John Hawks — Raul intunecat

John Twelve Hawks 
Râul întunecat 


Cartea a doua a Trilogiei Celui de-al Patrulea 
Tărâm 


pentru copiii mei 


NOTA AUTORULUI 


Râul întunecat este o lucrare de ficţiune inspirată 
de lumea reală. 

Un cititor cu spirit de aventură poate atinge 
cadranul solar ascuns sub străzile Romei, poate călători 
în Etiopia şi contempla exteriorul sanctuarului din Axum 
sau se poate plimba prin gara Grand Central Terminal 
din New York şi privi misterul zugrăvit pe tavanul vastei 
săli. 


Aspectele Uriaşei Maşinării descrise în roman 
sunt şi ele reale sau în curs de instaurare. În viitorul 
apropiat, sisteme de informare totală, atât 
guvernamentale cât şi private, vor monitoriza toate 
aspectele vieţii noastre. Un computer central va ţine 
minte unde ne ducem şi ce cumpărăm, e-mail-ul pe 
care-l scriem şi cărţile pe care le citim. 

Fiecare atac la adresa intimităţii noastre este 
justificat de cultura fricii, care se împrăştie pretutindeni 
şi pare să ne împresoare, devenind tot mai puternică în 
fiecare zi. Consecințele ultime ale acestei frici sunt 
exprimate în viziunea mea asupra Primului Tărâm. 
Întunericul său va exista întotdeauna şi lui i se vor 
opune - întotdeauna - compasiunea, curajul şi 
dragostea. 


- John Twelve Hawks 


PERSONAJELE 


În Călătorul, John Twelve Hawks prezintă 
cititorilor un conflict străvechi care are loc în spatele 
realităţii cotidiene a lumii în care trăim. Acest conflict 
implică trei grupuri de oameni: Fraţii, Călătorii şi 
Arlechinii. 

Kennard Nash este liderul Fraţilor, un grup de 
indivizi puternici care se opun oricărei schimbări în 
structura socială oficială. Nathan Boone este şeful 
securităţii acestei organizaţii secrete. Fraţii sunt numiţi 
de către duşmanii lor Tabula, deoarece văd atât 
omenirea, cât şi conştiinţa umană, ca pe o tabula rasa - 
o plăcuţă goală pe care-şi pot scrijeli propriul mesaj de 
intoleranţă şi frică. În secolul al optsprezecelea, filosoful 
britanic Jeremy Bentham a conceput Panopticonul: o 
închisoare model în care un singur observator poate 
supraveghea sute de prizonieri, în timp ce el rămâne 
nevăzut. Atât Nash cât şi Boone cred că sistemul de 
supraveghere computerizată care este în curs de 
implementare în lumea industrializată le va permite să 
instituie un Panopticon virtual. 

Timp de secole, Fraţii au încercat să-i extermine 
pe Călători: bărbaţi şi femei care au puterea de a-şi 
trimite energia într-unul din cele şase tărâmuri. 
Tărâmurile sunt realităţi paralele care au fost descrise 
de vizionari din toate credinţele. Călătorii se întorc în 
această lume cu idei noi şi revelații care contestă 
ordinea oficială a lucrurilor, iar Fraţii cred că ei sunt 


principala sursă de instabilitate socială. Unul dintre 
ultimii Călători care au supravieţuit era Matthew 
Corrigan, dar acesta a dispărut atunci când mercenarii 
Fraţilor i-au atacat casa. Rămaşi în viaţă, cei doi fii ai 
săi, Michael şi Gabriel Corrigan, au trăit în afara 
Matricei până când au descoperit că aveau şi ei puterea 
de a deveni Călători. 

Călătorii ar fi putut fi exterminați cu multă vreme 
în urmă, dar au fost apăraţi de un mic grup de 
războinici devotați numiţi Arlechini. Matthew Corrigan 
fusese odinioară apărat de un arlechin german pe nume 
Thorn, omorât la Praga de Nathan Boone. Fiica lui 
Thorn, Maya, a fost trimisă în America să-i găsească pe 
cei doi fraţi Corrigan. Maya este ajutată de un arlechin 
francez pe nume Linden, şi se gândeşte adesea la 
legendarul arlechin Mother Blessing, care a dispărut. 
Când Maya a ajuns la Los Angeles, a găsit acolo doi 
aliaţi: un profesor de arte marţiale pe nume Hollis 
Wilson şi o tânără pe nume Vicki Fraser. 

Povestea continuă, cu Michael Corrigan care a 
trecut de partea Fraţilor, în timp ce fratele său mai mic, 
Gabriel, se ascunde împreună cu Maya, Hollis şi Vicki. 
La New Harmony, comunitatea din Arizona întemeiată 
de Matthew Corrigan, nori de furtună se adună pe cer şi 
începe să ningă... 


Râul întunecat 


Preludiu 


Fulgii începură să cadă din cerul tot mai 
întunecat, în timp ce membrii din New Harmony se 
întorceau la casele lor pentru cină. Adulții care lucrau la 
un zid de susţinere aproape de centrul comunitar suflau 
în pumni şi discutau despre fronturi de furtună, în timp 
ce copiii îşi dădeau capul pe spate, deschideau gura şi 
se învârteau încercând să prindă cristalele de gheaţă pe 
limbă. 

Alice Chen era o fetiţă scundă, serioasă, care 
purta jeanşi, cizme de lucru şi o canadiană albastră de 
fâş. Tocmai împlinise unsprezece ani, dar cele mai bune 
prietene ale ei, Helen şi Melissa, aveau amândouă 
aproape treisprezece ani. În ultima vreme, cele două 
fete mai mari purtau discuţii lungi despre ce însemna 
un comportament copilăros şi despre care dintre băieţii 
din New Harmony erau proşti şi imaturi. 

Deşi Alice voia să guste fulgii de zăpadă, hotări că 
n-ar fi fost foarte matur din partea ei să se învârtă în loc 
cu limba scoasă, aşa cum făceau copiii din şcoala 
primară.  Punându-şi căciuliţa croşetată, îşi urmă 
prietenele pe una dintre cărările care se întretăiau prin 
canion. Era greu să fii adult. Se simţi uşurată când 


n 
! 


Melissa o atinse pe Helen, strigă „Prinselea! Tu eşti 
o luă la fugă. 

Cele trei prietene alergau prin canion, râzând şi 
fugărindu-se. Aerul nopţii era rece şi mirosea a pin şi 
pământ ud, şi se mai făcea simţit şi mirosul slab al unui 
foc de lemne aprins lângă seră. Când trecură printr-un 
luminiş, fulgii încetară o clipă să mai cadă şi plutiră în 
cerc - ca şi cum o familie de fantome ar fi poposit acolo 
ca să se joace printre copaci. 

La distanţă se auzi un sunet mecanic care 
devenea tot mai puternic, iar fetele se opriră din 
alergat. Câteva secunde mai târziu, un elicopter cu 
însemnele Departamentului Forestier din Arizona vui pe 
deasupra lor şi o luă în susul canionului. Mai văzuseră 
elicoptere ca ăsta, dar numai vara. Era ciudat să vadă 
unul în februarie. 

— Probabil caută pe cineva, spuse Melissa. 

— Pun pariu că un turist a plecat să caute ruinele 
indiene şi s-a rătăcit. 

— Şi acum se întunecă, zise Alice. 

Ar fi groaznic să fii singur aşa, se gândi ea - să te 
cuprindă oboseala şi frica în timp ce-ţi târai picioarele 
prin zăpadă. 

Helen se aplecă spre ea şi o lovi uşor pe umăr. 

— Acum tu eşti! 

Şi o luară la fugă. 


şi 


XXX 


Pe partea de dedesubt a elicopterului erau 
montate un dispozitiv de vedere nocturnă şi un senzor 
imagistic termic. Primul capta lumina vizibilă, precum şi 
partea inferioară a spectrului infraroşu, în timp ce 
senzorul termic detecta căldura emisă de diferite 
obiecte. Cele două dispozitive trimiteau datele obţinute 
la un computer care combina totul într-o singură 
imagine video. 

La douăzeci şi nouă de kilometri de New 
Harmony, Nathan Boone stătea în partea din spate a 
unei furgonete de pâine care fusese transformată într- 
un vehicul de supraveghere. Sorbea dintr-o cafea - fără 
zahăr şi fără frişcă - şi privea o imagine alb-negru a 
aşezării New Harmony, care tocmai se forma pe un 
monitor. 

Şeful securităţii Fraţilor era un bărbat îmbrăcat 
îngrijit, cu păr grizonat, scurt şi ochelari cu rame de 
oţel. Avea un aer sever, părând mereu gata să-i judece 
pe ceilalţi. Poliţiştii şi grănicerii îi răspundeau cu „Da, 
să trăiţi” când îl întâlneau prima dată, iar civilii îşi 
plecau de obicei privirea când le punea o întrebare. 

Boone mai folosise dispozitive de vedere nocturnă 
şi când era în armată, dar noua cameră dublă 
reprezenta un progres serios. Acum putea vedea în 
acelaşi timp ţintele de afară şi pe cele din case: o 
persoană plimbându-se pe sub copaci şi alta spălând 
vasele în bucătărie. Încă şi mai utilă era capacitatea 
computerului de a evalua fiecare sursă de lumină şi de a 
prognoza în mod corect dacă obiectul era o fiinţă umană 
sau o tigaie fierbinte. Boone privea noua cameră ca pe o 


dovadă că ştiinţa şi tehnologia - într-adevăr, însuşi 
viitorul - erau de partea lui. 

George Cossette, cealaltă persoană din furgonetă, 
era un expert în urmăriri care fusese adus cu avionul de 
la Geneva. Era un tânăr palid, suferind de multe alergii 
alimentare. În timpul celor opt zile de supraveghere, 
folosise ocazional conexiunea Internet a calculatorului 
pentru a licita pentru figurine de plastic reprezentând 
eroi de benzi desenate. 

— Dă-mi un număr, spuse Boone, privind 
transmisia în direct de la elicopter. 

Concentrându-se asupra monitorului, Cossette 
începu să tasteze comenzi. 

— Toate sursele de căldură sau doar oamenii? 

— Doar oamenii. Mulţumesc. 

Clic. Clic. Degetele se mişcau pe tastatură. Câteva 
secunde mai târziu, cei şaizeci şi opt de oameni care 
trăiau în New Harmony erau prezentaţi pe ecran. 

— Cât de exacte sunt datele? 

— Între nouăzeci şi opt şi nouăzeci şi nouă la sută. 
S-ar putea să ne fi scăpat unul sau doi oameni care erau 
la limita zonei de scanare. 

Boone îşi scoase ochelarii, îi şterse cu o cârpă 
moale şi se uită a doua oară la reprezentarea video. De- 
a lungul vremii, Călătorii şi învățătorii lor, Găsitorii Căii, 
predicaseră despre aşa-zisa Lumină care exista în 
fiecare persoană. Dar lumina reală - nu cea spirituală - 
devenise o nouă metodă de detecție. Era imposibil de 
ascuns, chiar şi pe întuneric. 


XXX 


În părul lui Alice erau prinşi fulgi de zăpadă când 
intră în bucătărie, dar se topiră înainte ca ea să-şi 
scoată haina. Casa familiei sale era construită în stilul 
specific din sud-vest, cu un acoperiş plat, ferestre mici 
şi puţine decoraţiuni exterioare. Ca toate celelalte 
clădiri din canion, casa era făcută din paie - în pereţi 
fuseseră stivuite baloturi, fixate cu tije de oţel şi apoi 
acoperite cu mortar rezistent la apă. Parterul era 
dominat de un spaţiu mare, format dintr-o bucătărie, o 
cameră de zi şi o scară interioară care ducea la 
dormitorul din mansardă. Prin intrarea în mansardă se 
ajungea la dormitorul lui Alice, un birou şi o baie. Din 
cauza pereţilor groşi, tocul fiecărei ferestre se afla într- 
o nişă; cea din bucătărie era plină cu un coş cu avocado 
lăsat să se coacă şi nişte oase vechi găsite în deşert. 

O oală ce fierbea pe plita electrică pufăia, făcând 
geamul să se aburească. Într-o noapte rece ca asta, 
Alice se simţea ca şi cum ar fi trăit într-o capsulă 
spaţială abandonată pe fundul unei lagune tropicale. 
Dacă ştergea condensul de pe geam, avea să vadă 
probabil un peşte-pilot alunecând pe lângă coralul alb. 

Ca de obicei, mama ei lăsase dezordine în 
bucătărie - castroane şi linguri murdare, tulpini de la 
busuiocul tăiat şi o cutie cu făină deschisă, ca o invitaţie 
pentru şoareci. Coada împletită, neagră a lui Alice se 
legăna încoace şi încolo în timp ce ea se mişca prin 
bucătărie, punând alimentele la locul lor şi ştergând 
firimiturile. Spălă castroanele şi lingurile, apoi le puse 


pe un prosop curat ca şi cum ar fi fost scalpele pe o 
masă chirurgicală. Când tocmai punea făina la locul ei, 
mama cobori din dormitorul de la mansardă, cu un 
teanc de reviste medicale în braţe. 

Dr. Joan Chen era o femeie mignonă, cu părul 
negru, scurt. Era medic, şi se mutase în New Harmony 
cu fata ei după ce soţul îi murise într-un accident de 
maşină. În fiecare seară înainte de cină, Joan îşi 
schimba jeanşii şi cămaşa de lână cu o fustă lungă şi o 
bluză de mătase. 

— Mulţumesc, scumpo. Nu trebuia să strângi tu. 
Aş fi făcut-o eu... 

Joan se aşeză pe un scaun sculptat de lângă 
şemineu şi-şi puse revistele în poală. 

— Cine vine la cină? întrebă Alice. 

Cei din New Harmony împărțeau mereu masa cu 
ceilalţi. 

— Martin şi Antonio. Comitetul bugetar trebuie să 
ia o decizie într-o problemă. 

— Ai luat pâine de la brutărie? 

— Da, sigur că da, spuse Joan. 

Apoi flutură mâna dreaptă ca şi cum încerca să-şi 
amintească. 

— Adică, e posibil să fi luat. Cred că da. 

Alice căută prin bucătărie şi găsi o franzelă care 
părea veche de vreo trei zile. Pornind cuptorul, tăie 
pâinea în două, frecă ambele bucăţi cu usturoi proaspăt 
şi le stropi cu ulei de măsline. În timp ce pâinea se 
cocea pe o tavă de oţel, puse masa şi scoase platoul de 
servit paste. Când termină, intenţiona să treacă fără un 


cuvânt pe lângă mama ei, în semn de protest pentru că 
trebuise să facă atâtea. Însă când ajunse aproape de 
scaunul lui Joan, aceasta se întinse şi-i atinse mâna. 

— Îţi mulţumesc, draga mea. Sunt norocoasă să 
am aşa o fată minunată. 


XXX 


De jur-împrejurul aşezării New Harmony erau 
poziţionaţi cercetaşi, iar restul mercenarilor tocmai 
plecaseră dintr-un motel din San Lucas. Boone îi 
trimisese un e-mail lui Kennard Nash, actualul 
conducător al Fraţilor. Peste câteva minute primi un 
răspuns: Acţiunea discutată anterior este acum 
confirmată. 

Boone îl sună pe şoferul SUV!-ului care transporta 
prima echipă. 

— Duceţi-vă în punctul Delta. Angajaţii trebuie să- 
şi ia acum medicamentul SPT. 

Fiecare mercenar avea la el un pachet de plastic 
ce conținea două pastile împotriva stresului 
pretraumatic. Angajaţii lui Boone le porecliseră „pilule 
spit”, şi înghiţirea lor înaintea unei acţiuni era numită 
„luarea spit-urilor”. Oricine ajungea într-o situaţie 
violentă era temporar imunizat de acest medicament 
împotriva sentimentelor puternice de vină sau regret. 

Cercetările iniţiale referitoare la SPT fuseseră 
efectuate la Universitatea Harvard, când neurologii 


Sport Utility Vehicle (Vehicul sport utilitar): automobil 4x4 de mare 
performanţă, construit pe un şasiu de autocamion. 


descoperiseră că victimele accidentelor care luau un 
medicament cardiac numit propranolol sufereau de 
traume psihologice mai uşoare. Oamenii de ştiinţă care 
lucrau pentru gruparea de cercetări a Fraţilor, Fundaţia 
Evergreen, îşi dădură seama ce implicaţii avea această 
descoperire. Obţinură o bursă de la Departamentul de 
apărare al SUA pentru a studia efectele pe care le avea 
medicamentul când era luat de soldaţi în timpul 
luptelor. Medicamentul SPT inhiba reacţiile hormonale 
ale creierului la şoc, dezgust şi frică. Asta diminua 
formarea de amintiri traumatizante. 

Nathan Boone nu luase niciodată pilule SPT sau 
vreun alt fel de medicament împotriva traumelor. Când 
crezi în ceea ce faci şi ştii că ai dreptate, nu există vină. 


XXX 


Alice rămase în dormitorul ei până când restul 
membrilor comitetului bugetar apărură pentru cină. 
Martin Greenwald sosi primul, ciocănind uşor la uşa 
bucătăriei şi aşteptând ca Joan să-l întâmpine. Martin 
era un bărbat mai în vârstă cu picioare butucănoase şi 
ochelari cu lentile groase. Fusese un afacerist de succes 
în Houston până când maşina i se defectase pe 
autostradă într-o după-amiază, şi un bărbat pe nume 
Matthew Corrigan se oprise să-l ajute. Matthew se 
dovedise a fi un Călător, un îndrumător spiritual cu 
puterea de a-şi părăsi corpul şi de a călători spre alte 
realităţi. Îşi petrecuse câteva săptămâni discutând cu 
familia Greenwald şi cu prietenii lor, apoi îi îmbrăţişase 


pe toţi la ultima întâlnire şi plecase. New Harmony era 
o reflectare a ideilor Călătorului - o încercare de a crea 
un nou mod de viaţă, în afara Uriaşei Maşinării. 

Alice aflase despre Călători de la alţi copii, dar nu 
era sigură cum se petreceau lucrurile. Ştia că erau şase 
lumi diferite, numite tărâmuri. Această lume - cu pâinea 
ei proaspătă şi vasele murdare - era Al patrulea tărâm. 
Al treilea tărâm era o pădure cu animale prietenoase, şi 
asta suna minunat. Dar mai era şi un Tărâm al stafiilor 
înfometate şi un alt loc unde oamenii se luptau tot 
timpul. 

Fiul lui Matthew, Gabriel, era un tânăr de 
douăzeci şi ceva de ani, şi el Călător. în octombrie 
petrecuse o noapte în New Harmony împreună cu garda 
sa de corp, un Arlechin pe nume Maya. Acum era 
începutul lui februarie, iar adulţii tot mai vorbeau 
despre Gabriel, în timp ce copiii se certau în legătură cu 
Arlechinul. Ricky Cutler zicea că Maya omorâse 
probabil zeci de oameni şi că ştia ceva numit Gheara de 
Tigru: o lovitură în inimă şi adversarul era mort. Alice 
hotărâse că Gheara de Tigru era o mare înşelătorie 
inventată pe Internet. Maya era o persoană reală, o 
tânără cu părul negru, des şi ochi de un albastru 
fantomatic, care îşi purta sabia într-un tub atârnat de 
umăr. 

La câteva minute după sosirea lui Martin bocăni 
în uşă Antonio Cardenas, care intră fără să mai aştepte 
să fie poftit. Antonio era un bărbat atletic şi ţanţoş, care 
fusese odinioară antreprenor în Houston. Când primul 
grup se mutase în canion, el construise cele trei mori de 


vânt de pe terasa de stânci, care furnizau comunităţii 
curentul electric. Toată lumea din New Harmony îl 
plăcea pe Antonio; unii dintre băieţii mai mici îşi purtau 
chiar centurile cu scule în acelaşi fel ca el, atârnând pe 
şolduri. 

Cei doi bărbaţi îi zâmbiră lui Alice şi-o întrebară 
despre lecţiile de violoncel. Se aşezară cu toţii la masa 
de stejar - ca marea parte a mobilei din casă, şi aceasta 
fusese făcută în Mexic. Pastele fură servite şi adulţii 
începură să discute despre chestiunea care fusese 
supusă atenţiei comitetului bugetar. New Harmony 
economisise acum destui bani ca să poată cumpăra un 
sistem sofisticat de baterii pentru stocarea curentului 
electric. Sistemul actual permitea fiecărei familii să aibă 
o plită electrică, un frigider şi două radiatoare electrice. 
Mai multe baterii însemnau mai multe aparate 
electrocasnice, dar poate că asta nu era o idee bună. 

— Cred că e mai eficient să ţinem maşinile de 
spălat în centrul comunitar, zise Martin. 

— Şi nu cred că avem nevoie de automate de 
expreso şi cuptoare cu microunde. 

— Nu sunt de acord, spuse Joan. 

— De fapt cuptoarele cu microunde consumă mai 
puţin curent electric. 

Antonio dădu din cap. 

— lar mie mi-ar plăcea nişte capucino dimineaţa. 


XXX 


În timp ce Alice strângea vasele murdare de pe 
masă, aruncă o privire spre ceasul de perete de 
deasupra chiuvetei. În Arizona era miercuri seara, 
târziu, iar asta însemna joi după-amiaza în Australia. 
Avea vreo zece minute să se pregătească pentru lecţia 
de muzică. Adulții nu-i dădură atenţie când îşi trase 
repede pe ea haina lungă de iarnă, luă cutia cu 
violoncelul şi ieşi afară. 

Tot mai ningea. 'Tălpile de cauciuc ale cizmelor ei 
scârţâiau în timp ce merse de la uşa de la intrare până 
la poartă. Un zid de chirpici înalt de doi metri înconjura 
casa şi grădina de legume; vara, ţinea departe 
căprioarele. Anul trecut, Antonio instalase o poartă 
mare, cioplită cu scene din Grădina Raiului. Dacă 
stăteai suficient de aproape de stejarul întunecat, îi 
puteai vedea pe Adam şi Eva, un copac înflorit şi un 
şarpe. 

Alice deschise poarta şi trecu pe sub arcadă. 
Cărarea ce ducea prin canion spre centrul comunitar 
era plină de zăpadă, dar asta n-o deranja. Lampa cu gaz 
pe care o ţinea în mână se legăna înainte şi înapoi în 
timp ce ninsoarea continua să cadă. Zăpada acoperea 
pinii şi mahonul de munte; transforma o grămadă de 
lemne de foc într-o movilă care arăta ca un urs adormit. 

Centrul comunitar era alcătuit din patru clădiri 
mari în jurul unei curţi. Una dintre clădiri era Şcoala 
superioară pentru elevii mai mari, opt încăperi destinate 
învăţării online. Un ruter din depozit era conectat la un 
cablu care ducea la o antenă satelit de pe terasa de 
stânci de deasupra lor. În New Harmony nu erau linii 


telefonice, iar celularele nu funcționau în canion. 
Oamenii foloseau fie Internetul, fie telefonul prin satelit 
păstrat la centrul comunitar. 

Alice porni calculatorul, îşi scoase violoncelul din 
cutie şi aşeză un scaun cu spătar drept în faţa camerei 
web. Se conectă la Internet şi peste o clipă profesoara 
ei de violoncel apăru pe monitorul mare. Domnişoara 
Harwick era o femeie în vârstă care făcuse parte mai 
demult din orchestra Operei din Sidney. 

— Ai exersat, Alice? 

— Da, doamnă. 

— Să începem cu Greensleeves astăzi. 

Alice trase arcuşul înapoi şi corpul ei absorbi 
vibrația profundă a primei note. Când cânta la violoncel 
se simţea mai mare, mai plină de substanţă, şi simţea 
acea putere câteva ore după ce se oprea din cântat. 

— Foarte bine, spuse domnişoara Harwick. 

— Acum să auzim din nou secţiunea B. De data 
asta concentrează-te asupra înălţimii sunetului la 
măsura a treia şi ... 

Monitorul se stinse. La început, Alice crezu că era 
o problemă cu generatorul. Dar lumina era aprinsă şi se 
auzea zumzăitul uşor al ventilatorului de la calculator. 

În timp ce se uita la cabluri, o uşă scârţâi şi se 
deschise, iar Brian Bates intră în încăpere. Brian avea 
cincisprezece ani, ochi căprui închis şi părul blond care- 
i ajungea până la umeri. Helen şi Melissa îl considerau 
drăguţ, dar lui Alice nu-i plăcea să vorbească despre 
asemenea lucruri. Ea şi Brian erau prieteni datorită 


muzicii; el cânta la trompetă şi lucra cu profesori din 
Londra şi New Orleans. 

— Hei, Violoncelissima. Nu ştiam că exersezi astă- 
seară. 

— Ar trebui să am o lecţie, dar calculatorul tocmai 
m-a lăsat baltă. 

— Ai schimbat ceva? 

— Sigur că nu. Am intrat pe net şi-am contactat-o 
pe domnişoara Harwick. Totul a fost bine până acum 
câteva clipe. 

— Nu-ţi face griji. Îl fac eu să meargă. Am lecţie 
peste patruzeci de minute cu un profesor nou din 
Londra. Cântă cu formaţia Jazz Tribe. 

Brian lăsă jos cutia trompetei şi-şi scoase 
canadiana. 

— Cum merg lecţiile, Violoncelissima? Te-am auzit 
exersând joi. Suna bine. 

— Trebuie să-ţi găsesc o poreclă, spuse Alice. 

— Ce zici de Brianissima? 

Brian zâmbi şi se aşeză la calculator. 

— Issima este o terminaţie feminină. Trebuie să 
fie ceva diferit. 

În timp ce-şi lua haina, Alice se hotărî să-şi lase 
violoncelul la centru şi să se întoarcă acasă. O uşă 
dădea din sala de muzică într-o debara. Trecu de o roată 
de olărit şi lăsă violoncelul sprijinit de perete într-un 
colţ, protejat de doi saci de plastic cu lut. Atunci auzi o 
voce de bărbat răsunând din sala de muzică. 

Alice se întoarse la uşa întredeschisă, se uită prin 
deschizătură şi-şi ţinu răsuflarea. Un bărbat masiv cu 


barbă ţinea o puşcă îndreptată spre Brian. Străinul era 
îmbrăcat în haine de camuflaj cafeniu cu verde, 
asemenea vânătorilor de căprioare pe care Alice îi 
văzuse pe drumul spre San Lucas. Pe faţă era mânjit cu 
o unsoare de camuflaj verde-închis, şi avea ochelari 
speciali prinşi de cap cu o bandă de cauciuc. Ochelarii 
erau împinşi în sus pe frunte, cele două oculare fiind 
combinate într-o singură lentilă care-i aminti de cornul 
unui monstru. 

— Cum te cheamă? îl întrebă bărbatul pe Brian. 

Avea o voce plată, neutră. 

Brian nu-i răspunse. Împinse scaunul înapoi şi se 
ridică încet. 

— Te-am întrebat ceva, băiete. 

— Brian Bates. 

— Mai e şi altcineva în clădire? 

— Nu. Numai eu. 

— Şi ce faci aici? 

— Încerc să mă conectez la Internet. 

Bărbosul râse încet. 

— Îţi pierzi timpul. Noi tocmai am tăiat cablul de 
pe terasă. 

— Tu cine eşti? 

— Băiete, eu nu mi-aş bate capul cu asta. Dacă 
vrei să creşti mare şi să ţi-o tragi, să ai maşina ta şi alte 
alea, atunci mai bine mi-ai răspunde la întrebări. Unde e 
Călătorul? 

— Ce călător? Nimeni n-a mai vizitat locul ăsta de 
la prima ninsoare. 

Bărbatul făcu un gest cu puşca. 


— Nu o face pe deşteptul. Ştii despre ce vorbesc. 
Un Călător a stat aici, împreună cu un Arlechin pe nume 
Maya. Unde s-au dus? 

Brian se lăsă uşor de pe un picior pe altul, ca şi 
cum avea de gând să se repeadă spre uşă. 

— Aştept să-mi răspunzi, băiete. 

— Du-te naibii... 

Brian făcu un salt înainte şi bărbosul trase. 
Împuşcăturile răsunară atât de tare încât Alice se 
retrase brusc de lângă uşă. Rămase în umbră un minut 
întreg, corpul încă vibrându-i de la zgomotul puternic, şi 
apoi se întoarse în lumină. Bărbatul cu puşca dispăruse, 
dar Brian zăcea pe o parte, ca şi cum adormise pe 
podea, încovrigat în jurul unei bălți de sânge. 

Corpul ei rămăsese acelaşi, dar sinele ei, 
adevărata Alice - fata care râsese cu prietenele ei şi 
cânta la violoncel - devenise dintr-o dată mult mai mic. 
Se simţea ca şi cum ar fi trăit într-o statuie goală pe 
dinăuntru, privind la lumea dinafară. 

Voci. Alice se dădu înapoi în umbră în timp ce 
ucigaşul lui Brian se întorcea în încăpere împreună cu 
alţi şase bărbaţi. Toţi purtau haine de camuflaj şi staţii 
radio cu mici microfoane curbate care le ajungeau în 
dreptul gurii. Fiecare avea o puşcă diferită, dar toate 
armele aveau un dispozitiv de cătare cu laser prins de 
ţeavă. Conducătorul - un bărbat mai în vârstă cu părul 
scurt şi ochelari cu ramă de sârmă - vorbea încet în 
căşti. Dădu din cap şi închise transmiţătorul ataşat de 
curea. 


— Okay, Summerfield şi Gleason sunt pe poziţii cu 
senzorii termici. Or să oprească pe oricine ar încerca să 
scape, dar nu vreau să se întâmple asta. 

Câţiva bărbaţi clătinară din cap. Unul îşi testa 
cătarea laser, şi un punctuleţ roşu dansa pe peretele 
alb. 

— Nu uitaţi - armele care v-au fost date au fost 
înregistrate pe numele celor care trăiesc aici. Dacă 
dintr-un motiv sau altul trebuie să folosiţi o armă 
neînregistrată, vă rog să ţineţi minte locul, ţinta şi 
numărul de focuri trase. 

Conducătorul aşteptă până când oamenii săi 
dădură din cap. 

— Okay. Ştiţi ce aveţi de făcut. Să mergem. 

Cei şase bărbaţi plecară, potrivindu-şi ochelarii 
speciali la ochi, dar conducătorul rămase în încăpere. 
Mergând înainte şi înapoi, vorbea din când în când în 
microfon. „Da. Confirmat. Următorul obiectiv.” Ignora 
cadavrul lui Brian - aproape ca şi cum nu l-ar fi 
observat - dar când un firicel de sânge se prelinse pe 
podea, păşi cu graţie peste el şi continuă să se mişte. 

Alice se aşeză într-un colţ al debaralei, îşi trase 
genunchii la piept şi închise ochii. Trebuia să facă ceva 
- să-şi găsească mama, să-i avertizeze pe ceilalţi - dar 
nu se putea mişca. Creierul ei continua să zămislească 
gânduri, iar ea le privea cu pasivitate ca şi cum ar fi fost 
nişte imagini înceţoşate pe ecranul unui televizor. 
Cineva plângea, vorbea tare - şi apoi recunoscu o voce 
familiară. 

— Unde-mi sunt copiii? Vreau să-mi văd copiii... 


Întorcându-se fără zgomot la uşă, Alice văzu că 
liderul grupului o adusese înăuntru pe Janet Wilkins. 
Familia Wilkins venise din Anglia; tocmai se alăturaseră 
comunităţii din New Harmony cu câteva luni în urmă. 
Doamna Wilkins era o femeie plinuţă, agitată, care 
părea să se teamă de orice - şerpi cu clopoței, avalanşe 
de stânci şi trăsnete. 

Conducătorul o ţinea strâns de braţ pe doamna 
Wilkins. O duse până la scaunul cu spătar drept şi-o 
făcu să se aşeze. 

— Aşa, Janet. Fă-te comodă. Să-ţi aduc un pahar 
cu apă? 

— Nu. Nu e nevoie. 

Doamna Wilkins văzu cadavrul şi-şi întoarse capul. 

— Vreau - vreau să-mi văd copiii. 

— Nu-ţi face griji, Janet. Sunt în siguranţă. Am să 
te duc la ei în câteva minute, dar înainte trebuie să faci 
ceva. 

Băgă mâna în buzunar, scoase o foaie de hârtie şi 
i-o întinse doamnei Wilkins. 

— Uite. Citeşte asta. 

În încăpere fusese amplasată o cameră video pe 
un trepied. Conducătorul poziţionă camera la aproape 
doi metri de doamna Wilkins şi se asigură că era în 
vizor. 

— Okay, îi spuse, dă-i drumul. 

Mâinile doamnei Wilkins tremurau când începu să 
citească: 

— În ultimele săptămâni, membrii din New 
Harmony au primit mesaje de la Dumnezeu. Nu putem 


pune la îndoială aceste mesaje. Ştim că sunt 
adevărate... 

Se opri din citit şi clătină din cap. „Nu. Nu pot 
face asta.” Din spatele camerei video, liderul scoase un 
pistol din tocul de la umăr. 

— Dar sunt şi necredincioşi printre noi, continuă 
doamna Wilkins. 

— Oameni care au urmat învăţăturile Celui rău. 
Este important să îndeplinim un act de purificare, ca să 
putem ajunge cu toţii în Rai. 

Conducătorul lăsă pistolul în jos şi opri camera. 

— Mulţumesc, Janet. Ai făcut bine primul pas, dar 
nu e destul. Ştii de ce suntem aici şi ce căutăm. Vreau 
informaţii despre Călător. 

Doamna Wilkins începu să plângă, cu faţa 
schimonosită într-o mască a tristeţii şi spaimei. 

— Nu ştiu nimic, jur... 

— Toată lumea ştie ceva. 

— Tânărul nu mai este aici. A plecat. Dar soţul 
meu spunea că Martin Greenwald a primit o scrisoare 
de la un Călător acum câteva săptămâni. 

— Şi unde e scrisoarea asta? 

— Trebuie să fie în casa lui Martin. Are un mic 
birou acolo. 

Şeful vorbi în microfon. 

— Mergeţi la casa Greenwald din sectorul cinci. 
Căutaţi în birou o scrisoare de la Călător. Asta are 
prioritate de gradul unu. 

Închizându-şi staţia radio, făcu un pas spre 
doamna Wilkins. 


— Îmi mai poţi spune şi altceva? 

— Nu-i susţin pe Călători sau pe Arlechini. Nu 
sunt de partea nimănui. Îmi vreau doar copiii. 

— Desigur. Înţeleg. 

Vocea conducătorului era iarăşi blândă şi 
încurajatoare. 

— De ce să nu te duci la ei? 

Ridică pistolul şi-o împuşcă. Corpul doamnei 
Wilkins se  prăbuşi pe spate cu o bufnitură. 
Conducătorul se uită la femeia moartă ca şi cum ar fi 
fost un gunoi lăsat pe podea, apoi îşi vâri pistolul la loc 
în toc şi părăsi încăperea. 

Alice simţi că timpul stătuse-n loc şi reîncepuse să 
se scurgă într-un fel neregulat, imprevizibil. Păru să 
treacă tare mult până când reuşi să deschidă uşa 
debaralei şi să străbată sala de muzică. Când ajunse în 
hol, timpul se scurse atât de repede încât nu fu 
conştientă decât de câteva lucruri: pereţii de beton, uşa 
care o atrăgea spre ea, bărbatul cu ochelari de oţel din 
celălalt capăt al coridorului care-şi ridică arma şi strigă 
la ea. 

Alice o luă în cealaltă direcţie, împingând uşa şi 
alergând afară în noapte. Tot mai ningea şi era foarte 
frig, dar întunericul o înconjura ca o mantie fermecată. 
Faţa şi mâinile goale parcă-i ardeau când ieşi din 
crângul de ienuperi şi se apropie de casă. Luminile erau 
încă aprinse; asta trebuia să fie un semn bun. Când 
trecu pe sub arcadă, întinse mâna şi atinse copacul 
înflorit pe care Antonio îl sculptase pe poartă. 


Uşa de la intrare era descuiată. Alice intră în casă 
şi văzu că vasele de la cină erau tot pe masă. 

— Bună, spuse ea încetişor. 

Nimeni nu răspunse. Mişcându-se cât de repede 
putea, inspectă bucătăria şi apoi intră în camera de zi. 
Unde trebuia să se ducă? Unde se ascundeau adulţii? 

Alice rămase nemişcată şi ascultă să vadă dacă 
aude voci sau orice altceva i-ar fi putut spune ce să 
facă. Vântul arunca fulgi în geam în timp ce aeroterma 
bâzâia încetişor. Făcu un pas înainte şi auzi un zgomot 
uşor, ca şi cum picura ceva, ca şi cum s-ar fi prelins apă 
dintr-o conductă de la bucătărie. Sunetul se auzi din 
nou - un pic mai tare - apoi Alice înconjură canapeaua 
şi văzu o baltă de sânge. O picătură de sânge se scurse 
din mansardă şi împroşcă podeaua. 

Corpul reîncepu să i se mişte şi urcă încet scara 
care ducea la mansardă. Erau numai paisprezece trepte, 
dar i se păru cea mai lungă călătorie din viaţa ei. Un 
pas. Încă unul. Voia să se oprească, dar picioarele 
continuau să se mişte singure. „Te rog, mămico,” şopti 
ea, ca şi cum implora să i se acorde o favoare specială. 
„Te rog...” Şi apoi ajunse în mansardă şi se trezi lângă 
trupul neînsufleţit al mamei sale. 

Uşa din faţă fu trântită de perete. Alice se ghemui 
în întuneric, la câţiva centimetri de pat. Un bărbat intră 
în casă. Vorbea tare în microfon. 

— Da, domnule. M-am întors în sectorul nouă... 

Se auzi un pleoscăit şi Alice trase cu ochiul la 
marginea mansardei. Un bărbat în haine de camuflaj 


turna un lichid transparent peste mobilă. Mirosul 
pătrunzător de benzină se răspândi în aer. 

— Nu e nici un copil aici - numai ţintele din 
sectorul meu. Raymond a prins doi oameni care alergau 
spre copaci, dar erau amândoi adulţi. Afirmativ. Am 
adus corpurile înăuntru. 

Bărbatul azvârli canistra goală pe podea, se 
întoarse spre intrare şi aprinse un chibrit. Îl ţinu o clipă 
în dreptul feţei, iar Alice nu văzu cruzime sau ură, ci 
doar obedienţă. Bărbatul aruncă chibritul pe podea şi 
benzina luă foc imediat. Satisfăcut, ieşi afară, închizând 
uşa. 

Camera se umplu de fum negru în timp ce Alice 
cobora scara poticnindu-se. Pe latura de nord a casei 
era o singură fereastră, cam la doi metri de podea. Fata 
împinse biroul mamei ei la perete, deschise fereastra şi 
se târî afară, căzând în zăpadă. 

Tot ce voia să facă era să se ascundă ca un animal 
mic făcut ghem într-o vizuină. Tuşind şi plângând din 
cauza fumului, ieşi pentru ultima oară pe poarta 
sculptată. În aer se simţea un miros de chimicale; 
semăna cu mirosul unui foc de gunoaie. Alice merse pe 
lângă zidul de chirpici până la un petic de iarbă şi 
începu să se caţere pe panta stâncoasă care ducea la 
coama de deasupra canionului. În timp ce se căţăra mai 
sus, văzu că acum ardeau toate casele, flăcările 
scurgându-se ca un râu de lumină. Canionul deveni mai 
abrupt, iar ea fu nevoită să se prindă de crengi şi 
smocuri de iarbă ca să se tragă în sus. 


Aproape de culmea crestei, auzi un trosnet şi un 
glonţ lovi pământul acoperit de zăpadă din faţa ei. Se 
aruncă într-o parte şi se rostogoli în josul pantei, 
acoperindu-şi faţa cu mâinile. Trupul i se prăvăli vreo 
şase metri, apoi se lovi de o tufă de măceş şi se opri. 
Când începu să se ridice, îşi aminti ce spusese 
conducătorul în centrul comunitar. „Summerfield şi 
Gleason sunt pe poziţii. Senzori termici.” Şi ce însemna 
cuvântul „termic”? Căldură. Trăgătorul o putea vedea 
pentru că avea corpul cald. 

Stând pe spate, Alice începu să tragă zăpada spre 
ea cu palmele. Îşi acoperi picioarele cu zăpadă, apoi se 
culcă şi împinse zăpadă peste stomac şi piept. În cele 
din urmă, îşi îngropă braţul stâng şi-şi folosi braţul 
drept pentru a-şi acoperi gâtul şi faţa, lăsând o mică 
deschizătură în jurul gurii. Pielea goală începu s-o 
înţepe şi să ardă, dar fata rămase lângă măceş şi 
încercă să nu se mişte. În timp ce frigul îi pătrundea în 
corp, ultima fărâmă din sinele lui Alice pâlpâi, se stinse 
şi muri. 


Michael Corrigan stătea pe scaun într-o încăpere 
fără ferestre din Centrul de cercetare al Fundaţiei 
Evergreen, aflat la nord de oraşul New York. Se uita la o 
franţuzoaică tânără care se plimba prin Magazinul 
universal Printemps din Paris. Camerele de 
supraveghere din magazin reduceau totul la imagini alb- 
negru cu nuanţe de gri, dar putea vedea că era o 
brunetă destul de înaltă şi atrăgătoare. Îi plăceau fusta 
ei scurtă, geaca de piele şi pantofii ei - cu tocuri înalte 
şi barete subţiri în jurul gleznelor. 

Camera de supraveghere semăna cu o sală privată 
pentru proiecţii de filme. Avea un ecran video mare, plat 
şi boxe încorporate în pereţi. Dar era doar un singur loc 
unde se putea sta jos - un şezlong din piele cafenie cu 
un monitor de calculator şi o tastatură pe un braţ de 
oţel pivotant. Cine folosea camera putea tasta indicaţii 
în sistem sau îşi putea pune nişte căşti de telefon şi 
putea vorbi cu personalul din noul centru de computere 
din Berlin. Prima dată când Michael se aşeză pe scaun, 
a trebuit să i se arate cum să folosească programele de 
scanat şi canalele de acces clandestin la sistemele de 
supraveghere. Acum se descurca singur cu operaţiunile 
simple de urmărire. 

Tânăra brunetă mergea prin raionul de cosmetice. 
Michael se uitase prin magazin cu câteva zile în urmă şi 


spera că ţinta sa va lua scara rulantă până sus, în 
raionul „Printemps de la Mode”?. Deşi camerele de 
supraveghere nu erau permise în cabinele de probă, 
exista o cameră ascunsă în zona publică, la capătul 
coridorului. Ocazional, franţuzoaicele ieşeau din cabine 
în lenjerie, ca să se poată studia într-o oglindă mare. 


XXX 


Prezenţa lui Michael în camera de supraveghere 
era un alt semn al influenţei sale tot mai mari printre 
Fraţi. Era Călător ca şi tatăl lui, Matthew, şi ca fratele 
său mai mic, Gabriel. În trecut, Călătorii fuseseră 
consideraţi profeţi sau mistici, nebuni sau eliberatori. 
Aveau puterea de a ieşi din propriul corp şi de a-şi 
trimite energia conştientă - „Lumina” - în alte realităţi. 
Când se întorceau, aveau viziuni şi intuiţii care 
transformau lumea. 

Călătorii întâmpinaseră mereu rezistenţă din 
partea autorităţilor, dar în epoca modernă un grup de 
bărbaţi care-şi spuneau Fraţii începură să-i identifice pe 
Călători şi să-i omoare înainte de a putea contesta 
ordinea deja stabilită. Inspiraţi de ideile lui Jeremy 
Bentham, un filosof din secolul al optsprezecelea, Fraţii 
voiau să pună bazele unui Panopticon virtual, o 
închisoare invizibilă care urma să-i cuprindă în ea pe 
toţi oamenii din lumea industrială. Fraţii credeau că, 
odată ce populaţia presupunea că este supravegheată 
permanent, va urma automat regulile. 


E Primăvara Modei, în 1b. fr. în original. 


Adevăratul simbol al epocii era o cameră de 
supraveghere cu circuit închis. Sistemele informatice 
computerizate alcătuiseră o Uriaşă Maşinărie care 
putea corela imagini şi informaţii pentru a monitoriza 
populaţii mari. Mii de ani, cei aflaţi la putere 
încercaseră să asigure permanenţa sistemului lor. În 
sfârşit, acest vis de control social devenise o posibilitate 
reală. 

Fraţii intraseră în viaţa lui Michael şi a lui Gabriel 
pe când creşteau la o fermă din Dakota de Sud. O 
echipă de mercenari în căutarea tatălui lor le atacase 
casa şi-i dăduse foc. Cei doi fraţi Corrigan 
supravieţuiseră, dar tatăl lor dispăruse. La câţiva ani, 
după ce fuseseră crescuţi de mama lor în afara 
Matricei, fraţii se stabiliseră la Los Angeles. Nathan 
Boone şi oamenii săi îl prinseră întâi pe Michael, şi apoi 
pe Gabriel. Îi transportară pe ambii fraţi la Centrul de 
cercetare al Fundaţiei Evergreen. 

Savanţii Fraților  construiseră un puternic 
computer cuantic, iar particulele subatomice care 
alcătuiau inima maşinăriei permiseseră comunicarea cu 
celelalte tărâmuri, pe care doar Călătorii fuseseră 
capabili să le exploreze. Noul computer cuantic era 
menit să urmărească depăşirea de către un Călător a 
celor patru bariere şi trecerea în alte lumi, dar un 
Arlechin tânăr pe nume Maya îl distrusese când îl 
salvase pe Gabriel. 

Ori de câte ori Michael îşi evalua noua schimbare 
de statut, trebuia să recunoască că atacul Mayei asupra 
Centrului de cercetare fusese pasul crucial în 


transformarea sa personală. Îşi arătase loialitatea, nu 
faţă de fratele său, ci faţă de Fraţi. Odată ce fuseseră 
curățate resturile şi fusese stabilit un nou perimetru 
sigur, Michael se întorsese la centru. Era încă prizonier, 
dar în cele din urmă întreaga lume avea să intre într-o 
închisoare enormă. Singura distincţie adevărată era 
nivelul de conştientizare. Avea să aibă loc o nouă 
aliniere a puterii în lume, iar el plănuia să fie de partea 
câştigătorilor. 


x x k 


Fusese suficient ca Michael să vină doar de câteva 
ori în camera de supraveghere ca să fie sedus de 
puterea Uriaşei Maşinării. Când stătea în scaunul acela, 
se simţea asemenea lui Dumnezeu când privea în jos din 
Ceruri. Chiar acum, tânăra cu jacheta de piele tocmai se 
oprise în dreptul unei tejghele cu produse de machiaj şi 
stătea de vorbă cu vânzătoarea. Michael îşi puse căştile 
şi apăsă un buton. Imediat fu în legătură cu noul centru 
de computere al Fraţilor din Berlin. 

— Sunt Michael. Vreau să vorbesc cu Lars. 

— Un minut, vă rog, spuse o femeie cu accent 
german. 

Câteva secunde mai târziu, Lars răspunse la 
telefon. Era mereu de folos, şi nu punea niciodată 
întrebări impertinente. 

— Okay. Sunt în Magazinul Printemps din Paris, 
spuse Michael. 


— Ţinta este la produsele de machiaj. Cum fac ca 
să-i obţin informaţiile personale? 

— Staţii să văd, zise Lars. 

O luminiţă roşie apăru în colţul din dreapta jos al 
ecranului. Asta însemna că Lars accesase aceeaşi 
imagine. Adesea erau mai mulţi tehnicieni care 
urmăreau acelaşi sistem de supraveghere, sau altfel 
ajungeai să depinzi de activităţile unui paznic plictisit 
care stătea undeva într-o cameră de monitorizare. 
Paznicii - care constituiau chipurile prima linie de 
apărare împotriva teroriştilor şi a criminalilor - îşi 
petreceau o grămadă de timp urmărind femei prin mall- 
uri şi apoi afară, în parcare. Dacă dădeai pe audio, îi 
puteai auzi pălăvrăgind şi râzând când o femeie în fustă 
strâmtă era pe punctul de a se urca într-o maşină sport. 

— Îi putem reduce faţa la un algoritm pe care-l 
putem compara cu fotografiile din baza de date cu 
paşapoartele franceze, explică Lars. 

— Dar este mult mai uşor să-i luăm numărul de la 
cartea de credit. Uitaţi-vă la monitorul personal şi 
efectuaţi clic pe opţiunea dedicată de telecomunicaţii. 
Introduceţi cât mai multe informaţii posibil: amplasarea 
telefonului, data, ora - cea de acum, desigur. Programul 
Carnivore îi va urmări numărul imediat ce este 
transmis. 

Vânzătorul trecu cartea de credit a tinerei printr- 
un scaner şi numerele pâlpâiră pe ecran. 

— Şi iată-l, zise Lars, ca şi cum ar fi fost un 
magician care-şi învățase ucenicul un nou truc. 

— Acum dublu clic... 


— Ştiu ce trebuie să fac. 

Michael mută cursorul pe butonul de referinţe 
încrucişate şi aproape imediat începură să apară 
informaţii suplimentare. Numele femeii era Clarisse 
Marie du Portail. Douăzeci şi trei de ani. Fără probleme 
de creditare. lată numărul de telefon. lată şi adresa. 
Programul traduse din franceză în engleză o listă de 
articole pe care le cumpărase cu cartea de credit în 
ultimele trei luni. 

— Uitaţi-vă la asta, zise Lars. 

O casetă din colţul drept de sus afişă o imagine 
granulată de la o cameră de supraveghere din stradă. 

— Vedeţi clădirea aceea? Acolo locuieşte. Etajul 
trei. 

— Mulţumesc, Lars. De aici mă descurc. 

— Dacă derulaţi factura de la cartea de credit, 
veţi vedea că a plătit o vizită la o clinică medicală 
pentru femei. Doriţi să vedeți dacă a luat 
anticoncepţionale sau a făcut un avort? 

— Multumesc, dar nu este necesar, spuse 
Michael. 

Luminiţa roşie dispăru de pe ecran, şi rămase 
iarăşi singur cu Clarisse. Ducând o punguţă de plastic 
cu cosmeticele cumpărate, tânăra îşi continuă 
plimbarea prin magazin şi păşi pe scara rulantă. 
Michael tastă câteva instrucţiuni şi comută pe o nouă 
cameră. O şuviţă de păr castaniu se odihnea pe fruntea 
Clarissei şi aproape-i atingea ochii. Ea o dădu la o parte 
cu o mână şi apoi se uită în jur la noi vitrine cu mărfuri. 
Michael se întrebă dacă nu cumva căuta o rochie pe 


care s-o poarte la un eveniment special. Cu încă un pic 
de ajutor de la Lars, i-ar putea accesa căsuţa de e-mail. 

Uşa activată electronic se deschise glisând într-o 
parte, iar Kennard Nash intră în încăpere. Nash era un 
fost general de armată şi consultant pe probleme de 
securitate naţională, care era în prezent şeful consiliului 
director al Fraţilor. Constituţia lui solidă şi bruscheţea 
manierelor îi aminteau lui Michael de un antrenor de 
fotbal american. 

Michael comută pe o altă cameră de supraveghere 
- adio, Clarisse - dar generalul deja o văzuse pe tânără. 
Zâmbi ca un unchi care tocmai l-a prins pe nepotul său 
răsfoind o revistă pentru bărbaţi. 

— În ce loc? întrebă el. 

— Paris. 

— Este drăguță? 

— Categoric. 

Când Nash se apropie de Michael, tonul lui deveni 
mai serios. 

— Am nişte veşti care te-ar putea interesa. Dl. 
Boone şi asociaţii săi tocmai au încheiat cu succes o 
evaluare pe teren a comunităţii New Harmony din 
Arizona. Se pare că fratele tău şi Arlechinul au vizitat 
locul ăsta cu câteva luni în urmă. 

— Şi unde sunt acum? 

— Nu ştim exact, dar ne apropiem. O analiză a 
mesajelor electronice păstrate pe un laptop arată că 
Gabriel este probabil la câţiva kilometri de aici - în New 
York. Încă nu avem puterea informatică necesară 


pentru a căuta în întreaga lume, dar acum ne putem 
concentra asupra acestui loc. 

Faptul că devenise Călător îi dăduse lui Michael 
anumite abilităţi care-l ajutau să supravieţuiască. Dacă 
se relaxa într-un anumit mod - fără să gândească, doar 
observând - îşi putea încetini percepțiile astfel încât să 
vadă schimbări de fracțiuni de secundă ale expresiei 
faciale. Michael putea să-şi dea seama când cineva 
minţea, putea depista gândurile şi emoţiile pe care toată 
lumea le ascundea în viaţa de zi cu zi. 

— Cât va dura până-mi veţi găsi fratele? 

— Nu pot spune. Dar este un pas foarte important. 
Până acum, i-am căutat în Canada şi Mexic. Nu m-am 
gândit niciodată că se vor duce la New York. 

Nash chicoti uşor. 

— Arlechinul ăsta tânăr este nebun. 

Şi acum lumea începu să-şi încetinească mersul în 
mintea lui Michael. Putu vedea ezitarea din zâmbetul lui 
Nash. O privire rapidă spre stânga. Şi apoi răsucirea de 
o fracțiune de secundă a buzelor într-un rânjet. Poate că 
generalul nu minţea, dar era clar că ascundea ceva 
care-l făcea să se simtă superior. 

— Lăsaţi pe altcineva să termine treaba în 
Arizona, spuse Michael. 

— Cred că Boone ar trebui să zboare imediat la 
New York. 

Încă odată, Nash zâmbi ca şi cum ar fi avut mâna 
câştigătoare într-o partidă de pocher. 

— Domnul Boone va mai rămâne acolo încă o zi, 
ca să evalueze nişte informaţii suplimentare. Echipa sa 


a găsit o scrisoare în timpul unei percheziţii a 
complexului. 

Generalul Nash făcu o pauză şi lăsă afirmaţia să 
plutească în aer. 

Michael îi urmări ochii. 

— Şi de ce este asta important? 

— Scrisoarea este de la tatăl tău. Se ascunde de 
noi de mult timp, dar se pare că încă este viu. 

— Ce? Sunteţi sigur? 

Michael sări de pe scaun şi aproape că străbătu în 
fugă distanţa până la general. Nash îi spunea adevărul, 
sau era asta doar un alt test de loialitate? Examină faţa 
generalului şi mişcările ochilor lui. Nash arăta superior 
şi mândru - ca şi cum se bucura de această 
demonstraţie de autoritate. 

— Şi unde e? Cum îl putem găsi? 

— Nu pot să-ţi spun deocamdată. Nu ştim când a 
fost scrisă scrisoarea. Boone n-a găsit nici un plic cu 
ştampila poştei sau cu adresa expeditorului. 

— Dar ce scria în scrisoare? 

— Tatăl tău a inspirat formarea comunităţii New 
Harmony. Voia să-şi încurajeze prietenii şi să-i 
avertizeze în legătură cu Fraţii. 

Nash îl urmări pe Michael cum străbătea 
încăperea dintr-un capăt în altul. 

— Nu pari prea bucuros de veste. 

— După ce oamenii voştri ne-au ars casa din 
temelii, Gabe şi cu mine am păstrat fantezia asta. Ne- 
am convins unul pe altul că tatăl nostru supravieţuise şi 
că ne căuta în timp ce noi străbăteam ţara. Când am 


mai crescut, mi-am dat seama că tata n-avea să mă 
ajute deloc. Eram pe cont propriu. 

— Aşa că ai decis că murise? 

— Oriunde s-ar fi dus tatăl meu, n-avea să se mai 
întoarcă vreodată. Ar fi putut la fel de bine să fie mort. 

— Cine ştie? Poate putem aranja o reuniune de 
familie. 

Michael simţi nevoia să-l trântească pe Nash de 
perete şi să-i şteargă zâmbetul de pe faţă pălmuindu-l. 
Dar se întoarse cu spatele şi se îndepărtă de bărbatul 
mai în vârstă, şi-şi recăpătă stăpânirea de sine. Încă mai 
era prizonierul lor, dar era o cale de-a ieşi din situaţia 
asta. Trebuia să se afirme şi să-i îndrume pe Fraţi într-o 
anumită direcţie. 

— I-aţi omorât pe toţi din New Harmony. Corect? 

Nash păru deranjat de limbajul fără menajamente 
al lui Michael. 

— Echipa lui Boone şi-a atins obiectivele. 

— Poliţia ştie ce s-a întâmplat? A ajuns la ştiri? 

— De ce îţi baţi capul cu asta? 

— Vă spun cum să-l găsiţi pe Gabriel. Dacă presa 
nu ştie de asta, atunci Boone ar trebui să se asigure că 
va afla. 

Nash dădu din cap. 

— Asta face categoric parte din plan. 

— Îmi cunosc fratele. Gabriel a vizitat New 
Harmony şi i-a cunoscut pe oamenii care trăiau acolo. 
Acest eveniment îl va afecta serios. Va trebui să 
reacționeze, să facă ceva impulsiv. Trebuie să fim 
pregătiţi. 


Gabriel şi prietenii săi erau în New York. Un 
pastor din biserica lui Vicki, pe nume Oscar Hernandez, 
aranjase ca ei să stea la etajul de sus al unei clădiri 
industriale goale din Chinatown’. În băcănia de la 
parter se înregistrau pariuri sportive, aşa că magazinul 
avea cinci linii telefonice - toate înregistrate pe nume 
diferite - plus un fax, un scaner şi o conexiune Internet 
de mare viteză. În schimbul unei mici sume, băcanul le 
dădea voie să folosească aceste resurse electronice ca 
să dea substanţă noilor lor identități. Chinatown era un 
loc bun pentru aceste tranzacţii, deoarece toţi 
proprietarii de magazine preferau banii gheaţă cărţilor 
de credit şi cardurilor de debit care erau monitorizate 
de Uriaşa Magşinărie. 

Restul clădirii era ocupat de diferite afaceri care 
foloseau ca lucrători imigranţi fără acte. La primul etaj 
era un atelier de confecţii clandestin, iar bărbatul de la 
etajul al doilea făcea DVD-uri piratate. În timpul zilei 
intrau şi ieşeau din clădire tot felul de străini, dar 
noaptea toată lumea pleca. 

Podul de la etajul al patrulea era o încăpere lungă, 
îngustă, cu parchet pe jos şi ferestre la ambele capete. 
Odinioară fusese folosită ca fabrică de genţi de designer 
contrafăcute, şi o maşină de cusut industrială încă mai 
era fixată de podea aproape de baie. La câteva zile după 


3 Cartierul chinezesc (în lb. eng. în original). 


ce sosiseră, Vicki atârnă pânze de pictură pe umeraşe, 
creând un dormitor al bărbaţilor pentru Gabriel şi Hollis 
şi un dormitor al femeilor pentru ea şi Maya. 

Maya fusese rănită în timpul atacului asupra 
Centrului de cercetare Evergreen, iar refacerea ei era o 
serie de mici izbânzi. Gabriel încă îşi mai amintea prima 
seară în care ea fusese în stare să stea în şezut pe un 
scaun ca să ia cina, şi prima dimineaţă în care făcuse un 
duş fără ajutorul lui Vicki. La două luni de la sosirea lor, 
Maya era în stare să părăsească clădirea împreună cu 
ceilalţi, şchiopătând pe Mosco Street până la Hong 
Kong Cake Company. Aştepta lângă standul de la stradă 
- nu prea sigură pe picioarele ei, dar hotărâtă să se 
descurce singură - în timp ce o chinezoaică bătrână 
făcea prăjituri ca nişte clătite pe un grătar negru de 
fier. 

Banii nu erau o problemă; deja primiseră două 
livrări de bancnote de o sută de dolari trimise de 
Linden, un Arlechin care trăia la Paris. Urmând 
instrucţiunile Mayei, îşi creaseră identități false care 
includeau certificate de naştere, paşapoarte, permise de 
conducere şi cărţi de credit. Hollis şi Vicki găsiră un 
apartament de rezervă în Brooklyn şi închiriară adrese 
şi cutii poştale. Când toţi membrii grupului urmau să 
aibă documentele necesare pentru două identități false, 
aveau să părăsească New York-ul şi să călătorească 
până la o casă sigură din Canada sau Europa. 

Uneori, Hollis râdea şi numea grupul lor „cei 
patru fugari”, iar lui Gabriel i se părea că deveniseră 
prieteni. În unele seri, cei patru locuitori ai mansardei 


găteau fiecare câte un fel de mâncare pentru o masă 
mare, apoi se aşezau la masă, jucau cărţi şi făceau 
glume despre cine avea să spele vasele. Până şi Maya 
zâmbea uneori şi deveni parte din grup. Gabriel putea 
uita de situaţia lor în asemenea momente, putea uita că 
el era Călător şi că Maya era Arlechin - şi că viaţa lui 
obişnuită dispăruse pentru totdeauna. 


XXX 


Miercuri seara totul se schimbă. Grupul petrecuse 
două ore într-un club de jaz din West Village. În timp ce 
se întorceau în linişte spre Chinatown, trecură pe lângă 
un şofer de camion care arunca teancuri dintr-un 
tabloid pe trotuar. Gabriel aruncă o privire spre titlul 
ştirii principale şi încremeni. 


ŞI-AU UCIS COPIII! 
67 de oameni mor în suicidul unui cult din Arizona 


Articolul de pe prima pagină era despre New 
Harmony, unde Gabriel fusese cu doar câteva luni 
înainte, ca s-o viziteze pe Găsitoarea Căii, Sophia 
Briggs. 

Cumpărară trei ziare diferite şi se grăbiră să se 
întoarcă în mansarda lor. Conform poliţiei din Arizona, 
omorul era motivat de mania religioasă. Reporterii îi 
intervievaseră deja pe foştii vecini ai familiilor moarte. 
Toţi erau de acord - cei care trăiseră în New Harmony 


trebuiau să fie nebuni. Îşi părăsiseră slujbe bune şi 
locuinţe frumoase ca să trăiască în deşert. 

Hollis parcurse în grabă articolul din New York 
Times. 

— Din ce spun ei, armele erau înregistrate pe 
numele celor care trăiau acolo. 

— Asta nu dovedeşte nimic, spuse Maya. 

— Poliţia a găsit o înregistrare video făcută de o 
englezoaică, zise Hollis. 

— Aparent, ea a ţinut un fel de discurs despre 
distrugerea răului. 

— Martin Greenwald mi-a trimis un e-mail cu două 
săptămâni în urmă, spuse Maya. 

— N-a pomenit nimic de vreo problemă. 

— Nu ştiam că ai primit veşti de la Martin, zise 
Gabriel cu surprindere şi privi schimbările de pe faţa 
Mayei. Ştiu imediat că ea ascundea de ei ceva 
important. 

— Da, ei bine, am primit. 

Încercând să evite privirea lui Gabriel, se duse în 
spaţiul destinat bucătăriei. 

— Ce ţi-a spus, Maya? 

— Am luat o decizie. Am crezut că e cel mai 
bine ... 

Gabriel se ridică şi făcu un pas spre ea. 

— Spune-mi ce-a zis! 

Maya era aproape de uşa care dădea spre scară. 
Gabriel se întrebă dacă n-avea mai degrabă să fugă 
decât să-i răspundă la întrebări. 


— Martin a primit o scrisoare de la tatăl tău, 
spuse Maya. 

— Întreba de cei din New Harmony. 

Câteva clipe, lui Gabriel i se păru că mansarda, 
clădirea, oraşul însuşi dispăruseră; era din nou băiatul 
care stătea în picioare în zăpadă, urmărind cu privirea o 
bufniţă care zbura în cerc deasupra ruinelor fumegânde 
ale casei familiei sale. Tatăl său nu mai era acolo, 
dispăruse pentru totdeauna. 

Apoi clipi şi reveni în prezent. Hollis era furios, 
Vicki arăta rănită, iar Maya părea să-i sfideze cu decizia 
ei. 

— Tatăl meu e în viaţă? 

— Da. 

— Şi ce s-a întâmplat? Unde e? 

— Nu ştiu, spuse Maya. 

— Martin a avut grijă să nu trimită asemenea 
informaţii pe internet. 

— Dar de ce nu mi-ai spus ... 

Maya îl întrerupse, cuvintele revărsându-i-se de 
pe buze. 

— Pentru c-am ştiut că vei vrea să te întorci la 
New Harmony şi asta era periculos. Plănuiam să mă 
întorc chiar eu în Arizona după ce aveam să părăsim 
New York-ul şi tu ai fi ajuns într-o casă sigură. 

— Credeam că facem totul împreună, spuse Hollis. 

— Fără secrete. Toţi în aceeaşi echipă. 

Ca de obicei, Vicki îşi asumă şi de data asta rolul 
de pacificator. 


— Sunt sigură că Maya îşi dă seama c-a făcut o 
greşeală. 

— Crezi că Maya o să-şi ceară scuze? întrebă 
Hollis. 

— Noi nu suntem Arlechini, ceea ce înseamnă - în 
mintea ei - că nu suntem la nivelul ei. Ne-a tratat ca pe 
nişte copii. 

— Nu a fost o greşeală! spuse Maya. 

— Toţi oamenii aceia din New Harmony sunt 
morţi. Dacă Gabriel ar fi fost acolo ar fi fost şi el omorât. 

— Cred că am dreptul să iau singur decizii pentru 
mine, zise Gabriel. 

— Acum Martin e mort şi noi nu avem nici o 
informaţie. 

— Tu eşti încă viu, Gabriel. Într-un fel sau altul, 
te-am protejat. Asta e obligaţia mea ca Arlechin. 
Singura mea răspundere. 

Maya le întoarse spatele, deschise încuietoarea cu 
zgomot şi se năpusti afară din apartament, trântind uşa 
în urma ei. 


Cuvântul „zombi” plutea prin mintea lui Nathan 
Boone ca o şoaptă. Părea nelalocul lui în salonul de 
oaspeţi al terminalului aeroportului particular de lângă 
Phoenix, Arizona. Încăperea era decorată cu mobilier în 
culori pastelate şi cu fotografii înrămate ale unor 
dansatori Hopit. O tânără veselă pe nume Cheryl tocmai 
făcuse fursecuri cu ciocolată şi cafea pentru grupul de 
pasageri, angajaţi ai unei mari companii. 

Boone stătea la un calculator şi-şi pornise laptop- 
ul. În afara terminalului era o zi mohorâtă, vântoasă, iar 
conul de vânt de pe pistă se smucea în toate părţile. 
Oamenii lui deja încărcaseră containere sigilate 
conţinând arme şi armuri în avionul închiriat. Odată ce 
echipajul local de la sol termina de alimentat avionul, 
Boone şi echipa sa aveau să zboare spre est. 

Fusese uşor să manipuleze perspectiva poliţiei şi a 
presei asupra a ceea ce se întâmplase în New Harmony. 
Tehnicieni în slujba Fraţilor deja intraseră în 
calculatoarele guvernului şi înregistraseră o listă de 
arme de foc pe numele lui Martin Greenwald şi al altor 
membri ai comunităţii. Dovezile balistice şi declaraţia 
video lăsată de Janet Wilkins despre mesaje de la 
Dumnezeu convinseseră autorităţile că New Harmony 
era un cult religios care se autodistrusese. Tragedia era 


4 Populație Pueblo ce trăieşte pe culmile din rezervația din nord-estul 


Arizonei. Hopi sunt remarcabili prin viaţa lor ceremonială bogată şi 
rafinamentul meşteşugurilor precum olăritul şi țesutul. 


numai bună pentru ştirile de seară, şi nici un reporter 
nu avusese inspiraţia să sape mai adânc. Povestea luase 
sfârşit. 

Unul dintre mercenari raportase despre un copil 
care alerga aproape de perimetrul de izolare, iar Boone 
se întreba dacă era aceeaşi fetiţă asiatică pe care o 
văzuse la centrul comunitar. Asta ar fi putut pune 
probleme, dar poliţia nu găsise pe nimeni în viaţă. Dacă 
fata scăpase de atacul iniţial, fie murise de frig, fie se 
ascunsese într-una din casele care arseseră din temelii. 

Activă un sistem de codare, intră pe internet şi 
începu să-şi verifice mesajele.  Primise veşti 
promițătoare despre căutarea lui Gabriel Corrigan în 
oraşul New York, iar Boone răspunse imediat la 
respectivul mesaj. În timp ce trecea în revistă celelalte 
mesaje, găsi trei de la Michael, care îl interoga despre 
căutarea tatălui său. „Te rog trimite un raport privind 
evoluţia”, scria Michael. „Fraţii ar dori să se ia măsuri 
urgente în această situaţie”. 

— Ticălos insistent, mârâi Boone, şi apoi privi 
peste umăr ca să vadă dacă-l auzise cineva. 

Şefului securităţii Fraţilor i se părea supărător 
faptul că un Călător îi dădea ordine. Michael era acum 
de partea lor, dar în ceea ce-l privea pe Boone, 
rămăsese în continuare duşmanul lor. 

Singurele date biometrice disponibile ale tatălui 
său erau o fotografie de pe permisul de conducere 
făcută cu douăzeci şi şase de ani în urmă şi o singură 
amprentă a degetului mare descoperită lângă o 
semnătură legalizată. Asta însemna că ar fi fost o 


pierdere de timp să verifice băncile de date 
guvernamentale obişnuite. Programele de căutare ale 
Fraţilor trebuiau să monitorizeze mesajele electronice şi 
conversațiile telefonice ca să descopere orice 
comunicare ce menţiona numele lui Matthew Corrigan 
sau afirmaţii despre Călători. 

În ultimele două luni, Fraţii terminaseră de 
construit un nou centru de calculatoare în Berlin, dar lui 
Boone nu i se permitea să-l folosească pentru 
operaţiunile sale de securitate. Generalul Nash fusese 
foarte misterios în legătură cu planurile consiliului 
director pentru centrul din Berlin, dar era clar că acesta 
prezenta o importanţă majoră pentru obiectivele 
Fraţilor. Se pare că testau acolo ceva numit Programul 
Umbra, care avea să constituie primul pas spre 
instaurarea Panopticonului virtual. Când Boone se 
plânse de resursele sale insuficiente, personalul de la 
Berlin sugerase o soluţie temporară: în loc să folosească 
centrul de calculatoare, ei aveau să-i pună la dispoziţie 
zombi care să-l ajute în căutări. 

Zombi era porecla pentru orice calculator infectat 
de un virus sau un troian care permitea ca acesta să fie 
controlat în secret de un utilizator extern. Stăpânii de 
zombi dictau acţiunile unor calculatoare din lumea 
întreagă, folosindu-le pentru a expedia mesaje 
electronice nesolicitate sau pentru a extorca bani de la 
site-uri web vulnerabile. Dacă proprietarii site-urilor 
refuzau să plătească, serverele lor erau copleşite de 
miile de solicitări trimise în acelaşi moment. 


Rețelele de zombi, denumite „reţele de boţi”, 
puteau fi cumpărate, furate sau vândute pe piaţa neagră 
a internetului. În ultimul an, personalul tehnic al 
Fraţilor cumpărase reţele de boţi de la diferite grupări 
criminale şi dezvoltase un software nou, care forţa 
computerele captive să îndeplinească sarcini mai 
elaborate. Cu toate că acest sistem nu era destul de 
puternic pentru a monitoriza toate calculatoarele din 
lume, putea face faţă căutării unei anumite ţinte. 

Boone începu să scrie o comandă pentru centrul 
de calculatoare din Berlin. „Dacă sistemul auxiliar este 
operaţional, începeţi căutarea lui Matthew Corrigan.” 

— Mă scuzati, domnule Boone... 

Tresări şi privi în sus. Pilotul avionului închiriat - 
un tânăr proaspăt tuns în uniformă bleumarin - stătea la 
câţiva metri distanţă de staţia lui de lucru. 

— Care-i problema? 

— Nici o problemă. Am alimentat şi suntem gata 
de plecare. 

— Tocmai am primit nişte informaţii noi, zise 
Boone. 

— Schimbaţi destinaţia noastră în aeroportul din 
ţinutul Westchester şi contactaţi biroul de transport. 
Spuneţi-le că vreau suficiente vehicule ca să-mi duc 
personalul în oraşul New York. 

— Da, domnule. Îi sun chiar acum. 

Boone aşteptă ca pilotul să se îndepărteze şi apoi 
continuă să scrie. „Lasă calculatoarele să urmărească 
fantoma asta”, îşi spuse el. „Am să-l găsesc pe Gabriel 
în următoarele două zile.” 


Îşi termină mesajul într-un minut şi-l trimise la 
Berlin. Când ajunse pe pistă, programe software 
ascunse se trezeau în calculatoarele captive din 
întreaga lume. Fragmente de inteligenţă artificială 
începură să se strângă laolaltă ca o armată de zombi 
care stăteau în tăcere într-o încăpere enormă. Aşteptară 
fără să opună rezistenţă, fără să perceapă trecerea 
timpului, până când o comandă le obligă să înceapă 
căutarea. 

În suburbiile Madridului, un băiat de paisprezece 
ani juca un joc fantasy on-line. La Toronto, un inspector 
de construcţii pensionat afişa pe un forum de hochei 
comentarii despre echipa sa preferată. Peste câteva 
secunde, calculatoarele lor funcționau deja puţin mai 
încet, dar nici unul dintre ei nu observă schimbarea. La 
suprafaţă, totul era la fel, dar acum servitorii electronici 
ascultau de un nou stăpân, cu un nou ordin. 

Găsiţi-l pe Călător. 


Gabriel apăsă pe o tastă a celularului său şi se 
uită la ceas. Era ora unu noaptea, dar din stradă tot se 
mai auzeau zgomote. Putea auzi un claxon şi sirena unei 
maşini de poliţie undeva la distanţă. Un automobil cu o 
staţie stereo dată tare trecea prin cartier, şi basul 
bubuitor al unui cântec rap răsuna ca bătaia surdă a 
unei inimi. 

Călătorul desfăcu fermoarul în jumătatea de sus a 
sacului său de dormit şi se ridică în şezut. Lumina de la 
un felinar de pe stradă se scurgea înăuntru prin 
ferestrele spoite cu var, şi-l putea vedea pe Hollis 
Wilson întins pe un pat pliant la doi metri mai încolo. 
Fostul instructor de arte marţiale respira regulat, iar 
Gabriel conchise că dormea. 

Trecuseră douăzeci şi patru de ore de când aflase 
că cei din New Harmony erau morţi, iar tatăl său încă 
mai era viu. Gabriel se întreba cum se presupunea că va 
găsi pe cineva care dispăruse din viaţa sa cu 
cincisprezece ani în urmă. Oare tatăl lui era în lumea 
asta sau trecuse într-un alt tărâm? Gabriel se întinse din 
nou pe patul său pliant şi ridică braţul stâng. Noaptea 
târziu, se simţea receptiv la atracţia şi primejdiile noii 
sale puteri. 

Timp de câteva minute se concentră asupra 
Luminii din trupul său. Apoi veni momentul dificil: 
concentrându-se în continuare asupra Luminii, încerca 


să-şi mişte mâna fără să se gândească în mod conştient 
la asta. Uneori părea ceva imposibil: cum să alegi să-ţi 
mişti corpul şi apoi să ignori respectiva alegere? Gabriel 
respiră profund şi degetele sale tremurară înainte. 
Punctuleţe de Lumină - asemenea stelelor unei 
constelații - pluteau în întunericul plin de umbre, în 
timp ce mâna sa fizică era moale şi inertă. 

Îşi mişcă braţul şi Lumina fu absorbită din nou de 
corp. 'Tremura şi respira sacadat. Se ridică din nou în 
şezut, îşi scoase picioarele din sacul de dormit şi-şi puse 
tălpile goale pe podeaua rece, de lemn. „Te porţi ca un 
idiot”, îşi spuse. „Nu e un truc bun de făcut la petreceri. 
Fie treci dincolo, fie rămâi în lumea asta.” 

În tricou şi în pantaloni de trening, Gabriel se 
strecură printr-o crăpătură dintre pânzele atârnate şi 
intră în spaţiul central al podului. Se duse la baie, apoi 
se îndreptă spre spaţiul destinat bucătăriei, să ia nişte 
apă de la chiuvetă. Maya stătea pe canapeaua de lângă 
zona în care dormeau femeile. În perioada de 
recuperare, în care-şi revenea după rana de glonţ, îşi 
petrecuse marea parte a timpului dormind. Acum că 
putea să meargă prin oraş, era plină de o energie 
nestăvilită. 

— E totul în regulă? întrebă ea în şoaptă. 

— Da. Mi-e sete. 

Deschise robinetul de apă rece şi bău direct. Unul 
dintre lucrurile care-i plăceau la oraşul New York era 
apa. Când stătea în Los Angeles cu Michael, apa de la 
robinet avea mereu un uşor gust de chimicale. 


Gabriel străbătu din nou spaţiul central din pod şi 
se aşeză lângă Maya. Chiar şi după cearta legată de 
tatăl lui, tot îi făcea plăcere s-o privească. Maya avea 
părul negru al mamei sale Sikh şi trăsăturile puternice 
ale tatălui ei german. Avea ochii de un albastru pal, 
deosebit, ca două puncte de acuarelă abia vizibile, 
plutind pe un fundal alb. Când era afară, pe străzi, şi-i 
ascundea îndărătul unor ochelari de soare, iar părul şi-l 
acoperea cu o perucă. Dar Arlechinul nu putea deghiza 
felul în care se mişca. Intra în băcănii şi stătea în 
picioare într-un vagon de metrou cu ţinuta plină de 
echilibru a unui războinic care-ar fi putut primi prima 
lovitură fără să fie doborât. 

Când se întâlniseră pentru prima oară în Los 
Angeles, i se păruse că Maya era cea mai neobişnuită 
persoană pe care o întâlnise vreodată. Arlechinul era o 
femeie modernă în multe privinţe - expertă în toate 
aspectele tehnologiei de supraveghere. Dar purta şi 
povara a sute de ani de tradiţie. Tatăl ei, Thorn, îşi 
învățase fata că Arlechinii erau „Condamnaţi de carne. 
Mântuiţi de sânge.” Maya părea să creadă că era 
vinovată de o greşeală fundamentală pe care-o putea 
îndrepta doar riscându-şi viaţa. 

Maya vedea lumea limpede - orice nesăbuinţă şi 
dezordine din percepțiile ei fusese distrusă cu ani în 
urmă. Gabriel ştia că ea n-ar încălca niciodată regulile 
şi nu s-ar îndrăgosti de un Călător. Şi în momentul ăsta, 
propriul său viitor era atât de neclar, încât simţea că ar 
fi fost la fel de iresponsabil din partea lui să schimbe 
relaţia dintre ei. 


El şi Maya aveau rolurile lor bine definite de 
Călător şi de Arlechin, şi cu toate acestea era atras de 
ea fizic. Când ea îşi revenea după rana de glonţ, o luase 
în braţe şi-o purtase de la patul pliant la canapea, 
simțind greutatea corpului ei şi mirosindu-i pielea şi 
părul. Uneori pânza despărţitoare nu era trasă de tot şi 
o văzuse stând de vorbă cu Vicki în timp ce se îmbrăca. 
Nu era nimic între ei - şi în acelaşi timp era totul. Chiar 
şi statul alături de ea pe canapea era atât plăcut, cât şi 
incomod. 

— Ar trebui să te odihneşti, spuse el cu blândeţe. 

— Nu pot închide ochii. 

Când Maya era obosită, accentul ei britanic 
devenea mai puternic. 

— Creierul refuză să se oprească. 

— Înţeleg. Uneori mă simt de parcă aş avea prea 
multe gânduri şi n-aş avea unde să le pun. 

Urmă un alt moment de tăcere, iar el o ascultă 
cum respira. Gabriel îşi reaminti că Maya îl minţise în 
legătură cu tatăl lui. Oare mai avea şi alte secrete? Ce 
mai trebuia să afle? Arlechinul se dădu câţiva centimetri 
mai încolo ca să nu mai fie atât de aproape de el. Corpul 
ei se încordă, iar el o auzi trăgând aer în piept cu 
putere, ca şi cum urma să facă un lucru periculos. 

— M-am gândit şi la cearta noastră de aseară. 

— Ar fi trebuit să-mi spui despre tatăl meu, spuse 
Gabriel. 

— Încercam să te protejez. Nu mă crezi? 

— Tot nu sunt mulţumit. 

Gabriel se aplecă spre ea. 


— Bine - deci tata a trimis o scrisoare celor din 
New Harmony. Eşti sigură că nu ştii de unde venea 
scrisoarea? 

—  Ţi-am spus despre Carnivore. Guvernul 
monitorizează permanent mesajele electronice. Martin 
n-ar fi trimis niciodată informaţii cruciale prin internet. 

— Cum ştiu că-mi spui adevărul? 

— Eşti Călător, Gabriel. Îmi poţi privi chipul şi 
poţi vedea că nu mint. 

— Nu credeam că trebuie să fac asta. Nu cu tine. 

Gabriel se ridică de pe canapea şi se întoarse la 
patul său. Se întinse, dar era greu să adoarmă. Ştia că 
Mayei îi păsa de el, dar nu părea să înţeleagă cât de 
mult dorea el să-şi găsească tatăl. Numai tatăl său i-ar fi 
putut spune ce trebuia să facă acum că era Călător. Ştia 
că se schimba, devenind treptat o altă persoană, dar nu 
ştia de ce. 

Închizând ochii, visă că tatăl său mergea pe o 
stradă întunecoasă din New York. Gabriel îl strigă şi 
alergă după el, dar tatăl lui era prea departe ca să-l 
audă. Matthew Corrigan dădu colţul, iar când Gabriel 
ajunse acolo, dispăruse. 

În vis, Gabriel stătea sub un felinar pe pavajul 
întunecat şi scânteind de la ploaie. Privi în jur şi văzu o 
cameră de supraveghere montată pe acoperişul unei 
clădiri. Mai era una pe stâlpul felinarului şi încă alte 
şase în diverse puncte ale străzii pustii. În acel moment 
ştiu că şi Michael îl căuta, dar fratele său avea la 
dispoziţie camerele şi scanerele şi toate celelalte 
dispozitive ale Uriaşei Maşinării. Era ca o cursă - o 


întrecere teribilă între ei - iar el nu avea cum să câştige 
cu nici un chip. 


Deşi  Arlechinii se considerau uneori ultimii 
apărători ai istoriei, cunoaşterea lor istorică se baza mai 
mult pe tradiţie decât pe faptele care puteau fi găsite în 
manuale. Crescând la Londra, Maya memorase punctele 
în care fuseseră amplasate locurile de execuţie 
împrăştiate în întreg oraşul. Tatăl său îi arătase fiecare 
loc în timpul lecţiilor lor zilnice privind armele şi luptele 
de stradă. Tyburn era pentru criminali, Turnul Londrei 
pentru trădători, corpurile pârlite de soare ale piraţilor 
morţi atârnau ani în şir la Docul de execuţii de la 
Wapping. În diverse momente ale istoriei, autorităţile 
omorâseră evrei, catolici şi o lungă listă de contestatari 
care se închinau unui zeu diferit sau predicau o viziune 
diferită asupra lumii. Un anumit loc din West Smithfield 
era folosit pentru execuţia ereticilor, vrăjitoarelor şi a 
femeilor care-şi omorâseră soţii - la fel ca şi a 
Arlechinilor anonimi care muriseră apărând Călători. 

Maya avu aceeaşi senzaţie de suferinţă acumulată 
în clipa în care intră în clădirea Tribunalului penal din 
partea de jos a Manhattan-ului. Stând înăuntru lângă 
intrarea principală, privi în sus la ceasul atârnat de 
tavanul înalt cât o clădire cu etaj. Pereţii de marmură 
albă ai clădirii, corpurile de iluminat în stil Art Deco şi 
balustrada ornamentată a scărilor sugera marea 
sensibilitate a unei epoci anterioare. Apoi îşi plecă 


privirea şi studie lumea care o înconjura: poliţiştii şi 
infractorii, aprozii şi avocaţii, victimele şi martorii - toţi 
târându-şi picioarele pe podeaua murdară şi 
îndreptându-se spre poarta detectoare de metale care-i 
aştepta. 

Dimitri Aronov era un bărbat mai în vârstă, 
rotofei, cu trei şuviţe de păr negru, unsuros, lipite de 
ţeasta sa cheală. Ducând o servietă de piele ponosită, 
imigrantul rus se apropie de detectorul de metale. Când 
trecu prin poartă, se opri pentru o secundă şi-i aruncă 
Mayei o privire peste umăr. 

— Care-i problema? întrebă paznicul. 

— Circulaţi... 

— Desigur, domnule ofiţer. Desigur. 

Aronov trecu de poartă, apoi oftă şi-şi dădu ochii 
peste cap ca şi cum tocmai îşi amintise că a lăsat un 
dosar important în maşină. Trecu din nou prin punctul 
de control şi-o urmă pe Maya afară prin uşa turnantă. 
Un moment, rămaseră în capul scărilor late şi priviră 
orizontul în direcţia Manhattan-ului de jos. Era ora 
patru după-amiaza. Nori cenuşii, grei atârnau peste 
oraş, iar soarele era o pată înceţoşată de lumină în 
partea dinspre apus a cerului. 

— Deci? Ce crezi, domnişoară Strand? 

— Nu cred nimic - deocamdată. 

— Ai văzut cu ochii tăi. Nici o alarmă. Fără 
arestări. 

— Să ne uităm la produsul tău. 

Coborâră treptele împreună, merseră în zigzag 
prin traficul greoi care aglomera Centre Street şi 


intrară într-un părculeţ din mijlocul scuarului. Collect 
Pond Park fusese odinioară locul unui rezervor uriaş de 
ape uzate, în perioada de început a New York-ului. Încă 
mai era un loc întunecos, umbrit de clădirile înalte care 
înconjurau peticul de pământ. Deşi câteva indicatoare le 
ordonau newyorkezilor să nu hrănească porumbeii, un 
stol întreg zburătăcea de colo până colo şi scormonea în 
ţărână. 

Se aşezară pe o bancă de lemn, chiar în afara 
razei de acoperire a celor două camere de supraveghere 
din parc. Aronov puse servieta pe bancă şi-şi agită 
degetele. 

— Te rog să inspectezi marfa. 

Maya deschise cu zgomot servieta. Se uită 
înăuntru şi văzu un revolver care semăna cu unul 
automat de 9mm. Arma avea două ţevi şi un mâner 
texturat. Când o ridică, descoperi că era foarte uşoară - 
aproape ca una de jucărie. 

Aronov începu să vorbească cu intonaţia unui 
vânzător. 

— Cadrul, mânerul şi trăgaciul sunt din plastic de 
mare densitate. Ţevile, laturile şi percutorul sunt din 
ceramică extrem de dură - la fel de rezistentă ca oţelul. 
După cum ai văzut şi tu, arma asamblată trece prin 
orice detector de metale standard. Cu aeroporturile nu 
e la fel de uşor. Majoritatea au dispozitive cu 
retrodifuziune” sau cu unde milimetrice. Dar poţi 


E Sistem de imagistică mai nou, care detectează radiaţiile difuzate 


înapoi de ţintă, spre deosebire de aparatele tradiţionale cu raze X, 
care detectează materialele tari şi moi variind transmisiunea de raze 
prin ţintă. 


desface arma în două sau trei bucăţi pe care să le 
ascunzi într-un laptop. 

— Cum trage? 

— Gloanţele au fost mereu problema. CIA a 
proiectat acelaşi tip de armă folosind un sistem cu 
gloanţe fără manta. Amuzant, da? Ar trebui să lupte 
împotriva terorismului, aşa că au creat arma perfectă 
pentru terorişti. Dar prietenii mei de la Moscova au 
mers pe o soluţie mai puţin sofisticată. Îmi permiţi? 

Aronov băgă mâna în servietă. Trase glisiera şi 
dezvălui ceva ce arăta ca o ţigaretă maronie, scurtă şi 
groasă, cu vârful negru. 

— Acesta este un cartuş de hârtie cu un glonţ 
ceramic. Te poţi gândi la el ca la echivalentul modern al 
sistemului folosit de o muschetă din secolul al 
optsprezecelea. Praful de puşcă propulsiv se aprinde în 
două faze şi proiectează glonţul afară pe ţeavă. Se 
reîncarcă încet, aşa că... 

Aronov cuprinse arma cu mâna stângă şi fixă la 
locul ei cea de-a doua ţeavă. 

— Ai două împuşcături rapide, dar nici n-ai nevoie 
de mai multe. Glonţul va sfâşia ţinta ca o bucată de 
şrapnel. 

Maya se îndreptă de spate, îndepărtându-se de 
servietă, şi privi în jur ca să vadă dacă-i urmărea cineva. 
Fațada cenuşie a clădirii Tribunalului penal se contura 
ameninţător deasupra lor. Maşini de poliţie şi autobuze 
alb cu albastru folosite pentru transportul prizonierilor 
erau parcate pe stradă pe două rânduri. Auzea traficul 
de jur-împrejurul părculeţului, simţea mirosul floral de 


colonie al lui Aronov amestecat cu aroma instabilă a 
frunzelor ude. 

— Impresionant, da? Cred că eşti de acord. 

— Cât costă? 

— Douăsprezece mii de dolari. Bani gheaţă. 

— Pentru un revolver? E absurd. 

— Dragă domnişoară Strand... 

Rusul zâmbi şi clătină din cap. 

— Ar fi greu, dacă nu imposibil, să găseşti pe 
altcineva care să vândă o asemenea armă. În plus, noi 
doi am mai făcut afaceri. Ştii că marfa mea e de cea mai 
bună calitate. 

— Nici măcar nu ştiu dacă se poate trage cu arma 
asta. 

Aronov închise servieta şi-o puse pe pavaj, lângă 
picior. 

— Dacă doreşti, putem merge la un garaj al unui 
prieten de-al meu, în New Jersey. Fără vecini. Pereţi 
groşi. Cartuşele sunt scumpe, dar am să te las să tragi 
două înainte să-mi dai banii. 

— Lasă-mă să mă gândesc. 

— Am să trec cu maşina pe lângă intrarea de la 
stradă a Centrului Lincoln la ora şapte deseară. Dacă 
eşti acolo, primeşti o ofertă specială valabilă o singură 
noapte - zece mii de dolari şi şase gloanţe. 

— O ofertă specială ar fi opt mii. 

— Nouă. 

Maya dădu din cap. 

— Am să-ţi plătesc suma asta dacă totul merge 
cum ai promis. 


După ce ieşi din parc şi traversă Centre Street, 
Maya îl sună pe Hollis de pe telefonul mobil. Acesta 
răspunse imediat, dar nu spuse nimic. 

— Unde eşti? întrebă ea. 

— Columbus Park. 

— Ajung acolo în cinci minute. 

Dădu drumul telefonului în geanta de umăr şi 
scoase un generator numeric aleatoriu - un dispozitiv 
electronic de dimensiunile unei cutii de chibrituri care 
atârna de un lanţ la gâtul ei. 

Maya şi ceilalţi Arlechini le spuneau duşmanilor 
lor Tabula, deoarece acest grup vedea conştiinţa umană 
ca pe o tabula rasa - o placă goală pe care puteau fi 
scrijelite sloganuri de ură şi frică. În timp ce Tabula 
credeau că totul putea fi controlat, Arlechinii cultivau o 
filozofie a hazardului. Uneori alegeau între mai multe 
posibilităţi cu ajutorul zarurilor sau al generatorului 
numeric. 

„Un număr impar înseamnă s-o iau la stânga”, îşi 
spuse Maya. „Un număr par înseamnă s-o iau la 
dreapta”. Apăsă pe un buton al dispozitivului şi când 
numărul 365 pâlpâi pe ecran, o luă la stânga pe Hogan 
Place. 


XXX 


Îi trebuiră zece minute ca să ajungă pe jos la 
Columbus Park - un petic dreptunghiular de asfalt şi 
copaci jalnici, aflat la câteva cvartale de Chinatown. Lui 
Gabriel îi plăcea să meargă în parc după-amiaza, când 


era plin cu chinezi şi chinezoaice în vârstă. Bătrânii 
formau alianţe complexe bazate pe provincia sau satul 
de origine. Bârfeau şi ciuguleau gustări aduse în cutii 
de plastic, în timp ce jucau mah-jongg* şi uneori şah. 

Hollis Wilson stătea pe o bancă în parc, purtând o 
giacă de piele neagră care ascundea un pistol automat 
de calibru 45 cumpărat de la Dimitri Aronov. Când 
Maya îl întâlnise pe Hollis prima dată la Los Angeles, 
avea codițe până la umăr şi purta haine elegante. La 
New York, Vicki îi tunsese scurt părul, iar el învățase 
regula Arlechinilor despre disimulare: întotdeauna să 
porţi sau să duci în mână ceva care să-ţi creeze o 
identitate falsă. În după-amiaza aceea, îşi prinsese de 
giacă două insigne care anunțau: „VREI SĂ SLĂBEŞTI? 
ÎNCEARCĂ SOLUŢIA HERBAL!” Când newyorkezii 
vedeau insignele de la rever, îşi întorceau privirea. 

În timp ce-l păzea pe Gabriel, Hollis studia un 
exemplar cu foi detaşabile din Calea Săbiei, meditaţiile 
despre luptă scrise de Sparrow, legendarul Arlechin 
japonez. Maya crescuse cu această carte, iar tatăl ei 
repeta constant afirmaţia celebră a lui Sparrow că 
Arlechinii ar trebui să „cultive hazardul”. O enerva că 
Hollis încerca să intre în posesia acestei părţi esenţiale 
din antrenamentul ei. 

— De cât timp sunteţi aici? întrebă ea. 

— Cam de două ore. 


Ş Joc de origine chineză jucat de obicei de patru persoane, cu plăci 


ceramice asemănătoare cu piesele de domino şi purtând diferite 
modele, care sunt trase şi puse jos până când un jucător câştigă cu o 
mână de patru combinaţii de câte trei plăci şi o pereche de plăci cu 
acelaşi model. 


Se uitară în partea cealaltă a parcului la un alt 
rând de bănci, unde Gabriel juca şah la o masă din parc 
cu un chinez în vârstă. Călătorul îşi schimbase şi el 
înfăţişarea cât stătuseră la New York. Vicki îl tunsese 
foarte scurt, şi de obicei purta o căciuliţă tricotată şi 
ochelari de soare. Când se întâlniseră prima oară la Los 
Angeles, Gabriel avea părul lung, şaten şi gesturile 
degajate ale unui tânăr care-şi petrecea timpul schiind 
iarna şi făcând surf vara. Slăbise în ultimele câteva luni 
şi acum avea înfăţişarea epuizată a cuiva care tocmai îşi 
revenise după o boală lungă. 

Hollis alesese o bună poziţie defensivă cu direcţii 
de privit nestingherite către aproape fiecare zonă a 
parcului. Maya îşi permise să se relaxeze o clipă şi să se 
bucure de faptul că erau încă în viaţă. Când era mică, 
numise aceste clipe „bijuteriile” ei. Bijuteriile erau acele 
momente rare când se simţea destul de în siguranţă ca 
să se bucure de ceva plăcut sau frumos - un cer roşiatic 
de la apusul de soare sau serile în care mama ei gătea 
un fel de mâncare special precum mielul cu curry. 

— S-a întâmplat ceva în după-amiaza asta? întrebă 
ea. 

— Gabe a citit în dormitor, apoi am stat de vorbă 
despre tatăl său. 

— Ce-a zis? 

— Tot mai vrea să-l găsească, zise Hollis. 

— Înţeleg ce simte. 

Maya privi atentă cum trei femei în vârstă se 
apropiau de Gabriel. Femeile erau nişte ghicitoare care 
stăteau la ieşirea din parc şi se ofereau să-ţi prezică 


viitorul pentru zece dolari. Ori de câte ori trecea 
Gabriel pe lângă ele, îşi întindeau uşor mâinile - cu 
palmele întoarse în sus, mâna dreaptă sub stânga - 
asemenea cerşetorilor care cereau de pomană. În după- 
amiaza asta, ghicitoarele nu voiau decât să-şi manifeste 
respectul. Una dintre ele puse un pahar de ceai din 
carton pe masa pliantă folosită pentru jocul de şah. 

— Nu-ţi face griji, spuse Hollis. 

— Au mai făcut asta şi altă dată. 

— Oamenii au să vorbească despre asta. 

— Şi ce dacă? Nimeni nu ştie cine e. Ghicitoarele 
doar simt că are o putere specială. 

Călătorul le mulţumi femeilor pentru ceai. Ele îi 
făcură o plecăciune, apoi se întoarseră la postul lor de 
lângă gard. Gabriel se întoarse şi el la partida de şah. 

— A apărut Aronov la întâlnire? întrebă Hollis. 

— În mesaj spunea că oferă un nou echipament. 

— A încercat să-mi vândă un revolver ceramic pe 
care l-am putea trece prin detectoarele de metal. Era 
probabil fabricat de o agenţie de securitate rusă. 

— Ce i-ai spus? 

— Nu m-am hotărât. Trebuie să mă întâlnesc cu el 
deseară la şapte. O să mergem cu maşina în New 
Jersey, ca să pot trage cu el de câteva ori. 

— O armă ca asta ar putea fi folositoare. Cât vrea 
pe ea? 

Hollis râse. 

— Nu cred c-o să obţinem o reducere ca pentru 
clienţi fideli. 

— S-o cumpărăm? 


— Nouă mii în bani gheaţă sunt o mulţime de 
bani. Ar trebui să vorbeşti cu Vicki. Ea ştie cât avem şi 
cât cheltuim. 

— Este în apartament? 

— Da. Pregăteşte cina. O să ne întoarcem şi noi 
când termină Gabriel partida. 

Maya se ridică de pe bancă şi o luă peste rondul 
cu iarbă uscată spre locul în care Gabriel juca şah. Când 
nu era vigilentă cu propriile emoţii, se trezea dorindu-şi 
să fie lângă el. Nu erau prieteni - asta era imposibil. Dar 
se simţea ca şi cum el îi privea în inimă şi-o vedea 
limpede. 

Gabriel se uită în sus la ea şi zâmbi. Fu doar o 
clipă împărtăşită de ei doi, dar o făcu să se simtă în 
acelaşi timp fericită şi furioasă. „Nu fi nebună”, îşi 
spuse Maya. „Ține minte mereu: eşti aici ca să ai grijă 
să fie în siguranţă, nu să ţii la el.” 

Străbătu Chatham Square şi se îndreptă spre East 
Broadway. Trotuarul era plin de turişti şi chinezi care 
cumpărau de mâncare pentru cină. Raţe fripte şi pui cu 
arpagic atârnau de cârlige în vitrinele aburite, şi 
aproape se izbi de un tânăr care ducea în braţe un 
purceluş de lapte împachetat în folie de plastic. Când 
nimeni nu se uita, Maya descuie uşa şi intră în clădirea 
de pe Catherine Street. Alte chei. Alte încuietori. Şi apoi 
intră în apartamentul de la mansardă. 

