Terry Pratchett — [Lumea Disc] 08 Garzi! Garzi!

Terry Pratchett - Lumea Disc 


Terry Pratchett este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori 
contemporani. 

Trăiește în spatele unei tastaturi în comitatul Wiltshire din Anglia și 
spune că nu crede că o viaţa are omul, pentru că lui i se pare că 
trăiește trei vieţi în același timp. A fost numit Ofiţer al Imperiului 
Britanic în 1998. Gărzi! Gărzi! este al optulea din seria de mare succes 
Lumea Disc. 


Gărzi! Gărzi! 
Terry Pratchett 


GĂRZI! GĂRZI! 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


DEDICAȚIE 


Li se spune Garda Palatului, Garda Orașului sau Patrula. Oricare le- 
ar fi numele, scopul lor în orice operă fantastică eroică este identic: 
adică, pe la capitolul trei (sau după zece minute din film) trebuie să dea 
buzna în cameră, să îl atace pe erou pe rând și să fie măcelăriți. Nimeni 
nu îi întreabă dacă vor să facă asta. 


Această carte este dedicată acestor bravi bărbați. 
Și, de asemenea, lui Mike Harrison, lui Mary Gentle, lui Neil Gaiman 


și tuturor celor care au participat la sau au râs de ideea despre spațiul- 
L; păcat că nu am folosit niciodată carte alui Schrödinger... 


Gărzi! Gărzi! 


Aici se duc dragonii. 

Zac... 

Nici morți, nici adormiţi. Nici așteptând, deoarece așteptarea 
implică speranţă. Cuvântul pe care îl căutăm aici este probabil... 

„inactivi. 

Și, cu toate că spaţiul pe care îl ocupă nu este precum cel normal, 
fără îndoială ei sunt bine înghesuiți. Fiecare centimetru cub este ocupat 
de o gheară, de o labă, de un solz ori de vârful unei cozi, astfel încât 
efectul este asemănător cu acela al unei iluzii optice și, în cele din 
urmă, ochii înțeleg că spaţiul dintre fiecare dragon este, de fapt, alt 
dragon. 

Te-ar putea face să te gândești la o cutie de sardele, dacă ai crede 
că sardelele sunt uriașe, acoperite cu solzi, mândre și arogante. 

Și, se presupune, pe undeva există și desfăcătorul. 


În cu totul alt spaţiu, era dis-de-dimineaţă în Ankh-Morpork, cel mai 
vechi, cel mai măreț și mai jegos dintre orașe. O ploaie fină se scurgea 
din cerul cenușiu și străpungea fuioarele de ceaţă dinspre râu, care se 
încolăceau pe străzi. Șobolani de diferite specii își vedeau de treburile 
lor nocturne. Sub mantia jilavă a nopţii, asasinii asasinau, tâlharii 
tâlhăreau, prostituatele se prostituau. Și așa mai departe. 

lar căpitanul Vimes din Garda de Noapte, beat, se împletici 
încetișor pe stradă, se ghemui ușurel în șanțul din fața Casei Gărzii și 
rămase o vreme acolo, în timp ce, deasupra lui, litere stranii făcute din 
lumină sfârâiau în aerul umed și își schimbau culoarea... 

Orașul cum, cum, cumiizice. Cumva. Femeie. Asta era. Femeie. 
Dezlănţuită, străveche, de sute de ani. Te-a amăgit, te-a lăsat să cazi 
într-o chestie, amor, cu ea, apoi ţi-a tras un șut în, în, chestie. Chestie, 
în gură. Limbă. Amigdale. Dinti. Asta e, ea, a făcut. Era... chestie, știi tu, 
câine, doamnă. Căteluș. Găină. Cătea. Și atunci ai urât-o și, și taman 
când credeai că ai scos-o din, din, lasă, atunci și-a deschis măreața, 
bubuitoarea, împuţita inimă în faţa ta, te-a prins pe pi, pi, pi, chestie, 
dor. Da. Asta e. N-ai știut niciodată unde, unde te afli. Întins. De un 
singur lucru erai sigur, nu puteai să renunți la ea. Pentru că, pentru că, 
era a ta, tot ce aveai, chiar și în șanțurile ei... 


Întunericul jilav învăluia clădirile venerabile ale Universităţii 
Nevăzute, cel mai bun colegiu de vrăjitorie. Singura lumină era o 
pâlpâire slabă de octarin, vizibilă prin ferestrele micuţe ale noii clădiri a 
Magiei de Înaltă Intensitate, unde minţi ascuţite sondau însăși materia 
universului, indiferent dacă acestuia îi plăcea sau nu. 

Și mai era lumină, desigur, în Bibliotecă. 


6 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Biblioteca era cea mai mare adunare de texte magice din întreg 
multiversul. Rafturile îi erau împovărate de mii de volume despre științe 
oculte. 

Se spunea că, deși cantități mari de magie puteau distorsiona 
serios lumea pământească, Biblioteca nu se supunea regulilor firești ale 
spaţiului și timpului. Se spunea că ţinea la nesfârșit. Se spunea că 
puteai rătăci zile întregi printre rafturile îndepărtate, că, pe undeva, 
existau triburi rătăcite de studenţi cercetători, că lucruri ciudate se 
ascundeau în alcovurile uitate și că erau vânate de alte lucruri care 
erau și mai ciudate. 

Studenţii înţelepţi în căutarea volumelor mai îndepărtate aveau 
grijă să facă semne cu cretă pe rafturi pe măsură ce se afundau tot mai 
mult în bezna mucegăită și le spuneau prietenilor să vină să îi caute 
dacă nu se întorceau până la cină. 

Și, deoarece magia poate fi doar slab legată, cărțile din Bibliotecă 
reprezentau ceva mai mult decât pastă de lemn și hârtie. 

Magia brută pârâia din cotoarele lor, împământându-se singură, 
inofensiv, în șinele din cupru fixate de fiecare raft exact în acest scop. 
Dantelării șterse de foc albastru se furișau pe rafturi și se auzea un 
sunet, o șoaptă de hârtie, ca și cum ar fi venit de la o colonie de grauri 
dormitând. În tăcerea nopţii, cărţile vorbeau între ele. 

Și mai era și zgomotul cuiva care sforăia. 

Lumina care venea dinspre rafturi nu ilumina, ci sublinia 
întunericul, însă în sclipirea ei un privitor ar fi putut identifica un birou 
străvechi și obosit aflat chiar sub cupola centrală. 

Sforăitul venea de sub el, unde o pătură jerpelită abia dacă 
acoperea ceva ce părea a fi o grămadă de saci de nisip, dar era de fapt 
un urangutan mascul adult. 

Era Bibliotecarul. 

Nu multă lume discuta zilele acestea despre faptul că el era o 
primată. Schimbarea fusese pricinuită de un accident magic, ceea ce 
este întotdeauna posibil atunci când atât de multe cărți puternice sunt 
ținute la un loc, și se considera că scăpase ieftin. Până la urmă, încă 
avea, în mare, aceeași formă. Și i se permisese să își păstreze slujba, la 
care era destul de priceput, deși „permis” nu era chiar cuvântul potrivit. 
Problema nu era niciodată ridicată, datorită felului în care putea să își 
răsfrângă buza superioară, dezvelind mai mulți dinţi incredibil de 
galbeni decât orice altă gură văzută vreodată de Consiliul Universităţii. 


1 Toate acestea erau neadevărate. Adevărul este că până şi cele mai mari colecţii de cărţi 
obişnuite distorsionează spaţiul, după cum poate demonstra pe loc oricine a stat prin 
preajma unui anticariat cu adevărat demodat, unul dintre acelea care arată ca şi cum ar fi 
fost proiectat de M. Escher într-o zi proastă şi care are mai multe scări decât etaje şi 
acele rânduri de rafturi care se sfârşesc în uşiţe care, cu siguranţă, sunt prea mici pentru 
a lăsa să treacă un om de dimensiuni normale. Ecuația potrivită este: Cunoaştere = 
putere = energie = materie = masă; o librărie bună este o gaură neagră amabilă care 
ştie să citească. 


7 


Gărzi! Gărzi! 


Dar acum se auzea alt zgomot, sunetul străin al unei uși care se 
deschidea scârțâind. Pașii înaintară pe podea și dispărură printre 
rafturile îngrămădite. Cărţile foșniră cu indignare, iar unele dintre 
grimoarele mai mari își zăngăniră lanţurile. 

Bibliotecarul continuă să doarmă, legănat de susurul ploii. 


În îmbrăţișarea șanțului său, la jumătate de leghe depărtare, 
căpitanul Vimes din Garda de Noapte deschise gura și începu să cânte. 


Acum, o siluetă în mantie neagră alerga pe străzile cufundate în 
noapte, ascunzându-se din intrare în intrare, până când ajunse la o 
poartă macabră și amenințătoare. Ai fi zis că nici o ușă obișnuită nu ar 
fi devenit atât de sinistră fără efort. Arăta ca și cum arhitectul ar fi fost 
chemat pentru a i se da instrucţiuni precise. „Vrem ceva înfiorător din 
stejar negru, i se spusese. Așa că pune un gargui din ăia neplăcuți 
deasupra arcadei, pocnește-o ca și cum ar fi călcat-o un uriaș și fă ca 
toată lumea să înțeleagă, de fapt, că asta nu e o ușă de felul celor care 
fac «ding-dong> atunci când suni.” 

Silueta întunecată bătu un cod complicat pe lemnul negru. O 
ferestruică minusculă și cu zăbrele se deschise, iar un ochi bănuitor 
privi afară. 

— „Bufnița însemnată ţipă în noapte”, spuse vizitatorul încercând 
să își stoarcă apa de ploaie din mantie. 

— „Dar mulţi lorzi cenușii se duc trişti la oamenii fărăstăpân”, 
intonă o voce din cealaltă parte a grilajului. 

— „Ura, ura, pentru fiica surorii fetei bătrâne”, replică silueta din 
care picura apă. 

— „Pentru tăietorul de lemne, toţi cei ce se roagă sunt de aceeași 
înălțime.” 

— „Și totuși, într-adevăr, trandafirul se află în spin.” 

— „Mama bună face supă de fasole pentru fiul rătăcitor”, rosti 
glasul din spatele ușii. 

Urmă o pauză, întreruptă doar de sunetul ploii. Apoi,vizitatorul 
spuse: 

— Ce? 

— „Mama bună face supă de fasole pentru fiul rătăcitor.” 

Urmă o altă pauză, și mai lungă. Apoi silueta murată zise: 

— Eşti sigur că turnul prost construit nu se clatină puternic la 
trecerea unui fluture? A 

— Nu. E supă de fasole. Imi pare rău. 

Ploaia șiroia neîncetat în tăcerea încărcată de stânjeneală. 

— Dar ce zici de balena captivă? întrebă vizitatorul mustind de apă, 
încercând să se înghesuie în micul adăpost oferit de intrarea groazei. 

— Ce-i cu ea? 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu ar trebui să știe nimic despre mărețele genuni, dacă vrei să 
afli. 

— Oh, balena captivă! Cauţi Frăția Des!/ușită a Nopţii de Catran. E 
trei uși mai încolo. 

— Dar voi cine sunteţi? 

— Suntem Frăția lluminată și Antică a lui Ee. 

— Credeam că vă întâlniți în Strada Melasei, spuse bărbatul ud, 
după o vreme. 

— Da, bine. Ştii cum stă treaba. Clubul de traforaj are camera 
marțea. A fost o mică încurcătură. 

— Oh? Bine, mulţumesc oricum. 

— Mi-a făcut plăcere. 

Ușiţa se trânti. 

Silueta în robă se uită urât la ea pentru o clipă, apoi porni mai 
departe pe stradă, pleoscăind. Într-adevăr, acolo mai era o intrare. 
Constructorul nu se obosise să îi schimbe modelul prea mult. 

Bătu. Ferestruica zăbrelită se deschise brusc. 

— Da? 

— Uite, „Bufnița însemnată ţipă în noapte”, în regulă? 

— „Dar mulţi lorzi cenușii se duc trişti la oamenii fără stăpân.” 

— „Ura, ura pentru fiica surorii fetei bătrâne”, bine? 

— „Pentru tăietorul de lemne, toţi cei ce se roagă sunt de aceeași 
înălțime.” 

— „Și totuși, într-adevăr, trandafirul se află în spin.” Toarnă cu 
găleata aici. Stii asta, da? 

— Da, spuse vocea, cu tonul celui care chiar e la curent, dar nu stă 
el acolo. 

Vizitatorul oftă. 

— „Balena captivă nu știe nimic despre mărețele genuni”, rosti el. 
Dacă asta te face să te simţi mai bine. 

— „Turnul prost construit se clatină puternic la trecerea unui 
fluture.” 

Petentul se apucă de barele ferestruicii, se ridică la nivelul acesteia 
și șuieră: 

— Acum lasă-mă să intru, sunt leoarcă! 

Urmă o altă pauză surdă. 

— Ascultă... ai zis genuni sau genunchi? 

— Genuni am zis. Măreţe genuni. Având în vedere, știi, că sunt 
adânci. Sunt eu. Fratele Degete. 

— Parcă am auzit genunchi, spuse precaut portarul invizibil. 

— Ascultă, vrei afurisita de carte sau nu? Nu sunt obligat să fac 
asta. Aș putea să stau acasă, în pat. 

— Sigur era genuni? 


Gărzi! Gărzi! 


— Auzi, știu prea bine cât de măreţe sunt genunile alea nenorocite, 
stărui Fratele Degete. Ştiam de genuni pe când tu erai un neofit 
muritor. Acum ai de gând să deschizi ușa? 

— Ei... bine. 

Se auzi sunetul zăvoarelor trase. Apoi vocea zise: 

— Poţi să o împingi niţel? Ușa Cunoașterii prin care Neiniţiaţii Nu 
Pot Trece se umflă ceva de groază la umezeală. 

Fratele Degete își puse umărul la contribuţie, forță și intră, îi 
aruncă Fratelui Portar o privire urâtă și se grăbi în interior. 

Ceilalți îl așteptau în Sanctuarul Interior, stând în picioare cu aerul 
umil al celor care nu sunt obișnuiți să poarte robe negre cu glugă, 
sinistre. Marele Maestru Suprem îi făcu un semn din cap. 

— Fratele Degete, da? 

— Da, Mare Maestru Suprem. 

— Ai ceea ce ai fost trimis să obţii? 

Fratele Degete scoase un pachet de sub robă. 

— Era exact unde am spus, zise el. Nici o problemă. 

— Foarte bine, Frate Degete. 

— Mulţumesc, Mare Maestru Suprem. 

Marele Maestru Suprem bătu din ciocănel pentru a atrage atenţia. 
Toţi cei din încăpere se grăbiră să formeze un fel de cerc. 

— Declar deschisă ședința Unicei și Supremei Loji a Frăției 
Deslușite, intonă el. Ușa Cunoașterii este bine ferecată împotriva 
ereticilor și a neștiutorilor? 

— E blocată de tot, spuse Fratele Portar. Umezeala e de vină. 
Săptămâna viitoare îmi aduc rindeaua și... 

— Bine, bine, zise iritat Marele Maestru Suprem. Un simplu „da” ar 
fi fost de ajuns. Triplul cerc este bine și corect trasat? Sunt aici toți cei 
de faţă? Și orice neștiutor ar face bine să nu se afle aici, căci va fi luat 
din acest loc și gaschina îi va fi tăiată, molele desfăcute în cele patru 
vânturi, velșeta îi va fi sfâșiată în două cu multe cârlige, iar sfârlul îi va 
fi tras în ţeapă...da, ce este? 

— Scuze, aţi spus Frăția Des/ușită? 

Marele Maestru Suprem se uită amenințător la personajul solitar 
care ridicase mâna. 

— Da, Frăția Deslușită, gardian al cunoașterii sacre din timpuri 
despre care nici un om nu poate ști... 

— Februarie trecut, sări în ajutor Fratele Portar. 

Marele Maestru Suprem avea impresia că Fratele Portar nu 
înțelesese despre ce era vorba. 

— Scuze. Scuze. Scuze, spuse personajul îngrijorat. Cred că am 
greșit societatea. Se poate să fi încurcat o străduţă. Plec imediat dacă 
îmi permiteți... 

— lar sfârlul îi va fi tras în ţeapă, repetă Marele Maestru Suprem cu 
subiînţeles, pe fundalul zgomotelor de lemn umed, în timp ce Fratele 

10 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Portar încerca să deschidă intrarea groazei. Am terminat? Mai sunt 
neștiutori care au nimerit pe aici în drumul lor spre alt loc? adăugă el cu 
sarcasm amar. Așa. Bine. Cât mă bucur! Cer prea mult dacă întreb: 
sunt păzite cele Patru Turnuri? Oh, bine. Și Pantalonii Sfințeniei? S-a 
obosit cineva să îi pună la dungă? Ah, aţi făcut-o. Cum trebuie? Să știți 
că o să verific... în regulă. Și ferestrele au fost legate cu Șnururile Roșii 
ale Raţiunii, în conformitate cu recomandarea străveche? Bine. Acum 
probabil că putem continua. 

Cu aerul ușor țâfnos al cuiva care și-a trecut degetul pe raftul de 
sus din casa unei nurori și descoperă, în ciuda tuturor așteptărilor, că 
strălucește de curăţenie, Marele Maestru Suprem continuă. 

„Ce adunătură, își spuse el. O grămadă de incompetenţi pe care 
nici o altă societate secretă nu i-ar fi atins nici cu un Sceptru al 
Autorităţii de zece coțţi. Erau de felul celor care își scrânteau degetele 
chiar și la cel mai simplu salut secret. 

Însă incompetenţi cu posibilităţi. Las’ să îi ia celelalte societăţi pe 
cei iscusiți, pe cei plini de speranţă, pe ambiţioși, pe cei cu încredere de 
sine. El îi va lua pe plângăcioșii plini de resentimente, pe cei cu burta 
plină de ciudă și de fiere, pe cei care știau că ar fi reușit dacă li s-ar fi 
oferit ocazia. Să-l primească el pe cei în care valurile de venin și de 
dorință de răzbunare se spărgeau de ziduri subțiri de nerozie și de 
paranoia mediocră. 

Și de prostie. Cu toţii au depus jurământul, se gândi el, dar nici 
măcar unul nu a întrebat măcar ce e un sfârl.” 

— Fraţilor, zise el. În seara asta avem de discutat probleme de 
importanță capitală. Buna guvernare, nu, chiar viitorul orașului Ankh- 
Morpork se află în mâinile noastre. 

Se apropiară mai mult. Marele Maestru Suprem simţi cum îl 
încearcă familiarul fior al puterii. Îi sorbeau cuvintele. Ăsta era un 
sentiment pentru care merita să te îmbraci în afurisitele alea de robe 
prostești. 

— Nu știm noi prea bine că orașul se află în puterea oamenilor 
corupți, care se îngrașă călare pe averile lor câștigate necinstit, în timp 
ce bărbați de ispravă sunt ţinuţi deoparte și forțați, practic, să devină 
sclavi? 

— Desigur că da! spuse Fratele Portar cu vehemenţă, după ce 
avură timp să traducă mintal acestea. Chiar săptămâna trecută, la 
Breasla Brutarilor, am încercat să-i arăt Maestrului Critchley că... 

Nu a fost vorba despre contact vizual, deoarece Marele Maestru 
Suprem se asigurase că glugile Fraţilor le învăluiau feţele într-un 
întuneric mistic, dar, cu toate acestea, a reușitsă îl amuţțească pe 
Fratele Portar numai prin intermediul unei tăceri scandalizate. 

— Dar nu a fost întotdeauna astfel, continuă Marele Maestru 
Suprem. A existat, odată, o epocă de aur, când cei demni să fie 
conducători și cei demni de respect erau pe drept recompensați. O 


11 


Gărzi! Gărzi! 


epocă în care Ankh-Morpork nu era doar un oraș mare, ci unul măreț. O 
epocă a cavalerismului. O epocă în care... da, Frate Turn? 

O siluetă voluminoasă, în robă, lăsă mâna jos. 

— Vorbești despre când aveam regi? 

— Bravo, Frate Turn, zise Marele Maestru Suprem, ușor iritat de 
această dovadă neobișnuită de inteligenţă. Și... 

— Dar asta s-a lămurit cu sute de ani în urmă, spuse Fratele Turn. 
Nu a fost o bătălie mare sau așa ceva? Și de atunci i-am avut pe lorzii 
conducători, ca Patricianul. 

— Da, foarte bine, Frate Turn. 

— Nu mai există regi, asta încerc să arăt, zise Fratele Turn, dornic 
să fie de ajutor. 

— După cum spune Fratele Turn, linia... 

— Ce ai spus despre cavalerism mi-a oferit indiciul, spuse Fratele 
Turn. 

— Camașa, și... 

— Ai parte de asta cu regii, de cavalerism, zise Fratele Turn fericit. 
Și de cavaleri. Și ăștia aveau niște... 

— Oricum, spuse tăios Marele Maestru Suprem, s-ar putea foarte 
bine ca linia regilor din Ankh să nu fie pe atât de defunctă pe cât ne-am 
imaginat până acum, fiind posibil ca descendența lor să fi supravieţuit. 
Astfel îmi arată cercetările mele în pergamentele antice. 

Se retrase, așteptând. Totuși, vorbele sale nu păreau să aibă 
efectul pe care îl așteptase. Probabil că se descurcau cu „defunctă”, se 
gândi el, dar ar fi trebuit să trag linie la „descendenţă”. 

Fratele Turn ridicase iar mâna. 

— Da? 

— Vrei să spui că există un fel de moștenitor la tron care așteaptă 
pe undeva? zise Fratele Turn. 

— Așa se pare, da. 

— Da. Așa fac ei, să știi, spuse Fratele Turn bine informat. Se 
întâmplă tot timpul. Poţi să citești despre asta. Flăstare, așa le zice. Se 
ascund prin pustietăţi îndepărtate cu sutele de ani, transmițând din 
generaţie în generaţie sabia și semnul din naștere secrete și așa mai 
departe. Și tocmai când Vechiul Regat are nevoie de ei, apar și îi zboară 
pe toți uzurpatorii care se nimeresc prin preajmă. Și apoi este o bucurie 
generală. 

— Da, bine, rosti o siluetă despre care Marele Maestru Suprem știa 
că este Fratele Tencuitor. Și ce dacă? Să spunem că apare un flăstar, se 
duce la Patrician și îi zice: „Hei, io-s rege, uite semnul din naștere, cum 
se cere, acum șterge-o”. Cu ce se alege? Cu o speranţă de viaţă de cam 
două minute, cu asta se alege. 

— Tu nu asculti, spuse Fratele Turn. Treaba e că flăstarul trebuie să 
sosească atunci când regatul este amenințat, da?Atunci toată lumea îl 
vede, corect? Apoi e purtat pe brațe la palat, vindecă niște oameni, 

12 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


anunță o sărbătoare, împarte ceva comori și n-ai treabă cu cin-te- 
ntreabă. 

— Mai trebuie și să se însoare cu o prinţesă, zise Fratele Portar. 
Având în vedere că el e porcar. 

Cu toţii se uitară la el. 

— Cine a spus că e porcar? întrebă Fratele Turn. Eu nu am zis că e 
porcar. Ce legătură are asta cu porcarii? 

— Totuși, are dreptate, spuse Fratele Tencuitor. De regulă, flăstarul 
obișnuit e porcar sau pădurar ori ceva asemănător. Are legătură cu a fi 
în cumiizice. Cognito. Trebuie să pară că au, știi tu, origini simple. 

— Nu-i nimic special la originile simple, zise un frate foarte scund, 
care părea că era compus în întregime dintr-o mică robă neagră 
umblătoare cu halitoză. La mine în familie, noi credem că porcar e o 
slujbă clasa întâi. 

— Dar familia ta nu are sânge regal, Frate Budar, spuse Fratele 
Tencuitor. 

— S-ar putea să avem, zise Fratele Budar bosumflat. 

— Bun, atunci, spuse Fratele Turn fără tragere de inimă. Așa e. Dar 
la momentul potrivit, vezi tu, regii originali își aruncă mantia și zic: 
„lată-mă-s!”, iar regalitatea lor esenţială iese la iveală. 

— Cum, mai exact? spuse Fratele Portar. 

— „s-ar putea să am sânge regesc, mormăia FrateleBudar. N-are 
nici un drept să îmi spună că s-ar putea să n-am sânge... 

— Uite, pur și simplu se întâmplă, da? Când vezi, îţi dai seama. 

— Dar înainte de asta, trebuie să salveze regatul, zise Fratele 
Tencuitor. : 

— Oh, da, spuse Fratele Turn apăsat. Asta e lucrul principal, aşa e. 

— De la ce să Îl salveze, atunci? 

— ...am la fel de mult dreptul să pot avea sânge regesc ca oricine... 

— De Patrician? zise Fratele Portar. 

Fratele Turn, care devenise brusc o autoritate în subiectul 
regalității, clătină din cap. 

— Nu știu dacă Patricianul este chiar o amenințare, spuse el. Nu e 
un tiran adevărat. Nu-i la fel de rău ca alții pe care i-am avut. Adică, el 
de fapt nu oprimă. 

— Eu sunt oprimat tot timpul, zise Fratele Portar. Maestrul 
Critchley, unde lucrez, mă oprimă dimineața. La prânz și seara, strigă la 
mine și toate cele. lar femeia de la magazinul de zarzavaturi mă oprimă 
tot timpul. 

— Așa e, spuse Fratele Tencuitor. Proprietarul meu mă oprimă ceva 
de groază. Îmi bate în ușă și tot trăncănește despre chiria pe care cică 
i-o datorez, ceea ce e o minciună. Și oamenii de alături mă oprimă 
toată noaptea. Le spun, muncesc toată ziua, omul trebuie să aibă și el 
niște timp când să înveţe să cânte la tubă. Asta e opresiune, așa e. 
Dacă eu nu sunt sub călcâiul opresorului, nu știu cine mai este. 


13 


Gărzi! Gărzi! 


— Dacă o iei așa - zise alene Fratele Turn -, cred că și pe mine mă 
oprimă cumnatul meu tot timpul, pentru că are un cal și o trăsurică noi 
pe care și le-a cumpărat. Eu nu am. Adică, e drept? Fac pariu că un 
rege nu ar lăsa așa opresiune să mai continue, pe oameni îi oprimă 
nevestele că de ce n-au și ei o trăsură nouă ca Rodney al nostru și așa 
mai departe. 

Marele Maestru Suprem asculta la acestea cu un sentiment de 
ușoară confuzie. Era ca și cum ar fi știut că există avalanșe, dar nici nu 
i-ar fi trecut prin minte ce rezultate uluitoare avea să declanșeze atunci 
când va fi aruncat bulgărele de zăpadă din vârful muntelui. Aproape că 
nici nu trebuia să îi aţâţe. 

— Sunt sigur că un rege ar avea ceva de zis despre proprietari, 
spuse Fratele Tencuitor. 

— Şi că i-ar scoate în afara legii pe cei care au trăsuri bătătoare la 
ochi, zise Fratele Turn. Bașca, mai sunt cumpărate și cu bani furati, 
cred. 

— Eu cred, spuse Marele Maestru Suprem, reglând niţel lucrurile, 
că un rege înțelept nu ar scoate în afara legii, cum ar veni, trăsurile 
bătătoare la ochi decât pentru cei care nu merită. 

Urmă o pauză de gândire în cadrul conversaţiei, ca șicum Frații 
reuniți ar fi împărţit mintal universul între cei care merită și cei care nu 
merită și s-ar fi plasat pe ei înșiși în partea care trebuia. 

— Ar fi foarte corect, zise Fratele Turn ușurel. Dar Fratele Tencuitor 
avea dreptate, zău. Nu pot să-mi închipui că un flăstar își manifestă 
destinul doar pentru că Fratele Portar crede că femeia de la magazinul 
de zarzavaturi se uită tot timpul ciudat la el. Fără supărare. 

— Si mă fură al naibii la cântar, spuse Fratele Portar. Și... 

— Da, da, da, zise Marele Maestru Suprem. Într-adevăr, oamenii 
cinstiţi din Ankh-Morpork se află sub călcâiul opresorilor.Totuși, de 
obicei un rege iese la iveală în circumstanţe ceva mai dramatice. Un 
război, de exemplu. 

Lucrurile mergeau bine. Desigur, cu toată prostia lor egoistă, unul 
dintre ei avea să se dovedească destul de isteț pentru aface 
propunerea. 

— Exista o veche profeție sau cam așa ceva, spuse Fratele 
Tencuitor. Îmi povestea bunicul. Privi în gol, în strădania sa de a-și 
aminti. „Da, regele va veni aducând Legea și Dreptatea și nu va ști 
nimic altceva decât Adevărul și îi va Apăra și Servi pe oameni cu Sabia 
lui.” Nu trebuie să vă uitaţi așa la mine, nu am inventat-o eu. 

— Oh, toți o știm pe asta. Și ce mai bine ne-ar face, zise Fratele 
Turn. Adică, ce face, vine călare cu Legea și Adevărul și așa mai 
departe, precum cei Patru Cavaleri ai Apocalipsei? Salutare la toată 
lumea, își subție el vocea, eu sunt regele, iar acolo, adăpându-și calul, e 
Adevărul. Nu e prea practic, nu? Nu. Nu poţi să te încrezi în legendele 
străvechi. 

14 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— De ce nu? spuse Fratele Budar, țâfnos. 

— Pentru că sunt legendare. Așa îţi dai seama, zise Fratele Turn. 

— Cea cu prințesele adormite e bună, spuse Fratele Tencuitor. 
Doar un rege poate să le trezească. 

— Nu fi tâmpit, zise Fratele Turn cu severitate. Nu avem rege, așa 
că nu putem avea prințese. E logic. 

— Firește, în vremurile de demult, era foarte ușor, spuse vesel 
Fratele Portar. 

— De ce? 

— Nu trebuia decât să omoare un dragon. 

Marele Maestru Suprem își împreună palmele și înălțţă o rugăciune 
tăcută oricărui zeu se nimerea să asculte. Avusese dreptate în privinţa 
acestor oameni. Mai devreme sau mai târziu, micile lor minţi ameţite îi 
purtaseră acolo unde dorise el. 

— Ce idee interesantă, zise el mieros. 

— N-ar merge, spuse Fratele Turn cu seriozitate. Acum nu mai sunt 
dragoni mari. 

— S-ar putea să mai fie. 

Marele Maestru Suprem își trosni degetele. 

— Poftim? zise Fratele Turn. 

— Am spus că s-ar putea să mai fie. 

Din adâncurile glugii Fratelui Turn ieși un râs neliniștit. 

— Ce, de-adevăratelea? Cu solzi uriași și cu aripi? 

— Da. 

— Cu respiraţia ca de furnal? 

— Cu chestiile alea cu unghii mari la picioare? 

— Gheare? Oh, da. Cât de multe vrei. 

— Cum vine asta, cât de multe vreau? 

— Aș zice că este foarte clar, Frate Turn. Dacă vrei dragoni, poți 
avea dragoni. Tu poţi aduce un dragon aici. Acum. În oraș. 

— Eu? 

— Voi toţi. Adică noi, zise Marele Maestru Suprem. 

Fratele Turn ezită. 

— Ei, nu știu dacă e o idee prea... 

— Și s-ar supune tuturor comenzilor voastre. 

Asta îi opri. Asta îi aduse pe calea cea bună. Asta căzu în fața creie- 
rașelor lor lașe ca o bucată de carne într-un ţarc plin de câini 
înfometați. 

— Vrei să repeți? zise Fratele Tencuitor ușurel. 

— Puteţi să îl controlaţi. Puteţi să îl puneţi să facă orice vreți. 

— Ce? Un dragon adevărat? 

In intimitatea glugii sale, Marele Maestru Suprem își dădu ochii 
peste cap. 

— Da, unul adevărat. Nu un mic dragon de mlaștină, un animal de 
companie. Ci produsul original. 


15 


Gărzi! Gărzi! 


— Dar credeam că erau, știi tu... mituri. 

Marele Maestru Suprem se aplecă înainte. 

— Erau mituri și erau reali, zise el cu putere. Atât undă, cât și 
particulă. 

— Aici m-ai pierdut, spuse Fratele Tencuitor. 

— Vă voi demonstra, atunci. Cartea, te rog, Frate Degete. 
Mulţumesc. Fraţilor, trebuie să vă spun că atunci când îmi desăvârșeam 
educația cu Maeștrii Secreți... 

— Cu cine, Mare Maestru Suprem? zise Fratele Tencuitor. 

— De ce nu asculți? Niciodată nu ești atent. A spus Maeștrii Secreţi! 
zise Fratele Turn. Știi, înțelepţii ăia venerabili ce trăiesc pe vreun munte 
și conduc totul în secret și care l-au învăţat așa și pe dincolo și care pot 
să meargă prin foc și altele. Ne-a spus săptămâna trecută. O să ne 
înveţe și pe noi, nu-i așa, Mare Maestru Suprem? încheie el servil. 

— Oh, Maeștrii Secreţi, zise Fratele Tencuitor. Scuze. Glugile astea 
mistice sunt de vină. Secreţi. Îmi aduc aminte. 

„Dar când voi conduce orașul, își spuse Marele Maestru Suprem, 
așa ceva nu se va mai întâmpla. Voi forma o nouă societate secretă din 
oameni inteligenţi, oameni cu minţi ascuţite, deși nu prea inteligenţi, 
firește, nu prea inteligenţi. ÎI vom dărâma pe crudul tiran și vom intra 
într-o nouă epocă a iluminării, a fraternității și a umanismului, iar Ankh- 
Morpork va deveni o Utopie și oamenii ca Fratele Tencuitor vor fi 
perpeliți la focuri mici dacă voi avea ceva de zis în această privinţă, și 
sigur voi avea. Și sfârlul? lui.” 

— După cum spuneam, atunci când îmi desăvârșeam educaţia cu 
Maeștrii Secreţi... continuă el. 

— Asta a fost atunci când ţi-au zis că trebuie să mergi pe hârtie de 
orez, nu? spuse Fratele Turn pe un ton familiar. Întotdeauna mi s-a 
părut că asta a fost una bună. De atunci păstrez de fiecare dată hârtia 
de pe fundul cutiuţei cu tăiței. Uimitor, zău! Pot să merg fără probleme 
pe ea. iți arată ce înseamnă să te afli în societatea secretă potrivită, 
asta face. 

„La proţap, se gândi Marele Maestru Suprem, Fratele Tencuitor nu 
va fi singur.” 

— Pașii tăi pe drumul iluminării sunt un exemplu pentru noi toți, 
Frate Turn, zise el. Totuși, dacă îmi permiţi să continui - printre multele 
secrete... 

— .. „din Inima Fiinţei... spuse Fratele Turn pe un ton aprobator. 

— Din Inima Fiinţei, după cum zice Fratele Turn, a apărut poziţia 
actuală a nobililor dragoni. Credinţa că au dispărut este greșită. Nu au 


Un sfârl este definit în Dicţionarul cuvintelor care te fac să plângi ca „un pic pateu cu 
coajă moale care conţine stafide”. Dicţionarul va fi fost nepreţuit pentru Marele Maestru 
Suprem atunci când scornise jurămintele Societăţii, căci include şi velşetă („un fel de 
jiletcă purtată de anumiţi ceasornicari”), gaschină („o pasăre timidă, gri-cafenie, din 
familia lişiţei”) şi mole („un joc de îndemânare şi iscusinţă care implică țestoase”). 


16 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


făcut decât să descopere o nouă nișă evoluţionară. Și pot fi chemaţi din 
ea. Această carte - o ridică - oferă instrucţiuni exacte. 

— Este doar într-o carte? întrebă Fratele Tencuitor. 

— Nu este o carte obișnuită. Aceasta este singura copie. Mi-a luat 
ani întregi să îi dau de urmă, zise Marele Maestru Suprem. Este scrisă 
de Tubal de Malachite, un mare învăţat în știința dragonilor. A invocat 
dragoni de toate dimensiunile. Și la fel puteți face și voi. 

Urmă o altă tăcere lungă, stânjenită. 

— Hm, spuse Fratele Portar. 

— Mie îmi pare cam, știi... magic, zise Fratele Turn pe tonul 
neliniștit al celui care a văzut unde e ascunsă cartea de joc, dar nu vrea 
să spună. Adică, nu vreau să îţi pun la îndoială înțelepciunea supremă, 
dar... ei... știi... magie... 

Vocea i se pierdu. 

— Mda, spuse Fratele Tencuitor neliniștit. 

— Sunt, hm, vrăjitorii, vezi tu, zise Fratele Degete. Cre'că n-ai știut 
asta, când erai prins cu venerabilii tăi înţepaţi pe munte, dar vrăjitorii 
de pe aici îţi trag o săpuneală de n-o poţi duce dacă te prind că faci așa 
ceva. 

— Demarcațţie, așa îi zic ei, spuse Fratele Tencuitor. Adică, eu nu 
îmi bag nasul în cumlezice întreţesute mistice ale cauzalităţii, și ei nu 
se ocupă de tencuieli. 

— Nu reușesc să văd unde este problema, zise MareleMaestru 
Suprem. 

De fapt, vedea prea bine. Aceasta era ultima piedică. Dacă avea să 
le ajute minţile minuscule să treacă peste asta, lumea întreagă avea să- 
i stea în palmă. Egoismul lor stupefiant de lipsit de inteligență nu îl 
dezamăgise până atunci, cu siguranţă nu avea să îl lase baltă tocmai în 
acel moment... 

Fraţii se foiră neliniștiţi. Apoi Fratele Budar vorbi. 

— Ha. Vrăjitori. Ce știu ei ce înseamnă o zi de muncă? 

Marele Maestru Suprem inspiră adânc. „Ah...” 

Atmosfera de resentiment răutăcios deveni vizibil mai încărcată. 

— Nimic, așa e, spuse Fratele Degete. Se plimbă cu nasurile pe sus, 
prea buni pentru cei ca noi. Îi vedeam când lucram la Universitate. Au 
fundurile late de o poștă, vă zic. Să-i prinzi făcând o muncă cinstită? 

— Cum ar fi hoţia, adică? zise Fratele Turn, căruia nu îi plăcuse 
niciodată prea mult de Fratele Degete. 

— Firește, ei îţi zic, continuă Fratele Degete ignorând intenționat 
comentariul, că nu ar trebui să faci magie având în vedere că doar ei 
știu cum să nu tulbure armonia universală și așa mai departe. O 
grămadă de prostii, după mine. 

— Bii-ne, spuse Fratele Tencuitor, nu știu, zău, adică, faci 
amestecul greșit, și te trezești cu o grămadă de tencuială jilavă în jurul 


17 


Gărzi! Gărzi! 


gleznelor. Dar dacă faci un pic de magie greșit, ei zic că lucruri 
îngrozitoare ies din mobilă și te străpung pe loc. 

— Da, dar vrăjitorii spun asta, zise Fratele Turn gânditor. Nici eu n- 
am putut să-i înghit niciodată, să fiu sincer. S-ar putea să aibă un lucru 
bun și să nu vrea ca restul să afle. Nu trebuie decât să fluturi din mâini 
și să faci o incantaţie, și totul e gata. 

Fraţii se gândiră la acest lucru. Părea plauzibil. Dacă e/ar fi avut un 
lucru bun, cu siguranţă că nu ar fi vrut să-și bage nimeni nasul. 

Marele Maestru Suprem hotărî că era momentul potrivit. 

— Atunci ne-am înțeles, Fraţilor? Sunteţi gata să practicaţi magia? 

— Ah, să practicăm, spuse Fratele Tencuitor ușurat. Nu mă 
deranjează să practic. Atât timp cât nu trebuie să o facem de- 
adevăratelea... 

Marele Maestru Suprem trânti cartea. 

— Adică să facem vrăji adevărate! Să readucem orașul pe drumul 
cel bun! Să chemăm un dragon! strigă el. 

Cu toţii făcură un pas în spate. Apoi, Fratele Portar zise: 

— Și atunci, dacă avem dragonul, regele cel drept o să apară, așa, 
din senin? 

— Da! spuse Marele Maestru Suprem. 

— Înţeleg, zise Fratele Turn sărindu-i în ajutor. E logic. Din cauza 
destinului și a lucrărilor gnomice ale sorții. 

Urmă un moment de ezitare, iar apoi o mișcare de aprobare 
generală a glugilor. Doar Fratele Tencuitor părea ușor nefericit. 

— Bii-ne, spuse el. Nu o să ne scape de sub control, nu? 

— Te asigur, Frate Tencuitor, că poţi renunța oricând vrei, zise 
mieros Marele Maestru Suprem. 

— Ei... bine, spuse Fratele șovăielnic. Doar un pic, atunci. Putem să 
îl facem să stea aici destul de mult cât să ardă, de exemplu, orice 
magazin de zarzavaturi opresiv? 

Câștigase. Aveau să fie iar dragoni. Și un rege, din nou. Nu ca 
vechii regi. Un rege care să facă ce i se spunea. 

— Asta, zise Marele Maestru Suprem, depinde de cât de mult puteți 
fi de ajutor. Mai întâi, vom avea nevoie de orice elemente magice pe 
care le puteţi aduce... 

Era posibil să nu fie o idee bună să îi lase pe ceilalţi să vadă că 
ultima parte a cărții lui de Malachite nu reprezenta altceva o bucată 
carbonizată. In mod clar, omul nu era capabil. 

El s-ar fi descurcat mult mai bine. Și absolut nimeni nu l-ar fi putut 
opri. 

Tunetul rostogoli... 


Se spune că zeii joacă jocuri cu vieţile oamenilor. Dar ce jocuri, de 
ce, care sunt identitățile pionilor, ce joc este și care sunt regulile - cine 
știe? 

18 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Mai bine să nu facem speculații. 
Tunetul rostogoli... 
Dădu un șase. 


Acum, să ne depărtăm niţel de străzile ude ale orașului Ankh-Mor- 
pork, să ne rotim spre cețurile dimineţii de pe Disc și să focalizăm din 
nou asupra unui tânăr care se îndreaptă spre oraș cu toată 
deschiderea, sinceritatea și inocența unui aisberg ce intră pe o rută 
maritimă importantă. 

Tânărului i se spune Morcove. Nu din cauza părului, pe care tatăl 
său i l-a tăiat întotdeauna scurt din motive de lIgienă. Ci dincauza 
formei lui. 

Este acel fel de formă ascuţită pe care un băiat o capătă trăind 
curat, mâncând sănătos și trăgând guri mari de aer de munte. Când își 
încordează mușchii umerilor, ceilalți mușchi trebuie să se dea din calea 
lor mai întâi. 

De asemenea, poartă o sabie care i-a fost oferită în condiţii 
misterioase. Condiții foarte misterioase. Prin urmare, în mod 
surprinzător, această sabie are ceva foarte neașteptat. Nu este magică. 
Nu are un nume. Când o mânuiești nu ai un sentiment de putere, capeţi 
doar bășici; ai crede că era o armă care fusese folosită atât de mult, 
încât încetase să mai fie altceva decât o sabie, o bucată lungă de metal 
cu margini foarte ascuţite. Și nu scrie „destin” pe ea. 

De fapt, este, practic, unică. 


Tunetul rostogoli. 

Șanţurile orașului gâlgâiau încetișor în timp ce gunoaiele noptii 
erau purtate prin ele, în unele cazuri protestând slab. 

Când ajunse la silueta culcată a căpitanului Vimes, apa se abătu și 
curse în jurul lui în două șuvoaie. Vimes deschise ochii. Există un 
moment de pace golită de conţinut, înainte ca amintirile să îl lovească 
precum o lopată. 

Fusese o zi proastă pentru Gardă. Avusese loc înmormântarea lui 
Herbert Gaskin, de exemplu. Sărmanul Gaskin. Încălcase una dintre 
regulile fundamentale pentru a fi gardă. Nu era genul de regulă pe care 
o persoană ca Gaskin să o poată încălca de două ori. Așa că fusese 
coborât în pământul ud, cu ploaia bătându-i în coșciug și cu nimeni care 
să îl plângă în afară de cei trei membri supraviețuitori ai Gărzii de 
Noapte, cel mai disprețuit grup de oameni din întregul oraș. Sergentul 
Colon nu se putuse opri din plâns. Sărmanul Gaskin. 

„Sărmanul Vimes”, se gândi Vimes. 

Sărmanul Vimes, aici în șanț. Dar de aici începuse. De jos, din 
canal. Sărmanul Vimes, cu apa strecurându-i-se pe sub platoșă. 
Sărmanul Vimes, privind cum restul conţinutului șanțului se scurgea pe 


19 


Gărzi! Gărzi! 


lângă el. „Cre'că până și sărmanul Gaskin are o priveliște mai bună 
acum”, se gândi el. 

Să vedem... plecase după înmormântare și se îmbătase. Nu, nu se 
îmbătase, era altceva, se termina cu „ţă”. Se îmbătase criţă, asta era. 
Pentru că lumea complet sucită și greșită, ca într-o oglindă deformată, 
redevenea clară doar dacă te uitai la ea printr-un fund de sticlă. 

Altceva acum, ce mai era. 

„Oh, da. Noaptea. Vremea datoriei. Nu pentru Gaskin, totuși. 
Trebuie să găsesc un nou coleg. Oricum vine un coleg nou, nu-iașa? Un 
puști din minţi. Vorbă scrisă. Un cuști din dinți...” 

Vimes renunţă și se prăbuși pe spate la loc. Șanțul continuă să se 
scurgă. 

Deasupra capului, literele luminoase pârâiau și clipeau în ploaie. 


Nu doar aerul proaspăt de munte era cel care îi dăduse lui Morcove 
fizicul gigantic. Faptul că fusese crescut într-o mină de aur condusă de 
pitici și că lucrase douăsprezece ore pe zi ridicând vagonete la 
suprafaţă trebuie să-l fi ajutat. 

Mergea cocoșat. Ceea ce provoacă asta este faptul de a fi crescut 
într-o mină condusă de pitici care cred că un metru și jumătate 
reprezintă o înălțime bună pentru tavan. 

Dintotdeauna știuse că era diferit. Mai plin de cucuie, măcar. lar 
apoi, într-o zi, tatăl lui l-a privit în față sau, mai bine zis, l-a privit în talie 
și i-a spus că, de fapt, el nu era, după cum crezuse întotdeauna, un 
pitic. 

Ce lucru îngrozitor să te trezești la șaisprezece ani că ești din 
specia greșită... 

— Nu am vrut să îţi spunem până acum, fiule, i-a zis tatăl său. Am 
crezut că o să îţi treacă odată cu vârsta. 

— Ce să îmi treacă? a întrebat Morcove. 

— Creșterea. Dar acum mama ta, adică, amândoi credem că este 
timpul să te duci printre cei din neamul tău. Vreau să spun cănue 
drept să te ținem aici ca într-o cușcă, fără să ai tovarăși de înălțimea ta. 

Tatăl său își făcea de lucru cu un nit slăbit de la coif, semn sigur că 
era îngrijorat. 

— Aăă, a adăugat el. 

— Dar voi sunteţi neamul meu! a spus Morcove disperat. 

— Intr-un fel, da, a zis tatăl lui. In alt fel, care este unul mai exact și 
mai precis, nu. Vezi tu, e vorba despre treaba asta cu genetica. Așa că 
o idee foarte bună ar putea fi să te duci să vezi ceva din lume. 

— Ce, de tot? 

— Oh, nu! Nu. Firește că nu. Poţi să vii să ne vezi oricând vrei tu. 
Dar, ei, un băiat de vârsta ta, ţinut aici... Nu e drept. Știi tu. Adică. Nu 
mai ești copil. Mai tot timpul trebuie să mergi în genunchi și restul. Nu e 
drept. 

20 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Care e neamul meu, atunci? a întrebat Morcove uluit. 

Bătrânul pitic a inspirat adânc. 

— Eşti om, a zis el. 

— Ce, ca domnul Varneshi? Unul dintre Cei Mari? 

O dată pe săptămână, domnul Varneshi conducea o căruță trasă de 
boi pe drumuri de munte pentru a aduce diferite lucruri în schimbul 
aurului. 

— Tu ai doi metri, băiete. El are doar unu și jumătate. Piticul își 
făcea iar de lucru cu nitul slăbit. Vezi cum stă treaba. 

— Da, dar... dar poate că sunt eu ceva mai înalt, a spus Morcove 
disperat. Până la urmă, dacă pot să existe oameni scunzi, nu pot să 
existe și pitici înalți? 

Tatăl lui l-a bătut prietenește pe spatele genunchilor. 

— Trebuie să accepțţi realitatea, băiete. Te-ai simţi mult mai acasă 
la suprafaţă. E în sângele tău. Și nici acoperișul nu e așa de jos. 

„Nu poţi să te dai cu capul de bolta cerească”, și-a spus el. 

— Stai așa, a zis Morcove, cu fruntea lui sinceră încreţindu-se în 
efortul de a socoti. Tu ești pitic, nu? Și mama e pitic. Deci și eu trebuie 
să fiu pitic. Natural. 

Piticul a oftat. Sperase să ocolească acest subiect pentru o 
perioadă de câteva luni măcar, să-i dezvăluie cu blândeţe într-un fel, 
dar nu mai avea timp. 

— Stai jos, băiete, a spus el. 

Morcove s-a așezat. 

— Treaba e, a zis el nefericit, atunci când fața mare și sinceră a 
băiatului ajunsese ceva mai aproape de a lui, că te-am găsit în pădure 
într-o zi. Rătăceai pe lângă una dintre poteci... hm. 

Nitul slăbit a scârțâit. Piticul s-a avântat mai departe. 

— Treaba e, vezi tu... că erau niște căruţe. În flăcări, s-ar putea 
zice. Și oameni morți. Aă, da. Oameni extrem de morţi. Din cauza 
bandiţilor. A fost o iarnă aspră atunci, tot felul de oameni veneau pe 
dealuri... așa că te-am luat la noi, firește, apoi, ei, a fost o iarnă lungă, 
cum spuneam, și mama ta s-a obișnuit cu tine și, ei, nu am mai apucat 
să-l rugăm pe Varneshi să facă cercetări. Asta e totul și nimic mai mult. 

Morcove a acceptat acest lucru destul de calm, în mare parte din 
cauză că nu înțelegea aproape nimic. În plus, din câte știa, a fi găsit 
rătăcind prin pădure era metoda normală de aducere pe lume a 
copiilor. Un pitic nu este considerat destul de mare pentru a-i fi 
explicate procesele tehnice înainte ca el? să ajungă la pubertate”. 

— Bine, tată, a spus el și s-a aplecat pentru a ajunge la același 
nivel cu urechea piticului. Dar știi, eu și... o știi pe Părăluța Pumn-de- 


“Pronumele este folosit de pitici pentru a indica ambele sexe. Toţi piticii au barbă şi 
poartă până la douăsprezece straturi de haine. Sexul este mai mult sau mai puţin 
opţional. 

“Adică, pe la cincizeci şi cinci de ani. 


21 


Gărzi! Gărzi! 


Piatră? E foarte frumoasă, tată, are o barbă moale precum... ceva 
foarte moale - am făcut o înțelegere și... 

— Da, a zis piticul cu răceală. Știu. Tatăl ei a avut o vorbă cu mine. 

La fel a făcut și mama ei cu mama ta, a adăugat el în tăcere, iar 
apoi ea a avut o vorbă cu mine. O grămadă de vorbe. 

— Nu că nu te-ar plăcea, ești un băiat de încredere și un bun 
muncitor, ai fi un ginere bun. Patru gineri buni. Asta e problema. Și, 
oricum, ea are doar șaizeci de ani. Nu se face. Nu e bine. 

Auzise despre copii crescuţi de lupi. Se întreba dacă șeful haitei era 
vreodată nevoit să facă ceva atât de delicat. Poate că ar fi trebuit să îl 
ducă într-un luminiș liniștit și să îi spună: „Uite, fiule, poate te-ai 
întrebat de ce nu ești la fel de păros precum ceilalți...” 

Discutase și cu Varneshi. Era un om bun, de încredere, Varneshi. 
Firește, îl cunoscuse pe tatăl lui. Și pe bunic, dacă se gândea bine. Se 
părea că oamenii nu rezistau prea mult, probabil din cauza efortului de 
a pompa sângele atât de sus. 

— Ai o problemă, rege5. Chiar așa, spusese bătrânul, în timp ce 
împărțeau un păhărel de tărie pe o băncuţă din faţa Puţului nr. 2. 

— E un băiat bun, să știi, zisese regele. Un caracter curat. Cinstit. 
Nu e chiar sclipitor, dar dacă îi spui să facă un lucru, nu are liniște până 
nu termină. Ascultător. 

— Ai putea să-i tai picioarele, spusese Varneshi. 

— Nu picioarele o să fie problema, zisese regele posomorât. 

— Ah. Da. Ei, în cazul ăsta, ai putea... 

— Nu. 

— Nu, aprobase Varneshi gânditor. Hmm. Bine, atunci ceeace ar 
trebui să faci este să îl trimiţi niţel de acasă. Lasă-l să se amestece cu 
oamenii. Se lăsase pe spate. Ce ai tu aici, rege, este o rață, adăugase 
el, pe tonuri înțelepte. 

— Nu cred că ar trebui să-i spun asta. Și așa refuză să creadă că e 
om. 

— Ceea ce vreau să zic este că e o rață crescută printre găini. Un 
fenomen de fermă binecunoscut. Descoperă că nu e în stare să 
ciugulească și că nu știe ce e înotul. 

Regele asculta politicos. Piticii nu prea știu despre agricultură. 

— Dar dacă îl trimiţi să vadă alte rațe, dacă îl lași să se ude pe 
picioare, nu o să mai alerge după găinușe. Și n-ai treabă cu cin-te- 
ntreabă. 

Când îţi petreci o mare parte a vieţii în subteran, îţi dezvolţi o 
minte foarte strictă. Piticii nu au ce face cu metaforele și comparaţiile. 
Dacă te apuci să te joci cu astfel de descrieri, dai de mare bucluc, 
aceasta e deviza lor. Dar după două sute de ani în care vorbise cu 


SLit. dezka-knik, „supraveghetor de mină”. 


22 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


oamenii, regele își dezvoltase, de fapt, un instrument mental scrupulos 
care era aproape potrivit pentru sarcina de a-i înțelege. 

— Sunt sigur că cine mă întreabă cel mai mult este unchiul meu, 
Bjom Tarenbraţ, remarcase el alene. 

— Tot aia. 

Urmase o pauză în care regele supusese problema unei analize 
atente. 

— Vrei să zici, spusese el cântărindu-și fiecare vorbă, că ar trebui 
să-l trimitem pe Morcove să fie o rață printre oameni pentru că Bjom 
Tarenbraţ este unchiul meu. 

— E un băiat bun. Sunt o grămadă de posturi libere pentru un băiat 
mare și puternic așa ca el, zisese Varneshi. 

— Am auzit că piticii se duc să muncească în Marele Oraș, spusese 
regele nesigur. Și că trimit bani la familiile lor, ceea ce este foarte 
lăudabil și cuviincios. 

— Poftim. Găsește-i o slujbă în, în... - Varneshi căutase inspiraţie - 
în Gardă sau în altă parte. Străbunicul meu a fost în Gardă, să știi. E o 
slujbă bună pentru un băiat puternic, așa zicea străbunicul. 

— Ce e o Gardă? întrebase regele. 

— Oh, rostise Varneshi cu nesiguranța cuiva a cărui familie, în 
ultimele trei generații, nu călătorise mai mult de douăzeci de leghe, au 
grijă ca oamenii să respecte legile și să facă ce li se spune. 

— Aceasta este o preocupare foarte respectabilă, zisese regele 
care, de vreme ce el se ocupa cu a spune, avea păreri foarte clare 
despre cum trebuie oamenii să facă ce li se spune. 

— Firește, nu acceptă chiar pe oricine, spusese Varneshi, 
scormonind în adâncurile memoriei sale. 

— Cred și eu că nu, pentru o sarcină atât de importantă. Îi voi scrie 
regelui lor. 

— Nu cred că au un rege, zisese Varneshi. Doar un om care le 
spune ce să facă. _ 

Regele piticilor acceptase acest lucru împăcat. În ceeace îl privea, 
asta părea să fie cam nouăzeci și șapte la sută din definiţia regalității. 

Morcove a primit vestea fără gălăgie, așa cum primea și ordinele 
de a redeschide Puţul nr. 4 sau de a tăia lemne pentru bârnele de 
sustinere. Prin firea lor, toți piticii sunt persoane harnice, serioase, 
educate, ascultătoare și atente, al căror singur cusur este o tendinţă ca, 
după un singur pahar de băutură, să se năpustească asupra inamicului 
răcnind „Aaaagh!” și să-i reteze acestuia picioarele de la genunchi cu 
toporul. Morcove nu găsea nici un motiv pentru a se purta diferit. Avea 
să se ducă în oraș - oricare ar fi fost acesta - și să devină bărbat. 

„li acceptă doar pe cei mai buni, îi spusese Varneshi. O gardă 
trebuie să fie un luptător iscusit și să aibă gândul, vorba și fapta 
curate.” Din adâncurile anecdoticii ancestrale, bătrânul scosese povești 
despre urmăriri la lumina lunii pe acoperișuri și despre bătălii uriașe cu 

23 


Gărzi! Gărzi! 


răufăcători, pe care, firește, străbunicul lui le câștigase în ciuda faptului 
că fusese în mare inferioritate. 

Morcove a fost nevoit să recunoască faptul că părea mai interesant 
decât mineritul. 

După o vreme de gândire, regele i-a scris conducătorului din Ankh- 
Morpork, întrebând respectuos dacă Morcove ar fi putut fi luat în calcul 
pentru un loc printre cei mai buni din oraș. 

In acea mină, rareori se scriau epistole. Munca s-a oprit și întreg 
clanul se așezase în cerc, într-o tăcere respectuoasă, în timp ce pana lui 
zgâria pergamentul. Mătușa lui fusese trimisă la Varneshi pentru a-și 
cere scuze, dar l-ar deranja oare pe el să renunţe la o bucăţică de 
ceară? Sora lui fusese trimisă în sat pentru a o întreba pe doamna 
Garlick, vrăjitoarea, cum te oprești din scris o recomandare. 

Lunile au trecut. 

Și apoi venise răspunsul. Era cam murdar, căci, de obicei, pe Munţii 
Vârfu Berbecului poșta era dată oricui se îndrepta mai mult sau mai 
puţin în direcţia potrivită și, de asemenea, era cam scurt. Spunea, 
simplu, că îi fusese acceptată candidatura și că trebuia să se prezinte la 
post imediat. 

— Pur și simplu? a zis el. Credeam că vor fi teste și alte chestii. Ca 
să vadă dacă sunt potrivit. 

— Ești fiul meu, a spus regele. Le-am zis asta, să știi. E logic că ești 
potrivit. Probabil că ești bun de ofiţer. 

A scos un sac de sub scaun, a cotrobăit în el și i-a oferit lui Morcove 
o bucată de metal, mai mult o sabie decât un fierăstrău, dar nu cu mult. 

— Asta ar trebui să îţi aparţină de drept, a zis el. Când am găsit... 
căruțele, ăsta era singurul lucru care mai rămăsese. Bandiţii, înţelegi. 
Rămâne între noi doi - i-a făcut semn lui Morcove să se apropie -, dar 
am pus o vrăjitoare să se uite la ea. In caz că era magică. Dar nu e. E 
cea mai nemagică sabie din câte există, așa a spus. De obicei au niţică 
magie, vezi tu, având în vedere că e ca magnetismul. Cred. E destul de 
bine echilibrată, totuși. 

l-a înmânat-o. 

A mai cotrobăit puțin. 

— Și mai e asta. A ridicat o cămașă. Teva proteja. 

Morcove a împuns-o grijuliu cu degetul. Era făcută din lână de oaie 
de pe Munţii Vârfu Berbecului, care avea toată căldura și moliciunea 
părului de porc-mistreţ. Era una dintre legendarele veste din lână ale 
piticilor, un fel de vestă care are nevoie de balamale. 

— Să mă apere de ce? a întrebat el. 

— De răceli și așa mai departe, a zis regele. Mama spune cătrebuie 
să o porţi. Și, hm... că veni vorba. Domnul Varneshi zice că ar vrea să 
treci pe la el când cobori de pe munte. Are ceva pentru tine. 

Tata și mama i-au făcut cu mâna până când nu l-au mai văzut. 
Părăluţa nu a făcut-o. Ciudat. În ultima vreme parcă îl evita. 

24 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Luase sabia, atârnată pe spate, în traistă avea sendvișuri și lenjerie 
curată, iar lumea era, mai mult sau mai puţin, la picioarele sale. In 
buzunar ţinea faimoasa scrisoare de la Patrician, omul care conducea 
mărețul și minunatul oraș Ankh-Morpork. 

Cel puţin, așa vorbea mama lui despre scrisoare. Desigur, avea la 
început o pajură care arăta important, dar semnătura era ceva de genul 
„Lupin Şerpișor, Sec'r pp”. 

Dar chiar dacă n-ar fi fost semnată de însuși Patricianul, cu 
siguranţă fusese scrisă de cineva care lucra pentru el. Sau în aceeași 
clădire cu el. Probabil că Patricianul cel puţin știa de existenţa scrisorii. 
În general. Poate nu de această scrisoare, dar știa de existenţa 
scrisorilor în general. 

Morcove a coborât cu hotărâre pe potecile de munte, stârnind 
roiuri de bondari. După o vreme, a scos sabia din teacă și a început să 
lovească experimental în buturugi răufăcătoare și-ngrupuri de urzici 
nelegiuite. 

Varneshi stătea în faţa bordeiului său, înșirând ciuperci uscate pe o 
sfoară. 

— Salut, Morcove, a zis el, conducându-l înăuntru. Abia aștepți să 
ajungi în oraș? 

Morcove s-a gândit la aceasta. 

— Nu, a spus el. 

— Incepi să te răzgândești, nu? 

— Nu. Doar mergeam, a zis Morcove cu sinceritate. Nu mă 
gândeam la nimic. 

— Tatăl tău ţi-a dat sabia, nu? a spus Varneshi scormonind pe un 
raft fetid. 

— Da. Și o vestă de lână care să mă apere de frig. 

— Ah. Da, uneori e foarte umed acolo, așa am auzit. Protecţie. E 
foarte importantă. S-a întors și a adăugat teatral. Asta a aparținut 
străbunicului meu. 

Era un dispozitiv ciudat, ușor emisferic, înconjurat de chingi. 

— E un fel de praștie? a zis Morcove după ce l-a cercetat într-o 
tăcere politicoasă. 

Varneshi i-a spus ce era. 

— Cochilie ca la scoici? a spus Morcove zăpăcit. 

— Nu. E pentru luptă, a mormăit Varneshi. Trebuie să o porți tot 
timpul. Îţi apără părţile vitale. 

Morcove o probă. 

— E cam mică, domnule Varneshi. 

— Pentru că nu se poartă pe cap, vezi tu. 

Varneshi i-a mai dat ceva explicaţii, spre uluirea crescândă a lui 
Morcove, urmată de groază. 

— Străbunicul obișnuia să zică, a terminat Varneshi, că, fără asta, 
eu nu aș fi existat astăzi. 


25 


Gărzi! Gărzi! 


— Și ce voia să spună? 

Varneshi a căscat și a închis gura de câteva ori. 

— Habar n-am, a zis el cu lașitate. 

Oricum, lucrul rușinos se afla acum la fundul traistei lui Morcove. 
Piticii nu prea voiau să aibă de a face cu astfel de lucruri. Oribila 
apărătoare reprezenta o mică imagine dintr-o lume la fel de străină ca 
fața nevăzută a lunii. 

Mai primise un dar de la domnul Varneshi. Era o cărțulie mică, însă 
foarte groasă, legată într-o piele care devenise ca lemnul odată cu 
scurgerea anilor. 

Se numea: Legile și ordonanțele orașelor Ankh și Morpork. 

— Și asta a aparținut străbunicului meu, i-a spus el. Asta trebuie să 
știe Garda. E necesar să cunoști toate legile, a zis el cu respect, pentru 
a fi un bun ofițer. 

Poate că Varneshi ar fi trebuit să își aducă aminte că, în întreaga lui 
viață, nimeni nu îl minţise pe Morcove și nici nu îi dăduse vreo 
instrucţiune pe care acesta să nu fie nevoie să o urmeze întocmai. 
Morcove a luat cartea cu solemnitate. Nu i-ar fi trecut niciodată prin cap 
că, dacă avea să ajungă ofițer al Gărzii, urma să fie altfel decât unul 
bun. 

A fost o călătorie de cinci sute de leghe și, surprinzător, cam lipsită 
de evenimente. Oamenii care au mai mult de un metru optzeci înălțime 
și sunt cam la fel de laţi în umeri deseori au călătorii lipsite de 
evenimente. Alți oameni sar la ei de după pietre și apoi spun lucruri ca: 
„Oh. Scuze. Te-am confundat cu altcineva”. 

Işi petrecuse cea mai mare parte a călătoriei citind. 

lar acum, Ankh-Morpork era în faţa lui. 

Era niţel cam dezamăgitor. Se așteptase să vadă turnuri albe înalte 
ridicându-se peste peisaj și steaguri. Ankh-Morpork nu se ridica. Mai 
degrabă, se cam ascundea, agățându-se de sol ca și cum i-ar fi fost 
frică să nu i-l fure cineva. Nu erau steaguri. 

La poartă stătea o gardă. Cel puţin, purta cămașă de zale și chestia 
în care se sprijinea era o suliță. Trebuia să fie o gardă. 

Morcove îl salută și îi înfăţișă scrisoarea. Bărbatul se uită la ea o 
vreme. 

— Hm? zise el în cele din urmă. 

— Cred că trebuie să ajung la Lupin Șerpișor Sec'r pp, spuse 
Morcove. 

— De la ce vine pp? întrebă soldatul bănuitor. 

— Se poate să vină de la Prea Prompt? zise Morcove, care se 
întrebase și el despre acest lucru. _ 

— Ei, nu cunosc nici un Sec'r, spuse garda. Il cauţi pe căpitanul 
Vimes din Garda de Noapte. 

— Și unde își are el sediul? zise Morcove politicos. 


26 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— În acest moment al zilei, aș încerca la Grămada de Struguri, pe 
Strada Simplă, spuse soldatul. II măsură pe Morcove din cap până în 
picioare. Te alături gărzii, nu? 

— Sper să mă dovedesc bun pentru asta, da, zise Morcove. 

Soldatul îi aruncă o privire care ar fi putut fi numită, liber, de modă 
veche. Practic, era neolitică. 

— Ce ai făcut? zise el. 

— Pardon? spuse Morcove. 

— Ai făcut tu ceva, zise garda. 

— Tatăl meu a scris o scrisoare, spuse Morcove cu mândrie. Am 
fost oferit voluntar. 

— A naibii năpastă, zise soldatul. 


xxx 


Acum era noapte din nou și dincolo de intrarea groazei: 

— Roţile Chinurilor sunt învârtite cum se cuvine? Spuse Marele 
Maestru Suprem. 

Membrii Frăției Deslușite se foiră pe lângă cercul lor. 

— Frate Turn? zise Marele Maestru Suprem. 

— Nu e treaba mea să învârt Roţile Chinurilor, mormăi Fratele Turn. 
E treaba Fratelui Tencuitor să învârtească Rotile Chinurilor... 

— Ba nu e deloc, treaba mea e să ung Osiile Lămâii Universale, se 
aprinse Fratele Tencuitor. Tot timpul zici că e treaba mea... 

Marele Maestru Suprem oftă în adâncurile glugii lui pe când o altă 
ceartă începea. Din plevușca asta avea el să construiască o Eră a 
Raţiunii? 

— Dar mai tăceţi, da? se răsti el. În seara asta nu avem nevoie de 
Roţile Chinurilor. Încetaţi, amândoi. Acum, Fraţilor: aţi adus obiectele 
care v-au fost cerute? 

incepu un murmur general. 

— Așezaţi-le în Cercul Incantaţiei, zise Marele Maestru Suprem. 

Era o adunătură jalnică. „Aduceţi obiecte magice”, le spusese el. 
Doar Fratele Degete obținuse ceva de valoare. Arăta ca un fel de 
ornament de altar, mai bine să nu întrebe de unde era. Marele Maestru 
Suprem făcu un pas în faţă și împunse cu vârful piciorului un obiect. 

— Ce este asta? întrebă el. 

— E o amuletă, mormăi Fratele Budar. Foarte puternică. Am 
cumpărat-o de la un om. Garantată. Apără de mușcăturile de crocodil. 

— Sigur poţi să renunţi la ea? spuse Marele Maestru Suprem. 

Dinspre restul Frăției veni un chicotit supus. 

— Gata cu asta, Fraţilor, zise Marele Maestru, întorcându-se. 
Aduceți obiecte magice, am spus. Nu bijuterii ieftine și gunoaie! 
Doamne, orașul ăsta geme de magie! Luă ceva de jos. Ce sunt acestea, 
în numele Cerului? 


27 


Gărzi! Gărzi! 


— Sunt pietre, zise Fratele Tencuitor nesigur pe el. 

— Asta pot să văd. De ce sunt magice? 

Fratele Tencuitor începu să tremure. 

— Au găuri în ele, Mare Maestru Suprem. Toată lumea știe că 
pietrele cu găuri în ele sunt magice. _ 

Marele Maestru Suprem se întoarse la locul lui în cerc. Își ridică 
mâinile. 

— Da, bine, fie, spuse el dezgustat. Asta e, ne descurcăm cu astea. 
Dacă ne alegem cu un dragon de o șchioapă, o să știm cu totii pricina. 
Nu-i așa, Frate Tencuitor? Frate Tencuitor? Scuze. N-am auzit ce ai zis. 
Frate Tencuitor? 

— Am spus da, Mare Maestru Suprem, șopti Fratele Tencuitor. 

— Foarte bine. Dacă ne-am cam înţeles... 

Marele Maestru Suprem se întoarse și luă cartea. 

— lar acum, spuse el, dacă suntem pregătiţi... 

Fratele Turn ridică mâna sfios. 

— Pregătiți pentru ce, Mare Maestru Suprem? zise el. 

— Pentru invocare, firește. Vai de capul meu. Trebuia să mă 
aștept... 

— Dar nu ne-ai spus ce trebuie să facem, Mare Maestru Suprem, 
scânci Fratele Turn. 

Marele Maestru ezită. Era adevărat, dar nu avea de gând să 
recunoască. 

— Ei, firește, zise el. E evident. Trebuie să vă focalizați 
concentrarea. Să vă gândiţi puternic la dragoni, traduse el. Cu toţii. 

— Asta e tot, da? spuse Fratele Portar. 

— Da. 

— Nu trebuie să incantăm o prună mistică sau așa ceva? 

Marele Maestru Suprem se holbă la el. Fratele Portar reușea să 
arate atât de sfidător în faţa opresiunii pe cât ar fi putut arăta o umbră 
anonimă în robă neagră. Nu se alăturase unei societăţi secrete ca să nu 
incanteze rune mistice. Abia așteptase acest lucru. 

— Puteți, dacă vreţi, zise Marele Maestru Suprem. Acum, vreau 
să... da, ce este, Frate Budar? 

Micutul Frate își cobori mâna. 

— Nu știu nici o prună magică, Mare Maestre. Nu ceva ce ar putea 
fi numit incantaţie magică... 

— Hm! 

Deschise cartea. 

Fusese destul de surprins să descopere, după pagini întregi de 
bălmăjeală pioasă, că Invocarea însăși era o singură propoziţie scurtă. 
Nu o incantaţie, nu o poezie scurtă, ci o simplă serie de silabe fără 
sens. De Malachite spunea că acestea provocau tipare de interferență 
în undele realității, dar probabil că bătrânul nebun inventa din mers. 
Asta era problema cu vrăjitorii, voiau ei neapărat să facă să pară totul 

28 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


dificil. Nu aveai nevoie decât de voinţă. lar Frăția avea din belșug așa 
ceva. Voinţă crudă și prostească, da, plină de răutate poate, dar încă 
destul de puternică în felul ei... 

De data asta nu vor încerca nimic complicat. Undeva discret... 

In jurul lui, Fraţii incantau ce credea fiecare, după mintea lui, că 
reprezenta ceva mistic. Efectul general era, de fapt, unul destul de bun, 
dacă nu ascultai cuvintele. 

Cuvintele. Ah, da... 

Se uită în jos și le rosti cu voce tare. 

Nu se întâmplă nimic. 

Clipi. 

Când deschise ochii din nou, se afla pe într-o fundătură întunecată, 
avea stomacul plin de foc și era foarte furios. 


Pentru Zebbo Mooty, hoţ clasa a treia, avea să fie cea mai proastă 
noapte din viaţa lui și nu l-ar fi făcut în nici un caz mai fericit dacă ar fi 
aflat că avea să fie și ultima. Ploaia îi ţinea pe oameni în case, iar el 
rămăsese mult în urmă cu norma. Prin urmare, era mai puţin precaut 
decât de obicei. 

Pe străzile cufundate în noapte ale orașului Ankh-Morpork, 
precauţia este obligatorie. Nu există precauție moderată. Ori ești foarte 
precaut, ori ești mort. S-ar putea să fii în stare să mergi și să respiri, dar 
tot ești mort. 

Auzi zgomote din fundătura din apropiere, lăsă măciuca legată în 
piele să îi alunece din mânecă, așteptă până când victima ajunse 
aproape de colț, sări la vedere, zise: 

— Oh, la nai... 

Și muri. 

Fu o moarte foarte neobișnuită. Nimeni nu mai murise astfel de 
sute de ani. 

Zidul de piatră din spatele lui radie roșu intens din cauza căldurii, 
care se stinse treptat în beznă. 

Fusese primul om care văzuse dragonul din Ankh-Morpork. Totuși, 
nu era prea încântat să știe asta, căci zăcea mort. 

— ...ba, spuse el, iar sinele său imaterial privi în jos la grămăjoara 
de cărbune despre care știa, cu o siguranță de un fel nemaicunoscut, 
că era tocmai lucrul din care se imaterializase. 

Era o senzaţie ciudată să îţi vezi propriile rămășițe pământești. Nu i 
se părea la fel de îngrozitor pe cât și-ar fi închipuit dacă l-ai fi întrebat, 
să zicem, cu zece minute mai devreme. 

Descoperirea că ești mort este îndulcită de o alta, aceea că există 
într-adevăr un tu care să afle că ești mort. 

Fundătura din față era iar pustie. 

— Asta a fost foarte ciudat, zise Mooty. 

— EXTREM DE CIUDAT, CU SIGURANȚĂ. 


29 


Gărzi! Gărzi! 


— Ai văzut? Ce a fost aia? Mooty privi silueta întunecată care ieșea 
din umbră. Dar tu cine ești? adăugă el bănuitor. 

— GHICI, spuse vocea. 

Mooty se uita cu atenție la silueta cu fața acoperită de glugă. 

— Au! zise el. Nu credeam că apari pentru cei ca mine. 

— APAR PENTRU TOȚI. 

— Adică... în persoană, ca să zic așa. 

— UNEORI. LA OCAZII SPECIALE. 

— Da, bine, zise Mooty, asta e una dintre ele, în regulă! Adică, 
arăta ca un afurisit de dragon! Ce să facă omul? Nu te aștepți să dai de 
un dragon după colț! | E 

— IAR ACUM, DACA EȘTI BUN SA O IEI PE AICI... spuse Moartea 
punând o mână scheletică pe umărul lui Mooty. 

— Ştii, odată o ghicitoare mi-a zis că o să mor în patul meu, 
înconjurat de strănepoţi îndurerați, spuse Mooty. Ce zici de asta, ha? 

— CRED CĂ S-A ÎNȘELAT 

— Un afurisit de dragon, spuse Mooty. Mai și scuipa foc. Am suferit 
mult? 

— NU. A FOST PRACTIC INSTANTANEU. 

— Asta-i bine. Nu mi-ar plăcea să cred că am suferit mult. Mooty 
privi în jurul său. Și acum ce se întâmplă? zise el. 

În spatele lor, ploaia transformă grămăjoara de cenușă neagră în 
noroi. 


Marele Maestru Suprem deschise ochii. Stătea întins pe spate. 
Fratele Budar se pregătea să îi dea sărutul vieţii. Doar simplul gând la 
acest lucru era de ajuns pentru a face pe oricine să se întoarcă de la 
hotarul inconștienţei. 

Se ridică în capul oaselor, încercând să scape de senzaţia că avea 
câteva tone și că era acoperit cu solzi. 

— Am reușit, șopti el. Dragonul! A venit! L-am simţit! 

Fraţii se uitară unul la altul. 

— N-am văzut nimic, zise Fratele Tencuitor. 

— Eu s-ar putea să fi văzut ceva, spuse Fratele Turn cu loialitate. 

— Nu, nu aici, se răsti Marele Maestru Suprem. Nici nu vreţi să se 
materializeze aici, nu? A fost afară, în oraș. Doar câteva secunde... 

Arătă. 

— Uite! 

Fraţii se întoarseră cu vinovăţie, așteptându-se în orice clipă la o 
flacără fierbinte ca răsplată. 

În centrul cercului, obiectele magice se transformau ușurel în praf. 
Chiar în timp ce priveau, amuleta Fratelui Budar se fărâmă. 

— Făcute praf, șopti Fratele Degete. Fir-aș al naibii! 

— Trei dolari m-a costat amuleta, mormăi Fratele Budar. 


30 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Dar dovedește că funcţionează, spuse Marele Maestru Suprem. 
Nu înțelegeţi, proștilor? Funcţionează! Putem invoca dragoni! 

— S-ar putea să coste cam mult în obiecte magice, zise Fratele 
Degete cu oarecare suferință în glas. 

— „trei dolari a fost. Nu-i o prostie... 

— Puterea, mârâi Marele Maestru Suprem, nu este ieftină. 

— Foarte adevărat, dădu Fratele Turn aprobator din cap. Nu e 
ieftină. Foarte adevărat. 

Se uită iar la grămăjoara de magie epuizată. 

— Mamă, zise el. Chiar am făcut-o, da! Doar ne-am pus pe treabă și 
am făcut niște magie, nu? _ 

— Vezi? spuse Fratele Degete. Iți zise/ că nu e mare lucru. 

— V-aţi descurcat cu toţii extraordinar de bine, spuse Marele 
Maestru Suprem pe un ton convingător. 

— „„„făcea șase dolari, dar mi-a zis că-și taie beregata și mi-o vinde 
cu trei dolari... 

— Da, spuse Fratele Turn. Ne-am prins cum se face! N-a durut 
deloc. Am făcut magie adevărată! Și nici n-am fost mâncaţi de zânele 
măseluță din mobilă, Frate Tencuitor, n-am putut să nu observ asta. 

Ceilalţi Frați dădură din cap în semn de aprobare. Magie adevărată. 
Nu era mare lucru. Toată lumea ar face bine să aibă grijă. 

— Staţi așa, totuși, zise Fratele Tencuitor. Unde s-a dus dragonul 
ăsta? Adică, noi chiar l-am invocat sau nu? 

— Mă gândeam că o să pui o întrebare prostească de genul ăsta, 
zise Fratele Turn șovăielnic. 

Marele Maestru Suprem își scutură praful de pe roba mistică. 

— L-am invocat, spuse el, și a venit. Insă doar cât a durat magia. 
Apoi s-a întors. Dacă vrem să stea mai mult, ne trebuie mai multă 
magie. Aţi înțeles? Și de asta trebuie să facem rost. 

— „trei dolari pe care nu o să-i văd prea repede... 

— Gura! 


Dragă Tată [scria Morcove] Ei, iatămăs în AnkhMorpork. Nu e ca 
acasă. Cred că sa schimbat niţel de când a fost aici străbunicul 
domnului Varneshi. Nu cred că oamenii de aici știu ce e Bine și ce e 
Rău. 

Lam găsit pe căpitanul Vimes întro berărie obișnuită. Miam adus 
aminte că ai spus că un pitic bun nu trebuie să meargă în astfel de 
locuri, dar cum el nu a ieșit, am intrat eu. Zăcea cu capul pe masă. 
Când iam vorbit, a zis laso jos că măcăne, puștiule. Cred că era beat. 
Mia zis să găsesc un loc unde să stau și să mă prezint la sergentul 
Colon la Casa Gărzii în noaptea asta. A zis oricine vrea să intre în gardă 
trebuie controlat la cap. 

Domnul Varneshi nu a pomenit asta. Poate că se face control din 
motive de Igienă. 


31 


Gărzi! Gărzi! 


Mam dus să mă plimb. Sunt mulţi oameni aici. Am găsit un loc, se 
cheamă Umbre. Apoi am văzut niște oameni care încercau să jefuiască 
o tânără Doamnă. Mam aruncat asupra lor. Nu știau să se bată cum se 
cuvine și unul a încercat să mă lovească în Părţile Vitale, dar eu purtam 
Protecția așa cum mi sa spus și el sa rănit. Apoi Doamna a venit la mine 
și a zis Dacă mă interesează un Pat. Eu am spus da. Ma dus unde 
locuiește ea, o pensiune, cred că se numește. Este condusă de o 
doamnă Palm. Doamna a cui era poșeta, o cheamă Reet, a zis Săl fi 
văzut, erau 3, a fost uimitor. Doamna Palm a spus E din partea casei. 
Ea a zis Ce Protecție mare. Așa că am mers sus și am adormit, deși e un 
loc foarte zgomotos. Reet ma trezit o dată sau de două ori să îmi spună 
Vrei ceva, dar nu aveau mere. Așa că am căzut în Picioare, cum se 
spune aici dar, eu nu înțeleg cum se poate asta pentru că, dacă cazi 
cazi din Picioare, e de Bun Simt. 

Cu siguranţă sunt multe de făcut. Când mam dus la sergent am 
văzut un loc numit, Breasla Hoţilor!! Am întrebato pe doamna Palm și 
ea a zis Desigur. A zis că șefii Hoţilor din Oraș se întâlnesc acolo. Mam 
dus la Casa Gărzii și lam cunoscut pe sergentul Colon, un om foarte 
gras, și când iam spus despre Breasla Hoţilor el a zis Nu fi Un Idiot. Nu 
cred că vorbește serios. El zice Nuti fă griji de Breasla Hoţilor, Uite tot 
ce trebuie să faci, mergi Noaptea pe Străzi, strigând E Ora Doisprezece 
și Totul e Bine. Eu am zis Și dacă nu e totul bine, și el a zis Atunci faci 
bine și cauţi altă stradă. 

Asta nu e Conducere. 

Am primit niște armură de zale. Este ruginită și nu e bine făcută. 

Îți dau bani dacă ești gardă. Adică, 20 de dolari pe lună. Când îi 
primesc vii trimit. 

Sper că voi sunteţi bine și că Puţul nr. 5 este acum deschis, în 
dupăamiaza asta o să mă duc și o să mă uit la Breasla Hoţilor. Este 
rușinos. Dacă fac ceva în privinţa asta, va fi ca o Pană la Pălărie. Deja 
încep să prind cum se vorbește aici. Fiul tău iubitor, Morcove. — 

P.S. Te rog să îi transmiti toată dragostea mea Părăluţei. Imi e tare 
dor de ea. 


x k k 


Lordul Vetinari, Patricianul orașului Ankh-Morpork, își puse mâna 
peste ochi. 

— Ce a făcut? 

— Am fost purtat pe străzi, zise Urdo van Pew, actualmente 
președinte al Breslei Hoţilor, Tâlharilor și Meșteșugurilor înrudite. În 
plină zi! Cu mâinile legate! 

Merse câțiva pași înspre scaunul oficial simplu al Patricianului, dând 
dintr-un deget. 


32 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ştii foarte bine că ne-am încadrat în Buget, spuse el. Să fiu astfel 
umilit! Ca un infractor de rând! Ar fi bine să apară o scuză completă, 
zise el, sau o să ai parte de încă o grevă. Vom fi obligaţi la așa ceva, în 
ciuda responsabilităţilor noastre civice firești, adăugă el. 

Degetul era de vină. Degetul era o greșeală. Patricianul se uita fix 
și cu răceală la deget. Van Pew îi urmări privirea și își cobori iute 
degetul. Patricianul nu era omul la care să dai din deget decât dacă 
voiai să poți număra doar până la nouă. 

— Și spui că a fost o singură persoană? zise lordul Vetinari. 

— Da! Adică... 

Van Pew ezită. 

Chiar suna ciudat, acum când ajungea să îi spună cuiva. 

— Dar sunteţi cu sutele înăuntru, zise Patricianul pe un ton calm. 
Mulţi ca, scuză-mi expresia, o bandă de tâlhari. 

Van Pew deschise și închise gura de câteva ori fără a scoate un 
sunet. Răspunsul cinstit ar fi fost: da, și dacă cineva ar fi venit pe furiș 
și ascunzându-se prin coridoare, asta ar fi fost spre răul lui. Felul în care 
pășea, ca la el acasă, era cel care îi păcălise pe toţi. Asta și faptul că 
lovea pe toată lumea și le spunea să O la pe Calea cea Bună. 

Patricianul dădu din cap aprobator. 

— Mă voi ocupa de această problemă dintr-o clipă în alta, zise el. 

Era o expresie bună. Intotdeauna îi făcea pe oameni să ezite. Nu 
erau niciodată siguri dacă voia să spună că se va ocupa acum sau că se 
va ocupa în curând. Și nimeni nu îndrăznea să întrebe. 

Van Pew se dădu înapoi. 

— O scuză completă, nu uita. Am o poziţie de păstrat, adăugă el. 

— Mulţumesc. Nu mă lăsa să te rețin, spuse Patricianul, folosindu- 
se, încă o dată, de o viclenie a limbajului. 

— Da. Bun. Mulţumesc. Foarte bine, zise hoţul. 

— Până la urmă, ai atât de multe de făcut, continuă lordul Vetinari. 

— Ei, firește, așa este. 

Hoţul ezită. Ultima observaţie a Patricianului avea spini în ea. Se 
aștepta ca din clipă în clipă să-l înțepe. 

— Aăă, făcu el sperând să primească un indiciu. 

— Cu atât de multe afaceri care trebuie conduse, adică. 

Panica se așternu pe trăsăturile hoţului. Mai multe feluri de vină îi 
copleșiră mintea. Nu era vorba despre ce făcuse, era vorba despre ce 
aflase Patricianul. Omul avea ochi peste tot, dar niciunul dintre ei nu 
era atât de înspăimântător precum cei albaștri ca de gheaţă de 
deasupra nasului său. 

— Eu, ăă, nu prea am înţeles... începu el. 

— Curioasă alegere a țintelor. Patricianul ridică o coală de hârtie. 
De exemplu, un glob de cristal aparţinând unei ghicitoare de pe Strada 
Simplă. Un mic ornament din templul lui Offler Zeul Crocodil. Și tot așa. 
Bagatele. 


33 


Gărzi! Gărzi! 


— Chiar nu știu, mă tem... spuse șeful hoţilor. 

Patricianul se aplecă înainte. 

— Sigur nu sunt furturi neautorizate? zise elt. 

— Mă voi ocupa personal de asta! bâigui șeful hoţilor. Poţi să te 
bazezi pe asta! 

Patricianul îi zâmbi dulce. 

— Sunt sigur că pot, spuse el. Mulţumesc pentru vizită. Nu ezita să 
pleci. _ 

Hoţul ieși târându-și picioarele. Intotdeauna se întâmpla așa cu 
Patricianul, medită el cu amărăciune. Veneai la el cu o plângere perfect 
îndreptăţită. In clipa următoare, te trezeai ieșind cu spatele, făcând 
plecăciuni peste plecăciuni, simţindu-te ușurat doar pentru că puteai 
pleca. Trebuia să îi dai Patricianului ce era al lui, recunoscu el fără 
tragere de inimă. Dacă nu o făceai, trimitea oameni care să ia singuri. 

Rămas singur, lordul Vetinari sună din micul clopoțel din bronz care 
îl chema pe secretarul său. Numele omului, în ciuda caligrafiei sale, era 
Lupine Wonse. Apăru, cu creionul pregătit. : 

Puteai spune asta despre Lupine Wonse. Era ordonat. Intotdeauna 
dădea impresia că tocmai fusese terminat. Chiar și părul era atât de 
netezit și de uleiat, încât arăta ca și cum ar fi fost pictat. 

