţite dureros nu-şi găsesc sprijin, ochii 
lăcrimează din cauza fumului. Braţul care o cuprinde o 
sufocă, o înăbuşă, îi striveşte dureros coastele. În jur se 
înalţă un răcnet cum nu mai auzise până atunci. Oare ce 
trebuie să-i faci unui om ca să răcnească în halul acesta? 


Spaimă. O spaimă încremenitoare, paralizantă, sufocantă. 


Din nou scrâşnet de fier şi nechezat de cal. Casele din jur 
dansează, ferestrele care vomită foc glisează dintr-odată 
spre locul în care se afla iniţial străduţa năclăită, înţesată de 
cadavre, împânzită de catrafusele abandonate ale fugarilor. 
Cavalerul din spatele ei e cuprins deodată de o tuse stranie, 
horcăitoare. Pe mâinile încleştate pe dârlogi ţâşneşte 
sângele lui. Răcnet. Şfichiuit de săgeți. 


Prăbuşire, zguduire, izbire dureroasă de armură. Alături 
bubuie 


ME 


copitele, deasupra capului alunecă burta calului şi chinga 
zdrenţuită, următoarea burtă de cal, caparasonul negru 
răsfirat în vânt. Icnete asemenea celor ale unui pădurar care 
taie lemne. Dar nu despre lemn este vorba, ci despre fier pe 
fier. Ţipăt înăbuşit şi surd, imediat lângă 


fată, ceva mare şi negru se prăbuşeşte în plescăit de noroi, 
împroşcând cu sânge. Talpa înarmurată tremură, se zguduie 
şi ară pământul cu un pinten uriaş. 


Smucitură. O forţă necunoscută o saltă, o trage pe valtrap. 
Ţine-te! 


Din nou o hurducătură, un galop halucinant. Mâinile şi 
picioarele caută 


cu disperare un sprijin. Calul cabrează. Ţine-te... Sprijin 
nicăieri... 


nicăieri... nicăieri. Peste tot numai sânge. Calul se 
prăbuşeşte. Nu poate să sară, nu poate să se smucească, să 
se elibereze din strânsoarea braţelor acoperite de zale. Cum 
să fugă de sângele lui care i se scurge pe cap şi pe spate? 


Ropot, pleoscăit de noroi, ciocnire violentă cu pământul 
înspăimântător de încremenit în urma unei goane sălbatice. 
Horcăitul şi şuieratul pătrunzător al calului, în încercarea de 
a-şi ridica crupa. 


Ropot de potcoave, valuri de copite. Cape şi caparasoane 
negre. Urlet. 


Pe străduţe răcnea focul, un zid roşiatic de foc. Pe fundalul 
creat de el, un călăreț uriaş pare să atingă cu capul 
acoperişurile caselor cuprinse de foc. Calul învelit cu 
caparason negru se balansează, îşi scutură violent capul, 
nechează. 


Călărețul o priveşte pe Ciri. Ea se uită la strălucirea ochilor 
prin viziera coifului imens, împodobit cu aripile unei păsări 
răpitoare. Se uită la lumina focului oglindit în tăişul lat al 
sabiei cuprinse în mâna lăsată în jos. 


Călărețul o priveşte. Ciri nu este în stare să se mişte. O 
încurcă 


mâinile inerte ale celui mort, care îi încing mijlocul. E 
imobilizată de ceva greu şi jilăvit de sânge, ceva care apasă 
pe coapsă şi o ţintuieşte la pământ. 


E imobilizată şi de spaimă. O spaimă monstruoasă care îi 
torsionează viscerele, care o face pe Ciri să nu mai audă 
geamătul calului rănit, răcnetul incendiului, urletele 
oamenilor omorâţi, vâjâitul tobelor. Singura care există, care 
contează, care are importanţă este spaima. Spaima care a 
luat forma cavalerului negru, cu coiful împodobit cu pene, 
încremenit pe fundalul zidului roşiatic de flăcări înverşunate. 


Cavalerul dă pinteni calului, aripile păsării răpitoare de pe 
coif 


SA, Re 


fâlfâie, pasărea îşi ia zborul. Către un atac, ca o victimă 
lipsită de apărare, paralizată de spaimă. Pasărea sau poate 
cavalerul urlă, scrâşneşte înfiorător, triumfal. Calul negru, 
armura neagră, capa neagră răsfirată, şi în spatele tuturor 
focul, o mare de foc. 


Spaimă. 


Pasărea croncăne. Aripile fâlfâie, penele îi biciuiesc faţa. 
Spaimă! 


Ajutor! De ce nu sare nimeni? Sunt singură, mică şi lipsită de 
apărare, nu mă pot mişca, nu pot nici măcar să-mi eliberez 
vocea din gâtlejul contractat. De ce nu-mi sare nimeni în 
ajutor? 


Mi-e teamă! 


Ochii arzători abia se văd prin viziera coifului uriaş înaripat. 
Capa neagră acoperă totul... 


— Ciri! 


S-a trezit leoarcă de transpiraţie, amorţită, iar propriul ei 
urlet, urletul care a trezit-o, mai tremura şi vibra undeva în 
mijloc, sub stern, dogorindu-i gâtul uscat. 


O dureau mâinile cu care strângea pătura, o durea spatele. 
— Ciri, linişteşte-te! 


În jur domnea o noapte întunecată şi vântoasă, care şuşotea 
monoton şi melodios cu coroanele pinilor ale căror trunchiuri 
scârţâiau. Incendiul şi urletele încetaseră, rămăsese doar 
cântecul şoptit de leagăn. Alături pulsa cu lumină şi căldură 
focul de tabără, vâlvătaia strălucea pe cataramele 
harnaşamentului, bătea în roşu pe mânerul şi pe fiarele 
sabiei sprijinite pe şaua de pe jos. Nu mai era alt foc şi nici 
alt fier. Mâna care îi atingea obrazul mirosea a piele şi a 
cenuşă. Nu a sânge. 


— Geralt... 

— A fost doar un vis. Un coşmar. 

Ciri tremura din toate încheieturile, chircindu-se. 

Un vis. Doarunvis. 

Focul dădea să se stingă, butucii de mesteacăn roşii şi 
transparenţi trosneau şi împrăştiau flăcări albăstrui. Văpăile 
luminau părul alb şi profilul aspru al bărbatului care o 
acoperea cu o cergă şi un cojoc. 


— Geralt, eu... 


— Sunt lângă tine. Dormi, Ciri. Trebuie să te odihneşti. Mai 
avem mult drum de străbătut. 


Aud muzică, i-a trecut ei prin gând. În acest tumulte o 
muzică. 


Muzică de lăută. Şi voci. Prinţesa Cintrei... Copilul 
Destinului... Copilul 


EI, eta 


Sângelui Vechi, sângelui elfilor. Geralt din Rivia, Lupul Alb, şi 
destinul său. Nu, nu, nu-i decât o legendă. O născoceală de 
poet. Ea nu mai trăieşte. A fost omorâtă în timp ce fugea pe 
străzile târgului... 


Ţine-te... Rezistă... 
— Geralt? 
— Ce e, Ciri? 


— Ce mi-o fi făcut? Ce s-o fi întâmplat atunci? Oare... ce mi-o 
fi făcut? 


— Cine? 


— Cavalerul... Cavalerul negru cu pene la coif... Nu-mi mai 
amintesc nimic. El urla şi se uita la mine. Nu mai ţin minte 
ce s-a întâmplat. Ştiu doar atât, că-mi era frică... Groaznic de 
frică. 


Bărbatul s-a aplecat, flacăra focului se reflecta în ochii lui. 
Avea nişte ochi stranii. Foarte stranii. Cândva Ciri se temea 
de ei, nu-i plăcea să-i privească. Dar asta a fost demult. Mult 
timp în urmă. 


— Nu-mi amintesc nimic, şopti ea, căutându-i mâna tare şi 
aspră ca un lemn necioplit. Acel cavaler negru... 


— A fost doar un vis. Stai liniştită! Nu se mai întoarce. 


Ciri mai auzise asemenea promisiuni mai demult. Îi repetau 
de multe ori, de multe, multe ori, liniştind-o atunci când se 
trezea în toiul nopţii strigând. Dar acum era altfel. Acum 
avea încredere. Pentru că 


acum erau rostite de însuşi Geralt din Rivia, Lupul Alb. 
Vrăjitorul. Cel care era destinul ei. Cel căruia îi fusese 
hărăzită. Vrăjitorul Geralt, care o găsise în miezul războiului, 
al morţii şi al disperării, o luase cu el şi-i promisese că nu se 
vor mai despărţi niciodată. 


A adormit ţinându-l de mână. 


Bardul a încetat să mai cânte. Plecându-şi uşor capul, a 
repetat la lăută motivul principal al baladei, delicat, încet, în 
ton cu ucenicul care îl acompania. 


Nimeni nu mai spunea nimic. În afară de muzica din ce în ce 
mai suavă se mai auzeau doar foşnetul frunzelor şi pârâitul 
crengilor unui stejar uriaş. Apoi deodată a behăit o capră, 
priponită cu o funie de una dintre căruțele aflate în jurul 
copacului milenar. Atunci, ca la un semnal, unul dintre 
ascultătorii adunaţi într-un semicerc mare s-a ridicat în 
picioare. Aruncându-şi pe umeri capa albastru-cobalt, cu 
inserţii din aur, a făcut o plecăciune rigidă şi distinsă. 


— Îţi mulţumim ţie, maestre Jaskier, i-a spus cu o voce 
sonoră, dar 


set 


temperată. O să fiu eu, Radcliffe din Oxenfurt, Maestrul 
Tainelor Magice, acela care neîntărziat o să exprim opinia 
tuturor celor de faţă, o să rostesc cuvinte de recunoştinţă şi 
de laudă pentru marea ta artă şi marele tău talent. 


Vrăjitorul i-a scrutat cu privirea pe cei adunaţi, în număr de 
peste o sută, unii înghesuiți în semicerc la poalele stejarului, 
alţii în picioare sau în căruţe. Ascultătorii şopteau clătinând 
din cap. Unii au început să 


bată din palme, alţii l-au salutat pe cântăreţ cu mâinile în 
aer. Muierile emoţionate se smiorcăiau şi-şi ştergeau ochii cu 
ce aveau la îndemână, în funcţie de starea lor socială, 
profesională şi materială: ţărăncile cu antebraţul sau cu 
dosul palmelor, soțiile negustorilor cu ştergare din in, elfele 
şi boieroaicele cu batiste fine, iar cele trei fiice ale 
palatinului Vilibert, care îşi întrerupsese împreună cu suita 
lui vânătoarea cu şoimi pentru a asista la concertul 
celebrului trubadur, se smiorcăiau zgomotos şi pătrunzător 
în eşarfe gingaşe de lână de culoare verde-mucegai. 


— Nu voi exagera, continuă vrăjitorul, spunând că ne-ai 
mişcat până 


în adâncul sufletului, Maestre Jaskier, că ne-ai pus pe 
gânduri, ne-ai făcut să reflectăm, ne-ai atins inimile. Să-mi 
fie drept cuviinţă să-ţi adresez recunoştinţa şi respectul 
nostru. 


Trubadurul s-a ridicat şi a făcut o reverență, fluturându-şi 
până la genunchi pana de bătlan de la pălăriuţa fantezistă. 
Ucenicul a încetat să 


mai cânte, a rânjit şi s-a înclinat şi el, dar Maestrul Jaskier i-a 
aruncat o privire fioroasă, mormăind printre dinţi. Băiatul şi- 
a plecat capul şi a revenit la zdrăngăneala strunelor lăutei. 


Spectatorii s-au înviorat. Negustorii din caravane, după ce 
au şuşotit între ei, au scos în faţa stejarului un butoiaş de 
bere. Vrăjitorul Radcliffe s-a adâncit într-o conversaţie în 
şoaptă cu palatinul Vilibert. 


Fiicele palatinului s-au oprit din smiorcăit şi se zgâiau la 
Jaskier cu venerație. Bardul n-a observat nimic, fiind 
absorbit cu trimiterea unor zâmbete, clipiri de pleoape şi 
sclipiri de dinţi în direcţia unui grup de elfi nomazi şi mai 
ales în direcţia unei elfe, o splendoare cu păr brunet şi ochi 
mari, cu otocă micuță din blană de hermină. Jaskier avea 
rivali, iar posesoarea ochilor mari şi a tocii frumoase fusese 
observată şi curtată din priviri şi de unii dintre ascultătorii 
lui cavaleri, studenţi şi goliarzi. Elfa, vizibil încântată de 
interesul pe care îl stârnise, îşi întindea manşetele dantelate 
ale bluzei clipind des din gene, dar elfii însoțitori au 
înconjurat-o din toate părţile fără să-şi ascundă 


E, Pg e Rt 
aversiunea faţă de curtenitori. 


Poiana din jurul stejarului Bleobheris, tărâmul frecventelor 
adunări, al popasurilor călătorilor şi al întâlnirilor hoinarilor, 
era vestită pentru toleranţă şi deschidere. Druizii care aveau 
grijă de copacul milenar numeau poiana „Locul prieteniei” şi 
găzduiau cu plăcere pe oricine. 


Însă chiar la ocazii excepţionale, precum reprezentaţia abia 
încheiată a trubadurului vestit în toată lumea, călătorii se 
ţineau în grupurile lor destul de bine delimitate. Elfii trăgeau 
la elfi. Meşteşugarii piticani se grupau împreună cu confrații 
lor înarmaţi până în dinţi, angajaţi ca paznici la caravanele 
negustorilor, tolerându-i cel mult pe gnomii mineri şi pe 
fermierii spiriduşi. Toţi neoamenii păstrau în mod unanim o 
anumită rezervă faţă de oameni. Oamenii le răspundeau 
neoamenilor cu aceeaşi monedă, dar nici măcar între ei nu 
se remarca vreo tendinţă 


de integrare. Boierimea îi privea cu dispreţ pe negustori şi 
comis-voiajori, iar soldaţii şi mercenarii îi evitau pe ciobanii 


în cojoace împuţite. Cei câţiva vrăjitori şi adepţii lor se 
izolau complet, demonstrând dispreţ tuturor celor din jur în 
egală măsură. Fundalul era compus dintr-o mulţime 
compactă, întunecată, mohorâtă de ţărani. 


Aceştia, arătând ca o armată cu o pădure de greble, furci şi 
îmblăcie ridicate deasupra capetelor, ignorau totul şi pe toţi. 


Excepţie făceau, ca de obicei, copiii. Puzderia de plozi, 
scutiţi de obligaţia de a tăcea în timpul reprezentaţiei 
bardului, au luat-o la goană într-un urlet sălbatic către 
pădure, pentru ca acolo să se dedea cu patimă unui joc ale 
cărui reguli erau de neînțeles pentru cineva care îşi luase 
rămas-bun de la anii fericiţi ai copilăriei. Oamenii micuţi, 
elfii, spiriduşii, piticii, gnomii, semielfii, sfertelfii şi odraslele 
de provenienţă 


misterioasă nu cunoşteau şi nu acceptau ierarhizări rasiale şi 
sociale. 


Deocamdată. 


— Exact aşa! a strigat unul dintre cavalerii prezenţi în 
poiană, un lungan slab ca o prăjină într-un veston roşu cu 
negru împodobit cu trei lei în mers. Bine a zis domnul 
vrăjitor! Minunate au fost baladele, pe onoarea mea, stimate 
Jaskier, dacă vă veţi afla vreodată pe lângă 


Lysorog, castelul seniorului meu, intraţi vă rog, nu ezitaţi 
nicio clipă. O 


să vă găzduim ca pe un prinţ, dar ce spun eu, ca pe însuşi 
regele Vizimir! Jur pe sabia mea, auzit-am mulţi menestreli, 
dar nu se pot compara cu dumneata, maestre. Primiţi, vă 
rog, de la noi, cei de viţă 


nobilă şi unşi, respectul şi omagiul pentru arta 
dumneavoastră! 


Simţind fără greş momentul potrivit, trubadurul i-a făcut cu 
ochiul 


ucenicului. Băiatul a lăsat la o parte lăuta şi a luat de pe jos 
caseta care servea la adunarea dovezilor mai palpabile de 
respect din partea ascultătorilor. A ezitat, s-a uitat prin 
mulţime, după care a pus deoparte caseta şi a luat ciubărul 
de mărime considerabilă de lângă el. 


Maestrul Jaskier a aprobat înţelepciunea tânărului cu un 
zâmbet binevoitor. 


— Maestre! a strigat o femeie bine făcută, aşezată într-o 
căruţă cu inscripţia „Vera Loewenhaupt şi fiii”, încărcată cu 
produse din răchită. 


Fiii nu se vedeau nicăieri, fiind cu siguranţă rătăciţi în 
risipirea averii agonisite de mamă. Maestre Jaskier, cum 
adică? Ne lăsaţi în suspans? 


Doar nu aşa se sfârşeşte o baladă. Cântaţi-ne despre ceea ce 
s-a întâmplat mai departe. 


— Cântecele şi baladele, s-a înclinat artisul, nu au niciodată 
sfârşit, stimată doamnă, căci poezia e veşnică şi 
nemuritoare, nu cunoaşte nici început şi nici sfârşit... 


— Dar ce a fost mai departe? nu s-a lăsat păgubaşă 
negustoreasa, vărsând cu generozitate şi cu zgomot 
monezile în ciubărul care i-a fost pus în faţă de către ucenic. 
Măcar povestiţi-ne, dacă nu mai doriţi să 


cântaţi. Nu am auzit în cântecele dumitale niciun nume, dar 
ştim cu toţii că vrăjitorul pe care l-aţi pomenit nu este 
altcineva decât celebrul Geralt din Rivia, iar magiciana 
căreia îi poartă o dragoste fierbinte este nu mai puţin 
faimoasa Yennefer. lar Copilul Surpriză promis şi hărăzit 
vrăjitorului este Cirilla, prinţesa nefericită din Cintra cea 
nimicită de cotropitori. Nu-i aşa? 


Jaskier a schiţat un zâmbet mândru şi misterios. 


— Eu cânt despre chestii universale, a declarat 
binefăcătoarea mea generoasă. Despre emoţii pe care le-ar 
putea trăi fiecare. Nu despre anumite persoane. 


— Ei na! a ţipat cineva din mulţime. Ştim cu toţii că în 
cântecelele astea e vorba despre vrăjitorul Geralt! 


— Da, da, au chiuit în cor fiicele palatinului Vilibert, 
uscându-şi eşarfele pline de lacrimi. Mai cântaţi-ne, Maestre 
Jaskier! Ce s-a întâmplat mai departe? Oare vrăjitorul şi 
magiciana Yennefer s-au găsit într-un sfârşit? Oare s-au 
iubit? Oare au fost fericiţi? Vrem şi noi să ştim! Maestre, 
maestre! 


— Ce să-ţi spun! a urlat cu o voce sugrumată şeful grupului 
de piticani, scuturându-şi barba uriaşă, roşcată, care-i atârna 
până la brâu. Nu fac doi bani toate aceste prințese, 
vrăjitoare, predestinări, 


sei] Dica. 


dragoste şi alte basme muiereşti. Toate astea, cu respect 
pentru domnul poet, îs vrăjeli, adică nişte născociri poetice, 
ca să fie mai frumos şi mai înduioşător. Cât despre 
chestiunile de război, cum ar fi măcelul şi jefuirea Cintrei, 
cum ar fi bătăliile de la Marnadal şi Sodden, abia astea ni le- 
ai cântat matale minunat, Jaskier! Zvârli cu tot dragul 


arginţii la aşa un cântec, care bucură inima unui luptător! Şi 
se vede de la o poştă că nu minţi nici oleacă, vă zic io, 
Sheldon Skaggs, şi ştiu io ce spun, căci am fost la Sodden şi 
am luptat împotriva cotropitorilor nilfgaardieni cu toporul în 
mână... 


— Eu, Donimir din Troy, a strigat cavalerul slăbănog cu cei 
trei lei pe veston, am fost la ambele bătălii de la Sodden, dar 
nu v-am văzut pe-acolo, domnule pitican! 


— Cu siguranţă păzeaţi căruțele! i-a retezat-o scurt Sheldon 
Skaggs. 


lar eu eram în prima linie, acolo unde ardea cel mai tare! 


— Bagă de seamă ce spui, bărbosule! s-a înroşit Donimir din 
Troy, trăgându-şi în sus cureaua de cavaler, îngreunată de 
sabie. Şi cui spui! 


— Bagă tu de seamă! 


Piticanul atinse cu dosul palmei toporul băgat în curea, şi 
întorcându-se spre companionii săi, a rânjit: 


— Aţi văzut? Ce fleşcăit de cavaler! Cu blazon! Pe scut trei 
lei! Doi se cacă şi-unul mârâie la ei! 


— Pace! Pace! a stins scandalul un druid cărunt într-o haină 
albă, cu voce aspră şi poruncitoare. Nu se cuvine, domnilor! 
Nu aici, nu sub crengile lui Bleobheris, acest stejar care e 
mai bătrân decât toate litigiile şi certurile acestei lumi! Şi nu 
în prezenţa poetului Jaskier, ale cărui balade ar trebui să ne 
înveţe despre dragoste, nu despre sfade. 


— Just! l-a susţinut pe druid un preot mic şi îndesat, cu faţa 
lac de transpiraţie. Priviţi, dar ochi nu aveţi, ascultați, dar 
urechile vă sunt surde... Pentru că nu aveţi dragoste de 


Dumnezeu, pentru că sunteţi asemenea unor butoaie 
goale... 


— Dacă e vorba de butoaie, a ciripit un gnom cu nasul lung, 
aflat în căruţa împodobită cu inscripţia „Articole de 
feronerie, producţie şi vânzare”, mai scoateţi unul, domnilor 
breslaşi! poetului Jaskier negreşit i s-a uscat gâtlejul, ca şi 
nouă de altfel de la atâtea emoţii! 


— Adevărat vă grăiesc vouă, sunteţi asemenea unor butoaie 
goale, l-a bruiat preotul pe gnom, nelăsându-se mai prejos şi 
continuându-şi predica. Nimic, absolut nimic n-aţi priceput şi 
n-aţi învăţat din baladele sale. N-aţi înţeles că baladele 
vorbeau despre soarta omului, despre 


ME, ic ARE 


faptul că suntem doar o jucărie în mâinile zeilor, iar plaiurile 
noastre sunt terenurile lor de joacă. Baladele au grăit despre 
predestinare, despre destinul nostru, al tuturor, iar legenda 
despre vrăjitorul Geralt şi prinţesa Ciri, deşi azvârlită pe 
scena reală a acelui război, este doar o metaforă, un produs 
al imaginaţiei poetului, al cărui rol este ca noi... 


— Baţi câmpii, preasfinţia ta! a strigat de la înălţimea 
căruţei Vera Loewenhaupt. Care legendă? Care produs al 
imaginaţiei? Toate ca toate, dar eu îl cunosc pe Geralt din 
Rivia, l-am văzut cu ochii mei la Wyzima, unde a dezlegat-o 
de farmece pe fiica regelui Foltest. lar mai târziu l-am mai 
întâlnit pe Drumul Negustorilor, unde la rugămintea Ghildei 
l-a omorât pe înfiorătorul Grifon care ataca întruna 
caravanele, salvând astfel viaţa multor oameni cumsecade. 
Nu, nu e nici legendă, nici basm. Adevărul, adevărul gol- 
goluţ ne-a fost cântat aici de Maestrul Jaskier. 


— Confirm, a zis o luptătoare zveltă, cu părul brunet împletit 
într-o coadă groasă. Şi eu, Rayla din Lyria, îl cunosc pe 


Geralt Lupul Alb, celebrul învingător al monştrilor. Am văzut- 
o nu de puţine ori şi pe magiciana Yennefer, pentru că am 
fost la Aedirn, în oraşul Vengerberg, unde îşi are reşedinţa. 
Însă n-am cunoştinţă să se fi iubit cei doi. 


— Dar trebuie să fie adevărat, s-a băgat dintr-odată în vorbă, 
cu vocea sa melodioasă, elfa cea frumoasă, cu toca de 
hermină. O baladă 


atât de frumoasă nu poate să nu fie adevărată. 


— Nu poate! au susţinut-o pe elfă fiicele palatinului Vilibert, 
ştergându-şi ca la comandă ochii înlăcrimaţi. In niciun caz 
nu poate! 


— Stimabile vrăjitor! i s-a adresat Vera Loewenhaupt lui 
Radcliffe. 


S-au iubit sau nu? Dumneavoastră ştiţi cu siguranţă cum au 
stat lucrurile cu adevărat între vrăjitor şi acea Yennefer. Vreţi 
să ne dezvăluiţi ceva din mister? 


— Dacă în cântec se spune că s-au iubit, a zâmbit vrăjitorul, 
înseamnă că aşa a fost, iar dragostea aceasta va dăinui un 
veac. In aceasta constă puterea poeziei. 


— S-a dus vestea, a intrat în vorbă pe neaşteptate palatinul 
Vilibert, că Yennefer din Vengerberg s-a prăpădit pe Dealul 
Sodden. Mai multe magiciene au pierit acolo.. 


— Nu este adevărat, a spus Donimir din Troy. Pe monument 
nu e numele ei. Eu sunt de pe-acolo şi am fost pe deal de 
mai multe ori şi am citit inscripţiile de pe monumente... Trei 
magiciene au pierit acolo. 


Triss Marigold, Lytta Neyd, numită şi Coral... lar numele celei 
de-a 


14 
treia îmi scapă... 


Cavalerul s-a uitat la magicianul Radcliffe, iar acesta a 
zâmbit doar, fără a spune nimic. 


— larvrăjitorul ăla, a strigat dintr-odată Sheldon Skaggs, 
Geralt ăla care a iubit-o pe Yennefer, e mâncat deja de 
viermi. Am auzit că l-au mătrăşit undeva prin Zarzecze. A 
omorât el monştri ce-a omorât, până 


într-o zi, când i-a venit cineva de hac şi lui. Aşa e oameni 
buni, cine mânuieşte sabia, de sabie moare. Fiecare dă, la 
rândul său, peste unul mai bun ca el şi-i înghite fierul. 


— Eu nu cred, şi-a schimonosit buzele livide luptătoarea 
zveltă şi a scuipat cu năduf pe jos, încrucişându-şi la piept 
antebraţele şi zdrângănind din zale. Nu cred că Geralt din 
Rivia a dat peste unul mai bun decât el. Mi-a fost dat să văd 
cum jonglează sabia acest vrăjitor... 


Era neomenesc de iute. 


— Bine zis! a intervenit vrăjitorul Radcliffe. Neomenesc. 
Vrăjitorii din această categorie sunt nişte mutanţi, de aceea 
viteza lor de reacţie... 


— Nu înţeleg despre ce vorbiţi, domnule magician! 
luptătoarea şi-a strâmbat şi mai urât buzele. Folosiţi cuvinte 
prea savante. Eu ştiu una şi bună: niciun mânuitor de sabie 
pe care l-am cunoscut sau pe care-l cunosc nu se poate 
compara cu Geralt din Rivia, Lupul Alb. De aceea nu cred că 
a fost posibil să moară în luptă aşa cum spune domnul 
pitican. 


— Când sunt mai mulţi inamici, scrimerul e-un păcălici, a zis 
sentenţios Sheldon Skaggs. Aşa merge vorba printre elfi. 


— Elfii, a declarat cu o voce glacială un reprezentant înalt şi 
blond al Poporului Vechi, aflat lângă toca cea frumoasă, nu 
obişnuiesc să se exprime într-un mod atât de ordinar. 


— Nu! Nu! au piuit de după eşarfele verzi fiicele palatinului 
Vilibert. 


Vrăjitorul Geralt n-avea cum să piară! A găsit-o pe Ciri, cea 
care-i era hărăzită, apoi pe magiciana Yennefer, şi toţi trei au 
trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi! Nu-i aşa, Maestre 
Jaskier? 


— Doar n-a fost decât o baladă, dragi cuconiţe, a căscat 
gnomul dornic de bere, producător de articole de feronerie. 
Unde să mai găseşti adevărul într-o baladă? Adevărul e una 
şi poezia e alta. Hai s-o luăm pe aia... Cum îi zicea, Ciri? 
Acea celebră Surpriză? De unde a mai scornit-o domnul 
poet? Am fost de mai multe ori în Cintra şi ştiu că 


regele şi regina de acolo n-aveau nicio odraslă, nici fată, nici 
băiat nu aveau... 


— 15 — 


— E o minciună sfruntată! a urlat un bărbat roşcat cu scurtă 
din piele de focă şi cu o basma în carouri legată la cap. 

Regina Calanthe, Leoaica din Cintra, a avut o fată, pe nume 
Pavetta. S-a prăpădit împreună cu bărbatul ei în timpul unei 
furtuni pe mare, i-au înghiţit pe amândoi adâncurile apelor. 


— Vedeţi şi dumneavoastră că nu mint! i-au chemat pe toţi 
chezaşi articolele de feronerie. Pavetta şi nu Ciri se numea 
prinţesa moştenitoare a Cintrei. 


— Cirilla, numită Ciri, era tocmai fiica acelei Pavetta care se 
înecase, a explicat roşcatul. Nepoata reginei Calanthe. Nu 
era prinţesa moştenitoare, ci doar prinţesa Cintrei. Chiar ea 
era Copilul Surpriză 


hărăzit vrăjitorului. Ea îi fusese promisă înainte de a se 
naşte, ca în cântecul domnului Jaskier. Numai că vrăjitorul 
nu a putut s-o găsească 


şi s-o ia. Aici domnul poet se află pe lângă adevăr. 


— Pe lângă, chiar aşa, a intrat în discuţie un tânăr cu vene 
proeminente care, socotind după hainele sale, putea fi o 
calfă în călătoria care precede atestatul şi examenele pentru 
titlul de meşter. 


Vrăjitorul a trecut pe lângă destinul său. Cirilla a murit în 
timpul asediului Cintrei. Regina Calanthe, înainte de a se 
arunca din turn, a omorât-o cu mâinile sale pe prinţesă 
pentru a nu cădea vie în ghearele nilfgaardienilor. 


— N-a fost chiar aşa, deloc n-a fost aşa, a protestat roşcatul. 
Prinţesa a fost omorâtă în măcel în timp ce încerca să fugă 
din oraş. 


— Aşa sau pe dincolo, au ţipat articolele de feronerie, n-a 
mai găsito vrăjitorul pe acea Cirilla! Poetul a minţit! 


— Dar a minţit frumos, a adăugat elfa cu tocă, lipindu-se de 
elful cel înalt. 


— Nu despre poezie este vorba, ci despre fapte! a ţipat calfa. 
Vă 


spun eu, prinţesa a murit de mâna bunicii. Cine a fost prin 
Cintra nu poate tăgădui! 


— lar eu susţin că a fost omorâtă în timp ce fugea pe străzile 
oraşului, a declarat roşcatul. Ştiu asta deoarece, chiar dacă 
nu mă trag din Cintra, am făcut parte din oastea iarlului din 
Skellige, care a susţinut Cintra în vreme de război. Unchiul 
acestuia era regele Cintrei, Eist Tuirseach care, aşa cum ştim 
cu toţii, provenea din insulele Skellige. lar eu am luptat în 
oastea iarlului în Marnadal şi în Cintra şi apoi, după 
înfrângere, la Sodden... 


— Încă un combatant, a răsunat Sheldon Skaggs către 
piticanii care 


16 
se îngrămădeau în jurul lui. 


— Numai eroi şi luptători. Hei, oameni buni! Se află printre 
voi cineva care n-a luptat în Marnadal sau în Sodden? 


— N-ai nimerit cu batjocura, Skaggs, l-a dojenit elful înalt, 
cuprinzând cu braţul frumuseţea cu tocă, într-un mod care 
avea ca scop să lămurească eventualele îndoieli ale celorlalţi 
admiratori. Să nu trăieşti cu impresia că eşti singurul care a 
luptat în Sodden. Şi eu, ca să 


nu căutăm prea departe, am luat parte la acea bătălie. 


— Interesant ar fi, de partea cui, i-a şoptit lui Radcliffe 
palatinul Vilibert, cu şoapte clare, complet ignorate de elf. 


— După cum se ştie, în general, a continuat elful fără a privi 
în direcţia palatinului şi vrăjitorului, mult peste o sută de mii 
de luptători erau pe câmpul bătăliei de la Sodden, iar dintre 
aceştia cel puţin treizeci de mii au fost omorâţi sau mutilaţi. 
Trebuie să-i mulţumim domnului Jaskier pentru că într-una 

din baladele sale a imortalizat această confruntare celebră şi 


terifiantă în acelaşi timp. Atât cuvintele, cât şi melodia 
acestui cântec mi-au transmis nu o laudă, ci o avertizare. 


Cum ziceam, laudă şi slavă nemuritoare domnului poet 
pentru balada care ne va ajuta în viitor, poate, să evităm 
repetarea tragicului şi inutilului război. 


— Ce spuneţi acolo? a zis palatinul Vilibert, privindu-l 
provocator pe elf. Aţi găsit lucruri interesante în baladă, 
stimate domn. Ziceţi că a fost un război inutil? Aţi vrea să 
evitaţi tragedia în viitor? Ne daţi de înţeles că dacă Nilfgaard 
ne-ar fi atacat din nou, ne-aţi fi sfătuit să 


capitulăm? Să acceptăm cu smerenie jugul nilfgaardian? 


— Viaţa este un dar nepreţuit şi trebuie apărată, a răspuns 
implacabil elful. Nimic nu justifică măcelul şi dezastrul celor 
două 


bătălii pentru Sodden, una pierdută şi una câştigată. 
Amândouă v-au costat pe voi, oamenii, mii de vieţi. Aţi 
pierdut un potenţial colosal... 


— Născocire de elf! a izbucnit Sheldon Skaggs. Scorneală 
stupidă! 


Acest preţ trebuia să fie plătit pentru ca alţii să poată trăi în 
pace şi demnitate, în loc să se lase încătuşaţi de 
nilfgaardieni, să fie orbiţi, să 


fie mânaţi cu biciul în minele de sulf şi în ocne. Cei care au 
sfârşit eroic şi care, datorită lui Jaskier, vor rămâne veşnic în 
memoria noastră ne-au învăţat cum să ne apărăm propria 
casă. Cântă-ţi baladele dumitale, Jaskier, cântă-le tuturor! 
Învățătura n-o să se ducă pe apa sâmbetei şi o să ne fie de 
folos, o să vedeţi! Pentru că, dacă nu azi, poate chiar mâine, 


Nilfgaardul o să pornească din nou împotriva noastră, o să 
ajungeţi la 


si] Pisa 


cuvintele mele! Acum ei îşi ling rănile şi se odihnesc, dar se 
apropie ziua în care vor apărea din nou capele lor negre şi 
penele de la coifuri! 


— Ce vor ei de la noi? a strigat Vera Loewenhaupt. De ce s- 
au înverşunat împotriva noastră? De ce nu ne lasă să trăim 
şi să muncim în pace? Ce mai vor ei, nilfgaardienii ăştia? 


— Ne vor sângele! a zbierat palatinul Vilibert. 


— Şi pământurile noastre! a răcnit cineva din mulţimea de 
ţărani. 


— Şi muierile noastre! l-a secondat Sheldon Skagags, 
fulgerând fioros din priviri. 


Câteva persoane au izbucnit în râs, dar încet şi discret. 
Pentru că, deşi era foarte amuzantă ideea că cineva în afară 
de piticani s-ar putea năpusti asupra piticancelor extrem de 
respingătoare, acesta nu era totuşi un subiect potrivit 
pentru ironie şi batjocură, mai ales în prezenţa unor indivizi 
ale căror topoare şi pumnale aveau prostul obicei de a sări 
incredibil de rapid din curele. lar piticanii, din motive 
obscure, convinşi solemn că toată lumea le pândeşte 
nevestele şi fiicele, erau teribil de irascibili în privinţa 
acestui aspect. 


— Trebuia să se întâmple asta, a declarat deodată druidul 
cărunt. 


Trebuia. Să nu uităm că nu suntem singuri pe lumea aceasta, 
că nu suntem buricul pământului. Asemenea unor caraşi 


stupizi, leneşi şi îmbuibaţi într-un iaz mocirlos, nu am vrut să 
credem în existenţa ştiucilor. Am permis ca lumea noastră, 
asemenea acestui iaz, să se umple cu mâl, să devină 
mlăştinoasă şi trândavă. Uitaţi-vă în jur, pretutindeni crimă 
şi păcat, lăcomie, goană după avere, discordie, conflict, 
decadenţă, lipsă de respect faţă de valori oricare ar fi ele. În 
loc să trăim aşa cum ne porunceşte Natura, am început să o 
distrugem. 


Şi ce am câştigat? Aer viciat cu putoare de la cuptoare, râuri 
şi pâraie slinoase de la abatoare şi tăbăcării, păduri tăiate 
fără milă... Da, până şi pe scoarţa vie a sfântului Bleobheris, 
uitaţi-vă acolo, exact deasupra capului domnului poet, este 
scrijelit un cuvânt scârbos. Şi pe deasupra e scrijelit greşit... 
Nu numai că a fost un huligan, ci un huligan prost. De cevă 
miraţi? Asta nu avea cum să se sfârşească bine... 


— Da, da! a continuat preotul gras. Reveniţi-vă, păcătoşilor, 
cât mai aveţi timp, căci mânia şi răzbunarea zeilor atârnă 
deasupra voastră! 


Luaţi seama la profeția Itlinei, cuvintele proorocitoare despre 
pedeapsa zeilor care va cădea asupra pământului otrăvit de 
crime! 


Luaţi seama: ,Veni-va Vremea Dispreţului şi copacul îşi va 
pierde frunzişul, bobocul ofili-se-va, fructul putrezi-va şi 
sămânţa amări-se- 


— 18 — 


va, iar văile râurilor avea-vor gheaţă în loc de apă. Şi veni-va 
Frigul Alb, iar după el Lumina Albă şi lumea pieri-va în 
viscol.” Aşa grăit-a profeta Itlina! Dar înainte de a se petrece 
toate acestea vor fi semne evidente şi vor avea loc 
catastrofe, dar luaţi seama că Nilfgaardul este pedeapsa 


zeilor! Un bici cu care Nemuritorii vă biciuiesc, păcătoşilor, 
pentru ca voi... 


— la mai tacă-ţi fleanca, preasfinte! a răcnit Sheldon 
Skaggs, tropăind din bocancii grei. Mi se apleacă de la 
superstiţiile şi tâmpeniile voastre! Mi se întorc maţele pe 
dos... 


— Bagă de seamă, Sheldon! l-a întrerupt cu un zâmbet elful 
lungan. 


Nu lua în râs religia altcuiva. Nu-i nici frumos, nici drept, 
nici... lipsit de pericole. 


— Eu nu iau nimic în râs, a protestat piticanul. Nu pun la 
îndoială 


existenţa zeilor, dar mă scoate din sărite când cineva îi 
amestecă în treburile pământeşti, mânjindu-ne ochii cu 
profeţiile unei oarecare elfe nebune. Nilfgaardienii să fie 
unealta zeilor, adică? Prostii! Aduceţi-vă 


aminte, oameni buni, de vremurile lui Dezmod, Radowid, 
Sambuk, de vremurile Bătrânului Stejar Abrad! Nu vă 
aduceţi aminte, pentru că 


trăiţi puţintel, ca o rusalie de mai, dar eu îmi aduc aminte şi 
vă voi aminti cum a fost aici, pe aceste meleaguri, îndată ce 
aţi coborât din bărcile voastre pe plajele de la vărsarea 
Yarugăi şi în Delta Pontar. Din patru ambarcaţiuni s-au 
format trei regate, apoi cei puternici i-au înghiţit pe cei slabi 
şi în felul acesta au crescut şi s-au întărit. l-au subjugat pe 
alţii, i-au înghiţit şi astfel regatele lor au crescut şi au 
devenit din ce în ce mai mari şi mai puternice. lar acum aşa 
face şi Nilfgaardul, ca să fie o ţară puternică, unită, supusă şi 
solidară. Şi dacă 


voi n-o să fiţi la fel de solidari, Nilfgaardul o să vă înghită la 
fel cum ştiuca a înghiţit carasul, vorba druidului ăluia 
deştept! 


— N-au decât să încerce! s-a avântat Donimir din Troy cu cei 
trei lei în piept, trosnindu-şi sabia în teacă. Le-am arătat noi 
lor la Sodden, le mai arătăm şi a doua oară dacă e cazul! 


— Eşti foarte îngâmfat, matale, a mârâit Sheldon Skagags. 
Pare-se că 


ai uitat, domnule învestit cavaler, înainte de a doua bătălie 
de la Sodden, Nilfgaardul a trecut peste meleagurile voastre 
ca un tăvălug de fier şi a împânzit cu cadavrele unor uriaşi 
ca dumneata câmpurile de la Marnadal până la Zarzecze. lar 
pe nilfgaardieni nu i-au oprit nişte băietani zornăitori, ci 
forţele unite ale Temeriei, Redaniei, Aedirnului şi 
Kaedwenului. Armonia şi unitatea, astea i-au oprit. 


— 19 — 


— Nu doar asta, a zis răsunător, dar foarte rece Radcliffe. Nu 
doar astea, domnule Skaggs. 


Piticanul şi-a dres vocea zgomotos, a smiorcăit şi, hârşâindu- 
şi bocancii, s-a înclinat uşor în direcţia vrăjitorului. 


— Nimeni nu bagatelizează meritele confraţilor voştri, a zis. 
Să-i fie mare ruşine celui care n-o să recunoască eroismul 
magicienilor din Dealul Sodden, pentru că au dat dovadă de 
curaj, şi-au vărsat sângele pentru o cauză comună, 
contribuind în mare măsură la victorie. Jaskier nu i-a uitat în 
balada sa şi nici noi n-o să-i dăm uitării. Dar băgaţi de seamă 
că vrăjitorii au venit pe Deal uniţi şi solidari, au recunoscut 
supremaţia lui Vilgefortz din Roggeveen, aşa cum şi noi, 
luptătorii Celor Patru Regate, l-am recunoscut de comandant 
pe Vizimir de Redania. Păcat doar că numai pe timp de 


război am fost uniţi şi solidari. Apoi, în vreme de pace, iar 
ne-am divizat. Vizimir şi Foltest se sufocă reciproc cu 
drepturile, obligaţiile şi taxele vamale, Demawend din 
Aedirn se ceartă cu Henselt pentru Teritoriile de Nord, iar pe 
cei din Liga din Hengfors şi pe Thissenidzii din Kovir îi doare 
undeva. Dar nici printre vrăjitori, din câte am auzit eu, nu 
mai găseşti astăzi înţelegerea de odinioară. Nu mai există 
nici printre voi unitate, supunere, solidaritate. Pe când în 
Nilfgaard există. 


— În Nilfgaard guvernează împăratul Emhyr var Emreis, un 
tiran şi un autocrat, care constrânge la supunere cu biciul, 
ştreangul şi toporul, a strigat palatinul Vilibert. Ce ne propui, 
adică, domnule pitican? Unde să ne unim? Într-o asemenea 
tiranie? Şi care oare dintre regi şi regate ar trebui, după 
părerea dumitale, să-i subjuge pe ceilalţi? În mâna cui aţi 
dori să vedeţi sceptrul şi biciul? 


— Dar ce mă interesează pe mine? a dat din umeri Skaggs. 
Astea sunt treburile voastre omeneşti. In orice caz, nu aţi 
alege un pitican ca rege pentru nimic în lume. 


— Nu aţi alege niciun elf, niciun semielf, a adăugat 
reprezentantul lungan al Poporului Vechi, strângând mai 
departe în braţe splendoarea cu tocă. Chiar şi un sfertelf ar fi 
considerat inferior... 


— Asta vă doare pe voi! a râs Vilibert. Suflaţi în acelaşi corn 
ca Nilfgaard, pentru că şi el strigă despre egalitate şi vă 
promite întoarcerea la vechea orânduire, după ce vă 
înfrânge şi vă alungă de pe aceste pământuri. La o astfel de 
unitate şi egalitate visaţi, despre aşa ceva pălăvrăgiţi, aşa 
ceva trâmbiţaţi. Pentru că Nilfgaardul vă plăteşte cu aur 
pentru aşa ceva! Şi nu-i de mirare că vă iubiţi aşa de mult 


DO = 


pentru că nilfgaardienii sunt tot o rasă de elfi. 


— Baliverne, a spus rece elful. Vorbiţi numai tâmpenii, 
domnule cavaler! Se vede de la o poştă că vă orbeşte 
rasismul. Nilfgaardienii sunt oameni la fel ca voi. 


— Minciună sfruntată! Aceştia sunt urmaşii Seidhezilor 
Negri, oricine ştie asta! Prin venele lor pulsează sângele 
elfilor! Sângele elfilor! 


— Dar prin venele voastre ce fel de sânge curge, mă rog? a 
rânjit elful în zeflemea. Ne amestecăm cu voi sângele de 
generaţii întregi, de secole, şi ne izbuteşte asta extraordinar, 
nu ştiu dacă spre norocul sau nenorocul nostru. Aţi început 
să exterminați legăturile mixte abia în urmă cu un sfert de 
veac şi în orice caz cu rezultate mizerabile. Şi arătaţi-mi 
acum un om fără amestec de sânge de Seidhe Ichaer, de 
sânge de Popor Vechi. 


Vilibert s-a înroşit vizibil. La fel s-a aprins la faţă şi Vera 
Loewenhaupt. Vrăjitorul Radcliffe şi-a plecat capul şi a tuşit. 
Şi, ce e mai interesant, s-a congestionat şi frumoasa elfă cu 
tocă de hermină. 


— Cu toţii suntem copiii Mamei Terra, a răsunat în liniştea 
deplină 


vocea druidului cărunt. Suntem copiii Mamei Naturi şi, deşi 
nu ne respectăm mama, deşi câteodată îi pricinuim necazuri 
şi suferinţă, deşi îi frângem inima, ea ne iubeşte, ne iubeşte 
pe toţi. Să nu uităm asta noi toţi cei prezenţi aici, în Locul 
Prieteniei, să nu ne sfădim care dintre noi a ajuns aici 
primul, pentru că prima a fost Ghinda, adusă de valuri, iar 
din Ghindă a germinat Marele Bleobheris, cel mai vechi 
dintre stejari. 


Stând sub crengile lui Bleobheris, printre rădăcinile lui 
milenare, să nu ne uităm propriile noastre rădăcini fraterne, 
să nu uităm pământul care ni le hrăneşte. Să ţinem minte 
versurile cântecului poetului Jaskier... 


— Chiar aşa! a strigat Vera Loewenhaupt. Dar pe unde 
umblă? 


— A şters-o, a constatat Sheldon Skaggs, uitându-se la locul 
gol de sub stejar, a luat paralele şi a tăâiat-o fără să-şi ia 
rămas-bun. A şters-o elfeşte! 


— A şters-o piticăneşte! au piuit articolele de feronerie. 


— A şters-o omeneşte, a corectat elful lungan, iar 
splendoarea cu tocă şi-a sprijinit capul de braţul lui. 


— Hei, muzicantule! a zis Mama Lantieri păşind în cameră 
făra să 


bată la uşă şi împingând în faţă mirosul de zambile, 
transpiraţie, bere 


şi afumătură. Ai un musafir. Intraţi, stimate domn! 


Jaskier şi-a aranjat părul, îndreptându-şi spatele în fotoliul 
uriaş 


sculptat. Două fete care îi stăteau pe genunchi au sărit 
rapid, acoperindu-şi frumuseţile şi aruncându-şi capoatele 
pe ele. Ruşinea târfelor, gândea în sinea sa poetul, ar fi un 
titlu bun de baladă. S-a sculat din fotoliu, şi-a încheiat 
cureaua, s-a îmbrăcat cu vesta privindu-l pe boierul din 


prag. 


— Măi să fie! a exclamat. Întotdeauna ştiţi unde să mă găsiţi, 
deşi rareori alegeţi momentul potrivit. Noroc că încă nu mă 
hotărâsem pe care dintre cele două drăguţe o prefer. lar la 
preţurile tale, Lantieri, nu mi le pot permite pe amândouă. 


Mama Lantieri a zâmbit îngăduitor, bătând din palme. 
Ambele fete, pistruiata cu ten alb de pe insulă şi semielfa 
brunetă, au ieşit repede din cameră. Bărbatul din prag şi-a 
dat jos capa, înmânând-o Mamei împreună cu un sac micuţ, 
dar rotunjor. 


— lertaţi-mă, maestre, a zis apropiindu-se şi făcându-se 
comod la masă. Ştiu că nu e momentul să vă deranjez acum, 
dar aţi dispărut aşa de rapid de lângă stejar... Nu v-am ajuns 
pe drum, aşa cum am intenţionat, şi n-am dat uşor de urma 
dumneavoastră în orăşel. 


Credeţi-mă, nu vă ţin prea mult timp. 


— Mereu spuneţi aşa şi de fiecare dată e abureală, l-a 
întrerupt bardul. Lasă-ne singuri, Lantieri, şi ai grijă să nu ne 
deranjeze nimeni. 


Vă ascult, domnule! 


Bărbatul l-a privit cu atenţie. Avea ochii închişi la culoare, 
umeziţi, parcă plini de lacrimi, nasul coroiat şi buze urâte şi 
înguste. 


— Voi trece direct la subiect, a declarat în timp ce Mama 
Lantieri închidea uşa. Mă interesează baladele 
dumneavoastră, maestre. Mai exact, mă interesează anumite 
persoane despre care cântaţi. Sunt realmente interesat de 
adevărata viaţă a eroilor baladelor dumneavoastră. Pentru 
că, dacă nu mă înşel, v-aţi inspirat din viaţa adevărată a 
unor persoane reale în minunatele dumneavoastră 


cântece pe care le-am ascultat sub stejar, nu-i aşa? Mă 
gândesc la... la micuța Cirilla din Cintra. La nepoata reginei 
Calanthe. 


Jaskier s-a uitat în tavan bătând tactul cu degetele în masă. 


— Stimabile domn! a zis sec. Sunteţi interesat de lucruri 
ciudate. Mă 


întrebaţi de chestiuni bizare. Am impresia că nu sunteţi cel 
care mi s-a părut că sunteţi. 


— Dar drept cine m-aţi luat, dacă puteţi să-mi spuneţi? 


— Nu ştiu dacă pot. Depinde dacă îmi transmiteţi salutări de 
la cunoştinţele noastre comune. Cu asta ar fi trebuit să 
începeţi, dar aţi uitat. 


— N-am uitat deloc. 


Bărbatul şi-a dus mâna la pieptul caftanului de catifea de 
culoare sepia, scoțând al doilea săculeţ, un pic mai mare 
decât cel pe care îl înmânase matroanei, însă tot aşa de 
rotunjor şi zdrăngănitor la contactul cu masa, şi a continuat: 


— Noi pur şi simplu nu avem cunoştinţe comune, Jaskier. Dar 
oare acest săculeţ nu este în stare să compensenze acest 
neajuns? 


— Ce aveţi de gând să cumpăraţi cu această punguţă 
subţirică? a pufnit din buze trubadurul. Tot bordelul mamei 
Lantieri şi terenurile din jur? 


— Să zicem că am de gând să susţin arta. Şi artistul. Ca să 
pot să stau la un pahar de vorbă cu artistul despre opera lui. 


— Atât de mult îndrăgiţi arta, dragă domnule? Aşa de mult 
vă 


grăbiţi să discutaţi cu artistul, încât încercaţi să-i împingeţi 
banii înainte de a vă recomanda, încălcând astfel regulile 
elementare de comportament? 


— La începutul conversaţiei - necunoscutul l-a privit printre 
genele ochilor negri - nu v-a deranjat incognitoul meu. 


— Dar acum a început să mă deranjeze. 


— Nu mi-e ruşine cu numele meu, a zis bărbatul cu un uşor 
surâs pe buzele înguste. Mă numesc Rience. Nu mă 
cunoaşteţi, Maestre Jaskier, şi nu e de mirare. Sunteţi prea 
cunoscut şi prea vestit ca să-i ştiţi pe toţi admiratorii 
dumneavoastră. lar fiecărui admirator i se pare căvă 


cunoaşte atât de bine, încât o oarecare familiaritate îi este 
permisă. 


Acest lucru se poate spune în totalitate şi despre mine. Ştiu 
că este o părere greşită, vă rog să mă iertaţi din suflet. 


— Vă iert din suflet. 


— Aşadar pot conta pe faptul că o să vreţi să răspundeţi la 
câteva întrebări... 


— Nu, nu puteţi, l-a întrerupt poetul, suflând printre buze. 
Acum vă 


rog eu să mă iertaţi din suflet, dar nu prea obişnuiesc să 
discut despre tematica operelor mele, despre inspiraţii, 
despre personaje, atât despre cele fictive, cât şi despre 
celelalte, pentru că asta ar smulge poleiala poetică a poeziei 
şi ar duce spre trivialitate. 


— Oare? 
2 Dea 


— Cu siguranţă. Gândiţi-vă că, dacă aş cânta despre vesela 
morăriţă 


şi apoi aş spune tuturor că e de fapt vorba despre Zvirka, 
soţia morarului Piskorz, şi aş suplimenta cu informaţia că 
Zvirka poate fi tăvălită în voie în fiecare joi, pentru că joia 
morarul merge la târg, asta nu ar mai fi poezie. Ar fi ori 
proxenetism, ori defăimare abjectă. 


— Înţeleg, înţeleg, a spus repede Rience. Dar cred că aţi ales 
un exemplu greşit. Nu mă interesează păcatele şi păcătuţele 
nimănui. N-o să ponegriţi pe nimeni răspunzând la 
întrebările mele. N-am nevoie decât de o mică informaţie: ce 
s-a întâmplat de fapt cu Cirilla, prinţesa Cintrei? Foarte 
multe persoane sunt convinse că Cirilla a pierit în timpul 
asedierii oraşului, există chiar şi martori oculari ai acestei 
întâmplări. Din balada dumneavoastră ar rezulta însă că 
acest copil ar supravieţui. Mă interesează foarte mult dacă e 
doar imaginaţia dumneavoastră sau un fapt real? Adevărat 
sau fals? 


— Mă bucură foarte mult interesul dumneavoastră, a surâs 
larg Jaskier. Vă veţi amuza, domnule cum vă zice, dar tocmai 
asta am avut în vedere când am compus balada. Am vrut să- 
i incit pe ascultători şi să le stârnesc curiozitatea. 


— Adevărat sau fals? a repetat rece Rience. 


— Dacă v-aş dezvălui, aş strica efectul muncii mele. Adio, 
prietene! 


Ai epuizat timpul care-ţi era dedicat. Acolo aşteaptă cu 
sufletul la gură 


cele două inspiraţii, vrând să ştie pe care o aleg. Rience 
tăcea prelung, fără niciun gând de plecare. Îl privea 
antipatic pe poet, cu ochi umezi, iar acesta simţea neliniştea 
crescândă. De jos, din odaia principală a bordelului, se 
auzea o harababură veselă, punctată din când în când deo 
chicoteală piţigăiată feminină. Jaskier a întors capul cu o 
aparentă 


superioritate plină de dispreţ, însă în realitate măsura din 
ochi distanţa dintre el, colţul odăii şi goblenul care 
reprezenta o nimfă ce îşi uda ţâţele vărsând apă dintr-un 
urcior. 


— Jaskier! şi-a dat drumul la vorbă Rience, băgându-şi o 
mână în buzunarul caftanului de culoare sepia. Răspunde-mi 
la întrebări, te rog frumos. Trebuie să ştiu răspunsul. Este 
extrem de important pentru mine. Şi crede-mă, şi pentru 
tine, pentru că dacă răspunzi de bunăvoie, atunci... 


— Atunci, ce? 

Pe buzele înguste ale lui Rience s-a insinuat o grimasă 
respingătoare. 

— Atunci, nu va trebui să te oblig să vorbeşti. 

i DA 


— Ascultă la mine, pramatie! Jaskier s-a sculat punându-şi 
masca unei grimase amenințătoare. Mi-e silă de violenţă şi 
agresiune. Dar o voi chema imediat pe Mama Lantieri, iar ea 
va chema pe unul Gruzila, care îndeplineşte o funcţie 
onorabilă şi plină de responsabilitate în acest lăcaş, şi 
anume cea de gorilă. Este un adevărat artist în meseria sa. 
Îţi va trage un şut în cur şi vei zbura atunci deasupra 
acoperişurilor acestei cetăţi atât de frumos, încât cei câţiva 


trecători care umblă prin târg la ora asta te vor lua drept 
Pegas. 


Rience a schiţat un gest scurt şi i-a sclipit în mână ceva. 
— Eşti sigur că apuci s-o chemi? 


Jaskier nu avea de gând să verifice dacă apucă, n-avea de 
gând nici s-aştepte, înainte ca stiletul finuţ să se învârtă şi 
să se fixeze în mâna lui Rience, a zbughit-o într-un salt lung 
în colţul odăii, a plonjat sub goblenul cu nimfa, a deschis cu 
un şut uşa secretă şi a fugit mâncând pământul pe scările în 
spirală, ţinându-se cu dibăcie de balustrada alunecoasă. 
Rience s-a aruncat în goană după el, însă poetul ştia ce face, 
cunoştea o trecere secretă ca pe propriul buzunar, se 
folosise de mai multe ori de ea, tulind-o din faţa creditorilor, 
soţilor geloşi, concurenţei dornice de cafteală, căreia îi fura 
uneori rimele şi notele. 


Ştia că la a treia curbă va pipăi uşiţa rotativă, urmată de o 
scară care ducea în pivniţă. Era sigur că urmăritorul lui, ca 
de altfel mulţi înaintea acestuia, nu va apuca să se oprească 
la timp, va fugi mai departe şi va da peste o trapă, dincolo 
de care va ateriza într-o cocină de porci. Era sigur că 
urmăritorul, lovit, mânjit de bălegar şi tăvălit de porci, va 
renunţa la urmărire. 


Jaskier s-a înşelat, ca de fiecare dată când era prea sigur de 
ceva. În spatele lui a strălucit brusc ceva albăstrui, iar poetul 
şi-a simţit membrele amorţite, împietrite şi rigide. Nu a 
apucat să se oprească la uşiţa rotativă, picioarele au refuzat 
să-l asculte. A scos un urlet şi s-a rostogolit pe scări, izbindu- 
se de pereţii coridorului. Trapa s-a deschis sub el cu un 
trosnet sec şi trubadurul s-a prăbuşit în întuneric şi duhoare. 
Înainte de a se izbi de podeaua din pământ bătătorit şi 


înainte de a-şi pierde cunoştinţa şi-a amintit că Mama 
Lantieri pomenea ceva despre renovarea cocinei. 


Durerea strânsorii mâinilor şi a braţelor smulse brutal din 
încheieturi l-a readus în fire. Voia să urle, dar nu putea, 
pentru că avea senzaţia că cineva îi băgase lut în gură. 
Stătea îngenuncheat pe 


— 25 — 


podeaua de pământ, iar funia scârţâitoare îl trăgea în sus de 
mâini. 


Vrând să-şi aline durerea din braţe, a încercat să se ridice, 
însă şi picioarele îi erau legate. Sufocându-se şi năduşindu- 
se, a reuşit într-un final să se ridice, ajutat de funia care îl 
trăgea nemilos. 


Rience stătea în faţa lui, iar ochii lui răutăcioşi şi umezi 
străluceau în lumina felinarului, ţinut de un găligan de 
aproape doi metri şi nebărbierit. Un alt găligan, cu siguranţă 
la fel de înalt, stătea în spatele lui. Jaskier îi auzea respiraţia 
şi-i simţea duhoarea transpiraţiei stătute. 


Jegosul acesta trăgea de funia fixată de încheieturile 
poetului şi trecută 


prin grinda tavanului. 


Tălpile lui jJaskier s-au desprins de bătătură, poetul a 
smiorcăit pe nas, nefiind în stare de altceva. 


— Destul! a zis într-un sfârşit Rience, aproape imediat, dar 
lui Jaskier i s-a părut că au trecut secole. A atins pământul, 
dar, în ciuda celor mai bune intenţii, n-a izbutit să 
îngenuncheze, funia întinsă 


continua să-l ţină tensionat ca pe o coardă. 


Rience s-a apropiat. Pe faţa sa nu se vedea nici umbră de 
emoție, ochii umezi nu şi-au schimbat câtuşi de puţin 
expresia. De asemenea, vocea cu care a început să 
vorbească era liniştită, înceată, ai zice uşor plictisită. 


— Poetaş parşiv! Avorton şi gunoi ce eşti! Un zero îngâmfat. 
Ai vrut să fugi de mine? De mine încă n-a fugit nimeni. N-am 
terminat discuţia, cabotin şi cap de bou ce eşti. Te-am 
întrebat ceva în condiţii mult mai agreabile. Acum o să 
răspunzi la întrebările mele, dar în condiţii mult mai puţin 
agreabile. Nu-i aşa c-o să răspunzi? 


Jaskier a dat zelos din cap. Abia atunci a apărut un zâmbet 
pe faţa lui Rience. Şi a dat un semn. Bardul a horcăit cu 
disperare, simțind cum se întinde funia şi mâinile răsucite la 
spate trosnesc din încheieturi. 


— Nu poţi vorbi, a constatat Rience, continuând să afişeze 
un rânjet scârbos. Dar te doare, nu-i aşa? Să ştii că 
deocamdată te trag pentru propria-mi plăcere, pentru că-mi 
place enorm să asist la suferinţa cuiva. Nu, puţin mai sus 
încă. 


Jaskier era cât pe ce să se sufoce cu flegma. 


— Ajunge! a ordonat în cele din urmă Rience, după care s-a 
apropiat şi l-a tras pe poet de jabou. Ascultă, cocoşelule! Am 
să te dezleg de blestem, ca să-ţi revină vorbirea. Dar dacă 
încerci să ridici vocea ta fermecătoare mai mult decât e 
cazul, ai să regreţi. 


A schiţat un gest cu mâna, atingând cu inelul său obrazul 
poetului, 


— 26 — 


iar Jaskier a început să-şi simtă maxilarul, limba şi cerul 
gurii. 


— Acum, a continuat încet Rience, îţi voi pune câteva 
întrebări, iar tu vei răspunde rapid, fluent şi exhaustiv. Dar 
dacă vei ezita sau te vei bâlbâi măcar o clipă, dacă-mi dai 
cel mai mic motiv de îndoială asupra sincerităţii tale, 
atunci... uită-te în jos. 


Jaskier s-a conformat, constatând cu groază că de nodurile 
de pe gleznele sale e legată o funie scurtă, al cărei capăt 
este fixat de un ciubăr plin cu var. 


— Dacă voi ordona să te tragă mai sus, a zâmbit crunt 
Rience, şi odată cu tine acest ciubăr, cu siguranţă nu-ţi vei 
mai simţi mâinile. Mă 


îndoiesc că vei mai putea cânta la lăută după aşa ceva. 
Realmente mă 


îndoiesc. Aşadar, cred că poţi să vorbeşti. Nu-i aşa că am 
dreptate? 


Jaskier nu a confirmat, pentru că, de teamă, nu putea să-şi 
mişte capul şi nici să emită vreun sunet. Rience nu dădea 
impresia că ţine la confirmare. 


— Eu, se înţelege, a spus, voi şti imediat dacă spui adevărul, 
îmi voi da seama din capul locului de orice subterfugiu şi nu 
mă las indus în eroare de artificii poetice şi de erudiție 
dubioasă. E o nimica toată 


pentru mine, aşa cum nimica toată a fost să te paralizez pe 
scări. 


Aşadar, te sfătuiesc, banditule, ai grijă de fiecare cuvânt. Hai 
să nu pierdem vremea. După cum ştii, mă interesează eroina 


uneia dintre minunatele tale balade, nepoata reginei 
Calanthe din Cintra. Prinţesa Cirilla, alintată Ciri. Conform 
relatărilor martorilor oculari, această 


fătucă a pierit în timpul asediului oraşului acum doi ani. În 
schimb, în baladă descrii plastic şi emoţionant întâlnirea ei 
cu acel individ ciudat, aproape legendar, acel... vrăjitor 
Geralt sau Gerald. Lăsând la o parte născocirile poetice 
despre predestinare şi hotărârile sorții, din baladă 


rezultă că acel copilaş a ieşit neatins din bătălia pentru 
Cintra. Oare e adevărat? 


— Nu ştiu... a gemut Jaskier. În numele zeilor, sunt doar un 
poet, am auzit una şi alta, iar restul... 


— Ce? 


— Restul l-am scos din condei. Am confabulat! Nu ştiu nimic! 
a urlat bardul, văzând cum Rience îi face semn jegosului şi 
simțind că funia se întinde şi mai tare. Nu mint! 


— Într-adevăr, a dat din cap Rience. Nu minţi în mod direct, 
aş fi simţit. Dar omiţi ceva. N-ai fi plăsmuit o baladă aşa, pur 
şi simplu, fără 


un motiv, şi doar îl ştii pe acel vrăjitor. Ai fost văzut de mai 
multe ori în 


pede: 


compania lui. Hai, zi-i Jaskier, dacă ţi-i milă de încheieturile 
tale. Tot ceea ce ştii. 


— Această Ciri, a gâfâit poetul, era hărăzită vrăjitorului, era 
aşa-zisul Copil Surpriză. Aţi auzit cu siguranţă, e o poveste 
cunoscută. 


Părinţii ei i-au promis-o vrăjitorului. 


— Părinţii să-şi fi dat copilaşul în mâinile acelui mutant 
nebun? 


Acelui mercenar? Minţi, poetaşule, gogoriţe de-astea poţi să 
le susuri muierilor. 


— Aşa a fost, jur pe sufletul mamei mele, a scâncit Jaskier. 
Ştiu din sursă sigură... Vrăjitorul... 


— Spune-mi despre fătucă! Deocamdată vrăjitorul nu mă 
interesează. 


— Nu ştiu nimic despre fătucă! Ştiu doar că vrăjitorul a 
pornit după 


ea la Cintra când a izbucnit războiul. L-am întâlnit atunci. De 
la mine a aflat despre măcel şi despre moartea reginei 
Calanthe... Mă întreba despre acest copil, despre nepoata 
reginei. Dar din câte ştiam eu, în Cintra muriseră toţi, din 
ultimul bastion nerămânând nici măcar un suflet viu. 


— Vorbeşte. Mai puţine metafore. Mai concret! 


— Când vrăjitorul a aflat despre căderea Cintrei şi despre 
măcel, a renunţat la călătorie. Amândoi am fugit în nord. Ne- 
am despărţit la Hengfors şi de atunci nu l-am mai văzut... ŞI 
pentru că pe drum mai spunea câte ceva despre acea... Ciri, 
sau cum îi zice, şi despre predestinare... Am compus această 
baladă. Mai mult nu ştiu, jur. 


Rience l-a privit aspru. 


— Şi unde se află acum acel vrăjitor? a întrebat. Ucigaşul de 
monştri plătit, acel măcelar romantic, căruia îi place să 


emită elucubraţii despre predestinare! 
— Ţi-am zis, l-am văzut ultima dată... 


— Ştiu bine ce ai zis, l-a întrerupt Rience. Ascult cu atenţie 
ce spui. 


Şi tu să mă asculţi cu atenţie! Să-mi răspunzi cu exactitate 
la întrebări. 


Întrebarea era următoarea: dacă vrăjitorul Geralt sau Gerald 
n-a fost văzut de nimeni de mai bine de-un an, atunci unde 
se ascunde? Care-i este ascunzătoarea? 


— Nu ştiu unde-i, s-a precipitat trubadurul. Nu mint, chiar nu 
ştiu... 


— Prea repede, Jaskier, prea repede, a zâmbit sinistru 
Rience. Prea zelos. Eşti tu dibaci, dar şi imprudent. Zici că 
nu ştii unde-i. Darpot să 


pariez că ştii ce-i asta. 
= 28 
Jaskier a scrâşnit din dinţi. De furie şi de disperare. 


— Ei? Rience i-a făcut semn jegosului. Unde se ascunde 
vrăjitorul? 


Cum se cheamă locul? 


Poetul tăcea. Funia se întindea răsucindu-i dureros mâinile, 
iar picioarele pierduseră contactul cu pământul. Jaskier a 
urlat sacadat şi scurt, pentru că inelul magic al lui Rience i-a 
pus imediat un câăluş. 


— Mai sus, mai sus! Rience şi-a pus mâinile în şold. Ştii, 
Jaskier, aş 


putea să-ţi sondez prin magie creierul, dar e prea epuizant. 
Şi pe deasupra îmi face plăcere să privesc cum îţi ies ochii 
din orbite de durere. Şi oricum o să-mi spui. 


Jaskier ştia că o să spună. Funia, fixată de gleznele sale, s-a 
întins din nou, iar ciubărul umplut cu var s-a deplasat pe 
podeaua de pământ cu un trosnet. 


— Stăpâne, a zis dintr-odată cel de-al doilea găligan, 
acoperind felinarul cu o şubă şi privind prin deschizătura 
uşii cocinii. Vine cineva! 


O fată, ceva. 
— Ştiţi ce-aveţi de făcut, a sâsâit Rience. Stinge felinarul! 


Jegosul a slăbit funia, Jaskier a căzut fără vlagă la pământ, 
dar în aşa fel încât vedea cum cel cu felinarul se aşază într-o 
parte a uşiţei, iar jegosul pândeşte cu un cuţit lung în mână 
de cealaltă parte. Prin îmbinările scândurilor pătrundeau 
luminile bordelului, iar poetul auzea sporovăiala şi cântecele 
care veneau din direcţia lui. Uşiţa cocinei a scârţâit şi s-a 
deschis, iar în cadrul ei a apărut o siluetă nu prea înaltă, 
înfăşurată într-o mantie, cu o căciuliţă rotundă, strâns lipită 
de cap. După o clipă de ezitare, femeia a păşit pragul. 
Jegosul s-a năpustit asupra ei, luându-şi avânt cu cuțitul. Dar 
a căzut în genunchi, întrucât cuțitul nu întâmpinase nicio 
rezistenţă, trecând prin gâtul siluetei ca printr-un nor de 
fum. Deoarece silueta era chiar un nor de fum care începea 
deja să se împrăştie. Dar înainte de a se împrăştia de tot, a 
intrat în cocină altă siluetă, nedefinită, întunecată şi iute ca 
o nevăstuică. Jaskier văzu cum, lovindu-l cu mantia pe cel 
care ţinea felinarul, a sărit asupra jegosului, văzu cum sclipi 
ceva în mâna ei şi auzi cum jegosul s-a înecat şi a început să 


horcăie sălbatic. Celălalt găligan a reuşit să se elibereze de 
sub mantie, a sărit şi şi-a luat elan cu cuțitul. Din mâna 
siluetei vagi a ţâşnit cu un sâsâit un fulger încărcat cu foc, 
care s-a împrăştiat cu un sfârâit sinistru, asemenea uleiului 
încins, pe faţa şi pe pieptul găliganului. Acesta a zbierat 
sfâşietor şi cocina a fost invadată de putoarea scârboasă a 
cărnii fripte. 


— 29 — 


Atunci a atacat Rience. Vraja aruncată de el a luminat 
întunericul cu o strălucire albăstruie în care Jaskier a văzut o 
femeie zveltă în straie bărbăteşti, care gesticula straniu cu 
ambele mâini. A văzut-o pentru o secundă, fiindcă lumina 
albăstruie a dispărut brusc într-un vacarm şi o lumină 
orbitoare, iar Rience, cu un răcnet turbat, a fost împins în 
spate, prăbuşindu-se peste scânduri, frângându-le cu 
trosnete. Femeia în straie bărbăteşti a sărit la el cu stiletul 
sclipind în mână. Cocina s-a umplut din nou de o strălucire, 
de data aceasta aurie, emanată dintr-un oval lucios apărut 
brusc în aer. Jaskier l-a văzut pe Rience cum sare de la 
pământ şi se năpusteşte în oval, dispărând instantaneu. 
Ovalul şi-a pierdut strălucirea, dar înainte de a dispărea de 
tot, femeia a apucat să- 


| ajungă şi să strige bălmăjind ceva şi întinzând mâna. S-a 
auzit un trosnet şi un foşnet, iar ovalul evanescent a dat în 
clocot într-o clipită, emanând o vâlvătaie duduitoare. Din 
depărtare, de foarte departe, la urechile lui Jaskier a ajuns 
un sunet vag, 0 voce care aducea a urlet de durere. Ovalul s- 
a stins de tot, iar în cocină s-a instalat din nou întunericul. 
Poetul simţea cum dispare acea forţă care îi pusese căluşul 
în gură. 


— Ajutor! a zbierat. Săriţi! 


— Tacă-ţi gura, Jaskier! a zis femeia îngenunchind lângă el şi 
tâindui nodurile cu stiletul automat al lui Rience. 


— Tu eşti, Yennefer? 

— Doar nu vrei să spui că ai uitat cum arăt. Şi nici că vocea 
mea îi este străină urechii tale. Poţi să te ridici? Nu ţi-au rupt 
oasele? 


Jaskier s-a ridicat cu greu, a icnit şi a început să-şi frece 
braţele dureroase. 


— Ce facem cu ăştia? a arătat spre trupurile care zăceau pe 
pământ. 


— Hai să verificăm! Vrăjitoarea şi-a închis cu clinchet stiletul 
automat. Bine-ar fi să mai trăiască măcar unul. Aş avea 
câteva întrebări să-i pun. 


— Ăsta, trubadurul s-a dus în dreptul jegosului, se pare că 
trăieşte. 


— Nu cred, a constatat Yennefer fără nicio emoție. l-am 
secţionat traheea şi artera de la gât. Poate mai zvâcneşte 
ceva în el, dar n-o să 


mai zvâcnească mult. 
Pe Jaskier l-au trecut fiorii. 
— l-ai tăiat gâtul? 


— Dacă nu mi-aş fi trimis mai înainte o iluzie din prudenţa 
caracteristică, acum aş fi zăcut eu întinsă în locul lui. la să-l 
vedem şi 


== 302 


pe celălalt... La naiba! Uite, aşa un zdrahon şi n-a rezistat. 
Păcat, păcat... 


— Nici ăsta nu mai trăieşte? 


— N-a rezistat la şoc. Hmmm... L-am fript un pic prea tare. la 
te uită, până şi dinţii i s-au carbonizat... Ce-i cu tine, Jaskier? 
Ai să borăşti? 


— Am să... bâigui poetul, aplecându-se şi sprijinindu-şi 
fruntea de peretele cocinii. 


— Asta-i tot? Vrăjitoarea a lăsat cana din mână şi a apucat 
ţepuşa cu puiul înfipt. N-ai minţit cu nimic? N-ai omis nimic? 


— Nimic în afară de recunoştinţă. Îţi mulţumesc, Yennefer. 


L-a privit în ochi, şi-a plecat uşor capul, pletele sale negre, 
cârlionţate i s-au revărsat ca o cascadă de pe umeri. Şi-a 
scos puiul din ţepuşă pe farfuria din lemn şi a început să-l 
tranşeze cu dibăcie. 


Folosea cuțitul şi furculiţa. Până atunci Jaskier cunoscuse 
doar o singură persoană capabilă să mânuiască furculiţa şi 
cuțitul pentru a mânca puiul la fel de tacticos. Acum şi-a dat 
seama de unde şi de la cine aflase Geralt asta... Hm... s-a 
gândit în sinea lui, nu-i de mirare, au stat un an împreună în 
casa ei din Vengerberg şi până când a tăiat-o de la ea, i-au 
intrat în cap multe ciudăţenii. Şi-a scos şi el puiul din 
țepuşă, i-a rupt fără să stea pe gânduri piciorul şi a început 
să înfulece, ţinându-l demonstrativ cu ambele mâini. 


— De unde-ai ştiut? a întrebat-o. Cum de-ai reuşit să-mi vii 
în ajutor la timp? 


— Eram lângă Bleobheris în timpul reprezentaţiei. 


— Nu te-am observat. 


— N-am vrut să fiu observată. Mai târziu am plecat după tine 
în târg. Te-am aşteptat aici, la crâşmă, pentru că nu se 
cuvenea să merg unde-ai mers tu, la acel lăcaş de plăceri 
îndoielnice şi de gonoree neîndoielnică. Într-un târziu mi-am 
pierdut totuşi răbdarea. Umblam prin curte şi deodată am 
avut senzaţia că aud nişte voci dinspre cocină. 


Mi-am ascuţit auzul şi atunci mi-am dat seama că nu este 
niciun sodomist aşa cum crezusem la început, ci că eşti tu. 
Patroane, mai adu niţel vin, dacă eşti amabil. 


— Vă servesc imediat, domniţă dragă, îndată fug! 


— Vinul de data trecută, te rog, dar fără apă. Tolerez apa 
doar la baie, în vin e scârboasă. 


— Vă servesc, vă servesc. 
= 1 Ne 


Yennefer a dat farfuria la o parte. Pe oase, aşa cum 
remarcase Jaskier, mai rămăsese destulă carne pentru 
cârciumar şi familia lui. 


Cuţitul şi furculiţa erau desigur elegante şi distinse, dar nu 
prea eficiente. 


— Îţi mulţumesc că m-ai salvat, i-a repetat. N-aş fi scăpat viu 
din mâinile blestematului de Rience. Ar fi stors totul din 
mine şi m-ar fi căsăpit ca pe un berbec. 


— Şi eu sunt de aceeaşi părere, a zis ea şi a turnat vin 
amândurora şi a ridicat paharul. Să bem, aşadar, în cinstea 
salvării sănătăţii tale, Jaskier. 


— Şi în sănătatea ta, Yennefer! i-a replicat. A sănătăţii 
pentru care mă voi ruga începând de astăzi de câte ori voi 
avea ocazia. Îţi sunt îndatorat, frumoasă doamnă şi-mi voi 
plăti datoria prin cântecele mele. Voi combate mitul conform 
căruia magicienii sunt insensibili la nedreptăţirea cuiva şi nu 
se prea grăbesc să sară în ajutorul unor muritori străini 
săraci şi nefericiţi. 


— Ei, na! a schiţat un zâmbet, întredeschizându-şi uşor ochii 
săi de culoarea violetelor. Mitul are o justificare. N-a apărut 
fără motiv. Dar tu nu eşti deloc un străin, Jaskier. Te cunosc 
doar şi îmi place de tine. 


— Oare? a schiţat şi poetul un zâmbet. Până acum ai păstrat 
bine secretul. Auzisem chiar şi păreri cum că nu mă suporţi 
deloc, citez, ca pe o molimă. 


— Aşa a fost cândva magiciana luându-şi o mină serioasă. 
Apoi mi-am schimbat punctul de vedere. Apoi ţi-am devenit 
recunoscătoare. 


— Pentru ce, dacă-mi permiţi să te întreb? 


— N-are importanţă, a spus ea jucându-se cu cana goală. Să 
revenim la întrebări mai serioase. La cele care ţi-au fost 
adresate în cocină, când ţi-au smuls mâinile din încheieturi. 
Cum a fost, de fapt, Jaskier? Chiar nu l-ai mai văzut pe 
Geralt de când aţi fugit din valea Yarugăi? Chiar nu ştiai că 
după terminarea războiului, el s-a întors în sud? Că a fost 
grav rănit, atât de grav, încât s-a dus vestea despre moartea 
lui? N-ai ştiut nimic? 


— Nu. N-am ştiut. Pentru că o perioadă am zăbovit la Pont 
Vanis, la curtea lui Esterad Thyssen. Şi apoi la Niedamir din 
Hengfors... 


— N-ai ştiut, magiciana a clătinat din cap şi s-a descheiat la 
tunică. 


Pe gât, pe zgarda ei neagră, de catifea a sclipit o steluţă din 
obsidian, incrustată cu briliante, şi a continuat: 


— Nu ştiai că după ce şi-a oblojit rănile Geralt a plecat în 
Zarzecze? 


ai De a 
Chiar n-ai idee pe cine căuta acolo? 
— Am o bănuială. Dar nu ştiu dacă a găsit. 


— Nu ştii, a repetat. Tu, cel care de obicei le ştii pe toate şi le 
cânţi pe toate. Până şi chestii atât de intime cum ar fi 
sentimentele cuiva. 


Sub Bleobheris ţi-am ascultat baladele, Jaskier. Câteva strofe 
bune mi-au fost dedicate mie. 


— Poezia, a mormăit cu ochii la pui, are regulile ei. Nimeni n- 
ar trebui să se simtă atins... 


— „Părul ca o aripă de corb, ca o furtună în noapte...”,a 
citat Yennefer cu o emfază exagerată ,... iar în ochi se 
odihnesc fulgere violete...” Aşa era? 


— Aşa mi te-ai întipărit în minte, a zâmbit uşor poetul. Cine 
vrea să 


spună că e o descriere mincinoasă să arunce primul cu 
piatra în mine. 


— Nu ştiu, vrăjitoarea şi-a strâns buzele, cine ţi-a permis să- 
mi descrii organele interne. Cum venea? „Inima ca o 
bijuterie care îi împodobeşte gâtul, dar tare ca diamantul, 


insensibilă, mai aspră şi mai tăioasă decât obsidianul...” Tu 
însuţi ai plăsmuit aşa ceva? Sau poate... 


Buzele ei tremurau uşor într-o grimasă. 


— „„.sau poate ţi-a băgat în cap cineva destăinuirile şi 
suferinţele sale? 


— Hmm... Jaskier şi-a dres vocea abandonând subiectul 
delicat. 


Spune-mi, Yennefer, când l-ai văzut ultima dată pe Geralt? 
— Demult. 
— După război? 


— După război... Lui Yennefer i s-a schimbat puţin vocea. Nu, 
după 


razboi nu l-am mai văzut. Mult timp... n-am văzut pe nimeni. 
Dar hai să 


trecem la subiect, poetule. Sunt puţin mirată că nu ştii 
nimic, că n-ai auzit nimic şi cu toate acestea tocmai pe tine 
te-a întins cu funia cineva, vrând să obţină informaţii. Nu te 
îngrijorează chestia asta? 


— Mă îngrijorează. 


— Ascultă-mă! a zis aspru, bătând cu cana în masă. Ascultă- 
mă cu atenţie! Scoate-ţi balada asta din repertoriu. N-o mai 
cânta! 


— Te referi la... 


— Ştii foarte bine la ce mă refer. Cântă despre războiul cu 
Nilfgaardul. Cântă despre Geralt şi despre mine, prin asta nu 


ne faci nici rău, nici bine. Nici n-ajuţi, nici nu strici. Dar 
despre Leuţa din Cintra să nu mai cânţi. 


S-a uitat în jur verificând dacă vreunul dintre puţinii oaspeţi 
ai 


E = PE 


hanului la această oră nu trage cu urechea, a aşteptat până 
când fata care strângea de pe mese s-a îndreptat spre 
bucătărie. 


— Încearcă, de asemenea, să eviţi întâlnirile între patru ochi 
cu oamenii pe care nu-i cunoşti, a zis încet. Cei care uită să 
te salute de la început din partea unor cunoştinţe comune. 
Înţelegi? 


A privit-o surprins. Yennefer i-a zâmbit. 
— Salutări de la Dijkstra, Jaskier. 


Acum bardul s-a uitat în jur cu teamă. Mirarea lui trebuie să 
fi fost foarte expresivă, iar grimasa lui amuzantă, pentru că 
magiciana şi-a permis să se uite destul de sarcastic. 


— Apropo, a şoptit aplecându-se peste masă. Dijkstra vrea 
un raport de la tine. Te întorci de la Verden, iar pe Dijkstra îl 
interesează 


despre ce anume se discută la Curtea regelui Ervyll. M-a 
rugat să-ţi transmit ca raportul să fie de această dată la 
obiect, detaliat şi în niciun caz versificat. În proză, Jaskier. În 
proză. 


Poetul a simţit un nod în gât şi a dat din cap. Tăcea şi se 
gândea la întrebare. Dar magiciana i-a luat-o înainte. 


— Vin vremuri grele, a zis încet, grele şi periculoase. Vine 
vremea schimbărilor. Ar fi păcat să îmbătrânim cu conştiinţa 
încărcată că n-am făcut nişte schimbări în bine. Nu-i aşa? 


A dat din cap a aprobare, dregându-şi vocea: 

— Yennefer? 

— Te ascult, poetule. 

— Cei din cocină... Aş fi vrut să aflu cine erau, ce voiau şi 
cine i-a trimis la mine. l-ai nimicit pe-amândoi, dar umblă 
vorba că vă 

pricepeţi să smulgeţi informaţii chiar şi de la cei morţi. 

— Dar nu umblă şi vorba că necromanţia este interzisă prin 
edictul Consiliului? Lasă-i în pace, Jaskier! Borfaşii ăia 
oricum nu ştiau prea multe. Cel care a fugit... Hmm... Cuel 
altfel stă treaba. 

— Rience. El e vrăjitor, nu-i aşa? 


— Da. Dar nu unul prea iscusit. 


— Totuşi, a reuşit să fugă. Am văzut în ce mod. S-a 
teleportat, aşa-i? 


Asta nu înseamnă nimic? 


— Evident, înseamnă. Înseamnă că cineva l-a ajutat. Acest 
Rience nu avea nici destul timp, nici destule puteri pentru a 
deschide portalul oval, suspendat în aer. O astfel de 
teleportare nu e floare la ureche. E 


clar că altcineva i l-a deschis, cineva incomparabil mai 
puternic. De aceea m-am temut să-l urmăresc, neştiind unde 
voi ateriza. Dar am 


== SĂ 


trimis în urma lui o temperatură destul de înaltă. Va avea 
nevoie de multe vrăji şi elixiruri împotriva arsurilor şi în orice 
caz va rămâne însemnat pentru o bună bucată de timp. 


— Poate te surprinde, dar era nilfgaardian. 


— Aşa crezi? Yennefer s-a îndreptat şi, cu o mişcare rapidă, a 
scos din buzunar stiletul automat, învârtindu-l în mână. 
Multe persoane poartă acum stilete din Nilfgaard. Sunt 
comode şi mereu la îndemână. 


Pot fi ascunse chiar şi în decolteu... 


— Nu de stilet e vorba. Când îmi punea întrebări, folosea 
expresii ca 


„lupta pentru Cintra”, „cucerirea oraşului” sau ceva de genul 
acesta. 


Niciodată n-am mai auzit pe cineva să numescă astfel aceste 
întâmplări. Pentru noi întotdeauna a fost un măcel. Măcelul 
Cintrei. 


Nimeni nu se exprimă altfel. 

Magiciana a ridicat mâna, studiindu-şi unghiile. 
— Eşti perspicace, Jaskier. Ai o ureche foarte fină. 
— Deformare profesională. 


— Interesant! Oare de la ce profesie ţi se trage deformarea? 
i-a zâmbit cochet. Dar îţi mulţumesc pentru informaţie. Este 
prețioasă. 


— Asta să fie contribuţia mea la schimbările în bine. Spune- 
mi, Yennefer, de ce Nilfgaardul este atât de interesat de 
Geralt şi de fetiţa din Cintra? 


— Nu-ţi băga nasul în asta, dintr-odată a devenit serioasă. 
Ţi-am spus, trebuie să uiţi că ai auzit vreodată de nepoata 
reginei Calanthe. 


— Da, mi-ai zis. Dar eu nu caut subiect pentru baladă. 

— Atunci, ce naiba cauţi? Necazuri? 

— Să presupunem, a zis încet, sprijinindu-şi bărbia pe 
degetele împletite şi privind în ochii magicienei. Să 
presupunem că într-adevăr Geralt a salvat acel copil. Să 
presupunem că a dat în sfârşit crezare puterii destinului şi a 
luat cu el copilul găsit. Unde? Rience a încercat să-mi 


smulgă asta prin tortură, dar tu ştii Yennefer, ştii prea bine 
unde s-a ascuns vrăjitorul. 


— Ştiu. 
— Ştii şi cum se ajunge acolo? 
— Şi asta o ştiu. 


— Atunci, nu crezi că ar trebui să-l prevenim, să-i spunem că 
atât el, cât şi fetiţa sunt căutaţi de oamenii de teapa acelui 
Rience? M-aş fi dus eu, dar sincer nu ştiu unde... Este un loc 
al cărui nume prefer nici să 


nu-l rostesc... 


— Concluzia, Jaskier! 


— Dacă ştii unde se află Geralt, ar trebui să te duci să-l 
previi. li datorezi ceva, Yennefer. Ceva te-a legat totuşi de el. 


— Bineînţeles, a confirmat rece. Ceva m-a legat de el şi de 
aceea îl cunosc un pic. Nu-i plăcea să insiste cineva să-l 
ajute. Şi dacă avea nevoie de ajutor, îl căuta doara 
persoanele în care avea încredere. A trecut mai bine de-un 
an de la acele întâmplări, iar eu... n-am avut nicio veste de 
la el. Şi dacă vorbim de datorie, îi sunt datoare exact cu atât 
cu cât îmi e şi el mie, nici mai mult, nici mai puţin. 


— Atunci, mă voi duce eu acolo, a ridicat el capul. Spune- 
mi... 


— Nu-ţi spun, l-a întrerupt. Eşti compromis, Jaskier! Pot să 
pună iarlaba pe tine. Cu cât ştii mai puţin, cu atât mai bine. 
Dispari de aici! Du-te în Redania, la Dijkstra şi Filippa Eihart, 
lipeşte-te de curtea lui Vizimir. Şi îţi repet: uită de Leuţa din 
Cintra. De Ciri. Prefă-te că nu i-ai auzit niciodată numele. Fă 
ce te rog eu. N-aş vrea să dai de vreun necaz. Prea mult ţin 
la tine, prea mult îţi datorez... 


— Ai mai zis asta o dată. Ce-mi datorezi, Yennefer? 
Magiciana a întors capul, tăcând prelung. 


— Ai umblat cu el, a zis într-un sfârşit. Datorită ţie n-a fost 
singur. l-ai fost prieten. L-ai însoţit. 


Bardul a coborât privirea. 


— Puțin a avut de câştigat, a bolborosit. Puțin a profitat din 
această 


prietenie. l-am adus numai necazuri. Mereu trebuia să mă 
scoată dintr-o belea. Să mă ajute... 


Vrăjitoarea s-a aplecat peste masă. Şi-a pus mâna peste 
palma lui şi i-a strâns-o puternic, fără să scoată un cuvânt. 
Ochii ei emanau tristeţe. 


— Du-te în Redania! a repetat după o clipă. La Tretogor. 
Acolo vei fi în grija lui Dijkstra şi a Filippei. Nu încerca să faci 
pe grozavul! Te-ai băgat într-o afacere periculoasă, Jaskier! 


— Mi-am dat seama, s-a strâmbat, apoi şi-a masat braţul 
dureros. 


Tocmai de aceea sunt de părere că trebuie să-l avertizăm pe 
Geralt. 


Numai tu ştii unde poate fi găsit. Cunoşti drumul. Bănuiesc 
că i-ai fost oaspete... 


Yennefer s-a întors. Jaskier a observat cum îşi strânge buzele 
şi cum îi zvâcneşte un muşchi pe obraz. 


— Bineînţeles, am avut ocazia, a spus, iar în vocea ei era 
ceva imperceptibil de straniu. Am avut ocazia să-i fiu 
oaspete. Dar niciodată 


nepolftit. 


Vântul vuia cu furie, vălurind pâlcurile de iarbă care 
năpădiseră 


ruinele şi şuierând printre tufişuri de măceş şi urzici înalte. 
Norii se rostogoleau peste faţa rotundă a lunii, întrezărind 
pentru o clipă 


imensa fortăreață, umplând cu strălucirea palidă şi învăluită 
în umbre şanţul şi fragmentele de zid şi iluminând moviliţele 


de cranii cu rânjete ştirbe care priveau în gol prin orbitele 
întunecate. Ciri a zbierat ascuţit şi şi-a acoperit capul cu 
mantia vrăjitorului. 


lapa spintecată a păşit cu grijă prin mormanul de cărămizi şi 
a intrat sub o arcadă spartă. Potcoavele zăngăneau pe 
dalele de piatră, trezind printre ziduri ecouri lugubre, 
înăbuşite de vâltoarea vântului. Ciri tremura, înfingându-şi 
degetele în coama calului. 


— Mi-e frică! a şoptit. 


— N-are de ce să-ţi fie frică, i-a răspuns vrăjitorul, punându- 
şi mâna pe umărul ei. Greu mai găseşti în lumea asta un loc 
mai sigur... Acesta este Kaer Morhen, Tărâmul Vrăjitorilor. 
Aici era cândva o fortăreață 


minunată. Demult. 


Nu i-a răspuns, şi-a plecat capul. lapa vrăjitorului, pe nume 
Babuşca, a nechezat uşor, ca şi cum ar fi vrut şi ea s-o 
liniştească. 


S-au scufundat în abisul întunecat, în acel tunel lung, negru, 
infinit, printre coloane şi arcade. Babuşca păşea sigură şi 
ageră, fără să-i pese de beznă, zdrăngănind sprinţar din 
potcoave. 


În faţa lor, la capătul tunelului s-a aprins brusc o linie 
luminoasă 


roşie, dreaptă, verticală. Crescând şi lărgindu-se, s-a 
transformat într-o uşă iluminată de strălucirea intermitentă a 
torţelor înfipte în suporturile de fier de pe pereţi. În cadrul 
uşii s-a ivit o siluetă neagră, voalată de acea strălucire. 


— Cine-i acolo? a auzit Ciri o voce răutăcioasă, metalică, 
precum un lătrat de câine. Geralt? 


— Da, Eskel. Eu sunt. 
— Intră! 


Vrăjitorul a descălecat, a luat-o pe Ciri de pe şa, a pus-o pe 
pământ şi i-a pus bocceaua în mânuţă. Fetiţa a strâns 
bocceluţa puternic cu ambele mâini, regretând că e prea 
mică pentru a se ascunde în întregime după ea. 


— Aşteaptă-mă aici cu Eskel! a zis vrăjitorul. O duc pe 
Babuşca în grajd. 


— Hai la lumină, micuţule! a mârâit bărbatul pe nume Eskel. 
Să nu 


BR Up și SEE 
stai în întuneric. 

Ciri i-a privit faţa şi cu greu şi-a reprimat un țipăt de spaimă. 
Acesta nu arăta a om. Deşi stătea în două picioare, deşi 
mirosea a transpiraţie şi a fum, deşi purta straie normale 


omeneşti, nu arăta a om. Niciun om, se gândea, nu poate 
avea aşa o faţă. 


— Ce mai aştepţi? i-a zis Eskel. 

Nu s-a clintit. Din beznă se auzea din ce în ce mai slab 
tropăitul copitelor Babuşcăi. Ceva pufos şi chiţcăitor s-a 
strecurat pe lângă 


piciorul ei. A tresărit. 


— Să nu rămâi în întuneric, puştiulică, pentru că şobolanii îţi 
vor roade carâmburile. 


Ciri, lipindu-şi strâns bocceaua la piept, a păşit iute în 
direcţia luminii. Şobolanii au sărit pe sub picioarele ei, 
scoțând ţipete ascuţite. 