— Vicki? 

— Sunt aici. 

Maya trase una din draperiile de pânză şi-o găsi 
pe Victory From Sin Fraser stând pe un pat pliant şi 


numărând bani din diferite ţări. La Los Angeles, Vicki 
fusese o membră modest îmbrăcată a Bisericii Divine a 
lui Isaac T. Jones. Acum purta ceea ce ea numea 
costumaţia ei artistică - jeanşi brodaţi, un tricou negru 
şi un colier balinez. Avea părul împletit în codițe, cu 
câte o mărgea la capătul fiecăreia. 

Vicki îşi ridică privirea de la teancurile de bani şi 
zâmbi. 

— Încă un transport a sosit la apartamentul din 
Brooklyn. Voiam să verific totalul curent. 

Hainele femeilor erau păstrate în cutii de carton 
sau atârnate de un suport pentru umeraşe pe care 
Hollis îl cumpărase de pe Seventh Avenue. Maya îşi 
scoase haina şi o puse pe un umeraş de plastic. 

— Ce s-a întâmplat la întâlnirea cu rusul? Hollis 
spunea că voia probabil să-ţi vândă alt pistol. 

— Mi-a oferit o armă specială, dar este scumpă. 

Maya se aşeză pe patul pliant şi descrise pe scurt 
revolverul ceramic. 

— De la sămânță la puiet, zise Vicki în timp ce 
petrecea o bandă de cauciuc peste un teanc de 
bancnote de o sută de dolari. 

De-acum, Maya era obişnuită cu diverse fraze din 
scrisorile lui Isaac Jones, fondatorul bisericii lui Vicki. 
„De la sămânță la puiet, de la puiet la copac” însemna 
că ar trebui să te gândeşti mereu la posibilele 
consecinţe ale faptelor tale. 

— Avem banii, dar este o armă periculoasă, 
continuă Vicki. 


— Dac-ar pune mâna pe ea nişte criminali, ar 
putea-o folosi ca să facă rău unor oameni nevinovaţi. 

— Este la fel cu orice armă. 

— Promiţi s-o distrugi când ajungem în sfârşit 
într-un loc sigur? 

„Harlekine versprechen nichts”, gândi Maya în 
germană. „Arlechinii nu promit”. Era ca şi cum ar fi 
auzit vocea tatălui ei. 

— Am să iau în calcul posibilitatea asta, îi spuse 
lui Vicki. 

— Asta-i tot ce pot spune. 

În timp ce Vicki continua să numere banii, Maya 
îşi schimbă hainele. Dacă urma să se întâlnească cu 
Aronov lângă sala de concert de la Lincoln Center, 
atunci trebuia să arate ca şi cum ar fi ieşit pentru o 
seară mondenă. Asta însemna ghete până la gleznă, 
pantaloni negri cu dungă, un pulover albastru şi o haină 
de lână la două rânduri. Din cauza banilor implicaţi, se 
hotări să ia un pistol: un revolver Magnum de calibru 
357 cu ţeavă scurtă şi cu corpul de aluminiu. Pantalonii 
erau suficient de largi ca să ascundă un toc de gleznă. 

Cuţitul de aruncat al Mayei era prins cu un bandaj 
elastic de braţul ei drept, în timp ce un pumnal scurt 
era prins de braţul ei stâng, aproape de încheietură. 
Pumnalul avea o lamă triunghiulară ascuţită cu un 
mâner în formă de T. Ţinând mânerul în pumn, îţi loveai 
ţinta cu toată puterea. 

Vicki se oprise din număratul banilor. Arăta 
timidă şi un pic stingherită. 


— Am o problemă, Maya. M-am gândit că poate 
am putea sta de vorbă... 

— Spune... 

— Devin tot mai apropiată de Hollis. Şi nu ştiu ce 
să fac. El a avut o mulţime de prietene, iar eu nu am 
prea multă experienţă. 

Îşi scutură capul. 

— De fapt, nu am experienţă deloc. 

Maya urmărise atracţia crescândă dintre Hollis şi 
Vicki. Era prima oară când observa evoluţia a două 
persoane care se îndrăgosteau. La început, fiecare îl 
urmărea pe celălalt cu privirea când unul dintre ei se 
ridica de la masă. Apoi se înclinau uşor în faţă când 
celălalt persoană vorbea. Când erau despărțiți, vorbeau 
unul despre celălalt într-un fel vioi, prostesc. Întreaga 
experienţă o făcu pe Maya să-şi dea seama că tatăl şi 
mama sa nu fuseseră niciodată îndrăgostiţi. Se 
respectau reciproc şi aveau un devotament puternic 
pentru alianţa căsătoriei lor. Dar asta nu era dragoste. 
Arlechinii nu erau interesaţi de această emoție. 

Maya strecură revolverul în tocul de gleznă. Se 
asigură că banda adezivă de siguranţă era prinsă, apoi 
trase în jos cracul pantalonului, astfel încât manşeta să 
atingă partea de sus a ghetei. 

— Nu vorbeşti cu cine trebuie, îi spuse ea lui 
Vicki. 

— Nu pot să-ţi dau nici un sfat. 

Arlechinul luă nouă mii de dolari de pe pat şi se 
îndreptă spre uşă. În acel moment se simţi puternică - 
gata de luptă - dar împrejurimile familiare îi amintiră de 


ajutorul lui Vicki în timpul refacerii ei. Vicki o hrănise, îi 
schimbase bandajele şi stătuse pe canapea la capul ei 
atunci când avusese dureri. Era o prietenă. 

„La naiba cu prietenii”, îşi spuse Maya. Arlechinii 
recunoşteau obligaţiile pe care le aveau unii faţă de 
alţii, dar prietenia cu cetăţenii era privită ca o pierdere 
de timp. În timpul scurtei sale încercări de a trăi o viaţă 
normală la Londra, Maya se întâlnise cu bărbaţi şi 
socializase cu femeile care lucrau cu ea într-un studio 
de design. Dar nici unul din oamenii ăştia nu-i fusese 
prieten. N-ar fi putut niciodată înţelege felul ciudat în 
care vedea ea lumea; că era întotdeauna vânată - 
întotdeauna gata să atace. 

Mâna ei atinse încuietoarea, dar nu deschise uşa. 
„Priveşte faptele”, îşi spuse. „Deschide-ţi inima şi 
disecă-ţi sentimentele. Eşti geloasă pe Vicki. Asta-i tot. 
Geloasă pe fericirea altcuiva”. 

Se întoarse în dormitor. 

— Îmi pare rău c-am spus asta, Vicki. Se întâmplă 
multe acum. 

— Ştiu. Am greşit când am adus vorba despre 
asta. 

— Vă respect pe tine şi pe Hollis. Vreau să fiți 
amândoi fericiţi. Hai să vorbim despre asta când mă 
întorc deseară. 

— Bine. 

Vicki se relaxă şi zâmbi. 

— Putem face asta. 

Maya se simţi mai bine când ieşi în sfârşit din 
clădire. Ora ei preferată se apropia: trecerea dintre zi şi 


noapte. Înainte ca luminile de pe stradă să se aprindă, 
văzduhul părea plin de punctuleţe de întuneric. 
Umbrele-şi pierdeau contururile puternice şi limitele se 
estompau. Ca o lamă de cuţit ascuţită şi cu linii pure, 
Maya trecea prin spaţiile din mulţime, traversând 
oraşul. 


Maya o luă spre nord faţă de aleile din Chinatown, 
spre bulevardele largi din Midtown Manhattan. Acesta 
era oraşul vizibil, unde Uriaşa Maşinărie îşi afirma 
controlul. Dar Maya ştia că exista o lume complicată 
sub pavaj, un labirint de linii de metrou, şine de tren, 
pasaje uitate şi tuneluri de utilităţi străbătute de cabluri 
electrice. Jumătate din New York era ascunsă vederii, 
îngropată adânc în roca de bază care susţinea casele 
ieftine din Spanish Harlem, precum şi turnurile de sticlă 
de pe Park Avenue. Şi exista o lume paralelă cu o 
umanitate a ei, de asemenea ascunsă, diferite grupuri 
de eretici şi adevăraţi credincioşi, imigranţi ilegali cu 
acte false şi cetăţeni respectabili cu vieţi secrete. 

O oră mai târziu stătea pe treptele de marmură 
care duceau la Centrul de arte Lincoln. Teatrul şi sălile 
de concerte se aflau într-o piaţă mare cu o fântână 
iluminată în centru. Majoritatea spectacolelor nu 
începuseră încă, dar muzicieni în haine negre şi ducând 
cutii de instrumente urcau în grabă treptele şi 
străbăteau piaţa spre diferite săli de concert. Maya 
trecu banii într-un buzunar cu fermoar dinăuntrul 
hainei, apoi aruncă o privire peste umăr. Erau două 
camere de supraveghere la vedere, dar erau îndreptate 
spre mulțimile din apropierea fântânii. 


În zona de sosiri trase un taxi. Aronov stătea în 
spate. Când îi făcu semn cu mâna, Maya cobori treptele 
şi se urcă în maşină, lângă rus. 

— Bună seara, domnişoară Strand. Ce plăcere să 
te revăd. 

— Dacă arma nu funcţionează, n-o iau. 

— Desigur. 

Aronov îi dădu indicaţii şoferului, un tânăr tuns 
periuţă, şi maşina reveni pe carosabil. După câteva 
cvartale, erau pe Ninth Avenue, îndreptându-se spre 
sud. 

— Ai adus banii? întrebă el. 

— Nu mai mult decât am discutat. 

— Eşti o persoană foarte suspicioasă, domnişoară 
Strand. Poate-ar trebui să te angajez ca asistentă. 

Când traversau Forty-second Street, Aronov 
scoase un pix şi o agendă legată în piele ca şi cum se 
pregătea să-şi noteze ceva. Rusul începu să discute 
despre clubul său de noapte preferat din Staten Island 
şi despre dansatoarea exotică de acolo care făcuse 
parte odinioară din Baletul moscovit. Era vorbărie fără 
sens, asemenea spuselor unui vânzător de maşini în 
timp ce te conducea prin parcare. Maya se întrebă dacă 
revolverul ceramic era un fals şi dacă Aronov plănuia 
să-i fure banii. Sau poate nu era nimic în neregulă. „Ştie 
că port o armă”, se gândi Maya. „El mi-a vândut-o”. 

Taximetristul viră la dreapta pe Thirty-eight 
Street şi urmă indicatoarele spre Lincoln Tunnel. 
Traficul orei de vârf convergea spre intrare şi apoi se 
împărțea în mai multe benzi. Trei tuneluri separate - 


fiecare cu două benzi - duceau pe sub râu spre New 
Jersey. Traficul era aglomerat, dar maşinile mergeau cu 
aproape cincizeci de kilometri la oră. Uitându-se pe 
geamul lateral, văzu un cablu de curent care se balansa 
în sus şi în jos pe faţada din plăci albe a tunelului. 

Maya se întoarse când rusul îşi schimbă centrul 
de greutate lângă ea, pe banchetă. Acesta apăsă capătul 
pixului şi din vârf ieşi un ac. În acea clipă, Maya văzu 
fiecare detaliu cu o claritate deplină. Mâna ei apucă 
încheietura lui Aronov. În loc să-i respingă atacul, ea îi 
urmă forţa care-i făcea mâna să se îndrepte în jos, apoi 
îi împinse brusc braţul spre stânga. 

Aronov îşi înfipse acul în propriul picior. Ţipă de 
durere, şi de data asta Maya îşi folosi toată puterea, 
lovindu-l cu pumnul în faţă în timp ce-i ţinea acul înfipt 
în carne. Rusul trase aer în piept disperat, ca un om 
care se îneacă, apoi se înmuie şi se prăbuşi peste 
portieră. Maya îi atinse gâtul - era încă viu. Substanţa 
din falsul pix era un tranchilizant. Căută în buzunarul 
exterior al impermeabilului lui Aronov, găsi pistolul 
ceramic şi-l puse în geanta ei. 

Un geam de plexiglas despărţea locurile din faţă 
de cele din spate, şi văzu că şoferul de taxi vorbea într-o 
cască. Ambele uşi erau încuiate. Încercă să deschidă 
geamurile laterale, dar şi ele erau blocate. Privind peste 
umăr, văzu că un SUV negru era chiar în spatele 
maşinii. În faţă stăteau doi bărbaţi, iar mercenarul de 
pe scaunul din dreapta folosea şi el nişte căşti. 

Maya îşi scoase revolverul şi bătu cu ţeava în 
geamul despărțitor de plexiglas. 


— Deblochează uşile! strigă. 

— Mai repede! 

Şoferul văzu arma, dar nu o ascultă. În mintea ei 
era un centru de calm, ca un cerc trasat cu creta pe 
asfalt, iar Maya rămase în interiorul lui. Geamul 
despărțitor era blindat. Putea sparge geamul lateral, 
dar i-ar fi fost greu să se târască afară prin deschizătura 
mică. Cea mai sigură ieşire era prin portiera încuiată. 

Îşi puse revolverul în talie, scoase cuțitul de 
aruncat şi forţă vârful ascuţit între rama geamului şi 
faţa  portierei. Aceasta nu se deplasă decât un 
centimetru, aşa că scoase pumnalul şi-l vâri în mica 
deschizătură. Forţând în jos cu ambele lame, reuşi să 
desfacă panoul de plastic, expunând un panou interior 
de oţel. Acesta era suficient de gros ca să reziste la 
gloanţe, dar clemele de susţinere păreau fragile. 

Maya îngenunche pe podeaua taxiului, ţinti 
revolverul spre clema de sus şi trase. Împuşcătura fu 
dureros de zgomotoasă. Îi ţiuiau urechile în timp ce 
trăgea de panoul de oţel, expunând vederii încuietoarea, 
o tijă de oţel şi mecanismul electric de acţionare. Acum 
era simplu. Înfipse cuțitul acolo unde se conectau tija şi 
mecanismul de acţionare şi trase în sus. Încuietoarea 
sări şi se deschise. 

Depăşise primul obstacol, dar încă nu era liberă. 
Taxiul se deplasa prea repede ca să poată sări în 
siguranţă. Maya trase aer în piept şi încercă să dea 
afară teama prin plămâni. Erau cam la douăzeci de 
metri distanţă de ieşirea din tunel. Când ieşeau din el, 
maşinile încetineau câteva clipe cât schimbau benzile. 


Maya estimă că avea cam două sau trei secunde ca să 
iasă înainte ca taxiul să prindă din nou viteză. 

Şoferul ştia că portiera era deschisă. Aruncă o 
privire în oglinda retrovizoare şi spuse ceva în casca de 
telefon. În momentul în care taxiul ieşi din tunel, Maya 
se apucă de portieră şi sări. Portiera se balansă în afară. 
Ea se ţinu strâns când maşina trecu peste o denivelare 
şi fu izbită de cadrul portierei. Maşinile se dădeau brusc 
într-o parte şi-n alta şi frânele scrâşneau în timp ce 
şoferul de taxi începu să treacă brusc de pe o bandă pe 
alta. Se uită în spate la ea pentru o clipă şi taxiul se izbi 
în lateralul unui autobuz albastru de navetişti. Maya 
atârna de uşă şi ateriză pe carosabil. 

Se ridică clătinându-se şi aruncă priviri grăbite în 
jur. Intrarea în tunel pe partea dinspre New Jersey 
arăta ca un canion făcut de mâna omului. La dreapta ei 
era un perete înalt de beton, cu case cocoţate pe o 
pantă abruptă undeva mai sus. În stânga erau cabinele 
de taxare pentru vehiculele care intrau în tunel. SUV-ul 
se oprise la vreo şapte metri de taxi, iar un bărbat cu 
costum şi cravată ieşi din el şi se uita fix la ea. Nu 
scoase arma; erau prea mulţi martori, şi trei maşini de 
poliţie erau parcate lângă cabinele de taxare. Maya 
începu să alerge spre rampa de ieşire. 


x k k 


Peste cinci minute, era în Weehawken, un orăşel 
prăpădit de navetişti cu alei de pământ care despărțeau 
case de lemn cu două etaje. Când fu sigură că n-o vedea 


nimeni, escaladă zidul de piatră care împrejmuia curtea 
din spate a unei biserici catolice pustii şi scoase 
telefonul mobil. Celularul lui Hollis sună de cinci sau 
şase ori înainte ca el să răspundă. 

— leşiţi pe sus! Cei mai inocenți copii! 

În ultimele trei luni, născocise trei planuri de 
fugă.  „leşiţi pe sus” însemna că oricine era în 
apartament trebuia să folosească scara de incendiu ca 
să urce pe acoperiş. „Cei mai inocenți copii” însemna că 
trebuiau să se întâlnească în parcul din Tompkins 
Square, de pe Lower East Side. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Hollis. 

— Faceţi ce vă spun! leşiţi de acolo! 

— Nu putem, Maya. 

— Ce vrei să ... 

— Au sosit vizitatori. Vino acasă cât de repede 
poti. 

Maya găsi un taxi şi se grăbi să ajungă înapoi în 
Manhattan. Lăsându-se jos de tot pe bancheta din spate, 
îi spuse şoferului să treacă încet pe Catherine Street. 
Câţiva adolescenţi jucau baschet lângă blocurile ieftine 
construite de municipalitate, dar nimeni nu părea să 
supravegheze clădirea în care stăteau ei. Sări din 
maşină, traversă strada în fugă şi descuie uşa verde. 

Îşi scoase pistolul imediat ce ajunse pe palierul de 
la parter. Auzea zgomotul maşinilor care treceau pe 
stradă şi un uşor scârţâit când urcă scara de lemn. În 
clipa în care ajunse la uşă, ciocăni odată, apoi ridică 
revolverul. 


Arătând speriată, Vicki deschise uşa şi Maya se 
strecură înăuntru. Hollis stătea în picioare la câţiva 
metri, cu puşca în mână. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— A fost o capcană, zise Maya. 

— Tabula ştiu că suntem în New York. De ce mai 
sunteţi aici? 

— Cum am spus, avem vizitatori. 

Hollis făcu un semn spre dreapta. Cineva trăsese 
la o parte fâşiile de pânză care delimitau dormitorul 
bărbaţilor. Oscar Hernandez, pastorul Jonesie care le 
închiriase mansarda, stătea pe un pat pliant împreună 
cu un tânăr latino-american într-o bluză roşie. 

— Maya! Slavă Domnului că eşti teafără! 

Hernandez se ridică în picioare şi-o întâmpină cu 
un zâmbet larg. Era şofer de autobuz, dar purta mereu 
gulerul preoţesc atunci când se ocupa de treburile 
bisericii. 

— Bine-ai venit înapoi! Începeam să ne facem griji 
pentru tine. 

Din zona de dormit a femeilor se auzea vocea unei 
femei mai în vârstă. Maya străbătu încăperea şi trase de 
una din fâşiile de pânză. Sophia Briggs, Găsitorul Căii 
care trăia într-o bază de rachete părăsită din apropiere 
de New Harmony, stătea pe un pat pliant şi discuta cu 
Gabriel. Sophia era cea care-l învățase cum să-şi 
folosească abilitatea de a trece dincolo în alte tărâmuri. 

— Ah, s-a întors Arlechinul. 

Sophia o studie pe Maya ca şi cum era o specie 
rară de reptile. 


— Bună seara, draga mea. Nu credeam c-am să te 
mai revăd. 

Ceva se mişcă în penumbra de lângă radiator. Era 
un câine? Sophia adusese un animal de companie cu ea? 
Nu, era o fetiţă care stătea pe podea, cu genunchii 
strânşi la piept şi cu braţele petrecute în jurul lor. Când 
Maya mai făcu un pas spre ea, se ridică o faţă, o faţă 
micuță care nu trăda nici o emoție. Era fata asiatică din 
New Harmony. Cineva supravieţuise. 


Gabriel urmări privirea Mayei când ea se uită la 
fetiţă şi apoi se întoarse spre Sophia. 

— Credeam c-au fost ucişi cu toţii... 

— Toţi, mai puţin Alice Chen - fiica lui Joan. Am 
găsit-o în depozitul subteran de rachete, apărată de 
dragii mei şerpi regali. Mercenarii Tabula au venit să ne 
caute, dar n-au explorat decât nivelul principal. 

— Cum aţi ajuns la New York? 

— Dr. Briggs a mers cu maşina la Austin, Texas, şi 
acolo l-a contactat pe un membru al bisericii noastre, 
explică Hernandez. 

— Câţiva dintre noi încă mai cred în Datoria 
Neplătită. Îi apărăm pe Călători, Arlechini şi pe prietenii 
lor. 

— Dar de ce sunt aici? 

— Alice şi cu mine suntem amândouă martore, 
spuse Sophia. 

— Am fost trimise de la o biserică la alta până 
când cineva l-a contactat pe reverendul Hernandez. 

— Ei bine, aţi venit unde nu trebuia. N-am să 
accept o obligaţie pentru tine sau pentru copilul ăsta. 

Maya se duse la Alice Chen. 

— Ai bunici? vreun unchi sau o mătuşă? 

— Alice nu mai vorbeşte, zise Sophia. 


— E limpede că a trecut printr-o experienţă 
traumatizantă. 

— Am auzit-o vorbind în New Harmony. 

Maya se aplecă deasupra fetei şi vorbi rar. 

— Spune-mi un nume. Am nevoie de numele cuiva 
care poate avea grijă de tine. 

— Las-o în pace, Maya. 

Gabriel se ridică de pe patul pliant şi se lăsă pe 
vine lângă fetiţă. 

— Alice... şopti el, şi apoi simţi aura de durere 
care-o înconjura. Sentimentul era atât de puternic şi 
atât de întunecat încât aproape căzu în genunchi. O 
clipă, îşi dori să nu fi devenit Călător. Cum îndurase 
tatăl său asemenea suferinţe care îi erau transmise de 
alţi oameni? 

Gabriel se ridică şi-o înfruntă pe Maya. 

— Rămâne cu noi. 

— Ele două ne vor încetini. Trebuie să plecăm de- 
aici acum. 

— Rămâne cu noi, repetă Gabriel. 

— Altfel nu plec de aici. 

— Nu va trebui să avem grijă de ele prea mult 
timp, spuse Vicki. 

— Reverendul Hernandez are nişte prieteni care 
au o fermă în Vermont. 

— Trăiesc complet în afara Matricei - fără cărţi de 
credit, telefoane, fără nici un fel de lucruri care să-i lege 
de ea, spuse Hernandez. 

— Puteţi sta acolo cât de mult vreţi. 


— Şi cum se presupune că vom face această 
călătorie? întrebă Maya. 

— Luaţi metroul până la staţia terminus Grand 
Central. Un tren pleacă de la linia de Harlem la ora 
unsprezece douăzeci şi două noaptea. Coborâţi într-un 
oraş care se cheamă Ten Mile River şi aşteptaţi pe 
platformă. Un membru al bisericii care are maşină vă va 
lua şi vă va duce în nord. 

Maya clătină din cap. 

— Întreaga situaţie s-a schimbat acum că Tabula 
şi-au dat seama că suntem în New York. Vor monitoriza 
totul - va fi primejdios să ne deplasăm. Există camere 
de supraveghere pe străzi şi în fiecare staţie de metrou, 
iar computerele vor scana înregistrările căutând 
imaginile noastre şi ne vor depista locul precis în care 
ne aflăm. 

— Ştiu totul despre camere, spuse Hernandez. 

— De-asta am adus un ghid. 

Hernandez îşi ridică uşor mâna şi un tânăr latino- 
american intră în încăpere cu un mers nonşalant. Purta 
o şapcă de baseball şi haine sport largi care făceau 
reclamă la diverse echipe de sport. Deşi încerca să fie 
arogant, părea agitat şi dornic să le fie pe plac. 

— El e nepotul meu, Nazarene Romero. Lucrează 
la departamentul de întreţinere al Autorităţii newyork- 
eze de tranzit. 

Nazarene trase de pantalonii prea largi ca şi cum 
asta ar fi făcut parte din prezentare. 

— Cei mai mulţi îmi zic Naz. 


— Îmi pare bine de cunoştinţă, Naz. Eu sunt 
Hollis. Şi cum ai de gând să ne duci la Grand Central? 

— Să începem cu începutul, spuse Naz. 

— Nu sunt în biserica unchiului meu. Înţelegeţi? 
Am să vă scot din oraş, dar vreau să fiu plătit. Costă o 
mie pentru mine plus încă o mie pentru prietenul meu 
Devon. 

— Numai ca să ne duci la gară? 

— Nu veţi fi detectaţi. 

Naz ridică mâna dreaptă ca şi cum ar fi depus 
jurământul la tribunal. 

— Garantez eu. 

— Asta nu e posibil, spuse Maya. 

— Mergem într-o staţie fără camere şi-o să luăm 
un tren fără pasageri. Tot ce trebuie să faceţi este să-mi 
urmaţi indicaţiile şi să mă plătiţi când terminăm. 

Hollis se ridică şi se apropie de Naz. Deşi ţinea 
puşca în mâna stângă, nu avea nevoie de armă ca să fie 
intimidant. 

— Acum nu mai sunt membru al bisericii, dar încă- 
mi mai amintesc multe predici. În Scrisoarea a treia din 
Mississippi, Isaac Jones a spus că oricine o ia pe calea 
greşită va trece un râu întunecat şi va ajunge într-un 
oraş cufundat în noaptea eternă. Nu pare să fie un loc în 
care să vrei să-ţi petreci viaţa veşnică... 

— N-am să trădez pe nimeni, omule. Doar o să fiu 
ghidul vostru. 

Toţi se uitară la Maya şi aşteptară ca ea să ia o 
decizie. 


— Te vom duce pe tine şi pe copil la ferma din 
Vermont, îi spuse ea Sophiei. 

— După asta, sunteţi pe cont propriu. 

— Cum doreşti. 

— Plecăm în cinci minute, spuse Maya. 

— Fiecare poate să-şi ia un rucsac sau un bagaj. 
Vicki, împarte banii ca să nu-i duci tu pe toţi. 

Alice rămase pe podea, fără să scoată o vorbă, dar 
urmărindu-i cum îşi sortau în grabă lucrurile. Gabriel 
îndesă două tricouri şi nişte lenjerie de schimb într-un 
sac de umăr din pânză, împreună cu paşaportul său nou 
şi un pachet de bancnote de o sută de dolari. Nu ştia ce 
să facă cu sabia japoneză pe care Thorn i-o dăduse 
tatălui său, dar Maya i-o luă. Cu grijă, puse talismanul 
în tubul negru de metal pe care-l folosea ca să-şi ducă 
sabia ei de Arlechin. 

În timp ce ceilalţi continuau să se pregătească, 
Gabriel îi aduse Sophiei Briggs o cană de ceai. Găsitorul 
Căii era o femeie în vârstă, dar puternică, ce-şi 
petrecuse marea parte a vieţii de una singură, dar acum 
arăta epuizată de călătoria de-a lungul ţării până la New 
York. 

— Mulţumesc, spuse Sophia şi-i atinse mâna. 

Gabriel se simţi de parc-ar fi fost din nou în 
depozitul abandonat de rachete din Arizona, iar ea îl 
învăţa cum să-şi elibereze Lumina din corp. 

— M-am gândit mult la tine în ultimele luni, 
Gabriel. Cum ţi-a fost aici la New York? 

— Sunt bine, cred... 

Gabriel cobori vocea. 


— M-ai învăţat să trec de bariere, dar încă nu ştiu 
cum ar trebui să schimb lucrurile. 

— Ai mai explorat vreun pic? Ai ajuns pe celelalte 
tărâmuri? 

— L-am întâlnit pe fratele meu pe Tărâmul 
stafiilor înfometate. 

— A fost periculos? 

— Am să-ţi povestesc mai târziu despre asta, 
Sophia. Acum vreau să ştiu despre tatăl meu. A trimis o 
scrisoare în New Harmony. 

— Da. Martin mi-a arătat-o când m-am dus la el 
acasă pentru cină. Tatăl tău dorea să ştie cum îi mergea 
comunităţii. 

— Era vreo adresă a expeditorului? Cum se 
aştepta să-l contacteze Martin? 

— Era o adresă pe plic, dar Martin voia să-l 
distrugă. Nu scria decât „Tyburn Convent”, Londra”. 

Gabriel se simţi ca şi cum mansarda întunecoasă 
se umpluse de lumină. „Tyburn Convent, Londra”. Tatăl 
lui probabil trăia acolo. Tot ce-aveau de făcut era să 
călătorească în Marea Britanie ca să-l găsească. 

— Aţi auzit? le zise celorlalţi. 

— Tatăl meu e la Londra. A scris o scrisoare dintr- 
un loc numit Tyburn Convent. 

Maya îi dădu lui Hollis pistolul automat de calibru 
45 şi luă o mână de gloanţe pentru revolverul ei. Îi 
aruncă o privire lui Gabriel şi clătină uşor din cap. 


Tyburn Convent este o mănăstire benedictină situată în plin centru 
al Londrei, înfiinţată în 1910 pe locul Turnului Tyburn, unde au fost 
ucişi mulţi martiri catolici în timpul Reformei anglicane. 


— Hai să mergem într-o casă sigură şi apoi vom 
discuta despre viitor. Sunteţi toţi gata? 

Reverendul Hernandez fu de acord să mai rămână 
în mansardă încă o oră şi să folosească soba şi luminile 
ca şi cum ar fi fost cineva acasă. Restul grupului ieşi pe 
fereastră şi-o luă pe scara de incendiu, căţărându-se pe 
acoperiş. Era ca şi cum ar fi stat pe o platformă 
deasupra oraşului. Norii pluteau deasupra Manhattan- 
ului, iar luna arăta ca mâzgălită cu creta pe cer. 

Trecură de o serie de pereţi scunzi şi ajunseră la 
acoperişul unei clădiri aflată mai încolo pe Catherine 
Street. Uşa de siguranţă avea o încuietoare cu opritor, 
dar Maya nu văzu în asta un obstacol. Arlechinul scoase 
un instrument subţire de oţel numit cheie de torsiune, îl 
introduse în gaura cheii şi răsuci uşor butucul. Apoi 
introduse un şperaclu deasupra cheii de torsiune şi-l 
folosi ca să împingă elementele de blocare din 
încuietoare. Când ultimul dintre ele fu împins la locul lui 
cu un declic, împinse în uşă şi aceasta se deschise, iar 
ea îi îndrumă în jos pe scări până la parterul unui 
depozit. Hollis deschise uşa şi ieşiră într-o alee care 
dădea în Oliver Street. 

Era în jur de ora zece seara. Străzile înguste erau 
pline de bărbaţi şi femei tineri care voiau să mănânce 
rață Peking şi câteva rulouri cu ou înainte de a-şi 
petrece noaptea dansând în cluburi. Oamenii ieşeau din 
taxiuri sau stăteau pe trotuar şi examinau meniurile 
afişate în vitrinele restaurantelor. Deşi Gabriel şi ceilalţi 
erau ascunşi în mulţime, el se simţi ca şi cum fiecare 
cameră de supraveghere din oraş le urmărea mişcările. 


Senzaţia deveni şi mai puternică atunci când o 
luară pe Worth Street până pe Broadway. Naz îi 
conducea, urmat de Hollis. După acesta venea Vicki, în 
spatele căreia se aflau Sophia şi Alice. Gabriel îl auzea 
pe Naz explicând cum metroul era transformat într-un 
sistem care folosea trenuri cu comandată 
computerizată. Pe unele linii, manipulantul îşi petrecea 
întreaga tură stând în cabina din primul vagon şi 
holbându-se la comenzile care funcționau singure. 

— Un computer din Brooklyn face trenul să 
pornească şi să se oprească, spuse Naz. Tot ce trebuie 
să faci este să apeşi pe un buton la fiecare câteva opriri 
ca să arăţi că nu dormi. 

Gabriel privi peste umăr şi văzu că Maya era la 
vreo doi metri în spatele lui. Cureaua de la geanta ei de 
umăr şi cea de la tubul în care ducea sabia se încrucişau 
într-un X negru pe pieptul ei. Ochii i se mişcau uşor 
încoace şi încolo ca o cameră care scana permanent o 
zonă primejdioasă. 

O luară la stânga pe Broadway şi se apropiară de 
un parc triunghiular. Clădirea primăriei era la câteva 
cvartale distanţă - o clădire mare, albă, cu o scară 
amplă care ducea la coloane corintice. Acest fals templu 
grecesc era la doar o sută de metri de clădirea 
Woolworth, o catedrală gotică a comerţului cu o turlă 
care se avânta în cerul nopţii. 

— Poate că ne-au urmărit camerele, zise Naz. 

— Dar nu contează. Următoarea cameră este mai 
încolo pe stradă. O vedeţi? pe stâlpul de felinar de lângă 


semafor. Ne-au prins mergând pe Broadway, dar acum 
o să dispărem. 

Coborând de pe trotuar, îi duse prin parcul pustiu. 
Pe aleile asfaltate erau câteva lumini de siguranţă care 
pâlpâiau slab, dar micul lor grup rămânea în întuneric. 

— Unde mergem? întrebă Gabriel. 

— Chiar sub noi e o staţie de metrou părăsită. Au 
construit-o acum o sută de ani şi-au închis-o imediat 
după al doilea Război Mondial. Nici urmă de camere sau 
poliţişti. 

— Cum ieşim la Gara Grand Central? 

— Nu vă faceţi griji despre asta. Prietenul meu o 
să apară într-un sfert de oră. 

Trecură pe sub un pâlc de pini crescuţi la 
întâmplare şi se apropiară de o clădire de întreţinere 
din cărămidă. Pe partea dinspre vest a clădirii se afla un 
grătar de aerisire, iar Maya simţi mirosul prăfos al 
tunelului subteran. Naz îi duse în jurul clădirii până la o 
uşă de securitate din oţel. Ignorând diversele 
indicatoare cu avertismente - PERICOL! ACCESUL 
INTERZIS PERSOANELOR NEAUTORIZATE! - scoase 
din rucsac un inel cu chei. 

— Unde l-ai găsit? întrebă Hollis. 

— În dulapul supraveghetorului meu. l-am 
împrumutat cheile acum două săptămâni şi le-am 
copiat. 

Naz descuie uşa şi-i conduse în clădire. Stăteau pe 
o podea de oţel înconjurată de dulapuri electrice şi 
cabluri; o deschidere dintr-un colţ ducea la nişte scări. 
Uşa se închise în spatele lor cu un bubuit puternic în 


spaţiul mic. Alice făcu doi paşi rapizi în faţă înainte să-şi 
controleze teama. Arăta ca un animal pe jumătate 
sălbatic care tocmai fusese băgat din nou în cuşcă. 

Scara circulară cobora ca un tirbuşon enorm până 
la un palier unde un singur bec era aprins deasupra 
unei a doua uşi de securitate. Naz umblă prin cheile 
furate, mormăind ceva numai pentru el în timp ce 
încerca să deschidă încuietoarea. În cele din urmă găsi 
cheia potrivită, dar uşa tot nu se clintea. 

— Lasă-mă pe mine să încerc. 

Hollis ridică piciorul stâng şi dădu o lovitură 
frontală în încuietoare. Uşa se deschise. 

Unul câte unul, intrară în staţia abandonată de la 
Primărie. Dispozitivele originale de fixare ale corpurilor 
de iluminat erau goale acum, dar cineva prinsese de 
perete un cablu electric şi ataşase o duzină de becuri la 
el. În centrul spaţiului de la intrare era o cabină de 
taxare; avea un mic acoperiş de aramă în formă de dom 
şi arăta de parcă locul ei ar fi fost într-un cinematograf 
de modă veche cu plasatoare şi cortină roşie de catifea. 
Dincolo de ea erau bariere rotitoare de lemn şi o 
platformă de beton de-a lungul şinelor de metrou. 

Podeaua era acoperită de un strat de praf alb- 
cenuşiu; aerul era închis şi mirosea a ulei de maşină. 
Gabriel se simţi de parc-ar fi fost închis într-un mormânt 
până când privi în sus la tavanul boltit. Îi aminti de o 
biserică medievală - un interior cu arcade înalte care se 
înălţau de la podea şi se întâlneau în puncte centrale. 
Tunelul însuşi era un alt şir de arcade, luminate de 
candelabre de alamă care-şi pierduseră strălucirea şi 


care susțineau globuri de sticlă mată. Fără reclame. 
Fără camere de supraveghere. Pereţii şi tavanele erau 
decorate cu plăci ceramice albe, roşii şi verde-închis 
care alcătuiau modele geometrice complicate. Toate 
acestea făceau mediul subteran să arate ca un sanctuar, 
un loc de refugiu în faţa dezordinii din lumea de 
deasupra lor. 

Gabriel simţi pe piele un val de aer cald, apoi auzi 
un huruit la distanţă, care devenea tot mai puternic. 
Peste câteva secunde, în curbă apăru un metrou care 
trecu în viteză prin staţie fără să oprească. 

— Ăla e trenul local numărul şase, zise Naz. 

— Face o buclă aici şi se întoarce în centrul 
oraşului. 

— Aşa o să ajungem la Grand Central? întrebă 
Sophia. 

— N-o să mergem cu numărul şase. E prea public. 

Naz se uită la ceas. 

— Aveţi un tren privat, fără nimeni care să vă 
urmărească. Mai aşteptaţi puţin. Devon trebuie să 
ajungă în câteva minute. 

Naz începu să se plimbe prin faţa cabinei, apoi 
păru uşurat când farurile unui tren apărură în tunel. 

— Uite-l că vine. Am nevoie de prima mie - chiar 
acum. 

Vicki îi dădu un teanc de bancnote de o sută de 
dolari, iar ghidul lor trecu printr-o turnantă de lemn şi 
merse pe platformă. Îşi flutură mâinile în aer în timp ce 
un singur vagon de metrou intră în staţie, trăgând după 
el un vagon de marfă plin-ochi cu saci de gunoi. Un 


negru subţirel - înalt de doi metri - opera comenzile în 
cabina din faţă. Opri vagonul de metrou şi deschise 
uşile duble. Naz îi strânse mâna, schimbă câteva vorbe 
cu el, apoi îi dădu banii. 

— Grăbiţi-vă! strigă el. 

— Într-un minut soseşte un alt tren. 

Maya conduse grupul în vagon şi le spuse tuturor 
să stea pe scaune într-unul din capete, departe de 
ferestre. Toţi o ascultară - chiar şi Alice. Fetiţa părea pe 
deplin conştientă de tot ce se petrecea, dar pe faţă nui 
se citea nici o expresie. 

Devon stătea în pragul cabinei de dimensiunile 
unei cămăruţe. 

— Bine-aţi venit la bordul trenului de gunoi, 
spuse. 

— O să schimbăm macazul de câteva ori, dar vom 
ajunge la Grand Central cam în cincisprezece minute. O 
să oprim la o platformă de întreţinere pentru că acolo 
nu sunt camere. 

Naz rânji de parc-ar fi făcut un truc de magie. 

— Vedeţi? Ce v-am spus eu? 

Devon împinse în jos de maneta de comandă şi 
trenul porni cu o smucitură, luându-şi viteză în timp ce 
părăsea staţia abandonată. Vagonul se legănă înainte şi 
înapoi, şi după aceea se îndreptă spre nord pe sub 
străzile Manhattan-ului. Devon opri în staţia Spring 
Street, dar nu deschise uşile. Aşteptă să se aprindă un 
semafor verde în tunel, apoi împinse din nou de manetă. 

Gabriel se ridică de pe scaun şi rămase în picioare 
alături de Maya. Geamul de la uşă era deschis câţiva 


centimetri şi aerul cald intra în vagon. Când trenul 
trecu pe alte şine, fu de parc-ar fi călătorit printr-o 
parte secretă a oraşului. La distanţă apăru lumina, 
reflectată de şine; se auzi un zdrăngănit şi apoi trecură 
lin, încet prin staţia Bleecker Street. Gabriel mai 
călătorise pe magistrala de est de câteva ori, dar 
experienţa de acum era diferită. Erau în siguranţă într- 
un tărâm al umbrelor, un pas dincolo de supravegherea 
Uriaşei Maşinării. 

Astor Place. Union Square. Şi apoi uşa de la 
camera de comandă se deschise cu o smucitură. Trenul 
era încă în mişcare, dar Devon nu atingea comenzile. 

— Se-ntâmplă ceva... 

— Care-i problema? întrebă Maya. 

— Suntem un tren de întreţinere, zise Devon. 

— Eu ar trebui să-l conduc. Dar computerul a 
preluat comenzile când am plecat din ultima staţie. Am 
încercat să contactez centrul de comandă, dar staţia 
radio nu merge. 

Naz sări în sus şi ridică ambele mâini ca şi cum ar 
fi încercat să oprească o ceartă. 

— Nu-i mare lucru. Probabil mai e un tren pe linie 
în faţa noastră. 

— Dac-ar fi fost aşa, ne-ar fi oprit la Bleecker. 

Devon intră din nou în camera de comandă şi 
trase din nou de manetă. Vagonul de metrou îi ignoră 
eforturile şi trecu prin staţia Twenty-third Street cu 
aceeaşi viteză moderată. 

Maya scoase pistolul ceramic pe care-l luase de la 
Aronov. Ţinu arma îndreptată spre podea. 


— Vreau ca trenul să se oprească în următoarea 
staţie. 

— Nu poate face asta, zise Naz. 

— Computerul comandă totul. 

Acum se ridicaseră toţi în picioare - chiar şi 
Sophia Briggs şi fata. Se ţineau de barele din mijlocul 
vagonului în timp ce prin geamuri pâlpâiau lumini şi 
roţile făceau un zgomot ca ticăitul unui ceasul. 

— Nu există o frână de urgenţă? îl întrebă Maya 
pe Devon. 

— Da, dar nu ştiu dac-o să meargă. Computerul îi 
spune trenului să meargă fără să oprească. 

— Poţi deschide uşile? 

— Numai dacă se opreşte vagonul. Pot debloca 
dispozitivul de închidere ca să le deschideţi voi manual. 

— Bun. Fă-o chiar acum. 

Toţi priveau pe geam în timp ce treceau prin 
staţia Twenty-eight. Cei câţiva newyorkezi care stăteau 
pe platformă păreau încremeniţi în acea clipă. 

Maya se întoarse spre Hollis. 

— Împinge uşile ca să se deschidă. Când ajungem 
la Forty-second Street, o să sărim. 

— Eu rămân în tren, zise Naz. 

— Vii cu noi. 

— Las-o baltă. N-am nevoie de banii voştri. 

— În momentul ăsta nu mi-aş face griji pentru 
bani. 

Maya ridică uşor pistolul, aţintindu-l spre rotula 
lui Naz. 


— Vreau să ne ferim de camere şi să ne urcăm în 
trenul ăla în Gara Grand Central. 

Devon deblocă dispozitivul de închidere când 
părăsiră staţia Thirty-third Street. Hollis trase înapoi de 
două uşi laterale şi le ţinu deschise. La fiecare câţiva 
metri treceau cu un zdrăngănit pe lângă o grindă de 
oţel care susţinea tavanul tunelului. Părea că merg 
printr-un coridor interminabil fără nici o ieşire. 

— Okay! strigă Devon. 

— Pregătiţi-vă! 

Pe peretele camerei de comandă a vagonului era 
montată o manetă roşie cu un mâner în formă de T. 
Devon apucă de mâner, îl trase în jos cu putere, şi se 
auzi scrâşnetul oţelului care se freca de oţel. Vagonul 
de metrou începu să tremure, dar roţile continuau să se 
învârtă. În timp ce se apropiau de Forty-second Street, 
newyorkezii care aşteptau în staţie se dădură înapoi de 
pe marginea platformei. 

Alice şi Sophia săriră primele, urmate de Vicki, 
Hollis şi Gabriel. Trenul mergea destul de încet, aşa că 
Gabriel reuşi să rămână în picioare. Privind de pe 
platforma de beton, o văzu pe Maya trăgându-l pe Naz 
afară prin uşa deschisă. Roţile trenului continuau să 
scrâşnească când acesta dispăru în tunel. Oamenii de 
pe platformă păreau speriaţi, şi un bărbat formă un 
număr la telefonul mobil. 

— Haideţi! strigă Maya, şi o luară la fugă. 


Furgoneta ocoli bariera de securitate din beton şi 
opri în faţa intrării din Vanderbilt Avenue în Gara Grand 
Central. Un soldat din Garda Naţională care păzea 
intrarea veni spre ei, dar Nathan Boone îi făcu semn 
unuia dintre mercenarii lui, un detectiv din New York pe 
nume Ray Mitchell. Acesta lăsă în jos geamul din partea 
sa şi-i arătă soldatului insigna. 

— Am primit un telefon despre nişte traficanţi de 
droguri care fac afaceri în gară. Cineva ne-a spus că au 
cu ei o fetiţă chineză. Îţi vine să crezi? Dă-o-ncolo, dacă 
vinzi iarbă, angajează o bonă. 

Paznicul rânji şi lăsă puşca în jos. 

— Sunt în oraş de şase zile, spuse. 

— Toți cei de aici sunt un pic nebuni. 

Şoferul, un mercenar din Africa de Sud pe nume 
Vanderpoul, rămase la volan, în timp ce Boone ieşi din 
furgonetă împreună cu Mitchell şi partenerul său, 
detectivul Krause. Ray Mitchell era un bărbat scund, 
care vorbea repede şi se dădea în vânt după hainele de 
firmă. Krause era opusul lui: un poliţist masiv, stângaci, 
roşu la faţă, care părea tot timpul supărat. Boone le 
plătea ambilor poliţişti o sumă lunară şi le dădea 
bonusuri ocazionale pentru serviciile suplimentare. 

— Acum ce facem? întrebă Krause. 

— Unde s-au dus după ce-au sărit? 

— Stai aşa, spuse Boone. 


Primea în continuu informaţii în căşti de la două 
echipe de mercenari, precum şi de la centrul de 
computere din Berlin. Tehnicienii spărseseră reţeaua de 
supraveghere a sistemului de tranzit din New York şi 
foloseau programele lor de scanare ca să-i caute pe 
fugari. 

— Sunt tot în staţia de metrou, la un nivel de 
tranzit, zise Boone. 

— Camerele îi urmăresc chiar acum în timp ce se 
îndreaptă spre trenul de navetişti. 

— Deci mergem la tren? întrebă Mitchell. 

— Nu încă. Maya ştie că o urmărim, şi asta-i va 
influenţa comportamentul. Primul lucru pe care-l va 
face va fi să se îndepărteze de camere. 

Zâmbind, Mitchell îi aruncă o privire partenerului 
său. 

— Şi de-asta o să fie prinsă. 

Boone scoase din furgonetă geanta de aluminiu în 
care se aflau echipamentele radio de urmărire şi trei 
perechi de ochelari cu infraroşii. 

— Să intrăm. Am să contactez echipa de reacţie 
parcată pe Fifth Avenue. 

Cei trei intrară în gară şi coborâră pe una dintre 
scările mari de marmură construite astfel încât să 
semene cu o parte a vechii Opere din Paris. Mitchell îl 
prinse din urmă pe Boone când ajunseră în sala 
principală. 

— Trebuie să lămuresc ceva, zise el. 

— Te vom ghida prin oraş şi nu vom lăsa pe 
nimeni să-ţi stea în cale, dar nu omorâm pe nimeni. 


— Nu vă cer să faceţi asta. Aveţi doar grijă de 
autorităţi. 

— Nici o problemă. Am să vorbesc cu poliţia gării 
şi-am să le spun că suntem în staţia terminus. 

Mitchell îşi scoase insigna, o prinse de haină, apoi 
o luă în grabă pe unul dintre coridoare. Krause rămase 
cu Boone ca o gardă de corp uriaşă în timp ce se 
apropiară de o cabină centrală de informaţii cu un ceas 
cu patru feţe montat pe acoperiş. Dimensiunile sălii 
principale, ferestrele sale cu arcade, podeaua de 
marmură albă şi pereţii de piatră îi confirmau lui Boone 
convingerea că tabăra lui avea să câştige războiul ăsta 
secret. Milioane de oameni treceau prin staţia terminus 
în fiecare an, dar numai câţiva dintre ei ştiau că însăşi 
clădirea aceasta era o demonstraţie subtilă de putere 
din partea Fraţilor. 

Unul dintre cei mai puternici susţinători ai 
Fraţilor în America la începutul secolului douăzeci 
fusese William K. Vanderbilt, magnatul căilor ferate 
care comandase construirea Gării Grand Central. 
Vanderbilt ceruse ca tavanul boltit al sălii principale să 
fie decorat cu constelaţiile din zodiac, la cinci etaje 
deasupra podelei de marmură a gării. Se presupunea că 
stelele fuseseră dispuse aşa cum erau ele pe cerul 
Mediteranei în timpul vieţii lui Hristos. Dar nimeni - nici 
măcar astrologii egipteni din secolul întâi - nu văzuse 
vreodată o asemenea poziţionare a lor: horoscopul de 
pe tavan era complet inversat. 

Pe Boone îl amuza să citească diversele teorii care 
încercau să explice de ce erau stelele aşezate astfel. 


Cea mai populară idee era că pictorul reprodusese un 
desen dintr-un manuscris medieval şi că stelele erau 
arătate din punctul de vedere al cuiva aflat în afara 
sistemului nostru solar. Nimeni nu găsise vreodată 
motivul pentru care arhitecţii angajaţi de Vanderbilt 
permiseseră ca o asemenea idee fantastică să apară 
într-o clădire atât de importantă. 

Fraţii ştiau că modul în care fusese proiectat 
tavanul n-avea nimic de-a face cu vreun concept 
medieval al cerurilor. Constelaţiile erau în poziţia 
corectă pentru cineva ascuns înăuntrul tavanului gol în 
interior, privind în jos la călătorii care se grăbeau spre 
trenurile lor. Majoritatea stelelor erau becuri care 
clipeau pe cerul albastru cobalt, dar douăsprezece 
dintre ele erau ferestre de observaţie. În trecut, 
poliţiştii şi paznicii de securitate de la căile ferate 
folosiseră binocluri ca să urmărească mişcările 
cetăţenilor suspecți. Acum întreaga populaţie era 
urmărită cu ajutorul scanerelor şi a celorlalte 
echipamente electronice. Zodiacul inversat sugera că 
numai observatorii de deasupra vedeau universul cu 
acuratețe. Toţi ceilalţi presupuneau că stelele erau la 
locul lor. 

Telefonul său prin satelit sună, şi un fost soldat 
britanic pe nume Summerfield şopti ceva în urechea lui 
Boone. Echipa de reacţie ajunsese la intrarea Vanderbilt 
şi parcase în spatele furgonetei. Pentru această 
operaţiune, echipa fusese alcătuită în linii mari din 
aceiaşi oameni care făcuseră treaba din Arizona. 
Operaţiunea New Harmony fusese bună pentru moral; 


violenţa necesară sudase grupul de mercenari de 
naţionalităţi diferite şi cu trecut diferit. 

— Şi acum? întrebă Summerfield. 

— Vă împărţiţi în grupuri mici şi intraţi pe uşi 
diferite. 

Boone se uită pe planificator. 

— Ne întâlnim lângă linia treizeci - trenul care 
merge la Stamford. 

— Credeam c-or să ia naveta. 

— Tot ce vrea Maya să facă este să-l protejeze pe 
Călătorul ei. O să se ascundă cât mai repede posibil. 
Asta înseamnă că o s-o ia printr-un tunel sau o să 
găsească o zonă de întreţinere. 

— Obiectivul rămâne acelaşi? 

— Toți în afară de Gabriel sunt acum în categoria 
de eliminare imediată. 

Summerfield închise telefonul, iar Boone răspunse 
la un alt apel din partea echipei care se ocupa de 
Internet. Maya şi ceilalţi fugari ajunseseră în zona 
trenului de navetişti, dar rămăseseră pe platformă. 
Boone îl omorâse pe tatăl Mayei, Thorn, în Praga, anul 
trecut, şi simţea că are o legătură personală ciudată cu 
tânăra. Nu era la fel de dură ca tatăl ei, probabil pentru 
că se opusese ideii de a deveni Arlechin. Maya deja 
făcuse o greşeală - şi următoarea ei alegere avea s-o 
distrugă. 


Naz îi îndrumase pe Maya şi pe ceilalţi printr-un 
labirint de scări şi pasaje până la naveta din Times 
Square. Platforma era o zonă puternic luminată, unde 
un tren de navetişti pleca de la una din cele trei linii 
paralele. Podeaua cenuşie de beton era punctată de 
bucăţi înnegrite de gumă de mestecat, care alcătuiau un 
mozaic aleatoriu. La o sută de metri mai încolo, un grup 
de indieni din Vest cu tobe de oţel interpretau un cântec 
ritmat. 

Până acum îi evitaseră pe mercenari, dar Maya 
era sigură că fuseseră urmăriţi de sistemul de 
supraveghere din metrou. Acum că prezenţa lor în New 
York fusese descoperită, ştia că Tabula îşi vor folosi 
toate resursele ca să-i găsească. Potrivit lui Naz, tot ce- 
aveau de făcut era să meargă prin tunelul de metrou şi 
să urce pe scări până la nivelul inferior al Gării Grand 
Central. Din nefericire, un poliţist din gară patrula prin 
zonă şi chiar dac-ar fi dispărut, cineva le putea spune 
autorităţilor că un grup de oameni sărise pe şine. 

Singura cale sigură ca să ajungă în tunel era 
printr-o uşă încuiată pe care era scris cu litere aurite, 
pătate de vreme, KNICKERBOCKER. Într-o epocă mai 
tolerantă, un coridor ducea direct de la platforma 
metroului în barul fostului hotel Knickerbocker. Deşi 
hotelul era acum o clădire de locuinţe, uşa rămăsese - 


neobservată de zecile de mii de navetişti care treceau 
pe lângă ea în fiecare zi. 

Maya stătea pe platformă şi se simţea foarte 
vizibilă în timp ce navetiştii se grăbeau să prindă trenul. 
Când acesta plecă din staţie cu un zdrăngănit, Hollis se 
apropie de ea şi-i spuse încet: 

— Tot mai vrei să ne urcăm în trenul care merge 
la Ten Mile River? 

— Vom evalua situaţia când ajungem pe 
platformă. Naz spune că acolo nu sunt camere. 

Hollis dădu din cap. 

— Scanerele Tabula ne-au detectat probabil când 
am părăsit mansarda şi am mers prin Chinatown. Apoi 
cineva şi-a dat seama că folosim vechea staţie de 
metrou şi-a spart computerul sistemului de tranzit. 

— Mai este o explicaţie. 

Maya îi aruncă o privire lui Naz. 

— Mda, m-am gândit şi eu la asta. Dar m-am uitat 
la faţa lui în vagonul de metrou. Chiar arată speriat. 

— Stai aproape de el, Hollis. Dacă o ia la fugă, 
opreşte.-l. 

Un nou tren de navetişti sosi, preluă o altă 
mulţime de pasageri şi apoi o luă zdroncănind spre 
Eighth Avenue. Părea c-or să stea acolo la nesfârşit. În 
cele din urmă polițistul fu chemat prin staţia radio şi 
plecă de-acolo în grabă. Naz fugi spre uşa pe care scria 
Knickerbocker şi încercă febril cheile de pe inel. Când 
încuietoarea se deschise cu un clic, zâmbi şi deschise 
uşa. 


— Turul special al metroului trece pe aici, anunţă 
el, şi câţiva navetişti se uitară cum grupul dispărea în 
prag. 

Când Naz închise uşa, rămaseră aproape unii de 
alţii într-un coridor scurt, întunecos. El îi conduse prin 
trapa unei guri de vizitare şi apoi în jos pe patru trepte 
de beton în tunelul de metrou. 

Se opriră cu toţii între două şine, iar Naz arătă 
spre o a treia şină prin care trecea curent electric. 

— Aveţi grijă la apărătoarea de lemn care acoperă 
şina asta, le spuse el. 

— Dacă asta cedează şi atingeţi şina, aţi dat 
colţul. 

Tunelul era înnegrit de funingine şi mirosea a 
canalizare. Apa se prelingea de-a lungul canalului de 
drenaj; se infiltra prin peretele de beton şi făcea 
suprafaţa acestuia să scânteieze ca şi cum ar fi fost ulei. 
Staţia de la Primărie fusese prăfuită, dar destul de 
curată; tunelul spre Times Square era plin de gunoaie. 
Peste tot erau şobolani - din cei cenuşii, de aproape 
treizeci de centimetri lungime. Asta era lumea lor, şi nu 
le era frică de oameni. Când apărură intruşii, şobolanii 
continuară să scotocească prin gunoaie, chiţăind unii la 
alţii sau fugind pe pereţi. 

— Nu sunt periculoşi, zise Naz. 

— Aveţi numai grijă pe unde mergeţi. Dacă aţi 
cădea, s-ar târî peste voi. 

Hollis rămase aproape de ghidul lor. 

— Unde e intrarea asta de care vorbeai? 


— E chiar pe aici. Jur pe Dumnezeu. Începeţi să vă 
uitaţi după o lumină galbenă. 

Auziră un sunet jos, ca o bubuitură, asemănător 
tunetului în depărtare, şi văzură farurile navetei care se 
apropia. 

— Pe cealaltă şină! Pe cealaltă şină! strigă Naz. 

Fără să-i mai aştepte pe ceilalţi, sări peste a treia 
şină şi ateriză pe şina alăturată. 

Toţi îl urmară, în afară de Sophia. Bătrâna arăta 
epuizată şi uşor derutată. Când farurile trenului-navetă 
se apropiară, riscă şi păşi direct pe apărătoarea de lemn 
a celei de-a treia şine. Aceasta rezistă la greutatea ei. 
Peste o clipă, trecu prin întuneric şi se alătură celorlalţi. 

Naz ţâşni în susul şinelor şi apoi se întoarse 
arătând entuziasmat. 

— Okay. Cred c-am găsit uşa care duce la scări. 
Urmaţi-mă şi ... 

Trenul-navetă de pe cealaltă şină îi absorbi restul 
vorbelor. Maya văzu frânturi de imagini în succesiune 
rapidă - un bătrân cu o căciuliţă tricotată, o tânără cu 
codițe - şi apoi trenul dispăru. Un ambalaj de la un 
baton de ciocolată zbură prin aer şi pluti în jos ca o 
frunză moartă. 

Continuară să meargă până la o joncțiune care 
ducea în trei direcţii diferite. Naz o luă pe şinele care 
mergeau la dreapta şi apoi îi conduse la o uşă deschisă 
luminată de un singur bec. Urcă trei trepte de metal şi 
intră într-un tunel de întreţinere, urmat de Alice şi 
Vicki. Hollis urcă şi el treptele, dar se opri şi clătină din 
cap. 


— Trebuie s-o luăm mai încet. Sophia oboseşte. 

— Găsiţi un loc sigur şi aşteptaţi-ne, spuse Maya. 

— Gabriel şi cu mine o vom aduce cu noi. 

Maya ştia că tatăl ei i-ar fi trădat pe ceilalţi din 
grup ca să-l salveze pe Călător, dar ea nu putea recurge 
la strategia asta. Gabriel n-avea să lasă pe nimeni în 
urmă în tuneluri - cu atât mai puţin pe femeia care 
fusese Găsitorul Căii lui. Privi înapoi în tunel şi văzu că 
Gabriel luase rucsacul Sophiei şi şi-l pusese în spate. 
Când îi oferi braţul bătrânei, aceasta scutură cu putere 
din cap, ca şi cum ar fi spus „N-am nevoie de ajutorul 
nimănui”. Sophia făcu câţiva paşi în faţă şi apoi o rază 
laser roşie străpunse întunecimea. 

— Lăsaţi-vă în jos! strigă Maya. 

— Lăsaţi-vă ... 

Se auzi o pocnitură puternică şi un glonţ o lovi pe 
Sophia în spate. Găsitorul Căii căzu în faţă, încercă să 
se ridice şi se prăbuşi. Maya scoase revolverul şi trase 
în tunel în timp ce Gabriel o culese pe Sophia şi alergă 
spre trepte. Maya îl urmă, oprindu-se în uşa deschisă ca 
să tragă din nou. Raza laser dispăru şi patru forme 
întunecate se retraseră în penumbră. 

Maya desfăcu revolverul şi trase de ejector ca să 
arunce afară tuburile goale de cartuşe. Încărca arma 
din nou când întră în tunelul de întreţinere cu pereţi de 
cărămidă, şi-l găsi pe Gabriel în genunchi, ţinând în 
braţe corpul moale al Sophiei. Giaca lui de piele maro 
era plină de sânge. 

— Mai respiră? 

— E moartă, îi spuse Gabriel. 


— Am ţinut-o în braţe şi-a murit şi-am simţit cum 
Lumina i-a părăsit trupul. 

— Gabriel... 

— Am simtit-o cum moare, spuse Gabriel din nou. 

— Era ca o apă care-mi curgea printre degete. N- 
am putut-o reţine... n-am putut-o opri... 

Tremură violent. 

— Tabula sunt foarte aproape, zise Maya. 

— Nu putem rămâne aici. Trebuie s-o laşi aici. 

Îl atinse pe umăr şi-l privi cum lasă uşor trupul 
Sophiei pe podea. Peste câteva clipe, o luară la goană 
prin tunel până la palierul unei scări unde îi aşteptau 
ceilalţi. Vicki icni când văzu sângele de pe giaca lui 
Gabriel, iar Alice arăta de parcă era fi fost gata s-o ia la 
fugă. Capul copilului se mişca înainte şi-napoi. Maya 
simţi ce gândea Alice: „Cine-o să mă apere acum?” 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Vicki. 

— Unde-i Sophia? 

— Tabula au omorât-o. Sunt chiar în spatele 
nostru. 

Vicki îşi duse mâinile la gură, iar Naz arăta ca şi 
cum ar fi fost pe punctul de-a o şterge. 

— Asta-i tot, zise el. 

— O las baltă. Nu fac parte din asta. 

— N-ai de ales. În ceea ce-i priveşte pe Tabula, 
eşti doar o altă ţintă. Chiar acum suntem exact sub 
staţia de tren. Trebuie să ne scoţi din zona asta înapoi 
în stradă. 

Maya se întoarse spre ceilalţi. 


— O să fie greu, dar trebuie să rămânem 
împreună. Dacă ne despărţim, ne întâlnim la Cei mai 
puri copii mâne dimineaţa la şapte. 

Arătând speriat, Naz conduse grupul pe scări într- 
un tunel cu o conductă electrică pe tavan. Părea că 
greutatea gării îi afunda mai adânc în pământ. Apăru 
încă o scară - una foarte îngustă - şi Naz o urcă. Aerul 
din noul tunel era cald şi umed. Două ţevi albe, fiecare 
cu diametrul de şaizeci de centimetri, erau prinse de 
pereţi. 

— Ţevi de abur, mormăi Naz. 

— Nu le atingeti. 

Urmând conductele, trecură de o pereche de uşi 
de siguranţă din oţel şi intrară într-o sală de întreţinere 
cu un tavan înalt de nouă metri. Patru conducte mari de 
abur din diferite părţi ale metroului se întâlneau în 
încăpere; presiunea era monitorizată cu ajutorul unor 
manometre de oţel inoxidabil şi deviată cu supape de 
regulator. Apa stătătoare se scurgea dintr-o fisură în 
tavan şi picura pe jos. Încăperea avea mirosul fetid, 
mucegăit al unei sere de plante tropicale. 

Maya închise uşa de siguranţă în urma ei şi privi 
în jur. Tatăl ei ar fi numit asta un „punct de impas” - un 
loc cu o singură intrare şi fără nici o ieşire. 

— Şi acum? întrebă ea. 

— Nu ştiu, zise Naz. 

— Nu încerc decât să scap. 

— Nu e adevărat, spuse Maya. 

— Tu ne-ai adus aici. 


Scoase cuțitul de aruncat şi-l apucă de mânerul în 
formă de T. Înainte ca Naz să poată reacţiona, îl înşfăcă 
de haină şi-l trânti de perete. Îi aţinti vârful cuţitului 
spre uşoara scobitură de deasupra sternului. 

— Cât te-au plătit? 

— Nimic! Nimeni nu mi-a dat nimic! 

— În tunelurile astea nu-s camere de 
supraveghere. Dar cu toate astea ne-au urmărit. Şi 
acum ne-ai condus în altă capcană. 

Gabriel veni alături de ea. 

— Dă-i drumul, Maya. 

— Toate astea au fost plănuite. Tabula nu voiau să 
atace o clădire din Chinatown. Era prea public şi în 
zonă se aflau prea mulţi poliţişti. Dar aici jos pot face 
orice vor. 

O picătură de apă căzu pe una dintre conductele 
de abur şi se auzi un uşor fâsâit. Gabriel se aplecă spre 
Naz şi-i privi faţa cu intensitatea dată de o mare 
concentrare. 

— Lucrezi pentru Tabula, Naz? 

— Nu. Jur pe Dumnezeu. Am vrut doar să câştig 
nişte bani. 

— Poate ne-au detectat altfel, zise Vicki. 

— Vă amintiţi cum au făcut în Los Angeles? Mi-au 
pus o bilă de localizare într-un pantof. 

Bilele de localizare erau mici dispozitive radio 
care transmiteau amplasamentul unei ţinte. Maya 
avusese mare grijă cu toate obiectele pe care le 
aduseseră în mansardă în ultimele luni. Inspectase 
fiecare piesă de mobilier şi fiecare articol de 


îmbrăcăminte ca un agent vamal suspicios. În timp ce se 
concentra asupra cuţitului, o senzaţie de îndoială şi 
ezitare puse stăpânire pe ea; era ca şi cum o fantomă îi 
intrase în corp. Un obiect rămăsese neexaminat, un 
adevărat măr de aur care-i fusese aruncat în cale, atât 
de tentant, atât de irezistibil, încât Tabula ştiau că-l va 
lua. 

Maya se îndepărtă de Naz, strecură cuțitul la loc 
în teacă şi scoase pistolul ceramic din geanta ei de 
umăr. Revăzu lupta cu Aronov şi analiză fiecare 
moment. De ce n-o omorâseră când se urcase în taxi? 
Pentru că era totul plănuit, îşi spuse. Pentru că ei ştiau 
că-i va conduce la Gabriel. 

Nimeni nu scoase o vorbă cât timp verifică ea 
pistolul ceramic. Ţeava şi corpul armei nu erau suficient 
de groase ca să ascundă o bilă de localizare, dar 
mânerul de plastic era perfect. Maya vâri mânerul în 
deschizătura îngustă dintre două conducte de pe perete 
şi apoi folosi ţeava pistolului ca pe o pârghie. O apăsă 
cu forţă în jos şi mânerul crăpă în două cu un trosnet 
puternic. O bilă de localizare de culoare gri perlat căzu 
pe podea. Când o culese de pe jos era caldă, ca o 
scânteie dintr-un foc care-i licărea în palmă. 

— Ce naiba e asta? întrebă Naz. 

— Ce se petrece? 

— Aşa ne-au urmărit în tunel, spuse Hollis. 

— Se iau după transmiţătorul radio. 

Maya puse bila de localizare pe o margine îngustă 
de beton şi o strivi cu revolverul ei. Se simţea ca şi cum 
tatăl ei s-ar fi aflat în încăpere, privind-o cu dispreţ. I s- 


ar fi adresat în germană şi i-ar fi spus ceva tăios, dur. 
Când era mică, încercase s-o înveţe felul în care 
Arlechinii priveau lumea - mereu cu suspiciune, mereu 
în gardă - dar ea opusese rezistenţă. Şi acum, din cauza 
impulsului său nesăbuit de-a lua arma asta, o distrusese 
pe Sophia şi-l mânase pe Gabriel într-o capcană. 

Maya se uită în jur după o ieşire. Singura 
existentă era o scară de întreţinere prinsă de perete 
paralel cu o conductă de abur verticală. Aceasta ieşea 
printr-o gaură din tavan, şi poate că deschizătura 
îngustă avea să fie suficient de mare ca să se poată 
strecura prin ea. 

— Căţăraţi-vă pe scara aia şi treceţi la etajul 
următor, le spuse ea celorlalţi. 

— O să găsim un mod de-a ieşi în staţia de tren. 

Naz se grăbi să urce scara şi se strecură prin 
gaură, trecând la nivelul de deasupra. Gabriel îl urmă, 
apoi Hollis şi Vicki. Încă de când părăsiseră mansarda 
din Chinatown, Alice Chen fusese în fruntea grupului - 
încercând să scape de Tabula. De data asta, se urcă pe 
scară şi ezită. Maya se uita la ea cum încerca să-şi dea 
seama care-i cel mai bun mod de a se apăra. 

— Grăbeşte-te, îi spuse. 

— Trebuie să mergi după ei. 

Maya auzi o bufnitură - una dintre uşile de oţel 
din tunel fusese închisă cu putere. Bărbaţii care-o 
omorâseră pe Sophia erau în tunel şi se apropiau. Alice 
cobori uşor de pe scară şi dispăru îndărătul uneia din 
conductele de abur. Maya ştia că n-are rost să se ducă 


după fată - avea să rămână ascunsă până când Tabula 
vor fi părăsit zona. 

Stând în centrul sălii de întreţinere, Maya îşi 
analiză opțiunile cu claritatea nemiloasă a unui 
Arlechin. Tabula se mişcau repede şi probabil nu se 
aşteptau la un contraatac. Până acum nu reuşise să-l 
apere pe Gabriel, dar era o cale de a-şi răscumpăra 
greşelile. Arlechinii erau damnati prin faptele lor, însă 
izbăviţi prin sacrificiu. 

Maya îşi scoase geanta de pe umăr şi-o azvârli pe 
podea. Folosind manometrele şi supapele ca mânere, se 
căţără pe o conductă de abur şi apoi se ridică pe cea de 
deasupra. Acum se afla la cinci metri de podea, exact în 
partea opusă intrării în încăpere. Aerul era cald şi te 
făcea să respiri cu dificultate. Din tunel se auzi un 
zgomot înăbuşit. Maya scoase revolverul din toc şi 
aşteptă. Picioarele-i tremurau de încordare. Faţa i se 
umplu de broboane de sudoare. 

Uşa fu trântită de perete şi un bărbat masiv cu 
barbă se ghemui ca să intre. Mercenarul avea o puşcă 
cu cătare laser montată sub ţeavă. Aruncă priviri repezi 
prin încăpere şi făcu câţiva paşi în faţă. Maya îşi dădu 
drumul jos de pe conductă şi începu să tragă. Un glonţ 
îl lovi pe mercenar la baza gâtului şi acesta se prăbuşi. 

Maya căzu pe podea, se rostogoli înainte şi sări în 
picioare. Văzu că uşa rămăsese deschisă din cauza 
cadavrului. Raze laser roşii sclipiră în coridorul 
întunecat, iar ea fugi să se ascundă. Un glonţ ricoşă de 
pereţi şi lovi un manometru. Aburul ţâşni. Maya se lăsă 


în jos, întrebându-se unde să se ascundă, când mâna lui 
Alice ieşi de sub una dintre conducte. 

Când un alt glonţ lovi peretele, Maya se lipi de 
ciment şi se împinse într-o parte, sub conductă. Acum 
stătea întinsă imediat în spatele lui Alice, iar fata se uita 
la ea. Alice nu părea speriată sau supărată - arăta mai 
curând ca un animal de la zoo care studia un obiect nou 
din cuşcă. Împuşcăturile încetară şi razele laser 
dispărură. Linişte. Maya ţinea revolverul cu ambele 
mâini, dreapta în căuşul palmei stângi. Se pregăti să se 
ridice în picioare, să întindă braţele şi să tragă. 

— Maya? 

O voce de bărbat răsună din tunelul întunecat. O 
voce de american. Calmă, fără pic de teamă. 

— Sunt Nathan Boone. Şeful securităţii pentru 
Fundaţia Evergreen. 

Ştia cine era Boone - mercenarul Tabula care-i 
omorâse tatăl la Praga. Maya se întreba de ce-i vorbea 
Boone. Poate încerca s-o înfurie ca s-o facă să atace. 

— Sunt sigur că eşti aici, zise Boone. 

— Tocmai mi-ai omorât unul din cei mai buni 
angajaţi. 

Regula Arlechinilor zicea să nu vorbeşti niciodată 
cu un inamic, decât dacă asta-ţi dădea vreun avantaj. 
Voia să păstreze tăcerea, dar apoi îşi aminti de Gabriel: 
dacă-l distrăgea pe Boone, atunci Călătorul ar avea mai 
mult timp să fugă. 

— Ce vrei? întrebă ea. 


— Gabriel va fi ucis dacă nu-l laşi să iasă din 
încăpere. Promit să nu-i fac nici un rău lui, lui Vicki sau 
ghidului vostru. 

Maya se întrebă dacă Boone ştia de Alice. Ar fi 
omorât-o şi pe fetiţă  dacă-şi dădea seama că 
supravieţuise distrugerii comunităţii New Harmony. 

— Dar lui Hollis? întrebă ea. 

— Amândoi aţi ales să vă împotriviţi Fraţilor. 
Acum trebuie să suportaţi consecinţele. 

— De ce-aş avea încredere în tine? Mi-ai omorât 
tatăl. 

— Asta a fost alegerea lui. 

Boone părea enervat. 

— l-am oferit o alternativă, dar era prea 
încăpățânat s-o accepte. 

— Trebuie să mă consult cu ceilalţi. Dă-ne câteva 
minute. 

— Nu aveţi câteva minute. Nu există vreo 
alternativă. Fără negocieri. Dacă eşti un adevărat 
Arlechin, vei vrea să-l salvezi pe Călător. Trimite-i pe 
ceilalţi în tunel sau toţi din încăpere vor muri. Avem un 
avantaj tehnic. 

Despre ce vorbea? se întrebă Maya. Ce avantaj 
tehnic? Alice Chen o privea fix. Fetiţa atinse cu palma 
conducta caldă de aburi de deasupra lor şi apoi întinse 
mâna - încercând să-i comunice ceva. 

— Ce-mi spui? şopti Maya. 

— V-aţi hotărât? strigă Boone. 

Tăcere. 


Un glonţ lovi una din cele două neoane care 
atârnau de tavan. O a doua rafală de gloanţe şi neonul 
zbură cât acolo într-o jerbă de scântei; se izbi de una 
dintre conductele de abur şi căzu pe podea. 

Acum că în încăpere era mai întuneric, Maya 
înţelese ce încerca să-i transmită copilul. Boone şi 
mercenarii lui aveau dispozitive de vedere nocturnă. 
Când al doilea neon va fi şi el distrus, nu va mai vedea 
nimic, în timp ce Boone şi oamenii săi îşi vor putea 
vedea ţintele. Singurul mod de a te ascunde de 
dispozitivele cu raze infraroşii era să devii foarte rece 
sau să te apropii foarte mult de un obiect cald. Alice o 
ştia; de-asta rămăsese ascunsă sub conducta de abur. 

Împuşcăturile reîncepură; două raze laser fură 
aţintite spre neonul rămas. Alice se rostogoli de sub 
conductă până la cadavrul care zăcea în prag. 

— Rămâi acolo! strigă Maya. 

Dar fata sări în picioare şi alergă spre prag. Se 
lăsă pe vine când ajunse lângă mercenarul mort, 
făcându-se mică, şi înşfăcă un echipament care fusese 
prins de cureaua bărbatului. Când Alice fugi înapoi, 
Maya văzu că ducea o pereche de ochelari de vedere 
nocturnă cu o curea de pus pe cap, şi un pachet de 
baterii de ţinut în mână. Alice îi aruncă Mayei ochelarii 
şi se întoarse în ascunzătoarea ei de sub conductă. 

Un glonţ lovi al doilea neon şi încăperea fu 
înghițită de întuneric. Era de parcă s-ar fi aflat într-o 
cavernă în inima pământului. Maya îşi puse ochelarii 
speciali. Apăsă pe buton şi imediat încăperea se 
transformă într-o imagine în diverse nuanţe de verde. 


Orice lucru cald - conductele de abur, manometrele, 
pielea de pe mâna ei stângă - strălucea ca smaraldul, ca 
şi cum ar fi fost radioactiv. Pereţii şi podeaua de beton 
aveau o nuanţă de verde deschis care-i amintea de 
frunzele de primăvară. 

Maya se uită prudentă peste partea de sus a unei 
conducte de abur şi văzu o lumină verde care devenea 
tot mai strălucitoare pe măsură ce un om se apropia 
încet prin tunel de uşa deschisă. Lumina oscilă uşor, 
apoi un mercenar cu ochelari speciali apăru în prag. 
Ducând o puşcă de luptă cu ţeava tăiată, păşi cu grijă 
peste cadavrul celuilalt. 

Maya se mişcă în spatele conductei şi-şi lipi 
spatele de metalul cald. Era imposibil să ştie care era 
poziţia mercenarului în timp ce el se mişca prin 
încăpere; ea nu putea să plănuiască decât direcţia 
generală de atac. Simţi cum toată energia îi curge de la 
umeri prin braţe până în arma pe care-o ţinea cu 
mâinile. Inspiră, îşi ţinu răsuflarea şi dădu ocol 
conductei. 

În prag apăruse un al treilea mercenar cu o puşcă 
mitralieră. Arlechinul îl împuşcă în piept. Când forţa 
glonţului îl azvârli înapoi, se produse o flamă. Chiar 
înainte ca mercenarul mort să atingă podeaua, Maya se 
răsuci şi-l omori pe cel cu puşca de luptă. Linişte. 
Uşorul miros de cordită se amesteca cu duhoarea de 
putregai din încăpere. Conductele de abur străluceau 
într-o lumină verde în jurul ei. 

Maya băgă ochelarii în geanta de umăr, o găsi pe 
Alice şi o apucă de mână. 


— Urcă, şopti ea. 

— Haide, urcă. 

O luară grăbite în sus pe scara de întreţinere, 
trecură prin deschizătură şi ajunseră într-o zonă aflată 
chiar dedesubtul unei găuri de vizitare deschise. Maya 
se opri câteva secunde şi apoi decise: era prea periculos 
să intre în zona şinelor. Încă ţinând-o de mână pe fetiţă, 
o trase printr-un tunel care se îndepărta de staţie. 


10 


Ţinându-se de treptele scării cu mâna stângă, Naz 
împinse cu dreapta capacul de fontă al unei guri de 
vizitare. După multe mormăieli şi înjurături, reuşi în 
cele din urmă să manevreze capacul deasupra marginii 
consolei de fixare şi-l împinse într-o parte. Gabriel îl 
urmă prin deschizătură la nivelul inferior al Gării Grand 
Central. Stăteau în picioare între un perete de beton 
plin de funingine şi una dintre şinele de cale ferată. 

Naz arăta de parcă era gata s-o ia la fugă în orice 
direcţie. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă el. 

— Unde-s Vicki şi cu Hollis? 

Gabriel se uită în jos prin gura de vizitare şi văzu 
creştetul lui Vicki. Ea era la şase metri sub el, urcând 
scara cu grijă. 

— Sunt chiar în spatele meu. Mai durează un 
minut. 

— N-avem un minut. 

Naz auzi un zăngănit la distanţă, se răsuci şi văzu 
cele două faruri ale trenului care se apropia. 

— Trebuie s-o ştergem de-aici! 

— Să-i aşteptăm şi pe ceilalţi. 

— O să ne-ajungă din urmă în staţie. Dacă 
mecanicul ne vede pe şine, o să cheme poliţia gării prin 
radio. 


Gabriel şi Naz o luară la fugă de-a lungul şinelor, 
săriră pe platforma pentru pasageri şi-o luară-n sus pe o 
rampă de beton spre lumină. Repede, Gabriel îşi scoase 
giaca pătată de sânge şi-o întoarse pe dos. Zona 
inferioară a gării fusese transformată într-un spaţiu cu 
restaurante, plin de chioşcuri de fast-food. Doar un 
băruleţ era deschis, şi o mână de navetişti moţăiau pe 
bănci în timp ce aşteptau trenurile târzii, de noapte. Cei 
doi bărbaţi se aşezară la o masă şi aşteptară ca ceilalţi 
să iasă din zona şinelor. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Naz. 

— I-ai văzut, nu? 

— Vicki urca scara. Hollis era la câţiva metri sub 
ea. 

Naz sări în picioare şi începu să se plimbe încoace 
şi-ncolo. 

— Nu putem rămâne aici. 

— Stai jos. N-au trecut decât vreo două minute. 
Trebuie să mai aşteptăm puţin. 

— Noroc, omule. Am plecat. 

Naz o luă grăbit spre scara rulantă şi dispăru la 
nivelul superior al gării. Gabriel încercă să-şi dea seama 
ce se întâmplase cu ceilalţi. Nu mai puteau să iasă? Îi 
ajunseseră Tabula din urmă? Faptul că o bilă de 
localizare fusese ascunsă în pistolul ceramic schimbase 
totul. Se întrebă dacă Maya ar risca inutil ca să se 
pedepsească pentru ceea ce se întâmplase. 

Părăsi zona restaurantelor şi se îndreptă spre uşa 
deschisă care ducea la şine. O cameră de supraveghere 
era îndreptată spre platformă, iar Gabriel deja 


observase alte patru montate pe tavanul sălii. Tabula 
probabil intraseră deja în sistemul de securitate al gării, 
iar computerele lor scanau transmisia în direct, căutând 
imaginea lui. Rămâneți împreună. Asta le spusese Maya, 
dar le oferise şi un plan de rezervă: dacă apărea o 
problemă, urmau să se întâlnească a doua zi în partea 
de est a Manhattan-ului. 

Gabriel se întoarse în zona cu restaurante şi se 
ascunse în spatele unui stâlp de beton. Peste câteva 
secunde, patru tipi duri cu căşti de telefon coborâră pe 
scara rulantă şi alergară spre zona şinelor. În clipa-n 
care dispărură prin uşă, Gabriel o luă în direcţia opusă, 
urcând scările spre sala principală a gării şi ieşind apoi 
în stradă. Îi dădură lacrimile şi simţi înţepături pe faţă 
de la aerul rece de iarnă. Călătorul lăsă capul în jos şi 
se îndepărtă în noapte. 


XXX 


Cât stătuseră în New York, Maya insistase ca ei 
toţi să memoreze rute sigure prin oraş şi o listă cu 
hoteluri pentru celibatari care erau în afara Matricei. 
Unul din locurile astea era Efficiency Hotel pe Tenth 
Avenue, în Manhattan. Pentru douăzeci de dolari, bani 
gheaţă, primeai douăzeci şi patru de ore într-o capsulă 
din fibră de sticlă fără geamuri, lungă de doi metri şi 
jumătate şi înaltă de un metru şi jumătate. Cele 
patruzeci şi opt de capsule erau aliniate de ambele părţi 
ale unui coridor şi făceau hotelul să arate ca un 
mausoleu. 


Înainte de a intra în hotel, Gabriel îşi scoase din 
nou giaca de piele şi-o împături astfel încât petele de 
sânge să nu fie vizibile. Recepţionerul era un chinez în 
vârstă care stătea în spatele unui geam blindat şi 
aştepta ca clienţii să introducă banii într-o fantă 
îngustă. Gabriel îi dădu cei douăzeci de dolari cât costa 
o capsulă şi încă cinci dolari pentru o saltea din spumă 
de cauciuc şi o pătură de bumbac. 

Primi o cheie şi o luă pe coridor spre baia 
comună. Doi hispanici care lucrau într-un restaurant 
stăteau cu bustul gol în faţa chiuvetelor, sporovăind în 
spaniolă în timp ce-şi spălau grăsimea de la gătit de pe 
feţe şi braţe. Gabriel se ascunse într-o cabină de toaletă 
până când cei doi plecară, apoi ieşi şi-şi spălă giaca în 
chiuvetă. Când termină, se căţără pe o scară până la 
spaţiul pe care-l închiriase şi se târi înăuntru. Fiecare 
capsulă avea o lampă fluorescentă şi un mic ventilator 
care asigura aerisirea. Era un singur cuier de care să-şi 
atârne giaca, iar pielea udă începu să picure încet, ca şi 
cum ar mai fi fost încă înmuiată în sânge. 

Întins pe salteaua de spumă, Gabriel nu putea 
înceta să se gândească la Sophia Briggs. Simţise 
Lumina din ea, înălțându-se brusc şi înaintând ca un val 
puternic de apă, şi apoi i se scursese printre degete. 
Auzea voci înăbuşite prin pereţii subţiri ai capsulei şi se 
simţea ca şi cum ar fi plutit printre umbre, înconjurat de 
stafii. 


XXX 


Maya îl învățase pe Gabriel că Matricea nu era 
absolută; încă mai erau goluri şi zone întunecoase prin 
care te puteai deplasa în siguranţă prin oraş. A doua zi 
dimineaţă, îi luă cam o oră să evite camerele de 
supraveghere şi să ajungă în parcul Tompkins Square. 
În districtul financiar şi în zona Midtown, roca de bază 
cenuşie a Manhattan-ului era aproape de suprafaţă, 
asigurând temelia pentru zgârie-norii care dominau 
oraşul. În Lower East Side, roca de bază se găsea la 
adâncimi de zeci de metri, iar clădirile de pe străzi 
aveau numai trei-patru etaje. 

Tompkins Square Park fusese mai bine de o sută 
de ani locul tradiţional pentru proteste politice. Cu o 
generaţie în urmă, un grup de oameni fără adăpost îşi 
stabilise tabăra acolo, până când poliţia închisese parcul 
şi-l înconjurase cu un cerc gros de oameni ai legii. 
Aceştia se îndreptaseră apoi spre centru, distrugând 
adăposturile improvizate şi bătând pe oricine refuza să 
plece. Zilele astea, ulmi uriaşi făceau umbră în parc 
vara, şi grilaje negre de fier înconjurau fiecare petic de 
pământ. În parc erau numai două camere de 
supraveghere; ambele erau îndreptate spre terenul de 
joacă pentru copii şi uşor de evitat. 

Gabriel merse cu grijă prin parc şi se apropie de 
clădirea mică din cărămizi roşii ocupată de personalul 
care îngrijea spaţiile verzi. Trecu de porţile deschise şi 
se opri în faţa unui monument - o stelă de marmură 
albă, cu o fântână cu cap de leu în centru. Abia vizibile, 
în marmură erau săpate contururile unor feţe de copii şi 
cuvintele ERAU CEI MAI PURI COPII DIN LUME, 


TINERI ȘI FRUMOŞI. Acesta era monumentul care 
comemora dezastrul din 1904, când feribotul General 
Slocum ieşise din portul New York având la bord un 
grup de imigranţi germani, care mergeau la un picnic 
cu şcoala de duminică. Pe vas izbucnise un incendiu, iar 
acesta se scufundase fără să aibă bărci de salvare; peste 
o mie de femei şi copii muriseră. 

Maya folosea monumentul ca pe una din cele trei 
table de mesaje din tot Manhattan-ul. Acestea ofereau 
grupului lor o alternativă de comunicare faţă de 
celularele uşor de monitorizat. Pe partea din spate a 
stelei, la baza de marmură, Gabriel găsi un graffiti făcut 
de Maya cu două săptămâni în urmă. Era semnul 
Arlechinilor: un oval cu trei linii, care simboliza o lăută. 
Se uită în jur la terenul de baschet şi la mica grădină 
din apropriere. Era ora şapte dimineaţa şi nimeni nu se 
afla acolo. Toate posibilităţile negative pe care şi le 
scosese din minte de dimineaţă reveniră acum cu o forţă 
îngrozitoare. Toţi muriseră. Şi, într-un fel, era din cauza 
lui. 

Gabriel îngenunche ca un om care voia să se 
roage. Scoase din buzunar un marker şi scrise pe 
monument G. aici. Voi unde? 

Părăsi parcul imediat, luând-o pe Avenue A spre o 
cafenea mică plină de mese vechi, scaune şubrede şi 
două pupitre de şcoală care păreau culese de pe stradă. 
Cumpără o cană de cafea şi se aşeză în încăperea din 
spate, cu ochii pe uşă. Sentimentul de disperare era 
aproape insuportabil. Sophia şi familiile din New 
Harmony fuseseră ucise. Şi acum exista o posibilitate 


serioasă ca Tabula să-i fi omorât pe Maya şi pe prietenii 
săi. 

Rămase uitându-se în jos, spre tăblia zgâriată a 
mesei, încercând să facă vocea mânioasă din creierul 
său să amuţească. De ce era Călător? şi de ce provocase 
atâta suferinţă? Numai tatăl său putea răspunde la 
întrebările astea - şi se părea că Matthew Corrigan 
trăia la Londra. Gabriel ştia că în Londra erau mai 
multe camere de supraveghere decât în orice alt oraş 
din lume. Era un loc periculos, dar tatăl lui sigur se 
dusese acolo dintr-un motiv important. 

Nimeni nu-i dădu atenţie când îşi deschise geanta 
de umăr şi-şi numără banii din pachetul pe care i-l 
dăduse Vicki seara trecută. Păreau să fie destui pentru 
un bilet de avion spre Marea Britanie. Cum Gabriel îşi 
petrecuse întreaga viaţă trăind în afara Matricei, datele 
biometrice de pe cip-ul paşaportului său nu puteau fi 
comparate cu nici o altă identitate anterioară. Maya 
păruse sigură că el nu va avea probleme dacă va 
călători în alte ţări. Din punctul de vedere al 
autorităţilor, era un cetăţean pe nume Tim Bentley, care 
lucra ca agent imobiliar în Tucson, Arizona. 

Îşi termină cafeaua şi se întoarse la monumentul 
din Tompkins Square Park. Cu o bucată de ziar şterse 
mesajul anterior şi scrise G2LONDONE. Se simţi ca 
supravieţuitorul unui naufragiu care tocmai cioplise 
câteva cuvinte pe o bucată de lemn. Dacă prietenii lui 
erau încă în viaţă, vor şti ce se întâmplase. Îl vor urma 
la Londra şi-l vor găsi la Tyburn Convent. Dacă 


$ G spre Londra (în lb. engleză în original). 


muriseră cu toţii, atunci era un mesaj care nu va ajunge 
la nimeni. 

Gabriel ieşi din parc fără să privească înapoi şi se 
îndreptă spre sud, pe Avenue B. Aerul dimineţii era tot 
rece, dar cerul era senin - aproape dureros de albastru. 
Pornise în călătorie. 


11 


Michael termină a doua ceaşcă de cafea, se ridică 
de la masa de stejar şi se duse la ferestrele gotice dintr- 
un capăt al salonului de dimineaţă. Cadrele de plumb 
ale ferestrelor impuneau o reţea neagră peste lumea de- 
afară. Se afla la vest de Montreal, pe o insulă din 
mijlocul fluviului Saint Lawrence. Noaptea trecută 
plouase, iar o pătură groasă de nori încă mai zăbovea pe 
cer. 

La unsprezece trebuia să înceapă o şedinţă a 
consiliului director al Fraţilor, dar vasul cu membrii 
consiliului încă nu ajunsese. Călătoria din golful 
Chippewa până la Dark Island” dura cam patruzeci de 
minute. Dacă valurile erau agitate, oamenii păşeau pe 
doc arătând palizi. O călătorie cu elicopterul din orice 
oraş al statului New York ar fi fost mult mai eficientă, 
dar Kennard Nash respinsese propunerea de a construi 
o platformă de aterizare pentru elicoptere în apropierea 
hangarului pentru ambarcaţiuni. 

„Călătoria pe râu este o experienţă bună pentru 
Fraţi”, explicase Nash. „li face să simtă că se 
îndepărtează de lumea obişnuită. Cred că încurajează 
un anumit respect pentru natura unică a organizaţiei 
noastre.” 

Michael era de acord cu Nash; Dark Island era un 
loc special. Un industriaş american bogat care făcea 


2 Insula întunecată (în lb. engleză în original). 


maşini de cusut construise castelul de pe insulă la 
începutul secolului douăzeci. Blocurile de granit 
fuseseră trase pe gheaţă în timpul iernii ca din ele să se 
înalțe un turn cu ceas cu trei etaje, un hangar pentru 
ambarcaţiuni şi un castel. Acesta din urmă avea turnuri 
şi turnulețe şi şemineuri suficient de mari ca să frigi un 
juncan întreg. 

În prezent Dark Island aparţinea unui grup de 
germani bogaţi. Turiştii puteau să viziteze locul două 
luni, toamna, dar Fraţii foloseau castelul în restul 
anului. Michael şi generalul Nash sosiseră cu trei zile în 
urmă împreună cu o echipă de tehnicieni a Fundaţiei 
Evergreen. Aceştia instalaseră microfoane şi camere de 
televiziune astfel încât membrii din întreaga lume să 
poată participa la şedinţa consiliului director. 

În prima zi pe insulă, lui Michael i se permise să 
părăsească castelul şi să se plimbe singur pe costişe. 
Numele Dark Island provenea de la brazii uriaşi care-şi 
întindeau crengile deasupra cărărilor, filtrând lumina şi 
dând naştere unor tuneluri de un verde întunecos. 
Michael descoperi o bancă de marmură în vârful pantei 
şi petrecu acolo câteva ore, adulmecând mirosul 
puternic de conifere şi privind râul. 

În seara aceea luă cina cu generalul Nash, după 
care băură whisky în salonul cu furnir de stejar. Totul 
era masiv în castel - mobila sculptată de mână, 
tablourile înrămate şi dulapurile cu băutură. Pe peretele 
salonului erau capete de animale, iar Michael avea 
senzaţia că un elan mort se uita la el. 


Nash şi restul Fraţilor îl priveau pe Michael ca pe 
sursa lor de informaţii despre diferitele tărâmuri. 
Michael ştia că poziţia sa încă mai era precară. Fraţii îi 
omorau de obicei pe Călători, dar el supravieţuise. 
Încerca să se facă cât mai indispensabil cu putinţă, fără 
să-şi arate adevăratele ambiţii. Dacă lumea avea să 
devină o închisoare invizibilă, asta însemna că o 
persoană trebuia să aibă controlul atât asupra 
gardienilor, cât şi a prizonierilor. Şi de ce n-ar putea fi 
persoana asta un Călător? 

Fraţii îl conectaseră iniţial la computerul cuantic 
şi încercaseră să ia legătura cu civilizaţii mai avansate 
din alte tărâmuri. Deşi computerul fusese distrus, 
Michael îl asigurase pe generalul Nash că ar putea 
obţine în cele din urmă orice informaţii de care aveau 
nevoie. Se gândi că era mai înţelept să nu pomenească 
nimic de scopurile lui. Dacă-l găsea pe tatăl său şi 
dobândea orice fel de cunoştinţe speciale, intenţiona să 
folosească asta în avantajul lui. Michael se simţea ca un 
om care scăpase cu viaţă din faţa plutonului de 
execuţie. 

În ultima lună, îşi părăsise trupul cu două ocazii 
diferite. De fiecare dată fusese la fel: la început, câteva 
scântei de Lumină îi ieşeau din corp, apoi toată energia 
sa părea să plutească afară, într-un întuneric rece. Ca 
să găsească drumul spre oricare dintre Tărâmuri, 
trebuia să treacă prin toate cele patru bariere: un cer 
albastru, un deşert, un oraş în flăcări şi o mare fără 
sfârşit. Aceste bariere păruseră odinioară nişte 
obstacole insurmontabile, dar acum le putea trece 


aproape instantaneu - descoperind micile treceri negre 
care-l duceau înainte. 

Michael deschise ochii şi se trezi într-un scuar cu 
copaci şi bănci şi un chioşc pentru orchestră. Era seară, 
încă devreme, bărbaţi şi femei în haine întunecate 
rătăceau pe trotuar, intrând fără astâmpăr în 
magazinele puternic luminate, apoi ieşind peste câteva 
minute cu mâinile goale. 

Mai fusese aici; acesta era cel de-al Doilea Tărâm 
al stafiilor înfometate. Arăta ca o lume reală, dar totul 
nu era decât o promisiune neîndeplinită pentru cei care 
nu puteau fi niciodată mulţumiţi. Toate cutiile din 
băcănie erau goale. Merele de pe taraba din colţ şi 
hălcile de carne de la măcelărie erau din lemn sau lut 
pictat. Chiar şi cărţile legate în piele de la biblioteca 
oraşului păreau reale, dar când Michael încercă să le 
citească, descoperi că pe pagini nu existau cuvinte. 

Era periculos să rămână aici; se simţea singura 
fiinţă vie într-un oraş al fantomelor. Oamenii care trăiau 
pe acest tărâm păreau să-şi dea seama că el era diferit; 
voiau să vorbească cu el, să-l atingă, să-i pipăie muşchii 
şi să-i simtă sângele cald care-i curgea pe sub piele. 
Michael încercase să se ascundă în întuneric în timp ce 
se uita în case prin geamuri şi-şi căuta tatăl pe străzile 
lăturalnice. În cele din urmă, găsi punctul de trecere 
care-l ducea înapoi în lumea lui. Când trecu din nou 
dincolo câteva zile mai târziu, se trezi în acelaşi scuar, 
ca şi cum Lumina sa refuzase s-o ia în orice altă 
direcţie. 


XXX 


Pendula din camera de dimineaţă începu să bată, 
iar Michael se întoarse la fereastră. O barcă cu motor 
tocmai sosise din golful Chippewa, iar membrii 
consiliului director al Fraţilor coborau pe doc. Era rece 
şi bătea vântul, dar generalul Nash stătea pe doc ca un 
politician, dând bună ziua şi strângând mâini. 

— A sosit barca? întrebă o voce de femeie. 

Michael se întoarse şi-o văzu pe doamna 
Brewster, o membră din consiliu care sosise noaptea 
trecută. 

— Da. Am numărat opt persoane. 

— Bun. Înseamnă că zborul doctorului Jensen n-a 
fost amânat. 

Doamna Brewster se duse la bufet şi-şi turnă o 
ceaşcă de ceai. Avea cincizeci şi ceva de ani şi era o 
englezoaică energică purtând o fustă de tweed, un 
pulover şi genul de pantofi practici cu talpă groasă 
necesari pentru o plimbare printr-un izlaz noroios. Deşi 
doamna Brewster nu părea să aibă vreo funcţie, ceilalţi 
membri ai consiliului se supuneau forţei personalităţii 
ei, şi nimeni nu-i folosea prenumele. Ea se purta ca şi 
cum lumea ar fi fost o şcoală haotică, iar ea - noua 
directoare. Totul trebuia organizat. Munca neglijentă şi 
obiceiurile proaste nu aveau să fie tolerate. Indiferent 
de consecinţe, ea avea de gând să facă ordine. 

Doamna Brewster îşi puse frişcă în ceaşcă şi-i 
zâmbi amabil. 