— Se pare că Garda are ceva probleme cu Breasla Hoţilor, spuse 
Patricianul. Van Pew tocmai a fost aici susținând că un membru al 
Gărzii l-a arestat. 

— Pentru ce, domnule? 

— Pentru că e hoț, se pare. 

— Un membru al Gărzii? zise secretarul. 

— Știu. Ocupă-te de asta, te rog. 

Patricianul zâmbi pentru sine. 

Intotdeauna era greu să pricepi neobișnuitul simț al umorului al 
lordului Vetinari, dar imaginea șefului hoţilor, mânios și roșu la față, îi 
tot venea în minte. 

Una dintre cele mai importante contribuţii ale Patricianului la 
funcționarea sigură a orașului Ankh-Morpork fusese, la foarte puţin timp 
de la începerea mandatului său, legalizarea străvechii Bresle a Hoţilor. 
Crima a fost întotdeauna printre noi, s-a gândit el, și, prin urmare, dacă 
tot vei avea parte de crimă, cel puţin ar trebui să fie crimă organizată. 

Și, astfel, Breasla fusese încurajată să iasă din umbră și să își 
construiască o Casă a Breslei mare, să își ocupe locul la banchetele 
cetățenești și să își deschidă colegiul de educaţie, care avea cursuri la 
distanță, atestate recunoscute de Oraș și de Breaslă și tot ce trebuia. In 


Una dintre inovațiile remarcabile introduse de Patrician a fost să facă Breasla Hoţilor 
responsabilă pentru furt, cu bugete anuale, planificări şi, mai presus de toate, siguranţa 
strictă a locului de muncă. Astfel, în schimbul unui nivel infracţional mediu stabilit per an, 
hoţii înşişi aveau grijă ca la infracţionalitatea neautorizată să se răspundă cu întreaga 
forţă a Nedreptăţii, care era, de obicei, un băț cu cuie în vârf. 


34 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


schimbul liniștirii Gărzii, căzuseră de acord, în timp ce se abţineau să 
râdă, să menţină infracţionalitatea la un nivel care avea să fie stabilit 
anual. În acest fel, toată lumea putea să facă planificări, spusese lordul 
Vetinari, și o parte de nesiguranţă fusese îndepărtată din haosul care 
este viaţa. 

lar apoi, niţel mai târziu, Patricianul îi chemase pe capii hoţilor din 
nou și spusese oh, apropo, mai era ceva. Ce era? Ah, da... 

Știu cine sunteţi, zisese el. Știu unde locuiţi. Știu ce fel de cai 
călăriţi. Știu unde își fac soțiile voastre părul. Știu unde sunt drăgălașii 
voştri copii, ce vârste au acum, vai, ce zboară timpul, știu unde se joacă 
ei. Așa că să nu uitaţi ceea ce am stabilit, da? Și zâmbise. 

La fel făcuseră și ei, mai cu reţinere. 

Și, de fapt, se dovedise a fi foarte satisfăcător pentru toată lumea. 
Nu avea să le ia mult șefilor hoţilor să facă burţi, să înceapă să aibă 
blazoane și să se întâlnească într-o clădire normală în locul bârlogurilor 
afumate pe care nimeni nu le plăcea prea mult. Un sistem complex de 
chitanţe și de acte justificative garanta că, deși toată lumea era 
eligibilă pentru atenţiile Breslei, nimeni să nu aibă parte de prea multe, 
iar acest lucru era foarte acceptabil - cel puţin pentru acei cetățeni care 
erau destul de bogaţi pentru a-și permite taxele destul de rezonabile pe 
care Breasla le cerea pentru o viaţă netulburată. Exista un cuvânt străin 
ciudat pentru asta: „ași-gură-are”. Nimeni nu știa exact ce însemnase 
la origine, dar Ankh-Morpork și-l asumase. 

Gărzii nu-i plăcuse asta, dar adevărul era că hoţii erau mult mai 
buni la controlarea criminalităţii decât fusese Garda vreodată. Până la 
urmă, Garda trebuia să se spetească de două ori mai mult pentru a 
reduce infracţionalitatea doar un pic, pe când Breasla nu trebuia decât 
să muncească mai puţin. 

Și astfel orașul prosperase, în timp ce Garda devenise tot mai mică, 
precum un apendice nefolositor, ajungând la o mână de oameni pe care 
nu i-ar fi angajat nimeni și pe care nimeni în toate minţile nu i-ar fi luat 
vreodată în serios. 

Ultimul lucru pe care îl aștepta lumea de la ei era să le intre în cap 
să combată infracționalitatea. Dar a-l vedea pe șeful hoţilor dând de 
bucluc merita cu vârf și îndesat, i se părea Patricianului. 


Căpitanul Vimes ciocăni foarte nesigur la ușă, deoarece fiecare 
bătaie îi reverbera în tot craniul. 

— Intră! 

Vimes își scoase coiful, îl vâri la subraţ și deschise ușa. Scârţâitul ei 
avea efectul unui fierăstrău tocit pe creierul lui. 

Întotdeauna se simţise neliniștit în prezenţa lui Lupine Wonse. Că 
veni vorba, se simţea neliniștit și în prezenţa lordului Vetinari - dar asta 
era diferit, ajungea până la educație. Și frică obișnuită, firește. Pe când 
pe Wonse îl știa din copilărie, din Umbre. Băiatul promitea încă de pe 

35 


Gărzi! Gărzi! 


atunci. Nu fusese niciodată șef de bandă. Niciodată. Nu avusese forța 
sau rezistenţa pentru așa ceva. Și, până la urmă, ce rost avea să fii șef 
de bandă? În spatele fiecărui șef de bandă erau câţiva locotenenţi care 
se luptau pentru promovare. A fi șef de bandă nu e o ocupație pe 
termen lung. Dar în fiecare bandă există un tânăr palid care este 
acceptat pentru că el vine cu toate ideile deștepte, care au de a face, 
de obicei, cu doamne în vârstă și cu magazine descuiate; acesta era 
locul normal al lui Wonse în ordinea firii. 

Vimes fusese unul dintre soldaţii de mijloc, echivalentul în falset al 
unui lingușitor. Și-l amintea pe Wonse ca pe un puști slăbuț, care se 
ținea tot timpul după ei, îmbrăcat în pantaloni de căpătat, cu un 
amestec ciudat de ţopăială și de fugă pe care îl inventase pentru a ţine 
pasul cu băieţii mai mari și care întotdeauna găsea idei noi pentru a-i 
împiedica să îl chinuie la plictiseală, ceea ce reprezenta distracţia 
principală atunci când nu exista ceva mai interesant. Fusese un 
antrenament nemaipomenit pentru rigorile vieții adulte, iar Wonse 
devenise bun la asta. 

Da, amândoi începuseră de jos. Dar Wonse își croise drum până 
sus, pe când Vimes, după cum el însuși recunoștea, își croise drum în 
zigzag. De fiecare dată când părea să ajungă undeva, spunea ce 
gândea sau spunea ceva greșit. De obicei, amândouă deodată. 

Asta îl făcea să se simtă stingherit în preajma lui Wonse. Era 
ticăitul minunatului mecanism al ambiţiei. 

Vimes nu cunoscuse niciodată ambiția. Era ceva ce se întâmpla 
altor oameni. 

— Ah, Vimes. 

— Să trăiţi, zise Vimes băţos. _ 

Nu salută de teamă să nu cadă din picioare. Işi dorea să fi avut 
timp să-și bea cina. 

Wonse scormoni printre hârtiile de pe birou. 

— Se petrec lucruri ciudate, Vimes. O plângere serioasă împotriva 
ta, mă tem, spuse el. 

Wonse nu purta ochelari. Dacă ar fi purtat, acum s-ar fi uitat pe 
deasupra lor la Vimes. 

— Domnule? 

— Unul dintre oamenii tăi din Garda de Noapte. Se pare că l-a 
arestat pe șeful Breslei Hoţilor. 

Căpitanul se clătină un pic și încercă din răsputeri să se 
concentreze. Nu era pregătit pentru așa ceva. 

— Scuze, domnule, zise el. Cred că aici m-aţi pierdut. 

— Vimes, am spus că unul dintre oamenii tăi l-a arestat pe șeful 
Breslei Hoţilor. 

— Unul dintre oamenii mei? 

— Da. 


36 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Celulele împrăștiate ale creierului lui Vimes încercară vitejește să 
se regrupeze. 

— Un membru al Gărzii? zise el. 

Wonse zâmbi posac. 

— L-a legat și l-a lăsat în fața palatului. Mi se pare că e ceva în 
neregulă. Era o notă... ah... iat-o... „Acest om este acuzat de 
Conspiraţie la comiterea de Infracţiuni, conform Secţiuniil4 (iii) din 
Legea  Infracţiunilor Generale, 1678, de către mine, Morcove 
Îiînfundăsson.” 

Vimes miji ochii la el. 

— Paisprezece i-i-i? 

— Așa se pare, spuse Wonse. 

— Ce înseamnă asta? 

— Nu am nici cea mai vagă idee, zise Wonse sec. Și ce-i cu numele 
ăsta... Morcove? 

— Dar noi nu facem așa ceva! spuse Vimes. Nu poți să te apuci să 
arestezi Breasla Hoţilor! Adică, ţi-ar lua o zi întreagă! 

— Se pare că acest Morcove crede altceva. 

Căpitanul scutură din cap și se crispa. 

— Morcove? Nu cunosc. 

Tonul de convingere nesigură era de ajuns chiar și pentru Wonse, 
care rămase, pentru o clipă, buimăcit. 

— A fost cam... Secretarul ezită. Morcove, Morcove, spuse el. Am 
mai auzit numele ăsta. L-am văzut scris. Privi în gol. Voluntarul, asta e! 
Îţi amintești că ţi-am arătat? 

Vimes se holbă la el. 

— Nu era o scrisoare de la, nu știu, un pitic...? 

— Despre servirea comunităţii și păstrarea siguranței pe străzi, așa 
e. Ne ruga să îl considerăm pe fiul lui potrivit pentru un post în Gardă. 

Secretarul cotrobăia printre dosare. 

— Ce făcuse? zise Vimes. 

— Nimic. Asta era. Absolut nimic. 

Fruntea lui Vimes se încruntă, în timp ce gândurile sale se grupau 
în jurul unui nou concept. 

— Un voluntar? spuse el. 

— Da. 

— Nu a fost obligat să se înroleze? 

— A vrut să se înroleze. Și tu ai zis că trebuie să fie o glumă, iar eu 
am spus că ar trebui să încercăm și să luăm mai multe minorităţi etnice 
în Gardă. Îţi aduci aminte? 

Vimes se strădui. Nu era ușor. Era conștient, vag, că bea pentru a 
uita. Ceea ce făcea ca acest lucru să fie cam fără rost era faptul că nu 
își mai amintea ce anume uita. Una peste alta, bea ca să uite că bea. 


37 


Gărzi! Gărzi! 


O scormonire a unei serii haotice de amintiri căreia nici măcar nu 
mai încerca să îi acorde onoarea de a fi numită memorie nu oferi nici un 
indiciu. 

— Îmi aduc? zise el neajutorat. 

Wonse își încrucișă mâinile pe birou și se întinse în faţă. 

— Uite, căpitane, spuse el. Domnia Sa vrea o explicaţie. Nu vreau 
să fiu nevoit să îi spun că domnul căpitan al Gărzii de Noapte nu are 
nici cea mai mică idee despre ce se întâmplă printre oamenii aflaţi sub, 
dacă aș putea folosi acest termen inexact, comanda lui. Așa ceva aduce 
probleme, se pun întrebări, chestii din astea. Nu vrem asta, nu-i așa? 
Nu-i așa? 

— Nu, să trăiţi, mormăi Vimes. 

O amintire slabă a cuiva vorbindu-i zelos la Grămada de Struguri 
plutea vinovată undeva în cotloanele minţii sale. Sigur nu fusese un 
pitic? Poate doar dacă respectivul calificativ fusese modificat radical. 

— Firește că nu, zise Wonse. De dragul vremurilor de demult. Și 
așa mai departe. O să mă gândesc ce să-i spun, iar tu, căpitane, o să 
afli ce se petrece și vei pune capăt situaţiei. Dă-i acestui pitic o scurtă 
lecţie despre ce înseamnă a fi gardă, bine? 

— Ha-ha, făcu Vimes supus. 

— Scuze? zise Wonse. 

— Oh. Credeam că aţi făcut o glumă etnică. Să trăiţi. 

— Uite, Vimes. Sunt foarte înţelegător. În condiţiile de faţă. Acum, 
vreau să pleci și să te ocupi de asta. /nțe/egi? 

Vimes salută. Depresia întunecată, întotdeauna la pândă în 
ascunzișul ei ca să profite de luciditatea lui, i se mută pe limbă. 

— Imediat, domnule secretar, spuse el. O să am grijă să afle că 
arestarea hoţilor este împotriva legii. 

Işi dorea să nu fi spus asta. Dacă nu ar fi rostit astfel de lucruri, 
acum i-ar fi fost mai bine, ar fi fost căpitan al Gărzii Pa/atului, un om 
mare. A-i da în seamă Garda fusese glumița Patricianului. Dar Wonse 
deja citea un nou document de pe birou. Dacă observase nota de 
sarcasm, nu lăsa să se vadă. 

— Foarte bine, zise el. 


Dragă Mamă [scria Morcove] A fost o zi mult mai bună. Am fost la 
Breasla Hoţilor și lam arestat pe Ticălosul șef și lam târât la Palatul 
Patricianului. No să mai facă probleme, cred. Și doamna Palm zice că 
pot să stau în pod pentru că, e întotdeauna util să ai un bărbat prin 
preajmă. Asta pentru că, noaptea, au fost bărbaţi Beţi făcând Gălăgie în 
una dintre Camerele Fetelor și eu a trebuit să vorbesc cu ei și ei au sărit 
la Bătaie și unul dintre ei a încercat să mă lovească cu genunchiul dar 
eu aveam Protecţia și doamna Palm zice că șia rupt Patela dar nu 
trebuie să plătesc pentru una nouă. 


38 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Nu înțeleg unele dintre sarcinile Gărzii. Am un partener, îl cheamă 
Nobby. El spune că sunt prea înfocat. Spune că am multe de învăţat. 
Cred că e adevărat, pentru că, nu am ajuns decât la Pagina 326 din 
Legile și Ordonanțele Orașelor Ankh și Morpork. Vă iubesc pe toți, Fiul 
Tău, Morcove. 

P.S. Spunei Părăluţei că o iubesc. 


Nu era doar singurătatea, era felul de viaţă de la coadă la cap. Asta 
era, se gândea Vimes. 

Garda de Noapte se trezea când restul lumii se ducea la culcare și 
se ducea la culcare când răsăritul aluneca peste peisaj. Îţi petreceai tot 
timpul pe străzi întunecate și umede, într-o lume a umbrelor. Garda de 
Noapte atrăgea acel fel de oameni care, dintr-un motiv sau altul, aveau 
aplecare spre acest mod de viață. 

Ajunse la Casa Gărzii. Era o clădire veche și surprinzător de mare, 
înghesuită între o tăbăcărie și o croitorie care făcea obiecte din piele 
dubioase. Odinioară trebuie să fi fost destul de impunătoare, dar mare 
parte din ea era acum de nelocuit și frecventată doar de șobolani și de 
bufniţe. Deasupra ușii, un motto în limba străveche a orașului era acum 
aproape erodat de timp, de mizerie și de mușchi, dar putea fi citit cu 
greu: 


FABRICATI DIEM, PVNC 


Se traducea - din spusele sergentului Colon, care servise în ţări 
străine și se considera expert în limbi - prin „Protecţie și ajutor”. 

Sergentul Colon, se gândi el, în timp ce se poticnea prin întunericul 
cețos. lată un om căruia îi plăcea întunericul. Sergentul Colon datora cei 
treizeci de ani de căsnicie fericită faptului că doamna Colon lucra toată 
ziua și sergentul Colon, toată noaptea. Comunicau prin intermediul 
bileţelelor. El îi pregătea ceaiul înainte de a pleca seara, ea îi lăsa mic 
dejunul cald în cuptor dimineaţa. Aveau trei copii mari, născuţi cu toții, 
presupunea Vimes, ca rezultat al unui scris foarte apăsat și 
convingător. 

Și caporalul Nobbs... ei, oricine era ca Nobby avea nenumărate 
motive să nu își dorească să fie văzut de alți oameni. Nu trebuia să te 
gândești prea mult la asta. Singurul motiv pentru care n-ai fi putut 
spune că Nobby se apropia de regnul animal era că acesta din urmă s- 
ar fi ridicat și ar fi plecat de lângă el. 

Și apoi, firește, era el. Doar o adunătură slăbănoagă și nerasă de 
obiceiuri proaste marinate în alcool. Și asta era Garda de Noapte. Doar 
ei trei. Odată, fuseseră zeci, sute. Și acum - doar trei. 

Vimes urcă orbecăind pe scări, intră pe bâjbâite în birou, se trânti 
în anticul scaun din piele cu umplutura lăsată, cotrobăi pe fundul 


39 


Gărzi! Gărzi! 


sertarului, înhăţă sticla, mușcă dopul, trase, scuipă dopul, bău. Își 
începu astfel ziua. 

Lumea își recăpătă contururile. 

Viața nu înseamnă decât substanţe chimice. Un strop aici, o 
picătură colo, totul se schimbă. O simplă înghiţitură de sucuri 
fermentate și, brusc, mai trăiai câteva ore. 

Odată, în zilele când acesta fusese un cartier respectabil, un 
proprietar săritor al tavernei de alături plătise unui vrăjitor o sumă 
considerabilă de bani pentru o reclamă luminoasă, fiecare literă fiind de 
altă culoare. Acum funcționa aiurea și, uneori, făcea scurtcircuit din 
cauza umezelii. În acest moment, E-ul era de un roz ţipător și pâlpâia la 
întâmplare. 

Vimes se obișnuise cu acele lumini. Păreau să facă parte din viaţă. 

Pentru o vreme, se uită fix la jocul pâlpâitor de culori pe tencuiala 
fărâmicioasă, apoi ridică un picior încălțat în sandală și lovi puternic în 
podea, de două ori. 

După câteva minute, un șuierat îndepărtat indică faptul că 
sergentul Colon urca pe trepte. 

Vimes numără în gând. Intotdeauna Colon se oprea pentru șase 
secunde în capul scărilor pentru a-și recăpăta răsuflarea. 

In a șaptea secundă ușa se deschise. Faţa sergentului apăru pe 
după ea ca o lună plină. 

Sergentul Colon ar fi putut fi descris astfel: era genul de om care, 
dacă ar fi adoptat o carieră militară, ar fi gravitat automat spre postul 
de sergent. Nu ţi l-ai fi putut închipui niciodată caporal. Sau, de fapt, 
căpitan. Dacă nu ar fi început o carieră militară, atunci ar fi căutat ceva 
de genul meseriei de cârnățar, o slujbă în care o față mare, roșie și o 
tendinţă de a asuda chiar și pe ger erau, practic, parte din fișa postului. 

Salută și, cu deosebită grijă, puse o bucată de hârtie murdară pe 
biroul lui Vimes, netezind-o. 

— "Seara, domnule căpitan, zise el. Incidentele de ieri, rapoartele și 
altele. De asemenea, sunteți dator patru bănuţi la Ceainărie. 

— Ce-i asta cu piticul, sergent? spuse Vimes brusc. 

Colon se încruntă. 

— Ce pitic? _ 

— Cel care tocmai s-a înrolat în Gardă. Il cheamă... - Vimes ezită - 
Morcove sau așa ceva. _ 

— El? Colon căscă gura. E pitic? Intotdeauna am zis că nu poţi să ai 
încredere în afurisiţii ăștia mici! M-a prostit în față, căpitane, 
nenorocitul sigur a minţit cu privire la înălțimea lui! 

Colon făcea discriminări pe baza înălțimii, cel puţin atunci când era 
vorba despre oameni mai scunzi decât el. 

— Ştii că l-a arestat pe președintele Breslei Hoţilor azi-dimineaţă? 

— Pentru ce? 

— Pentru că e președintele Breslei Hoţilor, se pare. 

40 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Sergentul părea zăpăcit. 

— Şi ce-i rău în asta? 

— Cred că ar fi bine să stau de vorbă cu acest Morcove, zise Vimes. 

— Nu v-aţi întâlnit cu el, domnule? spuse Colon. Zicea că s-a 
prezentat în fața dumneavoastră, domnule. 

— Hm, cred că eram ocupat în acel moment. Aveam o grămadă de 
chestii pe cap, spuse Vimes. 

— Da, să trăiţi, zise Colon politicos. 

Lui Vimes îi mai rămăsese destulă stimă de sine cât să se uite în 
altă parte și să răsfoiască teancul de hârtii de pe birou. 

— Trebuie să-l luăm de pe stradă cât mai repede posibil, mormăi 
el. Data viitoare parcă văd că îl saltă pe șeful Breslei Asasinilor pentru 
că omoară oameni, la naiba! Unde e? 

— L-am trimis pe stradă împreună cu caporalul Nobbs, domnule 
căpitan. M-am gândit că o să-i arate mersul lucrurilor, cam așa ceva. 

— Ai trimis un proaspăt recrut pe stradă cu Nobby? zise Vimes 
îngrijorat. 

Colon bâigui: 

— Bine, domnule, un om experimentat, m-am gândit eu, caporalul 
Nobbs l-ar putea învăța multe... 

— Să sperăm că prinde greu, spuse Vimes îndesându-și coiful din 
fier pe cap. Vino. 

Când ieșiră din Casa Gărzii, de zidul tavernei era sprijinită o scară. 
Un bărbat trupeș stătea în vârful ei și înjura în barbă în timp ce se lupta 
cu reclama luminoasă. 

— E-ul nu merge bine, strigă Vimes. 

— Ce? 

— E-ul. Și T-ul sfârâie când plouă. Era și vremea să fie reparată. 

— Reparată? Ah. Da. Reparată. Asta fac, da. O repar. 

Cei doi soldaţi porniră pleoscăind prin băltoace. Fratele Turn clătină 
încet din cap și își îndreptă încă o dată atenţia înspre șurubelnița pe 
care o ţinea în mână. 


Bărbaţi precum caporalul Nobbs pot fi găsiţi în orice forţă armată. 
Deși cunoștințele lor despre amănuntele diverselor regulamente sunt, 
de regulă, enciclopedice, ei au mare grijă să nu fie niciodată promovați 
dincolo de, poate, rangul de caporal. Avea obiceiul să vorbească din 
colțul gurii. Fuma neîncetat, însă lucrul ciudat era, observă Morcove, că 
orice ţigară fumată de Nobby devenea un chiștoc aproape instantaneu, 
rămânând chiștoc pe un termen nedefinit sau până când o văra după 
ureche, care era un fel de Cimitir al Elefanţilor pentru nicotină. In rarele 
ocazii când își scotea una din gură, o ţinea ascunsă în căușul palmei. 

Era un bărbat mic, crăcănat, semănând destul de mult cu un 
cimpanzeu care nu este niciodată invitat la ceaiuri. 


41 


Gărzi! Gărzi! 


Avea o vârstă nedefinită. Dar în cinism și în dezgustul general față 
de lume, care reprezintă un fel de datare cu carbon a personalității, 
avea cam șapte mii de ani. 

— Ruta asta-i o zonă călduţă, spunea el în timp ce mergeau agale 
pe o stradă udă din cartierul negustorilor. Incercă o ușă, era încuiată. 
Stai cu mine, adăugă el, și am eu grijă de tine. Acum, încearcă ușile de 
pe partea cealaltă a străzii. 

— Ah, am înțeles, domnule caporal Nobbs. Trebuie să vedem dacă 
și-a lăsat cineva prăvălia deschisă, zise Morcove. 

— Prinzi repede, fiule. 

— Sper să pot surprinde un răufăcător în flagrant delict, spuse 
Morcove plin de zel. 

— Aăă, mada, zise Nobby șovăielnic. 

— Dar dacă găsim o ușă descuiată, cred că trebuie să îl chemăm 
pe proprietar, continuă Morcove. Și unul din noi va trebui să stea să 
păzească lucrurile, corect? 

— Da? se lumină Nobby. Fac eu asta, spuse el. Stai fără grijă. Și tu 
poți să te duci să cauţi victima. Proprietarul, adică. 

Incercă altă clanţă. Se deschise sub apăsarea lui. 

— Acasă, în munţi, zise Morcove, dacă un hoț era prins, era 
spânzurat de... 

Se opri, zgâlțâind absent o clanţă. 

Nobby împietri. 

— De ce? întrebă el, cuprins de o fascinaţie îngrozită. 

— Nu-mi mai aduc aminte acum, spuse Morcove. Mama zicea că 
oricum era o pedeapsă prea bună pentru ei. Să furi e Rău. 

Nobby supraviețuise nenumăratelor masacre faimoase prin faptul 
că nu fusese de faţă. Dădu drumul clanţei și o mângâie prietenește. 

— Asta e! spuse Morcove. 

Nobby tresări. 

— Ce e? strigă el. 

— Imi amintesc de ce îi spânzuram, zise Morcove. 

— Oh, spuse Nobby cu un glas pierit. De unde? 

— li spânzuram de primărie, zise Morcove. Uneori zile întregi. N-o 
să mai facă iar, îţi spun ei. Și Bjorn Tarenbraţ e unchiul tău. 

Nobby își sprijini sulița de zid și extrase din cotloanele urechii sale 
un chiștoc. Una sau două chestii, se hotări el, se impuneau a fi lămurite. 

— De ce a trebuit să te faci gardă, băiete? zise el. 

— Toată lumea mă întreabă asta, spuse Morcove. Nu am fost 
nevoit. Am vrut eu. Asta va face din mine un Bărbat. 

Nobby nu privea pe nimeni în ochi niciodată. Așa că se holbă uluit 
în urechea dreaptă a lui Morcove. 

— Adică nu fugi de nimic? zise el. 

— De ce aș vrea să fug de ceva? 

Nobby se pierdu puţin. 

42 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ah. Întotdeauna e ceva. Poate... poate că ai fost acuzat pe 
nedrept de ceva. Cum ar fi, poate, rânji el, poate că prăvălia a rămas 
misterios fără anumite lucruri și tu ai fost învinovăţit din greșeală. Sau 
anumite lucruri au fost găsite între ale tale și tu habar nu ai cum au 
ajuns acolo. Cam așa ceva. Poţi să-i spui bătrânului Nobby. Sau, îi dădu 
el un ghiont lui Morcove, poate că e altceva, ha? Sersṣse la fam, ha? Ai 
băgat o fată în bucluc? 

— Eu... începu Morcove, dar apoi își aduse aminte că da, trebuie să 
spui adevărul, chiar și oamenilor ciudaţi ca Nobby, care nu păreau să 
știe ce e aia. 

Și adevărul era că întotdeauna o băga pe Părăluţa în bucluc, deși 
exact cum și de ce se întâmpla asta era cam neclar. Cam de fiecare 
dată când pleca după ce o vizita la peștera Pumn-de-Piatră, îi auzea pe 
tatăl și pe mama ei strigând la ea. Intotdeauna se purtau foarte 
politicos cu el, dar se părea că doar a fi văzută împreună cu Morcove 
era destul pentru a o face pe Părăluţa să intre în bucluc. 

— Da, zise el. 

— Ah. Se întâmplă adesea, spuse Nobby cu înțelepciune. 

— Tot timpul, zise Morcove. Cam în fiecare seară, zău. 

— Fir-aș, spuse Nobby impresionat. Se uită la Protecţie. Deci de 
asta te-au pus să porţi chestia aia? 

— Cum adică? 

— Ei, nu-ţi face griji, zise Nobby. Toţi avem câte un mic secret. Sau 
un secret mare, se poate. Chiar și căpitanul. E cu noi doar pentru că a 
fost Abandonat de o Femeie. Așa spune sergentul, Abandonat. 

— Doamne, zise Morcove. 

Suna dureros. 

— Dar eu cred că e pen'că spune ce gândește. l-a zis-o de prea 
multe ori p'a dreaptă Patricianului, așa am auzit. A zis că Breasla 
Hoţilor nu-i altceva decât o bandă de hoți sau așa ceva. De aia e cu noi. 
Nu știu, zău. Se uită întrebător la pavaj și spuse: Și, unde stai, băiete? 

— E o doamnă pe care o cheamă doamna Palm... începu Morcove. 

Nobby se înecă de la niște fum care o luase pe altă parte. 

— În Umbre? șuieră el. Stai acolo? 

— Oh, da. 

— In fiecare noapte? 

— Ei, de fapt, în fiecare zi. Da. 

— Și ai venit aici să devii bărbat? 

— Da! 

— Nu cred că mi-ar plăcea să trăiesc acolo de unde vii tu, zise 
Nobby. 

— Uite, spuse Morcove complet pierdut, am venit pentru că domnul 
Varneshi a spus că e cea mai bună slujbă din lume, să aperi legea și 
așa mai departe. Așa e, nu? 


43 


Gărzi! Gărzi! 


— Bine, ăă, zise Nobby. Cât despre asta... adică, să aperi legea... 
adică, odată, da, înainte să avem toate Breslele și restul... legea, într-un 
fel, nu-i chiar, adică, în vremurile astea, totul e mai... oh, nu știu. În 
mare, nu trebuie decât să-ţi vezi de treabă, să suni din clopot și să stai 
cu capul la cutie. 

Nobby oftă. Apoi mârâi, își scoase clepsidra de la centură și aruncă 
o privire la firicelele de nisip care se scurgeau cu viteză. O puse la loc, 
scoase amortizorul din piele de pe limba clopotului său și îl legănă o 
dată sau de două ori, nu foarte tare. 

— E ora doisprezece, mormăi el, și totul e bine. 

— Și asta e tot, da? zise Morcove în timp ce ecourile firave se 
stingeau. 

— Mai mult sau mai puţin. 

Nobby trase iute din chiștoc. 

— Doar asta? Fără urmăriri pe acoperișuri la lumina lunii? Fără să 
te legeni de candelabre? Nimic din astea? spuse Morcove. 

— N-aș crede, zise Nobby cu înflăcărare. Eu n-am făcut niciodată 
așa ceva. Nu mi-a spus nimeni de așa ceva. Mai trase pe furiș un fum 
din ţigară. Ai putea să răcești de moarte dacă alergi pe acoperișuri. Eu 
cred că rămân la varianta cu clopotul, dacă nu te deranjează. 

— Pot să încerc și eu? întrebă Morcove. 

Nobby se simțea cam zăpăcit. Doar acesta poate fi motivul pentru 
care făcu greșeala de a-i înmâna clopotul lui Morcove, fără o vorbă. 

Morcove îl cercetă câteva secunde. Apoi îl scutură cu putere 
deasupra capului. 

Ecoul reverberă de-a lungul și de-a latul străzii, fiind, în cele din 
urmă, copleșit de o tăcere groasă, oribilă. Undeva, îndepărtare, câţiva 
câini lătrară. Un copil începu să plângă. 

— Șșșșt! șuieră Nobby. 

— Bine, dar totul este bine, nu? zise Morcove. 

— Nu va mai fi dacă mai baţi din afurisitul ăla de clopot. Dă-l 
încoace! 

— Nu înţeleg! spuse Morcove. Uite, am această carte pe care mi-a 
dat-o domnul Varneshi... 

Scotoci după Legile și ordonanțele. 

Nobby îi aruncă o privire și ridică din umeri. 

— N-am auzit în viaţa mea de asta, zise el. Acum termină cu 
gălăgia. Nu vrei să faci zarvă. Ai putea atrage tot felul. Haide, pe aici. 

Il apucă pe Morcove de braţ și îl zori pe stradă. 

— Ce fel? protestă Morcove în timp ce era tras cu hotărâre înainte. 

— Fel rău, murmură Nobby. 

— Dar noi suntem Garaa! 

— Ba bine că nu! Și nu vrem să ne-ncurcăm cu astfel de oameni! 
Adu-ţi aminte ce a păţit Gaskin! 

44 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu-mi aduc aminte ce a păţit Gaskin! zise Morcove complet uluit. 
Cine e Gaskin? 

— Înaintea ta, mormăi Nobby. Se dezumflă niţel. Sărmanul 
nenorocit. | s-ar fi putut întâmpla oricăruia dintre noi. Se uită urât la 
Morcove. Acum încetează, auzi? Mă scoate din sărite. Urmăriri la lumina 
lunii, pe naiba! 

Păși țanțoș pe stradă. Metoda de deplasare normală a lui Nobby 
era un fel de furișat, iar combinaţia de mers ţanţoș și de furișat în 
același timp crea un efect straniu, părând un crab care șchiopăta. 

— Dar, dar, zise Morcove, în cartea asta spune că... 

— Nu vreau să mai aud de nici o carte, mârâi Nobby. 

Morcove părea complet pleoștit. 

— Dar e Legea... începu el. 

Fu întrerupt aproape definitiv de un topor care ieși vâjâind printr-o 
ușă joasă de lângă el și se lovi de peretele din partea cealaltă. Acesta 
fu urmat de zgomotele lemnului sfărâmat și al sticlei sparte. 

— Hei, Nobby! spuse Morcove iute. Are loc o bătaie! 

Nobby aruncă o privire înspre ușă. 

— Firește că da, zise el. E un bar de pitici. Cei mai răi. Nu te băga, 
puștiule. Afurisiţilor ăstora mici le place să îţi pună piedică și să te bată 
de-ți sună apa-n cap. Vino cu Nobby și o să... 

Îl apucă pe Morcove de braţul cât un trunchi de copac. Era ca și 
cum ai fi încercat să tragi după tine o clădire. 

Morcove pălise. 

— Pitici care beau? Și se bat? spuse el. 

— Ba bine că nu, zise Nobby. Tot timpul. Și folosesc un limbaj pe 
care eu nu l-aș folosi nici cu draga mea mamă. Nu vreau să mă 
amestec cu ei, sunt o gașcă otrăvită de... Nu te duce acolo! 


Nimeni nu știe de ce piticii, care acasă în munţi duc o viaţă liniștită, 
cuminte, uită totul atunci când se mută la oraș. Ceva îl apucă până și 
pe cel mai de comitet miner din mina de fier și îl face să poarte armură 
de zale tot timpul, să dețină un topor, să își schimbe numele în ceva ca 
Beregată Șutînvintre și să își bea minţile. 

Probabil tocmai pentru că duc vieţi atât de liniștite și de cuminţi 
acasă. Până la urmă, probabil că primul lucru pe care vrea să îl facă un 
tânăr pitic atunci când ajunge în marele oraș, după șaptezeci de ani de 
muncă pentru tatăl său pe fundul unui puț, este să bea o tărie și apoi să 
lovească pe cineva. 

Lupta era una dintre acele plăcute bătăi de pitici cu aproape o sută 
de participanţi și o sută cincizeci de alianțe. Țipetele, jurămintele și 
zăngănitul topoarelor pe coifurile din fier se împleteau cu sunetele unui 
grup de bețivi de lângă vatră care - alt obicei al piticilor - cântau ceva 
despre aur. 

Nobby se lovi de spatele lui Morcove, care urmărea scena îngrozit. 


45 


Gărzi! Gărzi! 


— Uite, aici așa e în fiecare noapte, spuse Nobby. Nu te băga, așa 
zice sergentul. Sunt folclorurile lor etnice sau cam așa ceva. Nu-ţi bagi 
nasul în folclorurile etnice. _ 

— Dar, dar, bâigui Morcove, ei sunt poporul meu. Într-un fel. Este 
rușinos să te porți așa. Ce-o fi în capul lor? 

— In capul nostru e că sunt niște mici afurisiți puși pe rele, zise 
Nobby. Acum, haide! E 

Dar Morcove își croise drum în grămada care se încăiera. Işi puse 
mâinile pâlnie la gură și urlă ceva într-o limbă pe care Nobby nu o 
înțelegea. Practic orice limbă, inclusiv cea maternă, s-ar fi potrivit 
acestei descrieri, dar în acest caz era limba piticilor. 

— Gr-duzk! Gr 'duzk! aaK'zt ezem ke bur ‘k tze tzim?? 

Lupta încetă. O sută de fețe bărboase se uitară ameninţător la 
silueta cocoșată a lui Morcove, iritarea lor amestecându-se cu surpriza. 

O halbă obosită se lovi de platoșa lui. Morcove se aplecă și ridică, 
fără vreun efort vizibil, un personaj care se zbătea. 

— Juk, ydtruz-t'rud-eztuza, hudr'zd dezek drez'huk,huzu-kruk 't b 
“tduz g ‘ke ‘k me 'ek b 'tduz t' be ‘tk kce 'drutkke'hkt'd. aaDb'thuk?8 

Nici un pitic nu auzise vreodată atât de multe vorbe din Limba 
Veche ieșind din gura vreunei persoane mai înalte de un metru și 
douăzeci. Erau uluiţi. 

Morcove îl lăsă la podea pe piticul scandalagiu. Avea lacrimi în ochi. 

— Sunteţi pitici! spuse el. Piticii nu ar trebui să se poarte așa! 
Uitaţi-vă la voi. Nu vă e rușine? 

O sută de guri cu fălci ca de piatră se căscară. 

— Adică, uitați-vă la voi! Morcove clătină din cap. Puteţi să v-o 
închipuiți pe biata voastră mamă bătrână, cu barbă albă, care 
muncește ca o sclavă în puțul ei, întrebându-se cum se descurcă fiul în 
noaptea asta, puteți să vă închipuiţi ce ar crede dacă v-ar vedea acum? 
Propriile voastre mame iubite, care v-au arătat prima dată cum se ţine 
un târnăcop... 

Nobby, stând în picioare lângă ușă, cuprins de groază și de uimire, 
deveni conștient de un cor crescând de nasuri suflate și de suspine 
înfundate în timp ce Morcove continuă: 

— ...probabil că se gândește: Cred că se joacă liniștit domino sau 
altceva... 

In apropiere, un pitic care purta un coif ghintuit cu ţepi de 
doisprezece centimetri începu să plângă încetișor în cana cu bere. 


7 Lit.: „Ziua bună! Ziua bună! Ce sunt toate acestea ce se întâmplă aici (în acest loc)?” 

5 Ascultă, rază de soare [lit.: «privirea măreţului ochi de foc din cer a cărui uitătură 
arzătoare pătrunde în gura peşterii»], nu vreau să pocnesc pe nimeni, dar dacă vrei, 
putem să ne încingem la un B'tduz*. În regulă**?” 

* Un joc popular printre pitici, care presupune ca jucătorii să stea la câţiva metri distanţă 
între ei şi să îşi arunce pietre în cap unul altuia. 

** Lit.: „Totul este corect sprijinit şi susţinut?” 


46 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Și fac rămășag că a trecut mult de când vreunul dintre voi i-a 
scris o scrisoare, și doar aţi promis că o să scrieţi în fiecare 
săptămână... 

Cu gândul aiurea, Nobby scoase o batistă jegoasă și i-o dădu unui 
pitic care se sprijinea de perete, cutremurându-se de durere. 

— Ei bine, spuse Morcove cu blândețe, nu vreau să fiu dur cu 
nimeni, dar voi trece pe aici în fiecare noapte de acum înainte și mă 
aștept să văd standardele corecte ale comportării unui pitic. Știu cum 
este să fii departe de casă, dar pentru așa ceva nu există scuze. și 
atinse coiful. G'hruk, t'uk*. 

Le oferi un zâmbet vesel și, pe jumătate mergând, pe jumătate pe 
vine, ieși din bar. Când ajunse în stradă, Nobby îl bătu pe umăr. 

— Să nu-mi mai faci niciodată așa ceva, spumega acesta. Ești în 
Garda Orașului! Să nu mai aud nimic despre treaba cu legea! 

— Dar este foarte important, zise Morcove cu seriozitate, mergând 
după Nobby în timp ce acesta se furișa pe o străduță îngustă. 

— Nu la fel de important ca a rămâne întreg, spuse Nobby. Auzi la 
el, baruri de pitici! Dacă ai ceva minte, băiete, intri aici. Și îţi ţii gura. 

Morcove se zgâi la clădirea la care ajunseseră. Era trasă ceva mai 
în spate, ferită puţin de noroiul străzii. Dinăuntru, răzbăteau sunetele 
unei febrile activităţi de băut. O pancartă jerpelită atârna deasupra ușii. 
Avea desenată o tobă pe ea. 

— O tavernă, nu? zise Morcove gânditor. Deschisă la ora asta? 

— Nu văd de ce nu, spuse Nobby deschizând ușa. O idee a naibii de 
folositoare. Toba Reparată. 

— Și mai multă băutură? 

Morcove căuta grăbit în carte. 

— Așa sper, zise Nobby. 

li făcu un semn din cap trolului care era angajat ca trosnitor!de 
către Tobă. _ 

— "Seara, Detritus. li arăt și eu băiatului nou cum merg treburile. 

Trolul mârâi și flutură un braţ acoperit cu rădăcini. 

Interiorul Tobei Reparate are o aură legendară, ca fiind cea mai 
faimoasă tavernă rău-famată de pe Lumea Disc, și este o asemenea 
emblemă a orașului, încât, după recente redecorări inevitabile, noul 
proprietar pierduse zile întregi recreând patina iniţială de jeg, cenușă și 
substanțe mai puţin identificabile a pereţilor și importând o tonă de 
preșuri gata putrezite pentru podea. Băutorii erau reprezentaţi de 
grupul obișnuit de eroi, ucigași, mercenari, desperados și tâlhari, și 
doar analiza microscopică ar fi putut să îi deosebească între ei. Vălătuci 
groși de fum pluteau în aer, poate pentru a evita să atingă pereții 
împuţiți. 


9 Lit.: „“Seara, tuturor”. (Lit.: „Felicitări tuturor celor prezenţi la încheierea zilei”) 
10 Ca paznicii de bar, numai că trolii folosesc mai multă forţă. 


47 


Gărzi! Gărzi! 


Conversaţia scăzu un moment atunci când cele două gărzi intrară 
alene, iar apoi se ridică la nivelul dinainte. Câţiva cumetri îi făcură cu 
mâna lui Nobby. 

Acesta din urmă își dădu seama că Morcove era ocupat. 

— Ce faci? spuse el. Și nu mai te trezești vorbind despre mame, 
da? 

— lau notițe, zise Morcove înverșunat. Am un carnețel. 

— Bravo ţie, spuse Nobby. O să îţi placă aici. În fiecare noapte vin 
aici să îmi iau cina. 

— Cum scrii „contravenţie”? zise Morcove dând o pagină. 

— Nu o scriu, spuse Nobby, croindu-și drum prin mulţime. Un rar 
impuls de generozitate i se cuibări în minte. Ce bei? 

_ — Nu cred că s-ar cuveni, zise Morcove. Oricum, Băutura Tare e 
Inșelătoare. 

Era conștient de o privire sfredelitoare pironită în ceafa lui și se 
întoarse pentru a se uita la faţa mare, blândă și amabilă a unui 
urangutan. 

Ședea la bar cu o halbă și cu un castronaș cu alune în faţă. Își 
înclină prietenește paharul spre Morcove, apoi bău mult și zgomotos, 
făcând din buza inferioară un fel de pâlnie de sucțiune și scoțând un 
sunet ca de canal care este desfundat. 

Morcove îi dădu un ghiont lui Nobby. 

— E o maimu... începu el. 

— Nu spune! zise Nobby poruncitor. Nu rosti cuvântul! Este 
Bibliotecarul. Lucrează la Universitate. Întotdeauna vine aici să își 
încheie programul. 

— Și oamenii nu se plâng? 

— De ce ar face-o? zise Nobby. Întotdeauna face cinste cu un rând, 
ca toată lumea. 

Morcove se întoarse și se uită iar la primată. Câteva întrebări își 
disputau privilegiul de a-i atrage atenţia, cum ar fi: Unde își ţine banii? 
Bibliotecarul îi observă privirea, o interpretă greșit și, ușurel, împinse 
castronașul cu alune înspre el. 

Morcove se îndreptă de spate, arătându-și înălțimea impresionantă, 
și își consultă carnețelul. După-amiaza petrecută citind Legile și 
ordonanțele nu fusese irosită. 

— Cine este proprietarul, chiriașul sau birtașul acestui local? îi zise 
el lui Nobby. 

— Ce face? spuse micuțul soldat. Birtaș? Ei, cred că Charley, aici de 
față, e pe tură în seara asta. De ce? 

Arătă spre un bărbat mare și voinic a cărui față era o țesătură de 
cicatrici; proprietarul acesteia se opri în mijlocul activităţii de a întinde 
mai egal jegul pe niște pahare cu ajutorul unei cârpe jilave și îi făcu 
semn cu ochiul, conspirativ, lui Morcove. 

— Charley, el e Morcove, zise Nobby. Stă la Rosie Palm. 

48 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ce, în fiecare noapte? spuse Charley. 

Morcove își drese glasul. 

— Dacă tu ești pe tură, rosti el grav, atunci este de datoria mea să 
te informez că ești reținut. 

— Reţinut de la ce, amice? zise Charley încă lustruind la pahare. 

— Eşti reținut, spuse Morcove, conform acuzațiilor că 1) (i) în sau în 
jurul datei de 18 grunie, la un local numit Toba Reparată de pe Strada 
Filigranului, ai făcut următoarele a) ai servit sau b) ai provocat servirea 
de băuturi alcoolice după ora 12 (douăsprezece) noaptea, contrar 
prevederilor Legii Berăriilor Publice (Introducere) din 1678 și 1) (ii) în 
sau în jurul datei de 18 grunie, la un local numit Toba Reparată de pe 
Strada Filigranului, ai servit sau ai provocat servirea de băuturi 
alcoolice în recipiente cu altă capacitate și dimensiune decât cele 
prevăzute în Legea antemenţionată și 2) (i) că în sau în jurul datei de 
18 grunie, la un local numit Toba Reparată de pe Strada Filigranului, ai 
permis clienţilor să poarte arme tăioase fără teacă având lungimea mai 
mare de 18 (optsprezece) centimetri, contrar Secțiunii Trei din Legea 
antemențţionată și 2) (ii) că în sau în jurul datei de 18 grunie, la un local 
numit Toba Reparată de pe Strada Filigranului, ai servit băuturi 
alcoolice într-un local aparent neautorizat pentru vânzarea și/sau 
consumul de băuturi antemenţionate, contrar Secţiunii Trei a Legii mai 
sus pomenite. 

Se lăsă o tăcere deplină cât Morcove dădu pagina și continuă: 

— De asemenea, este datoria mea să te informez că intenţionez să 
depun mărturie în Justiţie în privinţa aplicării acuzațiilor prevăzute în 
Legea Adunărilor Publice (Jocuri de Noroc), 1567, în Legile Localurilor 
Autorizate (Igienă) din 1433, 1456, 1463,1465, hm, și 1470 până în 
1690, și, de asemenea - aruncă o privire în lături la Bibliotecar, care 
înțelegea când se apropiau necazurile și acum încerca grăbit să își 
termine băutura - în Legea Animalelor Domestice și Domesticite 
(Îngrijire și Protecţie), 1673. 

Tăcerea care urmă poseda rara calitate a unei anticipări cu sufletul 
la gură în timp ce adunarea aștepta să vadă ce avea să se întâmple. 

Charley puse paharul jos cu grijă, pahar ale cărui pete fuseseră 
transformate într-o strălucire orbitoare, și se uită la Nobby. 

Acesta se străduia să se prefacă din răsputeri că era complet 
singur și că nu avea nici un fel de legătură cu oricine ar fi stat lângă el 
și, printr-o coincidenţă, ar fi purtat o uniformă la fel ca a lui. 

— Cum adică, Justiţie? îi zise el lui Nobby. Nu există Justiţie. 

Nobby ridică din umeri, îngrozit. 

— E nou, nu? spuse Charley. 

— Nu-ţi înrăutăţi situaţia, zise Morcove. 

— Nu e nimic personal, înţelegi, îi spuse Charley lui Nobby. E doar o 
cumiizice. A fost un vrăjitor aici noaptea trecută care vorbea despre 
asta. Un fel de chestie educațională cotită, știi? Pentru o clipă, păru să 


49 


Gărzi! Gărzi! 


se gândească. Curbă de învățare. Asta era. E o curbă de învăţare. 
Detritus, mișcă-ţi fundul ăla de piatră încoace niţel. 

De obicei, cam în acest moment, în Toba Reparată, cineva aruncă 
un pahar. Și, de fapt, acest lucru se întâmpla acum. 


Căpitanul Vimes alerga pe Strada Scurtă - cea mai lungă din oraș, 
ceea ce demonstrează in nucce faimosul și subtilul simţ al umorului din 
Ankh-Morpork, cu sergentul Colon poticnindu-se pe urmele lui și 
protestând. 

Nobby era în fața Tobei, sărind de pe un picior pe altul. În vremuri 
de restriște, avea un fel de a se propulsa dintr-un loc în altul fără să 
pară a se mișca prin spaţiul dintre ele, ceea ce ar fi făcut de rușine 
orice transportator de materie obișnuit. 

— Se bate 'năuntru! bâigui el, agățându-se de brațul căpitanului. 

— De unul singur? întrebă acesta. 

— Nu, cu toată lumea! strigă Nobby, sărind de pe un piciorpe altul. 

— Oh. 

Conștiința spuse: „Sunteţi trei. El poartă aceeași uniformă. E unul 
dintre oamenii tăi. Amintește-ţi de sărmanul Gaskin”. 

O altă parte a creierului, acea parte urâtă, demnă de dispreţ care, 
cu toate acestea, îi permisese să supravieţuiască în Gardă în ultimii 
zece ani, zise: „E nepoliticos să te bagi. Așteptăm până termină, apoi îl 
întrebăm dacă vrea ajutor. În plus, nu este politica Gărzii să intervină în 
bătăi. E mult mai simplu să intri mai târziu și să-i arestezi pe toți cei 
care zac”. 

Se auzi o trosnitură când o fereastră din apropiere se trânti de 
perete în afară și scuipă un luptător ametțit până în partea cealaltă a 
străzii. 

— Eu cred, spuse căpitanul îngrijorat, că trebuie să acţionăm 
imediat. 

— Așa e, zise sergentul Colon, poți să fii rănit dacă stai aici. 

Se furișară cu precauţie ceva mai în josul străzii, unde zgomotul 
lemnului sfărâmat și al sticlei sparte nu mai era atât de asurzitor, 
evitând cu grijă să se privească în ochi. Din când în când, se mai 
auzeau câte un țipăt din tavernă și, tot din când în când, câte un sunet 
misterios, ca și cum cineva ar fi lovit cu genunchiul într-un gong. 

Stăteau învăluiţi de o tăcere rușinată. 

— Ţi-ai luat concediu anul acesta, sergent? Spuse căpitanul Vimes 
în cele din urmă, legănându-se înainte și înapoi pe călcâie. 

— Da, să trăiţi! Am trimis-o pe nevastă la Quirm luna trecută, 
domnule, în vizită la mătușa ei. 

— E foarte frumos acolo în perioada asta a anului, din câte am 
auzit. 

— Da, să trăiţi! 

— Cu toate mușcatele alea și ce mai e pe acolo. 

50 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


O siluetă se prăbuși de la o fereastră mai înaltă și se făcu grămadă 
pe pavaj. 

— Acolo e ceasul solar floral, nu? spuse căpitanul cu disperare. 

— Da, să trăiţi! Foarte frumos, domnule. Totul e făcut cu flori. 

Se auzi un zgomot ca și cum ceva ar fi lovit în mod repetat altceva 
cu ceva greu și din lemn. Vimes se crispă. 

— Nu cred că ar fi fost fericit în Gardă, domnule, zise sergentul cu 
blândețe în glas. 

Ușa Tobei Reparate fusese spartă în scandaluri atât de des, încât 
niște balamale special concepute fuseseră montate de curând, iar 
faptul că următorul trosnet uriaș smulse ușa cu tot cu toc din perete nu 
arătă decât că o sumă destul de mare de bani fusese aruncată pe apa 
sâmbetei. In mijlocul sfărâmăturilor, o siluetă încercă să se ridice pe 
coate, gemu și căzu la pământ. 

— Ei, s-ar părea că asta a fost... începu căpitanul. 

Nobby însă zise: 

— E afurisitul de trol! 

— Ce? spuse Vimes. 

— E trolul! Ăla de la ușă! 

Se apropiară cu mare băgare de seamă. 

Era, într-adevăr, Detritus trosnitorul. 

Este foarte greu să rănești o creatură care reprezintă, din toate 
punctele de vedere, o stâncă mișcătoare. Totuși, cineva părea să fi 
reușit. Personajul căzut scotea scrâșnete precum două cărămizi lovite 
una de alta. 

— E o bătaie care o să rămână în istorie, spuse sergentul neclar. 

Tustrei se întoarseră și se uitară cu atenţie la dreptunghiul puternic 
luminat în care fusese până nu de mult ușa. În mod clar, lucrurile se 
mai liniștiseră înăuntru. 

— Doar nu crezi, zise sergentul, că el câștigă, nu? 

Căpitanul își împinse bărbia în faţă. 

— Îi suntem datori colegului și ofițerului nostru, spuse el, să aflăm. 

Din spatele lor se auzi un scâncet. Se întoarseră și îl văzură pe 
Nobby ţopăind într-un picior și ținându-l pe celălalt cu mâna. 

— Ce-ai păţit, omule? zise Vimes. 

Nobby scotea zgomote de durere. 

Sergentul Colon începea să înțeleagă. Deși servilismul precaut era 
tonul general al comportamentului Gărzii, nu exista nici măcar un 
singur membru al întregii trupe care să nu se fi aflat, la un moment dat, 
pe direcția pumnilor lui Detritus. Nobby nu făcuse decât să încerce să 
se răzbune, în cea mai bună tradiţie a polițiștilor de peste tot. 

— L-a lovit în pietricele, să trăiţi, spuse sergentul Colon. 

— Rușinos, zise căpitanul nesigur. Șovăi. Trolii au pietricele? 
adăugă el. 

— Credeţi-mă pe cuvânt, domnule. 

51 


Gărzi! Gărzi! 


— Măiculiţă, spuse Vimes. Madam Natură are căi tare misterioase, 
nu? 

— Așa e, să trăiţi, zise sergentul cu supușenie. 

— lar acum, spuse căpitanul scoţându-și sabia, înainte! 

— Da, să trăiţi! 

— Asta înseamnă și tu, sergent, adăugă căpitanul. 

— Da, să trăiţi! 


Este posibil să fi fost cea mai circumspectă înaintare din istoria 
manevrelor militare, chiar la capătul de jos al scalei pe care fapte de 
arme precum Atacul Cavaleriei Ușoare se află chiar în vârf. 

Se uitară cu grijă pe după intrarea distrusă. 

Erau câţiva oameni întinși pe mese sau pe ce mai rămăsese din 
mese. Cei care încă mai erau conștienți arătau ca și cum le-ar fi părut 
rău de asta. 

Morcove stătea în picioare în mijlocul camerei. Armura lui din zale 
era ruptă, coiful îi lipsea, se legăna niţel dintr-o parte în alta și un ochi 
începea deja să i se umfle, dar îl recunoscu pe căpitan, îl lepădă pe 
clientul pe care îl ţinea și care protesta slab și salută. 

— Permiteţi să raportez treizeci și una de infracţiuni de Provocare 
a unui Scandal, să trăiţi, și cincizeci și șase de cazuri de Comportament 
Turbulent, patruzeci și una de infracţiuni de Obstrucţionare a unui 
Ofiţer al Gărzii în Exerciţiul Funcţiunii, treisprezece infracțiuni de Atac 
cu Armă Letală, șase cazuri de Staţionare cu Intenţie Criminală și... și... 
caporalul Nobby nu mi-a arătat încă nici un lucru cum merge... 

Căzu pe spate, rupând o masă. 

Căpitanul Vimes tuși încurcat. Nu era deloc sigur ce ar fi trebuit să 
facă mai departe. Din câte știa, Garda nu se mai găsise până atunci 
într-o asemenea situație. 

— Cred că ar trebui să îi aduci ceva de băut, sergent. 

— Da, să trăiţi! 

— Și adu-mi și mie ceva. 

— Da, să trăiţi! 

— la-ţi și tu ceva, de ce nu? 

— Da, să trăiţi! 

— lar tu, caporal, dacă vrei... Ce faci? 

— Percheziţia infractorilor să trăiţi, zise Nobby iute, îndreptându-se. 
Pentru dovezi incriminatorii și așa mai departe. 

— În pungile de bani? 

Nobby duse repede mâinile la spate. 

— Niciodată nu se știe, să trăiţi! 

Printre sfărâmături, sergentul localizase o sticlă de tărie scăpată, în 
mod miraculos, teafără și turnă cu forța o mare parte din conţinutul 
acesteia printre buzele lui Morcove. 

— Ce o să facem cu toți ăștia, căpitane? spuse el peste umăr. 

52 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu am nici cea mai mică idee, zise Vimes așezându-se. 

Inchisoarea Gărzii era atât de mare cât să încapă șase oameni 
foarte mici, care reprezentau de obicei singurul fel de chiriași aici. Pe 
când aceștia... _ 

Se uită disperat în jur. Il văzu pe Nork Țepușă, întins sub o masă și 
bolborosind. Îl văzu pe Marele Henri. Îl văzu pe Simmons Apucătorul, 
unul dintre cei mai temuți bătăuși de bar din oraș. Una peste alta, era 
acolo o grămadă de oameni pe lângă care nu merita să te afli atunci 
când aveau să se trezească. 

— Am putea să le tăiem beregatele, domnule, spuse Nobby, 
veteran a douăzeci de câmpuri de luptă reziduale. 

Găsise un luptător inconștient care avea cam dimensiunile sale și, 
om practic, îi scotea cizmele, care păreau a fi destul de noi și pe potriva 
lui. 

— Asta ar fi foarte rău, zise Vimes. 

Nu era sigur cum se proceda exact ca să tai beregata cuiva. Până 
atunci, aceasta nu fusese o opţiune. 

— Nu, spuse el, cred că îi lăsăm să plece cu o mustrare. 

Se auzi un geamăt de sub o bancă. 

— In plus, continuă el repede, ar trebui să îl ducem pe camaradul 
nostru căzut într-un loc sigur cât mai repede posibil. 

— Bună idee, zise sergentul. 

Luă o gură de tărie, ca să-și calmeze nervii. 

Cei doi reușiră să îl susțină pe Morcove între ei și să îi direcționeze 
picioarele lipsite de vlagă înspre trepte. Vimes, prăbușindu-se sub 
povară, se uită în jur după Nobby. 

— Caporal Nobbs, se răsti el, de ce lovești oamenii căzuţi? 

— E cel mai sigur așa, să trăiţi, spuse Nobby. 

Cu multă vreme în urmă, lui Nobby i se vorbise despre lupta 
dreaptă și despre regula de a nu lovi un oponent căzut, iar atunci el se 
gândise la cum s-ar aplica aceste reguli cuiva care avea un metru și 
douăzeci înălțime și tonusul muscular al unei benzi elastice. 

— Ei, încetează. Vreau să le dai mustrare delincvențţilor, zise 


căpitanul. 
— Cum, domnule? 
— Ei, le... 


Căpitanul Vimes se opri. Al naibii să fie dacă știa. Nu o făcuse 
niciodată. 

— Tu fă-o, se răsti el. Doar nu trebuie să îţi spun eu totul!? 

Nobby rămase singur în capul scărilor. Un văietat general dinspre 
podea arăta că oamenii se trezeau. Nobby se gândi iute. Scutură 
admonestator dintr-un deget ca o grisină. 

— Asta să vă fie învăţătură de minte, zise el. Să nu se mai repete. 

Și o luă la goană. 


53 


Gărzi! Gărzi! 


Sus, în bezna căpriorilor, Bibliotecarul se scărpina meditativ. Cu 
siguranţă, viața era plină de surprize. Avea de gând să urmărească 
evoluția situației cu interes. Gânditor, decoji o alună cu picioarele și 
dispăru legănându-se în întuneric. 


Marele Maestru Suprem ridică braţele. 

— Cădelnițele Destinului au fost purificate, pentru ca Răul și 
Gândirea Neclară să poată fi gonite din acest Cerc Sfinţit? 

— Dah. 

Marele Maestru Suprem își coborî brațele. 

— Dah? spuse el. 

— Dah, rosti Fratele Budar bucuros. Eu însumi am făcut-o. 

— Trebuie să zici: „Da, O, Măria Ta”, spuse Marele Maestru 
Suprem. Sincer, mi-am tot bătut gura, dacă nu aveți de gând să intrați 
în spiritul acestui lucru... 

— Da, ascultați ce vă spune Marele Maestru Suprem, zise Fratele 
Turn, uitându-se urât la Fratele nerespectuos. 

— Mi-a luat ore întregi să purific cădelniţele astea, mormăi Fratele 
Budar. 

— Continuă, O, Mare Maestru Suprem, zise Fratele Turn. 

— Foarte bine, atunci, spuse Marele Maestru Suprem. În seara asta 
vom încerca o altă invocare experimentală. Sper că ați obținut materii 
prime potrivite, Fraţilor? 

— ...freci Și freci, dar cine să-ți mulțumească... 

— Totul e rezolvat, Mare Maestru Suprem, zise Fratele Turn. 

Era, recunoscu Marele Maestru Suprem, o selecție ceva mai bună. 
Cu siguranţă. Fraţii fuseseră ocupați. Cel mai bun obiect era o reclamă 
luminoasă a cărei scoatere, se gândea MareleMaestru Suprem, ar fi 
trebuit să primească un fel de premiu cetățenesc. E-ul ajunsese de un 
roz țipător și se stingea și se aprindea la întâmplare. 

— Eu l-am adus, spuse Fratele Turn cu mândrie. Au crezut că îl 
reparam sau așa ceva, dar mi-am luat șurubelnița și am... 

— Da, bravo, spuse Marele Maestru Suprem. Asta dovedește 
iniţiativă. 

— Multumesc, Mare Maestru Suprem, rânji Fratele Turn. 

— ...am bătături la încheieturile degetelor, sunt roșii și crăpate. Nici 
măcar nu mi-am recăpătat cei trei dolari, și nimeni nici măcar n-a Zis... 

— lar acum, spuse Marele Maestra Suprem, ridicând cartea, vom 
purcede să începem. Gura, Frate Budar! 


Orice oraș din multivers are o zonă care seamănă cu Umbre din 
Ankh-Morpork. De obicei, este partea cea mai veche. Străduțele ei 
urmează neabătut urmele inițiale ale vacilor medievale care coborau la 
râu și au nume ca Abatorului, Dezmățului, Fundătura Chicotelor... 


54 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Cea mai mare parte a orașului Ankh-Morpork este astfel, oricum. 
Dar Umbre este astfel într-o manieră și mai pronunţată, un fel de gaură 
neagră de nelegiuire înnăscută. Să punem problema așa: chiar și 
infractorilor le era frică să meargă pe străzi. Garda nu călca pe-acolo 
nici să o pici cu ceară. 

Cu totul accidental, călca pe acolo acum. Destul de clătinat. Fusese 
o noapte grea, iar ei își tot calmaseră nervii. Acum erau atât de calmați, 
încât fiecare dintre cei patru se baza pe ceilalţi trei pentru a-l ţine drept 
și a păstra direcţia. 

Căpitanul Vimes îi dădu sticla înapoi sergentului. 

— Ruşine să vă, vă, vă, se gândi o clipă, fie, zise el. Beţi în fața unui 
ofișer super, super, supe'ioror. 

Sergentul încercă să vorbească, dar nu reuși să scoată decât o 
serie de șâșâieli. 

— Vă pun sub acua'ţie, spuse căpitanul Vimes, ricoșând dintr-un 
zid. Se uită urât la cărămizi. Zidul ăsta m-a atacat, declară el. Ha! Te 
crezi tare, nu? Bine, sunt ofișer al, al, al legii, săștiișitu și nu acceptăm 
nici, nici, nici... Clipi somnolent, o dată sau de două ori. Ce nu 
acceptăm, se'gent? spuse el. 

— Bacșiș, domnule? zise Colon. 

— Nu, nu, nu. Al'ceva. Lasă. Oricum nu acceptăm așa, așa, așa 
ceva de la nimeni. 

Imagini neclare i se perindau prin minte, amintiri ale unei camere 
pline de infractori, oameni care își bătuseră joc de el, indivizi a căror 
existență îl jignise și îl luase peste picior ani întregi, și care acum 
zăceau pe jos și gemeau. Nu era prea sigur cum se întâmplase, dar o 
parte aproape uitată a lui, un Vimes mult mai tânăr, cu o platoșă 
strălucitoare și cu speranţe mari, un Vimes pe care credea că alcoolul îl 
înecase de mult, se trezise dintr-odată. 

— Să, să, să-ţi zic ceva, se'gent? spuse el. 

— Domnule? 

Cei patru ricoșară ușurel într-un alt zid și începură încet un nou 
dans lateral, spre mijlocul străduței. 

— Orașul ăsta. Orașul ăsta. Orașul ăsta, se'gent. Orașul ăsta eo, e 
o, e o Femeie, se'gent. Asta e. O femeie, se'gent. O străveche 
frumusețe  sulimenită, se'gent. Dardacăteîndrăgosteștideea,atunci, 
atunci, atunci tepocneștepestegură... 

— E-o femeie? spuse Colon. 

Își schimonosi faţa asudată în efortul de a gândi. 

— Are opt leghe lăţime, domnule. Are un râu în el. Multe, multe 
case și lucruri, domnule, reflectă el. 

— Ah. Ah. Ah. Vimes îi făcu semn cu un deget nesigur. N-am, n-am, 
n-am spus că e o femeie mică, nu. Fii cinstit. 

Agită sticla prin aer. Un alt gând la întâmplare explodă în spuma 
minţii sale. 

55 


Gărzi! Gărzi! 


— Oricum, le-am a'ătat noi, zise el agitat, când cei patru o apucară 
câș înspre zidul opus. Le-am a'ătat noi, nu? l-am ţinut noi minte de să 
ne învețe, ha? 

— Co'ect, spuse sergentul, fără prea mult entuziasm. Încă se 
întreba despre viaţa sexuală a ofițerului său superior. 

Dar Vimes era în acea stare în care nu ai nevoie de încurajări. 

— Ha! strigă el spre fundăturile întunecate. Nu vă place, hm? Să 
vedeţi și voi cum, cum, cumva. Ei, să vă băgaţi fiţele undeva. Aruncă 

Ceea ce reprezenta o veste uluitoare pentru diferitele siluete 
tenebroase care îi urmăreau de ceva vreme în tăcere, ca niște umbre, 
pe cei patru. Doar o nedumerire totală le făcuse pe acestea să nu își 
arate intenţiile într-o manieră clară și ascuţită. În mod cert, acești 
oameni sunt Gărzi, se gândeau ele, au coifurile potrivite și tot ce 
trebuie, și totuși sunt în Umbre. Așa că erau urmăriţi cu fascinația pe 
care o haită de lupi ar putea să o aibă pentru o mână de oi care nu doar 
că apăruseră în luminiș, dar mai și behăiau jucăuș; deznodământul nu 
putea fi, firește, decât transformarea ovinelor în niște bucate 
delicioase, dar, deocamdată, curiozitatea amâna execuția. 

Morcove își înălță capul ametit. 

— Unde suntem? gemu el. 

— Pe drum spre casă, zise sergentul. 

Se uită la plăcuţa roasă, mâncată de cari și scrijelită de cuțite. 

— Me'em în, în, în - miji ochii - Fundătura Fetițelor. 

— Fundătura Fetiţelor nu-i pă drumul spre casă, bălmăji Nobby. Nu 
v'em pe fundătura asta, e-n Umbre. Dacă ne p'ind în Fundătura 
Fetițelor... 

Avură parte de o secundă agitată în care înţelegerea făcu treaba 
de gheaţă a unei nopţi bune de somn și a câtorva căni de cafea. Cei 
trei, înţelegându-se fără vorbe, se îngrămădirăspre Morcove. 

— Ce ne facem, căpitane? spuse Colon. 

— Aă. Am putea să strigăm după ajutor, zise căpitanul șovăielnic. 

— Ce, aici? 

— Ai dreptate. 

— Cred că am luat-o la stânga în loc de dreapta când am ieșit de 
pe Strada Argintului, spuse Nobby cu o voce tremurătoare. 

— Ei, uite o greșeală pe care nu o vom mai repeta curând, zise 
căpitanul. 

Apoi își dori să nu o fi făcut. 

Auzeau pași. De undeva, din stânga lor, veni un chicotit răutăcios. 

— Trebuie să formăm un pătrat, spuse căpitanul. 

Cu toţii încercară să formeze un punct. 

— Hei! Ce-a fost asta? zise sergentul Colon. 

— Ce? 

— l-auzi iar. Un fel de sunet molatic. 

56 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Căpitanul Vimes încercă să nu se gândească la glugi și la garote. 

Existau, știa asta, mulţi zei. Exista câte un zeu pentru fiecare 
meșteșug. Exista un zeu al cerșetorilor, un zeu al curvelor, un zeu al 
hotilor, probabil și un zeu al asasinilor. 

Se întrebă dacă exista, pe undeva prin vastul panteon, un zeu care 
să aibă grijă de ofițerii în serviciul legii, inocenți și la strâmtoare, care 
erau, aproape sigur, pe punctul de a muri. 

Probabil că nu exista, se gândi el cu amărăciune. Așa ceva nu era 
destul de sti/at pentru zei. Caută vreun zeu care să-și facă griji pentru 
un biet sărman încercând să dea ce este mai bun din el pentru un 
pumn de dolari pe lună. N-ai să vezi. Zeii se dădeau peste cap pentru 
nenorociţii șmecheri a căror idee despre o zi de muncă era să scoată 
Ochiul de Rubin al Regelui Urechelniţă din orbită, nu pentru vreun 
prostănac care bătea străzile în fiecare zi... 

— E mai mult alunecos, zise sergentul, căruia îi plăcea să 
lămurească lucrurile. 

lar apoi se auzi un zgomot... 

„„„un sunet vulcanic, poate, sau sunetul unui gheizer fierbând, dar, 
în orice caz, un urlet lung și uscat, ca foalele din forjele titanilor... 

„„„dar nu era atât de rău ca lumina, care era alb-albastră și de acel 
fel care îţi imprimă tiparul vinișoarelor de sânge din ochi pe spatele 
interiorului craniului. 

Amândouă durară sute de ani, iar apoi, brusc, se opriră. 

Bezna de după fu umplută cu imagini violete și, odată ce urechile 
își recăpătară însușirea de a auzi, cu un clinchet slab. 

Gărzile rămaseră complet nemișcate pentru o vreme. 

— Ei, ei, spuse slab căpitanul. După o altă pauză, zise foarte clar, 
fiecare consoană ocupându-și perfect locul: Sergent, ia niște oameni și 
investighează asta, da? 

— Ce să investighez, să trăiţi? spuse Colon, dar căpitanul își dăduse 
deja seama că dacă sergentul ar fi luat câţiva oameni, el, căpitanul 
Vimes, ar fi rămas singur, singurel. 

— Nu, am o idee mai bună. Mergem cu toții, zise el cu fermitate. 

Merseră cu toții. 

Acum că ochii li se obișnuiseră cu întunericul, vedeau o strălucire 
roșiatică neclară în faţa lor 

Se dovedi a fi un zid incandescent, care se răcea iute. Bucățele de 
cărămidă calcinată cădeau pe măsură ce se contractau, scoțând mici 
pocnituri. 

Nu asta era cel mai rău. Cel mai rău era ce se găsea pe zid. 

Se holbară. 

Se holbară îndelung. 

Mai aveau o oră sau două până la răsărit, dar nimeni nu propuse să 
încerce să-și găsească drumul prin întuneric. Se așezară lângă zid, în 
așteptare. Cel puţin era cald. 


57 


Gărzi! Gărzi! 


Încercau să nu se uite. 

În cele din urmă, Colon se întinse neliniștit și spuse: 

— Capul sus, căpitane. Se putea și mai rău. 

Vimes termină sticla. Nu avu nici un efect. Există anumite feluri de 
trezie pe care pur și simplu nu poţi să le alungi. 

— Da, spuse el. Am fi putut fi noi. 


Marele Maestru Suprem deschise ochii. 

— Încă o dată, zise el, am înregistrat un succes. 

Fraţii izbucniră în urale. Fraţii Turn și Degete se prinseră de braţe și 
făcură un dans în mijlocul cercului magic. 

Marele Maestru Suprem inspiră adânc. _ 

Mai întâi morcovul, se gândi el, iar acum băţul. li plăcea bățul. 

— Liniște! strigă el. Frate Turn, Frate Degete, încetaţi această 
manifestare rușinoasă! Restul, tăceţi! 

Se liniștiră, ca niște copii gălăgioși care tocmai văzuseră că 
învăţătoarea intrase în clasă. Apoi se liniștiră și mai mult, ca niște copii 
care tocmai au văzut expresia învăţătoarei. 

Marele Maestru Suprem îi lăsă să se impregneze de acea tăcere, 
apoi păși apăsat printre rândurile lor neregulate. 

— Bănuiesc, zise el, că avem impresia că am făcut ceva magie, nu? 
Hmm? Frate Turn? 

Fratele Turn înghiţi în sec. 

— Ei, hm, ai spus că noi am, hm, adică... 

— Nu aţi făcut NIMIC încă! 

— Ei, hm, nu, hm... 

Fratele Turn tremura. 

— Oare vrăjitorii adevăraţi ţopăie după o mică vrajă și încep să 
cânte „Pe ei, pe ei, pe mama lor!”, Frate Turn? Hmm? 

— Ei, noi într-un fel... 

Marele Maestru Suprem se întoarse pe călcâie. 

— Şi se uită neîncrezători pe pereţi, Frate Tencuitor? 

Fratele Tencuitor își lăsă capul în pământ. Nu își dăduse seama că 
observase cineva. 

Când încordarea din aer zbârnâi satisfăcător, ca o coardă de arc, 
Marele Maestru Suprem se dădu în spate. 

— De ce mă mai obosesc? zise el clătinând din cap. Aș fi putut 
alege pe oricine. l-aș fi putut alege pe cei mai buni. Dar m-am ales cu o 
grămadă de copii. 

— Aă, sincer, spuse Fratele Turn, noi am făcut un efort. Adică, noi 
chiar ne-am concentrat. Nu-i așa, băieţi? 

— Daa, răspunseră ei în cor. 

Marele Maestru Suprem se uită urât la ei. 

— În această Frăţie nu este loc pentru Fraţi care să nu ne susţină 
până la capăt, avertiză el. 

58 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Cu o ușurare aproape vizibilă, Fraţii, asemenea unor oi speriate 
care descoperă că există o breșă în ţarc, se grăbiră spre deschizătură. 

— Nu vă faceți griji, Supremaţia Voastră! spuse Fratele Turn 
înflăcărat. 

— Angajamentul trebuie să fie deviza noastră! zise Marele Maestru 
Suprem. 

— Deviză. Da, spuse Fratele Turn. 

li dădu un ghiont Fratelui Tencuitor, ai cărui ochi se abătuseră iar 
spre plintă. 

— Ha? Oh. Da. Deviză. Da, zise Fratele Tencuitor. 

— La fel și fraternitatea și încrederea, spuse Marele Maestru 
Suprem. 

— Da. Și ele, zise Fratele Degete. 

— Deci, spuse Marele Maestru Suprem, dacă există cineva care nu 
este nerăbdător, da, dornic să continue în această operă măreaţă, să 
facă un pas înainte acum. 

Nimeni nu se mișcă. 

„Sunt prinși în plasă. Pe toţi zeii. Sunt bun la asta, se gândi Marele 
Maestru Suprem. Pot să cânt la micile lor minţi îngrozitoare ca la 
xilofon. E uimitor, simpla putere a lumescului. Cine ar fi crezut că 
slăbiciunea poate fi o forță mai mare decât tăria? Dar trebuie să știi 
cum să o folosești. Și eu știu.” 

— Foarte bine, atunci, zise el. lar acum, vom repeta Jurământul. 

Le îndemnă glasurile poticnite și îngrozite, observând cu satisfacție 
felul sugrumat în care rostiră „sfârl”. Și stătu și cu un ochi pe Fratele 
Degete. 

„E ceva mai isteţ decât ceilalţi, se gândi el. Ceva mai greu de 
păcălit, cel puţin. Mai bine mă asigur că sunt întotdeauna ultimul care 
pleacă. Nu vreau să-i vină vreo idee și să mă urmărească până acasă.” 


Îţi trebuie un fel deosebit de minte pentru a conduce un oraș ca 
Ankh-Morpork, iar lordul Vetinari îl avea. În același timp, el era un fel 
deosebit de om. 

li șicana și îi înfuria pe prinții negoțului mai mărunți până într-acolo, 
încât aceștia renunţaseră de mult să mai încerce să îl asasineze, iar 
acum nu făceau decât să se bată între ei pentru putere. În orice caz, 
orice asasin ar fi încercat să îl atace pe Patrician ar fi avut mari greutăți 
să găsească suficientă carne cât să înfigă pumnalul. 

In timp ce alţi lorzi se ospătau cu potârnichi umplute cu limbi de 
fazan, lordul Vetinari considera că un pahar cu apă fiartă și răcită și 
jumătate de felie de pâine uscată reprezenta un prânz suficient și 
elegant. 

Te scotea din sărite. Părea să nu aibă nici un viciu pe care să îl 
poată descoperi cineva. Cu acea faţă pală și cabalină, ai fi crezut că 
avea o aplecare spre lucruri implicând bice, ace și tinere femei în 


59 


Gărzi! Gărzi! 


temnițe. Ceilalţi lorzi ar fi putut accepta asta. Nu-i nimic rău la bice și la 
ace, dacă dai dovadă de moderație. Dar Patricianul se părea că își 
petrecea serile studiind rapoarte și, la ocazii speciale, în caz că putea 
face față emoției, juca șah. 

Purta mult negru. Nu era un negru din acela impresionant, așa cum 
purtau cei mai buni asasini, ci negrul sobru, ușor sărăcăcios al cuiva 
care nu vrea să își piardă vremea dimineaţa întrebându-se ce să 
poarte. Și trebuia să te trezești foarte devreme dimineaţa ca să îl prinzi 
proaspăt pe Patrician; de fapt, era mai înțelept să nu te culci deloc. 

Dar era îndrăgit, într-un fel. Sub conducerea lui, pentru prima dată 
în o mie de ani, lucrurile în Ankh-Morpork funcționau. Se putea să nu fie 
corect sau drept sau prea democratic, dar treaba mergea. Ingrijea 
orașul așa cum se îngrijește un arbust decorativ, încurajând creșterea 
aici, tăind o crenguţă rebelă acolo. Se spunea că ar fi tolerat absolut 
lucrurile care în afară de orice ar fi amenințat orașul“, și iată 
ameninţarea... 

Se uită îndelung la zidul distrus, în timp ce picături de ploaie i se 
scurgeau de pe bărbie, udându-i hainele. In spatele lui, Wonse aștepta 
neliniștit. 

Apoi, o mână lungă, subţire, cu vene albastre se întinse și buricele 
degetelor urmară forma umbrelor. 

Bine, nu prea erau umbre, mai mult o serie de siluete. Conturul era 
foarte clar. În interiorul său, se vedea modelul cunoscut al zidăriei. În 
afară, totuși, ceva topise zidul transformându-l într-un fel de substanţă 
ceramică, dând cărămizilor străvechi un lustru topit, ca de oglindă. 

Formele trasate în zidărie înfățișau un tablou a șase oameni 
îngheţațţi într-o atitudine de surprindere. Diferitele mâini ridicate 
ținuseră, destul de clar, cuțite și pumnale. 

Tăcut, Patricianul privi grămăjoara de cenușă de la picioarele sale. 
Câteva dâre de metal topit ar fi putut reprezenta chiar armele care 
acum erau atât de clar gravate în zid. 

— Hmm, zise el. 

Căpitanul Vimes îl conduse cu respect în partea cealaltă a 
străduței, în Fundătura Talismanului, unde îi arătă Proba A, pentru a fi... 

— Urme de picioare, spuse el. Ceea ce este cam inexact, domnule. 
Seamănă mai mult cu niște gheare. S-ar putea merge până acolo, încât 
să fie numite labe. 

Patricianul se uită ţintă la urmele din noroi. Expresia feței lui era 
cam greu de deslușit. 

— Înţeleg, zise el în cele din urmă. Și ai vreo opinie despre asta, 
căpitane? 


11 Şi mimii. Avea o aversiune stranie pentru ei, dar asta era. Orice persoană în pantaloni 
largi şi cu faţa albă care încerca să îşi etaleze arta între zidurile surpate ale oraşului avea 
să se trezească foarte repede într-o groapă cu scorpioni, care avea scris pe unul dintre 
pereţi: „Învață Cuvintele”. 

60 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Căpitanul avea. În orele care se scurseseră până la răsărit, avusese 
tot felul de opinii, începând cu convingerea că fusese o mare greșeală 
să se nască. 

lar apoi lumina cenușie a zorilor se strecurase chiar și în Umbre, iar 
el era încă în viață, neprăijit, și se uitase în jur cu o expresie de ușurare 
cretină și văzuse, la nici jumătate de metru distanţă, aceste urme. Nu 
își alesese un moment prea potrivit pentru a fi treaz. 

— Ei, domnule, spuse el, știu că dragonii au dispărut de mii de ani, 
domnule... 

— Da? 

Patricianul miji ochii. 

Vimes continuă cu avânt. 

— Dar, domnule, chestia este, e; știu? Sergentul Colon zice că a 
auzit un sunet molatic chiar înainte, chiar înainte, chiar înainte de, hm... 
incident. 

— Deci tu crezi că un dragon dispărut și, într-adevăr, probabil 
complet mitologic și-a făcut apariţia în oraș, a aterizat în această 
fundătură îngustă, a incinerat un grup de infractori și apoi a plecat în 
zbor? spuse Patricianul. S-ar zice că a fost o creatură cu foarte mult 
simţ civic. 

— Ei, dacă o luaţi așa... 

— Dacă îmi amintesc bine, dragonii de legendă erau creaturi 
singuratice și rurale, care evitau oamenii și trăiau în locuri uitate, 
îndepărtate, zise Patricianul. Nu prea erau creaturi urbane. 

— Nu, domnule, spuse căpitanul, abţinându-se să comentezecă 
dacă voiai să găsești un loc cu adevărat uitat și îndepărtat, atunci 
Umbre se potrivea destul de bine descrierii. 

— In plus, zise lordul Vetinari, e de presupus că ar fi observat 
cineva, nu ești de acord? 

Căpitanul făcu un semn din cap spre zid și spre fresca lui groaznică. 

— Adică în afară de ei, domnule? 

— Părerea mea, spuse lordul Vetinari, este că avem de-a face cu un 
fel de război. Se poate ca o bandă rivală să fi tocmit un vrăjitor. O mică 
neînțelegere locală. 

— Ar putea avea legătură cu toate acele furturi ciudate, domnule, 
sugeră Wonse. 

— Dar mai sunt și urmele, domnule, zise Vimes cu încăpățânare. 

— Suntem aproape de râu, spuse Patricianul. Probabil că a fost 
vreo pasăre de apă. O simplă coincidenţă, adăugă el, dar, dacă aș fi în 
locul tău, le-aș acoperi. Nu vrem ca oamenii să înțeleagă greșit și să se 
grăbească să tragă concluzii prostești, nu? adăugă el tăios. 

Vimes cedă. 

— Cum doriţi, domnule, zise el, uitându-se la sandale. 

Patricianul îl bătu pe umăr. 


61 


Gărzi! Gărzi! 


— Lasă, spuse el. Continuaţi. O bună dovadă de iniţiativă. Să 
patrulezi și prin Umbre. Bravo! 

Se întoarse și aproape că intră în zidul de zale care era Morcove. 

Spre groaza sa, căpitanul Vimes își văzu cel mai proaspăt recrut 
arătând politicos cu degetul spre trăsura Patricianului. In jurul ei, bine 
înarmaţi și atenţi, erau șase membri ai Gărzii Palatului, care se 
îndreptară de spate și manifestară un interes îngrijorat. Lui Vimes nu îi 
plăcea deloc de ei. Aveau pene la coifuri. Ura penele la o gardă. 

Il auzi pe Morcove zicând: 

— lertaţi-mă, domnule, este trăsura dumneavoastră, să trăiţi? 

Patricianul îl măsură din cap până în picioare fără interes și spuse: 

— Da. Cine ești tu, tinere? 

Morcove salută. 

— Subagent Morcove, să trăiţi! 

— Morcove, Morcove. Numele îmi sună cunoscut. 

Lupine Wonse, care așteptase în spatele lui, îi șopti ceva la ureche 
Patricianului. Acesta se lumină la față. 

— Ah, tânărul care prinde hoţi! A fost o mică eroare, cred, dar 
meritorie. Nimeni nu e deasupra legii, nu? 

— Nu, să trăiţi, zise Morcove. 

— Meritorie, meritorie, spuse Patricianul. lar acum, domnilor... 

— Despre  trăsura dumneavoastră, domnule, se  încăpăţână 
Morcove. N-am putut să nu observ că roata din față dinspre stradă, 
contrar... 

„O să îl aresteze pe Patrician, își spuse Vimes, ideea strecurându-i- 
se prin creier ca un pârâiaș de gheaţă. Chiar are de gând să îl aresteze 
pe Patrician. Conducătorul suprem. O să îl aresteze. Chiar asta are de 
gând să facă. Băiatul ăsta nu știe ce înseamnă «frică». Oh, oare n-ar fi o 
idee bună dacă ar ști ce înseamnă «supraviețuire»?... 

lar eu nu pot să-mi pun mușchii fălcilor în mișcare. 

Suntem morţi cu toții. Sau, mai rău, suntem cu toţii reținuți atât 
timp cât îi va face plăcere Patricianului. Și, după cum știm cu toţii, 
rareori are parte de atâta plăcere.” 

Exact în acest moment, sergentul Colon își câștigă dreptul la o 
medalie metaforică. 

— Subagent Morcove! strigă el. Drepţi! Subagent Morcove, la 
stânga-mprejur! Subagent Morcove, 'naiiinte, marș! 

Morcove luă poziţie de drepți ca un hambar care este ridicat și se 
uită ţintă în faţă cu o expresie feroce de supunere deplină. 

— Bravo lui, zise Patricianul gânditor în timp ce Morcove se depărta 
băţos. Continuă, căpitane. Și nu ezita să înăbuși cu asprime orice 
zvonuri legate de dragoni, da? 

— Da, să trăiţi, spuse căpitanul Vimes. 

— Bun om. 

Trăsura se depărtă huruind, garda de corp fugind pe lângă ea. 

62 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Căpitanul Vimes era vag conștient că în spatele său sergentul 
striga la Morcove să se oprească. 

Se gândea. 

Se uită la urmele din noroi. Își folosi sulița din dotare, despre care 
știa că avea o lungime de exact doi metri, pentru a măsura 
dimensiunea acestora și distanța dintre ele. Fluieră încetișor. Apoi, cu 
deosebită grijă, merse în fundătură până după colţ; aceasta ducea la o 
ușiță acoperită de murdărie și încuiată cu lacăt din spatele unui depozit 
de cherestea. 

„Ceva nu este deloc în regulă, se gândi el. 

Urmele vin din fundătură, dar nu se întorc. Și nu întâlnim prea des 
păsări de apă în râul Ankh, în principal pentru că poluarea le-ar mânca 
picioarele și, oricum, e mai ușor pentru ele să meargă pe teren ferm.” 

Ridică privirea. Un miliard de sârme de rufe traversau în toate 
direcțiile dreptunghiul îngust al cerului, aproape împletind o plasă. 

„Deci, se gândi el, ceva mare și fierbinte a ieșit din această 
fundătură, dar nu a și intrat. 

lar Patricianul este foarte îngrijorat din această cauză. 

Mi s-a spus să uit despre asta.” 

Mai observă ceva într-o parte a fundăturii, se aplecă și ridică o 
coajă proaspătă și goală de alună. 

O aruncă dintr-o mâna într-alta, privind în gol. 


Avea nevoie urgent de ceva de băut. Dar probabil că mai trebuia să 
aștepte. 

Sprijinindu-se în pumni, Bibliotecarul mergea grăbit pe spațiile 
întunecate dintre rafturile adormite. 