Eskel s-a aplecat, i-a luat bocceluţa şi i-a dat jos scufiţa. 
— Ei, drăcie! a mormăit. Fetiţă. Asta mai lipsea! 


S-a uitat la el speriată. Eskel i-a zâmbit. Fetiţa a observat că 
e totuşi un om, că are o faţă normală, umană, doar cam 
desfigurată din cauza unei cicatrici lungi, urâte şi 
semirotunde, care se întindea din colţul buzelor pe tot 
obrazul, până la urechi. 


— Dacă tot ai ajuns aici, fii bine venită la Kaer Morhen, i-a zis 
el. 


Cum te cheamă? 


— Ciri, a zis în locul ei Geralt, ivindu-se fără să se audă 
vreun foşnet în întuneric. Eskel s-a întors. Deodată, ambii 
vrăjitori s-au îmbrăţişat rapid, puternic şi fără niciun cuvânt. 
Doar o clipită. 


— Trăieşti, Lupule! 
— Trăiesc. 


— Ei, bine... Eskel a scos o torţă din suport. Hai! Închid 
porţile interioare ca să nu iasă căldura. 


Mergeau pe hol. Şi aici erau şobolani, care se furişau pe 
lângă pereţi, chiţcăind în trecerile laterale şi zbughind-o din 
faţa cercului de lumină 


intermitentă proiectat de torţă. Ciri mergea cu paşi mici şi 
rapizi, încercând să ţină pasul cu bărbaţii. 


— Cine iernează aici, Eskel? În afară de Vesemir? 
— Lambert şi Coen. 


Au coborât scările abrupte şi alunecoase. În jos se vedea 
strălucirea luminii. Ciri a auzit nişte voci şi a simţit miros de 
fum. 


Era o hală imensă, inundată de lumina venită dinspre o 
vatră mare, în care duduiau vâlvătăile aspirate de neantul 
hornului. In mijlocul 


— 38 — 


halei trona o masă uriaşă şi grea, la care se puteau aşeza cel 
puţin zece oameni, dar erau numai trei. Trei oameni. Trei 
vrăjitori, s-a corectat în sinea sa Ciri. Le-a văzut doar 
siluetele pe fundalul luminos al jarului din vatră. 


— Bine-ai venit, Lupule! Te aşteptam. 


— Bine te-am găsit, Vesemir! Bine v-am găsit, băieţi! Ce 
bine-i să fiu din nou acasă! 


— Pe cine ne-ai adus? 


Geralt a tăcut o clipă, după care şi-a pus mâna pe umărul lui 
Ciri, împingând-o delicat în faţă. Inainta stângaci, nesigură, 
chircindu-se şi aplecându-şi capul. 


Mi-e frică, se gândea ea. Mi-e tare frică. Când m-a găsit şi m- 
a luat cu el Geralt, m-am gândit că nu se mai întoarce frica, 
că totul a trecut... Şi iată, în loc să mă aflu acasă, sunt în 
această fortăreață groaznică, întunecată şi ruinată, 
împânzită de şobolani şi ecouri sinistre... Mă aflu din nou în 
faţa unui zid roşiatic de foc. Văd siluete negre şi 


amenințătoare, le văd ochii răutăcioşi şi nemaipomenit de 
sticloşi ţintuiţi asupra mea... 


— Cine-i copilul, Lupule? Cine este fetiţa? 


— Ea este a mea... Geralt s-a poticnit deodată. Ciri a simţit 
pe umeri palmele lui dure şi puternice. Şi deodată frica a 
dispărut fără urmă. 


Focul roşiatic şi duduitor emana căldură. Numai căldură. 
Siluetele negre erau prietenoase. Ocrotitoare. Ochii 
strălucitori exprimau curiozitate. Grijă şi nelinişte... 


Mâinile lui Geralt i-au apăsat umerii... 
— Ea este a noastră predestinare. 
— 39 — 


Cu adevărat nu se află pe lume ceva mai scârbos decât 
monştrii potrivnici naturii, şi anume vrăjitorii, pentru că 


aceştia sunt roade ale vrăjitoriei diabolice, mârşave. Aceştia 
sunt tâlhari, bandiți, canalii, fără cinste, conştiinţă şi 
scrupule. 


Nişte creaturi ale iadului, în stare doar să omoare. Nu este 
loc pentru aceştia printre oamenii cumsecade. 


lar acel Kaer Morhen, unde aceşti nemernici se cuibăresc, 
unde-şi săvârşesc ritualurile lor scârboase, trebuie ras de pe 
faţa pământului, iar pe urmele lui trebuie să fie împrăştiată 


sare şi salpetru. 
ANONIM, Monstrum sau A vrăjitorului 


descriere 


Intoleranţa şi superstiţia au fost întotdeauna trăsături ale 
proştilor din mulţime şi niciodată, din câte cred eu, nu vor fi 
smulse din rădăcini, pentru că sunt la fel de veşnice ca 
prostia însăşi. Acolo unde astăzi se înalţă munţii, vor fi 
cândva mări, acolo unde astăzi se învolburează mările vor fi 
mâine pustiuri. 


Numai prostia tot prostie rămâne. 
NICODEMUS DE BOOT, Meditaţii despre 
viaţă, fericire şi bunăstare 


A, | p E 


2 


Triss Merigold a suflat în căuşul palmelor îngheţate, şi-a 
mişcat degetele şi a bolborosit formula magică. Calul ei, un 
armăsar jugănit, bălan, cu coama şi pletele negre, a 
reacţionat imediat la formulă, a fornăit, a nechezat şi a 
întors capul spre magiciană, privind-o cu ochii înlăcrimaţi de 
vânt şi de frig. 


— Ai două soluţii, bătrâne, a zis Triss, punându-şi mănuşile. 
Ori te obişnuieşti cu magia, ori te vând ţăranilor pentru plug. 


Armăsarul jugănit şi-a fâlfâit urechile, a pufnit aburi pe nări 
şi a pornit în jos pe un versant împădurit. Magiciana s-a 
aplecat în şa, evitând loviturile crengilor acoperite de 
chiciură. 


Formula a acţionat rapid şi Triss n-a mai simţit împunsăturile 
gerului în coate şi în ceafă. l-a dispărut şi senzaţia aceea 
neplăcută de frig care te face să te zgribuleşti şi să-ţi bagi 
capul între umeri. Vraja, încălzind-o, i-a potolit şi foamea 
care-i rodea stomacul de câteva ore. 


Triss s-a înveselit, s-a făcut comodă pe şa şi a început să 
privească în jur cu atenţia mărită. 


Din momentul în care a abandonat drumul mai circulat, a 
ţinut direcţia dată de peretele gri-alburiu al munţilor şi de 
vârfurile înzăpezite care străluceau auriu în clipele rare în 
care soarele izbutea să străpungă norii în zorii zilei sau în 
amurg. Acum, când se apropia mai mult de lanţul muntos, 
trebuia să fie şi mai atentă. Tărâmurile din preajma lui Kaer 
Morhen erau vestite prin sălbăticie şi inaccesibilitate, iar 
crăpătura din peretele granitic după care trebuia să se 
ghideze nu era lesne de găsit pentru un ochi 


neexperimentat. Era de-ajuns să te-abaţi în unele dintre 
numeroasele chei sau defilee, ca să o pierzi din vedere. Până 
şi ea, cea care cunoştea drumul şi ştia unde să caute 
trecătoarea, nu putea să-şi permită nici măcar o clipă de 
neatenţie. 


Pădurea s-a terminat. În faţa magicienei se întindea o vale 
înaltă 


plină de prundiş, care ducea spre versanţii abrupți din 
planul îndepărtat. Prin mijlocul văii curgea Gwenllech, Râul 
Pietrelor Albe, învolburându-se spumos printre stâncile şi 
trunchiurile cărate de şuvoi. În cursul superior, Gwenllech 
era deja un pârâu scăzut, deşi lat. 


Aici putea fi trecut cu uşurinţă. Mai jos, la Kaedwen, în cursul 
mijlociu, râul constituia un obstacol de netrecut, era foarte 
iute şi se frângea din 


i Aaa 
cauza marmitelor de pe fund. 


Jugănitul, intrat în apă, a mărit pasul, intenţionând să 
ajungă cât mai repede pe celălalt mal. Triss l-a oprit cu 
delicateţe - şuvoiul era prea adânc, ajungându-i calului un 
pic deasupra crupelor, însă pietrele care zăceau pe fund 
erau alunecoase, iar curentul era aspru şi iute. Apa se 
învolbura şi spumega în jurul piciorului calului. 


Magiciana şi-a îndreptat ochii spre cer, răcoarea şi vântul 
care se înteţeau puteau să prevestească aici, la munte, o 
viforniţă, iar perspectiva de a petrece următoarea noapte 
într-o grotă sau într-o scobitură între stânci nu suna prea 
atractiv. Ar fi putut, dac-ar fi fost nevoită să continue 
călătoria, chiar şi prin viforniţă. Ar fi putut recunoaşte 
drumul pe cale telepatică, ar fi putut să se desensibilizeze la 


frig prin magie. Ar fi putut, dac-ar fi fost nevoită. Dar prefera 
să nu fie nevoită. 


Din fericire, Kaer Morhen se apropia. Triss l-a direcționat pe 
jugănit pe un grohotiş plat, pe o grămadă de pietre, şlefuite 
de ghețari şi râuri, a intrat pe o fâşie îngustă, printre blocuri 
stâncoase. Pereţii defileului se înălţau abrupt, părând că se 
ating sus, fiind despărțiți doar de linia îngustă a cerului. S-a 
făcut mai cald, pentru că vântul care vuia deasupra stâncilor 
nu o mai ajungea din urmă, nu o mai biciuia, nu o mai 
muşca. 


Fâşia s-a lărgit, a intrat într-un defileu şi apoi într-o vale de 
sinclinal, mare, rotunjită, împădurită, întinsă printre stânci 
dinţate. Magiciana a ignorat marginile blânde şi accesibile, 
intrând direct în codru. 


Uscăturile trosneau sub copite. Calul, forţat să treacă printre 
trunchiuri căzute, a nechezat surd, a dansat şi a tropăit. Triss 
a tras de dârlogi, l-a tras de urechea păroasă şi l-a înjurat 
urât, referindu-se maliţios la handicapul lui. Bidiviul, părând 
că s-a ruşinat, a început să 


meargă mai drept şi mai iute, alegându-şi singur drumul prin 
desiş. 


În curând au ieşit într-un loc mai limpezit, în albia unui 
pârâu care se târa prelingându-se prin defileu. Magiciana s-a 
uitat în jur cu atenţie. În scurt timp a găsit ce căuta. 
Deasupra cheilor, sprijinit pe nişte stânci uriaşe, zăcea un 
trunchi imens, negru şi decojit, înverzit de muşchi. Triss s-a 
apropiat, vrând să se asigure dacă era adevăratul Drum şi nu 
un copac oarecare, doborât de vijelie. A zărit o potecă vagă, 
îngustă, care dispărea în pădure. N-avea cum să se înşele, 
acesta era cu siguranţă Drumul, o potecuţă străpunsă de 


obstacole, care înconjura fortăreaţa Kaer Morhen, pe care 
vrăjitorii îşi exersau viteza de alergare 


AD ee. 


şi controlul respirației. Potecuţa era numită Drum, dar Triss 
ştia că 


vrăjitorii începători aveau o denumire specifică pentru ea: 
„Ucigaşa”. 


S-a lipit de grumazul calului, trecând uşor pe sub trunchi. 
Deodată a auzit un hârşâit de pietre. Şi paşi uşori şi sprinteni 
de om alergând. 


S-a întors în şa şi a tras de dârlogi. A aşteptat să se apropie 
vrăjitorul de buştean. 


Vrăjitorul s-a suit pe buştean, a zbughit-o ca o săgeată, fără 
să se oprească şi chiar fără să-şi balanseze umerii, uşurel, 
sprinţar, fluent, cu o graţie inimaginabilă. A trecut într-o 
clipită, ca o stafie, dispărând printre copaci fără să 
clintească vreo crenguţă. Triss a oftat răsunător, dând 
surprinsă din cap. 


Pentru că vrăjitorul, socotind după înălţime şi conformaţie, 
avea vreo doisprezece ani. 


Magiciana l-a îmboldit pe bălan cu călcâiele, a slăbit dărlogii 
şi a pornit în trap în susul pârâului. Ştia că Drumul 
intersectează încă o dată defileul, în locul numit „Gâtlejul”. 
Voia să mai arunce o privire micului vrăjitor. Întrucât ştia că 
la Kaer Morhen nu mai fuseseră 


antrenați copilandri de mai bine de un sfert de veac. 


Nu se prea grăbea. Potecuţa Ucigaşei se încolăcea şi se 
bucla prin zăvoi şi, pentru a o trece, vrăjitoraşul avea nevoie 
de mai mult timp decât ea, care o luase pe scurtătură. Dar 
nici ea nu putea zăbovi prea mult. După Gâtlej, Drumul 
şerpuia prin pădure, ducând direct către fortăreață. Dacă nu- 
| va prinde lângă prăpastie, ar putea să nu-l mai vadă 
niciodată. Ea mai fusese la Kaer Morhen de câteva ori şi era 
conştientă de faptul că vedea doar ceea ce vrăjitorii voiau 
să-i arate. 


Triss nu era atât de naivă încât să nu-şi dea seama că 
vrăjitorii voiau să-i arate doar o infimă parte din ceea ce se 
putea vedea în realitate la Kaer Morhen. 


După câteva minute de mers de-a lungul văii pietroase a 
pârâului, a zărit Gâtlejul, o falie creată deasupra cheilor de 
către două stânci uriaşe, năpădite de muşchi şi de copăcei 
piperniciţi şi încârligaţi. A slăbit dârlogii. Bălanul a nechezat, 
aplecându-şi capul către apa care şiroia prin prundiş. 


N-a avut mult de aşteptat. Silueta vrăjitorului s-a ivit pe 
stâncă. 


Băiatul a sărit fără să se oprească din alergare. Magiciana a 
auzit mai întâi pocnetul moale al aterizării şi apoi hârşâitul 
pietrelor, sunetul surd al căderii şi strigătul înăbuşit. Sau, 
mai precis, un icnet. 


Triss, fără să stea prea mult pe gânduri, a sărit din şa, şi-a 
aruncat 


N at 


blana de pe umeri şi a luat-o la goană pe versant, urcându- 
se cu ajutorul rădăcinilor şi crengilor de copaci. S-a avântat 
spre stâncă, însă 


a alunecat pe covorul de ace de conifere şi a căzut în 
genunchi lângă 


silueta chircită pe pietre. Văzând-o, puştiul a sărit ca un arc, 
s-a dat fulgerător la o parte şi a prins cu dibăcie sabia fixată 
la spate, însă s-a poticnit şi a plonjat în ienuperi şi pini. 
Magiciana nu s-a ridicat din genunchi, holbându-se la băiat 
şi rămânând cu gura căscată. Pentru că 


nu era deloc un băiat. 


De sub bretonul cenuşiu, ciopârţit strâmb şi urât o priveau 
nişte ochi uriaşi, de un verde smarald, care dominau pe o 
faţă cu bărbie îngustă şi cu nas uşor cârn. Se reflecta spaima 
în aceşti ochi. 


— Nu te teme! a zis ezitant Triss. 


Fetiţa şi-a deschis ochii şi mai larg. Aproape că nu găfăia şi 
nu părea transpirată. Era clar că mai alergase multe zile prin 
Ucigaşă. 


— Ai păţit ceva? 


Fetiţa n-a răspuns, în schimb s-a ridicat brusc, a săâsâit de 
durere, deplasându-şi greutatea corpului pe piciorul stâng, 
apoi s-a aplecat şi şi-a frecat genunchiul. Era îmbrăcată într- 
un soi de uniformă din piele cusută, sau mai bine zis 
însăilată în aşa hal încât orice croitor care-şi respectă 
meseria ar urla de disperare şi de oripilare văzând aşa ceva. 


Singurul lucru care părea a fi oarecum nou şi potrivit măsurii 
sale erau cizmele înalte până la genunchi, curelele şi sabia. 
Sau, mai exact, săbiuţa. 


— Nu te teme! a repetat Triss, rămânând în genunchi. Am 
auzit cum ai căzut, m-am speriat şi de aceea am venit în 


goană până aici. 

— Am alunecat, a mormăit fetiţa. 
— N-ai păâţit nimic? 

— Nu, dar tu? 


Magiciana a râs, a încercat să se ridice, a făcut o grimasă şi a 
tras o înjurătură, fiind străpunsă de durerea pe care-o simţea 
din gleznă. S-a aşezat, şi-a îndreptat cu grijă talpa şi a mai 
tras o înjurătură. 

— Vino la mine, puştoaico, ajută-mă să mă ridic! 

— Nu sunt puştoaică. 

— Bine. Atunci, cine eşti? 


— O vrăjitoare! 


— Hmm! Atunci apropie-te şi ajută-mă să mă ridic, 
vrăjitoareo! 


Fetiţa nu s-a clintit. Se lăsa de pe un picior pe altul şi, 
jucându-se cu cureaua sabiei în mâna învelită cu o mănuşă 
fără degete, o privea pe 


SI, să 
Triss cu suspiciune. 


— Să n-ai nicio teamă! i-a zâmbit magiciana. Nu sunt vreo 
tâlhăriţă 


sau cineva străin. Mă numesc Triss Merigold şi mă duc la 
Kaer Morhen. 


Mă cunosc vrăjitorii. Nu te holba aşa la mine! E de lăudat 
vigilenţa ta, dar fii totuşi rezonabilă. Aş fi ajuns oare aici 
dacă n-aş fi ştiut unde să 


mă duc? Ai mai întâlnit până acum vreo finţă omenească pe 
Drum? 


Fetiţa a prins încredere, s-a apropiat şi i-a întins mâna. Triss 
s-a ridicat, folosindu-se doar în mică măsură de ajutorul 


fetiţei. Dar nu despre ajutorul ei era vorba. Voia s-o 
privească mai de aproape. Şi s-o atingă. 


Ochii verzui ai micuţei vrăjitoare nu trădau trăsături de 
mutant. De asemenea, atingerea mânuţei nu stârnea acea 
furnicătură uşoară şi agreabilă caracteristică vrăjitorilor. 
Copila cu părul cenuşiu umbla pe potecile Ucigaşei cu sabia 
în spate, deşi nu fusese supusă Probei lerburilor şi nici a 
Metamorfozelor. Triss era convinsă de asta. 


— la arată-mi genunchiul, puştoaico! 

— Nu sunt puştoaică. 

— Scuză-mă. Dar tot ai un nume. 

— Am... Sunt... Ciri. 

— Îmi pare bine. Vino mai aproape, Ciri! 
— N-am nimic. 


— Vreau să văd cum arată acest „nimic”. Da, mă gândeam 
eu. 


„Nimic” aduce perfect a pantaloni rupţi şi a piele jupuită 
până la carne vie. Stai liniştită şi nu te teme. 


— Nu mă tem... Auuu! 


Magiciana a chicotit, şi-a frecat de şold palma încinsă de la 
vrajă. 


Fetiţa s-a aplecat şi şi-a văzut genunchiul. 


— Ooo! a zis. Nu mă mai doare! Nu mai este gaură... E de la 
vrăji? 

— Ai ghicit. 

— Eşti o magiciană rea? 

— lar ai ghicit! Deşi prefer să mi se spună simplu: 
magiciană. Şi ca să nu te încurci, poţi să-mi foloseşti doar 


prenumele. Triss. Pur şi simplu: Triss. Hai, Ciri! Jos ne 
aşteaptă calul meu. Mergem împreună la Kaer Morhen. 


— Ar trebui să alerg, a dat Ciri dezaprobator din cap. Nu e 
bine să 


întrerupi alergarea, pentru că atunci se face lapte din 
muşchi. Geralt zice... 


— Geralt este în fortăreață? 
i AB 


Ciri s-a bosumflat, şi-a strâns buzele, s-a uitat la magiciană 
de sub bretonul cenuşiu. Triss a chicotit din nou. 


— Bine, i-a zis. Nu mai pun întrebări. Secretul e secret. Şi-mi 
pare bine că nu-l trădezi persoanei pe care n-o cunoşti 
aproape deloc. 


Haide! Când ajungem, vedem noi cine este şi cine nu este în 
fortareaţă. 


lar de muşchi n-ai grijă, ştiu eu cum să mă descurc cu acidul 
lactic... 


lată şi bidiviul meu. Te-ajut... 


I-a întins mâna, dar Ciri n-avea nevoie de ajutor. A sărit pe şa 
sprinten, uşor, aproape fără să-şi ia avânt. Calul s-a scuturat 
şi a tropăit surprins, dar fetiţa a prins repede dărlogii şi l-a 
liniştit. 


— Te descurci cu caii, după cum văd. 
— Mă descurc cu toate. 


— Treci mai aproape de valtrap, a spus Triss şi şi-a aşezat 
piciorul în scăriţă prinzând coama calului. Fă-mi loc un pic! 
Şi nu-mi scoate ochii cu sabia aia! 


Calul, atins delicat cu călcâiul, a pornit agale de-a lungul 
albiei pârâului. Au trecut de următoarele chei şi au început 
să urce o colină 


ovală. De acolo se vedeau deja Kaer Morhen, proptită de 
abruptul stâncos al zidurilor, ruinat pe alături, fragmente din 
turnul de apărare şi din porţi şi stâlpul donjonului îndesat şi 
tocit. 


Bidiviul a nechezat, săltându-şi capul la trecerea şanţului pe 
rămăşiţele de pod. Triss a tras de dârlogi. N-o impresionau 
craniile şi scheletele fosilizate care zăceau pe fundul 
şanţului. Le mai văzuse ea. 


— Nu-mi place asta, a zis deodată fetiţa. Nu-i aşa cum ar fi 
trebuit să 


fie. Morţii trebuie să fie îngropaţi în pământ. În gorgan. Nu-i 
aşa? 


— Aşa-i, a confirmat calm magiciana. Şi eu sunt de aceeaşi 
părere. 


Dar vrăjitorii le ţin ca... amintire. 
— Ce amintire? 


— Kaer Morhen, Triss şi-a îndemnat calul spre arcadele 
sfărâmate, a fost atacat. A fost o bătălie sângeroasă, în care 
au pierit aproape toţi vrăjitorii, rămânând în viaţă doar cei 
care lipseau atunci din fortăreață. 


— Cine i-a atacat? Şi de ce? 


— Nu ştiu, a îngăimat. A fost foarte demult, Ciri. Întreabă-i 
pe vrăjitori. 


— l-am întrebat, a bolborosit fetiţa. Dar n-au vrut să-mi 
spună. 


Îi înţeleg, s-a gândit magiciana. Copilului iniţiat în ale 
vrăjitoriei, pe deasupra şi fetiţă, nesupusă încă 
metamorfozelor mutante, nu i se pot spune asemenea 
chestii. Nu i se spune unui astfel de copil despre un 


— 46 — 


masacru. Nu trebuie speriat un astfel de copil de perspectiva 
că şi el în viitor poate auzi despre sine cuvintele pe care le 
urlau fanaticii care mărşăluiau la Kaer Morhen. Mutant. 
Monstru. Jigodie. Blestemat de zei, creatură împotriva 
naturii. Nu, se gândea, nu mă miră că vrăjitorii nu ţi-au spus 
despre asta, micuță Ciri. Nici eu n-o să-ţi spun. Eu, micuță 


Ciri, am şi mai multe motive ca să tac. Doar sunt magiciană, 
iar fără 


ajutorul magicienilor, fanaticii n-ar fi cucerit atunci 
fortăreaţa. Până şi acel pamflet greţos, acel „Monstrum” larg 
colportat, care i-a incitat pe fanatici şi care i-a îndemnat la 
crime, a fost, din câte se spune, opera anonimă a unui 
vrăjitor. lar eu, micuță Ciri, nu sunt adepta responsabilităţii 
colective, nu simt nevoia unui proces de conştiinţă 


asupra evenimentelor desfăşurate cu o jumătate de veac 
înainte de a mă naşte. lar scheletele care au rolul de veşnică 
amintire în cele din urmă se vor fosiliza de tot, se vor face 
praf şi pulbere, şi vor fi date uitării, fiind spulberate de 
vântul care biciuieşte întruna colina... 


— Ei nu vor neapărat să zacă aşa, a vorbit brusc Ciri. Nu vor 
să fie un simbol, o mustrare de conştiinţă sau o ameninţare. 
Dar nici nu vor ca cenuşa lor să fie spulberată de vânt. 


Triss şi-a ridicat brusc capul, auzind vocea schimbată a fetei. 
A simţit instantaneu o aură magică, zvăcnirea şi gâlgâitul 
sângelui în tâmple. S-a îndreptat fără să scoată un cuvânt, 
temându-se să 


întrerupă şi să perturbe ceea ce se întâmpla. 


— Un gorgan obişnuit, şi vocea lui Ciri devenea din ce în ce 
mai puţin naturală, metalică şi maliţioasă. Un morman de 
pământ năpădit de urzici. Moartea are ochii albaştri şi reci, 
iar înălţimea obeliscului nu contează, aşa cum nu contează 
nici inscripţiile dăltuite pe el. Cine poate şti asta mai bine 
decât tine, Triss Merigold, cea de-a Paisprezecea de pe Deal? 


Magiciana a încremenit. A văzut palmele fetiţei încleştate pe 
coama calului. 


— Tu ai murit pe Deal, Triss Merigold, a continuat vocea 
maliţioasă 


şi străină. De ce ai venit aici? Întoarce-te, întoarce-te de 
îndată, ia cu tine acest copil, Copilul Sângelui Vechi, ca să-l 
înapoiezi celor cărora le aparţine. Fă asta, tu, a Paisprezecea. 
Pentru că, dacă nu o faci, vei muri din nou. Va veni ziua în 
care Dealul te va revendica. Te vor revendica mormântul şi 
obeliscul pe care a fost dăltuit numele tău. 


Jugănitul a nechezat puternic, scuturându-şi capul. Ciri a 
făcut o mişcare bruscă, dezmeticindu-se. 


ot) Dies 


— Ce s-a întâmplat? a întrebat Triss, străduindu-se să-şi 
stăpânească vocea. 


Ciri şi-a dres vocea, şi-a trecut mâinile prin păr şi s-a frecat la 
ochi. 


— Nn... nimic... a mormăit nesigură. Sunt obosită, de 
aceea... De aceea m-a luat somnul. Trebuie să fug... 


Aura magică dispăruse. Triss a simţit un val brusc de răceală 


cuprinzându-i tot corpul. A încercat să se autosugestioneze 
că se termină efectul formulei protectoare, dar ştia că nu 
este adevărat. S-a uitat în sus, la soclul stâncos al fortăreței 
care se holba la ea cu orbitele negre şi goale ale meterezelor 
de tragere ruinate. Au trecut-o fiorii. 


Calul a zăngănit cu potcoavele pe dalele curţii. Magiciana a 
sărit repede de pe şa întinzându-i mâna lui Ciri. Folosindu-se 
de contactul cu palma, i-a transmis cu prudenţă impulsul 
magic. Şi a rămas stupefiată. Căci nu simţea nimic. Nicio 
reacţie, niciun răspuns. Nicio respingere. În fetiţa care, cu o 
clipă mai devreme, mobilizase o aură 


extrem de puternică nu mai era nicio urmă de magie. Era din 
nou un copil normal, cu părul sluţit şi prost îmbrăcat. 


Dar acum câteva clipe acest copil nu era totuşi unul 
obişnuit. 


Nu avea timp să reflecteze asupra acestor întâmplări stranii, 
a auzit scârţâitul uşii cu elemente forjate, care venea din 
neantul obscur al holului din spatele arcadei ruinate. Şi-a 
dat jos de pe umeri pelerina de blană, şi-a dat jos căciula de 
vulpe şi cu o mişcare bruscă din cap şi-a răsfirat părul 
moale, mândria şi semnul ei de recunoaştere, nişte plete 
lungi cu reflexe aurii, de culoarea castanelor prospete. 


Ciri a suspinat cu admiraţie. Triss a zâmbit încântată de 
efect. Părul frumos, lung şi lăsat liber era o raritate, un 
simbol al poziţiei, al statutului, un semn al femeii libere, 
stăpână pe sine. Semn al unei femei extraordinare, pentru 
că domnişoarele „ordinare” îşi purtau părul împletit în 
codițe, iar femeile măritate „ordinare” şi-l ascundeau sub 
scufii şi broboade. Doamnele de rang înalt, inclusiv reginele, 
îşi încreţeau şi îşi aranjau părul. Războinicele se tundeau 
scurt, foarte scurt. Doar druidele şi magicienele, ca şi 
femeile desfrânate, îşi purtau cu fală pletele naturale pentru 
a-şi evidenția independenţa şi libertatea. 


Vrăjitorii au apărut ca de obicei pe neaşteptate, fără niciun 
zgomot şi parcă de nicăieri. S-au înfiinţat în faţa ei înalţi, 
zvelţi, cu mâinile încrucişate la piept, sprijinindu-şi 
greutatea corpului pe piciorul stâng, într-o poziţie din care, 
din câte ştia ea, puteau să atace într-o fracțiune 


— 48 — 


de secundă. Ciri s-a instalat lângă ei într-o postură identică. 
In hăinuţele sale caricaturale arăta extrem de amuzant. 


— Bine ai venit la Kaer Morhen, Triss! 
— Bine te-am găsit, Geralt! 


Geralt era schimbat. Dădea impresia că a îmbătrânit. Triss 
ştia că 


din punct de vedere biologic este imposibil, îmbătrâneau şi 
vrăjitorii, desigur, dar într-un ritm mult prea lent pentru ca 
un muritor de rând sau o magiciană atât de tânără ca ea, să 
poată percepe modificările. 


Dar era de-ajuns o singură privire pentru a înţelege că 
mutaţia poate să încetinească procesul fizic al îmbătrânirii, 
dar nu şi pe cel psihic. 


Faţa brăzdată de riduri a lui Geralt era cea mai bună dovadă 
în acest sens. Cu o jale adâncă, Triss şi-a desprins privirea de 
ochii vrăjitorului cu părul alb. Ochii care, evident, văzuseră 
prea multe. Însă în afară de asta nu distingea în privirea lui 
nimic din ce ar fi contat pentru ea. 


— Bine-ai venit, repetă el! Ne bucurăm că ai binevoit să 
ajungi la noi. 


Alături de Geralt stătea Eskel, care semăna cu Lupul ca un 
frate, dacă am face abstracţie de culoarea părului şi de 
cicatricea lungă care-i desfigura obrazul. Stătea printre ei şi 
cel mai tânăr dintre vrăjitorii din Kaer Morhen, Lambert, ca 
de obicei, cu o urâtă grimasă batjocoritoare pe faţă. Nu se 
vedea Vesemir. 


— Bine ai venit şi intră, te rog! a spus Eskel. E frig şi vântul 
suflă de parcă s-ar fi spânzurat cineva. Ciri, dar tu unde 
mergi? Invitaţia nu te priveşte şi pe tine. Soarele este încă 
sus, cu toate că nu se vede. Poţi să 


te mai antrenezi. 


— Măi să fie! şi-a scuturat magiciana părul. Politeţea a 
devenit floare rară aici în Reşedinţa Vrăjitorilor. Ciri a fost 
prima care mi-a urat bun venit şi care m-a adus la fortăreață. 
Ar trebui să mă 


însoţească... 


— Ea doar se instruieşte aici, Merigold! Lambert a 
schimonosit un zâmbet. Intotdeauna i se adresa aşa. 
„Merigold”, fără titlu, fără 


prenume. Triss ura asta. Ea este un ucenic, nu un majordom. 


Întâmpinarea oaspeţilor, inclusiv a celor atât de agreabili ca 
tine, nu intră în obligaţiile sale. Hai, Ciri! 


Triss a ridicat uşor din umeri, prefăcându-se că nu observă 
privirile încurcate ale lui Geralt şi Eskel. A tăcut. Nu voia să 
le provoace o încurcătură şi mai mare. Şi mai ales nu dorea 
ca ei să-şi dea seama cât de mult e interesată şi fascinată de 
fetiţă. 


— 49 — 


— Îţi voi conduce calul, se oferi Geralt în timp ce apucă 
dârlogii. 

Triss i-a atins pe furiş mâna, intersectându-li-se degetele. La 
fel şi ochii. 


— Vin cu tine, zise fără să stea pe gânduri. Am câteva 
lucruşoare în desagi de care aş avea nevoie. 


— Nu demult mi-ai provocat senzaţii neplăcute, a murmurat 
el după 


ce au intrat în grajd. Am văzut cu ochii mei piatra ta 
funerară 


impunătoare. Obeliscul în memoria eroismului tău din 
bătălia de la Sodden. Abia de curând am aflat că s-a făcut o 
greşeală. Nu pot să 


pricep cum a fost în stare să te confunde cineva, Triss. 


— E o poveste lungă, răspunse. Îţi voi povesti cu prima 
ocazie. Şi iartă-mi, te rog, senzațiile neplăcute provocate. 


— N-am ce să iert. În ultima vreme am avut puţine momente 
de bucurie, iar cea produsă de aflarea veştii că trăieşti, cu 
greu poate fi egalată de o altă bucurie. Poate doar cu cea pe 
care o simt acum, când te privesc. 


Triss a simţit ceva explodând în inima ei. Tot drumul, teama 
întâlnirii cu vrăjitorul cu părul alb i-a provocat o luptă în 
interiorul ei cu speranţa că se vor vedea. lar acum această 
faţă obosită, chinuită şi aceşti ochi atotvăzători şi bolnavi, 
aceste cuvinte reci şi echilibrate, liniştite în mod artificial şi 
totuşi încărcate de atâta emotie... 


L-a îmbrăţişat puternic imediat, fără să stea pe gânduri. l-a 
luat mâna şi i-a băgat-o violent sub păr, pe ceafă. 
Furnicătura i s-a prelins pe spate atât de voluptuos, încât 
abia şi-a reprimat un țipăt. Ca să-şi reţină şi să înăbuşe acel 
ţipat i-a căutat buzele cu ale sale, strivindu-i-le. Tremura, 
ţinându-se strâns de el, potenţând excitarea şi 
abandonându-se din ce în ce mai mult. 


Geralt însă nu s-a lăsat. 
— Triss... te rog... 


— Oh, Geralt... Atât... 


— Triss... a dat-o la o parte cu delicateţe. Nu suntem 
singuri... Vin şi ei aici. 


Triss s-a uitat spre intrare. Abia după o clipă a zărit umbrele 
vrăjitorilor, iar paşii i-a auzit şi mai târziu. Ce să-i faci, auzul 
ei pe carel considera extrem de fin nu putea concura cu cel 
al vrăjitorilor. 


— Triss, copila mea! 
— Vesemir! 


Da, Vesemir era bătrân, poate chiar mai bătrân decât Kaer 
Morhen. 


— 50 — 


Dar se îndrepta spre ea cu paşi repezi, energici şi sprinteni, 
îmbrăţişând-o cu forţa braţelor sale viguroase. 


— Mă bucur să te revăd, bunicule! 


— Sărută-mă! Nu pe mână, vrăjitoare mică şi rea ce eşti! Ai 
să-mi pupi mâna când voi zace pe năsălie. Ceea ce seva 
întâmpla cu siguranţă nu peste mult timp. O, Triss, ce bine 
că ai venit... Cine mă va vindeca, dacă nu tu? 


— Să te vindec? De ce? Poate doar de gesturi de puştan! la 
mâna de pe fundul meu, moşneagule, că-ţi dau foc la 
bărboiul ăsta încărunţit! 


— lartă-mă! Uit mereu că ai crescut, că nu pot să te mai ţin 
pe genunchi şi să te mai ciupesc. Cât despre sănătatea 
mea... Oh, Triss, bătrâneţe, haine grele! Mă dor oasele de-mi 
vine să urlu. O să-l ajuţi pe bătrân, copila mea? 


— O să-l ajut. Magiciana s-a eliberat din strânsoarea de urs a 
bătrânului privindu-l pe vrăjitorul care-l însoțea pe Vesemir. 
Era tânăr, părea de acelaşi leat cu Lambert. Purta cioc negru 
care nu-i ascundea însă semnele mari lăsate de vărsat de 
vânt. Era ceva ieşit din comun, pentru că de obicei vrăjitorii 
erau foarte imuni la bolile infecțioase. 


— Triss Merigold, Coen le-a făcut cunoştinţă Geralt. Coen îşi 
petrece cu noi prima lui iarnă aici. Se trage din nord, din 
Poviss. 


Tânărul vrăjitor a făcut o reverență. Ochii aveau irisul de un 
galben-verde foarte deschis, iar cristalinul brăzdat de nişte 
firişoare roşii indica o evoluţie dificilă şi problematică a 
mutaţiei. 


— Să mergem, copila mea, i-a zis Vesemir, luând-o de braţ. 
Grajdul nu-i un loc de întâmpinare a oaspeţilor. Dar n-am 
putut să mă abţin. 


În curte, într-un colţ al zidurilor adăpostit de vânt, Ciri 
exersa sub comanda lui Lambert. Balansându-se abil pe o 
bară atârnată de lanţuri, ataca, ţinând sabia, un sac de piele 
strâns în curele sub forma unui corp omenesc. Triss s-a oprit. 


— Greşit! urla Lambert. Te apropii prea mult! Şi nu mai da 
aşa pe orbecăite! Ţi-am mai spus, cu vârful sabiei la 
carotidă! Unde au umanoizii carotida? În vârful capului? Ce-i 
cu tine? Concentrează-te, prinţesă! 


Aha, se gândi Triss. Aşadar e-adevărat, nu-i doar legendă. Ea 
este. 


Îmi imaginam eu... 


Se hotări să atace fără amânare şi fără a le lăsa vrăjitorilor 
loc de subterfugii. 


— Celebrul Copil Surpriză? zise, arătând spre Ciri. După cum 
văd, v- 


ES = je 


aţi apucat cu elan să îndepliniţi cerinţele sorții şi destinului. 
Cred, totuşi, că aţi cam încurcat basmele, băieţi. În poveştile 
auzite de mine, păstoriţele şi orfelinele se transformau în 
prințese. lar aici, din câte văd eu, dintr-o prinţesă faceţi 
vrăjitoare. Nu vi se pare cam îndrăzneață ideea? 


Vesemir se uită la Geralt. Vrăjitorul cu părul alb continua să 
tacă, faţa îi rămăsese nemişcată, nereacţionând nici măcar 
cu o clipire la rugămintea mută de ajutor. 


— Nu-i aşa cum îţi închipui, îşi drese vocea bătrânul. Geralt 
a adus-o astă-toamnă. Ea n-are pe nimeni în afară de... Triss, 
cum să nu crezi în predestinare dacă... 


— Ce are predestinarea cu mânuirea sabiei? 


— O învăţăm arta mânuirii sabiei, spuse Geralt încet, 
întorcându-se spre ea şi privind-o direct în ochi. Ce altceva 
putem s-o învăţăm? Nu ştim nimic altceva. Predestinare sau 
nu, Kaer Morhen este de-acum casa ei. Cel puţin pentru o 
perioadă. Antrenamentul şi scrima o distrează, o menţin 
sănătoasă şi în formă bună. O ajută să uite tragedia trăită. 
Asta este casa ei de-acum. Altă casă n-are. 


— Foarte mulţi cintreni, magiciana rezistă privirii lui, au fugit 
după 


înfrângere la Verden, la Brugge, în Temeria şi în insulele 
Skellige. 


Printre ei se află nobili, baroni, cavaleri. Prieteni, rude... şi de 
asemenea... supuşi oficiali ai acestei fetiţe. 


— Prietenii şi rudele n-au căutat-o după război, n-au găsit-o. 
— Pentru că nu le-a fost predestinată? 


— Triss i-a zâmbit, nu prea sincer, dar foarte frumos. Cât de 
frumos putea ea. Nu-şi dorea să i se adreseze el cu acel ton. 


Vrăjitorul a dat din umeri. Triss, care-l cunoştea un pic, a 
schimbat imediat tactica, renunțând la argumentare. 


S-a uitat din nou la Ciri. Fetiţa păşea cu abilitate pe bară, 
efectuând o semirotire rapidă, tăind uşor aerul cu sabia şi 
sărind imediat înapoi. 


Manechinul lovit se legăna în funie. 

— Bine, în sfârşit! strigă Lambert. În sfârşit, ai priceput! 
Retrage-te şi mai fă o dată! Vreau să mă asigur că n-a fost 
din întâmplare! 


— Sabia asta, Triss, s-a întors spre vrăjitori, pare ascuţită. 
Bara pare a fi alunecoasă şi instabilă. lar profesorul pare a fi 
un idiot care o deprimă pe fetiţă cu ţipetele sale. Nu vă 
temeţi că s-ar putea întâmpla un accident nefericit? Sau 
contaţi pe faptul că destinul o va feri? 


— Ciri a exersat aproape jumătate de an fără sabie, zise 
Coeân. Ştie să 


Sai ppt 
se mişte, iar noi avem grijă pentru că... 


— Pentru că aceasta este casa ei, termină Geralt încet, dar 
ferm. 


Foarte ferm, pe un ton care închidea discuţia. 


— Asta e, ce să-i faci! respiră adânc Vesemir. Triss, trebuie să 
fii obosită. Nu ţi-e foame? 


— N-aş zice că nu, suspină, renunțând să-i mai descoasă cu 
privirea ochii lui Geralt. Sinceră să fiu, cad din picioare. 
Ultima noapte de pe drum am petrecut-o într-un şopron de 
ciobani pe jumătate dărâmat, învelită în paie şi rumeguş. 
Am etanşat ruina cu o vrajă, altfel aş fi mierlit-o. Visez la 
cearşafuri curate. 


— Vei cina cu noi. Imediat. După care vei dormi ca lumea şi 
te vei odihni. Ţi-am pregătit cea mai bună odaie, cea din 
turn. Şi ţi-am pus acolo cel mai bun pat din Kaer Morhen. 


— Mulţumesc, zâmbi Triss uşor. În turn, s-a gândit. Bine, 
Vesemir. 


Poate să fie în turn azi, dacă ţii aşa mult la aparenţe. Pot 
dormi în turn, în cel mai bun dintre paturile din Kaer Morhen. 
Deşi aş prefera cu Geralt în cel mai rău. 


— Să mergem, Triss. 
— Să mergem. 


Vântul izbea obloanele, fluturând resturile goblenului 
mâncat de molii care serveau la etanşeizarea ferestrelor. 
Triss stătea în cel mai bun pat din Kaer Morhen, în beznă 
totală. Nu putea să adoarmă. Şi nu era vorba de faptul că cel 
mai bun pat din Kaer Morhen era o piesă de antichitate care 
abia se mai ţinea în încheieturi. Triss se gândea intens. 


Şi toate gândurile care-i alungau somnul gravitau în jurul 
unei singure întrebări-cheie. 


Pentru ce a fost chemată la fortăreață? De cine? Cu ce scop? 


Boala lui Vesemir nu putea fi decât un pretext. Vesemir era 
vrăjitor. 


E drept că era matusalemic, dar asta nu schimba cu nimic 
faptul că 


avea o sănătate de invidiat de către orice tânăr. Dacă 
bătrânul ar fi fost înţepat de vreo manticoră sau muşcat de 
vreun vârcolac, Triss ar fi considerat normal să fie chemată. 
Dar pentru „o durere de oase”? E de râsul curcilor. 
Reumatismul în oase, o suferinţă deloc originală între 
zidurile teribil de răcoroase de la Kaer Morhen, ar fi fost 
lecuită de Vesemir cu un elixir vrăjitoresc sau şi mai simplu 
cu o ţuică tare de secară, administrată în proporţii egale atât 
intern, cât şi extern. N-ar fi avut nevoie de magiciană şi nici 
de incantaţiile, filtrele şi amuletele 


ai Di 
sale. 
Atunci, cine a chemat-o? Geralt? 


Triss s-a zvârcolit în aşternuturi, simțindu-se invadată de un 
val de căldură şi de o excitație amplificată de mânie. A tras 
încet o înjurătură, s-a dezvelit de pilotă cu un şut şi s-a 
întors pe o parte. Patul preistoric a scârţâit şi a trosnit din 
îmbinări. Nu mă pot stăpâni, se gândi. Mă port ca o fetişcană 
nătângă. Sau chiar mai rău, ca o domnişoară bătrână, lipsită 
de mângăâieri. Nici măcar nu sunt în stare să gândesc logic. 


A suduit din nou. 


Sigur n-a chemat-o Geralt. Fără emoţii, micuţo, fără emoţii, 
aminteşte-ţi figura de-acolo, din grajd. Ai mai văzut tu figuri 
de-astea, micuţo, nu te amăgi. Nişte figuri stupide, pline de 
căinţă şi confuze ale unor bărbaţi care vor să uite, care 


regretă, care nu vor să-şi mai amintească ce s-a întâmplat şi 
nu vor să revină la ceea ce a fost. În numele zeilor, micuţo, 
nu-ţi fă iluzii gândindu-te că de data aceasta ar putea fi 
altfel. Niciodată nu e altfel. Şi o ştii foarte bine. Pentru că ai 
deja o experienţă îndelungată, micuţo. 


În privinţa vieţii erotice, Triss Merigold avea dreptul să se 
considere o magiciană tipică. Totul a început cu gustul acru 
al fructului oprit, excitant din cauza regulilor aspre ale 
academiei şi interdicţiilor maestrei care a iniţiat-o. Apoi a 
venit independenţa, promiscuitatea liberă şi năucitoare, care 
s-a terminat, aşa cum se întâmplă de obicei, prin 
amărăciune, decepţie şi renunțare. A urmat o perioadă lungă 
de singurătate, în care a descoperit că, pentru a-şi elimina 
stresul şi tensiunile, n-are deloc nevoie de cineva care ar 
vrea să se erijeze în domnul şi stăpânul ei, imediat după ce 
se întoarce cu spatele, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. 
Şi că pentru calmarea nervilor există metode mai puţin 
complicate, care pe deasupra nu pătează 


prosoapele de sânge, nu slobozesc vânturi pe sub plapumă 
şi nu pretind micul dejun. Apoi a venit o scurtă şi amuzantă 
perioadă de interes pentru propriul sex, încheiată cu 
concluzia că petele, vânturile şi îmbuibarea... nu constituie 
deloc domeniul exclusiv masculin. În final, ca mai toate 
magicienele, Triss s-a obişnuit cu aventurile cu alţi vrăjitori, 
sporadice şi enervante din cauza derulării rigide, tehnice şi 
aproape ritualice. 


lar atunci a apărut Geralt de Rivia. Un vrăjitor care ducea o 
viaţă 


agitată, fiind implicat într-o relaţie stranie, agitată şi 
furtunoasă cu Yennefer, prietena ei de suflet. 


E 7 Et 


Triss îi analiza pe cei doi şi era geloasă, deşi părea că nu are 
pentru ce. Relaţia îi făcea pe amândoi nefericiţi, se vedea 
clar, îi ducea direct la distrugere, îi durea şi, în ciuda oricărei 
logici... totuşi dăinuia. Triss nu putea să înţeleagă. Era 
fascinată. Fascinată în aşa hal încât... 


L-a sedus pe vrăjitor ajutându-se doar într-o mică măsură de 
magie. 


A nimerit momentul potrivit. Momentul în care el şi Yennefer 
îşi scoteau ochii şi s-au despărţit violent. Geralt avea nevoie 
de căldură şi voia s-o uite. 


Nu, Triss nu voia să i-l ia lui Yennefer. În fond ţinea mai mult 
la prietenă decât la el. Dar scurta relaţie nu a dezamăgit-o. A 
găsit ceea ce a căutat, emoţii sub forma sentimentelor de 
vinovăţie, teamă şi durere. 


Durerea lui Geralt. A trăit această emoție, s-a excitat cu ea şi 
n-a putut s-o uite când s-au despărţit. lar ce înseamnă 
suferinţa a înţeles nu demult. În momentul în care a început 
să nutrească dorinţa irezistibilă 


de a se întoarce la el din nou. Pentru puţin timp, pentru un 
moment, dar să se întoarcă. 


lar acum era atât de aproape. 

Triss a strâns din pumni, lovind cu putere perna. Nu, se 
gândi. Nu fi proastă, micuţo. Nu te mai gândi. Gândeşte-te 
la... 


La Ciri? Oare acesta este... 


Da, acesta este adevăratul motiv al invitaţiei ei la Kaer 
Morhen. 


Fetiţa cu părul cenuşiu, pe care vor s-o transforme în 
vrăjitoare la Kaer Morhen. Intr-o vrăjitoare adevărată. O 
mutantă. Maşină de omorât, aşa cum sunt ei înşişi. 


Este clar, s-a gândit dintr-odată, simțind din nou o excitare 
violentă, însă de această dată de cu totul altă factură. Este 
evident. Vor s-o supună mutaţiilor pe fetiţă, s-o supună la 
Proba lerburilor şi la proba Metamorfozei, dar nu ştiu cum s-o 
facă. Dintre bătrâni trăia doar Vesemir, iar el era doar 
profesor de scrimă. Laboratorul ascuns în tenebrele lui Kaer 
Morhen, damigenele prăfuite, cu elixiruri legendare, 
alambicuri, cuptoare şi retorte... niciunul dintre ei nu se 
pricepe să le utilizeze. Pentru că, fără doar şi poate, 
elixirurile mutagene erau elaborate în timpurile de demult 
de vreun vrăjitor renegat, iar urmaşii acestuia le 
perfecţionau ani buni, controlau ani de-a lungul procesul 
Metamorfozelor la care erau supuşi copiii. lar la un moment 
dat lanţul s-a rupt. Le lipseau cunoştinţele şi talentele 
magice. Vrăjitorii au plante şi lerburi, au Laborator. Cunosc 
reţeta. Dar n-are cine să le prepare. 


Dar cine ştie, se gândi, poate că au încercat? Le-au dat 
copiilor 


decocturile preparate fără intervenţia magiei. Au trecut-o 
fiorii gândindu-se la câte se puteau întâmpla cu aceşti copii. 


lar acum se gândea că vor s-o supună mutaţiilor pe fată, dar 
nu ştiu cum. lar asta ar putea însemna... Ar putea însemna 
că vor să-mi ceară 


ajutorul. lar atunci voi vedea ceea ce niciun vrăjitor în viaţă 
n-a văzut vreodată, voi cunoaşte ceea ce niciun vrăjitor în 
viaţă n-a cunoscut vreodată. Faimoasele lerburi şi plante, 


culturile de virusuri păstrate în cel mai profund secret, 
celebrele reţete enigmatice... 


Şi eu voi fi cea care-i va aplica seria de elixiruri copilului cu 
părul cenuşiu, voi observa Metamorfozele mutaţionale, voi 
vedea cu propriii mei ochi cum... 


Cum moare copilul cu părul cenuşiu. 


Oh, nu! Pe Trisss au trecut-o iarăşi fiorii. Niciodată. Cu niciun 
preţ. 


La urma urmelor, se gândea, se pare că mă agit din nou 
înainte de vreme. Poate că totuşi nu e vorba despre asta. La 
cină am discutat, am pălăvrăgit despre una şi despre alta. 
De câteva ori am încercat să duc discuţia către Copilul 
Surpriză, însă fără niciun rezultat. Imediat schimbau 
subiectul. 


l-am observat. Vesemir stătea tensionat şi tulburat, Geralt 
agitat, Lambert şi Eskel artificial de veseli şi vorbăreţi, iar 
Coen, atât de natural, încât părea lipsit de naturaleţe. 


Numai Ciri era sinceră şi deschisă, îmbujorată de la ger, cu 
părul vâlvoi, fericită şi diabolic de mâncăcioasă. Mâncaseră 
supă de bere, încărcată cu crutoane şi brânză, iar Ciri se 
mira că nu fuseseră servite ciupercuţe. Băuseră cidru, dar 
fetiţei îi dăduseră apă, ceea ce a surprins-o şi a dezgustat-o 
vizibil. Unde-i salata, a urlat ea deodată, iar Lambert a 
dojenit-o aspru, cerându-i să-şi ia coatele de pe masă. 


Ciupercuţe şi salată în decembrie? 


E clar, se gândi Triss. O îndoapă cu saprofiţii legendari din 
peşteră, cu buruieni de la munte, necunoscute ştiinţei, îi dau 
de băut infuzii celebre din ierburi misterioase. Fetiţa se 
dezvoltă rapid, ia formă 


satanică şi vrăjitorească. În mod natural, fără riscuri, fără 
revoluţie hormonală. Dar magiciana nu trebuie să ştie totul. 
Pentru ea rămâne un secret. N-o să-mi spună nimic, n-o să- 
mi arate nimic. 


Am văzut cum alerga fata asta. Am văzut-o cum dansa cu 
sabia pe bară, abilă şi iute, plină de graţia unei balerine, ca 
O pisică, cu mişcări de acrobată. Trebuie, se gândi, neapărat 
trebuie s-o văd dezbrăcată, să 


constat cum s-a dezvoltat sub influenţa hranei pe care i-o 
— 56 — 


administrează aici. Şi dacă aş reuşi să subtilizez ceva mostre 
de 


„ciupercuţe” şi de „salată”? Uau... 


Dar încrederea? Mă doare undeva de încrederea voastră, 
vrăjitorilor. În această lume există cancer, variolă, tetanos, 
leucemie, alergii şi sindrom de moarte subită la sugari. lar 
voi ocultaţi lumii 


„ciupercuţele” voastre, din care s-ar putea obţine 
medicamente salutare. Le ţineţi în secret chiar şi faţă de 
mine, cea căreia îi declaraţi prietenie, respect şi încredere. 
Nici măcar mie nu-mi este permis să 


văd Laboratorul şi nici măcar nenorocitele de ciupercuţe! 
Atunci de ce m-aţi chemat pe mine, o magiciană? 
Magie! 


Triss a chicotit. Ha, se gândi, vrăjitorilor, v-am făcut-o! Ciri v- 
a băgat în sperieţi ca şi pe mine. A intrat în transă, într-un 


soi de vis în realitate, a avut viziuni, a început să 
prorocească, să împrăştie aura pe care voi o percepeţi 
aproape la fel de bine ca mine. Mecanic a atins ceva 
psihochinetic sau prin puterea voinţei a îndoit vreo lingură 
de staniu, concentrându-se asupra ei în timpul mesei. 
Răspundea întrebărilor adresate de voi în gând sau poate şi 
celor pe care vă 


temeaţi să le adresaţi chiar şi în gând. Şi v-aţi înspăimântat. 
Aţi realizat că Surpriza voastră e mai surprinzătoare decât v- 
aţi aşteptat. 

Aţi realizat că aveţi la Kaer Morhen o Sursă. 


Că nu vă veţi descurca fără o magiciană. 


Şi nu aveţi nicio magiciană prietenă, niciuna în care să aveţi 
încredere. In afară de mine şi... 


În afară de Yennefer. 

Vântul vuia, izbea obloanele, fâlfâia goblenul. Triss Merigold 
s-a întors pe spate, absorbită de gânduri, a început să-şi 
roadă unghia de la degetul mare. 


Geralt n-a invitat-o pe Yennefer, m-a invitat pe mine. Atunci 
oare.., 


Cine ştie. Poate. Dar dacă este aşa cum cred eu, atunci de 
ce... 


De ce... 


— De ce n-a venit aici, la mine? a ţipat încet în întuneric, 
agitată şi mânioasă. 


l-a răspuns vântul care vuia printre ruine. 


Dimineaţa era însorită, însă teribil de geroasă. Triss s-a trezit 
înfrigurată, nedormită, dar liniştită şi hotărâtă. 


A coborât ultima în sală. A recepționat cu satisfacţie privirile 
SR: 7 LAN 


omagioase care-i recompensau eforturile: îşi schimbase 
ţinuta de călătorie cu o rochie simplă, dar de efect, folosise 
cu pricepere anumite esențe magice, precum şi cosmetice 
deloc magice, dar extrem de scumpe. Mânca fulgi de ovăz, 
conversând cu vrăjitorii despre subiecte banale şi lipsite de 
importanţă. 


— lar apă? mormăi dintr-odată Ciri, uitându-se la paharul 
său. Mi se strepezesc dinţii de la atâta apă! Vreau suc! Din- 
ala albastru! 


— Nu sta gheboasă! zise Lambert uitându-se cu coada 
ochiului la Triss. Şi nu te şterge cu mâneca la gură! Termină 
de mâncat, e timpul să ne antrenăm. Zilele sunt din ce în ce 
mai scurte. 


— Geralt! Triss îşi termina fulgii. Ciri a căzut ieri pe Drum. 
Nu-i nimic grav, dar au fost de vină acele hăinuţe de 
măscărici. Nu sunt pe măsura ei şi îi îngreunează mişcările. 


Vesemir şi-a dres vocea, uitându-se în altă parte. Aha, se 
gândi magiciana, este opera ta, maestru al sabiei. Ce mai 
încoace şi-ncolo, hăinuţele lui Ciri arătau de parcă ar fi fost 
croite cu sabia şi cusute cu vârful săgeţii. 


— Zilele sunt, desigur, din ce în ce mai scurte, a continuat 
fără să 


mai aştepte vreun comentariu. Dar pe cea de azi o vom 
scurta şi mai mult. Ciri, ai terminat? Hai cu mine, te rog. Vom 


face ajustările indispensabile pentru uniforma ta. 


— Ea aleargă în astea de un an, Merigold, a zis furios 
Lambert. Şi totul era în ordine până când... 


— Până când a apărut o muiere care nu suportă 
îmbrăcămintea fără 


gust şi neajustată. Ai dreptate. Dar a apărut muierea şi gata 
cu ordinea, a venit vremea marilor schimbări. Hai, Ciri! 


Fetiţa a ezitat, uitându-se la Geralt. Geralt a dat din cap 
aprobator, zâmbind. Un zâmbet frumos. Aşa cum ştia să 
zâmbească mai demult, atunci când... 


Triss şi-a întors privirea. Zâmbetul nu era pentru ea. 


Cămăruţa lui Ciri era o copie fidelă a odăilor vrăjitorilor. Era, 
ca şi acestea, lipsită de mobilă şi obiecte. N-avea nimic în 
afară de un pat de scânduri, un scăunel şi un cufăr. Pereţii şi 
uşile erau decorate de vrăjitori cu pieile animalelor 
împuşcate la vânătoare: cerbi, râşi, lupi, chiar şi glutoni. La 
uşa cămăruţei ei atârna în schimb pielea unui şobolan uriaş, 
cu o coadă solzoasă şi scârboasă. Triss abia şi-a reprimat 
dorinţa de a arunca această jigodie puturoasă pe fereastră. 


— 58 — 
Fetiţa stătea în expectativă lângă pat, uitându-se la ea. 


— O să încercăm, spuse magiciana, să ajustăm un pic 
această... husă. 


Întotdeauna am avut îndemânare pentru croit şi cusut, aşa 
că se pare că o să mă descurc şi cu această piele de ţap. Dar 
tu, vrăjitoareo, ai ţinut vreodată un ac în mână? Te-au 
învăţat şi altceva în afară de găurit saci de fân cu sabia? 


— Când eram în Zarzecze, în Kagen, trebuia să torc, a 
murmurat fără chef Ciri. Nu-mi dădeau de cusut, ca să nu 
stric inul şi aţele şi ca să 


nu trebuiască să desfac totul. Dar ce teribileşte de plictisitor 
era torsul ăla, văleu! 


— Desigur, a chicotit Triss. Greu de găsit ceva mai plictisitor! 
Nici eu nu suportam să torc. 


— Erai nevoită? Eu eram, pentru că... dar tu eşti o 
magiciană. Poţi să 


faci o magie şi să apară totul! Această rochie frumoasă ţi-ai 
făcut-o prin magie? 


— Nu, i-a zâmbit Triss, dar nici n-am cusut-o singură. Nu sunt 
chiar aşa de iscusită. 


— Şi cum ai să-mi faci hăinuţa? Prin magie? 


— Nu e nevoie. Ajunge un acuşor magic căruia îi adăugăm 
un pic de vigoare printr-o formulă şi, dacă va fi nevoie... 


Triss şi-a trecut palma lent pe deasupra rupturii de pe 
mâneca jachetei, a murmurat o formulă, activând totodată 
amuleta. N-a mai rămas nici urmă de gaură. Ciri a strigat de 
bucurie. 


— E o magie! Voi avea o jachetă magică! Aha! 


— Până o să-ţi fac alta, obişnuită, dar de calitate. Bine, şi 
acum dezbracă-te de toate astea, domnişoară, şi schimbă-te 
în altceva. Asta nu-i singura haină pe care o ai, nu? 


Ciri a dat din cap a negaţie, a deschis capacul cufărului, 
arătând spre o rochie largă şi spălăcită, un caftan gri, o 


cămăşuţă de in şi o bluză de lână care semăna cu un sac de 
pocăință. 


— Pe-astea le am, a spus. Le-am adus cu mine. Dar nu le mai 
port. 


Sunt haine muiereşti. 


— Înţeleg, s-a strâmbat Triss dispreţuitor. O fi ele muiereşti, 
dar deocamdată trebuie să te îmbraci cu ele. Hai, dezbracă- 
te mai repede! 


Lasă-mă să te ajut... La naiba! Ce-i asta, Ciri? 


Braţele fetiţei erau acoperite de vânătăi mari prin care se 
întrevedea sângele. Majoritatea erau deja îngălbenite, dar o 
parte erau proaspete. 


— 59 — 


— Ce drăcie mai e şi asta? a repetat mânioasă magiciana. 
Cine te-a bătut aşa? 


— Asta? Ciri şi-a privit umerii parcă surprinsă de 
numeroasele vânătăi. Aa, asta... asta-i de la morişcă. M-am 
mişcat prea încet. 


— Ce morişcă blestemată? 


— Morişca, a repetat Ciri, privind-o pe magiciană cu ochii săi 
mari. E 


aşa un fel de... Bine... pe ea învăţ să mă eschivez de la atac. 
Are nişte labe din bețe şi se învârte, dă din labele alea. Tre' 
să sari foarte repede şi să faci eschive. Tre' să ai lefrex. Dacă 
n-ai lefrex, atunci morişca te păleşte cu băţul. La început 
morişca m-a pălit teribileşte. Dar acum... 


— Dă-ţi jos colanţii şi câmăşuţa! Oh, pentru zei! Fată! Mai 
poţi să 


mergi? Să alergi? 


Ambele şolduri şi coapsa stângă erau de culoare negru 
bleumarin de la vânătăi şi umflături. Ciri a tresărit şi a sâsâit, 
retrăgându-se din mâinile magicienei. Triss a tras o 
înjurătură piticănească foarte urâtă. 


— Şi asta-i tot de la morişcă? a întrebat-o, încercând să-şi 
păstreze calmul. 


— Asta? Nu. Ah, uite asta e de la morişcă. Ciri i-a arătat cu 
indiferenţă o vânătaie impunătoare de pe tibie, mai jos de 
genunchiul stâng. lar celelalte sunt de la pendul. Astea-s de 
la pendul. Pe pendul exersez paşii cu sabia. Geralt zice că 
sunt bună la pendul. Zice că am ăla, cum îi zice... Simţ. Am 
simţ. 


— Şi, dacă n-ai simţ, a scrâşnit din dinţi Triss, presupun că 
pendulul te păleşte. 


— Da' cum să nu? a aprobat fetiţa, uitându-se la ea mirată 
vizibil de ignoranţa ei. Mă păleşte şi încă cum! 


— Şi aici? Pe lateral? Ce-a mai fost? Un ciocan de potcovar? 
Ciri a sâsâsit de durere şi s-a înroşit. 
— Am căzut de pe pieptăân... 


— ... şi pieptănul te-a pălit, a terminat Triss, controlându-se 
din ce în ce mai greu. Ciri a pufnit în râs. 


— Cum poate un pieptăn să te pălească dacă e înfipt în 
pământ? Nu poate! Pur şi simplu am căzut. Exersam o 


piruetă în salt şi nu mi-a ieşit. 


De-aici mi se trage vânătaia. Când m-am lovit de-un dinte de 
la pieptăn. 


— Şi ai zăcut vreo două zile? Ai avut necazuri cu respiraţia? 
Dureri? 


— Deloc. Coen m-a frecat şi m-a pus din nou pe pieptăn. Aşa 
trebuie, ştii? Dacă nu, prinzi frică. 


— Ce? 


— Prinzi frică, a repetat cu mândrie Ciri, dându-şi într-o parte 
părul cenuşiu. Nu ştii? Chiar atunci când păţeşti ceva, 
trebuie să revii la aparat, că altfel ai să te temi şi dacă ai să 
te temi, faci o brânză. Nu-i voie să renunţi. Aşa zice Geralt. 


— Trebuie să rețin această maximă, a strecurat printre dinţi 
magiciana. Şi că îi aparţine lui Geralt. E un sfat bun pentru 
viaţă, dar nu sunt sigură că dă rezultate în toate 
circumstanţele. Dar e simplu s-o aplici pe spatele altcuiva. ŞI 
spui că nu trebuie să renunţi? După ce te lovesc şi te pălesc 
în toate felurile, tu trebuie să te ridici şi să continui să 
exersezi? 


— Sigur. Unui vrăjitor nu-i este frică de nimic. 


— Oare? Şi ţie, Ciri? Chiar nu ţi-e frică de nimic? Răspunde- 
mi sincer. 


Fetiţa şi-a întors capul, muşcându-şi buzele. 
— Dar n-ai să spui la nimenea? 


— N-o să spun! 


— Cel mai tare mi-e frică de două pendule. Două deodată. ŞI 
de morişcă, dar numai când îi dau drumul tare de tot. Şi mai 
este o balanţă lungă, pe care mereu trebuie să stau cu aia, 
cum îi zice, o asi... 


asigu... Asiguranţă. Lambert spune că sunt o mare nătângă. 
Dar nu-i adevărat. Geralt mi-a spus că am o greutate oleacă 
mai altfel, pentru că 


sunt fetiţă. Pur şi simplu trebuie să mă antrenez mai mult, 
sau... AŞ 


vrea să te întreb ceva. Pot? 
— Poţi! 


— Dacă te pricepi la magie şi farmece... Dacă ştii să faci 
incantanţii... 


Ai putea să faci ceva ca să mă transformi în băiat? 
— Nu, a răspuns Triss cu un ton glacial. Nu, n-aş putea. 


— Hmm... s-a întristat micuța vrăjitoare. Ai putea măcar 
să...? 


— Măcar ce? 


— Ai putea să faci ceva ca să nu trebuie să... Ciri s-a 
îmbujorat. Am să-ţi spun la ureche. 


— ZI! s-a aplecat Triss. Te ascult. 


Ciri, îmbujorându-se şi mai tare, şi-a apropiat obrazul de 
părul castaniu al magicienei. 


Triss s-a îndreptat violent, iar ochii îi ardeau. 


— Azi? Acum? 
— Aha. 


— Fir-ar al naibii să fie! a strigat magiciana şi a tras cu 
piciorul în 


— 61 — 


scăunel, încât l-a izbit în uşă, dând jos blana de şobolan. 
Ciumă, holeră, sifilis şi lepră! li omor pe idioţii ăştia 
blestemaţi! 


— Calmează-te, Merigold! spuse Lambert. Te-agiţi fără motiv 
şi nu e sănătos. 


— Nu-mi da tu lecţii mie! Şi încetează să mi te mai adresezi 
CU 


„Merigold”! Cel mai bine-ar fi să taci de tot. Nu vorbesc cu 
tine. 


Vesemir, Geralt, a văzut vreunul dintre voi cumva cât de 
monstruos a fost torturată fata asta? N-are niciun petic 
sănătos pe corp. 


— Copila mea, vorbi cu un aer serios Vesemir, nu te lăsa 
purtată de emoţii! Ai fost crescută în altă manieră, ţi-a fost 
dat să vezi o altfel de educaţie la copii. Ciri provine din sud, 
acolo fetele se educă la fel ca băieţii, fără nicio diferenţă, ca 
la elfi. Ea călărea poneiul la cinci ani, iar la opt ani mergea la 
vânătoare. Au învăţat-o să folosească arcul, lancea şi sabia. 
O vânătaie pentru Ciri e-o nimica toată... 


— Încetează cu prostiile! se înfurie Triss. Şi nu face pe 
prostul. Nu e vorba de ponei, de o plimbare cu calul sau cu 
sania. E Kaer Morhen! In moriştile şi pendulele voastre, în 


Ucigaşa voastră, şi-au rupt oasele şi şi-au frânt găturile zeci 
de băieţi, vagabonzi duri şi antrenați, adunaţi ca şi voi de pe 
drumuri şi scoşi din şanţuri, haimanale şi golani cu braţe 
vânjoase şi cu o experienţă destul de bogată pentru o viaţă 
scurtă ca a lor. Are vreo şansă Ciri? Chiar dacă a fost educată 
în sud, în spirit elfesc, de mâna de fier a Leoaicei Calanthe, 
această micuță a fost şi va rămâne o prinţesă. Piele fină, 
conformaţie minionă, osatură delicată... 


E doar o fetiţă! Ce vreţi să faceţi din ea? O vrăjitoare? 


— Această fetiţă, a replicat calm Geralt, această prinţesă 
delicată şi minionă, a supravieţuit măcelului Cintrei. Lăsată 
în voia sorții, se strecura printre cohortele de nilfgaardieni. A 
fost în stare să fugă din calea dezertorilor care pribegeau 
prin sate şi care jefuiau şi omorau tot ce mişca. A 
supravieţuit două săptămâni în pădurile din Zarzecze, 
singură cuc. A umblat vreo lună cu o ceată de fugari, 
spetindu-se şi muncind cot la cot cu ei. Şitotcot la cotcuei 
flămânzind. A muncit aproape jumătate de an la câmp şi la 
animale, sub oblăduirea unei familii de ţărani. Crede-mă, 
Triss, viaţa a încercat-o, a întărit-o şi a călit-o în aceeaşi 
măsură ca şi pe nişte vagabonzi ca noi, aduşi la Kaer Morhen 
de pe drumuri. Ciri nu este mai slabă decât bastarzii 
abandonaţi ca nişte pui de pisică în coşuri de nuiele pe la 
cârciumi şi ajunşi în mrejele vrăjitorilor. lar sexul ei? Ce 
importanţă are? 


AO De 


— Mai întrebi? Te mai încumeţi să întrebi? ţipă magiciana. 
Ce importanţă are? Păi are, căci fetiţa, care nu seamănă 
întru totul cu voi, se află în perioada delicată! Şi o suportă 
extrem de greu! lar voi vreţi să-şi scuipe plămânii pe cărările 
din Ucigaşa şi cu nu ştiu ce morişti blestemate! 


Deşi înfuriată, Triss a avut parte de o satisfacţie savuroasă 
văzând figurile năucite şi falca lui Vesemir căzută brusc. 


— Nici măcar nu v-a trecut prin gând, a dat din cap 
îngrijorată, cu un reproş ceva mai blând. Tutori de două 
parale! li este ruşine să vă 


vorbească despre asta pentru că a fost învățată să nu 
vorbească despre astfel de probleme cu bărbaţii. Îi este 
ruşine de slăbiciunea ei, de durerea ei şi de randamentul ei 
mai scăzut. S-a gândit vreunul dintre voi la asta? S-a 
interesat vreunul de asta? A încercat vreunul să vadă ce se 
petrece cu ea? Sau poate chiar a sângerat pentru prima dată 
în viaţa ei aici, la Kaer Morhen? Şi a plâns nopţile, negăsind 
la nimeni compătimire, consolare sau măcar înţelegere. l-a 
trecut prin cap vreunuia dintre voi asta? 


— Încetează, Triss! a zis încet Geralt. Ajunge! Ai obţinut ce ai 
vrut. 


Sau poate chiar mai mult decât ai vrut. 


— Lua-ne-ar naiba! a blestemat Coen. Am ieşit ca nişte 
tembeli, n-am ce spune. Ei, Vesemir, nici tu măcar... 


— Taci! a lătrat bătrânul vrăjitor. Nu mai spune nimic. 


Eskel a avut cea mai neaşteptată reacţie, s-a ridicat, s-a 
apropiat de magiciană şi, făcând o reverență, i-a luat mâna 
şi i-a sărutat-o cu respect. Ea şi-a retras-o rapid, nu pentru a- 
şi demonstra mânia şi iritarea, ci pentru a întrerupe vibrația 
agreabilă care a străpuns-o prin tot trupul, produsă de 
atingerea vrăjitorului. Eskel emana puternic. 


Mai puternic decât Geralt. 


— Triss, a zis frecându-şi încurcat cicatricea hidoasă de pe 
obraz. 


Ajută-ne! Te rugăm. Ajută-ne, Triss! 
Magiciana l-a privit în ochi şi şi-a strâns buzele. 
— Cu ce? Cu ce să vă ajut, Eskel? 


Eskel şi-a atins din nou cicatricea, s-a uitat la Geralt. 
Vrăjitorul cu părul alb şi-a plecat capul, ducându-şi mâna la 
frunte. Vesemir şi-a dres glasul sonor. 


În acel moment a scârţâit uşa şi Ciri a intrat în sală. Dresul 
glasului s-a transformat în ceva între inspiraţie puternică şi 
horcăit. Lambert a deschis gura. Triss şi-a înfrânat 
chicoteala. 


Ciri, tunsă un pic şi pieptănată, păşea mărunţel spre ei, 
ţinându-şi grațios rochia albastru închis, scurtată şi ajustată, 
cu uşoare urme lăsate de desagi. La gâtul ei strălucea 
celălalt cadou al magicienei: micuța viperică neagră din 
piele lăcuită, cu ochi de rubin şi cu o agrafă 


de aur. 


Ciri s-a oprit în faţa lui Vesemir. Neştiind cum să-şi ţină 
mâinile, şi-a băgat degetele mari în curea. 


— Nu pot să mă antrenez astăzi, a recitat lent şi sacadat, 
într-o linişte absolută, deoarece sunt... sunt... 


S-a uitat spre magiciană. Triss i-a făcut cu ochiul, ca un copil 
satisfăcut de pozna sa, şi-a mişcat buzele, suflându-i fraza 
convenită. 


— Indispusă! a terminat cu patos şi orgoliu Ciri, ridicându-şi 
nasul aproape până la tavan. 


Vesemir şi-a dres vocea din nou. Dar Eskel, drăguţul de el, 
nu s-a pierdut cu firea şi s-a comportat încă o dată aşa cum 
se cuvine. 


— Desigur, a zâmbit cu dezinvoltură. Se înţelege, e clar, că 


suspendăm exerciţiile până în momentul când va dispărea 
indispoziţia. 


Vom scurta, de asemenea, lecţiile de teorie, iar dacă te vei 
simţi rău, le vom amâna şi pe acestea. Dacă ai nevoie de 
medicamente sau... 


— De asta mă ocup eu, s-a băgat în vorbă Triss la fel de 
dezinvolt. 


— Aha... de-abia acum Ciri s-a îmbujorat uşor, privindu-l pe 
vrăjitorul bătrân. Unchiule Vesemir, am rugat-o pe Triss... 
Adică pe doamna Merigold, să... deoarece... Adică să rămână 
aicea cu noi. Mai mult. Foarte mult. Dar ea mi-a zis că tu 
trebuie să fii de acord. Unchiule Vesemir! Fii de acord! 


— Sunt de acord... a zis cu voce sugrumată Vesemir. 
Bineînţeles că 


sunt de acord... 


— Ne bucurăm foarte mult. Abia acum Geralt şi-a luat mâna 
de la frunte. Ne pare foarte bine, Triss. 


Magiciana a dat uşor din cap în direcţia lui şi a clipit din 
gene inocent, răsucindu-şi între degete o şuviţă castanie. 
Geralt a adoptat o expresie împietrită. 


— Ai procedat foarte elegant şi politicos, Ciri, a zis, când i-ai 
propus doamnei Merigold o şedere mai îndelungată la Kaer 
Morhen. Sunt mândru de tine. 


Ciri s-a înviorat şi a zâmbit larg. Magiciana i-a făcut celălalt 
semn convenit. 


— lar acum, a spus fetiţa, ridicându-şi şi mai sus nasul, mă 
retrag, 


— 64 — 


pentru că aveţi de vorbit cu Triss aspecte importante. 
Doamna Merigold, unchiule Vesemir, domnilor... Vă las cu 
bine. Deocamdată. 


A executat cu graţie o reverență şi a ieşit din sală, păşind pe 
scări lent şi solemn. 


— La naiba! a scurtat tăcerea Lambert. Şi când mă gândesc 
că nu-mi venea să cred că e o prinţesă adevărată. 


— Aţi înţeles, tontălăilor? Vesemir s-a uitat în jur. Dacă 
mâine-dimineaţă o vedem în rochie... Să nu cumva s-o 
puneţi să exerseze... 


Aţi priceput? 

Eskel şi Coen i-au expediat bătrânului priviri complet lipsite 
de respect. Lambert a pufnit în râs făţiş. Geralt s-a uitat la 
magiciană, iar ea i-a zâmbit. 

— Mulţumesc, i-a zis. Mulţumesc, Triss. 

— Condiţii? s-a îngrijorat vizibil Eskel. Triss, am stabilit deja 


că-i îndulcim antrenamentul lui Ciri. Ce condiţii mai vrei să 
ne pui? 


— Da, poate că nu e prea potrivit cuvântul condiţii. Hai să le 
zicem sfaturi mai bine. Vă voi da trei sfaturi şi voi vă veţi 
conforma. Dacă, bineînţeles, ţineţi ca să rămân şi să vă ajut 
la educaţia micuţei. 


— Ascultăm, a zis Geralt. Spune, Triss! 


— În primul rând, a zâmbit maliţios, trebuie să-i diversificaţi 
alimentaţia lui Ciri. Şi mai ales să-i limitați ciupercuţele 
secrete şi salata enigmatică. 


Geralt şi Co&n îşi stăpâneau reacţiile la perfecţie. Lambert şi 
Eskel puţin mai prost. Vesemir nu era în stare să se 
stăpânească deloc. Asta este, s-a gândit Triss privindu-i faţa 
contrariată, pe vremea lui era o lume mai bună. Atunci 
ipocrizia era considerată un defect de care trebuia să-ţi fie 
ruşine. lar sinceritatea nu era un motiv de ruşine. 


— Mai puţine decocturi din plante învăluite în mister, 
continuă 


abţinându-se să nu chicotească, şi mai mult lapte. Aveţi 
capre pe-aici. 


Mulsul e o joacă de copil, Lambert, vei învăţa cât ai clipi din 
ochi. 


— Triss... a început Geralt. Ascultă puţin... 


— Nu, ascultă tu. Nu aţi supus-o pe Ciri unei mutații 
violente, nu v-aţi atins de hormoni, n-aţi încercat cu elixiruri 
şi ierburi. Ceea ce este lăudabil. Aţi acţionat rezonabil, 
responsabil şi uman. Nu i-aţi făcut vreun râu cu otrăvurile, 
aşadar cu atât mai puţin n-aveţi voie acum să 


o mutilaţi. 


— Despre ce vorbeşti? 


— Ciupercile, al căror secret îl păstraţi cu atâta sfinţenie, a 
explicat, într-adevăr o menţin pe fată într-o condiţie fizică 
excepţională şi îi întăresc muşchii. Plantele îi asigură un 
metabolism ideal şi-i accelerează dezvoltarea. Toate la un 
loc, combinate cu antrenamentul nemilos, determină însă 
anumite modificări în constituţia corpului. În țesutul adipos. 
Ea e femeie. Dacă n-aţi mutilat-o hormonal, să n-o mutilaţi 
nici fizic. Cândva ea vă va purta ranchiună pentru că aţi 
privat-o atât de brutal de... atributele feminine. Înţelegeţi 
despre ce vorbesc? 


— Da' cum să nu? a murmurat Lambert, holbându-se 
obraznic la bustul lui Triss care tensiona materialul rochiei. 


Eskel şi-a dres vocea, fulgerându-l cu privirea pe tânărul 
vrăjitor. 


— Actualmente, a întrebat lent Geralt, alunecând şi el cu 
privirea pe ici şi pe colo, nu ai constatat nimic ireversibil la 
ea, sper? 


— Nu, i-a zâmbit. Din fericire, nu. Se dezvoltă sănătos şi 
normal, are structura unei tinere driade, de ţi-e mai mare 
dragul s-o priveşti. Dar păstraţi echilibrul în administrarea 
acceleratorilor, vă rog. 


— Îl vom păstra, a promis Vesemir. Mulţumesc pentru 
atenţionare, copila mea. Altceva? ziceai de trei... Sfaturi. 


— Bineînţeles. lată-l pe-al doilea: nu trebuie să-i permiteţi lui 
Ciri să 


se sălbăticească aici. Trebuie să aibă contact cu lumea. Cu 
cei de vârsta ei. Trebuie să primească o educaţie decentă şi 
o pregătire pentru o viaţă normală. Deocamdată puteţi s-o 
mai lăsaţi să se joace cu sabia. 


Fără mutație n-o puteţi face vrăjitoare, dar antrenamentul de 
vrăjitor nu-i strică. Trăim vremuri dificile şi periculoase, iar 
ea va şti să se apere dacă va fi cazul. Ca o elfă. Dar nu puteţi 
s-o îngropaţi de vie în acest capăt de lume. Trebuie să 
trăiască o viaţă normală. 


— Viaţa ei normală a ars odată cu Cintra, a murmurat Geralt, 
dar ce să mai vorbim, Triss, ca de obicei, ai dreptate. Ne 
gândiserăm şi noi la asta. Când vine primăvara, o duc la 
şcoala de la templu. În grija lui Nenneke, la Ellander. 


— Este o idee foarte bună şi o decizie înţeleaptă. Nenneke 
este o femeie extraordinară, iar templul zeiţei Melitele este 
un loc excepţional. Sigur, stabil, care garantează o educaţie 
corespunzătoare unei fetiţe. Ciri a aflat? 


— A aflat. A făcut scandal câteva zile, dar în final a acceptat. 
Acum chiar aşteaptă nerăbdătoare primăvara, o 
emoţionează perspectiva unei călătorii în Temeria. O 
interesează lumea exterioară. 


— Ca şi pe mine la vârsta ei, a zâmbit Triss. lar această 
comparaţie 


— 66 — 


ne apropie periculos de cel de-al treilea sfat al meu. Cel mai 
important. 


Ştiţi voi care-i. Nu faceţi pe proştii. Sunt magiciană, aţi 
uitat? Nu ştiu cât timp v-a luat ca să vă daţi seama de 
capacităţile magice ale lui Ciri. 


Mie mi-a trebuit mai puţin de jumătate de oră ca să aflu cine 
şi, mai bine zis, ce este această fată. 


— Şi ce este? 
— O Sursă. 
— Imposibil! 


— Ba este posibil. Chiar sigur. Ciri este o Sursă, are potenţial 
de medium. Mai mult decât atât, acest potenţial este foarte, 
foarte îngrijorător. lar voi, dragi vrăjitori, ştiţi asta foarte 
bine. Şi voi aţi observat aceste capacităţi, şi pe voi v-au 
tulburat. Numai şi exclusiv pentru asta m-aţi chemat la Kaer 
Morhen, nu-i aşa? Am dreptate? 


Numai şi exclusiv pentru asta? 
— Da, a confirmat Vesemir după un moment de linişte. 


Triss a răsuflat uşurată, cu discreţie. O clipă se temuse că cel 
care îi va confirma va fi Geralt. 


În ziua următoare a căzut prima zăpadă, la început cu fulgi 
mărunți, apoi s-a transformat în viforniţă. A nins toată 
noaptea, iar dimineaţa zidurile de la Kaer Morhen erau 
cufundate în nămeţi. Era imposibil să 


alergi prin Ucigaşa, cu atât mai mult cu cât Ciri nu se simţea 
în continuare prea bine. Triss bănuia că „acceleratorii” 
vrăjitoreşti puteau fi cauza perturbărilor menstruale. Nu 
putea fi complet sigură, pentru că nu ştia practic nimic 
despre aceste substanţe, iar Ciri era fără 


doar şi poate singura fată din lume căreia i se 
administraseră. Nu le-a zis vrăjitorilor nimic despre 


suspiciunile sale. Nu voia să-i îngrijoreze şi să-i enerveze, 
prefera să aplice metodele proprii. l-a dat lui Ciri să 


bea din elixiruri, i-a legat în talie, pe sub rochie, un şnur pe 
care erau înşirate jaspuri active şi i-a interzis să facă efort, în 
special să umble ca nebuna după şobolani cu sabia în mână. 


Ciri se plictisea, vagabonda somnoroasă prin fortăreață, iar 
în cele din urmă, din lipsă de altă distracţie, i s-a alăturat lui 
Coen care făcea curat în grajd, ocupându-se de cai şi 
reparând harnaşamentul. 


Geralt, spre furia magicienei, a dispărut pe undeva pe-afară 
şi a apărut spre seară, cărând un ţap vânat. Triss l-a ajutat să 
jupoaie vânatul. Deşi o îngreţoşa groaznic mirosul de carne 
şi de sânge, dorea să fie în preajma vrăjitorului. Aproape de 
el. Cât mai aproape posibil. 


=] = 


Se contura în ea o hotărâre rece şi înverşunată. N-avea chef 
să mai doarmă singură din nou. 


— Triss! a urlat deodată Ciri, care cobora în goană scările cu 
ropot de paşi. Pot să dorm azi cu tine? Triss, te rog, lasă-mă! 
Te rog, Triss! 


Zăpada se tot aşternea. S-a mai limpezit abia atunci când a 
început Midinvâerne, Ziua Solstiţiului de iarnă. 


— 68 — 


În cea de-a treia zi prăpăditu-s-au toate odraslele în afară de 
una aflată abia în al zecelea an de viaţă. Aceasta, fiind 
cuprinsă 


până atunci de o luare de minţi violentă, prăbuşitu-s-a 
deodată 


într-o profundă ameţeală. Ochii săi avut-au o privire 
sticloasă, îşi mototolea haina cu mâinile sau le fâlfâia în aer 
de parc-ar fi vrut să prindă aripi. Respirația îi era din ce în ce 
mai sonoră şi mai răguşită, o sudoare rece, cleioasă şi 
slinoasă ieşitu-i-a prin pori. Atunci băgatu-i-au din nou din 
elixir în vene şi atacul repetatu-s-a. De data aceasta fu 
însoţit de o hemoragie din nas, tusea dădu în vomă, după 
care odrasla sleitu-s-a de puteri de-a binelea şi pierdutu-şi-a 
din simţiri. 


Simptomele nu-l lăsară în următoarele zile. Pielea odraslei, 
năclăită până atunci în sudoare, făcutu-s-a uscată şi încinsă, 
iar pulsul, aparent lipsit de vigoare şi ritm, fu totuşi puternic, 
dar mai degrabă lent decât iute. Nu se mai trezea, nici cu 
vocea nu ţipa. 


În sfârşit veni-a ziua a şaptea. Plodul trezitu-s-a ca dintr-un 
somn, deschisu-şi-a ochii, iar ochii îi erau ca de viperă... 


CARLA DEMETIA CREST, Proba lerburilor şi alte practici 
secrete ale vrăjitorilor, cu propriii ochi văzute, manuscris 
pentru bunul 


exclusiv al Capitolului Magicienilor 


E ic E 


3 


— Temerile voastre au fost nejustificate, absolut nefondate. 


Triss a făcut o grimasă, sprijinindu-şi coatele pe masă şi 
continuând: 


— Au trecut vremurile în care magicienii vânau Surse şi copii 
cu aptitudini magice, vremurile în care erau smulşi din 
braţele părinţilor sau ale tutorilor cu forţa violenţei sau a 
înşelăciunii. Chiar aţi crezut că 


aş putea să-mi doresc să v-o iau pe Ciri? 


Lambert a pufnit pe nări şi a întors capul într-o parte. Eskel 
şi Vesemir s-au uitat către Geralt, însă Geralt tăcea. Se uita 
într-o parte jucându-se neîntrerupt cu medalionul său 
argintiu de vrăjitor, pe care era reprezentat capul de lup cu 
dinţii rânjiţi. Triss ştia că medalionul reacţiona la farmece. 
Într-o asemenea noapte ca Midinvâerme, când aerul vibra de 
magie, medalioanele vrăjitorilor trebuiau să vibreze 
neîncetat, să irite şi să neliniştească. 


— Nu, copila mea, a zis într-un sfârşit Vesemir. Ştim că n-ai fi 
făcut aşa ceva. Dar mai ştim şi că ai obligaţia să raportezi 
Capitulului despre fetiţă. Ştim, şi nu de ieri, de astăzi, că toţi 
magicienii sunt supuşi acestei obligaţii. Nu mai luaţi copii cu 
aptitudini speciale de la părinţi şi de la tutori. Îi ţineţi sub 
observaţie pentru ca mai târziu, la momentul oportun, să-i 
fascinaţi cu magia şi să-i momiţi... 


— Nu-ţi fie teamă! l-a întrerupt cu o voce glacială. Nu voi 
spune despre Ciri nimănui. Nici Capitulului. De ce vă uitaţi 
aşa la mine? 


— Ne surprinde uşurinţa cu care ne declari păstrarea 
secretului, a zis calm Eskel. lartă-mă, Triss, n-am vrut să te 
rănesc, dar ce s-a întâmplat cu loialitatea voastră legendară 
faţă de Consiliu şi faţă de Capitul? 


— Multe s-au întâmplat. Războiul a schimbat multe. lar 
bătălia pentru Sodden, şi mai multe. Nu vreau să vă 
plictisesc cu politica şi, pe deasupra, anumite probleme şi 
subiecte sunt, să-mi fie cu iertare, confidenţiale şi nu mi-este 
permis să le divulg. Cât despre loialitate... 


Eu sunt loială, dar, credeţi-mă, în această situaţie pot fi în 
acelaşi timp loială şi faţă de Capitul, şi faţă de voi. 


— Aşa o dublă loialitate - Geralt a privit-o pentru prima dată 
în acea seară în ochi - este o chestiune diabolic de dificilă. 
Rareori îi iese cuiva, Triss. 


E ()e= 


Magiciana s-a uitat la Ciri. Fetiţa şedea în faţa lui Coen, pe o 
blană de urs, într-un colţ îndepărtat al sălii, absorbiți de 
Fripta. Jocul devenea monoton pentru că amândoi erau 
teribil de rapizi, şi cu niciun chip nu se puteau nimeri unul 
pe celălalt. Din câte se vedea, acest lucru nu-i deranja câtuşi 
de puţin şi nu le strica distracţia. 


— Geralt, i-a spus, când ai găsit-o pe Ciri acolo, lângă Jaruga, 
ai luat-o cu tine. Ai adus-o la Kaer Morhen, ai ascuns-o de 
ochii lumii, nu vrei ca nici măcar apropiații ei să ştie că 
trăieşte. Ai făcut asta pentru că 


ceva despre care eu nu ştiu te-a convins că există 
predestinare, că ne guvernează şi ne orientează în tot ceea 
ce facem. Şi eu sunt de aceeaşi părere, mereu am fost. Dacă 
i-a fost hărăzit să devină magiciană, va deveni. Nici 
Capitulul şi nici Consiliul nu trebuie să ştie despre ea, s-o 


ţină sub observaţie sau să o momească. Nedivulgând 
secretul vostru, nu voi trăda nicidecum Capitulul. Dar după 
cum bine ştiţi, există o anumită problemă. 


— De-ar fi numai una! a oftat Vesemir. la zi, copila mea. 


— Fata are aptitudini magice, iar acest lucru nu e deloc de 
neglijat. 


Este prea periculos. 
— Dar de ce? 


— Aptitudinile necontrolate sunt riscante. Pentru Sursă şi 
pentru cei care o înconjoară. Pentru cei din preajmă Sursa 
poate fi periculoasă 


în mai multe moduri. Pentru ea însăşi, doar într-un singur 
mod. Este vorba despre o anumită deficiență mentală. Cel 
mai adesea, catatonie. 


— Pentru mii de diavoli! a vorbit Lambert după o lungă 
tăcere. Vă 


tot ascult şi am impresia că cineva de-aici a sărit deja de pe 
fix şi nu mai durează mult şi va deveni un pericol pentru 
societate. Destin, surse, vrăji, farmece, magii, miracole. Dar 
nu cumva exagerezi, Merigold? Oare acesta e primul ţânc 
adus în Fortăreaţă? Geralt nu a găsit nicio predestinare, a 
găsit un alt copil fără adăpost şi fără părinţi. 


Îl vom învăţa să mânuiască sabia şi-i vom da drumul, ca şi 
celorlalţi. E 


adevărat, ce-i drept, niciodată nu am antrenat până acum o 
fată la Kaer Morhen. Am avut probleme cu Ciri, am mai greşit 
şi e bine că ne-ai semnalat greşelile. Dar hai să nu 


exagerăm. Nu-i atât de originală încât să cădem în genunchi 
şi să ne înălţăm ochii spre cer. Oare câte muieri luptătoare 
umblă prin lume? Îţi garantez, Merigold, că Ciri va ieşi de 
aici educată şi sănătoasă, puternică şi descurcăreaţă. Şi, îţi 
garantez, fără catatonie sau vreo epilepsie. Cu condiţia să 
nu-i inoculezi tu o asemenea boală. 


— Vesemir! Triss s-a întors în scaun. Spune-i să tacă pentru 
că mă 


deranjează! 


— O faci tu pe grozava, a răspuns Lambert liniştit, dar nu le 
ştii chiar pe toate. Uite! 


A întins mâna în direcţia vetrei, îndoindu-şi în mod bizar 
degetele. 


În horn s-au auzit o bubuitură şi un vuiet, vâlvătaia a crescut 
brusc, iar jarul, devenit mai strălucitor, împrăştia scântei. 
Geralt, Vesemir şi Eskel s-au uitat îngrijoraţi către Ciri, însă 
fetiţa nu dădea nicio atenţie spectacolului de focuri şi 
artificii. 


Triss şi-a încrucişat braţele, privindu-l provocator pe 
Lambert. 


— Semnul Aard, a constatat cu calm. Ai vrut să mă 
impresionezi? Cu ajutorul aceluiaşi gest, întărit prin 
concentrare, prin puterea voinţei şi printr-o anumită formulă, 
pot să lansez într-o clipă lemne prin horn atât de sus încât le 
vei lua drept stele. 


— Tu poţi, i-a dat dreptate. Dar Ciri nu. Nu este în stare să 
realizeze semnul Aard. Şi nici vreun alt semn. A încercat de 


sute de ori şi... nimic. 


Şi ştii bine că pentru Semnele noastre e de-ajuns un 
minimum de capacităţi. Aşadar, Ciri nu posedă nici măcar 
acel minimum. Este un copil absolut normal, n-are nici urmă 
de capacităţi magice, este chiar un antitalent. lar tu ne tot 
îndrugi despre Sursă, ne ameninţi... 