— Aştepţi cu nerăbdare şedinţa de consiliu, 
Michael? 

— Da, doamnă. Sunt sigur că va fi interesant. 

— Ai dreptate aici. Generalul Nash ţi-a spus 
cumva ce are să se întâmple? 

— Nu chiar. 

— Şeful centrului nostru de calculatoare din 
Berlin ne va prezenta o inovaţie tehnică importantă care 
ne va ajuta să instaurăm Panopticonul. Avem nevoie de 
acordul unanim al consiliului ca să continuăm. 

— Sunt sigur că-l veţi obţine. 

Doamna Brewster sorbi din ceai apoi puse ceaşca 
de porțelan pe farfurioară. 

— Consiliul director are ciudăţeniile lui. Membrii 
votează de obicei cu da la şedinţă, iar mai târziu te 
înjunghie pe la spate. De-asta eşti tu aici, Michael. Ţi-a 
spus cineva că participarea ta a fost ideea mea? 

— Credeam că se datorează generalului Nash. 

— Am citit tot despre Călători, spuse doamna 
Brewster. 

— Se pare că unii dintre ei se pot uita la faţa unei 
persoane şi vedea ce gândeşte ea. Tu ai abilitatea asta? 

Michael dădu din umeri. Nu dorea să dezvăluie 
prea multe despre capacităţile lui. 

- Ştiu dacă cineva minte. 

— Bun. Asta vreau să faci în timpul şedinţei de 
azi. Ar fi de mare ajutor dacă ţi-ai da seama cine 
votează cu da, dar de fapt nu e de acord. 


XXX 


Michael o urmă pe doamna Brewster în sala de 
banchete, unde generalul Nash ţinu un scurt discurs 
prin care ura bun venit tuturor pe Dark Island. Într-un 
capăt al sălii fuseseră amplasate trei ecrane video plate, 
iar în faţa lor era aşezat un semicerc de fotolii de piele. 
Ecranul televizorului din mijloc era alb, dar pe 
monitoarele laterale apăreau mai multe casete. Fraţii 
membri din toată lumea se aşezară la calculatoarele lor 
ca să participe şi ei la şedinţă. Câţiva aveau camere 
video, aşa că feţele lor apăreau pe ecran, dar de obicei 
caseta descria numai amplasarea geografică a 
membrului respectiv: Barcelona, Ciudad de Mexico, 
Dubai. 

— A, iată-l, spuse Nash când Michael intră în 
încăpere. 

— Doamnelor şi domnilor, el este Michael 
Corrigan. 

Cu mâna pe umărul drept al lui Michael, Nash îl 
conduse să facă cunoştinţă cu ceilalţi. Michael se simţea 
ca un adolescent rebel căruia i se dăduse voie în sfârşit 
să ia parte la petrecerea adulţilor. 

După ce se luară toţi loc, Lars Reichhardt, 
directorul centrului de calculatoare din Berlin, urcă pe 
podium. Era un bărbat masiv cu părul roşu, obraji 
aprinşi şi un râs răsunător care umplea încăperea. 

— Este o onoare să vă vorbesc, spuse Reichhardt. 

— După cum ştiţi, computerul nostru cuantic a 
fost deteriorat în timpul atacului de anul trecut asupra 
centrului nostru de cercetare de la New York. În acest 


moment, încă nu este operaţional. Noul nostru centru 
de calculatoare din Berlin foloseşte tehnologie 
convenţională, totuşi este destul de puternic. Am creat 
de asemenea reţele de calculatoare cooperante în 
întreaga lume, care ascultă ordinele noastre fără ca 
proprietarii să-şi dea seama... 

Linii de cod informatic apărură pe monitorul din 
mijloc, din spatele podiumului. În timp ce Reichhardt 
vorbea, codul deveni din ce în ce mai mic, până când fu 
condensat într-un pătrat negru. 

— De asemenea, ne extindem utilizarea 
imunologiei computaţionale. Am creat programe de 
calculator autonome, care se multiplică singure şi se 
deplasează pe Internet asemenea globulelor albe din 
organismul uman. În loc să caute viruşi şi infecţii, 
aceste programe caută idei infecțioase care ar întârzia 
instaurarea Panopticonului. 

Pe ecran, micul pătrat de cod intră într-un 
calculator. Se reproduse apoi fu transmis unui al doilea 
calculator. Rapid, începu să prea controlul asupra unui 
întreg sistem. 

— Iniţial am folosit imunologia computaţională ca 
pe un instrument de descoperire a inamicilor noştri. Din 
cauza problemelor cu computerul cuantic, am 
transformat ciber-leucocitele noastre în viruşi activi 
care deteriorează calculatoarele pline de informaţii 
antisociale. Programul nu are nevoie de nici un fel de 
întreţinere odată ce este eliberat în sistem. 


— Dar acum să trecem la Hauptgericht - „felul 
principal” al banchetului nostru. L-am numit Programul 
Shadow... 

Monitorul se înnegri şi apoi prezentă imaginea 
generată pe calculator a unei camere de zi. O siluetă 
care semăna cu unul dintre manechinele folosite la 
testarea siguranţei automobilelor stătea pe un scaun cu 
spătar drept. Faţa şi corpul său erau alcătuite din forme 
geometrice, dar era clar o fiinţă umană - un bărbat. 

— Utilizarea supravegherii electronice şi a 
monitorizării a ajuns la un punct de fuziune crucial. 
Folosind atât surse guvernamentale, cât şi corporatiste, 
avem toate datele necesare pentru a urmări un individ 
pe durata întregii zile. Pur şi simplu am combinat totul 
într-un singur sistem - Programul Shadow. Shadow 
creează o ciber-realitate paralelă care se modifică 
constant pentru a reflecta acţiunile fiecărui individ. 
Pentru acei membri dintre Fraţi care ar dori mai multe 
informaţii după această discuţie, vă avertizez - 
programul Shadow este... 

Reichhardt făcu o pauză, căutând cuvântul 
potrivit. 

— l-aş zice verfiihrerisch. 

— Care înseamnă captivant, explică doamna 
Brewster. 

— Seducător. 

— Seducător. Un cuvânt excelent. 

— Pentru a vă arăta ce poate face programul 
Shadow, am ales un membru al Fraţilor ca subiect. Fără 
ştirea sa, i-am realizat un sine duplicat în sistemul 


nostru. Fotografiile din bazele de date pentru 
paşapoarte şi permise de conducere sunt convertite 
într-o imagine tridimensională. Folosind fişe medicale şi 
alte date personale, putem stabili greutatea şi 
înălţimea. 

Michael îl întâlnise pentru scurt timp pe Dr. 
Anders Jensen înainte de începerea şedinţei. Era un 
bărbat slab, cu părul blond rar, care deţinea o funcţie 
oficială în guvernul danez. Jensen păru surprins când 
faţa lui apăru pe chipul bărbatului generat de computer. 
Informaţiile medicale pâlpâiră pe ecran, şi respectivele 
date îi transformară corpul. Informaţiile luate din 
calculatorul unui magazin de îmbrăcăminte deveniră un 
costum gri de afaceri şi o cravată albastră. Când silueta 
fu îmbrăcată, se ridică de pe scaunul de calculator şi le 
făcu cu mâna. 

— Şi iată-ne! anunţă Reichhardt. 

— Dr. Jensen, faceţi cunoştinţă cu sinele 
dumneavoastră din umbră! 

Michael şi restul grupului aplaudară realizarea, în 
timp ce Jensen se forţă să zâmbească. Danezul nu părea 
bucuros că imaginea sa făcea acum parte din sistem. 

— Pe baza înregistrărilor privind locuinţele, 
putem recrea apartamentul profesorului Jensen de pe 
Vogel Street. Cu ajutorul informaţiilor de la cărţile de 
credit, în special ale celor obţinute de la companii care 
expediază produse prin poştă, putem chiar amplasa 
diverse obiecte de mobilier în camere. 

În timp ce profesorul generat de computer se 
plimba înainte şi înapoi, în cameră apărură o canapea, 


un scaun şi o măsuţă de cafea. Michael aruncă priviri 
rapide celorlalţi. Doamna Brewster dădu din cap spre el 
şi-i zâmbi cu înţelegere. 

— Nu este întocmai corect, spuse Jensen. 

— Canapeaua este lipită de peretele de lângă uşă. 

— Vă cer scuze, profesore. 

Reichhardt rosti câteva cuvinte în microfonul 
subţire care era ataşat de căştile sale. Umbra canapelei 
dispăru şi reapăru în locul potrivit. 

— Acum aş dori să vă arăt înregistrarea 
prelucrată a câtorva ore din viaţa profesorului Jensen. 
Programul Shadow l-a supravegheat acum nouă zile, în 
cadrul unei testări de succes a sistemului nostru. 
Deoarece profesorul are un sistem de securitate a 
locuinţei, ştim exact când părăseşte apartamentul. 
Telefonul mobil al profesorului Jensen şi sistemul GPS al 
maşinii sale ne permit să-l urmărim până la o zonă de 
magazine locale. În parcare sunt două camere de 
supraveghere. Profesorul este fotografiat şi un algoritm 
facial îi confirmă identitatea. Cardul de cumpărături cu 
reducere din portofelul său are integrat un cip RFID. 
Acesta informează un calculator când posesorul său 
intră într-un anumit magazin. Aici este într-un magazin 
care vinde cărţi, filme şi jocuri pe calculator... 

Pe ecran, umbra Anders Jensen începu să se 
plimbe printre rafturile unui magazin, trecând pe lângă 
alţi indivizi-umbre. 

— Vă rog să înţelegeţi - ceea ce vedeţi pe ecran 
nu este ipotetic. Corespunde experienţei fizice a 
profesorului Jensen. Ştim cum arată magazinul, 


deoarece, ca majoritatea afacerilor moderne, a fost 
transformat într-un mediu electronic pentru a 
monitoriza comportamentul cumpărătorilor. Ştim cum 
arată ceilalţi clienţi, pentru că le-am scanat cărţile de 
identitate şi am găsit imagini ale feţelor lor în diverse 
baze de date. 

— Majoritatea produselor au acum cipuri RFID 
pentru a fi protejate împotriva furturilor. Acestea permit 
de asemenea magazinelor să urmărească livrările. 
Afacerile din Danemarca, Franţa şi Germania au senzori 
cu cipuri în rafturi ca să ştie dacă clienţii sunt atraşi de 
promoţii şi ambalaje. În următorii câţiva ani, acesta va 
deveni un standard peste tot. Acum priviţi. Profesorul 
Jensen se duce la acest raft şi ... 

— Ajunge, murmură Jensen. 

— la produsul, îl pune la loc pe raft. Ezită, apoi se 
hotărăşte să cumpere un DVD intitulat „Păcat tropical 
III”. 

Generalul Nash râse, iar ceilalţi i se alăturară. 
Unii dintre Fraţii de pe monitoarele de calculator 
râdeau şi ei. Zdrobit, Jensen se uita fix la podea şi 
clătina din cap. 

— L-am - l-am cumpărat pentru un prieten, zise 
el. 

— Vă cer scuze, profesore, pentru stinghereala pe 
care v-am provocat-o. 

— Dar ştiţi regulile, interveni doamna Brewster pe 
un ton sec. 

— Toţi suntem egali în Panopticon. 

— Exact, spuse Reichhardt. 


— Din cauza resurselor noastre limitate 
deocamdată, avem suficientă putere de calcul ca să 
instaurăm Programul Shadow într-un singur oraş - 
Berlin. Programul va deveni pe deplin activ în 
cincisprezece zile. Odată ce punem sistemul în 
funcţiune, autorităţile se vor confrunta cu - 

— O ameninţare teroristă, spuse Nash. 

— Sau ceva de acest gen. În acel moment, 
Fundaţia Evergreen va oferi Programul Shadow 
prietenilor noştri din guvernul german. În clipa în care 
este instaurat, aliaţii noştri politici se vor asigura că 
devine un sistem mondial. Acesta nu este doar un 
instrument împotriva infracţiunilor şi a terorismului. 
Companiilor le va plăcea ideea unui sistem care poate 
determina cu precizie amplasarea şi acţiunile unui 
angajat. Angajatul bea alcool în timpul prânzului? Seara 
se duce la bibliotecă şi împrumută cărţi inadecvate? 
Programul Shadow va permite să existe pe piaţă un 
anumit număr de cărţi şi filme controversate. Reacţia 
publicului la aceste mărfuri ne va da mai multe 
informaţii pentru a crea realitatea noastră dublă. 

Urmă un moment de tăcere, iar Michael profită de 
ocazie. 

— Aş dori să spun ceva. 

Generalul Nash păru surprins. 

— Nu este nici locul, nici momentul potrivit, 
Michael. Poţi să-mi comunici observaţiile tale după 
şedinţă. 

— Nu sunt de acord, zise doamna Brewster. 


— Aş dori să aud punctul de vedere al Călătorului 
nostru. 

Jensen dădu din cap repede. Era nerăbdător să se 
treacă la orice subiect fără legătură cu profesorul de pe 
ecran. 

— Uneori e bine să ai o perspectivă diferită. 

Michael se ridică în picioare şi se întoarse spre 
Fraţi. Fiecare persoană din faţa lui purta o mască 
creată de o viaţă întreagă de înşelăciuni, faţa adultului 
ascunzând emoţiile exprimate odinioară de chipul 
copilului. În timp ce Călătorul le privea, aceste măşti se 
dizolvară în mici fragmente de realitate. 

— Programul Shadow este o realizare 
extraordinară, spuse Michael. 

— Odată ce va avea succes la Berlin, va putea fi 
extins cu uşurinţă în alte ţări. Dar există o ameninţare 
care-ar putea distruge întregul sistem. 

Făcu o pauză şi privi în jur. 

— În lume există un Călător activ. O persoană 
care poate face să se opună rezistenţă planurilor 
voastre. 

— Fratele tău nu reprezintă o problemă 
semnificativă, zise Nash. 

— E un fugar fără nici un sprijin. 

— Nu vorbesc despre Gabriel, ci despre tatăl meu. 

Michael văzu surpriză pe feţele lor, şi apoi mânia 
lui Kennard Nash. Generalul nu le spusese despre 
Matthew Corrigan. Poate nu voia să pară slab şi 
nepregătit. 

— Nu te supăra. 


Vocea doamnei Brewster suna de parcă tocmai 
descoperise o greşeală pe nota de plată de la un 
restaurant. 

— Tatăl tău n-a dispărut cu ani în urmă? 

— Este încă în viaţă. Chiar acum, ar putea fi 
oriunde în lume, organizând rezistenţa împotriva 
Panopticonului. 

— Facem investigaţii, îngăimă Nash. 

— DI. Boone se ocupă de problemă şi mă asigură 


Michael îl întrerupse. 

— Programul Shadow va eşua - toate programele 
voastre vor eşua - dacă nu-l găsiţi pe tatăl meu. Ştiţi că 
a pus bazele comunităţii New Harmony din Arizona. 
Cine ştie ce alte centre de rezistenţă a mai înfiinţat - 
sau organizează chiar acum? 

O tăcere tensionată se înstăpâni asupra încăperii. 
Privind feţele Fraţilor, Michael ştiu că reuşise să le 
manipuleze frica. 

— Şi ce-ar trebui să facem? întrebă Jensen. 

— Ai vreo idee? 

Michael se înclină în faţa lor ca un umil servitor. 

— Numai un Călător poate găsi alt Călător. Lăsați- 
mă să vă ajut. 


12 


În Brooklyn, pe Flatbush Avenue, Gabriel găsi o 
agenţie de turism cu o colecţie prăfuită de jucării de 
plajă în vitrină. Agenţia era condusă de doamna Garcia, 
o dominicană în vârstă care avea aproape o sută 
cincizeci de kilograme. Ciripind într-un amestec de 
engleză şi spaniolă, se împingea cu picioarele în podea 
şi se deplasa prin cameră într-un scaun de birou cu 
rotiţe care scârţâiau. Când Gabriel spuse că vrea să 
cumpere un bilet dus pentru Londra, plătit cu bani 
gheaţă, d-na Garcia se opri din mişcare şi-şi studie noul 
client. 

— Ai paşaport? 

Gabriel puse noul său paşaport pe biroul ei. D-na 
Garcia îl inspectă ca un vameş şi hotări că este 
acceptabil. 

— Un bilet numai dus stârneşte întrebări la 
inmigración y la policia'!0. Poate întrebările nu-s bune. 
Sí? 

Gabriel îşi aminti explicațiile Mayei legate de 
călătoriile cu avionul. Persoanele care sfârşeau prin a fi 
percheziţionate erau bunici cu forfecuţe de unghii şi alți 
pasageri care încălcau regulile simple. În timp ce d-na 
Garcia se împinse cu scaunul până la birou, se uită în 


10 
11 


La imigrări şi la poliţie (în lb. spaniolă în original) 
Nu-i aşa? (în lb. spaniolă în original) 


portofel să vadă ce bani mai avea. Dacă lua un bilet dus- 
întors îi mai rămâneau cam o sută douăzeci de dolari. 

— În regulă, îi spuse. 

— Daţi-mi un bilet dus-întors. La primul zbor 
disponibil. 

Doamna Garcia îşi folosi cartea de credit 
personală ca să cumpere biletul şi-i dădu lui Gabriel 
informaţii despre un hotel din Londra. 

— Nu stai aici, îi explică ea. 

— Dar trebuie să dai la eJ oficial del pasaporte” o 
adresă şi un număr de telefon. 

Când Gabriel recunoscu că n-avea alte bagaje în 
afară de geanta de umăr, ea îi vându un geamantan de 
pânză pentru douăzeci de dolari, şi-l umplu cu nişte 
haine vechi. 

— Acum eşti un turist. Şi ce vrei să vezi în Anglia? 
S-ar putea să te întrebe. 

„Tyburn Convent”, se gândi Gabriel. „Acolo e tatăl 
meu.” Dar ridică din umeri şi se uită în jos la linoleumul 
tocit. 

— Podul Londrei, cred. Palatul Buckingham’... 

— Bueno!?, Mr. Bentley. Să o saluţi pe regină. 

Gabriel nu mai zburase peste ocean, dar văzuse 
experienţa în filme şi în reclamele de la televizor. 
Oameni bine îmbrăcaţi erau prezentaţi aşezaţi în scaune 
confortabile, purtând conversații cu alţi pasageri 
atrăgători. Experienţa reală îi aminti de vara pe care el 
şi Michael o petrecuseră muncind la o fermă unde se 


12 
13 
14 


Funcţionarul de la paşapoarte (în lb. spaniolă în original) 
Reşedinţa oficială de la Londra a monarhilor britanici. 
Bine (în lb. spaniolă în original) 


îngrăşau vitele, de lângă Dallas, Texas. Vitele aveau 
plăcuţe cu coduri de bare prinse de urechi, iar fraţii îşi 
petrecuseră o grămadă de timp alegând juncanii care 
rămăseseră acolo prea mult timp, inspectându:i, 
cântărindu-i, împărţindu-i în ţarcuri, mânându-i pe 
culoare înguste şi îmboldindu-i să se urce în camioane. 

Unsprezece ore mai târziu, stătea la coadă la 
vama de pe aeroportul Heathrow. Când veni rândul lui, 
se apropie de funcţionarul de la paşapoarte, un indian 
Sikh cu o barbă mare. Acesta luă paşaportul lui Gabriel 
şi-l studie pe tânăr un moment. 

— Aţi mai vizitat vreodată Marea Britanie? 

Gabriel îi arătă cel mai relaxat zâmbet al său. 

— Nu. Acum e prima dată. 

Funcţionarul trecu paşaportul printr-un scaner şi 
studie ecranul dinaintea lui. Informaţiile biometrice de 
pe cipul RFID se potriveau cu fotografia şi cu 
informaţiile deja introduse în sistem. Ca majoritatea 
cetăţenilor cu o slujbă plictisitoare, funcţionarul avea 
mai multă încredere în maşinărie decât în propriile 
instincte. 

— Bun venit în Marea Britanie, spuse el, şi 
deodată Gabriel se găsi într-o ţară nouă. 

Era aproape unsprezece noaptea când schimbă 
banii, părăsi terminalul şi luă metroul spre Londra. 
Cobori la staţia King's Cross şi rătăci prin zonă până 
când găsi un hotel. Camera de o persoană era cât un 
dulap şi pe interiorul geamului erau cristale de gheaţă, 
dar încercă să doarmă rămânând îmbrăcat şi 
înfăşurându-se în cuvertura subţire. 


Gabriel împlinise douăzeci şi şapte de ani cu 
câteva luni înainte de a părăsi Los Angeles-ul. Trecuseră 
cincisprezece ani de când îşi văzuse ultima oară tatăl. 
Cele mai vii amintiri erau din perioada în care familia sa 
trăia fără curent electric sau telefon la o fermă din 
Dakota de Sud. Încă îşi mai amintea cum tatăl său îl 
învăţa să schimbe uleiul la camionetă, şi noaptea în care 
părinţii lui dansaseră unul cu celălalt lângă şemineul 
din salon. Îşi amintea cum se furişa pe scări noaptea 
când trebuia să fie în pat, trăgând cu ochiul prin cadrul 
uşii şi uitându-se la tatăl lui care stătea singur la masa 
din bucătărie. Matthew Corrigan părea dus pe gânduri 
şi trist în asemenea momente - ca şi cum îi fusese pusă 
pe umeri o greutate imensă. 

Dar mai bine ca orice îşi amintea când avea 
doisprezece ani, iar Michael şaisprezece. În timpul unei 
furtuni de zăpadă serioase, mercenarii Tabula atacaseră 
casa de la fermă. Băieţii şi mama lor se ascunseseră în 
beci în timp ce afară urla viforul. A doua zi dimineaţă, 
fraţii Corrigan găsiseră patru cadavre zăcând în zăpadă. 
Dar tatăl lor nu mai era, dispăruse fără urmă din viaţa 
lor. Gabriel se simţise ca şi cum cineva îi băgase cu 
forţa mâna în piept şi-i scosese ceva de acolo. Rămăsese 
cu un gol, o senzaţie de vid care nu-l mai părăsise 
niciodată cu adevărat. 


XXX 


Când se trezi, Gabriel ceru îndrumări de la 
recepţioner şi se îndreptă spre sud, către Hyde Park. Se 


simţea  neliniştit şi  nelalocul lui în acest oraş 
necunoscut. Cineva scrisese UITĂ-TE LA STÂNGA sau 
UITĂ-TE LA DREAPTA în intersecţii, ca şi cum străinii 
de care Londra era plină erau pe punctul de-a fi striviţi 
de taxiurile negre şi de furgonetele albe. Gabriel 
încercă să meargă urmând o linie dreaptă, dar se tot 
pierdea pe străduţe înguste, pavate, care coteau în 
unghiuri ciudate. În America aveai în portofel dolari 
bancnote, dar acum buzunarul îi era greu de monezi. 

La New York, Maya îi povestise despre viziunea 
Londrei pe care i-o transmisese tatăl său. Se pare că 
lângă Goswell Road exista un petic de pământ unde mii 
de victime ale ciumei fuseseră aruncate într-o groapă. 
Poate mai rămăseseră câteva oase, o monedă-două, o 
cruce de metal purtată odinioară la gâtul unei femei 
acum moarte, dar acest teren de îngropăciune era acum 
o parcare împodobită cu panouri publicitare. Prin tot 
oraşul erau împrăştiate asemenea locuri, locuri ale 
morţii şi ale vieţii, ale unei mari bogății şi ale unei 
sărăcii şi mai mari. 

Fantomele încă mai persistau, dar se petrecea o 
schimbare fundamentală. Peste tot erau camere de 
supraveghere - la intersecţii şi în magazine. Pe lângă 
astea, mai erau şi scanere faciale, cititoare de vehicule 
şi senzori de uşi pentru cărţile de identitate cu 
frecvenţă radio ale majorităţii adulţilor. Londonezii se 
revărsau afară din staţiile de metrou şi se îndreptau 
repede spre serviciu, în timp ce Uriaşa Maşinărie le 
absorbea imaginile digitale. 


Gabriel presupusese că Tyburn Convent era o 
biserică de piatră cenuşie cu iederă pe zidurile 
exterioare. În schimb, descoperi un ansamblu de două 
case identice din secolul nouăsprezece cu ferestre 
plumbuite şi acoperiş negru de ardezie. Mănăstirea era 
pe Bayswater Road, chiar peste drum de Hyde Park. 
Traficul se îndrepta zgomotos spre Marble Arch’. 

O scară de metal cu câteva trepte ducea la o uşă 
de stejar cu clanţă de alamă. Gabriel sună la sonerie, şi 
o călugăriţă benedictină în vârstă îmbrăcată într-un 
veşmânt alb imaculat şi purtând un văl negru îi deschise 
uşa. 

— Ai venit prea devreme, îl anunţă ea. 

Avea un puternic accent irlandez. 

— Prea devreme pentru ce? 

— Ah, eşti american. 

Naţionalitatea lui Gabriel păru să fie o explicaţie 
suficientă. 

— Turul altarului începe la ora zece, dar presupun 
că nu mai contează câteva minute. 

Îl conduse într-o anticameră care semăna cu o 
cuşcă mică. O uşă a cuştii permitea accesul la o scară 
care cobora spre pivniţă. Altă uşă ducea la capela 
mănăstirii şi la spaţiul de locuit. 

— Sunt Sora Ann. 


15 Monument din marmură albă de Carrara lângă Speakers' Corner din 


Hyde Park, în capătul de vest al Oxford Street din Londra, lângă 
staţia de metrou cu acelaşi nume. Numai membrii familiei regale şi 
Trupele regelui şi Artileria călare regală pot trece pe sub acest arc. 


Călugăriţa purta ochelari de modă veche, cu rame 
de aur. Faţa ei, încadrată de vălul negru, era netedă şi 
puternică, aproape fără vârstă. 

— Am rude la Chicago, zise ea. 

— Eşti din Chicago? 

— Nu. Îmi pare rău. 

Gabriel atinse barele de fier care-i înconjurau. 

— Suntem benedictine sihăstrite, explică Sora 
Ann. 

— Asta înseamnă că ne petrecem timpul în 
rugăciuni şi contemplare. Întotdeauna sunt două surori 
care se ocupă de public. Eu sunt cea permanentă, iar 
rotația are loc cam la o lună. 

Gabriel dădu din cap politicos, ca şi cum ar fi fost 
nişte informaţii folositoare. Se tot gândea oare cum 
avea să întrebe de tatăl său. 

— Te-aş duce în criptă, dar trebuie să echilibrez 
conturile. 

Sora Ann scoase din buzunar un inel mare cu chei 
şi descuie una dintre porţi. 

— Aşteaptă aici. O s-o chem pe Sora Bridget. 

Călugăriţa se făcu nevăzută pe un coridor, 
lăsându-l pe Gabriel singur în cuşcă. Pe perete era un 
stativ de pamflete religioase şi la avizier un apel pentru 
donaţii. Se părea că un birocrat din consiliul oraşului 
hotărâse că surorile trebuiau să cheltuiască trei sute de 
mii de lire ca să facă mănăstirea accesibilă persoanelor 
în scaune cu rotile. 

Gabriel auzi foşnet de veşminte, apoi apăru şi 
Sora Bridget, părând să plutească pe coridor spre 


barele de fier. Era mult mai tânără ca Sora Ann. 
Veşmântul benedictin o ascundea cu totul, lăsând 
vederii doar obrajii ei rotofei şi ochii căprui închis. 

— Eşti american. 

Sora Bridget avea un mod de a vorbi uşor, 
aproape fără să răsufle. 

— Ne vizitează mulţi americani. De obicei fac 
nişte donaţii frumoase. 

Sora Bridget intră în cuşcă şi descuie cea de-a 
doua uşă. În timp ce o urma, coborând pe o scară de 
metal circulară, Gabriel află că sute de catolici fuseseră 
spânzurați sau decapitaţi la spânzurătoarea Tyburn, 
aflată în susul străzii. În epoca elisabetană părea să 
existe o formă de imunitate diplomatică, deoarece i se 
permisese ambasadorului spaniol să fie prezent la 
aceste execuţii şi să ia cu sine şuviţe din părul morţilor. 
În vremurile moderne apăruseră şi mai multe relicve 
când zona spânzurătorii fusese dezgropată ca să se facă 
un rond. 

Cripta semăna cu subsolul mare al unei clădiri 
industriale. Avea o podea neagră de beton şi un tavan 
alb, boltit. Cineva făcuse vitrine cu geamuri ca să fie 
expuse fragmente de oase şi fâşii de haine pătate de 
sânge. Se afla acolo chiar şi o scrisoare înrămată, 
mâzgălită în temniţă de unul dintre martiri. 

— Toţi au fost catolici? întrebă Gabriel. 

Rămase cu privirea pironită asupra unui os de la 
picior şi a două coaste îngălbenite. 

— Da. Catolici. 


Gabriel aruncă o privire fugară chipului 
călugăriţei şi-şi dădu seama că minţea. Tulburată de 
acest păcat, se luptă un moment cu conştiinţa ei şi apoi 
spuse precaută: 

— Catolici şi... încă câţiva. 

— Vrei să spui Călători? 

Călugăriţa arăta surprinsă. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. 

— Îmi caut tatăl. 

Călugăriţa îi adresă un zâmbet plin de 
compasiune. 

— Este la Londra? 

— Tatăl meu este Matthew Corrigan. Cred că a 
trimis o scrisoare din acest loc. 

Sora Bridget ridică mâna dreaptă la piept, ca şi 
cum ar fi încercat să pareze o lovitură. 

— Bărbaţii nu au voie să pătrundă în această 
mănăstire. 

— Tatăl meu se ascunde de oameni care vor să-i 
facă rău. 

Îngrijorarea călugăriţei se transformă în panică. 
Se dădu înapoi împleticindu-se, luând-o spre scări. 

— Matthew ne-a spus că avea să lase un semn 
aici, în criptă. Asta-i tot ce vă pot spune. 

— Trebuie să-l găsesc, zise Gabriel. 

— Te rog, spune-mi unde este. 

— Îmi pare rău, nu pot spune mai mult, şopti 
călugăriţa şi dispăru, pantofii ei grei tropăind în sus pe 
scara de metal. 


Gabriel dădu ocol criptei ca un om prins într-o 
clădire pe punctul de a se prăbuşi. Oase. Sfinţi. O 
cămaşă pătată de sânge. Cum îl puteau duce astea la 
tatăl său? 

Paşi pe scară. Se aştepta s-o vadă pe Sora Bridget 
întorcându-se, dar era Sora Ann. Călugăriţa irlandeză 
părea mânioasă. Lumina reflectată fulgera pe suprafaţa 
ochelarilor ei. 

— Pot să te ajut, tinere? 

— Da. Îmi caut tatăl, pe Matthew Corrigan. Şi 
cealaltă călugăriţă, Sora Bridget, mi-a zis că ... 

— Destul. Va trebui să pleci. 

— Mi-a spus că el a lăsat un semn... 

— Pleacă imediat sau sun la poliţie. 

Expresia de pe faţa călugăriţei mai în vârstă nu 
îngăduia nici o obiecţie. Cheile de pe inelul ei de fier 
scoteau un clinchet în timp ce ea îl urma pe Gabriel în 
sus pe scară şi apoi afară din mănăstire. El rămase în 
aerul rece în timp ce Sora Ann închidea uşa. 

— Soră, vă rog. Trebuie să înţelegeţi ... 

— Ştim ce s-a întâmplat în America. Am citit în 
ziar cum au fost omorâţi oamenii ăia. Până şi copiii. Nici 
măcar pe cei mici nu i-au cruțat! Nu vom tolera aşa 
ceva aici! 

Trânti uşa - cu zgomot - iar Gabriel auzi cum erau 
trase zăvoarele. Îi veni să strige şi să bată cu pumnii în 
uşă, dar asta n-ar fi făcut decât să vină poliţia. Neştiind 
ce să facă, Călătorul rămase uitându-se la trafic şi la 
copacii desfrunziţi din Hyde Park. Era într-un oraş 
necunoscut fără bani sau prieteni, şi nimeni n-avea să-l 


apere de Tabula. Era singur, cu adevărat singur, în 
închisoarea invizibilă. 


13 


După ce rătăci fără ţintă câteva ore, Gabriel găsi 
un Internet cafe pe Goodge Street, aproape de 
Universitatea din Londra. Cafeneaua era ţinută de un 
grup de coreeni amabili care nu ştiau decât câteva 
vorbe în engleză. Gabriel primi un card de plată şi trecu 
pe lângă un şir de calculatoare. Unii oameni de acolo se 
uitau la pornografie, în timp ce alţii cumpărau bilete de 
avion ieftine. Adolescentul blond de la calculatorul 
alăturat juca un joc online în care avatarul lui se 
ascundea într-o clădire şi omora orice necunoscut care 
intra singur. 

Gabriel se aşeză la un calculator şi intră pe 
diverse camere de chat încercând să-l găsească pe 
Linden, Arlechinul francez care le trimisese bani la New 
York. După două ore fără nici un rezultat, lăsă un mesaj 
pe un site internet pentru colecționari de săbii antice. G 
la Londra. Nevoie de bani. Le plăti coreenilor pentru 
timpul petrecut la calculator şi-şi petrecu restul zilei în 
sala de lectură a bibliotecii de la Universitatea din 
Londra. La ora şapte, când aceasta se închise, se 
întoarse la Internet cafe şi descoperi că nimeni nu-i 
răspunsese la mesaj. Înapoi pe stradă, era destul de frig 
ca să-şi vadă răsuflarea. Un grup de studenţi trecu pe 
lângă el, râzând şi glumind. Îi rămăseseră mai puţin de 
zece lire în buzunar. 


Era prea frig să doarmă afară, iar la metrou erau 
camere de supraveghere. În timp ce rătăcea pe 
Tottenham Court Road pe lângă magazine puternic 
luminate care vindeau televizoare şi calculatoare, îşi 
aminti că Maya îi spusese despre un loc din West 
Smithfield unde ereticii, rebelii şi Arlechinii erau 
executaţi de autorităţi. Odată, ea folosise expresia 
tatălui său când pomenise de acea zonă, numind-o 
Blutacker. Cuvântul german  desemnase odinioară 
cimitirul de lângă Ierusalim cumpărat cu arginţii daţi lui 
Iuda, apoi căpătase un sens mai general. Însemna orice 
loc blestemat - un pământ stropit cu sânge. Dacă era 
într-adevăr un loc al Arlechinilor, atunci poate că exista 
şi un spaţiu pentru mesaje sau vreo indicație unde-ar 
putea găsi ajutor. 

Se îndreptă spre East London, cerând îndrumări 
oamenilor întâlniți, care păreau toţi fie beţi, fie rătăciţi. 
Unul care-abia mergea începu să dea din mâini ca şi 
cum ar fi alungat muşte. În cele din urmă, Gabriel o luă 
pe Giltspur Street, trecu de spitalul Bartholomew şi găsi 
două monumente care erau la distanţă de câţiva metri 
unul de altul. Unul era închinat rebelului scoţian 
William Wallace, iar cealaltă placă era amplasată la 
câţiva metri de locul unde Coroana arsese catolici pe 
rug. Blutacker, îşi spuse Gabriel. Dar nu erau semne de- 
ale Arlechinilor nicăieri. 

Lăsând în urmă plăcile comemorative, se apropie 
de St. Bartholomew the Great, o mică biserică 
normandă. Zidurile de piatră ale bisericii se ştirbiseră şi 
se înnegriseră de-a lungul timpului, iar aleea de 


cărămizi era mânjită cu noroi. Gabriel trecu printr-o 
arcadă şi se trezi într-un cimitir. Chiar în faţa lui era o 
uşă masivă de lemn cu balamale de fier prin care intrai 
în biserică. Pe partea de jos a uşii era mâzgălit ceva, şi, 
apropiindu-se, văzu patru cuvinte scrise cu un marker 
negru: HOPE FOR A TRAVELER!G. 

Oare biserica era un refugiu? Gabriel bătu în uşă, 
apoi lovi cu pumnii în ea, dar nu răspunse nimeni. Poate 
că oamenii sperau să apară un Călător, dar lui îi era frig 
şi se simţea obosit, şi avea nevoie de ajutor. Stând în 
picioare în cimitir, simţi o dorinţă puternică de-a scăpa 
de corp şi de-a abandona lumea asta pentru totdeauna. 
Michael avea dreptate. Lupta se sfârşise şi Tabula 
câştigaseră. 

Când se întoarse să plece, îşi aminti cum folosise 
Maya locurile pentru mesaje pe care le stabilise în New 
York. Ceea ce scria părea graffiti, dar fiecare literă şi 
linie trasată dezvăluiau informaţii. Îngenunche în faţa 
uşii şi-şi dădu seama că HOPE! era subliniat. Poate era 
o pură întâmplare, dar linia neagră avea un uşor vârf la 
capăt, aproape ca o săgeată. 

Când Gabriel trecu din nou pe sub arcadă, văzu că 
săgeata - dacă era într-adevăr aşa ceva - indica spre 
Smithfield Market. Un bărbat mătăhălos cu şorţ de 
măcelar trecu pe lângă el, ducând o sacoşă de 
cumpărături plină cu cutii de bere. 

— Mă scuzaţi, zise Gabriel. 

— Unde-i... Hope? Este un loc anume? 


18 Speranţă într-un Călător (în lb. engleză în original) 


Speranţă (în lb. engleză în original) 


Măcelarul nu izbucni în râs şi nu-l făcu nebun. 
Făcu semn cu capul în direcţia pieţei. 

— Un pic mai sus, prietene. Nu departe de-aici. 

Traversând Long Lane, Gabriel se apropie de 
piaţa de carne Smithfield. Sute de ani, cartierul acela 
fusese una dintre cele mai periculoase zone din Londra. 
Cerşetori, prostituate şi hoţi de buzunare se amestecau 
în mulțimile de pe străzi, iar cirezile de vite erau 
mânate cu biciul pe străzile înguste care duceau la 
abator. Prin rigole curgea sânge cald, degajând un uşor 
abur alburiu în aerul rece, de iarnă. Stoluri de corbi 
zburau în cercuri deasupra măcelăriei, plonjând în picaj 
ca să se lupte pe resturile de carne. 

Acele timpuri apuseseră, iar acum scuarul central 
era înconjurat de restaurante şi librării. Dar noaptea, 
când toată lumea pleca acasă, spiritul vechiului cartier 
Smithfield se întorcea. Era un loc întunecos, sumbru, 
rezervat omorurilor. 

Scuarul principal dintre Long Lane şi 
Charterhouse Street era dominat de clădirea cu un etaj 
folosită pentru distribuirea cărnii în întreaga Londră. 
Această piaţă uriaşă se întindea pe lungimea a câteva 
cvartale obişnuite şi era împărţită de patru străzi în mai 
multe secţiuni. O streaşină modernă de plexiglas 
încercuia clădirea ca să-i apere pe vreme ploioasă pe 
şoferii de camioane care încărcau marfa, dar piaţa în 
sine era un model renovat de încredere în sine 
victoriană. Pereţii erau construiți cu arcade din piatră 
albă, iar orificiile dintre ele erau umplute cu cărămidă 


londoneză!t. La ambele capete ale clădirii se aflau porţi 
masive de fier vopsite în mov cu verde. 

Înconjură clădirea odată, apoi de două ori, 
căutând un graffiti. I se părea absurd să caute 
„speranţa” într-un asemenea loc. De ce-i spusese 
bărbatul cu şorţ de măcelar s-o ia în direcţia asta? 
Epuizat, Gabriel se aşeză pe o bancă de beton dintr-o 
piaţetă aflată peste drum de piaţă. Îşi puse palmele căuş 
în dreptul gurii şi încercă să-şi încălzească degetele 
suflând în ele, apoi se uită de jur-împrejurul scuarului. 
Se afla la intersecţia dintre Cowcross Street şi St. 
John's. Singurul local încă deschis era un pub cu faţadă 
de lemn cam la vreo opt metri distanţă. 

Gabriel citi numele de pe firmă şi râse pentru 
prima dată în câteva zile. Hope. Era Hope Pub. 
Ridicându-se de pe bancă, se apropie de luminile calde 
care străluceau prin geamurile cu tăietură oblică şi 
studie firma atârnată deasupra intrării. Era o pictură 
rudimentară înfăţişând doi marinari naufragiaţi care se 
agăţau de o plută pe o mare agitată. Un vas apăruse în 
depărtare şi ambii bărbaţi făceau semne disperate cu 
mâinile. O firmă mai mică arăta că la etaj era un 
restaurant numit Sirloin, dar se închisese deja de o oră. 

Intră în local, pe jumătate aşteptându-se la un 
moment important. „Ai rezolvat puzzle-ul, Gabriel. Bine- 
ai venit acasă.” În schimb, îl văzu pe proprietar care se 
scărpina în timp ce o barmaniţă încruntată ştergea 


18 Cel mai utilizat tip de cărămidă din Londra; culoarea distinctivă şi 


textura sunt date de lutul galben din care sunt făcute cărămizile şi 
care provine din Kent. În atmosfera londoneză se înnegresc în timp, 
dar sunt adesea curățate, recăpătându-şi înfăţişarea frumoasă. 


tejgheaua cu o cârpă. În partea din faţă erau nişte 
măsuţe negre, iar în spate bănci. Într-o vitrină de sticlă 
aflată lângă patru sticle de şampanie prăfuite pe un raft 
de sus erau nişte fazani împăiaţi. 

Erau doar trei clienţi: un cuplu căsătorit, între 
două vârste, care se certa în şoaptă, şi un bătrân obosit 
care se uita lung la paharul său gol. Gabriel îşi luă o 
halbă de bere cu câteva dintre monedele care-i 
rămăseseră şi se retrase într-un colţ cu bănci cu perniţe 
şi lambriu de lemn închis la culoare. Alcoolul fu absorbit 
rapid de stomacul gol şi-i amorţi senzaţia de foame. 
Gabriel închise ochii. „Doar un minut”, îşi spuse. „Atâta 
tot”. Dar îl copleşi oboseala şi adormi. 

Corpul său simţi schimbarea. Cu o oră în urmă, 
încăperea era rece şi statică. Acum era plină de energie. 
În timp ce se trezea din somn, Gabriel auzi râsete şi 
voci, simţi un curent de aer rece când uşa se deschidea 
şi se închidea scârţâind. 

Deschise ochii. Pub-ul era plin de tineri de ambele 
sexe, cam de vârsta lui, care se salutau unii pe ceilalţi 
ca şi cum nu se mai văzuseră de câteva săptămâni. Din 
când în când, cineva se ciondănea bine-dispus cu 
altcineva, şi apoi amândoi îi dădeau bani unui tip înalt 
cu ochelari de soare sportivi. 

Erau fanii vreunei echipe de fotbal? se întrebă 
Gabriel. Ştia că englezii sunt pasionaţi de fotbal. 
Bărbaţii din pub purtau hanorace şi jeanşi. Câţiva aveau 
tatuaje - desene complicate care ieşeau de sub tricouri 
şi li se încolăceau pe gât. Nici una dintre femei nu purta 


rochie sau fustă; erau tunse foarte scurt sau aveau 
părul prins la spate în coadă ca nişte amazoane. 

Studie câteva persoane care stăteau în picioare 
lângă bar şi-şi dădu seama că aveau un singur lucru 
anume în comun - încălţările. Pantofii sport nu aveau 
stilul convenţional conceput pentru baschet sau jogging 
în parc; aveau culori stridente, şireturi legate complicat 
şi talpă specială în relief pentru alergatul pe teren 
accidentat. 

Încă un suflu de aer rece, şi intră un nou client. 
Era mai gălăgios, mai prietenos şi clar mai gras decât 
restul. Părul său negru, unsuros, era parţial acoperit de 
un fes de lână cu un moţ alb, ridicol, în vârf. Giaca de 
fâş era descheiată, dezvăluind un burdihan proeminent 
şi un tricou pe care era imprimată o cameră de 
supraveghere tăiată cu o linie roşie. 

Bărbatul cu fes îşi luă o halbă de bere şi dădu un 
tur rapid prin bar, dând palme pe spate şi strângând 
mâini ca un politician în timpul alegerilor. Privind cu 
atenţie, Gabriel observă o urmă de tensiune în ochii lui. 
După ce salutase câteva persoane, intră în sala din 
spate, se aşeză pe bancă şi formă un număr la mobil. 
Când văzu că cel sunat nu răspundea, îi lăsă un mesaj. 

— Dogsboy! Sunt Jugger! Suntem la Hope şi 
Sirloin. Toate echipajele sunt aici. Pe unde umbli, 
amice? Sună-mă. 

Închise telefonul şi-l văzu pe Gabriel lângă el. 

— Eşti din Manchester? 

Gabriel clătină din cap. 

— Cu ce echipaj eşti, atunci? 


— Ce e un echipaj? 

— A, eşti din State. Io-s Jugger. Cum te cheamă? 

— Gabriel. 

Jugger arătă spre mulţime. 

— Toţi oamenii ăştia sunt Alergători liberi. În 
seara asta sunt aici trei echipaje londoneze, plus unul 
venit din Manchester. 

— Şi ce sunt Alergătorii liberi? 

— Hai, măi! Ştiu că aveţi şi voi în State. A început 
în Franţa cu câţiva puşti care alergau de amuzament, pe 
acoperişuri. E un mod de-a vedea oraşul ca o mare 
cursă cu obstacole. Te caţeri pe ziduri şi sari de pe o 
clădire pe alta. Te eliberezi. E vorba de eliberare aici. 
Înţelegi? 

— Deci e un sport? 

— Pentru unii. Dar echipajele care-s aici în seara 
asta sunt nucleul mişcării noastre clandestine. Asta 
înseamnă că alergăm unde vrem noi. Fără limite. Fără 
reguli. 

Jugger se uită în dreapta şi-n stânga ca şi cum era 
pe punctul de a-i spune un secret. 

— Ai auzit vreodată de Uriaşa Maşinărie? 

Gabriel rezistă impulsului de a da din cap. 

— Ce-i asta? 

— E sistemul computerizat care ne urmăreşte cu 
programe de scanare şi camere de supraveghere. 
Alergătorii liberi refuză să facă parte din Uriaşa 
Maşinărie. Noi alergăm pe deasupra ei. 

Gabriel se uită la uşă: un alt grup de Alergători 
liberi tocmai intra în pub. 


— Şi asta e un fel de întrunire săptămânală? 

— N-avem întruniri, prietene. Suntem aici pentru 
o cursă în linie dreaptă. Dogsboy e omul nostru, dar 
încă n-a apărut. 

Jugger îşi păstră locul în timp ce echipajul său 
începu să se adune în încăperea din spate. Ice era o fată 
de  cincisprezece-şaisprezece ani, micuță şi cu o 
înfăţişare severă, cu sprâncene pictate care o făceau să 
semene cu o gheişă minoră. Roland era un tip din 
Yorkshire care vorbea rar. Sebastian era student parţial 
la colegiu, şi umbla cu cărţi de buzunar îndesate în 
buzunarele impermeabilului său uzat. 

Gabriel nu mai fusese până acum în Anglia, şi i se 
părea greu să înţeleagă tot ce spuneau. Jugger 
condusese odinioară un „juggernaut” - termenul 
britanic pentru camioanele de mare tonaj. Cipsurilor de 
cartofi nu le spuneau „potato chips, ca americanii, ci 
„crisps”, iar un pahar de bere nu era „a glass of beer”, 
ci „a bitter”. Jugger era liderul neoficial al echipajului, 
dar era tachinat necontenit pe tema greutăţii sale şi a 
fesului cu mot. 

Pe lângă cuvintele britanice, mai foloseau şi 
vocabularul aparte al Alergătorilor liberi. Cei patru 
membri ai echipajului sporovăiau cu nonşalanţă despre 
salturi de maimuţă, sărituri de pisică şi alergături pe 
pereţi. Nu se căţărau pur şi simplu pe clădiri: o 
„omorau” sau o „devorau”. 

Vorbeau şi despre cel mai bun alergător al lor - 
Dogsboy - dar acesta tot nu sosise. În cele din urmă 


mobilul lui Jugger începu să sune, iar el le făcu semn 
celorlalţi să facă linişte. 

— Unde eşti? întrebă Jugger. 

Pe parcursul convorbirii, începu să arate enervat 
şi apoi supărat. 

— Ai promis, prietene. Asta-i echipajul tău. Îl 
dezamăgeşti... Fir-ar să fie de treabă... Nu poţi să... La 
naiba! 

Jugger închise şi începu să înjure. Gabriel abia 
dacă înţelegea jumătate din ce spunea. 

— Presupun că Dogsboy n-o să apară, zise 
Sebastian. 

— 'Ticălosul zice că-l doare un picior. Pariu pe 
zece lire că e-n pat cu vreo fată. 

Restul echipajului începu să se plângă de trădarea 
prietenului lor, dar amuţiră când bărbatul cu ochelari 
de soare sport se apropie de ei. 

— Ăsta-i Mash, îi şopti Roland lui Gabriel. 

— El ţine toate pariurile în seara asta. 

— Unde-i alergătorul vostru? 

— Tocmai am vorbit cu el, zise Jugger. 

— El... încearcă să găsească un taxi. 

Mash rânji la echipajul lui Jugger, ca şi cum deja 
ştia adevărul. 

— Dacă nu apare în zece minute, pierdeţi banii de 
pariuri plus cele o sută de lire amendă. 

— Prostănac ticălos, mormăi Jugger. 

Se uită la echipajul său după ce Mash se întorsese 
la bar. 

— În regulă. Cine aleargă? Să se ofere cineva. 


— Eu sunt bună la curse tehnice, nu în linie 
dreaptă, spuse Ice. 

— Ştiţi doar. 

— Io-s răcit rău, zise Roland. 

— Aşa eşti de trei ani! 

— Da' de ce nu alergi tu în cursă, Jugger? 

Lui Gabriel îi plăcuse mereu să se caţere în copaci 
şi să alerge pe grinzile din hambarul familiei. În 
California, continuase să găsească provocări în cursele 
de motociclete şi salturile cu paraşuta. Dar forţa şi 
agilitatea sa ajunseseră la un nou nivel la New York 
după ce Mayei i se vindecase rana. Seara făceau 
împreună exerciţii de kendo. În loc să folosească bețe 
de bambus, Maya îşi lua sabia de Arlechin, iar el se 
lupta cu sabia-talisman. Era singura ocazie când se 
uitau amândoi fără reţineri la corpul celuilalt. Relaţia 
lor intens părea să se exprime printr-o luptă neobosită. 
La finalul exerciţiului de kendo, amândoi răsuflau greu 
şi erau scăldaţi în sudoare. 

Gabriel se aplecă şi dădu din cap spre Jugger. 

— O fac eu, zise el. 

— Alerg eu pentru echipă. 

— Şi tu cine naiba eşti? întrebă Ice. 

— El e Gabriel, anunţă Jugger repede. 

— Un Alergător liberi american. Printre cei mai 
buni. 

— Dacă nu aveţi un alergător, pierdeţi o sută de 
lire, spuse Gabriel. 

— Aşa că dati-mi mie banii de amendă. Oricum e 
acelaşi lucru. Şi s-ar putea să vă câştig pariurile. 


— Ştii ce trebuie să faci? întrebă Sebastian. 

Gabriel dădu din cap. 

— Să alerg într-o cursă. Să mă caţăr pe nişte 
ziduri. 

— Trebuie să alergi pe acoperişul pieţei 
Smithfield, să treci dincolo pe vechiul abator, să cobori 
pe stradă şi să ajungi la cimitirul St. Sepulchre-without- 
Newgate, spuse Ice. 

— Dac-ai să cazi, sunt douăzeci de metri până jos. 

Ăsta era momentul - încă se mai putea răzgândi. 
Dar Gabriel se simţea ca şi cum era pe cale să se înece 
într-un râu şi deodată apăruse o barcă. Avea doar 
câteva secunde să se prindă de frânghie. 

— Când începem? 


XXX 


Din clipa în care luă decizia, Gabriel se simţi ca şi 
cum ar fi fost înconjurat de un nou grup de prieteni 
buni. Când recunoscu că-i era foame, Sebastian dădu 
fuga la bar şi se-ntoarse cu un baton de ciocolată şi 
câteva pungi de cipsuri cu sare şi oţet. Gabriel mâncă 
repede şi simţi un val de energie. Se hotări să nu se 
atingă de alcool, deşi Roland se oferi să-i cumpere o 
halbă de bere. 

Jugger părea să-şi recapete încrederea, acum că 
echipajul său avea un alergător. Făcu turul barului a 
doua oară, iar Gabriel îi auzi vocea de fanfaron 
ridicându-se deasupra zgomotului general. În câteva 
minute, jumătate din mulţime credea că Gabriel era un 


Alergător liber celebru din State, care zburase la 
Londra din prietenie pentru echipajul lui Jugger. 

Gabriel mai mâncă un baton de ciocolată, apoi se 
duse la toaletă să dea cu nişte apă pe faţă. Când ieşi, 
Jugger îl aştepta. Deschise o uşă şi-l conduse pe Gabriel 
într-o curte exterioară care era folosită de pub pe 
timpul verii. 

— Acum suntem numai noi doi, zise Jugger. 

Toată lăudăroşenia sa dispăruse, iar el se purta ca 
un om timid şi nesigur pe el - băiatul gras care fusese 
tachinat la şcoală. 

— Spune-mi sincer, Gabriel. Ai mai făcut asta 
vreodată? 

— Nu. 

— Asemenea lucruri nu sunt pentru cetăţenii 
obişnuiţi. E un mod rapid de-a da colţul. Dacă vrei, ne 
putem strecura prin spate. 

— N-am să fug nicăieri, spuse Gabriel. 

— Pot s-o fac... 

Uşa se deschise brusc. Sebastian şi alţi trei 
Alergători liberi îşi făcură apariţia în curte. 

— Aici e! strigă cineva. 

— Grăbiţi-vă! E vremea să mergem! 

Când ieşiră din pub, Jugger fu înghiţit de mulţime, 
dar Ice se nimeri lângă Gabriel. Apucându-l strâns de 
braţ, îi spuse cu voce scăzută: 

— Uită-te la picioare, dar nu privi mai jos de-atât. 

— Okay. 


— Dacă te caţeri pe un zid, nu încerca să te lipeşti 
de el. Împinge-ţi corpul un pic în afară. Îţi stabilizează 
centrul de gravitație. 

— Altceva? 

— Dacă ţi se face frică, nu merge mai departe. 
Opreşte-te şi-o să te dăm noi jos de pe acoperiş. Când li 
se face frică, oamenii cad. 

Pe stradă nu era nimeni în afară de Alergătorii 
liberi, iar unii dintre ei începură să se dea mari - sărind 
pe marginea barierelor de trafic din beton şi făcând 
salturi pe spate în aer. Illuminată de proiectoarele de 
siguranţă, Smithfield Market arăta ca un templu masiv 
din piatră şi cărămidă, abandonat în inima Londrei. 
Deasupra uşilor de oţel care acopereau docurile de 
încărcare erau atârnate folii de plastic, pe care vântul 
nopţii le făcea să fluture. 

Mash îi conduse în jurul pieţei şi le explică ruta 
pentru cursa în linie dreaptă. Odată ce ajungeau sus, pe 
acoperiş, urmau să alerge pe întreaga lungime a clădirii 
şi să se folosească de o streaşină de metal ca să treacă 
strada şi să ajungă pe abatorul abandonat. Într-un fel 
sau altul, aveau să coboare în stradă şi să alerge pe 
Snow Hill până la St. Sepulchre-without-Newgate. 
Câştiga primul alergător care-avea să ajungă la gardul 
ce împrejmuia cimitirul. 

Când mulţimea ieşi din nou pe stradă, Ice i-i arătă 
pe ceilalţi bărbaţi care se oferiseră să participe la cursă. 
Cutter era un şef de echipaj binecunoscut din 
Manchester. Purta pantofi scumpi şi un costum de 
alergat roşu făcut dintr-un material satinat, care lucea 


sub lumini. Ganji era unul dintre alergătorii londonezi - 
un emigrant persan care avea puţin peste douăzeci de 
ani şi o constituţie zveltă, atletică. Malloy era cel de-al 
patrulea alergător, scund şi musculos, cu nasul spart. 
După Ice, lucra ca barman cu jumătate de normă prin 
discotecile din Londra. 

Ajunseră la capătul dinspre nord al pieţei şi se 
opriră vizavi, lângă o măcelărie care vindea organe de 
animale. Lui Gabriel îi trecuse foamea şi acum era 
foarte conştient de noul mediu în care se afla. Auzea 
râsete şi conversații, simţea un miros slab de usturoi 
care venea dinspre restaurantul thailandez de peste 
drum. Pavajul era ud şi arăta ca un mozaic din pietre 
negre, lucioase, de obsidian. 

— Fără frică, şopti Ice ca o incantaţie. 

— Fără frică... fără frică... 

Clădirea pieţei se înălța în faţa Alergătorilor liberi 
ca un zid uriaş. Gabriel îşi dădu seama că va trebui să 
se caţere pe poarta din fier forjat până la streaşina 
transparentă de plexiglas care se afla cam la zece metri 
faţă de pavaj. Aceasta era susţinută de tije de oţel care 
ieşeau din perete la un unghi de patruzeci şi cinci de 
grade. Va trebui să se caţere pe una dintre tije ca să 
ajungă pe acoperiş. 

Brusc se făcu linişte şi privirile tuturor se aţintiră 
asupra celor patru alergători. Jugger făcu un pas în faţa 
lui Gabriel şi-i dădu o pereche de mănuşi de alpinism 
fără degete. 

— Pune-ţi astea, zise. 

— Oţelul e al naibii de rece noaptea. 


— Vreau banii când termin. 

— Nu-ţi face griji, prietene. Îţi promit. 

Jugger îl bătu pe umăr. 

— Eşti pus pe treabă, nu glumă. 

Treningul roşu al lui Cutter părea să sclipească 
sub luminile de siguranţă. Se duse la Gabriel şi dădu din 
cap. 

— Eşti din State? 

— Exact. 

— Ştii ce e aia „buf”? 

Jugger păru să se supere. 

— Hai, gata. Acum începem. 

— Nu făceam decât să-l ajut, spuse Cutter. 

— Îi făceam un pic de educaţie vărului nostru 
american. „Buf” e când nu ştii ce faci şi cazi de pe 
acoperiş. 

Gabriel nu clinti şi-l privi pe Cutter drept în ochi. 

— Mereu există posibilitatea să cazi. Întrebarea e: 
te gândeşti la ea? sau poţi să ţi-o scoţi din minte? 

Obrazul lui Cutter zvâcni aproape de colţul gurii, 
dar îşi controlă teama şi scuipă pe jos. 

— Se închid pariurile, spuse o voce. 

- Se închid pariurile. 

Apoi mulţimea se despărţi în două şi Mash apăru 
înaintea lor. 

— Cursa asta se ţine pentru că Manchester a 
provocat echipele londoneze. Fie ca cel mai bun 
alergător să câştige, şi tot restul balivernelor. Dar ceea 
ce facem noi e mai mult decât o cursă. Marea parte din 
voi ştiţi asta. Zidurile şi gardurile nu ne opresc. Uriaşa 


Maşinărie nu ne poate da de urmă. Noi ne facem 
propria hartă a oraşului. 

Mash ridică mâna dreaptă şi începu să numere: 

— Unu, doi... 

Cutter ţâşni şi traversă strada în fugă, iar restul îl 
urmară. Porţile de fier forjat fuseseră concepute să 
arate ca nişte flori şi nişte cârcei de viţă de vie. Folosind 
spaţiile goale dintre ele ca sprijin pentru picioare, 
Gabriel începu să escaladeze. 

Când ajunseră sus, pe culmea porţii, Ganji cel 
zvelt se strecură printre streaşină şi perete. Cutter i-o 
luă pe urme, apoi Gabriel şi Malloy. Încălţările lor 
bocăneau pe plasticul transparent, iar streaşina se 
zguduia. Gabriel se prinse de una dintre tijele care 
ieşeau din partea de sus a peretelui. Tija de oţel nu era 
mai groasă ca o funie şi era greu să te ţii de ea. 

Prinzându-se şi cu cealaltă mână, atârnând de tijă, 
se trase-n sus. Când ajunse la capătul tijei, găsi un 
spaţiu de aproape un metru între consola de susţinere şi 
partea de deasupra a fațadei albe de piatră care 
înconjura marginea acoperişului. „Oare cum să fac să 
ajung sus?” se întrebă el. „E imposibil”. 

Gabriel aruncă o privire în stânga şi-i văzu pe 
ceilalţi trei încercând să se descurce cu trecerea 
periculoasă spre acoperiş. Malloy avea braţele şi umerii 
cei mai puternici. Se întoarse invers astfel încât acum 
stătea pe tijă, cu privirea îndreptată-n jos. Ţinându-se 
bine în continuare, încercă să-şi transfere greutatea în 
partea inferioară a corpului. Când picioarele îi ajunseră 
în poziţia corectă, dădu drumul tijei, încercă să se 


prindă de partea de deasupra a fațadei şi căzu. Se lovi 
de streaşina de plexiglas şi începu să alunece de pe ea, 
dar se apucă de margine şi se opri. Încă în viaţă. 

Gabriel uită de ceilalţi şi se concentră asupra 
propriilor mişcări. Imitând strategia lui Malloy, se 
întoarse invers astfel încât acum tălpile sale se aflau pe 
muchia de deasupra a tijei în pantă, cu mâinile doar la 
câţiva centimetri mai sus. Se ghemui ca un om care 
trebuia să intre într-o cutie strâmtă, îşi lăsă toată 
greutatea în picioare, apoi se aruncă în sus. Se prinse 
de faţada albă de piatră; aceasta era asemenea unui mic 
zid în jurul marginii acoperişului. Folosindu-şi toată 
forţa braţelor, se trase în sus şi ajunse deasupra. 

Acoperişul de ardezie al pieţei Smithfield se 
întindea înaintea lui ca un drum cenuşiu-întunecat. 
Cerul nopţii era senin; stelele se vedeau ca nişte puncte 
precise de lumină albăstrui-albicioasă. Mintea lui 
Gabriel începea să alunece spre modul de percepţie al 
Călătorilor. Observa realitatea din jur ca şi cum ar fi 
fost o imagine pe un ecran. 

Cutter şi Ganji ţâşniră pe lângă el, iar Gabriel 
reveni în prezent. Plăcile de ardezie de pe acoperiş care 
se desprinseseră zdroncăniră când se repezi după cei 
doi adversari. După câteva secunde ajunse la prima 
deschidere din acoperiş: o secţiune de zece metri unde 
o stradă se intersecta cu clădirea, despărţind-o în două. 
Arcade de beton susţinând foi de fibră de sticlă fildeşii 
treceau pe deasupra deschizăturii, dar fibra de sticlă 
părea prea fragilă ca să-i suporte greutatea. Mişcându- 
se ca un acrobat pe sârmă, păşi pe o arcadă şi traversă 


pe partea cealaltă a acoperişului. Cutter şi Ganji se 
îndepărtau de el. Ochii lui trecură de la ei la stele, şii 
se păru că toate alergau spre întinderea întunecată de 
spaţiu. 

La cea de-a doua deschidere, foile de fibră de 
sticlă fuseseră smulse şi doar arcadele de beton se mai 
întindeau spre acoperiş. Amintindu-şi ce-i spusese Ice, 
Gabriel se concentră asupra picioarelor şi încercă să nu 
se uite mai jos de ele, la stradă, de unde o mână de 
Alergători liberi curioşi priveau în sus, urmărindu-le 
evoluţia. 

Gabriel era relaxat şi se mişca cu uşurinţă, dar 
pierdea cursa. Trebui să se oprească şi să traverseze un 
al treilea set de arcade. La jumătatea lor, îi privi pe 
Cutter şi Ganji cum săreau pe o streaşină de metal 
foarte înclinată, care trecea peste Long Lane şi ajungea 
la clădirea de cărămidă cu deschizăturile astupate de 
scânduri, care odinioară fusese abatorul pieţei. 

Cutter sprintase pe distanţa care-i mai rămăsese 
din acoperiş. Acum era prudent, încălecând pe coama 
streşinii şi înaintând încet. Ganji era cam la cinci metri 
în urmă şi se hotări să treacă în frunte. Păşi pe partea 
stângă a streşinii, alergă trei paşi, apoi îşi pierdu 
echilibrul. Cădea rostogolindu-se şi ţipând; picioarele îi 
trecură peste marginea streşinii, iar cu mâinile se agăţă 
de burlan. 

Ganji atârna în aer. Echipajul său era pe strada de 
dedesubtul lui, strigându-i să se ţină - să se ţină bine! - 
că vin ei să-l salveze. Dar Ganji n-avea nevoie de 
ajutorul lor. Se trase un pic în sus şi-şi trecu un picior 


peste streaşina alunecoasă de metal, apoi se urcă pe ea 
cu restul corpului. Când Gabriel ajunse acolo, 
Alergătorul liber era întins cu faţa în jos. Împingându-se 
cu degetele de la picioare şi întinzându-şi braţele, 
avansa către siguranţă. 

— Eşti bine? îi strigă Gabriel. 

— Nu-ţi face griji pentru mine. Aleargă! Pentru 
onoarea Londrei! 

Cutter fusese cu mult înaintea lui Gabriel, dar 
avantajul lui dispăru pe acoperişul plat al abatorului. 
Alergătorul liber se repezea înainte şi înapoi căutând o 
ieşire de incendiu sau o scară de siguranţă care să-l 
ducă jos, în stradă. Ducându-se în colţul dinspre sud- 
vest al clădirii, Cutter se târi peste un zid scund, se 
apucă de o ţeavă de drenaj şi se aruncă în exterior. 
Gabriel fugi până în colţ şi privi în jos. Cutter aluneca 
pe stâlp, centimetru cu centimetru, controlându-şi 
mişcarea cu ajutorul muchiei pantofilor de căţărat. 
Când îl văzu pe Gabriel, se opri o clipă şi dădu din cap 
spre adversar. 

— Scuze pentru ce-am spus înainte de-a începe. 
Voiam doar să-ţi pierzi cumpătul... 

— Înţeleg. 

— Ganji a fost cât pe ce s-o păţească acolo. E 
bine? 

— Mda. E bine. 

— Londra s-a descurcat bine, prietene. Dar de 
data asta câştigă Manchester. 

Gabriel imită mişcările lui Cutter şi se-azvârli în 
gol, ţinându-se de ţeava de drenaj din colţ. Sub el, 


Cutter făcea manevre în jurul unui tufiş, împingând 
ramurile cu braţele până când ajunse în sfârşit la sol. 

În clipa-n care Cutter păşi în stradă, Gabriel se 
hotări să rişte. Se împinse-n perete, dădu drumul ţevii şi 
căzu în tufiş de la o înălţime de şase metri. Ramurile 
trosniră şi se frânseră, dar el îşi continuă mişcarea, 
rostogolindu-se într-o parte şi-apoi aterizând în picioare. 

Câţiva Alergători liberi apăruseră în zonă, ca 
spectatorii la un maraton prin oraş. Cutter îşi arăta 
îndemânarea, alergând peste un şir de maşini parcate. 
Dintr-un salt ajungea pe capota unei maşini; încă doi 
paşi şi era sus pe cupolă, apoi făcea un pas şi sărea de 
pe portbagaj pe următorul vehicul. Alarmele începură 
să se declanşeze din cauza impactului picioarelor lui, iar 
zgomotul puternic, oscilant, se reverbera de ziduri. 
Cutter strigă „Hai Manchester!” şi-şi ridică braţele în 
semn de triumf. 

Gabriel alerga fără zgomot pe pavaj. Cutter nu-şi 
văzu adversarul, iar Gabriel începu să reducă distanţa 
dintre ei. Erau la un capăt al Snow Hill, strada îngustă 
care ducea la St. Sepulchre şi la silueta amenințătoare a 
clădirii tribunalului Old Bailey. Cutter sări peste o 
maşină, se răsuci şi-l văzu pe Gabriel. Surprins, sprintă 
în susul dealului. Când erau cam la două sute de metri 
de biserică, Cutter nu mai putu să reziste fricii. Începu 
să se tot uite peste umăr, uitând de orice, numai de 
adversarul său nu. 

Un taxi londonez negru ieşi din întuneric şi viră pe 
stradă. Şoferul văzu treningul roşu şi călcă frâna. Cutter 


făcu un salt în aer, dar picioarele sale loviră parbrizul 
taxiului, iar el fu azvârlit pe stradă ca o momâie de paie. 

Taxiul opri cu scrâşnet de roţi. Echipajul din 
Manchester veni în fugă, dar Gabriel continuă să alerge 
la deal şi se căţără pe gardul de fier cu vârfuri ascuţite 
ca nişte sulițe, ajungând în grădina pustie a bisericii St. 
Sepulchre. Aplecându-se, se sprijini cu palmele de 
genunchi şi încercă să-şi recapete răsuflarea. Un 
Alergător liber în oraş. 


14 


Maya merse pe East Tremont, apoi coti, luând-o 
pe Puritan Avenue. Ascunzătoarea ei era chiar peste 
drum - Tabernacolul din Bronx al Bisericii divine a lui 
Isaac T. Jones. Vicki Fraser îl contactase pe pastorul din 
partea locului, care le permisese fugarilor să stea în 
biserică până când îşi făceau un nou plan. 

Deşi Maya ar fi preferat să plece din New York, 
zona East Tremont din Bronx era mult mai sigură decât 
Manhattan-ul. Era o zonă modestă, de muncitori - genul 
de cartier în care nu găseai magazine universale mari şi 
în care erau doar câteva bănci. În East Tremont se aflau 
camere de supraveghere, dar erau uşor de evitat. 
Camerele puse de autorităţi protejau parcurile şi şcolile. 
Camerele particulare erau în bodegi şi-n magazinele de 
băuturi alcoolice - aţintite în mod vizibil spre tejghea. 


XXX 


Cu trei zile în urmă, Alice şi cu ea scăpaseră din 
lumea subterană de sub Gara Grand Central. În timpul 
zilei ar fi putut întâlni muncitori trimişi de primărie, dar 
era  dis-de-dimineaţă, iar tunelele rămâneau reci, 
întunecoase şi pustii. Încuietorile cu opritor şi lacătele 
erau modele standard - deloc greu de deschis cu mica 
colecţie de şperacle şi chei de torsiune a Mayei. În afară 
de acestea mai avea un singur instrument - generatorul 


numeric aleatoriu care atârna de lanţul de la gâtul ei. 
La răspânitii, apăsa butonul şi alegea o direcţie în 
funcţie de numărul care pâlpâia pe ecran. 

Trecură pe sub străzile din zona Midtown şi o 
luară prin tunelul de cale ferată care străbătea partea 
vestică a Manhattan-ului. Când ieşiră din tunel, era o 
nouă zi. Alice nu avusese parte de mâncare sau de somn 
de când părăsiseră mansarda, dar rămăsese lângă ea. 
Maya făcu semn unui taxi clandestin şi-i spuse şoferului 
să le ducă în centru, în Tompkins Square Park. 

Apropiindu-se de locul pentru mesaje de pe 
monumentul comemorativ Cei mai puri copii, văzu că n- 
o aştepta nimeni. O străbătu o senzaţie neplăcută - ceva 
asemănător cu teama. Oare Gabriel era mort? Îl 
prinseseră Tabula? Maya îngenunche pe pavajul rece şi 
citi mesajul: G2LONDON. Ştia că Gabriel simţea nevoia 
să-şi găsească tatăl, dar în clipa aceea decizia lui părea 
o trădare. Tatăl ei avea dreptate - un Arlechin n-ar 
trebui niciodată să se ataşeze de un Călător. 

Când ieşi din parc, o văzu pe Alice stând în 
picioare lângă taxiul clandestin, făcându-i semne 
frenetice cu mâinile. Maya se simţi enervată de 
neascultarea ei până când văzu că Hollis şi Vicki tocmai 
ajunseseră cu un alt taxi. O întrebară unde era Gabriel 
şi-i explicară că şi ei fuseseră despărțiți de el, ieşiseră în 
cele din urmă din metrou şi se cazaseră la un hotel în 
afara Matricei, din Spanish Harlem. Nici unul dintre ei 
nu spuse ce se întâmplase la hotel, dar Maya simţi că 
războinicul şi fecioara deveniseră în sfârşit iubiţi. 
Stinghereala lui Vicki în preajma lui Hollis dispăruse 


complet. Când îl atingea în mansarda din Chinatown, 
fuseseră mereu gesturi rapide, în treacăt. Acum îi punea 
mâna pe braţ sau pe umăr şi-o ţinea acolo, ca şi cum ar 
fi reafirmat legătura dintre ei. 


XXX 


Tabernacolul din Bronx al Bisericii Divine era un 
nume pompos pentru două camere închiriate deasupra 
restaurantului Happy Chicken. Trecând strada, Maya 
aruncă o privire prin geamul aburit de la Happy 
Chicken şi văzu doi bucătari plictisiţi stând de planton 
în spatele unei vitrine cu apă caldă unde mâncarea era 
păstrată caldă. Cumpărase cina de acolo cu o seară în 
urmă şi descoperise că puiul nu era doar gătit la 
restaurantul care furniza mâncare la pachet; era 
congelat, dezgheţat, tăiat felii, bătut cu ciocanul şi apoi 
prăjit bine până când prindea o crustă tare ca piatra. 

La câţiva metri de restaurant era o uşă care ducea 
la tabernacol. Maya o descuie şi urcă scările abrupte. 
Deasupra intrării în tabernacol era atârnată o fotografie 
înrămată a Profetului Isaac Jones, şi acolo Maya folosi o 
a doua cheie pentru a intra. Pătrunse într-o încăpere 
lungă plină de bănci de lemn. În partea din faţă se aflau 
un amvon pentru pastor şi o mică platformă pentru 
cântăreţi. Chiar în spatele amvonului erau două ferestre 
care dădeau în stradă. 

Hollis dăduse la perete nişte bănci. Picioarele lui 
desculţe scârţâiau pe podeaua de lemn lustruită în timp 
ce trecea prin „formele” sale - o serie de mişcări 


graţioase care ilustrau elementele de bază ale artelor 
marţiale. Între timp Vicki stătea pe o bancă cu un 
exemplar din Colecţia completă de scrisori ale lui Isaac 
T. Jones. Se făcea că citeşte din carte, dar îl urmărea pe 
Hollis cum lovea cu picioarele şi cu pumnii în aer. 

— Cum a mers? întrebă ea. 

— Ai găsit un Internet cafe? 

— Am ajuns până la urmă la o gelaterie Tasti D- 
Lite de pe Arthur Avenue. Au patru calculatoare cu 
acces la internet. 

— Ai reuşit să-l contactezi pe Linden? întrebă 
Hollis. 

Maya privi de jur-împrejur. 

— Unde-i Alice Chen? 

— În camera copiilor, zise Vicki. 

— Ce face? 

— Nu ştiu. l-am făcut un sandviş cu unt de 
arahide şi jeleu acum o oră. 

Slujba ţinea cam toată dimineaţa de duminică, aşa 
că tabernacolul avea o cameră auxiliară cu covor şi 
jucării pentru copiii mai mici. Maya se duse până la uşa 
care dădea în acea cameră şi se uită printr-un geam. 
Alice aşternuse un steag bisericesc pe o masă şi apoi o 
înconjurase cu toate mobilele din cameră. Maya 
presupuse că fetiţa stătea în mijlocul întunecos al 
acestui fort improvizat. Dacă Tabula ar fi dat buzna în 
biserică, le-ar fi luat câteva secunde în plus până să 
ajungă la ea. 

— Pare-se c-a avut ocupaţie. 

— Încearcă să se apere, zise Vicki. 


Maya se întoarse în centrul tabernacolului. 

— Dacă Gabriel s-a urcat la bordul unui avion spre 
Londra sâmbătă, atunci e deja acolo de şaptezeci şi 
două de ore. Sunt sigură că s-a dus direct la Tyburn 
Convent să întrebe de tatăl lui. Linden mi-a spus că 
Arlechinii n-au avut niciodată de-a face cu grupul ăla de 
călugăriţe. N-are nici cea mai vagă idee dacă Matthew 
Corrigan stă acolo. 

— Şi care e următoarea noastră mişcare? întrebă 
Hollis. 

— Linden crede c-ar trebui să ajungem în Anglia şi 
să-l ajutăm să-l caute pe Gabriel, dar avem două 
probleme cu actele de identitate. Pentru că Gabriel a 
crescut în afara Matricei, paşaportul fals pe care i l-am 
obţinut corespunde perfect datelor pe care le-am 
introdus în Uriaşa Maşinărie. Asta înseamnă că are cel 
mai „curat” paşaport - care are cele mai mari şanse să 
fie acceptat de autorităţi. 

Vicki dădu încet din cap. 

— Dar Tabula au probabil informaţii biometrice 
despre Hollis şi despre mine. 

— Au şi informaţii despre Maya, zise Hollis. 

— Aminteşte-ţi - a petrecut doi ani în Londra, 
trăind în Matrice. 

— Linden şi cu mine avem resursele necesare 
pentru a obţine acte de identitate curate, nedetectabile, 
când suntem în Europa, dar e prea riscant pentru toată 
lumea să ne folosim paşapoartele actuale într-o 
călătorie cu avionul. Tabula au susţinători în diversele 
agenţii de securitate guvernamentale. Dacă ne 


descoperă identitățile false, vor strecura o alertă 
teroristă în dosarele noastre. 

Hollis dădu din cap. 

— Care-i a doua problemă? 

— Alice Chen nici n-are paşaport. Ar fi imposibil s- 
o ducem în Europa cu avionul. 

— Şi ce-ar trebui să facem? întrebă Hollis. 

— S-o lăsăm aici? 

— Nu. Nu vrem să implicăm biserica. Cel mai 
simplu plan e să ne cazăm la un hotel, să aşteptăm până 
când adoarme şi apoi să plecăm. 

Vicki păru şocată. Hollis era furios. „Nu te vor 
înţelege niciodată”, îşi spuse Maya. Asta-i zisese şi 
Thorn de o mie de ori. Cetăţeanul obişnuit de pe stradă 
n-ar putea niciodată să înţeleagă modul în care vedea 
lumea un Arlechin. 

— Ţi-ai pierdut minţile? zise Hollis. 

— Alice e singurul martor la ceea ce s-a întâmplat 
în New Harmony. Dacă Tabula află că e încă în viaţă, or 
s-o omoare. 

— Mai există un plan. Dar trebuie să acceptaţi 
faptul că, din momentul ăsta, toate deciziile vor fi luate 
de mine sau de Linden. 

Maya folosise în mod deliberat un ton aspru şi 
categoric, dar Hollis nu păru intimidat. Îi aruncă o 
privire lui Vicki, apoi chicoti. 

— Cred că urmează să aflăm soluţia pentru 
problemele noastre. 

— Linden a făcut aranjamentele ca să plecăm spre 
Marea Britanie pe o navă comercială. Traversarea 


Atlanticului va dura cam o săptămână, dar ne va 
permite să intrăm în ţară fără paşaport. Am s-o apăr pe 
Alice de Tabula aici, în New York, dar după aceea nu 
putem continua s-o protejăm. Când ajungem la Londra, 
va primi o nouă identitate şi va fi plasată într-un mediu 
sigur. 

— Bine, Maya. Am înţeles ce vrei să zici, spuse 
Hollis. 

— Arlechinii vor să preia controlul. Acum dă-ne un 
minut să ne sfătuim. 

Când Hollis şi Vicki se aşezară unul lângă altul pe 
bancă, Maya se duse la ferestre şi rămase uitându-se de 
partea cealaltă a străzii, la St. Raymond Cemetery. 
Cimitirul uriaş era la fel de aglomerat şi cenuşiu ca şi 
oraşul: pietrele de mormânt, coloanele şi îngerii erau 
strânse unele într-altele ca la o vânzare în scop 
caritabil. 

Faptul că Hollis şi Vicki erau îndrăgostiţi schimba 
totul: însemna că vor să trăiască împreună. „Dacă sunt 
deştepţi”, îşi spuse Maya, „vor fugi atât de Tabula, cât şi 
de Arlechini. Războiul ăsta nesfârşit nu-ţi lasă nici un 
viitor.” 

— Am luat o hotărâre, zise Vicki. 

Maya se întoarse în mijlocul încăperii şi observă 
că cei doi iubiţi stăteau acum la distanţă unul de 
celălalt. 

— Eu vin în Anglia cu tine şi cu Alice, pe vapor. 

— Iar eu voi mai rămâne în New York vreo câteva 
săptămâni, spuse Hollis. 


— Am să-i fac pe Tabula să creadă că Gabriel încă 
mai este în oraş. Când termin, o să găsiţi voi un alt mod 
de-a mă scoate din ţară. 

Maya dădu din cap aprobator. Hollis nu era 
Arlechin, dar începea să gândească de parc-ar fi fost. 

— Asta-i o idee bună, spuse ea. 

— Dar ai grijă. 

Hollis nu se uită la ea, ci o privi pe Vicki în ochi. 

— Bineînţeles că voi avea grijă. Promit. 


15 


De pe bancheta din spate a unui Mercedes, 
Michael se uita pe geam la peisajul de ţară german. De 
dimineaţă luase micul dejun la Hamburg, iar acum 
mergea pe Autobahn cu doamna Brewster ca să viziteze 
noul centru de calculatoare din Berlin. Un paznic în 
costum negru stătea în faţă, pe locul din dreapta, lângă 
şoferul turc. Paznicul trebuia să-l păzească pe Călător şi 
să-l împiedice să fugă, dar asta n-avea să se întâmple. 
Michael n-avea nici cea mai mică intenţie să se întoarcă 
în lumea obişnuită. 

Când se urcaseră în maşină prima dată, 
descoperise că pe banchetă fusese pusă o casetă din 
lemn lustruit, cu sertăraşe. Crezuse că aceasta 
adăpostea informaţii ultra-secrete despre Fraţi, dar de 
fapt conţinea un degetar placat cu aur, nişte foarfeci de 
argint şi toată gama de fire de mătase folosite pentru 
brodat. 

Doamna Brewster îşi puse la ureche o cască de 
telefon şi luă o pânză pe care era imprimată imaginea 
unui trandafir. Dădu câteva telefoane, vorbind cu unii 
dintre Fraţi pe un ton liniştitor, în timp ce degetele ei 
puternice înfigeau acul în pânză. Expresia ei preferată 
era „minunat”, dar Michael începea să înţeleagă 
modurile diferite în care folosea acest cuvânt. Unii 
dintre Fraţi meritau lauda. Dar dacă ea spunea 
„Minunat” încet sau apăsat sau cu o voce monotonă, 


plictisită, cineva avea să fie pedepsit pentru că dăduse 
greş. 


x x k 


Michael învățase multe despre Frați în timpul 
conferinței de pe Dark Island, care se întinsese pe un 
întreg week-end. Toți membrii erau nerăbdători să pună 
bazele Panopticonului virtual, dar existau mai multe 
grupuri interne în funcţie de naționalitate şi relațiile 
personale. Deşi Kennard Nash era şeful consiliului 
director şi al Fundației Evergreen, unii membri îl 
considerau prea american. Doamna Brewster era capul 
unei organizații numite Programul Tinerilor Lideri 
Mondiali şi devenise şefa facțiunii europene. 

Pe Dark Island, Michael îi pusese doamnei 
Brewster la dispoziție evaluarea sa privată a fiecărui 
membru a consiliului director. Când conferința se 
încheiase, doamna Brewster anunţase că vrea ca 
Michael s-o însoțească când va merge să inspecteze 
evoluția Programului Shadow. Generalul Nash păruse 
enervat de această cerere şi de faptul că Michael 
pomenise de tatăl său la întrunire. 

— Te rog, ia-l, îi spusese Nash doamnei Brewster. 

— Numai nu-l scăpa din ochi. 

A doua zi erau în Toronto, îmbarcându-se într-un 
avion particular spre Germania. Călătoria împreună cu 
doamna Brewster era asemenea unei educaţii rapide 
despre putere. Michael începu să considere că 
politicienii care ţineau discursuri şi propuneau legi noi 


erau simpli actori într-o piesă complexă. Deşi aceşti 
lideri păreau să deţină controlul, trebuiau să respecte 
un scenariu scris de alţii. În timp ce presa era distrasă 
prin cultivarea celebrităţii, Fraţii evitau să apară în 
lumina reflectoarelor. Ei erau proprietarii teatrului, ei 
tăiau bilete şi hotărau ce scene aveau să fie jucate 
pentru public. 


XXX 


— Te rog să continui şi să mă informezi cu privire 
la orice schimbare, îi spuse doamna Brewster cuiva din 
Singapore. 

Îşi scoase casca, puse deoparte lucrul de mână şi 
apăsă pe un buton din rezemătoarea de braţ. Un geam 
despărțitor ieşi din partea din spate a locurilor din faţă 
şi se închise cu un clic. Acum şoferul nu le mai putea 
auzi conversaţia. 

— Vrei nişte ceai, Michael? 

— Mulţumesc. 

În faţa lor era un dulăpior, iar doamna Brewster 
scoase ceşti şi farfurioare, frişcă şi zahăr şi un termos 
cu ceai cald. 

— Un cub de zahăr sau două? 

— Fără zahăr. Numai frişcă. 

— Uite ceva interesant. Credeam că te dai în vânt 
după dulciuri. 

Doamna Brewster îl servi pe Michael cu o ceaşcă 
de ceai, apoi îşi puse două cuburi de zahăr. 


Porţelanul scoase un uşor clinchet când maşina 
trecu peste o denivelare, dar faptul că sorbeau din ceai 
dădea banchetei din spate o atmosferă neobişnuită, 
făcându-te să te simţi ca acasă. Deşi doamna Brewster 
nu avea copii, îi plăcea să se poarte ca o mătuşă bogată 
care-şi răsfăţa nepotul preferat. În ultimele zile Michael 
o  urmărise fermecând şi flatând bărbaţi din 
douăsprezece ţări diferite. Bărbaţii vorbeau prea mult 
în preajma doamnei Brewster, iar asta era una dintre 
sursele puterii ei. Michael era hotărât să nu facă şi el 
aceeaşi greşeală. 

— Ia zi, Michael, te simţi bine? 

— Presupun că da. N-am mai fost niciodată în 
Europa. 

— Care e evaluarea ta pentru cei trei prieteni de- 
ai noştri din Hamburg? 

— Albrecht şi Stoltz sunt de partea 
dumneavoastră. Gunter Hoffman e sceptic. 

— Nu ştiu cum de poţi crede aşa ceva. Dr. 
Hoffman n-a scos mai mult de şase vorbe pe durata 
întregii întrevederi. 

— Pupilele i se contractau uşor ori de câte ori 
menţionaţi programul Shadow. Hoffman e om de ştiinţă, 
nu? Poate nu înţelege implicaţiile politice şi sociale ale 
programului. 

— Ei, Michael, ar trebui să fii mai îngăduitor cu 
oamenii de ştiinţă. 

Doamna Brewster îşi reluă brodatul. 

— Eu una mi-am luat licenţa în fizică la 
Cambridge şi intenţionam să am o carieră de savant. 


— Şi ce s-a întâmplat? 

— În ultimul an de facultate, am început să citesc 
despre ceva ce se numea teoria haosului - studiul 
comportamentului imprevizibil în sistemele dinamice 
neliniare. Burghezii de stânga au preluat acest termen 
şi-l folosesc în mod absolut ignorant, ca să justifice 
anarhismul romantic. Dar oamenii de ştiinţă ştiu că 
până şi haosul matematic este determinist - cu alte 
cuvinte, ceea ce se întâmplă în viitor este provocat de o 
succesiune de evenimente din trecut. 

— Şi-aţi dorit să influenţaţi acele evenimente? 

Doamna Brewster îşi ridică ochii de pe lucru. 

— Chiar eşti un tânăr foarte inteligent. Hai să 
spunem că mi-am dat seama că natura preferă o 
structură ordonată. Lumea tot va trebui să facă faţă 
uraganelor şi prăbuşirilor de avioane şi altor dezastre 
imprevizibile. Dar dacă punem bazele Panopticonului 
nostru virtual, societatea umană va evolua în direcţia 
potrivită. 

Trecură pe lângă un indicator al oraşului Berlin şi 
maşina păru să accelereze. Pe autostrada asta nu era 
nici o limită de viteză. 

— Poate l-aţi putea suna pe Nathan Boone după 
întrevederea de la centrul de calculatoare, zise Michael. 

— Aş vrea să ştiu dacă a aflat ceva despre tatăl 
meu. 

— Desigur. 

Doamna Brewster îşi scrise o notă pe calculator. 

— Şi să zicem că domnul Boone are succes şi-l 
găsim pe tatăl tău. Ce ai de gând să-i spui? 


— Că lumea trece printr-o transformare 
tehnologică majoră.  Panopticonul este inevitabil. 
Trebuie să înţeleagă asta şi să-i ajute pe Fraţi să-şi 
atingă scopurile. 

— Minunat. E minunat. 

Îşi ridică privirea de pe tastatură. 

— N-avem nevoie de idei noi de la Călători. 
Trebuie doar să respectăm regulile. 


XXX 


Când Michael îşi termina a doua ceaşcă de ceai, 
ajunseră la Berlin şi o luară pe bulevardul Unter den 
Linden, mărginit de copaci. Cele câteva grupuri de 
turişti de pe stradă păreau copleşiţi de clădirile baroce 
şi neoclasice. Doamna Brewster arătă spre un teanc de 
cărţi enorme cu numele unor autori germani pe cotor. 
Monumentul comemorativ fusese amplasat în 
Bebelplatz, acolo unde naziştii goliseră bibliotecile şi 
arseseră cărţi în anii '30. 

— În Tokyo sau în New York trăiesc mult mai 
mulţi oameni, îi explică ea. 

— Berlinul pare întotdeauna un oraş prea mare 
pentru populaţia lui. 

— Cred că multe clădiri au fost distruse în cel de- 
al Doilea Război Mondial. 

— Da, aşa e. lar ruşii au aruncat în aer o bună 
parte din ceea ce mai rămăsese. Dar trecutul neplăcut a 
fost lăsat în urmă. 


Mercedesul făcu stânga la poarta Brandenburg şi 
o luă pe lângă un parc spre Potsdamer Platz. Zidul care 
despărţea odinioară oraşul în două dispăruse, dar 
prezenţa sa încă mai persista în zonă. Când zidul fusese 
dărâmat, spaţiul gol crease o adevărată oportunitate 
imobiliară. Zona morţii era acum o fâşie distinctă de 
zgârie-nori proiectati într-un stil modern, impersonal. 

Pe bulevardul lung denumit Voss Strasse se aflase 
în cel de-al Doilea Război Mondial sediul Cancelariei 
Reihului. O mare parte din zonă era împrejmuită şi în 
construcţie, dar şoferul parcă în faţa unei clădiri masive 
cu patru etaje care părea să dateze dintr-o epocă 
trecută. 

— Aceasta a fost iniţial o clădire de birouri pentru 
Căile ferate ale Reihului, explică doamna Brewster. 

— Când zidul a fost dărâmat, Fraţii au căpătat 
controlul asupra proprietăţii. 

leşiră din maşină şi se îndreptară spre centrul de 
calculatoare. Pereţii exteriori ai clădirii erau acoperiţi 
de graffiti, iar majoritatea ferestrelor erau acoperite cu 
obloane metalice de siguranţă, dar Michael remarcă 
urmele unei faţade impunătoare din secolul al 
nouăsprezecelea. Se vedeau cornişe în volute şi feţe de 
zei greci sculptate deasupra ferestrelor înalte care 
dădeau în stradă. Dinafară, clădirea arăta ca o limuzină 
de lux care fusese vandalizată şi abandonată într-un 
şanţ. 

— Clădirea are două secţiuni, explică doamna 
Brewster. 


— O să mergem întâi în zona publică, deci fii 
discret. 

Se apropie de o uşă de oţel fără geamuri păzită de 
o cameră de supraveghere. Într-o parte se afla o plăcuţă 
de plastic pe care scria că aici era sediul unei companii 
denumite Personal Customer. 

— E o companie britanică? întrebă Michael. 

— Nu, germană. 

Doamna Brewster apăsă pe soneria interfonului. 

— Lars ne-a recomandat să-i dăm un nume 
englezesc. Îi face pe angajaţi să creadă că sunt implicaţi 
în ceva modern şi internaţional. 

Uşa se deschise şi păşiră într-o recepţie luminată 
puternic. O tânără de vreo douăzeci de ani, cu cercei în 
urechi, buze şi nas îşi ridică privirea spre ei şi zâmbi. 

— Bun venit la Personal Customer. Cu ce pot să vă 
ajut? 

— Eu sunt doamna Brewster, iar acesta este 
domnul Corrigan. Suntem consultanţi tehnici, am venit 
să vedem computerul. Cred că domnul Reichhardt ştie 
că venim astăzi. 

— Da, desigur. 

Tânăra îi dădu doamnei Brewster un plic închis. 

— Mergeţi la ... 

— Ştiu, dragă. Am mai fost aici. 

Se îndreptară spre un lift de lângă o sală de 
conferinţe cu pereţi de sticlă. Un grup de angajaţi ai 
companiei - majoritatea având în jur de treizeci de ani - 
stăteau în jurul unei mese mari, luând prânzul şi 
discutând. 


Doamna Brewster desfăcu plicul, scoase un card 
de plastic şi-l flutură în dreptul senzorilor liftului. Uşa 
glisă, intrară în lift, apoi ea trecu din nou cardul prin 
dreptul senzorilor. 

— Mergem la subsol. Acolo e singura intrare în 
turn. 

— Pot să pun o întrebare? 

— Da. Am ieşit din zona publică. 

— Angajaţii ce cred că fac? 

— O, totul e perfect legal. Li se spune că Personal 
Customer este o firmă de marketing ultramodernă care 
strânge date demografice. Desigur, publicitatea 
adresată unor grupuri de persoane este depăşită. În 
viitor, toate reclamele vor ţinti spre fiecare client în 
parte. Când vei vedea un panou publicitar pe stradă, 
acesta îţi va detecta cipul RFID de la breloc şi-ţi va afişa 
repede numele. Tinerii plini de energie pe care tocmai i- 
ai văzut se ocupă de zor cu găsirea tuturor surselor de 
datele posibile despre berlinezi şi cu introducerea 
acestora în computer. 

Uşa liftului se deschise şi intrară într-un subsol 
mare, fără pereţi interiori. Lui Michael îi trecu prin 
minte că arăta ca o fabrică fără muncitori. Era plină de 
aparate şi echipamente de comunicaţii. 

— Ăsta-i generatorul electric de rezervă, spuse 
doamna Brewster, arătând spre stânga. 

— Ăsta-i sistemul de condiţionare şi filtrare a 
aerului - calculatorul nostru se pare că nu funcţionează 
prea bine într-o atmosferă poluată. 


O alee albă fusese trasată pe jos cu vopsea, iar ei 
merseră pe ea până în celălalt capăt al încăperii. Deşi 
aparatura era impresionantă, Michael încă mai era 
curios în legătură cu oamenii pe care-i văzuse în sala de 
conferinţe. 

— Deci angajaţii nu ştiu că ajută la implementarea 
Programului Shadow? 

— Sigur că nu. Când va veni momentul, Lars le va 
spune că datele de marketing strânse de ei urmează să 
fie folosite pentru combaterea terorismului. O să dăm 
bonusuri şi promovări. Sunt sigură că se vor bucura. 

Aleea albă se termina în dreptul altui birou de 
recepţie - de data asta ocupat de un paznic solid, cu 
purta costum şi cravată. Paznicul îi urmărise pe un mic 
monitor în timp ce înaintau. Când ajunseră la birou îşi 
ridică privirea. 

— Bună ziua, doamnă Brewster. Vă aşteaptă. 

Chiar în spatele recepţiei se afla o uşă fără clanţă, 
dar paznicul nu sună la interfon pentru a o deschide. În 
schimb, doamna Brewster se apropie de o casetă mică 
de oţel cu o fantă la un capăt. Aceasta era montată pe 
un stâlp la un metru de uşă. 

— Ce-i asta? întrebă Michael. 

— Un scaner al venelor din palmă. Pui mâna 
înăuntru şi o cameră o fotografiază cu raze infraroşii. 
Hemoglobina din sânge absoarbe lumina, astfel încât 
venele arată negre în fotografia digitală. Modelul din 
palma mea este comparat cu unul păstrat în calculator. 

Băgă mâna în deschizătură, o lumină pâlpâi şi 
încuietoarea se deschise. Doamna Brewster împinse 


uşa, iar Michael o urmă în cea de-a doua aripă a clădirii. 
Fu surprins să vadă că interiorul fusese demolat 
complet, expunând căpriorii şi pereţii de cărămidă. 
Înăuntrul acestei cochilii fără ferestre se afla un turn 
mare de sticlă, susţinut de un cadru de oţel. Turnul avea 
trei etaje de dispozitive de stocare interconectate, 
calculatoare centrale şi servere amplasate pe rafturi 
speciale. Întregul sistem era accesibil cu ajutorul unei 
scări de oţel şi a unor pasarele. 

Într-un colţ al încăperii se aflau doi bărbaţi la un 
panou de comandă. Aceştia erau separați de spaţiul 
închis al turnului - ca nişte acoliţi cărora nu li se 
permitea să intre într-o capelă. Un monitor mare cu 
ecran plat atârna deasupra lor, afişând patru siluete 
generate de calculator într-o maşină fantomatică ce rula 
pe un bulevard mărginit de copaci. 

Lars Reichhardt se ridică şi li se adresă cu o voce 
puternică: 

— Bine-aţi venit la Berlin! După cum puteţi vedea, 
Programul Shadow v-a urmărit încă de când aţi ajuns în 
Germania. 

Michael privi în sus la ecran şi văzu că, într- 
adevăr, maşina era un Mercedes şi înăuntrul ei apăreau 
imagini generate de calculator care semănau cu el şi cu 
doamna Brewster, cu garda de corp şi cu şoferul. 

— Dacă vă veţi uita în continuare, spuse 
Reichhardt, vă veţi vedea cam cu zece minute în urmă, 
mergând pe bulevardul Unter den Linden. 

— Toate astea sunt foarte impresionante, zise 
doamna Brewster. 


— Dar consiliul director ar dori să ştie când va fi 
sistemul complet operaţional. 

Reichhardt îi aruncă o privire tehnicianului care 
stătea la panoul de comandă. Tânărul atinse tastatura şi 
imaginile-umbră dispărură instantaneu de pe ecran. 

— Vom fi gata de lansare peste zece zile. 

— E o promisiune, Herr Reichhardt? 

— Ştiţi cât sunt de devotat muncii noastre, zise 
Reichhardt pe un ton amabil. 

