Simon Toyne — [Trilogia Sancti] 01 Sanctus

SIMON LOYNE 


| 


Strada Ficţiunii 


Simon Toyne 


Sanctus 


Traducerea din limba engleză şi note de 
Andreea Boldura 


Strada Ficţiunii 


Mergi pe o stradă. Cosmopolită. Straniu familiară. Cu miros 
de mare, de scorţişoară sau de cerneală. Trecătorii par 
manieraţi. Nonconformişti. Plini de umor. Ai căutat mereu 
strada asta. Paralelă cu modele. Perpendiculară pe modern. 
Nouă. Efervescentă. De tradiţie bună. Cu seraiuri, palazzo-uri şi 
hamace. Cu zgârie-nori şi arcade. Cu clădiri invizibile. O stradă 
care se construieşte pe măsură ce ţi-o imaginezi. 


lată-l şi pe omul cu umbrelă colorată, care ştie drumul, dar 
se lasă purtat de suflul imaginaţiei. Ghidul tău. Şi, cum pe 
Strada Ficţiunii contează şi plimbarea, nu doar destinaţia, dă 
mai întâi un tur. 


Turul Clasic. Urmăreşte dreptunghiul colorat. Te vor 
acompania doar clasicii care au trecut testul timpului. 


Turul Contemporan. Urmăreşte pătratul colorat. Te vor 
întâmpina autori care nu scriu neapărat pentru premii şi vei 
descoperi debutanţii chiar de la debut. 


Turul Bestseller. Urmăreşte cercul colorat. Eşti în reţea cu 
scriitori din cele mai fierbinţi topuri ale lumii. 


SIMON TOYNE 


Simon Toyne s-a născut în 1969 la Cleethorpes, în Marea 
Britanie. A studiat literatură engleză şi teatru la Goldsmiths 
College din Londra, iar timp de douăzeci de ani a lucrat în 
televiziune, ca scenarist, regizor şi producător. A produs 
documentarul „100 Greatest Films”, difuzat pe Channel 4, şi i-a 
intervievat, printre alţii, pe Omar Sharif, Michael Caine, Peter 
Fonda şi Steven Spielberg. Programele de televiziune la care a 
lucrat au primit numeroase premii - de la BAFIA, la „Best 
Makeover Show”, acordat de Good Homes. Sanctus (2011) este 
primul lui roman, parte a unei trilogii. O parte din roman a fost 
scrisă în Franţa în timpul unei vacanțe de şapte luni alături de 
familie, iar cealaltă în timp ce lucra ca producător de 
televiziune. 


„Într-o vreme am vrut să fiu actor, până mi-am luat licenţa în 
literatură engleză şi teatru la Goldsmiths College din Londra şi 
mi-am dat seama că nu era, de fapt, chiar ceea ce-mi doream. 
Actorii spun poveştile altora. Eu voiam să spun propriile mele 
poveşti.” 


Simon Toyne 


Lui K., 
pentru aventură 


I 
„Omul e un zeu în ruină” 


RALPH WALDO EMERSON 


1 


O lumină fulgerătoare îi explodă în ţeastă când se izbi de 
pardoseala de piatră. 

Apoi se cufundă într-un întuneric deplin. 

Ca prin vis, auzi uşa grea de stejar trântindu-se în spatele lui 
şi un drug gros alunecând prin zăvoarele de fier. 

O vreme, zăcu unde-l aruncaseră; singurele zgomote pe care 
le auzea erau zvâcnirea sângelui în vene şi vântul ce şuiera 
tânguitor în apropiere. 

Lovitura primită la cap îi provoca amețeli şi greață, dar nu 
era în primejdie să leşine; frigul pătrunzător avea să-l ţină treaz. 
Era un frig de neclintit, străvechi şi neiertător, aidoma stâncii în 
care fusese săpată temniţa. Il împresura şi-l învăluia ca un 
giulgiu, îngheţându-i lacrimile de pe obraji şi din barbă, răcindu- 
i sângele care se prelingea din tăieturile pe care singur şi le 
făcuse pe trunchi, în timpul ceremoniei. Prin minte i se 
învălmăşeau scenele groaznice la care tocmai fusese martor şi 
teribilul secret pe care-l aflase. 

Era punctul culminant al căutărilor de o viaţă. Sfârşitul unei 
călătorii despre care sperase că avea să-l ducă la o cunoaştere 
sacră şi străveche, la o înţelegere care să-l apropie de 
Dumnezeu. Acum, în cele din urmă, dobândise cunoaşterea mult 
aşteptată, dar nu găsise niciun strop de divinitate în ceea ce 
văzuse, ci doar o tristeţe sfâşietoare, de neînchipuit. 

Unde era Dumnezeu în toate astea? 

Lacrimile îi ţâşniră iar din ochi, usturătoare; frigul se 
înstăpânea pe trupul lui, cuprinzându-l până la oase. Deodată, 
auzi ceva în partea cealaltă a uşii masive. Un sunet îndepărtat, 
care, nu se ştie cum, reuşise să-şi croiască drum prin labirintul 
de tuneluri săpate de mâna omului, ce brăzdau muntele sfânt. 

Vor veni după mine curând. 

Ceremonia va lua sfârşit. Atunci se vor ocupa de mine... 

Cunoştea istoria ordinului în care intrase. Îi cunoştea regulile 
crude - şi acum îi cunoştea şi secretul. Aveau să-l ucidă, cu 
siguranţă. Probabil încet, în faţa foştilor săi fraţi, în semn de 
aducere aminte că legămintele pe care le făcuseră cu toţii erau 
de neclintit: un avertisment despre ce păţesc cei care le încalcă. 


Nu! 

Nu aici. Nu aşa. 

Îşi sprijini fruntea de pardoseala rece, după care se ridică, 
sprijinindu-se în mâini şi în picioare. Incet, săgetat de dureri, îşi 
puse la loc pe umeri sutana croită dintr-un material grosolan, de 
culoare verde; lâna aspră îi zgâria rănile deschise de pe braţe şi 
de pe piept. Îşi trase gluga pe cap şi se prăbuşi la loc. Apoi îşi 
aduse genunchii sub bărbie şi rămase ghemuit, cu ei strânşi la 
piept, până când căldura începu să-i revină în oase. 

Şi iar se auziră mai multe sunete, ca un ecou, de undeva din 
adâncurile muntelui. 

Deschise ochii. O lumină îndepărtată pâlpâia slab printr-o 
fereastră îngustă, cât să-i îngăduie să desluşească contururile 
celulei în care se afla. Ca alte sute de încăperi asemenea ei, care 
nu mai erau folosite sau întreţinute în Citadelă, era lipsită de 
ornamente, cioplită grosolan, funcţională. Într-un colţ zări o 
grămadă de moloz. 

Se uită din nou la fereastră; era doar cu puţin mai mult decât 
o crăpătură în stâncă, un crenel cioplit cu nenumărate generaţii 
în urmă, pentru a le oferi arcaşilor un punct de tragere asupra 
oştilor duşmane ce se apropiau pe câmpiile de la poalele 
muntelui. Se ridică din nou, clătinându-se pe picioare, şi se- 
ndreptă spre ea. 

Zorii erau încă departe. Nu se vedea luna, doar stelele 
îndepărtate. Apoi o lumină orbitoare îi izbi ochii. Zeci de mii de 
felinare, panouri publicitare şi firme luminoase se întindeau 
până la poalele munţilor ce străjuiau oraşul din toate părţile. 
Era strălucirea nemiloasă şi obositoare a oraşului modern 
Ruina, pe vremuri capitala Imperiului Hitit, acum doar o 
destinaţie turistică din sudul Turciei, la marginea Europei. 

Privi în jos, la oraşul care se extinsese haotic, la lumea căreia 
îi întorsese spatele cu opt ani în urmă, când pornise în căutarea 
adevărului, o căutare care îl adusese în această închisoare 
străveche din vârf de munte şi în faţa unei descoperiri care-i 
sfâşiase sufletul. 

Alt zgomot înfundat. Mai aproape, de data asta. 

Trebuia să se grăbească. 

Scoase funia cu care era încins din găicile de piele ale 
sutanei. Cu o îndemânare ce trăda multă practică, făcu un laţ la 
fiecare capăt, după care se duse la fereastră şi se aplecă în 
afară, pipăind stânca îngheţată, în căutarea unui colţ ascuţit sau 


ieşit în relief care să-i susţină greutatea. În punctul cel mai de 
sus al deschizăturii găsi o ieşitură bombată, de care prinse unul 
dintre capetele funiei. Pe urmă se lăsă înapoi pe spate, 
strângând laţul, testându-i rezistenţa. 

Ţinea. 

Dându-şi după urechi părul lung, de un blond închis, privi 
pentru ultima oară covorul de lumini ce pâlpâia la picioarele lui. 
Apoi, cu sufletul greu, chinuit de străvechea taină pe care-o 
purta acum în el, trase adânc aer în piept, se strecură prin 
deschizătura îngustă şi se aruncă în noapte. 


2 


Nouă etaje mai jos, într-o încăpere pe atât de somptuoasă şi 
de bogat ornată, pe cât era de sărăcăcioasă şi de goală cea de 
dinainte, un alt bărbat îşi curăța cu grijă rănile însângerate pe 
care, şi el, şi le făcuse singur. 

Îngenunchease în faţa unui şemineu imens, ca pentru 
rugăciune. Timpul îşi lăsase amprenta argintie asupra bărbii şi a 
părului său lung, rărit în creştet, care îi dădeau un aer monahal, 
ce se potrivea cu sutana verde, strânsă la mijloc. 

Trupul său, deşi uşor gârbovit de primele semne ale 
bătrâneţii, era încă robust şi viguros. Muşchii i se mişcau 
mlădioşi pe sub piele pe când înmuia metodic bucata de 
muselină în vasul de cupru aflat lângă el, storcând uşor apa rece 
înainte de a-şi tampona carnea sângerândă. Ţinea pansamentul 
pe rană câteva secunde, apoi repeta mişcările. 

Când sângele din tăieturile de la gât, de pe braţe şi trunchi 
începu să se oprească, se şterse cu un prosop curat, moale şi se 
ridică, trăgându-şi cu grijă sutana peste cap şi găsind o stranie 
alinare în rănile care îl usturau sub stofa aspră. După ceremonie 
era cuprins de fiecare dată de o linişte profundă, avea un 
sentiment de satisfacţie că perpetua cea mai măreaţă dintre 
tradiţiile străvechiului său ordin. Incerca să se bucure de 
această stare cât de mult putea, înainte ca îndatoririle 
administrative să-l readucă la realităţile lumeşti ale funcţiei 
sale. 

O bătaie timidă în uşă îi tulbură visarea. 

Aşadar, în seara asta, starea de beatitudine avea să fie 
scurtă. 

> Intră! 

Întinse mâna după funia ce-i servea de cingătoare, aflată pe 
spătarul unui scaun din apropiere. 

Uşa se deschise, prinzând o clipă lumina focului care trosnea 
pe panoul sculptat şi aurit. Un călugăr se strecură tăcut în 
încăpere, închizând cu grijă uşa în urma lui. Şi el purta sutana 
verde şi părul şi barba lungi, semnele distinctive ale ordinului 
lor străvechi. 

— Frate abate... 


Vorbea cu voce joasă, aproape conspirativă. 

— Mă iertaţi că dau buzna la o oră aşa de târzie, dar m-am 
gândit că trebuie să fiţi înştiinţat de îndată. 

Lăsă ochii în jos şi cercetă podeaua, parcă neştiind cum să 
continue. 

— Atunci spune-mi de îndată, mârâi abatele, legându-şi 
cingătoarea şi îndesându-şi în ea crucifixul - o cruce din lemn în 
forma literei „I”. 

— L-am pierdut pe fratele Samuel... 

Abatele îngheţă. 

— Cum adică l-aţi „pierdut”? A murit? 

— Nu, frate abate. Vreau să spun că... nu e-n celula lui. 

Mâna abatelui strânse cu putere crucifixul, până când lemnul 
acestuia îi intră în carne. Apoi raţiunea preluă controlul, 
alungând frica resimţită în primul moment; se relaxă din nou. 

— Probabil c-a sărit, spuse. Cercetaţi terenul din jurul 
mănăstirii şi recuperaţi-i cadavrul înainte de-a fi descoperit! 

Se întoarse şi îşi aranjă sutana, aşteptându-se ca 
interlocutorul să părăsească în grabă încăperea. 

— Să-mi fie cu iertare, frate abate, continuă călugărul, 
privind şi mai concentrat podeaua, dar am întreprins deja o 
cercetare amănunţită. I-am dat de ştire fratelui Athanasius chiar 
în clipa în care am descoperit dispariţia lui Samuel. A luat 
legătura cu cei de afară, care au căutat peste tot, la poale. N-au 
găsit nici urmă de cadavru. 

Calmul de care se bucurase abatele cu doar câteva minute în 
urmă se evaporase acum cu totul. 

În cursul acelei seri, fratele Samuel fusese primit în rândul 
călugărilor Sancti, cercul interior al ordinului; o frăţie atât de 
secretă, încât doar cei care trăiau în încăperile retrase din 
adâncul muntelui ştiau de existenţa ei neîntreruptă. Iniţierea se 
petrecuse în maniera tradiţională, iar la sfârşitul ei călugărului 
ce-şi isprăvise noviciatul i se dezvăluise vechiul Sacrament, 
taina sfântă pentru a cărei protecţie şi perpetuare fusese 
întemeiat ordinul. Fratele Samuel dovedise în timpul ceremoniei 
că nu se ridica la înălţimea acestei cunoaşteri. Nu era prima 
oară când un călugăr se arăta, la momentul revelaţiei, mai 
prejos de aceasta. Secretul pe care erau nevoiţi să-l păstreze era 
de temut, primejdios şi, oricât de bine ar fi fost pregătit 
neiniţiatul, când sosea vremea, pentru unii era pur şi simplu 
prea mult. Din păcate, un călugăr care se afla în posesia 


cunoaşterii, dar nu putea să-i ducă povara, era aproape la fel de 
periculos ca taina în sine. În astfel de cazuri era mai bine, poate 
chiar mai uman, ca suferinţa să-i fie curmată cât mai repede cu 
putinţă. 

Fratele Samuel fusese un asemenea caz. 

Iar acum dispăruse. 

Câtă vreme el se afla în libertate, Sacramentul era în pericol. 

— Găsiţi-l! Cercetaţi încă o dată terenul, răvăşiţi totul, dacă e 
nevoie, dar găsiţi-l! 

— Da, frate abate. 

— Dacă nu s-o fi nimerit prin preajmă vreo ceată de îngeri, 
care să se fi înduplecat de sărmanul lui suflet, atunci cu 
siguranţă a căzut, ba chiar în apropiere. lar dacă nu a căzut, 
atunci e undeva în Citadelă. Aşa că blocaţi toate ieşirile şi 
scotociţi prin toate cotloanele, pe toate meterezele în ruină şi în 
fiecare celulă astupată cu cărămizi, până daţi fie de fratele 
Samuel, fie de cadavrul lui! Ai înţeles? 

Izbi cu piciorul în vasul de cupru, care ateriză în foc. Un nor 
de aburi ţâşni cu putere, iar în încăpere răsună un zăngănit 
metalic, neplăcut. Călugărul continua să fixeze podeaua cu 
privirea, aşteptând cu disperare să i se spună că poate pleca, 
dar gândurile abatelui erau deja în altă parte. 

Pe măsură ce şuieratul se potolea şi focul se domolea, şi 
abatele părea că se mai înseninează. 

— S-a aruncat în gol, ce altceva putea să facă, spuse în cele 
din urmă, aşa că trupul lui se află, fără doar şi poate, undeva la 
poale. Poate s-a agăţat într-un copac. Poate că un vânt puternic 
l-a dus departe de munte şi acum zace într-un loc unde nu ne-am 
gândit până acum să-l căutăm. Trebuie neapărat să-l găsim 
înainte de ivirea zorilor, înainte să sosească primul autocar cu 
turişti. 

— Cum doriţi. 

Călugărul se înclină şi dădu să iasă, când o bătaie în uşă îl 
făcu din nou să tresară. Un alt frate, purtând sutana de culoare 
maronie a confreriei Administrata, pătrunse netemător în 
încăpere, fără a mai aştepta ca abatele să-l poftească. Chelia lui, 
cauzată de alopecia de care suferea de la vârsta de şapte ani, îl 
făcea uşor de recunoscut printre călugării pletoşi şi bărboşi ai 
fortăreței din adâncul muntelui. În ciuda staturii firave, a 
trăsăturilor ascuţite, a ochilor înfundaţi în orbite, care-i dădeau 
un aer de om hăituit, şi a apartenenţei la confreria aflată pe 


treptele de jos ale ierarhiei din Citadelă, Athanasius impunea un 
respect tacit; lăsa impresia că ştie mai multe decât ar fi vrut. 
Aruncă o privire spre celălalt musafir din încăpere, zări culoarea 
sutanei acestuia şi îşi feri repede ochii. Conform regulilor stricte 
din Citadelă, sutanele verzi - călugării Sancti - erau separați de 
restul călugărilor. Cum era şambelanul abatelui, lui Athanasius i 
se întâmpla adesea să-i întâlnească, dar orice formă de 
comunicare le era interzisă. 

— Mă iertaţi că vă-ntrerup, frate abate, începu Athanasius, 
frecându-şi încet cu palma scăfârlia netedă, cum făcea de 
fiecare dată când era stresat. Am vrut doar să vă anunţ că 
fratele Samuel a fost găsit. 

Abatele zâmbi şi îşi deschise larg braţele, de parcă s-ar fi 
pregătit să îmbrăţişeze vestea, plin de bucurie. 

— lată! exclamă el. Totul e din nou în regulă. Taina e în 
siguranţă şi ordinul nostru nu mai e ameninţat. Spune-mi, unde 
au găsit cadavrul? 

Mâna îşi continuă deplasarea lentă de-a lungul creştetului 
palid. 

— Nu s-a găsit niciun cadavru. Athanasius făcu o pauză. 
Fratele Samuel nu a sărit de pe munte. A ieşit din celulă. E la 
circa o sută douăzeci de metri înălţime, pe versantul estic. 

Braţele abatelui căzură pe lângă corp, iar chipul i se întunecă 
din nou. 

Văzu cu ochii minţii peretele de granit ce ţâşnea pe verticală 
din câmpia aflată în vale, alcătuind una dintre laturile fortăreței 
sfinte. 

— N-are importanţă, respinse el orice supoziţie cu o fluturare 
din mână. E imposibil să cobori pe peretele estic şi, în plus, mai 
sunt câteva ore bune până la ivirea zorilor. Până atunci o să 
obosească şi o să cadă. Şi, chiar dacă, printr-un miracol, o să 
reuşească s-ajungă în vale, acolo o să-l prindă fraţii noştri de 
afară. O să fie epuizat şi n-o să opună prea multă rezistenţă. 

— Bineînţeles, frate abate, îl aprobă Athanasius. Atâta doar 
că... Omul îşi netezea în continuare creştetul rămas de mult fără 
păr. 

— Atâta doar că ce? îl repezi abatele. 

— Atâta doar că fratele Samuel nu coboară de pe munte, 
sfârşi călugărul, iar palma i se desprinse în cele din urmă de 
creştet. Fratele Samuel urcă pe munte. 


3 


Vântul negru sufla prin noapte, alunecând pe deasupra 
piscurilor înalte şi a ghețarului, în drumul său către estul 
oraşului, îmbibându-se de frigu-i preistoric şi luând cu el în zbor 
pietricele şi fragmente de rocă eliberate de dezgheţul ce-şi urmă 
neabătut calea. 

Prindea viteză pe măsură ce cobora şi se rotea deasupra 
câmpiei joase în care se ridica Ruina, şuierând peste ogoare şi 
livezi străvechi, căţărate pe pantele din vale, apoi îşi continuă 
drumul spre oraşul iluminat de neoane şi lămpi cu vapori de 
sodiu, unde odinioară fluturaseră stindardul roşu şi auriu al lui 
Alexandru cel Mare şi vexillum-uli Legiunii a Patra Romane, 
precum şi drapelele tuturor oştirilor neputincioase ce se 
adunaseră de-a lungul vremii la poalele muntelui înalt şi 
întunecat. Toţi comandanții se opriseră şi se uitaseră în sus cu 
jind, râvnind la taina pe care acesta o apăra. 

Vântul o luă de-a lungul impunătorului bulevard estic, 
trecând pe lângă moscheea ridicată de Soliman Magnificul şi pe 
lângă balconul de piatră al hotelului Napoleon, de unde marele 
general îşi auzise soldaţii prădând oraşul, în vreme ce el privea 
nemişcat la Citadela tăcută, fără să scape din ochi meterezele 
sculptate ale monumentalului pumnal din piatră ce avea să 
străpungă flancul imperiului său neterminat şi să-i bântuie 
visele pe patul de moarte din exil. 

Apoi vântul îşi continuă drumul, şuierând tânguitor în vreme 
ce se năpustea asupra zidurilor înalte din oraşul vechi şi se 
strecura pe străduţele înguste, menite să stăvilească atacurile 
soldaţilor în armură, pe când aluneca pe lângă case străvechi, 
umplute acum până la refuz cu simbolurile turistice ale 
modernităţii, şi zgâlţâia reclamele turistice care se legănau 
acolo unde odinioară atârnaseră leşurile în putrefacție ale 
duşmanilor măcelăriți. 

În cele din urmă, sări peste zidul de apărare, foşnind prin 
iarba străbătută pe vremuri de un şanţ cu apă, şi se izbi de 
muntele unde nici măcar el nu putea pătrunde, până când, 


1 Steag militar folosit de către legiunile romane în epoca clasică a 
Imperiu-lui Roman. 


rotindu-se către cer, dădu peste o siluetă singuratică, în 
veşmântul verde închis al unui ordin nemaivăzut din veacul al 
treisprezecelea, care se căţăra încet, dar fără cale de întoarcere, 
pe versantul de stâncă îngheţată. 


4 


Samuel nu se mai căţărase de foarte multă vreme pe un 
munte atât de nemilos ca Citadela. Miile de ani în care o 
bătuseră vântul, grindina, zăpada şi ploaia şlefuiseră suprafaţa 
stâncii, dându-i un aspect aproape sticlos şi lipsindu-l practic de 
orice punct de sprijin în ascensiunea-i anevoioasă către culme. 

Şi mai era şi frigul. 

Vântul glacial care netezea muntele de milenii, îi îngheţase 
totodată şi sufletul. Pielea i se lipea de stâncă, îngheţând 
instantaneu şi oferindu-i astfel un punct de sprijin pentru câteva 
secunde, până când era nevoit să se desprindă din nou, cu 
mâinile şi picioarele însângerate. Vântul bătea turbat în jurul 
lui, trăgându-l de sutană cu degete invizibile, încercând să-l 
arunce în braţele hăului întunecat. 

Cingătoarea pe care şi-o petrecuse în jurul braţului drept îl 
rodea la încheietură de câte ori o arunca, pe cât de sus şi de 
larg putea, către colţurile minuscule ieşite din stâncă, la care i- 
ar fi fost imposibil să ajungă în alt fel. Trăgea tare de fiecare 
dată, strângând laţul în jurul prizei pe care o înhăţase, oricât de 
nesigură ar fi fost, poruncindu-i în gând să nu alunece sau să se 
sfărâme, pe măsură ce el înainta, centimetru cu centimetru, 
spre vârful monolitului de necucerit. 

Celula din care evadase se afla în apropierea încăperii în 
care era ţinut Sacramentul, la ultimul nivel al Citadelei. Cu cât 
reuşea să urce mai sus, cu atât era mai mică primejdia să fie 
prins de urmăritorii săi, care, mai mult ca sigur, stăteau la 
pândă la ferestruicile celulelor. 

Stânca, până atunci solidă şi netedă, deveni dintr-odată 
zgrunţuroasă şi sfărâmicioasă. Traversase un strat geologic mai 
vechi şi ajunsese acum la unul mai moale, şubrezit şi spintecat 
de frigul ce oţelise granitul de mai jos. Fisurile ce brăzdau 
suprafaţa stâncii erau adânci, ceea ce făcea căţăratul mai uşor, 
dar şi mult mai periculos. Punctele de sprijin, de care se prindea 
cu mâinile sau cu picioarele, se sfărâmau fără să-l pună-n gardă; 
bucăţi de stâncă se rostogoleau în bezna îngheţată. Mânat de 
frică şi disperare, îşi înfigea adânc mâinile şi picioarele în 


crăpăturile zimţate care îi susțineau greutatea, dar îi sfâşiau 
carnea. 

Pe măsură ce urca vântul se înteţea şi peretele de stâncă se 
arcuia tot mai mult. Forţa gravitaţională, care până atunci îl 
ajutase să se ţină bine, îl smucea acum încercând să-l 
îndepărteze de munte. De două ori, când o bucată de stâncă i se 
sfărâmă între degete, singurul lucru care-l împiedică să se 
prăbuşească în gol de la trei sute de metri înălţime a fost sfoara 
legată la încheietură şi convingerea de neclintit că aventura 
vieţii lui nu se încheiase încă. 

În cele din urmă, după o căţărare care păruse că durează de- 
o viaţă, întinse mâna în căutarea următorului punct de sprijin şi 
nu simţi decât aer. Pipăi apoi cu palma un platou peste care 
vântul bătea liber în noapte. g 

Se prinse cu mâinile de margine şi se ridică. Işi luă avânt, 
împingând cu picioarele amorţite şi zdrelite în stânca ce se 
sfărâma sub greutatea lui, şi îşi săltă trupul pe o platformă de 
piatră rece ca moartea, pipăi marginile spaţiului cu braţele 
întinse şi se târî până în mijloc, ţinându-şi capul plecat ca să se 
apere de vântul turbat, care încerca să-l ia pe sus. Platforma nu 
era mai mare decât celula din care tocmai scăpase, dar, în 
vreme ce acolo fusese un prizonier neajutorat, aici, sus, se 
simţea ca de fiecare dată când cucerea un vârf de necucerit - în 
culmea fericirii, cuprins de extaz şi nespus de liber. 


5 


Soarele de primăvară se ivi devreme pe cer, plin de 
strălucire, aruncând umbre lungi de-a lungul văii. În această 
perioadă a anului, soarele răsare deasupra crestelor munţilor 
Taurus şi luminează direct marele bulevard ce duce până în 
inima oraşului, unde drumul care înconjoară Citadela întâlneşte 
alte trei artere străvechi, fiecare marcând câte un punct anume 
de pe busolă. 

Odată cu zorii, izbucni şi cântarea prelungă a muezinului de 
la moscheea din răsăritul oraşului, care-i chema la rugăciune pe 
cei de altă credinţă, aşa cum se întâmpla de la cucerirea cetăţii 
creştine de către armatele arabe, în secolul al VIl-lea d.H. Tot 
atunci sosea şi primul autocar cu turişti. Cu ochii împăienjeniţi 
de somn şi după un mic dejun luat în grabă, aceştia se 
adunaseră lângă grilajul de la poarta cetăţii. 

Sporovăiau şi căscau, aşteptând să-şi înceapă ziua de 
culturalizare, dar larma se potoli brusc, odată cu chemarea 
muezinului. Un sunet diferit, straniu cobora de-a lungul 
străduţelor antice, de dincolo de porţile grele de lemn. Era o 
litanie care vorbea temerilor lor celor mai ascunse, făcându-i să 
deschidă larg ochii şi să îşi strângă paltoanele şi puloverele în 
jurul trupurilor plăpânde, devenite dintr-odată neajutorate în 
faţa frigului dimineţii ce le pătrundea până la oase, un sunet 
aidoma  zumzăitului unui viespar zgândărit undeva în 
străfundurile pământului, sau geamătului unei măreţe corăbii ce 
se despica şi se scufunda în tăcerea unei mări fără fund. Câţiva 
schimbară priviri neliniştite, tremurând fără voie când sunetul le 
dădu târcoale, până când în cele din urmă, luă forma unui 
murmur vibrant a sute de glasuri joase, bărbăteşti, intonând 
cuvinte sacre într-o limbă pe care puţini dintre cei adunaţi la 
poalele Citadelei o recunoşteau şi pe care niciunul n-o înţelegea. 

Mascate în zidărie, pentru a nu strica vechea faţadă, nişte 
cabluri din oţel se porniră să ridice poarta imensă. Sunetul mai 
familiar al motoarelor electrice înăbuşi incantaţiile călugărilor. 
Cântecul se auzea tot mai îndepărtat, pe măsură ce poarta se 
ridica până sus, iar armata de turişti invadară străduţele 


abrupte, care duceau la cea mai veche fortăreață de pe faţa 
pământului. 

Îşi croiră drum prin încolăceala de ulicioare pietruite, 
înaintând încet, dar fără să zăbovească în faţa băilor publice şi a 
băilor termale, unde miraculoasele proprietăţi tămăduitoare ale 
apelor Ruinei fuseseră folosite cu mult înainte ca romanii să 
preia ideea; dincolo de sălile de arme şi de fierării - devenite 
acum restaurante şi magazine de suveniruri, unde se vindeau 
reproduceri ale Sfântului Graal, sticluţe cu apă de izvor şi cruci 
până în piaţa principală, străjuită într-o parte de imensa 
biserică, singura clădire sacră din întreg complexul în care 
aveau acces. 

În general, cei mai adormiţi dintre vizitatori se opreau aici, 
priveau faţada bisericii şi li se plângeau ghizilor că Citadela nu 
arată nici pe departe ca în pliantele turistice. Îndrumaţi către o 
impozantă intrare din piatră, aflată în colţul cel mai îndepărtat 
al pieţei, făceau o ultimă cotitură şi încremeneau. Cenuşiu, 
monumental, imens, un turn de stâncă se înălța maiestuos în 
faţa ochilor lor, cu metereze şi creneluri sculptate grosolan ici- 
colo în piatră şi pe alocuri cu câte un vitraliu - singura aluzie la 
menirea sacră a muntelui - încrustat pe faţadă aidoma unui 
giuvaier. 


6 


Acelaşi soare care strălucea deasupra capetelor acestei 
armate de turişti ce înainta lent îl încălzea acum şi pe Samuel, 
care zăcea întins, nemişcat, la peste trei sute de metri deasupra 
lor. 

Mâinile şi picioarele începeau să i se dezmorţească, pe 
măsură ce căldura îi revenea în trup, aducând în acelaşi timp o 
durere profundă, insuportabilă. Se întinse şi se ridică în capul 
oaselor, rămânând aşa o clipă, cu ochii închişi şi cu palmele 
zdrelite lipite de stânca străveche, a cărei răcoare milenară îi 
alina durerea. În cele din urmă, deschise ochii şi privi Ruina, 
care se întindea cu mult mai departe de locul în care se afla el. 

Începu să se roage, cum făcea de fiecare dată când ajungea 
teafăr pe un vârf de munte. 

Tatăl nostru, Carele eşti în Ceruri... 

Dar, pe când buzele începeau să alcătuiască cuvintele, o 
imagine îi apăru în faţa ochilor. Se poticni. După infernul la care 
fusese martor în noaptea aceea, după obscenitatea comisă în 
numele Lui, îşi dădu seama că nu mai ştia către cine sau către 
ce îşi înălța ruga. Simţea stânca rece sub degete, stânca în care, 
undeva sub el, fusese cioplită încăperea în care era ţinut 
Sacramentul. O văzu cu ochii minţii, văzu ce ascundea şi îl 
încercară aceeaşi perplexitate, groază şi ruşine. 

Ochii îi erau inundaţi de lacrimi; căută ceva în amintire, care 
să ia locul imaginii ce-l bântuia. Aerul cald, ce răzbătea până la 
el, aduse, pe lângă mirosul ierbii arse de soare, şi o amintire; o 
imagine începea să prindă contur, cea a unei fete, o imagine 
abia definită şi lipsită de trăsături la început, dar devenind tot 
mai clară pe măsură ce îi umplea mintea. Un chip în acelaşi timp 
străin şi familiar, un chip plin de dragoste, care se ridica din 
negura trecutului. 

Mâna i se îndreptă instinctiv către un anumit loc de pe trup 
care purta cea mai veche cicatrice, vindecată de mult, spre 
deosebire de cele recente, încă sângerânde. Pe când o pipăia, 
mai simţi ceva, un obiect ascuns în fundul unui buzunar. Il 
scoase, observând că este un măr mic, ceros, un rest de la 
prânzul frugal pe care nu fusese în stare să-l înghită în sala de 


mese. Fusese prea agitat la gândul că, în doar câteva ore, avea 
să fie primit în cea mai veche şi sacră frăţie de pe faţa 
pământului. lar acum se afla pe acoperişul lumii devenit iadul 
său personal. 

Devoră mărul, simțind cum dulceaţa îi inundă trupul 
suferind, încălzindu-l pe dinăuntru, pe măsură ce muşchii 
epuizați prindeau putere. Mâncă până şi cotorul, scuipând doar 
sâmburii în palma însângerată. O aşchie de piatră îi intrase 
adânc în carne. Îşi duse palma la gură şi o smulse cu dinţii, 
săgetat de o durere ascuţită. 

Scuipă aşchia în palmă; o replică în miniatură, scăldată în 
sânge, a crestei semeţe în vârful căreia se afla acum. O şterse cu 
degetul şi privi la piatra de dedesubt. Avea aceeaşi culoare 
cenuşie şi textura ca tăbliţele eretice pe care i le arătaseră în 
tainiţele bibliotecii, în timpul noviciatului. Tăbliţele de piatră 
erau umplute până la refuz cu simboluri cioplite de o mână ce se 
preschimbase de multă vreme în ţărână. Cuvintele pe care le 
citise, o adevărată profeție, păreau să avertizeze asupra 
sfârşitului lumii, dacă Sacramentul devenea cunoscut dincolo de 
zidurile Citadelei. 

Privi oraşul întins la picioarele lui, admiră razele soarelui de 
dimineaţă care se jucau în ochii lui verzi şi pe pomeţii ascuţiţi şi 
înalţi. Se gândi la toţi oamenii de acolo, de jos, care-şi trăiau 
viaţa încercând să facă bine atât cu gândul, cât şi cu fapta, să 
evolueze, să ajungă mai aproape de Dumnezeu. După tragediile 
prin care trecuse în propria-i viaţă, venise aici, la izvorul 
credinţei, pentru a se dedica aceloraşi scopuri. Şi acum stătea, 
îngenuncheat, atât de sus pe cât se putea ajunge, în vârful celui 
mai sfânt dintre munţi... simțindu-se mai departe de El ca 
oricând. 

Prin faţa ochilor îndureraţi i se perindau vedenii a ceea ce 
pierduse, a ceea ce învățase. Şi, pe măsură ce vorbele profetice, 
cioplite în piatra secretă a tăbliţelor eretice, îi răsunau în minte, 
vedea ceva nou în ele. lar ceea ce i se păruse la început un 
avertisment i se arătă acum, cu claritate, drept o revelaţie. 

Dusese deja taina Sacramentului atât de departe de zidurile 
Citadelei; cine putea să-l împiedice s-o ducă şi mai departe? 
Avea, poate, să devină unealta care să facă lumină în acest 
munte întunecat şi să pună capăt ororilor la care asistase. Iar 
dacă se-nşela şi această criză a credinţei nu era decât 
slăbiciunea unui individ prea nevolnic ca să înţeleagă scopul 


divin a ceea ce văzuse, atunci cu siguranţă Dumnezeu avea să 
intervină. Taina avea să rămână neştiută, ca şi până atunci, şi 
nimeni n-avea să plângă moartea unui călugăr rătăcit. 

Ridică ochii spre cer. Soarele se înălța tot mai sus - 
aducătorul luminii, aducătorul vieţii. Îl încălzea, în timp ce 
contempla aşchia din palmă şi îşi simţea mintea la fel de 
ascuţită ca marginile ei neregulate. 

Şi atunci înţelese ce avea de făcut. 


7 


La peste opt mii de kilometri depărtare, spre apus, o femeie 
zveltă, blondă, cu trăsături fine, nordice, stătea în Central Park, 
cu o mână pe balustrada Podului Arcuit şi ţinând în cealaltă un 
plic din carton manila, adresat lui Liv Adamsen. Plicul era cam 
mototolit, dar încă nu fusese deschis. Liv privea contururile 
cenuşii, lichide ale New York-ului reflectat în apă şi îşi aminti de 
ultima dată când se aflase acolo, cu el, după ce se jucaseră de-a 
turiştii, în soarele strălucitor. Acum, astrul era ascuns de nori. 

Vântul încreţea suprafaţa lucioasă a apei, iar cele câteva 
bărci cu vâsle legate la chei se izbeau unele de altele. Îşi dădu o 
şuviţă de păr după ureche şi privi plicul cu ochii ei verzi, uscați 
de vânt şi de cât şi-i încordase ca să nu plângă. Işi făcuse 
apariţia în căsuţa poştală în urmă cu aproape o săptămână, 
cuibărindu-se ca o viperă printre obişnuitele formulare de 
carduri de credit şi oferte de livrare de pizza. La început crezuse 
că e o factură oarecare, până observase adresa expeditorului, 
imprimată în colţul de jos. Primea tot timpul astfel de scrisori la 
The Inquirer, fotocopii după documente pe care le solicita 
pentru cine ştie ce articol la care se întâmpla să lucreze. Plicul 
provenea de la US Bureau of Vital Records:, ghişeul unic unde 
găseai informaţii publice despre Sfânta Treime a vieții 
majorităţii oamenilor: naşterea, căsătoria şi moartea. 

Îl îndesase în geantă, şocată de această descoperire şi fără 
să poată reacţiona în vreun fel, iar plicul rămăsese îngropat 
acolo, înghesuit printre chitanţele, agendele şi mărunţişurile din 
care îi era alcătuită viaţa, aşteptând momentul prielnic pentru a 
fi deschis, deşi un asemenea moment nu avea cum să vină 
vreodată. În fine, după o săptămână în care dăduse cu ochii de 
el de fiecare dată când îşi căutase cheile sau răspunsese la 
telefon, un gând i se insinuă în minte, aşa că îşi luă pauza de 
prânz mai devreme şi se urcă în trenul care lega Jersey de inima 
imensei metropole în care era atât de uşor să te faci nevăzut, 
unde nu o cunoştea nimeni şi amintirile se potriveau cu 
împrejurările şi unde, dacă o lua razna, nimeni n-avea să 
clipească măcar. 


2 Echivalentul Oficiului Stării Civile în Statele Unite 


Se îndreptă spre malul apei şi scoase un pachet mototolit de 
Lucky Strikes din geantă. Işi aprinse o ţigară, făcându-şi palma 
căuş pentru a proteja flacăra de vântul puternic, şi rămase o 
clipă nemişcată pe marginea lacului încreţit de vânt, trăgând 
fumul în piept şi ascultând bărcile ce se izbeau unele de altele şi 
şuieratul îndepărtat al oraşului. Îşi trecu apoi degetul pe sub 
clapeta plicului şi îl deschise. 

Înăuntru se aflau o scrisoare şi un document împăturit. 
Aşezarea în pagină şi limbajul îi erau familiare, dar cuvintele 
erau îngrozitor de diferite. Işi trecu rapid privirea peste ele, 
zărind mai degrabă grupuri de cuvinte decât propoziţii întregi: 


„„„dispărut de opt ani... 
...hicio dovadă nouă... 
„„„declarat oficial decedat... 


Desfăcu documentul, citi numele la care acesta făcea referire 
şi simţi cum ceva se rupe înlăuntrul ei. Emoţiile reprimate din 
ultimii ani îşi croiau cu violenţă drum spre suprafaţă. Izbucni 
într-un plâns necontrolat, vărsând lacrimi provocate nu doar de 
durerea bruscă, în mod straniu binevenită, ci şi de singurătatea 
absolută pe care o resimțea acum în umbra ei. 

Işi aminti ultima zi pe care o petrecuse cu el. Făcuseră turul 
oraşului, ca doi mocofani, închiriaseră chiar şi una dintre bărcile 
care acum se legănau, goale şi reci, în apropiere. Încercă să-şi 
amintească întreaga zi, dar în minte nu îi veneau decât 
crâmpeie: mişcările trupului său înalt, viguros, aplecându-se în 
faţă sau lăsându-se mult pe spate, destins, în timp ce împingea 
sau scotea vâslele din apă; mânecile cămăşii suflecate până la 
coate, dând la iveală fire de păr blond-deschis pe braţele uşor 
bronzate; culoarea ochilor lui şi felul în care i se încreţea pielea 
din jurul lor când zâmbea. Chipul îi rămânea, însă, vag. Cândva, 
imaginea lui fusese tot timpul prin preajmă, ivindu-se la simpla 
pronunțare a numelui său; acum, de cele mai multe ori, apărea 
un impostor, care îi semăna omului pe care îl cunoscuse 
odinioară, dar nu era niciodată acelaşi. 

Încercă din răsputeri să-l revadă cu ochii minţii, agăţându-se 
de substanţa alunecoasă a amintirii lui, până când o imagine 
veridică îşi făcu loc în cele din urmă: el, în copilărie, luptându-se 
cu nişte vâsle prea mari pentru statura lui, pe lacul de lângă 


casa bunicii Hansen, în nordul statului New York. Bunica îi 
împinsese în larg, strigându-le în urmă: 

— Strămoşii voştri au fost vikingi. Doar după ce-o să cuceriţi 
apele o să vă las să vă-ntoarceţi... 

Au stat pe lac toată după-amiaza, făcând cu rândul la vâsle şi 
la cârmă, până când barca din lemn părea să fi devenit o 
extensie a trupurilor lor. Bunica le pregătise un picnic al 
victoriei în iarba scăldată în soare şi îi numise Ask şi Embla, 
după primii oameni pe care zeii nordici îi ciopliseră în trunchiuri 
de copaci găsite pe un țărm îndepărtat. Le spusese apoi alte 
poveşti din străvechiul lor ţinut natal, legende despre uriaşi ai 
gheţurilor ce se aruncau turbaţi în luptă, despre walkirii ce se 
năpusteau asupra duşmanilor şi despre ceremonii funerare ale 
vikingilor, cu corăbii lungi cuprinse de flăcări. Mai târziu, în 
întunericul mansardei în care aşteptau să le vină somnul, el îi 
şoptise că, atunci când avea să moară într-o bătălie eroică, voia 
să plece în acelaşi fel, amestecându-şi spiritul cu fumul unei 
corăbii în flăcări şi plutind până sus de tot, în Valhalla. 

Mai privi o dată certificatul, în care erau trecute negru pe 
alb numele şi verdictul oficial al decesului său: căzuse răpus nu 
de sabie sau de suliță sau ca urmare a vreunui act altruist de o 
incredibilă valoare, ci pur şi simplu de o perioadă de absenţă, 
măsurată cu rigoare de funcţionar şi considerată suficientă. 
Împături hârtia rigidă cu o îndemânare dobândită în practică, pe 
care o regăsea tot din copilărie, se aşeză pe vine pe malul 
lacului şi lansă bărcuţa improvizată la apă. Îşi făcu mâna căuş în 
jurul pânzei ascuţite şi aprinse bricheta. Hârtia uscată se 
înnegri şi luă foc încet, iar Liv o împinse cu delicateţe către 
mijlocul lacului pustiu. Flăcările se zbătură o clipă în aer, 
căutând să se agaţe de ceva, după care bolborosiră în briza 
răcoroasă. Privi bărcuţa ce plutea în derivă, până când aceasta 
se răsturnă, în cele din urmă, în apa de culoarea metalului, 
răzbită de valurile ce se agitau şi clipoceau bătute de vânt. 

Mai fumă o ţigară, aşteptând-o să se scufunde, dar bărcuţa 
rămase nemişcată în mijlocul apei pe care se profila imaginea 
oraşului, aidoma unui suflet captiv în purgatoriu. 

Halal ceremonie vikingă de rămas-bun... 

Se întoarse pe călcâie şi o luă din loc, în direcţia trenului 
care avea s-o ducă înapoi la Jersey. 


8 


— Vă rog să ascultați puţin, doamnelor şi domnilor, îi implora 
ghidul pe turiştii cu priviri reci, care admirau Citadela. Ascultaţi 
amestecul de limbi din jurul dumneavoastră: italiană, franceză, 
germană, spaniolă, olandeză, graiuri diferite, care toate spun 
povestea acestui monument, cea mai veche structură din lume 
locuită fără încetare. Şi acelaşi talmeş-balmeş de graiuri, 
doamnelor şi domnilor, ne duce cu gândul la faimoasa poveste 
biblică a turnului Babel, din Facerea, a turnului care a fost 
înălţat nu întru slava Domnului, ci întru mărirea omului, aşa că 
Dumnezeu s-a înfuriat şi „le-a amestecat limbile”, împrăştiindu- 
le printre popoarele lumii şi lăsând turnul neterminat. Mulţi 
savanţi cred că această poveste se referă la Citadela de aici, de 
la Ruina. 

Îşi îndreptă braţul în sus, cu un gest teatral, şi arătă, fără a fi 
nevoie, înspre masiva structură ce le umplea tuturor câmpul 
vizual. 

— Dacă vă uitaţi la Citadelă, doamnelor şi domnilor, veţi 
observa că nu sunt semne exterioare ale destinaţiei sale 
religioase: nu există cruci, reprezentări ale unor îngeri, niciun 
fel de iconografie. Dar, în ciuda absenței oricăror însemne 
religioase, Citadela din Ruina, spre deosebire de turnul Babel, 
este, fără îndoială, o casă a Domnului. Aici, între aceste ziduri 
misterioase, a fost scrisă prima Biblie din lume, care a devenit 
piatra de temelie a credinţei creştine. Citadela a fost primul 
centru al Bisericii creştine. Mutarea la Roma, în Vatican, care a 
avut loc în anul 126 d.H., s-a făcut pentru că Biserica creştea cu 
repeziciune şi avea nevoie de un centru care să fie în atenţia 
lumii. Câţi dintre dumneavoastră aţi fost la Vatican? 

După câteva ezitări, se ridicară câteva mâini. 

— Nu prea mulţi. Şi fără-ndoială că v-aţi petrecut timpul 
acolo minunându-vă de Capela Sixtină, admirând bazilica 
Sfântul Petru sau mormintele papale, sau chiar asistând la o 
audienţă a papei. Din păcate, aici, deşi se spune că Citadela 
adăposteşte minuni care nu sunt cu nimic mai prejos decât cele 
de la Vatican, nu veţi putea vedea niciuna dintre ele. E un loc 
atât de sfânt, atât de tainic, încât singurii oameni care au voie să 


pătrundă sunt călugării şi preoţii care locuiesc aici. Regula e 
atât de strictă, încât măreţele metereze pe care le vedeţi săpate 
în stânca muntelui nu au fost ridicate de zidari sau de 
constructori, ci de ocupanţii muntelui sfânt. Această practică nu 
numai că explică aspectul dărăpânat al locului, dar a dat şi 
numele oraşului. În realitate, însă, structura e departe de a fi o 
ruină. E cea mai veche fortăreață din lume şi singura în care 
nimeni n-a pătruns niciodată, chiar dacă cei mai teribili şi 
hotărâți cotropitori şi-au încercat de-a lungul veacurilor şansele 
de izbândă. Vă întrebaţi de ce încercau să o cucerească? 
Datorită legendarei relicve pe care se spune că ar ascunde-o 
muntele, taina sfântă din Ruina: Sacramentul. 

Lăsă o clipă cuvântul să plutească în aerul rece. 

— Cel mai vechi mister din lume, şi cel mai mare. Glasul îi 
devenise o şoaptă conspirativă. Unii cred că e adevărata cruce a 
lui Hristos. Alţii, că e Sfântul Graal, potirul din care a băut lisus 
şi care poate tămădui orice rană şi dă viaţa veşnică. Mulţi cred 
că însuşi trupul Mântuitorului se află intact, miraculos 
conservat, undeva în străfundurile muntelui tăcut. Şi mai sunt 
unii care cred că e doar o legendă, o poveste lipsită de 
substanţă. Adevărul e, doamnelor şi domnilor, că nimeni nu ştie 
ce adăposteşte de fapt. Şi cum secretele, misterul sunt însăşi 
piatra de temelie pe care s-a construit legenda Citadelei, mă- 
ndoiesc foarte tare că va şti vreodată cineva. 

Străfulgeră cu privirea feţele inexpresive din faţa sa. 

— Şi acum, dacă aveţi întrebări, nu vă sfiiţi! 

Schimbarea bruscă din tonul lui trăda dorinţa sinceră ca 
nimeni să nu aibă nimic de întrebat. 

Şi rareori era dezamăgit, ceea ce însemna că mai aveau 
douăzeci de minute în care să se învârtă prin zonă, să cumpere 
suveniruri şi să facă fotografii proaste, înainte de a se reîntâlni 
la autocar. Ghidul tocmai trăgea aer în piept şi se pregătea să îi 
informeze în legătură cu programul, când o mână arătă spre cer. 

— Ce e aia? întrebă un bărbat de vreo cincizeci de ani, roşu 
la faţă, cu un pronunţat accent din nordul Angliei. Chestia aia 
care seamănă cu o cruce? 

— Păi, cum am mai spus, Citadela nu are nicio cruce pe... 
Tăcu. Işi miji ochii, din cauza soarelui orbitor. Se uită din nou. 
Deasupra lui, vizibilă cu ochiul liber pe celebrul vârf golaş al 
străvechii fortărețe, se afla o cruce minusculă. 


— Să ştiţi că nu sunt... sigur ce e... Făcu din nou o pauză. 
Oricum nu-l asculta nimeni. Toţi îşi mijeau ochii pentru a vedea 
mai bine obiectul acela cocoţat în vârful muntelui. 

Ghidul îi imită. Obiectul, sau ce-o fi fost, se legăna uşor în 
bătaia vântului. Semăna cu litera T. Poate era o pasăre sau pur 
şi simplu o iluzie creată de lumina dimineţii. 

— E un bărbat! strigă cineva dintr-un grup aflat în apropiere. 
Ghidul se uită la individul între două vârste, olandez după 
accent, care privea cu atenţie în monitorul LCD al camerei sale 
video. 

— Priviţi! 

Bărbatul se dădu înapoi, să poată vedea şi ceilalţi 
descoperirea lui. 

Ghidul se uită şi el la ecran, peste capetele turiştilor ce se 
îmbulzeau în aparat. Zoom-ul camerei video fusese setat la 
maximum şi în centrul ecranului apăruse imaginea tremurândă 
şi neclară a unui bărbat îmbrăcat în ceea ce părea a fi o sutană 
de culoare verde. Părul lung, de un blond-cenuşiu, îi biciuia 
chipul bărbos, bătut de vânturile de la înălţime, dar el stătea 
nemişcat pe marginea platoului, cu braţele întinse în lături, cu 
capul în piept, aidoma unei cruci umane, cunoscute de o lume 
întreagă - sau unei figuri singuratice, unei întruchipări a lui 
Hristos. 


9 


Pe colinele ce se înalţă la vest de oraşul Ruina, într-o livadă 
care dăinuia de la sfârşitul Evului Mediu, Kathryn Mann 
conducea şase voluntari ce înaintau în tăcere printre lanurile 
multicolore. Toţi erau îmbrăcaţi la fel, în salopete croite dintr-o 
pânză grosolană de culoare albă, şi purtau pe cap pălării cu 
boruri largi, acoperite cu voaluri negre ce le ajungeau până la 
umeri, mascându-le chipurile. În lumina dimineţii, păreau un 
grup uitat de druizi îndreptându-se către locul unui sacrificiu. 

Kathryn ajunse la un butoi pus în picioare şi acoperit cu o 
prelată; începu să dea la o parte pietrele care fixau prelata, iar 
ceilalţi se aşezară tăcuţi formând un semicerc, în spatele ei. 
Veselia exuberantă care umpluse microbuzul pe când acesta 
înainta pe străduţele pustii, cufundate încă în bezna nopţii, se 
stinsese de mult. Kathryn înlătură şi ultimele pietre. Cineva îi 
întinse afumătoarea. De obicei, cu cât era ziua mai caldă, cu atât 
albinele erau mai active şi trebuia să le calmeze. Dar, în ciuda 
zăpuşelii care începea să plutească în aer, Kathryn simţea că şi 
acest stup era la fel ca celelalte. Dinăuntru nu se auzea niciun 
bpâzâit şi cărămida roşie ce servea drept loc de oprire pentru 
micile insecte era goală. 

