Blacke Crouch — [Wayward Pines] 03 Ultimul oras

ULTIMUL 
ORAS 


AL TREILEA ROMAN AL SERIEI WAYWARD PINES 


à SERIE TV 
ý DIFUZATĂ 


BLAKE CROUCH. 


DACĂ ACEASTĂ POVESTE NU VĂ STIMULEAZĂ 
ADRENALINA, ATUNCI NIMIC N-O POATE FACE... 


Blake Crouch 


ULIIMUL ORAȘ 
PARTEA A TREIA A TRILOGIEI WAYWARD 
PINES 


Traducere din limba engleză 
Monica Laura Cibotariu prin Lingua Connexion 


Pentru îngerii mei, Annslee și Adeline 


Despre Ultimul oraș 


Bun venit în Wayward Pines, ultimul oraș de pe pământ! 

Agentul secret Ethan Burke a ajuns în Wayward Pines, 
Idaho, cu trei săptămâni în urmă. În acest oraș, oamenilor 
li se spune cu cine să se căsătorească, unde să locuiască și 
unde să lucreze. Copiii sunt învăţaţi că David Pilcher, 
creatorul orașului, este Dumnezeu. Nimeni nu are voie să 
plece; pentru o simplă întrebare, poţi fi ucis. 

Dar Ethan a descoperit ce anume se află dincolo de 
gardul electrificat care împrejmuiește Wayward Pines și 
care protejează orașul de înfiorătoarea lume de dincolo. 
Este un secret incredibil care ţine întreaga populaţie sub 
controlul unui om nebun și al armatei sale de adepţi, un 
secret care e pe cale să năvălească prin gardul 
împrejmuitor pentru a șterge de pe fața pământului până 
și ultima rămășiță fragilă de umanitate. 

Finalul electrizant al seriei Wayward Pines, scrisă de 
Blake Crouch - în prezent un serial-eveniment al 
studiourilor Fox, care a debutat în vara anului 2014 -, vă 
va ţine cu sufletul la gură în paginile cărții, până la ultimul 
cuvânt. 


Domnul i-a vorbit lui lov din mijlocul furtunii. 

El a spus: 

„Cine este cel care-mi întunecă planurile prin cuvinte 
fără înțelepciune? Încinge-ți mijlocul ca un bărbat, ca eu să 
te întreb și tu să mă înveți. “ 

„Unde erai tu când am întemeiat Pământul? Spune-mi, 
dacă ai pricepere! Cine i-a hotărât măsurile? Știi? Cine a 
întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce se sprijină 
temeliile lui și cine i-a pus piatra din capul unghiului - 
atunci când stelele dimineții cântau împreună și toții fiii lui 
Dumnezeu scoteau strigăte de bucurie?” 


IOV 38:1-7 
(Noua Versiune Internaţională a Bibliei) 


SUNTEM ULTIMII REPREZENTANȚI Al RASEI UMANE, 
O COLONIE DE FIINŢE OMENEȘTI DE LA ÎNCEPUTUL 
SECOLULUI DOUĂZECI ȘI UNU. TRĂIM ÎN MUNȚI, 
ACOLO UNDE PE VREMURI ERA IDAHO, ÎNTR-UN ORAȘ 
NUMIT WAYWARD PINES. COORDONATELE NOASTRE 
SUNT 44 DE GRADE ȘI 13 MINUTE NORD ȘI 114 GRADE, 
56 DE MINUTE ȘI 16 SECUNDE VEST. E CINEVA 
ACOLO? 


O frântură dintr-un mesaj vocal și unul în codul Morse 
dintr-o transmisie radio în benzile de unde scurte, mesaj 
emis într-o buclă continuă din superstructura orașului 
Wayward Pines în ultimii unsprezece ani. 


PROLOG 


David Pilcher 


Superstructura Wayward Pines cu paisprezece ani 
în urmă 


El deschide ochii. 

Teapăn. 

Tremurând de frig. 

Capul îi bubuie îngrozitor. 

Vede ca prin ceată chipul acoperit cu o mască 
chirurgicală aplecat deasupra lui. 

O mască transparentă este coborâtă spre gura lui. 

Vocea - o voce de femeie - Îl îndeamnă: 

— Inspiră prelung și adânc, fără să te oprești. _ 

Gazul pe care-l inhalează e cald. Oxigen concentrat. Il 
simte alunecând în jos, pe trahee, invadându-i plămânii. 
Un val binefăcător de căldură. Deși gura ei este acoperită, 
ochii femeii care stă aplecată deasupra lui îi zâm besc. 

— E mai bine? îl întreabă ea. 

El încuviinţează din cap. 

Fața ei se vede mai clar, iar vocea i se pare cunoscută. 
Nu timbrul vocii în sine, ci senzația stârnită de vocea 
aceea. Protectoare. Aproape paternă. 

— Te doare capul? îl întreabă ea. 

El încuviinţează. 

— Durerea va dispărea în curând. Știu că ești foarte 
confuz. 

El încuviinţează din nou. 

— E normal. Stii unde te afli? 

EI clatină din cap. 

— Stii cine ești? 

Din nou clatină din cap. 

— Și asta e normal. Sângele a început să-ți circule prin 
vene abia acum treizeci și cinci de minute. De obicei, 
durează vreo două ore până îţi revii complet. 


El studiază nedumerit luminile de deasupra capului său: 
niște neoane orbitoare. Deschide gura. 

— Nu încerca să vorbesti încă. Vrei să-ți explic ce se 
întâmplă? 

Încuviințează din cap. 

— Numele tău este David Pilcher. 

El îşi spune că această informaţie ar trebui să fie 
adevărată. Numele pare să fie al său, la un nivel pe care 
nu-l poate înțelege aproape deloc, precum o stea al cărei 
loc este pe cerul lui. 

— Nu ești într-un spital. Nu ai fost implicat într-un 
accident de circulație și nici nu ai avut vreun atac de cord. 
Nimic de acest gen. 

El ar vrea să-i spună că nu poate să se miște. Că se 
simte rece ca un cadavru și că îi este teamă. 

Ea continuă: 

— Abia ai ieșit din starea de animaţie suspendată. 
Semnele tale vitale sunt toate în regulă. Ai dormit vreme 
de o mie opt sute de ani, într-una dintre unităţile de 
suspensie create de tine. Suntem cu toții atât de 
emoționaţi... Experimentul tău a funcţionat. Echipa a 
reușit să atingă o rată de supravieţuire de 97 la sută. Chiar 
mai mult cu câteva unităţi decăt ai prevăzut inițial și fără 
pierderi critice. Felicitări. 

Pilcher zace pe patul mobil, clipind din cauza luminii. 

Monitorul cardiac la care este conectat începe să emită 
bipuri din ce în ce mai rapide, dar nu din cauza fricii sau a 
stresului. 

De bucurie. 

În cinci secunde îşi amintește totul. 

Cine este. 

Unde este. 

De ce se află acolo. 

Ca un aparat foto care reușește să focalizeze clar o 
imagine. 

Pilcher ridică o mână - grea ca o bucată de granit - și își 
îndepărtează masca de pe gură. Se uită în sus, la asistenta 
de lângă el. 


Pentru prima dată în aproape două milenii, el vorbește - 
răgușit, dar clar: 

— A ieșit cineva de aici? 

Fa îsi scoate masca. E Pam. Are douăzeci de ani și e 
palidă ca o stafie după ce s-a trezit din somnul acela atât 
de lung. 

Și totuși... atât de frumoasă încă. 

Ea zâmbește. 

— Știi că nu aș fi lăsat să se întâmple așa ceva, David. 
Te-am așteptat pe tine. 

o 

Sase ore mai târziu, Pilcher este în picioare și pășește 
nesigur pe coridorul de la Nivelul 1, flancat de Ted 
Upshaw, Pam, Arnold Pope și un bărbat pe nume Francis 
Leven. Titlul oficial al lui Leven este de „administrator“ al 
superstructurii. Acesta vorbește foarte repede: 

—... a existat o breșă în învelișul arcei cu șapte sute 
optzeci și trei de ani în urmă, dar senzorii de vacuum au 
depistat-o. 

Pilcher intervine: 

— Deci proviziile noastre... 

— Conduc acum 0 serie de teste, dar toate par să se fi 
menținut perfect conservate. 

— Câţi dintre oamenii echipei au fost treziţi? 

— Doar opt, cu tot cu noi. 

Ajung la ușile automate din sticlă, care se deschid în 
caverna de aproape cinci milioane de metri pătrați ce 
servește ca depozit pentru provizii și materiale de 
construcţii. Numită afectuos „arca“, aceasta este una 
dintre marile realizări ale minţii umane - o dovadă de 
ingeniozitate inginerească și de ambiţie. 

Un miros de umezeală și de minerale se răspândește 
peste tot. 

Globuri masive de iluminat atârnă din tavan - peste tot, 
până în partea din spate a cavernei, cât vezi cu ochii. 

Ei merg până la un Humvee parcat la intrarea într-un 
tunel, iar Pilcher simte deja cum i se taie respirația, 
picioarele lui amenințând să cedeze din cauza crampelor. 


Pope se urcă la volan. 

Luminatoarele fluorescente ale tunelului nu sunt încă 
operaționale, iar Humvee-ul plonjează în jos pe panta 
abruptă de cincizeci de grade, într-un întuneric înfiorător, 
fără nimic care să-i lumineze calea în afara farurilor 
solitare ce fac să sclipească pereții uzi ai tunelului. 

Pilcher stă pe locul din faţă, alături de omul său de 
încredere. 

Dezorientarea este încă prezentă, dar începe să dispară. 

Oamenii lui i-au spus că suspensia a durat o mie opt sute 
de ani, dar pe măsură ce își revine, acest lucru i se pare 
din ce în ce mai imposibil. De fapt, i se pare că au trecut 
doar câteva ore de la petrecerea de Anul Nou din 2013, 
atunci când el și întreaga sa echipă au băut Dom Perignon, 
dezbrăcându-se și închizându-se apoi în capsulele lor 
pentru a intra în suspensie. 

Presiunea din urechi este eliberată pe măsură ce 
coboară. 

Stomacul îi tremură de neliniște. 

Pilcher întoarce capul și-l fixează pe Leven, care stă pe 
bancheta din spate - un tânăr sprinten cu o faţă de copil, 
dar cu ochii sclipind de inteligență. 

— Vom fi în siguranță dacă respirăm acest aer? îl 
întreabă Pilcher. 

— S-a alterat, ce-i drept, spune Leven, dar nu foarte 
mult. Azotul și oxigenul, slavă Domnului, sunt încă 
principalele componente. Doar că, acum, oxigenul este cu 
un procent în plus, iar azotul cu unul în minus. Gazele cu 
efect de seră au revenit la nivelul erei preindustriale. 

— Sper că ați început deja să  depresurizațţi 
superstructura. 

— Asta a fost prioritatea noastră. Am alimentat deja 
structura cu aer din exterior. 

— Ce alte urgente ar mai fi? 

— Vor mai trece câteva zile până când sistemele noastre 
vor fi complet alimentate cu energie și puse la punct. 

— Unde ne plasează ceasul nostru atomic conform 
calendarului gregorian? 


— Astăzi este 14 februarie 3813, anul Domnului. Leven 

zâmbi. Felicitări de Sfântul Valentin tuturor! 
o 

Arnold Pope oprește Humvee-ul, razele înalte ale 
farurilor acestuia luminând partea din spate a portalului 
din titan care a protejat tunelul, superstructura și pe toți 
cei care au dormit în interiorul acesteia, feriti de lumea 
exterioară. 

Pope oprește motorul și lasă farurile aprinse. 

După ce coboară toți din mașină, Pope merge în spatele 
acesteia și deschide portierele. 

Apoi desprinde din suport o pușcă pump-action. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Arnie, spune Pilcher. 
Pesimist ca întotdeauna. 

— De aceea mă plătești cu atâţia bani, nu-i așa? Dacă ar 
fi fost după mine, întreaga mea echipă de securitate ne-ar 
fi însoțit acum. 

— Nu, ne vom descurca singuri deocamdată. 

— Pam, vrei să aduci aici lanterna? întreabă Leven. 

În timp ce ea îndreaptă raza lanternei spre ventilul de 
închidere al ușii, Pilcher spune: 

— Să așteptăm puțin. 

Leven înalță capul. 

Pope se apropie de Pilcher. 

Ted și Pam se întorc să-l privească. 

Vocea lui Pilcher este incă gravă din cauza 
medicamentelor care l-au reanimat. 

— Să nu lăsăm acest moment să treacă pe lângă noi, 
spune el. Oamenii lui îl privesc cu atenţie. Voi înțelegeți ce 
am reușit să realizăm? Tocmai am făcut cea mai 
periculoasă și mai îndrăzneață călătorie din istoria 
umanității. Și nu pe o anumită distanţă, ci în timp. Stiti ce 
ne așteaptă de cealaltă parte a acestei uși? 

El lasă întrebarea în aer. 

Nimeni nu răspunde. 

— Pură descoperire. 

— Nu cred că înțeleg, spune Pam. 

— Am mai spus-o și înainte și am să o spun din nou: 


suntem la fel ca Neil Armstrong coborând treptele navetei 
Apollo 11 pentru a pune piciorul pe Lună pentru prima 
dată. Suntem frații Wright testându-și aparatul de zbor la 
Kitty Hawk. Columb trăgând la țărm în Lumea Nouă. Nu se 
poate ști ce se află de cealaltă parte a acestei porți. 

— Ai prezis că umanitatea va dispărea, spune Pam. 

— Da, dar prezicerea mea a fost doar atât. O prezicere. 
M-as fi putut înșela. Ar putea exista zgârie-nori înalţi de 3 
000 de metri de cealaltă parte a portalului. Imaginaţi-vă un 
om din anul 213 AD pășind direct în 2013. „Lucrul cel mai 
minunat pe care-l putem întâlni este misterul.“ Albert 
Einstein a spus-o. Ar trebui să savurăm cu toții acest 
moment. 

Leven îsi concentrează atenția asupra ventilului de 
deschidere, pe care incepe să-l rotească în sens opus 
acelor de ceasornic. 

Când reușește să-l deschidă, în cele din urmă, spune: 

— Domnule, vreți să faceți onorurile? 

Pilcher se apropie de portal. 

— Acesta e zăvorul, chiar aici, îi explică Leven. 

Pilcher trage zăvorul. 

În secunda următoare nu se întâmplă nimic. 

Luminile Humvee-ului se sting. 

Doar raza slabă a lanternei lui Pam mai străpunge 
întunericul. 

Sub picioarele lor, ceva începe să mugească, precum o 
corabie străveche ce pârăie din toate încheieturile. 

Portalul greu vibrează îngrozitor și începe să se 
deschidă. 

Și apoi... 

Lumina se revarsă pe pardoseală, apropiindu-se de ei ca 
o pată strălucitoare. 

Inima lui Pilcher bate nebunește. 

Este cel mai palpitant moment din viața lui. 

Zăpada începe să acopere pardoseala și un val de frig 
pătrunde în tunel, înghețându-le sângele în oase. Pilcher 
mijește ochii, înfruntând lumina. 

Când portalul de un metru se deschide complet, acesta 


încadrează lumea de dincolo ca rama unui tablou. 

Ei văd o pădure de pini presărată cu bolovani în toiul 
viscolului. 

o 

Merg prin pădure, înaintând printr-un strat moale de 
zăpadă, gros de treizeci de centimetri. 

Este o liniște cumplită. 

Nu se aude decât foșnetul fulgilor de nea care cad pe 
pământ. Nimic mai mult decât o șoaptă. 

După vreo două sute de metri, Pilcher se oprește. 
Ceilalţi se opresc și ei. 

— Cred că pe aici era inainte drumul care intra în 
Wayward Pines, spune el. 

Încă se află într-o pădure deasă de pini, fără vreun 
indicator care să semnaleze existența unei șosele. 

Pilcher scoate o busolă din buzunar. 

o 

Se îndreaptă spre nord, în vale. 

Pinii se înalță deasupra lor. 

— Mă întreb, spune Pilcher, de câte ori a ars pădurea 
asta și de câte ori a crescut din nou. 

Îi este frig. Picioarele îl dor. Este sigur că și ceilalți simt 
același disconfort, dar niciunul nu se plânge. 

Merg mai departe târându-și picioarele, până la limita 
pădurii. Nu poate fi sigur cât de departe au ajuns. 

Ninsoarea s-a oprit și, pentru prima dată, vede ceva 
familiar - pereţii de stâncă masivi care înconjurau cu 
aproape două mii de ani în urmă micul cătun Wayward 
Pines. 

Îl surprinde bucuria uriașă pe care o simte atunci când 
vede din nou acei munţi. Două milenii înseamnă foarte 
mult când este vorba de păduri și de râuri, dar stâncile par 
neschimbate. Ca niște vechi prieteni. 

În scurt timp, grupul lor se oprește în mijlocul văii. 

Nici urmă de clădiri. 

Nici măcar ruine. 

— E ca și cum orașul nici n-ar fi fost vreodată aici, spune 
Leven. 


— Ce înseamnă asta? întreabă Pam. 

— La ce anume te referi? intervine Pilcher. 

— La faptul că natura a distrus totul. Că orașul nu mai 
există. 

— E imposibil de spus. Poate că Idaho este acum o 
uriașă rezervație. Sau poate că Idaho nici nu mai există. 
Avem multe de aflat despre această lume nouă. 

Pilcher îl caută cu privirea pe Pope. Bărbatul s-a 
aventurat la douăzeci de metri distanță de ei, până intr-un 
luminis, unde îngenunchează în zăpadă. 

— Ce este, Arnie? 

Pope îi face semn lui Pilcher să se apropie. 

În timp ce grupul se adună în jurul lui Pope, el le arată 
mai multe urme. 

— Sunt urme de om? întreabă Pilcher. 

— Sunt de mărimea unor tălpi de om, dar distanţa dintre 
ele este ciudată. 

— Cum așa? 

— Fiinţa care a lăsat aceste urme este, cu siguranță, 
patruped. Vedeti? Pope atinge zăpada. Acestea sunt 
picioarele din spate. lar aici sunt urmele picioarelor din 
față. Priviţi distanța dintre urme. Fiinţa asta are un mers al 
naibii de rapid. 

E o 

In colțul sud-vestic al văii, ei găsesc o mulțime de pietre 
care se ițesc din pământ, împrăștiate într-o pădurice de 
stejari pitici și de plopi tremurători. Pilcher se lasă pe vine 
pentru a analiza una dintre pietre, împrăștiind zăpada de 
la baza acesteia. Pe vremuri, fusese probabil o lespede de 
marmură lustruită, dar timpul o erodase, transformând-o 
într-o ruină. 

— Ce sunt astea? întreabă Pam, plimbându-și mâna pe 
deasupra unei pietre asemănătoare. 

— Ruinele unui cimitir, răspunde Pilcher. Literele 
gravate pe lespede au dispărut. Asta e tot ce a mai rămas 
din orășelul Wayward Pines din secolul al douăzeci și 
unulea. 

o 


Pornesc spre casă, din nou spre superstructură. 

Toţi sunt slăbiţi și înghețați de frig. 

Ninsoarea începe să cadă iar, ca un giulgiu alb care 
învăluie fundalul de stânci și de conifere. 

— Nu pare să fie căminul cuiva, spune Leven. 

— Unul dintre primele lucruri pe care le vom face, spune 
Pilcher, este să trimitem dronele în recunoaștere. Le vom 
expedia în zona orașelor Boise, Missoula, chiar și la 
Seattle. Vom ști dacă a mai rămas ceva. A 

Se întorc apoi în pădure pe propriile urme. În timp ce 
grupul se deplasează în liniște, un urlet se ridică din vale 
în urma lor - îndepărtat și înfiorător, răsunând între 
piscurile acoperite de zăpadă. 

Toţi se opresc. 

Un alt urlet îi răspunde celui dintâi - mai puțin strident, 
dar conținând aceeași combinație de jale și sălbăticie. 

Pope deschide gura ca să spună ceva, când un adevărat 
cor de urlete se ridică dintre copaci, peste tot în jurul lor. 

Înaintează grăbiţi prin zăpadă - la început măresc pasul, 
dar - pe măsură ce urletele se apropie - accelerează, 
ajungând să alerge cât îi tin picioarele. 

La o sută de metri de intrarea în tunel, picioarele lui 
Pilcher sunt epuizate, iar sudoarea i se prelinge pe față. 
Ceilalţi au ajuns la portal. Se strecoară înăuntru, strigând 
la el să alerge mai iute, iar vocile lor se combină cu 
urletele înfiorătoare din spatele lui. 

Vederea i se incețoșează. 

Se uită în urmă. 

Printre pini se întrezăresc niște forme ciudate, palide, 
care îl urmăresc alergând pe patru picioare prin pădure. 

El gâfâie, rămas fără aer, spunându-și: „Am să mor chiar 
în ziua când am ieșit din suspensie”. 

Lumea se întunecă și fața îi îngheaţă dintr-odată. 

Dar nu și-a pierdut cunoștința. 

Doar zace cu fața în zăpadă, incapabil să se miște. 

În timp ce urletele din apropiere cresc în intensitate, el 
simte cum este ridicat brusc din zăpadă. Din noua sa 
poziţie - săltat pe umărul lui Arnold Pope -, vede copacii 


țopăind în urma lui și niște creaturi umanoide apropiindu- 
se periculos. Una se află la numai cincisprezece metri de 
ei. 

Pope trece de portalul din titan și îl împinge în tunel. 
Pilcher se prăbușește pe pavajul tunelului, iar Pope se 
aruncă și el înăuntru. 

Faţa lui Pilcher e lipită de suprafața rece de beton. 

— Înapoi! Se va închide! strigă Pope. 

Portalul se trântește în urma lor. 

De cealaltă parte se aud câteva bufhituri surde - mai 
multe trupuri izbindu-se de suprafața metalică. 

Acum în siguranţă, Pilcher e pe cale să leșine. 

Ultimul lucru pe care-l aude înainte să-și piardă 
cunoștința este vocea lui Pam, care ţipă, cuprinsă de 
isterie: 

— Ce naiba sunt creaturile acelea? 


I 
Orele care au urmat dezvăluirilor lui 
Ethan Burke 


Jennifer Rochester 


Casa era atât de întunecată... 

Jennifer încercă întrerupătorul din bucătărie mai mult 
din instinct, dar nu se întâmplă nimic. 

Își căută orbecăind drumul, ocolind frigiderul pentru a 
ajunge la dulapul de deasupra aragazului. Deschise 
dulapul și scoase sfeșnicul din cristal, o lumânare și o cutie 
cu chibrituri. Aprinse un chibrit și deschise gazul, apoi 
așeză un ceainic pe flacăra albastră care pâlpâia sfârâind. 
După ce bucata de lumânare începu să lumineze, se așeză 
la masa din bucătărie. 

În viaţa ei anterioară fuma câte un pachet de ţigări pe zi 
și ar fi dat orice să aibă o ţigară în momentul acela - ceva 
care să-i liniștească nervii și mâinile ce nu se mai opreau 
din tremurat. 

În timp ce ochii i se umpleau de lacrimi, lumânarea se 
stinse. 

Nu se putea gândi decât la soţul ei, la Teddy. Cât de 
departe se simţea de el... 

La două mii de ani distanță, mai exact. 

Ea sperase mereu ca lumea să mai existe încă, undeva 
acolo. Dincolo de gard. Dincolo de acest coșmar. Spera ca 
soțul ei să mai fie în viaţă. Casa ei. Slujba ei de la 
universitate. La un anumit nivel, speranţa fusese cea care 
o ţinuse vie în toţi acești ani. Speranţa ca într-o bună zi să 
se trezească din nou în Spokane, cu Teddy lângă ea, încă 
dormind. Speranţa ca acest loc, Wayward Pines, să nu fie 
nimic mai mult decât un vis. Ea s-ar fi ridicat ușor din pat, 
ar fi mers în bucătărie și i-ar fi făcut ouă. l-ar fi pregătit o 
cană cu cafea tare. L-ar fi așteptat la masa din bucătărie în 
timp ce el abia s-ar fi dat jos din pat, în acel halat 
dezgustător al lui, ciufulit și somnoros, așa cum îl iubea ea. 
Apoi, ea i-ar fi spus: „Am avut cel mai ciudat vis azi- 
noapte“, dar atunci când ar fi încercat să i-l explice, tot ce 
trăise ea în Wayward Pines ar fi dispărut complet în ceața 
viselor uitate. 


Ea i-ar fi zâmbit pur și simplu soţului ei, aflat de cealaltă 
parte a mesei, și i-ar fi spus: „L-am uitat deja“. 

Acum, speranţa ei se spulberase. 

Singurătatea era cumplită. 

Dar, dincolo de ea, clocotea furia. 

Furia că cineva îi făcuse asta. 

Mânie pentru tot ce pierduse. 

Ceainicul începu să șuiere. 

Se ridică nesigură pe picioare, cu mintea năpădită de 
gânduri. 

Ridică ceainicul de pe foc și șuieratul se stinse. Turnă 
apa fiartă în ceașca ei favorită din ceramică, în care păstra 
mereu un infuzor de ceai umplut cu flori de mușeţel. Cu 
ceaiul într-o mână și cu lumânarea în cealaltă, ieși din 
bucătăria cufundată în întuneric și intră în hol. 

Cei mai mulţi locuitori ai orașului erau încă la teatru, 
încercând să asimileze dezvăluirile șerifului, și probabil că 
ea ar fi trebuit să rămână cu toți ceilalți, dar adevărul era 
că simţea nevoia să fie singură. În noaptea aceea nu voia 
decât să plângă în pernă. Dacă somnul avea să vină, ar fi 
fost grozav, dar ea una nu-l aștepta. 

Când ajunse la balustradă, începu să urce scările care 
scârţâiau la fiecare pas, cu lumina lumânării pâlpâind de-a 
lungul pereţilor. Curentul se mai oprise și înainte, de mai 
multe ori, dar ea nu putea scăpa de senzaţia că în noaptea 
aceea, dintre toate, acest lucru însemna ceva. 

Faptul că închisese toate ușile și ferestrele îi oferi o 
vagă - foarte vagă, ce-i drept - liniște sufletească. 


Seriful Ethan Burke 


Ethan privea în sus, spre gardul de șapte metri cu piloni 
din oţel și cabluri cu piroane, prevăzut pe marginea de sus 
cu colaci de sârmă ghimpată. De obicei, gardul bâzâia, 
fiind străbătut de un curent electric cu o intensitate de o 
mie de ori mai mare decât cea necesară pentru 
electrocutare. Bâzâitul era atât de puternic, încât se putea 
auzi de la o sută de metri distanţă și făcea să-ţi vibreze tot 
trupul când te apropiai de gard. 

Însă în noaptea aceea Ethan nu mai auzea nimic. 

Mai rău chiar, poarta de nouă metri era larg deschisă. 

Blocată în poziţia aceea. 

Fuioare de ceaţă treceau prin deschiderea porţii, ca 
niște mesageri ai unei furtuni iminente, iar Ethan aruncă o 
privire spre pădurea întunecată de dincolo de gard. 

Peste bătăile nebunești ale propriei inimi, el auzi 
urletele care răsunau în pădure. 

Aberaţiile se apropiau. 

Ultimele cuvinte ale lui David Pilcher îi răsunau în minte 
la nesfârșit. 

Iadul vine la tine. 

Asta se întâmpla din vina lui Ethan. 

Făcuse greșeala de a-l da în vileag pe psihopatul acela 
nenorocit. El îl provocase. 

Iadul vine la tine. 

Ethan le spusese oamenilor adevărul. 

Iar acum, toţi locuitorii orașului, inclusiv soţia și fiul său, 
aveau să moară. 

o 

Ethan porni grăbit înapoi prin pădure, panica lui 
crescând cu fiecare pas, cu fiecare suflare disperată. Își 
croia drum printre pini, alergând acum de-a lungul 
gardului mut. 

Bronco-ul său se afla chiar în faţă, iar urletele se auzeau 
deja mai tare, din ce în ce mai aproape. 

Sări în spatele volanului, porni motorul și demară în 


trombă printre copaci, forțând sistemul de suspensie până 
la limită. 

Vibraţiile înlăturară și ultimele bucăţi de sticlă din 
parbrizul spart. 

Văzu șoseaua care cotea înapoi spre oraș, urcă rapid 
rambleul și ajunse pe pavaj. 

Apăsă pedala de acceleraţie până la capăt. 

Motorul gemu. 

leși cu mașina dintre copaci și goni mai departe, pe 
lângă pajiște. 

Farurile mașinii sale luminară panoul publicitar care 
înfățișa o familie de patru persoane, din anii '50. Cei patru 
fluturau din mâini, afișând un zâmbet lipsit de griji 
deasupra sloganului: 


BINE ATI VENIT ÎN WAYWARD PINES, 
UNDE PARADISUL ESTE LA EL ACASA! 


Aiurea, își spuse Ethan. 

Dacă erau norocoși, aberaţiile aveau să ajungă mai întâi 
la ferma de lapte, dând iama în vite și croindu-și drum mai 
departe, până în oraș. 

Acolo era. 

Drept înainte. 

Periferia orașului Wayward Pines. 

Într-o zi senină, orașul era imaginea perfecțiunii. 

Străzi îngrijite, presărate cu case victoriene viu colorate. 
Garduri albe din ţăruși. larbă verde și deasă. Strada 
principală părea destinată unor turiști care, după ce s-ar fi 
plimbat de-a lungul ei, și-ar fi dorit cu siguranţă să se 
retragă acolo la vârsta pensionării, pentru a avea parte de 
o viață minunată. Acea viață neobișnuită. Pereţii muntoși 
care înconjurau orașul promiteau adăpost și siguranţă. La 
o primă vedere, nimic nu părea să indice faptul că locul 
acela era unul din care nimeni nu putea să mai plece - un 
loc unde ai fi fost ucis la cea mai mică tentativă de a-l 
părăsi. _ 

Dar seara aceea era o excepţie. In seara aceea, ca o 


prevestire nefastă, casele și clădirile din oraș rămăseseră 
întunecate. 

Ethan viră pe strada a zecea și parcurse în viteză cele 
șapte străzi înainte de a ţâșni pe strada principală - atât de 
iute, încât anvelopele din partea dreaptă se ridicară de pe 
asfalt. 

Ceva mai în faţă, la intersecţia dintre strada principală 
și strada a opta, toţi localnicii erau adunaţi acolo unde îi 
lăsase - în faţa teatrului. 

Patru sute și ceva de suflete așteptând în întuneric, de 
parcă ar fi fost daţi afară în masă de la un bal mascat, 
îmbrăcaţi încă în costumele lor ridicole de la festivitate. 

Ethan opri mașina și cobori. 

Era sinistru să vadă strada principală cufundată în 
întuneric și vitrinele magazinelor luminate numai de torţe. 

Cafeneaua Steaming Bean!. 

Wooden Treasures?, magazinul de jucării al lui Kate și 
Harold Ballinger. 

Hotelul Wayward Pines. 

Brutăria lui Richardson. 

Berăria. 

Magazinul de dulciuri The Sweet Tooth. 

Wayward Pines Realty Associates, firma la care lucra 
Theresa, soţia lui. 

Vuietul mulțimii era copleșitor. 

Oamenii ieșeau din starea de suspiciune și de șoc, 
consecinţă a deciziei lui Ethan de a le dezvălui tot adevărul 
în legătură cu Wayward Pines. Începuseră să vorbească 
unii cu alţii - într-un fel, pentru prima dată. 

Kate Ballinger veni lângă el. 

Kate și soțul ei, Harold, fuseseră cei urcați pe eșafod 
pentru execuţie la festivitatea din noaptea aceea. Ethan le 
salvase vieţile pentru moment. Cineva îi lipise în grabă lui 
Kate un plasture pe rana de deasupra ochiului stâng, dar 
faţa ei era încă mânjită de sânge. La fel și părul albit 


1 Cafeaua aburindă (n.tr.) 


2 Comorile din lemn (n.tr.) 


prematur. Dispariţia lui Kate în Wayward Pines îl adusese 
pe Ethan în acest oraș cu două mii de ani în urmă. Într-o 
altă viaţă, ei lucraseră împreună la Serviciul Secret. 
Fuseseră parteneri. Pentru o perioadă scurtă, dar înfocată 
din viaţa lor, fuseseră chiar mai mult decât parteneri. 

Ethan o apucă pe Kate de braţ și o conduse grăbit spre 
partea din spate a Bronco-ului, departe de vacarmul 
mulţimii. Ea fusese la un pas de moarte în noaptea aceea 
și, atunci când o privi, Ethan înţelese că femeia abia își mai 
păstra cumpătul. 

— Pilcher a tăiat curentul, îi spuse el. 

— Știu. 

— Nu, vreau să spun că a tăiat și curentul care trece 
prin gardul împrejmuitor. Și a deschis poarta. 

Kate se uită lung la el, ca și cum ar fi încercat să 
proceseze cât de proaste erau veștile pe care tocmai le 
primise. 

— Deci creaturile acelea... zise ea. Aberaţiile... 

— Acum pot năvăli oricând în oraș. Și sunt pe drum - vin 
încoace. Le-am auzit când am ajuns la gard. 

— Cât de multe crezi că ar putea să fie? 

— Nu știu. Dar chiar și un grup mic ar face ravagii. 

Kate întoarse capul spre mulţime. 

Conversaţiile se stingeau rând pe rând, iar oamenii se 
trăgeau tot mai aproape de ei, curioși să afle noutăţile. 

— Unii dintre noi au arme, zise ea. Câţiva au macete. 

— Asta nu le va opri. 

— Nu poţi ajunge la o înţelegere cu Pilcher? Să-l suni 
din nou și să-l faci să se răzgândească? 

— Nu cred că ar mai fi posibil. 

— Atunci, o să-i băgăm pe toţi în clădirea teatrului, zise 
ea. Acolo nu sunt ferestre. Doar cele două ieșiri, de o parte 
și de cealaltă a scenei. Ușile duble de acces. Ne vom 
baricada cu toţii în sala teatrului. 

— Şi dacă asediul va dura zile întregi? Fără mâncare. 
Fără căldură. Fără apă. Și niciun fel de baricadă nu va ţine 
aberaţiile la distanţă la nesfârșit. 

— Şi atunci, Ethan? 


— Nu știu, dar nu putem trimite oamenii pur și simplu la 
casele lor. 

— Unii au plecat deja. 

— Ti-am spus să-i ţii pe toţi aici. 

— Am încercat. 

— Câţi au plecat acasă? 

— Cincizeci, șaizeci. 

— lisuse... 

Ethan îi zări pe Theresa și pe Ben - preţioasa lui familie 
- apropiindu-se de el prin mulţime. 

— Dacă aș putea intra în superstructură, zise el, dacă le- 
aș putea arăta oamenilor lui Pilcher cine este în realitate 
omul pentru care lucrează, atunci am putea avea o șansă. 

— Atunci, du-te. Du-te chiar acum. 

— Nu pot să-mi las familia. Nu în felul acesta. Nu fără 
un plan concret. E 

Theresa ajunse lângă el. Își prinsese părul lung și blond 
într-o coadă la spate și era îmbrăcată în haine negre, la fel 
ca și Ben. Ethan o sărută, apoi ciufuli părul lui Ben. Ethan 
putea deja să-și dea seama ce fel de bărbat avea să devină 
fiul lui de doisprezece ani, văzând sclipirea din ochii 
acestuia. Amenințarea maturității. 

— Ce ai aflat? îl întrebă Theresa. 

— Nimic bun. 

— Știu acum, interveni Kate. Trebuie să găsim un loc în 
care să fim în siguranţă în timp ce tu vei pătrunde în 
superstructură. 

— Așa e. _ 

— Un loc protejat. În care să ne putem apăra. Și deja 
plin cu provizii. 

— Exact. 

Ea zâmbi. 

— De fapt, cred că știu un astfel de loc. 

— Caverna Rătăcitorilor, zise Ethan. 

— Mda... 

— Ar putea funcţiona. Am arme la post, în biroul 
șerifului. 

— Du-te să le iei. Ia-l și pe Brad Fisher cu tine. Ea făcu 


un semn către trotuar. E chiar acolo. 

— Cum o să ducem atâţia oameni până sus pe stâncă? 

— O să-i împart în grupuri de câte o sută, zise Kate, și 
fiecare grup va fi condus de cineva care știe drumul. 

— Şi ce facem cu cei care au plecat acasă? întrebă 
Theresa. 

În loc de răspuns, se auzi un urlet îndepărtat. 

Până atunci, mulțimea murmurase; însă acum, toţi 
tăcură brusc. 

Urletul se auzise dinspre partea de sud a orașului - un 
soi de vaiet ostil și sinistru. 

Nimic care să poată fi explicat sau descris, pentru că nu 
îl auzeai doar, ci îi și înțelegeai semnificaţia. 

Iar semnificaţia lui era aceasta: Jadul vine la tine. 

— Va fi destul de greu să-i protejăm pe oamenii care au 
rămas, zise Ethan. 

— Deci ei sunt de fapt pe cont propriu? 

— Cu toţii suntem pe cont propriu acum. Se duse la locul 
din față al Bronco-ului, căută cu mâna pe banchetă și luă 
portavocea, pe care i-o întinse lui Kate. Ai înțeles? o 
întrebă el. 

Ea încuviinţă. Ethan se uită la Theresa. 

— Vreau ca tu și Ben să staţi în preajma lui Kate. 

— În regulă, zise ea. 

— Eu vin cu tine, tată, protestă Ben. 

— Tu trebuie să ai grijă de mama ta. 

— Dar te pot ajuta. 

— Așa mă ajuţi cel mai mult, crede-mă. Ethan se 
întoarse spre Kate și adăugă: Vă ajung din urmă după ce 
trec pe la biroul șerifului. 

— Vino în parcul de la limita nordică a orașului. 

— Cel cu micul chioșc? 

— Acela. 

o 

Brad Fisher, singurul avocat din Wayward Pines, stătea 
într-o poziţie destul de ciudată pe scaunul sfâșiat de lângă 
șofer, în Bronco-ul lui Ethan, ținându-se crispat de mânerul 
portierei. La volan, Ethan acceleră până la o sută de 


kilometri pe oră pe strada principală. 

Ethan îi aruncă bărbatului o privire. 

— Unde e soţia ta? 

— Eram în sala teatrului, răspunse Brad. Tu vorbeai. Ne 
spuneai adevărul. Apoi am ridicat privirea și mi-am dat 
seama că Megan plecase. 

— Dacă ţinem seama de ceea ce-i învăţa pe copii fără 
știrea părinţilor, zise Ethan, s-a gândit probabil că oamenii 
o vor considera o trădătoare. Se temea pentru viaţa ei. Ce 
simți acum pentru ea? _ 

Întrebarea păru să-l prindă pe Brad cu garda jos. În mod 
normal, era spilcuit și proaspăt bărbierit, modelul ideal al 
unui tânăr avocat competent. Acum, își scărpină bărbia 
aspră și spuse: 

— Nu știu. Nu am simţit niciodată că o cunosc cu 
adevărat sau că ea mă cunoaște pe mine. Am trăit 
împreună pentru că așa ni s-a spus. Am dormit în același 
pat. Din când în când făceam sex. 

— Relaţia asta seamănă cu multe căsnicii adevărate. Ai 
iubit-o? 

Brad oftă. 

— E complicat, zise el. Apropo, tu ai făcut ceea ce 
trebuia. Ne-ai spus adevărul. 

— Dacă aș fi știut că Pilcher avea de gând să întrerupă 
curentul care trece prin gard... 

— Nu te duce acolo, Ethan. Nu poţi juca acest joc. Ai 
făcut ceea ce ai crezut de cuviinţă, l-ai salvat pe Kate și pe 
Harold. Ne-ai arătat tuturor cât valorează cu adevărat 
vieţile noastre. 

— Mă întreb, zise Ethan, cât va dura acest sentiment 
odată ce oamenii vor începe să moară. 

Farurile luminară clădirea întunecată care adăpostea 
biroul șerifului. Ethan urcă cu roţile pe bordură și Bronco- 
ul înaintă direct pe trotuar. Opri mașina la un metru de 
intrare, sări pe trotuar și aprinse lanterna, apropiindu-se 
împreună cu Brad de ușile duble. 

Ethan le descuie și împinse una dintre ele. 

— Ce luăm de aici? întrebă Brad în timp ce străbăteau 


alergând holul și coridorul din dreapta, către biroul lui 
Ethan. 

— Orice aruncă gloanţe. 

Brad preluă lanterna, iar Ethan scoase puștile din dulap 
și pregăti muniţia. Puse pe birou un Mossberg 930 și îl 
încărcă cu opt cartușe. 

Introduse treizeci de gloanțe în încărcătorul unui 
Bushmaster AR-15. 

Erau mai multe puști automate. 

Arme de vânătoare. 

Pistoale Glock. 

Un Sig Sauer. 

Un Smit&Wesson de calibrul .357. 

Mai încărcă încă două pistoale, dar toate acestea 
consumau prea mult timp. 


Kate Hewson Ballinger 


Ea apucă braţul lui Harold. Soţul ei trebuia să-și 
conducă grupul spre o intrare secretă, aflată câteva străzi 
mai la sud, iar ea avea să-l conducă pe al său la limita de 
nord a orașului. 

Kate își aruncă braţele în jurul gâtului bărbatului, 
sărutându-l prelung. 

— Te iubesc, îi spuse ea. 

El zâmbi. Părul lui argintiu, ud de sudoare, era lipit de 
frunte în ciuda frigului de afară, iar vânătăile de pe faţă 
începuseră să i se înnegrească. 

— Katie, dacă mi se întâmplă ceva... 

— Nu face asta, îl opri ea. 

— Ce anume? 

— Mișcă-ţi mai repede fundul spre ascunzătoare! 

La câteva străzi distanţă, se auzi un urlet. În timp ce se 
îndrepta spre mulţimea gata să o urmeze într-un loc sigur, 
ea întoarse capul spre Harold și îi trimise un sărut pe calea 
aerului. Iar el îl prinse. 


Jennifer 


În dormitorul ei, Jennifer puse lumânarea pe măsuţa de 
toaletă și se dezbrăcă de costumul pe care-l purtase la 
festivitate - un trenci lung și negru peste o salopetă roșie, 
plus o pereche de coarne de diavol confecţionate manual. 
Cămașa de noapte o aștepta, agăţată de ușa dormitorului. 

Odată urcată în pat, își bău ceaiul de mușeţel urmărind 
umbrele aruncate de flacăra lumânării pe tavan. Ceaiul 
care-i alunecă pe gât o încălzi instantaneu. Aceasta fusese 
rutina ei vreme de trei ani la rând și se gândea că nu ar fi 
fost înțelept să o întrerupă tocmai în noaptea aceea. Atunci 
când nu mai ai de cine, te agăţi de lucrurile familiare. 

Ea se gândi la toţi ceilalţi localnici din Wayward Pines. 

Probabil că analizau versiunea prezentată, punând 
întrebări despre ceea ce li se spusese. Împăcându-se cu 
faptul că se înșelaseră atât de mult. 

Ce avea să aducă ziua următoare? 

Fereastra de lângă patul ei era crăpată, iar răcoarea 
nopţii se strecura în interior, înfrigurând-o. Ei îi plăcea ca 
încăperea să fie răcoroasă, să adoarmă în frig sub un 
munte de pături. 

Se uită pe geam. Întuneric deplin. Greierii amuţiseră. 

Își puse cana cu ceai pe noptieră și își acoperi picioarele 
cu pături. Mai rămăsese un centimetru de lumânare pe 
măsuţa ei de toaletă și parcă nu se simţea încă pregătită să 
rămână de tot în întuneric. Nu avea decât să ardă. 

Închise ochii. O senzaţie de prăbușire în gol. Atâtea 
gânduri, atâta frică. O greutate tangibilă. Doar somn. 

Gândurile i se îndreptară spre Teddy. În ultimul an, se 
trezise adesea amintindu-și mirosul și vocea lui, felul în 
care-i simțea mâinile pe trup - mult mai clar decât își 
putea aminti chipul lui. Incepea să uite cum arăta el. 

Undeva afară, în întuneric, un bărbat începu să ţipe. 
Jennifer înălţă capul. Nu mai auzise un astfel de țipăt. 
Groază, disperare și o agonie de nedescris - toate într-un 
singur strigăt, ce părea să nu se mai sfârșească. 


Un om era ucis chiar în momentul acela. 

Oare continuaseră execuția lui Kate și Harold? 

Țipătul se stinse ca un robinet închis. 

Jennifer privi în jos. Era în picioare, pe parchetul rece. 
Se duse la fereastră și o ridică un pic mai sus. Frigul 
invada încăperea. Cineva începu să ţipe într-o casă din 
apropiere. O ușă fu trântită. O umbră ţâșni pe alee. 

Un alt urlet răsună dinspre vale, însă acesta era diferit. 
Era același sunet pe care-l scosese monstrul din mașina 
șerifului. Un urlet sinistru, neomenesc. 

Mai multe urlete îi răspunseră, în timp ce o duhoare 
insuportabilă - de mosc putrezit - pătrunse în dormitor, 
purtată de vânt. Un mormăit surd, gutural se auzi undeva 
mai jos, în grădina ei. Jennifer închise fereastra și o blocă 
cu zăvorul. Se retrase împleticindu-se spre pat și, în timp 
ce se așeza pe saltea, auzi ceva trecând prin fereastra 
livingului de la parter. 

Jennifer tresări. Întoarse capul spre ușă. Flacăra 
lumânării de pe măsuţa de toaletă se stinse. Scoase un 
icnet. În încăpere era întuneric beznă. Nu-și mai vedea 
mâna, care era la numai câţiva centimetri în faţa ochilor 
săi. Sări în picioare și înaintă bâjbâind spre ușa 
dormitorului. Se lovi cu genunchiul de un cufăr de la 
piciorul patului, dar reuși să rămână în picioare. Apoi 
ajunse la ușă. 

Auzi treptele scârțâind sub greutatea unui trup care 
urca scările. Jennifer încuie ușa și bâjbâi după zăvor. 
Acesta intră în urechea fixată pe toc. 

Ființa care dăduse buzna în casa ei era acum în hol, iar 
scândurile din dușumea gemeau sub greutatea acesteia. 
Mai mult zgomot la parter. Casa se umplea de cârâieli și 
pocnete. 

Se așeză în patru labe și merse târâș pe podea, în timp 
ce zgomotele de pași din hol se auzeau din ce în ce mai 
clar. Se lăsă pe burtă și se strecură sub pat, simţindu-și 
inima bătând nebunește așa cum stătea lipită de podea. 
Auzea tot mai multe ființe urcând scările. 

Apoi, ușa dormitorului sări din balamale. 


Pașii care intraseră în dormitorul ei troncăneau ciudat 
pe parchet. Ca niște unghii, sau gheare. 

Ea îl simţi, mai pronunţat ca niciodată - o combinaţie de 
mirosuri îngrozitoare: mortăciune, putregai, sânge și o 
duhoare de pe altă lume, dincolo de înţelegerea ei. 

Nu scoase niciun sunet. Lângă pat, scândurile trosniră, 
ca și cum un trup ar fi îngenuncheat acolo. Işi tinu 
respiraţia. Ceva dur și neted îi zgârie braţul. Ea ţipă și 
încercă să se ferească. Umărul ei se răci brusc. Ea își puse 
mâna pe el. 

Palma ei era umedă - fusese sfâșiată de ceva. 

— Te implor, Doamne... șopti. 

Erau mai mulţi în cameră acum. 

Oh, Teddy. Nu voia decât să-i revadă chipul. Pentru 
ultima oară. Acesta chiar era sfârșitul. 

Patul se ridică, iar unul dintre picioarele acestuia se 
frecă de șoldul ei înainte de a se izbi de perete. 

În bezna deplină, ea nu se mai putea mișca, fiind 
paralizată de groază. Umărul îi sângera abundent, dar nu 
mai simţea nimic. Trupul îi amorţi brusc în lipsa oricărei 
reacții de genul „luptă sau fugi“. 

Ei erau acum aproape de ea. Stăteau deasupra ei. Fiinţe 
de pe altă lume, respirând scurt și rapid, ca niște câini 
gâfâind dezgustător. Işi puse capul între genunchi, în 
poziţie fetală. 

Cu două săptămâni înainte de excursia lor în Wayward 
Pines, ea și Teddy petrecuseră o sâmbătă în Riverfront 
Park din Spokane. Făcuseră un picnic la iarbă verde și 
rămăseseră acolo până la apusul soarelui, citind și 
admirând spuma albă a apei care cădea de la înălțime. 

Și, pentru o secundă, îi zări chipul. Nu din faţă, ci dintr-o 
parte. În lumina apusului, încadrându-i puţinul păr care-i 
mai rămăsese și făcând să sclipească ramele metalice 
subţiri ale ochelarilor. El privea soarele apunând dincolo 
de cascade. Fericit. Pentru o clipă. Şi ea fusese la fel de 
fericită atunci. 

Teddy... 

El se întoarse spre ea. 


Zâmbitor. 
Și atunci, veni sfârșitul. 


Ethan 


Brad îndesă rucsacul cu muniţie prin fereastra stricată 
din spatele mașinii, în timp ce Ethan se urca la volan. Își 
verifică ceasul. Pierduseră unsprezece minute. 

— Să mergem! zise Ethan. 

Brad deschise portiera și se urcă pe scaunul sfâșiat. 
Razele farurilor trecură prin ușile de sticlă, luminând holul 
clădirii. Ethan aruncă o privire în oglinda retrovizoare. În 
lumina roșie a stopurilor din spate, observă o siluetă palidă 
ţâșnind. Băgă în marșarier. 

Mașina dădu înapoi pe trotuar, iar capul lui Ethan lovi 
plafonul atunci când roţile coborâră rapid de pe bordură. 
Frână cu dificultate, opri mașina în mijlocul drumului și 
scoase din viteză. Ceva lovi portiera pasagerului, iar Brad 
scoase un țipăt. Când Ethan apucă să privească spre el, 
picioarele lui dispăreau deja prin rama goală a geamului. 

Ethan nu putea vedea sângele din cauza întunericului, 
dar îi simțea mirosul în aer - un damf brusc și persistent 
de putregai. 

Își scoase pistolul. Ţipetele amuţiseră. Tot ce putea auzi 
era zgomotul din ce în ce mai slab al pantofilor lui Brad, 
care era târât pe asfalt. Ethan luă lanterna pe care Brad o 
scăpase între scaune și o îndreptă spre stradă. 

Oh, Doamne... 

Raza acesteia se opri asupra unei aberaţii. 

Stătea chircită pe picioarele din spate, deasupra lui 
Brad, cu capul îngropat în beregata acestuia. 

Cu botul murdar de sânge închis la culoare, creatura 
înălță capul spre el și, deranjată de lumină, scoase un soi 
de șuierat ameninţător, ca un lup care-și protejează prada. 

În spatele monstrului, raza lanternei îi dezvălui mai 
multe siluete palide care se apropiau de mașină pe mijlocul 
străzii. Ethan apăsă pedala de acceleraţie. În oglinda 
retrovizoare, văzu mai multe aberaţii luând-o la fugă după 
mașină pe toate cele patru membre. Cea care era în frunte 
ajunse în dreptul portierei lui. Sări spre geamul lui Ethan, 


dar rată, izbindu-se în schimb de caroseria mașinii. Apoi 
căzu pe asfalt. Ethan o văzu rostogolindu-se pe stradă și 
apăsă pedala până la capăt. 

Când se uită din nou prin rama parbrizului, văzu o 
aberaţie mai mică, aflată la vreo șase metri de radiatorul 
mașinii - cu dinţii rânjiţi, împietrită în lumina farurilor. 

Ethan strânse din dinţi. La impact, bara de protecţie a 
vehiculului aruncă aberaţia la zece metri distanță. Ethan 
trecu cu mașina peste corpul acesteia și o târi jumătate de 
stradă. Bronco-ul trepida atât de violent, încât abia mai 
putea controla volanul. 

În cele din urmă, cadavrul creaturii fu azvârlit pe șosea. 

Ethan se îndreptă cu toată viteza spre nord. 

Oglinda retrovizoare îi dezvăluia acum o stradă 
întunecată și pustie. 

Putea să respire din nou... 

o 

Când ajunse în apropierea limitei de nord a orașului, 
Ethan viră spre vest. Parcurse câteva străzi spre strada 
principală, până când lumina farurilor se opri asupra unor 
oameni adunaţi în stradă, în linie, cu feţele luminate de 
câteva torţe. 

Urcă pe bordură cu mașina și lăsă cheia în contact, 
astfel încât farurile să rămână aprinse. 

Se duse în spatele Bronco-ului, lăsând în jos ușa din 
spate, și luă una dintre cele trei arme automate încărcate. 

Kate stătea lângă o trapă deschisă aflată la nivelul 
solului, în spatele unei bănci. Partea de dedesubt a trapei 
avea niște balamale ruginite, fiind construită din scânduri 
lungi, iar partea exterioară era camuflată cu pământ și 
iarbă. 

Împreună cu un bărbat, Kate îi ajuta pe oameni să 
coboare sub pământ, unul câte unul. 

Ochii lor se întâlniră atunci când Ethan se apropie. 

El îi puse o armă în mână și întoarse capul spre mulţime. 
Mai rămăseseră vreo treizeci de persoane. 

— Ar fi trebuit să fie cu toţii în tunel încă de acum cinci 
minute, zise Ethan. 


— Am mers cât de repede am putut. 

— Unde sunt Ben și Theresa? 

— Au coborât deja în tunel. 

— Aberaţiile sunt aici, Kate. 

El văzu întrebarea în ochii ei. 

— Unde e Brad? 

— L-au ucis. Ascultă ce-ţi spun: mai avem cel mult două 
minute, apoi totul se va sfârși. 

Mulțimea se mișca eficient, precum în cazul unei 
evacuări organizate - în ordine, fără ca nimeni să scoată 
vreun sunet. Tensiunea se simţea în aer. 

Urlete - umane sau animalice - se auzeau din toate 
direcțiile, cu o frecvenţă alarmantă. 

Ethan se întoarse spre mulţime și spuse: 

— Am o mașină plină de arme. Dacă aţi deţinut vreo 
armă de foc în viaţa voastră anterioară, dacă aţi folosit 
vreuna sau știți măcar cum se folosește, veniţi cu mine. 

Zece oameni ieșiră din rând și-l urmară pe Ethan în 
spatele mașinii. 

Hecter Gaither, pianistul orașului, se număra printre 
aceștia. Era un bărbat înalt și subţire, cu părul grizonant, 
albit pe la tâmple. Trăsăturile lui erau delicate, aproape 
regale. 

Pentru festivitate, bărbatul se costumase într-o zână 
malefică. 

— Ce ai împușcat în viața ta anterioară, Hecter? îl 
întrebă Ethan. 

— Obișnuiam să merg la vânătoare de rațe cu tatăl meu, 
în fiecare dimineaţă de Crăciun. 

Ethan îi întinse un Mossberg. 

— Am încărcat-o cu gloanţe de calibrul 12. Va avea un 
recul mai puternic decât cele cu care erai obișnuit. 

Hecter apucă patul armei. Era atât de ciudat să vezi 
acele mâini delicate și îndemânatice ţinând o armă tactică. 

— Noi doi vom cobori ultimii, îi spuse Ethan. Voi fi chiar 
lângă tine. Apoi își concentră din nou atenţia asupra 
arsenalului din mașină. Mai am câteva revolvere și câteva 
pistoale semiautomate. Cine le vrea și pe care anume? 


II 
Pilcher 


Wayward Pines, cu doisprezece ani în urmă 


E dimineaţă. 

O zi de toamnă. 

In viața lui anterioară, nu reușise să aibă parte de un cer 
atât de albastru. Când privești în sus, vezi cea mai pură 
nuanţă de violet. Aerul e atât de curat și de clar, încât totul 
pare ireal; culorile sunt orbitor de intense. Pilcher merge 
pe drumul care intră în oraș. Acesta a fost pavat cu două 
săptămâni în urmă și încă mai duhnește a smoală. 

Trece pe lângă noul panou publicitar, pe care un 
muncitor tocmai pictează „s“-ul din „Paradis“. Odată 
terminat, sloganul va suna cam așa: 


„BINE AŢI VENIT ÎN WAYWARD PINES, 
UNDE PARADISUL ESTE LA EL ACASA!“ 


Pilcher îl salută. 

— Bună dimineața! Bine lucrat! 

— Mulţumesc, domnule! 

Orașul mai are mult până să se dezvolte, dar valea 
începe să arate aproape civilizat. 

Pădurea a fost tăiată în mare parte, cu excepția unor 
copaci care au fost lăsaţi să mărginească străzile și să 
umbrească peluzele din fata caselor. 

Un camion care transportă beton trece hodorogind. 

În depărtare, mai multe case - în diferite stadii de 
construcţie - se înalță maiestuos. heședințele au fost 
prefabricate înainte de suspensie. Cu toate fundațiile 
turnate, munca pare să accelereze. Orașul se extinde tot 
mai repede cu fiecare zi, pe măsură ce casele încep să 
prindă formă. 

Scoala e aproape terminată. 


Scheletul primelor trei etaje ale spitalului este finalizat. 

Pilcher sosește în intersecția încă neastfaltată a străzilor 
care, într-o bună zi, vor fi strada a opta și cea principală. 

Valea vuiește de băâzâitul îndepărtat al drujbelor și al 
pistoalelor pneumatice care bat cuie în stâlpi. 

Clădirile care vor mărgini în curând strada principală 
sunt deja ridicate, scândurile lor galbene de pin sclipind în 
soarele dimineții. 

Arnold Pope apare la volanul unui Jeep Wrangler 
decapotat. 

Bărbatul - care este mâna dreaptă a lui Pilcher - 
coboară din mașină și se apropie tantos de acesta. 

— Ai venit să vezi cât de mult am înaintat? îl întreabă 
Pilcher. 

— Magnific, nu-i așa? 

— Suntem de fapt înaintea planificării inițiale. Dacă totul 
merge bine, vom avea o sută șaptezeci de case terminate 
înainte de prima ninsoare. La fel și exterioarele clădirilor. 
Ceea ce înseamnă că vom putea continua lucrul la 
interioarele caselor pe timpul iernii. 

— Deci când pot programa ceremonia de inaugurare 
oficială? 

— În primăvara următoare. 

Pilcher zâmbește, imaginându-și ziua aceea: o zi caldă 
de mai, valea plină de flori, mugurii verzi și galbeni ai 
noilor frunze. 

Un nou început. Tabla ștearsă a umanității. 

— Te-ai gândit cum le vei explica toate acestea primilor 
rezidenți? 

Merg unul lângă altul pe stradă, Pilcher urmărind cu 
privirea schelele din fața clădirii ce urmează să devină 
teatrul orașului. 

— Imi imaginez că va fi o reacție de șoc și de 
neincredere la început, dar odată ce vor înțelege ce șansă 
le-am dat... 

— ... iți vor face temenele până la pământ, mulțumindu- 
ți, spune Pope. 

Pilcher zâmbește. 


Un camion cu remorcă transportând o încărcătură de 
bușteni trece hodorogind pe lângă ei. 

— Poţi înțelege ce înseamnă să ţi se ofere o asemenea 
oportunitate? meditează Pilcher. În lumea din care venim, 
existența noastră a fost atât de simplă! Și atât de plină de 
nemulțumire... tocmai pentru că a fost atât de simplă. Cum 
poți găsi vreun înțeles când ești doar unul la șapte miliarde 
de oameni? Când mâncarea, hainele și tot ceea ce ai 
nevoie se află la un Walmart distanță? Când mintea 
noastră amorţește, adormită de atâtea tipuri de ecrane și 
de divertisment HD, sensul vieții, sensul existenței noastre 
și scopul acesteia se pierd în neant. 

— Și care ar fi acesta? întreabă Pope. 

— Ce anume? 

— Scopul existenţei noastre. 

— De a perpetua specia, desigur. De a guverna planeta. 
Și vom reuși să facem din nou acest lucru. Nu pe vremea 
ta sau a mea, dar vom reuși. Oamenii pe care îi reanimez 
din starea de suspensie pentru a-mi popula orașul nu vor 
avea Facebook, iPhone, iPad sau Twitter. Nici livrare la 
domiciliu. Ei vor interacţționa așa cum obișnuiau să o facă 
cei din specia noastră. Faţă în față. Și vor trăi știind că 
sunt ultimii reprezentanți ai umanităţii și că, dincolo de 
gardul împrejmuitor al orașului, se află un miliard de 
monștri care abia așteaptă să-i devoreze. După ce vor afla 
acest lucru, se vor împăca cu gândul că, în faţa unui astfel 
de privilegiu enorm, vieţile lor au devenit extrem de 
valoroase. Și nu asta e ceea ce urmărim cu toții, la urma 
urmei? Să ne simţim utili? Să ne simţim valoroși? 