Acoperișurile orașului îi aparțineau. Oh, asasinii și hoţii se puteau 
folosi de ele, dar el descoperise de mult că pădurea de hornuri, de 
contraforturi, de gargui și de moriști de vânt reprezenta o alternativă 
convenabilă și cumva liniștitoare la străzi. 

Cel puţin, până acum. 

| se păruse amuzant și instructiv să urmărească Garda în Umbre, o 
junglă urbană care nu prezenta nici o ameninţare pentru o primată de o 
sută cincizeci de kilograme. Dar, coșmarul pe care îl văzuse în timp ce 
se legăna deasupra unei fundături întunecate l-ar fi făcut, dacă ar fi fost 
om, să nu-și creadă ochilor. 

Dar ca primată, nu avea nici o îndoială în privinţa ochilor săi și îi 
credea tot timpul. 

Chiar acum, voia să și-i concentreze imediat asupra unei cărți care 
ar fi putut oferi un indiciu. Se afla într-o secțiune cu care nimeni nu-și 
prea bătea capul în acele vremuri; cărțile de acolo nu erau cu adevărat 
magice. Praful se întindea acuzator pe podea. 

Praf cu urme în el. 

— Oook? zise Bibliotecarul în întunericul cald. 


63 


Gărzi! Gărzi! 


înainta cu grijă acum, dându-și seama, cu un sentiment de 
fatalitate, că urmele păreau să aibă în minte aceeași destinaţie ca și el. 

Trecu pe după un colț și iată. 

Secțiunea. 

Dulapul. 

Raftul. 

Spaţiul. 

În multivers există multe imagini îngrozitoare. Cumva, totuși, 
pentru un suflet sensibil la ritmurile subtile ale unei biblioteci, sunt 
puţine imagini mai rele decât un spaţiu gol în care ar fi trebui să se afle 
o carte. 

Cineva furase o carte. 


În intimitatea Biroului Dreptunghiular, sanctuarul său personal, 
Patricianul patrula dintr-un capăt în altul al camerei. Dicta un șuvoi de 
instrucțiuni. 

— Şi trimite niște oameni să văruiască zidul, încheie el. 

Lupine Wonse ridică o sprânceană. 

— Este înțelept, domnule? spuse el. 

— Nu crezi că o frescă de umbre îngrozitoare va provoca speculații 
și comentarii? zise Patricianul acru. 

— Nu la fel de mult ca o zugrăveală proaspătă în Umbre, spuse 
Wonse placid. 

Patricianul ezită o clipă. 

— Bună observaţie, rosti el brusc. Pune niște oameni să-l dărâme. 

Ajunse la capătul camerei, se întoarse pe călcâie și începu iar să 
pășească apăsat. Dragoni! Ca și cum nu ar fi existat destule lucruri 
importante, rea/e, care să îi ocupe timpul. 

— Crezi în dragoni? zise el. 

Wonse clătină din cap. 

— Sunt ceva imposibil, domnule. 

— Așa am auzit și eu, spuse lordul Vetinari. 

Ajunse la celălalt perete, se întoarse. 

— Vreţi să fac mai multe investigaţii? zise Wonse. 

— Da. Așa să faci. 

— Și mă voi asigura că Garda va avea mare grijă, spuse Wonse. 

Patricianul se opri din mers. 

— Garda? Garda? Dragul meu, Garda e o grămadă de incompetențţi 
conduși de un beţivan. Mi-a luat ani întregi să obțin lucrul ăsta. Garda 
este ultima grijă a noastră. Patricianul se gândi o clipă. Ai văzut 
vreodată un dragon, Wonse? Unul dintre cei mari, adică? Oh, sunt ceva 
imposibil. Tocmai ai zis. 

— Sunt doar o legendă, zău. O superstiție, spuse Wonse. 

— Hmm, zise Patricianul. lar legendele, firește, sunt legendare. 

— Exact, domnule. 


64 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Chiar și așa... Patricianul se opri și se uită fix la Wonse pentru o 
vreme. Oh, bine, spuse el. Ocupă-te de asta. Nu vreau să mai aud 
despre treaba asta cu dragonul. Este genul de lucru care îi face pe 
oameni să fie neliniștiţi. Pune-i capăt. 

Când rămase singur, stătu și se uită încruntat peste orașul 
îngemănat. Bura din nou. 

Ankh-Morpork! Orașul tărăboiului cu o sută de mii de suflete! Și, 
după cum observa pentru sine Patricianul, de zece ori mai multi 
oameni. Ploaia proaspătă strălucea pe panorama de turnuri și de 
acoperișuri, neștiind nimic despre lumea ranchiunoasă și îngrămădită 
peste care cădea. Ploaia mai norocoasă cădea peste oile de munte, 
susura ușurel peste păduri ori clipocea incestuos în mare. Totuși, ploaia 
care cădea peste Ankh-Morpork era cea care intra în bucluc. În Ankh- 
Morpork oamenii făceau lucruri îngrozitoare apei. A fi băută nu era 
decât începutul problemelor ei. 

Patricianului îi plăcea să creadă că se uita la un oraș care 
funcţiona. Nu unul minunat sau renumit ori cu o canalizare bună și, cu 
siguranţă, nu unul favorizat arhitectonic; chiar și cei mai entuziaști 
cetățeni ai lui ar fi fost de acord că, dintr-un punct de observaţie înalt, 
Ankh-Morpork arăta ca și cum cineva ar fi încercat să obţină din piatră 
și din lemn un efect asociat, de obicei, cu trotuarele din faţa birturilor 
deschise non-stop. 

Dar funcţiona. Se învârtea mai departe voios, ca un giroscop pe 
buza unei prăpăstii perfect curbe. lar asta, credea Patricianul cu tărie, 
era din cauză că nici un grup nu era vreodată destul de puternic pentru 
a-l împinge în ea. Neguţători, hoţi, asasini, vrăjitori - cu toţii se 
întreceau cu sârg în acea cursă, fără a-și da seama că nu trebuia să fie 
deloc o cursă și, cu siguranţă, neavând destulă încredere unul în altul 
pentru a se opri și a se întreba cine trasase pista și ţinea stegulețul de 
start. 

Patricianului îi displăcea cuvântul „dictator”. Îl ofensa. Nu spunea 
niciodată nimănui ce să facă. Nu era nevoit, în asta stătea frumuseţea 
situaţiei. O mare parte din viaţa lui era formată din aranjarea lucrurilor 
în așa fel, încât această stare de fapt să continue. 

Firește, existau diferite grupuri care încercau să îl doboare, iar 
acest lucru era just și cum se cuvine și un semn al unei societăţi 
sănătoase și viguroase. Nimeni nu putea să spună că era nedrept în 
această privință. Ce, nu el însuși le fondase pe cele mai multe dintre 
ele? lar minunat era felul în care acestea își pierdeau aproape tot 
timpul ciondănindu-se între ele. 

Natura umană, spunea întotdeauna Patricianul, era ceva uimitor. 
Odată ce înțelegeai unde avea ascunse butoanele. 

Avea un presentiment neplăcut cu privire la această afacere cu 
dragonul. Dacă existase vreodată o creatură care nu avea niciun buton 
vizibil, un dragon era. Trebuia rezolvată chestiunea. 


65 


Gărzi! Gărzi! 


Patricianul nu credea în cruzimea nenecesară!?. Nu credea în 
răzbunarea fără sens. Dar credea cu tărie în nevoia ca lucrurile să fie 
rezolvate. 


Destul de ciudat, căpitanul Vimes se gândea la același lucru. 
Descoperea că nu-i plăcea ideea ca locuitorii, chiar și cei din Umbre, să 
fie transformați într-o simplă tentă ceramică. 

lar acest lucru fusese făcut în faţa Gărzii, mai mult sau mai puţin. 
Ca și cum Garda nu ar fi contat, ca și cum Garda ar fi fost doar un 
detaliu lipsit de importanţă. Asta îl rodea pe dinăuntru. 

Firește, era adevărat. Dar asta nu făcea decât să înrăutățească 
lucrurile. 

Ceea ce îl înfuria și mai mult era că încălcase ordinele. Desigur, 
ștersese urmele. Dar în sertarul de jos al biroului său străvechi, ascuns 
sub o grămadă de sticle goale, era un mulaj din ipsos. Îl simţea fixându- 
| stăruitor prin trei straturi de lemn. 

Nu putea înţelege ce-l apucase. lar acum avea să înainteze și mai 
mult pe marginea prăpastiei. 

Își trecu în revistă, din lipsa altui cuvânt mai bun, trupele. Ceruse 
celor doi soldați mai vechi să vină în haine obișnuite. Asta însemna că 
sergentul Colon, care purtase uniformă toată viaţa, arăta stingherit și 
roșu la față în costumul pe care îl purta la înmormântări. Cât despre 
Nobby... 

— Mă întreb dacă am fost destul de clar atunci când am rostit 
cuvântul „obișnuit”, zise căpitanul Vimes. 

— Asta port în timpul liber, șefu', spuse Nobby pe un ton de reproș. 

— Domnule, îl corectă sergentul Colon. 

— Și vocea mea poartă haine obișnuite, zise Nobby. Iniţiativă, 
adică. 

Vimes îi dădu roată caporalului, pășind încet. 

— Și hainele tale obișnuite nu le fac pe bătrâne să leșine și pe 
băieței să fugă după tine pe stradă? spuse el. 

Nobby se foi neliniștit. Nu se simţea în largul lui cu ironia. 

— Nu, să trăiţi, șefu', zise el. E ultimul răcnet, stilul ăsta. 

În mare, era adevărat. Exista în Ankh un capriciu actual pentru 
pălării mari cu pene, colerete, pieptare despicate, cu brandenburguri 
aurii, pantaloni evazaţi și cizme cu pinteni decorativi. Problema era, 
reflectă Vimes, că majoritatea celor care respectau moda aveau mai 
mult trup care să umple spaţiul dintre aceste componente, pe când tot 
ce se putea spune despre caporalul Nobbs era că se găsea și el pe 
acolo, pe undeva. 


12 Deşi era dat pe spate de cruzimea necesară, desigur. 


66 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Ar fi putut fi avantajos. Până la urmă, nimeni nu ar fi crezut nici în 
ruptul capului, atunci când l-ar fi văzut venind pe stradă, că era un 
membru al Gărzii încercând să treacă neobservat. 

Vimes își dădu seama că nu știa absolut nimic despre Nobbs în 
afara orelor de serviciu. Nici măcar nu-și putea aduce aminte unde 
locuia acesta. Trecuseră atâția ani de când îl cunoștea și nu-și 
închipuise niciodată că, în viaţa lui privată secretă, caporalul Nobbs era 
tanţoș ca un păun. Unul foarte scund, într-adevăr, unul care fusese lovit 
de mai multe ori cu leuca, poate, și totuși un păun. Trebuia să vezi 
dovada, nu ţi-ai fi dat seama singur niciodată. 

Își îndreptă atenţia înspre ce aveau de făcut. 

— Vreau ca voi doi, le spuse el lui Nobbs și lui Colon, să vă 
amestecați cu discreţie sau fără discreţie în cazul tău, caporale Nobbs, 
printre oameni în seara asta și, hm, să vedeţi dacă puteţi detecta ceva 
neobișnuit. 

— Neobișnuit în ce fel? zise sergentul. 

Vimes ezită. Nici el nu era foarte sigur. 

— Orice este pertinent, spuse el. 

— Ah. Sergentul dădu din cap cu înțelepciune. Pertinent. Bine. 

Urmă o tăcere stânjenită. 

— Poate că oamenii au văzut lucruri ciudate, zise căpitanul Vimes. 
Sau poate că au fost incendii inexplicabile. Sau urme. Știţi voi, încheie 
el cu disperare, semne de dragoni. 

— Adică, grămezi de aur pe care s-a dormit, spuse sergentul. 

— Şi fecioare înlănţuite de stânci, zise Nobbs, bine informat. 

— Din câte văd, sunteţi experţi, oftă Vimes. Faceţi tot ce puteți. 

— Această amestecare în mulțime, spuse sergentul Colon cu 
delicateţe, ar implica mersul în baruri, băutul și altele asemenea, nu? 

— Într-o anumită măsură, zise Vimes. 

— Ah, făcu sergentul fericit. 

— Cu moderație. 

— Bineînţeles, să trăiţi! 

— Pe cheltuiala voastră. 

— Oh... 

— Dar, înainte să plecaţi, zise căpitanul, are habar vreunul din voi 
cine ar putea ști ceva despre dragoni? In afară de dormitul pe aur și de 
partea cu tinerele fecioare, adică. 

— Vrăjitorii ar putea, se oferi Nobby. 

— În afară de vrăjitori, spuse Vimes cu hotărâre. 

Nu puteai să ai încredere în vrăjitori. Orice gardă știa că nu puteai 
să ai încredere în vrăjitori. Erau chiar mai răi decât civilii. 

Colon se gândi. 

— Mai e Lady Ramkin, zise el. Stă pe bulevardul Scoone. Crește 
dragoni de mlaștină. Știţi, afurisiţii ăia mici pe care îi țin oamenii ca 
animale de companie? 

67 


Gărzi! Gărzi! 


— Oh, ea, spuse Vimes încruntat. Cred că am mai văzut-o. Cea care 
are lipit pe spatele trăsurii un afiș cu „Nechează Dacă ţi Plac Dragonii”? 

— Ea e. E dusă, zise sergentul Colon. 

— Ce vreți să fac eu, domnule? spuse Morcove. 

— Hm. Tu ai cea mai importantă sarcină, zise Vimes în grabă. 
Vreau să stai aici și să păzești biroul. 

Faţa lui Morcove se lăți încet într-un rânjet neîncrezător. 

— Adică rămân /a conducere, domnule? spuse el. 

— Într-un fel, zise Vimes. Dar nu ai voie să arestezi pe nimeni, s-a- 
nțeles? adăugă el iute. 

— Nici măcar dacă încalcă legea, domnule? 

— Nici măcar. Doar notezi asta. 

— O să citesc din carte, atunci, spuse Morcove. Și o să-mi lustruiesc 
coiful. 

— Bun băiat, zise căpitanul. 

„Ar trebui să fie destul de sigur să-l las aici, se gândi el. Nu vine 
nimeni niciodată, nici măcar pentru a reclama pierderea unui câine. 
Nimeni nu se gândește vreodată la Gardă. Ar trebui să fii rupt de 
realitate rău de tot ca să mergi la Gardă pentru ajutor”, se gândi el cu 
amărăciune. 


Bulevardul Scoone era o parte incredibil de selectă a Ankh-ului, o 
arteră largă și mărginită de copaci, situată destul de sus faţă de râu 
pentru a fi ferită de mirosul lui atoatepătrunzător. Oamenii de pe 
bulevardul Scoone aveau bani vechi, despre care se presupunea că 
erau mult mai buni decât banii noi, deși căpitanul Vimes nu avusese 
niciodată destui de nici un fel ca să vadă diferența. Oamenii de pe 
bulevardul Scoone aveau propriile gărzi de corp. Se spunea că oamenii 
de pe bulevardul Scoone erau atât de cu nasul pe sus, încât nu ar fi 
vorbit nici cu zeii. Asta însă era o ușoară calomnie. Ar fi vorbit desigur 
cu zeii, dacă aceștia erau bine-crescuţi și de familie bună. 

Casa lui Lady Ramkin nu era greu de găsit. Se afla pe o înălțime 
care oferea o perspectivă magnifică asupra orașului, dacă treaba asta 
însemna pentru tine a te simţi bine. De o parte și de alta a porții 
străjuiau dragoni din piatră, iar grădinile te îmbiau cu o vegetaţie 
crescută în exces și neîngrijită. Statui ale membrilor de familie de mult 
dispăruţi se înălţau prin frunziș. Majoritatea aveau săbii și erau 
acoperite de iederă până la gât. 

Vimes avea sentimentul că se întâmpla aceasta nu din cauză că 
proprietarul grădinii era prea sărac, ci, mai degrabă, pentru că 
proprietarul grădinii considera că existau pe lume lucruri mult mai 
importante decât strămoșii, ceea ce era un punct de vedere cam 
neobișnuit pentru un aristocrat. 

De asemenea, se părea că acesta considera că erau lucruri mult 
mai importante pe lume decât repararea proprietăţii. Când sună la ușa 

68 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


vechii case, o construcţie destul de elegant ridicată în mijlocul unei 
păduri de rododendroni, câteva bucăţi de tencuială căzură din fațadă. 

Acesta păru să fie singurul efect, în afară de faptul că în spatele 
casei ceva începu să urle. Niște /ucruri. 

începu iar să plouă. După o vreme, Vimes resimţi demnitatea 
funcţiei sale și, cu grijă, merse în spatele clădirii, ţinându-se departe de 
ea, în caz că s-ar mai fi prăbușit ceva. 

Ajunse la o poartă masivă din lemn prinsă într-un perete masiv din 
lemn. Spre deosebire de ruina generală a restului locului, aceasta părea 
destul de nouă și foarte solidă. 

Ciocăni. Asta provocă o altă rafală de șuierături stranii. 

Ușa se deschise. Ceva îngrozitor se ivi. 

— Ah, domnul meu. Ştii ceva despre împerechere? Bubui creatura. 


În sediul Gărzii era cald și liniște. Morcove asculta susurul nisipului 
în clepsidră și se concentra asupra lustruirii platoșei sale. Secole de 
uzură cedaseră sub atacurile lui voioase. Acum lucea. 

O platoșă strălucitoare îţi dădea siguranță. Ciudăţenia orașului, 
unde oamenii aveau atâtea legi și toți se concentrau să le ignore, era 
prea mult pentru el. Dar o platoșă strălucitoare însemna o platoșă bine 
lustruită. 

Ușa se deschise. Se uită peste marginea biroului vechi. Nu era 
nimeni. 

Încercă să mai frece de câteva ori, sârguincios. 

Se auzi sunetul slab al cuiva care se săturase să aștepte. Două 
mâini cu unghii violet apucară marginea biroului, iar faţa Bibliotecarului 
apăru încetișor la vedere, ca o nucă de cocos dis-de-dimineață. 

— Oook, zise acesta. 

Morcove căscă ochii. li fusese explicat cu grijă că, în ciuda 
aparenţelor, legile care guvernează regnul animal nu se aplicau 
Bibliotecarului. Pe de altă parte, Bibliotecarul însuși nu era niciodată 
prea interesat să se supună regulilor care guvernează regnul uman. Era 
una dintre acele mici anomalii în jurul cărora trebuie să construiești. 

— Salut, spuse Morcove șovăielnic. 

(„Nu-i spune «băiete» și nu îl mângâia, asta îl enervează tot 
timpul.”) 

— Oook. 

Bibliotecarul împunse biroul cu un deget lung și cu multe 
încheieturi. 

— Ce? 

— Oook. 

— Scuze? 

Bibliotecarul își dădu ochii peste cap. Era ciudat, i se părea, că 
delfinii, câinii și caii așa-zis inteligenţi nu aveau niciodată vreo 
problemă în a le transmite oamenilor știrile de mare importanţă ale 

69 


Gărzi! Gărzi! 


momentului, de exemplu, că tustrei copiii se pierduseră în peșteră sau 
că trenul era gata să o ia pe șinele care duceau la podul ce fusese luat 
de ape ori altele asemenea, în timp ce lui, aflat la o azvârlitură de 
cromozomi de a purta vestă, îi era dificil să convingă un om obișnuit să 
intre în casă pentru a se feri de ploaie. Cu unii oamenii chiar nu poţi să 
te înţelegi. 

— Oook! spuse el și făcu un semn. 

— Nu pot să plec din birou, zise Morcove. Am Ordine. 

Buza superioară a Bibliotecarului se răsuci în sus ca un stor. 

— Asta e un zâmbet? spuse Morcove. 

Bibliotecarul scutură din cap. 

— Doar nu a comis cineva o infracțiune, nu? zise Morcove. 

— Oook. 

— Una rea? 

— Oook! 

— Ca o crimă? 

— Eeek. 

— Mai rea decât o crimă? 

— Eeek! 

Bibliotecarul se îndreptă spre ușă sprijinindu-se în pumni și sări în 
sus și în jos imperativ. 

Morcove înghiţi în sec. Ordinele erau ordine, da, dar asta era 
altceva. Oamenii din orașul ăsta erau în stare de orice. 

Își puse platoșa, își înșurubă coiful sclipitor pe cap și păși spre ușă. 

Apoi își aduse aminte de responsabilităţile sale. Se întoarse la 
birou, găsi o bucăţică de hârtie și scrise sârguincios: „Plecat Combatere 
infracțiuni. Rog Veniţi Mai Târziu. Mulţumesc.” 

Apoi ieși în stradă, curat și curajos. 


Marele Maestru Suprem ridică braţele. 

— Fraţilor, zise el, să începem... 

Era prea ușor. Nu trebuia decât să canalizezi marea fosă septică de 
gelozie și resentiment cumplit din care Fraţii aveau atât de mult, să le 
îmblânzești îngrozitoarea și murdara cârcoteală care, în felul ei, avea o 
forță mai mare decât răul dezlănţuit, iar apoi să îţi deschizi mintea... 

„„„în locul în care se duceau dragonii. 


Vimes se trezi apucat de braţ și tras înăuntru. Ușa grea se închise 
în urma lui cu un bufnet hotărât. 

— Este Lordul Bucurelu Solzvoios Înfigegheară al Treileadin Ankh, 
zise arătarea, care era îmbrăcată cu o armură imensă și ameninţător 
căptușită. Știi, nu cred că e în stare să facă mare brânză. 

— Nu poate? spuse Vimes dându-se în spate. 

— Chiar e nevoie de doi. 


70 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Da, așa-i, șopti Vimes, lipit de gard, încercând să-și sape drum 
cu omoplații prin lemn. 

— Poţi să fii amabil? bubui chestia. 

— Ce? 

— Oh, nu fi așa sensibil, omule! Nu trebuie decât să îl ajuţi să se 
ridice. Eu trebuie să fac partea mai delicată. Știu, e crud, dar dacă nu 
reușește în noaptea asta, ajunge în oală. Supravieţuirea celui mai 
puternic și toate alea, știi tu. 

Vimes reuși să se controleze. În mod clar, se afla în prezenţa unei 
posibile criminale înnebunite după sex, în măsura în care pe sub 
straniile veșminte ar fi putut fi stabilit vreun gen. Dacă nu era femeie, 
referințele la „eu trebuie să fac partea mai delicată” dădeau naștere 
unor imagini mentale care aveau să îl bântuie ceva vreme. Știa că 
bogaţii făceau lucrurile puţin diferit, dar asta era parcă prea mult. 

— Doamnă, zise el cu răceală, sunt ofiţer al Gărzii și trebuie să vă 
avertizez că acest curs al acţiunii pe care îl sugerați încalcă legile 
orașului - și, de asemenea, ale câtorva zei mai de modă veche, adăugă 
el în minte - și trebuie să vă recomand ca Domnia Sa să fie eliberat 
nevătămat imediat... 

Arătarea se holbă la el uluită. 

— De ce? spuse ea. E dragonul meu. 


— Mai iei o băutură, ne-caporal Nobby? zise sergentul Colon 
poticnit. 

— Nu m-ar deranja, ne-sergent Colon, spuse Nobby. 

Luau în serios inobservabilitatea. Asta scotea din calcul majoritatea 
tavernelor de pe malul dinspre Morpork al râului, în care erau foarte 
bine cunoscuți. Acum se aflau într-una mai elegantă, în centrul Ankh- 
ului, unde erau pe cât de discreți se pricepeau. Ceilalţi consumatori 
credeau că făceau parte dintr-un soi de cabaret. 

— Mă gândeam, zise sergentul Colon. 

— La ce? 

— Dacă am cumpăra o sticlă, două, am putea merge acasă și 
atunci am fi cu adevărat inobservabili. 

Nobby se gândi la asta. 

— Dar a zis că trebuie să stăm cu urechile ciulite, spuse el. Ar 
trebui să, cum a zis, să detectăm orice. 

— Putem să facem asta la mine acasă, spuse sergentul Colon. Am 
putea să ascultăm toată noaptea, cu mare atenție. 

— Bună idee, zise Nobby. 

De fapt, cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât suna mai bine. 

— Dar mai întâi, anunţă el, trebuie să fac o vizită. 

— Și eu, spuse sergentul. Treaba asta cu detectarea te ajunge 
după o vreme, da. 


71 


Gărzi! Gărzi! 


Se împleticiră în fundătura din spatele tavernei. Era lună plină, dar 
câteva zdrenţe de nor murdar pluteau prin fața ei. Cei doi se ciocniră 
inobservabil unul de altul pe întuneric. 

— Tu ești, sergent detector Colon? zise Nobby. 

— Așa e! Acum, poţi să detectezi ușa de la privată, caporal 
detector Nobbs? Căutăm o ușă scundă și întunecată cu aspect 
ameninţător, ahahaha. 

Se auziră câteva zăngănituri și o înjurătură înfundată a lui Nobby în 
timp ce se împleticea prin fundătură, urmate de un miorlăit când una 
dintre membrele enormei populaţii de pisici sălbăticite ale Ankh-Mor- 
pork-ului îi fugi printre picioare. 

— Cine te iubește, pisicuțo? spuse Nobby încetișor. 

— Ei, atunci nevoia dictează, zise sergentul Colon și se întoarse cu 
fața la un colț aflat la îndemână. 

Meditaţia privată îi fu întreruptă de un geamăt al caporalului. 

— Eşti acolo, sergent? 

— Pentru tine sunt sergent detector, Nobby, spuse sergentul afabil. 

Tonul lui Nobby era grăbit și, brusc, foarte treaz. 

— N-o mai plimba, sergent. Tocmai am văzut un dragon în zbor. 

— Am văzut dragon călare, zise sergentul sughițând ușurel. Ba am 
văzut și dragon pe mare. Dar nu cred că am văzut dragon zburând. 

— Ba ai văzut, idiotule, spuse Nobby poruncitor. Uite, nu mă 
prostesc! Avea aripi ca, ca niște, ca niște aripi mari de tot! 

Sergentul Colon se întoarse maiestuos. Fața caporalului se albise 
atât de mult, încât se vedea în beznă. 

— Sincer, sergent! 

Sergentul Colon își îndreptă ochii spre cerul jilav și luna spălată de 
ploaie. 

— Bine, zise el, arată-mi. 

În spatele lui auzi un sunet alunecos și câteva ţigle căzură în 
stradă. 

Se întoarse. Și acolo, pe acoperiș, era dragonul. 

— E un dragon pe acoperiș! chirăi el. Nobby, e un dragon pe 
acoperiș! Ce mă fac, Nobby? E un dragon pe acoperiș! Se uită drept la 
mine, Nobby! 

— Pentru început, ai putea să-ți ridici pantalonii, spuse Nobby din 
spatele celui mai apropiat zid. 


Chiar și desfăcută din straturile ei de îmbrăcăminte de protecție, 
Lady Sybil Ramkin tot era copleșitor de mare. Vimes știa că popoarele 
barbare dinspre Miez aveau legende despre fecioare uriașe, în zale, cu 
pieptare din armură, călare pe cai de tracţiune, care coborau pe 
câmpurile de bătălie și îi duceau pe războinicii morţi pe crupa lor spre o 
viață de apoi glorioasă, plină de veselie și de băutură, în timp ce cântau 
cu glasuri plăcute de mezzosoprană. Lady Ramkin ar fi putut fi una 

72 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


dintre ele. Ar fi putut conduce soldaţii. Ar fi putut ridica la ceruri un 
batalion. Când vorbea, fiecare cuvânt era ca o palmă zdravănă dată pe 
spate și zăngănea cu toată încrederea de sine a celor total bine- 
crescuți. Doar vocalele, de unele singure, ar fi putut tăia lemn de tec. 

Strămoșii ponosiţi ai lui Vimes erau obișnuiți cu astfel de voci, 
venind de obicei de la oameni cu armuri grele, călări pe armăsari de 
luptă, care le spuneau de ce ar fi o idee drăguță, știi, să atacăm 
inamicul și să îl lovim cu furci și topoare. Picioarele lui voiau să ia 
poziție de drepți. 

Oamenii preistorici ar fi venerat-o și, de fapt, reușiseră în mod 
uimitor să sculpteze statui ale ei în mărime naturală cu mii de ani în 
urmă. Poseda o claie de păr castaniu; o perucă, avea să afle Vimes mai 
târziu. Nimeni care are de a face cu dragonii nu-și păstrează prea mult 
părul. 

De asemenea, avea un dragon pe umăr. Fusese prezentat ca 
Înfigegheară Vincent Minunatu din Quirm, strigat Vinny, și părea să aibă 
o mare contribuție la mirosul chimic neobișnuit care era prezent 
pretutindeni în casă. Mirosul pătrundea în tot. Chiar și felia generoasă 
de tort pe care i-o oferise avea gustul lui. 

— Cel, ăă, de pe umăr... arată... foarte drăguţ, zise el, încercând cu 
disperare să facă conversaţie. 

— Prostii, spuse femeia. Îl dresez doar pentru că aceia care stau pe 
umăr au un preț de două ori mai mare. 

Vimes murmură că văzuse uneori doamne din societate cu mici 
dragoni colorați pe umăr și că i se păruse că arătau foarte, hm, drăguţ. 

— Oh, pare drăguţ, zise ea. Îţi garantez. Apoi își dau seama că asta 
înseamnă arsuri, păr pârlit și rahat pe toată spinarea. Și ghearele chiar 
se înfig. lar apoi ele consideră că animalul devine prea mare și mirositor 
și, imediat, fie îl trimit la Adăpostul Rază de Soare pentru Dragoni 
Pierduţi din Morpork, fie îl aruncă în râu cu o frânghie în jurul gâtului, 
sărmani nenorociţi. 

Se așeză, aranjându-și fusta din care s-ar fi putut face vele pentru o 
mică flotă. 

— Deci. Căpitanul Vimes, da? 

Vimes se simţea pierdut. Ramkini de mult morți se uitau la el din 
rame decorate atârnate sus pe pereţii învăluiţi în umbre. intre portrete, 
în jurul lor și pe sub ele, erau arme pe care probabil le folosiseră ei, și le 
folosiseră mult și bine, după cum arătau. Armuri se înșiruiau ciobite în 
lungul pereţilor. Destul de multe, nu se putu Vimes abţine să observe, 
aveau găuri mari în ele. Tavanul era o îngrămădeală spălăcită de 
stindarde mâncate de molii. Nu-ţi trebuia un ochi de specialist pentru a 
înțelege că strămoșii lui Lady Ramkin nu fugiseră niciodată de o bătălie. 

Era uimitor că femeia putea face un lucru atât de pașnic ca băutul 
unui ceai. 


73 


Gărzi! Gărzi! 


— Strămoșii mei, spuse ea, urmărindu-i privirea hipnotizată. Ştii, în 
ultimii o mie de ani, nici măcar un Ramkin nu a murit în patul lui. 

— Da, doamnă? 

— E un motiv de mândrie în familie, da. 

— Da, doamnă. 

— Destul de mulţi dintre ei au murit în paturile altora, firește. 

Ceașca de ceai a căpitanului Vimes tremură pe farfurioară. 

___._ — Căpitan este un titlu atât de elegant, așa am crezut întotdeauna. 
li oferi un surâs vesel și delicat. Ce vreau să spun, coloneii și așa mai 
departe sunt mereu așa bățoși, maiorii sunt pompoși, dar întotdeauna 
simţi cumva că un căpitan are ceva încântător de periculos. Ce voiai să 
îmi arăţi? 

Vimes își strânse pachetul în braţe ca pe o centură de castitate. 

— Mă întrebam, șovăi el, cât de mari sunt... ăăă. 

Se opri. Ceva groaznic li se întâmpla zonelor sale intime. 

Lady Ramkin îi urmări privirea. 

— Oh, nu-l băga în seamă, zise ea voioasă. Lovește-l cu o pernă 
dacă te deranjează. 

Un mic dragon mai bătrân se furișase de sub scaunul lui Vimes și își 
pusese botul fălcos în poala lui. Se uita la el galeș cu ochi mari și 
cafenii, iar din bot îi picura ușurel ceva cam coroziv, după cum simţea, 
pe genunchi. Și puțea ca naiba, a baie de acid. 

— E Picderouă Mabelline Înfigegheară Întâiul, spuse Lady Ramkin. 
Campion și tată de campioni. Nu mai are foc acum, sărmanul bătrâne. 
li place să îl mângâi pe burtă. 

Pe furiș Vimes se smuci cu putere pentru a scăpa de bătrânul 
dragon. Acesta clipi îndurerat la el, cu ochi apoși, și își retrase colțul 
gurii, dând la iveală un șir de dinţi înnegriţi de cenușă. 

— Dă-l jos dacă te deranjează, spuse Lady Ramkin voioasă. Acum, 
ce mă întrebai? 

— Mă întrebam cât de mari cresc dragonii de mlaștină, zise Vimes, 
încercând să își schimbe poziţia. 

Se auzi un mârâit slab. 

— Ai bătut atâta drum până aici ca să mă întrebi asta? Ei... din câte 
îmi amintesc, Infigegheară Inimăvoioasă din Ankh avea o înălţime de 
paisprezece degete, de la tălpi la greabăn, medită Lady Ramkin. 

— Hm... 

— Cam nouăzeci și unu de centimetri, adăugă ea cu amabilitate. 

— Și mai mari de atât? spuse Vimes plin de speranţă. 

In poala lui, bătrânul dragon începu să sforăie încetișor. 

— Vai, nu. De fapt, era cam ciudat. De obicei nu cresc mai mari de 
opt degete. 

Buzele căpitanului Vimes se mișcară, calculând repede. 

— Șaizeci de centimetri? se aventură el. 

— Bravo! Aștia sunt bătăușii, firește. Găinile sunt ceva mai mici. 

74 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Căpitanul Vimes nu avea de gând să cedeze. 

— Un bătăuș ar fi un dragon mascul? zise el. 

— Doar după vârsta de doi ani, spuse Lady Ramkin triumfător. Până 
la vârsta de opt luni e un târâtor, apoi e cocoș până la paisprezece luni, 
iar apoi e râmător... 

Căpitanul Vimes ședea vrăjit, mâncând tortul oribil, nădragii dizol- 
vându-i-se treptat, în timp ce șuvoiul de informații îl potopea; cum 
masculii se băteau în flăcări, dar în sezonul de depunerea ouălor doar 
găinile!? scuipau foc, din combustia gazelor intestinale complexe, 
pentru a incuba ouăle care aveau nevoie de o temperatură atât de 
mare, în timp ce masculii adunau lemne de foc; cum un grup de 
dragoni de mlaștină era o cădere sau o rușine; cum o femelă era 
capabilă să depună de trei ori câte patru ouă pe an, dintre care multe 
erau călcate în picioare de masculii neatenţi și cum dragonii de ambele 
sexe se arătau puţin interesaţi unii de alţii și, de fapt, de orice în afară 
de lemne de foc, cu una, două excepţii pe lună, când se dedicau cu toții 
chemărilor ca de drujbă ale Naturii. 

Nu izbuti să împiedice să fie dus la cotețele din spate, îmbrăcat de 
la gât până la glezne în armură din piele placată cu oțel și poftit în 
clădirea lungă și joasă de unde veneau șuierăturile pe care le auzise 
mai devreme. 

Temperatura era îngrozitoare, dar nu la fel de rea ca amestecul de 
mirosuri. Se clătină pe picioare de la un țarc metalic la altul, în timp ce 
mici orori în formă de pară, cu ochi roșii și chițâind, îi erau prezentate 
ca „Lunăplină Ducesă de Marţipan, care este gravidă în acest moment” 
și „Vrajalunii Infigegheară al Doilea, care a fost Cel mai Bun din Rasa 
Lui la Pseudopolis anul trecut”. Jerbe de flăcări verde pal jucau pe 
genunchii lui. 

Multe dintre standuri aveau prinse de ele decorații și certificate. 

— lar acesta, mă tem, este Bunbăiat Traistă Fulgdepiatră din 
Quirm, zise Lady Ramkin neînduplecată. 

Vimes se holbă ameţit peste bariera carbonizată la creatura micuță 
încolăcită în mijlocul podelei. Făptura semăna cu ceilalţi cam cum 
semăna și Nobby cu o fiinţă umană obișnuită. Ceva din neamul său îi 
dăduse o pereche de sprâncene care erau cam de aceeași dimensiune 
cu aripile sale boante, ce nu l-ar fi putut susţine cu nici un chip în aer. 
Capul avea forma greșită, părând al unui furnicar. Avea nările ca niște 
guri de admisie. Dacă ar fi reușit vreodată să se ridice în aer, chestiile 
astea ar fi jucat rolul de parașute. 

De asemenea, îndrepta spre căpitanul Vimes cea mai inteligentă 
privire mută din câte îi oferise vreun animal, inclusiv caporalul Nobbs. 

— Se întâmplă, spuse Lady Ramkin cu tristețe. Totul se reduce la 
gene, să știi. 


13 Doar până la a treia depunere a ouălor, fireşte. După aceea erau cloşti. 


75 


Gărzi! Gărzi! 


— Da? zise Vimes. 

Cumva, creatura părea să își concentreze toată puterea pe care 
fraţii și surorile lui o iroseau cu focul și cu zgomotul într-oprivire fixă, 
stăruitoare. Își aduse aminte cât de mult își dorise un căţeluș în 
copilărie. „Ai grijă, sunt flămânzi - orice are carne le prinde bine.” 

O auzi pe doamna cu dragoni zicând: 

— Încerci să crești dragoni pentru o flacără bună, pentru lungimea 
solzilor, pentru culoarea corectă și așa mai departe. Și te trezești că 
trebuie să te mulțumești cu câte o micime!. 

Micuţul dragon îi aruncă lui Vimes o privire care i-ar fi garantat 
câștigarea premiului pentru Dragonul pe care Juriului i-ar Plăcea cel mai 
Mult să îl la Acasă și să îl Folosească drept Brichetă. 

„O micime”, se gândi Vimes. Nu era sigur de semnificaţia precisă a 
termenului, dar putea să riște un răspuns. Suna ca și cum ar fi fost ce îţi 
rămânea dintr-un lucru după ce îndepărtasei tot ce era de valoare. Cum 
era Garda, se gândi el. Micimi, fiecare dintre membri. Și exact ca el. Era 
povestea vieţii sale. 

— Asta e Natura, spuse Domnia Sa. Firește, nici n-aș îndrăzni să 
visez să-l dau la montă, dar oricum n-ar fi în stare. 

— De ce? zise Vimes. 

— Pentru că dragonii trebuie să se împerecheze în aer și el nu va 
putea zbura niciodată cu aripile alea. Desigur, îmi va părea rău să pierd 
linia de sânge. Se trage din Mușcopacul Solzvoios al lui Brenda Rodley. 
O știi pe Brenda? 

— Îă, nu, spuse Vimes. 

Lady Ramkin făcea parte dintre acele persoane care presupuneau 
că toți ceilalţi îi știau pe toţi cei pe care ei îi cunoșteau. 

— O fată încântătoare. Oricum, fraţii și surorile lui cresc foarte bine. 

„Sărmanul nenorocit, se gândi Vimes. Asta e Natura, pe scurt, 
întotdeauna dă cărţile de la fundul pachetului.” 

Nu-i de mirare că i se spune „mamă”... 

— Ziceai că ai să îmi arăţi ceva, spuse Lady Ramkin. 

Fără o vorbă, Vimes îi înmână pachetul. Ea își scoase mănușile 
grele și îl desfăcu. 

— Un mulaj din ipsos al unei urme, zise ea sec. Ei? 

— Nu vă amintește de nimic? spuse Vimes. 

— Ar putea fi o pasăre de apă. 

— Oh. 

Vimes se bosumflă. 

Lady Ramkin râse. 

— Sau un dragon foarte mare. L-ai luat dintr-un muzeu, nu? 

— Nu. L-am luat de pe stradă azi-dimineaţă. 


14 joc de cuvinte intraductibil. În original, este folosit cuvântul whittle, care, pe de o parte, 
înseamnă ceva de dimensiuni reduse, iar pe de altă parte, Sir Frank Whittle este 
inventatorul avionului cu reacţie modern. (n.tr.) 


76 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ha? Cineva face glume cu tine, amice! 

— Îăă. Au existat, ăă, dovezi circumstanţiale. 

Îi povesti. Ea se uită fix la el. 

— Draco nobilis, zise femeia cu un glas sugrumat. 

— Pardon? spuse Vimes. 

— Draco nobilis. Dragonul Nobil. Spre deosebire de aceștia - flutură 
o mână în direcţia șirurilor înghesuite de șopârle șuierând Draco 
vulgaris, cu toţii. Dar cei mari au dispărut demult, să știi. Chiar nu are 
nici un sens. Nu sunt dubii. Au dispărut de mult. Erau niște creaturi 
minunate. Cântăreau câteva tone. Cele mai mari chestii care au zburat 
vreodată. Nimeni nu știe cum făceau. 

Și apoi înțeleseră. 

Dintr-odată, se făcuse foarte liniște. 

În toate șirurile de ţarcuri, dragonii tăceau, atenţi și cu ochii 
scânteietori. Se uitau fix la acoperiș. 


Morcove privi înjur. Rafturile se întindeau în toate direcţiile. Pe 
aceste rafturi, cărți. Făcu un calcul și ghici. 

— Asta e Biblioteca, nu? zise el. 

Bibliotecarul continuă să-l strângă de braţ blând, dar hotărât și îl 
conduse prin labirintul de culoare. 

— Există un cadavru? spuse Morcove. 

Trebuia să existe. Mai rău decât crima! Un cadavru în bibliotecă. Ar 
fi putut conduce la orice. 

În cele din urmă, primata îi făcu semn să se oprească în faţa unui 
raft care, se părea, nu era diferit de alte o sută. Unele dintre cărți erau 
legate cu lanţuri. Exista un spaţiu gol. Bibliotecarul arătă spre acesta. 

— Oook. 

— Ei, ce-i cu asta? O gaură acolo unde ar trebui să fie o carte. 

— Oook. 

— A fost luată o carte. A fost luată o carte? Ai chemat Garda - 
Morcove își umflă pieptul cu mândrie - pentru că a luat cineva o carte? 
Crezi că asta e mai rău decât o crimă? 

Bibliotecarul îi aruncă o privire de felul celor pe care alţi oameni le 
păstrează pentru cei care spun lucruri precum: „Ce-i așa rău la un 
genocid?” 

— Practic, asta este o infracţiune, să irosești timpul Gărzii, zise 
Morcove. De ce nu le spui vrăjitorilor-șefi sau cui trebuie? 

— Oook. 

Bibliotecarul arătă, cu surprinzător de puţine gesturi, că 
majoritatea vrăjitorilor nu ar fi în stare nici să-și găsească propriile 
funduri cu ambele mâini. 

— Ei, nu știu ce am putea face, spuse Morcove. Cum se cheamă 
cartea? 


77 


Gărzi! Gărzi! 


Bibliotecarul se scărpină în cap. Asta avea să fie dificil. Se așeză în 
fața lui Morcove, își împreună palmele, apoi le desfăcu. 

— Știu că e o carte. Cum se cheamă? 

Bibliotecarul oftă și ridică o mână. 

— Două cuvinte? zise Morcove. Primul cuvânt. 

Primata făcu o mișcare de tăiere în aer și apoi apropie două 
degete. _ 

— Prima parte a cuvântului. Scurtă. La. In. Pe... 

— Oook! î 

— În? Nu. In. In! A doua parte... Ce? Gură. Îţi atinge gâtul. Omușor. 

Urangutanul mârâi și se mângâie teatral pe gât, spre gură. 

— Ah, așa sună. Buze? Răsuflare? Pe aproape. Voce. Voce! In voce 
ceva. Nu. Legat și mai scurt. Ultima parte. Scurt. Strâng la piept. Am. 
Ai. Are. Are! Invocare? Invocarea. Invocarea! Invocarea a ceva. E 
amuzant, să știi! Al doilea cuvânt. Tot cuvântul... 

Se zgâi cu atenţie în timp ce Bibliotecarul se rotea misterios. 

— Un lucru mare. Un lucru mare uriaș. Dă din aripi. Un lucru mare 
uriaș care dă din aripi și sare. Dinţi. Pufăie. Suflă. Un lucru mare uriaș 
care dă din aripi și suflă. 

Lui Morcove sudoarea îi brobonea fruntea în timp ce el încerca 
supus să înțeleagă. 

— Își suge degetele. Un lucru care își suge degetele. Ars. Fierbinte. 
Un lucru mare uriaș care suflă fierbinte și dă din aripi... 

Bibliotecarul își dădu ochii peste cap. Homo sapiens? Să ai tu parte 
de el. 


Dragonul măreț dansa, se rotea și călca aerul pe deasupra orașului. 
Avea culoarea luminii lunii, care sclipea pe solzii săi. Uneori se sucea și 
plutea cu o viteză înșelătoare peste acoperișuri, doar pentru simpla 
bucurie de a exista. 

Și nu era deloc normal, se gândea Vimes. O parte din el se minuna 
de frumuseţea priveliștii, dar un mic grup de celule ale creierului, 
turbulente și insistente, din partea nepotrivită a sinapselor, mâzgălea 
pereții admirației. 

„E o şopârlă a naibii de mare, strigau ele în batjocură. Cântărește 
câteva tone. Nimic atât de mare nu poate zbura, nici măcar cu aripi 
minunate. Și ce face o șopârlă zburătoare cu solzii uriași de pe spate?” 

La o sută cincizeci de metri deasupra lui, o lance de flăcări alb- 
albastre răbufni pe cer. 

Nu poate să facă așa ceva! Și-ar arde buzele! _ 

Alături de el, Lady Ramkin stătea cu gura căscată. In spatele ei, 
micii dragoni din cuști ţipau și șuierau. 

Fiara uriașă se roti în văzduh și pluti peste acoperișuri. Focul țâșni 
iar. Sub ea, flăcări galbene se aprinseră. Era ceva făcut atât de liniștit și 


78 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


cu stil, încât lui Vimes îi luă câteva secunde să își dea seama că, de 
fapt, câteva clădiri fuseseră incendiate. 

— Măiculiță! zise Lady Ramkin. Uite! Folosește curenții de aer cald! 
Pentru asta e focul! Se întoarse către Vimes cu ochii scăpărând. Iți dai 
seama că probabil vedem ceva ce nimeni nu a mai văzut de sute de 
ani? 

— Da, e un aligator afurisit care îmi dă foc la oraș! strigă Vimes. 

Ea nu îl asculta. 

— Trebuie să existe o colonie pe undeva, spuse ea. După atâta 
timp! Unde crezi că trăiește? 

Vimes nu știa. Dar își jură să afle și să îi pună niște întrebări foarte 
serioase. 

— Un ou, șuieră crescătoarea. Doar să pun mâna pe un ou... 

Vimes se holbă la ea sincer uluit. Işi dădu seama că, foarte 
probabil, el era un personaj defect. 

Sub ei, o altă clădire fu cuprinsă de flăcări. 

— Cât de departe exact, zise el, vorbind foarte rar și cu grijă, ca 
unui copil, zboară chestiile astea? 

— Sunt animale cu un puternic simţ al teritoriului, murmură femeia. 
Conform legendei... 

Vimes înţelese că i se pregătea încă o doză de învățături despre 
dragoni. 

— Mie daţi-mi faptele doar, doamnă, spuse el nerăbdător. 

— Nu foarte departe, de fapt, zise ea, ușor descumpănită. 

— Vă mulţumesc foarte mult, doamnă, mi-aţi fost de mare ajutor, 
mormăi Vimes și o luă la fugă. 

Undeva în oraș. In afara lui nu era nimic pe kilometri întregi, în 
afară de câmpuri și de mlaștini. Trebuie că trăia undeva în oraș. 

Sandalele sale plesneau pietrele pavajului în timp ce el gonea pe 
străzi. Undeva în oraș! Ceea ce era complet ridicol, firește. Complet 
ridicol și imposibil. 

Nu merita așa ceva. „Dintre toate orașele din lume în care ar fi 
putut să zboare, se gândi el, a zburat în al meu...” 


Până când ajunse la râu, dragonul dispăruse. Însă un nor gros de 
fum plutea peste oraș și câteva lanţuri de oameni cu găleți se 
formaseră pentru a duce apă din râu până la clădirile afectate':.Treaba 
era îngreunată semnificativ de mulțimile de oameni care se revărsau pe 


15 Breasla Pompierilor fusese scoasă în afara legii de către Patrician cu un an în urmă, 
după multe plângeri. Ideea era că, dacă plăteai un contract cu Breasla, casa ta avea să 
fie protejată de foc. Din păcate, etosul Ankh-Morpork-ului ieşise repede la iveală şi 
pompierii obişnuiau să meargă în grupuri la casele posibililor clienţi şi să facă diferite 
comentarii, precum „Ce inflamabil pare locul ăsta” şi „Probabil că o să sară în aer ca 
artificiile doar de la un chibrit aruncat din greşeală, mă-nţelegi?” 


79 


Gărzi! Gărzi! 


străzi, purtând lucruri de prin casă. Cea mai mare partea orașului era 
făcută din lemn și paie, iar ei nu voiau să riște nimic. 

De fapt, pericolul era surprinzător de mic. Misterios de mic, dacă 
stăteai să te gândești. 

In ultimele zile, Vimes începuse să poarte pe ascuns la el un 
carneţel și notase stricăciunile ca și cum simplul fapt de a le scrie 
făcea, cumva, lumea un loc mai ușor de înțeles. 


Punct: O staţie dă treasuri (aparținând unui afacerist inofensiv care 
își văzuse noile caleaști arzând). 
Punct: O mică prăvălie dă zarzavaturi (cu precizie egzactă). 


x k k 


Vimes se minună de asta. Cumpărase niște mere de acolo o dată și 
nu părea să aibă nimic pentru care un dragon să se simtă jignit. 

Totuși, dragonul fusese foarte atent, își spuse el în timp ce își croia 
drum spre Casa Gărzii. Dacă te gândești la toate depozitele de 
cherestea, la căpițe, la acoperișurile din paie și la magazinele de gaz 
care ar fi putut fi lovite, în mod clar reușise să bage în sperieți pe toată 
lumea fără a face, de fapt, rău orașului. 

Razele soarelui de dimineață străpungeau norii de fum când el 
deschise ușa. Aici era acasă. Nu cămăruţa goală de deasupra prăvăliei 
lumânărarului din Fundătura lui Wixon, unde dormea, ci această 
încăpere urâtă și maronie în care se înnodau mirosul hornurilor 
necurăţate, cel al pipei sergentului Colon, izul problemei personale 
misterioase a lui Nobby și, în ultima vreme, mirosul lustrului pentru 
armură al lui Morcove. Se simţea aproape ca acasă. 

Nu mai era nimeni înăuntru. Nu fu total surprins. Urcă în birou și se 
lăsă în scaunul său, a cărui pernă ar fi fost aruncată cu dezgust din 
culcuș până și de către un câine inconștient, își trase coiful pe ochi și 
încercă să gândească. 

N-avea rost să se grăbească. Dragonul dispăruse în mijlocul 
fumului și al zăpăcelii generale, la fel de brusc pe cât apăruse. În 
curând va veni și timpul să se grăbească. Important era să își dea 
seama unde anume să se grăbească... 

Avusese dreptate. Auzi, pasăre de apă! Dar de unde să începi să 
cauţi un afurisit de dragon uriaș într-un oraș cu un milion de oameni? 

Era conștient că mâna lui dreaptă, din proprie iniţiativă, trăsese 
sertarul de jos și trei dintre degetele lui, acţionând conform ordinelor 
secrete transmise de cerebel, ridicaseră o sticlă. Era una dintre acele 
sticle care se goleau singure. Rațiunea îi spunea că uneori, trebuia să 
mai înceapă câte una, să-i rupă sigiliul, să privească lichidul arămiu 
sclipind până la gât. Doar că nu își putea aminti senzaţia. Parcă sticlele 
ar fi sosit pe două treimi goale... 

80 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Se uită la etichetă. Părea să fie whisky-ul Sânge de Dragon Vechi și 
Ales al lui Jimkin lubitorul-de-uUrși. leftin și puternic. Puteai să aprinzi 
focul cu el, puteai să cureţi linguri. Nu trebuia să bei prea mult ca să te 
îmbeţi, ceea ce era taman bine. 

Nobby fu cel care îl trezi cu vestea că în oraș era un dragon și că, 
de asemenea, sergentul Colon avusese o experienţă neplăcută. Vimes 
stătea pe scaun și clipea ca o bufniţă în timp ce cuvintele se revărsau în 
jurul său. Se părea că o șopârlă care scuipă foc și care, de la o distanţă 
de câţiva metri, se uită plină de interes la părţile intime ale cuiva poate 
tulbura și cea mai tare constituţie. O astfel de experiență poate marca 
o persoană pe vecie. 

Vimes încă rumega acestea, când apăru Morcove cu Bibliotecarul 
legănându-se în urma lui. 

— Aţi văzut? Aţi văzut? spuse el. 

— Cu toți am văzut, zise Vimes. 

— Știu totul despre asta! spuse Morcove triumfător. Cineva l-a adus 
aici prin magie. Cineva a forat o carte din Bibliotecă și ghici cum se 
cheamă? 

— Nici măcar nu îndrăznesc să încerc, îngăimă Vimes. 

— Se numește Invocarea dragonilor! 

— Oook, confirmă Bibliotecarul. 

— Da? Despre ce e? spuse Vimes. 

Bibliotecarul își dădu ochii peste cap. 

— Este despre cum să invoci dragoni. Prin magie! 

— Oook. 

— Și este ilegală, asta e! zise Morcove fericit. Eliberarea Animalelor 
Sălbăticite pe Străzi, contrar Actului Animalelor Sălbatice (Legea... 

Vimes gemu. Asta însemna vrăjitori. Cu vrăjitorii nu aveai parte 
decât de belele. 

— Bănuiesc că nu mai există altă copie, nu? spuse el. 

— Oook. 

Bibliotecarul clătină din cap. 

— Și nu se întâmplă să știi ce e în ea? Vimes oftă. Ce? Oh. Patru 
cuvinte, zise el pe un ton obosit. Primul cuvânt. Sună ca. Așa. Ce? Când, 
ca, cum... Cum. Al doilea cuvânt. Scurt. Un, o, la, să... Să. Da, întelegi, 
dar pricepi mai în detaliu? Nu. Înţeleg. 

— Ce o să se întâmple acum, domnule? spuse Morcove neliniștit. 

— E liber, intonă Nobby. S-a ascuns, cum ar fi, în timpul orelor zilei. 
Încolăcit în bârlogul lui secret, pe o grămadă uriașă de aur, visând vise 
reptiliene antice de la începuturile lumii, așteptând cortina secretă a 
nopţii, când, încă o dată, va ieși iar... Ezită și adăugă îmbufnat. Ce vă 
uitaţi așa la mine? 

— Foarte poetic, zise Morcove. 

— Ei, toată lumea știe că adevărații dragoni vechi se culcau pe o 
grămadă de aur, spuse Nobby. E un mit popular binecunoscut. 


81 


Gărzi! Gărzi! 


Vimes privi în gol spre viitorul apropiat. Oricât de rău ar fi fost 
Nobby, era de asemenea un bun indiciu pentru ce trecea prin mintea 
cetăţeanului obișnuit. Îl puteai folosi ca pe un fel de cobai pentru a 
prezice ce avea să se întâmple. 

— Bănuiesc că ești foarte interesat să afli unde e grămada asta, 
nu? zise Vimes experimental. 

Nobby arăta și mai pișicher decât de obicei. 

— Ei, căpitane, mă gândeam să arunc și eu o privire. Știi. Când nu 
sunt de serviciu, firește, adăugă el plin de moralitate. 

— Oh, vai, spuse căpitanul Vimes. 

Ridică sticla goală și, cu mare grijă, o puse la loc în sertar. 


Membrii Frăției Deslușite erau foarte neliniștiţi. Un fel de frică 
sonoră străbătea Fraţii pe rând. Era teama cuiva care, experimentând 
voios cu pulberea și împingând bila pe ţeava puștii, descoperise că 
apăsarea trăgaciului dusese la un bubuit îngrozitor și că, în curând, 
cineva avea să vină să vadă cine face atâta zgomot. 

Marele Maestru Suprem știa că îi avea la degetul mic, totuși. Oi și 
miei, oi și miei, asta erau. Cum nu puteau face nimic mai rău decât 
făcuseră deja, de ce să nu continue, la naiba cu lumea, și să pretindă că 
asta voiseră tot timpul? Oh, ce bucurie... 

Doar Fratele Tencuitor era cu adevărat fericit. 

— Asta să le fie învățătură de minte la toate negustoarele de 
zarzavaturi opresive, tot zicea el. 

— Da, hm, spuse Fratele Portar. Doar că, treaba e, nu se poate să 
invocăm din greșeală dragonul aici, da? 

— Eu, adică, noi deţinem controlul total asupra lui, zise mieros 
Marele Maestru Suprem. Puterea este a noastră. Vă asigur. 

Frații se înveseliră niţel. 

— lar acum, continuă Marele Maestru Suprem, mai este problema 
regelui. 

Fraţii luară o atitudine solemnă, cu excepţia Fratelui Tencuitor. 

— Deci l-am găsit? spuse acesta. Ce noroc neașteptat. 

— Niciodată nu ești atent, nu? se răsti Fratele Turn. Totul a fost 
explicat săptămâna trecută, nu încercăm să găsim pe nimeni, facem un 
rege. 

— Credeam că trebuie să apară. Din cauza destinului. 

Fratele Turn chicoti. 

— Dăm și noi niţel o mână de ajutor destinului. 

Marele Maestru Suprem zâmbi în adâncurile robei sale. Era 
uimitoare treaba asta mistică. Le spui o minciună, iar apoi, când nu mai 
ai nevoie de ea, le spui alta și îi asiguri că avansează pe drumul spre 
înţelepciune. Apoi, în loc să-ţi râdă în nas, ei te urmează și mai abitir, 
sperând că în miezul tuturor minciunilor vor găsi adevărul. Și, pic cu 
pic, acceptă inacceptabilul. Uimitor. 

82 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— La naiba, asta e ceva deștept, zise Fratele Portar. Și cum facem? 

— Uite, Marele Maestru Suprem a spus ce facem, găsim un băiat 
frumos care e bun la a primi ordine, ucide dragonul și n-ai treabă cu 
cin-te-ntreabă. Simplu. Mult mai inteligent decât să aștepți un așa-zis 
rege. 

— Dar... - Fratele Tencuitor părea adâncit în chinurile activităţii 
cerebrale dacă no; controlăm dragonul, și chiar îl controlăm, da? Atunci 
nu ne trebuie nimeni să îl omoare, doar încetăm să îl mai invocăm și 
toată lumea o să fie fericită, corect? 

— Ei da, zise Fratele Turn cu răutate, eu pot să înțeleg, tu nu? Ne 
retragem, spunem „Salut, nu vă mai dăm foc la case, nu suntem niște 
drăguţi?”, nu? Toată treaba cu regele este că el va fi un, un fel de... 

— Un simbol romantic și neîndoielnic de puternic al autorităţii 
absolute, zise mieros Marele Maestru Suprem. 

— Asta e, spuse Fratele Turn. O autoritate puternică. 

— Oh, înțeleg, zise Fratele Tencuitor. Bun. În regulă. Asta va fi 
regele. 

— Asta e, spuse Fratele Turn. 

— Nimeni n-o să pună la îndoială o autoritate puternică, nu? 

— Foarte corect, zise Fratele Turn. 

— Atunci e un noroc neașteptat să îl găsim pe adevăratul rege 
tocmai acum, spuse Fratele Tencuitor. O șansă la un milion, zău. 

— Nu /-am găsit pe rege. Nu ne trebuie adevăratul rege, zise 
Marele Maestru Suprem pe un ton obosit. Pentru ultima dată! Doar am 
găsit un băiat potrivit căruia îi stă bine cu o coroană și știe să asculte 
ordinele și cum să fluture o sabie. Acum, ascultați... 

Fluturarea, firește, era importantă. Nu avea mare legătură cu 
mânuirea. A mânui o sabie, considera Marele Maestru Suprem, însemna 
doar treaba murdară de chirurgie dinastică. Nu era decât o problemă 
de lovire și tăiere. Pe când un rege trebuia să fluture una. Trebuia să 
prindă lumina pe tăiș chiar în felul potrivit, nelăsând privitorilor nici o 
urmă de îndoială că el era alesul Destinului. Petrecuse mult timp 
pregătind sabia și scutul. Fusese foarte scump. Scutul strălucea ca un 
dolar la urechea unui măturător, dar sabia, sabia era splendidă... 

Era lungă și lucioasă. Arăta precum ceva ce vreun geniu al fierăriei 
- unul dintre micuţii tipi zen care lucrează doar la lumina răsăritului de 
soare și poate bate un sendviș de oțel împăturit transformându-l în 
ceva având tăișul unui scalpel și forța de oprirea unui rinocer înnebunit 
de sex care a luat niște droguri proaste - ar fi făcut și apoi s-ar fi retras 
plângând pentru că niciodată nu ar mai fi putut face ceva la fel de bun. 
Pe mâner erau atât de multe pietre preţioase, încât trebuia învelit în 
catifea, trebuia să te uiţi la sabie printr-o sticlă fumurie. Doar puneai 
mâna pe ea și, practic, deveneai rege. 

Cât despre băiat... era un văr îndepărtat, îndrăzneț și îngâmfat, și 
prost într-un fel care ar fi putut trece drept aristocratic. Acum se afla 


83 


Gărzi! Gărzi! 


sub pază într-o fermă îndepărtată, cu destule provizii de băutură și 
câteva fete tinere, deși băiatul părea cel mai interesat de oglinzi. 
Probabil că avea stofă de erou, se gândi ursuz Marele Maestru Suprem. 

— Bănuiesc, zise Fratele Turn, că nu este adevăratul sugcesor la 
tron? 

— Cum adică? spuse Marele Maestru Suprem. 

— Ei, știi cum e. Soarta joacă feste ciudate. Ar fi de râs, nu, spuse 
Fratele Turn, dacă băiatul ăsta s-ar dovedi că e adevăratul rege. După 
toată chinuiala asta... 

— Nu mai există nici un rege adevărat! se răsti Marele Maestru 
Suprem. Ce te aștepți? Nişte oameni care au rătăcit sute și sute de ani 
prin sălbăticie, transmițând răbdători o sabie și un semn din naștere? 
Un fel de magie? 

Scuipă cuvântul. Se folosise de magie, un mijloc de atingerea 
scopului, scopul scuză mijloacele și așa mai departe, dar să ajungi să o 
crezi, să crezi că avea vreun soi de forță morală, de logică, asta îl făcea 
să se crispeze. 

— Pe numele zeilor, omule, fii logic! Fii rațional. Chiar dacă ar fi 
supravieţuit vreuna dintre familiile regale vechi, linia de sânge ar fi deja 
așa de diluată, încât ar trebui să fie mii de oameni care să-și ceară 
dreptul la tron. Chiar - încercă să se gândească la cel mai puţin posibil 
pretendent chiar cineva ca Fratele Budar. Se uită la Fraţii reuniți. 
Apropo, nu-l văd în seara asta. 

— O chestie ciudată, spuse Fratele Turn gânditor. N-ai auzit? 

— Ce? 

— A fost mușcat de un crocodil aseară când se ducea acasă. Bietul 
de el. 

— Ce? 

— O șansă de unu la un milion. Scăpase dintr-o menajerie, sau cam 
așa ceva, și se ascundea în curtea lui. S-a dus să caute sub preș după 
cheie și ăsta l-a prins de funele'$. Fratele Turn căută sub robă și scoase 
un plic maroniu murdar. Facem o colectă să-i cumpărăm niște struguri, 
ceva, nu știu dacă ti-ar plăcea sau nu, hm... 

— Trece-mă cu trei dolari, zise Marele Maestru Suprem. 

Fratele Turn dădu din cap. 

— Ciudat este, spuse el, că deja te-am trecut. 

„Doar câteva nopţi, se gândi Marele Maestru Suprem. Până mâine, 
oamenii vor fi așa de disperaţi, că vor încorona și un trol fără un picior 
dacă i-ar scăpa de dragon. Și vom avea un rege, iar acesta va avea un 
sfetnic, un om de încredere, firește, și adunătura asta de proști poate 
să se întoarcă la șanț. Gata cu deghizatul, gata cu ritualurile. 

Gata cu invocarea dragonului. 

Pot să renunţ, se gândi el, pot să renunţ oricând vreau eu.” 


16 O specie de muşcată. 


84 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Pe străzile din fața palatului Patricianului era înghesuială. Era o 
atmosferă nebună de carnaval. Vimes cercetă cu un ochi experimentat 
adunarea din faţa lui. Era gloata obișnuită pentru Ankh-Morpork în 
vremuri de criză; jumătate se aflau aici pentru a se plânge, un sfert - 
pentru a se uita la cealaltă jumătate și restul stăteau aici pentru a-i fura 
sau a-i bate la cap pe ceilalţi și pentru a le vinde hotdog. Existau câteva 
feţe noi, totuși. Nişte bărbaţi ameninţțători cu săbii mari atârnate pe 
spate și cu bice la cingători, mergând semeți prin mulţime. 

— Veștile călătoresc repede, nu-i așa, observă o voce cunoscută 
lângă urechea lui. 'Neaţa, căpitane! 

Vimes se uită la faţa rânjită, cadaverică a lui Îmi-Tai-Singur- 
Beregata Dibbler, furnizor de absolut orice putea fi vândut pe fugă 
dintr-un geamantan în mijlocul unei străzi agitate și care era garantat 
că picase dintr-o căruţă trasă de boi. 

— 'Neaţa, Beregată, zise Vimes absent. Ce-ai de vânzare? 

— Un articol original, căpitane. 

Beregată se dădu mai aproape. Era genul de persoană care ar fi 
putut face ca „Bună dimineaţa” să sune ca o ofertă unică, pe care o 
întâlneşti o dată în viață. Ochii i se roteau înainte și înapoi în orbite, ca 
doi șoareci care încercau să scape. 

— Nu-ţi poţi permite să stai fără asta, șuieră acesta. Cremă anti- 
dragon. Garantată personal: dacă ești incinerat, primești banii înapoi, 
fără tertipuri. 

— Ceea ce zici tu, spuse Vimes rar, dacă am înțeles bine, este că 
dacă sunt prăjit de viu de un dragon, îmi dai banii înapoi? 

— După o cerere făcută personal, zise Ilmi-Tai-Singur-Beregata. 

Deșurubă capacul unui borcan cu un unguent verde crud și i-l vâri 
lui Vimes sub nas. 

— E făcută din peste cincizeci de ierburi și mirodenii diferite, după 
o rețetă cunoscută doar de un grup de călugări străvechi care trăiesc 
pe un munte pe undeva. Un dolar borcanul și-mi tai singur beregata. E 
un serviciu public, zău așa, adăugă el cu pioșenie. 

— Trebuie să recunoști că sunt deștepţi călugării ăia străvechi, au 
preparat-o așa repede, spuse Vimes. 

— Isteţi afurisiţii, îl aprobă Îmi-Tai-Singur-Beregata. O fi de la toată 
meditaţia aia a lor și de la iaurtul de iac. 

— Ce se-ntâmplă, Beregată? zise Vimes. Cine sunt ăia cu săbii 
mari? 

— Vânători de dragoni, căpitane. Patricianul a anunţat o răsplată 
de cincizeci de mii de dolari oricui îi aduce capul dragonului. Și nu încă 
atașat de dragon; omul nu e prost. 

— Ce? 

— Așa a zis. Scrie pe toate afișele. 

— Cincizeci de mii de dolari! 


85 


Gărzi! Gărzi! 


— Nu-i puţin mălai, nu? 

— Mai degrabă nutreţ pentru dragoni, spuse Vimes. 

„Asta nu-i a bună, fii atent la ce zice.” 

— Mă mir că nu iei și tu o sabie să li te alături. 

— Eu sunt mai mult în ceea ce s-ar putea numi sectorul de servicii, 
căpitane. 

Beregată se uită în stânga și în dreapta, conspirativ, apoi îi dădu lui 
Vimes o bucăţică de pergament. 

Pe ea scria: 


Scuturi cu oglindă antidragon $500 
Detectoare de bârlog portabile $250 
Săgeți dragon-perforante $ 100 bucata 
Lopeţi $5 
Târnăcoape $5 
Saci $1 


Vimes i-o dădu înapoi. 

— De ce saci? întrebă el. 

— In ideea grămezii, spuse Beregată. 

— Oh, da, rosti Vimes posomorât. Firește. 

— Să-ţi zic ceva, spuse Beregată, să-ţi zic ceva. Pentru băieţii tăi în 
maro, zece procente reducere. 

— Și-ţi tai singur beregata, Beregată? 

— Cincisprezece procente pentru ofiţeri! supralicită Beregată în 
timp ce Vimes se depărta. 

Cauza panicii ușoare din glasul lui deveni curând evidentă. Avea 
multă concurență. 

Oamenii din Ankh-Morpork nu erau eroi din fire, dar erau, din fire, 
negustori. Pe parcursul a câţiva metri, Vimes ar fi putut cumpăra 
oricâte arme magice Certificate de auntentincitate la orcine, o mantie a 
invizibilităţii - o găselniţă bună, se gândi el, și era chiar impresionat de 
felul în care proprietarul tejghelei folosea o oglindă fără sticlă în care să 
te vezi - și, ca distracţie, biscuiţi, baloane și moriști cu dragoni. 
Brățările din cupru garantate să aducă salvarea de dragoni reprezentau 
o idee drăguță. 

Se părea că erau la fel de mulţi saci și lopeţi ca și săbii. 

Aur, asta era. Grămada. Ha! 

Cincizeci de mii de dolari! Un ofițer al Gărzii câștiga treizeci de 
dolari pe lună și trebuia să-și plătească singur reparaţiile armurii. 

Câte n-ar fi putut face cu cincizeci de mii de dolari... 

Vimes se gândi la asta o vreme, iar apoi se gândi câte ar fi putut 
face cu cincizeci de mii de dolari. Pentru început, erau atât de multe. 

Aproape că se împiedică de un grup de bărbaţi adunaţi în jurul unui 
afiș prins pe zid. Acesta confirma că, într-adevăr, capul dragonului care 

86 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


teroriza orașul valora $50 000 pentru bravul erou care l-ar fi adus la 
palat. 

Unul dintre cei din grup, după dimensiune, armament și felul în 
care urmărea literele cu degetul, hotărî Vimes, era conducătorul eroilor, 
și le citea celorlalţi. 

— „„laaa pa-laa-t, încheie el. 

— Cincizeci de mii, spuse unul dintre ei meditativ, frecându-și 
bărbia. 

— Puțin, zise intelectualul. Mult sub preţul pieței. Ar trebui să fie 
jumătate de regat și mâna fiicei lui de soție. 

— Da, dar el nu-i rege. E Patrician. 

— Ei, jumătate din Patrimoniu sau altceva. Cum e fiică-sa? 

Adunarea de vânători nu știa. 

— Nu e căsătorit, interveni Vimes. Și nu are nici o fiică. 

Se întoarseră și îl măsurară din cap până în picioare. Le putea citi 
disprețul în priviri. Probabil că aveau de a face cu zeci ca el în fiecare zi. 

— N-are fată? spuse unul dintre vânători. Vrea oameni să omoare 
dragoni și n-are fată? 

Vimes simţi, într-un fel ciudat, că ar fi trebuit să îl apere pe lordul 
orașului. 

— Are un cățeluș la care ţine foarte mult, zise el îndatoritor. 

— Al naibii de dezgustător, nici măcar n-are o fiică, spuse unul 
dintre vânători. Și ce mai înseamnă cincizeci de mii în zilele noastre? 
Doar atât dai pe plase. 

— Așa-i, zise altul. Oamenii cred că-i o avere, dar nu se gândesc că, 
bun, nu poți să o contabilizezi la pensie, sunt o grămadă de cheltuieli 
medicale, trebuie să-ți cumperi și să-ţi întreţii echipamentul... 

— „uzura virginelor... dădu din cap un vânător mic și gras. 

— Da, și mai e și... ce? 

— Specialitatea mea sunt unicornii, explică vânătorul zâmbind 
rușinat. 

— Oh, bine. Primul vorbitor arăta asemenea cuiva care întotdeauna 
dorise să pună întrebarea. Credeam că sunt foarte greu de găsit în 
zilele noastre. 

— Aici ai dreptate. Și nici unicorni nu prea mai vezi, spuse 
vânătorul de unicorni. 

Vimes avea impresia că, în toată viaţa lui, asta era singura sa 
glumă. 

— Da, bine. Vremurile sunt grele, zise tăios primul vorbitor. 

— Şi monștrii devin tot mai înfumuraţi, spuse altul. Am auzit de un 
tip, a ucis un monstru, în lac, nici o problemă, i-a scos mâna pe după 
ușă... 

— Pur encurajer les otre, zise unul dintre ascultători. 


87 


Gărzi! Gărzi! 


— Așa, și știi ce? Mămica lui a venit și s-a plâns. Chiar mămica lui a 
venit a doua zi la sală și a făcut p/ângere. O plângere. Asta-i respectul 
de care ai parte. 

— Intotdeauna femelele sunt cele mai rele, spuse alt vânător, 
posomorât. Am cunoscut odată o gorgonă sașie, oh, era îngrozitoare. Își 
tot împietrea nasul. 

— De fiecare dată, fundurile noastre sunt în joc, zise intelectualul. 
Adică, aș vrea să am un dolar pentru fiecare cal pe care l-am mâncat 
de sub mine. 

— Așa. Cincizeci de mii? Să și-i bage undeva! 

— Da. 

— Corect. Zgârie-brânză. 

— Să mergem să bem ceva. 

— Corect. 

Dădură din cap în semn de aprobare îngâmfată și plecară semeţi 
spre Toba Reparată, în afară de intelectual, care se furișă neliniștit 
înapoi la Vimes. 

— Ce fel de câine? întrebă el. 

— Poftim? spuse Vimes. 

— Am zis ce fel de câine? 

— Un terier micuţ cu păr sârmos, cred, spuse Vimes. 

Vânătorul se gândi o vreme la asta. 

— Nt, zise el în cele din urmă și plecă în grabă după ceilalţi. 

— Cred că are o mătușă în Pseudopolis, strigă Vimes după el. 

Nu primi nici un răspuns. Căpitanul Gărzii ridică din umeri și își 
continuă drumul prin mulțime spre palatul Patricianului... 


„„„unde Patricianul avea o după-amiază încărcată. 

— Domnilor! se răsti el. Chiar nu știu ce altceva se mai poate face! 

Capii orașului reuniți murmurară între ei. 

— În astfel de momente, este tradițional ca un erou să își facă 
apariţia, zise președintele Breslei Asasinilor. Un spintecător de dragoni. 
Unde este, asta vreau eu să știu? De ce școlile noastre nu scot tineri cu 
meserii de care are nevoie societatea? 

— Cincizeci de mii de dolari nu pare prea mult, spuse președintele 
Consiliului de Administraţie al Breslei Hoţilor. 

— S-ar putea să nu fie mult pentru dumneata, dragul meu domn, 
dar atât își permite orașul, zise Patricianul cu fermitate. 

— Dacă nu-și poate permite mai mult, atunci nu cred că va mai fi 
multă vreme un oraș, spuse hoțul. 

— Și cum rămâne cu comerţul? zise reprezentantul Breslei 
Neguţătorilor. Oamenii nu o să mai navigheze până aici cu un transport 
de alimente comestibile rare doar ca să și-l vadă incinerat, nu? 

— Domnilor! Domnilor! Patricianul își ridică mâinile într-un fel 
împăciuitor. Mi se pare, continuă el, profitând de scurta pauză, că aici 

88 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


avem de-a face cu un fenomen strict magic. Aș dori să aud părerea 
prietenului nostru mai învăţat despre acest subiect. Ei? 

Cineva îi dădu un ghiont arhicancelarului Universităţii Nevăzute, 
care ațipise. 

— Aă? Ce? zise vrăjitorul adus la realitate prin surprindere. 

— Ne întrebam, spuse Patricianul cu voce tare, ce aveţi de gând să 
faceți cu acest dragon al dumneavoastră. 

Arhicancelarul era bătrân, dar o viață întreagă de supraviețuire în 
lumea competitivă a vrăjitoriei și a politicilor bizantine ale Universităţii 
Nevăzute însemna că putea scorni o apărare argumentată într-o 
fracțiune de secundă. Nu rămâneai multă vreme arhicancelar dacă lăsai 
acest fel de remarcă nevinovată să treacă pe lângă tine. 

— Dragonul meu? zise el. 

— Este bine știut că marii dragoni au dispărut, spuse răstit 
Patricianul. Și, în plus, habitatul lor natural era, în mod clar, rural. Așa 
că mie mi se pare că acesta trebuie să fie ma... 

— Cu tot respectul, lord Vetinari, zise arhicancelarul, adesea se 
susține că marii dragoni au dispărut, dar dovezile actuale, dacă îmi 
permiteţi îndrăzneala, tind să arunce o anume umbră de îndoială 
asupra acestei teorii. Cât despre habitat, ceea ce vedem aici este doar 
o schimbare de tipar comportamental, provocată de extinderea zonelor 
urbane în regiunile de la ţară, ceea ce a determinat multe creaturi până 
acum rurale să adopte - nu, în multe cazuri să îmbrăţișeze pozitiv - un 
mod de existență mai municipal, iar multe dintre ele prosperă 
mulțumită noilor oportunităţi ce li s-au deschis astfel. De exemplu, 
vulpile îmi dărâmă tot timpul tomberoanele. 

Zâmbi larg. Reușise să o scoată la capăt fără să își angreneze 
creierul. 

— Vrei să spui, zise încetișor asasinul, că aveam de a face cu 
primul dragon cetătenesc? 

— Asta-i evoluţia, spuse vrăjitorul fericit. Și ar trebui să se descurce 
bine, adăugă el. Sunt multe locuri de cuibărire și o rezervă de hrană 
mai mult decât satisfăcătoare. 

Tăcerea întâmpină această afirmaţie, până când neguţătorul zise: 

— Ce mănâncă ei, exact? 

Hoţul ridică din umeri. 

— Parcă îmi aduc aminte povești despre fecioare înlănțuite de 
stânci, sugeră el. 

— Atunci, o să moară de foame pe aici, spuse asasinul. Suntem pe 
sol argilos. 

— Mai erau și prădători, zise hoţul. Nu știu dacă e de ajutor... 

— Oricum, spuse șeful neguţătorilor, se pare că tot problema 
dumneavoastră este, lord Vetinari. 

Cinci minute mai târziu, Patricianul se plimba cu pași mari dintr-o 
parte în alta a Biroului Dreptunghiular, spumegând. 


89 


Gărzi! Gărzi! 


— Râdeau de mine, zise Patricianul. Mi-am dat seama. 

— Aţi propus o comisie de lucru? spuse Wonse. 

— Bineînțeles că da! De data asta nu a mers! Știi, chiar mă 
gândesc să cresc banii de răsplată. 

— Nu cred că ar funcţiona, domnule. Orice spintecător de monștri 
priceput știe care este prețul pieţei pentru asta. 

— Ha! Jumătate de regat, mormăi Patricianul. 

— Și mâna fiicei dumneavoastră de soție, zise Wonse. 

— Bănuiesc că o mătușă nu se acceptă? spuse Patricianul plin de 
speranţă. 

— Tradiţia cere o fiică, lord Vetinari. 

Patricianul dădu din cap întristat. 

— Poate că putem să îl mituim, zise el cu voce tare. Dragonii sunt 
inteligenți? 

— Cred că tradiţional cuvântul este „isteţ”, domnia ta, spuse 
Wonse. Înţeleg că au o preferinţă pentru aur. 

— Zău? Pe ce îl cheltuiesc? 

— Dorm pe el, Domnia Ta. 

— Ce, adică băgat într-o saltea? 

— Nu, domnule. Pe e. 

Patricianul răsuci acest fapt în minte. 

— Nu li se pare cam noduros? zise el. 

— Așa îmi închipui, domnule. Nu cred că i-a întrebat cineva 
vreodată. 

— Hmm. Pot să vorbească? 

— Se pare că sunt buni la asta, Domnia Ta. 

— Aha. Interesant. 

Patricianul se gândea: dacă poate vorbi, poate negocia. Dacă poate 
negocia, atunci îl duc cu zăhărelul - sau cu lemnul, ori cu ce le place 
lor. 

— Și se spune că sunt iuți la minte ca argintul viu, zise Wonse. 

Patricianul se lăsă pe spate în scaun. 

— Doar ca argintul? zise el. 

Se auzi sunet de voci înfundate pe coridorul de afară și Vimes fu 
poftit înăuntru. 

— Ah, căpitane, spuse Patricianul, ceva progrese? 

— Pardon, Domnia Voastră? zise Vimes, în timp ce ploaia îi picura 
din mantie. 

— În direcţia prinderii acestui dragon, spuse Patricianul cu 
fermitate. 

— Pasărea de apă? zise Vimes. 

— Ştii foarte bine despre ce vorbesc, spuse Vetinari tăios. 

— investigaţiile sunt în curs, zise Vimes automat. 

Patricianul pufni. 


90 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Tot ce ai de făcut este să îi găsești bârlogul, spuse el. Odată ce 
ai bârlogul, ai și dragonul. E evident. Jumătate de oraș pare să-l caute. 

— Dacă există un bârlog, zise Vimes. 

Wonse ridică iute privirea. 

— Ce te face să spui asta? 

— Luăm în calcul mai multe posibilităţi, zise Vimes băţos. 

— Dacă nu are bârlog, atunci unde stă ziua? spuse Patricianul. 

— Cercetările sunt în desfășurare, zise Vimes. 

— Atunci desfășoară-le cu celeritate. Și găsește bârlogul,spuse 
Patricianul cu acreală. 

— Da, să trăiţi. Permiteţi să plec, domnule? 

— Foarte bine. Dar aștept progrese până la noapte, ai înţeles? 

„De ce oare m-am întrebat dacă are într-adevăr un bârlog? se 
gândi Vimes în timp ce ieșea la lumina zilei, în piaţa aglomerată. Pentru 
că nu a părut real, de aceea. Dacă nu e real, nu trebuie să facă nimic 
din ce ne așteptăm. Cum să iasă dintr-o fundătură în care nu a intrat?” 

Odată ce ai eliminat imposibilul, orice rămâne, oricât de 
improbabil, trebuie să fie adevărul. Problema se afla în a-ţi da seama ce 
era imposibil, firește. Asta era secretul. 

Mai era și incidentul curios cu urangutanul în timpul nopții... 


În timpul zilei, Biblioteca zumzăia de activitate. Vimes înainta prin 
ea cu timiditate. Strict vorbind, putea merge oriunde în oraș, dar 
Universitatea susţinuse întotdeauna că se afla sub legea taumaturgică, 
iar lui i se părea că nu era înţelept să își facă dușmani de felul celor cu 
care erai norocos dacă sfârșeai având aceeași temperatură, 
nemaivorbind de aceeași formă. 

ÎI găsi pe Bibliotecar aplecat peste biroul său. Primata îi aruncă o 
privire răbdătoare. 

— N-am găsit-o încă. Scuze, spuse Vimes. Cercetările continuă. Dar 
poţi să mă ajuţi niţel. 

— 0ook? 

— Bun, asta e o bibliotecă magică, da? Adică, aceste cărți sunt într- 
un fel inteligente, nu-i așa? Prin urmare, mă gândeam: pun rămășag că 
dacă intru aici noaptea, o să facă mare zarvă. Pentru că ele nu mă 
cunosc. Dar dacă m-ar cunoaște, probabil că nu m-ar băga în seamă. 
Așadar, cine a luat cartea ar trebui să fie vrăjitor, nu? Sau cineva care 
lucrează pentru Universitate, oricum. 

Bibliotecarul se uită iute în toate părţile, apoi îl apucă pe Vimes de 
mână și îl conduse într-un loc retras dintre două rafturi de cărți. Doar 
atunci dădu aprobator din cap. 

— Cineva pe care ele îl cunosc? 

O ridicare din umeri, urmată de o altă mișcare din cap. 

— De asta ne-ai spus nouă, nu? 

— Oook. 


91 


Gărzi! Gărzi! 


— Și nu Consiliului Universităţii? 

— Oook. 

— Ai idee cine e? 

Bibliotecarul ridică din umeri, un gest în mod categoric expresiv 
pentru un trup care reprezenta, în linii mari, un sac atârnat între doi 
omoplați. 

— Ei, tot e ceva. Anunţă-mă dacă se mai întâmplă și alte lucruri 
ciudate, da? Vimes se uită la șirurile de rafturi. Mai ciudat decât de 
obicei, adică. 

— Oook. 

— Mulţumesc. Este o plăcere să cunosc un cetăţean care consideră 
că este de datoria lui să sprijine Garda. 

Bibliotecarul îi dădu o banană. 

Vimes se simţea îmbărbătat într-un mod curios, în timp ce pășea 
iar pe străzile pline de viaţă ale orașului. În mod clar detecta lucruri. 
Erau frânturi de lucruri, ca un puzzle. Nici una dintre ele nu avea nici un 
sens, dar cu toate dădeau indicaţii despre o imagine mai mare. Tot ce 
trebuia să facă era să găsească un colț sau o margine... 

Era destul de sigur că nu era un vrăjitor, orice ar fi crezut 
Bibliotecarul. Nu un vrăjitor adevărat, cu normă întreagă. Chestia asta 
nu era genul lor. 

Și mai era, desigur, treaba cu bârlogul. Cel mai logic demers ar fi 
fost să aștepte până la noapte, să vadă dacă dragonul apărea și să 
încerce să vadă unde. Asta însemna un loc înalt. Exista vreun mod de a 
detecta dragonii? Se uitase la detectoarele de dragoni ale lui Imi-Tai- 
Singur-Beregata Dibbler, care erau formate doar dintr-o bucată de lemn 
pe un băț de metal. Când băţul se topea, însemna că ţi-ai găsit 
dragonul. Ca multe dintre dispozitivele lui lImi-Tai-Singur-Beregata 
Dibbler, era complet eficient într-un fel special, fiind, în același timp, 
complet inutil. 

Trebuia să existe un fel mai bun de a găsi un dragon decât să 
aștepți până rămâneai fără degete. 


Soarele care apunea se întindea pe linia orizontului ca un ou ochi 
moale. 

Acoperișurile Ankh-Morpork-ului erau împânzite cu o mulţime de 
garguie chiar și în vremuri obișnuite, dar acum se materializaseră un 
număr înspăimântător de feţe cum nu se văzuseră vreodată în afara 
unei gravuri despre relele consumului de gin în rândurile claselor care 
nu cumpără gravuri. Multe dintre fețe erau atașate unor trupuri care 
țineau o grămadă înfricoșătoare de arme simple ce fuseseră înmânate 
din generaţie în generaţie de secole, adesea cu ceva violenţă. 

Din poziţia lui de pe acoperișul Casei Gărzii, Vimes îi vedea pe 
vrăjitori înșirați pe acoperișurile Universităţii și mai vedea bandele de 
căutători de grămezi de aur oportuniști așteptând pe străzi, cu lopeţile 

92 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


pregătite. Dacă dragonul chiar avea un pat pe undeva în oraș, atunci 
mâine avea să doarmă pe podea. 

De jos, se auzea strigătul lui Îmi-Tai-Singur-Beregata Dibbler sau al 
unuia dintre colegii lui, care vindea cârnaţi calzi. Vimes simţi brusc un 
val de mândrie civică. Trebuie să fie un sâmbure bun la o populaţie 
care, atunci când se confruntă cu o catastrofa, se gândește să vândă 
cârnaţi participanţilor. 

Orașul aștepta. Apărură câteva stele. 

Colon, Nobby și Morcove erau și ei pe acoperiș. Colon era 
bosumflat pentru că Vimes îi interzisese să își folosească arcul și 
săgețile. 

Acestea nu erau încurajate de municipalitate, căci puterea și 
distanţa la care bătea un arc lung puteau trimite o săgeată într-un 
trecător nevinovat aflat la o sută de metri distanţă, nu în trecătorul 
inocent spre care se ţintea. 

— Așa e, zise Morcove, Legea Armelor cu Proiectile (Siguranța 
Publică), 1634. 