Pompă rapid fum de câteva ori înspre partea de jos a 
stupului, după care ridică prelata şi scoase la iveală opt şipci de 
lemn, aşezate la distanţe egale pe marginea butoiului deschis. 
Era un stup simplu, fără şipci superioare şi fără rame, care 
putea fi făcut, după cum se şi vedea, din tot felul de resturi. 
Excursia în livadă fusese proiectată ca o demonstraţie a 
regulilor de bază ale stupăritului, pe care voluntarii urmau să le 
pună în practică în diverse părţi ale lumii, unde aveau să-şi 
petreacă următorul an. Dar, pe măsură ce soarele se înălța pe 
cer şi stup după stup era verificat, erau cu toţii convinşi că 
dăduseră peste ceva cu mult mai tulburător decât s-ar fi 
aşteptat de la o simplă plimbare în natură. 

Când fumul se împrăştie, Kathryn ridică cu grijă una dintre 
şipcile laterale şi se întoarse către însoțitorii ei. De bucata de 
lemn atârna un fagure mare, cu formă neregulată, aproape golit 
de miere; până nu demult, stupul fusese activ şi bogat. Acum, în 


afara câtorva albine lucrătoare proaspăt eclozate, care se târau 
bezmetice pe suprafaţa-i ceroasă, stupul era pustiu. 

— Un virus? se auzi o voce de bărbat de sub una dintre 
măşti. 

— Nu. Kathryn dădu din cap. Priviţi... 

Se strânseră roată în jurul ei. 

— Dacă un stup e infectat cu VPC sau VPA, virusul paraliziei 
cronice sau acute, albinele sunt cuprinse de friguri şi nu mai pot 
zbura, aşa că mor în interiorul sau în preajma lui. Dar uitaţi-vă 
pe jos! 

Şase pălării se aplecară şi cercetară iarba moale care creştea 
deasă la umbra mărului. 

— Nimic. Şi uitaţi-vă şi-n stup! 

Pălăriile se ridicară, lovindu-şi borurile largi unele de altele. 

— Dac-ar fi fost un virus, atunci fundul stupului ar fi fost plin 
de albine moarte. Şi ele sunt ca noi; când nu se simt bine, se duc 
acasă şi se ghemuiesc într-un colţ până le trece. Dar în stupul 
ăsta nu e nici urmă de insectă. Albinele parcă s-au evaporat, pur 
şi simplu. Şi mai e ceva. 

Ridică şipca mai sus şi arătă spre partea de jos a fagurelui, 
acolo unde celulele hexagonale erau acoperite cu căpăcele 
minuscule de ceară. A 

— Larve care n-au ieşit din ou, spuse Kathryn. In mod 
normal, albinele nu abandonează un stup dacă mai există puiet 
care n-a eclozat. 

— Deci ce s-a-ntâmplat? 

Kathryn puse fagurele la loc în stupul silențios. 

— Nu ştiu, clătină ea din cap, dar se-ntâmplă peste tot. 

O luă spre făbricuţa de cidru, placată cu panouri de lemn, 
care se întrezărea la marginea livezii. 

— Acelaşi lucru se petrece în America de Nord, în Europa, 
chiar şi în Taiwan. Până acum, nimeni n-a reuşit să descopere 
cauza. Singurul lucru asupra căruia toată lumea a căzut de 
acord e că situaţia se înrăutăţeşte. 

Când ajunseră la microbuz, îşi scoase mănuşile de protecţie 
şi le aruncă într-o cutie din plastic, urmată de ceilalţi. 

— În America l-au numit sindromul depopulării coloniilor de 
albine. Unii cred că e sfârşitul lumii. Einstein spunea că, dacă 
albinele ar dispărea de pe faţa pământului, ne-ar mai rămâne 
patru ani de trăit. Dacă dispar albinele, culturile nu mai sunt 


polenizate. Dispar recoltele. Dispare hrana. lar asta înseamnă 
dispariţia omului. 

Desfăcu fermoarul voalului care îi proteja faţa şi îşi scoase 
pălăria, dând la iveală un chip oval cu pielea albă şi netedă şi 
ochii de un negru profund. Avea un aer fără vârstă, natural, vag 
aristocratic şi mai toţi bărbaţii tineri care veneau ca voluntari 
erau fermecaţi de ea, deşi era mai în vârstă decât mamele 
multora dintre ei. Cu mâna liberă îşi desfăcu părul des, de 
culoarea ciocolatei negre, şi dădu din cap, scuturându-l. 

— Şi ce se face-n privinţa asta? 

Cel care întrebase, un băiat înalt, cu părul de culoarea 
nisipului, originar din Vestul Mijlociu american, se eliberă din 
salopeta de apicultor. Arăta aşa cum arătau cei mai mulţi 
voluntari când veneau să lucreze pentru Kathryn la fundaţia 
umanitară: serios, lipsit de cinism, plesnind de sănătate şi de 
speranţă, strălucind de încredere în bunătatea lumii. Kathryn se 
întrebă cum va arăta după un an petrecut în Sudan, după ce va 
vedea copiii murind încet de foame, sau în Sierra Leone, după 
ce va încerca să-i convingă pe sătenii flămânzi să nu are 
ogoarele pe care le lucraseră strămoşii lor, fiindcă forţele de 
gherilă le împânziseră cu mine antipersonal. 

— Se fac multe cercetări, spuse, care încearcă să stabilească 
legătura dintre depopularea coloniilor şi culturile modificate 
genetic, noile tipuri de pesticide nicotinoide, încălzirea globală, 
paraziţii şi infecțiile cunoscute. Există chiar o teorie conform 
căreia semnalele telefoanelor mobile ar putea interfera cu 
sistemele de navigaţie ale albinelor, ducând la dezorientarea lor. 

Se dezbrăcă de salopetă cu o scuturare din umeri şi o lăsă să 
cadă pe jos. 

— Dar, dumneavoastră, ce credeţi că e? 

Kathryn se uită la tânărul serios şi văzu o urmă de încruntare 
ivindu-se pe chipul care până atunci de-abia dacă ştiuse ce 
înseamnă să-ţi faci griji. 

— Nu ştiu, îi răspunse. Poate că e o combinaţie între toţi 
aceşti factori. Albinele sunt, de fapt, nişte creaturi simple. Şi 
societatea lor e simplă. Dar nu e nevoie de prea mult ca să le 
tulburi. Fac faţă stresului, dar, dacă viaţa lor devine atât de 
complexă, încât nu îşi mai recunosc societatea, poate că o 
abandonează. Poate că preferă să-şi ia zborul spre moarte, decât 
să continue să trăiască într-o lume pe care n-o mai înţeleg. 


Îşi privi interlocutorii. Îşi dăduseră toţi salopetele jos şi acum 
stăteau în faţa ei, cu chipurile tinere umbrite de îngrijorare. 

— Hei, le zâmbi Kathryn, încercând să destindă atmosfera, 
nu vă luaţi după mine! Stau prea mult pe Wikipedia. În plus, aţi 
văzut că nu e cazul la toţi stupii; peste jumătate dintre ei dau pe 
dinafară de atâta activitate. Haideţi! continuă, bătând din palme 
şi simțindu-se imediat ca o educatoare care le dă tonul la cântec 
unor copilaşi de cinci ani. Mai avem multe de făcut, împachetaţi- 
vă salopetele şi puneţi mâna pe unelte! Trebuie să-nlocuim 
stupii care au murit. 

Dădu la o parte capacul altei cutii de plastic, aflate în iarbă. 

— Aveţi aici tot ce vă trebuie. Unelte, instrucţiuni despre 
cum să faceţi un stup simplu cu şipci superioare, resturi de cutii 
vechi şi scânduri vechi. Nu uitaţi că pe teren veţi asambla stupii 
din ce veţi găsi la faţa locului. Dar nu vă aşteptaţi să găsiţi prea 
multe obiecte neîntrebuinţate acolo unde veţi merge. Cei care 
nu au mare lucru nu prea aruncă nimic. N-aveţi voie să folosiţi 
nimic din stupii morţi. Dacă vreun spor sau parazit chiar a dus 
la dispariţia coloniei, nu veţi face altceva decât să răspândiţi 
dezastrul în stupul cel nou. 

Kathryn deschise uşa din dreptul scaunului şoferului. Trebuia 
să-i lase să se descurce singuri. Cei mai mulţi proveneau din 
familii bune, din clasa de mijloc, ceea ce însemna că erau bine 
intenţionaţi, dar complet lipsiţi de simţ practic şi aveau să 
discute ore în şir despre cum e mai bine să facă un lucru, în loc 
să treacă efectiv la treabă. Singurul mod de a-i vindeca era să-i 
lase de capul lor ajutându-i astfel să înveţe din propriile greşeli. 

— Peste o jumătate de oră, o să verific cum vă descurcaţi. 
Dacă o să aveţi nevoie de mine, mă găsiţi în biroul meu. 

Trânti portiera înainte ca vreunul dintre ei să aibă timp să 
mai întrebe ceva. 

Începură deja să răzbată până la ea zgomotul înfundat al 
uneltelor triate şi prima dintre multele discuţii teoretice. Porni 
radioul. Dacă auzea ce vorbeau, mai devreme sau mai târziu 
instinctul matern avea s-o împingă să le sară în ajutor, ceea ce 
n-ar fi folosit nimănui. Pe teren nu avea să fie lângă ei. 

Un post de radio local acoperi zgomotul făcut de voluntari cu 
ştiri despre trafic şi cu principalele titluri ale orei. Kathryn 
întinse mâna către scaunul din dreapta, de pe care luă un dosar 
gros din carton. Pe copertă era trecut un singur cuvânt - Ortus - 
şi un logo reprezentând o floare cu patru petale, având în centru 


globul pământesc. Dosarul conţinea un raport de evaluare care 
prezenta în detaliu un program complex de irigare şi replantare 
a unei fâşii de deşert apărută după defrişările ilegale din Delta 
Amazonului. Trebuia să hotărască în cursul zilei dacă fundaţia 
îşi putea permite susţinerea programului. Cu fiecare an care 
trecea, în ciuda faptului că strângerea de fonduri atinsese un 
maxim istoric, ieşeau la iveală tot mai multe colţuri de lume care 
aveau nevoie să fie vindecate. 

— Iar în final, spuse prezentatorul de la radio, pe un ton uşor 
amuzat, rezervat pentru ştirile senzaţionale de la sfârşitul celor 
serioase, dacă veţi merge astăzi în centrul oraşului Ruina, veţi 
avea cu siguranţă parte de o surpriză de proporţii, fiindcă un 
individ îmbrăcat în călugăr a reuşit să se caţere pe vârful 
Citadelei. 

Kathryn aruncă o privire rapidă spre radioul minuscul 
încorporat în bordul maşinii. 

— Pentru moment nu ştim dacă nu e vorba de o campanie 
publicitară, continuă prezentatorul, dar individul a apărut azi- 
dimineaţă, la puţin timp după răsăritul soarelui, şi acum îşi ţine 
braţele în lături, alcătuind un fel de... cruce umană. 

Kathryn simţi un nod în stomac. Băgă cheia în contact şi 
porni microbuzul. In dreptul uneia dintre voluntare, lăsă 
fereastra în jos, strigându-i: 

— Trebuie să mă duc la birou! Mă-ntorc cam într-o oră. Fata 
dădu din cap, iar pe chipul ei se citea o uşoară anxietate, o 
teamă că e lăsată singură, dar Kathryn n-o zări. Ochii ei erau 
deja aţintiţi înainte, concentrându-se asupra spărturii din gardul 
viu pe unde trecea drumul de ţară care dădea în şoseaua 
principală, ce avea s-o ducă înapoi la Ruina. 


10 


La jumătatea distanţei dintre mulţimea ce se adunase la 
poale şi vârful Citadelei, abatele, obosit după noaptea pe care o 
petrecuse în aşteptarea veştilor, stătea lângă jarul incandescent 
şi se uita la bărbatul care tocmai sosise. 

— Am crezut că versantul estic e insurmontabil, spuse 
Athanasius, netezindu-şi creştetul cu mâna, pe când îşi încheia 
raportul. 

— Atunci înseamnă că măcar am aflat ceva în noaptea asta, 
nu? 

Abatele privi înspre fereastra mare, prin care soarele 
începea să pătrundă, luminând bucăţile de sticlă albastre şi 
verzi ale străvechiului vitraliu. Lumina nu-i îmbunătăţea nici pe 
departe starea de spirit. 

— Aşadar, conchise el în cele din urmă, avem un călugăr care 
s-a lepădat de credinţă şi stă în vârful Citadelei, alcătuind un 
simbol foarte provocator, care a fost probabil zărit deja de sute 
de turişti şi de Dumnezeu mai ştie cine, şi pe care nu-l putem 
nici opri, nici prinde. 

— Corect, dădu Athanasius din cap. Dar nu poate vorbi cu 
nimeni cât timp rămâne acolo şi la un moment dat va trebui să 
coboare, căci unde s-ar putea duce? 

— N-are decât să se ducă naibii! aruncă abatele printre dinţi. 
Şi, cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru noi toţi. 

— Situaţia, aşa cum o văd eu, arată astfel, continuă neabătut 
Athanasius, ştiind dintr-o lungă experienţă că modul cel mai 
înţelept de a face faţă toanelor abatelui era să le ignori. N-are 
hrană. N-are apă. Nu poate cobori de pe munte decât printr-un 
singur loc şi, chiar dacă va aştepta căderea întunericului, 
camerele cu senzori termici îl vor detecta imediat ce va ajunge 
sub meterezele superioare. Avem senzori la nivelul solului şi 
forţe de securitate la exterior, pregătite să pună mâna pe el. Mai 
mult, e prins în interiorul singurei structuri de pe faţa 
pământului din care n-a scăpat nimeni niciodată. 

Abatele îi aruncă o privire tulbure. 

— Nu-i adevărat, i-o tăie, amuţindu-l pe călugăr. Au mai 
scăpat oameni. Nu în ultima vreme, dar unii au reuşit să scape. 


Cu o istorie aşa de lungă ca a noastră, e... inevitabil. Au fost 
prinşi de fiecare dată, bineînţeles, şi reduşi la tăcere - în numele 
Domnului - împreună cu toţi cei care au avut ghinionul să intre 
în contact cu ei cât timp s-au aflat în afara zidurilor. 

Văzu cum Athanasius se albeşte la faţă. 

— Sacramentul trebuie apărat. 

Abatele socotise mereu regretabil faptul că şambelanul său 
era prea slab de înger ca să i se încredinţeze sarcinile mai 
complexe ale ordinului. Din acest motiv, Athanasius purta încă 
sutana maronie a confreriei inferioare şi nu veşmântul verde- 
închis al unui Sanctus hirotonit conform tradiţiei. Cu toate 
acestea, era atât de zelos şi de devotat îndatoririlor sale, încât 
abatele uita uneori că el nu aflase niciodată secretul muntelui 
sau că mare parte din istoria Citadelei îi era necunoscută. 

— Sacramentul a fost ameninţat ultima oară în timpul 
Primului Război Mondial, explică abatele, privind atent jarul 
rece şi cenuşiu, de parcă trecutul ar fi fost scris în el. Un 
călugăr novice a sărit de la o fereastră înaltă şi a traversat înot 
şanţul de apărare. Din cauza asta a fost golit de apă. Din 
fericire, hirotonirea nu fusese dusă până la capăt, aşa că nu ne-a 
aflat taina. A ajuns până în Franţa ocupată, până am reuşit să... 
îl prindem din urmă. Dumnezeu a fost de partea noastră. Când l- 
am găsit, într-un final, câmpul de luptă săvârşise treaba în locul 
nostru. 

Se uită din nou la Athanasius. 

— Dar erau alte vremuri, când Biserica avea mulţi aliaţi şi 
tăcerea putea fi cumpărată cu uşurinţă, iar secretele erau 
păstrate, pur şi simplu; înainte ca internetul să-i permită oricui 
să trimită informaţia la un miliard de persoane într-o secundă. 
În ziua de azi, ar fi imposibil să ţinem secret un astfel de 
incident, de aceea trebuie să ne asigurăm că nici nu se va 
întâmpla. 

Privi din nou fereastra, acum luminată din plin de soarele 
dimineţii. Motivul reprezentând un păun - un simbol arhaic al 
lui Hristos şi al vieţii veşnice - strălucea în nuanţe puternice de 
albastru şi verde. 

— Fratele Samuel ne cunoaşte secretul, încheie abatele. Nu 
trebuie să părăsească muntele. 


11 


Liv apăsă pe butonul soneriei şi aşteptă. 

Casa se afla într-o zonă rezidenţială nouă şi cochetă din 
Newark, la câteva blocuri distanţă de Baker Park şi de 
Universitatea de Stat, unde soţul, Myron, lucra ca tehnician de 
laborator. Un gărduleţ de lemn demarca parcelele între ele şi 
străjuia aleile alcătuite din dale de beton înşirate pe un singur 
rând, care duceau la fiecare uşă. Câţiva metri de iarbă le 
separau de stradă. Cartierul era ca un vis american în 
miniatură. Dacă ar fi scris un alt articol, ar fi folosit exact 
această imagine, scoțând ceva de impact din ea; dar nu pentru 
asta se afla în faţa acestei uşi. 

Auzi mişcare înăuntru, paşi greoi pe o pardoseală 
alunecoasă, şi încercă să-şi compună o expresie care să nu 
trădeze singurătatea absolută care o devora de la ceremonia ei 
de doliu din Central Park, din pauza de prânz. Uşa se deschise şi 
în cadrul ei apăru o tânără drăguță şi însărcinată într-un stadiu 
atât de avansat, încât umplea practic holul îngust. 

— Tu trebuie să fii Bonnie. 

Vocea parcă era a altei persoane. 

— Sunt Liv Adamsen, de la The Inquirer. 

Bonnie se lumină la faţă. 

— Ziarista care scrie despre bebeluşi! 

Deschise uşa larg şi o pofti în holul bej imaculat. 

Liv nu scrisese în viaţa ei despre bebeluşi, dar nu zise nimic, 
îşi păstră zâmbetul care îi ardea obrajii, până în bucătărioara 
perfect aranjată a lui Bonnie, unde un bărbat proaspăt bărbierit 
făcea cafea. 

— Myron, iubitule, ea e ziarista care o să scrie despre 
naştere... 

Liv dădu mâna cu el; muşchii feţei începeau să o doară de la 
efortul pe care-l făcea ca să zâmbească. Nu-şi dorea decât să 
meargă acasă, să se bage sub pătură şi să plângă. În schimb, 
aruncă o privire prin încăpere, observând nuanțele catifelate şi 
obiectele grupate cu grijă - lumânările parfumate care 
combinau mirosul de trandafiri cu aroma cafelei, coşuleţele de 


nuiele care nu conţineau decât aer - toate vândute în seturi 
asortate de câte trei la casele de marcat de la IKEA. 

— Ce casă drăguță... 

Ştia că asta se aşteptau să spună. Se gândi la apartamentul 
ei sufocat de plante şi de mirosul de pământ reavăn; o seră 
dotată cu un pat, cum îl catalogase un fost iubit. De ce nu putea 
să ducă şi ea o viaţă de om obişnuit şi să fie fericită şi 
mulţumită? Se uită la curtea impecabilă, un pătrat verde de 
iarbă împrejmuit de arbuşti de Cypress leylandii care aveau să 
depăşească casa în înălţime în doar două veri, dacă nu erau 
tăiaţi des şi fără milă. Doi dintre cei trei copaci erau deja uşor 
îngălbeniţi. Poate că natura o să se ocupe de asta în locul lor. 
Cunoştinţele ei despre plante, şi în special despre proprietăţile 
lor curative, făcuseră de altfel ca Liv să primească această 
însărcinare. 

— Adamsen, tu te pricepi la plante şi la prostii de-astea, 
începuse destul de prozaic conversaţia când Rawls Baker, 
patron şi editor al The New Jersey Inquirer, o încolţise în lift la 
începutul săptămânii. Până să se dezmeticească, fusese luată de 
la secţia de investigaţii a ziarului pentru care lucra şi unde se 
obişnuise să aibă de-a face cu faţa întunecată a jurnalismului, şi 
însărcinată să scrie două mii de cuvinte sub titlul „Naşterea pe 
cale naturală - aşa cum a intenţionat mama-natură?”, pentru 
suplimentul de sănătate care apărea duminica. Mai scrisese 
uneori câte un articol despre grădinărit pentru alte publicaţii, 
dar niciodată ceva cu temă medicală. 

— N-are prea mult de-a face cu medicina, din ce-mi dau eu 
seama, spusese Rawls, ieşind din lift. Trebuie doar să-mi găseşti 
o femeie relativ întreagă la cap, dar care vrea totuşi să nască 
într-o piscină sau într-o poiană în mijlocul pădurii, fără 
calmante, în afară de cele pe bază de plante, şi să-mi spui 
povestea cu latura ei umană, împănată cu câteva date ştiinţifice. 
Şi să fie un cetăţean respectabil. Nu vreau să citesc despre vreo 
nenorocită de hipioată. 

Liv o găsise pe Bonnie cu ajutorul contactelor ei obişnuite. 
Era polițistă de circulaţie, exact opusul unei hipioate. Cam greu 
să propovăduieşti pacea şi iubirea când ai de-a face cu coşmarul 
zilnic numit autostrada New Jersey. Şi, totuşi, acum stătea, 
strălucitoare, pe canapeaua ei în formă de L, strângând mâna 
soţului ei cu simţ practic, cercetător într-un laborator, ca o 
autentică Mamă Pământ. 


Da - era primul ei copil. Copii, de fapt; era însărcinată cu 
gemeni. 

Nu - nu le cunoşteau sexul; voiau să fie o surpriză. 

Da - Myron avea unele rezerve, dat fiind că activa în 
domeniul ştiinţific, şi da - se gândise la metoda obstetrică 
obişnuită, dar, cum femeile născuseră de generaţii fără 
medicamente moderne, era convinsă că era mai bine pentru 
bebeluşi să lase lucrurile să se desfăşoare natural. 

Ea e cea care naşte, adăugă Myron cu tonul lui blând, de 
băieţel, mângâind-o pe cap şi zâmbindu-i cu dragoste. N-are 
nevoie să-i spun eu cum e mai bine. 

Ceva din intimitatea emoţionantă şi altruismul acelui 
moment străpunse armura veseliei lui Liv, care simţi, cuprinsă 
de uluire, cum lacrimile începură să-i curgă pe obraji. Se auzi 
cerându-şi scuze când Bonnie şi Myron se repeziră amândoi ca 
s-o consoleze şi reuşi să se adune suficient cât să termine 
interviul, simțindu-se vinovată că adusese norul întunecat al 
nefericirii ei deasupra sanctuarului luminos al vieţii lor simple. 

Se duse direct acasă şi se prăbuşi îmbrăcată pe patul 
nefăcut, ascultând cum picura apa din sistemul de irigație care 
uda florile ce îi umpleau apartamentul şi o asigurau astfel, în cel 
mai larg sens al cuvântului, că îşi împărțea viaţa cu alte fiinţe. 
Trecu în revistă întâmplările de peste zi şi se înfăşură strâns în 
pătură, tremurând de frig, de parcă gheaţa solidă a singurătăţii 
ei n-avea să se topească vreodată şi căldura unei vieţi precum 
cea a lui Bonnie şi Myron n-avea să-i fie nicicând hărăzită. 


12 


Kathryn Mann trase de volan, parcând microbuzul într-o 
curte mică din spatele unei clădiri înalte, ridicând în jurul ei un 
nor de praf. Această zonă din partea de est a oraşului era 
numită şi acum Cartierul Grădinilor, deşi parcelele înverzite 
care îi dăduseră numele dispăruseră de mult. Chiar văzută din 
spate, casa amintea de grandoarea sa apusă; piatra fără cusur, 
de culoarea mierii, din care fuseseră ridicate biserica publică şi 
mare parte din oraşul vechi, se mai zărea pe ici-colo, sub 
straturile de depuneri înnegrite de la atâta poluare. 

Kathryn cobori din maşină şi trecu pe lângă un suport gol de 
biciclete, amplasat pe locul unde odinioară se găsea o fântână 
din care scoteau apă proaspătă. Căută cu o mână tremurândă 
cheia potrivită pe inelul cu chei zornăitoare. Inima îi bătea cu 
putere, căci de câteva ori fusese pe punctul de a se ciocni de 
alte maşini, pe când conducea, cu capul zumzăind de gânduri, în 
traficul tot mai intens al dimineţii. Găsi cheia, o băgă în broască 
şi deschise uşa din spate. 

Interiorul casei era întunecat şi răcoros, în contrast cu 
strălucirea soarelui de primăvară timpurie. Uşa se închise în 
spatele ei pe când introducea codul pentru a opri sistemul de 
alarmă. Grăbi paşii de-a lungul coridorului slab luminat, până la 
recepţia însorită, aflată în partea din faţă. 

Mai multe ceasuri agăţate pe peretele din spatele biroului 
recepţionistei indicau ora de la Rio de Janeiro, New York, 
Londra, New Delhi, Jakarta - toate oraşele în care fundaţia avea 
birouri. La Ruina, era opt fără un sfert, o oră la care majoritatea 
oamenilor nu îşi începuseră încă ziua de lucru. Tăcerea care 
domnea pe scara elegantă din lemn îi confirmă că era singură. O 
luă la fugă în sus, sărind două trepte deodată. 

Casa cu cinci niveluri era îngustă, ca majoritatea clădirilor 
medievale, iar scările scârţâiau pe măsură ce Kathryn trecea 
prin faţa uşilor vitrate ale birourilor care ocupau primele patru 
caturi. În capul scărilor, la ultimul etaj, o uşă întărită cu panouri 
din oţel atârna greoaie în balamale. O împinse şi intră în ceea ce 
era casa ei. Încăperea de dincolo de prag dădea senzaţia de 
întoarcere în timp. Pereţii erau acoperiţi cu lambriuri din lemn 


şi zugrăviți într-o nuanţă delicată de gri, iar sufrageria era 
împânzită cu piese de mobilier clasic alese cu mult bun gust. 
Singurul lucru care amintea de secolul prezent era un mic 
televizor cu ecran plat, aşezat într-un colţ, pe o măsuţă 
chinezească joasă. 

Kathryn luă telecomanda de pe sofa şi apăsă pe buton, în 
direcţia televizorului, apropiindu-se în acelaşi timp de o 
bibliotecă încorporată în peretele din celălalt capăt al încăperii, 
ale cărei rafturi se întindeau de la podea până la tavan şi erau 
burduşite cu toată crema literaturii de secol XIX. Ea apăsă pe 
cotorul unui exemplar din Jane Eyre învelit în piele de vițel şi, cu 
un clic delicat, partea de jos a bibliotecii se deschise, dând la 
iveală un dulap adânc. Înăuntru se aflau un seif, un fax, o 
imprimantă - toate accesoriile vieţii moderne. Pe raftul de jos, 
pe un teanc de reviste de design interior, se afla binoclul pe care 
i-l dăruise tatăl ei când împlinise treisprezece ani şi merseseră 
pentru prima oară în Africa. Îl luă şi alunecă înapoi, pe podeaua 
lustruită, către un luminator din tavanul înclinat. Câţiva 
porumbei se zburătăciră când Kathryn deschise fereastra şi 
scoase capul afară. Prin faţa ochilor i se amestecau, alcătuind o 
imagine înceţoşată, acoperişurile roşii şi cerul albastru când 
ridică binoclul, focalizându-l pe monolitul negru aflat la circa opt 
sute de metri spre vest. Televizorul se trezise la viaţă în spatele 
ei, transmițând în încăperea pustie sfârşitul unui reportaj despre 
încălzirea globală. Kathryn se sprijini de pervaz, ca să nu-i 
tremure mâna, şi mişcă atentă binoclul de-a lungul unei linii 
imaginare ce urca pe Citadelă, până în vârf. 

Şi atunci îl văzu. 

Cu braţele întinse în lături. Cu capul în piept. 

Era o imagine pe care o cunoştea de o viaţă, atâta doar că 
sculptată în piatră şi stând nemişcată în vârful unui alt munte, 
aflat în cealaltă parte a lumii. Învăţase ce semnificaţie are, încă 
din copilărie. Generaţii întregi se străduiseră, rând pe rând, să 
declanşeze lanţul de evenimente ce avea să schimbe soarta 
omenirii, iar acum iată-l aici, în faţa ochilor ei, opera unui om 
care acţionase de unul singur. Încercă să-şi controleze tremurul 
mâinilor, în timp ce glasul prezentatorului răsuna anunțând 
principalele ştiri. 

— În următoarele treizeci de minute vom discuta despre 
summitul mondial privind încălzirea globală, vom afla ultimele 
informaţii legate de pieţele financiare de pe glob şi vă vom arăta 


cum, azi-dimineaţă, a fost cucerită, în cele din urmă, antica 
fortăreață din oraşul Ruina - după publicitate... 

Kathryn aruncă o ultimă privire spre extraordinara imagine, 
apoi se întoarse în încăpere, pentru a afla cum avea să fie 
percepută de restul lumii. 


13 


În timp ce se difuza o reclamă la un automobil de lux, 
Kathryn se aşeză pe sofa şi aruncă o privire către ora afişată pe 
ecranul televizorului. Opt şi douăzeci şi opt de minute; patru şi 
douăzeci şi opt de minute, dimineaţa, la Rio. Apăsă pe un buton 
de apelare rapidă. 

— Ola? răspunse o voce joasă, dar alertă de femeie. Kathryn 
observă uşurată că nu era vocea cuiva care tocmai fusese trezit 
din somn. 

— Mariella, sunt Kathryn. Scuză-mă că sun aşa de târziu... 
sau de devreme. M-am gândit că poate nu doarme. 

Ştia că tatăl ei se culca şi se scula la ore din ce în ce mai 
ciudate. 

— Si, Senhora, răspunse Mariella. S-a trezit de ceva vreme. 
Am făcut focul în birou. A fost răcoare azi-noapte. L-am lăsat 
citind. 

— Pot să vorbesc cu el, te rog? 

— Certamente, o asigură femeia. 

În receptor se auziră foşnetul unei fuste şi paşii uşori 
deplasându-se. Kathryn şi-o imagina pe menajera tatălui ei cum 
înainta pe holul întunecat, cu parchet pe jos, spre lumina blândă 
de la şemineul din biroul aflat în celălalt capăt al căsuţei 
modeste. Paşii se opriră şi Kathryn auzi o conversaţie scurtă, 
înăbuşită, în portugheză, înainte ca receptorul să fie trecut 
dintr-o mână în alta. 

— Kathryn... Vocea caldă a tatălui ei traversă continentele, 
liniştind-o instantaneu. Îşi dădu seama după tonul lui că zâmbea. 

— 'Tăticule... Zâmbi la rândul ei, în ciuda veştii pe care avea 
să i-o dea. 

— Cum e vremea la Ruina în dimineaţa asta? 

— Însorită. 

— Aici e frig, spuse el. Am făcut focul. 

— Ştiu, tată, mi-a spus Mariella. Ascultă, aici se petrece 
ceva. Aprinde televizorul şi dă pe CNN. 

Îl auzi rugând-o pe Mariella să aprindă televizorul mic, aflat 
în colţul biroului, în timp ce ea îşi îndreptă privirea către 
propriul ei aparat. Pe ecran apăru sigla strălucitoare a postului, 


după care prezentatorul reveni în prim-plan. Dădu din nou mai 
tare. La celălalt capăt al firului se auzeau frânturi dintr-un joc 
televizat, o telenovelă şi câteva reclame - toate în portugheză - 
după care tonul serios al canalului internaţional de ştiri. 

În spatele prezentatorului TV apărea imaginea unei siluete 
îmbrăcate în verde, care stătea nemişcată în vârful muntelui. 

Auzi respiraţia brusc sacadată a tatălui ei. 

— Dumnezeule, murmură el. Un călugăr Sanctus. 

— Deocamdată, continuă prezentatorul, nu am primit nicio 
declaraţie din interiorul Citadelei care să confirme ori să infirme 
faptul că acest bărbat are vreo legătură cu ei, dar chiar acum se 
află împreună cu noi, pentru a clarifica puţin acest mister, 
ruinologistul şi autoarea a numeroase cărţi pe acest subiect, dr. 
Miriam Anata. 

Prezentatorul se răsuci în scaun, întorcându-se către o 
femeie cu o alură intimidantă, în vârstă de vreo cincizeci de ani, 
îmbrăcată într-un sacou cu dungi bleumarin şi un tricou alb, şi 
cu părul grizonant tuns scurt, asimetric. 

— Dr. Anata, ce părere aveţi despre evenimentele de azi- 
dimineaţă? 

— Cred că asistăm la ceva extraordinar. Femeia îşi împinsese 
capul înainte, privind cu ochi albaştri şi reci, pe deasupra 
ochelarilor în formă de semilună. Bărbatul acesta nu seamănă 
deloc cu acei călugări pe care-i zărim uneori reparând 
meterezele sau căptuşind ferestrele. Sutana lui e verde, nu 
maro, un amănunt foarte important; un singur ordin purta 
această culoare, dar a dispărut acum nouă sute de ani. 

— Cine sunt membrii acestui ordin? 

— Deoarece locuiau în Citadelă, se ştiu foarte puţine lucruri 
despre ei, dar, cum nu au fost zăriţi decât în partea superioară a 
muntelui, bănuim că era vorba despre un ordin de rang foarte 
înalt, care se poate să fi fost însărcinat cu protecţia 
Sacramentului. 

Prezentatorul îşi duse mâna la cască. 

— Cred că putem prezenta imagini în direct de la Citadelă. 

Pe ecran apăru o nouă imagine, mai clară, înfăţişându-l pe 
călugăr, cu sutana fluturând uşor în bătaia brizei dimineţii, cu 
braţele întinse în continuare, neclintit. 

— Da, spuse prezentatorul. lată-l pe vârful Citadelei, 
alcătuind semnul crucii cu trupul său. 


— Nu e o cruce, şopti Oscar în receptor, când camera se 
îndepărtă pentru a arăta muntele în înălţimea sa 
înspăimântătoare. Semnul pe care-l alcătuieşte e Tau. 


În lumina blândă a focului ce ardea în şemineul din biroul 
său, undeva pe colinele vestice ale oraşului Rio de Janeiro, 
Oscar de la Cruz rămăsese cu ochii aţintiţi asupra imaginii de pe 
ecran. Părul lui alb imaculat contrasta frapant cu pielea închisă 
la culoare, arsă de verile fără număr. În ciuda vârstei, ochii 
negri îi erau încă strălucitori şi vii, iar trupul voinic radia încă 
energie, voinţă şi putere, ca un general de campanie nevoit să 
stea la birou pe timp de pace. 

— Ce părere ai? îi şopti vocea fiicei lui în ureche. 

El reflecta la întrebarea ei. Aşteptase aproape toată viaţa să 
se întâmple un lucru ca ăsta, îşi petrecuse o mare parte din 
existenţă încercând să provoace un astfel de eveniment, iar 
acum nu ştia ce să facă. 

Se ridică rigid din scaun şi traversă încăperea în direcţia uşii 
de sticlă care dădea spre o terasă placată cu gresie, ce reflecta 
slab lumina lunii. 

— S-ar putea să nu însemne nimic, spuse în cele din urmă. 

O auzi pe fiica lui oftând adânc. 

— Chiar crezi asta? întrebă ea fără ocolişuri, făcându-l să 
zâmbească. El o învățase să pună totul la îndoială. 

— Nu, recunoscu. Nu prea. 

— Deci? 

El tăcu; temându-se să formuleze în cuvinte gândurile din 
minte şi sentimentele din inimă. Se uită la micul golf, înspre 
vârful muntelui Corcovado, unde O Cristo Redentor, statuia lui 
Hristos Mântuitorul, cu braţele în lături, privea în jos cu 
bunăvoință la locuitorii oraşului Rio, încă adânciţi în somn. 
Contribuise la înălţarea lui, sperând că va aduce o nouă eră. 
Devenise într-adevăr atât de faimos pe cât sperase el, dar nimic 
mai mult. Se gândi acum la călugărul care stătea în vârful 
Citadelei, la gestul unui singur om, care făcuse înconjurul 
planetei în mai puţin de o secundă datorită presei 
internaţionale, într-o poziţie aproape identică cu cea pentru care 
el avusese nevoie de aproape nouă ani ca s-o ridice din oţel, 
beton şi gresie. Ridică mâna şi trase de gulerul înalt al 
puloverului pe gât pe care îl purta tot timpul. 


— Cred că poate se adevereşte profeția, şopti. Cred că 
trebuie să ne pregătim. 


14 


Soarele strălucea acum cu putere deasupra oraşului Ruina. 
Samuel privea umbrele scurtându-se de-a lungul bulevardului 
estic, până la munţii roşii ce străjuiau metropola, în depărtare. 
Abia dacă simţea durerea care-i ardea umerii, în ciuda efortului 
prelungit de a ţine întinse, atâta timp, braţele deja extenuate. 

Observase de ceva vreme agitația de la picioarele lui, 
oamenii care se adunau în număr tot mai mare, sosirea 
echipelor de televiziune. Adus de curenţii de aer cald, murmurul 
lor ajungea din când în când până la el, făcându-i să pară 
nefiresc de aproape. Dar el nu se gândea decât la două lucruri. 
Primul era Sacramentul, al doilea, chipul fetei din trecutul său. 
Pe măsură ce mintea i se elibera de orice altă preocupare, 
ambele gânduri păreau să se contopească într-o unică imagine 
plină de forţă, una care-i oferea consolare şi linişte. 

Aruncă o privire peste marginea platoului, dincolo de 
colţurile de stâncă de care trecuse cu atâta caznă în urmă cu 
ceea ce i se părea a fi fost zile întregi, până jos de tot, până la 
şanţul de apărare secat, aflat la peste trei sute de metri sub el. 

Îşi băgă labele picioarelor în tăieturile pe care le făcuse chiar 
deasupra tivului sutanei, apoi îşi trecu degetele mari de la mâini 
prin două găuri similare de la capătul mânecilor. Depărtă 
picioarele şi simţi cum materialul din care era croit veşmântul 
se întinde de-a lungul trupului, simţi presiunea în mâini şi în 
picioare. Se mai uită o ultimă oară în jos. Simţi curenţii de aer 
cald, ce se înălţau pe măsură ce soarele încălzea pământul. Auzi 
amestecul de glasuri, adus de briza ce se înteţea. Se concentră 
asupra locului pe care îl alesese, chiar lângă zidul în apropierea 
căruia se afla un grup de turişti, lângă un petic de iarbă. 

Se legănă. 

Se aplecă în faţă. 

Şi se aruncă. 

Îi luă trei secunde să parcurgă în cădere aceeaşi distanţă pe 
care, cu o noapte în urmă, o urcase în câteva ore lungi şi 
chinuitoare. Durerea îi şfichiuia braţele şi picioarele epuizate, 
captive în lâna groasă din care era croită sutana a cărei direcţie 
încerca din răsputeri să o controleze în bătaia nemiloasă a 


vântului. Îşi ţinea ochii aţintiţi asupra peticului de iarbă către 
care se străduia să se îndrepte. 

Auzi nişte ţipete străpungând aerul care îi şuiera în urechi şi 
îşi împinse cu toată puterea braţele în jos, sporindu-şi 
rezistenţa, încercând să îşi îndrepte trupul şi să îşi corecteze 
traiectoria. Văzu oameni împrăştiindu-se în fugă de pe bucata de 
pământ spre care se îndrepta. Aceasta se apropia cu repeziciune 
de el. Mai aproape. Şi mai aproape. 

Deodată, gaura pe care o făcuse în material cedă, iar el simţi 
cum braţul drept îi e smuls cu brutalitate. Acum, nu mai opunea 
rezistenţă, fapt ce-l făcu să se răsucească şi îi spori viteza cu 
care se prăbuşea cu capul în jos. Prinse mâneca care se zbătea 
în vânt şi trase cu putere de ea. Curentul de aer o eliberă din 
nou. Era prea slăbit. Era prea târziu. Cobora cu o viteză 
ameţitoare. Pământul era prea aproape. Se întoarse pe spate. 

Şi se prăbuşi cu o bufnitură surdă, îngrozitoare, la un metru 
şi jumătate dincolo de zidul şanţului de apărare, foarte aproape 
de peticul de iarbă spre care ţintise, cu braţele încă întinse în 
lături, cu ochii fixaţi în sus, spre cerul albastru şi senin. 
Ţipetele, care începuseră încă din clipa în care se avântase de 
pe culme, aruncându-se în gol, cuprinseră acum mulţimea. Cei 
aflaţi în apropierea lui fie îşi întorseseră privirea, fie se uitau 
îngroziţi, dar fascinaţi, cum sângele întunecat i se ivea de sub 
trup, scurgându-se în firicele subţiri prin crăpăturile proaspete 
din dalele de piatră albite de soare, înnegrind într-o nuanţă 
sinistră țesătura sutanei lui sfâşiate. 


15 


Lui Kathryn Mann i se tăie răsuflarea văzând scena în direct, 
la televizor. Cu doar o clipă în urmă, călugărul stătea neclintit în 
vârful Citadelei; iar acum, dispăruse. Imaginea devenise neclară 
când operatorul încercă să-i urmărească traiectoria cu camera 
de filmat, apoi se dădu legătura în studio, unde prezentatorul îşi 
potrivea agitat casca în ureche, încercând să spargă tăcerea 
mormântală ce se aşternuse când cei din jur înţeleseseră la ce 
grozăvie asistaseră. Kathryn era deja în cealaltă parte a 
încăperii, ducându-şi binoclul la ochi. Imaginea crestei pustii 
mărită la maximum şi sirenele ce se auzeau în depărtare erau o 
confirmare mai mult decât suficientă. 

Se întoarse în cameră, înhăţă telefonul de pe canapea şi 
apăsă cu nervozitate butonul de reapelare, învăluită însă de într- 
un soi de amorţeală. li răspunse robotul; vocea joasă, liniştitoare 
a tatălui ei îi cerea să lase un mesaj. Îl sună pe telefonul mobil, 
întrebându-se unde plecase atât de repede. Mariella era 
probabil cu el, altfel ar fi răspuns la telefonul fix. După un scurt 
apel, intră direct căsuţa vocală. 

— Călugărul a căzut, anunţă ea scurt. După ce închise 
telefonul, îşi dădu seama că avea lacrimi în ochi. Stătuse atâta 
vreme la pândă şi aşteptase semnul, ca atâtea alte generaţii de 
santinele înaintea ei. lar acum se părea că, din nou, nu fusese 
decât o alarmă falsă. Aruncă o ultimă privire înspre creasta 
pustie, după care băgă binoclul la loc în dulapul ascuns în 
bibliotecă şi introduse un cod format din cincisprezece cifre în 
tastatura aflată în partea din faţă a seifului. După câteva 
secunde se auzi un declic sec. 

În spatele uşii de titan, securizată împotriva exploziilor, se 
afla o cutie, lungă cât un laptop şi aproape de trei ori mai 
groasă, turnată în poliuretan cenuşiu. O scoase şi o puse pe 
măsuţa din faţa canapelei. 

Răşina de policarbonat, incredibil de rezistentă, avea textura 
şi aspectul pietrei. Desfăcu balamalele ascunse care ţineau 
capacul închis. Înăuntru se aflau două fragmente de tăblițe, 
aşezate unul peste altul, fiecare având gravate pe suprafaţă 
însemne şterse parţial de trecerea vremii. Privi obiectele atât de 


familiare, desprinse cu grijă din stâncă de o mână pierdută în 
negura vremii. Singurele rămăşiţe ale unei tăblițe antice, 
simbolurile cioplite datau dinaintea Vechiului Testament şi 
ofereau doar indicii despre ce ar fi putut conţine restul pietrelor. 
Limba în care erau scrise era cunoscută sub numele de malan, 
de la anticul trib mala - strămoşii lui Kathryn Mann. Se uită la 
forma bine-cunoscută a liniilor. 


ANU ȚI=+3 
oymi oF 
ATIA 
AT A 
ZAT 
131% 


Textul avea forma sacră a lui Tau, preluat de către greci ca 
litera „T”, dar mai vechi decât limbajul, simbol al soarelui şi al 
celui mai vechi zeu. Pentru sumerieni era Tammuz; romanii îl 
numeau Mithra, iar la greci era Attis. Avea o însemnătate atât 
de sacră, încât era pus pe buzele regilor egipteni care îşi 
începeau călătoria spre lumea de dincolo. Simboliza viaţa, 
învierea şi sacrificiul sângelui. Era forma pe care călugărul o 
alcătuise cu trupul lui, stând neclintit în vârful Citadelei, ca să-l 
privească o lume întreagă. 

Citi din nou cuvintele, traducându-le în gând, găsind 
legăturile dintre mesajul pe care îl transmiteau şi evenimentele 
din ultimele ore. 


Singura cruce adevărată se va ivi pe pământ 
O vor zări cu toţii într-o clipă - cu toţii se vor minuna 
Crucea se va prăbuşi 
Crucea se va înălța 
Ca să descătuşeze Sacramentul 
Și să vestească o nouă epocă 


Sub ultimul rând se zărea partea de sus a altor simboluri 
decapitate, dar marginea neregulată a tăbliţei sparte trăgea o 
linie strâmbă de-a lungul lor, împiedicând descifrarea mesajului 
pe care îl conţineau. 

Primele două rânduri erau uşor de asociat cu realitatea. 


Adevăratul semn al crucii era litera Tau, iar aceasta apăruse 
pe pământ în clipa când călugărul îşi întinsese braţele în lateral. 

O văzuseră toţi într-o clipită, graţie canalelor internaţionale 
de ştiri. Toţi se minunaseră, fiindcă era un eveniment ieşit din 
comun, ceva ce nu se mai întâmplase până atunci, şi nimeni nu 
ştia ce semnificaţie avea. 

Aici se poticni. Ştia că textul era incomplet, dar nu îşi dădea 
seama cum să continue cu interpretarea rândurilor următoare. 

Crucea se prăbuşise într-adevăr, aşa cum spunea profeția; 
dar crucea era de fapt un om. 

Privi pe fereastră. Citadela avea o înălţime de peste 330 de 
metri de la bază la vârf, iar el se prăbuşise de pe abruptul 
versant estic. 

Cum ar putea cineva să se înalțe după aşa o cădere? 


16 


Athanasius strânse la piept teancul de documente şi bătu în 
uşa sculptată şi poleită de la încăperile abatelui. Nu primi niciun 
răspuns. Se strecură înăuntru şi descoperi, spre marea lui 
uşurare, că era pustiu. Asta însemna că, deocamdată cel puţin, 
nu era nevoit să discute cu abatele despre felul în care se 
rezolvase problema cu fratele Samuel. Se simţea plin de tristeţe. 
Fratele Samuel fusese unul dintre prietenii lui apropiaţi, până 
când alesese calea călugărilor Sancti şi dispăruse pentru 
totdeauna în încăperile izolate din vârful muntelui. Iar acum era 
mort. 

Ajunse la birou şi aşeză dosarele care aveau să-i umple 
abatelui toată ziua, împărțindu-le în două teancuri. Primul 
conţinea informările zilnice privind viaţa internă a Citadelei, 
inventarul proviziilor şi lucrările programate pentru reparaţiile 
de care fortăreaţa avea constant nevoie. Al doilea teanc, mult 
mai voluminos, conţinea rapoarte privind vastele interese ale 
Bisericii, care depăşeau zidurile Citadelei - cele mai recente 
descoperiri de pe şantierele arheologice din întreaga lume; 
rezumate ale lucrărilor teologice de actualitate; prezentări ale 
cărţilor înaintate spre publicare; uneori chiar propuneri de 
emisiuni sau documentare de televiziune. Cele mai multe 
informaţii proveneau de la diferite organisme oficiale fie 
finanţate, fie deţinute în totalitate de către Biserică, dar unele 
erau culese cu migală, bob cu bob, de vasta reţea de informatori 
neoficiali, care acționau în tăcere în toate instituţiile de 
conducere din lume şi erau parte integrantă a tradiţiei şi istoriei 
Citadelei în aceeaşi măsură ca rugăciunile şi slujbele din care 
era alcătuită fiecare zi cucernică. 

Athanasius aruncă o privire peste hârtia aflată în vârful 
maldărului de documente. Era o notă informativă înaintată de 
către un agent pe nume Kafziel - unul dintre cei mai prolifici 
spioni ai Bisericii. In cursul unor săpături din Siria, printre 
ruinele unui templu fuseseră descoperite fragmente dintr-un 
manuscris antic. Autorul notei recomanda A şi I - Achiziţie şi 
Investigaţie - pentru descoperirea şi neutralizarea oricărei 
potenţiale ameninţări. Athanasius clătină din cap. Încă un obiect 


antic nepreţuit avea să sfârşească, fără îndoială, zăvorât în 
întunericul vastei lor biblioteci. Părerea lui cu privire la această 
politică a Citadelei nu era un secret. Susţinuse, împreună cu 
fratele Samuel şi cu fratele Thomas, cel care inventase şi pusese 
în aplicare numeroase sisteme de modernizare a bibliotecii, că 
stocarea informaţiilor, menită să îngrădească accesul la ele, şi 
cenzurarea oricăror idei alternative, erau semnul unei Biserici 
slabe într-o lume modernă şi deschisă. Cei trei discutaseră 
adeseori despre o vreme în care imensul tezaur de cunoaştere al 
Citadelei ar putea fi împărtăşit cu restul lumii, întru binele 
omenirii şi propăşirea credinţei în Domnul. Apoi Samuel alesese 
să urmeze tainica şi străvechea cale a călugărilor Sancti, iar 
Athanasius simţea că speranţele lor muriseră odată cu el. Toate 
proiectele la care Samuel participase în timpul petrecut în 
Citadelă aveau acum să fie stigmatizate. 

Simţea cum lacrimile îl înţeapă în colţul ochilor când se 
gândea la veştile pe care aveau să le aducă aceste documente în 
zilele următoare: rapoarte nesfârşite, în care se va relata în cele 
mai mici amănunte ce se spunea despre călugărul care se 
prăbuşise şi cum îl percepuse lumea. Se întoarse şi se îndreptă 
către uşă, ştergându-şi ochii cu dosul palmei pe când se strecura 
afară din camera abatelui, înapoi în labirintul din interiorul 
muntelui. Trebuia să găsească un loc unde să poată da frâu liber 
emoţiilor. 

Cu capul plecat, înainta hotărât prin tunelurile răcoroase, 
climatizate. Coridoarele largi, puternic luminate, se îngustau în 
dreptul unei scări întunecoase ce ducea la un culoar îngust 
situat sub peştera care găzduia marea catedrală; de o parte şi 
de alta se aflau uşile unor mici capele private. La capătul 
celălalt al culoarului, într-o firidă cioplită în stâncă, o lumânare 
ardea lângă o astfel de uşă, semn că încăperea aflată dincolo de 
ea era deja ocupată. Athanasius păşi înăuntru. Flăcările celor 
câteva candele care luminau interiorul se zbătură în curentul 
stârnit de uşa ce se închidea şi, lumina lor pâlpâi de-a lungul 
tavanului jos, negru de funingine, şi al crucii în formă de T, 
aşezată pe o poliţă din piatră tăiată în peretele din fundul 
încăperii. Un bărbat într-o sutană neagră, simplă, stătea 
gârbovit, rugându-se în faţa ei. 

Preotul se întoarse, dar Athanasius nu avea nevoie să-i vadă 
chipul ca să ştie cine e. Se prăbuşi pe podea alături de el şi îl 
prinse într-o îmbrăţişare neaşteptată şi disperată, în timp ce 


hohotele de plâns îi erau înăbuşite de țesătura grosolană a 
veşmântului tovarăşului său. Stătură aşa câteva minute bune, 
fără a rosti vreun cuvânt, strâns legaţi în durerea lor. În cele din 
urmă, Athanasius se desprinse şi privi chipul rotund, palid, şi 
ochii negri inteligenţi ai părintelui Thomas. Obrajii umeziţi de 
lacrimi îi străluceau în lumina lumânărilor. 