Pilcher zâmbește, în timp ce orașul lui - visul lui - prinde 
contur văzând cu ochii. 

— Acest loc va fi Edenul nostru, încheie el. 


Familia Turner 


Jim Turner își sărută pe frunte fiica de opt ani și îi șterse 
lacrimile care i se prelingeau pe obraz. 

— Dar vreau să rămâi cu noi, spuse ea. 

— Trebuie să mă duc să văd dacă totul e în regulă. 

— Mi-e frică. 

— Mami va fi cu tine. 

— De ce ţipă oamenii de afară? 

— Nu știu, minţi el. 

— Din cauza acelor monștri? Am învăţat la școală despre 
ei. Domnul Pilcher ne protejează de ei. 

— Nu știu ce sunt creaturile acelea, Jessica, dar trebuie 
să mă asigur că tu și mami veţi fi în regulă, bine? 

Fetiţa încuviinţă din cap. 

— Te iubesc, scumpo. 

— Şi eu te iubesc, tăticule. 

El se ridică și cuprinse cu palmele obrajii soţiei sale. Nu 
o putea vedea în întuneric, dar îi simţea tremurul buzelor 
și lacrimile care-i udau faţa. 

— Aveţi apă, mâncare și o lanternă, îi spuse el. Până și o 
oală de noapte în care să faceţi pipi, încercă el să 
glumească. 

Ea îl apucă de ceafă și își lipi buzele de urechea lui. 

— Nu face asta. 

— Nu există altă cale, iar tu știi asta. 

— Subsolul... 

— Nu va funcţiona. Scândurile sunt prea lungi și nu vor 
acoperi ușa. În timp ce spunea asta, îi auzea pe vecinii lor, 
familia Miller, urlând în agonie în casa lor de peste drum. 
Când va veni timpul să ieșiţi afară... 

— Tu ne vei scoate de aici. 

— Nu-mi doresc nimic mai mult. Dar, dacă nu voi fi aici 
ca să fac asta, folosește ranga. Va trebui să o proptești în 
ușorul ușii. 

— Ar fi trebuit să rămânem cu ceilalţi. 

— Ştiu, dar nu a fost așa, iar acum va trebui să facem ce 


putem mai bine. Indiferent ce veţi auzi în dormitor, 
rămâneţi în acest dulap și nu scoateţi vreun sunet. 
Acoperă-i urechile dacă... 

— Nu spune asta. 

— Dacă... tăticule? 

— Oh, Doamne, nu spune asta. 

— Vă iubesc, scumpele mele. Acum, va trebui să închid 
ușa asta. 

— Nu, tăticule! 

— Liniște, Jess, îi șopti el. 

Jim Turner își sărută soţia și fiica. 

Apoi le închise în dulapul din dormitorul aflat la cel de-al 
doilea nivel al casei lor victoriene, de culoarea lavandei. 

Cutia lui de scule era deja deschisă pe podea. Își aprinse 
lanterna și alese o scândură de zece centimetri lățime și 
cinci centimetri grosime, dintre bucăţile de cherestea pe 
care le cărase din șopron în casă - resturi de la căsuţa 
câinelui, pe care o construise vara trecută. 

Acele după-amiezi călduroase în care lucrase în curtea 
din spate... 

Urletele doamnei Miller îi spulberară această amintire. 

— Nu-nu-nu-nu-nu-nu-nu! Oh, Doaaaaamne! 

Jessica plângea în dulap în timp ce Gracie încerca din 
răsputeri să o liniștească. 

Jim luă un ciocan. Începu să bată cuie în ambele capete 
ale scândurii. Ar fi fost de preferat șuruburile, dar nu era 
vreme. Puse scândura de pin peste rama ușii dulapului și o 
bătu în cuie. 

Mintea lui lucra febril. Repeta în gând tot ce le spusese 
șeriful, chiar dacă nu putea să înţeleagă pe deplin. 

Cum era posibil? Asta era tot ce rămăsese din omenire? 

Când termină de bătut și cea de-a patra scândură în 
tocul ușii, din casa familiei Miller de peste drum nu se mai 
auzea niciun țipăt. 

El lăsă ciocanul jos și își șterse fruntea de sudoare. 
Transpira abundent. Se așeză în genunchi și își apropie 
buzele de ușa dulapului. 

— Jessica? Gracie? 


— Te aud, răspunse soţia lui. 

— Am bătut ușa în cuie, zise Jim. Acum, trebuie să mă 
duc să găsesc o ascunzătoare. 

— Te rog, ai grijă. 

El puse mâna pe ușa dulapului. 

— Vă iubesc atât de mult pe amândouă... 

Gracie îi răspunse, dar el nu reuși să distingă cuvintele. 
Erau prea înăbușite. Prea vagi. Prea înecate de lacrimi. 

Ridicându-se în picioare, luă din cutia lui de scule 
lanterna și ciocanul - obiectul care putea fi folosit cel mai 
eficient drept armă. 

Descuie ușa dormitorului și o închise încet în urma lui. 

Holul era întunecat. Ultima jumătate de oră fusese atât 
de plină de ţipete și de urlete îngrozite, încât tăcerea îl 
surprinse ca un semn rău, ca o minciună. 

Unde te vei ascunde? 

Cum vei supraviețui? 

Se opri în capul scărilor. Era tentat să folosească 
lanterna, dar se temea să nu atragă atenţia. 

Cu o mână pe balustradă, pentru ghidare, începu să 
coboare încet treptele care scârțâiau. In living era 
întuneric beznă. Jim înaintă către ușa din faţă. Incuiase 
ușa, dar avea senzaţia că asta nu avea nicio importanţă. 
Din câte văzuse, creaturile acelea intrau direct pe 
fereastră. Să rămână înăuntru? Să plece? 

De cealaltă parte a ușii auzi un hârșâit. Se aplecă spre 
vizor. 

Niciun stâlp de iluminat de pe stradă nu mai funcţiona, 
dar el putea vedea afară - asfaltul, gardurile din ţăruși și 
mașinile erau iluminate vag de pâlpâirea stelelor. 


Trei dintre creaturile acelea trecuseră de gardul din 
ţăruși înaintând încet pe dalele de piatră care pavau aleea 
până la ușa din faţă. 

Le zărise de la fereastra dormitorului său de la cel de-al 
doilea nivel al casei, dar nu văzuse niciun exemplar atât de 
aproape. 

Niciuna dintre creaturi nu era mai mare decât el, dar 


masa lor musculară era extraordinară. 

Păreau... 

Nişte oameni deghizați în monștri. Echipaţi cu gheare 
lungi în loc de degete, cu dinţii adaptaţi pentru sfâșiere și 
tăiere și cu braţe ce păreau prea lungi pentru restul 
corpului. Mai lungi chiar decât picioarele lor. 

El murmură, ca un soi de rugăciune: 

— Ce naiba sunteţi? 

Ajunseră pe verandă. 

Frica îl învălui dintr-odată ca o mănușă. 

Se retrase din spatele ușii, mișcându-se din nou prin 
întuneric, mai întâi între sofa și măsuţa de cafea, apoi în 
bucătărie, unde lumina stelelor era filtrată de fereastra de 
deasupra chiuvetei suficient cât să facă vizibil linoleumul 
de pe pardoseală și să-i lumineze calea. 

Jim așeză ciocanul pe bufet și trase cheia de la ușa din 
spate din cuiul de lângă ușă. 

Ceva se izbi cu putere în ușa din faţă exact atunci când 
introduse cheia în broască. 

O coliziune. Încuietoarea zdrăngăni și ușa de lemn se 
crăpă. 

El întoarse cheia în broască, iar opritorul acesteia se 
retrase. 

Reuși să deschidă ușa din spate exact în momentul în 
care ușa din faţă sări din balamale. 

Cu siguranţă primul lucru pe care aveau să-l vadă acești 
monștri erau scările ce duceau la cel de-al doilea etaj, la 
dormitor, la dulapul în care erau ascunse fetele lui. 

Jim se întoarse și făcu rapid câţiva pași până în 
bucătărie, apoi strigă: 

— Hei, băieţi? Aici! 

Un urlet asurzitor umplu casa. 

El nu putea vedea nimic, dar auzea creaturile trecând 
printre mese și scaune, venind după el. Ţâșni înapoi prin 
bucătărie, închise ușa din spate după el și sări peste 
singura treaptă din faţa acesteia, direct pe peluza sa 
perfect pătrată. Trecu pe lângă casa câinelui. Fugi către 
gard. Ferestrele se făcură ţăndări în urma lui. 


Când ajunse la poarta care se deschidea în alee, întoarse 
capul și văzu una dintre creaturi trecând prin fereastra 
spartă de la bucătărie, în timp ce alte două încercau să 
spargă ușa din spate. Trase zăvorul și împinse poarta cu 
umărul. 


Ethan 


Urletele aberaţiilor se auzeau la mai puţin de o stradă 
distanță atunci când Ethan cobori prin deschiderea 
orizontală. Apucă mânerul din partea interioară a 
chepengului și îl trase pe deasupra capului său. 

Tunelul răsuna de vocile sutelor de oameni care 
coborâseră dedesubt - destul cât să acopere urletele 
aberaţiilor. 

Ethan cercetă cu atenţie, dar nu găsi niciun zăvor pe 
partea interioară a chepengului, nicio metodă de a-l 
securiza împotriva lumii de deasupra. 

Cobori cele douăzeci și cinci de trepte ale scării, până pe 
fundul unui tunel luminat de o duzină de torţe. Era un 
canal de scurgere lat de aproape doi metri și tot atât de 
înalt, cu pereţi din beton erodaţi și crăpaţi, năpădiţi de 
rădăcini și de lujeri, vechi de două mii de ani. Canalul 
trecea pe sub oraș și, în afară de cimitir, reprezenta ultima 
construcţie originală rămasă din acel Wayward Pines al 
secolului douăzeci și unu. 

Era rece, umed și străvechi. 

Oamenii stăteau în linie, cu spatele lipit de pereţii 
tunelului - ca niște elevi adunaţi laolaltă pentru un 
exerciţiu terifiant. IÎncordaţi. Răbdători. Tremurând. Unii 
cu ochii mari de uimire, alții palizi de groază - de parcă nu 
puteau concepe ceea ce se petrecea. 

Ethan alergă spre Kate. 

— A coborât toată lumea? îl întrebă Kate. 

— Da. Tu mergi în faţă. Eu și Hecter vom asigura 
capătul șirului. 

Ethan porni înapoi spre partea din spate a rândului. Cu 
degetul la buze, le făcu semn tuturor să păstreze tăcerea. 
Când trecu pe lângă soţia și fiul lui, prinse privirea 
Theresei și îi făcu un semn din ochi, strângându-i mâna 
înainte de a porni mai departe. 

Șirul de oameni începuse deja să se miște atunci când el 
se apropie de ultimul. 


Trase deoparte ultima persoană care ţinea torța. Era o 
femeie - cea care se ocupa de bar la Biergarten în 
weekenduri. Maggie nu-știu-cum. 

— Ce vrei să fac? îl întrebă ea. 

Era tânără, speriată. 

— Să ţii torta sus, îi răspunse Ethan. Te numești Maggie, 
nu-i așa? 

— Da. 

— Eu sunt Ethan. 

— Știu. 

— Să mergem. 

Grupul înainta destul de încet, așa că Ethan, Hecter și 
Maggie puteau merge fără teama că aveau să cadă. 
Lumina torţelor se reflecta pe suprafeţele din beton 
erodate, dezvăluind un tunel pustiu la doisprezece metri în 
urma lor, pereţii acestuia și spaţiul central, tulburător de 
întunecat. 

Se auzeau pași plescăind prin apă, voci șoptite și nimic 
altceva. 

În timp ce înainta, mintea lui Ethan rătăcea la Theresa și 
Ben, care se aflau la numai cincisprezece metri mai în faţă. 
I se părea o distanţă mult prea mare între ei în acele 
condiţii. 

Ajunseră la o răspântie. 

Torța lui Maggie lumină fugar tunelurile care se 
intersectau. 

Pentru o fracțiune de secundă, lui Ethan i se păru că 
aude urlete în subteran, tulburând întunericul deplin, dar 
zgomotul pașilor grupului său le acoperi ecoul. 

— Crezi că vom reuși? îl întrebă Maggie, cu vocea 
tremurând. 

— Da, îi răspunse Ethan. Vom fi în siguranţă peste puţin 
timp. 

— Mi-e frig, se plânse ea, purtând încă îmbrăcămintea 
pentru festivitate, care consta într-un costum de baie pe 
sub o haină de ploaie și cizme cu manșete de blană. 

— Vom face un foc acolo unde mergem, adăugă Ethan. 

— Mi-e frică. 


— Te descurci grozav, Maggie. 

Două răspântii mai târziu o luară spre dreapta, intrând 
într-un nou tunel. 

În timp ce treceau pe lângă o scară veche din fier care 
urca în întuneric, Ethan se opri. 

— Ce zgomot se aude? întrebă Hecter. 

Ethan întoarse capul spre Maggie. 

— Dă-mi mie torta ta. 

— De ce? 

El îi luă torța din mână și îi întinse în schimb pușca. 

Începu să urce - prinzându-se cu o mână de trepte și 
ţinând torţa cu cealaltă. 

După ce urcă zece trepte, vocea lui Hecter se auzi de 
jos. 

— Ethan, strigă el, nu vreau să mă plâng, dar nu mai pot 
vedea nimic aici, jos. 

— Cobor într-un minut. 

— Ce vrei să faci? îl întrebă Maggie. 

Vocea ei era înecată în lacrimi, dar Ethan continuă să 
urce până când se lovi cu capul de chepeng. Se agăţă de 
ultima treaptă a scării și lumină trapa, flacăra torţei 
încălzindu-i obrazul. 

Maggie și Hecter încă îl strigau. 

Ridică încet trapa. 

În comparaţie cu tunelul întunecos, orașul luminat doar 
de stele arăta ca ziua în amiaza mare. 

Zgomotul care-l făcuse pe Ethan să urce scara fusese un 
urlet. Un urlet de om. 

Nu știa cum să proceseze ceea ce vedea. Şi cum ar fi 
putut accepta că un astfel de tablou era realitate? Oameni 
care alergau pe mijlocul străzii - o imagine ce ar fi putut 
apărea pe coperta revistei Saturday Evening Post -, 
urmăriți de o hoardă de monștri palizi, cu pielea 
translucidă în întunericul nopţii, unii pe două picioare, alţii 
alergând pe toate cele patru membre, în salturi, precum 
lupii. 

Putea procesa tabloul bucată cu bucată. O înșiruire de 
imagini de neuitat. 


Strigăte din casa cea mai apropiată atunci când o 
aberaţie plonjă prin fereastra din față. Trei aberaţii 
tăbărând asupra unuia dintre ofiţerii festivităţii, care se 
opri să le înfrunte în ultimul moment, ridicând maceta prea 
devreme și ratând botul creaturii aflate în frunte, în timp 
ce alte două îl culcau la pământ. 

La vreo treizeci de metri distanţă, o aberaţie trăgând 
dintr-un trup câteva intestine și strivindu-le între fălci, în 
timp ce bărbatul țintuit la pământ sub ghearele sale scotea 
ultimul strigăt - sinistru și disperat - din viaţa lui. 

În mijlocul străzii principale, o aberaţie enormă stând 
deasupra lui Megan Fisher, violând-o. 

Nenumărate trupuri erau împrăștiate deja de-a 
curmezișul străzii principale - cele mai multe zăceau 
absolut nemișcate în băltoacele propriilor intestine. Doi 
oameni abia se târau, iar trei erau mâncaţi de vii. 

Ca într-un joc al groazei absolute, nimeni nu alerga în 
vreo direcţie anume. 

Ethan simțea un impuls nestăpânit de a urca la 
suprafaţă ca să dea o mână de ajutor. Să salveze pe 
careva. Măcar o persoană. Să ucidă măcar unul dintre toţi 
monștrii aceia. 

Dar asta ar fi însemnat moarte. Nici măcar nu avea 
pușca la el. 

Acest grup - un sfert din orașul Wayward Pines - fusese 
atacat în drum spre cealaltă intrare secretă. Nu aveau 
arme cu ei, ci doar niște macete. Și chiar dacă ar fi fost 
înarmaţi, ar fi folosit oare la ceva? Grupul lui Ethan ar mai 
fi fost salvat dacă aberaţiile descopereau tunelurile? 

Un gând îngrozitor. 

Gândește-te la familia ta. Ei sunt chiar dedesubt în acest 
moment. Ei au nevoie de tine. Au nevoie de tine în viaţă. 

— Ethan! strigă Maggie. Vino înapoi! 

La suprafaţă, un bărbat țâșni înainte, alergând cât îl 
ţineau picioarele; Ethan nu mai văzuse niciodată pe cineva 
care să alerge așa. Energia și viteza incredibilă a 
bărbatului erau rezultatul fricii acestuia în faţa unei morţi 
iminente și de neconceput. 


Aberaţia care-l urmărea pe bărbat alerga pe toate cele 
patru picioare și se apropia rapid de acesta, iar când 
bărbatul întoarse capul pentru a privi în spate, Ethan îl 
recunoscu. Era Jim Turner, dentistul orașului. 

O a doua aberaţie veni în contact cu Jim într-o viteză 
uimitoare, iar gâtul bărbatului se frânse sub forța brută a 
impactului. 

Ethan nu se putea stăpâni să nu se întrebe ce-ar fi fost 
dacă nu le-ar fi făcut oamenilor acea dezvăluire? Ce-ar fi 
fost dacă el i-ar fi lăsat să-i omoare pe Kate și pe Harold, 
continuând să se comporte așa cum o făcuse de la bun 
început? 

Cu siguranță oamenii aceia nu ar fi murit acum sub ochii 
lui. 

Lăsă cu grijă chepengul în jos și cobori. 

Maggie ţipa isteric undeva dedesubt, în timp ce Hecter 
încerca să o calmeze. 

Ajuns jos, Ethan înmână torţa și primi înapoi pușca, apoi 
spuse: 

— Să mergem. 

Incepură să străbată tunelul grăbiţi. Restul grupului lor 
nu se mai vedea. 

— Ce se petrecea acolo sus? îl întrebă Maggie. 

— Unul dintre celelalte grupuri nu a reușit să ajungă la 
timp în subteran, îi răspunse Ethan. 

— Trebuie să-i ajutăm, zise Hecter. 

— Nu îi putem ajuta. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Maggie. 

Ethan zări licărul unei torţe undeva la distanţă și mări 
pasul. 

— Trebuie să ne concentrăm asupra siguranţei grupului 
nostru. Nimic altceva nu mai contează acum, zise Ethan. 

— Ai văzut oameni murind? întrebă Maggie. 

— Da. 

— Cât de mulţi? 

— Îmi imaginez că toţi, în cele din urmă. 


Familia Richardson 


Bob Richardson se strecură la volanul oldsmobile-ului 
său Cutlass Ciera din 1982 și porni motorul, în timp ce 
soţia lui, Barbara, se îngrămădea pe scaunul de lângă el. 

— Asta e cea mai proastă idee, zise ea. 

El băgă în viteză și scoase mașina în stradă. 

— Ai tu una mai bună? Să aștepți în casă până când 
creaturile acelea vor veni peste tine? 

— Nu ai farurile aprinse, îi zise Barbara. 

— Intentionat, draga mea. 

— Nu crezi că vor auzi zgomotul motorului? 

— Vrei să taci odată? Lasă-mă să conduc, te rog. 

— Desigur. Asta va fi cea mai scurtă excursie din viaţa 
noastră, ținând cont că nu există niciun drum care să iasă 
din oraș. 

Bob se întoarse cu fața spre strada principală. 

Nu era pe cale să admită asta verbal sau faptic (ceea ce 
ar fi însemnat să folosească farurile), dar era cam 
întuneric. Fără îndoială, mult prea întuneric pentru a 
merge cu farurile stinse. Trecuseră luni întregi de când nu 
mai stătuse în faţa volanului și se simţea cam ruginit. 

Trecură pe lângă clădirea care adăpostea biroul 
șerifului. Geamurile erau închise, așa că urletele care 
răsunau pe străzile orașului abia dacă tulburau liniștea 
tensionată din interiorul mașinii. 

În scurt timp ajunseră la periferia orașului. Bob observă 
pe fereastră ceva mișcare pe pajiște. 

— Sunt acolo, îi spuse Barbara. 

— Știu asta. 

Ea întinse mâna peste genunchii lui și aprinse farurile. 
Razele gemene ţâșniră în aceeași secundă, luminând 
pășunea. Vaci eviscerate erau presărate cu zecile pe 
pajiște - fiecare fiind înconjurată de câte o ceată de 
monștri surprinși în toiul festinului. 

— Pe toţi dracii, Barbara! 

Creaturile ridicară capetele. Boturile lor pline de sânge 


luceau dezgustător în lumina puternică a farurilor. 

Bob apăsă până la capăt pedala de acceleraţie. Trecură 
ca vântul peste panoul de rămas-bun, cu imaginea unei 
familii perfecte din anii '50, zâmbind și fluturându-și 
mâinile în semn de la revedere. 


SPERĂM CĂ ŢI-A PLĂCUT VIZITA ÎN WAYWARD PINES! 
i NU TE ÎNSTRĂINA! 
ÎNTOARCE-TE CÂT MAI CURÂND! 


Șoseaua se afunda în pădure. Bob renunţă la lumina 
farurilor și aprinse proiectoarele de ceaţă, acestea 
asigurând suficientă lumină cât să poată menţine mașina 
pe linia dublă galbenă de pe șosea. 

Ceaţa acoperea șoseaua și coridorul îngust format de 
pini. 

Bob continua să privească în oglinda retrovizoare, dar 
tot ce putea să vadă era o mică porțiune de asfalt scăldată 
în lumina roșie a stopurilor din spate. 

— Mai repede! îi spuse Barbara. 

— Nu pot. Urmează o curbă periculoasă. 

Ea se strecură printre scaunele din față și se așeză în 
genunchi pe bancheta din spate, cu ochii pe fereastră. 

— Vezi ceva? o întrebă Bob. 

— Nu. Ce vom face acum? 

— Nu știu, dar cel puţin nu suntem în oraș, în mijlocul 
masacrului. Poate că ne-am putea opri într-un loc liniștit 
printre copaci, ce zici? sugeră el. Poate vom reuși să 
trecem cu bine peste noaptea asta. 

— Dar dacă nu se va termina? întrebă ea. 

Intrebarea zăbovea între ei ca un nor negru. 

Șoseaua din afara orașului făcea o curbă, iar Bob viră, 
păstrând viteza sub 30 de kilometri pe oră. Barbara 
plângea pe locul din spate. 

— Mai bine nu ne spunea nimic, zise ea. 

— Despre ce vorbești? 

— Despre șeriful Burke. Toate astea se întâmplă pentru 
că el ne-a spus adevărul. 


— Probabil că ai dreptate. 

— Nu spun că mi-a plăcut să trăiesc aici, se smiorcăi 
Barbara, dar știi ce? Aici nu-mi făceam griji pentru facturi. 
Nu-mi făceam griji pentru ipoteca noastră. Am reușit 
împreună să administrăm o brutărie. 

— Tu te obișnuiseși cu modul acesta de viaţă. 

— Exact. 

— Dar nu puteam să vorbim niciodată despre trecutul 
nostru, zise Bob. Nu ne-am mai revăzut prietenii sau 
familia. Am fost obligaţi să ne căsătorim unul cu altul. 

— Asta nu s-a dovedit un lucru chiar atât de rău, zise ea. 

Bob se abținu să comenteze, executând virajul la 
jumătatea curbei. 

Șoseaua care ieșea din oraș deveni șoseaua care intra în 
oraș. Bob reduse viteza când trecură de panoul de 
întâmpinare. Wayward Pines se întindea în faţa lor, 
învăluit în întuneric. El lăsă mașina să ruleze până la un 
stop, apoi opri motorul. 

— Vrei să așteptăm aici, pur și simplu? îl întrebă 
Barbara. 

— Deocamdată. 

— Nu ar trebui să mergem mai departe? 

— Nu ne-a mai rămas prea multă benzină. 

Barbara se strecură înapoi pe locul din faţă. 

— Oamenii mor acolo, zise ea. Chiar în acest moment. 

— Știu asta. 

— Nenorocitul acela de șerif... 

— Eu mă bucur că a făcut asta. 

— Cum? 

— Am spus că mă bucur. 

— Am auzit ce-ai spus. Dar nu asta voiam să întreb, ci 
mai degrabă de ce se întâmplă asta. Vecinii noștri sunt 
măcelăriți, Bob. 

— Am fost sclavi. 

— Și cum poţi să te bucuri de noua ta libertate? 

— Dacă acesta e sfârșitul, mă bucur că acum știu 
adevărul. 

— Nu ești speriat? 


— Sunt îngrozit. 

Bob își deschise portiera. 

— Unde te duci? îl întrebă Barbara. 

Lumina din plafonul mașinii se aprinse, orbindu-i. 
— Vreau să fiu singur câteva clipe. 

— Eu nu mă dau jos din mașină. 

— Asta era și ideea, draga mea. 


Ethan 


În timp ce se apropiau de grupul lor, Ethan înregistra 
treptat deosebirea uriașă dintre ceea ce văzuse la 
suprafaţă și realitatea faptului că oamenii lui erau încă în 
viaţă, acolo jos, în tunel. Acest lucru îi aminti de modul 
întâmplător și adesea revoltător în care soarta și șansa 
interveneau, uneori decisiv, în lupta pentru supravieţuire - 
dacă pășeai în stânga în loc să pășești în dreapta, glonţul 
ar fi intrat în ochiul tău și nu în acela al prietenului tău. 
Dacă temerara Kate și-ar fi condus grupul la o altă intrare 
în tunel, atunci Ethan și familia sa ar fi fost sfâșiaţi pe 
strada principală. Ştia că îi va trebui mult timp ca să și-o 
poată scoate din minte pe Megan Fisher. Văzuse în Irak 
suficientă moarte și distrugere pentru a fi sigur că biata 
Megan avea să-i bântuie visele multe nopţi la rând. Ştia că 
urma să se întrebe mereu ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi 
riscat totul și ar fi ieșit din tunel. Ce-ar fi fost dacă ar fi 
reușit să omoare creatura care o atacase? Dacă ar fi 
salvat-o? Dacă ar fi cărat-o înapoi în tunel? În mintea lui, 
scena aceea se derula la nesfârșit, până când ajunse la 
perfecțiunea unei fantezii. Își dorea să se gândească la 
orice i-ar fi putut înlătura din minte imaginea acelei femei 
aflate sub trupul aberaţiei, în mijlocul drumului. Încă 
existau momente din timpul războiului care îl bântuiau și 
care aveau să-l bântuie mereu - o agonie greu de imaginat 
și o suferinţă fără margini... 

Imaginea aceasta le întrecea însă pe toate. 

Reușiră să ajungă șirul din urmă exact când grupul intra 
într-un nou tunel. 

Ethan își spuse: „Un sfert din omenire tocmai a fost 
șters de pe faţa pământului“. 

Se uită la oamenii săi, care înaintau în șir indian, și zări 
ceafa Theresei în lumina slabă răspândită de torţe. 

Dorinţa de a fi aproape de ea și de Ben era copleșitoare. 

Megan în mijlocul străzii. 

Se opri. 


Megan țipând. 

Se opri. 

Megan... 

Un urlet - unic și strident - străbătu tunelul precum un 
tunet. Maggie și Hecter se opriră în loc. Ethan ridică 
pușca. Torța începu să tremure violent în mâna lui Maggie. 
Ethan aruncă o privire în spate. Șirul de oameni se oprise. 
Auziseră cu toţii, înălţându-și capetele în încercarea de a 
vedea ceva în întunericul de nepătruns al tunelului. 

— Continuati să înaintați, le spuse Ethan tuturor. Nu vă 
opriţi, indiferent ce se va întâmpla. Mergeţi mai departe. 

Porniră din nou. 

— Cred că se aude ceva, spuse Maggie după 
cincisprezece metri parcurși. 

— Ce anume? întrebă Hecter. 

— Un soi de... plescăit. Cineva pășește prin apă. 

— Sunt cei din grupul nostru. 

Ea clătină din cap și își îndreptă arătătorul spre zona 
întunecată a tunelului. 

— Se aude din direcţia aceea. 

— Staţi puţin, zise Ethan. Lăsaţi-i pe toţi să treacă în 
faţa noastră. 

Când ultima persoană din rând se îndepărtă, Ethan privi 
atent în întuneric. Acum auzea și el zgomotul și nu erau 
doar pași. Cineva alerga. 

Işi simţi gura uscată, iar inima începu să i se zbată 
nebunește în piept. 

— E timpul să folosești pușca, Hecter, zise Ethan. 

— Vine cineva? 

— Vine. 

Maggie se dădu câţiva pași înapoi. Ethan încercă să o 
liniștească. 

— Ştiu că ţi-e frică, dar tu ești lumina noastră, Maggie. 
Indiferent ce vei vedea ivindu-se în acest tunel, încearcă 
să-ți păstrezi cumpătul. Dacă tu vei fugi, vom muri cu toţii. 
Înţelegi? 

Plescăitul se auzea din ce în ce mai clar, din ce în ce mai 
aproape. 


— Maggie, înţelegi ce-ţi spun? 

— Da, șopti ea. 

Ethan își armă pușca. 

— Ethan, ai tras siguranţa? 

— Da. 

Aruncă o privire în urmă, încercând să-i zărească în 
mulțime pe Theresa și pe Ben, dar ei erau mult prea 
departe, iar lumina era prea slabă. 

Ethan își propti în umăr patul negru al armei și privi în 
lungul ţevii. 

Văzu prin cătare trei puncte verzi și luminoase, care 
sclipeau plăcut în întuneric. 

— Trage cu gloanțe cilindrice, nu folosi cartușe 
explozive, zise el. 

— Deci nu e admisă nicio abatere. 

— Exact. Încearcă să tragi cu precizie. 

— Şi dacă rămân fără gloanţe? 

— Nu-ţi face griji înainte de... 

Apoi o creatură ţâșni din întuneric cu o viteză uimitoare, 
alergând pe toate cele patru picioare, pregătită să sară. 

Ca un câine de curse rapid. 

Ethan ochi. Hecter trase. 

Focul de armă electriză tunelul și împăienjeni vederea 
lui Ethan pentru o fracțiune de secundă. Când reuși să 
vadă din nou, aberaţia încă nu se oprise. Era la numai șase 
metri și două secunde distanţă. Maggie bolborosea 
paralizată de frică: 

— OhDoamneohDoamneohDoamne... 

Ethan trase. Patul armei îi zgâlțâi umărul. Zgomotul 
focului de pușcă într-un spaţiu atât de restrâns părea un 
bubuit de tun. 

Aberaţia se rostogoli, oprindu-se la un metru de bocancii 
lui Ethan. O bucată mare din ceafă îi fusese spulberată. 

— Doamne! exclamă Hecter. 

Vocea lui Hecter i se părea acum înăbușită lui Ethan, din 
cauza vuietului teribil din urechi. 

O luară la fugă în tunel după ceilalți. Cei care încheiau 
șirul erau doar un punct de lumină aflat undeva la 


distanţă. Când auzul lui Ethan reveni la normal, ecoul altor 
urlete din subteran ajunse la urechile sale. 

— Mai repede, zise Ethan. 

În urma lor auzea un plescăit de pași prin apă. Aberaţiile 
erau din ce în ce mai aproape. 

Ethan privea tot timpul în urmă, în întuneric, dar nu 
vedea nimic. lar acum alergau de-a binelea - Maggie în 
faţă, iar Ethan și Hecter unul lângă altul, ciocnindu-și 
coatele la fiecare câţiva pași. Ajunseră la o răspântie. Prin 
tunelul din dreapta lor, ajungeau până la ei urlete, ţipete, 
vaiete... 


Harold Ballinger 


Oamenii din spate ţipară primii. Strigăte în întuneric. 
Omenești. Şi neomenești. 

— Fugiţi, fugiţi, fugiţi, fugiţi, fugiţi, fugiţi... 

— Oh, Doamne, au ajuns aici... 

— Ajutaţi-mă... 

— Nu, nu, nu, nuuuu... 

Oamenii erau împinși unii peste alţii, căzând în apă. 

Mai multe strigăte de ajutor. Apoi, agonie. 

Totul desfășurându-se al naibii de repede. 

Harold se întoarse pentru a se duce în spate, dar nu mai 
avea unde să meargă. 

Toate torțele fuseseră stinse. Numai întuneric și urlete - 
o explozie de zgomote ricoșând din pereţii canalului de 
deversare, ceea ce îl făcu să se gândească la cum trebuia 
să arate iadul. 

Auzi focuri de armă în tunelul adiacent. 

Kate? 

Tiffany Golden îl strigă pe nume. Striga la el și la ceilalți 
să o urmeze. Să se grăbească. Să nu mai stea acolo. 

Ea era la zece metri distanţă în faţă, ţinând ultima torţă 
a grupului lor. 

Oamenii se înghesuiră, trecând pe lângă Harold. Umărul 
cuiva îl lipi de peretele din beton erodat. Urletele 
muribunzilor se auzeau din ce în ce mai aproape. 

Harold o luă la fugă, prins la mijloc între două femei. 
Coatele lor îi loveau șoldurile în timp ce goneau înaintea 
lui, către flacăra din ce în ce mai mică a torței. 

Nu credea că mai aveau prea mult de mers. Vreo patru 
sute de metri cel mult până la locul în care tunelul ieșea în 
pădure. 

Dacă ar fi reușit să ajungă la suprafaţă, măcar jumătate 
dintre ei... 

Torța din depărtare se stinse cu un strigăt. Întuneric 
instantaneu. Urletele triplându-se în volum. Harold simţea 
panica din aer. Panica pe care o simţea și el. 


Fu doborât în pârâul de pe fundul canalului și călcat în 
picioare. Mai mulţi trecură peste picioarele lui. Apoi, peste 
trupul lui. Încercă să se ridice, dar fu doborât din nou, 
oamenii trecând peste el ca peste un obstacol. Cineva îl 
călcă pe cap. 

Rostogolindu-se într-o parte, reuși să se ridice din nou. 
Ceva ţâșni pe lângă el în întuneric. Duhnea îngrozitor a 
putregai. 

La câţiva metri de el, un bărbat striga după ajutor, 
acoperind zgomotul de oase și de cartilaje sfărâmate. 

Nervii lui Harold erau întinși la maximum. Totul i se 
părea cumplit de ireal. Nu putea accepta ceea ce vedea în 
faţa ochilor. 

Trebuia să plece de acolo. Doar să fugă. 

Bietul nenorocit de lângă el amuţi, singurul zgomot care 
se mai auzea fiind cel al monstrului care-și devora victima. 

Cum era posibil un asemenea lucru? 

O respiraţie fetidă îi atinse faţa. La câţiva centimetri de 
el, fiara mârâi ameninţător. 

— Nu face asta, zise Harold. 

Brusc, simţi o fierbinţeală în zona gâtului. Pieptul îi fu 
acoperit de un șuvoi cald. Încă mai putea respira și nu 
simţea nicio durere, dar din gât îi ţâșnea foarte mult 
sânge. 

Era deja ametit. Se prăbuși în pârâul rece, iar bestia îi 
spintecă stomacul dintr-o singură mișcare. 

Nu simţea decât o durere vagă atunci când bestia începu 
să înfulece din el. 

Peste tot în jurul lui se auzeau vaietele muribunzilor și 
tipetele celor îngroziţi. 

Oamenii încă alergau pe lângă el în întuneric, încercând 
disperaţi să ajungă într-un loc sigur. 

El nu scoase niciun sunet. Nu se împotrivi. 

Paralizat din cauza șocului, a hemoragiei, a traumei și a 
fricii. 

Nu-i venea să creadă că toate acestea i se întâmplau lui. 

Ființa înfuleca din el cu lăcomia unei creaturi ce nu 
mâncase de zile bune. Ghearele de la picioarele acesteia 


ţintuiau picioarele lui Harold, iar celelalte două apăsau 
braţele bărbatului în beton. 

Şi totuși, nu simţea nicio durere. 

Era printre cei norocoși, își spuse el. 

Avea să moară înainte să simtă durerea cea mare. 


Ethan 


Pură suferință umană. Pură teroare. 

Haos. 

— Nu vă opriţi! strigă Ethan. Mergeţi mai departe! 

Se întrebă: „Oare a mai fost doborât vreun grup într-un 
tunel care comunică cu acesta?“ 

Era de neimaginat. Să fie uciși acolo jos... 

Oameni cățărându-se unii peste alţii, călcându-se în 
picioare ca să scape, și monștrii ajungându-i din urmă. 
Torţe căzute, stingându-se în apa din subteran. Devoraţi în 
întuneric. 

La o oarecare distanţă în faţă, torţa celor din grupul lui 
Ethan dispăruse. 

— Pe unde au luat-o? strigă Ethan gâfâind. 

— Nu știu, îi răspunse Hecter. Lumina a dispărut, pur și 
simplu. 

Apa de sub bocancii lui Ethan curgea mai repede acum 
și se simţea curent de aer rece și proaspăt. 

leșiră din tunel într-o albie stâncoasă și, pentru o clipă, 
urletele aberaţiilor fu înlocuit de vuietul torentului de 
munte - aflat undeva în apropiere, dar invizibil din cauza 
întunericului. Ethan se uită în sus, spre versant, și zări 
șirul de torţe înaintând prin pădure. Le făcu semn lui 
Hecter și lui Maggie spre acestea și le spuse: 

— Urmăriţi luminile. 

— Tu rămâi aici? îl întrebă Hecter. 

— Voi veni și eu. 

Urletele aberaţiilor răsunau în apropiere, peste vuietul 
asurzitor al cascadei. 

— Plecaţi! le zise Ethan. 

Hecter și Maggie se îndepărtară, dispărând printre 
copaci. 

Ethan introduse un cartuș nou în camera armei și se 
cățără câţiva metri mai sus, pe un soi de pervaz stâncos. 
Ochii lui se obișnuiau treptat cu întunericul. Putea distinge 
siluetele copacilor și chiar și cascada din depărtare, apa 


cea neagră, luminată doar de stele pe fundalul întunecat al 
cerului, revărsându-se în șuvoaie de la o sută de metri 
înălțime, peste o bordură de piatră. 

Coapsele lui Ethan ardeau după ce străbătuse în fugă 
tunelul și, în ciuda frigului, maioul de sub cămașă îi era ud 
leoarcă. 

O aberaţie ieși brusc din tunel și se opri în albia de 
piatră. 

Analiză împrejurimile. Se uită la Ethan. 

Să-i dăm drumul. 

Capul creaturii zvâcni într-o parte. Când glonţul lovi în 
plin trupul aberaţiei, aceasta căzu pe spate, în apa râului. 

Apoi, încă două aberaţii ţâșniră afară din tunel. Una se 
apropie în grabă de camaradul ei căzut și scoase un mârâit 
înăbușit, ca o tânguială. 

Cealaltă se îndreptă direct spre Ethan, urcând malul 
stâncos în viteză pe toate cele patru picioare. Ethan mai 
puse un cartuș pe ţeavă și ţinti spre dinţii rânjiţi ai 
creaturii. 

Când aberaţia căzu, o alta se afla exact în spatele ei și 
alte două ieșiseră deja din tunel. 

Ethan armă și trase. Celelalte două veneau spre el și tot 
mai multe urlete se auzeau în urma lor. 

Ethan dobori cu un foc aberaţia care se afla mai aproape 
de el, dar rată capul celeilalte. 

Puse pe ţeavă încă un glonţ. Trase de la mică distanţă și 
nimeri creatura la baza gâtului. Ethan simţi stropii de 
sânge pe faţă și în ochi. 

Işi șterse faţa, observând în acest timp o altă aberaţie 
care urmă exemplul suratelor ei și se apropie. 

Ethan armă, ochi și apăsă pe trăgaci. 

Clic! La naiba! 

Aberaţia auzi zgomotul și făcu un salt. 

Ethan aruncă lângă el pușca goală, apoi își scoase 
pistolul Desert Eagle și trase un foc direct în inima 
creaturii. 

Fumul care ieși pe țeava pistolului se ridică în aer, în 
timp ce inima lui Ethan bătea să-i spargă pieptul. Incă se 


mai auzeau urlete dinspre tunel. 

Fugi, fugi, fugi! 

Băgă pistolul în toc, apucă pușca și începu să se caţere, 
îndepărtându-se de cursul apei și făcându-și drum printre 
pietre și prin mâl, până când ajunse printre copaci. 
Sudoarea i se prelingea în ochi - sărată și acidă. 

La distanţă se vedeau lumini. În spatele lui, urlete. 

Își aruncă pușca pe umăr și o luă la fugă. După un 
minut, zgomotul produs de aberaţii se schimbă. 

Erau afară acum. Multe dintre ele. 

El nu privi în urmă. Continua să alerge. Continua să se 
caţere. 


III 
Adam Tobias Hassler 


Expediția lui Hassler 
Nord-vestul zonei Wyoming, cu 678 de zile în urmă 


Alge viu colorate căptusesc malurile și izvoare de apă 
minerală bolborosesc acolo unde ies la suprafată din lumea 
lor subterană. Mirosul de sulf si alte minerale este foarte 
puternic. 

Hassler se dezbracă în plină ninsoare si îsi ascunde 
hainele și echipamentul sub mantaua urât mirositoare. 
Croindu-și drum prin iarbă, el intră ușor în ochiul de apă și 
scoate un oftat de plăcere. 

În centru, apa e adâncă, limpede și albastră precum 
cerul. 

El găsește un loc lângă mal unde apa are doar jumătate 
de metru și se întinde pe o piatră lungă și netedă de la 
baza unui taluz natural. 

O plăcere pură, deplină. De parcă ochiul de apă ar fi fost 
făcut pentru asta. 

Stă întins în bazinul cu apă de patruzeci de grade și 
afară ninge. Închide ochii și se lasă purtat preț de câteva 
clipe de euforia care-i amintește cum este să fie om. Să 
trăiască într-o lume civilizată, în confort și comoditate. 
Într-o lume în care probabilitatea mortii nu umbrește 
fiecare clipă. 

Dar euforia nu durează prea mult, pentru că își 
amintește mereu unde se află, cine este și de ce se află 
acolo. 

O voce sumbră - cea care l-a tinut în viaţă în ultimele 
opt sute și ceva de zile petrecute în sălbăticie - îi șoptește 
că a fost un lucru prostesc să se oprească pentru a se 
bălăci în ochiul acesta de apă. A fost naiv și nechibzuit. 
Aici nu e un spa. O ceată de aberaţii ar putea apărea în 
orice moment. 


În mod normal el este exagerat de precaut, dar bazinul 
natural este o adevărată binefacere, iar el știe că amintirea 
acestei clipe îl va ajuta foarte mult în săptămânile 
următoare. În afară de asta, harta și busola sunt inutile în 
toiul unui viscol. Preferă să stea în apa aceea caldă până 
când vremea rea va trece. 

Închide ochii din nou și simte fulgii de zăpadă 
aterizându-i pe gene. 

Undeva, la distanță, aude un sunet - precum jetul de apă 
expulzat prin orificiul respirator al unei balene. E probabil 
erupția unui gheizer mai mic. Propriul zâmbet îl surprinde. 

El a văzut acest loc prima dată în fotografiile decolorate 
ale volumului „XYZ” din Enciclopedia Britanica, în pivnita 
părinților săi - o mulțime care asistă de pe o alee din 
scânduri la erupția din 1960 a gheizerului Old Faithful, 
aruncând în aer jeturi de apă minerală clocotită. 

A visat să viziteze acest loc încă din copilărie. Doar că 
nu-și imaginase niciodată că prima lui vizită în Yellowstone 
avea să aibă loc în asemenea condiţii. 

Două mii de ani în viitor și lumea se transformase într- 
un iad. 

o 

Hassler ia o mână de pietriș și începe să răzuiască 
murdăria și praful care s-au depus în timp pe pielea lui, ca 
o armură. În mijlocul bazinului, acolo unde apa adâncă îi 
acoperă capul, se scufundă complet. 

Curat pentru prima dată după luni bune, el iese din 
bazin și se așază pe iarba înghețată, pentru a-și lăsa trupul 
să se obișnuiască din nou cu frigul. 

Din umerii lui se ridică aburi. Se simte ametit de la 
căldura apei. 

Dincolo de pajiște, brazii se înalță fantomatici, aproape 
invizibili din cauza aburului și a ninsorii. 

Și atunci... 

Ceva ce el luase drept un arbust începe să se miște. 

Inima lui Hassler se oprește. Își înalță capul și priveşte 
atent. 

Nu poate aprecia la ce distanță vede mișcarea, dar, cu 


siguranță, până acolo sunt mai puțin de o sută de metri. La 
prima vedere, pare un om care merge pe patru picioare, 
doar că nu mai sunt oameni pe lume. Cel puţin, nu dincolo 
de gardul electrificat și prevăzut cu sârmă ghimpată care 
împrejmuiește orașul Wayward Pines. 

Ei bine, de fapt există unul. 

El 

Silueta se apropie. 

Nu. Siluetele. 

Trei la număr. 

Idiot ce ești! 

El e gol, iar cel mai bun mijloc de apărare al său - un 
revolver de calibrul .357 - este îndesat în buzunarul 
mantalei lui, departe de malul bazinului. 

Dar nici măcar Smith& Wessonul lui nu i-ar oferi prea 
mare siguranță impotriva celor trei aberaţii, dacă ar trage 
de la mică distanță în condițiile acelea, când vizibilitatea e 
atât de proastă din cauza viscolului. Dacă el ar fi fost 
pregătit, dacă le-ar fi văzut din timp, când se aflau mai 
departe, ar fi putut dobori una sau două cu pușca sa 
Winchester. Ar fi tras un glonț de aproape în capul celei 
de-a treia, cu revolverul. 

Dar nu mai are niciun rost să-și facă reproșuri. 

Creaturile se apropie de bazin. 

Hassler intră din nou în apă până la gât, fără să facă 
vreun zgomot. Abia le mai poate vedea printre aburi și se 
roagă ca lipsa de vizibilitate să fie în avantajul lui. 

În timp ce aberatiile se apropie din ce în ce mai mult, 
Hassler se cufundă în apă până la ochi. 

Vede o femelă matură și doi adolescenți deșiraţi, fiecare 
dintre aceștia la vreo cincizeci de kilograme - cu siguranță 
letali. El a văzut exemplare mai mici decât acestea culcând 
la pământ un bizon adult. 

Femela e cât cei doi masculi la un loc. 

De la douăzeci de metri distanță, Hassler se uită cum 
mama se oprește lângă mica movilă alcătuită din hainele și 
echipamentul lui. 

Ea își bagă nasul în mantaua lui. 


Exemplarele mai tinere vin lângă ea și adulmecă la 
rândul lor mantaua. 

Hassler se înalță doar câțiva milimetri, până când nasul 
lui ajunge exact deasupra apei. 

Inspiră adânc, apoi se scufundă, eliberând destul aer din 
plămâni cât să se scufunde. 

Peste câteva clipe, stă pe fundul stâncos al bazinului. 

Jeturi de apă fierbinte ies prin fisurile minuscule de sub 
picioarele lui. 

El închide ochii și, în timp ce presiunea și durerea se 
intensifică în plămânii lui, privarea de oxigen se manifestă 
ca o explozie de lumină. 

Își înfige unghiile în picioare. 

Setea de aer crește exponențial. 

Îl mistuie. 

Când nu mai poate suporta, se ridică la suprafaţă și 
deschide gura să inspire. 

Aberațiile au plecat. 

El se intoarce încet în apă - centimetru cu centimetru 
Cu... 

Si încremeneste. 

Impulsul de a se retrage și de a o rupe la fugă este 
aproape irezistibil. 

La trei metri distantă, pe marginea bazinului, una dintre 
aberatiile tinere stă ghemuită lângă apă. 

Nemișcată. 

Capul ei este aplecat într-o parte. 

E împietrită. 

Oare își studiază reflexia? 

Hassler a văzut o mulțime de monștri ca acesta, dar mai 
mult prin luneta puștii sale. De la distanță. Nu a stat 
niciodată atât de aproape de vreuna fără a fi observat. 

Nu-și poate lua ochii de la inima creaturii: mușchiul care 
pulsează este vizibil prin pielea străvezie, sângele fiind 
pompat în artere - ramificații vineţii îndreptate spre 
centrul de greutate al corpului. Totul e obscur, de parcă ar 
vedea inima aberaţției printr-o peliculă de cuart. 

Ființa are ochii mici, ca niște diamante negre - sunt 


ostili, ca de pe altă lume. 

Dar, lucru destul de ciudat, nu caracteristicile 
înspăimântătoare ale monstrului sunt cele care-l tulbură 
atât de mult. 

Ceea ce iese la iveală - dincolo de labele dotate cu câte 
cinci gheare, de rândurile de dinţi tăioși și de puterea 
fizică devastatoare - este cumplita asemănare cu omul. E 
foarte clar că aceste creaturi au evoluat din noi, iar acum 
lumea le aparține. David Pilcher, șeful lui Hassler și 
creatorul orașului Wayward Pines, estimase că existau 
jumătate de miliard de aberaţii numai pe acel continent. 

Aburul e dens, dar Hassler nu îndrăznește să se 
scufunde din nou sub apă. 

Nu se mișcă. 

lar aberaţia încă își mai privește reflexia în apa din 
bazin. 

Fie creatura il va vedea și el va muri, fie... 

Undeva la distanță, mama scoate un strigăt. 

Capul tinerei aberaţii se ridică. 

Mama strigă din nou, în vocea ei sesizându-se 
intensitatea unei ameninţări. 

Aberația o ia la fugă. 

Hassler ascultă. Cele trei creaturi se îndepărtează de 
bazin și, până când riscă să facă cea mai mică mișcare - o 
rotire rapidă a capului -, ele au dispărut în ninsoare. 

o 

Hassler așteaptă ca ninsoarea să se oprească, dar asta 
nu se întâmplă. lese din bazin și înlătură un strat de vreo 
opt centimetri de zăpadă de pe mantaua lui, apoi își usucă 
fiecare picior înainte să se încalțe cu bocancii. 

Pune mantaua udă pe el și adună restul echipamentului 
său, apoi străbate în fugă luminișul către liziera de pini. Se 
apleacă pe sub o boltă din crengi de pin care atârnă 
aproape de pământ, protejându-l la fel de bine precum un 
acoperiș de stuf. Tremurând deja de frig, el se dezbracă și 
își deschide rucsacul. Barba moșului se află deasupra, iar 
sub licheni e o bucată de iască pe care și-a pus-o în rucsac 
în acea dimineață. 


Lichenii se aprind de la a treia scânteie. 

În timp ce vreascurile încep să trosnească, Hassler 
adună câteva crengi mai mari la care poate ajunge și le 
rupe apoi pe genunchi. 

o 

Focul trosnește. 

Frigul dispare. 

El stă gol în căldura focului. 

După puțin timp e îmbrăcat și așezat confortabil, cu 
spatele rezemat de trunchiul unui copac și cu mâinile 
întinse spre foc. 

Dincolo de ascunzișul său ferit, ninsoarea curge în valuri 
peste pășune. 

Noaptea se strecoară înăuntru. 

Îi este cald. 

E uscat. 

Și, pentru moment... 

Nu e mort. 

Ţinând cont de toate aspectele, în această oribilă lume 
nouă, e tot ce poate spera un om la sfârșitul unei zile lungi 
și friguroase. 

o 

Când deschide ochii din nou, cerul care se zărește 
printre crengi e de un albastru pur, iar pajiștea e acoperită 
de un strat alb și scânteietor de treizeci de centimetri. 

Focul s-a stins cu câteva ore în urmă. 

Copăceii de pe pajiște stau aplecaţi sub greutatea 
zăpezii, ca niște mici arcade. 

Datorită izvoarelor termale, e prima dată - după mai 
multe luni - când Hassler se ridică în picioare fără să se 
simtă înțepenit ca o balama ruginită. 

Îi este sete, dar apa lui a înghețat peste noapte. 

Mănâncă niște carne uscată - destul cât să-și potolească 
foamea nebună și insuportabilă cu care se trezește în 
fiecare dimineaţă. 

Ridicându-și pușca, analizează împrejurimile prin lunetă, 
pentru a descoperi orice eventuală mișcare. E mai frig 
decât cu o zi în urmă - în jur de minus șaptesprezece 


grade - și fuioare de aburi se ridică continuu, formând 
niște norișori spumoși deasupra izvoarelor fierbinţi. 

În afară de gheizere, nu se vede nicio mișcare în vastul 
peisaj hibernal. 

El scoate busola și mica sa hartă, apoi își aruncă pe 
umeri rucsacul. 

Apoi iese din ascunzătoarea de ramuri căzute și 
pornește la drum pe pajiște. 

E frig și totul pare împietrit, iar soarele abia răsare. 

Când ajunge în mijlocul pajiștii, se oprește și 
inspectează terenul prin luneta puștii sale Winchester. 

Cel puțin pentru moment, lumea e numai a lui. 

E o 

In timp ce soarele se ridică pe cer, strălucirea zăpezii 
devine insuportabilă pentru ochii lui. S-ar opri să-și scoată 
ochelarii de soare, dar întunericul binefăcător al pădurii e 
la mică distanţă. 

O pădure de pini înalți. 

Copaci uriași de câte șaizeci de metri înălțime, cu 
trunchiuri drepte și subțiri, având coroanele înguste. 

Călătoria prin pădure este mult mai periculoasă, iar 
când ajunge la marginea pădurii, Hassler își scoate dintr- 
un buzunar interior al mantalei pistolul de calibrul .357 și 
îi verifică încărcătura. 

Pădurea urcă în pantă. 

Soarele împroașcă lumină printre crengile pinilor. 

o 

Hassler ajunge pe o culme. 

Vede un lac strălucind în soare ca o nestemată. În 
apropiere de țărm apa a îngheţat, dar e încă lichidă în 
centru. Se așază pe un ciot de copac decolorat și ridică 
patul puștii la umăr. 

Lacul este imens. Studiază prin lunetă linia țărmului. În 
direcția în care intenționează s-o apuce, nu se vede nimic 
altceva în afară de un alb imaculat și sclipitor. 

Pe partea opusă, la vreo trei kilometri distanță, zărește o 
aberaţie enormă - probabil un mascul - pe un petic de 
zăpadă însângerată, trăgând șiraguri lungi de intestine din 


trupul unui urs grizzly cu gâtul sfâșiat de dinții săi. 

Hassler începe să coboare panta lină. 

Când ajunge pe malul lacului, studiază harta din nou. 

Pădurea se întinde până în apropierea apei, așa că 
merge mai departe între liziera pădurii și malul lacului, 
înaintând spre partea de vest a acestuia. 

Călătoria prin zăpadă l-a epuizat. 

Hassler își dă pușca jos de pe umăr și se prăbușește 
lângă malul apei. Observă că gheața de la țărm nu e 
groasă. Doar o crustă fragilă după înghețul de peste 
noapte. Zăpada aceea a căzut cam devreme. Mult prea 
devreme. După calculele lui, e abia iulie. 

Analizează din nou prin lunetă linia țărmului. 

Pădurea din spatele lui. 

Nimic nu se mișcă în afară de aberaţia de pe celălalt mal 
al lacului, capul ei fiind acum îngropat complet în burta 
ursului grizzly, din care înfulecă nesătulă. 

Hassler se lasă pe spate, rezemându-se de rucsacul lui, 
și scoate harta. 

Nu e pic de vânt, iar soarele se află exact deasupra lui. 
Se simte încălzit până în măduva oaselor. 

Îi plac foarte mult dimineţile - pentru el, desigur, o 
dimineaţă e cel mai frumos moment al zilei. Este ceva ce te 
umple de speranță atunci când te trezești devreme și nu 
știi ce iți este rezervat pentru ziua aceea. Din punct de 
vedere emoțional, după-amiezile târzii sunt cel mai greu de 
îndurat - atunci când lumina începe să pălească, iar el 
trebuie să se resemneze cu faptul că va petrece încă o 
noapte sub cerul liber, singur în întuneric, cu amenințarea 
unei morți îngrozitoare pândindu-l mereu. 

Dar, cel putin în acest moment, noaptea care urmează să 
vină i se pare foarte departe. 

Încă o dată, gândurile lui se întorc spre nord. 

La Wayward Pines. 

La ziua în care va ajunge la gardul împrejmuitor al 
orașului și va fi din nou în siguranţă. 

La acea casă victoriană mică de pe strada a șasea. 

Și la femeia pe care o iubește cu o sălbăticie pe care nu 


a înțeles-o niciodată pe deplin. Doar pentru ea a renunțat 
de bunăvoie, în 2013, la viața sa tihnită, oferindu-se 
voluntar pentru a fi pus în animaţie suspendată vreme de 
două mii de ani, fără a ști în ce fel de lume avea să se 
trezească. 

Dar numai faptul că Theresa Burke avea să facă parte 
din lumea aceea și că urma să fie în viaţă, în timp ce soțul 
ei, Ethan, avea să fie mort de mult, era mai mult decât 
suficient pentru ca el să riște totul. 

Compară coordonatele de pe hartă cu ceea ce indică 
busola. 

Cea mai evidentă caracteristică a regiunii este o culme 
de trei mii de metri, care pe vremuri s-a numit muntele 
Sheridan. Ultimii trei sute de metri din vârf se ridică 
deasupra limitei pădurii, profilându-se alb pe cerul violet. 
Vântul este puternic pe culmea împodobită cu fâșii albe de 
nea. 

O oră de mers, în condiții bune. 

Două sau trei ore printr-un strat de circa treizeci de 
centimetri de zăpadă proaspătă. 

Pentru moment, acesta reprezintă pentru el doar nordul. 

Direcţia către casă. 


Familia Richardson 


Bob cobori din mașină și închise încet portiera. 

Pădurea era tăcută, iar urletele din oraș - la distanţă. Se 
îndepărtă puţin de mașină și încercă să gândească 
raţional. 

Să părăsească orașul fusese alegerea potrivită. Erau 
încă în viață. E 

Lumina din plafonul mașinii se stinse. Întunericul era 
deplin. 

Se lăsă jos, pe asfalt, și își lăsă faţa între genunchi. 
Plângea încetișor. După un minut, portiera mașinii se 
deschise în spatele lui și lumina din interior aruncă pe 
șosea pete de culoare. 

Soţia lui din Wayward Pines veni lângă el. 

— Am spus că vreau să fiu singur câteva clipe, zise Bob. 

— Ce faci? Plângi? 

— Nu, zise Bob, ștergându-și ochii. 

— Oh, Doamne, chiar plângi. 

— Lasă-mă în pace, te rog. 

— De ce plângi? 

El îi făcu semn către oraș. 

— Asta nu e destul? 

Ea se așeză lângă el. 

— Ai avut pe cineva, nu-i așa? îl întrebă ea. Adică... 
înainte de Wayward Pines. 

El nu răspunse. 

— Soţia ta? 

— Numele lui... 

— Al lui? 

— ... era Paul. 

Stăteau acolo, în drum. Respirând. 

Într-un târziu, Barbara zise: 

— Trebuie să fi fost îngrozitor pentru tine. 

— Sunt sigur că nici pentru tine nu a fost ușor. 

— Nu m-am gândit niciodată că tu ai putea fi... 

— Îmi pare rău. 


— Şi mie. 

— Cum poţi să te învinuiești pentru asta? Nu a fost 
alegerea noastră, Barbara. Nimic din toate astea. Tu nu ai 
mai fost măritată înainte, nu-i așa? 

— Tu ai fost primul. În mai multe privinţe. 

— Doamne, îmi pare atât de rău... 

— Cum poţi să te învinuiești pentru asta? Barbara râse. 
Virginul de cincizeci de ani... 

— Şi regina. 

— Sună ca titlul unui film prost. 

— Nu-i așa? 

— Cât timp aţi fost... tu și Paul? 

— Șaisprezece ani. Nu pot să cred că e mort, înţelegi? 
Că e mort de două mii de ani. Am crezut întotdeauna că voi 
fi din nou cu el la un moment dat. 

— Poate că vei fi, totuși. 

— E drăguţ din partea ta să spui asta. 

Ea întinse braţul și-l luă de mână, apoi spuse: 

— În acești cinci ani, tu ai fost totul pentru mine, Bob. 
M-ai tratat întotdeauna cu delicateţe. Cu respect. 

— Cred că am făcut această relaţie să meargă pe cât de 
bine a fost posibil. 

— Şi am făcut împreună niște brioșe al naibii de bune. 