— Nu mai cita tot felul de chestii, se răsti Colon. Nu mai avem nici 
una dintre legile astea! Sunt lucruri vechi! Acum totul e maicumiizice. 
Pragmatic. 

— Lege, nelege, spuse Vimes, eu îţi zic să îl iei de aici. 

— Dar, căpitane, eram maestru în așa ceva! protestă Colon. 
Oricum, adăugă el arțăgos, și alţii au. 

Asta era destul de adevărat. Acoperișurile din apropiere arătau ca 
niște arici. Dacă lucrul ăla afurisit apărea, avea să creadă că zbura prin- 
tr-un fel de șvaițer din lemn. Aproape că ţi-ar fi putut fi milă de el. 

— Am spus să îl iei de aici, zise Vimes. N-o să las gărzile să tragă în 
oameni. Așa că du-l de aici. 

— Asta e foarte adevărat, spuse Morcove. Rostul nostru este să 
apărăm și să servim, nu-i așa, domnule căpitan? 

Vimes se uită pieziș la el. 

— Aă, zise el. Mda. Da. Așa e. 

Pe acoperișul casei ei de pe deal, Lady Ramkin potrivi un scaun 
pliant cam nepotrivit, aranjă telescopul, sticla cu cafea și sendvișurile 
pe parapetul din faţa ei și se așeză în așteptare. Pe genunchi, avea un 
carnețel. 

Trecu jumătate de oră. Ploi de săgeți întâmpinară un nor în trecere, 
câţiva lilieci ghinioniști și luna care răsărea. 

— La naiba cu joaca asta de-a soldaţii, spuse Nobby în cele din 
urmă. S-a speriat. 

Sergentul Colon își cobori sulița. 

— Aşa se pare, recunoscu el. 

— Şi se face răcoare aici, sus, zise Morcove. 

II înghionti politicos pe căpitanul Vimes, care era sprijinit de horn și 
se uita posac în gol. 

93 


Gărzi! Gărzi! 


— Poate că ar trebui să coborâm, domnule? spuse el. Mulţi o fac. 

— Hmm? făcu Vimes fără a-și clinti capul. 

— S-ar putea să înceapă și ploaia, spuse Morcove. 

Vimes nu zise nimic. De câteva minute se uitase la Turnul Artei, 
care era centrul Universităţii Nevăzute și era cunoscut drept cea mai 
veche clădire din oraș. Cu siguranţă, era cea mai înaltă. Timpul, vremea 
și reparaţiile de mântuială îi dăduseră o înfățișare noduroasă, ca a unui 
copac care a văzut prea multe furtuni. 

Încerca să își aducă aminte forma lui. Așa cum se întâmplă cu 
multe lucruri care sunt complet familiare, nu se uitase de-adevăratelea 
la el de ani de zile. Acum încerca să se convingă singur că pădurea de 
mici turle și creneluri din vârful lui arăta în noaptea asta la fel ca ieri. 

Îi era cam greu. 

Fără a-și lua ochii de pe turn, îl apucă pe sergentul Colon de umăr 
și îl întoarse încetișor în direcţia potrivită. 

— Vezi ceva ciudat în vârful turnului? zise el. 

Colon privi fix o vreme, apoi râse neliniștit. 

— Ei, parcă ar sta un dragon pe el, nu? 

— Da. Asta credeam și eu. 

— Doar, doar, doar că atunci când te uiţi cum trebuie, îţi dai seama 
că este făcut din umbre, mănunchiuri de iederă și altele. Adică, dacă 
mijești un ochi, arată ca două femei bătrâne și o roabă. 

Vimes încercă să privească astfel. 

— Nu, zise el. Tot ca un dragon arată. Unul uriaș. Parcă stă ghemuit 
și se uită în jos. Uite, i se văd aripile strânse. 

— Mă iertaţi, domnule. E doar o turlă dărăpănată care creează 
acest efect. 

Se uitară la ea pentru o vreme. 

Apoi Vimes rosti: 

— Spune-mi, sergent - întreb din pură curiozitate ce crezi că 
provoacă efectul unei perechi de aripi uriașe care se desfac? 

Colon înghiţi în sec. 

— Cred că este provocat de o pereche de aripi uriașe, domnule, 
zise el. 

— Exact, sergent. 

Dragonul căzu. Nu era un picaj. Pur și simplu se împinse din vârful 
turnului și pe jumătate căzu, pe jumătate zbură drept în jos, dispărând 
în spatele clădirilor Universităţii. 

Vimes se surprinse așteptând să audă bufnitura. 

lar apoi dragonul reapăru, mișcându-se ca o săgeată, mișcându-se 
ca o cometă, mișcându-se precum ceva care transformase, cumva, o 
prăbușire de zece metri pe secundă într-o abatere în sus de neoprit. 
Pluti peste acoperișuri la o înălțime de ceva mai mult de un stat de om, 
părând și mai îngrozitor din cauza zgomotului. Era ca și cum aerul ar fi 
fost sfâșiat în două încet și cu grijă. 

94 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Membrii Gărzii se aruncară pe burtă. Vimes zări trăsăturile uriașe, 
cam ca de cal, înainte de a pluti mai departe. 

— Nenorocitul dracului, zise Nobby de undeva din jgheaburi. 

Vimes se ținu și mai ferm de horn și se ridică în picioare. 

— Eşti în uniformă, caporal Nobbs, spuse el, vocea abia 
tremurându-i. 

— Scuze, căpitane. Nenorocitul dracului, să trăiţi! 

— Unde e sergentul Colon? 

— Aici jos, domnule. Se ţine de un burlan, să trăiţi! 

— Oh, pe toţi zeii. Ajută-l să se urce, Morcove. 

— Mamă, zise Morcove, ia uite-l cum trece! 

Puteai să îţi dai seama de locul în care se afla dragonul după ploaia 
de săgeți ce acoperea cerul și după ţipetele și gâlgâiturile celor loviți 
din greșeală și din ricoșeu. 

— Nici n-a bătut din aripi încă! strigă Morcove, încercând să stea pe 
horn. Uite-l cum trece! 

„Nu ar trebui să fie atât de mare, își zise Vimes, urmărind forma 
uriașă făcând volute pe deasupra orașului. E la fel de lung ca strada!” 

Deasupra docurilor apăru un norișor de foc și, pentru o clipă, 
creatura trecu prin fața lunii. Apoi, bătu din aripi, o dată, cu un sunet 
asemănător celui scos de pieile umede ale unor vite de rasă plesnite de 
o stâncă. 

Se întoarse într-un cerc strâns, bătu aerul de câteva ori pentru a 
căpăta viteză și se întoarse. 

Când trecu pe deasupra Casei Gărzii, scuipă o coloană de flăcări 
albe. Țiglele de sub el nu doar se topiră, ci erupseră în picuri roșii, ca de 
lavă. Hornurile explodară și aruncară cărămizi pe stradă. 

Aripile întinse băteau aerul în timp ce creatura plutea pe deasupra 
clădirii arzânde, focul ţâșnind în jos spre ceea ce deveni rapid o 
grămadă incandescentă. Apoi, când tot ce mai rămase era o băltoacă 
întinsă de rocă topită cu dâre și cu bule stranii în ea, dragonul se ridică 
dintr-o bătaie dispreţuitoare de aripi și se avântă departe, peste oraș. 


Lady Ramkin lăsă telescopul și clătină încetișor din cap. 

— Nu e bine, șopti ea. Nu e bine deloc. Nu ar trebui să fie în stare 
să facă așa ceva. 

Ridică iar telescopul și miji ochii, încercând să vadă ce anume 
ardea. Jos, în ţarcurile lor lungi, micii dragoni urlau. 


În mod tradiţional, după trezirea din inconștienţa lipsită de 
evenimente și fericită, întrebi: „Unde sunt?” Probabil că face parte din 
inconștientul colectiv sau cam așa ceva. 

Vimes rosti întrebarea. 


95 


Gărzi! Gărzi! 


Tradiția oferă mai multe opţiuni pentru a doua replică. Un punct- 
cheie în procesul de selecţie îl reprezintă o inspecţie pentru a vedea 
dacă trupul are toate bucățele de care își amintește că le avea ieri. 

Vimes verifică. 

Apoi vine partea chinuitoare. Acum, când bulgărele conștiinței 
începe să se rostogolească, oare va descoperi că se trezește într-un 
corp zăcând într-un șanț cu ceva multiplu, substantivul nu contează 
după un adjectiv ca „multiplu”, niciodată nu vine nimic după multiplu, 
sau este vorba despre cearșafuri scrobite, o mână liniștitoare și o 
siluetă în alb, ca de om de afaceri, trăgând draperiile spre o nouă zi 
însorită? Oare se va fi sfârșit, nu mai ai nimic rău la care să te aștepți, 
decât ceai slab, terci hrănitor și plimbări scurte, întăritoare prin grădină 
și, probabil, o scurtă și platonică poveste de dragoste cu un înger 
îngrijitor, sau totul a fost doar un moment de pierdere a cunoștinței și 
vreun nenorocit cât malul este acum pe punctul de a trece la lucruri 
serioase cu partea mai groasă a unei cozi de târnăcop? Vor fi, vrea să 
știe conştientul, struguri de vreun fel? 

În acest moment, este util un stimul extern. „Totul va fi bine” este 
favorita, pe când „l-a luat cineva numărul?” este, în mod clar, un semn 
rău; totuși, ambele sunt mai bune decât „Voi doi ţinețţi-i mâinile la 
spate”. 

De fapt, cineva spuse: 

— Domnule căpitan, aţi scăpat ca prin urechile acului. 

Senzaţiile de durere, care profitaseră de starea de inconștienţă a 
lui Vimes pentru a-și lua o pauză de ţigară metaforică, se întoarseră în 
grabă. 

Vimes zise: 

— Aahhhh. 

Apoi deschise ochii. 

Exista un tavan. Acesta anula o anumită gamă de opţiuni neplăcute 
și era foarte bine-venit. Privirea înceţoșată îl dezvălui însă și pe 
caporalul Nobbs, ceea ce nu mai era chiar atât de bine-venit. Caporalul 
Nobbs nu dovedea nimic; puteai fi mort și să vezi ceva precum 
caporalul Nobbs. 

Ankh-Morpork nu avea multe spitale. Toate Breslele își întreţineau 
propriile sanatorii și existau câteva policlinici publice conduse de 
organizaţii religioase mai ciudate, cum ar fi Călugării Echilibriști, dar, în 
mare, asistența medicală era inexistentă și oamenii erau nevoiţi să 
moară într-o manieră ineficientă, fără ajutorul doctorilor. Se credea, în 
general, că existența leacurilor încuraja delăsarea și era, în orice caz, 
probabil împotriva cursului Naturii. 

— Am zis deja „Unde sunt?”, spuse Vimes slab. 

— Da. 

— Am primit vreun răspuns? 


96 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu știu unde e locul ăsta, căpitane. îi aparţine unei tipe cu 
lovele. A zis să te aduc aici sus. 

Chiar dacă mintea lui Vimes părea să fie plină de marmeladă roz, el 
prinse totuși cele două indicii și le forță să se alăture. Combinația de 
„lovele” și „aici sus” însemna ceva. La fel și mirosul chimic ciudat din 
cameră, care era mai tare chiar și decât mirosurile obișnuite ale lui 
Nobby. 

— Nu vorbim despre Lady Ramkin, nu? spuse el precaut. 

— Aţi putea avea dreptate. O cucoană mare. Nebună după dragoni. 
Faţa de rozătoare a lui Nobby se desfăcu în cel mai oribil rânjet 
complice din câte văzuse Vimes vreodată. Sunteţi în patul ei, zise 
caporalul. 

Vimes se uită în jurul său, simțind primele acorduri ale unei spaime 
vagi. Pentru că acum, când putea să își concentreze privirea pe 
jumătate, vedea o anumită lipsă de ciorapi de burlac în jur.Plutea o 
urmă slabă de pudră de talc. 

— l-un fel de budoă, zise Nobby cu un aer de connaisseur. 

— Stai așa, stai o clipă, spuse Vimes. Era un dragon. Chiar 
deasupra noastră... 

Memoria își reveni și îl lovi ca un zombi supărat. 

— Sunteţi bine, căpitane? 

„ghearele, întinse, largi cât poate cuprinde un om; bubuitul și 
tunetul aripilor, mai mari decât pânzele de corabie; mirosul 
substanțelor chimice, doar zeii știu de care... 

Fusese atât de aproape, încât îi văzuse solzii mici de pe picioare și 
scânteierea roșie din ochi. Nu erau niște simpli ochi de reptilă. Erau 
ochi în care te puteai îneca. 

Și respiraţia, atât de fierbinte, că nu semăna deloc cu focul, ci cu 
ceva aproape solid, care nu ardea lucrurile, ci le făcea bucăți... 

Pe de altă parte, el era aici și în viaţă. Partea stângă și-o simțea de 
parcă ar fi fost lovită cu o bară de fier, dar era, destul de sigur, în viaţă. 

— Ce s-a întâmplat? spuse el. 

— Tânărul Morcove a fost, zise Nobby. V-a apucat, pe 
dumneavoastră și pe sergent, și a sărit de pe acoperiș chiar înainte să 
ne lovească. 

— Mă doare într-o parte. Cred că m-a atins, spuse Vimes. 

— Nu, cred că asta a fost când aţi lovit acoperișul privatei, zise 
Nobby. Și apoi v-aţi rostogolit și aţi lovit butoiul cu apă. 

— Și Colon? E rănit? 

— Nu rănit. Nu chiar rãnit. A aterizat pe ceva mai moale. El, fiind 
atât de greu, a trecut prin acoperiș. Că veni vorba de un duș rapid de... 

— Și pe urmă ce s-a întâmplat? 

— Ei, m-am asigurat că staţi confortabil și apoi toată lumea a 
început să caute și să strige după sergent. Până când au descoperit 


97 


Gărzi! Gărzi! 


unde era, firește, și după aceea au stat pe loc și au strigat. Și apoi a 
venit femeia asta în fugă, răcnind, zise Nobby. 

— Te referi la Lady Ramkin? spuse Vimes cu răceală. 

Acum coastele îl dureau magnific. 

— Da. Mare și grasă, zise Nobby neimpresionat. Mamă, ce se 
pricepe să ia oamenii pe sus! „Oh, dragul și sărmanul de el, trebuie să îl 
duceți la mine acasă în clipa asta.” Și așa am făcut. E cel mai bun loc. 
În oraș toată lumea fuge de colo-colo ca puii fără cap. 

— A făcut stricăciuni mari? 

— Ei, după ce aţi fost dus la adăpost, vrăjitorii l-au lovit cu bile de 
foc. Nu i-a plăcut deloc. Parcă îl făcea și mai puternic, și mai furios. A 
dărâmat toată aripa Universităţii din Sensul Contrar Rotirilor de Disc. 

— Şi...? 

— Cam asta e, zău. A mai dat foc la câteva lucruri, și apoi trebuie 
să fi zburat de acolo prin perdeaua de fum. 

— N-a văzut nimeni unde s-a dus? 

— Dacă a văzut cineva, nu spune. Nobby se lăsă pe spate și rânji. 
Dezgustător, zău, să trăiască într-o cameră ca asta. Are găleți de bani, 
zice sergentul, n-are treabă să trăiască în camere obișnuite. La ce bun 
să nu vrei să fii sărac, dacă bogaţii au voie să trăiască în camere 
obișnuite? Ar trebui să fie de marmură. Își trase nasul. Oricum, trebuia 
să mă duc să o aduc când vă trezeați, își hrănește dragonii acum. Ce 
afurisiţi mici. E uimitor că i se permite să îi ţină. 

— Cum adică? 

— Știţi dumneavoastră, ce naște din pisică și așa mai departe... 

Când Nobby ieși târșâindu-și picioarele, Vimes se mai uită odată 
prin cameră. îi lipseau, într-adevăr, marmura și frunzele de aur despre 
care Nobby credea că erau obligatorii pentru oamenii cu o poziţie 
înaltă. Toată mobila era veche, iar tablourile, deși erau neîndoielnic 
valoroase, arătau ca acel fel de tablouri care sunt atârnate pe pereţii 
dormitoarelor pentru că oamenii nu știu unde să le pună în altă parte. 
Mai erau și câteva acuarele amatoricești cu dragoni. Una peste alta, 
arăta ca o cameră care este întotdeauna ocupată de o singură 
persoană și care, pe nesimţite, se modelase în jurul ei în decursul 
anilor, ca un costum de haine cu tavan. 

În mod clar, era camera unei femei, însă una care, cu voioșie și fără 
prosteală, își văzuse de viaţa ei în timp ce toate chestiile romanțţioase și 
siropoase se întâmplaseră altor oameni din alte părți și care era foarte 
recunoscătoare că-și păstrase sănătatea. 

Hainele care se vedeau fuseseră alese raţional, pentru calități cum 
ar fi rezistența, probabil de o generaţie anterioară, după cum arătau, și 
nu pentru a fi folosite ca artilerie ușoară în războiul dintre sexe. Existau 
sticle și borcane aranjate ordonat pe o măsuţă de toaletă, însă o 
anumită severitate a liniei sugera că pe etichetele lor stăteau scrise 
lucruri ca „Se aplică în fiecare noapte”, și nu „Doar o picătură în spatele 

98 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


urechilor”. Ţi-ai fi putut închipui cu ușurință că ocupanta acestei 
camere dormise acolo toată viața și fusese numită „fetița mea” de 
către tatăl ei până la patruzeci de ani. 

Un capot albastru mare și practic atârna pe spatele ușii. Vimes știa, 
fără ca măcar să se uite, că trebuia să aibă un iepure brodat pe 
buzunar. 

Pe scurt, era camera unei femei care nu se aștepta ca un bărbat 
să-i vadă vreodată interiorul. 

Noptiera era plină de hârtii. Simţindu-se vinovat, dar făcând-o 
oricum, Vimes aruncă o privire. 

Dragonii erau tema. Erau scrisori de la Comitetul Expoziţional al 
Clubului Caverna și de la Liga Aruncătorilor de Flăcări Prietenoși. Erau 
broșuri și anunţuri de la Adăpostul Rază de Soare pentru Dragonii 
Bolnavi - „Flăcările sărmanului VINNY erau aproape stinse după cinci 
ani de folosire crudă ca lampă de benzină, dar acum...”. Și erau cereri 
pentru donații, și discuţii, și lucruri care adunate formau o inimă atât de 
mare cât pentru întreaga lume sau, cel puţin, pentru acea parte din 
lume care avea aripi și sufla foc. 

Dacă îţi lăsai mintea să zăbovească prea mult asupra camerelor de 
acest fel, puteai ajunge ciudat de trist și plin de o compasiune stranie și 
difuză, care te-ar fi făcut să crezi că ar putea fi o idee bună să distrugi 
întreaga rasă umană și să o iei de la început, de la amibe. 

Lângă teancul de hârtii, era o carte. Vimes se suci dureros și se uită 
la cotor. Pe el scria: Bolile dragonului, de Sybil Deidre Olgivanna 
Ramkin. 

Întoarse paginile tari cuprins de o fascinatie îngrozită. Se 
deschideau spre o altă lume, una plină de probleme stupefiante. Țiglă 
în Gât. Berbec Negru. Plămân Uscat. Fior. Bălăngăneală, Vărsături, 
Bocet, Pietre. Era uimitor, se hotări el după ce citi câteva pagini, că un 
dragon de mlaștină supraviețuia vreodată cât să apuce un al doilea 
răsărit de soare. Chiar și a traversa o încăpere trebuia considerat un 
triumf biologic. 

De la ilustrațiile desenate cu migală își luă iute privirea. Nu poţi să 
accepţi măruntaie la nesfârșit. 

Cineva ciocăni la ușă. 

— Pardon? Ești îmbrăcat? bubui voios Lady Ramkin. 

— Aăă... 

— Ți-am adus ceva bun și hrănitor. = 

Cumva, Vimes își închipui că era supă. In schimb, era o farfurie 
plină cu șuncă, cartofi prăjiți și ouă. Simţea cum i se panicau arterele 
doar uitându-se la ea. 

— Am făcut și budincă de pâine, spuse Lady Ramkin cu o urmă de 
timiditate. De obicei, nu gătesc prea mult, doar pentru mine. Știi cum e, 
te servești singur. 


99 


Gărzi! Gărzi! 


Vimes se gândi la mesele de unde stătea el. Cumva, carnea era 
întotdeauna cenușie, cu tuburi misterioase în ea. 

— Aăă, începu el, neobișnuit să se adreseze doamnelor din poziția 
întins în paturile lor. Caporalul Nobby îmi spunea... 

— Dar ce omuleţ plin de culoare e Nobby! zise Lady Ramkin. 

Vimes nu era sigur că putea suporta asta. 

— Plin de culoare? spuse el slab. 

— Un adevărat personaj. Ne-am înţeles de minune! 

— V-aţi înțeles? 

— Oh, da! Ce bagaj uriaș de anecdote are! 

— Ah, da. Asta așa e. 

Vimes fusese întotdeauna uimit cum Nobby se înțelegea, practic, 
cu toată lumea. Trebuie că, stabilise el, avea ceva de a face cu 
numitorul comun. În întreaga lume a matematicii nu putea exista 
numitor mai comun decât Nobby. 

— Aăă, zise el, iar apoi își dădu seama că nu putea părăsi această 
nouă și ciudată potecă, nu vi se pare că limbajul lui este cam, ăă, 
bogat? 

— Pipărat, îl corectă Lady Ramkin cu voioșie. Să-l fi auzit pe tatăl 
meu când era nervos. Oricum, am descoperit că avem multe în comun. 
Este o coincidenţă uimitoare, dar odată bunicul meu a pus ca bunicul lui 
Nobby să fie biciuit pentru staţionare cu intenție criminală. 

Asta trebuie să îi facă, practic, rude. Un alt junghi venit din partea 
lovită îl făcu să se strâmbe. 

— Ai niște vânătăi urâte și probabil că ţi-ai rupt o coastă sau două, 
spuse ea. Dacă te întorci, îți mai pun din asta. 

Lady Ramkin scoase la iveală un borcan cu unguent galben. 

Panica traversă faţa lui Vimes. Instinctiv, își ridică cearșafurile în 
jurul gâtului. 

— Nu te prosti, omule, zise ea. N-o să văd nimic din ce n-am mai 
văzut. Toate dosurile arată cam la fel. Doar că acelea pe care le văd de 
obicei au cozi. Acum întoarce-te pe burtă și saltă cămașa de noapte. 
Știi, a fost a bunicului meu. 

Nu puteai să te opui acelui ton. Vimes se gândi să ceară ca Nobby 
să fie adus ca asistent, iar apoi se hotărî că asta ar fi fost și mai rău. 

Crema ardea ca gheața. 

— Ce este? 

— Tot felul de chestii. Va reduce vânătăile și va ajuta la creșterea 
unor solzi sănătoși. 

— Cum? 

— Scuze. Probabil nu solzi. Nu mai fi așa de îngrijorat. Sunt aproape 
sigură de asta. Bine, am terminat. 

ÎI plesni peste fund. 

— Doamnă, sunt căpitanul Gărzii de Noapte, zise Vimes știind chiar 
în același timp că era o prostie. 

100 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Și pe jumătate dezbrăcat în patul unei doamne, zise Lady 
Ramkin, neimpresionată. Acum ridică-te în capul oaselor și bea-ți 
ceaiul. Trebuie să te facem bine și puternic. 

Ochii lui Vimes se umplură de spaimă. 

— De ce? îngăimă el. 

Lady Ramkin băgă mâna în buzunarul jachetei murdare. 

— Noaptea trecută am luat niște notițe, zise ea. Despre dragon. 

— Oh, dragonul. _ 

Vimes se relaxă puţin. In acest moment dragonul părea o variantă 
mult mai sigură. 

— Și am făcut și niște deducții. Să știi că e un animal tare ciudat. 
Nu ar trebui să se poată ridica în aer. 

— Aici aveţi dreptate. 

— Dacă are constituția dragonilor de mlaștină, ar trebui să aibă 
cam douăzeci de tone. Douăzeci de tone! E imposibil. Totul se reduce la 
proporțiile dintre greutate și întinderea aripilor, vezi tu. 

— L-am văzut coborând de pe turn ca o rândunică. 

— Ştiu. Ar fi trebuit să își rupă aripile și să lase o gaură a naibii de 
mare în pământ, zise Lady Ramkin sigură pe sine. Nu poţi să te joci cu 
aerodinamica. Vezi tu, nu poţi să treci de la mare la mic și să o lași așa. 
Totul ţine de puterea mușchilor și de suprafețele portante. 

— Știam eu că e ceva în neregulă, spuse Vimes, luminându-se la 
față. Și flăcările. Nimeni nu scapă cu viaţă având așa căldură înăuntrul 
lui. Cum reușesc dragonii de mlaștină? 

— Oh, sunt doar chimicale, zise Lady Ramkin nepăsătoare. Ei doar 
distilează ceva inflamabil din ce mănâncă și aprind flacăra chiar când 
iese de pe canale. De fapt n-au foc în ei, decât în cazul în care înghit în 
loc să sufle. 

— Și atunci ce se întâmplă? 

— Strângi bucăţi de dragon din peisaj, zise Lady Ramkin cu voioșie. 
Mă tem că nu sunt niște fiinţe prea bine proiectate. 

Vimes asculta atent. 

N-ar fi supraviețuit deloc, dar mlaștinile lor natale erau izolate și 
fără prădători. Nu că un dragon ar fi fost un prânz îndestulător, oricum 
- după ce dădeai la o parte pielea tare și enormii mușchi pentru zbor, 
ce rămânea trebuie să fi fost ca și cum ai fi mușcat dintr-o uzină 
chimică prost condusă. Nu era de mirare că dragonii erau întotdeauna 
bolnavi. Se bazau pe probleme de stomac permanente pentru proviziile 
de combustibil. Cea mai mare parte din puterea creierului lor era 
folosită pentru controlarea complexităţilor digestiei lor, care putea 
distila combustibili capabili să producă flăcări din cele mai neașteptate 
ingrediente. Puteau chiar să își rearanjeze peste noapte instalaţia 
internă pentru a face față proceselor dificile. Trăiau tot timpul pe o 
muchie de cuțit chimică. Un sughiț nelalocul lui, și deveneau parte din 
peisaj. 

101 


Gărzi! Gărzi! 


Și când era vorba despre alegerea locurilor pentru cuibărit, 
femelele aveau tot atâta bun-simţ și instinct matern cât o cărămidă. 

Vimes se întreba de ce oamenii își făcuseră atâtea griji din cauza 
dragonilor în vremurile de demult. Dacă se afla unul într-o peșteră de 
lângă tine, tot ce trebuia să faci era să aștepți până când se 
autoaprindea, se arunca singur în aer sau murea de indigestie acută. 

— Chiar i-aţi studiat, nu? spuse el. 

— Cineva trebuia să o facă. 

— Dar cum e cu cei mari? 

— Vai, da. Sunt un mare mister, să știi, zise ea, devenind foarte 
serioasă. 

— Da, așa aţi zis. 

— Există legende, să știi. Se pare că o specie de dragon a început 
să crească tot mai mare, iar apoi... a dispărut. 

— A murit, adică? 

— Nu... au mai apărut, uneori. De undeva. Plini de energie și de 
putere. lar apoi, într-o zi, au încetat să mai apară. li aruncă lui Vimes o 
privire triumfătoare. Eu cred că au găsit un loc în care să fie cu 
adevărat. 

— Să fie cu adevărat ce? 

— Dragoni. Unde să își poată atinge cu adevărat potenţialul. Vreo 
altă dimensiune sau pe acolo. Unde gravitația nu este prea puternică 
sau cam așa ceva. 

— Am crezut, când l-am văzut, spuse Vimes, am crezut că nu poate 
exista ceva care zboară și are așa solzi. 

Se uitară unul la altul. 

— Trebuie să îl găsim în bârlogul lui, zise Lady Ramkin. 

— Nu se apucă nici o afurisită de șopârlă zburătoare să dea foc 
orașului meu, spuse Vimes. 

— Gândește-te numai la contribuţia adusă la cunoștințele despre 
dragoni, zise Lady Ramkin. 

— Ascultaţi, dacă dă cineva foc la orașul ăsta, eu o să fiu ăla. 

— Este o ocazie unică. Sunt atât de multe întrebări... 

— Aici aveţi dreptate. O frază spusă de Morcove îi trecu prin minte. 
Ne poate ajuta în cercetările noastre, sugeră el. 

— Dar dimineaţă, zise Lady Ramkin cu fermitate. 

Expresia de hotărâre de pe chipul lui Vimes se șterse. 

— Voi dormi jos, în bucătărie, spuse Lady Ramkin cu voioșie. De 
obicei am un pat de campanie pus acolo când este perioada de 
depunere a ouălor. Nu-ţi face griji în privinţa mea. 

— Sunteţi de mare ajutor, murmură Vimes. 

— L-am trimis pe Nobby în oraș să-i ajute pe ceilalți la pregătirea 
sediului, zise Lady Ramkin. 

Vimes uitase complet de Casa Gărzii. 

— Cred că a fost stricată rău clădirea, se aventură el. 

102 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Complet distrusă, spuse Lady Ramkin. A mai rămas doar o 
bucată de piatră topită. Așa că vă dau un loc din Piaţa Pseudopolis". 

— Scuze? 

— Oh, tata avea proprietăți prin tot orașul, zise ea. Eu nu prea am 
ce să fac cu ele, serios. Așa că i-am spus agentului meu să-l dea 
sergentului Colon cheile de la vechea casă din Piaţa Pseudopolis. l-ar 
prinde bine să mai fie aerisită. 

— Dar zona aceea... adică, pe stradă sunt pietre de pavaj 
adevărate... doar chiria, adică, lordul Vetinari nu va... 

— Stai liniștit, spuse ea bătându-l prietenește pe spate. Acum, chiar 
ar trebui să tragi un pui de somn. 

Vimes se întinse în pat, cu mintea ca o râșniţă. Piaţa Pseudopolis 
era pe partea dinspre Anidi a râului, într-un cartier cu o chirie destul de 
mare. Imaginea lui Nobby sau a sergentului Colon plimbându-se pe 
stradă ziua în amiaza mare probabil că avea să aibă același efect 
asupra zonei ca deschiderea unui spital de ciumați. 

Aţipi, plutind între stare de veghe și un somn în care dragoni 
gigantici îl urmăreau fluturând borcănașe cu alifie... 

Și se trezi în zgomotele unei mulțimi. 


Lady Ramkin semeţindu-se era o priveliște pe care nu o uitai, deși 
puteai încerca. Era ca și cum ai fi văzut deriva continentelor în sens 
invers, cu diferite subcontinente și insule adunându-se pentru a forma o 
protofemeie masivă și mânioasă. 

Ușa ruptă a casei dragonilor atârna în balamale. Locatarii, deja cu 
nervii întinși ca o harpă aflată pe amfetamine, erau înnebuniţi. Mici 
norișori de fum se spărgeau de plăcile metalice în timp ce ei alergau 
prin ţarcurile lor. 

— Ce înseamnă aceasta? zise ea. 

Dacă un Ramkin ar fi fost vreodată aplecat spre introspecţie, ea ar 
fi recunoscut că nu era o replică prea originală. Dar se afla la 
îndemână. Își făcea treaba. Motivul pentru care clișeele devin clișee 
este că reprezintă ciocanele și șurubelnițele din cutia de unelte a 
comunicării. 

Gloata umplu cadrul ușii sparte. Unii dintre ei agitau diferite 
instrumente ascuțite cu acele mișcări specifice răsculaților. 

— Hău, zise conducătorul. E dragonul, nu? 

Se auzi un cor de aprobări mormăite. 

— Ce este cu aceasta? spuse Lady Ramkin. 

— Hău. A ars orașul. Nu zboară prea departe. Ai dragoni aici. Ar 
putea fi unul dintre ei, nu? 

— Da. 

— Corect. 


1 În original, Pseudopolis Yard (n.red.) 


103 


Gărzi! Gărzi! 


— QED!’ 

— Aşa că ce avem de gând este să-i omorâm pe toți. 

— Corect. 

— Da. 

— Pro bono publica. ` 

Pieptul lui Lady Ramkin se ridică și se prăbuși ca un imperiu. Intinse 
mâna și apucă furca de rânit din cârligul ei de pe perete. 

— Încă un pas, vă avertizez, și o să vă pară rău, spuse ea. 

Conducătorul se uită peste umărul ei la dragonii înnebuniți. 

— Da? zise el cu răutate. Și ce o să faci, mă rog? 

Femeia deschise și închise gura o dată sau de două ori 
răzgândindu-se cu privire la ce avea să spună. 

— Voi chema Garda! rosti ea în cele din urmă. 

Amenințarea nu avu însă efectul scontat. Lady Ramkin nu acordase 
niciodată prea mare atenţie acelor părţi ale orașului care nu aveau 
solzi. 

— Ei, ce păcat, zise conducătorul. Asta chiar e îngrijorător, știi? 
Deja îmi tremură genunchii, zău așa! 

Extrase un satâr lung de la curea. 

— Și acum, dă-te la o parte, doamnă, pentru că... 

O limbă de foc verde ţâșni din spatele adăpostului, trecu la 
jumătate de metru pe deasupra capetelor celor din mulţime și pârli o 
rozetă carbonizată în lemnăria de deasupra ușii. 

Apoi se auzi o voce care era un murmur mieros de pură ameninţare 
mortală. 

— Acesta este Lordul Bucurelu Coltfurios larnăușoară al Patrulea, 
cel mai fierbinte dragon din oraș. Poate să îti ardă capul de pe umeri. 

Căpitanul Vimes ieși șchiopătând din umbre. 

Un mic și extrem de speriat dragon auriu era ţinut cu tărie sub un 
braț. Cealaltă mână îl ţinea de coadă. 

Răsculații îl urmăreau, hipnotizați. 

— Știu la ce vă gândiţi, continuă Vimes, încetișor. Vă întrebaţi dacă 
după toată agitația asta mai are destule flăcări. Și, știți, nici eu nu sunt 
prea sigur... 

Se aplecă înainte, ţintind printre urechile dragonului, iar vocea îi 
zbârnâi ca o lamă de cuțit: 

— Ceea ce trebuie să vă întrebaţi este: „Oare mă simt norocos?” 

Răsculaţii se dădură în spate în timp ce Vimes înainta. 

— Ei? spuse el. Chiar vă simţiţi norocoși? 

Pentru câteva clipe, singurul sunet fu cel al stomacului Lordului 
Bucurelu Coltfurios larnăușoară al Patrulea huruind ameninţător în timp 
ce combustibilul clipocea în camera cazanelor. 


18 Unii răsculați pot fi destul de bine educați 


104 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Uite, ăă, zise conducătorul, cu ochii ațintiţi, ca hipnotizat, asupra 
capului dragonului, nu e nevoie de așa... 

— De fapt, s-ar putea să se hotărască să tragă de capul lui, spuse 
Vimes. Trebuie să o facă pentru a opri acumularea de gaze. Se 
acumulează când devin agitaţi. Și, știi, cred că i-aţi agitat destul. 

Conducătorul făcu ceea ce el spera a fi un gest ușor împăciuitor, 
dar, din nefericire, folosi mâna în care încă ţinea cuțitul. 

— Aruncă-l, zise Vimes tăios, sau ești mort. 

Cuţitul zăngăni pe lespezi. Avu loc o învălmășeală în spatele 
mulțimii, căci un număr de oameni, metaforic vorbind, se aflau prea 
departe și nu știau ce se întâmpla. 

— Dar înainte ca voi, ceilalți buni cetățeni, să vă împrăștiați și să vă 
duceți la treburile voastre, spuse Vimes cu subiînţeles, vă sugerez să vă 
uitaţi cu atenţie la acești dragoni. E vreunul care are douăzeci de metri 
lungime? Aţi zice că e vreunul care are întinderea aripilor de douăzeci și 
cinci de metri? Cât de fierbinte credeți că e focul lor? 

— Nu știu, spuse conducătorul. 

Vimes ridică niţel capul dragonului. Conducătorul dădu ochii peste 
cap. 

— Nu știu, domnule, se corectă el. 

— Vrei să afli? 

Conducătorul scutură din cap. Dar reuși să își găsească glasul. 

— Dar tu cine ești? zise el. 

Vimes se îndreptă de spate. 

— Căpitanul Vimes, Garda Orașului, spuse el. 

Vorbele fură întâmpinate de o tăcere aproape totală. Excepţia fu o 
voce voioasă, undeva în spatele mulţimii, care zise: 

— Tura de noapte, nu? _ 

Vimes se uită la cămașa de noapte de pe el. În graba lui de a cobori 
din pat, își băgase iute picioarele într-o pereche de papuci de ai lui Lady 
Ramkin. Pentru prima dată, văzu că aveau pompoane roz. 

Și, în acest moment, Lordul Bucurelu Coltfurios larnăușoară al 
Patrulea alese să râgâie. 

Nu fu un alt jet de flăcări furioase. Fu doar o minge slabă de foc, 
aproape invizibilă, care se rostogoli spre gloată și pârli câteva 
sprâncene. Dar, în mod clar, făcu impresie. 

Vimes își veni minunat în simţiri. Nu se putea ca ei să fi observat 
scurtul său moment de groază pură. 

— Asta a fost doar ca să vă atrag atenţia, zise el fără să-și miște 
vreun mușchi pe față. Data viitoare va fi niţel mai jos. 

— Ăă, spuse conducătorul. Ai dreptate. Nici o problemă. Oricum, 
tocmai plecam. Nu sunt dragoni mari aici, corect. Scuze pentru deranj. 

— Oh, nu, zise Lady Ramkin triumfătoare. Nu scăpaţi așa de ușor! 


105 


Gărzi! Gărzi! 


Se întinse spre un raft și scoase la iveală o cutie de tablă. Avea o 
fantă în capac. Zăngănea. Pe o parte era explicaţia: „Adăpostul Rază de 
Soare pentru Dragonii Bolnavi”. 

Colecta iniţială produse patru dolari și treizeci și unu de pence. 
După ce căpitanul Vimes gesticulă hotărât cu dragonul, apărură 
miraculos încă douăzeci și cinci de dolari și șaisprezece bănuți. Gloata 
spălă putina. 

— Oricum am scos un profit, spuse Vimes când rămaseră din nou 
singuri. 

— A fost tare curajos din partea ta! 

— Să sperăm că nu devine o obișnuinţă, zise Vimes punând cu 
blândeţe dragonul epuizat în ţarc. 

Se simţea cam ameţit. 

Încă o dată, era conștient de ochii care îl priveau fix. Se uită pieziș 
la fața lungă și ascuţită a lui Bunbăiat Traistă Fulgdepiatră, care stătea 
într-o postură descrisă cel mai bine ca Ultimul Căţeluș din Magazin. 

Spre uimirea sa, se trezi că se întinde și îl scarpină între urechi sau, 
cel puțin, între două chestii ascuţite de pe lateralele capului care ar fi 
trebuit să fie urechile. Dragonul răspunse cu un sunet ciudat care 
semăna cu un blocaj complicat la fabrica de bere. Işi retrase mâna iute. 

— E în regulă, spuse Lady Ramkin. li huruie stomacul. Asta 
înseamnă că te place. 

Spre surprinderea lui, Vimes descoperi că îl flata acest lucru. Din 
câte își putea aduce aminte, nimeni sau nimic din viața lui nu 
considerase că el merita un râgâit. 

— Credeam că, ăă, vreţi să scăpaţi de el, zise Vimes. 

— Cred că voi fi nevoită, spuse ea. Știi cum e, totuși. Se uită la tine 
cu ochii lor mari și plini de sentimente... 

Urmă o tăcere scurtă, reciprocă și stânjenitoare. 

— Cum ar fi dacă aș... 

— Doar nu crezi că ţi-ar putea plăcea... 

Se opriră. 

— Măcar atâta lucru aș putea face, zise Lady Ramkin. 

— Dar deja ne-aţi dat noul sediu și așa mai departe! 

— Asta a fost doar datoria mea de bun cetățean, spuse Lady 
Ramkin. Te rog să îl accepţi pe Bunbăiat ca... pe un prieten. 

Vimes simțea că era împins încetișor pe o scândură foarte îngustă 
peste un abis foarte adânc. 

— Nici măcar nu știu ce mănâncă, zise el. 

— Sunt omnivore, de fapt, spuse ea. Mănâncă orice în afară de 
metale și de roci vulcanice. Nu poți să fii mofturos când te dezvolţi într- 
o mlaștină. 

— Dar nu trebuie scos la plimbare? Sau la zbor sau mai știu eu ce? 


106 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Se pare că în cea mai mare parte a timpului doarme. Scărpină 
urâţenia în vârful capului acoperit cu solzi. E cel mai relaxat dragon din 
câți am crescut, trebuie să recunosc. 

— Dar cum rămâne cu, ăă, știți? 

Vimes arătă spre furca de rânit. 

— Ei, în mare parte e doar gaz. Nu trebuie decât să-l ţii într-un loc 
bine aerisit. Nu ai covoare scumpe, nu? Cel mai bine e să nu-i lași să te 
lingă pe faţă, dar pot fi dresați să își controleze flacăra. Sunt foarte utili 
pentru aprinderea focurilor. 

Bunbăiat Traistă Fulgdepiatră se încolăci în mijlocul unei rafale de 
zgomote ale instalaţiei sale interne. 

Au opt stomacuri, își aminti Vimes; desenele din carte fuseseră 
foarte detaliate. Și mai are înăuntru multe alte chestii, cum ar fi tuburi 
de distilare fracționată și seturi de alchimie nebunești. 

Nici un dragon de mlaștină nu ar fi putut teroriza vreodată un 
regat, decât din greșeală. Vimes se întreba câţi fuseseră omorâţi de 
eroi cutezători. Reprezenta o cruzime îngrozitoare să faci așa ceva unor 
ființe al căror singur păcat era că se aruncau singure în aer din 
neatenţie, lucru pe care nici un dragon nu apuca să-l transforme în 
obicei. Se cam înfuria când se gândea la asta. O rasă de..., de micimi, 
asta erau dragonii. Născuţi ca să piardă. Trăiește iute, mori împrăștiat. 
Omnivore sau nu, lucrul cu care trăiau cu adevărat trebuia să fie nervii 
lor, înaintând prin viaţă rugători, temându-se de moarte de propriul 
sistem digestiv. Familia de-abia ce-și revenise după explozia tatălui, și 
vreun păcălici în armură se trezește să-și croiască drum prin mlaștină 
pentru a vâri o sabie într-un sac de mate care, oricum, era doar la un 
pas de autodistrugere. 

Hm. Ar fi interesant să vadă cum ar fi făcut față măreţii ucigași de 
dragoni din trecut marelui dragon. Armura? Mai bine să nu o poarte. 
Oricum, ar fi fost același lucru și, cel puţin, fără armură cenușa ta nu ar 
fi venit preambalată în propria folie. 

Se tot uită la micuțul malformat și ideea care ciocănise pentru a-i 
atrage atenţia în ultimele minute reuși, în cele din urmă, să intre. Toată 
lumea din Ankh-Morpork voia să găsească bârlogul dragonului. Sau cel 
puţin, voia să îl găsească gol. Bucăţelele de lemn pe un băț nu aveau 
să fie de ajutor, era sigur. Dar, cum se spunea, pune un hoț...!* 

— Un dragon îl poate mirosi pe altul? zise el. Adică, să ia urma? 


Dragă Mamă [scria Morcove] Ca să vezi o răsturnare de situaţie ca 
din Cărţi. Noaptea trecută dragonul a ars Sediul nostru și Ce Să Vezi am 
primit unul mai bun, este întrun loc numit Piaţa Pseudopolis, vizavi de 


1 Fraza „Pune un hoţ să prindă hoţul” înlocuise deja (după proteste puternice ale Breslei 
Hoţilor) un proverb Ankh-Morporkian mai vechi şi chintesenţial, care era „Pune o groapă 
adâncă, cu arcuri pe laturi, capcane, lame de cuţit rotitoare mişcate prin puterea apei, 
cioburi de sticlă şi scorpioni pentru a prinde un hoţ”. 


107 


Gărzi! Gărzi! 


Operă. Sergentul Colon spune că neam Ajuns și i-a spus lui Nobby să nu 
încerce să vândă mobila. Să te Ajungi este o metaforă, care din câte 
aflu, este ca a Minţi dar mai decorativ. Sunt covoare adevărate pe care 
să scuipi. De două ori astăzi grupuri de oameni au încercat să caute în 
pivnita de aici după dragon, e uimitor. Și sapă în privatele oamenilor și 
își bagă nasul prin poduri, e ca o Febră. Așa că, oamenii nu mai au timp 
pentru altceva, și sergentul Colon zice când ieși în Tură și strigi Ora 
Doisprezece și Totul E Bine în timp ce un dragon topește strada te simţi 
cam Prost. 

Mam mutat de la Doamna Palm pentru că, aici sunt zeci de 
dormitoare. A fost trist și miau făcut un tort dar cred că așa e mai bine, 
deși Doamna Palm nu mia luat niciodată chirie ceea ce e foarte frumos 
având în vedere că e o văduvă cu atât de multe fiice drăguțe pe care să 
le crească plus zestrea ecţetera. 

Mam mai împrietenit cu o primată care tot vine să vadă dacă iam 
găsit cartea. Nobby zice că e un prost plin de purici pentru că am 
câștigat de la el 18d jucând Schilodeștel pe Domnul Ceapă, care e un 
joc de noroc cu cărți pe care nu îl joc. lam spus lui Nobby despre Legile 
Jocurilor de Noroc (Reglementări) și el a zis Beşi deaici, care cred că eo 
încălcare a Ordonanţelor privind Decenţa din 1389 dar am hotărât să 
îmi folosesc Discreţia. 

Căpitanul Vimes e tot bolnav și este îngrijit de o Lady. Nobby zice 
că e bine cunoscut că e Nebună, dar sergentul Colon zice că e doar din 
cauză că trăiește întro casă mare cu mulţi dragoni dar că e o Avere și 
bine face căpitanul că își pune sacii în căruţă. Nu înţeleg ce legătură 
are căruța cu asta. Azi dimineaţă am făcut o plimbare cu Reet și iam 
arătat multe exemple interesante de fierărie care pot fi găsite în oraș. 
Ea a zis că a fost tare interesant. A zis că sunt mai diferit de toţi cei pe 
care ia cunoscut. Fiul tău iubitor, Morcove. X. 

RS. Sper că Părăluţa e bine. 


Împături hârtia cu grijă și o băgă în plic. 

— Apune soarele, spuse sergentul Colon. 

Morcove ridică privirea de la ceara pentru sigiliu. 

— Asta înseamnă că în curând va fi noapte, continuă Colon, cu 
exactitate. 

— Da, domnule sergent. 

Colon își lărgi gulerul cu degetul. Avea pielea impresionant de 
rozalie, rezultatul unei dimineți întregi de frecare, dar oamenii tot 
păstrau o distanţă respectuoasă. 

Unii se nasc pentru a comanda. Unii obțin comanda. Alţii primesc 
dreptul de a comanda ca pe o lovitură, iar sergentul era inclus acum în 
această categorie și nu era prea fericit. 

In orice clipă, știa, avea să fie nevoit să spună că era timpul să 
plece în patrulare. El nu voia să plece în patrulare. Voia să găsească o 

108 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


cămăruţă drăguță într-un subsol pe undeva. Dar nobles oblij - dacă era 
la conducere, trebuia să o facă. 

Nu singurătatea actului de comandă îl supăra. Era a-fi-prăjit-de-viu 
a actului de comandă care îi făcea probleme. 

De asemenea, era destul de sigur că dacă nu veneau foarte repede 
cu ceva proaspăt despre dragon, Patricianul avea să fie nefericit. Și 
când Patricianul era nefericit, devenea foarte democratic. Găsea moduri 
complicate și dureroase de a răspândi respectiva nefericire cât mai 
departe. Responsabilitatea, se gândea sergentul, era un lucru teribil. La 
fel era și a fi torturat în mod oribil. Din câte putea înțelege, cele două 
fenomene se îndreptau cu viteză unul spre altul. 

Și, astfel, fu extrem de ușurat când o caleașcă micuță trase în fața 
clădirii. Era foarte veche și jerpelită. Pe ușă se găsea un blazon șters. 
Vopsit pe spate și părând ceva mai nou, era micul mesaj: „Nechează 
dacă îţi plac dragonii”. _ 

Din ea, strâmbându-se când se dădu jos, ieși căpitanul Vimes. In 
urma lui era femeia pe care sergentul o cunoștea drept Nebuna Sybil 
Ramkin. Și, în cele din urmă, săltând ascultător la capătul lesei lui, era 
un mic... 

Sergentul era prea agitat pentru a mai acorda importanţă unor 
amănunte cum ar fi dimensiunea. 

— Fir-aş să fiu! L-au prins! 

Nobby ridică privirea de la masa din colț unde eșua continuu să 
priceapă că este aproape imposibil să joci la cacealma cu un oponent 
care zâmbește tot timpul. Bibliotecarul profită de diversiune pentru a se 
servi cu câteva cărți de la fundul pachetului. 

— Nu fi prost. E doar un dragon de mlaștină, zise Nobby. E în 
regulă, e Lady Sybil. O adevărată doamnă. 

Celelalte două gărzi se întoarseră și se holbară la el. Asta o spunea 
Nobby. 

— Mai terminaţi cu asta, amândoi, zise el. De ce n-aș putea să 
recunosc o doamnă când o văd? Mi-a dat un ceai într-o ceșcuţă fină ca 
hârtia și cu o linguriţă de argint în ea, spuse el, ca unul care și-ar fi 
ridicat privirea pentru puţin timp peste bariera deosebirilor sociale. Si i- 
am dat-o înapoi, așa că nu vă mai uitaţi așa la mine! 

— Tu ce faci în serile tale libere? zise Colon. 

— Nu-i treaba ta. 

— Chiar i-ai dat linguriţa înapoi? spuse Morcove. 

— Da, la naiba! se înfierbântă Nobby. 

— Drepţi, băieţi, zise sergentul, inundat de ușurare. 

Ceilalți doi intrară în cameră. Vimes le aruncă oamenilor lui privirea 
sa obișnuită de dispreţ resemnat. 

— Trupa mea, mormăi el. 

— Strașnic grup de oameni, zise Lady Ramkin. Bravii soldaţi de 
rând, nu? 

109 


Gărzi! Gărzi! 


— De rând, în orice caz, spuse Vimes. 

Lady Ramkin zâmbi încurajator. Asta duse la o agitaţie ciudată 
printre oameni. Sergentul Colon, prin intermediul a ceva strădanii, reuși 
să își facă pieptul să iasă mai în faţă decât stomacul. Morcove își 
îndreptă cocoașa lui obișnuită. Nobby vibră de atitudine soldățească, își 
aruncă mâinile pe lângă el, cu degetele înfipte drept înainte, cu pieptul 
de porumbel atât de umflat, încât picioarele erau în pericol să se ridice 
de la pământ. 

— Întotdeauna am crezut că putem dormi cu toţii mai în siguranţă 
în patul meu știind că acești oameni de ispravă ne păzesc, zise Lady 
Ramkin mergând alene în lungul șirului, ca un galion încărcat într-o 
briză ușoară. Și cine este acesta? 

Este dificil pentru un urangutan să stea drepţi. Corpul lui poate 
stăpâni ideea generală, dar pielea nu. Bibliotecarul își dădea toată 
silinţa, totuși, stând într-un fel de grămadă respectuoasă la capătul 
liniei și păstrând un fel de salut complex pe care îl poţi obține doar cu 
un braț de un metru și jumătate. 

— E-n haine civile, zise Nobby iute. Servicii Speciale Primate. 

— Foarte curajos. Într-adevăr, foarte curajos, spuse Lady Ramkin. 
De când ești primată, omule? 

— Oook. 

— Bravo! Se întoarse către Vimes, care, în mod clar, se uita 
neîncrezător. Foarte bine pentru tine, zise ea. Minunat grup de 
oameni... 

— Oook. 

— „„antropoide, se corectă Lady Ramkin, aproape fără să întrerupă 
șuvoiul vorbelor. 

Pentru o clipă, trupele se simţiră ca și cum s-ar fi întors de la 
cucerirea de unii singuri a unei provincii îndepărtate. Se simțeau, de 
fapt, nespus de fericiţi, ceea ce era aproape sigur așa cum ar fi spus 
Lady Ramkin și ceea ce era cu certitudine la câteva litere ale alfabetului 
distanţă de cum se simțeau ei de obicei. Chiar și Bibliotecarul se simţea 
privilegiat și, pentru prima dată, lăsase vorba „omule” să treacă fără 
comentarii. 

Un picurat și un miros chimic puternic îi făcură să se uite în jur. 

Bunbăiat Traistă Fulgdepiatră stătea ghemuit, cu un aer de 
inocenţă timidă, lângă ceea ce nu era atât o pată pe covor, cât o gaură 
în podea. Câteva firișoare de fum se ridicau din marginile ei. 

Lady Ramkin oftă. 

— Nu vă faceţi griji, doamnă, se oferi Nobby voios. O curățăm 
imediat. 

— Mă tem că așa se poartă ei când sunt agitaţi, zise ea. 

— Aveţi un specimen frumos, doamnă, continuă Nobby, desfătân- 
du-se cu nou descoperita experienţă a relaţiilor sociale. 


110 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu e al meu, spuse ea. Acum îi aparţine căpitanului. Sau vouă 
tuturor, poate. Un fel de mascotă. Il cheamă Bunbăiat Traistă 
Fulgdepiatră. 

Bunbăiat Traistă Fulgdepiatră suportă cu stoicism greutatea 
numelui și mirosi un picior de masă. 

— Arată mai mult ca fratele meu, Errol, zise Nobby, jucând până la 
capăt cartea băiețașului de oraș drăgălaș și obraznic. Are același nas 
ascuţit, mă iertaţi, doamna mea. 

Vimes se uită la creatură, care își cerceta noul mediu și știa că era 
acum, irevocabil, un Errol. Micul dragon luă o mușcătură experimentală 
din masă, o mestecă timp de câteva minute, o scuipă, se încolăci și 
adormi. 

— N-o să dea foc la nimic, nu? spuse sergentul neliniștit. 

— Nu cred. Nu pare să își fi dat seama încă pentru ce are instalaţia 
de foc, zise Lady Ramkin. 

— Nu poţi să-l înveţi nimic nou despre relaxare, totuși, spuse 
Vimes. Oricum, oameni... 

— Oook. 

— Nu vorbeam cu tine, domnule. Ce caută aici? 

— Aă, zise sergentul Colon iute. Eu, ăă... dumneavoastră fiind 
plecat și tot restul și noi fiind prea puţini... Morcove, aici de față, spune 
că totul e conform legii și așa mai departe... l-am pus să depună 
jurământul, domnule. Pe primată, adică. 

— Să depună jurământul că ce, sergent? 

— Ca agent special, domnule, zise Colon roșind. Știţi, domnule. Un 
fel de Gardă cetățenească. 

Vimes ridică braţele. 

— Special? Ba e al naibii de unic! 

Bibliotecarul îi oferi lui Vimes un zâmbet larg. 

— Doar temporar, domnule. Pentru o durată, cum ar veni, spuse 
Colon rugător. Ne-ar prinde bine ajutorul, domnule, și... ei, e singurul 
căruia pare să îi placă de noi... 

— Cred că e o idee /infricoșător de bună, zise Lady Ramkin. Bravo, 
pentru primată! 

Vimes ridică din umeri. Lumea era și așa destul de nebună, mai 
conta ceva în plus, acolo? 

— În regulă, spuse el. În regulă! Mă dau bătut. Fie! Dă-i o insignă, 
deși al naibii să fiu dacă știu unde o s-o poarte! Bun! Da! De ce nu? 

— Sunteţi bine, domnule căpitan? zise Colon plin de îngrijorare. 

— Fie! Fie! Bun venit în noua Gardă! se răsti Vimes pășind 
șovăielnic prin cameră. Minunat! Până la urmă, suntem plătiţi cât să ne- 
ajungă pentru o pungă de alune, nu, așa că am putea foarte bine să 
angajăm și o maimu... 

Palma sergentului se lipi cu respect peste gura lui Vimes. 


111 


Gărzi! Gărzi! 


— Ăă, un singur lucru, căpitane, zise Colon poruncitor, ca răspuns 
la ochii uluiţi ai lui Vimes. Nu folosiți cuvântul cu „M”. | se pune imediat 
pata, domnule. Nu se poate abţine, își pierde total controlul de sine. Ca 
o cârpă roșie pentru un cumiizice, domnule. „Primată” e bine, domnule, 
dar nu cuvântul cu „M”. Pentru că, domnule, când se înfurie, nu pleacă 
îmbufnat, domnule, dacă mă înțelegeţi. Nu face nici o problemă în afară 
de asta, domnule. Bine? Doar nu spuneţi maimuţă. Ohlanaiba! 


Fraţii erau agitați. 

Îi auzise vorbind. Lucrurile se mișcau prea repede pentru ei. 
Crezuse că avea să-i conducă pas cu pas în adâncurile conspirației, fără 
să le ofere mai mult adevăr decât puteau duce creierele lor micuțe, dar 
tot îi supraestimase. Era nevoie de o mână fermă. Fermă, dar corectă. 

— Fraţilor, zise Marele Maestru Suprem, sunt Cătușele Veridicității 
îmbunătăţite cum se cuvine? 

— Ce? spuse Fratele Turn șovăitor. Oh. Cătușele. Da. Îmbunătăţite. 
Bun. 

— Și Lăstunii Îndrumării sunt despuiaţi cum se cuvine? 

Fratele Tencuitor tresări vinovat. 

— Eu? Ce? Oh. Bine, nici o problemă. Despuiaţi. Da. 

Marele Maestru Suprem se opri. 

— Fraţilor, zise el încetișor. Suntem atât de aproape. Doar încă o 
dată. Doar câteva ore.Incă o dată și lumea e a noastră, înțelegeți, 
Fraţilor? 

Fratele Tencuitor mișcă un picior. 

— Bine, spuse el, adică, firește. Da. N-avem de ce ne teme. Suntem 
cu tine o sută zece la sută... 

O să zică „doar că”, se gândi Marele Maestru Suprem. 

— ...doar că... 

„Ah.” 

— „noi, adică noi toţi, ne-am simţit ciudat, zău, te simţi atât de 
diferit, nu, după ce invoci dragonul, un fel de... 

— Curăţat, zise Fratele Tencuitor. 

— Da, cum a spus el, și noi... bine, poate că e niţel cam riscant... 

— Ca și cum din creier ţi-ar fi scoase chestii de către creaturi 
hidoase de Dincolo, zise Fratele Tencuitor. 

— Eu aș fi zis că e mai mult ca o durere de cap, spuse Fratele Turn 
neajutorat. Și ne întrebam, știi, despre toate chestiile astea cu echilibrul 
cosmic și restul, pentru că, ei, uite, ce a păţit sărmanul Budar. S-ar 
putea să fie un fel de judecată. Hm. 

— A fost doar un crocodil zgândărit ascuns într-un strat deflori, zise 
Marele Maestru Suprem. | s-ar fi putut întâmpla oricui. Vă înțeleg 
sentimentele, totuși. 

— Da? spuse Fratele Turn. 


112 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Oh, da. Este firesc. Toţi marii vrăjitori se simt niţel stingheriţi 
înainte de a purcede la o operă mare ca asta. 

Fraţii se umflară în pene. „Marii vrăjitori. Aștia suntem noi. Da.” 

— Dar în câteva ore se va termina și sunt sigur că regele vă va da o 
răsplată frumoasă. Viitorul va fi glorios. 

De obicei, asta era de ajuns. Nu părea să fie de ajuns și acum. 

— Dar dragonul... începu Fratele Turn. 

— Nu va mai fi nici un dragon! Nu vom mai avea nevoie de el. Uite, 
zise Marele Maestru Suprem, e destul de simplu. 

Băiatul va avea o sabie minunată. Toată lumea știe că regii au săbii 
minunate... 

— Aceasta ar fi sabia minunată despre care ne-ai tot povestit, nu? 
spuse Fratele Tencuitor. 

— Şi când va atinge dragonul, zise Marele Maestru Suprem, va i... 
pam! 

— Da, așa fac, spuse Fratele Portar. Unchiul meu i-a dat o dată un 
șut unui dragon de mlaștină. L-a prins că îi mânca dovlecii. Afurisenia 
aia aproape că i-a mâncat piciorul. 

Marele Maestru Suprem oftă. Mai erau câteva ore, într-adevăr, iar 
apoi gata cu asta. Singurul lucru asupra căruia nu se hotărâse încă era 
dacă să îi lase de capul lor - cine i-ar fi crezut, până la urmă? - sau să 
trimită Garda să îi aresteze pentru că erau proști în fază terminală. 

— Nu, zise el răbdător, adică dragonul va dispărea. O să îl trimitem 
înapoi. Gata cu dragonul. 

— Oamenii nu vor fi cam bănuitori? spuse Fratele Tencuitor. Nu se 
vor aștepta să vadă hălci de dragon peste tot? 

— Nu, zise triumfător Marele Maestru Suprem, pentru că o atingere 
cu Sabia Adevărului și a Dreptăţii va distruge total Sămânța Răului! 

Fraţii se holbară. 

— Asta o să creadă ei, oricum, adăugă el. Putem oferi niţel praf în 
ochi mistic în acel moment. 

— Floare la ureche, praful mistic, spuse Fratele Degete. 

— Fără hălci, adică? zise Fratele Tencuitor, cam dezamăgit. 

Fratele Turn tuși. 

— Nu știu dacă oamenii vor accepta asta, spuse el. Pare niţel cam 
prea curat, parcă. 

— Ascultă, se răsti Marele Maestru Suprem, o să accepte orice! O 
să vadă că se întâmplă! Oamenii vor fi așa de nerăbdători să vadă că 
băiatul învinge, că nu se vor gândi prea mult la asta! Fiţi siguri! Acum... 
să începem... 

Se concentră. 

Da, era ușor. De fiecare dată, mai ușor. Simţea solzii, simți mânia 
dragonului când ajunse în /ocul/ unde se duc dragonii și preluă controlul. 

Asta însemna putere și era a lui. 


113 


Gărzi! Gărzi! 


Sergentul Colon se strâmbă. 

— Au! 

— Nu fi plângăcios, spuse Lady Ramkin cu voioșie, strângând 
bandajul cu o iscusință bine exersată, transmisă prin multe generații de 
femei Ramkin. Abia dacă te-a atins. 

— Și îi pare foarte rău, zise Morcove tăios. Arată-i sergentului cât 
de rău îţi pare. Haide! 

— Oook, spuse Bibliotecarul sfios. 

— Nu-l lăsa să mă pupe! ţipă Colon. 

— Crezi că a apuca pe cineva de glezne și a-l da cu capul de podea 
intră la Lovirea unui Ofițer Superior? zise Morcove. 

— Eu nu depun plângere, spuse sergentul pe nerăsuflate. 

— Putem să trecem mai departe? zise Vimes nerăbdător. Vom 
vedea dacă Errol poate mirosi bârlogul dragonului. Lady Ramkin crede 
că merită încercat. 

— Adică să punem o gaură adâncă, cu arcuri pe laturi, capcane, 
lame de cuțit rotitoare mișcate de forța apei, cioburi de sticlă și 
scorpioni pentru a prinde un hoţ, domnule căpitan? spuse sergentul cu 
neîncredere. Au! 

— Da, nu vrem să pierdem mirosul, zise Lady Ramkin. Nu fi copil, 
sergent! 

— E o idee strălucitoare să îl folosim pe Errol, doamnă, dacă îmi 
permiteţi îndrăzneala, spuse Nobby, în timp ce sergentul roșea sub 
bandajul său. 

Vimes nu era sigur cât timp avea să fie în stare să îl suporte pe 
Nobby, parvenitul social. 

Morcove nu zise nimic. Se împăca treptat cu faptul că probabil nu 
era pitic, dar sânge de pitic îi curgea prin vene în conformitate cu 
rezonanţa morfică, iar genele sale de împrumut îi spuneau că nimic nu 
avea să fie atât de simplu. A găsi o grămadă de aur, chiar și când 
dragonul nu era acasă, părea destul de riscant. Oricum, era sigur că ar 
fi știut dacă ar fi fost vreuna prin preajmă. Prezenţa cantităților mari de 
aur întotdeauna îl făcea pe un pitic să îl mănânce palmele, iar ale lui nu 
îl mâncau deloc. 

— Începem de la zidul ăla din Umbre, spuse căpitanul. 

Sergentul Colon se uită dintr-o parte la Lady Ramkin și descoperi că 
era imposibil să dea dovadă de lașitate în fața binefăcătoarei lor. Se 
mulțumi cu: 

— Este oare înțelept, domnule? 

— Desigur că nu. Dacă ar fi fost înțelept, noi nu am mai fi făcut 
parte din Gardă. 

— Da! Este extraordinar de palpitant, zise Lady Ramkin. 

— Oh, nu cred că ar trebui să veniţi, doamnă... începu Vimes. 

114 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— ...Sybil, te rog... 

— „este o zonă cu o reputaţie foarte proastă, înţelegi. 

— Dar sunt sigură că voi fi perfect în siguranţă cu oamenii tăi, 
spuse ea. Sunt sigură că vagabonzii se topesc atunci când vă văd. 

Asta e de la dragoni, se gândi Vimes. Se topesc atunci când văd 
dragonii și își lasă umbrele pe zid. De fiecare dată când i se părea că 
încetinea sau că își pierdea interesul, își amintea acele umbre și era ca 
și cum lavă clocotită i s-ar fi scurs pe șira spinării. Astfel de lucruri n-ar 
fi trebuit să se petreacă. Nu în orașul lui. 


De fapt, Umbre nu reprezenta o problemă. Mulți dintre locuitorii lui 
erau, oricum, plecaţi la vânătoare de grămezi de aur, iar cei care 
rămăseseră erau mai puţin dispuși decât cei mai sus menţionaţi să se 
furișeze pe străduţe întunecate. În plus, cei mai raţionali dintre ei 
recunoșteau că Lady Ramkin, dacă ar fi fost atacată, probabil că le-ar fi 
spus să își tragă ciorapii și să nu se mai prostească, cu o voce atât de 
obișnuită să comande, încât probabil că toți s-ar fi trezit ascultând-o. 

Zidul încă nu fusese dărâmat și încă mai purta fresca îngrozitoare. 
Errol mirosi pe lângă el, se plimbă pe străduță o dată sau de două ori și 
adormi. 

— N-a mers, zise sergentul Colon. 

— Bună idee, totuși, spuse Nobby loial. 

— Ar putea fi de la ploaie și de la oamenii care au tot mers pe aici, 
cred, spuse Lady Ramkin. 

Vimes pescui dragonul de pe jos. Oricum, nu-și prea făcuse 
speranţe. Doar că era mai bine să faci ceva decât nimic. 

— Mai bine ne-am întoarce, zise el. A apus soarele. 

Merseră înapoi în tăcere. „Dragonul a îmblânzit până și cartierul 
Umbre, se gândea Vimes. A pus stăpânire pe întregul oraș, chiar și când 
nu e aici. Din clipă în clipă, oamenii o să se apuce să lege fecioare de 
stânci.” 

Un dragon este o metaforă a nenorocitei de existențe umane. Și, 
de parcă asta nu ar fi fost destul de rău, mai e și o afurisită de chestie 
zburătoare, fierbinte și mare. 

Scoase cheia noului sediu. În timp ce bâjbâia în broască, Errol se 
trezi și începu să urle. 

— Nu acum, spuse Vimes. 

II înțţepa într-o parte. Abia începuse noaptea și el deja se simţea 
prea obosit. 

O ţiglă alunecă de pe acoperiș și se sparse pe caldarâm lângă el. 

— Domnule căpitan, șuieră sergentul Colon. 

— Ce? 

— E pe acoperiș, căpitane. 

Ceva din vocea sergentului îl făcu atent pe Vimes. Nu era agitată. 
Nu era înspăimântată. Avea doar un ton de groază grea, întunecată. 


115 


Gărzi! Gărzi! 


Ridică privirea. Errol începu să salte în sus și în jos la subraţul lui. 

Dragonul - acel dragon - se uita în jos cu interes, peste streașină. 
Faţa lui era mai mare decât un stat de om. Ochii săi aveau dimensiunea 
unor ochi foarte mari, colorați cu un roșu mocnit și plini de o inteligenţă 
care nu avea nimic de a face cu ființele umane. Era mult mai veche, cel 
puţin. Era o inteligenţă care fusese deja scăldată în perfidie și marinată 
în șiretenie pe când un grup de aproape-maimuţe se întrebau dacă a 
sta în două picioare reprezenta un pas bun în carieră. Nu era o 
inteligenţă care să aibă vreo legătură cu, sau chiar să înțeleagă, arta 
diplomaţiei. 

Nu s-ar fi jucat cu tine, nici nu ţi-ar fi spus ghicitori. Dar înțelegea 
totul despre aroganță, putere, cruzime și, dacă ar fi reușit, ţi-ar fi ars 
capul de pe umeri. Pentru că îi plăcea. 

Acum, era și mai furios decât de obicei. Se simţea ceva în spatele 
ochilor săi. O minte slabă, minusculă, străină, plină de satisfacție de 
sine. Era iritantă, ca o mâncărime la care nu poţi să te scarpini. Il punea 
să facă lucruri pe care nu voia să le facă... și îl împiedica să facă lucruri 
pe care voia să le facă foarte mult. 

Acei ochi erau ațintiţi, în acest moment, asupra lui Errol, care era 
înnebunit. Vimes înţelese că tot ce stătea între el și un milionde grade 
de căldură era palidul interes al dragonului față de motivul pentru care 
Vimes avea un dragon mai mic la subţioară. 

— Nu face mișcări bruște, se auzi glasul lui Lady Ramkin în spatele 
lui. Și nu arăta că ţi-e frică. Işi dau seama întotdeauna când ţi-e frică. 

— Poţi să îmi mai oferi vreun sfat în acest moment? spuse Vimes 
încet, încercând să vorbească fără să își miște buzele. 

— Ei, adesea merge să îl gâdili între urechi. 

— Oh, zise Vimes pierit. 

— Și un „nu” tăios și să le iei vasul cu mâncare. 

— Ah? 

— Și să îi lovești peste bot cu un ziar rulat; este ceea ce fac eu în 
cazuri extreme. 

În lumea disperată, luminos conturată și înceată în care trăia acum 
și care părea să se învârtă în jurul nărilor brăzdate aflate la câțiva metri 
de el, Vimes deveni conștient de un șuierat ușor. 

Dragonul inspira adânc. 

Aducţia de aer încetă. Vimes privi în bezna canalelor de flăcări și se 
întrebă dacă avea să vadă ceva, dacă avea să fie o mică strălucire albă 
sau altceva, înainte ca uitarea arzătoaresă îl mistuie. 

In momentul acela se auzi sunetul unui corn. 

Dragonul își înălță capul într-un fel zăpăcit și scoase un zgomot 
care suna vag interogativ, fără a fi în vreun fel un cuvânt. 

Cornul se auzi iar. Sunetul părea să aibă un număr de ecouri care 
își trăiau propria viaţă. Semăna cu o provocare. Dacă nu era asta, 
atunci cel care sufla în corn avea să aibă în curând probleme, deoarece 

116 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


dragonul îi aruncă o privire arzătoare lui Vimes, își desfăcu aripile 
enorme, sări greoi în aer și, împotriva tuturor legilor aeronauticii, zbură 
încetișor în direcţia sunetului. 

Nimic de pe lume nu ar fi trebuit să poată zbura așa. Aripile loveau 
în sus și în jos cu un zgomot ca al tunetului îmbuteliat, dar dragonul se 
mișca de parcă ar fi plutit alene prin aer. Dacă s-ar fi oprit din bătut, 
sugera mișcarea, doar ar fi încremenit locului. Plutea, nu zbura. Pentru 
ceva de dimensiunea unui hambar cu piele placată cu armură, era o 
performanţă excepţională. 

Trecu peste capetele lor ca o barjă, îndreptându-se către Piaţa 
Lunilor Sparte. 

— După el! strigă Lady Ramkin. 

— Nu e legal, să zboare așa. Sunt destul de sigur că e ceva într-una 
dintre Legile Vrăjitoriei, zise Morcove scoțând carnețelul. Sj a stricat 
acoperișul. Ăsta tot adună infracţiuni, să știți. 

— Sunteţi bine, domnule căpitan? spuse sergentul Colon. 

— M-am uitat în nările lui, zise căpitanul Vimes ca prin vis. Ochii i 
se concentrară asupra feţei îngrijorate a sergentului. Unde s-a dus? 
întrebă el. 

Colon arătă în lungul străzii. 

Vimes se uită urât la forma care dispărea peste acoperișuri. 

— După el! 


Cornul sună iar. 

Alţi oameni se îndreptau spre piaţă. Dragonul plutea înaintea lor ca 
un rechin îndreptându-se către o saltea gonflabilă rătăcită, dând 
încetișor din coadă dintr-o parte în alta. 

— S-a găsit vreun lunatic să se lupte cu el! zise Nobby. 

— Mă gândeam eu că o să încerce cineva, spuse Colon. Sărmanul 
de el o să fie copt în propria armură. 

Aceasta părea să fie opinia mulţimii care înconjura piaţa. Oamenii 
din Ankh-Morpork aveau o abordare directă, fără fiţe, a ceea ce 
însemna distracţie și, deși abia așteptau să vadă un dragon răpus, s-ar 
fi mulțumit bucuroși să vadă, în schimb, pe cineva fiind copt de viu în 
propria armură. Nu aveai în fiecare zi ocazia să vezi pe cineva copt de 
viu în propria armură. Ar fi fost ceva de care să își aducă aminte copiii. 

Vimes era zgâlțăit și aruncat de colo, colo de mulțime în timp ce tot 
mai mulţi oameni se revărsau în piaţa din spatele lor. Cornul scoase a 
treia provocare. 

— E un oboi, zise Colon cunoscător. Ca un tocsin, dar mai profund. 

— Eşti sigur? spuse Nobby. 

— Da. 

— Cred că e de la un bou cât doi. 


117 


Gărzi! Gărzi! 


— Alune! Sfârli! Cârnaţi fierbinţi! se văicări o voce în spatele lor. 
Salutare, băieţi! Salutare, căpitane Vimes! Aţi venit să vedeţi moartea 
cu ochii, ha? Luaţi un cârnat. Din partea casei. 

— Ce se întâmplă, Beregată? zise Vimes agăţțându-se de tava 
vânzătorului în timp ce și mai mulţi oameni se revărsau în jurul lor. 

— Un puști a intrat călare în oraș și zice că o să omoare dragonul, 
spuse Imi-Tai-Singur-Beregata. Are o sabie magică, așa zice. 

— Are și piele magică? 

— Nu ai pic de romantism în suflet, căpitane, zise Beregată, luând o 
furculiţă foarte fierbinte din minuscula tigaie de pe tava lui și aplicând-o 
cu blândețe pe fundul unei femei solide din față. 

— La o parte, doamnă, comerțul este viața orașului, mulțumesc 
foarte mult. Firește, continuă el, corect ar fi să existe și o fecioară 
înlănţuită de o stâncă. Doar că mătușa a zis nu. Asta-i problema cu unii 
oameni. N-au sentimentul tradiţiei. Băiatul zice și că e sugcesor de 
drept. _ 

Vimes scutură din cap. În mod clar, lumea din jurul lui o lua razna. 

— M-ai pierdut aici, spuse el. 

— Sugcesor, zise Beregată răbdător. Știi, sugcesor la tron. 

— Ce tron? 

— Tronul Ankh-ului. 

— Ce tron al Ankh-ului? 

— Ştii tu. Regi și toate alea. Beregată păru să cadă pe gânduri. Aș 
vrea să știu cum naiba îl cheamă, zise el. Am făcut o comandă la olăria 
cu ridicata deschisă toată noaptea a lui Vulcanic Trolul pentru trei lăzi 
de căni aniversare și o să fie mare chinuială să scriu toate numele după 
aceea. Să îţi rezerv vreo două, căpitane? Pentru tine, nouăzeci de 
bănuţi, și îmi tai singur beregata. 

Vimes cedă și își croi drum înapoi prin înghesuială, folosindu-l pe 
Morcove ca far. Subagentul se înălța deasupra mulțimii, iar restul 
trupelor se ancoraseră de el. 

— Totul a luat-o razna, strigă Vimes. Ce se petrece, Morcove? 

— E un băiat călare pe un cal în mijlocul pieţei, zise Morcove. Are o 
sabie strălucitoare. Nu pare să facă mare lucru deocamdată, totuși. 

Vimes își croi drum până la adăpostul lui Lady Ramkin. 

— Regi, gâfâi el. Ai Ankh-ului. Și tronuri. Există? 

— Ce? A, da. Erau într-o vreme, spuse Lady Ramkin. Cu sute de ani 
în urmă. De ce? 

— Un puști zice că e moștenitorul tronului! 

— Așa e, spuse Beregată, care îl urmase pe Vimes în speranța că i- 
ar fi ieșit o vânzare. A ţinut un discurs mare despre cum are de gând să 
omoare dragonul, să îi doboare pe uzurpatori și să îndrepte toate 
nedreptățile. Toată lumea a aclamat. Cârnaţi fierbinţi, doi la un dolar, 
făcuţi din porc original, de ce nu iei unul pentru doamna? 


118 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Vreţi să spuneţi din carne de porc, domnule? zise Morcove 
îngrijorat, uitându-se la tuburile scânteietoare. 

— Într-un fel, într-un fel, spuse Beregată iute. Cu siguranţă, 
produse din porc adevărat. Porc original. 

— Toată lumea aclamă orice discurs în orașul ăsta, mârâi Vimes. 
Nu înseamnă nimic! 

— la cârnaţi de porc, cinci la doi dolari! zise Beregată, care nu lăsa 
niciodată o conversaţie să stea în calea negoțului. Ar putea fi bună 
pentru afaceri, monarhia. Cârnaţi de porc! Cârnaţi de porc! La chiflă! Și 
să mai și îndrepte toate nedreptăţile. Mie mi se pare o idee tare. Cu 
cepe! 

— Pot să vă ofer un cârnat fierbinte, doamnă? spuse Nobby. 

Lady Ramkin se uită la tava atârnată de gâtul lui Beregată. 

Mii de ani de bună-creștere îi săriră în ajutor și nu se simţi decât o 
mică urmă de oroare în glasul ei atunci când zise: 

— Vai, arată bine. Ce alimente minunate! 

— Sunt făcuţi de călugări pe vreun munte mistic? spuse Morcove. 

Beregată se uită ciudat la el. 

— Nu, zise acesta răbdător, de porci. 

— Ce nedreptăţi? spuse Vimes iute. Haide, zi-mi. Ce nedreptăţi are 
de gând să îndrepte? 

— Păăăi, spuse Beregată, sunt, bine, taxele. Pentru început, asta e 
nedrept. 

Avu delicateţea să arate ușor rușinat. Plata taxelor, în universul lui 
Beregată, se întâmpla doar altor oameni. 

— Așa-i, spuse o bătrână de lângă el. Și jgheabul de pe casa mea 
picură ceva de groază, iar proprietarul nu vrea să facă nimic. Asta e 
nedrept. 

— Și chelia prematură, zise bărbatul din faţa ei. Și asta e nedrept. 

Vimes căscă gura. 

— Ah. Regii pot vindeca asta, spuse un alt protomonarhist, pe un 
ton informat. 

— De fapt, spuse Beregată, scormonind în geantă, mi-a mai rămas 
o sticluţă din această alifie uluitoare care este făcută - se uită urât la 
Morcove - de niște călugări străvechi care trăiesc pe un munte... 

— Și nu sunt în stare să-ţi răspundă, să știi, continuă monarhistul. 
Așa îţi dai seama că sunt regali. Sunt complet incapabili. Are legătură 
cu a fi grațios. 

— Ca să vezi, zise femeia cu jgheabul spart. 

— Şi banii, spuse monarhistul, bucurându-se de atenţie. Nu-l poartă 
cu ei. Așa recunoști întotdeauna un rege. 

— Ce? Nu sunt așa grei, zise bărbatul al cărui păr rămas era 
împrăștiat pe creștetul capului ca rămășițele unei armate înfrânte. Eu 
pot să duc sute de dolari, fără probleme. 


119 


Gărzi! Gărzi! 


— Probabil că ţi se slăbesc braţele, dacă ești rege, spuse femeia cu 
înțelepciune. Probabil din cauză că flutură din mână tot timpul. 

— Întotdeauna am crezut, zise monarhistul, scoțând o pipă și 
începând să o umple cu aerul gânditor al cuiva care urmează să ţină o 
prelegere, că una dintre problemele majore la a fi rege este riscul ca 
fiica ta să se înţepe. 

Urmă o pauză de gândire. 

— Și să adoarmă pentru o sută de ani, continuă monarhistul 
impasibil. 

— Ah, spuseră ceilalţi foarte ușurați. 

— Și mai e și uzura boabelor de mazăre, adăugă el. 

— Ei, aşa ar trebui, zise femeia, nesigură. 

— Dacă trebuie să dormi pe ele tot timpul, spuse monarhistul. 

— Ca să nu mai vorbim de sutele de saltele. 

— Corect. 

— Chiar așa? Cred că pot să-i fac rost de ele angro, zise Beregată. 
Se întoarse spre Vimes, care asculta toate acestea cu o expresie 
mohorâtă. Vezi, căpitane? lar tu ai fi în Garda Regală, bănuiesc. |ţi pui 
niște pene la coif. 

— Ah, defilările, spuse monarhistul, arătând cu pipa. Foarte 
importante. O grămadă de spectacole. 

— Ce, gratis? zise Beregată. 

— Eee.-i, cred că o să trebuiască poate să plătești ramele”, spuse 
monarhistul. 

— Sunteţi toți nebuni! strigă Vimes. Nu știți nimic despre el și încă 
nu a învins! 

— E doar o formalitate, cred, zise femeia. 

— E un dragon care scuipă foc! ţipă Vimes amintindu-și de nările 
acelea. lar el e doar un tip călare pe cal, pe toți zeii! 

Beregată îl împunse ușurel cu degetul în platoșă. 

— N-ai suflet, căpitane, spuse el. Când un străin vine în orașul aflat 
sub robia dragonului și îl provoacă la luptă cu o sabie strălucitoare, 
eeeei, nu există decât un singur rezultat, nu? Probabil e destinul. 

— Robie? strigă Vimes. Robie? Hoţoman nenorocit. Beregată, mai 
ieri vindeai păpușele cu dragoni! 

— Astea erau afaceri, căpitane. Nu trebuie să te agiţi atât, spuse 
Beregată pe un ton plăcut. 

Vimes se întoarse la trupele lui cuprins de o mânie întunecată. 
Puteai să zici orice despre oamenii din Ankh-Morpork, întotdeauna 
fuseseră foarte independenţi, necedând în faţa nimănui dreptul lor de a 
jefui, de a înșela, de a frauda și de a omori în mod egal. Asta părea 
foarte corect, din punctul de vedere al lui Vimes. Nu era nici o diferență 


2 joc de cuvinte intraductibil. În limba engleză, spectacles înseamnă şi „spectacole”, şi 
„ochelari”, (n.tr.) 
120 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


între cel mai bogat om și cel mai sărac cerșetor, în afară de faptul că 
primul avea o grămadă de bani, mâncare, putere, haine frumoase și era 
sănătos. Dar, cel puţin, nu era cu nimic mai bun. Doar mai bogat, mai 
gras, mai puternic, mai bine îmbrăcat și mai sănătos. De sute de ani 
era așa. 

— Și acum dau cu nasul de o mantie cu hermină și se înmoaie cu 
toţii, mormăi el. 

Dragonul dădea roată pieţei încet și precaut. Vimes își întinse gâtul 
pentru a vedea peste capetele celor din faţa lui. 

În același fel în care diferite animale de pradă au silueta prăzilor 
aproape programată în gene, era posibil ca forma cuiva călare și ţinând 
o sabie în mână să apese câteva butoane în creierul dragonului. Dădea 
dovadă de un interes puternic, dar grijuliu. 

În mulţime, Vimes ridică din umeri. 

— Nici măcar nu știam că suntem un regat. 

— Ei, n-am mai fost de secole, zise Lady Ramkin. Regii au fost 
goniţi, și a fost o treabă foarte bună. Pot fi cam înspăimântători. 

— Dar tu ești, bine, dintr-o familie siman... dintr-o familie de rang 
înalt, spuse el. Aș fi crezut că ești moartă după regi. 

— Unii dintre ei erau niște nătărăi fricoși, să știi, zise ea absentă. 
Aveau neveste peste tot și le tăiau oamenilor capul, purtau războaie 
fără rost, mâncau cu cuțitul, aruncau peste umăr copane de pui pe 
jumătate mâncate, chestii din astea. Nu erau de loc felul nostru de 
oameni. 

Piaţa amuţi. Dragonul zburase ușurel în capătul opus și aproape că 
stătea pe loc în aer, în afară de faptul că dădea încet din aripi. 

Vimes simţi ceva căţărându-se cu blândeţe pe spatele lui, iar apoi 
Errol i se așeză pe umăr, ţinându-se cu ghearele din spate. Aripile 
boante băteau în același ritm cu cele ale specimenului mai mare. 
Șuiera. Avea ochii aţintiți asupra uriașului plutitor. 

Calul băiatului tropăi neliniștit pe lespezile pieţei când acesta 
cobori, flutură sabia și se întoarse cu fața la inamicul din depărtare. 

„În mod clar pare încrezător”, își spuse Vimes. Pe de altă parte, 
cum se poate ca abilitatea de a ucide dragoni să te mai facă potrivit 
pentru a fi rege în aceste vremuri? 

Cu siguranţă, era o sabie foarte strălucitoare. Trebuia să recunoști 
asta. 


x k k 


lar acum era ora două în dimineața următoare. Și totul era bine, în 
afară de ploaie. Burniţa din nou. 

În multivers există unele orașe care cred că știu cum să se distreze. 
Locuri ca New Orleans și Rio socotesc că știu nu doar cum să 
chefuiască, ci și cum să benchetuiască; dar, în comparaţie cu Ankh- 


121 


Gărzi! Gărzi! 


Morpork dezlănțuit, acestea sunt un sătuc de provincie la ora 14 într-o 
după-amiază ploioasă de duminică. 

Artificiile bubuiau și scânteiau în aerul jilav de deasupra noroiului 
tulbure al râului Ankh. Diferite animale domestice erau fripte pe străzi. 
Dansatorii făceau trenulețul de la o casă la alta, adesea reușind să ia pe 
parcurs orice ornamente slăbite. Se bea mult și repede. Oameni care în 
circumstanţe obișnuite nu s-ar fi gândit să o facă acum strigau „Ura”. 

Vimes se furișa mohorât pe străzile înţesate, simțindu-se ca singura 
ceapă murată dintr-o salată de fructe. Le dăduse oamenilor seara 
liberă. 

Nu se simțea deloc regalist. Nu credea să aibă ceva împotriva 
regilor și a altora ca ei, dar priveliștea ankh-morporkienilor fluturând 
steaguri era misterios de neliniștitoare. Asta era ceva ce făceau doar 
oamenii supuși și proști, în alte ţări. În plus, ideea de a avea panaș 
regal la pălărie îl revolta. Întotdeauna avusese ceva cu penele. Într-un 
fel, penele te, hm, te vindeau, spuneau oamenilor că nu îţi aparţii. Și s- 
ar fi simţit ca o afurisită de pasăre. Ar fi fost ultima picătură. 

Picioarele îl duseră înapoi la Yard. Până la urmă, unde să se ducă în 
altă parte? Camera lui era deprimantă, iar proprietăreasa se plânsese 
de găurile pe care, în ciuda amenințărilor, Errol le tot făcea în covor. Și 
mirosul pe care îl avea Errol. Și Vimes n-ar fi putut bea în această seară 
într-o tavernă fără a vedea lucruri care l-ar fi deranjat chiar mai mult 
decât cele pe care le vedea de obicei atunci când era beat. 

Era liniște și pace, deși sunetele sărbătorii din depărtare se auzeau 
pe fereastră. 

Errol se dădu jos de pe umărul lui și începu să mănânce cărbunii 
din vatră. 