— Simt că totul e pierdut. 

— Noi suntem încă aici, frate Athanasius. La fel şi ceea ce am 
discutat toţi trei în această încăpere; asta nu s-a pierdut. 

Athanasius reuşi să schiţeze un zâmbet, îmbărbătat de 
cuvintele prietenului său. 

— Şi, cel puţin, ni-l putem aminti pe Samuel aşa cum era cu 
adevărat, adăugă părintele Thomas. Chiar dacă alţii nu vor face 
la fel. 


17 


Abatele stătea în Capelli Deus Specialis - Capela Sfintei 
Taine a Domnului - sus, în creştetul muntelui. Era o încăpere 
mică, cu tavan jos, aidoma unei cripte; atât de întunecată, că i 
se întrezăreau anevoie contururile. Fusese tăiată de mână, în 
piatra solidă, de cei ce întemeiaseră Citadela, şi rămăsese 
neschimbată de la început, purtând încă pe pereţi urmele 
grosolane ale uneltelor primitive. Abatele simţea încă în aer 
mirosul metalic al sângelui vărsat în timpul ceremoniei din 
noaptea trecută, ridicându-se din şănţuleţele săpate în 
pardoseală şi care luceau umede în lumina firavă a lumânărilor. 
Urmări cu privirea firişoarele de sânge care alunecau până la 
altar, unde conturul Sacramentului se zărea pâlpâind în beznă. 

Observă la picioarele altarului o mlădiţă proaspăt răsărită 
răsucindu-se din podeaua de piatră, un lujer subţirel de iederă 
sângerie, strania plantă de culoare roşie ce creştea în jurul 
Sacramentului, ţâşnind din pământ mai repede decât putea el s- 
o smulgă. Ceva din fecunditatea deşănţată a plantei îl dezgusta. 
Tocmai se îndrepta către ea, când auzi huruitul greu al imensei 
uşi din piatră deschizându-se în spatele lui. Aerul încărcat din 
capelă tremură în timp ce păşeau înăuntru doi bărbaţi. 
Lumânările pâlpâiră în bazinul de seu topit şi lumina dănţui o 
clipă deasupra instrumentelor tăioase înşirate de-a lungul 
pereţilor. Uşa hurui din nou, închizându-se la loc, iar flăcările 
lumânărilor se potoliră în sfârşit, cu un sfârâit uşor al seului ce 
bolborosea la întâlnirea cu fitilul fierbinte. 

Ambii bărbaţi aveau bărbile lungi şi purtau sutanele verzi ale 
ordinului lor sacramental, dar atitudinea lor era totuşi diferită. 
Cel mai scund dintre ei se ţinea puţin mai în spate, cu ochii 
aţintiţi asupra celuilalt, strângând în mână crucifixul în formă de 
T, îndesat în funia încinsă la brâu; cel de-al doilea călugăr îşi 
tinea capul uşor înclinat în faţă, ochii în podea şi umerii căzuţi, 
de parcă până şi greutatea veşmântului monahal ar fi fost prea 
mare pentru el. 

— Ei bine, fraţilor? 


— Cadavrul a căzut pe un teritoriu aflat în afara jurisdicției 
noastre, spuse călugărul mai scund. A fost imposibil să îl 
recuperăm. 

Abatele închise ochii şi scoase un oftat prelung. Sperase ca 
veştile să îi îmbunătăţească starea de spirit, nu să îl indispună şi 
mai mult. Îşi deschise ochii şi îl privi pe călugărul care încă nu 
scosese niciun cuvânt. 

— Deci, continuă el, pe un ton blând, dar ameninţător, unde 
e acum? 

— La morga oraşului, răspunse călugărul, fără să-şi ridice 
ochii mai sus de pieptul abatelui. Credem că-i fac autopsia. 

— Credeţi că-i fac autopsia, scuipă abatele printre dinţi. Nu 
crezi nimic; ori ştii, ori îţi ţii gura. Nu veni în camera asta să-mi 
împărtăşeşti impresiile şi bănuielile tale. Când vii aici, îmi 
prezinţi adevărul şi nimic mai mult. 

Călugărul căzu în genunchi. 

— lertaţi-mă, frate abate! îl imploră. V-am dezamăgit. 

Abatele îl privi dezgustat. Fratele Gruber era cel care îl 
aruncase pe fratele Samuel în celula din care acesta evadase. 
Din vina lui Gruber, Sacramentul fusese compromis. 

— Ne-ai dezamăgit pe toţi, spuse abatele. 

Se întoarse şi mai privi o dată taina aflată în grija ordinului 
lor. Aproape că simţea ochii lumii întregi aţintiţi asupra 
Citadelei, trecând prin zidurile groase de piatră ca nişte raze X, 
căutând cu o curiozitate nesăţioasă să descopere ce se găsea 
dincolo de ele. Era obosit după lunga veghe din noaptea trecută 
şi irascibil din pricina asta, iar tăieturile îl ardeau sub sutană. În 
ultima vreme remarcase că, deşi rănile provocate în timpul 
ceremoniilor se vindecau la fel de repede ca întotdeauna, 
durerea persista tot mai mult de fiecare dată. Vârsta se strecura 
perfidă şi îl ajungea din urmă - încet, poate, dar câştiga teren. 

Nu voia să se înfurie pe călugărul ce se ghemuise umil la 
picioarele lui. Voia doar ca situaţia să se rezolve şi lumea, frivolă 
şi capricioasă cum îi era firea, să-şi îndrepte atenţia în altă 
parte. Citadela trebuia să reziste asediului, cum făcuse de 
fiecare dată. 

— Ridică-te, i se adresă fratelui cu blândeţe. 

Gruber îl ascultă, cu ochii încă plecaţi, aşa că nu-l văzu pe 
abate făcându-i un semn discret din cap călugărului ce stătea în 
spatele său şi nici cum acesta îşi scotea crucifixul şi desfăcea 


partea de sus, scoțând la iveală lama lucioasă a pumnalului 
ceremonial pe care îl ţinea ascuns acolo. 

— Uită-te la mine, îi ceru abatele. 

Când Gruber îşi înălţă capul ca să-l privească în ochi, 
confratele său îi reteză cu o mişcare rapidă beregata expusă. 

— Cunoaşterea e totul, spuse abatele, dându-se un pas înapoi 
pentru a se feri de jetul de sânge ce ţâşnea din grumazul 
victimei. 

Văzu privirea surprinsă din ochii lui Gruber preschimbându- 
se în confuzie, pe când îşi ducea mâna tremurândă la grumaz şi 
pipăia tăietura precisă de-a lungul gâtului. Îl văzu prăbuşindu-se 
din nou în genunchi, pe când viaţa i se prelingea din trup şi se 
scurgea în şănţuleţele din pardoseală. 

— Află ce s-a întâmplat cu cadavrul, spuse abatele. Ia 
legătura cu cineva de la primărie, sau de la poliţie, cu cineva 
care are acces la informaţiile de care avem nevoie şi e dispus să 
ni le ofere. Trebuie să ştim la ce concluzii se va ajunge privind 
moartea fratelui Samuel. Trebuie să ştim încotro ar putea duce 
evenimentele de azi-dimineaţă. Şi, cel mai important, trebuie să 
recuperăm cadavrul fratelui Samuel. 

Călugărul privi în jos la confratele său ce se zbătea încet pe 
pardoseala capelei, jetul care-i ţâşnea ritmic din gât slăbind cu 
fiecare bătaie a inimii sale muribunde. 

— Bineînţeles, frate abate, zise. Athanasius a început deja să 
se ocupe de întrebările presei cu ajutorul omului de legătură pe 
care îl are afară. Şi cred... adică ştiu că a fost contactat cineva 
de la poliţie. 

Abatele îşi simţi fălcile încleştându-i-se când îşi aminti din 
nou că ochii lumii întregi erau aţintiţi asupra lui. 

— Ţine-mă la curent, spuse. Şi trimite-l pe Athanasius la 
mine. 

Călugărul încuviinţă. i 

— Bineînțeles, frate abate. li voi transmite că doriți să-l 
vedeti în încăperea domniei voastre. 

— Nu. Abatele păşi înspre altar şi smulse iedera sângerie din 
rădăcină. Nu acolo. 

Aruncă o privire Sacramentului. Şambelanul lui nu era 
călugăr Sanctus, deci nu cunoştea identitatea ordinului, dar, 
pentru a muşamaliza eficient problema de faţă, era nevoie să i 
se explice mai multe despre situaţia cu care se confruntau. 


— Spune-i să vină în bibliotecă. Se îndreptă către ieşire, 
lăsând să cadă lujerul de iederă pe cadavrul fratelui Gruber 
când păşi peste el. Mă va găsi în cripta interzisă. 

Apucă o bucată de lemn proptită de uşă şi o împinse în sus. 
Huruitul pietrelor frecate una de cealaltă răsună în întreaga 
capelă şi aerul dulce şi răcoros din anticameră ţâşni prin 
deschizătură. Abatele aruncă o ultimă privire către trupul întins 
pe jos, spre chipul palid al lui Gruber zăcând într-o baltă de 
sânge în care se reflecta lumina sprinţară a lumânărilor. 

— Şi descotoroseşte-te de ăsta, adăugă. 

După care se răsuci pe călcâie şi părăsi încăperea. 


18 


Laboratorul de medicină legală al oraşului era adăpostit în 
subsolul unei clădiri solide din piatră care servise, în diferite 
perioade ale istoriei, drept magazie de praf de puşcă, depozit de 
gheaţă, cameră de depozitare a peştelui, apoi a cărnii şi, pentru 
scurtă vreme în cursul veacului al XVI-lea, drept temniţă. 
Robusteţea zidurilor care o protejau şi răcoarea culoarelor 
subterane s-au dovedit perfecte pentru noul departament de 
patologie pe care primăria decisese să îl înfiinţeze la sfârşitul 
anilor 1950. Aici, în aceste pivnițe arcuite, renovate şi 
modernizate, pe una dintre cele trei mese vechi de autopsie din 
faianţă, mai precis pe cea din mijloc, zăcea acum întins trupul 
zdrobit al fratelui Samuel, scăldat într-o lumină puternică şi 
cercetat cu atenţie de doi bărbaţi. 

Primul dintre ei era dr. Bartholomew Reis, medicul 
anatomopatolog de gardă; purta halatul alb, semn distinctiv al 
profesiei sale, descheiat peste hainele negre specifice „tribului” 
social din care făcea parte. Venise din Anglia în urmă cu patru 
ani, în cadrul unui program internaţional de schimb de 
experienţă. Faptul că avea un tată turc şi dublă cetăţenie 
înlesnise formalităţile. Urma să stea şase luni, dar de atunci nu 
se mai îndurase să plece. Părul său lung era şi el negru, mai 
degrabă datorită compuşilor chimici din vopsele decât unei 
înzestrări de la natură, şi îi încadra chipul palid, alungit, aidoma 
unor draperii trase pe jumătate. In ciuda aspectului macabru, 
poliţiştii tuturor secţiilor din Ruina, îl considerau pe Reis cel mai 
bine-dispus medic legist pe care îl întâlniseră în viaţa lor. Cum 
spunea adesea, avea treizeci şi doi de ani, era plătit bine şi, în 
vreme ce majoritatea adepților stilului gotic doar visau să-şi 
câştige traiul printre morţi, el chiar asta făcea. 

Al doilea bărbat părea mult mai puţin în largul său. Se ţinea 
cu un pas în spatele lui Reis, mestecând un baton de fructe şi 
alune pe care-l găsise în buzunar. Era mai înalt decât medicul, 
dar părea cumva adus de spate, iar costumul cenuşiu de vară îi 
atârna pe umerii lăsaţi sub greutatea celor aproape douăzeci de 
ani petrecuţi în slujba poliţiei. Părul negru şi des, înspicat cu 
şuviţe argintii, îi lăsa liber chipul ce reuşea să pară în acelaşi 


timp amuzat şi trist, iar ochelarii rotunzi, cu rame de baga, 
aşezaţi la jumătatea nasului său lung, acvilin, desăvârşeau 
imaginea unui bărbat ce aducea mai degrabă cu un profesor de 
istorie obosit decât cu un detectiv al secţiei de criminalistică. 

Inspectorul Davud Arkadian era o figură aparte în cadrul 
poliţiei din Ruin. Aptitudinile sale, pe care nimeni nu le punea la 
îndoială, ar fi trebuit să-l fi ridicat, în acest stadiu al carierei, la 
rangul de inspector-şef sau chiar mai mult. În loc de asta, îşi 
petrecuse mare parte din viaţa de poliţist văzând cum un şir 
neîntrerupt de indivizi mai puţin destoinici erau promovati peste 
capul lui, în vreme ce el rămânea nebăgat în seamă, alături de 
restul  detectivilor anonimi care-şi aşteptau pensionarea. 
Arkadian le era cu mult superior, dar făcuse, la începutul 
carierei, o alegere care-i influenţa şi acum viaţa profesională. 

Întâlnise o femeie, se îndrăgostise de ea şi o luase de 
nevastă. 

Detectivii cu căsnicii fericite erau o raritate, dar Arkadian îşi 
cunoscuse soţia pe când lucra ca subinspector la secţia 
Moravuri. Era o prostituată pe cale să depună mărturie 
împotriva celor care o aduseseră cu forţa din ceea ce pe atunci 
se numea Blocul Estic şi o ţineau prizonieră. Când o văzuse 
prima oară, se gândise că era cea mai curajoasă, cea mai 
frumoasă şi mai speriată fiinţă pe care o întâlnise în viaţa lui. [i 
revenise misiunea de a avea grijă de ea până când urma să aibă 
loc procesul. Glumea adeseori că ar fi trebuit să ceară plată 
pentru orele suplimentare, fiindcă, după douăzeci de ani, încă 
mai avea grijă de ea. In tot acest timp, o ajutase să se lase de 
drogurile pe care călăii ei o obligaseră să le ia, îi plătise şcoala 
ca să obţină o diplomă de profesoară şi îi redase viaţa pe care ar 
fi trebuit s-o ducă de la bun început. În sufletul lui, ştia că era 
cel mai bun lucru pe care-l făcuse vreodată, dar calculase 
totodată în minte preţul gestului său. Ofițerii de poliţie de rang 
înalt nu se puteau însura cu foste prostituate, oricât de pocăite 
ar fi fost ele. Aşa că rămăsese un inspector de nivel mediu, într- 
un post mai puţin expus ochiului critic al opiniei publice, 
alegându-şi din când în când un caz pe măsura competenţei 
sale, dar primind cel mai adesea anchetele spinoase, de care 
niciun ofiţer de rang superior nu voia să se atingă. 

Privea acum trupul zdrobit al călugărului şi lentilele 
ochelarilor îi măreau ochii căprui în vreme ce examina detaliile 
cadavrului. Echipa de legişti colectase deja probele, în căutarea 


unor potenţiale indicii, dar fără să dezbrace victima. Veşmântul 
croit dintr-o țesătură grosolană, de culoare verde, se înnegrise 
de la sângele coagulat. Braţele, care stătuseră întinse în lături 
atâta vreme, alcătuind semnul crucii, erau acum aranjate pe 
lângă corp, iar frânghia înfăşurată pe încheietură zăcea 
încolăcită într-o grămăjoară ordonată lângă mâna strivită. 
Arkadian privi întreaga scenă şi se încruntă. Nu că nu i-ar fi 
plăcut autopsiile - participase cu siguranţă la multe în viaţa lui; 
pur şi simplu nu prea înţelegea de ce i se ceruse în mod special 
să asiste la aceasta. 

Reis îşi prinse părul negru lins sub o bonetă de chirurg, 
introduse parola în computerul aflat pe o măsuţă mobilă din 
apropierea lui şi deschise un dosar nou pentru cazul de faţă. 

— Ce crezi despre laţ? 

Arkadian ridică din umeri. 

— Poate că avea de gând să se spânzure, dar i s-a părut prea 
banal. 

Aruncă ambalajul mototolit al batonului cu fructe în capătul 
celălalt al încăperii; acesta ricoşă de marginea coşului de gunoi, 
căzu pe podea şi se rostogoli sub un birou. Avea cu siguranţă să 
fie una din acele zile. Privirea îi alunecă înspre un televizor 
montat pe peretele opus, unde un canal de ştiri prezenta imagini 
cu călugărul pe vârful muntelui. 

— Asta e o premieră. Arkadian ridică hârtia de jos. Întâi văd 
ştirea la televizor. Acum disec cadavrul... 

Reis zâmbi şi îndreptă monitorul plat al computerului înspre 
el. Desprinse o pereche de căşti fără fir din spatele monitorului, 
le puse pe cap şi răsuci un microfon minuscul în faţa gurii, după 
care apăsă pe un buton roşu de pe ecran. Acesta începu să 
clipească; un fişier MP3 începuse să înregistreze direct în 
dosarul cazului de investigat. 


19 


Oscar de la Cruz şedea aproape de ieşirea capelei private, 
purtând puloverul lui obişnuit alb, pe gât, pe sub sacoul de in, 
maro-închis. Capul îi era uşor aplecat; se ruga în tăcere pentru 
călugărul despre care nu ştia că murise. Deschise ochii şi îşi 
plimbă privirea prin încăpere la a cărei construcţie contribuise 
cu peste şaptezeci de ani în urmă. 

Capela nu avea niciun fel de ornamente, nici măcar ferestre; 
lumina blândă emanată de o reţea de lămpi ascunse creştea în 
intensitate cu cât priveai mai sus - un artificiu arhitectural 
ingenios, menit să te facă să ridici privirea. Furase ideea de la 
celebrele biserici gotice din Europa. La urma urmei, europenii le 
răpiseră cu mult mai multe lui şi poporului său. 

Oscar vedea încă vreo douăzeci de persoane veghind în 
tăcere; alte păsări de noapte asemenea lui, membri ai 
congregaţiei secrete, care aflaseră vestea şi veniseră aici, să se 
roage şi să reflecteze la ce putea ea să însemne pentru ei şi 
pentru semenii lor. li recunoscu pe majoritatea, pe unii îi ştia 
chiar destul de bine; asta şi fiindcă biserica nu le era deschisă 
tuturor. Puţini ştiau până şi de existenţa ei. 

Mariella stătea lângă el, absorbită în propria-i contemplatie, 
rostind o rugăciune într-o limbă mai veche decât latina. Când 
termină, întâlni privirea lui Oscar. 

— Pentru ce te rugai? întrebă el. 

Ea zâmbi în tăcere şi privi către partea din faţă a capelei, 
unde o cruce mare în forma literei Tau era agăţată deasupra 
altarului. În toţi anii în care veniseră împreună aici, ea nu-i 
mărturisise niciodată. 

Oscar îşi aminti când o întâlnise prima oară pe fetiţa timidă 
de opt ani, care se înroşise când el o abordase. Capela era nouă 
pe vremea aceea, iar statuia în interiorul căreia fusese săpată 
purta pe umerii ei speranţele tribului lor. Acum, de cealaltă 
parte a globului, un bărbat le susţinea pe braţele sale întinse în 
lături. 

— Când ai construit locul ăsta, şopti Mariella, trezindu-l din 
visare şi aducându-l înapoi în încăperea tăcută, chiar ai crezut 
că va schimba lucrurile? 


Oscar se gândi la întrebare. Statuia înfăţişându-l pe Hristos 
Mântuitorul fusese ridicată la sugestia lui şi cu ajutorul banilor 
la a căror strângere contribuise enorm. Poporului brazilian îi 
fusese prezentată drept un simbol măreț la care era îndreptăţită 
o naţiune catolică, dar ei încercaseră de fapt să grăbească 
realizarea profeţiei unei religii cu mult mai vechi. 


Singura cruce adevărată se va ivi pe pământ 
O vor zări cu toţii într-o clipă - cu toţii se vor minuna 


Când au dezvelit-o în cele din urmă, sub ochii presei 
internaţionale, după lucrări ce duraseră nouă ani, imaginile au 
făcut înconjurul jurnalelor de ştiri şi al ziarelor din întreaga 
lume. Nu s-a petrecut chiar într-o clipă, dar au văzut-o cu toţii şi 
elogiile debordante au fost dovada că toţi s-au minunat. 

Nu s-a întâmplat însă nimic. 

În anii care au urmat, faima statuii a crescut. Dar tot nu s-a 
întâmplat nimic; cel puţin nu ceea ce sperase Oscar. Reuşise să 
creeze un punct de atracţie pentru turismul brazilian şi nimic 
mai mult. Singura lui consolare era că reuşise totodată să 
construiască o capelă secretă în fundaţia uriaşei statui, cioplită 
în stâncă şi reflectând fidel Citadela, biserica din adâncul 
muntelui. 

— Nu, clătină din cap, răspunzând la întrebarea Mariellei. 
Am sperat că va schimba lucrurile, dar nu pot spune că am 
crezut că va fi aşa. 

— Şi călugărul? Crezi că el o va face? 

Se uită la ea. 

— Da, spuse. Da, cred. 

Mariella se aplecă în faţă şi îl sărută pe obraz. 

— Pentru asta mă rugam, zise. Şi acum o să mă rog să ai 
dreptate. 

În partea din faţă a capelei se stârni o oarecare agitaţie. 

Un grup mic de enoriaşi se îngrămădise lângă altar; 
conversaţia purtată în şoaptă, dar pe un ton aprins, reverbera în 
întreaga capelă, aidoma unei adieri de vânt ce prindea putere. 
Un bărbat se desprinse de grup şi se îndreptă spre ei de-a 
lungul naosului lateral. Oscar îl recunoscu pe Jean-Claude 
Landowski, nepotul sculptorului francez care ridicase structura 
în care se rugau acum cu toţii. Acesta se oprea în dreptul 
fiecărui enoriaş şi îi şoptea câteva cuvinte, plin de solemnitate. 


Oscar urmări limbajul trupului celor care primeau veştile din 
gura lui Jean-Claude şi simţi mâna Mariellei apucând-o pe a lui. 
Nu avea nevoie să audă cuvintele ca să ştie despre ce era vorba. 


20 


— Ok, începu Reis pe tonul cel mai profesionist de care era 
capabil. Cazul numărul unu-opt-şase-nou-patru liniuţă E. Ora 
zece şi şaptesprezece minute. De faţă suntem eu, dr. 
Bartholomew Reis de la Laboratorul de medicină legală şi 
inspectorul Davud Arkadian, de la poliţia oraşului Ruin. 
Subiectul este un bărbat necunoscut de rasă albă, în vârstă de 
aproximativ douăzeci şi cinci de ani. Înălţimea... 

Scoase ruleta din oţel încorporată în masa de autopsie şi o 
întinse rapid. 

— Un metru optzeci şi şapte de centimetri. Prima evaluare 
vizuală corespunde declaraţiilor martorilor, reproduse în dosar, 
fiind vorba de un cadavru care a suferit o traumă majoră în 
urma unei căderi de la mare înălţime. 

Reis se încruntă brusc. Apăsă pătratul roşu care pâlpâia pe 
ecran, pentru a opri înregistrarea. 

— Hei, Arkadian, strigă în direcţia cafetierei. De ce ţi-au 
pasat ţie cazul? Tipul ăsta s-a aruncat de pe munte şi a murit. 
Nu prea sunt multe de investigat, din câte îmi dau eu seama. 

Arkadian expiră încet şi azvârli cu un gest teatral ambalajul 
făcut ghemotoc înspre coşul de gunoi, nimerindu-l din prima. 

— Interesantă întrebare. 

Turnă cafea în două cești. 

— Din păcate, n-a fost una dintre acele sinucideri în care 
victima s-a furişat pe ascuns şi şi-a luat viaţa departe de ochii 
lumii. 

Luă cutia de lapte şi turnă mare parte în una dintre căni. 

— lar amicul nostru nu s-a aruncat de pe un munte; s-a 
aruncat de pe muntele cu „M” mare. Şi ştii cât de mult detestă 
autorităţile când ceva, cum să-i spunem, „nerecomandat 
familiilor cu copii”, se întâmplă acolo. Ei cred că asta îi va 
descuraja pe turişti să mai vină în frumosul nostru oraş, ceea ce 
ar avea un efect dezastruos asupra vânzărilor de tricouri cu 
Sfântul Graal şi de abtibilduri cu „Adevărata cruce a lui 
Hristos”, şi detestă ideea. Aşa că trebuie să pară că fac tot ce le 
stă în putinţă pentru a reacţiona cu promptitudine faţă de un 
asemenea incident tragic. 


Îi întinse lui Reis o cafea foarte albă într-o cană foarte 
neagră. 

Reis dădu încet din cap. 

— Şi trimit un inspector la faţa locului. 

Sorbi zgomotos o înghiţitură din /atte-ul făcut în casă. 

— Exact. Aşa pot să organizeze o conferinţă de presă şi să 
anunţe că, după ce au reacţionat cu rapiditate şi au mobilizat 
întreaga experienţă de care dispun forţele poliţieneşti, au 
descoperit că un individ îmbrăcat în călugăr s-a aruncat de pe 
vârful Citadelei şi a murit. Asta, evident, dacă nu descoperi tu 
altceva... 

Reis luă o altă înghiţitură zdravănă din cafeaua călduţă şi îi 
dădu cana înapoi lui Arkadian. 

— Ei bine, spuse, apăsând butonul roşu pentru a reporni 
fişierul audio. Să vedem. 


21 


Kathryn Mann şedea în biroul ei de la etajul al doilea al 
clădirii, înconjurată de teancuri de documente redactate într-o 
mulţime de limbi. Ca de obicei, uşa era deschisă înspre hol şi 
prin ea se auzeau paşi răsunând pe podelele din lemn, telefoane 
sunând şi frânturi de conversații pe măsură ce lumea sosea rând 
pe rând la birou şi îşi începea ziua de muncă. 

Trimisese pe cineva în livadă după voluntari. Voia să rămână 
singură o vreme cu gândurile şi cu sentimentele ei; în plus, în 
momentele acelea n-ar mai fi făcut faţă unei alte discuţii 
serioase despre albine moarte. Gândul îi fugi la stupii goi în 
lumina morţii călugărului şi se înfioră. În vechime, oamenii 
puneau mare preţ pe semnele prevestitoare ce puteau fi citite în 
comportamentele neobişnuite ale animalelor. Se întrebă cum ar 
fi interpretat ei evenimentele supranaturale care se petreceau 
astăzi în lume: calote glaciare ce se topesc, climat tropical în 
zone altădată temperate, valuri mareice neobişnuit de înalte şi 
uragane de o putere devastatoare, nemaiîntâlnită, recifuri de 
corali otrăvite de apele acide ale mărilor, albine dispărând. Cu 
siguranţă, ar fi spus că vine sfârşitul lumii. 

Pe biroul din faţa ei se afla raportul de evaluare pe care îl 
luase cu ea din microbuz. Nu prea o înveselea. Citise doar 
jumătate din el şi ştia deja că finanţarea lui avea să coste prea 
mult. Poate că era încă o părticică din lume pe care vor fi nevoiţi 
s-o lase să se usuce şi să moară. Privea ţintă diagramele şi 
graficele adnotate cu grijă, care prezentau costurile iniţiale de 
construcţie şi numărul de copaci estimaţi, dar în minte i se 
perindau simboluri cioplite pe fragmente de tăblițe şi forma 
alcătuită de călugăr cu trupul său înainte de a se prăbuşi. 

— Ai văzut ştirile? 

Kathryn tresări şi ridică ochii spre chipul luminos, inocent al 
unei fete zvelte care o privea veselă din uşă. Incercă să-şi 
amintească numele ei, dar oamenii se perindau cu o viteză atât 
de mare prin clădirea fundaţiei, încât nu era niciodată sigură că 
avea s-o nimerească. Rachel, parcă - sau Rebecca? Făcea un 
stagiu de trei luni, trimisă de o universitate britanică. 

— Da, răspunse Kathryn. Da, le-am văzut. 


— E un trafic infernal în partea aia a oraşului. De aceea am 
întârziat. 

— Nu-ţi face probleme. 

Kathryn respinse cu o fluturare din mână şuvoiul de cuvinte 
ce ar fi urmat şi se întoarse la dosar. Ştirile din dimineaţa aceea, 
care ei îi stăteau pe suflet erau pentru majoritatea oamenilor, 
evident, un fapt divers, sâcâitor, dar nimic mai mult - un subiect 
pe tema căruia să bârfească, să se mire şi de care apoi să uite. 

— Hei, vrei o cafea? întrebă fata. 

Kathryn îi privi din nou chipul proaspăt, lipsit de griji, şi 
brusc îşi aminti cum o cheamă. 

— Ar fi grozav, Becky, spuse. 

Fata se lumină la faţă. 

— Cool. 

Se răsuci pe călcâie, şfichiuind aerul cu părul castaniu prins 
într-o coadă de cal, şi o luă la fugă spre bucătărie. 

Mare parte din activitatea organizaţiei era realizată de 
voluntari asemenea lui Becky; oameni de toate vârstele, 
dăruindu-şi de bunăvoie timpul, nu mânaţi de vreun angajament 
religios sau vreo mândrie naţională, ci fiindcă iubeau planeta pe 
care trăiau şi îşi doreau să aibă grijă de ea. Asta făcea fundaţia: 
aducea apă în zonele secate; planta culturi şi copaci în ţinuturi 
devastate de război sau distruse de industrializarea masivă; 
chiar dacă nu aşa debutase Ortus şi nu se ocupase întotdeauna 
cu astfel de lucruri. 

Telefonul de pe birou începu să sune. 

— Ortus. Cu ce vă pot ajuta? întrebă pe cel mai vesel ton de 
care era în stare. 

— Kathryn, se auzi vocea caldă a lui Oscar şi imediat se simţi 
puţin mai bine. 

— Bună, tată, spuse. Unde ai fost? 

— M-am rugat. 

— Ai auzit? Nu prea ştia cum să formuleze întrebarea. Ai 
auzit că el... călugărul... 

— Da, zise tatăl ei. Am auzit. 

Kathryn înghiţi în sec, încercând să-şi ţină în frâu emoţiile. 

— Nu dispera, o încurajă Oscar. Nu trebuie să ne pierdem 
speranţa. 

— Dar cum am putea să nu ne-o pierdem? Privi înspre uşă şi 
îşi cobori glasul. Profeţia nu mai poate fi îndeplinită. Cum ar 
putea crucea să se înalțe din nou? 


Doar păcănelile conexiunii telefonice transatlantice umplură 
lunga tăcere care se aşternuse, înainte ca tatăl ei să vorbească 
din nou. 

— S-au mai întors oameni din morţi, o linişti el. Uită-te în 
Biblie. 

— Biblia e plină de minciuni. Tu m-ai învăţat asta. 

— Nu, nu asta te-am învăţat. [i-am arătat anumite 
inexactităţi, introduse cu bună ştiinţă. Dar mare parte din ceea 
ce scrie în Biblia oficială este adevărat. 

La celălalt capăt al firului se făcu din nou linişte, întreruptă 
doar de fâsâitul tot mai intens al interferenţelor pe linia 
telefonică internaţională. 

Voia să-l creadă, îşi dorea asta cu tărie; dar, în sufletul ei, 
simţea că a continua să speri orbeşte că totul va fi în regulă nu 
era ceva cu mult diferit de a închide ochii şi a ţine pumnii 
strânşi. 

— Şi crucea se va înălța din nou, tu chiar aşa crezi? 

— Ar putea, spuse el. E greu de crezut, recunosc. Dar, dacă 
mi-ai fi spus ieri că un călugăr Sanctus va apărea de nicăieri, se 
va căţăra pe vârful Citadelei şi va alcătui semnul Tau, mi s-ar fi 
părut asta la fel de greu de crezut. Şi iată că totuşi s-a 
întâmplat. 

Nu-l putea contrazice. Rareori putea găsi fisuri în logica lui. 
De aceea îşi dorise ca el să fi fost în preajmă, să discute despre 
asta, încă din clipa când aflase vestea. Poate aşa nu ar fi căzut în 
starea asta de melancolie. 

— Deci ce crezi că trebuie să facem? întrebă. 

— Să nu scăpăm cadavrul din ochi. Cadavrul e cheia. E 
crucea. Şi, dacă se va înălța din nou, trebuie să-l apărăm de cei 
care i-ar face rău. 

— Călugării Sancti. 

— Cred că vor încerca să recupereze cadavrul cât mai repede 
cu putinţă şi apoi îl vor distruge, pentru a curma înşiruirea de 
evenimente de care vorbeşte profeția. Din moment ce era 
călugăr Sanctus, nu are familie, deci nu va apărea nimeni care 
să-i revendice trupul. 

Tăcură amândoi, văzând cu ochii minţii ce s-ar putea 
întâmpla dacă s-ar ajunge aici. Kathryn şi-l imagină pe călugăr 
întins într-o încăpere întunecată, fără ferestre, undeva în 
adâncul Citadelei, în timp ce trupul lui începea cumva, în mod 
miraculos, să se refacă. In acest moment din umbră se 


năpusteau siluete cu chipurile acoperite cu glugi, bărbaţi 
înveşmântaţi în verde, ţinând în mâini pumnale scoase din teacă 
şi alte instrumente de tortură. 

De cealaltă parte a lumii, tatăl ei îşi închipuia lucruri 
asemănătoare. Nu erau însă plăsmuiri ale imaginaţiei. Văzuse cu 
ochii lui de ce erau în stare călugării Sancti. 


22 


Athanasius resimțea o repulsie profundă faţă de bibliotecă. 

Ceva din bezna captivă, anonimă ce domnea acolo şi din 
încăperile labirintice îi părea teribil de claustrofobic şi de 
sinistru. Acolo îl convocase însă abatele, aşa că înspre acel loc 
se ducea acum. 

Biblioteca ocupa o reţea de grote, situate cam la o treime din 
înălţimea muntelui, alese de primii arhitecţi ai Citadelei, fiindcă 
erau destul de întunecoase şi de bine aerisite împiedicând 
lumina şi umezeala să şteargă ori să descompună vechile suluri 
şi manuscrise. De-a lungul vremii, grotele se umpluseră cu tot 
mai multe texte nepreţuite, astfel încât, la un moment dat, s-a 
hotărât că păstrarea acestor comori nu mai putea fi lăsată doar 
pe seama întunericului şi a brizei uscate şi s-a trecut la un 
program de modernizare. Biblioteca ocupa în prezent patruzeci 
şi două de încăperi de diverse mărimi şi conţinea, fără îndoială, 
cea mai valoroasă şi deosebită colecţie de cărţi de pe faţa 
pământului. Printre savanții teologi din întreaga lume circula de 
multă vreme aceeaşi glumă, amară într-o oarecare măsură, că 
biblioteca din Ruina adăposteşte cea mai mare colecţie de texte 
antice pe care nu le-a văzut nimeni niciodată. 

Athanasius se apropie de intrarea solitară cu acelaşi 
sentiment binecunoscut de nelinişte care nu-i dădea pace. O 
lumină rece şi albastră îi alunecă de-a lungul palmei când 
scannerul îi verifică identitatea, după care uşa glisantă se 
deschise, lăsându-l să pătrundă într-o cameră de filtrare a 
aerului. Păşi înăuntru, în timp ce uşa se închidea în spatele său, 
iar foşăitul ei îi accentuă claustrofobia, care ştia că n-avea să-l 
părăsească până la ieşire. O lumină pâlpâi deasupra unui al 
doilea scanner, indicând că aparatul de filtrare îşi făcea treaba, 
pentru ca niciun strop de aer contaminat să nu-l însoţească în 
lumea închisă ermetic de dincolo de ultima uşă. Aşteptă. Simţi 
cum aerul uscat îi absorbea umezeala de la ceafă. Apoi lumina 
se opri din pâlpâit. O a doua uşă glisantă se deschise şi 
Athanasius păşi în bibliotecă. 

În clipa în care pătrunse în întuneric, un cerc de lumină 
crescu în jurul lui, învăluindu-l. Se întindea pe aproximativ un 


metru în fiecare direcţie şi îi urmărea cu precizie fiecare 
mişcare, înconjurându-l pe călugăr pe când înainta de-a lungul 
culoarului de la intrare către galeria boltită ce ducea la corpul 
central al bibliotecii. Aidoma climatului controlat cu grijă - o 
temperatură constantă de douăzeci de grade Celsius şi o 
umiditate relativă de treizeci şi cinci la sută - sistemul de 
iluminat era o minune a ingineriei moderne. Şi el fusese 
modernizat de-a lungul timpului; lumânările şiroind de ceară 
fuseseră înlocuite cu lămpi de ulei, care la rândul lor cedaseră 
locul electricităţii. Sistemul actual nu era doar cel mai avansat 
din lume, ci unic în felul său. Ca mare parte dintre 
îmbunătățirile tehnologice recente, fusese inventat şi pus în 
practică de o singură persoană: bunul prieten a lui Athanasius, 
părintele Thomas. 

Din clipa în care intrase în Citadelă, cu peste un deceniu în 
urmă, părintele Thomas fusese tratat altfel decât restul 
novicilor. Ca în cazul majorităţii călugărilor, trecutul său era 
necunoscut, dar, indiferent ce făcuse în viaţa petrecută în afara 
zidurilor, devenise repede evident că era expert în conservarea 
documentelor vechi şi un geniu al electronicii. Incă din primul 
an primise o autorizaţie specială din partea prelatului însuşi, să 
regândească în totalitate biblioteca şi s-o modernizeze. A fost o 
sarcină care i-a luat aproape şapte ani; primul an l-a petrecut 
testând diferite frecvenţe ale luminii şi studiindu-le efectul pe 
cerneluri şi pe suprafeţe variate. Sistemul de iluminat pe care l- 
a conceput şi aplicat apoi era genial de simplu, inspirat din 
primii învăţaţi care înaintau printre cărţi cu o singură lumânare 
ce bătea doar în imediata lor apropiere, lăsând restul colecţiei în 
beznă. 

Cu ajutorul unui sistem de senzori sensibili la mişcare, la 
căldură şi la presiune, părintele Thomas crease un mediu în care 
oricine pătrundea în bibliotecă era detectat şi însoţit de propria 
coloană îngustă de lumină, care nu ilumina decât în imediata sa 
apropiere. Nimbul luminos îi urmărea pe vizitatori prin toată 
biblioteca, îndepărtând fără încetare întunericul pe măsură ce 
aceştia îl străbăteau, fără să cuprindă zonele în care nu lucrau. 
Sistemul era atât de sensibil, încât fiecare călugăr putea fi 
identificat după diferenţele insesizabile dintre temperatura 
corpului şi minusculele fluctuații ale aerului, provocate de talia 
şi greutatea fiecăruia. Astfel, computerul nu numai că 
monitoriza mişcările tuturor vizitatorilor, dar ştia şi cine erau şi 


pe unde se deplasau, acţionând astfel ca o măsură de securitate 
în plus şi supraveghind cu stricteţe ce făceau călugării în 
bibliotecă. 

Athanasius părăsi holul de la intrare, urmând şiragul subţire 
de lămpi de veghe montate în pardoseală, care marcau drumul 
în întuneric. Din când în când, dădea peste alţi cercetători, 
ţopăind aidoma unor licurici, captivi în propriul halou de lumină, 
tot mai stins pe măsură ce se afunda în bibliotecă. 

O altă mare găselniţă a părintelui Thomas fusese împărţirea 
bibliotecii pe zone, în funcţie de vârstă, cerneală şi tipuri de 
hârtie, şi să adapteze iluminatul din fiecare zonă la proprietăţile 
specifice. Aşa că, pe măsură ce Athanasius se aventura înspre 
locuri în care textele erau tot mai vechi şi mai fragile, şi nimbul 
său de lumină se estompa, căpătând o nuanţă portocalie. Avea 
senzaţia că se deplasa înapoi în timp, simțind pe pielea lui 
condiţiile în care fuseseră create străvechile documente, cu 
veacuri în urmă. 

Cea mai mică şi mai întunecată încăpere era şi cea mai 
îndepărtată de intrare. Aici erau păstrate cele mai vechi, mai 
delicate şi mai preţioase texte, fâşii de pergament subţiate de 
vreme şi cuvinte străvechi, zgâriate uşor pe pietre 
sfărâmicioase. Lumina din cripta interzisă, în rarele momente în 
care se întâmpla să pâlpâie, era de un roşu-închis, întunecat, ca 
jarul dintr-un foc care se stinge. 

Doar trei persoane aveau dreptul să intre oricând în această 
încăpere: prelatul, abatele şi părintele Malachi, bibliotecarul- 
şef. Alţii puteau primi o autorizaţie specială din partea unuia 
dintre aceştia pentru a pătrunde în criptă, dar asta se întâmpla 
rareori. Dacă intra cineva fără autorizaţia necesară, fie din 
greşeală, fie cu bună ştiinţă, luminile rămâneau stinse şi o 
alarmă silenţioasă îl avertiza pe paznicul care staţiona în 
permanenţă la intrare, gata să se năpustească prin culoarele 
întunecate şi să îl prindă pe intrus. 

Pedeapsa pentru cei care pătrundeau în cripta interzisă era 
aspră prin tradiţie, întotdeauna aplicată în văzul tuturor, şi 
servea drept cel mai eficient mijloc prin care doritorii erau 
descurajaţi până şi să se gândească la aşa ceva. În trecut, cei 
care încălcau ordinul erau aduşi în faţa întregului conciliu de 
preoţi şi călugări, special reuniți, şi li se scoteau ochii, pentru a-i 
curăța de ceea ce ar fi putut să vadă; li se smulgeau limbile cu 
cleşti înroşiţi în foc, ca să nu repete nimic din ce ar fi putut afla 


în mod nechibzuit; şi li se turna plumb lichid în urechi, ca să 
topească orice fel de cuvinte interzise ce le-ar fi putut fi şoptite. 

Trupul schingiuit al păcătosului era apoi expulzat din 
Citadelă, spre a servi drept pildă celor ce s-ar fi încumetat să 
iscodească în căutarea cunoaşterii interzise. În acest ritual 
terifiant îşi avea originea expresia „Nu te uita la rele, nu pleca 
urechea la rele, nu pomeni de cele rele”. Iniţial, zicala se încheia 
cu îndemnul „Nu-i supune pe alţii la rele”, concluzie ce pare 
oarecum greu de împăcat cu împrejurările sinistre în care a luat 
naştere. 

Ca toţi ocupanţii Citadelei, şi Athanasius auzise poveşti 
despre ceea ce păţiseră cei ce se aventuraseră în cripta 
interzisă, dar, din câte ştia el, nimeni nu mai fusese supus de 
sute de ani la astfel de pedepse. În parte fiindcă lumea se 
schimbase şi o asemenea cruzime barbară nu mai era tolerată, 
dar mai ales fiindcă nimeni nu îndrăznea să intre acolo fără 
autorizaţia necesară. El însuşi nu fusese decât o singură dată în 
criptă, când îl numiseră şambelan, şi sperase atunci că nu va 
mai fi nevoit s-o viziteze din nou. 

Pe când îşi târa ascultător picioarele prin beznă, cu ochii 
aţintiţi asupra urzelii de luminiţe încastrate în pardoseală, 
începu să se întrebe de ce fusese chemat şi dacă se făcuse vreo 
nouă descoperire. Poate că Samuel reuşise să pătrundă în 
bibliotecă în timpul cât se aflase în Citadelă, după ce evadase şi 
înainte de a-şi începe căţărarea fatală. Sau poate îşi croise drum 
până în încăperea interzisă şi furase sau vandalizase vreun text 
sacru de neînlocuit... 

Drept în faţă, şirul de lumini din pardoseală o cotea brusc la 
dreapta şi dispărea în spatele unui perete din stâncă, invizibil în 
beznă. Acesta marca locul unde începea ultimul coridor, cel care 
ducea până la cea mai îndepărtată criptă. Oricare ar fi fost 
motivul pentru care abatele îl chemase acolo, avea să afle în 
curând. 


23 


— Victima prezintă urme de tăieturi recente şi traumatisme 
la mâini şi la picioare, spuse Reis, continuând examinarea 
preliminară a cadavrului. 

— Tăieturile sunt multiple. Adânci. Până la os în unele cazuri. 
Totodată neregulate şi cu marginile sfâşiate. În unele dintre răni 
sunt înfipte fragmente de ceva ce pare a fi rocă. Le scot şi le 
sigilez, pentru a fi analizate. 

Acoperi microfonul cu mâna şi se întoarse spre Arkadian. 

— S-a căţărat până acolo înainte de a se arunca, nu? 

Arkadian încuviinţă. 

— Nu există niciun ascensor străvechi pe munte, din câte 
ştim noi. 

Reis se întoarse înapoi către masa de autopsie şi privi 
mâinile şi picioarele strivite ale călugărului, văzând cu ochii 
minţii înălţimea monumentală a Citadelei. 

— A naibii de grea căţărare, făcu el încet, înainte de a ridica 
mâna de pe microfon şi a continua. 

— Tăieturile de la nivelul mâinilor şi de pe picioarele 
victimei, deşi recente, prezintă semne de coagulare, sugerând 
că rănile au fost făcute cu câteva ore bune ante mortem. S-au 
format chiar şi cicatrice pe unele dintre tăieturile mai mici, 
prinzând în unele cazuri fragmente de rocă sub ţesut. Aş spune, 
bazându-mă doar pe gradul de refacere, că a stat câteva zile 
acolo sus, înainte de a sări. 

Lăsă mâna pe masa rece din faianţă şi examină braţul 
dezvelit. 

— Frânghia prinsă de încheietura dreaptă a victimei a ros şi 
ea mult din piele, înlăturând epiderma. Frânghia e grosolană, 
împletită din cânepă, solidă şi aspră. 

— E cingătoarea lui, spuse Arkadian. 

Reis îl privi, încruntându-se. 

— Uită-te la sutană, în jurul taliei. 

Reis îşi îndreptă privirea către mijlocul veşmântului închis la 
culoare, pătat, şi zări o gaică groasă din piele cusută grosolan 
de țesătură într-o parte şi o gaură în partea cealaltă, acolo unde 
ar fi trebuit să i se afle perechea. Observase alte găuri în sutană, 


două deasupra tivului şi două aproape de încheieturi, dar 
aceasta îi scăpase. 

— Frânghia ar putea fi cingătoarea victimei, declară Reis în 
microfon. Sunt nişte găici din piele la mijlocul sutanei, deşi una 
pare să lipsească. Din nou, sigilez totul şi trimit la analize. 

Arkadian se întinse prin spatele lui Reis şi apăsă pe butonul 
roşu care pâlpâia pentru a opri înregistrarea. 

— Cu alte cuvinte, spuse, amicul nostru s-a căţărat pe munte 
folosindu-şi cingătoarea pe post de frânghie improvizată, şi-a 
tăiat mâinile şi picioarele în stânci făcând asta, a zăbovit pe 
culme îndeajuns cât să înceapă să i se vindece rănile, după care, 
de îndată ce la poale s-a adunat o mulţime suficient de mare, s-a 
aruncat ca să-mi strice mie dimineaţa. Cazul e închis. lar acum, 
oricât de mult mi-ar plăcea să mai stau, am alte cazuri mai puţin 
spectaculoase, dar totuşi mai importante, de investigat. Aşa că, 
dacă nu te superi, am să împrumut telefonul ăla de lângă 
cafetieră ca să încerc să fac ceva muncă adevărată de poliţist. 

Se întoarse şi dispăru dincolo de lumina albă, puternică, de 
deasupra mesei de autopsie. 

— Strigă-mă dacă găseşti ceva indicii. 

— O, fii sigur că te strig. 

Reis se întinse după o foarfecă mare. 

— Eşti sigur că nu vrei să te uiţi? Mă pregătesc să-i tai 
sutana. Nu vezi în fiecare zi un călugăr în pielea goală. 

— Eşti bolnav la cap, Reis. 

Arkadian puse mâna pe telefon şi se întrebă de care dintre 
cele şase cazuri active trebuia să se ocupe mai întâi. 

Reis privi cadavrul şi zâmbi. 

— Bolnav la cap! mormăi el în barbă. Ia încearcă să faci asta 
în fiecare zi şi să rămâi cu mintea întreagă. 

Deschise foarfeca, o fixă pe gulerul sutanei şi începu să taie. 


24 


Athanasius urmări şirul subţire de luminiţe din podea, care 
coteau la dreapta şi o luau pe coridorul lung şi întunecat la 
capătul căruia îl aştepta cripta interzisă. Dacă cineva ajunsese 
deja acolo, nu-l putea zări. Lumina sângerie din încăpere nu era 
gândită ca să bată prea departe. Călugărul detesta întunericul, 
dar detesta şi mai mult faptul că nu auzea nimic. Thomas îi 
explicase odată lui Samuel - era ceva legat de un semnal 
constant cu frecvenţă joasă, pe care urechea umană nu-l 
percepea şi care ecrana toate undele sonore, nelăsându-le să 
treacă dincolo de cercul de lumină din jurul fiecărui vizitator. 
Asta însemna că puteai să te afli la trei metri de cineva şi să n-ai 
habar ce spune. Thomas se asigurase astfel că peste toate cele 
patruzeci şi două de încăperi, chiar şi atunci când erau pline de 
învăţaţi ciondănindu-se cu patimă pe tema unor chestiuni 
teologice, domnea în permanenţă liniştea, ca în orice altă 
bibliotecă. Dar asta mai însemna şi că, deşi traversa grăbit şi 
hotărât coridoarele cufundate într-o beznă biblică, pe 
Athanasius nu-l calma nici măcar zgomotul propriilor paşi. 

Se afla la jumătatea ultimului coridor când îl zări, pentru 
scurtă vreme, la marginea nimbului luminos. Ca un spectru alb, 
pâlpâind în întuneric. 

Făcu un salt înapoi, cercetând întunericul cu privirea, 
încercând să mai zărească o dată ceea ce credea că văzuse. Se 
izbi însă cu spatele de ceva tare şi se răsuci pe călcâie. Dădu cu 
ochii de un raft cu cărţi, înalt şi neclintit, aidoma pietrei din care 
fusese cioplit. Îşi întoarse din nou capul, străduindu-se să 
străpungă cu privirea întunericul ameninţător. 

Atunci îl zări din nou. 

La început, fu doar un contur vag, delicat ca o pânză, plutind 
în întuneric. Apoi, pe măsură ce creatura înainta înspre el, 
căpăta forma unui bărbat sfrijit, ce-şi târa picioarele. Avea un 
trup subţire şi osos, care abia îşi purta sutana ce atârna pe el ca 
un înveliş descărnat, şi părul lung şi rar, legănându-i-se ca nişte 
fire de aţă în faţa ochilor lipsiţi de vedere. În ciuda aspectului 
înspăimântător al călugărului ce înainta agale, Athanasius îşi 
simţi întreg corpul relaxându-i-se. 


— Frate Ponti, gâfâi el. M-ai speriat. 

Era îngrijitorul, un călugăr bătrân ales în mod special să facă 
curăţenie în bibliotecă şi s-o întreţină, fiindcă era orb. Omul îşi 
suci brusc capul în direcţia vocii, privind fix la Athanasius cu 
ochii lui lăptoşi. 

— Imi pare rău. Vocea lui, uscată de aerul arid, străpunse 
tăcerea, zgâriind-o. Încerc să merg pe lângă pereţi ca să nu mă 
izbesc de alţii, dar secţia asta e puţin cam strâmtă, frate...? 

— Athanasius. Ri 

— A, da, încuviinţă Ponti. Athanasius. Îmi amintesc de tine. 
Ai mai fost acolo, nu? 

Făcu un semn cu mâna spre criptă. 

— O dată, răspunse Athanasius. 

— Aşa e. 

Fratele Ponti dădu uşor din cap, de parcă era de acord cu el 
însuşi. 

— Ei bine, spuse, întorcându-se ţeapăn către ieşire, nu vreau 
să te rețin. În criptă vei găsi deja pe cineva. Şi, dacă aş fi în 
locul tău, nu m-aş lăsa aşteptat. 

Şi cu aceste vorbe, se topi în beznă. 


25 


Lui Reis îi luă câteva minute să taie sutana îmbibată cu 
sânge a călugărului. Făcu o tăietură de la guler până la tiv, apoi 
câte una de-a lungul fiecărui braţ, având grijă să nu atingă ori să 
mişte cadavrul. Întorcându-l uşor pe o parte, îi dădu jos 
veşmântul şi îl aşeză într-o tavă din oţel, pregătită pentru o 
analiză separată. 