Trase undeva la distanță, mai multe focuri de armă 
răsunară deasupra văii. 

— Nu vreau să mor în noaptea asta, scumpule, zise ea. 

El îi strânse mâna. 

— Nu am să las să se întâmple așa ceva. 


Belinda Moran 


Bătrâna stătea în fotoliul ei din piele cu spătar rabatabil, 
având suportul pentru picioare extins, și ţinea în poală o 
tavă cu mâncare. La lumina lumânării, ea întoarse cărţile 
cu fața în jos, prinsă într-o partidă de Solitaire. 

În casa de alături, vecinii ei erau omorâţi. 

Mormăi încet, ca pentru sine. 

Un valet de pică. Ea îl plasă sub o damă de cupă, în 
coloana din mijloc. Urmă un șase de caro. Acesta fu 
strecurat sub un șapte de pică. 

În ușa de la intrare se auzi o bufnitură. Ea continuă să 
întoarcă pe masă cărţile de joc. Să le pună la locurile 
potrivite. Încă două bufnituri. 

Ușa se deschise brusc. Ea ridică privirea. 

Monstrul se furișă în casă și scoase un mârâit la vederea 
femeii care stătea pe fotoliu. 

— Ştiam că ai să vii, zise ea. Nu credeam că o să-ți ia 
atât de mult. N 
_ Zece de treflă. Hmm... Incă nu avea unde să-l pună. 
Inapoi în teanc. 

Monstrul făcu o mișcare spre ea. Femeia se uită atent în 
ochii lui mici și negri. 

— Nu știi că nu este politicos să dai buzna în casa cuiva 
fără să fii invitat? întrebă ea. 

La auzul vocii ei, creatura se opri și înclină capul într-o 
parte. Sângele - aparţinând unuia dintre vecinii ei, fără 
îndoială - picura pe podea de pe pieptul creaturii. 

Belinda puse pe masă următoarea carte. 

— Mă tem că acesta e un joc pentru o singură persoană, 
zise ea, și nu am deloc ceai ca să-ţi ofer. 

Monstrul deschise gura și scoase un zgomot gutural, ca 
un cârâit de pasăre preistorică. 

— Asta nu e vocea ta interioară, se răsti Belinda. 

Aberaţia se dădu câţiva pași înapoi. Belinda așeză pe 
masă ultima carte. 

— Ha! se bucură ea, bătând din palme. Tocmai am 


câștigat partida. 

Adună cărţile într-un singur pachet, îl împărţi apoi în 
două și începu să le amestece. 

— Aș putea juca Solitaire o zi întreagă, în fiecare zi, zise 
ea. Am descoperit în viața asta a mea că uneori cea mai 
bună companie este propria persoană. 

Din gâtul monstrului ieși un nou mârâit ameninţător. 

— Termină chiar acum! ţipă ea furioasă. N-am să accept 
să mi se vorbească așa în propria mea casă. 

Mârâitul se transformă într-un sunet asemănător cu 
torsul unei pisici. 

— Așa e mai bine, zise Belinda, împărțind cărţile pentru 
o nouă partidă. Imi cer scuze că am tipat la tine. Uneori, 
îmi pierd cumpătul. 


Ethan 


Lumina care se zărea la distanţă era acum din ce în ce 
mai aproape, dar el nu putea vedea nimic în jur. 

Pășind cu grijă, ridică braţele și încercă să se ferească 
de ramurile copacilor în întuneric. 

Se întrebă: „Aberaţiile ne-au putut urmări? După miros? 
Auz? Văz? Sau după toate la un loc?“ 

Luminile torțelor se vedeau în apropiere. 

Era suficientă lumină cât să-și vadă grupul. 

Ethan ieși dintre copaci la baza stâncii. Un șir de oameni 
se căţărau deja ca niște furnici pe peretele stâncos, câteva 
torţe licărind acum deasupra, la înălţime, ca niște beculeţe 
de Crăciun agăţate de-a curmezișul stâncii. 

Ethan escaladase stânca pe această rută o singură dată 
în trecut, atunci când intenţionase să se infiltreze între 
Rătăcitori, grupul secret înfiinţat de Kate și de Harold. 

Cabluri de oţel fuseseră montate în piatră de-a lungul 
unui traseu chinuitor în zigzag, cu multe cotituri și cu 
puncte de sprijin pentru picioare și pentru mâini. 

O duzină de oameni înconjurau baza stâncii, așteptând 
să le vină rândul să urce. El își căută din priviri familia, dar 
cei doi nu erau acolo. 

Hecter se apropie de el. 

— E o idee proastă, zise el. Să-i punem pe copii să se 
ţină de cabluri pe întuneric. 

Ethan se gândi imediat la Ben, dar încercă să-și alunge 
îngrijorarea cu privire la fiul său. 

— Cât de mulţi vin? întrebă Hecter. 

— Mai mulţi decât am putea ucide. 

Mai jos de ei, la baza versantului muntos, Ethan auzi 
trosnind câteva crengi. 

Avea un buzunar plin cu gloanţe de calibrul .12, cu care 
începu să alimenteze încărcătorul în timp ce supraveghea 
liziera pădurii. Cu ultimul cartuș pe țeavă, îndreptă pușca 
spre pădure, gândindu-se: „Nu încă. Încă puţin doar“. 

Hecter îl bătu pe umăr și îi spuse: 


— E timpul. 

Se deplasară lângă peretele stâncii, apucând cablul rece 
ca gheaţa. Atunci când Ethan făcu cea de-a treia 
întoarcere, pădurea de sub el se umplu de ţipete sălbatice 
și de cârâieli guturale. 

Urlete ridicându-se printre copaci. 

Cea mai apropiată torţă era la șase metri mai sus, dar 
stelele erau numeroase și destul de strălucitoare pentru a 
lumina stânca. Ethan se uită în jos atunci când prima 
aberaţie se ivi din pădure. 

Apoi mai apăru una. 

Și încă una. 

Apoi, încă cinci. 

Zece. 

În scurt timp, treizeci de creaturi se adunară la baza 
stâncii. 

El continua să urce, încercând să se concentreze asupra 
cablurilor și asupra punctelor de sprijin pentru picioare, 
dar de fiecare dată când privea în jos, vedea tot mai multe 
aberaţii. 

Stânca deveni verticală. 

Se întreba cum reușiseră să urce pe acolo Theresa și 
Ben. 

Erau acum în siguranţă în peștera Rătăcitorilor? 

Undeva deasupra, un urlet plonjă în direcţia lui. 

Mai aproape, tot mai aproape, apoi aproapeaproape 
aproapeaproape... 

Crescând exponențial în intensitate, până când ajunse 
exact deasupra lui. 

Ethan privi în sus. Un bărbat căzu de la înălțime pe 
lângă el, cu braţele larg deschise și cu ochii mari de 
groază. 

Trecu la doar câţiva centimetri de Ethan, iar șase metri 
mai jos, capul lui se izbi de o proeminentă din piatră - 
impactul îl făcu să se rostogolească până în pădure într-o 
liniște deplină. 

lisuse... 

Ethan avea senzaţia că genunchii i se lichefiau. Talpa 


piciorului stâng începu să-i tremure. Se lipi de stâncă și se 
prinse cu mâna de o proeminenţă. IÎnchise ochii, lăsând 
panica să-i treacă prin trup și să dispară. 

Groaza trecu. 

Ethan continuă urcușul ţinându-se de cablul ruginit, pas 
cu pas, în timp ce aberaţiile îl sfâșiau în bucăţi pe bărbatul 
care călcase greșit. Apoi ajunse la scândura încastrată în 
stâncă. Lată de cincisprezece centimetri, aceasta traversa 
faţa stâncii. 

Hecter era deja pe la mijlocul acesteia. Ethan îl urmă. 
Pădurea era acum la o sută de metri mai jos. 

Wayward Pines se afla undeva în vale, orașul fiind încă 
învăluit în întuneric și plin de urlete îndepărtate. 

Pe o stâncă aflată ceva mai jos de el, Ethan sesiză 
mișcare - niște forme albicioase cățărându-se în direcţia 
lui. 

— Au ajuns pe stâncă! îi strigă lui Hecter. 

Acesta privi în jos. Aberaţiile urcau rapid, fără frică, de 
parcă posibilitatea căderii nici nu ar fi existat. 

Ethan se opri, ţinând strâns cablul cu o singură mână, în 
timp ce încerca cu cealaltă să apuce pușca Mossberg. Fără 
folos. Îl strigă pe Hecter. 

— Vino aici! 

Hecter se întoarse cu dificultate pe scândurile înguste și 
porni înapoi spre Ethan. 

— Trebuie să mă ţii de centură, îi spuse Ethan. 

— De ce? 

— În poziţia asta nu pot să ţintesc și să trag. 

— Nu înţeleg. 

— Ține cablul cu o singură mână și prinde-mi centura cu 
cealaltă. Am să mă aplec peste margine pentru a trage cu 
precizie. 

Hecter parcurse ultimii centimetri care-l mai despărțeau 
de Ethan și îl prinse de centură. 

— Presupun că e fixată în cataramă, zise el. 

— Bună glumă. Mă ţii bine? 

— Te ţin. 

Cu toate acestea, Ethan avu nevoie de trei secunde să-și 


potolească nervozitatea. 

Lăsă cablul din mână și își dădu jos de pe umăr cureaua 
armei, apoi îndreptă cătarea luminoasă spre partea de jos 
a stâncii. 

Zece aberaţii escaladau stânca într-un grup strâns. El 
încercă să se concentreze, să-și alunge frica, dar avea în 
minte doar imaginea bărbatului care se rostogolise pe 
lângă el și felul în care se izbise de pietre cu capul. 

Țipătul disperat. 

Tăcerea. 

Țipătul. 

Tăcerea. 

Stomacul i se întoarse pe dos. Lumea părea să vină spre 
el și în același timp să se prăbușească. 

Vino-ți în fire. 

Trase un glonţ în liderul grupului. 

Focul de armă îl lipi din nou de peretele stâncii, iar 
ecoul împușcăturii răsună de-a lungul văii, ricoșă de 
versantul vestic și se întoarse. 

Glonţul nimeri aberaţia din fruntea cetei. Aceasta se 
prăbuși cu un cârâit asurzitor și se rostogoli de pe stâncă, 
lovind în plin alte patru aberaţii și doborându-le ca pe niște 
popice. 

Celelalte aberaţii își continuară escaladarea. Mai aveau 
optsprezece metri până la scândură. A 

Ethan se lăsă peste margine încă o dată. Il auzi pe 
Hecter icnind, dar își imagină că de vină era probabil 
cablul care-i rănea degetele. 

Aberaţiile îi ghiciră intenţia și se împrăștiară. 

El nu se grăbi, împușcându-le pe rând de la stânga la 
dreapta. Nu rată niciuna. 

Le urmări plonjând în întuneric și doborând în drum 
altele, care abia începuseră să urce. 

Rămase apoi fără gloanţe. 

— Perfect, zise Ethan. 

Hecter îl trase înapoi pe scândură și amândoi o luară la 
picior, trecând pe lângă peretele stâncos până când 
parcurseră și ultima parte a traseului. 


Ajunseră apoi pe un pervaz stâncos din ce în ce mai lat 
și se grăbiră să intre în munte. 

În tunel, Ethan nu reușea să distingă mai nimic în jur, 
iar ceva mai sus în faţa lor, intrarea în peșteră era închisă. 
Bătu cu putere în ușa din lemn. 

— Mai suntem doi aici! Deschideţi! 

Zăvorul fu tras de cealaltă parte a ușii, iar balamalele 
scrâșniră la deschiderea acesteia. 

Prima dată când fusese acolo, Ethan nu observase 
această ușă, dar acum o analiză cu atenţie. Era făcută din 
bușteni de pin puși pe orizontală și lipiţi unul de altul cu 
un mortar din lut. 

Îl urmă pe Hecter înăuntru. 

Kate închise ușa după el și o asigură cu o bară grea din 
oțel pusă de-a curmezișul. 

— Familia mea... începu Ethan. 

— Sunt aici. Teferi. 

El îi observă pe amândoi lângă podium, spunându-i prin 
semne „Te iubesc“. 

Ethan inspectă din priviri caverna - câteva sute de metri 
pătraţi, luminaţi cu lămpi de kerosen agăţate cu cabluri de 
plafonul jos din piatră. 

Mai multe piese de mobilier împrăștiate pretutindeni. 

Un bar în partea stângă. 

Podiumul în partea dreaptă. 

Ambele arătau ca niște improvizații șubrede, de parcă ar 
fi fost asamblate din bucăţi de parchet. 

În șemineul uriaș din fundul cavernei, cineva aprindea 
deja focul. 

Ethan se gândi că erau vreo sută de oameni în peșteră, 
toți adunaţi în jurul torțelor, cu ochii sclipindu-le în lumina 
acestora. 

— Unde sunt celelalte grupuri? întrebă el. 

Kate clătină din cap. 

— Suntem doar noi? 

Ochii ei se umplură de lacrimi, iar el încercă să o 
încurajeze. A 

— Îl vom găsi pe Harold, îi spuse. Îţi promit. 


Urletele aberaţiilor răsunau deja pe culoarul din spatele 
ușii. 

— Unde e armata noastră? întrebă Ethan. 

— Aici. 

El își îndreptă privirea spre cei șase oameni care abia 
știau cum să ţină armele în mâini. Păreau complet 
neajutoraţi. 

Ethan analiză din nou ușa de acces. 

Zăvorul era o bucată lungă din metal solid, groasă de 
aproximativ un centimetru. 

Acesta trecea peste toată lățimea de un metru și 
jumătate a ușii, care fusese decupată cu precizie pentru a 
se potrivi exact în curbura naturală a plafonului. Urechea 
zăvorului părea rezistentă. 

— Am putea sta cu toţii de partea cealaltă a ușii, spuse 
Kate. Să tragem în tot ce încearcă să intre în tunel. 

— Nu-mi place. Nu știm câte creaturi vor veni și, fără 
supărare - Ethan aruncă o privire spre chipurile îngrozite 
care-l înconjurau -, câţi dintre voi pot trage cu precizie 
într-o situaţie critică? Fiinţele astea nu pot fi doborâte 
ușor. Câţi dintre voi au pistoale de calibrul .357? Aţi face 
bine să trageţi spre cap de fiecare dată. Nu, eu cred că ar 
fi mai bine să stăm aici. Să ne rugăm doar ca ușa să 
reziste. Apoi se întoarse spre restul grupului și adăugă: 
Vreau să vă mutaţi cu toţii lângă zidul din spatele cavernei. 
Nu am scăpat încă de pericol. Păstraţi liniștea. 

Incepură cu toţii să se îndepărteze de podium și de bar, 
grupându-se în jurul canapelelor aliniate de-a lungul 
peretelui din fundul cavernei. 

Ethan îi spuse lui Kate: 

— Vom sta aici, în faţa acestei uși. Tot ce trece de ușă 
moare. Unde e rucsacul cu muniţie? 

Un tânăr care lucra la ferma de lapte răspunse: 

— Îl am aici. 

Ethan luă rucsacul din mâna acestuia și-l aruncă pe 
podea. Îngenunche lângă acesta, spunând: 

— Am nevoie de lumină aici, vă rog. 

Maggie ridică torţa deasupra lui. 


El începu să caute printre pachetele cu muniţie și luă 
pentru sine o cutie cu gloanţe Winchester de calibrul .39, 
apoi le împărţi celorlalţi muniţia potrivită pentru armele 
lor. 

Retrăgându-se la șase metri distanţă de ușa din bușteni, 
Ethan își încărcă în liniște pușca Mossberg, în timp ce un 
freamăt străbătu mulțimea din cavernă. Trebuiau să 
păstreze liniștea. 

Maggie și încă un bărbat stăteau în spatele trăgătorilor, 
tinând torţele ridicate. 

Kate se așezase lângă Ethan, ţinând și ea o armă, iar din 
felul în care respira, el înțelese că făcea eforturi uriașe să 
nu izbucnească în plâns. 

Apoi, dintr-odată, se auzi mișcare în tunel. 

Kate inspiră scurt, ștergându-și ochii. 

Ethan simțea apropiindu-se momentul confruntării. 
Aruncă o privire în spate, încercând să-și zărească familia 
în mijlocul mulţimii, dar Theresa și Ben se retrăseseră în 
întuneric. Ethan se împăcase deja cu ideea propriei morți, 
însă nu avea de gând să privească aberaţiile sfârtecându-i 
unicul fiu sau eviscerându-i soţia. Nu ar fi avut pentru ce 
să mai trăiască dacă s-ar fi întâmplat una ca asta. Chiar 
dacă avea să rămână în viaţă, nu ar mai fi putut 
supraviețui. 

Dacă mai mult de zece aberaţii aveau să treacă de ușa 
aceea, toţi cei din cavernă ar fi avut parte de o moarte 
oribilă. 

Se așteptase să audă un urlet, dar în loc de asta auzi 
doar zgomotul făcut de gheare pe pardoseala din piatră a 
tunelului. 

Ceva începu să zgârie buștenii de pe cealaltă parte a 
ușii, apoi să râcâie în jurul clanţei din metal. 


IV 
Pilcher 


Orașul Wayward Pines era în ruine - clădiri întoarse pe 
dos, mașini abandonate pe străzi, drumuri crăpate în două. 
Până și spitalul fusese distrus, cele trei etaje fiind complet 
devastate. 

Casa lui Ethan avusese de suferit în mod special. Era 
aproape demolată. Plopii tremurători din spatele casei se 
rupseseră de la mijloc și spărseseră ferestrele, multe din 
crengile lor fiind acum în interiorul casei. 

Acest model miniatural al orașului Wayward Pines 
fusese comandat de David Pilcher în 2010, iar el nu se 
uitase la bani, comandând și modelul elaborat, al cărui 
preț se ridicase la suma de 35 000 de dolari. Timp de două 
mii de ani, acesta rămăsese sub o cupolă de sticlă de pe 
biroul său, ca o piesă centrală - un tribut adus nu doar 
orașului, ci și ambițiilor sale nelimitate. 

Îi luase cincisprezece secunde să-l distrugă. 

El stătea acum pe o canapea din piele, urmărind 
peretele acoperit cu monitoare, în timp ce adevăratul oraș 
apărea în faţa lui aproape complet distrus. 

Întrerupsese curentul în toată valea, însă camerele de 
supraveghere erau pe baterii, majoritatea acestora fiind 
programate pentru funcţionare pe timp de noapte. Pe 
ecrane se vedea ceea ce transmiteau camerele, iar acestea 
erau instalate în toate încăperile din fiecare casă. În toate 
sediile firmelor. În tufișuri. Ascunse în stâlpii de iluminat 
de pe străzi. Erau activate de microcipurile implantate în 
trupurile tuturor rezidenţilor din Wayward Pines, iar în 
noaptea aceea aveau o activitate neobișnuit de intensă. 

Aproape toate monitoarele erau aprinse. 

Pe un ecran apărea o aberaţie fugărind o femeie pe niște 
scări, spre etaj. 

Pe un altul - trei aberaţii sfâșiind în bucăţi un bărbat în 
mijlocul unei bucătării. 


O mulţime de oameni alergând disperaţi ca să scape cu 
viață pe mijlocul străzii principale, ajunși din urmă de 
aberaţii în fața unui magazin de dulciuri. 

O aberaţie devorând-o pe Belinda Moran în fotoliul ei cu 
spătar rabatabil. 

Familii străbătând în fugă holurile caselor. 

Părinţi încercând să-și apere copiii în fața ororilor pe 
care erau incapabili să le oprească. 

Atât de multe imagini ale suferinţei, ale terorii și ale 
disperării... 

Pilcher trase o dușcă dintr-o sticlă de scotch - una din 
1925 - și se întrebă cum ar fi trebuit să se simtă în această 
situaţie. Desigur, exista un precedent. Atunci când fiii 
Domnului se răzvrătiseră, Dumnezeu trimisese asupra lor 
urgia Sa, pe drept cuvânt. 

O voce suavă - cea pe care de mult învățase să o ignore 
- șopti peste vuietul furiei nebune din capul lui: „Tu chiar 
crezi că ești Dumnezeul lor?“ 

Dumnezeu este cel care dă? 

Bifat. 

Dumnezeu este cel care protejează? 

Bifat. 

Dumnezeu este cel care creează? 

Bifat. 

Era adevărat, la naiba! 

Căutarea unui sens era motivul principal al 
frământărilor omenești, iar Pilcher înlăturase acest 
impediment. 

El le dăruise celor patru sute șaizeci și unu de suflete 
din valea aceea o existenţă care întrecea până și cele mai 
sălbatice fantezii. Le oferise o viaţă și un scop, adăpost și 
confort. Doar pentru că fuseseră aleși de el, oamenii aceia 
deveniseră cei mai importanţi membri ai speciei lor, de 
când începuse homo sapiens să cutreiere savanele din 
estul Africii, cu două sute de mii de ani în urmă. 

Ei îl forțaseră să ajungă aici. Ei își doriseră să știe totul, 
să afle informaţii pe care nu erau pregătiţi să le primească. 
lar atunci când aflaseră adevărul de la Ethan Burke, se 


revoltaseră împotriva creatorului lor. 

Și totuși, simțea un regret profund când vedea pe 
ecranele monitoarelor cum erau omorâţi. 

El le preţuise vieţile. Acest proiect nu ar fi fost nimic 
fără oameni. 

Și totuși, la naiba cu ei! Aberaţiile nu aveau decât să-i 
ucidă pe toți. 

Mai avea încă două sute de oameni în stare de 
suspensie. Nu era prima dată când ar fi trebuit s-o ia de la 
capăt, iar oamenii lui din interiorul muntelui aveau să-l 
susțină pentru a trece peste asta, fără îndoială, cu 
devotament și fidelitate. Ei erau armata lui de îngeri. 

Pilcher se ridică, clătinându-se pe picioare. Păși cu 
dificultate până la biroul său. Nimeni din superstructură 
nu știa ce se întâmplă jos în vale. Îl instruise pe Ted 
Upshaw să închidă camerele de supraveghere pe timpul 
nopții. Avea nevoie de o strategie aparte înainte să le 
dezvăluie tuturor ce făcuse. 

Pilcher se prăbuși în scaunul său, ridică telefonul și 
formă numărul bunului său prieten Ted. 


Pam 


Ea ajunse la gard în toiul nopţii. Gaura pe care Ethan 
Burke i-o făcuse în spatele coapsei îi provoca o durere 
insuportabilă care iradia în tot piciorul, până în abdomen 
și torace. Șeriful îi scosese microcipul din picior cu un cuţit 
și o lăsase să rătăcească de cealaltă parte a gardului, în 
sălbăticie. Până în acel moment, ea se întrebase obsesiv de 
ce. Acum, această curiozitate dispăruse, pentru că, 
ridicând privirea spre gard, se întrebă: „Ce naiba...?“ 
Gardul era mut. 

Electricitatea nu mai trecea bâzâind prin acesta. 

Era o prostie, își spuse, dar nu putu rezista tentațţiei - 
întinse mâna și apucă precaută cablul gros din oţel. 

Sârma ghimpată îi răni palmele, dar atât. Niciun flux de 
curent. Simţea ceva ciudat de ilicit - erotic chiar - atunci 
când atingea cablul. 

Îi dădu drumul, brusc revigorată. 

Înaintă șchiopătând pe lângă gard, întrebându-se dacă 
Burke făcuse asta. O ceată masivă de aberaţii trecuse în 
viteză pe lângă ea cu două ore în urmă. Le văzuse alergând 
spre nord, către Wayward Pines, din vârful unui pin de 
doisprezece metri. 

Erau cu sutele. 

Mări pasul, încercând să-și învingă durerea din spatele 
piciorului. 

Cinci minute mai târziu, ajunse la poartă. Aceasta era 
larg deschisă. Cineva o descuiase. 

Se uită în spate, în direcţia pădurii întunecate din care 
veniseră ea și ceata de aberaţii. 

Privi nedumerită poarta deschisă. Era posibil? 

Aberaţiile forțaseră poarta și reușiseră să pătrundă în 
vale? 

Pam trecu alergând prin spaţiul deschis al porții. 
Suferea îngrozitor, dar nu încetini, strângând din dinţi de 
durere. 

După câteva sute de metri, auzi urletele. Nu putea să-și 


dea seama de la distanţa aceea dacă erau urlete de oameni 
sau de aberaţii, dar erau numeroase. Se opri din alergat. 
Piciorul îi zvâcnea. 

Nu avea nicio armă. Era rănită. Şi, după toate 
probabilitățile, o ceată de aberaţii năvălise cumva în vale. 

Nu știa ce să facă. Instinctul de conservare - acea parte 
a minţii ei care îi șoptea să fie prudentă - o îndemna să 
fugă până la superstructură. Să ajungă într-un loc sigur. 
Să facă un plan de regrupare. Să-l lase pe doctorul Miter 
să o bandajeze. Dar partea care îi coordona fiecare fibră a 
ființei era copleșită de frică. Dar nu din cauza aberaţiilor. 
Și nici din cauza ororilor pe care le-ar fi putut trăi într-un 
oraș aflat în puterea monștrilor. Ea se temea ca nu cumva 
Ethan Burke să fi murit deja. Ar fi fost cu totul 
inacceptabil. După tot ce-i făcuse acesta, nu voia decât să-l 
găsească pe bărbat și să-l sfâșie pe îndelete. 

Bucată cu bucată, lăsându-l pradă agoniei. 


Ted Upshaw 


Mirosul de alcool îl izbi încă de când deschise ușa de la 
biroul bătrânului. 

Pilcher stătea în scaunul său. Când îl văzu pe Ted, zâmbi 
ostentativ. Faţa lui era roșie și ochii îi sticleau. 

— Intră, intră! 

Se ridică în picioare, încercând să-și păstreze echilibrul, 
în timp ce Ted închidea ușa. 

Pilcher devastase încăperea. Două monitoare erau 
sparte, iar modelul miniatural al orașului Wayward Pines 
fusese răsturnat. Cupola din sticlă care acoperise macheta 
era  ţăndări, iar cioburile stăteau împrăștiate pe 
pardoseală. Casele și clădirile în miniatură zăceau 
sfărâmate printre cioburi. 

— Te-am trezit, nu-i așa? îl întrebă Pilcher. 

De fapt, nu era așa. Ted nu ar fi putut dormi în noaptea 
aceea nici dacă i-ar fi injectat cineva mai multe 
tranchilizante, însă răspunse: 

— E în regulă. 

— Hai să stăm puţin de vorbă ca niște vechi prieteni. 

Ted sesiză o anumită prudenţă în spatele vorbelor 
împleticite ale lui Picher. Se întrebă cât de beat era acesta. 

Pilcher se îndreptă împleticindu-se către canapelele din 
piele. Ted îl urmă, observând că și monitoarele din faţa 
acestora fuseseră închise. 

Se așezară pe pielea rece a canapelei, cu fața spre 
ecranele întunecate ale monitoarelor. Pilcher umplu două 
pahare cu scotch, turnând dintr-o sticlă ce părea foarte 
scumpă - „Macallan“, după cum scria pe etichetă - și îi 
întinse unul lui Ted. 

Ciocniră paharele de cristal, apoi băură. 

Era prima înghiţitură de alcool pe care Ted o gusta după 
mai bine de două mii de ani. Atunci când devenise un om al 
străzii, după moartea soţiei sale, și se îmbăta criţă în 
fiecare zi, un scotch vechi ca acesta ar fi fost o adevărată 
experienţă religioasă. Dar el își pierduse gustul pentru așa 


ceva. 

— Îmi mai amintesc și acum ziua în care ne-am întâlnit, 
îi zise Pilcher. Tu stăteai la rând pentru a primi supă la 
adăpostul acela. Ochii tăi au fost cei care mi-au atras 
atenţia. Se citea atâta durere în ei... 

— Mi-ai salvat viaţa. 

Bătrânul se uită la el. 

— Mai ai încredere în mine, Ted? 

— Desigur, minţi Ted. 

— Desigur. Ai închis camerele de supraveghere când ti- 
am spus să faci asta. 

— Așa este. 

— Nici măcar nu ai întrebat de ce. 

— Nu. 

— Pentru că ai încredere în mine. 

Pilcher se uita fix în paharul lui, spre lichidul de 
culoarea chihlimbarului care se rotea ușor. 

— Am făcut ceva în noaptea asta, Ted. 

Bărbatul ridică privirea spre ecranele întunecate și simţi 
un fior rece în stomac. Se uită la Pilcher, care luă o tabletă 
de control și tastă ceva pe touchpad. 

Ecranele monitoarelor se aprinseră. 

Ca șef al echipei de supraveghere, Ted își petrecuse un 
sfert din viață urmărindu-i pe acești oameni în timp ce 
mâncau, dormeau, râdeau, plângeau, făceau sex și, uneori, 
atunci când era anunţată o festivitate - în momentul când 
mureau. 

— Nu am făcut asta cu inima ușoară, zise Pilcher. 

Ted se uită la ecrane, ochii lui zăbovind asupra unuia pe 
care se vedea o femeie chircită sub duș, cu umerii 
scuturaţi de suspine, în timp ce o labă cu gheare se ivea 
prin ușa de la baie. 

Simţi cum i se face rău. Pilcher îl urmărea. 

Ted întoarse capul spre șeful lui și, cu ochii plini de 
lacrimi, spuse: 

— Trebuie să pui capăt acestei grozăvii. 

— E prea târziu. 

— Cum așa? 


— Am folosit aberaţiile pe care le avem în captivitate 
pentru a atrage o ceată de creaturi până la gard. Apoi, am 
deschis poarta. Mai mult de cinci sute de aberaţii au intrat 
în oraș. 

Ted își șterse ochii. Cinci sute. Nici nu putea să-și 
închipuie un asemenea număr. Numai cincizeci de aberaţii 
ar fi fost de ajuns pentru un dezastru de proporții. 

Ted încercă să-și păstreze cumpătul, controlându-și 
tonul. 

— Gândește-te cât de greu ţi-a fost să aduni atâţia 
oameni în valea asta. Ti-au trebuit decenii. Amintește-ţi 
entuziasmul tău de fiecare dată când puneai un nou recrut 
în suspensie. Wayward Pines nu înseamnă doar străzi, 
clădiri și unităţile de suspensie. Nu înseamnă tot ce ai 
construit. E vorba de oamenii aceia, iar tu ești... 

— Ei mi-au întors spatele. 

— E vorba atunci de vanitatea ta nenorocită? 

— Mai am câteva sute în suspensie. O vom lua de la 
capăt. 

— Oamenii mor acolo, în vale, David. Copii. 

— Șeriful Burke le-a spus totul. 

— Ţi-ai pierdut cumpătul, zise Ted. Este de înţeles. 
Acum trimite acolo o echipă, pentru a salva ce se mai 
poate. 

— E prea târziu. 

— Atât timp cât mai există oameni în viaţă, nu e prea 
târziu. Îi putem pune pe toţi în suspensie din nou. Ei nu-și 
vor aminti... A 

— Ce-i făcut e bun făcut. Intr-o zi sau două, revolta din 
vale va lua sfârșit, dar mă tem că mai există un rebel chiar 
aici, în munte. 

— Ce tot spui? 

Pilcher sorbi din pahar, apoi întrebă: 

— Crezi că șeriful a făcut toate astea de unul singur? 

Ted își strânse pumnii, pentru a-și ascunde tremurul 
mâinilor. 

— Burke a fost ajutat din interior, de către unul dintre 
oamenii mei, zise Pilcher. 


— De unde știi? 

— Sunt sigur, pentru că Burke deţine informaţii pe care 
nu avea cum să le fi primit fără ajutorul cuiva de la echipa 
de supraveghere. Cineva din grupul tău, Ted. 

Pilcher îl lăsă pe Ted să asimileze acuzaţia. 

Gheaţa se ciocni de pereţii paharului său. 

— Despre ce informaţii vorbești? întrebă Ted. 

Pilcher ignoră întrebarea, susținând privirea bărbatului. 

— Grupul tău e format din tine și patru tehnicieni de la 
supraveghere. Știu că loialitatea ta nu poate fi pusă la 
îndoială, dar de subordonații tăi ce poţi să spui? Burke a 
beneficiat de ajutorul unuia dintre ei. Ai vreo idee cine ar 
putea fi? 

— De unde ai mai scos-o și pe asta? 

— Ted, acesta e răspunsul greșit. 

Ted își cobori privirea spre paharul pe care-l ţinea în 
poală, apoi își ridică ochii din nou și zise: 

— Nu știu care dintre oamenii mei ar face așa ceva. De 
aceea ai închis camerele de supraveghere? 

— Tu conduci cel mai sensibil grup din superstructură, 
iar acesta a fost compromis. 

— Dar ce spui de Pam? 

— Pam? 

— Este posibil ca șeriful să fi aflat ceva de la ea. 

Pilcher începu să râdă ironic. 

— Pam s-ar arunca în foc pentru mine dacă i-aș cere 
acest lucru. Apropo, să știi că lipsește. Microcipul ei indică 
faptul că este în oraș, dar au trecut ore bune de când nu 
mai am nicio veste de la ea. Te voi întreba pentru ultima 
dată: care dintre oamenii tăi m-a trădat? 

— Dă-mi noaptea asta. 

— Poftim? 

— Dă-mi noaptea asta și voi afla cine a făcut-o. 

Pilcher se rezemă de speteaza scaunului privindu-l cu o 
intensitate indescifrabilă; apoi zise: 

— Vrei să te ocupi de asta personal, nu-i așa? 

— Da. 

— E o chestiune de onoare? 


— Cam așa ceva. 

— De acord. 

Ted se ridică. Pilcher făcu un semn spre monitoare. 

— Numai tu și cu mine știm ce se petrece jos, în vale. 
Pentru moment, vreau să rămână așa. 

— Da, domnule. 

— E o noapte foarte grea pentru mine, Ted. Sunt 
recunoscător să am un prieten ca tine pe care să mă pot 
baza. 

Ted încercă să zâmbească, dar nu reușea să o facă. Zise 
doar: 

— Ne vedem mâine-dimineaţă. 

Așeză paharul de scotch pe masă și se îndreptă spre ușă. 


Ethan 


Nimeni nu scotea o vorbă. 

Era atât de liniște, încât Ethan auzea focul arzând în 
șemineul din spatele încăperii. 

Râcâitul se opri. Apoi auzi din nou sunetul acelor 
gheare. 

Retrăgându-se. 

Avea sens. De ce ar fi crezut aberaţiile că prada lor 
dispăruse în spatele acelei uși? Ele nici măcar nu știau ce 
este o ușă. Că era ceva ce se deschidea într-un alt spaţiu. 
Majoritatea erau probabil afară, la... 

Ceva se izbi în ușă. 

În încăpere se auzi un freamăt colectiv. Zăvorul se 
zgudui asurzitor în urechea din tocul ușii. Ethan aștepta 
încordat. 

În ușă se auzi încă o bufnitură - de două ori mai 
puternică decât prima -, ca și cum două aberaţii s-ar fi 
izbit în ea în același timp. 

El scoase siguranța armei cu degetul mare și se uită 
spre Hecter, Kate și ceilalţi. 

— Oare câţi sunt acolo? întrebă Kate. 

— Habar nu am, zise Ethan. Ar putea fi treizeci. Ar putea 
fi o sută. 

În întunericul din spatele lor, câţiva copii începură să 
plângă. Părinţii încercau să-i liniștească. 

Iar izbiturile în ușă se înteţiră. 

Ethan se apropie de partea stângă a ușii, acolo unde 
balamalele fixau ușa în toc. Una dintre plăcuţele ruginite 
din alamă ieși din șurub. 

— Crezi că o să reziste? îl întrebă Kate. 

— Nu știu. 

Urmă încă o bufnitură - cea mai puternică de până 
atunci. 

Plăcuța de sus se desprinse complet de tocul ușii. Mai 
erau încă patru amplasate mai jos de aceasta. 

Ethan o chemă pe Maggie lângă el și, la lumina torţei, se 


uitară la urechea din tocul ușii în care intra zăvorul. La 
următoarea izbitură aceasta se zgâlţâi, dar rezistă. 

Ethan se apropie de Kate și întrebă: 

— Mai există vreo ieșire din încăperea asta? 

— Nu. 

Asaltul continuă și, cu cât aberaţiile se izbeau mai des în 
bușteni, cu atât păreau mai furioase. Cârâiau și urlau 
asurzitor după fiecare încercare ratată. 

Încă o plăcuţă se desprinse. 

Apoi încă una. 

Sfârșitul era aproape. Lui Ethan îi trecu prin cap că ar fi 
fost momentul să-și caute familia. Să le ofere o moarte 
rapidă și blândă, pentru că de îndată ce aberaţiile aveau să 
pătrundă în peșteră - ultimele lor momente de luciditate 
urmau să fie pline de groază. 

În tunelul de dincolo de ușă se făcu liniște. Nu se mai 
auzeau gheare zgâriind ușa. Nici zgomot de pași. 

Cei din cavernă așteptau cu răsuflarea tăiată. 

După câteva clipe, Ethan se apropie de ușă și își lipi 
urechea de bârne. 

Nimic. Întinse mâna spre zăvor. 

— Nu! îi șopti Kate. 

Dar el îl trase cât de ușor reuși, apucând mânerul ușii. 

— Maggie, vino aici cu torta. 

Când aceasta ajunse lângă el, Ethan deschise ușa. Cele 
două balamale rămase scârțâiră prelung, forţate să susţină 
întreaga greutate a ușii. 

Flacăra torței lumină tunelul. 

Încă se mai simţea mirosul aberaţiilor - acea duhoare 
insuportabilă de putregai -, însă tunelul era gol. 

o 

Erau oameni care stăteau cu spatele lipit de peretele din 
piatră și plângeau. 

Unii tremurau tăcuţi, după ororile la care asistaseră. 

Alţii stăteau împietriţi și lipsiţi de expresie, cu privirea 
aţintită în cine știe ce abis. 

Ceilalţi încercau să se facă utili. 

Să ajute la înteţirea focului. 


Să repare ușa. 

Să se organizeze și să verifice armamentul. 

Să aducă apă și alimente din magazie. 

Să-i consoleze pe cei îndureraţi. 

o 

Ethan stătea alături de familia lui pe un fotoliu stricat de 
lângă foc. Încăperea se încălzea, iar Hecter interpreta la 
pian o melodie minunată care părea să mai destindă 
atmosfera, făcându-i pe toţi să redevină puţin mai umani. 

În lumina slabă din interior, Ethan îi numără în repetate 
rânduri. 

Se oprea mereu la nouăzeci și șase. 

În dimineaţa aceea fuseseră patru sute șaizeci și unu de 
suflete în Wayward Pines. 

Incercă să se convingă că era posibil să mai fi 
supravieţuit și alte grupuri în afară de ei. Poate că 
reușiseră cumva să găsească un refugiu. Un loc în care 
aberatiile să nu poată ajunge la ei. Poate că se 
baricadaseră în casele lor sau în clădirea teatrului. Sau 
poate că fugiseră în pădure. Dar în adâncul inimii sale, nu 
credea cu adevărat acest lucru. Poate că ar fi reușit să se 
convingă dacă nu i-ar fi văzut prin deschiderea trapei pe 
Megan Fisher și pe toţi cei care fuseseră sfâșiaţi. 

Nu. 

În orașul Wayward Pines, optzeci la sută din omenire 
fusese ștearsă de pe fața pământului. 

— Mă gândesc întruna că vom auzi la un moment dat pe 
cineva bătând în ușă, spuse Theresa. Crezi că există vreo 
șansă ca unii dintre cei rămași în viaţă să ajungă până 
aici? 

— Există întotdeauna o șansă, nu-i așa? 

Capul lui Ben se odihnea în poala lui Ethan. Băiatul 
dormea. 

— Te simţi bine? îl întrebă Theresa. 

— Așa cred, ţinând cont de faptul că decizia mea a trimis 
cea mai mare parte a locuitorilor acestui oraș spre o 
moarte sigură și violentă. 

— Nu ai fost tu cel care a întrerupt curentul și a deschis 


poarta, Ethan. 

— Nu, eu doar am provocat aceste lucruri. 

— Kate și Harold ar fi fost morţi acum. 

— Probabil că Harold e mort oricum. 

— Nu trebuie să privești astfel lucrurile... 

— Am stricat totul, iubito. 

— Le-ai oferit acestor oameni libertatea. 

— Şi sunt sigur că au avut șansa să o savureze din plin 
în timp ce beregatele lor erau sfâșiate de aberaţii. 

— Te cunosc foarte bine, Ethan. Nu, privește-mă! 
Theresa îi întoarse bărbia spre ea. Știu cum gândești. Sunt 
sigură că ai făcut ceea ce ai crezut că este corect. 

— Mi-aș fi dorit să trăim într-o lume în care acţiunile să 
fie măsurate după intenţiile din spatele lor. Dar adevărul 
este că sunt măsurate în funcţie de consecinţele lor. 

— Uite, nu știu ce se va întâmpla acum, dar trebuie să-ţi 
spun. Trebuie să știi că mă simt mai aproape de tine acum, 
când moartea se poate ivi în orice moment, așa cum nu m- 
am simţit de ani buni. Așa cum poate nu m-am simţit 
niciodată. Acum am încredere în tine, Ethan. Ştiu că mă 
iubești. Încep să văd acest lucru așa cum nu am mai făcut- 
o înainte. 

— Te iubesc, Theresa. Atât de mult... Tu ești... toată 
viața mea. 

Ethan o sărută, iar ea se lipi de el, lăsându-și capul pe 
umărul lui. 

El o cuprinse pe după umeri. În scurt timp, Theresa 
adormi. 

Ethan privi în jur. Jalea colectivă era evidentă, era 
cumplită. Părea să atârne greu în aer, densă precum apa 
sau fumul. _ 

Mâinile lui erau din ce în ce mai reci. Își vâri mâna 
dreaptă în buzunarul hanoracului. Degetele lui atinseră 
stickul care conţinea filmarea compromițătoare - David 
Pilcher omorându-și propria fiică. 

Prinzându-l delicat între degetul mare și cel arătător, se 
simţi năpădit de un val de furie. 

Și Ted avea copii ale acestei înregistrări, însă Ethan îi 


spusese să nu facă nimic. Să aștepte. Dar asta înainte de 
invazia aberaţiilor. Ted știa oare ce se întâmpla în 
Wayward Pines? 

Ethan începu să-i numere din nou pe cei din peșteră. 

Tot nouăzeci și șase. 

Cât de puţini... 

Se gândi la Pilcher, care stătea probabil la căldură, în 
siguranţa biroului său, urmărind pe cele două sute 
șaisprezece ecrane cum oamenii răpiți de el în altă viaţă 
sunt masacrați. 

o 

Vocile îl treziră. 

Ethan deschise ochii. Theresa se mișca lângă el. Lumina 
nu se schimbase, dar i se părea că trecuse mult timp. 
Parcă dormise zile întregi. 

După ce îndepărtă cu grijă capul lui Ben din poala lui, se 
ridică, frecându-se la ochi. 

Oamenii erau în picioare, mișcându-se de colo colo. 

Lângă ușă, câţiva ridicaseră vocea. 

Observă că existau două grupuri separate. Kate stătea 
între Hecter și un alt individ. Cei doi bărbaţi ţipau unul la 
altul. 

Ethan se apropie de ei, iar Kate îi prinse privirea. 

— Sunt câţiva care vor să iasă afară, îi explică ea. 

Un bărbat pe nume lan, care deţinea un atelier de 
reparaţii de încălțăminte pe strada principală, numit The 
Cobblers Shoppe”, zise: 

— Soţia mea e acolo. Am fost separați atunci când s-au 
format cele patru grupuri. 

— Şi ce vrei să faci, mai exact? îl întrebă Ethan. 

— Vreau să o ajut! Ce altceva? 

— Atunci, du-te. 

— El ar vrea să-i dăm și o armă, interveni Kate. 

O femeie care lucra la grădinile comunitare își făcu loc 
printre oameni și se uită urât la Ethan, spunând: 

— Fiul și soţul meu sunt acolo. 

— Ai uitat că și soțul meu e acolo? zise Kate. 


3 Magazinul cizmarului (n.tr.) 


— Atunci, de ce ne ascundem aici în loc să-i salvăm? 

— Aţi fi morţi în mai puţin de zece minute de la ieșirea 
din peșteră, răspunse Hecter. 

— E alegerea mea, amice, îi spuse lan. 

— Nu o să-ţi dăm nicio armă. 

Ethan încercă să-i oprească. 

— Staţi puţin, le zise el. Asta e o conversaţie care-i 
priveşte pe toţi. Înaintă până în mijlocul încăperii și rosti 
tare, pentru a fi auzit de toţi: Adunaţi-vă cu toții aici! 
Trebuie să vorbim! 

Mulțimea se apropie încet - unii abia treziţi din somn, 
majoritatea mohorâţi. 

— Ştiu că a fost o noapte grea, începu el. 

Tăcere. 

Ethan simţi furie și reproș în ochii care-l priveau. Se 
întrebă dacă era adevărat sau dacă doar își imagina. 

— Știu că sunteţi îngrijoraţi cu toţii pentru cei care nu 
au reușit să ajungă aici. Şi eu sunt la fel de îngrijorat. Şi 
noi abia am reușit să ne salvăm. lar unii dintre voi se 
întreabă probabil de ce nu ne-am oprit să-i ajutăm. Vă pot 
asigura că, dacă am fi făcut asta, peștera în care suntem 
acum ar fi fost goală, iar noi am fi fost morţi cu toţii în 
valea aceea. E greu de suportat. In timp ce omul 
responsabil pentru nenorocirea asta... 

Emoţia îl copleși. 

Lăsă lacrimile să-i curgă, lăsă tremurul să-i schimbe 
vocea. 

— Din locul în care mă aflam, la capăt de coloană, zise 
el, am văzut ce li s-a întâmplat oamenilor de pe stradă. 
Știu de ce sunt în stare aceste aberaţii. Și cred că trebuie 
să începem să ne obișnuim cu un adevăr greu, foarte greu 
de acceptat. Există posibilitatea ca noi să fim tot ce a mai 
rămas din Wayward Pines. 

Cineva din mulţime strigă: 

— Nu spune asta! 

Un bărbat păși în mijloc. Era un fost ofițer al festivităţii, 
îmbrăcat în negru și ţinând în mână o macetă. Ethan nu 
vorbise niciodată cu el, dar știa unde locuia și unde lucra 


acesta. Era bibliotecar. Suplu, dar bine făcut, avea capul 
complet ras și o barbă abia crescută îi acoperea linia 
maxilarului. Ethan observă că arbora acel aer de aroganță 
specifică celor care tânjeau după autoritate doar de dragul 
puterii. 

Ofiţerul li se adresă: 

— Îţi spun eu ce să faci. Ar trebui să cazi în genunchi și 
să te târăști în faţa lui Pilcher, implorându-l să te ierte. Să- 
i spui că tu ai făcut asta. Să recunoști că tu ai adus 
nenorocirea asta pe capul nostru din proprie inițiativă și că 
vrem cu toţii ca lucrurile să fie ca înainte. Că niciunul 
dintre noi nu s-a implicat în această acţiune. 

— E prea târziu acum, zise Ethan. Acum știți cu toţii 
adevărul. Nu e ceva ce poate fi reparat. Nu putem ieși cu 
ușurință din această situaţie. 

Un bărbat scund și voinic - măcelarul orașului - intră la 
rândul lui în mijlocul cercului și spuse: 

— Tu îmi spui că soția și fiicele mele sunt moarte. Că 
prietenii mei buni - cel puţin doisprezece la număr - sunt 
morți și ei. Şi ce propui să facem în această privinţă? Să ne 
ascundem aici ca o adunătură de lași netrebnici și să ne 
resemnăm, să-i ștergem de pe listă? 

Ethan se apropie de bărbat, extrem de încordat. 

— Eu nu spun asta, Andrew. Nu trebuie să ștergem pe 
nimeni de pe listă. 

— Atunci? Ce ar trebui să facem? Ne-ai dezvăluit 
adevărul. Dar pentru ce? Ca să pierdem și mai mulţi 
oameni și să trăim așa? La drept vorbind, aș prefera să fiu 
sclav. Aș prefera să fiu în siguranţă, alături de familia mea. 

Ethan se opri la mai puţin de un metru în faţa 
bărbatului. Cercetă toate chipurile din preajmă și o 
descoperi pe Theresa. Plângea. Îi făcu semn că-l iubește. 

— Poate că eu am provocat totul, zise el, dar nu eu am 
oprit curentul care străbătea gardul metalic și nici nu am 
deschis poarta. Omul responsabil de moartea familiilor 
noastre și a prietenilor noștri - și responsabil pentru faptul 
că v-a răpit și v-a adus în Wayward Pines de la bun început 
- este viu și se află la numai trei kilometri de locul acesta. 


lar întrebarea mea pentru voi este: aveți de gând să 
toleraţi asta? 

Andrew zise: 

— El este susţinut de o armată proprie. Acestea sunt 
exact cuvintele tale. 

— Da. 

— Şi ce vrei să facem? 

— Vreau doar să nu vă pierdeţi speranţa! David Pilcher e 
un monstru, dar nu toţi cei din munte sunt la fel ca el. Mă 
duc să traversez valea. 

— Când? 

— Chiar acum. lar Kate Ballinger și alți doi oameni care 
știu să tragă trebuie să vină cu mine. 

— Ar trebui să mergem într-un grup mare, zise ofiţerul. 

— De ce? Ca să atragem și mai mult atenţia? Ca să fie 
uciși și mai mulţi oameni? Nu. Trebuie să ne deplasăm 
rapid și cu ușurință. Să trecem neobservaţi, dacă asta e cu 
putinţă. Da, e posibil să nu ne mai întoarcem, dar 
alternativa ar fi să rămânem aici, în peștera asta, și să 
așteptăm să se producă inevitabilul. Eu zic să ieșim și să 
nu ne dăm bătuţi. 

Hecter interveni: 

— Chiar dacă reușești să ajungi la structura din munte, 
chiar crezi că vei putea să-l oprești pe acest bărbat? 

— Da, așa cred. _ 

O femeie ieși din mulțime. Incă purta costumul din 
noaptea precedentă - o rochie de bal și o tiară pe care nu 
se gândise să și-o scoată de pe cap. Rujul, rimelul și 
creionul dermatograf îi erau întinse pe obraji, dându-i un 
aspect vulgar. 

— Vreau să vă spun ceva, le zise ea. Știu că mulţi dintre 
voi sunteți furioși pe bărbatul acesta. Pe șerif. Soţul meu... 
Femeia tăcu o clipă, făcându-și curaj, apoi continuă: ...Era 
în alt grup. Suntem căsătoriţi de șase ani. A fost o căsnicie 
impusă, dar eu l-am iubit. Era cel mai bun prieten al meu, 
chiar dacă abia schimbam o vorbă. E uimitor cât de bine 
ajungi să cunoști o persoană cu care ai doar un contact 
vizual. Schimbând priviri cu subînţeles. Murmure de 


încuviințare însufleţiră mulțimea. Ea se uită spre Ethan și 
continuă: Vreau să știi că aș prefera ca soţul meu Carl să 
fie mort, iar eu mai degrabă aș muri astăzi decât să trăiesc 
în acest oraș iluzoriu încă o oră. Aici am trăit ca niște 
prizonieri. Ca niște sclavi. Ştiu că ai făcut ceea ce ai crezut 
că ar fi mai bine pentru noi. Nu te învinuiesc de nimic. 
Poate că nu toţi gândesc în felul acesta, dar eu știu că nu 
sunt singura. 

— Mulţumesc, îi zise Ethan. Îţi mulţumesc pentru 
vorbele tale. 

El se roti ușor, studiind cele nouăzeci și cinci de chipuri 
care-l priveau, simțind adevărata povară a vieților acestora 
atârnându-i pe umeri. În cele din urmă, le spuse: 

— Voi ieși pe ușa aceea în zece minute. Kate, vii și tu? 

— Desigur. 

— Mai avem nevoie de încă două persoane. Știu că mai 
mulți dintre voi ar vrea să vină, dar caverna ar putea fi 
atacată din nou. Vrem să vă lăsăm înarmaţi și bine păziţi. 
Dacă voi credeţi că știți să trageţi cu arma, dacă aveţi o 
condiţie fizică excepţională și dacă vă puteţi controla frica, 
atunci veniţi cu mine la ușă. 

o 

Ethan stătea pe podium între Theresa și Ben. 

— Nu vreau să ieși din nou afară, tată, zise băiatul. 

— Știu, amice. Între noi fie vorba, nici eu nu mă dau în 
vânt după asta. 

— Atunci, nu pleca. 

— Uneori, suntem nevoiţi să facem lucruri pe care nu le 
dorim. 

— De ce? 

— Pentru că sunt cele corecte. 

El nu-și putea imagina ce se petrecea în mintea băiatului 
său. Toate minciunile pe care le învăţaseră la școală 
fuseseră brusc topite de flacăra mistuitoare a adevărului. 
Ethan și-l amintea pe tatăl lui trezindu-l din câte un 
coșmar pe când era de vârsta lui Ben și liniștindu-l, 
spunându-i că era doar un vis urât și că în realitate nu 
existau monștri. 


Însă, în lumea fiului său, monștrii chiar existau. 

Și erau peste tot. 

Cum să-l determine pe băiat să accepte una ca asta, 
când el abia reușea să facă faţă realităţii? 

Băiatul îl cuprinse pe Ethan cu braţele și îl strânse cu 
putere. 

— Poţi să plângi dacă vrei, îi zise Ethan. Nu e nicio 
rușine. 

— Dar tu nu plângi. 

— Uită-te mai bine. 

Băiatul ridică privirea. 

— De ce plângi, tată? Pentru că nu o să te mai întorci? 

— Nu. Pentru că te iubesc. Atât de mult... 

— Dar te vei întoarce? 

— Voi face tot posibilul. 

— Şi dacă nu vei reuși? 

— Se va întoarce, Ben, interveni Theresa. 

— Nu, trebuie să fim sinceri cu el. Fiule, ceea ce am de 
făcut e foarte periculos. Este posibil să nu reușesc. Dacă 
mi se întâmplă ceva, te rog să ai grijă de mama ta. 

— Nu vreau să ţi se întâmple ceva, protestă Ben, 
începând din nou să plângă. 

— Ben, privește-mă. 

— Ce e? 

— Dacă mi se întâmplă ceva, trebuie să ai grijă de mama 
ta. Tu vei fi bărbatul casei. 

— Bine. 

— Promite-mi. 

— Îţi promit. 

Ethan îl sărută pe băiat în creștet și întoarse capul spre 
Theresa. 

Ea era atât de puternică... 

— Te vei întoarce, îi zise ea, iar atunci când vei face 
asta, situaţia întregului oraș se va schimba în bine. 


Hassler 


Nomadul plănuise să-și petreacă ultima noapte în 
sălbăticie, dar în momentul în care trase fermoarul sacului 
său de dormit între crengile din vârful unui pin, Hassler 
realiză un lucru: somnul nu avea să-l viziteze în noaptea 
aceea. 

Se afla în sălbăticie, de cealaltă parte a gardului, de 1 
308 zile. Nu putea fi absolut sigur, dar din estimările sale 
Wayward Pines se afla la numai câţiva kilometri distanță 
către nord, iar acum, când ceata de aberaţii plecase de pe 
ruta lui, era liber să se întoarcă acasă. 

În fiecare zi chinuitoare a expediției sale, gândurile lui 
se îndreptaseră spre acest moment, întrebându-se: Avea 
să-l revadă vreodată? Cum avea să se simtă intrând din 
nou în oraș, acolo unde putea fi din nou în siguranță și 
unde erau toate lucrurile pe care le iubea? 

În istoria orașului Wayward Pines, existaseră doar opt 
nomazi trimiși dincolo de gard, în sălbăticie. Printre cei din 
cercul intim al lui Pilcher, acesta era văzut ca un ultim 
gest de onoare și de sacrificiu. Din câte știa Hassler, niciun 
nomad nu se mai întorsese vreodată dintr-o misiune pe 
termen lung. Dacă niciunul nu revenise în oraș în absența 
lui, Hassler ar fi fost primul nomad care se întorcea după o 
astfel de misiune. 

Mergea încet, metodic, împachetându-și pentru ultima 
dată, în partea exterioară a rucsacului său Kelty, sticlele 
de apă de un litru, cremenea și amnarul, o trusă goală de 
prim ajutor și ultimele bucăţi mucegăite din pastrama de 
bizon. 

Contrar obiceiului, sigilă jurnalul său legat în piele în 
punguta de plastic. Tot ce simţise și ce i se întâmplase în 
acești trei ani și jumătate petrecuţi în sălbăticie era 
consemnat în paginile acestuia. Zile întregi de tristeţe. 
Bucurie. Zile de care fusese sigur că aveau să fie ultimele 
din viaţa lui. Tot ce descoperise. Tot ce văzuse. 

Cum îi bătuse inima atunci când o mulțime de aberaţii - 


numărând vreo cincizeci de mii de capete - trecuseră în 
goană peste ceea ce se numise cândva Bonneville Salt 
Flatst din Great Salt Lake?. 

Cum îi curseseră lacrimile pe obraji în timp ce privea un 
apus de soare incredibil, transformând ruinele scheletice 
ale zgârie-norilor din Portland din fiare ruginite într-un 
bronz sclipitor. 

Crater Lake - pustiu și secat. 

Muntele Sashta - decapitat. 

Stând între ruinele orașului Fort Point și privind de 
deasupra golfului spre rămășițele podului Golden Gate - 
cei treizeci de metri din partea de sus a turnului sudic 
ieșind din apă precum catargul unei corăbii scufundate. 

Toate acele nopţi pe care le petrecuse ud și înfrigurat. 

Flămând și singur. 

Dimineţile cenușii în care nu avusese chef să iasă din 
sacul său de dormit și să meargă mai departe. 

Nopțile în care stătea mulţumit în faţa unui foc, 
fumându-și pipa. 

Ce viaţă ciudată și uimitoare... 

lar acum, după toate astea, mergea spre casă. Hassler 
își puse jos rucsacul și îi strânse cataramele, apoi își trecu 
bretelele acestuia peste umeri. Mersese mai mult decât de 
obicei în ultimele zile, iar acum simţea o durere surdă în 
mușchii picioarelor și ai șoldurilor - o durere care avea să 
se intensifice și care ar fi necesitat vreo câteva zile de 
odihnă ca să treacă. Dar ce mai conta acum? 

În curând avea să fie din nou curat, într-un pat călduros 
și moale, cu stomacul plin. Nu îi păsa de durere când mai 
avea atât de puţin până la linia de sosire. 

Urmă cursul unui pârâu până când acesta se bifurcă 
spre vest. 

Zgomotul alb al apei se stinse treptat. 

Pădurea deveni întunecoasă și mută. 

Fiecare pas pe care-l făcea spre casă avea o semnificaţie 


+ Marea Câmpie de Sare (n.tr.) 


> Marele Lac Sărat (n.tr.) 


mai mare decât cel anterior. 

Cu câteva minute înainte de răsărit, se opri. 

În faţa lui era gardul. Ceva nu era în regulă. Ar fi trebuit 
să bâzâie datorită voltajului letal, dar nu se auzea niciun 
sunet. 

Un singur gând urlă în mintea lui - Theresa. 

Hassler o luă la fugă către poartă. 


V 
Ted 


Reședința lui Ted de la Nivelul 4 era dublă ca 
dimensiuni față de a celorlalți - un soi de recompensă 
pentru că fusese unul dintre primii oameni care se 
alăturaseră celor din cercul intim al lui Pilcher. Timp de 
paisprezece ani, trăise în acest spaţiu restrâns, iar locuința 
etala confortul dezordonat specific unui cămin, toate cele 
necesare traiului fiindu-i la îndemână. 

Viaţa în superstructură se desfășura într-un ritm ciudat, 
combinând munca și relaxarea, iar oamenilor le trebuiau 
ani întregi ca să găsească un echilibru între cele două. 
Indiferent de departament, lucrul în schimburi era destul 
de dificil. Zece ore pe zi, șase zile pe săptămână. 

Și, cu toate acestea, avea mereu senzaţia că mai era 
ceva de făcut. Ca șef al echipei de supraveghere - din câte 
ținea el minte, cel puţin - Ted nu lucrase nicio săptămână 
mai puţin de șaptezeci de ore. Fusese însă o adevărată 
provocare pentru el să găsească o ocupaţie - în afară de a 
dormi - pentru celelalte șaptezeci de ore libere din timpul 
săptămânii. Nu era un extrovertit și, chiar dacă oamenii 
existau pentru el doar pe ecranele monitoarelor de 
supraveghere, Ted simţea că-și petrecuse fiecare secundă 
din programul de lucru în compania rezidenţilor din 
Wayward Pines. Așa că, în timpul lui liber, nu-și dorea 
altceva decât să fie singur. 