Vimes se lăsă pe spate și își ridică picioarele. Ce zi! Și ce luptă! 
Eschivele, învărtitul sabiei, strigătele mulțimii, tânărul stând pe loc și 
părând minuscul și neprotejat, dragonul care trăsese puternic aer în 
piept într-un fel care îi era acum foarte cunoscut lui Vimes... 

Și care nu scuipase foc. Asta îl luase prin surprindere pe Vimes. 
Luase prin surprindere mulţimea. Cu siguranţă, îl luase prin surprindere 
și pe dragon, care încercase să se uite cruciș la propriul nas și se 
prinsese cu disperare cu gheareled e canalele de foc. Rămăsese 
surprins chiar până în momentul în care băiatul se strecurase pe sub o 
labă și înfipsese sabia unde trebuia. 

lar apoi, o bubuitură ca de tunet. 

Te-ai fi așteptat să mai rămână niște bucățele de dragon, zău. 
Vimes trase o hârtiuţă spre el. Se uită la notițele pe care le făcuse ieri: 


Punct: Dragone greu, dar tot poate sbura binișore; 
Punct: Focul ie foarte fierbinte, dar iase dintro ființă vie; 
Punct: Dragonii dă mlaștină sânt fiinţe sărmane, dar aciastă formă 
monstruoasă ie măriaţă; 
122 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Punct: Dă unde a venit nu știe nimenea, nici unde să duce, nici 
unde stă între astea; 
Punct: Dă ce arde așa curat? 


Trase tocul și cerneala spre el și, scriind încet și rotund, adăugă: 
Punct: Poate fi un dragone distrus să nu mai rămâie nimică? 

Se gândi o vreme și continuă: 

Punct: Dă ce a iexplodat și nimeni nu la găsit, oricât sa căutatără? 


Neclară treabă. Lady Ramkin spunea că atunci când un dragon de 
mlaștină exploda, erau bucăţi peste tot. lar ăsta fusese al naibii de 
mare. Bine, interiorul lui trebuie să fi fost un coșmar alchimic, dar 
cetățenii Ankh-Morpork-ului tot ar fi trebuit să-și petreacă noaptea dând 
cu lopata bucăţile de dragon de pe străzi. Nimeni nu părea să se fi 
gândit la asta. Fumul violet era destul de impresionant, totuși. 

Errol termină cărbunii și trecu la vătraie. Până acum în această 
seară, mâncase trei pietre de pavaj, o clanţă, ceva neidentificabil pe 
care îl găsise în șanț și, spre uluirea generală, trei dintre carnaţii lui Imi- 
Tai-Singur-Beregata făcuți din organe de porc original. Scrâșnetul 
vătraiului care era înghiţit se împletea cu răpăitul ploii în geamuri. 

Vimes se uită iar la hârtie și adăugă: 


Punct: Cum poate să apară regii dân nimică? 


Nici măcar nu-l văzuse pe băiat de aproape. Părea destul de chipeș, 
nu chiar un mare gânditor, dar, în mod clar, avea acel fel de profil pe 
care nu te-ar fi deranjat să îl vezi bătut pe monede. Vezi tu, după ce 
omorâse dragonul, ar fi putut să fie și un goblin sașiu, nu mai conta. 
Gloata îl purtase pe braţe la palatul Patricianului. 

Lordul Vetinari fusese închis în propriile beciuri. Se părea că nu se 
împotrivise prea mult. Doar le zâmbise tuturor și mersese liniștit. 

Ce coincidenţă fericită pentru oraș că, tocmai când avea nevoie de 
un cavaler care să omoare dragonul, apăruse un rege. 

Vimes răsuci în minte acest gând pentru o vreme. Apoi îl întoarse 
pe dos. Luă pana și scrise: 


Punct: Cie noroc că, pentru un băiat care vrea să fie rege, ie un 
dragone dă ucis pentru ași dovedi fără urme de îndoială bona fidea. 


Era mult mai bine decât semnele din naștere și săbiile, asta era 
sigur. 


123 


Gărzi! Gărzi! 
Se jucă o vreme cu pana, apoi mâzgăli: 


Punct: Dragonele nu a fostără un aparat mecanic, dar niciun 
vrăjitor nu are puterea să crieze o fiară de așa mag. magin. magnita. 
Mărime. 

Punct: Dă ce, pă zei, nu a pututără scuipa foc? 

Punct: Dă unde a venit? 

Punct: Unde sa dus? 


Ploaia bătea mai tare în geam. Sunetele sărbătorii deveniră în mod 
clar mai înfundate, iar apoi se pierdură. Se auzea murmurul unui tunet. 

Vimes sublinie „dus” de câteva ori. După ce se mai gândi, adăugă 
încă două semne de întrebare: ?? 

După ce se uită ceva vreme la efectul obținut, făcu hârtia 
ghemotoc și o aruncă în vatră, unde fu prinsă și înghițită de Errol. 

Avusese loc o infracțiune. Simţuri pe care Vimes nu știa că le avea, 
simţuri străvechi de poliţist, îi ridicau părul pe ceafa și îi spuneau că 
avusese loc o infracțiune. Era probabil o infracţiune atât de ciudată, 
încât nu apărea nicăieri în cartea lui Morcove, dar tot fusese comisă. O 
mână de crime la înaltă temperatură era doar începutul. Avea el să o 
descopere și să îi dea un nume. 

Apoi se ridică în picioare, își luă mantaua de ploaie din piele de 
după ușă și ieși în orașul fără de manta. 


Aici se duc dragonii. 

Zac... 

Nici morți, nici adormiţi. Nici așteptând, deoarece așteptarea 
implică speranţă. Cuvântul pe care îl căutăm aici este probabil... 

„furioși. 

Își amintea senzaţia aerului adevărat pe sub aripi, plăcerea pură a 
flăcărilor. Avusese deasupra cerul liber și o lume interesantă dedesubt, 
plină de fiinţe stranii care fugeau. Existenţa avea altă textură acolo. O 
textură mai bună. 

Și tocmai când începea să se bucure de ea, fusese schilodit, 
împiedicat să scuipe flăcări și gonit înapoi, ca un mamifer canin blănos. 

Lumea îi fusese luată. 

În sinapsele reptiliene ale minţii dragonului prindea viaţă părerea 
că, probabil, ar fi putut să ia lumea înapoi. Fusese invocat și, cu dispreţ, 
izgonit înapoi. Dar poate că exista o urmă, un miros, un fir care să-l 
ducă spre cer... 

Poate că exista chiar o cărare de gândire... 

Își amintea o minte. Glasul ţâfnos, atât de plin de propria sa 
importanță minusculă, o minte aproape precum cea a dragonului, doar 
că la o scală mult redusă. 

Aha. 

124 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Își întinse aripile. 


Lady Ramkin își făcea o ceașcă de cacao și asculta apa gâlgâind în 
burlanele de afară. 

Işi scoase pantofii de dans mult urâţi, despre care până și ea era 
gata să accepte că erau ca două canoe roz. Insă noblesoblij, după cum 
ar fi spus micuțul sergent amuzant și, ca ultimul reprezentant al uneia 
dintre cele mai vechi familii din Ankh-Morpork, trebuise să meargă la 
balul victoriei pentru a da dovadă de bunăvoință. 

Lordul Vetinari rareori dădea baluri. Exista un cântec îndrăgit 
despre asta, de fapt. Dar acum aveau să fie baluri tot timpul. 

Nu suporta balurile. Căci bucuria dansului nici nu se compara cu a 
râni după dragoni. Ştiai unde te aflai când râneai după dragoni. Nu 
ajungeai înfierbântat și roz și nu trebuia să mănânci lucruri prostești pe 
bețe sau să porți o rochie care te făcea să arăţi ca un nor plin de 
heruvimi. Micilor dragoni nu le păsa nici cât negru sub unghie cum 
arătai, atât timp cât ţineai în mâini un bol cu mâncare. 

Ciudat, zău. Intotdeauna crezuse că dura săptămâni, /uni, să 
organizezi un bal. Invitaţii, decoraţii, cârnaţi pe stâlpi, amestec 
îngrozitor de carne de pui pentru a fi îndesat în acele buzunare de 
aluat. Dar totul fusese făcut în câteva ore, ca și cum cineva s-ar fi 
așteptat la asta. Unul dintre miracolele caselor de comenzi, evident. 
Chiar dansase cu, din lipsa altui cuvânt mai bun, noul rege, care îi 
spusese niște vorbe politicoase deși acestea fuseseră cam înfundate. 

Și mâine era o încoronare. Ai fi zis că durează luni întregi să o pui la 
punct. 

incă medita la acestea în timp ce amesteca masa de noapte a 
dragonilor, formată din ţiţei și turbă, garnisite cu flori de sulf. Nu se 
obosi să își schimbe rochia de bal, ci își trase șorțul greu peste ea, puse 
mănușile și coiful, lăsă vizeta peste faţă și fugi, ţinând bine găleţile cu 
hrană, prin ploaia puternică până la șopron. 

Știu de îndată ce deschise ușa. În mod normal, sosirea mâncării ar 
fi fost întâmpinată cu strigăte, șuierături și scurte răbufniri de flăcări. 

Dragonii, fiecare în țarcul lui, stăteau atenți și tăcuți, uitându-se fix 
prin acoperiș. 

Era cam înspăimântător. Lovi găleţile una de alta. 

— Nu trebuie să vă fie frică, dragonul mare și rău a plecat! spuse 
ea cu voioșie. Băgaţi-vă boturile aici, băieţi și fete! 

Unul sau doi dintre ei îi aruncară o scurtă privire și se întoarseră 
la... 

Ce anume? Nu păreau să fie speriați. Doar foarte, foarte atenți. Era 
ca o veghe. Așteptau să se întâmple ceva. 

Tunetul se auzi din nou. 

Câteva minute mai târziu, ea mergea prin orașul jilav. 


125 


Gărzi! Gărzi! 


Există cântece care nu se cântă niciodată când ești treaz. Nellie 
Dean e unul. La fel și orice cântec care începe cu „Pe când 
mergeam...”. În zona din jurul Ankh-Morpork-ului, preferatul este Un 
toiag de vrăjitor are o măciulie în vârf. 

Trupele erau bete. Cel puţin, două dintre cele trei trupe erau bete. 
Morcove fusese convins să încerce niște bere cu limonadă, dar nu-i 
plăcuse prea mult. Nici nu știa toate cuvintele, iar pe multe dintre cele 
pe care le știa nu le înțelegea. 

— Oh, pricep, spuse el în cele din urmă. E un fel de joc de cuvinte 
umoristic, nu? 

— Ştii, zise Colon cu nostalgie, uitându-se în ceţurile tot mai dese 
care se adunau dinspre Ankh, în momente ca ăsta aș vrea ca bătrânul... 

— Nu ai voie să spui, zise Nobby clătinându-se niţel. Ai fost de 
acord, nu spunem nimic, nu are rost să vorbim despre asta. 

— Era cântecul lui preferat, spuse Colon cu tristeţe. Era un tenor 
bun. 

— Ei, dom’ sergent... 

— Era un om drept, Gaskin al nostru, zise Colon. 

— N-am fi putut face nimic, zise Nobby morocănos. 

— Am fi putut, spuse Colon. Am fi putut alerga mai repede. 

— Ce s-a întâmplat, deci? întrebă Morcove. 

— A murit, zise Nobby. În hegzerciţiul funcţiunii. 

— l-am spus, zise Colon, luând o dușcă din sticla pe care o 
aduseseră pentru a le ţine companie pe parcursul nopţii. l-am spus. la-o 
mai încet, i-am zis. Ai să-ți faci vreo poznă, i-am zis. Nu știu ce l-a 
apucat, să alerge înainte așa. 

— Eu dau vina pe Breasla Hoţilor, spuse Nobby. Să lași pe stradă 
așa oameni... 

— Era un tip pe care l-am văzut într-o noapte că dădea o spargere, 
zise Colon nefericit. Chiar în faţa noastră! Și căpitanul Vimes a spus 
„Haide” și am fugit, doar că ideea este că nu ar trebui să alergi prea 
repede, înţelegi. Altfel s-ar putea să îl prinzi. Să prinzi oameni duce la 
tot felul de probleme... 

— Nu le place, zise Nobby. 

Urmară un bubuit de tunet și o rafală de ploaie. 

— Nu le place, aprobă Colon. Dar Gaskin a uitat, a dat colţul și, ei 
bine, tipul avea câţiva prieteni care așteptau... 

— Inima a fost, spuse Nobby. 

— Bun. Oricum. Și acolo a rămas, zise Colon. Căpitanul Vimes a fost 
foarte supărat din cauza asta. N-ar trebui să fugi repede când ești în 
Gardă, băiete, spuse el cu solemnitate. Poţi să fii o gardă rapidă sau 
una bătrână, dar nu poţi să fii o gardă rapidă și bătrână. Sărmanul 
Gaskin... 

— Nu trebuia să fie așa, zise Morcove. 

Colon luă o dușcă din sticlă. 

126 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ei bine, este, spuse el. 

Ploaia îi plesnea coiful și îi picura pe faţă. 

— Dar n-ar fi trebuit să fie, zise Morcove sec. 
— Dar este, spuse Colon. 


x k k 


Altcineva din oraș se simțea, de asemenea, neliniștit. Era 
Bibliotecarul. 

Sergentul Colon îi dăduse o insignă. Bibliotecarul o tot întorcea în 
mâinile lui mari și blânde, morfolind-o cu dinții. 

Nu din cauză că oraşul avea brusc un rege. Urangutanii sunt 
tradiționalişti și nu poți să ai parte de mai multă tradiție decât cu un 
rege. Dar le plac și lucrurile curate, iar lucrurile nu erau curate. Sau, 
mai degrabă, erau prea curate. Adevărul și realitatea nu erau niciodată 
așa de curate. Moștenitorii neașteptaţi la tronuri străvechi nu cresc în 
copaci, iar el știa foarte bine asta, doar crescuse într-unul. 

În plus, nimeni nu-i căuta cartea. Cam asta însemnau priorităţile 
umane. 

Cartea reprezenta răspunsul. Era sigur de asta. Ei, exista o cale de 
a afla ce se găsea în carte. Era o cale periculoasă, dar Bibliotecarul 
mergea toată ziua pe căi periculoase. 

In tăcerea Bibliotecii adormite, își deschise biroul și scoase din cele 
mai adânci cotloane ale lui o mică lampă construită cu grijă pentru a nu 
avea nici o flacără deschisă. Nu puteai fi niciodată destul de precaut cu 
atâta hârtie în jur... 

Mai luă o pungută cu alune și, după ce se gândi niţel, un ghem 
mare de sfoară. Tăie cu dinţii o bucată de sfoară și o folosi pentru a-și 
lega insigna în jurul gâtului, ca pe un talisman. Apoi legă un capăt al 
ghemului de birou și, după un moment de contemplare, porni sprijinit în 
pumni printre rafturi, desfășurând sfoara în urma lui. 

Cunoaștere egal putere... Ă 

Sfoara era importantă. După o vreme. Bibliotecarul se opri. Işi 
concentră toate puterile bibliotecărești. 

Putere egal energie... 

Oamenii erau proști, uneori. Credeau că Biblioteca reprezenta un 
loc periculos din cauza cărților magice, ceea ce era destul de adevărat, 
dar ceea ce o făcea cu adevărat unul dintre cele mai periculoase locuri 
din câte existau era simplul fapt că era o bibliotecă. 

Energie egal materie... 

Intră pe un bulevard de rafturi care părea să aibă câţiva metri 
lungime și merse pe el iute vreme de jumătate de oră. 

Materie egal masă. _ 

lar masa distorsionează spaţiul. Il distorsionează într-un spaţiu-L 
polifractal. 


127 


Gărzi! Gărzi! 


Deci, deși sistemul Dewey are părţile lui bune, atunci când începi 
să cauţi ceva în cutele multidimensionale ale spațiului-L, ceea ce îţi 
trebuie cu adevărat este un ghem de sfoară. 


Acum ploaia cădea din greu. Scânteia pe lespezile Pieței Lunilor 
Sparte, murdărite ici și colo de stegulețe rupte, drapele, cioburi de 
sticlă și câte o cină regurgitată. Incă mai erau destule tunete și un 
miros verde, proaspăt în aer. Câteva fuioare de ceaţă dinspre Ankh 
pluteau peste pietre. În curând avea să răsară soarele. 

Pașii lui Vimes răsunau jilav printre clădirile din jur în timp ce el 
traversa piaţa. Băiatul stătuse aici. Se uită prin fâșiile de ceață la 
clădirile care îl înconjurau, orientându-se. Deci dragonul plutise - păși 
înainte - aici. 

— Şi, zise Vimes, aici a fost ucis. 

Se scotoci în buzunare. Erau tot felul de lucruri acolo - chei, 
căpețele de sfoară, dopuri. Atinse cu degetele o bucăţică de cretă. 

Ingenunche. Errol sări de pe umărul său și plecă legănat să 
cerceteze rămășițele sărbătorii. Intotdeauna mirosea orice lucru înainte 
de a-l mânca, observă Vimes. Se mira un pic de ce o mai făcea, pentru 
că oricum îl mânca de fiecare dată. 

Capul lui fusese cam pe, ia să vedem, aici. 

Merse cu spatele, trăgând creta peste pietre, înaintând încet prin 
piaţa udă și goală ca un credincios străvechi trasând un labirint. Aici o 
aripă, curbându-se către o coadă care se întindea până aici, schimbă 
mâinile, acum mergi spre aripa cealaltă... 

Când termină merse în centrul conturului și își trecu palmele peste 
pietre. Işi dădu seama că se aștepta niţel să fie calde. 

Sigur trebuia să fie ceva aici. Ceva, ei bine, nu știa, ceva unsoare 
sau altceva, niște bucăţi de dragon prăjite. 

Errol începu să mănânce o sticlă spartă, plin de încântare. 

— Ştii ce cred? spuse Vimes. Cred că s-a dus undeva. 

Tunetul se rostogoli iar peste oraș. 

— Bine, bine, mormăi Vimes. Era doar un gând. Nu era așa 
dramatic. 

Errol se opri în mijlocul ronţăitului. 

Foarte încet, ca și cum ar fi fost montat pe rulmenţi bine unși și 
foarte fini, capul dragonului se întoarse pentru a privi în sus. 

Se uita atent la o bucată de văzduh gol. Nu puteai să spui mai 
multe despre asta. 

Vimes se înfioră pe sub mantie. Era o prostie. 

Errol începu să tremure. 

— E doar ploaia, zise Vimes. Haide, termină-ţi sticla. Bună sticlă. 

Din gura dragonului ieși un sunet slab, trist și îngrijorat. 

— Să îţi arăt, spuse Vimes. 


128 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Se uită înjur și zări unul dintre carnaţii lui Beregată, azvârlit de un 
petrecăreţ care se hotărâse că niciodată nu avea să fie atât de 
flămând. Îl luă. 

— Uite, zise el și îl aruncă în sus. 

Era sigur, în timp ce îi urmărea traiectoria, că ar fi trebuit să cadă 
înapoi pe pământ. Nu ar fi trebuit să dispară, ca și cum l-ar fi introdus 
frumos într-un tunel în cer. lar tunelul n-ar fi trebuitsă se uite la el. 

Un fulger violet puternic ţâșni din văzduhul gol și lovi casele din 
partea mai apropiată a pieței, alergând iute pe ziduri câţiva metri 
înainte de a se stinge cu o repeziciune care aproape nega că avusese 
loc. 

Apoi erupse iar, de data aceasta lovind zidul dinspre margine. 
Acolo unde lovi, lumina se sparse într-o reţea de tentacule căutătoare 
care se întinseră pe pietre. 

A treia încercare se duse în sus, formând o coloană actinică, se 
înălță în cele din urmă la cincisprezece sau douăzeci de metri în aer, 
păru să se stabilizeze și începu să se învârtă încet. 

Vimes simţi că era nevoie de un comentariu. Zise: 

— Ahhh. 

În timp ce lumina se învârtea, trimitea raze subţiri și în zigzag care 
tremurau pe acoperișuri, uneori coborând, alteori întorcându-se, 
căutând. 

Errol fugi pe spatele lui Vimes într-o agitație de gheare și se prinse 
cu putere de umărul lui. Durerea îngrozitoare îi aminti luiVimes că ar fi 
trebuit să facă ceva. Era momentul să tipe iar? Încercă alt, „Ahhh”. Nu, 
probabil că nu. 

Aerul începu să miroasă a cositor încins. 

Trăsura lui Lady Ramkin intră huruind în piaţă, făcând un zgomot 
ca o roată de ruletă și gonind drept spre Vimes, oprindu-se cu un 
derapaj care o proiectă trepidând într-un semicerc și care îi obligă pe 
cai fie să se întoarcă în partea cealaltă, fie să își împleticească 
picioarele. O fantomă furioasă purtând piele întărită, mănuși, coroniţă și 
treizeci de metri de tul roz și jilav se aplecă spre el și ţipă: 

— Haide, idiot afurisit! 

O mănușă îl prinse de sub umărul care nu se împotrivi și îl ridică pe 
capră. 

— Și nu mai ţipa! comandă fantoma, concentrând generaţii întregi 
de autoritate în patru cuvinte. 

Un alt strigăt îndemnă la galop caii care stăteau uluiţi. 

Trăsura se depărtă sărind pe lespezi. Un tentacul cercetător de 
lumină pâlpâitoare mângâie o clipă hăţurile, apoi își pierdu interesul. 

— Să înțeleg că n-ai idee ce se întâmplă? strigă Vimes, peste 
pârâitul focului care se rotea. 

— Nici cea mai mică! 


129 


Gărzi! Gărzi! 


Liniile târâtoare se întindeau ca o pânză de păianjen prin tot orașul, 
devenind tot mai slabe pe măsură ce se depărtau. Vimes și le închipui 
furișându-se prin ferestre și strecurându-se pe sub uși. 

— Parcă ar căuta ceva! strigă el. 

— Atunci a o-ntinde înainte să găsească e o idee prima-ntâi, nu? 

O limbă de foc lovi întunecatul Turn al Artei, alunecă orbește în jos 
pe laturile lui acoperite de iederă și dispăru prin cupola Bibliotecii 
Universităţii Nevăzute. 

Celelalte linii se stinseră. 

Lady Ramkin opri trăsura în partea opusă a pieței. 

— Pentru ce intră în Bibliotecă? zise ea încruntându-se. 

— Poate vrea să caute ceva? 

— Nu fi prost, spuse ea. Acolo nu e decât o grămadă de cărți. Ce ar 
vrea un trăsnet să citească? 

— Ceva foarte scurt? 

— Cred că ai putea încerca să fii mai de ajutor. 

Linia de lumină explodă într-un arc între cupola Bibliotecii și centrul 
pieței și rămase în aer, o bandă strălucitoare de câţiva metri lungime. 

Apoi, într-o rafală bruscă, deveni o sferă de foc care crescu iute 
până când cuprinse aproape toată piața, dispăru dintr-odată și lăsă 
noaptea plină de umbre violete și răsunătoare. 

Și piaţa plină de un dragon. 


Cine ar fi crezut? Atât de multă putere, atât de la îndemână. 
Dragonul simţea magia scurgându-se în el, reînnoindu-l dintr-o clipă în 
alta, în ciuda tuturor legilor plictisitoare ale fizicii. Asta nu era hrana 
proastă care îi fusese oferită înainte. Asta era chestia adevărată. Nu 
existau limite pentru ce ar fi putut face cu așa o putere. 

Dar, mai întâi, trebuia să transmită complimente anumitor 
oameni... 

Adulmecă aerul răsăritului. Căuta mirosul minţilor. 

Dragonii nobili nu au prieteni. Cel mai aproape de această noțiune 
este un dușman încă în viață. 


Aerul deveni nemișcat, atât de nemișcat, că aproape auzeai 
căderea ușoară a firelor de praf. Bibliotecarul se legănă sprijinit în 
pumni printre rafturile nesfârșite de cărți. Cupola Bibliotecii era încă 
deasupra capului, cum fusese dintotdeauna, de altfel. 

Bibliotecarului i se părea destul de logic că, de vreme ce acolo 
unde rafturile erau la exterior existau culoare, atunci ar fi trebuit să 
există alte culoare în spaţiul dintre cărți, create din unduiri cuantice 
produse de simpla greutate a cuvintelor. Cu siguranță veneau niște 
sunete ciudate din partea cealaltă a unor rafturi, iar Bibliotecarul știa că 
dacă scotea ușurel o carte sau două, ar fi tras cu ochiul în biblioteci 
diferite de sub ceruri diferite. 

130 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Cărţile deformează timpul și spaţiul. Un motiv pentru care 
proprietarii antemenţionatelor anticariate înghesuite și neregulate par 
întotdeauna să fie cam nepământeni este faptul că mulţi dintre ei chiar 
prăvălii de pe lumi unde este considerată o practică de afaceri 
recomandată să porţi papuci de pâslă tot timpul și să îţi deschizi 
magazinul doar când ai chef. Rătăcești în spaţiul-L pe propriul risc. 

Totuși, bibliotecarii foarte vechi, după ce au înfăptuit vreun act 
îndrăzneţ de bibliotecăreală, sunt acceptaţi într-un ordin secret și sunt 
învăţaţi artele brute ale supraviețuirii dincolo de Rafturile Cunoscute. 
Bibliotecarul era destul de iscusit în toate dintre acestea, dar ceea ce 
încerca acum nu i-ar fi adus doar izgonirea din Ordin, ci, probabil, chiar 
și din viaţă. 

Toate bibliotecile de peste tot sunt conectate în spațiul-L. Toate 
bibliotecile. De peste tot. lar Bibliotecarul, navigând după semnul de 
carte săpat în rafturi de exploratori din trecut, navigând după miros, 
navigând chiar după șoaptele de sirenă ale nostalgiei, se îndrepta 
hotărât spre una foarte specială. 

Exista o consolare. Dacă greșea, nu avea să știe niciodată. 


Cumva, dragonul era mai rău la sol. În aer, era doar un lucru 
natural, grațios chiar și când încerca să te ardă până nu mai rămâneau 
decât cizmele din tine. La sol, devenea pur și simplu un animal al naibii 
de mare. 

Capul imens se profila pe fundalul cenușiu al răsăritului, întorcân- 
du-se încetișor. 

Lady Ramkin și Vimes se uitau cu băgare de seamă din spatele 
jgheabului de apă. Vimes își pusese palma peste botul lui Errol. Micuţul 
dragon scâncea ca un căţeluș bătut și se zbătea să scape. 

— E o bestie magnifică, zise Lady Ramkin în ceea ce ea, probabil, 
credea a fi o șoaptă. 

— Chiar mi-aş dori să nu mai tot repeți asta, spuse Vimes. 

Se auzi un scrâșnet atunci când dragonul păși peste pietre. 

— Stiam că nu a fost omorât, mârâi Vimes. Nu au existat bucăți. A 
fost prea curat totul. A fost trimis undeva printr-un fel de magie, pun 
rămășag. Uită-te la el. E al naibii de imposibil! Are nevoie de magie 
pentru a rămâne în viață! 

— Ce vrei să spui? zise Lady Ramkin, fără să își desprindă privirea 
de pe laturile lui blindate. 

Ce voia să spună? Ce voia să spună? Se gândi iute. 

— Pur și simplu, fizic nu e posibil, asta voiam să spun, zise el. Nimic 
atât de greu nu ar trebui să fie în stare să zboare sau să sufle foc așa. 
Ți-am zis. 

— Dar mie mi se pare destul de real, adică, te-ai aștepta ca o 
creatură magică să fie, mă rog, străvezie. 

131 


Gărzi! Gărzi! 


— Oh, este real. E foarte real, spuse Vimes amar. Dar dacă 
presupunem că are nevoie de magie așa cum noi avem nevoie, cum 
avem nevoie de... lumină? Sau de hrană. 

— E un taumivor, adică? 

— Eu doar cred că mănâncă magie, atâta tot, zise Vimes care nu 
avea o educaţie clasică. Adică, toţi acești mici dragoni de mlaștină, 
întotdeauna în pragul dispariţiei, dacă într-o zi, în timpurile preistorice, 
unii dintre ei au aflat cum să folosească magia? 

— Odată era destulă magie naturală în jur, spuse Lady Ramkin 
gânditoare. 

— Poftim, atunci. Până la urmă, ființele folosesc aerul și apa. Adică, 
dacă există o resursă naturală, ceva o va folosi, nu? Atunci nu ar mai fi 
vorba despre digestie proastă, greutate, mărimea aripii și așa mai 
departe, pentru că magia s-ar ocupa de asta. Uau! 

„Dar ţi-ar trebui o grămadă” se gândi el. Nu era sigur cât de multă 
magie ţi-ar fi trebuit pentru a schimba lumea destul cât să ajungă tone 
de carcasă blindată să zboare pe cer ca o rândunică, dar ar fi băgat 
mâna în foc că o grămadă. 

Toate furturile acelea neautorizate. Cineva hrănise dragonul. 

Se uită la forma Bibliotecii de cărți magice a Universităţii Nevăzute, 
cea mai mare acumulare de putere magică distilată de pe Lumea Disc. 

lar acum dragonul învățase să se hrănească singur. 

Deveni teribil de conștient că Lady Ramkin se pusese în mișcare și, 
spre groaza lui, văzu că pășea spre dragon, cu bărbia scoasă în faţă ca 
o nicovală. 

— Ce naiba faci? șopti el tare. 

— Dacă se trage din dragonii de mlaștină, atunci probabil că eu îl 
pot controla, răspunse ea. Trebuie să îi privești în ochi și să folosești un 
ton care nu lasă loc de întors. Nu se pot împotrivi unei voci umane 
aspre. Nu au voinţă, să știi. Sunt doar niște papă-lapte. 

Spre rușinea lui, Vimes își dădu seama că picioarele sale nu aveau 
de gând să aibă nimic de a face cu o goană nebună pentru a o târî 
înapoi. Mândriei lui nu îi plăcea asta, dar trupul argumentă că nu 
mândria avea o șansă destul de mare să fie spoită într-un strat subţire 
pe cea mai apropiată clădire. Cu urechile roșii de rușine, o auzi pe 
femeie spunând: 

— Ce băiat rău! 

Ecourile acelei replici aspre răsunară prin toată piața. 

„Oh, zei, se gândi el, așa se dresează un dragon? li arăţi bucata 
topită de pe podea și îl ameninţi că îl bagi cu nasul în ea?” 

Riscă să tragă cu ochiul peste jgheabul de apă. E 

Capul dragonului se rotea încet, ca un braţ de macara. li era cam 
greu să o vadă clar, ea aflându-se chiar sub el. Vimes văzu ochii mari și 
roșii îngustându-se când creatura încercă să privească cruciș în lungul 
propriului bot. Părea zăpăcit. Vimes nu era surprins. 

132 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Șezi! urlă Lady Ramkin pe un ton atât de greu de neurmat, încât 
Vimes simţi că picioarele i se înmoaie involuntar. Bravo, băiatu'! Cred 
că am o bucată de cărbune pe undeva... 

Işi pipăi buzunarele. 

Privitul în ochi. Asta era important. Ea chiar n-ar fi trebuit, se gândi 
Vimes, să se uite în altă parte nici măcar pentru o clipă. 

Dragonul ridică alene o labă și o ţintui la pământ. 

Când Vimes se ridică pe jumătate, îngrozit, Errol îi scăpă din 
strânsoare și trecu de jgheab dintr-un singur salt. Traversă piaţa 
topăind, într-o serie de arcuri făcute prin bătaia aripilor, cu gura 
căscată, scoțând râgâituri șuierătoare, încercând să scuipe flăcări. 

| se răspunse cu o limbă de foc alb-albastru care topi o fâșie de 
piatră bolborosindă de câţiva metri lungime, dar care nu reuși să își 
lovească atacatorul. Era greu să îl nimerești pentru că, destul de clar, 
nici măcar Errol nu știa unde avea să fie la un anumit moment al 
traseului său, sau în ce direcţie, în sus sau în jos, avea să o ia în zborul 
său atât de ciudat. Singura lui speranţă în acest moment rezida în 
mișcare continuă, iar el sărea și se rotea între rafalele tot mai furioase 
de flăcări ca o particulă browniană speriată, dar hotărâtă. 

Marele dragon se ridică pe labele din spate cu sunetul a zeci de 
lanțuri de ancoră aruncate într-un colț și încercă să își lovească 
torționarul în aer. 

În acea clipă picioarele lui Vimes se dădură bătute și se hotărâră că 
și-ar fi putut permite să fie picioare eroice pentru o vreme. Traversă în 
fugă spaţiul care îi despărțea, cu sabia pregătită pentru ce i-o fi fost de 
folos, o apucă pe Lady Ramkin de un braț și de materialul rochiei de bal 
zdrenţuite și o aruncă pe umăr. 

Parcurse câțiva metri înainte să-și dea seama de decizia sa 
nefericită. 

Icni prelung. Vertebrele și genunchii încercau să se unească într-o 
singură bucată. Stele verzi și violet îi apăreau și îi dispăreau din fața 
ochilor. În plus, ceva necunoscut, dar, se pare, făcut din os de balenă, îl 
împungea tăios în ceafă. 

Mai reuși câţiva pași doar din inerție, știind că atunci când avea să 
se oprească urma să fie complet strivit. Ramkinii nu se înmulţeau 
pentru frumusețe, se înmulţeau pentru soliditate sănătoasă și pentru 
oase mari și deveniseră foarte buni la asta în decursul secolelor. 

Un șuvoi de foc palid lovi lespezile la câţiva metri depărtare. 

După aceea, avea să se întrebe dacă doar își închipuise că săltase 
câţiva centimetri în aer și parcursese distanţa până la jgheabul de apă 
într-o fugă respectabilă. Poate că, in extremis, toată lumea învăţa acel 
fel de mișcare instantanee care era a doua natură pentru Nobby. 
Oricum, jgheabul de apă se afla acum în spatele lui, iar Lady Ramkin 
era în brațele sale sau, cel puţin, îi ţintuia braţele la pământ. Reuși să și 


133 


Gărzi! Gărzi! 


le elibereze și încercă să o maseze pentru a o readuce în simțiri. Ce 
făceai oare după aceea? i 

Nu părea să fie rănită. Işi amintea ceva despre a desface hainele 
unei persoane, dar în cazul lui Lady Ramkin ar fi putut fi periculos fără 
unelte speciale. 

Ea rezolvă însă problema, apucându-se de marginea jgheabului și 
ridicându-se în picioare. 

— Bine, zise ea, papucul te așteaptă... Ochii i se îndreptară spre 
Vimes pentru prima dată. Ce naiba se petrece... începu ea, apoi zări 
scena de dincolo de umărul lui. 

— Oh, fir-ar, spuse ea. Scuză-mi Klatchiana. 

Errol rămânea fără energie. Aripile boante chiar erau incapabile de 
zbor, iar el rămânea în aer doar dând nebunește din ele, ca un pui de 
găină. Labele mari ale dragonului șfichiuiau aerul. Una dintre ele nimeri 
o fântână din piaţă și o demolă. 

Următoarea îl pocni bine pe Errol. 

Acesta zbură peste capul lui Vimes într-o linie dreaptă, în sus,l ovi 
un acoperiș din spatele lui și alunecă pe el. 

— Trebuie să-l prinzi! strigă Lady Ramkin. Trebuie! E vital! 

Vimes se holbă la ea, apoi plonjă înainte când trupul în formă de 
pară al lui Errol se prelinse peste marginea acoperișului și căzu. Era 
surprinzător de greu. 

— Slavă Cerului, spuse Lady Ramkin, ridicându-se anevoie în 
picioare. Explodează atât de ușor, să știi. Ar fi putut fi foarte periculos. 

Își aduseră aminte de celălalt dragon. Nu era de felul celor care 
explodează. Era de felul celor care omoară oameni. Se întoarseră, încet. 

Creatura se înălță deasupra lor, adulmecă, iar apoi, ca și cum ei nu 
ar fi avut nici o importanţă, se întoarse. Sări greoi în aer și, cu o bătaie 
înceată din aripi, părăsi alene piața, ridicându-se în ceţurile care 
pluteau deasupra orașului. 

Acum Vimes era mai îngrijorat de dragonul cel mic, aflat în mâinile 
lui. Stomacul acestuia bolborosea alarmant. Işi dorea să fi dat mai 
multă atenţie cărţii despre dragoni. Oare un zgomot al stomacului ca 
acesta era un semn că era gata să explodeze sau era punctul în care 
trebuia să fii atent la momentul în care bolborositul se oprea? 

— Trebuie să-l urmărim! zise Lady Ramkin. Ce s-a întâmplat cu 
trăsura? 

Vimes dădu din mână șovăielnic în direcția în care, din câte își 
dădea seama, fugiseră caii speriaţi. 

Errol strănută un nor de gaze calde care mirosea mai urât decât 
ceva ce a fost zidit într-o pivniţă, bătu slăbit aerul cu labele, îl linse pe 
Vimes pe faţă cu o limbă ca o răzătoare de brânză fierbinte, se dădu jos 
cu forța din brațele lui și o-ntinse. 


134 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Unde se duce? bubui Lady Ramkin apărând din cețuri trăgând 
caii după ea. Ei nu voiau să vină, potcoavele lor scoteau scântei, dar 
duceau o luptă deja pierdută. 

— Tot mai încearcă să-l provoace! spuse Vimes. Ai zice că s-ar da 
bătut, nu? 

— Se luptă ca turbaţi, zise Lady Ramkin în timp ce se suia pe capră. 
Vezi tu, e vorba de a-ţi face oponentul să explodeze. 

— Credeam că, în Natură, animalul învins doar se răstoarnă pe 
spate în semn de supunere și cu asta se termină, spuse Vimes,în timp 
ce tropăiau după dragonul de mlaștină dispărut. 

— N-ar merge cu dragonii, zise Lady Ramkin. Dacă vreo creatură e 
atât proastă cât să se răstoarne pe spate, o spinteci. Așa privesc ei 
lucrurile. Sunt aproape umani, zău! 


Norii se adunaseră grei deasupra Ankh-Morpork-ului. Deasupra lor, 
razele aurii ale soarelui Lumii Disc se desfășurau încetișor. 

Dragonul scânteia în lumina răsăritului în timp ce călca aerul cu 
bucurie, făcând răsuciri și rostogoliri imposibile, doar din plăcere. Apoi 
își aminti ce avea de făcut în acea zi. 

Avuseseră cutezanța să îl invoce... 

Sub el, trupele rătăceau dintr-o parte în alta pe Strada Zeilor 
Mărunţi. În ciuda ceţii dese, începea să se aglomereze. 

— Cum le zice la chestiile alea, ca niște scări, dar mai subţiri? 
spuse sergentul Colon. 

— Scări mobile, zise Morcove. 

— Sunt o grămadă, spuse Nobby. 

Se apropie încetișor de una și îi dădu un șut. 

— Hei! 

O siluetă cobori anevoie, pe jumătate acoperită de un șirag de 
steaguri. 

— Ce se-ntâmplă? zise Nobby. 

Purtătorul de steaguri îl măsură din cap până în picioare. 

— Cine vrea să știe, guguștiucule? spuse el. 

— Scuze, noi vrem, zise Morcove ivindu-se din ceaţă ca un aisberg. 

Omul rânji slab. 

— Ei, e încoronarea, nu? spuse el. Trebuie să pregătim străzile 
pentru încoronare. Trebuie să atârnăm steagurile. Să scoatem vechile 
fanioane, nu? 

Nobby aruncă o căutătură pizmașă zorzoanelor din care picura apa. 

— Mie nu mi se par vechi, zise el. Par noi. Ce-s chestiile alea grase 
și fleșcăite de pe scut? 

— Aceștia sunt hipopotamii regali ai Ankh-ului, spuse omul cu 
mândrie. Amintesc de nobila noastră moștenire. 

— Și de când avem noi o moștenire nobilă? zise Nobby. 

— De ieri, firește. 

135 


Gărzi! Gărzi! 


— Nu poţi să ai o moștenire într-o zi, spuse Morcove. Trebuie să 
dureze mult timp. 

— Dacă nu avem una, zise sergentul Colon, pun rămășag că o să 
avem una în curând. Nevastă-mea mi-a lăsat un bileţel pe tema asta. 
Atâţia ani de conviețuire, și s-a dovedit a fi monarhistă. Lovi cu piciorul 
în caldarâm, sălbatic. Se spetește omul treizeci de ani să pună o 
bucăţică de carne pe masă, și ea nu vorbește decât de un băieţaș care 
ajunge să fie și el rege pentru o treabă de cinci minute. Știţi ce am avut 
azi-noapte la ceai? Sendvișuri cu grăsime de vită! 

Acestea nu primiră răspunsul așteptat de la cei doi burlaci. 

— Mamă! exclamă Nobby. 

— Grăsime de vită adevărată? spuse Morcove. Din aceea cu 
bucățele crocante deasupra? Și pete strălucitoare de untură? 

— Nici nu-mi mai aduc aminte când m-am ocupat ultima dată de 
crusta de la un castron de grăsime, medită Nobby, transportat într-un 
rai gastronomic. Cu un pic de sare și piper, ai o masă demnă de un re... 

— Nici să nu te gândești să zici, îl avertiză Colon. 

— Partea cea mai bună este când înfigi cuțitul și spargi grăsimea și 
toată chestia aia maronie și aurie bolborosește, spuse Morcove ca prin 
vis. Un moment ca ăsta face cât un re... 

— Taci! Taci! strigă Colon. Sunteţi pur și simplu... Ce naiba a fost 
asta? 

Simţiră tirajul invers apărut din senin, văzură ceața de deasupra lor 
strângându-se în fuioare care se sparseră de zidurile casei. O rafală de 
aer mai rece bătu pe stradă și apoi dispăru. 

— Parcă ar fi plutit ceva pe deasupra, pe undeva pe acolo, pe sus, 
zise sergentul. Încremeni. Doar nu credeţi că... 

— L-am văzut omorât, nu? spuse Nobby poruncitor. 

— L-am văzut dispărând, zise Morcove. 

Se uitară unul la altul, singuri și uzi pe strada învăluită în ceaţă. 
Putea să fie orice acolo sus. Imaginaţia popula aerul umed și rece cu 
apariţii îngrozitoare. Și mai rău era că știau că Natura s-ar fi descurcat 
chiar mai bine. 

— Nu, spuse Colon. Probabil că a fost doar... vreo pasăre mare de 
apă. Sau altceva. 

— N-ar trebui să facem ceva? zise Morcove. 

— Da, spuse Nobby. Ar trebui să plecăm repede. Adu-ţi aminte de 
Gaskin. 

— Poate e alt dragon, zise Morcove. Ar trebui să-i avertizăm pe 
oameni și... 

— Nu, spuse sergentul Colon cu vehemență, pentru că: A, nu ne-ar 
crede, și Be, acum avem un rege. E treaba lui, asta cu dragonii. 

— Așa-i, zise Nobby. Probabil că ar fi tare mânios. Dragonii sunt 
probabil, știi, animale regale. Precum cerbii. Probabil că ţi-ar smulge 


136 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


tridliniile din tine doar dacă te-ai gândi să omori unul, atunci când e 
regele prin preajmă”. 

— Te face să fii bucuros că ești om obișnuit, spuse Colon. 

— De rând, îl corectă Nobby. 

— Asta nu e o atitudine prea civică... începu Morcove. 

Errol îl întrerupse. 

Micuțul dragon venea la trap pe mijlocul străzii, cu ciotul de coadă 
ridicat, cu ochii aţintiţi pe norii de deasupra lui. Trecu drept pe lângă 
trupe fără să le dea vreo atenţie. 

— Ce l-a apucat? zise Nobby. 

Un huruit din spate introduse în scenă trăsura lui Lady Ramkin. 

— Oameni? spuse Vimes șovăielnic, încercând să se uite prin ceaţă. 

— Clar, zise Colon. A 

— Aţi văzut un dragon trecând pe aici? In afară de Errol? 

— Ei, ăă, spuse sergentul, uitându-se la ceilalţi doi. Intr-un fel, să 
trăiţi! Posibil. S-ar putea să fi fost. 

— Atunci nu mai staţi acolo ca niște tăntălăi, zise Lady Ramkin. 
Intraţi. E o grămadă de loc înăuntru! 

Era. Când fusese construită, trăsura reprezentase probabil o 
minunăţie, numai pluș, fireturi de aur și draperii cu ciucuri. Timpul, 
neglijența și smulgerea banchetelor pentru a permite folosirea ei 
frecventă la transportarea dragonilor la spectacole își spuseseră 
cuvântul, dar tot mai mirosea a privilegiu, stil și, firește, a dragoni. 

— Ce crezi că faci? spuse Colon în timp ce înaintau huruind prin 
ceaţă. 

— Dau din mână, zise Nobby, făcând semne graţioase spre 
vălătucii din jurul lor. 

— Dezgustătoare chestie, zău așa, medită sergentul Colon. Oameni 
care merg în trăsuri ca asta când alţii n-au un acoperiș deasupra 
capului. 

— E trăsura lui Lady Ramkin, spuse Nobby. E de treabă. 

— Ei, da, dar cum rămâne cu străbunii ei, ha? Nu te alegi cu case 
mari și călești fără să lovești niţel fețele săracilor. 

— Eşti supărat pentru că domniţa ta și-a brodat coroane pe rufărie, 
zise Nobby. 

— N-are nici o legătură, spuse sergentul Colon cu indignare, 
întotdeauna am fost foarte ferm în privinţa drepturilor omului. 

— Și ale piticului, zise Morcove. 

— Da, așa e, spuse sergentul nesigur. Dar toată treaba asta cu regi 
și lorzi e împotriva demnităţii umane de bază. Ne naștem egali. Mi se 
face scârbă. 

— Nu te-am auzit niciodată vorbind așa, Frederick, zise Nobby. 


2 Tridlinii: Un ritual religios scurt şi fără rost îndeplinit zilnic de Sfinţii Dervişi Legănători 
din Otherz, conform Dicţionarului cuvintelor care te fac să plângi. 


137 


Gărzi! Gărzi! 


— Pentru tine sunt domnul sergent Colon, Nobby. 

— Scuze, domnule sergent. 

Ceaţa se îndesea pentru a deveni un adevărat gumbo”? de toamnă 
în Ankh-Morpork. Vimes se uita anevoie prin ea, în timp ce picăturile de 
apă munceau din greu pentru a-l uda până la piele. 

— Abia dacă îl zăresc, spuse el. Intoarce la stânga aici. 

— Ai vreo idee pe unde suntem? zise Lady Ramkin. 

— Undeva prin cartierul de afaceri, spuse Vimes scurt. 

Inaintarea lui Errol încetinea un pic. Se tot uita în sus și scâncea. 

— Nu văd nimic deasupra noastră prin toată ceața asta, zise Vimes. 
Mă întreb dacă... 

Ceaţa, de parcă ar fi înțeles, se aprinse. Se deschise în fațalor ca o 
crizantemă și scoase un fel de urlet. 

— Oh, nu, gemu Vimes. Nu din nou. 


— Cupele Integrităţii sunt bine și cu adevărat umplute? intona 
Fratele Turn. 

— Da, umplute-ochi. 

— Apele Lumii, sunt ele Abjurate? 

— Da, abjurate de tot. 

— Au fost Demonii Infinitului legaţi cu multe lanţuri? 

— La naiba, spuse Fratele Tencuitor, tot timpul mai e câte ceva. 

Fratele Turn se pleoști. 

— Măcar o dată ar fi drăguţ dacă am putea face bine anticele și 
atemporalele ritualuri, nu? Ai face bine să te ocupi de asta. 

— N-ar fi mai rapid, Frate Turn, dacă aș face-o de două ori data 
viitoare? zise Fratele Tencuitor. 

Fratele Turn se gândi niţel la asta, fără tragere de inimă.Părea 
logic. 

— Bine, spuse el. Acum vino înapoi cu ceilalţi. Și ar trebui să mi te 
adresezi cu Mare Maestru Suprem Interimar, s-a-nţeles? 

Aceasta nu fu întâmpinată cu ceea ce el considera a fi o primire 
corectă și demnă printre fraţi. 

— Nimeni nu ne-a spus că tu ai fi Mare Maestru Suprem Interimar, 
mormăi Fratele Portar. 

— Păi, asta-i tot ce știți voi pentru că eu chiar sunt pentru că 
Marele Maestru Suprem m-a rugat să deschid eu Loja, el fiind reţinut cu 
munca pentru încoronare, zise Fratele Turn de sus. Dacă nici asta nu 
mă face Mare Maestru Suprem Interimar, atunci aș vrea să știu și eu ce 
naiba mă face, da? 


22Ca o supă de mazăre*, doar că mult mai groasă, mai dubioasă şi cu lucruri în ea despre 
care probabil nu ai vrea să ştii. 

* Pea-soup (supă de mazăre) este o expresie idiomatică pentru ceața deasă. Se referă la 
o anumită ceaţă gălbuie provocată de arderea lignitului, frecventă în oraşele britanice, 
mai ales în Londra, până la adoptarea Actului pentru Aer Curat, în 1956. (n.tr.) 


138 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu înţeleg de ce, mormăi Fratele Portar. Nu trebuie să ai un titlu 
din ăsta măreț. Ți s-ar putea spune ceva ca, ei bine... Supraveghetor de 
Ritualuri. 

— Da, spuse Fratele Tencuitor. Nu înţeleg de ce ar trebui să îţi dai 
aere. Nici măcar n-ai fost învățat misterele antice și misterioase de 
către călugări sau altceva. 

— Mai și stăm și așteptăm de ore întregi, zise Fratele Portar. Nu e 
drept. Credeam că vom fi recompensați... 

Fratele Turn își dădu seama că pierdea controlul. Apelă la 
diplomaţie. 

— Sunt sigur că Marele Maestru Suprem ni se va alătura curând, 
spuse el. Să nu stricăm totul acum, da? Băieți? Aranjarea luptei cu 
dragonul și tot restul, am făcut totul ca lumea, asta a fost ceva, nu? Am 
trecut prin multe, corect? Merită să mai așteptăm niţel, da? 

Siluetele îmbrăcate în robe și cu feţele acoperite de glugi se foiră în 
semn de aprobare, fără tragere de inimă. 

— În regulă. 

— Destul de corect. 

— Da. 

— DESIGUR. 

— Bine. 

— Dacă zici tu. 

Fratele Turn începu să își dea seama că era ceva în neregulă, dar 
nu prea putea spune ce. 

— Hm, zise el. Fraţilor? 

Fraţii se mișcară neliniștiţi. Ceva în încăpere făcea să li se 
strepezească dinţii. Ceva ca un fel de atmosferă. 

— Fraţilor, repetă Fratele Turn încercând să se impună, suntem cu 
toții aici, nu? 

Se auzi un cor îngrijorat de aprobări. 

— Firește că suntem. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Da! 

— DA. 

— Da. 

lată, din nou, o nepotrivire subtilă a lucrurilor pe care nu puteai să 
îți pui degetul pentru că degetului îi era prea frică. Dar gândurile 
tulburate ale Fratelui Turn fură întrerupte de un zgrepţănat pe acoperiș. 
Câteva bucățele de tencuială căzură în interiorul cercului. 

— Fraţilor? repetă Fratele Turn neliniștit. 

Acum era unul dintre acele sunete surde, o tăcere lungă și 
zumzăitoare de concentrare extremă și, poate, inspiraţia unor plămâni 
de mărimea unor căpiţe. Ultimii șobolani ai încrederii de sine a Fratelui 
Turn părăsiră nava eșuată a curajului. 


139 


Gărzi! Gărzi! 


— Frate Portar, dacă ai putea deschide intrarea groazei... rosti el cu 
voce tremurată. 

Și apoi se făcu lumină. 

Nu a fost durere. Nu a fost vreme. 

Moartea gonește multe lucruri, mai ales când sosește la o 
temperatură suficient de mare cât să evapore fierul și, printre ele, sunt 
iluziile tale. Rămășițele nemuritoare ale Fratelui Turn văzură dragonul 
zburând în ceaţă, iar apoi se uitară în jos la băltoaca în curs de întărire 
formată din piatră, metal și diferite elemente de bază care erau tot ce 
mai rămăsese din sediul secret. Și din ocupanții lui, își dădu el seama în 
acel fel calm care face parte din a fi mort. Trăiești o viaţă întreagă și 
sfârșești sub forma unei pete care se învârtejește ca laptele într-o 
ceașcă de cafea. Oricare ar fi fost jocurile zeilor, le jucau într-un mod al 
naibii de misterios. 

Privi la silueta cu glugă de lângă el. 

— N-am vrut niciodată asta, zise el slab. Serios. Fără supărare. Am 
vrut doar ce ni se cuvenea. 

O mână scheletică îl bătu pe umăr, nu fără blândeţe. 

— FELICITĂRI, spuse Moartea. 


În afară de Marele Maestru Suprem, singurul Frate Deslușit care nu 
fusese de față la venirea dragonului era Fratele Degete. Fusese trimis 
după niște pizza. Fratele Degete era întotdeauna cel trimis după 
mâncare. leșeau mai ieftin așa. Nu se obosise niciodată să deprindă 
arta de a plăti pentru lucruri. 

Când gărzile dădură năvală imediat în spatele lui Errol, Fratele 
Degete stătea cu un vraf de cutii de carton în braţe și cu gura căscată. 

Unde ar fi trebuit să fie intrarea groazei, era acum un petic topit și 
fierbinte de diverse substanţe. 

— Oh, vai, spuse Lady Ramkin. 

Vimes se lăsă să alunece din trăsură și îl bătu pe Fratele Degete pe 
umăr. 

— Scuzaţi-mă, domnule, zise el, aţi văzut din întâmplare ce... 

Când Fratele Degete se întoarse spre el, avea o faţă ca a unui om 
care a fost purtat în zbor peste intrarea în iad. Tot deschidea și închidea 
gura, dar nu ieșea nici o vorbă. 

Vimes încercă iar. Groaza înghețată din expresia Fratelui Degete îl 
ajungea și pe el. 

— Dacă sunteţi destul de bun să mă însoţiţi la Yard, zise Vimes. Am 
motive să cred că dumneavoastră... 

Ezită. Nu era pe deplin sigur ce avea motive să creadă. Dar omul 
era, în mod clar, vinovat. Îți dădeai seama doar dacă te uitai la el. Poate 
nu vinovat de ceva anume. Doar vinovat, în linii mari. 

— Mmmmmmuh, spuse Fratele Degete. 

Sergentul Colon ridică ușurel capacul cutiei de deasupra. 

140 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ce părere ai, sergent? zise Vimes făcând un pas în spate. 

— Hm. Pare că e Picantă Klatchiană cu anşoa, să trăiţi, spuse Colon 
cunoscător. 

— Adică despre om, zise Vimes plictisit. 

— Nnnnn, spuse Fratele Degete. 

Colon trase cu ochiul pe sub glugă. 

— Oh. Îl știu, domnule, zise el. Bengy „Pas-uşor” Boggis,domnule. E 
capo de gașcă în Breasla Hoţilor. Îl știu de demult, domnule. Un pișicher 
afurisit. Lucra la Universitate. 

— Ce, ca vrăjitor? spuse Vimes. 

— Om bun la toate, domnule. Grădinărit, tâmplărie și altele. 

— Oh. Chiar așa? 

— Nu putem face nimic pentru sărmanul om? zise Lady Ramkin. 

Nobby luă iute poziție de drepți. 

— Pot să îi dau eu un șut în boașe pentru dumneavoastră, dacă 
doriți, doamnă. 

— Dddrrr, spuse Fratele Degete începând să tremure necontrolat în 
timp ce Lady Ramkin surâdea stingherit, cu tăria ca de fier a unei 
doamne bine-crescute care este hotărâtă să nu arate că înţelesese 
ceea ce tocmai i se spusese. 

— Voi doi, puneţi-l în trăsură, zise Vimes. Dacă nu vă deranjează, 
Lady Ramkin... 

— ...Sybil... îl corectă Lady Ramkin. 

Vimes roși și continuă. 

— „„„s-ar putea să fie o idee bună să îl ducem înăuntru. Acuzaţi-l de 
furtul unei cărți, și anume, /nvocarea dragonilor. 

— Imediat, să trăiţi, spuse sergentul Colon. Și pizza se răcește. Știţi 
cât de rea se face brânza când se răcește. 

— Și fără lovituri, avertiză Vimes. Nici măcar unde nu se vede. 
Morcove, tu vii cu mine. 

— Ddarrraa, interveni Fratele Degete. 

— Și ia-l pe Errol, adăugă Vimes. O ia razna aici. E un drăcușor 
curajos, trebuie să recunosc. 

— Minunat, dacă stai să te gândești, zise Colon. 

Errol patrula încolo și încoace prin faţa clădirii distruse, scâncind. 

— Uită-te la el, spuse Vimes. Abia așteaptă să se încaiere. 

Se trezi că privirea îi era atrasă, parcă de niște sfori, în sus spre 
norii de ceaţă agitați. 

„E pe acolo pe undeva”, se gândi el. 

— Ce facem acum, domnule? întrebă Morcove în timp ce trăsura se 
depărta huruind. 

— Nu ești neliniștit, nu? zise Vimes. 

— Nu, să trăiţi! 

Felul în care o spuse mișcă ceva în mintea lui Vimes. 


141 


Gărzi! Gărzi! 


— Nu, zise el, nu ești, nu-i așa? Cred că faptul că ai fost crescut de 
pitici e de vină. Nu ai pic de imaginaţie. 

— Sunt sigur că fac tot ce pot, domnule, spuse Morcove hotărât. 

— Tot mai trimiţi toată solda acasă, mamei? 

— Da, să trăiţi! 

— Eşti un băiat bun. 

— Da, să trăiţi! Deci, ce facem, domnule căpitan Vimes? repetă 
Morcove. 5 

Vimes se uită în jur. Merse câțiva pași exasperaţi, fără ţintă. Işi 
desfăcu larg braţele, iar apoi și le lăsă să cadă lovind pulpele. 

— De unde să știu eu? Avertizăm oamenii, cred. Am face bine să 
mergem la palatul Patricianului. Și apoi... 

Se auzeau pași prin ceaţă. Vimes se încordă, puse degetul la buze 
și îl trase pe Morcove la adăpostul unei intrări. 

O siluetă apăru din ceaţă. 

„Încă unul dintre ei, se gândi Vimes. Ei, nu există nici o lege despre 
purtatul de robe negre și de glugi adânci. Ar putea fi zeci de motive 
perfect inocente pentru care această persoană să poarte o robă lungă 
și neagră și o glugă adâncă și să stea în fața unei case topite la răsărit. 

Poate că ar trebui să îi cer să numească măcar unul.” 

leși la iveală. 

— Mă scuzaţi, domnule... începu el. 

Gluga se întoarse spre el. Se auzi șuieratul unei respiraţii. 

— Mă întrebam dacă aţi putea... După el, subagent! 

Silueta avea un avans bun. Goni pe stradă și ajunse la colț înainte 
ca Vimes să fi parcurs jumătate din distanţă. 

Coti derapând, la timp ca să vadă o formă dispărând într-o 
fundătură. 

Vimes își dădu seama că fugea de unul singur. Se opri gâfâind, se 
uită în urmă și-l văzu pe Morcove apărând la trap mărunt pe după colț. 

— Ce s-a întâmplat? șuieră el. 

— Sergentul Colon a spus că nu trebuie să fug, zise Morcove. 

Vimes se uită la el nelămurit. Apoi lumina înțelegerii se lăsă încet 
asupra lui. 5 

— Oh, spuse el. Aăă, înțeleg. Nu cred că a vrut să zică în orice 
situaţie, băiete. Se uită fix în spate, prin ceaţă. Nu că am avea prea 
multe șanse pe ceața asta și pe străzile astea. 

— S-ar putea să fi fost doar un trecător nevinovat, domnule, zise 
Morcove. 

— Ce, în Ankh-Morpork? 

— Da, să trăiţi! 

— Ar fi trebuit să punem mâna pe el, atunci, doar pentru valoarea 
dată de raritate, spuse Vimes. 

II bătu pe Morcove pe umăr. 

— Haide. Ar fi bine să ajungem la palatul Patricianului. 

142 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Palatul Regelui, îl corectă Morcove. 

— Ce? zise Vimes, cursul gândurilor fiindu-i temporar deviat. 

— Este palatul Regelui, acum, spuse Morcove. 

Vimes se uită pieziș la subagent. Râse scurt, fără veselie. 

— Da, așa e, cedă el. Regele nostru ucigaș de dragoni. Bravo lui! 
Oftă. N-o să le placă asta. 


Nu le plăcu. Nici unuia dintre ei. 

Prima problemă a fost Garda Palatului. 

Vimes nu îi avusese niciodată la inimă. Nici ei nu îl avuseseră 
vreodată la inimă pe e/. Bine, poate că trupele erau doar la un pas dea 
fi niște infractori mărunți, dar, în opinia profesională a lui Vimes, Garda 
Palatului din acele timpuri era la un pas de a fi cea mai răufăcătoare 
scursură din câte produsese orașul. Un pas mai în jos. Ar fi trebuit să se 
reformeze niţel înainte de a putea fi măcar luată în calcul pentru 
includerea în lista Celor Zece Cel Mai Puțin Doriţi. 

Erau duri. Erau tari. Nu erau adunați de prin șanțuri, erau ce 
găsești încă lipit de șanț atunci când măturătorii de șanțuri vor fi cedat 
epuizați. Fuseseră extrem de bine plătiți de Patrician și, probabil, erau 
extrem de bine plătiți de altcineva acum, deoarece când Vimes ajunse 
la porţi, doi dintre ei încetară să se mai sprijine de ziduri și se 
îndreptară, păstrând, totuși, nivelul potrivit de aplecare de umeri 
psihologică pentru a provoca jignire maximă. 

— Căpitanul Vimes, spuse Vimes privind drept înainte. Larege. Este 
de cea mai mare importanţă. 

— Da? Ei, ar fi bine să fie, zise o gardă. Căpitanul Slimes??,ai spus? 

— Vimes, zise Vimes neutru. Cu Ve. 

Unul dintre soldați îi făcu semn din cap tovarăşului său. 

— Vimes, spuse el. Cu Ve. 

— Ca să vezi, zise cealaltă gardă. 

— Este foarte urgent, spuse Vimes păstrând o expresie împietrită. 

Încercă să înainteze. 

Prima gardă făcu un pas în lateral și îl lovi iute în piept. 

— Nimeni nu merge nicăieri, zise el. Ordinele regelui, înţelegi? Așa 
că poţi să te târăști înapoi în gaura ta, căpitane Vimes cu Ve. 

Nu vorbele îl făcură pe Vimes să se hotărască. Ci felul în care 
celălalt bărbat chicotea. 

— La o parte, spuse el. 

Soldatul se aplecă în față. 

— Și cine o să mă facă - bătu în coiful lui Vimes -, curcane? 

Există momente când este o adevărată plăcere să arunci bomba 
imediat. 


23 În limba engleză, slime înseamnă „mâzgă”, „noroi”. (n.tr.) 


143 


Gărzi! Gărzi! 


— Subagent Morcove, vreau să-i arestezi pe acești oameni, zise 
Vimes. 

Morcove salută. 

— Imediat, să trăiţi, spuse el, se întoarse și plecă în trap vioi înapoi 
pe unde veniseră. 

— Hei! strigă Vimes în timp ce băiatul dispărea pe după colţ. 

— Așa îmi place, zise prima gardă, sprijinindu-se în suliță. Asta e un 
tânăr cu inițiativă. Un băiat isteț. Nu vrea să rămână aici să fie tras de 
urechi. E un tânăr care va ajunge departe, dacă are ceva minte. 

— Foarte multă minte, spuse cealaltă gardă. 

Rezemă sulița de zid. 

— Voi, ăștia din Gardă, mă faceţi să vărs, zise el pe un ton 
colocvial. Frecaţi menta tot timpul, fără să faceţi nimic ca lumea. Vă tot 
daţi mari de parcă aţi însemna ceva. Așa că eu și Clarence o să îţi 
arătăm ce înseamnă cu adevărat să fii de gardă, nu-i așa? 

„l-aş cam putea face faţă unuia dintre ei, se gândi Vimes în timp ce 
se dădea câţiva pași în spate. Dacă se uită în altă parte, cel puţin.” 

Clarence sprijini sulița de poartă și scuipă în palme. 

Se auzi un vaiet lung, înspăimântător. Vimes își dădu seama cu 
uimire că nu venea de la el. _ 

Morcove apăru de după colţ alergând de mama focului. In fiecare 
mână avea câte un topor de pădurar. 

Sandalele lui uriașe lipăiau pe pietrele pavajului pe când se apropia 
în viteză, accelerând tot timpul. Și tot timpul era acest țipăt - 
diidahdiidahdiidah precum ceva prins într-o capcană pe fundul unui 
canion cu multiple ecouri. 

Cele două gărzi împietriră pe loc uluite. 

— Eu m-aș feri, dacă aș fi în locul vostru, spuse Vimes de la nivelul 
solului. 
scoțând un sunet ca un stol de potârnichi. Unul lovi poarta palatului, 
îngropându-se pe jumătate în lemnărie. Celălalt lovi coada primului și o 
despică. Apoi sosi Morcove. 

Vimes se duse să șadă o vreme pe o bancă din apropiere și își rulă 
o ţigară. 

În cele din urmă, zise: 

— Cred că e de ajuns, subagent. Cred că acum sunt de acord să se 
predea. 

— Da, să trăiţi! De ce sunt acuzaţi, domnule? spuse Morcove ţinând 
câte un corp inert în fiecare mână. 

— Atac asupra unui ofițer al Gărzii în exercițiul funcţiunii și... oh, 
da, împotrivire la arestare. 

— Subsecţiunea (iii) din Legea Ordinii Publice din 1457? zise 
Morcove. 

— Da, spuse Vimes solemn. Da. Da, cred că da. 

144 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Dar nu s-au împotrivit foarte mult, domnule, observă Morcove. 

— Ei, tentativă de împotrivire la arestare. Eu i-aș lăsa lângă zid 
până ne întoarcem. Nu cred că vor dori să plece undeva. 

— Imediat, să trăiţi! 

— Ai grijă, nu-i răni, zise Vimes. Nu trebuie să rănești prizonierii. 

— Așa e, să trăiţi, zise Morcove conştiincios. Odată Reţinuţi, 
prizonierii au Drepturi, domnule. Așa spune în Legea Demnităţii Omului 
(Drepturi Civile) din 1341. Îi tot spun caporalului Nobbs. Au Drepturi, îi 
zic. Asta înseamnă că nu-i Lovești când sunt Jos. 

— Foarte bine spus, agent. 

Morcove se uită în jos. 

— Aveţi dreptul să nu spuneţi nimic, zise el. Aveţi dreptul să nu vă 
răniţi când cădeţi pe trepte în drum spre celule. Aveţi dreptul să nu 
săriţi de la ferestre înalte. Nu trebuie să spuneți nimic, vedeţi voi, dar 
orice spuneţi, ei bine, trebuie să notez și ar putea fi folosit ca dovadă. 
Scoase carnețelul și linse creionul. Se aplecă mai mult. Pardon? zise el. 
Se uită la Vimes. Cum se scrie „geamăt”? 

— G-I-A-M-A-T,cred. 

— Foarte bine, domnule. 

— Oh, și, agent, încă ceva. 

— Da, să trăiţi? 

— Pentru ce topoarele? 

— Erau înarmaţi, domnule. Le-am luat de la fierarul de pe Strada 
Pieței, domnule. l-am zis că vă duceţi mai târziu să îi plătiţi. 

— Și ţipătul? zise Vimes slab. 

— Un cântec de luptă al piticilor, domnule, spuse Morcove cu 
mândrie. 

— E un țipăt bun, zise Vimes alegându-și cuvintele cu grijă. Dar ți- 
aș fi recunoscător dacă data viitoare m-ai anunța înainte, bine? 

— Cu siguranță, domnule. 

— In scris, cred. 


Bibliotecarul se legăna mai departe. Înainta încet, pentru că existau 
lucruri pe care nu era dornic să le întâlnească. Fiinţele evoluează 
pentru a umple fiecare ungher din mediu, iar unele dintre cele din 
imensitatea prăfuită a spaţiului-L era mai bine să fie evitate. Erau mult 
mai neobișnuite decât ființele neobișnuite. 

De obicei, era prevenit dacă urmărea cu atenție crabii-scăriţă care 
pășteau inofensivi în praf. Când erau speriaţi, venea vremea să se 
ascundă. De câteva ori fu nevoit să se lipească de rafturi în timp ce un 
tezaurus se prăvălea bubuind pe lângă el. Așteptă răbdător cât timp o 
turmă de creaturi trecu, păscând conţinutul cărților îndrăgite și lăsând 
în urmă volumașe subţiri de critică literară. Și mai erau și alte lucruri, 
lucruri de care se depărta în grabă și la care încerca să nu se uite cu 
atenţie... 


145 


Gărzi! Gărzi! 


Și trebuia să eviți clișeele cu orice preţ. 

Își termină ultimele alune în vârful unei scări mobile, care mușca 
absentă din rafturile de sus. 

Teritoriul îi dădea, în mod clar, o senzaţie familiară sau, cel puţin, 
avea sentimentul că, în cele din urmă, avea să fie ceva familiar. Timpul 
avea alt sens în spaţiul-L. 

Erau rafturi ale căror contururi i se părea că le cunoaște. Titlurile 
cărților, deși tot imposibil de citit, aveau o urmă chinuitoare de 
lizibilitate. Chiar și aerul închis avea un miros despre care credea că îl 
cunoștea. 

Își târî picioarele iute pe un coridor lateral, coti pe după un colţ și, 
doar cu o urmă de dezorientare, intră în acel set de dimensiuni pe care 
oamenii, pentru că nu știu altceva, le consideră normale. 

Îi era foarte cald, iar blana i se ridică măciucă pe corp atunci când 
energia temporală se descărcă treptat. 

Era în beznă. 

Întinse un braţ și cercetă cotoarele cărţilor de lângă el. Ah. Acum 
știa unde era. 

Era acasă. 

Era acasă în urmă cu o săptămână. 

Era important să nu lase urme. Dar asta nu reprezenta o problemă. 
Se cățără pe latura celui mai apropiat raft de cărți și, la lumina stelelor 
care intra prin cupolă, înaintă grăbit. 


Lupine Wonse ridică o privire urâtă, cu ochii roșii, din grămada de 
hârtii de pe birou. Nimeni din oraș nu știa nimic despre încoronări. 
Trebuia să inventeze din mers. Ar fi trebuit să fie multe lucruri cu care 
să fluturi, asta știa. 

— Da? zise el brusc. 

— Aă, un anume căpitan Vimes vrea să vă vorbească, spuse 
lacheul. 

— Vimes din Gardă? 

— Da, domnule. Zice că e de cea mai mare importanţă. 

Wonse se uită pe lista cu celelalte lucruri de cea mai mare 
importanţă. Încoronarea regelui, pentru început. Preoţii supremi a 
cincizeci și trei de religii își disputau onoarea. Avea să fie o 
îngrămădeală. lar apoi, mai erau și bijuteriile coroanei. 

Sau, mai degrabă, nu erau bijuteriile coroanei. Cândva, în 
generaţiile anterioare, bijuteriile coroanei dispăruseră. Un bijutier de pe 
Strada Meșteșugarilor Iscusiţi făcea tot ce putea în timpul disponibil, cu 
sticlă și poleială. 

Vimes putea aștepta. 

— Spune-i să vină în altă zi, rosti Wonse. 

— Ce bine că ne-ai primit, spuse Vimes apărând în cadrul ușii. 

Wonse se uită urât la el. 

146 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Dacă tot erai aici... zise el. 

Vimes își trânti coiful pe biroul lui Wonse cu ceea ce secretarul 
consideră a fi un gest jignitor și se așeză. 

— la loc, spuse Wonse. 

— Ai mâncat de dimineaţă? zise Vimes. 

— Acum chiar... începu Wonse. 

— Stai liniștit, spuse Vimes voios. Agentul Morcove o să se ducă să 
vadă ce e pe la bucătărie. Băiatul ăsta o să îl conducă. 

După ce plecară, Wonse se aplecă peste teancurile de hârtii. 

— Ar fi bine, zise el, să fie un motiv foarte bun pentru... 

— S-a întors dragonul, spuse Vimes. 

Wonse se holbă la el o vreme. 

Vimes se holbă la rândul său. 

Lui Wonse îi reveniră simțirile din colțurile prin care fuseseră 
aruncate. 

— Ai băut, nu? zise el. 

— Nu. Dragonul s-a întors. 

— Acum, uite... începu Wonse. 

— L-am văzut, zise Vimes sec. 

— Un dragon? Ești sigur? 

Vimes se aplecă peste birou. 

— Nu! M-aș fi putut înșela, la naiba! strigă el. Ar fi putut fi altceva 
cu gheare afurisit de mari, aripi uriașe și respiraţie fierbinte, arzătoare! 
Trebuie să fie grămezi de astfel de lucruri! 

— Dar am văzut cu toții cum a fost omorât! spuse Wonse. 

— Nu știu ce am văzut noi! zise Vimes. Dar știu ce am văzut eu! 

Se dădu în spate, tremurând. Dintr-odată, se simțea extrem de 
obosit. 

— Oricum, spuse el pe un ton mai normal. A făcut supă dintr-o casă 
de pe Strada Nespălată. Ca și în celelalte cazuri. 

— A scăpat vreunul dintre ei? 

Vimes își prinse capul în palme. Se întrebă de când nu mai dormise, 
un somn cum se cuvine, din cele cu cearșafuri. Sau de când nu mai 
mâncase, că veni vorba. Să fi fost noaptea trecută sau cu o noapte în 
urmă? Oare, dacă se gândea bine, dormise vreodată în viaţa lui? Se 
părea că nu. Braţele lui Morfeu își suflecaseră mânecile și îi trăgeau 
niște pumni creierului mic, dar părți din el ripostau. „Vreunul dintre 
ei...?” 

— Vreunul dintre cine? zise el. 

— Oamenii din casă, firește, spuse Wonse. Bănuiesc că erau 
oameni înăuntru. Noaptea, adică. 

— Oh? Oh. Da. Nu era o casă normală. Cred că era un fel de 
societate secretă, reuși Vimes să rostească. 

Ceva se declanșa în mintea lui, dar era prea obosit să cerceteze ce 
anume. 


147 


Gărzi! Gărzi! 


— Magică, vrei să zici? 

— Nu știu, spuse Vimes. S-ar putea. Tipi cu robe. 

„O să îmi spună că am exagerat, își zise el. Și ar avea dreptate.” 

— Uite, spuse Wonse cu blândețe. Oamenii care se joacă de-a 
magia și nu știu cum să o controleze, ei bine, se pot arunca în aer și... 

— Să se arunce în aer? 

— Și tu ai avut niște zile agitate, zise Wonse liniștitor. Dacă aș fi 
doborât și aproape ars de viu de un dragon, cred și eu că l-aș vedea tot 
timpul. 

Vimes se holbă la el cu gura căscată. Nu se putea gândi la nimic ce 
să zică. Orice fel de elastic întins și înnodat îl făcuse să se miște în 
aceste ultime câteva zile, acum se pleoștise de tot. 

— Nu crezi că ai cam exagerat? spuse Wonse. 

„Ah, se gândi Vimes. Ce bine.” 

Se prăbuși în față. 


Bibliotecarul se aplecă precaut peste vârful raftului de cărţi și 
întinse un braț prin beznă. 

lat-o. 

Unghiile lui groase apucară cotorul cărții, o traseră ușurel de pe raft 
și o ridicară. Inălță lampa cu grijă. 

Nici o îndoială. /nvocarea dragonilor. Singurul exemplar, prima 
ediție, ușor jerpelită și bine arsă de dragoni. 

Puse lampa lângă el și începu să citească prima pagină. 


— Mmm? zise Vimes, trezindu-se. 

— V-am adus o ceașcă de ceai, domnule căpitan, spuse sergentul 
Colon. Și un sfârl. 

Vimes se uită la el fără nici o expresie. 

— Aţi dormit, sări în ajutor sergentul Colon. Eraţi terminat când v-a 
adus Morcove. 

Vimes se uită în jur la decorul de-acum familiar al secției. 

— Oh, spuse el. 

— Eu și Nobby am făcut ceva detectiveală, zise Colon. Știţi casa 
care a fost topită? Ei bine, nu stă nimeni acolo. Sunt doar camere de 
închiriat. Așa că am aflat cine le închiria. E un îngrijitor care se duce în 
fiecare noapte să strângă scaunele și să încuie. Nici nu-i venea să 
creadă că a fost arsă. Ştiţi cum sunt îngrijitorii. 

Făcu un pas în spate, așteptând aplauze. 

— Bravo, spuse Vimes conștiincios, înmuind sfârlul în ceai. 

— Sunt trei societăți care o folosesc, zise Colon. Işi scoase 
carneţelul. Și anume. Societatea pentru Aprecierea Artei Frumoase din 
Ankh-Morpork, hm, hm, Clubul de Cântece și Dansuri Populare din 
Morpork și Frăția Deslușită a Nopţii de Catran. 

— De ce „hm, hm”? spuse Vimes. 

148 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ei, știți dumneavoastră. Artă Frumoasă. Sunt doar bărbaţi care 
pictează femei îmbrăcate nud. De tot, explică sergentul Colon connais- 
seur-ul. Mi-a zis îngrijitorul. Unii dintre ei nici nu au vopsea pe pensule, 
să știți. Rușinos! 

„Trebuie să fie un milion de povești în orașul ăsta, se gândi Vimes. 
De ce trebuie eu să le ascult întotdeauna pe cele ca asta?” 

— Când se întâlnesc? zise el. 

— Lunea, la 7.30, intrare zece bănuţi, spuse Colon cu 
promptitudine. Cât despre cei cu dansurile populare... ei bine, nu-i 
nimic cu ei. Știți cum vă întrebaţi întotdeauna ce face caporalul Nobbs 
în serile libere? 

Faţa lui Colon se desfăcu într-un rânjet ca o felie de pepene. 

— Nu! zise Vimes nevenindu-i să creadă. Nu Nobby? 

— Da! spuse Colon încântat de rezultat. 

— Ce, ţopăie cu clopoței pe el și-și flutură batista în aer? 

— Zice că e important să păstrăm vechile tradiţii, spuse Colon. 

— Nobby? Domnul Bombeuri-de-oțel-în-vintre, Verificam-doar-clan- 
ţa-și-s-a-deschis-singură? 

— Da! Ciudată lume, nu? A fost foarte rușinat de asta. 

— Doamne, zise Vimes. 

— Se dovedește că niciodată nu poți să-ţi dai seama, spuse Colon. 
Oricum, îngrijitorul a zis că Frăția Deslușită lasă tot timpul dezordine. 
Urme de cretă șterse pe podea, a zis. Și nu pun niciodată scaunele la 
locul lor și nici nu spală samovarul. S-au întâlnit mult în ultima vreme, a 
zis el. Pictorii de femei la nud au fost nevoiţi să se întâlnească în altă 
parte săptămâna trecută. 

— Ce ai făcut cu suspectul nostru? spuse Vimes. 

— Ala? Oh, a tulit-o, căpitane, zise sergentul părând jenat. 

— De ce? Nu părea în stare să fugă nicăieri. 

— Păi, când ne-am întors aici, l-am pus lângă foc și l-am învelit 
pentru că tot tremura, spuse sergentul Colon în timp ce Vimes își 
încheia armura. 

— Sper că nu i-aţi mâncat pizza. 

— Errol a mâncat-o. Ştiţi, brânza, se duce... 

— Continuă. 

— Păi, zise Colon stânjenit, tot tremura, într-un fel, și gemea despre 
dragoni și așa mai departe. Ne-a părut rău de el, să vă spun drept. Și, 
deodată, sare și fuge pe ușă fără nici un motiv. 

Vimes aruncă o privire la fața mare, deschisă și nesinceră a 
sergentului. 

— Fără motiv? întrebă el. 

— Păi, ne-am hotărât să luăm o îmbucătură, așa că l-am trimis pe 
Nobby la brutărie, vedeți, și, ei bine, ne-am gândit că și prizonierul ar 
trebui să capete ceva de mâncare... 

— Da? zise Vimes încurajator. 


149 


Gărzi! Gărzi! 


— Păi, când Nobby l-a întrebat dacă vrea să-i prăjim sfârlul, a ţipat 
și a tulit-o. 

— Pur și simplu? spuse Vimes. Nu l-ați ameninţat în niciun fel? 

— Direct, domnule căpitan. E un mister, dacă mă întrebaţi. Tot 
zicea ceva despre cineva numit Mare Maestru Suprem. 

— Hmm... 

Vimes aruncă o privire pe geam. Ceaţa cenușie învăluia lumea în 
lumină slabă. 

— Ce oră e? spuse căpitanul. 

— Cinci, domnule. 

— Bun. Păi, înainte să se întunece... 

Colon tuși. 

— Dimineaţa, domnule. Este mâine, domnule. 

— M-ai lăsat să dorm toată ziua? 

— Nu m-a lăsat inima să vă trezesc, domnule. N-a fost nicio 
activitate a dragonului, dacă la asta vă gândeaţi. Totul a fost foarte 
liniștit, de fapt. 

Vimes se uită urât la el și deschise precipitat fereastra. 

Ceaţa se scurse înăuntru, într-o cascadă cu irizări gălbui. 

— Credem că trebuie să fi zburat, zise glasul lui Colon din spatele 
lui. 

Vimes se uită ţintă la norii grei, umflați. 

— Să sperăm că se înseninează pentru încoronare, continuă Colon 
pe un ton îngrijorat. Sunteţi bine, domnule? 

„Nu a zburat, se gândi Vimes. De ce să fi zburat? Nu-i putem face 
rău și are tot ce vrea aici. E acolo sus, undeva.” 

— Sunteţi bine, domnule? repetă Colon. 

„Trebuie să fie acolo sus, undeva, în ceaţă. Sunt tot felul de turnuri 
și chestii.” 

— La ce oră este încoronarea, sergent? spuse Vimes. 

— La amiază, domnule. Și domnul Wonse a trimis un mesaj că să 
purtați armura dumneavoastră cea mai bună printre conducătorii 
orășenești, domnule. 

— Oh, da? 

— Și sergentul Hummock și garda de zi vor străjui drumul, 
domnule. 

— Cu ce? zise Vimes absent, privind cerul. 

— Scuze, domnule? 

Vimes miji ochii pentru a vedea mai bine acoperișul. 

— Hmm? spuse el. 

— Ziceam că vor străjui drumul, domnule, spuse sergentul Colon. 

— Este acolo sus, sergent, zise Vimes. Practic pot să-l miros. 

— Da, să trăiţi, spuse Colon supus. 

— Se gândește ce să facă acum. 

— Da, să trăiţi? 

150 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu sunt lipsiţi de inteligenţă, să știi. Doar că nu gândesc ca noi. 

— Da, să trăiţi! 

— Așa că, la naiba cu străjuirea drumului. Vreau ca voi trei să fiţi 
pe acoperișuri, s-a 'nțeles? 

— Da, să tră...ce? 

— Pe acoperișuri. Sus. Când trece la acţiune, vreau ca noi să fim 
primii care știm. 

Colon încercă să arate prin expresia feţei că el nu voia. 

— Credeţi că este o idee bună, domnule? se aventură sergentul. 

Vimes îl privi inexpresiv. 

— Da, sergent, cred. E a mea, spuse el cu răceală. Acum du-te și 
ocupă-te de asta. 

Când rămase singur, Vimes se spălă și se bărbieri cu apă rece, iar 
apoi scotoci prin cufărul său de campanie până când dezgropă platoșa 
de paradă și mantia roșie. Ei bine, mantia fusese roșie odată, și mai 
era, ici și colo, deși cea mai mare parte din ea semăna cu o mică plasă 
folosită cu mare succes la prinsul moliilor. Mai exista și un coif, lăsat 
sfidător fără panaș, de pe care frunza de aur groasă cât o moleculă se 
desprinsese de mult. 

Se apucase să facă economii pentru o mantie nouă, cândva. Oare 
ce se întâmplase cu banii? 

Nu era nimeni în sala gărzilor. Errol era întins în sfărâmăturile celei 
de a patra lădiţe de fructe pe care Nobby o căpătase pentru el. Restul 
fuseseră cu toate mâncate sau se dizolvaseră. 

In tăcerea fierbinte, huruitul neîncetat al stomacului său părea 
deosebit de puternic. Din când în când, scâncea. 

Vimes îl scărpină șovăielnic în spatele urechilor. 

— Ce-i cu tine, băiete? zise el. 

Ușa scârțâi. Morcove intră, îl văzu pe Vimes aplecat peste cutia 
distrusă și salută. 

— Suntem cam îngrijoraţi din cauza lui, căpitane, interveni el. Nu 
și-a mâncat cărbunii. Doar zace acolo zvâcnind și scâncind tot timpul. 
Doar nu credeți că a păţit ceva, nu? 

— Se poate, spuse Vimes. Dar a fi în neregulă este destul de 
normal pentru un dragon. Întotdeauna trec peste asta. Într-un fel sau 
altul. 

Errol îl privi îndurerat și închise iar ochii. Vimes îi trase bucăţica de 
pătură peste el. 

Se auzi un chiţăit. Pipăi pe lângă corpul tremurător al dragonului, 
scoase un hipopotam din cauciuc, se zgâi la el surprins și apoi îl strânse 
de probă o dată sau de două ori. 

— M-am gândit că să aibă și el cu ce să se joace, zise Morcove ușor 
rușinat. 

— l-ai cumpărat o jucărioară? 

— Da, domnule. 

151 


Gărzi! Gărzi! 


— Ce gând bun. 

Vimes spera ca Morcove să nu fi observat mingea pufoasă băgată 
în spatele cutiei. Fusese destul de scumpă. 

Îi lăsă pe cei doi să-și vadă de-ale lor și păși în lumea de afară. 

Pe străzi erau și mai multe steaguri acum. Oamenii începuseră să 
ocupe bulevardele principale, chiar dacă pentru asta trebuiau să 
aștepte ore bune. Tabloul era în continuare unul deprimant. 

Măcar o dată avea și el o poftă, una pentru care ar fi fost nevoie de 
mai mult de o băutură sau două ca să o satisfacă. Merse agale spre 
Casa Costiţelor a lui Harga, un obicei de ani întregi, și avu o altă 
surpriză neplăcută. De obicei, singurele decoraţiuni interioare se aflau 
pe vesta lui Sham Harga, iar mâncarea era ceva bun și solid pentru o 
dimineaţă friguroasă, numai calorii, proteine și grăsime și, poate, o 
vitamină plângând încetișor într-un colţ pentru că era singură. Acum, 
ghirlande din hârtie făcute cu atenţie împânzeau încăperea, iar el era 
confruntat cu un meniu colorat în care cuvintele „Incoronaţiune” și 
„Regal” se strecuraseră insidios în fiecare rând strâmb ortografiat. 

Vimes arătă îngrijorat cu degetul înspre meniu. 

— Ce-i asta? spuse el. 

Harga se uită. Erau singuri în birtul cu pereţi unsuroși. 

— Zice „La solicitare regală”, căpitane, spuse el cu mândrie. 

— Ce înseamnă? 

Harga se scarpină în cap cu un polonic. 

— Ce înseamnă este că, zise el, dacă regele vine aici, o să-i placă. 

— Atunci ai ceva de mâncare pentru mine care nu e prea 
aristocratic? spuse Vimes acru și se hotărî pentru o plebe e pâine 
prăjită și pentru o proletară friptură atât de în sânge, că încă o mai 
puteai auzi zbierând. 

Vimes mâncă la tejghea. 

Un zgomot slab de frecare îi tulbură gândurile. 

— Ce faci? zise el. 

Vinovat, Harga ridică privirea de la treaba lui din spatele tejghelei. 

— Nimic, căpitane, spuse el. 

încercă să ascundă dovada în spatele său când Vimes se uită urât 
peste lemnul mușcat de cuțite. 

— Haide, Sham. Mie poţi să-mi arăţi. 

Fără tragere de inimă, mâinile grase ale lui Harga apărură la 
vedere. 

— Doar frecam grăsimea veche de pe tigaie, mormăi el. 

— Văd. Și de când ne cunoaștem noi, Sham? zise Vimes cu o 
blândeţe îngrozitoare. 

— De ani întregi, căpitane, spuse Harga. Ai venit aproape în fiecare 
zi aici, regulat. Unul dintre cei mai buni clienți. 