Tipul era într-o formă destul de bună. 

Sau cel puţin fusese, înainte de a se prăbuşi de la o înălţime 
de trei sute de metri pe stânca dură. 

Işi folosi cotul pentru a apăsa butonul roşu de pe ecranul 
calculatorului şi reporni înregistrarea. 

— Prima impresie asupra cadavrului corespunde cu ceea ce 
te-ai aştepta să vezi în urma unei căzături de la mare înălţime: 
traume masive ale trunchiului, bucățele de coaste fracturate 
ieşind prin mai multe locuri de ambele părţi ale toracelui, 
caracteristice fracturilor de compresie cauzate de decelerarea 
bruscă a unui trup ce cade şi se loveşte de pământ. 

Cadavrul este acoperit cu sânge gros, închis la culoare, 
coagulat, de la numeroasele răni apărute prin înţepare. Ambele 
clavicule sunt fracturate în mai multe locuri, iar cea din dreapta 
iese în afară prin pielea de la baza gâtului. Pare, de asemenea, 
să aibă... 

Privi mai atent. 

— ... un soi de incizie mai veche, uniformă, care se întinde pe 
orizontală de-a lungul gâtului, de la un umăr la altul. 

Luă furtunul retractabil agăţat deasupra mesei de autopsie şi 
apăsă pe mâner, îndreptând jetul de apă spre gâtul şi pieptul 
victimei. Pelicula lipicioasă, întunecată, începu să se prelingă de 
pe trup. 

— Dumnezeule, murmură Reis. 

Mută jetul deasupra celorlalte părţi ale cadavrului: întâi 
pieptul, apoi braţele, apoi picioarele. Şi opri iar înregistrarea. 

— Hei, Arkadian, strigă peste umăr, încă şocat de surpriza pe 
care i-o provocase trupul livid de pe masă. Ai zis că vrei un 
indiciu. Ce părere ai de asta? 


26 


Athanasius se opri în uşă, ştiind că nu avea dreptul să 
pătrundă în încăperea interzisă şi temându-se, şi nu puţin, de ce 
i s-ar fi putut întâmpla dacă nesocotea consemnul. 

Privi înăuntru. 

Abatele stătea în picioare, părând foarte impozant în spaţiul 
îngust. Lumina roşie radia dinspre el, de parcă ar fi fost un 
demon strălucind în întuneric. Era cu spatele la uşă, aşa că nu-l 
vedea pe Athanasius. Ochii îi erau aţintiţi asupra unei reţele de 
cincisprezece orificii săpate în peretele din celălalt capăt al 
încăperii, fiecare conţinând câte o cutie fabricată din acelaşi 
material ca şi cutiile negre ale avioanelor. Athanasius îşi aminti 
că părintele Malachi îi spusese că erau suficient de solide încât 
să protejeze preţiosul conţinut şi dacă muntele s-ar fi prăbuşit 
peste ele; acum această informaţie avea darul să-l liniştească 
prea puţin. 

Privi linia invizibilă de pe podea şi îi trecu prin minte să 
păşească fără frică în încăpere, dar fraza „Nu te uita la rele, nu 
pleca urechea la rele” i se insinuă nepoftită în minte şi rămase 
acolo până când abatele, fie simţindu-i prezenţa, fie întrebându- 
se de ce nu era deja acolo, se întoarse şi privi drept înspre el. 
Athanasius observă uşurat că pe chipul conducătorului său, deşi 
de o tulburătoare nuanţă stacojie, nu se zărea căutătura 
încruntată a unui individ pe picior de război, ci îngândurarea 
cuiva care avea o problemă de rezolvat. 

— Intră! 

Abatele scoase una dintre cutii din firida ei şi o duse la 
pupitrul aflat în mijlocul încăperii. Simţind că Athanasius ezita 
în continuare, spuse: 

— Am vorbit cu Malachi venind încoace. Poţi intra în criptă - 
pentru cel puţin o oră. 

Athanasius se supuse şi o a doua lumină roşie îl însoţi pe 
când traversa încăperea, confirmând că, deocamdată cel puţin, 
prezenţa lui era legitimă. 

Pupitrul se afla în mijlocul criptei, cu faţa la intrare, dar cu 
masa de citit aşezată oblic faţă de aceasta. Oricine stătea la 
pupitru ar fi fost pus în gardă, dacă se apropia cineva, de lumina 


ce s-ar fi deplasat, dându-l de gol pe intrus, iar cartea pe care o 
avea sub ochi nu ar fi putut fi zărită din exterior. 

— Te-am chemat aici, începu abatele, fiindcă vreau să-ţi arăt 
ceva. 

Desfăcu încuietoarea cutiei şi o deschise cu delicateţe. 

— Ai idee ce poate fi asta? 

Athanasius se aplecă în faţă, aura lui alăturându-se aurei 
abatelui şi iluminând un bloc de tăblițe din piatră, cu un simbol 
cioplit în relief pe prima dintre ele - simbolul Tau. 

I se tăie răsuflarea. Îşi dădu imediat seama ce era, atât din 
descrierile pe care le citise, cât şi din împrejurările în care 
dădea acum cu ochii de ea. 

— O Biblie eretică, zise. 

— Nu, îl corectă abatele. Nu o Biblie eretică. Biblia eretică. E 
ultimul exemplar care s-a păstrat. 

Athanasius privi tăbliţa ce servea de copertă. 

— Credeam că au fost distruse toate. 

— Asta vrem să creadă lumea. Ce mod mai bun de a-i 
împiedica să caute ceva, decât să-i convingi că acel ceva nu 
există? 

Athanasius medită la viclenia acestei tactici. Nu se gândise la 
cartea legendară de ani de zile, considerând-o exact asta: o 
legendă. Şi acum se afla în faţa ochilor lui, îndeajuns de aproape 
ca s-o poată atinge. 

— Volumul ăsta, zise abatele printre dinţi, conţine 
treisprezece tăblițe cu minciuni sfruntate, malefice şi perfide; 
minciuni care îndrăznesc să contrazică şi să pervertească 
cuvântul Domnului, aşa cum a fost el auzit şi consemnat în 
Biblia noastră, singura adevărată. 

Athanasius privi tăbliţa cu aspect inofensiv. 

— Atunci de ce aţi cruțat exemplarul ăsta? întrebă. Dacă e 
atât de periculos, de ce aţi păstrat chiar şi un singur volum? 

— Fiindcă, răspunse abatele, împungând cutia cu degetul, 
poţi distruge cărţile, dar conţinutul lor izbuteşte până la urmă 
să supravieţuiască; şi, înainte de a-l deruta şi nimici pe duşman, 
este bine să afli întâi ce e în mintea lui. Să-ţi arăt ceva. j 

Băgă un deget sub marginea primei tăblițe şi o ridică. In 
interior se aflau alte bucăți din piatră, legate laolaltă cu trei 
chingi din piele. Pe măsură ce abatele le răsfoia, Athanasius 
simțea o dorință copleşitoare de a desluşi cuvintele scrijelite pe 
suprafaţa lor. Din păcate, viteza cu care abatele întorcea 


paginile, combinată cu lumina roşiatică difuză, făcea cititul 
aproape imposibil. Vedea numai că fiecare pagină conţinea două 
coloane de text mărunt, dar îi luă câteva clipe să îşi dea seama 
că erau scrise în malan, limba primilor eretici. După ce 
recunoscu limba, reuşi să prindă din zbor două fragmente, pe 
când paginile îi treceau cu repeziciune prin faţa ochilor. Două 
fragmente, două fraze - ambele sporindu-i starea de şoc în care 
se afla. 

— Aici, anunţă abatele când ajunse la ultima pagină. Aceasta 
este partea care corespunde versiunii pe care o dau ei Facerii. 
Le cunoşti limba ticăloasă, cred. 

Athanasius ezită, încă şocat de cuvintele interzise pe care 
tocmai le citise. 

— Da, reuşi să spună fără ca vocea să-l trădeze. Am... 
studiat-o. 

— Atunci citeşte, zise Abatele. 

Spre deosebire de cele precedente, ultima tăbliță nu 
conţinea decât opt rânduri de text. Acestea erau aranjate ca o 
caligramă ce alcătuia semnul Tau - acelaşi simbol pe care îl 
privise şi Kathryn Mann cu două ore mai devreme. Acesta, însă, 
era complet. 


Singura cruce adevărată se va ivi pe pământ. 
O vor zări cu toţii într-o clipă - cu toţii se vor minuna 
Crucea se va prăbuşi 
Crucea se va înălța 
Ca să descătuşeze Sacramentul 
Și să vestească o nouă epocă 
Prin moartea-i milostivă. 


Athanasius îl privi pe abate, cu mintea gonindu-i cu o viteză 
nebună. 

— De asta te-am adus aici, spuse abatele. Am vrut să vezi cu 
ochii tăi cum ar putea fi interpretată moartea lui Samuel de 
către duşmanii noştri. 

Athanasius mai citi o dată profeția. Primele trei rânduri 
sunau ca o descriere a evenimentelor extraordinare din acea 
dimineaţă; ultimele patru însă îl făcură să pălească. Sugerau 
ceva incredibil, ceva de necrezut, ceva grandios. 

— De asta am păstrat cartea, spuse abatele solemn. 
Cunoaşterea înseamnă putere; şi, cunoscând ceea ce cred 


duşmanii noştri, dispunem de un avantaj. Vreau să nu scapi din 
ochi cadavrul fratelui Samuel. Fiindcă, dacă e vreun sâmbure de 
adevăr în rândurile astea perfide, şi el e crucea pomenită aici, 
atunci ar putea să se înalțe din nou - şi duşmanii noştri s-ar 
folosi de el ca de o armă împotriva noastră. 


27 


Reis şi Arkadian priviră cadavrul. Pielea îi era brăzdată de o 
rețea complexă şi sofisticată de cicatrici de un alb livid; unele 
vechi, altele mai recente - toate făcute intenționat. In decorul 
macabru al camerei de autopsie, călugărul părea un soi de 
monstru gotic, cusut din bucăți disparate, smulse din trupurile 
mai multor bărbați. 

Reis porni din nou înregistrarea. 

— Subiectul prezintă un număr important de cicatrice 
uniforme pe mare parte din corp, rezultate în urma unor tăieturi 
făcute în mod repetat cu un instrument ascuțit, profesionist, 
cum ar fi un bisturiu sau o lamă de ras, posibil în timpul unui 
ritual. 

Incepu inventarul sinistru. 

— Pornind de la cap... O cicatrice veche, vindecată, care 
înconjoară gâtul în zona în care acesta se uneşte cu trunchiul. 
Cicatrice similare în jurul ambelor braţe, la nivelul umărului, şi 
în jurul ambelor picioare, în zona inghinală. Cea din partea 
superioară a braţului stâng a fost redeschisă recent, dar 
prezintă semne de vindecare. Această incizie este totodată 
foarte fină, cu margini regulate, de o precizie chirurgicală chiar, 
făcută cu o lamă foarte ascuţită. 

De asemenea, pe braţul stâng, la îmbinarea dintre bicepsul 
superior şi triceps, se găseşte o cicatrice cheloidă în formă de 
„T”, mai groasă decât celelalte, cauzată de arderi repetate. 

Se uită la Arkadian. 

— Se pare că băiatul ăsta a fost însemnat cu fierul roşu, ca o 
vită. 

Arkadian privi litera „I” din partea de sus a braţului 
călugărului şi orice gând legat de celelalte cazuri la care lucra îi 
zbură din minte. Luă camera foto a lui Reis. Pe ecranul LCD 
apăru o versiune în miniatură a călugărului întins pe masa de 
autopsie. 

Cu o simplă apăsare de buton, imaginea fu transmisă în 
dosarul anchetei din computer, prin intermediul unei conexiuni 
fără fir. 


— Mai există o cicatrice de-a lungul părţii superioare a cutiei 
toracice şi una care se intersectează cu ea şi coboară în josul 
sternului până la buric. 

Reis făcu o pauză. 

— Ca formă şi mărime, seamănă cu tăietura în formă de „Y” 
pe care o facem noi pentru a scoate organele interne în timpul 
autopsiei. 

Din areola sfârcului stâng radiază patru linii drepte 
perpendiculare unele pe celelalte, alcătuind forma unei cruci. 
Nici acestea nu sunt recente şi fiecare are aproximativ... 

Reis scoase din nou rigla. 

— ... douăzeci de centimetri lungime. 

Se uită mai atent. 

— Mai există o cruce pe partea dreaptă a trunchiului, la baza 
cutiei toracice, diferită de celelalte, la circa cincisprezece 
centimetri în lateral. Şi o cicatrice verticală mai scurtă, de vreo 
cinci centimetri, ca o cruce creştină aşezată într-o rână, uşor 
afundată; striaţii vizibile pe pielea din jurul ei; probabil că a fost 
făcută cu multă vreme în urmă şi nu a mai fost deschisă din nou 
în scopuri ritualice. Poate că nu e atât de importantă ca 
celelalte. 

Arkadian mai făcu o poză, după care examină cicatricea de 
aproape. Arăta exact ca o cruce căzută. Se dădu câţiva paşi 
înapoi, căutând un sens în modelul pe care îl alcătuiau inciziile. 

— Ai mai văzut aşa ceva până acum? 

Reis scutură din cap. 

— Bănuiesc că e un fel de ritual de iniţiere. Dar majoritatea 
cicatricilor nu sunt recente, aşa că nu ştiu câtă relevanţă au 
pentru faptul că s-a aruncat de pe munte. 

— Nu s-a aruncat pur şi simplu, îl corectă Arkadian. 

— Ce vrei să spui? 

— In cazul celor mai multor sinucideri, moartea este 
obiectivul principal. Dar nu şi pentru tipul ăsta; moartea lui a 
fost oarecum... secundară. Cred că motivul principal se află în 
altă parte. 

Sprâncenele lui Reis dispărură sub claia de păr. 

— Dacă te arunci din vârful Citadelei, moartea trebuie să fie 
destul de sus pe lista ta de priorităţi. 

— Dar de ce să te caţeri până în vârf? O cădere de la aproape 
orice înălţime ar fi fost suficientă. 


— Poate că s-a temut să nu sfârşească schilod. Multe 
tentative ezitante de sinucidere, în care victima nu e îndeajuns 
de hotărâtă, sfârşesc mai degrabă la spital decât aici. 

— Chiar şi aşa, nu era nevoie să se chinuie să ajungă până în 
vârf. Nici nu trebuia să aştepte. Dar a făcut-o. A stat acolo, 
Dumnezeu ştie cât timp, în frigul pătrunzător, sângerând din 
răni multiple, aşteptând dimineaţa. De ce a făcut asta? 

— Poate că s-a odihnit. O căţărare ca asta ar epuiza pe 
oricine; cu siguranţă a pierdut sânge în timpul ascensiunii. Aşa 
că poate a ajuns în vârf, s-a prăbuşit, extenuat, şi soarele l-a 
readus în cele din urmă la viaţă. După care s-a aruncat. 

Arkadian se încruntă. 

— Dar nu aşa s-au petrecut lucrurile. Nu s-a trezit pur şi 
simplu şi s-a rostogolit de pe munte. A stat acolo, cu braţele 
întinse în lături, cel puţin două ore. 

Imită poziţia călugărului. 

— De ce să fi făcut asta, dacă nu dorea nimic altceva decât 
să-şi pună capăt zilelor? Sunt destul de sigur că felul public în 
care a ales să moară are o mare importanţă. Singurul motiv 
pentru care noi ne aflăm aici, purtând conversaţia asta, e că a 
aşteptat până s-au adunat destui privitori. Dacă ar fi făcut 
şmecheria asta în toiul nopţii, mă îndoiesc până şi că ştirea ar fi 
ajuns în presă. A ştiut exact ce făcea. 

— OK, se dădu Reis bătut. Poate că tipul ăsta n-a avut parte 
de suficientă atenţie când era mic. Ce importanţă mai are? De 
mort, tot e mort. 

Arkadian se gândi la întrebare. 

Ce importanţă avea? 

Ştia că şeful lui dorea ca acest caz să se rezolve rapid şi fără 
probleme. Mişcarea strategică bună ar fi fost să-şi înăbuşe 
curiozitatea înnăscută şi să nu mai pună întrebări incomode. Şi, 
tot la fel de bine, ar fi putut să-şi predea insigna de poliţist şi să 
vândă apartamente de vacanţă ori să se facă ghid turistic. 

— Ascultă, zise. Nu eu am cerut să fiu repartizat la acest caz. 
Treaba ta e să stabileşti cum a murit acest individ. Treaba mea e 
să descopăr de ce şi, ca să fac asta, e important să încerc să 
înţeleg ce-a fost în capul lui. Cei care îşi iau viaţa aruncându-se 
în gol sunt de obicei victime - oameni care nu mai pot face faţă, 
care aleg calea mai uşoară, cedând în faţa morţii. Dar tipul ăsta 
a avut curaj. N-a fost o victimă în sensul clasic al cuvântului şi 
cu siguranţă n-a ales calea mai uşoară. Ceea ce mă face să cred 


că acţiunile lui au însemnat ceva pentru el. Şi poate şi pentru 
altcineva. 


28 


Athanasius se grăbea de-a lungul coridorului, încercând să 
ţină ritmul cu abatele, iar halourile lor deveneau tot mai 
luminoase cu fiecare pas pe care-l făceau. 

— Spune-mi, zise abatele fără a încetini, cine te-a contactat 
din partea echipei de investigatori? 

— Cazul i-a fost încredinţat unui oarecare inspector 
Arkadian, răspunse Athanasius gâfâind. A solicitat deja o 
întrevedere cu cineva care ar putea deţine informaţii despre cel 
decedat. Le-am spus fraţilor noştri de afară să declare că 
moartea a fost o tragedie şi că vom face tot ce ne stă în putinţă 
ca să-i ajutăm. 

— Ai spus că îl cunoaştem? 

— Am declarat că în Citadelă trăiesc şi muncesc mulţi 
oameni şi că ne vom strădui să descoperim dacă lipseşte vreunul 
dintre ei. Nu eram sigur dacă dorim sau nu să ni-l revendicăm în 
acest stadiu sau dacă preferaţi să păstrăm distanţa. 

Abatele încuviinţă. 

— Ai făcut bine. Informează biroul pentru relaţii publice să 
menţină cooperarea la acelaşi nivel politicos, pentru moment. 
Poate că problema cadavrului fratelui Samuel se va rezolva de la 
sine, fără amestecul nostru. După ce autorităţile vor termina 
autopsia şi nicio rudă nu se va prezenta ca să-i revendice trupul, 
putem să intervenim, oferindu-ne să ne ocupăm de el, într-un 
gest de compasiune. Asta va arăta lumii ce biserică iubitoare şi 
milostivă suntem, o biserică doritoare să primească un sărman 
suflet tulburat care a ales să-şi curme viaţa într-un mod atât de 
singuratic şi de tragic. În acelaşi timp, îl vom recupera pe 
fratele Samuel, fără a fi nevoiţi să recunoaştem că are vreo 
legătură cu noi. 

Abatele se opri şi se întoarse, fixându-l pe Athanasius cu 
ochii săi pătrunzători, cenuşii. 

— Cu toate acestea, având în vedere ceea ce tocmai ai citit, 
trebuie să fim vigilenţi. Nu trebuie să lăsăm nimic la voia 
întâmplării. Dacă se descoperă ceva neobişnuit, orice, trebuie să 
fim pregătiţi să recuperăm cadavrul fratelui Samuel imediat şi 
prin orice mijloace. 


Se uită la Athanasius pe sub sprâncenele stufoase. 

— Astfel, dacă se petrece vreun miracol şi el se înalţă din 
morţi, cel puţin va fi în grija noastră. Orice s-ar întâmpla, nu-i 
putem lăsa pe duşmanii noştri să pună mâna pe cadavru. 

— Cum doriţi, răspunse Athanasius. Dar, dacă exemplarul pe 
care mi l-aţi arătat e singurul care a mai rămas din carte, cine 
altcineva ar mai şti despre... 

Şovăi, neştiind cum să descrie cuvintele străvechi scrijelite 
pe tăbliţa din piatră. Nu voia să folosească cuvântul „profeţie”, 
fiindcă asta ar fi însemnat implicit că acele cuvinte reprezentau 
voinţa Domnului, ceea ce ar fi fost o erezie în sine. 

— Cine altcineva ar mai cunoaşte detaliile... prezicerii...? 

Abatele dădu din cap a încuviinţare, simțind prudenţa 
şambelanului său. Asta îi confirma că Athanasius era persoana 
potrivită pentru a se ocupa de partea oficială a problemei; era 
înzestrat cu diplomaţia şi discreţia necesare. De partea 
neoficială avea să se ocupe el însuşi. 

— Nu putem să ne încredem doar în faptul că, deoarece am 
distrus toate cărţile şi i-am ucis pe toţi cei care le deţineau, au 
dispărut de pe faţa pământului şi cuvintele şi ideile pe care 
acestea le conţineau, explică el. Minciunile sunt ca buruienile. 
Poţi să le smulgi din pământ, să le otrăveşti rădăcinile, să le arzi 
până nu mai rămâne decât cenuşa din ele - găsesc întotdeauna o 
cale de a se întoarce. Aşa că trebuie să presupunem că această 
„prezicere”, cum cu înţelepciune o numeşti tu, e cunoscută sub 
o formă sau alta şi de duşmanii noştri, şi că ei sunt pregătiţi să 
acţioneze în funcţie de ea. Dar nu-ți face griji, frate, zise el, 
punând o palmă grea ca laba unui urs pe umărul lui Athanasius. 
Am înfruntat primejdii cu mult mai mari de-a lungul istoriei 
noastre îndelungate şi zbuciumate. Şi de data asta trebuie pur şi 
simplu să facem ce am făcut întotdeauna. Să fim cu un pas 
înaintea celorlalţi, să ne pregătim de asediu şi să aşteptăm ca 
tot ceea ce ne ameninţă din afară să se retragă. 

— Şi dacă nu se întâmplă asta? întrebă Athanasius. 

Mâna se crispă pe umărul lui. 

— Atunci îi atacăm cu toate mijloacele de care dispunem. 


29 


Reis atinse trupul călugărului într-un punct aflat în partea de 
sus a sternului, apăsă ferm cu un bisturiu cu mâner lung şi trase 
uşor lama în jos, prin carne, până la osul pubian, urmând cu 
grijă linia trasată de cicatricea deja existentă. Incheie incizia în 
formă de „Y” făcând încă două tăieturi adânci, din capătul celei 
pe care tocmai o terminase până la marginea exterioară a 
claviculelor zdrobite. In cele din urmă, tăie pielea şi muşchii de 
pe pieptul victimei şi le îndepărtă, dând la iveală coastele 
strivite de dedesubt. Ajuns în acest punct, avea în mod normal 
nevoie de o foarfecă de chirurgie sau de un ferăstrău manual ca 
să străpungă cavitatea osoasă ce proteja inima, plămânii şi alte 
organe interne, dar impactul violent de la aterizare făcuse mare 
parte din treabă în locul lui. Cu doar câteva tăieturi de 
ligamente, reuşi să ajungă la cavitatea toracică. 

— Apasă pe buton, te rog, spuse doctorul arătând cu capul 
înspre monitor. Am mâinile ocupate. 

Arkadian se uită la coastele însângerate pe care Reis le 
secţionase şi le ţinea acum cu ambele mâini şi porni din nou 
înregistrarea. 

— OK, zise Reis, recăpătându-şi tonul voios, prima impresie 
asupra organelor interne este că sunt surprinzător de bine 
conservate, având în vedere violenţa impactului. Coastele şi-au 
făcut datoria, chiar dacă asta aproape că le-a distrus. 

Aşeză cutia toracică într-o tavă de inox, după care făcu nişte 
tăieturi îndelung exersate în interiorul corpului pentru a 
desprinde laringele, esofagul şi ligamentele care fac legătura 
între principalele organe şi şira spinării, înainte de a ridica 
întregul bloc într-o singură bucată şi de a-l transfera într-un 
recipient încăpător din metal. 

— Ficatul prezintă unele semne de hemoragie, spuse, dar 
niciunul dintre organele interne nu pare livid, ceea ce înseamnă 
că victima n-a sângerat prea mult. Subiectul a decedat probabil 
din cauza organelor care au cedat în urma traumelor majore, 
ceea ce voi confirma după ce fac analizele toxicologice şi cele 
ale țesutului. 


Duse recipientul la o masă de examinare aflată lângă perete 
şi începu să facă măsurătorile de rutină ale ficatului, inimii şi 
plămânilor şi să colecteze mostre de ţesut din fiecare. 

Arkadian privi televizorul din colţul încăperii şi îl izbi încă o 
dată priveliştea stranie a bărbatului care acum zăcea făcut 
bucățele în faţa lui, ţinându-se mândru şi cât se poate de viu pe 
vârful Citadelei. Erau imaginile pe care le transmiteau acum 
toate canalele de ştiri. Îl arătau pe călugăr târându-şi picioarele 
până la marginea platoului. Privind în jos. Inclinându-se în faţă, 
apoi dispărând brusc din obiectiv. Camera cobora vertiginos, cu 
zoomul setat la maximum, încercând să urmărească prăbuşirea. 
Obiectivul se apropia iarăşi, pierzând din claritate atunci când 
dădu din nou peste călugăr şi se strădui să-l menţină în cadru. 
Parcă te-ai fi uitat la filmul lui Zapruder cu asasinarea lui 
Kennedy sau la secvențele cu avioanele lovind turnurile gemene. 
Imaginile aveau ceva spectaculos şi îngrozitor în acelaşi timp. 
Nu-şi putea desprinde ochii de pe ecran. În ultima clipă, camera 
îl pierdu din nou şi se îndepărtă suficient cât să arate baza 
muntelui şi mulţimea de pe dig dându-se înapoi, şocată, din 
locul în care trupul se izbise de pământ. 

Arkadian îşi lăsă ochii în jos. Revedea secvenţa în minte, din 
nou şi din nou, punând cap la cap frânturile pe care le zărise din 
prăbuşirea călugărului... 

— A făcut-o intenţionat, şopti. 

Reis ridică privirea de pe cântarul digital care arăta 
greutatea ficatului călugărului mort. 

— Evident că a făcut-o intenţionat. 

— Nu, mă refer la felul în care a căzut. Cei care se sinucid 
aruncându-se o fac de obicei într-un mod foarte simplu. Fie se 
aruncă pe spate, fie îşi dau drumul în faţă şi se prăbuşesc cu 
capul în jos. 

— Capul e cea mai grea parte a corpului, spuse Reis. Forţa 
gravitaţională îl trage de fiecare dată în jos - dacă e căderea 
suficient de lungă. 

— lar o cădere din vârful Citadelei ar trebui să fie de-ajuns. 
Muntele are peste trei sute de metri înălţime. Dar victima 
noastră s-a prăbuşit în poziţie orizontală - a planat până jos. 

— Aşadar? 

— Aşadar a fost o cădere controlată. 


Arkadian se îndreptă înspre tava din inox în care se găsea 
sutana. Luă un cleşte şi dădu la o parte materialul întărit, până 
găsi una dintre mâneci. 

— Uite! Vezi găurile pe care le-ai găsit la încheieturi? Erau 
pentru mâinile lui. Ca să-şi poată strânge sutana în jurul 
trupului - ca un fel de aripi. 

Lăsă mâneca să cadă şi căută prin mormanul sinistru până 
găsi celelalte tăieturi, făcute la câţiva centimetri deasupra 
tivului. 

— Şi astea erau pentru picioare. 

Lăsă din nou materialul şi se întoarse înspre Reis. 

— De asta n-a căzut cu capul în jos. N-a sărit de pe munte. A 
zburat de pe el. 

Reis privi trupul zdrobit care zăcea întins sub luminile mesei 
de autopsie. 

— Atunci i-aş sugera să mai lucreze la aterizare. 

Arkadian îl ignoră, urmărind o nouă idee care-i venise în 
minte. 

— Poate a crezut că va fi în stare să reducă din viteza cu care 
se prăbuşea, suficient cât să supravieţuiască. Sau poate... 

Îl văzu din nou pe călugăr, cu braţele întinse în lături, cu 
corpul aplecat în faţă, ţinându-şi capul drept, concentrându-se 
asupra unui punct, de parcă... 

— Țintea. 

— Poftim? 

— Cred că tintea înspre un punct anume. 

— De ce Dumnezeu ar fi făcut asta? 

Bună întrebare. De ce să te îndrepţi într-o direcţie, când 
urmează să mori, indiferent unde ai ateriza? Dar nu moartea era 
scopul său principal, nu era la fel de importantă ca... martorii. 

— Țintea într-un loc anume fiindcă voia să aterizeze în 
jurisdicţia noastră! 

Reis îşi arcui sprâncenele. 

— Citadela e un stat în stat, explică Arkadian. Orice se 
petrece dincolo de zidul şanţului de apărare îi priveşte; orice se 
petrece dincoace e treaba noastră. A vrut să se asigure că va 
ateriza de partea noastră. A vrut să se întâmple aşa. A vrut o 
anchetă oficială. A vrut să-i vedem tăieturile de pe trup. 

— Dar de ce? 


— N-am nici cea mai vagă idee. Dar, orice-ar fi fost, ela 
considerat că merită să moară pentru asta. Ultima lui dorinţă, la 
propriu, a fost să evadeze de acolo. 

— Şi ce-o să faci când vreun barosan din rândul Bisericii o să 
vină să-şi ceară călugărul înapoi? O să le ţii un discurs despre 
jurisdicție? 

Arkadian ridică din umeri. 

— Deocamdată n-au recunoscut nici măcar că ar fi unul de-al 
lor. 

Se uită la cadavrul deschis al călugărului, cu trunchiul golit 
acum de organe; cicatricele făcute cu o precizie chirurgicală în 
jurul gâtului, picioarelor şi braţelor erau încă vizibile. Poate că 
erau un soi de mesaj, iar cel care ar veni să revendice cadavrul 
ar şti ce reprezintă. 

Reis scoase o cutie din carton de sub masa de examinare, 
porni din nou înregistrarea şi începu să stoarcă în recipient 
conţinutul stomacului călugărului. 

— OK, spuse. Intestinul gros nu conţine mare lucru, deci 
ultima masă a amicului nostru n-a fost chiar un festin. Se pare 
că ultimul lucru pe care l-a mâncat a fost un măr şi poate nişte 
pâine, mai înainte; voi identifica resturile şi le voi trimite la 
analize. Conţinutul stomacului pare în mare parte nedigerat, 
sugerând că sistemul său digestiv s-a blocat parţial sau total, 
ceea ce indică un nivel ridicat de stres ante mortem. Stai puţin, 
zise deodată, simțind ceva solid mişcându-se înăuntrul 
membranelor alunecoase dintre degetele sale. Mai e ceva aici. 

Arkadian se apropia de masă când un obiect mic şi închis la 
culoare căzu în supa de pulpă de măr şi sucuri gastrice. Semăna 
cu o fâşie răsucită de carne de vită fiartă prea mult. 

— Ce naiba e asta? 

Reis o luă şi se duse la chiuvetă; lovi cu cotul braţul lung al 
robinetului şi o ţinu sub jetul de apă. 

— Pare să fie o fâşie mică de piele, spuse, aşezând-o pe o 
tăviţă acoperită cu un prosop din hârtie. 

— Era răsucită, poate ca să fie mai uşor de înghiţit. 

Luă o pensetă şi începu să o desfăşoare. 

— [i lipsea o gaică de la sutană, nu? şopti detectivul. 

Reis dădu din cap. 

— Cred că tocmai am găsit-o. 

Legistul o aşeză în dreptul unei rigle gravate pe tăviţă. 
Arkadian mai trimise o poză la dosar. Legistul întoarse fâşia de 


piele ca s-o poată fotografia şi pe cealaltă parte şi încăperea 
păru să se golească brusc de aer. 

Niciunul nu se mişcă. 

Niciunul nu zise nimic. 

Arkadian ridică aparatul foto. 

Zgomotul pe care-l făcu când apăsă pe buton îl trezi pe Reis 
din transă. 

Işi drese glasul. 

— După ce am desfăcut şi am curățat obiectul din piele, am 
descoperit ceva scrijelit pe el. 

Se uită la Arkadian, înainte de a continua. 

— Douăsprezece cifre, aparent întâmplătoare. 

Arkadian le privi, în timp ce mintea îi gonea cu disperare. 
Cifrul de la un seif? Un cod? Poate indicau un capitol şi un 
verset din Biblie şi aveau să scoată în evidenţă un cuvânt sau o 
frază ce ar putea să facă puţină lumină, poate chiar să dezvăluie 
identitatea Sacramentului. Verifică încă o dată cifrele. 

— Nu sunt întâmplătoare, spuse, citindu-le de la stânga la 
dreapta. Nu sunt deloc întâmplătoare. 

Îl privi pe Reis. 

— E un număr de telefon. 


II 
„lar femeii i-a zis: Voi înmulţi mereu necazurile 
tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei 
naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te 
va stăpâni.” 


Facerea, 3: 16 


30 


Urletele sălbatice răsunau în încăperea luminoasă cu o 
disperare animalică, ce părea nelalocul ei în decorul modern, 
elegant al spitalului din New Jersey. 

Liv stătea într-un colţ, privind-o pe Bonnie, al cărei chip era 
schimonosit de durere. Telefonul o trezise puţin după ora două 
noaptea; se dăduse jos din pat, sărise în maşină şi o luase spre 
sud pe autostrada I-95, pe lângă camioanele goale ce se 
întorceau din New York. Apelul era de la Myron: lui Bonnie i se 
rupsese apa. 

Un alt urlet adânc şi sfâşietor străbătu încăperea şi Liv o 
privi pe Bonnie, ghemuită în mijlocul camerei, în pielea goală, 
zbierând atât de tare, că faţa îi devenise stacojie şi venele de pe 
gât îi ieşiseră în afară ca nişte cabluri de înaltă tensiune. Myron 
rezista eroic, ţinând-o de un braţ, în timp ce moaşa o ţinea de 
celălalt. Urletul se potoli puţin, făcând loc sunetului absurd al 
valurilor izbindu-se de țărm, care se revărsa suav dintr-un 
casetofon portabil aşezat într-un colţ. 

În mintea tânjind după nicotină a lui Liv, sunetele de la malul 
mării, care ar fi trebuit să aibă un efect liniştitor, se transformau 
în fâsâitul chinuitor al învelişului de celofan sfâşiat de pe un 
pachet neînceput de Lucky Strikes. Işi dorea cu disperare o 
ţigară, mai mult decât îşi dorise orice altceva în viaţă. Spitalele 
aveau întotdeauna efectul ăsta asupra ei. Simpla idee că un 
anumit lucru era interzis îl făcea pur şi simplu irezistibil. La fel 
păţea în biserici. 

Urletul lui Bonnie se auzi din nou, de data asta ceva între un 
geamăt şi un mârâit. Myron o mângâie pe spate şi făcu „şşşş”, 
de parcă încerca să liniştească un copil care se trezise dintr-un 
coşmar îngrozitor. Bonnie se întoarse înspre el şi gâfâi cu o voce 
joasă, răguşită de la atâta urlat, un singur cuvânt: Arnica. 

Liv îşi luă recunoscătoare agenda ca să noteze cererea şi ora 
la care fusese făcută. Arnica era cunoscută şi sub numele de 
iarba-soarelui şi era folosită încă de la începutul timpurilor ca 
remediu natural. Şi ea îl folosea adeseori ca să-şi oblojească 
vânătăile; se credea de asemenea că uşurează suferinţele unei 
naşteri prelungite şi dureroase. Işi dorea din toată inima să fie 


aşa pe când îl privea pe Myron scoțând cu mâini tremurânde un 
flacon ce conţinea minusculele pastile albe. Urletul reîncepu, 
mai ascuţit odată cu noua contracție. 

Pentru numele lui Dumnezeu, acceptă injecţia epidurală, se 
rugă Liv, în gând. 

Credea în proprietăţile tămăduitoare ale plantelor, pe care le 
recomanda tuturor, dar asta nu făcea din ea o masochistă. 
Urletul lui Bonnie atinse noi culmi şi mâna ei se întinse ca s-o 
apuce pe cea a lui Myron, răsturnând întreg conţinutul 
flaconului albastru pe linoleumul lucios. 

Mobilul lui Liv începu să sune în buzunar. 

Căută butonul de debranşare prin bumbacul gros al 
pantalonilor cargo şi apăsă tare, sperând să apuce să-l închidă 
înainte să sune din nou. Nimeni nu dădea însă nici cel mai mic 
semn că şi-ar aminti măcar că era şi ea de faţă. Pescui telefonul 
din buzunar şi privi ecranul cenuşiu zgâriat, se asigură că era 
închis, după care îşi îndreptă din nou atenţia, la ţanc, către 
evenimentele în plină desfăşurare din salon. 

Bonnie îşi dădu ochii peste cap şi trupul ei greoi, de gravidă 
într-un stadiu avansat, alunecă pe podea, în ciuda strădaniilor 
lui Myron şi ale moaşei de a o ţine drept. Din instinct, Liv se 
repezi la cordonul de urgenţă care atârna în apropierea ei şi 
trase de el cât putu de tare. 

În câteva secunde, încăperea se umplu de infirmieri care se 
agitau ca nişte molii în jurul lui Bonnie, strivind sub tălpi 
pastilele homeopatice. O targă apăru ca prin minune şi pacienta 
fu dusă din salon, departe de Liv şi de muzica liniştitoare a 
țărmului, de-a lungul coridorului, către o altă încăpere dotată cu 
cele mai moderne tratamente şi echipamente clinice. 


31 


Secția Criminalistică a poliției din Ruina avea birourile în 
acelaşi loc cu secția Furturi, la etajul al patrulea al unui bloc 
nou din sticlă, ridicat în spatele fațadei sculptate în piatră a 
vechiului sediu al poliției. Biroul era deschis şi zgomotos. 
Bărbaţi în cămaşă vorbeau tare la telefon sau unul cu celălalt, 
cocoţaţi pe marginea meselor de lucru sau tolăniţi în scaune. 

Arkadian era aşezat la biroul lui şi îşi acoperea urechea cu 
mâna, încercând să asculte mesajul de pe telefonul pe care 
tocmai îl apelase. O voce de femeie. O americancă. Sigură pe ea. 
Directă. În jur de treizeci de ani. Închise, preferând să nu lase 
niciun mesaj. Nu obţineai niciodată informaţii lăsând mesaje. 
Era mai bine să tot încerci, până când cel pe care-l sunai 
devenea curios în cele din urmă şi-ţi răspundea la telefon. 

Puse receptorul în furcă şi lovi tasta Space de pe tastatură 
pentru a face să dispară screensaver-ul. Pe ecran apărură 
fotografiile de pe masa de examinare. Privi cicatricele făcute cu 
precizie, care se încolăceau pe trupul călugărului mort, linii şi 
cruci bizare alcătuind împreună un uriaş semn de întrebare. 

De la autopsie, misterul identităţii călugărului se adâncise. 
Cei din Citadelă tot nu-l revendicaseră ca fiind unul de-al lor şi 
toate metodele obişnuite de identificare a victimelor se 
dovediseră deocamdată fără succes. Amprentele nu produseseră 
niciun rezultat. Nici analiza amprentei dentare. Probele de ADN 
se aflau încă în laborator, dar, dacă victima nu fusese arestată 
pentru molestare sexuală, pentru crimă sau activităţi teroriste, 
era puţin probabil că avea să apară în vreo bază de date. Iar 
şeful lui Arkadian dădea semne că aştepta de la el, sub o formă 
sau alta, un raport privind evoluţia cazului; voia să tragă linie şi 
să pună capăt acestei chestiuni. Acelaşi lucru îl dorea şi 
Arkadian, dar nu avea de gând să muşamalizeze cazul. Cineva 
cunoştea identitatea călugărului. Treaba lui era să afle cine. 

Privi ceasul de pe peretele din celălalt capăt al încăperii. Era 
puţin trecut de ora unu. Soţia lui probabil că tocmai ajungea 
acasă de la şcoala unde lucra trei zile pe săptămână. Formă 
numărul de acasă şi, cât timp aşteptă să răspundă, apăsă în 


colţul din stânga jos al ecranului computerului pentru a 
deschide o fereastră de internet. 

Soţia lui ridică receptorul la al treilea ton de apel. Părea fără 
suflare. 

— Eu sunt, spuse Arkadian, tastând Religie şi Cicatrice în 
fereastra de căutare şi apăsând Enter. 

— Heeeei, zise ea, tărăgănând cuvântul la mijloc într-un fel 
care încă îl vrăjea, la doisprezece ani după ce îl auzise prima 
oară. Vii acasă? 

Arkadian se încruntă când pe ecran apărură rezultatele, 
toate cele patru sute treizeci şi una de mii. 

— Nu încă, zise, parcurgând prima pagină. 

— Atunci de ce suni, ca să-i dai speranţe unei biete fete? 

— Voiam doar să-ţi aud glasul. Cum a fost la muncă? 

— Obositor. Încearcă tu să predai engleza unei clase întregi 
de copii de nouă ani. Cred că am citit Omida mâncăcioasă de cel 
puţin două sute de ori. Deşi, spre final, unul dintre ei jur că ar fi 
putut s-o citească mai bine decât mine. 

Îşi dădea seama după vocea ei că zâmbea. Era cea mai mare 
fericire pentru ea să-şi petreacă dimineţile într-o încăpere plină 
de copii. Această constatare îl întristă într-o oarecare măsură. 

— Pare a fi un Ştie-Tot, zise el. Ar trebui să-l pui pe el să 
citească povestea în faţa clasei data viitoare, să vezi cum face 
faţă presiunii. 

— De fapt, e o fată. Fetele sunt mai deştepte decât băieţii. 

Arkadian zâmbi. 

— Da, dar sfârşiţi prin a vă mărita cu noi. Aşa că nu sunteţi 
chiar atât de isteţe. 

— Dar după aia divorţăm şi vă luăm toţi banii. 

— Eu n-am nici un ban. 

— Păi... atunci presupun că n-ai de ce să-ţi faci griji. 

Dădu clic pe un link şi privi nişte imagini cu băştinaşi 
prezentând răni sângerânde crestate pe pielea de abanos. 
Niciuna nu semăna cu cicatricile de pe trupul călugărului. 

— Şi la ce caz lucrezi? îl întrebă ea. Ceva înfiorător? 

— Călugărul. 

— Ai aflat cine e sau nu poţi să spui? 

— Nu pot să spun fiindcă nu ştiu. 

Reveni la pagina cu rezultatele căutării şi deschise un link 
despre stigmate, inexplicabilul fenomen al rănilor similare cu 


acelea suferite de Iisus Hristos în timpul crucificării ce apăreau 
la oameni obişnuiţi. 

— Deci o să vii târziu? 

— E prea devreme ca să ştiu. Vor să rezolvăm cazul imediat. 

— Ceea ce înseamnă „da”. 

— Ceea ce înseamnă „probabil”. 

— Bine... ai grijă. 

— Stau la birou căutând pe Google. 

— Atunci vino acasă! 

— Întotdeauna vin acasă. 

— Te iubesc. 

— Şi eu, murmură el. 

Privi în jur, la forfota din biroul zgomotos, trepidând de 
orgolii exacerbate. Majoritatea celor care lucrau aici erau fie 
divorţaţi, fie pe cale de a divorța, dar ştia că lui n-avea să i se 
întâmple asta niciodată. Era însurat cu soţia lui, nu cu slujba; şi, 
chiar dacă alegerea lui însemna să nu primească niciodată 
cazurile tari, răsunătoare, pe care se clădeau carierele şi 
reputaţiile, nu-i păsa. Nu şi-ar fi schimbat viaţa cu niciunul din 
colegii lui. În plus, sinuciderea la care lucra avea ceva care-l 
făcea să simtă că s-ar putea să fi nimerit lozul cel mare. 
Deschise la întâmplare unul dintre site-urile despre stigmate şi 
începu să citească. 

Site-ul era destul de ştiinţific şi conţinea texte dense, seci, 
întrerupte din loc în loc de câte o fotografie suculentă a unei 
mâini sau a unui picior sângerând, niciuna neaducând însă cu 
cicatricele de pe trupul călugărului. 

Îşi dădu jos ochelarii şi îşi frecă nasul în locul unde aceştia îi 
lăsau urme dacă îi purta prea mult, ceea ce se întâmpla în 
fiecare zi de muncă. Ştia că ar fi trebuit să se ocupe de celelalte 
cazuri cât timp aştepta o veste de la Citadelă sau până când 
americanca avea să răspundă la telefon, dar ancheta aceasta îi 
intrase deja sub piele: aparentul martiriu public, cicatricele 
ritualice, faptul că victima nu părea să existe în mod oficial. 

Închise fereastra de căutare şi îşi petrecu următoarele 
douăzeci de minute introducând în computer puţinele informaţii 
pe care le strânsese, reflecţiile şi observaţiile iniţiale privind 
ancheta. Când termină, îşi reciti notele, după care răsfoi din nou 
fotografiile de la autopsie, până o găsi pe cea pe care o căuta. 

Privi din nou fâşia subţire de piele aşezată în tăviţă; lumina 
crudă a bliţului aparatului de fotografiat scotea în evidenţă cele 


douăsprezece cifre scrijelite grosolan pe suprafaţa ei. Le copie 
în telefonul mobil, după care închise fişierul, îşi luă haina de pe 
spătarul scaunului şi se îndreptă spre uşă. Simţea nevoia să ia o 
gură de aer şi ceva de mâncare. Întotdeauna gândea mai bine 
când era în mişcare. 


Cu două etaje mai jos, într-un birou ticsit de cutii pline cu 
dosare de anchete vechi, o mână palidă, pătată cu pistrui, 
introduse un cod de securitate furat în computerul unui angajat 
de la administraţie care lucra în schimburi şi nu avea să vină la 
serviciu decât peste vreo două ore. 

După o scurtă pauză, monitorul se trezi la viaţă pâlpâind, 
scăldând biroul întunecat în lumina sa rece. O săgeată alunecă 
de-a lungul ecranului, găsi iconul serverului şi o deschise. Un 
deget mişcă uşor rotiţa mouse-ului, deplasându-l printre fişiere 
până când mânuitorul său găsi ceea ce căuta. Se aplecă sub 
birou şi introduse un stick de memorie în partea din faţă a 
unităţii. Un icon nou apăru pe desktop. Trase înspre el, cu 
ajutorul mouse-ului, fişierul anchetei asupra morţii călugărului 
şi privi cum era copiat conţinutul acestuia - raportul autopsiei, 
comentariul audio, notițele lui Arkadian. 

Totul. 


32 


Liv Adamsen se sprijini de trunchiul aspru al chiparosului 
singuratic ce se înălța pe peluza din apropierea spitalului. Îşi 
dădu capul pe spate, trimițând uşurată rotocoale lungi de fum 
către ramurile de deasupra ei. Printre ele întrezărea o cruce 
mare, luminoasă, pe vârful clădirii, asemenea unei luni răsucite 
pe cerul ce începea să se lumineze. Unul dintre tuburile cu 
neon, defect, clipea cu intermitențe, făcând să strălucească ceva 
pe coaja aflată la circa un metru deasupra capului ei. Intinse 
mâna şi atinse locul cu precauţie. Şi-o trase înapoi, lipicioasă şi 
mirosind a pădure. Sevă; multă - prea multă ca să fie sănătoasă. 

Se ridică pe vârfuri ca să examineze sursa scurgerilor. 
Crestă scoarţa şi o crăpă în câteva locuri. Părea să fie o necroză 
cauzată de ciuperca numită Coryneum cardinale, o boală des 
întâlnită la specia aceasta de copaci, provocată fără îndoială de 
iarna lungă, rece şi uscată. Observase aceleaşi simptome şi la 
chiparoşii din grădina lui Bonnie şi a lui Myron. Verile tot mai 
calde secau pământul şi slăbeau rădăcinile. Perioadele de frig 
pătrunzător ajutau ciupercile şi alte tipuri de microorganisme să 
pună stăpânire chiar şi pe cei mai viguroşi copaci, cauzându-le 
moartea. Părţile afectate puteau fi tăiate, dacă erau depistate la 
timp, dar, după toate aparențele, pentru copacul acesta era prea 
târziu. 

Liv îşi puse cu blândeţe mâna pe trunchi şi trase adânc din 
ţigară. Mirosul sevei de pe degetele ei se amestecă cu fumul. Cu 
ochii minţii, văzu chiparosul arzând chiar acolo unde se afla, cu 
ramurile contorsionându-i-se şi înnegrindu-se, în timp ce flăcări 
lacome lingeau seva roşie care clocotea şi şuiera. Privi parcarea 
tăcută, verificând dacă era în continuare singură, înspăimântată 
de plăsmuirea imaginaţiei ei. O puse pe seama stării de 
fragilitate emoţională, la care se adăuga epuizarea după ce 
asistase la travaliul „natural” încheiat cu bărbaţi în halate albe 
luând-o pe Bonnie pe sus şi ducând-o într-o încăpere unde o 
aştepta o ventuză obstetricală. Cel puţin amândoi bebeluşii, un 
băieţel şi o fetiţă, erau sănătoşi şi se simțeau bine. Nu era 
neapărat povestea pe care Liv îşi închipuise că avea s-o scrie, 
dar se mulțumea şi cu asta. Avea, cu siguranţă, dramatism din 


plin. Îşi aminti momentul în care trăsese de cordonul de 
urgenţă. 

Apoi îşi aminti de apelul respins. 

Avea telefonul ăsta de ani de zile. Era atât de vechi, că de- 
abia putea să trimită un mesaj, darmite să facă poze cu el sau să 
navigheze pe internet. Mulţi nici măcar nu ştiau de existenţa lui. 
Încă şi mai puţini îi cunoşteau numărul, care nu apărea în cartea 
de telefon. Trecu în revistă lista foarte scurtă a acestora cât 
timp aştepta ca mobilul să-şi revină la viaţă. 

Liv adoptase ceea ce ea numea sistemul „acasă şi la 
serviciu”, la scurt timp după ce începuse să lucreze în cadrul 
secţiei de investigaţii criminalistice a ziarului. Pentru primul 
articol pe care îl scrisese fusese nevoie să găsească şi să 
intervieveze un avocat foarte alunecos, care reprezenta un 
investitor imobiliar local şi mai alunecos, urmărit în justiţie de 
statul New Jersey pentru dare de mită în mai multe instanţe în 
vederea obţinerii unor autorizaţii de construcţie. Lăsase un 
număr de telefon la care avocatul putea s-o contacteze. Din 
nefericire, cel care o sunase fusese nu avocatul, ci clientul său. 
Era căţărată într-un cireş, cam pe la jumătatea copacului, cu un 
ferăstrău în mână, curăţându-l, când primise apelul. Violenţa 
injuriilor pe care i le aruncase în faţă aproape că o făcuse să 
cadă din copac, dar ajunsese totuşi până în bucătărie, înşfăcase 
un pix şi o bucată de hârtie şi notase tot ce-i spunea individul, 
până la ultimul cuvânt. Intregul incident, împreună cu 
fragmentele de conversaţie redate între ghilimele, constituise 
piatra de temelie a articolului incriminator pe care îl scrisese 
ulterior. 

Din acea întâmplare trăsese două învăţăminte preţioase. 
Prima, că nu trebuia să-i fie frică să se introducă pe ea însăşi în 
articol, dacă acesta era cel mai bun mod de a spune povestea; a 
doua, să fie mai selectivă cu cei cărora le dădea numărul de 
telefon. Şi-a cumpărat un alt mobil, pe care a început să-l 
folosească exclusiv în scopuri profesionale. Telefonul vechi, cu 
număr nou, era de atunci încolo rezervat exclusiv pentru 
prieteni şi familie. Vibra acum în mâna ei, încheindu-şi secvenţa 
de pornire. Privi ecranul. Pierduse un singur apel. Nu avea 
niciun mesaj. 