Încercase să picteze. 

Să facă fotografii. 

Să tricoteze. 

Să facă exerciţii fizice până la epuizare. 

Până când, într-o zi, cu opt ani în urmă, găsise în arcă o 
mașină veche de scris, un Underwood Touchmaster Five. O 
dusese la locuinţa sa, laolaltă cu mai multe pachete de coli 
de hârtie, și amenajase un mic birou pentru scris într-un 
colţ al camerei sale. 


Toată viaţa lui simţise dorinţa de a scrie Marele Roman 
American. 

Dar acum, când nu mai exista nici America, nici altceva 
important, despre ce ar fi putut să scrie? 

Mai avea vreun rost creaţia literară și arta în general, 
când omenirea se afla în pragul extincţiei? 

El nu știuse, dar în momentul în care începuse să apese 
tastele uzate ale acesteia, pe care literele abia se mai 
vedeau, constatase că-i plăcea să scrie și să simtă mașina 
Underwood sub degetele sale. 

Aceasta nu avea niciun ecran. 

Când scria, nu auzea decât minunatul „clic-clic-clic“ 
tactil al tastelor, simțind mirosul vag de cerneală în timp 
ce coala de hârtie ieșea treptat la iveală. În faţa mașinii de 
scris, era doar el cu gândurile sale. 

La început se jucase, încercând să scrie un roman 
polițist pe care îl abandonase după scurt timp. 

Apoi încercase să scrie însăși povestea propriei vieţi, pe 
care obosi în scurt timp să o relateze. 

Și, după două săptămâni, îi venise o idee grozavă. Se 
uită o zi întreagă la monitoarele care înfățișau sute de vieţi 
private, aflate în diverse stadii de disperare. Rezidenţii 
orașului Wayward Pines aveau să devină personajele 
cărților sale. Avea să scrie despre vieţile lor anterioare și 
despre felul în care se integraseră în comunitate, 
imaginându-și gândurile lor lăuntrice și temerile lor. 

Incepuse să scrie și nu se mai putuse opri. 

Poveștile se revărsau din mintea lui, iar colile de hârtie 
se adunau lângă biroul său precum fulgii de zăpadă, până 
când ajunsese la mii și mii de pagini care descriau în 
detaliu vieţile oamenilor din Wayward Pines așa cum și le 
închipuise el. 

Nu știa ce avea să facă cu toate aceste povestiri. 

Nu putea să-și dea seama dacă cineva avea să-și 
dorească vreodată să le citească. 

Titlul cărţii sale era Vieţile secrete din Wayward Pines, 
iar coperta pe care și-o imaginase conţinea chipurile 
tuturor oamenilor care trăiau în acea vale. Trebuia să 


termine mai întâi cartea, după care să se ocupe de cealaltă 
problemă - cartea nu avea un final. Viaţa unora mergea 
mai departe. Unii oameni mureau. Noi rezidenţi erau 
integrați în comunitate. Cum putea publica cineva o carte 
vie, ale cărei povești de viaţă continuau la nesfârșit? 

Răspunsul la această întrebare venise, în mod tragic, cu 
o noapte în urmă, în timp ce Ted stătea în biroul lui 
Pilcher, urmărind pe monitoarele acestuia cum o ceată de 
aberaţii năvălea în oraș, masacrând populaţia. 

Sfârșitul urma să aibă loc atunci când „Dumnezeul“ 
orașului avea să ajungă la o concluzie pripită și 
neașteptată. 

o 

Era devreme când cineva bătu în ușa lui Ted. Stătea 
întins în pat, unde zăcuse o noapte întreagă, paralizat de 
frică. Era indecis. 

— Intră, zise el. 

Vechiul lui prieten, David Pilcher, intră în încăpere. 

Ted rămăsese treaz toată noaptea și, judecând după 
chipul lui Pilcher, nici acesta nu reușise să doarmă. 

Bătrânul părea obosit. Ted sesiză mahmureala acestuia 
după felul în care mijea ochii și după mirosul puternic de 
scotch vechi, de calitate. O barbă de o zi umbrea faţa lui 
Pilcher, iar pe capul său ras se iviseră fire de păr cărunt. 

Pilcher trase în faţa patului scaunul de la biroul lui Ted 
și se așeză. Apoi îl privi. 

— Ai ceva pentru mine? începu el. 

— Dacă am ceva...? 

— Echipa ta. Mi-ai spus că te vei ocupa de această 
problemă. Că vei afla care dintre ei l-a ajutat pe șeriful 
Burke să orchestreze această revoltă. 

Ted oftă. Se ridică din pat, își luă de pe noptieră 
ochelarii cu lentile groase și îi puse la ochi. Încă purta 
cămașa sa pătată, cu mâneci scurte, și cravata cu clips. 
Aceiași pantaloni. Nici măcar nu se deranjase să se 
descalţe de pantofi. 

Cu o noapte în urmă, în biroul lui Pilcher, lui Ted i se 
făcuse frică. Acum se simțea doar obosit și furios. Extrem 


de furios. 

— Atunci când mi-ai spus că șeriful avea niște informaţii 
pe care nu le-ar fi putut obţine decât din interior, 
intenţionai să-mi explici și despre ce e vorba? zise el. 

Pilcher se lăsă pe speteaza scaunului și își încrucișă 
picioarele. 

— Nu, nu asta intenţionam. Voiam doar ca tu, ca șef al 
echipei de supraveghere, să-ţi faci datoria. 

Ted încuviinţă. 

— Nici nu credeam că-mi vei răspunde, zise Ted, dar nu- 
i nimic. Știu la ce informaţie te refereai. Ar fi trebuit să-ți 
spun noaptea trecută, dar eram prea speriat. Pilcher își 
înclină capul. Am găsit înregistrarea. Ştiu ce i-aţi făcut tu 
și Pam fiicei tale. 

Pentru o clipă, în apartamentul lui Ted se instaură o 
liniște chinuitoare. 

— Pentru că șeriful Burke ţi-a cerut să-l ajuţi? întrebă 
Pilcher. 

— Am stat treaz toată noaptea încercând să mă gândesc 
ce să fac. 

Ted începu să caute ceva în buzunar și scoase un 
dispozitiv de stocare foarte mic. 

— Ai făcut o copie a înregistrării? întrebă Pilcher. 

— Exact. 

Pilcher cobori privirea în podea, apoi se uită din nou la 
Ted. 

— Ştii câte sacrificii am făcut pentru proiectul nostru, 
zise el. Pentru ca noi să stăm acum aici, două mii de ani în 
viitor, ca ultimii reprezentanţi ai umanităţii. Eu am salvat... 

— Există totuși o limită, David. 

— Așa crezi? 

— Ţi-ai ucis propria fiică. 

— Ea ajuta o reţea... 

— Nu există niciun scenariu în care moartea Alyssei să 
poată fi ceva normal. De unde știi asta? 

— Am făcut o alegere, Ted, în viața mea anterioară, 
stabilind că nimic - dar nimic - nu poate fi mai important 
decât Wayward Pines. 


— Nici măcar propria ta fiică... 

— Nici măcar iubita mea Alyssa. Tu crezi - zise el cu 
lacrimi în ochi - că eu voiam să se întâmple așa ceva? 

— Nu am de unde să știu ce voiai. Ai ucis un oraș întreg. 
Propria fiică. Cu ani în urmă, ţi-ai ucis soţia. Când se vor 
termina toate astea? Care este limita? 

— Nu există nicio limită. 

Ted își plimbă degetele pe unitatea de stocare din palma 
lui, apoi adăugă: 

— Încă mai poţi repara ceva. 

— Despre ce vorbești? 

— Adună-i pe toţi laolaltă. Clarifică totul. Spune-le ce i-ai 
făcut  Alyssei. Spune-le ce le-ai făcut oamenilor din 
Wayward... 

— Niciunul dintre ei nu va înţelege, Ted. Nici tu nu 
înţelegi. 

— Nu contează dacă vor înţelege sau nu. Tu trebuie să 
faci ceea ce este corect. 

— De ce aș face așa ceva? 

— Pentru sufletul tău, David. 

— Lasă-mă să-ţi spun ceva. De fapt, e povestea vieţii 
mele: oamenii nu înţeleg niciodată că sunt în stare să fac 
orice pentru a reuși. Soţia mea nu a înţeles. Alyssa nu a 
înţeles. lar acum, constat cu tristeţe - deși nu sunt șocat - 
că nici tu nu înţelegi. Uite ce am creat. Uite ce am reușit 
să fac. Dacă s-ar mai scrie cărţi de istorie, eu aș fi 
menţionat ca fiind cel mai important reprezentant al 
umanităţii care a existat vreodată. Nu e o iluzie. Așa stau 
lucrurile. Am salvat rasa umană, Ted, pentru că nu m-am 
dat în lături de la nimic pentru a reuși. Nimeni nu a înţeles 
asta vreodată. Ei bine, au fost doi oameni care m-au 
înţeles. Dar Arnold Pope e mort, iar Pam a dispărut. Ştii ce 
înseamnă asta? 

— Nu. 

— Înseamnă că de acum înainte chiar eu va trebui să mă 
ocup de lucrurile murdare. 

Și, în același moment, Pilcher se ridică din scaun și se 
năpusti spre pat, Ted neînţelegând nimic până când lama 


scurtă a cuţitului militar din mâna șefului său sclipi în 
lumină. 


Ethan 


Până la urmă, Maggie și Hecter erau singurii voluntari 
în care Ethan ar fi putut avea încredere. 

Nimeni altcineva din grup - nici măcar Kate - nu 
înfruntase aberatiile așa cum o făcuseră cei doi. Ethan era 
sigur că, indiferent cât curaj ar fi avut, oricine ar fi dat 
înapoi în faţa unei aberaţii lansate în atac. Era mai bine să 
fie însoţit de cei pe care-i știa deja. 

Se înarmară. 

Maggie trăsese cu o pușcă de calibrul .22 o singură dată 
în viața ei, așa că Ethan încărcă pentru ea o pușcă 
Mossberg 930 cu alice mari și umplu buzunarele trenciului 
ei cu muniţie de rezervă. Îi arătă cum să ţină arma. Cum să 
o reîncarce. O pregăti pentru reculul violent. Pentru 
Hecter  încărcă o pușcă Mossberg și un pistol 
Smith&Wesson de calibrul .357. 

Kate alese o pușcă Bushmaster AR-15, precum și un 
pistol Glock de calibrul .40 de rezervă. 

Stând în tunel, Ethan se uită în spate, spre cei câţiva 
oameni pe care îi înarmase pentru a păzi ușa peșterii. 

— Şi dacă nu vă veţi întoarce? întrebă ofiţerul. 

— Aveţi aici provizii pentru două zile, zise Kate. 

— Și apoi? 

— Cred că va trebui să găsiţi singuri o soluţie. 

Theresa și Ben stăteau lângă ușa peșterii. 

Deja își luaseră rămas-bun. 

Ethan privi îndelung în ochii soţiei sale, până când ușa 
grea din bârne se închise și zăvorul zăngăni, intrând la 
locul lui din ramă. 

Era foarte frig. La distanță, lumina zilei se revărsa prin 
gura tunelului. 

Ethan le spuse: 

— Nu trage nimeni decât dacă nu are altă soluţie. Cel 
mai bun scenariu ar fi să ne întoarcem în oraș fără să 
tragem niciun foc de armă. Odată ce ne vom dezvălui 
poziția, probabil că totul se va sfârși. 


Kate deschidea drumul, înaintând spre lumina din 
capătul tunelului. 

În mintea lui Ethan apărură Theresa și Ben, așa cum 
erau înainte ca ușa să se închidă între ei. 

Se gândi: „O să vă mai văd vreodată? Știţi cât de mult vă 
iubesc?“ 

o 

Stăteau la capătul pervazului stâncos, privind în jos, 
spre vale. 

Era dimineaţă. Niciun zgomot nu se auzea dinspre oraș, 
la trei sute de metri mai jos. 

Lumina soarelui era o binecuvântare pe faţa lui Ethan. 

Maggie îi spuse în șoaptă: 

— Pare o dimineaţă plăcută și normală, nu-i așa? 

Erau prea departe pentru a vedea ceva clar pe străzile 
orașului din vale. Ethan își aminti de binoclul din primul 
sertar de jos al biroului său de la postul de poliţie. Ar fi 
fost bine să-l aibă acum. 

Păși pe marginea stâncii și privi în jos, de-a lungul 
stâncii verticale de o sută de metri înălțime care sclipea în 
soare. 

Trecură peste scândură și rămaseră de cealaltă parte a 
acesteia, deasupra celei mai periculoase cotituri. Piatra 
era caldă în lumină. Apoi începură să coboare, ţinându-se 
de cabluri și urmând pașii care fuseseră ciopliţi în stâncă. 

Nu erau păsări pe cer. 

Nici măcar o boare de vânt. 

Doar ei patru, respirând precipitat. 

Pe sub vârfurile copacilor, departe de atingerea 
soarelui, cablurile de oţel erau reci ca gheaţa. 

Ajunseră la poalele stâncii, pe covorul moale al pădurii. 

— Ştii drumul spre oraș, Kate? întrebă Ethan. 

— Așa cred. E ciudat. Nu am mai fost niciodată pe aici la 
lumina zilei. 

Ea îi conduse printre pini. Din loc în loc, mai erau petice 
de zăpadă și urme de pași din noaptea anterioară. Merseră 
pe urmele rămase pe lângă versantul muntos. Ethan scană 
zona, încercând să depisteze orice posibilă mișcare printre 


copaci, dar nu văzu nimic. Pădurea părea încremenită. 

După un timp, auzi vuietul cascadei. Coborâră versantul 
abrupt al unui deal. 

Apoi ajunseră la râu și la tunelul canalului colector. 
Aberaţiile pe care Ethan le împușcase cu o noapte în urmă 
zăceau în apă și pe mal. 

Simţea umezeală pe obraz. Se uită spre singura cascadă 
care se revărsa peste pragul stâncos de la șaizeci de metri 
înălțime. Lumina soarelui crea un curcubeu la trecerea 
prin apa ce cădea de sus. 

— Ne întoarcem în oraș prin tunel? întrebă Kate. 

— Nu, răspunse Ethan. Ar trebui să ne lăsăm la 
dispoziţie o mulţime de căi de scăpare. 

o 

După vreo patru sute de metri, terenul deveni plat, iar ei 
ieșiră printre copaci în spatele unei case vechi și 
dărăpănate de la limita estică a orașului - aceeași casă, 
realiză Ethan, în care descoperise cadavrul mutilat al 
agentului Evans când sosise prima dată în Wayward Pines. 

Se opriră lângă iarba înaltă din partea laterală a casei. 

Până în acel moment, Ethan găsise o oarecare alinare în 
tăcerea mormântală din jur. Acum, liniștea i se părea 
alarmantă, de parcă lumea întreagă își ţinea respiraţia. 

— M-am gândit la ceva pe drum încoace, zise el. Dacă 
am găsi o mașină funcţională, am putea ajunge rapid până 
în partea de sud a orașului, fără să ne facem griji în fiecare 
moment din cauza unui eventual atac. Kate, rabla din fața 
casei tale mai merge? 

— Nu am mai pornit-o de ani de zile. Nu m-aș baza pe 
asta. 

— Mașina din faţa casei mele funcţionează, zise Maggie. 

— Când ai mers ultima dată cu ea? o întrebă Ethan. 

— Acum două săptămâni. Într-o dimineaţă am primit un 
telefon și cineva mi-a spus să merg în jurul orașului vreme 
de câteva ore. 

— M-am întrebat mereu de ce făceau asta, zise Hecter. 

— Pentru că drumurile nu sunt niciodată complet pustii 
în orașele normale, răspunse Ethan. E doar un alt truc 


pentru ca Wayward Pines să pară real. Unde locuiești, 
Maggie? 

— Pe strada a opta, între a șasea și a șaptea. 

— E la numai șase străzi distanţă. Unde sunt cheile 
mașinii? 

— În sertarul noptierei. 

— Eşti sigură? 

— Sută la sută. 

Ethan aruncă o privire pe lângă colțul casei și văzu 
câteva cadavre împrăștiate pe stradă, la distanță, dar nicio 
aberaţie. 

— Să mai stăm un minut, zise el. Să ne mai tragem 
răsuflarea. 

Se așezară toţi patru, sprijinindu-se de scândurile 
putrede ale casei. 

— Maggie, Hecter, nu aveţi experienţă militară, nu-i 
așa? zise Ethan. 

Ei clătinară din cap. 

— Am pilotat un Black Hawk. Am asistat la o luptă 
nebună în Fallujah. Trebuie să acoperim șase străzi care 
străbat un teritoriu foarte ostil, iar în astfel de situaţii 
trebuie să te miști într-un anumit fel pentru a minimiza 
expunerea. Din poziția noastră actuală, nu putem vedea 
decât strada pe care suntem, dar dacă vom traversa pe 
cealaltă parte, perspectiva noastră se va schimba. Vom 
avea noi informaţii. Chiar dacă avem de trecut șase străzi, 
vom verifica mereu împrejurimile. Eu și Maggie vom trece 
primii strada și ne vom asigura poziția. Voi evalua zona din 
noul nostru punct de observaţie, iar când voi face semn, 
Kate și Hecter ni se vor alătura. Înţelegeţi? 

Ei încuviinţară. 

— Vreau să mai spun un singur lucru despre felul în care 
ne vom mișca. Se numește coloană tactică. Vom alerga 
fără să ne îndepărtăm unul de altul, însă pasul trebuie să 
fie destul de controlat pentru a rămâne mereu în alertă. 
Dacă strada e liberă, vom fi tentaţi să privim la distanţă 
pentru a verifica dacă vine ceva, dar asta e o greșeală. 
Dacă vom vedea aberaţii venind de la o sută sau două sute 


de metri distanță, vom avea timp suficient ca să 
reacţionăm. Cel mai rău lucru care ni s-ar putea întâmpla 
ar fi un atac-surpriză. Una dintre creaturile acestea 
ţâșnind dintr-un tufiș sau de după un colţ. Atunci nu am 
mai avea timp nici să ridicăm arma. Așa că supravegheați 
zonele periculoase, aceasta e prioritatea. Dacă treceţi pe 
lângă un tufiș și nu puteţi vedea ce se află în spatele 
acestuia, verificaţi-l mai întâi. Aţi înţeles? 

Pușca lui Maggie începu să-i tremure în mâini. 

Ethan îi atinse mâna. 

— Ai să te descurci de minune, o încurajă el. 

Ea se întoarse brusc și vomită în iarbă. Kate o bătu 
ușurel pe spate, șoptind: 

— E în regulă, draga mea. E în regulă dacă ţi-e frică. E 
normal să-ţi fie frică. Asta o să te facă să fii mai atentă. 

Ethan se gândi cât de nepregătită era femeia aceea 
pentru o astfel de acţiune. Maggie nu fusese expusă în 
toată viaţa ei la ceva asemănător. Era atât de multă groază 
și presiune pentru ea... și totuși, Maggie încerca să 
depășească onorabil această situaţie. Se șterse la gură și 
inspiră adânc de câteva ori. 

— Te simţi mai bine? o întrebă Ethan. 

— Nu pot să fac asta. Am crezut că voi putea, dar... 

— Sunt sigur că poti. 

— Nu, ar trebui să mă întorc. 

— Avem nevoie de tine, Maggie. Oamenii din peșteră au 
nevoie de tine. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Vei fi cu mine, o încurajă Ethan, și vom înainta cu 
foarte mare prudenţă. 

— Bine. 

— Poţi face asta. 

— Am nevoie de un minut. 

El văzuse astfel de reacţii în război. Paralizie emoţională 
înainte de luptă. Când oroarea violenţelor și constanta 
amenințare a morții copleșeau un soldat. Pe vremea când 
fusese în Irak, cel mai oribil scenariu era glonţul unui 


lunetist sau un IEDS. Dar nici în cele mai groaznice zile 
petrecute pe străzile din Fallujah nu se confruntase cu 
astfel de creaturi, care să te urmărească pentru a te 
mânca de viu. 

Îi întinse mâna lui Maggie și o ajută să se ridice. 

— Eşti gata? o întrebă el. 

— Așa cred. 

El îi făcu semn peste drum. 

— Vom traversa spre casa aceea din colţul străzii. Nu te 
mai gândi la nimic altceva. 

— În regulă. 

— Vei vedea niște cadavre pe mijlocul străzii. Vreau doar 
să te previn. Ignoră-le. Încearcă să nu le priveşti, pur și 
simplu. 

— Zone periculoase, zise ea, încercând să zâmbească. 

— Te-ai prins. Acum, stai aproape de mine. 

Ethan își ridică pușca. Simţea fluturi în stomac. 

Frica aceea veche, familiară. 

La o distanţă de cinci pași de casa cea veche, cadavrele 
din stradă deveniră vizibile. Nu te puteai abţine să nu le 
priveşti. El numără șapte oameni, dintre care doi copii - 
măcelăriți cu toţii. 

Maggie rezista eroic. Ethan îi auzea pașii la mică 
distanţă în spatele lui. 

Ajunseră pe stradă. Nu se auzeau decât pașii lor pe 
asfalt. Și gâfâitul lor. 

Pe cele două laturi ale străzii principale nu se vedea 
nimic. 

Era o linişte deplină. 

Traversară o curte și iuțiră pasul spre o casă victoriană 
cu două etaje. Se ghemuiră sub pervazul unei ferestre. 
Ethan aruncă o privire după colţul casei. 

Mai scană o dată strada principală, în ambele direcţii. 
Aveau drum liber. 

Se uită în spate, spre Kate și Hecter, și ridică braţul 
drept. 


€ Improvised Explosive Device - Dispozitiv Exploziv Improvizat 
(n.tr.) 


Ei se ridicară în picioare și o luară la fugă - Kate în faţă, 
alergând încrezătoare, ca și cum știa ce are de făcut, 
Hecter mai stânjenit, câţiva pași în urma ei. Ethan își dădu 
seama că văzuseră cadavrele. Hecter rămase cu gura 
căscată, iar Kate se crispă. Niciunul dintre ei nu putea să 
privească în altă parte. 

Ethan se întoarse spre Maggie și îi spuse: 

— Te-ai descurcat grozav. 

În câteva secunde, cei patru erau din nou împreună. 

— Strada e pustie, le spuse Ethan. Nu știu de ce e atâta 
liniște în jur, dar haideţi să profităm de asta! Toţi patru în 
același timp, de data asta. Vom ieși în stradă și vom merge 
exact pe mijlocul ei. 

— De ce? întrebă Hecter mirat. Nu ar fi mai sigur să 
stăm pe lângă case și nu în câmp deschis, la iveală? 

— Colţurile caselor nu prezintă încredere, zise Ethan. 

li lăsă pe Kate și pe Hecter un minut ca să-și tragă 
răsuflarea, apoi se ridică. 

— Care e destinaţia următoare? întrebă Kate. 

— O casă victoriană verde, la două străzi mai jos, pe 
cealaltă parte a străzii. In faţa casei e un rând de ienuperi. 
O să ne ascundem în spatele acestora. Sunteţi gata? 

— Vrei să rămân în spate? întrebă Kate. 

— Da. Supraveghează zona din dreapta noastră și mai 
aruncă o privire în spate din când în când, ca să te asiguri 
că nu suntem flancati. 

Era o dimineaţă cumplit de liniștită pe strada a opta. 

O luară la fugă pe mijlocul străzii mărginite de case 
victoriene demodate și de toate acele garduri albe din 
țăruși - perfecte în lumina soarelui matinal. Stomacul lui 
Ethan era chinuit de foame. Nu-și mai amintea când 
mâncase ultima dată. 

Studia pe rând casele din stânga lor, și drumul din faţă. 

Curțile laterale îl enervau mai mult decât orice, toate 
acele nișe înguste dintre case, ce dădeau în curţile din 
spate - pe care el nu le putea vedea. 

Ajunseră la prima intersecţie. 

Era atât de ciudat... Se așteptase ca orașul să fie plin de 


aberaţii. Oare plecaseră? Cutreieraseră prin oraș o noapte 
întreagă și apoi plecaseră înapoi în sălbăticie, pe același 
drum pe care veniseră? 

Pe poarta deschisă de Pilcher? Asta ar fi simplificat 
lucrurile - dacă el ar fi putut prelua controlul gardului și l- 
ar fi închis din nou. 

Casa victoriană era aproape acum la doar două case 
distanţă. 

Ethan iuți pasul și viră către curtea din faţă. Dintr-odată 
se trezi cu Kate lângă el. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el cu răsuflarea tăiată. 

— Mai repede, îi zise ea gâfâind. Fugi. 

Ethan sări peste bordură și ţâșni prin iarbă. 

Se uită în spate - nu se vedea nimic. 

Ajunseră la rândul de ienuperi. 

Se strecurară printre crengi, ghemuindu-se în întuneric, 
în spaţiul dintre tufișuri și casă, și așteptând cu răsuflarea 
tăiată. 

— Kate, ce s-a întâmplat? întrebă Ethan. 

— Am văzut una. 

— Unde? 

— Într-o casă de pe stradă. 

— Înăuntru? 

— Stătea pur și simplu la fereastră, privind afară. 

— Crezi că ne-a văzut? 

— Nu știu. 

Ethan se ridică ușor în genunchi, privind printre crengi. 

— Capul jos! îi șopti Kate. 

— Trebuie să verific. Care era casa? 

— Una cafenie, cu tâmplărie galbenă. Cu un leagăn pe 
veranda din faţă și doi gnomi în curte. 

Ethan văzu casa. Ușa exterioară se închise și auzi 
zgomotul vag al ramei din lemn la impactul cu tocul ușii. 
Dar nu văzu aberaţia. Se ghemui din nou în spatele 
tufișurilor. 

— E afară, zise el. Ușa exterioară tocmai s-a închis. Nu 
știu unde este. 

— Ar putea să vină prin spatele casei, zise Kate. 


Strecurându-se pe lângă pereţi. Cât de inteligente sunt 
creaturile astea? 

— Înfiorător de inteligente. 

— Ştii cum vânează? Cât de ascuţite sunt simţurile lor? 

— Nu am idee. 

— Aud ceva, zise Maggie. 

Ei îi făcură semn să tacă. 

Era un zgomot surd, un soi de trăncănit. Din nou, Ethan 
se înălță puţin - destul cât să poată arunca o privire 
printre crengi. 

Aberaţia înainta pe două picioare, pe trotuar, către casă. 
Zgomotul pe care-l auziseră era produs de ghearele «ei, 
care zgâriau asfaltul. 

Un mascul de proporţii, având cel puţin o sută douăzeci 
de kilograme. 

Acesta mâncase recent. Ethan abia îi putea vedea inima 
enormă pulsând, prin pelicula de sânge uscat și resturile 
de organe care îi acopereau pieptul. _ 

Când ajunse la treptele verandei, se opri. Întoarse capul. 

Ethan se ghemui. Își duse degetul la buze și se aplecă 
spre Kate ca să-i șoptească: 

— E lângă verandă, la șase metri de noi. Poate că ar 
trebui să atacăm. 

Ea încuviință. Ethan se așeză în genunchi, ridică pușca 
și înălţă capul deasupra ienuperilor. 

Ai pus un cartuș în plus pe țeavă? 

Sigur că am pus. Am încărcat arma noaptea trecută cu 
un cartuș în plus. 

Aberaţia nu mai era acolo, dar duhoarea ei încă se mai 
simţea. 

Aproape. 

Apoi apăru urlând de cealaltă parte a tufișului - cu dinţii 
rânjiți și cu ochii lucioși, ca niște pietre negre. 

Împușcătura fu asurzitoare și, deşi creatura era uriașă, 
glonţul o trânti pe spate, în iarbă. Aberaţia se prăbușise cu 
faţa în sus, având o gaură mare în piept. Sângele negru 
ţâșnea ca un gheizer din rană, mânjindu-i pielea 
transparentă. 


Kate era deja în picioare. Hecter și Maggie așteptau 
încremeniţi de spaimă în spatele tufișului. Ethan îi zori: 

— Trebuie să plecăm. 

Își făcu loc printre crengi și ieși din ascunzătoare. 

Aberaţia era încă în viaţă. Gemea încercând să acopere 
gaura de mărimea unei monede și privind nedumerită cum 
sângera. 

Când Ethan trecu pe lângă ea, își întinse o gheară spre 
el, agăţându-se în tivul blugilor lui și destrămându-l cu 
ușurință. 

Kate se afla exact în spatele lui, iar Hecter și Maggie 
veneau mai încet din urmă. 

— Mișcaţi-vă! le strigă el. 

Alergară în stradă. Broboane de sudoare sărată se 
scurgeau pe fruntea lui Ethan, intrându-i în ochi și 
provocându-i usturime. Traversară încă o intersecţie. 

Nu-i urmărea nimeni. 

Ethan aruncă o privire peste umăr, spre strada a opta. 

Maggie și Hecter alergau cu sufletul la gură, încordaţi 
peste măsură. În spatele lor nu se afla nimic, din câte 
putea Ethan să vadă. 

Școala ocupa o stradă întreagă în dreapta lor. 
Echipamente de joacă rămase nefolosite în spatele unui 
gard din sârmă. Balansoare. Leagăne. Tobogane. Carusele. 
Un tetherball”. Un coș de baschet. Cărămida roșie a școlii 
dincolo de parc. 

— Oh, Dumnezeule! exclamă Maggie. 

Ethan privi în urmă. 

Maggie se oprise în mijlocul străzii uitându-se spre 
școală. El alergă înapoi după ea. 

— Trebuie să mergem mai departe. 

Ea își îndreptă arătătorul spre școală. O ușă din partea 
laterală a clădirii se deschise și în prag se ivi un bărbat 
care începu să-și fluture braţul. 

— Ce vom face acum? întrebă Maggie. 

Ce vom face? 

Era una din acele decizii care puteau schimba totul. 


7 Minge cu funie (n.tr.) 


Ethan sări peste gardul de un metru și traversă în goană 
curtea școlii, trecând pe lângă un spaţiu cu nisip pentru 
joacă și pe lângă barele de căţărat din umbra unui plop 
canadian, ale cărui frunze galbene erau răspândite pe 
pavaj. 

Bărbatul care ţinea ușa deschisă era Spitz, poștașul din 
Wayward Pines - o slujbă interesantă pentru un oraș care 
nu avea deloc nevoie de poștă. Cu toate acestea, el bătea 
străzile mai multe zile pe săptămână, îndesând în cutiile 
poștale reclame false, înștiinţări absurde pentru plata 
taxelor și alte lucruri de acest gen. 

Era un bărbat musculos, cu o barbă excentrică, și mult 
mai masiv decât majoritatea celor de aceeași înălţime cu 
el. 

Purta un tricou negru sfâșiat și un kilt - costumul său 
pentru festivitate -, iar braţul stâng îl avea înfășurat într-o 
bucată de pânză însângerată. Obrazul îi era brăzdat de o 
cicatrice urâtă și o fâșie de piele îi fusese smulsă de pe 
piciorul drept. 

— Bună, șerifule, îl salută el pe Ethan. Nu mă așteptam 
să te văd. 

— Nici eu pe tine, Spitz. Arăţi ca naiba! 

— Nişte răni minore, rânji bărbatul. Am crezut că 
celelalte grupuri au fost măcelărite. 

— Al nostru a reușit să fugă prin canalele colectoare 
până sus, la peșteră. 

— Cât de mulţi aţi rămas? 

— Nouăzeci și șase. 

— Eu am optzeci și trei de oameni în subsolul școlii. 

Kate întrebă într-un suflet: 

— Harold? 

Spitz clătină din cap, adăugând: 

— Îmi pare rău. 

— Noi am crezut că toţi ceilalţi au fost uciși, zise Hecter. 

— Am fost atacați în drum spre tuneluri. Am pierdut 
vreo treizeci de suflete jos, lângă râu. Brutal. După cum 
vedeţi, m-am implicat într-o mică dispută cu una dintre 
creaturile acelea nenorocite. A fost nevoie de cinci bărbați 


pentru a o imobiliza și, dacă unul dintre ei nu ar fi avut o 
macetă, pocitania ne-ar fi omorât pe toţi. Am auzit 
împușcătura de acum un minut. De aceea am ieșit. 

— Una a venit după noi pe strada vecină, zise Ethan. Noi 
am crezut că poate s-au întors toate în pădure. 

— Oh, nu. Orașul colcăie de creaturi. Am făcut raiduri 
prin casele din apropiere. Mai sunt încă oameni care se 
ascund în casele lor. Le-am salvat pe Grade și pe Jessica 
Turner exact înainte de răsărit. Jim le închisese într-un 
dulap peste care bătuse scânduri. El nu este cu grupul 
vostru, nu-i așa? 

— L-am văzut noaptea trecută, zise Ethan. Nu a reușit să 
scape. 

— Mare păcat. 

— În ce stare sunt oamenii tăi? întrebă Maggie. 

— Trei dintre ei au murit peste noapte din cauza rănilor. 
Alţi doi sunt într-o stare foarte proastă. Probabil nu vor 
rezista o zi întreagă. O parte dintre noi suntem răniţi 
foarte rău. Toată lumea e speriată. Nu avem mâncare, ci 
doar puţină apă de la fântâni. Am avut în grup un profesor 
și, dacă el nu ne-ar fi spus să venim aici, am fi fost cu toţii 
morți. Nu am nicio îndoială. Noaptea trecută a fost război. 

— Cât de sigur e subsolul? întrebă Ethan. 

— Putea fi și mai rău. Suntem încuiaţi în spatele a două 
uși, într-o sală de muzică fără ferestre. Cu o singură 
intrare. Am construit baricade. Nu spun că e o 
ascunzătoare impenetrabilă, dar ne descurcăm. 

La câteva străzi distanţă se auzi un urlet. 

— Ar fi mai bine să intraţi, zise Spitz. Se pare că cel pe 
care l-aţi ucis avea și un amic. 

Ethan se uită la Kate, apoi la Spitz. 

— Eu mă îndrept spre munte, zise el. Mă duc după 
Pilcher. 

— Dacă sunt oameni răniţi, i-aș putea ajuta, zise Maggie. 
Am făcut școala de asistente în viaţa mea anterioară. 

— Ne bucurăm să te avem printre noi, zise Spitz. 

Un al doilea urlet îi răspunse primului. 

— Aveţi vreo armă? întrebă Ethan. 


— Doar o macetă. 

La naiba! Trebuia să-i încredinţeze cuiva care știa să 
tragă. Grupul acela de oameni avea nevoie de protecţie. 

— Kate, ar trebui să rămâi și tu cu ei, zise el. 

— Dar tu ai nevoie de mine. 

— Da, dar dacă mergem împreună și vom fi uciși 
amândoi, atunci ce se va întâmpla? Cel puţin, în felul 
acesta, tu vei fi planul de rezervă dacă eu nu voi reuși să 
mă întorc. Și, între timp, îi vei putea proteja pe acești 
oameni. 

Hecter nu părea prea încântat de această idee. 

— Ei bine, Ethan, presupun că o să merg eu cu tine, zise 
el. 

— O să ne mai vedem, șerifule? întrebă Spitz. 

— Să sperăm, zise Ethan, apoi o apucă pe Maggie de 
mână și o întrebă: In sertarul noptierei ai spus? 

— Da. Urci la etaj, faci dreapta când ajungi în capătul 
scărilor și intri pe ultima ușă. 

— Casa ta e încuiată? 

— Nu. 

— Cum arată? 

— E roz, cu tâmplărie albă. Are o coroniţă pe ușa din 
faţă. 

Maggie și Spitz intrară în clădirea școlii. 

Pe când Ethan se întorcea să plece, Kate îl cuprinse pe 
neașteptate cu braţele și imediat îi simți mâinile reci 
precum gheaţa pe gât. Il trase spre ea până când buzele 
lor se atinseră, apoi îl sărută, iar el se lăsă în voia ei. 

— Ai grijă, îi șopti, apoi intră în clădirea școlii. 

Ethan se uită la Hecter. 

Aberațţiile urlau. 

— Două străzi, zise Ethan. Putem reuși. 

Alergară prin curtea școlii, printre mesele de picnic, 
apoi străbătură terenul de fotbal, îndreptându-se direct 
spre gard. 

Ethan se uită în spate și observă mișcare în stradă - 
siluete palide care mergeau pe patru picioare. 

Cu pușca pe umăr, puse ambele mâini pe gard și sări 


peste el. Ateriză de cealaltă parte a gardului și o luă la 
fugă. Tâşni într-o intersecţie. În dreapta era liber. În 
stânga patru aberaţii îndreptându-se spre ei, la câteva 
străzi distanţă. 

Pe la jumătatea străzii, o aberaţie sări prin fereastra 
frontală a unei case și ateriză în faţa lui Ethan, atacându-l. 

— Fugi! strigă el la Hecter, apoi se opri și mai băgă un 
glonţ pe ţeava puștii. 

Hecter ţâșni pe lângă el, iar Ethan dobori monstrul 
împușcându-l în cap. 

Alergă după Hecter, iar când ajunseră la intersecţia din 
apropierea casei lui Maggie, îi trecu prin cap că nu o 
întrebase cum arăta mașina ei. Pe strada aceea erau o 
mulțime de mașini, dintre care două parcate lângă 
bordură, în faţa casei lui Maggie. 

Niște aberaţii se iviră undeva înainte, venind către ei pe 
strada principală, la doar o aruncătură de băț. Apoi Ethan 
se uită în spate și văzu vreo șase creaturi care apăruseră la 
colțul străzii din apropierea școlii. 

El și Hecter parcurseră și ultimii zece metri, traversând 
curtea lui Maggie. Urcară treptele verandei acoperite. 
Deschiseră ușa exterioară. Aberaţiile urlau. Apropiindu-se. 

Hecter începu să-și piardă concentrarea. 

Ethan întoarse mânerul sferic, împinse ușa cu umărul și 
se repezi în casă. 

— Încuie ușa, strigă Ethan atunci când Hecter intră 
după el împleticindu-se. Rămâi pe scări și trage în tot ce 
intră în casă. 

— Unde te duci? 

— După cheile mașinii. 

Ethan urcă scările într-un suflet. Prin pereţi se auzeau 
urlete. 

Când ajunse pe palierul primului etaj, se întoarse spre 
dreapta și alergă spre ușa închisă din capătul holului. Se 
izbi în ea fără să încetinească. 

Pereţi galbeni, muluri albe pe plafon. Draperii ușoare, 
trase. 

Un halat de baie drapat pe spătarul unui scaun. Un pat 


mare, plin de perne, făcut cu grijă. 

Un teanc de romane scrise de Jane Austen și un arzător 
pentru esențe pe noptieră. 

În aerul rece încă mai persista fumul parfumat. 

Refugiul lui Maggie. 

Ethan se repezi spre noptieră și trase sertarul. 

La parter - zgomot de sticlă spartă. 

Lemn crăpat. Mârâieli. 

Hecter strigă ceva. Ethan întinse mâna până în fundul 
sertarului și simţi cheile. 

Se auzi o împușcătură. Urlete de aberaţii. 

Hecter ţipând: 

— Oh, Doamne! 

Tac-țac - probabil Hecter încărca arma din nou. 

Bum. 

Ţac-ţac. 

Un tub de cartuș rostogolindu-se pe scări. 

Ethan își îndesă cheile lui Maggie în buzunarul din faţă 
al blugilor și ţâșni în hol. Hecter urlă. Nu se mai auzi 
niciun foc de armă. 

Tălpile netede ale bocancilor lui Ethan alunecară pe 
parchet când ajunse în capătul scărilor. Încercă să-și 
păstreze echilibrul. 

Sânge. 

Peste tot. 

Trei aberaţii deasupra lui Hecter - una înfigându-și colții 
în piciorul lui drept, alta sfâșiindu-i bicepsul și o a treia 
îngropându-și capul în stomacul lui. 

Hecter scoase un țipăt, trăgând disperat un pumn în 
capul aberaţiei care-l eviscera. 

Ethan ridică pușca. 

Primul glonţ decapită aberaţia care sfâșia stomacul lui 
Hecter. O împușcă și pe a doua, care ridicase capul 
arătându-și colții, dar a treia făcu un salt spre Ethan, fiind 
pe punctul de a-și înfige ghearele în el. Armă Mossbergul 
și trase. 

Aberaţia se prăbuși, rostogolindu-se pe scări, și ateriză 
peste alte două aberaţii care tocmai dăduseră buzna pe 


ușa din faţă. 

Ethan puse încă un glonţ pe ţeavă și, stând în capul 
scărilor, încercă să-și planifice următoarea mișcare, făcând 
eforturi uriașe să-și păstreze controlul în faţa panicii. 

Braţul lui stâng era atât de sensibil după reculul 
Mossbergului, încât până și încercarea de a-și propti din 
nou patul puștii în umăr se dovedi o agonie. 

Cele două aberaţii ieșiră de sub trupul celei moarte și 
ţâșniră spre el, însă Ethan le împușcă pe amândouă în timp 
ce urcau scările. 

Casa era plină de fum după focurile de armă și, pentru o 
clipă, singurul zgomot fu ţârâitul pneumatic al arterei 
femurale din piciorul lui Hecter, din care sângele țâșnea în 
jeturi prelungi și arcuite spre ușa din faţă. 

Scările aveau un aspect sinistru, fiind pline de sânge. 

Hecter gemea, tremurând violent în timp ce-și ţinea 
intestinele în mâini, îngrozit și stupefiat în același timp, de 
parcă nu putea să creadă că i se întâmplau asemenea 
grozăvii. 

Sângele se scurgea din el cu o viteză uimitoare. Era 
palid din cauza șocului și o sudoare rece îi lipise părul de 
cap, iar faţa lui avea acel luciu cadaveric care prevestea 
ceea ce avea să urmeze. 

El ridică privirea spre Ethan, cu o expresie pe care doar 
un soldat muribund ar putea să o afișeze în faţa 
camaradului său, care scăpase de glonţ. 

Frică. 

Nedumerire. 

Te-rog-Doamne-spune-mi-că-nu-e-adevărat. 

Ușa din faţă fusese smulsă din balamale, iar prin 
deschidere, Ethan văzu mai multe aberaţii năvălind în 
curtea din faţă. 

Aveau să-l mănânce pe Hecter înainte ca acesta să-și 
dea ultima suflare. 

Ethan puse mâna pe pistol și scoase siguranţa. 

Nu avea idee dacă era adevărat, dar îi spuse lui Hecter: 

— Vei merge într-un loc mai bun. 

Hecter îl privea nedumerit. 


Ar fi trebuit să te las pe tine să cauti cheile. 

Ethan îl împușcă pe pianist între ochi și fugi spre scări. 
Când monștrii năvăliră în casă pe ușa din faţă, Ethan 
străbătea alergând holul de la etaj, îndepărtându-se de 
dormitorul lui Maggie. 

Alese a doua ușă din dreapta. 

O închise încet după el și trase un zăvor care nu avea 
nicio șansă de a opri pe cineva. 

Văzu o cadă cu picioare sub o fereastră cu geam opac. 

În timp ce se apropia de fereastră, auzi aberatiile. 

Mâncau. 

Ethan puse pușca pe chiuveta cu picior și intră în cadă. 
Scoase piedica ferestrei și o ridică la șaizeci de centimetri 
de pervaz. Era o deschidere prea mică. 

Se urcă pe marginea căzii și se uită pe fereastră în 
curtea mică din spatele casei - îngrădită și pustie. 

Scările trosniră: aberaţiile veneau. În holul de la etaj, se 
auzi o bufnitură asurzitoare de parcă un bolid ar fi spart în 
forţă una dintre uși. Ethan cobori de pe marginea căzii și 
luă arma. 

O aberaţie scoase un urlet de cealaltă parte a ușii. 

Ceva se izbi cu violenţă în ușă. 

Placajul începu să se crape la mijloc. 

Ethan încărcă pușca și trase un glonţ exact în centrul 
ușii. Ceva se izbi de peretele din partea opusă. Acum, ușa 
băii avea o gaură de mărimea unui glonţ, iar dedesubt se 
formase o băltoacă de sânge care începea să se lăţească pe 
gresia cu model „tablă de șah“. 

Ethan se urcă din nou pe marginea căzii. 

Aruncă pușca pe acoperiș și se strecură prin 
deschiderea ferestrei, în timp ce o altă aberaţie se trântea 
în ușa din spatele lui. Îngenunchind sub rama ferestrei, 
Ethan puse opt gloanţe pe ţeavă, apoi își trecu peste umăr 
cureaua armei. 

Aberaţia încerca încă să spargă ușa băii. 

Ethan închise fereastra și păși cu grijă în jos, spre 
marginea acoperișului. 

Acesta cobora în pantă până la trei metri deasupra curții 


din spate. 

Se așeză în patru labe și, sprijinindu-se în mâini, se lăsă 
în jos peste marginea acoperișului, ţinându-se de jgheab, 
până când reuși să reducă distanţa până la pământ cu un 
metru și jumătate. 

Ateriză dur pe sol, îndoind genunchii pentru a amortiza 
șocul impactului. Se rostogoli, apoi se ridică rapid în 
picioare. 

Prin ochiurile de geam ale ușii din spate, văzu mișcare în 
interior. 

Ocoli alergând curtea interioară, pavată cu cărămidă. 
Mușchii și oasele sale - precum și fiecare centimetru 
pătrat din suprafaţa corpului său - sufereau o continuă 
agonie. 

Gardul era construit din scânduri înguste, având un 
metru și jumătate înălțime, iar poarta se deschidea în 
curtea laterală a casei. 

Aruncă o privire deasupra porţii. Nu se vedea nicio 
aberaţie. Trase zăvorul și deschise poarta doar atât cât să 
se poată strecura afară. 

Sus, la etajul al doilea al casei, auzi un geam spărgându- 
se brusc. Alergă pe lângă casă și încetini când ajunse în 
curtea din faţă. 

Pentru moment, era pustie. 

Analiză cele două mașini parcate lângă bordura din faţa 
casei lui Maggie. 

Un Jeep CJ-5 rablagit, cu acoperiș textil. 

Un Buick alb station wagon, cu aspect preistoric. 

Își scoase cheile din buzunar. 

Erau trei pe inel. 

Toate brute, fără profil. 

Undeva deasupra lui, auzi un hârșâit ciudat. Puteau fi 
gheare zgâriind acoperișul de tablă. 

Traversă curtea alergând. 

Pe la jumătatea drumului până la bordură, se uită în 
spate - la timp pentru a vedea o aberaţie sărind de pe 
acoperiș deasupra verandei. 

Creatura ateriză pe pământ și se năpusti spre Ethan. 


El se opri pe trotuar, se întoarse, ridică pușca și trase un 
glonţ în sternul creaturii. 

În casă, urletele se înteţiră. 

Buickul era cel mai aproape de el. 

Cincizeci la sută șanse să fie mașina lui Maggie. 

Ethan deschise portiera pasagerului din faţă, se aruncă 
în mașină și o închise imediat în urma lui. 

Mutându-se în spatele volanului, băgă în contact prima 
cheie. 

Nimic. 

— Haide... 

Cheia numărul doi. 

Aceasta intră ușor în contact, dar nu se întoarse. 

O aberaţie ţâșni afară pe ușa casei lui Maggie. 

Cheia numărul trei. 

Patru aberaţii se iviră în faţa celei dintâi, și în timp ce 
două dintre ele se grăbiră să ajungă pe iarbă lângă amicul 
lor muribund, Ethan constată că ultima cheie din cele trei 
nici măcar nu intra în contact. 

La naiba. La naiba. La naiba. 

Ethan se lăsă în jos pe scaunul șoferului și se ghemui pe 
podea. 

Nu mai vedea nimic, dar putea auzi aberaţiile în curtea 
casei. 

Ele se vor uita încoace și te vor vedea. lar apoi? Pleacă. 
Chiar acum. 

Ridică mâna și apucă mânerul portierei, trăgând 
încetișor. Portiera se deschise. Se strecură afară și rămase 
ghemuit pe asfalt, lipit de mașină. Nu putea fi zărit dinspre 
casă. Pe stradă nu erau aberaţii. 

Se ridică încet, până când reuși să se uite prin ferestrele 
mașinii. 

Numără șase aberaţii în curtea din faţă, iar prin ușa 
deschisă văzu încă două mâncând ceea ce rămăsese din 
Hecter. 

Jeepul era parcat la numai câţiva centimetri de bara de 
protecţie a Buickului. Apucă pușca de pe bancheta din faţă 
și începu să se târască pe asfalt. 


Riscând să fie văzut preţ de câteva secunde, el trecu 
între Buick și Jeep, însă aberaţiile nu-l observară. 

Apoi se ridică și privi pe ferestrele din plastic ale 
acoperișului textil al Jeepului. Câteva aberaţii intraseră din 
nou în casă. Una încă stătea aplecată deasupra cadavrului 
celei împușcate de Ethan, scâncind. 

Portiera șoferului era descuiată. Ethan intră în mașină și 
puse arma între scaune. 

Introduse prima cheie în contact. O aberaţie scoase un 
urlet. 

Il văzuseră. Se apropiau. 

Întoarse cheia. 

Nimic. 

Bâjbâind, încercă să apuce a doua cheie, dar realiză că 
nu avea timp. Apucă pușca și sări din Jeep, alergând până 
în mijlocul drumului. 

Cinci aberaţii deja alergau spre el. 

Nu trebuie să ratezi, altfel ai să mori. 

Împușcă aberaţia care conducea grupul, apoi pe cele 
două din stânga acesteia, retrăgându-se cu pași repezi 
atunci când ultima pereche de monștri îl încolţi. 

Îi trebuiră trei gloanţe pentru a-l dobori pe al patrulea. 

Doar unul pentru a-l omori pe al cincilea, care ajunsese 
la trei metri de el. 

Încă trei aberaţii ieșiră în goană din casă. Cu coada 
ochiului, observă mișcare pe străzile din jurul lui - cete de 
aberaţii veneau spre el din toate direcţiile. 

Un mârâit în spate îl făcu să se întoarcă. 

Două aberaţii țâșniră spre el în patru picioare, ca o 
pereche de rachete - o femelă masivă și un exemplar mai 
mic, care nu putea cântări mai mult de treizeci și cinci de 
kilograme. 

Îndreptă arma spre aberaţia mai mică. 

Ochi. Creatura se rostogoli pe asfalt. 

Mama cu ochi lăptoși a creaturii se opri brusc, 
ghemuindu-se deasupra progeniturii împușcate. 

Scoase un urlet prelung și tragic. 

Ethan eliberă tubul cartușului tras. 


Tinti. 

Mama se uită la el, iar Ethan sesiză ura inteligentă și 
mistuitoare care-i îngusta ochii. 

Ea se ridică pe picioarele din spate și se repezi la el. 
Cârâind înfiorător. 

Clic. Pușca era goală. 

Aruncă pușca și scoase pistolul, în timp ce se retrăgea 
spre Jeep. O dobori pe mamă cu două gloanţe de 
calibrul .50, care-i găuriră gâtul. 

Erau peste tot acum. El alergă spre Jeep. 

O aberaţie înaltă de doi metri sări pe capotă. 

Ethan trase două focuri în succesiune rapidă în toracele 
creaturii. Ajunse la portiera șoferului când din spatele 
mașinii se ivi o altă aberaţie. 

Ethan o culcă la pământ cu un foc tras în cap de la mică 
distanţă - cu o jumătate de secundă înainte ca aberaţia să- 
și înfigă o gheară în beregata lui. 

Se urcă la volan. Nu-și amintea ce cheie încercase 
ultima dată, așa că introduse în contact prima cheie pe 
care o simţi între degete. 

O aberaţie se ivi în spatele ferestrei din plastic din 
dreptul scaunului pasagerului. O gheară sfâșie fereastra și 
un braţ lung și musculos pătrunse înăuntru. 

Ethan ridică pistolul Desert Eagle din poală și împușcă 
aberaţia în faţă atunci când aceasta încercă să se urce în 
Jeep. Cheia nu se răsucea în contact. 

În timp ce bâjbâia după următoarea, un gând înfiorător 
îi trecu prin minte - dacă mașina lui Maggie era de fapt 
parcată pe cealaltă parte a străzii? Sau ceva mai departe, 
lângă bordură? Doar nu trebuia să o conducă tot timpul. 

Atunci voi fi mâncat de viu în acest Jeep. 

Un hârșâit în spatele lui Ethan. 

Întoarse capul. O gheară lungă și neagră sfâșia fereastra 
din plastic din spate a mașinii. 

Prin geamul vechi și murdar nu se putea distinge mare 
lucru, dar Ethan putea vedea suficient din capul 
monstrului pentru a-l ţinti cu pistolul. 

Trase prin fereastră. 


Sângele stropi plasticul, iar glisiera pistolului se retrase. 

Goală. 

Cu un singur încărcător, avea să-i ia minimum treizeci 
de secunde ca să scoată cutia de gloanţe de calibrul .50 și 
să încarce din nou pistolul... 

La naiba! 

Nu luase cu el muniţie de rezervă pentru Desert Eagle. 

Doar pentru Mossberg. 

Aberaţiile se apropiau. Vedea o mulţime prin parbriz și 
auzea altele îndreptându-se spre el dinspre casa lui 
Maggie. 

Luă cea de-a doua cheie, gândindu-se: Cât de ciudat - 
viața mea depinde de această cheie, dacă ea se va întoarce 
sau nu în contact. 

Cheia se potrivea. 

Apăsă tare pedala ambreiajului. 

Te rog... 

Motorul dădu să pornească de câteva ori... 

Și se trezi la viaţă. 

Bolboroseala aceea a motorului însemna viaţă. 

Ethan decuplă frâna de mână și căută schimbătorul de 
viteze al cutiei manuale în trei trepte. 

Băgă în marșarier, apoi acceleră. Jeepul ţâșni înapoi și 
se ciocni de Buick, ţintuind o aberaţie urlătoare de bara de 
protecţie a mașinii. Ethan băgă în viteza întâi, roti volanul 
și apăsă pedala de acceleraţie până la podea. 

Mașina ţâșni înainte pe stradă. 

Aberaţiile erau peste tot. 

Dacă ar fi condus o mașină mai sigură, nu ar fi ezitat să 
le lovească în plin, însă Jeepul era compact, iar distanţa 
dintre roţi mai mică, așa că existau toate șansele să se 
răstoarne dacă ar fi încercat așa ceva. Se îndoia că mașina 
ar fi putut suporta o ciocnire frontală cu un mascul - fie 
acesta și de mărime medie. 

Se simţea atât de bine când accelera... 

Făcu un viraj brusc spre stânga pentru a ocoli o 
aberaţie, cu Jeepul mergând înclinat, pe numai două roți. 
Mașina ajunse din nou cu toate cele patru roţi pe asfalt. 


Patru aberaţii înaintau direct spre el, fără ezitare și fără 
vreun indiciu că ar fi renunţat la ruta lor sinucigașă. 

Trase tare de volan, urcă pe bordură cu mașina și trecu 
printr-un gard din ţăruși cu cincizeci de kilometri pe oră, 
apoi printr-o curte din colţul străzii. Spulberă din nou 
gardul în locul prin care ieși. Jeepul trepidă zgomotos când 
ajunse la curbă, apoi începu să ruleze din nou pe asfalt, cu 
cauciucurile scrâșnind atunci când Ethan îndreptă din nou 
volanul. 

În faţă drumul era liber. 

Viteză maximă. Schimbă într-a doua. 

Orice motor avea mașina aceea sub capotă, era al naibii 
de zdravăn. 

Ethan aruncă o privire în oglinda laterală. 

O ceată de aberaţii - de vreo treizeci sau patruzeci de 
exemplare - îl urmărea pe mijlocul străzii, cârâielile lor 
auzindu-se în pofida zgomotului puternic al motorului cu 
opt cilindri. 

Atinse o sută de kilometri pe oră în timp ce rula pe 
strada următoare. 

Trecu pe lângă un parc pentru copii, unde o duzină de 
aberaţii mici - probabil pui - înfulecau dintr-un morman de 
cadavre pe iarbă. 

Probabil că erau patruzeci sau cincizeci de cadavre 
acolo. Unul dintre grupurile condamnate. 

Strada a șasea se termina brusc. Pădurea de pini înalţi 
se ivi la distanţă. Ethan reduse viteza. 

Depășise aberaţiile, care rămăseseră la cel puţin patru 
sute de metri în urma lui. 

Pe strada a treisprezecea, făcu un viraj strâns spre 
dreapta și apăsă din nou pedala accelerației. 

Merse de-a lungul pădurii până la strada următoare, 
apoi trecu pe lângă spital. 

Reduse viteza cu o treaptă și făcu un viraj lent spre 
stânga, încadrându-se pe principala stradă care ieșea din 
oraș. 

Acceleră. 

Wayward Pines începu să se micșoreze în oglinda 


retrovizoare. Trecu de panoul de rămas-bun, întrebându-se 
dacă reușise cineva să ajungă până acolo, în pădure, când 
începuse măcelul. 

Ca un răspuns la întrebarea sa, depăși un Oldsmobile 
parcat pe marginea drumului. Ferestrele autoturismului 
erau țăndări, exteriorul fiind acoperit complet de urme de 
dinţi și de zgârieturi. Niște oameni încercaseră să fugă 
spre periferia orașului, doar ca să cadă pradă unui grup de 
aberaţii. 

La indicatorul Curbă periculoasă în față, Ethan viră de 
pe drum în pădure. 

Păstră aceeași viteză, trecând printre copaci. Bolovanii 
se iviră la distanţă. 

Avea un buzunar plin cu gloanţe pentru pușcă, dar nu 
avea pușcă. 

Un pistol care putea face ravagii, dar care nu mai avea 
gloanţe. 

Nu era echipamentul ideal pentru ceea ce avea de gând 
să facă. 

Aflorimentul care masca intrarea în superstructură se ivi 
la o sută de metri în faţă. 

Ethan schimbă într-a doua, încleștându-și mâinile pe 
volan. 

Cincizeci de metri. 

Pedala de acceleraţie era apăsată până în podea, iar 
căldura motorului supraîncălzit se răspândea în interior 
prin gurile de ventilaţie. 

Când ajunse la douăzeci și cinci de metri, se încordă. 

Acul vitezometrului era în aceeași poziţie. 

Se pregătea să intre cu șaizeci și cinci de kilometri pe 
oră într-un perete de stâncă. 


Theresa Burke 


Ea era în Seattle, la vechea lor casă din Queen Anne. 
Familia ei era adunată în curtea din spate a casei, în una 
dintre acele seri de vară perfecte când puteai admira tot 
ce era în jur. Muntele Rainier. Puget Sound și peninsula 
Olympic, de cealaltă parte a apei. Lacul Union și zgârie- 
norii. Totul verde și perfect, apa strălucind la apusul 
soarelui. Toate neplăcerile provocate de zilele mohorâte și 
reci erau uitate după astfel de zile. Orașul era mult prea 
frumos, aproape ireal. 

Ethan stătea lângă grătar, pregătind file de somon pe 
scânduri de cedru înmuiate în vin. 

Ben zdrăngănea la o chitară acustică într-un hamac. Ea 
era acolo. Totul era atât de real... Visul era lucid. În timp 
ce se îndrepta spre soţul ei, punându-și mâinile pe umerii 
lui, se îndoia totuși că se petrecea totul aievea, dar simțea 
mirosul îmbietor al peștelui fript și lumina soarelui care o 
făcea să mijească ochii, iar burbonul de calitate pe care îl 
sorbea îi provoca o letargie plăcută în picioare. 

— Cred că astea sunt gata, zise ea, apoi lumea începu să 
trepideze și, chiar dacă ochii ei erau deja deschiși, îi lărgi 
tot mai tare pentru a-l vedea pe Ben scuturând-o să se 
trezească. 

Se ridică în capul oaselor pe pietrele reci ale cavernei, 
nedumerită. Nu mai știa unde se află. Câţiva oameni 
alergau pe lângă ea către o ușă mare din bușteni care era 
acum larg deschisă. 

Visul se spulberă rapid, lumea reală revenind din nou la 
suprafaţa conștiinței - ca o mahmureală chinuitoare. Nu-și 
putea aminti când visase ultima dată despre viaţa ei 
anterioară, iar momentul acesta i se părea cel mai 
nepotrivit. 

Se uită la Ben și-l întrebă: 

— De ce e ușa deschisă? 

— Trebuie să plecăm, mamă. 

— De ce? 


— Aberaţiile se vor întoarce. Unul dintre cei care 
supraveghează împrejurimile a văzut o ceată escaladând 
stâncile. 

Această veste o trezi complet la realitate. 

— Câte? întrebă ea. 

— Nu știu. 