Vimes se întinse peste tejghea până când nasul lui fu la același 
nivel cu chestia rozalie și moale din mijlocul feței lui Harga. 

152 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Şi în tot acest timp, ai schimbat vreodată grăsimea? întrebă el. 

Harga încercă să se dea înapoi. 

— Păi... 

— Mi-a fost ca un prieten, grăsimea asta veche, zise Vimes. Sunt 
bucățele mici și negre înăuntru pe care am ajuns să le cunosc și să le 
iubesc. E o masă ea singură. Și ai curăţat și cana de cafea, nu? Imi dau 
seama. Cafeaua asta e cea mai dragoste-în-canoe?* din câte am băut. 
Ailaltă avea aromă. 

— Păi, am crezut că era vremea... 

— De ce? 

Harga lăsă tigaia să-i scape dintre degetele grăsulii. 

— Păi, am crezut că dacă se întâmplă să intre regele... 

— Sunteţi toți nebuni! 

— Dar, căpitane... 

Degetul acuzator al lui Vimes se înfipse adânc în faldurile vestei 
scumpe a lui Harga. 

— Nici măcar nu știi cum îl cheamă pe nenorocitul ăsta! strigă el. 

Harga se replie. 

— Ba știu, căpitane, se bâlbâi. Sigur că știu. Am văzut pe decoraţii 
și toate cele. Îl cheamă Rex Vivat. 

Foarte ușor, clătinând din cap disperat, plângând în sinea lui pentru 
servilismul fundamental al umanităţii, Vimes îi dădu drumul. 


În alt timp și spaţiu, Bibliotecarul termină de citit. Ajunsese la 
capătul textului. Nu la sfârșitul cărții - mai era destul din carte. Fusese 
arsă dincolo de limita lizibilităţii, totuși. 

Nu că ultimele câteva pagini nearse erau prea ușor de citit. 
Autorului îi tremurase mâna, scrisese repede și făcuse o grămadă de 
purcei. Dar Bibliotecarul se luptase cu multe texte înfiorătoare dintr- 
unele dintre cele mai rele cărţi legate vreodată, cuvinte care încercau 
să te citească ele pe tine în timp ce le parcurgeai, cuvinte care se 
zvârcoleau pe pagină. Cel puţin acestea nu erau astfel de cuvinte. 
Acestea erau doar cuvintele unui om speriat de moarte. Un om scriind 
un avertisment îngrozitor. 

O pagină ceva mai în spate de secțiunea arsă era cea care îi atrase 
atenţia Bibliotecarului. Se așeză și se uită fix la ea o vreme. 

Apoi se uită fix în beznă. 

Era bezna /ui. Dormea pe undeva pe acolo. Undeva, acolo, un hoţ 
se îndrepta spre acest loc pentru a fura această carte. Și apoi cineva 
avea să citească această carte, să citească aceste cuvinte și să o facă. 

II mâncau palmele. 


“Referinţă la poanta unei glume vechi: 
— Care este asemănarea dintre berea americană şi a face dragoste într-o canoe? 
— Amândouă sunt prea aproape de apă! (nitr.). 


153 


Gărzi! Gărzi! 


Tot ce avea de făcut era să ascundă cartea sau să se arunce în 
capul hoțului și să i-l deșurubeze de pe umeri. 

Se uită din nou fix în beznă... 

Dar asta ar însemna să intervină în cursul istoriei. Lucruri oribile s- 
ar fi putut întâmpla. Bibliotecarul știa totul despre asta, era o parte din 
ceea ce trebuia să știi înainte de a fi acceptat în spaţiul-L. Văzuse 
imagini în cărţi antice. Timpul se putea bifurca, precum o pereche de 
pantaloni. Puteai ajunge în cracul nepotrivit, trăind o viaţă care se 
întâmpla, de fapt, în celălalt crac, vorbind cu oameni care nu erau din 
cracul tău, te loveai de pereţi care nu mai erau acolo. Viaţa putea fi 
oribilă în perechea de pantaloni nepotrivită a Timpului. 

În plus, era împotriva regulilor Bibliotecii?5. Bibliotecarii Spaţiului și 
Timpului reuniți ar fi avut, cu siguranţă, ceva despus dacă el ar fi 
început să se joace cu cauzalitatea. 

Închise cartea cu grijă și o vâri la loc în raft. Apoi se legănă ușurel 
din raft în raft până când ajunse la ieșire. Pentru o clipă, se opri și se 
uită la trupul lui adormit. Poate că se întreba dacă să se trezească, să 
aibă o mică discuţie cu sine însuși, să își spună că are prieteni și că nu 
trebuie să își facă griji. Dacă așa stăteau lucrurile, cu siguranţă se 
hotărâse să nu o facă. Puteai să dai de o grămadă de belele în felul 
ăsta. 

În schimb, se strecură pe ușă, și se furișă prin umbre, și îl urmări pe 
hoțul cu faţa acoperită când ieși cu cartea strânsă la piept, și aşteptă în 
ploaie lângă intrarea groazei până când Frăția Deslușită se întâlni și, 
când ultimul plecă, îl urmă până acasă și murmură pentru sine într-o 
surprindere antropoidă... 

După care fugi înapoi la Biblioteca lui și la căile înșelătoare ale 
spațiului-L. 


Până la mijlocul dimineţii străzile erau înțesate, Vimes îl pedepsise 
pe Nobby cu solda pe o zi pentru că fluturase un steguleț și un aer de 
mohorâre ghimpată se lăsase peste Yard, ca un nor mare și negru cu 
scânteieri de fulgere în el. 

— S-ajungi într-un loc înalt, mormăi Nobby. Foarte simplu de zis. 

— Abia aşteptam să străjuiesc drumul, spuse Colon. Aș fi avut o 
priveliște bună. 

— Noaptea trecută vorbeai despre privilegii și drepturile omului, 
zise Nobby acuzator. 

— Ei bine, unul dintre privilegiile și drepturile acestui om este să 
aibă o priveliște bună, spuse sergentul. Atâta zic și eu. 

— Niciodată nu l-am văzut pe căpitan atât de supărat, spuse 
Nobby. Imi plăcea mai mult când se ţinea de băutură. Cred că... 


25Cele trei reguli ale Bibliotecarilor Spaţiului şi Timpului sunt: 1) Linişte; 2) Cărţile trebuie 
înapoiate până la termenul-limită afişat; 3) Nu interveniţi în lanţul cauzalităţii. 


154 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Știi, cred că Errol chiar e bolnav, zise Morcove. 

Se întoarseră spre coșul de fructe. 

— E foarte fierbinte. Și are pielea foarte lucioasă. 

— Care e temperatura potrivită pentru un dragon? spuse Colon. 

— Da. Cum o iei? zise Nobby. 

— Cred că ar trebui să o rugăm pe Lady Ramkin să se uite la el, 
spuse Morcove. Ea știe despre chestiile astea. 

— Nu, sigur se pregătește pentru încoronare. N-ar trebui să o 
deranjăm, zise Colon. Intinse mâna spre flancurile tremurătoare ale lui 
Errol. Am avut un câine care... Ahh! Nu e fierbinte, dă în clocot! 

— l-am dat multă apă, dar nu se atinge de ea. Ce faci cu ceainicul, 
Nobby? 

Nobby se uită inocent. 

— Păi, m-am gândit că mai bine am face o ceașcă de ceai înainte 
de a ieși. E păcat să irosești... 

— la-l de pe el! 


Sosi amiaza. Ceaţa nu se ridică, dar se subție întru câtva, pentru a 
face loc unui abur galben pal acolo unde ar fi trebuit să fie soarele. 

Deși trecerea anilor transformase postul de căpitan al Gărzii în 
ceva cam ponosit, Vimes tot mai avea dreptul la un loc pe podium la 
ocaziile oficiale. Totuși, căzuse în ierarhia socială, astfel încât acum era 
pe rândul cel mai de jos al tribunei șubrede, între maestrul Frăției 
Cerșetorilor și șeful Breslei Profesorilor. Nu-l deranja asta. Orice era mai 
bine decât să stea în rândul de sus, printre Asasini, Hoţi, Neguţători și 
toate celelalte chestii care se ridicaseră ca sămânţa rea la suprafața 
societății. Niciodată nu știa despre ce să vorbească. Oricum, profesorul 
era o companie liniștită, căci nu făcea mare lucru înafară de a-și 
încleșta și a-și descleșta pumnii din când în când și de a se smiorcăi. 

— Ai păţit ceva la gât, căpitane? spuse politicos șeful cerșetorilor, 
în timp ce așteptau caleștile. 

— Ce? zise Vimes neatent. 

— Te tot uiţi în sus, spuse cerșetorul. 

— Hmm? Oh. Nu. Nimic, zise Vimes. 

Cerșetorul își strânse mantia de catifea în jurul său. 

— N-ai putea oare să-mi dai - se opri, calculând o sumă potrivită cu 
statutul lui - cam trei sute de dolari pentru un banchet cetățenesc cu 
douăsprezece feluri de mâncare? 

— Nu. 

— Asta e. Asta e, spuse afabil șeful cerșetorilor. 

Suspină. Nu era o treabă bună să fii cerșetor-șef. Diferenţialele îţi 
făceau buzunarul gros. Cerșetorii de rând câștigau destul de bine din 
mărunțţiș, dar oamenii aveau tendinţa să se uite în cealaltă parte atunci 
când le cereai un conac cu șaisprezece camere pentru o noapte. 

Vimes continuă să studieze văzduhul. 


155 


Gărzi! Gărzi! 


Pe podium, marele preot al lui lo cel Orb, care cu o noapte în urmă, 
prin intermediul unei discuţii ecumenice complicate și, în cele din urmă, 
al unei bâte ghintuite, își câștigase dreptul de a-l încorona pe rege, își 
vedea de pregătirile sale. Lângămicul altar de sacrificiu portabil un țap 
legat își mesteca liniștit rumegătura și, probabil, se gândea în 
căprească: „Ce țap norocos sunt eu, să am parte de așa o priveliște 
bună a ceremoniei. Voi avea ce să povestesc copiilor.” 

Vimes cercetă contururile neclare ale clădirilor aflate cel mai 
aproape. 

Urale din depărtare sugerau că procesiunea era pe drum. 

În jurul podiumului se organiză o mică învălmășeală când Lupine 
Wonse zori o mână de servitori pentru a derula pe trepte un covor roșu. 

În partea opusă a pieţei, printre reprezentanţii aristocrației șterse a 
Ankh-Morpork-ului, faţa lui Lady Ramkin se îndreptă în sus. 

În jurul tronului, care fusese construit în grabă din lemn și din foiţă 
de aur, câţiva preoţi mai mici, unii dintre ei cu răni ușoare la cap, își 
ocupară iute poziţiile. 

Vimes se foi pe scaun, conștient de sunetul propriilor bătăi ale 
inimii, și scrută pâcla de peste râu....și văzu aripile. 


Dragă Mamă, Dragă Tată [scria Morcove, în timp ce se uita 
conștiincios în ceață] Ei bine, orașul este Pe Cale pentru încoronare, 
ceea ce este mai complicat decât acasă și acum sunt de serviciu și 
Ziua. E păcat pentru că, aveam de gând să privesc încoronarea cu Reet, 
dar nu se face să mă plâng. Trebuie să plec acum pentru că așteptăm 
în orice clipă un dragon, deși nu există de adevăratelea. Fiul vostru 
iubitor, Morcove. 

P.S. Mai știți ceva de Părăluța? 


— Idiotule! 

— Scuze, spuse Vimes. Scuze. 

Oamenii se cățărau înapoi la locurile lor, mulţi dintre ei aruncându-i 
priviri mânioase. Wonse era alb la faţă de furie. 

— Cum de ai putut să fii atât de prost? se dezlănţui el. 

Vimes se uită fix la propriile unghii. 

— Am crezut că am văzut... începu el. 

— Era un corb! Știi ce-i ăla corb? Sunt cu sutele în oraș! 

— În ceaţă, vedeţi, mărimea n-a fost ușor de... mormăi Vimes. 

— Și sărmanul maestru Greetling, ar fi trebuit să știi ce i se 
întâmplă de la zgomotele puternice! 

Fusese nevoie ca șeful Breslei Profesorilor să fie purtat de acolo pe 
braţe de niște oameni de treabă. 

— Să strigi așa! continuă Wonse. 

— Uite, am spus că îmi pare rău! A fost o greșeală neintenţionată! 

— A trebuit să opresc procesiunea și toate cele! 

156 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Vimes nu spuse nimic. Simțea aţintiți asupra lui sute de 
ochiamuzaţi sau acuzatori. 

— Păi, mormăi el, mai bine m-aș întoarce la Yard... 

Wonse miji ochii. 

— Nu, se răsti el. Dar poţi să te duci acasă, dacă vrei. Sau oriunde 
ai chef. Dă-mi insigna! 

— Ha? 

Wonse întinse mâna. 

— Insigna, repetă el. 

— Insigna mea? 

— Asta am spus. Vreau să te feresc de probleme. 

Vimes se uită la el uluit. 

— Dar e insigna mea! 

— Și o să mi-o dai mie, zise Wonse ameninţător. Din ordinul 
regelui. 

— Cum adică? Nici măcar nu știe! 

Vimes auzi bocetul din propriul glas. 

Wonse se încruntă. 

— Dar o să știe, spuse el. Și nu cred că se va obosi măcar să 
numească vreun succesor. 

Încetișor, Vimes își desfăcu discul coclit din cupru, îl cântări în 
palmă, iar apoi i-l aruncă lui Wonse fără o vorbă. 

Pentru o clipă, se gândi să se apere, dar ceva în el se revoltă. Se 
întoarse și păși mândru prin mulțime. 

Deci asta era. 

Atât de simplu. După jumătate de viață de serviciu. Gata cu Garda 
Orașului. Hm. Vimes lovi cu piciorul în caldarâm. Acum o să fie vreun fel 
de Gardă Regală. 

Și coifurile alea afurisite, cu pene. 

Ei bine, se săturase. Oricum nu era o viaţă bună în Gardă. Nu te 
întâlneai cu oamenii în cele mai fericite momente ale lor. Sigur erau 
sute de alte lucruri pe care le putea face și, dacă se gândea destul, 
probabil că și-ar fi putut aminti de unele dintre ele. 

Piaţa Pseudopolis nu se afla pe drumul procesiunii și, când intră 
împleticit în sediul Gărzii, auzi uralele din depărtare, de dincolo de 
acoperișuri. În partea cealaltă a orașului, gongurile templului erau 
bătute. 

„Acum sună gongurile, se gândi Vimes, dar curând vor...vor... nu 
vor suna gongurile.” Nu prea era un aforism, dar mai putea lucra la el. 
Avea timp acum. 

Vimes observă dezordinea. 

Lui Errol îi revenise apetitul. Mâncase cea mai mare parte din 
masă, grilajul, coșul de cărbuni, câteva lămpi și hipopotamul de cauciuc 
chițăitor. Acum stătea întins iar în cutia lui, cu pielea zvâcnind, 
scâncind în somn. 


157 


Gărzi! Gărzi! 


— Bună dezordine ai mai făcut, spuse Vimes enigmatic. 

Totuși, cel puţin nu e/avea să fie obligat să strângă. 

Deschise sertarul de la birou. 

Cineva se înfruptase și de acolo. Mai rămăseseră doar câteva 
cioburi de sticlă. 


Sergentul Colon se săltă pe parapetul din jurul Templului Zeilor 
Mărunţi. Era prea bătrân pentru așa ceva. Se înrolase pentru sunatul 
din clopot, nu ca să-și facă veacul prin locuri înalte așteptând să-l 
găsească dragonii. 

iși recăpătă suflarea și se zgâi prin ceaţă. 

— Mai e cineva uman aici sus? șopti el. 

Glasul lui Morcove sună slab și fără nuanțe în aerul amorțit. 

— Aici sunt, domnule sergent, zise el. 

— Verificam să văd dacă mai ești aici, spuse Colon. 

— Tot aici sunt, domnule sergent, zise Morcove supus. 

Colon i se alătură. 

— Verificam dacă n-ai fost mâncat, spuse el încercândsă rânjească. 

— N-am fost mâncat, zise Morcove. 

— Oh, spuse Colon. Bun, atunci. 

Bătu darabana cu degetele pe piatra umedă, simțind că trebuia să 
își facă poziţia absolut clară. 

— Doar verificam, repetă el. E de datoria mea, vezi tu. Să umblu, 
cumva. Nu că mi-e frică să stau pe acoperișuri de unul singur, înţelegi. 
E deasă ceața aici, nu? 

— Da, domnule sergent. 

— Totul e în regulă? 

Vocea înfundată a lui Nobby se furișă prin aerul dens, urmată iute 
de proprietarul ei. 

— Da, domnule caporal, zise Morcove. 

— Ce cauţi aici? întrebă Colon. 

— Veneam și eu să verific dacă subagentul Morcove e în ordine, 
spuse Nobby inocent. 7u ce căutai, domnule sergent? 

— Suntem cu toţii bine, zise Morcove zâmbind. Asta e bine, nu? 

Cei doi subofițeri se foiră neliniștiţi și evitară să se uite unul la altul. 
Se părea că era un drum lung până la posturile lor, peste acoperișurile 
umede, cuprinse de nori și, mai presus de orice, expuse. 

Colon luă o hotărâre executivă. 

— La naiba cu asta, spuse el și găsi o bucată căzută de statuie pe 
care să stea. 

Nobby se sprijini de parapet și scoase un chiștoc jilav din scrumiera 
de nedescris din spatele urechii sale. 

— Se aude procesiunea trecând, observă el. 

Colon își umplu pipa și aprinse un chibrit pe piatra de lângă el. 


158 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Dacă dragonul ăla e viu, zise el suflând un norișor de fum și 
transformând o mică porţiune de ceaţă în smog, atunci trebuie să se fi 
dus naibii departe de aici, vă spun eu. Un oraș nu-l locul potrivit pentru 
un dragon, adăugă el pe tonul cuiva care se descurcă de minune în a se 
convinge singur. S-a dus undeva unde sunt locuri înalte și multă 
mâncare, ascultați la mine. 

— Undeva cum ar fi orașul? spuse Morcove. 

— Gura, ziseră ceilalţi doi la unison. 

— Azvârle-ne chibritele, domnule sergent, spuse Nobby. 

Colon aruncă legătura de luciferi răi cu capete galbene peste 
plăcile de plumb ale acoperișului. Nobby aprinse unul, care se stinse 
imediat. Fâșii de ceaţă plutiră pe lângă el. 

— Se-nteţește vântul, observă el. 

— Bun. Nu suport ceața asta, zise Colon. Ce spuneam? 

— Spuneai că dragonul trebuie să fie la mare distanță, răspunse 
Nobby. 

— Oh. Da. Păi, e logic, nu? Adică, eu nu aș mai sta pe aici dacă aș 
putea zbura. Dacă aș putea zbura, n-aș sta pe un acoperiș pe o statuie 
veche și urâtă. Dacă aș putea zbura, aș... 

— Ce statuie? zise Nobby cu ţigara la jumătatea distanței spre 
gură. 

— Asta, spuse Colon pocnind piatra. Și nu încerca să mă sperii, 
Nobby. Ştii că sunt sute de statui vechi și demodate pe Zeii Mărunți. 

— Nu, nu știu, zise Nobby. Ce știu e că au fost toate date jos luna 
trecută când au refăcut acoperișul. E doar acoperișul și cupola și gata. 
Trebuie să dai atenţie la lucrurile astea mici, adăugă el, când faci 
detectiveală. 

În tăcerea jilavă care urmă, sergentul Colon se uită la baza pietrei 
pe care stătea. Avea un capăt ascuțit, și un model solzos, și un fel de 
aspect indefinibil de coadă. Apoi o urmări în lungime în sus, prin ceața 
care se risipea rapid. 

Pe Cupola Zeilor Mărunţi, dragonul își înălță capul, căscă și își 
desfăcu aripile. 

Desfacerea aripilor nu era o operaţie simplă. Părea să dureze ceva 
timp, cât complexa mașinărie biologică de coaste și de cute luneca în 
lături. Apoi, cu aripile întinse, dragonul căscă, făcu câţiva pași spre 
marginea acoperișului și se lansă în aer. 

După o vreme, o mână apăru peste marginea parapetului. Bâjbâi o 
clipă până când reuși să se prindă ca lumea. 

Se auzi un geamăt. Morcove se săltă înapoi pe acoperiș și îi trase 
după el pe ceilalţi doi. Se întinseră pe plăcile de plumb, gâfâind. 
Morcove observă felul în care labele dragonului săpaseră crestături în 
metal. Nu puteai să nu observi astfel de lucruri. 

— N-ar, gâfâi el, n-ar trebui să-i avertizăm pe ceilalți? 

Colon se trase în față până când se putu uita peste oraș. 

159 


Gărzi! Gărzi! 


— Nu cred că trebuie să ne obosim, zise el. Cred că o să afle în 
curând. 


Marele preot al lui lo cel Orb se bâlbâia. Din câte putuse afla, 
niciodată nu mai avusese loc o ceremonie de încoronare oficială în 
Ankh-Morpork. Vechii regi se descurcaseră destul de bine cu ceva în 
genul: „Reușit-am să luăm coroana, aș zice, și omori-vom orice fiu de 
cățea care încearcă să o ia înapoi, pe lordul Harry”. Inainte de toate, 
asta era cam scurt. Petrecuse multă vreme încropind ceva mai lung și 
mai potrivit spiritului vremurilor, iar acum îi era cam greu să își 
amintească. 

De asemenea, era descumpănit de ţap, care îl urmărea cu un 
interes credincios. 

— Continuă! șuieră Wonse din locul său din spatele tronului. 

— Toate la timpul lor, șuieră drept răspuns marele preot. Asta e o 
încoronare, te anunţ. Ai putea încerca să arăţi ceva respect. 

— Bineînţeles că arăt respect! Acum continuă... 

Se auzi un strigăt, în dreapta. Wonse scrută mulţimea cu privirea. 

— Este femeia Ramkin, spuse el. Ce pune la cale? 

Oamenii din jurul ei sporovăiau agitaţi acum. Degetele arătau toate 
în aceeași direcție, ca o mică pădure retezată. Se auziră unul sau două 
țipete, iar apoi mulţimea se mișcă precum un talaz. 

Wonse se uită în lungul Străzii Zeilor Mărunţi. 

Nu era un corb acolo. Nu de data asta. 


Dragonul zbura încetișor, doar la câţiva metri deasupra pământului, 
aripile fâlfâind grațios prin aer. 

Steagurile care înțţesau strada erau prinse și rupte de parcă nu ar fi 
fost mai mult decât niște pânze de păianjen, adunându-se pe plăcile de 
pe spinarea creaturii și fluturând în lungul cozii ei. 

Zbura cu capul și cu gâtul complet întinse, ca și cum corpul uriaș ar 
fi fost tras ca o barjă. Oamenii de pe stradă ţipau și se băteau între ei 
pentru adăpostul intrărilor. Nu le dădu nicio atenţie. 

Ar fi trebuit să vină urlând, dar singurele sunete erau fâșâitul 
aripilor și ruperea drapelelor. 

Ar fi trebuit să vină urlând. Nu așa, nu încet în mod intenţionat, 
dând groazei timp să se învechească precum vinul. Ar fi trebuit să vină 
ameninţător. Nu promiţător. 

Ar fi trebuit să vină urlând, nu zburând ușurel, acompaniat de 
fluturatul steagurilor vesele. 

Vimes deschise celălalt sertar al biroului și se uită la hârțoage, câte 
mai erau. De fapt, nu erau prea multe înăuntru pe care să le poată 
numi ale lui. O bucăţică de pungă de zahăr îi aminti că acum era dator 
șase bănuţi la Pisicuţa cu Ceai. 


160 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Ciudat. Nu era încă furios. Avea să fie mai târziu, firește. Până 
diseară avea să fie furios. Beat și furios. Dar nu încă. Nu încă. 
Deocamdată ideea nu se sedimentase în zațul minţii și știa că făcea 
totul doar ca pe o măsură de amânare a gândirii. 

Errol se agită greoi în cutia lui, înălță capul și scânci. 

— Ce s-a întâmplat, băiatu'? zise Vimes aplecându-se. Te doare 
stomacul? 

Pielea micuţului dragon se mișca de parcă înăuntru s-ar fi 
desfășurat o ditamai industria grea. Nimic din Bolile dragonului nu 
pomenea despre asta. Din stomacul umflat veneau zgomote ca un 
război îndepărtat și complicat într-o zonă seismică. 

În mod sigur, asta nu era bine. Sybil Ramkin zicea că trebuie să 
acorzi mare atenţie dietei unui dragon, pentru că până și cel mai mic 
deranjament stomacal ar fi decorat pereţii și tavanul cu bucățele de 
piele solzoasă. Dar în ultimele câteva zile... ei bine, avusese parte de 
pizza rece, și de scrumul de la chiștoacele oribile ale lui Nobby, și, una 
peste alta, Errol mâncase mai mult sau mai puţin ce îi plăcuse. Ceea ce 
era aproape orice, judecând după aspectul încăperii. Nemaivorbind de 
conţinutul sertarului de jos. 

— Nu ne-am îngrijit de tine prea bine, nu? spuse Vimes.Te-am 
tratat ca pe un câine, zău. 

Se întrebă ce efect aveau asupra digestiei hipopotamii de cauciuc 
chiţăitori. 

Încet, Vimes își dădu seama că uralele din depărtare deveniseră 
țipete. 

Se uită șovăielnic la Errol, iar apoi zâmbi cu un zâmbet incredibil de 
rău și se ridică. 

Se auzeau sunetele panicii și ale gloatei fugind. 

Își puse coiful jerpelit pe cap și îl bătu voios. Apoi, murmurând un 
cântecel trăsnit, ieși agale din clădire. 

Errol rămase aproape nemișcat pentru o vreme, iar apoi, foarte 
anevoie, pe jumătate se cățără, pe jumătate se rostogoli din cutie. 
Mesaje stranii veneau din partea voluminoasă a creierului său, care 
controla sistemul digestiv. Cerea anumite lucruri cărora el nu le putea 
da nume. Din fericire, era în stare să le descrie în cel mai mic amănunt 
receptorilor complicaţi din nările sale enorme. Acestea fremătară, 
supunând aerul din încăpere unei cercetări detaliate. Capul i se 
întoarse, măsurând din ochi. 

Se târî pe podea și începu să mănânce, foarte încântat, cutia cu 
lustru pentru armură a lui Morcove. 


Oamenii se revărsau pe lângă Vimes în timp ce el mergea agale pe 
Strada Zeilor Mărunţi. Fumul se ridica în aer din Piaţa Lunilor Sparte. 

Dragonul se lăfăia în centrul ei, pe ceea ce mai rămăsese din 
podiumul pentru încoronare. Avea o expresie de satisfacţie de sine. 


161 


Gărzi! Gărzi! 


Nu se zărea nici urmă de tron ori de ocupantul său, deși era posibil 
ca o cercetare criminalistică sofisticată a grămăjoarei de cărbune dintre 
lemnele distruse și fumegânde să ofere un indiciu. 

Vimes se prinse de o fântână ornamentală pentru a se ţine pe 
picioare în timp ce mulţimea gonea înnebunită pe lângă el. Fiecare 
stradă de ieșire din piaţă era plină de trupuri care se luptau. Nu erau 
zgomotoși, observă Vimes. Oamenii nu își mai iroseau energia cu 
tipetele. Era doar o hotărâre solidă, mortală, de a fi în altă parte. 

Dragonul își întinse aripile și bătu din ele somptuos. Oamenii din 
spatele mulţimii văzură în asta un semnal pentru a se căţăra în cârca 
celor din faţa lor și a fugi din cap în cap spre a se pune la adăpost. 

În câteva clipe, piaţa se goli, mai puţin proștii și cei uluiţi în fază 
terminală. Chiar și cei grav călcațţi în picioare se târau sprinteni către 
cele mai apropiate ieșiri. 

Vimes se uită în jurul lui. Văzu o grămadă de steaguri căzute, dintre 
care unele erau mâncate de un ţap bătrâior căruia nu-i venea a crede 
cât de norocos era. În depărtare, îl zări pe Îmi-Tai-Singur-Beregata, în 
genunchi, încercând să-și recupereze conţinutul tăvii. 

Lângă Vimes, un copil mic flutură șovăielnic un steguleț și strigă 
„Ura”. 

Apoi totul amuţi. 

Vimes se aplecă. 

— Cred că ar trebui să te duci acasă, zise el. 

Copilul se uită în sus la el, printre gene. 

— Eşti din Gardă? spuse el. 

— Nu, zise Vimes. Și da. 

— Ce s-a întâmplat cu regele, gardistule? 

— Aă. Cred că a plecat să se odihnească, zise Vimes. 

— Mătușica spune că nu ar trebui să vorbesc cu gardiștii, zise 
copilul. 

— Atunci nu crezi că ar fi o idee bună să te duci acasă și să îi spui 
cât de ascultător ai fost? rosti Vimes. 

— Mătușica zice că dacă nu sunt cuminte, mă suie pe acoperiș și 
cheamă dragonul, spuse copilul pe un ton dezinvolt. Mătușica zice că te 
mănâncă de tot începând de la picioare, ca să vezi ce se întâmplă. 

— De ce nu te duci tu acasă să îi zici mătușicii tale că se poartă 
după cele mai bune tradiţii de educare a copiilor din Ankh-Morpork? 
spuse Vimes. Haide. Fugi! 

— Îți zdrobește toate oasele, zise copilul fericit. Și când ajunge la 
cap... 

— Uite, e acolo sus! strigă Vimes. Dragonul uriaș care te zdrobește. 
Acum du-te acasă! 

Copilul se uită la chestia care stătea pe podiumul stricat. 

— Nu l-am văzut zdrobind pe nimeni încă, se plânse el. 

— Tai-o sau îţi dau un dos de palmă, spuse Vimes. 

162 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Asta păru să fie de ajuns. Copilul dădu din cap în semn de 
înțelegere. 

— Bine. Pot să mai strig „ura”? 

— Dacă vrei, zise Vimes. 

— Ura! 

Cam asta era cu menţinerea ordinii publice, se gândi Vimes.Trase 
iar cu ochiul din spatele fântânii. 

O voce imediat deasupra lui bubui: 

— Spune ce vrei, eu tot jur că e un specimen magnific. 

Privirea lui Vimes călători până când ajunse la buza vasului de sus 
al fântânii. 

— Ai observat, zise Lady Sybil Ramkin, sprijinindu-se de o statuie 
erodată pentru a se ridica și sărind în faţa lui, cum de fiecare dată când 
ne întâlnim, apare un dragon? li oferi un zâmbet larg. E ca și cum ai 
avea propria melodie. Sau așa ceva. 

— Stă pur și simplu acolo, spuse Vimes iute. Se uită înjur. Ca și cum 
ar aștepta să se întâmple ceva. 

Dragonul clipi cu o răbdare jurasică. 5 

Drumurile de ieşire din piață erau pline cu oameni. „Asta e 
instinctul de Ankh-Morpork, se gândi Vimes. Fugi, apoi te oprești și vezi 
dacă o să se întâmple ceva interesant celorlalți.” 

În sfărâmăturile de lângă laba din faţă a dragonului se văzu o 
mișcare, iar marele preot al lui lo cel Orb se ridică în picioare 
împleticindu-se, praful și așchiile scurgându-i-se de pe robă. Incă mai 
ținea într-o mână erzațul de coroană. 

Vimes îl urmări pe bătrân privind în sus la o pereche de ochi roșii, 
scânteietori, aflaţi la câțiva metri distanţă. 

— Dragonii pot citi gândurile? șopti Vimes. 

— Ştiu sigur că ai mei înţeleg orice le spun, șuieră Lady Ramkin. 
Oh, nu! Nebunul ăsta bătrân îi dă coroana! 

— Dar nu e oare o mișcare deşteaptă? zise Vimes. Dragonilor le 
place aurul. E ca și cum i-ai arunca un băț unui câine, nu? 

— Oh, vai, spuse Sybil Ramkin. S-ar putea să nu, să știi. Dragonii au 
guri așa de sensibile. 

Uriașul dragon clipi la cerculețul de aur. Apoi, cu foarte mare 
delicateţe, întinse o gheară lungă de un metru și pescui obiectul dintre 
degetele tremurătoare ale preotului. 

— Cum adică sensibile? zise Vimes, urmărind cum gheara se 
îndrepta spre faţa lungă, ca de cal. 

— Au un simţ al gustului nemaipomenit. Sunt atât de, ei bine, 
orientați chimic. 

— Adică poate simţi gustu/ aurului? șopti Vimes privind cum 
coroana era linsă cu grijă. 

— Oh, desigur. Și mirosul. 


163 


Gărzi! Gărzi! 


Vimes se întrebă care erau șansele ca această coroană să fie 
făcută din aur. Nu mari, se hotărî el. Foiţă de aur peste cupru, probabil. 
Destul pentru a păcăli fiinţele umane. lar apoi se întrebă ce reacţie ar fi 
avut cineva dacă i s-ar fi oferit zahăr care, odată ce puneai trei lingurițe 
în cafea, s-ar fi dovedit a fi sare. 

Dragonul își îndepărtă gheara din dreptul gurii cu o mișcare 
graţioasă și îl pocni pe marele preot, care tocmai pleca pe furiș, o 
lovitură ce îl aruncă mult în aer. Când acesta ajunse urlând în vârful 
arcului traiectoriei, gura uriașă se poziționă și... 

— Mamă! zise Lady Ramkin. 

— Ce temperatură are! spuse Vimes. Adică, n-a mai rămas nimic! 
Doar un firișor de fum! 

Între sfărâmături avu loc o nouă mișcare. O altă siluetă se ridică în 
picioare și se sprijini ameţită de o stinghie ruptă. 

Era Lupine Wonse, acoperit de cenușă. 

Vimes îl urmări privind în sus la o pereche de nări cât capacele de 
canal de mari. 

Wonse o luă la goană. Vimes se întrebă cum era să fugi de așa 
ceva, așteptându-te în fiecare clipă ca șira spinării tale să atingă, 
pentru foarte puţin timp, o temperatură undeva dincolo de punctul de 
vaporizare al fierului. Putea ghici. 

Wonse reuși să parcurgă jumătate din piaţă înainte ca dragonul să 
se repeadă înainte cu o agilitate surprinzătoare pentru un astfel de 
gabarit și să îl înhaţe. Gheara își continuă mișcarea în sus până când 
silueta care se zbătea ajunse la câţiva metri în faţa ochilor dragonului. 

Acesta păru să îl cerceteze o vreme, întorcându-l într-o parte și în 
alta. Apoi, mișcându-se pe cele trei labe libere și dând din când în când 
din aripi pentru a-și menţine echilibrul, traversă piaţa îndreptându-se 
către... Către ceea ce odată fusese palatul Patricianului. Către ceea ce 
odată fusese și palatul Regelui. 

Ignoră spectatorii speriați care se lipeau în tăcere de ziduri. Poarta 
cu arcadă fu împinsă în lături cu o ușurință deprimantă. Ușile, la rândul 
lor, înalte, legate în fier și solide, rezistară în mod surprinzător zece 
secunde înainte de a se prăbuși într-o grămadăde cenușă 
scânteietoare. 

Dragonul păși înăuntru. 

Lady Ramkin se întoarse uluită. Vimes începuse să râdă. 

Avea o urmă de nebunie în el și lacrimi în ochi, dar tot râseră. 
Vimes râse și iar râse, până când alunecă ușurel pe marginea fântânii 
cu picioarele desfăcute în fața lui. 

— Ura, ura, ura! chicoti el, aproape înecându-se. 

— Ce vrei să zici? întrebă Lady Ramkin. 

— Scoateţi mai multe steaguri! Sunaţi din talgere, frigeţi tocsinul! 
L-am încoronat! Avem un rege până la urmă. Hip-hip-ura! 

— Ai băut? se răsti ea. 

164 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu încă! râse Vimes pe înfundate. Nu încă! Dar o să beau! 

Continuă să râdă, știind că atunci când avea să se oprească, 
depresia întunecată avea să cadă peste el ca un sufleu de plumb. Dar 
vedea viitorul întinzându-se înaintea lui... 

„până la urmă, era în mod clar nobil. Și nu avea la el bani, și nu 
putea răspunde când îi vorbeai. Cu siguranţă putea face ceva pentru 
cartierele sărace. Cum ar fi să le ardă din temelii. 

„Chiar o vom face, se gândi el. Așa e în Ankh-Morpork. Dacă nu poţi 
să îl învingi sau să îl corupi, pretinzi că a fost ideea ta de la bun 
început.” 

Vivat Draco. 

Își dădu seama că apăruse iar copilașul. Flutură ușurel steagul spre 
el și zise: 

— Acum pot să strig din nou „ura”? 

— De ce nu, spuse Vimes. Toată lumea o s-o facă. 

Din palat se auzeau zgomotele înfundate ale unui complex 
comportament distructiv... 


Errol trase cu gura o mătură de-a lungul podelei și, scâncind de 
efort, o ridică în picioare. După mult mai multe scâncete și câteva 
încercări eșuate, reuși să-i sprijine capătul între perete și vasul mare cu 
petrol de lampă. 

Se opri pentru o clipă, suflând ca o foaie, și împinse. 

Vasul rezistă o clipă, se clătină înainte și înapoi o dată sau de două 
ori, se răsturnă și se sparse pe lespezi. Petrolul brut, foarte prost 
rafinat, se întinse într-o băltoacă neagră. 

Nările uriașe ale lui Errol zvăcniră. Undeva, în adâncul minții sale, 
sinapse necunoscute ţăcăneau ca tastele de telegraf. Bucăţi mari de 
informaţie se scurseră pe legătura nervoasă spre nasul lui, purtând 
informaţii inexplicabile despre legături triple, alcanili și izomerism 
geometric. Totuși, aproape toate ratară părticica din creierul lui Errol 
care era folosită pentru a fi Errol. 

Tot ce știa el era că, dintr-odată, îi era foarte, foarte sete. 


x k k 


Ceva important se petrecea în palat. Din când în când, se auzea 
prăbușirea unei podele sau bubuitura unui tavan căzând... 

În temniţa lui plină de șobolani, în spatele unei uși cu mai multe 
lacăte decât o rețea principală de canalizare, Patricianul Ankh-Morpork- 
ului se întinse pe spate și zâmbi în beznă. 


Afară, focurile sclipeau în lumina apusului. 
Ankh-Morpork sărbătorea. Nimeni nu era prea sigur de ce, dar se 
stârniseră pentru o sărbătoare în această noapte, butoaielor li se 


165 


Gărzi! Gărzi! 


dăduse cep, vițeii fuseseră puși la frigare, fuseseră emise câte o pălărie 
din hârtie și o cană de sărbătoare per copil și ar fi fost păcat să 
irosească toate aceste eforturi. Oricum, fusese o zi foarte interesantă, 
iar oamenii din Ankh-Morpork puneau mare preț pe distracţie. 

— Din câte înțeleg eu, zise unul dintre petrecăreţi, aflat la 
jumătatea unei bucăţi uriașe și unsuroase de carne pe jumătate crudă, 
un dragon pe post de rege s-ar putea să nu fie o idee rea. Dacă stai să 
te gândești, adică. 

— In mod clar, a părut tare grațios, spuse femeia din dreapta lui, ca 
și cum ar fi încercat ideea. Intr-un fel, ei bine, elegant. Drăguţ și isteț. 
Deloc neglijent. Și destul de mândru. Se uită cu reproș la unii dintre 
petrecăreţii mai tineri aflaţi mai departe la masă. Problema cu oamenii 
de astăzi este că nu mai sunt mânari. 

— Și mai e și politica externă, firește, zise un al treilea, servindu-se 
cu o coastă. Dacă stai să te gândești la asta. 

— Cum adică? 

— Diplomaţia, spuse sec mâncătorul de coaste. 

Se gândiră la asta. Apoi putură fi văzuţi întorcând ideea pe dos și 
gândindu-se la ea din partea cealaltă, într-o încercare politicoasă de a 
înțelege despre ce naiba vorbea el. 

— Nu știu, zise încet expertul monarhist, adică, un dragon are, în 
mare, cam două feluri de a negocia. Nu? Adică, ori te prăjește de viu, 
ori nu. Corectează-mă dacă greșesc, adăugă el. 

— La asta mă și gândeam. Adică, să spunem că vine ambasadorul 
din Klatch, știi cât de aroganţi sunt ăștia, să spunem că zice: vrem asta, 
vrem aia și vrem ailaltă. Bun, spuse el zâmbindu-le, no; zicem tacă-ţi 
fleanca dacă nu vrei să te duci acasă într-un borcan. 

Incercară această idee să vadă dacă li se potrivea mental. Avea 
ceva aparte. 

— Aștia din Klatch au o flotă mare, zise monarhistul șovăielnic. S-ar 
putea să fie niţel cam riscant să prăjești diplomaţi. Dacă oamenii văd o 
grămadă de cărbune întorcându-se cu barca, au tendinţa să se cam 
uite chiorâș. 

— Ah, atunci spunem: Hei, domnule Klatchian, nu place la tine, 
șopârla mare de pe cer arde cocioaba de la tine al naibii de repejor. 

— Chiar putem să zicem asta? 

— De ce nu? Și apoi spunem trimite mult tribut iute-iute. 

— Niciodată nu mi-a plăcut de Klatchieni, zise femeia cu fermitate. 
Ce chestii mănâncă! E dezgustător. Și bolborosesc tot timpul în 
păsăreasca aia a lor păgână... 

In umbră, un chibrit se aprinse. 

Vimes făcu palmele căuș în jurul flăcării, trase din tutunul împutit, 
aruncă băţul de chibrit în șanț și plecă gârbovit pe străduța presărată 
cu băltoace. 


166 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Dacă exista ceva care îl deprima mai rău decât propriul cinism, era 
faptul că de cele mai multe ori nu era la fel de cinic precum viața însăși. 

„Ne înțelegem bine cu ceilalți de secole întregi, se gândi el. A te 
înțelege bine a fost, practic, toată politica noastră externă. Acum am 
impresia că tocmai am auzit cum am declarat război unei civilizaţii 
străvechi cu care ne-am înţeles întotdeauna, mai mult sau mai puţin, 
chiar dacă membrii ei vorbesc ciudat. Și după asta, lumii. Mai rău, 
probabil că vom câștiga.” 


Gânduri asemănătoare, deși cu o perspectivă diferită, treceau prin 
minţile conducătorilor cetățenești ai Ankh-Morpork-ului atunci când, în 
dimineața următoare, fiecare primi câte o scurtă notă cerându-le să fie 
la palat pentru un prânz de lucru, prin ordin. 

Nu spunea din ordinul cui. Sau, observară ei, prânzul cui. 

Acum, se adunaseră în anticameră. 

Și avuseseră loc schimbări. Acesta nu fusese niciodată ceeace ai fi 
putut numi un loc select. Patricianul considerase întotdeauna că dacă îi 
făceai pe oameni să se simtă confortabil, aceștia ar fi vrut să mai 
rămână. Mobila fusese formată din câteva scaune foarte vechi și, pe 
pereți, portrete ale foștilor conducători ai orașului ţinând pergamente și 
alte lucruri. 

Scaunele erau tot acolo. Portretele, nu. Sau, mai degrabă, pânzele 
rupte și pătate erau adunate într-un colţ, dar ramele aurite dispăruseră. 

Consilierii încercau să nu își încrucișeze privirile și ședeau bătând 
cu degetele pe genunchi. 

În cele din urmă, doi servitori cu un aer îngrijorat deschiseră ușile 
spre sala principală. Lupine Wonse trecu printre ele împleticindu-se. 

Cei mai mulţi dintre consilieri stătuseră treji toată noaptea oricum, 
încercând să înjghebeze un fel de principii politice faţă de dragoni, dar 
Wonse arăta de parcă n-ar fi dormit de ani întregi. Faţa lui avea 
culoarea unei cârpe de vase fermentate. Nefiind niciodată deosebit de 
bine îmbrăcat, acum arăta precum ceva ieșit dintr-o piramidă. 

— Ah, rosti el. Bun. Sunteţi toți aici? Atunci, dacă doriţi, poftiţi pe 
aici, domnilor. 

— Aă, zise hoţul-șef, nota pomenea despre prânz? 

— Da? spuse Wonse. 

— Cu un dragon? 

— Mamă, doar nu crezi că o să te mănânce, nu? zise Wonse.Ce 
idee! 

— Nici nu mi-a trecut prin cap, spuse hoţul-șef, ușurarea țâșnindu-i 
pe urechi ca aburul. Ce idee! Ha-ha! 

— Ha-ha, zise neguțătorul-șef 

— Ho-ho, spuse asasinul-șef. Ce idee! 

— Nu, bănuiesc că sunteţi toţi prea încordaţi, zise Wonse. Ha-ha. 

— Ha-ha. 

167 


Gărzi! Gărzi! 


— A-ha-ha. 

— Ho-ho. 

Temperatura cobori cu câteva grade. 

— Deci, sunteţi buni să poftiți pe aici? 

Sala mare se schimbase. Pentru început, era mult mai mare. Câţiva 
pereţi fuseseră dărâmaţi în camerele alăturate, iar tavanul și câteva 
etaje din încăperile superioare fuseseră îndepărtate în întregime. 
Podeaua era acoperită de sfărâmături, în afară de mijlocul încăperii, 
unde zăcea o grămadă de aur... 

Sau, mă rog, de, auriu. Arăta de parcă cineva ar fi curățat palatul 
de orice strălucea sau scânteia. Erau rame de tablouri, și firul de aur 
din tapiserii, și argint și, din loc în loc, câte o piatră prețioasă. De 
asemenea, erau supierele din bucătărie, sfeșnicele, tigăile de încălzit, 
bucăți de oglindă. Chestii sclipitoare. 

Totuși consilierii nu erau în situaţia să dea multă atenţie acestor 
lucruri, din cauza a ceea ce atârna deasupra capetelor lor. 

Arăta precum cel mai mare și mai prost rulat trabuc din univers, 
dacă ăl mai mare și mai prost rulat trabuc din univers ar fi avut obiceiul 
să stea spânzurat cu capul în jos. Două labe se profilau slab pe tavan, 
agăţate de căpriorii întunecați. 

La jumătatea drumului dintre grămada strălucitoare și intrare, 
fusese așternută o măsuţă. Consilierii observară fără mare surprindere 
că obișnuita argintărie veche lipsea. Erau farfurii din porțelan și 
tacâmuri care arătau ca și cum ar fi fost cioplite foarte recent din 
bucățele de lemn. Wonse luă loc în capul mesei și le făcu semn 
servitorilor. 

— Vă rog să vă așezați, domnilor, spuse el. Îmi cer iertare că 
lucrurile sunt niţel... diferite, dar regele speră că veţi trece cu vederea 
situaţia până când lucrurile vor putea fi organizate mai potrivit. 

— Re... ăăă, zise neguţătorul-șef 

— Regele, repetă Wonse. 

Vocea îi sună ca și cum s-ar fi aflat la un pas de nebunie. 

— Oh. Regele. Da, spuse neguţătorul. 

De unde ședea, vedea bine chestia mare și atârnată. Părea să fie 
ceva mișcare acolo, un tremur al pliurilor care o înfășurau. 

— Să trăiască, zic eu, adăugă el iute. 

Primul fel fu supă cu găluște. Wonse nu se atinse de ea. Restul 
mâncară într-o tăcere îngrozită, întreruptă doar de clinchetul palid al 
lemnului pe porțelan. 

— Sunt câteva probleme de decizie în privinţa cărora regele crede 
că ar fi bine-venit consimțământul dumneavoastră, zise Wonse în cele 
din urmă. O simplă formalitate, firește, și îmi pare rău să vă deranjez cu 
asemenea detalii fără importanţă. 

Ghemul uriaș de pliuri păru să se legene în adierea vântului. 

— Nici o problemă, chiţăi hoţul-șef. 

168 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Cu mărinimie, regele dorește să se afle, spuse Wonse, că ar fi 
încântat să primească daruri de încoronare de la populaţie. Nimic 
complicat, firește. Doar orice metale sau pietre preţioase pe care 
oamenii le-ar putea avea prin preajmă și la care ar putea renunța cu 
ușurință. Trebuie să subliniez, apropo, că acest lucru nu este în nici un 
chip obligatoriu. Asemenea generozitate pe care el are încredere să o 
aștepte ar trebui să fie un act complet voluntar. 

Asasinul-șef se uită trist la inelele de pe degetele sale și suspină. 
Neguţătorul-șef deja își desfăcea resemnat lanţul onorific aurit de la 
gât. 

— Vai, domnilor! zise Wonse. Ce neașteptat! 

— Aă, spuse arhicancelarul Universităţii Nevăzute. Vei fi...adică, 
sunt sigur că regele este conștient că, în mod tradiţional, Universitatea 
este scutită de toate taxele și impozitele orașului... 

Își înghiţi un căscat. Vrăjitorii își petrecuseră toată noaptea 
îndreptând cele mai bune vrăji ale lor împotriva dragonului. Era ca și 
cum te-ai fi bătut cu ceața. 

— Dragă domnule, acesta nu este un impozit, protestă Wonse. Sper 
că nimic din ce am spus nu vă va face să vă așteptați la așa ceva. Oh, 
nu! Nu. Orice tribut trebuie să fie, după cum am zis, complet voluntar. 
Sper că este absolut clar. 

— Limpede, zise asasinul-șef, uitându-se urât la bătrânul vrăjitor. Și 
aceste tributuri complet voluntare pe care le vom face, se duc...? 

— În grămadă. 

— A. 

— Deși sunt convins că populaţia orașului va fi într-adevăr foarte 
generoasă odată ce va înțelege pe deplin situaţia, zise neguţătorul-șef, 
sunt sigur că regele va înţelege că există foarte puţin aur în Ankh- 
Morpork? 

— Bună idee, spuse Wonse. Totuși, regele intenţionează să 
abordeze o politică externă dinamică și viguroasă care ar trebui să 
remedieze problemele. 

— Ah, ziseră consilierii în cor, ceva mai entuziasmați de data 
aceasta. 

— De exemplu, continuă Wonse, regele consideră că interesele 
noastre legitime în Quirm, Sto Lat, Pseudopolis și Tsort au fost serios 
compromise în ultimele secole. Această problemă va fi corectată cu 
rapiditate și, domnilor, pot să vă asigur că se vor revărsa comori în oraș 
de la cei nerăbdători să se bucure de protecţia regelui. 

Asasinul-șef aruncă o privire spre grămadă. In mintea lui se formă o 
idee foarte clară despre unde aveau să sfârșească acele comori. 
Trebuia să admiri felul în care dragonii știau cum să tapeze de bani. 
Era, practic, uman din acest punct de vedere. 

— Oh, spuse el. 


169 


Gărzi! Gărzi! 


— Desigur, probabil că vor fi alte achiziţii în domeniul terenurilor, al 
proprietăţii și așa mai departe, iar regele dorește să se înțeleagă pe 
deplin că loialii consilieri privaţi vor fi răsplătiți din belșug. 

— Şi, ăă, zise asasinul-șef, care începea să aibă impresia că 
înțelegea bine natura proceselor mentale ale regelui, fără îndoială 
că,ăă... 

— Consilierii privaţi, spuse Wonse. 

— Fără îndoială că vor răspunde cu și mai mare generozitate în 
privinţa, să zicem, comorii? 

— Sunt sigur că astfel de consideraţii nu i-au trecut regelui prin 
minte, zise Wonse, dar este foarte bine punctat. 

— Credeam că i-ar fi trecut. 

Următorul fel de mâncare fu grăsime de porc, fasole și cartofi 
făinoși. Și mai multă, nu putură ei să nu observe, mâncare de îngrășat. 

Wonse bău un pahar cu apă. 

— Ceea ce ne conduce la o altă chestiune ceva mai delicată pe 
care sunt sigur că domni umblaţi și deschişi la minte ca dumneavoastră 
nu vor avea nici o problemă să o accepte, spuse el. 

Mâna care ţinea paharul începu să tremure. 

— Sper că va fi, de asemenea, înțeleasă de către populație, mai 
ales de vreme ce regele va fi, neîndoielnic, în stare să contribuie în 
multe feluri la bunăstarea și la apărarea orașului. De exemplu, sunt 
sigur că oamenii vor dormi mult mai liniștiți în paturile lor știind că 
dra... regele îi protejează neobosit de rele. Pot exista, totuși, străvechi 
și ridicole... prejudecăţi... care vor fi eradicate doar prin muncă 
neîncetată... din partea tuturor oamenilor de bună-credinţă. 

Se opri și se uită la ei. Mai târziu, asasinul-șef avea să afirme că 
privise în ochii multor oameni care, evident, erau foarte aproape de 
moarte, dar că nu privise niciodată în ochi care, atât de clar și de 
inconfundabil, se uitau înapoi la el din străfundurile iadului. Spera ca 
niciodată, avea să spună el să nu mai fie nevoit să se uite în astfel de 
ochi. 

— Mă refer, spuse Wonse, fiecare cuvânt ieșind încetișor la 
suprafaţă ca bulele în nisipurile mișcătoare, la problema...dietei... 
regelui. 

Se lăsă o liniște îngrozitoare. Auziră foșnetul slab al aripilor din 
spatele lor, iar umbrele din colțurile sălii deveniră mai întunecate și 
păreau să se apropie. 

— Dieta, zise hoţul-șef cu voce spartă. 

— Da, spuse Wonse. 

Vocea lui era aproape un chiţăit. Sudoarea i se prelingea pe față. 
Asasinul-șef auzise odată cuvântul „rictus” și se întreba când îl puteai 
folosi corect pentru a descrie expresia cuiva, iar acum află. Asta 
devenise figura lui Wonse; era rictusul înfricoșător al cuiva care 
încearcă să nu audă vorbele pe care le rostește chiar gura lui. 

170 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Noi, ăă, ne gândeam, zise asasinul-șef cu foarte mare grijă, că 
dra... regele, ei bine, trebuie să-și fi rezolvat problema de unul singur, 
în decursul săptămânilor. 

— Ah, dar lucruri proaste, să știți. Lucruri proaste. Animale rătăcite 
și altele, spuse Wonse, holbându-se din răsputeri la masă. Evident, ca 
rege, astfel de încropeli nu mai sunt potrivite. 

Tăcerea crescu și căpătă textură. Consilierii se gândeau profund, 
mai ales la masa pe care tocmai o mâncaseră. Sosirea unui tort uriaș cu 
frişcă nu făcu decât să le alerteze minţile. 

— Aă, zise negustorul-șef, cât de des îi este foame regelui? 

— Tot timpul, spuse Wonse, dar mănâncă doar o dată pe lună. Este 
un adevărat prilej de sărbătoare. 

— Firește, zise neguţătorul-șef. Ar trebui să fie. 

— Şi, ăă, spuse asasinul-șef, când a fost ultima dată când regele a, 
ăă, mâncat? 

— Îmi pare rău să o spun, dar nu a mâncat cum se cuvine de când 
a venit aici, zise Wonse. 

— Oh. 

— Trebuie să înţelegeţi, spuse Wonse, jucându-se disperat cu 
tacâmurile lui de lemn, că simpla pândire a oamenilor ca un asasin de 
rând... 

— Scuză-mă... începu asasinul-șef 

— Un criminal de rând, adică... nu există nici o... satisfacție în asta. 
Întreaga esenţă a hrănirii regelui este că ar trebui să fie, ei bine... un 
act de comuniune între rege și supușii lui. Este, poate, o alegorie vie. 
Reafirmarea legăturilor strânse între coroană și comunitate, adăugă el. 

— Natura exactă a acestei mese... începu hoţul-șef aproape înecân- 
du-se cu vorbele. Discutăm despre tinere fecioare aici? 

—O pură prejudecată, zise Wonse. Vârsta este lipsită de 
importanţă. Starea civilă este, firește, un argument. Și clasa socială. 
Are o legătură cu aroma, cred. 

Se aplecă înainte, iar acum vocea îi era plină de suferință, 
rugătoare și, simţiră ei, cu adevărat a lui pentru prima dată. 

— Vă rog să vă gândiţi la asta! șuieră Wonse. Până la urmă, e doar 
una pe lună! Pentru atât de multe în schimb! Familiile oamenilor utili 
regelui, consilierii privaţi ca voi, nici nu vor fi luate în calcul, firește. Și 
dacă te gândești la toate variantele... 

Nu se gândiră la toate variantele. Era de ajuns să se gândească 
doar la una dintre ele. A 

Liniştea torcea la ei în timp ce Wonse vorbea. Işi evitau privirea 
unul altuia, de teama a ce ar fi putut vedea oglindit acolo. Fiecare se 
gândea: „Sigur unul dintre ceilalţi va spune ceva curând, va protesta, 
iar atunci eu o să murmur o aprobare, fără să zic, de fapt, nimic. Nu 
sunt atât de prost, dar clar o să murmur foarte ferm, pentru ca toţi 
ceilalţi să nu se îndoiască de dezaprobarea mea puternică, pentru că în 


171 


Gărzi! Gărzi! 


astfel de momente toți oamenii buni se simt îndemnați să se ridice 
aproape în picioare și să se facă aproape auziţi...” 

Dar nimeni nu spuse nimic. „Ce lași”, se gândi fiecare dintre ei. 

Și nimeni nu se atinse de budincă sau de bucăţile de ciocolată 
groase cât cărămizile, servite după aceea. Doar ascultară cuprinși de 
oroare, mâhniţi și roșii la față în timp ce glasul lui Wonse îi dădea 
înainte, iar când fură concediaţi încercară să plece cât mai separat 
posibil, astfel încât să nu fie nevoiţi să vorbească între ei. 

In afară de neguțătorul-șef, de fapt. Acesta se trezi părăsind palatul 
împreună cu asasinul-șef și mergeau unul lângă altul, cu minţile 
copleșite de gânduri. Neguţătorul-șef încerca să privească partea bună; 
era unul dintre aceia care organizează concerte atunci când lucrurile 
merg foarte rău. 

— Ei, ei, zise el. Deci acum suntem consilieri privaţi. Ca să vezi! 

— Hmm, spuse asasinul. 

— Oare care e diferenţa între consilierii obișnuiți și consilierii 
privaţi? se întrebă neguţătorul cu voce tare. 

Asasinul se încruntă la el. 

— Cred, zise el, că e pentru că trebuie să mănânci mult rahat. 

iși îndreptă din nou privirea cruntă spre picioare. Ceea ce îl tot 
frământa erau ultimele cuvinte ale lui Wonse, atunci când îi strânsese 
secretarului mâna moale. Se întreba dacă le auzise și altcineva. 
Improbabil... fuseseră mai mult o formă decât un sunet. Wonse doar își 
mișcase buzele în jurul lor în timp ce se uita fix la faţa bronzată de lună 
a asasinului. 

„Ajută. Mă.” 

Asasinul se înfioră. De ce el? Din câte înţelegea, exista un singur fel 
de ajutor pe care era calificat să îl ofere și foarte puţini oameni îl 
ceruseră vreodată pentru ei înșiși. De fapt, de obicei plăteau mari sume 
de bani pentru a le fi dat ca un cadou-surpriză altor oameni. Se întrebă 
ce i se întâmpla oare lui Wonse, încât să facă orice variantă să pară mai 
bună... 


Wonse ședea singur în sala întunecată și distrusă. Așteptând. 

Ar fi putut încerca să fugă. Dar l-ar fi găsit din nou. Intotdeauna 
putea să îl găsească. li mirosea mintea. 

Sau l-ar fi ars. Asta era mai rău. Ca pe cei din frăţie. Poate că a fost 
o moarte instantanee, arăta ca o moarte instantanee, dar Wonse stătea 
treaz noaptea întrebându-se dacă acele ultime microsecunde se 
întindeau cumva într-o eternitate încinsă la alb, subiectivă, fiecare 
părticică din trupul tău fiind o simplă pată de plasmă, iar tu, acolo, viu 
în mijlocul a toate... 

Nu pe tine, nu te-aș arde pe tine. 

Nu era telepatie. Din câte înțelesese Wonse întotdeauna, telepatia 
era ca a auzi o voce în cap. 

172 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Asta era ca a auzi o voce în trup. Întregul său sistem nervos 
zbârnâia la sunetul ei, ca un arc. 

Ridică-te. 

Wonse zvâcni în picioare, răsturnând scaunul și lovindu-se cu 
picioarele de masă. Când acea voce vorbea, el avea atât control asupra 
trupului său cât are apa asupra gravitaţiei. 

Vino. 

Wonse se împletici pe podea. 

Aripile se desfăcură încet, foșnind din când în când, până când 
umplură sala dintr-o parte în alta. Vârful uneia sparse o fereastră și ieși, 
în aerul după-amiezii. 

Incetișor, senzual, dragonul își întinse gâtul și căscă. Când termină, 
își întoarse capul până când ajunse la câţiva centimetri în faţa lui 
Wonse. 

Ce înseamnă voluntar? 

— Aăă, înseamnă să faci ceva din proprie inițiativă, zise Wonse. 

Dar nu au iniţiativă proprie! Îmi măresc grămada sau îi fac scrum! 

Wonse înghiţi în sec. 

— Da, spuse el, dartu nu trebuie să... 

Urletul de furie tăcut îl făcu să se învârtească pe loc. 

Nu există nimic ce nu trebuie eu să fac! 

— Nu, nu, nu! chițăi Wonse prinzându-și capul în mâini. Nu asta am 
vrut să spun! Crede-mă! Așa e mai bine, asta e tot! Mai bine și mai 
sigur! 

Nimeni nu mă poate înfrânge! 

— Cu siguranţă așa este... 

Nimeni nu mă poate controla! 

Wonse își ridică mâinile cu degetele desfăcute, într-un mod 
împăciuitor. 

— Desigur, desigur, spuse el. Dar sunt căi și căi, știi. Căi și căi. 
Toate urletele și flăcările alea, vezi tu, nu ai nevoie de ele... 

Maimuţă proastă! Cum altfel pot să-l fac să mă asculte? 

Wonse își duse mâinile la spate. 

— O să o facă din proprie iniţiativă, zise el. Și, în timp, vor ajunge 
să creadă că a fost ideea lor. Va fi o tradiţie. Crede-mă. Noi, oamenii, 
suntem creaturi adaptabile. 

Dragonul îl privi lung, fără expresie. 

— De fapt, spuse Wonse încercând să nu îi tremure vocea, în 
curând, dacă cineva va veni și le va zice că un rege-dragon e o idee 
proastă, o să îl omoare ei singuri. 

Dragonul clipi. 

Pentru prima dată din cât își putea aminti Wonse, părea nesigur. 

— Cunosc oamenii, vezi tu, spuse Wonse, simplu. 

Dragonul continua să îl fixeze cu privirea. 

Dacă minți... gândi el în cele din urmă. 


173 


Gărzi! Gărzi! 


— Ştii că nu pot. Nu pe tine. 

Și chiar așa se poartă? 

— Oh, da. Tot timpul. Este o trăsătură umană de bază. 

Wonse știa că dragonul îi putea citi cel puţin etajele superioare ale 
minţii. Acestea rezonau într-o armonie teribilă. Și vedea gândurile 
uriașe din spatele ochilor aflaţi dinaintea lui. 

Dragonul era îngrozit. 

— Îmi pare rău, spuse Wonse pierit. Așa suntem noi. Are legătură 
cu supraviețuirea, cred. 

Nu vor fi războinici puternici trimiși să mă omoare? Gândi dragonul, 
aproape plângător 

— Nu cred. 

Nici eroi? 

— Nu mai sunt. Costă prea mult. 

Dar o să mănânc oameni! 

Wonse scânci. 

Simţi trăirile dragonului scormonind prin mintea lui, încercând să 
găsească un indiciu pentru a înțelege. Pe jumătate simţi, pe jumătate 
văzu pâlpâirea de imagini la întâmplare, ale dragonilor, ale epocii 
mitice a reptilelor și - iar aici simţi uluirea sinceră adragonului - ale 
unora dintre zonele mai puţin onorabile ale istoriei omenirii, care 
însemnau cea mai mare parte din ea. Și, după uluire, veni furia. Practic, 
nu exista nimic din ce ar fi putut face dragonul oamenilor pe care ei să 
nu îl fi încercat, mai devreme sau mai târziu, unul pe altul, adesea cu 
entuziasm. 

Aveţi nerușinarea să fiți mofturoși, îi gândi el lui Wonse. Dar noi 
eram dragoni. Noi trebuia să fim cruzi, șirețţi, fără inimă și oribili. Dar 
atât îţi pot spune, maimuţă - fata uriașă se apropie și mai mult, așa 
încât Wonse se uita în adâncurile fără fund ale ochilor lui - niciodată nu 
ne-am ars, nu ne-am torturat și nu ne-am sfâșiat între noi și să îi 
spunem apoi moralitate. 

Dragonul își întinse iar aripile, o dată sau de două ori, iar apoi se 
lăsă să cadă greoi pe adunătura ţipătoare de obiecte vag preţioase. 
Ghearele scormoniră în grămadă. Rânji batjocoritor. 

Nici măcar o șopârlă cu trei picioare nu ar aduna grămada asta, 
gândi el. 

— Vor fi lucruri mai bune, șopti Wonse, ușurat temporar de 
schimbarea subiectului. 

Ar fi bine să fie. 

— Pot... - Wonse ezită - pot să îţi pun o întrebare? 

Întreabă. 

— Nu ai nevoie să mănânci oameni, nu? Cred că asta este singura 
problemă din punctul de vedere al oamenilor, vezi tu, adăugă el, vocea 
transformându-se într-o bolboroseală. Comoara și restul, astea nu 
trebuie să fie o problemă, dar dacă este doar vorba de, ei bine, de 

174 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


proteine, atunci poate că un intelect așa puternic ca al tău a înţeles că 
ceva mai puţin controversat, ca de exemplu o vacă, ar putea... 

Dragonul suflă o pală orizontală de foc care calcină peretele opus. 

Nevoie? Nevoie? urlă el, când zgomotul pieri. lmi vorbeşti mie de 
nevoie? Nu este tradiţia ca floarea cea mai aleasă a feminităţii să fie 
trimisă la dragon pentru a asigura pacea și prosperitatea? 

— Dar, vezi, întotdeauna am fost moderat de pașnici și potrivit de 
prosperi... , 

VREI CA ACEASTĂ STARE DE FAPT SĂ CONTINUE? 

Forţa gândului îl făcu pe Wonse să cadă în genunchi. 

— Firește, îngăimă el. 

Dragonul își întinse ghearele alene. 

Atunci nevoia nu este a mea, e ata, gândi el. 

Acum dispari din ochii mei. 

Wonse se clătină când el îi părăsi mintea. 

Dragonul alunecă pe grămada la preț redus, sări pe marginea 
uneia dintre ferestrele mari ale sălii și sparse vitraliul cu capul. 
Fragmente multicolore ale unui părinte al orașului se prăbușiră în 
grămada de sfărâmături de dedesubt. 

Gâtul lung se întinse în aerul înserării și se întoarse ca un ac de 
busolă. Luminile se aprindeau prin tot orașul. Sunetul a un milion de 
oameni trăind scotea un zumzet profund, înfundat. 

Dragonul respiră adânc, plin de bucurie. 

Apoi își ridică restul trupului peste margine, îndepărtă rămășițele 
cadrului ferestrei cu umerii și săltă în văzduh. 


— Ce este? zise Nobby. 

Era destul de rotund, cu o textură ca de lemn, și când îl loveai 
scotea un sunet ca o riglă plesnită peste marginea catedrei. 

Sergentul Colon îl lovi iar cu palma. 

— Mă dau bătut, spuse el. 

Cu mândrie, Morcove îl ridică din ambalajul jerpelit. 

— Este un tort, zise el vârând ambele mâini sub acel lucru și 
ridicându-l cu ceva greutate. De la mama mea. 

Reuși să îl pună pe masă fără să își prindă degetele sub el. 

— E de mâncare? spuse Nobby. A făcut luni întregi până aici. Ai 
crede că s-a uscat. 

— Oh, este făcut după o rețetă specială a piticilor, zise Morcove. 
Torturile piticilor nu se usucă. 

Sergentul Colon mai ciocăni o dată iute cu degetele în el. 

— Cred că nu, acceptă el. 

— Este incredibil de hrănitor, spuse Morcove. Practic, e fermecat. 
Secretul este transmis de la pitic la pitic de secole. O bucăţică din asta 
și nu mai vrei nimic de mâncare toată ziua. 

— Nici măcar vânat? spuse Colon. 


175 


Gărzi! Gărzi! 


— Un pitic poate merge sute de kilometri cu un tort ca ăsta în 
traistă, continuă Morcove. 

— Pun pariu că poate, zise Colon încruntat. Pun pariu că tot timpul 
se gândește: „La naiba, sper să pot găsi altceva de mâncare repede, 
altfel iar am parte de tortul ăla afurisit”. 

Morcove, pentru care cuvântul ironie însemna ceva înlegătură cu 
metalul?€, își ridică sulița și, după câteva ricoșeuri impresionante, reuși 
să taie tortul în aproximativ patru felii. 

— Gata, spuse el voios. Câte una pentru fiecare dintre noi și una 
pentru căpitan. Își dădu seama ce zisese. Oh. Scuze. 

— Da, spuse Colon sec. 

Rămaseră în tăcere pentru o clipă. 

— Îmi plăcea de el, zise Morcove. Îmi pare rău că a plecat. 

Urmă o altă tăcere, foarte asemănătoare cu cea de dinainte, dar 
încă mai profundă și mai brăzdată de deprimare. 

— Cred că tu vei fi făcut căpitan acum, spuse Morcove. 

Colon tresări. 

— Eu? Nu vreau să fiu căpitan! Nu pot să gândesc atât. Nu merită 
să te gândești atât doar pentru nouă dolari pe lună în plus. 

Bătu darabana cu degetele pe masă. 

— Atât primea? zise Nobby. Credeam că ofițerii se scaldă în bani. 

— Nouă dolari pe lună, spuse Colon. Am văzut listele de plată 
odată. Nouă dolari pe lună și doi dolari indemnizaţie de panaș. Doar că 
niciodată nu a luat indemnizaţia. Ciudat, zău! 

— Nu era genul cu panaș, zise Nobby. 

— Ai dreptate, spuse Colon. Problema la căpitan, vezi tu, am citit 
odată o carte... știi că avem toţi alcool în corp... un fel de alcool 
natural? Chiar dacă nu pui gura pe nici o picătură în viaţa ta, corpul tot 
îl face într-un fel... dar căpitanul Vimes, vezi tu, este unul dintre acei 
oameni al căror corp nu îl face natural. Cum ar fi, s-a născut cu două 
pahare mai puţin decât e normal. 

— Mamă, zise Morcove. 

— Da... Deci, când e treaz, e chiar treaz. Aţiretaeb, așa îi spune. Știi 
cum te simţi când te trezești dacă ai băut toată noaptea, Nobby? Ei, el 
se simte așa tot timpul. 

— Sărmanul nenorocit, zise Nobby. Nu mi-am dat seama niciodată. 
Nu-i de mirare că e tot timpul așa de posomorât! 

— Așa că încearcă în permanenţă să recupereze, vezi tu. Doar că 
nu nimerește tot timpul doza potrivită. Și, firește - Colon îi aruncă o 
privire lui Morcove -, a fost dezamăgit de o femeie. Nu uita, cam orice îl 
dezamăgește. 

— Deci noi ce facem acum, domnule sergent? spuse Nobby. 


*joc de cuvinte intraductibil. În limba engleză, iron înseamnă „fier”, iar irony, „ironie”. 


(n.tr.) 
176 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Și crezi că l-ar deranja dacă i-am mânca bucata de tort? Zise 
Morcove cu regret. Ar fi păcat să o lăsăm să se învechească. 

Colon ridică din umeri. 

Bărbaţii mai în vârstă rămaseră cuprinși de o tăcere nefericită în 
timp ce Morcove își maceră drum prin tort ca un concasor de piatră cu 
rotor cu cupe într-o carieră de calcar. Chiar dacă ar fi fost cel mai pufos 
dintre sufleuri, ei tot nu ar fi avut poftă. 

Se gândeau la viața fără căpitan. Avea să fie mohorâtă, chiar și 
fără dragoni. Puteai să spui orice despre căpitanul Vimes, dar avea stil. 
Era un stil cinic și cu negru sub unghii, dar el îl avea și ei nu. Știa să 
citească vorbe lungi și să facă adunări. Chiar și asta însemna stil, într- 
un fel. Și când se îmbăta, o făcea cu stil. 

Incercaseră să lungească minutele, să păcălească timpul. Dar 
noaptea venise. 

Nu aveau nici o speranţă. 

Venise vremea ieșitului pe străzi. 

Era ora șase. Și totul nu era bine. 

— Mi-e dor și de Errol, zise Morcove. 

— Era al căpitanului, zău, spuse Nobby. Oricum, Lady Ramkin știe 
cum să aibă grijă de el. 

— Nu că am fi putut lăsa lucruri la îndemâna lui, zise Colon. Adică, 
până și gazul de lampă. A băut chiar și gazul de lampă. 

— Și naftalină, spuse Nobby. O cutie întreagă. De ce ar vrea cineva 
să mănânce naftalină? Și ceainicul. Și zahăr. Era înnebunit după zahăr. 

— Era drăguţ, totuși, zise Morcove. Prietenos. 

— Oh, bineînţeles, spuse Colon. Dar nu e bine, zău, un animal de 
companie cu care trebuie să sari după câte o masă de fiecare dată 
când sughite. 

— O să îmi lipsească mutrișoara lui, zise Morcove. 

Nobby își suflă nasul, zgomotos. 

li răspunse o bubuitură în ușă. Colon tresări. Morcove se duse și 
deschise. 

Doi dintre membrii Gărzii Palatului așteptau cu nerăbdare 
arogantă. Se dădură înapoi când îl văzură pe Morcove, care trebui să se 
aplece niţel pentru a vedea pe sub pragul de sus; veștile rele, precum 
subagentul Morcove, circulă repede. 

— V-am adus o proclamaţie, spuse unul din ei. Trebuie să... 

— Ce-i cu vopseaua proaspătă de pe platoșa ta? Intrebă Morcove 
politicos. Nobby și sergentul trăgeau cu ochiul din spatele lui. 

— E un dragon, zise cel mai tânăr dintre soldați. 

— Dragonul, îl corectă superiorul lui. 

— Hei, eu te știu pe tine, spuse Nobby. Ești Tigvă Matoon. Locuiai 
pe Strada Tocătoriei. Mama ta făcea bomboane de tuse, da, și a căzut 
în amestec și a murit. N-am luat niciodată bomboane de tuse, dar mă 
gândesc la mama ta. 


177 


Gărzi! Gărzi! 


— Salut, Nobby, zise soldatul fără entuziasm. 

— Fac rămășag că mama ta ar fi mândră de tine, ai un dragon pe 
vestă, spuse Nobby pe un ton amabil. 

Garda îi aruncă o privire alcătuită din ură și din jenă. 

— Și mai ai și pene noi la pălărie, adăugă Nobby drăguţ. 

— Asta de aici este o proclamație pe care vi se comandă să o citiți, 
zise garda cu voce puternică. Și să o puneti la răscruci. E ordin. 

— Al cui? spuse Nobby. 

Sergentul Colon apucă pergamentul într-o mână ca o șuncă. 

— Ținând seama că, citi el încet, urmărind scrisul cu un deget 
șovăielnic, îi face plă-ă-ce-re De-Er-Aa-Ge... dragonului, Re.-li... regele 
regilor și Aa-Be-Ess-Oo-Le - sudoarea i se aduna în broboane pe stânca 
lată și rozalie a frunţii - absolut, adică, Ce-Oo-En-De-Uu-Ce-Aă-Te-Oo-Er, 
conducător al... 

Se cufundă într-o chinuită tăcere academică, vârful degetului sărin- 
du-i încetișor în josul pergamentului. 

— Nu, zise el în cele din urmă. Nu e corect, nu? Doar n-o să 
mănânce pe cineva? 

— Să consume, spuse soldatul mai în vârstă. 

— Face parte din contractul... contractul social, zise însoțitorul lui, 
băţos. Un preţ mic, sunt sigur că veți fi de acord, pentru siguranţa și 
protecţia orașului. 

— De ce? spuse Nobby. Niciodată n-am avut un dușman pe care să 
nu-l putem mitui sau corupe. 

— Până acum, zise Colon întunecat. 

— Te prinzi repede, spuse garda. Așa că o să o transmiteţi. Morți- 
copți. 

Morcove se uită peste umărul lui Colon. 

— Ce e o virgină? zise el. 

— O fată nemăritată, spuse Colon iute. 

— Ce, ca prietena mea Reet? zise Morcove îngrozit. 

— Ei nu, spuse Colon. 

— Nu e măritată, să știi. Nici una dintre fetele doamnei Palm nu e 
măritată. 

— Ei, da, zise Colon. 

— Ei, bine, spuse Morcove cu un aer decisiv. N-o să acceptăm așa 
ceva, sper. 

— Oamenii nu o să suporte asta, zise Colon. Ascultaţi la mine. 

Gărzile se dădură înapoi, în afara razei de acţiune a mâniei 
crescânde a lui Morcove. 

— N-au decât să facă ce vor, spuse soldatul mai în vârstă. Dar dacă 
nu o proclamaţi, îi puteți explica situația Maiestăţii Sale. 

Plecară iute. 

Nobby ţâșni pe stradă. 


178 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Dragon pe vestă! strigă el. Dacă bătrâna ta mamă ar ști despre 
asta, s-ar răsuci în vana ei, să umbli cu un dragon pe vestă! 

Colon se duse înapoi la masă și întinse pergamentul. 

— Proastă afacere, mormăi el. _ 

— Deja a omorât oameni, spuse Morcove. Incălcând șaisprezece 
Legi separate ale Consiliului. 

— Ei, da. Dar asta a fost doar, știi, în agitația a toate cele, zise 
Colon. Nu că nu a fost rău, adică, dar oameni care să participe, să ofere 
o fetișcană și să stea și să se uite ca și cum totul e legal și cum se 
cuvine, asta e mult mai rău. 

— Cred că totul depinde de punctul tău de vedere, spuse Nobby 
gânditor. 

— Cum adică? 

— Ei, din punctul de vedere al cuiva care e ars de viu, probabil că 
nu înseamnă prea mult, zise Nobby filosofic. 

— Oamenii nu vor accepta, cum am spus, zise Colon ignorând 
acestea. Vei vedea. O să meargă la palat și ce o să mai facă dragonul 
atunci, ha? 

— O să-i ardă pe toți, zise Nobby prompt. 

Colon păru zăpăcit. 

— N-ar face asta, nu? spuse el. 

— Nu văd ce l-ar împiedica, tu vezi? zise Nobby. Aruncă o privire 
spre ușă. Era un băiat bun, puștiul ăla. Făcea comisioane pentru bunicul 
meu. Cine ar fi crezut, să umble cu un dragon pe piept... 

— Ce o să facem, domnule sergent? spuse Morcove. 

— Nu vreau să fiu ars de viu, zise Colon. Nevastă-mea mi-ar face 
viața un iad. Așa că eu cred că trebuie să, cumiizice, să o proclamăm. 
Dar stai liniștit, băiete, spuse el, bătându-l pe Morcove pe un braţ 
musculos și repetând, de parcă nici el nu prea arfi crezut de prima dată, 
nu se va ajunge la asta. Oamenii nu vor accepta niciodată. 


Lady Ramkin își trecu mâinile peste trupul lui Errol. 

— Să fiu a naibii dacă știu ce se petrece acolo, zise ea. 

Micuţul dragon încercă să o lingă pe faţă. 

— Ce a mâncat în ultima vreme? 

— Ultimul lucru, cred, a fost un ceainic, spuse Vimes. 

— Un ceainic de ce? 

— Nu. Un ceainic. O chestie neagră cu mâner și cioc. L-a mirosit o 
grămadă, apoi l-a mâncat. 

Errol zâmbi slab la ei și râgâi. Amândoi se feriră. 

— Oh, și pe urmă l-am găsit mâncând cenușă din vatră, continuă 
Vimes, când își ridicară capetele peste parapet. 

Se aplecară iar peste buncărul fortificat care era unul dintre 
ţarcurile pentru bolnavi ale lui Lady Ramkin. Trebuia să fie fortificat. De 


179 


Gărzi! Gărzi! 


obicei, unul dintre primele lucruri pe care le făcea un dragon bolnav era 
să-și piardă controlul proceselor digestive. 

— Nu pare chiar bolnav, zise ea. Doar gras. 

— Scâncește mult. Și se cam văd chestii care i se mișcă pe sub 
piele. Știi ce cred? Știi că spuneai că își pot rearanja sistemul digestiv? 

— Oh, da. Toate stomacurile și pocnitorile pancreatice pot fi 
îmbinate în diferite feluri, înţelegi. Pentru a profita... 

— De orice pot găsi pentru a face flăcări, zise Vimes. Da. Cred că 
încearcă să facă un fel de flacără foarte fierbinte. Vrea să îl provoace pe 
dragonul mare. De fiecare dată când iese la aer, stă pe loc și scâncește. 

— Și nu explodează? 

— Nu, din câte am observat. Adică, sunt sigur că dacă o făcea, am 
fi băgat de seamă. 

— Și mănâncă fără discernământ? 

— E greu de spus sigur. Doar miroase orice și halește cea mai mare 
parte a lucrurilor. Zece litri de gaz de lampă, de exemplu. Oricum, nu-l 
pot lăsa acolo. Nu putem să avem grijă de el ca lumea. În plus, acum nu 
mai trebuie să aflăm unde e dragonul, adăugă el cu amărăciune. 

— Cred că te porți cam copilărește cu treaba asta, zise ea, condu- 
cându-l înapoi în casă. 

— Copilărește? Am fost dat afară în faţa atâtor oameni! 

— Da, dar a fost o neînțelegere, sunt sigură. 

— Eu nu am înţeles greșit! 

— Ei, cred că ești doar supărat pentru că ești neputincios. 

Lui Vimes îi ieșiră ochii din cap. 

— Ceee? spuse el, 

— Impotriva dragonului, continuă Lady Ramkin cam nepăsătoare. 
Nu poţi să faci nimic în privinţa lui. 

— Eu cred că orașul ăsta afurisit și dragonul se cam merită unul pe 
altul, zise Vimes. 

— Oamenii sunt speriaţi. Nu te poți aștepta la multe de la oameni 
când sunt așa de speriați. 

II atinse ușurel pe braţ. Era ca și cum ai fi urmărit un robot 
industrial fiind mânuit cu măiestrie pentru a prinde gingaș un ou. 

— Nu toţi sunt așa curajoși ca tine, adăugă ea cu timiditate. 

— Eu? 

— Săptămâna trecută. Când i-ai oprit să îmi omoare dragonii. 

— Oh, aia. Ala nu a fost curaj. Oricum, au fost doar oameni. Cu 
oamenii e mai simplu. Un lucru îţi zic, nu mă mai uit în nasul 
dragonului. Mă trezesc ziua gândindu-mă la asta. 

— Oh! Ea păru că se dezumflă. Ei, dacă ești sigur... Am mulţi 
prieteni, să știi. Dacă ai nevoie de vreun ajutor, nu trebuie decât să 
spui. Ducele din Sto Helit caută un căpitan de gărzi, sunt sigură.O să îţi 
scriu o recomandare. O să îţi placă de ei, sunt un cuplu de tineri foarte 
drăguți. 

180 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu știu sigur ce voi face acum, zise Vimes mai morocănos decât 
intenționase. Mă gândesc la una sau două oferte. 

— Ei, firește. Sunt sigură că tu știi cel mai bine. 

Vimes dădu aprobator din cap. 

Lady Ramkin își tot sucea batista în mâini. 

— Păi, bine, spuse ea. 

— Bun, zise el. 

— Eu, hm, bănuiesc că vrei să pleci, atunci. 

— Da, cred că ar trebui să plec. 

Urmă o pauză. Apoi amândoi vorbiră deodată. 

— A fost foarte... 

— AȘ vrea să zic... 

— Scuze. 

— Scuze. 

— Nu, spuneai ceva. 

— Nu, scuze, ce ziceai? 

— Oh. Vimes șovăi. O să plec, atunci. 

— Oh. Da. Lady Ramkin schiţă un surâs. Nu poţi să lași toate acele 
oferte să aștepte, nu? spuse ea. 

Îi întinse o mână. Vimes o strânse grijuliu. 

— Plec, atunci, zise el. 

— Te rog să mai treci pe aici, spuse Lady Ramkin cu ceva mai 
multă răceală. Dacă ești prin zonă. Și așa mai departe. Sunt sigură că 
lui Errol i-ar plăcea să te vadă. 

— Da. Bun. La revedere, atunci. 

— La revedere, căpitane Vimes. 

leși împleticindu-se pe ușă și merse grăbit pe poteca întunecată, 
năpădită de frunziș. Îi simţea privirea în ceafă în timp ce se îndepărta 
sau, cel puţin, își spunea că o simţea. 

„Sigur stă în ușă, blocând aproape toată lumina. Urmărindu-mă. 
Dar nu o să mă uit în urmă, se gândi el. Ar fi o mare prostie, adică, eo 
persoană drăguță, are mult bun-simţ și o personalitate enormă, dar 
Zău... 

Nu o să mă uit în urmă, chiar dacă stă acolo până când ajung la 
capătul străzii. Uneori trebuie să fii crud ca să fii bun.” 

Așa că atunci când auzi ușa închizându-se, el fiind doar la 
jumătatea aleii, se simţi dintr-odată foarte, foarte furios, ca și cum ar fi 
fost jefuit. 

Rămase nemișcat, își strânse și își desfăcu pumnii în beznă. Nu mai 
era căpitanul Vimes, ceea ce însemna că putea face lucruri pe care 
odată nici nu visa să le facă. Poate că ar fi putut merge să spargă niște 
ferestre. 

Nu, n-ar avea nici un rost. Voia mai mult de atât. Să scape de 
afurisitul de dragon, să își recapete slujba, să pună mâna pe cel care 


181 


Gărzi! Gărzi! 


era în spatele tuturor acestora, să uite de el măcar o dată și să 
lovească pe cineva până la epuizare... 

Se uită în gol. Dedesubt, orașul era o masă de fum și de abur. Nu 
se gândea la asta, totuși. 

Se gândea la un om fugind. Și, mai departe în ceţurile ameţite ale 
vieţii sale, la un băiat alergând pentru a ţine pasul. 

Și, pentru sine, spuse: 

— A scăpat vreunul dintre ei? 


x k k 


Sergentul Colon termină proclamația și se uită la mulțimea ostilă. 

— Nu daţi vina pe mine, zise el. Eu doar citesc lucrurile astea. Nu 
eu le scriu. 

— E un sacrificiu uman, asta e, spuse cineva. 

— Nu-i nimic rău la un sacrificiu uman, zise un preot. 

— Ah, per seu, spuse iute primul vorbitor. Pentru motive religioase 
bune. Și folosind infractori condamnaţi și așa mai departe”. Dar asta e 
diferit de a arunca pe cineva unui dragon doar pentru că lui încă îi e 
cam foame. 

— Așa vă vreau! zise sergentul Colon. 

— Taxele sunt una, dar a mânca oameni e altceva. 

— Bine zis! 

— Dacă spunem toți că nu vom accepta, ce poate să facă 
dragonul? 

Nobby deschise gura. Colon puse o palmă peste ea și ridică 
triumfător un pumn în aer. 

— Asta am vrut întotdeauna să zic, spuse el. Oamenii uniţi nu pot fi 
aprinși! 

Se auziră urale inegale. 

— Stai așa niţel, zise încet un omuleţ. Din câte știu, dragonul e bun 
doar la un lucru. Zboară prin oraș dând foc la oameni. Nu sunt sigur că 
ceea ce se propune îl va opri să facă asta. 

— Da, dar dacă protestăm cu totii... spuse primul vorbitor cu glasul 
tremurând de nesiguranţă. 

— Nu poate să ardă pe toată lumea, zise Colon. Se hotărî să își 
joace iar noul atu și adăugă, mândru: Oamenii uniţi nu pot fi aprinși! 

De data aceasta se auziră ceva mai puţine urale. Oamenii își 
păstrau energia pentru a-și face griji. 