Apăsă butonul meniului principal şi îl parcurse până la lista 
apelurilor pierdute. Cel care o sunase folosise un număr ascuns. 
Liv se încruntă. Din câte îşi amintea, toţi cei care aveau numărul 


ăsta figurau şi în agenda ei, aşa că ar fi trebuit să fie 
recunoscuţi în mod automat. Trase un ultim fum din ţigară, 
îngropă mucul printre acele umede de pin şi o luă spre clădirea 
spitalului, ca să-şi ia rămas-bun de la vedeta reportajului ei 
despre viaţa unor oameni obişnuiţi. 


33 


Biserica de pe o latură a pieţei mari din oraşul vechi avea 
întotdeauna cei mai mulţi vizitatori după-amiaza. Părea să 
atragă în mod irezistibil mulțimile care îşi petrecuseră 
dimineaţa hoinărind pe ulicioarele pietruite, holbându-se la 
Citadelă. Vizitatorii frânţi de oboseală pătrundeau în incinta ei 
răcoroasă, monolitică, şi se vedeau primind răspunsul la 
rugăciunile lor nerostite: şiruri întregi de bănci din stejar 
negeluit care ofereau, pe gratis, un loc primitor unde să se 
aşeze şi să mediteze la sensul vieţii, la univers şi la cât de 
neinspirată fusese alegerea încălțămintei. Biserica funcţiona ca 
orice alt lăcaş de cult, cu slujbe o dată pe zi şi de două ori 
duminica, şi oferea posibilitatea comuniunii celor care o doreau 
şi a spovedaniei celor care aveau nevoie. 

În această îmbulzeală pătrunse acum un bărbat, încetinind o 
clipă ca să-şi scoată şapca de baseball, într-un gest de respect 
pe care şi-l amintea pe jumătate, şi ca să-şi obişnuiască ochii cu 
întunericul dinăuntru, în contrast cu străzile ce străluceau 
scăldate în soare. Detesta bisericile - îi dădeau fiori - dar 
afacerile erau afaceri. 

Işi făcu loc cu greu printre grupurile de turişti care priveau 
în sus către coloanele ce se înălţau până-n tavan, către vitraliile 
şi către sculpturile în piatră, arcuite, ale lanternoului - toţi ochii 
ridicaţi spre ceruri, aşa cum plănuiseră arhitecţii. Nimeni nu-i 
aruncă nici măcar o privire. 

Ajunse în celălalt capăt al bisericii şi se enervă imediat. Un 
rând de oameni şedeau pe o bancă lângă un şir de cabine cu 
draperiile trase. li trecu prin minte să nu stea la coadă şi să se 
bage în faţă, dar nu voia să rişte să atragă atenţia asupra lui, 
aşa că se aşeză lângă ultimul păcătos din rând, până când un 
străin, cu o figură smerită, îl bătu pe umeri şi îi făcu semn către 
o cabină liberă. 

— E în regulă, se bâlbâi el, evitând să-l privească în ochi şi 
arătând înspre colţ. Vreau să intru în cea din capăt. 

Turistul părea nedumerit. 

— la-o înainte! Am tabieturile mele când mă spovedesc. 


Bărbatul se chirci pe bancă. De obicei, contractele pe care le 
avea îl duceau într-un colţ întunecat de bar sau într-o parcare. 
Avea un sentiment ciudat să facă asta într-o biserică. Privi încă 
doi păcătoşi ieşind din cabine, până când cea pe care o dorea el 
se eliberă în sfârşit. Sări de pe scaun şi intră în confesional 
aproape înainte ca persoana dinaintea lui să apuce să iasă. 
Trase draperia în spatele lui şi se aşeză. 

Locul era înghesuit şi întunecat şi mirosea a tămâie, a 
transpiraţie şi a frică. In dreapta, puţin deasupra capului său, se 
aflau nişte zăbrele montate în panoul din lemn. 

— Ai ceva de mărturisit? îl îmboldi o voce înăbuşită. 

— S-ar putea, răspunse. Tu eşti fratele Peacock? 

— Nu, zise vocea. Aşteaptă, te rog! 

Cel care se afla dincolo de zăbrele se ridică şi părăsi 
confesionalul. 

Bărbatul aşteptă, trăgând cu urechea la şoaptele turiştilor şi 
la zgomotul făcut de bliţurile camerelor de luat vederi. I se 
părea că aduce cu sunetul enervant al picioruşelor de lăcuste 
luând-o la goană. Auzi mişcare de partea cealaltă a zăbrelelor. 

— Fratele Peacock m-a trimis, anunţă o voce joasă. 

Bărbatul se aplecă înainte. 

— Iartă-mă, te rog, căci am păcătuit. 

— Şi ce ai de mărturisit? 

— Am luat ceva de la locul meu de muncă, ceva care nu-mi 
aparţine, ceva care cred că are legătură cu unul dintre fraţii 
voştri. 

— Ai obiectul asupra ta? 

O mână palidă, pătată cu pistrui, scoase un plic mic şi alb 
dintr-un buzunar interior. 

— Da, zise. 

— Bine. ÎInţelegi că scopul spovedaniei e să-i ajute pe 
păcătoşii care intră în casa Domnului apăsaţi de povara 
păcatelor lor să iasă de aici eliberaţi de ele? 

Bărbatul zâmbi. 

— Înţeleg, spuse. 

— Păcatul tău nu e grav. Dacă-ţi pleci capul în faţa Domnului, 
cred că vei găsi iertarea pe care o cauţi. 

Sub grilaj se deschise o uşiţă. Strecură plicul prin ea, 
simţindu-l tras uşor când îi era luat din mână. Urmă o scurtă 
pauză. Auzi cum plicul era deschis şi cercetat. 

— Asta e tot ce ai luat? 


— E tot ce era de luat în urmă cu o oră. 

— Bine. După cum am spus, păcatul tău nu e grav. Te 
binecuvântez în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Te 
poţi considera absolvit de păcate, cu condiţia să rămâi un 
prieten al Bisericii. Mai apleacă-ţi o dată capul în faţa Domnului 
şi El îşi va răsplăti credinciosul slujitor. g 

Bărbatul văzu un alt plic ieşind prin uşiţă. Intinse mâna după 
el şi îl ridică. Uşiţa se închise la loc şi necunoscutul care se 
aflase de partea cealaltă plecă la fel de repede pe cum venise. În 
interiorul plicului se afla un teanc de cecuri de călătorie 
nesemnate, în valoare de o sută de dolari fiecare. Întotdeauna îl 
plăteau aşa, iar el zâmbi gândindu-se cât de puţin riscantă era 
metoda. Dacă ar fi fost urmărit, ceea ce ştia că nu se 
întâmplase, ar fi putut pretinde, în mod plauzibil, că cecurile 
fuseseră rătăcite de vreun turist. In plus, nu duceau la sursă, 
fiind probabil cumpărate cu un act de identitate fals în oricare 
dintre casele de schimb care se înşiruiau de-a lungul vechilor 
străduţe. 

Băgă plicul în buzunar, se strecură afară din cabină şi trecu 
pe lângă oamenii ce aşteptau răbdători la coadă, fără a privi pe 
nimeni în ochi, până lăsă biserica mult în urma lui. 


34 


La cinci minute după ce trimisul fratelui Peacock îl absolvise 
de păcate pe bărbatul cu mâinile pistruiate, plicul fu aşezat într- 
un coş, alături de doisprezece pui morţi şi opt livre de şuncă, la 
picioarele zidului ofrandelor de pe versantul nordic, umbros al 
muntelui, şi ridicat apoi cu un scripete pe o frânghie ce se 
legănă în aer până dispăru din vedere. 

Athanasius îşi ştergea sudoarea lucioasă de pe creştet în 
vreme ce-i privea pe călugării de la bucătărie ridicând coşul. 
Recuperă plicul înainte ca acesta să ajungă, alături de 
ingredientele lângă care călătorise, în cazanul din aramă. Venise 
pe jos aproape un kilometru, străbătând coridoare şi coborând 
scări pentru a ajunge la peştera unde erau aduse ofrandele. 
Acum, cu plicul în mâinile lui, se răsuci obosit pe călcâie şi se 
întoarse pe unde venise, urcând către apartamentul splendid 
decorat al abatelui. 

Athanasius gâfâia atunci când uşa poleită se închise în urma 
lui. Abatele îi smulse plicul şi îl sfâşie, nerăbdător să intre în 
posesia cunoaşterii pe care o conţinea. Păşi grăbit către un 
birou tip secretaire aşezat lângă peretele din apropierea 
vitraliului şi îi deschise placa rabatabilă, dând la iveală un 
laptop de ultimă generaţie. 

Cu câteva clicuri de mouse, Abatele deschise fişierul 
anchetei pe care inspectorul Arkadian îl închisese cu mai puţin 
de o oră în urmă. Chipul fratelui Samuel se întoarse ca să-l 
bântuie, palid şi terifiant sub lumina crudă din camera de 
autopsie. 

— Mă tem că trupul a rămas remarcabil de întreg în urma 
căderii, spuse, trecând rapid peste primele imagini. 

Athanasius clipi când zări coastele ieşind din trupul 
zdruncinat al fostului său prieten. Abatele deschise un document 
în word, acoperind din fericire imaginile îngrozitoare, şi începu 
să citească. Când ajunse la comentariile finale, scrâşni din dinţi. 


Indiferent cine a fost acest bărbat, el a ales să se arunce. A 
aşteptat până când s-au adunat martori, după care s-a asigurat 
că aterizează în jurisdicţia oraşului. Veghea de dinainte de 


moarte a fost un fel de semnal? Dacă da, cui îi era destinat - şi 
ce mesaj încerca să transmită? 


Abatele urmă raţionamentul inspectorului, care îl adusese 
periculos de aproape de un teritoriu interzis. 

— Vreau ca sursa care ne-a dat acest fişier să ne ţină la 
curent în mod regulat. 

Închise notițele şi deschise un alt dosar, intitulat Probe 
auxiliare. 

— Orice nouă descoperire ar apărea, orice pas înainte, vreau 
să fiu informat imediat. 

Dădu clic pe o imagine şi pe ecran defilară unul după altul 
prim-planuri ale altor probe legate de caz: frânghia încolăcită, 
sutana îmbibată cu sânge, fragmentele de stâncă extrase din 
carnea sfâşiată de pe mâinile şi picioarele călugărului, o fâşie de 
piele întinsă pe o tăviţă... 

— Şi trimite-i vorbă prelatului, spuse cu gravitate abatele. 
Spune-i că am nevoie de o întrevedere între patru ochi de îndată 
ce Sfinţia Sa va fi binecuvântat cu suficientă putere ca să mi-o 
acorde. 

Athanasius nu vedea ce-l tulburase astfel pe abate, dar era 
clar din tonul său că trebuia să se retragă. 

— Cum doriţi, zise, plecându-şi capul şi ieşind cu spatele, în 
tăcere, din încăpere. 

Abatele continuă să privească fotografia până auzi uşa 
închizându-se în urma lui. Se asigură că e singur, după care îşi 
băgă mâna sub sutană şi scoase o cureluşă din piele care-i 
atârna de gât. Pe ea se legănau două chei - una mare şi una 
mică. Se aplecă până la sertarul de jos al biroului, băgând cheia 
mai mică în încuietoare. Înăuntru se afla un telefon mobil. Îl 
porni, privind încă o dată imaginea îngheţată de pe ecran. Tastă 
cifrele în telefon, verifică dacă erau corecte şi apăsă pe butonul 
de apelare. 


35 


Liv se întorcea acasă, conducând încet pe autostrada I-95, 
alături de alți zece mii de şoferi, când telefonul mobil începu să 
vibreze. " 

Se uită la ecran. Număr ascuns. [Îl lăsă la loc pe scaun şi îşi 
întoarse privirea către traficul care înainta cu încetineală. 
Telefonul mai sună de câteva ori, după care se opri. Liv se 
simţea de parcă nu mai dormise de o săptămână, aşa că singura 
ei dorinţă era să ajungă acasă şi să se bage în pat. 

Mobilul reîncepu să sune aproape imediat - prea repede ca 
să fie apelul serviciului de mesagerie. Cel care sunase apăsase 
probabil pe butonul de reapelare de îndată ce auzise mesajul 
vocal. Liv privi fluviul de lămpi roşii de frână ce se întindea 
şerpuitor până departe în faţa ei. Era limpede că nu avea unde 
să se grăbească, aşa că trase maşina pe dreapta, opri motorul şi 
aprinse farurile de avarie. 

Luă telefonul şi apăsă butonul verde. 

— Alo? 

— Alo. 

Vocea de la capătul firului era bărbătească, necunoscută şi 
avea un uşor accent bolovănos. 

— Cu cine vorbesc? 

Simţurile lui Liv intrară în stare de alertă. 

— Pe cine căutaţi? 

Urmă o scurtă pauză. 

— Nu sunt sigur, spuse el. Numele meu e Arkadian. Sunt 
inspector de poliţie şi încerc să identific un bărbat care a fost 
găsit având acest număr de telefon asupra lui. 

Liv îi trecu răspunsul prin filtrul gândirii ei de jurnalist, 
cântărindu-i fiecare cuvânt. 

— La ce secţie lucraţi? 

— Omoruri. 

— Atunci bănuiesc că aveţi fie un infractor care nu vrea să 
vorbească, fie o victimă care nu poate. 

— Aşa e. 

— Deci care e varianta corectă? 

Bărbatul făcu o pauză. 


— Avem un cadavru neidentificat. Aparent, o sinucidere. 

Lui Liv îi stătu inima în loc. Trecu în revistă lista bărbaţilor 
care aveau numărul ăsta. 

Michael, fostul ei prieten, deşi n-ar fi zis că e tipul sinucigaş. 
Fostul ei profesor din facultate, dar el se afla în vacanţă cu o 
nouă prietenă, mai tânără decât el cu aproape douăzeci de ani - 
clar nu era sinucigaş. 

— Câţi ani are... avea bărbatul? 

— În jur de treizeci de ani, poate puţin peste... 

Cu siguranţă nu era profesorul. 

— Cadavrul prezintă nişte semne particulare. 

— Ce fel de semne? 

— Păi... 

Vocea ezită, de parcă încerca să se hotărască dacă să divulge 
mai mult sau nu. 

Liv ştia din experienţă cât de reticenţi sunt poliţiştii să dea 
informaţii. 

— Aţi spus că a fost o sinucidere, nu? 

— Corect. 

— Atunci, nu e ca în cazul unei crime, când trebuie să ţineţi 
secrete anumite informaţii pentru a evita mărturisirile 
mincinoase, nu? 

O altă pauză. 

— Nu. 

— În cazul ăsta, ce-ar fi să-mi spuneţi despre ce semne 
particulare e vorba şi pe urmă vă spun eu dacă ştiu cine e? 

— Păreţi să ştiţi foarte bine cum funcţionează lucrurile astea, 
domnişoară...? 

Fu rândul lui Liv să ezite. Până acum, reuşise să nu divulge 
nimic, în vreme ce interlocutorul ei îşi dezvăluise numele, 
profesia şi motivul pentru care o sunase. Păcănitul liniei 
telefonice internaţionale puncta tăcerea. 

— De unde sunati, domnule inspector? 

— Din oraşul Ruina, din sudul Turciei. 

Aşa se explica zgomotul de fond şi accentul. 

— Dumneavoastră sunteţi în Statele Unite, nu-i aşa? New 
Jersey. Cel puţin acolo e înregistrat numărul de telefon. 

— E limpede că nu v-au numit inspector pe degeaba. 

— New Jersey e poreclit Statul Grădină, nu? 

— Aşa e. 


Păcănitul reveni pe fir. Încercarea lui Arkadian de a o face să 
se relaxeze discutând despre nimicuri era clar că nu funcţiona. 

— OK, zise el, încercând o nouă abordare. Vă propun un târg. 
Dumneavoastră îmi spuneţi cine sunteţi, după care eu vă spun 
ce semne particulare am găsit pe cadavru. 

Liv îşi muşcă buza de jos, cântărindu-şi opţiunile. Nu prea 
voia să-şi dea numele, dar era curioasă şi îşi dorea teribil de 
mult să ştie cine se plimbase cu numărul ei de telefon privat în 
buzunar şi zăcea acum întins pe o lespede la morgă. Auzi un bip 
în ureche. Se uită la ecranul cenuşiu al mobilului. Un triunghi cu 
un semn de exclamare clipea deasupra cuvintelor BATERIE 
DESCĂRCATĂ. De obicei avea la dispoziţie un minut de la 
momentul la care apărea mesajul şi până îi murea telefonul, 
uneori mai puţin. 

— Numele meu e Liv Adamsen, zise pe nerăsuflate. Povestiţi- 
mi despre cadavru. 

Îl auzi tastând, enervant de încet, pe când îi introducea 
numele în computer. 

— Cicatrice... spuse vocea în cele din urmă. 

Era pe punctul de a-l mai întreba ceva, când simţi cum îi 
alunecă pământul de sub picioare. 

In jur de treizeci de ani, poate puţin peste... 

Îşi duse fără să vrea mâna stângă înspre partea laterală a 
corpului. 

— Cadavrul... victima are o cicatrice în dreapta, lungă de 
vreo cincisprezece centimetri... ca o cruce proptită într-o rână? 

— Da, răspunse vocea, cu blândeţea unui mesaj de 
condoleanţe repetat de nenumărate ori. Da, are. 

Liv privi drept înainte. Din faţa ei dispăruseră autostrada I- 
95 şi traficul dimineţii târându-se înspre Newark. În locul lor, 
vedea cu ochii minţii chipul unui băiat frumos, în ciuda 
aspectului neîngrijit, cu părul blond închis care-i crescuse lung, 
stând pe Podul Arcuit în Central Park. 

— Sam, spuse încet. Numele lui e Sam. Samuel Newton. E 
fratele meu. 

O altă imagine îi acapară mintea: Sam luminat din spate de 
un soare slab, primăvăratic, care arunca umbre lungi de-a 
lungul pistei aeroportului internaţional din Newark. Se oprise în 
capul scărilor avionului ce avea să-l ducă spre lanţurile 
muntoase din Europa. Îşi ridicase pe umăr geanta în care 
înghesuise toate bunurile pe care le poseda pe lumea asta şi se 


întorsese făcându-i cu mâna. Atunci îl văzuse pentru ultima 
oară. 

— Cum a murit? şopti. 

— A căzut de la înălţime. 

Încuviinţă în sinea ei, în vreme ce imaginea băiatului cu plete 
aurii dispărea, făcând loc şuvoiului de lumini roşii pâlpâitoare 
de pe autostrada interstatală. Asta crezuse întotdeauna că se 
întâmplase. Apoi îşi aminti că inspectorul mai spusese ceva. 

— Aţi spus că s-a sinucis? 

— Da. 

Alte amintiri ieşiră la suprafaţă. Amintiri dureroase, care-i 
readuseră o povară pe suflet şi lacrimi proaspete în ochi. 

— De cât timp credeţi că a murit? 

Urmă o pauză scurtă, înainte ca Arkadian să răspundă. 

— S-a întâmplat azi-dimineaţă... la ora locală. 

Azi-dimineaţă? A fost în viaţă toți anii ăştia... 

— Dacă doriți, pot suna la poliţia locală din oraşul 
dumneavoastră, spuse Arkadian, să trimit nişte poze şi să rog pe 
cineva să vă aducă la secţie, ca să identificaţi în mod oficial 
cadavrul. 

— Nu! spuse Liv tăios. 

— Mă tem că avem nevoie să-l identifice cineva. 

— Vreau să spun că nu e necesar să trimiteţi pozele. Pot 
ajunge acolo în... probabil douăsprezece ore... 

— Sincer, nu e nevoie să veniţi până aici ca să identificaţi 
cadavrul. 

— Sunt în maşină acum. Pot merge direct la aeroport. 

— Chiar nu e necesar. 

— Ba da, zise ea. E necesar. Fratele meu a dispărut cu opt 
ani în urmă. Şi acum îmi spuneţi că, până în urmă cu câteva ore, 
era în viaţă. E necesar să vin... trebuie să ştiu ce naiba a făcut 
toţi aceşti... 

În momentul acela bateria telefonului muri. 


36 


Bărbatul cu mâinile pistruiate şedea în cafenea, prefăcându- 
se că citeşte pagina cu ştiri sportive din ziar. Localul era 
aglomerat, abia reuşise să prindă o masă chiar în colţul umbrei 
răcoroase proiectate de copertina ce se întindea deasupra 
trotuarului. Privi cum soarele înainta tiptil de-a lungul feţei albe 
de masă din bumbac şi se dădu înapoi cu scaunul. 

De unde stătea, vedea Citadela înălțându-se în depărtare, de 
parcă l-ar fi urmărit. Imaginea îl tulbură. Paranoia lui nu era 
întru totul lipsită de temei. Aproape de îndată ce terminase de 
transferat cecurile de călătorie într-un cont deschis la banca 
First Bank din Ruina, de care nu ştia nimeni în afară de el, 
primise două mesaje noi. Primul era de la o persoană cu care 
mai făcuse afaceri în mod ocazional şi care îi cerea aceleaşi 
informaţii ca cele pe care tocmai le vânduse. Al doilea provenea 
de la omul lui de legătură din interiorul Citadelei, care se oferea 
să-i plătească bani frumoşi pentru loialitate neîntreruptă şi 
pentru actualizări regulate. Avea, după toate aparențele, o 
dimineaţă profitabilă. Şi totuşi, se simţea vag jenat să accepte 
bani pentru „loialitate neîntreruptă”, când iată-l acum aici, sub 
ochii Citadelei, pe cale de a furniza altcuiva aceleaşi informaţii. 

Ridică ochii din ziar şi îi făcu semn chelnerului să-i aducă 
nota. Era ciudat că tocmai de acest caz se interesau atât de 
multe persoane. Nu era o crimă sau un scandal sexual, poveşti 
din care câştiga de obicei cei mai mulţi bani. Chelnerul trecu pe 
lângă el, lăsând pe masă o farfurioară în care se găsea nota, sub 
o bomboană de mentă aşezată în mijloc. Nu băuse decât o cafea, 
dar îşi scoase portmoneul, alese un anumit card de credit şi îl 
schimbă cu bomboana, pe care o băgă în gură. Puse ziarul pe 
masă şi îl netezi cu mâna, simțind umflătura uşoară din 
interiorul lui. Se lăsă pe spate în scaun şi privi în depărtare, ca 
un turist obişnuit care se bucura de vremea bună, în timp ce 
chelnerul luă ziarul şi farfurioara fără să se oprească din mers. 

Soarele continua să înainteze pe cer şi bărbatul îşi trase 
scaunul şi mai în spate. Probabil că era vorba de sex. Aruncase o 
privire în dosar când îl copiase prima dată şi clar erau acolo 
nişte chestii perverse, judecând după toate cicatricele. Bănuia 


că era vorba de o poveste bizară, pe care prea-cuvioşii încercau 
s-o muşamalizeze. 

Ştia şi că partea cealaltă căreia îi vindea informaţiile nu se 
topea de dragul Citadelei sau al oamenilor dinăuntrul ei. 
Detaliile pe care i le furnizase până atunci o dovedeau cu 
prisosinţă. li dăduse, în urmă cu câţiva ani, dosarul anchetei 
legate de scandalul cu preotul pedofil, iar cu altă ocazie le 
furnizase numele şi numerele de telefon ale unor martori-cheie 
într-o investigaţie în cadrul căreia câteva fundaţii de binefacere 
afiliate Bisericii fuseseră cercetate pentru fraudă. Se gândi că 
era vorba de acelaşi lucru. Încercau probabil să afle cât mai 
multe, ca să înteţească flăcările scandalului pe cale să 
izbucnească şi să-i facă de ruşine pe cucernicii ăia nenorociţi din 
vârful dealului. Asta era o veste bună pentru el. Un scandal 
sexual suculent, cu tentă religioasă, avea să facă deliciul 
ziarelor tabloide - şi ele plăteau cel mai bine dintre toţi. 

Privi din nou înspre munte şi rânji. Dacă voiau să-i dea o 
primă pentru loialitate, n-aveau decât, fraierii. Poate că 
mentalitatea asta era valabilă acolo sus, unde oamenii credeau 
în locul cu verdeață unde ne ducem cu toţii după moarte, dar în 
lumea reală singurul lucru care conta era prezentul, acum şi 
aici. Şi n-avea de gând să le dea prea curând informaţii 
proaspete. Era mare bătaie de cap să le ducă fişiere 
voluminoase. Nu-l deranja să trimită rezumate prin SMS la noul 
număr pe care i-l dăduseră; cel puţin ăsta era un pas înainte. 
Dar urcase deja o dată în cursul zilei de astăzi pe dealul sfânt, 
cu un stick de memorie în mână; informaţiile proaspete puteau 
să aştepte până mâine. Oricum îl plăteau. 

Chelnerul trecu din nou pe lângă el, punând farfurioara la loc 
pe masă, cu cardul de credit sub chitanţă. Bărbatul îl luă şi-l 
puse la loc în portmoneu. Nu era nevoie să semneze nimic, nici 
să-şi introducă PIN-ul, cafeaua fusese deja plătită şi contul 
tocmai îi fusese alimentat cu peste o mie de dolari. Îşi încheie 
nasturii de la jachetă şi, cu o ultimă privire agitată înspre cerul 
senin, îşi puse şapca pe cap şi se strecură afară din cafenea, 
pierzându-se în mulţime. 

Kathryn Mann şedea la patru mese în spatele lui, ascunsă la 
umbra copertinei. Îl urmări pe informator îndepărtându-se încet, 
târâindu-şi picioarele prin mulţimea de trecători de pe 
Bulevardul Estic, cu şapca de baseball şi pelerina de ploaie 
ridicole sub soarele strălucitor. Chelnerul apăru lângă ea şi îi 


puse nota de plată pe masă, împreună cu ziarul. Ea îl băgă în 
geantă, simțind plicul umflat din interior. Plăti apoi cu bani 
gheaţă, asigurându-se că lasă un bacşiş extravagant, şi o luă din 
loc în direcţia opusă. 


37 


Liv stătea în cubul imens din oţel şi sticlă al aeroportului 
Liberty din Newark - terminalul C - sorbind dintr-o stacană de 
cafea neagră. Se uita la tabela plecărilor. Imbarcările pentru 
zborul ei tot nu începuseră încă. 

Imediat ce îi murise telefonul, se grăbise spre casă pe cât de 
repede îi permisese traficul de la ora de vârf şi îşi făcuse o 
rezervare la primul avion câtre Europa. Primul zbor al 
călătoriei, pe care îl lua de la New Jersey, urma să decoleze la 
zece şi douăzeci de minute, dându-i suficient timp să-şi îndese 
câteva lucruri într-un sac de voiaj, să-şi înhaţe mobilul de 
serviciu şi încărcătorul şi să sară într-un taxi. 

Pe drum schimbase cartela SIM şi descoperise că Arkadian îi 
lăsase un mesaj lung, încercând încă o dată să o convingă să nu 
vină. Îi dăduse numărul de la birou şi celularul, rugând-o să-l 
sune. 

Salvase mesajul şi privise pe geam tot timpul drumului până 
la aeroport. O să-l sune. O să-l sune privind pe geam din taxiul 
turcesc care avea s-o ducă la biroul lui. 

Nivelul adrenalinei îi scăzu doar după ce încheie formalităţile 
de îmbarcare, când începu să simtă epuizarea. Ştia că avea să 
doarmă din clipa în care va urca la bord, sau cel puţin să se 
odihnească atât cât îi permitea confortul clasei economice 
„premium”, dar mai întâi trebuia să rămână trează timpul cât 
mai avea până la urcarea în avion, motiv pentru care îşi 
cumpărase o cantitate industrială de cafea. 

Telefonul vibră în buzunar. Îl scoase din haină şi verifică 
identitatea apelantului. Număr ascuns. Ar fi trebuit să-l închidă. 
Acum inspectorul avea să-i pună mai multe întrebări ori să 
încerce s-o convingă să rămână acasă. Oftă a lehamite, tânjind 
dintr-o dată după o ţigară, şi apăsă pe butonul verde pentru a 
opri soneria infernală. 

— Bună, spuse. 

— Bună, răspunse o voce joasă. 

Nu era inspectorul. 

— Cu cine vorbesc, vă rog? 


Urmă o scurtă pauză, care, chiar şi în starea ei de nesomn şi 
iritată de la cafea, o puse imediat în gardă. Din experienţa ei, 
singurii oameni care ezitau când îi întrebai cum îi cheamă erau 
cei care nu voiau să-ţi spună. 

— Sunt un coleg al inspectorului Arkadian, tună vocea. 
Vorbea engleza cu acelaşi accent ca Arkadian, dar părea mai în 
vârstă, mai autoritar. 

— Sunteţi şeful lui? întrebă ea. 

— Sunt un coleg. V-a contactat? 

Liv se încruntă. De ce îl verifica un poliţist pe altul prin 
intermediul unui martor? Nu aşa funcționau lucrurile. Vorbeau 
între ei, nu cu străinii. 

— De ce nu-l întrebaţi pe el? replică. 

— Lipseşte de la birou de câteva ore, răspunse vocea. Aşa că 
m-am gândit să încerc cu dumneavoastră. Bănuiesc că aţi vorbit 
cu el. 

— Am vorbit. 

— Despre ce? 

Simţurile ei erau în continuare în alertă. Tipul ăsta nou nu 
vorbea ca un poliţist, cel puţin nu ca unul dintre cei pe care-i 
cunoştea ea. Poate că în ţara aceea îi educau altfel. 

Un anunţ răsună în întreg terminalul, menţionând numărul 
zborului ei. Se uită la tabela plecărilor. Imbarcarea în avionul ei 
începuse la poarta 78, adică pe cât de departe se putea ajunge 
fără să treci graniţa statului New Jersey. 

— Ascultaţi, zise, ridicându-se cu dificultate în picioare şi 
luându-şi sacul de voiaj, n-am dormit aproape deloc, am băut 
vreo doi litri de cafea şi tocmai am primit o veste foarte proastă, 
aşa că nu prea am chef de vorbă. Dacă vreţi să vă informaţi în 
legătură cu conversaţia mea anterioară, întrebaţi-l pe Arkadian. 
Sunt sigură că memoria lui e la fel de bună ca a mea, probabil 
chiar mai bună în acest moment. 

Închise şi apăsă pe butonul „Debranşare” înainte ca telefonul 
să apuce să sune din nou. 


38 


De îndată ce Liv îi închise telefonul în nas, abatele îi ceru lui 
Athanasius să-i aducă dosarul cu datele personale ale fratelui 
Samuel din bibliotecă. Pe lângă asta, voia şi dosarele tuturor 
călugărilor din ordinul Carmina, fiindcă începea să pună la cale 
un plan. 

Veste proastă, îi spusese fata. O veste foarte proastă... lar 
Arkadian se deranjase să o sune... 

Era imposibil. Nimeni nu era primit în Citadelă dacă avea 
rude în viaţă. Lipsa legăturilor de familie însemna că n-aveau să 
fie distraşi de la munca lor din interiorul muntelui sfânt şi nici n- 
aveau să tânjească după legăturile cu lumea de afară. 
Securitatea Citadelei şi păstrarea tainelor sale depindeau în 
totalitate de respectarea cu sfinţenie a acestei reguli, iar 
verificările candidaţilor se făceau cu exigenţă şi rigoare şi 
păcătuiau mai degrabă printr-un exces de prudenţă. Dacă actele 
familiei vreunui aspirant pieriseră într-un incendiu, acesta era 
respins. Dacă nu avea decât un verişor îndepărtat, pe care nu-l 
întâlnise niciodată şi-l credea mort, dar nu putea da de el, era 
respins. 

Dosarele sosiră în câteva minute. Athanasius le puse pe 
biroul abatelui, fără să scoată o vorbă, după care dispăru din 
încăpere. 

Ca în cazul tuturor locuitorilor Citadelei, dosarul fratelui 
Samuel era minuţios şi detaliat şi conţinea copii, chiar şi unele 
originale, ale tuturor documentelor importante ce îi creionau 
povestea vieţii: carnetele şcolare, istoricul angajărilor, obţinut 
prin verificarea numărului de securitate socială, chiar şi cazierul 
juridic - totul. 

Abatele răsfoi documentele, căutând orice referinţă la 
membrii familiei. Găsi certificate de deces; mama lui murise 
când el avea doar câteva zile, iar tatăl lui, pierise într-un 
accident de maşină când Samuel avea optsprezece ani. Bunicii 
din ambele părţi decedaseră demult. Tatăl lui fusese singur la 
părinţi, iar unicul frate al mamei murise de leucemie la vârsta 
de unsprezece ani. Nu avea unchi, mătuşi, verişori, fraţi sau 
surori. Totul era aşa cum trebuia să fie. 


O bătaie uşoară îi distrase atenţia. Ridică privirea şi văzu uşa 
deschizându-se doar atât cât să-i îngăduie lui Athanasius să se 
strecoare din nou în încăpere. 

— Mă scuzaţi că vă deranjez, frate abate, zise, dar prelatul a 
trimis vorbă că se simte îndeajuns de bine ca să vă primească. 
Trebuie să fiţi în apartamentul lui cu un sfert de oră înainte de 
vecernie. 

Abatele se uită la ceas. Mai erau două ore până la vecernie. 
Răgazul era necesar, probabil, pentru a le lăsa vampirilor care-l 
ţineau pe prelat în viaţă suficient timp ca să-i pompeze sânge 
proaspăt în vene. Sperase să aibă veşti mai încurajatoare până 
la momentul întrevederii. Privi teancul voluminos de dosare roşii 
cu datele personale ale călugărilor Carmina. Poate că va avea. 

— Prea bine, spuse, închizând dosarul fratelui Samuel şi 
punându-l deoparte. Dar am nevoie ca înainte să faci ceva 
pentru mine. Vreau să iei legătura cu informatorul care ne-a 
furnizat dosarul de la poliţie. Cred că inspectorul care se ocupă 
de caz a vorbit între timp cu o femeie. Vreau să ştiu cine e, 
vreau să ştiu ce i-a spus şi, cel mai important - vreau să ştiu 
unde e. 

— Desigur, spuse Athanasius, voi afla tot ce pot şi vă voi 
informa înainte de întrevedere. 

Abatele încuviinţă şi îl privi înclinându-se şi părăsind 
încăperea mergând cu spatele, înainte de a-şi îndrepta din nou 
atenţia către muntele de dosare din faţa lui. 

Erau şaizeci şi două în total, conţinând fiecare biografia 
detaliată a unui călugăr din ordinul Carmina, ordinul sutanelor 
roşii, confreria gărzilor care apărau căile de acces în secţiunile 
interzise ale muntelui; bărbaţi care se dovediseră apți pentru 
aceste însărcinări marţiale atât în vieţile lor anterioare, cât şi 
prin devotamentul dovedit ulterior pentru Citadelă. Ca membri 
ai ordinului Carmina, erau totodată potenţiali viitori călugări 
Sancti, deşi nu ştiau nimic despre adevărata natură a 
Sacramentului; astfel puteau fi trimişi, dacă era nevoie, înapoi în 
lume, fără a-i pune în pericol securitatea. 

Luă primul dosar din vârful teancului şi îl deschise, dând la o 
parte colecţia obişnuită de fişe medicale şi carnete şcolare, în 
căutarea altor documente - istoricul serviciului militar, arestări, 
rapoarte din închisoare - din care să reiasă că bărbatul 
respectiv era cel pe care-l căuta. 


39 


Kathryn Mann era singură în apartamentul ei, studiind pe 
laptop conţinutul dosarului furat. Pentru că îl primise la peste o 
oră după cei din Citadelă, dosarul ei era puţin mai actualizat şi 
conţinea transcrierea brută a conversaţiei dintre Arkadian şi 
Liv. Avea şi un link la pagina ei biografică de pe site-ul ziarului 
american la care lucra. Citi rapid notițele din dosar, după care 
luă telefonul şi apăsă pe butonul de reapelare. 

— Am făcut rost de el, spuse de îndată ce tatăl ei ridică 
receptorul. 

— Şi? 

— Fără îndoială un Sanctus, zise, cu ochii la fotografiile 
teribile făcute în timpul autopsiei, în care familiarul filigran de 
cicatrice ceremoniale de pe trupul călugărului era cât se poate 
de vizibil. 

— Interesant, spuse Oscar. Şi Citadela tot nu a dat o 
declaraţie oficială prin care să-l revendice. li sperie ceva. 

— Poate, dar mai e ceva în dosar, ceva... incredibil. 

Contemplă fotografia tinerei jurnaliste drăguţe care o privea 
din pagina de internet. 

— Are o soră. 

Îl auzi pe tatăl ei ţinându-şi răsuflarea. 

— E imposibil, zise el. Dacă a avut o soră, nu se poate să fi 
fost un Sanctus. Nu se poate nici măcar să provină din interiorul 
Citadelei. 

— Dar are cicatricele, îl contrazise ea. A fost fără îndoială 
hirotonit. I-au însemnat simbolul Tau cu fierul roşu. Aşa că sigur 
a ieşit din interiorul Citadelei şi sigur a văzut Sacramentul. 

— Atunci găseşte-i sora, zise Oscar. Găseşte-o şi apăr-o cu 
toate mijloacele de care dispunem. Cu absolut toate mijloacele. 

Se lăsă tăcerea. Ambii ştiau la ce se referea. 

— Înţeleg, spuse Kathryn în cele din urmă. 

— Ştiu că e periculos, zise Oscar, dar fata asta habar nu are 
ce-o aşteaptă. Trebuie s-o protejăm. E datoria noastră. 

— Ştiu. 

— Şi încă ceva... 

— Da? 


— Pregăteşte camera de oaspeţi şi du acolo nişte whisky de 
calitate, o sfătui tatăl ei, cu o voce în care se reîntorcea căldura. 
Cred că e timpul să mă întorc acasă. 


40 


Abatele înainta grăbit de-a lungul coridoarelor întunecate, 
săpate în piatră în adâncul muntelui, îndreptându-se către 
încăperile prelatului, tulburat la gândul că veştile pe care i le 
ducea nu erau deloc liniştitoare. Faptul că, pentru prima oară 
după aproape nouăzeci de ani, cineva mai că reuşise să evadeze 
din Citadelă era îndeajuns de rău. Că respectivul pierise în 
încercarea de a fugi era singurul lucru bun din toată povestea. 
Dar acum se părea că avea o rudă în viaţă şi asta făcea ca 
situaţia să reprezinte, foarte posibil, cea mai gravă breşă în 
securitatea Citadelei din ultimii două sute de ani sau poate chiar 
mai mult. lar vinovat pentru toate acestea era, în ultimă 
instanţă, el însuşi. 

Nu aveau de ales decât să intervină rapid pentru a prelua 
controlul asupra situaţiei, iar în acest scop avea nevoie să i se 
dea mână liberă să acţioneze cât de categoric găsea de cuviinţă 
- nu doar înăuntrul Citadelei, ci şi în afara ei - şi pentru asta era 
necesară binecuvântarea prelatului. 

Îi făcu un semn din cap gărzii postate în permanenţă în faţa 
apartamentului Sfinţiei Sale. Odinioară, cei care străjuiau 
Citadela mânuiau cu pricepere arbaleta, paloşul şi pumnalul, 
dar vremurile se schimbaseră. Acum, în mânecile largi ale 
sutanelor roşu-cafenii se ascundea un toc prins de încheietură 
conţinând un pistol Beretta 92 cu dublă acţiune, cu încărcătorul 
plin cu cartuşe Parabellum de calibru de 9 x 19 mm. Bărbatul 
împinse uşa şi îl lăsă să treacă. Nu se număra printre cei pe care 
abatele îi alesese din teancul de dosare. 

Uşa se trânti în spatele lui, răsunând sec în holul cavernos. 
Ahbatele se îndreptă către scările elegante ce duceau la 
încăperea particulară a prelatului. Auzi şuieratul unui aparat de 
respiraţie artificială undeva în întunericul din faţa lui, pompând 
ritmic oxigen în plămânii bătrâni şi vlăguiţi ai stăpânului 
încăperii. 

Camera era şi mai întunecată decât holul iar abatele fu 
nevoit să îşi încetinească paşii când pătrunse în interior, nesigur 
pe ce se afla în faţa lui. Un foc anemic trosnea în cămin, 
consumând tot aerul din încăpere şi dând în schimb o lumină 


palidă şi o căldură uscată, sufocantă. Singura sursă de lumină, 
în afara focului, era bancul de aparate electronice care 
funcționau fără oprire, oxigenând sângele prelatului, eliminând 
toxinele din el, menţinându-l în viaţă. 

Abatele se apropie şovăitor de imensul pat cu stâlpi ce 
domina spaţiul, întrezărind treptat silueta descărnată, lividă şi 
imaterială, întinsă în mijlocul lui. In semiîntunericul din 
încăpere, prelatul arăta de parcă ar fi fost prins în mijlocul unei 
reţele de tuburi şi sârme, aidoma unui păianjen ce-şi ţese pânza 
într-o peşteră. Numai ochii păreau să mai aibă viaţă. Erau negri, 
vioi şi îl urmăreau pe musafirul care se apropia de pat. 

Abatele se întinse peste metri întregi de cearşafuri pentru a-i 
lua mâna prelatului, mână ce aducea mai degrabă cu o gheară. 
În ciuda căldurii înăbuşitoare din încăpere, era la fel de 
îngheţată ca muntele. Îşi plecă fruntea şi sărută inelul care-i 
atârna pe degetul mijlociu, purtând sigiliul funcţiei sale de rang 
superior. 

— Lăsaţi-ne singuri, zise cu dificultate prelatul, cu o voce 
uscată. 

Doi călugări Apothecaria în sutane albe se ridicară de pe 
scaune ca nişte stafii. Abatele nici măcar nu-i observase în 
întuneric. Fiecare dintre ei verifică şi potrivi ceva la unul dintre 
numeroasele aparate, dând mai tare volumul alarmei ca s-o 
poată auzi de pe scări, apoi se strecurară în tăcere afară din 
încăpere. Abatele se întoarse către stăpânul său, care îl scruta 
cu ochi sfredelitori. 

— Spune-mi... totul... şopti bolnavul. 

Abatele îi făcu rezumatul evenimentelor din acea dimineaţă, 
fără să omită nimic, în timp ce prelatul continua să-l 
sfredelească cu ochii săi pătrunzători. Situaţia suna mai rea 
spusă cu voce tare decât repetată în minte pe drumul într-acolo. 
Ştia din experienţă că prelatul nu era un om îngăduitor. Fusese 
el însuşi abate ultima dată când un călugăr novice îi trădase, în 
timpul Primului Război Mondial, şi felul necruţător în care 
înăbuşise potenţialul scandal de la acea vreme îi înlesnise 
drumul spre funcţia de prelat. Abatele spera în taină că o 
operaţiune de muşamalizare încheiată cu succes avea să facă 
acelaşi lucru şi pentru el. 

Îşi încheie raportul, iar ochii bătrânului îl slăbiră, fixându-se 
asupra unui punct aflat undeva în întunericul de deasupra 
capului său. Părul şi barba lungi îi erau răsfirate şi mai albe 


chiar decât cearşafurile care îl înveleau aidoma unui giulgiu. 
Singurele mişcări care se vedeau la el erau ridicările ritmice ale 
pieptului şi freamătul arterelor ce-i pulsau uşor sub pielea 
subţire ca hârtia. 

— O soră? zise prelatul în cele din urmă. 

— Informaţia nu s-a confirmat încă, Sfinţia Voastră, dar este 
totuşi motiv de îngrijorare serioasă şi imediată. 

— Îngrijorare serioasă şi imediată... pentru ea, poate... 

Discursul prelatului era fărâmiţat în grupuri de cuvinte, 
fiecare propoziţie fiindu-i întreruptă o dată la câteva secunde de 
aparatul de respiraţie care îi pompa aer în plămânii obosiţi. 

— Mă bucur că Sfinţia Voastră e de acord, răspunse abatele. 

Ochii sfredelitori se aţintiră din nou asupra lui. 

— Nu am fost de acord cu nimic, răspunse prelatul. Presupun 
din vizita asta... în care nu-mi aduci nimic... decât veşti 
proaste... şi semne de întrebare... că doreşti... să-ţi acord 
permisiunea... să o reduci pe fată la tăcere. 

— Aşa ar fi prudent. 

Bătrânul oftă şi îşi întoarse privirea către baldachinul 
întunecat de deasupra patului. 

— Mai multe morţi, spuse, parcă pentru sine. Atât de mult 
sânge. 

Respiră adânc de mai multe ori şi şuieratul aparatului de 
respiraţie se auzi mai tare, umplând tăcerea. 

— De mii de ani, continuă în acelaşi fel sacadat, suntem 
păstrătorii... Sacramentului... o taină care a fost transmisă... 
fără întrerupere... încă de la întemeietorii... Bisericii noastre. Cu 
supunere... am ţinut secretul... dar şi el ne-a ţinut pe noi... încă 
ne ţine şi azi... izolaţi de lume... cerând atâtea sacrificii... atâta 
sânge... doar pentru a-l păstra ascuns. Te întrebi vreodată... 
frate abate... care e scopul nostru aici? 

— Nu, răspunse el, fără să-şi dea seama încotro se îndrepta 
întrebarea. Lucrarea noastră e mai presus de orice îndoială. E 
lucrarea Domnului. 

— Nu face pe deşteptul cu mine, servindu-mi platitudini de 
seminar, i-o tăie prelatul cu o energie surprinzătoare. Nu sunt 
un novice imberb. Mă refer la scopul nostru anume. Chiar crezi 
că înfăptuim lucrarea Domnului şi nimic mai mult? 

— Bineînţeles, se  încruntă abatele, fără să priceapă. 
Chemarea noastră e cea dreaptă. Ducem pe umerii noştri povara 
trecutului omenirii, de dragul viitorului său. 


Prelatul zâmbi. 

— Ce binecuvântat eşti că poţi răspunde cu atâta încredere! 

Ochii i se ridicară din nou spre tavan. 

— Pe măsură ce moartea se apropie... trebuie să 
mărturisesc... că lucrurile îmi apar cu totul altfel... Viaţa 
străluceşte... în moduri ciudate... când asupra ei se pogoară 
lumina întunecată a morţii... Dar voi fi lecuit de viaţă... în 
curând... 

Abatele se pregătea să protesteze, dar prelatul îşi ridică 
mâna aproape transparentă pentru a-l face să tacă. 

— Sunt bătrân, frate abate... prea bătrân... Pe măsură ce mă 
apropii de al doilea... secol de viaţă, simt... povara anilor... Pe 
vremuri credeam... că viaţa lungă şi robustă... sănătatea de care 
ne bucurăm... fiindcă trăim... înăuntrul acestui munte... e o 
binecuvântare... Credeam că e dovada... că Dumnezeu ne 
zâmbeşte... că zâmbeşte asupra lucrării noastre... Acum nu mai 
sunt... aşa de sigur... în fiecare cultură... şi în întreaga 
literatură... viaţa lungă e descrisă... drept nimic mai mult... 
decât un blestem teribil... hărăzit damnaţilor... 

— Sau sfinţilor, zise abatele. 

— Sper să ai dreptate... frate abate... m-am gândit... mult în 
ultima vreme... Mă întreb... când îmi va sosi sorocul... Domnul 
va fi mulţumit... de munca pe care-am făcut-o... în numele Său 
sfânt...? Ori Se va ruşina...? Eforturile mele de-o viaţă... se vor 
dovedi oare nimic mai mult... decât un exerciţiu sângeros... 
menit să apere reputaţiile... unor bărbaţi care de mult... s-au 
preschimbat în ţărână...? 

Vocea i se stinse cu un horcăit şi ochii negri se îndreptară 
către o cană cu apă aflată lângă pat. 

Abatele umplu un pahar şi îi ridică bătrânului capul, 
ajutându-l să ia înghiţituri mici printre pauzele ritmice impuse 
de neobositul aparat de respiraţie artificială. In ciuda căldurii 
sufocante, capul prelatului era inuman de rece. Il puse cu grijă 
la loc pe pernă şi aşeză paharul pe masă. Când îl privi din nou, 
ochii prelatului se întorseseră iar asupra peticului de neant de 
deasupra capului său. 

— Privesc moartea în faţă... în fiecare zi... spuse, scrutând 
întunericul. O urmăresc... şi ea mă urmăreşte pe mine... Mă 
întreb de ce... se ţine la distanţă... Şi acum vii tu aici... rostind 
cuvinte meşteşugite... care cu greu îţi ascund... setea de 
sânge... şi eu îmi spun în sinea mea... poate că moartea e 


vicleană... Poate că mă ţine în viaţă... ca să îţi pot acorda... 
puterile pe care le ceri... Şi atunci acţiunile tale îi vor oferi... 
suflete cu mult mai fragede... decât al meu... cu care să se 
joace... 

— Nu doresc vărsare de sânge, spuse abatele. Dar uneori 
îndatoririle noastre o cer. Morţii păstrează un secret mai bine 
decât viii. 

Prelatul îşi întoarse încă o dată capul şi îl fixă pe abate cuo 
privire pătrunzătoare. 

— Fratele Samuel... ar fi de altă părere... 

Abatele nu zise nimic. 

— Nu îţi voi... îndeplini dorinţa... spuse brusc prelatul, 
cercetând chipul abatelui, sorbindu-i cu nesaţ reacţia. Găseşte-o 
şi ţine-o sub observaţie... prin orice mijloace... dar nu-i face 
niciun rău... Ți-o interzic cu desăvârşire... 

Abatele înlemni, uimit. 

— Dar, Sfinţia Voastră, cum o putem lăsa în viaţă dacă există 
Chiar şi cel mai mic risc ca ea să cunoască identitatea 
Sacramentului? 

— Mă îndoiesc... că ştie ceva... răspunse Prelatul. Una e să 
ai... un număr de telefon... Cu totul alta e să ai... telefonul... 
Chiar crezi că fratele Samuel... ar fi avut timp... să dea un 
telefon... de când a aflat marea noastră taină... şi până şi-a găsit 
sfârşitul într-un mod atât de nefericit...? Eşti chiar atât de 
dornic... să curmi o viaţă... plecând de la o posibilitate... atât de 
îndepărtată...? 

— Nu cred că trebuie să ne asumăm nici cel mai mic risc, 
când ordinul nostru este în pericol. Biserica e slabă. Oamenii nu 
mai cred în nimic. Orice revelaţie făcută acum despre originile 
credinţei lor ar putea distruge totul. Aţi văzut, între pereţii 
aceştia, cum reacţionează unii dintre fraţii noştri când li se 
dezvăluie Sacramentul, chiar şi după ce au fost aleşi şi pregătiţi 
cu grijă. Vă imaginaţi ce s-ar întâmpla dacă ar fi arătat lumii 
întregi? S-ar instaura haosul. Cu tot respectul, Sfinţia Voastră, 
trebuie să protejăm Sacramentul, acum mai mult ca oricând. 
Viitorul credinţei noastre ar putea depinde de asta. Fata e prea 
periculoasă ca să fie lăsată în viaţă. 

— Toate lucrurile au un sfârşit... zise prelatul. Nimic nu e 
veşnic... Dacă Biserica e slabă... atunci poate că toate astea... se 
întâmplă cu un scop... Poate a sosit timpul... să ne încredinţăm... 
în mâinile sorții... Să lăsăm zarurile să cadă... unde-a fi să 


cadă... Decizia mea e luată... Spune-le îngrijitorilor mei... că 
doresc să mă odihnesc... Şi închide uşa... după tine... 

Abatele rămase nemişcat câteva secunde, nevenindu-i să 
creadă că întrevederea se sfârşise şi că îi fusese respinsă 
cererea. Se uită la prelatul care privea în sus, aidoma unei statui 
sculptate pe un cavou. 

Ce n-aş da să fii deja într-unul, se gândi, în timp ce se 
îndepărta de pat încet, cu spatele, cu capul plecat, strecurându- 
se apoi afară din încăperea sufocantă. 

Călugării Apothecaria aşteptau în holul cufundat în beznă. 

— Nu-l deranjati, zise abatele, trecând vijelios pe lângă ei. 
Doreşte să fie singur cu gândurile sale despre moştenirea pe 
care o lasă în urmă. 

Sutanele albe schimbară priviri nedumerite, fără să înţeleagă 
ce voia să spună. Când se întoarseră ca să-l întrebe, el era deja 
în capul scărilor. 