— De ce părăsesc toţi peștera? 

— Ei nu cred că ușa va mai rezista unui nou atac. Să 
mergem. 

Ben o apucă de mâini și o ajută să se ridice. 

Alergară spre ușa deschisă. În peșteră, panica lua 
proporţii. Oamenii începuseră să se îngrămădească spre 
ieșire - coate înfigându-se în coaste, piele frecându-se de 
piele... 

Theresa îl apucă pe Ben de mână, trăgându-l în faţa ei. 
Își croiră drum împreună până în pragul ușii masive. 

Tunelul răsuna de voci, fiecare luptându-se să ajungă 
mai repede la lumina din capătul tunelului. 

Theresa și Ben ieșiră în cele din urmă la lumina soarelui 
amiezii, sub un cer atât de albastru, încât părea ireal. Ea 
puse piciorul pe marginea stâncii și aruncă o privire 
riscantă în jos. 

— Oh, Iisuse! exclamă ea. 

Cel puţin douăzeci de aberaţii începuseră să escaladeze 
stânca. 

Alte cincizeci se adunau deja la baza versantului, o sută 
de metri mai jos. 

Din pădure ieșeau tot mai multe. 

Ben făcu un pas spre margine, dar ea îl trase înapoi. 

— Nici să nu te gândești. 

Haosul care începuse în peșteră se transformă acolo, la 
lumina zilei, într-o adevărată isterie colectivă. Oamenii 
văzuseră cine se apropia. Unii fugiseră înapoi în tunel. Alţii 
încercau să se caţere mai sus pe versantul stâncos. Câţiva 
împietriseră de groază, așezându-se cu spatele lipit de 
stâncă și încercând să ignore realitatea. 

Cei cărora Ethan le încredinţase arme se așezau 
strategic de-a lungul pervazului stâncos cel mai înalt, 


încercând să ţintească aberaţiile care escaladau deja 
stânca. Theresa văzu o femeie scăpându-și pușca. Un 
bărbat pierzându-și echilibrul și prăbușindu-se urlând în 
pădure. 

Primul foc de armă răsună de pe marginea stâncii. 

— Mamă, ce facem? 

Theresa ura groaza care începea să se contureze în 
privirea lui Ben. Aruncă o privire în urmă, spre cărarea 
pietroasă care ducea înapoi în peșteră. 

— Ar fi trebuit să rămânem înăuntru? o întrebă Ben. 

— Şi să ne rugăm să reziste ușa? Nu. 

În dreapta deschiderii tunelului, un pervaz îngust de 
piatră se întindea în jurul muntelui. De la distanţă, Theresa 
nu-și putea da seama dacă era accesibil, dar era mai mult 
decât nimic. 

— Vino, îi zise ea. 

Îl apucă pe Ben de braţ și îl împinse înapoi pe cărarea 
spre tunel, în timp ce focurile de armă se înteţeau în urma 
lor. 

— Parcă spuneai... 

— Nu ne întoarcem în peșteră, Ben. 

Când ajunseră la gura tunelului, Theresa se uită mai 
bine la pervazul din piatră. Nu putea fi mai lat de treizeci 
de centimetri. Pe partea aceea nu erau nici scânduri și nici 
cabluri de susţinere. Părea imposibil de trecut pe acolo. 

Se întoarse spre Ben în timp ce oamenii treceau pe 
lângă ei, îndreptându-se spre gura tunelului. 

Undeva printre copacii de mai jos, o aberaţie scoase un 
cârâit prelung. 

— Trebuie să mergem pe marginea aceasta de stâncă, 
zise ea. 

Ben privi cărarea naturală și îngustă care trecea de-a 
curmezișul peretelui stâncos și spuse: 

— Pare foarte periculoasă. 

— Ai prefera să fii blocat în peștera aceea în timp ce 
peste cincizeci de aberaţii vor dobori ușa? 

— Dar ceilalţi? 

— Datoria mea e să te protejez pe tine. Eşti gata? 


El încuviinţă repede din cap, cu un aer reticent. 

Theresa simţi un nod în stomac. Păși pe marginea 
îngustă și își lipi pieptul de faţa stâncii, palmele ei 
mișcându-se de-a lungul suprafeţei de piatră. Făcând pași 
mici și iuți, ea încerca să se ţină de proeminențe sau de 
scobituri - acolo unde le găsea. După ce înaintă un metru 
și jumătate, privi înapoi spre Ben. 

— Ai văzut cum am înaintat eu? 

— Da. 

— E rândul tău. 

Renunţase cu greu la siguranța acelei cărări late din 
interiorul muntelui, dar acum îi era de o mie de ori mai 
greu să-și privească fiul pășind pe marginea aceea 
imposibil de îngustă. Primul lucru pe care îl făcu Ben fu să 
privească în jos. 

— Nu, nu trebuie să faci asta, scumpule. Uită-te doar la 
mine. 

Ben ridică privirea. 

— E mult mai greu de escaladat la lumina zilei, spuse el. 

— Concentrează-te doar asupra felului în care pășești, îi 
zise ea, și ține-ți palmele pe stâncă, așa cum fac eu. Ai să 
găsești din loc în loc scobituri sau proeminențe pe care să 
le apuci. 

Ben porni spre ea, pas cu pas. 

— Te descurci grozav, scumpule. 

Băiatul ajunse lângă ea. Merseră mai departe. 

După vreo șase metri, aflorimentul se deschidea larg 
dedesubtul lor - o pantă abruptă de o sută douăzeci de 
metri până la baza copacilor din pădure. Atât de verticală 
încât, dacă ai fi căzut de la înălțime, nu te-ai mai fi lovit de 
nimic până jos. 

— Cum te descurci, amice? întrebă Theresa. 

— Bine. 

— Te uiţi în jos? 

— Nu. 

Theresa aruncă o privire în spate. Ben privea în jos. 

— La naiba, Ben! 

— Nu pot să mă abțţin, zise el. Am o senzaţie ciudată în 


stomac și simt furnicături. 

Ea ar fi vrut să întindă mâna spre el, să-l apuce de mână 
și să-l ţină bine. 

— Trebuie să mergem mai departe, îl îndemnă ea. 

Theresa nu era sigură, însă cărarea pe care pășeau 
părea să se îngusteze. Piciorul ei drept - pe care-l ţinea 
perpendicular pe cărare și cu vârful spre peretele stâncii, 
ieșea în afara bordurii cu vreo câţiva centimetri. 

Când ajunseră la o cotitură în stâncă, mai multe focuri 
de armă se auziră în urma lor, la gura tunelului spre 
peșteră. Theresa și Ben priviră înapoi. 

Câteva zeci de oameni se retrăgeau în viteză pe cărarea 
care intra în tunel cu o disperare care trăda faptul că 
fugeau ca să-și salveze viaţa. Mai multe urlete izbucniră 
atunci când acei monștrii reușiră să se caţere pe marginea 
stâncii. Când ajunseră la cărarea care ducea spre peșteră, 
aberatiile începură să alerge pe toate cele patru picioare 
spre gura tunelului. 

— Dacă ne vor vedea? întrebă Ben. 

— Nu mișca, îi șopti Theresa. Nici măcar un mușchi. 

Când ultima dintre aberaţii - ea numărase patruzeci și 
patru - dispăru în tunel, Theresa zise: 

— Să mergem. 

În timp ce înaintau de-a lungul cotului făcut de peretele 
stâncos, mai multe bufnituri înfundate răsunau din tunel. 

— Ce-i asta? întrebă Ben. 

— Aberaţiile. Se izbesc în ușa cavernei. 

Theresa îmbrăţișă stânca și păși cu sufletul la gură 
dincolo de colțul acesteia, pe un pervaz din piatră lat de 
numai cincisprezece centimetri. 

Brusc, un cor infernal de urlete se ridică în interiorul 
tunelului. 


VI 
Hassler 


Gas Work Park 
Seattle, Washington, cu 1 816 ani în urmă 


Hassler prăjește burgeri pe un grătar, la umbra ruinelor 
companiei Seattle Gas Light - o colecție de cilindri ruginiți 
și de structuri din fier care se ițesc la orizont la fel ca 
ruinele unui oraș industrial futurist. Iarba abundentă și 
verde ca smaraldul coboară până la malurile lacului Union, 
care scânteiază în lumina soarelui după-amiezii. E iunie. E 
cald. Intregul oraș pare să fi ieșit afară ca să profite de 
această zi perfectă, deosebită. 

Pânzele bărcilor adaugă lacului mici triunghiuri de 
culoare. 

Zmeie înălțate în văzduh împodobesc albastrul cerului. 

Frisbee-uri sfâșie aerul și râsete stridente de copii 
răsună dinspre clădirea ce adăpostește instalațiile de 
exhaustare și de compresie ale fostei fabrici - cea care a 
fost transformată în prezent în „spațiu de joacă”. 

Este picnicul anual pentru filiala Serviciului Secret din 
Seattle, iar lui Hassler i se pare extrem de ciudat să vadă 
toate acele picioare goale, purtând sandale, ale celor din 
echipa sa, în locul costumelor negre și scorțoase sau al 
pantalonilor office. 

Asistentul său, Mike, se apropie de el cu două farfurii 
goale și două portii de bratwurst. 

Hassler înfige furculita în unul dintre cei doi bratwurști 
și o zărește pe Theresa Burke îndepărtându-se de grupul 
cu care a stat până atunci și îndreptându-se spre marginea 
apei. După cât de repede pășește, nu pare că ar vrea să se 
plimbe. 

Hassler pune furculita jos și se uită la asistentul său. 

— Ti-am spus că te promovez? il întreabă Hassler. 

Ochii lui Mike se fac mari. Il privește cu interes pe șeful 


lui. Tânărul lucrează cu Hassler de opt luni, dar a 
demonstrat - în diverse ocazii - o lipsă desăvârșită de 
ambiție în privința carierei, de parcă unicul lui scop în 
viață ar fi să răspundă la telefon, să toarne cafea și să 
tasteze ceea ce-i dictează agentul special. 

— Serios? spuse Mike. 

Hassler îsi dă jos șorțul cu pătrăţele albe și roșii și îi 
încredințează o sarcină ucenicului său. 

— Noua ta îndatorire este să întrebi oamenii dacă ar 
vrea un hamburger, un bratwurst sau ambele. Și, de 
asemenea, să nu arzi preparatele. 

Umerii lui Mike se îndoiră vizibil. 

— Voiam să-i duc o farfurie lui Lacy. 

— E noua ta iubită? 

— Da. 

— Spune-i să vină aici ca să-i dai vestea cea mare. 

Hassler îl bate pe Mike pe umăr și abandonează 
grătarul, pășind prin iarba presărată cu flori de piciorul- 
cocoșului. 

Theresa stă pe malul apei. Hassler se apropie de țărm și 
se oprește la șase metri de ea, pretinzând că admiră 
peisajul superb. Turnurile radio de pe Capitol Hill. 
Versanții acoperiți de case din Queen Anne. 

După o clipă, el se uită spre ea. 

Theresa privește fix în direcţia apei, cu maxilarul 
încleștat și cu ochii mari. 

— E totul în regulă? o întreabă el. 

Ea tresare, se uită spre el, își șterge ochii și se chinuie 
să zâmbească. 

— Oh, da. Mă bucuram doar de frumuseţea acestei zile. 
Mi-as dori să avem mai multe la fel. 

— Nu mai spune... Asta mă face să regret că nu știu să 
navighez. 

Theresa întoarce capul spre parc, unde restul 
petrecăreților socializează de zor. 

Hassler se uită în aceeași direcţie. 

Briza poartă damful plăcut de bere turnată în cupe de 
plastic. 


EI îi observă pe Ethan Burke și pe Kate Hewson stând 
deoparte, singuri. Kate râde, iar Ethan face gesturi ample, 
probabil povestindu-i ceva sau spunându-i o glumă. 

Hassler se apropie de Theresa. 

— Nu te prea distrezi, nu-i așa? 

Ea clatină din cap, iar Hassler adaugă: 

— Aceste petreceri cu colegii de serviciu trebuie să fie 
ciudate pentru familii. Agenţii mei se văd în fiecare zi. 
Probabil că-și petrec împreună mai mult timp decât cu 
soțiile lor. Și atunci când vii aici, te simţi ca un intrus. 

Theresa zâmbește. 

— Ai pus degetul pe rană, cum s-ar spune. 

Ea începe să mai spună ceva, apoi se oprește brusc. 

— Ce _ voiai să spui? o îndeamnă el să continue, 
aventurându-se cu un pas mai aproape de ea. 

Îi simte parfumul balsamului de păr și al gelului de duș 
folosit în dimineața aceea. 

Ochii Theresei sunt verzi, luminoși. Hassler simte un fior 
electric care-i tulbură privirea și coboară până în stomac. 
În aceeași clipă e năpădit de o avalanșă de senzații: 
entuziasm, amețeală, groază, dar - mai presus de toate - 
se simte viu. Radiază chiar. 

— Ar trebui să-mi fac griji? întreabă ea. 

— Griji? 

Theresa adaugă aproape în șoaptă: 

— În legătură cu ei. Ethan și - ea ezită, ca si cum nu ar 
vrea să rostească numele acela, de parcă i-ar lăsa un gust 
amar pe limbă - Kate. 

— În ce sens să-ţi faci griji? 

EI stie. Doar că vrea să o audă pe ea spunând prima. 

— De când sunt parteneri? De câteva luni? întreabă ea. 

— Mda, cam așa ceva. 

— E o relație strânsă, nu-i așa? De la partener la 
partener? 

— Poate că este. Lucrezi împreună cu partenerul la 
rezolvarea cazurilor. Adesea până târziu. Între parteneri 
trebuie să existe o uriașă încredere reciprocă, pentru că 
uneori în mâinile unuia stă viața celuilalt. 


— Deci ea este într-un fel soția de serviciu. 

— Nu aș putea numi vreo pereche de agenți din 
subordinea mea care să nu fie apropiaţi, zise Hassler. 
Natura acestui job apropie oamenii foarte mult. 

— Doar că e greu, zise Theresa. 

— Nu-mi pot imagina. 

— Deci nu crezi că... 

— Personal, nu am văzut nimic care să-mi dea de bănuit 
că Ethan ar fi altceva în afară de soțul tău devotat. E un 
bărbat norocos. Sper că știi asta. 

Theresa oftează prelung și îsi îngroapă fața în palme. 

— Ce s-a întâmplat? o întreabă el. 

— Nu ar fi trebuit să... 

— Nu, e în regulă. Te rog. 

— Îmi faci o favoare? îl întreabă Theresa. 

— Spune. 

— Nu-i spune lui Ethan nimic despre această 
conversație. Nu mă cunosti prea bine, Adam, dar nu sunt o 
femeie geloasă. Doar că... Nu știu ce se întâmplă cu mine. 

— Buzele mele sunt pecetluite, zâmbește Hassler. Iar tu 
ar trebui să știi că mă pricep al naibii de bine la păstrarea 
confidențialităţii. Cuvântul „secret“ e în titulatura postului 
meu, pentru Dumnezeu... 

Acum Theresa zâmbește, iar el abia se mai poate 
controla - știe că nu se va mai gândi la nimic altceva în 
următoarele zile. 

— Mulţumesc, spune ea, punând ușor mâna pe brațul 
lui. 

El ar vrea ca această clipă să dureze un an întreg. 

— Aș putea sta aici, cu tine, îi propune el. Să-ţi tin 
companie... 

— Oh, nu, trebuie să te intorci la petrecere, iar eu 
trebuie să termin cu smiorcăiala. Dar e amabil din partea 
ta să spui asta. 

Theresa urcă panta cu iarbă deasă, iar Hassler o 
privește îndepărtându-se. Ce are femeia asta de-l 
înduioșează în asemenea măsură? Nu poate să-și dea 
seama. La drept vorbind, ei sunt doar cunoștințe. Au vorbit 


doar de câteva ori până acum, când a trecut ocazional pe 
la sediu ca să-i aducă lui Ethan câte ceva. 

O întâlnire scurtă la Filarmonică. 

La un picnic în aer liber, când a fost invitat acasă la soții 
Burke. 

Hassler nu a fost căsătorit niciodată și nu a fost 
îndrăgostit decât în timpul liceului, dar în acest moment, 
când stă pe malul lacului Union privind-o pe Theresa cum 
ajunge lângă Ethan și îsi încolăcește brațul în jurul taliei 
lui, el se simte cuprins de o gelozie oarbă, de parcă femeia 
care-i aparține s-a îndrăgostit de un alt bărbat. 


Ethan 


El intră cu Jeepul CJ5 prin ușa care imita piatra. O 
bucată de metal lovi parbrizul și o crăpătură lungă și 
ramificată se întinse pe mijlocul acestuia. 

Ethan se așteptase ca o brigadă întreagă din echipa lui 
Pilcher să-l aștepte la intrare, dar tunelul era pustiu. 

Schimbă în viteza a treia. 

Să urce cu cincizeci de kilometri pe oră pe panta aceea 
abruptă era tot ce putea face. 

Trecea pe sub corpurile de iluminat, iar infiltraţiile care 
se prelingeau pe pereţii tunelului picurau pe parbrizul 
crăpat. 

După fiecare curbă, se aștepta să vadă drumul blocat, un 
baraj format din oamenii lui Pilcher înarmaţi cu puști de 
asalt, având ordin să tragă de îndată ce-l vedeau. 

Era totuși posibil ca oamenii lui Pilcher să nu știe ce 
făcuse acesta. 

Singurele înregistrări ale camerelor se aflau în centrul 
de supraveghere și în biroul lui Pilcher. Tehnicienii echipei 
de supraveghere puteau fi încuiaţi undeva, reduși la 
tăcere, mituiţi sau uciși. 

Cercul intim al lui Pilcher avea, fără îndoială, un simţ al 
loialității iluzoriu față de el, dar Ethan refuza să și-i 
imagineze pe toţi stând cu mâinile în sân în timp ce Pilcher 
rădea de pe faţa pământului tot ce mai rămăsese din 
omenire. 

Urechile începură să-i pocnească. 

Se apropia și încă nu vedea vreun semn de rezistenţă. 
Putea să parieze că Pilcher plănuia să se asigure că până și 
ultimii rezidenţi din Wayward Pines aveau să fie eliminaţi, 
pentru ca apoi să le spună oamenilor săi că totul fusese un 
accident teribil din cauza unei pene de curent. Gardul 
cedase și nu se mai putea face nimic. 

Când intrarea în superstructură deveni vizibilă, după o 
curbă lungă și lină, Ethan ridică piciorul de pe acceleraţie. 

Jeepul intră în caverna uriașă și încetini. Ethan băgă în 


viteza întâi, apoi opri motorul. 

Ridică pistolul Desert Eagle de pe podeaua mașinii, 
trase glisiera în spate și o lăsă să revină în poziţie, astfel 
încât pistolul să pară încărcat. Căutându-se din nou prin 
buzunare, găsi doar două cutii de cartușe de calibrul .12 și 
cuțitul său Harpy. 

Deschise portiera şi puse piciorul pe piatră. Arca era 
cufundată în tăcere; nu se auzea niciun sunet, cu excepția 
unui șuierat ușor - circuitul aerului forțat venind din 
centrul de suspensie învăluit într-o lumină albastră. 

Ethan își desfăcu fermoarul hanoracului, îl dădu jos și îl 
aruncă pe bancheta Jeepului, apoi își îndesă neputincios 
pistolul în partea din faţă a blugilor Wrangler, murdari de 
noroi și de sânge. 

Apropiindu-se de ușa groasă din sticlă pe unde se făcea 
accesul spre Nivelul 1 al complexului, realiză că nu avea 
niciun card de acces. 

Deasupra ușilor, o cameră era îndreptată spre el. 

Mă vezi acum? 

Cu siguranţă știi că sunt aici. 

O voce în spatele lui zise: 

— Pune mâinile deasupra capului, cu degetele 
întrepătrunse. 

Ethan ridică mâinile și se întoarse încet. 

Un puști de vreo douăzeci de ani cu capul bandajat 
stătea la cincisprezece metri distanță, lângă cel mai 
apropiat dintre uriașele rezervoare cilindrice ale structurii, 
ţinând îndreptat spre Ethan un AR-15. 

— Salut, Marcus, îi spuse Ethan. 

Marcus făcu spre el câţiva pași, iar în lumina galbenă a 
globurilor care atârnau din tavan, Ethan observă că părea 
furios la culme. La drept vorbind, avea și de ce. În timpul 
ultimei lor întâlniri, Ethan îl lovise cu pistolul. 

— Domnul Pilcher știa că ai să vii, zise Marcus. 

— Așa ţi-a spus? 

— Mi-a spus tot ce ai făcut. 

— Ce am făcut eu? 

— Şi mi-a mai spus să te împușc, așa că... 


— Oamenii mor în Wayward Pines, Marcus. Femei. 
Copii. 

Marcus reduse la jumătate distanţa dintre ei. După furia 
care se citea în ochii tânărului, Ethan realiză că acesta era 
în stare să apese pe trăgaci. 

Ușile din sticlă se deschiseră. Ethan privi în spate și zări 
intrând un bărbat blond și masiv, care se apropia ţinând un 
pistol aţintit spre inima lui. Ethan și-l amintea. Era cel pe 
care-l întâlnise la morgă. Prietenul Alyssei, Alan - șeful 
echipei de securitate a lui Pilcher. 

Ethan se uită din nou la Marcus. Puștiul ridicase 
mitraliera la umăr, pregătindu-se să tragă. 

Ethan i se adresă lui Alan: 

— Şi tu ai ordin să mă împuști pe loc? 

— Să fii sigur. 

— Unde e Ted? 

— Habar nu am. 

— Poate că vrei să auzi ce am de spus mai întâi, zise 
Ethan. 

Marcus se apropia. În timp ce Alan ţinea pistolul 
îndreptat spre faţa lui Ethan, Marcus întinse mâna și 
scoase pistolul Desert Eagle din centura lui Ethan, apoi îl 
aruncă pe pardoseală. 

— Nu aveţi idee ce se petrece acolo, zise Ethan. Niciunul 
dintre voi. Noaptea trecută, Pilcher a întrerupt curentul 
care trece prin gard și a deschis poarta. A lăsat o ceată de 
aberaţii să năvălească în vale. Majoritatea localnicilor au 
fost masacrați. 

— Prostii, zise Alan. 

— Minte, interveni Marcus. De ce-l ascultăm... 

Ethan îl întrerupse: 

— Vreau să vă arăt ceva. Voi băga mâna încet în 
buzunar... 

Alan îl avertiză: 

— Îţi jur pe Dumnezeu că asta va fi ultima mișcare pe 
care o vei face. 

— Tocmai mi-aţi luat pistolul. 

— Alan, avem ordin, zise Marcus. Eu... 


— Taci naibii din gură, se răsti Ethan la el. Adulții 
vorbesc acum. Întoarse din nou capul spre Alan și adăugă: 
Îți amintești când ne-am întâlnit la morgă? Ce mi-ai cerut 
să fac atunci? 

— Să-l găsești pe criminalul Alyssei. 

— Așa e. 

Alan îl privi curios pe Ethan. 

— Am descoperit cine a ucis-o, zise el. 

Maxilarul lui Alan se încordă. 

— E vorba de șeful tău. Şi de Pam. 

— Dacă vii aici cu o astfel de acuzaţie, ai face bine să 
poti... _ 

— ... dovedi? Ethan făcu semn spre buzunar. Îmi dai 
voie? 

— Foarte încet. 

Ethan întinse mâna și începu să caute în buzunar, până 
când degetele sale simţiră unitatea de stocare. Ridică mica 
bucată pătrată de metal și zise: 

— Pilcher și Pam au ucis-o pe Alyssa. Dar mai întâi au 
torturat-o. Șeful echipei de supraveghere mi-a dat asta. 
Aici e înregistrat totul. 

Alan ţinea pistolul îndreptat în continuare spre Ethan. 
Expresia lui era indescifrabilă. 

— Am o întrebare pentru tine, Alan, zise Ethan. Dacă 
ceea ce-ţi spun e adevărat, până unde va merge loialitatea 
ta? 

— Se joacă acum cu tine, spuse Marcus printre dinţi. 

— Există o singură cale de a afla, continuă Ethan. Ce te 
costă să te uiţi la înregistrarea aceasta, Alan? Dacă te 
interesează să o răzbuni pe Alyssa. 

În spatele ușilor din sticlă, Ethan văzu încă un bărbat 
înarmat țâșnind pe coridor. 

Era îmbrăcat în negru, înarmat cu un Taser, pistol și 
testosteron. Apropiindu-se de ușile din sticlă, îl văzu pe 
Ethan și ridică arma. Brusc, Alan își încolăci braţul pe 
după gâtul lui Ethan și îi puse pistolul la tâmplă. Ușile se 
deschiseră pe loc. 

— L-am prins, zise Alan. Stai pe loc. 


— Ucide-l, ţipă Marcus. Ai primit ordin! 

Nou-venitul interveni: 

— Alan, ce naiba faci? 

— Nu cred că vrei să-l împuști pe omul acesta, Mustin. 
Nu încă. 

— Ce vreau eu sau ce nu vreau nu are nicio legătură cu 
asta. Tu știi mai bine decât oricare dintre noi. 

Alan îl strânse și mai tare pe Ethan. 

— Şeriful spune că orașul a fost năpădit de aberaţii și că 
șeful a deschis poarta. El mai zice și că domnul Pilcher și 
Pam sunt responsabili pentru moartea Alyssei. 

— Una e să spui - comentă Mustin - și alta e să 
dovedești. 

Ethan ridică micul dispozitiv de stocare. 

— El pretinde că are o înregistrare cu moartea Alyssei. 

— Şi ce? zise Marcus. 

Alan îi aruncă tânărului o privire crâncenă. 

— Ce spui, fiule? Presupunând prin absurd că 
informaţiile acestea sunt adevărate, ai considera normal ca 
domnul Pilcher să omoare pe unul dintre noi, pe propria lui 
fiică, și să încerce să ascundă acest lucru? Ai închide ochii 
și ai merge mai departe? 

— Fl este șeful, zise Marcus. Dacă a făcut așa ceva, sunt 
sigur că a avut... 

— El nu e Dumnezeu, nu-i așa? 

Un urlet se auzi pe neașteptate în tunel, ecoul lui 
străbătând arca. 

Alan îl eliberă pe Ethan, spunând: 

— Ce-a fost asta? 

— Se pare că aberatiile au descoperit intrarea în munte, 
zise Ethan. Am pătruns cu mașina prin ușa tunelului. 

Alan se uită la arma lui Mustin. 

— Ce avem mai eficient decât AR-15? 

— Un tun automat rotativ cu bandă M230. 

— Mustin, Marcus, aduceţi-l aici. Chemaţi-i pe toți. 
Toată echipa. 

— Ce ai de gând să faci cu el? întrebă Marcus, făcând 
semn cu bărbia spre Ethan. 


— El și cu mine vom merge sus, la centrul de 
supraveghere, ca să aruncăm o privire la ce a adus. 

— Ni s-a spus să-l împușcăm, zise Marcus ridicând arma. 

Alan păși către Marcus. Teava mitralierei tânărului îi 
înţepă sternul. 

— Vrei să nu mai îndrepţi arma spre mine, fiule? 

Marcus lăsă în jos țeava mitralierei. 

— În timp ce tu și Mustin vă veţi asigura că nu vom fi 
mâncaţi cu toţii, eu am să mă duc să văd ceea ce spune 
șeriful că ar dovedi moartea prietenei mele. lar dacă 
înregistrarea conţine altceva, am să-l execut pe loc. 
Sunteţi de acord? 


Theresa 


— Aproape ai ajuns! șopti Theresa. 

Ben își cobori piciorul spre următorul punct de sprijin. 

Strigătele și plânsetele din caverna Rătăcitorilor încă se 
mai auzeau. 

Pervazul îngust de stâncă dispăruse, iar acum coborau o 
pantă stâncoasă de cincizeci de grade. Abundenţa de 
proeminențe și de scobituri în granitul dur le salvase 
vieţile până în acel moment, însă Theresa nu putea ignora 
cei șaizeci de metri de la care se puteau prăbuși, la cel mai 
mic pas greșit. Fiul ei aflându-se împreună cu ea pe acel 
zid de stâncă i se părea o realitate copleșitoare. 

Dacă Ben ar fi căzut, ea ar fi sărit imediat după el. 

Dar momentan el îi urma instrucţiunile și făcea o treabă 
al naibii de bună păstrându-și controlul. 

Ben cobori pe bordura de piatră pe care Theresa stătuse 
cocoţată cu câteva minute în urmă. Aceasta nu ducea 
nicăieri, dar cel puţin aveau la dispoziţie suficient spaţiu 
cât să nu fie nevoiţi să se agaţe cu disperare căutând un 
punct de sprijin. 

Încă mai aveau mult de mers, dar făcuseră ceva 
progrese, iar vârfurile pinilor erau acum la numai șase 
metri mai jos. 

Dinspre tunel se auzi încă un urlet - undeva mult 
deasupra lor. 

— Nu te gândi la asta, zise Theresa. Nu trebuie să-ţi 
imaginezi prin ce trec oamenii aceia. Concentrează-te doar 
la poziția ta, Ben. Trebuie să faci mișcări prudente, 
precise. 

— Toţi cei din peșteră vor muri, zise el. 

— Ben... 

— Dacă nu am fi găsit marginea aceea de piatră... 

— Dar am găsit-o. Și în curând vom cobori de pe stânca 
asta și-l vom căuta pe tatăl tău. 

— 'Ţi-e frică? o întrebă el. 

— Sigur că mi-e frică. 


— Și mie. 

Theresa întinse mâna și atinse faţa fiului ei. Era cleioasă 
și rece de transpiratie, roșie de efort și arsă de soare. 

— Crezi că tata e teafăr? întrebă Ben. 

— Cred că da, zise ea, iar ochii i se umplură de lacrimi 
gândindu-se la Ethan. Bătrânul tău e un bărbat dur, al 
naibii de rezistent. Sper să-ţi dai seama de asta. 

Ben încuviință din cap, aruncând o privire în josul 
peretelui stâncos, până în întunericul îmbietor al pădurii 
dese de pini. 

— Nu vreau să fiu mâncat, zise el. 

— Nu vom fi mâncaţi. Şi noi suntem niște bărbaţi duri. 
Suntem o familie de bărbaţi duri. 

— Tu nu ești un bărbat dur, o contrazise Ben. 

— Poftim? 

— Eşti o „bărbată“ dură. 

Theresa își dădu ochii peste cap, spunând: 

— Vino, glumeţule. Ar fi mai bine să o luăm din loc. 

o 

Era după-amiaza târziu când pășiră de pe stâncă pe 
solul moale al pădurii. 

Stătuseră pe stâncă ore întregi, în bătaia directă a 
soarelui. Erau leoarcă de sudoare. Ochii lor se obișnuiau 
din nou cu umbra răcoroasă a copacilor. 

— Acum ce facem? întrebă Ben. 

Theresa nu era prea sigură. După calculele ei, se aflau la 
aproximativ un kilometru și jumătate faţă de periferia 
orașului, dar nu era convinsă că întoarcerea în Wayward 
Pines ar fi fost cea mai bună soluţie. Aberaţiile voiau să 
mănânce. Aveau să rămână acolo unde erau oameni - sau, 
cel puţin, acolo unde fuseseră. Și totuși, dacă ea și Ben ar 
fi reușit să ajungă în oraș, s-ar fi putut ascunde într-o casă. 
S-ar fi putut baricada într-un subsol. Dacă aberaţiile îi 
găseau în pădure, nu aveau unde să se ascundă. Deja se 
făcuse târziu, iar ideea de a dormi în pădure, pe întuneric, 
nu o încânta deloc. 

— Cred că ar trebui să ne întoarcem în oraș, zise 
Theresa. 


— Dar acolo sunt aberaţiile. 

— Știu un loc în care ne putem ascunde. Unde putem 
aștepta până când tatăl tău va rezolva această situaţie. 

Theresa porni la drum printre copaci, cu Ben urmând-o 
îndeaproape. 

— De ce pășești atât de încet? întrebă el. 

— Pentru că nu vrem să călcăm pe vreo creangă uscată. 
Nu vrem să facem zgomot. Dacă vine cineva după noi, 
trebuie să-l putem auzi destul de devreme ca să ne putem 
ascunde. 

Merseră mai departe pe un drum șerpuit, printre copaci. 

Nu mai auziră niciun urlet - de om sau de aberaţie. 

Niciun zgomot în afară de foșnetele propriilor pași pe 
covorul din ace de pin, de respiraţiile lor precipitate și de 
șuieratul vântului printre vârfurile copacilor. 


Ethan 


Îl urmă pe Alan dincolo de ușile din sticlă. Urcară scările 
până la etajul al doilea, iar când ajunseră pe palier porniră 
pe coridorul Nivelului 2. 

In timp ce se apropiau de centrul de supraveghere, Alan 
scoase din buzunar un card de acces. Când îl trecu prin 
cititor, un punct roșu se aprinse deasupra acestuia. 

Alan încercă din nou. Același rezultat. Începu să bată 
tare în ușă. 

— Sunt Alan Spear. Deschide. 

Niciun răspuns. 

Alan făcu un pas în spate, trase patru gloanţe în cititorul 
de carduri, apoi bocancul său mărimea 46 izbi ușa în 
centru. Aceasta se deschise. 

Ethan îl lăsă pe Alan să intre primul. 

Încăperea era întunecată, singura lumină fiind 
răspândită de monitoarele care acopereau un perete 
întreg. La pupitrul de comandă nu era nimeni. 

Ethan așteptă în hol în timp ce Alan se apropia de ușa 
interioară. 

Işi încercă din nou cardul de acces: o lumină verde și 
ușa se deschise. 

Alan își îndreptă arma AR-15 spre holul încăperii. 

— Liber, zise el. 

Ethan intră, întrebând: 

— Ştii să operezi acest sistem? Pot să-mi dau seama cum 
să-l punem în funcţiune. Trebuie să-l introduci aici. 

Se așezară la pupitrul de comandă. 

Alan introduse unitatea de stocare într-un port, iar 
Ethan ridică privirea spre ecranele monitoarelor. Toate 
erau întunecate, cu excepţia unuia. 

Pe ecranul acestuia se vedea subsolul școlii - o mulțime 
de oameni îngrămădiţi într-o clasă. În mijlocul încăperii, 
răniții zăceau pe paturi improvizate, în timp ce vecinii îi 
ajutau și le îngrijeau rănile. El o căută din ochi pe Kate, 
dar nu o descoperi prin mulțime. 


Apoi, o imagine apăru pe un alt ecran. 

Era o pajiște filmată de sus - parcul de pe malul râului. 

Un bărbat mergea șchiopătând pe mal. 

— Priveşte, Alan, zise Ethan. 

Alan ridică privirea. Bărbatul de pe ecran începu să fugă 
- mișcându-se ciudat, șchiopătând, ca un om care fusese 
rănit. 

Trei aberaţii apărură în imagine brusc, în partea stângă 
a ecranului, în timp ce bărbatul dispărea în partea dreaptă. 

Un nou monitor se trezi la viaţă - o înregistrare de pe 
strada a șasea, unde locuia Ethan. Un bărbat străbătu 
alergând pajiștea, apoi continuă să fugă pe șosea, cu 
aberatiile urmărindu-l în două picioare - toate patru 
apropiindu-se din ce în ce mai mult de cameră. 

Îl ajunseră din urmă în faţa casei lui Ethan și-l uciseră în 
stradă. 

Lui Ethan i se făcu greață. Era furios. 

— Mă gândeam chiar în această dimineață că se 
întâmplă ceva, zise Alan. 

— De ce? 

— Mustin, gardianul de mai devreme, este lunetist. El 
stă în fiecare zi în vârful unui munte, de unde poate vedea 
ca-n palmă orașul și canionul, și împușcă aberaţiile care 
încearcă să intre. Dimineaţă l-am văzut în sala de mese la 
o oră la care ar fi trebuit să se afle la post. Mi-a spus că 
Pilcher i-a ordonat să coboare, dându-i liber toată ziua. 
Fără niciun motiv. Și era o zi senină. 

— Pentru ca Mustin să nu vadă ce le-a făcut el acestor 
oameni nevinovați. 

— Când au pătruns dincolo de gard? întrebă Alan. 

— Noaptea trecută. Nu ai fost înștiințat? 

— Niciun cuvânt. 

Un nou ecran se lumină. 

— E fișierul de pe dispozitivul de stocare? întrebă Ethan. 

— Da. Tu ai văzut înregistrarea? 

— Am văzut-o. 

— Şi? 

— Nu poţi să mai uiţi o asemenea imagine. 


Alan porni înregistrarea. 

De sus, din colţul tavanului, o cameră de supraveghere 
surprindea interiorul sălii de la morgă. lată-l pe Pilcher. Pe 
Pam. Şi pe Alyssa. Tânăra fusese legată de masa de 
autopsie cu niște curele groase din piele. 

— Nu are sonor? întrebă Alan. 

— E mai bine așa, crede-mă. 

Alyssa ţipa. Capul i se ridica de pe masă. Mușchii îi erau 
încordaţi. 

Apoi se ivi Pam. Își înfipse mâna în părul Alyssei și îi 
țintui din nou capul pe masa metalică. 

Când David Pilcher apăru în cadru, puse un mic cuţit pe 
masa metalică și se urcă peste trupul Alyssei. Ethan se uită 
în altă parte. 

El mai văzuse înregistrarea și nu voia ca imaginile să i 
se fixeze în minte din nou. 

— Iisuse! exclamă Alan. 

Opri înregistrarea, își împinse scaunul în spate și se 
ridică. 

— Unde te duci? întrebă Ethan. 

— Unde crezi? zise el îndreptându-se spre ușă. 

— Așteaptă! 

— Ce anume? 

Alan aruncă o privire în spate. Chipul lui era crâncen. 
Acea răceală nordică era la fel de sumbră precum un cer 
pe timp de iarnă. 

— Oamenii din oraș au nevoie de tine chiar în acest 
moment, zise Ethan. 

— Mă duc să-l omor mai întâi, dacă nu te superi. 

— Nu gândești logic. 

— Să-și omoare propria fiică? 

— Oricum e terminat, zise Ethan. Nu mai are nicio 
șansă. Dar deţine informaţii de care vom avea nevoie. Du- 
te și mobilizează-ţi oamenii. Trimite o echipă să închidă 
poarta și să pornească din nou alimentarea cu energie 
electrică a gardului. Mă duc eu după Pilcher. 

— Așa să faci. 

Ethan se ridică. 


— Te asigur, zise el. 

Alan își scoase din buzunar cartela magnetică, o aruncă 
pe podea și zise: 

— O să ai nevoie de asta. 

O cheie ateriză lângă cartelă. 

— Şi de asta. E pentru lift. Și dacă tot suntem la acest 
capitol... Alan scoase din tocul său de umăr un Glock 
subcompact, îl apucă de ţeavă și i-l întinse lui Ethan. În 
timp ce acesta lua pistolul, adăugă: Și dacă data viitoare 
când ne vom vedea îmi vei mărturisi că, sub presiunea 
momentului, ai găurit cu un glonţ burta acelui ticălos 
nenorocit și l-ai privit sângerând până când s-a scurs și 
ultima picătură de viaţă din el, te voi înţelege perfect. 

— Îmi pare rău pentru Alyssa. 

Alan părăsi încăperea. 

Ethan se aplecă și ridică de pe podea cartela din plastic 
și cheia. 

Coridorul era pustiu. În timp ce cobora scările, îl auzi. 
Un zgomot pe care-l știa foarte bine, de pe vremea când 
era în război. 

Oamenii trăgeau cu tunul automat rotativ, care suna a 
moarte în timpanele lui. Când ajunse la Nivelul 1, zgomotul 
era infernal. Cu toţii își părăseau de urgenţă posturile de 
observaţie și apartamentele. 

Când ajunse la cele două uși nemarcate, trecu prin 
cititor cartela de acces. Ușile se deschiseră. 

Intră în cabina mică a ascensorului, apăsă cheia în 
locașul ei din panoul de comandă și o întoarse. 

Singurul buton de pe panou începu să clipească. 

Apăsându-l, ușile se închiseră, iar răpăiala tunului 
automat începu să se audă din ce în ce mai slab. 

Inspiră adânc și se gândi la familia lui - frica pe care o 
simţea întrebându-se ce se alesese de soarta lor îi încolţi în 
stomac ca o floare de sticlă spartă. 

Ușile se deschiseră. 

Ethan păși în apartamentul lui Pilcher. 

Trecând pe lângă bucătărie, auzi sfârâitul cărnii prăjite. 
Usturoi, ceapă, ulei de măsline, toate parfumând aerul. 


Chef-ul Tim muncind cu o loialitate oarbă în tip ce 
aberatiile invadau orașul, pregătind cu atenţie platoul cu 
micul dejun pentru Pilcher și sprițându-i elegant buline de 
sos de un roșu aprins pe o farfurie de porțelan. 

În timp ce străbătea holul spre biroul lui Pilcher, verifică 
încărcătura Glockului pe care i-l dăduse Alan și constată 
fericit că pistolul avea deja un glonţ pe ţeavă. 

Deschise ușile de la biroul lui Pilcher fără a se mai obosi 
să bată și păși înăuntru. 

Acesta stătea pe una dintre sofalele de piele din fața 
peretelui acoperit de monitoare, cu picioarele ridicate pe o 
măsuţă de cafea din lemn de acacia și cu o telecomandă în 
mână, având în cealaltă o sticlă cu un lichid maroniu și 
vechi. 

Pe partea stângă a peretelui se puteau vedea imagini din 
Wayward Pines. 

Pe partea dreaptă - imagini din interiorul 
superstructurii. 

Ethan se apropie de sofa și se așeză lângă Pilcher. I-ar fi 
putut rupe gâtul pe loc. L-ar fi putut omori în bătaie. L-ar fi 
putut  strangula. Singurul lucru care-l oprea era 
sentimentul că moartea acestui bărbat le aparţinea tuturor 
oamenilor din Wayward Pines. El nu le putea fura acest 
drept. Nu după toate ororile la care fuseseră supuși de 
către acesta. 

Pilcher se uită la el. Faţa îi era brăzdată de zgârieturi 
adânci, mustind încă de sânge. 

— Cu cine te-ai luptat? îl întrebă Ethan. 

— A trebuit să-l las pe Ted să plece în dimineaţa asta. 

Ethan se cutremură. Pilcher mirosea a băutură. Purta un 
halat de satin negru și părea teribil de zdruncinat când îi 
întinse sticla lui Ethan. 

— Nu, mulţumesc. 

Pe unul dintre ecrane, Ethan văzu gura luminoasă a 
tunului automat rotativ distrugând aberatiile din tunel. 

Pe un alt ecran - nenumărate aberaţii pe strada 
principală, înfulecând în voie prada din noaptea trecută, cu 
burțile umflate. 


— Ce sfârșit apoteotic, comentă Pilcher. 

— Nimic nu s-a sfârșit în afară de tine. 

— Nu te acuz, zise Pilcher. 

— Să mă acuzi? Pentru ce? 

— Pentru invidia ta. 

— Pe cine crezi că aș invidia, mai exact? 

— Pe mine, bineînţeles. Pentru felul în care mă simt 
atunci când stau în spatele acelui birou. Pentru că am... 
creat toate acestea. 

— Crezi că totul se rezumă la asta? Crezi că vreau să fiu 
în locul tău? 

— Ştiu ce crezi tu, în adâncul inimii tale: că le oferi 
oamenilor adevărul și libertatea, dar adevărul, Ethan, este 
că nu există nimic pe lumea asta mai presus decât puterea. 
Puterea de a ucide. Puterea de a cruța. Pilcher îi făcu 
semn spre ecranele monitoarelor, adăugând: Puterea de a 
controla vieți. De a le face mai plăcute. Sau mai greu de 
suportat. Dacă a existat vreodată un Dumnezeu, cred că 
știu cum trebuie să se fi simţit. Oameni cerând răspunsuri 
cu care nu ar fi știut niciodată ce să facă. Oameni urându-L. 
chiar și atunci când se bucurau de siguranţa oferită de El. 
Cred că am înţeles, în sfârșit, de ce Dumnezeu a plecat și i- 
a lăsat pe oameni să se autodistrugă, zise Pilcher zâmbind. 
Și tu vei înţelege asta într-o zi, Ethan. După ce vei ajunge 
să stai o vreme în spatele acestui birou. Vei înţelege că 
oamenii din această vale nu sunt ca tine sau ca mine. Ei nu 
pot accepta lucrurile dezvăluite de tine noaptea trecută. 
Vei vedea. 

— Poate că da, poate că nu. Oricum, ei merită să știe 
adevărul. 

— Nu spun că a fost perfect. Sau măcar cinstit. Dar, 
înainte să vii tu, Ethan, să știi că a funcţionat. l-am 
protejat pe oamenii aceștia, iar ei au trăit vieţi aproape 
normale - mai bune decât ar fi putut spera vreodată. Le- 
am oferit un oraș frumos și șansa de a crede că totul este 
așa cum trebuie să fie. Trase o dușcă direct din sticlă, apoi 
continuă: Faci o eroare fatală, Ethan. Trăiești cu impresia 
greșită că toți oamenii sunt ca tine. Că ei au curajul tău, 


neînfricarea ta, voinţa ta. Tu și cu mine reprezentăm niște 
excepţii, dar suntem făcuţi din același aluat. Chiar și 
oamenii mei, cei din interiorul muntelui, se luptă cu frica. 
Dar noi doi nu. Noi știm adevărul. Nu ne este frică să-l 
privim în ochi, singura diferenţă dintre noi fiind aceea că 
eu sunt conștient de acest lucru. Este ceva ce vei învăţa 
treptat, ceva extrem de dureros și de o importanţă capitală 
pentru viaţa oamenilor. Dar o să-ți amintești într-o bună zi 
această conversaţie, Ethan. Vei înţelege de ce am făcut 
aceste lucruri. 

— Nu o să înţeleg niciodată de ce ai oprit alimentarea cu 
energie electrică a gardului. De ce ţi-ai omorât fiica. 

— Dacă vei stăpâni destul de mult, vei înțelege. 

— Nu intenţionez să stăpânesc. 

— Nu? râse Pilcher. Ce crezi că ai găsit aici? Plymouth 
Rock*? Ai de gând să scrii o constituţie? Să înfiinţezi o 
democraţie? Lumea de dincolo de gard e prea crudă, prea 
ostilă. Orașul are nevoie de un om puternic care să-l 
conducă. 

— De ce ai întrerupt curentul, David? 

Bătrânul sorbi din whisky. 

— Dacă nu eram eu, această lume ar fi fost lipsită de 
specia noastră. Suntem aici doar datorită mie. Datorită 
banilor mei. Datorită geniului meu, viziunii mele... Lor le- 
am dat totul. 

— De ce ai făcut asta? 

— Ai putea spune foarte bine că eu i-am creat. Că te-am 
creat pe tine. Iar tu ai impertinenţa să mă întrebi... 

— De ce? 

Ochii lui Pilcher aruncau flăcări de furie. 

— Unde erau ei atunci când am descoperit că genomul 
uman începe să se deterioreze? Că umanitatea avea să 
piară după câteva generaţii? Când am construit o mie de 
unităţi pentru procesul de animaţie suspendată? Când am 
săpat un tunel în inima unui munte și am construit o arcă 


8 Piatră de granit din zona oraşului Plymouth, monument aflat în 
apropierea locului în care ar fi debarcat „părinţii pelerini“ 
europeni (n.tr.) 


având o asemenea suprafaţă, cu suficiente provizii pentru 
a reconstrui ultimul oraș de pe pământ? lar când noi 
făceam toate astea, Ethan, unde naiba erai tu? adăugă 
Pilcher cu trupul tremurând de furie. Erai cumva aici în 
ziua în care am ieșit din starea de animaţie suspendată și 
am plecat afară cu echipa mea, pentru a constata că 
aberatiile puseseră stăpânire pe lume? Ai fost aici zi de zi 
pe când mergeam pe strada principală pentru a-i 
supraveghea pe muncitorii mei ridicând rând pe rând toate 
casele? Asfaltând fiecare drum? Dar în dimineaţa în care l- 
am chemat în biroul acesta pe șeful echipei de la centrul 
de suspensie și i-am spus să te readucă la viaţă pentru a fi 
din nou cu soția și cu fiul tău? Eu ţi-am oferit viaţa asta, 
Ethan. ie și fiecărui om din valea asta. Fiecărui om din 
muntele ăsta. 

— De ce? 

Bătrânul mormăi: 

— Pentru că puteam. Pentru că sunt nenorocitul care i-a 
creat, iar creaţiile nu ajung să-i pună întrebări celui care 
le-a dat viaţă. Celui care i-a făcut. Şi care poate, în orice 
secundă, să-i șteargă de pe faţa pământului. 

Ethan ridică privirea spre monitoarele care arătau 
haosul din cavernă. Tunul automat nu mai avea muniţie, 
iar gardienii se retrăgeau cu mitralierele lor AR-15 pe 
măsură ce monștrii avansau. 

— Nici nu aveam de ce să te las să intri aici. Aș fi putut 
bloca ascensorul dacă voiam. Ce ai de gând să faci cu 
mine? întrebă Pilcher încet. 

— Oamenii pe care ai încercat să-i omori vor decide 
acest lucru. 

Privirea lui Pilcher se înceţoșă, de parcă, pentru un 
moment, se văzuse limpede pe sine. 

Privi în spate, spre biroul său. Spre peretele acoperit de 
monitoare. 

Vocea lui deveni răgușită de emotie. 

— Orașul a vrut să scape de mine, zise el clipind, apoi 
ochii lui mici și negri deveniră dintr-odată feroce - ca apa 
care îngheaţă brusc. 


Pe neașteptate, Pilcher sări la Ethan cu un cuţit de luptă 
cu lama scurtă, încercând să-l înjunghie în abdomen. 
Ethan îl lovi peste încheietură, lama cuţitului reușind doar 
să-i zgârie șoldul. Ridicându-se fulgerător în picioare, îi 
aplică un croșeu de stânga în faţă, năucindu-l și fisurându-i 
un pomete. Forţa loviturii îl făcu pe Pilcher să cadă de pe 
sofa, capul lui izbindu-se de colțul măsuţei de cafea. Se 
prăbuși pe spate, iar cuțitul îi alunecă din mână, căzând 
zgomotos pe parchet. 


VII 
Hassler 


Sediul Serviciului Secret Seattle, Washington, cu 1 
814 ani în urmă 


Hassler intră în biroul său din colțul clădirii Columbia 
Center, bucuros să-l vadă pe Ethan Burke stând deja de 
cealaltă parte a mesei sale de lucru. După ceasul său, 
întârziase cinci minute. Probabil că Burke sosise cu cinci 
minute mai devreme, ceea ce înseamnă că îl așteptase cel 
puțin zece minute. 

Perfect. 

— Îmi pare rău că te-am făcut să aștepți, spune Hassler 
trecând pe lângă subalternul său. 

— Nicio problemă. 

— Îmi imaginez că te întrebi de ce ţi-am cerut să 
abandonezi ancheta în cazul Everett. 

— Suntem aproape de o arestare. 

— Mă bucur să aud asta, dar am ceva mult mai urgent 
pentru tine. 

Hassler se așază și-l studiază pe Ethan de pe cealaltă 
parte a biroului. Acesta nu poartă astăzi costumul său 
negru și cămașa albă. Costumul lui de supraveghere este o 
salopetă gri, cu umerii încă uzi după ploaia de dimineaţă. 
Observă conturul tocului de umăr pe care Ethan îl poartă 
în partea stângă, pe sub salopetă. 

Lui Hassler îi trece prin minte că încă mai poate să 
anuleze totul. 

Nu se poate spune că a comis o crimă până când nu 
pronunţă cuvintele. 

În anii petrecuţi în poliție, interogând atâţia criminali, a 
auzit mereu despre linia nebuloasă dintre bine și rău. Ei 
doar furaseră de la familiile lor. Ei intenţionaseră să facă 
asta doar o singură dată. lar scuza sa favorită era: ei nici 
nu realizaseră că depășiseră limita legii până când nu 


ajunseseră pe teritoriul inamic de pe cealaltă parte, fără 
vreo speranță de a se mai întoarce. 

Dar în timp ce Hassler stă de această parte a biroului, 
de această parte a liniei, toate acele suspiciuni despre 
natura ambiguă a binelui și a răului i se par o tâmpenie. 

El stie ce va alege - cu o limpezime de cristal. 

Dacă îl va trimite pe Ethan în această misiune, se poate 
spune că a trecut definitiv această linie. 

Nu mai există cale de întoarcere. 

Însă dacă va abandona acest plan și îl va lăsa pe Ethan 
să se întoarcă la cazul Everett, el va rămâne tot un băiat 
bun care aproape că a făcut un lucru foarte rău. 

Nimic ambiguu până aici. Nicio zonă gri - din 
perspectiva lui. 

— Domnule? spune Ethan. 

Hassler și-o imaginează pe Theresa, cu doi ani în urmă, 
la picnicul companiei. Își aminteşte de Ethan, care flirta cu 
Kate, în timp ce soția lui plângea singură pe malul lacului 
Union. 

Temerile  Theresei în legătură cu Kate și Ethan 
crescuseră cu un an în urmă, atunci când Kate ceruse pe 
neașteptate transferul în Boise, Idaho. Ethan o înșelase pe 
Theresa cu partenera lui și toată lumea știa acest lucru. El 
își umilise soția, iar o femeie ca Theresa merita tot ce era 
mai bun. 

— Adam? spune Ethan. 

Hassler lasă să-i scape un oftat, în timp ce ploaia răpăie 
mărunt în geamul din spatele lui. 

— Kate Hewson a dispărut, zice el. 

Ethan se apleacă în scaun. 

— De când? 

— De patru zile. 

— A dispărut în misiune? 

— Partenerul ei a dispărut și el. Tipul pe nume Evans. Tu 
și Kate aveati o... relație specială, nu-i așa? 

Ethan nu mușcă momeala, ci doar îl privește lung și 
intens. 

— Ei bine, mi-am închipuit că vei vrea să o cauţi pe 


vechea ta parteneră. 

Apoi se ridică. 

— Cei din Boise ne-au trimis cazul prin e-mail, spune 
Hassler. Ti-am rezervat un bilet de avion, așa că mâine la 
prima oră trebuie să fii la aeroportul Sea-Tac. Mâine- 
dimineaţă te vei întâlni cu agentul Stallings la filiala 
Serviciului Secret din Boise și amândoi vă veti îndrepta 
spre nord, în ultimul loc în care a fost văzută Kate. 

— Unde anume? 

— Într-un mic orășel numit Wayward Pines. 

Hassler îl privește pe Ethan plecând. 

A făcut-o. 

A pus planul în mișcare. 

Si cel mai ciudat lucru este faptul că nu simte nimic 
diferit. Nici regret, nici frică, nici anxietate. 

Simte o emoție puternică totuși - o senzaţie de infinită 
ușurare. 

Învârtindu-se în scaun, rămâne cu ochii pe fereastră, 
privind centrul cenușiu, umed și sumbru al orașului 
Seattle, precum și picăturile de ploaie care se preling 
rapid pe geam. 

Din biroul său de la etajul treizeci și unu, poate vedea 
clădirea în care lucrează Theresa ca asistent juridic. Și-o 
imaginează stând în cubul ei lipsit de viaţă, tastând după 
dictare. 

Încă nu știe cum, dar o va avea într-o bună zi. Si o va 
iubi așa cum merită să fie iubită. Cumva - iar acesta este 
cel mai mare mister al întregii lui existente -, ea a devenit 
singurul lucru din lumea lui care contează. 

Deschide telefonul cu cartelă preplătită și formează 
numărul. 

David Pilcher răspunde: 

— Alo? 

— Sunt eu, spune Hassler. 

— Începeam să mă întreb dacă voi mai primi vreo veste 
de la tine. 

— El o să vină mâine la tine. 

— Vom fi pregătiți. 


Hassler închide telefonul mobil, scoate bateria și rupe 
telefonul în două. Pune cele două bucăți în caserola din 
polistiren de pe fundul coșului de gunoi, în care au rămas 
resturile prânzului din ziua anterioară. 


Theresa 


Theresa și Ben ajunseseră la marginea pădurii atunci 
când soarele dispăru în spatele piscurilor celor mai 
îndepărtate. Ea îi șopti fiului său: 

— Așteaptă aici. 

Theresa înaintă în patru labe printre ramurile unui 
crâng de stejari pitici, frunzele moarte sfărâmându-se 
zgomotos sub genunchii ei. 

Ea aruncă o privire printre crengi acolo unde se 
sfârșeau stejarii. 

Ajunseseră la periferia orașului, dar traversaseră cumva 
întreaga pădure din partea de nord a acestuia. Străzile pe 
care le putea vedea Theresa erau pustii. Casele erau 
întunecate și nu se auzea nici măcar un murmur. 

Întoarse capul spre Ben și îi făcu semn să se apropie. El 
se târi zgomotos printre frunze și se ghemui alături de ea. 
Lipindu-și buzele de urechea lui, ea îi șopti: 

— Trebuie să parcurgem zece străzi. 

— Unde mergem? 

— La biroul șerifului. 

— Mergem sau alergăm? 

— Alergăm, șopti Theresa. Dar mai întâi inspiră adânc 
de câteva ori, ca să-ți umpli plămânii cu aer. 

Ea și Ben inspirară adânc, luând câteva guri zdravene de 
oxigen. 

— Ești gata? întrebă ea. 

— Gata. 

Theresa ieși din desiș și se ridică în picioare, apoi se 
întoarse și-l ajută pe Ben să se ridice. Se aflau în curtea 
din spatele unei case victoriene pe care o recunoscu - 
vânduse ea însăși casa aceea cu trei luni în urmă unui 
cuplu tânăr care aștepta un copil, după ce buna purtare a 
celor doi în comunitate fusese răsplătită cu o casă mai 
mare și mai frumoasă. 

Oare care fusese soarta lor în acele ultime douăzeci și 
patru de ore de coșmar? 


În Wayward Pines, majoritatea curților din faţa caselor 
erau împrejmuite cu garduri albe din ţăruși, așa că ea și 
Ben o luară la fugă pe trotuar. 

Valea începea să se întunece. Noaptea părea să se 
instaleze puţin cam repede odată ce soarele dispărea în 
spatele munţilor - și, ţinând cont de faptul că nu exista 
electricitate în întreaga vale, aceea avea să fie o seară 
cumplit de întunecoasă. 

Ajunseră lângă primul cadavru de pe stradă. Theresa 
întoarse capul spre Ben, spunându-i: 

— Nu te uita, scumpule. 

Dar ea își ignoră propriul sfat. Trupul fusese eviscerat 
atât de complet, încât nu mai arăta deloc ca o ființă 
umană, ci mai degrabă ca un morman de intestine și oase. 

Un uliu stătea cocoţat pe cutia toracică, hrănindu-se. 

Ajunseră la intersecţia dintre strada principală și strada 
a unsprezecea. 

Theresa vedea la distanță pinii înalţi ce se ridicau pe 
peluza din fața postului de poliţie unde se afla biroul 
șerifului. 

— Aproape am ajuns, zise ea. Mai avem o stradă și 
jumătate. 

— Sunt obosit. 

— Şi eu la fel, dar hai să dăm tot ce putem până acolo. 

La intersecţia străzii principale cu a treisprezecea, Ben 
îi șopti alarmat: 

— Mamă! 

— Ce e? 

— Privește! 

Theresa se uită în spate. La trei străzi în urmă, două 
siluete palide alergau pe patru picioare în direcţia lor. 

— Repede! strigă Theresa. 

O luară la fugă, adrenalina dându-le energie și făcându-i 
să prindă viteză. Ea sări peste bordură și traversă peluza 
tunsă, îndreptându-se spre intrarea clădirii care adăpostea 
biroul șerifului. Odată ce intrară în clădire, Theresa se opri 
și privi prin ușile de sticlă, cercetând strada. 

— Oare ne-au văzut intrând aici? întrebă Ben. 


Prima aberaţie ajunse în intersecție cu o viteză 
uimitoare și, fără să mai stea pe gânduri, își schimbă 
direcţia, îndreptându-se ţintă spre postul de poliţie. 

— Vino! 

Theresa se întoarse și începu să alerge, străbătând holul 
de la intrare. Cu cât se îndepărtau mai mult de intrare, cu 
atât se făcea mai întuneric. Traversă coridorul, dădu colțul 
și intră în biroul lui Ethan. Văzu dulapul pentru arme larg 
deschis și o mulțime de cartușe împrăștiate pe jos. Câteva 
puști fuseseră lăsate pe birou. 

Dulapurile de sub rastelul cu arme erau și ele deschise. 