— Sursa, i-a explicat Triss implacabil, nu-şi controlează 
capacităţile, nu şi le stăpâneşte. Este un medium, un fel de 
canal. Intră involuntar în contact cu anumite energii şi, tot 
involuntar, le converteşte. Dar când se străduieşte, când îşi 
dă silinţa ca la încercarea de a realiza Semne, nu-i iese 
nimic. Şi nu-i va ieşi nimic nu numai la sute, ci şi la mii de 
încercări. Este tipic Surselor. Dar va veni momentul când, 
într-o bună 


Zi, Sursa nu se va strădui, nu se va încorda, se va gândi la 
cai verzi pe pereţi sau la varză cu cârnaţi, va arunca zaruri, 
se va juca cu cineva în pat, se va scobi în nas... şi din senin 
se va întâmpla ceva. De exemplu, va lua foc casa. Uneori 
poate să ia foc până şi jumătate din oraş. 


— Exagerezi, Merigold! 


— Lambert! Geralt i-a dat drumul medalionului, punându-şi 
palmele pe masă. In primul rând, nu i te mai adresa lui Triss 
CU 


„Merigold”, aşa cum te-a rugat de mai multe ori. În al doilea 
rând, nici nu putem spune că exagerează. Eu am văzut-o cu 
ochii mei în acţiune pe mămica lui Ciri, prinţesa 
moştenitoare Pavetta. Şi vă spun că am avut ce vedea. Nu 
ştiu dacă era o Sursă, dar în orice caz nimeni nu bănuia că 
are astfel de capacităţi până atunci când a fost cât pe ce să 


se Dica. 


facă praf şi pulbere castelul regal din Cintra. 


— Aşadar, trebuie să recunoaştem, a zis Eskel în timp ce 
aprindea lumânarea din următorul sfeşnic, că Ciri poate 
poseda o anumită 


încărcătură genetică. 


— Nu numai că poate, a zis Vesemir. Ea chiar este încărcată 
genetic. 


Pe de o parte, Lambert are dreptate. Ciri nu este în stare să 
realizeze semne. Insă, pe de altă parte... Am văzut cu toţii... 


A tăcut, a privit-o pe Ciri care, cu un chiuit de bucurie, îşi 
confirma în acel moment superioritatea la Fripta. Triss a 
observat un zâmbet schiţat pe faţa lui Coen şi n-a mai avut 
dubii că o lăsase să câştige. 


— Aşa e, a zis în zeflemea. Aţi văzut cu toţii. Ce anume aţi 
văzut? În ce circumstanţe aţi văzut? Nu vi se pare, băieţi, că 
a venit momentul unor destăinuiri mai sincere? La dracu”, 
doar v-am zis că voi păstra secretul. Aveţi cuvântul meu. 


Lambert s-a uitat la Geralt, iar acesta a dat din cap 
aprobator. 


Tânărul vrăjitor s-a ridicat, a luat de pe o poliţă înaltă o 
carafă mare de cristal şi un flaconaş mai mic, a vărsat 
conţinutul flaconaşului în carafă, a agitat-o de câteva ori şi a 
turnat apoi un lichid transparent în paharele de pe masă. 


— la ceva cu noi, Triss! 


— Oare adevărul este atât de teribil, a continuat zeflemitor, 
încât nu puteţi să-l abordaţi treji? Incât trebuie să ne facem 
criţă ca să-l auzim? 


— Hai, nu te mai da rotundă! la o duşcă! Îţi va fi mai uşor să 
înţelegi. 


— Dar ce-i asta? 

— Pescăruşul alb. 

— Ce? 

— Ceva uşor, a zâmbit Eskel, pentru vise plăcute. 


— Să vă ia naiba pe toţi! E un halucinogen vrăjitoresc. De la 
el vă 


strălucesc ochii în aşa hal seara. 


— Pescăruşul alb este foarte slab. Cel negru este 
halucinogen. 


— Dacă în acest lichid este vreo magie, eu n-am voie nici 
măcar să- 


mi umezesc buzele! 


— Exclusiv ingrediente naturale, a liniştit-o Geralt, dar, aşa 
cum observase ea, faţa pe care o făcuse era cam confuză. 
Evident că se temea de eventualele întrebări despre 
conţinutul elixirului. Şi diluat într-o cantitate mare de apă. 
Nu ţi-am fi oferit ceva care ţi-ar fi putut fi dăunător. 


Gheaţa lichidului spumos, cu un gust straniu, a izbit-o în 
esofag, 


Sr Pe 
împrăştiind apoi căldură în tot corpul. Magiciana şi-a trecut 


limba pe gingii şi pe cerul gurii, însă nu era în stare să 
recunoască niciun ingredient. 


— l-aţi dat lui Ciri să guste acest... pescăruş, a dedus ea. ŞI 
atunci... 


— A fost un accident, a fost doar un accident, a întrerupt-o 
rapid Geralt. În prima seară, imediat după ce am ajuns... Era 
însetată, iar pescăruşul stătea pe masă. N-am mai apucat să 
reacţionăm, a băut dintr-o înghiţitură. Şi a intrat în transă. 


— Ce sperietură am mai tras! a recunoscut Vesemir oftând. 
Vai ce ne-am mai speriat, copila mea! De moarte. 


— A început să vorbească cu o voce care părea că nu-i 
aparţine, a dedus cu calm magiciana, privindu-i pe vrăjitori 
în ochii care le străluceau în licărirea lumânărilor. A început 
să vorbească despre chestiuni şi probleme pe care n-avea de 
unde să le cunoască. A început... să profeţească. Aşa-i? Ce 
spunea? 


— Stupizenii! i-a răspuns sec Lambert. Nişte tâmpenii lipsite 
de sens. 


— Nu mă-ndoiesc, l-a privit ea, că se-nţelegea de minune cu 
tine atunci. Tâmpeniile sunt specialitatea ta, după cum ne 
confirmi de fiecare dată când deschizi gura. Fă-mi o favoare, 
te rog, şi n-o mai deschide un timp. De acord? 


— De data aceasta, a intervenit serios Eskel, frecându-şi 
cicatricea de pe obraz, Lambert are dreptate, Triss. Atunci, 
după ce a băut pescăruşul, într-adevăr Ciri delira într-un aşa 
hal, de nu se mai înţelegea nimic. Atunci, prima dată, nu 
părea altceva decât o bolboroseală. Abia după... 


S-a întrerupt. Triss a dat din cap consternată. 


— Abia a doua oară a început să vorbească cu sens, a intuit 
magiciana. Aşadar a existat şi o a doua oară. Tot aşa, după 
un narcotic băut din cauza neatenţiei voastre? 


— Triss! Geralt a ridicat capul, nu e momentul pentru glume 
maliţioase. Pe noi nu ne distrează asta. Pe noi ne preocupă şi 
ne îngrijorează. Da, a existat şi o a doua, şi oa treia oară. 
Ciri a căzut rău în timpul unui exerciţiu. Şi-a pierdut 
cunoştinţa. Când şi-a revenit în fire, era în transă. Şi iara 
bâiguit. La fel, cu o voce care nu era a ei. Şi, la fel, era 
neinteligibilă. Dar eu mai auzisem astfel de voci şi forme de 
vorbire. Aşa vorbesc acele femei sărace, bolnave şi demente, 
numite oracole. Înţelegi la ce mă refer? 


= ăi 
— Perfect. Asta a fost a doua oară. Să trecem la a treia. 


Geralt şi-a dus mâna la fruntea devenită instantaneu perlată 
de sudoare. 


— Ciri se trezeşte deseori noaptea, a reluat el. Ţipând. A 
trecut prin multe. Nu vrea să vorbească despre asta, dar fără 
îndoială a văzut şi la Cintra, şi la Angrena lucruri care n-ar 
trebui să fie văzute de un copil. 


Mă tem chiar că... cineva a nenorocit-o. Asta îi revine în 
vise... De obicei este uşor s-o linişteşti, adoarme fără 
probleme... Dar odată, după ce s-a trezit... a intrat din nou în 
transă. Vorbea iar cu o voce stranie şi respingătoare... 
malefică. Vorbea clar şi cu sens. Profeţea. 


Prezicea. Şi ne-a prezis... 
— Ce? Ce anume, Geralt? 
— Moartea, a zis blând Vesemir. Moartea, copila mea! 


Triss se uita la Ciri, care îi reproşa cu o voce piţigăiată lui 
Coen că 


trişează la joc. Acesta a îmbrăţişat-o pufnind în râs. 
Magiciana şi-a dat seama că niciodată, niciodată până 
atunci nu mai auzise râsul vreunui vrăjitor. 


— A cui moarte? l-a întrebat, continuând să-l privească pe 
Coen. 


— A lui, a zis Vesemir, arătând spre Coen. 

— Şi pe-a mea, a adăugat Geralt zâmbind. 

— După ce s-a trezit... 

— Nu-şi mai amintea nimic. lar noi nu i-am pus întrebări. 


— Bine-aţi făcut! lar în privinţa profeţiei... Era concretă? 
Detaliată? 


— Nu, Geralt a privit-o direct în ochi. Confuză. Nu ne întreba 
de profeție, Triss. Pe noi nu ne îngrijorează conţinutul 
predicţiilor şi nălucirilor lui Ciri, ci ce se întâmplă cu ea. Nu 
ne temem pentru noi, ci... 


— Atenţie! l-a avertizat Vesemir. Nu vorbi despre asta în 
prezenţa fetiţei! Coen s-a apropiat de masă purtând-o în 
cârcă pe Ciri. 


— Spune-le tuturor noapte bună, Ciri, i-a zis. Spune-le 
noapte bună 


acestor huhurezi noctambuli. Noi mergem la culcare. Este 
de-acum miezul nopţii. Imediat se termină Midinvâerne. De 
mâine, primăvara va fi cu fiecare zi tot mai aproape! 


— Mi-e sete. 


— Ciri a coborât de pe umerii lui, întinzând mâna după 
paharul lui Eskel. Vrăjitorul şi-a retras abil paharul din raza 


de acţiune a braţelor ei, luând un urcior cu apă. Triss s-a 
ridicat imediat. 


— Poftim! i-a întins fetei paharul său plin pe jumătate, 
strângând demonstrativ în acelaşi timp braţul lui Geralt şi 
uitându-se în ochii lui 


= 75 = 
Vesemir. Bea! 


— Triss, a şoptit Eskel, uitându-se la Ciri, care băuse cu 
nesaţ, ce vrei să faci? Doar... 


— Niciun cuvânt, te rog! 


N-au avut mult de aşteptat efectul. Ciri s-a încordat 
instantaneu, a ţipat slab şi a afişat un surâs larg şi extaziat. 
Şi-a strâns pleoapele, desfăşurându-şi braţele. A zâmbit, a 
făcut o piruetă şi a dansat uşor pe poante. Lambert, cu o 
mişcare iute, i-a luat din cale scăunelul, iar Coen s-a interpus 
între balerină şi vatră. 


Triss s-a ridicat brusc, scoţându-şi din decolteu amuleta, un 
safir încrustat în argint, agăţat de un lănţişor subţire. A 
strâns-o puternic în palmă. 


— Copila mea... a scâncit Vesemir. Ce vrei să faci? 


— Ştiu eu ce fac! i-a retezat-o. Fetiţa a intrat în transă, iar eu 
voi stabili un contact psihic cu ea. Voi intra în ea. V-am spus 
eu că e un soi de transmiţător magic, trebuie să ştiu ce 
anume transmite, cum şi de unde îşi ia aura şi cum o 
transformă. Astăzi este Midinvâerne, foarte propice pentru o 
astfel de acţiune. 


— Nu-mi place asta, s-a încruntat Geralt. Nu-mi place deloc. 


— Dacă vreuna dintre noi va suferi un atac de epilepsie - 
magiciana i-a ignorat cuvintele lui Geralt - ştiţi ce-aveţi de 
făcut. Un băț între dinţi, îl ţineţi şi aşteptaţi. Fruntea sus, 
băieţi! Nu-i prima dată când fac asta. 


Ciri şi-a întrerupt dansul, a căzut în genunchi, şi-a întins 
braţele, cu capul sprijinit pe genunchi. Triss şi-a dus la 
tâmplă amuleta deja încălzită, bolmojind o formulă magică. 
A închis ochii, s-a concentrat şi i-a trimis un impuls. 


Marea şuşotea, iar valurile loveau răsunător plaja stâncoasă, 
explodând cu gheizere înalte printre blocuri de piatră. A dat 
din aripi, susţinută de vântul sărat. În culmea fericirii s-a 
lansat în picaj, şi-a ajuns din urmă stolul camarazilor săi, 
agăţând cu gheruţele crestele valurilor, s-a înălţat din nou 
spre cer, împrăştiind picături de apă şi a zburat purtată de 
vântul care şuiera printre penele aripilor. Puterea sugestiei, 
s-a gândit cu luciditate. E vorba doar de puterea sugestiei. 
Un pescăruş! 


Triss! Triss! 
Ciri? Unde eşti? 
Triss! 


Ţiuitul pescăruşilor a încetat. Magiciana simţea în continuare 
pe faţă picăturile împrăştiate de pe crestele valurilor, dar 
dedesubt nu mai era marea. Sau mai bine zis era, dar era o 
mare nesfârşită de iarbă, o câmpie care atingea orizontul. 
Triss a constatat siderată că ceea ce vedea era panorama 
care se deschidea de pe vârful Dealului de la Sodden. Dar 
acesta nu era Dealul. N-avea cum să fie Dealul. 


Cerul s-a întunecat subit, iar în jur bântuia o mulţime de 
umbre. 


Triss desluşea un şir lung de siluete vagi care cobora lin 
panta. Auzea şoaptele care se suprapuneau amestecate într- 
un cor sinistru şi neinteligibil. 


Ciri stătea alături, întoarsă cu spatele. Vântul îi răsfira 
pletele cenuşii. 


Siluetele confuze şi ceţoase păşeau neobosit pe lângă ea 
într-un şir lung şi interminabil. Când ajungeau în dreptul ei, 
întorceau capul spre ea. Triss şi-a stăvilit un strigăt, uitându- 
se la feţele impasibile şi liniştite şi la ochii orbi şi morţi. Nu 
cunoştea şi nu ştia de unde să le ia pe majoritatea chipurilor. 
Dar pe unele dintre ele le recunoştea. 


Koral. Vanielle. Yoel. Raby Axel... 
— De ce m-ai adus aici, a şoptit. De ce? 


Ciri s-a întors. Şi-a ridicat mâna, iar magiciana a văzut cum 
se prelinge un firişor de sânge de-a lungul liniei vieţii către 
interiorul palmei şi mai departe către încheietura mâinii. 


— E de la un trandafir, a răspuns calmă fetiţa, trandafirul de 
la Shaerrawedd. M-am înţepat. Nu-i nimic. E doar sânge. 
Sângele elfilor... 


Cerul s-a întunecat şi mai tare şi deodată a început să 
strălucească 


un fulger aspru şi orbitor. Totul a încremenit în linişte. Triss a 
făcut un pas pentru a se convinge că este în stare să-l facă. 
S-a oprit lângă Ciri şi a observat că stau amândouă pe 
marginea unei prăpăstii fără fund, în care se învolburează 
un fum roşiatic, parcă iluminat. Scânteierea următorului 


fulger a scos dintr-odată la iveală nişte scări lungi de 
marmură care duceau în adâncul prăpastiei. 


— Aşa trebuie, a zis cu o voce tremurândă Ciri. Nu există 
altă cale. 


Doar aceasta. Pe scări în jos. Aşa trebuie, pentru că... Va' 
esse deireâdh aep eigean... 


— Spune! i-a şoptit magiciana. Spune, fetiţo! 


— Copilul Sângelui Vechi... Feainnewedd... Luned aep Hen 
Ichaer... 


Deithwen... Văpaia albă... Nu, nu... nu! 
— Ciri! 
RI Ay AP 


— Cavalerul negru... cu pene la coif... Ce mi-a făcut el? Ce s- 
a întâmplat atunci? Mi-era frică... şi mereu mi-e frică. Nu s-a 

terminat, niciodată nu se termină. Leuţa trebuie să moară... 

din raţiuni de stat... 


nu... Nu... 
— Ciri! 


— Nu! Fetiţa s-a încordat, şi-a strâns pleoapele. Nu, nu, nu 
vreau! Nu mă atinge! 


Faţa lui Ciri s-a transformat violent, s-a împietrit, iar vocea i- 
a devenit metalică, rece şi amenințătoare, răsunând în ea o 
batjocură 


răuvoitoare şi atroce! 


— Ai venit după ea până aici, Triss Merigold? Până aici? Ai 
ajuns prea departe, cea de-a Paisprezecea. Te-am avertizat. 


— Cine eşti? 

Pe Triss au trecut-o fiorii, dar totuşi îşi stăpânea vocea. 
— Vei afla când va veni vremea. 

— Voi afla acum! 

Magiciana şi-a ridicat mâinile, le-a întins brusc, 
concentrându-şi toate forţele în Magia de Identificare. 


Cortina magică s-a crăpat, dar din spatele ei a apărut a 
doua... A treia... A patra... 


Triss a căzut în genunchi cu un geamăt. lar realitatea se 
crăpa în continuare, se deschideau următoarele uşi şi 
drumul nesfârşit care ducea în neant. In abis. 


— Ai greşit, cea de-a Paisprezecea, a ironizat-o vocea 
metalică, inumană. Ai confundat cerul cu stelele reflectate 
noaptea pe suprafaţa unui iaz. 


— Nu te atinge... Nu te atinge de acest copil! 
— Nu e un copil. 


Buzele lui Ciri s-au mişcat, dar Triss ştia că ochii fetiţei sunt 
morţi, sticloşi, inconştienţi. 


Nu e un copil, a repetat vocea. Este Văpaia, Văpaia Albă de 
la care se va aprinde şi va arde întregul pământ. Este 
Sângele Vechi, Hen Ichaer. 


Sângele elfilor. Sămânţa care nu va germina, ci va izbucni ca 
o vâlvătaie. Sângele care va fi maculat... Când va veni Tedd 
Deireâdh, Vremea Sfârşitului. Va'esse deireâdh aep eigean! 


— Prezici moartea? a strigat Triss. Doar atât ştii, să prezici 
moartea? Tuturor? Lor, ei... mie? 


— Ţie? Tu deja ai murit, cea de-a Paisprezecea. A murit totul 
din tine. 


E 


— Pe puterea sferelor, a scâncit magiciana adunându-şi 
toate forţele rămase şi înălţându-şi mâna în aer. Pe apă, pe 
foc, pe pământ şi pe aer, te conjur. Te conjur pe gând, pe 
somn şi pe moarte, pe tot ceea ce a fost, ce este şi va fi. Te 
conjur. Cine eşti? Vorbeşte-mi! 


Ciri şi-a întors capul. Imaginea scărilor care duceau în iad a 
dispărut, s-a împrăştiat, iar în locul ei a apărut marea 
cenuşie, plumburie, spumoasă, agitată de crestele 
încovoiate ale valurilor. 


Liniştea a fost străpunsă din nou de ţiuitul pescăruşilor. 


— Zboară! a zis vocea prin buzele fetiţei. E timpul. Întoarce- 
te de unde-ai venit, cea de-a Paisprezecea de pe Deal. 
Zboară pe aripile unui pescăruş şi ascultă ţiuitul celorlalţi 
pescăruşi! Ascultă-l cu atenţie! 


— Te conjur! 
— Nu poţi! Zboară, pescăruşule! 


Dintr-odată în aerul biciuit din nou de vântul umed şi sărat 


s-a desluşit zborul fără început şi fără sfârşit. Pescăruşii 
ţiuiau sălbatic. 


Ţiuiau şi porunceau. 


Triss? 


Ciri? 

Uită-l! Nu-l mai tortura! Uită-l! Uită-l, Triss! 
Uită-l! 

Triss! Triss! Triss! 

— Triss! 


A deschis ochii, şi-a agitat capul pe pernă, şi-a mişcat 
mâinile înţepenite. 


— Geralt! 
— Sunt lângă tine. Cum te simţi? 


S-a uitat în jur. Era în odaia sa, întinsă pe pat. Pe cel mai bun 
pat din Kaer Morhen. 


— Ce s-a întâmplat cu Ciri? 
— Doarme. 
— De mult? 


— Prea de mult, a întrerupt-o. A acoperit-o cu pilota, a 
strâns-o în braţe. Când s-a aplecat, medalionul cu capul de 
lup a pendulat deasupra chipului ei. N-a fost o idee prea 
bună ce-ai făcut, Triss! 


— Totul este în ordine, s-a cutremurat în braţele lui. Nu este 
adevărat, s-a gândit. Nimic nu este în ordine. Şi-a întors 
capul astfel încât să n-o atingă medalionul. Se vehiculau 
multe teorii referitoare la amuletele vrăjitorilor ca Geralt, dar 
niciuna nu recomanda atingerea 


— 79 — 


acestora în timpul zilelor şi nopţilor de Solstiţiu. 
— Oare... oare am spus ceva în timpul transei? 


— Tu nu. Ai fost inconştientă tot timpul. Ciri... Chiar înainte 
de a se trezi... a zis „Va'esse deireâdh aep eigean”. 


— Cunoaşte Graiul Vechi? 

— Nu în aşa măsură încât să pronunţe propoziţii complete. 
— Propoziția care înseamnă „Ceva se termină”. 

Magiciana şi-a trecut palma pe faţă şi a continuat: 


— Geralt, este o chestiune serioasă. Fetiţa este un medium 
incredibil de puternic. Nu ştiu cu ce şi cu cine ia legătura, 
dar am impresia că pentru ea nu există limite. Ceva vrea să 
pună stăpânire pe ea. Ceva... care pe mine mă depăşeşte. 
Mă tem pentru ea. Următoarea transă... se poate sfârşi cu o 
tulburare psihică. Eu nu stăpânesc situaţia, nu ştiu, nu sunt 
în stare s-o ţin sub control. Dac-ar fi necesar, n-aş 


putea s-o blochez, să-i înăbuş capacităţile, n-aş reuşi să i le 
anihilez pentru totdeauna. Trebuie să apelezi la ajutorul... 
altei magiciene. Mai talentate. Mai cu experienţă... Ştii tu la 
cine mă refer. 


— Ştiu. Şi-a întors capul strângându-şi buzele. 


— Nu te opune! Nu te apăra! Îmi dau seama dece nu ai 
apelat la ea, ci la mine. Învinge-ţi orgoliul, reproşurile şi 
înverşunarea. N-are niciun sens. Te vei chinui şi-i vei risca 
viaţa şi sănătatea lui Ciri. Ceea ce se va întâmpla cu ea în 
următoarea transă cu siguranţă se va sfârşi mai rău decât 
Proba lerburilor. Cere-i ajutorul lui Yennefer, Geralt. 


— lar tu, Triss? 


— Eu, ce? şi-a simţit un nod în gât. Eu nu mai contez. Te-am 
dezamăgit. Te-am dezamăgit... în toate. Am fost... am fost 
greşeala ta. 


Numic altceva. 

— Greşelile, i-a zis apăsat, contează mult pentru mine. Nu le 
şterg nici din viaţă, nici din memorie. Şi niciodată nu arunc 
vina pe alţii pentru ele. Tu contezi pentru mine, Triss, şi 
întotdeauna vei conta. 

Niciodată nu m-ai dezamăgit. Niciodată. Crede-mă. 

Ea a tăcut prelung. 

— Voi rămâne până la primăvară, l-a anunţat într-un final, 
încercând să-şi stăpânească tremurul vocii. Voi fi alături de 
Ciri... O voi veghea. Zi şi noapte. Voi fi lângă ea ziua şi 
noaptea. lar la primăvară... 


la primăvară o vom duce la templul lui Melitele din Ellander. 
Poate că 


la templu, acel ceva care vrea să pună stăpânire pe eanuva 
mai avea acces. lar atunci, tu vei apela la ajutorul lui 
Yennefer. 


— Bine, Triss. Îţi mulţumesc. 
— Geralt? 


— Spune-mi. 


— Ciri ţi-a mai zis ceva, nu-i aşa? Ceva ce-ai auzit doartu. 
Spune-mi ce anume. 


— Nu, a protestat el cu vocea tremurândă. Nu, Triss. 
— Te rog! 

— Ea nu mi-a vorbit mie. 

— Ştiu. Mi-a vorbit mie. Spune-mi, te rog! 


— După ce s-a dezmeticit, când am ridicat-o, a şoptit: „Uită- 
|. Nu-l tortura”. 


— Nu te voi tortura, a zis încet. Dar nu te pot uita. lartă-mă. 


— Eu sunt cel care ar trebui să-şi ceară iertare. Şi nu numai 
de la tine. 


— Atât de mult o iubeşti, a constatat mai degrabă decât l-a 
întrebat. 


— Atât de mult, a recunoscut cu jumătate de voce, după o 
lungă 


clipă de tăcere. 

— Geralt. 

— Spune, Triss. 

— Rămâi cu mine în noaptea asta! 
— Triss... 

— Doar să rămăi. 


— Bine. 


La scurt timp după Midinvâerne, a încetat să ningă. A venit 
gerul. 


Triss stătea lângă Ciri ziua şi noaptea. O veghea. O luase sub 
protecţia sa. Vizibilă şi invizibilă. 


Fetiţa se trezea ţipând aproape în fiecare noapte. Delira 
ţinându-se de obraz şi plângea de durere. Magiciana o calma 
cu formule şi elixiruri, o adormea îmbrăţişând-o şi legănând- 
o în braţe. Ajunsese ea însăşi să nu mai poată dormi o 
bucată bună din noapte, frământânduse în legătură cu cele 
spuse de Ciri în somn şi după trezire. Şi era cuprinsă deo 
teamă din ce în ce mai mare. Va'esse deireâdh aep eigean... 
Ceva se termină... 


Asta a durat vreo zece zile şi zece nopţi. Şi, într-un final, s-a 
terminat. A trecut, a dispărut fără urmă. Ciri s-a calmat, 
dormea liniştită, fără deliruri, fără vise. 


Dar Triss continua s-o vegheze neobosit. Nu se îndepărta de 
fetiţă 


SEE - 4 Nea 
niciun pas. O luase sub protecţia sa. Vizibilă şi invizibilă. 

— Mai rapid, Ciri! Pas înainte, atac, pas înapoi! Semipiruetă, 
tuşă, pas înapoi! Balans, balans cu mâna stângă, altfel cazi 
de pe pieptăn! Şi te loveşti în... atributele tale feminine. 

— Ce? 

— Nimic. Nu eşti cumva obosită? Dacă vrei, luăm o pauză. 


— Nu, Lambert! mai rezist. Nu sunt aşa de pricăjită cum 
crezi. Poate încerc să sar un băț da, unul nu. 


— Doar peste cadavrul meu! Ai să cazi şi Merigold îmi ia... 
capul. 


— N-o să cad! 

— Am zis o dată şi nu mai repet. Nu te mai da mare! Fii 
stabilă pe picioare! Şi respiră, Ciri, respiră! Gâfâi ca un 
mamut muribund! 


— Nu-i adevărat! 


— Tacă-ţi gura! Exersează! Atac, retragere! Paradă! 
Semipiruetă! 


Paradă! Piruetă! Fii stabilă pe picioare, la naiba! Nu te bâţâi! 
Pas în faţă, tuşă! Mai repede! Semipiruetă! Sari şi loveşte! 
Aşa! Foarte bine! 

— Adevărat? Chiar a fost bine, Lambert? 

— Cine-a spus asta? 

— Tu! Mai înainte! 

— Ai înţeles greşit. Atac! Semipiruetă! Retragere! Şi înc-o 
dată! Nu văd parada! De câte ori trebuie să-ţi repet? După 
retragere, întotdeauna efectuezi parada, o aruncare de tăiş 
ca să-ţi protejezi capul şi ceafa! Intotdeauna! 

— Chiar şi atunci când mă lupt doar cu un singur adversar? 
— Niciodată nu ştii cu câţi te lupţi. Niciodată nu ştii ce ai în 
spatele tău. Trebuie să fii acoperită mereu! Mişcarea 
picioarelor şi a sabiei! 


Trebuie să-ţi fie ca un reflex. Un reflex, înţelegi? N-ai voie să 
uiţi asta. E 


destul s-o uiţi într-o luptă adevărată şi s-a terminat cu tine. 
Inc-o dată! 


Aşa! Exact aşa! Vezi ce bine te aranjează parada? Acum poţi 
să iniţiezi tuşa pe care-o vrei. Poţi să tragi una în spate, dacă 
e nevoie. Hai, arată- 

mi o piruetă şi o tuşă în spate. 

— laaaa! 

— Foarte frumos! Ţi-ai dat seama? Te-ai prins? 

— Doar nu-s proastă! 

— Eşti fată. Fetele n-au minte. 


— Vai, Lambert, dacă te-ar auzi Triss! 


— Când va face plopul mere şi răchita micşunele! Coboară! 
Destul! 


Hai să ne-odihnim! 

— Nu-s obosită! 

— Dar eu sunt. Am zis că-i pauză. Coboară de pe pieptăn! 
— Să fac un salt? 


— Păi, cum altfel? Ca găina de pe grindă? Hai, sari! Nu te 
teme, am eu grijă. 


— laaaaa! 


— Bine. Pentru o fată e foarte bine. De-acum poţi să-ţi scoţi 
banderola de la ochi. 


— Triss, hai să ne oprim pentru astăzi. Bine? Putem să luăm 
sania şi să ne tragem pe coastă. Soarele străluceşte, zăpada 
sclipeşte de te dor ochii. E frumos afară! 


— Nu te apleca aşa tare, să nu cazi de pe fereastră! 
— Hai să ne tragem cu sania, Triss! 


— Propune-mi asta în Graiul Vechi. Aşa terminăm lecţia. Dă- 
te de la fereastră şi întoarce-te la masă... Ciri, de câte ori să 
te rog? Lasă sabia aia, nu te mai bâţăi cu ea. 


— E noua mea sabie! Adevărată, de vrăjitoare! Făcută din 
oţel căzut din cer! Pe bune! Geralt mi-a spus, iar el nu minte 
niciodată, ştii tu! 


— Oh, da. Ştiu eu. 

— Trebuie să mă obişnuiesc cu sabia asta. Unchiul Vesemir a 
ajustat-o fix după greutatea şi înălţimea mea şi după 
lungimea mâinii. 

Trebuie să mi-o potrivesc la mână şi la încheietură. 

— Potriveşte-ţi-o sănătoasă, dar în curte. Nu aici. Hai, te- 
ascult! Se pare că voiai să-mi propui să mergem la săniuş. In 
Graiul Vechi. Atunci, propune-mi! 

— Hmmmm... Cum se zice „să te tragi cu sania”? 

— Sledd, ca substantiv. Asledde, ca verb. 


— Aha... Ştiu. Va'en aeslede, ell'ea? 


— Nu aşa termini o întrebare, este o formă nepoliticoasă. 


Întrebările se formulează prin intonaţie. 
— Dar copiii din Insulele... 


— Tu nu înveţi argoul din Skellige, ci Graiul Vechi, în forma 
sa clasică. 


— Şi de ce tre' să învăţ io limba asta? 


— Ca s-o ştii. E bine să înveţi ceea ce nu ştii. Cine nu ştie 
limbi străine este ca un invalid. 


SN ie 
— Păi, oricum toţi vorbesc doar în limba comună. 


— E-adevărat. Dar unii nu vorbesc doar în ea. Te asigur, Ciri, 
că este mai bine să te numeri printre unii decât printre toţi. 
Hai, te ascult. O 


propoziţie completă: „Astăzi este timp frumos şi mergem la 
săâniuş”. 


— Elaine... Hmmm... Elaine tedd a'taeghane, a va'en 
aesledde? 


— Foarte bine! 
— la! Atunci, hai la săniuş! 


— Mergem imediat. Dar mai lasă-mă un pic, să-mi termin 
machiajul. 


— Da” pentru cine te machiezi atâta? În? 


— Pentru mine. O femeie îşi evidenţiază frumuseţea pentru 
propria sa bună dispoziţie. 


— Hmmm... Ştii ce? Mă simt cam nasol. Şi eu am nevoie de 
bună 


dispoziţie. Nu râde, Triss! 


— Hai aici, aşază-te pe genunchii mei! Lasă sabia aia, te-am 
mai rugat de-atăâtea ori! Mulţumesc. Acum ia pensonul mai 
gros şi pudrează-ţi obrajii. Nu atâta, micuţo, nu aşa de mult! 
Uită-te în oglindă! 


Vezi ce frumoasă eşti? 


— Nu văd nicio diferenţă. O să-mi fardez ochii. Bine? De ce 
râzi? Tu- 


ţi fardezi mereu ochii. Vreau şi eu. 


— Bine. Fă-ţi nişte umbre pe pleoape! Ciri, nu închide ambii 
ochi, nu mai vezi nimic şi-ţi măzgăleşti toată faţa. la un pic 

şi doar atinge uşor pleoapele. Uşor, ţi-am zis! Lasă-mă să ţi-l 
întind eu un pic. Închide ochii! Acum deschide-i! 


— Ooooh! 


— E vreo diferenţă? Un pic de fard nu strică nici măcar unor 
ochi atât de frumoşi ca ai tăi. Au ştiut ele, elfele, ce fac, 
atunci când au inventat fardurile pentru ochi. 


— Elfele? 


— Nu ştiai? Machiajul a fost inventat de elfe. Am preluat 
multe lucruri utile de la Poporul Vechi. Şi i-am dat al naibii 
de puţine în schimb. Acum ia dermatograful şi fă-ţi un 
contur delicat la pleoapa de sus, chiar lângă gene. Ciri, ce 
faci? 


— Nu mai râde! Îmi tremură pleoapa! De-aia! 


— Deschide puţin buzele şi n-o să mai tremure. Vezi? Gata. 
— Ooooh! 


— Hai să mergem acum, să-i dăm pe spate cu frumuseţea 
noastră pe vrăjitori. Unde mai găseşti un spectacol atât de 
interesant? Apoi luăm sania şi mergem să ne stricăm 
machiajul printre nămeţii de zăpadă. 


a, JR 
— Şi ne fardâăm apoi din nou! 
— Nu. Îi cerem lui Lambert să facă focul şi facem baie. 


— larăşi? Lambert spunea că se consumă prea multe lemne 
pentru îmbăierile noastre. 


— Lambert câen me a'bâeth aep arse. 

— Ce? Asta n-am mai înţeles... 

— Cu timpul vei stăpâni şi idiomurile. Până la primăvară 
avem destul timp ca să învăţăm. lar acum... Va'en aesledde, 


me elaine luned! 


— Aici, în această gravură... Nu, fir-ar să fie... Nu pe aceasta, 
aici. 


Acesta, după cum ştii deja, este un ghul. la s-auzim, Ciri. Ce- 
ai învăţat despre ghul? Hei, uită-te la mine! Ce naiba ai pe 
pleoape? 


— Bună dispoziţie! 


— Ce? Hai, bine, s-o lăsăm baltă. Te-ascult. 


— Hmmm... Un ghul, unchiule Vesemir, este un monstru 
care devorează cadavre. Poate fi întâlnit în cimitire, în 
preajma unor gorgane, peste tot unde sunt îngropaţi cei 
morţi. La nec... necropole. Pe câmpurile de luptă. 


— Este periculos numai pentru decedați, nu-i aşa? 


— Nu. Nu numai. Ghulul îi atacă şi pe cei vii. Dacă este 
flămând sau dacă se înfurie. Dacă, de exemplu este o 
bătălie... Mulţi oameni căzuţi... 


— Ce ai, Ciri? 
— Nimic. 
— Ciri, ascultă! Uită de cele întâmplate. Nu se vor repeta. 


— Eu am văzut... La Sodden şi la Zarzecze... Câmpuri 
întregi... 


Zăceau acolo, îi sfâşiau lupii şi câinii sălbăticiţi. Îi ciuguleau 
păsările... 


Cu siguranţă erau pe-acolo şi nişte ghuli... 


— De aceea înveţi acum despre ghuli, Ciri. Ceea ce cunoşti 
nu-ţi mai pare un coşmar. Dacă ştii să lupţi cu ceva, nu te 
mai înspăimântă. Cum te lupţi cu ghulul, Ciri? 


— Cu sabia de argint. Ghulul este sensibil la argint. 
— Şi la mai ce? 
— La lumină puternică. Şi la foc. 


— Aşadar se poate lupta cu el cu ajutorul luminii şi al 
focului. 


— Se poate, dar este riscant. Vrăjitorul nu foloseşte lumina şi 
focul pentru că-l deranjează să vadă. Orice lumină produce 
umbre, iar umbrele te dezorientează. Trebuie să te lupţi 
mereu în întuneric, la lumina lunii sau a stelelor. 


— 85 — 


— Foarte bine. Ai reţinut corect. Eşti o fetiţă capabilă. lar 
acum uită- 


te pe gravura asta. 
— Eeeeueeeueeeee... 


— Ce să mai vorbim. Într-adevăr, acesta nu este o fir-ar... 
adică o fiinţă prea frumoasă. Este un graveir. O specie de 
ghul. Este foarte asemănător ghulului, numai că e mult mai 
mare şi se mai deosebeşte şi, după cum vezi, prin aceşti trei 
piepteni osoşi de pe craniu. În rest e ca orice devorator de 
cadavre. Fii atentă! Nişte gheare scurte şi tocite, adaptate la 
scormonirea mormintelor, la râcâirea ţărânii. Nişte dinţi 
puternici cu care sfărâmă oasele, o limbă lungă şi îngustă, 
care îi serveşte la lingerea măduvei aflate în descompunere. 
O astfel de măduvă care pute foarte tare este o adevărată 
delicatesă pentru un graveir... Ce-ai păţit? 


— Nnnnimic. 


— Eşti toată palidă. Străvezie. Mănânci prea puţin. Ai luat 
micul dejun? 


— Daaaaa. Aaaam mâncaaaaaaaat. 


— Ce mai voiam să zic... Aha. Era să uit. Reţine, căci este 
foarte important. Graveirii, ca şi ghulii, precum şi alţi 
monştri din această 


categorie nu au o nişă ecologică proprie. Sunt nişte relicte 
din perioada de întrepătrundere a sferelor. Fiind omorâţi, nu 
sunt perturbate sistemele şi relaţiile care guvernează 
natura, sfera noastră actuală. În sfera noastră actuală, aceşti 
monştri sunt străini şi nu-şi au locul aici. 


Înţelegi asta, Ciri? 


— Înţeleg, unchiule Vesemir. Mi-a explicat Geralt. Ştiu totul. 
O nişă 


ecologică este... 


— Bine, bine. Ştiu ce înseamnă, dacă ţi-a explicat Geralt, să 
revenim la graveir. Graveirii apar destul de rar, din fericire, 
pentru că sunt nişte nemernici al naibii de periculoşi. O 
tăietură cât de mică în lupta cu un graveir înseamnă infecţie 
cu cadaverină. Cu ce elixir se tratează 


infecția cu cadaverină, Ciri? 
— Cu „Grangur”. 


— Corect. Dar mai bine eviţi infectarea. De aceea în lupta cu 
graveirul nu ai voie să te-apropii de ticălos. Te lupţi 
întotdeauna de la o anumită distanţă, iar tuşa o execuţi din 
fandare. 


— Şi unde trebuie să-l împung? 
— Tocmai la asta trecem acum. Uite... 
2 Oz 


— Încă o dată, Ciri! O să exersăm lent, ca să poţi să 
stăpâneşti bine fiecare mişcare. Uite, te atac cu terță şi mă 


pregătesc pentru efectuarea unei împungeri... de cete 
retragi? 


— Pentru că ştiu că e o fentă! Poţi să execuţii o lovitură pe 
orizontală 


sau să ataci cu partea superioară. Eu o să mă retrag şi o să 
contraatac. 


— Oare? Şi dacă fac aşa? 


— Auuuu! Ai zis că o să fie lent. Ce n-am făcut bine? Spune- 
mi, Coen. 


— Nimic. Pur şi simplu sunt mai înalt şi mai puternic. 
— Da' nu-i drept! 


— Luptă dreaptă nu există. În luptă foloseşti orice avantaj şi 
orice ocazie care se iveşte. Retrăgându-te, mi-ai dat 
posibilitatea de a te lovi cu şi mai multă putere. În loc să te 
retragi, trebuia să efectuezi o semipiruetă la stânga şi să 
încerci să mă atingi sub bărbie, în obraz sau în gât. 


— Nu mi-ai fi permis asta! Ai fi făcut o piruetă de întoarcere 
şi m-ai fi atins în partea stângă a gâtului înainte ca eu să 
apuc să execut o paradă. De unde să ştiu ce-ai de gând să 
faci? 


— Trebuie să ştii. Şi ştii. 
— Ei, ce să-ţi spun! 


— Ciri! Ce facem noi este o luptă. Eu sunt adversarul tău. 
Vreau şi trebuie să te înving, pentru că este vorba despre 
viaţa mea. Sunt mai înalt şi mai puternic decât tine, aşa 

încât voi căuta ocazii pentru tuşele cu care îţi voi anihila 


parada, cum ai văzut mai înainte. La ce-mi trebuie o piruetă? 
Sunt deja în poziţie de atac, vezi? Nimic mai simplu decăt să 


marchez sub axilă, în interiorul braţului. Dacă-ţi tai artera, 
mori în câteva minute. Apără-te! 


— Haaaa! 


— Foarte bine! O paradă frumoasă şi rapidă. Vezi cum te 
ajută 


antrenarea încheieturii? Şi acum fii atentă! Mulţi spadasini 
fac greşeala ca la parada statică să încremenească pentru o 
secundă şi pot fi luaţi prin surprindere şi loviți, uite-aşa. 


— Haal!!! 


— Frumos! Dar sari înapoi. Sari imediat înapoi în piruetă! Aş 
putea să am un stilet în mâna stângă! Bine! Foarte bine! Şi 
ia zi, ce-am să fac acum? 


— Da' de unde să ştiu? 


— Observă-mi tălpile. Cum mi-am dispus greutatea corpului? 
Ce pot face din asemenea poziţie? 


ES e i APE 
— Totul! 

— Atunci roteşte-te, forţează-mă să mă desfăşor. Apără-te! 
Bine! Nu te uita la sabia mea. Te poate înşela. Apără-te! 
Bine! Şi înc-o dată. Bine! 

Şi înc-o dată! 


— Auuuul! 


— Nu-i bine! 
— Ce-am făcut rău? 


— Nimic. Pur şi simplu sunt mai rapid. Dă-ţi jos protecţiile. 
Hai să 


stăm jos un pic, să ne-odihnim. Trebuie să fii obosită. Ai 
alergat pe Drum toată dimineaţa. 


— Nu-s obosită. Mi-e foame. 


— AI dracului! Şi mie. lar astăzi e de serviciu Lambert, care 
nu ştie să gătească altceva în afară de găluşte. Şi măcar de 
le-ar găti bine. 


— Coen? 

— Aha? 

— Continui să fiu prea lentă... 

— Eşti foarte rapidă. 

— O să fiu vreodată atât de rapidă cum eşti tu? 
— Mă îndoiesc. 


— Hmmm... Bine, asta este. Dar tu... Cine este cel mai bun 
spadasin din lume? 


— Habar n-am. 
— N-ai cunoscut pe niciunul? 
— Am cunoscut mulţi care se credeau cei mai buni. 


— Dar cine erau? Cum îi chema? Ce ştiau să facă? 


— Mai încet, mai încet, micuţo. Nu ştiu răspunsurile la aceste 
întrebări. E aşa de important? 


— Desigur! Voiam să ştiu... cine sunt aceşti spadasini. Şi 
unde sunt. 


— Unde sunt, asta ştiu. 
— Hm! Atunci, unde? 
— În cimitire. 


— Atenţie, Ciri! Acum vom atârna al treilea pendul, cu două 
te descurci de-acum. Paşii sunt la fel ca la două, doaro 
eschivă trebuie să 


faci în plus. Eşti gata? 

— Da. 

— Concentrează-te. Relaxează-te. Inspiră, expiră. Atacă! 

— Nu înjura, te rog! Ai încasat-o rău? 

— Nu, doar m-a agăţat... Ce-am făcut râu? 

— Ai alergat în ritm prea egal, te-ai grăbit la a doua 
semipiruetă şi ai efectuat o eschivă prea amplă. Prin urmare, 


ai ajuns direct sub pendul. 


— Oh, Geralt, acolo nu e destul loc şi pentru eschivă, şi 
pentru rotaţie! Sunt prea apropiate! 


— Este foarte mult loc, îţi garantez. Dar distanţele sunt 
concepute astfel încât să oblige la o mişcare ritmică. Asta 
este o luptă, Ciri. Nu un balet. În luptă nu trebuie să te mişti 
ritmic. Trebuie să-l dezorientezi pe adversar, să-l păcăleşti, 
să-i dai peste cap reacţiile. Eşti pregătită 


pentru următoarea probă? 

— Pregătită. Balansează grinzile alea blestemate! 
— Nu sudui! Relaxează-te! Atacă! 

— Ei? Cum e Geralt? Nici nu m-a atins măcar! 


— Dar nici tu n-ai atins al doilea sac cu sabia. Îţi repet că 
este o luptă, nu un balet sau o acrobație... Ce tot mârâi 
acolo? 


— Nimic. 


— Relaxează-te! Aranjează-ţi bandajul de pe încheietură. Nu 
strânge aşa de tare palma pe mâner, te dezorientează, îţi 
perturbă echilibrul. 


Respiră liniştită. Eşti gata? 
— Da. 
— Haide! 


— Uuug! Să te ia... Geralt, aşa ceva nu se poate executa! 
Este prea puţin loc şi pentru o eschivă, şi pentru schimbarea 
piciorului. lar când lovesc stând pe ambele picioare, fără 
eschivă... 


— Am văzut ce se întâmplă când loveşti fără eschivă. Te 
doare? 


— Nu. Nu tare... 
— Şezi lângă mine! Odihneşte-te! 


— Nu sunt obosită. Geralt, eu n-am să trec de-al treilea 
pendul, chiar dacă m-aş odihni zece ani. Mai repede nu 
pot... 


— Dar nici nu e nevoie. Eşti suficient de rapidă. 


— Atunci spune-mi ce am de făcut. În acelaşi timp o 
semipiruetă, o eschivă şi o tuşă? 


— Este foarte simplu. N-ai fost atentă. Ţi-am spus înainte de 
a începe: este nevoie de o eschivă în plus. O eschivă. O 
semipiruetă în plus ţi-e de prisos. A doua oară ai făcut totul 
bine şi ai trecut de toate pendulele. 


— Dar n-am nimerit sacul pentru că... Geralt, fără o 
semipiruetă nu 


— 89 — 


pot lovi, pentru că-mi pierd din energie, nu am din-ăla cum îi 
spune... 


— Impuls. Într-adevăr. Atunci ia-ţi impuls şi energie. Dar nu 
prin piruetă şi prin schimbarea piciorului, pentru că nu-ţi 
ajunge timpul pentru asta. Loveşte pendulul cu sabia! 


— Pendulul? Eu am de lovit sacii! 


— Aşa e-n luptă, Ciri! Sacii imită locurile sensibile ale 
adversarilor pe care trebuie să-i nimereşti. Trebuie să eviţi 
pendulul, care imită de fapt arma rivalului, trebuie să-i faci o 
eschivă. Dacă te atinge pendulul, eşti rănită. Într-o luptă 
adevărată, ai risca să nu mai poţi să te ridici. 


Pendulul nu te poate atinge. Dar tu poţi să-l atingi peel... 
Dar de ce te-ai bosumflat aşa? 


— Eu... Eu nu sunt în stare să parez pendulul cu sabia. Sunt 
prea slabă. Intotdeauna o să fiu slabă! Pentru că sunt fată! 


— Vino-ncoace, fetiţo! Şterge-ţi nasul! Şi ascultă-mă cu 
atenţie! 


Niciun atlet din lumea aceasta, niciun zmeu şi niciun uriaş 
nu vor fi în stare să pareze lovitura dată de coada unui 
balaur, de cleştele unui gigascorpion sau de ghearele 
grifonului. lar pendulele tocmai astfel de arme imită. Nici 
măcar să nu încerci să le parezi. Nu îndepărtezi pendulul, ci 
tu te îndepărtezi de el. Îi preiei energia necesară pentru a-i 
aplica lovitura. Este suficientă o lovitură uşoară, dar foarte 
rapidă, şi o tuşă la fel de rapidă dintr-o semirotaţie inversă. 
Preiei impulsul prin avântul primit. E clar? 


— Mnn. 
— Rapiditate, Ciri, şi nu forţă. Forţa îi este necesară 
tăietorului de lemne care doboară copacii cu toporul în 


codru. De aceea sunt puţine fetele care ajung tăietori de 
lemne. Ai înţeles despre ce este vorba? 


— Mnn. Dă-i drumul pendulului! 

— Mai întâi, odihneşte-te. 

— Nu sunt obosită. 

— Acum ştii cum? Aceiaşi paşi, aceeaşi eschivă. 
— Ştiu. 


— Atacă! 


— laaa! la! laaaaaaaaaa! Te-am prins! Al meu eşti, grifonule! 
Geraaalt! Ai văzut? 
— Nu ţipa! Controlează-ţi respiraţia! 


— Am făcut-o! Am făcut-o cu adevărat! Am reuşit! Laudă- 
mă, Geralt! 


— Bravo, Ciri! Bravo, micuţo! 


La jumătatea lunii februarie, zăpada a dispărut, nimicită de 
un vânt cald, venit dinspre sud, dinspre defilee. 


Vrăjitorii nu voiau să ştie nimic din ceea ce se întâmpla prin 
lume. 


Triss, perseverentă în eforturile sale, orienta spre politică 
discuţiile derulate seara în sala obscură, iluminată din când 
în când de vâlvătaia focului din vatra cea mare. Reacţiile 
vrăjitorilor erau de fiecare dată 


aceleaşi. Geralt tăcea ducându-şi palma la frunte, Vesemir 
îşi clătina capul introducând câte un comentariu din care nu 
rezulta altceva decât că „pe vremea sa” totul era mai bun, 
mai logic, mai onorabil şi mai sănătos. Eskel adopta o mască 
politicoasă, nu se zgârcea la zâmbet şi la contactul cu 
privirea. Uneori i se întâmpla să pară interesat de o anumită 
problemă mai puţin importantă. Co&n căsca larg, cu ochii în 
tavan, iar Lambert nu-şi ascundea disprețul. 


Nu voiau să ştie nimic, nu le păsa de dilemele care tulburau 
somnul regilor, magicienilor, nobililor şi conducătorilor de 
oşti, de problemele din cauza cărora se zguduiau şi vuiau 
consiliile, cercurile şi comisiile. 


Pentru ei nu exista nimic din ceea ce se petrecea dincolo de 
defileele cufundate în nămeţi, dincolo de Gwenllech, cu 
sloiurile sale de gheaţă 


purtate de apele plumburii. Pentru ei nu exista nimic în 
afară de Kaer Morhen, solitar şi pierdut între munţii sălbatici. 


În acea seară, Triss era irascibilă şi anxioasă, probabil din 
cauza vântului care vuia printre zidurile fortăreței. În acea 
seară erau cu toţii extrem de agitaţi. Vrăjitorii, cu excepţia 
lui Geralt, deveniseră 


neobişnuit de limbuţi. Evident, vorbeau despre un singur 
lucru, despre primăvară. Despre apropiata lor ieşire la drum. 
Despre ce le va aduce drumul, vampiri, viverni, strigoi, 
licantropi şi vârcolaci. 


De data aceasta, Triss era cea care a început să caşte şi să se 
uite în tavan. De data aceasta ea era cea care păstra 
liniştea, până când Eskel i s-a adresat cu o întrebare. Cu 
întrebarea pe care o aştepta. 


— Şi cum e de fapt acolo, în sud, de-a lungul Jarugăi? Merită 
să 


mergem în direcţia aceea? N-am vrea să nimerim în mijlocul 
vreunui scandal. 


— Ce înţelegi tu prin scandal? 


— Bine, ştii tu... s-a bâlbâit. Tot timpul ne povesteşti despre 
iminenţa unui nou război... Despre luptele necontenite de la 
frontieră, despre rebeliunile de pe teritoriile ocupate de 
Nilfgaard. Ai pomenit şi de faptul că nilfgaardienii pot trece 
din nou peste Jaruga... 


ERE e i i să 


— Ei, mie nu-mi pasă, a zis Lambert. Ăştia se bat, se omoară, 
se măcelăresc unii pe alţii fără încetare de sute de ani. N- 
avem de ce să ne batem capul. Eu m-am hotărât, mă duc 
tocmai în sudul îndepărtat, la Sodden, Mahakan şi Angren. 
Se ştie că întotdeauna pe unde-au trecut oştirile se 
înmulţesc strigoii. În astfel de locuri se câştigă cel mai bine 
dintotdeauna. 


— Aşa este, a confirmat Co&n. Împrejurimile se 
depopulează, satele sunt pline de muieri care nu ştiu să se 
descurce singure... Puzderii de copii fără adăpost şi ocrotire, 
care umblă brambura... O pradă uşoară 


care atrage monştri. 


— lar domnii baroni, a adăugat Eskel, domnii palatini şi 
voievozi, cărora le stă capul la război, nu mai au timp să-şi 
protejeze supuşii. Au nevoie să ne contracteze. Toate 
acestea sunt reale. Dar, auzind cele povestite de Triss în 
serile acestea, rezultă că acel conflict cu Nilfgaardul este o 
treabă mai serioasă decât vreun războiaş local. Am dreptate, 
Triss? 


— Chiar dac-ar fi aşa, a zis veninos magiciana, s-ar părea că 
vă 


convine, nu-i aşa? Un război sângeros şi teribil ar aduce mai 
multe sate depopulate, mai multe muieri văduve şi o groază 
de copii orfani... 


— Nu-ţi înţeleg sarcasmul. Geralt şi-a retras mâna de la 
frunte. 


Chiar nu-l înţeleg, Triss. 


— Nici eu, copila mea. Vesemir a ridicat capul. De ce te tot 
agiţi? Cu văduvele şi orfanii? Lambert şi Con trăncânesc 


verzi şi uscate ca tinerii, dar nu cuvintele contează. Pentru 
că ei... 


— „ei îi protejează pe aceşti copii, l-a întrerupt mânioasă. 
Da, ştiu asta. Din ghearele vârcolacilor, care omoară doi, trei 
pe an, în timp ce o ceată de nilfgaardieni poate să extermine 
şi să ardă într-un ceas o aşezare întreagă. Da, e drept, voi îi 
apăraţi pe orfani. Eu în schimb mă 


lupt să fie cât mai puţini orfani posibil. Combat cauzele, nu 
efectele. 


Pentru asta mă aflu în consiliul lui Foltest din Temeria, 
alături de Fercart şi Keira Metz. Ne consultăm cum să facem 
să nu se-ajungă la război, iar dacă se ajunge totuşi, cum să 
ne apărăm de el. Pentru că 


războiul planează asupra noastră ca un vultur pleşuv 
neobosit. Pentru voi nu-i decât o aventură. Pentru mine este 
un joc a cărui miză este supraviețuirea. Sunt implicată în 
acest joc şi de aceea mă dor şi mă 


ofensează indiferența şi ignoranţa voastră. 
Geralt şi-a îndreptat spatele uitându-se la ea. 
— Suntem vrăjitori totuşi, Triss. N-ai înţeles? 


— Ce-ar fi de înţeles? Magiciana şi-a scuturat bretonul 
castaniu. 


Totu-i limpede ca bună ziua. Aţi ales o anumită atitudine faţă 
de lumea înconjurătoare. Faptul că într-o clipă lumea 
aceasta s-ar putea prăbuşi ţine de alegerea voastră. De a 
mea nu ţine. Asta ne diferenţiază. 


— N-aş spune că numai asta. 


— Lumea se prăbuşeşte, a repetat ea. Poţi să asişti doar, cu 
mâinile în sân. Sau te poţi împotrivi. 


— Cum? a zâmbit cinic. Cu emoţiile? 


Nu i-a răspuns, a întors capul în direcţia focului care duduia 
în vatră. 


— Lumea se prăbuşeşte, a repetat Coen, dând din cap cuo 
îngrijorare prefăcută. De câte ori am auzit asta! 


— Şi eu, s-a strâmbat Lambert. Şi nu este de mirare, pentru 
că e o zicală la modă în ultima vreme. Aşa vorbesc regii când 
descoperă că 


pentru a stăpâni este indispensabil măcar un strop de 
rațiune. Aşa vorbesc negustorii când lăcomia şi prostia îi duc 
la faliment. Aşa vorbesc şi magicienii atunci când încep să-şi 
piardă influenţa asupra politicii sau sursele de venituri. lar 
cel care ascultă aceste vorbe se aşteaptă imediat la o 
propunere. Scurtează-ţi aşadar, prologul, Triss, şi fă-ne 
propunerea. 


— Nu m-au amuzat niciodată încăierările verbale. Magiciana 
l-a taxat cu o privire rece. Nici peroraţiile elocvente care nu 
servesc la nimic altceva decăt la umilirea interlocutorului. 
Nu vreau să particip la aşa ceva. Ştiţi prea bine despre ce 
este vorba. Dacă vreţi să vă 


ascundeţi capul în nisip, e treaba voastră. Dar la tine, Geralt, 
zău nu mă 


aşteptam. 


Vrăjitorul cu părul alb a privit-o direct în ochi din nou: 


— Triss, oare la ce te aştepţi de la mine? O participare trup şi 
suflet la lupta pentru salvarea lumii de la dezastru? Trebuie 
să mă înrolez în oştire pentru a-i opri pe nilfgaardieni? Ar 
trebui, dac-ar fi o nouă 


bătălie la Sodden, să te însoțesc pe Deal, umăr lângă umăr, 
şi să luptăm pentru libertate? 


— Aş fi mândră de asta, a spus încet, aplecându-şi capul. Aş 
fi mândră şi fericită să pot lupta alături de tine. 


— Te cred. Dar de unde atâta nobleţe? Nu sunt destul de 
viteaz. Nu sunt făcut pentru a fi nici soldat, nici erou. Teama 
teribilă de durere, de mutilare sau de moarte nu reprezintă 
singura cauză. Nu-l poţi obliga pe un soldat să nu se mai 
teamă, dar poţi să-i oferi o motivaţie care să-l 


ERE | EI 


ajute să-şi învingă teama. Eu nu am o astfel de motivaţie. Nu 
pot s-o am. Sunt vrăjitor. Un mutant creat în mod artificial. 
Omor monştri. 


Pentru bani. Protejez copiii, dacă mă plătesc părinţii. lar 
dacă m-ar plăti părinţii nilfgaardieni, i-aş proteja pe copiii 
nilfgaardieni. Şi chiar dacă lumea se va nărui, ceea ce mi se 
pare prea puţin probabil, voi omori monştri peste ruinele 
acestei lumi până atunci când se va găsi un monstru care să 
mă omoare şi pe mine. Aceasta este soarta mea, motivaţia 
mea, viaţa mea şi atitudinea mea faţă de lume. Şi n-am fost 
eu cel care a ales. Au făcut-o alţii pentru mine. 


— Eşti plin de amărăciune, a afirmat ea, trăgând nervos o 
şuviţă de păr. Sau te prefaci că eşti. Uiţi că te cunosc, nu mai 
interpreta în faţa mea rolul mutantului insensibil, fără inimă, 
scrupule şi voinţă proprie. 


Intuiesc cauza amărăciunii tale şi o înţeleg. Este vorba 
despre profeția lui Ciri. Am dreptate? 


— Nu, n-ai dreptate, i-a replicat rece. Văd totuşi că mă 
cunoşti prea puţin. Mă tem de moarte ca fiecare, dar m-am 
împăcat cu acest gând de mult, nu-mi mai fac iluzii. Nu mă 
lamentez de destin, Triss, este vorba doar despre un calcul 
simplu şi rece. De statistică. Deocamdată niciun vrăjitor n-a 
murit de bătrâneţe, în pat, dictându-şi testamentul. 


Niciunul. Ciri nu m-a surprins şi nici nu m-a speriat. Ştiu că- 
mi voi găsi sfârşitul într-o vizuină plină de putoare de hoit, 
sfâşiat în bucăţi de un grifon, o lamie sau o manticoră. Dar 
nu vreau să mor în războiul acesta, pentru că nu este 
războiul meu. 


— Mă uimeşti, i-a răspuns ea aspru. Mă uimeşti când 
vorbeşti aşa, mă uimeşte lipsa ta de motivaţie, aşa cum ai 
binevoit să-ţi defineşti în mod savant indiferența, disprețul şi 
distanţa. Tu ai fost la Sodden, la Angren şi în Zarzecze. Ştii 
ce s-a întâmplat cu Cintra, ştii ce soartă au avut regina 
Calanthe şi zecile de mii de locuitori. Cunoşti iadul prin care 
a trecut Ciri, ştii de ce strigă ea în timpul nopţii. Şi eu ştiu, 
pentru că şi eu am fost acolo. Şi mie îmi este frică de durere 
şi de moarte, astăzi mai mult decât atunci, şi ştiu eu bine de 
ce. lar referitor la motivaţie, atunci mi se părea că îmi 
lipseşte ca şi ţie. De ce mi-ar fi păsat mie, unei magiciene, 
de soarta Soddenului, Brugge-ului, Cintrei sau a altor 
regate? De problemele conducătorilor mai mult sau mai 
puţin abili? De interesele negustorilor şi baronilor? Eu eram 
doar o magiciană, puteam să spun că nu era războiul meu, 
că pot să amestec elixiruri pentru nilfgaardieni peste ruinele 
lumii. Dar am fost totuşi prezentă acolo pe Deal, alături de 
Vilgefortz, Artaud Terranova, 


— 94 — 


Fercart, Enid Findabair şi Filippa Eilhart. Alături de Yennefer 
a ta. 


Alături de cei care nu mai sunt, Koral, Yoel, Vanielle... A 
existat un moment în care de frică uitasem toate formulele, 
cu excepţia uneia cu care aş fi putut să mă teleportez din 
acel loc oribil până în casa mea, până în micul meu turnuleţ 
din Maribor. A existat un moment când vomam de spaimă, 
iar Yennefer şi Koral mă ţineau de ceafă şi de păr... 


— Încetează! Încetează, te rog! 


— Nu, Geralt. N-o să încetez. La urma urmei, vrei să afli ce s- 
a întâmplat acolo, pe Deal. Aşadar, ascultă-mă: erau o 
bubuitură şi o vâlvătaie, erau vârfuri lucioase de săgeți şi 
nişte sfere de foc care se spulberau în aer, erau ţipete şi 
trosnete, iar eu m-am trezit brusc pe jos, pe un morman de 
cârpe carbonizate fumegânde, şi am înţeles imediat că acel 
morman de zdrenţe este Yosl, iar alături, acel ceva teribil, 
acel trup fără braţe şi picioare care zbiera atât de macabru, 
era Koral. Şi credeam că sângele în care zăceam era al lui 
Koral. Dar era de fapt al meu. Când am înţeles ce-mi 
făcuseră, am început să urlu ca un câine bătut, ca un copil 
rănit... Lasă-mă, nu mă atinge. Nutetemecă 


voi izbucni în plâns. Nu mai sunt fetiţa din turnuleţul din 
Maribor. La naiba, eu sunt Triss Merigold, cea de-a 
Paisprezecea Căzută la Sodden. 


Sub obeliscul de pe Deal sunt paisprezece morminte, dar 
numai treisprezece trupuri neînsufleţite. Te miră cum s-a 
putut ajunge la o asemenea eroare? Nu-ţi poţi închipui? 
Majoritatea trupurilor erau dezmembrate, greu de 
recunoscut, nimeni nu le distingea unele de altele. La fel de 
greu erau de numărat şi cei vii. Dintre cei care mă 


cunoşteau mai bine a rămas în viaţă doar Yennefer, iar ea 
era oarbă. 


Alţii mă ştiau mai superficial, recunoscându-mă mereu doar 
după 


părul meu bogat. lar eu, al naibii, nu-l mai aveam! 


Geralt a îmbrăţişat-o şi mai puternic. Ea nu mai încerca să-l 
respingă. 


— Ne-au administrat cele mai puternice vrăji, a continuat, 
cele mai eficiente formule, elixiruri, amulete şi artefacte. Nu 
puteau fi privaţi de nimic eroii de pe Deal. Ne-au tratat, ne- 
au cârpit, ne-au redat aspectul anterior, părul şi vederea. 
Aproape că n-au mai rămas... sechele. Dar eu n-am să mai 
port niciodată o rochie cu decolteu, Geralt. Niciodată. 


Vrăjitorii tăceau. Tăcea şi Ciri, care se strecurase fără 
zgomot în sală 


şi se oprise în cadrul uşii, ghemuindu-se cu braţele 
încrucişate la piept. 


— De aceea, a zis magiciana după o clipă, să nu-mi mai 
pomeneşti mie de motivaţie. Inainte de a ne înşirui pe Deal, 
cei din Capitul ne-au 


— 95 — 


zis simplu: „Aşa trebuie”. Al cui a fost războiul? Ce-am 
apărat noi acolo? Pământul? Frontierele? Oamenii şi 
gospodăriile lor? Interesele regilor? Influențele şi veniturile 
magicienilor? Ordinea în faţa Haosului? Nu ştiu. Dar le-am 
apărat pentru că aşa trebuia. Şi dacă va fi nevoie, voi fi 
prezentă pe Deal încă o dată. Pentru că dacă n-aş face-o, ar 
însemna că atunci totul a fost în van. 


— Şi eu voi fi prezentă alături de tine, a strigat ascuţit Ciri. 
Ai să vezi că voi fi prezentă! O să-mi plătească nilfgaardienii 
ăştia pentru bunica mea, pentru tot... Eu n-am uitat! 


— Taci! a lătrat Lambert. Nu te băga în discuţiile adulţilor... 
— De ce vorbeşti aşa? Fetiţa a dat din picior, iar în ochi i s-a 
aprins un foc verde. De ce credeţi că învăţ să lupt cu sabia? 
Vreau să-l omor pe acel cavaler negru din Cintra, acela cu 


aripi la coif, pentru ceea ce mi-a făcut, pentru că mi-a dat 
frică. O să-l omor! De-aia mă antrenez! 


— Aşadar, vei înceta să te antrenezi, a zis Geralt cu o voce 
mai rece decât zidurile din Kaer Morhen. Până când nu vei 
înţelege ce este sabia şi la ce serveşte în mâinile unui 
vrăjitor, n-o vei mai mânui. Tu nu te antrenezi ca să omori şi 
ca să fii omorâtă. Tu nu te antrenezi pentru a omori din ură şi 
din frică, ci pentru a salva vieţi. A ta şi a altora. 


Fetiţa şi-a strâns buzele tremurând de emoție şi de mânie. 
— Ai înţeles? 

Ciri şi-a ridicat brusc capul. 

— Nu. 

— Atunci, n-o să înţelegi niciodată. leşi! 

— Geralt, eu... 

— leşi! 


Ciri s-a răsucit pe călcâie, a stat o clipă pe loc, nehotărâtă, 
parcă 


aşteptând. Aşteptând ceva ce n-avea cum să vină. Apoi a 
fugit repede pe scări. S-a auzit uşa trântită. 


— Prea dur, Lupule, i-a spus Vesemir. Mult prea dur. Şi nu 
trebuia să faci aşa ceva în prezenţa lui Triss. Legătura 
emoţională... 


— Nu-mi vorbi despre emoţii! M-am săturat de trăncăneala 
despre emoţii! 


— Dar de ce? Magiciana a surâs batjocoritor şi rece. De ce, 
Geralt? 


Ciri este normală. Simte normal, receptează emoţiile natural 
şi le ia aşa cum sunt ele de fapt. Tu, e clar, nu înţelegi asta şi 
te miri. Te surprinde şi te irită. Faptul că cineva poate nutri o 
dragoste normală, o ură 


normală, să simtă o frică, o durere şi un regret normal, o 
bucurie 


normală şi o tristeţe normală. Şi faptul că tocmai răceala, 
indiferența şi distanţa le consideră anormale. Da, Geralt, pe 
tine te irită, te irită atât de mult, încât începi să te gândeşti 
la subsolurile din Kaer Morhen, la Laborator, la damigenele 
prăfuite, pline de otrăvuri mutagene... 


— Triss! a ţipat Vesemir sesizându-i faţa lui Geralt, devenită 


deodată palidă. Dar magiciana nu l-a lăsat s-o întrerupă. 
Vorbea din ce în ce mai repede şi mai tare. 


— Pe cine vrei să amăgeşti, Geralt? Pe mine? Pe ea? Sau 
poate pe tine însuţi? Poate că nu vrei să accepţi adevărul, 
adevărul ştiut de toţi în afară de tine? Poate că nu vrei să 
accepţi ideea că emoţiile şi sentimentele tale umane n-au 
fost ucise de elixiruri şi nici de lerburi! 


Tu însuţi le-ai ucis! Tu însuţi! Dar nu cumva să îndrăzneşti să 
le ucizi şi în această copilă! 


— Taci! a ţipat Geralt ridicându-se brusc de pe scaun. Taci, 
Merigold! 


S-a întors, coborându-şi mâinile a neputinţă. 
— Scuză-mă, a zis încet. lartă-mă, Triss! 


S-a îndreptat repede spre scări, iar magiciana a ţâşnit spre el 
şi l-a îmbrăţişat. 


— Nu vei pleca singur, i-a şoptit. Nu te las singur. Nu în 
aceste clipe. 


Şi-au dat seama unde fugise fetiţa: seara ninsese delicat şi 
umed, aşternându-se în curte un covor subţire de un alb 
imaculat. Pe el au văzut urme de paşi. 


Ciri stătea pe culmea zidului ruinat, încremenită ca o 
statuetă. Ţinea sabia deasupra umărului drept, cu crucea la 
nivelul ochilor. Degetele mâinii stângi atingeau uşor 
mânerul sabiei. 


Văzându-i, fetiţa a sărit, s-a învârtit într-o piruetă, aterizând 
moale într-o poziţie identică, dar întoarsă ca într-o oglindă. 


— Coboară, Ciri, te rog! i-a spus Geralt. 


Nu părea să audă. Nu se clintea, nici măcar nu tremura. Triss 
văzu însă cum strălucirea argintie a lunii, reflectată din lama 
sabiei pe chipul ei, scotea la iveală o dâră de lacrimi. 


— Nimeni n-o să-mi ia sabia! a ţipat. Nimeni! Nici măcar tu! 


— Coboară! a repetat vrăjitorul. 


A negat provocator din cap şi în secunda următoare a sărit 
din nou. 


O cărămidă i-a alunecat de sub picior cu scrâşnet. Ciri s-a 
clătinat, încercând să-şi recapete echilibrul. Nu a izbutit. 


Vrăjitorul a sărit. 
see) piese 


Triss a ridicat mâna, a deschis gura pentru a rosti formula de 
levitare. Ştia că nu va reuşi la timp. Ştia că nici Geralt nu va 
reuşi. N-avea cum. 


Geralt a reuşit. S-a prăbuşit la pământ. Mai întâi a căzut în 
genunchi, apoi pe o parte. A căzut. Dar n-a scăpat-o pe Ciri. 


Magiciana s-a apropiat încet, a auzit cum fetiţa şopteşte şi 
se smiorcăie. Geralt şoptea şi el. Nu-i auzea cuvintele. Dari 
le-nţelegea. 


Un vânt cald fremăta printre crăpăturile zidului. Vrăjitorul şi- 
a ridicat capul. 


— Primăvara, a zis blând. 


— Da, a confirmat magiciana înghițind în sec. În defilee mai 
este zăpadă, dar în văi... In văi este primăvară de-acum. 
Plecăm, Geralt? Tu, cu mine şi cu Ciri? 


— Da. A venit timpul. 
= 98:— 


În amontele râului le-am văzut oraşele, atât de firave de 
parcă ar fi fost ţesute din ceața dimineţii din care se iveau. 
Ne dădeau impresia că urmează să se volatilizeze peste o 
clipă, că 


vor fi purtate de vântul care încreţea suprafaţa apei. Se 
zăreau micuţele palate, albe ca floarea de nufăr. Se zăreau 
turnuleţele care păreau a fi împletite din iederă, se zăreau 
poduri graţioase ca sălciile plângătoare. Se mai zăreau şi 
alte lucruri, cărora nu le găseam denumiri şi nume. Şi doar 
avusesem denumiri şi nume pentru toate câte văzuseră 
ochii noştri în acea lume nouă, renăscută. Dintr-odată, în 
cele mai îndepărtate unghere ale memoriei, găseam nume 
pentru dragoni şi grifoni, pentru sirene şi nimfe, pentru 
silfide şi driade. Pentru unicornii albi care sorbeau din râu în 
amurg, aplecându-şi capetele graţioase până la suprafaţa 
apei. Dădeam nume tuturor. Şi totul devenea apropiat, 
cunoscut, al nostru. 


Cu excepţia lor. Ei, deşi atât de asemănători nouă, ne erau 
străini, atât de străini încât mult timp nu ne-am priceput să 


găsim nume pentru această diferenţiere. 
Hen Gedymdeith, Elfii şi oamenii 

Elful bun e un elf mort. 

MAREŞALUL MILAN RAUPENNECK 


4 


Nenorocirea a acţionat în conformitate cu eterna regulă a 
nefericirilor şi a uliilor: a planat deasupra lor o vreme, dar nu 
a atacat până n-a venit momentul prielnic. Momentul în care 
s-au îndepărtat de cele câteva aşezări aflate în apropiere de 
Gwenllech şi Buina de Sus, l-au ocolit pe Ard Carraigh şi s-au 
adâncit în inima pădurii unde nu se vedea ţipenie şi 
străbătute de defilee. Asemenea unui uliu care atacă, 
nenorocirea nu şi-a ratat ţinta. S-a năpustit cu precizie 
asupra victimei, iar victima nu era nimeni altcineva decât 
Triss. 


La început arăta rău, dar nu prea înspăimântător, părea să 
aibă doar un simplu deranjament stomacal. Geralt şi Ciri au 
încercat să nu dea atenţie opririlor determinate de suferinţa 
magicienei. Triss, palidă ca o moartă, perlată cu broboane de 
sudoare şi cu o grimasă de durere, a încercat chiar să 
continue drumul pentru câteva ore, dar pe la amiază, după 
ce petrecuse un timp anormal de lung în tufişurile de pe 
marginea drumului, n-a mai fost în stare să se urce pe cal. 
Ciri a vrut s-o ajute, dar cu slabe rezultate: magiciana n-a 
reuşit să se ţină de coama calului, a alunecat pe burta lui şi 
s-a prăbuşit la pământ. 


Au ridicat-o, au aşezat-o pe capă. Geralt, fără a spune vreun 
cuvânt, a dezlegat desagii, a căutat cutiuţa cu elixiruri 
magice, a deschis-o şi a tras o înjurătură. Toate flaconaşele 
erau identice, iar misterioasele semne de pe sigilii nu-i 
spuneau nimic. 


— Pe care, Triss? 


— Pe niciunul, a gemut, ţinându-se cu ambele mâini de 
burtă. Eu nu pot, nu pot să leiau. 


— Tu? De ce? 

— Sunt alergică... 

— Tu? O magiciană? 

— Sunt alergică! a început să plângă mânioasă, de 
neputinţă şi disperare. Intotdeauna am fost! Nu tolerez 
elixirurile! Cu ele îi vindec pe alţii, dar pe mine nu mă pot 
lecui decât cu amulete! 


— Şi unde-ţi ţii amuleta? 


— Nu ştiu, a scrâşnit din dinţi. Cred c-am lăsat-o la Kaer 
Morhen. 


Sau am pierdut-o... 
— Al naibii! Ce ne facem? Şi nu poţi să-ţi faci o magie? 
— 100 — 


— Am încercat. Dar fără niciun rezultat. Nu mă pot 
concentra din cauza crampelor... 


— Nu mai plânge! 

— Uşor de zis. 

Vrăjitorul s-a ridicat, şi-a scos propriile desagi de pe spatele 
Babuşcăi şi a început să cotrobăie prin ele. Triss s-a chircit, 
paroxismul durerii i-a scofâlcit chipul şi i-a strâmbat buzele. 
— Ciri... 

— Ce e, Triss? 


— Tu te simţi bine? N-ai niciun fel de senzaţii? 


Fetiţa a dat din cap a negaţie. 


— O fi vreo intoxicație? Oare de la ce? Am mâncat cu toţii la 
fel. 


Geralt! Spălaţi-vă pe mâini. Ai grijă ca Ciri să se spele pe 
mâini... 


— Stai liniştită. Bea asta. 
— Ce este? 


— Nişte ierburi calmante. N-au magie nici cât să chiorăşti un 
şoarece, nu-ţi fac niciun rău. lţi vor domoli crampele. 


— Geralt, nu-i nicio problemă cu crampele. Dar dacă o să am 
febră. 


Ar putea fi dizenterie... Sau paratifos. 
— Dar nu eşti imună? 


Triss nu i-a răspuns, a întors capul, şi-a muşcat buzele, s-a 
chircit şi mai tare. Vrăjitorul n-a mai continuat investigația. 


După ce-au lăsat-o să se odihnească un pic, au urcat-o pe 
magiciană 


pe şaua Babuşcăi. Geralt s-a aşezat în spatele ei, a cuprins-o 
cu mâinile, iar Ciri, călărind alături, ţinea dârlogii, trăgând în 
acelaşi timp jugănitul lui Triss. N-au parcurs nici măcar o 
milă. Magiciana zăcea ca un leş, nu era în stare să se ţină în 
şa. Dintr-odată au zgâlţâit-o convulsiile, iar după o clipă 
ardea de febră. Indigestia se agravase. Geralt se amăgea cu 
speranţa că era urmarea unei reacţii alergice la cantitatea 
infimă de magie din elixirul lui vrăjitoresc. Se amăgea. Dar 
nu prea credea. 


— Oi, conaşule, a zis sutaşul. N-aţi nimerit într-un ceas bun. 
Pesemne că mai rău de-atât nu se putea. 

Sutaşul avea dreptate, Geralt nu putea nici să nege, nici să 
polemizeze. 


Postul de pază al podului, în care de regulă erau trei soldaţi, 
un grăjdar, un podar şi câţiva drumeţi, de data aceasta roia 
de oameni. 


Vrăjitorul a numărat peste treizeci de la infanteria uşoară 
sub 


— 101 — 


stindardul Kaedwen şi mai bine de cincizeci de scutieri care 
campaseră 


în jurul unei palisade joase. Majoritatea lâncezeau pe lângă 
foc, conform unui vechi principiu soldăţesc, care spunea că 
dormi când se poate şi te scoli când eşti trezit. În spatele 
porţilor deschise se zărea o vânzoleală: interiorul postului 
era plin de oameni şi cai. În vârful turnuleţului înclinat 
păzeau doi soldăţoi cu arbaletele în poziţie de tragere. Pe 
antepodul bătătorit de copitele cailor stăteau şase căruţe 
ţărăneşti şi două care negustoreşti, în timp ce în grajd zeci 
de boi deshămaţi îşi aplecau capetele cu tristeţe deasupra 
mâlului năclăit de balegă. 


A fost un atac. La post. Astă-noapte sutaşul a anticipat 
întrebarea. 


Abia am izbutit să venim să-i apărăm, altfel nu se alegeau 
decât praful şi pământul ars. 


— Cine i-a atacat? Tâlharii? Dezertorii? 


Soldatul a negat din cap, a scuipat, s-a uitat la Ciri şi la Triss, 
care stătea chircită în şa. 


— Hai, intraţi! a zis magiciana, care abia se mai ţinea pe 
picioare. 


Mai avem nişte betegi pe-aici, una în plus nu-i mare lucru. 


În curte, într-un şopron, zăceau câţiva oameni cu bandaje 
însângerate. Mai încolo, între peretele palisadei şi fântâna cu 
cumpănă, Geralt a zărit şase trupuri inerte acoperite cu 
pânză de sac, de sub care se iveau doar tălpi cu bocanci 
murdari şi ponosiţi. 


— Puneţi-o pe magiciană lângă betegi, arătă soldatul spre 
şopron. 


Da, conaşule vrăjitor, mare belea cu boala ei. Unii de-ai 
noştri au fost biruiţi în bătălie şi ne-ar fi de folos un ajutor 
magic. La unu' când i-am scos săgeata, i-o rămas vârfu-n 
maţe, dă colţu' până mâine, sigur dă 


colţu'... Magiciana, care ar putea să-i dea o mână de ajutor, 
clocoteşte de febră şi pare-se că mai multă nevoie de ajutor 
are ea. Într-un ceas rău, cum spuneam, într-un ceas rău... S-a 
întrerupt văzând că vrăjitorul nu-şi ia ochii de la trupurile 
acoperite de pânza de sac. 


— Doi din straja de-aici, doi de-ai noştri şi doi... de-ăilalţi, a 
zis trăgând colţul pânzei rigide. Uitaţi-vă, dacă vreţi. 


— Ciri, du-te de-aici! 


— Vreau şi eu să văd! Fetiţa s-a iţit de după el, s-a uitat la 
trupurile cu gurile căscate. 


— Du-te, te rog! Ocupă-te de Triss! 


— Ciri a pufnit supărată, dar s-a conformat. Geralt s-a 
apropiat. 


— Elfi, a afirmat fără să-şi ascundă uimirea. 

— 102 — 

— Elfi, a confirmat soldatul. Scoia'taeli. 

— Cine? 

— Scoia'taeli, a repetat soldatul. Bandiţi de prin pădure. 
— Un nume ciudat. Înseamnă, dacă nu mă înşel, veveriţe. 


— Da, conaşule. Exact, veveriţe. Aşa-şi spun ăştia în limba 
elfească. 


Unii spun că e pentru că uneori poartă cozi de veveriţă la 
calpace şi la bonete. Alţii, în schimb, spun că e pentru că 
trăiesc în pădure şi ronţăie alune. Avem tot mai multe 
necazuri cu ei, vă spun. 


Geralt a dat nedumerit din cap. Soldatul a acoperit 
cadavrele cu pânza de sac şi şi-a şters mâinile de caftan. 


— Haide! a zis. N-avem pentru ce să mai stăm aici, mergem 
la comandant. De beteagă o să se ocupe decurionul, dac-o fi 
în stare. Se pricepe să ardă şi să coasă rănile, să pună oasele 
la loc, poate chiar şi să amestece doftorii, cine ştie, e un 
flăcău isteţ de la munte. Hai, conaşule vrăjitor! 


În coşmelia podarului, întunecată şi înţesată de fum, se 
purta o discuţie vie şi aprinsă. Un cavaler tuns scurt, într-o 
cămaşă din zale şi o tunică galbenă, ţipa către doi negustori 


şi un vătaf, sub privirile indiferente şi posomorâte ale 
podarului cu capul bandajat. 


— Am zis că nul 


Cavalerul a lovit cu pumnul în masa care abia se mai ţinea în 
balamale şi s-a îndreptat aranjându-şi ecusonul pe piept: 


— Până când nu se întorc patrulele, nu vă mişcaţi de-aici, 
cum să 


umblaţi brambura? 


— Trebuie să fiu musai în două zile la Daevon! a început să 
urle vătaful, ridicând în faţa ochilor cavalerului un băț scurt, 
gravat cu un semn. Conduc o caravană! Dacă întârzii, 
portărelul îmi retează capul! O 


să mă plâng la voievod! 


— Plânge-te, plânge-te! i-a zis cavalerul în zeflemea. Te 
sfătuiesc să 


te duci la el cu nişte paie băgate-n iţari, căci voievodul se 
pricepe să 


tragă şuturi bune în fund. Până una-alta eu dau ordine aici, 
voievodul e departe, iar portărelul tău nu face două parale în 
faţa mea. Oh, Unist! 


Pe cine-aduci aici, sutaşule? Încă un negustor? 


— Nu, i-a răspuns sutaşul ezitant. E un vrăjitor, conaşule. | 
se spune Geralt de Rivia. 


Spre surprinderea lui Geralt, cavalerul a afişat un zâmbet 
generos, s-a apropiat întinzându-i mâna pentru a-l saluta. 


— Geralt de Rivia... a repetat după sutaş, continuând să 
zâmbească. 


— 103 — 


Am auzit de dumneata şi nu din gura oricui. Cu ce treburi 
pe-aici? 


Geralt i-a explicat treburile pentru care venise. Cavalerului îi 
îngheţă zâmbetul. 


— N-ai nimerit într-un ceas potrivit. Nici într-un loc potrivit. 


Suntem în război, conaşule vrăjitor! Hoinăreşte prin păduri 
ceata de Scoia'taeli, chiar ieri ne-am încăierat cu ei. 
Aşteptăm ceva întăriri şi apoi începem să-i urmărim. 


— Vă luptaţi cu elfii? 


— Nu numai cu elfii. Pe ce lume trăieşti, conaşule vrăjitor? N- 
ai auzit de Veveriţe? 


— Nu, n-am auzit. 


— Atunci, pe unde ţi-ai dus veacu' în ultimii doi ani? Peste 
mări şi ţări? Pentru că aici, la Kaedwen, Scoia'taelii au avut 
grijă să audă tot omu' de ei, au avut mare grijă. Primele cete 
au răsărit îndată ce a izbucnit războiul cu Nilfgaard. Au tras 
foloase, blestemaţii de neoameni, din amărăciunea noastră. 
Noi ne-am bătut în sud, iar ei au început hărţuiala. Au contat 
pe faptul că Nilfgaardul o să ne măcelărească, au început să 
strige că este sfârşitul domniei oamenilor şi că se întoarce 
orânduiala veche. În mare cu oamenii! Asta le era lozinca 
sub care omorau, dădeau foc şi tâlhăreau. 


— A voastră este vina şi ale voastre sunt grijile de-acum, a 
intervenit lugubru vătaful, lovindu-şi coapsa cu băţul 


crestat, simbol al funcţiei sale. Ale voastre, ale nobililor şi 
cavalerilor. Voi aţi băgat frica în neoamenii ăştia, nu i-aţi 
lăsat să trăiască în pace, şi iaca ce-aveţi pe capul vostru. lar 
noi treceam mereu cu caravanele pe-aicea şi nu ne încurca 
nimeni. N-aveam noi nevoie de soldaţi. 


— Ce-i drept, e drept, a zis de pe bancă un negustor tăcut 
până 


atunci. Nu sunt mai periculoase Veveriţele decât tâlharii 
care cutreierau drumurile astea. Pe cine-au pus la pământ 
prima dată elfii? 


Tocmai pe tâlhari. 


— Care mi-i păsul, dacă mă împunge din tufiş săgeata unui 
tâlhar sau a unui elf? a spus dintr-odată podarul cu capul 
pansat. Dacă în miezul nopţii îmi ia foc acoperişul casei, la 
ce bun să ştiu în mâna cui a fost făclia? Dumneata spui, 
conaşule negustor, că Scoia'taelii nu sunt mai răi decât 
tâlharii? De unde-ai scos balivernele astea? Tâlharii umblă 
după pradă, iar elfii după sângele oamenilor. Nu toată lumea 
are parale, dar sânge are în vene tot omul. Spui că asta-i 
grija celor puternici, conaşule vătaf? Alte baliverne şi mai 
mari. Cu ce le-au greşit 


SIR, 0), Ra 


neoamenilor tăietorii de lemne omorâţi prin poieni, smolarii 
făcuţi bucăţi în Făget, ţăranii din satele arse? Trăiau, 
munceau împreună, se aveau bine, ca vecinii şi dintr-odată o 
săgeată în spate... iar eu? În viaţa mea n-am făcut rău 
niciunui neom, şi iată-mi căpăţâna spartă de cuțitul unui 
pitican. Şi dacă nu erau soldaţii despre care tot lătraţi 
întruna, eram acum sub un cot de ţărână... 


— Exact! a izbit cu pumnul în masă cavalerul cu tunică 
galbenă. vă 


apărăm pielea parşivă, stimate vâătaf, de acei, cum spuneaţi, 
elfi necăjiţi, pe care, aşa cum spuneaţi, nu i-am lăsat să 
trăiască. Da' eu vă 


spun alt lucru: le-am suflat în coarne destul. l-am tolerat, i- 
am tratat omeneşte, ca pe egalii noştri, iar ei acum ne pun 
pumnalul în spate. 


Nilfgaardul îi plăteşte pentru asta, pot să bag mâna-n foc, iar 
elfii sălbatici din munţi le pun la-ndemână armele. Dar un 
adevărat sprijin au în cei care continuă să trăiască printre 
noi: elfi, semielfi, piticani, gnomi şi spiriduşi. Aceştia îi 
adăpostesc, le dau mâncare şi o mână de ajutor în luptă... 


— Nu toţi, a spus al doilea negustor, suplu, cu un chip 
delicat cu trăsături nobile, departe de a fi negustoreşti. 
Majoritatea neoamenilor condamnă Veveriţele, domnule 
cavaler, şi nu vor să aibă nimic de-a face cu acestea. 
Majoritatea sunt loiali şi plătesc uneori scump această 


loialitate. Amintiţi-vă de pârcălabul din Ban Ard. Era semielf 
şi îndemna la pace şi colaborare. L-a răpus o săgeată 
necunoscută. 


— Probabil trasă de un vecin, spiriduş sau pitican care, de 
asemenea, o făcea pe loialul, a zis în zeflemea cavalerul. 
După mine, niciunul dintre ăştia nu este loial! Fiecare dintre 
ei... Hei! Dar tu cine eşti? 


Geralt s-a uitat în jur. Imediat în spatele lui stătea Ciri, 
dăruindu-le tuturor strălucirea ochilor săi uriaşi de smarald. 
Se putea spune că 


fetiţa făcuse progrese remarcabile în privinţa capacităţii de a 
se mişca silențios. 


— Ea este cu mine, a explicat vrăjitorul. 


— Hmmm... Cavalerul a taxat-o pe Ciri cu privirea, după ce 
s-a întors din nou spre negustorul cu chip nobil care, 
evident, părea cel mai serios partener de discuţie. Da, 
conaşule, aşa că nu mai aduceţi vorba despre neoamenii 
loiali. Toţi sunt duşmanii noştri, doar că unii se prefac mai 
bine, iar alţii mai prost că nu sunt. S-ar părea că 


spiriduşii, piticanii şi gnomii trăiesc de veacuri printre noi, 
într-o oarecare armonie. Şi a fost de-ajuns să scoată capul 
elfii, că ceilalţi au şi 


— 105 — 


înşfăcat armele şi au pornit-o prin păduri. Vă spun eu, a fost 
o mare greşeală să-i tolerăm pe elfii liberi şi pe driade, codrii 
lor şi enclavele din munţi. Nu le-a fost de-ajuns şi-acum urlă: 
„Asta-i lumea noastră, plecaţi de-aici veneticilor”. Pentru 
numele zeilor, îi învăţăm noi minte, le-arătăm noi cine 
trebuie să plece, să nu mai rămână nici urmă. l-am snopit pe 
nilfgaardieni, iar de-acum ne-apucăm de cetele alea. 


— Nu-i uşor de prins un elf prin pădure, a spus vrăjitorul. ŞI 
nici de urmărit vreun gnom sau pitican prin munţi. Cât de 
mari sunt detaşamentele lor? 


— Cetele, l-a corectat cavalerul. Cetele, conaşule vrăjitor. 
Numaără 


până la douăzeci de capete, uneori şi mai mult. Ei le spun 
acestor cârduri „comandouri”. Este un cuvânt din limba 
gnomilor. Şi aveţi dreptate când spuneţi că nu sunt uşor de 


prins, se vede că sunteţi specialist. N-are sens să umblăm 
după ei prin păduri şi zăvoaie. 


Singura soluţie este să le tăiem aprovizionarea, să-i izolăm şi 
să-i lăsăm să moară de foame. Să-i sugrumăm pe neoamenii 
care îi sprijină. 


Pe cei din oraşe, din sate, din ferme... 


Problema este, a zis negustorul cu trăsături nobile, că în 
continuare nu se ştie care neoameni îi ajută şi care nu. 


— Aşadar, trebuie să-i sugrumăm pe toţi! 


— Aha, a zâmbit negustorul. Înţeleg. Am mai auzit eu asta. Îi 
prindem pe toţi de ceafă şi la ocne cu ei, în lagărele cu 
sârmă ghimpată, în carierele de piatră. Pe toţi. Şi pe cei 
nevinovaţi. Femei, copii. Nu-i aşa? 


Cavalerul a ridicat capul şi a plesnit cu mâna mânerul sabiei. 


— Exact aşa şi nicidecum altfel! s-a răstit. Ţi-e milă de copii, 
dar dumneata însuţi eşti ca un copil, conaşul meu. 
Armistițiul cu Nilfgaardul este la fel de fragil ca şi coaja unui 
ou şi dacă nu azi, atunci mâine războiul poate izbucni din 
nou, iar în război ştiţi cum este. Ce credeţi că s-ar întâmpla 
dacă ne-ar înfrânge? Vă spun eu: vor ieşi comandourile de 
elfi de prin păduri, câtă frunză, câtă iarbă, iar loialii ăştia o 
să li se alăture de îndată. Loialii ăştia de piticani, prietenoşii 
voştri de spiriduşi, credeţi că vor discuta atunci despre pace 
şi înţelegere? Nu, conaşule. Vor pune la cale să ne scoată 
maţele, ne vor face capătul mână-n mână cu Nilfgaardul. Şi 
ne vor azvârli în mare aşa cum ne-au făgăduit. Nu conaşule, 
nu trebuie să ne purtăm cu mănuşi cu ei. Ori ei, ori noi. Nu 
există cale de mijloc! 


Uşa coşmeliei a scârţăit şi în cadrul ei s-a ivit un soldat cu 
şorţul 


— 106 — 
mânjit de sânge. 


— lertare că vă deranjez, şi-a dres glasul. Care dintre 
domniile voastre a adus-o pe femeia beteagă? 


— Eu, a spus vrăjitorul. Ce s-a-ntâmplat? 
— Veniţi cu mine, vă rog! 
Au ieşit afară. 


— E rău de ea, conaşule, a spus soldatul, arătând-o pe Triss. 
l-am dat ţuică cu piper şi salpetru, dar degeaba. 


Geralt n-a comentat, pentru că n-avea ce să comenteze. 
Magiciana ghemuită şi chircită tocmai dădea dovadă că 
ţuica cu piper şi salpetru nu era tocmai ceea ce stomacul ei 
putea să suporte. 


— Ar putea fi o molimă, şi-a încreţit fruntea soldatul. Sau aia, 
cum îi zice... zenteria. Dacă o să se împrăştie printre 
oameni... 


— E o magiciană, a contestat Geralt. Magicienele nu se 
molipsesc. 


— Într-adevăr, s-a băgat în vorbă cinic cavalerul ieşit în urma 
lor. A voastră, din câte văd eu, plesneşte de sănătate. 
Domnule Geralt, ascultaţi-mă. Femeia are nevoie de un 
ajutor pe care noi nu'i-l putem acorda. Nu putem risca o 
epidemie printre soldaţii mei. 


— Înţeleg. Plecăm imediat. N-avem de ales, trebuie să ne 
întoarcem spre Daevon sau Ard Carraigh. 


— Nu vă duceţi prea departe. Patrulele au primit ordin să 
oprească 


pe toată lumea. De altfel este şi periculos. Scoia'taelii au 
luat-o la goană 


chiar în direcţia aia. 
— Mă descurc eu. 