Bătrân fără minte, se gândea abatele, dând uşa de perete şi 
trecând în viteză pe lângă călugărul ce păzea intrarea. Nu e de 
mirare că prea-iubita noastră Biserică e atât de slăbită, cu aşa 
un om în fruntea Sa. 

Primi cu bucurie răcoarea muntelui care îl aştepta dincolo de 
uşă şi îşi şterse sudoarea de pe frunte cu mâneca sutanei, luând- 
o în direcţia peşterii ce găzduia catedrala cea mare şi spre care 
locuitorii Citadelei aveau să se îndrepte în curând pentru a 
asista la slujba de vecernie. 

Găseşte-o şi tine-o sub observație. 

Cuvintele prelatului răsunau în mintea abatelui, torturându-l. 
Exista însă un amănunt pe care îl ţinuse pentru el. Când vorbise 
cu fata, auzise în fundal un anunţ în difuzoare. Era la aeroport. 
Venea la Ruina. 

Avea s-o găsească, nicio grijă, şi avea s-o ducă într-un loc 
unde să fie ţinută sub o observaţie atentă. Iar în clipa în care 
moartea avea să-şi încheie jocul cu stăpânul său, se va ocupa de 
ea în felul lui. 


41 


Biroul secţiilor Criminalistică şi Furturi se mai calmase. Era 
trecut puţin de ora şase după-amiaza. O perioadă de linişte, 
întreruptă doar de ţăcănitul sacadat al tastaturilor lovite 
neîndemânatic, cu un singur deget. Oamenii nu prea obişnuiesc 
să comită jafuri sau crime după-amiaza, aşa că era o oră 
potrivită pentru a recupera din întârzierile cu rapoartele. 
Arkadian şedea la biroul lui şi se încrunta la ecranul 
computerului. Telefonul îi sunase necontenit. Jurnaliştii făcuseră 
rost, nu se ştie cum, de numărul său direct de la birou şi o nouă 
persoană îl suna la fiecare două minute, întrebând despre cazul 
al cărui dosar îi umplea acum ecranul. Şeful poliţiei îl sunase 
personal. Voia să ştie când vor putea să dea o declaraţie oficială. 
Arkadian îl asigurase că va avea una de îndată ce verificările 
martorilor vor fi încheiate. Din acest motiv se încrunta acum. 

În urma conversaţiei purtate cu fata, căutase în mai multe 
baze de date numele pe care ea i-l dăduse şi reuşise să 
încropească un început de dosar despre Samuel Newton. Cel 
puţin îi găsise certificatul de naştere, chiar dacă până şi acela 
părea incomplet. Documentul confirma că se născuse într-o 
localitate numită Paradise, în Virgina de Vest, dintr-un tată 
horticultor şi o mamă botanistă, dar numele nou-născutului era 
înregistrat ca „Sam”, nu „Samuel”. Alte câteva rubrici ale 
formularului erau necompletate, inclusiv coloana privind sexul 
copilului, dar căutările lui scoseseră la iveală şi un certificat de 
deces asociat cu primul document - care consemna tragicul fapt 
că mama lui murise după opt zile de la naştere. 

Nu existau prea multe informaţii despre primii săi ani din 
viaţă şi lipseau multe dintre documentele obişnuite pe care 
Arkadian se aşteptase să le găsească. O colecţie de articole 
decupate din ziare îi reluau povestea vieţii de la vârsta de nouă 
ani şi trasau evoluţia talentului său precoce de alpinist. Un 
articol includea o fotografie alb-negru a tânărului Sam 
agăţându-se de o stâncă abruptă pe care, în mod evident, tocmai 
o cucerise. Arkadian compară imaginea băiatului slăbuţ, rânjind 
cu gura până la urechi, cu fotografiile pe care le făcuse în timpul 
autopsiei. Asemănarea era evidentă. 


Conform ultimului articol decupat din ziar, datat nouă ani 
mai târziu, se părea că talentul de căţărător al tânărului Sam 
dusese în mod indirect la moartea tatălui său. Intr-o primăvară, 
când se întorceau cu maşina de la un concurs din Alpii italieni, 
vehiculul scăpase de sub control în timpul unei teribile furtuni 
de zăpadă şi alunecase într-o râpă. Atât tatăl, cât şi fiul 
supravieţuiseră accidentului, dar fuseseră răniţi grav. Pe Sam îl 
readusese în simţiri zăpada care intra printr-un geam spart; nu- 
şi amintea unde se afla sau cum ajunsese acolo. Braţul îl durea 
groaznic; în plus, îi era frig, dar altfel era teafăr. Descoperise 
însă că tatăl lui, deşi treaz şi destul de conştient, sângera dintr-o 
rană mare la cap. Era prins sub resturile încolăcite ale tabloului 
de bord distrus şi se plângea că nu simţea nimic de la brâu în 
jos. 

Sam îşi învelise tatăl pe cât de bine putuse cu tot ce găsise 
prin maşină şi prin preajma ei, după care se căţărase pe 
peretele râpei pentru a căuta ajutoare. li luase ceva timp să 
urce pe versantul acoperit cu gheaţă, fiindcă se lupta cu o 
furtună de zăpadă dezlănţuită, iar braţul pe care el îl descrisese 
ca „durând ca naiba” era de fapt fracturat în două locuri. În cele 
din urmă reuşise să ajungă la şosea şi să oprească un camion 
care trecea prin zonă. 

Când a sosit echipa de prim ajutor, tatăl lui pierduse deja 
prea mult sânge, stătuse prea mult în frig şi intrase într-o comă 
din care nu şi-a mai revenit niciodată. Murise după trei zile. Sam 
avea doar optsprezece ani. Se întorsese în Statele Unite cu 
trofeul de alpinist în mână şi cu cadavrul tatălui său într-o cutie 
din cală. 

Arkadian reuşise să dea şi de cererea pentru paşaport, 
depusă atunci când Sam plecase prima oară în străinătate la un 
concurs de alpinism. [Intr-o secţiune intitulată „Semne 
particulare”, titularul actului era descris ca având o cicatrice 
laterală la baza coastelor, în partea dreaptă a trunchiului; o 
cicatrice în formă de cruce. Detectivul simţea că îşi găsise omul; 
şi, totuşi, mai erau multe amănunte care nu se legau. 

Procedura standard de identificare a victimei cerea ca 
oricine se prezenta pentru recunoaşterea cadavrului să fie 
verificat, o măsură de precauţie necesară pentru a se evita 
martorii mincinoşi. Când Arkadian o verificase pe Liv Adamsen 
din Newark, New Jersey, descoperise lucrurile obişnuite: unde 


locuia, istoricul de credit şi aşa mai departe, nimic notabil. Dar, 
cu cât cerceta mai mult, cu atât nedumerirea îi creştea. 

Două lucruri în special trăgeau semnale de alarmă în mintea 
lui bănuitoare. Primul era meseria ei. Liv Adamsen era reporter 
de investigaţii şi lucra la secţia de investigaţii criminalistice a 
unui ziar important din New Jersey. Asta era o veste proastă, 
mai ales pentru un caz atât de mediatizat şi de suculent pentru 
mass-media ca cel de faţă. Al doilea lucru care îl nedumerea era 
mai puţin o problemă şi mai mult un mister. In ciuda faptului că 
Liv îl identificase corect pe decedat şi reacţionase aşa cum ar 
reacţiona o soră, inspectorul nu găsise nicio confirmare, în toate 
căutările pe care le făcuse, a vreunei relaţii de rudenie între cei 
doi. Din câte îşi putea da Arkadian seama, după ce studiase 
documentaţia complexă ce refăcea viaţa lui Sam Newton, nu 
exista absolut nicio dovadă că el avusese o soră. 


42 


Aparatul Lockheed Tri-Star se zgâlţâi când zborul companiei 
Cypress Turkish Airlines decolă de pe aeroportul Stansted din 
Londra către cel mai îndepărtat hotar al Europei. În clipa când 
roţile se desprinseră de pe pistă, vântul preluă comanda şi 
avionul se clătină de parcă nişte mâini invizibile ar fi încercat 
să-l sfâşie în bucăţi şi să-l azvârle înapoi pe pământ. 

Era un avion mare, iar asta avea darul s-o liniştească pe Liv; 
dar era şi un avion vechi, ceea ce era departe de a fi liniştitor. 
Scrumierele din aluminiu cu capac rabatabil, care rămăseseră 
montate în cotiere, zdrăngăneau în timp ce aparatul îşi croia cu 
greu drum înspre ceruri. Liv le fixa cu privirea, visând la 
vremurile în care ar fi putut să-şi calmeze nervii în felul acesta 
demodat. Desfăcu în schimb ambalajul unui pacheţel de ghimbir 
murat, resturile unui meniu sushi exagerat de scump pe care îl 
cumpărase în grabă la ultima escală, şi băgă o bucăţică sub 
limbă. Ghimbirul era recomandat în caz de stres şi reducea 
senzaţia de rău pe avion. Impături pacheţelul de celofan la loc şi 
îl puse bine pentru restul călătoriei. Ceva îi spunea că zborul 
ăsta avea să-i pună nervii la încercare până la capăt. 

Mestecă încet ghimbirul, uitându-se în jur la ceilalţi pasageri. 
Avionul era plin doar pe jumătate; era o oră din noapte ce îmbia 
prea puţin la socializare. Lockheed-ul vetust se clătină din nou 
când o altă rafală de vânt îl împinse într-o parte. Vedea aripa 
stângă pe fereastră. Flapsurile păreau să coboare, deşi cu 
rigiditate. Îşi impuse să se uite în altă parte. 

Sperase să doarmă puţin în această ultimă parte a călătoriei, 
dar nu avea absolut nicio şansă atâta timp cât frica de prăbuşire 
continua să îi ţină nervii întinşi la maximum. Scoase din geantă 
cealaltă cumpărătură făcută în timpul escalei - un ghid de 
călătorie în Turcia. 

Dădu paginile până ajunse la indice. Un întreg capitol îi era 
dedicat oraşului Ruina, alături de o referinţă pe hartă. Se duse 
întâi la hartă. Ca majoritatea oamenilor, avea o idee foarte vagă 
despre locul în care se afla acesta. Oraşul antic, şi în special 
Citadela, erau ca piramidele din Egipt: toată lumea ştia cum 
arată, dar puţini erau în stare să le indice locul pe o hartă. 


Cele trei pagini împăturite din care era alcătuită harta arătau 
Turcia, întinzându-se ca un pod între Europa continentală şi 
Arabia, mărginită în partea de sus şi de jos de Marea Neagră, 
respectiv de Marea Mediterană. Referinţa o îndruma către 
partea dreaptă a hărţii, aproape de graniţa unde Europa se 
întrepătrunde cu tărâmurile biblice din Orientul Mijlociu. 

Găsi două simboluri indicând aeroporturi la nord şi la sud de 
oraşul Gaziantep - unde trebuia să aterizeze peste circa patru 
ore - dar nu văzu nici urmă de Ruina. Verifică referinţa şi căută 
din nou. Abia după ce privi cu atenţie, câteva minute, în 
semiîntunericul din cabină, îl găsi în cele din urmă, la vest de 
aeroportul din nord, acolo unde începeau să se înalțe crestele 
Munţilor Taurus de Est, chiar în locul unde se îndoia pagina, 
ascuns aproape cu totul de linia neagră a grilei trasate pe hartă. 
Liv se gândi cu amărăciune cât de nimerit era că fratele ei 
alesese să se ascundă într-un astfel de loc; atât de cunoscut şi 
totuşi atât de obscur, cuibărindu-se enigmatic în pliul unei hărţi. 

Răsfoi cartea până găsi capitolul despre Ruina şi începu să 
citească, absorbind ca un burete informaţiile despre locul unde 
se ducea, înregistrându-le şi aranjându-le în mintea ei de 
jurnalist până începură să alcătuiască o imagine a oraşului în 
care trăise şi murise fratele ei. Era un centru religios important; 
logic, dacă se gândea la ce-i spusese Samuel ultima oară când îl 
văzuse. Era şi cel mai vechi loc de pelerinaj din lume, datorită 
proprietăţilor tămăduitoare ale apelor care ieşeau din belşug la 
suprafaţă, gheaţă topită din munţii ce înconjurau oraşul. Şi asta 
era logic. Şi-l imagina cu uşurinţă lucrând ca ghid pe munte, 
ascunzându-se sub un nume fals undeva departe de cărările 
bătătorite şi căutând pacea pe urmele căreia pornise de la bun 
început. 

Vreau să fiu mai aproape de Dumnezeu. Asta spusese. 

Se gândise adeseori la cuvintele lui în tăcerea care a urmat 
dispariţiei sale, torturându-se şi găsindu-le cele mai sumbre 
înţelesuri. Dar ştia, nu-şi dădea seama cum, chiar şi în tăcerea 
ce se prelungea de la un an la altul, că era în viaţă. Crezuse asta 
chiar şi atunci când scrisoarea de la starea civilă îi spusese 
altceva. Şi acum îi călca pe urme, ca să afle ce fel de viaţă 
dusese acolo. Spera că inspectorul va putea să-i spună unde 
locuise şi poate s-o îndrume chiar către unii dintre cei care-l 
cunoscuseră. Poate că ei aveau să-i dea nişte răspunsuri la 
întrebările care o chinuiau. 


Dădu pagina şi privi o poză a oraşului vechi, înghesuit la 
poalele muntelui semeţ. Textul de dedesubt îl descria drept cel 
mai vizitat loc antic din lume şi presupusul adăpost al unei 
relicve străvechi, atotputernice, cunoscute sub numele de 
Sacrament. 

Pe pagina alăturată se găsea o scurtă cronică a Citadelei, 
care insista asupra vechimii sale incredibile şi îi sublinia 
prezenţa neîntreruptă de-a lungul istoriei omenirii. Liv 
presupusese că Citadela era un locaş sfânt creştin, dar textul 
dezvăluia că nu se convertise la creştinism decât în secolul al IV- 
lea d.H., după convertirea împăratului roman Constantin. Până 
atunci, fusese independent de orice religie organizată, deşi 
exercitase o influenţă uriaşă, aproape asupra tuturor credințelor 
din Antichitate: babilonienii îl consideraseră primul şi cel mai 
măreț ziggurat; grecii antici îl veneraseră drept sălaşul zeilor şi 
îl redenumiseră Olimp; până şi egiptenii îl considerau un loc 
sacru, faraonii străbătând marea până în Imperiul Hitit pentru 
a-l vedea. Unii credeau chiar că faimoasele piramide de la Gizeh 
erau încercări de a recrea muntele, în speranţa că proprietăţile 
magice ale Citadelei puteau fi reproduse în Egipt. 

După ce Citadela îmbrăţişase creştinismul din motive 
politice, centrul operaţional al Bisericii se mutase la Roma, 
pentru a se bucura de deplina protecţie a Sfântului Imperiu 
Roman nou creat. Citadela rămăsese însă adevărata putere din 
umbră, făcându-şi acum publice edictele şi dogmele prin 
intermediul Romei, în paralel cu o nouă versiune despre crearea 
lumii, pe care o răspândise prin publicarea unei Biblii 
autorizate. Orice părere diferită de cea oficială devenise astfel 
considerată erezie şi înăbușită în sânge, mai întâi de puterea 
armatei romane, iar apoi de orice rege sau împărat ce încerca 
astfel să se pună bine cu Biserica şi, prin extensie, cu 
Dumnezeu. 

Liv parcurse amănuntele mustind de sânge; o sâcâiau în 
aceeaşi măsură informaţiile pe care le citea şi risipa de semne 
de exclamare şi adverbe folosite la descrierea lor. Puțin îi păsa 
de istoria brutală a localităţii sau de secretele pe care se 
presupunea că le ascunde; n-o interesa decât fratele ei şi ce 
anume din acel oraş străvechi îl împinsese în braţele morţii. 

Avionul se zgâlţâi şi un piuit uşor o făcu să ridice ochii. 
Semnul care le indica pasagerilor să-şi pună centura de 
siguranţă se aprinsese din nou. Cel cu „Fumatul interzis” era în 


continuare aprins. Avea s-o chinuie tot restul zborului, pe 
măsură ce noaptea se cufunda în beznă şi furtuna devenea tot 
mai violentă. 


43 


Ziua liturgică din Citadelă era împărţită în douăsprezece 
slujbe diferite, cele mai importante fiind cele patru nocturne. 
Ele se oficiau în fiecare noapte, căci se credea că lipsa luminii 
lui Dumnezeu le îngăduie forţelor răului să prindă puteri. E o 
teorie cu care orice poliţist, din orice metropolă a lumii, ar fi de 
acord: crimele se comit aproape întotdeauna la adăpostul nopţii. 

Prima dintre nocturne era vecernia, o slujbă oficială ţinută în 
singurul loc suficient de încăpător ca întreaga populaţie a 
Citadelei să fie martoră la stingerea unei alte zile: marea 
catedrală, adăpostită în peştera din partea estică a muntelui. 
Primele opt rânduri erau ocupate de sutanele negre ale 
confreriilor spirituale - preoţii şi bibliotecarii care îşi petreceau 
vieţile în întunericul bibliotecii. In spatele lor se afla şirul 
subţire şi alb al călugărilor Apothecaria, după care urmau 
douăzeci de rânduri de sutane cafenii, confreriile lumeşti - 
zidari, tâmplari şi alţi meşteri iscusiţi, a căror misiune era să 
supravegheze şi să menţină Citadela într-o stare bună de 
funcţionare. 

Sutanele roşiatice ale gărzilor brăzdau apoi rândurile, 
despărţind confreriile superioare aflate în faţă de numeroasele 
sutane cenuşii ce şedeau în spate; călugării însărcinaţi cu 
întreţinerea, care făceau de toate, de la gătit şi dereticat, până 
la muncile fizice de care aveau nevoie celelalte confrerii. 

Deasupra congregaţiei multicolore, în propria lor galerie 
situată pe o platformă, şedeau sutanele verzi, călugării Sancti - 
treisprezece cu toţii, incluzându-l pe abate, deşi astăzi nu erau 
decât unsprezece. Abatele nu se afla printre ei, nici fratele 
Gruber. 

După ce soarele trecu de cele trei ancadramente ale ferestrei 
din spatele altarului, marea rozetă flancată de două triunghiuri 
reprezentând ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu, toţi se 
încolonară şi se îndreptară către ultima masă a zilei, servită în 
refectoriu, înainte de a se retrage în dormitoare. 

Toţi, cu excepţia a trei bărbaţi purtând sutanele roşii ale 
ordinului Carmina. 


Un călugăr cu părul de culoarea nisipului, cu o faţă 
inexpresivă, flegmatică şi cu o constituţie de boxer de categorie 
mijlocie, înainta de-a lungul încăperii imense, unde paşii îi 
răsunau în gol, către o uşă aflată chiar sub balconul rezervat 
călugărilor Sancti. Ceilalţi doi îl urmau. Niciunul nu scotea un 
cuvânt. 

Experienţa de ofiţer în armata britanică a lui Cornelius îl 
adusese în atenţia abatelui ca lider evident al grupului, aşa că în 
drum spre vecernie îi trimisese un bileţel, conţinând celelalte 
două nume, instrucţiuni şi o hartă. Cornelius aruncă o privire 
hărţii în vreme ce părăsea peştera care adăpostea catedrala, 
luând-o la stânga, conform instrucţiunilor, şi continuându-şi 
drumul de-a lungul tunelurilor înguste, mai puţin umblate, ce 
duceau la secţiunea abandonată a muntelui. 


Înserarea se lăsa asupra străduţelor întortocheate din oraşul 
vechi. Ultimii turişti erau îndrumați către ieşire de paznici 
politicoşi, iar grilajele din fier se închideau cu un clinchet 
demonstrativ, sigilând locul peste noapte. La vest, în zona 
cunoscută sub numele de Cartierul Pierdut, umbrele căpătau 
treptat formă umană, pe măsură ce traficul nocturn cu carne vie 
îşi relua pe furiş activitatea. 

La est, Kathryn Mann şedea în sufrageria ei, aşteptând ca 
imprimanta să termine de tipărit. Urmărea imaginea apărând 
încetul cu încetul şi regreta că o programase pentru calitatea 
cea mai bună. Ştirile de la televizor relatau despre grupuri mari 
de oameni care se adunaseră pentru a-i aduce în tăcere un 
omagiu călugărului, pe care încă nu-l cunoşteau sub numele de 
fratele Samuel, în America, Europa, Africa, Australia, chiar şi în 
China, unde demonstrațiile publice, mai ales cele de natură 
religioasă, nu erau luate în glumă. Pe o femeie, intervievată în 
faţa catedralei St. John the Divine din New York, reporterul o 
întreba ce o impresionase aşa de tare în moartea bărbatului. 

— Fiindcă avem nevoie de credinţă, înţelegeţi? Vocea îi era 
gâtuită de emotie. Fiindcă avem nevoie să ştim că Bisericii îi 
pasă de noi - şi că are grijă de noi. Dacă unul de-ai lor e împins 
să facă un astfel de gest, şi Biserica nu suflă un cuvânt... ei bine, 
ce speranţă mai rămâne pentru noi...? 

Oameni de pe toate continentele spuneau mai mult sau mai 
puţin acelaşi lucru. Moartea singuratică a călugărului îi afectase 
vizibil. Veghea sa din vârful muntelui părea să fie un simbol 


pentru propriul lor sentiment de izolare, iar tăcerea care i-a 
urmat, dovada că Bisericii nu-i păsa, că Biserica îşi pierduse 
compasiunea. 

Poate că schimbarea chiar se petrece, îşi spuse ea, scoțând 
într-un final foaia de hârtie din imprimantă şi privind fotografia 
lui Liv Adamsen, găsită în dosarul de la poliţie. 

Poate că profeția se va îndeplini, totuşi. 

Stinse televizorul şi înhăţă două mere în drum spre ieşire. 
Aeroportul se afla la o distanţă de treizeci de minute de mers cu 
maşina. Habar n-avea cât timp va trebui să aştepte acolo. 


44 


O uşă grea se deschise scârţâind din balamalele ruginite. 
Cornelius păşi înăuntru şi întinse mâna după torţa aprinsă care 
îi aştepta. O ţinu în faţă pe când înaintau toţi trei către 
străfundurile uitate ale Citadelei. Fratele Johann mergea alături 
de el, frumos ca un idol de cinema al anilor 1930, cu părul negru 
dezminţindu-i originile scandinave, cu ochii albaştri şi reci ca 
gheţurile ce-i acoperă ţara de baştină. Fratele Rodriguez 
constituia ariergarda; îi depăşea cu două capete, neobişnuit de 
înalt şi de zvelt pentru originea sa hispanică, de la periferia unei 
metropole americane, şi scruta împrejurimile cu ochii aurii, 
lipsiţi de expresie, în timp ce traversa cu paşi mari tunelurile 
scunde. 

Sunetul paşilor lor, strivind pietrişul de sub tălpi, şi trosnetul 
făcliilor arzând îi împresurau, răsunându-le în urechi, pe măsură 
ce istoria întunecată a muntelui se ridica din beznă ca să-i 
întâmpine. Ici-colo se căsca vreo uşă, ca o gură încremenită într- 
un bocet. Dincolo de ea, întrezăreau rămăşiţe din vieţile trăite 
odinioară aici: paturi năruite sub greutatea paielor pline cu apă 
şi bănci făcute ţăndări ce de-abia susțineau povara stafiilor 
aşezate acum pe ele. Din când în când, pietre rostogolite le 
blocau drumul şi fâşii de calcar luceau albicioase în beznă, 
fantome trecătoare ale celor ce păşiseră odată pe aceste cărări. 

Zece minute mai târziu, zăriră în faţă o lumină portocalie, 
licărind slab printr-o uşă ce lăsa fumul să se prelingă de-a lungul 
unui tavan cioplit în vremuri în care oamenii erau mai mici de 
statură. Simţeau miros de lemn ars pe măsură ce se apropiau şi 
aerul rece cedând locul căldurii. Cornelius intră într-o peşteră 
care odinioară servise probabil drept bucătărie. La capătul 
celălalt al încăperii, o siluetă aşezată pe vine lângă un grătar 
vechi de sobă aţâţa cu un băț focul abia aprins. 

— Salutare, fraților, spuse abatele, ca un  hangiu 
întâmpinându-şi oaspeţii sosiți din mijlocul furtunii. Imi cer 
scuze; focul nu e prea grozav. Mă tem că mi-am pierdut 
îndemânarea. Vă rog... 

Arătă înspre o masă pe care erau aşezate două pâini mari şi 
nişte fructe. 


— Luaţi loc. Mâncaţi! 

Abatele se aşeză lângă ei la masă, îi privi împărţindu-şi 
pâinea în tăcere, dar refuză bucata ce i se oferea. li cercetă cu 
privirea cât mâncară, asociindu-le numele cu fotografiile pe care 
le văzuse în dosarele fiecăruia. Călugărul înalt: Guillermo 
Rodriguez. Douăzeci şi doi de ani. Originar din Bronx. Fost copil 
al străzii, făcuse parte dintr-o bandă de cartier. Cazierul lui 
arăta că fusese arestat de mai multe ori pentru incendiere, 
primind pedepse tot mai dure de fiecare dată. Işi petrecuse 
jumătate din viaţă alături de o mamă dependentă de droguri şi 
restul într-un şir de centre de detenţie pentru minori. Îl găsise 
pe Dumnezeu după ce SIDA făcuse din el un orfan. 

În faţa lui stătea Johann Larsson. Douăzeci şi patru de ani. 
Brunet, cu ochii albaştri, foarte arătos. Născut în pădurile din 
Abisko, în nordul Suediei, într-o comunitate religioasă sectantă. 
După ce un şofer de camion dăduse alarma, poliţia îl găsise pe 
Johann dormind lângă cadavrul fratelui său. Şoferul văzuse un 
lup cenuşiu traversând şoseaua prin faţa lui cu un picior de om 
în gură. Comunitatea fusese exterminată de un pact sinucigaş. 
Johann le spusese că tatăl lui îi dăduse nişte pastile care „să-i 
îngăduie să-l vadă pe Dumnezeu”, dar el era supărat, fiindcă se 
certase cu fratele lui, aşa că le aruncase. Mai multe familii 
adoptive nu au reuşit să-l îmblânzească pe acest băiat frumos, 
tulburat, care o apucase în mod clar pe calea autodistrugerii. 
Atunci Biserica l-a luat la sânul ei, l-a trimis la unul dintre 
seminariile de reabilitare din Statele Unite şi i-a redat speranţa. 

Şi, în final, Cornelius Webster. Treizeci şi patru de ani. 
Crescuse într-un orfelinat şi se înrolase în armata britanică de 
îndată ce ajunsese la vârsta potrivită. Fusese trecut în rezervă, 
pe motiv de boală, după ce întreg plutonul său arsese de viu sub 
ochii lui când vehiculul blindat în care se aflau fusese lovit de o 
grenadă propulsată de rachetă. Cicatricele de pe chipul său, 
aidoma unor picături de ceară palidă ce făceau ca barba să-i 
crească în smocuri, erau însemnele acestei tragedii. În ziua în 
care părăsise armata, schimbase viaţa instituţionalizată de 
soldat cu cea de călugăr. Citadela era acum familia lui, cum era 
şi pentru toţi ceilalţi. 

Abatele le potrivea în acelaşi timp în gând diversele talente 
cu misiunea pe care se pregătea să le-o încredinţeze: Cornelius 
cu vârsta şi autoritatea lui; Johann cu aspectul lui seducător şi 
engleza perfectă, momeala cu care să prindă femeia pe urmele 


căreia îi trimitea; Rodriguez cu paşaportul lui american, 
descurcăreţ ca orice băiat de cartier. Fiecare dintre ei avea un 
trecut violent şi era animat de o dorinţă arzătoare şi zeloasă de 
a se dovedi demn în ochii Domnului. Aşteptă să termine toţi de 
mâncat înainte de a le vorbi din nou. 

— Vă rog să scuzaţi natura mai puţin ortodoxă a acestei 
întâlniri, spuse, încadrat de foc într-un nimb ceţos roşiatic. Dar, 
când vă voi explica motivul, veţi înţelege de ce e nevoie să fim 
precauţi şi secretoşi. 

Îşi duse degetul la buzele strânse. 

— Această secţiune a muntelui a găzduit odinioară o 
garnizoană de călugări războinici, călugării Carmina, cavalerii 
roşii ai Citadelei, iluştrii strămoşi ai confreriei pe care o slujiţi 
voi astăzi. Ei se avântau în luptă ca să smulgă din rădăcini 
religiile false, să zdrobească zeii mincinoşi, să distrugă bisericile 
eretice şi să-i curețe de păcate, în focurile purificatoare ale 
Inchiziției, pe credincioşii care o apucaseră pe căi greşite. 
Aceste cruciade erau numite Tabula Rasa fiindcă nu lăsau în 
urma lor nicio urmă de erezie. 

Îşi cobori glasul şi se aplecă deasupra mesei, făcând-o să 
scârţâie ca lemnul unei corăbii străvechi. 

— Călugării Carmina nu se supuneau legilor obişnuite ale 
oamenilor. Îi privi pe fiecare în parte. Nici legilor ţărilor în care 
se aflau; căci acestea erau croite de regi şi Împărați, iar 
călugării Carmina nu răspundeau decât în faţa lui Dumnezeu. V- 
am adus astăzi aici ca să le reluaţi misiunea sacră. Nu mai 
suntem asediați de oştiri numeroase, dar încă avem duşmani. Şi 
încă avem nevoie de soldaţi. 

Impinse un plic de-a lungul mesei, către Cornelius. 

— Aveţi aici detaliile misiunii voastre şi instrucţiuni despre 
cum puteţi părăsi muntele. V-am ales fiindcă aveţi, fiecare dintre 
voi, caracterul şi experienţa necesare pentru a duce la bun 
sfârşit lucrarea Domnului. Lăsaţi-vă îndrumați de El şi nu de 
legile pământeşti. Asemenea înaintaşilor voştri, trebuie să fiţi 
hotărâți şi dedicați îndatoririi voastre. Amenințarea este reală. 
Trebuie s-o eliminaţi. 

Făcu un semn înspre colţul îndepărtat al încăperii, unde trei 
saci identici din pânză erau sprijiniți de perete. 

— Înăuntru veţi găsi bani, acte de identitate şi haine civile. 
La două ore după miezul nopţii, veţi fi aşteptaţi dincolo de 
zidurile oraşului de doi bărbaţi care vă vor asigura un mijloc de 


transport, arme şi orice altceva aveţi nevoie. Tot astfel cum 
înaintaşii voştri foloseau mercenari care să-i ajute în misiunile 
lor, şi voi trebuie să vă folosiţi de ajutorul lor. Dar nu uitaţi nicio 
clipă că faptele pe care voi le îndepliniţi din dragoste pentru 
Dumnezeu, ei le fac din dragoste pentru bani. Aşa că folosiţi-i - 
dar nu vă încredeţi în ei. 

Făcu o pauză. 

— Nu vă trimit în această misiune cu inima uşoară. De va fi 
să cădeţi la datorie, cum s-ar putea să vi se întâmple unora 
dintre voi, să ştiţi că Dumnezeu vă va primi la pieptul Lui ca pe 
nişte războinici binecuvântaţi, aşa cum au fost şi cei dinaintea 
voastră. Cei care se întorc vor fi întâmpinați cu braţele deschise, 
nu ca membri ai confreriei de gărzi pe care o slujiţi în prezent, 
ci în rândurile călugărilor cu rangul cel mai înalt sutanele verzi, 
călugării Sancti. Ştiţi probabil, adăugă el, că s-au eliberat deja 
două locuri. Dar sunt dispus să lărgesc numărul nostru pentru a 
vă primi pe toţi cei care vă veţi dovedi demni de acest rang. Şi, 
urcând la cel mai înalt nivel al frăţiei noastre, veţi fi, bineînţeles, 
binecuvântaţi cu cunoaşterea sacră a ceea ce vă cer acum să 
protejaţi. 

Se ridică de pe scaun şi îşi scoase crucifixul de la cingătoare. 

— Aveţi câteva ore în care să vă schimbaţi şi să vă pregătiţi 
pentru întoarcerea în lume. Acum vă voi binecuvânta după 
tradiţia ordinului pe care îl reînviem aici în seara aceasta. 

Ridică crucifixul în formă de Tau deasupra capului şi începu 
să rostească străvechea binecuvântare de război, într-o limbă la 
fel de veche ca muntele în care se rugau acum cu toţii, iar în 
spatele lui focul trosnea şi şuiera, aruncând umbre uriaşe pe 
tavanul peşterii. 


Câteva ore mai târziu, pământul se zgâlţâi uşor în apropierea 
zidului oraşului vechi, ecou al furtunii ce îşi croia fremătând 
drum spre nord, pe deasupra crestelor muntoase. La capătul 
unei alei ce delimita două parcări multietajate, un oblon greu 
din oţel hurui, ridicându-se şi dând la iveală o intrare îndeajuns 
de lată cât să treacă un om prin ea. Trei umbre se desprinseră 
din întuneric, crâmpeie de noapte împrăştiate de vânt. O luară 
în josul aleii, către o camionetă parcată, cu uşile din spate 
descuiate. 

Primele picături mari de ploaie se izbiră de acoperişul din 
oţel subţire al camionetei şi trosniră lovind dalele din piatră 


crem, pe când cele trei siluete se strecurau înăuntru. Uşile se 
trântiră, închizându-se în urma lor, şi motorul dudui, trezit la 
viaţă. Farurile se aprinseră, măturând drumul prăfuit din faţa 
lor, de-a lungul căruia ploaia erupea ca o boală contagioasă. 

Camioneta o luă din loc, îndreptându-se către şoseaua 
circulară din interiorul oraşului şi apoi către marele bulevard 
estic ce avea să-i ducă până la aeroport. Pe când dădeau roată 
oraşului vechi, ploaia se înteţi, plângând cu lacrimi negre tot ce 
se petrecuse până atunci şi tot ce se putea întâmpla de acum 
încolo, scurgându-se de pe versanţii Citadelei în pământul 
sfărâmicios pe unde odinioară trecea un şanţ cu apă pe care un 
bărbat îl traversase înot, luând-o la vale în josul ulicioarelor 
pietruite, pe care cavalerii roşii se năpusteau odinioară călare şi 
spălând florile şi felicitările depuse ca ofrandă în locul unde 
călugărul se prăbuşise cu atât de puţin timp în urmă. 


45 


Avionul Lockheed Tri-Star deviase de la traseu şi începu-se 
manevrele de aterizare, strecurându-se printre norii de furtună 
ce străjuiau traiectoria de coborâre înspre aeroportul din 
Gaziantep. Lumina unui fulger străpunse cabina slab luminată şi 
motoarele vuiră, încercând cu disperare să se agaţe de aerul 
alunecos. Liv îşi încleştă degetele pe ghidul turistic de parcă ar 
fi fost o Biblie şi privi în jur, la cei patruzeci şi ceva de pasageri. 
Niciunul nu dormea. Unii păreau să se roage. 

Să te ia naiba, Sam, îşi zise în gând pe când avionul se 
clătina din nou. Opt ani fără un cuvânt şi acum mă faci să trec 
prin asta. 

Privi afară pe fereastra biciuită de ploaie, exact în momentul 
când un alt fulger lovea direct în aripă. Motoarele gemură de 
durere. Speră din tot sufletul că aceste două incidente nu aveau 
nicio legătură şi privi din nou scrumiera din cotieră, întrebându- 
se cât era amenda pentru fumatul la bordul unui avion de 
pasageri. Se gândea serios s-o facă, indiferent de consecinţe. 

Încercă din nou să desluşească vreun lucru, cât de mic, în 
noaptea chinuită, sperând la un răgaz cât de mic. Şi, ca la o 
poruncă divină, norii se dădură brusc la o parte, scoțând la 
iveală un peisaj întunecat, cu margini neregulate, zvârcolindu-se 
sub fulgerele care nu-i îngăduiau aproape niciun moment de 
linişte. În depărtare întrezărea luminile unei metropole, 
umplând cupa naturală a lanţului muntos aidoma unui lac aurit. 
Ploaia care se prelingea pe fereastră făcea oraşul să tremure, de 
parcă n-ar fi fost pe de-a-ntregul solid. În mijloc avea un punct 
întunecat, din care radiau patru linii drepte, luminoase. Era 
oraşul Ruina, iar punctul întunecat din centru era Citadela. De 
acolo de sus, de unde-l privea ea, arăta ca o piatră prețioasă 
neagră, încrustată în mijlocul unei cruci strălucitoare. Liv îşi 
aţinti ochii asupra ei, amintindu-şi tot ce citise despre locul cu 
pricina şi despre sângele vărsat în numele secretului pe care îl 
adăpostea. 

În acel moment, L.ockheed-ul se înclină nesigur într-o parte, 
continuându-şi coborârea înspre aeroportul din Gaziantep, iar 
Citadela pieri din nou în noapte. 


Kathryn Mann privea puhoiul de lume revărsându-se în sala 
de aşteptare. Luându-se după informaţiile din dosarul furat de la 
poliţie, se gândise că tânăra avea să vină la Ruina cât mai 
repede cu putinţă pentru a recupera cadavrul fratelui ei. Şi ea 
simţise la fel în urmă cu doisprezece ani, când îi fusese ucis 
soţul. Îşi amintea şi acum nevoia imperioasă de a fi alături de el, 
chiar dacă ştia că era mort. 

Dată fiind ora interviului telefonic înregistrat la dosar, site-ul 
unei agenţii de turism indica că acesta era primul zbor de 
legătură pe care tânăra ar fi putut să-l prindă. 

Odată scăpaţi de vamă, pasagerii se grăbeau spre taxiuri sau 
către rudele care îi aşteptau ori ca să fie primii la coada pentru 
plata parcării. Două zboruri aterizaseră în acelaşi timp, făcând 
dificil să distingi figurile celor care ieşeau pe uşă. Kathryn 
memorase chipul fetei din fotografia imprimată, dar avea şi un 
carton cu numele ei, ca soluţie de rezervă. Era pe punctul de a-l 
ridica, dar, deodată zări un bărbat în spatele balustradei de 
vizavi, ţinând în mână un carton identic. Pe el scria cu carioca 
LIV ADAMSEN. 

Lui Kathryn i se zburli părul pe ceafă. 

Îşi băgă mâna în buzunarul hainei şi mângâie mânerul 
pistolului pe care-l ţinea acolo, urmărindu-l cu coada ochiului pe 
individ. Putea fi de la poliţie. Era posibil să mai fi avut loc 
contacte între ei de care ea să nu ştie încă. 

Bărbatul era destul de înalt şi de voinic. O barbă de culoarea 
nisipului îi acoperea ceea ce păreau a fi cicatrice pe obraz. Ceva 
din felul în care scruta mulţimea, ca un urs urmărind cu privirea 
somonii dintr-un pârâu, o neliniştea. Avea un aer autoritar, iar 
asta, mai presus de toate, o făcea pe Kathryn să se teamă. Un 
ofiţer superior n-ar fi fost trimis să ia de la aeroport un martor, 
cu atât mai puţin la o oră atât de târzie. Nu era de la poliţie. 

O femeie ieşi din biroul vamal, înaintând în rând cu 
mulţimea. Părul blond-închis îi acoperea faţa. Privea în jos la un 
sac de voiaj, căutând ceva în el. Părea să aibă înălţimea şi vârsta 
potrivite. 

Kathryn îl privi pe bărbatul cu cartonul. O văzuse şi el. Fata 
pescui un telefon mobil din sac şi privi în sus. Nu era ea. 
Degetele lui Kathryn se relaxară şi ea îşi scoase mâna din 
buzunar. Bărbatul continua să se uite atent la fată, privind-o 
cum se apropia. Când ajunse la câţiva metri de el, înălţă 


cartonul, cu un zâmbet întrebător pe chip. Tânăra privi prin el şi 
îşi continuă drumul. 

Rânjetul îi dispăru de pe faţă şi bărbatul îşi reluă pânda. 
Kathryn făcu la fel. Când ultimul pasager păşi în sala de 
aşteptare, fu evident că tânăra nu luase acest zbor, iar Kathryn 
mai aflase două lucruri. Instinctele ei nu o înşelaseră; călugării 
Sancti trimiseseră într-adevăr pe cineva s-o intercepteze pe fată. 
Şi, nu se ştie din ce motiv, habar nu aveau cum arată. 


46 


Nu era încă ora două dimineaţa când Liv încheie formalităţile 
de vamă şi ieşi în sala de aşteptare climatizată, cu tavanul înalt. 
Fresce murale impresioniste şi sculpturi atârnate umpleau 
spaţiul cavernos. Recunoscu unele momente dramatice din 
trecutul îndelungat şi sângeros al oraşului Ruina despre care 
citise în avion. 

Personajele istorice energice contrastau izbitor cu indivizii în 
carne şi oase ce-şi târau picioarele pe sub ele. Câţiva oameni de 
afaceri tipici, deşi nu mulţi, îmbrăcaţi la patru ace, cu nasurile 
în laptopurile sau în telefoanele lor conectate la internet. 
Grupuri mici de turişti vânturându-se în stânga şi-n dreapta pe 
pardoseala de marmură, fără un scop aparent, supravegheați de 
doi poliţişti plictisiţi, purtând fiecare câte o armă automată pe 
umăr. 

Majoritatea turiştilor care se îndreptau către Ruina aterizau 
la aeroportul mai mare, aflat la nord de Gaziantep, fiindcă era 
mai aproape de fortăreaţa antică. Liv nu se gândise la asta când 
îşi rezervase zborul; cumpărase pur şi simplu bilet la primul 
avion pe care credea că putea să-l prindă. Conform ghidului 
turistic, între fostul aeroport şi oraşul vechi circulau autobuze 
suficiente, dar la ora aceea se gândea că va trebui probabil să 
dea o căruţă de bani pe un taxi, de îndată ce avea să facă rost de 
ceva valută locală. 

Uitându-se în jur în căutarea unui birou de schimb, îl zări pe 
tipul înalt, bine făcut, care o fixa cu privirea. Se uită mai întâi 
prin el, tulburată de privirea lui directă, apoi din nou la el. Acum 
îi zâmbea. li zâmbi şi ea. Atunci el ridică un carton pe care 
numele ei era scris cu carioca. 

— Domnişoara Adamsen? o întrebă, apropiindu-se. 

Ea încuviinţă, neştiind foarte bine de unde să-l ia. 

— Arkadian m-a trimis, explică el. 

Avea o voce joasă, ce părea să aparţină unei persoane mai în 
vârstă. Şi nici urmă de accent. 

— American? întrebă Liv. 


— Am studiat acolo, zise el, păstrându-şi zâmbetul prietenos 
şi netulburat. Dar nu te lăsa impresionată. E un oraş turistic, 
aici toată lumea vorbeşte engleza. 

Ea dădu din cap, căci un mister fusese dezlegat, dar se 
încruntă când altul i se insinuă în minte. 

— De unde ai ştiut cu ce avion am...? 

— N-am ştiut, o întrerupse el. Am aşteptat ultimele zboruri 
internaţionale, în ideea că ai putea fi în unul dintre ele. 

Părea destul de vesel pentru cineva care-şi petrecuse 
jumătate din noapte la pândă în aeroport. 

— Primul pe care l-am prins... zise ea, simțindu-se vinovată 
că tipul primise o însărcinare aşa de aiurea. 

— Nicio problemă. 

Arătă înspre sacul de voiaj botit care i se legăna în mână. 

— Ăsta e bagajul tău? 

— Da, dar nu-ţi face probleme, mă descurc. 

Îşi ridică sacul pe umăr şi îl urmă pe pardoseala lucioasă din 
marmură. 

Cu siguranţă n-ai parte de un asemenea tratament în New 
Jersey, se gândi Liv fixându-şi ochii pe spatele lat al tânărului 
care-i făcea loc tăind brazdă după brazdă în grupurile de turişti 
placizi. Trenciul lung i se umfla la spate pe când înainta cu 
uşurinţă, dându-i un aer de cavalerism impetuos, în ton cu 
frescele de pe pereţi. pi 

Liv se strecură într-o uşă rotativă ce se deplasa încet. În 
spaţiul îngust, se afla suficient de aproape de el ca parfumul lui 
s-o învăluie. Proaspăt, astringent, cu un iz vag de piele, de 
citrice şi de ceva vechi şi liniştitor - tămâie, poate. Majoritatea 
poliţiştilor pe care îi ştia considerau în general Old Spice ca 
fiind apogeul sofisticării. Il privi. Era mai înalt decât i se păruse 
şi de o frumuseţe clasică, genul acela înalt şi brunet - cu ochii 
albaştri ca gheaţa, cu părul nu negru, aşa cum i se păruse 
iniţial, ci şaten foarte închis. Era exact tipul de bărbat despre 
care mamele îşi avertizau fiicele şi pe care ghicitoarele îl găseau 
ascuns în globul de cristal, dacă le plăteai destul de bine. 

Uşa rotativă îi scoase cu blândeţe afară în noapte şi mirosul 
ploii căzute pe beton îi clăti simţurile amorţite de călătorie, 
trezindu-le la viaţă. Era cel mai proaspăt lucru de care avusese 
parte în peste douăsprezece ore, dar, în universul întors cu 
susul în jos al dependenţilor de nicotină, nu făcu decât să-i 


aducă aminte cât de tare tânjea după o ţigară. Se opri în faţa 
intrării şi îşi deschise sacul. 

— Unde ai parcat? 

Bărbatul se întoarse şi o privi cum răscoleşte prin 
harababura din sacul de voiaj. 

— Acolo. 

Făcu un semn cu capul înspre parcarea de scurtă durată 
aflată de partea cealaltă a drumului. 

Liv privi în bezna din faţă şi la ploaia ce bătea în rafale. 

— Am împachetat în grabă..., zise. Nu... cred... că amo 
geacă aici. 

Bărbatul îi întinse umbrela, dar Liv n-o băgă în seamă. N- 
avea ochi decât pentru pachetul mototolit de Luckies pe care îl 
găsise în cele din urmă. Íl scutură, făcând să iasă o ţigară pe 
care o prinse direct cu buzele. 

— Cam bate vântul, remarcă, strângând din umeri ca să se 
apere de frig. Nu vreau să-ţi strici umbrela din cauza mea. Ştii 
ce... ce-ar fi să te duci după maşină? Eu rămân aici să fumez o 
țigară, aşa n-o să mă fac ciuciulete, iar tu nu va trebui să mă dai 
în judecată pentru fumat pasiv. 

Bărbatul ezită, privi rafalele de ploaie ce loveau zona de 
debarcare a pasagerilor. 

— OK. Nu te mişca. Vin imediat! 

Liv îl privi cum se îndepărta, cu vântul prinzându-l de 
marginile hainei. Îşi făcu mâna căuş în jurul ţigării, o aprinse şi 
trase adânc în piept o doză de nicotină şi din aerul nopţii. 
Expiră, simțind cum tensiunea zborului începea să se topească 
şi să se evapore odată cu fumul. Înghesui pachetul la loc în sac; 
cotrobăi apoi în geantă până îşi găsi telefonul şi îl deschise. 

O camionetă trecu în viteză prin ploaie, pe lângă o staţie de 
autobuz acoperită, aflată pe partea cealaltă a şoselei, unde un 
gardian părea să alunge trei tineri care încercau să înnopteze 
acolo. Arătau ca nişte studenţi care o făcuseră lată sau ca nişte 
vagabonzi obişnuiţi ce-şi petreceau viaţa hoinărind dintr-o parte 
în alta. 

Bine aţi venit la Ruina... 

Telefonul vibră în mâna ei când intră în zona de semnal. Avea 
trei apeluri pierdute şi două mesaje noi. Işi trecea degetul mare 
pe tastatură pentru a forma numărul serviciului de mesagerie 
vocală, când un Renault Sedan de o culoare nedefinită trase în 


faţa ei. Fereastra se lăsă în jos şi polițistul elegant îi zâmbi de la 
volan. Se întinse peste scaune şi îi deschise uşa din spate. 

Liv trase cu lăcomie un ultim fum din ţigară, îngropă mucul 
în scrumiera umplută cu nisip aflată lângă uşa rotativă, după 
care îşi luă sacul şi traversă în fugă trotuarul umed până la 
căldura confortabilă din interiorul maşinii. 

— Cum te cheamă? îl întrebă, închizând portiera şi căutând 
centura de siguranţă. 

El băgă în viteză şi se înscrise în şirul de maşini şi taxiuri ce 
înaintau încet către semnele de ieşire. 

— Gabriel, spuse. 

— Ca pe înger? 

Îi văzu ochii încreţindu-i-se în oglinda retrovizoare. 

— Ca pe înger. 

Liv se sprijini de uşă simțind cum oboseala o învăluie ca o 
pătură. Era pe punctul de a închide ochii, când îşi aminti de 
mesaje. Formă numărul serviciului de mesagerie vocală şi ridică 
telefonul la ureche. 

— Pe cine suni? o întrebă şoferul. 

— Îmi ascult mesajele. Liv îşi înăbuşi un căscat. Unde 
mergem, mai exact? 

— La Ruina, zise el, desprinzându-se de trafic şi luând-o pe 
un drum secundar. Unde altundeva? 

În acel moment, printre păcăniturile cauzate de furtună, 
primul mesaj începu să se deruleze. 


47 


— Alo... ăăă... domnişoară Adamsen. Aici inspectorul 
Arkadian. Voiam să vă mai spun o dată cât de rău îmi pare... 
pentru pierderea suferită... am trimis pe e-mail nişte poze pe 
adresa detectivului Berringer... Poliţia din Newark... 

Liv îşi apăsă telefonul mai aproape de ureche, pe măsură ce 
păcănitul se intensifica, înecând părţi din mesaj. 

Vă va suna în... să identificaţi în mod oficial... El se poate 
ocupa de tot pe partea lui... nu ezitaţi... sunaţi-mă dacă aveți... 

Mesajul se încheie şi ochii ei se îndreptară către bărbatul de 
la volan. Dacă Arkadian trimisese poze ca ea să le identifice, 
asta însemna că nu se gândea că era pe drum. Aşa că de ce să fi 
trimis pe cineva care s-o ia de la aeroport? Al doilea mesaj 
începu să se deruleze. 

Bună, sunt detectivul Berringer de la Poliţia din Newark... 

Nu aşteptă să audă şi restul. 

Spusese că îl cheamă Gabriel. Spusese că e poliţist. 

Nu. 

Niciun moment nu spusese că era poliţist. Nu-i arătase 
insigna când se prezentase. Spusese doar că îl trimisese 
Arkadian şi ea presupusese restul. I/dioata. Se lăsase dusă de 
nas de oboseală şi de faptul că el arăta bine şi era politicos. Dar 
cine naiba era tipul? 

— E totul în regulă? 

Liv îşi ridică privirea şi îi întâlni ochii în oglindă. 

— Da, zise, dându-şi brusc seama de îngrijorarea care i se 
vădea pe faţă. Chestii legate de serviciu. M-am urcat în grabă în 
avionul care m-a adus încoace. N-am apucat să termin unele 
lucruri înainte de a pleca. Şeful meu e furios pe mine. 

Ochii lui se îndreptară din nou către şosea, căci o camionetă 
tocmai îi depăşea în viteză, scrâşnind din pneuri şi stârnind un 
nor de stropi. Cauciucurile scârţâiră şi interiorul maşinii fu 
inundat de o lumină roşie. Camioneta din faţă frână brusc. Prea 
brusc. 

Gabriel făcu la fel. Roţile Renault-ului scrâşniră pe şoseaua 
alunecoasă. Urmă o smucitură violentă, când bara de protecţie 
se izbi de spatele camionetei. Liv fu aruncată cu brutalitate în 


faţă; singurul lucru care o opri fu centura de siguranţă. Se auzi 
un pocnet scurt şi, pentru o clipă, înainte ca airbagurile să se 
deschidă, se gândi că fusese împuşcată. 

După care totul se derulă cu încetinitorul. 


48 


Înainte chiar ca airbagul şoferului să înceapă să se dezumfle, 
Gabriel îl împingea cu pumnii, desfăcându-şi centura de 
siguranţă şi întinzându-se către portieră. Îi trase una cu piciorul, 
cât de tare putu, o deschise larg şi se rostogoli afară în ploaie 
înainte ca uşa să apuce să se închidă la loc. Totul se petrecu atât 
de repede, că Liv încă mai privea scaunul gol al şoferului când 
se deschise portiera din dreptul ei. 