Începu să caute într-unul dintre acestea și scoase un 
pistol mare. Îl îndreptă spre tavan și trase. Nu se întâmplă 
nimic. Probabil că siguranţa era pusă sau poate că nu era 
încărcat. Ori ambele. 

— Repede, mamă! 

Ea scoase din dulap un revolver, dar și acesta era gol, 
iar ea nu știa cum să desfacă cilindrul pentru a-l încărca, 
asta presupunând că ar fi nimerit cartușele potrivite. Stând 
ghemuită lângă dulapul cu arme, observă că erau cel puţin 
șase feluri de cartușe de diferite mărimi împrăștiate pe 
podeaua de sub picioarele ei. 

— Mamă, ce faci? întrebă Ben. 

Asta nu avea cum să funcţioneze. Erau în criză de timp 
și, în ciuda faptului că era măritată cu un agent de la 
Serviciul Secret, realiză că nu știa un lucru esenţial despre 
armele de foc. 

— Schimbare de plan, zise Theresa. 

— Cum? _ 

Ea trase sertarul cel mare de la biroul lui Ethan. In 
prima lui săptămână la serviciu, soţul ei îi oferise un tur al 
acelui loc și, în plus, o încuiase în singura celulă cu gratii 
din clădire, învârtind apoi pe deget inelul metalic de care 
era prinsă cheia și zâmbind, în timp ce-i spunea cu un 
accent tărăgănat: 

— Dacă nu aveţi de gând să-l mituiţi cumva pe șerif, se 
pare că veţi petrece o noapte după gratii, doamnă Burke. 

Ea îl văzuse punând la loc cheia în acel sertar din mijloc 


al biroului, iar acum începu să bâjbâie în partea din spate 
a acestuia, căutând-o cu disperare cu degetele. 

Acolo. 

Simţi inelul metalic și scoase cheia, apoi ocoli biroul și 
ajunse lângă Ben. 

— Ce facem acum? o întrebă el. 

— Urmează-mă! 

Alergară înapoi pe coridor. Afară se auzi urletul unei 
aberaţii. 

— Sunt aici, mamă! 

În timp ce traversau holul de la intrare, Theresa aruncă 
o privire către intrare și văzu cele două aberaţii 
apropiindu-se în viteză pe aleea mărginită de puieţi de pin. 
Era o chestiune de secunde până când aveau să intre în 
clădire. 

— Mai repede, Ben! strigă ea. 

Porniră alergând pe un alt coridor cufundat în întuneric. 

În capătul acestuia, Theresa văzu gratiile negre ale 
singurei celule din Wayward Pines. Când văzuse prima 
dată încăperea cu gratii, își amintise de celulele din Show- 
ul lui Andy Griffin. 

Barele acelea verticale aveau un aspect aproape 
caraghios. La fel și patul, și pupitrul din interiorul celulei. 
Era genul de loc pe care beţivii reţinuţi în serile de 
sâmbătă îl vizitau cu regularitate. 

Acum, celula li se părea o barcă de salvare. 

Capătul coridorului nu era complet întunecat, lumina 
slabă a serii intrând pieziș printr-o fereastră înaltă. 
Theresa trase cu putere de barele verticale ale celulei, în 
timp ce aberatiile spărgeau ușile de sticlă de la intrare, 
dând buzna în clădire. 

Ea apucă bine cheia și o introduse în yală. 

Pe pardoseala coridorului întunecat din spatele lor se 
auzeau ghearele monștrilor. Una dintre aberaţii scoase un 
cârâit sinistru. 

Butucul yalei se roti. Theresa deschise ușa strigând: 

— Intră aici! 

Ben pătrunse rapid în celulă, în timp ce prima aberaţie 


se ivi de pe coridor. Theresa intră după gratii și încuie ușa 
cu o fracțiune de secundă înainte ca aberaţia să se 
izbească de gratii cu putere. 

Ben scoase un țipăt. În timp ce prima aberaţie se ridica 
de pe podea, cea de-a doua se ivi de pe coridor. 

Era prima dată când Theresa vedea una de aproape. 

Cea care se izbise de gratii era uriașă și plină de sânge 
închegat, emanând moarte prin toţi porii. 

Ben stătea cu spatele lipit de perete. Ochii îi erau plini 
de groază, iar sub picioarele lui se lățea o băltoacă. 

— Pot ajunge până la noi? întrebă el. 

— Nu cred. 

— Eşti sigură? 

— Nu. 

Când cea de-a doua aberaţie se izbi de gratii, întreaga 
structură se cutremură. 

Când o aberaţie măsurând cam un metru șaizeci și cinci 
înălțime se ridică pe două picioare, Theresa îl cuprinse în 
braţe pe Ben. Creatura înclină capul și îi privi curioasă 
printre gratii. Ochii ei lăptoși clipeau des, procesând totul, 
căutând o soluţie. 

— Ce-i chestia aia care i se mișcă în piept? întrebă în 
șoaptă Theresa. 

— E inima, mamă. 

— De unde știi? 

Ah, așa era. El învățase despre creaturi la școală. 

Inima monstrului bătea extrem de rapid, dar nu se vedea 
clar, fiind ascunsă sub straturile de piele. Theresa avea 
senzaţia că privea spre un obiect aflat sub câţiva 
centimetri de gheaţă. 

Picioarele creaturii erau scurte, iar atunci când stătea 
ridicată, braţele ei ajungeau la podea. Aberaţia își strecură 
braţul drept printre gratii - un braţ subţire, dar musculos, 
care avea mai mult de un metru. Theresa privi cu groază 
cum ghearele acelea negre se întindeau pe podeaua 
celulei. 

— Pleacă de aici! strigă ea. 

Cealaltă aberaţie înconjură celula și făcu același lucru. 


Braţul stâng al acesteia măsura un metru și jumătate, 
iar atunci când o gheară atinse pantoful lui Ben, Theresa 
călcă apăsat laba creaturii. Aceasta scoase un răget. 

Theresa îl trase pe Ben către colțul celulei - locul cel 
mai îndepărtat de gratii - și se urcară amândoi în patul cu 
schelet metalic. 

— O să murim, mamă? 

— Nu. 

Alte trei aberaţii se iviră de pe coridor izbindu-se de 
gratiile celulei, șuierând printre dinţii rânjiţi și cârâind. În 
spatele lor erau mai multe exemplare. In încăpere 
zgomotul devenise asurzitor. 

În scurt timp, cincisprezece membre erau întinse spre ei 
și tot mai multe aberaţii se izbeau în gratiile celulei. 

Theresa se afundă în salteaua goală, ţinându-l pe Ben 
strâns la pieptul ei. Lumina care pătrundea prin fereastră 
se schimbase din albastră în violet, încăperea devenind din 
ce în ce mai întunecoasă. 

Ea își lipi buzele de urechea lui Ben și spuse încercând 
să acopere sinistrul fundal sonor: 

— Gândește-te la un alt loc și un alt timp. 

Ben tremura ca varga în braţele ei, observând că tot mai 
multe aberaţii năvăleau în încăpere. 

Theresa privea în sus, pe fereastra de lângă tavan, în 
vreme ce monștrii trăgeau de gratiile celulei sau își 
întindeau braţele lungi și hidoase în interior. 

Ultimul lucru pe care-l văzu atunci când lumina dispăru 
complet fu încăperea de dincolo de gratii, înţesată dintr-un 
perete în celălalt de aberaţii, una dintre ele stând în 
genunchi în faţa încuietorii de la ușă și încercând să-și 
introducă gheara în gaura cheii. 

Brusc, ea nu mai văzu nimic. Noaptea căzuse peste 
Wayward Pines. 

Iar ei erau în întuneric cu monștrii. 


Ethan 


Ethan merse cu liftul din apartamentul lui Pilcher până 
pe coridorul Nivelului 1. Când ușile ascensorului se 
deschiseră, el încă mai auzea zgomotul tunului, deși mult 
mai îndepărtat acum. 

Se îndreptă spre ușile de sticlă din capătul coridorului, 
scoţându-și pistolul pe care i-l dăduse Alan atunci când 
intră în arcă. 

Probabil că toţi oamenii devotați lui Pilcher coborâseră 
acolo pentru a vedea sursa haosului; cel puţin o sută de 
oameni se învârteau prin încăpere, nedumeriţi și speriaţi. 
Zgomotul tunului se auzea mai tare aici, focurile răsunând 
undeva în adâncul tunelului care cobora în interiorul 
muntelui și care comunica cu Wayward Pines. 

Cadavrele de aberaţii erau peste tot. 

Mormane de aberaţii moarte în tunel. 

Patruzeci sau cincizeci în cavernă. 

Sângele scurgându-se șiroaie pe pardoseala de piatră. 

Cinci cadavre acoperite de cearșafuri stăteau înșirate 
lângă ușa încăperii în care se aflau unităţile de suspensie. 

Mirosul de muniţie consumată era copleșitor. 

Alan ieși alergând din tunel. 

Ethan încercă să se apropie de el prin mulţime. Văzu că 
faţa lui Alan era stropită de sânge, iar braţul lui drept avea 
o rană lungă, deschisă, provocată probabil de gheara unei 
aberaţii. 

Răpăiala unei mitraliere AR-15 răsună în tunel, fiind 
urmată de un țipăt. 

— Le forțăm să se retragă, zise Alan, dar trebuie să fi 
fost două sute de aberaţii. Am pierdut oameni. Tunul 
automat a rămas fără muniţie. Dacă nu am fi avut tunul, 
lucrurile ar fi stat mult mai rău. Unde e Pilcher? 

— E inconștient, legat cobză în biroul lui. 

— O să trimit pe cineva după el. Radioul lui Alan cârâi și 
el răspunse: Aici Alan. Terminat. 

Vocea lui Mustin se auzi prin speaker, strigând ca să 


acopere răpăiala mitralierei: 

— Tocmai am scos ultimul grup de aberaţii din tunel, dar 
ușa e compromisă! Terminat. 

Alan răspunse: 

— Am trimis deja spre voi un camion cu armătură de oţel 
și o echipă de trei tinichigii. Ei vor suda ușa de acces. 
Terminat. 

— Am înţeles! Rămân pe recepţie. Terminat. 

— Nu poţi sigila ușa aceea, îi zise Ethan. Va trebui să 
ajungem la oamenii din vale. Soţia și fiul meu sunt acolo. 

— Vom ajunge și acolo, dar mai întâi va trebui să ne 
regrupăm și să adunăm toate armele de care dispunem. 
Am pierdut opt oameni. Dacă va fi nevoie să intrăm în forţă 
în Wayward Pines, va trebui să luăm toate armele din 
arsenalul nostru. Trebuie să găsim mai multă muniţie 
pentru tunul automat. Ochii lui aveau o expresie gravă 
când adăugă: Și nu ne putem duce acolo pe timp de 
noapte. 

— Ce tot spui? 

— E deja seară. Va fi întuneric înainte să fim pregătiţi de 
plecare. Ne vom îndrepta spre oraș la ivirea zorilor. 

— Mâine? 

— Nu suntem echipați pentru luptă pe timp de noapte. 

— Şi crezi că oamenii neînarmaţi din valea aceea sunt? 
Crezi că soţia și fiul meu... 

— Am fi măcelăriți pe întuneric, știi bine. Am pierde 
singura șansă de a-i salva pe oamenii aceia. 

— Pe toţi dracii! 

— Tu crezi că eu nu aș vrea să dau năvală în oraș chiar 
acum și să fac prăpăd printre monștri? 

Ethan se îndreptă în direcţia tunelului. 

— Unde crezi că pleci? strigă Alan în urma lui. 

— Să-mi găsesc familia. 

— Dacă ieși noaptea, cu siguranţă vei fi mâncat. Sunt 
sute de creaturi acolo, afară. 

După doi pași în tunel, Ethan se opri. 

— Îmi dau seama ce simţi, îi zise Alan. Dacă ar fi fost 
vorba de familia mea, nu m-ai fi putut ţine pe loc. Dar tu 


ești mai inteligent decât mine, Ethan. Și cu siguranţă vei 
înţelege că moartea ta în această noapte, într-un soi de 
misiune sinucigașă, nu îţi va salva nici familia, nici viața 
altora. 

La naiba! Alan avea dreptate. 

Ethan se întoarse oftând prelung de frustrare. 

— Deci oamenii din Wayward Pines vor petrece încă o 
noapte în întuneric și în frig, fără mâncare sau apă, 
împărțind valea aceea cu o ceată de monștri. 

Alan se apropie de el. 

Undeva departe, în tunel, Ethan auzi mai multe focuri de 
mitralieră. 

— Din fericire, zise Alan, cei care au supravieţuit 
invaziei iniţiale au găsit locuri sigure în care să se 
ascundă. Unde e familia ta? 

— I-am lăsat într-o peșteră, în spatele unei uși încuiate, 
undeva sus, pe munte. 

— Deci sunt în siguranţă. 

— Nu am de unde să știu asta. Mai este un grup și în 
școală, adăugă Ethan. Jos, la subsol. Optzeci, nouăzeci de 
oameni. Ce-ar fi dacă am... 

— La fel. E prea riscant. Și tu știi asta. 

Ethan încuviinţă din cap. 

— Dar poarta din gard? E tot larg deschisă? Încă o mie - 
sau poate treizeci de mii de aberaţii - ar putea pătrunde în 
valea noastră dacă vor avea chef? 

— L-am lăsat pe tehnicianul-șef să se ocupe de asta. El 
spune că nu putem porni curentul din interiorul 
superstructurii. 

— De ce? 

— Se pare că Pilcher a sabotat sistemul din interior. 
Singura cale de a porni din nou alimentarea și de a închide 
poarta este acționarea manuală. 

— Şi, lasă-mă să ghicesc... 

— Se poate face doar la faţa locului, lângă poartă. Nu ar 
fi fost la fel de amuzant dacă ar fi fost simplu, nu-i așa? 

— Eu spun să trimitem pe cineva, zise Ethan. Chiar 
acum. 


— Există o ieșire secretă în partea de sud a muntelui. De 
acolo până la gard sunt numai vreo patru sute de metri. 

— Trimite-l acolo pe tehnicianul acela însoţit de câţiva 
gardieni. 

— În regulă. Dar în timp ce eu mă voi ocupa de asta, 
adăugă Alan, privind peste umăr spre mulțimea de oameni 
care se adunaseră în arcă, ocupă-te de ei. Ei nu știu nimic. 
Au auzit doar zgomotul armelor și au venit aici ca să vadă 
ce se petrece. 

— Voi vorbi eu cu ei, zise Ethan. 

Se îndreptă spre mulțime, iar Alan strigă după el: 

— Fii blând cu ei! 

— De ce aș fi? 

— Pentru că aceasta e singura viaţă pe care ei o știu, iar 
tu te pregătești acum să le distrugi toate iluziile. 


Theresa 


Ea deschise ochii, tresărind. Era întuneric beznă. 

Ben se mișca, murmurând prin somn: 

— Nu, nu, nu... 

Ea îl scutură ușurel ca să-l trezească, șoptindu-i: 

— Eşti teafăr, amice. Mama e cu tine. 

Trecuseră ani buni de când nu-i mai vorbise astfel fiului 
ei. Mai rostise asemenea cuvinte doar atunci când Ben era 
un bebeluș, când ea îl legăna în camera lui, pe jumătate 
adormit, ascultând amândoi șoapta blândă a ploii din 
Seattle. 

— Ce se petrece? întrebă Ben. 

— Ne aflăm tot în celula închisorii, dar suntem teferi. 

— Unde sunt monștrii? 

Era o liniște ciudată, suspectă. Nu se auzea nimic 
dincolo de gratii. 

— Cred că au plecat pentru moment. 

— Mi-e foarte sete. 

— Știu, amice. Și mie mi-e sete. 

— Nu era un răcitor de apă în spatele biroului de la 
recepţie? 

— Așa cred. 

— Poate că reuşim să ne strecurăm până acolo, să 
încercăm să... 

— Oh, nu cred că e o idee prea strălucită, Benjamin, se 
auzi o voce de femeie din întunericul de dincolo de gratii. 

Theresa tresări. 

— Cine e acolo? 

— Nu-mi recunoști vocea, scumpo? Cum e posibil? Mi-ai 
povestit toate secretele tale în ultima joi din lună a... 

— Pam? Oh, Doamne, ce faci în... 

— V-am auzit pe amândoi ţipând acum câteva ore și am 
văzut aberaţiile intrând în clădire pe urmele voastre. Am 
așteptat până când au plecat. Sunt atât de ușurată să vă 
găsesc teferi pe amândoi... Nici nu aveţi idee. Ai avut o 
idee strălucită, Theresa, să te încui acolo. 


Theresa se aștepta să poată zări ceva în întuneric, dar 
nu-și putea vedea nici măcar mâna pe care o ţinea ridicată 
în faţa ochilor. 

— Nu prea îmi este clar ce s-a întâmplat aici noaptea 
trecută, continuă Pam. Soţul tău le-a arătat oamenilor din 
oraș o aberaţie? 

— Le-a spus totul. Despre aberaţii. Despre 
supraveghere. Le-a spus că suntem la o distanţă de două 
mii de ani în viitor. Că noi suntem tot ce a mai rămas din 
omenire. 

— Deci, chiar a făcut-o. Ticălosul! Hei, nu te uita așa la 
mine! 

Theresa simţi un fior rece pe șira spinării. 

— E întuneric beznă aici, zise Theresa. 

— Da. Este. Dar eu te pot vedea ţinându-l pe Benjamin în 
braţe și privind încruntată în întuneric, spre locul în care 
mă aflu, și pot să spun că nu sunt deloc încântată... 

— Cum? 

— Se numesc ochelari pentru vedere nocturnă, Theresa, 
iar aceasta nu e singura dată când te privesc prin ei. 

— Ce tot vorbește, mamă? 

— Ben, nu... 

— Benjamin, vorbesc despre seara în care i-am surprins 
pe tatăl și pe mama ta ieșind pe furiș din casa lor de pe 
strada a șasea, după lăsarea întunericului. Asta e strict 
interzis, să știi. 

— Nu-i vorbi astfel fiului meu... 

— Nu-i vorbi așa femeii care ţine îndreptată spre tine o 
pușcă de calibrul .12. 

Pentru o clipă, liniștea fu desăvârșită, în timp ce Theresa 
încerca să proceseze informaţiile. Pam stătea în faţa 
celulei în care se aflau cei doi, purtând ochelarii pentru 
vedere nocturnă și ţinând îndreptată spre ei o pușcă în 
întuneric. 

— Îl ameninţi cu arma pe fiul meu? 

Theresa încerca să-și păstreze controlul, dar vocea ei 
tremura, trădând furia și groaza care o mistuiau. 

— Am să-l împușc și pe el. 


Puterile o părăsiră. Theresa se lăsă în genunchi, 
încercând să-l acopere pe Ben cu trupul ei. 

— Oh, te rog, exclamă Pam. Tot ce trebuie să fac... Ea 
părea să se miște. Vocea ei se auzea acum din alt loc... 
Este să mă ridic și să merg spre această parte a celulei. 
Atunci voi vedea ţinta din nou. 

— De ce faci asta? Ești medicul meu psihiatru. 

— Nu am fost niciodată așa ceva. 

— Ce tot spui? i _ 

— E mare păcat, Theresa. Imi plăceai. Imi plăceau 
întâlnirile noastre. Vreau să știi că ceea ce se va întâmpla 
cu tine și cu fiul său nu e nimic personal. Tu doar ai 
ghinionul să fii măritată cu bărbatul care a distrus acest 
oraș. 

— Ethan nu a distrus nimic. El doar le-a spus tuturor 
adevărul. 

— Nu trebuia să facă asta. Adevărul poate fi un lucru 
periculos pentru un om cu mintea slabă. _ 

— Tu ai știut, nu-i așa? întrebă Theresa. În tot acest 
timp, tu ai știut. 

— Ce anume? Adevărul despre Wayward Pines? Sigur că 
am știut. Eu am ajutat la construcţia acestui oraș, Theresa. 
Am fost aici de la început. Din prima zi. Acest loc e singura 
casă pe care am avut-o vreodată, iar soţul tău a stricat 
totul. El e responsabil de tot acest dezastru. 

— Nu Ethan a deschis poarta. Nu el a întrerupt curentul 
electric și nici nu a lăsat monștrii aceia să pătrundă 
dincolo de gard. Șeful tău a făcut asta. 

— Șeful meu, David Pilcher, a creat acest oraș. Fiecare 
casă de aici. Fiecare drum. El a ales fiecare rezident al 
orașului. Fiecare membru al echipelor. Fără el aţi fi morţi 
de secole. Cum îndrăznești să-l acuzi pe omul care v-a 
oferit această viață? 

— Pam, te rog. Fiul meu nu e responsabil pentru nimic 
din toate astea. Tu știi foarte bine. 

— Nu înţelegi, scumpo. Nu e vorba că v-aș învinui pe 
tine sau pe Ben pentru faptele lui Ethan. E mai mult decât 
atât. 


— Atunci, ce vrei de fapt? 

Theresa își simţea lacrimile amenințând să izbucnească, 
în timp ce panica punea stăpânire pe mintea ei. Ben 
începuse deja să plângă, tremurând ca varga în braţele ei. 

— Nu-mi pasă decât de un singur lucru în acest moment. 
Să-l fac pe bărbatul tău să sufere, nimic mai mult, zise 
Pam. Dacă mai este în viaţă, el va veni aici la un moment 
dat, să vă caute. Și știi ce va găsi? 

— Nu trebuie să faci asta, Pam. 

— Pe voi doi morți și pe mine stând aici. Așteptând. 
Vreau să afle că eu am făcut asta înainte să-l omor. 

— Ascultă doar... 

— Te ascult. Dar înainte de a începe să vorbești, 
întreabă-te: chiar crezi că o să mă faci să mă răzgândesc? 

Undeva pe holul de la intrare, Theresa auzi un foșnet 
vag, ca și cum cineva ar fi călcat pe un ciob de sticlă. 

Își spuse: Te rog să fie o aberaţie, Doamne! Te rog. 

— Majoritatea oamenilor din oraș au fost uciși noaptea 
trecută, zise Theresa. Nici nu știu câţi dintre noi au mai 
rămas în viaţă. 

Un alt ciob de sticlă se sfărâmă în apropiere. Theresa 
ridică puţin tonul, în timp ce adăuga: 

— Dar, indiferent ce simţi faţă de soțul meu, cum poţi 
crede că omorându-ne pe noi doi, care am supravieţuit ca 
prin minune, poate fi un lucru înţelept pentru specia 
noastră? Suntem în pragul extincţiei! 

— Excelent! E un punct de vedere just, Theresa. Nu m- 
am gândit la asta. 

— Într-adevăr? 

— Bineînţeles că nu. Glumeam doar. Nu-mi pasă nici cât 
negru sub unghie. Pam puse un cartuș pe ţeava puștii. 
Promit că nu o să vă fac să suferiţi. Și, sincer vorbind, 
priviți partea bună a lucrurilor: cel puţin nu aţi fost 
mâncaţi de o aberaţie. În felul acesta nu veţi simţi nimic. 
Ei bine, probabil că veţi simţi ceva, dar totul se va sfârși 
înainte să vă dați seama. 

— El e doar un copil! strigă Theresa. 

— Ah, te superi dacă îţi cer să-mi arunci cheile celulei 


înainte să... 

Focul de armă lumină încăperea. Bubuitura fu 
asurzitoare. 

Theresa își spuse: „Suntem morţi. Ea a făcut-o“. 

Dar realiză că încă putea gândi. Încă își mai simţea fiul 
lipit de ea. 

Strânse din dinţii, așteptând să simtă durerea, dar 
aceasta nu apăru. 

Cineva îi rostea numele și, peste ţiuitul din urechile ei, 
auzea strigătele de parcă ar fi venit de pe fundul unei 
gropi adânci. 

Văzu ceva scânteind și un punct de lumină licări în raza 
ei vizuală. Theresa se întrebă: „Asta o fi lumina de la 
capătul tunelului? Oare acum sunt moartă și înaintez din 
ce în ce mai repede spre ea? Fiul meu e cu mine?“ 

Scânteia se aprinse din nou, doar că de această dată nu 
mai dispăru, ci deveni din ce în ce mai luminoasă, până 
când o singură flacără aprinse o moviliţă de mușchi uscat. 
Acum scotea fum, iar ea îi putea simţea mirosul, în timp ce 
observă două mâini ridicând iasca aprinsă de pe podea. 

În lumina flăcărilor apăru cea mai murdară faţă pe care 
o văzuse în viaţa ei, acoperită de o barbă lungă și încâlcită. 

Dar ochii aceia... 

Chiar dacă lumina era slabă, în ciuda mizeriei și a 
expresiei lor sălbatice, ea îi recunoștea. Și nici măcar șocul 
morţii nu putea rivaliza cu acela provocat de revederea lor. 

Bărbatul rosti cu o voce răgușită: 

— Theresa! Iubita mea! 

Theresa îi dădu drumul lui Ben și ţâșni înainte. 

Lumina se stinse, dar ea ajunse la gratii și întinse 
braţele printre ele. Îl prinse pe bărbat și îl trase spre ea. 

Adam Hassler duhnea îngrozitor - ca un om care trăise 
ani întregi în sălbăticie -, iar când mâinile ei se strecurară 
pe sub mantaua lui și-l cuprinseră de mijloc, ea realiză că 
bărbatul era numai piele și os. 

— Adam? 

— Eu sunt, Theresa. 

— Oh, Doamne! 


— Nu-mi vine să cred că te ating cu adevărat. 

El o sărută printre gratii. Ben se dădu jos din pat și se 
apropie de el, spunând: 

— Credeam că ai murit. 

— Aș fi putut muri, micuţule. Aș fi putut muri de o mie 
de ori. 


Ethan 


Stătea pe capota Jeepului lui Maggie, privind cele o sută 
cincizeci de fețe care se adunaseră în arcă în jurul lui. I se 
părea ciudat să se uite la grupul acela de oameni, care 
timp de paisprezece ani făcuseră tot posibilul pentru a-i 
ţine pe semenii lor - locuitorii din Wayward Pines - în 
ignoranță. 

În cele din urmă, Ethan zise: 

— Noaptea trecută am făcut o alegere extrem de dificilă. 
Le-am spus adevărul rezidenţilor din Wayward Pines. Le- 
am spus în ce an suntem. Le-am arătat o aberaţie. 

O voce din mijlocul mulțimii protestă: 

— Nu aveai niciun drept! 

Ethan ignoră intervenţia. 

— Bănuiesc că niciunul dintre voi nu este de acord cu 
această decizie, iar asta nu mă surprinde deloc. Dar hai să 
vedem dacă veţi fi de acord cu decizia luată de David 
Pilcher drept răspuns. El a oprit curentul electric care 
trece prin gardul împrejmuitor și a deschis poarta. Cel 
puţin cinci sute de aberaţii au pătruns în vale în toiul 
nopţii. Mai mult de jumătate din locuitorii orașului au fost 
măcelăriți. Cei care au reușit să scape sunt rătăciţi acum 
pe unde au apucat, fără mâncare sau apă și fără căldură, 
căci Pilcher a întrerupt, de asemenea, și furnizarea 
curentului în oraș. 

Nedumerirea se citea pe majoritatea chipurilor din 
mulţime. 

— Mincinosule! strigă cineva. 

— Înţeleg că, la un moment dat în viața voastră 
anterioară, fiecare dintre voi a plătit serios pentru ceea ce 
vindea David Pilcher. Și, ca să fiu sincer, e un om sclipitor. 
Nimeni nu poate nega acest lucru. Nimeni nu poate spune 
că nu este un vizionar sau că nu este cel mai ambițios om 
care a trăit vreodată pe fața pământului. Înţeleg ce v-a 
atras spre el. Este emoţionant să te mentii în preajma 
cuiva care are atâta putere. Asta te face să ai o părere mai 


bună despre propria persoană. Din câte am auzit, mulţi 
dintre cei de aici erau în situaţii disperate atunci când 
David Pilcher a apărut în viaţa lor. El v-a oferit un scop și 
un rost, iar eu înţeleg asta pe deplin. Dar este un monstru 
la fel de periculos precum aberatiile care trăiesc dincolo 
de gard. Sau poate chiar mai rău. Idealul lui, Wayward 
Pines, a fost mereu mai important pentru el decât oamenii 
care au numit acest oraș „acasă“ și, îmi pare rău să spun 
asta, a fost mereu mai important decât oricare dintre voi. 
Aţi cunoscut-o cu toţii pe Alyssa. Tot ce am auzit confirmă 
faptul că ea era iubită de toată lumea din interiorul acestui 
munte. Ea nu se vedea cu tatăl ei faţă în faţă. Ea considera 
că oamenii din Wayward Pines meritau mai mult decât 
supraveghere non-stop, mai mult decât să fie obligaţi să se 
omoare unii pe alţii și să nu afle niciodată adevărul. Ceea 
ce vreau să vă arăt acum e trist și îmi cer scuze pentru 
asta, dar trebuie să știți ce fel de om serviţi, astfel încât să 
puteţi trece peste asta. 

Ethan făcu semn în spatele mulţimii, spre un monitor cu 
diagonala de doi metri și jumătate, montat pe piatra de 
lângă ușile de sticlă. 

În majoritatea zilelor, acesta afișa programul de lucru. 
Numele celor care erau de serviciu la supraveghere, la 
securitate și la camera de suspensie. Sosirile și plecările 
mijloacelor de transport care aprovizionau orașul Wayward 
Pines. Un sistem de comunicare din interiorul muntelui 
pentru cercul intim al lui Pilcher. 

În noaptea aceea, acest monitor avea să-l arate pe David 
Pilcher, creatorul proiectului Wayward Pines, ucigându-și 
propria fiică. 

Ethan strigă la unul dintre tehnicienii lui Ted de la 
echipa de supraveghere, care aștepta sub monitor: 

— Dă-i drumul! 


Theresa 


Fumul se ridica ușor, ieșind afară pe fereastra cu gratii 
de lângă tavan. Flăcările mistuiau picioarele scaunului de 
birou Belinda, alimentate de un maldăr de hârtii pentru 
copiator. 

Ben stătea lungit pe singura saltea din încăpere, pe care 
Theresa o luase de pe scheletul metalic al patului și o 
așezase lângă foc. Ea se așezase în faţa lui Hassler, 
ţinându-și palmele îndreptate spre flăcări. 

De cealaltă parte a gratiilor, cadavrul lui Pam zăcea pe 
pardoseala de beton, o băltoacă de sânge lățindu-se încă în 
jurul capului ei. 

— Am văzut mai întâi gardul care nu mai era electrificat, 
zise Hassler. Am venit în oraș într-un suflet. Am fost la 
casa noastră, dar tu nu erai acolo. M-am uitat peste tot. 
Am crezut că tu și Ben sunteţi morţi. Când am intrat în 
clădire să caut muniţie, am auzit vocea ta implorând-o pe 
Pam să îţi cruţe viața. Nu e tocmai primirea pe care mi-o 
imaginam la întoarcerea acasă. 

— Eu nici măcar nu mi-am imaginat așa ceva, îi explică 
Theresa. Mi s-a spus că nu te vei mai întoarce. 

— Ce s-a întâmplat aici? 

— Orașul știe acum adevărul. 

— Totul? 

— Totul. Am pierdut o mulţime de oameni. Cred că omul 
care a construit toate acestea a decis să-și strângă jucăriile 
și să plece acasă. 

— Dar cine a spus oamenilor adevărul? 

— A avut loc o festivitate care-i viza pe Kate și pe Harold 
Ballinger, dar în loc să-i execute, șeriful a folosit această 
ocazie pentru a dezvălui totul. 

— Pope? 

— Pope e mort, Adam, spuse Theresa ezitând. Multe s-au 
întâmplat de când ai plecat. Ethan este acum șerif. 

— Ethan este aici? 

— A fost introdus în comunitate acum o lună sau două. A 


întors pe dos acest loc. Nimic nu mai este la fel de atunci. 

Hassler rămase cu privirea aţintită asupra flăcărilor. 

— Nu știam că era și el aici, zise el. 

— Cum puteai să știi? 

— Nu, eu doar... Ethan știe? 

— Despre noi? 

— Da. 

— Nu, nu i-am spus nimic. Aveam de gând să-i spun în 
cele din urmă, dar am vorbit cu Ben și am decis că nu era 
nicio grabă. Nu credeam că te vom mai revedea vreodată. 

Din colţurile ochilor lui Hassler se prelingeau lacrimi, 
care lăsau dâre albe în stratul de murdărie de pe faţa lui. 
Ben îl privea de pe saltea. 

— E un coșmar, zise Hassler. 

— Cum? E 

— Să vin acasă și să găsesc așa ceva. În fiecare zi în care 
am călătorit dincolo de gard, înfruntând moartea, foamea 
și setea, tu ai fost mereu în mintea mea. Doar tu mi-ai dat 
putere să merg mai departe. Gândul la viața noastră 
împreună, atunci când aveam să mă întorc. 

— Adam. 

— Anul acela în care am trăit împreună... 

— Te rog! 

— ... a fost cel mai fericit din viaţa mea. Te iubesc. Nu 
am încetat niciodată să te iubesc. Hassler se târî pe lângă 
mormanul de tăciuni și o cuprinse cu un braţ. Se uită la 
Ben. Am fost un tată pentru tine, nu-i așa? O privi apoi pe 
Theresa. Și am fost bărbatul tău. Protectorul tău. 

— Nu aș fi supravieţuit în Wayward Pines fără tine, 
Adam, dar am crezut că nu te vei mai întoarce. Și apoi, 
dintr-odată, pe neașteptate, m-am trezit cu soţul meu aici. 

Undeva afară, o aberaţie urlă. 

Hassler își trase rucsacul, îl deschise și, după ce scotoci 
prin el, scoase un jurnal legat în piele. Scoţându-l din 
punga de plastic, deschise carnetul decolorat la prima 
pagină. La lumina flăcărilor, el îi arătă cuvintele scrise 
acolo: 

Când te vei întoarce - și te vei întoarce, sunt sigură - O 


să facem dragoste, soldat, ca și cum abia te-ai fi întors din 
război. 

Ea se simţi îndurerată citind acele cuvinte. I se rupea 
sufletul. 

Ea le scrisese acolo înainte de plecarea lui Hassler. 

— Le-am citit în fiecare zi, zise el. Nici nu ai idee cât de 
greu mi-a fost. 

Ea nu mai vedea nimic acum, pentru că lacrimile îi 
curgeau șiroaie pe obraz. Emoţiile se dezlănţuiau cu 
putere în interiorul ei, devenind prea intense pentru a le 
mai putea opri. 

— Nu îţi cer să prezici viitorul, spuse el. Vorbesc despre 
acum. Despre momentul acesta. Mă mai iubești, Theresa? 

Ea ridică privirea spre barba încâlcită, spre faţa plină de 
zgârieturi și ochii înfundațţi în orbite. 

Dumnezeule, dar îl iubea... 

— Nu am încetat niciodată să te iubesc, șopti ea. 

Ușurarea din ochii lui era precum o amânare a propriei 
execuţii. 

— Trebuie să știu ceva, îi zise ea. Atunci când trăiam 
împreună, tu știai? 

— Ce să știu? 

— Despre orașul acesta. Despre ce reprezenta el. Despre 
toate secretele păstrate. 

El o privi în ochi și zise: 

— Până în ziua în care David Pilcher a venit la mine și 
mi-a spus că am fost ales pentru o misiune de nomad 
dincolo de gard, am știut tot ce știai și tu. 

— De ce te-a trimis acolo, în sălbăticie? 

— Pentru a explora. Pentru a căuta semne de viață 
umană în afară de cea existentă în valea noastră. 

— Şi ai găsit ceva? 

— Ultima mea însemnare acolo... Hassler răsfoi paginile 
până la sfârșitul jurnalului său. Am scris aceste cuvinte: 
Numai eu am soluția. Stiu ce ne poate salva pe toți. 
Literalmente sunt singurul om din lume care poate salva 
lumea. 

— Şi care este? întrebă Theresa. Care este soluţia? 


— Să ne împăcăm cu gândul. 

— Cu ce gând? 

— Că acesta este într-adevăr sfârșitul. Lumea le aparţine 
aberaţiilor acum. 

Chiar dacă era îndurerată și șocată, Theresa înţelese. 

Brusc, se simţi foarte singură. 

— Nu va exista nicio descoperire care să ne salveze, zise 
Hassler. Asta ne clasează din nou în vârful lanţului trofic. 
Valea aceasta e singurul loc în care putem supravieţui. 
Suntem în pragul extincţiei. Așa stau lucrurile, pur și 
simplu. Am putea măcar să dispărem cu graţie. Să 
savurăm fiecare moment, fiecare zi. 


Mustin 


Mustin îndepărtă zăpada de pe pietre și se așeză la locul 
lui de observaţie. Din cauza cantităţii de muniţie pe care o 
cărase cu el de această dată, îi luase o oră în plus să 
ajungă pe culme. Mai inspectase orașul prin lunetă, dar, 
desigur, nu avusese o ţintă în vale până în acest moment. 

Zări ceea ce mai rămăsese din Bronco-ul șerifului Burke. 

Trase trei focuri, urmate de trei ajustări minore ale 
paralaxei, înainte de a trimite un glonţ exact acolo unde 
voia - în cauciucul din faţă de pe partea șoferului. 

Orașul fusese împărţit în străzi egale, fiecare măsurând 
câte o sută de metri, ceea ce însemna că modificările 
ulterioare aveau să fie simplu de făcut câtă vreme își 
alesese punctul de referinţă. 

Își trosni oasele gâtului. 

Apucând percutorul, deschise închizătorul armei și 
scoase primul glonţ din încărcătorul cu capacitate de cinci 
cartușe. Obișnuindu-se cu poziția din spatele lentilei 
ocularului, își deschise căștile în timp ce urmărea prin 
lunetă strada principală. 

— Mustin aici, pe poziţie. Terminat. 

Ethan Burke răspunse: 

— Suntem la ușa tunelului. Terminat. 

— Recepţionat. Încep prima repriză acum. Rămâneţi pe 
recepţie. Încheiat. 

O mulțime de cadavre erau împrăștiate pe toată strada 
principală. 

Cinci aberaţii înfulecau lacome în mijlocul străzii, exact 
în faţa cafenelei Steaming Bean. 

Pentru moment el ignoră pădurea și stâncile care 
înconjurau orașul și, fără să se grăbească, studie pe 
îndelete bulevardele care traversau orașul de la est la vest 
și străzile de la nord la sud. Își nota câte ceva în carnetul 
său după fiecare verificare prin lunetă. Unsprezece minute 
mai târziu, el apăsă din nou butonul microfonului. 

— Mustin din nou. Terminat. 


— Dă-i drumul, îi răspunse Ethan. 

— Am numărat prin obiectiv o sută cinci aberaţii. Cam 
jumătate dintre ele se deplasează în grupuri formate din 
cincisprezece până la douăzeci de exemplare. Celelalte 
hălăduiesc singure prin oraș. Nici urmă de supraviețuitori 
deocamdată. 

— Ai la dispoziție douăzeci de minute, zise Ethan, apoi 
intrăm noi în scenă. Terminat. 

Mustin zâmbi. Un termen-limită. Îi plăcea acest lucru. 

— Putem paria? întrebă el. Terminat. 

— Despre ce vorbești? 

— Despre numărul de aberaţii pe care le voi împușca. 
Terminat. 

— Treci la treabă. 

Mustin începu din capătul sudic al străzii principale, 
îndreptând încet luneta spre nord. 

Cincisprezece focuri de armă. 

Cinci ţinte ratate. 

Douăsprezece aberaţii omorâte. 

Trei lăsate să-și dorească să fi fost moarte, târându-se 
pe asfalt. 

Îndreptă luneta spre strada a șaptea, făcu ajustările 
necesare și trecu la treabă. 

Lângă școală, surprinse prin lunetă un grup de 
optsprezece aberaţii care dormeau în stradă. Împușcă 
patru dintre ele înainte ca restul să se trezească și să 
realizeze că erau atacate. Mai nimeri cinci aberaţii atunci 
când se împrăștiară. 

Lucrurile continuară la fel o vreme, iar el se văzu nevoit 
să admită că se distrase mai bine ca niciodată cu pușca sa 
cu lunetă AWM. 

În cele trei minute rămase, împușcă trei aberaţii aflate 
pe un drum din sudul orașului și ucise alte două în 
apropierea grădinilor. În timp ce vocea șerifului se auzea 
în cască, el trase un glonţ în capul unei aberaţii care 
alerga cu o viteză uimitoare pe lângă spital. 

— Timpul a expirat, zise Ethan. Terminat. 

— Patruzeci și patru, răspunse Mustin. Terminat. 


— Poftim? 

— Sunt patruzeci și patru de aberaţii mai puţin acum. 
Terminat. 

— Impresionant. Gardul rezistă? 

Mustin întoarse pușca spre sud, privind prin lunetă 
pădurea din vecinătatea gardului. Apoi el raportă: 

— Poarta e încă închisă. Îţi pot asigura o oarecare 
acoperire odată ce vei intra în oraș, dar nu știu cu câtă 
precizie aș putea să trag în pădure. Terminat. 

— Am înţeles. Tu vei fi ochii noștri. Omoară tot ce poti. 
Spune-ne ce vezi. Terminat. 

Mustin alimentă din nou încărcătorul și puse în cameră 
glonţul următor. Se uită prin lunetă spre pădure și se opri 
la bolovanii care înconjurau intrarea în superstructură. 

— Aveţi cale liberă să ieșiţi, le zise el. 


Ethan 


Stătea pe scaunul din dreapta într-un Humvee blindat, 
cu Alan la volan. 

În oglinda retrovizoare de pe partea lui, îi vedea pe 
tinichigiii care sudau ușa de acces în superstructură 
pentru a o închide definitiv. 

Deasupra Humvee-ului, unul dintre gardieni mânuia o 
mitralieră de calibrul .50. 

În spatele lor veneau două camionete Dodge Ram, doi 
bărbaţi stând în spatele celei dintâi, înarmaţi cu puști 
pump-action. Cea de-a doua transporta tunul automat 
rotativ. 

Două tiruri cu remorcă mergeau în urma celor două 
Dodge Ram și o a treia camionetă încheia convoiul, 
transportând în remorcă șase gardieni - toţi înarmaţi până- 
n dinti. 

Ethan îl auzi în cască pe Mustin: 

— V-aș sfătui să nu intraţi pe strada principală. Care e 
ruta voastră? Terminat. 

Alan viră, ieșind din pădure și încadrându-se pe șoseaua 
care ducea spre oraș. 

— De pe strada treisprezece spre cincisprezece, spuse 
Ethan, apoi următoarele trei străzi până la școală. Ai avut 
companie? 

— Îl vezi pe amicul acela în depărtare? 

Ethan se uită atent prin parbriz. 

La o sută de metri în faţa lor, o aberaţie stătea întinsă pe 
linia dublă galbenă de pe șosea. Zgomotul motoarelor care 
se apropiau îi atrase atenţia și, în timp ce se ridica, un mic 
jet roșu îi ţâșni dintr-o parte a capului. 

— Mai aveţi câteva animale rătăcite în drumul vostru, 
zise Mustin. Încep să vă eliberez calea. Terminat. 

Soarele se pregătea să se ridice deasupra stâncilor, 
valea din fața lor fiind încă învăluită în lumina crudă a 
zorilor. 

— Ai apucat să dormi în ultima vreme? îl întrebă Alan. 


— Tu ce crezi? 


Kate 


Ea auzi răpăitul mitralierei. Toţi cei din sala de clasă îl 
auziră. Ea și Spitz se apucară de treabă - traseră mobila 
care acoperea ușa și scoaseră cuiele din ramă. După ce 
deschiseră ușa, le spuseră tuturor să aștepte. 

Apoi alergară în hol și urcară scările într-un suflet. 

Zgomotul focurilor de armă se intensifică, iar în 
intervalul dintre împușcături se auzea încă un sunet: 
huruitul motoarelor. 

Înainte de a ieși, Kate ridică pușca semiautomată AR-15 
și îi spuse lui Spitz să descuie ușa. 

El o deschise, iar ea făcu doi pași peste prag. 

În curtea școlii, câteva aberaţii se îndreptau alergând 
spre un convoi de vehicule aflat la intersecţia străzilor 
zece și cincisprezece - un Humvee, trei camionete și două 
tiruri cu remorcă. 

O aberaţie se desprinse de ceată și se îndreptă brusc 
spre ea. 

— O poţi dobori? o întrebă Spitz. 

Ea lăsă creatura să se apropie până la șase metri. 

— Kate? 

Apoi apăsă trăgaciul și trase trei gloanţe care făcură trei 
găuri simetrice în pieptul aberaţiei, doborând-o la un 
metru și jumătate de ușă. Imediat auziră un bubuit 
asurzitor, iar din cea de-a doua camionetă sclipi o flacără 
oranj la gura unui tun automat, atât de mare încât ar fi 
putut fi montat pe un elicopter de asalt. 

Tunul reuși să spulbere o întreagă ceată de aberaţii, 
împărţind-o în două. 

Portiera din față a Humvee-ului se deschise. Când Ethan 
cobori din mașină, inima ei se umplu de bucurie. Kate îl 
privi ducându-se în fața vehiculului și alergând spre gard. 

În timp ce sărea gardul, patru aberaţii începură să 
alerge spre el de pe terenul de joacă. 

Kate ochi și își goli încărcătorul, doborându-le pe toate. 
Ethan se uită în direcţia ei, cu sprâncenele ridicate în 


semn de surpriză. Pentru o clipă, zgomotul împușcăturilor 
încetă. 

Cadavre de aberaţii erau împrăștiate peste tot și tot mai 
mulţi bărbaţi săreau din remorcile camioanelor, îngrădind 
perimetrul. 

Kate alergă într-un suflet spre Ethan. Cu pușca în mână, 
cu blugii găuriţi, cu cămașa ferfeniţă și cu faţa plină de 
sânge, acesta se apropia de ea șchiopătând. 

Kate își șterse lacrimile care-i înceţoșau vederea. 
Ajunseră faţă în faţă, iar ea îl cuprinse cu braţele. 

— Ce fac răniții? o întrebă el. 

— Unul a murit. Celălalt rezistă. Încă. 

— Am adus camioane. O să-i luăm pe toţi de aici și o să-i 
ducem în munte. 

— L-ai găsit pe Harold? 

— Nu încă. 

— Dar pe Theresa și Ben? 

El clătină din cap. 

Pe faţa ei, lacrimile începură să curgă șiroaie din ochii 
strâns închiși. 

Ethan o striga pe nume, spunându-i că totul avea să fie 
bine, dar ea nu se putea opri din plâns și nu voia să se mai 
desprindă de el. 


Ethan 


În timp ce o ţinea la piept pe Kate, observă un bărbat 
care mergea pe strada a zecea. Acesta purta o manta 
neagră și lungă până la glezne, faţa fiindu-i ascunsă de o 
pălărie neagră de cowboy și de o barbă lungă și încâlcită. 

— Cine naiba e bărbatul acela? întrebă Ethan. 

Kate întoarse capul. 

— Nu l-am mai văzut niciodată. 

Ethan străbătu curtea școlii, escaladă gardul și ajunse în 
mijlocul străzii. 

Bărbatul în negru căra o pușcă Winchester pe care o 
ţinea pe umăr, abia târându-și pe asfalt picioarele încălţate 
în bocanci. Se opri la câţiva metri de Ethan. Era un individ 
ciudat - avea ochii duși în fundul capului și mirosea 
îngrozitor. Dacă nu ar fi avut privirea aceea, putea părea 
un homeless excentric. Dar nu era nicio urmă de nebunie 
acolo. Doar o vigoare lucidă, clară. 

Bărbatul spuse: 

— Să fiu al naibii, Ethan. 

— Îmi pare rău, ne cunoaștem de undeva? 

Ethan sesiză cu greu zâmbetul bărbatului printre câlţii 
din barbă. 

— Mă întrebi dacă ne cunoaștem? râse acesta. Vocea lui 
era răgușită, de parcă laringele său ar fi fost înfășurat în 
glaspapir. O să-ţi dau un indiciu. Când am vorbit ultima 
dată, te-am trimis aici. N 

În mintea lui Ethan se aprinse o scânteie. Îl cunoştea pe 
bărbatul acesta. Sinapsele sale făceau conexiuni. Inclină 
capul și zise precaut: 

— Adam? 

— Din câte am auzit, tu ai stârnit acest dezastru. 

— Ai fost în oraș în tot acest timp? 

— Nu, nu. Abia m-am întors. 

— De unde? 

— De afară. De dincolo. 

— Ești un nomad? 


— Am fost plecat trei ani și jumătate. Am ajuns la gardul 
împrejmuitor abia ieri, în zori. 

— Adam... 

— Știu că ai multe întrebări, dar dacă îţi cauţi cumva 
familia, să știi că i-am găsit pe amândoi noaptea trecută. 

— Unde? 

— Theresa s-a încuiat împreună cu Ben în celula postului 
de poliţie. 

— Acum sunt acolo? 

— Da, și... 

Ethan începu să alerge în susul străzii a zecea, 
străbătând într-un suflet alte șase și dând buzna în cele din 
urmă în clădirea care adăpostea biroul șerifului, cu 
respiraţia precipitată. 

— Theresa! strigă el. 

— Ethan? 

Ţâșni pe coridor, către celula din capătul nordic al 
clădirii, iar când îi văzu pe soţia și pe fiul său vii și 
nevătămaţi în spatele gratiilor, ochii i se umplură de 
lacrimi. 

Cu mâinile tremurânde, Theresa introduse cheia în 
broască. _ 

Ethan deschise ușa și o luă în braţe. li sărută înfrigurat 
faţa și mâinile, de parcă ar fi fost prima dată când o putea 
atinge. 

— Am crezut că v-am pierdut, îi mărturisi el. 

— A fost cât pe ce. 

Ben aproape că-l dădu jos, repezindu-se în braţele lui. 

— Eşti teafăr, amice? 

— Da, tată, dar am fost la un pas de moarte. 

Împușcăturile se auzeau din nou, la câteva străzi 
distanţă. 

— Ai adus cavaleria? întrebă Theresa. 

— Da. 

— Ai salvat mulţi oameni? 

— În subsolul școlii este un grup care va fi în regulă. O 
echipă de securitate străbate chiar acum orașul, omorând 
tot ce nu e uman și salvându-i pe cei care mai sunt în viaţă. 


De ce nu aţi rămas în peșteră? 

— Aberaţiile au venit înapoi, zise Ben. O mulțime de 
oameni au rămas acolo, dar eu și mama am găsit o altă 
cale de a cobori de pe stânci. 

— Nu cred că a scăpat cineva dintre cei care au rămas 
acolo, zise Theresa. 

Printre gratii, Ethan văzu cadavrul lui Pam întins pe 
podea. 

— Ea ne-a găsit aici noaptea trecută, îi explică Theresa. 
Eram Încuiați în celulă și nu aveam nicio armă. Avea de 
gând să ne omoare. 

— De ce? 

— Ca să te rănească pe tine. Theresa se cutremură 
amintindu-și acele momente. Adam Hassler ne-a salvat pe 
amândoi, zise ea. 

— Ştiai că este și el în oraș? întrebă Ethan. 

— Nu. 

Răpăiala tunului automat porni din nou. Ethan își 
deschise staţia radio și zise: 

— Aici Burke. Terminat. 

Alan răspunse: 

— Da, spune. Terminat. 

— Poţi trimite un camion la biroul șerifului? Mi-am găsit 
familia. Vreau să-i duc într-un loc sigur. 


VIII 
Theresa 


Wayward Pines, cu cinci ani în urmă 


Ea stă în ploaie, cu picioarele goale. Cămașa de spital, 
udă leoarcă, i se lipește de piele. Priveste uimită gardul de 
opt metri prevăzut cu sârmă ghimpată și străbătut de 
curent electric, care pârâie din cauza voltajului înalt. 

Două indicatoare din apropierea gardului avertizează: 


VOLTAJ RIDICAT 
PERICOL DE MOARTE 


Și 


ÎNTOARCEȚI-VĂ ÎN WAYWARD PINES! 
DINCOLO DE ACEST PUNCT VEŢI MURI! 


Ea se prăbușește în noroi. 

Înfrigurată. Tremurând. 

Este seară și în scurt timp va fi prea întuneric ca să mai 
vadă ceva în pădure. 

A ajuns la sfârșit. La sfârșitul ei. 

Nu are la cine să se mai întoarcă. 

Nu are unde să fugă. 

Cedează. De tot. 

Plânge în hohote, fără să se poată controla, în timp ce 
ploaia rece ca gheața cade deasupra ei. 

Niste mâini o apucă de umeri. Ea reacționează ca un 
animal rănit, smulgându-se din mâinile acelea și încercând 
să se îndepărteze în patru labe, în timp ce o voce strigă 
după ea: 

— Theresa! 

Dar ea nu se oprește. Se ridică cu greu în picioare și 
încearcă să alerge, dar tălpile ei alunecă pe acele de pin 


ude. 

Mâinile o ajung din urmă culcând-o la pământ. Faţa ei se 
cufundă în noroi. Cineva e deasupra ei și încearcă să o 
rostogolească în sus. Ea se iîmpotrivește cum poate, 
ținându-și braţele încordate pe lângă corp și spunându-și: 
„Dacă mâinile astea ajung lângă gura mea, ticălosul ăsta o 
să rămână fără degete”. 

Dar el reușește să o întoarcă pe spate și îi imobilizează 
mâinile, țintuindu-i picioarele sub genunchii lui. 

— Dă-mi drumul! strigă ea. 

— Nu te mai împotrivi. 

Vocea aceea... 

Își privește atacatorul. Acum e prea întuneric ca să mai 
vadă clar, dar recunoaște chipul bărbatului. E din altă 
viață. Din alt timp, mai bun. 

Nu se mai împotrivește. 

— Adam? 

— Eu sunt. 

El îi dă drumul și o ajută să se ridice. 

— Tu ce...? De ce...? În mintea ei urlă atâtea întrebări, 
încât nu se poate concentra asupra uneia dintre ele. În 
cele din urmă, se hotărăște să întrebe: Ce se petrece cu 
mine? 

— Te afli în Wayward Pines, Idaho. 

— Știu asta. De ce nu există nicio șosea care să iasă din 
oraș? Ce rol are gardul acesta? De ce nu-mi spune nimeni 
ce se întâmplă? 

— Știu că ai întrebări... 

— Unde e fiul meu? 

— Te-aș putea ajuta să-l găsești pe Ben. 

— Stii unde se află? 

— Nu, dar eu... 

— Unde e? strigă ea. Trebuie să... 

— Theresa, îţi faci rău singură. Esti în primejdie și pui în 
pericol și viața fiului tău. Vreau să vii cu mine. 

— Unde? 

— La mine acasă. 

— La tine acasă? 


El îşi scoate haina de ploaie și o pune pe umerii ei, apoi 
o ridică în picioare. 

— De ce ai o casă aici, Adam? 

— Pentru că aici locuiesc. 

— De când? 

— De un an și jumătate. 

— E imposibil. 

— Știu cum trebuie să te simti. Știu că totul ti se pare 
ciudat și greșit în acest moment. Unde sunt pantofii tăi? 

— Nu știu. 

— Am să te duc în braţe. 

Hassler o ridică în brațe ca și cum ar fi fost un fulg. 
Theresa il privește de aproape și, în ciuda groazei 
ultimelor cinci zile în acest loc, nu poate nega alinarea pe 
care o simte atunci când privește în ochii aceia familiari. 

— De ce ești aici, Adam? 

— Știu că ai multe întrebări. Lasă-mă să te duc mai întâi 
acasă, bine? Suferi de hipotermie. 

— Mi-am pierdut minţile? Nu mai știu nimic. M-am trezit 
în spitalul de aici și în ultimele zile am fost... 

— Uită-te la mine. Nu ești nebună, Theresa. 

— Atunci? 

— Te afli acum într-un alt fel de loc, atâta tot. 

— Nu înțeleg ce vrei să spui. 

— Știu, dar dacă ai încredere în mine, jur că voi avea 
grijă de tine. O să mă asigur că nu ţi se va întâmpla nimic. 
Și te voi ajuta să-ți găsești fiul. 

În ciuda protecției oferite de jacheta lui, ea tremură 
violent în brațele bărbatului. 

El o duce prin pădurea întunecoasă, prin ploaia 
torențială. 

Înainte de a se trezi în acest oraș - îşi amintește ea -, 
stătea în casa ei din Queen Anne, în fața unui bărbat pe 
nume David Pilcher. Era noaptea în care ea organizase o 
petrecere pentru a sărbători viața soțului ei dispărut și, 
după ce toți oaspeții plecaseră, Pilcher apăruse la ușa ei la 
o oră imposibilă, cu o ofertă misterioasă: să meargă cu el 
împreună cu Ben, pentru ca amândoi să-l întâlnească pe 


Ethan. 

In aparență, această promisiune nu fusese respectată. 

o 

Theresa stă întinsă pe o sofa, aproape de ușa deschisă a 
unei sobe cu lemne, urmărind cum Adam Hassler pune pe 
foc mai mulţi bușteni de pin. Răceala începe să se retragă 
din oasele ei. Nu a mai dormit de patruzeci și opt de ore - 
de când s-a trezit pentru a doua oară într-un pat de spital, 
lângă o asistentă îngrozitoare, care-i zâmbea liniștitor dar 
acum Simte cum somnul îi dă târcoale. Nu va putea să 
reziste prea mult trează. 

Hassler ațâţă focul, iar flăcările se ridică într-o vâlvătaie 
spectaculoasă, în timp ce lemnul trosnește zgomotos. 

Toate luminile din living sunt stinse. Strălucirea focului 
colorează pereții. 

Ea aude răpăiala neîntreruptă a ploii în acoperișul de 
tablă de deasupra capului și e gata să adoarmă. 

Hassler se retrage de lângă foc și se așază pe marginea 
sofalei. 

El coboară privirea spre ea și în ochii lui e atâta 
blândețe, cum nu a mai văzut de zile bune. 

— Vrei să-ți mai aduc ceva? Apă? Mai multe pături? 

— Sunt bine. De fapt, nu tocmai, dar... 

El îi zâmbește. 

— Știu ce vrei să spui. 

Ea ridică privirea spre el. 

— Acestea au fost cele mai urâte și mai ciudate zile din 
viața mea. 

— Știu. 

— Ce mi s-a întâmplat? 

— Nu îţi pot explica. 

— Nu poți sau nu vrei? 

— Ai dispărut din Seattle în noaptea petrecerii în cinstea 
vieții lui Ethan. Tu și cu Ben. 

— Așa e. 

— Mi-am imaginat că ai plecat spre Wayward Pines, în 
căutarea lui Ethan, așa că am plecat să te caut. 

— La naiba! Deci te afli aici din cauza mea. 


— Am venit cu mașina în oraș cu două zile înainte de 
Crăciun. Tot ce-mi amintesc este un camion Mack ivindu- 
se de nicăieri și izbindu-se în lateralul mașinii mele. M-am 
trezit la spital, la fel ca tine. Fără telefon, fără portofel. Ai 
încercat să suni la Seattle? 

— Am sunat-o pe sora mea, Daria, de nu știu câte ori - 
de la telefonul acela public de lângă bancă, dar mereu mi 
se spune că am greșit numărul sau că nu este ton. 

— Același lucru mi s-a întâmplat și mie. 

— Atunci, cum se face că ai o casă aici? 

— Am și o slujbă. 

— Cum? 

— Stai în fața noului sous-chef practicant de la Aspen 
House, cel mai drăguţ restaurant din Wayward Pines. 

Theresa se uită la el, crezând că glumește, dar el pare 
absolut sincer. 

— Dar tu ești agent special al Serviciului Secret, spune 
ea, angajat al filialei din Seattle. Tu... 

— Lucrurile s-au schimbat. 

— Adam... 

— Ascultă-mă doar. El îi pune mâna pe umăr și ea îi 
simte greutatea prin pătură. Toate întrebările și toate 
temerile pe care le ai acum le-am avut și eu. Încă le mai 
am. Asta nu se schimbă. Dar nu există răspunsuri în 
această vale. Există doar un mod de viată corect, pentru că 
toate celelalte nu vor face decât să te ucidă. Ca prieten, 
Theresa, sper să mă asculți. Dacă nu vei înceta să fugi, 
acest oraș te va ucide. 

Ea își mută privirea dinspre chipul lui Hassler, 
îndreptând-o spre foc. 

Lumina flăcărilor e înceţoșată din cauza lacrimilor. 

Dar cel mai înfricoșător lucru este că ea îl crede. Sută la 
sută. Este ceva ciudat, ceva malefic în legătură cu acest 
loc. 