— Din câte am auzit despre dumneata - cavalerul şi-a 
strâmbat buzele -, nu mă îndoiesc că te vei descurca. Dar 
bagă de seamă că nu eşti singur. Ai pe cap o beteagă şi pe 
mucosul ăsta... 


Ciri, care tocmai încerca să-şi curețe de treapta scării 
pantoful năclăit de balegă, a ridicat capul. Cavalerul şi-a 
dres glasul lăsându-şi privirea în jos. Geralt a schiţat un 
zâmbet uşor. În ultimii doi ani Ciri aproape că-şi uitase 
originile şi renunţase aproape în totalitate la manierele şi 
gesturile de prinţesă, însă atunci când voia, privirea ei 
semăna foarte mult cu cea a bunicii sale. Atât de mult încât 
regina Calanthe ar fi fost, cu siguranţă, mândră de nepoata 
ei. 


— Mda, ce voiam să spun eu... se bâlbâia cavalerul, trăgând 
încurcat de curea. Conaşule Geralt, ştiu ce trebuie musai să 
faceţi. Mergeţi pe celălalt mal al râului, spre sud. Ajungeţi 
din urmă caravana care merge pe drum. Noaptea vine de 
îndată. Caravana opreşte acuşi să facă popas. 


— 107 — 


S-o prindeţi înainte de zorii zilei. 


— Ce fel de caravană e asta? 


— Nu ştiu, a dat din umeri cavalerul. Dar nu sunt negustori 
şi nici nu e o caravană obişnuită. Prea multă ordine, toate 
carele identice, acoperite... cu siguranţă sunt portărei regali. 
Le-am dat voie să treacă 


pe pod pentru că merg pe drumul spre sud, cu siguranţă 
către vadurile de pe Lixela. 


— Hmm... a stat pe gânduri vrăjitorul privind-o pe Triss. Cam 
asta mi-ar fi direcţia. Dar aş putea găsi vreun ajutor acolo? 


— Poate că da, a zis rece cavalerul, sau poate că nu. Daraici 
nu-l găsiţi în niciun caz. 


Nu l-au auzit, nici nu l-au simţit când s-a apropiat, fiind 
adânciţi în conversaţie, în jurul focului, a cărui lumină 
gălbejită şi cadaverică 


iradia prelatele căruţelor aşezate în cerc. Geralt i-a provocat 
un tremur uşor iepei şi a obligat-o să necheze răsunător. 
Voia astfel să-i avertizeze pe cei din caravană, să le 
diminueze surpriza şi să le prevină 


reacţiile nervoase. Din propria experienţă ştia că 
mecanismelor de tragere din arbalete nu le erau pe plac 
reacţiile nervoase. Cei adunaţi au tresărit şi, în ciuda 
avertismentului, au avut numeroase reacţii nervoase. 
Majoritatea, după cum observă de la bun început, erau 
piticanii. Asta l-a mai liniştit un pic: piticanii, deşi impulsivi, 
obişnuiau în asemenea situaţii să întrebe mai întâi şi apoi să 
tragă cu arbaletele. 


— Cine-i? a ţipat răguşit un pitican, smulgând cu o mişcare 
iute şi energică toporul înfipt în trunchiul azvârlit lângă foc. 
Cine-i? 


— Un prieten, a descălecat vrăjitorul. 


— Interesant al cui... a hărâit piticanul. Apropie-te! Mâinile 
la vedere! 


Geralt s-a apropiat ţinându-şi mâinile astfel încât să poată fi 
văzute perfect chiar şi de cineva afectat de conjunctivită 
sau de orbul găinilor. 

— Mai aproape! 


S-a conformat. Piticanul a lăsat toporul în jos, şi-a aplecat 
uşor capul. 


— Ori mă înşală vederea, a zis, ori este vrăjitorul numit 
Geralt de Rivia. Ori e cineva care seamănă al naibii de bine 
cu Geralt. 


Vâlvătaia focului a trosnit, a iluminat auriu, extrăgând din 
beznă 


chipuri şi siluete. 


— Yarpen Zigrin, a constatat Geralt uimit. Nimeni altul decât 
Yarpen 


— 108 — 
Zigrin în carne, oase şi barbă! 


— Ha! Piticanul a învârtit toporul de parc-ar fi fost o nuia de 
răchită. 


Tăişul a şuierat în aer şi s-a înfipt în trunchi cu o izbitură 
surdă. 


Alarmă falsă! E într-adevăr un prieten. 


Ceilalţi s-au relaxat vizibil, iar lui Geralt i s-a părut că aude 
răsuflări profunde de uşurare totală. Piticanul s-a apropiat, i- 
a întins mâna. 


Strânsoarea lui putea concura lejer cu cea a cleştilor de fier. 


— Bine-ai venit, şamanule! i-a zis. De oriunde-ai venit şi 
oriunde te-ai duce, bine-ai venit! Flăcăi! Haidi! Îţi mai 
aminteşti, vrăjitorule, de băieţii mei? Asta-i Yannick Brass, 
asta-i Xavier Moran, iar ăştia-s Paulie Dahlberg şi frat-su 
Regan. 


Geralt nu-şi amintea de niciunul: toţi, de la un capăt la altul, 
arătau la fel, bărboşi, scunzi, aproape pătraţi în scurtele lor 
matlasate şi groase. 


— Eraţi şase parcă. A strâns una după alta dreptele întinse, 
dure şi noduroase. Dacă-mi aduc bine-aminte. 


— Ai o memorie bună! a râs Yarpen Zigrin. Eram şase, cum 
să nu. 


Dar Lucas Corto s-a însurat, s-a aciuat prin Mahakam şi a 
ieşit din companie, tontălău prost. Şi nu s-a mai găsit nimeni 
destul de bun ca să-i ia locul până acum. Păcat, pentru că 
şase este o cifră potrivită, nici prea mulţi, nici prea puţini. 
Când e vorba de halit un ied sau de golit un butoiaş, şase-s 
numai buni... 


— După cum văd eu - Geralt a arătat cu o mişcare a capului 
spre ceilalţi care stăteau nehotărâţi pe lângă căruţe - sunteţi 
destui ca să 


dovediţi trei iezi, ca să nu mai vorbim şi de nişte păsări. Ce 
fel de camarazi comanzi tu, Yarpen? 


— Nu eu sunt comandantul. Permiteţi-mi să fac prezentările. 


lertare, conaşule Wenck, că n-am făcut asta de la bun 
început, dar eu şi flăcăii mei îl cunoaştem pe Geralt de Rivia 
de mult, avem în spate câteva amintiri comune. Geralt, 
acesta este domnul comisar Vilfrid Wenck, în slujba regelui 
Henselt din Aar Carraigh, stăpân mărinimos al Kaedwenului. 


Vilfrid Wenck era înalt, mai înalt decât Geralt, şi dublu faţă 
de pitican. Era îmbrăcat cu o haină simplă, în genul celor 
purtate de portărei sau olăcari, dar mişcările sale reflectau 
severitatea, rigiditatea şi siguranţa pe care vrăjitorul le 
cunoştea şi ştia să le recunoască chiar şi în toiul nopţii, chiar 
şi în lumina slabă a focului. Se mişca precum cei obişnuiţi cu 
cămaşa din zale şi cu armele care le îngreunau cureaua. 


— 109 — 


Wenck era un soldat de profesie, Geralt putea să pună pariu 
pe orice. l-a strâns mâna întinsă, s-a înclinat uşor. 


— Să şedem. 


Yarpen Zigrin a arătat spre trunchiul în care rămăsese înfipt 
toporul uriaş. 


— Spune, ce te-aduce pe meleagurile noastre, Geralt? 


— Caut ajutor. Sunt însoţit de o femeie şi o copilă. Femeia e 
bolnavă. 


Grav. V-am ajuns din urmă ca să vă cer ajutorul. 


— Fir-ar să fie! N-avem niciun doctor aici, a zis piticanul şi a 
scuipat pe un butuc încins. Unde le-ai lăsat? 


— La jumătate de leghe de-aici, la marginea drumului. 


— O să ne-arăâţi drumul. Hei, voi de-acolo! Treceţi trei la cai, 
înşeuaţi-i pe cei liberi! Geralt, femeia ta o să se ţină-n şa? 


— Nu prea. Tocmai de aceea a trebuit s-o las. 


— Luaţi o capă, o prelată şi două scânduri de la căruţă. 
Mişcaţi-vă 


mai iute. 


Vilfrid Wenck, încrucişându-şi mâinile la piept, şi-a dres 
glasul ostentativ. 


— Suntem pe drum, a zis tare Yarpen Zigrin fără să-l 
privească. lar pe drum nu respingi pe nimeni. 


— Fir-ar să fie! 
Yarpen şi-a retras mâna de pe fruntea lui Triss: 


— Dogoreşte ca o sobă. Nu prea-mi place treaba asta. Dacă e 
tifos sau dizenterie? 


— Asta nu poate fi nici tifos, nici dizenterie, a minţit 
convingător Geralt, înfofolind-o pe bolnavă cu o pătură. 
Magicienii sunt imuni la boli. Este o intoxicație alimentară, 
nimic contagios. 


— Hmmm... Bine. Mă duc să cotrobăi prin desagi. Nu ştiu pe 
unde aveam un leac bun pentru căcare, poate mi-a mai 
rămas ceva. 


— Ciri, a murmurat vrăjitorul, dându-i fetiţei cojocul de pe 
cal. Du-te şi te culcă, pici din picioare. Nu, nu în căruţă. In 
căruţă o punem pe Triss. Tu culcă-te lângă foc. 


— Nu! a protestat încet, uitându-se la piticanul care se 
îndepărta. O 


să mă culc lângă ea. Dac-o să vadă că mă fereşti de ea, n-o 

să te mai creadă. O să-şi închipuie că este ceva molipsitor şi 
o să ne-alunge ca aceia de la post. 

— Geralt? a scâncit dintr-odată magiciana. Unde... suntem? 
— 110 — 


— Printre prieteni. 


— Sunt aici, a spus Ciri, mângâindu-i părul castaniu. Sunt 
lângă tine. 


Nu te teme! Simţi căldura de-aici? Focul arde, iar piticanul s- 
a dus după 


un leac pentru... burtă. 


— Geralt! a icnit Triss, încercând să se elibereze de sub 
pături. 

Niciun... niciun fel de elixiruri magice, ţine minte... 

— O să ţin minte. Stai liniştită! 

— Trebuie să... 0oo... 


Vrăjitorul s-a aplecat fără niciun cuvânt, a ridicat-o pe Triss 
împreună cu coconul care o înfofolea şi s-a îndreptat spre 
pădure, în întuneric. Ciri a oftat. 


S-a întors la auzul unor paşi grei. De după căruţă a apărut 
piticanul, ţinând la subsuoară un ghemotoc mărişor. 
Vâlvătaia focului se reflecta în lama toporului atârnat la 
centură, aruncându-şi reflexele şi asupra nodurilor scurtei 
grele din piele. 


— Unde-i beteaga? a îngăimat. A zburat pe mătură? 


— Ciri a arătat spre întuneric. 


— E clar, a dat din cap. Cunosc durerea asta şi boala asta 
scârboasă. 


Când eram mai tânăr haleam tot ce-mi ieşea în cale şi tot ce 
reuşeam să 


imobilizez, aşa că m-am intoxicat de o grămadă de ori. Da' 
cine-i magiciana asta? 


— Triss Merigold. 


— N-o ştiu. N-am auzit. Trebuie să recunosc că nici nu prea 
am de-a face cu Frăția lor. Bine, s-ar cădea să facem 
cunoştinţă. Mă cheamă 


Yarpen Zigrin. lar pe tine cum te cheamă, gâsculiţă? 
— Altfel, a hârâit Ciri cu ochii scânteind. 
Piticanul a hohotit de râs, rânjind. 


— Ah... s-a înclinat condescendent. lertare, vă rog! În 
întuneric nu v-am recunoscut. Nu e nicio gâsculiţă, eo 
nobilă domniţă. Cad la picioruşele matale. Şi cum se 
numeşte domniţa, dacă nu e un secret? 


— Nu e un secret. Mă cheamă Ciri. 
— Ciri... Aha. Şi cine sunteţi, domniţă? 


— Ah, asta. Ciri şi-a ridicat nasul cu mândrie, asta da, eun 
secret. 


Yarpen a pufnit în râs din nou. 


— Limba domniţei este ascuţită ca acul de viespe, zău aşa. 
Vă rog să 


binevoiţi să mă iertaţi, domniţă. Am adus un leac şi ceva de- 
ale gurii. 


Primiţi domniţă sau îl alungaţi pe bătrânul mocofan Yarpen 
Zigrin? 


— Mă scuzaţi... Ciri şi-a dat seama de greşeală şi şi-a plecat 
capul. 


= ll les 


Triss are cu adevărat nevoie de ajutor, domnule Zigrin. vă 
mulţumesc pentru leac. 


— N-ai pentru ce. 
Piticanul a rânjit din nou şi a bătut-o prieteneşte pe umăr. 


— Hai, Ciri, ajută-mă! Trebuie să pregătim doftoria. Hai să 
facem cocoloaşele astea după reţeta bunicii mele. 
Cocoloaşelor ăstora n-o să 


le reziste nicio vătămătură de maţe. 


A desfăcut ghemotocul, a scos din el un soi de bulgăre din 
turbă şi o câniţă mică din lut. Ciri s-a apropiat curioasă. 


— Trebuie să ştii, dragă Ciri, zise Yarpen, că bunica ştia ca 
nimeni altul să doftoricească. Din păcate, credea că cele mai 
multe boli se trag din lenevire, iar cel mai bun leac pentru 
lenevire este băţul. Faţă de mine şi de fraţii mei întrebuința 
leacu' ăsta mai mult preventiv. Ne pălea cu orice ocazie şi 
chiar fără ocazie. Era o cotoroanţă fără pereche. 


Şi odată, când mi-a întins nitam-nisam o felie de pâine cu 
untură şi zahăr, m-a surprins aşa de tare, că de uimire am 
scăpat felia cu untura în jos. lar bunica mi-a tras o scatoalcă, 
javra de babă. După care mi-a dat o altă felie, dar fără zahăr. 


— Bunica mea, a dat din cap Ciri cu empatie, m-a pălit şi pe 
mine o dată. Cu o vargă. 


— Cu o vargă? a râs piticanul. A mea m-a pocnit odată cu 
mânerul de la târnăcop. Dar gata cu amintirile, hai să facem 
cocoloaşele. Desfă 


de-aici şi fă cocoloaşe! 
— Ce e asta? Se lipeşte şi mânjeşte... Ueeeee... Vai ce pute! 


— Este pâine mucegăită din grâu zdrobit. O doftorie 
perfectă. la şi fă 


cocoloaşe. Mai mici, mai mici, sunt pentru o magiciană, nu 
pentru o vacă. Dă-mi una! Bine. Acuma tăvâălim cocoloşul 
prin poţiune. 


— UVeeeee! 

— S-a împuţit? Piticanul şi-a apropiat nasul cârn de căniţa 
de lut. Nu se poate! Usturoiul zdrobit cu sare amară n-are 
voie să se împută, de-ar sta şi o sută de ani. 


— Ce greţos, ueeeee! Triss n-o să înghită asta! 


— O să folosim metoda bunicii mele. Tu o ţii de nas, iareu îi 
vâr găluştele. 


— Yarpen! a zis printre dinţi Geralt ivit din beznă cu 
magiciana în braţe. Ai grijă să nu-ţi vâr eu ceva. 


— Asta-i o doftorie! s-a scandalizat piticanul. Face bine! 
Mucegai, usturoi... 


— 112 — 


— Da... a gemut slab Triss din adâncul coconului său. E- 
adevărat... 


Geralt, asta ar putea să-mi facă bine într-adevăr... 

— Vezi? 

Yarpen i-a dat un ghiont lui Ciri, ridicându-şi cu mândrie 
barba şi arătând spre Triss, care înghiţea găluştele ca o 
martiră: 

— Deşteaptă magiciana! Ştie ea ce-i bun. 


— Ce spui, Triss? s-a aplecat vrăjitorul. Aha, înţeleg. Yarpen, 
n-ai cumva angelică? Sau şofran? 


— O să caut, o să-ntreb. V-am adus apă şi ceva de-ale gurii... 


— Mulţumesc. Dar ele au nevoie în primul rând de odihnă. 
Ciri, culcă-te! 


— Să-i fac şi-o compresă lui Triss... 

— Îi fac eu compresa. Yarpen aş vrea să stăm de vorbă. 

— Hai la foc! Acuşi dăm cep la un butoiaş... 

— Vreau să vorbesc cu tine. Nu ţin la un auditoriu mai mare. 
Dimpotrivă. 


— Desigur. Spune! 


— Ce e cu convoiul acesta? 
Piticanul şi-a ridicat spre el ochii săi mici şi pătrunzători. 
— În slujba regelui, a zis încet şi sacadat. 


— Bănuiam eu. Vrăjitorul i-a rezistat privirii. Yarpen, nu am 
întrebat dintr-o curiozitate nesănătoasă. 


— Ştiu. Şi ştiu la ce te referi. Dar este un transport... hmm... 
de importanţă specială. 


— Şi ce anume transportaţi? 


— Peşte în saramură, a zis fără ezitare Yarpen, după care a 
continuat să mintă fără să-i tremure măcar pleoapele. 
Furaje, unelte, harnaşamente, tot felu' de nimicuri pentru 
armată. Wenck este intendentul armatei regale. 


— Ăsta-i intendent cum sunt eu druid, a zâmbit Geralt. Dare 
treaba voastră, nu obişnuiesc să-mi bag nasul în secretele 
altora. Ai văzut, totuşi, în ce stare se află Triss. Permite-ne să 
ne alăturăm vouă, Yarpen, lasă-ne să stăm într-o căruţă. 
Câteva zile. Nu vă întreb încotro mergeţi, pentru că la urma 
urmelor drumul duce drept ca o săgeată spre sud, se bifurcă 
abia după Lixela, iar până la Lixela mai sunt zece zile de 
mers. 


În timpul ăsta o să-i scadă febra lui Triss şi o să poată călări. 
Dacă nu, mă opresc în popasul de peste râu. Inţelegi, zece 
zile în căruţă, acoperită bine, hrană caldă... Te rog. 

— 113 — 


— Nu eu sunt cel care comandă aici, ci Wenck. 


— Nu cred că n-ai nicio influenţă asupra lui. Doar e vorba de 
un convoi format în principal din piticani. Evident că trebuie 
să ţină cont şi de tine. 


— Ce înseamnă Triss pentru tine? 
— Ce contează într-o situaţie ca asta? 


— În situaţia asta nu contează. Am întrebat doar dintr-o 
curiozitate nesănătoasă, pentru a putea apoi să răspândesc 
bârfa prin cârciumi. 


Dar din câte se vede, ai o afecţiune puternică pentru 
magiciene. 


Vrăjitorul a schiţat un zâmbet trist. 


— lar fata? Yarpen a indicat-o pe copila care se foia sub 
cojoc. E-a ta? 


— A mea, a răspuns fără să stea pe gânduri. A mea, Zigrin. 


Zorii se iveau cenuşii şi umezi, înmiresmaţi de ploaia 
nocturnă şi de ceața matinală. Ciri avea senzaţia că doar 
aţipise pentru câteva clipe, că 


abia îşi sprijinise capul de mormanul de saci din căruţă şi-au 
şi trezit-o. 


Geralt o aşeza lângă ea pe Triss, adusă dintr-o nouă 
expediţie forţată în pădure. Capele în care era înfofolită 
magiciana sclipeau de rouă. Geralt avea cearcăâne. Ciri ştia 
că nu închisese niciun ochi: Triss avusese febră toată 
noaptea şi suferea mult. 


— Te-am trezit? lartă-mă! Dormi, Ciri! E prea devreme. 


— Ce face Triss? Cum se simte? 


— Mai bine, a scâncit magiciana. Mai bine, dar... Geralt, 
ascultă... Aş 


vrea să-ţi... 


— Da? Vrăjitorul s-a aplecat, dar Triss adormise. S-a 
îndreptat şi s-a întins. 


— Geralt... a şoptit Ciri. Ne dă voie să mergem în căruţă? 


— O să vedem. Şi-a muşcat buzele. Dormi cât mai poţi. 
Odihneşte-te! 


A sărit din căruţă. Ciri a auzit zarva din care putea deduce 
că se strânge tabăra: tropăit de cai, hârşâit de 
harnaşamente, scârţâit de oişti şi zornăit de cârlige, discuţii 
şi sudălmi. Apoi s-au apropiat vocea răguşită a lui Yarpen 
Zigrin şi vocea calmă a bărbatului înalt numit Wenck. Şi 
vocea rece a lui Geralt. S-a ridicat pe vine şi s-a uitat cu 
precauţie de după prelată. 


— În această privinţă n-am primit interdicții stricte, a 
declarat Wenck. 


— Fantastic! s-a bucurat piticanul. Aşadar, problema e ca şi 
— 114 — 
rezolvată. 


Comisarul a ridicat lent mâna, în semn că nu terminase încă 
de zis. A tăcut câteva clipe. Geralt şi Yarpen aşteptau cu 
răbdare. 


— În orice caz, a adăugat într-un final Wenck, eu răspund cu 
capul dacă transportul nu ajunge la locul de destinaţie. 


A tăcut din nou. De data aceasta nimeni nu s-a băgat în 
vorbă. Nu încăpea nicio îndoială că în discuţiile cu comisarul 
trebuia să te obişnuieşti cu pauzele lungi dintre fraze. 


— Şi, dacă n-ajunge în siguranţă, a terminat după o clipă. Şi 
la timp. 


lar îngrijirea bolnavei ar putea încetini marşul. 


— Suntem în grafic, l-a asigurat Yarpen, după ce a aşteptat 
puţin. Cu timpul stăm bine, domnule Wenck, n-o să 
întârziem. lar în ceea ce priveşte siguranţa... Pare-mi-se că 
un vrăjitor nu strică în companie. 


Drumul străbate păduri, până la Lixela sunt numai zăvoaie 
de-o parte şi de alta. lar prin zăvoaie, după cum umblă 
vorba, hălăduiesc tot felu' 


de făpturi rele. 


— Într-adevăr, i-a dat dreptate comisarul. Privindu-l pe 
vrăjitor în ochi, părea să-şi măsoare fiecare cuvânt. Anumite 
făpturi rele, întărâtate de alte făpturi rele, pot fi întâlnite în 
ultima vreme în pădurile din Kaedwen. Acestea ar putea să 
ne amenințe siguranţa. 


Regele Henselt, având cunoştinţă despre asta, mi-a dat 
dreptul de a înrola voluntari în escorta înarmată. Domnule 
Geralt? Asta v-ar rezolva problema. 


Vrăjitorul a păstrat liniştea pentru un timp mai lung decât 
tot monologul lui Wenck, presărat cu pauze între fraze. 


— Nu, a spus în sfârşit, domnule Wenck! Să stabilim clar. 
Sunt gata să mă revanşez pentru sprijinul oferit doamnei 
Merigold, dar nu în acest mod. Pot să îngrijesc caii, să car 
apă şi lemne şi chiar să gătesc. 


Dar nu mă înrolez în slujba regelui în calitate de soldat 
plătit. Vă rog să 


nu contaţi pe sabia mea. N-am de gând să omor acele, cum 
aţi binevoit să vă exprimaţi, făpturi rele din ordinul unor 
făpturi pe care nu le consider absolut deloc mai bune. 


Ciri a auzit cum a ţâţâit Yarpen şi a tuşit în pumnul închis. 
Wenck l-a privit liniştit pe vrăjitor. 


— Înţeleg, a declarat sec. Îmi plac situaţiile clare. Aşa să fie. 


Domnule Zigrin, vă rog să vegheaţi să nu scadă viteza 
marşului. În ceea ce vă priveşte, domnule Geralt... Sunt 
convins că veţi fi folositor în maniera pe care o consideraţi 
potrivită. Ar fi ofensator şi pentru mine, 


= 115 


şi pentru dumeavoastră să socotesc ajutorul dumneavoastră 
ca pe o plată pentru îngrijirile acordate doamnei bolnave. Se 
simte mai bine astăzi? 


Vrăjitorul a confirmat cu o aplecare a capului care lui Ciri îi 
părea un pic mai profundă şi mai amabilă decât aplecările 
lui obişnuite. Wenck nu şi-a schimbat expresia feţei. 

— Asta mă bucură, a spus după pauza sa caracteristică. 


Transportând-o pe doamna Merigold într-o căruţă din 
convoiul meu îmi asum responsabilitatea pentru sănătatea, 
confortul şi siguranţa sa. 


Domnule Zigrin, vă rog, ordonaţi marşul. 
— Domnule Wenck... 


— Spune, domnule Geralt. 


— Mulţumesc. 


Comisarul a salutat cu o înclinare a capului. Lui Ciri i s-a 
părut că 


înclinarea era un pic mai profundă şi mai amabilă decăt o 
cer amabilităţile convenţionale. 


Yarpen Zigrin a alergat de-a lungul coloanelor împărțind 
ordine şi recomandări răsunătoare, după care s-a trântit pe 
capra căruţei, a zbierat şi a îndemnat caii cu hăţurile. Căruţa 
s-a urnit huruind prin pădure. Urnirea a trezit-o pe Triss, dar 
Ciri a liniştit-o şi i-a schimbat compresa de pe frunte. 
Huruitul a legănat-o. Magiciana a adormit întro clipă, a aţipit 
şi Ciri. 


Când s-a trezit, soarele era sus pe cer. S-a uitat printre 
butoaie şi boccele. Căruţa în care mergea se afla în fruntea 
convoiului. 


Următoarea era condusă de un pitican cu o basma roşie 
legată la gât. 


Din conversațiile piticanilor, Ciri a aflat că îl chema Paulie 
Dahlberg. 


Alături de el stătea fratele său, Regan. Îl vedea şi pe Wenck 
călărind alături de doi portărei. 


Babuşca, iapa lui Geralt, legată de căruţă, a salutat-o cu un 
nechezat blând. Nu-şi vedea nicăieri roibul şi nici pe bidiviul 
lui Triss. Cu siguranţă erau la coada convoiului, alături de 
caii de rezervă. 


Geralt şedea pe capră alături de Yarpen. Vorbeau încet, bând 
din când în când bere dintr-un butoiaş aflat între ei. Ciri a 
tras cu urechea, dar s-a plictisit repede: conversaţia se 


referea la politică, în special la urzelile şi intenţiile regelui 
Henselt, la nişte servicii speciale şi la nişte misiuni speciale, 
derulate în sprijinul vecinului ameninţat de război, regele 
Demawend de Aedrin. Geralt şi-a exprimat curiozitatea 
asupra măsurii în care cele cinci căruţe de peşte în saramură 
vor fi în stare să 


— 116 — 


sporească potenţialul defensiv al Aedirnului. Yarpen, fără a 
lua în seamă persiflarea din vorbele vrăjitorului, i-a explicat 
că unele specii de peşti sunt atât de preţioase, încât ar 
ajunge pentru plata soldei anuale pentru o unitate întreagă 
de cavalerie grea, iar fiecare unitate nouă de cavalerie grea 
avea un aport considerabil. Geralt era nedumerit de ce 
ajutorul acesta trebuie să fie secret, la care piticanul i-a 
răspuns că tocmai în asta constă secretul. 


Triss s-a zvârcolit prin somn, i-a căzut compresa şi a bâiguit 
ceva neclar. Îi cerea unui oarecare Kevyn să-şi ţină mâinile 
acasă şi un pic mai târziu i-a explicat că predestinarea nu 
poate fi evitată. Apoi, constatând că toţi, absolut toţi sunt 
într-o oarecare măsură mutanţi, a adormit liniştită. 


Şi pe Ciri o toropea somnul, dar şi-a revenit la auzul 
hohotelor uriaşe de râs ale lui Yarpen, care tocmai îi aducea 
aminte lui Geralt de vechile isprăvi. Era vorba despre 
vânarea unui dragon de aur, care, în loc să se lase vânat, le- 
a numărat oasele vânătorilor, iar pe ciubotarul numit 
Kozojed l-a înghiţit pur şi simplu. Ciri a început să asculte cu 
interes sporit. 


Geralt l-a întrebat despre soarta Arnăuţilor, dar Yarpen nu 
mai ştia nimic de ei. La rândul său, Yarpen s-a interesat de 
femeia pe nume Yennefer, iar lui Geralt i-a pierit cheful de-a 
vorbi. Piticanul a mai tras o duşcă de bere şi a început să se 


plângă că acea Yennefer continua să-i poarte ranchiună, cu 
toate că trecuseră ani buni de-atunci. 


— M-am întâlnit cu ea la un târg în Gors Velen, povestea. 
Când m-a văzut, a pufnit ca o mâţă şi mi-a insultat oribil 
răposata mea mamă. Aşa că am luat-o iute la sănătoasa, iar 
ea îmi striga din urmă că o să mă 


prindă cumva şi o să aibă grijă să-mi crească iarbă-n cur. 


Ciri a chicotit imaginându-şi-l pe Yarpen cu iarbă. Geralt a 
murmurat ceva despre femei şi caracterul lor impulsiv, iar 
piticanul a găsit că acestea erau cuvinte prea blânde pentru 
răutatea, înverşunarea şi dorinţa aprigă de răzbunare 
specifice femeilor. 


Vrăjitorul a-ntrerupt subiectul, iar Ciri a adormit din nou. De 
data aceasta au trezit-o nişte voci ridicate. Mai exact era 
vocea lui Yarpen, care chiar urla de-a binelea. 


— Ah, da! Să ştii că da! Aşa am hotărât! 


— Mai încet! a zis vrăjitorul cu voce domoală. În căruţă zace 
o femeie bolnavă. Inţelege că eu nu-ţi critic nici deciziile, 
nici rezoluţiile. 


— Nu, bineînţeles, I-a întrerupt sarcastic piticanul. Tu doar 
— 117 — 
zâmbeşti cu subiînţeles. 


— Yarpen, te avertizez ca pe un prieten. Pe cei care stau cu 
fundul în două luntri, ambele părţi îi urăsc, sau în cel mai 
bun caz îi tratează cu neîncredere. 


— Eu nu stau cu fundul în două luntri. Mă declar răspicat 
pentru una dintre părţi. 


— Pentru această parte vei rămâne pentru totdeauna un 
pitican. 


Cineva diferit. Un străin. lar pentru cealaltă parte... 
S-a întrerupt. 


— Hai! a hârâit Yarpen întorcându-se. Hai, începe, ce mai 
aştepţi? 


Spune-mi că sunt un trădător şi un câine în lesa oamenilor, 
dispus să 


se lase asmuţit pentru un pumn de arginţi şi un blid de lături 
împotriva confraţilor săi răzvrătiți, care luptă pentru 
libertate. Hai, scuipă-le din tine. Nu-mi place când laşi vorba 
neterminată. 


— Nu, Yarpen, a spus Geralt domol. Nu. Nu voi scuipa nimic. 


— Ah, nu vrei? Piticanul şi-a îmboldit caii. N-ai chef? Preferi 
să te uiţi şi să zâmbeşti? Nu-mi spui niciun cuvânt, nu-i aşa? 
Dar lui Wenck ai putut să-i spui! „Vă rog să nu contaţi pe 
sabia mea.” Vai ce mândru, nobil şi orgolios! Mă doare-n cur 
de mândria ta. Şi de orgoliul tău blestemat! 


— Am vrut pur şi simplu să fiu cinstit. Nu vreau să mă 
amestec în acest conflict. Vreau să-mi menţin neutralitatea. 


— Nu se poate! a zbierat Yarpen. Nu se poate să-ţi păstrezi 

neutralitatea, înţelegi? Nu, tu nu înţelegi nimic. Cară-te din 
căruţa mea, încalecă-ţi calul. Fugi din ochii mei, orgoliosule 
neutru ce eşti. Mă scoţi din sărite. 


Geralt s-a întors. Ciri aştepta cu sufletul la gură. Dar 
vrăjitorul n-a scos niciun cuvânt. S-a ridicat şi a sărit din 
căruţă, rapid, flexibil, agil. 


Yarpen a aşteptat până când şi-a dezlegat iapa de la căruţă, 
după care şi-a îndemnat din nou caii, bolmojind în barbă 
cuvinte neclare, dar cu răsunet înspăimântător. 


Ciri s-a ridicat pentru a sări şi a-şi căuta roibul. Piticanul s-a 
întors şi a taxat-o cu o privire dezgustată. 

— Numai necazuri mi-aduci, domniţă! a pufnit mânios. 
Dame şi copile mai lipseau de-aici, la naiba! Nici să mă piş 
de pe capră nu pot, sunt nevoit să opresc atelajul şi să fug în 
tufişuri! 


Ciri şi-a pus mâinile în şolduri, şi-a scuturat bretonul cenuşiu 
şi şi-a ridicat nasul în vânt. 


— 118 — 


— Da? a cotcodăcit iritată. N-aveţi decât s-o lăsaţi mai moale 
cu berea, domnule Zigrin, şi o să vreţi mai rar. 


— Ce te mănâncă pe tine-n fund de berea mea, mucoaso? 
— Nu mai ţipaţi, Triss abia a adormit! 

— E căruţa mea. Şi ţip cât am eu chef! 

— Buşteanul! 

— Ce? Vai tu, capră nesimţită! 

— Buşteanul! 


— Îţi arăt eu ţie buşteanul... Oh, la naiba! Prrrrrrrrrrr! 


Piticanul s-a dus tare pe spate, a strâns în ultima clipă 
hăţurile, în momentul în care cei doi cai se pregăteau să sară 
peste buşteanul aflat de-a curmezişul drumului. Yarpen s-a 
ridicat în picioare pe capră, blestemând omeneşte şi 
piticăneşte, fluierând şi răcnind, a oprit atelajul. Piticanii şi 
oamenii, sărind din căruţe, au venit la el în fugă şi l-au 
ajutat să direcţioneze caii pe drumul liber, trăgându-i de 
căpăstru şi de dârlogi. 


— Ai tras un pui de somn, Yarpene? a hâărâit apropiindu-se 
Paulie Dalberg. Fir-ar să fie, dacă ajungea peste buştean, se 
ducea naibii osia, iar roţile se făceau zob. La dracu'! Ce faci 
tu? 


— Du-te dracului, Paulie! a exclamat Yarpen Zigrin, plesnind 
mânios caii cu hăţurile. 


— Ai avut noroc, a zis dulce Ciri, urcându-se pe capră alături 
de pitican. După cum vezi dumneata, îţi prinde bine să aio 
vrăjitoare în căruţă decât să mergi de unul singur. Te-am 
avertizat în ultima clipă. Şi dacă te-ai fi pişat matale de pe 
capră şi-ai fi dat peste buştean, vai de mine, vai. Nici nu-mi 
vine să mă gândesc la ce-ai fi putut păţi... 

— la mai tacă-ţi fleanca! 

— Nu mai zic nimic. Niciun cuvinţel. 

N-a rezistat niciun minut. 

— Domnule Zigrin? 


— Niciun domnule. Piticanul i-a tras un ghiont, rânjind. Sunt 
Yarpen. E clar? Doar mânăm împreună atelajul, nu-i aşa? 


— E clar. Pot să ţin şi eu hăţurile? 


— Bineînţeles. Stai niţel, nu aşa! Pune-l peste arătător şi 
apasă cu degetul mare, uite-aşa. La fel la stânga. Nu-l 
smulge şi nu-l trage prea tare. 

— Aşa e bine? 

— Bine. 

— 119 — 

— Yarpen? 

— În? 

— Ce înseamnă „să păstrezi neutralitatea”? 


— Să rămâi indiferent, a îngăimat fără chef. Nu lăsa hăţurile 
să 


atârne. Ţine-l mai aproape pe cel din stânga! 
— Cum adică indiferent? Indiferent faţă de ce? 
Piticanul s-a aplecat tare şi a scuipat sub căruţă. 


— Dacă Scoia'taelii ne-ar ataca, Geralt al tău are de gând să 
stea de-o parte şi să asiste cum ne sfârtecă gâturile. Tu 
probabil o să stai alături de el pentru că asta va fi o lecţie 
demonstrativă. Subiectul lecţiei: atitudinea unui vrăjitor în 
caz de conflict între masele gânditoare. 


— Nu înţeleg. 
— Nici nu mă mir deloc. 


— Şi de-aceea v-aţi certat şi v-aţi supărat? Cine sunt de fapt 
aceşti Scoia'taeli? Aceste... Veveriţe? 


— Ciri! Yarpen şi-a zburlit tare barba. Astea nu sunt subiecte 
pe măsura raţiunii unor fetiţe atât de mici. 


— Aha, acum te superi pe mine. Nu sunt o fetiţă atât de 
mică. Am auzit ce spuneau despre Veveriţe soldaţii de la 
post. Am văzut... Am văzut doi elfi morţi. lar cavalerul 
spunea că şi ei... omoară la rândul lor. 


Şi că printre ei nu sunt numai elfi. Sunt şi piticani. 
— Ştiu, i-a răspuns Yarpen sec. 

— Şi tu eşti un pitican. 

— Asta, fără doar şi poate. 


— Atunci de ce te temi de Veveriţe? Cică ele se luptă numai 
cu oamenii. 


— Asta nu-i aşa de simplu, a zis mâhnit. Din păcate. 


Ciri a tăcut pentru o clipă, muşcându-şi buza inferioară şi 
schimonosindu-şi nasul. 


— Ştiu, a răspuns imediat. Veveriţele luptă pentru libertate. 
lar tu, deşi eşti pitican, eşti un serviciu special secret al 
regelui Henselt, în lesa oamenilor. 


Yarpen a pufnit uşor în râs, şi-a şters nasul cu mâneca şi s-a 
aplecat de pe capră, ca să vadă dacă Wenck n-a ajuns prin 
apropiere. Dar comisarul era departe, conversând cu Geralt. 


— Fetiţo, da' ai urechi de marmotă! Eşti cam prea isteaţă 
pentru cineva lăsat pe pământ să aducă pe lume copii, să 
gătească şi să toarcă. 


— 120 — 


Ţi se pare că ştii totul pentru că eşti o mucoasă. Nu mai face 
mutra aia de prostuţă. Mutrele nu te fac mai matură, ci te fac 
mai urâtă. Te-ai priceput să-i ghiceşti, să-i înţelegi pe 
Scoia'taeli şi ţi-au plăcut lozincile lor. Ştii de ce îi înţelegi 
atât de bine? Pentru că şi Scoia'taelii sunt nişte mucoşi. 
Sunt nişte fraieri, care nu înţeleg că sunt provocaţi, că 
cineva se foloseşte de credulitatea lor de nătăfleţi şi le bagă 
în cap lozinci despre libertate. 


— Păi, ei chiar luptă pentru libertate. 


Ciri şi-a ridicat capul, uitându-se la pitican cu ochii săi larg 
deschişi: 


— Ca driadele din pădurea Brokilon. Ucid oameni pentru că 


oamenii, unii oameni, le nedreptăţesc. Pentru că aceasta a 
fost cândva ţara voastră, a piticanilor, a elfilor şi a ălora... 
semielfi, gnomi şi alţii... 


lar acum sunt oameni pe aici, aşadar elfii... 


— Elfii... a pufnit uşor în râs Yarpen. Dacă vrem să fim mai 
exacţi, ei sunt nişte haimanale ca şi voi, oamenii, cu toate că 
au venit în corăbiile lor albe cu mai bine de o mie de ani 
înaintea voastră. Acum se întrec cu toţii dându-i cu 
prietenia, acum sunt fraţi cu toţii, acum îşi rânjesc dinţii şi 
spun: „noi, confrații”, „noi, Poporu' Vechi”. lar înainte, la 
dra... 


Ehei, ehe... Înainte ne şuierau săgețile lor pe lângă urechi 
când... 


— Atunci înseamnă că piticanii au fost primii pe lume? 


— De fapt, gnomii, dacă vrem să fim mai exacţi. Şi dacă 
vorbim despre această parte a lumii. Pentru că lumea este 


incredibil de imensă, Ciri. 
— Ştiu. Am văzut odată o hartă. 


— N-aveai cum să vezi. Nimeni n-a desenat niciodată o 
asemenea hartă şi mă îndoiesc că se va întâmpla prea 
curând. Nimeni nu ştie ce se află dincolo de Munţii de Foc şi 
de Marea Uriaşă. Nici măcar elfii care se dau mari că ei le 
ştiu pe toate. Ştiu un căcat, îţi spun eu. 


— Hmmm... Dar acum... Doar sunt mai mulţi oameni decât... 
voi. 


— Pentru că vă înmulţiţi ca iepurii. Piticanul a scrâşnit din 
dinţi. 


Dac-ar fi după voi, doar v-aţi împuia fără oprire, fără alegere, 
cu oricine şi pe unde se nimereşte. lar femeilor voastre le e 
de-ajuns să se aşeze pe iţarii unui bărbat ca să le crească 
burta... Da' ce te-ai înroşit aşa, de parc-ai fi un mac de pe 
câmp? Ai vrut să înţelegi... Nu-i aşa? Atunci ţi-am spus în 
faţă care-i adevărul adevărat, istoria fidelă a lumii, pe care o 
stăpâneşte cel care crapă mai abil căpăţânile altora şi care 
umflă mai repede burţile muierilor. lar cu voi, oamenii, e 
greu să ţii pasul, atât la căsăpit, cât şi la împuit... 


— 121 — 


— Yarpen! i s-a adresat Geralt implacabil, apropiindu-se de 
ei pe spinarea Babuşcăi. Mai abţine-te, dacă binevoieşti, ai 
grijă cum îţi alegi cuvintele! lar tu, Ciri, încetează joaca de-a 
căruţaşul şi vezi ce mai face Triss, vezi dacă s-a trezit şi dacă 
are nevoie de ceva! 


— M-am trezit de mult, a replicat cu o voce slăbită 
magiciana din fundul căruţei. Dar n-am vrut să întrerup o 
conversaţie atât de interesantă. Lasă-i în pace, Geralt! 


Voiam... să aflu mai multe despre influenţa împuitului 
asupra dezvoltării societăţii. 


— Pot să încălzesc nişte apă? Triss vrea să se spele. 


— Încălzeşte, a aprobat Yarpen Zigrin. Xavier, dă jos grătarul 
de pe foc, e gata iepuraşul nostru. Dă-mi ceaunul, Ciri. 
Mama ei de viaţă, plin ochi! Ai cărat singură aşa o greutate 
de la pârâu? 


— Sunt foarte puternică. 
Cel mai mare dintre fraţii Dahlberg a izbucnit în râs. 


— Nu judeca după aparenţe, Paulie, a zis Yarpen cu o voce 
serioasă, porţionând cu iscusinţă iepurele. Aici nu-i nimic de 
râs. O fi ea subţirică, e-adevărat, dar văd că e voinică şi 
rezistentă. E ca o curea de piele: pare ea finuţă, dar nu poţi 
s-o rupi în mâini. Şi dacă te-ai sugruma cu ea, tot ar rezista. 


Nimeni n-a mai zâmbit. Ciri s-a aşezat pe vine lângă piticanii 
tolăniţi în jurul focului. De data aceasta Yarpen Zigrin şi cei 
patru flăcăi ai săi îşi aprinseseră propriul foc în tabără, 
pentru că n-aveau de gând să 


împartă cu nimeni iepurele vânat de Xavier Moran. Hrana 
aceasta abia le-ajungea pe-o măsea sau cel mult pe două. 


— Mai puneţi pe foc, a cerut Yarpen lingându-şi degetul. Ca 
să se încălzească apa mai repede. 


— E o tâmpenie cu apa asta, a spus sentenţios Regan 
Dahlberg scuipând un os. Spălatul nu-i bun pentru un 
beteag. Nici pentru un sănătos. Îl mai ţineţi minte pe 
bătrânul Schrader? Nevastă-sa l-a pus să 


se spele şi nu după mult timp a şi murit. 


— Pentru că l-a muşcat un câine turbat. 
— Dacă nu s-ar fi spălat, nu l-ar fi muşcat câinele. 


— Şi eu cred, s-a băgat în vorbă Ciri, verificând cu degetul 
temperatura apei din ceaun, că e o exagerare să te speli în 
fiecare zi. 


Dar Triss o cere, chiar a şi plâns odată... Aşa că Geralt şi cu 
mine... 


— Ştim, a dat din cap fratele mai mare dintre Dahlbergi. Dar 
ce să 


mai zic despre vrăjitor... mă tot minunez. Eh, Zigrin, dac-ai 
avea o 


= 122= 


muiere, ai spăla-o şi ai pieptăna-o? Ai purta-o în braţe în 
tufiş dac-ar avea nevoie să...? 


— Tacă-ţi pliscul, Pauli! l-a întrerupt Yarpen. Nu mai zice 
nimic despre vrăjitor, că e un om cumsecade. 


— Păi, eu ce spun aicea? Numai că stau şi mă minunez... 


— Triss, a intervenit mustrător Ciri, nu este deloc muierea 
lui. 


— Păi, cu atât mai mult mă minunez. 


— Cu atât mai mult eşti un tontălău, carevasăzică, a 
concluzionat Yarpen. Ciri, pune niţică apă deoparte, ca să-i 
facem o infuzie magicienei din şofran şi mac. Am impresia că 
azi e mai bine, nu-i aşa? 


— Cred şi eu, a mormăit Yannick Brass. Doar am oprit pentru 
ea convoiul de vreo şase ori. Eu ştiu că-i musai să ajuţi pe 
cineva pe drum, iar care zice altfel e-un prostănac. Dar cel 
care nu ajută, e un prostănac şi mai mare şi un golan ticălos. 
Dar noi zacem prea mult prin aceste păduri, vă zic eu, prea 
mult. Ne jucăm cu soarta, fir-ar să fie, prea mult ne jucăm cu 
ea, flăcăi. Pădurea nu e sigură. Scoia'taelii... 


— Scuipă cuvântul ăsta, Yannick! 


— Ptiu, ptiu, să nu vorbeşti într-un ceas rău! Yarpen, nu mă 
tem de ciomăgeală, sângele nu mă sperie pe mine, dar... 
Dacă tre' să ne batem cu-ai noştri... Fir-ar al naibii! De cea 
căzut tocmai pe capul nostru... 


Beleaua asta căcăcioasă ar trebui să fie însoţită de o sută de 
călăreţi căcăcioşi, nu de noi. Să-i ia toţi dracii pe deştepţii 
ăştia din Ard Carraigh, să-i... 

— Ţine-ţi gura, îţi spun! Mai bine dă-mi oala cu păsat. 
lepuraşul, tu-i mama mă-sii, a fost o nimica toată, acuma tre' 
să mâncăm şi noi ceva. 

Ciri, mănânci cu noi? 

— Da, cum să nu? 


Câteva clipe s-au auzit doar clefăituri, sorbituri şi hârâituri 
de linguri de lemn care se ciocneau în aceeaşi oală. 


— Dar-ar molima! a zis Paulie Dahlberg, râgâind prelung. Aş 
mai înfuleca ceva. 


— Şi eu, a declarat râgâind şi Ciri, entuziasmată de 
manierele deloc pretenţioase ale piticanilor. 


— Numai păsat să nu fie, a zis Xavier Moran. Îmi iese pe nas 
de-acum. M-am scârbit şi de carnea în saramură. 


— Atunci, rumegă nişte iarbă, dacă ai gusturi aşa de fine. 


— Sau poţi să rozi coajă de mesteacăn. Aşa fac castorii şi 
iaca nu mai mor. 


— 123 — 

— Aş mânca un castor. 

— lar eu un peşte, a început să viseze Paulie, în timp ce 
ronţăia zgomotos o felie de pâine prăjită, scoasă din sân. Mi- 
e poftă de un peşte de nu mai pot. 

— Păi, hai să pescuim! 

— Unde? a mârâit Yannick Brass. În tufiş? 

— În pârâu. 


— Ce mai pârâu... Te poţi pişa de pe un mal pe celălalt. Ce 
peşte să 


fie în el? 

— Sunt peşti în el. Ciri şi-a lins lingura şi şi-a băgat-o în 
tureacul cizmei. l-am văzut eu când am fost după apă. Dar 
sunt bolnavi. Au spuzeală. Nişte pete negre şi roşii... 


— Păstrăvi! a răcnit Paulie, scuipând cu firimituri de pâine 
prăjită. 


Haideţi băieţi, iute la pârâu! Regan! Dă-ţi jos iţarii! Facem un 
sac din ei ca să prindem peştii. 


— Da' de ce din ai mei? 


— Dă-ţi-i jos mai iute, că-ţi trag o scatoalcă, mucosule! Nu 
spunea mama să m-asculţi? 


— Grăbiţi-vă dacă vreţi să pescuiţi, pentru că îndată 
amurgeşte, a zis Yarpen. Ciri, s-a încălzit apa? Las-o, las-o, o 
să te opăreşti şi ai să te murdăreşti de funingine. Ştiu că eşti 
puternică, dar lasă-mă pe mine să 


duc ceaunul. 


Geralt îi aştepta, i-au zărit părul alb de la distanţă, printre 
prelatele căruţei. Piticanul a turnat apa în ciubăr. 


— Ai nevoie de ajutor, vrăjitorule? 
— Nu, mulţumesc, Yarpen. Mă ajută Ciri. 


Triss nu mai avea febră mare, dar era teribil de slăbită. 
Geralt şi Ciri se pricepeau de-acum s-o dezbrace şi s-o spele, 
învăţaseră şi să-i domolească tentativele ambiţioase, dar 
deocamdată utopice de autonomie, se descurcau de-acum 
destul de bine: el o ţinea în braţe, ea o spăla şi o ştergea. 
Doar un singur lucru începea s-o mire şi s-o intrige pe Ciri: 
Triss se lipea de Geralt prea mult, după părerea ei. A încercat 
chiar şi să-l sărute. 


Geralt a arătat cu capul spre desagile magicienei. Ciri a 
înţeles imediat, pentru că şi acest lucru făcea parte din 
ritual: Triss cerea mereu să fie pieptănată. A găsit pieptănul 
şi a îngenuncheat alături. 


Triss, aplecându-şi capul în direcţia ei, l-a cuprins pe vrăjitor. 
După 


părerea lui Ciri, prea puternic. 


— 124 — 


— Oh, Geralt... a gemut. Regret atât de mult. Aşa de mult 
regret că 


ceea ce a fost între noi... 
— Triss, te rog... 


— „asta ar trebui să se întâmple acum... acum. Când îmi 
revin... Ar fi cu totul altfel... Aş putea... Chiar aş putea... 
Sunt geloasă pe Yennefer. 


O invidiez că te are... 

— Ciri, du-te! 

— Dar... 

— Du-te, te rog! 

A sărit din căruţă, căzând chiar alături de Yarpen, care 
aştepta sprijinit de roată, molfăind îngândurat un fir lung de 
iarbă. Piticanul a cuprins-o cu braţul de după umăr. Nu era 
nevoit să se aplece, ca Geralt. 


Nu era mai înalt decât ea. 


— Niciodată să nu faci o astfel de greşeală, vrăjitoare mică! 
a murmurat arătând din ochi spre căruţă. Dacă cineva îţi 
arată 


compasiune, simpatie şi dăruire, dacă te copleşeşte cu 
caracterul său frumos, apreciază asta, dar n-o confunda cu... 
altceva. 

— Nu-i frumos să tragi cu urechea. 


— Ştiu. E riscant. Abia am apucat să sar într-o parte când ai 
vărsat zoile din ciubăr. Hai, haide să vedem câţi păstrăvi s- 


au prins în iţarii lui Regan. 

— Yarpen? 

— Hi? 

— Îmi place de tine. 

— Şi mie de tine, căpriţă. 

— Dar tu eşti un pitican. lareu nu. 


— Dar ce-are de-a fa... Aha, Scoia'taelii. E vorba de Veveriţe, 
nu-i aşa? Nu te lasă în pace, aşa-i? 


Ciri s-a eliberat de sub apăsarea braţului. 

— Nici pe tine nu te lasă, a zis. Nici pe alţii. Văd eu. 
Piticanul tăcea. 

— Yarpen? 

— Spune! 


— Cine are dreptate? Veveriţele sau voi? Geralt vrea să fie... 
neutru. 


Tu eşti în slujba regelui Henselt, deşi eşti un pitican. lar 
cavalerul din post spunea că toţi sunt inamicii noştri şi pe 
toţi trebuie să-i... Pe toţi, chiar şi pe copii. De ce oare, 
Yarpen? Cine are dreptate? 


— Nu ştiu, a zis cu greu piticanul. N-am de unde să le ştiu eu 
pe 


= 125 = 


toate. Fac cum mă taie şi pe mine capul. Veveriţele şi-au luat 
armele şi au plecat în pădure. În mare cu oamenii, strigă, 
fără să ştie că până şi aceste vorbe, care prind foarte uşor, 
le-au fost băgate în cap de emisarii din Nilfgaard. Elfii nu 
pricep că nu le sunt adresate lor, ci mai degrabă oamenilor. 
Că nu sunt pentru a le stârni tinerilor elfi avântul războinic, 
ci pentru a le stârni oamenilor ura împotriva neoamenilor. 


Eu am înţeles asta demult şi de aceea consider o idioţenie 
criminală 


ceea ce fac Scoia'taelii. În fine, poate că peste ani buni, mă 
vor considera trădător şi vânzător de neam, iar pe ei îi vor 
declara eroi... 


Istoria noastră, istoria lumii cunoaşte astfel de cazuri. 
A tăcut, şi-a zburlit barba. Tăcea şi Ciri. 


— Elirena... a murmurat dintr-odată. Dacă Elirena a fost o 
eroină şi ceea ce a făcut ea se numeşte eroism, ce să-i faci, 
atunci să mă declare trădător şi laş. Pentru că eu, Yarpen 
Zigrin, laş, trădător şi renegat, afirm cu tărie că nu trebuia 
să ne omorâm unii pe alţii. Afirm cu tărie că trebuie să trăim. 
Să trăim în aşa fel încât să nu fim nevoiţi mai târziu să 
cerem iertare nimănui. Eroina Elirena... Ea n-a avut încotro. 
lertaţi-mă, îi implora, iertaţi-mă. Mii de draci! Mai bine să 
mori decât să 


trăieşti cu gândul că ai făcut ceva pentru care trebuie să fii 
iertat. 


S-a lăsat tăcerea din nou. Ciri nu-i adresa întrebările care îi 
năvăleau pe buze. A înţeles instinctiv că nu s-ar cuveni. 


— Trebuie să trăim unii lângă alţii... a continuat Yarpen. Noi 
împreună cu voi, oamenii. Pentru că pur şi simplu nu avem 


altă 


scăpare. De două sute de ani ştim asta şi de o sută de ani 
lucrăm la asta. Vrei să ştii de ce am intrat în slujba lui 
Henselt? De ce am luat această hotărâre? Pentru că nu pot 
să las să se ducă pe apa sâmbetei această muncă. Mai bine 
de o sută de ani am încercat să ne împăcăm cu oamenii. 
Spiriduşii, gnomii, noi, chiar şi elfii, pentru că nu vorbesc 
despre rusalii, nimfe sau silfide, care au fost dintotdeauna 
nişte sălbatice, chiar şi pe vremea când voi nu eraţi deloc. 
Pentru mii de diavoli, a durat vreo sută de ani, dar am izbutit 
să încropim într-un fel această viaţă comună, unii lângă alţii, 
şi am reuşit în parte să-i convingem pe oameni că nu sunt 
multe diferenţe între noi... 


— Nu sunt deloc diferenţe între noi, Yarpen. 

Piticanul s-a întors brusc. 

— Nu e nicio diferenţă între noi, a repetat Ciri. Până la urmă 
gândeşti şi simţi ca Geralt. Şi... ca mine. Mâncăm aceeaşi 
mâncare din acelaşi ceaun. Tu o ajuţi pe Triss şi o ajut şi eu. 
Tu ai avut o bunică, la 


— 126 — 


fel cum am avut şi eu... Pe bunica mea au ucis-o 
nilfgaardienii. In Cintra. 


— lar pe-a mea, oamenii, a zis înghițind un nod piticanul. La 
Brugge. 


În timpul pogromului. 


— Călăreţi! a strigat un soldat de-ai lui Wenck din 
avangardă. 


Călăreţi la orizont! 


Comisarul a venit în trap la căruţa lui Yarpen, Geralt s-a 
apropiat din partea cealaltă. 


— Du-te în spate, Ciri! a zis aspru. Coboară de pe capră şi 
aşază-te în spate. Ai grijă de Triss. 


— De-aici nu se vede nimic! 


— Lasă vorba! a lătrat Yarpen. Valea în spate! Şi dă-mi 
barda! Vezi că-i sub cojoc. 


— Asta? a ridicat Ciri un obiect greu, cu un aspect teribil, 
care arăta ca o secure cu tăişul lat, uşor curbat. 


— Aia... a confirmat piticanul. Şi-a băgat barda în tureac şi 
şi-a pus un topor pe genunchi. Wenck, aparent liniştit, s-a 
uitat pe drum, punându-şi mâna streaşină la ochi. 


— Cavaleria uşoară din Ban Gleân, a apreciat după o clipă. 
Aşa-numitul Stindard Cenugşiu, îi recunosc după mantale şi 
după calpacele din blană de castor. Vă rog să vă păstraţi 
calmul. Şi vigilenţa. Mantalele şi calpacele din blană de 
castor îşi schimbă destul de uşor proprietarii. 


Călăreţii se apropiau în mare grabă. Erau vreo zece. Ciri a 
văzut cum în căruţa din spate, Paulie Dahlberg îşi punea pe 
genunchi două 


arbalete întinse, iar Regan le acoperea cu o blană. Copila s-a 
strecurat pe furiş de sub prelată, ascunzându-se după 
spatele lat al lui Yarpen. 


Triss a încercat să se ridice, a înjurat şi a căzut în culcuş. 


— Stai! a strigat primul dintre călăreţi, cu siguranţă o 
căpetenie. 


Cine sunteţi? De unde veniţi şi încotro vă îndreptaţi? 
— Dar cine întreabă? Şi cu ce drept? 


— Oştirea regelui Henselt, stimabile curios! Întreabă 
decurionul Zyvik, cel care nu obişnuieşte să repete 
întrebările! Răspunde, atunci! 


mai iute! Cine sunteţi? 
— Serviciul de intendenţă al oştirii regale. 


— Oricine poate spune asta! Dar nu văd pe nimeni în 
culorile regale! 


— Apropie-te, decurionule şi uită-te cu atenţie la inel. 


— Ce-mi scoateţi mie ochii cu inelul? s-a strâmbat soldatul. 
Ce, eu 


— 127 — 


trebuie să cunosc toate inelele sau cum? Un astfel de inel 
poate să aibă 


oricine! Ce mai semn! 


Yarpen Zigrin s-a ridicat de pe capră, a luat toporul şi, cu o 
mişcare bruscă, i l-a vârât sub nas soldatului. 


— Da' semnu' ăsta, a hârâit, îl cunoşti? Miroase-l şi ţine-l 
minte! 


Decurionul a tras de hăţuri şi şi-a întors calul. 


— Credeţi că mă speriaţi? a răcnit. Pe mine? Eu sunt în 
serviciul regal! 


— Şi noi la fel, a spus încet Wenck. Şi cu siguranţă de mai 
demult decât tine. Nu te mai agita, soldatule, ascultă-mă ce- 
ţi spun. 


— Eu sunt aici de gardă! De unde să ştiu cine sunteţi voi? 


— Doar ai văzut bine inelul, a zis comisarul printre dinţi. lar 
faptul că n-ai recunoscut semnul de pe piatra prețioasă, îmi 
dă de gândit cine eşti tu, de fapt. Şi pe steagul Stindardului 
Cenuşiu este aceeaşi stemă, ar trebui s-o recunoşti. 


Soldatului i s-a tăiat elanul vizibil sub influenţa cuvintelor 
liniştite ale lui Wenck, precum şi a mutrelor posomorâte şi 
înverşunate ale escortei care îl priveau din căruţe. 


— Hmmm... a zis, trăgându-şi pe urechea stângă calpacul. 
Fie! Dar, dacă în realitate sunteţi ceea ce spuneţi, n-o să 
aveţi nimic împotrivă să 


arunc un ochi la încărcătura din căruţe. 


— Ba o s-avem! şi-a încruntat sprâncenele Wenck. Şi încă 
cum! Ce te interesează pe tine încărcătura noastră, 
decurionule? Oricum nu-mi trece prin cap ce-ai avea tu de 
căutat acolo. 


— Nu vă trece prin cap, a dat din cap soldatul coborându-şi 
mâna către mânerul sabiei. Atunci, vă spun eu, domnule, 
comerţul de persoane e interzis şi totuşi sunt tot felul de 
nemernici care vând ostatici nilfgaardienilor. Dacă o să 
găsesc oameni legaţi în carcane în căruţe, n-o să mă aburiţi 
că sunteţi în slujba regelui, chiar de mi-aţi arăta o duzină de 
inele. 


— Bine, a zis sec Wenck. Dacă e vorba de ostatici, caută! Îţi 
dau voie. 


Soldatul s-a apropiat la pas de căruţa din mijloc, s-a aplecat 
în şa şi a ridicat prelata. 


— Ce-aveţi în aceste butoaie? 


— Ce s-avem? Ostatici? i-a zis în zeflemea Yannick Brass, 
tolănit pe capră. 


— Am întrebat ce! Răspunde! 
— Peşte în saramură. 
— 128 — 


— Dar în cuferele alea? s-a apropiat de-a doua căruţă şi a 
tras cu piciorul în căruţă. 


— Potcoave, a îngăimat Paulie Dahlberg. lar în spate, piei de 
bivol. 


— Văd şi eu - decurionul a dat din mână, a îmboldit calul, a 
venit în faţă şi a început să caute în căruţa lui Yarpen. 


— Şi cine este muierea care zace acolo? 


Triss Merigold a zâmbit palid şi s-a ridicat în cot, schiţând cu 
mâna un gest scurt, complicat. 


— Cine, eu? l-a întrebat încetişor. Dar nu mă vezi deloc. 
Soldatul a clipit nervos, a tresărit uşor. 


— Peşte în saramură, a zis cu convingere, lăsând în jos 
prelata. In ordine. Dar ţâncul ăsta? 


— Ciuperci uscate, i-a zis Ciri privindu-l cu impertinenţă. 
Soldatul a tăcut, rămânând cu gura deschisă. 


— Cum adică? a întrebat după o clipă, încreţindu-şi fruntea. 
Ce? 


— Ai terminat cu controlul, soldatule? s-a interesat Wenck cu 
răceală, apropiindu-se de cealaltă parte a căruţii. Soldatul şi- 
a desprins cu greu privirea de la ochii verzi ai lui Ciri. 


— Am terminat. Mergeţi cu zeii! Dar fiţi atenţi! Acum două 
zile o gloată de Scoia'taeli a măcelărit o patrulă de călăreţi 
lângă Valea Bursucilor. Era un comando puternic, numeros. 
Ce-i drept, Valea Bursucilor e departe de-aici, dar elfii 
aleargă prin păduri mai iute ca vântul. Ni s-a dat ordin să 
mergem în spatele celor care-i hăituiesc, dar oare poţi să 
prinzi vreun elf? E ca şi cum ai încerca să prinzi vântul... 


— Hai gata, că nu ne interesează! l-a întrerupt răstit 
comisarul. 


Timpul trece şi mai avem drum lung în faţă. 
— Atunci, rămas-bun! La mine, flăcăi! 


— Ai auzit, Geralt? a hârâit Yarpen Zigrin, uitându-se în 
urma patrulei care se îndepărta. Veveriţele alea blestemate 
sunt prin preajmă. Ştiam eu. Tot timpul am furnicături în 
spate de parcă cineva m-ar aţinti direct în şale cu arcul. Nu, 
fir-ar să fie, nu mai putem să 


mergem pe orbecăite, fluierând, aţipind şi trăgând pârțuri 
somnoroase. Trebuie să ştim ce este în faţă. Ascultă, am o 
idee. 


Ciri şi-a smucit brusc roibul şi a pornit în galop aplecându-se 
puternic în şa. Geralt, cufundat într-o discuţie cu Wenck, şi-a 


îndreptat dintr-odată spatele. 


— Ai grijă ce faci! i-a strigat. Fără nebunii, fătucă! Să nu-ţi 
rupi gâtul! Şi nu te îndepărta prea mult... 


=— 129-— 


N-a auzit mai mult, avansa cu repeziciune. O făcea deliberat, 
nu mai avea chef să asculte lecţiile din fiecare zi. Nu prea 
iute, nu prea brusc, Ciri! Bla-bla! Nu te îndepărta! Bla-bla- 
bla. Fii atentă! Bla-bla! De parc-aş fi un copil. Dar am 
treisprezece ani de-acum, un roib sprinten şi o sabie ascuţită 
în spate. Şi nu mă tem de nimic! 


Şi este primăvară! 
— Hei, ai grijă să nu-ţi opăreşti fundul! 
Yarpen Zigrin, încă un deştept. Bla-bla! 


Mai departe, mai departe, la galop, pe drumul plin de hopuri 
şi dâmburi, prin ierburi şi tufe înverzite, prin băltoace 
argintii, prin nisipul umed auriu, printre ferigi dantelate. 
Lopătarul speriat fuge în pădure, străluceşte în salturi cu 
lampa fundului său alburiu cu negru. 


De prin copaci se urnesc păsările: gaiţe şi prigorii pestriţe, 
coţofene negre gălăgioase cu cozi amuzante. Apa de prin 
bălți şi crăpături ţâşneşte de sub copitele calului. 


Mai departe şi mai departe! Calul care până atunci păşise 
agale în spatele căruţei, o poartă acum bucuros, iute, fericit, 
gonind lin, îi simte muşchii între coapse, iar coama lui 
umedă o biciuieşte pe faţă. Calul îşi întinde grumazul în 
faţă, Ciri slăbeşte hăţurile. Mai departe, căluţule, să 


nu simţi nici zăbăluţa, nici muştiucul, mai departe, la galop, 
la galop, iute, iute! Primăvară! 


A încetinit, s-a uitat în jur. În sfârşit e singură, în sfârşit e 
departe. 


Nimeni nu o mai dojeneşte, nimeni nu o mai mustră, nu-i 
atrage atenţia, nu o ameninţă că se va termina cu plimbările 
astea. In sfârşit e singură, liberă şi independentă. 


Mai încet. La trap uşor. La urma urmei nu este o plimbare de 
distracţie, mai am şi anumite obligaţii. La urma urmei, de- 
acum sunt o patrulă de recunoaştere, o avangardă. De- 
acum, se gândea în sinea ei Ciri, uitându-se în jur, siguranţa 
întregului convoi este în mâinile mele. 


Toţi îmi aşteaptă nerăbdători întoarcerea şi raportul: drumul 
e liber şi se poate trece, n-am văzut pe nimeni, nu sunt urme 
de roţi şi nici de copite. O să raportez şi, atunci, zveltul 
domn Wenk cu ochii săi albaştri de gheaţă o să dea cu 
gravitate din cap, Yarpen Zigrin o să-şi arate dinţii galbeni 
ca de cal, Paulie Dahlberg o să strige: „Bravo, micuţo!”, iar 
Geralt o să-mi zâmbească uşor. O să zâmbească, deşi în 
ultima vreme a zâmbit cam rar. 


Ciri priveşte şi-şi fixează în memorie. Doi pui de mesteceni 
doborâţi: nicio problemă. Un morman de crengi: nu-i nimic, 
căruțele o să treacă. 


— 130 — 


O crăpătură spălată de ploaie: ar fi un mic obstacol, dar 
roţile de la prima căruţă o vor lărgi, iar următoarele vor 
merge pe urmele formate. 


O poiană largă, un loc bun pentru popas... 


Urme? Ce urme să fie pe-aici? Nu este nimeni. Numai păduri. 
Numai păsări care ciripesc printre frunzele proaspete verzi. 
O vulpe roşcată 


trece liniştită drumul... Şi totul miroase a primăvară. Drumul 
se opreşte la jumătatea colinei şi se pierde într-un defileu 
nisipos, printre pinii contorsionaţi, agăţaţi de versant. Ciri 
abandonează drumul, urcă 


panta pentru a contempla împrejurimile de la înălţime şi 
pentru a putea să atingă frunzele umede şi înmiresmate... 


A descălecat, a înnodat hăţurile de un trunchi şi a pornit 
încet printre ienuperii care acopereau colina. Pe partea 
cealaltă se vedea un spaţiu deschis care în desişul pădurii 
părea o gaură făcută de o muşcătură: cu siguranţă apăruse 
în urma unui incendiu care avusese loc cu mult timp în 
urmă, pentru că nicăieri nu se vedeau resturi arse, negre, 
peste tot se aşternea verdele mestecenilor şi pinilor scunzi. 


Drumul, cât vedeai cu ochii, dădea impresia că este liber şi 
că poate fi trecut. 


Şi că e sigur. 


De cine le-o fi teamă? De Scoia'taeli? Şi de ce să le fie teamă 
de ei? 


Eu nu mă tem de elfi, zău. Doar nu le-am făcut nimic. 
Elfii. Veveriţele. Scoia'taelii. 


Înainte de-ai ordona Geralt să plece, Ciri a avut timp să se 
uite la cadavrele din postul de apărare. Îşi aducea aminte 
mai ales de unul: cu faţa acoperită de părul năclăit de 
sângele care căpătase o culoare maronie, cu gâtul îndoit şi 
sucit în mod nefiresc. Buza superioară 


ridicată într-o grimasă înţepenită şi lugubră îi dezvelea dinţii 
foarte albi şi foarte mărunți, neomeneşti. Îşi aducea aminte 
de cizmele elfului, ponosite şi decolorate, lungi până la 
genunchi, cu şireturi înnodate în partea de jos, iar în partea 
de sus închise cu multe catarame forjate. 


Elfii care ucid oameni, care ei înşişi pier în luptă. Geralt zice 
că 


trebuie să păstrezi neutralitatea... lar Yarpen, că trebuie să 
acţionezi astfel încât să nu fii nevoit să-ţi ceri iertare. 


A dat un şut în muşuroiul de cârtiţă, a scociorât îngândurată 
cu tocul în ţărână. 


Cine şi cui, cui şi pentru ce să-i ceri iertare? 


Veveriţele ucid oameni. lar Nilfgaardul le plăteşte pentru 
asta. Le foloseşte. Le instigă. Nilfgaardul. 


—-131— 


Ciri nu uitase, cu toate că îşi dorea foarte mult să uite. Cele 
întâmplate în Cintra. Pribegia, disperarea, teama, foamea şi 
suferinţa. 


Marasmul şi apatia care au venit mai târziu, mult mai târziu, 
când au găsit-o şi au luat-o cu ei, druizii din Zarzecze. Işi 
aducea aminte ca prin ceaţă, cu toate că voia să le dea 
uitării. 


Dar reveneau. Îi reveneau în gânduri, în vise. Cintra. Ropotul 
cailor şi răcnetele sălbatice, cadavrele, incendiul... Şi 
cavalerul negru cu coiful împănat... După care... Cocioabele 
din Zarzecze... Hornul afumat printre mormanele de moloz... 
Alături, lângă o fântână intactă, o pisică 


neagră care-şi lingea arsura teribilă de pe coaste. Fântâna... 
Cumpăna... Căldarea... 
Căldarea plină cu sânge. 


Ciri şi-a şters faţa, s-a uitat mirată în palmă. Palma îi era 
umedă. 


Fetiţa şi-a suflat nasul şi şi-a şters lacrimile cu mâneca. 


Neutralitate? Indiferenţă? Îi venea să urle. Un vrăjitor care se 
uită 


indiferent? Niciodată! Vrăjitorul trebuie să apere oamenii. 
Împotriva vampirilor şi vârcolacilor. Şi nu numai. Trebuie să-i 
apere împotriva oricărui rău. lar eu am văzut în Zarzecze ce 
înseamnă răul. 


Vrăjitorul trebuie să ocrotească şi să salveze. Să ocrotească 
bărbaţii ca să nu ajungă spânzurați de mâini prin copaci şi 
să nu fie traşi în ţepe. Să ocrotească fetele blonde ca să nu 
fie răstignite printre ţepele înfipte în pământ. Să-i 
ocrotească pe copii ca să nu fie sfârtecaţi şi aruncaţi în 
fântâni. Până şi pisicile arse într-un hambar incendiat au 
dreptul să fie ocrotite. De aceea am să mă fac vrăjitoare, de 
aceea am o sabie, pentru a-i ocroti pe cei asemenea celor 
din Sodden şi Zarzecze, pentru că ei n-au săbii, nu ştiu paşii, 
semirotaţiile, eschivele şi piruetele, nimeni nu i-a învăţat să 
lupte, sunt lipsiţi de apărare şi neputincioşi în faţa unui 
vârcolac şi a unui dezertor Nilfgaardian. Pe mine m-au 
învăţat să lupt. Ca să pot să-i ocrotesc pe cei fără apărare. ŞI 
o voi face. Mereu. Şi nu voi fi niciodată neutră. Niciodată nu 
voi fi indiferentă. 


Niciodată! 


Nu şi-a dat seama de unde i-a venit avertismentul, oare a 
fost acea linişte subită căzută ca o umbră răcoroasă peste 
pădure, sau poate o mişcare surprinsă cu coada ochiului. Dar 
a reacţionat într-o clipită, intuitiv, datorită reflexului prins şi 
învăţat în codrii din Zarzecze, atunci când, fugind din 

Cintra, se lua la întrecere cu moartea. S-a aruncat la pământ, 
s-a târât sub un tufiş de ienupăr şi a rămas 


— 132 — 
încremenită. De n-ar necheza calul, se gândea. 


Pe versantul opus al defileului s-a mişcat ceva din nou, a 
zărit o siluetă vagă, lipsită de contur, volatilizată din frunziş. 
Elful s-a ivit precaut din desiş. Şi-a dat jos gluga de pe cap, 
s-a uitat în jur o clipă, a ascultat, după care, iute şi silențios, 
a pornit pe coastă. În urma lui au ieşit alţi doi din desiş. 


Apoi au pornit următorii. Mulţi. Un şir lung. Unul după altul. 
Cam jumătate dintre ei erau călare: călăreau lin, stând drept 
în şa, încordaţi, vigilenţi. Pentru o secundă i-a văzut pe toţi 
foarte clar şi precis, în timp ce se deplasau în linişte deplină 
pe fundalul cerului, în dreptul unei breşe luminoase în zidul 
de arbori, înainte de a dispărea contopiţi în umbra 
sclipitoare a codrului. Au dispărut fără susur, fără foşnet, ca 
nişte spirite. Fără tropăit şi nechezat de cal, fără trosnet de 
crenguţe sub tălpi sau potcoave, fără zăngănit de arme. 


Au dispărut, dar Ciri nu s-a clintit. Stătea în continuare lipită 
de pământul de sub ienupăr, străduindu-se să respire cât 
mai încet. Ştia că poate fi dată de gol de o pasăre sau de un 
animal speriat, iar pasărea sau animalul ar fi putut să fie 
speriate de orice susur şi orice mişcare, oricât de 
neînsemnate şi de prudente. S-a ridicat abia atunci când 
pădurea s-a liniştit complet, iar în copacii printre care au 
dispărut elfii au început să ciripească coţofenele. 


S-a ridicat pentru ca imediat să simtă strânsoarea unor braţe 
puternice. O mănuşă neagră din piele i-a acoperit buzele, 
înăbuşindu-i strigătul de spaimă. 


— Taci! 

— Geralt? 

— Taci, am zis. 

— l-ai văzut? 

— l-am văzut. 

— Sunt ei... a şoptit. Scoia'taelii. Nu-i aşa? 
— Aşa-i. Repede, pe cai. Atenţie la picioare. 


Au coborât colina precaut şi silențios, dar nu s-au întors pe 
drum, au rămas în desiş. Geralt, care se uita în toate 
direcţiile cu atenţia mărită, nu a lăsat-o să călărească roibul 
de una singură şi, luându-i hăţurile, îl conducea el însuşi. 


— Ciri, i-a spus de îndată, să nu scoţi un cuvânt despre ce 
am văzut. 


Nici lui Yarpen, nici lui Wenck. Nimănui. M-ai înţeles? 


— Nu, a îngăimat lăsându-şi capul în jos. Nu înţeleg. De ce 
trebuie să 


— 133 — 


tac? Doar ar trebui să-i avertizăm. De partea cui suntem noi? 
Impotriva cui? Cine este prietenul nostru şi cine duşmanul 
nostru? 


— Mâine ne vom despărţi de convoi, i-a zis după o clipă de 
tăcere. 


Triss este aproape recuperată. Ne luăm rămas-bun şi 
mergem pe drumul nostru. Avem problemele noastre, 
preocupările noastre şi greutăţile noastre. Şi atunci ar fi bine 
să încetezi clasificarea locuitorilor acestei lumi în prieteni şi 
duşmani. 


— Trebuie să fim... neutri? indiferenți, adică, nu? Şi dacă ne 
atacă... 


— Nu ne vor ataca. 
— Şi dacă... 


— Ascultă-mă! s-a întors spre ea. De ce crezi că un transport 
atât de important, o încărcătură de aur şi argint, un ajutor 
secret din partea regelui Henselt pentru Aedirn nu este 
escortat de oameni, ci de piticani? Eu am văzut de ieri un elf 
care ne urmărea dintr-un copac. l-am auzit cum au trecut în 
toiul nopţii pe lângă tabăra noastră. 


Scoia'taelii nu-i vor ataca pe piticani, Ciri. 


— Dar sunt pe-aici, a îngăimat ea. Sunt. Mişună, ne 
înconjoară... 


— Ştiu eu de ce sunt pe-aici. O să-ţi arăt îndată. 


Şi-a întors brusc calul şi i-a aruncat hăţurile lui Ciri. Ea şi-a 
urnit roibul cu călcâiul, a luat-o din loc, iar el, cu un gest al 
mâinii, i-a cerut să rămână în spate. Au tăiat drumul şi au 
intrat din nou în codru. 


Vrăjitorul o ghida, Ciri mergea pe urmele lui. Amândoi 
tâăceau. Prelung. 


— Uită-te! 

Geralt şi-a oprit calul. 

— Uită-te, Ciri! a repetat. 
— Ce-i asta? a oftat ea. 
— Shaerrawedd. 


În faţa ochilor lor, cât le permitea pădurea să vadă, se 
zăreau mormane de blocuri de granit şi marmură, şlefuite 
fin, cu muchiile tocite de vânt, ornamentate cu motive 
sculptate de ploi, fisurate şi sfărâmate de ger, crăpate de 
rădăcinile copacilor. Printre trunchiuri străluceau alburiu 
coloanele şi arcadele sparte, rămăşiţele frizelor năpădite de 
iederă şi învelite de un strat gros de muşchi verde. 


— Aici a fost... un castel? 


— Un palat. Elfii nu construiau castele. Descalecă. Caii nu se 
prea descurcă printre ruine. 


— Cine le-a distrus pe toate acestea? Oamenii? 
— Nu. Ei înşişi. Înainte de a pleca. 

— 134 — 

— Păi, de ce? 


— Ştiau că nu se vor mai întoarce niciodată. Era înainte de a 
doua încăierare dintre ei şi oameni, acum mai bine de două 
sute de ani. Până 


atunci, când se retrăgeau, lăsau aşezările intacte. Oamenii 
construiau pe temeliile elfilor. Aşa s-au înălţat Novigrad, 
Oxenfurt, Wyzima, Tretogor, Maribor, Cidaris. Şi Cintra. 


— Şi Cintra? 
A confirmat dând din cap, fără să-şi ia privirea de la ruine. 


— Au plecat de aici, a şoptit Ciri, dar acum se întorc mereu. 
De ce oare? 


— Ca să se uite. 
— La ce? 


Fără niciun cuvânt i-a pus mâna pe umeri şi a îndemnat-o 
uşor în faţă. Au luat-o în jos pe scările de marmură, ţinându- 
se de crengile flexibile de aluni şi de smocurile de iarbă care 
străbăteau din orice gropiţă, din orice crăpătură a plăcilor 
acoperite de muşchi. 


— Aici era centrul palatului. Inima lui. O fântână. 


— Aici? s-a mirat uitându-se la desişul compact de arini şi la 
trunchiurile albe de mesteceni printre mormane şi blocuri 
fără formă. 


Aici? Aici nu e nimic. 
— Vino! 


Pârâul care alimenta fântâna trebuie să-şi fi schimbat de 
multe ori albia, spălând tenace şi perseverent blocurile de 
marmură şi plăcile de alabastru care, fiind deplasate, 
constituiau obstacole şi îi schimbau permanent făgaşul. 


Ca urmare, întregul teren era fragmentat de şănţuleţe plane. 
Pe ici, pe colo apa cobora în cascade pe deasupra ruinelor, 
clătindu-le de frunze, nisip şi sedimente. În aceste locuri, 
marmura, teracota şi mozaicul continuau să plesnească de 


culoare şi prospeţime ca şi cum ar zăcea aici de trei zile şi n- 
ar dăinui de două secole. 


Geralt a sărit pârâul şi a intrat printre resturile unor coloane. 
Ciri l-a urmat. Au sărit de pe nişte scări ruinate şi, 
aplecându-şi capetele, au intrat sub un arc intact al arcadei 
îngropate pe jumătate. Vrăjitorul s-a oprit şi i-a arătat cu 
mâna. Ciri a oftat puternic. 


Din mijlocul unui morman de moloz, împestriţat de teracota 
spartă, se înălța o tufă uriaşă de trandafir, împovărat de zeci 
de flori frumoase albe şi lila. Pe petale străluceau argintiu 
picături de rouă. Lujerii tufei se împleteau pe o placă albă 
enormă. lar din placă îi privea un chip 


— 135. — 


trist şi gingaş ale cărui trăsături delicate şi nobile n-au putut 
să fie şterse de ploi şi zăpezi. Un chip care n-a putut fi 
desfigurat de dalta tâlharilor care au extras din basoreliefuri 
ornamentele de aur, mozaicurile şi pietrele preţioase. 


— Aelirenn... a zis Geralt după o tăcere lungă. 


— E frumoasă, a şoptit Ciri prinzându-l de mână. Vrăjitorul 
părea că 


nu observă gestul. Privea basorelieful şi era departe, 
departe, într-o altă lume şi în alt timp. 


— Aelirenn, a repetat el. Numită Elirena de piticani şi de 
oameni. l-a condus în luptă acum două sute de ani. 
Căpeteniile elfilor s-au împotrivit. Ştiau că n-au nicio şansă. 
Că s-ar putea să nu se mai ridice după înfrângere. Voiau să- 
şi salveze neamul, voiau să supravieţuiască. 


Au hotărât să-şi distrugă oraşele, să se refugieze în munţii 
inaccesibili, sălbatici... şi să aştepte. Elfii sunt longevivi de 
felul lor, Ciri. Conform unităţilor noastre de măsurare a 
timpului, aproape nemuritori. 


Oamenii le păreau ceva trecător ca o secetă, ca o iarnă grea, 
ca o invazie de lăcuste fiind urmate de o ploaie, de o 
primăvară, de un nou început. Voiau să aştepte. Să 
supravieţuiască. Au hotărât să-şi distrugă 


aşezările şi palatele. Printre care, mândria lor: minunatul 
Shaerrawedd. Voiau să supravieţuiască, dar Elirena... Elirena 
i-a mobilizat pe tineri. Au luat armele şi au urmat-o în ultima 
sa luptă 


disperată. Au fost masacrați. Masacraţi fără milă. 
Ciri tăcea privind cufundată chipul gingaş şi mort. 


— Au pierit cu numele ei pe buze, a continuat vrăjitorul 
încet. 


Repetându-i chemarea şi strigătele de luptă, au pierit pentru 
Shaerrawedd. Pentru că Shaerrawedd era un simbol. Au 
murit pentru pietre şi marmură... şi pentru Aelirenn. Aşa 
cum îi asigurase, au pierit demn, eroic, cu onoare. Şi-au 
salvat onoarea, dar şi-au pierdut, şi-au condamnat la 
holocaust propria rasă. Propriul neam. Ţi-aduci aminte 
vorbele lui Yarpen. Cine domină lumea şi cine dispare? Ţi-a 
explicat asta în mod grobian, dar este adevărat. Elfii sunt ei 
longevivi, dar numai tineretul lor este fertil, numai tinerii pot 
avea urmaşi. Şi aproape toată floarea tinerimii elfilor s-a dus 
atunci după Elirena. 


Pentru Aelirenn, pentru Trandafirul Alb din Shaerrawedd. Ne 
aflăm printre ruinele palatului său, lângă fântâna al cărei 
clipocit îl asculta seara. lar acestea... acestea erau florile ei. 


Ciri tăcea. Geralt a tras-o lângă el şi a îmbrăţişat-o. 


— Acum ştii de ce Scoia'taelii au fost aici, ştii ce voiau să 
vadă? 


— 136 — 


înţelegi de ce nu putem permite ca elfii şi piticanii tineri să 
se lase masacrați din nou? Înţelegi de ce nici tu, nici eu nu 
trebuie să ne oferim braţele acestui masacru? Aceşti 
trandafiri înfloresc tot anul. Ar fi trebuit să se sălbăticească, 
dar sunt mai frumoşi decât cei din grădinile întreţinute. La 
Shaerrawedd, Ciri, vin mereu elfii. De diferite tipuri. Cei 
impulsivi şi proşti pentru care simbolul este reprezentat de 
piatra crăpată. Şi cei raţionali, pentru care simbolul este 
constituit de aceste flori nemuritoare, care renasc veşnic. 
Elfii care înţeleg că, dacă va fi smulsă tufa şi va fi ars 
pământul, trandafirii din Shaerrawedd nu vor mai înflori 
niciodată. Înţelegi asta? 


A consimţit dând din cap. 


— Acum înţelegi ce înseamnă neutralitatea care te-a răscolit 
atât? A fi neutru nu înseamnă a fi indiferent şi insensibil. Nu 
trebuie să-ţi înfrânezi sentimentele din tine. Este de-ajuns 
să-ţi înfrânezi ura. Ai înţeles? 


— Da, a şoptit. Am înţeles. Geralt, eu... aş vrea să iau... un 
trandafir. 


Ca amintire. Pot? 


— la, i-a zis după o clipă de ezitare. la, ca să ţii minte. Hai! 
Să ne întoarcem la convoi. 


Ciri şi-a prins trandafirul pe sub şnururile de la vestă. 
Deodată a strigat şi a ridicat mâna. O dăâră de sânge i s-a 


prelins de la deget spre căuşul palmei. 
— Te-ai înţepat? 


— Yarpen... a şoptit fetiţa uitându-se la sângele care-i 
umplea linia vieţii. Wenck... Paulie... 


— Ce? 


— Triss! a eliberat un strigăt pătrunzător cu o voce care nu-i 
aparţinea, tremura din toţi rărunchii, şi-a şters chipul cu 
antebraţul. 


Repede, Geralt! Trebuie... să-i ajutăm. Pe cai, Geralt! 
— Ciri! Ce se întâmplă? 
— Ei mor. 


Ciri galopa cu urechea aproape lipită de grumazul calului, îl 
îmboldea să gonească din lovituri de călcâi şi cu strigăte. 
Nisipul de pe drum ţâşnea de sub copite. Auzea vacarmul 
din depărtare, simţea fumul. 


Din faţă, blocând drumul, veneau spre ea doi cai târâind 
atelajele, hăţurile şi oiştea ruptă. Ciri nu şi-a oprit roibul, a 
trecut pe lângă ei în 


— 137— 


galop, cu faţa stropită de picături de spumă. Auzea peste 
umăr nechezatul Babuşcăi şi blestemele lui Geralt, iritat la 
culme că trebuie să frâneze. 


A ajuns la o cotitură a drumului, în dreptul unei poieni 
întinse. 


Caravana era în flăcări. Săgeţile aprinse zburau dinspre 
desiş spre căruţe ca nişte păsări de foc, găurind prelatele şi 
înfigându-se în scânduri. Scoia'taelii, urlând şi hăulind, au 
tăbărât la atac. 


Ciri, fără a lua în seamă strigătele lui Geralt venite din spate, 
şi-a îndreptat calul direct spre primele două căruţe din faţă. 
Una era răsturnată pe-o parte, lângă ea stătea Yarpen Zigrin, 
cu toporul într-o mână şi arbaleta în cealaltă. La picioarele 
lui, nemişcată şi inertă, îmbrăcată într-o rochie albastră 
ridicată până la jumătatea coapsei, zăcea... 


— Triss! 


Ciri s-a îndreptat în şa, şi-a îndemnat calul cu călcâiele. 
Scoia'taelii s-au întors în direcţia ei, săgețile au început să 
şuiere pe lângă urechea fetiţei. Şi-a scuturat capul fără să 
încetinească galopul. A auzit strigătul lui Geralt care îi 
ordona să fugă în pădure. N-avea de gând să-l asculte. 


S-a aplecat şi a pornit în goană direct spre arcaşii care o 
aţinteau. 


Dintr-odată a simţit mirosul pătrunzător al trandafirului alb 
prins în vestă. 


Elfii s-au dat la o parte din faţa calului venit în goană. Pe 
unul dintre ei l-a atins cu scăriţa. A auzit un şuierat ascuţit, 
roibul s-a smucit, a nechezat şi s-a aruncat într-o parte. Ciri a 
văzut o săgeată înfiptă adânc mai jos de grumazul calului, 
imediat lângă coapsa ei. Şi-a scos picioarele din scăriţe, s-a 
ridicat pe şa, s-a lăsat uşor în jos, luându-şi un avânt 
puternic, şi a sărit. A căzut uşor pe marginea căruţei 
răsturnate, şi-a recăpătat echilibrul cu braţele şi a sărit din 


nou, aterizând pe vine lângă Yarpen, care răcnea şi-şi agita 
toporul în aer. 


Alături, în cealaltă căruţă, lupta Paulie Dahlberg, iar Regan, 
aplecat în spate, cu picioarele sprijinite pe scândură, 
susţinea atelajul cu un efort supraomenesc. Caii nechezau 
sălbatic, tropăiau, smulgeau oiştea, îngroziţi de vâlvătăile 
care devorau prelata. 


Ciri s-a aruncat spre Triss, care zăcea printre butoaie şi 
cufere împrăştiate, a prins-o de haină şi a început s-o târâie 
spre căruţa răsturnată. Magiciana gemea ţinându-se cu 
mâinile de cap. Alături au ropotit dintr-odată copitele şi au 
fornăit caii: doi elfi, cu săbiile în aer, îl 


— 138 — 


împingeau în direcţia ei pe Yarpen care, furios, învârtindu-se 
zvelt, contracara abil cu toporul ploaia de lovituri năpustită 
peste el. La urechile lui Ciri au ajuns blesteme, icnete şi 
tânguiri sfâşietoare de metal. 


Din convoiul cuprins de vâlvătăi s-a desprins un alt atelaj 
care venea în viteză spre ei, lăsând o dâră de fum şi de 
flăcări şi împrăştiind bucăţi de pânză aprinsă. Căruţaşul 
atârna inert pe capră, alături stătea Yannick Brass, 
menţinându-şi cu greu echilibrul. Cu o mână ţinea hăţurile, 
iar cu cealaltă se apăra de cei doi elfi care galopau de-o 
parte şi de alta a căruţei. Al treilea Scoia'tael, ţinând pasul 
cu caii atelajului, îi împungea în coaste cu săgeți după 
săgeți. 


— Sari! a ţipat Yarpen mai tare decât tumultul. Sari, Yannick! 


Ciri vedea cum Geralt se apropia în galop de căruţa aflată în 
goană, cum l-a doborat cu o lovitură scurtă şi seacă de sabie 
pe un elf, şi cum Wenck, apărut din partea opusă, l-a dovedit 


pe cel de-al doilea, care împungea caii. Yannick a lăsat 
hăţurile din mână şi a sărit direct în faţa calului celui de-al 
treilea Scoia'tael. Acesta s-a ridicat în scăriţe şi l-a lovit pe 
Yannick cu sabia. Piticanul s-a prăbuşit. În acea clipă căruţa 
cuprinsă de văpăi a intrat printre războinici şi i-a împrăştiat. 
În ultimul moment Ciri a apucat s-o tragă pe Triss dintre 
copitele cailor înspăimântați. Oiştea s-a rupt cu un trosnet, 
căruţa a sărit, a pierdut o roată şi s-a răsturnat împrăştiind în 
jur încărcătura şi scândurile care ardeau mocnit. 


Ciri a târât-o pe magiciană sub căruţa răsturnată a lui 
Yarpen, ajutată de Paulie Dahlberg, apărut din senin lângă 
ea. Pe ambii i-a protejat Geralt, care şi-a postat Babuşca 
între ei şi Scoia'taelii atacanţi. 


În jurul căruţei s-a stârnit un vacarm de nedescris. Ciri auzea 
zăngănitul tăişurilor, strigătele, nechezatul cailor şi ropotul 
copitelor. 


Yarpen, Wenck şi Geralt, înconjurați de elfi din toate părţile, 
luptau ca nişte diavoli nestăviliţi. 


Luptătorii au fost împrăştiaţi dintr-odată de atelajul lui 
Regan care se lupta de pe capră cu un spiriduş îmbrăcat cu 
o vestă din blană de râs. Spiriduşul era călare pe Regan şi 
încerca să-l înjunghie cu un cuţit lung. 


Yarpen a sărit sprinten în căruţă, a prins spiriduşul de ceafă 
şi l-a aruncat cu un şut. Regan a răcnit înfiorător, a prins 
hăţurile, a dat bici cailor. Căruţa s-a urnit şi a prins viteză. 
— Dă o raită, Regan! a zbierat Yarpen. O raită! Împrejur! 

— 139 — 


Căruţa s-a întors şi s-a îndreptat din nou spre elfi, 
dispersându-i. 


Unul dintre ei a sărit, a prins hăţurile, dar n-a reuşit să le 
ţină, fiind aruncat de impuls direct sub copite şi roţi. Ciri a 
auzit un țipăt macabru. 


Un alt elf, galopând alături, trăgea cu sabia orbeşte. Yarpen 
s-a aplecat, lama sabiei a zăngănit de suportul semirotund al 
prelatei, iar impulsul l-a proiectat pe elf în faţă. Piticanul s-a 
încovoiat brusc, lovind rapid cu mâna. Scoia'taelul a zbierat 
şi s-a încordat în şa, apoi a căzut la pământ. Între omoplaţi 
avea împlântată o bardă. 


— Haideţi, nemernicilor! zbiera Yarpen făcând morişti cu 
toporul în aer. Cine mai vrea? Dă o raită rapid, Regan! O 
raită! 


Regan, scuturându-şi pletele însângerate, încovoiat pe capră 
printre şuierăturile săgeţilor, urla ca din fundul iadului şi 
biciuia fără milă caii. 


Atelajul se învârtea în goană, formând o barieră mobilă care 
vomita foc şi fum în jurul căruţei răsturnate, unde zăcea 
magiciana zdrobită şi pe jumătate inconştientă, adusă târâş 
până dedesubt de Ciri. 