Se întoarse şi se găsi faţă în faţă cu ţeava unui pistol. 

— Afară! urlă o voce de undeva din spatele ei. 

Liv privi peste gaura neagră a ţevii pistolului la tânărul care-l 
ţinea în mână. Era aproape un băieţel. Urme de coşuri se 
întrezăreau printre tuleiele unei bărbi blonde şi rare, iar din 
cascheta de baseball trasă peste ochii de un albastru spălăcit îi 
cădeau picături de ploaie. 

— Afară! urlă el din nou. 

Se aplecă şi o trase cu mâna liberă chiar în momentul în care 
geamul din spatele ei sări în aer, umplând maşina de cioburi 
minuscule, strălucitoare. Băiatul se smuci înapoi şi făcu o 
piruetă de parcă cineva ar fi tras cu putere de o sfoară prinsă de 
umărul lui stâng. Liv privi în spate şi îl văzu pe Gabriel încadrat 
în tocul presărat cu aşchii de sticlă al ferestrei sparte. 

— Fugi! strigă el, apoi, într-o fracțiune de secundă, dispăru 
din faţa ochilor ei. 

Liv întoarse capul şi privi prin uşa deschisă la băiatul cu ochi 
palizi ce zăcea acolo unde căzuse, uitându-se fix la ploaia 
şfichiuitoare. O grămadă de cioburi căzură pe podea când pipăi 
bancheta în căutarea butonului de deblocare, iar centura de 
siguranţă, eliberată, îi alunecă de-a lungul trupului. Ţâşni afară 
din maşină şi o luă la fugă, sărind peste cadavru, înspre zona 
întunecată din celălalt capăt al străzii. Se aştepta să audă în 
orice clipă un foc de armă şi să simtă cum un glonţ îi pătrunde 
în spate şi o face să cadă, răsucindu-se, la pământ. 

Reuşi să ajungă la trotuar şi alunecă de-a latul lui până la 
gardul viu şi la iarba care-l mărgineau. Dacă ar fi apucat să mai 
crească încă vreo doi ani, având parte de ierni blânde, arbuştii 
sârmoşi i-ar fi oferit cât de cât un ascunziş, dar aşa, mai mult îi 


stăteau în cale. Îi traversă în zigzag, patinând pe pământul 
mustind de apă, ce devenise alunecos ca gheaţa. Îşi încetini 
paşii. Îşi luă inima-n dinţi şi aruncă o privire în spate. 

Prin perdeaua densă de ploaie, vizibilitatea era practic zero. 
Desluşea vag conturul maşinii şi camioneta din faţa ei, dar nimic 
mai mult. Apoi ceva o lovi cu putere, aruncând-o violent pe 
spate. Zăcu acolo câteva secunde, clipind des ca să se apere de 
ploaie, în timp ce răceala pământului îi pătrundea în trup. 
Crezu, pentru a doua oară în decurs de două minute, că fusese 
împuşcată, dar în acel moment observă o formă în faţa ei, 
întinzându-se în beznă ca o imensă pânză de păianjen. Íi urmări 
cu privirea conturul vag până zări ceva subţire şi robust ieşind 
din pământ. Un stâlp. Dăduse cu capul de stâlpul unui gard de 
sârmă împletită. 

Îndrăzni să mai arunce o privire în direcţia celor două maşini 
şi îşi văzu celularul lucind pe pământ, lângă capul ei, acolo unde 
îl scăpase din mână când căzuse. Íl înhăţă, îngrozită că lumina 
slabă avea să acţioneze ca un far, dându-i de gol poziţia pentru 
oricine se afla pe urmele ei. Acoperi ecranul cu mâna şi apăsă 
pe butonul de debranşare. De acolo de unde se afla acum, nu 
mai zărea nici maşina, nici camioneta. Asta o făcu să se simtă 
mai bine - doar pentru o secundă. 

În aer răsună o împuşcătură, urmată de sunetul unui motor 
băgat în viteză şi de scârţâitul chinuit al cauciucurilor pe 
carosabil. Auzi şuieratul gloanţelor izbindu-se de metal undeva 
în josul străzii şi o fereastră spărgându-se. Vehiculul acceleră, 
luă o curbă în viteză şi dispăru. 

Privi în spate, către şosea. Nu văzu nimic în afara luminii 
gălbui, ceţoase, proiectate de felinare. Îşi imagină că dincolo de 
gardul viu cineva stătea, cu o armă în mână, scrutând 
întunericul. Căutând-o. Dar cine? Unul dintre tipii care îi 
atacaseră sau Gabriel? Nu-şi dorea decât să rămână nemişcată, 
să nu fugă, să nu atragă atenţia asupra ei. Dar, când ţâşnise din 
maşină, se îndreptase direct către primul loc în care se putea 
adăposti. Nici măcar nu fugise în diagonală. Stătea ascunsă 
exact acolo unde urmăritorii ei ar fi căutat-o mai întâi. Trebuia 
s-o ia din loc. 

Privi în dreapta, în direcţia în care o luaseră cu maşina. Un 
rând de clădiri de serviciu marcau o intersecţie. Mai mult ca 
sigur erau depozite. Pline cu bagaje sau cu marfă şi poate chiar 
cu oameni lucrând în schimburi de noapte - la doar câteva sute 


de metri distanţă. În cealaltă direcţie, luminile strălucitoare ale 
terminalului dezvăluiau conturul norului jos de ploaie. Nu avea 
idee cât de departe se găsea terminalul, dar cu siguranţă era 
mult mai departe decât clădirile de serviciu. Trase cu urechea, 
verificând dacă nu se apropia cineva. Auzi şuieratul ploii. 
Respirația ei accelerată. Nimic altceva. 

Trase rapid aer în piept de trei ori, se ridică poticnindu-se şi 
o luă la fugă. Logic ar fi fost să se îndrepte către clădirile cele 
mai apropiate şi să încerce să dea alarma, aşa că o porni în 
direcţia opusă. Înapoi înspre sala de aşteptare călduroasă, 
intens luminată, către mulțimile de turişti privind în gol la tabela 
de plecări şi către cei doi poliţişti cu arme semi-automate 
atârnate pe umăr. 

Se ghemui, înaintând prin stânga faţă de gard, sperând din 
tot sufletul că omul care o urmărea se uita în direcţia opusă. Un 
fulger spintecă noaptea, întipărindu-i pe retină imaginea a tot ce 
se găsea în calea ei: poarta gardului din sârmă împletită, la 
circa douăzeci de metri în faţă, şi şirurile de maşini parcate 
dincolo de ea. Dacă reuşea să ajungă până la rândurile 
înghesuite de Sedanuri şi maşini de weekend ce stăteau în calea 
gloanţelor, avea să fie în siguranţă. 

Se auzi bubuitul unui tunet. Poarta era acum la doar 
doisprezece metri în faţă şi gardul viu din stânga ei pierdea în 
înălţime pe măsură ce se apropia de drumul de acces în parcare. 
Rămânea fără puţina protecţie pe care i-o oferea, dar nu avea de 
ales. 

Dungile negre şi galbene ale unei bariere automate se 
întindeau de-a curmezişul intrării în parcare. Îşi impuse să se 
concentreze asupra barierei, nu asupra celui care-o urmărea. 

Mai avea patru metri. 

Trei. 

Un metru şi jumătate. 

Piciorul drept îi atinse asfaltul solid de pe şosea şi ea se 
lansă în direcţia cutiei care adăpostea mecanismul barierei, se 
ghemui în spatele ei, se sprijini recunoscătoare de metalul rece, 
ud şi, pentru o fracțiune de secundă, se simţi în siguranţă. 

Iar în acel moment, ploaia se opri, atât de abrupt, aproape 
nefiresc. Cu o secundă în urmă era învăluită într-o revărsare 
torențială de apă, aproape tropicală, iar acum, dintr-odată, 
cortina se ridicase. Auzea gâlgâitul gurilor de canal de pe şosea 
şi pământul saturat absorbind delicat apa. In liniştea bruscă, 


răsuflarea ei aducea cu scrâşnetul unui fierăstrău. Îşi ciuli 
urechile, încercând să detecteze şi alte sunete. În imaginaţia ei 
febrilă, liniştea din jur vădea prezenţa unui duşman în 
apropiere, pândindu-i cea mai mică mişcare, cu pistolul 
îndreptat înspre pământul îngheţat, aşteptând momentul în care 
avea să găsească o ţintă cu sânge cald. 

Clădirea terminalului era încă prea departe, dar acum îi 
putea desluşi fiecare detaliu - ceea ce însemna că şi cel ce se 
afla pe urmele ei putea face la fel. Simţi o dorinţă copleşitoare 
de a o lua la fugă înapoi, înspre adăpostul oferit de maşinile 
parcate, dar şi-o înăbuşi. 

Numai cinci metri de şosea o despărţeau de parcare. Abia 
acum observă că sectorul în care se afla era luminat mai 
puternic decât restul. Din loc în loc, vedea culoare liniştitoare 
de beznă, unde cercurile de lumină nu băteau. Ar fi mult mai 
greu de depistat dacă ar fugi de-a lungul unui astfel de culoar. 
Cel mai aproape se afla la vreo şase metri distanţă de ea. Plus 
încă vreo cinci metri până la maşini. Sau putea să rişte şi să o ia 
la goană direct din locul în care se afla. 

Închise ochii şi îşi sprijini capul de stâlpul din oţel. Apoi o luă 
la fugă de-a lungul fâşiei înguste de asfalt, ţinându-şi capul la 
nivelul barierei vopsite în negru şi galben. 


Gabriel îi auzi paşii în depărtare, pe şoseaua udă, şi o zări 
traversând în viteză drumul de acces, schimbând direcţia când 
ajunse la un petic de întuneric şi pierzându-se în oceanul de 
caroserii metalice. 

Întoarse capul şi cercetă locul atacului, verificând dacă 
fuseseră  compromişi. Câteva camere de securitate erau 
amplasate la marginea parcării, dar toate erau îndreptate în 
interior, către vehicule. Aceeaşi poveste şi cu clădirile de 
serviciu. Nicio cameră nu era îndreptată înspre şosea. Putea 
presupune, fără să se înşele prea mult, că nimic din ce se 
petrecuse în ultimele minute nu fusese înregistrat. 

Culese tuburile de alamă ale celor şapte cartuşe pe care le 
trăsese înspre vehiculul în retragere. Majoritatea îşi atinseseră 
ţinta, dar niciunul nu-l împiedicase pe şofer să scape. Le aruncă 
în buzunar, cu un clinchet surd, şi îşi îndreptă atenţia către 
cadavru. 


49 


Liv aproape că izbucni în lacrimi de uşurare când pătrunse 
poticnindu-se prin uşa rotativă în clădirea terminalului, scăldată 
într-o lumină binecuvântată. Inaintă şchiopătând, lăsând în urma 
ei o dâră de noroi şi de apă, în vreme ce grupuri de turişti 
speriaţi i se fereau din cale. Unul dintre poliţiştii aflaţi în zona 
controlului paşapoartelor îşi ridică ochii, alertat de agitația 
produsă. Liv îl văzu înghiontindu-şi partenerul şi făcând un 
semn cu capul înspre ea. Colegul lui făcu un pas înapoi când 
dădu cu ochii de creatura cu ochii înnebuniţi, acoperită de 
noroi, care se îndrepta înspre el. Apăsă un buton al staţiei de 
emisie-recepţie şi începu să transmită ceva. Ambii poliţişti îşi 
lăsară mâinile în jos, aproape de trăgaciul armelor lor automate. 

Minunat... 

Am ajuns până aici ca să mă-mpuşte mocofanii ăştia doi. 

Liv recurse la ultimele puteri şi îşi ridică mâinile tremurânde 
în aer, făcând semnul internaţional al capitulării. 

— Vă rog, gâfâi, căzând în genunchi în faţa lor. Sunaţi-l pe 
inspectorul Arkadian. De la secţia de Criminalistică a poliţiei din 
Ruina. Trebuie neapărat să vorbesc cu el. 


Rodriguez stătea la controlul bagajelor şi îl privea pe 
angajatul serviciului de securitate golindu-i conţinutul sacului 
de voiaj pe masa de inox şi cotrobăind prin el. Se auzi un fâsâit 
în staţia pe care o purta la curea când aceasta începu să 
transmită un mesaj de avertizare, dar polițistul îl ignoră. 
Mesajul cerea întăriri în cazul unei femei care avea nevoie de 
ajutor. Rodriguez întoarse capul şi privi peste oamenii aflaţi la 
coadă, de partea cealaltă a detectorului de metale. Înălţimea îi 
permitea să vadă foarte bine sala de aşteptare, dar nu zări 
cauza agitaţiei. 

— Mulţumesc, domnule, vă urez un zbor plăcut. 

Gardianul îi împinse sacul la o parte şi luă următorul bagaj 
care venea huruind pe banda rulantă a aparatului cu raze X. 

Rodriguez se dădu deoparte şi îşi împachetă rapid paşaportul 
de care nu crezuse că va mai avea nevoie vreodată, Biblia pe 
care mama lui o ţinea în mână în clipa morţii, hainele care-i 


atârnau un pic cam largi pe trupul lui subţire, înalt de un metru 
nouăzeci şi şase. Impături ultimul obiect cu grijă, de parcă ar fi 
fost un drapel pe care urma să-l aşeze pe sicriul unui soldat. Era 
o geacă roşie din fâş, cu glugă, lipsită de importanţă pentru 
majoritatea oamenilor, dar de o însemnătate simbolică aparte 
pentru el. 

Trase tare de şnurul sacului, închizându-l, şi luă un volum 
mic, legat în piele, primit de la abate, o cronică a cruciadelor 
Tabula Rasa. Superiorul său scrisese un nume de femeie şi două 
adrese în interior. Prima era de la redacţia unui ziar din New 
Jersey. A doua era o adresă rezidenţială. 

Îşi ridică sacul pe umăr şi o porni în direcţia porţii de 
îmbarcare. Nu aruncă nicio privire în urmă. Indiferent ce se 
petrecea în clădirea terminalului, nu era problema lui. Misiunea 
lui era în altă parte. 


III 
„Căci nu e nimic ascuns ca să nu se dea pe faţă; 
nici n-a fost ceva tăinuit, decât ca să vină la 
arătare.” 


Marcu, 4: 22 


50 


Liv privea pereţii goi, izolaţi fonic, şi oglinda de mici 
dimensiuni care, după cum ştia din experienţă, masca o cameră 
de observaţie. Se întrebă dacă era cineva acolo în acel moment, 
urmărind-o. Îşi scrută imaginea reflectată în oglinda securizată, 
îşi văzu hainele murdare, părul lipit de ţeastă. Ridică mâna ca 
să-şi netezească bretonul, dar renunţă imediat, era o pierdere 
de timp. 

Iniţial crezuse că o aduseseră aici fiindcă sălile de 
interogatoriu erau singurul loc din orice secţie de poliţie în care 
fumatul era încă permis, dar acum, văzându-se în oglindă, nu 
mai fu aşa de sigură. Poate că o ţineau doar ascunsă fiindcă 
arăta ca o nebună. Ce-i drept, se simţise puţin ţicnită când 
dăduse declarația, descriind lanţul de evenimente care 
avuseseră loc de când ajunsese în clădirea terminalului şi până 
la momentul în care se întorsese acolo, împleticindu-se, după 
tentativa de răpire. 

Avea impresia că toate astea i se întâmplaseră altcuiva. 
Senzaţia de detaşare îi sporise atunci când ofiţerul care îi lua 
declaraţia ieşise din încăpere ca să-i mai aducă o ţigară, iar la 
întoarcere vădise o subtilă schimbare de atitudine. Până atunci 
păruse să o compătimească în tăcere, acum păstra distanţa cu 
răceală, încheiase ritualul aproape fără să mai scoată o vorbă, îi 
ceruse să citească şi să semneze documentul şi apoi dispăruse 
fără un cuvânt, jaluzelele montate pe partea exterioară a 
ferestrei împiedicând-o pe Liv să vadă încotro. 

Uşa nu avea clanţă pe interior. Schimbarea de atitudine a 
ofițerului şi aşteptarea tăcută în încăperea asta dezolant de 
goală, cu masa şi scaunele prinse în cuie de podea, îi dădeau lui 
Liv senzaţia că fusese arestată. 

Luă ţigara care ardea încet în scrumieră şi trase un fum. 
Avea un gust străin şi neplăcut, dar mai încercă. Pachetul ei 
mototolit de Luckies rămăsese în sacul de voiaj, pe bancheta din 
spate a maşinii lui Gabriel, alături de paşaport, de cardurile de 
credit şi de restul bagajelor, cu excepţia telefonului mobil. 
Arkadian venea încoace, din câte înţelesese. Liv spera că avea 
să se arate mai înţelegător decât colegul lui. Revăzu în gând 


drumul cu maşina până aici, pe şoseaua şerpuind printre 
siluetele întunecate ale munţilor, traversând apoi străzi 
luminate dintr-un oraş care reuşea să pară în acelaşi timp 
incredibil de vechi şi extrem de modern. Îşi aminti imaginile ce-i 
trecuseră prin faţa ochilor obosiţi, pe când privea afară de pe 
bancheta din spate a maşinii poliţiei: logoul cunoscut al 
cafenelelor Starbucks, fațadele din oţel şi sticlă ale băncilor 
moderne lipite de buticurile săpate în piatră ce-şi atârnau direct 
în stradă mărfurile, ustensile din aramă, covoare şi suveniruri, 
aşa cum făcuseră din vremuri imemoriale. 

Mai trase un fum din ţigara dezgustătoare, strâmbă din nas 
şi o strivi în scrumiera cu imaginea Citadelei imprimată pe fund. 
O dădu deoparte şi îşi sprijini capul pe braţe. Aparatul de aer 
condiţionat zumzăia undeva la periferia simţurilor ei. Îşi închise 
ochii obosiţi, ca să-i protejeze de lumina crudă a neonului, şi, în 
ciuda tuturor încercărilor prin care trecuse, adormi în câteva 
secunde. 


51 


Clinica pentru pisici, câini şi alte animale de companie se 
gāsea la intersecția dintre străzile Milosteniei şi Iertarea 
Păcatelor, în centrul Cartierului Pierdut. Prezența unui cabinet 
veterinar într-o parte atât de săracă şi de dubioasă a oraşului 
era surprinzătoare în sine, dar faptul că o lumină era acum 
aprinsă dincolo de faţada sa din sticlă mată era şi mai ciudat. 

În cercurile în care se învârtea Kutlar i se spunea „Clinica 
pentru Femeiuşti” - dovadă a intervențiilor care se efectuau 
acolo după lăsarea întunericului. În cazul majorităţii acestor 
proceduri, pentru care nu erau necesare fişe medicale şi plata 
se făcea cu bani gheaţă, pacientele erau femei. Nu exista un 
singur proxenet în oraş care să nu fi apelat la un moment dat la 
serviciile clinicii, pentru intervenţii mergând de la un avort 
aranjat în grabă pe străduţe lăturalnice, până la o sterilizare la 
preţ redus, disimulată sub aparenţa introducerii unui dispozitiv 
contraceptiv. Steriletele şi pilulele cu hormoni cu eliberare lentă 
erau destul de scumpe, aşa că era mai ieftin să le sterilizeze. 
Majoritatea fetelor nici măcar nu aflau asta decât ani mai târziu. 

Clinica oferea şi alte servicii, mai specializate; unele care 
costau cu mult mai mult, având un preţ pe măsura pedepselor 
severe cu închisoarea pe care le riscau furnizorii. 

Kutlar nu mai apelase niciodată până atunci la serviciile 
clinicii. Nu avea animale de companie şi, până de curând, fusese 
suficient de norocos, având în vedere branşa în care activa, 
încât să nu aibă nevoie de niciunul dintre aranjamentele pe sub 
tejghea pe care le oferea cabinetul. Totul se schimbase însă pe 
drumul secundar biciuit de ploaie, atunci când glonţul de nouă 
milimetri se aplatizase trecând prin uşa camionetei şi se rupsese 
în două, pătrunzându-i în picior. O parte a glonţului zăcea acum 
într-o tăviţă din inox. Kutlar îl privi, îşi simţi stomacul 
întorcându-i-se pe dos şi se uită în altă parte. Îşi zări imaginea 
reflectată în uşa unui dulăpior cu medicamente. Ţeasta lui rasă 
aproape complet era poleită de sudoare şi strălucea în lumina 
becurilor din plafon, care îi transformaseră ochii înfundaţi în 
orbite în două găuri întunecate. Îşi dădu seama că arată ca un 
zombie, se cutremură şi îşi întoarse privirea. 


Stătea întins pe partea stângă, sprijinit de tăblia ridicată a 
mesei de examinare, în timp ce un bărbat gras, cu halat alb şi 
tenul pământiu, continua să caute cu delicateţe cealaltă 
jumătate a glonţului. Din când în când, îşi simţea pielea trasă 
uşor sau auzea un plescăit ca de ţesut sfâşiat, care-i făcea 
stomacul să se întoarcă pe dos, dar îşi reprima senzaţia de 
greață, forţându-se să respire adânc - inspirând pe nas şi 
expirând pe gură - şi concentrându-şi privirea pe imaginea unui 
labrador negru salivând fericit de pe un afiş mare agăţat pe 
peretele opus. 

Kutlar auzise de clinică de la o cunoştinţă specializată în 
importul şi exportul de mărfuri, cărora nu li se face de obicei 
reclamă la rubrica de anunţuri. Acesta îi spusese că doctorul era 
generos cu calmantele, cu condiţia să nu fi căzut din nou în 
patima drogurilor şi să se fi ghiftuit el însuşi cu ele. Clinchetul 
metalului căzând pe metal anunţă reuniunea celei de-a doua 
bucăţi de glonţ cu geamăna ei. 

— Se pare că am găsit mare parte din fierătaie, spuse 
grăsanul cu o voce care n-ar fi sunat neobişnuit în gura unui 
consultant. Trebuie să irig rana ca să scot fragmentele mai mici 
de glonţ care se poate să fi rămas înăuntru. Pe urmă pot închide 
venele şi încep să te cos la loc. 

Kutlar încuviinţă şi strânse din dinţi. Doctorul luă o sticlă 
transparentă din plastic, cu un cioc subţire în vârf, şi o strânse 
cu o mână pufoasă, îndreptând cu grijă jetul de soluţie salină 
rece înspre gaura roşie de pe şoldul lui. Kutlar fu scuturat de un 
frison. Era încă ud de la ploaie. Hainele umede, combinate cu 
pierderea de sânge, îl făceau să tremure puţin, cu o doză de 
stres posttraumatic pe post de declanşator. Privi din nou afişul 
cu câinele fericit, îşi dădu seama că recomanda un tratament 
contra viermilor intestinali şi simţi cum îl lua din nou greaţa. 

Se gândi la atacul de pe şosea, încercând să-şi dea seama 
unde greşiseră. Împreună cu vărul lui, Serko, îi lăsaseră pe 
primii doi tipi la firma de închiriat maşini din faţa aeroportului 
principal, după care se îndreptaseră către celălalt aeroport, 
unde-l duceau pe hispanicul slăbănog care avea de prins ultimul 
avion către State. 

Îl zăriseră pe fantele brunet, îmbrăcat în trenci, imediat după 
ce îl lăsaseră pe spaniol; era la sosiri, ţinând în mână un carton 
pe care scria numele fetei. Părea să fie de la poliţie, dar era 
singur. Păstraseră distanţa, urmărindu-l până când fata apăruse 


pe neaşteptate, sosită cu un avion pe jumătate gol ce venea de 
la Londra. Kutlar analizase argumentele pro şi contra şi 
ajunsese la concluzia că puteau primi un bonus frumuşel dacă 
reuşeau să-l anihileze pe tip şi să vină cu fata în portbagaj, aşa 
că îi urmăriseră până afară. Aproape că avuseseră ocazia s-o 
înhaţe imediat, când însoţitorul ei plecase după maşină şi ea 
rămăsese în urmă ca să fumeze o ţigară. Dar pe partea cealaltă 
a străzii nişte tipi de la securitatea aeroportului îi alungau pe 
vagabonzii aciuaţi în staţia de autobuz. Aşa că au aşteptat. I-au 
urmărit cu camioneta. Şi au hotărât să-i atace pe drumul 
secundar. 

Planul era simplu. El trebuia să se ocupe de „dădacă”, în 
timp ce Serko transfera fata în camionetă. Curat şi uşor. Doar că 
şoferul ţâşnise aşa de repede din maşină, că îl aruncase pe spate 
şi îşi scăpase pistolul. Până să se dezmeticească, se trăsese deja 
un foc. Se aruncase asupra bărbatului, îl lovise, aruncându-i 
pistolul din mână, după care fugise împleticindu-se până la 
camionetă şi demarase. Dar fata nu era în maşină. Nici Serko. 
Pe când se îndepărta în trombă, îşi aruncă privirea în oglinda 
retrovizoare şi zărise o siluetă zăcând pe şosea. Era pe punctul 
de-a face cale-ntoarsă, când gloanţele începuseră să muşte din 
panourile laterale ale maşinii, spărgându-i geamul. Nu îşi dădu 
seama că un glonţ îl nimerise decât în momentul în care a vrut 
să apese pe frână şi piciorul refuzase să se mişte. Să se întoarcă 
ar fi însemnat să se sinucidă. N-avusese de ales. Morţii nu-şi iau 
revanşa. Fie ei veri sau nu. 

Telefonul începu să sune în sala de aşteptare. Kutlar ştia cine 
era. Se întrebă cât timp mai avea înainte să fie prins. Mai 
lucrase în mod sporadic pentru Biserică şi în trecut, de cele mai 
multe ori fuseseră misiuni mărunte de intimidare sau de 
transmitere a unor mesaje însoţite de ameninţări. Niciodată 
ceva de anvergura asta. Niciodată o răpire. Niciodată o misiune 
care necesita să facă uz de armă. Dar banii erau prea frumoşi ca 
să-i refuze. Chiar şi aşa, de îndată ce doctorul termina, avea s-o 
şteargă de acolo, cu sau fără recompensă. Nu voia să-şi lase 
pielea în misiunea asta. Ascultă telefonul sunând, gândindu-se 
ce bine ar fi fost dacă nu le-ar fi spus despre clinică. Nu că ar fi 
avut de ales. Tipul mai în vârstă îl întrebase în mod special unde 
trebuie să meargă dacă apar victime. Ăsta era cuvântul pe care-l 
folosise - victime. Ar fi trebuit să renunţe atunci. Acum era prea 
târziu. Prea târziu pentru Serko, cel puţin. 


— O să-ţi dau nişte antibiotice pentru febră, zise grăsanul cu 
o voce pe care o salvase dintr-o viaţă anterioară. Vor avea şi 
efect profilactic împotriva unei eventuale infecţii. 

Kutlar încuviinţă din nou, simțind cum sudoarea îl gâdilă în 
creştet şi îi alunecă pe ceafă şi pe spate. Se zvonea că 
doctoraşul practicase medicina de-adevăratelea la un moment 
dat, înainte ca lipsa de voinţă şi accesul nelimitat la morfină să-l 
compromită definitiv. 

— Trebuie să mergi undeva să te odihneşti, zise doctorul. 
Stai cuminte până se vindecă. 

— Cât timp? întrebă Kutlar cu o voce răguşită, simţindu-şi 
gura uscată şi cleioasă de la novocaină sau de la cine ştie ce alte 
medicamente pompate în el. 

Doctorul îşi cobori din nou ochii asupra găurii cu margini 
neregulate şi o examină de parcă era o orhidee dintr-o specie 
rară. 

— O lună, poate. Cel puţin două săptămâni, până poţi încerca 
să calci din nou pe el. 

Vocea care se auzi din uşă îi făcu pe amândoi să tresară. 

— Trebuie să fie-n stare să umble pe picioarele lui când 
plecăm de aici. 

Kutlar îl privi pe Cornelius care păşea în încăpere, cu petele 
ceroase de pe chipul lui strălucind sub luminile chirurgicale. 

Johann îl urma îndeaproape. Fâşurile roşii le erau ude 
leoarcă. Arătau de parcă fuseseră scăldaţi în sânge. 

— OK, zise grăsanul. Ştia că nu e bine să se pună cu clienţii. 
O să-i leg rana strâns şi o să-i dau nişte calmante puternice. 

Cornelius se opri în dreptul mesei şi se aplecă să cerceteze 
rana cu ochi de cunoscător, înainte ca doctorul să înceapă s-o 
bandajeze. Se uită la Kutlar făcându-i cu ochiul; un zâmbet îi 
încreţea pielea din colţul ochilor şi îi trăgea uşor peticele palide 
de piele de pe obraji. Undeva în interiorul piciorului amorţit şi 
rece, Kutlar simţi mişcându-se ceva. Prietenul lui avusese 
dreptate, doctorul era generos cu pastilele; dar zidurile de 
novocaină se prăbuşeau unul după altul şi armata durerii îşi 
începea invazia. 

Doctorul termină de bandajat rana şi luă o seringă. 

— O să-ţi injectez nişte morfină acum şi o să-ţi dau nişte 
tablete să le iei cu tine. 

Încăperea fu învăluită pentru scurt timp într-un nor roşiatic 
când Johann îl înhăţă pe doctor şi îi acoperi gura cu mâna. Ochii 


injectaţi de sânge se căscară, înnebuniţi de spaimă în spatele 
ochelarilor unsuroşi, şi secreţii nazale spumoase începură să-i 
curgă când intră în hiperventilaţie. Cornelius îi smulse seringa 
dintre degetele durdulii şi i-o înfipse în braţ prin mâneca albă a 
halatului. Apăsă pe piston şi ochii măriţi trecură de la panică la 
o resemnare sticloasă, pe măsură ce opiul îi pătrundea în 
organism. Johann îl târî înspre un scaun şi îl trânti pe el, în timp 
ce Cornelius găsea o altă fiolă şi umplea din nou seringa. O băgă 
în acelaşi loc în care o înfipsese prima dată, apăsând pe piston 
până când seringa se goli. 

— Tabula Rasa, murmură el, aruncându-i o privire lui Kutlar. 
Fără martori. 

Scoase seringa din braţul grăsanului şi se apropie. 

Kutlar ar fi luat-o la fugă dacă l-ar fi ţinut picioarele, dar ştia 
că era în zadar. N-ar fi reuşit nici măcar să iasă din încăpere. Se 
gândi la Serko întins pe şoseaua umedă. Speră că ticăloşii ăştia 
fără scrupule, oricine ar fi fost ei, îl vor prinde măcar pe tipul 
care-l ucisese, întorcându-i serviciul. Se uită la seringa care se 
apropia, bălăngănindu-se între degetele groase ale lui Cornelius, 
cu vârful acului rozaliu de la sângele doctorului. 

Sper c-o să folosească un alt ac, se gândi Kutlar, înainte de a- 
şi da seama că de fapt conta prea puţin. 

— Trebuie s-o ştergem de aici, zise Cornelius. 

Se întinse, luă un prosop de hârtie dintr-o cutie aşezată pe o 
măsuţă şi înveli seringa în el. 

— Eşti în stare să te mişti? 

Kutlar încuviinţă. Respiră din nou. Cornelius lăsă seringa să 
cadă în buzunarul fâşului, după care îl prinse de subsuoară şi îl 
ajută să se ridice în picioare. Kutlar îşi simţi carnea umflată a 
piciorului zvâcnind sub bandajul strâns. Încăperea începu să se 
învârtă cu el. Incercă să facă un pas, dar picioarele nu-l 
ascultară. Ultimul lucru pe care-l zări înainte să leşine fu 
imaginea câinelui de pe afiş, cu ochii strălucitori, plesnind de 
sănătate şi fericit la culme fiindcă scăpase de viermi. 


52 


Zorii începeau să se întrezărească printre coroanele 
copacilor când Gabriel frână la şase metri de marginea carierei 
şi opri motorul maşinii. Fosta carieră de piatră era săpată în 
munţii din nordul oraşului, la capătul unei vechi artere 
principale care pe vremuri o lega de marele bulevard nordic din 
Ruin. Peste o sută de care trase de boi huruiseră odinioară zilnic 
pe aici, încărcate cu piatra ce servise la înălţarea metropolei. 

Mare parte din materia primă din care se ridicase capela 
publică din centrul oraşului provenise de aici, la fel şi porţiuni 
însemnate din zidurile de nord şi de vest. Acum, însă, drumul 
era îngropat sub arbuşti pitici, denşi, şi sub resturi de scoarță şi 
frunze putrezite, aşternute de-a lungul câtorva veacuri, câte o 
lespede crăpată ieşind ici-colo la suprafaţă ca un os sfărâmat, 
singurul lucru ce mai amintea de existenţa lui. Se afla la o 
distanţă de doi kilometri şi jumătate de orice drum circulat şi nu 
mai era marcat pe hărţile moderne; era aproape imposibil de 
găsit, chiar şi în plină zi, dacă nu ştiai că se afla acolo. 

Gabriel merse până la marginea carierei, aspirând mirosurile 
grele, primordiale, descătuşate de potopul din noaptea trecută, 
şi privi dincolo de ea. Douăzeci şi cinci de metri mai jos, un 
covor de alge verzi acoperea suprafaţa unui lac a cărui 
adâncime era imposibil de estimat. Era, fără îndoială, destul de 
adânc. Carierele de piatră adunau apa de ploaie aidoma unor 
butoaie uriaşe. Trase cu urechea, încercând să depisteze vreun 
motor de maşină, lătrat de câine, scrâşnet de ferăstrău, sau 
orice alt sunet care ar fi indicat că se mai afla şi altcineva prin 
preajmă. Nu auzi decât pleoscăitul câtorva pietre căzând în 
apele verzi de dedesubt. 

Convins că era singur, se îndreptă către portbagajul maşinii 
şi îl deschise. Dinăuntru îl priveau fix ochii palizi, lipsiţi de viaţă 
ai mortului. Pe piept, o pată mare, rozalie, împrejmuia o gaură 
mică, întunecată. li luă pistolul; un Glock 22 - arma preferată a 
traficanţilor de droguri, a mafioţilor şi a poliţiştilor din jumătate 
din ţările occidentale. Avea cincisprezece cartuşe în încărcător 
şi încă unul pe ţeavă. Gabriel deschise locaşul închizătorului şi 
scoase un glonţ S&W semiblindat de calibrul .40, cu încărcătură 


uşoară. Literele S şi W veneau de la marca Smith & Wesson, 
deşi cârcotaşii susțineau că vin de la „Short & Wimpy”s , fiindcă 
încărcătura de pulbere uşoară însemna şi că glonţul se deplasa 
destul de încet. Dar, în acelaşi timp, nu se producea niciun bang 
sonic, adică sunetul era cu mult redus - ceea ce nu era neapărat 
un lucru rău, dacă nu ţineai morţiş să atragi atenţia asupra ta. 
Mortul nu reuşise să tragă însă niciun glonţ şi nici nu va mai 
avea ocazia vreodată. 

Gabriel se întinse peste cadavru şi scoase doi saci din pânză 
neagră din partea din spate a portbagajului. li aşeză pe jos şi 
deschise fermoarul primului sac. Ilnăuntru se găseau două sticle 
mari din plastic, pline cu hipoclorit. Turnă întreg conţinutul unei 
sticle peste cadavru, asigurându-se că acoperă bine toate zonele 
pe care le atinsese, pentru a distruge orice urmă de ADN. A 
doua sticlă era pentru interiorul maşinii. Deschise portiera din 
spate. 

Pe podea, parţial îngropat sub scaunul şoferului, se găsea 
sacul de voiaj pe care Liv îl avea la ea când o luase de la 
aeroport. Îl ridică şi îl aruncă pe pământ înainte de a începe să 
toarne înălbitor peste toate locurile pe care ea le-ar fi putut 
atinge. Răsuci apoi cheia în contact şi apăsă pe butonul de 
deschidere a ferestrelor. Trei dintre ele coborâră complet. A 
patra era deja spartă. Turnă restul lichidului peste volan, peste 
schimbătorul de viteze şi peste scaunul şoferului, după care 
aruncă sticla goală în portbagaj. Îşi scoase pistolul SIG P228 cu 
amortizor din tocul atârnat de umăr şi trase un glonţ de 9 
milimetri prin podeaua portbagajului, după care închise uşa şi 
mai trase un glonţ prin ea. 

Căută o creangă pe jos, pe sub copaci, o rupse în două şi o 
aduse la maşină. Apăsă ambreiajul şi băgă în viteza întâi, după 
care apăsă cu băţul pedala de acceleraţie până când motorul 
începu să se tureze încet. Sprijini capătul celălalt al băţului de 
scaunul şoferului, blocându-l şi asigurându-se că volanul era 
îndreptat în faţă, după care eliberă frâna de mână dintr-o 
singură mişcare şi se îndepărtă. 

Când greutatea lui nu mai apăsă asupra ambreiajului, maşina 
intră în viteză. Roţile din faţă începură să se învârtă pe 
pământul moale. Maşina rămase pe loc o secundă, până când 
fiecare cauciuc prinse aderenţă pe pietrele de sub covoraşul de 
frunze putrede; atunci o luă din loc, hurducându-se. Gabriel o 


3 „Scund şi tăntălău.” 


urmări cum prindea viteză. Roţile dădură de aer şi Renault-ul se 
înclină, dispărându-i din faţa ochilor. Îl auzi izbindu-se de pereţii 
carierei, după care lovi apa cu un plescăit, reducând motorul 
chinuit la tăcere pe vecie. 

Gabriel se duse până la marginea prăpastiei şi privi în jos. 
Maşina era cu roţile în sus, plutind înspre mijlocul bălții şi 
scufundându-se pe măsură ce aerul ieşea la suprafaţă prin 
ferestrele deschise şi prin portbagajul găurit. O privi până 
dispăru sub apă, nelăsând în urmă decât o dâră din ce în ce mai 
firavă de bule de aer şi o pată de ulei. Îşi lăsă capul într-o parte, 
ca o pasăre de pradă. 

În liniştea din jur auzea valurile lovindu-se de pereţi, tot mai 
încet, pe măsură ce amintirea a ceea ce le stârnise dispărea 
treptat. In cele din urmă, se lăsă aşa o linişte, că telefonul care 
începu să-i sune în buzunar se auzi ca o sirenă. Îl scoase rapid şi 
îl deschise înainte să apuce să mai sune o dată, uitându-se la 
numărul apelantului. 

— Bună, mamă, zise. i 

— Gabriel, spuse Kathryn Mann. Începeam să mă întreb unde 
eşti. 

— Am avut o problemă la aeroport. Privi din nou în jos, către 
apa verde. După ce a sosit fata, a mai apărut cineva. A trebuit să 
fac puțină curățenie. 

Urmă o scurtă pauză, în care Kathryn stoca informaţiile 
primite. 

— E cu tine? 

— Nu. Dar nu e nici cu ei. 

— Şi unde e? 

— În siguranţă. Trebuie să fi ajuns deja la poliţie. Ajung 
înapoi la Ruina în douăzeci de minute. O s-o găsesc din nou. 

— Eşti teafăr? îl întrebă ea. 

— Sunt bine, zise el. Nu-ţi face griji pentru mine. 

Închise şi îşi strecură telefonul la loc în buzunar. 

Bătuci cu piciorul pământul acoperit de frunze putrezite, 
acolo unde roţile îl răscoliseră, după care se îndreptă către al 
doilea sac din pânză. li desfăcu fermoarul şi scoase din el două 
roţi, mai multe tuburi negre şi motorul motocicletei portabile de 
teren pe care o folosise mare parte din vară în proiectul din 
Sudan. Atât cadrul, cât şi motorul de 100 cc erau din aluminiu, 
ceea ce făcea motocicleta foarte uşoară, şi se pliau atât de bine, 
că puteai să prinzi patru astfel de vehicule pe spatele unui 


animal de povară şi să le duci în regiunile cel mai greu 
accesibile din lume. Lui Gabriel îi luă mai puţin de cinci minute 
să o monteze. 

Scoase din sac o cască neagră şi puse în locul ei geanta lui 
Liv şi celălalt sac gol. li închise fermoarul, îl aruncă pe umăr şi 
se urcă în şa, legănându-se de câteva ori ca să dezmorţească 
arcurile. Lovi de câteva ori pedala pentru a alimenta motorul cu 
combustibil; acesta se trezi la viaţă şi începu să huruie. Cine l-ar 
fi auzit, l-ar fi confundat cu sunetul făcut de un ferăstrău mic. 
Întoarse motocicleta, o băgă în viteză şi o luă înapoi pe urmele 
de cauciucuri pe care le lăsase Renault-ul în drum spre carieră. 


53 


Liv se trezi brusc, tresărind, cu inima bătând să-i spargă 
pieptul, de parcă s-ar fi aflat acolo cineva şi ar fi încercat să iasă 
lovind cu pumnii şi picioarele. Avusese unul dintre visele acelea 
în care cazi, te prăbuşeşti şi te smulgi din somn în ultima clipă, 
înainte de a te izbi de pământ. Cineva îi spusese odată că, dacă 
nu te opreai din cădere, însemna că eşti mort. Se întrebase 
mereu de unde ştia. 

Îşi înălţă capul pe care şi-l ţinuse pe braţe, mijindu-şi ochii ca 
să-i apere de lumina strălucitoare din camera de interogatoriu. 

Un bărbat şedea pe scaunul din faţa ei. 

Se trase instinctiv înapoi. Scaunul scârţâi, opintindu-se în 
şuruburile prinse de podea care-l ţineau pe loc. 

— "Neaţa, o salută bărbatul. Ai dormit bine? 

Liv îi recunoscu vocea. 

— Arkadian? s 

— Da, eu sunt. Îşi coborî ochii pe un dosar aflat pe masă, 
între ei, după care îi ridică din nou. Întrebarea e cine eşti tu? 

Liv privi dosarul, simțindu-se de parcă s-ar fi trezit pe 
planeta Kafka. Lângă el se afla o pungă cu chifle, o cană plină cu 
cafea neagră şi ceva ce semăna cu un pachet de şervețele 
umede. 

— Asta-i tot ce-am putut improviza la repezeală pe post de 
duş şi mic-dejun, zise Arkadian. Serveşte-te! 

Liv dădu să ia nişte pâine, văzu în ce hal îi erau mâinile, şi 
luă şerveţelele în schimb. 

— În general, am încredere în oameni, zise Arkadian, privind- 
o cum îşi curăța noroiul uscat şi murdăria dintre degete, aşa că, 
dacă cineva îmi spune un lucru, înclin să-l cred, până se iveşte 
altceva care să mă convingă de contrariu. Mi-ai dat numele unui 
bărbat când te-am sunat şi numele acela s-a confirmat. 

Privi din nou dosarul. 

Liv simţi un nod în gât când îşi dădu seama ce conţinea. 

— Dar ai spus şi că bărbatul în cauză e fratele tău - şi cu asta 
am o problemă. 

Ridică din sprâncene, ca un tată răbdător şi îngăduitor, care 
a fost foarte dezamăgit. 


— În plus, apari la aeroport în toiul nopţii, turuind vrute şi 
nevrute despre oameni care sunt atacați şi împuşcaţi, iar asta 
îmi pune încrederea la grea încercare, domnişoară Adamsen. 

O privi cu ochi trişti. 

— Nu s-a raportat niciun incident în trafic în apropierea 
aeroportului. Niciun foc de armă. Şi, deocamdată, nimeni n-a 
găsit vreun cadavru pe marginea şoselei. De fapt, în acest 
moment, singura persoană care susţine că toate astea s-au 
întâmplat eşti... 

Liv îşi lăsă capul în jos şi se apucă să-şi scarpine cu furie 
părul acoperit de noroi, scuturându-l cu amândouă mâinile, ca 
un câine înnebunit să scape de un purice, până când o mulţime 
de diamante minuscule începu să cadă răpăind pe masă. 
Scărpinatul violent încetă la fel de brusc cum începuse şi ochii 
ei verzi îl străfulgerară de pe chipul mânjit cu noroi. 

— Crezi că umblu cu cioburi de geam de maşină în păr, în 
caz că trebuie să-mi dovedesc spusele? 

Arkadian se uită la cristalele minuscule ce străluceau pe 
suprafaţa zgâriată a mesei. 

Liv se frecă la ochi cu mâini curate, care miroseau acum a 
loţiune de bebeluşi. 

— N-ai decât să nu mă crezi că am fost la un pas de-a fi 
răpită. Nu-mi pasă. Nu vreau decât să-mi văd fratele, să plâng 
zdravăn, după care să fac aranjamentele, fără-ndoială dificile, ca 
să-l iau acasă. 

— lar eu aş fi cât se poate de fericit să te las. Dar încă nu 
sunt convins că el chiar e fratele tău şi că nu eşti de fapt decât o 
ziaristă care încearcă să obţină informaţii exclusive legate de un 
subiect fierbinte. 

Nedumerirea se aşternu pe chipul lui Liv. 

— Ce subiect fierbinte? 

Arkadian clipi, de parcă în mintea lui tocmai avusese loc un 
declic. 

— Răspunde-mi la o întrebare, zise. De când am vorbit prima 
oară cu tine, ai dat cu ochii de vreun ziar sau ai văzut vreun 
jurnal de ştiri? 

Liv clătină din cap. 

— Aşteaptă aici. 

Arkadian bătu în geam. Uşa se deschise şi el dispăru. 

Liv înşfăcă o chiflă din pungă. Era caldă încă. O înfulecă în 
timp ce se uita prin crăpătura uşii la biroul dezordonat, auzea 


zumzetul telefoanelor şi al conversaţiilor, vedea mesele de lucru 
pline ochi cu hârtii. Într-un mod straniu, vânzoleala asta o făcea 
să se simtă ca acasă. 

Arkadian se întoarse tocmai când ea lua o gură de cafea, ca 
să facă prima chiflă să alunece mai uşor pe gât, şi întindea mâna 
după a doua. Politistul îi împinse peste masă ediţia de cu o seară 
înainte a ziarului. 

Liv văzu poza de pe prima pagină. Simţi cum ceva se rupe 
înlăuntrul ei, la fel ca atunci, pe malul lacului, în Central Park. 
Ochii i se umeziră, înceţoşându-i vederea. Întinse mâna ca să 
atingă imaginea neclară a bărbatului cu barbă stând nemişcat 
pe vârful Citadelei. Un hohot de plâns se smulse de undeva din 
adâncul ei şi izbucni în sfârşit în lacrimi. 


54 


Zorii îi adună din nou pe toţi în marea catedrală pentru 
slujba matutină, ultima dintre cele patru liturghii nocturne, 
pentru a fi martori la moartea nopţii şi naşterea unei noi zile. 
Fiindcă serviciul religios avea o însemnătate simbolică foarte 
puternică, amintind de mântuire, de renaştere, de salvarea din 
ghearele răului şi de triumful luminii asupra întunericului, era 
obligatoriu ca toţi cei din Citadelă să participe la el. 

Astăzi, însă, ceva se schimbase. 

Athanasius remarcă acest lucru în vreme ce părintele 
Malachi se afla în toiul uneia dintre elucubraţiile sale retorice 
lansate de la amvon, iar el se uita visător pe deasupra rândurilor 
de gărzi în sutane roşii aflate în faţa lui. În ciuda regulii severe 
conform căreia toţi trebuia să participe la slujba matutină, una 
dintre gărzi lipsea. Cu cei un metru nouăzeci şi şase ai săi, 
Guillermo Rodriguez nu trecea de obicei neobservat, întrecându- 
i cu un cap, la propriu, pe confrații săi. Dar astăzi nu era acolo. 

Atunci îşi aminti de cele şaizeci şi două de dosare personale 
pe care le dusese în încăperea abatelui cu o zi în urmă. Şaizeci 
şi două de dosare roşii pentru şaizeci şi doi de călugări Carmina. 
Îşi întoarse uşor trupul, de parcă ar fi ascultat cu atenţie 
predica, şi-i numără în tăcere. 

Aerul captiv din catedrală vibră la sunetul grav al tuturor 
glasurilor din Citadelă care intonau imnul final de slavă în limba 
originală a bisericii lor. „In fiecare zi te binecuvântez; îţi slăvesc 
numele de-a pururea şi-n vecii vecilor. Mărit eşti Tu, Doamne: 
învaţă-mă legile tale.” 

Athanasius reuşi să încheie numărătoarea tocmai pe când 
rândurile de călugări începură să se împrăştie. Erau cincizeci şi 
nouă de gărzi. Trei dintre ei lipseau. 

Când soarele se înălţă pe cer, ferestrele mari se luminară 
deasupra altarului; Dumnezeu îşi deschisese ochiul măreț şi 
privea în jos, la congregația lui credincioasă. Lumina răzbise, 
încă o dată, întunericul; noua zi începuse. 

Athanasius ieşi agale din catedrală, pierdut în marea de 
sutane maronii, întrebându-se ce putea să însemne noua lui 
descoperire. Cunoştea câte ceva despre trecutul fratelui 


Guillermo şi bănuia de ce abatele l-ar fi putut alege pe el. 
Gândul acesta îl tulbura profund. Se mândrise mereu cu faptul 
că era în stare să-i domolească abatelui pornirile impulsive. 
Lipsa celor trei gărzi îl neliniştea - nu doar fiindcă se temea de 
reacţia superiorului său faţă de moartea fratelui Samuel, ci şi 
pentru că fusese nevoit s-o descopere singur. 

Cu o zi în urmă, în cripta interzisă, când îi dezvăluise profeția 
ce părea să prevestească sfârşitul Sacramentului şi un nou 
început, crezuse că asta însemna că abatele renunţase într-o 
oarecare măsură la secretomania paranoică prin care, în opinia 
lui, ţinuse Biserica încremenită în trecut. Acum, bănuielile lui 
sugerau exact opusul. Departe de a privi înspre un viitor 
luminat, se temea că abatele se întorcea la năravurile medievale 
din trecutul lor întunecat şi violent. 


55 


Liv şedea tăcută în camera de interogatoriu scăldată într-o 
lumină puternică, supărătoare. 

Nu-şi luase ochii de la fotografia din ziar cât timp Arkadian îi 
dăduse cu blândeţe toate detaliile. Când încheie, polițistul puse 
mâna pe dosarul albastru aflat lângă el. 

— Aş vrea să-ţi arăt mai multe poze, zise el. Le-am făcut 
înainte de autopsie. Imi dau seama că poate fi dificil şi e în 
regulă dacă nu vrei să le vezi, dar s-ar putea să ne ajute să 
înţelegem mai multe despre moartea lui Samuel. 

Liv încuviinţă, ştergându-şi lacrimile de pe obraji. 

— Dar mai întâi vreau să clarific ceva. 

Ea îl privi. 

— Am nevoie să mă convingi că eşti într-adevăr sora lui. 

Liv se simţi sleită. Nu voia să-şi depene povestea vieţii în acel 
moment, nu în starea în care se afla, dar îşi dorea în acelaşi 
timp să ştie ce i se întâmplase fratelui ei. 

— Nici eu n-am aflat adevărul decât după moartea tatălui 
meu. 

Lucrurile pe care le descoperise în urmă cu opt ani ieşeau 
acum la suprafaţă, tot ceea ce ţinuse până atunci tăinuit cu 
străşnicie în sufletul ei. 

— Treceam printr-o criză de identitate destul de furtunoasă. 
Nu aveam un sentiment de apartenenţă. Ştiu că majoritatea 
copiilor trec printr-o fază în care nu simt că fac parte din familia 
lor, dar eu aveam un nume cu totul diferit de cel al tatălui şi al 
fratelui meu. Nu mi-am cunoscut niciodată mama. L-am întrebat 
odată pe tata despre ea, dar el a tăcut şi s-a închis în sine. În 
noaptea aceea, l-am auzit plângând. Ín imaginaţia mea 
înfierbântată de adolescentă, am presupus că zgândărisem un 
secret ruşinos de familie. Nu l-am mai întrebat niciodată nimic. 