— Voi face tot posibilul să ating acest obiectiv. 

— Programul Shadow trebuie să funcţioneze 
perfect înainte de a-i putea contacta pe prietenii noştri 
din guvernul german, zise doamna Brewster. 

— Aşa cum am discutat pe Dark Island, vom avea 
de asemenea nevoie de sugestii pentru o campanie 
publicitară naţională similară cu cea pentru Marea 
Britanie. Poporul german trebuie convins că Programul 
Shadow este necesar pentru propria protecţie. 

— Desigur. Am lucrat deja în direcţia asta. 

Reichhardt se întoarse spre tânărul său asistent. 

— Erik, arată-le prototipul de reclamă. 

Erik tastă nişte comenzi şi pe ecran apăru o 
reclamă de televiziune. Un cavaler cu o cruce neagră pe 
veşmântul alb stătea de pază în timp ce nişte tineri 
germani bine dispuşi mergeau cu autobuzul, lucrau în 
cubicule de birou şi jucau fotbal în parc. 

— Ne-am gândit să reînviem legenda Cavalerilor 
teutoni. Oriunde mergi, Programul Shadow te va apăra 
de pericole. 


Doamna Brewster nu păru impresionată de 
reclamă. 

— Văd unde vrei să ajungi, Lars. Dar poate ... 

— N-o să meargă, zise Michael. 

— Trebuie să prezentați o imagine mai 
emoţională. 

— Aici nu-i vorba de emoţii, ci de siguranţă, spuse 
Reichhardt. 

— Poţi crea nişte imagini? îl întrebă Michael pe 
tehnician. 

— Arată-mi o mamă şi un tată care-şi privesc cei 
doi copii cum dorm. 

Uşor derutat de schimbarea de roluri, Erik se uită 
la şeful lui. Reichhardt dădu din cap, iar tânărul 
continuă să tasteze. Întâi apărură pe ecran doar nişte 
siluete fără feţe, dar apoi acestea începură să se 
materializeze în imaginile familiare ale unui tată care 
ţinea într-o mână un ziar şi a unei mame care-l ţinea de 
cealaltă mână. Cei doi stăteau în picioare într-un 
dormitor plin de jucării, în care dormeau două fetiţe în 
paturi identice. 

— Începeţi cu imaginea asta - una emoţională - şi 
spuneţi ceva de genul „Protejaţi copiii”. 

Erik continua să tasteze şi cuvintele Beschuetzen 
Sie die Kinder plutiră pe ecran. 

— Îşi apără copiii şi ... 

Doamna Brewster îl întrerupse. 

— Iar noi îi apărăm pe ei. Da, e cald şi încurajator. 
Ce crezi, Herr Reichhardt? 


Şeful centrului de calculatoare se uita la ecranul 
pe care apăreau acum tot felul de detalii. Chipul iubitor, 
plin de bunătate al mamei. O veioză şi o carte de 
poveşti. Una dintre fetiţele adormite strângea în braţe 
un miel de jucărie. 

Reichhardt zâmbi slab. 

— Domnul Corrigan ne înţelege viziunea. 


16 


Prince William of Orange era un cargou 
aparţinând unor investitori chinezi care trăiau în 
Canada, îşi trimiteau copiii la şcoli britanice şi-şi ţineau 
banii în Elveţia. Echipajul era din Surinam, dar toţi trei 
ofiţerii erau olandezi, formaţi în marina comercială a 
Olandei. 

În timpul călătoriei din America în Anglia, nici 
Maya, nici Vicki nu aflară ce era transportat în 
containerele sigilate stivuite în cală. Cele două femei 
luau masa cu ofiţerii în cambuză!” şi într-o seară Vicki 
nu-şi mai putuse stăpâni curiozitatea. 

— Ce încărcătură aveţi în călătoria asta? îl întrebă 
ea pe căpitanul Vandergau. 

— E ceva periculos? 

Vandergau era un bărbat masiv, taciturn, cu 
barba blondă. Lăsă jos furculiţa şi zâmbi amabil. 

— A, încărcătura, făcu el, şi cântări întrebarea de 
parcă nu i-ar mai fi pus-o nimeni niciodată. 

Secundul, un bărbat mai tânăr cu mustață dată cu 
pomadă, stătea în celălalt capăt al mesei. 

— Varză, sugeră el. 

— Da. Aşa e, zise căpitanul Vandergau. 


13 Bucătăria navei 


— Transportăm varză albă, varză roşie, varză în 
conserve şi varză murată. Prince William of Orange 
furnizează varză unei lumi flămânde. 

Era o traversare timpurie, de primăvară, cu un 
vânt pătrunzător şi burniţă. Exteriorul vasului era 
cenuşiu ca metalul unei puşti, aproape de aceeaşi 
nuanţă ca şi cerul. Marea era verde-închis, cu valurile 
înălțându-se să biciuiască prova, într-o serie nesfârşită 
de mici încleştări. În acest mediu cenuşiu, Maya se trezi 
gândindu-se prea mult la Gabriel. Acum Linden era la 
Londra, căutându-l pe Călător, iar ea nu putea face 
nimic să-l ajute. După câteva nopţi nedormite, Maya 
găsi două cutii de vopsea ruginite care fuseseră 
umplute cu ciment. Ţinând aceste greutăţi în câte o 
mână, parcurse o serie de exerciţii care o lăsară cu 
dureri musculare şi scăldată în sudoare. 

Vicki îşi petrecea marea parte a timpului în 
cambuză, bând ceai şi scriindu-şi gândurile într-un 
jurnal. Uneori pe chip îi apărea o expresie de plăcere 
intensă, iar Maya ştia că se gândea la Hollis. Maya voia 
să-i ţină predica tatălui ei despre dragoste - că te făcea 
slab - dar ştia că Vicki n-o să creadă nici o iotă. 
Dragostea părea s-o facă pe Vicki mai puternică şi mai 
încrezătoare în propriile forţe. 

Odată ce Alice îşi dădu seama că era în siguranţă, 
începu să-şi petreacă aproape toate ceasurile în care 
era lumină afară cutreierând nava - o prezenţă tăcută 
pe punte şi în sala motoarelor. Majoritatea membrilor 
echipajului aveau familii, aşa că o tratau pe Alice cu 


multă bunătate, făcându-i jucării şi gătindu-i feluri 
speciale la cină. 


x x k 


În cea de-a opta zi, la răsărit, vasul trecu de 
ecluza de pe Tamisa şi îşi începu călătoria în amonte. 
Maya stătea lângă cârmă şi se uita lung la luminile 
pâlpâitoare ale satelor îndepărtate. Nu se simţea acasă 
- nu avea un cămin - dar se întorsese în cele din urmă 
în Anglia. 

Vântul se înteţi, făcând să zbârnâie cablurile de 
oţel cu care erau prinse bărcile de salvare. Pescăruşii 
ţipau şi planau deasupra valurilor furioase, în timp ce 
căpitanul Vandergau se plimba pe punte de colo până 
colo, cu un telefon prin satelit. Se părea că era 
important ca vasul său să ajungă la un anumit doc din 
East London, în timpul turei unui anumit inspector 
vamal, pe nume Charlie. Vandergau înjură în engleză, 
olandeză şi într-o a treia limbă pe care Maya n-o 
recunoscu, dar Charlie refuza să răspundă la vreun 
telefon. 

— Problema noastră nu e corupţia, o informă 
căpitanul, ci corupţia britanică, leneşă şi ineficientă. 

Reuşi în cele din urmă să vorbească cu prietena 
lui Charlie şi obţinu informaţiile necesare. 

— La ora două. Da, înţeleg. 

Vandergau dădu o comandă către sala motoarelor 
şi cele două elice începură să se învârtă. Când Maya 
cobori sub punte simţi o uşoară vibraţie în pereţii de 


oţel. Se auzea un bubuit constant, ca şi cum undeva 
înăuntrul navei bătea o inimă enormă. 

Pe la ora unu, secundul bătu la uşa cabinei lor. Le 
spuse să-şi strângă lucrurile şi să vină în cambuză 
pentru instrucţiuni. Maya, Vicki şi Alice se aşezară în 
jurul mesei înguste şi ascultară zăngănitul paharelor şi 
al farfuriilor în suporturile lor de lemn. Vasul întorcea 
pe râu, făcând manevre ca să intre într-un doc. 

— Acum ce facem? întrebă Vicki. 

— După ce se termină inspecția, coborâm la țărm 
şi ne întâlnim cu Linden. 

— Dar cum rămâne cu camerele de supraveghere? 
Va trebui să ne deghizăm? 

— Nu ştiu ce se va întâmpla, Vicki. De obicei, dacă 
vrei să eviţi urmărirea, există două eventuale soluţii. 
Faci ceva atât de învechit, atât de primitiv, încât nu poţi 
fi detectat. Sau alegi direcţia opusă şi foloseşti 
tehnologie cu o generaţie mai avansată decât cea 
standard. Oricum, Uriaşei Maşinării îi va fi greu să 
proceseze informaţiile. 

Secundul se întoarse în cambuză şi făcu un gest 
amplu cu braţele. 

— Căpitanul Vandergau vă transmite 
complimentele sale şi vă roagă să mă urmaţi într-un loc 
mai sigur. 

Maya, Vicki şi Alice intrară în cămara vasului. Cu 
ajutorul bucătarului originar din Java, secundul mută 
proviziile astfel încât cele trei pasagere clandestine să 
fie ascunse în spatele unui zid din cutii de carton. Apoi 
uşa de metal se închise şi rămaseră singure. 


Neonul de deasupra lor emitea o lumină metalică, 
stridentă. Maya avea revolverul într-un toc prins de 
gleznă. Atât sabia ei de Arlechin, cât şi cea japoneză a 
lui Gabriel erau scoase din tub şi puse pe un ieşind de 
lângă ea. Cineva mergea repede pe un coridor la nivelul 
de deasupra lor, iar zgomotul metalic pătrundea prin 
tavan. Alice Chen se apropie şi mai tare de Maya, 
ajungând la câţiva centimetri de piciorul Arlechinului. 

„Ce vrea?” se întrebă Maya. „Sunt ultima 
persoană din lume care să-i arate dragoste sau 
afecţiune fizică.” Îşi aminti cum Thorn îi povestea de o 
călătorie pe care o făcuse prin partea sudică a 
Sudanului. Când tatăl ei îşi petrecuse o zi cu misionarii 
dintr-o tabără de refugiaţi, un băieţel - orfan de război - 
se ţinuse după el peste tot ca un câine pierdut. „Toate 
fiinţele vii au dorinţa de a supravieţui”, îi explicase el. 
„Dacă copiii îşi pierd familia, atunci caută cea mai 
puternică persoană, cea care-i poate apăra...” 


XXX 


Uşa se deschise, iar Maya auzi vocea secundului. 

— Cămara de provizii. 

Un bărbat cu accent londonez spuse „Bine”. Era 
un singur cuvânt, dar modul în care fusese spus îi 
amintea de anumite aspecte ale vieţii britanice. „Sunt 
bine, Jack”. Grădini în curtea din spate cu pitici de 
ceramică. Cartofi prăjiţi şi mazăre. Aproape imediat, 
uşa fu trântită şi asta fu tot: inspecția se încheiase. 


Mai aşteptară un timp, apoi căpitanul Vandergau 
intră şi demontă zidul de cutii. 

— A fost o plăcere să vă cunosc, doamnelor, dar e 
vremea să plecaţi. Vă rog să mă urmaţi. A sosit o barcă. 

Cât stătuseră ele ascunse înăuntru, se lăsase o 
ceaţă deasă. Puntea era udă, iar de balustradă atârnau 
picături de apă. Prince William of Orange era ancorată 
la docurile din East London, dar căpitanul Vandergau le 
escortă repede la tribord. Prinsă cu două funii de 
nailon, o luntre îngustă sălta pe valuri. Avea 
treisprezece metri lungime şi era construită pentru ape 
puţin adânci. Avea o cabină centrală mare cu hublouri şi 
o punte deschisă în spate. Maya mai văzuse luntre în 
Londra, de câte ori traversa unul dintre canale. Oamenii 
trăiau pe ele şi le foloseau de sărbători. 

Un tip bărbos într-un impermeabil negru stătea la 
pupa bărcii, ţinând cârma. O glugă îi acoperea capul şi-l 
făcea să arate ca un călugăr membru al Inchiziției. Le 
făcu semn să coboare, iar Maya văzu că o scară de 
frânghie era atârnată acum în acea parte a vasului. 

Lui Maya şi lui Alice le luară doar câteva secunde 
ca să urce pe puntea luntrii înguste. Vicki fu mult mai 
precaută, ţinându-se de treptele de lemn ale scării de 
frânghie, apoi privind în jos la luntrea care sălta pe 
valuri. În cele din urmă atinse puntea cu picioarele şi 
dădu drumul scării. Bărbosul cu glugă - căruia Maya 
începu să-i zică în sinea ei Domnul cu Impermeabil - se 
aplecă şi porni motorul bărcii. 

— Unde mergem? întrebă Maya. 

— În susul canalului, în Camden. 


Bărbosul avea un puternic accent de East London. 

— Să stăm în cabină? 

— Dacă vreţi să vă încălziţi. N-aveţi de ce să vă 
faceţi griji pentru camere. Unde mergem nu-i nici una. 

Vicki se retrase în cabina mică, unde un foc de 
cărbuni ardea într-o sobă de fontă. Alice intra şi ieşea 
din cabină, inspectând cambuza, acoperişul plat şi 
lemnăria maronie. 

Maya se aşeză lângă cârmă, în timp ce Domnul cu 
Impermeabil întorcea luntrea şi o lua în susul Tamisei. 
Sistemul de canalizare al oraşului fusese inundat de o 
furtună, iar apa devenise verde-închis. Ceaţa deasă te 
făcea să nu vezi mai mult de trei metri în orice direcţie, 
dar bărbosul reuşea să navigheze fără repere vizibile. 
Trecură pe lângă o baliză din mijlocul râului, care 
scotea zgomote metalice, iar Domnul cu Impermeabil 
clătină din cap. 

— Asta sună ca un clopot vechi de biserică într-o 
zi geroasă. 

Ceaţa plutea în jurul lor, iar frigul umed o făcea 
să tremure. Valurile care se spărgeau de luntre 
dispărură, iar ei trecură pe lângă un document cu 
iahturi şi alte ambarcaţiuni de plăcere. Maya auzi un 
claxon de maşină în depărtare. 

— Suntem în Limehouse Basin, explică Domnul cu 
Impermeabil. 

— Pe vremuri aduceau toate mărfurile aici, şi le 
vindeau pe barje. Gheaţă şi cherestea. Cărbune din 
Northumberland. Asta era gura Londrei, care le 


înghiţea pe toate; de aici, ajungeau la restul corpului 
prin canale. 

Ceaţa se mai risipi puţin când luntrea îngustă 
intră pe canalul de beton care ducea la prima ecluză. 
Domnul cu Impermeabil urcă o scară care ducea la mal, 
închise nişte porţi de lemn în spatele bărcii, apoi trase 
de o manetă albă. Apa năvăli în ecluză şi luntrea se 
ridică de la nivelul bazinului la cel al canalului. 

De partea stângă a canalului erau buruieni şi 
maidane; pe dreapta se vedea o alee pavată şi o clădire 
de cărămidă cu ferestre zăbrelite. Era de parcă ar fi 
intrat în Londra unei alte epoci, cu trăsuri şi funingine 
plutind în aer. Trecând pe sub un pod de cale ferată, îşi 
continuară drumul în sus, pe canal. Apa era puţin 
adâncă, şi de câteva ori fundul luntrii se frecă de nisip 
şi pietriş. Trebuiau să se oprească din douăzeci în 
douăzeci de minute ca să intre într-o ecluză şi să se 
ridice la nivelul următor. Plantele acvatice mângâiau 
prora luntrii care înainta încet. 

În jurul orei şase trecură de ultimul canal şi se 
apropiară de Camden Town. Cartierul odinioară 
dărăpănat devenise o zonă cu mici restaurante, galerii 
de artă şi un târg stradal săptămânal. Domnul cu 
Impermeabil trase luntrea la mal pe o parte a canalului 
şi descărcă gentile de umăr din pânză în care se aflau 
bagajele fetelor. Vicki cumpărase haine pentru Alice în 
New York, şi le îndesase într-un rucsac roz pe care era 
desenat un unicorn. 

— Mergeţi pe drum şi uitaţi-vă după un tip african 
pe care-l cheamă Winston, zise Domnul cu Impermeabil. 


— Elo să vă ducă unde vreţi să mergeţi. 

Maya le conduse pe Vicki şi Alice pe aleea care 
ducea la drumul principal din Camden. Pe trotuar era 
desenată cu cretă o lăută de arlechin, cu o săgeată mică 
indicând nordul. 

Merseră cam o sută de metri pe trotuar, până la o 
furgonetă albă cu un model cu romburi întrepătrunse 
pictat în lateral. Din ea se dădu jos un tânăr nigerian cu 
faţa rotundă şi bucălată, care deschise uşa laterală a 
furgonetei. 

— Bună seara, doamnelor. Sunt Winston Abosa, 
ghidul şi şoferul dumneavoastră. Este o plăcere pentru 
mine să vă urez bun-venit în Marea Britanie. 

Se urcară în spate şi se aşezară pe băncile de oţel 
sudate de pereţi. Un grilaj de metal despărţea acest 
spaţiu pentru încărcătură de cele două locuri din faţă. 
Winston viră de câteva ori pe străzile înguste din 
Camden. Furgoneta se opri şi uşa laterală fu deschisă 
brusc, dintr-o smucitură. Un bărbat masiv, ras în cap şi 
cu nasul turtit băgă capul înăuntru. 

Linden. 


XXX 


Arlechinul francez purta un pardesiu lung, negru 
şi haine de culoare închisă. De umăr îi atârna un tub 
pentru sabie. Linden îi amintise întotdeauna Mayei de 
un soldat din Legiunea străină, loial numai camarazilor 
săi de arme şi luptelor. 


— Bonsoir”, Maya. Încă mai trăieşti. 

Zâmbi, ca şi cum supraviețuirea ei era o glumă 
subtilă. 

— E o plăcere să te revăd. 

— L-ai găsit pe Gabriel? 

— Nici un indiciu până acum. Dar nici nu cred că 
l-au găsit Tabula. 

Linden se aşeză pe banca cea mai aproape de 
şofer şi strecură o bucată de hârtie printre zăbrele. 

— Bună seara, domnule Abosa. Te rog, du-ne la 
adresa asta. 

Winston porni din nou maşina şi-o luă spre nord, 
către Londra. Linden îşi puse palmele mari pe picioare 
şi-i studie pe ceilalţi pasageri. 

— Presupun că tu eşti Mademoiselle?! Fraser. 

— Da. 

Vicki părea intimidată. 

Linden aruncă o privire spre Alice Chen ca şi cum 
ar fi fost un sac cu gunoaie luat de pe luntre. 

— Iar ăsta e copilul din New Harmony? 

— Unde mergem? întrebă Maya. 

— Cum obişnuia să-mi spună tatăl tău: întâi 
rezolvă prima problemă. Acum mai există foarte puţine 
orfelinate, dar unul dintre prietenii noştri Sikh a găsit 
un centru de plasament în Clapton, unde o femeie 
primeşte copii. 

— Alice va primi o nouă identitate? întrebă Maya. 


20 
21 


Bună seara (fr.) 
Domnişoară (fr.) 


— Am obţinut un certificat de naştere şi un 
paşaport. A fost rebotezată Jessica Moi. Părinţii i-au 
murit într-un accident de avion. 

Winston conducea încet în traficul de la acea oră 
de vârf; peste patruzeci de minute trase maşina pe 
trotuar. 

— Am ajuns, domnule, spuse el încet. 

Linden deschise portiera şi toată lumea se dădu 
jos din maşină. Erau în Clapton, aproape de Hackney, în 
North London. Strada rezidenţială era mărginită de 
case din cărămidă, cu un etaj şi cu terasă, care fuseseră 
probabil construite la începutul anilor 1900. O bună 
bucată de vreme cartierul arătase lumii o faţă 
respectabilă, dar acum obosise să mai păstreze 
aparențele. Băltoace de apă murdară umpleau gropile 
din stradă şi de pe trotuar. Peticele de pământ din faţa 
fiecărei clădiri erau năpădite de buruieni şi pline de 
tomberoane din plastic din care aproape se revărsa 
gunoiul. Un anunţ cu un câine pierdut era țintuit de un 
copac, iar ploaia făcuse ca din fiecare literă să se scurgă 
râuleţe negre. 

Linden privi într-o parte şi-ntr-alta a străzii. Nu se 
întrezărea nici un pericol. Îi făcu lui Vicki un semn cu 
capul. 

— Ila-o de mână pe fată. 

— O cheamă Alice. 

Vicki avea o expresie încăpăţânată. 

— Ar trebui să-i spui pe nume, domnule Linden. 

— Numele ei nu este important, mademoiselle. În 
cinci minute va avea unul nou. 


Vicki o luă de mână pe Alice. Fata avea o privire 
speriată, întrebătoare. „Ce se petrece? De ce-mi faceţi 
una ca asta?” 

Maya îi întoarse spatele. Micul grup înaintă pe 
trotuar până la numărul şaptesprezece, iar Linden bătu 
la uşă. 

Ploaia se prelinsese pe casă şi făcuse tocul uşii să 
se umfle. Acum uşa nu se clintea, şi auziră cum o femeie 
înjura în timp ce trăgea de clanţă. În cele din urmă, uşa 
se deschise brusc, iar Maya văzu o femeie de vreo 
şaizeci de ani care stătea în hol. Era lată în umeri şi 
avea picioare butucănoase şi părul vopsit blond, cu 
rădăcini cărunte. Nu era deloc proastă, îşi spuse Maya. 
Avea un zâmbet fals pe faţa şireată. 

— Bine-aţi venit, dragelor. Sunt Janice Stillwell. 

Îşi îndreptă atenţia asupra lui Linden. 

— lar dumneavoastră trebuie să fiţi domnul Carr. 
Vă aşteptam. Prietenul nostru, domnul Singh, mi-a spus 
că vreţi să găsiţi o casă de plasament. 

— Aşa e. 

Linden o privea fix, ca un detectiv care tocmai 
întâlnise un nou suspect. 

— Putem intra? 

— Desigur. Unde-mi sunt manierele? E o zi 
mohorâtă, nu-i aşa? Burniţează de dimineaţă. E timpul 
pentru o ceaşcă de ceai. 

Casa mirosea a fum de ţigară şi urină. Un băieţel 
scund, slăbuţ, cu părul roşcat, purtând doar un tricou 
bărbătesc, era aşezat pe o treaptă de la mijlocul scării 
din faţa lor. Se retrase la etajul întâi când vizitatorii o 


urmară pe doamna Stillwell într-una din camerele din 
faţă, cu o fereastră care dădea în stradă. Pe o latură a 
încăperii se afla un televizor mare, pe ecranul căruia se 
vedeau nişte desene animate cu roboţi. Sunetul era 
oprit, dar un băieţel pakistanez şi o fetiţă neagră 
stăteau pe canapea, uitându-se fix la imaginile 
ţipătoare. 

— Iată unii dintre copii, explică doamna Stillwell. 

— Acum avem grijă de şase copii. Al vostru va fi 
norocosul cu numărul şapte. Pe Gloria de acolo ne-a 
încredinţat-o instanţa. Ahmed e aici în urma unui 
aranjament privat. 

Bătu din palme enervată. 

— Voi doi, gata. Nu vedeţi că avem oaspeţi? 

Cei doi copii se uitară unul la altul şi ieşiră din 
cameră. Doamna Stillwell le mână pe Vicki şi pe Alice 
înspre canapea, dar Maya şi cu Linden rămaseră în 
picioare. 

— Vrea cineva ceai? întrebă doamna Stillwell. 

— O ceaşcă de ceai? 

Latura sa animală detectase că cei doi Arlechini 
erau periculoşi. Se înroşise la faţă şi se tot uita la 
mâinile lui Linden, la degetele lui boante şi la 
încheieturile pline de cicatrice. 

În prag apăru o umbră, apoi în cameră îşi făcu 
apariţia un bărbat mai în vârstă, cu o ţigară aprinsă. 
Avea o faţă buhăită, de beţiv, pantaloni şifonaţi şi un 
pulover pătat. 

— Asta-i cea nouă? întrebă el, uitându-se la Alice. 

— Soţul meu, domnul Stillwell... 


— Deci avem doi negrotei, doi albi, plus Ahmed şi 
Gerald, care-i o corcitură. Ea o să fie prima noastră 
chinezoaică. 

Domnul Stillwell râse hârâit. 

— Cum te cheamă? o întrebă doamna Stillwell pe 
Alice. 

Alice stătea pe marginea canapelei, cu picioarele 
bine înfipte în covorul de pe podea. 

— E surdă sau retardată? întrebă domnul 
Stillwell. 

— Poate nu vorbeşte decât chineza. 

Doamna Stillwell se aplecă spre fetiţă. 

— Ştii engleză? Asta-i noua ta casă. 

— Alice nu vorbeşte deloc, zise Vicki. 

— Are nevoie de îngrijiri speciale. 

— Noi nu oferim îngrijiri speciale, dragelor. Doar 
le dăm mâncare şi apă. 

— Vi s-au oferit cinci sute de lire pe lună, zise 
Linden. 

— Am să vă dau o mie în loc de cinci sute dacă o 
primiţi chiar acum. Peste trei luni, domnul Singh va 
trece să vadă cum stau lucrurile. Dacă e vreo problemă, 
o va lua de aici. 

Soții Stillwell se uitară unul la altul şi dădură din 
cap. 

— O mie de lire e bine, făcu domnul Stillwell. 

— Io nu mai pot munci din cauza spatelui... 

Alice sări de pe canapea şi-o luă la fugă spre uşă. 
În loc să-ncerce să fugă, îşi aruncă braţele în jurul 
Mayei. 


Vicki plângea. 

— Te rog, şopti ea spre Maya. 

— Nu-i lăsa să facă asta. 

Maya simţi corpul fetiţei lipit de ea, la fel şi 
braţele subţiri care-o strângeau. Nimeni n-o mai 
atinsese aşa. Scapă-mă. 

— Dă-mi drumul, Alice. 

Vocea Mayei era aspră înadins. 

— Dă-mi drumul chiar acum. 

Fetiţa suspină şi se dădu înapoi. Culmea, faptul că 
dăduse dovadă de ascultare înrăutăţi situaţia şi mai 
tare. Dacă Alice s-ar fi zbătut să iasă din casă, Maya i-ar 
fi răsucit braţele la spate şi-ar fi trântit-o pe podea. Dar 
Alice o ascultase, aşa cum Maya îl ascultase pe Thorn 
cu atâţia ani în urmă. Şi amintirile năvăliră peste Maya, 
aproape copleşind-o - pălmuirea şi strigătele brutale, 
trădarea din metrou când tatăl ei o forţase să se lupte 
cu trei bărbaţi în toată firea. Poate că Arlechinii îi 
apărau pe Călători, dar îşi apărau şi propria aroganță. 

Ignorându-i pe ceilalţi, îl înfruntă pe Linden. 

— Alice nu rămâne aici. Vine cu mine. 

— Aşa ceva nu e posibil, Maya. Am luat deja 
decizia. 

Mâna dreaptă a lui Linden atinse tocul săbiei şi 
apoi se lăsă moale pe lângă corp. Maya era singura 
persoană din încăpere care înţelegea semnificaţia 
gestului. Arlechinii nu ameninţă niciodată în van. Dacă 
ajungeau să se lupte, el ar fi încercat s-o omoare. 

— Crezi că mă poţi intimida? zise Maya. 


— Sunt fiica lui Thorn. Condamnaţi de carne. 
Mântuiţi de sânge. 

— Ce naiba se petrece aici? întrebă domnul 
Stillwell. 

— Taci, zise Linden. 

— N-am să tac. Tocmai am făcut o înţelegere 
pentru o mie de lire pe lună. Poate că nu-i un contract 
scris, dar sunt cetăţean englez şi-mi cunosc drepturile! 

Fără nici un avertisment, Linden străbătu 
încăperea, îi înfipse o mână-n beregată lui Stillwell şi 
începu să-l strângă. Doamna Stillwell nu-i sări în ajutor 
soţului. Deschise şi închise gura ca şi cum ar fi tras aer 
în piept. 

— Haideţi, dragilor, murmură ea. 

— Dragilor... dragilor... 

— În anumite ocazii, las o scursură ca tine să-mi 
vorbească, zise Linden. 

— Acum îţi retrag permisiunea. Înţelegi? Arată-mi 
că înţelegi. 

Stillwell era stacojiu la faţă. Reuşi să dea uşor din 
cap, ochii mişcându-i-se dintr-o parte în alta. Linden îi 
dădu drumul, iar bătrânul se prăbuşi pe podea. 

— Îţi cunoşti obligaţia, îi spuse Linden Mayei. 

— E imposibil să-ţi respecţi promisiunea şi să ţii şi 
copilul. 

— Alice m-a salvat când eram la New York. Eram 
într-un loc periculos, iar ea şi-a riscat viaţa ca să pună 
mâna pe o pereche de ochelari de vedere nocturnă. Am 
o obligaţie şi faţă de ea. 


Faţa lui Linden era îngheţată şi tot corpul său era 
încordat. Atinse tubul săbiei cu degetele încă o dată. În 
spatele Arlechinului, imagini cu copii fericiţi mâncând 
cereale la micul dejun se derulau fără sonor. 

— O să am grijă de Alice, spuse Vicki. 

— Promit. Am să fac eu tot ce trebuie... 

Linden scoase un portofel din buzunarul hainei, 
extrase din el câteva bancnote de cincizeci de lire şi le 
zvârli pe podea ca şi cum ar fi fost nişte gunoaie. 

— Habar n-aveţi ce-i durerea - durerea adevărată, 
le spuse soţilor Stillwell. 

— Dacă suflaţi vreo vorbă cuiva, o să aflaţi. 

— Da, domnule, se bâlbâi doamna Stillwell. 

— Înţelegem, domnule. 

Linden ieşi din încăpere călcând apăsat. Când 
restul grupului ieşi afară, soţii Stillwell stăteau în patru 
labe, târându-se pe jos după bani. 


17 


Ţinând în mână un brici, Jugger se încrunta şi 
spinteca aerul aproape de capul lui Gabriel. 

— Spintecătorul s-a întors la Londra şi e însetat 
de sânge! 

Sebastian stătea într-un şezlong lângă radiatorul 
electric portabil. Îşi ridică privirea de pe exemplarul de 
buzunar din „Infernul” lui Dante şi se încruntă. 

— Nu te mai prosti, Jugger. Termină odată treaba. 

— Termin acum. De fapt mi-a ieşit mai bine ca 
oricând. 

Jugger mai scoase nişte spumă de ras, i-o aplică 
lui Gabriel cu vârful degetelor pe pielea de lângă urechi 
şi apoi folosi briciul ca să-i reteze perciunii. Când 
termină, şterse ceea ce mai rămăsese din spumă cu 
mâneca de la cămaşă şi rânji. 

— Gata, amice. Eşti ca nou. 

Gabriel se sculă de pe taburet şi se duse la 
oglinda stricată care fusese atârnată pe perete, lângă 
uşă. Sticla crăpată îi făcea corpul să pară tăiat cu o linie 
zimţuită, dar reuşi să vadă că Jugger îi făcuse o 
tunsoare militară foarte scurtă. Noua sa înfăţişare nu 
era o deghizare la fel de elaborată ca aceea reuşită de 
Maya cu ajutorul lentilelor de contact speciale şi al 
scuturilor pentru degete, dar era mai bună decât nimic. 


— N-ar fi trebuit ca Roland să se întoarcă până 
acum? întrebă Gabriel. 

Jugger se uită la telefonul mobil să vadă cât era 
ceasul. 

— Deseară e rândul lui să gătească cina, aşa că 
trebuie să cumpere mâncare. Îl ajuţi la gătit? 

— Nu prea cred. Nu după ce-am ars sosul de 
spaghete aseară. L-am rugat să verifice o chestie pentru 
mine, asta-i tot. 

— Se descurcă el, prietene. Roland e bun la 
treburi simple. 

— Nu pot să cred! Dante tocmai a leşinat iar. 

Dezgustat, Sebastian zvârli cartea pe podea. 

— Vergilius ar fi trebuit să călăuzească prin iad un 
Alergător liber. 

Gabriel părăsi încăperea care odinioară fusese 
salonul din faţă şi urcă scara îngustă de lemn care 
ducea spre camera lui. Partea de sus a pereţilor era 
decorată cu chiciură, şi când respira scotea aburi. De 
zece zile locuia cu Jugger, Sebastian şi Roland într-o 
casă ocupată ilegal, căreia îi ziceau Vine House”, pe 
malul sudic al Tamisei. Clădirea dărăpănată cu două 
etaje fusese odinioară casa unei ferme în mijlocul viilor 
şi grădinilor de legume care aprovizionau Londra. 

Gabriel aflase un lucru despre englezii din secolul 
al optsprezecelea - că erau mai scunzi decât actualii 
londonezi. Când ajunse la ultimul etaj, lăsă capul în jos 
ca să poată intra în mansardă. Era o cămăruţă goală, cu 
tavanul scund şi pereţi de mortar. Podeaua de lemn 


za Casa dintre vii, în lb. engleză în original. 


scârţâi când străbătu încăperea şi privi cu atenţie afară 
prin lucarnă. 

Patul lui Gabriel era făcut dintr-o saltea pusă pe 
patru paleţi de placaj luaţi de la un doc de încărcare. 
Puținele sale haine fuseseră aruncate într-o cutie de 
carton. Singurul obiect care împodobea camera era 
fotografia înrămată a unei tinere din Noua Zeelandă 
denumită „Trudy a noastră”. Purtând o centură cu scule 
şi ţinând în mână un baros, privea spre aparat cu un 
zâmbet îndrăzneţ. Cu o generaţie în urmă, Trudy şi o 
mică armată de oameni fără locuinţe puseseră stăpânire 
pe casele abandonate din jurul Bonnington Square. 
Acele vremuri se duseseră, iar acum Consiliul local din 
Lambeth concesionase marea parte a clădirilor. Dar 
Trudy încă mai zâmbea în fotografie, iar Vine House 
rămânea ilegală, în paragină şi liberă. 


XXX 


Când Jugger şi echipajul său se întâlniseră cu 
Gabriel după cursa din Smithfield Market, îi oferiseră 
imediat hrană, prietenie şi un nou nume. 

— Cum ai făcut-o? îl întrebă Jugger în timp ce 
mergeau spre sud, în direcţia fluviului. 

— Am riscat în timp ce coboram pe ţeava de 
drenaj. 

— Ai mai făcut aşa ceva înainte? întrebă Jugger. 

— Îţi trebuie încredere pentru o mişcare ca asta. 

Gabriel pomeni despre salturile HALO cu paraşuta 
pe care le făcuse în California. Salturile de la mare 


înălţime, cu deschiderea paraşutei cât mai jos posibil, te 
forţau să sari din avion şi să experimentezi căderea 
liberă mai mult de un minut fără să-ţi deschizi paraşuta. 

Jugger dădu din cap, ca şi cum această experienţă 
explica totul. 

— Ascultaţi, le spuse celorlalţi. 

— Avem un nou membru în echipajul nostru. Halo, 
bun venit printre Alergătorii liberi. 

Gabriel se trezi a doua zi de dimineaţă în Vine 
House şi se întoarse imediat la Tyburn Convent. Ăsta 
era singurul mod în care ştia să-şi găsească tatăl; 
trebuia să coboare în criptă pe scara de metal şi să-şi 
dea seama ce semn lăsase tatăl său printre oase şi cruci 
purtând patina timpului. 

Stătu trei ore pe o bancă aflată vizavi de 
mănăstire, uitându-se cine deschidea uşa celor câţiva 
vizitatori. În dimineaţa aceea fuseseră întâmpinați fie de 
Sora Ann, călugăriţa mai în vârstă care refuzase să-i 
răspundă la întrebări, fie de Sora Bridget, călugăriţa 
tânără care păruse speriată când îi pomenise de tatăl 
său. Gabriel se mai întoarse la mănăstire de două ori, 
dar uşa era supravegheată de aceleaşi două femei. 
Singura sa şansă era să aştepte ca Sora Bridget să fie 
înlocuită de cineva care n-avea cum să-l recunoască. 

Când Gabriel nu urmărea ce se întâmplă la 
mănăstire, îşi petrecea după-amiezile căutându-şi tatăl 
la întâmplare prin suburbiile de la marginea Londrei. În 
oraş erau mii de camere de supraveghere, dar el reduse 
riscul de a fi detectat evitând mijloacele de transport în 
comun şi străzile aglomerate aflate la nord de fluviu. 


Faptul că devenea Călător îi transforma treptat 
modul în care percepea lumea. Putea să arunce o 
privire cuiva şi să simtă schimbările subtile prin care 
treceau emoţiile persoanei respective. Era ca şi cum 
creierul lui ar fi fost reorganizat şi rebranşat, iar el nu 
putea controla prea bine întregul proces. Într-o după- 
amiază, pe când străbătea Clapham Common, raza 
vizuală i se extinse într-o panoramă de 180 de grade. 
Putea vedea întreaga lume din faţa sa în acelaşi timp: 
frumuseţea unei narcise galbene, curbura lină a unui 
gard negru de fier. Şi feţe - atâtea feţe. Oameni care 
ieşeau din magazine şi mergeau pe stradă târându-şi 
picioarele, cu ochi care arătau oboseală şi suferinţă şi 
din când în când străfulgerări de bucurie. Această nouă 
viziune asupra lumii era copleşitoare, dar după vreo 
oră, panorama începu să se destrame. 

Pe măsură ce treceau zilele, se trezi prins în 
pregătirile unei petreceri uriaşe la Vine House. Gabriel 
fusese întotdeauna circumspect când era vorba de 
întruniri sociale, dar Halo, Alergătorul liber american 
fără trecut sau viitor, avea o viaţă diferită. Era mai uşor 
să-şi ignore puterea şi să iasă cu Jugger ca să mai 
cumpere nişte bere. 


XXX 


În ziua petrecerii, afară era frig, dar soare. Primii 
musafiri începură să apară la unu după-amiaza, şi apoi 
sosiră din ce în ce mai mulţi. Încăperile mici din Vine 
House erau pline cu oameni care împărțeau mâncarea şi 


alcoolul. Copiii alergau pe holuri. Un bebeluş dormea în 
port-bebe-ul atârnat de gâtul tatălui său. Afară, în 
grădină, alergători experimentați îşi arătau unul altuia 
diverse moduri pline de graţie de a sări peste un 
tomberon. 

Trecând dintr-o încăpere în alta, Gabriel fu 
surprins să vadă câţi oameni ştiau de cursa de la 
Smithfield Market. Alergătorii liberi de la petrecere 
alcătuiau un grup de prieteni fără o organizare strictă, 
care încerca să trăiască în afara Matricei. Era o mişcare 
socială pe care vorbăreţii de la televizor n-aveau s-o 
observe niciodată - pentru că refuza să se lase văzută. 
Zilele astea, rebeliunea din ţările industrializate nu era 
inspirată de filosofii politice învechite. Adevărata 
rebeliune era determinată de relaţia pe care o aveai cu 
Uriaşa Maşinărie. 

Sebastian se ducea din când în când la şcoală, iar 
Ice încă mai stătea cu părinţii, dar majoritatea 
Alergătorilor liberi lucrau în economia subterană. Unii 
lucrau în cluburi de noapte, alţii serveau bere în baruri 
în timpul meciurilor de fotbal. Reparau motociclete, 
mutau mobilă şi vindeau suveniruri turiştilor. Jugger 
avea un prieten care strângea câinii morţi din oraş 
pentru consiliul local din Lambeth. 

Alergătorii liberi îşi cumpărau hainele de la 
târguri şi hrana de la pieţele unde-şi vindeau ţăranii 
produsele. Mergeau pe jos prin oraş sau foloseau 
biciclete ciudate făcute din bucăţi disparate. Toţi aveau 
telefoane mobile, dar foloseau cartele preplătite, al 
căror proprietar era greu de depistat. Petreceau ore 


întregi navigând pe Internet, dar nu se abonau niciodată 
la un furnizor de asemenea servicii. Roland făcea 
antene improvizate din cutii goale de cafea, care 
permiteau accesul la diferite reţele wireless. Alergătorii 
liberi numeau asta „pescuit”, şi făceau să circule liste 
de cafenele, clădiri de birouri şi holuri de hotel unde 
lărgimea de bandă era uşor accesibilă. 

La ora nouă seara, toţi cei care avuseseră de gând 
să se îmbete reuşiseră deja. Malloy, barmanul cu 
jumătate de normă care participase la cursă, ţinea un 
discurs despre planul guvernului de a lua amprentele 
copiilor cu vârsta sub şaisprezece ani care solicitau 
paşaport. Amprentele şi alte informaţii biometrice 
urmau să fie stocate într-o bază de date secretă. 

— Ministerul Afacerilor Interne spune că luarea 
amprentelor unei fetiţe de unsprezece ani va ajuta la 
înfrângerea terorismului, anunţă Malloy. 

— Oare oamenii nu văd că este vorba doar de 
control? 

— Mai bine te-ai controla tu şi-ai avea grijă cât 
bei, zise Jugger. 

— Deja suntem prizonieri! strigă Malloy. 

— Şi acum or să arunce cheia. Unde-i Călătorul? 
Asta vreau să ştiu. Mi se tot spune: ai „speranţă într-un 
Călător”, dar eu n-am văzut nici picior de el. 

Gabriel se simţi de parcă toţi cei prezenţi la 
petrecere îi aflaseră dintr-o dată adevărata identitate. 
Privi de jur-împrejurul camerei din faţă, plină de lume, 
aşteptându-se ca Roland sau Sebastian să-l arate cu 


degetul: „lată-l pe Călător. Chiar acolo. Ticălos de doi 
bani. Vă uitaţi la el.” 

Majoritatea Alergătorilor liberi habar n-aveau 
despre ce vorbea Malloy, dar câţiva păreau nerăbdători 
să-l facă pe beţivan să tacă. Doi membri ai echipajului 
lui Malloy începură să-l tragă spre uşa din spate. 
Nimeni nu le dădea prea mare atenţie, iar petrecerea 
reveni la normal. Mai multă bere. Daţi mai departe 
cipsurile. Gabriel îl opri pe Jugger în holul de la parter. 

— Despre ce vorbea? 

— E un fel de secret, prietene. 

— Hai, Jugger. Poţi să ai încredere în mine. 

Jugger ezită o clipă, apoi dădu din cap încet. 

— Mda, cre’ c-aşa-i. 

Îl duse pe Gabriel în bucătăria pustie şi începu să 
îndese gunoaie într-o pungă de plastic. 

— Îţi aminteşti când ne-am întâlnit prima oară la 
bar şi ţi-am spus despre Uriaşa Maşinărie? Unii 
Alergători liberi spun că un grup numit Tabula este în 
spatele monitorizării şi controlului. Oamenii ăia 
încearcă să transforme Britania într-o închisoare fără 
ziduri. 

— Dar Malloy vorbea despre cineva numit Călător. 

Jugger azvârli punga cu gunoi într-un colţ şi 
deschise o cutie de bere. 

— Ei bine, aici povestea o ia puţin razna. Sunt 
zvonuri că nişte oameni numiţi Călători ne-ar putea 
salva, ajutându-ne să nu devenim prizonieri. De-asta 
oamenii scriu „Speranţă într-un Călător” pe zidurile din 
întreaga Londră. Am făcut şi eu asta de câteva ori. 


Gabriel încercă să-şi păstreze calmul din voce. 

— Şi cum are să schimbe situaţia Călătorul, 
Jugger? 

— Să mă ia naiba dacă ştiu. Uneori cred că toată 
vorbăria asta despre Călători este o simplă poveste de- 
adormit copiii. Ceea ce este real e că merg prin Londra 
şi văd că amplasează şi mai multe camere de 
supraveghere, şi încep să disper. În mii de feluri 
mărunte, libertatea ne scapă printre degete, şi nimănui 
nu-i pasă. 


XXX 


Petrecerea se terminase pe la ora unu noaptea, 
iar Gabriel ajutase la spălatul podelelor cu mopul şi la 
dusul gunoiului. Acum era luni, şi-l aştepta pe Roland să 
se întoarcă de la Tyburn Convent. Cam la o oră după ce- 
şi căpătase noua tunsoare, Gabriel auzi cum cineva 
încălţat cu cizme zdroncănea pe scări. Se auzi o uşoară 
bătaie în uşă, apoi Roland intră în mansardă. 
Alergătorul liber din Yorkshire arăta întotdeauna 
solemn şi un pic trist. Sebastian spusese odată că 
Roland era ca un păstor care-şi pierduse toate oile. 

— Am făcut ce voiai, Halo. Am fost la mănăstirea 
aia. 

Roland clătină încet din cap. 

— N-am mai fost la o mănăstire până acum. Ai mei 
erau prezbiterieni. 

— Şi ce s-a întâmplat, Roland? 


— Călugăriţele alea două de care mi-ai zis - Sora 
Ann şi Sora Bridget - au dispărut amândouă. Acum e 
una nouă - Sora Teresa. Zicea că ea e „călugăriţa 
publică” săptămâna asta. E cam prostesc să spui aşa 
ceva... 

— Să fii călugăriţa publică înseamnă că ai voie să 
vorbeşti cu străinii. 

— Aha. Păi, cu mine a vorbit, ce-i drept. E o fată 
drăguță. Mă cam bătea gândul s-o întreb dacă n-ar vrea 
să meargă cu mine într-un bar să bem o bere. Cre’ că o 
călugăriţă nu face dintr-astea. 

— Probabil că nu. 

Stând în prag, Roland se uita la Gabriel cum îşi 
lua pe el giaca de piele. 

— Eşti în regulă, Halo? Vrei să merg din nou la 
Tyburn cu tine? 

— Nu, trebuie să fac asta singur. Nu-ţi face griji. 
Am să mă-ntorc. Ce-avem la cină? 

— Praz, spuse Roland rar. 

— Cârnaţi, piure de cartofi şi praz. 


XXX 


Toate bicicletele de la Vine House aveau câte-o 
poreclă şi erau ţinute în şopronul din grădină. Gabriel 
împrumută o bicicletă căreia îi ziceau Monstrul albastru 
şi se îndreptă spre nord, către fluviu. Monstrul albastru 
avea ghidon de motocicletă, oglinda retrovizoare luată 
de la o furgonetă de livrări şi un cadru ruginit împroşcat 
cu vopsea de un albastru viu. Roata din spate scârţâia 


mereu în timp ce Gabriel pedala peste podul 
Westminster şi-şi croia drum prin trafic până la Tyburn 
Convent. O călugăriţă tânără cu ochi căprui şi pielea 
smeadă deschise uşa. 

— Am venit să văd altarul, îi spuse Gabriel. 

— Nu se poate, răspunse călugăriţa. 

— Suntem pe punctul de a închide. 

— Din păcate, mâine dimineaţă mă întorc acasă în 
America cu avionul. Credeţi c-aş putea să arunc o 
privire repede? De ani buni mi-am dorit să ajung aici. 

— O, înţeleg. În cazul ăsta... 

Călugăriţa deschise uşa şi-l lăsă să intre în cuşca 
ce servea drept anticamera mănăstirii. 

— Îmi pare rău, dar nu veţi putea petrece decât 
câteva minute în altar. 

Scoase inelul cu chei din buzunar şi descuie 
poarta. Gabriel puse câteva întrebări şi descoperi că 
sora se născuse în Spania şi se alăturase ordinului când 
avea paisprezece ani. Încă odată, Gabriel cobori pe 
scara de metal care ducea în criptă. Călugăriţa aprinse 
lumina, iar el începu să se uite atent la oseminte, la 
hainele însângerate şi la celelalte relicve ale martirilor 
englezi. Gabriel ştia că era periculos să se mai întoarcă 
aici. Avea o singură şansă să găsească indiciul care 
urma să-l ducă la tatăl său. 

Sora Teresa îi tinu un mic discurs despre 
ambasadorul spaniol şi spânzurătoarea Tyburn. Dând 
din cap ca şi cum ar fi ascultat fiecare cuvânt, Gabriel 
se plimba printre vitrine. Fragmente de oase. Un 
mănunchi de panglici plin de sânge. Mai multe oase. 


Începu să-şi dea seama că ştia foarte puţine despre 
Biserica Catolică sau despre istoria Angliei. Se simţea 
ca şi cum tocmai intrase în clasă ca să dea un examen 
important fără să fi citit nimic din manual. 

— Când s-a produs Restauraţia, unele din gropile 
comune de la Tyburn au fost deschise şi... 

De-a lungul vremii, vitrinele de lemn din criptă se 
înnegriseră de la trecerea timpului şi de la atingerea 
mâinilor credincioşilor. Dacă fuseseră lăsate aici indicii 
referitoare la tatăl său, trebuia să fie ascunse în ceva 
recent. În timp ce dădea ocol încăperii, observă pe un 
perete o fotografie într-o ramă curată din lemn de pin. 
Pe marginea de jos era prinsă o plăcuţă de alamă care 
reflecta lumina. 

Gabriel se apropie mai mult şi studie imaginea 
alb-negru. Era fotografia unei insulițe stâncoase, 
apărută atunci când două piscuri zimţate de munţi 
ieşiseră din mare. Cam pe la o treime din distanţa de la 
vârf până jos se afla un pâlc de clădiri din piatră cenuşie 
- fiecare construită în forma unui con răsturnat. De la 
distanţă, semănau cu nişte stupi masivi. Pe plăcuţa de 
alamă erau scrise cu litere gotice următoarele cuvinte: 
SKELLIG COLUMBA. IRLANDA. 

— Ce înfăţişează fotografia asta? 

Uimită, Sora Teresa se întrerupse din discursul 
bine pregătit. 

— Aceea e Skellig Columba, o insulă pe coasta de 
vest a Irlandei. Acolo se află o mănăstire a Sărmanelor 
clarise. 

— Acela este ordinul dumneavoastră? 


— Nu. Noi suntem benedictine. 

— Dar credeam că tot ce se află în această criptă 
are legătură fie cu ordinul dumneavoastră, fie cu 
martirii englezi. 

Sora Teresa lăsă ochii în jos şi strânse din buze. 

— Dumnezeu nu ţine cont de ţări, ci doar de 
suflete. 

— Nu pun la îndoială ideea asta, Soră. Dar pare 
ciudat ca o fotografie a unei mănăstiri irlandeze să se 
afle în acest altar. 

— Presupun că ai dreptate. Nu se prea potriveşte 
aici. 

— A fost lăsată aici de cineva din afara mănăstirii? 
întrebă Gabriel. 

Călugăriţa băgă mâna în buzunar şi scoase inelul 
greu cu chei. 

— Îmi pare rău, domnule, e vremea să plecaţi. 

Gabriel încercă să-şi ascundă emoția în timp ce o 
urma pe Sora Teresa în sus pe scări. Peste câteva 
momente, se afla din nou pe trotuar. Soarele se 
ascunsese îndărătul copacilor din Hyde Park şi se făcea 
frig. Scoase lanţul de pe Monstrul albastru şi se urcă pe 
bicicletă, luând-o pe Bayswater Road spre sensul 
giratoriu. 

Aruncând o privire în oglinda retrovizoare, văzu 
un motociclist într-o giacă neagră de piele cam la o sută 
de metri în spatele lui. Acesta ar fi putut să accelereze 
şi să dispară în oraş, dar rămase înapoia lui Gabriel, 
mergând aproape de bordură. Casca fumurie îi 
ascundea faţa. Înfăţişarea sa îi amintea lui Gabriel de 


mercenarii Tabula care-l urmăriseră prin Los Angeles 
cu trei luni în urmă. 

Gabriel viră repede pe Edgware Road şi se uită 
din nou în oglindă. Motociclistul rămânea în spate. 
Drumul era aglomerat din cauza traficului de la acea 
oră de vârf. Autobuzele şi taxiurile erau numai la câţiva 
centimetri distanţă unele de altele, în timp ce se 
îndreptau spre est. O luă pe Blomfield Road, intră într-o 
bordură şi începu s-o ia în zigzag prin mulţimea care 
ieşea din clădirile de birouri şi se grăbea spre metrou. O 
femeie mai în vârstă se opri şi-l mustră: „la-o pe stradă, 
te rog!” Dar el ignoră privirile supărate şi dădu colţul 
spre Warwick Avenue. 

O măcelărie. O farmacie. Un restaurant care făcea 
reclamă unor mâncăruri kurde. Gabriel derapă, se opri 
şi azvârli Monstrul albastru în spatele unor teancuri de 
cutii de carton aruncate. Mişcându-se repede, se 
întoarse pe trotuar şi trecu de uşa electrică a unui 
supermarket. 

Un angajat care aranja produse pe rafturi îi 
aruncă o privire când Gabriel înşfăcă un coş şi o luă 
repede pe o alee. Să se întoarcă la Vine House? Nu, 
Tabula l-ar putea aştepta. l-ar omori noii prieteni cu 
aceeaşi eficienţă de care dăduseră dovadă împotriva 
familiilor din New Harmony. 

Gabriel ajunse la capătul aleii, dădu colţul şi văzu 
că motociclistul îl aştepta. Era un bărbat cu o înfăţişare 
dură, umeri şi braţe masive, ras în cap şi cu riduri de 
fumător. În mâna stângă avea casca fumurie, iar cu 
dreapta ţinea un telefon prin satelit. 


— Nu fugi, Monsieur Corrigan. Uite. Ia ăsta. 

Motociclistul întinse mâna, oferindu-i telefonul 
prin satelit. 

— Vorbeşte cu prietena ta, zise bărbatul. 

— Dar nu uita să foloseşti un limbaj moderat. Fără 
nume. 

Gabriel luă telefonul şi auzi un pârâit slab de 
electricitate statică. 

— Cine e? întrebă el. 

— Sunt la Londra cu unul dintre prietenii noştri, 
zise Maya. 

— Bărbatul care ţi-a dat telefonul este partenerul 
meu de afaceri. 

Motociclistul zâmbi uşor, iar Gabriel îşi dădu 
seama că fusese depistat de Linden, Arlechinul francez. 

— Mă auzi? întrebă Maya. 

— Eşti bine? 

— Sunt ok, zise Gabriel. 

— Îmi pare bine să-ţi aud vocea. Tocmai am aflat 
unde stă tatăl meu. Trebuie să mergem să dăm de el... 


18 


Hollis luă micul dejun într-o cafenea, apoi o luă pe 
Columbus Avenue, spre Upper West Side. Trecuseră 
patru zile de când Vicki şi ceilalţi plecaseră la Londra. 
În tot acest timp, Hollis se mutase într-un hotel pentru 
celibatari şi găsise o slujbă de bodyguard într-un club 
din centru. Când nu lucra, Hollis oferea mici fragmente 
de informații programelor de supraveghere care 
alimentau Uriaşa Maşinărie. Fiecare indiciu avea rolul 
de a-i convinge pe Tabula că Gabriel încă se mai 
ascundea în New York. Maya îi spusese care era 
cuvântul din argoul Arlechinilor ce denumea ceea ce 
făcea el: a momi, un termen pescăresc referindu-se la 
aruncarea momelii în apă pentru a atrage rechini. 

Upper West Side era plin de restaurante, saloane 
de manichiură şi cafenele Starbucks. Hollis nu reuşise 
niciodată să înţeleagă de ce atâţia bărbaţi şi femei îşi 
petreceau toată ziua la Starbucks, sorbind din cafele cu 
lapte în timp ce nu-şi luau ochii de pe ecranele 
calculatoarelor. Majoritatea păreau prea în vârstă ca să 
mai fie studenţi şi prea tineri ca să fi ieşit deja la pensie. 
Uneori, aruncase câte o privire peste umărul cuiva ca să 
vadă ce proiect îi cerea atâta efort. Hollis începea să 
creadă că toată lumea din Manhattan scria acelaşi 
scenariu de film despre problemele sentimentale ale 
clasei de mijloc urbane. 


La cafeneaua Starbucks de la intersecţia străzilor 
Eighty-six şi Columbus, îl găsi pe Kevin Pescarul la o 
masă, cu laptop-ul său în faţă. Kevin era un tânăr slab, 
foarte palid, care mânca, dormea şi uneori se spăla la 
subţiori în cafenelele Starbucks din tot oraşul. Nu avea 
altă casă în afară de acestea, şi nici altă viaţă în afară 
de accesul la Internet al cafenelelor. Dacă nu trăgea un 
pui de somn sau nu se îndrepta spre o altă cafenea, era 
online. 

Hollis îşi trase un scaun şi se aşeză la masa lui. 
Kevin Pescarul ridică mâna stângă şi flutură din degete 
în semn de recunoaştere a prezenţei altui om. Ochii săi 
erau concentrați asupra ecranului calculatorului, în 
timp ce cu dreapta continua să scrie. Pătrunsese în 
dosarele unei agenţii de casting şi descărca fotografii 
digitale ale unor actori frumoşi, dar necunoscuţi, din 
New York. Folosind aceste fotografii, crea profiluri pe 
site-uri Internet pentru persoane singure. Actorii erau 
transformați în fizicieni, avocaţi sau bancheri care 
doreau să se plimbe pe plajă şi să se căsătorească. În 
lumea întreagă, sute de femei scriau nenumărate 
mesaje, încercând disperate să-i atragă atenţia lui 
Kevin. 

— Care-i treaba, Kevin? 

— O doamnă bogată din Dallas. 

Kevin avea o voce ascuţită şi vorbea pe nas. 

— Vrea să zbor la Paris şi să ne întâlnim pentru 
prima dată sub turnul Eiffel. 

— Sună romantic. 


— De fapt, e a opta femeie pe care am întâlnit-o 
pe Internet care-mi dă întâlnire fie la Paris, fie în 
Toscana. Cred că se uită toate la aceleaşi filme. 

Kevin îi aruncă o privire peste monitor. 

— Ajută-mă un pic. Nu ştii un semn astrologic 
bun? 

— Săgetător. 

— Bun. E perfect. 

Kevin scrise un mesaj şi-l trimise. 

— Mai ai vreo treabă pentru mine? 

Uriaşa  Maşinărie crease nevoia unui mod 
nedetectabil de a comunica pe Internet. Ori de câte ori 
cineva folosea un calculator pentru a trimite e-mail-uri 
sau informaţii privind accesul, semnalul era identificat 
prin intermediul adresei de protocol Internet, care era 
unică pentru fiecare calculator în parte. Fiecare adresă 
IP primită de guvern sau de o mare corporație era 
reţinută pentru totdeauna. Odată ce Tabula aveau un 
număr de IP, acesta le furniza un instrument puternic 
pentru urmărirea activităţii pe Internet. 

Pentru anonimatul de zi cu zi, Arlechinii puteau 
folosi Internet cafe-uri sau biblioteci publice, dar un 
Pescar precum Kevin furniza un alt nivel de siguranţă. 
Toate cele trei calculatoare ale sale fuseseră procurate 
de la un târg unde marfa se dădea la schimb, iar asta le 
făcea greu de urmărit. Pescarul mai folosea şi programe 
software speciale care retransmiteau e-mail-urile prin 
intermediul echipamentelor electronice din lumea 
întreagă. Kevin era angajat ocazional de gangsteri ruşi 


care trăiau în Staten Island”, dar majoritatea clienţilor 
lui erau bărbaţi căsătoriţi care aveau aventuri sau voiau 
să descarce pornografie specializată. 

— 'Ţi-ar plăcea să câştigi două sute de dolari? 

— Sună bine. Vrei să trimit mai multe informaţii 
despre Gabriel? 

— Intră pe camere de chat şi pune comentarii pe 
blog-uri. Spune-le tuturor că l-ai auzit pe Gabriel ţinând 
un discurs împotriva Fraţilor. 

— Cine sunt Fraţii? 

— N-ai nevoie să ştii. 

Hollis scoase un pix şi scrise mai multe informaţii 
pe un şerveţel. 

— Să spui că Gabriel are să se întâlnească cu 
adepţii lui deseară, în discoteca Mask din centru. La 
etaj e o cameră privată, iar el o va folosi ca să ţină un 
discurs la ora unu noaptea. 

— Nici o problemă. Mă ocup de asta imediat. 

Hollis îi dădu lui Kevin două sute de dolari şi se 
ridică de la masă. 

— Dacă faci o treabă bună, o să-ţi dau un bonus. 
Cine ştie? Poate ai să câştigi destul ca să iei avionul 
până la Paris. 

— De ce-aş vrea să fac una ca asta? 

— Ai putea-o întâlni pe femeia aceea la turnul 
Eiffel. 

— Nu merită. 

Kevin se întoarse la calculatorul lui. 


ca Suburbie a New York-ului, în prelungirea insulei cu acelaşi nume din 


golful New York. 


— Carnea adevărată face prea multe probleme. 


XXX 


Hollis ieşi din Starbucks şi făcu semn unui taxi. În 
drum spre South Ferry, studie exemplarul său din Calea 
săbiei. Cartea de meditații a lui Sparrow era împărţită 
în trei secţiuni: Pregătirea, Lupta şi După luptă. În 
capitolul şase, Arlechinul japonez analiza două lucruri 
care păreau contradictorii. Un războinic experimentat 
elabora întotdeauna o strategie înaintea unui atac, şi cu 
toate astea, în confuzia luptei, războinicul făcea de 
obicei ceva diferit. Sparrow credea că planurile erau de 
folos, dar că adevăratul lor rost era să calmeze spiritul 
şi să-l pregătească de luptă. Spre sfârşitul capitolului, 
Sparrow scria: „Plănuieşte să sari la stânga, deşi vei 
ajunge probabil să sari la dreapta”. 

Hollis simţea că sare în ochi în timpul călătoriei 
cu feribotul spre una dintre cele mai bine păzite 
destinaţii din America - Statuia Libertăţii. Vasul era plin 
de grupuri de elevi, turişti în vârstă şi familii în vacanţă. 
El era un negru singuratic cu un rucsac în spate. Când 
vasul ajunse la Ellis Island, Hollis încercă să se piardă 
prin mulţimea care era mânată către o structură 
temporară de mari dimensiuni care fusese ridicată la 
baza statuii. 

Stătu la coadă vreo douăzeci de minute. Când 
ajunse în faţă, i se spuse să intre într-o maşinărie mare 
care-i aminti de o tomografie enormă. O voce artificială 
îi spuse să calce pe două urme verzi de picioare, apoi 


simţi deodată o suflare de aer. Era într-un detector 
olfactiv - o maşinărie care detecta emisiile chimice ale 
explozivilor şi munițiilor. 

Când se aprinse o lumină verde, fu îndrumat spre 
o încăpere mare, plină cu dulapuri. Lângă statuie nu 
aveai voie cu nici un fel de rucsac, aşa că totul trebuia 
lăsat într-un coş de sârmă. Când Hollis puse un dolar în 
fanta prevăzută special, o voce artificială îi ceru să-şi 
pună degetul mare de la mâna dreaptă pe scaner. Pe 
indicatorul de deasupra dulapurilor scria: CHEIA ESTE 
AMPRENTA DUMNEAVOASTRĂ. FOLOSIŢI-VĂ 
AMPRENTA PENTRU A VĂ DESCHIDE DULAPUL 
CÂND VĂ ÎNTOARCEŢI. 

În rucsac era ascuns un mulaj al mâinii drepte a 
lui Gabriel. Cu câteva săptămâni în urmă, Maya topise o 
bucată de plastic de modelaj într-o oală, iar Gabriel îşi 
cufundase mâna în substanţa vâscoasă, maronie. 
Mulajul era o reproducere biologică - o imitație fizică a 
unor informaţii biometrice - şi putea fi folosit ca o 
momeală care să distragă atenţia Tabula. Hollis ascunse 
mâna falsă în mâneca hainei şi apăsă degetul de cauciuc 
pe geamul scanerului. În mai puţin de o secundă, 
amprenta lui Gabriel fu transformată într-un pachet de 
informaţii digitale şi transmisă calculatoarelor din 
Uriaşa Maşinărie. 

„Pe-aici pentru Libertate.  Pe-aici pentru 
Libertate”, psalmodia un paznic cu o voce plictisită. 
Hollis îşi lăsă rucsacul în dulap şi-i urmă pe ceilalți 
cetăţeni care intrau în soclul de piatră al statuii enorme. 


Toţi păreau fericiţi, în afara lui Hollis. Erau în Ţara 
celor Liberi. 


x x x 


Hollis se întoarse la hotel după-amiaza târziu, şi 
reuşi să doarmă vreo două ore. Când deschise ochii, 
privirea Îi căzu pe o bandă alcătuită din patru fotografii 
alb-negru pe care le făcuse cu Vicki într-o cabină foto. 
Un gândac enorm se apropie de acest altar privat şi 
începu să dea din antene, dar Hollis îi dădu un 
bobârnac, şi insecta zbură pe podea. 

Luă fotografiile, le puse sub lampă şi studie ultima 
imagine. Vicki se întorsese să-l privească, iar pe faţa ei 
se citea dragostea şi înţelegerea. Îl cunoştea într-adevăr 
- ştia despre violenţa şi egoismul care-i dominaseră 
trecutul - dar cu toate astea îl accepta. Dragostea ei îl 
făcea pe Hollis să vrea să mărşăluiască şi să ucidă 
monştri; ar fi făcut orice ca să-i îndreptăţească 
încrederea. 

Pe la opt dimineaţa se îmbrăcă şi luă un taxi până 
în centru, în zona de prelucrare a cărnii - un spaţiu 
ocupat de clădiri industriale, care se întindea pe 
douăzeci de cvartale la vest de Greenwich Village. 
Discoteca Mask se afla într-o fostă fabrică de preparate 
din carne de pui de pe West Thirteenth Street. Era 
deschisă de trei ani, destul de mult pentru această lume 
ciudată. 

Încăperea centrală era împărţită în două. Marea 
parte a clădirii era ocupată de un spaţiu deschis pentru 


dans, două baruri şi o zonă de cocteiluri. Spre capătul 
încăperii, o scară ducea sus spre o zonă VIP separată 
care dădea spre ringul de dans. Numai oamenilor 
atrăgători - cei care aveau frumuseţe sau bani - li se 
permitea să urce la etaj. Parterul era pentru mulţimea 
de oameni obişnuiţi, clienţii care fie conduseseră o 
maşină, fie luaseră un tren aglomerat ca să ajungă în 
Manhattan. Proprietarii clubului erau obsedaţi de 
raportul dintre aceste două grupuri. Deşi oamenii 
obişnuiţi făceau din Mask o afacere profitabilă, ei erau 
atraşi în acest club de actorii şi fotomodelele care beau 
pe gratis la etaj. 

Fără luminile stroboscoapelor şi fără muzica de 
dans asurzitoare, Mask lăsa impresia că ar putea fi 
transformat din nou cu uşurinţă într-o fabrică de jumulit 
pui morţi. Hollis se duse în vestiarul micuţ al angajaţilor 
şi se schimbă într-un tricou negru şi o giacă de sport. Pe 
un carton pus deasupra oglinzii era scris de mână că 
orice angajat care vindea droguri clienţilor avea să fie 
angajat imediat. Hollis descoperise deja că direcţiunea 
nu se supăra dacă angajaţii îşi vindeau droguri unii 
altora - de obicei diverse substanţe stimulante care 
făceau ca personalul de securitate să rămână în alertă 
până când se termina programul. 

Hollis îşi puse o cască care permitea comunicarea 
prin radio cu ceilalţi bodyguarzi. Se întoarse în sala 
principală şi urcă scările. Angajaţii vedeau clubul ca pe 
un mod special de a scoate bani de la clienţi. Una dintre 
cele mai lucrative slujbe era păzirea zonei pentru VIP- 
uri, şi un bărbat pe nume Boodah se ocupa acum de ea. 


Boodah avea un tată afro-american şi o mamă 
chinezoaică. Porecla i se trăgea de la stomacul uriaş, 
care părea să-l protejeze de toată nebunia din New 
York. 

Când Hollis ajunse sus, bodyguard-ul aranja 
scaunele şi mesele joase în împărăţia sa. 

— Care-i treaba? întrebă Boodah. 

— Pari obosit. 

— N-am nimic. 

— Ţine minte. Dacă vrea cineva să treacă de 
cordon, tre’ să vină la mine. 

— Nici o problemă. Ştiu regulile. 

Boodah păzea intrarea principală în zona pentru 
VIP-uri, în timp ce Hollis stătea la ieşirea din partea 
opusă. Aceasta era folosită de oamenii atrăgători care 
voiau să se ducă la toaleta de la parter sau voiau să se 
amestece în mulţimea transpirată de pe ringul de dans. 
Slujba lui Hollis era să nu lase pe nimeni altcineva 
înăuntru. Să fii bodyguard însemna să spui nu toată 
noaptea - cu excepţia cazurilor în care erai plătit să zici 
da. 


XXX 


Hollis îşi făcuse treaba ca un parazit obedient, dar 
simţea că în seara aceea s-ar putea întâmpla ceva 
diferit. O pasarelă protejată de o balustradă ducea de la 
zona pentru VIP-uri în camera privată. Înăuntrul 
acesteia erau canapele de piele, măsuţe joase şi un 
interfon prin care se puteau da comenzi la bar. O 


fereastră cu oglindă dădea spre ringul de dans de 
dedesubt. În seara asta, camera privată avea să fie 
ocupată de nişte escroci din Brooklyn cărora le plăcea 
să folosească droguri în cluburile de noapte. Dacă 
Tabula intrau în cameră căutându-l pe Gabriel, urmau 
să aibă o surpriză neplăcută. 

Hollis se sprijini de balustradă, întinzându-şi 
muşchii de la picioare. Se întoarse la post când Ricky 
Tolson, managerul adjunct al clubului, urcă pe scara din 
spate. Ricky era o rudă mai îndepărtată de-a 
proprietarilor. Avea grijă că este hârtie igienică la baie 
şi-şi petrecea marea parte a timpului încercând să agate 
femei bete. 

— Ce faci, frate? întrebă Ricky. 

Hollis era prea jos în ierarhia clubului ca să aibă 
un nume. 

„Nu sunt fratele tău”, îşi spuse Hollis. Dar îi zâmbi 
agreabil. 

— Camera privată e rezervată, nu? Am auzit că 
Mario vine deseară cu prietenii lui. 

Ricky păru supărat. 

— Nu, au sunat şi-au anulat. Dar o să fie altcineva. 
Mereu e câte cineva... 

Peste o jumătate de oră, dj-ul clubului începu 
seara cu o cântare religioasă musulmană, apoi treptat 
suprapuse peste ea bubuitul muzicii house. Mulțimea de 
oameni obişnuiţi sosi mai întâi şi ocupă puţinele mese 
de lângă bar. Din punctul său înălţat aflat deasupra 
ringului de dans, Hollis se uita la tinerele în fustă scurtă 
şi cu pantofi ieftini care se duceau fuga la baie să-şi 


verifice machiajul şi să-şi tapeze părul. Partenerii lor se 
învârteau de colo până colo şi fluturau bancnote de 
douăzeci de dolari ca pe nişte steguleţe pe sub nasul 
barmanilor. 

Vocile celorlalţi bodyguarzi îi murmurau în casca 
din urechea dreaptă. Echipa de securitate purta în 
continuu un dialog despre bărbaţii care păreau să vrea 
scandal şi despre femeile care purtau cele mai 
îndrăzneţe rochii. În timp ce orele treceau, Hollis 
supraveghea camera privată. Încă mai era goală, dar 
poate că nu avea să se întâmple nimic în seara aceea. 

Pe la miezul nopţii Hollis însoţi două fotomodele 
la o baie specială în care se intra numai cu cheia. Când 
se întoarse la post, îl văzu pe Ricky îndreptându-se pe 
pasarela spre camera privată împreună cu o fată într-o 
rochie verde, strâmtă. Hollis se duse la Boodah şi strigă 
ca să acopere zgomotul: 

— Ce face Ricky acolo? 

Bărbatul masiv ridică din umeri ca şi cum 
întrebarea nu merita un răspuns. 

— Încă o fetiţă. El o să-i dea nişte cocaină, iar ea o 
să-i dea lui ce vrea. 

Hollis se uită în jos spre ring şi văzu doi bărbaţi în 
jachete sport intrând în club. În loc să se uite la femei 
sau să cumpere ceva de băut de la bar, amândoi priviră 
în sus, spre camera privată. Unul dintre mercenari era 
scund şi foarte musculos. Pantalonii lui păreau prea 
lungi pentru corpul său ca un dop. Celălalt tip era înalt 
şi avea părul negru prins într-o coadă la spate. 


Cei doi urcară până la zona pentru VIP-uri şi 
mercenarul cel scund strecură câteva bancnote în mâna 
lui Boodah. Erau destui ca să-i cumpere imediat 
respectul, ca şi accesul dincolo de cordonul roşu de 
catifea. În câteva secunde, bărbaţii stăteau la o masă şi 
se uitau lung la pasarela îngustă care ducea în camera 
privată. Ricky încă mai era acolo cu fata. Hollis înjură în 
barbă şi-şi aminti de sfatul lui Sparrow: „Plănuieşte să 
sari la stânga, deşi vei ajunge probabil să sari la 
dreapta”. 

O femeie beată începu să ţipe la prietenul ei, iar 
Boodah cobori repede scara ca să rezolve problema. În 
clipa în care îşi părăsi postul, cei doi mercenari se 
ridicară de la masă şi se îndreptară spre camera 
privată. Tipul înalt înainta încet pe pasarelă, în timp ce 
partenerul lui stătea de pază. Luminile de deasupra 
ringului de dans deveniră mai puternice şi începură să 
se stingă şi să se aprindă în ritmul muzicii. Mercenarul 
cel înalt se întoarse şi o sclipire de lumină se reflectă pe 
lama cuţitului pe care-l ţinea strâns în mână. 

Hollis se îndoia că aveau la ei o fotografie de-a lui 
Gabriel. Instrucţiunile lor erau să omoare pe oricine se 
afla în cameră. Până în acel moment, Hollis începuse să 
creadă că putea acţiona ca Maya şi ceilalţi Arlechini. 
Dar nu era ca ei. Nici unul dintre Arlechini nu şi-ar fi 
făcut probleme pentru Ricky şi pentru tânără, dar Hollis 
nu putea să stea cu mâinile încrucişate şi să se uite. „La 
naiba cu toate, dacă nesăbuiţii ăia doi mor, o să am 
mâinile pătate de sângele lor”. 


Cu un zâmbet politicos, se apropie de tipul mai 
scund. 

—  Scuzaţi-mă, domnule, camera privată este 
ocupată. 

— Da, e un prieten de-al nostru. Aşa că şterge-o 
naibii de-aici. 

Hollis ridică mâinile ca şi cum voia să-l 
îmbrăţişeze pe intrus. Apoi strânse mâinile pumn şi lovi 
cu ele, pocnindu-l în cap cu amândoi în acelaşi timp. 
Forţa izbiturii îl făcu pe tip să se dezechilibreze şi să 
cadă pe spate. Luminile şi muzica de dans asurzitoare 
erau atât de ameţitoare că nimeni nu observase ce se 
întâmpla. Hollis păşi peste corpul prăbuşit şi înaintă. 

Mercenarul cel înalt era deja cu mâna pe clanţă, 
dar reacţionă imediat când îl văzu pe Hollis. Acesta ştia 
că cine ţinea în mână un cuţit se concentra prea mult 
asupra armei; fiecare strop de moarte şi de răutate se 
strângea în vârful cuţitului. 

Se întinse ca şi cum avea de gând să-l apuce de 
mână pe mercenar, şi sări înapoi când acesta despică 
aerul cu cuțitul. Hollis îl lovi în stomac cu bombeul 
pantofului. Când mercenarul se frânse de mijloc, 
horcăind, Hollis îl lovi de jos în sus cu toată puterea, 
azvârlindu-l peste balustradă. 

Oamenii de jos ţipară, dar muzica nu se opri. 
Hollis alergă pe pasarelă şi-şi făcu loc printre mese. 
Când ajunse la scara din spate, văzu că alţi trei 
mercenari îşi croiau drum prin mulţime. Unul dintre ei 
era un tip mai în vârstă cu ochelari cu rame subţiri. 
Oare era Nathan Boone, bărbatul care-l ucisese pe tatăl 


Mayei? Maya ar fi atacat imediat, dar Hollis continuă să 
înainteze. 

Mulțimea se înghesuia dintr-o parte în alta ca o 
turmă de animale îngrozite de mirosul morţii. Hollis se 
urcă pe ringul de dans şi-i împinse pe ceilalţi ca să 
poată înainta. Ajunse la coridorul din spate care ducea 
la bucătărie şi la toalete. Câteva tinere glumeau şi 
râdeau, iar oglinjoarele lor de machiaj reflectau lumina. 
Hollis trecu de ele şi ajunse afară printr-o ieşire de 
incendiu. 

Doi mercenari cu căşti stăteau pe alee. Cineva le 
spusese despre Hollis şi acum aşteptau. Unul dintre ei 
înălţă un recipient şi-l împroşcă pe Hollis în ochi cu un 
spray chimic. 

Durerea era incredibilă, parcă i-ar fi luat foc ochii. 
Hollis nu mai vedea - nu se putea apăra - şi atunci 
pumnul cuiva îi sparse nasul. Ca un om care se îneacă, 
se prinse de atacatorul din faţa sa şi-i dădu un cap în 
gură. 

Primul tip căzu pe pavaj, dar cel de-al doilea îşi 
petrecu braţul pe după gâtul lui Hollis şi începu să-l 
sugrume. Hollis îl muşcă de mână. Când auzi un țipăt, îl 
apucă pe mercenar de braţ, trăgând de el în jos, şi-apoi 
îl răsuci până când trosni. 

Orb. Era orb. Pipăind zidul aspru de cărămidă de 
lângă el, o luă la fugă prin întunericul care pusese 
stăpânire pe el. 


19 


În jurul orei zece dimineaţa, Maya şi cu ceilalţi 
treceau prin oraşul Limerick. Gabriel conducea încet 
prin zona comercială centrală, încercând să nu încalce 
nici o regulă de circulaţie. Prudenţa lui dispăru în clipa 
în care ieşiră din oraş, iar el călcă până la fund pedala 
de acceleraţie. Maşinuţa lor albastră alerga pe un drum 
cu două benzi, îndreptându-se spre coasta de vest şi 
spre insula Skellig Columba. 

În mod normal Maya ar fi stat în faţă lângă 
Gabriel ca să vadă drumul şi să anticipeze eventualele 
probleme. Dar nu voia ca el să se uite la ea şi să 
interpreteze diferitele expresii care-i treceau pe faţă. În 
timpul scurtei sale încercări de a trăi o viaţă normală la 
Londra, femeile din birou se plângeau adesea că 
prietenii lor nu păreau să recunoască niciodată 
schimbările lor de dispoziţie. Acum avea de-a face cu un 
bărbat care era în stare să facă tocmai asta - iar ei nu-i 
plăcea puterea lui. 

În timpul călătoriei prin Irlanda, Vicki stătea pe 
locul pasagerului din faţă. Alice şi cu Maya stăteau pe 
bancheta din spate, despărțite de o pungă de 
cumpărături plină cu biscuiţei şi cu sticle de apă. 
Sacoşa era o barieră necesară. De când ajunseseră în 
Irlanda, Alice voise să stea aproape de Maya. Odată 
întinsese mâna şi atinsese conturul cuţitului de aruncat 


pe care Maya îl purta pe sub pulover. Era ceva prea 
intim, prea apropiat, iar Maya prefera să păstreze 
distanţa. 

Linden închiriase maşina cu o carte de credit de la 
una din societăţile-paravan înregistrate în Luxemburg. 
Cumpărase un aparat foto digital ieftin şi genţi de voiaj 
din plastic pe care scria MONARCH TOURS - CU NOI 
VEDEŢI LUMEA. Toate aceste obiecte erau menite să-i 
facă să treacă drept turişti, dar Vicki se bucura că are 
aparatul foto. Tot spunea „lui Hollis i-ar plăcea asta”, şi 
cobora geamul ca să mai facă o poză. 

După ce se opriră să alimenteze cu benzină în 
oraşul Adare, părăsiră câmpiile înverzite şi-o luară pe 
un drum îngust care străbătea munţii. Peisajul fără 
copaci îi amintea Mayei de munţii din Scoţia; trecură pe 
lângă stânci, tufişuri şi smocuri de iarbă-neagră, pe 
lângă un pâlc de rododendroni mov care creşteau în 
apropierea unei conducte de apă. 

Când ajunseră pe o culme, văzură în zare Oceanul 
Atlantic. 

— El e acolo, şopti Gabriel. 

— Ştiu că e acolo. 

Nimeni nu îndrăzni să-l contrazică. 


XXX 


Maya îl păzea pe Gabriel de câteva zile, dar 
evitaseră amândoi orice discuţie între patru ochi. 
Fusese surprinsă de tunsoarea scurtă pe care Gabriel o 
căpătase la Londra. Capul aproape ras îl făcea să arate 


serios - aproape sever - iar ea se întreba dacă nu 
începeau să-i crească puterile de Călător. De la început, 
Gabriel păruse obsedat de fotografia înrămată pe care o 
văzuse la Tyburn Convent. ÎInsistase să meargă la 
Skellig Columba cât mai repede, iar Linden abia reuşise 
să-şi ascundă enervarea. Arlechinul francez se tot uita 
la Maya de parcă ea ar fi fost o mamă care crescuse un 
copil neascultător. 

Gabriel mai ceruse ceva odată ce începuseră să 
organizeze călătoria în Irlanda. În ultimele două 
săptămâni trăise alături de nişte Alergători liberi de pe 
malul sudic al Tamisei, şi voia să-şi ia rămas bun de la 
noii săi prieteni. 

— Maya poate veni înăuntru cu mine, dar tu rămâi 
afară, îi spuse lui Linden. 

— Arăţi de parc-ai avea de gând să omori pe 
cineva. 

— Dacă trebuie, zise Linden. 

Dar rămase în furgonetă când ajunseră în 
Bonnington Square. 

În casa veche mirosea a şuncă prăjită cu cartofi 
fierţi. Trei tineri şi o adolescentă cu înfăţişare dură şi cu 
părul scurt luau cina în camera din faţă. Gabriel îi 
prezentă Mayei pe Alergătorii liberi, iar ea dădu din cap 
spre Jugger, Sebastian, Roland şi Ice. El le spuse că 
Maya şi cu el erau prieteni şi că aveau să plece din oraş 
împreună în acea seară. 

— Eşti bine? întrebă Jugger. 

— Putem să te ajutăm cu ceva? 


— S-ar putea să treacă pe aici nişte oameni care- 
or să pună întrebări despre mine. Spuneţi-le că am 
cunoscut o fată şi ne ducem în sudul Franţei. 

— Bun. Am înţeles. Nu uita, vei avea mereu 
prieteni aici. 

Ducându-şi lucrurile într-o cutie de carton, 
Gabriel o urmă pe Maya înapoi la furgonetă. Îşi 
petrecură două zile într-o casă sigură de lângă 
Stratford, în timp ce Linden încerca să obţină informaţii 
despre Skellig Columba. Tot ce reuşi să afle de pe 
Internet era că insula fusese iniţial locul pe care Sfântul 
Columba întemeiase o mănăstire în secolul şase. Sfântul 
irlandez, cunoscut şi sub numele de Colum Cille, era un 
apostol trimis la triburile păgâne din Scoţia. La 
începutul anilor 1900, clădirile în ruină fuseseră 
restaurate de un ordin de măicuţe denumit Sărmanele 
Clarise. Nu exista nici un feribot între uscat şi insulă, 
iar călugărițele nu primeau oaspeţi. 


x x k 


leşiră dintre munţi pe un drum care urma coasta, 
luând-o printre o culme calcaroasă şi ocean. Treptat, 
peisajul se lărgi, transformându-se într-un ţinut 
mlăştinos. Nişte tăietori de turbă munceau într-o baltă 
îndepărtată, dezgropând brichete de iarbă şi trifoi 
comprimate în timpul Erei glaciare. 

Peste tot erau iazuri şi pârâie, iar drumul urma 
cursul unui râu şerpuit care se vărsa într-un golfuleţ. În 
partea de nord a acestuia se înşirau mai multe coline 


unduite, dar ei o luară spre sud către Portmagee, un sat 
de pescari cu faţa spre un chei şi un dig marin scund. 
De cealaltă parte a drumului îngust erau două duzini de 
case, fiecare amintindu-i Mayei de felul în care copiii 
desenau feţele: părul cenuşiu de ardezie, două ferestre 
în chip de ochi în partea de sus, în mijloc o uşă roşie 
pentru nas şi mai jos alte două ferestre cu glastre albe, 
care semănau cu un rânjet plin de dinţi. 

Se opriră la cârciuma din sat, iar proprietarul le 
spuse că un bărbat pe nume Thomas Foley era singura 
persoană care se ducea până la Skellig Columba. 
Căpitanul Foley răspundea arareori la telefon, dar seara 
era de obicei acasă. Vicki făcu rost de camere la 
cârciumă, în timp ce Gabriel şi Maya o luară la pas pe 
drum. Asta era prima dată când rămâneau singuri unul 
cu celălalt de când se întâlniseră la Londra. Părea ceva 
firesc să fie din nou cu el, iar Maya se trezi gândindu-se 
la prima dată când se întâlniseră la Los Angeles. 
Amândoi fuseseră circumspecţi şi nesiguri de noile lor 
responsabilităţi în calitate de Călător şi Arlechin. 

La capătul satului găsiră un indicator rudimentar 
pe care scria CĂPITANUL T. FOLEY - PLIMBĂRI CU 
BARCA. O luară pe o alee noroioasă care ducea la o 
casă ţărănească dată cu var, iar Maya bătu la uşă. 

— Intră sau nu mai bate! strigă un bărbat, iar ei 
intrară în camera din faţă, care era plină cu flotoare din 
polistiren, mobilier de peluză aruncat la gunoi şi o barcă 
de aluminiu cu vâsle pusă pe o capră de tăiat lemne. 

Căsuţa părea să fie o groapă de gunoi pentru tot 
ce se arunca în Irlanda de Vest. Gabriel o urmă pe Maya 


printr-un hol scurt de o parte şi de alta căruia erau 
teancuri de ziare vechi şi sacoşe cu conserve din 
aluminiu. Când ajunseră la a o doua uşă, pereţii se 
apropiară şi mai mult. 

— Dacă eşti tu, James Kelly, poţi să te cari! strigă 
vocea. 

Maya împinse uşa şi intrară în bucătărie. Într-un 
colţ se aflau o sobă electrică şi o chiuvetă plină cu vase 
murdare. Un bătrân stătea în mijlocul camerei, 
reparând o ruptură dintr-un năvod. Zâmbi, dezvăluind 
un set de dinţi strâmbi, cu pete de un galben închis 
provocate de o viaţă de fumat şi băut ceai negru, tare. 

— Şi voi cine sunteţi? 

— Eu sunt Judith Strand, iar el este prietenul meu 
Richard. Îl căutăm pe căpitanul Foley. 

— Ei bine, l-aţi găsit. Ce vreţi de la el? 

— Am dori să închiriem o barcă pentru patru 
pasageri. 

— Asta-i destul de uşor. 

Căpitanul Foley o cântări pe Maya din priviri, 
încercând să-şi dea seama câţi bani ar putea să-i ceară. 

— O excursie de o jumătate de zi în susul coastei 
costă trei sute de euro. O zi întreagă face cinci sute. Şi 
vă descurcaţi cu prânzul. 

— Am văzut fotografii ale unei insule denumite 
Skellig Columba, zise Gabriel. 

— Crezi că putem merge acolo? 

— Le duc provizii călugăriţelor odată la două 
săptămâni. 


Foley răscoli prin dezordinea de pe masa din 
bucătărie până când găsi o pipă din lemn de măceş. 

— Dar nu puteţi pune piciorul pe acea insulă. 

— Care-i problema? întrebă Gabriel. 

— Nici o problemă. Numai că nu primesc 
vizitatori. 

Căpitanul Foley desfăcu un borcan de zahăr 
crăpat, scoase un pic de tutun negru şi-l îndesă în pipă. 

— Insula aparţine Republicii, este închiriată 
Sfintei Biserici şi dată spre folosinţă Ordinului 
Sărmanelor Surori. Asupra unui lucru sunt cu toţii de 
acord - guvernul, biserica şi măicuţele - şi anume că nu 
vor ca străinii să umble pe insulă. Este o zonă protejată 
pentru păsări de mare. Sărmanele Clarise nu le 
deranjează, pentru că-şi petrec timpul rugându-se. 

— Ei bine, poate dac-aş vorbi cu ele şi le-aş cere 
permisiunea să ... 

— Nimeni nu ajunge pe insulă fără o scrisoare de 
la episcop, şi nu văd să fluturaţi vreuna. 

Foley îşi aprinse pipa şi pufăi nişte fum dulceag în 
nasul lui Gabriel. 

— Şi cu asta basta. 

— Uite care-i treaba, zise Maya. 

— Am să-ţi plătesc o mie de euro ca să ne duci pe 
insulă şi să putem vorbi cu călugărițele. 

Căpitanul îi cumpăni oferta. 

— Ar putea fi posibil... 

Maya îl atinse pe Gabriel pe mână şi-l trase spre 
uşă. 

— Cred c-o să căutăm altă barcă. 


— E mai mult decât posibil, spuse Foley repede. 

— Ne vedem pe chei mâine dimineaţă la zece. 

leşiră afară din casă. Maya se simţea de parc-ar fi 
fost prinsă în vizuina unui bursuc. Aproape se lăsase 
noaptea şi apăruseră petice de întuneric - încâlcite în 
tufişuri şi răspândindu-se pe sub copaci. 

Sătenii erau în siguranţă în casele lor, uitându-se 
la televizor şi gătind cina. Luminile străluceau prin 
perdele de dantelă, şi din unele coşuri ieşea fum. 
Gabriel o conduse pe Maya peste drum până la o bancă 
ruginită orientată spre golf. Refluxul descoperea o fâşie 
de nisip închis la culoare acoperit cu bucăţi de lemn 
care plutiseră până la țărm şi cu alge moarte. Maya se 
aşeză pe bancă în timp ce Gabriel se îndreptă spre linia 
refluxului, privind spre orizontul vestic. Soarele care 
apunea atingea oceanul şi era transformat într-un strop 
de lumină înceţoşat care plutea peste apă. 

— Tatăl meu e pe insula aia, spuse Gabriel. 

— Ştiu că e acolo. Aproape că-l aud cum îmi 
vorbeşte. 

— Poate că e aşa. Dar tot nu ştim de ce a venit în 
Irlanda. Trebuie să fie un motiv. 

Gabriel întoarse spatele apei. Se îndreptă spre 
bancă şi se aşeză lângă ea. Erau singuri în amurg, 
suficient de aproape ca ea să-i simtă respiraţia. 

— Se întunecă, spuse el. 

— De ce mai porţi ochelarii de soare? 

— Din obişnuinţă. 

— Mi-ai spus odată că Arlechinii sunt împotriva 
obişnuinţelor şi a acţiunilor previzibile. 


Gabriel întinse mâna şi-i scoase ochelarii de 
soare. Îi plie şi-i puse lângă piciorul ei. Acum o privea 
drept în ochi. Maya se simţi goală şi vulnerabilă, ca şi 
cum i-ar fi fost luate toate armele. 

— Nu vreau să te uiţi la mine, Gabriel. Mă face să 
mă simt stingherită. 

— Dar ne plăcem unul pe altul. Suntem prieteni. 

— Nu-i adevărat. Nu putem fi vreodată prieteni. 
Sunt aici ca să te apăr - să mor pentru tine, dacă e 
nevoie. 

Gabriel privi spre ocean. 

— Nu vreau să moară nimeni pentru mine. 

— Cu toţii înţelegem riscul. 

— Poate. Dar eu am legătură cu ceea ce s-a 
întâmplat. Când ne-am întâlnit prima dată la Los 
Angeles şi mi-ai spus că s-ar putea să fiu Călător, nu 
înţelegeam cum avea să schimbe asta viaţa oamenilor 
pe care îi întâlneam. Vreau să-i pun atâtea întrebări 
tatălui meu... 

Gabriel amuţi şi clătină din cap. 

— N-am acceptat niciodată ideea că dispăruse. 
Uneori, când eram mic, stăteam întins în pat noaptea şi 
aveam conversații imaginare cu el. Credeam că am 
trecut peste asta odată cu vârsta, dar acum senzaţia e şi 
mai intensă. 

— Gabriel, s-ar putea ca tatăl tău să nu fie pe 
insulă. 

— Atunci voi continua să-l caut. 


— Dacă Tabula ştiu că-l cauţi, vor avea putere 
asupra ta. Îţi vor presăra în cale indicii false, ca şi cum 
ar pune momeală într-o capcană. 

— Am să-mi asum riscul ăsta. Dar asta nu 
înseamnă că tu trebuie să mă însoţeşti. Aş fi distrus 
dacă ai păţi ceva, Maya. N-aş putea trăi după una ca 
asta. 

Avea impresia că Thorn stătea în spatele băncii, 
şoptindu-şi toate amenințările şi avertismentele. „Să n- 
ai încredere în nimeni, niciodată. Nu te îndrăgosti 
niciodată.” Tatăl ei era întotdeauna atât de puternic, 
atât de sigur pe el - cea mai importantă persoană din 
viaţa ei. „Dar să-l ia naiba”, îşi spuse ea. „Mi-a furat 
glasul. Nu pot vorbi”. 

— Gabriel, şopti ea. 

— Gabriel... 

Vocea ei era stinsă, ca a unui copil rătăcit care 
renunţase la speranţa de a mai fi găsit vreodată. 

— Nu-i nimic. 

O luă de mână. La orizont se mai vedea doar o 
dâră de soare. Pielea lui Gabriel era caldă la atingere, 
iar Maya simţea că ea va rămâne rece - rece ca orice 
Arlechin - pentru tot restul vieţii. 

— Am să-ţi fiu alături indiferent ce se întâmplă, 
zise ea. 

— 'Ţi-o jur. 

El se aplecă să o sărute. Dar când Maya întoarse 
capul, văzu nişte siluete întunecate înaintând spre ei. 

— Maya! strigă Vicki spre ei. 


— Tu eşti? Alice s-a îngrijorat. Voia să vină să vă 
găsească... 


x x k 


În acea noapte plouă. Dimineaţă, o pătură deasă 
de ceață atârna deasupra oceanului, chiar la ieşirea din 
golf. Maya se îmbrăcă cu unele din hainele cumpărate 
la Londra - pantaloni de lână, un pulover de caşmir 
verde-închis şi o haină de piele cu căptuşeală groasă, de 
iarnă. După ce luară micul dejun la cârciumă, se duseră 
pe chei şi-l găsiră pe căpitanul Foley încărcând saci cu 
turbă şi cutii de depozitare din plastic în barca sa de 
pescuit de opt metri. Foley le spuse că turba era pentru 
soba mănăstirii, iar cutiile conţineau mâncare şi haine 
curate. Puţina apă de pe Skellig Columba era dată de 
ploaie, picăturile strângându-se în bazine de colectare 
săpate în stâncă. Era destulă ca măicuţele să aibă ce 
bea şi cu ce se spăla, dar nu suficientă ca să-şi spele 
veşmintele şi vălurile negre. 

Barca avea o punte deschisă ca să permită 
tragerea înăuntru a năvoadelor şi o cabină închisă lângă 
prova, care apăra de vânt. Alice părea entuziasmată că 
era din nou într-o barcă. Intra şi ieşea din cală, 
inspectând totul, în timp ce începeau să iasă din golf. 
Căpitanul Foley îşi aprinse pipa şi pufăi nişte fum în 
direcţia lor. 

— Lumea cunoscută, spuse el, şi arătă cu degetul 
mare spre dealurile înverzite de la est. 

— Şi acolo... 


Făcu semn spre vest. 

— E capătul lumii, zise Gabriel. 

— Aşa-i, băiete. Când Sfântul Columba şi călugării 
lui au ajuns pentru prima oară pe această insulă, 
călătoreau spre cel mai îndepărtat punct din vest de pe 
harta Europei. Ultima oprire din traseu. 

Intrară în ceaţă în clipa în care lăsară în urmă 
protecţia golfului. Era ca şi cum ar fi fost în mijlocul 
unui nor uriaş. Punţile scânteiau şi picături de apă 
atârnau de cablurile de oţel ataşate de antena radio. 
Barca de pescuit aluneca în adâncitura fiecărui nou val, 
numai pentru a se înălța din nou ca să spargă culmile de 
spumă. Alice se ţinu întâi de balustrada de la pupa, apoi 
fugi la Maya. Entuziasmată, arătă spre o focă ce plutea 
în apropierea bărcii. Foca se uită şi ea la ele ca un câine 
cu blana linsă care tocmai descoperise nişte străini în 
curtea din spate. 

Treptat, ceața începu să se risipească şi putură 
vedea petice de cer deasupra capetelor. Peste tot erau 
păsări de mare: papagali de mare şi petreli, pelicani şi 
gâşte de mare albe cu aripi cu vârful negru. După ce 
călătoriră vreo oră, trecură pe lângă o insulă numită 
Little Skellig care era locul de cuibărit al gâştelor de 
mare. Stânca goală era pătată cu alb, şi mii de păsări se 
învârteau în aer deasupra ei. 

Mai trecu încă o oră înainte ca Skellig Columba să 
apară din valuri. Arăta exact ca în fotografia pe care 
Gabriel o văzuse la Tyburn Convent: două piscuri 
zimţate dintr-un lanţ muntos cufundat în apă. Insula era 


acoperită de tufe şi de iarbă-neagră, dar Maya nu văzu 
nici mănăstirea, nici vreo altă construcţie. 

— Unde tragem la mal? îl întrebă pe căpitanul 
Foley. 

— Răbdare, domnişoară. Ne apropiem de uscat 
dinspre est. În partea de sud a insulei este un golfuleţ. 

Păstrând distanţa faţă de stânci, Foley se îndreptă 
spre un doc de şase metri fixat de stâlpi de oţel. Docul 
ducea la o dală de ciment înconjurată de un gard din 
plasă de oţel. Un indicator mare cu litere roşii şi negre 
anunţa că insula era o zonă ecologică protejată şi că 
accesul era interzis oricui nu primise permisiune scrisă 
de la dioceza din Kerry. La marginea dalei fusese pusă o 
poartă încuiată. Aceasta păzea nişte scări din piatră 
care urcau panta. 