— Mă simt atât de pierdută, spune ea. 

— Știu. EI o strânge ușor de umăr. Am trecut și eu prin 
asta și te voi ajuta cum voi putea mai bine. 


° Ajutor de bucătar (n.tr.) 


Ethan 


În seara aceea, el o găsi pe Kate în livingul ei, uitându-se 
pierdută spre șemineul întunecat și rece. 

Se așeză lângă ea, lăsându-și pușca pe parchet. 

Aberaţiile  pătrunseseră în majoritatea camerelor. 
Ferestrele din faţă erau sparte, iar interiorul părea 
vandalizat. În plus, încă mai persista mirosul lor greu - o 
duhoare insuportabilă, nepământeană. 

— Ce faci aici? o întrebă Ethan. 

Kate ridică din umeri. 

— Probabil că încă mai sper să-l văd intrând pe ușă dacă 
stau și aștept aici suficient de mult. 

Ethan o cuprinse cu un braţ. 

— Dar el n-o să mai intre niciodată pe ușa aceea, nu-i 
așa? continuă ea. 

Numai forța voinţei ei neclintite o făcea să își ţină 
lacrimile în frâu. Ethan clătină din cap. 

— Pentru că l-ai găsit, adăugă ea. 

Lumina care se strecura prin ferestrele sparte pălea tot 
mai mult. În curând avea să fie întuneric în vale. 

— Grupul lui a fost masacrat în unul dintre tuneluri, zise 
Ethan. 

Lacrimile tot nu veneau. Ea doar respira regulat. 

— Vreau să-l văd, zise Kate. 

— Desigur. Noi am adunat cadavre toată ziua, făcând tot 
ce trebuie pentru a-i pregăti... 

— Nu mi-e frică să-l văd sfâșiat, Ethan. Vreau doar să-l 
văd. 

— În regulă. 

— Câţi oameni am pierdut? 

— Încă mai avem de adunat cadavre, așa că până acum 
am numărat doar supraviețuitorii. Din patru sute șaizeci și 
unu de rezidenţi ai orașului, am rămas doar o sută opt. 
Șaptezeci și cinci sunt încă dispăruţi. 

— Mă bucur că ai venit chiar tu să-mi dai vestea, zise ea. 

— O să ducem toţi supraviețuitorii în interiorul muntelui 


pentru următoarele câteva nopţi, zise el. 

— Eu o să rămân aici. 

— Nu e sigur, Kate. Încă mai sunt aberaţii în vale. Nu le- 
am ucis pe toate. Nu este nici curent electric, nici căldură. 
La apusul soarelui se va face foarte întuneric și foarte frig. 
Aberaţiile care au rămas de această parte a gardului se vor 
întoarce în oraș. 

Ea se uită la el și zise: 

— Nu-mi pasă. 

— Vrei să mai stau cu tine o vreme? 

— Vreau să fiu singură. 

Ethan se ridică în picioare. Fiecare centimetru din 
trupul lui era învineţit, rănit, epuizat. 

— Îţi voi lăsa pușca asta, zise el, pentru orice 
eventualitate. 

Nu era sigur că ea îl auzise. Kate părea cu gândul în altă 
parte. 

— Familia ta e în siguranţă? întrebă ea. 

— Ei sunt bine. 

Ea dădu din cap. 

— Mă voi întoarce mâine-dimineaţă, zise el. Te voi duce 
să-l vezi pe Harold. 

Făcu un pas spre ușa de la intrare. 

— Hei, îl strigă Kate. 

El se întoarse spre ea. 

— Nu e vina ta. 

_ o 

În noaptea aceea, Ethan se întinse alături de Theresa 
într-o cameră călduroasă, pe întuneric, în interiorul 
superstructurii. 

Ben sforăia ușor într-un pat pliant, la capătul patului lor. 

Noaptea învăluia camera într-o lumină de un albastru 
palid, pe care Ethan o studia gânditor. Era prima noapte în 
care putea dormi la căldură, în siguranţă, fără o cameră 
care să-l spioneze. Somnul îi stătea la dispoziţie, dar nu 
putea să se lase încă în voia lui. 

Mâna Theresei se mișcă pe șoldul și pe abdomenul lui. 

— Ești treaz? îl întrebă ea în șoaptă. 


Ethan se întoarse spre ea și, în lumina palidă a nopţii, 
văzu sclipirea din ochii ei și obrajii uzi de lacrimi. 

— Trebuie să-ți mărturisesc ceva, îi zise ea. 

— În regulă. 

— Tu ai revenit în vieţile noastre de aproape o lună. 

— Așa este. 

— Noi eram deja aici de cinci ani întregi. Nu am știut 
unde eram. Și nici dacă eram... 

— Ştiu deja toate astea. 

— Ceea ce încerc să-ţi spun este... că a mai fost cineva 
în viaţa mea înainte să vii tu aici. 

— Cineva, repetă Ethan, simțind dintr-odată o greutate 
în piept, o presiune insuportabilă în plămâni care-i tăia 
respiraţia. 

— Am crezut că ești mort. Sau că eu sunt moartă. 

— Cine e? 

— Când am venit prima dată în oraș, nu cunoșteam pe 
nimeni aici. M-am trezit dintr-odată aici, la fel ca tine... iar 
Ben nu era cu mine atunci, așa că... 

— Cine? 

— Ai văzut că Adam Hassler este aici. 

— Hassler? 

— El mi-a salvat viața, Ethan. M-a ajutat să-l găsesc pe 
Ben. 

— Vorbești serios? 

Ea plângea în hohote acum. 

— Am locuit cu el în casa aceea de pe strada a șasea mai 
bine de un an, până în ziua în care a fost trimis în misiune. 

— Ai fost cu Hassler? 

Un hohot i se stinse în gât. 

— Am crezut că ești mort. Tu știi ce feste îţi poate juca 
acest oraș. 

— Aţi împărțit același pat? 

— Ethan... 

— Da sau nu? 

Ea încuviinţă din cap. 

El se rostogoli mai departe de ea și rămase cu faţa în sus 
și cu ochii în tavan. Nu avea idee cum putea să înceapă să 


proceseze această grozăvie. Nu avea decât întrebări, 
imagini cu Hassler și cu soţia lui, plus un val mistuitor de 
confuzie, de furie și de frică - toate contopindu-se undeva 
în adâncul sufletului său și transformându-se rapid într-o 
adevărată supernovă. 

— Spune ceva, îl îndemnă ea. Nu trebuie să taci. 

— L-ai iubit? 

— Da. 

— Încă îl mai iubești? 

— Nu știu. Sunt confuză. 

— Asta nu înseamnă „nu“. 

— Vrei să-ți menajez sentimentele, Ethan, sau preferi să 
fiu sinceră? 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Pentru că nu eram pregătită să port această 
conversaţie. Tu ai apărut abia de o lună. Abia am început 
să reînnodăm legătura noastră. 

— Tu nu mi-ai fi spus niciodată. Iubitul tău a apărut din 
senin și ţi-a forţat mâna. 

— Nu-i adevărat, Ethan. Jur că ţi-aș fi spus. Am fost 
asigurată că Adam nu se va mai întoarce. Și nu uita că, 
atunci când am fost cu Hassler, credeam că ești mort. Tu 
te culcai cu Kate Hewson când eu eram cât se poate de 
vie. În timp ce eram soţia ta. Așa că mai bine să purtăm 
această discuţie într-un mod rezonabil, bine? 

— Ai vrea să fii cu el? 

— Dacă el nu m-ar fi găsit, eu aș fi continuat să fug și să 
fug, până când ei m-ar fi executat. Nu am nicio îndoială. El 
m-a sprijinit și a avut grijă de mine atunci când nu era 
nimeni care să facă asta. Atunci când tu nu erai prin 
preajmă. 

Ethan se întoarse din nou cu faţa spre soţia lui și o privi. 
Nasurile lor se atingeau, iar el îi simţea respiraţia pe faţă. 
Sufletul lui era tulburat de o mulțime de emoţii sfâșietoare, 
pe care nu era sigur că le putea ţine în frâu. 

— Vrei să fii cu el? o întrebă din nou. 

— Nu știu. 

— Nu știi? Asta înseamnă „poate“? 


— Nu am mai fost iubită așa cum mă iubește acest 
bărbat. Ethan simţi un nod în gât. Dacă ţi-e greu să auzi 
asta - continuă ea -, îmi pare rău, dar eu eram toată lumea 
lui, Ethan, și... 

Vocea ei se stinse, lăsând cuvintele în aer. 

— Şi? 

— Nu ar trebui să spun nici... 

— Nu, spune ce aveai în gând. 

— Nu am mai trăit niciodată o astfel de experiență. Când 
tu și cu mine ne-am întâlnit prima dată, eu te-am iubit cu 
toată ființa mea. Pot fi directă cu tine? Eu te-am iubit 
mereu mai mult decât m-ai iubit tu pe mine. 

— Nu e adevărat. 

— Ştii bine că e. Loialitatea și devotamentul meu faţă de 
tine au fost totale. Mariajul nostru a fost precum o 
frânghie - tu la un capăt și eu la celălalt -, de care eu am 
tras mereu puţin mai tare. Și am tras din greu. 

— Asta e o pedeapsă, nu-i așa? Pentru Kate. 

— Nu toate au legătură cu tine. Aici e vorba de mine și 
de acest bărbat de care m-am îndrăgostit în timp ce tu nu 
erai, un bărbat care acum s-a întors și căruia nu știu ce să- 
i spun, pentru că nu știu cum naiba să rezolv această 
situaţie. Te-ai putea pune în locul meu pentru două 
secunde? 

Ethan se ridică în șezut și aruncă păturile de pe el. 

— Nu pleca, îi zise ea. 

— Am nevoie de aer. 

— Nu ar fi trebuit să-ţi spun. 

— Te contrazic. Ar fi trebuit să-mi spui din prima zi. 

Ethan se dădu jos din pat și ieși din camera lor numai în 
șosete, în pantaloni de pijama și maiou. 

Era două sau trei dimineaţa, iar Nivelul 4 era pustiu. 
Neoanele bâzâiau încet deasupra capului său. 

Ethan înaintă pe coridor. În spatele fiecărei uși pe lângă 
care trecea, locuitorii orașului Wayward Pines dormeau 
teferi și nevătămaţi. Era o mare ușurare să știe că o parte 
dintre ei fuseseră salvați. 

Bufetul era închis, cufundat în întuneric. 


Oprindu-se la ușile sălii de gimnastică, aruncă o privire 
pe geam. În lumina slabă, zări coșurile de baschet ridicate 
și terenul acoperit. Oamenii din interiorul superstructurii 
se oferiseră cu toţii să le cedeze refugiaților camerele lor 
de la Nivelul 4 - un gest pe care el îl considera un semn 
bun pentru dificila perioadă de tranziţie care avea să 
urmeze. 

Jos, la Nivelul 2, el își trecu cardul de acces prin cititor 
și intră în sala de supraveghere. 

_ Alan stătea la pupitrul de comandă, urmărind ecranele. 
Intoarse capul spre Ethan și îi spuse: 

— Te-ai trezit târziu. 

Ethan se așeză lângă el. 

— Ceva nou? întrebă el. 

— Am dezactivat senzorii de mișcare care puneau 
camerele în funcţiune, astfel încât acestea să funcţioneze 
mereu. Sunt sigur că bateriile nu vor ţine prea mult. Am 
reperat câteva grupuri de aberaţii care s-au întors în oraș. 
Mâine-dimineaţă la prima oră, o să merg cu o echipă în 
oraș pentru a le elimina. 

— Și gardul? 

— E străbătut din nou de curent. Totul e funcţional. Ar 
trebui să încerci să dormi puţin. 

— Nu prevăd prea mult somn pentru mine în viitorul 
apropiat. 

Alan izbucni în râs. 

— Mie-mi spui? 

— Vreau să-ţi mulțumesc, zise Ethan. Dacă nu m-ai fi 
susţinut ieri... 

— Ţi-ai respectat promisiunea făcută în memoria 
prietenei mele. 

— Oamenii din oraș... 

— Sper să nu le spui, dar noi îi numim „orășeni“. 

Ethan continuă: 

— Mă vor căuta. Și am senzaţia că oamenii din 
superstructură te vor căuta pe tine. 

— Așa se pare. Vom face niște alegeri dure în viitorul 
nostru și vor exista și metode corecte, dar și metode 


greșite de a rezolva lucrurile. 

— Ce vrei să spui? 

— Pilcher pune lucrurile în mișcare într-un anumit fel. 

— Mda. Așa cum îi place lui. 

— Nu-l apăr pe bărbatul ăsta, dar uneori se ivesc situaţii 
extrem de importante, adevărate probleme de viaţă și de 
moarte, care necesită decizii greu de luat, așa că este 
nevoie de unul sau de doi oameni puternici care să preia 
frâiele. 

— Crezi că Pilcher are ceva adepţi aici, în munte? 
întrebă Ethan. 

— La ce te referi? Adică oameni care să-l urmeze 
orbește? 

— Exact. 

— Toţi care suntem aici, în acest munte, suntem adepţi 
convinși. Nu înţelegi la câte a trebuit să renunţăm ca să 
fim aici? 

— Nu. 

— Am renunţat la tot. L-am crezut pe omul acesta atunci 
când ne-a spus că vechea lume e pe moarte și că avem 
șansa de a face parte din lumea nouă, lumea care avea să 
urmeze. Mi-am vândut casa, mașinile, mi-am lichidat 
fondul de pensie privată și mi-am părăsit familia. I-am dat 
acestui om tot ce am avut. 

— Pot să te întreb ceva? 

— Desigur. 

— Poate că ţi-a scăpat asta după toate emoţiile prin care 
am trecut mai devreme, dar astăzi s-a întors printre noi un 
nomad. 

— Mda, Adam Hassler. 

— Deci îl cunoşti. 

— Nu prea bine. Sunt șocat că a reușit să se întoarcă. 

— Aș vrea să aflu mai multe despre el. Era și el un 
„orășean“ înainte de a pleca în misiune? 

— Nu aș putea să-ţi spun. Ar trebui să discuţi cu Francis 
Leven. 

— Cine e? 

— Administratorul superstructurii. 


— Ceea ce înseamnă că... 

— El se ocupă de aprovizionare, de integritatea 
sistemului, de statutul oamenilor aflaţi în animaţie 
suspendată și al celor care ies din această stare. Este o 
adevărată enciclopedie în ceea ce privește memoria 
instituțională. Șeful fiecărui departament îi raportează 
direct lui, iar el raportează mai departe - mai bine spus 
raporta -, respectiv lui Pilcher. 

— Nu l-am cunoscut până acum. 

— E un om izolat. Stă mai mult singur. 

— Unde l-aș putea găsi? 

— Biroul lui este în partea din spate a arcei. 

Ethan se ridică. 

Efectul medicamentelor pentru durere începea să 
dispară. Epuizarea și efortul din ultimele patruzeci și opt 
de ore începeau să-și spună cuvântul. 

În timp ce Ethan se îndrepta spre ușă, Alan îi spuse: 

— Încă un lucru. 

— Da? 

— L-am găsit în cele din urmă pe Ted. Era în camera lui, 
mort și îndesat în dulap. Înjunghiat. Pilcher i-a scos 
microcipul și l-a distrus. 

Ethan credea că, după o zi ca aceea, încă o veste proastă 
avea să se izbească de el ca un val de un dig, dar nu se 
întâmplă așa. Valul trecu dincolo de dig. Mult. 

Îl părăsi pe Alan și se întoarse pe același coridor. Fu pe 
punctul să urce scările spre dormitoarele de la Nivelul 4, 
apoi se opri. Se întoarse și cobori ultimul rând de scări 
până la primul nivel. 

Margaret, aberaţia a cărei inteligenţă fusese studiată de 
Pilcher în ultimele luni, era trează, pășind în cușca ei de 
colo până colo în lumina puternică a neoanelor. 

Ethan își lipi fața de mica fereastră a celulei și se uită în 
interior, respiraţia lui aburind geamul. 

Ultima dată când o văzuse pe Margaret, ea stătea 
liniștită într-un colţ. 

Docilă. Umană. Acum, părea agitată. Nu furioasă sau 
feroce. Doar nervoasă. 


E pentru că atâția frați și surori de-ale tale au dat buzna 
în valea noastră? se întrebă Ethan. Pentru că atâția semeni 
de-ai tăi au fost uciși, până și în acest complex? 

Pilcher îi explicase că aberaţiile comunicau prin 
feromoni, pe care îi utilizau în loc de cuvinte. 

Margaret îl zări pe Ethan. Se apropie de ușă mergând pe 
toate cele patru picioare, apoi se ridică pe picioarele din 
spate. 

Ochii lui Ethan se aflau la doar câţiva centimetri de 
aceia ai aberaţiei, separați doar de geam. 

Văzuţi de aproape, ochii ei erau aproape frumoși. 

Ethan plecă mai departe pe coridor. Şase uși mai încolo, 
se uită pe geamul altei cuști. Inăuntru nu era nici pat, nici 
vreun scaun. 

Doar o podea, patru pereţi și David Pilcher șezând într- 
un colț. Capul îi atârna ca și cum ar fi adormit în șezut. 
Lumina de pe coridor pătrundea pe fereastra celulei, 
dezvăluind obrazul stâng al bărbatului. Nu îi fusese permis 
să păstreze vreun obiect personal, nici măcar o lamă de 
ras, iar barba albă începea să-i năpădească maxilarul. 

Tu ai făcut asta, se gândi Ethan. Ai ruinat atâtea vieți. 
Viaţa mea. Căsnicia mea. 

Dacă ar fi avut cardul de acces al acelei celule, Ethan ar 
fi intrat și l-ar fi omorât în bătaie. 

o 

Toată lumea - atât orășenii, cât și oamenii din munte - 
coborâse pentru înmormântări. 

Cimitirul era prea mic pentru un număr atât de mare de 
cadavre, așa că o pajiște de la limita sudică a cimitirului fu 
destinată îngropării acestora. 

Ethan o ajută pe Kate să se despartă de Harold. 

Cerul era cenușiu. Nimeni nu vorbea. Mici fulgi de nea 
zburau deasupra mulțimii. 

Nu se auzea decât zgomotul constant al lopeţilor 
înfigându-se în pământul rece și dur. 

Odată terminate săpăturile, oamenii se prăbușiră în 
genunchi în iarba îngheţată, lângă cei dragi - sau, mai bine 
spus, lângă ceea ce mai rămăsese din ei. Morţii erau strâns 


înfășuraţi în cearșafuri odată albe. Săpatul îi ţinuse 
ocupați, însă acum, când stăteau nemișcaţi și înfriguraţi 
lângă taţi pierduţi, lângă mame, fraţi, surori, soţi, neveste, 
prieteni și copii, suspine înfundate începeau să se audă în 
mulţime. 

Ethan păși până în mijlocul pajiștii. Din locul în care 
stătea, imaginile și sunetele alcătuiau o colecţie copleșitor 
de tristă: toate acele movile de pământ, morţii așteptând 
să fie coborâţi în gropile lor pentru odihna veșnică, 
suferința celor care pierduseră totul, oamenii din munte 
stând în spatele orășenilor și privind cu solemnitate acest 
tablou al suferinţei și coloana de fum care se ridica în 
capătul nordic al orașului, lansând spre cer spirale negre 
cu miros dulceag, în timp ce șase sute de aberaţii moarte 
se transformau în cenușă. 

Cu excepţia lui David Pilcher, bărbatul responsabil 
pentru acest masacru, toți oamenii care mai rămăseseră pe 
pământ se aflau pe această pajiște. 

Până și Adam Hassler stătea pe margine, alături de 
Theresa și Ben. 

Ethan era măcinat de un gând terifiant: Îmi pierd soția. 

El se întoarse încet, studiind toate chipurile. Suferinţa 
era copleșitoare. Precum o fiinţă vie. 

— Nu știu ce să spun, începu el. Cuvintele nu v-ar putea 
face să vă simţiţi mai bine. Am pierdut trei sferturi din 
oamenii noștri și o lungă perioadă de timp ne va fi foarte 
greu. Să facem tot ce putem pentru a ne ajuta unii pe alţii, 
pentru că doar noi am mai rămas pe această lume. 

După ce oamenii începură să-și îngroape morţii, 
coborându-le trupurile încet în gropi, Ethan se întoarse, 
străbătu pajiștea prin ninsoare și se apropie de Kate. 

O ajută să coboare trupul lui Harold în groapa lui. 

Apoi ridicară lopeţile și, alături de ceilalţi, începură să 
umple gropile cu pământ. 


Theresa 


Ea mergea alături de Hassler prin pădurea din partea de 
sud a orașului, în timp ce fulgii de zăpadă cădeau ușor 
printre pini. Adam se bărbierise și se tunsese, dar pielea 
netedă nu făcea decât să scoată în evidenţă cât era de 
palid și de tras la față. Părea scofâlcit. Ca un refugiat al 
unei lumi în care se murea de foame. Ei i se părea ireal că 
se afla din nou - fizic vorbind - atât de aproape de el. 
Înainte de a renunţa să-l mai aștepte, crezând că murise, 
ea își făcuse un obicei din a-și imagina reîntâlnirea lor. 
Niciuna dintre acele fantezii nu fusese precum realitatea. 

— Dormi bine? îl întrebă Theresa. 

— E amuzant. Nici nu știi în câte nopţi petrecute acolo, 
în sălbăticie, am visat să dorm din nou într-un pat. Toate 
pernele, păturile, căldura, siguranţa. Să pot întinde mâna 
pe întuneric spre o noptieră și să găsesc un pahar plin cu 
apă rece. Dar de când m-am întors, abia dacă am putut 
dormi. Cred că m-am obișnuit să dorm într-un sac de 
dormit, legat în vârful unui copac, la zece metri distanţă de 
pământ. Dar tu? 

— E dificil, zise ea. 

— Ai coșmaruri? 

— Încă mai visez că lucrurile s-au întâmplat altfel. Că 
aberatiile acelea au reușit să pătrundă în celula cu gratii. 

— Ce face Ben? 

— E bine. Îmi dau seama că încearcă să înţeleagă ce s-a 
întâmplat. Mulți colegi de-ai lui n-au reușit să 
supravieţuiască. 

— A văzut lucruri pe care niciun copil nu ar trebui să le 
vadă vreodată. g 

— Are doisprezece ani acum. Îţi vine să crezi? 

— Seamănă atât de bine cu tine, Theresa... Aș fi vrut să 
stau mai mult cu el, să vorbesc cu el, pur și simplu... Dar 
nu cred că e momentul. Nu încă. 

— E cea mai bună decizie, zise ea. 

— Unde e Ethan? 


— A plecat să-i ţină companie lui Kate pentru un timp, 
după înmormântare. 

— Unele lucruri nu se schimbă niciodată, nu? 

— Ea și-a pierdut soţul. Chiar nu mai are pe nimeni aici. 
Theresa oftă. I-am spus lui Ethan. 

— L-ai spus... 

— Despre noi. 

— Ah... 

— Nu am avut de ales. Nu puteam să-i ascund la 
nesfârșit acest lucru. 

— Cum a primit vestea? 

— ÎI știi pe Ethan. Cum crezi că a primit-o? 

— Dar el înţelege care au fost circumstanţele, nu? Că tu 
și cu mine am fost blocaţi aici? Că noi am crezut că este 
mort. 

— l-am explicat totul. 

— Deci, nu te crede? 

— Nu știu dacă asta e problema. Cred că mai degrabă 
încearcă să se obișnuiască cu ideea că... înţelegi tu. 

— Că am făcut sex cu nevastă-sa. 

Theresa se opri. Era atât de liniște în pădure. 

— Dar a fost bine, nu-i așa? spuse Hassler. Atunci când 
eram doar noi doi și Ben. Te-am făcut fericită, nu-i așa? 

— Foarte fericită. 

— Nici nu ai idee ce aș fi în stare să fac pentru tine, 
Theresa. 

Ea ridică ochii spre el. O privea cu atâta dragoste... 

Theresa realiză că se simţea copleșită de încărcătura 
emoțională a momentului. Odată, inima ei se deschisese în 
faţa acestui bărbat și, dacă îl mai lăsa să o privească în 
felul acela, ca și cum ar fi fost singura ființă care exista pe 
lume... 

El se apropie. Apoi o sărută. 

La început, ea se retrase. Apoi îl lăsă să o sărute. 

Și după primele momente, îi răspunse. 

El o împinse ușor lângă trunchiul unui pin, lipind-o cu 
spatele de copac, iar ea îi trecu degetele prin păr. 

În timp ce o săruta pe gât, ea își lăsă capul pe spate și 


rămase cu privirea spre fulgii de zăpadă care cădeau și se 
topeau pe faţa ei. El îi trase în jos fermoarul jachetei, 
degetele lui grăbite desfăcându-i apoi nasturii cămășii de 
dedesubt, iar ea se trezi făcând același lucru cu nasturii 
lui. 

Apoi, Theresa se opri. 

— Ce e? întrebă el cu respiraţia întretăiată. Ce s-a 
întâmplat? 

— Sunt încă măritată. 

— Pe el nu l-a oprit acest lucru. 

O parte din ea ar fi vrut ca el să o convingă. Să insiste. 
Să nu se oprească. 

— Îţi amintești cum te făcea să te simţi? o întrebă el. Ce 
mi-ai spus mai demult, Theresa? Că dragostea ta pentru el 
te făcea să arzi mereu la o temperatură mai ridicată. 

— L-am văzut schimbându-se în ultima lună. Am sesizat 
la el sclipiri de... 

— Sclipiri? Asta e tot ce ai simţit din partea mea? 
Sclipiri? 

Ea clătină din cap. 

— Te iubesc cu toată ființa mea. Fără reţineri. Sunt 
sigură. Pe deplin. În fiecare secundă. În fiecare zi. 

În depărtare, un urlet răsună printre copaci. 

O aberaţie. Strident. Subţire. Înfiorător. 

Hassler se îndepărtă încet de ea, iar Theresa îl văzu 
încruntându-se, crispat. 

— Este cumva... 

— Nu cred că e de această parte a gardului, zise el. 

— Oricum, ar fi mai bine să plecăm, îi spuse ea. 

Își încheie nasturii și își trase în sus fermoarul jachetei. 

Porniră înapoi spre oraș. Trupul ei vibra. Se simţea 
ameţită. Ajunseră pe șosea și își continuară drumul pe linia 
dublă de culoare galbenă. 

Clădirile se iviră la distanţă. În liniște, ei intrară în 
Wayward Pines. 

Theresa simțea un soi de vinovăţie, dar continuă să 
meargă alături de el. 

La intersecţia dintre strada principală și strada a șasea, 


Hassler zise: 

— Putem merge să o vedem împreună? 

— Desigur. 

Pășiră pe trotuarul din cartierul lor. Nimeni nu era 
afară. Casele erau goale și întunecate. 

Totul părea cenușiu, rece și lipsit de viaţă. 

— Nu mai miroase a noi aici, zise el când se opriră la 
baza scărilor, în ceea ce fusese pe vremuri casa lor 
victoriană de culoare galbenă. 

El merse în bucătărie traversând sufrageria, apoi reveni 
în hol. 

— Îmi dau seama cât de greu trebuie să-ţi fie, Theresa. 

— Nici nu ai idee. 

Hassler ieși din întunericul holului și, când ajunse în faţa 
ei, puse un genunchi în pământ. 

— Cred că așa se procedează, nu-i așa? întrebă el. 

— Ce faci, Adam? 

O luă de mână. 

Mâinile lui deveniseră aspre; nu mai erau așa cum și le 
amintea ea. Deveniseră scheletice și dure precum oţelul, 
iar sub unghiile lui era încă un strat negru - mizeria 
acumulată în timpul anilor petrecuţi dincolo de gard, care-i 
intrase atât de adânc sub unghii, încât ei i se părea 
imposibil să mai dispară vreodată. 

— Rămâi cu mine, Theresa, orice ar însemna asta în 
lumea nouă în care trăim. 

Lacrimile i se scurgeau de pe bărbie pe podea. Vocea ei 
tremura. Izbuti să spună: 

— Eu sunt deja... 

— Ştiu că ești căsătorită și știu că Ethan este aici, dar 
nu-mi pasă absolut deloc și nici ţie nu ar trebui să-ţi pese. 
Viaţa e prea grea și prea scurtă ca să nu fii cu cel pe care-l 
iubești. Așa că... alege-mă pe mine. 


IX 
Ethan 


Francis Leven locuia într-o structură de sine stătătoare 
din cel mai îndepărtat colţ al arcei, construită într-o 
proeminenţă a peretelui stâncii. 

Cartela de acces a lui Ethan nu funcţionă la trecerea 
prin cititor, așa că fu nevoit să bată cu pumnul în ușa de 
oţel. 

— Domnule Leven! 

După o clipă, zăvorul fu tras și ușa se deschise. 

Bărbatul care venise să deschidă abia dacă depășea un 
metru cincizeci, fiind îmbrăcat într-un halat de baie - pe 
care murdăria și timpul îl degradaseră în așa hal, încât nu 
mai putea fi numit alb. Avea între patruzeci și cinci și 
cincizeci de ani, își spuse Ethan, cu toate că stadiul 
avansat de degradare al lui Leven făcea această 
aproximare discutabilă. Părul lui - de o culoare nedefinită 
- era lung până la umeri și slinos, iar ochii săi mari și 
albaștri îl cercetau pe Ethan cu o suspiciune nedisimulată, 
vecină cu ranchiuna. 

— Ce vrei? întrebă el. 

— Trebuie să vorbim. 

— Sunt ocupat acum. Cu altă ocazie. 

Leven încercă să închidă ușa, dar Ethan o împinse cu 
putere, deschizând-o larg și forțându-l pe bărbat să dea 
înapoi. 

Ambalaje de ciocolată erau împrăștiate peste tot pe 
podea, iar aerul păstra un iz de umezeală și de mucegai, la 
fel ca spaţiul de locuit al unui băiat de șaisprezece ani. 
Mirosul înţepător de cafea râncedă era predominant. 

Lumina din încăpere provenea de la singura sursă de 
iluminat încastrată în tavan și de la uriașele ecrane LED 
care acopereau peretele aproape în întregime. Ethan se 
uită la cel aflat cel mai aproape de el, pe care se vedea o 
diagramă digitală circulară. La prima vedere, diagrama 


părea să reflecte epuizarea rezervelor de aer din 
superstructură. Nu știa cum să interpreteze ceea ce vedea 
pe celelalte ecrane. Acestea afișau o multitudine de date 
din care nu înţelegea nimic. 

Serii întregi de gradiente de temperatură pe scara 
Kelvin. 

O reprezentare digitală - presupunea Ethan - a celor o 
mie de camere pentru suspensie. 

Statistica vitală pentru două sute cincizeci de oameni 
aflaţi încă în viaţă pe această planetă. 

Filmări aeriene cu drone. 

Un raport complet de probabilitate biometrică asupra 
unei aberaţii de sex feminin aflate în captivitate. 

Semăna cu un centru de supraveghere a consumului de 
steroizi. 

— Te-aș ruga să pleci, îi spuse Leven. Nimeni nu mă 
deranjează aici. 

— Pilcher e terminat. În caz că nu ai primit înștiinţarea, 
vreau să te anunţ că lucrezi pentru mine acum. 

— Asta e discutabil. 

— Ce este locul acesta? 

Leven îl privi încruntat din spatele unor ochelari cu 
lentile groase. Era încăpățânat. Se împotrivea. 

— Nu plec, îi spuse Ethan. 

— Eu monitorizez sistemele care păstrează funcţionale 
superstructura și orașul Wayward Pines. Noi îi spunem 
„centru de control al misiunii“. 

— Ce sisteme? 

— Toate. Electric. Extern. Filtrare. Supraveghere. 
Suspensie.  Ventilaţie.  Reactorul de sub noi, care 
alimentează cu energie absolut tot ce vezi. 

Cu riscul de a-l enerva și mai mult pe bărbat, Ethan îl 
întrebă: 

— Şi numai tu ești responsabil pentru tot ce se află aici? 

Leven schiţă un rânjet. 

— Am niște minioni care mă ajută. Ştii tu, în 
eventualitatea că aș fi lovit de proverbialul autobuz. 

Ethan zâmbi, detectând un simţ al umorului destul de 


acid. 

— Aud că faci totul de unul singur, zise Ethan. 

— Eu mă ocup de motorul care pune totul în mișcare, 
făcând posibilă existența noastră. Lucrez optsprezece ore 
pe zi, zilnic. Înainte de înmormântările din dimineaţa asta, 
nu am mai văzut cerul de trei ani. 

— Asta nu pare a fi viaţă. 

— Ei bine, e singura pe care o am. Şi se întâmplă să îmi 
placă. 

Ethan se apropie de un set de monitoare dintr-un alcov 
întunecat, care afișau o mulțime de linii de cod cu viteza 
unui ecran de tranzacţionare a acţiunilor. 

— Ce-i asta? întrebă Ethan. 

— Frumos, nu-i așa? Calculez niște probabilităţi. 

— Probabilităţi asupra...? 

Leven veni lângă el. Urmăriră împreună liniile de cod 
coborând brusc pe ecrane, precum apa unei cascade. În 
cele din urmă, Leven spuse: 

— E vorba de viabilitatea exemplarelor rămase din 
specia noastră. Vezi tu, situaţia era deja dezastruoasă cu 
mult înainte ca David să-și piardă controlul și să-și lase 
oamenii pradă lupilor. 

— Cât de dezastruoasă? 

— Privește. 

Leven îl conduse pe Ethan la pupitrul de comandă 
principal, unde se așezară în două fotolii mari din piele, cu 
faţa spre o serie de ecrane sofisticate. 

— Înainte de masacrul din vale, în munte trăiau o sută 
șaizeci de suflete, zise Leven. Patru sute șaizeci și unu de 
oameni trăiau în Wayward Pines. Datele acestea sunt de 
acum paisprezece ani, însă primul îngheţ ucigător vine de 
obicei la sfârșitul lui august. Nu ai prins încă o iarnă 
întreagă în Wayward Pines, dar iernile de aici sunt lungi și 
aspre. Zăpada poate ajunge până la patru metri în vale. Nu 
există grădină din care să ne hrănim. Nu sunt fructe și nici 
legume. Noi supravieţuim doar datorită rezervelor de 
mâncare congelată, a suplimentelor și a raţiilor de carne. 
Vrei să afli un mic secret murdar? Acum, când totul cade în 


responsabilitatea ta? David Pilcher nu intenţiona să locuim 
în valea asta la nesfârșit. 

— Ce vrei să spui? 

— El nu a prevăzut cât de ostilă și de nelocuit avea să 
devină această lume. 

Ethan simţi un fior de neliniște. 

— Eu îmi refac permanent calculele, zise Leven, dar se 
pare că rațiile noastre pe timp de iarnă se vor epuiza în 
patru ani și ceva. Există unele lucruri pe care le putem 
face pentru a amâna inevitabilul, cum ar fi de exemplu să 
impunem micșorarea rațiilor. Dar asta nu ar rezolva mare 
lucru, pentru că am rezista așa încă un an sau doi. 

— Nu vreau să par crud, dar nu avem mai puţine guri de 
hrănit acum? 

— Da, însă aberaţiile ne-au ucis vacile și au distrus 
ferma de lapte. Nu va mai fi nici lapte și nici carne. Vor 
trece ani întregi până vom reface cireada. 

— Atunci, trebuie să găsim o cale de a depozita ceea ce 
plantăm pentru iarnă. 

— Grădinile noastre din oraș nu produc suficient pentru 
a ne hrăni pe toţi. De unde am mai putea păstra și pentru 
iarnă? 

— Vrei să spui că mâncăm ceea ce cultivăm? 

— Exact. Și totul se consumă imediat. Suntem mult prea 
în nord. Cu două mii de ani în urmă, ar fi fost posibil să ne 
descurcăm în sezonul cald, dar acesta a devenit mai scurt 
și mai aspru. lar ultimii ani au fost cei mai reci. lată ce 
voiam să-ţi arăt. 

Leven introduse un cod nou, tastându-l pe touchscreen. 

O listă începu să se deruleze pe ecran. 

Orez: 17% 

Făină: 6% 

Zahăr: 11% 

Cereale: 3% 

Sare iodată: 32% 

Porumb: 0% 

Vitamina C: 55% 

Boabe de soia: 0% 


Lapte praf: 0% 

Malţ: 4% 

Orz: 3% 

Drojdie: 1% 

Şi lista continua. 

— Acestea sunt procentele rezervelor pe care le avem? 
întrebă Ethan. 

— Da. Şi, după cum poţi vedea, situaţia e critică. 

— Ce plănuia Pilcher să facă? 

— Având în vedere numărul de oameni din oraș, am fi 
putut avea suficientă forță de muncă pentru a extinde 
grădinile astfel încât acestea să poată asigura cantitatea 
de hrană necesară. De asemenea, aveam în vedere 
construcţia unei reţele de sere, însă problema este zăpada 
care cade pe timp de iarnă. Dacă s-ar aduna prea multă pe 
acoperișurile din sticlă, acestea s-ar prăbuși. Din nou îţi 
spun, suntem mult prea în nord. 

— Oamenii din interiorul muntelui înțeleg ce-i așteaptă? 

— Nu. David nu a vrut să spună nimănui nimic până 
când nu aveam să găsim o soluţie. 

— Şi nu aţi găsit. 

— Nu există nicio soluţie, zise Leven. Previziunile pe 
următorii cinci ani confirmă faptul că această vale va 
deveni de nelocuit. Și dacă vom prinde o iarnă cumplită, 
probabil că asta se va întâmpla mult mai devreme. Suntem 
cu toţii din epoca modernă. Dacă situaţia se va agrava, am 
putea adopta un stil de viaţă bazat pe agricultură într-un 
climat mai temperat. Dar cu o astfel de vreme? Singurul 
stil de viaţă care ne-ar putea ţine în viaţă ar fi practicarea 
vânătorii nomade. 

— Doar că noi suntem blocaţi în această vale. 

— Exact. 

— Dar aberatiile? întrebă Ethan. 

— Ca sursă de hrană? 

— Da. 

— În primul rând, sunt dezgustătoare. În al doilea rând, 
am făcut experimente și am ajuns la concluzia că există 
prea multe pericole pentru cei care s-ar aventura dincolo 


de gard pentru a le ucide. Dacă am face asta în mod 
regulat, am pierde prea mulţi semeni de-ai noștri. Uite ce 
e, înţeleg că afli toate astea abia acum, dar te rog să mă 
crezi: mi-am bătut capul cu problema asta trei ani la rând. 
Nu am găsit o soluţie înainte. lar acum, cu atât mai puţin - 
nu există una. 

— Ştiai ce plănuia David? 

— Te referi la faptul că a întrerupt alimentarea electrică 
a gardului? 

— Da. 

— Nu ştiam. În noaptea când a întrerupt curentul eram 
exact în această încăpere. L-am sunat, dar nu a răspuns. A 
făcut totul din biroul său și mi-a blocat accesul la sistem. 

— Deci nu te-a consultat înainte? 

— Eu și David nu mai eram în relaţii bune de câţiva ani. 

— Cum așa? 

Leven își împinse scaunul de la pupitrul de comandă, 
deplasându-se pe podea. 

— Acest David Pilcher pe care-l știi nu mai era același 
om care m-a angajat după ce am plecat de la Lockheed 
Martin. Sfârșitul orașului Wayward Pines venise de mult, 
dar David refuza să recunoască acest lucru. Aroganţa sa îl 
împiedica, cred eu. Refuzul de a admite că scăpase din 
vedere o posibilă criză. Asta nu a prevăzut și ne-a condus 
pe toţi ca un dictator. În ultimul timp devenise din ce în ce 
mai retras. Capricios. Instabil emoţional. Şi-a ucis propria 
fiică. Asta a fost prima fractură majoră. Apoi, după ce tu ai 
preluat controlul orașului și le-ai spus oamenilor adevărul, 
cred că nu a mai putut să suporte. S-a gândit: „La naiba cu 
toate astea!“ Apoi a apăsat butonul de autodistrugere. 

— Deci îmi spui acum că s-a terminat. Că vom muri de 
foame cu toții. 

Leven zâmbi. 

— Dacă aberatiile nu ne vor veni de hac mai întâi. 

Ethan se ridică în picioare uitându-se la monitorul pe 
care se derula lista proviziilor epuizate, precum 
previziunile apocaliptice ale unui profet. 

— Ai acces la toate bazele de date din superstructură? 


întrebă el. 

— Exact. 

— Ai cunoscut cumva un nomad care tocmai s-a întors în 
oraș? Adam Hassler? 

— Am auzit câte ceva. 

— Ai cumva acces la dosarul lui de aici? 

Leven înclină capul într-o parte. 

— Nu mă simt prea dornic să aflu unde bate această 
conversaţie. 

— Vreau să-i scoţi dosarul. 

— De ce? 

— Înainte de Wayward Pines, eu și Hassler am lucrat 
împreună. A fost superiorul meu la Serviciul Secret. El m-a 
trimis aici. Nici nu aveam idee că el este aici până când nu 
l-am văzut acum două zile pe stradă. Am aflat că, înainte 
ca Pilcher să mă scoată din suspensie, Hassler a locuit aici, 
iar eu nu cred că este o simplă coincidenţă. Ceva nu se 
potrivește. 

Leven se duse din nou la pupitrul de comandă și începu 
să apese câteva taste. 

— Mai exact, ce anume ai vrea să afli? întrebă el. 

Chipul lui Hassler apăru pe monitor, palid și cu ochii 
închiși - probabil o fotografie de după ieșirea din 
suspensie. 

— Cum a ajuns aici. 

— Ah... Leven termină de tastat și se întoarse în scaunul 
său rotativ. Nu cred că te voi putea ajuta cu acest tip de 
detalii. Va trebui să-l întrebi chiar pe Pilcher. 

o 

Ethan păși în celulă și îl găsi pe David Pilcher 
mâncându-și cina: o ciudăţenie respingătoare uscată prin 
congelare, ce provenea din rezerva pentru iarnă. Bărbatul 
părea și mai bătrân acum, când barba albă îi năpădise 
obrajii. Ethan se așeză în faţa lui în celula mică, 
întrebându-se câtă furie mustea sub acea liniște aparentă. 
Ethan abia putea să și-o controleze pe-a sa. Nu putea să-și 
scoată din minte imaginea acelor familii îndurerate, 
zgomotul lopeţilor care se înfigeau în pământ... Toată 


durerea aceea era opera acestui bărbat. 

— Asta nu miroase la fel ca mâncarea preparată de Tim, 
zise Ethan. 

Pilcher ridică ochii, privind aspru.  Indignat. 
Dispreţuitor. 

— Parcă ar fi rahatul Satanei pe o farfurie. Trebuie să-ți 
facă mare plăcere. 

— Ce anume? 

— Să mă vezi așa. Închis într-o cușcă special construită 
pentru a găzdui un monstru. 

— Eu aș spune că această cușcă deservește perfect 
scopul său. 

— Am crezut că ai uitat de mine, Ethan. 

— Nu, doar că am fost ocupat să curăţ mizeria făcută de 
tine. 

— Mizeria făcută de mine? repetă Pilcher râzând. 

— Adam Hassler. 

— Ce-i cu el? 

— Aud că, înainte de a fi scos din suspensie, Adam a 
trăit împreună cu soţia și cu fiul meu. 

— Din câte îmi amintesc, erau și foarte fericiți împreună. 

— Cum a ajuns Adam Hassler să locuiască în Wayward 
Pines? 

O scânteie de viaţă se aprinse în colțul ochilor lui 
Pilcher. 

— Ce mai contează acum? întrebă el. 

— Nu vrei să ai de-a face cu mine, crede-mă. 

Pilcher își puse farfuria deoparte, iar Ethan continuă: 

— Mi s-a spus că venise să mă caute pe mine, după ce 
am fost dat dispărut. Şi că tu l-ai răpit. Că el s-a trezit aici 
la fel cum m-am trezit și eu. La fel ca toţi ceilalţi din oraș. 

— Hmm... Interesant. Cine ţi-a spus să vii la mine pentru 
această problemă? Francis Leven cumva? 

— Exact. 

— Este posibil ca Francis să-ţi fi împărtășit și unele vești 
șocante despre perspectivele noastre? Și când spun „ale 
noastre“ mă refer, desigur, la rasa umană. 

— Spune-mi despre Hassler. 


— Vom muri de foame cu toţii în câţiva ani. Tu chiar 
crezi că ești în stare să rezolvi această problemă, Ethan? 
Că ești pregătit pentru răspunderea asta? Ce ai de gând să 
faci? Să-i pui să voteze? Uite ce e, am greșit. Recunosc. 
Dar tu ai nevoie de mine. Voi toţi aveţi nevoie de mine. 

Ethan se ridică în picioare, abia reușind să se 
controleze, și se îndreptă spre ușă. 

— Bine, bine. La început a fost doar o mită standard, 
zise Pilcher. 

— Ce înseamnă mită standard? 

— Am dat bani. Pentru a cumpăra tăcerea lui Adam 
pentru tine, Kate Hewson și Bill Evans. Pentru oprirea 
anchetei și închiderea cazului după dispariția voastră. Dar 
atunci, ceva s-a schimbat. El a decis să ni se alăture - mie 
și echipei mele. Să facă parte din proiectul nostru. 

Braţul drept al lui Ethan izbi cu putere ușa. Sângele de 
pe articulațiile sale rănite lăsă o pată pe ușa de oţel. Lovi 
ușa din nou. 

— Fie vorba între noi, zise Pilcher, Hassler mi s-a părut 
întotdeauna un șmecher arogant. L-am lăsat să se bucure 
de un an perfect în Wayward Pines, apoi l-am trimis într-o 
misiune sinucigașă dincolo de gard. Nu s-a mai întors 
niciodată. 

Ethan strigă după gardian. 

— Ai nevoie de mine, îi spuse Pilcher. Ştii că ai nevoie de 
mine. Dacă nu vom face totul cum trebuie, vom muri cu 
toţii în... 

— Asta nu ar trebui să te mai preocupe. 

— Poftim? 

Gardianul deschise ușa. 

— Cum ţi s-a părut cina? Ţi-a plăcut? întrebă Ethan. 

— Cum? 

— Cina. Cum a fost? 

— Oribilă. 

— Îmi pare rău să aud asta, mai ales că a fost ultima. 

— Ce înseamnă asta? 

— Îţi amintești când m-ai întrebat ce se va întâmpla cu 
tine și eu ţi-am spus că oamenii vor decide? Ei bine, au 


decis deja. Am votat cu toţii acum câteva ore, exact după 
ce am terminat să-i îngropăm pe cei uciși de tine. Şi se va 
întâmpla în seara asta. 

Ethan ieși pe coridor, în timp ce Pilcher îl striga furios. 

o 

După-amiaza târziu. 

Soarele dispăruse deja în spatele stâncilor. Cerul era 
căptușit cu un strat uniform de nori, care păreau să 
amenințe cu ninsoarea. 

În oraș, alimentarea cu energie electrică nu fusese 
restabilită, dar o mână de oameni se întorseseră la casele 
lor pentru a începe procesul de purificare, încercând să 
reasambleze piesele unei vieţi ce nu avea să mai fie 
niciodată la fel. 

La distanță, mormanul de aberaţii încă ardea. 

Ethan nu știa din ce cauză - poate acea oră târzie a zilei, 
norii întunecaţi, indiferența rece și cenușie a stâncilor 
înalte -, dar Wayward Pines i se părea, poate pentru prima 
dată de când venise acolo, exact așa cum era: ultimul oraș 
de pe pământ. 

Parcă lângă bordură, în fața casei sale victoriene de pe 
strada a șasea. 

Galbenul ţipător și tâmplăria albă îl surprinseră ciudat 
în lumina ultimelor zile. 

Ei nu mai trăiau într-o lume în care viaţa să fie colorată 
și sărbătorită. Viaţa devenise ceva de care trebuia să te 
agăţi, un lucru pe care îl strângeai cu dinţii ca să nu strigi 
de durere, ca o bucată de cauciuc la o sesiune de terapie 
cu electroșocuri. 

Ethan deschise cu umărul portiera Jeepului său și păși 
pe stradă. 

Cartierul era cufundat în liniște. Lipsit de veselie. 
Încordat. 

Chiar dacă pe stradă nu mai erau cadavre, o pată mare 
de sânge mânjea asfaltul în apropiere. Era nevoie de o 
ploaie de durată pentru ca pata să dispară. 

Păși peste bordură. De pe peluza din faţă, cel puţin, casa 
lui părea intactă. Nicio fereastră spartă. Nicio ușă 


sfărâmată. 

Merse pe aleea cu dale de piatră și urcă treptele 
verandei. Scândurile scârţâiră. 

Deschise ușa exterioară, apoi împinse ușa masivă din 
lemn și intră. 

Era întuneric și frig înăuntru, dar îl zări pe Adam 
Hassler stând în balansoarul de lângă soba nefuncţională. 
Arăta ca o epavă a bărbatului de care-și amintea Ethan. 

— Ce naiba cauţi în casa mea? întrebă Ethan, iar vocea 
lui răgușită semăna cu un mârâit. 

Hassler întoarse capul spre el. Pomeţii pronunţaţi și 
ochii înfundaţi în orbite dovedeau clar că suferise de 
foame. 

— Crede-mă, răspunse el, am fost la fel de surprins să te 
văd. 

Dintr-odată, se treziră amândoi pe podea. Ethan încerca 
din răsputeri să-l apuce de gât pe ticălos, ca să-l poată 
strânge cu sete și să-l omoare. După cât de costeliv arăta 
Hassler, crezuse că avea să-l învingă ușor, însă bărbatul 
sfrijit era extrem de rezistent. 

Hassler își răsuci șoldurile și reuși să-l răstoarne pe 
Ethan peste cap, izbindu-l cu spatele de podea. Ethan făcu 
o întoarcere, pumnul lui ricoșând în umărul lui Hassler. 

Acesta ripostă cu o lovitură puternică, năucitoare. 
Lumea lui Ethan deveni un spectacol pirotehnic. Simti 
gustul sângelui care i se prelingea pe faţă, în timp ce nasul 
părea să-i fi luat foc. 

— Nu ai știut niciodată să preţuiești ceea ce ai, îi spuse 
Hassler. 

Apoi încercă să-l lovească din nou, însă Ethan îi prinse 
braţul de cot și i-l întoarse cu putere în direcţia opusă. 

Hassler scoase un urlet când ligamentele i se întinseră, 
brusc suprasolicitate. Ethan îl împinse peste balansoarul 
răsturnat și se ridică ameţit, căutând o armă sau un obiect 
dur cu care să-și lovească rivalul. 

Hassler își recăpătă echilibrul și avansă spre Ethan ca 
un boxer pe ringul de box. 

În living era prea întuneric pentru ca Ethan să poată 


vedea de unde veneau pumnii. 

Hassler îi administră o lovitură neașteptată, apoi un 
croșeu de dreapta nimicitor - care l-ar fi trimis la pământ 
dacă Hassler nu ar fi fost atât de slăbit. 

Gâtul lui Ethan trosni, încovoindu-se la nouăzeci de 
grade atunci când Hassler îi administră o lovitură 
devastatoare în zona rinichilor. 

Ethan urlă, retrăgându-se ameţit în holul de la intrare, 
în timp ce Hassler continua să se apropie de el, calm și 
controlat. 

— Nu vă potriviţi, zise Hassler. Eu sunt mai bun decât 
tine. Întotdeauna am fost. 

Degetele lui Ethan se încleștară în jurul cuierului de fier. 

— Am iubit-o pe soţia ta mai mult decât tine, zise 
Hassler. 

Ethan aruncă spre Hassler baza metalică și grea a 
cuierului. Acesta se feri, aplecându-se. Obiectul făcu o 
gaură în peretele de rigips. 

Hassler își luă avânt, însă Ethan îl opri cu un cot în 
falcă, iar genunchii bărbatului cedară. 

Ethan lansă prima sa lovitură directă în faţa lui Hassler, 
iar pometele acestuia trosni sub puterea pumnului. 
Senzaţia era atât de plăcută, încât Ethan îl lovi din nou. Și 
din nou. Și din nou. Puterile lui Hassler slăbeau în timp ce 
ale lui Ethan creșteau și, cu fiecare pumn, nevoia de a lovi 
mai tare se intensifica exponențial. Frica din sufletul lui 
răbufnea acum violent, ca o tornadă. 

Îi era frică, pentru că știa ce putea să facă acest bărbat. 

Frică pentru ce îi putea fura Hassler. 

Frică să nu o piardă pe Theresa. 

Ethan își dezlipi mâinile de pe gâtul lui Hassler, iar 
bărbatul gemu, prăbușindu-se pe podea. 

Apoi smulse cuierul metalic din perete, apucându-l de 
tijă și ridicând baza grea deasupra capului lui Hassler. 

O să-l omor. 

Hassler ridică privirea. Faţa lui era plină de sânge. Un 
ochi era deja umflat și închis, în timp ce al doilea era plin 
de groază, din cauza a ceea ce avea să urmeze. 


— Fă-o, spuse el. 

— M-ai trimis aici ca să mor, îi spuse Ethan. Ai făcut-o 
pentru bani? Sau ca să o poţi avea pe soţia mea? 

— Ea merită pe cineva mai bun decât tine. 

— Theresa știe că tu ai orchestrat toate astea ca să poţi 
fi cu ea? 

— l-am spus că am venit aici ca să te caut pe tine și că 
am fost implicat într-un accident de mașină. A fost fericită 
cu mine, Ethan. Cu adevărat fericită. 

Preţ de un moment interminabil, Ethan rămase deasupra 
lui Hassler, gata să-i aplice lovitura finală, zdrobindu-i 
capul. 

Chiar voia să o facă. Dar nu voia să fie capabil de așa 
ceva. 

Aruncă în living cuierul și se prăbuși pe parchet, alături 
de Hassler. Spatele îl durea îngrozitor în zona rinichilor. 

— Noi suntem aici din cauza ta, zise Ethan. Soţia mea, 
fiul meu... 

— Nu, ne aflăm aici pentru că acum două mii de ani tu 
te-ai încurcat cu Kate Hewson și ai distrus-o pe soţia ta. 
Dacă iubita ta Kate nu s-ar fi transferat la Boise, nu ar fi 
ajuns niciodată în Wayward Pines. Pilcher nu i-ar mai fi 
răpit pe ea și pe Bill Evans. 

— Iar tu nu m-ai fi vândut niciodată. 

— Doar ca să-ţi fie clar, tu ai fi mort acum dacă eu nu aș 

— Nu, ne-am fi trăit vieţile atunci, în Seattle. 

— Tu numești viaţă relaţia ta cu Theresa? zise Adam. Ea 
era nefericită. Tu erai îndrăgostit de o altă femeie. Vrei să- 
mi spui că ceea ce am făcut a fost greșit? 

— Chiar ai tupeul să întrebi asta? 

— Nu mai există bine sau rău, Ethan. Supravieţuirea 
înseamnă totul. Am învăţat asta în cei trei ani și jumătate 
în care am rătăcit prin iadul acela de dincolo de gard. Așa 
că te uiţi la mine în zadar căutând o urmă de regret. 

— Să ucizi sau să fii ucis? La asta am ajuns? 

— Mereu a fost așa. 

— Atunci, de ce nu m-ai ucis? 


Hassler zâmbi, dezvăluindu-și gingiile însângerate. 

— Noaptea trecută, când te-ai întors din nou în 
superstructură de la casa lui Kate eram acolo. În pădure. 
Era întuneric și eram doar noi doi. Aveam cu mine cuțitul 
de vânătoare, același cu care am omorât aberaţii în lupte 
corp la corp pe care nu ţi le-ai putea imagina. Nici nu știi 
cât de aproape am fost de tine. 

Ethan simţi un fior rece pe șira spinării. 

— Ce anume te-a oprit? întrebă el. 

Hassler își șterse sângele care-i intra în ochi. 

— M-am gândit foarte mult la asta. Probabil pentru că 
nu mai sunt atât de dur pe cât mi-ar plăcea să fiu. Vezi tu, 
în mintea mea știu că nu există bine sau rău, dar inima 
mea nu a înţeles încă această legătură. Convingerile mele, 
specifice secolului douăzeci și unu, sunt prea ferme, prea 
greu de schimbat. Mult prea instituţionale. Conștiinţa mea 
intervine mereu. 

Ethan îl privi uimit pe fostul său șef, în întunericul 
apăsător al livingului. 

— Şi ce vom face acum? întrebă el. 

— Cele mai bune momente din viaţa mea le-am trăit aici. 
Cu Theresa. Cu fiul tău. 

Hassler gemu când se ridică în șezut, sprijinindu-se cu 
spatele de perete. 

Chiar dacă lumina era slabă, Ethan văzu că falca 
bărbatului începea să se umfle, iar cuvintele lui deveneau 
stâlcite, ciudate. 

— O să plec, zise Hassler. Pentru totdeauna. Cu o 
condiţie. 

— Crezi că ai dreptul să mai pui condiţii? 

— Nu vreau ca Theresa să afle ce s-a întâmplat în 
realitate. 

— Pentru ca ea să te iubească în continuare. 

— Ea te-a ales pe tine, Ethan. 

— Cum? 

— Te-a ales pe tine. 

Ethan simţi un val de ușurare. Era sufocat de emoție. 

— Acum, că s-a sfârșit, zise Hassler, nu vreau ca ea să 


afle. Respectă-mi dorinţa asta și am să fac orice situaţie 
imposibilă să devină posibilă. 

— Ar mai fi o soluţie, zise Ethan. 

— Care? 

— Aș putea să te ucid. 

— Ești în stare de așa ceva, prietene? Dacă-i adevărat, 
dă-i drumul. Termină-ţi treaba mai repede. 

Ethan privi soba rece, apoi lumina slabă a serii ce 
pătrundea pe ferestre. Se întreba dacă ar fi putut să se mai 
simtă vreodată acasă în locul acela. 

— Nu sunt un criminal, zise Ethan. 

— Vezi? Suntem amândoi prea slabi pentru această lume 
nouă. 

Ethan se ridică. 

— Ai fost plecat trei ani și jumătate? întrebă el. 

— Într-adevăr... 

— Deci tu știi mai multe decât oricare dintre noi despre 
această lume nouă. 

— Probabil. 

— Şi dacă ţi-aș spune că nu mai putem rămâne prea 
mult în Wayward Pines? Că trebuie să plecăm din valea 
asta într-un loc mai cald, unde am putea cultiva legume și 
cereale? Crezi că am avea vreo șansă? 

— Să trăim în grup de cealaltă parte a gardului? 

— Da. 

— Ar fi sinucidere în masă. Dar dacă, într-adevăr, nu am 
avea nicio șansă... Dacă ar fi să alegem între a rămâne în 
valea asta, unde am muri de foame, sau să riscăm, 
îndreptându-ne spre sud... Aș zice că va trebui să găsim o 
altă soluţie. 


În drum spre sala de mese, Ethan se opri din nou la 
cușca aberaţiei. Aceasta dormea ghemuită într-un colț, cu 
spatele lipit de perete - mai subţire și mai fragilă decât 
atunci când o văzuse ultima dată. 

Unul dintre specialiștii care lucrau în laboratorul 
destinat studierii aberaţiilor trecu pe lângă Ethan, 
îndreptându-se spre scări. 


— Hei! strigă Ethan după el. Savantul în halat alb se 
opri în mijlocul coridorului și se întoarse spre el. E 
bolnavă? Ce are? întrebă Ethan. 

Tânărul savant arboră un zâmbet strâmb. 

— Moare de foame. 

— Voi o înfometați? 

— Nu, ea refuză să mănânce și să bea apă. 

— De ce? 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Nu am idee. Poate pentru că am făcut un foc de 
tabără din toţi verii ei. 

Savantul chicoti încet, continuându-și drumul pe coridor. 

o 

Ethan îi găsi pe Theresa și pe Ben la o masă din colțul 
sălii de mese, plină până la refuz. Ochii ei - roșii și plini de 
lacrimi - se făcură mari când îi văzu vânătăile de pe faţă. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă. 

— Ai plâns? 

— O să vorbim mai târziu. 

Cina consta în pachete cu diverse orori uscate prin 
congelare. 

Lasagna pentru Ethan. Vită Stroganoff pentru Ben. 
Vinete cu parmezan pentru Theresa. 

Ethan nu se putea gândi decât la un lucru: cât de multă 
mâncare se irosea la o singură masă. 

Erau cu o masă mai aproape de nimic. 

Și nimeni nu avea idee cât de repede se epuizau 
rezervele. 

Ei luau drept sigur faptul că puteau merge oricând la 
sala de mese, în grădinile comunitare sau la băcănia din 
oraș pentru a găsi ceva de mâncare. 