În apropiere dansa calul lui Wenck, un armăsar sur. Wenck s- 
a încovoiat, Ciri a văzut penele albe ale săgeţii împlântate în 
coaste. Rana nu-l împiedica să contracareze doi elfi care-l 
atacau din ambele părţi. 


În faţa ochilor ei, o altă săgeată i s-a înfipt în spate. 
Comisarul atârna cu pieptul pe grumazul calului, însă a 
rămas în şa. Paulie Dahlberg i-a sărit în ajutor. 

Ciri a rămas singură. 


A pus mâna pe sabie. Lama, care în timpul antrenamentelor 
îi sărea din spate ca un fulger, acum nu se lăsa extrasă 


pentru nimic în lume, opunea rezistenţă, cufundată ca în 
smoală în teacă. În vârtejul ivit de jur împrejur, în mulţimea 
mişcărilor atât de alerte încât li se pierdea traiectoria, sabia 
ei părea nefiresc de lentă de parcă-i trebuiau secole întregi 
ca să iasă din teacă. Pământul se zguduia şi tremura. Ciri şi- 
a dat seama că de fapt nu era pământul, ci propriii ei 
genunchi. 


Paulie Dahlberg, ţinându-l în şah cu toporul pe elful care-l 
ataca, îl târa pe neputinciosul Wenck. Pe lângă căruţă trecea 
Babuşca şi Geralt s-a năpustit asupra elfului. Îşi pierduse 
bandana nu se ştie pe unde, galopul îi răsfira pletele albe în 
valuri. Săbiile au început să 


zăngănească. 


Un alt Scoia'tael a sărit de după căruţă. Paulie l-a abandonat 
pe Wenck, s-a îndreptat, a ridicat toporul. Şi a încremenit. 


În faţa lui stătea un pitican cu o căciulă garnisită cu o coadă 
de 


— 140 — 


veveriţă, cu o barbă neagră împletită în două cosiţe. Paulie a 
ezitat. 


Dar cel cu barba neagră nu a ezitat nicio secundă. L-a lovit 
cu toporul ţinut cu ambele mâini. Tăişul toporului a hârâit şi 
a căzut înfigându-se în claviculă cu un scrâşnet înfiorător. 
Paulie a căzut fără 


să scoată vreun sunet, într-o clipită, de parcă puterea 
loviturii i-ar fi înmuiat genunchii. 


Ciri a zbierat. 


Yarpen Zigrin a sărit din căruţă. Piticanul cu barbă neagră s- 
a rotit şi a lovit. Yarpen s-a ferit de lovitură cu o eschivă în 
semirotaţie, a icnit şi l-a pocnit teribil de jos în sus, 
despicându-i barba neagră, laringele, mandibula şi faţa 
până la nas. Scoia'taelul s-a îndoit şi a căzut pe spate, 
împrăştiind sânge, bălăngănindu-şi mâinile şi râcâind ţărâna 
cu tocurile. 


— Geraaaaalt! a strigat Ciri, simțind o mişcare în spatele ei. 
Simţind moartea în spatele ei. 


Era doar o siluetă vagă, captată cu coada ochiului, o rotire şi 
o sclipire, dar fetiţa a reacţionat rapid, cu o paradă oblică şi 
cu o eschivă 


învăţate la Kaer Morhen. A parat lovitura, dar stătea prea 
nesigură pe picioare şi prea aplecată în lateral, pentru a 

prelua impulsul. Forţa loviturii a împins-o spre marginea 

căruţei. Sabia i-a alunecat din mâini. 


În faţa ei stătea o elfă frumoasă cu picioarele lungi încălţate 
în cizme înalte. Elfa a afişat o grimasă oribilă pe chip, a 
ridicat sabia, agitându-şi pletele eliberate de gluga 
alunecată pe spate. Sabia a sclipit orbitor, sclipeau şi 
brăţările de la încheieturile Veveriţei. 


Ciri nu era în stare să se mişte. 


Dar sabia n-a căzut, n-a lovit-o. Pentru că elfa nu s-a uitat la 
ea, ci la trandafirul alb prins la vestă. 


— Aelirenn! a strigat tare Veveriţa, de parcă ar fi vrut prin 
acest strigăt să-şi învingă ezitarea. Dar n-a izbutit. Geralt, 
împingând-o la o parte pe Ciri, a spintecat-o cu sabia în 
piept. Sângele a ţâşnit pe faţa şi pe îmbrăcămintea fetiţei. 
Petele roşii au împestriţat petalele albe ale trandafirului. 


— Aelirenn... s-a tânguit sfâşietor elfa, prăbuşindu-se în 
genunchi. 


Înainte de a se prăvăli cu faţa la pământ, a apucat să mai 
strige înc-o dată. Tare, prelung, disperat. 


— Shaerraweeeedd! 
Realitatea a revenit la fel de brusc, cum dispăruse. 
— 141 — 


Din şuieratul monoton şi surd care îi umplea urechile, Ciri a 
început să distingă voci. Prin cortina strălucitoare şi umedă 
a lacrimilor a început să vadă vii şi morţi. 


— Ciri... i-a şoptit Geralt, îngenuncheat lângă ea. Revino-ţi! 
— Bătălie... a icnit ridicându-se. Geralt, ce... 


— S-a terminat. Datorită oştirii din Ban Gleân, care ne-a 
venit în ajutor. 


— N-ai fost... a şoptit închizând ochii. N-ai fost neutru. 
— N-am fost. Dar tu trăieşti. Şi Triss trăieşte. 
— Ce-i cu ea? 


— S-a lovit la cap când a căzut din căruţa pe care Yarpen a 
vrut s-o scoată din luptă. Dare bine. Ingrijeşte răniții. 


Ciri a privit în jur. Prin fumul căruţelor transformate în scrum 
se zăreau siluetele oştenilor. Peste tot erau împrăştiate 
cufere şi butoaie. 


O parte dintre ele erau distruse, cu conţinutul vărsat. Erau 
pietre cenuşii, obişnuite, de râu. S-a uitat uimită la ele. 


— Ajutor pentru Demawend din Aedirn, a scrâşnit din dinţi 
Yarpen Zigrin din apropiere. Ajutor secret şi extrem de 
important. Convoi cu misiune specială! 


— A fost o capcană? 


Piticanul s-a întors, s-a uitat la ea, la Geralt, apoi s-a uitat 
din nou la pietrele vărsate din butoaie şi a scuipat. 


— Da, a confirmat. O capcană. 

— Pentru Veveriţe? 

— Nu. 

l-au aşezat pe morţi într-un şir. Zăceau unii lângă alţii fără 


deosebire: elfi, oameni şi piticani. Printre ei se afla şi Yannick 
Brass. Şi elfa brunetă cu cizme înalte. Şi piticul cu barba 
neagră împletită în două cosiţe strălucind de la sângele 
coagulat. lar alături de ei... 


— Paulie! a izbucnit în hohote de plâns Regan Dahlberg, cu 
capul fratelui său pe genunchi. Paulie! De ce? 


S-a aşternut tăcerea. Cu toţii tăceau. Chiar şi cei care ştiau 
de ce. 


Regan s-a întors spre ei cu chipul deformat şi umezit de 
lacrimi. 


— Ce-o să-i spun mamei? a scâncit. Ce-o să-i spun? 
Păstrau liniştea. 


În apropiere, înconjurat de soldaţii în culorile negre şi aurii 
ale Kaedvenului, zăcea Wenck. Respira greu şi fiecare 


răsuflare îi împingea pe buze bule de sânge. Alături de el 
stătea în genunchi Triss, 


=i4D = 


iar deasupra stătea în picioare un cavaler cu armură 
strălucitoare. 


— Cum e? Bine? a întrebat-o cavalerul. Doamna magiciană? 
Va trăi? 


— Am făcut tot ce-am putut. Triss s-a ridicat strângând din 
buze. 


Dar... 

— Ce e? 

— Au folosit asta. l-a arătat o săgeată cu un vârf ciudat, a 
izbit-o de butoiul de alături. Vârful săgeţii s-a despicat în 
patru cârlige ghimpate. 

Cavalerul a tras o înjurătură. 


— Fredegard... a spus cu efort Wenck. Fredegard, ascultă... 


— N-ai voie să vorbeşti! s-a răstit Triss. Nici să te mişti! 
Magia abia ţine! 


— Fredegard... a repetat comisarul. Bula de sânge de pe 
buze s-a spart şi în locul ei s-a ivit imediat alta. Ne-am 
înşelat... Cu toţii ne-am înşelat. Nu era Yarpen... L-am acuzat 
fals... Garantez pentru el. Yarpen nu ne-a trădat. Nu ne-a 
tră... 


— Taci! a ţipat cavalerul. Taci, Vilfrid! Hai, repede, aduceţi 
targa! 


Aduceţi targa! 


— Nu mai e nevoie, a zis cu voce surdă magiciana, uitându- 
se la buzele lui Wenck, pe care nu se mai formau bule. Ciri s- 
a întors şi şi-a lipit obrazul de coasta lui Geralt. 


Fredegard s-a îndreptat. Yarpen Zigrin nu se uita la el. Se 
uita la morţi. La Regan Dahlberg care stătea îngenuncheat în 
continuare lângă 


fratele său. 


— Era necesară o capcană. Domnule Zigrin, a spus 
cavalerul, suntem în război. A fost un ordin. Trebuia să ne 
asigurăm... 


Yarpen a tăcut. Cavalerul şi-a lăsat ochii în jos. 
— Vă rog să mă iertaţi, a şoptit cavalerul. 


Piticanul a întors lent capul spre el şi l-a privit. Şi pe Geralt. 
Şi pe Ciri. Pe toţi. Oamenii. 


— Ce-aţi făcut cu noi? a întrebat cu jale. Ce-aţi făcut cu noi? 
Ce-aţi făcut... din noi? 


Nimeni nu i-a răspuns. 


Ochii elfei cu picioare lungi erau sticloşi şi opaci. Pe buzele 
ei strâmbate îi îngheţase un strigăt. 


Geralt a îmbrăţişat-o pe Ciri. Cu o mişcare lentă i-a desprins 
trandafirul alb de la vestă, împestriţat cu pete negre, şi fără 
niciun cuvânt l-a aruncat pe trupul Veveriţei. 


— Adio! a şoptit Ciri. Adio, Trandafir de Shaerrawedd. Adio 
Şi. 


— 143 — 
— Şi iartă-ne! a încheiat vrăjitorul. 
— 144 — 


Cutreieră ţara sâcâitori şi fără ruşine, spunându-şi ei înşişi ai 
răului urmăritori, ai vârcolacilor biruitori şi ai fantomelor 
nimicitor, îşi smulg plata de la creduli şi după un aşa mârşav 
câştig, pornesc mai departe ca în următorul loc să 
isprăvească 


aceeaşi înşelăciune. Cel mai uşor intră în casele ţăranilor 
cinstiţi, simpli şi ignoranţi care pun cu uşurinţă toate 
necazurile şi toate relele pe seama vrăjilor, creaturilor 
supranaturale şi monştrilor şi pe seama strigoilor şi a 
spiritelor rele. În loc să se închine la zei, în loc să ducă 
ofrande la temple, prostănacul este gata să-şi dea ultimul 
şfanţ 


vrăjitorului nemernic, acestui mutant fără credinţă, cu 
gândul că e în stare să-i schimbe soarta şi să-i prevină 
necazurile. 


Anonim, Monstrum sau a vrăjitorului descriere Nu am nimic 
cu vrăjitorii. N-au decât să vâneze vampiri dacă 


au chef. Numai să plătească impozite. 
RADOVID AL III-LEA CEL VITEAZ, REGELE 
REDANIEI 

Dacă vrei dreptate, contractează un vrăjitor. 


Grafitti pe zidul catedrei de drept de la universitatea din 
Oxenfurt 


— 145 — 


— Ai zis ceva? 


Băiatul şi-a smiorcăit nasul, şi-a tras de pe frunte o căciuliţă 
de catifea, prea mare pentru capul lui, cu o pană de fazan 
atârnată arogant într-o parte. 


— Eşti un cavaler? a repetat întrebarea uitându-se la Geralt 
cu ochişorii săi azurii. 


— Nu, a răspuns vrăjitorul, mirat de cheful său de a-i 
răspunde. Nu sunt. 


— Dar ai sabie! Tăticul meu este cavalerul regelui Foltest. ŞI 
e| are sabie. Mai mare decât a ta! 


Geralt şi-a pus coatele pe bară şi a scuipat în siajul şlepului. 


— O porţi la spate, mucosul nu se lăsa bătut. Căciuliţa i-a 
căzut pe ochi din nou. 


— Ce? 
— Sabia. La spate. De ce ai sabia la spate? 
— Pentru că mi-au furat vâsla. 


Mucosul a căscat gura obligându-l să-i admire ştirbiturile 
impunătoare rămase în urma dinţilor de lapte. 


— Dă-te la o parte de la bord! a zis vrăjitorul. Şi închide 
gura, că îţi intră mugştele! 


Puştiul şi-a deschis gura şi mai tare. 


— Cărunt, dar prost! a mărâit mama mucosului, o boieroaică 


îmbrăcată elegant, trăgându-şi odrasla de gulerul de blană 
al paltonaşului. Vino-ncoace, Everett! De câte ori ţi-am spus 
să nu te mai bagi în vorbă cu toţi neghiobii! 


Geralt a suspinat văzând contururile insulelor şi ostroavelor 
învăluite în ceața dimineţii. Ambarcaţiunea, stângace ca o 
broască- 


ţestoasă, se târa cu viteza acesteia, adică a broaştei- 
țestoase, dictată de curentul leneş al Deltei. Pasagerii, 
majoritatea negustori şi ţărani, moţăiau pe bagaje. Vrăjitorul 
a desfăcut din nou pergamentul şi s-a întors la lectura 
scrisorii de la Ciri. 


„.„„dorm într-o sală mare care se cheamă Dormitorium, şi 
patul meu e enorm de mare, îţi zic. Sunt la Grupa Mijlocie de 
Fete, suntem douăsprezece, dar eu m-am împrietenit mai 
ales 


— 146 — 


cu Eurneid, Katje şi lola a Doua. Azi, în schimb, Am Mâncat 
Supă de Pui şi cel mai rău că uneori tre' să Postim şi să ne 
sculăm foarte devreme în Zori. Mai devreme decât la Kaer 
Morhen. În rest, scriu mâine, deoarece îndată avem 
Rugăciunea. La Kaer Morhen nu se ruga nimeni niciodată, 
curios de ce aicea trebuie. Probabil de aia, că e un Templu. 


Geralt. Maica Nenneke a citit şi a zis să nu scriu Prostii, citeţ 


şi fără greşeli. Şi că învăţ şi că mă simt bine şi că sunt 
sănătoasă. Mă simt bine şi sunt sănătoasă, din păcate 
Flămândă, dar Curânt vine Mâncarea. Şi mi-a cerut Maica 
Nenneke să mai scriu că rugăciunea n-a stricat la nimenea 
niciodată, nici mie, nici ţie cu toată siguranţa. 


Geralt, din nou am timp liber şi o să-ţi scriu aşadar că învăţ. 


Să scriu şi să citesc corect Runele. Istoria. Natura. Poezia şi 
proza. Să mă exprim frumos în Graiul Comun şi în Graiul 
Vechi. 


Sunt cea mai bună la Graiul Vechi şi ştiu să scriu Runele 
vechi. 


O să-ţi scriu ceva şi aşa o să vezi şi tu. Elaine Blath, 
Feainnewedd. Asta însemna: floricică Frumoasă, copil al 
Soarelui. Vezi şi tu că ştiu. 


Şi încă 


Acum pot să-ţi scriu din nou, deoarece am găsit o pană 
nouă, deoarece aia veche s-a rupt. Maica Nenneke a citit şi a 
spus că 


este corect. Mi-a cerut ca să-ţi scriu că sunt cuminte şi că să 
nu- 


ţi faci griji. Să nu-ţi faci griji, Geralt. 


Din nou am timp, aşadar o să-ţi scriu ce s-a întâmplat. Când 
am dat mâncare la curci eu, lola şi Katje, Un Curcan Mare a 
sărit la noi, avea gâtul roşu şi era Teribil Oribil. La început a 
sărit la lola, apoi la mine a vrut să sară, dare eu nu am avut 
frică, pentru că la urma urmelor era mai mic şi mai încet 
decât Pendulul. Am făcut o eschivă şi o piruetă şi l-am pălit 
de două 


ori cu varga până A Fugit. Maica Nenneke nu-mi dă voie să 
port Sabia păcat deoarece i-aş arăta eu Curcanului ce am 
învăţat la Kaer Morhen. Eu de acum ştiu că corect în Runele 
Vechi tre' să 


scrii Caer a'Muirehen şi că asta înseamnă Fortăreaţa Mării 
Vechi. Probabil de aceea acolo sunt Scoici, Melci şi Peşti 
imprimate în pietre. lar Cintra se scrie corect Xin'trea. În 
schimb numele meu vine de la Zirael, deoarece asta 
înseamnă 


Rândunică şi asta înseamnă că... 
— 147 — 

— Dumneata citeşti acolo? 

A ridicat capul. 


— Citesc. Dar ce e? S-a întâmplat ceva? A băgat cineva ceva 
de seamă? 


— Nu, nimic, a răspuns căpitanul, ştergându-şi mâinile de 
haina de piele. Apa e liniştită. Dar e ceaţă, mă-nţelegi, şi 
suntem în apropiere de Ostrovul Cocorilor. 


— Ştiu. E a şasea oară când navighez pe-aici, Pluskolec, fără 
să pun la socoteală şi întoarcerile. Am apucat să cunosc 
traseul. Sunt cu ochii-n patru, nu te teme. 


Căpitanul a dat aprobator din cap, s-a îndreptat spre provă, 
strecurându-se printre pachetele şi boccelele călătorilor 
împânzite peste tot. Caii îngrămădiţi în centrul şlepului 
nechezau şi tropăiau cu potcoavele în scândurile punţii. Se 
aflau în mijlocul râului, în miezul ceţii dense. Ambarcaţiunea 
ara cu prova întinderea imensă de nuferi şi ostroave. Geralt 
a revenit la lectura sa. 


„.„„asta înseamnă că am un nume elfesc. Dar fără îndoială nu 
sunt o elfă. Geralt şi aici se vorbeşte despre Veveriţe. 
Câteodată 


trece pe aici o patrulă şi ne întreabă şi ne zice că nu trebuie 
să 


îngrijim elfii răniţi. Eu n-am suflat niciun cuvinţel la nimenea 
despre ce s-a întâmplat în primăvară, nu te teme. Şi de 
antrenamente tot ţin minte, să nu crezi că nu. Merg în parc 
şi mă antrenez când am timp. Dar nu mereu deoarece tre' să 


muncesc la bucătărie sau la livadă ca toate fetele. Şi avem 
teribil de mult de învăţat. Dar nu contează, o să învăţ. La 
urma urmelor şi tu ai învăţat la Templu, mi-a spus mie Maica 
Nenneke. Şi mi-a mai spus că orice tontălău poate să 


mânuiască sabia, dar o vrăjitoare tre' să fie deşteaptă. 
Geralt, mi-ai promis că o să vii. Vino. 

A ta, Ciri. 

PS Vino, vino. 


PS II. Maica Nenneke mi-a cerut să-ţi scriu la final Glorie 
Marii Melitele, binecuvântarea şi bunăvoința ei să fie mereu 
cu tine. Şi să nu păţeşti nimic rău. 


Ciri 


Aş pleca la Ellander, s-a gândit în timp ce ascundea 
scrisoarea. Dar ar fi prea riscant. Aş putea astfel să-i pun pe 
urmele ei... Ar trebui să 


— 148 — 


încetăm şi cu scrisorile astea. Nenneke foloseşte poşta 
preoțească, dar totuşi... La naiba, e prea riscant. 


— Hmm... Hmm... 


— Ce mai e Pluskolec? Am trecut de Ostrovul Cocorilor. 


— Şi slavă zeilor, fără vreun incident, a oftat căpitanul. Da, 
dom'le Geralt, avem din nou o călătorie liniştită, după cum 
se vede. Mai e puţin şi se ridică negura, mă-nţelegi, iar când 
o să strălucească soarele, gata cu frica. Monstrul nu iese la 
soare, mă-nţelegi. 


— Nu mă îngrijorează asta. Deloc. 


— Cred şi eu! a zâmbit strâmb Pluskolec. Compania te 
plăteşte pentru călătorie. Dacă se întâmplă ceva sau nu, 
oricum îţi pică bănuţul în săculeţ, nu? 


— Întrebi de ca şi cum n-ai şti. Ce se-ntâmplă, vorbeşte 
invidia din tine? Că primesc bani stând rezemat de bară, 
privind la nagâţi? Dar tu pentru ce eşti plătit? Pentru acelaşi 
lucru. Pentru faptul că te afli pe punte. Dacă totul merge 
bine, n-ai nimic de lucru, umbli de la provă la pupă, îţi 
rânjeşti dinţii la pasagere sau încerci să-i convingi pe 
negustori să te cinstească cu vodcă. Şi pe mine mă plătesc 
ca să stau pe punte, pentru orice eventualitate. Un transport 
sigur pentru că este escortat de un vrăjitor. Costul 
vrăjitorului este inclus în preţul transportului, nu-i aşa? 


— Sigur că aşa e, a suspinat iar căpitanul. Că doar n-o să 
piardă 


compania. Îi cunosc eu bine. E al cincilea an de când 
navighez pentru ei prin Deltă, mă-nţelegi, de la Piana la 
Novigrad, de la Novigrad la Piana. 


Bine, atunci hai la treabă, dom'le vrăjitor, dumneata te 
sprijini de bară, mă-nţelegi, iar eu mă plimb de la pupă la 
provă. 


Ceaţa s-a mai destrămat. Geralt a scos din tolbă o altă 
scrisoare, primită nu de mult de la un mesager straniu. O 
citise de vreo treizeci de ori. Scrisoarea mirosea a liliac şi a 
agrişe. 


Dragă prietene... 


Vrăjitorul a înjurat încet, uitându-se la runele ascuţite, 
egale, colţuroase, trasate cu mişcări energice ale penei, 
mişcări care trădau fără putinţă de tăgadă starea de spirit a 
celei care le scrisese. A simţit din nou pornirea teribilă de a 
încerca să-şi muşte fundul de mânia care îl cuprindea. Cu o 
lună în urmă, când îi scria magicienei, s-a gândit două nopţi 
la rând cum să înceapă. În final s-a hotărât pentru „Dragă 


prietenă”. lar acum avea ceea ce avrut. 
Dragă prietene, m-a bucurat nespus scrisoarea ta 
— 149 — 


neaşteptată, scrisoare primită la mai puţin de trei ani de la 
ultima noastră întâlnire. Bucuria mea a fost cu atât mai 
mare, întrucât se vehiculau diferite zvonuri cu privire la 
decesul tău violent şi subit. Bine că te-ai hotărât să le 
dezminţi scriindu-mi şi bine că o faci atât de repede. Din 
scrisoarea ta reiese că ai dus o viaţă liniştită, minunat de 
plictisitoare şi lipsită de orice eveniment major. În vremurile 
noastre, o astfel de viaţă este un adevărat privilegiu, dragă 
prietene. Mă bucur că ai reuşit să 


duci o asemenea viaţă. 


M-a emoţionat grija ta neaşteptată în privinţa sănătăţii mele, 
de care ai binevoit să dai dovadă, dragul meu prieten. Mă 


grăbesc să te anunţ că desigur, mă simt mai bine acum, 
perioada de indispoziţie a trecut, mi-am rezolvat problemele 
şi nu vreau să te plictisesc cu descrierea lor. 


Mă îngrijorează foarte mult şi mă întristează faptul că acest 
cadou neaşteptat primit de la Soartă îţi aduce atâtea 
necazuri. 


Ai absolută dreptate când presupui că acesta necesită un 
ajutor specializat. Deşi descrierea greutăților, ceea ce este 
de înţeles, este enigmatică, sunt sigură că îmi este 
cunoscută Sursa problemei. Şi sunt de acord cu părerea că 
este absolut necesar ajutorul altei magiciene. Mă simt 
onorată că sunt cea de-a doua la care ai apelat. Datorită 
căror merite mă situez atât de sus pe lista ta? 


Fii liniştit, dragă prietene, şi dacă ai avut de gând să implori 
ajutorul altor magiciene, renunţă pentru că nu este nevoie. 


Pornesc fără întârziere, mă duc direct la locul indicat într-un 
mod voalat, dar foarte clar pentru mine. Evident, pornesc în 
mod total secret şi cu respectarea mijloacelor de precauţie. 
La faţa locului îmi voi da seama de natura problemei şi voi 
face tot ce-mi va sta în puteri ca să liniştesc acea sursă vie. 
Mă voi strădui să mă menţin la înălţimea rezultatelor 
celorlalte doamne pe care le-ai conjurat, le conjuri şi le vei 
conjura. 


Totuşi sunt prietena Ta dragă. Ţin prea mult la amiciţia ta 
prețioasă ca să te dezamăgesc, dragă prietene. 


Dacă în următorii câţiva ani vei dori cumva să-mi scrii, nu 
ezita nicio clipă. Scrisorile tale mă bucură necontenit. 


Prietena ta, Yennefer. 


Scrisoarea mirosea a liliac şi a agrişe. 


— 150 — 
Geralt a suduit. 


L-au smuls din îngândurare hărmălaia instantanee de pe 
punte şi legănarea şlepului, care semnifica modificarea 
traseului. Un grup de pasageri s-a îngrămădit pe partea 
dreaptă. Căpitanul Pluskolec lătra comenzi din provă, şlepul 
vira încet şi anevoios spre malul temerian, se abătea de la 
traseu, făcând loc celor două nave ivite din ceaţă. 


Vrăjitorul se uita curios. 


Primul venea galionul uriaş, lung de peste şaptezeci de 
stânjeni, cu trei catarge, pe care era arborat un steag mov 
cu un vultur argintiu. În urma lui avansa ritmic cu cele 
patruzeci de vâsle, o galeră mai mică, zveltă, cu semnul 
unui căprior auriu roşcat pe fundal negru. 


— Vai, da' ce ditamai balauri! a spus Pluskolec, aflat lângă 
vrăjitor. 


Spintecă apa, mă-nţelegi, de zici că-i gata să ne doboare cu 
valul ăsta. 


— Curios! a murmurat Geralt. Galionul navighează sub 
steagul Redaniei, iar galera este din Aedirn. 


— Din Aedirn, aşa e, a confirmat căpitanul. Şi are fanioanele 
guvernatorului din Hagge. Ca să vezi, ambele vase au 
carena ascuţită, aproape de doi stânjeni li-i pescajul. Asta 
înseamnă că nu merg până la Hagge, mă-nţelegi, pentru că 
n-au cum să treacă de repezişurile şi bancurile de nisip din 
amonte. Navighează până la Piana sau Podul Alb. 


Şi ia uită-te, pe punți e plin de soldaţi, mă-nţelegi. Nu sunt 
negustori. 


Sunt corăbii de război, dom'le Geralt. 


— În galion se află cineva important. Au întins un cort de 
campanie pe punte. 


— Desigur, aşa obişnuiesc numai marii nobili să 
călătorească, a afirmat Pluskolec, scobindu-se în dinţi cu o 
aşchie ruptă dintr-o scândură de la punte. Pe râu este mai 
sigur, mă-nţelegi. Prin păduri mişună comandouri de elfi, nu 
poţi să ştii de după care copac îţi sare o săgeată. lar în apă 
n-ai de ce să te temi, mă-nţelegi. Elfii, ca şi pisicile, fug de 
apă. Preferă să şadă printre tufişuri, mă-nţelegi. 


— Într-adevăr, trebuie să fie cineva important. Cortul este 
prea luxos. 


— Cu siguranţă e. Cine ştie, poate că însuşi regele Vizimir 
onorează 


râul, mă-nţelegi. Lume de tot felul călătoreşte în timpurile 
noastre... Şi dacă tot am adus vorba, m-ai rugat la Piana să 
trag cu urechea dacă se interesează cineva de dumneata. 
lată bălălăul de colo, îl vezi? 


— Nu-l arăta cu degetul, Pluskolec. Oare cine e? 


— De unde să ştiu? Întreabă-l dumneata, la urma urmei, tot 
vine 


— 151 — 


spre noi. la uită-te cum se clatină! Pe apa asta care-i ca 
oglinda, mă- 


nţelegi, la naiba, dac-ar sulfa o ţâră vântul, cu siguranţă ar 
cădea în patru labe tontălăul naibii. 


„tontălăul” s-a dovedit a fi un bărbat nu prea înalt, slab, cu o 
vârstă 


greu de precizat, îmbrăcat cu o capă largă de lână şi nu 
tocmai foarte curată, prinsă cu o broşă rotundă din alamă. 
Acul broşei, probabil pierdut, era înlocuit cu un cui strâmb şi 
bont. Bărbatul s-a apropiat, şi-a dres glasul şi şi-a 
întredeschis ochii de miop. 


— Hmm... Am cumva plăcerea cu Geralt de Rivia, vrăjitorul? 
— Da, stimate domn. Aveţi. 


— Permiteţi-mi să mă prezint. Sunt Linus Pitt, magistru 
bacalaureat, profesor de istorie naturală la Academia din 
Oxenfurt. 


— Sunt extrem de onorat. 


— Hmm... Mi s-a spus că dumneata veghezi asupra 
transportului, la comanda Companiei Malitius şi Grock. 
Carevasăzică, veghezi împotriva unui eventual atac din 
partea unui anumit monstrum. Mă întreb despre ce 
monstrum este vorba. 


— Şi eu mă tot întreb. 


Vrăjitorul s-a sprijinit de bară, uitându-se la contururile 
întunecate ale zăvoaielor de pe malul temerian învăluit în 
ceaţă. 


— Şi ajung la concluzia, a continuat, că mai degrabă am fost 
angajat pentru eventualitatea unui atac al Scoia'taelilor 
care, din cât se pare, umblă prin zonă. Sunt a şasea oară în 
cursa dintre Piana şi Novigrad şi n-a apărut niciodată vreo 
chitinoaie... 


— O chitinoaie? Asta-i o denumire din popor. Aş prefera să 
utilizaţi denumiri ştiinţifice. Hmmm... Chitinoaia... 
Realmente nu ştiu la ce specie vă referiţi... 


— Mă refer la un monstrălău zbârcit, lung de doi stânjeni, 
care aduce cu un trunchi acoperit de alge, cu zece labe şi cu 
o mandibulă ca un fierăstrău. 


— Descrierea lasă mult de dorit din punctul de vedere al 
preciziei ştiinţifice. Nu cumva este vorba de vreo specie din 
familia Hyphydridae? 


— Nu este exclus, a oftat Geralt. Chitinoaia, din câte se ştie 
despre ea, provine dintr-o familie extraordinar de parşivă, 
niciun nume n-ar insulta această familie. Treaba e că, 
stimate bacalaureat, cică unul dintre membrii acestui neam 
antipatic a atacat acum două săptămâni o ambarcaţiune a 
Companiei. Aici, în Deltă, nu departe de locul în care 


— 152 — 
tocmai ne aflăm. 


— Cine susţine aşa ceva, a râs croncănitor Linus Pitt, e ori 
prost, ori mincinos. Aşa ceva n-a avut cum să se întâmple. 
Cunosc foarte bine fauna din Deltă. Familia Hyphydridae nu 
îşi are deloc habitatul aici. Şi nicio altă specie răpitoare atât 
de periculoasă. Gradul ridicat de salinitate şi compoziţia 
chimică atipică a apei, în special la reflux... 


— La reflux, l-a întrerupt Geralt, când valul trece prin 
canalele din Novigrad, în Deltă nu este deloc apă în sensul 
strict al cuvântului. E un fluid compus din excremente, zoi, 
ulei şi şobolani morţi. 


— Din păcate, din păcate. S-a întristat magistrul 
bacalaureat. 


Degradarea mediului înconjurător... N-o să mă credeţi, dar 
din două 


mii de specii de peşti care trăiau în acest râu acum cincizeci 
de ani n-au mai rămas decât vreo nouă sute. Este realmente 
devastator. 


Amândoi s-au sprijinit de bară şi priveau în linişte adâncul 
verzui şi tulbure. Începea de-acum refluxul, pentru că apa 
începea să pută din ce în ce mai tare. Îşi făceau apariţia 
primele mortăciuni. 


— A dispărut complet zglăvocul, a întrerupt tăcerea Linus 
Pitt. Au dispărut şi chefalul, peştele şarpe, chitara, lostriţa 
aurie, porcuşorul de vad, peştele lup... 


La aproape zece stânjeni distanţă de la bord, apa a început 
să se tulbure. Preţ de o clipă, amândoi au zărit un exemplar 
de peste douăzeci de livre de peşte lup, care a înghiţit un 
şobolan mort şi a dispărut în adâncuri mişcându-şi grațios 
coada. 


— Ce-a fost asta? a tresărit magistrul. 

— Nu ştiu. Geralt s-a uitat la cer. Poate un pinguin? 

Savantul l-a privit şi şi-a strâns buzele. 

— Cu siguranţă n-a fost totuşi legendara chitinoaie a 
dumitale! Mi s-a spus că vrăjitorii dispun de cunoştinţe vaste 
despre anumite specii rare. lar dumneata nu numai că 


vehiculezi nişte zvonuri şi basme, dar mai şi încerci să-ţi baţi 
joc de mine în mod grosolan... Dumneata masculţi? 


— Negura nu se va ridica, a zis încet Geralt. 


— Ein? 


— Vântul e tot la fel de slab. Când ajungem pe braţul râului, 
printre ostroave, va fi şi mai slab. Negura va persista până la 
Novigrad. 


— Eu nu merg la Novigrad, eu cobor la Oxenfurt, a declarat 
sec Pitt. 


lar negura? Nu e atât de deasă încât să împiedice navigația, 
ce părere ai? 


— 153 — 
Băieţelul cu căciuliţa cu pană a trecut în fugă pe lângă ei, s- 
a aplecat mult peste bară, încercând să prindă cu bâţul un 


şobolan muribund care se zbătea de bord. Geralt s-a 
apropiat şi i-a smuls băţul. 


— Cară-te de-aici! Nu te apropia de bord! 
— Maaaamaaaa! 
— Everett! Vino-ncoa' la mine imediat! 


Magistrul bacalaureat s-a îndreptat şi s-a uitat pătrunzător la 
vrăjitor. 
— S-ar părea că dumneata chiar crezi că ceva ne ameninţă? 


— Domnule Pitt, a zis Geralt cât de calm a putut. Acum două 


săptămâni ceva a tras în apă două persoane de pe puntea 
uneia dintre ambarcaţiunile Companiei. În negură. Nu ştiu 
ce era. Poate că hyfidra dumneavoastră sau cum îi mai zice. 
Sau poate că era porcuşorul de vad. Dar eu sunt convins că 
era o chitinoaie. 


Savantul a pufnit dispreţuitor din buze. 


— Presupunerile, a declarat, trebuie să se sprijine pe baze 
ştiinţifice solide, nu pe zicale şi zvonuri. Ţi-am zis eu 
dumitale că hyfrida, cea pe care o numeşti cu obstinaţie 
chitinoaia, nu vieţuieşte în apele Deltei. A fost stârpită acum 
mai bine de jumătate de secol, în paranteză fie spus, ca 
urmare a acţiunii unor indivizi ca dumneata, gata să omoare 
imediat tot ceea ce arată urât, fără a trece prin filtrul 
gândirii, fără a cerceta, fără a observa, fără a reflecta asupra 
nişei ecologice. 


Geralt a avut o clipă chef să-i spună sincer unde îl doare de 
chitinoaie şi de nişele lor, dar s-a răzgândit. 


— Domnule bacalaureat, i-a zis calm. Una dintre persoanele 
care au fost trase de pe punte era o tânără însărcinată. Voia 
să-şi răcorească în apă tălpile umflate. Teoretic, copilul ei ar 
fi putut ajunge cândva rectorul universităţii voastre. Ce 
părere aveţi despre o asemenea abordare a ecologiei? 


— Asta e o abordare neştiinţifică, emoţională şi subiectivă. 
Natura se supune propriilor legi şi, cu toate că sunt crude şi 
brutale, nu le putem corecta. Este lupta pentru 
supravieţuire! Magistrul s-a aplecat peste bară şi a scuipat în 
apă. lar exterminarea speciilor, chiar şi a celor răpitoare, nu 
poate fi justificată în niciun mod. Ce părere ai dumneata? 


— Am părerea că e periculos să vă aplecaţi aşa. Ar putea fi 
pe-aproape o chitinoaie. Doriţi cumva să experimentați pe 
propria piele cum luptă o chitinoaie pentru supravieţuire? 


==] BAe 


Linus Pitt s-a desprins de bară, îndepărtându-se cu un salt 
violent de aceasta. A pălit uşor, dar într-o clipă şi-a recăpătat 
aplombul, ţuguindu-şi dispreţuitor buzele. 


— E evident că ştii foarte multe despre acele chitinoaie 
fantastice, domnule vrăjitor. 


— Fără putinţă de tăgadă, mai puţine decât dumneavoastră. 
De ce să nu profităm de ocazie? lluminaţi-mă un pic, 
domnule bacalaureat, expuneţi-mi puţin din ştiinţa 
animalelor răpitoare fluviale. Vă voi asculta cu plăcere şi 
astfel călătoria ne va părea mai scurtă. 


— Îţi baţi joc de mine? 


— Sub nicio formă. Chiar vreau să-mi completez carenţele 
educaţionale. 


— Hmm... Dacă totuşi... De ce nu? Aşadar ascultă. Familia 
Hyphrydridae, care aparţine ordinului Amphipodelor, adică 
Bipedelor, cuprinde patru specii cunoscute de ştiinţă. Două 
dintre ele viețuiesc numai în apele tropicale. În clima 
noastră se întâlneşte în schimb, actualmente foarte rar, 
Hyphydra longicauda de mici dimensiuni, precum şi 
Hyphydra marginata, care poate atinge dimensiuni mai 
mari. Biotopul ambelor specii este constituit de apele 
stătătoare sau care curg lin. Acestea sunt într-adevăr specii 
răpitoare, care preferă ca hrană fiinţele homeoterme... Ai 
ceva de adăugat? 


— Momentan, nu. V-ascult cu respiraţia tăiată. 


— Da, hmmm... În cărţile de specialitate se pot întâlni, de 
asemenea, referinţe la subspeciile Pseudohyphydra, care 
trăieşte în apele mlăştinoase ale Angrenului. Cu toate 
acestea, recent, savantul Bumbler din Aldersberg a 
demonstrat că este vorba despre o specie complet diferită 
din familia Mordidae, adică Muşcătoare. Se hrănesc exclusiv 
cu peşti şi cu mici reptile. Specia a primit numele de 
Ichtyovorax bumbleri. 


— Are noroc dihania! a zâmbit vrăjitorul. A fost botezată cu 
trei nume. 


— Cum aşa? 


— Creatura despre care vorbiţi poartă numele de ploşniţă, 
numită 


cinerea în Graiul Vechi. lar dacă savantul Bumbler afirmă că 
se hrăneşte exclusiv cu peşti, trag concluzia că niciodată nu 
s-a scăldat într-un lac în care viețuiesc ploşniţe. Dar Blumber 
are totuşi dreptate dintr-un anumit punct de vedere: 
chitinoaia şi cinerea au atâtea în comun câte ameucuo 
vulpe. Amândurora ne place să mâncăm 


— 155 — 
răţuşte. 


— Dar, care cinerea? s-a indignat bacalaureatul. Cinerea 
este o creatură mitică. Realmente mă dezamăgeşte 
ignoranţa dumitale. Cu adevărat sunt uimit... 


— Ştiu, l-a întrerupt Geralt. Am mult de pierdut când sunt 
cunoscut mai de-aproape. Cu toate astea, îmi permit 
libertatea să rectific câteva detalii ale teoriilor 
dumneavoastră, domnule Pitt. Aşadar, chitinoaiele au trăit 
dintotdeauna şi trăiesc în continuare în Deltă. Evident a fost 
o vreme când se credea că au pierit. Deoarece se hrăneau cu 
acele foci mici... 


— Morse pitice de râu, l-a corectat magistrul. Nu fi ignorant! 
Nu confunda focile cu... 


— „.„.se hrăneau cu morse, iar morsele au fost exterminate 
pentru că 


semănau cu focile. Erau căutate pentru blană şi untură de 
focă. Mai târziu în amonte au fost săpate canale şi au fost 
construite diguri şi ecluze. Curentul s-a mai domolit, Delta s- 
a colmatat şi s-a umplut de vegetaţie. lar chitinoaia a suferit 
o mutație. S-a adaptat. 


— Ei? 


— Oamenii i-au reconstituit lanţul trofic. l-au furnizat 
vieţuitoare homeoterme în loc de morse. Au început să 
transporte prin Deltă oi, vite şi porci. Chitinoaiele au învăţat 
foarte repede că orice plută, corabie, barcă, vaporaş sau altă 
ambarcaţiune care pluteşte prin Deltă 


reprezintă un platou gigantic de haleală. 
— Dar mutaţia? spuneai ceva despre o mutație. 


— Rahatul ăsta lichid, a arătat Geralt spre apa verzuie, pare 
să-i fie propice chitinoaiei. Îi sporeşte dimensiunile. 
Nenorocita poate ajunge atât de mare încât să tragă, fără 
vreun efort, o vacă de pe punte. E o nimica toată pentru ea 
să tragă un om de pe punte, mai ales de pe punţile acestor 
epave pe care Compania le foloseşte pentru transportul 
pasagerilor. Vedeţi şi dumneavoastră cât de adânc este 
cufundată în apă cea pe care ne aflăm noi. 


Bacalaureatul s-a retras repede de la bord, cât putea de 
departe, cât îi permiteau cărucioarele şi bagajele. 


— Am auzit un pleoscăit, a gâfâit, uitându-se insistent în 
ceața dintre ostroave. Domnule vrăjitor! Am auzit... 


— Staţi liniştit! În afară de pleoscăit, s-a mai auzit şi un 
scârţâit de vâsle în furcheţi. Sunt vameşii de pe malul 
redanian. O să vedeţi, imediat ajung aici la noi şi fac 
hărmălaie pe care n-ar izbuti s-o facă trei 


— 156 — 
sau patru chitinoaie laolaltă. 


Pluskolec a trecut în fugă pe lângă ei. A tras o înjurătură 
oribilă 


pentru că băieţelul cu căciuliţa cu pană i se băgase printre 
picioare. 


Pasagerii şi negustorii, surescitaţi la culme, îşi treceau în 
revistă 


calabalâcul, încercând să dosească marfa de contrabandă. 


După o clipă, o barcă mare s-a ciocnit de bord şi pe puntea 
şlepului au sărit patru inşi iuți, mânioşi şi foarte gălăgioşi. L- 
au înconjurat pe căpitan, au ţipat ameninţător, încercând să- 
şi confere prestanţă lor înşişi şi funcţiilor lor, după care au 
tăbărât cu entuziasm pe bagajele şi marfa călătorilor. 


— Controlează înainte de a ajunge pe uscat, s-a lamentat 
Pluskolec apropiindu-se de vrăjitor şi de magistru. Este o 
nelegiuire, nu-i aşa? 


Doar n-am ajuns încă pe pământul Redaniei. Redania este pe 
malul drept, la o jumătate de milă de aici! 


— Nu, a negat bacalaureatul. Frontiera dintre Redania şi 
Temeria trece prin mijlocul râului Pontar. 


— Şi cum mama mă-sii să stabileşti exact mijlocul râului? Că 
doar aici îi Delta. Stufărişurile, bancurile de nisip şi 
ostroavele îşi schimbă 


mereu poziţia, traseul este în fiecare zi altul. Bătu-i-ar zeii! 
Ei! 


Mucosule! Lasă harponul, că de nu, îţi învineţesc curul. 
Stimată 


doamnă! Supravegheaţi-vă odrasla! Fir-ar să fie! 
— Everett! Lasă-l la o parte, că te murdăreşti! 


— Ce-ai în cufăr? strigau vameşii. Hai, desfaceţi bocceaua! 
AI cui e căruciorul? Aveţi valută? Valută, întreb! Bani 
temerieni sau nilfgaardieni? 


— lată cum arată un război vamal! a comentat Linus Pitt 
hărmălaia creată, adoptând o mină înţeleaptă. Vizimir a 
cerut Novigradului introducerea dreptului de preemţiune. 
Foltest de Temeria i-a răspuns cu acelaşi drept mutual, fără 
scrupule, pentru Wyzima şi Gors Velen. 


Astfel a lovit puternic în negustorii din Redania, aşadar 
Vizimir a înăsprit taxele vamale pentru produsele temeriene. 
Protejează 


economia Redaniei. Temeria este invadată cu marfă ieftină 
provenită 


din manufacturile Nilfgaardiene, de aceea vameşii sunt atât 
de zeloşi. 


Dacă mărfurile nilfgaardienilor ar ajunge în exces peste 
graniţă, economia Redaniei ar putea să se prăbuşească. 
Redania nu prea are manufacturi, iar artizanii n-ar face faţă 
concurenţei. 


— Pe scurt, a zâmbit Geralt, Nilfgaardul cucereşte pas cu pas 
cu aurul şi mărfurile sale ceea ce n-a reuşit să cucerească cu 
armele. 


— 157 — 


Temeria nu se apără? Foltest n-a introdus embargoul la 
frontierele de sud? 


— Cum ar putea? Marfa trece prin Mahakan, Brugge, Verden, 
prin portul Cidaris. Ceea ce contează exclusiv pentru 
negustori este profitul şi nu politica. Dacă regele Foltest ar 
bloca frontierele, gildele negustoreşti ar stârni un scandal 
monstru... 


— Aveţi valută? a lătrat apropiindu-se de ei un vameş cu 
ochii însângeraţi şi cu faţa păroasă. Aveţi ceva de declarat? 


— Eu sunt savant! 

— Poţi să fii tu şi prinţ. Eu te-am întrebat ce marfă ai. 

— Lasă-l, Boratek, i-a spus şeful grupului, un vameş înalt cu 
umeri laţi şi mustăţi negre lungi. Nu-l recunoşti pe vrăjitor? 
Salut, Geralt. Este prietenul tău? Savant? Atunci, înseamnă 
că mergeţi la Oxenfurt, domnule? Dar fără bagaje? 


— Bineînţeles. La Oxenfurt. Fără bagaje. 


Vameşul şi-a scos o batistă din mânecă, şi-a şters fruntea, 
mustăţile şi gâtul. 


— Şi cum merge treaba azi, Geralt? l-a întrebat. N-a apărut 
monstrul? 


— Nu. Dar tu, Olsen, ai văzut ceva? 
— Eu n-am timp de văzut. Eu muncesc. 


— Tăticul meu, a declarat Everett apărut pe furiş, este 
cavalerul regelui Foltest! Şi are mustăţi şi mai mari! 


— la şterge-o de-aici, ţâncule! i-a zis Olsen, după care a oftat 
adânc. 


Ai cumva nişte vodcă, Geralt? 
— Nu. 


— Atunci, am eu! i-a surprins pe toţi savantul de la 
Academie scoțând o ploscă dintr-o tolbă. 


— Atunci, eu am o gustărică, s-a lăudat Pluskolec, ivindu-se 
ca din pământ, mântuşi afumaţi! 


— Păi, tăticul meu... 
— Cară-te naibii de-aici, căcăciosule! 


S-au aşezat pe nişte baloţi de frânghii la umbra uneia dintre 
căruțele din mijlocul şlepului, trăgeau câte-o duşcă din 
ploscă unul după altul şi devorau mântuşii. Olsen a trebuit 
să-i lase pentru o clipă, deoarece se iscase un scandal pe 
punte. Un negustor pitican din Mahakan pretindea să i se 
perceapă o taxă mai mică, încercând să-i convingă pe 
vameşi că blănurile sale nu erau de vulpe, ci de pisică 
extraordinar de 


— 158 — 


uriaşă. În acelaşi timp, mama băgăreţului şi omniprezentului 
Everett nu se lăsa controlată deloc, făcând apel cu voce 
piţigăiată la rangul soţului şi la privilegiile boierimii. 


Şlepul se deplasa lent printr-o strâmtoare largă, printre 
ostroave împovărate de stufărişuri, tărâind pe lângă bord 
cozi de nuferi albi şi galbeni şi mătasea-broaştei. Printre 
tufărişuri zumzăiau ameninţător trântorii şi şuierau 
broaştele-ţestoase. Bâtlanii, stând într-un picior, priveau apa 
cu stoicism, fiind convinşi că nu trebuie să se impacienteze, 
peştele va veni singur mai devreme sau mai tărziu. 


— Ei şi cum e, dom' Geralt? s-a băgat în vorbă Pluskolec, 
lingând cu poftă pielea mântuşului. Incă un traseu liniştit? 
Ştii ce zic io, mă- 


nţelegi? Monstrul ăsta nu-i prost deloc, mă-nţelegi. Ştie, mă- 
nţelegi, că 


l-ai luat la ochi. Auzi, la noi în sat era, mă-nţelegi, un râuşor 
în care trăia o vidră, mă-nţelegi, şi venea pe furiş în curtea 
noastră şi înhăţa găini, mă-nţelegi? Şi era aşa de vicleană, 
mă-nţelegi, că n-a venit niciodată când era tata acasă ori eu 
şi fraţii mei. Venea doar atunci, mă- 


nţelegi, când rămânea doar bunelul singur cuc. Şi bunelul 
nostru, mă- 


nţelegi, era cam slab la minte şi paralizia îi atinsese 
picioarele. 


Blestemata de vidră, al naibii, parcă ştia, mă-nţelegi. Aşadar, 
odată, taticu”... 


— Zece la sută ad valorem! s-a răstit din mijlocul şlepului 
negustorul pitican, agitând o blană de vulpe. Atâta se 
cuvine şi mai mult de-atâta nu dau nicio para chioară. 


— Atuncea îţi cunfisc io totu'! a vociferat furios Olsen. Şi-o 
să te dau în primire la garda de la Novigrad şi atuncea te 
duci la pârnaie cu tot cu valoru' tău! Boratek, taxează-i până 
la ultimul şfanţ! Hei, mi-aţi lăsat şi mie ceva? N-aţi supt-o pe 
toată, sugativelor? 


— Şezi, Olsen. l-a făcut loc pe frânghii. Geralt, slujba asta-ţi 
macină 


toţi nervii, din câte văd eu. 


— Ah, mi-a ajuns până peste urechi, a oftat vameşul, după 
care a tras o duşcă din ploscă şi şi-a şters mustăţile. O să 
dau dracului tot rahatu' ăsta şi mă întorc la Aedirn. lo mi-s 
vengerbergian cinstit, am venit la Redania după soră-mea şi 
cumnată-miu, da' mă-ntorc eu acuşi. 


Ştii, Geralt, am de gând să mă înrolez la oaste. Cică regele 
Demawend a dat sfoară-n ţară că are nevoie la forţele 
speciale. Jumătate de an antrenament într-o tabără şi apoi 
pică solda de trei ori cât primesc aicea cu tot cu peşcheş. 
Sunt săraţi al naibii mântuşii ăştia. 


— Mi-a trecut şi mie pe la urechi ceva despre forţele 
speciale, a 


— 159 — 


confirmat Pluskolec. Îs pregătite pentru Veveriţe, mă-nţelegi, 
pentru că 


oştirea regurală nu o scoate la capăt cu comandourile elfilor. 
Cei mai căutaţi, după cum am auzit io, sunt semielfii. Dar 
tabăra asta unde îi învaţă să se bată, mă-nţelegi, cică-i iadul 
pe pământ. De-acolo ies jumi-juma, unii cu solda, alţii pe 
năsălie, cu picioarele-n faţă. 


— Aşa-i, n-ai ce-i face, a zis vameşul. Forţele speciale nu-s 
de ici, de colo, căpitane. Nu-s nişte scutieri bastarzi. Nu-i 
destul să le-arăţi capătul suliţei cu care trebuie să împungă. 
Forţele speciale tre' să ştie că nu-i de glumit cu lupta! 


— Ei, şi tu aşa un soldat vrednic eşti, Olsen? Nu te temi de 
Veveriţe? 


C-or să-ţi facă curu' ciur cu săgețile? 


— laca na! Ce, eu nu ştiu să întind arcu'? M-am luptat eu cu 
nilfgaardienii, darămite cu nişte elfi amărâţi, n-oi fi în stare? 


— Cică, a tresărit Pluskolec, mă-nţelegi, cine cade pradă în 
ghearele Scoia'taelilor... era mai bine să nu se nască. 
omoară în chinuri groaznice. 


— Ei, căpitane, mai tacă-ţi fleanca! Trăncăneşti ca o muiere. 


Războiu-i război. Uneori îi dai la cur tu duşmanului, alteori îţi 
dă el ţie. 


Nici ai noştri nu-i mângâie pe frunte pe elfii prinşi, nu te 
teme. 


— Tactica terorii. Linus Pitt a aruncat peste bord capul şi 
scheletul unui mântuş. Violenţa naşte violenţă. Ura umple 
inimile... şi înveninează sângele confraţilor... 


— Ce spui dumneata acolo? a-nălţat din sprânceană Olsen. 
Vorbeşte omeneşte! 


— Au venit vremuri grele. 


— Păi, da, e-adevărat, a fost de-acord Pluskolec. Fără doar şi 
poate o să fie un mare război, mă-nţelegi? Corbii umblă zi de 
zi pe cer în cârduri, pesemne că le miroase a hoit. Doar 
profeta Itlina a prorocit sfârşitul lumii, mă-nţelegi? O să vină 
mai întâi Lumina Albă, mă-nţelegi, iar dup-aia Frigul Alb. Sau 
invers, nu mai ţin minte cum era. lar oamenii spun că au fost 
semne clare pe cer, dom'le... 


— Tu ai grijă la traseu, căpitane, nu la cer. Altfel, epava asta 
ajunge într-un banc de nisip imediat. Hai c-am ajuns în 
dreptul Oxenfurtului. 


Uitaţi-vă, se zăreşte Polobocul! 


Ceaţa se rărise vizibil, aşa că puteau vedea stufărişurile şi 
zăvoaiele malului drept şi fragmentele unui apeduct înălţat 
deasupra lor. 


— Aceasta este, domnii mei, o staţie experimentală de 
epurare a apei, a elogiat magistrul bacalaureat, refuzând 
rândul. Este o mare 


— 160 — 


izbândă a ştiinţei, un mare succes al Academiei. Am renovat 
apeductul vechi al elfilor, canalele şi decantorul, 
neutralizând lăturile din întreaga universitate, din orăşel, 
din satele şi fermele din jur. Ceea ce numiţi voi Poloboc este 
tocmai acest decantor, o gigantică izbândă a ştiinţei... 


— Plecaţi-vă capetele, plecaţi-vă capetele! a avertizat Olsen, 
ascunzându-se sub bord. Anul trecut, când a explodat ăla, 
căcatul a ajuns până la Ostrovul Cocorilor. 


Şlepul naviga printre ostroave, turnul îndesat al 
decantorului şi apeductul dispăreau în ceaţă. Au răsuflat cu 
toţii uşuraţi. 


— Nu mergi direct pe braţul Oxenfurt, Pluskolec? a întrebat 
Olsen. 


— Mai întâi mă opresc la Cărpiniş, mă-nţelegi. Îi iau pe 
pescarii şi apoi şi pe negustorii de pe malul temerian. 


— Hmmm... Vameşul s-a scărpinat pe gât. La Cărpin... Auzi, 
Geralt, n-ai cumva din întâmplare nişte gâlceve cu 
temerienii? 


— Da' ce? A întrebat cineva de mine? 


— Ai ghicit. După cum vezi, am ţinut minte rugămintea ta de 
a fi numai ochi şi urechi dacă se interesează cineva de 
dumneata. Aşa că, imaginează-ţi, a-ntrebat de tine Garda 
din Temeria. Mi-au suflat despre asta vameşii de acolo cu 
care mă-nţeleg bine. Ceva pute-aici, Geralt! 


— Apa? s-a speriat Linus Pitt, uitându-se înspăimântat la 
apeduct şi la marele succes al ştiinţei. 


— Căcăciosul ăsta? Pluskolec l-a arătat pe Everett, care 
mişuna prin zonă. 


— Nu despre ăsta vorbesc, a făcut vameşul o grimasă. 
Ascultă, Geralt, vameşii temerieni ziceau că cei din Garda 
de-acolo le-au pus întrebări ciudate. Aflaseră că circuli cu 
şlepurile lui Malatius şi Grock. 


Au întrebat... dacă circuli singur. Dacă nu umbli cu... Ei, 
drăcie, să nu râzi! Spuneau ceva de nu ştiu ce trufanda 
fragedă văzută, cică, în compania ta. 


Pluskolec a izbucnit în hohote de râs. Linus Pitt i-a aruncat 
vrăjitorului o privire plină de dezgust, aşa cum sunt văzuţi 
bărbaţii cu părul alb de care legea se interesează din cauza 
unei anumite predispoziţii pentru trufandale fragede. 


— De aceea, Olsen şi-a dres glasul, vameşii temerieni şi-au 
închipuit că e vorba mai degrabă de o chestie privată. O 
răzbunare particulară în care cineva îi bagă pe Gardieni. 
Pesemne că... Adică familia trufandalei sau vreun logodnic. 
Aşa că vameşii s-au interesat de cine stă în spatele 


— 161 — 


acestor treburi. Şi au aflat. Adică este vorba de un boier, 
carevasăzică, cu gură bogată ca un cancelar, cu ceva cheag 
şi cu dare de mână, care cere să i se spună... Rience sau cam 


aşa ceva. Pe obrazul stâng are o pată roşie de la o arsură. Ai 
habar despre cine-i vorba? 


Geralt s-a ridicat. 

— Pluskolec, i-a zis, cobor la Cărpiniş. 

— Cum adică? Şi cu monstrul cum rămâne? 
— Asta-i problema voastră! 


— Şi, dacă tot ai adus vorba de probleme, l-a întrerupt 
Olsen, ia uită- 


te în dreapta, Geralt! Vorbeam de lup. 


Dincolo de insulă, din ceața care se ridica repede, s-a ivit o 
barcă, catargul căreia flutura leneş un fanion negru 
împestriţat cu crini argintii. Echipajul era constituit din 
câţiva indivizi cu şepci ţuguiate din Garda temeriană. 


Geralt a băgat rapid mâna în tolbă, a scos cele două scrisori, 
cea de la Ciri şi cea de la Yennefer. Le-a rupt rapid în 
bucățele mici şi le-a aruncat în râu. Vameşul îl observa în 
tăcere. 


— Ce faci, pot să ştiu şi eu? 
— Nu poţi. Pluskolec, să ai grijă de calul meu! 
— Tu vrei... şi-a încruntat sprâncenele Olsen. Ai de gând... 


— E treaba mea ce am de gând! Nu te amesteca, să nu se 
işte vreun scandal. Aştia navighează sub steagul temerian. 


— Mă doare-n cur de steagul lor! Vameşul şi-a tras briceagul 
într-un loc mai accesibil de pe curea, a şters cu mâneca 
ecusonul emailat, gravat cu semnul vulturului pe fundal 


roşu. Dacă eu sunt pe punte şi fac controala, atunci, aici e 
Redania. N-o să admit... 


— Olsen, l-a întrerupt vrăjitorul, trăgându-l de mânecă, nu te 
băga, te rog! Cel cu faţa arsă nu e în barcă. lar eu trebuie să 
ştiu cine este şi ce vrea de la mine. Trebuie să mă întâlnesc 
cu el... 


— Şi-o să te predai? Nu fi tâmpit! Dacă e o chestiune 
personală, o răzbunare privată, atunci îndată după ostrov, la 


Adâncata, o să te-arunce peste bord cu o ancoră legată de 
gât. Ai să te întâlneşti tu dar cu racii de pe fundul apei! 


— Dar e vorba de Garda temeriană, nu despre nişte bandiți. 


— Zău? Uită-te şi tu la mutrele lor! La urma urmelor, aflăm 
noi în curând ce hram poartă. O să vezi! 


Barca, avansând foarte alert, s-a ciocnit de bordul şlepului. 
Unul dintre gardieni a aruncat frânghia, celălalt a agăţat 
harponul de bară. 


— 162 — 
— Eu mi-s căpitanul! 


Pluskolec le-a ieşit în cale celor trei indivizi care săriseră pe 
punte. 


— Vă aflaţi pe un vas al Companiei Malatius şi Grock! Ce 
căutaţi aici...? 


Unul dintre indivizi, scund şi chel, l-a împins fără 
menajamente cu braţul gros ca un trunchi de stejar. 


— Un anume Gerald, numit Gerald de Rivia! a tunat, 
taxându-l pe căpitan cu privirea. Aveţi pe cineva aşa pe 


şlep? 

— N-avem. 

— Eu sunt. 

Vrăjitorul a păşit printre boccele şi catrafuse şi s-a apropiat. 
— Eu sunt Geralt, numit Geralt. Despre ce este vorba? 


— În numele legii, eşti arestat. Cheliosul a măturat cu 
privirea mulţimea de călători. Unde este fata? 


— Sunt singur. 
— Minţi! 
— O clipă, staţi o clipă! 


Olsen s-a ivit din spatele vrăjitorului şi i-a pus o mână pe 
umăr. 


— Linişte, fără ţipete! Aţi întârziat, temerienilor! El este deja 
arestat şi tot în numele legii. Eu l-am prins. Pentru 
contrabandă. Conform ordinului primit, îl iau la corpul de 
gardă de la Oxenfurt. 


— Cum adică? şi-a încruntat sprâncenele cheliosul. Dar fata? 
— Nu este şi nici n-a fost pe-aici vreo fată. 


Gardienii s-au uitat unul la altul într-o tăcere ezitantă. Olsen 
a afişat un zâmbet larg, răsucindu-şi mustăţile negre. 


— Ştiţi ce-o să facem? a pufnit. Mergeţi cu noi la Oxenfurt, 
temerienilor. Atât noi, cât şi voi suntem oameni simpli, ce 
ştim noi cum stă treaba cu legile? lar comandantul corpului 
de gardă din Oxenfurt este un om deştept şi umblat prin 


lume, o să hotărască el. La urma urmelor îl ştiţi pe 
comandantul nostru, nu-i aşa? Că doar şi el îl ştie pe-al 
vostru, din Cărpiniş, îl cunoaşte extraordinar. O să-i 
prezentaţi voi problema. O să-i arătaţi mandatul de arestare 
şi sigiliul... Pentru că 


bănuiesc că aveţi ordin de arestare şi sigiliu, hî? 
Cheliosul tăcea privindu-l pe vameş mohorât. 


— N-am nici timp şi nici chef de mers la Oxenfurt! a zbierat 
dintr-odată. Îl iau pe ticălos pe malul nostru şi cu asta basta! 
Stran, Vitek! la cotrobăiţi prin şlep! la găsiţi faţa imediat, 
mişcaţi-vă! 


— Stai o ţâră! 
— 163 — 


Olsen nu s-a lăsat intimidat de ţipete, pronunţând sacadat 
printre dinţi: 


— Sunteţi în zona redaniană a Deltei, temerienilor. N-aveţi 
nimic de declarat? Sau ceva de contrabandă? la să verificăm 
noi. Să căutăm. Şi dacă găsim ceva, o să trebuiască să vă 
obosiţi până la Oxenfurt. lar noi, dacă vrem, întotdeauna 
găsim câte ceva. Băieți! La mine! 


— Tăticul meu, a cucurigit dintr-odată Everett, postându-se 
nitam-nisam lângă chelios, e cavaler! Are un cuţit şi mai 
mare! 


Cheliosul l-a prins într-o clipită de gulerul de castor, l-a tras 
de pe punte şi i-a dat jos căciuliţa cu pană. Cuprinzându-i 
mijlocul cu braţul i-a pus puştiului pumnalul la gât. 


— La o parte! a răcnit. La o parte, că-i tai beregata 
ţângăului! 


— Evereeeeett! a urlat boieroaica. 


— Ce metode interesante, a zis încet vrăjitorul, foloseşte 
Garda temeriană. Atât de interesante, încât nu-mi vine a 
crede că e cu adevărat vorba despre Gardă. 


— Ţine-ţi clanţa! a strigat cheliosul scuturându-l pe Everett 
care guiţa ca un purceluş. Stran, Vitek, luaţi-l! Legaţi-l şi în 
barcă cu el! Şi voi, la o parte! Unde este fata, am întrebat? 
Daţi-mi-o, că dacă nu îl înjunghii pe ţângăul ăsta! 

— N-ai decât, a zis Olsen printre dinţi, în timp ce le dădea un 
semnal băieţilor săi, punându-şi mâna pe pumnal. Ce-mi 
pasă, e-al meu? 

Îndrăzniţi să-l înjunghiaţi şi mai stăm noi de vorbă dup-aia. 
— Nu te amesteca! 


Geralt a aruncat sabia pe punte, oprindu-i cu un gest pe 
vameşi şi pe marinarii lui Pluskolec. 


— Sunt al dumitale, domnule pseudogardian. Daţi drumul 
copilului! 


— În barcă! 


Cheliosul, fără să-i dea drumul lui Everett s-a retras către 
bord şi a apucat frânghia. 


— Vitek, leagă-l! lar voi, la o parte! Dacă mişcă vreunul, 
crapă 


ţângăul! 


— Ai înnebunit, Geralt? a lătrat Olsen. 
— Nu te băga! 
— Evereeeeett! 


Dintr-odată barca temeriană s-a îndepărtat cu tangaj de 
şlep. Apa a explodat cu o pleoscăială puternică şi din ea au 
fost proiectate două 


labe lungi, verzi, cu monturi, înţesate de ţepi ca un arici. 
Labele l-au 


— 164 — 


prins pe gardianul care ţinea harponul şi cât ai clipi l-au tras 
sub apă. 


Cheliosul a zbierat sălbatic, i-a dat drumul lui Everett şi a 
apucat cu forţă frânghiile care atârnau de la bordul bărcii. 
Everett a căzut cu un pleoscăit în apa care apucase să se 
înroşească. Cu toţii, atât cei de pe şlep, cât şi cei din barcă, 
au început să ragă ca smintiţii. 


Geralt s-a eliberat dintre cei doi gardieni care încercau să-l 
lege. 


Unuia i-a tras un pumn în bărbie şi l-a aruncat peste bord. 
Celălalt şi-a luat avânt ca să-l lovească cu un cârlig de fier, 
dar i s-au înmuiat picioarele şi s-a prăbuşit în braţele lui 
Olsen, cu pumnalul vameşului împlântat până la prăsele sub 
o coastă. 


Vrăjitorul a plonjat peste bara scundă. Înainte ca apa 
acoperită cu mătasea-broaştei să se închidă deasupra 
capului său, a mai auzit strigătul lui Linus Pitt, profesor de 
istorie naturală la Academia din Oxenfurt. 


— Ce-o fi asta? Ce specie? Nu există asemenea animale! 


A ieşit din apă lângă barca temeriană, evitând ca prin 
minune ţapina cu care dădea să-l împungă unul dintre 
oamenii cheliosului. Gardianul n-a apucat să-l mai lovească, 
a căzut în apă cu o săgeată înfiptă în găt. 


Geralt, prinzând ţapina scăpată, şi-a făcut avânt cu 
picioarele din bord, a plonjat în vârtejul creat şi a împuns cu 
putere în ceva, sperând că e orice altceva în afară de 
Everett. 


— Imposibil! a auzit strigătele bacalaureatului. Asemenea 
animale nu e posibil să existe! Sau cel puţin nu artrebui să 
existe! 


Cu afirmaţia din urmă sunt complet de acord, se gândea 
vrăjitorul, în timp ce străpungea cu ţapina scoarţa dură şi 
noduroasă a chitinoaiei. Din corpul neînsufleţit al 
gardianului temerian, care tresălta inert între fălcile 
secerătoare ale monstrului, se prelingeau dâre de sânge. 
Chitinoaia şi-a scuturat puternic coada plată, s-a scufundat 
până la fund, iscând nori de mâl. Atmosfera a fost străpunsă 


de un țipăt ascuţit. Everett, agitând apa ca un căţeluş, s-a 
prins cu putere de picioarele cheliosului care încerca să se 
caţăre în barcă pe frânghiile atârnate de pe bord. Frânghiile 
au cedat. Amândoi au dispărut cu un bâldâbăc sub apă. 
Geralt s-a aruncat în direcţia lor scufundându-se. Faptul că a 
nimerit numaidecât cu degetele gulerul de castor al 
băiatului a fost o coincidenţă absolută. L-a smuls pe Everett 
din mrejele mătăsii-broaştei, a ieşit la suprafaţă pe spate şi, 
dând puternic din picioare, a ajuns la şlep. 


— Aici, dom' Geralt! Aici! auzea ţipetele şi chiotele care se 


— 165 — 


acopereau reciproc. Dă-l încoa'! O frânghie! Prinde frânghia! 
Drăcia naibii! Frânghia! Geralt! Cu harponul, cu harponul! 


Cineva i-a smuls copilul din strânsoarea îmbrăţişării, 
trăgându-l în sus. În acelaşi timp cineva l-a prins pe vrăjitor 
din spate, l-a pocnit în ceafă, l-a acoperit cu corpul său, 
afundându-l sub apă. Geralt a dat drumul ţapinei, s-a întors 
şi l-a prins pe agresor de brâu. Cu cealaltă 


mână a vrut să-l prindă de păr, dar n-a avut succes. Era 
cheliosul. 


Amândoi au ieşit la suprafaţă doar pentru o clipă. Barca 
temeriană 


s-a depărtat puţin de şlep, Geralt şi cheliosul, înlănţuiţi într- 
o îmbrăţişare, se aflau între ambarcaţiuni. Cheliosul l-a prins 
de gât, iar vrăjitorul i-a replicat, băgându-i degetul mare în 
ochi. Gardianul a răcnit, i-a dat drumul şi s-a îndepărtat 
înotând. Geralt n-a putut să 


înoate, ceva îl ţinea de picior şi-l trăgea în adâncuri. Alături, 
ca o plută, s-a ivit la suprafaţă o jumătate de cadavru. Ştia 
prea bine cine-l ţinea de picior, nu-i era necesară informaţia 
lui Linus Pitt care urla din toţi rărunchii de pe puntea 
şlepului. 


— E 

un 
artropod! 
Din 


specia 


Amphipode! 

Din 

clasa 
megalomandibulare! 


Geralt plesnea cu disperare apa cu mâinile, chinuindu-se să- 
şi elibereze piciorul din cleştele chitinoaiei, care îl trăgea 
către fălcile căscate sacadat. Magistrul bacalaureat avea din 
nou dreptate. 


Mandibulele nu erau deloc mici. 
— Prinde frânghia! a răcnit Olsen. Prinde frânghia! 


Deasupra urechii vrăjitorului a şuierat harponul aruncat, 
care s-a înfipt cu un trosnet în carapacea monstrului, ieşită 
la suprafaţă, acoperită de alge. Geralt a prins harponul, s-a 
sprijinit de el, şi-a luat avânt şi, îndoindu-şi piciorul liber, i-a 
tras un şut puternic chitinoaiei. 


S-a smuls din labele ţepoase, lăsându-le prizonier un pantof, 
precum şi o bucată bună de pantalon şi nişte piele. În aer 
şuierau ţapine şi harpoane, în mare parte eşuate. Chitinoaia 
şi-a încolăcit labele, a dat din coadă şi s-a abandonat grațios 
în adâncul verde. 


Geralt a apucat frânghia căzută în faţa sa. O cange l-a rănit 
dureros şi l-a agăţat de brâu. A simţit o smucitură, apoi a 
fost urcat la suprafaţă 


şi prins de mai multe mâini. Răsturnat pe deasupra barei, s-a 
rostogolit pe scândurile punţii, scurgându-se din el apă, măl, 
alge şi sânge. Alături se îmbulzeau pasagerii, membrii 
echipajului şi vameşii. Piticanul cu blănuri de vulpe şi Olsen 


trăgeau cu arcurile peste bară. Everett, ud şi înverzit de 
alge, clănţănind din dinţi în braţele mamei, plângea în 


— 166 — 
hohote, explicând tuturor că n-a vrut. 


— Dom” Geralt, i-a urlat deasupra urechii Pluskolec. Oare 
mai trăieşti? 


— Fir-ar să fie... vrăjitorul a scuipat mătasea-broaştei. Sunt 
prea bătrân pentru toate astea... Prea bătrân... 


Piticanul de alături a lăsat în jos arcul, iar Olsen urla de 
bucurie. 


— Direct în maţe! Uhaha! Frumoasă tragere, domnule 
blănar! Ei, Boratek, dă-i banii înapoi! Merită o scutire 
vamală. 


— Staţi un pic! a horcăit vrăjitorul, încercând în zadar să se 
ridice în picioare. Nu-i omorâţi pe toţi, la naiba! Trebuie să 
prind unul viu! 


— Am lăsat unul, l-a asigurat vameşul. Cheliosul care s-a 
luat în bețe cu mine. Pe ceilalţi i-am doborât cu arcul. lar 
cheliosul, ia, pe-acolo înoată. Îl pescuim acum. Daţi-mi 
harponul! 


— Descoperire! O mare descoperire! ţopăia Linus Pitt lângă 
bord. O 


specie cu totul nouă, necunoscută ştiinţei! Unicat absolut! 
Vai, cât de recunoscător vă sunt, domnule vrăjitor! Această 
specie va putea fi întâlnită de-acum în cărţi sub denumirea 
de... De Geraltia maxiliosa pitti! 


— Domnule bacalaureat, s-a tânguit Geralt. Dacă vreţi cu 
adevărat să-mi fiţi recunoscător... Atunci, numiţi această 
scârboşenie Everettia. 


— Şi-aşa sună bine, a fost de acord eruditul. Vai, ce 
descoperire! Ce exemplar minunat, inedit! Cu siguranţă este 
unicul care vieţuieşte în Deltă... 


— Nu, a zis dintr-odată Pluskolec lugubru. Nu este unic. la 
uitaţi-vă! 


Covorul de nuferi lipit de o insuliţă din apropiere a început 
să se balanseze violent. Au văzut mai întâi un val şi apoi o 
namilă enormă, alungită, care semăna cu un trunchi putrezit 
şi care-şi agita alert numeroasele tentacule, deschizându-şi 
şi închizându-şi maxilarele ritmic. Cheliosul şi-a întors 
privirea, a lansat un urlet pătrunzător şi a început să înoate, 
agitând apa cu mâinile şi picioarele. 


— Ce exemplar, vai, ce exemplar! nota repede Pitt, excitat la 
culme. 


Tentacule prehensile, patru perechi de maxilipede... Un 
evantai codal puternic... Cleşti ascuţiţi... 


Cheliosul s-a uitat în urma sa din nou şi a urlat şi mai 
pătrunzător. 


lar Everettia maxiliosa pitti şi-a scos tentaculele prehensile 
şi şi-a agitat şi mai tare evantaiul codal. Cheliosul s-a zbătut 
în apă într-o încercare disperată şi lipsită de speranţa 
evadării. 


— Să-i fie apa uşoară! a zis Olsen. Fără să-şi dea şapca de pe 
cap. 


— 167 — 


— Tăticul meu, a clănţănit din dinţi Everett, ştie să înoate 
mai repede decât domnul ăla! 


— Luaţi-l de-aici pe ţânc! a hărâit vrăjitorul. 


Monstrul şi-a deschis cleştii, căscându-şi maxilarele. Linus 
Pitt s-a făcut alb ca varul şi s-a întors. 


Cheliosul a zbierat scurt, s-a înecat şi a dispărut sub 
suprafaţa apei. 


Apa a bolborosit, colorându-se în roşu închis. 


— Ei, drăcie! Geralt s-a aşezat cu greu pe punte. Sunt prea 
bătrân pentru toate astea. Hotărât prea bătrân... 


Ce să mai vorbim, Jaskier adora de-a dreptul orăşelul 
Oxenfurt. 


Terenul universităţii era înconjurat de un inel de ziduri, iar în 
jurul acestuia se afla un alt inel - inelul mare, tumultuos, 
gâfâit, agitat şi zgomotos al orăşelului. Orăşelul Oxenfurt din 
lemn multicolor, cu străduţe înguste şi cu acoperişuri 
ascuţite. Orăşelul Oxenfurt, care trăia din Academie, 
studenţi, savanţi, cercetători şi oaspeţi ai acestora, orăşel 
care trăia din ştiinţă şi cunoaştere, din tot arsenalul 
procesului de cunoaştere. În micuțul orăşel Oxenfurt, din 
cioburi şi frânturi de teorie se năşteau practica, interesul şi 
câştigul. 


Poetul călărea agale pe o străduţă mocirloasă şi împânzită 
de oameni, lăsând în urmă ateliere, chioşcuri, tarabe, 
prăvălii şi prăvălioare în care datorită Academiei se 
produceau şi se vindeau zeci de mii de obiecte şi tot felul de 
minuni inaccesibile în alte colţuri ale lumii şi a căror 
producţie era considerată fie imposibilă, fie inutilă în acele 
alte colţuri ale lumii. Trecea pe lângă taverne, cârciumi, 


magazinaşe, dughene, tejghele şi grătare mobile care 
exalau mirosuri delicioase de mâncăruri sofisticate şi 
necunoscute în alte colţuri ale lumii, pregătite în moduri 
insolite cu adaosuri şi condimente greu de recunoscut. 
Acesta era Oxenfurtul, pestriţul, veselul, gălăgiosul şi 
înmiresmatul orăşel în care nişte oameni şireţi şi plini de 
iniţiativă 


ştiau să transforme teoria seacă şi inutilă, teoria pescuită pe 
bucățele de la universitate în adevărate minuni. Era, de 
asemenea, orăşelul distracţiilor, al festinului etern, al 
sărbătorii perpetue şi al petrecăreţilor neobosiţi. Străduţele 
răsunau din zori şi până-n noapte de muzică, de cântecele, 
de clinchetul cupelor şi de ciocnitul halbelor, întrucât e bine 
cunoscut faptul că nimic nu provoacă setea aşa cum o 
provoacă procesul de asimilare a cunoştinţelor. În pofida 
regulilor stabilite de rector, care interziceau studenţilor şi 
bacalaureaţilor să 


— 168 — 


bea şi să petreacă înainte de lăsarea întunericului, în 
Oxenfurt se bea şi se petrecea la orice oră, fără vreo 
întrerupere, pentru că este cunoscut faptul că dacă există 
ceva care poate provoca setea în şi mai mare măsură decât 
procesul de asimilare a cunoştinţelor, acest ceva este 
prohibiţia totală sau parţială. 


Jaskier a îmboldit jugănitul său, semimurg, continuând să-l 
călărească, străbătând cu greu prin mulţimea care hoinărea 
pe străduţe. Precupeţi, târgoveţi şi pierde-vară ambulanți îşi 
promovau zgomotos mărfurile şi serviciile amplificând 
hărmălaia din jur. 


— Calamari! Calamari fripţi! 


— Unguent pentru bube! Doar la mine! Unguent sigur şi 
miraculos! 


— Pisici vânătoare, pisici fermecate! Ascultaţi-le, oameni 
buni, cum mai miaună! 


— Amulete! Elixiruri! Filtre de dragoste, leuştean şi alte 
afrodisiace garantate! De la un vârf de cuţit până şi mortul 
învie! Cine mai doreşte, cine mai pofteşte! 


— Scot dinţii, aproape fără durere! leftin, ieftin ca braga! 


— Ce înseamnă ieftin? s-a interesat Jaskier, în timp ce 
molfăia un calamar mai tare decăt flecul, înfipt într-un băț. 


— Doi taleri ora! 


Poetul a fost cuprins uşor de fiori, l-a îmboldit pe jugănit cu 
călcâiele. S-a uitat pe furiş în spate. Doi indivizi care-l 
urmăreau de la primărie s-au oprit lângă bărbier şi se 
prefăceau interesaţi de serviciile acestuia, scrise cu creta pe 
o scândură. Jaskier nu s-a lăsat dus de nas. 


Ştia el bine ce îi interesa pe ei de fapt. 


Şi-a continuat drumul. A trecut pe lângă clădirea mare a 
bordelului 


„La Bobocul de Trandafir” unde, din câte ştia, se ofereau 
servicii pline de rafinament, necunoscute sau mai puţin 
populare în alte colţuri ale lumii. Rațiunea lui s-a luptat preţ 
de câteva clipe cu caracterul său şi cu pofta de a intra 
pentru vreo oră. A triumfat raţiunea. Jaskier a oftat şi s-a 
îndreptat spre Universitate, străduindu-se să nu privească 
spre crâşmele dinspre care veneau ecouri vesele de 
distracţie. 


Da, ce să mai vorbim, trubadurul iubea orăşelul Oxenfurt. 


S-a uitat în urmă din nou. Cei doi indivizi nu apelaseră la 
serviciile bărbierului, cu toate că ar fi trebuit s-o facă fără să 
mai stea pe gânduri. 


Acum se aflau în faţa unei prăvălii cu instrumente muzicale, 
prefăcându-se interesaţi de ocarinele din lut. Negustorul se 
dădea peste cap lăudându-şi marfa şi contând pe un câştig. 
Jaskier ştia bine 


— 169 — 
că nu este cazul şi că n-are pe ce conta. 


Şi-a îndreptat calul spre Poarta Filosofilor, intrarea principală 
a Academiei. A rezolvat rapid formalităţile, constând în 
înscrierea în cartea de oaspeţi şi predarea jugănitului la 
grajd. 


Dincolo de Poarta Filosofilor l-a luat în primire o altă lume. 
Terenul universităţii era decuplat de la infrastructura urbană 
comună şi nu era, precum orăşelul, scena unei lupte 
încrâncenate pentru fiecare stânjen de spaţiu. Totul arăta 
aproape la fel cum fusese lăsat de elfi. Aleile largi presărate 
cu pietriş colorat între mici palate de o supleţe care bucura 
ochiul, garduri dantelate, mici ziduri, garduri vii, canale, 
punți, ronduri cu flori şi parcuri verzi care erau strivite doar 
pe alocuri de câte o clădire mare şi severă, construită în 
vremurile posterioare, postelfice. 


Totul strălucea de curăţenie, era silențios şi nobil, întrucât 
aici era interzisă orice formă de negoţ şi de servicii plătite, 
fără a mai pomeni de distracţii şi plăceri trupeşti. 


Pe micile alei ale parcului treceau agale studenţi cufundaţi 
în lectura cărţilor şi pergamentelor. Alţii, aşezaţi pe băncuţe, 


pe borduri sau pe gazon, îşi spuneau reciproc lecţiile, 
discutau sau jucau discret „capra”, 


„țurca” şi „turma” sau alte jocuri care implicau inteligenţa. 
De asemenea, se plimbau pe acolo profesorii, demni şi 
mândri, absorbiți de conversații şi dispute. Hoinăreau şi 
tinerii bacalaureaţi cu privirile aţintite pe fundurile 
studentelor. Jaskier constata bucuros că nu se schimbase 
nimic în Academie de pe vremea lui. 


Vântul adia dinspre Deltă, aducând un parfum slab dinspre 
mare, precum şi o putoare ceva mai puternică de hidrogen 
sulfurat provenit de la impunătoarea clădire a Catedrei de 

Alchimie care domina canalul. 


Printre tufişurile parcului, lipite de dormitoarele studenţilor, 
ciripeau florinţii cenuşiu-gălbui, iar într-un plop şedea un 
urangutan care evadase cu siguranţă de la grădina 
zoologică a Catedrei de Istorie Naturală. 


Fără să piardă timpul, poetul mărşăluia alert prin labirintul 
de alei şi garduri vii. Cunoştea terenul universităţii ca pe 
propriul său buzunar şi nici nu e de mirare, studiase aici 
patru ani, după care a predat un an la Catedra de 
Truverologie şi Poezie. l-a fost propus postul de profesor în 
urma examenului final luat cu brio, ceea ce produsese 
stupoare în rândurile examinatorilor, care în timpul 
studenţiei îl luaseră drept leneş, petrecăreţ şi idiot. Mai 
târziu, după câţiva ani de hoinărit prin ţară cu lăuta, faima 
sa de menestrel a ajuns departe, Academia a 


— 170 — 


început să-i solicite cu insistenţă vizitele şi lecţiile 
magistrale ca invitat. Jaskier ceda rareori, deoarece 
înclinația către vagabondare lupta constant în interiorul său 


cu predilecţia lui către confort, lux şi venituri stabile. Precum 
Şi, evident, cu simpatia sa pentru orăşelul Oxenfurt. 


A privit în urmă. Cei doi indivizi, care nu achiziţionaseră nici 
ocarine, nici fluiere şi nici scripci, păşeau în urma lui la o 
anumită 


distanţă, observând cu atenţie vârfurile copacilor şi fațadele 
clădirilor. 


Fluierând relaxat, poetul a schimbat direcţia marşului şi s-a 
îndreptat către palatul în care se afla Catedra de Medicină şi 
lerbologie. Aleea care ducea la Catedră roia de fete cu tunici 
caracteristice verde deschis. Jaskier le scruta cu atenţie, 
căutând feţe cunoscute. 


— Shani! 


Tinerica medicinistă cu părul arămiu, tuns mai jos de urechi, 
şi-a dezlipit privirea dintr-un atlas de anatomie şi s-a ridicat 
de pe o băncuţă. 


— Jaskier! a zâmbit, întredeschizându-şi ochii căprui veseli. 
Nu te-am văzut de-o grămadă de ani! Hai să te prezint 
prietenelor. lţi adoră 


versurile... 


— Mai târziu, a murmurat bardul. Uită-te discret, Shani. Îi 
vezi pe cei doi? 


— Granguri. Medicinista şi-a încreţit năsucul în vânt, a 
pufnit, stârnindu-i admiraţia lui Jaskier pentru uşurinţa 
specifică studenţilor de a-i recunoaşte pe agenţi, spioni şi 
turnători. Aversiunea studenţilor faţă de serviciile secrete 
era proverbială, deşi nu prea raţională. 


Terenul universităţii era suveran şi sacru, iar studenţii şi 
profesorii, intangibili. Serviciile, deşi adulmecau câte ceva, 
nu îndrăzneau să 


inoportuneze şi nici să le facă viaţa amară universitarilor. 


— Mă urmăresc de la Piaţa Mare, a zis Jaskier, prefăcându-se 
că o îmbrăţişează pe medicinistă şi că o curtează. Faci ceva 
pentru mine, Shani? 


— Depinde. Fata şi-a retras gâtul zvelt ca o căprioară 
speriată. Dacă 


iarăşi te-ai băgat în vreo belea... 


— Nu, nu, a liniştit-o repede. Vreau doar să transmit un 
mesaj şi nu pot de unul singur cu acest rahat care mi s-a lipit 
de tocuri... 


— Să-i chem pe băieţi? E de-ajuns să strig o dată şi scapi 
imediat de granguri. 


ea ATA SE 


— Stai blândă! Vrei să stârnim valuri? Scandalul cu ghetoul 

pupitrelor, cu discriminarea neoamenilor abia s-a încheiat şi 
tu vrei altul? Şi în afară de asta, detest violenţa. O scot eu la 
capăt cu spionii. 


Tu în schimb, dac-ai putea... 


Şi-a apropiat buzele de părul arămiu, şoptindu-i ceva. Ochii 
lui Shani s-au lărgit. 


— Un vrăjitor? Un vrăjitor adevărat? 


— Taci, pentru zei. Faci asta pentru mine, Shani? 


— Cum să nu? a zâmbit medicinista entuziasmată. Măcar 
pentru simpla curiozitate de a-l vedea de aproape pe 
vestitul... 


— Mai încet, te-am rugat. Dar ţine minte, niciun cuvânt 
nimănui. 


— Secret profesional. Shani a afişat un zâmbet şi mai 
frumos, iar lui Jaskier i-a venit cheful de a compune o baladă 
dedicată femeilor ca ea, nu prea frumoase şi totuşi extrem 
de fermecătoare, celor pe care le visezi noaptea, în timp ce 
pe cele cu frumuseţe clasică le uiţi după cinci minute. 


— Mulţumesc, Shani! 
— Nimica toată, Jaskier! Cu bine! Mergi sănătos! 


Sărutându-se cum se cuvine pe obraji, bardul şi medicinista 
au pornit rapid în direcţii opuse, ea în direcţia Catedrei, el în 
direcţia Parcului Gânditorilor. 


Bardul a trecut pe lângă edificiul modern şi sobru al Catedrei 
de Tehnică, cunoscut printre studenţi şi sub numele de 
„Deus ex machina”, a cotit pe Podul lui Guildenstern. N-a 
ajuns prea departe. 


După curbura aleii, lângă piedestalul cu bustul din bronz al 
lui Nicodemus de Boot, primul rector al Academiei, îl 
aşteptau cei doi indivizi. Urmând obiceiul tuturor grangurilor 
din lume, evitau să-l privească în ochi şi, ca toţi grangurii 
din lume, aveau nişte moace comune şi spălăcite cărora se 
străduiau să le confere o expresie inteligentă, dar nu 
reuşeau decât să pară nişte maimuțe suferinde de o boală 
mintală. 


— Salutări de la Dijkstra, a zis unul dintre spioni. Mergem! 


— Asemenea! i-a răspuns nepăsător bardul. Mergeţi! 


Spionii s-au uitat unul la altul, după care, fără să se 
clintească din loc, şi-au aţintit privirile pe un cuvânt urât 
mâzgălit de cineva cu cărbune pe soclul bustului rectorului. 
Jaskier a oftat. 


— Ceea ce-mi şi imaginam, a zis aranjându-şi lăuta pe braţ. 
Aşadar voi fi irevocabil obligat să merg undeva cu stimaţii 
domni? Asta e, ce 


— 172 — 


să-i faci? Să mergem atunci. Voi în faţă, eu în spate. În 
această situaţie concretă, fie ca vârsta să-i cedeze frumuseţii 
locul de onoare în formaţie. 


Dijkstra, şeful serviciilor secrete ale regelui Vizimir de 
Redania, nu arăta a spion. De fapt nu se încadra în 
stereotipul spionului, conform căruia acesta trebuie să fie 
întotdeauna scund, slăbănog, şobolănos, cu ochi mici, 
pătrunzători, scânteind de sub o glugă neagră. Dijkstra, 
după 


cum bine ştia Jaskier, nu purta glugă niciodată, preferând în 
mod evident hainele de culori deschise. Era înalt de aproape 
şapte picioare şi cântărea cu siguranţă mulţi talanţi. Când îşi 
încrucişa braţele pe piept, şi-i plăcea s-o facă, părea că doi 
caşaloţi se tăvăleau pe o balenă. 


În ceea ce priveşte trăsăturile feţei, culoarea părului şi 
tenului, acestea aduceau cu ale unui porc proaspăt periat. 
Jaskier cunoştea puţine persoane ale căror aparenţe erau la 
fel de înşelătoare ca ale lui Dijkstra. Pentru că acest gigant 
porcin, care dădea senzaţia de cretin veşnic somnoros şi 
buhăit, poseda un intelect incredibil de rapid. Şi o autoritate 
ieşită din comun. O zicală la modă la Curtea regelui Vizimir 


spunea că, dacă Dijkstra afirmă că este amiază, iar în jur 
domneşte întunericul de nepătruns, atunci trebuie să începi 
să te îngrijorezi de soarta soarelui. 


În momentul de faţă, poetul avea însă cu totul alte motive 
de îngrijorare. 


— Jaskier, i-a spus somnolent Dijkstra, încrucişându-şi 
caşaloţii pe balenă. Băi, cap de bivol! Băi, idiot patentat! 
Chiar trebuie totdeauna să 


distrugi tot ceea ce înfiripezi? Oare n-ai putea şi tu măcar o 
dată în viaţă să faci ceva ca lumea? Îmi este cunoscut faptul 
că nu eşti capabil să gândeşti autonom. Îmi este cunoscut 
faptul că ai aproape patruzeci de ani, arăţi ca şi cum ai avea 
treizeci, îţi imaginezi că ai un pic peste douăzeci şi 
procedezi ca şi cum n-ai avea nici zece. Fiind conştient de 
cele menţionate, de obicei îţi dau indicaţii precise. Îţi zic ce 
trebuie să 


faci, când trebuie şi în ce mod. Şi de fiecare dată am 
impresia că 


vorbesc la pereţi. 


— Eu, în schimb, a răspuns poetul mimând aroganţa, de 
fiecare dată 


am impresia că vorbeşti doar pentru a face gimnastica 
buzelor şi a limbii. Aşa că treci la concret şi elimină figurile 
retorice şi falsa oratorie. Despre ce este vorba de data 
aceasta? 


Şedeau la o masă mare de stejar, înconjurați de rafturi 
încărcate de cărţi şi ticsite de suluri de pergament, la ultimul 
etaj al rectoratului, 


=> ALPI 


într-una dintre încăperile închiriate, pe care Dijkstra le 
numea în glumă Catedra de Istorie Contemporană, iar 
Jaskier Catedra de Spionaj Comparat şi Sabotaj Aplicat. 
Erau, cu tot cu poetul, patru persoane - 


adică în afară de Dijkstra participau la conversaţie încă două 
persoane. 


Una dintre aceste persoane era, ca de obicei, Ori Reuven, 
secretarul şefului spionilor rodanieni, bătrân şi cu nasul 
mereu înfundat. Cea de-a doua persoană nu era una 
obişnuită. 


— Ştii bine despre ce este vorba, i-a răspuns rece Dijkstra. 
Însă, întrucât se pare că te amuză să joci rolul idiotului, nu-ţi 
voi strica distracţia şi-ţi voi explica în cuvinte simple. Sau 
poate că-ţi doreşti acest privilegiu, Filippa? 


Jaskier s-a uitat spre cea de-a patra persoană prezentă la 
întâlnire, care se abţinuse să vorbească până atunci. Filippa 
Eilhart arăta de parcă abia sosise la Oxenfurt sau plănuia să 
plece în curând, pentru că 


nu purta rochia fină şi nici bijuteriile preferate, cu agate 
negre, nici machiajul în tonuri puternice. Era îmbrăcată cu o 
jachetă scurtă 


masculină, colanţi şi cizme înalte, veşminte pe care poetul le 
numea 


„de campanie”. Părul închis al magicienei, de obicei 
despletit şi într-o dezordine pitorească, era pieptănat spre 
spate şi legat cu o panglică pe ceafă. 


— Să nu pierdem timpul! a zis, ridicându-şi sprâncenele 
frumos conturate. Jaskier are dreptate. Putem să eludăm 
oratoria şi elocvenţa de efect, care nu ne duc nicăieri, pentru 
că problema pe care trebuie s-o rezolvăm este simplă şi 
banală. 


— Oh, da, a zâmbit Dijkstra. Banală. Un agent Nilfgaardian 
periculos, care ar putea să şadă banal în cea mai sinistră 
temniţă de-a mea din Tretogor, a şters-o banal, fiind 
avertizat şi pus pe drumuri de stupizenia banală a domnilor 
Jaskier şi Geralt. Am văzut la viaţa mea oameni care se 
îndreptau spre eşafod pentru banalităţi mai mărunte. 