Căpitanul Foley opri motorul. Valurile îi împinseră 
barca în sus, lipind-o de doc, iar el aruncă o frânghie în 
jurul stâlp. Maya, Vicki şi Alice se urcară pe dala de 
ciment, în timp ce Gabriel îl ajuta pe Foley să descarce 
cutiile cu lucruri şi sacii de turbă. Vicki se duse la 
poartă şi atinse lacătul de alamă care o încuia. 

— Şi acum? 

— Nu-i nimeni aici, zise Maya. 

— Cred c-ar trebui să ocolim gardul şi să urcăm 
culmea până la mănăstire. 

— Căpitanului Foley nu-i va plăcea ideea asta. 

— Foley ne-a adus aici. I-am dat doar jumătate din 
bani. Gabriel n-o să plece până când nu află ceva despre 
tatăl său. 


Alice alergă pe platformă şi arătă în susul pantei. 
Când Maya se dădu înapoi, văzu că patru călugăriţe 
coborau treptele care duceau către doc. Sărmanele 
Clarise purtau veşminte negre şi  văluri cu 
acoperământul alb şi gulerul negru. Cordonul alb cu 
noduri din jurul taliei fusese inspirat de istoria 
franciscană a ordinului lor. Toate cele patru femei erau 
înfăşurate în şaluri negre de lână, care le acopereau 
partea de sus a corpului. Vântul flutura capetele 
şalurilor, dar femeile continuară să înainteze până când 
văzură că pe insula lor apăruseră nişte străini. Se opriră 
- primele trei călugăriţe strângându-se laolaltă pe 
trepte, în timp ce măicuţa cea mai înaltă rămase câţiva 
paşi mai în spate. 

Căpitanul Foley cără doi saci de turbă pe 
platformă şi-i lăsă aproape de poartă. 

— N-arată bine, spuse el. 

— Cea înaltă e stareţa. Ea conduce aici. 

Una dintre Sărmanele Clarise urcă scările până la 
stareță, primi un ordin şi apoi se grăbi să coboare 
treptele până la poartă. 

— Ce se întâmplă? întrebă Gabriel. 

— Finalul poveştii, băiete. Nu vă vor aici. 

Foley îşi scoase fesul tricotat de pe capul pleşuv şi 
se apropie de poartă. Se plecă uşor în faţa călugăriţei şi 
îi vorbi încet, apoi se grăbi spre Maya, cu o expresie de 
surprindere pe chip. 

— Mă scuzaţi, domnişoară. Scuzele mele pentru 
tot ce-am zis. Stareţa vă roagă să o întâlniți în capelă. 


XXX 


Stareţa dispăruse, dar fiecare dintre cele trei 
călugăriţe apucă câte un sac de turbă şi începu să urce 
scările. Maya, Gabriel şi ceilalţi le urmară, în timp ce 
căpitanul Foley rămase la barcă. 

În secolul şase, călugării călăuziţi de Sfântul 
Columba construiseră o scară care urca de la ocean 
până-n vârful muntos al insulei. Calcarul cenuşiu era 
vrâstat cu gresie albă şi punctat de licheni. În timp ce 
Maya şi ceilalţi urcau în urma călugăriţelor, zgomotul 
înăbuşit al valurilor dispăru şi fu înlocuit de cel al 
vântului. Vântul sufla peste bucăţile conice de stâncă şi 
murmura printre plantele de hrean, susai şi măcriş. 
Skellig Columba semăna cu ruinele unui castel uriaş, cu 
turnuri prăbuşite şi arcade risipite. Toate păsările de 
mare dispăruseră, locul lor fiind luat de corbi, care 
zburau în cercuri pe deasupra lor, croncănind unii la 
alţii. 

Ajunseră în vârful unei culmi şi coborâră în partea 
de nord a insulei. La picioarele lor se aflau trei terase 
succesive, fiecare cu o lăţime de aproximativ 
cincisprezece metri. Prima terasă era ocupată de o 
grădină mică şi de două bazine de colectare a apei de 
ploaie care se prelingea pe versantul stâncos. Pe a doua 
terasă se aflau patru clădiri de piatră construite fără 
mortar; semănau cu nişte stupi enormi cu uşi de lemn şi 
ferestre rotunde. Pe a treia terasă era o capelă. Avea 
cam optsprezece metri lungime şi forma unei bărci 
aşezate pe plajă cu burta în sus. 


Alice şi Vicki rămaseră cu călugărițele, în timp ce 
Maya şi Gabriel coborâră treptele până la capelă şi 
intrară înăuntru. O podea de stejar ducea la altarul aflat 
în celălalt capăt: trei ferestre în spatele unei cruci 
simple, de aur. Încă învăluită în şal, stareţa stătea în 
faţa altarului, cu spatele la vizitatori şi cu mâinile 
împreunate în rugăciune. Uşa se închise cu un scârţâit 
şi tot ce auzeau era şuieratul vântului prin spaţiile din 
pereţii de piatră. 

Gabriel făcu câţiva paşi în faţă. 

— Mă scuzati, doamnă. Tocmai am sosit pe insulă 
şi trebuie să stăm de vorbă cu dumneavoastră. 

Stareţa îşi despreună mâinile şi-şi cobori braţele 
încet. Gestul ei avea ceva grațios, dar şi periculos. Maya 
duse imediat mâna la cuțitul prins de celălalt braţ. 
„Nu”, voia să strige. „Nu”. 

Călugăriţa se întoarse spre ei şi azvârli prin aer 
un cuţit din oţel negru, care se îngropă în lemnărie, la 
vreo treizeci de centimetri deasupra capului lui Gabriel. 

Maya păşi în faţa lui Gabriel în timp ce propriul 
său cuţit de aruncat îi apăru în mână. Ţinând lama în 
palmă, ridică repede braţul, apoi recunoscu chipul 
familiar. O irlandeză de cincizeci şi ceva de ani. Ochi 
verzi sălbatici, aproape nebuneşti. O şuviţă de păr 
roşcat scăpând de sub marginea acoperământului de 
cap alb, apretat. O gură mare rânjind la ei cu un dispreţ 
suveran. 

— E clar că nu eşti foarte alertă, şi nici foarte 
pregătită, îi spuse femeia Mayei. 


— Câţiva centimetri mai jos şi prietenul tău 
cetăţean ar fi mort. 

— El este Gabriel Corrigan, zise Maya. 

— Este Călător, ca şi tatăl său. Şi erai cât pe ce 
să-l omori. 

— Nu omor niciodată pe nimeni din întâmplare. 

Gabriel se uită la cuţit. 

— Şi cine naiba eşti? 

— Ea este Mother Blessing. Unul dintre ultimii 
Arlechini în viaţă. 

— Desigur. Arlechini... 

Gabriel pronunţă cuvântul cu dispreţ. 

— O ştiu pe Maya de când era mică, spuse Mother 
Blessing. 

— Eu am învăţat-o să intre prin efracţie în clădiri. 
A vrut mereu să fie ca mine, dar se pare că are multe de 
învăţat. 

— Ce faci aici? întrebă Maya. 

— Linden credea c-ai murit. 

— Asta şi voiam. 

Mother Blessing îşi dădu jos şalul negru şi-l 
împături într-un mic pătrat. 

— După ce Thorn a fost încolţit în ambuscada din 
Pakistan, mi-am dat seama că printre noi era un 
trădător. Tatăl tău nu m-a crezut. Cine era, Maya? Ştii? 

— Shepherd. L-am omorât. 

— Bine. Sper că a suferit mult. Am venit pe insula 
asta cam cu paisprezece luni în urmă. Când stareţa a 
murit, călugărițele m-au făcut conducătoarea lor 
provizorie. 


Surâse din nou batjocoritor. 

— Noi, Sărmanele Clarise, ducem vieţi simple, dar 
pioase. 

— Deci ai fost o laşă, spuse Gabriel. 

— Şi ai venit aici să te ascunzi. 

— Ce tânăr nesăbuit. Nu sunt deloc impresionată. 
Poate că trebuie să mai treci barierele de câteva ori. 

Mother Blessing străbătu capela, scoase cuțitul 
din lemn şi-l strecură la loc în teaca ascunsă sub 
veşmânt. 

— Vezi altarul de lângă fereastră? Conţine un 
manuscris cu anluminuri? pe care se presupune că l-a 
scris Sfântul Columba. Călătorul meu voia să citească 
această carte, aşa că a trebuit să-l urmez pe bolovanul 
ăsta rece. 

Gabriel dădu din cap nerăbdător şi făcu câţiva 
paşi în faţă. 

— Iar Călătorul era...? 

— Tatăl tău, desigur. E aici. lar eu îl păzesc. 


24 Ilustrații în culori vii ale manuscriselor medievale. 


20 


Gabriel simţi un fior de bucurie în timp ce se uita 
de jur-împrejur, prin capelă. 

— Unde e? 

— Nu-ţi face griji. Te voi duce la el. 

Mother Blessing scoase câteva agrafe de păr şi-şi 
dădu jos vălul de călugăriţă. Scutură puţin din cap ca 
să-şi elibereze coama de păr roşu, încâlcită. 

— De ce nu i-ai spus Mayei că tatăl meu era aici, 
pe insulă? 

— N-am ţinut legătura cu nici un Arlechin. 

— Tatăl meu ar fi trebuit să-ţi ceară să mă găseşti. 

— Ei bine, n-a făcut-o. 

Mother Blessing puse vălul pe o masă aflată într-o 
parte. Luă de pe ea o sabie într-o teacă de piele şi-şi 
atârnă cureaua ei pe umăr. 

— Nu ţi-a explicat Maya? Arlechinii doar îi apără 
pe Călători. Nu încercăm să-i înţelegem. 

Fără alte explicaţii, îi conduse pe Gabriel şi pe 
Maya afară din capelă. Una dintre cele patru măicuţe, o 
irlandeză foarte scundă, aştepta pe o bancă de piatră. 
Strângând în mână nişte mătănii de lemn, îşi spunea 
rugăciunile încet. 

— Căpitanul Foley mai este la doc? întrebă 
Mother Blessing. 


— Da, doamnă. 

— Spune-i că oaspeţii noştri vor rămâne pe insulă 
până când îl contactez eu. Cele două femei şi fata vor 
dormi în încăperea comună. Tânărul va dormi în 
magazia de provizii. Spune-i Sorei Joan să dubleze 
cantitatea de mâncare pentru cină. 

Călugăriţa micuță înclină din cap şi o luă repede 
din loc, cu mătăniile în mână. 

— Femeile astea ştiu să urmeze ordinele, zise 
Mother Blessing. 

— Dar toată afacerea asta cu rugăciunile şi 
cântatul devine  enervantă. Pentru un ordin 
contemplativ, sunt foarte vorbăreţe. 

Maya şi Gabriel o urmară pe Mother Blessing 
înapoi, urcând o scară scurtă până la terasa din mijloc a 
mănăstirii. Aceasta era un petic prelung de teren plan, 
unde călugării din Evul Mediu clădiseră patru 
adăposturi ca nişte stupi din blocuri de calcar. Din 
cauza vântului care sufla permanent, adăposturile aveau 
uşi grele din stejar şi ferestre mici, rotunde. Fiecare era 
de dimensiunile unui autobuz londonez cu două punți. 

Vicki şi Alice dispăruseră, dar Mother Blessing 
spuse că erau în clădirea care servea drept bucătărie. 
Din burlanul sobei ieşea o dâră subţire de fum care era 
suflată de vânt spre sud. Luând-o pe o cărare de 
pământ, trecură de dormitorul călugăriţelor şi de o 
construcţie pe care Mother Blessing o numea chilia 
sfântului. Clădirea care servea drept magazie era 
ultima, la capătul terasei. Arlechinul irlandez se opri şi-l 


măsură pe Gabriel ca şi cum ar fi fost o creatură de la 
ZOO. 

— E înăuntru. 

— Îți mulţumesc că mi-ai păzit tatăl. 

Mother Blessing dădu din ochi o şuviţă. 

— Recunoştinţa ta este o emoție inutilă. Am făcut 
o alegere şi-am acceptat această obligaţie. 

Deschise o uşă grea şi-i conduse înăuntrul 
magaziei. Clădirea avea podeaua de stejar şi o scară 
îngustă care ducea sus, la următorul cat. Lumina venea 
doar de-afară, prin cele trei ferestre rotunde care erau 
amplasate ca nişte hublouri neregulate în pereţii de 
piatră. Peste tot erau dulapuri şi cutii de conserve, şi 
mai văzură şi un generator electric portabil. Pe o cutie 
roşie cu materiale de prim-ajutor fuseseră lăsate nişte 
lumânări.  Arlechinul irlandez scoase o cutie cu 
chibrituri şi i-o aruncă Mayei. 

— Aprinde nişte lumânări. 

Mother Blessing îngenunche pe podea, cu poalele 
veşmântului ei de călugăriţă răspândindu-i-se de jur- 
împrejur. Îşi trecu mâna peste suprafaţa netedă de 
stejar şi împinse un panou de lemn decolorat. Acesta se 
ridică, dezvăluind un mâner din frânghie. 

— Aşa. Daţi-vă înapoi. 

Rămânând în genunchi, trase de mâner şi în 
podea se deschise o trapă. Trepte de piatră duceau în 
jos, în întuneric. 

— Ce se petrece? întrebă Gabriel. 

— E ţinut prizonier aici? 

— Sigur că nu. Ia o lumânare şi vezi cu ochii tăi. 


Gabriel acceptă o lumânare de la Maya. O ocoli pe 
Mother Blessing şi cobori pe o scară îngustă într-o 
pivniţă de cărămidă, cu podeaua de nisip. În încăpere 
nu era decât o grămadă de găleți mari de plastic cu 
mâner de oţel. Gabriel se întrebă dacă maicile le 
foloseau ca să-şi ude vara grădina de legume. 

— Hei! strigă el. 

Dar nimeni nu răspunse. 

Era o singură intrare: altă uşă de stejar. Ţinând 
lumânarea în mâna stângă, Gabriel împinse uşa şi 
pătrunse într-o încăpere mult mai mică. Se simţea ca şi 
cum ar fi venit la morgă să identifice pe cineva drag. Pe 
o dală de piatră zăcea un trup, ascuns sub un cearşaf de 
muselină. Stătu lângă acel trup câteva clipe, apoi 
întinse mâna şi trase cearşaful. Era tatăl său. 

Uşa scârţâi din balamale, iar Maya şi Mother 
Blessing intrară în încăpere. Amândoi Arlechinii duceau 
lumânări, şi umbrele li se amestecau pe pereţi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Gabriel. 

— Când a murit? 

Mother Blessing îşi dădu ochii peste cap ca şi cum 
nu-i venea să creadă cât de ignorant era. 

— Nu-i mort. Pune-ţi capul pe pieptul lui. Ai să 
auzi o bătaie de inimă cam din zece în zece minute. 

— Gabriel n-a mai văzut niciodată un alt Călător, 
spuse Maya. 

— Ei bine, îl vezi acum. Aşa arăţi când treci într- 
un alt tărâm. Tatăl tău e aşa de luni întregi. S-a 
întâmplat ceva. Fie i-a plăcut acolo şi a rămas, fie este 
prins undeva şi nu se poate întoarce în lumea noastră. 


— Cât poate rămâne în starea asta? 

— Dacă piere într-un alt tărâm, corpul lui va intra 
în descompunere. Dacă supravieţuieşte, dar nu mai 
revine în lumea asta, trupul va muri de bătrâneţe. N-ar 
fi rău dacă ar muri într-o altă lume. 

Tăcu o clipă. 

— Atunci aş putea pleca de pe insuliţa asta 
prăpădită. 

Gabriel se răsuci de lângă tatăl său şi făcu un pas 
spre Mother Blessing. 

— Poţi părăsi insula chiar acum. Pleacă naibii de- 
aici. 

— L-am păzit pe tatăl tău, Gabriel. Aş fi murit 
pentru el. Dar nu te aştepta să mă comport de parcă am 
fi prieteni. Este răspunderea mea să fiu rece şi pe deplin 
raţională. 

Mother Blessing îi aruncă Mayei o privire furioasă 
şi ieşi mândră din încăpere. 


x x k 


Gabriel n-avea nici cea mai vagă idee cât timp 
rămăsese în pivniţă, uitându-se lung la tatăl său. Era 
atât de tulburător că străbătuse o asemenea distanţă 
doar ca să găsească un înveliş gol, încât o parte din 
mintea sa refuza să creadă că aşa ceva chiar se 
întâmplase. Simţea un impuls copilăresc de-a face totul 
din nou - să intre în magazie, să deschidă trapa, să 
coboare treptele ca să ajungă la un alt deznodământ. 


După o vreme, Maya apucă de capătul cearşafului 
de muselină şi-l trase peste trupul lui Matthew 
Corrigan. 

— Afară se întunecă, spuse ea blând. 

— Cred c-ar trebui să-i găsim pe ceilalţi. 

Gabriel rămase lângă tatăl său. 

— Michael şi cu mine am aşteptat mereu cu 
nerăbdare clipa în care aveam să-l revedem. Despre 
asta vorbeam înainte de a ne culca seara. 

— Nu-ţi face griji. O să se întoarcă. 

Maya îl luă de braţ şi-l scoase din încăpere. Afară 
era frig şi soarele cobora spre linia orizontului. Merseră 
împreună pe cărare şi intrară în bucătărie. Acolo era 
cald şi atmosfera era prietenoasă - ca şi cum ar fi fost în 
casa cuiva. O călugăriţă durdulie, pe nume Joan, tocmai 
terminase de copt o duzină de pâinici rotunde, şi le 
punea pe o tavă împreună cu mai multe feluri de gem şi 
marmeladă făcute în casă. Sora Ruth, o femeie mai în 
vârstă cu ochelari cu ramă groasă, se agita prin 
încăpere, punând deoparte proviziile pe care tocmai le 
aduseseră de la doc. Deschise uşa sobei şi azvârli pe foc 
câteva bucăţi de turbă. Vegetaţia presată străluci cu o 
flacără portocaliu-închis. 

Vicki se repezi înaintea lor pe scara ce cobora de 
la etaj. 

— Ce s-a întâmplat, Gabriel? 

— O să vorbim despre asta mai târziu, spuse 
Maya. 

— Acum am dori nişte ceai. 


Gabriel îşi descheie fermoarul de la giacă şi se 
aşeză pe o bancă de lângă perete. Cele două călugăriţe 
se holbau la el. 

— Matthew Corrigan e tatăl tău? întrebă Sora 
Ruth. 

— Da. 

— A fost o onoare să-l cunoaştem. 

— Este un om deosebit, zise Sora Joan. 

— Un om... 

— Nişte ceai, zise Maya scurt, şi toată lumea tăcu. 

Peste o clipă, Gabriel ţinea în mâinile reci o cană 
de ceai fierbinte. Urmă o tăcere plină de încordare până 
când celelalte două călugăriţe intrară în cabană, ducând 
una dintre cutii. Sora Maura era călugăriţa cea scundă 
care se rugase mai devreme lângă capelă; Sora 
Faustina era din Polonia şi avea un accent puternic. 
Despachetând proviziile şi uitându-se prin 
corespondenţă, călugărițele uitară de Gabriel şi 
începură să sporovăiască bucuroase. 

Sărmanele Clarise nu aveau nici un alt bun decât 
crucea care le atârna la gât. Trăiau fără instalaţii 
moderne, frigider sau curent electric, dar păreau să se 
bucure mult de micile plăceri ale vieţii. Pe drumul de 
înapoiere de la doc, Sora Faustina culesese nişte 
floricele roz. Le puse pe marginea fiecărei farfurii 
albastre de porțelan ca pe nişte stropi de frumuseţe, 
împreună cu câte un calup de unt irlandez şi o pâinică 
fierbinte. Totul arăta perfect aranjat - ca într-un 
restaurant bun - dar gestul nu avea nimic artificial. 
Pentru Sărmanele Clarise, lumea era frumoasă; ar fi 


însemnat să-l renege pe Dumnezeu dacă ar fi ignorat 
acest lucru. 

Alice Chen cobori din dormitor şi mâncă trei 
pâinici cu mult gem de căpşuni. Vicki şi Maya se 
aşezară într-un colţ, vorbind în şoaptă şi aruncând 
uneori câte o privire în direcţia lui Gabriel. Călugăriţele 
îşi beau ceaiul şi discutau despre corespondenţa care 
tocmai fusese adusă de căpitanul Foley. Se rugau 
pentru zeci de oameni din întreaga lume, şi vorbeau 
despre acei străini - femeia cu leucemie, bărbatul cu 
picioarele zdrobite - ca şi cum le-ar fi fost prieteni 
apropiaţi. Veştile proaste erau primite cu solemnitate. 
Cele bune erau motiv de bucurie şi sărbătoare; parcă ar 
fi fost ziua de naştere a cuiva. 

Gabriel nu-şi putea lua gândul de la trupul tatălui 
său şi de la cearşaful alb care-i amintea de pânzele de 
păianjen ce acopereau mormintele străvechi. Oare de ce 
mai zăbovea tatăl său pe un alt tărâm? N-avea cum să 
răspundă la această întrebare, dar îşi aminti că Mother 
Blessing le spusese de ce venise tatăl lui tocmai aici, pe 
această insulă. 

— Scuzaţi-mă, zise el. 

— Aş vrea să înţeleg de ce a hotărât tatăl meu să 
vină aici. Mother Blessing mi-a zis ceva despre un 
manuscris întocmit de Sfântul Columba. 

— Manuscrisul este în capelă, zise Sora Ruth. 

— Mai demult era în Scoţia, dar cu vreo cincizeci 
de ani în urmă a fost readus pe insulă. 

— Şi despre ce a scris Sfântul Columba? 


— Este o istorie despre credinţă - o confesiune. 
Sfântul a descris în detaliu călătoria sa în iad. 

— Primul Tărâm. 

— Noi nu credem în sistemul vostru, şi cu 
siguranţă nu credem că lisus a fost un Călător. 

— El e Fiul Domnului, zise Sora Joan. 

Sora Ruth dădu din cap. 

— Hristos a fost conceput de Sfântul Duh şi 
născut de Fecioara Maria. A fost crucificat, a murit şi-a 
fost îngropat - şi apoi s-a sculat din morţi. 

Le aruncă o privire celorlalte călugăriţe. 

— Asta este temelia credinţei noastre creştine. 
Dar nu considerăm că asta contrazice ideea că 
Dumnezeu a permis unor oameni să devină Călători şi 
că aceşti Călători pot deveni vizionari sau profeţi - sau 
sfinţi. 

— Deci Columba era Călător? 

— Nu ştiu care e răspunsul la întrebarea asta. Dar 
spiritul său a călătorit într-un loc al damnării, şi apoi s-a 
întors şi a scris despre asta. Tatăl tău a petrecut o 
mulţime de timp traducând la manuscris. Şi când nu era 
în capelă ... 

— Se plimba prin întreaga insulă, spuse Sora 
Faustina cu un puternic accent polonez. 

— Urca muntele şi privea marea. 

— Pot să mă duc în capelă? întrebă Gabriel. 

— Aş dori să văd manuscrisul. 

— Nu este curent electric, spuse Sora Ruth. 

— Ar trebui să foloseşti lumânări. 

— Vreau doar să văd ce anume citea tatăl meu. 


Cele patru călugăriţe se uitară una la cealaltă şi 
părură să ia o decizie comună. Sora Maura se ridică şi 
se duse la un dulap cu sertare. 

— Sunt destule lumânări pe altar, dar vei avea 
nevoie de chibrituri. Ţine uşa închisă, altfel vântul va 
stinge lumânările. 

Gabriel trase fermoarul la giacă şi ieşi afară. 
Singura lumină venea de la stele şi de la luna în al 
treilea pătrar. Noaptea, capela şi cele patru cabane în 
formă de stup arătau ca nişte gorgane negre din piatră 
şi ţărână, morminte ale regilor din Epoca de bronz. 
Încercând să nu se împiedice pe cărarea denivelată, 
trecu de dormitorul călugăriţelor şi de cabana 
cunoscută drept chilia sfântului, unde locuia Mother 
Blessing. La o fereastră de la etajul acestei clădiri 
strălucea stins o lumină albăstruie, iar Gabriel se 
întrebă dacă Arlechinul irlandez avea un calculator 
conectat la un telefon satelit. 

Cobori treptele care duceau la terasa inferioară şi 
deschise uşa descuiată a capelei. Îi fu greu să vadă ceva 
înainte de a aprinde trei lumânări mari din ceară de 
albine, care ardeau cu o flacără galben-închis. 

Altarul capelei era o cutie paralelipipedică cam de 
mărimea unui dulăpior. O cruce mare de lemn era pusă 
deasupra, iar restul cutiei era sculptat cu sirene, 
monştri marini şi un bărbat din gura căruia creştea o 
iederă. Îngenunchind în faţa altarului, Gabriel găsi o 
crăpătură care trasa conturul unui sertar în mijloc, dar 
nu reuşi să găsească un mâner. Trase şi împinse de 
fiecare sculptură, dar nici una dintre aceste decoraţiuni 


păgâne nu deschidea sertarul. Era pe punctul de a 
renunţa şi de a se întoarce la bucătărie ca să primească 
instrucţiuni, când trase crucea de lemn vreo doi 
centimetri. Imediat se auzi un clic şi sertarul ieşi în 
afară. 

Înăuntru se afla un obiect mare învelit într-o 
pânză neagră, un caiet mic cu coperte de carton şi două 
cărţi. Gabriel desfăcu pânza şi găsi un manuscris cu o 
copertă grea, din piele de vițel, şi pagini din pergament. 
Pe prima pagină era o anluminură care-l înfăţişa pe 
Sfântul Columba stând pe malul unui râu. Deşi cartea 
era foarte veche, culorile încă mai erau vii. Pe pagina 
opusă ilustraţiei începea confesiunea sfântului irlandez, 
scrisă în latină. 

Întorcându-se la sertar, Gabriel inspectă celelalte 
cărţi. Una era un dicţionar englez-latin uzat, cealaltă un 
manual şi mai uzat de latină pentru începători. Deschise 
caietul şi descoperi traducerea manuscrisului, făcută de 
tatăl său. Scrisul de mână meticulos îi aminti lui Gabriel 
de listele de cumpărături pe care tatăl său obişnuia să 
le prindă cu piuneze pe un panou din bucătăria de la 
fermă. Atât el cât şi Michael verificau lista în fiecare 
dimineaţă ca să vadă dacă părinţii lor se hotărâseră să 
cumpere acadele sau alte bunătăţi pentru cină. 

Ţinând caietul aproape de o lumânare, Gabriel 
începu să citească despre experienţa sfântului în Primul 
Tărâm. 

„La patru zile după ce am sărbătorit înălţarea 
Fecioarei la ceruri, sufletul mi-a părăsit corpul şi am 
coborât în acest loc blestemat.” 


Gabriel dădu pagina, citind cât mai repede posibil. 

„Sunt demoni cu înfăţişare de oameni şi trăiesc pe 
o insulă în mijlocul unui râu întunecat. Lumina vine de 
la foc - ” Apoi tatăl său tăiase ultimul cuvânt şi 
încercase alte variante. „Lumina vine de la flăcări şi 
soarele este ascuns.” 

Pe ultima pagină din caiet, Matthew subliniase 
câteva pasaje. 

„Nici un strop de credinţă. Nici o speranță. Nici O 
cale revelată. Dar prin graţia lui Dumnezeu, am găsit 
uşa neagră şi sufletul meu s-a întors în capelă.” 

Revenind la manuscrisul din secolul al 
doisprezecelea, Gabriel începu să dea paginile din 
pergament şi să inspecteze anluminurile. Columba 
purta o robă albă şi avea un nimb auriu în jurul capului, 
pentru a arăta că era un sfânt. Dar în versiunea asta a 
iadului nu existau demoni sau diavoli, ci doar oameni în 
haine medievale, înarmaţi cu săbii sau sulițe. În timp ce 
sfântul privea ascuns după un turn surpat, cetăţenii 
iadului se torturau şi se ucideau între ei cu o sălbăticie 
fără margini. 

Auzi cum uşa se deschise scârţâind şi se îndepărtă 
de altar. O siluetă străbătu umbrele şi intră în micul lui 
cerc de lumină, aruncat de lumânare. Maya. Îşi 
acoperise capul şi partea de sus a corpului cu un şal 
negru de-al maicilor. Urmând exemplul lui Mother 
Blessing, renunţase la tubul de metal negru şi îşi purta 
sabia de Arlechin la vedere. Cureluşa tecii îi era 
petrecută peste piept, iar garda săbiei se înălța din 
spatele umărului ei stâng. 


— Ai găsit cartea? 

— Da. Dar nu era doar atât. Tatăl meu nu ştia 
latina, dar a muncit la o traducere şi a scris-o pe un 
caiet. Este vorba despre trecerea Sfântului Columba pe 
Primul Tărâm. Cred că tatăl meu a vrut să afle despre 
acel loc înainte de a se duce acolo. 

O clipă, chipul Mayei fu săgetat de durere. Ca de 
obicei, părea să ştie ce avea el de gând. 

— Ar putea fi oriunde, Gabriel. 

— Nu. E vorba de Primul Tărâm. 

— Nu trebuie să treci barierele. Trupul tatălui tău 
este încă în această lume. Sunt sigură că până la urmă 
se va întoarce în el. 

Gabriel zâmbi. 

— Nu ştiu dacă ar fi cineva nerăbdător să se 
întoarcă la Mother Blessing. 

Maya clătină din cap şi începu să se plimbe 
încoace şi încolo. 

— O ştiu de când eram mică. A devenit atât de 
negativistă, atât de dispreţuitoare faţă de toată lumea... 

— Mereu a fost aşa de gravă? 

— Eram impresionată de curajul şi frumuseţea ei. 
Îmi amintesc şi acum călătoria pe care am făcut-o cu ea 
până la Glasgow, cu trenul. Călătoria intervenise brusc 
- nu avusesem timp să ne pregătim - iar Mother 
Blessing nu purta perucă sau altă deghizare. Îmi 
amintesc cum se uitau la ea bărbaţii; erau atraşi de ea, 
dar simțeau şi ceva periculos. 

— Şi admirai asta? 


— A fost cu mult timp în urmă, Gabriel. Acum 
încerc să-mi găsesc propriul drum. Nu sunt nici 
cetăţean, nici parazit, dar nu sunt nici un Arlechin pur. 

— Şi ce fel de persoană vrei să fii? 

Maya se opri în faţa lui şi nu făcu nici o încercare 
să-şi ascundă emoția. 

— Nu vreau să fiu singură, Gabriel. Arlechinii pot 
avea copii şi familie, dar nu sunt niciodată cu adevărat 
ataşaţi de ei. Odată, tatăl meu mi-a arătat sabia şi mi-a 
zis: „Asta ţi-e familia, prietena şi iubitul.” 

— Îţi aminteşti când am stat pe bancă şi am privit 
oceanul? 

Se apropie de ea şi-i puse mâinile pe umeri. 

— Ai spus că-mi vei fi alături indiferent ce se va 
întâmpla. Asta a însemnat mult pentru mine. 

Stăteau de vorbă - cuvinte plutind prin aerul rece 
- dar dintr-o dată, aproape ca prin farmec, se petrecu o 
transformare. Insula şi capela se îndepărtară, iar lumea 
era alcătuită doar din ei doi. Şi Gabriel nu văzu nici un 
ascunziş în ochii Mayei, nimic fals. Între ei doi era o 
legătură profundă, ce depăşise cu mult rolurile lor de 
Călător şi Arlechin. 

Vântul răbufni lovind în uşa capelei, încercându-i 
rezistenţa, dând să intre înăuntru cu forţa. Gabriel se 
aplecă şi o sărută pe Maya îndelung, dar apoi ea se 
retrase. O tradiţie puternică tocmai fusese distrusă ca o 
bucată de hârtie aruncată în foc. Dorinţa pe care o 
simţise Gabriel atâtea luni îi înlătură orice alt gând. 
Când o privi, era ca şi cum nu existau nici un fel de 
bariere între ei. 


Cu blândeţe, îi luă sabia de pe umăr şi o puse pe o 
strană de lemn. Se întoarse la ea, îi îndepărtă părul de 
pe faţă şi se sărutară din nou. Maya se retrase, dar de 
data asta foarte lent. Îi şopti la ureche: 

— Rămâi aici, Gabriel. Te rog, rămâi aici... 


21 


Peste o oră erau culcaţi împreună pe podea, 
înfăşuraţi în şalul negru de lână. În încăpere era tot frig, 
iar ei erau pe jumătate dezbrăcaţi. Cămaşa lui Gabriel 
era pusă pe spătarul stranei, iar Maya îi simţea pielea 
caldă atingându-i sânii. Ar fi vrut să rămână acolo 
pentru totdeauna. El o ţinea în braţe; simţea, pentru 
prima dată de când se ştia ea, că o protejează cineva. 

Era doar o femeie care stătea culcată lângă iubitul 
ei, dar sinele său de Arlechin pândise ca o fantomă într- 
o casă cufundată în întuneric. 

— Deschide ochii, Gabriel. 

— De ce? 

— Trebuie să ieşi de-aici. 

El îi zâmbi, adormit. 

— N-o să se întâmple nimic... 

— Îmbracă-te şi întoarce-te în magazie. Arlechinii 
nu se pot implica într-o relaţie cu Călătorii. 

— Poate că aş putea să stau de vorbă cu Mother 
Blessing. 

— Nici nu te gândi la asta. Nu-i poţi spune nimic 
şi nu te poţi purta diferit. Nu mă atinge când e ea prin 
preajmă. Nu mă privi în ochi. O să vorbim despre asta 
mai târziu. Promit. Dar acum trebuie să te îmbraci şi să 
pleci. 


— Asta n-are nici o noimă, Maya. Eşti un om în 
toată firea. Mother Blessing nu-ţi poate spune cum să-ţi 
trăieşti viaţa. 

— Nu-ţi dai seama cât e de periculoasă. 

— Tot ce ştiu e că umblă pe insula asta dând 
ordine şi insultând pe toată lumea. 

— Fă-o pentru mine. Te rog. 

Gabriel oftă, dar o ascultă. Încet, îşi luă pe el 
cămaşa, bocancii şi giaca. 

— Asta se va întâmpla din nou, îi zise. 

— Nu, nu se va mai întâmpla. 

— Este ceea ce ne dorim amândoi. Ştii că aşa e... 

Gabriel o sărută pe buze şi ieşi din capelă. Când 
uşa se închise cu un scârţâit, Maya reuşi să se relaxeze. 
Îl va lăsa să se întoarcă în magazie, va aştepta câteva 
minute, apoi se va îmbrăca. Strângându-şi şalul în jurul 
corpului, se întinse la loc pe podea. Dacă se făcea ghem, 
putea să păstreze căldura din trupul Călătorului lipit de 
al ei, acel moment de intimitate şi exaltare. O amintire îi 
pluti prin minte: pe podul Carol din Praga îşi pusese o 
dorinţă. „Fie ca cineva să mă iubească şi fie să-l iubesc 
şi eu”. 

Aluneca într-un vis frumos când uşa se deschise 
cu un scârţâit şi cineva intră în capelă. O clipă se 
bucură, crezând că Gabriel se întorsese s-o vadă din 
nou, apoi auzi paşi apăsaţi şi repezi pe podeaua de 
lemn. 

Nişte degete puternice i se înfipseră în păr şi o 
traseră în sus. O palmă o plesni peste faţă, se trase 
înapoi şi o plesni din nou. 


Maya deschise ochii şi o văzu pe Mother Blessing 
stând deasupra ei. Arlechinul irlandez renunţase la 
veşmântul de călugăriţă şi purta pantaloni negri şi un 
pulover. 

— Îmbracă-te, îi zise. 

Luă bluza Mayei şi i-o azvârli. 

Maya dădu şalul la o parte şi-şi luă bluza, bâjbâind 
după nasturi. Era încă în picioarele goale, cu pantofii şi 
şosetele împrăştiate pe podea. 

— Dacă mă minţi în vreun fel, am să te omor în 
faţa altarului ăsta. Înţelegi ce-ţi zic? 

— Da. 

Maya termină de încheiat nasturii de la bluză şi 
sări în picioare. Sabia ei era la vreo doi metri şi ceva 
mai încolo, pusă pe strană. 

— Eşti iubita lui Gabriel? 

— Da. 

— Şi când a început? 

— În seara asta. 

— Ţi-am zis să nu mă minţi! 

— Jur că-i adevărat. 

Mother Blessing făcu un pas în faţă şi o apucă pe 
Maya de bărbie cu mâna dreaptă. Îi studie faţa, căutând 
un semn de înşelăciune sau de ezitare. Apoi o împinse. 

— Uneori nu am fost de acord cu tatăl tău, dar l- 
am respectat întotdeauna. A fost un Arlechin adevărat, 
demn de tradiţia noastră. Dar tu eşti un nimic. Ne-ai 
trădat. 

— Nu-i adevărat. 

Maya încercă să pară puternică şi sigură pe sine. 


— L-am găsit pe Gabriel în Los Angeles. L-am 
apărat de Tabula - 

— Nu te-a învăţat tatăl tău? Sau ai refuzat pur şi 
simplu să asculţi? Îi apărăm pe Călători, dar nu ne 
ataşăm de ei în nici un fel. Şi acum te-ai complăcut în 
slăbiciunea şi sentimentalismul ăsta. 

Picioarele goale ale Mayei atinseră podeaua rece 
când ea făcu câţiva paşi la dreapta şi-şi luă sabia. Îşi 
petrecu peste cap cureaua, iar teaca săbiei îi atinse 
spatele. 

— Mă ştii de când eram mică. Mi-ai ajutat tatăl să- 
mi distrugă viaţa. Arlechinii trebuie cică să creadă în 
faţa aleatorie a lucrurilor. Ei bine, copilăria mea n-a 
avut nimic aleatoriu! Am fost pălmuită şi lovită şi am 
primit ordine de la tine şi de la toţi Arlechinii care 
treceau prin Londra. Am fost antrenată să ucid fără 
ezitare şi fără dificultate. I-am omorât pe oamenii ăia la 
Paris când aveam şaisprezece ani... 

Mother Blessing râdea încetişor, bătându-şi joc de 
ea. 

— Biata fetiţă. Îmi pare atât de rău. Asta vrei să 
auzi? Vrei milă de la mine? Crezi că pentru mine a fost 
altfel când eram copil? L-am omorât pe primul 
mercenar Tabula cu o armă de vânătoare cu ţeava tăiată 
când aveam doisprezece ani! Şi ştii ce purtam? O rochie 
albă pentru prima împărtăşanie. Mama m-a pus să mă 
îmbrac cu ea ca să mă pot apropia de altar şi să pot 
apăsa pe trăgaci. 

Câteva clipe, Maya văzu o licărire de durere în 
ochii femeii mai în vârstă. Şi o văzu cu ochii minţii pe 


fetiţa în rochie albă, stând în centrul unei catedrale 
uriaşe, împroşcată cu sânge. Momentul trecu, iar mânia 
lui Mother Blessing păru să crească şi mai mult. 

— Sunt Arlechin ca şi tine, spuse Maya. 

— Şi asta înseamnă că nu-mi poţi da ordine... 

Mother Blessing trase sabia cu amândouă mâinile, 
o răsuci pe deasupra capului şi termină mişcarea 
îndreptându-i vârful spre podea. 

— Ai să faci ce-ţi spun eu. Relaţia ta cu Gabriel s-a 
terminat. N-ai să-l mai vezi niciodată. 

Maya ridică încet mâna dreaptă - ca să arate că 
nu avea de gând să atace imediat. Apoi scoase sabia din 
teacă şi-o ţinu cu vârful în sus şi cu latul lamei în 
dreptul pieptului. 

— Cheamă-l mâine pe căpitanul Foley şi el ne va 
lua de pe insulă. Am să continui să-l apăr pe Gabriel şi 
tu îl poţi păzi pe tatăl lui. 

— N-avem ce discuta aici. Nici un compromis. Te 
vei supune autorităţii mele. 

— Nu. 

— Te-ai culcat cu un Călător şi acum eşti 
îndrăgostită de el. Asemenea emoție nu face decât să-l 
pună în pericol. 

Mother Blessing ridică sabia. 

— Pentru că mi-am nimicit propria frică, pot stârni 
frica în alţii. Pentru că nu-mi pasă de viaţa mea, toţi 
duşmanii mei mor. Tatăl tău a încercat să-ţi spună asta, 
dar ai fost prea rebelă. Poate eu te pot face să asculţi... 

Mother Blessing întinse piciorul stâng. Era o 
mişcare graţioasă, experimentată - ca începutul unui 


dans. Apoi Arlechinul irlandez se avântă înainte, 
atacând cu mişcări rapide, precise ale încheieturilor şi 
ale mâinilor. Despica şi împungea aerul cu o forţă 
nestăpânită, în timp ce Maya dădea înapoi şi încerca să 
se apere. Flăcările lumânărilor pâlpâiau şi zăngănitul 
săbiilor care se izbeau spulbera tăcerea. 

La câţiva metri de altar, Maya se azvârli în 
cealaltă parte a camerei ca un scufundător care se 
arunca în apă. Se dădu peste cap şi sări la distanţă de 
celălalt Arlechin, se înălţă în picioare şi-şi ridică din nou 
sabia. 

Mother Blessing îşi reînnoi atacul, împingând-o pe 
Maya spre perete. Arlechinul irlandez îşi repezi sabia 
spre dreapta, apoi o răsuci în ultimul moment, prinzând 
sabia Mayei aproape de gardă şi smulgând-o din mâinile 
tinerei. Sabia se răsuci prin aer şi ateriză în partea 
cealaltă a camerei. 

— Mi te vei supune, spuse Mother Blessing. 

— Supune-te sau acceptă consecinţele. 

Maya refuză să vorbească. 

Fără vreun avertisment, vârful săbiei lui Mother 
Blessing făcu o crestătură peste pieptul Mayei, fu tras 
înapoi, crestă braţul ei stâng, fu tras înapoi şi apoi îi 
crestă mâna stângă. Cele trei răni erau ca o arsură. 
Maya privi în ochii Arlechinului şi-şi dădu seama că 
următoarea mişcare a săbiei îi va curma viaţa. Păstră 
tăcerea până când îi trecu prin minte un gând atât de 
puternic, încât o făcu să uite complet de mândrie. 

— Lasă-mă să-l văd pe Gabriel pentru ultima oară. 

— Nu. 


— Te voi asculta. Dar trebuie să-mi iau rămas-bun. 


22 


Fundaţia Evergreen ocupa o întreagă clădire de 
birouri la intersecţia dintre Fifty-fourth Street şi 
Madison Avenue, în Manhattan. Majoritatea angajaţilor 
credeau că lucrează pentru o organizaţie non-profit care 
acorda burse de cercetare şi gestiona fondurile cu care 
era înzestrată. Numai un personal puţin numeros cu 
birourile la ultimele opt etaje se ocupa de activităţile 
mai puţin publice ale Fraţilor. 

Nathan Boone trecu de uşa turnantă şi intră în 
holul atriumului. Aruncă o privire cascadei ornamentale 
şi pâlcului de molizi artificiali plantat lângă geamuri. 
Arhitecţii insistaseră să folosească nişte plante veşnic 
verzi şi vii, dar fiecare lot nou, odată transplantat, se 
ofilea şi murea, lăsând un covor inestetic de ace 
maronii. Ultima soluţie fusese un pâlc de copaci 
artificiali, dotat cu un sistem de ventilaţie elaborat, care 
emana un uşor miros de conifere. Toată lumea prefera 
imitaţiile de molizi: păreau mai reali decât cei crescuţi 
în pădure. 

Boone se apropie de biroul pazei, se opri pe un 
pătrat mic, galben, şi-l lăsă pe paznic să-i scaneze ochii. 
Odată ce identitatea lui Boone fu verificată, paznicul 
verifică informaţiile de pe ecranul calculatorului. 


— Bună ziua, domnule Boone. Sunteţi autorizat să 
urcati la etajul optsprezece. 

— Alte informaţii? 

— Nu, domnule, nimic altceva. Domnul Raymond 
vă va escorta la ascensorul potrivit. 

Boone îl urmă pe un alt paznic până în faţa 
ultimului lift de pe hol. Bărbatul trecu o carte de 
identitate pe dinaintea unui senzor şi apoi ieşi din 
ascensor chiar înainte ca uşile să se închidă. Când liftul 
începu să urce, o cameră video dinăuntru îi scană faţa 
lui Boone şi verifică imaginea cu informaţiile biometrice 
din calculatorul Fundaţiei Evergreen. 

În acea dimineaţă, Boone primise un e-mail în 
care i se cerea să se întâlnească cu nişte membri ai 
consiliului director al Fraţilor. Acest lucru era extrem 
de neobişnuit. În ultimii ani, Boone se întâlnise cu 
consiliul numai când Nash se ocupa cu organizarea 
şedinţei. Din câte ştia el, generalul încă mai era pe 
insula Dark Island de pe fluviul Saint Lawrence. 

Uşile liftului se deschiseră şi Boone păşi într-o 
sală de aşteptare goală. Pe scaunul recepţionistei nu era 
nimeni, dar pe birou era o mică boxă. 

— Bună ziua, domnule Boone. 

Vocea care răsuna din boxă era generată de 
calculator, dar suna ca şi cum ar fi aparţinut unei 
persoane reale - unei tinere inteligente şi eficiente. 

— Bună ziua. 

— Vă rog să aşteptaţi aici în sală. Vă vom anunţa 
când va începe întrevederea. 


Boone se aşeză pe o canapea din velur de lângă o 
măsuţă de cafea din sticlă. Nu mai vizitase până atunci 
etajul optsprezece, şi habar n-avea ce fel de 
echipamente îi evaluau reacţiile. Era posibil ca un 
microfon extrem de sensibil să-i asculte bătăile inimii, în 
timp ce o cameră cu infraroşii îi putea monitoriza 
schimbările de temperatură ale pielii - oamenii furioşi 
sau speriaţi se înfierbântau şi pulsul lor se accelera. 
Calculatorul putea analiza aceste date şi putea prezice 
eventualitatea unei reacţii violente. 

Se auzi un uşor clic şi se deschise un sertar din 
biroul recepţionistei. 

— Senzorii noştri ne-au informat că purtaţi un 
pistol, spuse vocea electronică. 

— Vă rog să-l puneţi în sertar. Vă va fi returnat la 
sfârşitul întrevederii. 

Boone se duse la birou şi se holbă la sertarul 
deschis. Deşi lucra de aproape opt ani pentru Fraţi, nu i 
se ceruse niciodată să-şi predea arma. Fusese 
întotdeauna un angajat de încredere şi obedient. 
Începuseră oare să se îndoiască de loialitatea lui? 

— Aceasta este a doua solicitare, zise vocea. 

— Nesatisfacerea sa va fi considerată o încălcare 
a securităţii. 

— Eu sunt şeful securităţii, anunţă Boone, apoi îşi 
dădu seama că vorbea cu un calculator. 

Aşteptă câteva secunde, numai ca să-şi manifeste 
independenţa, apoi îşi scoase pistolul din tocul de umăr. 
Când îl puse în sertarul biroului, trei linii de lumină 
încadrară arma într-un triunghi precis. Sertarul se 


închise, iar Boone se întoarse la canapea. Nu-l deranja 
să fie scanat de o maşinărie, dar îl enerva să fie tratat 
ca un infractor. Evident, programul nu fusese calibrat 
să arate diferite grade de respect. 

Rămase cu privirea aţintită asupra tabloului mare 
de pe peretele din faţa lui. Era o pată pastelată cu 
picioare, semănând cu un păianjen strivit. În celălalt 
capăt al sălii erau trei uşi, fiecare vopsită într-o culoare 
diferită. Nu era nici o cale de ieşire cu excepţia liftului, 
iar calculatorul controla şi acel sistem. 

— Întrevederea este pe punctul de a începe, spuse 
vocea. 

— Vă rog să intraţi pe uşa albastră şi să mergeţi 
până la capătul coridorului. 

Boone se ridică încet şi încercă să nu-şi manifeste 
iritarea. 

— O zi bună şi ţie, îi spuse maşinăriei. 

Uşa albastră se retrase încet în perete în 
momentul în care senzorii îi detectară corpul. O luă pe 
un coridor ce ducea la o uşă de oţel fără nici un fel de 
clanţă vizibilă. Când această uşă culisă deschizându-se, 
intră într-o sală de conferinţe cu ferestre uriaşe care 
ofereau o privelişte a acoperişurilor din Manhattan. Doi 
membri ai Consiliului director al Fraţilor stăteau de 
cealaltă parte a unei mese lungi, negre - dr. Anders 
Jensen şi d-na Brewster, tipa engleză care făcea 
presiuni în favoarea noului program Shadow din Berlin. 

— Bună ziua, Nathan. 


Doamna Brewster se purta ca şi cum el ar fi fost 
vreun servitor care tocmai trecuse pe la apartamentul ei 
din South Kensington. 

— Cred că-l cunoşti pe dr. Jensen din Danemarca. 

Boone înclină din cap spre Jensen. 

— Ne-am cunoscut anul trecut în Europa. 

O a treia persoană stătea în faţa ferestrelor, 
supraveghind oraşul. Michael Corrigan. Cu câteva luni 
în urmă, Boone îl prinsese pe Michael în Los Angeles şi-l 
transportase pe Coasta de est. Îl văzuse pe tânăr speriat 
şi derutat, dar acum avusese loc o transformare. 
Călătorul părea să emane siguranţă de sine şi 
autoritate. 

— Eu am cerut întrevederea asta, spuse Michael. 

— Îţi mulţumesc că ni te-ai alăturat atât de 
repede. 

— Michael a devenit parte din efortul nostru, zise 
d-na Brewster. 

— Înţelege pe deplin noile noastre obiective. 

„Dar e un Călător”, îşi spuse Boone. „Omorâm 
oameni ca el de mii de ani”. Voia s-o apuce pe d-na 
Brewster şi s-o scuture ca şi cum tocmai şi-ar fi dat foc 
la propria casă. „De ce faci asta? Nu vezi pericolul?” 

— Şi care sunt noile noastre obiective? întrebă 
Boone. 

— Fraţii au făcut tot posibilul să pună bazele 
Panopticonului. S-a schimbat acest obiectiv în ultimele 
câteva săptămâni? 

— Obiectivul este acelaşi, dar acum devine posibil, 
zise Michael. 


— Dacă programul Shadow dă rezultate în Berlin, 
îl putem extinde în întreaga Europă şi America de Nord. 

— Cu asta are de-a face centrul de calculatoare, 
spuse Boone. 

— Treaba mea e să-i apăr pe Fraţi de atacurile din 
partea duşmanilor lor. 

— Şi n-ai făcut o treabă prea bună, zise dr. Jensen. 

— Cineva a reuşit să se infiltreze în centrul nostru 
de cercetări din Westchester şi aproape l-a distrus, 
terminarea computerului cuantic a fost amânată, iar 
seara trecută Hollis Wilson i-a atacat pe câţiva dintre 
oamenii tăi într-un club din Manhattan. 

— Ne aşteptăm ca angajaţii noştri cu contract să 
mai aibă unele probleme, spuse d-na Brewster. 

— Ceea ce ne deranjează este că Hollis Wilson a 
scăpat. 

— Am nevoie de mai mulţi oameni. 

— Gabriel şi prietenii săi nu sunt problema 
imediată, zise Michael. 

— Trebuie să te concentrezi asupra găsirii tatălui 
meu. 

Boone ezită, apoi îşi alese cuvintele cu grijă. 

— Zilele astea primesc instrucţiuni diferite din 
surse diferite. 

— Fratele meu n-a fost niciodată capabil să 
organizeze ceva. Când oamenii tăi ne-au dat de urmă, 
era doar un curier pe motocicletă din Los Angeles. Tatăl 
meu şi-a petrecut viaţa trăind ca un Călător, şi noi ştim 
că a inspirat comunităţi alternative. Matthew Corrigan 


este periculos şi din cauza asta el este obiectivul. Astea- 
ţi sunt ordinele, domnule Boone. 

Doamna Brewster înclină din cap încet, dându-şi 
consimţământul. Boone se simţi de parcă fereastra 
uriaşă tocmai se făcuse ţăndări şi erau cioburi de sticlă 
peste tot. Un Călător, unul dintre duşmanii lor, vorbea 
în numele Fraţilor. 

— Dacă asta vreţi... 

Michael străbătu încet încăperea. Se uita fix la 
Boone ca şi cum tocmai îi auzise toate gândurile 
neloiale. 

— Da, domnule Boone. Eu sunt însărcinat cu 
găsirea tatălui meu, şi asta-i ceea ce vreau. 


23 


Gabriel auzi uşa magaziei deschizându-se şi 
trântindu-se de perete şi nişte cizme cu talpa grea 
bocănind în sus pe scări. Încă învelit într-o pătură 
groasă, se întoarse cu faţa în sus şi deschise ochii. Sora 
Faustina, călugăriţa poloneză, intră cu o tavă de lemn. Îi 
puse micul dejun pe podea, apoi rămase cu mâinile în 
şolduri. 

— Dormi? 

— Acum nu. 

— Prietenii tăi treziţi. După micul dejun, te rog 
intră în capelă. 

— Mulţumesc, soră Faustina. Aşa am să fac. 

Femeia robustă rămase lângă scări, studiindu-l pe 
Gabriel ca şi cum ar fi fost o nouă specie de mamifer 
marin azvârlită de valuri pe ţărmul insulei. 

— Vorbeam cu tatăl tău. E un om de credinţă. 

Sora Faustina continuă să-l privească şi expiră cu 
zgomot. Gabriel se simţi ca şi cum tocmai picase un 
examen. 

— Rugăm pentru tatăl tău în fiecare seară. Poate e 
într-un loc cu întuneric. Poate nu-şi găseşte drumul spre 
casă... 

— Mulţumesc, soră. 


Sora Faustina dădu din cap şi apoi o luă în jos pe 
scări bocănind. Magazia nu era încălzită, aşa că Gabriel 
se îmbrăcă repede. Călugăriţa îi adusese un ibric cu 
ceai, o pâine neagră, unt, gem de caise şi o felie groasă 
de brânză cheddar. Lui Gabriel îi era foame şi mâncă 
repede, făcând o pauză numai când îşi turnă a doua 
cană de ceai. 

Oare chiar făcuse dragoste cu Maya noaptea 
trecută? În magazia rece, cu soarele care întra prin 
ferestrele rotunde, momentul din capelă era îndepărtat 
şi ca desprins dintr-un vis. Îşi aminti primul sărut lung, 
flacăra lumânărilor tremurând în timp ce trupurile lor s- 
au împreunat şi apoi s-au despărţit. Pentru prima dată 
de când se cunoscuseră, simţise că toate zidurile de 
apărare ale Mayei se topiseră, şi că putea s-o vadă 
limpede. Îl iubea şi avea grijă de el, şi propriile lui 
emoţii se îndreptau către ea. Atât Arlechinul cât şi 
Călătorul erau deja separați de lumea obişnuită, şi acum 
erau ca două bucăţi de puzzle care se atinseseră cumva 
şi se îmbinaseră. 

Trăgându-şi giaca pe el, ieşi din magazie şi o luă 
pe cărarea din pietre ce trecea pe lângă celelalte 
clădiri. Cerul era senin, dar ziua era rece şi umedă, iar 
vântul de nord-vest sufla prin buruieni. Fumul de turbă 
lăsa o dâră dinspre hornul sobei din bucătărie, dar 
Gabriel evită confortul de acolo şi se îndreptă direct 
spre capelă. 

O găsi pe Maya stând într-o strană, cu sabia 
vârâtă în teacă şi pusă pe picioare. În pulover negru pe 
gât şi pantaloni negri de lână, Mother Blessing se 


plimba înainte şi înapoi prin faţa altarului. Conversaţia 
dintre cei doi Arlechini încetă imediat ce intră Gabriel. 

— Sora Faustina mi-a spus că trebuie să vin aici. 

— Aşa e, zise Mother Blessing. 

— Maya are să-ţi spună ceva. 

Maya ridică privirea spre Gabriel şi el se simţi ca 
străpuns cu un pumnal. Siguranţa agresivă a tinerei 
Arlechin dispăruse. Arăta tristă şi înfrântă, iar Gabriel 
îşi dădu seama că Mother Blessing aflase cumva despre 
noaptea trecută. 

— E primejdios ca doi Arlechini să se afle în 
acelaşi loc, spuse Maya. 

Vocea ei era lipsită de orice inflexiuni sau emoţii. 

— L-am contactat pe căpitanul Foley cu ajutorul 
telefonului prin satelit. Vei pleca în dimineaţa asta cu 
Mother Blessing şi te vei întoarce pe uscat. Ea te va 
duce într-o casă sigură undeva în Irlanda. Eu voi 
rămâne aici şi-l voi păzi pe tatăl tău. 

— Dacă trebuie să plec, vreau ca tu să vii cu mine. 

— Noi deja am luat hotărârea, spuse Mother 
Blessing. 

— Nu ai de ales. L-am păzit pe tatăl tău timp de 
şase luni. Acum asta va fi obligaţia Mayei. 

— Nu văd de ce Maya şi cu mine nu putem 
rămâne împreună. 

— Noi ştim ce e mai bine pentru supraviețuirea ta. 

Maya strângea teaca săbiei ca şi cum arma ar fi 
putut-o salva din această discuţie. Expresia de pe faţa ei 
era disperată, cerea îndurare, dar îşi cobori din nou 
privirea spre podea. 


— Asta este cea mai logică decizie, Gabriel. Şi 
este ceea ce trebuie să facă Arlechinii - să ia decizii 
calme, logice, în ceea ce priveşte protecţia Călătorilor. 
Mother Blessing are mult mai multă experienţă decât 
mine. Are acces la arme şi la mercenari de nădejde. 

— Şi nu uita de Vicki Fraser şi de fetiţă, adăugă 
Mother Blessing. 

— Vor fi în siguranţă aici, pe insulă. E greu să 
călătoreşti cu un copil. 

— Ne-am descurcat bine până acum. 

— Aţi avut noroc. 

Mother Blessing se duse la fereastra transparentă 
din spatele altarului, care dădea spre mare. Gabriel voia 
să-i ţină piept, dar irlandeza asta de vârstă mijlocie avea 
ceva foarte intimidant. De-a lungul timpului, Gabriel 
văzuse tot felul de bătăi în baruri şi pe străzi, când doi 
beţivi se insultau şi începeau să se manifeste din ce în 
ce mai agresiv. Mother Blessing trecuse acea linie cu 
mulţi ani în urmă. Dacă era provocată, ataca imediat - 
fără reţineri. 

— Când te voi vedea din nou? o întrebă Gabriel pe 
Maya. 

— Poate că peste vreun an va putea părăsi insula, 
spuse Mother Blessing. 

— Lucrul ăsta s-ar putea întâmpla mai devreme 
dacă tatăl tău se întoarce pe lumea asta. 

— Un an? Asta-i o nebunie. 

— Barca va fi aici în douăzeci de minute, Gabriel. 
Pregăteşte-te de plecare. 


Conversaţia se încheiase. Uluit, Gabriel le părăsi 
pe cele două femei şi ieşi din capelă. Văzu că Vicki şi cu 
Alice erau sus, pe culme. Urcă treptele de piatră până la 
următoarea terasă, ocoli grădina şi bazinele de 
colectare a apei de ploaie, apoi urmă poteca ce ducea la 
cel mai înalt punct de pe insulă. 

Stând pe un bolovan de gresie, Vicki privea 
oceanul albastru-închis care îi înconjura din toate 
direcţiile. Insula îl făcea pe Gabriel să simtă că nu mai 
exista nimic altceva - că erau cu adevărat singuri în 
centrul lumii. La vreo zece metri de ea, Alice alerga în 
jurul stâncilor, oprindu-se la câteva minute ca să bată 
buruienile înalte cu un băț. 

Vicki zâmbi când Gabriel se apropie de ea şi arătă 
spre fată. 

— Cred că se joacă de-a cum e să fii Arlechin. 

— Nu sunt sigur că e ceva bun, spuse Gabriel şi se 
aşeză lângă Vicki. 

Deasupra lor, cerul era punctat de gâşte de mare 
şi furtunari. Păsările urcau până sus pe curenţi de aer 
invizibili şi apoi planau din nou în jos. 

— Plec de pe insulă, zise Gabriel. 

În timp ce descria discuţia din capelă, decizia 
luată de Mother Blessing căpăta greutate şi substanţă - 
asemenea unui oraş îndepărtat de care te apropii prin 
ceaţă. Vântul se înteţi şi furtunarii alb cu negru 
începură să scoată ţipete ascuţite, făcându-l pe Gabriel 
să se simtă singur. 

— Nu-ţi face griji pentru tatăl tău, Gabriel. Maya 
şi cu mine îl vom păzi. 


— Dacă se întoarce în lumea asta şi eu nu sunt 
aici? 

Vicki îi luă mâna şi i-o strânse puternic. 

— Atunci îi vom spune că are un fiu loial care-a 
făcut tot posibilul să-l găsească. 


XXX 


Gabriel se întoarse în magazie, aprinse o 
lumânare şi cobori în pivniţă. Trupul tatălui său tot mai 
zăcea pe lespedea de piatră, acoperit ca şi ultima dată 
cu cearşaful de muselină. Umbra lui Gabriel ezită pe 
perete în timp ce trăgea cearşaful. Matthew Corrigan 
avea părul lung şi cărunt şi riduri adânci pe frunte şi la 
colţurile gurii. În copilărie, toată lumea îi spunea lui 
Gabriel că seamănă cu tatăl său, dar numai acum reuşi 
să vadă asemănarea. Se simţea ca şi cum s-ar fi uitat la 
propria persoană, mai în vârstă - obosită de o viaţă de 
privit în inimile altora. 

Îngenunchind lângă corp, Gabriel îşi puse urechea 
pe pieptul tatălui său. Aşteptă câteva minute, apoi 
tresări când auzi bubuitura înăbuşită a unei singure 
bătăi de inimă. Era ca şi cum tatăl său se afla la doar 
câţiva metri de el, chemându-l din umbre. Gabriel se 
ridică, îl sărută pe frunte şi urcă scările. În timp ce 
închidea trapa, Maya intră în încăpere. 

— Tatăl tău este în regulă? 

— Nici o schimbare. 

Gabriel se îndreptă spre uşă şi-o îmbrăţişă. Pentru 
câteva clipe, ea cedă emoţiei pe care o simţea, 


strângându-l tare în braţe în timp ce el o mângâia pe 
păr. 

— Foley tocmai a sosit cu barca, spuse ea. 

— Mother Blessing coboară cărarea care duce la 
doc. Tu trebuie s-o urmezi imediat. 

— Şi ştie ce s-a întâmplat aseară? 

— Sigur că ştie. 

Vântul împinse în uşa pe jumătate deschisă. Maya 
se îndepărtă de el şi-o trânti la loc. 

— Amândoi am făcut o greşeală. Nu mi-am onorat 
obligaţia. 

— Nu mai vorbi ca un Arlechin. 

— Dar sunt Arlechin, Gabriel. Şi nu te pot apăra 
decât dacă sunt ca Mother Blessing. Rece şi raţională. 

— Nu cred asta. 

— Eu sunt Arlechin, iar tu eşti Călător. E vremea 
să începi să te porţi ca unul. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Tatăl tău a trecut dincolo şi s-ar putea să nu se 
mai întoarcă. Fratele tău este de partea Tabula. Tu eşti 
persoana la care speră toţi. Ştiu că ai puterea, Gabriel. 
Acum trebuie s-o foloseşti. 

— N-am cerut-o eu. 

— Nici eu n-am cerut să am viaţa asta, dar asta mi 
s-a dat. Aseară încercam amândoi să ne evităm 
obligaţiile. Mother Blessing are dreptate. Dragostea te 
face nesăbuit şi slab. 

Gabriel se apropie de ea şi încercă s-o 
îmbrăţişeze. 

— Maya... 


— Eu accept ceea ce sunt. Şi e timpul ca şi tu să-ţi 
asumi responsabilităţile. 

— Şi ce-ar trebui să fac? Să-i conduc pe 
Alergătorii liberi? 

— Ai putea vorbi cu ei. E un început. Te admiră, 
Gabriel. Când am fost la Vine House, am văzut asta în 
ochii lor. 

— Bine, am să vorbesc cu ei. Dar te vreau cu 
mine. 

Maya se întoarse cu spatele ca să nu-i vadă faţa. 

— Ai grijă de tine, spuse ea cu o voce gâtuită, apoi 
ieşi şi începu să urce cu paşi mari panta stâncoasă, în 
timp ce vântul îi spulbera părul negru. 


XXX 


Gabriel îşi luă geanta de umăr şi cobori treptele 
săpate în stâncă până la doc. Căpitanul Foley era în 
barca lui de pescuit, meşterind la motor. Mother 
Blessing se plimba înainte şi înapoi pe dala de beton. 

— Maya mi-a dat cheile la maşina pe care aţi 
lăsat-o în Portmagee, îi spuse ea lui Gabriel. 

— O să mergem în nord într-o casă sigură din 
ţinutul Cavan. Trebuie să-mi sun câteva contacte şi să 
văd dacă ... 

Gabriel o întrerupse. 

— Poţi să faci ce vrei, dar eu mă întorc la Londra. 

Mother Blessing se asigură că Foley era tot în 
barcă - prea departe ca să audă conversaţia. 


— Ai acceptat protecţia mea, Gabriel. Asta 
înseamnă că eu fac alegerile. 

— Am nişte prieteni în oraş - Alergători liberi - şi 
vreau să le vorbesc. 

— Şi dacă eu nu sunt de acord? 

— Te temi de Tabula, Mother Blessing? Asta-i 
problema? 

Arlechinul irlandez se încruntă şi atinse metalul 
negru al tubului în care-şi ţinea sabia. Arăta ca o regină 
păgână care tocmai fusese insultată de un om de rând. 

— Este destul de limpede că se tem de mine. 

— Bun. Pentru că eu mă întorc la Londra. Dacă 
vrei să mă aperi, va trebui să mă urmezi. 


24 


Stând pe un scaun lângă o fereastră de la ultimul 
etaj al Vine House, Gabriel se uita la părculeţul public 
din mijlocul Bonnington Square. Era nouă dimineaţa. La 
căderea nopţii, o ceaţă deasă şi rece se ridicase de pe 
Tamisa şi invadase străzile înguste din South London. 
Lampadarele din jurul scuarului luminau slab, ca nişte 
bucăţi de jăratic aproape stinse de o putere mai rece şi 
mai pătrunzătoare. Nu era nimeni în parc, dar la câteva 
minute câte un grup mic de tineri se apropia de casă şi 
bătea la uşă. 

Gabriel se întorsese la Londra de trei zile, stând la 
magazinul de tobe al lui Winston Abosa din Camden 
Market. Le ceruse ajutorul lui Jugger şi prietenilor săi, 
iar aceştia reacţionaseră imediat. Vestea se răspândise, 
iar acum veneau la Vine House Alergători liberi din 
toată ţara. 

Jugger ciocăni de două ori la uşă înainte de a-şi 
vâri capul înăuntru. Părea emoţionat şi agitat. Gabriel 
auzi sunetul vocilor ce venea de la mulţimea de jos. 

— Vin o mulţime de oameni, spuse Jugger. 

— Au sosit echipaje din Glasgow şi Liverpool. 
Până şi vechiul tău amic Cutter a venit din Manchester 
cu prietenii lui. Nu ştiu cum au aflat de asta. 

— O să fie destul loc? 


— Ice se ocupă de toată lumea ca un instructor de 
tabără - le spune unde să stea. Roland şi Sebastian 
întind cabluri prin hol. O să fie boxe în toată casa. 

— Mulţumesc, Jugger. 

Alergătorul liber îşi potrivi mai bine pe cap 
căciula împletită şi-şi zâmbi stingherit. 

— Ascultă, amice. Suntem prieteni, da? Putem 
vorbi despre orice. 

— Care-i problema? 

— Femeia aia irlandeză care-i garda ta de corp. 
Era plin de lume la uşa de la intrare, aşa că Roland a 
dat ocol casei şi a sărit gardul în grădină. O facem tot 
timpul când vrem să intrăm prin bucătărie. Ei bine, cu 
iuţeala fulgerului, irlandeza aia îi pune la tâmplă lui 
Roland un pistol automat. 

— I-a făcut vreun rău? 

— Nu. Dar bietul om aproape că s-a scăpat pe el. 
În numele lui Dumnezeu, Gabriel. Poate că ar putea 
aştepta afară din casă cât ţii tu discursul. Nu vreau să 
omoare pe cineva astă-seara. 

— Nu-ţi face griji. O să plecăm de-aici imediat ce 
termin de vorbit. 

— Şi după aia? 

— Am să cer ajutor şi vom vedea ce se va 
întâmpla. Vreau ca tu să fii omul meu de legătură cu cei 
care s-au adunat jos. 

— Nici o problemă. Mă descurc eu. 

— Stau în Camden Market, într-o zonă subterană 
căreia i se zice catacomba. Acolo e un magazin de tobe 
al unui tip, Winston. Elo să ştie cum să dea de mine. 


— Pare un plan bun, amice, zise Jugger, dând din 
cap solemn. 

— Toţi vor să te audă, dar mai dă-ne câteva 
minute. Trebuie să-i mai aşez pe unii un pic. 

Alergătorul liber ieşi din mansardă şi cobori scara 
îngustă. Gabriel rămase pe scaun, uitându-se pe geam 
la grădina mică din centrul scuarului. După spusele lui 
Sebastian, pe locul grădinii fusese o clădire bombardată 
din al Doilea Război Mondial şi apoi un maidan pe care 
lumea arunca gunoaie şi maşini vechi. Treptat, 
comunitatea îşi unise eforturile, curăţase locul şi 
plantase un amestec de arbuşti convenţionali şi iederă, 
plus câteva specii exotice tropicale. Palmieri şi 
bananieri creşteau acum lângă trandafiri englezeşti. 
Sebastian era convins că Bonnington Square este o zonă 
ecologică distinctă, cu propria sa climă tipică. 

Alergătorii liberi plantaseră o grădină de legume 
în spatele casei, şi puteai vedea tufişuri şi copaci 
crescând pe acoperişul fiecărei clădiri din jurul 
scuarului. Deşi erau mii de camere de televiziune cu 
circuit închis în întreaga Londră, preferința constantă 
pentru grădini arăta că cetăţenii obişnuiţi voiau un 
refugiu separat de Uriaşa Maşinărie. Cu prieteni, 
mâncare şi o sticlă de vin, chiar şi grădina din curtea 
din spate părea mare. 

Peste câteva minute, Jugger ciocăni de două ori şi 
deschise uşa. 

— Eşti gata? 

Câţiva Alergători liberi se aşezaseră pe treptele 
scării, iar alţii erau înghesuiți în hol. Mother Blessing 


stătea în picioare în camera de zi lângă o masă cu un 
mic microfon aşezat în mijloc. Unul dintre mercenarii ei 
irlandezi, un tip cu înfăţişare dură şi cu o cicatrice albă 
pe ceafă, era postat afară. 

Gabriel luă microfonul şi-l porni. Un cablu ducea 
la un receptor stereo ataşat la mai multe boxe. Inspiră 
adânc şi îşi auzi zgomotul propriei răsuflări din capătul 
holului. 

— Când eram la şcoală, ni s-a dat fiecăruia câte un 
manual mare de istorie în prima zi. Îmi amintesc cât de 
greu era să-l vâr în ghiozdan în fiecare după-amiază. 
Fiecare perioadă istorică avea o secţiune de culoare 
diferită, iar profesorul ne încuraja să credem că, la o 
dată anume, toţi oamenii încetaseră să se mai comporte 
ca în Evul Mediu şi hotărâseră că erau în Renaştere. 

— Sigur, istoria adevărată nu-i aşa. Perspective 
diferite asupra lumii şi tehnologii diferite pot coexista. 
Când apare o reală inovaţie, oamenii nici măcar nu sunt 
conştienţi de puterea ei sau de implicaţiile pe care le va 
avea asupra propriilor lor vieţi. 

— Un mod de-a vedea istoria este ca pe o poveste 
a unei lupte continue: un conflict între indivizii cu idei 
noi şi cei care vor să controleze societatea. Câţiva 
dintre voi poate c-au auzit zvonuri despre un grup de 
oameni puternici denumit Tabula. Tabula împing regi şi 
guverne să adopte filozofia lor privind controlul. Vor să 
transforme lumea într-o uriaşă închisoare unde 
prizonierul presupune mereu că este urmărit. În cele 
din urmă, toţi prizonierii îşi vor accepta condiţia ca fiind 
realitatea înconjurătoare. 


— Unii oameni nu sunt conştienţi de ceea ce se 
întâmplă. Alţii aleg să fie orbi. Dar toţi cei de-aici sunt 
Alergători liberi. Clădirile care ne înconjoară nu ne 
intimidează. Noi ne căţărăm pe ziduri şi sărim de pe o 
clădire pe alta. 

Gabriel îl văzu pe Cutter, şeful Alergătorilor liberi 
din Manchester, care stătea rezemat de perete cu braţul 
rupt pus în ghips. 

— Vă respect pe toţi, şi în special pe omul ăsta, 
Cutter. Un taxi londonez l-a lovit cu câteva săptămâni în 
urmă când ne întreceam, şi acum e aici cu prietenii lui. 
Un adevărat Alergător liber nu acceptă barierele şi 
limitele convenţionale. Ăsta nu-i un sport sau un mod 
de-a apărea la televizor. Este o alegere pe care am luat- 
o pentru viaţa noastră. Un mod de-a exprima ce este în 
inima noastră. 

— Deşi unii dintre noi au respins anumite aspecte 
ale tehnologiei, suntem cu toţii conştienţi cât de mult au 
schimbat calculatoarele lumea. Asta e cu-adevărat o 
nouă epocă istorică: Era Uriaşei Maşinării. Camerele de 
supraveghere şi scanerele sunt peste tot. În curând 
opţiunea unei vieți private va dispărea. Toate 
schimbările astea sunt justificate de o cultură a fricii 
care pătrunde peste tot. Presa trâmbiţează permanent 
despre câte o nouă ameninţare pentru vieţile noastre. 
Conducătorii noştri aleşi încurajează această frică şi ne 
iau libertatea. 

— Dar Alergătorilor liberi nu le e frică. Unii dintre 
noi încearcă să trăiască în afara Matricei. Alţii fac mici 
gesturi de revoltă. În seara asta vă cer un angajament 


mai mare. Cred că Tabula plănuiesc un pas decisiv spre 
crearea închisorii lor electronice. Aici nu e vorba doar 
de câteva camere de supraveghere în plus sau de 
modificarea unui program de scanare. Este evoluţia 
finală a planului lor. 

— Întrebarea e: care este acest plan? Vă rog să 
cerneţi zvonurile şi să vedeţi ce este real. Am nevoie de 
oameni care pot vorbi cu prietenii lor, pot explora 
Internetul sau asculta vocile purtate de vânt. 

Gabriel arătă spre Sebastian. 

— Tipul ăsta a conceput primul din mai multe site- 
uri Internet subterane. Trimiteţi informaţiile acolo şi noi 
vom începe să organizăm rezistenţa. 

— Amintiţi-vă că voi toţi încă mai puteţi face o 
alegere. Nu trebuie să acceptaţi acest nou sistem de 
control şi frică. Avem puterea de-a spune nu. Avem 
dreptul de-a fi liberi. Vă mulţumesc. 

Nimeni nu aplaudă şi nu ovaţionă, dar păreau să-l 
sprijine pe Călător când acesta ieşi din cameră. Oamenii 
îi atingeau mâna lui Gabriel când trecea pe lângă ei. 

Afară în stradă era frig. Mother Blessing îi făcu 
semn lui Brian, mercenarul irlandez care aştepta pe 
trotuar. 

— A terminat. Să mergem. 

Ea şi Gabriel se urcară în spatele unei furgonete 
de livrări, în timp ce Brian se strecură pe locul 
şoferului. Peste câteva clipe furgoneta rula încet, 
străbătând strada Langley Lane, care era cufundată în 
ceaţă. 


Mother Blessing întoarse capul şi-l privi fix pe 
Gabriel. Pentru prima dată de când se cunoscuseră, 
Arlechinul nu-i arăta un dispreţ puternic. 

— Ai de gând să mai ţii şi alte discursuri? îl 
întrebă ea. 

„Am de gând să-l caut în continuare pe tatăl meu”, 
se gândi Gabriel, dar păstră acel plan pentru el. 

— Poate. Nu ştiu. 

— Îmi aminteşti de tatăl tău, zise Mother Blessing. 

— Înainte de-a ne duce în Irlanda, l-am auzit de 
câteva ori vorbindu-le unor grupuri din Portugalia şi 
Spania. 

— A pomenit vreodată de familia lui? 

— Mi-a spus că tu şi cu fratele tău l-aţi cunoscut 
pe Thorn când eraţi mici. 

— Şi asta-i tot? L-ai păzit pe tatăl meu câteva luni 
şi n-a spus niciodată nimic altceva? 

Mother Blessing privi afară pe geam în timp ce o 
luau pe un pod peste râu. 

— A spus că atât Arlechinii cât şi Călătorii au 
pornit la un drum lung, şi că uneori le e greu să vadă 
lumina din depărtare. 

Camden Market era locul în care Maya, Vicki şi 
Alice coborâseră de pe luntre şi intraseră în Londra. În 
epoca victoriană fusese folosit ca punct de încărcare 
pentru cărbunele şi cheresteaua transportate cu bărcile. 
Depozitele şi şantierele navale fuseseră transformate 
într-o piaţă întinsă în toate direcţiile, plină de mici 
magazine de haine şi de tarabe cu alimente. Era un loc 
de unde puteai cumpăra obiecte de ceramică şi produse 


de patiserie, bijuterii vechi şi uniforme din surplusul 
armatei. 

Brian îi lăsă pe Chalk Farm Road, iar Mother 
Blessing îl conduse pe Gabriel în piaţă. Imigranții care 
vindeau la tarabele cu alimente aşezau scaunele şi 
aruncau curry cu pui în saci de gunoi. Câteva lumini 
colorate rămase de la Crăciun se legănau înainte şi 
înapoi, dar marginile pieţei erau cufundate în întuneric, 
iar şobolanii mişunau în penumbră. 

Mother Blessing ştia unde se află fiecare cameră 
de supraveghere din zonă, dar uneori se oprea şi folosea 
un detector de camere - un dispozitiv de buzunar cam 
de dimensiunile unui telefon mobil. Diodele puternice 
din el emiteau raze infraroşii invizibile ochiului uman. 
Lentilele unei camere de supraveghere  reflectau 
această lumină cu spectru restrâns, făcând-o să 
scânteieze asemenea unei luni pline în miniatură în 
portul de vizualizare al dispozitivului. Gabriel era 
impresionat de rapiditatea cu care Arlechinul irlandez 
putea detecta o cameră ascunsă şi cu care ieşea apoi 
din raza ei de acţiune. 

Capătul dinspre est al pieţei era plin de clădiri 
vechi din cărămidă care odinioară fuseseră folosite ca 
grajduri pentru caii care trăgeau cărucioare de 
transport şi omnibuze pe străzile Londrei. Şi mai multe 
grajduri vechi se aflau în tunelurile denumite 
catacombe, care treceau pe sub şinele de cale ferată 
aeriene. Mother Blessing îl conduse pe Gabriel printr-o 
arcadă de cărămidă care dădea în catacombe şi trecură 
repede pe lângă magazine şi ateliere de artişti închise. 


Pe o distanţă de vreo opt metri, pereţii tunelului erau 
zugrăviți în roz. În altă zonă, erau acoperiţi cu folie de 
aluminiu. În cele din urmă, ajunseră la intrarea 
magazinului lui Winston Abosa. Vest-africanul stătea pe 
podeaua de beton şi cosea o piele de animal în partea 
de sus a unei tobe de lemn. 

Winston se ridică în picioare şi-şi salută musafirii. 

— Bine-aţi venit înapoi. Sper că discursul a avut 
succes. 

— Vreun client? întrebă Mother Blessing. 

— Nu, doamnă. A fost o seară foarte liniştită. 

Trecură pe lângă tobele africane şi statuile de 
abanos înfăţişând zei tribali şi femei gravide. Winston 
dădu la o parte un banner de pânză care făcea reclamă 
unui festival de tobe din Stonehenge, dând la iveală o 
uşă de oţel ranforsată instalată în peretele de cărămidă. 
Descuie uşa şi intrară într-un apartament cu patru 
camere care dădeau toate în acelaşi hol. Camera din 
faţă avea un pat pliant şi două monitoare de televizor 
care arătau imagini din magazin şi din intrarea în 
catacombe. Gabriel merse înainte pe coridor, trecând de 
o bucătărie mică şi de baie, până ajunse la un dormitor 
fără ferestre în care se aflau un scaun, un birou şi un 
pat de fontă. Asta fusese casa lui în ultimele trei zile. 

Mother Blessing deschise dulapul din bucătărie şi 
scoase o sticlă de whisky irlandez. Winston îl urmă pe 
Gabriel în dormitor. 

— 'Ţi-e foame, Gabriel? 

— Deocamdată nu, Winston. Am să fac nişte ceai 
cu pâine prăjită mai pe seară. 


— Toate restaurantele sunt încă deschise. Aş 
putea să-ţi cumpăr ceva de mâncare la pachet. 

— Mulţumesc, ia-ţi tu ce vrei. Eu am să mă întind 
pe pat o vreme. 

Winston închise uşa, şi Gabriel îl auzi vorbind cu 
Mother Blessing. Se întinse pe pat şi rămase cu privirea 
aţintită asupra singurului bec din cameră, care atârna 
de un fir în mijlocul tavanului. În cameră era răcoare şi 
printr-o crăpătură din perete se infiltra apa. 

Energia pe care o simţise în timpul discursului se 
risipise. Îşi dădu seama că în clipa asta era exact ca 
tatăl lui - trupurile amândurora zăceau într-o încăpere 
ascunsă, păzite de câte un Arlechin. Dar un Călător nu 
trebuia să accepte asemenea îngrădiri. Lumina putea 
căuta o altă Lumină într-o lume paralelă. Dacă trecea 
barierele, putea încerca să-şi găsească tatăl pe Primul 
Tărâm. 

Gabriel se ridică în capul oaselor şi se aşeză pe 
marginea patului, cu mâinile în poală şi tălpile pe 
podeaua de ciment. „Relaxează-te”, îşi spuse. În prima 
fază, trecerea era ca o rugăciune sau ca o meditaţie. 
Închizând ochii, îşi imagină un corp de Lumină înăuntrul 
trupului său fizic. Îi simţi energia, trasându-i conturul 
înăuntrul umerilor, braţelor şi încheieturilor sale. 

„Inspiră. Expiră”. Şi deodată mâna sa stângă căzu 
din poală şi se prăbuşi pe saltea ca o greutate moartă. 
Când deschise ochii, văzu că un braţ şi o mână-fantomă 
îi ieşiseră din corp. Braţul era spaţiu negru cu 
punctuleţe de lumină, ca o constelație pe cerul nopţii. 
Concentrându-se asupra acestei a doua realităţi, ridică 


mâna-fantomă mai sus, puţin mai sus, şi apoi brusc 
Lumina i se desprinse din trup ca o crisalidă ieşind din 
cocon. 


25 


Stând pe veranda casei sale din şindrilă, cu etaj, 
Rosaleen Magan îl urmărea cu privirea pe căpitanul 
Thomas Foley care se îndepărta împleticindu-se pe o 
uliţă din Portmagee. Tatăl ei golise cinci sticle de bere 
Guiness la cină, dar Rosaleen nu se plânsese de faptul 
că bea. El ajutase la creşterea a şase copii, ieşise la 
pescuit pe orice vreme şi nu se încăierase niciodată în 
cârciuma din sat. „Dacă mai vrea o sticlă, lasă-l s-o bea. 
Îl ajută să mai uite de artrită”, îşi spuse ea. 

Intră în bucătărie şi porni calculatorul din firida 
de lângă cămară. Soţul ei era în Limerick pentru nişte 
cursuri de perfecţionare, iar fiul ei lucra ca ebenist în 
America. Vara, Rosaleen avea casa plină de turişti, dar 
în lunile reci nici ornitologii amatori nu mai veneau. Ea 
prefera sezonul liniştit, chiar dacă în timpul zilei se 
întâmplau foarte puţine lucruri. Sora ei cea mai mare 
lucra la poştă, în Dublin. Tot timpul sporovăia despre 
cel mai nou film sau despre piesa pe care o văzuse la 
Abbey Theatre. Odată chiar avusese impoliteţea de a 
numi Portmagee „un sătuc adormit”. 

În seara asta, Rosaleen avea destule veşti pentru 
un e-mail satisfăcător. Cu siguranţă se desfăşuraseră 
nişte activităţi misterioase pe Skellig Columba, iar tatăl 
ei era singura sursă adevărată de informaţii despre 
insulă. 


Rosaleen îi reaminti surorii ei că, în urmă cu un 
an, un bărbat mai în vârstă pe nume Matthew se dusese 
pe insulă împreună cu o irlandeză roşcată care devenise 
deodată conducătoarea Sărmanelor Clarise. Cu câteva 
zile în urmă, un grup şi mai exotic sosise în Portmagee - 
o mică chinezoaică, o negresă, un american şi o tânără 
cu accent britanic. A doua zi după ce-i dusese pe insulă, 
tatălui său i se ceruse să-i aducă pe aşa-zisa stareță şi 
pe american înapoi pe coastă. „Orice se petrece, cu 
siguranţă e ceva ciudat,” scrise Rosaleen. „N-o fi 
Portmagee Dublin, dar avem şi noi mistere aici.” 

În calculator stătea ascuns un vierme informatic 
spion, care infectase milioane de calculatoare din 
întreaga lume. Viermele aştepta ca un şarpe tropical pe 
fundul unei lagune întunecoase. Când apăreau anumite 
cuvinte şi anume, programul detecta noile informaţii, le 
copia şi apoi se târa prin Internet ca să-şi găsească 
stăpânul. 


XXX 


Lui Vicki Fraser îi plăcea să se trezească în 
dormitorul din bucătăria mănăstirii. Faţa îi era mereu 
rece, dar restul corpului era învelit într-o plapumă din 
puf de gâscă. Alice dormea în colţ, iar Maya se afla la 
doar câţiva metri mai încolo, cu sabia ei de Arlechin la 
îndemână. 

În bucătărie era linişte dimineaţa. Când soarele 
cădea pe clădire într-un anumit unghi, o rază alb- 
gălbuie de lumină intra prin fereastra ca o fantă şi 


înainta încet pe podea. Vicki se gândea la Hollis şi şi-l 
închipuia stând întins lângă ea. Trupul lui era plin de 
cicatrici de la tot felul de lupte şi încăierări, dar când îl 
privea în ochi, ea vedea blândeţea din ei. Acum că erau 
în siguranţă pe insulă, Vicki avea timp să se gândească 
la el. Hollis era un luptător foarte bun, dar ea îşi făcea 
griji ca nu cumva încrederea lui în sine să-l facă să intre 
în bucluc. 

Pe la ora şase, sora Joan se întorcea în bucătărie 
şi începea să zdrăngăne cu ceainicele în timp ce punea 
de ceai. Celelalte trei călugăriţe soseau peste o 
jumătate de oră, şi toată lumea lua micul dejun 
împreună. În mijlocul mesei din sufragerie se afla un 
borcan mare cu miere. Ţinându-l cu amândouă mâinile, 
lui Alice îi plăcea să-şi toarne forme lipicioase pe terciul 
de ovăz. 

Fetiţa refuza în continuare să vorbească, dar 
părea să-i placă traiul pe insulă. Le ajuta pe măicuţe la 
treburile zilnice, culegea flori şi le punea în borcane 
goale de marmeladă, şi explora insula folosind un băț pe 
post de sabie de Arlechin. Odată o conduse pe Vicki pe 
o cărare îngustă săpată pe o latură a unei costişe. 
Coborând cei o sută de metri, ajungeai direct pe ţărmul 
stâncos, unde valurile se izbeau de pietre. 

La capătul cărării era o mică grotă. În ea se aflau 
o bancă de piatră acoperită de muşchi şi un mic altar cu 
o cruce celtică. „Arată ca peştera unui sihastru”, spuse 
Vicki, iar lui Alice păru să-i placă ideea. Se aşezară 
amândouă în faţa gurii înguste a grotei, iar fetiţa aruncă 
pietricele spre orizont. 


Alice o trata pe Vicki ca pe o soră mai mare care-i 
peria părul. Le adora pe călugăriţe, care-i citeau cărţi 
de aventuri şi-i făceau fursecuri cu stafide pentru ceai. 
Într-o seară, chiar se culcă pe o strană din capelă, cu 
capul în poala surorii Joan. Pentru fetiţă, Maya era într- 
o categorie diferită: nu era mama, sora sau prietena ei. 
Uneori, Vicki le vedea cum se uită una la cealaltă cu un 
fel ciudat de înţelegere. Păreau să împărtăşească 
acelaşi sentiment de singurătate indiferent câţi oameni 
erau în cameră. 

De două ori pe zi, Maya vizita trupul lui Matthew 
Corrigan în cămăruţa de sub magazie. Restul timpului 
şi-l petrecea singură, mergând pe cărarea de piatră 
până la doc şi privind marea. Vicki nu îndrăznea s-o 
întrebe ce se întâmplase, dar era clar că Maya făcuse 
ceva care-i oferise lui Mother Blessing o scuză să-l ia pe 
Gabriel şi să părăsească Skellig Columba. 

În a opta zi de când erau pe insulă, Vicki se trezi 
dis-de-dimineaţă şi-o văzu pe Arlechin îngenunchind 
lângă ea. 

— Vino jos, şopti Maya. 

— Trebuie să vorbesc cu tine. 

Înfăşurându-se într-un şal negru, Vicki coborî la 
parter în sala de mese, unde erau o masă lungă şi două 
bănci. Maya aprinsese în sobă un foc de turbă, care 
dădea puţină căldură. Vicki se aşeză pe una dintre bănci 
şi se sprijini cu spatele de perete. În centrul mesei era o 
lumânare mare, aprinsă, şi pe faţa Mayei treceau umbre 
când se plimba prin încăpere. 


— Îţi aduci aminte când am ajuns în Portmagee şi 
am mers cu Gabriel să-l găsim pe căpitanul Foley? După 
ce-am plecat din casa lui, ne-am aşezat pe banca de pe 
țărm, şi eu am jurat că-i voi fi alături, indiferent ce s-ar 
întâmpla. 

Vicki dădu din cap şi vorbi blând: 

— Cred că ţi-a fost greu. Mi-ai spus odată că 
Arlechinilor nu le place să facă promisiuni... 

— N-a fost greu deloc. Voiam să spun acele 
cuvinte - mai mult decât orice. 

Maya se apropie de lumânare şi privi fix la flacără. 

— lam făcut o promisiune lui Gabriel şi 
intenţionez să mi-o ţin. 

— Ce vrei să spui? 

— Mă duc la Londra să-l găsesc pe Gabriel. 
Nimeni nu poate să-l apere mai bine ca mine. 

— Cum rămâne cu Mother Blessing? 

— M-a atacat în capelă, dar a făcut-o doar ca să- 
mi atragă atenţia. N-am s-o las să mă mai intimideze. 

Cu o privire mânioasă, Maya începu din nou să se 
plimbe prin încăpere. 

— Am să mă lupt cu ea sau cu Linden sau cu 
oricine altcineva va încerca să mă ţină departe de 
Gabriel. Diverşi Arlechini mi-au dat ordine când eram 
mică, dar zilele alea au trecut. 

„Mother Blessing te va ucide”, se gândi Vicki. Dar 
păstră tăcerea. Chipul Mayei părea să strălucească, 
iluminat de o energie cumplită. 

— Dacă promisiunea asta este importantă pentru 
tine, atunci du-te la Londra. Nu-ţi face griji pentru 


Matthew Corrigan. Am să fiu aici dacă revine în lumea 
noastră. 

— Îmi fac griji în legătură cu obligaţia mea, Vicki. 
Am fost de acord să rămân şi să-l apăr. 

— Pe insulă suntem în siguranţă, zise Vicki. 

— Chiar Mother Blessing a spus asta. Ea a stat 
aici aproape şase luni şi n-a văzut nici măcar un 
ornitolog amator. 

— Dacă se întâmplă ceva? 

— Atunci am să rezolv eu problema. Sunt ca tine, 
Maya. Nu mai sunt o fetiţă. 

Maya se opri din mers şi zâmbi uşor. 

— Da. Şi tu te-ai schimbat. 

— Foley vine mâine dimineaţă cu provizii şi te 
poate duce înapoi pe coastă. Dar cum ai să-l găseşti pe 
Gabriel în Londra? 

— Probabil îi va contacta pe Alergătorii liberi. Am 
fost în casa lor de pe malul sudic al Tamisei, aşa că mă 
voi duce acolo şi voi sta de vorbă cu prietenii lui 
Gabriel. 

— Ia toţi banii din rucsacul meu. Noi nu-i putem 
folosi pe insulă. 

— Maya... rosti o voce subţire, iar Vicki văzu cu 
surprindere că Alice Chen stătea pe scară. 

Copilul vorbise pentru prima dată de când intrase 
în viaţa lor. Gura i se mişca fără să se audă nimic, ca şi 
cum nu-i venea să creadă că-i puteau ieşi sunete din 
gâtlej. Apoi vorbi din nou. 

— Te rog, Maya, nu pleca. Îmi place să fii aici. 


Chipul  Mayei redeveni obişnuita mască de 
Arlechin, dar apoi gura i se descleştă şi îşi îngădui să 
simtă şi altă emoție decât furia. Vicki o văzuse pe Maya 
purtându-se curajos de atâtea ori în ultimele luni. Cu 
toate acestea, cea mai mare dovadă de curaj o dădu 
acum - chiar acum - când străbătu încăperea şi-o 
îmbrăţişă pe fetiţă. 


XXX 


Unul dintre mercenarii britanici care zburaseră în 
Irlanda împreună cu Boone deschise uşa laterală a 
compartimentului pentru încărcătură al elicopterului. 
Boone stătea pe o bancă de oţel, lucrând la laptop-ul 
său. 

— Mă scuzati, domnule, voiaţi să ştiţi când soseşte 
domnul Harkness. 

— Corect. Mulţumesc. 

Boone îşi luă giaca şi cobori din elicopter. Cei doi 
mercenari şi pilotul erau pe pista de aterizare, fumând 
şi discutând despre oferte de muncă în Moscova. Toţi îşi 
petrecuseră ultimele trei ore aşteptând pe un mic 
aerodrom de lângă Killarney”. Era după-amiaza târziu, 
iar piloţii amatori care se antrenaseră la aterizări cu 
vânt din lateral îşi puseseră la adăpost avioanele şi 
plecaseră acasă. Aerodromul era undeva la ţară, în 
Irlanda, înconjurat de păşuni împrejmuite. În partea de 
nord a terenului păştea o turmă de oi; la sud de barăcile 


25 Orăşel din sud-vestul Irlandei. 


din prefabricate se vedeau turme de vaci. În aer se 
simţea mirosul plăcut de iarbă cosită. 

O camionetă cu platforma acoperită cu un înveliş 
de oţel era parcată la vreo două sute de metri mai 
încolo, chiar lângă poarta aerodromului. Domnul 
Harkness se dădu jos din camionetă în timp ce Boone 
traversa pista. Boone îl cunoscuse pe îngrijitorul de la 
grădina zoologică ieşit la pensie în Praga, când îl 
prinseseră, îl interogaseră şi-l omorâseră pe tatăl 
Mayei. Bătrânul avea pielea palidă şi dinţii stricati. 
Purta o haină de tweed şi o cravată de uniformă pătată. 

Boone angajase şi supraveghease o mulţime de 
mercenari, dar Harkness îl făcea să nu se simtă în 
largul său. Bătrânului părea să-i facă plăcere să aibă 
grijă de Lipituri. Era slujba lui, desigur. Dar Harkness 
se entuziasma când vorbea despre aceste distorsiuni 
genetice create de oamenii de ştiinţă ai Fraţilor. Era un 
om neputincios care controla acum ceva extrem de 
periculos. Boone se simţea ca şi cum avea de-a face cu 
un cerşetor care jongla cu o grenadă. 

— Bună seara, domnule Boone. E o plăcere să vă 
revăd. 

Harkness înclină din cap cu respect. 

— Vreo problemă pe aeroportul din Dublin? 

— Nu, domnule. Toate actele erau ştampilate şi 
semnate adecvat de prietenii noştri de la Grădina 
Zoologică din Dublin. Vameşii nici măcar nu s-au uitat 
în cuşti. 

— A fost vătămat vreunul în timpul transportului? 


— Toate specimenele arată sănătoase. Vreţi să vă 
convingeţi? 

Boone nu spuse nimic în timp ce Harkness 
deschidea partea din spate a camionetei. Patru 
containere de expediţie din plastic - de dimensiunile 
unor cuşti de câini pentru transportul cu avionul - erau 
în spate. Găurile de aerisire erau acoperite cu o plasă 
deasă de sârmă, dar toate cuştile degajau o duhoare 
groaznică de urină şi hrană putrezită. 

— Le-am hrănit la sosirea în aeroport, şi atât. 
Foamea este mereu cel mai bun stimulent pentru ce 
trebuie să facă. 

Harkness lovi cu podul palmei în partea de sus a 
unui container. Dinăuntru răsună un lătrat răguşit, iar 
celelalte trei Lipituri îi răspunseră. Oile care păşteau pe 
terenul din apropiere le auziră, behăiră şi fugiră în 
direcţia opusă. 

— Urâte creaturi, spuse Harkness, arătându-şi 
dinţii pătaţi. 

— Se încaieră vreodată? 

— Destul de rar. Animalele astea sunt concepute 
genetic să atace, dar au aceleaşi caracteristici generale 
ale speciei lor. Cea din containerul verde este căpitanul 
şi celelalte trei sunt subalternii săi. Nu-ţi ataci 
conducătorul decât dacă ştii că-l poţi ucide. 

Boone nu zise nimic câteva clipe şi-l privi pe 
Harkness drept în ochi. 

— Şi le poţi stăpâni? 


— Da, domnule. Am nişte cleşti mari în camionetă 
şi un baston electric pentru vite. N-ar trebui să fie nici o 
problemă. 

— Ce se întâmplă după ce le dăm drumul? 

— Păi, domnule Boone... 

Harkness se uită în jos, la pantofi. 

— O puşcă de vânătoare e cel mai bun instrument 
după ce şi-au făcut treaba. 