Incotro urma să se îndrepte civilizația când toate aveau 
să se consume? 

— Vrei să vorbim despre ceea ce se va întâmpla mai 
târziu în noaptea asta, Ben? întrebă Ethan. 

— Nu prea. 

— Nu trebuie să mergi dacă nu vrei să vezi așa ceva, 
scumpule, zise Theresa. 


— Vreau să văd. Este pedeapsa pentru ceea ce a făcut, 
nu-i așa? 

— Da, zise Ethan, iar noi suntem cei care trebuie să facă 
asta, înţelegi tu? Pentru că nu mai există tribunale, nici 
judecători sau juraţi. Trebuie să avem singuri grijă de noi, 
iar omul acela a rănit foarte mulţi oameni. Trebuie să se 
facă dreptate. 

După cină, Ethan îl trimise pe Ben înapoi în camera lor 
și îi ceru Theresei să facă o plimbare cu el. 

— Așadar, eu și Hassler ne-am împărțit câţiva pumni, 
zise el în timp ce urcau scările. 

— lisuse, Ethan, sunteţi elevi de liceu sau ce? 

Trei uși mai jos, pe partea dreaptă a coridorului de la 
Nivelul 4, Ethan își trecu prin cititor cardul de acces și 
deschise o ușă grea din oţel. 

Înaintară pe o mică platformă. 

— 'Ţine-te de balustradă, îi spuse Ethan. 

Apăsă butonul cu săgeata îndreptată în sus, iar 
platforma acceleră prin tubul de piatră, ajungând la viteza 
unui ascensor rapid. O sută douăzeci de metri mai sus. 

Când liftul se opri în cele din urmă, ieșiră pe o pasarelă 
de șase metri lungime, care făcea legătura cu o altă ușă de 
oţel. Ethan își folosi din nou cardul de acces. Ușa se 
deschise cu un bâzâit, iar ei pășiră afară, fiind întâmpinați 
de un val de frig cumplit. 

— Ce este locul acesta? întrebă Theresa. 

— L-am descoperit acum câteva nopţi, când nu puteam 
să dorm. 

Norii de mai devreme se spulberaseră. Stelele erau 
uimitoare. Sclipitoare și clare. 

Stăteau pe o cărare săpată în piatră, având cam un 
metru adâncime. De o parte și de alta a acesteia, muntele 
părea să se prăbușească abrupt în uitare. 

— Cred că oamenii vin aici, sus, ca să fumeze sau să ia 
aer curat. Este cea mai rapidă cale de a vedea lumina zilei 
fără a fi nevoie să străbaţi tunelul care duce în oraș. Ei 
numesc asta potecă tip trapă. 

— Până unde ajunge? 


— Merge peste toate aceste piscuri înalte. Mi s-a spus că 
poteca aceasta șerpuiește până în pădure, în partea de 
vest a văii. 

Porniră pe marginea îngustă de pe culme. Ethan 
continuă: 

— După ce ne-am bătut bine de tot, eu și Adam am stat 
de vorbă. 

— Nu mi se pare un comportament potrivit pentru niște 
adulți. 

— El mi-a spus că m-ai ales pe mine. 

Theresa se opri și se întoarse spre el. Ethan simţea 
frigul mușcându-i obrajii. 

— A fost o alegere simplă pentru mine, Ethan. Aș 
prefera să iubesc sau să fiu iubită? 

— Ce vrei să spui? 

— Adam ar face orice pentru... 

— Şi eu la fel... 

— Vrei să mă asculţi? i-am spus că nu am mai fost 
iubită așa cum mă iubește Adam și cred cu tărie acest 
lucru. Dar eu nu am iubit pe nimeni așa cum te iubesc pe 
tine. Uneori mă uram pentru asta. Pentru că mă simţeam 
slabă. Aș fi putut să plec, încercând să ignor tot ce 
simţeam pentru tine, dar nu am putut să fac asta niciodată. 
Nici măcar după povestea cu Kate. E ca și cum ai avea o 
putere asupra mea. E un sentiment preţios, Ethan, și ai 
face bine să ai grijă de el. M-ai făcut să sufăr mult înainte. 
Rău de tot. 

— Ştiu că am stricat totul în trecut. Stiu că nu te-am 
tratat așa cum meritai. 

— Ethan... 

— Nu, acum e rândul meu. Am dat cu piciorul la multe. 
La naiba, am stricat totul. Cu slujba mea. Cu Kate. Cu 
faptul că mi-am revenit atât de greu după ororile din 
război. Dar mă străduiesc, Theresa. Încerc. Încă din 
momentul în care m-am trezit în acest oraș, continui să 
încerc. Încerc să vă protejez pe tine şi pe Ben. Încerc să vă 
demonstrez cât de mult vă iubesc. Incerc să fac alegerile 
corecte. 


— Ştiu că încerci. Văd asta. Văd cum putem fi. Asta e tot 
ce-mi doresc. Tot ce mi-am dorit vreodată. Theresa îl 
sărută. Trebuie să-mi promiţi ceva, Ethan, adăugă ea. 

— Ce anume? 

— Că îl vei lua mai ușor pe Adam. Acum, va trebui să 
trăim cu toţii în valea asta. 

Ethan privi în jos, spre chipul Theresei, abia rezistând 
impulsului de a-i spune tot ce făcuse bărbatul acela. In 
cele din urmă, zise: 

— Am să încerc. Pentru tine. 

— Mulţumesc. 

Merseră mai departe, apoi ea zise. 

— Ce nu este în regulă, iubitule? 

— Hm, cred că este totul în regulă. 

— Nu, este ceva. Ceva nou. Ai fost foarte ciudat în 
timpul cinei. 

Ethan privi spre canion, o mie de metri mai jos. Trecuse 
doar o lună de la prima sa întâlnire cu aberaţiile în acel 
canion și, oricât de îngrozitoare fusese acea experienţă, 
măcar atunci avea o speranţă. Atunci încă mai credea că 
lumea se afla dincolo de gard. Că era de ajuns să scape de 
oraș și de munţii aceia, că familia și viaţa lui îl așteptau în 
Seattle. 

— Ethan? 

— Avem probleme, zise el. 

— Sunt perfect conştientă. 

— Nu, vreau să spun că nu vom reuși să răzbatem ca 
specie. 

Un meteorit traversă bolta cerească. 

— Ethan, eu sunt aici de ceva mai mult timp decât tine. 
Uneori, simţi că îţi pierzi speranţa - și probabil că acum 
mai mult decât oricând -, dar avem tot ce ne trebuie în 
Wayward Pines. 

— Rezervele de hrană se epuizează vertiginos, zise el. 
Ştii chestia aia pe care am mâncat-o în seara asta, 
alimentele acelea uscate prin congelare...? Nu există 
cantităţi nesfârșite de provizii și, odată ce se vor termina, 
noi nu vom putea cultiva suficient în această vale cât să 


rezistăm iernilor lungi și aspre. Dacă am fi fost mai la sud, 
poate că am fi putut face asta, dar suntem blocaţi aici. Îmi 
pare rău că-ți spun toate acestea, dar nu vreau să-ți mai 
ascund nimic. Gata cu secretele! Vreau să-ți împărtășesc 
aceste lucruri pentru că nu știu ce să fac. 

— Cât timp mai avem? întrebă Theresa. 

— Patru ani. 

— Şi apoi, ce se va întâmpla? 

— Vom muri. 


Hassler 


Traversă râul în partea de est a orașului, având 
picioarele amorţite atunci când ieși poticnindu-se din apă 
pe malul cel mai înalt. Începu să escaladeze în patru labe 
versantul abrupt al malului, printre pinii care acopereau 
panta. 

Sus. 

Sus. 

Sus. 

La treizeci de metri deasupra orașului, terenul devenea 
vertical, dar el nu se opri, încăpățânându-se să urce tot 
mai sus pe stâncă. 

Continuă să se caţere fără frică. Fără să-i pese. 

Nici nu-i venea să creadă că escalada stânca 
sinucigașilor. În timpul anului în care trăise în oraș alături 
de Theresa, doi oameni escaladaseră acel perete vertical 
de stâncă, sărind apoi în gol. Erau o mulțime de alte 
opţiuni fatale. Ar fi putut alege oricare dintre stâncile care 
înconjurau orașul Wayward Pines, dar această prăpastie 
era de departe cea mai spectaculoasă, pentru că pereţii 
stâncoși erau perfect verticali. Nu erau șanse ca săritura 
în gol să fie deviată de ciocniri inutile cu margini sau 
colţuri de piatră. Dacă cineva reușea să ajungă în vârf fără 
să cadă în gol, putea conta pe o prăbușire neîntreruptă în 
abisul morții. 

Hassler reuși să urce la o sută cincizeci de metri 
deasupra văii, ajungând la un pervaz lung de piatră. Se 
prăbuși pe piatra rece de granit. Maxilarul îi zvâcnea 
dureros. Probabil era rupt. 

Era noapte, iar orașul se întindea obscur sub el, străzile 
pavate sclipind vag în lumina stelelor. 

Pantalonii îi îngheţaseră bocnă. 

În timp ce răceala îi pătrundea în oase, începu să se 
gândească la viața lui. Se ridică din nou în picioare, 
clătinându-se, realizând că singurul gând care-i aducea o 
oarecare alinare era acesta: dintre toţi cei treizeci și opt 


de ani ai săi, unul fusese magic. Trăise într-o casă galbenă 
împreună cu dragostea vieţii lui și nu fusese o zi în care, 
trezindu-se alături de Theresa, să nu-și spună cât de fericit 
este. 

Tânjea după viaţa aceea. Ar fi vrut să mai fie cu ea un 
timp, dar totul se întâmplase atât de repede... 

Era destul. Avea de ce să se agate. 

Îi luă câteva clipe, dar reuși în cele din urmă să vadă 
casa lor acolo jos, în întuneric. Își fixă privirea asupra ei, 
străduindu-se să o vadă nu așa cum era - pustie și 
întunecoasă -, ci așa cum fusese în lumina blândă a serilor 
perfecte de vară, când el pășea pe veranda din faţă spre 
ceea ce iubea mai mult decât orice pe lume. 

Făcu un pas pe marginea stâncii. Nu-i era frică de 
moarte. Nici de durere. Agonia era ceva cu care se 
obișnuise pe deplin în timpul misiunii sale nomade, iar 
pentru moarte era de mult pregătit. Pentru el, moartea 
însemna liniște sufletească. 

Își îndoi genunchii, pregătindu-se să sară. Un zgomot ca 
un soi de zbârnâit îi tulbură concentrarea. 

Se întoarse. Nu reuși să vadă nimic în întuneric, dar 
realiză că sunetul era de fapt un hohot de plâns. 

— E cineva? strigă el. 

Plânsul se opri. O voce de femeie răspunse: 

— Cine-i acolo? 

— Te simți bine? 

— Dacă eram bine crezi că mai veneam aici, sus? 

— Mda, cred că e și ăsta un punct de vedere. Vrei să vin 
lângă tine? 

— Nu. 

Hassler se retrase de pe margine și se așeză din nou pe 
piatră. 

— Nu ar trebui să faci asta, zise el. 

— Poftim? Dar tu ce cauţi aici? La naiba, aș putea să te 
întreb același lucru. 

— Poate, doar că eu chiar trebuie să fiu aici. 

— De ce? Pentru că și viaţa ta e la fel de îngrozitoare? 

— Vrei să auzi povestea nefericirii mele? 


— Nu. Păcat că nu am sărit până acum. Tocmai îmi 
făcusem curaj, iar acum găsesc un idiot care mă întrerupe. 
Asta e a doua oară când urc până aici. 

— Ce s-a întâmplat prima dată? o întrebă Hassler. 

— Era lumină afară, iar eu urăsc înălțimile. Mi s-a făcut 
frică. 

— Dar de ce ești aici? continuă el. 

— Am să-ţi spun dacă promiţi că nu vei încerca să mă 
salvezi. 

— S-a făcut. 

Femeia oftă. 

— Mi-am pierdut soţul atunci când aberaţiile au năvălit 
în oraș. 

— Îmi pare rău să aud asta. Voi doi v-aţi căsătorit în 
Wayward Pines? 

— Da. Știu ce crezi, dar eu chiar l-am iubit. L-am iubit și 
pe celălalt bărbat care e aici. Cel mai ciudat lucru este că 
ne cunoaștem de mult, din viaţa noastră anterioară. El e 
aici cu soţia și cu fiul lui, iar atunci când a venit ca să-mi 
spună că soţul meu a fost omorât, l-am întrebat dacă 
familia lui a supravieţuit. 

— Și? Au supravieţuit? 

— Da, dar știi ce? O parte din mine - una mai mare 
decât aș vrea să recunosc - nu-și dorea să audă această 
veste. O parte din mine s-a întristat. Nu vreau să mă 
înţelegi greșit. Mi-e foarte dor de soțul meu, dar mă tot 
gândesc... 

— Dacă soţia lui ar fi fost ucisă, atunci voi doi... 

— Exact. Deci, pe lângă faptul că mi-am pierdut soţul și 
nici nu pot fi cu bărbatul pe care-l iubesc, reiese că sunt un 
om de nimic. 

Hassler izbucni în râs. 

— Râzi de mine? 

— Nu, doar că mi se pare un fleac ceea ce tu consideri 
groaznic. Vrei să-ţi spun eu ce înseamnă groaznic? 

— Dă-i drumul. 

— În viaţa mea anterioară am iubit o femeie, dar ea era 
măritată cu un tip care lucra pentru mine. Eu am... pus la 


cale o serie de evenimente, astfel încât soţul ei să iasă din 
peisaj. Vezi tu, eu știam ce era cu orașul ăsta încă de acum 
două mii de ani, când a fost creat. Am aranjat ca femeia 
asta să fie răpită de David Pilcher, apoi m-am oferit 
voluntar pentru a fi pus în animaţie suspendată, astfel 
încât să pot fi cu ea atunci când avea să se trezească. Am 
trăit împreună în Wayward Pines, iar ea nu a știut 
niciodată că a ajuns aici din cauza mea. După un an am 
fost trimis dincolo de gard, într-o misiune. Nimeni nu se 
aștepta să mă întorc. Doar gândul la ea m-a ajutat să 
supraviețuiesc fiecărei zile în sălbăticie. Datorită ei am 
continuat să respir și am mers mai departe. Am învins 
imposibilul și am reușit să mă întorc. Am crezut că mă 
întorc la ea și că voi fi întâmpinat ca un erou. În schimb, 
am descoperit că soţul ei e aici și că orașul a fost distrus. 

Jos, în întunericul văii, mici flăcărui începuseră să se 
adune pe strada principală. Privindu-le, Hassler continuă: 

— Așa că am urcat aici ca să-mi pun capăt zilelor. Te-ai 
gândit că ai făcut rău. Eu am făcut un rău mult mai mare. 
Crezi că se mai poate schimba ceva? 

— De ce ești aici, de fapt? 

— Tocmai ţi-am spus. 

— Nu mă refer la asta. Vrei să mori pentru că nu poţi 
trăi cu toate astea pe conștiință sau pentru că nu poti fi cu 
ea? 

— Pentru că nu pot fi cu ea. Uite ce e, nu mă pot opri să 
o iubesc doar pentru că soţul ei este în preajmă. Nu așa 
funcţionează inima unui om. Nu-mi pot amputa acest 
sentiment. Asta nu e o lume imensă, în care să mă pot 
plimba după bunul plac. Nu mă pot muta într-un alt oraș 
sau în alt stat și nici nu am o alternativă pentru a putea să 
iau totul de la capăt. Asta e. Câţi am mai rămas? Două sute 
cincizeci de oameni? Nu o voi putea evita, iar ceea ce simt 
pentru ea m-a marcat atât de profund, încât nu știu ce 
persoană aș putea deveni dacă aș încerca să merg mai 
departe. 

— Înţeleg. 

— Iar cel mai ciudat lucru este că, așa rău cum sunt, nu 


am puterea să-i omor soţul. Există ceva mai deprimant 
decât să fii rău doar pe jumătate? 

Pentru o clipă, nu se mai auzi decât șoapta jalnică a 
vântului izbindu-se de stâncă. 

În cele din urmă, femeia zise: 

— Eu te cunosc, Adam Hassler. 

— De unde? 

— Am lucrat pentru tine. 

— Kate? 

— Ce ciudată e viaţa, nu? 

— Te pot lăsa singură acum dacă... 

— Eu nu te judec, Adam. 

El o auzi ridicându-se și apropiindu-se de el. 

Într-un minut, ea se ivi din întuneric - doar o umbră care 
se așeză lângă el. Picioarele lor atârnau peste margine. 

— Şi pantalonii tăi sunt congelaţi? o întrebă el. 

— Da. Fundul mi-a îngheţat de tot. Crezi că înseamnă 
ceva faptul că tu și cu mine am urcat în aceeași noapte 
aici, pentru a ne arunca în gol? 

— Ce vrei să spui? Că e ca și cum universul ar spune nu? 
Nu ești de acord că universul nu mai dă doi bani pe noi și 
că probabil nu a făcut-o niciodată? 

Kate se uită la el. 

— Nu-mi pasă dacă sărim împreună în gol sau coborâm 
împreună până în vale. Oricare ar fi decizia noastră, hai să 
nu facem asta singuri. 


Pilcher 


Cineva îl apucă de braţ și îl trase jos din camion. Era 
prima dată de zile bune când ieșea afară, dar nu putea 
vedea nimic prin cagula neagră care-i acoperea capul. 

— Ce se întâmplă? întrebă Pilcher. 

Cagula îi fu smulsă de pe cap. 

Văzu lumini - șaizeci, șaptezeci, poate o sută. Lanterne 
și torţe purtate de locuitorii din Wayward Pines și de 
oamenii lui din interiorul muntelui. Erau adunaţi cu toţii în 
jurul lui - un cerc compact de trupuri umane. Când ochii i 
se adaptară la întuneric, văzu clădirile de pe strada 
principală înălțându-se deasupra lui, fațadele și vitrinele 
magazinelor conturându-se vag în lumina torțelor. 

Doi bărbaţi stăteau alături de el în mijlocul cercului - 
Ethan Burke și Alan Spear, cel pe care el îl numise șeful 
securităţii. 

Ethan se apropie. 

— Ce-i asta? întrebă Pilcher. Ai organizat o festivitate 
pentru mine? 

Se uită în jur către toate chipurile ascunse în întuneric, 
distorsionate de luminile torțelor. Erau furioase, crâncene. 

— Noi am votat, zise Ethan. 

— Cine a votat? 

— Toţi, în afară de tine. A fost propusă o festivitate, dar 
în cele din urmă nu ni s-a părut corect să te omorâm în 
aceeași manieră polițienească abuzivă pe care le-ai impus- 
o cetăţenilor din Wayward Pines. Ethan făcu un pas spre 
Pilcher, respiraţia lui transformându-se în aburi din cauza 
frigului. Privește-i bine pe acești oameni, David. Toţi cei de 
faţă și-au pierdut familiile, și-au pierdut prietenii. 

Pilcher zâmbi, abia stăpânindu-și furia. Acea furie 
criminală care îi mistuia sufletul. 

— Din cauza mea? întrebă el. E revoltător. 

Pilcher se îndepărtă de Ethan, pășind spre mijlocul 
cercului. 

— Ce altceva puteam să fac pentru voi, oameni buni? V- 


am hrănit. V-am dat un adăpost și un scop. V-am protejat 
de un adevăr pe care nu l-aţi fi putut accepta. De adevărul 
crud al lumii care există dincolo de gard. Și fiecare dintre 
voi trebuia să facă doar un singur lucru. Un singur lucru 
nenorocit! urlă el. Să mi se supună. 

El prinse privirea unei femei care stătea la un metru 
distanţă de el. Lacrimile ei sclipeau în întuneric, curgându- 
i șiroaie pe obraji. 

Erau atâtea lacrimi în mulţime... 

Atâta durere... 

Pe vremuri, poate că i-ar fi păsat, dar în noaptea aceea 
nu vedea decât nerecunoștinţă din partea lor. 

Obrăznicie. Nesupunere. 

— Ce naiba puteam să mai fac pentru voi? urlă el. 

— Ei nu îţi vor răspunde, îi spuse Ethan. 

— Atunci, ce înseamnă asta? 

— Ei sunt aici ca să te însoțească. 

— Să mă însoţească... unde? 

Ethan se întoarse spre cei care erau mai aproape de el și 
spuse: 

— Vreti să faceţi loc, vă rog? După ce oamenii se traseră 
în părţi, lăsând un culoar liber, Ethan îi zise lui Pilcher: 
După tine, David. 

Pilcher privi uimit spre strada întunecoasă, apoi întoarse 
capul spre Ethan. 

— Nu înţeleg. 

— Să mergem. 

— Ethan... 

Cineva îl îmbrânci pe Pilcher din spate, iar când își 
recăpătă echilibrul, se întoarse și-l văzu pe Alan, care-l 
privea încruntat, cu o intensitate letală. 

— Șeriful a spus să-l urmezi, zise Alan. Acum îţi spun și 
eu același lucru și, dacă nu poţi să-ți mişti picioarele, vom 
fi încântați să te târâm de braţe. 

Pilcher porni pe strada principală spre sud, printre 
clădirile întunecoase - cu Ethan într-o parte și cu Alan în 
cealaltă. 

Mulțimea îi urma pe cei trei bărbaţi la mică distanţă. 


Liniștea era sinistră. Nimeni nu scotea un cuvânt. Nu se 
auzea nimic în afară de zgomotul pașilor pe asfalt și, din 
când în când, câte un hohot înăbușit de plâns. 

Pilcher încerca să-și păstreze cumpătul, dar mintea lui 
lucra febril. 

Unde mă duc? 

Inapoi la superstructură? 

La locul execuţiei? 

Trecură de Aspen House și apoi de spital. 

Când ajunseră pe șoseaua din pădure, în sudul orașului, 
Pilcher realiză ce urma să se întâmple. 

Se uită la Ethan. Frica începu să i se scurgă prin vene ca 
o injecție cu azot lichid. Cumva, continuă să meargă. 

La prima curbă, toţi cei din mulţime ieșiră de pe șosea și 
intrară în pădure. Pilcher își spuse: 

Nici măcar nu m-am uitat în urmă. Aș fi vrut să mai văd 
pentru ultima dată orașul. 

O perdea subţire de ceaţă plutea printre copacii din 
pădure, iar luminile torțelor care deschideau drumul 
păreau desprinse din altă lume. Ca niște scântei răzlețe. 

Pilcher simţea răceala pătrunzându-i în oase. 

Apoi, auzi bâzâitul. 

Mergeau cu toţii pe lângă gard. Ajunseră la poartă. 
Totul se întâmplase atât de rapid, încât părea că nu 
trecuseră nici câteva secunde din momentul în care îi 
smulseseră cagula de pe cap în mijlocul străzii principale. 

Ethan îi oferi lui Pilcher un mic rucsac. 

— Ai aici niște mâncare și apă. Suficient pentru câteva 
zile, dacă vei reuși să supravieţuiești atât. 

Pilcher se uită nedumerit la rucsac. 

— Nu aţi avut curajul să mă omorâţi cu mâinile voastre? 
întrebă el. 

— Nu e vorba de asta, zise Ethan. De fapt, lucrurile stau 
cu totul altfel decât crezi. Noi am vrut mai mult de atât. 
Am vrut să te torturăm. Să lăsăm pe fiecare dintre cei care 
au mai rămas să smulgă o bucată din tine. Nu vrei 
rucsacul? 

Pilcher smulse rucsacul din mâinile șerifului și îl puse pe 


umăr. Ethan merse la panoul de comandă și închise 
manual alimentarea cu curent. 

Bâzâitul încetă. 

În pădure se făcu liniște. 

Pilcher îi privi pe toţi oamenii lui. Pe cei din oraș. Pe cei 
din munte. Erau ultimele feţe omenești pe care le vedea. 

— Ticăloși nerecunoscători ce sunteţi! Aţi fi murit cu 
toții acum două mii de ani dacă nu aș fi fost eu. Am creat 
un paradis pentru voi. Raiul pe pământ. Eu sunt 
Dumnezeul vostru! Iar voi aveţi tupeul să-l alungaţi pe 
Dumnezeu din paradis! 

— Cred că ai reținut greșit pasajele din Sfânta Scriptură, 
zise Ethan. Dumnezeu nu a fost exilat. Era vorba de 
celălalt. 

Ethan deschise poarta. Pilcher îi aruncă o privire lungă 
și revoltată, apoi se mai uită o dată la mulţime, extrem de 
furios. 

Făcu un pas dincolo de cealaltă parte a gardului, în 
sălbăticie. 

Ethan închise poarta în urma lui. Bâzâitul protector al 
gardului se auzi din nou. 

Pilcher privi cum mulţimea se îndepărta, întorcându-i 
spatele, luminile lanternelor și ale torțelor dispărând în 
scurt timp în ceaţă. Era singur în pădurea întunecoasă și 
rece. 

Merse spre sud, până când bâzâitul gardului nu se mai 
auzi deloc. 

Lumina stelelor, ce reușea să pătrundă printre vârfurile 
pinilor înalţi, nu era suficientă pentru a-i lumina calea. 
Când obosi de atâta mers, se așeză lângă un pin, lipindu-și 
spatele de trunchiul acestuia. 

În depărtare, la un kilometru sau doi de locul în care se 
afla, auzi urletul unei aberaţii. 

O altă aberaţie îi răspunse - mult mai aproape. 

Apoi încă una. 

Pilcher auzi zgomot de pași. 

Undeva acolo, în întuneric, ceva alerga. 

Alerga spre el. 


Ethan 


La prima oră a dimineţii, Ethan ieși din superstructură 
la volanul uneia dintre camionetele echipei de securitate. 
Fiul lui stătea lângă el, pe locul pasagerului. 

Printre copaci. 

Printre bolovani. 

Apoi Ethan intră pe drumul principal, îndreptându-se 
spre sudul orașului. 

La o curbă periculoasă, viră și cobori rambleul, 
strecurându-se cu atenţie printre copaci. Când ajunseră la 
gard, continuă să înainteze paralel cu acesta până la 
poartă. Opri motorul. 

Bâzâitul curentului care trecea prin sârma ghimpată se 
putea auzi chiar și din interiorul camionetei. 

— Crezi că domnul Pilcher a murit deja? întrebă Ben. 

— Nu am idee. 

— Dar aberaţiile vor ajunge la el în cele din urmă, nu-i 
așa? 

— Cu siguranţă. 

Prin geamul din spate, Ben aruncă o privire în remorcă. 

— Nu înţeleg, zise el. De ce facem asta, tată? 

— Pentru că nu mă pot împiedica să mă gândesc la 
chestia asta din spate. 

Ethan întoarse capul spre remorcă. Aberaţia femelă din 
superstructură zăcea nemișcată într-o cușcă de plexiglas, 
privind îndelung spre pădure. 

— E ciudat, zise Ethan. Lumea le aparţine acum, dar noi 
încă posedăm ceva ce ei nu au. 

— Ce anume? 

— Bunătate. Decenţă. Asta înseamnă de fapt să fii om. 
Pentru cei mai mulţi dintre noi, cel puţin. 

Ben părea nedumerit. 

— Eu cred că aberaţia asta e diferită, zise Ethan. 

— Ce vrei să spui? 

— Ea are o inteligenţă aparte și o blândeţe pe care nu 
am mai văzut-o la niciunul dintre semenii ei. Poate că și ea 


are o familie pe care vrea să o revadă. 

— Ar trebui să o împușcăm și să o ardem împreună cu 
celelalte. 

— Şi ce am câștiga, de fapt? Ne-am potoli furia pentru 
câteva minute? Ce-ar fi să facem tocmai contrariul? Ce-ar 
fi să o trimitem înapoi în lumea ei, cu un mesaj despre 
specia care a trăit odată în această vale? Știu că pare o 
nebunie, dar mă agăţ de ideea că un mic act de bunătate 
poate avea o rezonanţă puternică. 

Ethan deschise portiera și cobori. 

— Ce vrei să spui? întrebă Ben. Crezi că aberaţiile s-ar 
putea schimba? Ar putea deveni așa ca ea? 

Ethan se duse în spatele camionetei și lăsă în jos capacul 
de descărcare. 

— Speciile evoluează, zise el. La început, omul a fost 
vânător-culegător. Comunica prin sunete guturale și prin 
gesturi. Apoi, am inventat agricultura și limbajul. Am 
devenit capabili de blândeţe. 

— Dar asta durează mii de ani. Vom fi cu toţii morți 
înainte să se întâmple asta. 

Ethan zâmbi. 

— Ai dreptate, fiule. Ar dura mult, foarte mult timp. 

Se întoarse cu faţa spre aberaţie. Aceasta stătea pașnică 
în cușca ei, cu pleoapele încă grele după sedativul pe care 
i-l administraseră specialiștii la ordinul lui Ethan. 

Șeriful își scoase pistolul Desert Eagle din toc și se urcă 
în remorcă, apoi trase zăvorul cuștii și deschise ușa 
acesteia vreo zece centimetri. 

Din gâtul aberaţiei ieși un sunet ciudat - ceva între 
torsul unei pisici și un mârâit. 

— Nu o să-ţi fac rău, zise Ethan. 

Apoi se retrase încet și cobori din remorcă. 

Aberaţia nu-l scăpa din ochi. După o clipă, ea împinse 
ușa cu braţul ei stâng foarte lung și se furișă afară. 

— Şi dacă face ceva? întrebă Ben. Dacă atacă... 

— Ea nu ne va face rău. Ştie ce vreau să fac. Mă 
înţelege. Ethan prinse privirea creaturii. Nu-i așa? întrebă 
el. 


Apoi se îndreptă spre gard, cu aberaţia mergând încet 
pe urmele lui, la câțiva pași distanță. 

In fața porţii, Ethan tastă codul pentru acţionare 
manuală și așteptă până când zăvoarele se deschiseră 
automat. Bâzâitul gardului se opri. Deschise poarta cu 
vârful bocancului, îndemnând-o: 

— Du-te! Eşti liberă acum. 

Aberaţia îl privea neliniștită când trecu pe lângă el. Apoi 
se strecură prin deschiderea porții și ieși dincolo de gard, 
în lumea ei. 

— Tată, crezi că vom putea vreodată să trăim alături de 
ei? 

După vreo zece pași, femela aruncă o privire în urmă, 
spre Ethan. Capul i se aplecă într-o parte. Ea îl privi o 
clipă, cu ochii ei sclipind de inteligenţă și înţelegere. Iar el 
ar fi putut jura că ar fi vrut să-i spună ceva. 

Nu erau cuvinte. Dar Ethan intuia. 

Și, dintr-odată, înţelese. 

— Da, zise el. Așa cred. 

El clipi... 

Apoi, ea dispăru. 

o 

Ethan stătea alături de Theresa pe o bancă din parc 
urmărindu-l pe Ben, care stătea în mijlocul terenului și 
privea în sus, spre cer. Șaizeci de metri deasupra lui, un 
zmeu se ridica purtat de vânt. Băiatul făcuse mai multe 
încercări până când reușise să ridice zmeul în văzduh, mai 
sus de aerul calm de la suprafaţa solului, dar bucata de 
material roșu părea acum fixată pe fundalul albastru al 
cerului, fluturând purtată de curenți. 

Era nespus de plăcut să stai și să urmărești un copil 
jucându-se cu zmeul și era prima dimineaţă, de zile bune 
sau poate chiar de săptămâni bune, când nu mai era iarnă. 

— Ethan, dar e o nebunie. 

— Dacă vom rămâne în valea asta, zise el, vom muri cu 
toţii în câţiva ani. Fără îndoială. Deci ce rost ar avea să 
votăm? 

— Trebuie să-i lași pe oameni să decidă. 


— Ce-ar fi dacă... 

— Trebuie să-i lași pe oameni să decidă. 

— Oamenii vor înțelege greșit. 

— E adevărat, dar trebuie să te gândești ce fel de lider 
vei fi. 

— Eu știu care e decizia cea mai bună, Theresa. 

— Atunci, vinde-le ideea ta. 

— Nu vreau să le-o impun cu forţa. E riscant. Și ce se va 
întâmpla dacă ei vor face alegerea greșită? Până și tu ești 
indecisă. 

— Va fi alegerea noastră greșită, scumpule. Dacă tu vrei 
să le impui asta oamenilor, atunci ce rost a mai avut să le 
spui adevărul despre Wayward Pines? 

— Eu am provocat toate acestea, zise Ethan. Moartea 
tuturor acelor oameni. Toată suferinţa și pierderile. Am 
întors pe dos vieţile noastre și ale acestor oameni. Acum, 
nu vreau decât să repar totul. 

— Te simţi bine? 

— Sunt îngrozit, zise el, iar ea îi luă mâna în palmele ei. 
Tu nu îmi ceri doar să am încredere în oameni, adăugă 
Ethan. Îmi ceri să le încredinţez lor soarta voastră. Soarta 
lui Ben. Fiul lor alerga prin preajmă trăgând zmeul după el 
și râzând fericit. În ziua în care am intrat în 
superstructură, continuă Ethan, Pilcher mi-a spus că voi 
ajunge să înţeleg lucrurile pe care le-a făcut. Deciziile pe 
care le-a luat. 

— Şi acum înţelegi? 

— Încep să înţeleg ce greutate atârna pe umerii lui. 

— El nu avea încredere că oamenii lui vor face alegerile 
corecte pentru că se temea, zise Theresa. Dar tu nu 
trebuie să te temi, Ethan. Dacă vei face ceea ce crezi că e 
corect în adâncul inimii tale, dacă le vei da oamenilor 
libertatea de a-și decide singuri soarta, propriul lor 
destin... 

— Am putea muri de foame în valea asta. 

— E adevărat. Dar nu îţi vei compromite integritatea. 
Acesta e singurul lucru de care trebuie cu adevărat să te 
temi. 


o 

În noaptea aceea, Ethan stătea din nou acolo unde 
începuse totul, pe scena goală a teatrului, sub lumina 
reflectoarelor, având aţintite asupra lui privirile ultimilor 
două sute cincizeci de oameni de pe pământ. 

— lată-ne ajunşi aici, spuse el către mulţime. 
Umanitatea e în pragul sfârșitului. Suntem în acest punct 
din cauza deciziei mele de a spune tuturor adevărul despre 
Wayward Pines. Să nu credeţi că voi uita vreodată acest 
lucru. Mulţi dintre voi au pierdut fiinţe dragi. Am suferit cu 
toţii. Voi trăi cu această decizie pe conștiință tot restul 
vieţii, dar acum e timpul să ne gândim la viitorul nostru. 
De fapt, numai la asta m-am gândit în ultima săptămână. 

Oamenii-cheie ai fostului cerc intim al lui Pilcher stăteau 
împreună în partea stângă a scenei - Francis Leven, Alan, 
Marcus și Mustin -, urmărindu-l cu toţii. 

Liniștea din sala teatrului era absolută. 

O tăcere încordată. 

— Ştiu că încercăm cu toţii să ne dăm seama unde vom 
pleca de aici, continuă el. Ce se va întâmpla în continuare. 
Cum ar putea arăta vieţile noastre. Trebuie să înfruntăm 
niște adevăruri dure și trebuie să le facem faţă împreună. 
Chiar acum. lată-l pe primul: hrana noastră se epuizează. 

Mulțimea fu străbătută de un freamăt. Cineva strigă: 

— Cât timp ne va mai ajunge? 

— În jur de patru ani, zise Ethan. Ceea ce ne conduce 
inevitabil la cel de-al doilea adevăr dur. Nu putem rămâne 
în valea asta. De fapt, am putea, dar numai până la 
următoarea pană majoră de curent care ar pune în pericol 
securitatea noastră. Până când iarna ar deveni așa cum nu 
ne-am imaginat niciodată. Până când rezervele de hrană s- 
ar epuiza. Francis Leven a venit aici din superstructură 
pentru a vă împărtăși toate detaliile, pentru a vă explica 
exact de ce vieţile noastre nu mai sunt în siguranţă în 
Wayward Pines. Dar eu nu v-am chemat aici doar pentru 
veștile proaste. Am, de asemenea, o propunere pentru o 
nouă direcţie de acţiune. Ceva radical, periculos și 
îndrăzneţ. Un salt în întuneric. Ethan o zări pe Theresa în 


mulțime, apoi continuă: Ca să fiu sincer, am stat la îndoială 
dacă să vă propun sau nu acest lucru drept alegere. Un 
prieten mi-a spus recent că ne trezim uneori în situaţii 
care sunt atât de critice, încât unul sau doi lideri puternici 
trebuie să preia frâiele. Dar cred că am terminat cu asta. 
Nimeni nu trebuie să ne controleze vieţile. Nu știu cum, 
dar vom găsi o soluţie să răzbim. Ceea ce știu sigur este că 
aș prefera să luăm decizii proaste ca un grup decât să 
trăim privaţi de libertate. Așa era înainte. Așa era pe 
vremea lui Pilcher. Deci tot ce vă cer este să mă ascultați, 
apoi vom decide ce este de făcut. Împreună. Ca niște 
oameni liberi. 


X 
O lună mai târziu 


Ethan 


Încă mai erau momente ca acesta, momente în care totul 
părea normal. Alimentarea cu energie electrică fusese 
restabilită și din bucătărie venea mirosul îmbietor al 
mâncărurilor gătite de Theresa. Așa ar fi putut fi orice 
seară de weekend din viaţa anterioară a lui Ethan. 

Ben era la etaj, în dormitorul său. 

Ethan stătea la birou, notând ceva pentru a doua zi. 

Pe fereastră, în lumina serii, putea vedea casa 
întunecată a lui Jennifer Rochester. Fusese ucisă în timpul 
invaziei, iar frigul din ultima vreme îi omorâse și grădina. 

Dar luminile de pe stradă erau din nou aprinse. Ţârâitul 
greierilor răsuna prin difuzoare dintr-un tufiș îndepărtat. 

Îi lipseau acordurile de pian ale lui Hecter Gaither, care 
răsunau înainte în toate radiourile caselor din Wayward 
Pines. Ar fi fost încântat să se lase purtat de muzică pentru 
ultima dată. 

Preţ de o clipă, stând într-un fotoliu comod, Ethan 
închise ochii și lăsă normalitatea să-l învăluie. 

Încercă să-și alunge din minte fragilitatea lor. Dar nu 
era posibil. 

Nu se putea împăca deloc cu ideea că era membru al 
unei specii pe cale de dispariţie. 

Asta îi umplea fiecare clipă. 

Îi umplea fiecare clipă de groază. 

o 

Intră în bucătărie bucurându-se de mirosul pastelor care 
fierbeau și al sosului de spaghetti care se îngroșa pe foc. 

— Miroase minunat, zise el. 

Apropiindu-se de Theresa, care stătea în fața aragazului, 
o cuprinse de mijloc și o sărută pe ceafă. 

— Ultima noastră masă în Wayward Pines, zise ea. O să 
ne umflăm în seara asta. Cu tot ce mai este prin frigider. 

— Poţi să mă pui la treabă. Pot spăla eu vasele. 

Amestecând sosul, ea spuse: 

— Cred că e în regulă dacă le lăsăm nespălate. 


Ethan izbucni în râs. 

Desigur. Normal că era în regulă. 
Theresa își șterse ochii. 

— Plângi, zise el. 


— Sunt bine. 

O luă de braţ și o întoarse ușor spre el, apoi o întrebă: 
— Ce este? 

— Sunt speriată, atâta tot. 


o 

Era ultima dată când aveau să stea împreună la masa 
aceea pentru a lua cina. 

Ethan se uită la Theresa. 

La fiul lui. 

Se ridică. Își înălță paharul cu apă ca pentru un toast. 

— Aș vrea să le spun câteva cuvinte celor mai importanţi 
oameni din viața mea. Vocea lui tremura deja. Nu sunt 
perfect. De fapt, sunt departe de a fi perfect. Dar nu m-aș 
da în lături de la nimic ca să vă protejez, Theresa, pe tine 
și pe Ben. De la nimic. Nu știu ce ne va aduce ziua de 
mâine. Sau cea de poimâine. Ori ziua următoare. Se 
încruntă din cauza lacrimilor care amenințau să 
izbucnească. Sunt atât de recunoscător că suntem 
împreună în acest moment... 

Ochii Theresei sclipeau. 

În timp ce el stătea pe scaun, emoţionat, ea întinse 
braţul spre el și îl luă de mână. 

o 

Era ultima noapte când avea să doarmă pe o saltea 
moale. El și Theresa stăteau lipiţi unul de altul, sub un 
morman de pături. Era târziu, dar amândoi erau încă treji. 
El îi simţea genele mișcându-se pe pieptul lui. 

— Îţi vine să crezi că asta e viaţa noastră? îl întrebă ea 
în șoaptă. 

— Nu m-am obișnuit încă. Şi nu cred că mă voi obişnui 
vreodată. 

— Şi dacă nu va funcţiona? Dacă vom muri cu toţii? 

— Este posibil. 

— O parte din mine, spuse ea, ar vrea să facă doar ceea 


ce e sigur. Poate că ar fi mai bine să trăim cei patru ani 
care ne-au mai rămas. Ce-ar fi dacă i-am face grozavi? 
Dacă am savura fiecare moment? Fiecare bucăţică de 
mâncare, fiecare gură de aer. Fiecare sărut. Fiecare zi în 
care nu ne este foame sau sete și în care nu fugim ca să 
scăpăm cu viaţă. 

— Dar am muri cu siguranţă. Specia noastră e 
terminată. 

— Poate că ăsta nu e un lucru atât de rău. Am avut 
șansa noastră, dar am ratat-o. 

— Trebuie să încercăm în continuare. Să luptăm. 

— De ce? 

— Pentru că asta facem noi. 

— Nu știu dacă voi fi în stare să fac asta. 

Ușa dormitorului lor se deschise scârțâind. 

— Mamă? Tată? îi strigă Ben. 

— Ce s-a întâmplat, amice? îl întrebă Theresa. 

— Nu pot dormi. 

— Urcă în pat lângă noi. 

Ben se urcă peste cuverturi și se cuibări dedesubt, între 
ei. 

— E mai bine? întrebă Ethan. 

— Da, zise Ben. Mult mai bine. 

Stăteau cu toţii în întuneric, fără să spună nimic. 

Ben adormi primul. Apoi Theresa. 

Şi totuși, Ethan nu putea adormi. 

Se ridică într-un cot și își privi familia. Îi veghe pe 
amândoi întreaga noapte, până când lumina zorilor se 
revărsă pe ferestre și soarele răsări pentru ultima lor zi în 
Wayward Pines. 


În toate casele din vale, telefoanele începură să sune. 
Ethan apăru din bucătărie, ţinând în mână o cană de cafea, 
și răspunse la telefonul lor cu disc rotativ din living la cel 
de-al treilea apel. Chiar dacă știa mesajul pe care avea să-l 
audă, stomacul său se strânse când lipi receptorul de 
ureche, ascultându-și propria voce înregistrată, care 
spunea: „Cetăţeni ai orașului Wayward Pines, a venit 


timpul“. 


Ethan ţinea deschisă ușa din faţă pentru Theresa. Ea ieși 
pe verandă ţinând o cutie de carton plină cu fotografii 
înrămate ale familiei lor - singura posesiune materială 
care valora ceva pentru ei și pe care voiau să o păstreze. 

Era o dimineaţă superbă pentru plecare. 

Din casele de pe strada lor ieșeau familii întregi - unii 
ţinând cutii mici care conţineau cele mai preţioase bunuri 
ale lor, alţii cu nimic altceva în afară de hainele de pe ei. 

Familia Burke cobori treptele verandei, traversă curtea 
din faţă și ieși în stradă. 

Toţi localnicii porniră pe strada principală și înaintară în 
grup spre pădure, în partea de sud a orașului. Ethan o 
observă pe Kate ceva mai departe, mergând în faţă, cu un 
rucsac pe umăr, alături de Adam Hassler. Simţea o durere 
acută, pe care nu o putea înţelege - probabil că unele 
emoţii erau mult prea complexe. Însă oricare ar fi fost 
aceste emoţii, erau cu siguranţă provocate de nostalgie. 

Se desprinse de mâna Theresei și-i spuse: 

— Mă întorc imediat. 

Ethan o ajunse din urmă pe fosta sa parteneră, în timp 
ce grupul trecea pe lângă Aspen House. 

— 'Neaţa, o salută el. 

Ea întoarse capul spre el și zâmbi. 

— Eşti gata să faci asta? 

— E o nebunie, nu-i așa? 

— Într-un fel. 

— Hei, Ethan! îl salută Hassler. 

O lună în civilizaţie făcuse minuni în privinţa lui Hassler, 
care pusese pe el suficiente kilograme cât să arate cum era 
înainte. 

— Adam, cum vă descurcaţi? 

— Bine, cred eu. 

— Mă simt de parcă ar trebui să plec într-o călătorie 
terifiantă, știi? îi zise Kate. Nu am idee unde am să ajung. 

Lăsând în urmă spitalul, Ethan își aminti cum se trezise 
acolo prima dată lângă zâmbitoarea soră Pam. În acele 


prime zile, el rătăcise ameţit prin acest oraș - confuz, 
încercând mereu să telefoneze acasă și incapabil să ia 
legătura cu familia lui. Când o revăzuse pe Kate prima 
dată, ea era cu nouă ani mai în vârstă decât ar fi trebuit să 
fie. 

Ce călătorie... 

Ethan se uită la Kate. 

— O să fie o adevărată nebunie peste puţin timp. Mă 
gândeam că ar fi mai bine să ne luăm aici rămas-bun. 

Kate se opri în mijlocul drumului, și ultimii locuitori din 
Wayward Pines trecură pe lângă ei. Felul în care zâmbea, 
lumina soarelui care-i înviora chipul, ochii mijiţi îl făcură 
să se gândească la acea Kate de demult. Din Seattle. Cea 
mai gravă și cea mai minunată greșeală pe care o făcuse 
vreodată. 

Se îmbrăţișară. Sălbatic. 

— Îţi mulțumesc că ai venit să mă cauţi atunci, cu ani în 
urmă, îi zise Kate. Imi pare rău că s-a terminat totul așa. 

— Nu aș schimba nimic dacă ar fi să o iau de la capăt. 

— Ai făcut ceea ce trebuia, îi șopti ea. Nu m-am îndoit 
niciodată de asta. 

Theresa ajunse lângă ei și îi zâmbi lui Kate. 

Apoi se duse la Hassler și-l îmbrăţișă. 

Când se desprinse de el, întrebă: 

— Vreţi să mergeţi alături de noi o bucată de drum? 

— Ne-ar face plăcere, zise Adam. 

În timp ce stătea acolo împreună cu soţia lui, cu fiul lor, 
cu fosta amantă și cu bărbatul care-l trădase pe vremuri, 
Ethan se întrebă: Așa arată o familie în această lume nouă? 
Pentru că, indiferent ce se întâmplase în trecut, în acest 
prezent deprimant fiecare avea nevoie de celălalt. 

După ce ultimii oameni din mulţime trecură pe lângă ei, 
mai zăboviră un timp acolo unde drumul principal din 
Wayward Pines intra în întunericul pădurii. 

In spatele lor, orașul rămăsese abandonat. 

Soarele dimineţii lumina orbitor străzile. 

Vitrinele sclipeau în soare pe partea de vest a străzii 
principale. 


Mai priviră o dată acele case victoriene îngrădite de 
garduri din ţăruși. 

Stâncile înconjurătoare. 

Plopii tremurători pe care vântul îi scutura de ultimele 
frunze aurii. 

În acel moment, orașul era nespus de... idilic. 

Creaţia genială și nebunească a lui Pilcher. 

În cele din urmă se întoarseră și își continuară drumul 
împreună, intrând în pădure, departe de Wayward Pines. 

o 

Ethan stătea la pupitrul principal de comandă din 
centrul de supraveghere, între Alan și Francis Leven. 

— Care este rostul acestui mesaj, mai exact? întrebă 
Leven. 

— În caz că cineva descoperă locul acesta, zise Ethan. 

— Mi se pare prea puţin probabil. 

— Te-ai gândit ce vrei să spui? întrebă Alan. 

— Am scris ceva azi-noapte. 

Degetele lui Alan începură să danseze pe touchscreen. 

— Sunt gata când ești și tu, zise el. 

— Hai să facem asta! 

— Înregistrăm! 

Ethan își scoase bucata de hârtie din buzunarul din 
spate, o desfăcu și se aplecă deasupra microfonului, 
rostindu-și discursul. 

Când termină, Alan opri înregistrarea. 

— Bine spus, șerifule. 

Deasupra lor, grupul de douăzeci și cinci de monitoare 
încă redau o serie de înregistrări ale camerelor de 
supraveghere din vale. 

Coridoarele pustii de la subsolul spitalului. 

Holul gol al școlii. 

Parcul pustiu. 

Casele goale. 

Străzile abandonate. 

Ethan se uită la Francis Leven. 

— Suntem gata? îl întrebă el. 

— Toate sistemele neesenţiale au fost închise. 


— Toată lumea e pregătită? 

— Procesul e deja iniţiat. 

o 

În timp ce Ethan pășea singur pe coridorul Nivelului 1, 
neoanele de pe tavan se stingeau unul câte unul. Când 
ajunse la ușile automate din sticlă care se deschideau 
direct către arcă, el întoarse capul spre pasaj. Singurul 
neon care mai rămăsese aprins în capătul coridorului se 
stinse. 

Era deja mai frig, sistemele de căldură și de ventilație 
oprindu-se treptat. 

Pardoseala de piatră a imensei caverne era rece precum 
gheața sub tălpile sale goale. Era frig în centrul de 
suspensie, doar câteva grade peste limita îngheţțului. O 
ceaţă albăstruie masca vânzoleala din interior. Mașinăriile 
bâzâiau, eliberând jeturi de gaz alb. Ethan străbătu ceața 
densă. După un colț, înaintă printre două rânduri de 
mașinării. 

Bărbaţi în halate albe de laborator îi ajutau pe rezidenții 
din Wayward Pines să urce în unităţile de suspensie. Ethan 
se opri în faţa instalaţiei din capătul rândului. 

Pe plăcuţa digitală scria: 


KATE HEWSON 
DATA SUSPENSIEI: 9/19/12 
BOISE, ID 
DURATA REZIDENTEI: 8 ANI, 9 LUNI, 22 DE ZILE 


Ea era deja înăuntru. 

Ethan se uită prin gemuleţul lat de cinci centimetri cu 
care era prevăzută mașinăria în partea din faţă. Kate îl 
privi de pe cealaltă parte a geamului, închisă ermetic în 
unitatea ei de suspensie. 

Tremura. Ethan puse palma pe geam. 

Ii spuse din buze: „Totul va fi bine“. 

Ea încuviinţă din cap. 

Apoi Ethan grăbi pasul trei rânduri mai jos, croindu-și 
drum printr-o mulţime de oameni îmbrăcaţi în salopete 


albe de dormit. 

Theresa stătea în genunchi în faţa lui Ben, ţinându-l în 
braţe și șoptindu-i ceva la ureche. 

Ethan îi cuprinse pe amândoi cu braţele, trăgându-i mai 
aproape de pieptul lui. 

Lacrimile începură să curgă. 

— Nu vreau să fac asta, tată, zise Ben plângând. Mi-e 
frică. 

— Şi mie mi-e frică, îi spuse Ethan. Suntem cu toţii 
speriaţi și e ceva firesc. 

— Dacă acesta e sfârșitul? zise Theresa. 

Ethan se uită îndelung în ochii verzi ai soţiei sale. 

— Atunci, vreau să știi că te iubesc, șopti el. A venit 
timpul. 

Îl ridică pe Ben în picioare și îl ajută, ţinându-l de braţ, 
să pășească în unitatea lui de suspensie. 

Fiul lui tremura violent de frig și de frică. 

Ethan îl așeză ușurel pe scaunul metalic. 

Curelele care ieșeau din pereţii unităţii imobilizară 
gleznele și încheieturile lui Ben. 

— Mi-e atât de frig, tată. 

— Te iubesc, Ben. Sunt atât de mândru de tine. Acum 
trebuie să închid ușa. 

— Încă nu. Te rog. 

Ethan se aplecă spre el și-l sărută pe frunte, spunându- 
și: Asta poate fi ultima dată când îmi ating băiatul. Se uită 
în ochii lui Ben. 

— Privește-mă, fiule. Fii curajos. 

Ben încuviinţă din cap. Ethan îi șterse lacrimile de pe 
obraz și ieși din camera unităţii de suspensie. 

— Te iubesc, Ben, zise Theresa. 

— Şi eu te iubesc, mamă. 

Ethan împinse ușa unităţii lui Ben. Aceasta se închise 
ermetic, iar mecanismul intern de închidere fu acţionat. 
Ethan și Theresa priveau pe geam în timp ce camera 
internă a unităţii lui Ben începea să se umple cu gaz. 
Amândoi zâmbiră printre lacrimi când își văzură fiul 
închizând ochii. 


Theresa se întoarse spre Ethan. 

— Mă ajuţi să intru? întrebă ea. 

El o luă de mână și o conduse spre unitatea ei. Ușa 
acesteia era deja deschisă. Theresa îi analiză interiorul - 
scaunul negru din compozit, mânerele acestuia, tubul 
negru care atârna din peretele interior, prevăzut în capăt 
cu un ac gros și lung care avea să evacueze până și ultimul 
strop de sânge din venele lor. 

— Oh, Iisuse, zise ea. 

Se urcă în unitate și se așeză. Mașinăria o imobiliză de 
scaun. 

— Ne vedem de cealaltă parte, îi spuse Ethan. 

— Chiar crezi că vom ajunge acolo? 

— Absolut. 

Apoi își sărută soţia de parcă ar fi făcut asta pentru 
ultima dată. 

o 

Urcându-se în unitatea lui de suspensie, Ethan își aminti 
ceea ce scrisese la biroul lui cu o noapte în urmă - 
cuvintele pe care le înregistrase în centrul de 
supraveghere. 

Poate că era ultima înregistrare din istoria omenirii. 


Lumea e crudă. Lumea e aspră, iar în valea aceasta 
trăim la mila aberațiilor. Trăim ca niște prizonieri, iar 
acest lucru contravine vieții și ființei noastre. Omenirea 
înseamnă a explora; noi cucerim și străbatem, pentru că 
suntem făcuți pentru asta. Este în ADN-ul nostru și chiar 
asta vom face. 


Se așeză pe scaun. 


Va fi o călătorie lungă, iar când vom ajunge la destinație 
nu se știe ce vom găsi. 


Curelele se strânseră în jurul gleznelor sale... 


Mi-e frică. Tuturor ne este frică. 


„„.în jurul încheieturilor de la mâini. 


Ce fel de lume ne așteaptă la capătul acestui somn 
îndelungat? Într-o anumită măsură, nu mai contează. 
Pentru că oamenii din Wayward Pines vor înfrunta totul 
împreună. Fără secrete. Fără minciuni. Fără regi. 


Ușa unităţii sale de suspensie se închise ermetic. 


Cu toții ne-am luat rămas-bun. Știm cu toții că acesta ar 
putea fi sfârșitul și ne-am împăcat cu acest gând. 


Șuieratul gazului presurizat eliberat de instalaţie era 
însoţit de o voce computerizată de femeie, și ciudat de 
liniștitoare. 

Vocea rosti: „Vă rugăm să inhalaţi adânc. Mirosiţi florile 
cât puteţi de mult“. 


Se spune că timpul vindecă toate rănile... Ei bine, avem 
timp destul... Destul pentru ca imperii întregi să se ridice 
și să cadă. Pentru ca speciile să se schimbe. Pentru ca 
lumea să devină un loc mai ospitalier. 


Gazul mirosea a lavandă și a liliac, iar în momentul în 
care îl inhală, începu să se simtă ciudat, de parcă 
pământul îi fugea de sub picioare. 


Așadar, ne imbarcăm cu toții spre necunoscut, 
întrebându-ne ce minuni ne așteaptă la orizont, ce vom 
găsi la următoarea cotitură. Și nu asta e, la urma urmei, 
ceea ce ne îndeamnă să mergem mai departe? 


Pleoapele lui erau din ce în ce mai grele și în ultima 
clipă își aminti de chipurile celor dragi: soţia și fiul său. 


Avem din nou o speranță. 


Și îi luă pe Theresa și pe Ben cu el, adâncindu-se într-un 
somn profund. 


Pentru moment, lumea le aparține aberațiilor, dar 
viitorul... 
Viitorul ar putea fi al nostru. 


EPILOG 


Șaptezeci de mii de ani mai târziu, ochii lui Ethan Burke 
se deschiseră. 


Din primele două cărţi ale seriei 
Wayward Pines 


Agentul Ethan Burke de la Serviciul Secret sosește în 
Wayward Pines, Idaho, cu o misiune clară: să localizeze și 
să salveze doi agenţi federali dispăruţi într-un orășel de 
provincie cu o lună în urmă. Dar la câteva minute după 
sosirea sa în oraș, Ethan este implicat într-un accident 
violent. 

Se trezește într-un spital, fără acte de identitate, fără 
telefon mobil și fără servietă. 

Personalul medical pare destul de prietenos, însă ceva 
pare... nefiresc. Pe măsură ce zilele trec, investigația 
dispariţiei colegilor săi are drept rezultat mai multe 
întrebări decât răspunsuri. De ce nu poate vorbi la telefon 
cu soţia sau cu fiul lui? De ce nu poate lua legătura cu 
nimeni din exterior? De ce nu este crezut de nimeni atunci 
când spune cine este? Şi care este scopul gardului 
electrificat care împrejmuiește orașul? De a ţine rezidenții 
înăuntru? Sau de a ţine altceva la distanţă? Fiecare pas 
care-l apropie de adevăr îl îndepărtează pe Ethan de lumea 
pe care credea că o cunoaște și de sine însuși - așa cum 
fusese în trecut - până când este nevoit să se confrunte cu 
un adevăr teribil - este posibil să nu scape niciodată viu 
din Wayward Pines. Intens și captivant, seria Wayward 
Pines este un thriller de excepţie al autorului de 
bestselleruri Blake Crouch. 


Bine aţi venit în Wayward Pines, un oraș cu 461 de 
locuitori. Cuibărit la poalele unor munţi superbi, idilicul 
oraș este un adevărat rai al prezentului... excepţie făcând 
gardul electrificat prevăzut cu sârmă ghimpată, lunetiștii 
care păzesc non-stop orașul și camerele de supraveghere 
care surprind fiecare cuvânt și fiecare gest al oamenilor. 
Niciunul dintre locuitorii orașului nu știe cum a ajuns 
acolo. 


Tuturor li se spune unde trebuie să lucreze. Unde să 
locuiască. Cu cine să se căsătorească. Unii cred că sunt 
morți și că aceasta este viața de apoi. Alţii au impresia că 
sunt prizonieri într-o închisoare experimentală. Fiecare 
visează în secret să plece, dar cei câţiva care îndrăznesc să 
încerce au parte de o surpriză terifiantă. Ethan Burke a 
văzut lumea de dincolo. El este șeriful și unul dintre puţinii 
oameni care știu adevărul - Wayward Pines nu este doar 
un oraș. lar ceea ce se află de cealaltă parte a gardului 
împrejmuitor este o lume de coșmar ce depășește 
imaginaţia oricui. 


MULTUMIRI 


Îmi exprim adânca recunoștință faţă de David Hale 
Smith, Richard Pine, Alexis Hurley și toţi ceilalţi de la 
Inkwell Management, precum și față de susţinătorii mei de 
la editura West Coast, Angela Cheng Caplan și Joel 
VanderkKlot. Sunteţi o echipă extraordinară și mă consider 
binecuvântat să vă am alături. 

Celor de la Thomas & Mercer și Amazon Publishing - 
Alan Turkus, Daphne Durham, Jeff Belle, Kristi Coulter, 
Danielle Marshall, Grade Doyle, Andy Bartlett, Sarah 
Tomashek, Reema Al-Zaben, Philip Patrick, Tiffany 
Pokorny, Nick Loeffler și Jodi Warshaw -, grupul cel mai 
neînfricat cu care am avut plăcerea să lucrez vreodată. 
Sunt entuziasmat să pornesc în această călătorie alături de 
voi. 

Îi mulţumesc lui Jaque Ben-Zekry, care a editat al naibii 
de bine această carte, îmbunătăţind-o substanţial. Și lui 
Michelle Hope Anderson, pentru o minunată 
tehnoredactare. 

Lui Ann Voss Peterson, Joe Konrath, Marcus Sakey și 
Jordan Crouch, care mi-au oferit un feedback grozav, 
ajutându-mă să duc această carte la un alt nivel. 

Și, în cele din urmă, le mulțumesc celor mai importanți 
oameni din viața mea - frumoasei și minunatei mele 
familii.