De ce nu m-ai informat despre capcana voastră, Jaskier? Nu 
ţi-am poruncit oare să mă informezi în legătură cu toate 
urzelile vrăjitorului? 


— N-am ştiut nimic despre urzelile lui Geralt, a minţit cu 
convingere Jaskier. Ţi-am spus doar că s-a dus în Temeria, la 
Sodden, în căutarea acelui Rience. Ţi-am spus şi că s-a 
întors. Eram sigur că s-a lăsat păgubaş. Rience s-a volatilizat 
literalmente, vrăjitorul n-a găsit nici cea mai mică pistă, adu- 
ţi aminte că ţi-am spus asta... 


— Ai minţit, a afirmat rece spionul. Vrăjitorul a dat de urmele 
lui Rience. Sub forma unor cadavre. Atunci s-a hotărât să-şi 
schimbe 


SEE, 74 RE 


tactica. În loc să fugă după Rience, s-a hotărât să aştepte 
până când Rience îl va găsi pe el. S-a angajat ca escortă pe 
un şlep al Companiei Malatius şi Grock. A făcut-o 
premeditat. Ştia că acest fapt va fi trâmbiţat de Companie şi 
atunci Rience va afla şi va intra în acţiune. Şi domnul Rience 
a intrat în acţiune. Nesimţit şi sigur pe sine însuşi, domnul 
Rience nu s-a învrednicit măcar să facă uz de nume false sau 


pseudonime. Domnul Rience care pute de la o milă distanţă 
a horn Nilfgaardian. Şi a magician renegat. Nu-i aşa, Filippa? 


Magiciana nici n-a confirmat, nici n-a infirmat. A tăcut 
privindu-l pe Jaskier inchizitorial şi pătrunzător. Poetul şi-a 
lăsat privirea în jos şi şi-a dres nesigur vocea. Nu-i plăceau 
astfel de priviri. 


Jaskier clasifica femeile atractive, incluzând şi magicienele 
printre ele, în: superagreabile, agreabile, dezagreabile şi 
foarte dezagreabile. 


Cele superagreabile acceptau cu o bucurie explozivă 
propunerea de a merge în pat, agreabilele reacţionau cu un 
zâmbet bucuros. 


Dezagreabilele răspundeau în moduri dificil de prevăzut. În 
schimb, celor foarte dezagreabile nici măcar nu îndrăznea să 
le facă nici cea mai mică aluzie, deoarece doar simplul gând 
că ar putea să le lanseze o asemenea propunere îi provoca 
fiori ciudaţi pe şira spinării şi tremur de genunchi. 


Filippa Eilhart, cu toate că era foarte atractivă, era în mod 
decisiv foarte dezagreabilă. 


Pe deasupra, Filippa Eilhart era o persoană foarte importantă 
în Consiliul Magicienilor şi o magiciană de încredere de la 
Curtea regelui Vizimir. Era o magiciană foarte dotată. S-a 
dus vestea că era una dintre puţinele care stăpâneau arta 
polimorfismului. Arăta ca de treizeci de ani. Cu siguranţă 
avea peste trei sute. 


Dijkstra, împletindu-şi palmele pufoase pe burtă, îşi învârtea 
degetele mari în morişcă. Filippa tăcea în continuare. Ori 
Reuven tuşea, îşi smiorcăia nasul şi se foia aranjându-şi 
întruna toga amplă. Toga arăta ca a unui profesor, dar nu 
părea a fi primită din partea Senatului. 


Părea găsită într-o groapă de gunoi. 


— Vrăjitorul ăla al tău, a lătrat deodată spionul, nu l-a 
apreciat pe domnul Rience la justa sa valoare. l-a pregătit o 
capcană, astfel a dat dovadă de o lipsă totală de rațiune, 
pornind de la presupunerea că 


Rience se va obosi să vină el însuşi în persoană până la el. 
Conform planurilor vrăjitorului, Rience trebuia să se simtă în 
siguranţă. Trebuia să nu se prindă de capcană sub nicio 
formă, trebuia să nu observe 


— 175— 


nicăieri subalternii domnului Dijkstra, care-l pândeau. Pentru 
că, la recomandarea vrăjitorului, dom” Jaskier nu i-a suflat 
niciun cuvinţel domnului Dijkstra despre capcana pusă la 
cale. Deşi, conform ordinelor primite, dom” Jaskier era 
obligat să-i sufle. În această 


privinţă, dom' Jaskier avea ordine clare şi concrete, dar a 
considerat mai adecvat să le ignore. 


— Nu sunt subalternul tău, s-a zburlit poetul. Şi nu trebuie 
să mă 


supun recomandărilor şi ordinelor tale. Te mai ajut din când 
în când, dar o fac din proprie iniţiativă, din obligaţia de 
patriot, ca să nu rămân cu mâinile în sân în faţa schimbărilor 
survenite... 


— Spionezi pentru toţi cei care te plătesc, l-a întrerupt 
Dijkstra. Îi informezi pe toţi cei care te au la mână cu ceva. 
Şi eu te am la mână cu multe chestii, Jaskier. Aşa că nu te 
mai opune. 


— Nu mă tem de şantaj! 


— Punem pariu? 
Filippa Eilhart a ridicat mâna: 


— Mai multă seriozitate, domnilor! Ne îndepărtăm de 
subiect. 


— Corect. Spionul s-a tolănit în fotoliu. Ascultă la mine, 
poetule. 


Ceea ce s-a întâmplat nu se mai poate repara. Rience a fost 
avertizat şi nu mai poate fi dus cu zăhărelul. Dar nu pot 
admite ca ceva asemănător să se întâmple pe viitor. De 
aceea vreau să vorbesc cu vrăjitorul. Adu-mi-l. Şi mai 
termină cu slalomurile prin orăşel şi cu încercările de a 
scăpa de agenţii mei. Du-te direct la Geralt şi adu-mi-l aici, 
la Catedră. Trebuie să vorbesc cu el. Personal şi fără martori. 
Fără 


gâlceava şi rumoarea care s-ar stârni dacă l-aş aresta pe 
vrăjitor. Adu-mi-l, Jaskier. Asta-i tot ce-ţi cer deocamdată. 


— Geralt a plecat, a minţit cu seninătate bardul. 


Dijkstra i-a aruncat o privire magicienei. Jaskier s-a încordat 
în aşteptarea impulsului de sondare a creierului, dar n-a 
simţit nimic. 


Filippa îl privea cu ochii întredeschişi, dar nu dădea de 
înţeles că ar fi încercat să-i verifice sinceritatea prin 
intermediul magiei. 


— O să-l aştept să se întoarcă, a oftat Dijkstra, prefăcându-se 
că-l crede. Chestiunea pe care trebuie s-o discut cu el este 
importantă, aşa că-mi voi face modificări în agendă şi-l voi 
aştepta pe vrăjitor. Când se va întoarce, adu-mi-l. Cu cât mai 
repede, cu atât mai bine. Mai bine pentru toată lumea. 


— Aş putea întâmpina dificultăţi, s-a strâmbat Jaskier, să-l 
conving pe Geralt să vină aici. El, închipuieşte-ţi, nutreşte o 
silă inexplicabilă 


— 176 — 


faţă de spioni. Cu toate că pare să înţeleagă că este o slujbă 
ca oricare alta, îi repugnă cei care o îndeplinesc. Rațiunea 
patriotică, după cum susţine el, este una, dar în profesia de 
spion se înrolează numai nişte canalii ticăloase şi ultimii... 


— Gata, ajunge! Dijkstra a fluturat mâna a lehamite. Fără 
vorbe goale, te rog, că mă plictisesc. Sunt atât de grosolane. 


— Şi eu sunt de aceeaşi părere, a pufnit trubadurul. 
Vrăjitorul, un tip cumsecade, sincer şi transparent, nu se 
pune cu noi, ăştia din lume. 


E| detestă pur şi simplu spionii, n-o să vrea să stea de vorbă 
cu tine pentru nimic în lume, iar de ajutat serviciile secrete, 
nici gând. Şi pe deasupra, nu-l ai cu nimic la mână. 


— Te înşeli, i-a zis spionul. Îl am. Şi nu numai cu o singură 
chestie. 


Dar pentru moment îmi ajunge faza cu altercaţia de pe şlep 
de lângă 


Cărpiniş. Ştii cine erau cei care au luat cu asalt şlepul? Nu 
erau oamenii lui Rience. 


— Nu-i nimic nou pentru mine, a răspuns relaxat poetul. 
Sunt convins că erau nişte canalii care populează Garda 
temeriană. Rience se interesase despre vrăjitor, cu siguranţă 
promisese recompense consistente pentru informaţiile 
referitoare la el. Era clar că avea mare nevoie de vrăjitor. 
Câţiva şmecheraşi au încercat aşadar să-l pescuiască pe 


Geralt, cu gândul să-l ascundă într-o vizuină, ca apoi să i-l 
vândă lui Rience, dictând ei condiţiile şi pretinzând cât de 
mult s-ar fi putut. Pentru că doar pentru o simplă informaţie 
ar fi primit prea puţin sau poate chiar nimic. 


— Felicitări pentru perspicacitate! Bineînţeles, vrăjitorului, 
nu ţie, tu nu te-ai fi prins nici în ruptul capului de aşa ceva. 
Dar situaţia este mai complicată decât ţi se pare. Şi confrații 
mei, oamenii din serviciul secret al regelui Foltest, sunt 
interesaţi, după cum se vede, de domnul Rience. Au aflat 
despre planurile puse la cale de acei şmecheraşi, cum îi 
numeşti tu. Ei au fost cei care au luat cu asalt şlepul, vrând 
să-l captureze pe vrăjitor. Astfel au vrut să-i arunce o 
momeală lui Rience sau poate au avut alt obiectiv. Vrăjitorul 
i-a căsăpit pe agenţii temerieni la Cărpiniş, înţelegi Jaskier. 
Şeful lor este foarte, foarte supărat. Spui că Geralt a plecat? 
Sper că nu în Temeria. De acolo poate să nu se mai întoarcă 
niciodată. 


— Şi cu asta îl ai la mână? 


— Şi încă cum! Exact. Aş putea să-l împac pe şeful 
temerienilor. Dar nu gratis. Dar unde a plecat vrăjitorul, 
Jaskier? 


— 177 — 


— La Novigrad, a minţit trubadurul fără să stea pe gânduri. 
A plecat în căutarea lui Rience. 


— Eroare, gravă eroare! i-a zâmbit spionul, prefăcându-se că 
n-a sesizat minciuna. Vezi, mare păcat că nu şi-a înfrânt 
repulsia şi nu a luat legătura cu mine. L-aş fi scutit de multe 
eforturi. Rience nu se află 


la Novigrad. În schimb, acolo sunt prin toate cotloanele 
agenţi temerieni. Cu siguranţă îl pândesc pe vrăjitor. S-au 


prins şi ei de povestea de care eu m-am prins de mult. S-au 
prins că vrăjitorul Geralt de Rivia, interogat cum trebuie, 
poate să răspundă la multe întrebări. 


Întrebări pe care încep să şi le pună serviciile secrete din 
toate cele Patru Regate. Treaba este foarte simplă: vrăjitorul 
vine aici la Catedră 


şi-mi răspunde mie la aceste întrebări. lar eu îl voi lăsa în 
pace. |i voi linişti şi pe temerieni. lar lui îi voi garanta 
siguranţa. 


— Despre ce întrebări este vorba? Poate sunt în stare să 
răspund eu la ele. 


— Nu mă face să râd, Jaskier! 


— Şi totuşi, a intervenit deodată Filippa Eilhart, poate ar fi în 
stare? 


Poate că ne-ar scurta timpul? Nu uita, Dijkstra, că poetul 
nostru este băgat în scandal până peste gât. Până una-alta, 
îl avem aici, pe când pe vrăjitor nu. Unde este copilaşul cu 
care a fost văzut Geralt la Kaedwen? 


Fetiţa cu părul cenuşiu şi cu ochii verzi. Cea despre care te-a 
întrebat Rience atunci în Temeria, când te-a prins şi te-a 
torturat. Ei, Jaskier? Ce ştii despre fetiţă? Unde a ascuns-o 
vrăjitorul? Încotro a plecat Yennefer după ce a primit 
scrisoarea de la Geralt? Unde se ascunde Triss Merigold şi ce 
motive are ca să se ascundă? 


Dijkstra nu s-a clintit, dar din privirea adresată magicienei, 
Jaskier şi-a dat seama că spionul era surprins. Era clar că 
întrebările puse de Filippa au fost adresate prea devreme. Şi 
unei persoane nepotrivite. 


Întrebările dădeau impresia că erau precipitate şi 
imprudente. 


Problema era că Filippa Eilhart putea fi acuzată de orice, 
exceptând precipitarea şi imprudenţa. 


— Îmi pare rău, a zis Jaskier stins, dar nu am răspuns la 
niciuna dintre întrebări. V-aş ajuta, dac-aş putea. Dar nu pot. 


Filippa l-a privit direct în ochi. 


— Jaskier, i-a zis printre dinţi, dacă ştii unde se află fetiţa, 
spune-ne. 


Îţi garantez că şi pe mine, şi pe Dijkstra ne interesează doar 
siguranţa ei. Siguranţă care este ameninţată. 


— Nu mă îndoiesc, a minţit poetul, că exact asta este ceea 
ce vă 


— 178 — 


interesează. Dar eu chiar nu ştiu despre ce vorbiţi. N-am 
văzut-o în viaţa mea pe copila care vă interesează atât de 
mult. lar Geralt... 


— Geralt, l-a întrerupt Dijkstra, nu şi-a permis să te facă 
părtaş la confidenţele lui, nu ţi-a suflat nicio vorbă, deşi nu 
mă-ndoiesc că l-ai copleşit cu întrebări. Interesant, de ce? Ce 
crezi, Jaskier? Oare acest prostănac de bună-credinţă, căruia 
îi repugnă spionii, te-a mirosit cine eşti cu adevărat? Lasă-l 
în pace, Filippa, ne pierdem timpul. El ştie un căcat, nu te 
lăsa dusă de nas de mutrele lui interesante şi de zâmbetele 
înşelătoare. Nu ne poate ajuta decât într-un singur mod. 
Când vrăjitorul va ieşi din bârlogul său, îl va contacta pe 
nimeni altul decât pe Jaskier. Pentru că îl consideră, 
imaginează-ţi, un adevărat prieten. 


Jaskier a ridicat încet capul. 


— Aşa-i, a confirmat. Aşa mă consideră. Şi, imaginează-ţi, 
Dijkstra, că nu fără motiv. Acceptă asta în sfârşit şi trage 
concluziile. Le-ai tras? 


Poţi de-acum să încerci să mă şantajezi. 


— 0o, ohoo... a zâmbit spionul. Da' sensibil mai eşti la acest 
capitol! 


la mai lasă la o parte fumurile, poetule! Am glumit. Şantaj 
între camarazi? Nici vorbă. lar acelui vrăjitor al tău, crede- 
mă, nu-i doresc răul şi nici nu am de gând să-i fac vreun rău. 
Cine ştie, poate cădem la o înţelegere, spre binele ambelor 
părţi. Dar ca s-ajungem la aşa ceva, trebuie să ne întâlnim 
mai întâi. Când se va lăsa deconspirat, adu-l la mine. Te rog 
foarte mult, Jaskier! Foarte mult. Înţelegi cât de mult te rog? 


Trubadurul a pufnit. 
— Am înţeles cât de mult. 


— Aş vrea să cred că este adevărat. Bine, acum du-te de- 
aici! Ori condu-l pe domnul trubadur până la ieşire. 


— Numai bine! a zis Jaskier ridicându-se. Vă doresc succes în 
viaţa profesională şi personal! Respectele mele, Filippa! Aaa, 
Dijkstra! 


Agenţii care mă urmăresc. Revocă-i. 
— Desigur, a minţit spionul. Îi revoc. Nu mă crezi? 
— Cum să nu? a minţit poetul. Te cred. 


Jaskier şi-a petrecut timpul pe terenul Academiei până seara. 
Tot timpul se uita atent în jur, dar nu i-a mai observat pe 


grangurii care-l urmăreau. Şi tocmai acest lucru îl neliniştea 
cel mai mult. 


În Catedra de Truverologie a ascultat cursul despre poezia 
clasică. 


Apoi a dormit dus la seminarul de poezie contemporană. L- 
au trezit 


— 179 — 


nişte bacalaureaţi cunoscuţi cu care a plecat la Catedra de 
Filosofie ca să participe la o dispută lungă şi furtunoasă pe 
tema „Sensul şi originea vieţii”. Înainte de lăsarea serii, 
jumătate dintre disputanţi erau beţi criţă, iar cealaltă 
jumătate se pregătea de ciomăgeală, ţipând unii peste alţii 
şi făcând o hărmălaie de nedescris. Toate acestea îi erau pe 
plac poetului. 


S-a strecurat pe furiş la mansardă, a ieşit prin luminator, a 
coborât pe jgheab până pe acoperişul bibliotecii şi a sărit de 
era să-şi rupă 


picioarele până pe acoperişul sălii de disecţie. De acolo a 
pătruns în grădina lipită de zid. Printre tufişurile dese de 
agrişe a dat peste o gaură pe care o lărgise el însuşi pe 
vremea studenţiei. Dincolo de gaură 


se întindea orăşelul Oxenfurt. 


S-a contopit cu mulţimea, apoi a străbătut rapid străduţele 
laterale, făcând slalom ca un iepure fugărit de ogari. Ajuns 
în obor, a aşteptat ascuns în umbră mai bine de jumătate de 
oră. Nu observase nimic suspect, a urcat pe o scară până pe 
un acoperiş de paie şi a sărit pe acoperişul casei 
cunoscutului maestru berar Wolfgang Amadeus Barbădeţap. 
S-a agăţat cum a putut de acoperişul din ţigle năpădite de 


muşchi până a ajuns în cele din urmă la gemuleţul unei 
anumite mansarde. |n odăiţă, dincolo de fereastră ardea o 
lampă cu untdelemn. 


Stând nesigur pe picioare pe uluc, Jaskier a ciocănit în 
cadrul din plumb al gemuleţului. Fereastra nu era închisă şi 
a cedat la o împingere uşoară. 


— Geralt! Hei, Geralt! 
— Jaskier? Aşteaptă... Nu intra, te rog... 


— Cum să nu intru? Ce vrei să spui cu asta? Poetul a împins 
mai tare geamul. Nu eşti singur sau ce? Doar nu te-a apucat 
amorul tocmai acum? 


Negăsind răspunsul şi neaşteptându-l, s-a cocoţat pe pervaz, 
răscolind merele şi cepele puse pe el. 


— Geralt... a gâfâit şi a tăcut brusc. După care a suduit cu 
jumătate de gură văzând tunica verde-deschis de medic 
aruncată pe jos. A deschis gura, siderat, şi a tras o nouă 
înjurătură. Se putea aştepta la orice altceva. Dar nu la asta. 


— Shani... a scuturat din cap. Să-mi... 


— Fără comentarii, te rog! Vrăjitorul s-a aşezat pe pat. Shani 
s-a acoperit, trăgându-şi cearşaful până la nasul în vânt. 


— Hai, intră odată! Geralt a întins mâna după pantaloni. 
Dacă ai 


— 180 — 


ajuns să intri pe geam, înseamnă că e vorba despre o 
problemă 


serioasă. Dar dacă nu e serioasă, te arunc de pe geamul ăsta 
imediat. 


Jaskier a coborât de pe pervaz rostogolind cepele rămase. S- 
a aşezat trăgând cu piciorul un scăunel mic spre el. 
Vrăjitorul a luat de jos tunica lui Shani şi pe-a sa. Avea o 
mutră năucită. S-a îmbrăcat în linişte. 


Medicinista, ascunzându-se în spatele lui, se lupta cu o 
cămaşă. Poetul o privea cu neobrăzare, căutând în minte 
comparații şi rime pentru pielea aurie în lumina lămpii şi 
pentru forma sânilor săi mici. 

— Despre ce este vorba, Jaskier? 

Vrăjitorul îşi închidea cataramele de la cizme. 


— Fă-ţi bagajul, i-a răspuns sec. Trebuie să ştergi putina 
repede. 


— Cât de repede? 
— Extraordinar de repede. 


— Shani... Geralt şi-a dres glasul. Shani mi-a spus despre 
grangurii care te urmăreau. l-ai pierdut, să înţeleg? 


— Nu înţelegi nimic. 
— Rience? 
— Mai rău. 


— În cazul ăsta, chiar că nu înţeleg... Stai aşa. Redanienii? 
Tretogor? 


Dijkstra? 


— Ai ghicit. 
— Păi, ăsta nu este un motiv... 


— Ăsta e un motiv, l-a întrerupt Jaskier. Pentru ei Rience nu 
mai contează. Este vorba despre fată şi despre Yennefer. 
Dijkstra vrea să 


ştie unde sunt. Te va forţa să-i spui. Înţelegi acum? 
— Acum da. Atunci, s-o ştergem. Trebuie pe geam? 
— Fără doar şi poate. Shani? Te descurci? 
Medicinista şi-a aranjat tunica. 

— Asta nu-i prima fereastră din viaţa mea. 

— Eram sigur. 


Poetul a măsurat-o cu atenţie, aşteptând să vadă bujori de 
ruşine demni de rimă şi metaforă. 


S-a înşelat. Bucuria din ochii căprui şi zâmbetul neruşinat a 
fost tot ceea ce a văzut. 


Pe pervaz a planat fără zgomot o bufniţă cenuşie imensă. 
Shani şi-a reprimat un țipăt. Geralt a pus mâna pe sabie. 


— Nu te prosti, Filippa! i-a zis Jaskier. 
Bufnița a dispărut lăsând-o în loc pe Filippa Eilhart, aşezată 
— 181 — 


dizgraţios pe vine. Magiciana a sărit imediat în odăiţă, 
aranjându-şi părul şi hainele. 


— Bună seara, a zis rece. Fă prezentările, Jaskier! 


— Geralt de Rivia. Shani de la Medicină. lar această bufniţă 
care a zburat atât de abil pe urmele mele nu e deloco 
bufniţă. E Filippa Eilhart din Consiliul Magicienilor, 
actualmente în slujba regelui Vizimir, giuvaierul Curţii din 
Tretogor. Păcat că n-avem decât un singur scaun aici. 


— E de-ajuns. 


Magiciana s-a făcut comodă în scăunelul eliberat de 
trubadur, a insistat cu privirea asupra celor prezenţi, 
oprindu-se ceva mai mult la Shani. Medicinista, spre uimirea 
lui Jaskier, s-a înroşit subit. 


— În principiu, ceea ce mă aduce aici îl priveşte exclusiv pe 
Geralt de Rivia, a comentat Filippa după o clipită. Sunt 
conştientă însă că ar fi o lipsă de tact să poftesc afară pe 
cineva, aşadar... 


— Pot să ies, a zis nesigură Shani. 


— Nu poţi, a murmurat Geralt. Nimeni nu poate până când 
nu se va clarifica situaţia. Nu-i aşa, doamnă Eilhart? 


— Pentru tine sunt Filippa, a zâmbit magiciana. Hai să lăsăm 
convenienţele! Şi nu trebuie să iasă nimeni de-aici, nu mă 
deranjează 


prezenţa nimănui. Cel mult mă miră, dar ce să-i faci, viaţa 
este un şir neîntrerupt de surprize... aşa cum obişnuieşte să 
spună una dintre cunoştinţele mele... Aşa cum obişnuieşte 
să spună o cunoştinţă de-a noastră comună, Geralt. Studiezi 
medicina, Shani? În ce an eşti? 


— În anul trei, a îngăimat fata. 


— Ah. Filippa Eilhart nu se uita la ea, ci la vrăjitor. 
Şaptesprezece ani, ce vârstă frumoasă! Yennefer ar da orice 
ca să aibă din nou vârsta aceasta. Ce părere ai, Geralt? La 
urma urmei o voi întreba despre asta cu proxima ocazie. 


Vrăjitorul a zâmbit sinistru. 


— Nu am dubii că o vei întreba. Nu am dubii că vei îmbogăţi 
întrebarea cu un comentariu. Nu am dubii că te vei amuza 
teribil. lar acum treci, te rog, la subiect. 


— Bine zici, a afirmat magiciana cu o înclinare din cap, 
devenind serioasă. E timpul să începem. lar tu nu prea mai 
ai timp. Jaskier a reuşit cu siguranţă să-ţi spună că pe 
Dijkstra l-a apucat deodată cheful de a se întâlni cu tine şi 
de a purta o conversaţie cu scopul de a-i dezvălui locul de 
sejur al unei anumite fete. În acest sens, Dijkstra are 


— 182 — 


ordine precise de la regele Vizimir, aşadar cred că va insista 
foarte mult ca să-i comunici acel loc. 


— Evident. Mulţumesc pentru avertisment. Un singur lucru 
mă 


intrigă puţin. Susţii că Dijkstra a primit ordine precise de la 
rege. Dar tu n-ai primit niciunul? Doar ocupi un loc 
important în consiliul lui Vizimir. 


— Bineînţeles, a zis magiciana, care nu părea afectată de 
sarcasm. 


Ocup. Şi-mi tratez cu seriozitate obligaţiile, care constau în 
a-l proteja pe rege să nu comită greşeli. Uneori, cum e şi în 
acest caz concret, nu am voie să-i spun regelui direct că face 


o greşeală şi nici să-l sfătuiesc să nu ia o decizie pripită. Pur 
şi simplu trebuie să-l împiedic să comită 


o greşeală. Ai înţeles? 


Vrăjitorul a confirmat dând din cap. Jaskier se întreba dacă 
înţelege cu adevărat, deoarece ştia bine că Filippa minţea 
mai mult decât vorbea. 


— Văd, aşadar, a spus răspicat Geralt, demonstrând că a 
înţeles perfect, că şi Consiliul Magicienilor este interesat de 
protejata mea. 


Magicienii vor să afle unde este pupila mea. Şi vor s-o prindă 
înaintea lui Vizimir sau a altcuiva. De ce, Filippa? Oare ce 
are protejata mea de stârneşte atâta interes? 


Ochii magicienei s-au îngustat. 


— Nu ştii? a sâsâit. Atât de puţin ştii despre pupila ta? Nu 
vreau să 


trag concluzii pripite, dar aşa o lipsă de cunoaştere pare să 
semnaleze nulitatea calificărilor tale ca tutor. Zău că mă 
miră faptul că, fiind atât de ignorant şi neinformat, ţi-ai 
asumat acest rol. Şi mai mult decât atât, te-ai hotărât să nu-i 
laşi să se ocupe de ea pe cei care au atât calificările, cât şi 
dreptul s-o facă. Şi cu toate astea, te întrebi de ce. Ai grijă, 
Geralt, să nu-ţi fie fatală aroganţa asta a ta. Ai grijă. Şi ai 
grijă de această fată, la naiba! Ai grijă ca de ochii din cap! 
lar dacă nu eşti capabil singur, apelează la ajutorul altora! 


Jaskier a crezut preţ de-o clipă că vrăjitorul va menţiona rolul 
acceptat de Yennefer. N-ar fi riscat nimic şi i-ar fi combătut 
argumentele Filippei. Dar Geralt tăcea. Poetul bănuia 
motivele. Filippa ştia totul. Filippa l-a avertizat. lar vrăjitorul 
a înţeles avertismentul. 


S-a concentrat pe observarea ochilor şi chipurilor, 
întrebându-se dacă-i unise ceva pe cei doi în trecut. Jaskier 
ştia că astfel de dueluri de cuvinte şi aluzii care demonstrau 
o fascinaţie reciprocă, purtate de vrăjitor cu magicienele, se 
terminau de regulă în pat. Dar observaţia, ca 


— 183 — 


de obicei, n-a dus la niciun rezultat. Pentru a afla dacă pe 
vrăjitor îl lega ceva de cineva, n-avea decăt o singură 
modalitate: trebuia să intre pe fereastră în momentul 
oportun. 


— Tutela, şi-a continuat magiciana discursul, înseamnă să-ţi 
asumi responsabilitatea pentru securitatea unei fiinţe 
incapabile să şi-o asigure singură. Dacă-ţi expui protejata... 
Dacă i se întâmplă vreo nenorocire, răspunderea va cădea 
pe tine, Geralt. Numai şi numai pe tine. 


— Ştiu. 
— Mă tem că totuşi ştii prea puţin. 


— Atunci, luminează-mă! De ce dintr-odată atâtea persoane 
vor să 


mă elibereze de povara responsabilităţii, vor să-mi preia 
obligaţiile şi să se ocupe de pupila mea? Ce vrea de la Ciri 
Consiliul Magicienilor? Ce vor de la ea Dijkstra şi regele 
Vizimir, ce vor de la ea temerienii? Ce vrea un anume Rience 
care la Sodden şi în Temeria a ucis trei persoane care cu doi 
ani în urmă avuseseră legătură cu mine şi cu fetiţa? Care 
aproape l-a omorât pe Jaskier încercând să-i smulgă 
informaţii despre ea? Cine este acest Rience, Filippa? 


— Nu ştiu, a zis magiciana. Nu ştiu cine este Rience. Dar, la 
fel ca şi ţie, tare mi-ar plăcea să aflu. 


— Oare acel Rience, a intervenit pe neaşteptate Shani, are 
pe faţă o cicatrice de la o arsură de gradul trei? Dacă-i aşa, 
eu ştiu cine este. Ştiu şi unde este. 


În tăcerea aşternută au început să ciocănească primele 
picături de ploaie pe jgheabul de la fereastră. 


=184= 


Crima este de fiecare dată o crimă, indiferent de cauze şi de 
împrejurări. Cei care omoară sau pun la cale un omor sunt 
criminali şi nemernici, indiferent de cine sunt ei: regi, prinți, 
mareşali sau judecători. Niciunul dintre cei care plănuiesc 
sau săvârşesc o violenţă nu are dreptul de a se considera 
mai bun decât un simplu ucigaş. Întrucât orice violenţă, prin 
natura sa, duce inevitabil la crimă. 


NICODEMUS BOOT, Meditaţii despre viaţă, 
fericire şi bunăstare 


— 185 — 


6 


— Să nu facem nicio greşeală! a spus regele Redaniei, 
Vizimir, răsfirându-şi părul de pe tâmplă cu degetele 
încărcate de inele. Nu ne putem permite nici erori şi nici 
confuzii. 


Cei prezenţi tăceau. Demawend, guvernatorul de Aedirn, 
stătea tolănit în fotoliu, cu privirea aţintită la halba de bere 
de pe burtă. 


Foltest, domn al Temeriei, Pontarului, Mahakamului şi 
Soddenului şi nu de mult timp senior protector al Brugge- 
ului, îşi etala profilul nobil, întorcându-şi capul spre 
fereastră. Pe latura opusă a mesei stătea Henselt, regele 
Kaedwenului, care făcea un tur al participanţilor la întâlnire 
cu ochii săi mici şi pătrunzători strălucind pe fizionomia 
bărboasă ca a unui tâlhar. Meve, regina Lyriei, se juca 
gânditoare cu rubinele enorme din colierul său, ţuguindu-şi 
ambiguu din când în când buzele frumoase şi cărnoase. 


— Să nu facem nicio greşeală! a repetat Vizimir. Pentru că o 
greşeală ne poate costa foarte scump. Să profităm de 
experienţele altora. Acum cinci sute de ani, când strămoşii 
noştri au debarcat pe plaje, elfii, tot aşa, îşi ascundeau capul 
în nisip. Le smulgeam ţara bucată cu bucată, iar ei se tot 
retrăgeau, cu gândul că este ultima frontieră, că mai departe 
de atât nu mai ajungem. Să fim mai înţelepţi! 


Pentru că ne-a venit rândul. Acum noi suntem elfii. 
Nilfgaardul stă pe celălalt mal al Yarugăi, iar eu n-aud în 
jurul meu decât: „Lasă că n-orsă 


aibă încotro!” Sau: „Mai departe de atât nu mai ajung”. Dar 
vor ajunge, o să vedeţi voi. Repet, să nu comitem greşelile 


elfilor! 


Picăturile de ploaie au început din nou să bată în geamul 
ferestrei, vântul sufla năprasnic. Regina Meve a ridicat 
capul. | se părea că aude croncăneli de ciori şi corbi. Însă era 
doar vântul. Vântul şi ploaia. 


— Nu ne compara pe noi cu elfii, a zis Henselt de Kaedwen. 
Ne insulţi cu asemenea comparații. Elfii nu ştiau să se lupte, 
fugeau din calea strămoşilor noştri, se ascundeau prin munţi 
şi prin păduri. Elfii nu i-au pus la încercare pe strămoşii 
noştri la niciun Sodden. Dar noi i-am învăţat minte pe 
nilfgaardieni ce păţesc dacă ne stârnesc. Nu ne speria cu 
Nilfgaardul, Vizimir, nu da tu apă la moară propagandei. 
Spui că Nilfgaardul stă pe celălalt mal al Yarugăi? Atunci eu 
îţi spun că stă 


pe celălalt mal al râului ca un şoarece sub mătură. Pentru că 
şi-au găsit 


— 186 — 


nănaşul cu noi la Sodden! l-am învins din punct de vedere 
militar, dar mai ales moral. Nu ştiu dacă e adevărat că 
Emhyr var Emreis se opunea atunci unei agresiuni de 
asemenea proporţii şi că atacul asupra Cintrei a fost condus 
de o grupare inamică de-a sa. Presupun că dacă 


ne-ar fi învins, ar fi bătut din palme şi ar fi împărţit privilegii 
şi concesii în stânga şi-n dreapta. Dar imediat după Sodden 
s-a aflat că cică el s-a opus de fapt atacului şi că toată vina 
trebuie pusă pe seama samavolniciei mareşalilor. Au căzut 
nişte capete. Eşafodurile erau scăldate în sânge. Acestea 
sunt informaţii exacte, nu e vorba despre zvonuri. Opt 
execuţii solemne şi o droaie de mai mică amploare. 


O serie de decese aparent naturale, dar misterioase, şi multe 
treceri bruşte în rezervă. Vă spun eu, Emhyr s-a înfuriat şi şi- 
a lichidat toate cadrele sale de conducere. Acum cine-o să le 
mai conducă armatele la atac? Sutaşii? 


— Nu, nu sutaşii, a zis rece Demawend de Aedirn. O vor face 
ofiţerii tineri şi capabili, şcoliţi intens de Emhyr, care au 
aşteptat de mult această ocazie. Cei pe care bătrânii 
mareşali nu i-au lăsat să conducă 


trupele şi cărora nu le-au permis ascensiunea. Conducătorii 
tineri şi capabili despre care tot umblă vorba. Cei care au 
înăbuşit revolta din Metinna şi Nazair şi care nu după multă 
vreme i-au nimicit pe răzvrătiţii de la Ebbing. Conducătorii 
care apreciază rolul manevrelor de flanc, al atacurilor lungi 
de cavalerie, al marşurilor alerte de infanterie, al 
desanturilor din mare. Care utilizează strategia loviturilor 
demolatoare în direcţii bine ţintite, folosind la asediul 
fortăreţelor tehnica modernă în locul magiei nesigure. Nu 
trebuie să-i subestimăm. 


Ei ard de nerăbdare să treacă Yaruga pentru a demonstra că 
au învăţat ceva din greşelile venerabililor mareşali. 


— Dacă chiar au învăţat ceva, a dat Henselt din umeri, 
atunci n-o să 


treacă Yaruga. Estuarul râului de la frontiera dintre Cintra şi 
Verden este controlat în continuare de Ervyll prin cele trei 
fortărețe ale sale: Nastrog, Rozrog şi Bodrog. Aceste fortărețe 
nu pot fi cucerite din marş, oricât de modernă ar fi tehnica 
utilizată. Flancul nostru este apărat de flota lui Ethain de 
Cidaris. Datorită acesteia şi a piraţilor din Skellige, deţinem 
controlul coastei. larlul Crach an Craite, dacă ţineţi bine 
minte, n-a semnat armistițiul cu Nilfgaardul, îi caută întruna 


pricină, îl asaltează şi dă foc aşezărilor de pe coastă şi 
forturilor din provincii. 


Nilfgaardienii l-au poreclit Tirth ys Muire, Mistreţ de Mare. 
Sperie copiii cu el! 


— 187 — 


— Speriatul copiilor nilfgaardieni, a rânjit Vizimir, nu ne 
garantează 


siguranţa. 


— Nu a acceptat Henselt. Ne-o garantează altceva. Fără 
controlul estuarului şi litoralului şi cu flancul descoperit, 
Emhyr var Emreis nu va mai fi în stare să-şi aprovizioneze 
trupele pe care ar vrea să le lanseze pe celălalt mal al 
Yarugăi. Ce marşuri alerte, ce asalturi de cavalerie? Se va 
face de râsul lumii. La trei zile de la trecerea râului, armata 
se va împotmoli. Jumătate va asedia fortărețele. Cealaltă 


jumătate se va împrăştia, va tâlhări şi va căuta nutreţ şi 
hrană. lar când vestita lor cavalerie îşi va termina de mâncat 
caii, le-arătăm noi încă un Sodden. La naiba, unde nu trec ei 
râul! Dar nu vă temeţi, nu-l vor trece. 


— Să presupunem, a zis deodată Meve din Lyria, că nu vor 
trece Yaruga. Să presupunem că Nilfgaardul pur şi simplu va 
aştepta să vadă 


dincotro bate vântul. Să cugetăm, totuşi, în folosul cui ar fi, 
al lor sau al nostru? Cine-şi poate permite să stea în 
expectativă şi cine nu? 


— Tocmai! Vizimir a preluat cuvântul. Meve, ca de obicei, 
vorbeşte puţin, dar cu rost. Emhyr are timp, domnilor, iar noi 
nu. Nu vedeţi ce se petrece? Acum trei ani, Nilfgaardul a 


mişcat un bolovan de pe coasta muntelui şi de-atunci 
aşteaptă liniştit avalanşa. Aşteaptă cu mâinile-n sân. Şi între 
timp se prăvălesc neîncetat bolovanii de pe coastă. Primul 
bolovan li s-a părut multora o stâncă de neclintit. lar dacă au 
băgat de seamă că e de-ajuns un brânci ca să se 
rostogolească, s-au găsit şi alţii cărora le-ar prinde bine 
avalanşa. Din Munţii Cenugşii până la Bremervoord cutreieră 
cetele de elfi, de-acum nu mai este vorba doar de un mic 
partizanat, ci de un război în toată regula. Nu mai durează 


mult şi purced la luptă şi elfii liberi din Dol Blathanna. În 
Mahakam se agită piticanii, iar driadele din Brokilon prind 
tot mai mult curaj. Este un război, un război de mari 
proporţii. Un război intern, un război civil. 


Al nostru. lar Nilfgaardul aşteaptă... În folosul cui trece 
timpul, ce părere aveţi? În cetele de Scoia'taeli luptă elfi cu 
vârste de treizeci, patruzeci de ani. Bine, dar ei trăiesc câte 
trei sute de ani! Ei au vreme, noi n-avem! 


— Scoia'taelii, a recunoscut Henselt, au devenit un ghimpe 
în cur. 


Mi-au paralizat negoţul şi transportul, îmi terorizează 
fermierii... 


Trebuie să-i punem capăt, ce mai! 


— Dacă neoamenii vor război, îl vor avea, a zis Foltest de 
Temeria. 


Întotdeauna am fost pentru împăcare şi convieţuire paşnică, 
dar dacă 


vor o probă de forţă, atunci hai să ne măsurăm muşchii. Eu 
sunt 


— 188 — 


dispus. În Temeria şi în Sodden, mă angajez să le fac felul 
Veveriţelor în şase luni. Aceste meleaguri au mai fost 
scăldate de sângele elfilor din cauza străbunicilor noştri. A 
fost o tragedie, ce-i drept, dar nu văd altă 


ieşire, tragedia se va repeta. Elfii trebuie să fie pacificaţi. 


— Dacă îi vei ordona, armata ta va porni împotriva elfilor, a 
afirmat Demawend. Dar oare ar porni şi împotriva 
oamenilor? Împotriva ţăranilor din rândul cărora îţi recrutezi 
infanteria? Împotriva breslaşilor? Împotriva târgurilor libere? 
Vizimir, vorbind despre Scoia'taeli, a descris doar un 
bolovan din avalanşă. Da, da, nu vă 


holbaţi aşa la mine! Prin sate şi târguri umblă vorba că, pe 
plaiurile luate în stăpânire de Nilfgaard, ţăranii, fermierii şi 
breslaşii trăiesc mai bine, sunt mai liberi şi mai bogaţi, iar 
gildele de negustori se bucură de privilegii mai mari... Ne 
invadează mărfurile din manufacturile Nilfgaardiene. La 
Brugge şi Verden moneda lor este mai puternică 


decât cea locală. Dacă vom sta cu mâinile în sân fără să 
facem nimic, vom pieri învrăjbiţi în tot soiul de duşmănii şi 
gâlceve, preocupaţi cu înăbuşirea revoltelor şi răscoalelor şi 
din ce în ce mai dependenţi de puterea economică 
Nilfgaardiană. Vom pieri, ne vom înăduşi în provincia noastră 
sufocantă pentru că mai trebuie să ţinem cont şi de faptul că 
Nilfgaardul ne închide drumul spre sud, iar noi trebuie să ne 
dezvoltăm, trebuie să fim expansivi, căci altfel nu va fi 
destul spaţiu pentru nepoţii noştri. 


Cei adunaţi tăceau. Vizimir de Redania a oftat adânc, a luat 
un pahar de pe masă şi l-a băut încet. Tăcerea s-a prelungit, 
ploaia bătea în geam, vântul vuia şi zgâlţâia obloanele. 


— Toate nenorocirile despre care s-a pomenit aici, a zis într- 
un târziu Henselt, sunt uneltiri ale lui Nilfgaard. Emisarii lui 
Emhyr instigă 


oamenii, îi alimentează cu propaganda şi îi incită la revoltă. 
Ei sunt cei care aruncă aurul în stânga şi-n dreapta, 
promițând privilegii pentru organizaţiile de breslaşi şi gilde 
şi posturi de rang înalt în provinciile care vor înlocui regatele 
noastre pentru baroni şi duci. Nu ştiu cum e la voi, dar în 
Kaedwen s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie tot felul de 
preoţi, profeţi, magicieni şi tot felul de mistici căcăcioşi care 
prevestesc sfârşitul lumii... 


— Şi în regatul meu lucrurile stau la fel, a confirmat Foltest. 
La naiba, am avut linişte şi pace atâţia ani! De când le-a 
arătat bunicul meu preoţilor unde le e locul, şi-au rărit 
puternic rândurile şi s-au dedicat ocupaţiilor productive. 
Studiau şi-i învățau carte pe copii, îşi 


— 189 — 


oblojeau bolnavii, aveau grijă de săraci, ologi şi vagabonzi. 
Nu se amestecau în politică. lar acum s-au dezmeticit brusc 
şi perorează 


gloatei din altarele lor tot soiul de tâmpenii, iar gloata 
pleacă urechea şi află şi ea în sfârşit din pricina cui o duce 
aşa de prost. 


— Eu tolerez asta, întrucât sunt mai puţin înverşunat decât 
bunicul meu şi mai puţin sensibil în privinţa demnităţii şi 
autorităţii mele regale. La urma urmelor, care demnitate şi 
autoritate, dacă pot fi subminate de guiţatul oricărui fanatic 
smintit? Dar am ajuns la capătul răbdării. În ultima vreme, 
subiectul principal al predicilor îl constituie Mântuitorul care 
va veni dinspre sud. Dinspre sud, înţelegeţi? De dincolo de 
Yaruga! 


— Văpaia Albă, a murmurat Demawend. Va veni Frigul Alb, 
după 


care, Lumina Albă. Apoi lumea va renaşte datorită Focului 
Alb şi a Reginei Albe... Şi eu am auzit aşa ceva.E o 
interpretare a profetei lthlinna aep Aevenien, sibila elfilor. 
Am poruncit prinderea unui popă 


care răgea despre asta în piaţa din Vengerberg, iar călăul l-a 
luat amabil la întrebări mult timp despre aurul primit de 
prooroc pentru profeţiile sale de la Emhyr... lar predicatorul 
bâiguia întruna despre Focul Alb şi Regina Albă... până la 
capăt. 


— Ai grijă, Demawend. Vizimir şi-a încruntat sprâncenele. Să 
nu creăm martiri, pentru că i-am face jocul lui Emhyr. 
Capturează-i pe Agenţii nilfgaardieni, dar nu te atinge de 
preoţi, pot apărea consecinţe imprevizibile. Ei se bucură în 
continuare de respect şi influenţă în rândul populaţiei. Avem 
destule necazuri cu Veveriţele ca să mai riscăm niscaiva 
răzvrătiri prin târguri sau răscoale de-ale ţăranilor. 


— La naiba! a pufnit Foltest. Asta să n-o facem, aia să n-o 
riscăm, aia nu se cade, aia n-avem voie... De-aia ne-am 
adunat, ca să discutăm despre ce nu putem face? Pentru 
asta ne-ai adus aici la Hagge, Demawend, ca să ne tânguim 
şi să ne lamentăm din cauza slăbiciunii şi neputinței? Hai să 
luăm taurul de coarne! Trebuie să facem ceva! Să 


curmăm ce se petrece! 


— Asta am şi propus de la început. Vizimir s-a îndreptat în 
scaun. 


Propun să trecem la fapte. 


— Dar cum? 


— Ce putem face? 


Din nou s-a aşternut tăcerea. Vântul şuiera, obloanele se 
izbeau de zidul castelului. 


— De ce, a intervenit Meve, vă holbaţi aşa la mine? 
— 190 — 


— Îţi admirăm frumuseţea, a bubuit Henselt din adâncul 
halbei. 


— Şi asta, a aprobat Vizimir. Meve, ştim cu toţii că eşti 
capabilă să 


găseşti o ieşire din fiecare situaţie. Ai intuiţie feminină, eşti 
o femeie inteligentă... 


— Încetează cu linguşirile! Regina Lyriei şi-a încrucişat 
mâinile în poale şi s-a uitat la tapiseriile mohorâte, cu scene 
de vânătoare. Nişte ogari erau reprezentaţi sărind şi 
ridicându-şi boturile spre coastele unicornului alb care se 
chinuia să scape. N-am văzut niciodată în viaţa mea un 
unicorn viu, se gândea Meve. Niciodată. Şi cred că nici nu 
voi vedea vreodată. 


— Situaţia în care ne aflăm, a zis după o clipă, 
desprinzându-şi privirea de la tapiserie, îmi aminteşte de 
serile lungi de iarnă din castelul din Rivia. Ceva plutea 
întotdeauna în aer. Soţul meu se gândea cum s-o agaţe pe 
noua slujnică. Mareşalul îşi făcea planuri pentru declanşarea 
unui război care l-ar fi putut face faimos. Magicianul îşi 
închipuia că este un rege. Servitorii n-aveau chef să 
servească, bufonul era trist, posomorât şi îngrozitor de 
plictisitor, câinii hămăiau melancolic, iar pisicile dormeau 
fără să le pese de şoarecii care mişunau pe mese. Toţi 
aşteptau ceva. Se uitau la mine de sub gene. lar eu... Eu 


atunci le arătam. Le arătam tuturor de ce sunt în stare, de se 
Zguduiau zidurile, iar urşii din preajmă se trezeau de prin 
bârloguri. Le ieşeau din cap ideile prosteşti cât ai zice peşte. 
Deodată ştiau cu toţii cine e stăpâna. 


Nimeni n-a intervenit. Vântul vuia şi mai puternic. Gardienii 
de pe ziduri se strigau mecanic. Loviturile picăturilor pe 
geamurile ferestrelor cu rame de plumb se transformaseră 
într-un staccato furioso. 


— Nilfgaardul se uită şi aşteaptă, a continuat Meve jucându- 
se cu colierul. Nilfgaardul stă la pândă. Ceva pluteşte în aer 
şi în multe capete se plăsmuiesc gânduri nesăbuite. De 
aceea trebuie să le arătăm tuturor de ce suntem în stare. Hai 
să-i învăţăm noi minte cine este adevăratul rege aici! Să 
Zguduim zidurile castelului cufundat în marasmul iernii! 


— Le reprimăm pe Veveriţe, a zis rapid Henselt. Începem o 
operaţiune militară comună grandioasă. Le oferim 
neoamenilor o baie de sânge. Să curgă sângele elfilor în 
Pontar, Gwenllech şi Buina, de la izvor până la estuar! 


— Îi strivim cu o expediţie punitivă pe elfii liberi din Dol 
Blathanna, 


— 191 — 


a adăugat încreţindu-şi fruntea Demawend. Introducem un 
corp de intervenţie la Mahakam. li permitem în sfârşit lui 
Ervyll de Verden să 


pornească împotriva driadelor. Da, o baie de sânge! lar 
supraviețuitorii, în rezervaţii cu ei! 


— Îl asmuţim pe Crach an Craite împotriva litoralurilor 
Nilfgaardiene, a continuat Vizimir. || susţinem cu flota lui 


Ethain de Cidaris, să întindă vâlvătaia de la Yaruga la 
Ebbing! O demonstraţie de forţă... 


— Prea puţin, a dat din cap a negare Foltest. E prea puţin. 
Trebuie... 


Ştiu eu ce trebuie. 
— Atunci, spune! 
— Cintra. 

— Ce? 


— Să le-o luăm nilfgaardienilor. Trecem Yaruga în marş forţat, 
să 


atacăm primii. Acum, să-i luăm pe nepusă masă. Îi aruncăm 
înapoi după Marmnadal. 


— Şi cum procedăm? Tocmai am discutat că Yaruga nu poate 
fi trecută de armată. 


— De armata nilfgaardienilor. Însă noi controlăm râul. Avem 
în mână estuarul, drumurile de aprovizionare, avem flancul 
acoperit de Skellige, Cidaris şi fortărețele din Verden. Pentru 
Nilfgaard trecerea râului cu patruzeci-cincizeci de mii de 
ostaşi e un efort considerabil. 


Noi putem trimite pe malul stâng mult mai mulţi ostaşi. Nu 
te uita aşa, Vizimir. Asta ţi-ai dorit, ceva spectaculos, care să 
curme aşteptarea. 


Ceva care să ne facă din nou regi adevăraţi? Acel ceva va fi 
Cintra. 


Cintra ne va întări, pentru că Cintra reprezintă un simbol. 
Amintiţi-vă 


de Sodden! Dacă n-ar fi fost masacrul târgului şi martirizarea 
reginei Calanthe, n-am fi avut parte de aşa o victorie. Forţele 
erau egale, nimeni nu se aştepta că o să-i nimicim în aşa hal. 


Dar oştirile noastre au sărit la gâturile lor ca nişte lupi, ca 
nişte câini turbaţi, pentru a o răzbuna pe Leoaica din Cintra. 
Ca să nu mai pomenim şi de unii a căror furie n-a fost stinsă 
de sângele scurs pe câmpul din Sodden. Amintiţi-vă de 
Crach an Craite, de Mistreţul de Mare! 


— E-adevărat, a confirmat Demawend. Crach şi-a jurat să-şi 
ia revanşa sângeroasă de la Nilfgaaard. Pentru Eist 
Tuirseach, omorât în Marnadal. Şi pentru Calanthe. Dacă 
atacăm malul stâng, Crach ne va susţine cu toată tăria din 
Skellige. Pentru zei, acest plan are mari şanse 


—:192 — 


de izbândă! Îl susţin pe Foltest! Să nu mai stăm cu mâinile 
în sân, să 


atacăm primii, să eliberăm Cintra, să-i aruncăm pe ticăloşi 
dincolo de trecătoarea Amell! 


— Linişte! a lătrat Henselt. Nu vă mai grăbiţi atât să trageţi 
leul de mustăţi, pentru că încă nu şi-a dat duhul. Asta în 
primul rând. În al doilea rând, dacă vom ataca primii, ne 
vom situa în poziţie de agresori. 


Vom încălca armistițiul pe care noi înşine l-am pecetluit cu 
sigiliul nostru. Nu ne putem baza pe ajutorul lui Niedamir şi 
al Ligii sale, nici pe sprijinul lui Esterad Thyssen. N-am idee 
cum se va comporta Ethain de Cidaris. Sunt convins că se 
vor împotrivi războiului de agresiune atât organizaţiile 
noastre de breslaşi, cât şi negustorii şi boierii noştri... 


Şi mai ales magicienii. Nu uitaţi de magicieni! 


— Magicienii nu vor sprijini un atac îndreptat împotriva 
malului stâng, a afirmat Vizimir. Armistițiul a fost opera lui 
Vilgefortz de Roggeveen. Se ştie bine că planurile sale 
prevedeau ca armistițiul să 


ducă la o pace durabilă. Vilgefortz nu va pune umărul la 
război. lar Capitulul, credeţi-mă, va juca după cum cântă 
Vilgefortz. După Sodden, el este primul în Capitul, n-au 
decât să trăncănească magicienii cât vor ei, oricum 
Vilgefortz este vioara-ntăi. 


— Vilgefortz în sus, Vilgefortz în jos! s-a indignat Foltest. 
Prea i-au crescut aripile magicianului ăstuia. Începe să mă 
calce pe nervi cramponarea asta de planurile lui Vilgefortz şi 
ale Capitulului, planuri pe care de altfel nici nu le cunosc şi 
nici nu le înţeleg. Dar şi pentru asta există o soluţie, 
domnilor. Ce ziceţi dacă ar lua Nilfgaardul iniţiativa 
agresiunii? De exemplu în Dol Angra? Împotriva Aedirnului şi 
Lyriei? 


Am putea să punem în vreun fel la cale asta... S-o 
înscenăm... O mică 


provocare... Un incident la frontieră din cauza lor? Să 
spunem de exemplu, un atac asupra unui for de la frontieră? 
Bineînţeles, vom fi pregătiţi, vom acţiona în forţă şi cu 
hotărâre, în acordul deplin al tuturor, inclusiv al lui 
Vilgefortz şi al celorlalţi membri ai Capitulului Magicienilor. 
lar atunci când Emhyr var Emreis îşi va lua ochii de la 
Sodden şi Zarzecze, cintrenii îşi vor revendica ţara. Exilaţi şi 
refugiaţi, se organizează la Brugge sub conducerea lui 
Vissegred. Sunt în jur de opt mii de oameni înarmaţi. Oare 
poate fi un vârf al suliţei mai bun decât ăsta? Numai 
speranţa de a-şi recupera ţara din care au fost obligaţi să 
fugă îi mai ţine în viaţă. Ard de nerăbdare să se lupte. Sunt 
gata să atace malul stâng. Aşteaptă doar un semn. 


— Un semn, a continuat Meve, şi promisiunea că vor fi 
sprijiniți. 


=—193 = 


Pentru că Emhyr este în stare să ţină piept celor opt mii de 
oameni doar cu forţa garnizoanelor de frontieră, nefiind 
nevoit să apeleze la întăriri. Vissegerd ştie foarte bine asta şi 
nu va mişca niciun deget până 


în momentul în care nu va avea garanţia că în spatele lui, pe 
malul stâng, va debarca oştirea ta, Foltest, susţinută de 
corpurile redaniene. 


Dar înainte de toate Vissegerd o aşteaptă pe Leuţa din 
Cintra. Din câte s-ar părea, nepoata lui Calanthe a fost 
salvată din carnaj. Se pare că 


cineva a zărit-o printre refugiaţi, dar apoi a dispărut 
misterios. Exilaţii o caută cu îndârjire... Întrucât au nevoie 
pentru tronul Cintrei pe care îl vor recupera de cineva cu 
sânge regal. Cu sânge din sângele lui Calanthe. 


— Tâmpenii! a zis rece Foltest. Au trecut mai bine de doi ani. 
Dacă 


fata n-a fost găsită până acum înseamnă că este moartă. 
Putem să ne luăm gândul de la legendă. 


— Nu mai există Calanthe, nu mai există nicio Leuţă, nu mai 
există 


sângele regal care are dreptul la tron. Cintra... nu va mai fi 
niciodată 


ceea ce a fost în timpul vieţii Leoaicei. Evident, nu trebuie să 
afle asta exilaţii lui Vissegerd. 


— Aşadar vei trimite partizanii din Cintra la moarte? a mijit 
ochii Meve. În linia întâi? Fără să le spui că Cintra poate 
renaşte doar ca un stat vasal ţie? Ne propui tuturor să 
atacăm Cintra... pentru tine? Te-ai ales cu Sodden şi Brugge, 
îţi ascuţi dinţii pentru Verden... lar acum o adulmeci pe 
Cintra, nu-i aşa? 


— Recunoaşte, Foltest! a lătrat Henselt. Nu Meve are 
dreptate? De aceea ne instigi în povestea asta? 


— Liniştiţi-vă! Domnitorul Temeriei şi-a strâmbat mutra 
nobilă, luând o mină indignată. Nu mă luaţi drept un 
cotropitor care visează la imperii. Despre ce e vorba? Despre 
Sodden şi Brugge? Ekkehard de Sodden era fratele natural 
al mamei mele. Vă miră că după moartea lui Statele Libere 
mi-au adus coroana mie, care-i sunt neam? Sângele apă 


nu se face! lar Venzlav de Brugge mi-a prezentat omagiile 
de vasal fără 


să-l oblige nimeni! A făcut-o pentru a-şi proteja ţara! Pentru 
că în zilele senine vedea strălucirea lăncilor pe malul stâng 
al Yarugăi! 


— Noi tocmai despre acest mal stâng vorbim, a strecurat 
regina Lyriei printre dinţi. Despre malul pe care intenţionăm 
să-l atacăm. lar pe malul stâng se află Cintra. O fi ea distrusă 
din temelii, arsă, ruinată, nimicită, ocupată... dar este totuşi 
Cintra. Cintrenii nu-ţi vor aduce coroana, Foltest, şi nici nu-ţi 
vor prezenta omagiile. Cintra nu va 


— 194 — 
admite să fie un stat vasal. Sângele apă nu se face! 


— Cintra, dacă o... şi noi o s-o eliberăm, ar trebui să devină 


protectoratul nostru comun, a zis Demawend din Aedirn. 
Cintra cuprinde şi estuarul Yarugăi, un punct strategic prea 
important pentru a ne permite luxul de a pierde controlul 
asupra lui. 


— Aceasta trebuie să fie o ţară liberă, a protestat Vizimir. 
Liberă, independentă şi puternică. O ţară care va constitui 
poarta de fier, bastionul de apărare a nordului, şi nu o fâşie 
de pământ ars, de pe care cavaleria Nilfgaardiană va putea 
să-şi ia avânt! 


— Oare e posibil să reconstruim o astfel de Cintra? Fără 
Calanthe? 


— Nu te încinge, Foltest! a pufnit Meve. Ţi-am spus doar că 
cintrenii nu vor accepta în veci şi pururi protectoratul şi nici 
sânge străin la tron. Dacă vei încerca să te impui ca 
domnitor, situaţia se va inversa. 


Vissegerd îşi va reorganiza detaşamentele pentru luptă, dar 
de această 


dată sub aripa lui Emhyr. Şi, într-o bună zi, aceste 
detaşamente se vor năpusti asupra noastră ca avangarda 
asaltului din Nilfgaard. Ca un vârf de suliță, aşa cum te-ai 
exprimat atât de plastic mai devreme. 


— Foltest ştie asta! a pufnit Vizimir. De aceea o caută cu 
atâta înverşunare pe nepoata lui Calanthe, pe Leuţă. Nu v- 
aţi dat seama? 


Sângele apă nu se face, coroană prin mariaj. E de-ajuns s-o 
găsească pe fată şi s-o forţeze să se mărite cu el... 


— Ai înnebunit? a spus năucit regele Temeriei. Leuţa e 
moartă! N-o caut deloc pe fată şi, chiar dacă aş... Nici nu mi- 
ar trece prin gând... 


— N-ai să fii nevoit s-o forţezi, l-a întrerupt Meve, zâmbindu-i 
grațios. 


— Ai rămas un bărbat foarte chipeş, vere. lar prin venele 
Leuţei curge sângele lui Calanthe. Un sânge foarte fierbinte. 
Am cunoscut-o pe Cali când era tânără. Când vedea un 
bărbat, atât de mult dădea din picioruşe, încât dacă i-ai fi 
băgat nişte vreascuri uscate, s-ar fi aprins ca un foc viu. Fiica 
sa, Pavetta, mama Leuţei, era picătură leită. Aşa că nici 
aşchia de Leuţă n-o fi sărind prea departe de trunchi. Doar 
un mic efort, Foltest, căci fata nu va opune prea multă 
rezistenţă. Pe asta te bazezi, nu-i aşa? 


— Sigur că pe asta se bazează, a rânjit Demawend. Vai, ce 
plan ingenios a pus la cale regele nostru! Atacăm noi malul 
stâng, dar, până 


să ne dezmeticim, Foltest al nostru o găseşte pe domniţă şi-i 
cucereşte inimioara, o să aibă o soţioară tinerică, cocoţată 
pe tronul Cintrei, iar oamenii de-acolo o să plângă de 
bucurie şi o să facă pe ei de fericire. 


— 195 — 


Vor avea în sfârşit o regină, sânge din sângele şi os din osul 
Calanthei. 


Vor avea o regină... şi nu oricum, ci alături de un rege. 
Regele Foltest. 


— Vai, ce tâmpenii mai debitaţi! a strigat Foltest, înroşindu- 
se şi pălind alternativ. Ce v-a trecut prin căpăţâni? In 
pălăvrăgeala voastră 


nu e niciun dram de noimă! 


— În pălăvrăgeala noastră este foarte multă noimă, a zis sec 
Vizimir. 


Pentru că eu ştiu că acest copil este căutat neostoit de 
cineva. De cine, Foltest? 


— Este foarte clar! De Vissegerd şi de Cintreni! 


— Nu, nu de ei. Sau cel puţin nu numai de ei. Mai este 
cineva. Cineva al cărui drum este presărat cu cadavre. 
Cineva care nu se dă la o parte de la şantaj, corupţie sau 
tortură... 


— Dacă tot am ajuns la capitolul ăsta, oare un individ numit 
Rience se află cumva în slujba vreunuia dintre voi? Hm, 
după mutrele voastre se vede că ori nu este, ori nu 
recunoaşteţi, ceea ce e totuna. Repet: nepoata lui Calanthe 
este căutată şi anume într-un mod care dă de gândit. Cine o 
caută, vă întreb? 


— La dracu'! Foltest a izbit cu pumnul în masă. Nu sunt eu 
acela. 


Nici nu mi-a trecut prin cap să mă însor cu o oarecare 
fetişcană pentru un oarecare tron! Doar eu... 


— Doar tu trăieşti de patru ani în secret cu baroana La 
Valette, a zâmbit din nou Meve. Vă iubiţi ca doi porumbei, 
aşteptaţi ca bătrânul baron să dea colţul. Ce te uiţi aşa? 
Ştim cu toţii. Pentru ce crezi că ne plătim spionii? Cât despre 
tronul Cintrei, vere, mai mulţi regi ar fi dispuşi să-şi sacrifice 
fericirea personală... 


— Staţi un pic! Henselt şi-a scărpinat cu foşnet barba. Mai 
mulţi regi, spuneţi. Atunci mai lăsaţi-l în pace pe Foltest. Mai 
sunt şi alţii. 


Într-o vreme, Calanthe voia să-şi mărite nepoata cu fiul lui 
Ervyll din Verden. Poate că şi Ervyll ar adulmeca Cintra. ŞI 
nu numai el... 


— Hmm... a murmurat Vizimir. E-adevărat. Ervyll are trei fii... 
Dar ce părere aveţi despre cei prezenţi, care de asemenea 
au progenituri de gen masculin? În, Meve? Oare nu cumva 
ne ungi tu ochii? 


— Pe mine mă puteţi exclude. Regina Lyriei a zâmbit şi mai 
grațios. 


Ce-i drept, cutreieră prin lume cei doi bastarzi ai mei... Rodul 
abandonării de sine în mrejele voluptăţii... dacă nu cumva s- 
au şi spânzurat pân-acum. Mă îndoiesc că vreunul dintre ei 
ar tânji după 


tron. N-au pentru el nici predispoziţie, nici înclinare. 


Amândoi sunt mai proşti chiar şi decât tatăl lor, fie-i ţărâna 
uşoară. 


— 196 — 


Cine a avut de-a face cu fostul meu soţ ştie despre ce 
vorbesc. 


— Aşa e, a fost de-acord regele Redaniei. Eu am avut de-a 
face. Şi zici că fiii sunt mai proşti? La naiba, credeam că mai 
prost de-atâta nu se poate... lartă-mă, Meve... 


— Nu-i nimic, Vizimir. 
— Cine mai are fii? 
— Tu, Henselt. 


— Fiul meu e căsătorit! 


— Dar de ce sunt pe lume otrăvurile? Pentru tronul Cintrei, 
aşa cum bine-a zis cineva pe-aici, mulţi şi-ar sacrifica 
fericirea personală. Ar merita! 


— Vă rog să mă scutiţi de asemenea insinuări! Lăsaţi-mă în 
pace! 


mai au şi alţii fii! 


— Niedamir de Hengfors are doi. Şi el însuşi este văduv. Şi 
nu e prea bătrân. Să nu uităm nici de Esterad Thyssen de 
Kovir. 


— Pe ăştia i-aş exclude, a negat Vizimir. Liga din Hengfors şi 
Kovir îşi planifică alianțele dinastice între ei. Nu-i 
interesează Cintra. 


Hmmm... Dar Ervyll de Verden... Stă pe-aproape. 


— Mai e cineva care stă la fel de-aproape, a sugerat brusc 
Demawend. 


— Cine? 


— Emhyr var Emreis. Nu este însurat şi e mai tânăr decât 
tine, Foltest. 


— Fir-ar să fie! Şi-a încreţit fruntea regele Redaniei. Dac-ar fi 
adevărat... Emhyr ne-ar trage-o fără untură! Este clar, 
poporul şi nobilimea Cintrei vor urma întotdeauna sângele 
lui Calanthe. vă 


închipuiţi ce va fi când Emhyro va prinde pe Leuţă? Al 
naibii, asta ne-ar mai lipsi! Regina Cintrei şi împărăteasa 
Nilfgaardului! 


— Împărăteasa! a pufnit Henselt. Hai că exagerezi, Vizimir. 
De ce i-ar trebui lui Emhyr fetiţa? La naiba, de ce să se- 
nsoare? Pentru tronul Cintrei? Emhyr are deja Cintra la 
picioare. A cucerit ţara şi a transformat-o într-o provincie 
Nilfgaardiană. Stă pe tron cu tot curul şi mai are loc destul 
ca să se şi foiască. 


— În primul rând, şi-a dat cu părerea Foltest, Emhyr 
guvernează 


Cintra cu legiuirea sau mai bine zis cu nelegiuirea agresiunii. 
Dacă ar avea-o pe fată şi s-ar însura cu ea, ar putea să 
guverneze legal. Inţelegi? 


Un Nilfgaard care se leagă printr-o căsătorie cu sângele lui 
Calanthe deja nu mai este un Nilfgaard cotropitor, împotriva 
căruia îşi rânjesc 


— 197 — 


colții cei din nord. Este de-acum un Nilfgaard vecin, demn 
de luat în considerare. Cum vrei să împingi un astfel de 
Nilfgaard dincolo de Marnadal, dincolo de trecătoarea Amell? 
Atacând un regat în tronul căruia şade legal Leuţa, nepoata 
Leoaicei din Cintra? Bat-o-ar molima s-o bată. Nu ştiu cine-o 
caută pe această copilă. Eu n-am câutat-o. Darvă anunţ că 
de-acum o să încep şi eu. Rămân la părerea că fetiţa nu mai 
trăieşte, dar nu ne putem permite să riscăm. Se vede că este 
o persoană destul de importantă. Dacă a supravieţuit, 
trebuie s-o găsim. 


— Să hotărâm chiar acum cu cine o mărităm atunci când o 
să dăm de ea? a făcut o grimasă Henselt. Chestiile de genul 
acesta n-ar trebui lăsate la voia întâmplării. Am putea, 
bineînţeles, s-o oferim partizanilor credincioşi lui Vissegerd 
ca stindard, legată de un catarg lung, să şi-o ducă în frunte, 
când o să atace malul celălalt. Dar, dacă 


Cintra recuperată ne e de folos tuturor... Cred că ştiţi ce 
vreau să spun? 


În cazul în care atacăm Nilfgaardul şi recuperăm Cintra, am 
putea s-o înscăunăm pe Leuţă la tron. Dar Leuţa nu poate 
avea decât un singur soţ. Unul care să ne vegheze interesele 
la gura de vărsare a Yarugăi. 


Cine se oferă voluntar? 


— Eu nu, i-a luat în zeflemea Meve. Eu renunţ la acest 
privilegiu. 


— lar eu nu i-aş exclude pe cei absenţi, a spus grav 
Demawend. Nici pe Ervyll, nici pe Niedamir sau Thyssen. Şi 
nici măcar pe Vissegerd, băgaţi de seamă acest lucru, ar 
putea să vă surprindă cu utilizarea neaşteptată a 
stindardului ataşat la catargul lung. Aţi auzit de căsătorii 
morganatice? Vissegerd o fi el bătrân şi urât ca bălegarul de 
vacă, dar dac-ar fi stropit cu esenţă de absint şi damiană, 
Leuţa s-ar îndrăgosti pe loc de el! Pe regele Vissegerd, 
domnilor, îl aveţi în vedere în planurile noastre? 


— Nu, a mormăit Foltest. Eu nu-l am în vedere. 


— Hmm... a ezitat Vizimir. Nici eu nu-l am. Vissegerd nu este 
un aliat, ci doar un simplu instrument, aşadar la asta se 
rezumă rolul lui în planurile noastre de atac asupra 
Nilfgaardului. În plus, în cazul în care cel care o caută cu 
îndârjire este Emhyr var Emreis, nu putem risca. 


— Bineînţeles că nu putem, a confirmat Foltest. Leuţa nu 
poate ajunge în mâinile lui Emhyr. Ea nu poate încăpea pe 
mâinile oricui... Pe mâini nepotrivite... Vii. 


— Pruncucidere? s-a încruntat Meve. Halal soluţie, domnilor 
regi! 


jalnică! Şi la ce bun atât de drastică? Hai să găsim fata mai 
întâi, pentru că deocamdată n-o avem. lar când o vom găsi, 
daţi-mi-o. O s-o ţin vreo 


— 198 — 


doi ani într-un castel de la munte, o s-o mărit cu unul dintre 
cavalerii mei. Atunci când o s-o vedeţi din nou, o să aibă 
deja doi copii şi ditamai burta. 


— Aşadar, dacă am socotit bine, sunt cel puţin trei eventuali 
pretendenți şi uzurpatori? şi-a legăânat dezaprobator capul 
Vizimir. Nu, Meve. Chiar că e josnică, dar Leuţa, dacă a 
supravieţuit cumva, acum trebuie să moară. Din raţiuni de 
stat. Domnilor? 


Ploaia ciocănea în fereastră. Printre turnurile castelului 
Hagge vâjâia vântul. 


Regii tăceau. 


— Vizimir, Foltest, Demawend, Henselt şi Meve, a repetat 
mareşalul. 


S-au întâlnit în mare taină la castelul Hagge, în Pontar. S-au 
sfătuit în secret. 


— Ce mai simbolism! a spus, fără să se întoarcă, bărbatul 
suplu, brunet, într-un caftan din piele de elan, cu amprente 
de armură şi pete de rugină. Tocmai la Hagge, unde în urmă 
cu patruzeci de ani Virfuril a biruit oastea lui Medell, 
întărindu-şi autoritatea în Valea Pontarului şi stabilind 
graniţele actuale dintre Aedirn şi Temeria. lar astăzi, ce să 


vezi, Demawend, fiul lui Virfuril, l-a invitat la Hagge pe 
Foltest, fiul lui Medell şi, ca să fie tabloul complet, şi-au făcut 
apariţia şi Vizimir de Tretogor, Henselt de Ard Carraigh, şi 


văduva veselă Meve de Lyria. S-au întâlnit şi s-au sfătuit în 
mare taină. Ai idee ce-au pus la cale, Coehoorn? 


— Am idee, a răspuns laconic mareşalul. N-a adăugat niciun 
cuvânt. 


Ştia că bărbatul din spatele său nu suportă ca altcineva să-şi 
demonstreze elocvenţa şi nici să comenteze faptele 
evidente. 


— N-a fost invitat Ethain de Cidaris, bărbatul cu caftanul din 
piele de elan s-a întors, şi-a pus mâinile la spate, a păşit lent 
de la fereastră 


la masă şi invers şi nici Ervyll Verden. N-au fost invitaţi nici 
Esterad Thyssen şi nici Niedamir. Asta înseamnă că sunt fie 
foarte încrezători, fie foarte nesiguri. N-au chemat pe nimeni 
din Capitulul Magicienilor. E 


interesant. Şi semnificativ. Coehoorn, fă cumva ca să ajungă 
la urechile magicienilor această întâlnire. Să afle şi ei că 
monarhii lor nu-i tratează 


în mod egal. Am senzaţia că magicienii din Capitul mai au 
îndoieli în această privinţă. la spulberă-le! 


— Cum porunceşti. 

— Ai vreo veste de la Rience? 
— 199 — 

— Nu. 


Bărbatul s-a oprit în dreptul ferestrei, a stat acolo o vreme, 
cu ochii la dealurile îmbibate de ploaie. Coehoorn aştepta 
nerăbdător scurtcircuitul şi descleştarea mâinii înţepenite pe 


mânerul spadei. Îi era teamă că va fi nevoit să asculte un 
lung monolog. Mareşalul ştia că 


bărbatul de la fereastră considera că un astfel de monolog 
este o conversaţie, iar conversaţia este o onoare şi o dovadă 
de încredere. 


Ştia bine acest lucru, dar nu-i plăcea deloc să asculte 
monologuri. 


— Cum ţi se pare această ţară, guvernatorule? A început să- 
ţi placă 


noua ta Provincie? 


A tresărit surprins. Nu se aşteptase la această întrebare. Dar 
n-a întârziat cu răspunsul. Necinstea şi nehotărârea l-ar fi 
putut costa prea scump. 


— Nu, Maiestate. Nu-mi place. Această ţară este atât de... 
posacă. 


— Odinioară a fost altfel, i-a spus bărbatul, fără să se 
întoarcă. Şi cândva va fi altfel. Vei vedea. Vei vedea o Cintra 
mai frumoasă, mai veselă, Coehoorn. Îţi promit. Dar nu te 
întrista, căci n-o să dureze mult. 


Altcineva va prelua conducerea provinciei. Voi avea nevoie 
de tine în Dol Angra. Vei porni imediat după înăbuşirea 
revoltei. Am nevoie de cineva responsabil în Dol Angra. 
Cineva care nu se lasă provocat. 


Văduva veselă din Lyria sau Demawend... Vor dori să ne 
provoace. Vei lua cu tine câţiva ofiţeri tineri. Să le răcoreşti 
capetele înfierbântate. Te vei lăsa provocat doar atunci când 
îţi poruncesc eu. Nu mai devreme. 


— Am înţeles! 


Dinspre anticameră se auzeau zăngănit de arme şi de 
pinteni şi voci ridicate. O bocănitură în uşă. Bărbatul în 
caftan din piele de elan din faţa ferestrei s-a întors, a 
aprobat din cap. Mareşalul s-a înclinat uşor şi a ieşit. 
Bărbatul s-a întors la masă, s-a aşezat, s-a aplecat asupra 
hărților. S-a uitat la ele un răstimp bun şi în cele din urmă şi- 
a sprijinit fruntea pe mâinile împreunate. Diamantul imens 
de la inelul său se răsfrângea în mii de culori în lumina 
lumânărilor. 


— Înălţimea Voastră? 
Uşa a scârţâit uşor. 


Bărbatul nu şi-a schimbat poziţia. Dar mareşalul a observat 
că 


mâinile îi tremurau. Şi-a dat seama după scânteierile 
diamantului. Cu atenţie şi fără zgomot a închis uşa în urma 
lui. 


— Veşti, Coehoorn? De la Rience, cumva? 

— Nu, Maiestate. Dar veşti bune. Revolta din Provincie a fost 
— 200 — 

înăbuşită. l-am răpus pe răzvrătiți. Numai câţiva au izbutit 
să fugă în Verden. Am pus mâna pe căpetenia lor, ducele 
Windhalm de Attre. 

— Ei bine, a spus după o clipă bărbatul fără să-şi ridice capul 


sprijinit în mâini, Windhalm de Attre... porunceşte să fie 
decapitat. 


Nu... să nu-l decapiteze. Trebuie executat altcumva. 
Spectaculos, tacticos şi cu cruzime. Şi în public, desigur. 
Trebuie pedepsit exemplar. 


Astfel încât să-i descurajeze pe alţii. Dar te rog, Coehoorn, 
scuteşte-mă 


de detalii. Rapoartele nu trebuie să se pretindă descrieri 
pitoreşti. Nu-mi face nicio plăcere. 


Mareşalul a dat din cap, a înghiţit în sec. Nici lui nu-i făcea 
nicio plăcere. Absolut nicio plăcere. Avea de gând să lase 
pregătirile şi execuţia în sine în seama profesioniştilor 
instruiți. N-avea nicio intenţie să-i întrebe pe aceştia despre 
detalii. Şi nicidecum să fie prezent. 


— Vei asista la execuţie - bărbatul a ridicat capul, a luat 
scrisoarea de pe masă, i-a rupt sigiliul. Oficial. În calitate de 
guvernator al provinciei Cintra. Înlocuieşte-mă. N-am nicio 
tragere de inimă să mă 


duc să mă uit. E o poruncă, Coehoorn. 
— Am înţeles! 


Mareşalul nici măcar nu s-a sinchisit să-şi ascundă jena şi 
nemulţumirea. În faţa bărbatului care îi poruncise nu era 
chip să 


ascunzi nimic. Rareori reuşea cineva. 


Bărbatul şi-a aruncat privirea la scrisoarea deschisă şi, fără 
să stea pe gânduri, a aruncat-o în focul din şemineu. 


— Coehoorn. 


— Da, Maiestate? 


— N-o să aştept raportul lui Rience cu mâinile încrucişate. la 
pune în mişcare magicienii, să pună la cale telecomunicarea 
cu un punct de contact din Redania. Să transmită din gură 
în gură porunca mea până 


ajunge la urechile lui Rience. Uite cum sună porunca: Rience 
trebuie s-o lase baltă, să termine hârjoneala cu vrăjitorul. 
Altminteri, s-ar putea termina prost. Cu vrăjitorul nu se cade 
să te hârjoneşti. Îl cunosc bine, Coehoorn. Este prea isteţ ca 
să-l conducă pe Rience pe drumul cel bun. 


Repet, Rience trebuie să pună la cale cât mai degrabă o 
lovitură de stat, să-l scoată din joc pe vrăjitor. Să-l lichideze. 
Şi apoi să dispară, să tragă 

cu urechea şi să aştepte poruncile. Şi, dacă a apucat-o pe 
urmele magicienei, trebuie numaidecât s-o lase în pace. Nu 


se poate atinge de niciun fir de păr de-al lui Yennefer. Ai 
reţinut, Coehoorn? 


— 201 — 

— Am reţinut. 

— Telecomunicarea trebuie să fie cifrată şi protejată cu 
străşnicie, ca să nu fie desluşită prin magie. Să-i previi pe 
magicieni. În cazul în care fac vreo gafă, în cazul în care 


conţinutul acestei porunci ajunge la urechile unor persoane 
neîndreptăţite, nu poate fi decât din vina lor. 


— Am înţeles. 
Mareşalul şi-a dres vocea, şi-a îndreptat spatele. 
— Mai e ceva, Coehoorn? 


— Contele... E aici, Maiestate. A venit, aşa cum ai poruncit. 


— Deja? a surâs bărbatul. lată o grabă demnă de admiraţie. 
Sper că 


n-a venit pe calul acela negru, pentru care îl invidiază toată 
lumea. Să 


intre. 
— Trebuie să iau parte şi eu la conversaţie, Maiestate? 
— Sigur că da, guvernator al Cintrei. 


Cavalerul chemat din anticameră a intrat în sală cu pas 
energic, puternic, răsunător, zângănindu-şi armura neagră. 
S-a oprit, s-a semeţit, şi-a dat jos de pe umeri capa neagră, 
jilavă, stropită cu noroi, şi-a pus mâna pe mânerul spadei 
puternice. Şi-a sprijinit de şold coiful negru împodobit cu 
aripile unei păsări de pradă. Coehoorn s-a uitat la faţa 
cavalerului. A citit pe ea o mândrie militară dură şi 
cutezanţă. N-a văzut nimic din ceea ce ar fi trebuit să se 
vadă pe chipul unui om care- 


şi petrecuse ultimii doi ani într-un turn, într-un loc din care, 
din câte se ştia, putea ieşi doar la eşafod. Mareşalul a zâmbit 
pe sub mustață. El ştia că disprețul morţii şi curajul nebun al 
tinerilor nu se datorează 


decât lipsei lor de imaginaţie. Ştia foarte bine. El însuşi 
fusese odată un astfel de tânăr. 


Stând la masă, bărbatul îşi sprijinea bărbia pe mâinile 
împreunate, privindu-l cu atenţie pe cavaler. Tânărul s-a 
întins ca o coardă. 


— Ca să ne lămurim, i s-a adresat bărbatul de pe partea 
cealaltă a mesei, află că greşeala pe care ai făcut-o în acest 
târg în urmă cu doi ani nu ţi-a fost iertată în niciun caz. |ţi 


mai dăm o şansă. Îţi mai dăm o sarcină. De felul în care o 
îndeplineşti depinde hotărârea mea cu privire la soarta ta. 


Pe chipul tânărului cavaler nu s-a schiţat nimic, nu s-a 
mişcat nicio pană de la aripile decorative ale coifului sprijinit 
de şold. 


— Niciodată nu înşel pe nimeni, niciodată nu dau speranţe 
deşarte nimănui, a continuat bărbatul. Află, prin urmare, că 
ai ceva şanse să-ţi salvezi grumazul de la toporul călăului, 

bineînţeles, cu condiţia ca de 


— 202 — 


data aceasta să nu mai faci nicio greşeală. La graţierea 
totală ai puţine şanse. La iertare şi uitare din partea mea... 
deloc. 


Tânărul cavaler în armură neagră nu s-a clintit nici de data 
aceasta, dar Coehoorn a observat o strălucire în ochii lui. Nu 
mă crede, s-a gândit în sinea lui. Nu mă crede şi îşi face 
iluzii. Mare greşeală face. 


— Fii cât se poate de atent, a continuat bărbatul de pe 
partea cealaltă a mesei. Şi tu, Coehoorn. Pentru că şi pe tine 
te privesc poruncile pe care o să le dau de îndată. Îndată. 
Trebuie să reflectez asupra formei şi fondului lor. 


Mareşalul Menno Coehoorn, guvernatorul Provinciei Cintra şi 
viitor comandant şef al armatei din Dol Angra, a ridicat 
capul, şi-a tras mâna pe mânerul spadei. Aceeaşi atitudine a 
adoptat şi cavalerul în armură 


neagră, cu coiful decorat cu aripile unei păsări de pradă. Au 
aşteptat amândoi. In tăcere. Cu răbdare. Aşa cum se cuvine 
să aştepţi poruncile asupra formei şi fondului cărora reflecta 


împăratul Nilfgaardului, Emhyr var Emreis, Deithwen Addan 
yn Cam aep Morvudd, Văpaia Albă 


Aţâţată pe Meleagurile Duşmanilor. 
Ciri s-a trezit. 


Zăcea, mai bine zis era întinsă pe jumătate, cu capul 
sprijinit destul de sus, pe mai multe perne. Compresa pe 
care o avea pe frunte era deja caldă şi aproape uscată. A 
aruncat-o, nemaiputând suporta povara neplăcută şi 
dogoarea pielii. Răsufla greu. Avea gâtul uscat, nasul 
înfundat aproape complet cu cheaguri de sânge. Dar 
poţiunile şi descântecele şi-au făcut efectul, durerea, care în 
urmă cu câteva ore îi înţepa ochii şi îi crăpa craniul, cedase, 
lăsând în urmă doar o zvâcnire surdă şi o senzaţie de 
presiune în tâmple. Şi-a atins cu grijă nasul cu dosul palmei. 
Nu mai sângera. 


Ce vis ciudat am avut, s-a gândit în sinea ei. Primul vis după 
atâtea zile. Primul care nu m-a înspăimântat. Primul care nu 
mă privea... 


Eram un observator. Vedeam totul de sus, de la înălţime... 
Ca şi cum aş 


fi fost o pasăre... O pasăre de noapte... 
Un vis în care l-am văzut pe Geralt. 


În vis era noapte. Şi o ploaie care unduia suprafaţa şanţului 
foşnea pe şindrila acoperişurilor, prin paiele de pe şoproane, 
sclipea în tabla podurilor şi podeţelor, navelor şi barjelor... Şi 
era acolo Geralt. Nu era singur. Era însoţit de un bărbat cu o 
pălărie nostimă, garnisită cu o pană, pleoştită de la 
umezeală. Şi de o fată subţire într-o mantie verde 


— 203 — 


cu glugă... Toţi trei mergeau încet şi cu grijă pe docul ud... 
lar eu îi vedeam de sus. Ca şi cum aş fi fost o pasăre. O 
pasăre de noapte... 


Geralt s-a oprit. Mai este mult? a întrebat el. Nu! i-a răspuns 
fata zveltă, scuturându-şi de apă mantia verde. Aproape că 
am ajuns la faţa locului... Hei, Jaskier, să nu mai rămâi în 
urmă, căci o să te rătăceşti pe ulițele astea... Da' unde naiba 
e Filippa? Acum o clipă am văzut-o, zbura de-a lungul 
şanţului... Da' scârboasă vreme mai avem... Hai să 


mergem. Pe unde-o luăm, Shani? Şi, între noi fie vorba, de 
unde-l ştii pe şarlatanul acesta? Ce treabă ai tu cu el? 


Îi mai vând din când în când leacuri şutite din laboratorul de 
la universitate. Da' ce te holbezi aşa? Tatăl meu vitreg abia 
izbuteşte să- 


mi plătească şcoala... Îmi mai trebuie şi mie un ban din când 
în când... 


lar şarlatanul, dacă are cu ce, vindecă lumea... Sau cel puţin 
n-o otrăveşte... Hai să mergem. 


Ce vis ciudat, se gândea Ciri. Păcat că m-am trezit. Eram 
curioasă să 


văd ce se întâmplă mai departe. Aş fi vrut să văd ce facei 
acolo. Incotro se duc... 


Din sala alăturată răsunau glasuri, glasurile care o treziseră. 
Maica Nenneke vorbea repede, era vizibil agitată, nervoasă 
şi supărată. 


— Mi-ai înşelat încrederea, spunea ea. N-ar fi trebuit să-ţi 
îngădui aşa ceva niciodată. Puteam să-mi închipui că 
antipatia ta faţă de ea duce la suferinţă. N-ar fi trebuit să-ţi 
îngădui... Doar te cunosc destul de bine. Eşti îndărătnică, 
crudă şi, din câte se vede, mai eşti şi iresponsabilă şi 
imprudentă pe deasupra. Chinuieşti fără milă copila asta, o 
supui la cazne pe care nu e în stare să le îndeplinească. N-ai 
inimă. Zău că n-ai inimă, Yennefer. 


Ciri şi-a ciulit urechea, voia să asculte răspunsul magicienei, 
să-i audă vocea rece, dură şi răsunătoare. Voia s-o audă cum 
reacţionează, cum o ia în zeflemea pe marea preoteasă, cum 
îşi bate joc de protecţionismul ei exagerat. Cum rosteşte 
ceea ce obişnuia să spună: că să fii magiciană nu e de ici, de 
colo, că nu e pentru domnişoare de porțelan, pentru 
păpuşele cu pielea fină. Dar Yennefer a răspuns încet. 


Atât de încet, încât copila nu că n-a fost în stare să 
înţeleagă, dar nici măcar să distingă cuvintele unele de 
altele. 


O să adorm din nou, s-a gândit masându-şi cu grijă şi 
delicateţe nasul, atât de sensibil şi dureros, înfundat de la 
cheagurile de sânge. O 


să mă întorc la somnul meu. O să văd ce face Geralt acolo, 
noaptea, în ploaie, lângă şanţ... 


2204 


Yennefer o ţinea de mână. Mergeau amândouă de-a lungul 
unui coridor sumbru, printre coloane de piatră, sau poate că 
erau statui. Ciri nu le putea desluşi forma în bezna densă. 
Dar printre tenebre era cineva, cineva se ascundea acolo şi 
le pândea în timp ce mergeau. 


Auzea şoapte, suave ca un şuierat de vânt. 


Yennefer o ducea de mână, mergea repede şi hotărât, foarte 
sigură, astfel încât Ciri abia putea ţine pasul cu ea. În faţa 
lor se deschideau uşi. Pe rând. Una după alta. O puzderie de 
uşi gigantice, grele, se deschideau în faţa lor fără zgomot. 
Bezna se înteţea. Ciri a observat în faţă altă poartă. Yennefer 
nu a încetinit mersul, dar Ciri şi-a dat seama că uşa nu se 
deschide de la sine. Şi a cuprins-o dintr-odată certitudinea 
terifiantă că nu se cuvine ca aceste uşi să fie deschise. Că ei 
nu-i este îngăduit să treacă dincolo de ele. Că în spatele 
acelor uşi le aşteaptă 


ceva... 


S-a oprit, a încercat să se smucească, dar mâna lui Yennefer 
era puternică şi fermă, a târât-o necruţător înainte. În cele 
din urmă, Ciri a înţeles că a fost trădată, înşelată, vândută. 
Că mereu, de la prima întâlnire, de la început, din prima zi a 
fost doar o marionetă, o păpuşă 


trasă de sfori. S-a zbătut mai tare, s-a smuls din strânsoare. 
Tenebrele se ondulau ca un fum, şoaptele din întuneric s-au 
stins brusc. 


Magiciana a făcut un pas înainte, s-a oprit, s-a întors, s-a 
uitat la ea. 


Dacă te temi, întoarce-te. 

Nu e îngăduit să deschizi acele uşi. Tu ştii asta. 
Ştiu. 

Şi cu toate acestea mă duci acolo. 


Dacă te temi, întoarce-te. Mai ai timp să te întorci. Încă nu 
este prea târziu. 


Şi tu? 
Pentru mine este. 


Ciri s-a uitat în urmă. În ciuda întunericului omniprezent a 
văzut uşile prin care trecuse deja - o perspectivă alungită, 
îndepărtată. Şi de acolo, din depărtare, din întuneric, a 
auzit... Tropotul de copite... 


Zăngănitul armurii negre. Şi fâlfâitul aripilor păsării de 
pradă. Şi vocea. 


Vocea liniştită, care-i sfredelea craniul... 


Te-ai înşelat. Ai confundat cerul cu stelele reflectate noaptea 
pe suprafaţa lacului. 


S-a trezit. Şi-a ridicat dintr-odată capul, i-a căzut compresa 
care părea proaspătă, întrucât era umedă şi rece. Era lac de 
sudoare, 


— 205 — 


tâmplele îi zvâcneau din nou cu o durere surdă. Yennefer 
stătea lângă 


ea pe pat. Capul îi era întors, astfel încât Ciri nu-i vedea faţa. 
li vedea doar furtuna părului negru. 


— Am avut un vis... i-a şoptit Ciri. În vis... 


— Ştiu, i-a spus magiciana cu o voce stranie, care nu-i 
aparţinea. De-aia sunt aici. Sunt alături de tine. 


Dincolo de fereastră, în beznă, ploaia foşnea frunzele 
copacilor. 


— La naiba! a mărâit Jaskier, scoțând apa din borul pălăriei 
fleşcăite de la ploaie. Asta-i cetate în toată regula, nu casă. 
Oare de ce se teme şarlatanul de s-a blindat în halul ăsta? 


Bărcile şi barjele ancorate la cheu se balansau alene pe apa 
încreţită 


de ploaie, se ciocneau cu zgomot surd, scârţâiau, îşi 
zăngăneau lanţurile. 


— Este cartierul portuar, a explicat Shani. Nu lipsesc nici 
puşlamalele, nici huliganii, atât localnici, cât şi vizitatori. La 
Myhrman vin mulţi oameni care-i aduc o grămadă de bani... 
Toată lumea ştie. Şi că trăieşte singur. Aşadar s-a ferecat. Te 
surprinde? 


— Deloc. 


Geralt se uita la clădirea înălţată pe câţiva piloni înfipţi în 
şanţul aflat la vreo cinci coţi de la malul mării. 


— Oare cum se ajunge pe insuliţă, la coliba asta lacustră? 
Cred că va trebui să împrumutăm în secret o barcă din 
asta... 


— Nu-i nevoie, a spus medicinista. Există un pod mobil. 

— Şi cum o să-l convingi pe şarlatan să-l coboare? Pe 
deasupra mai există şi o poartă, iar noi nu ne-am gândit să 
luăm un berbec... 


— Mă descurc eu. 


Bufnița mare cenuşie a aterizat fără zgomot pe balustrada 
cheiului fâlfâindu-şi aripile, s-a scuturat şi s-a transformat în 
Filipa Eilhart, la fel de murată de ploaie. 


— Ce caut eu aici? a mormăit furioasă magiciana. Ce treabă 
am eu cu voi, la naiba? Fac echilibristică pe o bară udă... şi 
în miezul unei înalte trădări. Dacă află cumva Dijkstra că v- 
am ajutat... Şi pe deasupra mai e şi zloata asta! Nu-mi place 
să zbor atunci când plouă. Aici este? 


Aceasta este casa lui Myhrman? 
— Da, a confirmat Geralt. Ascultă, Shani. Vom încerca să... 


S-au înghesuit unul în altul, au început să şuşotească în 
taină, sub streaşina acoperişului de stuf al unei hale. De la 
taverna de pe malul 


— 206 — 


opus al şanţului s-a pogorât o dâră de lumină pe apă. Se 
auzeau cântece, râsete şi ţipete. Pe mal umblau pe şapte 
cărări trei plutaşi. Doi se certau, se trăgeau şi se împingeau 
unul pe altul, proferând întruna aceleaşi înjurături. Cel de-al 
treilea, rezemat de o balustradă, se pişa în şanţ în timp ce 
fluiera fals. 


Dong)! a răsunat metalic placa de fier atârnată cu o curea din 
piele de platforma de pe dig. Dong! 


Vraciul Myhrman a deschis o lucarnă, s-a uitat afară. Întrucât 
lămpaşul din mâna sa nu făcea decât să-l orbească, l-a lăsat 
deoparte. 


— Cine naiba mă cheamă la ora asta? a urlat el furios. 
Crăpa-ţi-ar căpăţâna seacă, lepădătură nemernică, ce te-ai 
apucat de bocănit la miezul nopţii! la cară-te de-acolo, 
beţivanul naibii! Am arbaleta pregătită! Vrei să-ţi trimit o 
săgeată de şase țoli în cur? 


— Conu' Myhrman! Sunt eu, Shani! 