Tăcură amândoi când un al doilea elicopter apăru 
dinspre est. Acesta dădu ocol aerodromului şi apoi 
ateriză pe iarbă. Boone plecă de lângă Harkness şi 
traversă pista ca să ajungă el. Uşa laterală se deschise, 
un mercenar aruncă o scară scurtă, şi Michael Corrigan 
apăru în prag. 

— Bună ziua! spuse el, voios. 

Boone încă nu se hotărâse dacă să-i spună 
Călătorului Michael sau domnul Corrigan. Dădu din cap 
politicos. 

— Cum a fost zborul? 

— Fără probleme. Eşti gata să mergem, Boone? 

Da, erau gata. Dar îl deranja pe Boone că 
altcineva decât generalul Nash putea să-i pună 
întrebarea asta. 

— Cred că ar trebui să aşteptăm până se întunecă, 
zise el. 

— E mai uşor să găseşti ţintele când sunt în 
interiorul unei clădiri. 


XXX 


După o cină frugală, cu supă de linte şi biscuiţi 
săraţi, Sărmanele Clarise părăsiră căldura bucătăriei şi 
coborâră până la capelă. Alice le urmă. De când plecase 
Maya de pe insulă, fetiţa revenise la tăcerea auto- 
impusă, dar părea să-i placă să asculte rugăciunile 
cântate în latină. Uneori buzele i se mişcau ca şi cum ar 
fi cântat împreună cu măicuţele, în minte. „Kyrie 
eleison. Kyrie eleison. Mila Domnului fie cu noi toţi.” 

Vicki rămase în urmă să spele vasele. La ceva 
vreme după ce restul plecaseră, îşi dădu seama că Alice 
îşi lăsase haina sub banca de lângă uşă. Vântul se 
înteţise din nou, bătând dinspre est, şi avea să fie frig în 
capelă. Lăsând vasele în chiuveta de piatră, Vicki luă 
haina copilului şi se grăbi să iasă afară. 

Insula era o lume închisă. Odată ce o străbăteai la 
pas de câteva ori, îţi dădeai seama că singurul mod de-a 
evada din această realitate era să-ţi înalţi privirea spre 
ceruri. În Los Angeles, un strat murdar de smog 
ascundea majoritatea stelelor, dar deasupra insulei 
aerul era curat. Stând lângă cabana ce servea drept 
bucătărie, Vicki îşi ridică privirea spre fâşia subţire de 
lună nouă şi spre praful luminos al Căii Lactee. Auzi 
țţipătul îndepărtat al unei păsări de mare, căruia îi 
răspunse altă pasăre. 

La est apărură patru lumini roşii; semănau cu 
două seturi gemene de faruri, plutind prin văzduhul 
nopţii. „Avioane”, îşi spuse. „Nu, sunt două elicoptere”. 
În câteva clipe, Vicki îşi dădu seama ce urma să se 
întâmple. Fusese în incinta bisericii, la nord-vest de Los 
Angeles, când Tabula atacaseră în acelaşi fel. 


Încercând să nu se împiedice de steiurile tari de 
calcar, cobori repede pe terasa inferioară şi intră în 
capela în formă de corabie. Cântarea încetă imediat 
când trânti de perete uşa de stejar. Alice se ridică în 
picioare şi privi de jur-împrejurul încăperii înguste. 

— Tabula vin încoace în două elicoptere, zise 
Vicki. 

— Trebuie să ieşiţi de-aici şi să vă ascundeţi. 

Sora Maura arăta îngrozită. 

— Unde? În magazie, cu Matthew? 

— Du-le la grota sihastrului, Alice. Poţi s-o găseşti 
pe întuneric? 

Fetiţa încuviinţă. O luă de mână pe sora Joan şi o 
trase pe bucătăreasă spre uşă. 

— Dar tu, Vicki? 

— Am să vin şi eu după voi. Întâi trebuie să mă 
asigur că e în siguranţă Călătorul. 

Alice se uită lung la Vicki câteva clipe şi apoi 
dispăru, conducându-le pe călugăriţe afară din capelă, 
în noapte. Vicki se întoarse la terasa din mijloc şi văzu 
că elicopterele erau mult mai aproape acum - luminile 
roşii de siguranţă planând ameninţător peste insulă ca 
nişte spirite răuvoitoare. Auzi zgomotul surd al palelor 
de elice în rotaţie, care băteau aerul. 

Ajunsă în magazie, aprinse o lumânare şi ridică 
trapa. Vicki aproape credea că Matthew Corrigan putea 
simţi pericolul care se apropia. Poate că Lumina i se va 
întoarce în trup şi ea îl va găsi pe tatăl lui Gabriel stând 
în capul oaselor în mormântul lui. Odată trapa deschisă, 


îi luară doar câteva secunde să coboare scara şi să vadă 
că era tot nemişcat sub cearşaful subţire, de muselină. 

Urcă repede înapoi, închise trapa şi-o acoperi cu 
un sac de plastic. Pe acesta puse un vechi motor de 
barcă, apoi împrăştie în jur câteva scule, ca şi cum 
cineva încerca să-l repare. 

— Apără-l pe slujitorul tău Matthew, se rugă ea. 

— Te rog salvează-l de la distrugere. 

Asta era tot ce putea face. Era timpul să li se 
alăture celorlalte în grotă. Dar când ieşi afară, văzu 
fasciculele lanternelor pe terasa de sus şi siluetele 
întunecate ale mercenarilor Tabula profilându-se pe 
cerul înstelat. Vicki se strecură înapoi în magazie şi 
băgă bara transversală de oţel în suportul ei. Îi spusese 
Mayei că-l va apăra pe Călător. Era o promisiune. O 
obligaţie. Înţelesul dat de Arlechini acestui cuvânt i se 
dezvălui cu o forţă teribilă în timp ce împingea un 
container greu în uşa de stejar. 

Cu peste o sută de ani în urmă, un Arlechin pe 
nume Lion of the Temple fusese prins, torturat şi 
omorât împreună cu Profetul Isaac T. Jones. Vicki şi un 
mic grup de credincioşi din biserica ei credeau că nu 
răsplătiseră acest sacrificiu. De ce-i adusese Dumnezeu 
pe Maya şi pe Gabriel în viaţa ei? De ce ajunsese ea pe 
această insulă, păzind un Călător? „Datoria Neplătită”, 
îşi spuse. „Datoria Neplătită”. 


XXX 


Trei dintre cabanele în formă de stup erau pustii, 
dar a patra era încuiată şi mercenarii nu reuşiseră să 
deschidă uşa cu forţa. Înainte de-a veni pe Skellig 
Columba, Boone citise toate datele disponibile despre 
insulă şi ştia că clădirile străvechi aveau ziduri masive 
de piatră. Acestea îngreunau folosirea unui scaner 
infraroşu, aşa că echipa lui Boone adusese un dispozitiv 
portabil cu retrodifuziune. 

Când cele două elicoptere aterizaseră pe insulă, 
toţi săriseră din ele plini de dorinţa de-a captura sau de- 
a distruge. Acum acest impuls agresiv dispăruse. 
Bărbaţii înarmaţi vorbeau în şoaptă, în timp ce 
fasciculele lanternelor măturau peisajul stâncos. Doi 
bărbaţi coborâră panta cu echipamentul adus din 
elicopter. O parte a dispozitivului cu retrodifuziune 
arăta ca un telescop refractor’? pus pe un trepied. 
Aceasta lansa raze X prin ţintă, şi o mică antenă 
parabolică recepta fotonii rezultați. 

Aparatele cu raze X din spitale funcționau pe 
principiul că obiectele cu densitate mai mare absorb 
mai multe raze X decât obiectele cu densitate mai mică. 
Dispozitivul cu retrodifuziune funcţiona pe principiul că 
fotonii razelor X se deplasează diferit prin tipuri diferite 
de materiale. Substanțele cu număr atomic mai mic - 
precum carnea umană - creau o altfel de imagine decât 
plasticul sau oţelul. Cetăţenii care trăiau în Uriaşa 
Maşinărie nu-şi dădeau seama că în majoritatea 
aeroporturilor mari erau ascunse dispozitive cu 


20 Telescop în care imaginea aştrilor se obţine prin refracția razelor de 


lumină 


retrodifuziune, şi că personalul de securitate se uita pe 
sub hainele pasagerilor. 

Michael Corrigan ieşi din capelă cu doi mercenari. 
Purta o bluză de trening şi tenişi, ca şi cum avea de 
gând să alerge în jurul insulei. 

— Nu e nimeni în capelă, Boone. Ce-i cu clădirea 
asta? 

— O să aflăm imediat. 

Boone îşi ataşă laptop-ul la receptorul cu 
retrodifuziune, porni dispozitivul şi se aşeză pe un 
bolovan. Michael şi alţi câţiva bărbaţi veniră în spatele 
lui. Trecură câteva secunde, apoi apăru imaginea în 
nuanţe de gri şi alb. Înăuntrul magaziei, o femeie stivuia 
cutii în uşă. „Nu-i una dintre Sărmanele Clarise”, îşi 
spuse Boone. Dispozitivul ar fi arătat o umbră care să 
indice roba călugăriţelor. 

— Uită-te aici, îi spuse Boone lui Michael. 

— În clădire este o persoană. O femeie. Chiar 
acum blochează intrarea. 

Michael era furios. 

— Cum rămâne cu tatăl meu? Mi-ai spus că pe 
insulă este ori Gabriel, ori tatăl meu. 

— Astea erau informaţiile pe care le-am primit, 
zise Boone. 

Roti imaginea ca să verifice diferite unghiuri ale 
încăperii. 

— Ar putea fi Maya. Ea este Arlechinul care-l 
păzea pe fratele tău în New York şi ... 

— Ştiu cine e, spuse Michael. 


— Nu uita, am văzut-o în noaptea în care-a atacat 
centrul de cercetări. 

— Poate o putem interoga. 

— Îţi va omori oamenii şi se va sinucide dacă n-o 
putem forţa să iasă din clădire. Cheamă-l pe domnul 
Harkness să vină cu Lipiturile. 

Boone încercă să nu-şi trădeze enervarea. 

— Nu e necesar în momentul ăsta. 

— Eu am să decid ce e necesar, Boone. M-am 
documentat înainte ca doamna Brewster şi cu mine să 
aprobăm operaţiunea asta. Clădirile astea vechi au 
pereţi incredibil de groşi. De-asta am vrut ca domnul 
Harkness să facă parte din echipă. 


XXX 


Când călugării medievali puseseră pietrele una 
peste alta ca să construiască fiecare clădire, lăsaseră în 
partea de sus a zidurilor câteva deschizături prin care 
să poată ieşi fumul. După mulţi ani, aceste răsuflători 
fuseseră transformate în ferestrele de la etajul de sus al 
magaziei. Ferestrele rotunde aveau diametrul între 
treizeci şi patruzeci de centimetri. Chiar dacă 
mercenarii din elicopter reuşeau să spargă geamurile, 
tot nu aveau cum să se târască înăuntru. 

Stând în întuneric, Vicki auzi clanţa uşii 
zdrăngănind, şi pe cineva lovind cu pumnul în uşă. 
Tăcere. Apoi răsună un bubuit puternic. Uşa de stejar 
vibră şi se izbi de bara de oţel, dar suporturile acesteia 
erau cimentate în pereţi. Vicki îşi aminti că le auzise pe 


călugăriţe povestind despre atacurile vikingilor asupra 
mănăstirilor irlandeze din secolul al doisprezecelea. 
Dacă monahii nu reuşeau să fugă la ţară, se retrăgeau 
într-un turn de piatră, luând cu ei crucile de aur şi 
relicvariile bătute cu pietre preţioase. Se rugau şi 
aşteptau, în timp ce scandinavii încercau să intre cu 
forţa. 

Vicki mai împinse câteva containere în uşă, şi le 
stivui unul peste altul. Izbiturile reîncepură, apoi 
încetară. Se duse până la baza scărilor şi văzu fasciculul 
unei lanterne pătrunzând înăuntru printr-una din 
ferestruicile rotunde de la etajul de sus. 

În scrisoarea sa din Meridian, Mississippi, Isaac 
Jones le spusese credincioşilor: „căutaţi în voi înşivă şi 
găsiţi fântâna care nu va seca niciodată. Din inimile 
noastre se revarsă curajul şi dragostea...” 

Cu doar câteva luni în urmă, Vicki stătuse în 
aeroportul din Los Angeles - o fată din biserică, ce se 
simţea timidă şi speriată, în timp ce aştepta să 
întâlnească un Arlechin. Din acel prim moment fusese 
încercată de multe ori, dar nu fugise niciodată. Isaac 
Jones avea dreptate. Curajul venise întotdeauna 
dinăuntrul ei. 

De sus se auzi o trosnitură ascuţită când cineva 
sparse un geam. Cioburi de sticlă căzură pe podea. 
„Oare pot să intre?” se întrebă Vicki. Nu, numai un copil 
s-ar fi putut târî prin acea deschizătură. Aşteptă să audă 
bubuitura unei împuşcături sau a unei explozii. În 
schimb, auzi un țipăt răguşit, ca al unei păsări în 
agonie. 


— Doamne, scapă-mă. Te rog, salvează-mă... şopti 
Vicki. 

Căută o armă în jur şi găsi două undiţe, un sac de 
ciment şi o canistră goală de benzină. Împinse cu 
frenezie într-o parte aceste obiecte nefolositoare şi 
descoperi nişte unelte de grădinărit sprijinite de perete. 
Printre ele era şi o lopată plină de pământ. 

Vicki auzi un mârâit jos şi se retrase într-un colţ. 
Pe scară apăruse o siluetă - un pitic ghemuit pe vine, cu 
pântece mare şi umeri laţi. Piticul cobori scara până la 
mijloc, apoi îşi întoarse faţa în direcţia ei. În acea clipă, 
Vicki îşi dădu seama că nu era deloc uman, ci un fel de 
animal cu bot negru de câine. 

Ţipând şi scoțând nişte sunete repetate de parcă 
ar fi sporovăit cu cineva, animalul sări peste balustrada 
scării şi alergă spre ea. Vicki ridică lopata până în 
dreptul umărului. Când animalul sări de pe o cutie, ea 
învârti arma cu toată puterea, lovindu-l în mijlocul 
pieptului. Animalul căzu pe podea, dar se ridică imediat 
şi sări înainte, apucând-o de picioare cu mâini cu cinci 
degete. 

Vicki repezi lopata în jos şi vârful ei lovi gâtul 
creaturii. Încăperea se umplu de ţipete când începu să 
folosească lopata ca pe o bâtă, lovind iar şi iar. În cele 
din urmă, animalul se rostogoli pe spate şi-şi arătă 
dinţii. Din gură i se prelingea sânge, şi abia mai dădea 
din braţe. Încercă să se ridice, dar Vicki continuă să-l 
lovească cu lopata. În sfârşit înţepeni. Mort. 

Două din lumânări căzuseră pe jos şi se 
stinseseră. Vicki luă singura lumânare care încă mai 


ardea şi-şi examină atacatorul. Fu surprinsă să 
descopere că era un mic babuin cu blana gălbui- 
maronie. Maimuţa avea obrajii ca nişte săculeţe, botul 
lung şi fără păr, şi braţe şi picioare puternice. Ochii ei 
apropiaţi rămăseseră deschişi, şi lăsa impresia că se 
holba la ea şi după ce murise. 

Vicki îşi aminti că Hollis îi spusese despre 
animalele care-l atacaseră în casa lui din Los Angeles. 
Fiinţa asta era de acelaşi fel. Hollis numise aceste 
animale... Lipituri. Cromozomii babuinului fuseseră 
manipulaţi şi lipiţi laolaltă de savanții Tabula, creând un 
hibrid genetic a cărui singură dorinţă era să atace şi să 
ucidă. 

Bărbaţii de afară sparseră încă un geam la etaj. 
Vicki strânse lopata cu amândouă mâinile şi se mişcă 
prin încăpere fără să facă zgomot. Piciorul stâng îi 
sângera de la o tăietură. Sângele îi picura de pe 
manşetele pantalonilor, iar pantofii mânjeau podeaua cu 
el. Timp de un minut sau două nu se întâmplă nimic, 
apoi lumina de la singura lumânare pâlpâi uşor şi pe 
scări coborâră trei Lipituri. Se opriră, adulmecară aerul, 
iar conducătorul lor scoase un lătrat strident. 

Erau prea multe şi prea puternice. Vicki ştiu că 
avea să moară. Prin minte îi trecură gânduri ca nişte 
fotografii dintr-un album vechi - mama ei, şcoala şi 
prietenii - atâtea lucruri care odinioară păruseră atât de 
importante deja păleau. Cea mai clară amintire a ei era 
cu Hollis, şi Vicki simţi o tristeţe profundă la gândul că 
nu-l va mai revedea niciodată. „Te iubesc,” îşi spuse. 


„Să ştii asta pentru totdeauna. Dragostea mea nu va fi 
distrusă niciodată.” 

Lipiturile îi adulmecară sângele. Săriră de pe 
scară şi se repeziră la ea cu furie. Animalele urlau, iar 
zgomotul făcut de ele umplea mica încăpere. Colţii lor 
ascuţiţi îi aminteau de nişte lupi. „Nici o şansă,” îşi 
spuse Vicki. „N-am nici măcar o şansă.” Dar ridică 
lopata şi înfruntă atacul. 


26 


Sophia Briggs îi spusese lui Gabriel că toate 
fiinţele vii conţineau o energie eternă, indestructibilă, 
numită Lumină. Când oamenii mureau, Lumina lor se 
întorcea la energia care era prezentă în întregul 
univers. Dar numai Călătorii îşi puteau trimite Lumina 
pe diferite tărâmuri şi apoi se puteau întoarce în 
corpurile lor vii. 

Cele şase tărâmuri diferite, după cum îi explicase 
Sophia, erau lumi paralele separate de o serie de 
bariere din apă, pământ, foc şi aer. Gabriel găsise 
diferitele căi de trecere prin fiecare barieră când 
învățase pentru prima oară să treacă dintr-o lume în 
alta. Iar acum, în timp ce corpul lui rămânea în camera 
din spate a unui magazin de tobe din Camden Market, 
se simţi ca şi cum plutea prin spaţiu, înconjurat de un 
întuneric infinit. Gabriel se gândi la tatăl său, şi deodată 
se simţi propulsat înainte în necunoscut, ghidat de 
intensitatea dorinţei lui de a găsi acea persoană. 


XXX 


Senzaţia de plutire dispăru; simţi pământ ud şi 
pietriş ascuţit sub palme. Deschizând ochii, văzu că 
zăcea pe spate la câţiva metri de un râu mare. 


Se ridică repede şi privi în jur, căutând semne de 
pericol. Stătea în picioare pe o pantă noroioasă 
presărată cu automobile stricate şi bucăţi ruginite de 
maşinării. Ruinele înnegrite ale mai multor clădiri se 
înălţau la şase metri deasupra lui, pe muchia falezei. 
Gabriel nu era sigur dacă era zi sau noapte, pentru că 
cerul era acoperit de o pătură de nori cenuşiu-gălbui 
care se despărţeau din când în când, lăsând să se vadă o 
nuanţă mai deschisă de cenuşiu. Văzuse asemenea nori 
de câteva ori în Los Angeles când fumul de la tufişurile 
care ardeau pe panta unui deal se combina cu poluarea 
din aer şi ascundea soarele. 

La o jumătate de milă în susul râului se vedea un 
pod prăbuşit. Structura părea aruncată în aer cu 
explozivi sau bombardată din văzduh. În apă 
rămăseseră nişte stâlpi de cărămidă şi două arcade 
suple. Acestea susțineau traverse răsucite şi un 
fragment de drum. 

Gabriel făcu câţiva paşi prudenţi către râu şi 
încercă să-şi amintească ce spusese Hollis în New York 
când vorbea cu Naz, ghidul lor prin tunelurile de 
metrou. Hollis şi Vicki citau mereu din scrisorile lui 
Isaac Jones, iar Gabriel nu dăduse prea mare atenţie. 
Era ceva despre calea greşită care te ducea la un râu 
întunecat. 

„Ei bine, Isaac Jones avea dreptate despre locul 
ăsta”, îşi spuse el. Râul lângă care se afla era negru ca 
petrolul, cu excepţia unor fragmente mici de spumă de 
un alb-murdar care pluteau la suprafaţă. Avea un miros 
înţepător, acid, ca şi cum ar fi fost infestat cu chimicale. 


Gabriel îngenunche şi luă nişte apă în căuşul palmei, 
apoi o aruncă, deoarece începuse să-i ardă pielea. 

Gabriel se ridică din nou şi privi în jur ca să se 
asigure că era în siguranţă. Preţ de o clipă, îşi dori să fi 
luat cu el sabia-talisman pe care i-o dăduse tatăl său, 
dar Maya o păstrase. „N-ai nevoie de o armă”, îşi spuse. 
„Nu eşti aici ca să omori pe cineva.” Avea să se mişte cu 
grijă şi să încerce să nu fie văzut. Poate că-şi va găsi 
tatăl în timp ce căuta trecerea înapoi spre lumea lui. 

Era destul de sigur că ajunsese pe Primul Tărâm. 
În alte culturi era cunoscut ca Infern, Hades, Sheol - 
iadul. Povestea lui Orfeu şi Euridice era un mit grecesc 
pe care-l învățau copiii la şcoală, dar descria şi 
experienţele unui Călător fără nume care vizitase 
odinioară acest loc. Era important să nu mănânci nici nu 
fel de mâncare - chiar dacă era oferit de un conducător 
puternic. Şi când ajungeai în sfârşit la punctul de 
trecere, nu trebuia să priveşti deloc înapoi. 

În confesiunile Sfântului Columba traduse de tatăl 
lui Gabriel, sfântul irlandez descria iadul ca pe un oraş 
cu locuitori umani. Cetăţenii iadului îi spuseseră lui 
Columba despre alte oraşe, despre care auziseră 
zvonuri sau pe care le văzuseră în depărtare. Gabriel 
ştia că putea fi omorât sau întemnițat în acest loc. Se 
hotări să rămână aproape de râu şi să se îndepărteze de 
podul distrus. Dacă ajungea la o barieră sau vedea ceva 
care arăta periculos, avea să se întoarcă şi să urmeze 
cursul râului până la locul din care pleca acum. 

Panta era abruptă şi alunecoasă; îi luară câteva 
minute să ajungă la pereţii de cărămidă ai unei clădiri 


distruse. O lumină pâlpâia înăuntrul structurii, iar el se 
întrebă dacă încă mai ardea. Cu grijă, privi înăuntru 
prin cadrul unei ferestre. În locul unui foc, văzu o 
flacără portocaliu-închis ţâşnind din ceea ce părea a fi o 
conductă de gaze spartă. Acea încăpere fusese 
odinioară o bucătărie, dar soba şi chiuveta erau acum 
acoperite de funingine, şi singura mobilă era o masă de 
lemn care se sprijinea într-un singur picior. Cineva îşi 
târşâi picioarele. Înainte de-a putea reacţiona, Gabriel 
se trezi că un braţ îl apucă din spate, în timp ce o mână 
îi punea un cuţit la gât. 

— Dă-mi hrana ta, şopti un bărbat. 

Vocea era întreruptă, ezitantă, ca şi cum celui 
care vorbea nu-i venea să creadă ce spune. 

— Dă-mi toată hrana ta şi-am să te las în viaţă. 

— Bine, spuse Gabriel, începând să se întoarcă. 

— Nu te mişca! Nu te uita la mine! 

— Nu încerc să mă uit la tine, zise Gabriel. 

— Hrana mea este jos, lângă pod. E ascunsă într- 
un loc secret. 

— Nimeni n-are secrete faţă de mine, rosti vocea 
cu ceva mai multă siguranţă. 

— Du-mă la hrană. Grăbeşte-te. 

Cu lama cuţitului apăsându-i în continuare gâtul, 
Gabriel se îndepărtă încet de clădire. Când ajunse în 
partea de sus a malului, cobori cu câţiva paşi ca să fie 
un pic mai jos decât atacatorul său. 

Gabriel îl apucă pe acesta de încheietură, 
împingând-o în jos şi răsucind-o spre dreapta. Omul ţipă 
de durere, dădu drumul cuţitului şi se rostogoli pe 


pantă. Gabriel luă cuțitul. Era o armă improvizată care 
semăna cu o brățară pentru ţevi ce fusese ascuţită cu o 
piatră. 

Gabriel stătea deasupra unui bărbat imposibil de 
slab, care se chircise pe jos. Acesta avea părul unsuros 
şi o barbă neagră, în dezordine. Purta nişte pantaloni 
rupti - aproape zdrenţe - şi o haină de tweed roasă. 
Degetele osoase de la mâna stângă mângâiau în 
continuu cravata verde, pătată, ca şi cum un asemenea 
accesoriu neaşteptat pentru el i-ar fi putut salva cumva 
viaţa. 

— Vă cer scuze, zise el, gâfâind. 

— N-ar fi trebuit să fac asta. 

Îşi încrucişă braţele fusiforme pe piept şi lăsă 
capul în jos. 

— Gândacii nu fac asemenea lucruri. Gândacii n- 
ar trebui să se poarte ca lupii. 

Gabriel ridică cuțitul. 

— Ai să vorbeşti cu mine. Înţelegi? Nu mă face să- 
l folosesc... 

— Înţeleg, domnule. Uitaţi! 

Bărbatul ridică mâinile murdare în aer şi rămase 
încremenit. 

— Nu mă mişc. 

— Cum te cheamă? 

— Pe mine, domnule? Pickering. Da, Pickering mi- 
e numele. Am avut şi un prenume demult, dar l-am 
uitat. Ar fi trebuit să-l scriu undeva. 

Râse nervos. 


— Era Thomas, Theodore - ceva cu T. Dar 
Pickering e corect. Nu-i nici o îndoială. Mereu a fost 
„Vino-ncoa, Pickering. Fă asta, Pickering.” Iar eu ştiu să 
ascult, domnule. Întrebaţi pe oricine. 

— În regulă, Pickering. Şi unde suntem? Care-i 
numele locului ăstuia? 

Pickering păru surprins că cineva putea întreba 
una ca asta. Ochii i se mişcau repede la stânga şi la 
dreapta, din cauza agitaţiei. 

— Suntem pe Insulă. Aşa-i zicem. Insula. 

Gabriel se uită în amonte, la podul distrus. Nu se 
ştie de ce, presupusese că va putea părăsi zona asta şi 
va găsi un loc unde să se ascundă. Dacă ăla era singurul 
pod - sau dacă erau toate distruse - atunci era prins în 
capcană pe insula asta până când găsea o trecere. Oare 
asta se întâmplase cu tatăl său? Rătăcea el prin lumea 
asta de umbre, căutând drumul spre casă? 

— Probabil că sunteţi un vizitator, domnule. 

Pickering se gândi la asta o clipă, apoi vorbi cu 
mare grabă, şuierat. 

— Adică... nu vreau să insinuez că n-aţi fi un lup, 
domnule. Nimic de felul ăsta! Cu siguranţă sunteţi un 
lup puternic, într-adevăr! Nici vorbă să fiţi un gândac. 
În nici un caz. 

— Nu sunt sigur că înţeleg ce vrei să zici. Sunt un 
vizitator. Şi caut un alt vizitator ca mine - un bărbat mai 
în vârstă. 

— Poate vă pot ajuta, spuse Pickering. 

— Da, desigur. Sunt persoana cea mai potrivită să 
vă ajute. 


Se ridică şi-şi netezi cravata verde. 

— Am umblat pe toată Insula. Am văzut tot. 

Gabriel vâri cuțitul improvizat la curea. 

— Dacă mă ajuţi, te voi apăra. Voi fi prietenul tău. 

Buzele lui Pickering tremurară în timp ce şoptea 
pentru sine: 

— Un prieten. Da, desigur. Un prieten... 

Părea că rosteşte acest cuvântul pentru prima 
dată. 

Ceva explodă în oraş - cu un bubuit înfundat - iar 
Pickering începu să se caţere pe pantă. 

— Cu tot respectul, domnule - nu putem rămâne 
aici. Vine o patrulă. Foarte neplăcut. Vă rog să mă 
urmaţi. 

Pickering îşi spusese „gândac”, şi chiar se mişca 
la fel de repede ca o insectă care tocmai fusese speriată 
de o lumină puternică. Intrând într-una din clădirile 
distruse, străbătu un labirint de camere pline cu mobilă 
aruncată şi grămezi de moloz. La un moment dat, 
Gabriel îşi dădu seama că tocmai călcase pe nişte oase 
dintr-un schelet de om. Nu era vreme să-şi dea seama 
ce se întâmplase. 

— Aveţi grijă pe unde călcaţi, domnule. Dar nu vă 
opriţi. Nu ne putem opri. 

Şi Gabriel îl urmă pe bărbatul slăbănog, trecând 
prin cadrul unei uşi şi ieşind în stradă. 

Lumina care venea de la o flacără enormă, 
alimentată de gazele care ţâşneau dintr-o fisură din 
pavaj, îl făcu să tresară. Flacăra portocalie se legăna 
înainte şi înapoi ca un spirit răuvoitor. Fumul de la 


acest foc lăsa nişte reziduuri negre, lipicioase, care 
acopereau pereţii clădirilor înconjurătoare, precum şi 
caroseria unui taxi lovit din plin. 

Gabriel se opri şi rămase nemişcat în mijlocul 
străzii. Pickering trecu pe trotuarul celălalt. Îi făcea 
semne cu amândouă mâinile, frenetic, ca o mamă care- 
şi cheamă copilul la ea. 

— Un pic mai repede, prietene. Te rog. Vine o 
patrulă. Trebuie să ne ascundem. 

— Ce patrulă? întrebă Gabriel, dar Pickering deja 
dispăruse printr-o intrare. Călătorul grăbi pasul ca să-l 
ajungă pe ghidul său zdrenţăros, şi-l urmă prin mai 
multe încăperi goale, până la o altă stradă. Încercă să-şi 
imagineze cum arătase oraşul înainte de distrugere. 
Clădirile albe aveau trei sau patru etaje, acoperişuri 
plate şi balcoane la multe dintre ferestre. O streaşină de 
oţel răsucită acoperea mesele sparte a unei foste 
cafenele de pe trotuar. Gabriel văzuse oraşe ca ăsta în 
filme şi reviste. Semăna cu capitala provincială a unei 
ţări tropicale - genul de loc unde oamenii mergeau la 
plajă ziua, apoi luau cina seara târziu. 

Acum fiecare geam fusese spart, şi majoritatea 
uşilor smulse din balamale. Prins în câteva piroane, un 
balcon complicat din fier se ţinea de o latură a unei 
clădiri ca o creatură vie care încerca să nu cadă în 
stradă. Toți pereţii erau acoperiţi de graffiti. Gabriel 
văzu numere, nume şi cuvinte scrise cu majuscule. 
Săgeţi desenate grosolan indicau o destinaţie 
necunoscută. 


Pickering se ascunse într-o altă clădire şi începu 
să înainteze cu prudenţă. De câteva ori se opri şi 
ascultă, nemişcându-se până când nu era sigur că sunt 
singuri. Gabriel îl urmă şi urcă pe nişte scări de 
marmură, apoi o luară pe un coridor spre o încăpere în 
care o saltea pe jumătate arsă era sprijinită de perete. 
Pickering dădu la o parte salteaua, descoperind o 
intrare ascunsă. Trecură într-o cameră ale cărei două 
ferestre erau acoperite cu bucăţi de placaj. Singura 
lumină venea de la o flacără mică ce ardea la capătul 
unei ţevi de cupru care fusese smulsă din perete. 

În timp ce Pickering trăgea salteaua arsă la loc 
peste intrare, Gabriel aruncă o privire prin cameră. Era 
plină cu gunoaie strânse de Pickering în timpul 
explorărilor sale prin oraş. Se găseau acolo sticle goale, 
o stivă de pături mucegăite, un jilt verde cu doar două 
picioare şi câteva oglinzi crăpate. Gabriel crezu la 
început că tapetul se cojea, apoi îşi dădu seama că 
Pickering prinsese cu piuneze ilustraţii dintr-un catalog 
de rochii. Femeile din desenele decolorate purtau fuste 
lungi până-n pământ şi bluze pe gât, ca acum o sută de 
ani. 

— Aici stai? 

Pickering se uită lung la desenele de pe perete şi 
vorbi fără urmă de ironie. 

— Sper că vi se va părea confortabilă, domnule. 
Asta-i dulcea mea casă. 

— Ai locuit dintotdeauna în clădirea asta? Te-ai 
născut aici? 


— Cum te cheamă, prietene? Îmi poţi spune? 
Prietenii ar trebui să-şi spună pe nume. 

— Gabriel. 

— Ia loc, Gabriel. Eşti oaspetele meu. Te rog să iei 
loc. 

Gabriel se aşeză în jilţ. 'Tapiseria verde degaja un 
miros de mucegai, stătut. Pickering părea atât nervos, 
cât şi bucuros că primea pe altcineva în casa lui. Ca o 
gospodină harnică, se tot foia prin cameră, culegând 
gunoaie şi aranjându-le în grămăjoare ordonate. 

— Nimeni nu s-a născut pe Insulă. Toţi ne-am 
trezit pur şi simplu aici într-o dimineaţă. Aveam 
apartamente şi haine şi mâncare în frigidere. Când 
apăsam pe un întrerupător, se aprindea lumina. Când 
învârteam de robinet, curgea apa. Aveam şi slujbe. Pe 
măsuţa de toaletă din dormitor am găsit cheile de la o 
prăvălie aflată la câteva cvartale de aici. 

Pickering zâmbi cu încântare, aproape copleşit de 
amintire. 

— Eram domnul Pickering, croitor de damă. În 
prăvălia mea erau baloturi de ţesături scumpe. Nu eram 
un croitor obişnuit. Asta-i clar. 

— Dar nu te-ai întrebat de ce te aflai aici? 

— Acea primă dimineaţă a fost un timp magic, 
deoarece - pentru câteva ore - toţi au crezut că se află 
într-un loc special. Oamenii au explorat întreaga Insulă, 
examinând diferitele clădiri şi podul distrus. 

Pentru prima dată, Gabriel întrevăzu o sclipire de 
sensibilitate şi inteligenţă în spatele fricii. 


— A fost o zi tare fericită, Gabriel. N-o să-ţi vină 
să crezi cât a fost de fericită. Pentru că noi toţi credeam 
că eram într-un loc minunat. Unii chiar au sugerat că 
fusesem transportaţi în rai. 

— Dar nu vă aminteaţi de părinţi sau de copilărie? 

— Nu avem amintiri personale mai vechi de prima 
zi. Câteva vise. Asta-i tot. Toţi cei de aici pot scrie 
cuvinte şi aduna numere. Ştim să folosim scule şi să 
conducem maşini. Dar nimeni nu-şi aminteşte cum a 
învăţat aşa ceva. 

— Deci oraşul n-a fost distrus în acea primă zi? 

— Sigur că nu. 

Pickering luă de pe jos nişte sticle goale de vin şi 
le puse lângă perete. 

— Aveam curent electric. Toate maşinile aveau 
benzină. În după-amiaza aia, oamenii vorbeau să 
organizeze un guvern şi să repare podul. Dacă te urcai 
pe un acoperiş, puteai vedea că Insula se află în mijlocul 
unui râu uriaş. Celălalt mal era la câţiva kilometri 
distanţă. 

— Şi-apoi ce s-a întâmplat? 

— Luptele au început în seara aia - câţiva bărbaţi 
lovindu-se cu picioarele şi cu pumnii, în timp ce noi 
ceilalţi ne uitam ca nişte copii care învaţă un joc nou. În 
zorii celei de-a doua zile, toată lumea începuse să ucidă. 

Pickering părea aproape mândru de sine. 

— Chiar şi eu am omorât un om care încerca să-mi 
spargă magazinul. Mi-am folosit foarfecii. 

— Dar de ce şi-au distrus oamenii propriile case? 


— Oraşul a fost împărţit în sectoare conduse de 
diferiţi dictatori militari. Au apărut puncte de control şi 
frontiere şi zone moarte. Ăsta a fost multă vreme 
Sectorul verde. Conducătorul nostru era un bărbat pe 
nume Vinnick, până când l-a omorât adjunctul lui. 

— Şi cât au durat luptele? 

— Pe Insulă nu există calendare, şi toate ceasurile 
au fost distruse. Oamenii numărau odinioară zilele, dar 
apoi au apărut grupuri diferite cu numere diferite şi, 
desigur, s-au luptat între ei pentru că toţi susțineau că 
ei au dreptate. O vreme, Sectorul nostru Verde a avut 
un tratat cu Sectorul Roşu, dar noi am încheiat o alianţă 
secretă şi i-am trădat Albaştrilor. La început aveam 
revolvere şi puşti, apoi gloanţele s-au terminat şi 
oamenii au fost nevoiţi să-şi facă propriile arme. În cele 
din urmă, dictatorii militari au fost omorâţi şi armatele 
lor s-au destrămat. Acum există un comisar care trimite 
patrule. 

— Dar de ce n-aţi putut ajunge la un fel de 
înţelegere? 

Pickering râse fără să se gândească, apoi păru 
speriat. 

— Nu vreau să vă jignesc, domnule. Prietene 
Gabriel. Nu te supăra. Întrebarea ta a fost pur şi 
simplu... neaşteptată. 

— Nu m-am supărat. 

— Pe vremea dictatorilor militari, oamenii au 
început să spună că luptele vor continua până când va 
rămâne un anumit număr de supraviețuitori. Ne-am 
certat în privinţa acestui număr. Aveau să fie nouăzeci 


şi nouă, treisprezece sau trei supraviețuitori? Nimeni nu 
ştie. Dar credem că aceşti supraviețuitori vor găsi o cale 
de-a părăsi acest loc, şi noi ceilalţi ne vom naşte din nou 
pentru a suferi iarăşi. 

— Şi câţi oameni au mai rămas? 

— Poate zece la sută din populaţia iniţială. Unii 
dintre noi sunt gândaci. Ne ascundem în ziduri şi sub 
podele - şi supravieţuim. Oamenii care nu se ascund 
sunt numiţi lupi. Ei umblă prin oraş cu patrulele lor şi-i 
omoară pe toţi pe care-i întâlnesc. 

— Şi de-asta te ascunzi? 

— Da! 

Pickering părea încrezător. 

— Din toată inima, te pot asigura că gândacii le 
vor supravieţui lupilor. 

— Uite ce, eu nu fac parte din războiul ăsta şi nu 
vreau să fiu de partea nimănui. Îl caut pe un alt 
vizitator. Asta-i tot. 

— Înţeleg, Gabriel. 

Pickering ridică o chiuvetă de baie fisurată şi o 
puse într-un colţ al camerei. 

— Te rog să accepţi ospitalitatea mea. Stai aici cât 
mă duc eu să-ţi caut vizitatorul. Nu-ţi risca viaţa, 
prietene. Dacă te găseşte o patrulă, lupii te vor omori în 
stradă. 

Înainte ca Gabriel să poată reacţiona, Pickering 
trăsese salteaua arsă într-o parte, se strecurase prin 
deschizătură, apoi pusese la loc obstacolul. Gabriel 
rămase în jilţ, gândindu-se la tot ce văzuse de când 
ajunsese pe malul râului. Sufletele violente de pe acest 


tărâm vor fi prizoniere aici pentru totdeauna, într-un 
ciclu nesfârşit de furie şi distrugere. Dar asta nu era 
nimic neobişnuit pentru iad. Propria sa lume deja 
întrevăzuse ici şi colo furia lui. 

Flacăra de gaz care ardea din ţeava subţire de 
cupru părea să consume tot oxigenul din încăpere. 
Gabriel transpira şi i se uscase gura. Ştia că nu trebuie 
să mănânce nimic în locul ăla, dar trebuia să găsească o 
sursă de apă. 

Se ridică, dădu salteaua la o parte şi ieşi din 
ascunzătoarea lui Pickering. Începând să exploreze 
clădirea, îşi dădu seama că odinioară fusese împărţită în 
birouri. Mese şi scaune, dulapuri pentru dosare şi 
maşini de scris demodate fuseseră abandonate, şi acum 
totul era acoperit de un praf alb, fin. Cine lucrase aici? 
Oare-şi părăsiseră apartamentele în acea primă 
dimineaţă, cu o uşoară senzaţie că totul nu era decât o 
prelungire a viselor lor? 

Continuând să caute apă, găsi o fereastră spartă 
şi privi afară, în stradă. Două automobile acoperite de 
funingine fuseseră părăsite după ce se ciocniseră, cu 
capotele îndoite ca nişte cutii strivite. Pickering apăru 
de după colţ, iar Gabriel se dădu înapoi în 
semiîntuneric. Bărbatul cel slab se opri şi privi peste 
umăr, ca şi cum aştepta pe cineva. 

Peste câteva secunde, apărură cinci bărbaţi. Dacă 
Pickering îşi spusese gândac, atunci aceştia erau în mod 
evident lupi. Purtau un amestec ciudat de haine strânse 
din locuri diferite. Un tip blond cu părul împletit în 
codițe purta pantaloni scurţi şi un frac negru cu revere 


de satin. Mergea lângă un negru îmbrăcat într-un halat 
alb de laborator. Lupii erau înarmaţi cu arme făcute de 
ei - bâte, săbii, topoare şi cutite. 

Gabriel ieşi imediat din încăpere, greşi direcţia şi 
ajunse într-o altă serie de birouri părăsite. Când ajunse 
la scara de marmură, auzi vocea lui Pickering, care 
acum abia îşi mai trăgea sufletul, venind de la parter. 

— Pe-aici, vă rog. Pe-aici. 

Gabriel continuă să urce pe scări până la etajul al 
doilea. Privind în josul scării, văzu o sclipire de foc 
portocaliu. Unul dintre lupi tocmai aprinsese o torţă 
grosolană, făcută dintr-un picior de masă înfăşurat în 
cârpe date prin smoală. 

— Nu v-am minţit, zise Pickering. 

— A fost aici. Uite, s-a dus la etaj. Nu vedeţi? 

Gabriel îşi dădu seama că lăsase urme de paşi în 
praful alb, fin, care acoperise scările. Holul din spatele 
lui era de asemenea plin de praf. Indiferent pe unde 
păşea, lupii aveau să-i găsească urmele. 

„Nu pot rămâne aici”, îşi spuse şi continuă să 
urce. Scările se terminau la etajul patru. Trecu printr-o 
uşă de incendiu din oţel care atârna de o balama şi se 
trezi pe acoperiş. Norii cenuşiu-gălbui care acopereau 
cerul se făcuseră întunecaţi şi umflaţi, ca şi cum aveau 
să reverse o ploaie de rău-augur. Privind dincolo de 
acoperişuri, văzu podul dărâmat şi linia neagră a râului. 

Gabriel se apropie de zidul de siguranţă scund 
care înconjura acoperişul. Între punctul în care se afla 
el şi clădirea alăturată era o distanţă de aproape cinci 
metri. Dacă nu-i reuşea saltul, n-avea să se mai întoarcă 


niciodată în lumea sa. Oare Maya îi va vedea vreodată 
cadavrul? Oare-şi va lipi urechea de pieptul lui şi-şi va 
da seama că inima lui încetase să mai bată? Dădu ocol 
acoperişului o dată, de două ori, apoi reveni în locul 
iniţial. Din cauza zidului de siguranţă, n-avea cum să 
alerge ca să-şi ia avânt. 

Uşa de incendiu fu smulsă din ţâţâni şi azvârlită în 
jos pe scări. Pickering şi patrula ieşiră pe acoperiş. 

— Vedeţi? V-am spus eu! zise Pickering. 

Gabriel păşi pe culmea zidului de siguranţă şi se 
uită la clădirea învecinată. „E prea departe”, îşi spuse. 
„Mult prea departe”. 

Lupii îşi ridicară armele şi începură să înainteze 
spre el. 


27 


Doi dintre mercenarii Tabula urcară panta până la 
elicoptere şi se întoarseră cu un generator electric 
portabil. Generatorul fu pus lângă magazie şi ataşat la o 
lampă cu sodiu. Michael privi în sus. Miile de stele 
vizibile pe cerul nopţii semănau cu nişte aşchii de 
gheaţă. Acum era foarte frig, iar umezeala din plămânii 
tuturor lăsa aburi în aer. 

Michael era dezamăgit că nici Gabriel, nici tatăl 
său nu erau pe insulă, dar operaţiunea nu fusese un 
eşec total. Poate că echipa va găsi documente sau 
informaţii pe un calculator, care îi vor conduce la o ţintă 
mai promițătoare. Va ajunge la doamna Brewster vestea 
că el adusese Lipiturile şi ceruse o abordare agresivă 
pentru percheziţionarea clădirilor. Fraţilor le plăceau 
cei care preluau comanda. 

Se aşeză pe o lespede de calcar şi-l urmări pe 
Boone cum le dădea ordine oamenilor săi. Când 
dispozitivul cu retrodifuziune le arătă că persoana din 
magazie era neutralizată, un bărbat atacă uşa masivă de 
stejar cu un topor. Boone îi spuse mercenarului să se 
oprească atunci când făcuse o gaură zimţată cam de 
şaizeci de centimetri. O clipă mai târziu, unul dintre 
babuini scoase capul prin gaură să privească afară, ca 
un câine curios. Boone împuşcă animalul în cap. 


Celelalte două  Lipituri  dinăuntrul  magaziei 
începură să se cheme una pe alta. Erau destul de 
deştepte ca să adulmece pericolul şi să se ferească de 
gaură. Bărbatul cu toporul îşi continuă treaba. Peste 
cincisprezece minute, distrusese uşa complet. Oamenii 
lui Boone înaintară cu precauţie, împingând la o parte 
containerele şi ridicându-şi puştile înainte să avanseze 
înăuntru. Michael auzi alte ţipete stridente, apoi 
împuşcături. 

Unul dintre oamenii lui Boone aprinsese un foc în 
clădirea care servea drept bucătărie şi le servea 
celorlalţi căni cu ceai. Michael îşi folosi cana ca să-şi 
încălzească mâinile reci cât timp aştepta să primească 
mai multe informaţii. Peste 10 minute, Boone ieşi pe uşa 
distrusă. Zâmbea şi se mişca plin de încredere, ca şi 
cum şi-ar fi recâştigat cumva puterea. Acceptă o cană 
cu ceai şi se duse la Michael. 

— Arlechinul este mort? întrebă Michael. 

— Nu Maya era în clădire, ci o tânără din Los 
Angeles pe nume Victory From Sin Fraser. 

Boone chicoti. 

— Numele ăsta mă amuză întotdeauna. 

— Şi ea era singura persoană din clădire? 

— A, mai era cineva acolo. Jos în pivniţă. 

Boone ezită câteva secunde, savurând tensiunea 
de pe faţa lui Michael. 

— Tocmai l-am găsit pe tatăl tău. Adică... trupul 
tatălui tău. 

Michael luă o lanternă de la unul dintre mercenari 
şi-l urmă pe Boone în magazie. Podeaua şi pereţii erau 


împroşcaţi cu sânge, încă roşu-aprins şi sclipind. O folie 
de plastic acoperea cele patru Lipituri moarte. O a doua 
o acoperea pe Victory Fraser, dar Michael reuşi să-i 
vadă tălpile scâlciate ale pantofilor. 

Coborâră pe o scară într-o pivniţă cu podea de 
pietriş şi trecură printr-o uşă, ajungând într-o încăpere 
laterală. Matthew Corrigan zăcea pe o lespede de piatră 
cu un cearşaf alb de muselină peste picioare. Când 
Michael privi în jos spre trupul lui, imagini din trecut îl 
copleşiră cu o forţă neaşteptată. Şi-l aminti pe tatăl său 
plivind grădina din spatele casei de la fermă, conducând 
camioneta veche a familiei şi ascuţind un cuţit mare 
pentru curcanul de Crăciun. Şi-l aminti pe tatăl său 
tăind lemne într-o zi de iarnă, cu zăpada agăţându-i-se 
în părul lung, şaten, în timp ce ridica lama toporului 
spre cer. Acele zile ale copilăriei erau de-acum apuse. 
Apuse pentru totdeauna. Dar amintirile încă mai aveau 
puterea de a-l mişca pe Michael - iar asta îl înfurie. 

— Nu e mort, îi explică Boone. 

— Am luat stetoscopul din trusa medicală şi am 
auzit o bătaie de inimă. Aşa arată un Călător când trece 
într-o altă lume. 

Michael nu putea să sufere zâmbetul impertinent 
al lui Boone şi tonul său insinuant. 

— Bine, l-ai găsit, zise el. 

— Acum ieşi de-aici. 

— Din ce motiv? 

— Nu-mi trebuie un motiv. Dacă vrei să-ţi păstrezi 
slujba,  ţi-aş recomanda să arăţi respect unui 


reprezentant al consiliului director. Du-te sus şi lasă-mă 
singur. 

Gura lui Boone se strânse într-o linie tensionată, 
dar dădu din cap şi părăsi pivniţa. Michael îi auzea pe 
ceilalţi bărbaţi cum umblau prin magazie şi împingeau 
cutiile la perete. Ținând lanterna în mâna stângă, îl privi 
lung pe Matthew Corrigan. În timpul copilăriei lui 
Michael în Dakota de Sud, adulţii spuneau mereu că 
Gabriel semăna cu tatăl lor. Deşi părul lui Matthew era 
cărunt, şi faţa brăzdată de riduri adânci, Michael putea 
vedea acum asemănarea. Se întrebă dacă era vreun 
adevăr în zvonul cules de calculatoarele Tabula. Oare 
fusese Gabriel pe insulă şi descoperise trupul? 

— Mă auzi? îl întrebă Michael pe tatăl său. 

— Mă... auzi? 

Nici un răspuns. Atinse gâtul tatălui său şi apăsă 
tare. Timp de o secundă, crezu că simte zbaterea 
pulsului. Dacă dădea drumul lanternei, putea strânge 
gâtul cu ambele mâini. Chiar dacă Lumina călătorea 
printr-un alt tărâm, corpul îţi putea muri în această 
lume. Nimeni nu l-ar împiedica să-l omoare pe Matthew. 
Nimeni nu i-ar critica judecata. Doamna Brewster ar 
vedea fapta lui ca pe o altă demonstraţie a loialității lui 
faţă de cauză. 

Michael puse lanterna pe ieşindul din perete şi se 
apropie şi mai mult de trupul tatălui său. Răsuflarea sa 
apăru şi apoi dispăru în aerul rece. Niciodată în toată 
viaţa sa nu se simţise atât de deplin concentrat asupra 
momentului prezent. „Fă-o”, gândi el. „A fugit acum 


cincisprezece ani. Acum poate dispărea pentru 
totdeauna”. 

Întinse mâna şi ridică o pleoapă de-a tatălui său. 
Un ochi albastru se holba la el fără nici o sclipire de 
viaţă în pupila neagră. Michael simţi că se uită la un om 
mort - şi tocmai asta era problema. Într-o lume sau alta, 
voia să-şi confrunte tatăl şi să-l forţeze să recunoască 
că-şi abandonase familia. Nu însemna nimic să distrugă 
acel înveliş gol; asta nu i-ar fi dat nici o satisfacţie. 

O amintire îi trecu prin minte: o bătaie în curtea 
şcolii, când era un adolescent, în Dakota de Sud. După 
ce îşi lovise adversarul cu pumnii şi cu picioarele, 
celălalt băiat căzuse pe jos şi-şi acoperise faţa cu 
mâinile. Dar asta nu era destul. Nu era ceea ce căuta el. 
Voia o capitulare completă. Frică. 

Luă lanterna şi urcă scările până în încăperea 
plină de sânge în care îl aşteptau Boone şi doi 
mercenari. 

—  Încărcaţi corpul într-unul din elicoptere, le 
spuse Michael. 

— Îl luăm de pe insula asta. 


28 


Lupii aşteptară până când Gabriel puse din nou 
piciorul pe acoperiş şi atunci îl înşfăcară. Îi îndoiră 
braţele la spate cu forţa, îi legară încheieturile cu 
sârmă, şi-i puseră pe cap un tricou zdrenţuit, ca să nu 
vadă. Când Călătorul nu se mai putu apăra, unul dintre 
lupi îi dădu un pumn în gât. Gabriel căzu pe acoperişul 
îmbrăcat în carton gudronat şi încercă să se facă ghem 
când lupii începură să-i tragă şuturi în piept şi în 
stomac. Era orb şi disperat, gâfâind după aer. 

Cineva îl lovi cu o bâtă la baza coloanei, şi un val 
de durere îi străpunse tot corpul. Auzi voci spunând 
ceva despre o şcoală. „Duceţi-l la şcoală.” Nişte mâini îl 
traseră în picioare şi-l târâră în jos pe scările de 
marmură. Afară în stradă, se împleticea şi se tot 
împiedica de bucăţi de dărâmături. Încercă să-şi 
amintească pe unde o luau. La stânga. La dreapta. 
Oprire. Dar durerea îl făcea să-i fie greu să gândească. 
În cele din urmă, fu pus să urce alte scări şi dus într-o 
încăpere cu podea netedă, pardosită. Cablul electric fu 
dezlegat şi înlocuit cu nişte cătuşe. Îi prinseră un fier în 
jurul gâtului, şi-l înlănţuiră de un inel de oţel prins în 
podea. 

Pe Călător îl durea tot corpul, şi simţea sânge 
uscat pe faţă şi pe mâini. Imagini ale râului, ale podului 


dărâmat şi ale flăcărilor care ardeau printre clădirile în 
ruină îi copleşiră mintea. După o vreme, fu cuprins de 
un somn agitat, tresărind şi trezindu-se când auzi 
zgomotul uşii care se deschidea. Nişte mâini îi traseră 
legătura de pe ochi şi se trezi uitându-se la negrul 
îmbrăcat în halat alb şi la blondul cu codițe. 

— Nu poţi ieşi din clădirea asta, îi spuse blondul. 

— Nu mai ai viaţă - decât dacă ţi-o dăm noi înapoi. 

În timp ce lupii îi scoteau cătuşele, Gabriel privi 
împrejur. Văzu o catedră şi o tablă de modă veche. Un 
alfabet de carton fusese prins pe perete, dar unele din 
literele verzi decolorate atârnau cu susul în jos, 
nemaiţinându-se decât într-o singură piuneză. 

— Vii cu noi, zise negrul. 

— Comisarul vrea să te vadă. 

Ţinându-l de braţe, cei doi lupi îl traseră pe hol. 
Clădirea cu două etaje avea pereţi din cărămidă şi 
geamuri mici, oblonite. La un moment dat, în timpul 
luptei care nu se mai termina, lupii transformaseră 
şcoala în fortăreață, dormitor, depozit şi închisoare. 
Cine era comisarul? se întreba Gabriel. Trebuia să fie 
mai mare şi mai puternic şi chiar mai rău decât cei care 
se plimbau ţanţoş pe hol, cu bâte şi cuțite atârnate de 
curea. 

O luară pe după un colţ, trecând de nişte uşi 
batante, şi intrară într-o încăpere mare care fusese 
odinioară aula şcolii. Rânduri curbate de scaune din 
lemn erau aşezate în faţa unei scene. O ţeavă de oţel 
străbătea scena şi alimenta cu gaz un corp de iluminat 
în formă de L, în care ardea o flacără puternică. Două 


bănci erau aşezate lângă peretele negru; lupii se 
aşezară acolo, ca nişte oameni veniţi în audienţă, care 
aşteptau în anticamera unui rege. 

În mijlocul scenei era o masă mare, înţesată cu 
teancuri de dosare maronii şi registre contabile negre. 
Bărbatul aşezat la masă purta un costum bleumarin de 
afacerist, o cămaşă albă şi un papion roşu. Era slab şi 
chel şi chipul său radia mulţumire de sine. Chiar şi de la 
distanţă, Gabriel simţi că omul ăsta ştia toate 
reglementările şi că era gata să le aplice în toate 
modurile posibile. Nu lăsa loc de negocieri sau concesii. 
Toţi erau vinovaţi - şi aveau să fie pedepsiţi. 

Cei doi paznici ai lui Gabriel se opriră pe la 
jumătatea aleii şi-l aşteptară pe comisar să termine cu 
un bărbat masiv care ţinea un sac de iută ud de sânge. 
Unul dintre ajutoarele comisarului numără obiectele din 
sac şi apoi şopti un număr. 

— Foarte bine. 

Vocea comisarului era puternică şi hotărâtă. 

— Îţi poţi primi raţia de hrană. 

Bărbatul cu sacul părăsi scena, în timp ce 
comisarul scria un număr într-un registru negru. 
Ignorându-i pe ceilalţi solicitanţi, cei doi lupi îl 
conduseră pe Gabriel pe o rampă care ducea pe scenă 
şi-l forţară să se aşeze pe un scăunaş de lemn pus în 
faţa catedrei. Comisarul îşi închise registrul şi-şi 
îndreptă privirea spre această nouă problemă. 

— Ei bine, uite-l pe vizitatorul nostru din altă 
parte. Mi s-a spus că te cheamă Gabriel. Informaţia e 
corectă? 


Gabriel rămase tăcut până când blondul îl 
împunse în spate cu o bâtă. 

— Aşa e. Şi tu cine eşti? 

— Predecesorii mei ţineau la titluri grandioase şi 
fără rost ca general de divizie sau şef de stat-major. 
Cineva s-a autointitulat chiar preşedinte pe viaţă. 
Desigur, a supravieţuit în funcţie numai cinci zile. După 
multă chibzuială, am ales un titlu mai modest. Sunt 
comisarul patrulelor din acest sector al oraşului. 

Gabriel dădu din cap, dar nu spuse nimic. Flacăra 
de gaz ce ardea în spatele lui scotea un şuierat înăbuşit. 

— Au mai apărut în oraş vizitatori dinafară, dar tu 
eşti primul pe care-l întâlnesc. Deci cine eşti şi cum ai 
ajuns aici? 

— Sunt întocmai ca toţi ceilalţi, spuse Gabriel. 

— Am deschis ochii şi m-am trezit lângă râu. 

— Nu cred asta. 

Comisarul patrulelor se ridică de la birou. Gabriel 
văzu că are un revolver la cingătoare. Pocni din degete 
şi unul dintre ajutoarele sale se repezi să-i pună 
dinainte un al doilea scăunaş. Comisarul se aşeză 
aproape de Gabriel, se aplecă în faţă şi şopti: 

— Unii spun că o forţă divină va salva ultimul grup 
de supraviețuitori. Desigur, este în interesul meu să 
încurajez asemenea fantezii optimiste. Dar eu cred că 
am fost condamnaţi să ne ucidem unul pe altul iar şi iar, 
până la sfârşitul timpului. Asta înseamnă că sunt aici 
pentru totdeauna, dacă nu găsesc o cale de ieşire. 

— Ăsta e singurul oraş din lumea asta? 


— Sigur că nu. Înainte ca cerul să se întunece, se 
vedeau şi alte insule în josul râului. Dar eu presupun că 
erau doar alte iaduri, poate cu locuitori din alte culturi 
sau epoci istorice. Dar toate insulele sunt la fel - un loc 
unde sufletele sunt condamnate să repete acest ciclu la 
nesfârşit. 

— Dacă mă laşi să explorez Insula, aş putea căuta 
o trecere prin care să se poată ieşi de-aici. 

— Da, ti-ar plăcea asta, nu-i aşa? 

Comisarul se ridică în picioare şi pocni din nou 
din degete. 

— Vă rog aduceţi scaunul special. 

Unul dintre ajutoare o luă la fugă şi se întoarse cu 
un scaun cu rotile de modă veche - o structură 
complicată făcută din lemn curbat, un scaun din răchită 
împletită şi cauciucuri. Îi scoaseră lui Gabriel cătuşele 
de la mâini. Folosind o frânghie de nailon şi cabluri 
electrice, solicitanţii legară braţele şi picioarele lui 
Gabriel de cadrul scaunului. Comisarul patrulelor privi 
acest proces, spunându-le uneori oamenilor săi să mai 
facă nişte noduri în plus. 

— Tu eşti conducătorul aici, spuse Gabriel. 

— Cum de nu poţi opri crimele? 

— Nu pot scăpa de furie şi de ură. Pot doar să le 
canalizez în diverse direcţii. Am supravieţuit pentru că 
sunt în stare să-i definesc pe duşmanii noştri - formele 
de viaţă degenerate care trebuie exterminate. În 
momentul ăsta, vânăm gândacii care se ascund în 
întuneric. 


Comisarul coborî rampa. Blondul îl urmă, 
împingându-l pe Gabriel cu scaunul cu rotile. Străbătură 
încă o dată holul de la parterul şcolii. Lupii care 
aşteptau acolo îşi lăsară uşor capetele în jos când trecu 
pe lângă ei comisarul patrulelor. Dacă vedea vreo urmă 
de lipsă de loialitate în ochii lor, i-ar fi devenit imediat 
duşmani. 

La capătul coridorului, comisarul scoase o cheie 
din buzunar şi descuie o uşă neagră. 

— Rămâi aici, îi spuse blondului, apoi împinse 
scaunul lui Gabriel prin uşa deschisă. 

Erau într-o încăpere mare, plină cu şiruri de 
dulapuri verzi, de metal, pentru dosare. Câteva dintre 
sertare fuseseră trase şi conţinutul lor răsturnat pe 
podea. Gabriel privi în jos şi văzu note de şcoală, 
rezultate la examene şi comentarii ale profesorilor. 
Unele dintre dosare erau pătate de sânge. 

— Toate aceste dulapuri conţin dosare ale 
elevilor, explică comisarul. 

— Nu sunt copii pe Insulă, dar când ne-am trezit 
în acea primă dimineaţă, asta era o şcoală adevărată. 
Găseai aici cretă pentru tablă, hârtie şi creioane, şi 
conserve de mâncare la cantina elevilor. Micile detalii 
de acest fel sporesc cruzimea. Nu am distrus doar un 
oraş imaginar, ci un loc adevărat, cu semafoare şi 
gelaterii. 

— De-asta m-ai adus aici? 

Comisarul patrulelor îl împinse pe Gabriel pe 
lângă dulapurile cu dosare. Două mici flăcări cu gaze 


ardeau din ţevile care ieşeau din perete, dar lumina era 
aproape copleşită de întunericul din cameră. 

— Am ales şcoala asta drept cartierul meu general 
dintr-un motiv. Toate poveştile despre vizitatori sunt 
legate de încăperea asta. Locul ăsta anume are ceva 
special, dar n-am reuşit să-i descopăr secretul. 

Ajunseră într-o zonă de lucru centrală cu mese, 
tăviţe şi scaune de metal. Gabriel era prizonier în 
scaunul cu rotile, dar îşi mişcă capul dintr-o parte în 
alta, căutând peticul de spaţiu negru infinit care avea 
să-i asigure trecerea înapoi în Al Patrulea Tărâm. 

— Dacă pot sosi vizitatori în lumea asta, atunci 
trebuie să fie şi o cale de ieşire. Unde e, Gabriel? 
Trebuie să-mi spui. 

— Nu ştiu. 

— Ăsta nu-i un răspuns acceptabil. Trebuie să mă 
asculţi cu atenţie. În momentul ăsta, văd doar două 
posibilităţi. Fie eşti singura mea speranţă de evadare, 
fie eşti o ameninţare pentru supraviețuirea mea. Nu am 
nici timp, nici dorinţa să ghicesc care opţiune este cea 
corectă. 

Comisarul scoase revolverul şi-l aţinti spre capul 
lui Gabriel. 

— Sunt trei gloanţe în arma asta - probabil 
ultimele trei gloanţe care mai există pe insula asta. Nu 
mă face să irosesc unul din ele omorându-te. 


29 


Maya încă mai avea la ea revolverul cu ţeavă 
scurtă de care făcuse rost la New York. Arma îi 
determină alegerea mijloacelor de transport. Evitând 
aeroporturile, folosi un autobuz rural, un feribot şi un 
tren ca să călătorească din Irlanda la Londra. Ajunse în 
Gara Victoria în plină noapte, fără să ştie clar cum o să-l 
găsească pe Gabriel. Înainte de a pleca de pe Skellig 
Columba, îi promisese să ia legătura cu Alergătorii 
liberi, aşa că Maya hotărî să treacă pe la Vine House, pe 
malul stâng al Tamisei. Poate că Jugger şi prietenii săi 
ştiau dacă Gabriel mai era în oraş. 

Traversă Tamisa şi o luă pe Langley Lane spre 
Bonnington Square. Străzile erau pustii la acea oră 
târzie, dar vedea pâlpâitul televizoarelor în camerele 
cufundate în întuneric. Trecu de nişte case cu terasă, 
renovate, şi de o şcoală din cărămidă roşie construită în 
epoca victoriană, care fusese transformată într-o clădire 
cochetă de apartamente. În asemenea împrejurimi, Vine 
House arăta ca un bătrân zdrenţăros înconjurat de 
bancheri şi avocaţi bine îmbrăcaţi. 

Când Maya ajunse la zidul de piatră înalt de 
aproape doi metri, care înconjura grădina de la Vine 
House, simţi un miros înţepător care-i aminti de un foc 
de gunoaie. Arlechinul se opri şi se uită după colţul 


casei. Nu era nimeni pe trotuar sau pe băncile din mica 
grădină din mijlocul scuarului. Cartierul părea sigur, 
până când observă doi bărbaţi într-o furgonetă de livrări 
a unei florării, parcată în capătul cvartalului. Maya se 
îndoia că cineva comandase o duzină de trandafiri roşii 
care trebuiau livraţi la ora unu noaptea. 

Grădina din spate nu avea nici o intrare prin 
Langley Lane, aşa că se prinse de partea de sus a 
zidului de piatră şi se trase peste el. Mirosul de ars 
deveni mai puternic, dar încă nu vedea nici un foc. 
Lumina venea de la un felinar de pe stradă şi de la luna 
nouă care strălucea pe cer, spre vest. Încercând să nu 
facă zgomot, înaintă pe aleea din grădină până în 
spatele casei, găsi uşa descuiată şi-o deschise cu 
prudenţă. 

Prin uşa deschisă năvăli fumul, care se scurse în 
jurul ei ca un şuvoi de apă cenuşie, murdară. Maya se 
împletici înapoi, tuşind şi dând din mâini. Vine House 
ardea, iar grinzile şi podelele de stejar din secolul al 
optsprezecelea degajau la fel de mult fum ca o mină de 
cărbuni incendiată. 

Unde erau Alergătorii liberi? Oare fugiseră afară 
din casă sau erau morţi? Lăsându-se în patru labe, Maya 
se târi în holul de la parter. O uşă la stânga ducea în 
bucătăria pustie. O uşă la dreapta se deschidea într-un 
dormitor cu o singură lampă electrică ce dădea o lumină 
slabă în întuneric. 

În mijlocul camerei zăcea un bărbat - jumătate pe 
podea, jumătate pe o saltea, ca şi cum ar fi fost prea 
obosit ca să mai ajungă în pat. Maya îl apucă de braţe 


şi-l târî afară din cameră, până în grădină. Tuşea tare şi 
ochii i se umpluseră de lacrimi, dar îşi dădu seama că 
bărbatul leşinat era prietenul lui Gabriel, Jugger. 
Încălecându-i corpul, îl plesni tare peste faţă. Pleoapele 
lui Jugger fâlfâiră de câteva ori şi acesta deschise ochii 
şi începu să tuşească. 

— Ascultă-mă! zise Maya. 

— Mai e cineva în casă? 

— Roland. Sebastian... 

Jugger reîncepu să tuşească. 

— Ce s-a întâmplat? Sunt morţi? 

— Au venit doi bărbaţi cu o furgonetă. Arme. Ne- 
au pus la podea. Ne-au făcut injecții... 

Maya se întoarse spre casă, trase adânc aer în 
piept şi intră din nou. Târându-se ca un animal, înaintă 
pe hol şi-o luă în sus pe scara îngustă. O parte din 
mintea ei era limpede, în timp ce plămânii se luptau 
după aer. Dacă i-ar fi omorât pe Alergătorii liberi cu 
pistoale sau cuțite, ar fi atras prea mult atenţia 
autorităţilor. În schimb, mercenarii Tabula îi drogaseră 
pe cei trei şi dăduseră foc casei dărăpănate. Acum 
supravegheau uşa din faţă şi intrarea în grădină, ca să 
se asigure că nu va scăpa nimeni. A doua zi dimineaţă, 
pompierii aveau să găsească ce-ar mai fi rămas din 
corpuri printre ruinele fumegânde. Consiliul local avea 
să vândă terenul unui speculant, iar ziarele londoneze 
aveau să difuzeze povestea undeva pe ultimele pagini: 
Trei morți într-o locuinţă ilegală. 

Maya îl găsi pe Sebastian într-un dormitor de la 
etaj, îl apucă de braţe şi-l târî în jos pe scări şi apoi în 


grădină. Când se întoarse a treia oară, văzu flăcări 
izbucnind în întuneric, arzând scândurile din podea sub 
un fotoliu, întinzându-se pe pereţi şi atingând stâlpii 
balustradei. În capătul de sus al scărilor era un fum 
negru, şi nu mai vedea nimic când întinse mâna şi dădu 
de trupul lui Roland în dormitorul din mansardă. Trage 
şi opreşte-te. Trage şi opreşte-te din nou. Văzul şi auzul 
dispărură, iar ea deveni o părticică de conştiinţă 
trecând prin fum. 

Maya se năpusti afară prin uşa din spate, dădu 
drumul corpului lui Roland şi se prăbuşi pe pământul 
noroios din grădină. După câteva minute de tuşit şi de 
gâfâit după aer, se ridică în şezut şi se frecă la ochi. 
Jugger mai era încă conştient, îngăimând ceva despre 
injecții. Maya atinse pieptul celorlalţi doi Alergători 
liber şi simţi că respirau. Încă în viaţă. 

Avea revolverul, dar ar fi fost periculos să-l 
folosească în cartierul ăla. Hollis îi explicase odată că în 
Los Angeles erau atâtea pistoale, încât de Revelion 
parcă erai într-o zonă de război. La Londra, zgomotul 
unei arme de foc era ceva neobişnuit. Dacă trăgea cu 
revolverul, jumătate din cei care trăiau în jurul 
scuarului ar fi auzit şi-ar fi sunat imediat la poliţie. 

Casa ardea în continuare, şi avu loc o izbucnire de 
flăcări portocalii când perdelele din dormitorul lui 
Jugger se aprinseră. Ridicându-se în picioare, Maya se 
apropie de uşa din spate şi simţi un val de căldură 
năvălind peste aerul rece al nopţii. În timp ce respiraţia 
îi revenea la normal, îşi aminti că auzise fără să vrea o 
discuţie între tatăl ei şi Mother Blessing despre 


amortizoare. Acestea erau ilegale în Europa, greu de 
găsit şi de transportat. Uneori era mai uşor să 
improvizezi, folosind altceva în loc. 

Maya căută în curtea din spate şi găsi lângă zid 
nişte tomberoane din care gunoiul dădea pe-afară. 
Scormoni prin gunoaie până când descoperi un bidon 
gol de apă de doi litri şi o bucată de material roz, 
cauciucat, care semăna cu o căptuşeală de covor. Maya 
îndesă bucăţi de material în bidon, apoi introduse ţeava 
armei în deschizătură. Pe trepte, lângă uşa din spate, 
era o rolă veche de bandă izolatoare, pe care Maya o 
petrecu în jurul revolverului şi al bidonului. Jugger se 
ridicase în capul oaselor şi se holba la ea din cealaltă 
parte a curţii. 

— Ce... ce faci? 

— Trezeşte-ţi prietenii. Plecăm de-aici. 

Strângând în mână arma improvizată, se căţără 
din nou pe zid, o luă repede pe o alee şi se apropie de 
partea din spate a furgonetei. Un geam lateral era 
deschis pe jumătate ca să lase să iasă fumul de ţigară, şi 
îi auzi pe cei doi bărbaţi vorbind. 

— Cât trebuie să mai aşteptăm? întrebă şoferul. 

— Mi se face foame. 

Celălalt râse. 

— Atunci întoarce-te în casă. Se prăjeşte nişte 
carne acolo... 

Maya se opri lângă geamul dinspre şofer, ridică 
arma şi trase. Primul glonţ spulberă fundul sticlei de 
plastic şi trecu prin geam. Revolverul scoase un sunet 


asemănător unei bătăi din palme - două împuşcături 
rapide, apoi linişte. 


30 


Cu o oră înainte ca zborul lui să ajungă pe 
aeroportul Heathrow, Hollis se duse la toaleta din avion 
şi îşi schimbă hainele în spaţiul strâmt. Simti că ieşea în 
evidenţă când se întoarse la locul lui purtând cămaşă şi 
pantaloni bleumarin, dar pasagerii erau obosiţi după 
zborul de noapte şi nimeni nu păru să observe. Hainele 
lui vechi erau îndesate într-o mică pungă pe care avea s- 
o lase în avion. Tot ce-i trebuia ca să intre în Anglia 
nedetectat era într-un plic maroniu pe care-l ducea sub 
braţ. 

În ultimele zile petrecute la New York, Hollis 
primise un e-mail de la Linden, care-i spunea că munca 
lui se încheiase şi că era timpul să vină în Anglia. 
Arlechinul francez nu reuşise să găsească un vas 
comercial care să-l transporte ilegal pe Hollis în Europa. 
Era posibil ca Tabula să fi introdus informaţiile 
biometrice ale lui Hollis în baza de date de securitate 
care furniza informaţii oficialilor vamali din întreaga 
lume. Când Hollis avea să ajungă pe aeroportul 
Heathrow, putea să activeze o alarmă de securitate şi să 
fie reţinut de autorităţi. Linden îi spuse lui Hollis că mai 
era o cale - o metodă în afara Matricei - de-a intra în 
Marea Britanie, dar aceasta cerea nişte manevre abile 
la terminal. 


Zborul companiei American Airlines ateriză la 
timp pe Heathrow, iar oamenii din jurul lui Hollis 
începură să-şi pornească telefoanele mobile. Paznicii se 
uitau cu atenţie la pasageri în timp ce aceştia traversau 
pista de aterizare, apoi erau îmbarcaţi în autobuze de 
tranzit şi duşi la terminalul patru. 

Deoarece Hollis nu se transfera la un alt zbor, 
trebuia să ia alt autobuz prin aeroportul tentacular, 
până la biroul de control al paşapoartelor din terminalul 
unu. Se duse câteva minute la toaleta bărbaţilor, apoi 
ieşi şi se amestecă printre pasageri de la diferite 
zboruri. Treptat, începea să înţeleagă simplitatea 
inteligentă a planului lui Linden. Nu mai era înconjurat 
de nimeni care ştia că tocmai sosise de la New York. 
Ceilalţi pasageri erau obosiţi şi pasivi şi pregătiţi să 
părăsească terminalul. 

Se sui într-un alt autobuz de tranzit care mergea 
la terminalul unu. Când acesta se umplu, scoase din plic 
o vestă de siguranţă de un galben fosforescent şi o 
îmbrăcă. Cămaşa bleumarin, pantalonii şi vesta îl făceau 
să arate exact ca un angajat al aeroportului. De gât îi 
atârna o legitimaţie falsă, dar care nu era de fapt 
necesară. Paraziţii care lucrau la aeroport se uitau doar 
la suprafaţă, căutând indicii rapide care să-i ajute să 
încadreze fiecare străin într-o categorie. 

Când autobuzul ajunse la terminalul unu, ceilalţi 
pasageri coborâră şi se îngrămădiră să intre prin uşa 
electrică. Hollis lăsă impresia că vorbeşte la celular în 
timp ce stătea pe trotuarul îngust din zona de încărcare. 
Apoi dădu din cap spre paznicul plictisit care stătea 


înăuntru la un birou, se întoarse şi se îndepărtă. Se 
aştepta pe jumătate să audă declanşându-se şi să vadă 
poliţişti ieşind afară în fugă, fluturându-şi armele spre 
el, dar nimeni nu-l opri. Sistemul de securitate al 
aeroportului, dotat cu tehnologii de ultimă oră, fusese 
învins de o vestă reflectorizantă de opt dolari, 
cumpărată la un magazin de biciclete din Brooklyn. 


XXX 


Peste douăzeci de minute, Hollis stătea într-o 
furgonetă de livrări cu Winston Abosa, un tânăr nigerian 
rotofei, cu o voce plăcută şi maniere agreabile. Hollis 
privea pe geam în timp ce mergeau prin Londra. Deşi 
călătorise prin Mexic şi America Latină, Hollis nu 
vizitase niciodată Europa. Drumurile britanice aveau 
multe sensuri giratorii şi treceri de pietoni marcate cu 
zebre. Majoritatea caselor de cărămidă roşie, cu etaj, 
aveau mici grădini în spate. Peste tot erau camere de 
supraveghere, care urmăreau plăcuţele de 
înmatriculare ale tuturor vehiculelor aflate în trecere. 

Noul peisaj îi aminti lui Hollis de un pasaj din 
cartea lui Sparrow, „Calea săbiei”. Potrivit Arlechinului 
japonez, un războinic avea un mare avantaj dacă era 
familiarizat cu oraşul în care urma să se lupte. Când 
războinicul trebuia dintr-o dată să se lupte într-o zonă 
nouă, era ca şi cum s-ar fi trezit dimineaţa într-o altă 
cameră decât cea în care se culcase seara. 

— Ai cunoscut-o cumva pe Vicki Fraser? întrebă 
Hollis. 


— Desigur. 

Winston conducea prudent, ţinând ambele mâini 
pe volan. 

— l-am cunoscut pe toţi prietenii tăi. 

— Sunt în Anglia? N-am primit nici un răspuns la 
e-mail-uri. 

— Domnişoara Fraser, domnişoara Maya şi fetiţa 
sunt în Irlanda. Domnul Gabriel este... 

Winston ezită. 

— Domnul Gabriel este în Londra. 

— Ce s-a întâmplat? De ce nu sunt împreună? 

— Nu sunt decât un angajat, domnule. Dl. Linden 
şi Doamna mă plătesc bine, şi încerc să nu le pun la 
îndoială deciziile. 

— Despre ce vorbeşti? Cine-i Doamna? 

Winston părea încordat. 

— Nu ştiu nimic, domnule. Dl. Linden vă va 
răspunde la toate întrebările. 

Winston parcă furgoneta lângă Regent's Canal şi-l 
conduse pe Hollis înapoi pe străzi care duceau la 
arcadele şi curţile interioare aglomerate din Camden 
Market. Urmând un traseu în zigzag ca să evite 
camerele, ajunseră la intrarea în catacombe, sub calea 
ferată aeriană. O englezoaică în vârstă, cu părul vopsit 
rozaliu, stătea lângă un indicator care-i oferea serviciile 
de cititoare în cărţi de tarot. Winston puse o bancnotă 
de zece lire pe masa pliantă a femeii. Când ea se întinse 
după bani, Hollis văzu un mic aparat radio ascuns în 
mâna ei dreaptă. Bătrâna reprezenta prima linie de 
apărare împotriva vizitatorilor nepoftiţi. 


Winston o luă printr-un tunel, şi intrară într-un 
magazin plin de tobe şi statuete africane. Într-un capăt 
al încăperii era un banner care ascundea o uşă de oţel 
ce dădea într-un apartament secret. 

— Spuneţi-i domnului Linden că eu sunt aici, în 
magazin, spuse Winston. 

— Dacă vreţi ceva, să-mi spuneţi. 

Hollis se trezi într-un hol care dădea în patru 
încăperi. În prima nu era nimeni, iar în bucătărie îl găsi 
pe Linden, care bea cafea şi citea un ziar. Hollis îl 
evaluă rapid pe Arlechinul francez. Unii dintre oamenii 
masivi cu care se luptase el în Brazilia erau nişte brute, 
nerăbdători să-şi folosească dimensiunile împotriva unui 
adversar mai mic. Linden avea pe puţin o sută zece 
kilograme, dar nu era nimic arogant în înfăţişarea sau 
comportamentul lui. Era un bărbat calm, liniştit, ai cărui 
ochi păreau să observe tot. 

— Bună dimineaţa, Monsieur Wilson. Sper că totul 
a mers bine pe aeroport. 

Hollis ridică din umeri. 

— Mi-a luat ceva să găsesc ieşirea angajaţilor. 
După asta a fost uşor. Winston parcase furgoneta pe 
stradă. 

— Doreşti nişte cafea sau o ceaşcă de ceai? 

— Vreau s-o văd pe Vicki. Winston spunea că e în 
Irlanda. 

— Te rog, ia loc. 

Linden îi arătă scaunul din faţa lui. 

— S-au întâmplat multe în ultimele zece zile. 


Hollis puse jos plicul maroniu care conţinea 
deghizarea sa şi se aşeză pe scaun. Linden se sculă, 
puse în priză un ceainic electric şi măsură nişte cafea 
dintr-o presă franceză. Se tot uita la Hollis, ca un boxer 
care evalua noul adversar din colţul opus al ringului. 

— Eşti obosit după zbor, Monsieur Wilson? 

— Sunt bine. Ţara asta e doar o „cameră diferită”, 
atâta tot. Trebuie să mă adaptez la schimbări. 

Linden păru surprins. 

— Ai citit cartea lui Sparrow? 

— Sigur. Am încălcat vreo regulă de-a 
Arlechinilor? 

— Deloc. Eu am aranjat să fie tradusă în franceză 
şi publicată de o mică tipografie de la Paris. Tatăl Mayei 
l-a cunoscut pe Sparrow la Tokyo. lar eu i-am cunoscut 
fiul înainte de-a fi ucis de Tabula. 

— Da, ştiu. Hai să vorbim mai târziu despre asta. 
Când am să-i văd pe Vicki, Maya şi Gabriel? Mi-ai scris 
în e-mail că îmi vei răspunde la toate întrebările când 
voi ajunge aici. 

— Vicki şi cu Maya sunt pe o insulă de lângă 
coasta de vest a Irlandei. Maya îl păzeşte pe Matthew 
Corrigan. 

Hollis râse şi clătină din cap. 

— Ei, asta da surpriză. Şi unde s-a ascuns tatăl lui 
Gabriel toţi anii ăştia? 

— E doar învelişul lui - trupul lui golit de suflet. 
Matthew a trecut pe Primul Tărâm şi ceva n-a mers 
bine. Nu s-a întors. 


— Ce e Primul Tărâm? Nu ştiu toate chestiile 
astea. 

— L'enfer, spuse Linden, apoi îşi dădu seama că 
Hollis nu ştia franceză. 

— Infernul. ladul. 

— Dar Vicki e bine? 

— Presupun că da. Mother Blessing, un Arlechin 
irlandez, i-a lăsat Mayei un telefon prin satelit. În 
ultimele zile, am tot sunat, dar nu răspunde nimeni. 
Doamna a fost destul de supărată din cauza asta. Chiar 
acum, călătoreşte înapoi spre insulă. 

— Maya mi-a spus de Mother Blessing. Credeam 
că e moartă. 

Linden turnă apă fiartă în presa franceză. 

— Te asigur că Doamna este vie. 

— Şi Gabriel? Pot să-l văd? Winston zicea că e în 
Londra. 

— Mother Blessing l-a adus pe Gabriel la Londra, 
iar apoi el s-a pierdut. 

Hollis se răsuci pe scaun ca să-l privească pe 
Linden. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Călătorul nostru s-a dus să-şi caute tatăl pe 
Primul Tărâm. Este încă viu, dar nici el nu s-a întors. 

— Şi unde e corpul? 

— Nu vrei să-ţi bei întâi cafeaua? 

— Nu vreau cafea, fir-ar să fie. Unde-i Gabriel? E 
prietenul meu. 

Linden ridică din umerii masivi. 

— la-o pe hol... 


Hollis ieşi din bucătărie şi merse pe hol până la o 
cameră micuță şi sărăcăcioasă, unde Gabriel zăcea pe 
un pat. Trupul Călătorului era moale şi inert, ca şi cum 
ar fi fost prins în cele mai puternice mreje ale somnului. 
Aşezându-se pe marginea patului, Hollis atinse mâna 
Călătorului. Deşi ştia că Gabriel probabil nu putea auzi 
nimic, simţea nevoia să vorbească cu el. 

— Hei, Gabe. Sunt eu, prietenul tău Hollis. Nu-ţi 
face griji. Am să te apăr. 

— Bine. Exact asta vrem şi noi. 

Hollis se întoarse şi-l văzu pe Linden stând în 
prag. 

— Îţi vom plăti cinci sute de lire pe săptămână. 

— Nu sunt mercenar şi nu vreau să fiu tratat ca şi 
cum aş fi. Îl voi păzi pe Gabriel pentru că e prietenul 
meu. Dar întâi trebuie să mă asigur că Vicki e bine. Ai 
priceput? 

Hollis preferase întotdeauna o abordare agresivă 
când cineva încerca să-i dea ordine, dar de data asta nu 
mai era aşa de sigur. Linden se aplecă şi scoase un 
pistol semiautomat de 9mm dintr-un toc de la gleznă. 
Văzând arma şi expresia rece de pe chipul Arlechinului, 
Hollis crezu că era un om mort. „Licălosul ăsta o să mă 
omoare”. 

Linden apucă pistolul de ţeavă şi-i oferi lui Hollis 
tocul. 

— Ştii cum să-l foloseşti, Monsieur Wilson? 

— Sigur. 

Hollis luă pistolul automat de la Linden şi-l 
ascunse sub cămaşă. 


— Mother Blessing va ajunge mâine pe insulă. Va 
sta de vorbă cu Mademoiselle Fraser şi va vedea dacă 
vrea să vină la Londra. Sunt sigur că o vei vedea pe 
tânăra domnişoară în câteva zile. 

— Mulţumesc. 

— Nu mulţumi niciodată unui Arlechin. Nu fac 
asta pentru că te plac. Avem nevoie de încă un luptător, 
iar tu ai ajuns la momentul potrivit. 


XXX 


Hollis şi Winston Abosa mergeau pe Chalk Farm 
Road. Marea parte a magazinelor de pe stradă vindeau 
diferite stiluri de revoltă: pantaloni de motociclist, 
negri, din piele, rochii în stilul gotic al filmelor cu 
vampiri sau tricouri cu mesaje obscene. Punk-işti cu 
părul verde-deschis şi cercei în sprâncene se adunau în 
mici grupuri, bucurându-se de felul în care se holbau la 
ei cetăţenii aflaţi în trecere. 

Cumpărară brânză, pâine, lapte şi cafea, apoi 
Winston îl duse pe Hollis la o uşă pe care nu scria nimic, 
între un salon de tatuaje şi un magazin unde se vindeau 
aripi de zână. La etajul al doilea era o cameră cu un pat 
şi un televizor. Baia şi bucătăria erau pe hol. 

— Veţi sta aici, zise Winston. Dacă aveţi vreo 
întrebare, eu sunt toată ziua la magazinul de tobe. 

După ce plecă Winston, Hollis se aşeză pe pat şi 
mâncă nişte pâine cu brânză. De undeva din clădire 
venea un miros de curry. În stradă, maşinile claxonau. 
Când era la New York îşi putea găsi o cale de scăpare, 


dar acum Uriaşa Maşinărie îl înconjura. Totul ar fi fost 
bine dacă ar fi putut s-o strângă pe Vicki Fraser în braţe 
şi să-i audă vocea. Dragostea ei îl făcea să se simtă mai 
puternic. Iubirea îţi dă puteri. Te pune în legătură 
directă cu Lumina. 

Înainte de a o lua pe hol ca să facă un duş, vâri o 
bucată de gumă de mestecat în spaţiul dintre podea şi 
marginea de jos a uşii. Cabina de duş avea mucegai în 
jurul scurgerii, iar apa era călduţă. Când se îmbrăcă şi 
se întoarse la camera sa, observă că guma de mestecat 
fusese ruptă în două. 

Punând săpunul şi prosopul pe podea, Hollis băgă 
mâna sub cămaşă şi scoase pistolul automat. Nu mai 
omorâse înainte, dar acum avea s-o facă. Era sigur că 
Tabula îl aşteptau. Aveau să-l atace în clipa în care intra 
pe uşă. 

Ţinând arma în mâna dreaptă, introduse cheia în 
încuietoare, încercând să facă cât mai puţin zgomot. 
„Unu,” numără el în gând. „Doi. Trei.” Apăsă pe clanţă, 
ridică arma şi năvăli în cameră. 

Maya stătea singură lângă fereastră. 


31 


A doua zi dimineaţă devreme, Maya se căţără pe 
acoperişul vechiului spital de cai din mijlocul Pieței 
Camden. Caii bolnavi şi abatorul dispăruseră fără urmă 
la sfârşitul epocii victoriene, iar acum buticuri care 
vindeau săpun organic şi covoraşe tibetane de 
rugăciune ocupau clădirea cu două etaje. Nimeni nu o 
văzu pe Maya când se aşeză lângă o giruetă înfăţişând 
un cal în galop, care scârţâia. 

Îl urmări pe Hollis mergând prin piaţă şi intrând 
în tunelul de cărămidă care ducea la catacombe. Linden 
îşi petrecuse noaptea la magazinul de tobe, iar Hollis 
avea s-o anunţe când părăsea Arlechinul francez 
apartamentul secret. 

În ultimele douăzeci şi patru de ore, Maya fusese 
în permanentă mişcare prin Londra. În timp ce Vine 
House era cuprinsă de flăcări, îi ajutase pe Jugger şi 
prietenii lui să iasă prin grădina din spate. Cei patru 
găsiseră un taxi lângă Vauxhall Bridge, şi-l luaseră până 
la un apartament neocupat din (Chiswick, care-i 
aparţinea fratelui lui Roland. Alergătorii liberi erau 
obişnuiţi să trăiască în afara Matricei, şi promiseseră 
toţi să rămână ascunşi până când autorităţile aveau să 
oprească investigaţiile în cazul celor doi morţi găsiţi în 
furgoneta de florărie. 


Gabriel îi spusese lui Jugger că stă într-un 
magazin de tobe în Camden Market. Maya presupuse că 
atât Linden cât şi Mother Blessing îl păzeau pe Călător. 
Tot restul zilei supraveghe intrarea în catacombe, până 
când Hollis ajunse la magazin. Mother Blessing ar fi 
omorât-o pentru neascultarea ei, dar Hollis îi era 
prieten. Avea să facă în aşa fel încât ea să-l poată vedea 
pe Gabriel. 

Maya stătea pe acoperiş când Linden ieşi din 
tunelul de cărămidă care ducea la catacombe. Cu un tub 
pentru sabie atârnat de umărul stâng, Arlechinul se 
îndreptă spre o cafenea care avea vedere la canal, să ia 
micul dejun. Hollis ieşi din tunel după zece minute şi-i 
făcu semn. Trecerea era liberă. 


XXX 


Hollis o conduse dincolo de tobele şi sculpturile 
africane, până la o încăpere mică şi rece, în care trupul 
lui Gabriel zăcea pe pat. Îngenunchind pe podeaua de 
beton, lângă pat, Maya îi luă mâna. Ştia că el e încă viu, 
dar se simţea ca o văduvă care-şi atinge soţul mort. 
Maya văzuse cartea sfântului pe Skellig Columba şi-i 
studiase anluminurile cu imagini din iad. Nu avea nici o 
îndoială că Gabriel se dusese acolo să-şi caute tatăl. 

Toate tehnicile învăţate de la Thorn şi de la 
ceilalţi Arlechini păreau complet inutile în acel moment. 
Nu avea cu cine să se lupte, nu era nici un castel păzit, 
cu ziduri de piatră şi porţi de fier. Ar fi făcut orice 


sacrificiu ca să-l salveze pe Gabriel, dar nici un 
sacrificiu nu putea fi făcut. 

Uşa de oţel care dădea în apartament se deschise 
cu un scârţâit. Hollis fu surprins. 

— Tu eşti, Wilson? 

Maya sări în picioare şi scoase pistolul. Linişte. 
Apoi Linden apăru în pragul dormitorului. Bărbatul 
masiv ţinea mâinile în buzunare şi zâmbea uşor. 

— Ai de gând să tragi în mine, Maya? Ţine minte 
mereu să ţinteşti un pic mai jos. Când sunt agitati, 
oamenii ţintesc prea sus. 

— Nu ştiam cine e. 

Maya strecură revolverul înapoi în tocul lui. 

— Mă gândeam eu că s-ar putea să apari aici. 
Mother Blessing mi-a spus că ai un attachement 
sentimental?” faţă de Gabriel Corrigan. Când ai închis 
telefonul prin satelit, mi-am dat seama că probabil 
părăsiseşi insula. 

— I-ai spus şi ei? 

— Nu. O să fie destul de furioasă când va ajunge 
pe Skellig Columba şi va găsi un Călător păzit de o 
tânără americană şi de nişte călugăriţe. 

— Trebuia să-l văd. 

— A meritat? 

Linden încălecă pe singurul scaun din cameră. 

— E la fel de pierdut ca tatăl lui. Aici nu-i nimic 
altceva decât un înveliş. 

— Am să-l salvez pe Gabriel, spuse Maya. 

— Trebuie doar să găsesc o cale. 


21 Un ataşament sentimental (în lb. fr. în original) 


— E imposibil. A dispărut. Fără urmă. 

Maya se gândi înainte să vorbească din nou. 

— Trebuie să vorbesc cu cineva care ştie cât mai 
mult posibil despre tărâmuri. Cunoşti pe cineva aici în 
Anglia? 

— Nu e grija noastră, Maya. Regula e să-i păzim 
pe Călători numai în lumea asta. 

— Nu-mi pasă de reguli. „Cultivă hazardul”. N-a 
scris aşa Sparrow? Poate e timpul să facem ceva diferit, 
pentru că strategia asta nu dă rezultate. 

Hollis vorbi pentru prima oară. 

— Are dreptate, Linden. În momentul ăsta, 
Michael Corrigan e singurul Călător de pe lumea asta, 
şi lucrează pentru Tabula. 

— Ajută-mă, Linden. Te rog. Nu-mi trebuie decât 
un nume. 

Arlechinul francez se ridică şi se îndreptă spre 
uşă. Când ajunse în prag, se opri şi se legănă de pe un 
picior pe celălalt, ca un om care încearcă să aleagă 
calea cea bună într-o noapte întunecoasă. 

— Sunt câţiva experţi în celelalte tărâmuri care 
trăiesc în Europa, dar nu putem avea încredere decât 
într-unul. Numele lui este Simon Lumbroso. A fost 
prietenul tatălui tău. Din câte ştiu, e încă la Roma. 

— Tatăl meu n-a avut niciodată prieteni. Ştii asta 
la fel de bine ca mine. 

— Ăsta-i cuvântul pe care-l folosea Thorn, zise 
Linden. 

— Ar trebui să te duci la Roma şi să afli singură. 


32 


Hollis îşi făcea o cafea în apartamentul secret 
când Linden intră din magazinul de tobe cu un telefon 
prin satelit în mână. 

— Tocmai am vorbit cu Mother Blessing. Este pe 
Skellig Columba. 

— Pun pariu că nu s-a bucurat când a aflat că 
Maya plecase. 

— A fost o conversaţie foarte scurtă. I-am spus că 
ai ajuns la Londra şi a cerut să te duci pe insulă. 

— Vrea să păzesc trupul lui Matthew Corrigan? 

Linden dădu din cap. 

— Asta-i o concluzie logică. 

— Şi Vicki? 

— N-a pomenit nimic de Mademoiselle Fraser. 

Hollis turnă cafea într-o ceaşcă pentru Arlechinul 
francez şi-o puse pe masa de bucătărie. 

— Trebuie să-mi spui cum să călătoresc în Irlanda, 
şi voi avea nevoie de o barcă să mă ducă la mănăstire. 

— Doamna a spus că vrea să ajungi pe insulă cât 
mai repede posibil. Aşa că... am făcut alte aranjamente. 


XXX 


Hollis descoperi repede că „alte aranjamente” 
însemna să închirieze un elicopter particular ca să 
zboare pe insulă. Peste două ore, Winston Abosa îl duse 
cu maşina la White Waltham - un mic aerodrom cu o 
pistă de iarbă, de lângă Maidenhead, în Berkshire. 
Hollis, care ţinea în mână un plic maroniu, plin cu bani, 
fu întâmpinat în parcare de un pilot de vreo şaizeci de 
ani. Ceva din înfăţişarea bărbatului - tunsoarea scurtă 
şi felul în care-şi ţinea spatele drept - trăda un fost 
militar. 

— Tu eşti clientul care merge în Irlanda? întrebă 


pilotul. 

— Da. Sunt... 

— Nu vreau să ştiu cine eşti. Dar vreau să văd 
banii. 

x kx * 


Hollis avu senzaţia că pilotul l-ar fi dus şi pe Jack 
Spintecătorul la o şcoală de fete dacă în plic erau destui 
euro. Peste zece minute, elicopterul era în aer şi se 
îndrepta spre vest. Pilotul nu zicea nimic, cu excepţia 
câtorva comentarii scurte referitoare la controlorii de 
trafic. Singura manifestare a personalităţii sale se 
dezvălui în modul agresiv în care survolă zgomotos un 
lanţ de dealuri, coborând în picaj peste o vale verde, în 
care fiecare teren era delimitat de un zid de piatră. 

— Îmi poţi spune Richard, zise el la un moment 
dat, dar nu-l întrebă pe Hollis cum îl cheamă. 


Împinşi de un vânt de est, traversară Marea 
Irlandei şi realimentară pe un mic aeroport de lângă 
Dublin. În timp ce zburau peste peisajul de ţară, Hollis 
privi în jos şi văzu căpiţe de fân, pâlcuri de case şi 
drumuri înguste care păreau doar arareori să urmeze o 
linie dreaptă. Când ajunseră pe coasta de vest a 
Irlandei, Richard îşi scoase ochelarii de soare şi începu 
să se uite la un dispozitiv GPS din panoul de bord. 
Rămaseră suficient de jos ca să treacă pe lângă un stol 
de pelicani care zburau în V. Imediat sub păsări, 
valurile se înălţau brusc şi se prăbuşeau într-o spumă 
albă. 

În cele din urmă, cele două vârfuri zimţate ale 
insulei Skellig Columba apărură la orizont. Richard 
dădu ocol insulei până când văzu fluturând în aer o fâşie 
albă de țesătură legată de un par. Plană deasupra 
acestui steag improvizat timp de un minut, apoi ateriză 
pe un petic de pământ plat, stâncos. Când elicea se opri, 
Hollis auzi vântul şuierând printr-o crăpătură din 
orificiul de ventilaţie. 

— Pe insula asta se află un grup de călugăriţe, 
zise Hollis. 

— Sunt sigur că-ţi vor oferi din toată inima o 
ceaşcă de ceai. 

— Am primit instrucţiuni să rămân în elicopter, 
spuse Richard. 

— Şi mi s-a plătit o anumită primă ca să urmez 
aceste instrucţiuni. 