2 Un număr de religii din Ankh-Morpork încă practicau sacrificiul uman, în afară de faptul 
că nu mai aveau nevoie de nici o practică, pentru că ajunseseră atât de bune la asta. 
Legea oraşului spunea că trebuiau să fie folosiţi doar infractori condamnaţi, dar asta era 
în regulă deoarece în cele mai multe dintre religii a refuza să te oferi voluntar pentru 
sacrificiu reprezenta un delict care putea atrage pedeapsa cu moartea. 


182 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu sunt prea sigur că înțeleg de ce nu. De ce nu poate să ardă 
pe toată lumea și să zboare în alt oraș? 

— Pentru că... 

— Grămada, spuse Colon. Are nevoie de oameni care să îi aducă 
bogății. 

— Da. 

— Ei, poate, dar cât de mulţi, exact? 

— Ce? 

— Cât de mulţi oameni? Din tot orașul, adică. Poate că nu va trebui 
să ardă întreg orașul, doar unele părticele. Știm care părticele? 

— Uite, știi ce deja devine aiurea, zise primul vorbitor. Dacă nu ne 
uităm decât la probleme tot timpul, nu mai facem nimic niciodată. 

— Dar merită să judeci bine lucrurile mai întâi, asta-i tot ce spun. 
Cum ar fi: ce se întâmplă chiar dacă batem dragonul? 

— Oh, haide! zise sergentul Colon. 

— Nu, serios. Care e alternativa? 

— O fiinţă umană, pentru început! 

— Cum vrei, spuse omulețul înțepat. Dar cred că o victimă pe lună 
este destul de bine în comparaţie cu unii dintre conducătorii pe care i- 
am avut. Își mai aduce aminte cineva de Nersh Lunaticul? Sau de lordul 
Smince Chicotitorul și de ale lui Temniţe Răzi-de-te-Prăpădești? 

Se auzi un număr de mormăituri de felul „are dreptate”. 

— Dar au fost detronaţi! zise Colon. 

— Nu, n-au fost. Au fost asasinați. 

— Același lucru, spuse Colon. Adică, nimeni nu o să asasineze 
dragonul. Ar fi nevoie de mai mult decât o noapte întunecată și un cuțit 
ascuţit ca să scapi de el, știu asta. 

„Înţeleg ce vrea să spună căpitanul, se gândi el. Nu-i demirare că 
întotdeauna bea ceva după ce se gândește la lucruri, întotdeauna ne 
înfrângem singuri înainte ca măcar să începem. Dă oricărui om din 
Ankh-Morpork un băț mare și o să ajungă să se pocnească până crapă.” 

— Uite ce, enervant mic, cu caș la gură, zise primul vorbitor 
apucându-l pe micuţ de guler și strângându-și mâna liberă într-un 
pumn, întâmplarea face că am trei fete și din întâmplare nu vreau ca 
nici una dintre ele să fie mâncată, mulțumesc foarte mult. 

— Da, și oamenii uniţi... nu vor... fi... 

Vocea lui Colon șovăi. Își dădu seama că restul mulțimii se uita în 
sus. 

„Arătarea, se gândi el, în timp ce raţiunea începea să-i părăsească 
ființa. Cred că are labe de flanelă.” 

Dragonul își schimbă poziţia pe creasta celei mai apropiate case, 
bătu din aripi o dată sau de două ori, căscă, iar apoi își întinse gâtul în 
stradă. 


183 


Gărzi! Gărzi! 


Bărbatul binecuvântat cu fete rămase, cu pumnii ridicaţi, în centrul 
unui cerc de pietre goale care se mărea rapid. Omuleţul se smulse din 
strânsoarea lui împietrită și o zbughi la adăpostul umbrelor. 

Dintr-odată însă, păru că nici un om pe lume nu era atât de singur 
și de fără prieteni. 

— Înţeleg, spuse el încetișor. 

Se încruntă la reptila curioasă. De fapt, nu părea deosebit de 
bătăioasă. Se uita la el cu ceva ce aducea a interes. 

— Nu-mi pasă! strigă el, glasul răsunându-i din zid în zid în acea 
tăcere. Te sfidăm! Dacă mă omori, mai bine ne omori pe toţi! 

Avură loc niște mișcări neliniștite de picioare în acele părți ale 
mulțimii care nu împărtășeau opinia că acest lucru era absolut 
axiomatic. 

— Putem să ne împotrivim, să știi! mârâi omul. Nu-i așa, oameni 
buni? Care era sloganul despre a fi uniți, domnule sergent? 

— Ăăă, zise Colon simțind cum șira spinării i se transforma în 
gheață. 

— Te avertizez, dragonule, spiritul uman este... 

Nu aveau să afle niciodată cum era sau, cel puţin, cum considera e/ 
că era, deși probabil în orele întunecate ale unei nopţi nedormite unii 
dintre ei se poate să își fi amintit evenimentele ce urmaseră și să își fi 
format o părere destul de bună și de chinuitoare, și anume că unul 
dintre lucrurile uitate uneori în privinţa spiritului uman este că, deși se 
dovedește, în condiţiile potrivite, nobil, brav și minunat, de asemenea, 
atunci când îl reduci la esenţă, este doar uman. 

Flacăra dragonului îl nimeri drept în piept. Pentru o clipă, fu vizibil 
ca un contur încins la alb înainte ca rămășițele negre și curate să 
plutească ușurel într-o mică băltoacă de pietre topite. 

Flacăra dispăru. 

Oamenii din mulţime rămaseră ca niște statui, neștiind ce anume 
ar fi atras mai degrabă atenţia, a sta pe loc sau a fugi. 

Dragonul se uită în jos, curios să vadă ce aveau să facă. 

Lui Colon i se păru că, fiind singurul oficial al obștii prezent, era 
datoria lui să preia conducerea situaţiei. Işi drese glasul. 

— Bun, atunci, spuse el, încercând să nu-și facă auzit chițăitul de 
spaimă. Vă rog să plecaţi, doamnelor și domnilor. Mergeţi mai departe, 
acum. Degajaţi. Fiţi înțelegători, vă rog. 

Își flutură braţele într-un gest șovăielnic de autoritate în timp ce 
oamenii plecau neliniștiți. Cu coada ochiului, văzu flăcări roșii dincolo 
de acoperișuri și scântei înălțându-se pe cer. 

— Nu aveţi case unde să vă duceţi? cârâi el. 


Bibliotecarul ieși sprijinit în pumni în Biblioteca de aici și de acum. 
Fiecare fir de păr de pe corpul lui era zbârlit de mânie. 
Deschise ușa și ieși legănându-se în orașul lovit. 
184 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Cineva, acolo, era pe punctul de a afla că cel mai urât coșmar al lui 
era un Bibliotecar scos din sărite. 
Cu insignă. 


Dragonul plutea alene înainte și înapoi pe deasupra orașului 
învăluit în noapte, abia bătând din aripi. Nu avea nevoie. Curenţii de aer 
cald îl susțineau. 

Erau focuri peste tot în Ankh-Morpork. Atât de multe lanțuri umane 
se formaseră între râu și diferitele clădiri în flăcări, încât găleţile erau 
trimise în direcții greșite și deturnate. Nu că ai fi avut neapărat nevoie 
de o găleată ca să iei din apele tulburi ale râului Ankh - o plasă era de 
ajuns. 

În aval, echipe de oameni murdari de fum munceau nebunește 
pentru a închide uriașele porţi corodate de sub Podul de Alamă. Erau 
ultima apărare împotriva focului din Ankh-Morpork, căci atunci Ankh-ul 
nu ar mai fi avut pe unde să iasă și treptat, mâlos, ar fi umplut spaţiul 
dintre ziduri. Un om s-ar fi putut sufoca sub el. 

Muncitorii de la pod erau cei care nu se simțeau în stare sau nu 
voiau să fugă. Mulţi alții se înghesuiau pe porțile orașului și ieșeau pe 
câmpurile reci, învăluite în ceaţă. 

Dar nu pentru mult timp. Dragonul, răsucindu-se și întorcându-se 
grațios pe deasupra distrugerii, pluti peste ziduri. După câteva secunde, 
gărzile văzură un foc actinic străpungând ceața. Valul de oameni se 
scurse înapoi, cu dragonul plutind pe deasupra lor ca un câine 
ciobănesc. Focurile orașului greu lovit străluceau roșiatic pe dosul 
aripilor sale. 

— Ai vreo sugestie despre ce să facem acum, domnule sergent? 
zise Nobby. 

Colon nu răspunse. „Îmi doresc să fi fost căpitanul Vimes aici, se 
gândi el. Nici el n-ar fi știut ce să facă, dar are un vocabular mult mai 
bun cu care să rămână fără cuvinte.” 

Unele dintre focuri se stinseră atunci când apele crescânde și 
încurcătura zăpăcită de lanţuri de găleți își făcură treaba. Dragonul nu 
părea dispus să mai aprindă altele. Își demonstrase punctul de vedere. 

— Mă întreb cine va fi, spuse Nobby. 

— Ce? zise Morcove. 

— Sacrificiul, adică. 

— Domnul sergent spunea că oamenii nu o să accepte, zise 
Morcove cu stoicism. 

— Da, bine. la-o așa: dacă le spui oamenilor ce vreţi, să vă ardă 
casa cu tot cu voi sau să fie mâncată vreo fată pe care probabil că nici 
n-o cunoaşteţi, ei bine, s-ar putea să cadă niţel pe gânduri. Natura 
umană, vezi tu. 

— Sunt sigur că va apărea la timp un erou, zise Morcove. Cu vreun 
fel de armă sau ceva. O lovitură în punctul lui vulnerabil. 


185 


Gărzi! Gărzi! 


Se așternu o liniște specifică unor urechi care brusc ascultă cu 
atenţie. 

— Ce-i aia? spuse Nobby. 

— Un punct. Unde e vulnerabil. Bunicul obișnuia să îmi spună 
povești. Lovește un dragon la vulnerabile, zicea el, și l-ai omorât. 

— Adică să-l lovești în cumiizice? spuse Nobby, plin de interes. 

— Nu știu. Cred că da. Deși, Nobby, ţi-am mai zis că nu e corect 
să... 

— Și cam pe unde vine punctul ăsta? 

— Oh, e un loc diferit la fiecare dragon. Aștepţi până când zboară 
pe deasupra ta și atunci spui - uite punctul vulnerabil, și îl omori, zise 
Morcove. Cam așa ceva. 

Sergentul Colon privea în gol, fără expresie. 

— Hmm, spuse Nobby. 

Priviră panorama panicii generale pentru o vreme. Apoi sergentul 
Colon zise: 

— Eşti sigur despre vulnerabile? 

— Da. Oh, da. 

— Mi-aș fi dorit să nu fi, băiete. 

Se uitară iar la orașul îngrozit. 

— Ştii, spuse Nobby, tot timpul îmi povestești cum obișnuiai să 
câștigi premii pentru arcași în armată, sergent. Ziceai că ai o săgeată 
norocoasă, întotdeauna aveai grijă să îţi iei înapoi săgeata norocoasă, 
ziceai că... 

— Bine! Bine! Dar asta nu e același lucru, nu? Oricum, eu nu sunt 
un erou. De ce ar trebui să o fac eu? 

— Căpitanul Vimes ne plătește treizeci de dolari pe lună, spuse 
Morcove. 

— Da, zise Nobby rânjind, și tu primeşti încă cinci dolari pentru 
indemnizaţie de responsabilitate. 

— Dar căpitanul Vimes nu mai e, spuse Colon distrus. 

Morcove se uită sever la el. 

— Sunt sigur, zise Morcove, că dacă ar fi aici, ar fi primul care... 

Colon îi făcu semn să tacă. 

— Foarte bine, spuse el. Dar dacă dau greș? 

— Uită-te la partea bună, zise Nobby. Probabil că nici nu vei ști că 
ai dat greș. 

Expresia sergentului Colon se transformă într-un rânjet disperat, 
plin de răutate. 

— Noi nu vom şti, adică, spuse el. 

— Ce? 

— Dacă voi credeți că o să stau singur-singurel pe vreun acoperiș, 
mai gândiţi-vă o dată. Vă ordon să mă însoţiţi. Oricum, adăugă el, și voi 
primiţi un dolar indemnizaţie de responsabilitate. 

Faţa lui Nobby se schimonosi de spaimă. 

186 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ba nu! cârâi el. Căpitanul Vimes a zis că mă penalizează pe cinci 
ani pentru că sunt o rușine a speciei! 

— Ei, s-ar putea să-i primești înapoi. Oricum, tu știi totul despre 
vulnerabile. Te-am văzut cum te baţi. 

Morcove salută vioi. 

— Permiteţi să mă ofer voluntar, să trăiţi, spuse el. lar eu primesc 
doar douăzeci de dolari soldă de ucenic și nici nu-mi pasă, să trăiţi! 

Sergentul Colon își drese glasul. Apoi își îndreptă platoșa. Era una 
dintre acelea cu mușchi pectorali impresionant de uimitori lucraţi pe ea. 
Pieptul și stomacul i se potriveau în ea în același fel în care jeleul se 
potrivește într-o formă. 

Ce ar fi făcut căpitanul Vimes acum? Ei bine, ar fi băut ceva. Dar 
dacă n-ar fi băut, ce ar fi făcut? 

— Ceea ce ne trebuie, zise el rar, este un plan. 

Asta suna bine. Doar fraza în sine făcea toţi banii. Dacă aveai un 
plan, erai pe jumătate gata. 

Și deja i se părea că auzea uralele mulțimii. Erau aliniaţi pe străzi, 
aruncau cu flori, iar pe el îl purtau triumfal prin orașul recunoscător. 

Partea proastă era, bănuia sergentul, că îl purtau într-o urnă. 


Lupine Wonse mergea încet pe coridoarele răcoroase care duceau 
la dormitorul Patricianului. Nu fusese niciodată un apartament 
somptuos și nu avea prea multe în afară de un pat îngust și de câteva 
dulapuri obosite. Arăta și mai rău acum, fără un perete. Dacă mergeai 
în somn noaptea, puteai păși drept în caverna întinsă care era Sala 
Mare. 

Chiar și așa, închise ușa după el pentru a obţine un sentiment de 
intimitate. Apoi, cu grijă și cu multe priviri neliniștite aruncate spațiului 
larg din faţă, îngenunche în centrul podelei și desfăcu o scândură. 

O robă neagră și lungă fu trasă afară. Apoi Wonse băgă mâna mai 
adânc în spaţiul dintre scânduri și scormoni. Scormoni și mai adânc. 
După care se întinse, băgă ambele mâini în deschizătură și pipăi cu 
disperare. 

O carte pluti prin cameră și îl pocni în ceafa. 

— Căutai asta, nu? zise Vimes. 

leși din umbră. 

Wonse era în genunchi, căscând și închizând gura ca un pește. 

„Oare ce o să spună? se gândi Vimes. O să fie: «Știu cum pare», 
sau o să fie: «Cum ai intrat aici?» ori poate o să fie: «Ascultă, pot să 
explic totul». Acum mi-aș dori să am un dragon încărcat în mâini.” 

Wonse zise: 

— Bine. Eşti isteţ că ai ghicit. 

„Firește, întotdeauna mai există o variantă”, adăugă Vimes. 

— Sub podele, spuse el cu voce tare. Primul loc în care ar căuta 
cineva. E cam prostesc. 


187 


Gărzi! Gărzi! 


— Ştiu. Cred că nu s-a gândit că ar căuta cineva, zise Wonse 
ridicându-se și scuturându-se de praf 

— Pardon? spuse Vimes politicos. 

— Vetinari. Ştii cum îi plăcea lui să facă planuri și chestii. A fost 
implicat în majoritatea comploturilor împotriva lui, așa conducea el 
lucrurile. Îi plăcea. Evident, el l-a chemat și nu l-a putut controla. E ceva 
chiar mai șiret decât era el. 

— Și tu ce făceai? zise Vimes. 

— M-am întrebat dacă ar fi posibil să inversez vraja. Sau poate să 
chem alt dragon. Atunci s-ar bate. 

— Un fel de echilibru al terorii, adică? spuse Vimes. 

— Ar merita încercat, zise Wonse cu sinceritate. Se apropie câţiva 
pași. Uite, despre slujba ta. Știu că eram amândoi cam nervoși atunci, 
așa că, desigur, dacă o vrei înapoi nu va fi nicio prob... 

— Trebuie să fi fost îngrozitor, spuse Vimes. Inchipuiește-ţi ce 
trebuie să-i fi trecut prin minte. L-a chemat, apoi a descoperit că nu era 
doar un fel de unealtă, ci un lucru real, cu o minte proprie. O minte ca a 
lui, dar fără frâne. Știi, aș putea să pariez că la început chiar a crezut că 
făcea ceva bun. Trebuie să fi fost nebun. Mai devreme sau mai târziu, 
oricum. 

— Da, zise Wonse răgușit. Trebuie să fi fost îngrozitor. 

— Pe toţi zeii, tare mi-ar plăcea să pun mâna pe el. Toţi anii ăștia l- 
am cunoscut și nu mi-am dat seama niciodată... 

Wonse nu spuse nimic. 

— Fugi, zise Vimes ușurel. 

— Ce? 

— Fugi. Vreau să te văd fugind. 

— Nu înțe... 

— Am văzut pe cineva fugind în noaptea în care dragonul a ars 
casa aia. Îmi aduc aminte că atunci m-am gândit că se mișca într-un fel 
ciudat, parcă ţopăia într-un fel. Și zilele trecute te-am văzut fugind de 
dragon. Ar fi putut fi aceeași persoană, m-am gândit. Sărind, aproape. 
Precum cineva ce fuge ca să ţină pasul. A scăpat vreunul dintre ei, 
Wonse? 

Wonse flutură o mână într-un fel despre care se poate să fi 
considerat că era nepăsător. 

— Am observat că acum dormi aici, zise Vimes. Cred că regelui îi 
place să te aibă la îndemână, nu? 

— N-ai nici o dovadă, șopti Wonse. 

— Firește, n-am. Felul în care fuge cineva. Tonul zelos al vocii. 
Asta-i tot. Dar nu contează, nu? Pentru că nu ar conta nici dacă aș avea 
o dovadă, spuse Vimes. Nu am cui să i-o arăt. Și tu nu poţi să-mi dai 
slujba înapoi. 

— Ba pot! zise Wonse. Pot, și nu trebuie să fii doar căpitan... 


188 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu poţi să-mi dai slujba înapoi, repetă Vimes. Nu a fost niciodată 
a ta ca să mi-o iei. Nu am fost niciodată ofiţer al orașului sau al regelui, 
ori ofițer al Patricianului. Am fost ofițer al legii. S-ar putea să fi fost 
coruptă și sucită, dar a fost lege, într-un fel. Acum nu mai există nici o 
lege în afară de: „O să fii ars de viu dacă nu-ți păzești fundul”. Unde-i 
locul meu aici? 

Wonse ţâșni înainte și îl apucă de mână. 

— Dar poţi să mă ajuţi! spuse el. S-ar putea să fie o cale să 
distrugem dragonul, înţelegi, sau cel puţin îi putem ajuta pe oameni, să 
canalizăm lucrurile pentru a repara ce este mai rău, să găsim cumva un 
punct comun... 

Lovitura lui Vimes îl nimeri pe Wonse în obraz și îl făcu să se 
învârtească pe loc. 

— Dragonul este aici, se răsti Vimes. Nu poţi să-l canalizezi, să-l 
convingi sau să negociezi cu el. Nu există armistițiu cu dragonii. Tu l-ai 
adus aici și am rămas cu el pe cap, nenorocitule! 

Wonse își cobori mâna de la semnul palid, acolo unde îl atinsese 
lovitura. 

— Ce ai de gând să faci? zise el. 

Vimes nu știa. Se gândise la zeci de căi în care ar fi putut-o lua, dar 
singura cu adevărat potrivită era să îl omoare pe Wonse. Și, față în față, 
nu era în stare să o facă. 

_ — Asta e problema cu oamenii ca tine, spuse Wonse ridicându-se. 
Intotdeauna sunteţi împotriva oricărei încercări de îmbunătăţire a 
umanităţii, dar niciodată nu aveţi un plan cum se cuvine. Gărzi! Gărzi! 

Rânji sălbatic la Vimes. 

— Nu te așteptai, nu? zise el. Încă mai avem gărzi aici, să știi. Nu 
atât de multe, firește. Nu mulți oameni vor să vină înăuntru. 

Se auziră pași pe coridorul de lângă încăpere și patru gărzi intrară, 
cu săbiile scoase. 

— Eu nu m-aș împotrivi dacă aș fi în locul tău, continuă Wonse. 
Sunt oameni disperaţi și agitaţi. Dar foarte bine plătiţi. 

Vimes nu spuse nimic. Wonse era un lăudăros. Întotdeauna aveai o 
șansă cu lăudăroșii. Vechiul Patrician nu fusese niciodată un lăudăros, 
asta puteai afirma despre el. Dacă voia să mori, nu-ţi auzeau nimic 
urechile despre asta. 

Ce trebuia să faci cu lăudăroșii era să joci după reguli. 

— N-o să scapi niciodată pentru asta, zise el. 

— Ai dreptate. Ai perfectă dreptate. Dar niciodată înseamnă mult 
timp, spuse Wonse. Aruncaţi-l în temniţa specială. Şi apoi ocupaţi-vă de 
cealaltă mică sarcină. 

— Aă, zise conducătorul gărzilor și ezită. 

— Ce s-a întâmplat, omule? 

— Vreţi, ăă, să-l atacăm? spuse soldatul nefericit. 


189 


Gărzi! Gărzi! 


Oricât de grele de cap ar fi fost gărzile palatului, erau la fel de 
conștiente de convenţii ca oricine altcineva și când gărzile sunt 
chemate pentru a se ocupa de un singur om în condiţii înfierbântate, nu 
este un moment bun pentru ele. „Nenorocitul sigur o să fie eroic”, se 
gândea el. Acest soldat nu dorea un viitor în care să fie mort. 

— Firește, idiotule! 

— Dar, ăă, e doar unul singur, zise căpitanul gărzii. 

— Și zâmbește, spuse un om din spatele lui. 

— Probabil are de gând să se legene de candelabru, zise unul 
dintre colegii lui. Și să răstoarne masa cu piciorul și altele. 

— Nici măcar nu e înarmat! ţipă Wonse. 

— Aștia-s cei mai răi, spuse una dintre gărzi, cu un profund spirit 
filosofic. Vedeţi dumneavoastră, sar și apucă una dintre săbiile 
ornamentale din spatele scutului de deasupra șemineului. 

— Da, zise un altul, bănuitor. Și apoi aruncă un scaun în tine. 

— Nu e nici un șemineu! Nu e nici o sabie! E doar el! Acum, /uați-/! 
strigă Wonse. 

Două dintre gărzi îl apucară timid pe Vimes de umeri. 

— Nu o să faci nimic eroic, da? șopti una dintre ele. 

— N-aș ști de unde să încep, zise el. 

— Oh. Bine. 

In timp ce Vimes era dus de acolo, îl auzi pe Wonse izbucnind într- 
un hohot nebunesc de râs. Intotdeauna fac așa, lăudăroșii. 

Dar Wonse avea dreptate într-o privinţă. Vimes nu avea un plan. 
Nu se gândise mult la ce avea să se întâmple. Fusese un prost, își 
spuse el, să creadă că dintr-o singură confruntare se termina totul. 

Se mai întreba și care era cealaltă sarcină. 

Gărzile nu ziseră nimic, doar priveau fix în faţă și îl conduseră 
înainte, prin sala distrusă și printre sfărâmăturile altui coridor, către o 
ușă amenințătoare. O deschiseră, îl aruncară înăuntru și plecară. 

Și nimeni, absolut nimeni, nu observă obiectul subţire, ca o frunză, 
care pluti ușurel din umbra acoperișului, rostogolindu-se iar și iar în aer, 
ca o sămânță de paltin, înainte de a ateriza în zorzoanele din grămadă. 

Era o coajă de alună. 


Tăcerea fu cea care o trezi pe Lady Ramkin. Dormitorul ei dădea 
spre ţarcurile dragonilor și femeia era obișnuită să doarmă în murmurul 
foșnetului de solzi, al câte unui urlet al unui dragon care sufla flăcări în 
somn și al ţipătului femelelor gravide. Lipsa oricărui sunet era ca un 
ceas deșteptător. 

Plânsese un pic înainte de a adormi, dar nu mult, pentru că nu avea 
rost să fii sentimentală și să îți dai în petic. Aprinse lampa, își trase 
cizmele de cauciuc, apucă băţul care ar fi putut reprezenta singurul 
bastion între ea și teoretica pierdere a virtuţii și se grăbi prin casa 
întunecată. Când traversă gazonul umed avu o vagă impresie că se 

190 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


întâmpla ceva în oraș, dar ignoră acest lucru ca nemeritând 
deocamdată să se gândească la el. Dragonii erau mai importanți. 

Deschise ușa. 

Bun, erau încă înăuntru. Putoarea cunoscută a dragonilor de 
mlaștină, jumătate mâl de iaz, jumătate explozii chimice, se revărsă în 
aerul nopții. 

Fiecare dragon se legăna pe picioarele din spate în centrul ţarcului 
său, cu gâtul arcuit, uitându-se ţintă la acoperiș, cu o intensitate feroce. 

— Oh, zise ea. lar zboară pe deasupra, nu? Se dă mare. Staţi 
liniștiți, copii! Mama e aici. 

Puse lampa pe un raft înalt și bocăni spre ţarcul lui Errol. 

— Ei, băiete, începu ea, și se opri. 

Errol stătea întins pe o parte. Un firișor subţire de fum cenușiu îi 
plutea din gură, iar stomacul i se umfla și i se strângea ca niște foale. Și 
pielea de la gât în jos era de un alb aproape imaculat. 

— Cred că dacă o să rescriu vreodată Bolile, vei primi un întreg 
capitol doar pentru tine, spuse ea încetișor și deschise poarta ţarcului. 
la să vedem dacă temperatura aia afurisită a scăzut, da? 

Se întinse pentru a-l mângâia pe piele și tresări. Își trase iute mâna 
și privi bășicile care i se formau pe buricele degetelor. 

Errol era atât de rece, că frigea. 

In timp ce se uita la el, micile semne rotunde pe care căldura 
mâinii ei le topise se acopereau cu aer înghețat. 

Lady Ramkin se lăsă pe vine. 

— Ce fel de dragon esti tu...? începu ea. 

Se auzi sunetul îndepărtat al unei bătăi în ușa din faţă a casei. Ezită 
o clipă, apoi stinse lampa, se strecură anevoie în lungul arcurilor și 
trase într-o parte bucata de sac care acoperea fereastra. 

Lumina slabă a răsăritului îi arătă silueta unei gărzi în pragul casei 
ei, panașul de la coif fluturând în adierea vântului. 

iși mușcă buza panicată, se grăbi înapoi la ușă, traversă peluza în 
goană și plonjă în casă, urcând treptele câte trei. 

— Ce prostie, ce prostie, mormăi ea dându-și seama că lampa 
rămăsese jos. 

Dar nu era timp pentru asta. Până când se ducea să o ia, Vimes ar 
fi putut pleca. 

Descurcându-se în întuneric după pipăit și amintiri, își găsi cea mai 
bună perucă și și-o înfipse pe cap. Undeva, printre alifii și leacuri pentru 
dragoni, pe măsuţa ei de toaletă era ceva numit, din câte își aducea 
aminte, „Roua Nopţii” sau un alt astfel denume nepotrivit, un cadou 
primit cândva de la un nepot neatent. Încercă mai multe sticluţe înainte 
de a găsi ceva ce, după miros, părea a fi cea potrivită. Chiar și pentru 
un nas care își închisese de mult cea mai mare parte a aparatului 
senzorial în faţa puterii copleșitoare a dragonilor, tot părea, ei bine, mai 
potent decât își amintea ea. Dar se părea că bărbaţilor le plăcea așa 


191 


Gărzi! Gărzi! 


ceva. Sau așa auzise ea. O mare prostie, zău! Își trase partea de sus a 
cămășii de noapte dintr-odată mult prea cuviincioase într-o poziţie care, 
spera ea, dezvăluia fără să expună, și se grăbi înapoi pe scări. 

Se opri în faţa ușii, inspiră adânc, apăsă clanţa și își dădu seama, 
chiar în timp ce deschidea ușa, că ar fi trebuit să se descalțe de cizmele 
de cauciuc... 

— Ei, căpitane, zise ea seducător, asta chiar e o... cine naiba ești 
tu? 

Șeful Gărzii Palatului se dădu câţiva pași înapoi și, pentru căera de 
la țară, făcu o serie de semne pe ascuns pentru a goni răul. In mod clar, 
semnele nu funcţionară. Când deschise iar ochii, creatura era tot acolo, 
tot plină de mânie, tot duhnind a ceva greţos și fermentat, tot 
încoronată cu o claie sucită de bucle, tot ivindu-se din spatele unui 
piept tremurător care îl făcea să i se usuce cerul gurii... 

Auzise despre astfel de lucruri. Harpii le zicea. Ce făcuse cu Lady 
Ramkin? 

Priveliștea cizmelor de cauciuc îl zăpăcea, totuși. Legendelor 
despre harpii le lipseau referinţele la cizmele de cauciuc. 

— Toarnă, amice, bubui Lady Ramkin, trăgându-și cămașa de 
noapte la un nivel mai respectabil. Nu mai sta acolo bătând din buze. 
Ce vrei? 

— Lady Sybil Ramkin? spuse soldatul, nu pe tonul politicos al cuiva 
care caută o simplă confirmare, ci pe cel neîncrezător al cuiva căruia i 
se pare foarte greu să creadă că răspunsul ar putea fi „da”. 

— Folosește-ți ochii, tinere! Cine crezi că sunt? 

Soldatul se adună. 

— Doar că am o chemare pentru Lady Sybil Ramkin, spuse el 
nesigur. 

Ei îi tremură vocea. 

— Cum adică, o chemare? 

— Vedeți dumneavoastră, să vă prezentaţi la palat. 

— Nu îmi pot închipui de ce este necesar la această oră matinală, 
zise ea și se pregăti să trântească ușa. 

Aceasta nu se închise, totuși, din cauza vârfului de sabie înfipt în ea 
în ultima clipă. 

— Dacă nu veniţi, spuse garda, mi s-a ordonat să iau măsuri. 

Ușa se dădu brusc de perete și fața ei se lipi de a lui, aproape 
leșinându-l cu mirosul de petale de trandafir putrezite. 

— Dacă tu crezi că o să mă atingi pe mine... începu ea. 

Privirea soldatului se abătu iute într-o parte, doar pentru o clipă, 
spre ţarcurile dragonilor. Sybil Ramkin păli. 

— N-ai îndrăzni! șuieră ea. 

El înghiţi în sec. Oricât de înspăimântătoare ar fi fost, era doar un 
om. Nu putea decât să îţi rupă capul, metaforic vorbind. Existau, își 


192 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


spuse el, lucruri mult mai rele decât Lady Ramkin deși, trebuia să 
recunoască, nu se aflau la zece centimetri de nasul lui în acea clipă. 

— Să iau măsuri, repetă el cârâind. 

Ea se îndreptă de spate și se uită la șirul de gărzi dinapoia lui. 

— Înţeleg, zise ea cu răceală. Așa stă treaba, da? Șase dintre voi 
pentru a aduce o biată femeie. Foarte bine. Imi veți permite, firește, să 
mă duc să îmi iau o haină. E cam răcoare. 

Trânti ușa. 

Gărzile palatului tropăiră pe loc de frig și încercară să nu se uite 
una la alta. Evident, nu ăsta era felul în care arestai oameni. Acestora 
nu li se permitea să te lase să aștepți la ușă, nu așa ar fi trebuit să 
funcționeze lucrurile. Pe de altă parte, singura variantă era să se ducă 
înăuntru și să o târască afară, și nu era una care să atragă entuziasmul 
vreunuia dintre ei. În plus, căpitanul gărzii nu era sigur că avea destui 
oameni pentru a o târî pe Lady Ramkin undeva, oriunde. Ai fi avut 
nevoie de mii și mii, cu butuci pe care să o pună. 

Ușa se deschise iar cu un scârţâit, dezvăluind doar bezna 
întunecoasă din sala dinăuntru. 

— Bun, soldați... spuse căpitanul, neliniștit. 

Lady Ramkin apăru. El reuși să zărească scurt, neclar, cum aceasta 
dădu năvală pe ușă urlând și ar fi putut fi ultimul lucru pecare și l-ar fi 
amintit dacă o gardă nu ar fi avut prezenţa de spirit să îi pună piedică 
în timp ce ea se năpustea pe trepte. Femeia zbură în faţă, înjurând, se 
înfipse în gazonul netuns, se lovi cu capul de o statuie sfărâmată a unui 
Ramkin străvechi și alunecă pe burtă până se opri. 

Paloșul mare pe care îl agitase deasupra capului ateriză lângă ea, 
drept în sus și vibră pentru o vreme. 

Când mișcarea încetă, una dintre gărzi se furișă cu precauție și 
verifică lama cu degetul. 

— La naiba, zise el. Și dragonul vrea să o mănânce pe ea? 

— Se potrivește descrierii, spuse căpitanul. Trebuie să fie doamna 
cea mai nobilă din tot orașul. Nu știu despre partea cu fecioria, adăugă 
el, și în acest moment nu am de gând să fac speculaţii. Să se ducă 
cineva să aducă o căruţă. 

Își pipăi urechea, care fusese atinsă de vârful sabiei. Nu era, din 
fire, un om rău, dar în acest moment cu siguranță ar fi preferat 
grosimea pielii unui dragon între el și Sybil Ramkin când ea avea să se 
trezească. 

— Nu trebuia să îi omorâm dragonii, domnule? zise altă gardă. 
Parcă domnul Wonse a spus ceva despre a omori toți dragonii. 

— Asta era doar o ameninţare pe care trebuia să o folosim, spuse 
căpitanul. 

Fruntea soldatului se încreți. 

— Sunteţi sigur, domnule? Credeam... 


193 


Gărzi! Gărzi! 


Căpitanul se săturase. Harpii care ţipă și paloșe care scot un sunet 
ca mătasea ruptă în aer pe lângă organele lui îi distruseseră puternic 
capacitatea de a înţelege punctul de vedere al celui de lângă el. 

— Oh, credeai, nu? mârâi el. Ești gânditor, nu? Crezi că ai fi potrivit 
pentru alt post, atunci? Garda orașului, poate? E plin de gânditori acolo, 
să știi. 

Se auzi un chicotit neplăcut venind de la restul gărzilor. 

— Dacă ai fi gândit, adăugă căpitanul cu sarcasm, te-ai fi gândit că 
regele nu o să vrea ca alți dragoni să moară, nu? Probabil că sunt rude 
îndepărtate sau așa ceva, adică, nu ar vrea să umblăm noi să-i omorâm 
semenii, nu? 

— Ei bine, domnule, oamenii ar vrea, să trăiţi, zise îmbufnat 
soldatul. 

— Ah, bine, spuse căpitanul. Asta e altceva. Se bătu pe o partea 
coifului, cu subînțeles. Asta pentru că noi suntem inteligenți. 


Vimes ateriză în paie jilave și în beznă de catran, deși după o 
vreme ochii i se obișnuiră cu întunericul și putu desluși pereţii beciului. 

Nu fusese construit pentru a se trăi elegant acolo. Era, în mare, 
doar un spaţiu care conţinea toţi stâlpii și toate arcadele care susțineau 
palatul. In capătul opus, un mic grilaj pe perete lăsa să intre doar o idee 
de lumină murdară, la mâna a doua. _ 

Mai exista o gaură pătrată în podea. Inchisă și ea. Barele erau cam 
ruginite, totuși. Lui Vimes îi trecu prin minte că, probabil, le-ar fi putut 
scoate în cele din urmă, iar apoi nu ar mai fi trebuit decât să slăbească 
suficient cât să treacă printr-o gaură de douăzeci de centimetri. 

Ceea ce beciul nu conţinea erau șobolanii, scorpionii, gândacii sau 
șerpii. Odată conţinuse șerpi, era adevărat, pentru că sandalele lui 
Vimes zdrobeau mici schelete albe și lungi. 

Se strecură pe lângă un perete umed, întrebându-se de unde 
venea sunetul ritmic de frecare. Merse pe după un stâlp scund și află. 

Patricianul se bărbierea, uitându-se într-o bucăţică de oglindă 
sprijinită de stâlp pentru a prinde lumină. Nu, își dădu seama Vimes, nu 
sprijinită. Ţinută, de fapt. De un șobolan. Era un șobolan mare, cu ochi 
roșii. 

Patricianul îi făcu semn din cap, fără a părea surprins. 

— Oh, zise el. Vimes, nu? Am auzit că urma să vii aici jos. Excelent. 
Ai face bine să le spui celor de la bucătărie - și aici Vimes își dădu 
seama că omul vorbea cu șobolanul - că vom fi doi la prânz. Vrei o 
bere, Vimes? 

— Ce? zise Vimes. 

— Cred că ai vrea. La nimereală, totuși, mă tem. Poporul lui Skrp e 
destul de isteț, dar pare să nu prea înțeleagă atunci când vine vorba de 
etichetele de pe sticle. 


194 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Lordul Vetinari își tamponă fața cu un prosop și îl aruncă pe podea. 
O mogâldeaţă cenușie ţâșni din umbră și îl târî prin grilajul din podea. 

Apoi spuse: 

— Foarte bine, Skrp. Poţi pleca. 

Șobolanul zvâcni din mustăţi la el, sprijini oglinda de perete și plecă 
bătând mărunt din lăbuţe. 

— Sunteţi servit de sobolani? zise Vimes. 

— Mă ajută, să știi. Nu sunt cu adevărat eficienţi, mă tem. Labele 
sunt de vină. 

— Dar, dar, dar, spuse Vimes. Cum, adică? 

— Bănuiesc că poporul lui Skrp are tunele care se întind în 
Universitate, continuă lordul Vetinari. Deși cred că au fost destul de 
isteţi de la bun început. 

Cel puţin Vimes înţelegea partea asta. Era bine știut că radiaţiile 
taumice afectau animalele care trăiau în preajma campusului 
Universităţii Nevăzute, uneori îmboldindu-le să devină corespondente 
miniaturale ale civilizației umane și chiar transformându-le pe unele în 
specii complet noi și specializate, cum ar fi molia de cărți de calibrul 
303 și peștele-de-zid. Și, după cum spunea omul, șobolanii erau oricum 
destul de isteţi de la bun început. 

— Dar vă ajută? zise Vimes. 

— Reciproc. Este reciproc. Plată pentru serviciile oferite, ai putea 
spune, zise Patricianul, așezându-se pe ceea ce Vimes nu putu să nu 
observe că era o pernuță de catifea. 

Pe un raft jos, pentru a fi la îndemână, se aflau un carnețel și un șir 
ordonat de cărți. 

— Cum îi puteţi ajuta pe șobolani, domnule? spuse el pierit. 

— Cu sfaturi. Îi sfătuiesc, să știi. Patricianul se lăsă pe spate. Asta 
este problema cu oamenii ca Wonse, zise el. Niciodată nu știu când să 
se oprească. Șobolani, șerpi și scorpioni. Era un adevărat balamuc aici 
când am ajuns. Și șobolanii o duceau cel mai prost. 

Vimes se gândi că începea să înțeleagă. 

— Adică i-aţi dresat într-un fel, spuse el. 

— Sfătuit. Sfătuit. Cred că e un talent al meu, zise Vetinari cu 
modestie. 

Vimes se întrebă cum se făcea. Oare șobolanii se aliau cu scorpionii 
împotriva șerpilor și apoi, când șerpii erau bătuţi, îi invitau pe scorpioni 
la o masă mare de sărbătoare și îi mâncau? Sau anumiţi scorpioni erau 
plătiți cu mari cantităţi de... oh, oare ce mâncau scorpionii pentru a se 
furișa noaptea la anumiţi conducători ai șerpilor și a-i înțepa? 

Își aduse aminte că auzise odată despre un om care, închis într-o 
celulă ani întregi, dresase păsărele și își crease un fel de libertate. Și se 
gândi la marinarii bătrâni, rupti de mare din cauza vârstei înaintate și a 
infirmitățţii, care își petreceau zilele făcând corăbii mari în sticle mici. 


195 


Gărzi! Gărzi! 


Apoi se gândi la Patrician, jefuit de orașul său, șezând cu picioarele 
încrucișate pe podeaua cenușie din temnița slab luminată și recreându-l 
în jurul său, încurajând la scală miniaturală toate micile rivalități, lupte 
pentru putere și facţiuni. 

Se gândi la el ca la o statuie sobră, amenințătoare printre pietrele 
de pavaj însuflețite cu umbre furișate și moarte politică bruscă. Probabil 
că fusese mai ușor decât să conducă Ankh-ul, care avea paraziți mai 
mari, ce nu erau nevoiți să folosească ambele mâini pentru a ţine un 
cuţit. 

Se auzi un clinchet lângă scurgere. Șase șobolani apărură, târând 
ceva înfășurat într-o pânză. Traseră pachetul peste grilaj și, cu mare 
efort, îl ridicară la picioarele Patricianului. Acesta se aplecă și desfăcu 
nodul. 

— Se pare că avem brânză, copane de pui, țelină, o bucată de 
pâine cam uscată și o sticlă bună de... oh, o sticlă bună de Foarte 
Faimosul Sos Maro al lui Merckle și Stingbat. Bere, am spus, Skrp. 

Conducătorul șobolanilor fremătă din bot la el. 

— Imi pare rău pentru asta, Vimes. Nu știu să citească, înţelegi. Se 
pare că nu pot pricepe conceptul. Dar sunt foarte buni la ascultat. Îmi 
aduc toate veștile. 

— Văd că vă simţiţi foarte confortabil aici, zise Vimes cu glas slab. 

— Niciodată să nu construieşti o temniţă în care nu ai fi fericit să-ţi 
petreci tu însuţi noaptea, spuse Patricianul punând mâncarea pe pânză. 
Lumea ar fi un loc mai fericit dacă mai mulţi oameni ar ţine minte asta. 

— Cu toții am crezut că aţi construit tunele secrete și altele 
asemenea, zise Vimes. 

— Nu-mi dau seama de ce, spuse Patricianul. Ar trebui să fugi 
neîncetat. E atât de ineficient. Pe când aici sunt în centrul lucrurilor. 
Sper că înţelegi asta, Vimes. Niciodată să nu ai încredere într-un 
conducător care se bazează pe tunele, buncăre și căi de scăpare. Sunt 
șanse să nu pună suflet în ceea ce face. 

— Oh. 

„E într-un beci în propriul palat, cu un lunatic turbat la conducere 
deasupra și cu un dragon arzând orașul, și el crede că a adus lumea 
unde a vrut el. Trebuie să aibă legătură cu posturile înalte. Altitudinea îi 
înnebunește pe oameni.” 

— Nu, hm, nu vă deranjează dacă arunc o privire în jur? zise Vimes. 

— Eşti liber, spuse Patricianul. 

Vimes păși în lungul temniţei și verifică ușa. Era bine ferecată și 
zăvorâtă, iar încuietoarea era masivă. 

Apoi ciocăni pereţii în locurile care ar fi putut fi goale. Nu încăpea 
îndoială că era un beci bine clădit. Era acel fel de beci în care te-ai fi 
simţit bine să bagi infractori periculoși. Firește, în astfel de 
circumstanţe, ai fi preferat să nu existe trape, tunele ascunse sau căi 
secrete de scăpare. 

196 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Dar acestea nu erau acele circumstanțe. Uimitor ce puteau face 
simțului perspectivei câţiva metri de rocă dură. 

— Gărzile vin aici? întrebă el. 

— Niciodată, zise Patricianul fluturând un copan. Nu se obosesc să 
mă hrănească, vezi tu. Ideea este că trebuie să putrezești. De fapt, zise 
el, până de curând obișnuiam să mă duc la ușă și să gem un pic din 
când în când, doar ca să-i fac fericiţi. 

— Desigur vor veni să verifice, totuși? spuse Vimes plin de 
speranţă. 

— Oh, nu cred că ar trebui să tolerăm așa ceva, zise Patricianul. 

— Cum o să preveniţi asta? 

Lordul Vetinari îl privi îndurerat. 

— Dragul meu Vimes, spuse el, credeam că ești un om cu spirit de 
observație. Te-ai uitat la ușă? 

— Firește că da, zise Vimes și adăugă: domnule. E al naibii de 
masivă. 

— Poate că ar trebui să te mai uiţi o dată? 

Vimes îl privi nedumerit, iar apoi traversă apăsat podeaua și se uită 
țintă la ușă. Era una din îndrăgita varietate cunoscută sub numele de 
intrarea groazei, numai zăbrele, zăvoare, ţepi din metal și balamale 
mari. Indiferent cât de mult se uita la ea, nu devenea mai puţin masivă. 
Încuietoarea era una dintre acele afurisenii făcute de pitici care ar fi 
durat ani întregi să fie spartă. Una peste alta, dacă trebuia să ai un 
simbol pentru ceva complet de neclintit, ușa era omul tău. 

Patricianul apăru lângă el într-o tăcere care făcea să îţi stea inima 
în loc. 

— Vezi tu, spuse el, întotdeauna se întâmplă, nu-i așa, ca atunci 
când un oraș este cucerit prin tulburări civile violente, conducătorul 
actual să fie aruncat în temniţă. Pentru un anumit tip de minte, acest 
lucru este mai satisfăcător decât simpla execuție. 

— Ei, bine, dar nu înţeleg... începu Vimes. 

— Și te uiţi la această ușă și ceea ce vezi este o ușă de celulă 
foarte puternică, da? 

— Firește. Nu trebuie decât să te uiţi la zăvoare și... 

— Ştii, chiar sunt mulțumit, zise lordul Vetinari încetișor. 

Vimes se holbă la ușă până când îl durură sprâncenele. lar apoi, 
așa cum modelele întâmplătoare dintr-un nor, fără a se schimba în nici 
un fel, devin brusc un cap de cal sau o navă cu pânze, văzu lucrul la 
care se uitase tot timpul. 

Un sentiment de admiraţie înspăimântătoare îl copleși. 

Se întrebă cum era în mintea Patricianului. Rece și strălucitor, se 
gândi el, numai oţel albastru, și ţurțuri, și mici rotiţe ţăcănind ca un 
ceas uriaș. Acel fel de minte care s-ar gândi cu atenţie la propria 
prăbușire și ar transforma-o într-un avantaj. 


197 


Gărzi! Gărzi! 


Era o ușă de temniță perfect normală, dar totul depindea de simţul 
perspectivei. 

În acest beci Patricianul putea ţine lumea la distanţă. 

Tot ce era pe dinafară era încuietoarea. 

Toate zăvoarele și gratiile erau pe dinăuntru. 


Trupele se căţărau stângace pe acoperișurile ude în timp ce soarele 
evapora ceața dimineţii. Nu că astăzi avea să fie aer curat - fuioare 
lipicioase de fum și de abur vechi învăluiau orașul și umpleau atmosfera 
cu mirosul trist al cenușii jilave. 

— Unde suntem? zise Morcove ajutându-i pe ceilalţi să se suie pe o 
pasarelă alunecoasă. 

Sergentul Colon se uită în jur la pădurea de hornuri. 

— Suntem chiar deasupra distileriei de whisky a lui Jimkin lubitorul- 
de-Urși, spuse el. Pe o linie direct între palat și piaţă. Sigur zboară pe 
aici. 

Nobby se uită melancolic peste marginea clădirii. 

— Am fost înăuntru odată, zise el. Am verificat ușa într-o noapte 
întunecată și s-a deschis în mâna mea. 

— În cele din urmă, bănuiesc, spuse Colon acru. 

— Ei bine, a trebuit să intru, nu, să verific dacă se petrecea vreo 
ticăloșie. Un loc uimitor. Numai ţevi și chestii. Și ce miros! 

— „Fiecare sticlă este învechită până la șapte minute”, cită Colon. 
„la o picătură-nainte să ieși”, zice pe etichetă. Și așa e. Am luato 
picătură o dată și am ieșit toată ziua. 

Îngenunche și desfăcu pachetul lung învelit în pânză de sac pe care 
îl tot mânuise, cu mare greutate, în timpul cățărării. Din acesta ieși la 
iveală un model străvechi de arc lung și o tolbă cu săgeți. 

Ridică arcul ușurel, reverenţios, și își trecu degetele dolofane peste 
el. 

— Știţi, spuse el încetișor, eram al naibii de bun cu ăsta, când eram 
băiat. Căpitanul ar fi trebuit să mă lase să încerc acum câteva nopți. 

— Ne tot zici asta, spuse Nobby lipsit de empatie. 

— Ei bine, câștigam premii. Sergentul desfăcu o coardă nouă,o 
înfășură la unul dintre capetele arcului, se ridică în picioare, apăsă, 
gemu niţel... Hm. Morcove? zise el, cu răsuflarea un pic tăiată. 

— Da, dom’ sergent? 

— Ştii să pui coarda la arc? 

Morcove apucă arcul, îl strânse cu ușurință și trecu celălalt capăt al 
corzii la locul lui. 

— E un început bun, dom’ sergent, spuse Nobby. 

— Nu fi sarcastic, Nobby! Nu-i vorba de putere, agerimea ochiului și 
siguranţa mâinii contează. Acum, dă-mi o săgeată. Nu aia! 

Degetele lui Nobby înghețară în mijlocul acţiunii de a apuca. 


198 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Aia e săgeata mea norocoasă! bolborosi Colon. Nici unul dintre 
voi nu are voie să se atingă de săgeata mea norocoasă! 

— Mie mi se pare că arată ca orice altă afurisită de săgeată, dom' 
sergent, zise Nobby blajin. 

— Pe asta o s-o folosesc pentru cumiizice, cup de gras, spuse 
Colon. Nu m-a trădat niciodată, săgeata mea norocoasă. Lovește orice 
în care trag cu ea. Abia dacă trebuie să ţintesc. Dacă dragonul are 
vulnerabile, săgeata asta o să le găsească. 

Alese o săgeată care arăta identic, dar care era, probabil, mai puţin 
norocoasă, și o puse în arc. Apoi privi acoperișurile din jur cu ochi 
cercetători. 

— Mai bine mi-aș intra în mână, mormăi el. Firește, odată ce înveţi, 
nu mai uiţi, e ca mersul pe... mersul pe... mersul pe ceva ce nu uiți 
niciodată că ești în stare să mergi pe el. 

Trase coarda spre ureche și gemu. 

— Bun, șuieră el, în timp ce mâna îi tremura de încordare ca o 
rămurică în bătaia vântului. Vedeţi acoperișul Breslei Asasinilor de 
acolo? 

Ei se uitară anevoie prin aerul murdar. 

— Bun, atunci, zise Colon. Și vedeţi girueta de pe el? O vedeţi? 

Morcove aruncă o privire la vârful săgeţii. Tremura înainte și înapoi 
într-o serie de opturi. 

— E departe, dom’ sergent, spuse Nobby cu neîncredere. 

— Nu mă luaţi pe mine în seamă, voi staţi cu ochii pe giruetă, 
gemu sergentul. 

Dădură din cap. Girueta era în forma unui om cu o mantie mare, 
furișându-se; pumnalul întins era întotdeauna întors pentru a străpunge 
vântul. De la această distanţă, totuși, era minuscul. 

— Bun, gâfâi Colon. Acum, vedeţi ochiul omului? 

— Oh, haida-de, zise Nobby. 

— Taci, taci, taci! gemu Colon. Il vedeţi, am spus! 

— Cred că eu pot să îl văd, zise Morcove cu loialitate. 

— Bine. Bine, spuse sergentul legănându-se înainte și înapoi. Bine. 
Bun băiat. Așa. Acum staţi cu ochii pe el, da? 

Gemu și slobozi săgeata. 

Câteva lucruri se întâmplară atât de repede, încât va fi nevoie să 
fie amintite în proză cadru cu cadru. Probabil primul fu coarda arcului 
care plesni partea interioară moale a încheieturii mâinii lui Colon, 
făcându-l să ţipe și să scape arcul. Acest lucru nu avu nici un efect 
asupra traiectoriei săgeţii, care deja zbura drept spre un gargui de pe 
acoperișul de peste stradă. Îl lovi în ureche, sări, ricoșă dintr-un zid 
aflat la doi metri distanţă și se îndreptă înapoi spre Colon, cu o viteză 
ceva mai mare, se pare, trecând pe lângă urechea lui cu un zbârnâit 
mătăsos. 

Dispăru în direcţia zidurilor orașului. 

199 


Gărzi! Gărzi! 


După o vreme, Nobby tuși și se uită la Morcove cu o curiozitate 
inocentă. 

— Cam cât de mari, zise el, sunt vulnerabilele unui dragon, în 
general? 

— Oh, poate să fie un punct foarte mic, spuse Morcove îndatoritor. 

— Mă cam temeam de asta, zise Nobby. Se duse la marginea 
acoperișului și arătă în jos. E un iaz chiar aici, spuse el. E folosit pentru 
răcit apa din alambicuri. Cred că e destul de adânc, așa că după ce 
sergentul trage în dragon, putem să sărim în el. Ce zici? 

— Oh, dar nu trebuie să facem asta, spuse Morcove. Pentru că 
săgeata norocoasă a sergentului va fi lovit locul și dragonul va fi mort, 
așa că nu trebuie să ne facem griji de nimic. 

— Sigur, sigur, zise Nobby iute, uitându-se la fața încruntată a lui 
Colon. Dar dacă e nevoie, știi, dacă există o șansă la un milion să 
rateze - nu spun că o să o facă, nu uita, dar trebuie să te gândești la 
toate posibilităţile -, dacă, dintr-un ghinion incredibil, nu prea reușește 
să lovească vulnerabilele la fix, atunci dragonul o să își iasă din sărite, 
așa, și probabil ar fi o idee bună să nu te afli aici. Exagerez, știu. Poţi 
să-mi spui că sunt sperios. Zic și eu. 

Sergentul Colon își aranjă înţepat armura. 

— Când ai cea mai mare nevoie, spuse el, șansele de unu la un 
milion se ivesc întotdeauna. E un lucru binecunoscut. 

— Sergentul are dreptate, Nobby, zise Morcove credincios. Ştii că 
atunci când nu există decât o șansă care ar putea funcționa - ei bine, 
atunci merge. Altfel nu ar exista - își cobori tonul vocii -,adică, e logic, 
nu ar exista... ei bine, zeii nu ar permite să fie altfel. Nu ar face-o. 

Ca unul, cei trei se întoarseră și se uitară prin aerul întunecat către 
miezul Lumii Disc, la mii de leghe depărtare. Acum aerul era cenușiu 
din cauza fumului vechi și a fâșiilor de ceaţă, dar, într-o zi senină, era 
posibil să vezi Cori Celesti, casa zeilor. Locatia casei zeilor, oricum. 
Trăiau în Dunmanifestin, Valhalla tencuită, unde zeii se confruntau cu 
eternitatea înzestrați cu acel tip de minte care nu știe niciodată ce să 
facă pentru a-și petrece o după-amiază ploioasă. Jucau jocuri cu 
destinele oamenilor, se spunea. Exact ce fel de joc credeau ei că joacă 
în acele momente nu știa nimeni. 

Dar, firește, existau reguli. Toată lumea știa că existau reguli. 
Trebuia doar să spere din tot sufletul că și zeii cunoșteau regulile. 

— Trebuie să meargă, mormăi Colon. O să-mi folosesc săgeata 
norocoasă. Ai dreptate. Ultimele șanse fără de speranţă trebuie să 
meargă. Altfel, nimic nu mai are sens. La fel de bine, ai putea să nu fii 
în viață. 

Nobby se uită iar în jos, la iaz. După o clipă de șovăială, Colon i se 
alătură. Aveau fețele gânditoare ale celor care văzuseră multe lucruri și 
care știau că, deși te puteai baza, firește, pe eroi, pe regi și, în ultimă 


200 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


instanţă, pe zei, chiar puteai să te bazezi pe gravitație și pe apa 
adâncă. 

— Nu că o să avem nevoie, zise Morcove virtuos. 

— Nu cu săgeata ta norocoasă, spuse Nobby. 

— Așa e. Dar, din curiozitate, cât de jos crezi că e? zise Colon. 

— Vreo zece metri, cred. Cam pe acolo. 

— Zece metri. Colon dădu încetișor din cap. Așa aș spune și eu. Și e 
adânc, nu? 

— Foarte adânc, din câte am auzit. 

— Te cred pe cuvânt. Pare cam noroios. Nu mi-ar plăcea să fiu 
nevoit să sar în el. 

Morcove îl pocni voios pe spate, aproape azvârlindu-l peste 
margine, și zise: 

— Ce-i, dom’ sergent? Vrei să trăieşti o veșnicie? 

— Nu știu. Mai întreabă-mă peste cinci sute de ani. 

— Bună treabă că avem săgeata norocoasă, atunci! spuse 
Morcove. 

— Hmm? zise Colon, care părea a fi într-o lume proprie, una 
nefericită. 

— Adică, e o treabă bună că avem o ultimă șansă disperată de unu 
la un milion pe care să ne bazăm, altfel chiar am fi în bucluc! 

— Oh, da, spuse Nobby cu tristeţe. Ce noroc pe capul nostru. 


Patricianul se lăsă pe spate. Doi șobolani îi târâră o pernă sub cap. 

— Lucrurile merg cam rău afară, din câte înţeleg, zise el. 

— Da, spuse Vimes cu amărăciune. Aveţi dreptate. Sunteţi omul cel 
mai în siguranţă din oraș. 

Vâri un alt cuţit într-o crăpătură dintre pietre și se lăsă pe el cu 
grijă, în timp ce lordul Vetinari îl urmărea cu interes. Reușise să se 
ridice la doi metri de la podea și să ajungă la nivelul zăbrelelor. 

Acum începea să macine mortarul din jurul barelor. 

Patricianul îl privi o vreme, apoi luă o carte de pe răftulețul de 
lângă el. Cum șobolanii nu puteau citi, biblioteca pe care reușise să o 
încropească era cam barocă, dar el nu era omul care să ignore 
cunoștințele noi. Își găsi semnul între paginile volumului Croșetatul pe 
parcursul timpului și citi câteva pagini. 

După o vreme, consideră necesar să scuture câteva fărâme de 
mortar de pe carte și ridică privirea. 

— Ai ceva succes? întrebă el politicos. 

Vimes scrâșni din dinţi și continuă să sape. Dincolo de micul grilaj 
era o curte murdară, doar puţin mai luminoasă decât celula. Intr-un colț 
era o grămadă de gunoi, dar în acel moment părea foarte atractivă. Mai 
atractivă decât beciul, oricum. Un gunoi cinstit era de preferat felului în 
care mergea Ankh-Morpork zilele acelea. Probabil era alegoric sau cam 
așa ceva. 


201 


Gărzi! Gărzi! 
Lovi, lovi, lovi. Lama cuțitului vibra și zbârnâia în mâna lui. 


Bibliotecarul se scărpina la subțiori, gânditor. Se confrunta cu 
propriile probleme. 

Venise aici plin de mânie împotriva hotilor de cărţi și încă mai 
fierbea. Dar avusese gândul rebel că, deși infracțiunile împotriva 
cărților erau cele mai rele, răzbunarea ar fi trebuit, poate, să fie 
amânată. 

iși dădu seama că, deși firește lui îi era totuna ce alegeau oamenii 
să își facă unii altora, existau anumite activităţi care ar fi trebuit să fie 
restrânse în cazul în care făptașii deveneau prea încrezători și începeau 
să facă astfel de lucruri și cărţilor. 

Bibliotecarul se uită iar îndelung la insigna lui și o ciuguli niţel în 
speranța optimistă că devenise comestibilă. Fără îndoială, avea o 
datorie faţă de căpitan. 

Căpitanul fusese întotdeauna bun cu el. Și căpitanul avea și el o 
insignă. 

Da. 

Sunt momente când o primată trebuie să fie bărbată și să treacă la 
acțiune... 

Urangutanul salută complicat și plecă legănându-se prin beznă. 


Soarele se ridică și mai mult, plutind prin ceţuri și prin fumul vechi 
ca un balon pierdut. 

Trupele ședeau la umbra unui coș, așteptând și omorându-și timpul 
fiecare în felul său. Nobby sonda gânditor conţinutul unei nări, Morcove 
scria o scrisoare acasă, iar sergentul Colon își făcea griji. 

După o vreme, își schimbă greutatea pe celălalt picior, neliniștit, și 
zise: 

— M-am gândit la o problemă. 

— Care-i, dom’ sergent? spuse Morcove. 

Sergentul Colon părea răvășit. 

— Păăăii, dacă nu e o șansă de unu la un milion? zise el. 

Nobby se holbă la sergent. 

— Cum adică? spuse el. 

— Ei, în regulă, ultimele șanse disperate de unu la un milion merg 
întotdeauna, bun, nici o problemă, dar... ei, e cam, cumiizice, specific, 
adică, nu e? 

— Mie-mi spui? zise Nobby. 

— Dacă e doar o șansă de unu la o mie? spuse Colon, în chinuri. 

— Ce? zise Nobby. 

— A auzit cineva să reușească o încercare de unu la o mie? 

Morcove ridică privirea. 


202 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu fi prost, dom’ sergent, spuse el. N-a văzut nimeni niciodată o 
încercare de unu la o mie care să iasă. Șansele sunt de - își mișcă 
buzele - milioane la unu. 

— Da. Milioane, aprobă Nobby. 

— Deci merge doar dacă e o șansă de unu la un milion, zise 
sergentul. 

— Cred că așa e, spuse Nobby. 

— Deci 999 943, de exemplu... începu Colon. 

Morcove clătină din cap. 

— N-ar avea nici o speranţă. Nimeni n-a spus vreodată: „E o șansă 
de unu la 999 943, dar s-ar putea să meargă”. 

Se uitară la oraș cufundaţi în tăcerea provocată de calculul mental 
feroce. 

— S-ar putea să avem o problemă aici, zise Colon în cele din urmă. 

Morcove începu să mâzgălească furios. Când fu întrebat, explică pe 
larg despre cum afli aria suprafeţei unui dragon și apoi încercă să 
estimeze șansele ca o săgeată să nimerească un punct. 

— Țintită, nu uita, spuse sergentul Colon. Eu ţintesc. 

Nobby tuși. 

— În cazul ăsta, trebuie să fie o șansă mai mică decât unu la un 
milion, zise Morcove. Ar putea fi unu la o sută. Dacă dragonul zboară 
încet și dacă e un punct mare, ar putea fi practic o certitudine. 

Buzele lui Colon formară fraza „Este o certitudine, dar s-ar putea să 
meargă”. Clătină din cap. 

— Nu, spuse el. 

— Deci ce avem de făcut, zise rar Nobby, este să ajustăm șansele... 


Obţinuse o gaură mică în mortarul de lângă bara din mijloc. Nu era 
mult, Vimes o știa, dar reprezenta un început. 

— Nu ai nevoie de ajutor, din întâmplare? spuse Patricianul. 

— Nu. 

— Cum dorești. 

Mortarul era pe jumătate mâncat, dar barele fuseseră înfipte adânc 
în piatră. Sub crusta de rugină mai era încă destul fier. Era o muncă de 
durată, dar îţi dădea ceva de făcut și cerea o binecuvântată absenţă a 
gândirii. Nu i-o puteau lua. Era o provocare bună, curată; știai că dacă 
tot ciopleai, aveai să învingi în final. 

„În final” era problema. În final, Marele A'Tuin avea să ajungă la 
capătul universului. În final, stelele aveau să se stingă, în final, Nobby s- 
ar putea să facă o baie, deși asta probabil că ar fi implicat o regândire 
radicală a naturii Timpului. 

Continuă să sape în mortar, iar apoi se opri când ceva mic și palid 
căzu afară, destul de încet. 

— O coajă de alună? zise el. 


203 


Gărzi! Gărzi! 


Faţa Bibliotecarului, înconjurată de fălcile ca niște parașute ale 
capului urangutanului, apăru răsturnată în deschizătura blocată și îi 
oferi un rânjet care nu era mai puţin îngrozitor pentru că era pe dos. 

— Oook? 

Urangutanul cobori de pe zid, apucă două bare și trase. Mușchii i se 
mișcară înainte și înapoi pe pieptul ca un butoi într-o pavană complexă 
a efortului. Gura plină de dinţi galbeni se căscă în semn de concentrare 
tăcută. 

Se auziră două sunete slabe atunci când barele cedară și se 
desprinseră. Primata le aruncă în lături și se întinse prin gaură. Apoi 
cele mai lungi brațe ale legii îl apucară pe Vimes cel uluit de subțiori și 
îl traseră dintr-o singură mișcare. 


Trupele își cercetau munca. 

— Bun, zise Nobby. Acum, care sunt șansele ca un om stând într-un 
picior cu pălăria pusă invers și cu o batistă în gură să nimerească 
vulnerabilele unui dragon? 

— Mmmh, spuse Colon. 

— E o șansă destul de slabă, zise Morcove. Cred că batista e cam în 
plus, totuși. 

Colon scuipă. A 

— Hotărâţi-vă, spuse el. Imi amorțește piciorul. 


Vimes se ridică de pe pietrele unsuroase și se holbă la Bibliotecar. 
Trăia ceva ce pentru mulţi oameni fusese un șoc, de obicei în 
circumstanţe mult mai neplăcute, cum ar fi o încăierare începută la 
Toba Reparată când primata voia un pic de liniște și pace să se bucure 
de o halbă, care o fi fost aceasta: va fi arătând Bibliotecarul ca un sac 
de cartofi plin, dar era plin cu mușchi. 

— A fost uimitor, fu tot ce reuși el să spună. 

Se uită la barele sucite și simţi că i se întunecă mintea. Apucă 
metalul îndoit. 

— Nu cumva știi unde e Wonse, nu? adăugă el. 

— Eeek! Bibliotecarul îi vâri sub nas o bucată de pergament 
jerpelită. Eeek! 

Vimes citi cuvintele. 


A dorit... și anume... la venirea amiezii... o fecioară pură, dar de 
viță aleasă... legătură între conducător și condus... 


— În orașul meu! mârâi el. În orașul meu nenorocit! 
Îl apucă pe Bibliotecar de părul de pe piept și îl ridică la înălţimea 
ochilor. 
— Ce oră e? strigă el. 
— Oook! 
204 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Un braț lung, cu păr roșiatic, se desfăcu în sus. Privirea lui Vimes 
urmări degetul care arăta. Soarele semăna, în mod clar, cu un corp 
ceresc care se afla aproape în vârful orbitei sale și aștepta o lungă 
alunecare leneșă spre așternuturile apusului... 

— La naiba, n-o să accept așa ceva, înţelegi? strigă Vimes 
scuturând primata. 

— Oook, observă Bibliotecarul răbdător. 

— Ce? Oh. Scuze! 

Vimes cobori primata, care, cu înțelepciune, nu comentă pentru că 
un om atât de furios, încât să ridice un urangutan de o sută cincizeci de 
kilograme fără să își dea seama este un om care are prea multe pe cap. 

Acum se uita prin curte. 

— E vreo ieșire de aici? zise el. Fără căţărat pe ziduri, adică. 

Nu așteptă un răspuns, ci alergă pe lângă pereţi până când ajunse 
la o ușă îngustă și murdară, pe care o deschise cu o lovitură de picior. 
Oricum, nu fusese încuiată, dar el tot o lovise. Bibliotecarul îl urmă, 
legănându-se în pumni. 

Bucătăria de pe partea cealaltă a ușii era aproape părăsită, 
angajaţii pierzându-și în cele din urmă răbdarea și hotărându-se că toţi 
bucătarii prudenţi se abţineau să muncească într-un local în care exista 
o gură mai mare decât statura lor. Două gărzi ale palatului savurau un 
prânz rece. 

— Acum, spuse Vimes când ei se ridicară pe jumătate, nu vreau să 
fiu nevoit să... 

Nu părură să vrea să asculte. Unul din ei se întinse după o arbaletă. 

— Oh, la naiba! 

Vimes luă un cuțit de bucătar de pe un butuc de alături și îl aruncă. 

Există o artă în aruncarea cuţitelor și, chiar și atunci, ai nevoie de 
felul potrivit de cuţit. Altfel face doar ce va fi făcut și acesta, adică 
ratează complet. 

Garda cu arbaleta se aplecă într-o parte, se îndreptă și descoperi 
că o unghie violetă îi bloca mecanismul de tragere. Bibliotecarul îl pocni 
chiar în creștetul coifului. 

Cealaltă gardă se făcu mică, dând nebunește din mâini. 

— Nununu! strigă el. E o neînțelegere! Ce ziceai că nu vrei să fii 
nevoit să faci? Ce maimuţă drăguță! 

— Oh, vai, zise Vimes. Greșit! 

Ignoră ţipetele îngrozite și scotoci prin gunoaiele din bucătărie 
până când găsi un satâr. Nu se simţise niciodată prea în largul lui cu 
săbiile, dar un satâr era altceva. Un satâr avea greutate. Avea un scop. 
O sabie se putea să aibă ceva nobil, doar dacă nu era cea care 
aparținea, de exemplu, lui Nobby, care se baza pe rugină pentru a 
rămâne într-o singură bucată, dar ceea ce definea un satâr era 
abilitatea uriașă de a tăia lucrurile. 


205 


Gărzi! Gărzi! 


Părăsi lecţia de biologie - aceea că nici o maimuţă nu este capabilă 
să zgâlțâie pe cineva în sus și în jos ţinându-l de glezne -, găsi o ușă 
potrivită și ieși repede pe ea. Aceasta îl scoase iar afară, în zona mare 
acoperită cu pietre care înconjura palatul. Acum se putea orienta, acum 
putea... 

Se auzi o bubuitură în aer, deasupra lui. O pală de vânt bătu în jos, 
dărâmându-l. 

Regele Ankh-Morpork-ului, cu aripile întinse, pluti pe cer și se așeză 
pentru o clipă pe poarta palatului, ghearele săpând cicatrici lungi în 
piatră când își recăpătă echilibrul. Soarele străluci pe spatele lui arcuit 
când își întinse gâtul, suflă un val leneș de flăcări și țâșni iar în aer. 

Vimes scoase un sunet animalic - clasa, mamifer - din adâncul 
gâtului și fugi pe străzile pustii. 


Tăcerea umplea casa străveche a Ramkinilor. Ușa de la intrare se 
legăna în balamale, lăsând să pătrundă adierea obișnuită, prost 
crescută care rătăcea prin încăperile părăsite, căscând gura după praful 
de pe mobile. Urcă scările și trecu prin ușa de la dormitorul lui Sybil 
Ramkin, zăngănind sticlele de pe măsuţa de toaletă și răsfoind paginile 
Bolilor dragonului. 

Un cititor foarte rapid ar fi putut afla simptomele pentru toate 
bolile, de la Abatere de Pinten la Zigzag în Gât. 

Și jos, în șopronul scund, cald și urât mirositor care adăpostea 
dragonii de mlaștină, se părea că Errol le căpătase pe toate. Acum 
şedea în centrul ţarcului său, legănându-se și gemând încetișor. Fum 
alb îi izvora ușor din urechi și plutea spre podea. De undeva din 
stomacul lui umflat se auzeau complicate zgomote hidraulice explozive, 
ca și cum echipe de gnomi disperaţi ar fi încercat să treacă un apeduct 
printr-o stâncă, pe furtună. 

Nările i se umflară, răsfrângându-se mai mult sau mai puţin din 
proprie inițiativă. 

Ceilalţi dragoni își întinseră gâturile peste pereţii ţarcului, urmărin- 
du-l cu atenţie. 

Se auzi un alt vuiet gastric din depărtare. Errol se mișcă îndurerat. 

Dragonii schimbară priviri între ei. Apoi, unul câte unul, se așezară 
cu grijă pe podea și își puseră labele peste ochi. 


Nobby înclină capul într-o parte. 

— Arată promiţător, spuse el pe un ton critic. S-ar putea să fim pe 
aproape. Cred că șansele ca un om cu cenușă pe față, cu limba scoasă, 
stând într-un picior și cântând Cântecul ariciului să nimerească 
vreodată vulnerabilele unui dragon ar fi de... tu ce zici, Morcove? 

— Unu la un milion, cred, spuse Morcove cu sinceritate. 

Colon îi privi circumspect. 

— Ascultaţi, băieţi, zise el, doar nu râdeți de mine, nu? 

206 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Morcove se uită în jos la piaţa de sub ei. 

— Oh, la naiba, spuse el ușurel. 

— Ce face? zise Colon iute, uitându-se înjur. 

— Leagă o femeie de o stâncă! 

Oamenii priviră peste parapet. Mulțimea uriașă și tăcută care 
înconjura piaţa privea și ea, la o siluetă albă care se zbătea între șase 
gărzi ale palatului. 

— Mă întreb de unde au luat stânca, spuse Colon. Aici suntem pe 
teren argilos, să știți. 

— Bună tipă de legat, oricine ar fi, zise Nobby aprobator, în timp ce 
unul dintre soldaţi se întoarse crăcănat și se prăbuși. Uite un băiat care 
nu o să știe ce să facă seara câteva săptămâni de acum încolo. Tipa are 
un genunchi drept ascuțit rău de tot. 

— O cunoaștem? spuse Colon. 

Morcove miji ochii. 

— E Lady Ramkin! zise el, căscând gura. 

— Nu se poate! _ 

— Are dreptate. In cămașă de noapte, spuse Nobby. 

— Nenorociţii! Colon înhăță arcul și bâjbâi după o săgeată. Le dau 
eu vulnerabile! O doamnă de treabă ca ea, e o rușine! 

— Aă, zise Morcove care aruncase o privire peste umăr. Domnule 
sergent? 

— La asta se ajunge, mormăi Colon. Femeile de treabă nu mai pot 
să meargă pe stradă fără teama că vor fi mâncate! Bine, nenorociților, 
sunteți... sunteți geografie... 

— Domnule sergent! repetă Morcove poruncitor. 

— E istorie, nu geografie, spuse Nobby. Așa se zice. Istorie. „Ești 
istorie”, așa spui. 

— Bine, nu contează, se răsti Colon. Să vedem cum... 

— Domnule sergent! 

Nobby se uita și el în spate. 

— Oh, la naiba, zise el. 

— Nu se poate să ratez, mormăi Colon ţintind. 

— Domnule sergent! 

— Tăceţi, amândoi, nu mă pot concentra dacă tot ţipați... 

— Domnule sergent, vine! 


Dragonul acceleră. 

Acoperișurile bete din Ankh-Morpork deveneau neclare în timp ce 
trecea pe deasupra lor, cu aripile vâjâind prin aer. iși întinse gâtul drept 
înainte, flăcările pilot ale nărilor sale se revărsară în urma lui, sunetul 
zborului său se întinse pe cer. 


207 


Gărzi! Gărzi! 


Lui Colon îi tremurau mâinile. Dragonul părea să îi ţintească 
beregata și se mișca prea repede, mult prea repede... 

— Asta e! spuse Morcove. Aruncă o privire către Miez, în caz că 
vreunii dintre zei ar fi uitat pentru ce existau, și adăugă,vorbind rar și 
clar: E o șansă de unu la un milion, dar s-ar putea să meargă! 

— Trage, la naiba! ţipă Nobby. 

— Îmi aleg locul, băiete, îmi aleg locul, rosti Colon tremurat. Stati 
liniștiți, băieţi, v-am zis că asta e săgeata mea norocoasă. E o săgeată 
de prima clasă, o am de când eram puști, aţi fi uimiţi de lucrurile în care 
am tras cu ea, staţi liniștiți. 

Se opri, când coșmarul se abătu asupra lui pe aripile groazei. 

— Auzi, Morcove? spuse el moale. 

— Da, dom’ sergent? 

— Bunicul tău ţi-a spus vreodată cum arată un punct vulnerabil? 

lar apoi dragonul nu se mai apropia, era acolo, trecând la câţiva 
metri pe deasupra capului, un mozaic curgător de solzi și de zgomot, 
acoperind tot cerul. 

Colon trase. 

Priviră cum săgeata se înălța drept în sus. 


Vimes pe jumătate alerga, pe jumătate se împleticea pe pietrele 
umede, fără suflare și fără răgaz. 

„Nu se poate să fie așa, se gândea el înnebunit. Eroul e 
întotdeauna pe fugă, dar întotdeauna ajunge în ultima clipă. Doar că 
ultima clipă era probabil în urmă cu cinci minute. 

lar eu nu sunt erou. Sunt sleit, am nevoie de ceva de băut și 
primesc un pumn de dolari pe lună fără indemnizaţie de panaș. 

Asta nu e soldă de erou. Eroii primesc regate și prințese și fac sport 
regulat, iar când zâmbesc, lumina scânteiază pe dinţii lor, ding. 
Nenorociţii.” 

Transpiraţia îi înțepa ochii. Valul de adrenalină care îl purtase afară 
din palat se terminase, iar acum își lua plata inevitabilă. 

Se opri poticnindu-se și se prinse de un zid pentru a rămâne în 
picioare în timp ce căsca gura după aer. Și astfel văzu siluetele de pe 
acoperiș. 

„Oh, nu! se gândi el. Nici ei nu sunt eroi! Cu ce-or fi crezând că se 
joacă?” 


Era o șansă de unu la un milion. Și cine ar fi putut spune că, 
undeva în milioanele de alte universuri posibile, n-ar fi putut merge? 

Era un lucru care chiar le plăcea zeilor. Dar Şansa, care uneori 
poate fi mai puternică și decât zeii, are 999 999 devoturi decisive. 

În acest univers, de exemplu, săgeata ricoșă dintr-un solz și 
dispăru zbârnâind. 

Colon se zgâi la coada ascuţită a dragonului trecând pe deasupra. 

208 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— N-a... nimerit... îngăimă el. Dar nu se putea să nu nimerească! 
Se holbă cu ochii înroșiţi la ceilalți doi. Era o nenorocită de ultimă șansă 
disperată de unu la un afurisit de milion! 

Dragonul își întoarse aripile, își roti trupul uriaș pe un pivot de aer 
și se abătu asupra acoperișului. 

Morcove îl apucă pe Nobby pe după mijloc și puse o mânăpe 
umărul lui Colon. 

Sergentul plângea de mânie și de frustrare. 

— O nenorocită de ultimă șansă disperată de unu la un nenorocit 
de milion! 

— Dom’ sergent... 

Dragonul scuipă foc. 

Era o dâră de plasmă minunat controlată. Trecu prin acoperiș ca 
prin unt. 

Trecu prin scări. 

Pârâi prin lemnele antice și le făcu să se răsucească precum hârtia. 
Reteză ţevile. 

Își croi drum prin fiecare podea ca pumnul unui zeu furios și, în 
final, ajunse la marele vas din cupru care conţinea cinci mii de litri de 
băutură spirtoasă ca whisky-ul învechit, proaspăt făcută. 

Îl arse și pe acesta. 

Din fericire, șansele ca vreun suflet să supravieţuiască exploziei 
care urmă erau exact de unu la un milion. 


Mingea de foc înflori ca o... ei bine, ca o floare. O floare portocalie 
uriașă, cu dungi galbene. Luă cu ea acoperișul și îl înfășură în jurul 
dragonului uluit, ridicându-l în aer într-un nor agitat de scânduri rupte și 
de bucățele de ţeavă. 

Mulțimea privi năucită cum explozia superfierbinte îl aruncă în aer 
și abia dacă îl observă pe Vimes care își croia drum, șuierând și 
plângând, prin îngrămădeala de trupuri. 

Se strecură pe lângă un șir de gărzi ale palatului și se târî cât de 
repede putu pe dale. Nimeni nu îi dădea mare atenţie deocamdată. 

Se opri. 

Nu era o stâncă, pentru că Ankh-Morpork fusese durat pe argilă. 
Era doar o rămășiță uriașă de zidărie, probabil veche de mii de ani, de 
undeva din fundaţiile orașului. Ankh-Morpork era atât de vechi acum, 
încât era construit, în mare, pe Ankh-Morpork. 

O târâse în centrul pieţei, iar Lady Ramkin fusese înlănţuită de ea. 
Părea să poarte o cămașă de noapte și cizme de cauciuc uriașe. După 
cum arăta, se luptase, iar Vimes simţi un scurt junghi de compasiune 
pentru cei care fuseseră implicaţi. Ea îl privi cu furie nesecată. 

— Tu! 

— Tu! 

El flutură ușor satârul. 

209 


Gărzi! Gărzi! 


— Căpitane Vimes, zise ea tăios, îmi vei face pe plac să nu mai 
fluturi chestia aia și vei începe să o pui la treabă! 

Vimes nu asculta. 

— Treizeci de dolari pe lună! mormăi el. Pentru asta au murit! 
Treizeci de dolari! Și i-am reţinut o parte lui Nobby. Trebuia, nu? Adică, 
omul putea face să ruginească și un pepene! 

— Căpitane Vimes! 

El se concentră la satâr. 

— Oh, spuse el. Da. Bun! 

Era un satâr bun din oţel, iar lanţurile erau din fier mai vechi și cam 
ruginit. Izbi, aruncând scântei din zidărie. 

Mulțimea urmărea în tăcere, dar câteva gărzi ale palatului se 
grăbiră spre el. 

— Ce naiba crezi că faci? spuse una dintre ele, care nu avea prea 
multă imaginație. 

— Ce naiba crezi tu că faci? mârâi Vimes ridicând privirea. 

Se holbară la el. 

— Ce? 

Vimes lovi din nou lanţurile. Câteva zale căzură pe jos cu un 
clinchet. 

— Bun, tu ai vrut-o... începu una dintre gărzi. 

Cotul lui Vimes îl nimeri sub coaste și, înainte să se prăbușească, 
piciorul lui Vimes pocni sălbatic în rotulele celuilalt, aducându-i bărbia 
în jos, gata pentru o altă lovitură cu celălalt cot. 

— Bun, zise Vimes absent. 

iși masă cotul. Era în agonie. 

Trecu satârul în cealaltă mână și lovi iar în lanţuri, vag conștient că 
și mai multe gărzi veneau în grabă, dar cu acel fel special de fugă pe 
care o aveau gărzile. O știa prea bine. Era o fugă care spunea suntem 
doisprezece, lasă să ajungă altcineva primul. Spunea pare gata să 
omoare, nimeni nu mă plătește să fiu omorât, poate dacă fug destul de 
încet o să scape... 

Nu are rost să strici o zi bună prinzând pe cineva. 

Lady Ramkin se eliberă. Urale slabe porniră și începură să crească 
în volum. Chiar și în actuala stare de spirit, oamenilor din Ankh-Morpork 
le plăcea întotdeauna un spectacol. 

Apucă o bucată bună de lanţ și o înfășură în jurul unui pumn 
dolofan. 

— Unele dintre gărzile alea nu știu cum să se poarte...începu ea. 

— Nu-i vreme, nu-i vreme, zise Vimes apucând-o de braţ. 

Era ca și cum ai fi încercat să târăști un munte. 

Uralele se opriră, brusc. 

În spatele lui Vimes se auzea un sunet. Nu era, neapărat, un 
zgomot puternic. Avea doar o calitate de transmisie surprinzător de 


210 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


neplăcută. Reprezenta ţăcănitul a patru seturi de gheare atingând 
dalele în același timp. 

Vimes privi în jur, apoi în sus. 

Cenușa se prinsese pe pielea dragonului. Câteva bucăţi de lemn 
carbonizat se înfipseseră ici și colo și mocneau încă. Magnificii solzi de 
bronz erau brăzdați cu negru. 

iși cobori capul până când Vimes ajunse la câţiva metri depărtare 
de ochii săi și încercă să se concentreze asupra lui. 

„Probabil că nu are rost să fug, își spuse Vimes. Nu că aș avea 
energie, oricum.” 

Simţi mâna lui Lady Ramkin prinzând-o pe a lui. 

— Tare bine făcut, spuse ea. Aproape a mers. 


Sfărâmături carbonizate și în flăcări căzură în jurul distileriei. lazul 
era o mlaștină de rămășițe acoperită cu un strat de cenușă. Din ea, plin 
de nămol, apăru sergentul Colon. 

Se târî spre mal și se trase pe el, ca o formă de viață marină 
extrem de nerăbdătoare să reia toată chestia cu evoluţia dintr-o 
singură mișcare. 

Nobby era deja acolo, rășchirat ca o broască, șiroind de apă. 

— Tuești, Nobby? 

— Eu sunt, domnule sergent. 

— Mă bucur pentru asta, Nobby, spuse Colon cu zel. 

— Imi doresc să nu fi fost eu, domnule sergent. 

Colon își vărsă apa din coif și apoi se opri. 

— Dar tânărul Morcove? zise el. 

Nobby se ridică în coate, buimac. 

— Nu știu, spuse el. Acum eram pe acoperiș, în clipa următoare 
săream. 

Amândoi se uitară la apele palide ale iazului. 

— Bănuiesc, zise Colon rar, că știe să înoate? 

— Nu știu. N-a zis niciodată. Nu prea ai în ce să înoţi acolo sus, în 
munți. Dacă stai să te gândești, spuse Nobby. 

— Dar poate că erau lacuri albastre și limpezi și râuri de munte 
adânci, zise sergentul plin de speranță. Și lăcușoare reci ca gheaţa în 
văi ascunse și așa mai departe. Ca să nu mai vorbim de lacuri 
subterane. Trebuie să fi învățat. Toată ziua stătea în apă, cred. 

Priviră cu mare concentrare suprafaţa cenușie și unsuroasă. 

— Probabil că a fost Protecţia, spuse Nobby. Poate că s-a umplut cu 
apă și l-a tras la fund. 

Colon dădu aprobator din cap, încruntat. 

— Iţi ţin eu coiful, zise Nobby după o vreme. 

— Dar eu sunt ofițerul tău superior! 

— Da, spuse Nobby raţional, dar dacă rămâi blocat acolo, o să vrei 
ca ăl mai bun om al tău să fie aici sus, gata să te salveze, nu? 


211 


Gărzi! Gărzi! 


— Asta e... logic, zise Colon în cele din urmă. Ai dreptate. 

— Bun, atunci. 

— Partea proastă e, totuși... 

— Ce? 

— „că nu știu să înot, spuse Colon. 

— Păi și cum ai ieșit de acolo? 

Colon ridică din umeri. 

— Sunt un plutitor înnăscut. 

Ochii li se întoarseră, încă o dată, spre umezeala și răceala iazului. 
Apoi Colon se uită fix la Nobby. Apoi Nobby, foarte încet, își descheie 
coiful. 

— Doar nu mai e cineva acolo, nu? zise Morcove din spatele lor. 

Se uitară înjur. El își scutură niște noroi din ureche. În spatele lui, 
rămășițele distileriei ardeau mocnit. 

— M-am gândit să ies repede, să văd ce se întâmplă, spuse el 
voios, arătând spre o poartă care dădea afară din curte. 

Atârna într-o balama. 

— Oh, zise Nobby slab. Minunat. 

— E o fundătură acolo, spuse Morcove. 

— Nu-s dragoni în ea, nu? zise Colon bănuitor. 

— Nici dragoni, nici oameni. Nu e nimeni prin preajmă, spuse 
Morcove nerăbdător. Işi scoase sabia. Haide! zise el. 

— Unde? spuse Nobby. 

Extrăsese un chiștoc jilav de după ureche și se uita la el cu o 
expresie de îndurerare profundă. Evident, era dus. Incercă să îl aprindă 
oricum. 

— Vrem să ne luptăm cu dragonul, nu? zise Morcove. 

Colon se foi neliniștit. 

— Da, dar nu avem și noi voie să mergem acasă să ne schimbăm, 
mai întâi? 

— Și să bem ceva cald? spuse Nobby. 

— Și o masă, zise Colon. O farfurie mare cu... 

— Ar trebui să vă fie rușine, spuse Morcove. Avem o doamnă în 
primejdie și un dragon de înfruntat și voi nu vă gândiţi decât la 
mâncare și la băutură! 

— Oh, eu nu mă gândesc doar la mâncare și băutură, zise Colon. 

— Noi am putea fi tot ce mai stă între oraș și distrugerea totală! 

— Da, dar... începu Nobby. 

Morcove își scoase sabia și o flutură pe deasupra capului. 

— Căpitanul Vimes ar fi mers! spuse el. Toţi pentru unu! 

Se uită urât la ei și ieși în goană din curte. 

Colon îl privi spășit pe Nobby. 