— Hăâ? 
Vraciul s-a aplecat şi mai mult. 
— Domnița Shani? Acum, în toiul nopţii? Cum aşa? 


— Coborâţi podul, conu' Myhrman! V-am adus ce mi-aţi 
cerut! 


— Chiar acum, în miez de noapte? N-aţi putut să veniţi ziua, 
domniţă? 


— Ziua sunt prea mulţi ochi pe-aici. Silueta zveltă, în mantie 
verde, s-a ivit pe platformă. Dacă se află ce vă aduc, mă dau 
afară din Academie. Coborâţi podul, doar n-o să mă ţineţi în 

ploaie, ciubotele mi-s fleaşcă! 


— Nu sunteţi singură, domniţă, a remarcat suspicios 
şarlatanul. De obicei veniţi singură. Cine e acolo cu 
dumneata? 


— Un camarad, student ca şi mine. Doar nu era să vin de 
una singură noaptea prin cartierul ăsta împuţit? Vă 
închipuiţi că nu ţin la virtutea mea sau ce? Lăsa-ţi-mă să 
trec, la naiba! 


Mormăind în barbă, Myhrman a deblocat turnichetul, podul 
s-a lăsat în jos cu un scârţâit, izbind marginea platformei. 
Vraciul s-a dus la poartă, a scos lacătele, a tras zăvoarele. 
Fără să renunţe la arbaleta tensionată, avea ochii-n patru. 


N-a văzut însă cum i-a zburat până în tâmplă pumnul într-o 
mănuşă 


neagră împânzită cu piroane de argint. Şi, cu toate că 
noaptea era întunecată, luna era nouă şi cerul era înnorat, a 


văzut dintr-odată zeci de mii de stele strălucitoare, 
orbitoare. 


— 207 — 


Toublanc Michelet a mai trecut o dată cu cutea pe lama 
spadei, dând impresia că îl absorbea cu totul acţiunea pe 
care o întreprindea. 


— Aşadar, trebuie să omorâm un om pentru tine, a lăsat 
deoparte cutea, a şters lama cu o blăniţă de iepure 
unsuroasă, a examinat lama cu ochi critic. Unul de rând, 
care hoinăreşte pe ulițele Oxenfurtului, fără nicio pază, nicio 
escortă sau gardă de corp. N-are nici măcar lacheu. Ca să 
punem mâna pe el, nu trebuie să luăm cu asalt vreun castel, 
vreo primărie, vreo casă cu porţi ferecate sau vreo 
garnizoană... 


asta avem de făcut, coane Rience? Am priceput bine? 


Omul cu faţa desfigurată de cicatricea unei arsuri a 
confirmat din cap, şi-a îngustat uşor ochii negri umezi, cu o 
expresie dezagreabilă. 


— Mai mult decât atât, a reluat Toublanc, după ce îl omorâm 
pe tipul ăsta, n-o să fim nevoiţi să ne ascundem pe undeva 
pentru jumătate de an, pentru că nimeni n-o să ne 
urmărească, n-o să ne caute. Nimeni, nici potera, nici 
vânătorii de recompense. N-o să fim ţinta vreunui blestem 
strămoşesc şi nici a vreunei răzbunări. Cu alte cuvinte, 
coane Rience, trebuie să omorâm pentru tine un golan 
ordinar, de rând, fără nicio valoare? 


Omul cu cicatrice nu i-a răspuns. Toublanc s-a uitat la fraţii 
săi aşezaţi pe bancă necilintiţi, ţepeni. Rizzi, Flavius şi 
Lodovico tăceau ca de obicei. În trupa pe care o 
înjghebaseră ei ucideau, iar Toublanc purta discuţiile. 


Deoarece numai Toublanc fusese la şcoliţa de la templu. 
Ucidea cu aceeaşi dexteritate ca şi fraţii săi, dar, pe 
deasupra, ştia să citească şi să scrie. Şi să vorbească. 


— Un derbedeu amărât, coane Rience, putea fi omorât de 
orice haimana din port, nu era nevoie să năimeşti fraţii 
Michelet. Şi pentru o sută de coroane novigradiene? 


— Atâta cereţi de obicei, a spus tărăgănat omul cu cicatrice. 
Aşa-i? 


— Nu-i aşa, a negat rece Toublanc. Pentru că noi nu ne 
ocupăm cu uciderea fraierilor ordinari. Dar dacă totuşi... Dle 
Rience, derbedeul pe care doriţi să-l vedeţi un cadavru o să 
vă coste două sute. Două sute de coroane care să nu fie 
jerpelite, strălucitoare, ştampilate cu simbolul monetăriei 
Novigradului. Ştii de ce? Pentru că avem de-a face cu o 
capcană în această situaţie, conaşule. Nu trebuie să ne spui 
dumneata care-i capcana, om vedea noi. Dar trebuie să ne 
plăteşti. Două sute, am spus. Dacă-ţi convine preţul, atunci 
poţi să-l consideri ca şi mort pe duşmanul dumitale. De nu, 
caută-ţi pe altcineva pentru treaba asta. 


În pivniţa care duhnea a igrasie şi a vinuri oţetite s-a 
aşternut 


— 208 — 


tăcerea. Pe podea a ţâşnit un gândac, mişcându-şi rapid 
picioruşele. 


Flavius Michelet I-a strivit sub talpa bocancului, cu o mişcare 
rapidă a piciorului, aproape fără să-şi schimbe poziţia şi fără 
să-şi schimbe deloc expresia feţei. 


— De acord, a spus Rience. Veţi primi două sute. Hai să 
mergem! 


Toublanc Michelet, ucigaş profesionist de la vârsta de 
paisprezece ani, nu şi-a arătat uimirea nici măcar printr-o 
zvâcnire a pleoapelor, nu se aşteptase să se tocmească 
pentru mai mult de o sută douăzeci, cel mult o sută 
cincizeci. A avut dintr-odată certitudinea că estimase prea 
ieftin preţul capcanei ascunse în acea misiune. 


Vraciul Myhrman s-a trezit pe podeaua odăii sale. Zăcea 
întins pe spate, legat fedeleş. Îl durea occiputul îngrozitor, 
îşi amintea că în cădere îşi spărsese capul de tocul uşii. Îl 
durea şi tâmpla la care fusese lovit. Nu se putea mişca, 
pentru că o cizmă fixată cu catarame îl apăsa pe piept, 
greoaie şi nemiloasă. Vraciul, întredeschizându-şi ochii şi 
încruntându-se, a privit în sus. Cizma îi aparţinea unui 
bărbat înalt, cu părul alb ca laptele. Myhrman nu i-a putut 
vedea chipul - era ascuns în bezna care nu putea fi luminată 
de felinarul de pe masă. 


— Cruţaţi-mi viaţa... a bâiguit. Îndurare, mă închin la toţi 
zeii... O să 


vă dau toţi banii... da... O să vă arât unde sunt ascunşi... 
— Unde este Rience, Myhrman? 


Vraciul s-a cutremurat din toate încheieturile la auzul acelei 
voci. Cu toate că el nu era un fricos, puţine erau lucrurile de 
care îi era teamă. 


Dar în vocea omului cu părul alb erau toate acele lucruri. Şi 
încă vreo câteva pe deasupra. 


Cu un efort supraomenesc de voinţă şi-a stăpânit teama care 
i se târa prin burtă ca un vierme hidos. 


— Hăâ? a spus uluit. Ce? Cine? Cum spuneţi? 


Bărbatul s-a aplecat în faţă şi Myhrman i-a văzut chipul. l-a 
văzut ochii. Şi atunci stomacul i s-a revoltat. 


— Lasă vrăjeala, Myhrman! Nu te mai învâărti în jurul cozii! s- 
a auzit din umbră vocea familiară a lui Shani, studenta de la 
Medicină. Când am fost la tine acum trei zile, aici pe 
taburetul acesta, la masa aceasta, stătea domnia sa într-o 
mantie de bizam. Stătea şi bea vin, şi tu nu cinsteşti 
niciodată pe nimeni, doar pe cei mai buni prieteni. Mă curta, 
stăruia să ne ducem să dansăm la „Trei clopote”. Am fost 
nevoită să-i dau peste labe, pentru că se apucase să mă 
pipăie, îţi aduci aminte? lar 


— 209 — 


tu i-ai spus: „Lăsaţi-o în pace, coane Rience, nu mi-o speriaţi, 
trebuie să 


mă pun bine cu micuţele academiciene, ca să-mi meargă 
gheşeftul”. Şi v-aţi pus pe chicotit şi tu, şi jupânul tău 
Rience, cu faţa arsă. N-o mai face pe prostul acum, că doar 
nu ai de-a face cu unii mai proşti decât tine. Vorbeşte, atâta 
timp cât eşti întrebat politicos. 


Of, studenţică atotştiutoare, se gândea şarlatanul. Viperă 
trădătoare, târfă roşcată, las” că pun eu mâna petine, îţi arăt 
eu ţie... Las' că scap eu de-aici... 


— Care Rience? a scâncit el, zvârcolindu-se, încercând în 
zadar să se elibereze de sub călcâiul care-l apăsa pe piept. 
De unde să ştiu cine este şi unde se află? Atâta lume trece 
pe-aici, de unde să ştiu eu... 


Bărbatul cu părul alb s-a aplecat şi mai mult, a scos încet un 
pumnal din tureacul celeilalte cizme, apăsând şi mai tare cu 
cea de pe pieptul şarlatanului. 


— Myhrman, i s-a adresat calm, dacă vrei, mă crezi, dacă nu 
vrei, nu mă crezi. Dar, dacă nu-mi spui numaidecât unde 
este Rience... Dacă nu-mi destăinui îndată cum iei legătura 
cu el... hrănesc cu tine anghilele din canal bucată cu 
bucată. O să încep cu urechile. 


În vocea celui cu părul alb era ceva care îl făcea pe vraci să 
creadă 


fiecare cuvânt. S-a uitat la lama pumnalului, şi-a dat seama 
că era mai ascuţită decât cuţitele pe care le folosea pentru 
înlăturarea abceselor şi ulceraţiilor. A început să dârdâie, 
astfel încât cizma de pe piept sălta nervos. Dar tăcea. 
Trebuia să rămână tăcut. Deocamdată. Pentru că, dacă 
Rience s-ar fi întors şi l-ar fi întrebat de ce l-a dat în vileag, 
Myhrman ar fi trebuit să poată să dovedească de ce. O 
ureche, s-a gândit el, o ureche trebuie să îndur. După aceea 
îi spun... 


— La ce bun să pierdem vremea şi să ne mânjim de sânge? 
s-a ivit dintr-odată un glas blajin feminin din beznă. De ce să 
riscăm să ne mintă sau să ne tragă pe sfoară? Daţi-mi voie 
să mă ocup de el aşa cum ştiu eu. O să spună şi laptele pe 
care l-a supt de la mă-sa. Ţineţi-l! 


Vraciul urla şi se zbătea în chingi, însă cel cu părul alb l-a 
țintuit cu genunchiul la podea, l-a smucit de păr şi i-a răsucit 
capul. Lângă el a îngenuncheat cineva. A adulmecat un 
miros de parfum şi de pene jilave, a simţit atingerea unor 
degete pe tâmplă. A vrut să ţipe, dar gâtul îi era sufocat de 
frică, a izbutit doar să geamă. 


— Vrei să strigi deja? i-a murmurat glasul blajin de felină 
chiar lângă ureche. Prea devreme, Myhrman, ai răbdare, încă 
nu am început. 


Dar şi când o să încep. Dacă evoluţia ţi-a creat pe creier 
niscaiva riduri, 


— 210 — 


atunci eu o să ţi le adâncesc. Şi apoi o să vezi tu ce-i ăla 
strigăt. 


— Aşadar, a spus Vilgefortz, auzind relatarea, regii noştri au 
început să gândească de unii singuri. Au început să-şi facă 
planuri fiecare de capul lui, trecând uimitor de iute de la 
gândirea de nivel tactic la cea de nivel strategic? Interesant. 
Până de curând, singurul lucru de care erau în stare era să 
galopeze răcnind cu sălbăticie şi cu spada ridicată în fruntea 
escadrilei, fără să bage de seamă măcar dacă aceasta 
rămânea în urmă sau galopa în cu totul altă direcţie. lar 
acum, poftim, pun la cale soarta lumii în castelul din Hagge. 
Cam ciudat. Dar, ca să fiu sincer, mă aşteptam la asta. 


— Ştim, a confirmat din cap Artaud Terranova. Şi să ne 
amintim că 


ne-ai pus în gardă. De aceea am şi ţinut să-ţi dăm de ştire. 


— Vă mulţumesc pentru că vă amintiţi, a zâmbit magicianul, 
iar Tissaia de Vries a avut dintr-odată certitudinea că 
Vilgefortz aflase de mult despre faptele care tocmai îi 
fuseseră aduse la cunoştinţă. Dar nu suflase nicio vorbă. 
Aşezată cu spatele drept în jilţ, şi-a egalat manşetele de 
dantelă, cea stângă era aranjată un pic diferit faţă de cea 
dreaptă. S-a simţit ţintuită de privirea ostilă a lui Terranova 
şi de ochii amuzaţi ai lui Vilgefortz. Ştia că pedanteria ei 
legendară avea darul de a-i enerva pe unii şi de a-i amuza 
pe alţii. Dar nu-i păsa deloc. 


— Ce spune Capitulul? 


— Mai întâi, a intervenit Terranova, am dori să auzim părerea 
ta, Vilgefortz. 


— Mai întâi, a zâmbit magicianul, să mâncăm ceva şi să 

bem. Avem destul timp, daţi-mi voie să îndeplinesc oficiile 
de gazdă. Văd că sunteţi obosiţi şi înfriguraţi de călătorie. 
Câte opriri aţi făcut în teleportare, dacă am voie să întreb? 


— Trei, a ridicat din umeri Tissaia de Vries. 


— Eu eram mai aproape, a continuat Artaud. Mi-au fost de- 
ajuns doar două. Dar a fost destul de complicat, recunosc. 


— Peste tot e vremea urâtă? 
— Peste tot. 


— Atunci, hai să mâncăm şi să bem vin roşu vechi de 
Cidaris. Lydia, poţi să vii? 


Lydia van Bredevoort, asistentă şi secretară personală a lui 
Vilgefortz, s-a ivit din spatele draperiei ca o apariţie eterică, 
i-a zâmbit din priviri Tissaiei de Vries. Aceasta, controlându- 
şi mimica feţei, i-a 


— 211— 


răspuns cu un zâmbet plăcut şi cu o înclinare a capului. 
Artaud Terranova s-a ridicat, s-a aplecat respectuos. Şi el şi-a 
stăpânit perfect mimica feţei. O cunoştea pe Lydia. 


Servitoarele, dând zor şi foşnindu-şi fustele, au adus iute la 
masă 


tacâmuri, vase şi bucate. Lydia van Bredevoort a aprins 
lumânările din sfeşnice, cu flacăra minusculă apărută prin 
farmec între degetul mare şi arătător. Tissaia a observat pe 


mâna ei o pată de vopsea în ulei. Şi-a pus în gând ca mai 
târziu, după cină, s-o roage pe tânăra magiciană să-i arate 
noua lucrare. Lydia era o pictoriţă talentată. 


Luau cina în tăcere. Artaud Terranova nu se abţinea, se 
ospăta nestingherit din toate bucatele şi, poate cam prea 
des şi fără ca gazda să-i dea ghes, îşi turna cu gâlgâituri vin 
roşu din captivitatea carafei pântecoase de argint. Tissaia de 
Vries mânca încet, acordând mai multă atenţie nu mâncării, 
ci aranjării farfuriilor, tacâmurilor şi şerveţelelor care tot 
timpul, în opinia ei, erau puse alandala şi-i puneau la 
încercare pasiunea pentru ordine şi simţul estetic. Bea pe 
îndelete. 


Vilgefortz mânca şi bea şi mai cumpătat. Lydia, desigur, nu 
bea şi nu mânca nimic. Flăcăruile lumânărilor se unduiau în 
lungi mustăţi de foc galben roşcat. Picăturile de ploaie 
ciocăneau în vitralii. 


— Ei! Vilgefortz, a spus în cele din urmă Terranova, 
zăngănind cu furculiţa prin castron în căutarea unei bucăţi 
unsuroase de carne de mistreţ, care ţi-e poziţia faţă de 
acţiunile regelui nostru? Hen Gedymdeith şi Francesca ne-au 
trimis aici pentru că vor să afle care ţi-e părerea. Şi eu, şi 
Tissaia suntem curioşi în această privinţă. Capitulul vrea să 
dăm dovadă de consens. Şi, dacă tot am fost solicitaţi, vrem 
să 


acţionăm la unison. Aşadar, ce părere ai? 


— Mă simt foarte măgulit. Vilgefortz i-a mulţumit, printr-un 
gest al mâinii, Lydiei, care voia să-i pună broccoli în farfurie, 
să aflu că 


părerea mea cu privire la această chestiune este crucială 
pentru Capitul. 


— Nimeni n-a spus aşa ceva. 
Artaud şi-a mai turnat vin. 


— O să hotărâm împreună, a continuat, când se va întruni 
Capitulul. 


Dar până atunci fiecare are posibilitatea să-şi spună punctul 
de vedere. 


Aşa că te ascultăm. 


Dacă am terminat de cinat, să trecem în cabinet, a propus 
telepatic Lydia, zâmbind cu ochii. Terranova s-a uitat la 
zâmbetul ei şi a dat pe gât ce mai rămăsese în ulcică. Până 
la fund. 


— 212 — 
— Bună idee! 
Vilgefortz şi-a şters degetele cu un şerveţel şi a zis: 


— O să ne fie mai comod şi, pe deasupra, avem protecţie 
mai puternică împotriva interceptărilor magice. Hai să 
mergem. Poţi să iei carafa, Artaud. 


— N-o las din mână. Este soiul meu preferat de vin. 


S-au dus în cabinet. Tissaia nu s-a putut abţine să nu se uite 
la laboratorul plin de retorte, creuzete, eprubete, cristale şi o 
puzderie de ustensile magice. Totul era ocultat printr-un 
farmec de camuflare, dar Tissaia de Vries era o mare maestră 
- nu exista văl pe care să nu-l poată pătrunde. Era şi 
curioasă nevoie mare să afle la ce lucra în ultima vreme 
magicianul. Şi-a dat seama după configuraţia dispozitivului 
utilizat recent. Fusese folosit pentru detectarea persoanelor 


dispărute şi pentru psihoviziunea prin metoda „cristal, 
metal, piatră”. Magicianul căutase pe cineva sau încercase 
să rezolve o problemă teoretică de logistică. Vilgefortz de 
Roggeveen era cunoscut pentru pasiunea sa pentru 
rezolvarea unor probleme de genul acesta. 


S-au aşezat în fotolii sculptate în abanos. Lydia s-a uitat la 
Vilgefortz, a înţeles semnul făcut cu ochiul şi a ieşit imediat. 
Tissaia a oftat imperceptibil. 


Toată lumea ştia că Lydia van Bredevoort îl iubeşte pe 
Vilgefortz de Roggeveen de ani buni, în tăcere, cu patimă, 
cu înverşunare. Ştia şi magicianul, fără doar şi poate, dar 
tăgăduia. Lydia îl ajuta în acest sens, întrucât nu-şi 
exprimase sentimentele în faţa lui - niciodată nu schiţase 
nici cel mai mic pas sau gest, nu dăduse niciun semn cu 
gândul, şi nici măcar atunci când puteau vorbi nu scosese 
niciun cuvânt. Era prea mândră. Nici Vilgefortz nu iniţiase 
nimic, pentru că nu o iubea pe Lydia. El ar fi putut, fireşte, să 
facă foarte simplu din ea o ibovnică şi chiar să aibă o relaţie 
mai strânsă împreună şi cine ştie, poate chiar să ajungă 
fericiţi. Unii l-au sfătuit în acest sens. Dar Vilgefortz nu a 
făcut-o. Era prea mândru şi prea principial. Situaţia era, prin 
urmare, fără ieşire, dar stabilă şi părea să le convină 
amândurora. 


— Aşadar - a rupt tăcerea tânărul magician -, Capitulul se 
frământă, nu ştie ce atitudine trebuie să adopte faţă de 
iniţiativele şi planurile regilor noştri? La ce bun? Ar trebui 
nici să nu ia în seamă aceste planuri. 


— Cum aşa? Artaud Terranova a încremenit cu ulcica în 
mâna stângă şi cu carafa în mâna dreaptă. Oare am înţeles 
bine? Trebuie să 


== 213 


stăm cu mâinile în sân? Trebuie să le dăm voie... 


— Deja le-am dat voie, l-a întrerupt Vilgefortz. Pentru că 
nimeni nu ne-a cerut voie. Şi nici n-o să ne ceară. Repet, 
trebuie să ne prefacem că 


n-avem niciun habar. Ar fi singurul comportament înţelept. 


— Tot ce au pus la cale ameninţă să se transforme într-un 
război şi încă într-unul de mari proporţii. 


— Tot ce au pus la cale ne-a fost adus la cunoştinţă datorită 


informaţiilor enigmatice şi incomplete care provin dintr-o 
sursă 


misterioasă, extrem de nesigură. Atât de nesigură, încât 
cuvântul 


„dezinformare” este murmurat neîncetat de toată lumea. ŞI 
chiar dacă 


ar fi adevărat, atunci intenţiile lor sunt încă în faza de plan 
şi aşa vor şi rămâne pentru o lungă perioadă de timp. Dar şi 
când vor depăşi această etapă... Ei bine, lasă c-o să ne 
adaptăm noi. 


— Adică, s-a strâmbat Terranova, jucăm cum ni se cântă? 


— Da, Artaud, Vilgefortz l-a privit, iar ochii i-au fulgerat. Vei 
juca după cum ţi se va cânta. Altfel părăseşti cabinetul. 
Deoarece podiumul orchestrei este prea înalt ca să poţi 
merge acolo şi să le spui muzicanţilor să interpreteze altă 
partitură. Dă-ţi seama şi tu o dată 


pentru totdeauna. Dacă îţi închipui că există altă soluţie, te 
înşeli amarnic. Tu confunzi cerul cu stelele reflectate 


noaptea pe suprafaţa unui lac. 


Capitulul va face ceea ce va porunci el, ascunzându-şi 
porunca sub masca unui consiliu, se gândea Tissaia de Vries. 
Suntem cu toţii bieţi pioni pe tabla lui de şah. A urcat, a 
ajuns în vârf, a crescut, ne-a orbit cu strălucirea sa, ne-a 
îngenuncheat. Suntem simpli pioni în jocul lui. Întrun joc ale 
cărui reguli nu le cunoaştem. 


Magiciana a observat din nou că manşeta stângă nu cade la 
fel ca manşeta dreaptă. A aranjat-o cu grijă. 


— Regii îşi pun deja planurile în aplicare, a spus ea domol. În 
Kaedwen şi Aedirn au lansat ofensiva împotriva 
Scoia'taelilor. Vărsare de sânge în rândurile tinerilor elfi. 
Persecuţii şi pogromuri împotriva neoamenilor. Umblă vorba 
despre un atac asupra elfilor liberi din Dol Blathanna şi din 
Munţii Albaştri. Un măcel. Chiar trebuie să-i transmitem lui 
Gedymdeith şi lui Enid Findabair că ne sfătuieşti să 


stăm cu mâinile în sân? Prefăcându-ne că nu vedem nimic? 
Vilgefortz şi-a întors capul spre ea. Aha, acum îţi schimbi 
tactica, se gândea Tissaia. Eşti un jucător, ai recunoscut 
după zgomot zarurile rostogolite pe masă. Schimbare 
strategică. Apeşi pe altă coardă. Vilgefortz nu-şi 


— 214 — 
lua privirea de la ea. 


— Ai dreptate, i-a spus el scurt. Ai dreptate, Tissaia. Războiul 
cu Nilfgaardul treacă-meargă, dar la masacrarea 
neoamenilor nu ne putem uita cu mâinile în sân. Propun 
convocarea unui congres, o reuniune generală a tuturor 
Maeştrilor până la al treilea grad inclusiv, precum şi a celor 
care după Sodden s-au pripăşit prin consiliile regale. 


La congres o să-i aducem cu picioarele pe pământ şi o să le 
cerem să-şi mai tempereze monarhii, ce mai tura-vura. 


— Susţin acest proiect, a spus Terranova. Convocăm 
congresul şi le aducem noi aminte cui îi datorează loialitatea 
în primul rând. Luaţi seamă de faptul că regii sunt sfătuiţi 
acum chiar de unii membri ai consiliului nostru. Se află în 
slujba regilor: Carduin, Filippa Eilhart, Fercart, Radcilifie, 
Yennefer... 


La auzul acestui ultim nume, Vilgefortz a tresărit. Pe 
dinăuntru, desigur. Dar Tissaia de Vries era o maestră 
desăvârşită. l-a citit gândul, a simţit impulsul sărind de la 
atelierul şi aparatul magic până la cele două cărţi care 
zăceau pe masă. Ambele cărţi erau invizibile, învăluite în 
magie. Magiciana s-a concentrat, a străpuns vălul. 


„Aen lthlinnespeath”, profeţiile Ithlinnei Aegli aep Aevenien, 
sibila elfilor. Profeţiile sfârşitului lumii, profeţiile stârpirii în 
masă, ale prăpădului şi întoarcerii barbarismului, care se vor 
împlini odată cu topirea gheții de la limita ghețarilor veşnici. 
Cea de-a doua carte... 


foarte veche... flendurită... „Aen Hen Ichaer”... Sângele 
Vechi... Sângele Elfilor? 


— Tissaia? Ce părere ai? 

— Susţin, şi-a aranjat inelul magiciana, care i se sucise pe 
deget în direcţia greşită. Susţin proiectul lui Vilgefortz. 
Convocăm congresul. 


Cât mai iute cu putinţă. 


Metal, piatră, cristal, s-a gândit ea. Eşti în căutarea lui 
Yennefer? De ce? Şi ce are Yennefer în comun cu profeția 


lthlinei? Şi cu Sângele Vechi al Elfilor? Ce urzeşti tu oare, 
Vilgefortz? 


Îmi pare rău, a spus telepatic Lydia van Bredevoort, intrând 
pe nesimţite. Magicianul a încremenit. 


— Scuzaţi-mă, a spus, dar e urgent. Am aşteptat scrisoarea 
aceasta de ieri. Daţi-mi-o doar pentru o clipă. 


Artaud a căscat, şi-a înăbuşit un râgâit, s-a uitat după 
carafă. Tissaia o privea pe Lydia. Lydia i-a surâs. Cu ochii. 
Altfel nici nu putea. 


Jumătatea inferioară a feţei Lydiei van Bredevoort era doar o 
iluzie. 


— 215 — 


În urmă cu patru ani, la rugămintea lui Vilgefortz, maestrul 
ei, Lydia a luat parte la studiul proprietăţilor unui artefact 
descoperit cu ocazia săpăturilor dintr-o necropolă antică. 
Artefactul s-a dovedit a fi învăluit într-un blestem extrem de 
puternic. S-a activat doar o singură dată. 


Dintre cei cinci participanţi la experiment, trei magicieni au 
murit pe loc. Al patrulea şi-a pierdut ochii, ambele braţe şi a 
înnebunit. Lydia s-a ales cu arsuri, cu maxilarul mutilat şi cu 
o mutație a laringelui şi a gâtului, ale cărei efecte 
rezistaseră până în prezent tentativelor de regenerare. Aşa 
că au recurs la o iluzie foarte puternică pentru ca să nu 
leşine oamenii la vederea feţei Lydiei. Era o iluzie foarte 
fidelă, aplicată 


iscusit, greu de observat chiar şi de cei aleşi. 


— Hmm... Vilgefortz a pus jos scrisoarea. Mulţumesc, Lydia. 


Lydia i-a zâmbit. 
Mesagerul aşteaptă un răspuns, a spus ea. 
— Nu va fi niciun răspuns. 


Înţeleg. Am poruncit să se pregătească odăile pentru 
oaspeţi. 


— Mulţumesc. Tissaia, Artaud, îmi cer scuze pentru 
întârzierea de moment. Să continuăm. Unde rămăsesem? 


Nicăieri, i-a spus în gând Tissaia de Vries. Dar te ascult cu 
atenţie. 


Pentru că până la urmă o să te referi şi la problemele care te 
interesează cu adevărat. 


— Ah, a început cu lentoare Vilgefortz. Ştiu unde am rămas. 
La cei mai tineri membri de rang înalt ai Consiliului. La 
Fercart şi Yennefer. 


Fercart, din câte ştiu eu, i s-a alăturat lui Foltest de Temeria, 
este membru al Consiliului regal alături de Triss Merigold. 
Dar cu cine s-o fi asociat Yennefer? Tu spuneai, Artaud, că se 
numără printre cei aflaţi în slujba regilor. 


— Artaud a exagerat, a spus calm Tissaia. Yennefer trăieşte 
în Vengerberg, aşa că, uneori, Demawend se duce la ea şi-i 
cere ajutorul, dar nu colaborează în mod constant. Nu se 
poate spune cu certitudine că o foloseşte Demawend. 


— Care-i treaba cu ochii ei? Bine, sper? 
— Da. Totul e în regulă. 


— Asta e bine. Asta e foarte bine. Eram îngrijorat... Ştii, am 
vrut să 


iau legătura cu ea, dar s-a vădit că era plecată. Nimeni nu 
ştia unde. 


Piatră, metal, cristal, a gândit Tissaia de Vries. Tot ceea ce 
poartă 


Yennefer este activ, nu poate fi detectat prin psihoviziune. 
N-o să dai de ea cu această metodă, dragul meu. Dacă 
Yennefer nu vrea să se ştie 


— 216 — 
unde se află, nimeni n-o să ştie. 


— Scrie-i o scrisoare, i-a spus senin magiciana, potrivindu-şi 
manşetele. Trimite-i-o pur şi simplu. O s-o primească fără 
doar şi poate. lar Yennefer, oriunde s-ar afla, ar răspunde. 
Întotdeauna răspunde. 


— Yennefer, a intervenit Artaud, de multe ori dispare, uneori 
pentru luni întregi. Din motive destul de banale de obicei... 


Tissaia l-a fulgerat, strângându-şi buzele. Magicianul a tăcut. 
Vilgefortz a afişat un surâs discret. 


— Chiar aşa, a spus el. Chiar mă gândeam la asta. Într-un 
timp era foarte apropiată de... un anumit vrăjitor. Geralt, 
dacă nu mă înşel. Pe cât se vede, n-a fost doar o simplă 
aventură. Se pare că Yennefer chiar s-a implicat destul de 
puternic... 


Tissaia de Vries s-a ridicat în picioare, şi-a încleştat mâinile 
pe braţele fotoliului. 


— De ce te interesează pe tine? Sunt probleme personale. 
să nu ne băgăm nasul unde nu ne fierbe oala. 


— Bineînţeles, a zis Vilgefortz, cu ochii la scrisoarea 
aruncată pe pupitru. Nu-i treaba noastră. Dar nu sunt mânat 
de o curiozitate nesănătoasă, ci mă preocupă starea 
emoţională a unui membru al Consiliului. Mă întreb cum va 
reacţiona Yennefer la vestea morţii acestui... Geralt. Oare o 
să se stăpânească, o să accepte fără să cadă în depresie sau 
într-un doliu exagerat? 


— Fără nicio umbră de îndoială, a răspuns rece Tissaia. Cu 
atât mai mult, cu cât primeşte asemenea veşti din când în 
când. Ca după aceea să se dovedească a fi de fiecare dată 
doar simple zvonuri. 


— Aşa e, a confirmat Terranova. lar acest Geralt, ori cum |l-o 
mai fi chemând, ştie să se descurce. Şi-apoi de ce să ne mai 
mirăm? Nu-i decât un mutant, o maşină de ucis, programat 
să ucidă şi să nu se lase ucis. Cât despre Yennefer, hai să nu 
exagerâăm cu presupusele stări sufleteşti. Doar o cunoaştem 
destul de bine. Nu se lasă ea cu una, cu două pradă 
emoţiilor. S-a amuzat cu vrăjitorul, asta e tot. A fascinat-o 
moartea, cu care acest individ se joacă întruna. Şi într-o 
bună zi, când jocul s-a terminat, totul a luat sfârşit. 


— Deocamdată, a spus pe un ton sec Tissaia de Vries, 
Vrăjitorul este viu. 


Vilgefortz a surâs din nou, aruncându-şi un ochi la scrisoarea 
din faţa sa. 


— 217 — 
— Ei, nu mai spune! a spus el. N-aş prea crede. 


Geralt a fost străpuns de un fior lin, apoi şi-a înghiţit saliva. 
Acesta fusese primul şoc după ce băuse poţiunea, începuse 
etapa de acţiune, anunţată de o uşoară, dar neplăcută 
ameţeală, care însoțea adaptarea ochilor la întuneric. 


Adaptarea a fost rapidă. Bezna nopţii s-a risipit, totul în jura 
căpătat nuanţe de gri, iniţial vagi şi înnegurate, treptat tot 
mai contrastante, clare şi imaculate. Pe ulicioara care dădea 
în cheiul canalului şi care o clipă mai tărziu era la fel de 
întunecată ca interiorul unui poloboc de catran, Geralt putea 
distinge deja şobolanii rătăcind pe jgheaburi, adulmecând 
bălțile şi crăpăturile din ziduri. 


| se ascuţise auzul sub influenţa elixirului magic. Încâlceala 
de ulicioare, în care cu o clipă mai înainte se auzea doar 
cadenţa picăturilor de ploaie în jgheaburi, se trezise la viaţă, 
tresălta tumultuos. Auzea miorlăiturile pisicilor aflate în toiul 
luptei, hămăiturile câinilor de pe celălalt mal al canalului, 
hohotele de râs şi chiotele din hanurile şi cârciumile 
Oxenfurtului, chicotelile şi lălăielile din taverne, trilurile 
îndepărtate şi discrete ale unui flaut la care se interpreta o 
melodie ritmată. Reînviau casele întunecate şi amorţite - 


Geralt începea să distingă sforăiturile celor care dormeau, 
tropăielile taurilor prin staule, fornăielile cailor prin grajduri. 
Dintr-una din casele din fundătura uliţei răzbăteau înăbuşit 
gâfâielile şi gemetele spasmodice ale unei femei care făcea 
dragoste. 


Sunetele se amplificau, creşteau în intensitate. Reuşise să 
distingă 


cuvintele obscene ale unor cântece deşucheate; aflase 
numele ibovnicului femeii care gemea. De deasupra 
canalului, din căsoiul pe piloni al lui Myhrman, vuiau 
bolmojelile îngăimate de vraciul pe care Filippa Eilhart îl 
adusese într-o stare de idioţenie totală şi mai mult ca sigur 
permanentă. 


Se revărsau zorile. Ploaia a încetat în cele din urmă, s-a 
stârnit vântul, care a împrăştiat norii. Cerul dinspre răsărit 


strălucea de-a binelea. 


Şobolanii din fundătură s-au alarmat brusc, s-au furişat în 
direcţii diferite, s-au pitit printre cutii şi gunoaie. 


Vrăjitorul a auzit paşi. Să fi fost patru sau cinci inşi, 
deocamdată nu putea să-şi dea seama câţi. S-a uitat în sus, 
dar n-a văzut-o pe Filippa. 


Imediat a schimbat tactica. În cazul în care în grupul care se 
apropia 


— 218 — 


s-ar fi aflat Rience, ar fi avut puţine şanse să-l prindă. Ar fi 
fost nevoit să lupte mai întâi cu escorta, ceea ce nu-şi dorea. 
În primul rând, întrucât el se afla încă sub influenţa 
elixirului, aceşti oameni ar fi trebuit să moară. lar în al doilea 
rând, pentru că Rience ar fi avut timp să fugă. 


Paşii se apropiau. Geralt a ieşit din umbră. 
Din fundătură a apărut Rience. Vrăjitorul l-a recunoscut fără 


întârziere pe magician instinctiv, cu toate că nu-l mai văzuse 
până 

atunci. Cicatricea de la arsură, un cadou de la Yennefer, era 
mascată de umbra glugii. 


Era singur. Escorta nu se arătase, rămăsese ascunsă în 
fundătură. 


Geralt a înţeles numaidecât de ce. Rience ştia cine îl aştepta 
în faţa casei vraciului. Rience se aştepta la o ambuscadă şi 
totuşi a venit. 


Vrăjitorul a înţeles de ce. Şi chiar înainte de a auzi 
zăngănitul surd al spadelor scoase din teci. Ei bine, s-a 
gândit el. Dacă asta vreţi, foarte bine. 


— Ce plăcere să te vânez, i-a spus calm Rience. Nici nu-i 
nevoie să te caut. Vii singur acolo unde eşti dorit. 


— Acelaşi lucru se poate spune şi despre tine, i-a răspuns 
senin vrăjitorul. Ai venit aici. Mi-am dorit să te văd aici şi aici 
eşti. 


— Pesemne că l-ai sugrumat bine pe Myhrman ca să-ţi 
povestească 


despre amuletă, ca să-ţi arate unde este ascunsă. Şi ca să-ţi 
spună cum s-o activezi ca să dea de ştire. Dar că amuleta 
înştiinţează şi avertizează în acelaşi timp, Myhrman n-a ştiut 
şi n-a putut să-ţi spună, chiar dacă-l frigeai pe cărbuni 
încinşi. Am împărţit în stânga şi-n dreapta o sumedenie de 
amulete. Ştiam că, mai devreme sau mai târziu, o să dai 
peste una dintre ele. 


De după colţul ulicioarei au răsărit patru bărbaţi. Se 
deplasau agale, cu graţie şi în linişte. Stăruiau în zona 
crepusculară şi mânuiau spadele scoase din teci în aşa fel 
încât să nu fie trădaţi de strălucirea lamelor acestora. 
Vrăjitorul, desigur, îi putea vedea destul de clar. Dar n-a dat 
de înţeles acest lucru. Ei bine, criminalilor, s-a gândit el. 
Dacă asta vreţi, de asta o să aveţi parte. 


— Am aşteptat, a continuat Rience, fără să se clintească din 
loc, şi a venit momentul. Am de gând să scap pământul de 
greutatea ta, ciudăţenie scârboasă! 


— Ai de gând? Te cam supraestimezi. Nu eşti decât un 
instrument. 


Un zbir năimit de către alţii ca să se ocupe de sarcinile lor 
murdare. 


— 219 — 
Cine te-a năimit, slugoiule? 


— Cam multe vrei să ştii, mutantule! Mă faci slugoi? Da' tu 
ce eşti, oare? O grămadă de bălegar în mijlocul drumului, 
care trebuie dat la o parte ca să nu-şi murdărească cineva 
ciubotele. Nu, n-o să-ţi destăinui cine este acel cineva, chiar 
dacă aş putea s-o fac. O să-ţi spun ceva în schimb, ca să ai la 
ce să te gândeşti în drum spre iad. Ştiu deja unde este 
nenorocita pe care o ocroteşti atâta. Ştiu şi unde se află 
magiciana aia a ta, Yennefer. Nu se sinchisesc de ea 
superiorii mei, dar am eu o pică personală pe căţeaua asta. 
De îndată ce termin cu tine, osămă 


ocup şi de ea. O s-o fac eu să-i pară rău că s-a jucat cu focul. 
Oh, da, ce-o să-i mai pară rău. Foarte mult timp de-acum 
încolo. 


— N-ar fi trebuit să spui asta! i-a rânjit sinistru vrăjitorul, 
cuprins de o euforie de luptă provocată de reacţia elixirului 
cu adrenalina. Cât timp nu spuneai aşa ceva, mai aveai o 
şansă de supravieţuire. Acum n-o mai ai. 


O vibraţie puternică a medalionului său l-a avertizat de 
iminenţa unui atac. A sărit brusc într-o parte, scoţându-şi 
fulgerător spada a cărei lamă scrijelită cu rune a anihilat 
valul violent şi paralizant de energie magică lansat în 
direcţia sa. Rience a făcut un pas înapoi, şi-a ridicat mâna ca 
să repete gestul, dar s-a intimidat în ultimul minut. 


Fără să mai încerce altă magie a bătut în retragere în mare 
grabă spre fundătură. Vrăjitorul nu l-a putut ajunge, s-au 


aruncat asupra lui cei patru, care credeau că se mai află la 
adăpostul umbrei. Au scânteiat spadele. 


Erau profesionişti. Toţi patru. Experimentaţi, abili, antrenați 
să 


acţioneze împreună. S-au postat în perechi, doi în stânga, 
doi în dreapta. În perechi astfel încât unul se ascundea 
întotdeauna în spatele celuilalt. Vrăjitorul i-a ales pe cei din 
stânga. Euforiei induse de elixir i s-a adăugat furia. 


Primul haidamac l-a atacat pe Geralt cu o fentă din dextră 
doar pentru ca apoi să se retragă şi să-i dea ocazia celui din 
spate să 


lovească mişeleşte. Geralt s-a răsucit într-o piruetă, a trecut 
pe lângă ei şi l-a retezat pe cel din spate dintr-o lovitură de 
spadă prin occiput, gât şi spate. Era mânios, a lovit cu forţă. 
Sângele a ţâşnit ca dintr-o fântână 


arteziană pe zid. 


Primul s-a retras rapid pentru a-i face loc celeilalte perechi. 
Aceştia s-au separat în atac, agitându-şi spadele în două 
direcţii, astfel încât putea fi parată doar una în timp ce 
cealaltă trebuia să lovească ţinta. 


— 220 — 


Geralt nu a încercat să pareze atacurile, s-a răsucit într-o 
piruetă, strecurându-se între cei doi. Ca să nu se ciocnească, 
amândoi au trebuit să-şi schimbe ritmul armonios, paşii pe 
care îi învăţaseră. Unul a reuşit să se întoarcă graţie unei 
fente agile, sărind sprinten ca o felină. Al doilea n-a mai avut 
timp. Şi-a pierdut echilibrul şi a căzut pe spate. Vrăjitorul s-a 
răsucit într-o piruetă în sens invers, străpungându-l cu lama 
spadei. Era mânios. A simţit cum tăişul ascuţit al lamei sale 


de vrăjitor îl străpunge pe haidamac în şira spinării. Un urlet 
pătrunzător s-a rostogolit cu ecou pe uliţe. Ceilalţi doi, care 
mai rămăseseră, s-au năpustit asupra lui dintr-odată cu 
lovituri cărora le făcea faţă cu mare dificultate. S-a răsucit 
într-o piruetă, scăpând de avalanşa de lame scânteietoare. 
Dar, în loc să se rezeme de zid ca să se apere, a trecut la 
atac. 


Nu s-au aşteptat la aşa ceva, n-au avut timp nici să sară şi 
nici să se despartă. Unul a contracarat, dar vrăjitorul i-a 
evitat atacul, s-a învârtit, a tăiat în spate orbeşte, apreciind 
circulaţia aerului. Era mânios. A ţintit pântecul. L-a nimerit. 
A auzit un strigăt înăbuşit, dar n-a avut timp să se uite. 
Ultimul haidamac era deja lângă el şi l-a lovit rapid dintr-o 
fandare la stânga. Geralt a parat în ultimul moment, static, 
fără rotaţie, din cvartă cu dextra. Namila, profitând de 
impulsul dobândit de la paradă, s-a întins ca un arc şi a lovit 
rapid şi puternic. 


Prea puternic. Geralt deja se învârtea. Lama haidamacului, 
mult mai grea decât lama vrăjitorului, a tăiat aerul, iar 
huliganul a trebuit să o urmeze. Impulsul l-a răsucit. Geralt a 
ajuns dintr-o semipiruetă exact lângă el, foarte aproape. l-a 
văzut faţa contorsionată, ochii înfricoşaţi. 


Era mânios. A lovit. Scurt, dar puternic. Şi fără greş. Drept în 
ochi. 


A auzit ţipătul pătrunzător al lui Shani, care se zbătea în 
strânsoarea lui Jaskier pe podul ce ducea la casa vraciului. 


Rience, aruncându-şi mantia, se retrăgea spre fundătură, 
acoperindu-şi faţa cu mâinile ridicate, din care deja începea 
să se scurgă o lumină magică. Geralt a apucat spada în 
ambele mâini şi a început să secere fără să stea pe gânduri 
în direcţia magicianului. 


Acesta din urmă a cedat psihic. Fără să-şi ducă până la capăt 
magia, a început să alerge, să ţipe incoerent. Dar Geralt a 
înţeles. Şi-a dat seama că Rience cere ajutor. Că imploră să 
fie salvat. 


Şi salvarea i-a venit. Ulicioara a fost scăldată într-o lumină 


orbitoare, pe zidul crăpat şi mălit al unei case a fulgerat un 
oval de foc de teleportare. Rience s-a repezit spre el. Geralt 
a sărit. Era mânios. 


— 221 — 


Toublanc Michelet a icnit, s-a făcut ghem, ţinându-şi în 
ambele braţe burta vătămată. Simţea cum îl părăseşte tot 
sângele din trup, scurgându-i-se rapid printre degete. Nu 
foarte departe zăcea Flavius. O 


clipă mai devreme trupul îi mai dârdâia. Dar acum 
înţepenise. 


Toublanc şi-a închis pleoapele, apoi a deschis ochii. Dar 
bufnița care şedea lângă Flavius se pare că nu era nici pe 
departe o halucinație, pentru că nu a dispărut. A icnit din 
nou, şi-a întors capul. 


O fătucă, foarte tânără judecând după voce, a ţipat din toţi 
rărunchii. 


— Dă-mi drumul! Sunt răniţi! Tre... Sunt la Medicină, Jaskier! 
Lasă- 


mă, n-auzi? 


— N-ai cum să-i ajuţi, i-a răspuns vocea surdă a numitului 
Jaskier. 


Nu după o spadă de vrăjitor... Nici să nu te apropii. Nu te 
uita... Te implor, Shani, nu te uita. 


Toublanc simţea că cineva îngenunchează lângă el. Mirosea 
a parfum şi a pene umede. Auzea o voce discretă, blândă, 
liniştitoare. Îi desluşea cu greu cuvintele, bruiate de ţipetele 
agasante şi smiorcăielile tinerei. Ale tinerei... studente la 
Medicină. Dar, dacă medicinista ţipa, atunci cine stătea în 
genunchi lângă el? Taublanc a icnit. 


— ...0O să fie bine. Totul o să fie bine. 


— Al nai... bii... Fir-ar... A gemut. Rience... Ne-a spus... un 
derbedeu ordinar... Şi când colo... era un vrăjitor... Ah... nu 
mai pot... Burta mea... 


— Şşşt, şşşt, băiatul meu. Linişteşte-te! E în regulă. Nu te 
mai doare. 


Aşa-i că nu te mai doare? Spune-mi cine v-a adus aici? Cine 
v-a pus în legătură cu Rience? Cine vi l-a recomandat? Cine 
v-a băgat în asta? 


Spune-mi, te rog, băiete. Şi apoi totul o să fie bine. O să vezi, 
totul o să 


fie bine. Spune-mi, te rog. 


Toublanc a simţit sânge în gură. Dar nu avea puterea să-l 
scuipe. Cu obrazul apăsat în pământul reavăn a întredeschis 
gura şi sângele îi curgea de la sine. 


Nu mai simţea nimic. 


— Spune-mi, repeta vocea blândă. Spune-mi, fiule! 


Toublanc Michelet, ucigaş profesionist de la vârsta de 
paisprezece ani, a închis ochii, şi-a schimonosit faţa într-un 
zâmbet sângeros. Şi a şoptit ceea ce ştia. 


lar când a deschis ochii, a văzut o lamă îngustă de pumnal, 
cu un mâner micuţ de aur. 


— Nu-ţi fie frică! i-a spus vocea blândă, iar vârful pumnalului 
i-a 


— 222 — 
atins tâmpla. N-o să te doară deloc. 
Într-adevăr, nu l-a durut deloc. 


L-a prins pe magician taman în ultimul moment, chiar 
înainte de teleportare. Îşi abandonase spada cu o clipă mai 
devreme şi avea mâinile libere. A sărit şi i-a înhăţat cu 
degetele extinse bordura mantiei. Rience şi-a pierdut 
echilibrul, smucitura l-a forţat să se aplece, l-a împins înapoi. 
S-a zbătut cu sălbăticie, cu o mişcare bruscă şi-a rupt 
găitanele mantiei, s-a eliberat. Prea târziu. 


Geralt l-a întors cu o lovitură a pumnului drept în umăr şi 
imediat l-a lovit cu stângul la gât, sub ureche. Rience s-a 
clătinat, dar n-a căzut. 


Vrăjitorul l-a prins dintr-un salt şi i-a tras cu putere un pumn 
în coaste. 


Magicianul a scos un geamăt, şi-a agitat mâinile. Geralt l-a 
înşfăcat de poala dubletului, l-a întors şi l-a trântit la 
pământ. Rience, cu genunchiul zdrobit, a ridicat mâna şi a 
deschis gura gata să rostească 


un blestem. Geralt şi-a încleştat pumnul şi i l-a proiectat de 
sus. Direct în gură. Buzele i-au crăpat ca nişte coacăze. 


— Tocmai ai primit un cadou din partea lui Yennefer, i-a 
şuierat. 


Acum o să primeşti unul din partea mea. 


L-a lovit din nou. Capul magicianului zvâcnea, fruntea şi 
obrajii îi erau împroşcaţi cu sânge. Geralt a fost surprins un 
pic - nu simţise nicio durere, dar, fără doar şi poate, fusese 
rănit în încăierare. Era sângele lui. Nu-i păsa, n-avea timp să- 
şi caute rănile şi nici să se ocupe de ele. Şi-a strâns pumnul 
şi l-a lovit din nou pe Rience. Era mânios. 


— Cine te-a trimis? Cine te-a năimit? 
Rience i-a scuipat sânge pe faţă. Vrăjitorul l-a lovit din nou. 
— Cine? 


Ovalul de teleportare ardea şi mai intens, lumina răspândită 
inunda fundătura. Vrăjitorul a simţit pulsaţiile puternice ale 
ovalului, le-a simţit chiar înainte ca medalionul să înceapă 
să vibreze violent de avertizare. 


Şi Rience a simţit energia emanată de teleportal, a presimţit 
ajutorul care urma să-i vină. A urlat, s-a zbătut ca un peşte 
uriaş. Geralt i-a împlântat genunchiul în piept, a ridicat 
mâna, încrucişându-şi degetele în semnul Aard, ţintind 
teleportalul de foc. Mare greşeală. 


Din portal nu a ieşit nimeni. Doar răspândea o forţă, iar 
Rience a captat acea forţă. 


Din degetele încordate ale magicianului au răsărit 
crampoane de 


=423 = 


oţel de şase țoli. S-au înfipt în pieptul şi în braţele lui Geralt 
cu scrâşnete surde. Un val de energie se degaja din 
crampoane. Vrăjitorul s-a aruncat înapoi dintr-un salt 
convulsiv. Şocul a fost de aşa natură, încât a simţit şi a auzit 
cum i se sparg dinţii încleştaţi de durere. Cel puţin doi. 


Rience a încercat să sară în sus, dar imediat a căzut din nou 
în genunchi, s-a îndreptat în patru labe spre teleportal. 
Geralt, gâfâind, şi-a scos pumnalul din tureacul ciubotei. 
Magicianul se uita în urmă, sărea, se poticnea. Şi vrăjitorul 
se poticnea, dar se deplasa mai repede. 


Rience a privit din nou în spate, a ţipat. Geralt a apucat 
pumnalul în mână. Era mânios. Foarte mânios. 


Ceva l-a apucat de spate, l-a doborât, l-a imobilizat. 
Medalionul din jurul gâtului pulsa energic, durerea ascuţită 
din umărul rănit clocotea spasmodic. 


Cam la vreo zece paşi în urma lui stătea Filippa Eilhart. O 
lumină 


opacă îi ţâşnea din mâinile ridicate două dungi, două raze. 
Ambele îi atingeau spatele, strângându-i braţele ca nişte 
cleşti luminoşi. Geralt se zvârcolea, fără niciun rezultat. Nu 
se putea urni din loc. Putea doar să 


vadă cum Rience, cu un pas şovăielnic, atingea teleportalul, 
care pulsa cu o strălucire lăptoasă. Încet, fără nicio grabă, 
magicianul a pătruns în lumina ovalului de teleportare, a 
plonjat în ea ca un scafandru, a dispărut. O clipă mai tărziu, 
după ce ovalul s-a stins, fundătura s-a cufundat pentru o 
vreme într-o beznă impenetrabilă, densă, catifelată. 


Undeva, în mijlocul labirintului de ulicioare, urlau nişte pisici 
angrenate într-o încăierare. Geralt se uita la lama spadei pe 
care o scotea din teacă în timp ce se îndrepta spre 
magiciană. 


— De ce, Filippa? De ce-ai făcut-o? 

Magiciana a făcut un pas înapoi. Încă mai ţinea în mână 
pumnalul pe care puţin mai devreme îl împlântase în craniul 
lui Toublanc Michelet. 

— De ce mă întrebi? Doar ştii foarte bine. 


— Da, a confirmat el. Acum ştiu. 


— Eşti rănit, Geralt. Nu simţi durerea, pentru că eşti încă sub 
efectul elixirului, dar uită-te cum sângerezi. Te-ai liniştit, m- 
aş putea apropia fără teamă, ca să te oblojesc? La naiba, nu 
te uita aşa la mine! Nu te apropia de mine. Încă un pas şi voi 
fi obligată să... Stai locului! Te rog! 


Nu vreau să-ţi fac niciun râu, dar dacă te apropii... 


— Filippa! a ţipat Jaskier, susţinând-o încă pe Shani care 
plângea. 


— 224 — 
Eşti nebună? 


— Nu, a spusvrăjitorul cu greu. Este sănătoasă. Şi ştie foarte 
bine ce face. Mereu a ştiut ce face. Ne-a folosit. Ne-a trădat. 
Ne-a tras pe sfoară... 


— Calmează-te! a repetat Filippa Eilhart. N-ai înţeles şi nici 
nu trebuie să înţelegi. A trebuit să fac ceea ce am făcut. ŞI 
nu mă face trădătoare. Pentru că am făcut-o ca să nu trădez 


o cauză mai mare decât îţi poţi imagina. O cauză nobilă şi 
importantă, atât de importantă 


încât trebuie să sacrific fără şovăire pentru ea chestiunile 
care contează mai puţin atunci când sunt nevoită să aleg. 
Geralt, la naiba, noi trăncânim aici, iar tu stai într-o baltă de 
sânge. Linişteşte-te şi lasă- 


ne să te oblojim, pe mine şi pe Shani. 


— Are dreptate! a ţipat Jaskier. Eşti rănit, la naiba! Trebuie să 
te bandajeze şi s-o tăiem de aici! Vă puteţi ciorovăi mai 
târziu cât vreţi! 


— Tu şi cauza ta nobilă... Vrăjitorul, ignorându-l pe trubadur, 
a făcut un pas nesigur în faţă. Cauza ta nobilă, Filippa, ca şi 
alegerea ta, nu este altceva decât un rănit, înjunghiat mortal 
cu sânge rece, după ce a spus ce ai vrut să ştii şi nu-mi era 
permis să aflu. Cauza ta nobilă este Rience, pe care l-ai lăsat 
să scape ca să nu dezvăluie numele stăpânului său. Ca să 
poată continua să ucidă. Cauza ta nobilă sunt aceste 
cadavre, care nu trebuiau să fie. Pardon, m-am exprimat 
greşit. Nu sunt cadavre. 


Doar chestiuni care contează mai puţin! 
— Ştiam eu că n-o să înţelegi. 


— N-o să înţeleg, aşa e. Niciodată. Dar ştiu despre ce este 
vorba. 


Cauzele voastre nobile, războaiele voastre, lupta voastră 
pentru salvarea lumii... Scopul vostru care vă scuză 
mijloacele... Deschide-ţi urechile, Filippa. Auzi vocile, 
ţipetele? Aceşti motani luptă pentru o cauză nobilă. Pentru 
supremaţia asupra mormanului de gunoi. Nu-i lucru de şagă, 
curge sânge şi se jumulesc. Sunt în război. Dar pentru mine 


ambele războaie, şi al vostru, şi al motanilor, contează foarte 
puţin. 


— Aşa ţi se pare, a şuierat magiciana. Dar totul o să înceapă 
să 


conteze pentru tine, şi încă mai devreme decât crezi. Te afli 
în faţa unei necesităţi şi a unei alegeri. Te-ai încurcat în 
destin, dragul meu, mai mult decât îţi poţi imagina. Credeai 
că ai grijă de un copil, de o fetiţă. 


Te-ai înşelat. Ai corcolit o văpaie, care în orice moment ar 
putea pune stăpânire pe toată lumea. Pe lumea noastră. A 
ta, a mea, a altora. Şi va trebui să alegi. Ca şi mine. Ca şi 
Triss Merigold. Aşa cum a trebuit să 


— 225 — 


aleagă Yennefer. Pentru că Yennefer a ales deja. Cea care ţi-a 
fost hărăzită este în mâinile ei, vrăjitorule. Tu însuţi i-ai 
încredinţat-o. 


Vrăjitorul s-a cutremurat. Shani a strigat, s-a smuls din 
strânsoarea lui Jaskier. Geralt a oprit-o cu un gest, s-a 
îndreptat, s-a uitat în ochii negri ai Filippei Eilhart. 


— Destinul meu, a spus el cu un efort, alegerea mea... O să- 
ţi spun, Filippa, ce am ales. N-o să vă permit să o amestecați 
în urzelile voastre murdare şi încâlcite pe Ciri. Vă avertizez. 
Oricine îndrăzneşte să-i facă 


rău lui Ciri va sfârşi ca acei patru care zac aici. Nu jur şi nici 
nu promit. 


N-am de ce. Pur şi simplu avertizez. M-aţi acuzat că sunt un 
tutore rău, că nu ştiu s-o apăr pe această copilă. O s-o apăr. 


Aşa cum mă pricep eu mai bine. O să ucid. O să ucid fără 
milă... 


— Eu te cred, a zis magiciana zâmbind. Te cred. Dar nu 
astăzi, Geralt. Nu acum. Pentru că în momentul de faţă abia 
te mai ţii pe picioare de la cât sânge ai pierdut. Shani, eşti 
gata? 


— 226 — 


Nimeni nu se naşte magician. Se ştiu prea puţine 
deocamdată despre genetică şi despre mecanismele 
eredității. 


Prea puţin timp şi prea puţine resurse sunt dedicate 
cercetării. 


Din păcate, încercările de transmitere ereditară a abilităţilor 
magice se fac constant într-un mod, ca să spunem aşa, 
natural. 


lar rezultatele acestor pseudoexperimente se văd destul de 
bine prea adesea prin şanţurile târgurilor şi pe sub zidurile 
templelor. Destul de adesea vedem şi întâlnim debili şi 
catatonici, precum şi profeţi, clarvăzători, oracole şi făcători 
de miracole, nişte beţivi de se pişă pe ei, cretini cu creierul 
degenerat de o Forţă moştenită, de nestăpânit. 


Aceşti tâmpiţi şi idioţi pot avea, la rândul lor, urmaşi, cărora 
le pot transmite abilităţile lor şi astfel să degenereze mai 
departe. Oare este cineva în măsură să prezică şi să schiţeze 
cum o să arate ultima verigă din acest lanţ? 


Cei mai mulţi dintre noi, magicienii, îşi pierd capacitatea de 
a procrea din cauza modificărilor somatice şi a dereglării 
glandei pituitare. Unii şi cel mai adesea unele se adaptează 


magiei, menţinându-şi în acelaşi timp funcţiile gonadelor. 
Pot să conceapă şi să dea naştere şi au îndrăzneala să 
socotească 


aceasta un noroc şi o binecuvântare. lar eu repet: nimeni nu 
se naşte magician. Şi nici nu ar trebui să se nască! Fiind 
conştientă 


de importanţa celor scrise, răspund la întrebarea adresată la 
Congresul din Cidaris. Răspund categoric: fiecare dintre noi 
trebuie să hotărască ce vrea să fie - magiciană sau mamă. 


Cer sterilizarea novicelor. Fără nicio excepţie. 
TISSAIA DE VRIES, Izvorul otrăvit 
— 227 — 


7 


— Să vă spun ceva, a zis dintr-odată lola a Doua, proptindu- 
şi în şold coşul cu grăunţe. O să fie război. Aşa a spus 
intendentul prinţului care a venit după brânză. 


— Război? Ciri şi-a dat pe spate părul de pe frunte. Cu cine? 
Cu Nilfgaardul? 


— N-am auzit chiar tot, a recunoscut novicea. Dar 
intendentul a spus că prinţul nostru a primit ordine de la 
însuşi regele Foltest. A chemat norodul sub arme şi toate 
drumurile sunt înnegrite de soldaţi. 


Vai de mine şi de mine! Ce-o să fie? 


— Dacă o să fie vreun război, a intervenit Eurneid fără 
putinţă de tăgadă, o să fie cu Nilfgaardul. Cu cine altcineva? 
larăşi! Zei, ce nenorocire! 


— Oare nu cumva exagerezi cu războiul ăsta al tău, lola? 


Ciri a aruncat grăunţe puilor şi găinilor care se îmbulzeau în 
jurul său într-o viermuială tumultuoasă. 


— Poate, a continuat, e vorba doar de o nouă încăierare cu 
Scoia'taelii? 


— Maica Nenneke l-a întrebat acelaşi lucru pe intendent, a 
spus lola a Doua. lar el i-a spus că nu, că de data aceasta nu 
este vorba despre veveriţe. S-a poruncit ca pe la castele şi 
pe la conace să se strângă 


provizii pentru caz de asediu. Şi când te gândeşti că elfii 
atacă prin păduri, nu asediază castele! Intendentul a 
întrebat dacă templul ar putea da mai multă brânză şi alte 


produse. Pentru rezerva castelului. A cerut până şi pene de 
gâscă. Avem nevoie de o mulţime de pene de gâscă, a spus 
el. Pentru săgeți. Pentru arcurile cu săgeți, vă daţi seama? 


Oh, zei! O să avem multă treabă! O să vedeţi! Vom avea de 
lucru până 


peste cap! 


— Nu toate, a spus sarcastic Eurneid. Unele dintre noi nu-şi 
murdăresc mânuşiţele. Unele lucrează doar de două ori pe 
săptămână. 


Ele n-au timp să muncească, pentru că se presupune că 
învaţă trucuri de magie. Dar, trebuie să recunoaştem, uneori 
mai pocnesc din degete sau aleargă încoace şi-ncolo prin 
mirişti culegând ierburi de leac. Ştii despre cine vorbesc, 
Ciri, nu-i aşa? 


— Ciri poate că o să se ducă la războiul ăsta, a chicotit lola a 
Doua. 


— 228 — 


La urma urmei, este fiica unui cavaler, după cum umblă 
vorba! O 


războinică mare, cu o spadă nemaipomenită! În sfârşit, 
poate şi ea să 


reteze scăfârlii în loc de urzici! 
— Ei! Şi tu, de colo! Ea este o magiciană puternică, zău! şi-a 


încreţit năsucul Eurneid. O să-i prefacă pe toţi duşmanii în 
şoareci de câmp. 


Hai, Ciri! Arată-ne tu o magie de-a ta care să ne lase cu gura 
căscată. la fă-te invizibilă sau fă ca să crească morcovii 
dinaintea noastră. Sau fă 


cumva ca puii să se hrănească singuri. Hai, nu te mai lăsa 
rugată atâta! 


Fă-ne o magie! 


— Magia nu-i pentru circ, a zis furioasă Ciri. Magia nu 
înseamnă 


trucuri ieftine. 


— Bineînţeles, bineînţeles, a râs novicea. Nu-i pentru circ. Ce 
zici, lola? Parc-ar vorbi scorpia de Yennefer! 


— Ciri îi seamănă din ce în ce mai mult, şi-a dat cu părerea 
lola, umflându-şi nările ostentativ. Chiar şi miroase la fel. Cu 
siguranţă e o pomadă magică, făcută din mandragoră sau 
din ambră. Te dai cu apă 


de colonie magică, Ciri? 
— Nu! Eu folosesc săpun! Ceea ce voi folosiţi cam rar! 


— Hopa-hopa, s-a încruntat Eurneid. Ce înţepătoare, ce 
răutăcioasă! 


la te uită la ea! 


— Înainte nu era aşa, s-a înfoiat lola a Doua. S-a schimbat de 
când e tot timpul cu magiciana asta. Doarme cu ea, 
mănâncă cu ea, nu se îndepărtează niciun pas de Yennefer. 
Nici pe la lecţiile din templu nu mai trece, iar pentru noi n- 
are nicio clipă liberă! 


— lar noi trebuie să-i facem toată treaba! Şi în bucătărie, şi 
în grădină! Uită-te şi tu, lola, la mâinile ei! Ca de prinţesă! 


— Aşa este! a cucurigit Ciri. Cine are carte are parte! Cine a 
băut cerneala n-are decât să stea la mătură! 


— Tu zbori pe coada de mătură, nu-i aşa? Magiciană de două 
parale! 


— Eşti o proastă! 
— Ba tu eşti proastă! 
— Banul! 


— Ba da! Hai, lola, n-o mai băga în seamă! O magiciană nu-i 
o companie potrivită pentru noi. 


— Bineînţeles că nu-i pentru voi! a ţipat Ciri trântind la 
pământ coşul cu grăunţe. Găinile astea sunt o companie mai 
potrivită pentru voi! 


Novicele, cârnindu-şi nasul, au făcut stânga-mprejur, 
înconjurate de 


— 229 — 
turma de păsări cotcodăcitoare. 


Ciri a înjurat cu voce tare, repetând expresia favorită a lui 
Vesemir, al cărei sens nu-i era prea clar. Apoi a adăugat 
câteva cuvinte auzite din gura lui Yarpen Zigrin, a căror 
semnificaţie rămăsese un mister pentru ea. A tras un şut 
găinilor care se îmbulzeau în jurul grăunţelor împrăştiate. A 
ridicat coşul, l-a luat în mâini, apoi s-a învărtit într-o piruetă 
vrăjitorească şi l-a aruncat ca pe un disc deasupra 


acoperişurilor de stuf ale coteţelor. S-a răsucit pe călcâie şi a 
luat-o la fugă prin parc spre templu. 


Alerga uşor, controlându-şi abil respiraţia. Tot la al doilea 
copac pe lângă care trecea, efectua un salt agil în 
semipiruetă şi tăia aerul cu o spadă imaginară, după care 
executa o eschivă şi o fentă însuşite de curând. Sărea peste 
gard cu dibăcie şi ateriza sigură pe ea şi lin, cu picioarele 
îndoite. 


— Jarre! a strigat, înălţându-şi privirea spre fereastra căscată 
în zidul de piatră al turnului. Jarre, eşti acolo? Hei! Sunt eu! 


— Ciri? 

Băiatul s-a aplecat în afară. 

— Ce faci aici? 

— Pot să vin la tine? 

— Acum? Hmm... Eh, bine, te rog... Te rog. 


Ea a fugit în sus pe scări ca o furtună, surprinzându-l pe 
tânărul novice în momentul în care, întors cu spatele, îşi 
aranja în grabă 


îmbrăcămintea şi dosea pe sub pergamente nişte foi aflate 
pe masă. 


Jarre şi-a trecut o mână prin păr, şi-a dres vocea şi s-a 
înclinat jenat. 


Ciri şi-a plantat degetele mari în interiorul centurii şi şi-a 
scuturat pletele cenuşii. 


— Ce ştii despre războiul despre care toată lumea vorbeşte? 
a izbucnit. Vreau să ştiu şi eu! 


— Te rog, stai jos! 


S-a uitat în jur, prin odaie. Erau patru mese mari, pline cu 
cărţi şi pergamente. Era doar un scaun. Şi acela încărcat de 
hârţoage. 


— Război? a îngăimat Jarre. Da, am auzit ceva zvonuri... 
Chiar te interesează asta? Tu, o copi... Nu, nu te aşeza pe 
masă, te rog, abia am reuşit să ordonez documentele astea... 
Stai pe scaun. Stai, stai, o să dau la o parte cărţile... Coniţa 
Yennefer ştie că eşti aici? 


— Nu. 
— Hmm... Dar maica Nenneke? 
— 230 — 


Ciri s-a încruntat. Ştia despre ce e vorba. Jarre, un tânăr de 
şaisprezece ani, era discipolul preotesei, instruit să devină 
preot şi cronicar. Trăia în Ellander, unde lucra ca grefier la 
judecătoria târgului, dar petrecea mai puţin timp în târg 
decât la templul lui Melitele, unde studia, rescria şi scotea la 
lumină lucrări sfinte din biblioteca templului, zile întregi şi, 
uneori, chiar şi nopţi. Ciri nu o auzise niciodată vorbind pe 
Nenneke, dar era cunoscut faptul că preoteasa nu dorea 
deloc ca Jarre să aibă de-a face cu tinerele novice. ŞI nici 
viceversa. Ucenicele, cu toate acestea, îl sorbeau din ochi pe 
băiat şi sporovăiau cu el, luând în considerare diferitele 
posibilităţi pe care le poate oferi prezenţa în templu a cuiva 
care poartă pantaloni. Ciri era surprinsă peste măsură, 
deoarece Jarre era opusul a ceea ce, conform aşteptărilor ei, 
ar trebui să reprezinte un bărbat atractiv. În Cintra, din câte 
îşi amintea ea, un bărbat atractiv atingea tavanul cu capul, 
jar umerii lui nu puteau trece de tocul uşii, blestema ca un 
pitican, răgea ca un bivol şi duhnea de la treizeci de paşi a 
sudoare de cal şi a bere, indiferent de ora din zi sau din 


noapte. Bărbaţii care nu corespundeau acestei descrieri nu 
erau consideraţi demni de suspine şi de bârfă de către 
domniţele de la Curtea reginei Calanthe. Ciri avusese ocazia 
să 


vadă şi alţi bărbaţi - pe druizii înţelepţi şi blânzi din Angren, 
pe veneticii sobri şi trişti din Sodden, pe vrăjitorii de la Kaer 
Morhen. 


Jarre era diferit. El era slab ca un par, nesuferit, purta haine 
largi, care răspândeau o duhoare de cerneală şi praf, avea 
părul mereu unsuros, iar pe bărbie, în loc de barbă, avea 
şapte sau opt fire lungi, dintre care cam jumătate crescuseră 
dintr-un neg imens. Ciri chiar nu înţelegea ce le atrage la 
turnul lui Jarre. Îi plăcea să discute cu el, băiatul ştia foarte 
multe, avea ce să înveţe de la el. Dar în ultima vreme, când 
se uita la ea, avea o privire ciudată, ceţoasă şi cleioasă. 


— Haide, a zis ea nerăbdătoare. Vrei să-mi spui sau nu? 


— N-am ce să-ţi spun! N-o să fie niciun război. Sunt doar 
Zvonuri. 


— Ei nu mai spune! a tras cu putere aer pe nas. Vasăzică 
prinţul cheamă norodul sub arme aşa, de pamplezir? Oştenii 
mărşăluiesc pe drumuri ca să-şi omoare timpul? Lasă 
vrăjeala, Jarre! Tu stai prin târg, pe la castel, ştii tu ceva! 


— De ce n-o întrebi pe coniţa Yennefer? 


— Coniţa Yennefer are lucruri mai importante de făcut, a 
pufnit Ciri, dar imediat a reflectat, a zâmbit simpatic, şi-a 
fluturat genele. Oh, Jarre, spune-mi, te rog! Eşti atât de 
deştept! Te pricepi să vorbeşti atât de 


— 231.— 


frumos şi de înţelept, aş sta să te ascult ore întregi! Te rog 
frumos, Jarre! 


Băiatul s-a îmbujorat, ochii i s-au umezit şi i s-au dilatat. Ciri 
a oftat uşor. 


— Hmm... Jarre s-a legănat de pe un picior pe altul, şi-a 
agitat mâinile, neştiind - era evident - ce să facă cu ele. Ce 
pot să-ţi spun? Da, oamenii din târg vorbesc pe la colţuri, i- 
au pus pe jar cele petrecute în Dol Angra... Dar n-o să fie 
niciun război. Mai mult ca sigur. Poţi să mă 


crezi. 


— Desigur, eu pot, a pufnit ea. Dar aş prefera să ştiu pe ce se 
bazează siguranţa asta a ta. Din câte ştiu eu, nu faci parte 
din consiliul prinţului. lar dacă ai fost cumva numit ieri 
guvernatorul provinciei, spune-mi şi mie. Ca să te felicit, nu 
de alta. 


— Studiez tratate istorice, s-a înroşit Jarre, şi din ele poţi afla 
mai multe decât dacă ai face parte din consiliu. Am citit 
Istoria războaielor, scrisă de mareşalul Pelligram, Strategia 
Ducelui de Ruyter, Avantajele cavaleriei uşoare redaniene a 
lui Bronibsr... lar la situaţia politică 


actuală mă pricep destul de bine, astfel încât să pot trage 
concluzii prin analogie. Ştii ce este analogia? 


— Sigur, a minţit Ciri scoţându-şi un fir de iarbă din 
catarama cizmei. 


— Dacă suprapunem istoria războaielor antice - băiatul îşi 
rătăcea privirea pe tavan - pe geografia politică actuală, 
putem să apreciem că 


incidentele minore de la frontieră, cum ar fi cel din Dol 
Angra, sunt sporadice şi lipsite de importanţă. Tu, ca ucenică 
în ale magiei, cunoşti, de bună seamă, geografia politică 
actuală, nu-i aşa? 


Ciri nu i-a răspuns; a aruncat o privire distrată spre 
pergamentele de pe masă, apoi a început să răsfoiască o 
carte mare, legată în piele. 


— Las-o, n-o atinge! s-a impacientat Jarre. Este o operă unică 
şi extrem de valoroasă. 


— Hai, că doar n-o mănânc! 
— Ai mâinile murdare. 


— Mai curate decât ale tale, în orice caz. la ascultă, ai cumva 
vreo hartă? 


— Am, dar sunt ascunse în cufăr, a spus băiatul repede, dar 
văzând grimasa lui Ciri a oftat, a împins cu pieptul sulurile 
de pergament, a ridicat capacul, a îngenuncheat şi a început 
să scotocească. Ciri, foindu-se în scaun şi bălăngănindu-şi 
picioarele, a continuat să foileteze 


— 232. 


cartea. Dintr-odată a alunecat dintre filele cărţii o foaie cu 
imaginea unei femei cu părul pieptănat în bucle spiralate, 
complet goală, încolăcită într-o îmbrăţişare cu un bărbat 
complet gol, cu barbă. 


Muşcându-şi limba, fata rotea foaia în toate direcţiile, fără 
să-şi poată 


da seama care era partea de sus şi care era cea de jos. În 
cele din urmă 


a descoperit detaliul cel mai semnificativ din imagine şi a 
pufnit-o râsul. Jarre, venind cu un sul mare de pergament la 
subraţ, s-a făcut stacojiu la faţă şi, fără să scoată un cuvânt, 
i-a luat foia din mână şi a ascuns-o sub hârtiile împânzite pe 
masă. 


— Este o operă unică şi extrem de valoroasă, l-a luat în 
zeflemea. 


Analogii din-astea studiezi tu? Mai ai multe poze ca asta? 
Interesant, cartea este intitulată Tratament şi vindecare. 
Tare-aş vrea să ştiu ce boală se tratează în felul ăsta. 


— Te pricepi să citeşti Primele Rune? s-a mirat băiatul, 
mormăind cu jenă. Nu ştiam... 


— Ei, multe nu ştii tu... şi-a ridicat nasul emfatic. Ce părere 
ai? Eu nu sunt o ucenică de rând, care dă de mâncare la 
găini. Sunt... o magiciană. Ei bine, arată-mi odată harta aia! 


Amândoi au îngenuncheat pe podea, întinzând cu mâinile şi 
genunchii foaia recalcitrantă care se încăpăţâna să se 
rostogolească 


din nou în formă de sul. Ciri a fixat-o în cele din urmă într-un 
colţ cu piciorul scaunului, iar Jarre a presat un alt colţ cu o 
carte grea, intitulată Viaţa şi faptele marelui rege Radowid. 


— Hmm... Dar pe hărţulica asta nu se prea desluşeşte mare 
lucru! 


Nu mă pot orienta cu niciun chip... Unde suntem? Unde este 
Ellanderul? 


— Aici, a indicat el cu degetul. Aici e Temeria, teritoriul ăsta. 
Aici este Wyzima, reşedinţa regelui nostru, Foltest. Aici, în 


Valea Pontarului se află principatul Ellander. lar aici... Aşa, 
aici este templul nostru. 


— Şi ce lac este acesta? Că pe-aici n-avem niciun lac. 
— Nu eunlac.E o pată de cerneală... 
— Aha, bine. Şi aici... Aici e Cintra. Aşa-i? 


— Da. La sud de Pesterâuri şi de Sodden. Pe aici curge râul 
Yaruga, care se varsă în mare taman în Cintra. Nu ştiu dacă 
ştii, dar această 


ţară este invadată acum de nilfgaardieni... 


— Ştiu, i-a retezat vorba, strângând din pumni. Ştiu foarte 
bine. Şi unde e Nilfgaardul ăla? Nu văd ţara asta nicăieri. E 
prea mică harta, nu e pe ea sau ce naiba? Dă-mi una mai 
mare! 


= 233 = 


— Hmm... Jarre şi-a zgândărit negul din bărbie. N-am hărţi 
aşa de mari... Dar ştiu că Nilfgaardul e în altă parte, pe la 
miazăzi... Oh, cam pe-aici. Cred. 


— Aşa departe? s-a mirat Ciri, uitându-se la locul de pe 
podea indicat de băiat. Au venit tocmai de acolo? Şi au 
cucerit toate ţările întâlnite în cale? 


— Da, e drept. Au cucerit Metinna, Maecht, Nazair, Ebbing, 
toate regatele de la miazăzi de Munţii Amell. Aceste regate, 
precum şi Cintra şi Soddenul de Sus, sunt socotite provincii 
acum de nilfgaardieni. Dar n-au izbutit să pună stăpânire pe 
Soddenul de Jos, nici pe Verden şi nici pe Brugge. Aici, pe 
Yaruga, trupele din cele patru regate i-au ţinut piept, l-au 
învins în lupta... 


— Ştiu, am învăţat istorie! Ciri a plesnit harta cu palma 
deschisă. Ei bine, Jarre, hai să vorbim despre război! Stăm în 
genunchi pe geografia politică. Trage concluzii, prin 
analogie sau prin ce vrei tu. Sunt numai ochi şi urechi. 


Băiatul şi-a dres glasul, s-a înroşit, apoi a început să explice, 
indicând zonele menţionate pe hartă cu un condei din pană 
de gâscă. 


— În prezent, graniţa dintre noi şi Regatele de Miazăzi, 
ocupate de Nilfgaard, e dată, după cum se poate vedea, de 
râul Yaruga. Acesta este un obstacol aproape de netrecut. Nu 
îngheaţă aproape deloc, iar în sezonul ploios ajunge să 
transporte atâta apă, încât lăţimea albiei este de aproape o 
milă. Pe o fâşie lungă, aşa, pe-aici, curge printre versanţi 
abrupți, inaccesibili, printre stâncile Mahakamului... 


— Împărăţia piticanilor şi gnomilor? 


— Da. Aşa că Yaruga poate fi forţată doar aici, în cursul 
inferior, în Sodden şi aici, în cursul mijlociu, în valea Dol 
Angra... 


— În Dol Angra au fost acele... incidente? 


— Stai. Tocmai îţi explicam din ce cauză nicio armată nu 
este în momentul de faţă în măsură să treacă râul Yaruga. 
Ambele văi accesibile, prin care au traversat oştirile de 
veacuri, sunt puternic întărite şi apărate atât de noi, cât şi 
de Nilfgaard. Uită-te pe hartă. lată 


ce puzderie de cetăţi sunt marcate. Uite, aici este Verden, 
aici Brugge, iar aici sunt Insulele Skellige... 


— Şi asta ce-i? Pata asta mare, albă? 


Jarre s-a mutat mai aproape, iar Ciri i-a simţit căldura 
genunchiului. 


— Brokilonul, i-a răspuns el. Este o zonă interzisă. Împărăţia 
dryadelor de pădure. Şi Brokilonul ne apără flancul. Driadele 
nu 


— 234 — 
permit nimănui să treacă în sus. Nici nilfgaardienilor... 


— Hmm... Ciri s-a aplecat deasupra hărţii. Aici e Aedirn... ŞI 
târgul Vengerberg... Jarre! Astâmpără-te numaidecât! 


Băiatul şi-a smucit gura din părul ei, roşu ca racul. 
— Nu vreau să-mi faci aşa ceva! 
— Ciri, eu... 


— Am venit la tine cu un caz grav, ca o magiciană la un 
savant, a spus cu răceală şi cu demnitate, pe un ton care o 
imita la perfecţie pe Yennefer. Ai grijă cum te porţi! 


„Savantul” s-a înroşit şi mai tare şi a adoptat o mimică atât 
de stupidă, încât „magiciana” s-a abținut cu greu să nu 
izbucnească în râs şi s-a aplecat din nou deasupra hărţii. 


— Cu toată geografia ta, a continuat, n-am ajuns la niciun 
rezultat. 


Îmi spui despre râul Yaruga, dar nilfgaardienii l-au trecut o 
dată. Ce i-ar împiedica acum? 


— Atunci, şi-a dres vocea Jarre, ştergându-şi sudoarea 
apărută 


brusc pe frunte, erau împotriva lor numai Brugge-ul, 
Soddenul şi Temeria. Acum suntem o alianţă bine închegată. 
Ca la bătălia de la Sodden. Patru Regate. Temeria, Redania, 
Aedirn şi Kaedwen... 


— Kaedwen, a spus Ciri ţanţoş. Da, ştiu despre ce alianţă 
este vorba. 


Regele Henselt din Kaedwen îi acordă în taină un ajutor 
special regelui Demawend din Aedirn. Ajutor pe care i-l duce 
în butoaie. lar când regele Demawend bănuieşte că cineva îl 
trădează, umple butoaiele cu pietre. Îi întinde o capcană... 


S-a oprit, amintindu-şi că Geralt îi interzisese să vorbească 
despre cele întâmplate în Kaedwen. Jarre a privit-o cu 
suspiciune. 


— Serios? Da' de unde ştii tu toate astea? 


— Am citit într-o carte scrisă de mareşalul Pelican, a pufnit. 
Şi în alte analogii. Povesteşte-mi, aşadar, despre ce s-a 
întâmplat în Dol Angra sau cum s-o mai fi numind. Da' mai 
întâi arată-mi unde se află. 


— Aici. Dol Angra este o vale largă, drumul care duce 
dinspre miazăzi până la regatele Lyria şi Rivia, la Aedirn, şi 
mai departe până la Dol Blathanna şi Kaedwen... Şi prin 
Valea Pontarului până la noi, în Temeria. 


— Şi ce s-a întâmplat acolo? 


— A fost o bătălie. Aşa se pare. Nu prea ştiu despre asta. Dar 
vorbeau despre ea la castel. 


— Păi, dacă a fost o bătălie, s-a încruntat Ciri, atunci, e 
război! Ce tot 


— 235 — 
îndrugi verzi şi uscate? 


— Nu-i prima dată când a avut loc o bătălie, i-a explicat 
Jarre, dar ea vedea că era din ce în ce mai nesigur pe el. La 
graniţă se petrec foarte multe incidente. Dar nu au nicio 
însemnătate. 


— Şi de ce n-au, mă rog? 


— Este un echilibru de putere. Nici noi, nici nilfgaardienii nu 
putem face nimic. Şi niciuna dintre părţi nu poate să-i dea 
adversarului un casus belli... 


— Ce să-i dea? 


— Un motiv pentru iscarea războiului. Pricepi? Prin urmare, 
în Dol Angra incidentele armate sunt fără doar şi poate 
atacuri accidentale, încăierări tâlhăreşti sau ciocniri cu 
contrabandişti... În niciun caz nu poate fi vorba de acţiuni 
ale unei armate în toată regula, nici din partea noastră, nici 
din partea nilfgaardienilor... Deoarece ar fi exact un casus 
belli... 


— Aha. Ascultă, Jarre, ia spune-mi... 


S-a oprit. Şi-a ridicat capul dintr-odată, şi-a dus repede 
degetele la tâmplă, s-a încruntat. 


— Trebuie să plec, a spus ea. Coniţa Yennefer mă cheamă. 
— O auzi? a fost curios băiatul. De la distanţă? Cum aşa... 
— Trebuie să plec, a repetat, ridicându-se şi scuturându-şi 


praful de pe genunchi. Ascultă, Jarre. Mă duc cu coniţa 
Yennefer într-o misiune foarte importantă. Nu ştiu când ne 


întoarcem. Te avertizez că este o chestiune secretă, care le 
priveşte numai pe magiciene, aşa că să nu cumva să pui 
întrebări. 


Şi Jarre s-a ridicat în picioare. Şi-a aranjat hainele, dar tot nu 
ştia ce să facă cu mâinile. Ochii i s-au umezit într-un mod 
greţos. 


— Ciri... 

— Ce? 

— Eu...Eu... 

— Nu ştiu ce vrei să-mi zici, a spus grăbită, uitându-se la el 
cu ochii ei mari de smarald. Din câte văd eu, nici tu nu ştii. 


Mă duc. Rămas-bun, Jarre. 


— La revedere... Ciri. Drum bun. O să... o să mă gândesc la 
tine... 


Ciri a oftat lung. 
— lată-mă-s, coniţă Yennefer! 


A intrat în cameră ca o rachetă catapultată, a lovit uşa 
deschizând-o, 


— 236 — 


a izbit-o de perete. Taburetul care-i stătea în cale ameninţa 
că-i va rupe un picior, dar Ciri a sărit peste el cu dexteritate, 
a efectuat o semipiruetă graţioasă şi a simulat o lovitură de 
spadă, a râs fericită de reuşita manevrei sale. Bineînţeles, în 
pofida rapidităţii mişcărilor, nu gâfâia, respira calm şi 
armonios. Stăpânea deja perfect controlul respirației. 


— lată-mă-s! a repetat. 


— În sfârşit! Dezbracă-te şi în cadă cu tine! Hai iute, iute! 


Magiciana nu s-a uitat în spate, nu s-a întors de la masă, a 
văzut-o pe Ciri reflectată în oglindă. Îşi pieptăna cu mişcări 
lente buclele umede negre, care se întindeau sub presiunea 
pieptenelui, pentru ca după o clipă să se onduleze din nou 
în valuri strălucitoare. 


Fata şi-a desfăcut cât ai zice peşte cataramele cizmelor, le-a 
aruncat într-o parte, s-a eliberat de îmbrăcăminte şi a 
aterizat în cadă stropind în jur. A înşfăcat săpunul şi a 
început să-şi spele energic antebraţele. 


Yennefer stătea neclintită, uitându-se la fereastră, se juca cu 
pieptenele. Ciri pufnea, clipocea şi scuipa, deoarece îi intrau 
clăbuci în gură. Clătina din cap, întrebându-se dacă nu 
cumva există vreo magie care să permită spălarea fără apă, 
săpun şi pierdere de timp. 


Magiciana a pus jos pieptenele, dar a continuat să privească 


gânditoare pe fereastră la norii de corbi şi ciori care zburau 
spre răsărit cu croncănituri înspăimântătoare. Pe masa de 
lângă oglindă, alături de o cutie impresionantă de flacoane 
cu cosmetice, zăceau mai multe scrisori. Ciri ştia că Yennefer 
le aştepta de multă vreme şi că de primirea lor depindea 
momentul în care vor părăsi templul. Contrar celor spuse lui 
Jarre, fata nu avea nicio idee încotro se îndreptau şi de ce. 
Dar în acele scrisori... 


Plesnind apa cu mâna stângă ca să nu atragă atenţia 
magicienei, şi-a încrucişat degetele mâinii drepte, s-a 
concentrat pe o formulă, şi-a pironit privirea pe scrisori şi a 
trimis un impuls. 


— Să nu îndrăzneşti! a avertizat-o Yennefer fără să se 
întoarcă. 


— M-am gândit... şi-a dres vocea. M-am gândit c-o fi vreuna 
de la Geralt... 


— Dacă ar fi fost, ţi-aş fi dat-o. 

Magiciana s-a întors în scaun şi s-a postat în faţa ei. 

— Te mai speli mult? 

— Am terminat. 

— Ridică-te, te rog! 

— 237 — 

Ciri s-a supus. Yennefer a zâmbit. 

— Da, a spus magiciana. Gata cu copilăria, ai lăsat-o în 
urmă. Te-ai rotunjit pe unde trebuie. Lasă-ţi mâinile în jos, 
coatele nu mă 


interesează. Haide, haide, lasă sfiala, fără falsă ruşinare. 
Este corpul tău, cel mai natural lucru din lume. Faptul că te 
dezvolţi, este la fel de natural. Dacă soarta ta s-a dovedit a fi 
diferită... Dacă nu era războiul ăsta, te-ai fi măritat de multă 
vreme cu vreun prinţ sau cu vreun rege tânăr. Îţi dai seama, 
nu-i aşa? Am discutat despre problemele legate de sex 
destul de des şi destul de limpede, cred că ştii că eşti o 
femeie în toată firea de-acum. Fiziologic, adică. Nu cred c-ai 
uitat ce-am discutat, nu? 


— Nu. N-am uitat. 


— Nădăjduiesc că nici în timpul vizitelor la Jarre nu ţi-a făcut 
feste memoria, nu? 


Ciri şi-a închis ochii, dar numai pentru un moment. Yennefer 
nu i-a zâmbit. 


— Şterge-te şi vino aici, la mine, a spus ea cu răceală. Nu 
stropi, te rog! 


Înfăşurată într-un prosop, Ciri stătea pe un taburet, lângă 
genunchii magicienei. Yennefer a început s-o pieptene, 
tunzându-i din când în când câte o şuviţă rebelă cu foarfeca. 


— Eşti supărată pe mine? a întrebat-o fata fără tragere de 
inimă. 


Pentru faptul că... am fost în turn? 
— Nu. Dar lui Nenneke nu-i place deloc. Ştii bine. 


— Dar mie nu... Nu-mi pasă deloc de acest Jarre, Ciri s-a 
îmbujorat uşor. Eu doar... 


— Ei, nu mai spune, a îngăimat magiciana. Tu doar... la n-o 
mai face pe copila, pentru că nu mai eşti, să-ţi între bine în 
cap. Când te vede, băiatului ăluia îi curg balele şi începe să 
se bâlbâie. N-ai băgat de seamă? 

— Nu-i vina mea! Ce-ar trebui să fac? 


Yennefer s-a oprit din pieptânat, a ţintuit-o cu ochii săi 
violet, adânci. 


— Nu te mai juca cu el! Altminteri, eşti vrednică de tot 
disprețul. 


— Dar nu mă joc cu el! Numai stăm de vorbă! 


— Trag nădejde, a încleştat magiciana foarfeca, retezând o 
altă 


şuviţă neascultătoare, că în timpul acestor taifasuri nu uiţi 
ce ţi-am cerut. 


— 238 — 
— Nu uit, cum să uit! 


— Băiatul ăsta e isteţ şi inteligent. Doar o vorbă nechibzuită, 
aruncată la voia întâmplării l-ar putea conduce pe drumul 
cel bun, ar putea să-i atragă atenţia asupra unor lucruri pe 
care nu artrebui să le ştie. Pe care nimeni nu artrebui să le 
ştie. Nimeni, absolut nimeni nu trebuie să-şi dea seama cine 
eşti. 


— Nu uit, a repetat Ciri. N-am suflat o vorbă nimănui, poţi să 
fii sigură. Spune-mi, din cauza asta trebuie să-i dăm zor cu 
plecarea? Ţi-e teamă că cineva ar putea afla că sunt aici? 
De-aia? 


— Nu. Din alte motive. 


— Din cauză că... ar putea fi un război? Toată lumea 
vorbeşte despre un nou război! Toată lumea vorbeşte despre 
asta, coniţă 


Yennefer. 


— Da, a confirmat magiciana rece, crâănţănind din foarfecă 
peste urechea lui Ciri. Este vorba despre un grup aşa-numit 
neistovit. S-a vorbit despre războaie, se vorbeşte despre ele 
şi se va vorbi mult şi bine. Şi nu fără motiv - războaie au fost 
şi vor fi mereu. Apleacă-ţi capul! 


— Jarre spunea că... câ nu va mai fi niciun război cu 
Nilfgaardul. 


Vorbea despre nu ştiu ce analogii... Mi-a arătat o hartă. Nici 
nu mai ştiu ce să mai cred. Nu ştiu ce-i cu analogiile alea, 
trebuie să fie ceva tare complicat... Jarre citeşte o droaie de 
cărţi savante şi o face pe deşteptul, dar cred că... 


— Mă întreb ce crezi, Ciri. 


— În Cintra... Atunci... Coniţă Yennefer, bunica mea era mult 
mai deşteaptă decât Jarre. Regele Eist era şi el deştept, 
navigase pe mare, văzuse de toate, chiar şi narval şi şarpe 
de mare, pun pariu că văzuse la viaţa lui mai mult de o 
analogie. Şi la ce bun? Dintr-odată au răsărit nilfgaardienii... 
Ciri şi-a lăsat capul în jos, vocea i s-a oprit în gâtlej. 


Yennefer a îmbrăţişat-o, a strâns-o cu putere la piept. 


— Din păcate, i-a spus încet. Din păcate ai dreptate, 
pramatie mică. 


Dacă această capacitate de a profita de experienţă şi de a 
trage concluzii ar fi hotărâtoare, am fi uitat de mult ce 
înseamnă războiul. 


Dar pe cei care caută război niciodată nu i-au oprit în loc şi 
nici nu i-au întors din drum experienţele sau analogiile. 


— Atunci... Atunci e adevărat. O să fie război. De asta 
trebuie să 


plecăm? 

— Hai să nu mai vorbim despre asta! Nu-ţi face griji dinainte. 
— 239 — 

Ciri a pufnit. 


— Am văzut deja un război, a murmurat. Nu vreau să mai 
văd unul. 


Niciodată. Nu vreau să mai fiu iar singură. Nu vreau să mă 
mai tem. Nu vreau să mai pierd iarăşi totul, ca atunci. Nu 
vreau să-l pierd pe Geralt... nici pe tine, coniţă Yennefer. Nu 


vreau să te pierd. Vreau să fiu cu tine. Şi împreună cu el. 
Mereu. 


— O să fii! vocea magicienei tremura uşor. Şi eu o să fiu cu 
tine, Ciri. 


Mereu. Îţi făgăduiesc. 


Ciri şi-a smiorcăit nasul. Yennefer a tuşit încet, a pus jos 
foarfeca şi pieptenele, s-a ridicat în picioare, s-a dus la 
fereastră. Ciorile croncăneau în zbor spre munţi. 


— Când am venit aici, a spus brusc magiciana cu vocea sa 
răsunătoare ca de obicei, uşor ironică. Când ne-am întâlnit 
pentru prima oară... Tu nu m-ai plăcut. 