— Cum vrei. Mai bine ai rămâne pe aici o vreme. 
E aici o irlandeză care probabil vrea să se întoarcă la 
Londra. 

Hollis cobori din elicopter şi privi în josul pantei 
stâncoase care ducea la mănăstire. „Unde-i Vicki?” se 
întrebă el. „Oare nu i-au spus că vin?” 

În locul lui Vicki, o văzu pe Alice alergând spre 
elicopter, urmată de o călugăriţă şi, la câţiva metri mai 
în urmă, de o femeie cu părul de culoare roşu-închis. 
Alice ajunse la el prima şi se cocoţă pe un bolovan ca să 
fie la acelaşi nivel cu el. Avea părul încâlcit şi cizmele 
pline de noroi. 

— Unde-i Maya? întrebă Alice. 

Era prima dată când Hollis îi auzea vocea. 

— Maya e la Londra. E bine. Nu-ţi face griji. 

Alice sări de pe piatră şi continuă să urce panta, 
urmată de o călugăriţă rotofeie, roşie la faţă. Aceasta îl 
salută înclinând din cap, iar Hollis văzu o undă de 
tristeţe în ochii ei. Dar ea trecu, iar el se trezi faţă-n 
faţă cu Mother Blessing. 

Arlechinul irlandez era îmbrăcată cu pantaloni 
negri de lână şi o giacă de piele. Era mai scundă decât 
şi-o imaginase Hollis, şi avea o expresie mândră, 
imperioasă pe chip. 

— Bun venit pe Skellig Columba, domnule Wilson. 

— Mulţumesc pentru călătoria cu elicopterul. 

— Sora Joan a vorbit cu tine? 

— Nu. Aşa ar fi trebuit? 

Hollis se uită în josul pantei. 

— Unde-i Vicki? Pe ea am venit s-o văd de fapt. 


— Da. Urmează-mă. 

Hollis o luă după Arlechin pe o cărare ce ducea la 
cele patru cabane în formă de stup de pe a doua terasă. 
Se simţea de parcă ar fi avut loc un accident rutier şi 
cineva urma să-i arate dezastrul. 

— Ai fost lovit vreodată foarte tare, domnule 
Wilson? 

— Sigur. Am fost luptător profesionist în Brazilia. 

— Şi cum supravieţuieşti unei asemenea lovituri? 

— Dacă nu poţi evita pumnul cuiva, încerci să te 
mişti odată cu el. Dacă doar stai acolo încremenit, ca de 
piatră, ai să fii făcut knock-out. 

— Un sfat bun de urmat, zise Mother Blessing şi 
se opri în faţa unei cabane. 

— Acum două zile Tabula au venit pe insulă cu 
elicopterele. Călugăriţele s-au ascuns într-o grotă cu 
fata, dar se pare că domnişoara Fraser a rămas aici să-l 
apere pe Călător. 

— Şi acum unde e? Ce s-a întâmplat? 

— Nu va fi uşor, domnule Wilson. Dar poţi să 
priveşti - dacă vrei. 

Mother Blessing deschise uşa cabanei, dar îl lăsă 
pe el să intre primul. Hollis pătrunse într-o încăpere 
rece unde nişte cutii de carton şi containere de plastic 
fuseseră împinse lângă perete. Ceva fusese împroşcat 
pe toată podeaua de lemn. Îi luară câteva secunde ca 
să-şi dea seama că era sânge uscat. 

Mother Blessing era în spatele lui. Vocea ei era 
calmă, lipsită de emoție, ca şi cum ar fi vorbit despre 
vreme. 


— Tabula au adus cu ei Lipituri, ca să se poată 
târi înăuntru prin ferestre. Sunt sigură că au omorât 
animalele după aceea şi le-au aruncat leşurile în mare. 

Făcu un semn spre un obiect acoperit cu o prelată 
de plastic, iar Hollis ştiu imediat că era Vicki. Mişcându- 
se ca un somnambul, îşi târî picioarele până lângă 
cadavru şi trase prelata. Vicki era aproape de 
nerecunoscut, dar urmele de dinţi de pe picioare şi 
braţe arătau că fusese omorâtă de animale. 

Hollis rămase deasupra trupului mutilat, simţindu- 
se ca şi cum fusese şi el distrus. Mâna ei stângă era un 
morman de carne sfâşiată şi oase sfărâmate, dar mâna 
dreaptă era neatinsă. În mijlocul palmei se afla un 
medalion de argint în formă de inimă, iar Hollis 
recunoscu stilul imediat. Majoritatea femeilor din 
biserica lor purtau câte o bijuterie asemănătoare. Dacă 
deschideai medalionul, descopereai o fotografie alb- 
negru a lui Isaac Jones. 

— Eu i-am scos medalionul de la gât, zise Mother 
Blessing. 

— M-am gândit că ai vrea să vezi ce e înăuntru. 

Hollis luă medalionul şi vâri o unghie în partea de 
sus a inimioarei de argint. Jumătăţile acesteia se 
desfăcură. Poza cunoscută a Profetului dispăruse, 
înlocuită cu o bucăţică de hârtie albă. Hollis o desfăşură 
încet şi o netezi în palmă. Vicki scrisese şapte cuvinte 
cu un stilou cu cerneală, de modă veche, încercând să 
facă fiecare literă perfect: Hollis Wilson este în inima 
mea - mereu. 


Uită imediat de şoc şi de durere, căci locul lor fu 
luat de o furie atât de mare ca-i veni să urle. Indiferent 
ce se întâmpla, avea să dea de urma celor care-o 
omorâseră, şi-i va distruge pe toţi. Nu se va opri deloc. 
Niciodată. 

— Ai văzut destul? îl întrebă Mother Blessing. 

— Cred că e vremea să săpăm un mormânt. 

Cum Hollis nu-i răspunse, traversă încăperea şi 
trase prelata peste cadavru. 


33 


Maya părăsi magazinul de tobe şi se duse la un 
Internet cafe de pe Chalk Farm Road. Linden spunea că 
are încredere într-un expert în cele şase tărâmuri - un 
italian pe nume Simon Lumbroso. O căutare rapidă pe 
Internet îi arătă că un bărbat cu acest nume lucra la 
Roma ca evaluator de obiecte de artă. Maya îşi notă 
adresa biroului lui Lumbroso şi numărul de telefon, dar 
nu-l sună. Se hotărî să zboare la Roma şi să se 
întâlnească cu cel care era chipurile prietenul tatălui 
său. 

După ce făcu o rezervare la avion, luă un taxi şi se 
duse la un dulap de depozitare pe care-l avea în East 
London, iar de acolo luă un set nou de acte de identitate 
false. Pentru călătoria la Roma, Maya decise să 
folosească cea mai sigură opţiune, unul dintre 
paşapoartele ei OR-IF neutilizate. OR-IF era acronimul 
pentru „origine reală, identitate falsă”. Aceste 
paşapoarte fuseseră obţinute de la autorităţi şi toate 
datele fuseseră introduse în Uriaşa Maşinărie. 

Fusese nevoie de ani întregi ca să fie pregătite 
actele OR-IF ale Mayei. Când ea avea nouă ani, Thorn 
obținuse certificatele de naştere ale câtorva copii morţi. 
„Vieţile” tuturor acestora fuseseră cultivate ca nişte 
pomi fructiferi care trebuiau curăţaţi şi udaţi din când 


în când. Pe hârtie, fetele promovaseră bacalaureatul şi 
luaseră carnetul de conducere, se angajaseră şi 
depuseseră cereri pentru obţinerea de cărţi de credit. 
Maya continuase să actualizeze documentaţia chiar şi 
când trăia în Matrice şi încerca să se comporte ca un 
cetăţean. 

Când guvernul britanic introdusese cărţile de 
identitate biometrice, datele fizice incluse în 
paşapoartele electronice trebuiau să se potrivească cu 
fiecare identitate falsă. Maya cumpărase lentile de 
contact speciale care-i permiteau să treacă fără 
probleme de scanerele de iris de pe aeroporturi, 
împreună cu fragilele scuturi de plastic pentru degete, 
cu care-şi acoperea la nevoie degetele arătătoare. Unele 
dintre paşapoartele ei aveau fotografii cu faţa ei 
obişnuită, în timp ce altele foloseau fotografii făcute 
după ce îşi schimbase înfăţişarea cu ajutorul 
medicamentelor de modificare facială. 

De-a lungul anilor, Maya începuse să considere 
fiecare paşaport un aspect diferit al propriei sale 
personalităţi. Paşaportul ei fals sub numele de Judith 
Strand o făcea să se simtă ca o ambițioasă femeie de 
carieră. Paşaportul pe care-l lua cu ea acum în Italia 
folosea numele unei fete moarte din Brighton, Rebecca 
Green. Maya hotărâse că Rebecca era o fire artistică şi 
că-i plăcea muzica electronică. 


XXX 


Era prea periculos să ia cu ea o armă în avion - 
chiar şi în bagajul verificat - aşa că Maya îşi lăsă 
revolverul în dulapul de depozitare şi luă cu ea sabia- 
talisman a lui Gabriel, împreună cu un stilet şi un cuţit 
de aruncat. Toate trei armele erau ascunse în cadrul de 
oţel al unui cărucior pentru bebeluşi care fusese 
construit cu câţiva ani în urmă de unul dintre contactele 
spaniole ale tatălui ei. 

De pe aeroportul Da Vinci luă un taxi până în 
Roma. Centrul Romei poate fi înscris într-un triunghi 
amplasat pe malul Tibrului. La baza triunghiului se află 
obiectivele turistice binecunoscute - Forumul şi 
Colosseum-ul. Maya se cază la un hotel aproape de 
vârful dinspre nord al triunghiului, lângă Piazza del 
Popolo. Îşi prinse cuţitele de braţe şi o luă pe jos spre 
sud, dincolo de mausoleul împăratului Augustus, pe 
străzile pavate cu piatră ale străvechiului oraş. 

Parterul clădirilor din secolul al optsprezecelea 
fusese ocupat de restaurante pentru turişti şi buticuri 
de lux. Vânzătoare tinere şi plictisite purtând fuste 
strâmte stăteau afară lângă magazinaşe şi sporovăiau 
cu prietenii lor la mobil. Evitând camerele de 
supraveghere din jurul clădirii Parlamentului, Maya 
intră în scuarul în care se afla Panteonul. Uriaşa clădire 
din marmură şi cărămidă fusese construită de împăratul 
Hadrian ca templu al tuturor zeilor. Se înălța în inima 
Romei de două mii de ani. 

Maya trecu pe sub coloanele de granit ale 
porticului. Energia nervoasă degajată de grupurile de 
turişti şi ghizii lor se disipa în spaţiul boltit. Aceştia 


vorbeau în şoaptă în timp ce traversau podeaua de 
marmură şi examinau mormântul lui Rafael. Stând în 
mijlocul templului uriaş, Maya încerca să găsească un 
plan. Ce avea să-i spună lui Lumbroso, când îl întâlnea? 
Oare era posibil ca el să ştie vreo cale de a-l salva pe 
Gabriel? 

Ceva trecu prin aer şi ea îşi ridică privirea spre 
oculus - deschizătura rotundă din vârful domului. O 
turturea era prinsă înăuntrul templului şi încerca să 
scape. Bătând din aripi cu disperare, pasărea se înălța 
în aer într-o spirală strânsă. Dar oculus-ul era prea 
departe, şi turtureaua renunţa de fiecare dată când o 
mai despărţeau de libertate doar câţiva metri. Maya 
văzu că pasărea obosea deja. Fiecare nouă încercare 
aducea un nou eşec, iar turtureaua cobora din ce în ce 
mai tare - tras în jos de greutatea trupului său istovit. 
Pasărea era atât de speriată şi disperată încât tot ce 
putea face era să continue să zboare, ca şi cum 
mişcarea în sine ar fi oferit o soluţie. 

Senzaţia de siguranţă pe care o avusese Maya la 
Londra părea să se topească. Simţindu-se slabă şi 
ridicolă, părăsi templul şi o luă repede pe stradă, spre 
mulțimile care se suiau în autobuze şi trolee aproape de 
Teatro Argentino. Maya dădu ocol ruinelor din centrul 
scuarului şi intră în labirintul de străduţe înguste care 
fusese odinioară ghetoul evreiesc. 

Acesta fusese asemănător cartierului East London 
în epoca victoriană - un refugiu unde fugarii se puteau 
ascunde şi puteau găsi aliaţi. Evreii trăiseră la Roma din 
secolul al doilea înainte de Hristos, dar în secolul al 


şaisprezecelea fuseseră forţaţi să trăiască în interiorul 
zonei mărginite de ziduri, din apropierea pieţei de 
peşte. Până şi medicii evrei care-i tratau pe aristocrații 
italieni puteau părăsi ghetoul numai în timpul zilei. În 
fiecare duminică, copiii evrei erau puşi să asiste la o 
predică în Biserica Sfântului Angelo din Pescheria, unde 
un călugăr le spunea că erau condamnaţi să ajungă în 
iad. Biserica încă mai exista, împreună cu o sinagogă 
albă, mare, care arăta ca un muzeu în stil belle époque, 
desprinsă din mijlocul Parisului. 

Simon Lumbroso locuia într-o clădire cu etaj de 
lângă ruinele Porticului Octaviei. Numele lui era trecut 
pe o placă de alamă de lângă uşă, împreună cu o 
descriere a serviciilor pe care le oferea, în italiană, 
germană, franceză, ebraică şi engleză: SIMON 
LUMBROSO/EVALUATOR DE ARTĂ/ASIGUR 
CERTIFICĂRI. 

Maya apăsă butonul negru al soneriei, dar nu 
răspunse nimeni. Când încercă din nou, din interfonul 
din perete răsună o voce de bărbat: 

— Buon giorno. 

— Bună ziua. Îl caut pe dl. Lumbroso. 

— Pentru ce anume? 

Vocea - odinioară caldă şi prietenoasă - avea un 
ton aspru, critic. 

— Mă gândesc să cumpăr un anumit obiect şi 
vreau să ştiu cât de vechi este. 

— Mă uit la dumneavoastră pe ecranul meu video 
şi nu văd nici o statuie sau vreun tablou. 

— E o bijuterie. O broşă de aur. 


— Desigur. O bijuterie frumoasă pentru una donna 
bella?. 

Se auzi un bâzâit şi încuietoarea fu deschisă, iar 
Maya intră în clădire. Parterul consta din două încăperi 
care comunicau şi care dădeau într-o curte interioară. 
Apartamentul arăta ca şi cum conţinutul unui laborator 
ştiinţific şi al unei galerii de artă fusese încărcat într-un 
camion şi apoi descărcat în acelaşi spaţiu. În camera din 
faţă, Maya văzu un spectroscop”*, o centrifugă şi un 
microscop, puse pe mese diferite, împreună cu statui de 
bronz şi tablouri vechi. 

Ocoli nişte piese de mobilier vechi şi intră în 
camera din spate, unde un bărbat cu barbă, pe la vreo 
şaptezeci de ani, stătea la un banc de lucru, examinând 
o foaie de pergament cu litere împodobite cu 
anluminuri. Bărbatul era îmbrăcat cu pantaloni negri, o 
cămaşă albă cu mânecă lungi şi o bonetă neagră. Ca 
mulţi evrei ortodocşi, îşi purta la vedere franjurele alb 
de la tallit katan: un veşmânt de in asemănător cu un 
poncho, purtat pe sub cămaşă. 

Bărbatul arătă spre pagina de pe bancul de lucru. 

— Pergamentul este vechi, probabil tăiat dintr-o 
Biblie, dar inscripţia este modernă. Drept cerneală, 
călugării medievali foloseau funingine, scoici pisate sau 
chiar propriul lor sânge. Nu se duceau cu maşina până 
la magazin să cumpere produse petrochimice. 

— Sunteţi Simon Lumbroso? 


28 
29 


O doamnă frumoasă (în lb. it. în original). 
Instrument optic pentru observarea (vizuală) a spectrului luminii 
(sau al altei radiaţii). 


— Pari sceptică. Am şi cărţi de vizită, dar le tot 
rătăcesc. 

Lumbroso îşi puse o pereche de ochelari cu lentile 
groase, care-i făceau ochii căprui, aproape negri, să 
pară mai mari. 

— Numele sunt fragile în vremurile astea. Unii 
oameni şi le schimbă ca pe pantofi. Pe dumneavoastră 
cum vă cheamă, signorina? 

— Sunt Rebecca Green, din Londra. Am lăsat 
broşa la hotel, dar poate vă pot desena o schiţă ca să 
vedeţi cum arată. 

Lumbroso zâmbi şi clătină din cap. 

— Mă tem că voi avea nevoie de obiectul propriu- 
zis. Dacă are o piatră, o pot scoate ca să caut patina din 
montură. 

—  Daţi-mi nişte hârtie. Poate veţi recunoaşte 
modelul. 

Părând sceptic, Lumbroso îi întinse un bloc-notes 
şi o carioca. 

— Cum doriţi, signorina. 

Maya desenă repede lăuta Arlechinilor. Rupse 
pagina şi o puse pe bancul de lucru. Simon Lumbroso se 
uită la ovalul cu cele trei linii, apoi se întoarse uşor şi-i 
analiză chipul. Maya se simţi ca un obiect de artă care-i 
fusese adus spre evaluare. 

— Da, desigur, recunosc modelul. Dacă-mi 
permiteţi, poate vă pot da mai multe informaţii. 

Se duse la un seif mare de lângă perete şi începu 
să învârtă cadranul. 


—  Spuneaţi că sunteţi din Londra. Părinţii 
dumneavoastră s-au născut în Marea Britanie? 

— Mama provenea dintr-o familie Sikh stabilită în 
Manchester. 

— Şi tatăl dumneavoastră? 

— Era german. 

Lumbroso deschise seiful şi scoase o cutie de 
pantofi plină cu peste o sută de scrisori, aranjate după 
dată. Puse cutia pe bancul de lucru şi-i răsfoi conţinutul. 

— Nu pot să-ţi spun nimic despre broşă. De fapt, 
nici nu cred că există cu adevărat. Dar ştiu ceva despre 
locul tău de origine. 

Deschise un plic, scoase o fotografie alb-negru şi o 
puse pe masă. 

— Cred că eşti fiica lui Dietrich Schâller. Cel 
puţin, aşa îl chema înainte de a deveni Arlechinul numit 
Thorn. 

Maya examină fotografia şi fu surprinsă să se 
vadă la vârsta de nouă ani, stând lângă tatăl ei pe o 
bancă din St. James's Park. Cineva, poate că mama ei, 
făcuse poza. 

— Cum ai obţinut asta? 

— Tatăl tău mi-a trimis scrisori timp de aproape 
patruzeci de ani. Am şi o poză cu tine ca bebeluş, dacă 
vrei s-o vezi. 

—  Arlechinii nu fac niciodată fotografii, decât 
pentru paşapoarte false sau alte acte de identitate. 
Rămâneam mereu acasă când se făceau poze la şcoală. 

— Ei bine, tatăl tău a făcut nişte poze, şi apoi le-a 
păstrat la mine. Şi el unde e, Maya? Trimiteam scrisori 


la o căsuţă poştală din Praga, dar mi-au fost returnate 
toate. 

— E mort. Ucis de Tabula. 

Ochii lui Lumbroso se umplură de lacrimi pentru 
tatăl Mayei - tatăl ei violent şi arogant. Bărbatul îşi 
trase nasul cu putere, găsi nişte şerveţele de hârtie pe 
bancul de lucru şi-şi suflă nasul. 

— Nu sunt surprins de veşti. Dietrich ducea o 
viaţă foarte primejdioasă. Dar cu toate astea, moartea 
lui mă întristează profund. Era cel mai bun prieten al 
meu. 

— Nu cred că mi-ai cunoscut tatăl deloc. N-a avut 
vreun prieten în toată viaţa lui. N-a iubit pe nimeni, nici 
măcar pe mama mea. 

Lumbroso păru uimit şi apoi trist. Clătină încet 
din cap. 

— Cum poţi să spui aşa ceva? Tatăl tău o respecta 
foarte mult pe mama ta. Când ea a murit, a fost 
deprimat foarte mult timp. 

— Nu ştiu nimic despre asta, dar ştiu ce s-a 
întâmplat când eram mică. Tatăl meu m-a pregătit să 
omor oameni. 

— Da, te-a transformat într-un Arlechin. N-am să-i 
apăr decizia. 

Lumbroso se ridică, se duse la un cuier de lemn şi 
luă de acolo o haină neagră, de costum. 

— Vino cu mine, Maya. Hai să mâncăm ceva. Noi, 
romanii, avem o vorbă: „Fără poveşti pe stomacul gol.” 

În haina neagră şi cu o pălărie de fetru neagră, 
Simon Lumbroso o escortă prin ghetou. Soarele 


dispăruse după acoperişurile de ţiglă roşie, dar încă mai 
erau destui oameni care stăteau pe taburete afară, pe 
stradă, bârfind, în timp ce copiii jucau fotbal. Toţi 
păreau să-l cunoască pe Lumbroso, care-şi saluta vecinii 
atingând borul lat al pălăriei cu două degete. 

— În urmă cu patruzeci de ani le serveam drept 
ghid turiştilor în zona asta. Aşa l-am cunoscut pe tatăl 
tău. Într-o după-amiază, era singura persoană care 
apăruse în faţa sinagogii. Tatăl tău era creştin, desigur, 
dar ştia multe despre istoria evreilor. Punea întrebări 
inteligente, şi ne-am simţit bine dezbătând diverse 
teorii. l-am spus că-mi făcuse plăcere să-mi exersez 
germana şi că nu trebuia să-mi plătească nimic. 

— Asta însemna că tatăl meu avea o obligaţie. 

Lumbroso zâmbi. 

— Da, aşa ar vedea lucrurile un Arlechin. Dar eu 
nu mi-am dat seama. În vremea aceea, nişte grup de 
tineri bogaţi de aici, din Roma, alcătuiseră o grupare 
fascistă, şi veneau în ghetou noaptea târziu, ca să bată 
evrei. Pe mine m-au prins pe malul Tibrului - la doar 
câteva sute de metri de aici. Erau cinci contra mea. Şi 
apoi, deodată, a apărut tatăl tău. 

— L-a distrus... 

— Da. Dar ceea ce m-a uimit a fost felul în care a 
făcut-o. În timp ce se lupta nu arăta nici un strop de 
furie - doar o violenţă rece, concentrată, şi o totală lipsă 
a fricii. I-a bătut pe toţi cei cinci până când i-a lăsat 
inconştienţi şi i-ar fi azvârlit în râu dacă nu l-aş fi luat eu 
de acolo. 

— Asta sună a ceva făcut de tatăl meu. 


— De atunci, am început să ne vedem ca să 
explorăm oraşul şi să luăm cina împreună. Treptat, 
Dietrich mi-a povestit despre viaţa lui. Deşi tatăl tău 
provenea dintr-o familie de Arlechini, n-a considerat 
niciodată că ăsta ar fi şi destinul său. Din câte-mi 
amintesc, a studiat istoria la Universitatea Liberă din 
Berlin; apoi s-a hotărât să devină pictor şi s-a mutat la 
Roma. Unii tineri experimentează cu drogurile sau cu 
sexualitatea. Pentru tatăl tău, să aibă un prieten era 
ceva la fel de interzis. Nu avusese niciodată un prieten - 
nici măcar în adolescenţă, când era elev de gimnaziu. 

Ocoliră sinagoga pe Lungotevere şi o luară pe 
pasarela Ponte Fabricio, spre insuliţa din mijlocul 
Tibrului. Lumbroso se opri în mijlocul podului, iar Maya 
privi în jos la apa verde, mâloasă, care curgea prin 
Roma. 

— Când eram copil, tata mi-a spus că prietenii te 
fac slab. 

— Prietenia este la fel de necesară ca hrana şi ca 
apa. A fost nevoie de ceva timp, dar în cele din urmă am 
devenit prieteni buni, fără secrete între noi. N-am fost 
surprins să aflu despre existenţa Călătorilor. Iudaismul 
are o ramură mistică, bazată pe Kabala, care descrie 
genul ăsta de revelații. Cât despre Tabula - nu trebuie 
decât să citeşti ziarele ca să-ţi dai seama că există. 

— Nu pot să cred că tatăl meu nu voia să fie 
Arlechin. 

— Şi ce e atât de surprinzător? Că era uman, ca 
noi ceilalţi? Credeam că se eliberase de familia lui şi că 
avea să rămână la Roma şi să picteze. Apoi a apărut un 


Arlechin din Spania şi i-a cerut ajutorul. lar Dietrich a 
cedat. Când tatăl tău s-a întors în Italia opt luni mai 
târziu, îşi luase numele de Arlechin. Totul se schimbase 
- viaţa sa normală se terminase - dar a iubit 
întotdeauna Roma. Ne vedeam ocazional şi-mi trimitea 
scrisori de două ori pe an. Uneori în scrisori punea şi o 
fotografie de-a ta. Te-am urmărit cum creşteai şi 
deveneai o domnişoară. 

— El m-a antrenat să devin Arlechin, spuse Maya. 

— Ştii ce înseamnă asta? 

Lumbroso o atinse uşor pe umăr. 

— Numai tu poţi să-ţi ierţi tatăl. Tot ce pot spune 
eu e că te-a iubit. 

Pierduţi fiecare în gândurile lui, trecură podul şi 
intrară în cartierul Trastevere, de pe celălalt mal al 
fluviului. Case cu două şi trei etaje mărgineau străzile 
înguste - unele abia cât nişte alei. Casele erau zugrăvite 
în culori pastel, care păliseră, şi pe pereţi se căţăra 
iederă de un verde-închis. 

Lumbroso o conduse pe Maya pe o stradă care se 
termina într-un scuar pavat cu piatră, numit Piazza 
Mercanti. Era pustiu, cu excepţia unei duzini de 
pescăruşi flămânzi care se băteau pe resturile dintr-un 
tomberon răsturnat. Păsările ţipau una la alta ca nişte 
romani care se ceartă din cauza fotbalului. 

— Numai turiştii şi invalizii mănâncă aşa de 
devreme, spuse Lumbroso. 

— Dar e un moment potrivit pentru o conversaţie 
în linişte. 


Intrară într-o trattoria în care nu erau clienţi. Un 
chelner cu o mustață impunătoare îi conduse la o masă 
din spate, iar Lumbroso comandă o sticlă de pinot gris 
şi ca felul întâi, file de cod prăjit. 

Maya sorbi o gură de vin, dar nu se atinse de 
mâncare. Felul în care Lumbroso îl vedea pe tatăl ei era 
diferit de orice îşi imaginase ea vreodată. Oare Thorn 
chiar ţinuse la ea? Era posibil ca el să nu fi vrut 
niciodată să devină Arlechin? Implicaţiile acestor 
întrebări erau atât de tulburătoare, încât şi le alungă 
din minte şi se concentră asupra motivului pentru care 
zburase la Roma. 

— N-am venit aici să vorbim despre tatăl meu, 
zise ea. 

— Un Arlechin pe nume Linden mi-a spus că eşti 
expert în cele şase tărâmuri. 

Lumbroso zâmbi, în timp ce tăia peştele în 
bucățele. 

— Numai un Călător poate fi cu adevărat expert în 
aşa ceva, dar ştiu şi eu destule. Faptul că l-am cunoscut 
pe tatăl tău mi-a schimbat viaţa. Am o carieră de 
evaluator de obiecte de artă, dar adevărata mea pasiune 
este să învăţ despre aceste lumi diferite. Am încercat să 
obțin câte un exemplar din fiecare carte, jurnal sau 
scrisoare care le descrie complexitatea. 

Pe un ton scăzut, Maya îi explică cum l-a găsit pe 
Gabriel în Los Angeles şi cum au ajuns până la urmă în 
Europa. Lumbroso lăsă jos furculiţa şi ascultă cu atenţie 
când ea îi spuse ce descoperiseră pe Skellig Columba. 


— Cred că Gabriel s-a dus să-şi caute tatăl pe 
Primul Tărâm. Dacă este captiv, există vreun mod prin 
care să-l aduc înapoi? 

— Nu, spuse Lumbroso. 

— Nu fără a te duce acolo chiar tu. 

Amândoi tăcură când chelnerul aduse felul 
principal, din paste - numit gnocchi alla Romana. Maya 
nu se atinse de mâncare, dar Lumbroso îi mai turnă un 
pahar de vin. 

— Ce vrei să zici? Cum e posibil? 

— Trebuie să înţelegi că grecii şi romanii clasici 
nu percepeau o separare rigidă între lumea noastră şi 
alte realităţi. Şi în acea epocă existau Călători, dar 
anticii credeau de asemenea că există anumite „uşi” 
care permit oricui să treacă dincolo, pe un alt tărâm. 

— Deci e un fel de cale de trecere? 

— Aş zice că e mai curând un punct de acces la 
dispoziţia oricui îl caută. O analogie modernă pentru 
asta ar fi aşa-numitele „găuri de vierme” descrise de 
fizica teoretică. O gaură de vierme este o scurtătură 
prin spaţiu şi timp, care ne permite să călătorim mai 
repede dintr-un univers paralel în altul. Mulţi fizicieni 
din zilele noastre vorbesc ca Oracolul din Delfi, numai 
că se bazează pe ecuaţii. 

Lumbroso luă un şerveţel şi îşi şterse nişte sos de 
roşii din bărbie. 

— Citind texte antice, pare limpede că multe 
dintre locurile sacre din lumea antică, precum 
Stonehenge, au fost construite iniţial în jurul unui 
obiect care oferea un punct de acces spre alte tărâmuri. 


Din câte ştiu eu, nici unul dintre aceste puncte de acces 
nu mai există. Dar s-ar putea ca romanii să ne fi lăsat un 
ghid ce ne va arăta unde să găsim unul. 

Maya puse paharul de vin pe masă. 

— E o hartă? 

— E mult mai mult. Hărțile pot fi pierdute sau 
distruse. Ghidul ăsta este ascuns sub străzile Romei. 
Este Horologium Augusti - cadranul solar creat de 
Împăratul Augustus. 

Când chelnerul veni la masa lor, Lumbroso 
discută cu el diferitele opţiuni pentru felul următor, 
hotărându-se în sfârşit asupra viţelului cu salvie. Când 
rămaseră din nou singuri, îşi mai turnă un pahar de vin. 

— Horologium nu era un mic cadran solar pe care- 
l] găseşti în grădina din spatele casei. Era centrul Romei 
- un cerc enorm de travertin“ alb, încrustat cu linii şi 
litere din bronz. Dacă ai trecut pe lângă clădirea 
Parlamentului italian din Piazza di Montecitorio, ai 
văzut obeliscul egiptean care creează umbra. 

— Dar acum cadranul solar este îngropat în 
pământ? 

— Marea parte a Romei antice este sub pământ. 
Se poate afirma că fiecare oraş are un oraş-fantomă, 
ascuns vederii. O mică porţiune din cadranul solar a fost 
excavată în anii '70 de nişte arheologi germani - 
prieteni cu mine - dar aceştia au oprit lucrările după un 
an de muncă. Încă mai există izvoare naturale sub 
străzile Romei, şi un pârâu curge peste suprafaţa 


30 Tuf calcaros, alb-cenuşiu, care se poate lustrui ca marmura, fiind 


folosit în construcţii la placarea ornamentală a fațadelor etc. 


cadranului. Şi mai erau şi probleme de securitate. 
Carabinierii nu voiau ca arheologii să sape un tunel care 
ar fi dus direct la clădirea Parlamentului. 

— Şi ce legătură are asta cu găsirea unui punct de 
acces spre un alt tărâm? 

— Cadranul solar era mai mult decât un simplu 
ceas sau calendar. Servea de asemenea drept centru al 
universului roman. Pe marginea sa exterioară erau 
săgeți care arătau spre Africa şi Galia, precum şi 
indicaţii spre porţile spirituale care duceau în alte lumi. 
După cum spuneam, anticii nu aveau viziunea noastră 
limitată asupra realităţii. Ei ar fi văzut Primul Tărâm ca 
pe o provincie îndepărtată de la marginea lumii 
cunoscute. 

— Când arheologii germani şi-au finalizat 
proiectul, marea parte a cadranului solar era acoperită 
cu pământ şi pietriş. Dar asta era cu peste treizeci de 
ani în urmă, iar Roma a trecut de atunci prin câteva 
inundaţii. Aminteşte-ţi că un pârâu subteran curge prin 
acea zonă. Am inspectat locul acela şi sunt convins că 
acum o secţiune mult mai mare din cadranul solar este 
expusă, la vedere. 

— Şi de ce nu l-ai examinat? întrebă Maya. 

— Cine vrea să intre în zona aceea trebuie să fie 
flexibil, atletic, şi - Lumbroso arătă spre stomacul său - 
mult mai zvelt. Ar avea nevoie de un rezervor de oxigen 
şi de un aparat de respirat ca să se scufunde în apă. Şi 
ar trebui să aibă mult curaj. Terenul ăla este extrem de 
instabil. 


Nici unul nu mai zise nimic timp de câteva minute. 
Maya luă o înghiţitură de vin. 

— Dacă aş cumpăra echipamentul necesar? 

— Echipamentul nu e o problemă. Eşti fata 
prietenului meu - ceea ce înseamnă că vreau să te ajut - 
dar nimeni n-a explorat zona aia după inundaţii. Vreau 
să-mi promiţi că te vei întoarce dacă pare primejdios. 

Prima reacţie a Mayei fu să spună „Arlechinii nu 
promit”, dar încălcase regula asta cu Gabriel. 

— Am să încerc să am grijă, Simon. Nu pot 
accepta nimic mai mult de atât. 

Lumbroso îşi mototoli şervetul şi-i dădu drumul pe 
masă. 

— Stomacului meu nu-i surâde ideea asta. E semn 
Tău. 

— Dar acum mi-e mie o foame de lup, zise Maya. 

— Unde e chelnerul ăla? 


34 


În seara următoare, Maya se întâlni cu Simon 
Lumbroso în faţa Panteonului. Îşi petrecuse ziua 
cumpărând echipament de scufundări de la un magazin 
specializat din suburbiile de vest şi îndesase totul în 
două genţi de pânză. Lumbroso se dusese şi el la 
cumpărături, şi luase o lanternă mare, cu baterii, genul 
de echipament pe care-l iau cu ei minerii în puțuri. Îi 
privea pe turiştii care mâncau îngheţată în scuar şi 
zâmbea. 

— Filosoful grec Diogene din Sinope se plimba 
prin Atena cu un felinar în mână, căutând un om cinstit. 
Noi căutăm ceva la fel de rar, Maya. Trebuie să faci o 
poză - o singură poză - instrucţiunilor care ne vor 
conduce spre o altă lume. 

Lumbroso îi zâmbi. 

— Suntem gata? 

Maya dădu din cap că da. 

Lumbroso o conduse în Campo Marzio, o stradă 
laterală de lângă clădirea Parlamentului. Pe la 
jumătatea ei, se opri în faţa unei uşi, între o ceainărie şi 
un magazin de parfumuri. 

— Avem un şperaclu? întrebă Maya. 

Lumbroso vâri mâna în buzunarul de la haină şi 
scoase un teanc de euro. 


— Ăsta e singurul şperaclu de care ai nevoie la 
Roma. 

Ciocăni puternic şi uşa fu deschisă de un bătrân 
chel cu cizme de cauciuc. Lumbroso îl salută politicos şi 
dădu mâna cu el, plătind mita fără să aibă vulgaritatea 
de a pomeni ceva despre bani. Bărbatul chel îi duse într- 
un coridor, spuse ceva în italiană şi apoi ieşi din clădire. 

— Ce ţi-a spus, Simon? 

— Să nu fim nesăbuiţi şi să încuiem după ce 
terminăm. 

O luară pe coridor până într-o curte deschisă plină 
de lemne, schele şi cutii goale de vopsea. Vechiul imobil 
fusese locuit timp de sute de ani de mai multe familii, 
dar acum era pustiu şi pereţii de stuc erau pătaţi de la 
inundaţii. Toate geamurile erau sparte, dar barele de 
fier încă mai zăbreleau ferestrele. Grilajele acestea 
ruginite făceau clădirea să semene cu o închisoare 
abandonată. 

Lumbroso deschise o uşă neîncuiată şi coborâră 
pe nişte scări acoperite de praf de mortar. Când 
ajunseră la ceea ce părea să fie pivniţa clădirii, 
Lumbroso aprinse lanterna şi deschise o uşă pe care era 
scris cu vopsea roşie: PERICOLO - NO ENTRE. 

— De aici încolo nu mai este curent electric, aşa 
că va trebui să folosim lanterna, explică Lumbroso. 

— Ai mare grijă pe unde calci. 

Ţinând lanterna în jos, înaintă încet printr-un 
coridor cu pereţi de cărămidă. Podeaua era alcătuită din 
foi de placaj puse peste traverse de beton. La aproape 


ŞI Pericol - nu intraţi (în lb. italiană în original). 


cinci metri după uşă, Lumbroso se opri şi îngenunche 
lângă o deschizătură din foile de placaj. Maya rămase în 
picioare în spatele lui, privindu-i peste umăr, şi văzu 
Horologium Augusti. 

Secţiunea  excavată din cadranul solar al 
împăratului devenise podeaua unei pivnițe cu pereţii de 
piatră, lată cam de doi metri şi jumătate şi lungă de 
şase metri. Deşi cadranul solar era sub apă, Maya îi 
putea vedea suprafaţa de travertin, precum şi câteva 
linii şi litere greceşti din bronz încrustate în calcar. 
Arheologii germani îndepărtaseră tot pietrişul, iar 
încăperea semăna cu un mormânt jefuit. Singurul lucru 
modern era o scară de oţel care ducea de la 
deschizătura din placaj la podeaua pivniţei, aflată cu 
aproape trei metri mai jos. 

— Coboară tu prima, zise Lumbroso. 

— Am să-ţi dau echipamentul, apoi am să cobor şi 
eu cu lanterna. 

Maya lăsă cele două genţi cu echipament pe o 
foaie de placaj şi-şi scoase giaca, pantofii şi şosetele. 
Apoi cobori pe scară spre cadranul solar. Apa era rece 
şi avea cam un metru adâncime. Lumbroso îi dădu 
Mayei genţile cu echipament, iar ea agăţă curelele de 
pus pe umăr de treptele scării, astfel încât să atârne din 
părţi opuse. 

Cât timp Simon îşi scotea pălăria, haina de costum 
şi pantofii, Maya inspectă pivniţa. Când se mişca prin 
încăpere, stârnea mici valuri care se spărgeau de pereţi. 
De-a lungul anilor, mineralele din apă transformaseră 
cadranul din travertin alb în dale de piatră cenuşie; în 


mai multe locuri era ştirbit, crăpat şi pătat. Liniile şi 
simbolurile greceşti din bronz care fuseseră încrustate 
în calcar avuseseră odinioară o culoare aurie, 
strălucitoare, care scânteia puternic sub soarele roman. 
Metalul se oxidase complet, iar acum literele erau de un 
verde închis. 

— Nu-mi plac scările, spuse Lumbroso. 

Puse un picior pe primul fuştei, ca şi cum ar fi 
încercat rezistenţa scării, apoi cobori încet cu lanterna. 
Maya se duse într-un colţ şi descoperi o gură de drenaj 
în peretele din piatră cenuşie. Aceasta avea vreo şaizeci 
de centimetri pătraţi şi era complet cufundată sub apă. 
Marginea de jos era lipită de suprafaţa cadranului solar. 

— Apa se scurge pe aici? 

— Corect. Pe-acolo trebuie să o iei. 

Încă îmbrăcat cu pantaloni negri, cămaşă albă cu 
mânecă lungă şi cravată, Lumbroso stătea cu picioarele 
în apă într-un fel ciudat de formal. 

— Întoarce-te imediat dacă ajunge să-ţi fie prea 
greu să te mişti. 

Maya se întoarse la scară şi scoase echipamentul 
de scufundări din geantă. Acesta era compus dintr-o 
centură cu greutăţi de plumb, un regulator de aer cu 
două faze, o mască de scufundări şi un rezervor de aer 
lung de treizeci de centimetri şi cu diametrul de zece 
centimetri. Mai cumpărase şi o lampă de buzunar 
subacvatică şi un aparat foto digital subacvatic - genul 
folosit de turiştii care fac scufundări în Bahamas. 

—  Rezervorul ăla de aer pare tare mic, zise 
Lumbroso. 


— Este un rezervor de format mic. Mi-ai spus că 
în tunel nu e mult spaţiu. 

Maya îşi puse întâi centura cu greutăţi, apoi ataşă 
un capăt al regulatorului la rezervor şi-şi atârnă de gât 
şnurul de plastic al aparatului foto. Tunelul era atât de 
îngust că avea să fie nevoită să susţină rezervorul cu un 
braţ, ţinându-l bine lipit de corp. 

— Ce o să caut? 

— Trebuie să faci fotografii oricărei fraze în latină 
sau greacă din partea exterioară a cadranului. Unele 
dintre ele descriu probabil cetăţi din lumea antică, în 
timp ce altele - o destinaţie spirituală, un punct de 
acces. 

— Şi ce fac dacă cuvintele sunt acoperite de 
pietriş? 

— Îl poţi da la o parte cu mâna, dar nu atinge 
pereţii. 

Maya îşi puse masca de scafandru, apoi dădu 
drumul la aer şi începu să respire prin muştiuc. 

— Noroc, spuse Lumbroso. 

— Şi te rog, ai grijă. 

Maya îngenunche pe podea şi-şi cufundă capul în 
apă. Întinzându-se pe jos, o luă în direcţia deschizăturii 
din perete. Îşi auzea respiraţia, bulele care ieşeau din 
regulator şi râcâitul făcut de marginea rezervorului, pe 
care-l târa pe podeaua de calcar. 

Când ajunse la deschizătură, întinse braţul şi 
îndreptă raza lămpii de buzunar spre întuneric. De-a 
lungul anilor, apa care curgea pe-acolo tăiase un tunel 
subteran prin dărâmăturile trecutului. Pereţii tunelului 


erau un amestec de pietre, cărămizi romane şi bucăţi de 
marmură albă. Păreau fragili, ca şi cum urmau să se 
surpe, dar adevăratul pericol era creat de prezent. 
Pentru a susţine fundaţia clădirii, care se scufunda, 
cineva înfipsese tije de oţel adânc în sol. Vârfurile tijelor 
ieşeau în afară în tunel ca vârfurile unor săbii ruginite. 

Împingându-se cu degetele de la picioare, Maya 
aluneca prin tunel. Când privi în sus la dărâmături şi la 
tijele de oţel, simţi că greutatea Romei îi stătea chiar 
deasupra capului. Corpul ei era presat de podeaua de 
travertin a cadranului solar, dar Maya nu reuşea să 
găsească nici un fel de cuvinte făcute din bronz. 

Regulatorul scârţâia. Pe lângă faţa ei se ridicau 
bule de aer. Centimetru cu centimetru, se târi înainte 
până când intră în tunel cu tot corpul. Tunelul era atât 
de scund şi de strâmt că era imposibil să se întoarcă. 
Pentru a reveni în pivniţă, avea să fie nevoită să se 
împingă înapoi cu mâinile. 

„Uită de frică,” îi spunea Thorn. „Concentrează-te 
asupra săbiei tale.” Tatăl ei nu părea să ezite niciodată, 
indiferent despre ce era vorba. Şi cu toate astea 
petrecuse doi ani la Roma, evitându-şi destinul. Maya îşi 
alungă din minte totul în afara tunelului şi continuă să 
înainteze. 

Parcursese vreo trei, patru metri când tunelul coti 
la dreapta. Trecând pe sub una din tijele de oţel, intră 
într-o zonă mai lată, care arăta ca o grotă subterană. 
Suprafaţa cadranului solar arăta întunecată în partea 
asta, dar când se târi mai aproape, văzu că podeaua era 
încrustată cu bronz - cuvinte în greacă şi în latină. 


Ţinând lampa cu mâna stângă, Maya apucă 
aparatul foto cu dreapta şi începu să facă poze. Ori de 
câte ori îşi mişca corpul, se formau sau dispăreau 
umbre. 

În timp ce se târa înainte, rezervorul de aer se 
îndepărtă de ea şi atinse un perete lateral al tunelului. 
Nişte sfărâmături se desprinseră de perete şi se 
rostogoliră pe podea. Nu era nimic serios - doar câteva 
pietricele negre - dar Maya simţi cum i se strânge inima 
de frică. 

Din perete căzură mai multe pietre şi nisip. Un 
bolovan lovi podeaua şi se rostogoli spre ea. Maya mai 
făcu repede câteva fotografii şi încercă să se dea uşor 
înapoi, dar deodată o bucată de tavan se prăbuşi, 
căzând chiar în faţa ei. 

Apa se întunecase din cauza nisipului. Maya 
încercă să scape, dar ceva o ţinea. Luptându-se cu 
panica, lipi palmele de podeaua de marmură şi se 
împinse puternic. Urmă o explozie de bule de aer şi apa 
îi năvăli în gură. 

Rupsese tubul regulatorului într-una din tijele de 
metal. Nu mai avea aer şi nici pe unde să iasă. Îşi 
pierduse lampa şi acum se zvârcolea în beznă. Apucă 
muştiucul cu dinţii, duse o mână peste umăr şi găsi 
capetele tubului de aer rupt. Secţiunea care ajungea în 
gura ei era plină cu apă, dar prin capătul de furtun 
conectat la rezervor ieşeau bule de aer. Împinse cele 
două secţiuni una într-alta şi le strânse în pumn. Prin 
muştiuc începu să intre aer amestecat cu apă. Maya 
înghiţi apa şi trase oxigenul în plămâni. 


Ţinând strâns ambele bucăţi de furtun în mâna 
dreaptă, începu să se împingă înapoi cu stânga, pipăind 
nisipul zgrunţuros cu picioarele. Ca şi cum ar fi fost un 
martor la un accident auto, mintea i se detaşă de 
situaţie, începând să observe lucrurile cu calm şi să 
tragă concluzii. Era complet oarbă, şi peste încă vreun 
minut rezervorul de aer avea să se golească. Singura ei 
şansă era să găsească tunelul care ducea înapoi în 
pivniţă. 

Când atinse cu picioarele un perete lateral al 
tunelului, se opri imediat şi-şi strecură corpul într-o 
parte. Maya se concentră asupra texturii zgrunţuroase a 
dărâmăturilor căzute. Viaţa ei se reducea acum la o 
particulă de oase şi sânge şi ţesut. 

Încercând să nu provoace o altă surpare, se târa 
înapoi centimetru după centimetru. Regulatorul scoase 
un gâlgâit înăbuşit şi apoi Maya simţi pe limbă un gust 
ca de cenuşă. Încercă să inhaleze, dar nu intra nimic în 
plămâni. Ruptura din furtun epuizase tot aerul din 
rezervor. 

Maya întinse braţele, se împinse înapoi, iar cu 
degetele de la picioare găsi cotitura tunelului. Continuă 
să se mişte şi se rugă să nu se agate în tijele de oţel. I 
se părea că creierul îi reacţionează încet şi se întreba 
dacă nu era pe punctul de a leşina. 

Peste alte câteva secunde, simţi cum nişte mâini o 
apucă de glezne. Cu o smucitură rapidă, Lumbroso o 
trase afară. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 


— Am văzut nisip ieşind din tunel. Eşti rănită? Eşti 
bine? 

Maya îşi smulse masca de pe faţă, scuipă afară 
muştiucul şi trase aer în piept, gâfâind. Plămânii îi 
ardeau, şi se simţea ca şi cum o lovise cineva în stomac. 
Lumbroso continua să-i vorbească, dar ea nu-i putea 
răspunde. Era incapabilă să vorbească, şi în minte avea 
un singur gând: „Sunt încă în viaţă”. 

Aparatul foto subacvatic se legăna la capătul 
lanţului său, iar ea i-l dădu lui Lumbroso ca şi cum ar fi 
fost o piatră prețioasă. 


XXX 


A doua zi, pe la ora opt dimineaţa, Maya era 
clienta unei cafenele în aer liber din Piazza San Lorenzo 
in Lucina. Piaţa avea mai puţin de o sută de metri de la 
intrare până la clădirea pustie care ascundea cadranul 
solar. Imediat sub picioarele Mayei se aflau straturile 
trecutului şi râuri secrete care curgeau prin întuneric. 

Dacă închidea ochii, se vedea prinsă în tunelul de 
sub ape, dar nu avea nici cea mai mică dorinţă să 
reflecteze la acel moment. Era vie şi în lumea asta. Tot 
ceea ce o înconjura părea atât obişnuit, cât şi frumos. 
Atinse blatul neted de marmură al mesei, în timp ce un 
tânăr chelner italian îi aducea o ceaşcă de capucino şi o 
tartă cu piersici decorată cu o rămurică de mentă. 
Crusta de pe tartă era uşoară şi crocantă, iar Maya lăsă 
umplutura dulce de piersici să-i zăbovească pe limbă. 
Cu toate că tubul pentru sabie atârna de spătarul 


scaunului din fier forjat, simţea impulsul nebun de a-l 
abandona şi de-a se plimba prin scuar ca o femeie 
obişnuită, intrând în fiecare magazin să miroasă mostre 
de parfum şi să probeze eşarfe de mătase. 

Lumbroso sosi când termina ea tarta. Purta 
obişnuitele lui haine închise la culoare şi ducea o mapă 
de piele sub braţ. 

— Buon giorno, Maya. Come sta??? E o plăcere să 
te văd în dimineaţa asta. 

Se aşeză şi comandă un capucino. 

— Săptămâna trecută am văzut un turist 
comandând un capucino la ora cinci după-amiaza. Asta-i 
Roma, nu Starbucks! Chelnerul a fost profund jignit. Ar 
trebui să pună un anunţ în toate trattorias: „Este 
interzis prin lege să comanzi un capucino după ora zece 
dimineaţa”. 

Maya zâmbi. 

— Dar un espresso? 

— Un espresso da. 

Lumbroso deschise mapa şi scoase un plic maro 
plin cu fotografii lucioase. 

— Am descărcat imaginile aseară şi le-am printat 
pe hârtie fotografică. Ai făcut o treabă foarte bună, 
Maya. Am reuşit să citesc totul limpede. 

— Inscripţiile menţionează vreun punct de acces? 

—  Cadranul solar combina locuri pe care 
sensibilitatea noastră modernă le-ar considera reale, cu 
locuri care făceau legătura cu o altă lume. Priveşte 
imaginea asta... 


32 Ce faci? (în lb. italiană în original). 


Puse o fotografie în faţa ei. 

— E scrisă în latină şi se referă la Aegyptus - 
denumirea romană a Egiptului. După moartea 
Cleopatrei, Egiptul a devenit o provincie a Imperiului. 
La dreapta acestei inscripţii în latină sunt nişte cuvinte 
în greacă. 

Lumbroso îi întinse o altă fotografie şi sorbi din 
capucino. Maya studie poza care arăta cuvinte în greacă 
şi latină. 

— Inscripţia foloseşte un cuvânt care înseamnă 
„uşă” sau „portal”. 

Lumbroso luă fotografia şi începu să traducă. 

— Portalul către Dumnezeu a fost dus din Ludaea 
în Ta Nejer - Ţinutul Domnului. 

— Cu alte cuvinte, nu ştim unde e uşa. 

— Nu sunt de acord. Instrucţiunile sunt la fel de 
clare ca un ghid din cele pe care le au la ei turiştii din 
Roma. Ludaea este denumirea romană a provinciei care 
includea Ierusalimul. Ta Nejer - Ţinutul Domnului - mai 
era numit şi Punt. În general, se consideră că se află în 
nordul Etiopiei. 

Maya ridică din umeri. 

— Nu înţeleg, Simon. Cum ar putea fi mobil un 
portal - un punct de acces? 

— Un singur obiect faimos a fost dus din Ierusalim 
în Etiopia. Este un „portal” care, în zilele noastre, este 
cunoscut sub denumirea de Chivotul legământului. 

— Chivotul e doar o legendă, zise Maya. 

— Este ca Atlantida sau Regele Arthur. 


Lumbroso se aplecă spre ea şi vorbi pe un ton 
scăzut: 

— N-am studiat cărţile despre Regele Arthur, dar 
ştiu destule despre Chivotul legământului. Este un cufăr 
din lemn de acacia placat cu aur, şi are un capac din aur 
solid numit kapporet. Biblia ne dă chiar şi dimensiunile 
acestui obiect sacru. Are cam o sută paisprezece 
centimetri lungime şi şaizeci şi opt de centimetri lăţime. 

— Chivotul a fost creat de izraeliţi în timpul 
exilului în pustiu. Avea un loc de onoare în primul 
templu, construit de Solomon. Lumea presupune în 
general că Chivotul conţinea Cele zece porunci, dar 
cred că e mai logică ideea că ar fi un fel de punct de 
acces. Chivotul era păstrat în „Sfânta Sfintelor” - cea 
mai lăuntrică parte a templului. 

— Dar n-a fost distrus de asirieni? 

— Te referi probabil la babilonieni. 

Lumbroso zâmbi. 

— Singurul fapt care apare în toate sursele e că 
Chivotul nu se afla în templu când Nabucodonosor a 
prădat Ierusalimul. Babilonienii au întocmit liste 
detaliate cu ceea ce jefuiseră, dar Chivotul n-a fost 
pomenit nicăieri. Unul dintre faimoasele manuscrise de 
la Marea Moartă, găsite în 1947, afirmă explicit că 
Mishkan, templul portabil destinat Chivotului, a fost 
scos din templu înainte de invazie. 

— Câţiva oameni cred că Iosua a ascuns Chivotul 
undeva în Izrael, dar inscripţia de pe cadranul solar 
reflectă legenda că el a fost dus în Etiopia de Menelik 


Întâiul, fiul lui Solomon şi al Reginei din Saba. Romanii 
ştiau asta când au scris inscripţia. 

— Deci Chivotul este în Africa? 

— Nu e tocmai un secret, Maya. Poţi să cauţi pe 
Internet sau să citeşti o duzină de cărţi. Chivotul este 
păstrat în prezent în Biserica Fecioarei Maria din Sion, 
din oraşul nord-etiopian Axum. E păzit de un grup de 
preoţi etiopieni, şi numai un singur preot are voie să 
intre în altar. 

— Teoria ta are un singur punct slab, spuse Maya. 

— Dacă Chivotul se află în Etiopia, atunci de ce 
Izraelul n-a făcut nimic ca să-l revendice sau să-l apere? 

— A, dar a încercat. În 1972, un grup de arheologi 
de la Muzeul din Israel a zburat în Etiopia. Aceştia au 
primit permisiunea Împăratului Haile Selassie să 
examineze anumite artefacte istorice. În acea perioadă, 
în provincia Wollo era o secetă cumplită, iar împăratul 
era disperat să primească ajutor internaţional. 

— Arheologii respectivi au călătorit până la 
mănăstirile de pe insulele din lacul Tana, şi până în 
oraşul Axum. Dar, în mod ciudat, n-au întocmit 
niciodată un raport sau altă declaraţie publică. La două 
săptămâni de la întoarcerea lor în Ierusalim, Israelul a 
început să trimită ajutor militar şi umanitar Etiopiei. 
Acest sprijin a continuat şi după moartea împăratului, în 
1975. Mai continuă şi astăzi. 

Lumbroso zâmbi şi-şi termină ceaşca de capucino. 

— Izraelienii nu prea vorbesc despre ajutorul ăsta, 
şi nici etiopienii. Pentru că, desigur, nu există nici un 


motiv politic pentru donarea banilor - decât dacă crezi 
în Chivot. 

Maya clătină din cap. 

— Poate câţiva istorici au inventat teoria asta şi 
câţiva preoţi etiopieni vor s-o creadă. Dar de ce 
izraelienii n-au luat pur şi simplu Chivotul ca să-l ducă 
înapoi la Ierusalim? 

— Deoarece Chivotul ar fi trimis într-un templu 
care nu mai există. Domul din Stâncă ocupă în prezent 
acel loc: acolo s-a înălţat în Paradis profetul Mohamed. 
Dacă Chivotul ar fi adus înapoi la Ierusalim, anumite 
grupuri fundamentaliste - atât creştine, cât şi iudaice - 
ar vrea să distrugă Domul din Stâncă şi să 
reconstruiască templul. Asta ar declanşa un război care 
ar face orice conflicte de până acum să pară minore. 

— Conducătorii Izraelului sunt evrei cu o credinţă 
ferventă, dar sunt şi oameni pragmatici. Obiectivul lor 
este supraviețuirea poporului evreu, nu declanşarea 
celui de-al Treilea Război Mondial. Este cel mai bine 
pentru toată lumea ca Chivotul să rămână în Etiopia şi 
ca oamenii să fie încurajați să creadă că a fost distrus 
cu mii de ani în urmă. 

— Şi ce se întâmplă dacă mă duc în Etiopia? 
întrebă Maya. 

— Nu pot să mă duc pur şi simplu acolo şi să cer 
să văd Chivotul. 

— Sigur că nu. Tocmai de-asta trebuie să merg cu 
tine. În ultimii ani, am cumpărat artefacte de la un 
evreu etiopian pe nume Petros Semo. Am să-l rog să se 


întâlnească cu noi în Addis Abeba şi să ne ajute să 
discutăm cu preoţii. 

— Şi Chivotul este un punct de acces care mă va 
duce pe Primul Tărâm? 

— Poate că în oricare dintre tărâmuri. Textele nu 
reuşesc să se pună de acord în această privinţă. 
Concluzia generală este că trebuie să-ţi trimiţi întâi 
spiritul, apoi să-l urmezi. Cred că înseamnă că trebuie 
să vrei să ajungi acolo - să o doreşti din tot sufletul. În 
acest punct lăsăm atât istoria, cât şi ştiinţa cu mult în 
urmă. Dacă treci prin această uşă, abandonezi 
realitatea noastră. 

— Dar îl voi găsi pe Gabriel? 

— Nu ştiu. 

— Şi ce se întâmplă dacă nu-l găsesc? Pot să mă 
întorc în lumea asta? 

— Nu ştiu nici asta, Maya. Dacă studiezi miturile 
antice despre infern, toate sunt de acord într-o singură 
privinţă - trebuie să te întorci aşa cum ai intrat. 

Maya privi piaţa şi frumuseţea care-o captivase cu 
doar câteva minute în urmă. Îi promisese lui Gabriel că 
îi va fi mereu alături. Dacă refuza să se ţină de cuvânt, 
atunci acel moment pe care-l trăiseră împreună îşi 
pierdea semnificaţia. 

— Şi cum ajungem în Etiopia? 

Lumbroso băgă fotografiile la loc în plic. 

— Întâi, mai comandăm câte un capucino. 

Îi făcu semn chelnerului, apoi arătă spre ceştile 
lor goale. 


35 


În sudul Angliei era primăvară devreme. Când 
Michael ieşi în balconul de la etajul doi al conacului 
Wellspring, văzu că în fagii de pe dealurile din jur 
începeau să apară frunzuliţe de un verde crud. Chiar 
sub el, invitaţii de la petrecerea de după-amiază ieşeau 
din casă şi se răspândeau prin grădina de trandafiri. 
Chelneri cu veste albe serveau pahare de vin spumant şi 
canapele, în timp ce un cvartet de muzicieni interpreta 
Cele patru anotimpuri. Deşi plouase cu o zi în urmă, 
duminica asta era atât de senină şi de caldă, încât cerul 
arăta uşor artificial - ca un cort din mătase albastră 
instalat ca să adăpostească petrecerea. 

Wellspring era o altă proprietate a Fundaţiei 
Evergreen. În timp ce parterul şi etajul unu erau 
dedicate activităţilor publice, etajul al doilea consta 
dintr-un apartament privat, păzit de personalul de 
securitate. Michael stătea la conac de opt zile. În acest 
timp, doamna Brewster îi explicase în detaliu atât 
obiectivele publice, cât şi pe cele private ale 
Programului Tinerilor Lideri Mondiali. Coloneii de 
armată şi oficialii din poliţie care degustau plăcinţelele 
cu crabi în grădina de trandafiri erau în vizită în Anglia 
pentru a afla cum să combată terorismul. În timpul a 
trei zile de seminarii, învățau despre monitorizarea 


Internetului, camere de supraveghere, cip-uri RFID şi 
sisteme de informare totală. 

Petrecerea din grădină era punctul culminant al 
acestui proces de învăţare. Liderii aveau să întâlnească 
reprezentanţi ai corporațiilor, care erau nerăbdători să 
implementeze noua tehnologie în naţiunile 
subdezvoltate. Fiecărui lider i se dădea o mapă de piele 
specială pentru cărţile de vizită date după primul pahar 
de vin. 

Aplecându-se peste marginea balconului, Michael 
o urmări pe doamna Brewster înaintând prin mulţime. 
Fusta şi sacoul ei turcoaz ieşeau în evidenţă printre 
costumele de afaceri sobre şi uniformele militare kaki. 
De la distanţă, părea să fie o moleculă de agent 
catalizator picurată într-un pahar de laborator plin cu 
diverse chimicale. În timp ce făcea cunoştinţă şi discuta 
şi îşi lua rămas-bun cu un sărut, forma noi legături între 
tinerii lideri şi cei care voiau să-i slujească. 

Plecă din balcon, trecu prin nişte uşi-fereastră şi 
intră într-o cameră care fusese odinioară dormitorul 
principal. Acum tatăl său zăcea pe o masă de operaţii în 
centrul încăperii. Cupidoni albi de ghips se uitau fix la 
el de pe tavan. Capul lui Matthew Corrigan fusese ras şi 
îi fuseseră introduşi senzori în creier. Pulsul şi 
temperatura corpului erau monitorizate în permanenţă. 
Unul dintre neurologi anunţase că rătăcitul Călător era 
„pe cât de mort se poate, încă fiind în viaţă”. 

Îl deranja pe Michael că se tot întorcea în camera 
asta să se uite la corpul nemişcat de pe masă. Se simţea 
ca un boxer care îşi împinsese adversarul într-un colţ al 


ringului. Aparent, meciul se terminase, dar cumva tatăl 
său îl evitase şi se îndepărtase de el cu paşi de dans. 

— Deci el e faimosul Matthew Corrigan, spuse o 
voce familiară. 

Michael se întoarse pe jumătate şi-l văzu pe 
Kennard Nash stând în prag. Nash purta un costum de 
afaceri albastru, cu o insignă a Fundaţiei Evergreen 
prinsă la rever. 

— Bună, generale. Credeam că eşti tot pe Dark 
Island. 

— Aseară eram la New York, dar vin întotdeauna 
la ceremonia finală din cadrul Programului Tinerilor 
Lideri Mondiali. În plus, voiam să inspectez recenta 
achiziţie a domnului Boone... 

Nash se apropie de masă şi-l studie pe Matthew 
Corrigan. 

— Ăsta chiar e tatăl tău? 

— Da. 

Generalul întinse degetul arătător şi împunse faţa 
lui Matthew. 

— Trebuie să recunosc, sunt un pic dezamăgit. 
Credeam că individul o să aibă o înfăţişare mai 
impresionantă. 

— Dacă ar mai fi activ, ar fi putut provoca o 
rezistenţă serioasă faţă de Programul Shadow din 
Berlin. 

— Dar asta n-o să se întâmple, nu? 

Nash rânji la Michael, nefăcând nici un efort să-şi 
ascundă disprețul. 


— Îmi dau seama că ai manipulat consiliul 
director şi i-ai făcut să se teamă de un corp fără viaţă 
întins pe o masă. În ce mă priveşte, Călătorii au încetat 
să mai constituie un factor relevant. Asta vă include şi 
pe tine, şi pe fratele tău. 

— Ar trebui să stai de vorbă cu doamna Brewster. 
Cred că-i ajut pe Fraţi să-şi atingă obiectivele. 

— Am auzit de diversele tale sugestii şi nu sunt 
impresionat. Doamna Brewster a crezut mereu cu tărie 
în cauza noastră, dar cred că a provocat neajunsuri mari 
permiţându-ţi să  călătoreşti prin Europa şi să 
răspândeşti o mulţime de prostii. 

— Tu ai fost primul care m-a prezentat consiliului 
director, generale. 

— E o greşeală care va fi îndreptată curând. E 
timpul să te întorci la centrul de cercetare, Michael. 
Sau poate să i te alături tatălui tău într-un alt tărâm. Ce 
vreau să spun e că asta-i obligaţia Călătorilor. Corect? 
Sunteţi nişte ciudăţenii genetice, exact ca Lipiturile 
noastre. 

Uşile-ferestre rămăseseră deschise, iar Michael 
asculta cum cvartetul de coarde executa o încheiere 
liniştitoare. Peste câteva clipe se auzi un uşor scârţâit 
de la echipamentul audio, apoi vocea doamnei Brewster 
bubui dintr-un difuzor portabil. 

— Bun venit, spuse ea, pronunţând cuvintele cu o 
mică pauză între ele. 

— Este o zi frumoasă şi o încheiere potrivită 
pentru acest simpozion de trei zile din cadrul 
Programului 'Tinerilor Lideri Mondiali. Am fost inspirată 


- de fapt nu doar inspirată - am fost sincer mişcată de 
comentariile pe care le-am auzit astăzi în grădină... 

— Se pare că doamna Brewster este gata să-şi 
ţină micul discurs. 

Nash îşi vâri mâinile în buzunare şi se îndreptă 
spre uşă. 

— Vii şi tu? 

— Nu e necesar. 

— Nu, sigur că nu. De fapt nu eşti unul dintre noi, 
nu-i aşa? 

Generalul Nash se îndepărtă cu un mers ţanţoş, 
iar Michael rămase în spatele lui, alături de trupul 
tatălui său. Amenințarea din partea lui Nash era una 
reală, dar Michael se simţea calm în acel moment. N- 
avea nici o intenţie să se întoarcă într-o cameră păzită, 
şi nici nu-i trecea prin cap să plutească spre un alt 
tărâm. Încă mai avea timp să facă nişte manevre. Deja 
făcuse o alianţă cu doamna Brewster. Acum trebuia să-i 
atragă de partea sa pe alţi membri dintre Fraţi. Lui 
Michael îi venea uşor să vorbească cu oricine zilele 
astea. Deoarece putea să vadă schimbările subtile, de o 
fracțiune de secundă, din expresia fiecărei persoane, îşi 
putea adapta cuvintele în aşa fel încât să-i ghideze în 
direcţia potrivită. 

— Tu de ce n-ai făcut asta? îşi întrebă el tatăl. 

— Să obţii bani. Să capeţi putere. Să ajungi să ai 
ceva. În schimb, ne-ai făcut să ne ascundem... 

Michael aşteptă un răspuns, dar tatăl lui rămase 
tăcut. Întorcându-i spatele, Michael părăsi camera, 


ieşind din nou pe balcon. Doamna Brewster încă nu 
terminase discursul. 

— Sunteţi cu toţii nişte adevăraţi idealişti, zicea 
ea. 

— Şi vă salut forţa şi înţelepciunea. Aţi respins 
sloganurile nesăbuite ale celor care susţin aşa-numita 
„virtute” a libertăţii. Libertate pentru cine? Pentru 
criminali şi terorişti? Oamenii decenţi, care muncesc din 
greu pe lumea asta vor ordine, nu retorică. Sunt 
disperaţi după o conducere puternică. Îi mulţumesc lui 
Dumnezeu că voi toţi sunteţi gata să răspundeţi acestei 
provocări. În cursul anului viitor, o ţară europeană va 
face primul pas spre controlul sistematic al populaţiei 
sale. Succesul acestui program va inspira guvernele de 
pretutindeni. 

Doamna Brewster înălţă paharul de vin. 

— Vreau să toastez pentru pace şi stabilitate. 

Din mulţime se ridică un murmur respectuos. 
Pretutindeni în grădina de trandafiri, alte pahare 
scânteiară în lumina soarelui. 


36 


Lăsând-o pe Alice pe insulă cu măicuţele, Hollis şi 
Mother Blessing se întoarseră la Londra. Hollis era în 
oraş doar de douăzeci şi patru de ore, dar deja făcuse 
un plan. Unul dintre Alergătorii liberi, un student pe 
nume Sebastian, fugise acasă la părinţii lui, în sud, dar 
Jugger şi cu Roland nu plecau nicăieri. Jugger îşi 
petrecu o oră plimbându-se ca un leu în cuşcă prin 
apartamentul cu două camere din Chiswick, ţinând 
discursuri împotriva Tabula şi dând din mâini. Roland se 
aşezase pe un taburet de lemn, stând aplecat în faţă, cu 
mâinile pe genunchi. Când Hollis îl întrebă la ce se 
gândea, băiatul din Yorkshire îi răspunse pe un ton 
scăzut, ameninţător: 

— Vor plăti pentru ce-au făcut. 

La şase, Hollis se întoarse la magazinul de tobe ca 
să-l păzească pe Gabriel. Jugger apăru şi el peste patru 
ore şi începu să se plimbe prin încăperea ticsită de 
lucruri, inspectând statuile africane şi bătând cu 
degetele în tobe. 

— E ceva de locul ăsta, spuse el. 

— Parc-ar fi o afurisită de călătorie în Congo. 

Spre miezul nopţii, Alergătorul liber începu să 
devină agitat. Tot mânca batoane de ciocolată şi 
tresărea de câte ori auzea un zgomot. 


— Ei ştiu că vin? 

— Nu, spuse Hollis. 

— De ce nu? 

— N-ai de ce să te temi. Doar spune-le ce mi-ai 
spus şi mie. 

— Nu mi-e frică. 

Jugger se ridică în picioare şi supse burta. 

— Numai că nu-mi place irlandeza aia. Ar fi în 
stare să omoare pe cineva numai dacă ar tuşi spre ea. 

Încuietoarea se descuie cu un clic uşor, iar Linden 
şi Mother Blessing intrară în magazin. Nici unul dintre 
Arlechini nu păru să se bucure că-l vede pe Jugger. 
Instinctiv, Mother Blessing străbătu încăperea şi se 
postă în dreptul intrării în apartamentul secret unde 
trupul lui Gabriel zăcea în întuneric. 

— Se pare că ai un nou prieten la Londra, 
domnule Wilson. Dar nu-mi amintesc să fi fost 
prezentaţi, zise Mother Blessing. 

— Maya i-a salvat pe Jugger şi prietenii lui când s- 
a întors la Londra. Ea mi-a spus unde se ascund. După 
cum ştiţi, Gabriel a ţinut un discurs în faţa Alergătorilor 
liberi. Le-a cerut să afle ce plănuiesc Tabula. 

— Şi de-asta au încercat să ne omoare oamenii 
ăia, spuse Jugger. 

— Presupun că unii au vorbit prea mult la mobil 
sau au trimis nişte bârfe prin Internet. Dar am obţinut 
nişte informaţii cruciale înainte de-a ne arde casa. 

Mother Blessing părea sceptică. 

— Mă îndoiesc că cineva ca voi ştie ceva crucial. 


— Tabula au o faţadă publică numită Fundaţia 
Evergreen, spuse Jugger. 

— Cei care fac parte din ea se ocupă cu cercetări 
genetice şi cu aducerea unor poliţişti străini aici, în 
Anglia, ca să-i înveţe cum să urmărească oamenii pe 
Internet. 

— Ştim totul despre Programul Tinerilor Lideri 
Mondiali, zise Mother Blessing. 

— Se desfăşoară de câţiva ani. 

Jugger păşi între o tobă îmbrăcată în piele de 
zebră şi o statuie de lemn al unui zeu al ploii. 

— Prietenii noştri din Berlin spun că Fundaţia 
Evergreen testează de ceva vreme o versiune beta a 
unui program de calculator denumit Shadow. Folosesc 
date din cipurile RFID şi de la camerele de 
supraveghere ca să urmărească toţi oamenii din oraş. 
Dacă dă rezultate în Berlin, or să-l extindă în întreaga 
Germanie şi apoi în restul Europei. 

Linden îi aruncă o privire lui Mother Blessing. 

— Berlin este un loc bun pentru ei. Acolo au în 
prezent centrul lor de calculatoare. 

— lar noi ştim unde anume este centrul, zise 
Jugger. 

— Un Alergător liber pe nume Tristan a 
descoperit clădirea. Se află în fosta zonă moartă a 
Zidului Berlinului. 

— Asta-i tot ce trebuie să ştim acum. Mulţumesc 
că ai venit în seara asta, Jugger. 

Hollis deschise uşa de la intrare a magazinului. 

— Am să ţin legătura cu tine. 


— Ştii unde să mă găseşti. 

Jugger o luă spre uşă, cu un mers nonşalant. 

— Nu vreau să ştiu decât un singur lucru - Gabriel 
este bine? 

— Nici o grijă, zise Linden. 

— Este apărat. 

— Nu mă îndoiesc de asta. Doar să ştiţi că 
Alergătorii liberi încă mai vorbesc despre el. Ne-a făcut 
să simţim că mai este speranţă. 

Jugger ieşi din magazin, iar cei trei rămaseră 
singuri. Mother Blessing îşi trecu tubul pentru sabie de 
pe un umăr pe altul şi străbătu încăperea. 

— Le-ar putea spune prietenilor lui despre locul 
ăsta. Asta înseamnă că trebuie să-l mutăm pe Călător. 

— Asta-i tot ce ai de spus? întrebă Hollis. 

— N-o să facem nimic în legătură cu informaţiile 
astea? 

— Nu ne priveşte pe noi ce se întâmplă la Berlin. 

— Dacă programul Shadow funcţionează, toate 
guvernele din lume vor ajunge să-l folosească. 

— Tehnologia este inevitabilă, spuse Mother 
Blessing. 

Hollis se concentră asupra medalionului de argint 
care-i atârna la gât, şi o furie rece ca gheaţa îi schimbă 
vocea: 

— Poţi să crezi ce vrei - să alergi în jurul lumii cu 
afurisita aia de sabie a ta - dar eu n-am să-i las pe 
Tabula să câştige. 

— Vreau supunere din partea ta, domnule Wilson. 
Nu iniţiativă. Supunere oarbă şi curaj nesăbuit. 


— De-asta m-ai dus să văd cadavrul lui Vicki? 
întrebă Hollis. 

— Voiai să mă transformi într-un soldăţel perfect? 

Mother Blessing zâmbi rece. 

— Cred că n-a mers. 

— Vreau să-i distrug pe cei care-au omorât-o pe 
Vicki. Dar am felul meu de-a face lucrurile. 

— Nu cunoşti istoria Tabula şi a Arlechinilor. 
Conflictul ăsta durează de mii de ani. 

— Şi uite ce s-a întâmplat. Voi, Arlechinii, sunteţi 
atât de prinşi în trecut - cu toate tradiţiile voastre 
mărunte - încât aţi pierdut războiul. 

Linden se aşeză pe o bancă. 

— Nu cred că suntem complet învinşi. Dar suntem 
la un punct de cotitură. E vremea să facem ceva. 

Mother Blessing se răsuci şi-l înfruntă pe celălalt 
Arlechin. Deşi chipul ei era o mască rigidă, ochii de un 
verde întunecat aveau o privire intensă şi concentrată. 

— Deci acum eşti de partea domnului Wilson? 

— Nu sunt de partea nimănui, dar e timpul să ne 
înfruntăm duşmanul. Tabula nu se mai tem de noi, 
doamnă. Ne ascundem de multă vreme. 

Mother Blessing îşi atinse tubul cu sabia în timp 
ce se învârtea prin încăperea plină de lucruri. Hollis 
avea impresia că ea vrea să omoare pe cineva numai ca 
să dovedească că este vie. 

— Ai vreo propunere? îl întrebă Mother Blessing 
pe Hollis. 


— Vreau să mă duc la Berlin, să iau legătura cu 
Alergătorii liberi de acolo şi să distrug programul 
Shadow. 

— Şi ai să faci asta de unul singur? 

— Aşa se pare. 

— N-ai să izbuteşti nimic, decât dacă este cu tine 
şi un Arlechin. Orice plan va avea nevoie de 
participarea mea ca să aibă succes. 

— Şi dacă nu vreau să vii cu mine? întrebă Hollis. 

— N-ai de ales, domnule Wilson. Ce ne spui este 
că vrei să fii aliatul nostru, nu un mercenar. Bine, voi 
accepta această schimbare de statut. Dar până şi aliaţii 
au nevoie de supraveghere. 

Hollis lăsă să se scurgă câteva secunde, apoi dădu 
din cap. Mother Blessing se relaxă uşor şi-i zâmbi lui 
Linden. 

— Nu-mi pot imagina de ce domnul Wilson n-ar 
vrea să meargă la Berlin cu mine. Nu sunt decât o 
irlandeză agreabilă între două vârste... 

— Oui, madame. O irlandeză... cu o sabie foarte 
ascuţită. 


37 


La intervale de timp aleatorii, bărbatul cu codițe 
blonde şi negrul cu halat alb îl scoteau pe Gabriel din 
celulă şi-l târau pe scări până în sala de sport a şcolii. 
Încăperea lungă şi îngustă încă mai avea gradenuri pe o 
latură şi o podea de lemn cu dungi roşii pe margine. În 
loc să fie folosită pentru baschet şi badminton, sala 
servea la torturarea prizonierilor. 

În iad nu existau modalităţi noi de tortură. Toate 
tehnicile de umilire şi de provocare a durerii şi fricii 
fuseseră deja folosite în lumea lui Gabriel. La un 
moment dat, lupii aflaseră despre cele patru bariere 
care despărţeau propriul lor tărâm de celelalte; sistemul 
lor de tortură corespundea barierelor de aer, foc, apă şi 
pământ. 

Pentru interogarea inspirată de bariera aerului, 
lui Gabriel îi legaseră încheieturile mâinilor de o 
frânghie şi-i răsuciseră braţele la spate. Frânghia fu 
prinsă de un coş de baschet, apoi îl traseră în sus, astfel 
încât atârna în aer, la distanţă de câţiva centimetri de 
sol. 

— Zbori? îl întrebau bărbaţii. 

— De ce nu mai zbori puţin? 


Apoi cineva îl împingea, iar Gabriel se legăna 
înainte şi înapoi, în timp ce braţele aproape i se 
smulgeau din articulaţii. 

Pentru bariera de foc, tije de metal erau încinse 
într-o flacără de gaz şi apoi îi erau apăsate pe piele. 
Pentru bariera de apă, îl băgau cu capul într-o cadă 
plină cu apă şi-l trăgeau afară numai după ce trăgea apă 
în plămâni. 

Interogarea inspirată de bariera de pământ era 
cea mai înspăimântătoare. Într-o zi, îl legară la ochi şi-l 
traseră afară din celulă, ducându-l pe un petic de 
pământ din spatele şcolii. Cineva pusese un scaun cu 
spătarul drept pe fundul unei gropi adânci. Gabriel fu 
legat de scaun şi apoi - încet - interogatorii săi începură 
să-l îngroape de viu. 

Pământul rece îi cuprinse întâi picioarele, apoi 
avansă, trecându-i de genunchi, talie şi piept. Din când 
în când, cei doi lupi se opreau şi-i puneau aceleaşi 
întrebări: „Unde e calea de trecere? Cum o găsim? Cine 
ştie cum se iese din locul ăsta?” În cele din urmă, 
pământul ajunse la faţa lui Gabriel. Fu acoperit complet, 
cu fiecare răsuflare trăgând ţărână în nări, înainte ca 
cei doi să-l dezgroape. 

În timpul fiecărei încercări, Gabriel se întreba 
dacă tatăl său fusese şi el prins. Poate un alt grup de pe 
Insulă îl ţinea prizonier sau poate că Matthew găsise în 
sfârşit trecerea şi se întorsese acasă. Gabriel încerca să- 
şi dea seama ce lecţie învățase tatăl său din acest loc. 
Nu era surprinzător să descopere că ura şi mânia aveau 


o putere tenace, dar compasiunea mai supravieţuia încă 
în inima sa. 

Gabriel refuza să mănânce resturile pe care i le 
aduceau în celulă, iar paznicii flămânzi înfulecau tot ce 
lăsa el în farfurie. Încet-încet, deveni fragil şi slăbit, dar 
îi rămâneau amintirile despre Maya. Îi vedea aievea 
graţia intensă a trupului în timp ce se antrenau 
împreună în apartamentul din New York. Îşi amintea 
tristeţea din ochii ei şi atingerea pielii ei pe a lui când 
făcuseră dragoste în capelă. Acele clipe trecuseră - 
pierdute pentru totdeauna - dar uneori păreau mai 
reale decât orice din jur. 


XXX 


Blondul îşi spunea domnul Dewitt, iar negrul era 
domnul Lewis. Erau grozav de mândri de numele lor, ca 
şi cum faptul că aveau un nume sugera un trecut 
complex şi un posibil viitor. Poate din cauza halatului 
alb, Lewis avea un fel de a se purta liniştit, serios. 
Dewitt era ca un băiat mare în curtea şcolii. Uneori, 
când cei doi îşi târau prizonierul pe coridoare, Dewitt 
spunea câte o glumă şi râdea. Amândoi lupii erau 
îngroziţi de comisarul patrulelor, care avea drept de 
viaţă şi de moarte în această parte a oraşului. 

Timpul trecea şi, încă odată, Gabriel fu adus în 
sala de sport, unde îl aştepta cada cu apă. Bărbaţii îi 
legară încheieturile în faţă cu o bucată de frânghie, iar 
el ridică deodată privirea spre ei. 

— Credeţi că e bine să faceţi asta? 


Amândoi părură surprinşi - ca şi cum n-ar mai fi 
auzit vreodată întrebarea asta. Se uitară unul la celălalt, 
apoi Lewis clătină din cap. 

— Nu există bine sau rău pe insula asta. 

— Ce v-au învăţat părinţii voştri când eraţi copii? 

— Nimeni n-a crescut aici, mârâi Dewitt. 

— Era vreo carte în biblioteca şcolii? O carte de 
filozofie sau de religie - cum ar fi Biblia? 

Cei doi se priviră ca şi cum împărtăşeau un secret, 
apoi Lewis băgă mâna în buzunarul exterior al halatului 
şi scoase un caiet de şcoală cu spiră, ale cărui foi erau 
pătate. 

— Asta e ceea ce numim noi o Biblie, explică el. 

— După ce au început omorurile, unii oameni şi-au 
dat seama că aveau să fie ucişi. Înainte de-a muri, au 
scris cărţi în care descriau unde erau ascunse arme şi 
cum să le fie distruşi duşmanii. 

— E un fel de manual care-ţi explică cum să fii 
puternic data viitoare, explică şi Dewitt. 

— Oamenii au ascuns Biblii prin oraş ca să le 
poată găsi la începutul următorului ciclu. Ai văzut 
cuvintele şi numerele zugrăvite pe pereţi? Majoritatea 
numerelor sunt indicii pentru găsirea Bibliilor şi a 
ascunzătorilor de arme. 

— Desigur, unii sunt foarte deştepţi, zise Lewis. 

— Ei au scris false Biblii, care dau intenţionat 
sfaturi proaste. 

Cu prudenţă, îi oferi caietul lui Gabriel. 

— Poate ne poţi spune tu dacă asta e o Biblie 
falsă. 


Gabriel luă caietul şi-l deschise. Pe fiecare pagină 
erau mâzgălite instrucţiuni de găsire a armelor şi 
privind locurile bune pentru poziţii defensive. Unele 
pagini erau pline cu explicaţii dezlânate despre motivul 
pentru care iadul exista şi despre cine trebuia să 
trăiască aici. 

Gabriel îi dădu caietul înapoi lui Lewis. 

— Nu-ţi pot spune dacă este autentică sau falsă. 

— Mda, mormăi Dewitt. 

— Nimeni nu ştie nimic. 

— Avem o singură regulă aici, zise Lewis. 

— Fă ce este bine pentru tine. 

— Mai bine v-aţi regândi strategia, spuse Gabriel. 

— În cele din urmă, veţi fi executaţi de comisarul 
patrulelor. El se va asigura că va rămâne ultimul în 
viaţă. 

Lui Dewitt i se boţi faţa ca şi cum ar fi fost un 
copil. 

— Bine. Poate că aşa e. Dar noi n-avem ce face. 

— Ne-am putea ajuta între noi. Dac-aş descoperi o 
ieşire de-aici, voi doi aţi putea pleca împreună cu mine. 

— Ai face asta? întrebă Lewis. 

— Trebuie doar să găsesc trecerea. Comisarul a 
spus că majoritatea legendelor se referă la camera în 
care se păstrează dosarele şcolii. 

Lupii se uitară unul la altul. Frica de comisar 
aproape le copleşea dorinţa de-a scăpa de acolo. 

— Poate... poate că te-aş putea duce acolo să te 
uiţi repede, zise Dewitt. 


— Dacă o ştergi de pe Insulă, atunci plec şi eu, 
spuse Lewis. 

— S-o facem acum. Toată lumea a ieşit din clădire, 
fac o razie ca să prindă gândaci... 

Cei doi îi dezlegară încheieturile lui Gabriel şi-l 
ajutară să se ridice în picioare. Îl apucară strâns de 
braţe şi ieşiră din sala de sport, luând-o repede pe un 
coridor pustiu, care ducea la încăperea cu dosarele. 
Lupii păreau precauţi şi speriaţi când deschiseră uşa şi-l 
traseră înăuntru. 

Încăperea cu dosarele nu se schimbase de la 
ultima lui vizită. Singura lumină venea de la flăcăruile 
care ardeau în ţevile sparte. Deşi avea dureri, Gabriel 
era alert. În încăperea asta se afla ceva. O cale de 
scăpare. Aruncă o privire peste umăr şi văzu că Dewitt 
şi Lewis se uitau la el ca şi cum ar fi fost un magician pe 
cale să facă un truc spectaculos. 

Îşi târâi încet picioarele pe intervalul de lângă 
perete, trecând pe lângă dulapurile de metal cu dosare. 
Când Michael şi cu el erau mici, jucau un joc cu mama 
lor în zilele ploioase. Ea ascundea un obiect mic undeva 
prin casă, iar ei îl căutau, şi ea spunea din când în când 
„rece” sau „cald”. Ajunse la capătul intervalului. Apoi o 
luă pe altul. Era ceva lângă zona de lucru din centrul 
încăperii. „Cald”, îşi spuse. „Mai cald. Nu, acum o iei în 
direcţia greşită.” 

Deodată, uşa încăperii cu dosare se deschise cu o 
bufnitură. Înainte ca Lewis şi Dewitt să poată reacţiona, 
un grup de bărbaţi înarmaţi năvăliră pe intervale. 

— Luaţi-le armele, spuse o voce. 


— Nu-i lăsaţi să scape. 
Bărbaţii îi înşfăcară pe cei doi trădători în timp ce 
comisarul îşi făcea apariţia, ţinând în mână pistolul. 


38 


Hollis privea pe geamul trenului Eurostar care 
cobora repede o pantă şi intra în tunelul care trecea pe 
sub Canalul Mânecii. Vagonul de clasa întâi semăna cu 
cabina unui avion de pasageri. Un steward francez 
împingea un cărucior pe intervalul dintre scaune, 
servind un mic dejun cu croissante, suc de portocale şi 
şampanie. 

Mother Blessing stătea lângă Hollis, îmbrăcată 
într-un costum de afaceri gri şi purtând ochelari de 
soare. Părul ei roşu şi indisciplinat era prins la spate 
într-un coc ordonat. Aşa, citind e-mail-uri codate pe 
laptop, arăta ca un bancher de investiţii care se ducea 
la Paris să se întâlnească cu un client. 

Hollis fusese impresionat de eficacitatea cu care 
Arlechinul irlandez organizase călătoria lor la Berlin. În 
patruzeci şi opt de ore de la întâlnirea din magazinul de 
tobe al lui Winston Abosa, Hollis primise haine de 
afaceri, acte de identitate false şi documentaţie pentru 
noua sa identitate de director al unei firme de 
distribuţie de filme din Londra. 

Trenul ieşi din tunel şi se îndreptă spre est, 
străbătând Franţa. Mother Blessing îşi închise laptop-ul 
şi comandă un pahar de şampanie. Manierele ei 


imperioase aveau ceva care-i făcea pe oameni să-şi 
plece capul când o serveau. 

— Vă mai pot aduce ceva, doamnă? întrebă 
stewardul cu o voce liniştitoare. 

— Am observat că nu aţi mâncat nimic... 

— Ţi-ai făcut treaba corespunzător, zise Mother 
Blessing. 

— Nu mai avem nevoie de nimic altceva de la tine. 

Ţinând în mână sticla de şampanie înfăşurată în 
şervetul de pânză, stewardul o luă înapoi pe interval. 

Pentru prima dată de când părăsiseră Londra, 
Mother Blessing întoarse capul spre Hollis şi admise 
faptul că lângă ea stătea o altă fiinţă umană. Cu câteva 
săptămâni în urmă, Hollis poate i-ar fi zâmbit şi-ar fi 
încercat s-o farmece pe femeia asta dificilă, dar totul se 
schimbase. Furia pe care i-o provocare moartea lui Vicki 
era atât de puternică şi de înverşunată, că uneori se 
simţea de parcă un spirit răuvoitor îi pusese stăpânire 
pe trup. 

Arlechinul irlandez îşi scoase lanţul de aur pe 
care-l purta la gât. De el era atârnat un dispozitiv negru 
de plastic cam de mărimea unui ciot de creion. 

— Ia asta, domnule Wilson. Este un stick de 
memorie. Dacă reuşim să pătrundem în centrul de 
calculatoare al Tabula, este treaba ta să-l conectezi la 
un port USB. Nici măcar nu trebuie să atingi tastatura. 
Stick-ul este programat să-şi descarce automat 
conţinutul. 

— Ce conţine? 


— Ai auzit vreodată de banshee, zânele morţii? 
Sunt nişte creaturi care bocesc pe lângă casele din 
Irlanda înainte de a muri cineva din ele. Ei bine, ăsta e 
Virusul Banshee. Nu distruge doar datele dintr-un 
calculator central, ci şi calculatorul în sine. 

— De unde l-ai luat? De la vreun hacker? 

— Autorităţilor le place să dea vina pentru viruşii 
de calculator pe băieţi de şaptesprezece ani, dar ştiu 
bine că cei mai puternici viruşi sunt făcuţi de echipele 
de cercetare guvernamentale sau de grupări criminale. 
Am cumpărat virusul ăsta de la nişte foşti soldaţi IRA 
care trăiesc la Londra. Sunt specializaţi în tentative de 
extorcări asupra site-urilor Internet de jocuri de noroc. 

Hollis îşi atârnă lănţişorul la gât şi ascunse stick- 
ul de memorie sub cămaşă, lângă medalionul lui Vicki. 

— Şi ce se întâmplă dacă virusul ăsta ajunge pe 
Internet? 

— Este extrem de improbabil. E conceput pentru 
un sistem autonom. 

— Dar s-ar putea întâmpla? 

— Pe lumea asta se pot întâmpla multe lucruri 
neplăcute. Nu-i problema mea. 

— Toţi Arlechinii sunt la fel de egocentrici ca tine? 

Mother Blessing îşi scoase ochelarii de soare şi-i 
aruncă lui Hollis o privire dură, critică. 

— Nu sunt egocentrică, domnule Wilson. Mă 
concentrez doar asupra câtorva obiective şi dau 
deoparte orice altceva. 

— Te-ai purtat întotdeauna aşa? 

— Nu trebuie să mă explic faţă de tine. 


— Încerc doar să înţeleg de ce ar deveni cineva 
Arlechin. 

— Presupun că aş fi putut să renunţ şi să dau bir 
cu fugiţii, dar viaţa asta mi se potriveşte. Arlechinii s-au 
eliberat de neplăcerile mărunte ale vieţii de zi cu zi. Nu 
ne facem griji pentru mucegaiul din pivniţă sau pentru 
depăşirea creditului de luna asta. Nu avem iubiţi care să 
se supere pe noi pentru că nu ajungem acasă la timp, 
sau prieteni care să se simtă respinşi pentru că nu-i 
sunăm. În afară de săbiile noastre, nu ne ataşăm de nici 
un obiect. Nici măcar numele noastre nu sunt 
importante. Pe măsură ce îmbătrânesc, trebuie să fac 
eforturi ca să-mi amintesc numele actual de pe 
paşaport. 

— Şi asta te face fericită? 

— „Fericit” este un cuvânt atât de des folosit, că 
aproape şi-a pierdut sensul. Desigur, fericirea există, 
dar este o clipă care trece. Dacă accepţi ideea că 
majoritatea Călătorilor determină schimbări pozitive pe 
lumea asta, atunci viaţa unui Arlechin are sens. Noi 
apărăm dreptul omenirii de a creşte şi de a evolua. 

— Voi apăraţi viitorul? 

— Da. E o formulare bună. 

Mother Blessing îşi termină şampania şi puse 
paharul pe măsuţa pliantă. În timp ce-l cântărea pe 
Hollis din priviri, el simţi o minte receptivă lucrând în 
spatele măştii dure. 

— Viaţa asta te interesează? Arlechinii provin de 
obicei din anumite familii, dar uneori acceptăm şi 
persoane din afară. 


— Nu dau doi bani pe Arlechini. Vreau numai să-i 
fac pe Tabula să sufere pentru ce i-au făcut lui Vicki. 

— Cum doreşti, domnule Wilson. Dar te previn din 
experienţă, unele dorinţe puternice nu pot fi niciodată 
satisfăcute. 


XXX 


Ajunseră în Gare du Nord la ora zece dimineaţa 
şi luară un taxi spre o suburbie din nord-est, din zona 
Clichy-sous-Bois. Aceasta era dominată de proiecte 
publice de locuinţe - blocuri uriaşe, gri, care se înălţau 
ameninţător deasupra străduţelor unde se înghesuiau 
magazine de casete video şi măcelării. Peste tot erau 
carcase înnegrite de maşini incendiate, şi singurele 
culori vii din cartier erau date de cearşafurile şi 
hăinuţele de copii întinse la uscat pe sârme. 
Taximetristul francez blocă portierele maşinii în timp ce 
treceau încet pe lângă femei în chardor şi grupuri 
posomorâte de tineri în hanorace. 

Mother Blessing îi ordonă taximetristului să-i lase 
într-o staţie de autobuz, apoi îl conduse pe Hollis pe o 
stradă pavată cu piatră, până la o librărie arabă. 
Proprietarul prăvăliei acceptă un plic cu bani fără să 
scoată un cuvânt şi-i dădu lui Mother Blessing o cheie. 
Ea ieşi pe uşa din spate a magazinului şi folosi cheia 
pentru a descuia lacătul de la uşa de oţel a unui garaj. 
În garaj se afla un Mercedes-Benz de ultimă generaţie. 
Cineva avusese grijă de toate detaliile. Benzină în 


33 Principala gară din Paris. 


rezervor, sticle cu apă în suporturile pentru pahare şi o 
cheie în contact. 

— Cum rămâne cu talonul maşinii? 

— Este pe numele unei corporaţii-fantomă cu 
sediul în Zurich. 

— Şi armele? 

— Ar trebui să fie în spate. 

Mother Blessing deschise portbagajul şi scoase o 
cutie de carton în care se aflau sabia ei de Arlechin şi o 
geantă neagră de pânză. Puse laptopul în geantă şi 
Hollis văzu că înăuntru se găseau maşini de filetat 
buloane, şperacle şi o canistră mică cu azot lichid 
pentru dezactivarea detectorilor de mişcare cu raze 
infraroşii. În portbagaj fuseseră lăsate şi două genţi din 
aluminiu. Acestea conţineau o puşcă mitralieră de 
fabricaţie belgiană şi două pistoale automate de calibru 
9mm, cu tocuri. 

— De unde ai obţinut toate astea? 

— Armele sunt disponibile întotdeauna. E ca la o 
licitaţie de vite în Kerry. Găseşti un vânzător şi te 
târguieşti la preţ. 

Mother Blessing se duse la baie şi se întoarse 
îmbrăcată în pantaloni negri de lână şi pulover. 
Deschise geanta cu echipamente şi scoase o şurubelniţă 
electrică. 

— Am să dezactivez cutia neagră a maşinii. Este 
conectată la airbag. 

— De ce? N-ar trebui să înregistreze informaţii 
despre accidente? 

— Asta era destinaţia iniţială. 


Arlechinul deschise portiera din dreptul şoferului 
şi se aşeză pe scaun. Începu să deşurubeze panoul de 
plastic de sub volan. 

— La început, aparatele de înregistrare a datelor 
erau doar pentru accidente, apoi firmele de închirieri de 
maşini au început să folosească monitorizarea 
electronică pentru a-i identifica pe şoferii care depăşeau 
viteza legală. În prezent, toate vehiculele noi au cutia 
neagră ataşată la dispozitivul GPS. Nu numai că ştiu 
unde se află maşina ta, dar ştiu şi dacă accelerezi, 
foloseşti frânele sau îţi pui centura de siguranţă. 

— Cum au reuşit să ajungă la una ca asta? 

Mother Blessing desprinse panoul, expunând 
vederii sistemul de airbag-uri al maşinii. 

— Dacă intimitatea ar avea o piatră de mormânt, 
pe ea ar scrie: „Nu vă faceţi griji. A fost pentru binele 
vostru.” 


XXX 


leşiră pe autostrada A2 şi trecură frontiera 
franceză, intrând în Belgia. În timp ce Mother Blessing 
se concentra asupra drumului, Hollis ataşă un telefon 
prin satelit la calculator şi-l contactă pe Jugger la 
Londra. Jugger mai primise încă un mesaj de la nişte 
Alergători liberi din Berlin. Când Hollis şi Mother 
Blessing aveau să ajungă în oraş, trebuiau să se 
întâlnească cu aceştia într-un bloc de pe Auguststrasse. 

— Ne-a comunicat vreun nume? întrebă Mother 
Blessing. 


— Sunt doi Alergători liberi: Tristan şi Krote. 

Mother Blessing zâmbi. 

— În germană, Krâte înseamnă broască râioasă. 

— E doar o poreclă. Atâta tot. Vreau să zic, las-o 
baltă, ţie ţi se spune Mother Blessing. 

— Asta n-a fost alegerea mea. Am crescut într-o 
familie cu şase copii. Unchiul meu era Arlechin şi 
familia m-a ales pe mine să duc mai departe tradiţia. 
Fraţii şi surorile mele au devenit cetăţeni cu slujbe şi 
familii. Eu am învăţat cum să omor oameni. 

— Eşti furioasă din cauza asta? 

— Uneori vorbeşti ca un psiholog, domnule 
Wilson. E un comportament tipic americanilor? Dac-aş fi 
în locul tău, nu mi-aş pierde timpul făcându-mi griji în 
privinţa copilăriei. Trăim în prezent şi ne îndreptăm 
poticnindu-ne spre viitor. 