— Tinerii din ziua de azi, spuse el. 

— Toţi pentru un ce? zise Nobby. 

Sergentul oftă. 

212 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Haide, atunci. 

— Oh, bine. 

leșiră împleticindu-se în străduţă. Era goală. 

— Unde s-a dus? spuse Nobby. 

Morcove păși afară din umbră, rânjind cu toată fața. 

— Ştiam că mă pot bizui pe voi, zise el. Urmaţi-mă! 

— E ceva ciudat la băiatul ăsta, spuse Colon în timp șontâcăiau 
după el. Intotdeauna reușește să ne convingă să îl urmăm, ai băgat de 
seamă? 

— Toţi pentru un ce? zise Nobby. 

— Cred că are legătură cu glasul. 

— Da, dar toţi pentru un ce? 


Patricianul oftă și, însemnând cu grijă unde rămăsese, puse cartea 
deoparte. judecând după zgomot, părea să fie o grămadă de agitaţie 
afară. Era extrem de improbabil ca vreo gardă a palatului să fie prin 
apropiere, ceea ce era foarte bine. Gărzile erau oameni foarte bine 
antrenați și ar fi fost păcat să le omoare. 

Va avea nevoie de ei mai târziu. 

Merse încetișor la perete și apăsă o mică piatră care arăta exact la 
fel ca toate celelalte pietre mici. Totuși, nici o altă piatră mică nu ar fi 
făcut ca o parte din lespezi să alunece greoi în lături. 

Inăuntru era o gamă de lucruri atent selecționate - raţii de hrană, 
haine de schimb, câteva mici cufere cu metale și pietre preţioase, 
unelte. Plus o cheie. Niciodată să nu construiești o închisoare din care 
nu poţi ieși. 

Patricianul luă cheia și merse la ușă. În timp ce barele încuietorii 
alunecau înapoi în lăcașurile lor bine unse, el se întrebă din nou dacă ar 
fi trebuit să îi spună lui Vimes despre cheie. Dar omul părea să fi fost 
atât de satisfăcut de evadare. Probabil că ar fi fost foarte rău pentru el 
să-i fi spus despre cheie. Oricum, i-ar fi stricat imaginea despre lume. 
Avea nevoie de Vimes și de imaginea lui despre lume. 

Lordul Vetinari deschise ușa și, în tăcere, ieși în ruinele palatului 
său. 

Acestea tremurară, căci, pentru a doua oară în câteva minute, 
orașul se zgudui. 


Cuștile dragonilor explodară. Ferestrele se sparseră. Ușa părăsi 
peretele în fața unui nor mare de fum negru și pluti prin aer, 
rostogolindu-se încetișor, pentru a se înfige în rododendroni. 

Ceva foarte energic și fierbinte se petrecea în acea clădire. Mai 
mult fum se revărsă afară, gros, uleios și dens. Unul dintre pereți căzu 
sub propria greutate, iar apoi un altul se prăbuși lent pe gazon. 

Dragonii de mlaștină țâșniră hotărât din dărâmături ca dopurile de 
șampanie, dând nebunește din aripi. 

213 


Gărzi! Gărzi! 


Fumul încă se desfășura. Dar era ceva înăuntru, un punct de 
lumină albă arzătoare care se înălța ușurel. 

Dispăru când trecu pe lângă o fereastră spartă, iar apoi, cu o 
bucată de ţiglă încă învârtindu-i-se în vârful capului, Errol se cățără 
deasupra propriului fum și urcă pe cerurile Ankh-Morpork-ului. 

Razele soarelui scânteiau pe solzii lui în timp ce plutea la vreo 
treizeci de metri înălțime, întorcând încet, stând în echilibru pe propria 
flacără... 

Vimes, așteptând moartea în piaţă, își dădu seama că stătea cu 
gura căscată. O închise la loc. 

Acum nu mai era nici un alt sunet în oraș în afară de zgomotul 
ascensiunii lui Errol. 

„Își pot rearanja instalaţia, își spuse Vimes zăpăcit. Pentru a se 
potrivi circumstanțelor. O făcuse să meargă invers. Dar chestiuțele lui, 
genele lui... sigur au fost pe jumătate acolo. Nu-l de mirare că afurisitul 
are aripi așa de boante. Corpul lui trebuiesă fi știut că nu va avea 
nevoie de ele, decât pentru cârmit. 

Măiculiță! Mă uit la primul dragon care scuipă flăcări pe dos.” 

Riscă să arunce o privire imediat deasupra lui. Marele dragon era 
împietrit, ochii lui enormi și injectaţi încercând să se fixeze asupra 
creaturii minuscule. 

Cu o salvă provocatoare de flăcări și cu o bătaie de aripi, regele 
Ankh-Morpork-ului se înălţă, orice gând despre simplii oameni fiind dat 
uitării. 

Vimes se întoarse brusc spre Lady Ramkin. 

— Cum se luptă? zise el grăbit. Cum se bat dragonii? 

— Eu... adică, ei bine, dau din aripi unul spre altul și scuipă flăcări, 
spuse ea. Dragonii de mlaștină, adică. Cine a văzut vreodată un dragon 
nobil luptându-se? Își pipăi cămașa de noapte.Trebuie să iau notițe, am 
carnețelul pe aici pe undeva... 

— In cămașa de noapte? 

— E uimitor cum îţi vin ideile în pat, întotdeauna am zis asta. 

Flăcările vuiră în locul în care fusese Errol, dar el nu era acolo. 
Regele încercă să se învârtească în aer. Micul dragon dădea cercuri 
într-o serie lejeră de inele de fum, ţesând un model complicat pe cer, cu 
uriașul său adversar rotindu-se neajutorat în mijloc. Alte și alte flăcări, 
mai fierbinţi și mai lungi, ţâșneau spre el și nu îl nimereau. 

Mulțimea urmărea cu răsuflarea tăiată. 

— Sal'tare, dom’ căpitan, zise o voce mieroasă. 

Vimes se uită în jos. O baltă mică și nemișcată deghizată în Nobby 
rânjea sfioasă la el. 

— Credeam că sunteți morți! spuse el. 

— Nu suntem, zise Nobby. 

— Oh. Bine. 

Se părea că nu erau prea multe de spus. 

214 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ce credeți despre luptă, atunci? 

Vimes se uită iar în sus. Dârele de fum se învârtejeau peste oraș. 

— Cred că nu o să meargă, spuse Lady Ramkin. Oh. Salut, Nobby! 

— 'Nă ziua, doamnă, zise el atingându-și ceea ce credea că era 
zuluful de pe frunte. _ 

— Cum adică, nu o să meargă? spuse Vimes. Uită-te la el! incă nu l- 
a lovit! 

— Da, dar flacăra lui Errol l-a atins de câteva ori. Nu pare să aibă 
nici un efect. Nu e destul de fierbinte, cred. Oh, se ferește bine. Dar 
trebuie să aibă noroc de fiecare dată. Celălalt trebuie să aibă noroc 
doar o dată. 

Sensul acestor vorbe se făcu treptat înțeles. 

— Adică, zise Vimes, toate astea sunt doar... doar spectacol? O 
face doar ca să impresioneze? 

— Nu e vina lui, spuse Colon, materializându-se în spatele lor. E ca 
la câini, nu? Săracul nenorocit nu-și dă seama că se pune cu unul mare. 
El e doar gata de încăierare. 

Amândoi dragonii părură să își dea seama că lupta reprezenta 
binecunoscutul duel klatchian. Cu un alt inel de fum și cu un nor de foc 
alb, se despărțiră și se retraseră la câteva sute de metri. 

Regele plutea, bătând iute din aripi. lnălţime. Asta era. Când 
dragonul se lupta cu dragonul, înălţimea era importantă... 

Errol se legăna pe flacăra lui. Părea să se gândească. 

Apoi, nonșalant, lovi în faţă cu picioarele din spate ca și cum a pluti 
pe propriile gaze stomacale era ceva ce dragonii deprinseseră de 
milioane de ani, făcu un salt pe spate și fugi. Pentru o clipă putu fi 
văzut ca o dâră argintie, iar apoi trecu de zidurile orașului și dispăru. 

Un geamăt îl urmă. leșea din zece mii de gâtlejuri. 

Vimes își ridică mâinile spre cer. 

— Stai liniștit, șefu', spuse Nobby iute. S-a... probabil că s-a dus 
să... să bea ceva. Sau cam așa. Poate că e sfârșitul primei runde. Sau 
cam așa ceva. 

— Adică, ne-a mâncat ceainicul și toate cele, zise Colon nesigur. N- 
ar da bir cu fugiţii după ce a mâncat un ceainic. E logic. Oricine ar 
putea mânca un ceainic n-ar fugi de nimic. 

— Și lustrul meu pentru armură, spuse Morcove. A fost aproape un 
dolar cutia. 

— Poftim, zise Colon. Cum spuneam. 

— Uite, spuse Vimes, cât de răbdător era în stare. E un dragon 
drăguţ. Mi-a plăcut de el la fel de mult ca voi, un băieţaș tare frumos, 
dar a făcut ce trebuia, pe toţi zeii, n-o să se lase ars deviu doar ca să ne 
salveze. Viața nu merge așa. Aţi face bine să acceptaţi asta. 

Deasupra lor, marele dragon se cabră în aer și arse un turn din 
apropiere. Învinsese. 


215 


Gărzi! Gărzi! 


— Nu am mai văzut așa ceva, zise Lady Ramkin. De obicei, dragonii 
se luptă până la moarte. 

— Cel puţin au dat naștere unuia care are cap, spuse Vimes 
morocănos. Să fim cinstiţi: șansele ca un dragon de dimensiunile lui 
Errol să bată ceva așa de mare sunt de unu la un milion. 

Urmă una dintre acele tăceri de care ai parte după ce o notă clară 
și ascuţită a fost atinsă și lumea se oprește. 

Trupele se uitară una la alta. 

— De unu la un milion? întrebă Morcove cu nonșalanţă. 

— Clar, zise Vimes. Unu la un milion. 

Trupele se uitară iar una la alta. 

— Unu la un milion, spuse Colon. 

— Unu la un milion, aprobă Nobby. 

— Așa e, zise Morcove. Unu la un milion. 

Urmă o altă tăcere ascuţită. Membrii forțelor de ordine se întrebau 
cine avea să fie primul care să o spună. 

Sergentul Colon luă o gură mare de aer. 

— Dar s-ar putea să meargă, spuse el. 

— Ce tot zici acolo? se răsti Vimes. Nu există... 

Nobby îi dădu iute un ghiont în coaste și arătă spre câmpuri. 

Era o coloană de fum negru acolo. Vimes miji ochii. Gonind în fața 
fumului, trecând peste câmpurile de verze și apropiindu-se cu iuțeală, 
era un glonț argintiu. 

Marele dragon îl văzuse și el. Scuipă flăcări sfidătoare și se ridică 
mai sus, zdrobind aerul cu aripile lui enorme. 

Acum flacăra lui Errol se vedea, atât de fierbinte, încât era aproape 
albastră. Sub el peisajul se derula cu o viteză imposibilă, iar el accelera. 

În faţa lui, regele își desfăcu ghearele. Aproape rânjea. 

„Errol o să îl lovească, se gândi Vimes. Zeii să ne ajute pe toţi, va fi 
o minge de foc.” 

Ceva ciudat se întâmpla pe câmpuri. Un pic în urma lui Errol 
pământul părea să se are singur, aruncând în aer tulpini de varză. Un 
gard viu erupse într-o ploaie de rumeguș... 

Errol trecu în tăcere peste zidurile orașului, cu botul în sus, aripile 
strânse în mici flapsuri, corpul fiindu-i ascuţit sub forma unui simplu con 
cu o flacără la un capăt. Oponentul lui suflă o limbă de foc; Vimes 
urmări cum Errol, cu o mișcare abia vizibilă dintr-un ciot de aripă, se 
feri cu ușurință din calea ei. lar apoi dispăru, gonind spre mare în 
aceeași tăcere stranie. 

— A rata... începu Nobby. 

Aerul se sfărâmă. O bubuitură de tunet nesfârșită trecu peste oraș, 
spărgând ţigle, dărâmând hornuri. Aflat în zbor, regele fu prins, răstignit 
și învârtit ca un titirez de către valul sonic. Vimes, cu palmele peste 
urechi, văzu creatura scuipând flăcări cu disperare în timp ce se 
răsucea și devenea centrul unei spirale de foc nebun. 

216 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Magia îi pârâia în lungul aripilor. Țipă ca o sirenă de ceață în 
suferinţă. Apoi, scuturând din cap ameţit, începu să plutească într-un 
cerc larg. 

Vimes gemu. Supraviețuise unei chestii care sfârteca zidăria. Ce ar 
fi trebuit să faci ca să îl învingi? Nu poţi să îl înfrunţi, se gândi el. Nu 
poți să îl arzi, nu poţi să îl spargi. Nu poţi să faci nimic. 

Dragonul ateriză. Nu era o aterizare perfectă. O aterizare perfectă 
nu ar fi demolat un șir de bordeie. Era înceată și părea că avea să 
dureze o vreme, distrugând o porţiune considerabilă de oraș. 

Bătând fără ţintă din aripi, cu gâtul bălăngănindu-se și împroșcând 
flăcări la întâmplare, dragonul se înfipse într-o grămadă de bârne și 
paie. Câteva focuri se aprinseră pe dâra de distrugere. 

În cele din urmă, se opri la capătul brazdei, aproape invizibil sub un 
morman de fostă arhitectură. 

Tăcerea pe care o lăsă în urmă fu spartă doar de strigătele cuiva 
care încerca să organizeze încă un lanţ de găleți de la râu pentru a 
stinge focurile. 

Apoi oamenii începură să se miște. 

Din aer, Ankh-Morpork trebuie să fi arătat ca un mușuroi de furnici 
deranjat, cu dâre de siluete negre scurgându-se către epava 
dragonului. 

Cei mai mulţi dintre ei aveau câte un fel de armă. 

Mulţi dintre ei aveau sulițe. 

Unii dintre ei aveau săbii. 

Cu toţii aveau o singură ţintă în minte. 

— Ştii ce? zise Vimes în gura mare. Asta o să fie primul dragon din 
lume omorât democratic. Un om, o lovitură. 

— Atunci trebuie să îi oprești. Nu poţi să-i lași să îl omoare! spuse 
Lady Ramkin. 

Vimes clipi la ea. 

— Pardon? zise el. 

— E rănit! 

— Doamnă, asta era intenţia, nu? Oricum, e doar zăpăcit, spuse 
Vimes. 

— Adică nu se poate să îi lași să îl omoare așa, zise Lady Ramkin cu 
insistență. Sărmanul! 

— Ce vrei să faci, atunci? întrebă Vimes, ieșindu-și din sărite. Să-i 
dai o doză întăritoare de ulei de catran și un coșuleț confortabil în fața 
cuptorului? 

— E un măcel! 

— Mie îmi convine! 

— Dar e un dragon! Face și el ce e în firea unui dragon! N-ar fi venit 
niciodată aici dacă oamenii l-ar fi lăsat în pace! 

Vimes se gândi: era gata să o mănânce, iar ea tot așa gândea. 
Ezită. Poate că asta chiar îţi dădea dreptul să ai o părere... 


217 


Gărzi! Gărzi! 


Sergentul Colon se apropie tiptil, în timp ce ei se uitau urât unul la 
altul, albi la faţă, și ţopăi disperat de pe un picior lipăitor pe altul. 

— Ar fi bine să veniţi imediat, domnule căpitan, spuse el. O să fie o 
crimă sângeroasă! 

Vimes dădu din mână spre el. 

— Din punctul meu de vedere, mormăi Vimes evitând privirea 
amenințătoare a lui Lady Ramkin, și-o merită. 

— Nu asta, zise Colon. E Morcove. A arestat dragonul. 

Vimes se opri. 

— Cum adică, arestat? spuse el. Doar nu vorbești despre ce cred 
eu că vorbești, nu? 

— S-ar putea, domnule, zise Colon cu nesiguranţă. S-ar putea. A 
ţâșnit imediat pe sfărâmături, domnule, l-a înșfăcat de o aripă și a spus 
„Te-am găbjit, amice”, domnule. Nu mi-a venit să cred, domnule. 
Domnule, problema e... 

— Ei? 

Sergentul sări de pe un picior pe altul. 

— Știţi că aţi spus că prizonierii nu trebuie molestaţi, domnule... 


Era o bârnă de acoperiș destul de mare și de grea și se rotea cam 
încet prin aer, dar când îi lovea pe oameni, aceștia se rostogoleau pe 
spate și rămâneau loviți. 

— Acum, uite, spuse Morcove ridicând-o și dându-și coiful pe ceafă, 
nu vreau să mai fie nevoie să repet, bine? 

Vimes își croi drum prin mulţimea înghesuită, uitându-se fix la 
silueta masivă din vârful grămezii de sfărâmături și de dragon. 

Morcove se întoarse încet, ţinând bârna de acoperiș ca pe un toiag. 
Privirea lui era ca o lumină de far. Unde cădea, oamenii își coborau 
armele și păreau pleoștiţi și jenaţi. 

— Trebuie să vă avertizez, continuă Morcove, că împiedicarea unui 
ofițer în exercițiul funcţiunii este o infracțiune gravă. Și o să-i trag o 
săpuneală de n-o s-o poată duce următoarei persoane care aruncă o 
piatră. 

O piatră se lovi de coif, în spate. Urmă o salvă de ocări. 

— Lasă-ne să trecem! 

— Așa e! 

— Nu vrem să ne comande gărzile ce să facem! 

— Quis custodiet custura? 

— Da? Corect! 

Vimes îl trase pe sergent spre el. 

— Du-te și organizează niște frânghie. O grămadă de frânghie. Cât 
mai groasă. Cred că putem... oh, să îi legăm aripile la un loc, poate și 
să-i priponim botul ca să nu mai poată scuipa flăcări. 

Colon se zgâi la el. 

— Vorbiţi serios, domnule? Chiar îl arestăm? 

218 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Fă-o! 

„A fost arestat, se gândi el în timp ce înainta prin mulţime. 
Personal, aș fi preferat să cadă în mare, dar a fost arestat și acum 
trebuie să ne descurcăm cu el sau să îi dăm drumul.” 

Își simţea sentimentele pentru chestia aia afurisită evaporându-se 
în fața mulţimii. Ce puteai face cu el? Să-i oferi un proces corect, se 
gândi el, iar apoi să îl execuţi. Nu să îl omori. Asta fac eroii în sălbăticie. 
Nu poți să gândești așa în oraș. Sau, mai degrabă, poti, dar dacă vrei să 
o faci, atunci ai putea la fel de bine să arzi totul din temelii și să o iei de 
la capăt. Ar trebui să o faci...ei bine, ca la carte. 

„Asta e. Am încercat totul. Acum ar trebui să încercăm și să o 
facem ca la carte. Oricum, adăugă el în minte, acolo sus e o gardă a 
orașului. Trebuie să rămânem împreună. Nimeni nu ar avea ce să facă 
cu noi.” 

O siluetă corpolentă dinaintea lui duse în spate o mână cu o 
jumătate de cărămidă în ea. 

— Dacă arunci cărămida, ești mort, zise Vimes, apoi se lăsă pe vine 
și își croi drum prin înghesuială, în timp ce viitorul aruncător se uita în 
jur uluit. 

Morcove își ridică pe jumătate bâta într-un gest de ameninţare 
când Vimes se cățără pe grămada de sfărâmături. 

— Oh, salutare, domnule căpitan Vimes, spuse el, coborând bârna, 
trebuie să raportez că am arestat acest... 

— Da, văd, zise Vimes. Ai vreo sugestie despre ce trebuie să facem 
acum? 

— Oh, da, să trăiţi! Trebuie să îi citesc drepturile, să trăiţi, spuse 
Morcove. 

— Adică în afară de asta. 

— Nu chiar, să trăiţi! 

Vimes se uită la acele părţi ale dragonului care încă se vedeau de 
sub sfărâmături. Cum ai fi putut omori așa ceva? Ar trebui să pierzi o zi 
întreagă. 

O bucată de piatră ricoșă din platoșa lui. 

— Cine a făcut asta? 

Glasul șfichiui ca un bici. 

Mulțimea amuți. 

Sybil Ramkin se cățără anevoie pe dărâmături, cu ochii aruncând 
flăcări, și se uită furioasă la gloată. 

— Cine a făcut asta, am spus? Dacă persoana care a făcut așa ceva 
nu recunoaște, voi fi extrem de furioasă! Să vă fie rușine la toți! 

Le captase toată atenţia. Câţiva oameni care ţineau pietre și alte 
lucruri le lăsară să cadă ușurel la pământ. 

Adierea vântului făcu să fluture rămășițele cămășii de noapte când 
nobila femeie luă o nouă poziție vehementă. 

— Aici este ga/antul căpitan Vimes... 


219 


Gărzi! Gărzi! 


— O, zei, spuse Vimes cu o voce pierită și își trase coiful peste ochi. 

— „și oamenii lui neînfricați, care s-au deranjat să vină astăzi aici, 
pentru a vă salva... 

Vimes îl apucă pe Morcove de mână și îl conduse către partea 
îndepărtată a grămezii. 

— Sunteţi bine, domnule căpitan? zise subagentul. V-aţi înroșit de 
tot. 

— Nu începe și tu, se răsti Vimes. Mi-ajung toate privirile pe care mi 
le aruncă Nobby și sergentul. 

Spre uluirea lui, Morcove îl bătu prietenește pe umăr. 

— Ştiu cum e, spuse el înțelegător. Aveam o fată acasă, o chema 
Părăluța, și tatăl ei... 

— Ascultă, pentru ultima dată, nu e absolut nimic între... începu 
Vimes. 

Se auzi un huruit lângă ei. Se stârni o mică avalanșă de tencuială și 
de paie. Dărâmăturile se înălţară și deschiseră un ochi. O pupilă mare și 
neagră plutind într-o lucire injectată încercă să se concentreze asupra 
lor 

— Cred că suntem nebuni, zise Vimes. 

— Oh, nu, domnule, spuse Morcove. Sunt o grămadă de 
precedente. In 1135, o găină a fost arestată pentru că a cotcodăcit în 
Joia Prăjiturii de Suflet. Și în timpul regimului lordului Snapcase cel 
Nevrotic, o colonie de lilieci a fost executată pentru încălcări repetate 
ale stării excepţionale. Asta a fost în 1401. August, cred. Ce zile 
minunate pentru lege erau, zise Morcove visător. În 1321, știți, un 
norișor a fost dat în judecată pentru acoperirea soarelui în momentul 
culminant al ceremoniei de învestitură a contelui Hagarth Turbatul. 

— Sper că se grăbește Colon cu... Vimes se opri. Trebuia să știe. 
Cum? spuse el. Ce poţi să-i faci unui nor? 

— Contele l-a condamnat să fie ucis cu pietre, zise Morcove. Se 
pare că treizeci și unu de oameni au fost omorâți. 

Işi scoase carneţelul și se uită amenințător la dragon. 

— Ne aude, ce credeţi? 

— Cred că da. 

— Bine, atunci. Morcove își drese glasul și se întoarse către reptila 
ameţită. Este de datoria mea să te avertizez că vei fi raportat pentru a 
fi luat în considerare pentru punere sub acuzaţia de unele sau toate 
dintre următoarele: Unu (Unu) i, că în data de sau în jurul datei de 18 
grunie, într-un loc numit Fundătura Fetițelor, Umbre, ai suflat ilegal 
flăcări într-un mod care ar fi putut provoca arsuri corporale grave, în 
contradicție cu Clauza Șapte din Legea Proceselor Industriale, 1508; ȘI 
CA, Unu (Unu) ii, că în data de sau în jurul datei de 18 grunie, într-un loc 
cunoscut drept Fundătura Fetițelor, Umbre, ai provocat sau ai incitat la 
provocarea morții a șase persoane necunoscute... 


220 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Vimes se întrebă cât timp aveau sfărâmăturile să o ţină pe creatură 
la pământ. Câteva săptămâni ar fi fost necesare, dacă ai fi judecat după 
lungimea actului de acuzare. 

Gloata amuţi. Chiar și Sybil Ramkin stătea uluită. 

— Ce s-a întâmplat? zise Vimes către fețele ridicate în sus. Nu ați 
mai văzut până acum arestarea unui dragon? 

— ...Şaisprezece (Trei) ii, în noaptea de 24 grunie, ai incendiat sau 
ai provocat incendierea acelui loc cunoscut ca Vechea Casă a Gărzii, 
Ankh-Morpork, evaluată la două sute de dolari; ȘI CA, Șaisprezece (Trei) 
iii, în noaptea de 24 grunie, fiind reținut de un ofițer al Gărzii în 
exercițiul funcţiunii... 

— Cred că ar trebui să ne grăbim, șopti Vimes. Devine cam 
neliniștit. E nevoie de toate astea? _ 

— Ei, cred că se poate rezuma, spuse Morcove. In circumstanțe 
excepţionale, conform Regulilor lui Bregg pentru... 

— S-ar putea să te surprindă, dar astea sunt circumstanțe 
excepţionale, Morcove, zise Vimes. Și vor fi într-adevăr uluitor de 
excepționale dacă nu se grăbește Colon cu frânghia aia. 

Și mai multe sfărâmături se mișcară atunci când dragonul se zbătu 
să se ridice. Se auzi o bufnitură când o bârnă grea fu aruncată în lături. 
Mulțimea o luă la sănătoasa. 

În acest moment, Errol se întoarse peste acoperișuri într-o serie de 
mici explozii, lăsând în urmă o dâră de inele de fum. Căzând în picaj, 
trecu pe deasupra mulţimii și îi făcu pe cei din primele rânduri să se 
prăvălească în spate. 

De asemenea, urla ca o sirenă. 

Vimes îl apucă pe Morcove și coborâră iute de pe grămadă în timp 
ce regele începea să se agite disperat pentru a se elibera. 

— S-a întors ca să îl omoare! strigă el. Probabil că a avut nevoie de 
tot timpul ăsta doar ca să încetinească. 

Acum Errol plutea pe deasupra dragonului căzut și șuiera destul de 
ascuţit pentru a sparge sticle. 

Marele dragon își înălță capul într-o cascadă de praf de tencuială. 
Deschise botul, dar, în locul limbii de foc alb pe care Vimes o aștepta 
încordat, scoase doar un sunet ca o pisicuţă. Bine, o pisicuţă într-o cuvă 
de tinichea pe fundul unei peșteri, dar tot o pisicuţă. 

Stinghii rupte căzură în lături când uriașa creatură se ridică 
nesigură în picioare. Aripile mari se desfăcură, împrăștiind pe străzile 
din jur moloz și bucățele de acoperiș. O parte dintre acestea zăngăniră 
pe coiful sergentului Colon, care se întorcea grăbit având încolăcit pe 
braț ceva ce arăta ca o mică sfoară de rufe. 

— Îl lași să se ridice! strigă Vimes împingându-l pe sergent la 
adăpost. Nu trebuie să îl lași să se ridice, Errol! Nu-l lăsa să se ridice! 

Lady Ramkin se încruntă. 


221 


Gărzi! Gărzi! 


— Asta nu e bine, zise ea. Niciodată nu se luptă așa. De obicei, 
învingătorul îl omoară pe învins. 

— Chiar așa! strigă Nobby. 

— lar apoi, în jumătate dintre cazuri, explodează de agitaţie, 
oricum. 

— Uite, sunt eu! ţipă Vimes, în timp ce Errol plutea nepăsător pe 
deasupra întregii scene. Ți-am cumpărat mingiuţa pufoasă! Cea cu un 
clopotel înăuntru! Nu poţi să ne faci așa ceva! 

— Nu, stai o clipă, spuse Lady Ramkin punându-și mâna pe braţul 
lui. Nu sunt sigură că nu am înţeles noi greșit... 

Marele dragon sări în aer și își lăsă aripile în jos cu o bătaie care 
mai dărâmă câteva clădiri. Capul uriaș se roti, ochii împăienjeniţi îl 
zăriră pe Vimes. 

Se părea că se desfășurau niște gânduri în spatele lor. 

Errol viră pe cer și pluti protector în faţa căpitanului, privind de sus 
creatura. Pentru o clipă, se păru că ar fi putut fi transformat într-un mic 
biscuit de cărbune zburător, apoi dragonul își cobori privirea într-un fel 
ușor rușinat și începu să se înalțe. 

Urcă într-o spirală largă, câștigând viteză pe măsură ce o făcea. 
Errol îl urmă, orbitând în jurul corpului uriaș ca un remorcher în jurul 
unui transatlantic. 

— E... e ca și cum i-ar da târcoale, zise Vimes. 

— Dă-l terminat pe nenorocit! strigă Nobby cu entuziasm. 

— Gata, Nobby, spuse Colon. Vrei să zici „gata”. 

Vimes simţi privirea lui Lady Ramkin în ceafa. Se uită la expresia ei. 

Înţelese. 

— Oh, zise el. 

Lady Ramkin dădu aprobator din cap. 

— Chiar așa? spuse el. 

— Da, zise ea. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta înainte. Era o 
flacără atât de fierbinte, desigur. Și ele întotdeauna sunt mult mai 
teritoriale decât masculii. 

— De ce nu-l baţi pe nenorocit? strigă Nobby la dragonii care se tot 
depărtau. 

— Nenorocită, Nobby, spuse Vimes încetișor. Nu nenorocit. 
Nenorocită. 

— De ce n-o ba... ce? 

— Este o membră a sexului feminin, explică Lady Ramkin. 

— Ce? 

— Vrem să spunem că dacă ai încerca lovitura ta preferată, Nobby, 
nu ar merge, zise Vimes. 

— E o fată, traduse Lady Ramkin. 

— Dar e al naibii de enormă! spuse Nobby. 

Vimes tuși poruncitor. Ochii de rozător ai lui Nobby alunecară în 
lături spre Sybil Ramkin, care se îmbujoră ca un apus. 

222 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— O siluetă frumoasă pentru un dragon, adică, zise el iute. 

— Aă. Cu șolduri largi, numai bune pentru depus ouă, spuse 
sergentul Colon neliniștit. 

— Statuiască, adăugă Nobby cu înflăcărare. 

— Taci, zise Vimes. 

Își scutură praful de pe rămășițele uniformei, își aranjă platoșa și își 
îndreptă coiful pe cap. Bătu ferm cu palma pe el. Nu așa se termina, 
știa asta. Așa începea totul. 

— Voi, trupe, veniţi cu mine. Haide, iute! Cât încă se uită toți la ei, 
adăugă Vimes. 

— Dar cum rămâne cu regele? spuse Morcove. Sau regina? Sau ce 
o mai fi acum? 

Vimes privi la formele care se micșorau rapid. 

— Chiar nu știu, zise el. Asta ţine de Errol, cred. Avem altele de 
făcut. 

Colon salută, încă luptându-se să își recapete răsuflarea. 

— Unde mergem, domnule? îngăimă el. 

— La palat. Mai are vreunul dintre voi o sabie? 

— Puteți să o folosiți pe a mea, domnule căpitan, spuse Morcove. 

l-o înmână. 

— Bun, zise Vimes. Se uită ferm la ei. Să mergem. 


Trupele mergeau în urma lui Vimes pe străzile distruse. 

El începu să pășească mai repede. Trupele o luară la trap pentru a 
ţine ritmul. 

Vimes o luă la trap pentru a rămâne în frunte. 

Trupele intrară într-un galop ușor. 

Apoi, ca la o comandă nerostită, o luară la goană. Apoi la galop 
nebun. 

Oamenii se dădeau din calea lor când ei treceau zăngănind. 
Sandalele enorme ale lui Morcove bubuiau pe pavaj. Scânteile săreau 
din blacheurile de la cizmele lui Nobby. Colon alerga destul de tăcut 
pentru un om atât de gras, așa cum fac adesea oamenii grași, cu fața 
blocată într-o schimonoseală de concentrare. 

Tropăiră pe Strada Meșteșugarilor Iscusiţi, cotiră în Fundătura 
Spetei de Porc, ieșiră în Strada Zeilor Mărunţi și duduiră spre palat. 
Vimes abia reușea să rămână în frunte, cu mintea golită în acele 
momente de orice în afară de nevoia de a alerga tot timpul. 

Cel puţin, de aproape orice. Însă capul îi zumzăia și rezona 
nebunește cu cele ale gărzilor orașului de oriunde, toţi idioţii de stradă 
din multivers care încercaseră vreodată, ocazional, să facă ceea ce era 
Corect. 

Departe în faţa lor, o mână de gărzi ale palatului își scoaseră 
săbiile, se mai uitară o dată, se gândiră mai bine, ţâșniră înapoi după 


223 


Gărzi! Gărzi! 


zid și începură să închidă porţile. Acestea se împreunară zăngănind 
atunci când Vimes ajunse. 

Șovăi, gâfâind pentru a-și recăpăta răsuflarea, și se uită la chestiile 
masive. Cele pe care le arsese dragonul fuseseră înlocuite cu porți și 
mai amenințătoare. Din spatele lor veni zgomotul zăvoarelor 
alunecând. 

Nu era vreme pentru jumătăţi de măsură. Era căpitan, la naiba! Un 
ofițer. Astfel de lucruri nu reprezintă o problemă pentru un ofiţer. 
Ofițerii au un mod testat și încercat de a rezolva astfel de probleme. Se 
numește sergent. 

— Sergent Colon, se răsti el, cu mintea încă zumzăindu-i de 
atitudine polițienească universală, trage în încuietoare! 

Sergentul ezită. 

— Ce, să trăiţi? Cu un arc cu săgeți, să trăiţi? 

— Adică... Vimes ezită. Adică, deschide porțile! 

— Să trăiţi! Colon salută. Se uită amenințător la porţi pentru o 
clipă. Bun! lătră el. Subagent Morcove, un pas 'naiiinte, marș! Subagent 
Morcove, mers de voie! Deschide porțile! 

— Da, să trăiţi! 

Morcove păși înainte, salută, strânse o mână enormă într-un pumn 
și bătu ușurel în lemnărie. 

— Deschideţi, spuse el, în numele Legii! 

Se auziră niște șoapte din cealaltă parte a porţilor și, în cele din 
urmă, o ferestruică la jumătatea înălțimii ușii se deschise niţel și o voce 
rosti: 

— De ce? 

— Pentru că dacă nu o faceţi, va fi împiedicarea unui Ofiţer al Gărzii 
în Exerciţiul Funcţiunii, ceea ce se poate pedepsi cu o amendă de nu 
mai puţin de treizeci de dolari, o lună de închisoare sau cu punerea sub 
custodie pentru anchetă socială și o jumătate de oră cu un vătrai înroșit 
în foc, zise Morcove. 

Se mai auziră niște șoapte înfundate, sunetul zăvoarelor trase și 
apoi porțile se deschiseră pe jumătate. 

Nu se vedea nimeni în partea cealaltă. 

Vimes puse un deget la buze. Îi făcu semn lui Morcove să se ducă 
spre una din porţi, iar el îi trase pe Nobby și pe Colon spre cealaltă. 

— Împingetţi, șopti el. 

Impinseră, tare. Din spatele lemnăriei se auzi o izbucnire bruscă de 
blesteme îndurerate. 

— Fugiţi! strigă Colon. 

— Nu! strigă Vimes. 

Merse după poartă. Patru gărzi ale palatului semizdrobite se uitau 
urât la el. 

— Nu, spuse căpitanul. Gata cu fuga. Vreau ca acești oameni să fie 
arestați. 

224 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— N-ai îndrăzni, zise unul dintre ei. 

Vimes se uită mai bine la acesta. 

— Clarence, nu? spuse el. Cu C. Bine, Clarence cu C, uită-te la 
mine. Ori ţi se poate pune în cârcă o acuzaţie de Instigare și 
Complicitate, ori - se aplecă mai aproape și aruncă o privire plină de 
înțeles la Morcove - un topor. 

— Bagă la cap, zdrenţuitură! adăugă Nobby, ţopăind de pe un 
picior pe altul cuprins de o încântare răutăcioasă. 

Ochișorii porcini ai lui Clarence se uitară la masa amenințătoare 
care era Morcove, iar apoi la faţa lui Vimes. Nu era nici un pic de milă 
acolo. Păru să ajungă la o hotărâre, fără tragere de inimă. 

— Foarte bine, spuse Vimes. Încuie-i în casa porții, sergent. 

Colon își scoase arcul și își îndreptă umerii. 

— L-aţi auzit pe Om, zise el tăios. O mișcare înșelătoare și sunteți... 
sunteți... Făcu o încercare disperată: Sunteţi Economia Internă! 

— Da! Bagă-i la zdupăit! Dacă viermii se puteau roti, Nobby se 
învârtea la viteze de generare a energiei. Guzgumanilor! Rânji el la 
cefele lor care se retrăgeau. 

— Instigare și Complicitate la ce, domnule căpitan? zise Morcove 
când gărzile dezarmate se depărtară. Trebuie să instigi și să fii 
complice la ceva. 

— Cred că în acest caz va fi doar instigare generalizată, spuse 
Vimes. Instigare insistentă și nesăbuită. 

— Da, zise Nobby. Nu suport instigatorii. Mațe-arse! 

Colon îi dădu căpitanului Vimes cheia de la casa porții. 

— Nu e foarte sigur acolo, domnule căpitan, spuse el. In cele din 
urmă, vor reuși să scape. 

— Sper, zise Vimes, pentru că la primul canal la care ajungem, vei 
arunca cheia în el. Toată lumea e aici? Bun. Urmaţi-mă! 


Lupine Wonse fugea pe coridoarele distruse ale palatului. Cu 
Invocarea dragonilor sub un braţ și cu sabia regală strălucitoare ţinută 
nesigur într-o mână. 

Se opri, gâfâind, în cadrul unei uși. 

O bună parte din mintea lui nu era acum într-o stare destul de 
sănătoasă pentru a avea gânduri adevărate, dar mica parte care încă 
funcţiona tot insista că nu se putea să fi văzut ceea ce văzuse sau să fi 
auzit ceea ce auzise. 

Cineva îl urmărea. 

Și îl văzuse pe Vetinari mergând prin palat. Stia că omul era bine 
închis. Încuietoarea era imposibil de spart. Își amintea că Patricianul 
insistase foarte mult să fie o încuietoare imposibil de spart, atunci când 
fusese montată. 


225 


Gărzi! Gărzi! 


Avu loc o mișcare în umbră, la capătul coridorului. Wonse bolborosi 
niţel, zgâlțăi clanța din spatele lui, țâșni înăuntru, trânti ușa și se sprijini 
de ea, luptându-se să își recapete răsuflarea. 

Deschise ochii. 

Era în vechea încăpere de audiențe private. Patricianul ședea în 
vechiul său scaun, cu un picior peste celălalt, privindu-l cu un interes 
moderat. 

— Ah, Wonse, zise el. 

Wonse tresări, bâjbâi după clanţă, sări în coridor și o luă la goană 
până când ajunse la scara principală, care se înălța acum prin ruinele 
palatului central ca un tirbușon părăsit. Scări - înălţime - teren înalt - 
apărare. Le urcă în fugă, câte trei odată. 

Îi trebuiau doar câteva minute de liniște. Apoi avea să le arate el. 

Etajele superioare erau și mai pline de umbre. Ceea ce le lipsea era 
rezistența structurală. Stâlpii și pereţii fuseseră dărâmaţi de dragon 
când își construise peștera. Camerele se căscau jalnic pe buza hăului. 
Fâșii legănătoare de tapiţerie și de covoare fâlfâiau în bătaia vântului 
care intra prin ferestrele sparte. Podeaua săltă și tremură ca o 
trambulină atunci când Wonse o traversă în goană. Se chinui să ajungă 
la prima ușă. 

— A fost lăudabil de repede, spuse Patricianul. 

Wonse îi trânti ușa în faţă și alergă, ţipând, pe un coridor. 

Sănătatea mintală preluă pentru scurt timp controlul. Se opri lângă 
o statuie. Nu se auzea nimic, nici pași grăbiţi, nici huruitul ușilor 
ascunse. Aruncă statuii o privire bănuitoare și o împunse cu sabia. 

Când aceasta nu se mișcă, deschise cea mai apropiată ușă și o 
trânti în urma lui, găsi un scaun și îl propti sub clanţă. Aceasta era una 
dintre camerele bune de sus, golită acum de cea mai mare parte a 
mobilei și lipsindu-i cel de al patrulea perete. Unde ar fi trebuit să fie 
acesta, se căsca doar abisul cavernei. 

Patricianul păși din umbră. 

— Acum te-ai liniștit... zise el. 

Wonse se întoarse iute, cu sabia ridicată. 

— Nu exiști cu adevărat, spuse el. Ești un... o fantomă sau așa 
ceva. 

— Cred că nu este cazul, zise Patricianul. 

— Nu mă poți opri! Mi-a mai rămas niște magie, am cartea! Wonse 
scoase din buzunar o punguţă din piele cafenie. O să aduc altul! O să 
vezi tu! 

— Te conjur să nu o faci, spuse Patricianul cu blândeţe. 

— O, te crezi așa deștept, crezi că stăpânești situaţia, atât de 
delicat, pentru că eu am o sabie și tu nu! Ei, am mai mult de atât, așa 
să știi, zise Wonse triumfător. Da! Am gărzile palatului de partea mea! 
Mă urmează pe mine, nu pe tine! Nimeni nu te place, să știi. Nimeni nu 
te-a plăcut vreodată. 

226 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Roti sabia, astfel încât vârful ei ca de ac să fie la jumătate de metru 
de pieptul slab al Patricianului. 

— Așa că te întorci în celulă, spuse el. Și de data asta o să mă 
asigur că rămâi acolo. Gărzi! Gărzi! 

Afară se auzi un tropăit de picioare fugind. Ușa se zgâlţâi, scaunul 
se clătină. Urmă o clipă de tăcere, apoi ușa și scaunul se transformară 
în așchii. 

— Luaţi-l! ţipă Wonse. Aduceţi mai mulţi scorpioni! Puneţi-l în... voi 
nu sunteți... 

— Lasă sabia jos, zise Vimes în timp ce, în spatele lui, Morcove își 
scotea bucățele de ușă din pumn. 

— Da, spuse Nobby ițindu-se din spatele căpitanului. Faţa la perete 
și desfă-le, jigordea! 

— Ha? Ce trebuie să desfacă? șopti sergentul Colon neliniștit. 

Nobby ridică din umeri. 

— Nu știu, zise el. Totul, cred. Cel mai sigur. 

Wonse se holba neîncrezător la trupe. 

— Ah, Vimes, spuse Patricianul. Vei... 

— Taci, zise Vimes calm. Subagent Morcove? 

— Să trăiţi! 

— Citește-i drepturile prizonierului. 

— Da, să trăiţi! Morcove scoase carnetțelul, își linse degetul mare și 
răsfoi paginile. Lupine Wonse, spuse el, ALIAS Lupine Șerpișor sec'r 
pp... 

— Ce? zise Wonse. 

— ...domiciliat la domiciliul cunoscut ca Palatul, Ankh-Morpork, este 
de datoria mea să te informez că ai fost arestat și vei fi acuzat de - 
Morcove se uită chinuit la Vimes - mai multe infracțiuni de crimă cu 
ajutorul unui instrument bont și anume un dragon și multe alte 
infracțiuni de instigare generalizată, care vor fi stabilite mai exact mai 
târziu. Ai dreptul să nu spui nimic. Ai dreptul să nu fii aruncat imediat 
într-un bazin cu piranha. Ai dreptul să fii judecat prin ordalie. Ai... 

— E o nebunie, spuse Patricianul calm. 

— Parcă ţi-am zis să taci! se răsti Vimes, întorcându-se și fluturând 
un deget pe sub nasul Patricianului. 

— Spune-mi, dom’ sergent, șopti Nobby, crezi că o să ne placă în 
groapa cu scorpioni? 

— ...Să spui orice, ăă, dar orice spui va fi scris, ăă, aici, în carnețelul 
meu și, ăă, poate fi folosit ca dovadă... 

Vocea lui Morcove se pierdu. 

— Bine, dacă această pantomimă îţi face plăcere, Vimes, zise 
Patricianul în cele din urmă, duceţi-l în temniță. O să mă ocup de el 
dimineaţă. 

Wonse nu dădu nici un semn. Nu se auzi nici un strigăt sau țipăt. 
Doar se năpusti spre Patrician, cu sabia ridicată. 


227 


Gărzi! Gărzi! 


Variantele îi pâlpâiră lui Vimes prin minte. În frunte veni sugestia 
că a sta deoparte ar fi fost un plan bun, lasă-l pe Wonse s-o facă, 
dezarmează-l după aceea, lasă orașul să se curețe singur. Da. Bun plan. 

Prin urmare, fu un mister total pentru el de ce va fi ales să 
țâșnească înainte, să ridice sabia lui Morcove într-o încercare stângace 
de a para lovitura... 

Poate că avea o legătură cu a o face ca la carte. 

Se auzi un zăngănit. Nu unul deosebit de puternic. Simţi ceva 
strălucitor și argintiu vâjâindu-i pe lângă ureche și lovind peretele. 

Wonse căscă gura. Degetele lui scăpară ce mai rămăsese din sabie 
și se dădu înapoi, strângând în braţe /nvocarea. 

— O să îţi pară rău, șuieră el. Tuturor o să vă pară foarte rău! 

Începu să murmure încetișor. 

Vimes simţea că tremură. Era destul de sigur că știa ce zbârnâise 
pe lângă capul lui și doar gândul acesta îl făcea să îi transpire palmele. 
Venise la palat gata să ucidă și fusese o clipă, doar o clipă, când pentru 
prima dată lumea păruse să funcţioneze cum se cuvine și el era la 
conducerea ei, iar acum nu voia decât ceva de băut. Și un somn bun, 
de o săptămână. 

— Oh, termină! zise el. Ai de gând să vii în liniște? 

Murmurul continuă. Aerul începu să devină fierbinte și uscat. 

Vimes ridică din umeri. 

— Asta e, atunci, spuse el și se întoarse. Dă-i cu legea-n cap, 
Morcove! 

— Imediat, să trăiţi! 

Vimes își aduse aminte prea târziu. 

Piticii au probleme cu metaforele. 

De asemenea, sunt buni ţintași. 

Legile și ordonanțele orașelor Ankh și Morpork îl nimeri pe secretar 
în frunte. El clipi, se clătină și făcu un pas în spate. _ 

A fost cel mai lung pas din câţi făcuse vreodată. In primul rând, 
întrucât dură pentru tot restul vieții lui. 

După câteva secunde, îl auziră izbindu-se, cinci etaje mai jos. 

După alte câteva secunde, fețele lor apărură peste marginea 
podelei distruse. 

— Ce fel de a muri, zise Colon. 

— Clar, spuse Nobby ducându-și mâna după ureche pentru un 
chiștoc. 

— Ucis de o cumiizice. O metaforă. 

— Nu știu, zise Nobby. Mie mi se pare că e pământul. Ai un foc, 
dom' sergent? 

— A fost bine, da, domnule? spuse Morcove neliniștit. Aţi zis să... 

— Da, da, spuse Vimes. Nu-ţi face griji. 


228 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Se aplecă și, cu o mână tremurătoare, luă punguţa pe care o ţinuse 
Wonse și vărsă din ea o grămăjoară de pietre. Fiecare avea câte o 
gaură în ea. „De ce?” se gândi el. 

Un sunet metalic din spatele lui îl făcu să se întoarcă. Patricianul 
ţinea rămășițele sabiei regale. Sub privirile căpitanului, omul scoase 
cealaltă jumătate de sabie din peretele opus. Era o ruptură dreaptă. 

— Căpitane Vimes, zise el. 

— Domnule? 

— Sabia, dacă nu te superi? 

Vimes i-o înmână. Nu putea, în acest moment, să se gândească la 
ce altceva să facă. Probabil că îl aștepta o groapă cu scorpioni numai 
pentru el. 

Lordul Vetinari cercetă cu atenţie lama ruginită. 

— De când o ai, căpitane? zise el cu blândeţe. 

— Nu este a mea, domnule. Îi aparţine subagentului Morcove, 
domnule. 


— Sub...? 
— Mie, domnule, măreţia voastră, spuse Morcove salutând. 
— Ah. 


Patricianul răsuci sabia iar și iar, încetișor, uitându-se la ea ca și 
cum ar fi fost fascinat. Vimes simţea cum aerul se îngroșa, de parcă 
istoria se aduna în jurul acestui punct, dar nu putea înțelege de ce, nici 
să-l baţi. Acesta era unul dintre acele puncte în care Pantalonii Timpului 
se bifurcau și, dacă nu erai atent, mergeai pe cracul greșit... 


Wonse se ridică într-o lume a umbrelor, o zăpăceală de gheaţă 
scurgându-i-se în minte. Dar, în acest moment, nu se putea gândi decât 
la silueta înaltă și cu mantie care stătea în faţa lui. 

— Credeam că sunteţi toți morţi, mormăi el. 

Era straniu de liniște și culorile din jurul lui păreau spălăcite, pale. 
Ceva era foarte greșit. 

— Tu ești, Frate Portar? se aventură el. 

Silueta întinse mâna spre el. 

— METAFORIC VORBIND, zise ea. 


„„„Și Patricianul îi dădu sabia lui Morcove. 

— Foarte bine, tinere, spuse el. Căpitane Vimes, îţi sugerez să le 
dai liber oamenilor tăi pentru restul zilei. 

— Mulţumesc, domnule, zise Vimes. În regulă, băieţi. L-aţi auzit pe 
Domnia Sa. 

— Dar nu tu, căpitane. Trebuie să avem o mică discuţie. 

— Da, domnule? spuse Vimes cu inocenţă. 

Trupele  plecară în grabă, aruncându-i lui Vimes priviri 
compătimitoare și îndurerate. 

Patricianul merse la marginea podelei și se uită în jos. 


229 


Gărzi! Gărzi! 


— Sărmanul Wonse, zise el. 

— Da, domnule. 

Vimes se holba la perete. 

— Aș fi preferat să fie în viaţă, să știi. 

— Domnule? 

— Corupt, da, dar un om util. Încă mi-ar mai fi fost de folos capul 
lui. 

— Da, domnule. 

— Restul, firește, l-am fi putut arunca. 

— Da, domnule. 

— A fost o glumă, Vimes! 

— Da, domnule. 

— Tipul nu a priceput niciodată ideea coridoarelor secrete, să știi. 

— Nu, domnule. 

— Flăcăul cel tânăr. Morcove, i-ai zis? 

— Da, domnule. 

— Ager băiat. li place în Gardă? 

— Da, domnule. Ca acasă, domnule. 

— Mi-ai salvat viața. 

— Domnule? 

— Vino cu mine. 

Merse cu pași mari prin palatul distrus, Vimes urmându-l, până 
când ajunse în Biroul Dreptunghiular. Era destul de ordonat. Scăpase de 
cea mai mare parte a devastării doar cu un strat mai pronunțat de praf. 
Patricianul luă loc și, brusc, era ca și cum nu ar fi plecat niciodată. 
Vimes se întrebă dacă o făcuse oare. 

Luă un teanc de hârtii și scutură tencuiala de pe ele. 

— Trist, zise el. Lupine era un om cu o minte așa de ordonată. 

— Da, domnule. 

Patricianul își împreună palmele și se uită la Vimes pe deasupra lor. 

— Să îţi dau un sfat, căpitane, spuse el. 

— Da, domnule? 

— S-ar putea să te ajute să înţelegi niţel lumea. 

— Domnule. 

— Cred că tu consideri viața așa o problemă deoarece crezi că 
există oameni buni și oameni răi, zise omul. Greșești, firește. Există, 
întotdeauna, numai oamenii răi, dar unii dintre ei sunt în tabere opuse. 
Făcu semn cu mâna lui subţire spre oraș și merse la fereastră. O uriașă 
mare agitată a răului, zise el, aproape posesiv. Mai mică în unele locuri, 
desigur, dar mai adâncă, oh, atât de adâncă, în altele. insă oamenii ca 
tine încropesc mici plute de reguli și vagi intenţii bune și spun: ăsta e 
opusul, asta va triumfa în final. Uimitor! Il plesni pe Vimes pe spate, 
prietenește. Acolo jos, spuse el, sunt oameni care ar urma orice dragon, 
ar slăvi orice zeu, ar ignora orice nedreptate. Totul dintr-un fel de 
banalitate, răutatea de fiecare zi. Nu veninul creativ, cu adevărat înalt, 

230 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


al marilor păcătoși, ci un fel de întunecare a sufletului produsă în masă. 
Păcat, i-ai putea spune, fără nici o urmă de originalitate. Acceptă răul 
nu pentru că spun „da”, ci pentru că nu spun „nu”. Imi pare rău dacă 
asta te jignește, adăugă el, bătându-l pe căpitan pe umăr, dar voi chiar 
aveţi nevoie de noi. 

— Da, domnule? zise Vimes încetișor. 

— Oh, da! Suntem singurii care știu cum să facă rotițele lumii să 
meargă. Vezi tu, singurul lucru la care oamenii buni sunt buni este să 
răstoarne oamenii răi. Și tu ești bun la asta, recunosc. Dar problema 
este că ăsta e singurul lucru la care ești bun. Intr-o zi sună clopotele și 
tiranul cel rău este doborât; în ziua următoare, toată lumea stă pe loc și 
se plânge că de când a fost doborât tiranul, nu a mai dus nimeni 
gunoiul. Pentru că oamenii răi știu să facă planuri. Face parte din fișa 
postului, ai putea spune. Orice tiran rău are un plan pentru a conduce 
lumea. Se pare că oamenii buni nu au ce le trebuie pentru asta. 

— Poate. Dar greșiți cu restul! zise Vimes. Este doar pentru că 
oamenilor le este frică și sunt singuri... 

Se opri. Suna cam sec, chiar și pentru el. 

Ridică din umeri. 

— Sunt doar oameni, spuse Vimes. Fac și ei ce fac oamenii. 
Domnule. 

Lordul Vetinari îi zâmbi prietenos. 

— Desigur, desigur, zise el. Trebuie să crezi asta, respect asta. 
Altfel, ai cam lua-o razna. Altfel, ai crede că stai pe o punte ca o pană 
de subţire deasupra grotelor iadului. Altfel, existența ar fi o agonie 
întunecată și singura speranţă ar fi că nu există viaţă după moarte. Pot 
să înţeleg. Se uită la birou și oftă. lar acum, spuse el, sunt atât de multe 
de făcut. Mă tem că sărmanul Wonse era un bun servitor, dar un stăpân 
ineficient. Așa că poţi pleca. Trage un somn bun în noaptea asta. Oh, și 
te rog să îți aduci oamenii mâine. Orașul trebuie să își arate 
recunoștința. 

— Trebuie să ce? zise Vimes. 

Patricianul se uita la un sul de hârtie. Deja glasul lui se întorsese la 
tonurile îndepărtate ale celui care organizează, planifică și controlează. 

— Recunoștinţa lui, spuse el. După fiecare victorie triumfătoare 
trebuie să existe eroi. Este esenţial. Atunci toată lumea va ști că totul a 
fost făcut cum se cuvine. 

Îi aruncă lui Vimes o privire peste marginea sulului. 

— Totul face parte din ordinea firească a lucrurilor, zise el. 

După o vreme, făcu niște însemnări cu creionul pe hârtia din fața 
lui și ridică privirea. 

— Am spus, zise el, că poţi pleca. 

Vimes se opri la ușă. 

— Credeţi toate astea, domnule? spuse el. Despre răul nesfârșit și 
bezna absolută? 


231 


Gărzi! Gărzi! 


— Într-adevăr, într-adevăr, zise Patricianul dând pagina. Este 
singura concluzie logică. 

— Dar vă ridicaţi din pat în fiecare dimineață, domnule? 

— Hmm? Da? Unde vrei să ajungi? 

— AȘ vrea doar să știu de ce, domnule. 

— Oh, te rog să pleci, Vimes. Bun băiat. 


În peștera întunecată și răcoroasă tăiată din inima palatului, 
Bibliotecarul merse pe podea sprijinindu-se în pumni. Se cățără pe 
rămășițele grămezii triste de aur și se uită în jos la trupul rășchirat al lui 
Wonse. 

Se aplecă, foarte ușor, și desfăcu /nvocarea dragonilor dintre 
degetele înțepenite. Suflă praful de pe ea. O șterse cu blândete, ca și 
cum ar fi fost un copil speriat. 

Se întoarse să coboare de pe grămadă și se opri. Se aplecă iar și, 
cu grijă, trase o altă carte dintre gunoaiele sclipitoare. Nu era una 
dintre ale lui, decât în sensul larg că toate cărțile intrau sub jurisdicția 
lui. Dădu câteva pagini, cu atenţie. 

— Păstreaz-o, spuse Vimes din spatele lui. la-o. Pune-o undeva. 

Urangutanul făcu un semn aprobator din cap spre căpitan și cobori 
de pe grămadă. Îl bătu ușurel pe Vimes pe genunchi, deschise 
Invocarea dragonilor, răsfoi printre paginile ei distruse până când găsi 
ceea ce căutase și, în tăcere, îi întinse volumul. 

Vimes miji ochii la scrisul neclar. 


Dar dragonii nu sunt ca unicornii, zic. Vieţuiesc pe un Tărâm stabilit 
de închipuire și, astfel, s-ar putea ca oricine îi cheamă și le dă calea 
spre această lume să-și cheme propriul dragon al Minţii. 

Totuși, zic, cel cu Inima Pură poate chema un dragon al Puterii ca 
Forţă a Binelui în lume, iar în această noapte Marea Operă va începe. 
Totul a fost pregătit. Am muncit din răsputeri să fiu un Recipient 
Demn... 


„Un tărâm al închipuirii, se gândi Vimes. Acolo s-au dus, deci. În 
imaginațiile noastre. Și când îi chemăm înapoi, le dăm formă, ca și cum 
ai pune aluat în formele de prăjituri. Doar că nu obţii omuleţi din turtă 
dulce, obţii ceea ce ești tu. Propria beznă, forma dată...” 

Vimes citi pasajul din nou și apoi se uită la paginile următoare. Nu 
erau multe. Restul cărții era o masă carbonizată. Vimes i-o dădu înapoi 
primatei. 

— Ce fel de om era de Malachite? spuse el. 

Bibliotecarul se gândi la asta asemenea cuiva care știa pe dinafară 
Dicţionarul biografiilor orașului. Apoi ridicădin umeri. 

— Deosebit de pios? zise Vimes. 

Primata scutură din cap. 

232 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ei bine, vizibil de rău, atunci? 

Primata ridică din umeri și scutură iar din cap. 

— Dacă aș fi în locul tău, spuse Vimes, aș pune cartea într-un loc 
foarte sigur. Și cartea Legii împreună cu ea. Amândouă sunt ale naibii 
de periculoase. 

— Oook. 

Vimes își întinse mădularele. 

— lar acum, zise el, să mergem să bem ceva. 

— Oook. 

— Doar una mică. 

— Oook. 

— Și tu plătești. 

— Eeek. 

Vimes se opri și se uită la fața mare și blândă. 

— Spune-mi, zise el. Intotdeauna am vrut să știu... este mai bine să 
fii primată? 

Bibliotecarul se gândi la asta. 

— Oook, spuse el. 

— Oh. Zău? zise Vimes. 


Era în ziua următoare. Camera era plină cu demnitari ai obștii. 
Patricianul ședea pe scaunul său sever, înconjurat de Consiliu. Toţi cei 
de faţă purtau rânjetele strălucitoare și ca de ceară ale celor puși pe 
fapte bune. 

Lady Sybil Ramkin ședea într-o parte, purtând câţiva acri de catifea 
neagră. Bijuteriile familiei Ramkin scânteiau pe degetele ei, la gât și în 
buclele negre ale perucii pentru ocazii speciale. Efectul general era 
izbitor, ca un glob din ceruri. 

Vimes conduse trupele în pas de marș în centrul sălii și se opri cu o 
bătaie de picior, ţinând coiful sub braţ, după regulament. Fusese uimit 
să vadă că până și Nobby făcuse un efort - o bănuială de metal 
strălucitor putea fi zărită ici și colo pe platoșa lui. lar Colon purta o 
expresie de importanţă aproape constipată. Armura lui Morcove lucea. 

Colon salută ca la carte pentru prima dată în viața lui. 

— Cu efectiv complet, să trăiţi! lătră el. 

— Foarte bine, sergent, zise Vimes cu răceală. 

Se întoarse către Patrician și ridică, politicos, o sprânceană. 

Lordul Vetinari îi făcu un mic semn din mână. 

— Pe loc repaus sau cum faceți voi, spuse el. Sunt sigur că nu 
trebuie să pierdem vremea cu ceremonia acum. Ce zici, căpitane? 

— Cum doriți, domnule, spuse Vimes. 

— Cetățeni, zise Patricianul aplecându-se în față, am auzit niște 
mărturii remarcabile despre eforturile voastre magnifice în apărarea 
orașului... 


233 


Gărzi! Gărzi! 


Vimes își lăsă mintea să rătăcească în timp ce platitudinile aurii 
pluteau pe lângă el. Pentru o vreme, avu parte de ceva amuzament 
privind feţele celor din Consiliu. O întreagă secvență de expresii trecu 
peste ele în timp ce Patricianul vorbea. Era, firește, extrem de 
important să existe o astfel de ceremonie. Apoi totul putea să fie 
frumos și stabilit. Și uitat. Incă un capitol în lunga și palpitanta istorie a 
ecțetera, ecțetera. Ankh-Morpork era bun la a începe noi capitole. 

Privirea lui rătăcitoare căzu asupra lui Lady Ramkin. Ea îi făcu semn 
cu ochiul. Ochii lui Vimes se rotiră iar în față, expresia devenindu-i, 
brusc, împietrită ca o stâncă. 

— „„„semn al recunoștinței noastre, încheie Patricianul, lăsându-se 
pe spate. 

Vimes își dădu seama că toţi se uitau la el. 

— Pardon? zise el. 

— Am spus că am încercat să ne gândim la o recompensă potrivită, 
căpitane Vimes. Diferiţi cetăţeni cu spirit civic - ochii Patricianului se 
îndreptară spre Consiliu și spre Lady Ramkin - și, firește, eu însumi, 
considerăm că este necesară o recompensă potrivită. 

Vimes încă se uita în gol. 

— Recompensă? zise el. 

— Se obișnuiește în astfel de situaţii, spuse Patricianul, niţel cam 
iritat. 

Faţa lui Vimes se concentră iar. 

— Chiar nu m-am gândit la asta, domnule, zise el. Nu pot să 
vorbesc în numele oamenilor mei, firește. 

Urmă o pauză stânjenitoare. Cu coada ochiului, Vimes îl văzu pe 
Nobby dându-i sergentului un cot în coaste. În cele din urmă, Colon se 
împletici înainte și salută iar. 

— Permiteţi să vorbesc, domnule, mormăi el. 

Patricianul dădu din cap grațios. 

Sergentul își drese glasul. Işi scoase coiful și extrase din el o 
bucăţică de hârtie. 

— Hm, spuse el. Problema este, mă scuzați, Domnia Voastră, 
credem, știți, că salvând orașul și toate cele sau, într-un fel, ceeace 
vreau spun este că... noi doar am încercat, vedeţi, omul la locul potrivit 
și altele... chestia e, credem că avem dreptul. Dacă mă înțelegeți. 

Grupul reunit dădu din cap aprobator. Era exact așa cum trebuia să 
fie. 

— Continuă, te rog, zise Patricianul. 

— Deci noi, cum ar fi, ne-am pus mintea la contribuţie, spuse 
sergentul. E cam obraznic, știu... 

— Te rog să continui, sergent, zise Patricianul. Nu trebuie să te tot 
oprești. Cunoaștem foarte bine magnitudinea subiectului. 

— Da, domnule. Bun, domnule. Mai întâi, e solda. 

— Solda? spuse lordul Vetinari. 

234 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Se uită la Vimes, care nu se uită la nimic. 

Sergentul își înălță capul. Avea expresia hotărâtă a unui om care 
are de gând să meargă până la capăt. 

— Da, domnule, zise el. Treizeci de dolari pe lună. Nu e drept. 
Credem - își linse buzele și aruncă o privire în spate la ceilalţi doi, care 
îi făceau semne slabe de încurajare credem că o rată de bază de, ăă, 
treizeci și cinci de dolari? Pe lună? Se uită la figura împietrită a 
Patricianului. Cu sporuri în funcţie de rang? Ne-am gândit la cinci dolari. 

Își linse iar buzele, tulburat de expresia Patricianului. i 

— Nu coborâm sub patru, spuse el. Și asta e. Scuze, Inălțimea 
Voastră, dar asta e. 

Patricianul aruncă iar o privire la figura impasibilă a lui Vimes, apoi 
se uită din nou la trupe. 

— Asta e?zise el. 

Nobby șopti în urechea lui Colon, iar apoi ţâșni înapoi. Sergentul 
transpirat își strânse coiful de parcă ar fi fost singurul lucrureal din 
lume. 

— Mai era ceva, cu tot respectul, spuse el. 

— Ah. 

Patricianul zâmbi cunoscător. 

— E ceainicul. Nu era prea bun, oricum, dar Errol l-a mâncat. Făcea 
aproape doi dolari. Înghiţi în sec. Ne-ar prinde bine un ceainic nou, dacă 
nu vă deranjează, Domnia Voastră. 

Patricianul se aplecă înainte, ţinându-se de mânerele jilțului. 

— Vreau să înțeleg clar, zise el cu răceală. Trebuie să credem că 
soliciți o mică mărire de salariu și o unealtă casnică? 

Morcove șopti în cealaltă ureche a lui Colon. 

Acesta întoarse către demnitari doi ochi ieșiţi din orbite, înlăcrimați. 
Marginea coifului trecea printre degetele sale ca oroată de moară. 

— Ei bine, începu el, uneori, ne-am gândit, știți, când avem pauză 
de masă sau când e liniște, cum ar fi, la sfârșitul gărzii, și vrem să ne 
relaxăm niţel, știți, să ne deconectăm... 

Îi pieri glasul. 

— Da? 

Colon luă o gură mare de aer. 

— Cred că nu încape vorba de o ţintă cu săgeți... 

Tăcerea tunătoare care urmă fu întreruptă de un pufnet rătăcit. 

Lui Vimes îi scăpă coiful din mâinile tremurătoare. Platoșa | se 
scutură când hohotul suprimat de ani întregi izbucni în rafale mari și 
necontrolate. Își întoarse faţa către șirul de consilieri și râse și iar râse 
până când îi dădură lacrimile. 

Râse de felul în care aceștia se ridicară, plini de confuzie și de 
demnitate scandalizată. 

Râse de expresia neclintită, păstrată cu grijă a Patricianului. 

Râse pentru lume și pentru salvarea sufletelor. 


235 


Gărzi! Gărzi! 


Râse și iar râse, apoi râse iar, până când îi dădură lacrimile. Nobby 
se întinse pentru a ajunge la urechea lui Colon. 

— Ți-am spus eu, șuieră el. Ti-am spus că n-o să accepte niciodată. 
Stiam că o ţintă înseamnă să ne forțăm norocul. Acum i-ai supărat pe 
toți. 


Dragă Mamă, dragă Tată [scria Morcove] No să ghiciţi niciodată, 
sunt în Gardă de câteva săptămâni și, deja voi fi numit Agent plin. 
Căpitanul Vimes zice, Patricianul însuși a spus că trebuie să fiu Unul, și 
că tot el speră să am o carieră lungă și plină de succes în Gardă și că, o 
să o urmărească cu interes special. De asemenea solda mea va crește 
cu zece dolari și avem o primă specială de douăzeci de dolari pe care 
căpitanul Vimes a plătito din buzunarul lui, zice sergentul Colon. Găsiţi 
banii înăuntru. Păstrez puţin din ei totuși pentru că am fost să o văd pe 
Reet și doamna Palm zice că toate fetele miau urmărit cariera cu Mare 
Interes și ele și trebuie să mă duc la cină în seara mea liberă. Sergentul 
Colon mia spus despre cum să încep să curtez, ceea ce e foarte 
interesant și nu e deloc complicat se pare. Am arestat un dragon dar a 
scăpat. Sper că domnul Varneshi e bine. 

Sunt cel mai fericit din lume. 

Fiul vostru, Morcove. 


Vimes bătu la ușă. 

Se făcuse un efort de a dichisi conacul Ramkin, observă el. 
Tufișurile năpăditoare fuseseră tăiate fără milă. Un muncitor în vârstă în 
vârful unei scări prindea stucatura pe pereţi în timp ce un altul, cu o 
sapă, stabilea cam arbitrar unde se termina peluza și începeau vechile 
straturi de flori. 

Vimes își vâri coiful sub braţ, își netezi părul pe spate și ciocăni. Se 
gândise să îi ceară sergentului Colon să îl însoțească, dar alungase 
ideea iute. Nu ar fi putut suporta chicotitul. Oricum, de ce să îi fie 
teamă? Se uitase în fălcile morţii de trei ori; de patru, dacă punea la 
socoteală și că îi spusese lordului Vetinari să tacă. 

Spre uimirea lui, ușa fu în cele din urmă deschisă de un majordom 
atât de bătrân, încât se putea să fi fost trezit din morți de ciocănit. 

— Mdaa? zise el. 

— Căpitanul Vimes, Garda Orașului, spuse Vimes. 

Omul îl măsură din cap până în picioare. 

— Oh, da, zise el. Domnia Sa a spus. Cred că Domnia Sa este cu 
dragonii, zise el. Dacă doriţi să așteptați aici, eu... 

— Știu drumul, spuse Vimes și porni pe cărarea acoperită de 
vegetație. 

Țarcurile erau distruse. Mai multe cutii din lemn uzate stăteau sub 
un cort de mușama. Din adâncurile lor, câțiva dragoni de mlaștină triști 
îl întâmpinară șuierând. 

236 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Două femei se mișcau preocupate printre cutii. Două nobile 
doamne, mai degrabă. Erau prea neîngrijite pentru a fi simple femei. 
Nici o femeie obișnuită nu ar fi visat să arate atât de murdar; aveai 
nevoie de toată încrederea de sine care provine din a ști cine a fost 
stră-stră-stră-străbunicul tău pentru a putea purta astfel de haine. Dar 
erau, observă Vimes, haine incredibil de bune, sau fuseseră odată; 
haine cumpărate de părinţii cuiva, dar atât de scumpe și de o calitate 
atât de bună, încât nu se uzau niciodată și erau transmise din generaţie 
în generație, ca porţelanurile vechi, argintăria și guta. 

„Crescătoare de dragoni, se gândi el. ţi dai seama. Au ceva aparte. 
Din felul în care își poartă eșarfele de mătase, hainele vechi din tweed 
și cizmele de călărie ale bunicului. Și mirosul, desigur.” 

O femeie mică și uscată, cu o faţă ca o piele de șa veche, îl zări. 

— Ah, zise ea, dumneata trebuie să fii galantul căpitan. Işi băgă o 
șuviță rebelă de păr alb înapoi sub eșarfă și întinse o mână cafenie și 
vânoasă. Brenda Rodley. Ea e Rosie Devant-Molei. Conduce Adăpostul 
Rază de Soare, să știi. 

Cealaltă femeie, care avea constituția cuiva care ar fi putut să 
ridice într-o mână cai de tracţiune și să-i potcovească cu cealaltă, îi 
rânji prietenește. 

— Samuel Vimes, îngăimă Vimes. A 

— Tata era un Sam, zise Brenda șovăielnic. Intotdeauna poţi să te 
bizui pe un Vimes, spunea el. Goni un dragon înapoi în cușca lui. 
Tocmai o ajutam pe Sybil. Suntem prietene vechi, știi. Colecţia s-a dus 
naibii, firește. Sunt prin tot orașul, drăcușorii. Indrăznesc să spun că se 
vor întoarce când o să li se facă foame, totuși. Ce mai descendență, nu? 

— Pardon? 

— Sybil crede că era aparte, dar eu zic că ar trebui să fim în stare 
să îl readucem înapoi în descendență în trei sau patru generaţii. Sunt 
vestită pentru armăsarul meu, știi, spuse ea. Ar fi ceva, totuși. Un fel 
complet nou de dragon. 

Vimes se gândi la dăre supersonice împânzind cerul. 

— Aă, zise el. Da. 

— Ei, trebuie să mergem. 

— Aă, Lady Ramkin nu este prin preajmă? spuse Vimes. Am primit 
un mesaj că este foarte important, spunea ea, să vin aici. 

— E în casă pe undeva, zise domnișoara Rodley. Spunea că trebuie 
să se ocupe de ceva important. Oh, ai grijă cu acela, Rosie, prostuţo! 

— Mai important decât dragonii? spuse Vimes. 

— Da. Nu-mi dau seama ce a apucat-o. Brenda Rodley căută în 
buzunarul unei jachete supradimensionate. Mi-a făcut plăcere să te 
cunosc, domnule căpitan. Întotdeauna e bine să întâlnești noi membri 
ai Protipendadei. Fă o vizită când ești prin preajmă. Aș fi foarte fericită 
să îţi fac un tur. Extrase din buzunar o carte de vizită jegoasă și i-o puse 
în palmă. Trebuie să plec acum. Am auzit că unii dintre ei încearcă să 


237 


Gărzi! Gărzi! 


își construiască cuiburi pe turnul Universităţii. Nu se poate. Trebuie să îi 
dăm jos înainte să se întunece. 

Vimes se uită cu atenţie la cartea de vizită pe când cele două femei 
mergeau pe alee, ducând plase și funii. 

Scria: „Lady Rodley, Casa Dower, Castelul Quirm, Quirm”. Ceea ce 
însemna, înțelese el, că femeia care mergea pe cărare ca o tarabă de 
boarfe ambulantă era văduva ducesă de Quirm, care deţinea mai multe 
pământuri decât puteai vedea de pe un munte foarte înalt într-o zi 
foarte senină. Nobby nu ar fi fost de acord cu așa ceva. Părea să existe 
un fel anume de sărăcie pe care și-l permiteau doar cei foarte, foarte 
bogați... 

„Așa ajungi să ai putere în teritoriu, se gândi el. Nu-ţi pasă nici cât 
negru sub unghie de ce cred ceilalți și nu ești niciodată, dar niciodată, 
nesigur de ceva.” 

Merse înapoi spre casă. O ușă era deschisă. Ducea într-o sală mare, 
dar întunecată și mucezită. Sus, în semiobscuritate, capete de animale 
moarte bântuiau pereţii. Se părea că Ramkinii puseseră în pericol de 
dispariție mai multe specii decât o epocă glaciară. 

Vimes se plimbă fără ţintă pe sub o altă arcadă din mahon. 

Era o sufragerie, conţinând acel fel de masă la care oamenii de la 
celălalt capăt se află într-un alt fus orar. La unul din capete fusese 
colonizată de sfeșnice de argint. 

Era pregătită pentru doi. O divizie de tacâmuri flanca fiecare 
farfurie. Pahare de vin antice scânteiau în lumina lumânărilor. 

O presimţire teribilă puse stăpânire pe Vimes în același moment în 
care o adiere de „Captivare”, cel mai scump parfum din tot Ankh-Mor- 
pork-ul, trecu pe lângă el. 

— Ah, căpitane! Ce drăguţ că ai venit! 

Vimes se întoarse încet, fără ca picioarele lui să pară a se mișca. 

Lady Ramkin stătea acolo, magnifică. 

Vimes era vag conștient de o rochie de un albastru strălucitor care 
scânteia în lumina lumânărilor, o claie de păr de culoarea castanelor, o 
față ușor neliniștită, care sugera că un întreg batalion de zugravi și 
decoratori tocmai își demontase schelele și plecase acasă, și un ușor 
scârțâit care spunea că pe sub toate acestea simpla corsetărie era 
supusă la acel fel de tensiuni care se găsesc, de obicei, în inima stelelor 
mari. _ 

— Eu, ăă, zise el. Dacă, ăă. Dacă ai fi spus, ăă, m-aș fi, âă. Imbrăcat 
mai potrivit, ăă. Extrem, ăă. Foarte. Aă. 

Ea se abătu asupra lui ca o mașină de asediu strălucitoare. 

Ca într-un vis, el se lăsă condus spre un scaun. Trebuie să fi 
mâncat, deoarece servitorii apăreau de nicăieri cu lucruri umplute cu 
alte lucruri și veneau mai târziu înapoi și luau farfuriile. Majordomul 
revenea la viață din când în când pentru a umple pahar după pahar cu 
vinuri ciudate. Căldura lumânărilor era de ajuns pentru a găti la ea. Și, 

238 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


tot timpul, Lady Ramkin vorbea într-un fel voios și delicat - despre 
mărimea casei, despre responsabilităţile unei locuinţe uriașe, despre 
sentimentul că era timpul să își ia Mai în Serios Poziţia în Societate, în 
timp ce soarele care apunea umplea încăperea cu roșu și lui Vimes 
începea să i se învârtă capul. 

Societatea, reuși el să gândească, nu știa ce avea să o lovească. 
Dragonii nu fură pomeniţi nici măcar o clipă, deși, după o vreme, ceva 
de sub masă își puse capul pe piciorul lui Vimes și salivă. 

Vimes descoperi că îi era imposibil să participe la conversaţie. Se 
simţea împresurat, asediat. leşi din fortăreață, în speranţa că va reuși 
să ajungă pe un teren mai înalt de unde să fugă în exil. 

— Unde crezi că s-au dus? spuse el. 

— Unde ce? zise Lady Ramkin, oprită temporar. 

— Dragonii. Ştii tu. Errol și ne... femela lui. 

— Oh, undeva izolat și stâncos, îmi închipui, spuse Lady Ramkin. 
Terenul favorit pentru dragoni. 

— Dar el... ea e un animal magic, zise Vimes. Ce se va întâmpla 
când va trece vraja? 

Lady Ramkin surâse timid. 

— Cei mai mulţi oameni par să se descurce, spuse ea. 

Se întinse peste masă și îi atinse mâna. 

— Oamenii tăi cred că ai nevoie de cineva care să aibă grijă de 
tine, zise ea sfios. 

— Oh. Chiar așa? spuse Vimes. 

— Sergentul Colon zicea că el crede că o să ne înțelegem ca un 
maison en Flambe. 

— Oh. Chiar așa? 

— Și mai zicea ceva, spuse ea. Ce era? O, da: „E o șansă de unu la 
un milion”, spuse Lady Ramkin. Cred că a adăugat: „Dar s-ar putea să 
meargă”. 

li surâse. 

lar apoi lui Vimes îi veni în minte și își dădu seama că, în categoria 
ei specială, ea era destul de frumoasă; aceasta era categoria tuturor 
femeilor, din întreaga lui viaţă, care crezuseră vreodată că el merita un 
zâmbet. Ea nu putea să găsească unul mai rău, și totuși, el nu putea să 
găsească una mai bună. Așa că poate se echilibra. Nu mai întinerea, și 
totuși, cine o făcea? Și avea stil, și bani, și bun-simţ, și încredere de 
sine și toate lucrurile pe care el nu le avea, plus o inimă deschisă și, 
dacă o lăsai, te-ar fi putut înghiţi; femeia era un oraș. 

Și, în cele din urmă, sub asediu, făceai ce făcuse întotdeauna Ankh- 
Morpork - deschideai porţile, lăsai cuceritorii înăuntru și ei deveneau ai 
tăi. 

Cum începeai? Ea părea să se aștepte la ceva. 

El ridică din umeri, luă paharul de vin și căută o frază. Una | se 
înfiripă în mintea care îi răsuna nebunește. 


239 


Gărzi! Gărzi! 
— Pentru că m-am uitat la tine, puștoaico%, zise el. 


Gongurile diferitelor miezuri de noapte bătură trecerea zilei. 

(...și, mai departe spre Miez, unde Munţii Vârfu Berbecelui se 
împreunau cu piscurile amenințătoare ale masivului central, unde 
stranii creaturi păroase rătăceau pe zăpezile eterne, unde vijeliile urlau 
în jurul vârfurilor înghețate, luminile unei lamaserii singuratice 
scânteiau peste văile înalte. În curte, doi călugări în robe galbene 
încărcau ultima cutie cu sticluțe verzi pe o sanie, gata pentru prima 
etapă a unei călătorii incredibil de dificile până jos, pe câmpiile întinse. 
Pe cutie scria, cu tuşe de pensulă trasate cu grijă, „Dmnl. 1.T.S.B. 
Dibbler, Ankh-Morpork”. 

— Ştii, Lobsang, spuse unul dintre ei, nu poți să nu te întrebi ce 
face cu chestiile astea.) 


Caporalul Nobbs și sergentul Colon leneveau în umbrele de lângă 
Toba Reparată, dar se îndreptară când Morcove apăru ducând o tavă. 
Detritus trolul se dădu deoparte cu respect. 

— Poftim, băieți, zise Morcove. Trei halbe. Din partea casei. 

— La naiba, n-aş fi crezut că reușești, spuse Colon apucând o 
toartă. Ce i-ai zis? 

— Nu am făcut decât să îi explic că este de datoria tuturor bunilor 
cetățeni să ajute garda oricând, spuse Morcove cu inocență, și i-am 
mulțumit pentru cooperare. 

— Da, și restul, zise Nobby. 

— Nu, atât am spus. 

— Atunci cred că ai avut un ton foarte convingător. 

— Ah. Ei, bucuraţi-vă de ele, băieţi, cât mai sunt, zise Colon. 

Băură gânditori. Era un moment de liniște supremă, câteva minute 
răpite realităţilor vieţii reale. Era o scurtă îmbucătură din fructul furat și 
se bucurau de ea așa cum era. Nimeni din întreg orașul nu părea să se 
bată, să se înjunghie sau să facă zarvă și, doar pentru moment, era 
posibil să crezi că această stare de fapt minunată ar fi putut continua. 

Și chiar dacă nu ar fi durat, atunci ar fi fost amintirile care să îi 
ajute să facă față. Ale goanei și ale oamenilor care se dădeau din cale. 
Ale privirilor de pe fețele îngrozitoarelor gărzi ale palatului. Ale 
sentimentului că, atunci când toţi hoţii, eroii și zeii dăduseră greș, ei 
fuseseră acolo. Ale sentimentului că aproape făcuseră toate lucrurile 
aproape bine. 

Nobby puse cana pe un pervaz aflat la îndemână, tropăi niţel ca să 
își dezmorțească picioarele și suflă în pumni. O scurtă căutare în 
cotloanele întunecate ale urechii sale produse un fragment de ţigară. 


28 În original: Here's looking at zou, Kid.(n.red.) 


240 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ce vreme, nu? zise Colon mulţumit, când flacăra unui chibrit îi 
lumină pe cei trei. 

Ceilalți dădură aprobator din cap. Parcă trecuse o viaţă de ieri. Dar 
nu ai fi putut uita așa ceva, indiferent cine altcineva ar fi făcut-o, 
indiferent ce s-ar fi întâmplat de acum înainte. 

— Dacă nu mai văd niciodată un afurisit de rege, tot o să fie prea 
devreme, spuse Nobby. 

— Nu cred că era regele bun, oricum, zise Morcove. Că veni vorba 
despre regi: vrea cineva un cartof prăjit? 

— Nu există regi buni, spuse Colon, dar fără mare ranchiună. 

Zece dolari pe lună aveau să însemne ceva. Doamna Colon se 
purta foarte diferit faţă de un bărbat care aducea acasă încă zece dolari 
pe lună. Bilețelele ei de pe masa din bucătărie erau mult mai 
prietenoase. 

— Nu, dar vreau să spun că nu e nimic special să ai o sabie 
străveche, zise Morcove. Sau un semn din naștere. Adică, uite la mine. 
Am un semn din naștere pe braț. 

— Și fratele meu are unul, spuse Colon. Arată ca o barcă. 

— Al meu seamănă mai mult cu o coroană, zise Morcove. 

— Oho, asta te face rege, atunci, rânji Nobby. E logic. 

— Nu înțeleg de ce. Fratele meu nu e amiral, cugetă Colon. 

— Și am sabia asta, zise Morcove. 

O scoase. Colon i-o luă din mână și o întoarse iar și iar în lumina 
felinarului de deasupra ușii Tobei. Lama era boantă, scurtă și ciobită ca 
un fierăstrău. Era bine făcută și se putea să fi existat o inscripţie pe ea 
odată, dar devenise de mult indescifrabilă prin simpla utilizare. 

— Drăguţă sabie, spuse el gânditor. Bine echilibrată. 

— Dar nu e una pentru un rege, zise Morcove. Săbiile regilor sunt 
mari, strălucitoare și magice și au pietre preţioase pe ele și când le ţii 
prind lumina, zing. 

— Zing, spuse Colon. Cred că așa trebuie să facă, zău. 

— Nu spun decât că nu poţi să le dai oamenilor tronuri doar pentru 
lucruri ca astea, zise Morcove. Așa a spus căpitanul Vimes. 

— E o slujbă bună, să știi, zise Nobby. Ai ture bune când ești rege. 

— Hmm? 

Colon se pierduse momentan într-o mică lume a speculației. Regii 
reali aveau săbii strălucitoare, evident. Doar, doar, doar că poate regele 
adevărat din, cum ar veni, zilele de demult, ar fi avut o sabie care nu 
scânteia nici un pic, dar se dovedea al naibii de eficientă la tăiat lucruri. 
Era doar o idee. 

— Eu zic că e o slujbă bună să fii rege, repetă Nobby.Ore scurte. 

— Da. Da. Dar nu și zile lungi, spuse Colon. 

Se uită gânditor la Morcove. 

— Ah. E și asta, desigur. 


241 


Gărzi! Gărzi! 


— Oricum, tata spune că a fi rege e o muncă prea grea, zise 
Morcove. Numai supraveghere și testarea purității și restul. Goli halba. 
Nu e pentru cei ca noi. Noi - se uită cu mândrie - gărzile.Vă simţiţi bine, 
domnule sergent? 

— Hmm? Ce? Oh. Da. 

Colon ridică din umeri. Ce era cu asta, oricum? Poate că lucrurile 
ieșiseră cum era mai bine. Își termină berea. 

— Mai bine plecăm, spuse el. Ce oră e? 

— Injur de doisprezece, zise Morcove. 

— Altceva? 

Morcove se gândi niţel. 

— Și totul este bine? spuse el. 

— Bun. Verificam. 

— Ştii, zise Nobby, cum o spui tu, băiete, aproape ai putea crede că 
e adevărat. 


Să lăsăm ochiul atent să se retragă... 

Acesta este Discul, lume și oglindă a lumilor, purtată prin spaţiu pe 
spinarea a patru elefanţi care stau pe spatele Marelui A'Tuin, Țestoasa 
Cerului. În jurul Marginii acestei lumi, oceanul se scurge infinit în 
noapte. În Miezul ei, se înalţă piscul de zece leghe al lui Cori Celesti, pe 
al cărui vârf strălucitor zeii joacă jocuri cu destinele oamenilor... 

„„„dacă știi care sunt regulile și cine sunt jucătorii. 

La marginea opusă a Discului, soarele răsărea. Lumina dimineții 
începu să se scurgă peste țesătura de mări și continente, dar o făcu 
încetișor, deoarece lumina este înceată și ceva mai grea în prezența 
unui câmp magic. 

Pe emisfera întunecată, unde lumina veche a apusului abia se 
scursese din cele mai adânci văi, două punctișoare, unul mare, unul 
mic, zburară din umbră, plutiră jos peste talazurile oceanului de 
Margine și porniră hotărâte peste hăurile spaţiului pictate cu stele, 
complet inimaginabile. 

Poate că magia va dura. Poate că nu. Dar, până la urmă, ce 
durează? 


SFÂRȘIT 


242 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Titluri de Terry Pratchett din seria 


„LUMEA DISC” 


CULOAREA MAGIEI 
LUMINA FANTASTICĂ 
MAGIE DE AMBELE SEXE 
MORT 

COPILUL MINUNE 
STRANII SURATE 
PIRAMIDE 

GĂRZI! GĂRZI! 

ERIC 

IMAGINI MIȘCĂTOARE 
OMUL CU COASA 

PRIN CELE STRĂNĂTĂȚI 
ZEI MARUNȚI 


LORDS AND LADIES 
MEN AT ARMS 

SOUL MUSIC 
INTERESTING TIMES 
MASKERADE 

FEET OF CLAY 
HOGFATHER 

JINGO 

THE LAST CONTINENT 
CARPE JUGULUM 


243