Ciri tăcea. Prima noastră întâlnire, s-a gândit ea. Îmi 
amintesc. Eram cu alte fete în Grotă, Ciuboţica ne arăta 
plante şi ierburi. Apoi a venit lola Întâi, i-a şoptit ceva la 
ureche Ciuboţicii. Preoteasa s-a încruntat fără nicio tragere 
de inimă. lola Întâi a venit la mine cu un aer ciudat. 


Pregăteşte-te, Ciri, mi-a spus, du-te iute la trapeză. Te 
cheamă maica Nenneke. A venit cineva. 


O privire stranie, semnificativă, o emoție în ochi. Un murmur. 


Yennefer. Magiciana Yennefer. Mai iute, Ciri. Maica Nenneke 
te aşteaptă. Şi ea te aşteaptă. 


Am ştiut de îndată, se gândea Ciri, că era ea. Pentru că o 
văzusem. O 


văzusem noaptea trecută, în vis. 


Ea. 


Nu-i ştiam numele pe-atunci. În visul meu tăcea. Doar se 
uita la mine, iar în spatele ei, în întuneric, am văzut o uşă 
închisă... 


Ciri a oftat. Yennefer s-a întors, steaua de obsidian de la 
gâtul ei scânteia în mii de reflexe. 


— Ai dreptate, a recunoscut pe un ton grav fata, plonjându- 
şi privirea în ochii violeţi ai magicienei. Nu te-am plăcut. 


— Ciri, i-a spus Nenneke, vino aici, apropie-te! Aceasta este 
coniţa Yennefer din Vengerberg, Maestră a Magiei. Nu te 
teme. Coniţa Yennefer ştie cine eşti. Poţi avea încredere în 
ea. 


Fata a făcut o reverență, împreunându-şi mâinile într-un gest 
plin de respect. Magiciana, cu un foşnet al rochiei negre, 
lungi, s-a apropiat 


i DA Oes 


de ea, a luat-o de bărbie şi i-a ridicat capul, destul de 
familiar, i l-a întors spre stânga, spre dreapta. Ciri a simţit 
cum o năvâălesc furia şi indignarea - nu era obişnuită să fie 
tratată astfel de cineva. Şi, în acelaşi timp, i s-a înfipt spinul 
usturător al geloziei. Yennefer era foarte frumoasă. În 
comparaţie cu frumuseţea palidă, discretă şi destul de 
comună a preoteselor şi novicelor pe care le vedea Ciri în 
fiecare zi, magiciana emana o frumuseţe orbitoare, 
conştientă, chiar ostentativă, pe care avea grijă s-o scoată în 
evidenţă cu fiecare detaliu. Buclele sale negre, revărsate în 
cascadă pe umeri, străluceau reflectând lumina ca penele de 
păun, zbătându-se şi ondulându-se cu fiecare mişcare. Ciri s- 
a simţit ruşinată brusc, s-a jenat de coatele sale zdrelite, de 
mâinile sale crăpate, de unghiile sale rupte, de pletele sale 
cenuşii, îngălate. 


Dintr-odată şi-a dorit cu toată fiinţa să aibă ceea ce avea 
Yennefer - 


gâtul frumos, lung, împodobit cu o bentiţă de catifea neagră 
cu o stea strălucitoare, frumoasă. Sprâncenele aliniate, 
conturate cu cărbune şi genele lungi. Gura mândră. Şi cele 
două rotunjimi care pulsau la fiecare respiraţie, apăsate de 
pânza neagră şi dantela albă... 


— Aşadar, aceasta este faimoasa Surpriză - magiciana şi-a 
încreţit uşor buzele. Uită-te în ochii mei, copilă! 


Ciri s-a cutremurat, şi-a îngropat capul între umeri. Nu, 
această 


trăsătură n-o invidia defel la Yennefer, nu-şi dorea s-o aibă şi 
nici măcar nu-şi dorea s-o vadă. Privirea aceea, violetă, 
profundă ca un lac fără fund, cu o strălucire stranie, rece şi 
maliţioasă. O privire înfiorătoare. 


Magiciana s-a întors spre preoteasa cea mare şi voinică. 
Steaua de la gâtul ei ardea în razele soarelui care 
pătrundeau pe ferestrele trapezei. 


— Da, Nenneke, a spus ea. Nu încape nicio îndoială. E destul 
să te uiţi la ochişorii aceştia verzi ca să-ţi dai seama că are 
ceva special. 


Frunte înaltă, sprâncene regulate, arcuite, o distanţare 
echilibrată a ochilor. Aripi fine ale nasului. Degete lungi. 
Pigmentul bizar al părului. 


E limpede că e vorba de sânge de elf, deşi nu e prea mult 
sânge din acesta în ea. Vreun străbunic sau vreo străbunică 
din neamul elfilor. 


Oare mă înşel? 


— Nu-i cunosc originile, i-a răspuns calm marea preoteasă. 
Nu m-a interesat. 


— Înaltă, pentru vârsta ei, a continuat magiciana, măsurând 
fata din ochi. Ciri clocotea de furie şi de frustrare, se lupta cu 
dorinţa copleşitoare de a urla sfidător, de a ţipa cu toată 
forţa, de a tropăi şi de 


ee DM 


a evada în parc, vărsând în cale vasul de pe masă şi trântind 
uşa aşa de tare, încât să se desprindă şi să cadă tencuiala 
din tavan. 


— E dezvoltată, Yennefer nu-şi desprindea privirea de la 
copilă. A suferit în copilărie de vreo boală infecțioasă? Ah, cu 
siguranţă că nici asta nu te-a interesat. Aici nu s-a 
îmbolnăvit deloc? 


— Nu. 


— Migrene? Leşinuri? Predispusă la răceală? Dureri 
menstruale? 


— Nu. Numai visele alea. 


— Ştiu. Yennefer şi-a dat pe spate şuviţa de păr de pe obraz. 
Mi-a scris despre asta. Din scrisoare se înţelege că n-au 
încercat niciun... 


experiment cu ea la Kaer Morhen. Mi-ar plăcea să cred că e 
adevărat. 


— E adevărat. l-au dat numai stimulente naturale. 


— Stimulentele n-au cum să fie naturale! a ridicat tonul 
magiciana. 


N-au cum! Tocmai aceste stimulente i-au accentuat 
simptomele de... La naiba, nu-l credeam în stare de o 
asemenea lipsă de responsabilitate! 


— Calmează-te! Nenneke i-a aruncat o privire rece din care 
aproape că dispăruse dintr-odată orice urmă de respect. Ţi- 
am spus c-au fost mijloace naturale absolut sigure. lartă-mă, 
dragă, dar în acest domeniu mă pricep mai bine decât tine. 
Ştiu că ţi-e foarte greu să accepţi autoritatea cuiva, dar, în 
acest caz, sunt obligată să ţi-o impun. Să nu mai vorbim 
despre asta. 


— Cum vrei. Yennefer şi-a ţuguiat buzele. Hai, să mergem, 
copilă! N-avem prea mult timp la dispoziţie, ar fi păcat să-l 
pierdem şi pe acela. 


Ciri abia-şi mai stăpânea tremurul mâinilor, a înghiţit în sec, 
s-a uitat întrebător la Nenneke. Faţa marii preotese era 
serioasă şi părea îngrijorată, iar zâmbetul cu care a răspuns 
la întrebarea nerostită de copilă era artificial şi respingător. 


— O să te duci acum cu coniţa Yennefer, i-a spus. Coniţa 
Yennefer va avea grijă de tine o vreme. 


Ciri şi-a plecat capul, şi-a încleştat dinţii. 


— Cu siguranţă eşti surprinsă, a continuat Nenneke, că dintr- 
odată 


te ia sub protecţia ei o Maestră a Magiei. Dartu eşti o fată 
isteaţă, Ciri. 


Îţi imaginezi care este motivul. Ai moştenit de la strămoşii 
tăi anumite... însuşiri. Ştii ce vreau să spun. Ai venit la mine 
atunci, după 


acele vise, după alarma de noapte din dormitor. N-am ştiut 
cum să te ajut. Dar coniţa Yennefer... 


— Coniţa Yennefer, a întrerupt-o magiciana, o să facă ce 
trebuie. 


Haide, copilă! 
— 242 — 


— Du-te! a dat din cap Nenneke, încercând în zadar să 
confere zâmbetului său o aparenţă de naturaleţe. Du-te, 
draga mea! Ţine minte că a avea ca tutore pe cineva precum 
coniţa Yennefer este o mare onoare. Să nu ne faci de ruşine 
templul şi nici pe noi, maestrele tale. Să 


fii ascultătoare. 


O să fug la noapte, a decis în gând Ciri. Înapoi la Kaer 
Morhen. O să 


fur un cal din grajd şi n-o să mă mai vadă. O să fug! 
— Chiar aşa, a murmurat magiciana. 
— Ce? a ridicat preoteasa capul. Ce-ai spus? 


— Nimic, nimic, a zâmbit Yennefer. Ţi s-a părut. Sau poate mi 
s-a părut mie? la uită-te la pupila ta, Nenneke. Rea ca o 
pisică. Scântei în ochi, gata să pufnească, iar dacă şi-ar 
putea ciuli urechile ca o pisică, ar face-o. Vrăjitoare în toată 
regula, ce mai! Trebuie ţinută din scurt, să i se taie 
gheruţele. 


— Mai multă îngăduinţă, caracteristicile marii preotese s-au 
înăsprit vizibil. Te rog, fii blândă şi înţelegătoare cu ea, fii 
bună la inimă! Ea nu-i ceea ce crezi. 


— Ce vrei să spui? 
— Nu ţi-e rivală, Yennefer. 


Pentru un moment, ambele s-au măsurat din priviri, 
magiciana şi preoteasa, iar Ciri a simţit o vibraţie în aer, o 
forţă stranie şi înfiorătoare care prindea contur între ele. A 
durat numai o fracțiune de secundă, după care forţa a 
dispărut, iar Yennefer a izbucnit într-un hohot natural de râs. 


— Uitasem, a spus ea. Mereu de partea lui, nu Nenneke? 
Mereu plină de grijă pentru el. Ca mama pe care nu a avut-o 
niciodată. 


— lar tu mereu împotriva lui, a zâmbit preoteasa. Ca de 
obicei, nutreşti o emoție puternică pentru el. Dar ţi-o înăbuşi 
cu toată 


îndârjirea, vrei s-o curmi de la rădăcină. 


Ciri a simţit din nou cum îi creştea undeva în vintre o furie 
care îi zvâcnea în tâmple revoltă şi împotrivire. Şi-a adus 
aminte de câte ori şi în ce circumstanţe îi auzise numele. 
Yennefer. Numele care-i stârnea îngrijorare, numele care era 
simbolul unui secret periculos. Îşi închipuia care era secretul. 


Ei discută deschis faţă de mine, fără jenă, s-a gândit ea, 
simțind cum mâinile încep din nou să-i tremure de furie. Nu 
se sinchisesc deloc de mine. Nu mă bagă în seamă. De parc- 
aş fi un copil. Discută despre Geralt cu mine, în prezenţa 
mea, cu toate că n-au voie, se tem... pentru 


— 243 — 
că eu sunt... 


Cine? 


— Cât despre tine, Nenneke, a spus magiciana, ca de obicei 
te amuzi analizând emoţiile altora şi pe deasupra le 
interpretezi negativ, în felul tău! 


— Vasăzică îmi bag nasul unde nu-mi fierbe oala? 
— N-am vrut să spun asta. 


Yennefer şi-a scuturat buclele negre, care luceau şi se 
unduiau ca şerpii: 


— Mulţumesc c-ai făcut-o în locul meu. Acum hai să 
schimbăm subiectul, te rog! Întrucât cel pe care l-am 
abordat este extrem de neinspirat. Se ruşinează până şi 
tânăra noastră novice. lar în privinţa îngăduinţei pe care mi- 
o ceri... O să fiu îngăduitoare. Cât despre bunătatea inimii, 
nu-i prea simplu, deoarece se crede că nu am un astfel de 
organ. Dar o scoatem noi la capăt. Nu-i aşa, Surpriză? 


l-a zâmbit copilei, iar Ciri, călcându-şi pe inimă, în ciuda 
furiei şi exasperării, a trebuit să-i întoarcă zâmbetul. Pentru 
că zâmbetul magicienei era neaşteptat de dulce, prietenos, 
cordial. Şi foarte, foarte frumos. 


Asculta discursul lui Yennefer, întoarsă cu spatele ostentativ, 
prefăcându-se că toată atenţia îi era concentrată asupra 
unui bondar care zumzăia într-o floare de nalbă crescută la 
poalele zidului templului. 


— Nimeni nu m-a întrebat, a îngăimat. 
— Ce să te întrebe? 


Ciri s-a răsucit într-o semipiruetă, a tras cu furie un pumn în 
nalbă. 


Bondarul a zburat departe, zumzăind furios şi ameninţător. 


— Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să mă înveţi! 
Yennefer şi-a pus pumnii în şold, ochii i-au scăpărat. 


— Ce coincidenţă! a şuierat ea. Închipuieşte-ţi că, la fel de 
bine, nici pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să te 
învăţ. Cheful n-are nici în clin, nici în mânecă cu asta. Nu 
accept pe oricine sub aripa mea, iar tu, în ciuda aparenţelor, 
ai demonstrat, până la urmă, că eşti oricine. Mi s-a cerut să 
verific ce e cu tine. Să examinez ceea ce ai în tine şi dacă te 
ameninţă cumva. lar eu, nu fără reţinere, am fost de acord. 


— Dar eu încă n-am fost de acord! 
— 244 — 


Magiciana şi-a ridicat braţul, şi-a fluturat mâna. Ciri a simţit 
o zvâcnire în tâmple şi un ţiuit în urechi, un zgomot ca acela 
provocat de înghiţirea nodului din gât, dar mult mai intens. 
A fost toropită de o somnolenţă şi o slăbiciune copleşitoare, 
de o oboseală care îi înţepenea gâtul, îi înmuia genunchii. 
Yennefer şi-a lăsat mâna în jos şi senzațiile au încetat 
imediat. 


— Ascultă-mă cu atenţie, Surpriză! i-a spus. Pot să te farmec 
cu uşurinţă, să te hipnotizez sau să-ţi înlesnesc intrarea în 
transă. Pot să 


te paralizez, să-ţi torn pe gât un elixir, să te despoi, să te 
pun pe masă şi să te explorez ore în şir, luând câte o pauză 
de masă, iar tu să stai culcată cu ochii în tavan, incapabilă 
să-ţi mişti nici măcar globii oculari. 


Aşa aş fi purces cu o mucoasă oarecare. Cu tine nu vreau să 
fac asta pentru că, la prima vedere, se poate vedea cu ochiul 
liber că eşti o fată 


inteligentă şi mândră, că ai caracter. Nu vreau să-ţi fie ruşine 
nici ţie, nici mie. Faţă de Geralt. Pentru că el mi-a cerut să-ţi 
verific abilităţile. 


Să te ajut să le stăpâneşti. 


— Ţi-a cerut? Cum aşa? Mie nu mi-a spus nimic despre asta! 
Nu m-a întrebat nimic... 


— O tot ţii întruna, a întrerupt-o magiciana. Nimeni nu ţi-a 
cerut părerea, nimeni nu s-a sinchisit să vadă ce vrei şi ce nu 
vrei. Ai avut apucături de mucoasă încăpăţânată şi bleagă, 
care nu merită să fie băgată în seamă! Dar o să-mi iau inima 
în dinţi şi o să-ţi pun o întrebare pe care nimeni nu ţi-a pus- 
o. Te supui testelor? 


— Ce-o să fie? Ce sunt testele astea? Şi de ce... 


— Ţi-am explicat deja. Dacă nu pricepi, n-am ce să-ţi fac. N- 
am de gând să-ţi şlefuiesc percepţia şi nici să-ţi dezvolt 
inteligenţa. Pot să 


testez la fel de bine şi o fată isteaţă, şi una toantă. 
— Nu sunt toantă! Am priceput totul! 
— Cu atât mai bine. 


— Dar n-am stofă de magiciană! N-am nicio abilitate! N-o să 
ajung niciodată magiciană şi nici nu vreau să fiu! l-am fost 
hărăzită lui Geralt... Am fost menită să fiu vrăjitoare! Am 
venit aici doar pentru o perioadă scurtă de timp! Mă întorc în 
curând la Kaer Morhen... 


— Te uiţi întruna la gâtul meu, a spus rece Yennefer, 
îngustându-şi uşor ochii violet. Vezi ceva neobişnuit la el sau 
e doar invidie? 


— Steaua asta... a murmurat Ciri. Din ce e? Pietricelele astea 
se mişcă şi strălucesc atât de ciudat... 


— Pulsează, a zâmbit magiciana. Acestea sunt diamante 
active, 


— 245 — 


incrustate în obsidian. Vrei să le vezi de aproape? Să le 
atingi? 


— Da... Nu! 


Ciri s-a retras, şi-a scuturat cu furie capul, încercând să 
alunge parfumul uşor de liliac şi agrişe exalat de Yennefer. 


— Nu vreau! s-a împotrivit. La ce bun? Nu mă interesează! 
Deloc! 


Sunt o vrăjitoare! Nu am puteri magice! Nu sunt născută să 
fiu magiciană, ar trebui să fie clar o dată pentru totdeauna, 
pentru că 


sunt... Şi de altfel... 


Magiciana s-a aşezat pe un morman de pietre de la poalele 
zidului şi s-a apucat să-şi observe unghiile. 


— „.„.Şi de altfel, a terminat Ciri, trebuie să mă gândesc. 

— Vino aici. Stai lângă mine! 

Fata a ascultat-o. 

— Am nevoie de timp ca să mă gândesc, a spus ea şovăitor. 


— Pe bună dreptate. Yennefer a dat din cap, continuând să-şi 
privească unghiile. E ceva serios. E nevoie de gândire. 


Ambele au tăcut pentru un moment. Novicele care se 
plimbau prin parc le aruncau priviri curioase, şuşoteau, 
chicoteau. 


— Ei? 

— Ce... ei? 

— Te-ai gândit? 

Ciri a sărit în picioare, a pufnit, a bătut din picior. 


— Eu... eu... a suspinat înecându-se de furie. Îţi baţi joc de 
mine? Am nevoie de timp! Trebuie să mă gândesc! mai mult! 
Toată ziua... şi toată 


noaptea! 


Yennefer şi-a pironit privirea în ochii ei, iar Ciri şi-a lăsat 
privirea în jos. 


— Proverbul spune, a şoptit magiciana, că noaptea e un 
sfetnic bun. 


Dar, în cazul tău, Surpriză, noaptea nu poate să-ţi aducă 
decât un alt coşmar. O să te trezeşti din nou în mijlocul 
ţipetelor şi durerilor, leoarcă de sudoare. O să-ţi fie iar frică, 
frică de ceea ce ai văzut, frică de ceea ce n-o să fii în stare 
să-ţi aminteşti. Şi n-o să mai fie niciun somn toată noaptea. 
O să fie numai groază. Până în zori. 


Fata s-a cutremurat, şi-a lăsat capul în jos. 


— Surpriză! vocea lui Yennefer s-a schimbat uşor. Ai 
încredere în mine! 


Braţele magicienei erau calde. Catifeaua neagră a rochiei nu 
cerea decât să fie atinsă. Parfumul de liliac şi agrişe te 


ameţea delicios. 
— 246 — 


Îmbrăţişarea calma şi mângâia, relaxa, anihila tensiunea, 
potolea furia şi revolta. 


— Te vei supune testelor, Surpriză. 
— O să mă supun, a răspuns, realizând că nu era nevoie să 
răspundă. Pentru că nu fusese întrebată. 


— Nu mai ştiu ce să mai cred, a spus Ciri. Mai întâi ai zis că 
am puteri, căci am visele astea. Dar vrei să mă supuli la 
probe, să mă 


verifici... Aşa-i? Păi, am puteri sau n-am? 

— La întrebarea asta ne vor răspunde testele. 

— Teste şi iar teste! s-a strâmbat. N-am nicio putere, îţi spun 
eu, dacă aş fi avut, probabil că aş fi ştiut, nu-i aşa? Dar, dacă 
totuşi, din întâmplare, aş avea, atunci ce? 

— Există două posibilităţi, a anunţat-o apatic magiciana 
deschizând fereastra. Va trebui ori să suprimăm aceste 
aptitudini, ori să te învăţ să 


le stăpâneşti. Dacă eşti talentată şi vrei, voi încerca să-ţi dau 
câteva cunoştinţe elementare despre magie. 


— Ce înseamnă „elementare”? 
— De bază. 


Erau singure în sala mare, pe care Nenneke o pusese la 
dispoziţia magicienei, lângă bibliotecă, în aripa laterală, 


nefolosită a clădirii. Ciri ştia că aceste săli erau rezervate 
pentru oaspeţi. Ştia că Geralt, ori de câte ori şedea în 
templu, locuia chiar aici. 


— O să vrei să mă înveţi? s-a aşezat pe pat, şi şi-a plimbat 
mâna pe cuvertura de damasc. Şi să mă duci de-aici, nu? Nu 
merg nicăieri cu tine! 


— Atunci, am să plec singură, i-a spus glacial Yennefer 
dezlegând curelele desagilor. Şi te asigur că n-o să-mi fie dor 
deloc. Ţi-am spus deja că te voi instrui doar cu voia ta. De 
altfel, aş putea s-o fac şi aici. 


— Cât timp o să mă instru... înveţi? 


— Atâta timp cât o să vrei tu; magiciana s-a aplecat, a 
deschis sertarul scrinului, a scos dintr-o tăşcuţă veche de 
piele o curea, o pereche de cizme de blană şi un urcior de lut 
îmbrăcat într-o împletitură de răchită. Ciri a auzit-o înjurând 
printre dinţi, zâmbind în acelaşi timp, a văzut-o cum le 
ascunde înapoi în scrin. A ghicit cui îi aparţineau. Cine le 
lăsase acolo. 


— Ce înseamnă, atâta timp cât o să vreau eu? a întrebat-o. 
Dacă o să 


mă plictisesc sau n-o să-mi mai placă lecţiile alea... 
— 247 — 


— Atunci, ne oprim din învăţare. Doar să-mi spui. Sau să-mi 
arăţi. 


— Să-ţi arăt? Cum? 


— Dacă ne hotărâm să începem instrucţia, îţi voi pretinde 
supunere absolută. Repet: absolută. Aşa că dacă te saturi de 


lecţii este suficient să dai dovadă de neascultare. Atunci, 
imediat terminăm cu lecţiile. 


Limpede? 


Ciri a confirmat din cap, ţintuind-o cu ochii săi verzi pe 
magiciană. 


— În al doilea rând, a continuat Yennefer, despachetând 
desagii, îţi voi pretinde sinceritate absolută. Nu vei avea 
voie să-mi ascunzi nimic, orice-ar fi. Nimic. Aşadar, dacă 
simţi că te-ai săturat, e suficient să 


începi să minţi, să mă duci de nas sau să te închizi în tine. 
Dacă o să te întreb ceva şi n-o să-mi răspunzi sincer, aceasta 
va însemna, de asemenea, încetarea imediată a studiului. M- 
ai înţeles? 


— Da, a îngăimat Ciri. Dar această... sinceritate... 
funcţionează în ambele sensuri? Adică o să am voie să-ţi pun 
întrebări? 


Yennefer a privit-o şi gura i s-a răsucit straniu. 


— Desigur, i-a răspuns după o clipă. E de la sine înţeles. Pe 
acest principiu se vor baza învăţarea şi instrucţia pe care am 
de gând să ţi le ofer. Onestitatea funcţionează în ambele 
sensuri. Poţi să-mi pui întrebări. În orice moment. Şi îţi voi 
răspunde. Sincer. 


— La toate întrebările? 
— La toate. 
— Din acest moment? 


— Da. Din acest moment. 


— Ce este între tine şi Geralt, coniţă Yennefer? 


Ciri aproape a leşinat, îngrozită de propria îndrăzneală şi de 
tăcerea de gheaţă aşternută după întrebare. 


Magiciana s-a apropiat încetişor de ea, i-a pus mâinile pe 
umeri, a privit-o în ochi, de aproape, profund. 


— Dor, i-a răspuns serios. Supărare. Speranţă. Şi suferinţă. 
Da, se pare că n-am omis nimic. Haide, acum să ne apucăm 
de teste, micuță 


viperă cu ochii verzi. Să vedem dacă ai aptitudini. Deşi, 
după 


întrebarea pe care mi-ai pus-o, aş fi foarte surprinsă dacă s- 
ar dovedi că nu ai. Hai, urâţico! 


Ciri s-a bosumflat. 

— De ce-mi spui aşa? 

Yennefer i-a zâmbit din colţul gurii. 
— Ţi-am promis c-o să fiu sinceră. 
— 248 — 


Ciri s-a îndreptat enervată, s-a foit nerăbdătoare pe scaunul 
tare care îi lăţise fundul după ore în şir de şedere. 


— N-o să facem nicio brânză! a strigat, ştergându-şi de masă 
degetul mânjit de cărbune. Nu-s bună de nimic... Nu-mi 
iese! Nu-s bună de magiciană! Am ştiut de la bun început, 
dar n-ai vrut să mă asculţi! Nu m-ai luat în seamă! 


Yennefer a ridicat din sprâncene. 


— N-am vrut să te ascult, ai spus? Interesant. De regulă 
acord atenţie fiecărei fraze rostite în prezenţa mea şi mi-o 
notez în memorie. 


Cu condiţia ca fraza să aibă cât de cât o noimă. 
— Mereu îţi baţi joc de mine, a scrâşnit Ciri din dinţi. Şi am 
vrut să-ţi spun numai... Ei bine, despre aceste aptitudini. 


Vezi tu, acolo, în Kaer Morhen, în munţi... N-am fost în stare 
să fac niciun semn vrăjitoresc. 


Niciunul! 

— Ştiu. 

— Ştii? 

— Ştiu. Dar asta nu înseamnă nimic. 

— Cum adică? Bine... Darastanuetot! 

— Am ascultat cu atenţie. 

— Nu sunt bună. Nu înţelegi asta? Sunt... prea tânără. 
— Eu eram şi mai tânără când am început. 

— Dar, cu siguranţă, nu erai... 


— Ce vrei să spui, copilă? Nu te mai bâlbăi! Du fraza până la 
capăt, te rog! 


— Pentru că... Ciri şi-a coborât capul, roşind. Pentru că lola, 
Myrrha, Eurneid şi Katje în timpul mesei au râs de mine şi 
mi-au spus că n-o să 


se lipească magia de mine şi că nu sunt în stare să fac 
farmece, pentru câ... pentru că sunt... virgină, adică... 


— Imaginează-ţi că ştiu ce înseamnă, a întrerupt-o 
magiciana. Cred c-o să mi-o iei în nume de rău, o să spui că 
iar îmi bat joc de tine, darte anunţ cu regret că vorbeşti 
prostii. Să ne întoarcem la teste. 


— Sunt virgină! a repetat Ciri recalcitrant. La ce bun testele? 
O 


virgină nu poate face magie! 


— Nu văd altă ieşire. Yennefer s-a lăsat pe spătarul 
scaunului. Du-te, pierde-ţi virginitatea, dacă te încurcă 
atâta. O să te aştept. Dar grăbeşte-te, dacă poţi! 


— Îţi baţi joc de mine? 
E, e 


— Ţi-ai dat seama? a zâmbit uşor magiciana. Felicitări! Ai 
trecut primul test de perspicacitate. Acum să trecem la 
adevăratul test. Fii atentă, te rog. Uite: în acest desen sunt 
patru pini. Fiecare are un număr diferit de ramuri. 
Desenează în acest loc gol un al cincilea care s-ar potrivi cu 
cei patru. 


— Pinii sunt proşti, a decretat Ciri, scoțând limba şi 
desenând cu cărbunele un copac uşor răsucit. Şi plictisitori! 
Nu înţeleg ce-au pinii de-a face cu magia? Hî? Coniţă 
Yennefer! Mi-ai promis că-mi răspunzi la toate întrebările! 


— Îmi pare rău, a oftat magiciana luând foaia şi uitându-se 
cu ochi critic la desen. Am senzaţia că o să regret această 
promisiune. Ce-au pinii în comun cu magia? Nimic. Darai 
desenat corect şi la timp. Într-adevăr, pentru o fecioară este 
foarte bine. 


— Râzi de mine? 


— Nu. Nu râd decât foarte rar. Am nevoie de un motiv bine 
întemeiat ca să râd. Concentrează-te pe noua foaie, 
Surpriză. Sunt desenate şiruri de stele, cercuri, triunghiuri şi 
cruci şi în fiecare şir se află un număr diferit din fiecare 
elemente. Gândeşte-te şi răspunde-mi: Câte stele ar trebui 
să fie în ultimul şir? 


— Stelele sunt proaste! 
— Câte, copilă? 
— Trei! 


Yennefer a plonjat într-o tăcere lungă, cu ochii aţintiţi pe un 
detaliu al uşii sculptate a scrinului. Rânjetul de pe buzele lui 
Ciri a început să 


dispară încet, iar în cele din urmă a dispărut complet, fără 
urmă. 


— Poate că te-ai întrebat, a articulat foarte lent magiciana, 
continuând să admire scrinul, ce se întâmplă în cazul în care 
îmi dai răspunsuri în dodii, stupide. Te-ai gândit, probabil, că 
nu observ, pentru că răspunsurile tale nu mă interesează? 
Te-ai gândit greşit. Te-ai gândit, poate, că o să ajung la 
concluzia că eşti o proastă? Te-ai gândit greşit. lar dacă te-ai 
plictisit de teste şi ai vrut ca să te distrezi, să mă testezi pe 
mine... Ei bine, acum eşti mulţumită? Oricum, testul s-a 
terminat. Dă-mi foaia. 


— lartă-mă, coniţă Yennefer, fata şi-a lăsat capul în jos. Aici 
ar trebui să fie... o stea. Imi pare foarte rău. Te rog sănute 
superi pe mine. 


— Uită-te la mine, Ciri. 


Şi-a ridicat privirea uimită. Pentru că magiciana îi 
pronunţase 


— 250 — 
pentru prima dată numele. 


— Ciri, a spus Yennefer, să ştii că, în ciuda aparenţelor, mă 
enervez la fel de rar cum râd. Nu m-am supărat. Dar, 
cerându-ţi iertare, mi-ai dovedit că nu m-am înşelat în 
privinţa ta. Acum ia foaia următoare. 


După cum vezi, sunt cinci căsuțe. Deseneaz-o pe-a şasea... 
— lar? Eu chiar nu pricep de ce... 


— ..„.„Pe-a şasea! Vocea magicienei devenise periculoasă, iar 
ochii îi fulgerau cu vâlvătăi violete. Aici, în acest loc gol. Nu 
mă face să repet, te rog. 


După merişoare, pinişori, steluțe, peştişori şi căsuțe a venit 
rândul labirinturilor, în care trebuia găsită foarte repede 
ieşirea, al liniilor ondulate, al petelor care păreau gândaci 
striviţi, al altor imagini bizare şi mozaicuri, din cauza cărora 
te uitai cruciş şi ţi se învârtea capul. 


Apoi a fost o mingiucă strălucitoare pe un fir la care trebuia 
să te uiţi fix o lungă perioadă de timp. Să te uiţi fix era mai 
plictisitor decăt o zi de post, Ciri obişnuia să adoarmă din 
când în când. Lui Yennefer, în mod surprinzător, nu-i păsa, 
dar câteva zile mai devreme ţipase la ea ameninţător pentru 
încercarea de a trage un pui de somn pe una dintre petele în 
formă de gândaci. 


De la atâta stat aplecată asupra testelor, pe Ciri o durea 
gâtul şi spatele şi cu fiecare zi care trecea, o durea din ce în 
ce mai tare. Jinduia după mişcare şi aer curat şi, având în 


vedere înţelegerea avută în privinţa sincerităţii, i-a povestit 
lui Yennefer. Magiciana a privit-o senin, ca şi cum se 
aşteptase de mult. 


În următoarele două zile, ambele au alergat prin parc, sărind 
peste şanţuri şi obstacole din buşteni sub privirile amuzate 
sau compătimitoare ale preoteselor şi novicelor. Au făcut 
gimnastică, au făcut echilibristică mergând pe partea de sus 
a zidului care delimita livada de dependinţe. Spre deosebire 
de antrenamentele de la Kaer Morhen, exerciţiile cu Yennefer 
erau întotdeauna însoţite de teorie. 


Magiciana a învăţat-o să respire controlând mişcările 
pieptului şi diafragmei cu o apăsare puternică a mâinilor. l-a 
explicat regulile mişcărilor, acţiunea muşchilor şi a oaselor, 


i-a arătat cum să se odihnească, să se relaxeze şi să se 
învioreze. 


În timpul uneia dintre şedinţele de relaxare, Ciri, întinsă pe 
iarbă, cu ochii la cer, i-a pus o întrebare care o chinuia. 


— Coniţă Yennefer? Când o să punem capăt testelor ăstora? 
— 251 — 

— Te-ai plictisit? 

— Nu... Dar aş vrea să ştiu dacă sunt potrivită pentru magie. 
— Eşti. 

— Ştii deja? 


— Am ştiut-o de la început. Puţini oameni sunt capabili să 
observe acţiunea steluţei mele. Foarte puţini. Tu ai remarcat- 
o imediat. 


— Dar testele? 


— Sunt încheiate. Ştiu deja despre tine ceea ce am vrut să 
ştiu. 


— Dar anumite sarcini... Nu le-am îndeplinit cu bine. Chiar 
tu însăţi ai spus că... Chiar eşti sigură? Nu te înşeli? Eşti 
sigură că am puteri? 


— Sunt sigură. 
— Dar... 


— Ciri! Magiciana dădea impresia că era amuzată şi iritată în 
acelaşi timp. De când stăm întinse pe pajişte, ţi-am vorbit 
fără să-mi folosesc vocea. Se numeşte telepatie, aminteşte- 
ţi. Şi, după cum probabil ai constatat, am conversat fără 
oprelişti. 


— Magia - Yennefer, privind cerul de deasupra dealurilor, şi- 
a sprijinit mâna pe şa - este, în opinia unora, încarnarea 
Haosului. Este cheia cu care se poate deschide uşa interzisă. 
Uşa în spatele căreia se ascunde coşmarul, groaza şi o 
oroare nemaipomenită, în spatele căreia se dezvoltă forţe 
ostile, distructive, puterile Răului pur, care ar putea distruge 
nu numai pe cei care ar deschide uşa, ci întreaga lume. Şi 
pentru că nu lipsesc cei care manipulează aceste uşi, odată 
cineva va face o greşeală şi atunci sfârşitul lumii va fi 
inevitabil. Magia este, prin urmare, răzbunarea şi arma 
Haosului. Faptul că după Conjuncţia Sferelor oamenii au 
învăţat să folosească magia este un blestem care va duce la 
pieirea lumii. A omenirii. Şi aşa este, Ciri. Aceia care 
consideră că magia este Haos nu greşesc. 


Armăsarul jugănit al magicienei a nechezat ascuţit, s-a urnit 
din loc sub imboldul călcâielor călăreţei şi a mers la pas 


încet pe mirişte. Ciri şi-a îndemnat calul şi a ajuns-o din 
urmă. Buruienile ajungeau până la etrieri. 


— Magia, a reluat Yennefer după o clipă, este, în opinia 
altora, o artă. O artă grandioasă, elitistă, capabilă de a crea 
lucruri frumoase şi neobişnuite. Magia este un talent pe care 
îl au puţini aleşi. Ceilalţi, cei lipsiţi de talent, pot doar să 
privească cu admiraţie şi cu invidie rezultatele muncii 
artiştilor, pot aprecia operele astfel create, cu 


— 252 — 


sentimentul că fără aceste lucrări şi fără acest talent lumea 
ar fi mai săracă. După Conjuncţia Sferelor, faptul că unii 
aleşi şi-au descoperit talentul şi magia din ei, că au regăsit 
în ei această Artă este o binecuvântare pentru frumuseţea 
acestei lumi. Şi chiar aşa este. Şi cei care simt că magia este 
o artă au dreptate. 


Deasupra colinei rotunjite şi denudate, care ieşea la iveală 
ca spinarea unui prădător aflat la pândă, zăcea o stâncă 
enormă sprijinită 


pe o serie de alte pietre mai mici. Magiciana îşi îndrepta 
calul în direcţia ei fără să-şi întrerupă lecţia. 


— Mai există şi unii care susţin că magia înseamnă Ştiinţă. 
Pentru a o controla nu sunt de-ajuns talentul şi capacităţile 
înnăscute. Sunt indispensabili ani buni de studii amănunțite 
şi de muncă istovitoare, este nevoie de perseverenţă şi de 
disciplină interioară. Magia dobândită astfel este o 
cunoaştere ale cărei limite sunt în mod constant lărgite 
graţie minţilor luminate şi dinamice, graţie experienţei, 
experimentului, practicii. Magia astfel dobândită înseamnă 
progres, dezvoltare, schimbare. Înseamnă plugul, războiul 
de ţesut, moara de apă, cuptorul, macaraua şi scripetele. 
Înseamnă mişcare continuă. Spre înalt. Spre mai bine. Spre 


stele. Faptul că după Conjuncţia Sferelor am descoperit 
magia ne va permite într-o bună zi să ajungem la stele... 


Descalecă, Ciri. 


Yennefer s-a apropiat de monolit, a pus mâna pe suprafaţa 
aspră a stâncii, înlăturând cu grijă praful şi frunzele uscate. 


— Cei care consideră că magia înseamnă Ştiinţă, a reluat ea, 
au, de asemenea, dreptate. Ţine minte, Ciri. Şi acum vino 
aici, la mine. 


Fata a înghiţit în sec. Magiciana a luat-o de braţ. 


— Ţine minte, a repetat. Magia înseamnă Haos, Artă şi 
Ştiinţă. 


Înseamnă blestem, binecuvântare şi progres. Totul depinde 
de cine foloseşte magia şi în ce scop. lar magia este 
pretutindeni. Peste tot în jurul nostru. E lesne de ajuns la ea. 
Ajunge doar să întinzi mâna. lată. 


Îmi întind mâna. 


Cromlehul s-a cutremurat vizibil. Ciri a auzit un vuiet 
monoton, îndepărtat, un huruit venit din măruntaiele 
pământului. Buruienile s-au unduit, aplatizate de vântul 
abătut din senin pe colină. Cerul s-a întunecat instantaneu, 
fiind acoperit de norii care se deplasau cu o viteză 
uimitoare. Fata a simţit picături de ploaie pe faţă. Şi-a mijit 
ochii în faţa vâlvătăii fulgerului care îmbrăţişa subit 
orizontul. S-a lipit instinctiv de magiciană, de părul ei negru 
care mirosea a liliac şi agrişe. 


= 253 > 


— Pământul pe care călcăm. Focul care nu se stinge 
niciodată 


dinlăuntru. Apa din care a apărut întreaga viaţă şi fără de 
care viaţa ar fi imposibilă. Aerul pe care îl respirăm. Ajunge 
doar să întindem mâna ca să le guvernăm, ca să le obligăm 
să ni se supună. Magia se află peste tot. Se află în aer, în 
apă, în pământ şi în foc. Se află şi după uşa pe care 
Conjuncţia Sferelor ne-a trântit-o în faţă. De acolo, din 
spatele uşii închise, magia îşi întinde uneori mâna spre noi. 
După noi. Ştii asta, nu-i aşa? Ai simţit atingerea magiei, o 
atingere a mâinii din spatele uşilor închise. De la această 
atingere te-a pătruns teama. Teama care ne pătrunde pe 
toţi. Pentru că în fiecare dintre noi este Haos şi Ordine, Bine 
şi Rău. Dar putem şi trebuie să le controlăm. Trebuie să 
învăţăm s-o facem. Şi o să înveţi, Ciri. De aceea te-am adus 
aici, la această 


stâncă, aflată din vremuri străvechi la intersecţia venelor în 
care pulsează forţa. Pune mâna pe ea! 


Blocul de piatră se cutremura, vibra şi împreună cu el se 
cutremura şi vibra întreaga colină. 


— Magia îţi întinde mâna, Ciri. Vine să te caute, copilă 
ciudată, Surpriză, Copilul Sângelui Vechi, al Sângelui Elfilor. 
Copilă ciudată, prinsă între iţele Mişcării şi Schimbării, ale 
Distrugerii şi Renaşterii. 


Destinată şi Predestinată. Magia îţi întinde mâna din spatele 
uşilor închise, vine după tine, un grăunte mic de nisip în 
angrenajul Orologiului Sorţii. Îţi întinde ghearele Haosului, 
care nu este încă sigur dacă îi vei deveni unealtă sau 
obstacol în planurile sale. Ceea ce îţi arată Haosul în vise 
este tocmai această incertitudine. Haosului îi este frică de 


tine, Copilul Destinului. Şi vrea să te facă să simţi şi tu 
teama. 


Un fulger a străpuns tenebrele, urmat de un tunet tărăgănat. 
Ciri tremura de frig şi de spaimă. 


— Haosul nu-ţi poate arăta cum e el cu adevărat. Aşa că îţi 
arată 


viitorul, îţi arată ce ţi se va întâmpla. Vrea să te facă să-ţi fie 
frică de zilele care urmează, pentru ca teama de ceea ce se 
poate întâmpla ţie sau apropiaților tăi să înceapă să te 
controleze şi să te subjuge complet. Prin urmare, Haosul îţi 
trimite vise. Acum o să-mi arăţi ce vezi în aceste vise. O să 
te sperii. După care o să uiţi şi o să-ţi controlezi frica. Uită-te 
la steaua mea, Ciri. Nu-ţi dezlipi ochii de la ea! 


A fulgerat. A tunat. 

— Vorbeşte! Îţi poruncesc! 

Sânge. Buzele zdrelite şi învineţite ale lui Yennefer se 
mişcau în tăcere, sângele îi curgea din gură. In galop defilau 
stânci albe. Calul 


— 254 — 


necheza. Un salt. Neantul, abisul. Un țipăt. Un zbor, un zbor 
fără sfârşit. 


Abisul... 


Fum la capătul abisului. Trepte care duc în adânc. Va'esse 
Deireadh eigean aep... Ceva se termină... Ce anume? 


Elaine blath, Feainnewedd... Copilul Sângelui Vechi? 


Vocea lui Yennefer pare să vină de departe, este sugrumată, 
trezeşte ecouri între zidurile de piatră umedă care picură. 
Elaine blath... 


— Vorbeşte! 


Ochii săi violet strălucesc, ard în mijlocul chipului său sfrijit, 
chircit, înnegrit de chinuri, acoperit de furtuna părului 
negru, încâlcit, îngălat. 


Beznă. Umezeală. Duhoare. Răcoare pătrunzătoare a 
zidurilor reci, de piatră. Frig metalic în încheieturile mâinilor, 
în glezne... 


Abis. Fum. Trepte care duc în adânc. Trepte pe care trebuie 
să 


cobori. Trebuie, pentru că... pentru că ceva se termină. 
Pentru că se apropie Tedd Deireâdh, Vremea Sfârşitului, 
Veacul Viforniţei Lupului. 


vremea Frigului Alb şi a Luminii Albe... 
Leuţa trebuie să moară! Din raţiuni de stat! 


Hai să mergem, a spus Geralt. În jos, pe trepte. Trebuie. N- 
avem încotro. N-avem altă cale. Doar pe trepte. Până jos! 


Buzele lui nu se mişcă. Sunt livide. Sânge, sânge peste tot... 
Scara întreagă e însângerată... Atenţie, e alunecos... Pentru 
că un vrăjitor se împiedică o singură dată... Luciul lamei. 
Strigăt. Moarte. 


În jos. În jos, pe scări. Fum. Foc. Galop turbat, ropot de 
copite. 


Vâlvătăi de jur împrejur. 


Prinde-te! Prinde-te, Leuţă din Cintra! 
Un cal negru nechează, cabrează. Prinde-te! 


Calul negru dansează. Prin vizorul coifului împodobit cu 
aripile unei păsări de pradă strălucesc şi ard ochi 
neîndurători. 


O spadă largă, reflectând strălucirea incendiului, cade 
şuierând. 


Eschivă, Ciri! Fentă! Piruetă, paradă! Eschivă! Eschivă! Prea 
lent!!! 


Lovitura îi orbeşte strălucirea ochilor, îi scutură întregul 
Corp. 


Durerea o paralizează pe moment, o amorţeşte, apoi 
explodează brusc cu o forţă înfiorătoare, îşi înfige colții 
ascuţiţi în obrazul fraged, o trage, o târâie, radiază în gât, în 
stern, în piept, în plămâni... 


— Ciri! 


A simţit pe şira spinării şi pe ceafă răcoarea pietrei aspre şi 
inerte. 


Nu-şi putea aminti când se aşezase jos. Yennefer era în 
genunchi lângă 


ea. Cu un gest blând, dar hotărât i-a desfăcut degetele, i-a 
tras mâna de 


— 255 — 
pe obraz. Obrazul îi clocotea, zvâcnea cu durere. 


— Mamă... a gemut Ciri. Mamă... Mă doare! Mamă... 


Magiciana i-a atins faţa. Mâna îi era rece ca gheaţa. Durerea 
i-a dispărut pe loc. 


— L-am văzut... a şoptit copila închizând ochii. Pe cel din 
visele mele... pe cavalerul negru... Geralt... Şi apoi... tu... te- 
am văzut, coniţă 


Yennefer! 
— Ştiu. 
— Te-am văzut... am văzut cum... 


— Niciodată. Niciodată nu va trebui să-l mai vezi. Niciodată 
nu-l vei mai visa. |ţi voi da o putere care te va ţine departe 
de aceste coşmaruri. 


De aceea te-am adus aici, Ciri, pentru a-ţi arăta puterea 
aceasta. 


Începând de mâine, o să ţi-o transmit. 


Au urmat zile grele, pline de activităţi, zile de studiu intens 
şi de muncă istovitoare. Yennefer era fermă, exigentă, uneori 
dură, alteori autoritară şi amenințătoare. Dar niciodată nu 
era plictisitoare. Altădată 


Ciri abia-şi mai ţinea pleoapele deschise la şcoala templului, 
din când în când se întâmpla să aţipească în timpul lecţiilor, 
datorită vocilor monotone şi blânde ale lui Nenneke, lolei 
Întâi, Ciuboţicii sau ale altor maestre preotese. Cu Yennefer 
era imposibil. Şi nu numai datorită 


timbrului vocii magicienei, care folosea fraze scurte şi 
puternic accentuate. Ci mai ales datorită materiei predate. 
Ştiinţa magiei. Un domeniu fascinant, interesant, captivant. 


Ciri îşi petrecea cea mai mare parte a zilei împreună cu 
Yennefer. 


Revenea în dormitor noaptea târziu, se prăbuşea pe pat şi 
adormea buştean. Novicele care se plângeau că sforăie 
îngrozitor încercau să o trezească. In van. 


Ciri dormea adânc. 
Fără vise. 


— Pe toţi zeii! Yennefer a oftat resemnată, răsfirându-şi 
buclele negre cu ambele mâini şi lăsându-şi capul în jos. Hai, 
că-i atât de simplu! Dacă nu eşti în stare să stăpâneşti acest 
gest, ce-o să faci cu cele mai grele? 


Ciri s-a întors, şi-a şoptit ceva în barbă, a pufnit, şi-a frecat 
mâna înţepenită. Magiciana a oftat din nou. 


— Mai uită-te o dată la desen, vezi cum ar trebui să-ţi ţii 
degetele. 


— 256 — 


Fii atentă la săgețile explicative şi la runele care descriu 
gestul ce trebuie făcut! 


— M-am uitat deja pe desen de o mie de ori! Înţeleg runele! 
Vort, câelme. Ys, velo. Spre exterior, lent. Imprejur, repede. 
Mâna... aşa? 


— Da' degetul mic? 


— Nu pot să-l ţin aşa, fără să îndoi în acelaşi timp degetul 
inimii! 


— Dă-mi mâna. 


— Auuul! 


— Ssst, Ciri! Altminteri, Nenneke vine iar val vârtej aici, 
crezând că 


te jupoi de vie şi te prăjesc în ulei. Nu schimba degetele. Şi 
acum, gestul. Rotaţia, nu uita de rotația încheieturii mâinii! 
Bine. Acum scutură mâna, relaxează-ţi degetele. Înc-o dată. 
Nu, nu aşa! Ştii ce-ai făcut? Dacă chiar ai fi aruncat un 
farmec din ăsta în realitate, ai fi avut mâna oblojită timp de 
o lună! Ai degete de lemn sau ce naiba? 


— Am mâna deprinsă cu spada! De-aia! 


— Baliverne! Geralt a fluturat spada toată viaţa şi are 
degetele foarte agile şi... hmmm... foarte delicate. Hai, 
urâţico, încearcă înc-o dată! Vezi? Numai să vrei. Numai să 
încerci. Înc-o dată. Bine. Scutură-ţi mâna. Şi înc-o dată. Bine. 
Ai obosit? 


— Puțin... 


— Dă-mi voie să-ţi frec mâna şi antebraţul. Ciri, da' de ce nu 
foloseşti alifia pe care ţi-am dat-o? Ai pielea aspră ca labele 
cormoranilor... Şi ce-ai aici? Urmă de la inel, nu-i aşa? Mă 
înşel eu cumva sau ţi-am interzis să porţi bijuterii? 


— Dar am câştigat inelul de la Myrrhy la sfârlează! L-am 
purtat doar o jumătate de zi... 


— Şi o jumătate de zi e prea mult. Nu-l mai purta, te rog! 
— Nu înţeleg de ce nu pot... 
— Nu trebuie să înţelegi, a întrerupt-o magiciana, dar fără 


supărare în voce. Te-am rugat să nu porţi nicio podoabă de 
felul acesta. Dacă 


doreşti, poţi să-ţi prinzi o floare în păr. Să-ţi faci coroniţă din 
cosiţe. 


Dar niciun metal, niciun cristal, nicio piatră. Este important, 
Ciri. Când va veni vremea, o să te lămuresc. Deocamdată ai 
încredere în mine şi fă 


ce-ţi cer. 


— Tu porţi steluța, cercei şi inele! Şi eu n-am voie? Pentru că 
sunt... 


virgină? 


— Urâţico! Yennefer i-a zâmbit, a mângâiat-o pe cap. Eşti 
obsedată 


de asta? Ţi-am explicat deja că nu contează dacă eşti sau nu 
eşti. Deloc. 


— 257 — 

Mâine te speli pe cap pentru că e timpul, din câte văd eu. 
— Coniţă Yennefer? 

— Da? 


— Pot să... în numele sincerităţii promise... Pot să te întreb 
ceva? 


— Poţi. Dar pe toţi zeii, numai să nu fie despre virginitate, te 
rog! 


Ciri şi-a muşcat buzele şi s-a cufundat în tăcere. 


— În fine, a oftat Yennefer. Fie! Întreabă-mă! 


— Vezi... Ciri s-a îmbujorat, şi-a lins buzele. Fetele în 
dormitor bârfesc întruna şi spun tot felul de poveşti... Despre 
sărbătoarea Belleteyn şi alte chestii de-astea... Şi zic despre 
mine că sunt o mucoasă, o puştoaică şi că ar fi timpul... 
coniţă Yennefer, care-i adevărul? De unde pot să ştiu că a 
venit timpul... 


— „să te culci cu un bărbat? Ciri s-a înroşit din cap până-n 
picioare. 


A tăcut pentru o clipă, apoi şi-a ridicat ochii şi a dat 
afirmativ din cap. 


— E floare la ureche, a spus pe un ton detaşat Yennefer. 
Dacă începi să te gândeşti la asta, este un semn că a sosit 
timpul. 


— Dar eu nu vreau nici în ruptul capului! 
— Nu e obligatoriu. Dacă nu vrei, n-o faci. 


— Aha! Ciri şi-a muşcat din nou buza. Şi asta... Ei bine... 
bărbatul... 


De unde ştiu că e potrivit ca să... 

— „te culci cu el? 

— Mhm. 

— Dacă chiar ai de ales, magiciana şi-a strâmbat buzele într- 
un zâmbet, şi nu prea ai experienţă, în primul rând nu 


apreciezi bărbatul, ci patul. 


Ochii de smarald ai lui Ciri au luat forma şi mărimea unor 
farfurioare. 


— Cum adică... patul? 


— Exact aşa. Pe cei care nu au pat, îi elimini de la început. 
Pe urmă, dintre cei rămaşi, îi elimini pe cei cu paturi murdare 
şi dezordonate. 


lar atunci când rămân doar cei care au paturi curate şi 
ordonate, îl alegi pe cel care-ţi place cel mai mult. Din 
păcate, metoda nu este sută 


la sută sigură. Poţi să te înşeli amarnic. 
— Glumeşti? 


— Nu. Nu glumesc. Ciri, de mâine vei dormi aici cu mine. O 
să-ţi muţi lucrurile aici. În dormitorul novicelor, din câte aud, 
se iroseşte cu pălăvrăgeala mare parte din timpul care ar 
trebui să fie dedicat odihnei şi somnului. 


=258:=> 


După ce a ajuns să stăpânească mişcările de bază, poziţiile 
mâinii şi gesturile, Ciri a început să înveţe farmecele şi 
formulele lor. Formulele erau simple. Scrise în Graiul Vechi, 
pe care fata îl ştia la perfecţie, erau uşor de memorat. Nici cu 
intonaţia necesară rostirii lor, uneori destul de complicată, 
nu era nicio problemă. Yennefer era în mod vădit mulţumită, 
cu fiecare zi care trecea era din ce în ce mai dulce şi mai 
drăguță. Din ce în ce mai des, luând pauze de la învăţat, 
amândouă 


bârfeau despre ceva, glumeau şi chiar au început să se 
distreze delicat pe seama lui Nenneke, care de multe ori 
„venea în vizită” la lecţii şi exerciţii, burzuluită şi înfoiată ca 
o cloşcă, gata s-o ia pe Ciri sub aripile sale protectoare, s-o 
apere şi s-o salveze de la exigenţele imaginare ale 
magicienei, de „torturile inumane” ale instrucției sale. 


Supunându-se poruncii, Ciri s-a mutat în odaia lui Yennefer. 
De-acum ele erau împreună nu numai în timpul zilei, ci şi în 
timpul nopţii. 


Uneori, instruirea avea loc şi noaptea - unele gesturi, 
formule şi farmece nu erau permise la lumina zilei. 
Magiciana, satisfăcută de progresul fetei, a încetinit ritmul 
instrucției. Aveau mai mult timp liber. 


Îşi petreceau serile citind cărţi împreună sau separat. Ciri a 
parcurs din scoarţă-n scoarță Dialoguri despre natura magiei 
de Stammelford, Puterile elementelor de Giambattista, 
Magia Naturală de Richert şi Monck. A frunzărit în încercarea 
de a le citi până la capăt, dara eşuat - 


opere ca Lumea Invizibilă a lui Jan Bekker şi Taina tainelor de 
Agnes de Glanville. Şi-a aruncat un ochi peste Codul lui 
Mirthe şi peste Ard Aercane, îngălbenite şi foarte vechi, 
precum şi peste celebrul şi înspăimântătorul Dhu 
Dwimmermorc, plin de gravuri înfricoşătoare. 


Îi trecuseră prin mâini şi alte cărţi, care n-aveau nici în clin, 
nici în mânecă cu magia. Citise Istoria lumii şi Tratatul 
despre viaţă. Nu ocolise lecturile mai uşoare din biblioteca 
templului. Roşie în obraji, devorase Nebuniile Marquizului La 
Creahme şi Damele regale de Anna Tiller. Citise Necazurile 
dragostei şi Timpul lunii, antologii de poezie ale celebrului 
trubadur Jaskier. Lăcrimase în faţa baladelor subtile şi 
învăluite în mister ale lui Essi Daven, adunate într-un tom 
mic, cu copertă frumoasă, purtând titlul de Perla Albicioasă. 


De multe ori uza de privilegiul său şi punea întrebări. Şi 
primea răspunsuri. Însă din ce în ce mai des ea ajunsese să 
devină destinatara întrebărilor. Yennefer iniţial nu părea 
deloc interesată de soarta ei, nici de copilăria din Cintra, nici 
de evenimentele de război de mai târziu. 


— 259 — 


Dar cu timpul întrebările deveniseră mai specifice. Ciri se 
vedea obligată să răspundă - şi o făcea fără tragere de 
inimă, pentru că 


fiecare întrebare de-a magicienei deschidea câte o uşă în 
mintea ei, pe care promisese că n-o s-o mai deschidă 
niciodată şi pe care voia s-o ţină ferecată o dată pentru 
totdeauna. De la întâlnirea cu Geralt în Sodden, considera că 
primise „altă viaţă”, că cea trăită în Cintra fusese ştearsă 
definitiv şi irevocabil. Vrăjitorii din Kaer Morhen n-o 
întrebaseră niciodată nimic despre acest subiect, iar înainte 
de a veni la templu, Geralt chiar îi ceruse să-i făgăduiască să 
nu sufle o vorbă 


nimănui despre cine era ea. Nenneke, care, desigur, ştia 
totul despre ea, făcuse în aşa fel încât celelalte preotese şi 
novicele s-o ia pe Ciri drept fiica nelegitimă a unui cavaler şi 
a unei ţărănci, un copil pentru care la fel ca pentru mulţi alţii 
în lume nu era loc nici în castelul tatălui, nici în coliba 
mamei. Jumătate dintre novicele din templul lui Melitele 
erau astfel de copii. 


Şi Yennefer ştia secretul. Era cea „în care se poate avea 
încredere”. 


Yennefer îi punea întrebări. În legătură cu asta. Despre 
Cintra. 


— Cum ai izbutit să ieşi din târg, Ciri? Cum ai reuşit să scapi 
de nilfgaardieni? 


Ciri nu-şi mai amintea deloc. Firul memoriei i se rupsese, 
totul se pierdea în beznă şi fum. Îşi amintea de asediul 
târgului, de despărţirea de regina Calanthe, bunica ei, îşi 
amintea de baronii şi cavalerii care o smulgeau cu forţa de 


lângă patul în care zăcea rănită, muribundă, Leoaica din 
Cintra. Îşi amintea evadarea frenetică de-a lungul uliţelor în 
flăcări, lupta sângeroasă şi căderea de pe un cal. Îşi amintea 
călăreţul negru purtând un coif împodobit cu aripile unei 
păsări de pradă. 


Şi nimic mai mult. 
— Nu-mi amintesc. Chiar nu-mi amintesc, coniţă Yennefer. 


Yennefer nu a insistat. l-a pus alte întrebări. A făcut-o cu 
delicateţe şi tact, iar Ciri se simţea din ce în ce mai liberă. În 
cele din urmă a început să vorbească din proprie iniţiativă. 
Fără să mai aştepte întrebări, a povestit despre anii 
copilăriei sale în Cintra şi în Insulele Skellige. Despre cum 
descoperise ea existenţa Dreptului Surprizei şi despre faptul 
că hotărârea sorții făcuse din ea destinul lui Geralt din Rivia, 
vrăjitorul cu părul alb. l-a vorbit despre război. Despre 
rătăcirea în pădurea Pesterâuri, despre convieţuirea cu 
druizii din Angren şi despre timpul petrecut la ţară. Despre 
cum o găsise Geralt acolo şi o 


— 260 — 


luase la Kaer Morhen, Reşedinţa Vrăjitorilor, deschizând un 
nou capitol în scurta ei viaţă. 


Într-o seară, fără să fie întrebată, Ciri i-a povestit magicienei 
din proprie iniţiativă, firesc, cu vioiciune şi cu multă culoare, 
despre prima sa întâlnire cu vrăjitorul, în pădurea Brokilon, 
printre driadele care o răpiseră vrând s-o reţină cu forţa ca s- 
o convertească într-una de-a lor. 


— Ha! a spus Yennefer, ascultând povestea. Aş fi dat orice ca 
să-l fi văzut. La Geralt mă refer. Încerc să-mi imaginez ce 
faţă a făcut, atunci, în Brokilon, când a văzut ce Surpriză îi 
pregătise destinul! Pentru că 


mă gândesc că trebuie să fi făcut o figură nemaipomenită 
când a aflat cine eşti? 


Ciri a izbucnit în hohote de râs, în ochii ei de smarald se 
aprinsese o sclipire diabolică. 


— Oh, da! s-a smiorcăit. A făcut o faţă! Vai de mine! Vrei să 
vezi cum? O să-ţi arăt. Uită-te la mine! 


Yennefer a pufnit în râs. 


Râsul acela, se gândea Ciri privind norii de păsări negre care 
zburau spre est. Râsul acela, împărtăşit şi sincer, ne-a 
apropiat cu adevărat, pe mine şi pe ea. Am înţeles, atât ea, 
cât şi eu, că putem să râdem împreună, vorbind despre el. 
Despre Geralt. Dintr-odată am devenit apropiate una de alta, 
chiar dacă am ştiut bine că Geralt ne uneşte şi ne desparte 
în acelaşi timp şi aşa va fi întotdeauna. 


Râsul acela împărtăşit ne-a apropiat. 


Şi ceea ce s-a întâmplat cu două zile mai târziu. În pădurea 
de pe colină. Atunci mi-a arătat apoi cum să găsesc... 


— Nu înţeleg de ce trebuie să caut aceste... of, iar am uitat 
cum se numesc... 


— Răspântii, a completat Yennefer, smulgând un scai carei 
se agăţase de mânecă în timp ce străbătea hăţişul. O să te 
învăţ să le descoperi, deoarece acestea sunt locurile din care 
se poate extrage puterea. 


— Dar eu ştiu deja cum să-mi extrag puterea! Chiar tu m-ai 
învăţat că puterea e peste tot. Atunci, de ce umblăm pe 
toate coclaurile? 


Templul este şi el plin de energie! 


— Da, acolo e destul de multă. De aceea a fost construit 
acolo şi nu în altă parte. Şi, prin urmare, în templu ai 
senzaţia că extragerea e floare la ureche. 


— 261 — 

— Mă dor picioarele! Hai să stăm un pic, bine? 
— Bine, urâţico! 

— Coniţă Yennefer? 

— Zi-i! 


— De ce ne tragem mereu puterea din venele de apă? La 
urma urmei, energia magică este peste tot. Este în pământ, 
nu-i aşa? In aer, în foc? 


— E-adevărat. 


— lar pământ... Oh, este pământ peste tot în jur. Sub tălpile 
noastre. 


Şi aer este peste tot! lar dacă vrem foc, nu trebuie decât să 
aprindem unul şi... 


— Deocamdată eşti prea slabă ca să-ţi extragi energia din 
pământ. 

Deocamdată ştii prea puţine ca să fii în stare să extragi ceva 
din aer. 


Cât despre foc, îţi interzic categoric să te joci cu el! Ţi-am 
spus deja, nu trebuie să te atingi cu niciun chip de energia 
focului! 


— Nu ţipa! Îmi amintesc. 


S-au aşezat în tăcere pe un trunchi de copac uscat, căzut, 
ascultând foşnetul vântului printre coroanele arborilor, 
ascultând o ciocănitoare care ciocănea cu înverşunare 
undeva în apropiere. Lui Ciri îi era foame, gâtul i se uscase 
de sete, dar ştia că văicăreala n-o ajută cu nimic. 


Înainte, cam cu o lună în urmă, Yennefer îi răspundea la 
astfel de plângeri cu o prelegere seacă cu privire la arta 
autocontrolului instinctelor primitive, apoi pur şi simplu 
plonja într-o tăcere dispreţuitoare. Protestele n-ar fi avut 
niciun sens şi n-ar fi dus la niciun rezultat, la fel ca în cazul 
bosumflării din cauza apelativului „urâţico”. 


Magiciana şi-a scos ultimul scai din mânecă. Acum o să mă 
întrebe ceva, s-a gândit Ciri, îi aud gândurile. lar o să mă 
întrebe despre ceva despre care nu-mi amintesc. Sau despre 
care nu vreau să-mi amintesc. 


Nu, chiar n-are niciun rost. N-o să-i răspund. Ţine de trecut, 
trecutul nu se mai întoarce. Chiar ea mi-a spus asta 
cândva... 


— Spune-mi despre părinţii tăi, Ciri. 
— Nu mi-i amintesc, coniţă Yennefer... 
— Fă un efort. Te rog mult! 


— Pe tata chiar nu mi-l amintesc... a spus ea încet, 
supunându-i-se. 


Doar... Aproape nimic. Mama... Pe mama, da. Avea părul 
lung, aşa... era mereu tristă... Imi amintesc... Nu, nu-mi 
amintesc nimic... 


— Aminteşte-ţi, te rog! 


— Nu-mi amintesc! 
— 262 — 
— Uită-te la steluța mea. 


Pescăruşii ţipau plonjând cu capul în jos, printre bărcile 
pescarilor, capturând resturile şi peştişorii aruncaţi din lăzi. 
Vântul flutura uşor velele coborâte ale drakkarelor, deasupra 
docului şerpuia fumul sufocat de burniţă. În port soseau 
triremele din Cintra, leii de aur străluceau pe pavilioanele 
albastre. Unchiul Crach, care-i stătea alături şi o ţinea de 
după umăr cu mâna sa mare ca o labă de urs, s-a aşezat 
dintr-odată pe un genunchi. Oştenii aliniaţi loveau ritmic cu 
spadele în scuturi. 


Traversa podul îndreptându-se spre ei regina Calanthe. 
Bunica ei. 


Cea care în Insulele Skellige era numită oficial Ard Rhena, 
Regina Supremă. Însă unchiul Crach an Craite, conte de 
Skellige, încă în genunchi şi cu capul plecat, a salutat-o pe 
Leoaica de Cintra cu un titlu mai puţin formal, dar considerat 
mai respectuos de către insulari. 


— Bun venit, Modron! 


— Prinţesă, i s-a adresat Calanthe cu o voce rece şi 
autoritară, fără 


să se uite la conte. Hai la mine! Vino încoace, Ciri! 


Mâna bunicii era puternică şi dură ca a unui bărbat, inelul de 
pe deget era rece ca gheaţa. 


— Unde este Eist? 


— Regele... s-a bâlbâit Crach. Este pe mare, Modron. Caută 
rămăşiţele naufragiului... Şi trupurile. De ieri... 


— De ce i s-a permis? a strigat regina. Cum? Cum de-a fost 
lăsat să 


facă aşa ceva? Cum ai putut, Crach? Tu, conte de Skellige! 
Niciun drakkar nu are dreptul să iasă pe mare fără voia ta! 
De ce i-ai dat voie, Crach? 


Unchiul şi-a plecat şi mai tare capul roşcovan. 


— Caiii! a spus Calanthe. Mergem la fort. Şi mâine în zori o 
luăm din loc. O iau pe prinţesă în Cintra. N-o s-o mai las 
niciodată să se întoarcă 


aici. lar tu... ai o datorie serioasă la mine, Crach. Într-o bună 
zi ai să mi-o plăteşti cu vârf şi îndesat. 


— Ştiu, Modron. 


— Dacă eu n-o să pot să-ţi aduc aminte, o va face ea. 
Calanthe s-a uitat la Ciri. O să-i plăteşti ei datoria, conte. Ştii 
cum. 


Crach an Craite s-a ridicat în picioare, s-a îndreptat, 
trăsăturile chipului bătut de soare i se înăspriseră. Cu o 
mişcare rapidă şi-a scos din teacă spada simplă de oţel, 
neîmpodobită defel, şi-a dezvelit braţul stâng, marcat de 
cicatrici albe îngroşate. 


— 263 — 


— Hai, scuteşte-mă de gesturile astea teatrale! a tras 
zgomotos aer pe nas regina. Păstrează-ţi sângele. Ţi-am 
spus: într-o bună zi. Ţine bine minte! 


— Aen me Glâeddyv, zvaere a'Bloedgeas, Ard Rhena, 
Lionors aep Xintra! 


Crach an Craite, contele Insulelor Skellige, şi-a ridicat 
mâinile, şi-a agitat spada. Oştenii răcneau răguşit, îşi loveau 
spadele de scuturi. 


— Ţi-am acceptat jurământul. Condu-mă la fort, conte! 


Ciri îşi amintea întoarcerea regelui Eist, chipul său 
încremenit, palid. 


Şi tăcerea reginei. Îşi amintea banchetul sumbru, oribil, la 
care lupii de mare bărboşi şi sălbatici din Skellige se 
îmbătau încetul cu încetul, într-o linişte îngrijorătoare. Îşi 
amintea şuşotelile. Geas Muire... geas Muire! 


Îşi amintea şiroaiele de bere neagră vărsate pe podea, 
coarnele zdrobite de zidurile de piatră ale sălii în exploziile 
de furie disperată, neputincioasă, fără noimă. Geas Muire! 
Pavetta! 


Pavetta, regina Cintrei, şi soţul ei, principele Duny. Părinţii 
lui Ciri. 


Dispăruţi. Morți. Omorâţi de Geas Muire, Blestemul Mării. Îi 
mistuise o furtună, pe care n-o prezisese nimeni. O furtună 
care nu trebuia să se întâmple... 


Ciri şi-a întors capul de la Yennefer ca să nu-i vadă lacrimile 
care o podideau. De ce toate astea? s-a gândit ea. De ce 
întrebările astea, amintirile astea? Nu e cale de întoarcere în 
trecut. Nu-i mai am pe niciunul. Nici pe tata, nici pe mama, 
nici pe bunica, cea care a fost Ard Rhena, Leoaica din Cintra. 
Unchiul Crach an Craite o fi murit şi el de bună seamă. Nu 
mai am pe nimeni, iar eu sunt altcineva. Nu mai e cale de 
întoarcere... 


Magiciana tăcea, căzută pe gânduri. 


— De-atunci ai început să ai visele alea? a întrebat-o dintr- 
odată. 


— Nu, a răspuns Ciri, după ce a stat puţin pe gânduri. Nu, nu 
atunci. 


Mai tărziu. 
— Când? 
Fata a încreţit din nas. 


— Vara... vara trecută... Pentru că în vara de dinainte 
izbucnise războiul... 


— Îmhm. Asta înseamnă că visele au apărut după întâlnirea 
cu Geralt în Brokilon? 


Fata a confirmat din cap. N-o să-i răspund la următoarea 
întrebare, 


2642 


s-a decis ea. Dar Yennefer nu i-a mai pus nicio întrebare. S-a 
ridicat rapid, s-a uitat la soare. 


— Gata, căci am stat destul, urâţico. E târziu. Să reluăm 
căutările. 


Mâna în faţă, nu strânge degetele. Înainte! 
— Unde mă duc? Încotro? 
— Oriunde. 


— Venele sunt peste tot? 


— Aproape. Vei învăţa cum să descoperi în teren răspântiile 
şi atunci o să le recunoşti lesne. Sunt marcate de copaci 
uscați, plante pipernicite, locuri evitate de toate animalele. 
Cu excepţia pisicilor. 


— Pisicilor? 


— Pisicilor le place să doarmă şi să se odihnească la 
răspântii. 


Circulă o puzderie de poveşti despre animale magice, dar 
într-adevăr, în afară de balaur, pisica este singura creatură 
care ştie să absoarbă 


puterea. Nimeni nu ştie de ce şi în ce scop o foloseşte... Ce s- 
a întâmplat? 


— Ooooh... Acolo, în direcţia aceea! Cred că e ceva acolo! În 
spatele copacului! 


— Ciri, lasă fanteziile. Răspântiile pot fi simţite numai când 
păşeşti deasupra lor... Hmmm... Interesant. Aş spune, 
nemaipomenit. Tu chiar simţi curentul? 

— Chiar! 


— Atunci, hai să mergem. Interesant, interesant... Ei bine, 
localizează-l. Unde-i? 


— Aici! În locul ăsta! 


— Bravo. Nemaipomenit. Simţi un cârcel uşor în degetul 
inelar? 


Vezi cum se îndoaie în jos? Ţine minte: acesta e semnul. 


— Pot să extrag puţin? 


— Stai, s-o verific. 


— Coniţă Yennefer? Cum e cu extracția asta? Dacă scot 
puterea pentru mine, acolo în adânc mai rămâne ceva... Am 
dreptul să fac asta? 


Maica Nenneke ne-a învăţat că n-avem voie să luăm nimic 
aşa, doar ca un moft. Până şi cireşele trebuie lăsate în pom 
pentru păsări şi să 


aşteptăm pur şi simplu să cadă pe jos pentru noi. 
Yennefer a îmbrăţişat-o, i-a sărutat uşor părul de pe tâmple. 


— Mi-ar plăcea, i-a zis, ca ceea ce mi-ai spus să ajungă şi la 
urechile celorlalţi. Vilgefortz, Francesca, Terranova... Cei care 
au impresia că au drepturi exclusive asupra puterii şi o pot 
folosi după bunul plac. Mi-ar 


— 265 — 


plăcea s-o audă pe această micuță şi înţeleaptă urâţică de la 
templul lui Melitele. Să nu-ţi fie frică, Ciri. E bine că te 
gândeşti la asta, dar, credemă, este destulă putere. Nu 
ducem lipsă. E ca o livadă mare din care rupi o singură 
cireaşă. 


— Pot s-o extrag? 

— Stai! Oh, e un cuib demenţial de puternic. Vibrant şi 
puternic! Fii atentă, urâţico! Să extragi cu atenţie şi foarte, 
foarte lent. 


— Nu mă tem! Pah-ptiu! Sunt o vrăjitoare! Ha! Pot să-l simt! 
II simt... Oooooh! Coniţă... Ye... nnne... feeeeeer...! 


— La naiba! Te-am avertizat! Ţi-am spus! Capul sus! Sus, îţi 
spun! 


Aici, pune-ţi-o la nas, altfel te umpli de sânge! Uşurel, 
uşurel, micuţo, nu leşina acum. Sunt aici cu tine. Sunt aici... 
fătuca mea. Ţine batista. 


Imediat am să fac rost de gheaţă... 


Mare tărăboi pentru picătura aia de sânge din nas. Yennefer 
şi Nenneke n-au mai vorbit o săptămână una cu alta. 


O săptămână întreagă, Ciri a lenevit, a citit cărţi până s-a 
plictisit pentru că magiciana suspendase lecţiile. Fata n-a 
dat ochii cu ea zile întregi - Yennefer dispărea dimineaţa în 
Zori, se întorcea târziu, în amurg, se uita ciudat la ea şi era 
oarecum rezervată. 


După o săptămână Ciri n-a mai răbdat. Seara, când s-a întors 
magiciana, s-a dus la ea fără un cuvânt şi s-au îmbrăţişat 
strâns. 


Yennefer tăcea. Multă vreme n-a vorbit. Cuvintele nu-şi 
găseau rostul. Degetele încleştate pe umerii fetei vorbeau în 
locul ei. 


A doua zi, marea preoteasă şi magiciana s-au împăcat după 
o discuţie de câteva ore. 


Apoi, spre marea bucurie a lui Ciri, totul a revenit la normal. 


— Uită-te în ochii mei, Ciri! Fă să apară luminiţa. Formula, te 
rog! 


— Aine Verseos! 


— Bine. Uită-te la mâna mea. Fă acelaşi gest şi dizolvă 
lumina în aer. 


— Aine aen aenye! 


— Perfect. Şi ce gest ar trebui să faci acum? Da, întocmai. 
Foarte bine. Intăreşte-ţi gestul şi extrage. Mai mult, mai 
mult, nu te opri! 


— Ooooh... 
— Spatele drept! Mâinile pe lângă corp! Palmele relaxate, 
fără 


mişcări inutile ale degetelor, fiecare mişcare poate 
multiplica efectul, vrei să izbucnească un incendiu? Mai 
amplu, ce aştepţi? 


— 266 — 
— Oh, nu... Nu pot... 


— Relaxează-te şi nu te mai agita! Extrage! Ce faci? Aşa, e 
mai bine acum... Nu-ţi slăbi voinţa! Prea repede, 
hiperventilezi! Te înfierbânţi degeaba! Mai domol, urâţico, cu 
calm. Ştiu că e neplăcut. Las' că te obişnuieşti. 


— Mă doare... Burta... Oh, aici... 


— Eşti femeie, este o reacţie normală. Cu timpul, ai să 
suporţi. Dar ca să poţi suporta mai uşor, trebuie să te 
antrenezi fără calmante. 


Chiar trebuie, Ciri. Nu-ţi fie frică de nimic, sunt cu ochii pe 
tine, am eu grijă. Nu ţi se poate întâmpla nimic. Dar trebuie 
să înduri durerea. 


Respiră calm. Concentrează-te. Gestul, te rog. Perfect. la-ţi 
puterea, extrage-o, aspir-o... Aşa, aşa... Incă un pic... 


— Oh... Oh... Ooooh! 


— Vezi? Dacă vrei, poţi. Acum uită-te la mâna mea. Cu 
atenţie. Fă 


acelaşi gest. Degetele! Degetele, Ciri! Uită-te la mâna mea, 
nu în tavan! 


Aşa, e bine acum, da, foarte bine. Încleştează-le. Acum, 
invers, întoarce gestul şi împrăştie puterea ca pe o lumină 
puternică. 


— Nu te mai scânci! Abţine-te! E un cârcel! Trece 
numaidecât! 


Răsfiră-ţi degetele mai tare. Scoate-o, împrăşti-o, împrăşti-o! 
Mai domol, la naiba! Altminteri iar o să-ţi explodeze venele! 


— liiiiaaaaah! 

— Nu te pripi, urâţica mea, e prea repede. Ştiu că puterea îţi 
ţâşneşte dinlăuntru, dar trebuie să înveţi s-o controlezi. Nu 
trebuie să 


îngădui izbucnirile ca aceea de acum o clipă. Dacă nu te 
izolam, făceai acum o nefăcută. Bine, înc-o dată. O luăm de 
la început. Gestul şi formula generală. 


— Nu! Gata! Nu mai pot! 


— Respiră încet, nu mai dârdâi! De data aceasta este o criză 
simplă 


de isterie, nu mă păcăli. Adună-te, concentrează-te şi ia-o de 
la capăt. 


— Nu, te rog, coniţă Yennefer... Mă doare... Mi-e râu... 


— Fără lacrimi, Ciri. Nu există nimic mai jenant decăt o 
magiciană 


bocind. Nimic nu stârneşte mai multă milă. Ţine minte. Să 
nu cumva să 


uiţi. Încă o dată, de la început. Incantaţia şi gestul. Nu, nu, 
de data aceasta nu-ţi mai arăt. O s-o faci singură. Haide, 
pune-ţi mintea la contribuţie! 


— Aine verseos... Aine aen aenye... Oooooh! 
— Greşit! Prea repede! 
— 267 — 


Magia i se înfipsese ca vârful unei săgeți ghimpate de fier. O 
rănise adânc. O durea. Era un tip ciudat de durere, care se 
asocia în mod straniu cu plăcerea. 


Alergau din nou în jurul parcului ca să se relaxeze. Yennefer 
a fost de acord ca Nenneke să-i scoată din magazie spada lui 
Ciri, i-a permis fetei să exerseze paşii, fentele şi atacurile, 
desigur, astfel încât preotesele şi novicele să n-o vadă. Dar 
magia era omniprezentă. Cu ajutorul incantaţiilor simple şi 
al concentrării voinţei, Ciri învățase cum să-şi destindă 
muşchii, să combată crampele, să-şi controleze adrenalina, 
să-şi domine labirintul auzului şi nervul vag, să-şi 
încetinească sau să-şi accelereze ritmul cardiac, să se 
priveze de oxigen pentru un răstimp. 


Spre surprinderea fetei, magiciana ştia o mulţime despre 
spadă şi despre „dansul vrăjitorilor”. Ştia multe secrete de la 
Kaer Morhen, frecventase, fără îndoială, fortăreaţa. |i 
cunoştea pe Vesemir şi pe Eskel. Pe Lambert şi pe Coen nu-i 
ştia. 


Yennefer frecventase Kaer Morhen. Ciri deducea motivele 
pentru care pe parcursul discuţiilor despre fortăreață ochii 
magicienei îşi pierdeau strălucirea maliţioasă şi rece, 
profunzimea indiferentă şi înţeleaptă, pentru a face loc 
blândeţii şi căldurii. Dacă aceste cuvinte s-ar fi putut potrivi 
personalităţii lui Yennefer, Ciri ar fi spus despre ea căe 
visătoare şi melancolică. 


Ciri deducea motivele. 


Era un subiect pe care fata îl evita cu grijă, pur şi simplu din 
instinct. 


Dar într-o bună zi nu şi-a ţinut gura şi a menţionat numele... 
Lui Triss Merigold. Yennefer, ca din întâmplare, folosind 
întrebări punctuale aparent banale, a scos restul de la ea. 
Ochii magicienei erau duri şi impenetrabili. 


Ciri deducea motivele. Şi, în mod ciudat, nu mai simţea 
iritarea de odinioară. 


Magia o imunizase. 


— Aşa-numitul Semn Aard, Ciri, e o incantaţie foarte simplă, 
din grupul magiilor psihochinetice, constând în proiectarea 
energiei în direcţia dorită. Intensitatea impulsului depinde 
de capacitatea de concentrare a voinţei celui care o 
lansează, precum şi de forţa 


— 268 — 


eliberată. Poate fi uimitoare. Vrăjitorii au adaptat această 
magie, profitând de faptul că nu necesită cunoaşterea unei 
formule magice, sunt suficiente concentrarea şi gestul. De 
aceea, l-au numit Semnul. De unde i-au luat numele, n-am 
idee, poate din Graiul Vechi, cuvântul 


„ard” înseamnă, după cum bine ştii, „de sus”, „superior” sau 
„cel mai înalt”. Dacă este aşa, numele este foarte înşelător, 
deoarece nu este cea mai simplă magie psihochinetică. E 
limpede că noi n-o să ne pierdem timpul şi energia cu ceva 
atât de primitiv cum este Semnul vrăjitorilor. 


Vom exersa adevărata psihochinezie. Hai să încercăm... Oh, 
cu acest coş, aflat sub măr. Concentrează-te. 


— Gata. 


— Te concentrezi prea repede. Îţi reamintesc: controlează-ţi 
lansarea puterii. Poţi răspândi doar atât cât ai extras. Dacă 
lansezi un crâmpei în plus, o faci în dauna propriului trup. 
Un astfel de efort te poate face să-ţi pierzi cunoştinţa şi, în 
cazuri extreme, chiar să te ucidă. 


Pe de altă parte, dacă eliberezi toată puterea extrasă, îţi 
pierzi capacitatea de a reîncepe. Va trebui să extragi din 
nou, iar tu ştii cât este de dificil şi dureros. 


— Oooh, ştiu! 

— Nu trebuie să-ţi slăbeşti concentrarea şi să laşi energia să- 
ţi scape. Maestra mea obişnuia să-mi spună că puterea 
trebuie eliberată 


ca şi cum ai slobozi un pârţ în sala de bal: uşor, moderat şi 
controlat. 


Astfel încât cei din jur să nu se prindă că vine de la tine. Ai 
priceput? 


— Am priceput! 


— Îndreaptă-te! Şi potoleşte-te, nu mai chicoti! Îţi amintesc, 
farmecul este o chestiune serioasă. Se aruncă cu o atitudine 
graţioasă, dar semeaţă. Gesturile se efectuează în mod fluid, 
dar cu reţinere. Cu demnitate. Nu afişezi o mină de nătărău, 
nu te încrunţi şi mai ales nu scoţi limba. Dacă operezi cu 
forţele naturii, trebuie să dai dovadă de respect pentru 
natură. 


— Bine, coniţă Yennefer. 
— Ai grijă, de data asta nu te protejez. Eşti o magiciană 


independentă. Acesta este debutul tău, urâţico. Ai văzut 
damigeana de vin de pe scrin? In cazul în care debutul tău e 
bun, maestra ta o s-o dea gata în noaptea asta. 


— Singură? 


— Novicele n-au voie să bea vin decât după terminarea 
uceniciei. 


Mai ai de aşteptat. Eşti isteaţă, aşa că doar vreo zece ani, nu 
mai mult. 


— 269 — 

Hai să începem. Pliază-ţi degetele. Şi cu braţul stâng ce faci? 
Nu-l mai bălăngăni aşa! Lasă-l să atârne liber sau pune-ţi 
mâna în şold. Degetele, Ciri! Bine. Hai, lanseaz-o. 


— Ahhh... 


— Nu ţi-am cerut să scoţi vreun sunet. Scoate energie. În 
linişte. 


— Haa, ha! A sărit! Coşul a sărit! L-ai văzut? 


— Abia s-a clintit. Ciri, moderat nu înseamnă slab. 
Psihochinezia se utilizează cu un anumit scop. Până şi 
vrăjitorii folosesc Semnul Aard ca să-şi doboare adversarul la 
pământ. Energia pe care ai lansat-o, n-ar clinti nici pălăria 
adversarului. Încă o dată, mai puternic. Cu curaj! 


— Ha! Cum a zburat! Acum a fost bine? Aşa-i? Coniţă 
Yennefer? 


— Hmmm... O să execuţii de îndată un salt până în bucătărie 
şi o să 

faci rost de nişte brânză pentru vinul nostru... A fost aproape 
perfect. 


Aproape. Puţin mai tare, urâţico, nu te teme. Ridică coşul de 
la pământ şi loveşte-l cu grijă de peretele coteţului, să 
zboare penele, nu alta. 


Îndreaptă-te! Capul sus! Cu graţie, dar cu mândrie! Haide, 
curaj! Oh, nu, la naiba! 


— Oh... Îmi pare rău, coniţă Yennefer... Cred că... am scăpat 
prea multă forţă... 


— Doar un pic. Nu-ţi face grij!. Vino pe-aici! Să mergem, 
micuţo! 


— Dar... coteţul? 


— Se mai întâmplă. Nu-ţi face griji! Una peste alta, primii tăi 
paşi merită apreciaţi pozitiv. Cât despre coteţ? Nu era cine 


ştie ce coteţ. Nu cred c-o să-i lipsească cuiva din peisaj. Ziua 
bună, domniţele mele! 


Uşurel, uşurel, ce-i atâta zor şi hărmălaie, nu s-a întâmplat 
nimic! Fără 


nervi, Nenneke! Nu s-a întâmplat nimic, repet. Trebuie doar 
să 


strângem scândurile. Sunt numai bune pentru lemn de foc! 


În după-amiezile călduroase şi calme, aerul înmiresmat de 
flori şi ierburi mustea de pacea şi liniştea abia întreruptă de 
zumzetul albinelor şi bondarilor. În astfel de după-amiezi, 
Yennefer scotea în grădină fotoliul de răchită al lui Nenneke, 
se aşeza în el şi-şi întindea cât de mult putea picioarele. 
Uneori studia cărţi, câteodată citea scrisori primite prin 
mesageri ciudaţi, mai ales păsări. Alteori, pur şi simplu 
zăcea uitându-se în zare. Cu o mână îşi răsucea gânditoare 
buclele negre lucioase, cu cealaltă o mângâia pe cap pe Ciri, 
care stătea pe iarbă, îmbrăţişându-i coapsa dură şi caldă. 


— Coniţă Yennefer? 

— 270 — 

— Sunt aici, urâţico! 

— Spune-mi, poţi face orice prin magie? 
— Nu. 

— Dar poţi face multe, nu? 

— Ba da. 


Magiciana şi-a închis ochii o clipă, şi-a atins pleoapele cu 
degetele. 


— Foarte multe? Nemaipomenit... Ceva îngrozitor! Foarte 
înfricoşător? 


— Uneori, chiar mai mult decât ai vrea. 
— Hmm... Eu o să... Când o să fiu în stare să fac aşa ceva? 


— Habar n-am. Poate niciodată. Trag nădejde să nu fii 
nevoită. 


S-a lăsat liniştea. Tăceau. Parfum de flori şi plante aromatice. 
— Coniţă Yennefer? 

Ce mai vrei, urâţico? 

— Câţi ani aveai când te-ai făcut magiciană? 


— Hmm... Când am trecut examenele preliminare? 
Treisprezece. 


— Ha! Erai cum sunt eu acum! Şi câţi... Câţi ani aveai 
când... Nu, nu te mai întreb... 


— Şaisprezece. 


— Aha... Ciri s-a înroşit uşor, s-a prefăcut că este interesată 
subit de un nor cu o formă mai ciudată, suspendat pe cer, 
deasupra turnurilor templului. Şi câţi ani aveai când l-ai 
cunoscut pe... Geralt? 


— Mai mulţi, urâţico. Ceva mai mulți. 


— Tot îmi spui urâţico! Ştii că nu-mi place deloc. De ce îmi 
tot spui aşa întruna? 


— Pentru că sunt răutăcioasă. Toate magicienele sunt 
răutăcioase. 


— Nu vreau... Nu vreau să fiu urâţică. Vreau să fiu frumoasă. 
Aşa, ca tine, coniţă Yennefer. Oare prin magie aş putea să 
mă fac într-o bună zi la fel de frumoasă ca tine? 


— Tu... Din fericire, n-ai... N-ai nevoie de nicio magie. Habar 
n-ai ce norocoasă eşti. 


— Dar eu vreau să fiu foarte frumoasă! 


— Eşti foarte frumoasă. O urâţică cu adevărat frumoasă. 
Urâţica mea frumoasă... 


— Ooh, coniţă Yennefer! 

— Ciri, o să-mi învineţeşti coapsa. 

— Coniţă Yennefer? 

— ZI! 

— 271 — 

— La ce te uiţi aşa? 

— La copacul acela. E un tei. 

— Şi ce vezi atât de interesant la el? 
— Nimic. Mă bucur că-l văd. Mă bucur că... pot să-l văd. 
— Nu pricep. 

— Cu atât mai bine. 

Linişte. Tăcere. Zăpuşeală. 


— Coniţă Yennefer! 


— Ce mai vrei? 

— Un păianjen ţi se urcă pe picior! Uite ce scârbos e! 
— E un păianjen ca toţi ceilalţi. 

— Omoară-l! 

— Nu vreau să mă aplec. 

— Atunci, ucide-l cu o magie! 


— Aici, la templul lui Melitele? Ca să ne azvârle Nenneke pe 
amândouă ca pe nişte măsele stricate? Nu, mulţumesc. 
Acum taci. 


Vreau să mă gândesc. 
— Şi la ce te tot gândeşti? Hmm. Gata, de-acum tac mălc. 


— Mă bucur. Deja mi-era teamă c-o să-mi pui iar vreo 
întrebare de-aia de-a ta, inconfundabilă. 


— De ce nu? Îmi plac răspunsurile tale inconfundabile! 
— Eşti obraznică, urâţico! 


— Sunt o magiciană. Magicienele sunt răutăcioase şi 
obraznice. 


Tăcere. Linişte. Nicio adiere a aerului. Înăbuşitor ca înainte 
de furtună. Şi tăcere, de data aceasta întreruptă de 
croncănitul îndepărtat al corbilor şi ciorilor. 


— Din ce în ce mai multe. Ciri şi-a ridicat capul. Zboară şi iar 
zboară... Ca toamna... Păsări urâcioase... Preotesele spun că 
e un semn râu... Augur sau cam aşa ceva. Ce este augurul, 
coniţă Yennefer? 


— Citeşte Dhu Dwimmermorc. Există acolo un întreg capitol 
despre acest subiect. 


Tăcere. 
— Coniţă Yennefer... 
— La naiba! Ce mai vrei? 


— De ce este Geralt plecat atât de mult timp... De ce nu vine 
aici? 


— Cred c-a uitat de tine, urâţico. A găsit o fată mai 
frumoasă. 


— Oh, nu! Ştiu că nu m-a uitat! N-are cum! Ştiu, asta ştiu 
sigur, coniţă Yennefer! 


— 272 — 
— Păi, bine că ştii. Eşti o urâţică norocoasă. 
— Tu nu m-ai plăcut, a repetat ea. 


Yennefer nu s-a uitat la ea, stătea întoarsă cu spatele, în 
picioare, lângă fereastră, privind în direcţia colinelor 
înnegrite dinspre răsărit. 


Deasupra colinelor, cerul era întunecat de stolurile de corbi 
şi de ciori. 


Îndată o să mă întrebe de ce n-am plăcut-o, s-a gândit Ciri. 
Nu, e prea deşteaptă pentru o astfel de întrebare. O să-mi 
atragă atenţia asupra formei gramaticale şi o să mă întrebe 
de când am început să 


folosesc timpul trecut. Şi o să-i spun. O să fiu la fel de 
tăioasă ca ea, o să-i imit tonul, aşa, ca să ştie că şi eu pot, la 


o adică, să par rece, insensibilă şi indiferentă, nu ruşinată de 
sentimente şi emoţii. O să-i spun totul. Vreau, trebuie să-i 
spun totul. Vreau să afle totul, înainte de a părăsi noi 
templul lui Melitele. Înainte de a pleca pentru a ne întâlni, în 
cele din urmă, cu cel de care mi-e atât de dor. Cu cel de care 
îi e atât de dor. Cu cel de care probabil ne e dor amândurora. 
Vreau să-i spun că... 


O să-i spun. Gata cu întrebările. 


Magiciana s-a întors de la fereastră şi i-a zâmbit. N-a 
întrebat-o nimic. 


Au pornit la drum a doua zi, dis-de-dimineaţă. Ambele cu 
costume de călătorie bărbăteşti, mantii, pălării şi glugi care 
le acopereau părul. 


Ambele înarmate. 


Şi-au luat rămas-bun doar de la Nenneke. Aceasta i-a vorbit 
calm, încet lui Yennefer, apoi amândouă, magiciana şi 
preoteasa, şi-au strâns mâna viguros, ca bărbaţii. Ciri, care 
ţinea frâiele iepei sale, a vrut să-i spună la revedere în 
acelaşi mod, dar Nenneke nu i-a permis. A îmbrăţişat-o, a 
mângâiat-o pe spate, a sărutat-o. Avea lacrimi în ochi. 


Ciri, de asemenea. 


— Haide! a spus preoteasa în cele din urmă, ştergându-şi o 
lacrimă 


cu mâneca tunicii. Luaţi-o din loc! Mărita Melitele să vă 
ocrotească, dragele mele! Dar zeiţa nu-şi vede capul de 
treburi, aşadar mai aveţi şi voi grijă de voi. Ai grijă de ea, 
Yennefer. Ai grijă de ea ca de ochii din cap. 


— Nădăjduiesc, a zâmbit discret magiciana, să pot să am 
mai multă 


grijă. 


Pe cer, în direcţia Văii Pontarului, zbura un stol de ciori 
croncâănind 


— 273 — 
răsunător. Nenneke nu i-a dat nicio atenţie. 


— Aveţi grijă! a repetat. Vin vremuri grele. Poate o să se 
adeverească profeţiile Ithlinnei aep Aevenien, ştia ea ce 
prezice. Se apropie veacul spadei şi al toporului. Vremea 
Scârbei şi a Viforniţei Lupului. Vezi de ea, Yennefer. Nu lăsa 
pe nimeni s-o rănească. 


— O să mă întorc, Maică, a spus Ciri, săltând în şa. Mă întorc 
negreşit! Cât de curând! 


Nu ştia că se înşală amarnic. 


=974=