XXX 


Când intrară în Germania, Hollis trecu el la volan. 
Fu uimit să descopere că pe Autobahn nu exista limită 
de viteză. Mercedes-ul rula cu 160 de kilometri la oră şi 
alte maşini treceau în viteză pe lângă ei. După ore bune 
de condus, începură să apară indicatoare pentru 
Dortmund, Bielefeld, Magdeburg şi, în cele din urmă, 
Berlin. Hollis o luă pe ieşirea şapte spre Kaiserdamm, şi 
peste câteva minute erau pe Sophie-Charlotten-Strasse. 
Era aproape miezul nopţii. Zgârie-norii de sticlă şi oţel 
erau puternic iluminaţi, dar erau foarte puţini oameni 
pe-afară. 


Parcară maşina pe o străduţă şi scoaseră armele 
din portbagaj. Amândoi ascunseră câte un pistol 
automat de 9mm pe sub haine. Mother Blessing îşi 
strecură sabia de Arlechin într-un tub de metal cu curea 
pentru umăr, în timp ce Hollis scoase puşca mitralieră 
şi-o puse în geanta cu echipamente. 

Hollis se întreba dacă avea să moară în seara 
aceea. Se simţea golit pe dinăuntru, detaşat de propria 
sa viaţă. Poate asta văzuse în el Mother Blessing; era 
destul de rece pentru a deveni Arlechin. Era o şansă de- 
a apăra viitorul, dar Arlechinii aveau să fie vânaţi 
mereu. Fără prieteni. Fără iubiţi. Nu era de mirare că 
ochii Mayei oglindeau atâta singurătate şi suferinţă. 

Adresa de pe Auguststrasse se dovedi a fi o 
clădire cu patru etaje, dărăpănată. La parter era 
Ballhaus Mitte, o sală de dans pentru clasa muncitoare, 
transformată acum într-un restaurant şi un club de 
noapte. Tinerii germani stăteau la coadă, aşteptând să 
intre. Fumau şi se uitau la un cuplu care se săruta 
pasional. Când uşa fu deschisă, un val de muzică 
electronică stridentă izbi pe toată lumea. 

— Mergem la 4B, zise Mother Blessing. 

Hollis se uită la ceas. 

— Am ajuns cu o oră mai devreme. 

— Întotdeauna e cel mai bine să ajungi devreme. 
Dacă nu cunoşti persoana de contact, să nu apari 
niciodată când ai promis. 

Hollis o urmă în clădire şi apoi în sus, pe scări. 
Aparent, cablurile din întreaga clădire urmau să fie 
înlocuite, deoarece tencuiala era dată jos de pe pereţi şi 


podeaua era acoperită de praf de ghips. Muzica ce 
venea din clubul de noapte începu să se estompeze, apoi 
dispăru. 

Când ajunseră la etajul patru, Mother Blessing 
făcu semn cu mâna. „Nu fă zgomot. Pregăteşte-te.” 
Hollis atinse clanţa apartamentului 4B şi-şi dădu seama 
că nu era încuiată. Aruncă o privire peste umăr. Mother 
Blessing îşi scosese pistolul automat şi-l ţinea aproape 
de piept. Când Hollis deschise uşa, Arlechinul năvăli 
într-o cameră goală. 

Apartamentul era plin cu mobilă aruncată: o 
canapea fără picioare, două saltele vechi şi nişte mese 
şi scaune desperecheate. Toţi pereţii erau decoraţi cu 
fotografii printate ale unor Alergători liberi care făceau 
roata în aer, săreau pe spate şi se aruncau din fugă de 
pe o clădire pe alta. Băieţii şi fetele din poze păreau să 
nu se supună legilor gravitaţiei. 

— Şi acum? întrebă Hollis. 

— Acum aşteptăm. 

Mother Blessing strecură pistolul la loc în tocul de 
umăr şi se aşeză pe un scaun de bucătărie. 

La ora unu fix, cineva cobora de pe acoperiş pe 
faţada blocului. Hollis văzu două picioare legănându-se 
în aer lângă fereastră, apoi unul dintre ele găsi o 
cornişă ornamentală. Căţărătorul se lăsă pe marginea 
exterioară, ridică geamul şi sări în cameră. Avea în jur 
de şaptesprezece ani şi purta jeanşi rupţi şi hanorac. 
Părul său negru, lung, era împletit ca să semene cu 
codiţele afro, şi avea tatuaje geometrice pe dosul 
ambelor mâini. 


Peste câteva clipe, o altă pereche de picioare se 
legăna deasupra cadrului ferestrei. Al doilea Alergător 
liber era un băiat de vreo unsprezece-doisprezece ani. 
Avea o claie de păr şaten, cârlionţat, care-l făcea să 
arate ca un copil sălbatic, crescut de lupi în pădure. La 
curea avea prins un dispozitiv de înregistrare, şi 
urechile îi erau acoperite de căşti. 

După ce băiatul intră în cameră, prietenul său mai 
mare făcu o plecăciune. Mişcările lui aveau o anumită 
exagerare - era ca un actor mereu conştient că se află 
în faţa publicului. 

— Guten Abend*. Bine-aţi venit la Berlin. 

— Nu sunt impresionată de căţăratul vostru, 
spuse Mother Blessing. 

— Data viitoare puteţi folosi scările. 

— Credeam că e un mod rapid de-a vă arăta - cum 
se zice în engleză - scrisorile noastre de recomandare. 
Facem parte din echipajul Spandau de Alergători liberi. 
Eu sunt Tristan şi el e vărul meu, Krâte. 

Băiatul cu păr creţ dădea din cap în sus şi-n jos pe 
muzica din căşti. Deodată, îşi dădu seama că toată 
lumea îl privea fix. Cu o expresie timidă, se retrase spre 
fereastră. Hollis se întrebă dacă n-avea de gând să se 
întoarcă pe pervaz şi să fugă. 

— El vorbeşte engleza? întrebă. 

— Doar câteva cuvinte. 

Tristan se întoarse spre vărul lui. 

— Krote! Vorbeşte în engleză! 

— Multidimensional, şopti băiatul. 


23 Bună seara (în lb. germană în original). 


— Sehr gut”! 

Tristan zâmbi mândru. 

— A învăţat asta pe Internet. 

— Aşa aţi auzit de Programul Shadow? 

— Nu. A fost cineva comunitatea de Alergători 
liberi. Prietena noastră Ingrid lucrează pentru o 
companie numită Personal Customer. Cred că îşi făcea 
bine treaba, pentru că un tip pe nume Lars Reichhardt i- 
a cerut să lucreze pentru divizia sa. Fiecărei persoane 
din echipă i s-a dat o treabă măruntă şi i s-a zis să nu 
împărtăşească informaţiile cu colegii săi. Acum două 
săptămâni, Ingrid a obţinut acces la o altă parte din 
sistem şi a aflat despre Programul Shadow. Apoi noi am 
primit e-mail-ul de la Alergătorii liberi britanici. 

— Hollis şi cu mine trebuie să intrăm în centrul de 
calculatoare, zise Mother Blessing. 

— Ne puteţi ajuta? 

— Sigur! 

Tristan îşi întinse braţele ca şi cum le oferea un 
dar. 

— Vă vom conduce până acolo. 

— Trebuie să ne căţărăm pe ziduri? întrebă 
Mother Blessing. 

— N-am adus frânghii. 

— Nu e nevoie de frânghii. O să mergem pe sub 
străzi. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 
asupra Berlinului au căzut mii de bombe, dar Hitler era 
în siguranţă în buncărul său. Marea parte a buncărelor 


35 Foarte bine (în lb. germană în original). 


şi a tunelurilor sunt încă acolo. Krâte explorează 
sistemul încă de când avea nouă ani. 

— Cred că nu prea aveţi voi timp de şcoală, spuse 
Hollis. 

— Mergem la şcoală - uneori. Fetele sunt acolo, 
iar mie-mi place să joc fotbal. 


XXX 


Toţi patru părăsiră clădirea câteva minute mai 
târziu şi trecură râul. Krote ducea un rucsac de nailon 
în care avea echipamentul pentru expedițiile în 
subteran. Arătând ca un cercetaş cu părul rebel, tot 
ţâşnea înaintea vărului său. 

După ce înaintară pe un bulevard mare care se 
învecina cu Tiergarten*, ajunseră la Memorialul în 
onoarea evreilor ucişi în Europa. Memorialul închinat 
victimelor Holocaustului era un grilaj mare, înclinat, 
acoperit cu dale de beton de diferite înălţimi. Lui Hollis 
i se părea că acestea arată ca nişte mii de coşciuge 
cenuşii. Tristan explică că substanţa anti-graffiti cu care 
se dăduse pe dale fusese furnizată de o filială a firmei 
care produsese Zyklon-B folosit în camerele de gazare. 

— În război, făceau gaz otrăvitor. Pe timp de pace, 
luptă împotriva celor care desenează graffiti. 

Tristan ridică din umeri. 

— Toţi fac parte din Uriaşa Maşinărie. 

Un şir de prăvălii de suveniruri şi de cafenele se 
întindea chiar vizavi de memorial. Clădirea arăta ca o 


30 Parc mare din centrul Berlinului. 


structură şubredă creată din placaj şi câteva bucăţi de 
sticlă. Krote trecu în fugă pe lângă un magazin Dunkin’ 
Donuts şi dispăru după colţul clădirii. Îl găsiră descuind 
un lacăt de la un panou de oţel încastrat în beton. 

— De unde ai cheia? întrebă Mother Blessing. 

— Am tăiat lacătul pus de primărie cu un an în 
urmă şi am pus altul în loc. 

Krote deschise rucsacul şi scoase trei lanterne. 
Pentru el, avea o lampă de pus pe cap cu un bec de 
mare intensitate. 

Deschiseră trapa şi se grăbiră să coboare pe o 
scară de oţel. Hollis cobora ţinându-se cu o mână de 
fuşteii scării, în timp ce cu cealaltă ţinea geanta cu 
echipamente la piept. Ajunseră la un tunel de 
întreţinere plin de cabluri de comunicaţii, iar Krote 
descuie un alt lacăt de pe o uşă de oţel pe care nu scria 
nimic. 

— De ce n-a observat nimeni că aţi schimbat 
lacătele? întrebă Hollis. 

— Nici un oficial nu vrea să intre aici - numai 
exploratorii ca noi. Aici, jos, e întuneric şi 
înspăimântător. Este altes Deutschland“. Trecutul. 

Unul câte unul, trecură de uşă şi intrară într-un 
coridor cu podea de ciment. Acum se aflau chiar sub 
memorial, stând în buncărul folosit de Joseph Goebbels 
şi de oamenii săi în timpul bombardamentelor. Hollis se 
aşteptase la ceva puţin mai impresionant - mobilier de 
birou acoperit de praf şi un stindard nazist atârnat pe 
perete. În schimb, micul lor cerc de lumină scotea din 


37 Vechea Germanie (în lb. germană în original). 


întuneric pereţi din blocuri de beton acoperite de o 
vopsea alb-cenuşie şi de cuvintele Rauchen Verboten. 
Fumatul interzis. 

— Vopseaua este fluorescentă. După atâţia ani, tot 
mai rezistă. 

Krâte înaintă încet de-a lungul coridorului, cu 
lampa aţintită pe perete. 

— Licht“, spuse el în şoaptă. 

Tristan le spuse lui Hollis şi Mother Blessing să-şi 
stingă lanternele. În întuneric, văzură că mişcările lui 
Krote creaseră pe perete o dungă verde-deschis, care 
străluci trei sau patru secunde înainte de a se stinge. 

Reaprinseră lanternele şi continuară să înainteze 
prin buncăr. Într-o încăpere era un cadru vechi de pat, 
jefuit de saltea. Altă încăpere arăta ca o mică clinică, cu 
o masă de examinare albă şi un dulap de sticlă gol. 

— Ruşii le-au violat pe femeile din Berlin şi au 
prădat aproape tot, spuse Tristan. 

— S-au ferit să intre într-un singur loc din 
buncărul ăsta. Poate că erau prea leneşi sau era prea 
oribil de văzut. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă Mother Blessing. 

— Mii de germani s-au sinucis când au venit ruşii. 
Şi unde-au făcut-o? În toaletă. Era unul din puţinele 
locuri unde puteai fi singur. 

Krâte stătea lângă o uşă deschisă cu cuvântul 
Waschraum*” zugrăvit pe perete. Săgeţile indicau în 
două direcţii: Männer şi Frauen”. 

Lumina (în lb. germană în original). 


Toaletă (în lb. germană în original). 
Bărbaţi, femei (în lb. germană în original). 


— Scheletele încă mai sunt în cabinele de toaletă, 
anunţă Tristan. 

— Le puteţi vedea - dacă nu vă e prea frică. 

Mother Blessing clătină din cap. 

— Pierdere de vreme. 

Dar Hollis fu obligat să-l urmeze pe băiat, care 
urcă trei trepte şi intră pe o uşă ce ducea la toaleta 
femeilor. Fasciculele lanternelor dezvăluiră un şir de 
cabine de toaletă din lemn. Uşile erau închise, iar Hollis 
avu impresia că ascundeau rămăşiţele a mai mult de o 
singură sinucidere. Krâte făcu câţiva paşi în faţă şi 
arătă înainte. Aproape de capătul încăperii, una dintre 
uşile de lemn era uşor întredeschisă. O mână mumifiată, 
arătând ca o gheară neagră, ieşea prin deschizătură. 
Hollis simţea că fusese parcă adus în ţinutul morţilor. 
Tremura din tot corpul şi se grăbi să revină în coridorul 
principal. 

— Ai văzut mâna? 

— Da. Am văzut-o. 

— Şi întregul Berlin este construit deasupra, 
spuse Tristan. 

— Construit pe morţi. 

— Puțin îmi pasă, răbufni Mother Blessing. 

— Să mergem. 

La capătul coridorului era o altă trapă de oţel, dar 
de data asta neîncuiată. Tristan apucă de mâner şi-o 
deschise. 

— Acum intrăm în vechiul sistem de canalizare. 
Pentru că zona asta era aproape de Zid, atât Germania 
de Est cât şi Germania de Vest au lăsat-o în pace. 


Coborâră sub nivelul buncărului într-o conductă 
de drenaj cu diametrul de vreo doi metri şi jumătate. Pe 
podeaua acesteia se prelingea apă. Lanternele lor 
atinseră suprafaţa şi-o făcură să sclipească. Stalactite 
de sare coborau din partea de sus a conductei ca nişte 
bucăţi de sfoară albă. Vedeai în jur ciuperci albe şi o 
altă ciupercă, ciudată, care semăna cu nişte picături 
mari, gălbui, de grăsime. Plescăind prin apă, Kröte îi 
conduse înainte. Când ajunse la o îmbinare şi se 
întoarse să-i aştepte pe ceilalţi, lumina dansa ca un 
licurici. 

În cele din urmă, ajunseră la o conductă mult mai 
mică, ce se vărsa în sistemul mai mare. Krote începu să 
sporovăiască cu vărul său în germană, arătând spre 
conductă şi gesticulând cu mâinile. 

— Asta e tot. Vă târâţi vreo zece metri prin canal 
şi forţaţi intrarea. 

— Despre ce vorbiţi? 

Mother Blessing se uită urât la Tristan. 

— Ai promis că ne vei duce până la capăt. 

— Nu intrăm într-un centru de calculatoare al 
Tabula, spuse Tristan. 

— E prea periculos. 

— Adevăratul pericol este în faţa ta, tinere. Nu-mi 
plac oamenii care nu se ţin de cuvânt... 

— Dar vă facem o favoare! 

— Asta e interpretarea ta, nu a mea. Tot ce ştiu e 
că ai acceptat o obligație. 

Răceala din ochii Arlechinului şi modul precis în 
care vorbea erau intimidante. Tristan încetă să se mai 


bâţâie, îngheţând în mijlocul tunelului. Krâte îi aruncă o 
privire vărului său şi păru speriat. 

Hollis făcu un pas înainte. 

— Lasă-mă să intru eu primul. Am să văd cum 
stau lucrurile. 

— Am să aştept zece minute, domnule Wilson. 
Dacă nu te întorci, vor fi consecinţe. 


39 


Hollis se târi prin conducta orizontală spre un 
petic îndepărtat de lumină. Conducta era îngustă şi 
simţea sub mâini un lichid vâscos, asemănător cu uleiul 
de motor amestecat cu apă. Ajunse repede la un grilaj 
din oţel pentru scurgere, fixat într-un cadru în partea de 
sus a conductei. Lumina ce venea din încăperea de 
deasupra sa era împărţită de zăbrele în pătrăţele, Hollis 
aflându-se sub o reţea de linii. 

Lăsă capul în jos până când bărbia îi atinse 
pieptul, apoi se ridică până când partea de sus a 
spatelui ajunse în contact cu grilajul. Dreptunghiul de 
oţel avea o grosime de vreo şapte-opt centimetri şi era 
foarte greu, dar Hollis avea picioare puternice, iar 
grilajul nu părea să fie fixat cu buloane. Împinse în sus 
până când dreptunghiul ieşi din cadru. Ridică mâinile şi- 
1 deplasă câţiva centimetri spre dreapta. Când apăru o 
deschizătură de zece centimetri, îşi schimbă poziţia şi 
împinse grătarul în lateral până când ajunse pe podea. 

Hollis se trase afară din conducta de scurgere şi 
scoase imediat revolverul. Se găsea într-un coridor 
subteran străbătut de cabluri electrice şi ţevi de apă. 
Cum nu se întâmpla nimic, se întoarse în conductă şi se 
târî înapoi până la Mother Blessing şi la cei doi 
Alergători liberi. 


— Conducta asta ne duce într-o zonă de 
întreţinere. Pare un punct de intrare sigur. Nu e nimeni 
acolo. 

Tristan arăta uşurat. 

— Vedeţi? făcu spre Mother Blessing. 

— Totul e perfect. 

— Mă îndoiesc, zise ea şi-i dădu geanta cu 
echipamente lui Hollis. 

— Putem pleca? 

— Vă mulţumesc, spuse Hollis. 

— Şi aveţi grijă de voi. 

Tristan îşi mai recăpătase din siguranţă. Se 
înclină din talie, iar Krote îi zâmbi lui Hollis din toată 
inima. 

— Noroc din partea Alergătorilor liberi Spandau! 


XXX 


Hollis târi după el geanta cu echipamente prin 
conductă, cu Mother Blessing la câţiva metri în spatele 
lui. Când intrară amândoi în coridorul de întreţinere, 
Arlechinul îşi apropie gura de urechea lui. 

— Să vorbeşti încet, şopti ea. 

— Ar putea avea senzori de voce. 

Înaintară cu prudenţă prin coridor, îndreptându- 
se spre o uşă grea de oţel, cu o fantă pentru cartele de 
acces. Mother Blessing puse geanta cu echipamente pe 
podea şi îi desfăcu fermoarul. Scoase puşca mitralieră şi 
ceva care semăna cu o carte de credit ataşată la un 
cablu electric subţire. Arlechinul conectă cablul la 


laptopul ei, tastă o comandă şi introduse cardul în fanta 
uşii. 

Urmăriră amândoi ceea ce se întâmpla pe ecranul 
calculatorului: apăruseră şase pătrate albastre. Trecu 
aproape un minut până când fu scris un număr de trei 
cifre în primul pătrat, dar apoi procesul se derulă mai 
rapid. Peste vreo patru minute, toate cele şase pătrate 
fură completate şi încuietoarea se deschise cu un declic. 

— Intrăm? şopti Hollis. 

— Încă nu. Nu putem evita camerele de 
supraveghere, aşa că va trebui să folosim un dispozitiv 
de ecranare. 

Luă ceva care semăna cu o cameră video mică. 

— Ține asta pe umăr. Când deschid uşa, apasă pe 
butonul argintiu. 

În timp ce Mother Blessing strângea la loc geanta 
cu echipamente, Hollis îşi puse dispozitivul de ecranare 
pe umărul drept şi-l îndreptă înainte. 

— Gata? 

Cu mitraliera în mână, Mother Blessing deschise 
uşa prudent. Hollis ajunse în prag, văzu o cameră de 
supraveghere şi apăsă pe butonul dispozitivului de 
ecranare ca şi cum ar fi filmat ceva. O rază infraroşie fu 
proiectată pe coridor. Raza atinse lentila retroreflexivă 
a unei camere de supraveghere şi reveni la sursă. După 
ce fu determinată poziţia camerei, o rază laser verde fu 
trimisă imediat spre lentila camerei. 

— Nu sta aici, zise Mother Blessing. 

— Mergi. 

— Şi camera de supraveghere? 


— Laserul se ocupă de ea. Dacă un paznic se uită 
la monitorul ăsta, tot ce va vedea va fi o lumină bruscă 
pe ecran. 

O luară repede pe coridor şi cotiră. Încă odată, 
dispozitivul de ecranare detectă o nouă cameră şi o rază 
laser atinse centrul lentilei. La capătul coridorului era o 
a doua uşă, care ducea la nişte scări de urgenţă. O luară 
pe scări în sus până ajunseră pe palier, şi acolo se 
opriră din nou. 

— Eşti gata? 

Hollis dădu din cap. 

— Continuă să mergi. 

— Am petrecut prea multe luni stând degeaba pe 
insula aia afurisită, zise Mother Blessing. 

— Asta e mult mai distractiv. 

Deschise uşa şi intrară într-un subsol plin cu 
maşinării şi echipamente de telecomunicaţii. O alee albă 
marcată pe podea ducea la un birou de recepţie, unde 
un paznic mânca un sandviş împachetat în hârtie cerată. 

— Stai aici, îi spuse Mother Blessing lui Hollis. 

Îi dădu puşca mitralieră, ieşi din penumbră şi se 
îndreptă cu pas iute spre zona de recepţie. 

— Nu-ţi face probleme! Totul va fi bine! Te-au 
sunat? 

Cu sandvişul în mână, paznicul clătină din cap. 

— În legătură cu ce? 

Arlechinul irlandez scoase pistolul automat de sub 
giacă şi trase. Glonţul îl lovi pe paznic în centrul 
pieptului şi-l dobori de pe scaun. Mother Blessing nu 


încetini. Strecură arma la loc în toc, ocoli biroul şi se 
apropie de o uşă de oţel. 

Hollis o ajunse din urmă. 

— Nu e nici o clanţă. 

— Este activată electronic. 

Mother Blessing examină o cutie mică de oţel care 
se afla pe perete, lângă uşă. 

— Ăsta e un scaner al venelor din palmă, cu 
infraroşii. Chiar dacă ştiam de el, ar fi fost dificil de 
creat un fals biologic. Majoritatea venelor nu se văd 
prin piele. 

— Şi acum ce facem? 

— Când încerci să treci de obstacole de 
securitate, poţi alege fie o metodă tradiţională, fie una 
de ultimă oră. 

Mother Blessing luă puşca mitralieră de la Hollis, 
scoase un încărcător de rezervă din geanta cu 
echipamente şi-l băgă între curea şi  betelia 
pantalonului. Arlechinul îndreptă arma spre uşă şi-i făcu 
semn lui Hollis să se dea la o parte. 

— Fii gata. Mergem pe metoda clasică. 

Trase cu mitraliera. Bucăţi de metal şi lemn 
săreau prin aer, în timp ce gloanţele perforau o gaură 
cu margini zimţate prin latura stângă a uşii. Cât băgă 
Mother Blessing în armă încărcătorul de rezervă, Hollis 
vâri mâna prin gaură şi trase cu forţă. Metalul scrâşni 
pe metal şi uşa se deschise brusc. 

Hollis năvăli în încăpere şi se trezi holbându-se la 
un turn de sticlă cu o înălţime de cel puţin trei etaje. 
Înăuntrul acestuia se aflau straturi suprapuse de 


echipamente de calculator, iar luminiţele lor care 
clipeau se reflectau în geam ca nişte focuri de artificii în 
miniatură. Întreaga structură era atât frumoasă, cât şi 
misterioasă - ca şi cum o navă extraterestră se 
materializase dintr-odată înăuntrul clădirii. 

Pe perete, la vreo şase metri de turn, era atârnat 
un monitor mare. Acesta arăta o imagine din Berlin 
luată de undeva dinafara clădirii, o replică a lumii reale, 
în care siluete generate de calculator se plimbau printr- 
un scuar. Doi tehnicieni IT înspăimântați stăteau lângă 
un tablou de comandă care se afla chiar sub monitor. 
Rămaseră nemişcaţi câteva clipe, apoi cel mai tânăr 
dintre ei atinse un buton de pe tablou şi-o luă la fugă. 

Mother Blessing scoase revolverul, se opri o 
secundă şi-l împuşcă pe fugar în picior. În timp ce 
tehnicianul se prăbuşea la podea, o lumină de urgenţă 
începu să se aprindă şi să se stingă, şi dintr-o boxă din 
perete răsună o voce generată de calculator. 

— Verlassen Sie das Gebâuder.“! Verlassen Sie ... 

Cu o expresie de enervare, Mother Blessing făcu 
boxa să amuţească cu un glonţ. 

— Nu vrem să părăsim clădirea, zise. 

— Ne distrăm atât de bine. 

Bărbatul rănit zăcea pe o parte, ţinându-se de 
picior şi ţipând. Mother Blessing se apropie de ţinta sa 
şi se aplecă deasupra. 

— Taci şi bucură-te că eşti în viaţă. Nu-mi plac cei 
care declanşează alarmele. 


A Părăsiţi clădirea (în lb. germană în original). 


Rănitul o ignoră. Striga după un doctor şi începu 
să se zvârcolească. 

— Ţi-am cerut să taci, zise Mother Blessing. 

— E o cerinţă simplă. 

Aşteptă câteva secunde ca să vadă dacă cel 
împuşcat avea s-o asculte. Pentru că acesta continua să 
strige, îl împuşcă în cap şi se îndreptă spre tabloul de 
comandă. Tehnicianul rămas în viaţă era un tip subţirel, 
în jur de treizeci de ani, cu părul negru, scurt, şi faţa 
ciolănoasă. Respira aşa de repede că Hollis se gândi că 
va leşina. 

— Pe tine cum te cheamă? îl întrebă Mother 
Blessing. 

— Gunther Lindemann. 

— Bună seara, domnule Lindemann. Ceea ce vrem 
este accesul la un port USB pentru un stick de memorie. 

— Nu... nu aici, spuse Lindemann. 

— Dar înăuntrul turnului există trei porturi. 

— Okay. Să facem un tur. 

Lindemann îi conduse la o uşă glisantă aflată pe o 
latură a turnului. Hollis observă că pereţii acestuia 
aveau cincisprezece centimetri grosime. Fiecare panou 
de sticlă era fixat într-un cadru exterior de oţel. Pe 
perete era montat un alt scaner al venelor din palmă. 
Lindemann vâri mâna în cutie şi uşa se deschise cu un 
declic. 

Când intrară în mediul steril, îi înconjură un aer 
rece. Hollis se duse repede la o staţie de lucru compusă 
dintr-o unitate centrală, o tastatură şi un monitor. Îşi 


scoase de la gât lanţul de aur de care atârna stick-ul de 
memorie şi conectă dispozitivul la un port de acces. 

Pe monitor se derulă un mesaj în patru limbi: 
VIRUS NECUNOSCUT DETECTAT. RISC RIDICAT. 
Ecranul se goli un moment, apoi apăru un pătrat roşu 
alcătuit din nouăzeci de pătrăţele. Numai una dintre ele 
era colorată complet în roşu, aprinzându-se şi 
stingându-se ca şi cum ar fi fost o singură celulă 
canceroasă apărută într-un corp sănătos. 

Mother Blessing se întoarse spre Lindemann. 

— Câţi paznici sunt în clădire? 

— Vă rog nu... 

Arlechinul îl întrerupse. 

— Răspunde-mi la întrebare. 

— Este unul la biroul de afară şi mai sunt doi la 
etaj. Paznicii ieşiţi din tură locuiesc într-un apartament 
pe partea cealaltă a străzii. Vor ajunge aici dintr-o clipă 
în alta. 

— Atunci ar trebui să mă pregătesc să-i întâmpin. 

Se întoarse spre Hollis. 

— Să mă anunţi când ai terminat. 

Mother Blessing îl scoase pe Lindemann pe uşă, în 
timp ce Hollis rămase la staţia de lucru. Un al doilea 
pătrat începu să pâlpâie, iar Hollis se întrebă ce fel de 
luptă se dădea înăuntrul calculatorului. În timp ce 
aştepta, se gândea la Vicki. Ce-ar zice dacă ar sta acum 
lângă el? Moartea paznicului şi a tehnicianului IT ar fi 
deranjat-o tare. „De la sămânță la puiet”. Folosise 
mereu expresia asta. Tot ce era făcut cu ură avea 
potenţial să crească şi să stea în calea Luminii. 


Se uită din nou la monitor. Cele două pătrate roşii 
străluceau puternic, iar acum virusul începu să se 
replice la interval de zece secunde. Toate celelalte 
luminiţe ale terminalului începură să pâlpâie, şi o 
alarmă de avertizare se declanşă undeva în turn. În mai 
puţin de un minut, virusul cucerise maşinăria. Imaginea 
de pe monitorul staţiei de lucru era acum complet roşie, 
apoi ecranul se făcu negru. 

Hollis ieşi din turn în fugă şi-l găsi pe Lindemann 
zăcând pe podea cu faţa în jos. Mother Blessing stătea 
în picioare la o distanţă de trei metri de el, cu puşca 
mitralieră aţintită asupra intrării. 

— Gata. Să mergem. 

Ea se întoarse spre Lindemann cu aceeaşi privire 
rece. 

— Nu pierde timp omorându-l, zise Hollis. 

— Să plecăm de-aici. 

— Cum doreşti, zise Mother Blessing, ca şi cum ar 
fi cruțat viaţa unei insecte. 

— Ăsta le poate spune Tabula că nu mă mai 
ascund pe o insulă. 

Se întoarseră în subsol. În timp ce o luau înapoi 
pe lângă stivele de echipamente, încăperea fu luminată 
de explozia bruscă a unor împuşcături. Hollis şi Mother 
Blessing se aruncară la podea în spatele unui generator 
de urgenţă. Gloanţe trase din unghiuri diferite se 
înfipseră în conductele de încălzire de deasupra 
capetelor lor. 


Focul încetă. Hollis auzi zgomotul făcut de 
încărcătoarele băgate în puştile de asalt. Cineva strigă 
în germană şi toate luminile din subsol fură stinse. 

Hollis şi Mother Blessing stăteau întinşi unul 
lângă altul pe beton. De la întrerupătoarele roşii 
strălucitoare ale generatorului electric venea puţină 
lumină. Hollis văzu forma întunecată a corpului lui 
Mother Blessing în timp ce ea se ridica şi apuca geanta 
cu echipamente. 

— Mai sunt treizeci de metri până la scări, şopti 
Hollis. 

— Hai să fugim până la ele. 

— Au stins luminile, spuse Mother Blessing. 

— Asta înseamnă că au probabil dispozitive cu 
infraroşii. Noi suntem orbiţi, iar ei pot vedea. 

— Şi ce vrei să facem? întrebă Hollis. 

— Să rămânem aici şi să luptăm? 

— Fă-mă rece, zise Arlechinul şi-i dădu lui Hollis 
lanterna şi o canistră mică de metal. 

Acestuia îi trebuiră câteva secunde ca să-şi dea 
seama că era azotul lichid pe care-l luaseră cu ei ca să 
dezafecteze senzorii de mişcare. 

— Vrei să pulverizez asta pe tine? 

— Nu pe piele. Dă-mi pe haine şi pe păr. Am să fiu 
prea rece ca să mă vadă. 

Hollis aprinse lanterna şi-o ţinu astfel încât lumina 
se strecura printre degetele răsfirate. Mother Blessing 
se întinse pe burtă, iar Hollis pulveriză azotul lichid pe 
pantalonii, bocancii şi giaca ei. Când Arlechinul se 


întoarse pe spate, încercă să n-o stropească pe mâini şi 
în ochi. Canistra scoase un uşor sfârâit când se goli. 

Arlechinul se ridică în şezut; îi tremurau buzele. 
Hollis îi atinse braţul şi simţi o răceală care parcă 
ardea. 

— Vrei mitraliera? o întrebă. 

— Nu. Flama de la gura ţevii m-ar da de gol. Am 
să iau sabia. 

— Dar cum ai să-i găseşti? 

— Foloseşte-ţi simţurile, domnule Wilson. Sunt 
speriaţi, deci vor respira sacadat şi vor trage în umbre. 
În marea parte a timpului, duşmanii tăi se înving 
singuri. 

— Eu ce pot face? 

— Dă-mi cinci secunde, apoi începe să tragi la 
dreapta. 

Ea o luă spre stânga şi dispăru în întuneric. Hollis 
se ridică în picioare şi trase cu puşca mitralieră până 
când i se goli încărcătorul. Mercenarii îi răspunseră la 
foc din trei puncte aflate în partea stângă a încăperii. 
Peste o clipă auzi pe cineva urlând, apoi alte 
împuşcături. 

Hollis scoase pistolul semiautomat, apoi trase de 
glisieră, vârând gloanţe în magazie. Auzi cum cineva 
încărca o puşcă şi o luă la fugă spre locul de unde se 
auzise zgomotul. Dinspre liftul cu uşile deschise din 
capătul încăperii venea lumină, şi Hollis trase într-o 
siluetă întunecată care stătea lângă nişte aparate. 

Încă o rafală. Apoi linişte. Hollis aprinse lanterna 
şi descoperi un bărbat mort, ce zăcea la doi metri în 


faţa lui. Înaintă cu prudenţă prin subsol şi aproape se 
împiedică de alt cadavru aproape de aparatul de aer 
condiţionat. Braţul drept al mercenarului fusese retezat 
din umăr. 

Hollis plimbă fasciculul lanternei prin încăpere şi 
văzu un alt bărbat mort lângă peretele îndepărtat şi un 
al patrulea cadavru lângă lift. La câţiva metri mai încolo 
era o siluetă prăbuşită, iar când Hollis se repezi spre ea, 
văzu că era Mother Blessing. Arlechinul fusese împuşcat 
în piept şi avea puloverul ud de sânge. Încă mai ţinea 
strâns garda săbiei, ca şi cum i-ar fi putut salva viaţa. 

— A avut noroc, zise ea. 

— A tras la întâmplare. 

Vocea lui Mother Blessing îşi pierduse asprimea 
obişnuită, şi suna de parcă încerca să-şi tragă 
răsuflarea. 

— Mi se pare potrivit ca moartea să vină de la 
ceva aleatoriu. 

— N-ai să mori, spuse Hollis. 

— Am să te scot de-aici. 

Îşi întoarse capul spre el. 

— Nu fi nesăbuit. Ia asta. 

Mother Blessing întinse mâna şi-l făcu să accepte 
sabia. 

— Ai grijă să-ţi alegi numele de Arlechin potrivit, 
domnule Wilson. Mie mi-a ales numele mama. L-am urât 
totdeauna. 

Hollis puse sabia pe jos şi se aplecă s-o ia în braţe. 
Cu puterea care-i mai rămăsese, Mother Blessing îl 
respinse. 


— Eram un copil frumos. Toţi spuneau asta. 

Vorbirea sa deveni nearticulată, în timp ce 
sângele i se prelingea din gură. 

— O fetiţă frumoasă... 


40 


Când avea optsprezece ani, Maya fusese trimisă în 
Nigeria să recupereze conţinutul unei casete păstrate la 
o bancă din Lagos. Un Arlechin britanic mort, pe nume 
Greenman, lăsase acolo un săculeţ cu diamante, iar 
Thorn avea nevoie de bani. 

Pe aeroportul din Lagos avusese loc o pană de 
curent, şi nu funcţiona nici una dintre benzile 
transportoare. Începuse să plouă în timp ce ea îşi 
aştepta bagajul. Prin găurile din tavan curgea apă 
murdară. După ce îi mituise pe toţi care purtau 
uniformă, Maya intrase în sala mare a aeroportului şi se 
trezise înconjurată de o mulţime de  nigerieni. 
Taximetriştii se băteau care să-i apuce valiza, ţipând şi 
fluturându-şi pumnii. Când Maya îşi făcea loc spre 
ieşire, simţi cum cineva trăgea de geanta ei. Un hoţ de 
opt ani încerca să taie cureaua de piele, iar ea trebuise 
să-i răsucească mâna ca să-i ia cuțitul din mână. 


XXX 


Sosirea pe aeroportul internaţional Bole din 
Etiopia fu o experienţă diferită. Maya şi Lumbroso 
ajunseră cam cu o oră înainte de zori. În terminal era 
curat şi linişte, iar oficialii de la paşapoarte spuneau 


mereu tenastellân - un cuvânt din amharică”? ce 
însemna „Fie să aveţi parte de sănătate.” 

— Etiopia este o ţară conservatoare, îi explică 
Simon Lumbroso. 

— Să nu ridici tonul şi să fii mereu politicoasă. 
Etiopienii se adresează de obicei unul altuia cu 
prenumele. Pentru bărbaţi, este un semn de respect să 
adaugi cuvântul Ato, care înseamnă „Domnule”. Pentru 
că eşti necăsătorită, ţi se va zice Weyzerit Maya. 

— Cum tratează femeile în cultura asta? 

— Femeile votează, conduc afaceri şi frecventează 
universitatea din Addis Abeba. Tu eşti o faranji - o 
străină - deci faci parte dintr-o categorie specială. 

Lumbroso aruncă o privire hainelor de călătorie 
ale Mayei şi dădu din cap aprobator. Ea purta pantaloni 
largi de in şi o cămaşă albă cu mânecă lungă. 

— Eşti îmbrăcată modest, şi asta e important. Se 
consideră că e vulgar ca femeile să-şi dezgolească 
umerii sau genunchii. 

Trecură prin vamă şi ajunseră în zona pentru 
public, unde-i aştepta Petros Semo. Etiopianul era 
scund, delicat, şi avea ochii căprui, aproape negri. 
Lumbroso îl domina pe vechiul său prieten. Îşi strânseră 
mâinile timp de aproape un minut, în timp ce vorbeau în 
idiş. 

— Bine-ai venit în ţara mea, îi spuse Petros Mayei. 

— Am închiriat un Land Rover pentru călătoria 
noastră la Axum. 


42 Limbă semitică vorbită de etiopieni. 


— Ai vorbit cu mai marii bisericii? întrebă 
Lumbroso. 

— Desigur, Ato Simon. Toţi preoţii mă cunosc 
destul de bine. 

— Asta înseamnă că pot vedea Chivotul? întrebă 
Maya. 

— Nu pot promite asta. În Etiopia noi zicem 
FEgziabher Kale - dacă vrea Domnul. 

Părăsiră terminalul şi se urcară într-un Land 
Rover alb, care încă mai purta emblema unei organizaţii 
umanitare norvegiene. Maya se urcă în faţă, lângă 
Petros, iar Lumbroso se urcă în spate. Înainte de-a pleca 
de la Roma, Maya expediase sabia japoneză a lui 
Gabriel la Addis Abeba. Arma se mai afla încă în cutia în 
care fusese transportată, iar Petros îi întinse Mayei 
cutia de carton de parcă ar fi fost o bombă. 

— Iartă-mă că te întreb, Weyzerit Maya. Asta e 
arma ta? 

— E o sabie-talisman făurită în Japonia secolului 
al treisprezecelea. Se spune că un Călător poate lua 
obiecte-talisman cu el pe diferite tărâmuri. Nu ştiu dacă 
este valabil şi pentru noi ceilalţi. 

— Cred că eşti primul Tekelakai care se află în 
Etiopia după mulţi ani. Un Tekelakai este apărătorul 
unui profet. Mai demult aveam şi noi mulţi asemenea 
oameni în Etiopia, dar au fost vânaţi şi ucişi în timpul 
tulburărilor noastre politice. 

Ca să ajungă la drumul din nord, trebuiră să 
treacă pe lângă Addis Abeba - cel mai mare oraş din 
Etiopia. Era dimineaţa-devreme, dar străzile erau deja 


înţesate de  taxiuri-furgonetă albastru cu alb, de 
camionete şi de autobuze galbene pline de praf. 
Capitala avea un centru alcătuit din hoteluri şi clădiri 
administrative moderne, înconjurat de mii de case cu 
două camere şi cu acoperişul din tablă. 

Străzile principale erau ca nişte râuri alimentate 
de drumuri de pământ şi de alei noroioase. De-a lungul 
trotuarelor, etiopienii amplasaseră chioşcuri zugrăvite 
în culori vii, în care se vindea orice, de la carne crudă la 
filme hollywoodiene piratate. Marea partea a bărbaţilor 
de pe stradă purtau haine occidentale şi purtau umbrelă 
sau un baston scurt numit dula. Femeile purtau sandale, 
fuste ample şi şaluri albe înfăşurate strâns în jurul părţii 
de sus a corpului. 

La marginea oraşului, Land Rover-ul fu nevoit să- 
şi croiască drum printre turmele de capre mânate în 
oraş, spre abatoare. Caprele fură doar un preludiu 
pentru alte întâlniri cu animale - găini, oi şi grupuri de 
vaci africane cu cocoaşă, care se mişcau cu încetineală. 
Ori de câte ori încetinea maşina, copiii de pe marginea 
drumului vedeau că înăuntru se aflau doi străini. Băieţei 
raşi în cap şi cu picioare slabe alergau pe lângă vehicul 
câte un kilometru-doi, râzând şi dând din mâini şi 
strigând „Tu! Tu!” în engleză. 

Simon Lumbroso se rezemă de banchetă şi rânji. 

— Cred că putem spune fără teama de a greşi că 
am ieşit din Uriaşa Maşinărie. 

După ce trecură printre dealuri joase pe care 
creşteau eucalipţi, urmară un drum de pământ care 
ducea spre nord, străbătând un peisaj muntos, plin de 


pietre. Ploile din anotimpul umed căzuseră cu câteva 
luni mai înainte, dar iarba încă mai era verde-gălbui, cu 
petice de flori albe şi purpurii de meskel. La vreo şaizeci 
de kilometri de capitală trecură pe lângă o casă 
înconjurată de femei în alb. Prin uşa deschisă se auzea 
un bocet strident, iar Petros le explică că în clădire se 
afla Moartea. La trei sate mai încolo, Moartea apăru din 
nou: Land Rover-ul luă o curbă şi fu cât pe-aci să intre 
într-o procesiune funerară. Înfăşuraţi în şaluri, bărbaţii 
şi femeile duceau un coşciug negru care părea să 
plutească pe deasupra lor ca o barcă pe o mare albă. 

Preoţii etiopieni din sate purtau togi de bumbac 
numite shammas şi aveau capetele acoperite cu tichii 
mari de bumbac ce-i aminteau Mayei de căciulile de 
blană purtate la Moscova. Un preot cu o umbrelă 
neagră cu ciucure de aur stătea în capătul drumului în 
zigzag care ducea la nişte chei ale Nilului albastru. 
Petros opri maşina şi-i dădu preotului nişte bani, pentru 
ca bătrânul să se roage ca ei să călătorească în 
siguranţă. 

Coborâră în defileu, roţile Land Rover-ului 
trecând la doar câţiva centimetri de marginea drumului. 
Maya privi pe geamul lateral şi nu văzu decât nori şi 
cerul. Părea că merg cu două roţi pe drum şi cu două 
prin văzduh. 

— Cât i-ai dat preotului? întrebă Lumbroso. 

— Nu mult. Cincizeci de birr%. 

— Data viitoare, dă-i o sută, mormăi Lumbroso în 
timp ce Petros manevra printr-o altă serpentină. 


4 Moneda de bază din Etiopia. 


Trecură podul de metal care traversa Nilul şi 
ieşiră din chei. Acum peisajul era dominat de cactuşi şi 
vegetaţie deşertică. Caprele tot mai blocau drumul, dar 
trecură şi pe lângă un şir de cămile cu cadre de lemn 
pentru transportul mărfurilor prinse de  cocoaşe. 
Lumbroso adormi pe bancheta din spate, cu pălăria 
stâlcită de geam. Dormi în ciuda gropilor şi a pietrelor 
desprinse care cădeau huruind în fântânile cu roată, a 
vulturilor care se profilau pe cerul albastru şi a 
camioanelor pline de praf care scârţâiau de câte ori 
urcau vreun deal. 

Maya deschise geamul ca să ia aer. 

— Am la mine şi euro, şi dolari americani, îi spuse 
lui Petros. 

— Dacă le dau un dar preoţilor? S-ar mişca mai 
repede lucrurile? 

— Banii pot rezolva multe probleme, răspunse el. 

— Dar aici vorbim despre Chivotul legământului. 
Chivotul este un obiect foarte important pentru poporul 
etiopian. Preoţii n-ar lăsa niciodată mita să le 
influenţeze decizia. 

— Tu ce crezi, Petros? Chivotul este real? 

— Are o putere. Asta-i tot ce pot spune. 

— Guvernul izraelian crede oare că este real? 

— Marea parte a evreilor etiopieni sunt acum în 
Israel. Izraelienii n-au nici un avantaj de pe urma 
faptului că acordă ajutor străin acestei ţări, dar ajutorul 
continuă. 

Petros surâse. 

— Ăsta-i un lucru curios. 


— Legenda spune că Chivotul a fost dus în Africa 
de fiul regelui Solomon şi al reginei din Saba. 

Petros dădu din cap, încuviinţând. 

— Altă teorie este că a fost scos din Ierusalim 
când regele Manase a adus un idol în Templul lui 
Solomon. Unii învăţaţi cred că a fost dus întâi în 
aşezarea evreiască de pe Insula Elephantine de pe Nilul 
de Sus. Sute de ani mai târziu, când egiptenii au atacat 
aşezarea, a fost dus pe o insulă din mijlocul lacului 
Tana. 

— Şi acum e în Axum? 

— Da, este păstrat într-un sanctuar special. Un 
singur preot are voie să se apropie de Chivot, iar el face 
asta o dată pe an. 

— Atunci de ce mi-ar da mie permisiunea de a 
intra în sanctuar? 

— Cum ţi-am spus la aeroport, avem o îndelungată 
tradiţie a războinicilor care-i apără pe Călători. Preoţii 
pot înţelege ideea asta, dar tu le pui o problemă dificilă. 

— Pentru că sunt o străină? 

Petros păru stânjenit. 

— Pentru că eşti femeie. N-a mai fost nici o femeie 
Tekelakai de trei sau patru sute de ani. 


XXX 


Începu să plouă în timp ce străbăteau munţii, 
îndreptându-se spre nordul Etiopiei. Drumul trecea 
printr-un peisaj sumbru, sterp, unde singura vegetaţie 
era reprezentată de parcelele terasate ale unor fermieri 


şi de câţiva eucalipţi plantați ca paravânt. Casele, 
şcolile şi secţiile de poliţie erau toate construite din 
bucăţi de gresie gălbuie. Pe acoperişurile de tablă erau 
mormane de pietre, şi pe coasta dealurilor se înălţau 
ziduri de piatră, într-un efort inutil de a opri eroziunea. 

Maya îşi ţinea sabia în poală şi se uita în gol pe 
geam. În zona aceea, singurele puncte de interes erau 
alţi oameni. Într-un sat toţi bărbaţii purtau cizme de 
cauciuc albastre. În altul, o fetiţă de trei ani stătea 
lângă un şanţ de scurgere, ţinând un ou între degetul 
mare şi arătător. Era vineri şi fermierii se îndreptau 
spre piaţa în aer liber. Umbrelele se mişcau în sus şi-n 
jos ca o armată de ciuperci colorate diferit ce mărşăluia 
în susul dealului. 

Se făcuse seară când ajunseră în străvechiul oraş 
Axum. Ploaia se oprise, dar o uşoară pâclă tot mai 
zăbovea în aer. Petros părea încordat şi îngrijorat. Se 
tot uita la Maya şi la Lumbroso. 

— Să vă pregătiţi. Preoţii au fost anunţaţi că 
venim. 

— Ce se va întâmpla? întrebă Lumbroso. 

— Eu o să vorbesc primul. Maya ar trebui să-şi 
poarte sabia ca să arate că este o Tekelakai, dar s-ar 
putea să o omoare dacă o scoate din teacă. Ţineţi minte, 
preoţii ăştia îşi vor da viaţa ca să apere Chivotul. Nu se 
poate intra cu forţa în sanctuar. 

Complexul bisericesc din centrul oraşului 
amesteca o arhitectură modernă bătătoare la ochi cu 
zidurile din piatră cenuşie ale Bisericii Sfintei Maria din 
Sion. Petros parcă Land Rover-ul într-o curte centrală şi 


toată lumea cobori. Rămaseră în ceaţă, aşteptând să se 
întâmple ceva în timp ce norii de furtună le treceau pe 
deasupra capetelor. 

— Acolo... şopti Petros. 

— Chivotul e acolo. 

Maya privi la stânga şi văzu o clădire de beton în 
formă de cub, cu o cruce etiopiană pe acoperiş. Obloane 
de oţel şi bare de fier acopereau ferestrele mici, iar uşa 
era acoperită cu o folie roşie de plastic. 

Deodată, din diversele clădiri începură să iasă 
preoţi etiopieni. Purtau mantii de culori diferite peste 
robele albe şi o mare varietate de acoperăminte pentru 
cap. Majoritatea preoţilor erau bătrâni şi foarte slabi. 
Dar mai erau şi trei bărbaţi mai tineri cu puşti de asalt 
care rămaseră de pază în jurul Land Rover-ului ca cele 
trei vârfuri ale unui triunghi. 

După ce apăruseră vreo doisprezece preoţi, se 
deschise o uşă laterală a Bisericii Sfintei Maria din Sion 
şi ieşi un bătrân care purta veşminte albe imaculate şi o 
bonetă. Strângând o dula cu mâner sculptat, făcu încet 
un pas şi apoi altul. Sandalele lui scoteau un uşor 
târşâit pe aleea cu lespezi de piatră. 

— Ele Tebaki, explică Petros. 

— Păzitorul Chivotului. El e singura persoană care 
are voie să intre în sanctuar. 

Când păzitorul Chivotului ajunsese la vreo opt 
metri de Land Rover, se opri şi făcu semn cu mâna. 
Petros se apropie de bătrân, se înclină de trei ori şi apoi 
se lansă într-un discurs plin de pasiune în amharică. Din 
când în când arăta spre Maya, ca şi cum ar fi recitat o 


lungă listă a virtuţilor ei. Discursul lui ţinu vreo zece 
minute. Când termină, avea faţa plină de sudoare. 
Preoţii aşteptau ca păzitorul Chivotului să spună ceva. 
Capul bătrânului tremura ca şi cum ar fi chibzuit la 
situaţie; apoi vorbi scurt timp în amharică. 

Petros se grăbi să se întoarcă la Maya. 

— E bine, şopti el. 

— Foarte promiţător. Un călugăr bătrân de pe 
lacul Tana spune de ceva vreme că un Tekelakai 
puternic va veni în Etiopia. 

— Femeie sau bărbat? întrebă Maya. 

— Un bărbat, probabil, dar nu sunt toţi de acord. 
Păzitorul Chivotului se va gândi la cererea ta. Vrea ca tu 
să spui ceva. 

— Zi-mi ce să fac, Petros. 

— Explică de ce ar trebui să ţi se dea voie să intri 
în sanctuar. 

„Ce-ar trebui să spun?” se întrebă Maya. 
„Probabil o să le insult tradiţiile şi o să fiu împuşcată.” 
Ţinându-şi mâinile departe de sabie, înaintă cu câţiva 
paşi. În timp ce se înclina în faţa păzitorului, îşi aminti 
fraza pe care o folosise Petros la aeroport. 

— Egziabher Kale, spuse ea în amharică. Dacă 
vrea Domnul. 

Apoi făcu din nou o plecăciune şi se întoarse la 
locul ei lângă Land Rover. 

Umerii lui Petros se relaxară ca şi cum tocmai 
fusese evitat un dezastru. Simon Lumbroso stătea în 
spatele Mayei, care-l auzi chicotind. 

— Brava, spuse el încetişor. 


Păzitorul Chivotului nu spuse nimic câteva clipe, 
chibzuind vorbele Mayei, apoi îi zise ceva lui Petros. 
Strângând în continuare bastonul, se întoarse şi o luă 
înapoi spre biserica principală, urmat de ceilalţi preoţi. 
Rămaseră numai cei trei tineri cu puştile. 

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă Maya. 

— N-or să ne omoare. 

— Ei bine, asta e o realizare, spuse Lumbroso. 

— Asta-i Etiopia, deci trebuie să se poarte o 
discuţie lungă, zise Petros. 

— Păzitorul va lua decizia, dar va asculta părerea 
tuturor despre această problemă. 

— Noi ce facem acum, Petros? 

— Hai să luăm cina şi să ne odihnim. O să revenim 
la noapte şi-o să aflăm dacă poţi intra în sanctuar. 


x x 


Maya nu voia să mănânce la un hotel unde puteau 
întâlni turişti, aşa că Petros îi duse cu maşina la un bar- 
restaurant din afara oraşului. După cină, locul începu să 
se aglomereze şi pe scena mică apărură doi muzicieni. 
Unul ducea o tobă, în timp ce prietenul lui avea un 
instrument cu o singură coardă numit masinko, la care 
se cânta cu un arcuş curbat, ca la o vioară. Interpretară 
câteva cântece, dar nimeni nu le dădu atenţie până când 
un băieţel conduse în încăpere o femeie oarbă. 

Femeia era voinică şi avea părul lung. Purta o 
rochie albă cu fusta amplă şi câteva coliere de aramă şi 
argint. Aşezându-se pe un scaun în centrul scenei, îşi 


depărtă uşor picioarele ca şi cum s-ar fi înfipt bine în 
pământ. Apoi luă un microfon şi începu să cânte cu o 
voce puternică, ce răsuna în toate colţurile încăperii. 

— Este o cântăreaţă care aduce laude. Aici, în 
nord, e o persoană faimoasă, explică Petros. 

— Dacă-i plăteşti, va cânta ceva frumos despre 
tine. 

Toboşarul ţinea ritmul în timp ce trecea prin 
mulţime. Primea bani de la un client, afla câteva lucruri 
despre el, apoi se întorcea pe scenă, unde şoptea 
informaţiile la urechea femeii oarbe. Fără să piardă o 
singură bătaie a tobei, ea cânta despre cel lăudat - 
versuri care-i făceau pe prietenii acestuia să râdă şi să 
bată cu palmele în masă. 

După o oră de asemenea divertisment, trupa luă o 
scurtă pauză şi toboşarul se apropie de Petros. 

— Poate-am putea cânta despre dumneavoastră şi 
prietenii dumneavoastră. 

— Nu e nevoie. 

— Nu, aşteaptă, spuse Maya când toboşarul 
începu să se îndepărteze. 

Ca Arlechin, dusese o viaţă secretă sub o serie de 
nume false. Dacă murea, n-ar fi avut parte de nici un 
monument care să-i marcheze trecerea prin lume. 

— Numele meu este Maya, îi spuse toboşarului, şi- 
i dădu un teanc de bancnote etiopiene. 

— Poate că prietena ta ar putea născoci un cântec 
pentru mine. 

Toboşarul şopti la urechea femeii oarbe spusele ei 
şi apoi se întoarse la masa lor. 


— Îmi pare foarte rău. Vă rog să mă scuzaţi, dar 
ea vrea să vă vorbească. 

În timp ce oamenii comandau mai multe băuturi şi 
fetele de la bar se plimbau printre ei căutând bărbaţi 
dornici de companie, Maya se urcă pe scenă şi se aşeză 
pe un scaun pliant. Toboşarul îngenunche lângă cele 
două femei şi traduse, în timp ce cântăreaţa îşi puse 
degetul mare la încheietura Mayei, ca un medic care ia 
pulsul. 

— Eşti căsătorită? întrebă cântăreaţa. 

— Nu. 

— Unde e dragostea ta? 

— Îl caut. 

— E grea călătoria? 

— Da. Foarte grea. 

— Ştiu asta. Pot să simt asta. Trebuie să treci râul 
întunecat. 

Cântăreaţa atinse urechile, buzele şi pleoapele 
Mayei. 

— Fie ca sfinţii să te apere de ceea ce trebuie să 
auzi şi să guşti şi să vezi. 

Femeia începu să cânte fără microfon, în timp ce 
Maya se întorcea la masă. Surprins, cel care cânta la 
masinko se grăbi să revină pe scenă. Cântecul pentru 
Maya era diferit de laudele ce fuseseră aduse mai 
devreme în acea seară. Cuvintele erau rostite cu 
tristeţe, lent şi profund. Fetele de la bar încetară să mai 
râdă; băutorii lăsară jos berile. Până şi chelnerii se 
opriră în mijlocul încăperii, strângând încă banii în 
mână. 


Şi apoi, la fel de brusc cum începuse, cântecul se 
termină, şi totul era din nou ca mai înainte. În ochii lui 
Petros scânteiau lacrimi, dar el întoarse capul, ca Maya 
să nu-l vadă. Azvârli nişte bani pe masă şi spuse cu o 
voce aspră: 

— Haideţi. E timpul să ieşim de-aici. 

Maya nu-l întrebă care era traducerea. O dată în 
viaţă, îi fusese oferit propriul ei cântec. Asta era destul. 


XXX 


Era aproape ora unu noaptea când se întoarseră 
la complex şi parcară în curte. Mai toată zona era 
cufundată în întuneric, iar ei rămaseră sub singurul 
felinar. În costumul său negru cu cravată, Simon 
Lumbroso arăta sumbru în timp ce se uita fix la 
sanctuar. Petros, bărbatul mai scund, părea agitat. 
Ignora sanctuarul şi privea spre biserică. 

De data asta, totul se petrecu mult mai repede. 
Întâi apărură tinerii cu puştile; apoi se deschise uşa 
bisericii şi ieşi păzitorul Chivotului, urmat de ceilalţi 
preoţi. Toţi erau foarte solemni, şi era imposibil de 
prezis decizia bătrânului. 

Păzitorul se opri pe alee şi-şi înălţă capul în timp 
ce Petros se apropia de el. Maya se aştepta la o 
ceremonie specială - un fel de proclamaţie - dar 
păzitorul Chivotului doar bătu cu bastonul în pământ şi 
rosti câteva cuvinte în amharică. Petros se înclină şi se 
grăbi înapoi la Land Rover. 


— Sfinții ne-au zâmbit. A hotărât că eşti un 
Tekelakai. Ai permisiunea de-a pătrunde în sanctuar. 

Maya îşi atârnă sabia-talisman de umăr şi-l urmă 
pe păzitor către sanctuar. Un preot cu o lampă cu petrol 
descuie poarta, iar ei intrară în zona împrejmuită. Faţa 
păzitorului era o mască lipsită de emoţii, dar era 
limpede că simţea dureri la fiecare mişcare pe care o 
făcea. Urcă o treaptă spre uşa de intrare în sanctuar, se 
opri să-şi adune puterile şi apoi făcu un alt pas înainte. 

— Numai Weyzerit Maya şi Tebaki vor intra în 
sanctuar, spuse Petros. 

— Toţi ceilalţi rămân aici. 

— Îţi mulţumesc pentru ajutor, Petros. 

— A fost o onoare să te cunosc, Maya. Noroc în 
călătorie. 

Maya avea de gând să dea mâna cu Simon 
Lumbroso, dar romanul făcu un pas spre ea şi-o 
îmbrăţişă. Acesta era cel mai greu moment dintre toate. 
O părticică din ea voia să rămână în acea sferă de 
confort şi siguranţă. 

— Îți mulţumesc, Simon. 

— Eşti la fel de curajoasă ca tatăl tău. Ştiu că ar fi 
mândru de tine. 

Un preot ridică folia roşie de plastic, iar păzitorul 
descuie uşa sanctuarului. Bătrânul puse inelul cu cheile 
în veşmânt şi acceptă lampa cu petrol. Mormăi câteva 
cuvinte în amharică şi-i făcu semn Mayei: „Urmează- 
mă”. 

Uşa fu deschisă foarte încet, până când se creă o 
deschizătură de şaizeci de centimetri. Păzitorul şi cu 


Maya se strecurară în clădire şi uşa fu închisă în urma 
lor. Ea se trezi într-o anticameră de vreo patru metri 
pătraţi. Singura lumină din încăpere venea de la lampă. 
Aceasta se balansa înainte şi înapoi în timp ce păzitorul 
îşi târâia picioarele spre o a doua uşă. Maya privi în jur 
şi văzu că pe pereţi fusese pictată povestea Chivotului. 
Izraeliţi cu pielea de culoarea etiopienilor urmau 
Chivotul în timpul lungii călătorii prin deşertul Sinai. 
Chivotul era purtat în luptă împotriva Filistenilor şi pus 
la păstrare în Templul lui Solomon. 

Acum se deschisese şi a doua uşă, iar Maya îl 
însoţi pe păzitor într-o încăpere mult mai mare. Chivotul 
fusese pus în mijlocul camerei şi era acoperit cu o 
țesătură brodată. Îl înconjurau douăsprezece vase de 
lut, cu capacele sigilate cu ceară. Maya îşi aminti cum 
Petros le explicase că această apă sfinţită era scoasă de 
acolo o dată pe an şi dată femeilor care nu puteau avea 
copii. 

Preotul se tot uita cu coada ochilor la Maya, ca şi 
cum se aştepta ca ea să facă ceva violent. Puse lampa 
pe podea, se duse la Chivot şi dădu la o parte pânza. 
Chivotul era o ladă de lemn acoperită în întregime cu 
foiţă de aur. Îi ajungea Mayei până la genunchi şi avea 
puţin peste un metru în lungime. De ambele laturi erau 
nişte prăjini susţinute de inele, iar siluetele de aur a doi 
heruvimi îngenuncheau pe capac. Aceste fiinţe angelice 
aveau trupuri de bărbat şi capete şi aripi de vultur. 
Aripile scânteiau puternic la lumina lămpii. 

Maya se apropie de Chivot şi îngenunche 
dinaintea lui. Apucă cei doi heruvimi, ridică capacul şi-l 


puse pe pânza brodată. „Ai grijă”, îşi spuse singură. „N- 
ai nici un motiv să te mişti prea repede.” Aplecându-se 
în faţă, privi înăuntrul Chivotului şi nu văzu nimic decât 
interiorul din lemn de acacia. „Nu e nimic,” se gândi ea. 
„O mare înşelătorie.” Nu era un punct de acces spre un 
alt tărâm - doar un cufăr vechi de lemn apărat de 
superstiții. 

Simţindu-se furioasă şi dezamăgită, îi aruncă o 
privire peste umăr păzitorului. Acesta se sprijinea în 
baston şi zâmbea văzându-i nesăbuinţa. Privi încă o dată 
înăuntrul Chivotului şi văzu o mică pată neagră aproape 
de marginea de jos. „Să fie urma unei arsuri?” se 
întrebă. „O imperfecţiune a lemnului?” În timp ce se 
uita la ea, pata neagră crescu - ajungând de mărimea 
unui penny englezesc - şi începu să plutească peste 
suprafaţa lemnului. 

Pata părea să fie imens de adâncă, un petic de 
spaţiu întunecat fără margini. Când se făcu de mărimea 
unei farfurii, Maya vâri mâna în Chivot şi atinse 
întunericul. Vârfurile degetelor îi dispărură complet. 
Speriată, îşi trase mâna înapoi. Încă era în lumea asta. 
Încă vie. 

Când punctul de acces încetă să se mai mişte, 
Maya uită de păzitor şi de ceilalţi preoţi, uită orice în 
afară de Gabriel. Dacă se apleca înainte, oare putea să-l 
găsească? 

Maya se linişti, apoi vâri braţul drept în întuneric. 
De data asta simţi ceva - o răceală dureroasă care-i 
dădu frisoane. Băgă şi braţul stâng şi durerea o sperie. 
Se simţi dintr-odată ca şi cum ar fi fost răsturnată de un 


val enorm, târâtă în larg de un curent puternic. Trupul 
ei ezită, apoi ţâşni înainte în neant. Maya vru să 
rostească numele lui Gabriel, dar era imposibil. Acum 
era în întuneric. Şi din gură nu-i ieşea nici un sunet. 


41 


Ploua tare când Boone ajunse în golful Chippewa 
de pe fluviul Saint Lawrence. Când puse piciorul pe 
marginea docului, abia vedea castelul de pe Dark 
Island. Boone mai fusese pe insulă doar de câteva ori. 
De curând, fusese locul întrunirii în care Nash 
prezentase Programul Shadow consiliului director. 
Boone se aşteptase să fie în Berlin acum, căutându-i pe 
criminalii care distruseseră centrul de calculatoare, dar 
consiliul insistase ca el să se ducă pe insulă. Deşi slujba 
asta avea să fie neplăcută, trebuia să urmeze ordinele. 

Când cei doi mercenari ajunseră în cele din urmă, 
Boone îi spuse căpitanului de feribot să traverseze 
fluviul. Stând în cabina vasului, încercă să-i evalueze pe 
cei care aveau să-l ajute să omoare pe cineva. Amândoi 
mercenarii erau imigranţi sosiți recent din România, şi 
erau cumva înrudiţi. Aveau nume lungi cu prea multe 
vocale, iar Boone nu considerase necesar să înveţe 
pronunția corectă. În ceea ce-l privea, românul mai 
scund era Able, iar cel mai masiv era Baker. Cei doi 
stăteau în partea stângă a cabinei şi-şi proptiseră bine 
picioarele în podeaua vasului. Able era cel vorbăreţ, şi 
tot bolborosea agitat ceva în română, în timp ce Baker 
dădea din cap o dată la câteva secunde ca să-i arate că-l 
asculta. 


Din râu se înălţau valuri care se spărgeau de 
prova. Stropii de ploaie loveau acoperişul din fibră de 
sticlă al cabinei şi făceau un zgomot care lui Boone îi 
amintea de nişte degete care băteau darabana pe o 
masă. Cele două ştergătoare de parbriz ale bărcii se 
mişcau dintr-o parte în alta, în timp ce pe sticlă se 
scurgea o grămadă de apă. Căpitanul de vas canadian 
îşi tot regla staţia radio în timp ce piloţii navelor de 
transport îşi anunțau cursul. „Suntem la o jumătate de 
milă tribord”, tot spunea o voce. „Ne vedeţi? Încheiat...” 

Boone atinse partea din faţă a haine sale de fâş şi 
simţi două umflături tari ascunse sub țesătura 
impermeabilă. Fiola cu toxină CS era în buzunarul stâng 
al cămăşii. În buzunarul drept era cutia neagră de 
plastic în care se afla seringa. Boone nu suporta să 
atingă oamenii, în special când mureau, dar seringa 
cerea un anumit grad de contact fizic. 


XXX 


Când ajunseră la Dark Island, căpitanul opri 
motoarele şi lăsă feribotul să plutească lângă doc. Şeful 
securităţii de pe insulă, un fost poliţist pe nume 
Farrington, ieşi să-i întâmpine. Apucă parâma prova şi-o 
înfăşură în jurul unui stâlp, în timp ce Boone cobora de 
pe vas. 

— Unde-i restul personalului? întrebă Boone. 

— Iau prânzul în bucătărie. 

— Dar Nash şi cu oaspeţii lui? 


— Generalul Nash, dl. Corrigan şi doamna 
Brewster sunt cu toţii sus, în camera de dimineaţă. 

— Reţine personalul în bucătărie în următoarele 
douăzeci de minute. Trebuie să prezint nişte date 
importante. Nu vrem să intre cineva în încăpere şi să 
tragă cu urechea la ce discutăm. 

— Înţeleg, domnule. 

O luară repede prin tunelul în pantă care ducea 
de la țărm la parterul castelului. Boone mută cutia cu 
seringa şi toxina în buzunarul de la pantaloni, cât timp 
cei doi mercenari îşi dădură jos pardesiele ude. 
Amândoi purtau costum negru şi cravată, ca şi cum ar fi 
fost încă în România, la o înmormântare sătească. 
Tălpile pantofilor lor de piele făceau zgomot pe scara 
cea mare. 

Uşa de stejar fu închisă, şi Boone ezită câteva 
secunde. Îi auzea pe mercenari cum răsuflau şi se 
scărpinau. Probabil se întrebau de ce se oprise. Boone 
îşi netezi părul ud, se îndreptă de spate şi-i conduse în 
camera de dimineaţă. 

Generalul Nash, Michael şi doamna Brewster 
stăteau la un capăt al unei mese lungi. Îşi terminaseră 
supa de roşii din boluri şi Nash ţinea un platou cu 
sandvişuri. 

— Ce faci aici? întrebă Nash. 

— Am primit instrucţiuni de la consiliul director. 

— Eu sunt şeful consiliului director şi nu ştiu 
nimic despre asta. 

Doamna Brewster îi luă platoul şi-l puse în 
mijlocul mesei. 


— Am cerut o a doua teleconferinţă, Kennard. 

Nash păru surprins. 

— Când? 

—  Azi-dimineaţă devreme - când tu încă mai 
dormeai. Fraţii n-au fost mulţumiţi de refuzul tău de a-ţi 
da demisia. 

— Şi de ce să-mi dau demisia? Ceea ce s-a 
întâmplat ieri la Berlin n-are nimic de-a face cu mine. 
Daţi vina pe germani sau pe Boone - el este responsabil 
cu securitatea. 

— Tu eşti capul organizaţiei, dar nu accepţi 
răspunderea, spuse Michael. 

— Nu uita de atacul de acum câteva luni când am 
pierdut computerul cuantic. 

— Ce vrei să zici prin „am pierdut”? Nu eşti 
membru al consiliului director. 

— Acum este, zise doamna Brewster. 

Generalul Nash se uită încruntat la Boone. 

— Nu uita cine te-a angajat, domnule Boone. Sunt 
şeful acestei organizaţii şi-şi dau un ordin direct. Vreau 
să-i escortezi pe aceşti doi oameni în subsol şi să-i 
închizi. Am să convoc o şedinţă a Fraţilor cât mai 
repede posibil. 

— Nu ne asculţi, Kennard. 

Doamna Brewster vorbea ca o profesoară care-şi 
pierduse deodată răbdarea cu un elev încăpățânat. 

— Consiliul s-a întrunit în dimineaţa asta şi a votat 
în unanimitate. De azi, nu mai eşti director executiv. N- 
ai ce să negociezi în privinţa asta. Acceptă-ţi funcţia 


onorifică şi ţi se va acorda un salariu şi poate un birou 
undeva. 

— Îţi dai seama cu cine vorbeşti? întrebă Nash. 

— Pot să-l chem la telefon pe preşedintele Statelor 
Unite. Preşedintele, şi trei primi miniştri. 

— lar noi exact asta nu vrem, spuse doamna 
Brewster. 

— Asta e o problemă internă. Nu ceva de discutat 
cu diverşii noştri aliaţi. 

Dacă Nash ar fi rămas aşezat pe scaun, Boone 
poate că i-ar fi permis să mai vorbească. În schimb, 
generalul îşi împinse scaunul înapoi ca şi cum avea de 
gând să fugă în bibliotecă şi să sune la Casa Albă. 
Michael îi aruncă o privire lui Boone. Era timpul să 
respecte ordinele. 

Boone înclină din cap spre mercenari. Cei doi îl 
apucară pe Nash de braţe şi i le ţintuiră pe masă. 

— Sunteţi nebuni? Daţi-mi drumul! 

— Vreau să fie clar un lucru, spuse doamna 
Brewster. 

— Te-am considerat întotdeauna un prieten, 
Kennard. Dar ţine minte, noi toţi răspundem unui ţel 
mai înalt. 

Boone se dădu înapoia scaunului lui Nash, 
deschise cutia de plastic şi scoase seringa. Toxina era 
într-un container de sticlă de mărimea unei fiole de 
medicamente. Vâri acul prin sigiliul de siguranţă şi 
umplu seringa cu lichidul transparent. Kennard Nash 
aruncă o privire peste umăr şi văzu ce urma să se 
întâmple. Strigând obscenităţi, se zbătu să scape. 


Farfurii şi tacâmuri de argint zburară pe podea, şi un 
bol de supă se crăpă în două. 

— Calmează-te, murmură Boone. 

— Ai puţină demnitate. 

Înfipse acul în ceafa lui Nash, chiar deasupra 
coloanei, şi injectă toxina. Nash se prăbuşi. Capul i se 
lovi de masă şi din gură i se prelinse salivă. 

Boone îşi privi noii stăpâni. 

— Nu durează decât două sau trei secunde. E 
mort. 

— Un atac de cord subit, spuse doamna Brewster. 

— Ce trist. Generalul Kennard Nash şi-a servit 
bine națiunea. Prietenii îi simt lipsa. 

Cei doi mercenari încă-l mai ţineau pe Nash de 
braţe, ca şi cum ar fi putut învia şi sări pe fereastră. 

— Duceţi-vă înapoi la barcă şi aşteptaţi, le spuse 
Boone. 

— Nu mai am nevoie de voi. 

— Da, domnule. 

Able îşi aranjă cravata neagră, înclină din cap şi 
părăsi încăperea împreună cu Baker. 

— Când vei suna la poliţie? întrebă Michael. 

— În cinci sau zece minute. 

— Şi cât le va lua să ajungă pe insulă? 

— Vreo două ore. Până când vor ajunge ei aici nu 
va mai rămâne nici urmă de toxină. 

— Răstoarnă-l pe podea şi sfâşie-i cămaşa, spuse 
Michael. 

— Fă să pară c-am încercat să-l salvăm. 

— Da, domnule. 


— Cred că mi-ar prinde bine un strop de whisky, 
zise doamna Brewster. 

Ea şi cu Michael se ridicară şi se îndreptară spre 
uşa laterală care dădea în bibliotecă. 

— A, domnule Boone. Încă un lucru... 

— Doamnă? 

— Avem nevoie de un nivel de eficienţă mai ridicat 
în toate întreprinderile noastre. Generalul Nash n-a 
înţeles asta. Sper că tu vei înţelege. 

— Înţeleg, spuse Boone, şi apoi rămase singur cu 
mortul. 

Aşeză scaunul la loc, împinse corpul în dreapta, 
iar acesta căzu pe podea cu o bubuitură înfundată. 
Lăsându-se pe vine, Boone desfăcu cămaşa albastră a 
generalului dintr-o smucitură. Un nasture de perlă 
zbură prin aer. 

Întâi va suna la poliţie, apoi se va spăla pe mâini. 
Îşi dorea apă caldă, un săpun puternic şi prosoape de 
hârtie. Boone se duse la fereastră şi se uită peste copaci 
la Canalul Saint Lawrence. Furtuna şi norii joşi colorau 
apa într-o nuanţă plumburie. Iar valurile se înălţau şi se 
prăbuşeau la loc în fluviul care curgea spre est, către 
mare. 


42 


Maya trecea printr-un întuneric absolut, atât de 
profund încât corpul ei părea să dispară. Timpul 
continua să se scurgă, dar ea nu mai avea nici un punct 
de referinţă, nici o posibilitate de a-şi da seama dacă 
momentul ăsta dura de câteva minute sau de câţiva ani. 
Exista numai ca o scânteie de conştiinţă, o succesiune 
de gânduri unificate de dorinţa ei de a-l găsi pe Gabriel. 


XXX 


Deschise gura şi se trezi că i se umple de apă. 
Maya habar n-avea unde se afla acum, dar apa o 
înconjura şi nu părea să existe vreo cale de-a ajunge la 
suprafaţă. Începu să dea cu disperare din mâini şi din 
picioare, apoi îşi controlă panica. În timp ce corpul ei 
tipa după oxigen, se relaxă şi lăsă bula de aer care-i 
rămânea în plămâni să-i tragă trupul în sus. Când se 
simţi sigură că a găsit direcţia corectă, lovi puternic cu 
picioarele şi ieşi deasupra unui val. 

Inspirând profund, se lăsă să plutească pe spate şi 
privi în sus la cerul gălbui-cenuşiu. Apa din jurul ei era 
neagră, cu petice de spumă albă. Mirosea ca acidul de 
baterie, şi începu să-i ardă pielea şi ochii. Maya era într- 
un râu cu un curent care o împingea într-o parte. Dacă- 


şi schimba poziţia şi se agita în sus şi-n jos, putea să 
vadă unul dintre ţărmuri. În depărtare erau nişte clădiri 
şi nişte puncte de lumină portocalie care păreau să fie 
flăcări. 

Maya închise ochii şi începu să înoate spre uscat. 
Cureaua tecii în care se afla sabia era atârnată de gâtul 
ei, şi simţi sabia mişcându-se uşor. Când se opri să 
ajusteze cureaua, îşi dădu seama că ţărmul era şi mai 
departe. Curentul era prea puternic acolo. Ca o barcă 
cu vâsle abandonată, se învârtea fără ţintă. 

Uitându-se în direcţia curentului, văzu conturul 

îndepărtat al unui pod surpat. În loc să se lupte cu râul, 
se întoarse uşor şi înotă spre arcadele de piatră 
ancorate în apă. Şi curentul, şi propria ei forţă o 
împinseră înainte, până când se izbi de piatra cenuşie, 
aspră. Maya se tinu de ea timp de un minut-două, apoi 
înotă până la următoarea arcadă. Curentul nu era atât 
de puternic în acel punct, şi ea reuşi să se ridice în 
picioare şi să meargă prin apa puţin adâncă până la 
țărm. 
„Nu pot rămâne aici,” îşi spuse. „Prea expus.” Se 
căţără în sus pe țărm, ajungând într-un pâlc de copaci 
morţi. Frunzele uscate trosneau uşor sub pantofii ei. 
Unii dintre copaci se prăbuşiseră deja, dar restul se 
sprijineau unii de alţii asemenea unor supraviețuitori 
tăcuţi. 

La vreo sută de metri de râu, Maya se lăsă pe vine 
şi încercă să se adapteze la noul mediu. Pădurea asta 
neagră nu era o fantezie sau un vis. Dacă întindea 
mâna, putea atinge tulpinile uscate de iarbă dinaintea 


ei. Putea simţi miros de ceva ars şi auzi un muget 
îndepărtat. Trupul ei simţea primejdia, dar - nu, era mai 
mult de atât. Lumea asta era una dominată de furie şi 
de dorinţa de a distruge. 

Maya se ridică în picioare şi înaintă cu prudenţă 
printre copaci. Descoperi o potecă aşternută cu pietriş 
şi-o urmă până la o bancă de marmură albă şi o fântână 
arteziană plină de frunze moarte. Aceste două obiecte 
păreau atât de nelalocul lor în pădurea uscată, încât se 
întrebă dacă erau puse acolo pentru ca cineva să-şi bată 
joc de cei care le găseau. Fântâna sugera un parc 
european cu distincţie, în care bătrânii citesc ziarul şi 
doicile plimbă copii în cărucioare. 

Cărarea se sfârşea în dreptul unei clădiri din 
cărămidă roşie cu toate geamurile sparte şi uşile smulse 
din balamale. Maya îşi aşeză sabia în aşa fel încât să fie 
gata de luptă. Intră înăuntru, trecu prin încăperile pustii 
şi se uită afară pe fereastră. Pe drumul care trecea pe 
lângă parcul abandonat văzu patru bărbaţi. Aceştia 
purtau cizme sau pantofi desperecheaţi şi o colecţie 
pestriță de haine. Toţi aveau arme artizanale - cuțite, 
bâte şi lănci. 

Când bărbaţii ajunseră în capătul îndepărtat al 
parcului, apăru un alt grup. Maya se aştepta la o 
încăierare, dar cele două grupuri se salutară şi se 
îndreptară în aceeaşi direcţie, îndepărtându-se de râu. 
Maya se hotări să-i urmeze. Se ferea de străzi şi se 
strecura printre ruinele oraşului, oprindu-se din când în 
când ca să privească printr-un geam spart. Întunericul îi 
ascundea mişcările, aşa că Maya se ţinea departe de 


flăcările care ieşeau din ţevi sparte de gaze. Majoritatea 
acestor flăcări erau mici şi oscilante, dar câteva, mai 
mari, erau adevărate coloane de foc în spirală. Flăcările 
lăsau funingine neagră pe pereţi, şi mirosul de cauciuc 
ars umplea aerul. 

Se rătăci într-o clădire de birouri pe jumătate 
distrusă. Când reuşi să iasă într-o alee, văzu că o 
mulţime de bărbaţi se strângea lângă o flacără din 
stradă. Sperând că nu o va vedea nimeni, ţâşni până 
vizavi, oprindu-se lângă un complex de apartamente, pe 
ale cărui holuri de beton curgea un adevărat pârâu de 
apă uleioasă. Maya urcă scara până la etajul al doilea şi 
trase cu ochiul printr-o gaură din perete. 

Vreo două sute de bărbaţi înarmaţi se strânseseră 
în curtea centrală a unei clădiri în formă de U. Pe faţada 
clădirii erau sculptate nume: PLATON, ARISTOTEL, 
GALILEO, DANTE, SHAKESPEARE. Se întrebă dacă 
clădirea fusese odinioară o şcoală, dar era greu de 
crezut că în locul ăsta trăiseră vreodată copii. 

Un bărbat alb cu părul împletit şi un negru într-un 
halat alb, sfâşiat, stăteau pe scaune sub un cadru de 
lemn rudimentar care servea drept spânzurătoare. 
Mâinile le erau legate la spate şi în jurul gâtului aveau 
petrecute funii. Mulțimea se plimba în jurul celor doi 
prizonieri, râzând de ei şi împungându-i cu cuţitele. 
Deodată, cineva strigă un ordin şi un contingent separat 
ieşi mărşăluind din şcoală. Acest grup era condus de un 
bărbat în costum albastru. Imediat în spatele lui, o 
gardă de corp îl împingea pe un tânăr legat de cadrul 


unui scaun cu rotile de modă veche. Gabriel. Maya îşi 
găsise Călătorul. 

Bărbatul în costum albastru se urcă pe cupola 
unei maşini abandonate. Rămase cu mâna stângă în 
buzunar, în timp ce cu dreapta împungea şi gesticula la 
fiecare vorbă pe care o scotea. 

— În calitate de comisar al patrulelor, v-am 
îndrumat şi v-am apărat libertăţile. Sub conducerea 
mea, i-am vânat pe gândacii care dau foc la lucruri şi ne 
fură hrana. Când sectorul ăsta va scăpa în sfârşit de 
aceşti paraziți, vom mărşălui spre celelalte sectoare şi 
vom prelua controlul asupra Insulei. 

Mulțimea izbucni în urale, şi câţiva îşi aruncară 
armele în aer. Maya rămase cu privirea aţintită asupra 
lui Gabriel, încercând să-şi dea seama dacă era 
conştient. O dâră de sânge uscat i se întindea de la nas 
în jos, pe gât. Avea ochii închişi. 

— După cum ştiţi, l-am luat prizonier pe 
vizitatorul ăsta din lumea exterioară. Prin interogatorii 
riguroase, am reuşit să aflu mai multe despre situaţia 
noastră. Obiectivul meu este să găsesc o modalitate ca 
noi toţi să părăsim insula asta împreună. Din nefericire, 
spionii şi trădătorii mi-au sabotat planurile. Aceşti doi 
prizonieri s-au aliat în secret cu vizitatorul. V-au trădat 
şi au încercat să găsească propria lor cale de evadare. 
Ar trebui să permitem una ca asta? Să-i lăsăm să scape 
în timp ce noi rămânem prizonieri în acest oraş? 

— Nu! strigă mulţimea. 

— În calitate de comisar al patrulelor, i-am 
condamnat pe trădătorii ăştia la ... 


— Moarte! 

Comisarul mişcă din degete ca şi cum i-ar fi 
aterizat o muscă pe mână. Unul dintre adepţii săi lovi cu 
piciorul scăunelele, şi cei doi prizonieri fură ştrangulaţi, 
bâţâindu-se la capătul frânghiei cu cei din jur bătându-şi 
joc de ei. Când prizonierii încetară în sfârşit să se mai 
mişte, conducătorul îşi ridică palmele şi potoli 
mulţimea. 

— Fiţi alerţi, lupii mei. Urmăriţi-i pe cei din jurul 
vostru. Încă n-au fost descoperiţi şi nimiciţi toţi 
trădătorii. 

Deşi bărbatul în costum albastru ar fi trebuit să-i 
aibă pe lupi sub control, îşi tot întorcea capul dintr-o 
parte în alta, ca şi cum se aştepta să fie atacat. Când se 
dădu jos de pe maşină, se grăbi să intre înapoi în şcoală, 
împreună cu Gabriel şi cu gărzile de corp. 

Maya rămase în ascunzătoarea ei în timp ce 
mulţimea se împrăştia în diferite direcţii. Patrulele 
fuseseră unite în momentul execuţiei, dar acum toţi se 
uitau unii la alţii cu destulă îngrijorare. Cei doi 
prizonieri fură lăsaţi să atârne în ştreang, şi ultima 
patrulă din zonă rămase suficient cât să fure pantofii 
celor morţi. 

Când deja plecase toată lumea, Maya trecu strada 
pustie, îndreptându-se spre clădirea alăturată şcolii. 
Acolo explodase un fel de bombă, iar scara era redusă la 
un cadru de metal cu câteva traverse. Căţărându-se cu 
ajutorul mâinilor şi picioarelor, Maya ajunse la etajul de 
sus, apoi sări peste un spaţiu de un metru şi ceva pe 
acoperişul şcolii. 


Când intră pe coridorul de la etajul doi, găsi un 
bărbat slăbănog cu barbă înlănţuit de un calorifer. În 
jurul gâtului avea o cravată verde de mătase, cu nodul 
atât de strâns încât arăta ca un ştreang. 

Bărbatul părea inconştient, dar Maya se lăsă pe 
vine lângă el şi-l împunse în piept cu garda săbiei. El 
deschise ochii şi zâmbi. 

— Eşti femeie? Pari să fii femeie. Eu sunt 
Pickering, croitor de damă. 

— Îl caut pe tipul în scaunul cu rotile. Unde l-au... 

— Gabriel. Toată lumea vrea să vorbească cu 
vizitatorul. 

— Şi unde-l pot găsi? 

— Jos - în fosta aulă. 

— Câţi paznici? 

— În clădire sunt doisprezece sau mai mulţi, dar 
în aulă numai câţiva. Comisarul patrulelor n-are 
încredere în proprii lui lupi. 

— Poţi să mă conduci? 

Pickering clătină din cap. 

— Îmi pare rău. Nu mă mai duc picioarele. 

Maya încuviinţă dând din cap şi începu să se 
îndepărteze. 

— Aminteşte-ţi numele meu, spuse bărbatul. 

— Sunt Pickering, prietenul lui Gabriel. 

Oprindu-se în capul scărilor, Maya respiră egal şi 
se pregăti pentru un atac lung, continuu. Atât tatăl ei, 
cât şi Mother Blessing făcuseră mereu distincţie între a 
observa şi a percepe un inamic. Majoritatea cetăţenilor 
îşi petreceau viaţa observând cu pasivitate ceea ce se 


întâmpla în jurul lor. În luptă trebuia să-ţi foloseşti toate 
simţurile şi să te concentrezi asupra adversarului, 
anticipându-i următoarea mişcare. 

Maya cobori încet primul şir de trepte, ca un elev 
care nu voia să se întoarcă în clasă. Apoi auzi pe cineva 
mişcându-se dedesubt şi mări viteza, urcând câte două 
trepte odată. Una dintre gărzile de corp ale comisarului 
urca scara cu paşi grei, iar ea-l luă prin surprindere, 
înfigându-i vârful lamei printre două coaste. Peste 
câteva clipe ajunse în holul de la parter şi alergă spre 
alţi doi lupi. Îi despică beregata primului paznic, se feri 
de o lovitură de bâtă şi-l înjunghie pe al doilea în burtă. 

Strângând bine sabia, intră în fugă în aulă. Unul 
dintre lupi se afla aproape de intrare. Îl înjunghie şi sări 
pe scenă. Comisarul patrulelor tocmai se scula de la 
birou şi întindea mâna spre revolver. Înainte de-a putea 
tinti, Maya balansă sabia în jos şi-i reteză mâna. 
Comisarul ţipă, dar ea ridică lama cu putere şi-l făcu să 
amuţească pe veci. 

Se întoarse. Şi iată-l pe Gabriel în scaunul cu 
rotile. El deschise ochii când ea îi tăie frânghiile care-i 
ţineau braţele legate. 

— Eşti bine? îl întrebă. 

— Te poţi ridica în picioare? 

Când Gabriel deschise gura să vorbească, din 
partea din spate a aulei se auzi un scârţâit. Patru 
bărbaţi înarmaţi intraseră în încăpere, şi după câteva 
secunde li se alăturară şi mai mulţi. O înfruntau şase 
lupi. Şapte. Opt. Nouă. 


43 


Gabriel se ridică din scaunul cu rotile şi făcu greoi 
câţiva paşi spre bărbaţi. 

— Cum rămâne cu hrana? întrebă el. 

— Acum că a murit comisarul, puteţi lua câtă 
mâncare vreţi. Magazia este de cealaltă parte a curţii. 

Lupii se uitară unii la alţii. Maya crezu că or să 
atace, dar apoi cel care se afla lângă ieşire se strecură 
afară. Toţi îşi lăsară armele în jos şi se grăbiră pe 
urmele lui. 

Gabriel întinse mâna şi atinse braţul Mayei, apoi 
zâmbi ca şi cum ar fi fost din nou în apartamentul din 
Chinatown. 

— Chiar eşti aici, Maya? Sau poate că e doar un 
alt vis... 

— Nu-i un vis. Sunt aici. Te-am găsit. 

Maya băgă sabia la loc în teacă şi-l îmbrăţişă. 
Simţi că el slăbise. Avea trupul fragil şi lipsit de putere. 

— Nu putem rămâne aici, spuse Gabriel. 

— După ce împart mâncarea, vor veni după noi. 

— Deci sunt ca oamenii din lumea noastră? Simt 
foamea şi setea? 

— Şi pot muri. 

Maya dădu din cap. 

— Am văzut execuţia din faţa clădirii. 


— Oamenii ăştia nu-şi amintesc trecutul, spuse 
Gabriel. 

— N-au amintiri legate de dragoste sau speranţă 
sau de orice alt fel de fericire. 

Gabriel îşi petrecu braţul pe după umerii ei, iar 
Maya-l ajută să iasă din aulă. Pe hol se împiedicară de 
cei doi bărbaţi pe care-i omorâse ea. 

— Cum de-ai ajuns aici? Tu nu eşti Călător. 

— Am folosit un punct de acces. 

— Ce e asta? 

Maya-i povesti despre cadranul solar al 
împăratului Augustus şi despre călătoria ei în Etiopia cu 
Simon Lumbroso. Hotări să nu pomenească de faptul că 
Tabula atacaseră Vine House şi aproape-i omorâseră pe 
prietenii lui, Alergătorii liberi. Vor avea timp şi pentru 
asemenea dezvăluiri, dar nu acum, când trebuiau să 
scape de-acolo. 

Gabriel deschise o uşă care dădea într-o încăpere 
în care se aflau şiruri de dulapuri verzi pentru dosare. 
Mirosul de stătut îi aminti Mayei de nişte cărţi vechi 
care putrezeau într-o pivniţă. Singura lumină venea de 
la două flăcări care ardeau în nişte ţevi de gaze ce 
fuseseră smulse din pereţi. 

— Aici nu pare prea sigur, zise Maya. 

— Ar trebui să ieşim din clădire. 

— N-ai unde să te ascunzi pe insula asta. Trebuie 
să găsim trecerea înapoi în lumea noastră. 

— Dar ar putea fi oriunde. 


— Comisarul patrulelor spunea că legendele 
despre Călători au fost întotdeauna legate de încăperea 
asta. Trecerea este aici. O simt. 

Gabriel apucă de o masă de metal şi-o împinse în 
uşă. Părea să capete putere în timp ce lua cutii şi 
scaune şi le stivuia pe masă. Săptămâni întregi Maya îşi 
imaginase momentul ăsta - când ea şi Gabriel vor fi 
împreună în lumea asta ciudată. Dar acum ce avea să se 
întâmple? Când Simon Lumbroso îi spusese prima dată 
despre punctul de acces, insistate asupra unui lucru: 
„Va trebui să te întorci înapoi pe unde-ai intrat”. Maya 
nu se gândise niciodată la posibilitatea ca singura ei 
cale de întoarcere să fie pierdută în râul întunecat. Oare 
va putea pleca împreună cu Gabriel sau va rămâne 
prinsă în locul ăsta? 

Când Gabriel termină de blocat uşa, se repezi pe 
lângă dulăpioare spre o staţie de lucru din mijlocul 
încăperii. Deodată, se opri şi rămase privind fix la o 
etajeră cu cărţi împinsă la perete. 

— Vezi linia aia neagră? Ar putea fi ceva. 

Apucă un maldăr de registre şi le azvârli pe masa 
de lucru. Apoi împinse etajera într-o parte, expunând 
vederii peretele. Călătorul îi zâmbi Mayei ca un student 
la matematică ce tocmai rezolvase o ecuaţie dificilă. 

— Calea noastră de întoarcere acasă... 

— Ce vrei să spui, Gabriel? 

— Chiar aici. Asta e trecerea. 

Trasă conturul umbrei cu arătătorul. 

— O vezi? 


Maya se aplecă în faţă, dar nu văzu decât 
tencuiala crăpată. Ştiu în acea clipă - ştiu fără cuvinte - 
că avea să-l piardă. Se dădu repede înapoi, în 
penumbră, ca el să nu-i poată citi expresia de pe chip. 

— Da, minţi ea. 

— Văd ceva. 

Dinspre intrare se auzi un bubuit. Lupii 
întredeschiseseră uşa câţiva centimetri, şi acum se 
izbeau de ea, împingând înapoi baricada. 

Călătorul o apucă de mână şi-o tinu strâns. 

— Să nu-ţi fie teamă, Maya. 

— Vom trece dincolo împreună. 

— S-ar putea întâmpla ceva. Ne-am putea pierde 
unul de altul. 

— Vom fi legaţi întotdeauna, spuse Gabriel. 

— Promit, indiferent ce se va întâmpla, vom fi 
împreună. 

Făcu câţiva paşi înainte, iar ea văzu cum trupul îi 
trecea prin tencuială ca şi cum aceasta ar fi fost o 
cascadă în spatele căreia se găsea o grotă ascunsă. El o 
trase după el: Vino cu mine, iubirea mea. Dar mâna ei 
se lovi de suprafaţa tare a peretelui şi degetele lui 
Gabriel alunecară dintr-ale ei. 

Cu o lovitură finală, lupii forţară uşa. Baricada lui 
Gabriel fu împinsă într-o parte şi se prăbuşi pe podea. 
Maya se îndepărtă repede de staţia de lucru şi păşi între 
două şiruri de dulapuri cu dosare. Le auzea respiraţia 
agitată şi şoaptele. Un războinic ar fi ales un teren de 
luptă cunoscut, dar oamenii ăştia lăsaseră furia să le 
influenţeze alegerile. 


Maya aşteptă cât îi bătu inima de cinci ori şi apoi 
ieşi pe aleea laterală. În faţa ei, la vreo şase metri, 
stătea un bărbat care ţinea în mână o tijă de oţel cu o 
lamă de cuţit legată la un capăt. Maya se întoarse în 
locul în care se aflase mai înainte, între cele două şiruri 
de dulapuri, în timp ce un al doilea bărbat cu o lance 
venea de după colţ. 

Mâinile i se mişcau fără ca ea să se gândească. 
Alergând înainte, îndreptă sabia spre ochii lui, apoi, cu 
o mişcare bruscă din încheieturi, lovi lama de la capătul 
tijei şi-o împinse-n jos. Călcă pe lamă, ţintuind-o de 
podea, şi împunse cu sabia în sus, înjunghiindu-şi 
adversarul în piept. 

Mortul se prăbuşi pe spate, dar deja îi ieşise din 
minte. Maya trase afară două sertare şi le folosi ca 
trepte, urcându-se cu ajutorul lor pe dulap. Se găsea în 
spaţiul de aproape un metru dintre dulap şi tavan, 
urmărindu-l pe primul atacator cum înainta prudent pe 
alee. Timpul încetini. Se simţi ca şi cum observa totul 
prin cele două orificii ale unei măşti. 

Când cel cu lancea ajunse la tovarăşul său, ea sări 
în spatele lui şi-l despică pe şira spinării. Acum cele 
două cadavre zăceau unul peste altul, şi în încăpere se 
lăsă tăcerea. 


XXX 


Maya părăsi şcoala şi ieşi în stradă, oprindu-se în 
dreptul unui indicator de stop răsucit. La o sută de 
metri mai încolo, o flacără de gaze enormă tremura ca o 


lumânare lăsată lângă o fereastră deschisă. Maya se 
răsuci încet de jur-împrejur şi-şi examină noua lume. 
Deja nu mai conta dac-o lua la stânga sau la dreapta. 
Lupii cutreierau întreaga insulă. Din când în când ar 
putea găsi câte o ascunzătoare, dar n-ar fi decât un 
răgaz într-o luptă fără sfârşit. 

În capătul străzii apărură doi bărbaţi cu bâte şi 
cuțite. 

— Veniţi încoace! strigară. 

— E chiar aici! Am găsit-o! 

Peste câteva clipe, li se alăturară alţi trei. Ocoliră 
flacăra uriaşă şi se opriră în faţa luminii. 

Stând singură, Maya înţelese sensul deplin al 
alegerii ei. Avea să rămână prizonieră în acest tărâm al 
furiei şi urii până când va fi distrusă. „Condamnaţi de 
carne”. Da, aşa era. Dar fusese oare mântuită? 

Maya îşi aminti ce-i spusese Gabriel despre 
oamenii ăştia - n-aveau nici un fel de amintiri despre 
trecut. Dar ea-şi mai putea aminti viaţa pe care o dusese 
pe Al Patrulea Tărâm. Era o lume de o mare frumuseţe, 
dar era şi plină de nimicuri sclipitoare care-ţi distrăgeau 
atenţia, şi de zei falşi. Ce era real? Ce dădea sens vieţii? 
În pragul morţii, totul era pierdut, în afară de dragoste. 
Dragostea te putea susţine, te putea vindeca, te putea 
reîntregi. 

Cei cinci bărbaţi vorbeau între ei, organizând un 
plan de atac. Maya trase sabia din teacă şi-o flutură 
astfel încât lumina flăcării să se reflecte pe lamă. 

— Haideţi! strigă. 

— Sunt gata! Veniţi! 


Când văzu că bărbaţii nu se clintesc, se îndreptă 
de spate, apucă sabia cu amândouă mâinile şi-şi 
concentră forţa în partea de jos a picioarelor. „Mântuiţi 
prin sânge”, îşi spuse Maya. 

Trase adânc aer în piept şi porni în fugă spre lupi, 
în timp ce umbra ei plutea peste suprafaţa spartă a 
străzii.