— După moartea lui, durerea mea sau sentimentul de 
abandon, sau cum vrei să-i spui, a părut să se agaţe de această 
întrebare rămasă fără răspuns. Am făcut o fixaţie pentru ea. 
Simţeam nu doar că îmi pierdusem tatăl, ci şi orice şansă de a 
afla cine eram cu adevărat. 

— Dar ai aflat, zise Arkadian. 


— Da, răspunse Liv. Da, am aflat. 

Trase adânc aer în piept şi se cufundă din nou în trecutul ei. 

— Tocmai îmi începusem primul an de facultate la 
Universitatea Columbia. Eram studentă la Jurnalism. Prima mea 
temă importantă a fost să scriu un articol de trei mii de cuvinte 
pe un subiect la alegere. Am hotărât să împuşc doi iepuri dintr-o 
lovitură. Să fac săpături în trecutul familiei mele. Am luat un 
autobuz până în Virginia de Vest, în localitatea în care ne 
născusem eu şi fratele meu. E unul din acele orăşele care ar 
putea fi trecute la categoria „Americană” în dicţionar. O singură 
stradă principală, lungă. Magazine cu copertine întinzându-se 
deasupra trotuarului - majoritatea închise. Se numea Paradise. 
Paradise din Virgina de Vest. Intemeietorii lui îşi făcuseră, cu 
siguranţă, mari speranţe. 

— În vara în care ne-am născut, mama şi tata călătoriseră 
dintr-un loc în altul, lucrând pe unde apucau. Erau horticultori 
organici, nişte vizionari în mai multe privinţe. De cele mai multe 
ori, sfârşeau prin a accepta slujbe obişnuite de grădinari, ceva 
proiecte cu municipalităţile locale, să muncească pe la ferme, 
orice le permitea să câştige suficienţi bani pentru atunci când 
aveau să se nască bebeluşii. Se prezentau la controale medicale 
de câte ori se nimereau prin preajma vreunei clinici, dar cred că 
în acele vremuri controalele se rezumau la analizele de sânge şi 
ascultatul bătăilor celor două inimioare. Nu existau ecografii. 
Mama şi tata habar nu aveau că era o problemă - până a fost 
prea târziu. 

— „Spitalul” în care m-am născut era un centru medical de la 
marginea oraşului. Când am revenit acolo, l-am găsit cuibărit la 
umbra unui Wal-Martuuriaş, fără îndoială vinovat pentru toate 
magazinele goale de pe strada principală. Era una dintre acele 
clinici de ţară a căror funcţie principală e fie să-i cârpească pe 
pacienţi şi să-i expedieze de unde au venit cu un flacon de 
aspirină, fie să-i trimită la un spital adevărat. Era destul de 
rudimentară când am găsit-o eu, aşa că Dumnezeu ştie cum 
arăta când au ajuns mama şi tata acolo. 

— Am intrat în vorbă cu asistenta de la recepţie, i-am 
explicat ce făceam şi ce căutam. Mi-a arătat o debara ticsită de 
cutii conţinând fişe medicale vechi. Aruncate în dezordine. Mi-a 
luat o oră numai să găsesc cutia din anul pe care-l căutam. 


4 Una dintre cele mai mari companii din domeniul comerţului la nivel 
mondial. 


Înăuntru, toate hârtiile erau amestecate. Le-am răsfoit, am găsit 
şi am citit documentele de la naştere. Fişa mea nu era acolo, aşa 
că mi-am notat numele tuturor persoanelor angajate la clinică în 
acea perioadă şi am convins-o pe recepţioneră să mă pună în 
legătură cu una dintre ele, o asistentă care lucrase acolo în anii 
1980 - domnişoara Kintner. Se pensionase de câţiva ani, dar 
locuia în zonă. M-am dus s-o văd. Am stat pe verandă şi am băut 
limonadă. Işi amintea de mama. Fusese foarte frumoasă. Mi-a 
spus că s-a luptat două zile ca să ne aducă pe lume. Medicii nu 
şi-au dat seama care era problema până nu ne-au scos prin 
„trapă”, cum îi spunea ea - o cezariană de urgenţă. 

Se ridică încet de pe scaun. 

— M-am născut Sam Newton, zise ea, aproape în şoaptă. 
Numele fratelui meu era Sam Newton. Ne-am născut în acelaşi 
timp, în aceeaşi zi, din aceiaşi părinţi. Suntem gemeni. 

Se întoarse spre dreapta şi îşi scoase cămaşa din cureaua 
blugilor. 

— Dar nu gemeni obişnuiţi. 

Işi ridică bluza. 

Arkadian văzu o cicatrice albă pe pielea ei palidă. Un crucifix 
căzut într-o rână. La fel cu cea pe care o găsise pe trupul 
călugărului. 

— Se spune despre mulţi fraţi şi surori că sunt „nedezlipiţi”, 
zise Liv. Noi chiar am fost. Nedezlipiţi la propriu. Cele trei 
coaste inferioare ne erau lipite. Suntem ceea ce tabloidele de 
supermarket descriu în mod lugubru drept fraţi siamezi. Mai 
corect, suntem ceea ce se numeşte gemeni omfalopagi, atunci 
când doi nou-născuţi sunt uniţi la nivelul toracelui. Uneori, au şi 
organe interne comune, cum ar fi ficatul. Noi nu aveam în 
comun decât masa osoasă. 

Liv îşi lăsă jos cămaşa şi se aşeză la loc pe scaun. 

— Sora Kintner a spus că naşterea noastră a făcut mare 
vâlvă. Nu mai avuseseră niciun caz de gemeni siamezi de sexe 
diferite, aşa că doctorii s-au entuziasmat foarte tare. Apoi, când 
starea mamei şi a noastră a început să se înrăutăţească, au 
intrat în panică. Mama pierduse atât de mult sânge chinuindu-se 
să ne aducă pe lume, organele interne îi fuseseră atât de 
afectate de naşterea dublului bebeluş cu formă bizară, că nu şi-a 
mai recăpătat cunoştinţa. Cred că şi-au dat seama că ei, sau 
spitalul, cel puţin, erau răspunzători, aşa că au muşamalizat 
totul. Mama a murit la opt zile după ce ne-am născut noi - în 


aceeaşi zi în care eu şi Samuel am fost separați pe cale 
chirurgicală. Abia atunci au descoperit că fusese emis un singur 
certificat de naştere. Au eliberat repede încă unul pentru mine, 
trecând data separării noastre ca data mea de naştere. 
Presupun că, din punct de vedere tehnic, a fost data la care am 
devenit o persoană. A fost ideea tatei să mă boteze ca pe mama. 
Liv Adamsen fusese numele ei de fată, numele tinerei de care se 
îndrăgostise şi pe care o luase de soţie. De aceea n-a vrut 
niciodată să vorbească despre asta. 

Arkadian se gândea la noile informaţii. Le compară cu ceea 
ce ştia deja, căutând în minte întrebări care rămăseseră în 
continuare fără răspuns. 

— Cum se face că numele bunicii tale era diferit de numele 
mamei tale? 

— E o tradiţie norvegiană foarte veche, iar bunicii îi plăcea 
să respecte tradiţia. Copiii primeau numele tatălui. Tatăl bunicii 
se numea Hans, aşa că pe ea o chema Hansen, ceea ce 
înseamnă, în mod ciudat, „fiul lui Hansen”. Pe tatăl mamei îl 
chema Adam, aşa că numele ei a fost Adamsen. E o mare bătaie 
de cap să-ţi faci arborele genealogic dacă eşti din Scandinavia. 

Se uită la ziar. Chipul lui Samuel o privea şi el de pe prima 
pagină. 

— Ai spus că vrei să-mi arăţi ceva care ar putea explica 
moartea fratelui meu, zise. Despre ce e vorba? 

Privi cum mâna lui Arkadian bătea nehotărâtă darabana pe 
dosarul albastru. Se mai înmuiase în privinţa ei, dar era în 
continuare circumspect. 

— Ascultă, zise ea. Imi doresc la fel de mult ca tine să aflu 
ce-a păţit. Aşa că poţi să ai încredere în mine sau nu, e alegerea 
ta. Dar, dacă meseria mea continuă să te îngrijoreze, sunt 
dispusă să semnez orice contract de confidenţialitate îmi pui în 
faţă. 

Mâna lui Arkadian încetă să mai bată în dosar. Se ridică şi 
ieşi din încăpere, lăsându-l pe masă. 

Liv îl privi, suprimându-şi impulsul de a pune mâna pe el şi 
de a-l frunzări cât inspectorul nu era de faţă. Arkadian se 
întoarse câteva secunde mai târziu, cu un pix şi cu contractul 
standard de confidenţialitate al secţiei Criminalistică. Liv îl 
semnă şi el îi verifică semnătura cu cea de pe o copie a 
paşaportului primită pe fax. După care deschise dosarul şi 


împinse către ea o fotografie lucioasă de zece pe cincisprezece 
centimetri. 

Fotografia înfăţişa cadavrul spălat al lui Samuel întins pe 
masa de examinare; luminile puternice scoteau în evidenţă 
reţeaua întunecată de cicatrice, făcând-o să pară grotescă pe 
pielea lui palidă. 

Liv le privi, consternată. 

— Cine i-a făcut asta? 

— Nu ştim. 

— Dar aţi vorbit probabil cu cei care-l cunoşteau. Nu ştiau 
nimic? N-au spus dacă s-a comportat ciudat - sau dacă părea 
deprimat în legătură cu ceva? 

Arkadian dădu din cap. 

— Singura persoană cu care am reuşit să vorbim eşti tu. 
Fratele tău a căzut din vârful Citadelei. Presupunem că a locuit 
acolo câţiva ani, având în vedere că n-am găsit nicio dovadă că 
ar fi stat în altă parte în oraş. De cât timp ai zis că dispăruse? 

— De opt ani. 

— Şi în tot acest timp nu aţi luat deloc legătura? 

— Nu. 

— Deci, dacă el s-a aflat acolo tot timpul, ultimele persoane 
care l-au văzut în viaţă locuiesc în Citadelă şi mă tem că nu vom 
putea vorbi cu niciuna dintre ele. Am trimis o solicitare, dar e o 
simplă procedură. Nimeni nu mă va contacta. 

— Nu poţi să-i obligi? 

— Citadela se conduce, la propriu, după legile ei. E un stat în 
stat, cu propriile norme şi sistem de justiţie. Nu pot să-i oblig să 
facă nimic. 

— Deci ei pot alege să tacă mâlc, deşi a murit cineva, şi 
nimeni nu poate face nimic în privinţa asta? 

— Cam aşa ceva, zise Arkadian. Deşi sunt sigur că în cele din 
urmă vor da o declaraţie. Sunt la fel de conştienţi de beneficiile 
PR-ului pozitiv ca orice altă organizaţie. Între timp, avem alte 
piste pe care le putem investiga. 

Scoase alte trei fotografii din dosar şi i-o întinse pe prima. 

Liv îşi văzu numărul de telefon scrijelit pe o bucăţică subţire 
de piele. 

— Am găsit asta în stomacul fratelui tău. Aşa am reuşit să 
dăm de tine atât de repede. 

Impinse şi a doua fotografie. 

— Dar nu e tot ce-am găsit. 


56 


Ulicioarele din Cartierul Pierdut fuseseră brăzdate de 
tăieturi făcute de copitele cailor şi de căruţe, la începutul 
veacului al VI-lea d.H., şi în prezent erau mai mult decât 
neadaptate la volumul, viteza şi spaţiul necesare traficului 
modern. Cum lărgirea şoselelor ar fi implicat demolarea unor 
clădiri, ceea ce nu era o opţiune în cazul de faţă, urbaniştii au 
pus în aplicare un sistem de străzi cu sens unic atât de complex, 
că maşinile se prindeau în el aşa cum se prind muştele într-o 
pânză de păianjen. 

Condusul ambulanţei pe aceste străduţe medievale îi dădea 
coşmaruri lui Erdem. Conform manualului de instrucţiuni pentru 
paramedici, trebuia să răspundă oricărui apel din zona 
metropolitană în cincisprezece minute. În acelaşi timp, trebuia 
să-şi ducă vehiculul înapoi în aceeaşi stare în care îl luase la 
plecare. Ceea ce însemna că o incursiune în acest labirint de 
ulicioare pietruite şi străjuite de ziduri cu tencuiala scorojită, la 
o viteză apropiată de cea necesară ca să-şi îndeplinească prima 
dintre obligaţii, ducea inevitabil la îndeplinirea lamentabilă a 
celei de-a doua. 

Privi crucea din partea laterală a ambulanţei ivindu-se încet 
din umbra unei alei pietruite, dezvăluind în mijloc toiagul lui 
Asclepios, pe care se încolăcea un şarpe. Acceleră uşor şi îşi 
îndreptă din nou privirea către şosea, încercând să recupereze 
puţin din timpul pierdut înainte ca următorul obstacol să-l 
forţeze să se târască din nou cu precauţie. 

— Cum stăm? întrebă. 

— Suntem deja la paisprezece minute, răspunse Kemil, 
verificând ceasul. Nu cred că vom bate niciun record de data 
asta. 

Victima către care se îndreptau era un bărbat alb găsit fără 
cunoştinţă pe una din străduţele lăturalnice de la marginea 
Cartierului Pierdut. Având în vedere ora şi locul, Erdem bănuia 
fie că luase o supradoză de droguri, fie că fusese împuşcat sau 
înjunghiat. Cel care sunase nu dăduse prea multe informaţii, 
suficiente însă cât să justifice trimiterea unei ambulanţe; cu alte 
cuvinte, începutul perfect al unei zile perfecte. 


— Vreo veste de la poliţie? întrebă Erdem. 

Kemil verifică afişajul scannerului radio, căutând numărul 
unei maşini de patrulă a poliţiei. 

— Nt, făcu. Probabil că nu şi-au terminat cafeaua şi chiflele. 

Evident, patrula poliţiei nu trata cazul drept o urgenţă. 

Spre deosebire de paramedici, nu erau obligaţi să răspundă 
în cincisprezece minute, cu atât mai puţin în timpul micului 
dejun. 

— Am ajuns. Erdem încetini, luă un viraj şi zări o grămadă de 
haine boţite la celălalt capăt al străzii întunecate. Nici urmă de 
maşina poliţiei. Nici ţipenie de om. 

— Şaptesprezece minute, zise Kemil, apăsând un buton pe 
scannerul radio care avea să transmită la dispecerat ora la care 
ajunseseră. Nu-i rău. 

— Şi nicio zgârietură, spuse Erdem, oprind ambulanţa, 
scoțând cheile din contact şi dându-se jos din scaunul şoferului 
într-o singură mişcare, îndelung repetată. 

Bărbatul de pe caldarâm era palid ca moartea şi, în secunda 
în care îl întoarse cu faţa în sus, Erdem descoperi de ce. 
Întreaga coapsă dreaptă îi era îmbibată de sânge. Ridică o 
bucată de material din pantalonii sfâşiaţi, ca să vadă cât de 
gravă era rana, şi încremeni. În locul unei răni deschise, avea în 
faţa ochilor tifonul pătat cu sânge al unui bandaj legat strâns, 
destul de recent. Era pe punctul de a se întoarce ca să-l strige 
pe Kemil, când simţi în ceafă ţeava rece a unui pistol. 


Kemil nici măcar nu apucase să se dea jos din maşină când 
bărbatul cu barbă apăru lângă fereastra deschisă şi-i băgă 
pistolul în faţă. 

— Anunţă, zise cu un accent ce părea britanic. Nu e nevoie 
de asistenţă. Spune-le că individul pe care l-aţi găsit e beat şi 
nimic mai mult. 

Kemil întinse mâna pe nevăzute către aparat, cu privirea 
trecând de la gaura neagră a pistolului la ochii albaştri, 
neclintiţi, ai celui care-l ţinea îndreptat către el. Era a doua oară 
când i se întâmpla să fie atacat, în aproape şase ani. Ştia că 
trebuia să rămână calm şi să coopereze, dar tipul ăsta avea ceva 
cu adevărat neliniştitor. Ultima dată când ambulanţa fusese 
prinsă într-o ambuscadă, atacatorii purtau ochelari de schi şi 
erau drogaţi şi agitati în aşa hal, încât puteau la fel de bine să-şi 
scape armele ori să tragă cu ele. Tipul ăsta însă era calm şi nu 


purta mască. Singurele lucruri sub care-şi disimula înfăţişarea 
erau barba deasă, crescută în smocuri în jurul peticelor de piele 
arsă încreţită, şi gluga roşie a fâşului trasă peste părul lung, de 
culoarea nisipului. _ 

Mâna lui Kemil găsi emițătorul. Íl ridică şi făcu ce i se 
ordonase. 


57 


Liv privea noua fotografie din faţa ei. 

Altă tăviţă din inox acoperită cu un prosop din hârtie, pe care 
se aflau cinci sâmburi maronii, fiecare având ceva scrijelit pe 
suprafaţa lucioasă. 

Arkadian împinse o a treia fotografie pe masă. 

— Simbolurile erau scrijelite pe ambele părţi, zise. Cinci 
sâmburi, zece simboluri - în mare parte litere, un amestec de 
litere mari şi litere mici. 

Aranjă fotografiile pe două rânduri, astfel încât cea de sus să 
stea peste cea de jos. Literele erau acum aliniate în perechi. 


TaM+k 
?sAal 


— Sunt aranjate în aceeaşi ordine în ambele fotografii, ca să 
vezi ce semne erau scrijelite pe fiecare sâmbure, în caz că au 
fost grupate în mod intenţionat. Mie nu-mi spun nimic, dar poate 
că tocmai asta e ideea. Poate că nu trebuie să fie ceva evident 
pentru toţi. Poate că îţi e destinat doar ţie. 

Liv privi talmeş-balmeşul de litere. 

— ţi spun ceva? ă 

— Nu la prima vedere, zise ea. Îmi dai, te rog, pixul înapoi? 

Arkadian băgă mână în buzunar şi i-l întinse. 

Liv luă ziarul, îl netezi şi copie simbolurile în porțiunile de 
cer care înconjurau imaginea fratelui ei în fotografia de pe 
prima pagină. Îşi văzu numele alcătuit din litere şi îl trecu pe 
hârtie, adăugând restul simbolurilor dedesubt, astfel încât să 
păstreze perechile originale. 


saMl? 
a+AkT 


Era o transcriere stenografică, dând de ştire că SAMUEL 
fusese ATACAT? Varianta părea puţin trasă de păr. In plus, 
sâmburii fuseseră descoperiţi în timpul autopsiei, ceea ce făcea 
informaţia oarecum de prisos. 


— Nu aveţi experţi în spargerea de coduri pentru astfel de 
situaţii? 

— Există un profesor de criptologie la Universitatea din 
Gaziantep, care ne ajută din când în când, dar nu l-am contactat 
în cazul de faţă. Mi se pare că fratele tău a făcut nişte eforturi 
extraordinare să se asigure că mesajul acesta nu ajunge în 
mâinile cui nu trebuie, aşa că, eu pot cel puţin să-i respect 
dorinţa. Cred că îţi e destinat ţie şi că tu eşti singura capabilă să 
înţeleagă ceva din el. 

Arkadian îşi cobori glasul. 

— Nimeni altcineva nu mai ştie de sâmburii ăştia. Doar 
medicul patolog care i-a găsit, eu - şi acum tu. Nu am pus 
fotografiile la dosar. Dacă s-ar răspândi vestea, toţi ruinologii şi 
adepţii teoriilor conspiraţioniste despre Sacrament ar începe să- 
şi dea cu părerea despre semnificaţia mesajului. Eu încerc să 
rezolv cazul ăsta, nu să găsesc identitatea Sacramentului - 
deşi... 

Privi încă o dată sâmburii cu atenţie. 

— Deşi ce? îl zori Liv să răspundă. 

— Deşi am unele bănuieli că în final s-ar putea dovedi că e 
vorba de unul şi acelaşi lucru. 


58 


Cu două etaje mai jos, o mână pistruiată introduse numele 
utilizatorului şi parola care îi permiteau accesul în baza de date 
a poliţiei. Ecranul pâlpâi şi un cont de e-mail se deschise, 
anunţându-l că are şapte mesaje noi. Şase erau note interne ale 
departamentului, pe care nimeni nu se obosea să le citească 
vreodată, iar al şaptelea era de la cineva numit GARGOYLE. 
Fără subiect. Bărbatul privi agitat peste monitor, după care îl 
deschise. Conţinea un singur cuvânt. Verde. 

Îl şterse, înlăturând orice urmă din reţea, apoi deschise un 
modul de comandă. Un dreptunghi negru apăru pe ecran, 
cerându-i alt nume de utilizator şi altă parolă. Le introduse pe 
amândouă, pătrunzând astfel, cu ajutorul virusului, şi mai adânc 
în sistem şi scanând fişierele actualizate recent. 

GARGOYLE era un program destul de simplu pe care-l crease 
el însuşi şi care uşura mult monitorizarea cazurilor în care nu îi 
era permis să-şi bage nasul. In loc să treacă prin procesul 
anevoios care presupunea accesarea frauduloasă a bazei 
centrale de date şi verificarea manuală a actualizărilor, nu 
trebuia decât să ataşeze programul arhitecturii oricărui fişier şi, 
de câte ori acesta era modificat, GARGOYLE îl anunţa automat 
pe e-mail. 

Găsi fişierul despre călugărul mort, îl deschise şi începu să-l 
parcurgă. La pagina douăzeci şi trei găsi un paragraf pe care 
programul îl colorase în verde-deschis. Textul se referea la 
aducerea la sediu a unei individe pe nume Liv Adamsen, în urma 
relatărilor neconfirmate ale acesteia privind o tentativă de 
răpire la aeroport. Femeia se găsea mai sus, într-o cameră de 
interogatoriu de la etajul patru. La secţia Furturi şi 
Criminalistică. Bărbatul se încruntă, neînţelegând prea bine ce 
aveau toate astea de-a face cu călugărul mort. 

Dar... 

Nu era problema lui. 

Ambele părţi îi ceruseră ca orice informaţie nouă adăugată la 
dosar să le fie transmisă direct. Cine era el să judece ce era 
important şi ce nu? 


Introduse un stick de memorie în portul USB din partea 
frontală a calculatorului, copie informaţiile, după care închise 
fişierul şi refăcu grijuliu, în sens invers, traseul pe care îl 
urmase prin labirintul bazei de date, închizând la loc toate uşile 
invizibile pe măsură ce le lăsa în urmă. 

Când reveni la ecranul de pornire, deschise un fişier în Excel, 
suficient de inofensiv pentru oricine ar fi fost curios să arunce o 
privire, îşi luă haina şi telefonul şi se îndreptă către uşă. Nu 
trimitea niciodată nimic de la computerul lui, fie chiar şi criptat. 
Era prea riscant, iar el era prea prudent. În plus, la colţ se afla 
un Internet caffe unde chelneriţele arătau trăsnet şi cafeaua era 
mai bună. 


59 


Liv îşi petrecu următoarele câteva minute căutând cuvinte în 
talmeş-balmeşul de litere şi notându-le într-o listă. Găsi 
combinaţii ca SALT, LAST, TASK, MASK; - nimic senzaţional, 
nimic de genul GRAIL sau CROSSs sau orice alt lucru care se 
zvonea că ar fi Sacramentul; cu siguranţă nimic pentru care să 
merite să-ţi dai viaţa. 

Încercă să alcătuiască un cuvânt din majuscule - MAT - şi 
studie literele rămase - sala k. Il privi pe Arkadian. 

— Ce limbă se vorbeşte în Citadelă? 

Arkadian ridică din umeri. 

— Greacă, latină, aramaică, engleză, ebraică - toate limbile 
moderne şi multe dintre cele moarte. Se spune că au o 
bibliotecă imensă, plină ochi cu texte din Antichitate. Dacă 
fratele tău a avut de-a face cu ea, bănuiesc că mesajul ar putea 
fi scris în oricare dintre aceste limbi. 

— Minunat. 

— Dar nu cred că ar fi procedat aşa. De ce ţi-ar trimite un 
mesaj pe care nu l-ai înţelege? 

Liv oftă adânc şi luă fotografia cadavrului fratelui său. Ochii 
ei urmăreau liniile precise care îi înconjurau umerii, coapsele şi 
gâtul, crucea în formă de „I” însemnată adânc cu fierul înroşit 
în umărul său stâng. 

— Poate că cicatricele astea conţin un mesaj, zise. Un fel de 
hartă. 

— Sunt de acord că au o însemnătate, dar cred că simbolurile 
sunt mai importante. S-a chinuit să le scrijelească pe cinci 
sâmburi minusculi, după care i-a înghiţit, împreună cu numărul 
tău de telefon, şi s-a aruncat în jurisdicţia noastră, ca să fie 
găsite la autopsie. 

Liv îşi întoarse din nou privirea către ziar, unde imaginea lui 
Samuel era acum înconjurată de literele pe care el se străduise 
atât de mult să le ascundă. 

— Vreau să-l văd, zise. 


5 „Sare”, „Ultim”, „Sarcină”, „Mască”. 
6 „Graal”, „Cruce”. 


— Nu cred că e o idee prea bună, spuse Arkadian cu 
blândeţe. Fratele tău a căzut de la o înălţime foarte mare. A 
suferit răni pe mare parte din corp şi i-am făcut o autopsie 
detaliată. Ar fi mai bine să aştepţi. 

— Să aştept până ce? Până-l curăţaţi? 

— Domnişoară Adamsen, nu cred că-ţi dai seama prin ce 
trece un cadavru în timpul autopsiei. 

Liv respiră adânc şi îl ţintui cu ochii ei verzi strălucitori. 

— După o examinare externă minuțioasă, medicul legist face 
o incizie în formă de „Y” pe trunchi, sparge sternul şi scoate 
inima, plămânii şi ficatul pentru mai multe analize. Desprinde 
apoi calota craniană cu un ferăstrău şi îndepărtează şi mai mult 
pielea de pe creştet pentru a permite accesul la creier, care este 
şi el scos pentru a fi examinat. Ai fost vreodată în New Jersey, 
inspectore? 

Arkadian clipi. 

— Nu, răspunse. 

— Anul trecut, în Newark am avut o sută şapte crime - mai 
mult de două pe săptămână. În ultimii patru ani am scris 
articole despre toate aspectele crimelor şi am investigat fiecare 
element al procedurilor de anchetă ale poliţiei, inclusiv 
autopsiile. Am asistat la mai multe autopsii decât majoritatea 
poliţiştilor începători. Aşa că ştiu că nu va fi o imagine prea 
plăcută, ştiu că e vorba de fratele meu, dar mai ştiu şi că nu am 
zburat atâtea ore cu avionul, plătind cu un card de credit ajuns 
la limită - care mi-a fost furat între timp, apropo - doar ca să mă 
uit la nişte poze. Aşa că, te rog, zise, întorcând fotografia şi 
împingând-o înspre el pe masă, du-mă să-mi văd fratele. 

Ochii lui Arkadian se plimbară de la chipul lui Liv la imaginea 
din fotografie şi înapoi. Aveau acelaşi ten, aceiaşi pomeţi 
proeminenţi şi aceiaşi ochi îndepărtați unul de celălalt. Ochii lui 
Samuel erau închişi, dar el ştia că aveau acelaşi verde intens. 

Soneria mobilului său întrerupse tăcerea. 

— Scuză-mă, zise, ridicându-se şi îndreptându-se către colţul 
încăperii. 

— N-o să-ţi vină să crezi, se bâlbâi o voce surescitată în 
urechea lui în clipa în care apăsă pe butonul de răspuns. Când 
credeam că un caz nu poate deveni mai bizar de-atâta, zise Reis, 
am primit rezultatele analizelor! 

— Şi? 

— Celulele călugărului sunt... 


O sirenă stridentă îl făcu pe Arkadian să-şi smulgă telefonul 
de lângă ureche. 

— CE NAIBA SE AUDE? strigă, ţinând aparatul cât de 
aproape putea fără să-şi spargă timpanul. 

— ALARMĂ DE INCENDIU! îi răspunse Reis strigând la 
rândul lui ca să se facă auzit printre tipetele ascuţite, rău- 
prevestitoare, ale sirenei. CRED CA NE EVACUEAZA. NU SUNT 
SIGUR CA E UN EXERCIŢIU. TE SUN CAND SE TERMINĂ. 

Arkadian se uită la Liv. Privirile li se încrucişară. Polițistul se 
hotărî. 

— NU-ŢI FACE GRIJI, zbieră în telefon, VIN EU LA TINE. 
Zâmbi şi adăugă, pentru urechile lui Liv şi ale lui Reis, în egală 
măsură: ŞI ADUC CU MINE UN MUSAFIR. 


60 


Zgomotul asurzitor al elicelor se intensifică atunci când 
motorul Double Wasp din aripa dreaptă primi cei două mii de cai 
putere care îl ajutau să întoarcă aparatul, până când trapa din 
spate a calei ajunse în dreptul uşii depozitului. 

Kathryn se uita cum câţiva bărbaţi în salopete roşii o luaseră 
la fugă, proptind opritorii din lemn sub roţile supradimensionate 
ale avionului de marfă C-123, pe care îl achiziţionaseră contra 
exorbitantei sume de un dolar de la Forţele Aeriene Braziliene, 
cu condiţia ca fundaţia să îl facă apt de zbor, să îi obţină 
certificatul de navigabilitate şi să îl ia de la baza militară în 
treizeci de zile de la semnarea contractului, în caz contrar 
urmând să fie folosit ca ţintă la antrenamente. Fusese într-o 
stare atât de proastă, că de-abia reuşiseră să-l reabiliteze la 
timp, dar de atunci înregistrase peste douăzeci de mii de ore de 
zbor. 

Huruitul motoarelor scăzu în intensitate şi norul de picături 
de apă pe care îl ridicaseră pe pistă se destrămă în timp ce 
trapa calei se lăsa în jos. Kathryn înaintă pe pista udă, urmată 
de voluntara Becky şi de un ofiţer de la vamă care-şi ţinea şapca 
pe cap cu o mână şi o mapă cu clemă în cealaltă. Kathryn o 
luase pe Becky cu ea ca să verifice marfa din cala umplută până 
la refuz, comparând-o cu informaţiile din manifestul zborului, 
dar şi pentru ca trăsăturile ei atrăgătoare şi firea săritoare să le 
distragă atenţia ofițerului vamal şi celorlalţi lucrători de la sol în 
timp ce partea cea mai prețioasă şi neînregistrată a încărcăturii 
era luată cu discreţie de acolo. 

Îşi văzuse tatăl de multe ori în ultimii ani, dar niciodată la 
Ruina. Era prea periculos, chiar şi după atâta timp. De obicei, 
zbura ea la Rio sau se întâlneau în altă parte a lumii pentru a 
petrece puţin timp împreună, să discute ultimele proiecte ale 
fundaţiei, să tune şi să fulgere împotriva nedreptăţilor săvârşite 
pe planetă şi să bea un whisky de calitate. 

Ajunse în capătul rampei şi privi logoul mare al corporației, 
desenat pe învelişul subţire din aluminiu al primului palet. Mare 
parte din încărcătura acestui zbor special era alcătuită din 
îngrăşământ din azotat de potasiu, cadou din partea unei mari 


companii petrochimice, care încerca să-şi spele păcatele şi să 
compenseze toate relele pe care le făcea în lume. Kathryn 
accepta de fiecare dată cu sentimente contradictorii astfel de 
donaţii, dar se gândea că oamenilor care aveau să beneficieze în 
final de pe urma lor puţin le păsa de bazele morale; singurele 
baze care contau în ochii lor erau cele ale pământurilor pe care 
să-şi poată cultiva hrana. 

În câteva zile, îngrăşământul avea să fie amestecat cu praful 
steril ce mărginea un sat din Sudan - dacă guvernul sudanez 
avea să le acorde permisiunea să-l introducă în ţară pe calea 
aerului şi dacă Gabriel avea să reuşească să-i convingă pe 
comandanții militari de acolo să nu-l fure pentru a-l preschimba 
în bombe. Avansase destul de mult când ea îl sunase ca să-l 
cheme înapoi acasă. Acum va trebui s-o ia de la capăt. 

Kathryn privi într-o parte. 

Becky şi ofiţerul vamal începuseră deja să verifice numerele 
de pe cutii. În spatele lor îi văzu pe doi dintre cei trei membri ai 
echipajului dând ocol aripii şi îndreptându-se către partea din 
spate a avionului. Avu nevoie de un efort de voinţă să nu se uite 
direct la ei. Aşteptă răbdătoare să iasă din raza ei vizuală 
înainte de a se întoarce şi a cobori de pe rampă. 

— Mă duc să-i spun şoferului motostivuitorului că poate veni 
încoace pentru a se apuca de treabă, strigă peste umăr. 

— Mersi, zise ofiţerul vamal, fără a întoarce privirea. 

Kathryn porni către depozit. Era plin aproape pe trei sferturi 
de cutii şi paleţi aşezaţi în rânduri, cu spaţii egale între ele. Ilker 
rearanja câteva cutii cu echipamente de filtrare a apei. Îi făcu 
semn în direcţia avionului şi el îi răspunse ridicând degetul 
mare, întoarse motostivuitorul şi se îndreptă către uşa deschisă. 
Kathryn continuă să înainteze pe unul dintre culoarele formate 
printre cutii, către biroul aflat în partea din spate a depozitului. 

Unul dintre membrii echipajului îşi turna cafea dintr-un ibric 
aflat sub televizorul de pe peretele din partea cealaltă a 
încăperii. Se întoarse şi o privi, cu chipul bronzat deja încreţit 
într-un zâmbet larg. 

— Ofiţer-navigator Miguel Rodriguez, la dispoziția 
dumneavoastră, se prezentă, lovind ecusonul de pe uniformă. 

Kathryn se năpusti înspre el, aproape doborându-l în 
îmbrăţişarea plină de dor. În ciuda oboselii, a grijilor pe care şi 
le făcea în legătură cu prezentul, a traumelor din zilele trecute 


şi a poverii istoriei ce atârna asupra zilelor care urmau să vină, 
uită de toate pentru o clipă şi îl strânse în braţe. 

După nouăzeci de ani petrecuţi în exil, Oscar de la Cruz se 
întorsese acasă. 

Se ţinură strâns îmbrăţişaţi până când telefonul lui Kathryn 
vibră în buzunar, rupând vraja. Se desprinse din braţele tatălui 
ei, îl sărută pe ambii obraji, după care scoase telefonul din 
buzunar. Oscar o privi încruntându-se pe când citea e-mailul 
care-i fusese transferat pe mobil. 

— Gabriel? 

Kathryn dădu din cap. 

— Fata. E la secţia de poliţie. 

— Cine e sursa? 

— Cineva din clădirea sediului poliţiei. 

— De încredere? 

— Oferă informaţii corecte. 

Oscar clătină din cap. 

— Nu e acelaşi lucru. 

Kathryn ridică din umeri. 

— Ni le furnizează de câte ori le cerem şi se dovedesc 
întotdeauna adevărate. 

— Şi ce fel de informaţii ne-a dat sursa asta până acum? 

— Dosare ale poliţiei privind toate anchetele care au avut 
legătură cu Biserica din ultimii trei ani. Am aflat despre el prin 
intermediul unei cunoştinţe din mass-media. 

— Deci bănuiesc că nu ne furnizează aceste informaţii de 
dragul cauzei noastre? 

— Nu. O face pentru bani. 

Îşi privi din nou telefonul, recitind mesajul, înregistrând ora 
la care sosise, furioasă pe ea însăşi că nu-l văzuse mai devreme. 
Reveni la ecranul principal şi apăsă un buton de apelare rapidă. 
Se întreba dacă sursa îi trimisese informaţia înainte sau după ce 
o furnizase celor din Citadelă. Nu avea însă prea mare 
importanţă. Până la ora asta, cei care încercaseră s-o răpească 
pe tânără la aeroport primiseră cu siguranţă aceeaşi veste şi se 
regrupau deja. 

Legătura se formă. 

Undeva în Ruina un alt telefon începu să sune. 


61 


Bazilica Ferrumvia” era cea mai mare clădire din Ruina care 
nu aparținea Bisericii. Se înălţase la mijlocul secolului al XIX- 
lea, din mahalaua ce străjuia Cartierul Pierdut la sud încă din 
Evul Mediu, bucată cu bucată, ca un far cărămiziu, simbol al 
speranței şi al progresului. In ciuda denumirii cu rezonanțe 
ecleziastice, singurul lucru la care oamenii se închinau înăuntrul 
ei era comerțul. Biserica Drumului de Fier era gara centrală din 
Ruina. 

Când Gabriel ajunse în dreptul fațadei gotice, era oră de 
vârf. Opri motocicleta uşoară sub vasta copertină din sticlă şi 
fier forjat ce se întindea în faţa clădirii şi o băgă într-un loc de 
parcare, lângă un şir de scutere. Lăsă cricul jos, opri motorul şi 
intră grăbit în gară, ca orice navetist care avea un tren de prins. 

Traversă în viteză sala de aşteptare gălăgioasă şi cobori în 
tăcerea absolută a biroului pentru depozitarea bagajelor de 
mână, îngropat sub peronul 16. 

Dulăpiorul 68 se afla în colţul cel mai îndepărtat al încăperii, 
chiar sub una dintre cele şase camere video cu circuit închis 
care o supravegheau. Poziţia camerei însemna că, deşi chipul lui 
Gabriel era vizibil pentru oricine ar fi monitorizat imaginile, 
conţinutul dulăpiorului nu era. Introduse un cod din cinci cifre şi 
deschise uşa. 

Înăuntru se găsea un alt sac din pânză neagră, identic ca 
mărime şi marcă cu cel de pe umărul lui. li desfăcu fermoarul şi 
scoase din el o jachetă neagră matlasată şi două încărcătoare 
pline. Puse încărcătoarele în dulăpior, îşi scoase pistolul, îi 
deşurubă cu grijă amortizorul şi îl lăsă să cadă în sac. Liniştea 
era necesară în timpul nopţii. Orice împuşcătură pe timp de zi 
trebuia să se audă însă destul de tare încât să-i alunge pe toţi 
cei care n-aveau ce căuta acolo. Nu voia ca martori inocenți să 
fie răniţi din greşeală. In armată li se spunea victime colaterale. 
În oraş, crimă. 

Privi în jur, îşi dădu jos sacul de pe umăr şi haina de pe el, 
înlocuind-o cu jacheta matlasată. Băgă încărcătoarele în 
buzunar şi pistolul la loc în tocul care îi atârna pe umăr şi care 


7 „Drumul de fier.” 


era acum mai puţin umflat fără amortizor. Luă sacul, îl băgă în 
dulăpior, apoi îi desfăcu fermoarul şi scoase din el geanta lui 
Liv. Ezită o clipă, deoarece politeţea înnăscută îl împiedica să-şi 
bage nasul în obiectele personale ale unei femei, dar îl deschise 
totuşi, în cele din urmă. 

Găsi înăuntru haine, cosmetice, un încărcător pentru 
telefonul mobil, lucruri pe care le-ai băga la repezeală într-o 
geantă dacă ai pleca undeva în grabă. Sacul mai conţinea un 
laptop mic într-o geantă, un portmoneu, carduri de credit, un 
ecuson de presă şi un card de fidelitate de la Starbucks, aproape 
plin. Dintr-un buzunar lateral ieşiră la iveală un paşaport, un 
rând de chei de la casă şi un plic de hârtie cu fotografii. În el se 
găseau vreo douăsprezece poze lucioase, înfăţişându-i pe Liv şi 
un tânăr în excursie la New York. Fata din fotografie era cu 
câţiva ani mai tânără decât cea pe care o cunoscuse la aeroport 
- avea probabil în jur de douăzeci de ani. Tânărul era, fără 
îndoială, fratele ei. Avea acelaşi păr blond închis, acelaşi chip 
rotund, atrăgător - chipeş la el, frumos la ea - şi pe ambele feţe 
aceiaşi ochi verzi străluceau de bucuria unor hohote de râs 
împărtăşite. 

Ultima imagine data excursia înainte de septembrie 2001. 
Tânărul stătea singur între turnurile gemene ale World Trade 
Center, cu braţele întinse în lături, părând să le sprijine, cu faţa 
schimonosită, mimând în glumă un efort extrem. Cu părul lui 
lung şi începutul de barbă, arăta aidoma lui Samson în templul 
filistenilor. Era o fotografie ce părea să prevestească tragediile 
care aveau să vină, nu doar din cauza a ceea ce se petrecuse cu 
turnurile, ci şi fiindcă imaginea tânărului fericit maimuţărindu- 
se cu braţele întinse în lături imita poziţia în care avea să stea, 
ani mai târziu, în ultimele sale ore de viaţă. 

Gabriel băgă fotografiile la loc în plic. Spiritul practic îl 
îndemna să lase sacul de voiaj în dulăpior, dar şi-l aruncă totuşi 
pe umăr, trânti uşa şi se îndreptă către ieşire. Faptul că îl avea 
asupra lui acţiona ca un talisman care să-i poarte noroc, o 
lentilă prin care să-şi focalizeze hotărârea şi scopul, astfel încât, 
atunci când avea s-o găsească pe Liv şi s-o ducă undeva în 
siguranţă, să i-l poată înapoia. 

În mintea lui, siguranţa ei devenise misiunea lui personală. 
Nu putea să spună cu exactitate de ce, sau când hotărâse că aşa 
era. Poate când o urmărise fugind cât o ţineau picioarele prin 
parcarea alunecoasă din cauza ploii, împinsă de la spate de o 


frică pe care, în parte, şi el i-o provocase. Poate chiar mai 
devreme - când îi văzuse prima oară ochii de un verde uimitor, 
care căutau adevărul în ochii lui. Putea cel puţin s-o liniştească 
şi să-i înlăture frica, dacă va avea ocazia. 

leşi din bezna biroului de bagaje de mână în lumina orbitoare 
a sălii de aşteptare. Tavanul arcuit din sticlă, având treizeci de 
metri în cel mai înalt punct, părea să absoarbă orice zgomot şi 
să-l reflecte înapoi. Era atâta gălăgie, că mai degrabă simţi 
telefonul sunându-i în buzunar decât să-l audă. 

— Fata a fost dusă la sediul poliţiei, zise Kathryn. E într-o 
cameră de interogatorii la etajul al patrulea şi dă o declaraţie 
despre evenimentele de azi-noapte. 

— Cât de veche e informaţia? 

— Tocmai am primit-o. Dar credem că persoana care ne-a 
dat-o îi informează şi pe călugării Sancti. 

Era logic. Şi însemna totodată că aceia care încercaseră să 
pună mâna pe Liv noaptea trecută se aflau şi ei prin preajmă, 
aşteptând răbdători o altă ocazie. 

— Te sun înapoi, zise şi închise telefonul. 

Îşi puse casca pe cap când ajunse la motocicletă şi medită la 
următoarea mişcare. Se gândea că Liv era în siguranţă cât timp 
se afla în camera de interogatorii, dar n-avea să stea acolo pe 
vecie, iar clădirea care găzduia sediul poliţiei era imensă. Ar fi 
aproape imposibil s-o găsească fără să atragă atenţia asupra lui. 
În timp ce pornea motorul, aruncă o privire către un stand de 
ziare care vindea ediţia de dimineaţă a cotidianului local. O 
nouă fotografie a călugărului umplea prima pagină, făcută de 
mai aproape de data aceasta, fără îndoială cu un obiectiv foarte 
lung. Titlul de deasupra era CADEREA OMULUI. 

Băgă motocicleta în viteză şi se strecură agil în traficul lent 
al dimineţii. 

Ştia cu exactitate unde avea să se ducă Liv în continuare. 


62 


Arkadian împinse uşa mare din sticlă a sediului poliţiei şi o 
tinu deschisă. Liv ieşi din clădire, mijindu-şi ochii în soarele 
puternic al dimineţii. Câţiva poliţişti în uniformă şi angajaţi civili 
se adunaseră în jurul unei scrumiere ce se înălța din caldarâm, 
un altar al dependenţei pe care o împărtăşeau cu toţii. Liv se 
îndreptă către ei, pentru a se alătura liturghiei. 

— Bănuiesc că nu pot să-ţi fur una, nu? îl întrebă pe un tip cu 
cămaşă albă şi cravată albastră. Angajaţii civili erau de obicei 
puţin mai amabili decât poliţiştii. El se uită la ea, dându-se uşor 
înapoi când o văzu cât era de murdară. 

— E-n regulă, e cu mine, zise Arkadian. 

Bărbatul scoase un pachet necartonat de Marlboro Lights. 

— Mersi, făcu Liv, scoțând o ţigară şi lovind-o uşor de dosul 
palmei. Îţi rămân datoare. 

Funcţionarul îi întinse o brichetă aprinsă şi Liv îşi lăsă capul 
în jos ca să ajungă la ea. Trase adânc în piept fumul uscat, 
tânjind după doza de nicotină. Avea un gust la fel de rău ca 
ţigările pe care le fumase în camera de interogatoriu. li aruncă 
bărbatului un zâmbet şi se întoarse, luând-o pe urmele lui 
Arkadian. 

— Deci când l-ai văzut ultima oară pe fratele tău? o întrebă el 
când îl prinse din urmă. 

Liv mai trase un fum din ţigară, sperând ca fericirea 
binecunoscută s-o învăluie în curând. 

— Acum opt ani, spuse, expirând fumul acru. Chiar înainte să 
dispară. 

— Ai idee de ce a plecat? 

Liv se strâmbă din cauza gustului neplăcut care-i rămăsese 
în gură. Ce era cu ţigările astea străine? Toate aveau gust de 
cauciuc ars. 

— E o poveste lungă. 

— Păi, atunci, să nu ne grăbim. Morga e la două străzi 
distanţă de aici. 

Liv mai trase circumspectă un fum, după care aruncă ţigara 
într-un canal de scurgere, pe cât de discret putu, sperând că 
omul amabil care i-o dăduse nu se uita după ea. 


— Bănuiesc că a început la moartea tatei. Nu ştiu cât de 
multe ştii despre accident... 

Arkadian se gândi la dosarul pe care îl alcătuise cu informaţii 
din trecutul călugărului şi la articolul ce relata tragicul accident 
de maşină din prăpastia îngheţată. 

— Cunosc detaliile. 

— Ştiai că fratele meu s-a considerat vinovat? Sindromul 
supravieţuitorului, aşa i-au spus doctorii. Nu putea scăpa de 
sentimentul că el era de vină pentru tot şi prin urmare nu merita 
să mai fie în viaţă. A făcut mult timp terapie, încercând să se 
împace cu gândul. În cele din urmă, a ales calea religiei. 
Bănuiesc că se întâmplă des. Incepi să cauţi răspunsuri. Dacă nu 
le găseşti în realitatea imediată, le cauţi în altă parte. 

Revăzu în minte evenimentele petrecute cu opt ani în urmă: 
călătoria în Virginia de Vest; cântecul greierilor pe veranda 
sorei Kintner pe când aceasta îi povestea tot ce ştia; cât de clar 
şi de logic îi păruse totul dintr-odată; apoi bezna care se lăsase 
imediat, întunecându-i din nou viaţa, când îi împărtăşise lui 
Samuel ceea ce descoperise. 

— N-ar fi trebuit să-i spun niciodată. 

— Nu fi aşa de dură cu tine însăţi, zise Arkadian. Când 
Samuel s-a învinovăţit pentru moartea tatălui vostru, tu ai 
gândit la fel? 

— Nu. 

— Şi i-ai spus că nu era vina lui? 

— Bineînţeles. 

— Ei bine, şi eu îţi spun ţie acum: moartea lui Samuel nu e 
vina ta. Indiferent ce i-ai spus, indiferent ce crezi că ai făcut ca 
să-l alungi, el o apucase deja pe drumul lui. Nimic din ce-ai fi 
putut să faci, într-un sens sau în celălalt, n-ar fi schimbat asta. 

— Cum poţi să fii aşa de sigur? 

— Fiindcă, dacă ar fi avut resentimente faţă de tine sau te-ar 
fi considerat responsabilă în vreun fel, de ce s-ar fi străduit aşa 
de mult să se asigure că te vom găsi? 

Liv ridică din umeri. 

— Poate ca să mă pedepsească. 

Arkadian clătină din cap. 

— Dar nu aşa merg lucrurile. Ai scris cu siguranţă despre 
cazuri de răpiri, de persoane dispărute. 

— Despre câteva, da. 


— Şi care e cel mai rău lucru în situaţii din astea? Pentru 
rude, vreau să spun. 

Liv se gândi la oamenii pe care îi intervievase: privirile 
hăituite; speculaţiile ce li se învârteau necontenit în minte, 
legate de ce se putuse întâmpla; grijile şi nesiguranța fără 
sfârşit. Se gândi la demonii cu care îşi împărţise ea viaţa de 
când Samuel dispăruse fără urmă. 

— Cel mai rău lucru e să nu ştii. 

— Exact. Dar tu ştii ce a păţit Samuel fiindcă el s-a asigurat 
că aşa va fi. Nu te pedepsea astfel. Te elibera. 

Urletul unei sirene îi făcu pe amândoi să tresară când un 
camion mare de pompieri se năpusti printre maşinile aflate în 
trafic şi o coti pe prima stradă. Arkadian se uită la el cum 
dispare după colţ, apoi o luă la fugă. Liv îl privi uimită o 
secundă, după care se grăbi după el. Il ajunse din urmă când 
dădea colţul. 


63 


Grupuri de persoane în halate de laborator şi cămăşi 
umpleau strada, cu mâinile băgate adânc în buzunare, cu umerii 
zgribuliţi de frig. Camionul care trecuse în viteză pe lângă ei 
opri lângă un altul, parcat deja în faţa a ceea ce semăna cu un 
mausoleu uriaş. Pompieri în jachete fluorescente verificau 
numele de pe o foaie de hârtie. 

Arkadian se îndreptă către cel mai apropiat dintre ei, 
scrutând chipurile din mulţime şi formând un număr în telefonul 
mobil. 

— L-aţi văzut pe doctorul Reis? 

Pompierul verifică lista. 

— Nu, zise. Nu încă. 

Vocea înregistrată a lui Reis îi cerea în ureche să lase un 
mesaj. Arkadian închise mobilul şi se îndreptă către cei doi 
pompieri postați la intrare. 

— Ce s-a întâmplat? 

Le flutură insigna prin faţa ochilor. Simţea miros de fum 
degajându-se din hainele lor. 

— Nimic, zise tipul mai solid, scoţându-şi casca şi ştergându- 
şi sudoarea de pe frunte. S-a declanşat alarma pe un culoar; un 
coş de gunoi a luat foc într-o toaletă. 

— Pus intenţionat? 

— O, da. 

Arkadian se încruntă. 

— Pot să intru? 

Pompierul îşi întoarse capul şi vorbi într-un microfon agăţat 
la rever. 

— Charlie Patru, aţi mai găsit ceva? 

Fâsâitul fu urmat de o voce metalică. 

— Negativ. Ne îndreptăm spre ieşire. 

— Te rog, îi zise pompierul. 

Arkadian traversă trotuarul şi o luă în sus pe scări. Liv îl 
urmă, ţinându-se îndeaproape în spatele lui, privind hotărâtă 
drept înainte şi încruntându-se uşor, în speranţa că asta avea să- 
i dea un aer de seriozitate profesională şi avea să-l facă pe 
pompier să creadă că era partenera lui. Pompierul o privi 


trecând pe lângă el, dar privirile i se oprită pe hainele şi pe 
părul ei murdar. Deschise gura ca să spună ceva, dar cârâitul 
staţiei îi distrase atenţia îndeajuns cât Liv să apuce să urce 
scările în fugă şi să dispară în interiorul clădirii. 

Se trezi într-un soi de atrium de mari dimensiuni, cu mai 
multe uşi, o recepţie pustie în faţă şi două lifturi în partea 
stângă. Arkadian apăsă pe butoane şi aşteptă o secundă, după 
care o luă brusc printr-o uşă batantă dublă. Liv îl urmă pe o 
scară unde paşii îi răsunau în gol. Cobori în spatele lui până la 
subsol, potrivindu-şi cadenţa cu cea a paşilor lui, ca el să n-o 
audă şi să-i spună să iasă din clădire. 


Arkadian ajunse în josul scărilor şi o luă pe coridor. Îl izbi 
imediat liniştea care domnea aici. Un halat era aruncat pe 
podea, dat jos de pe umeraş de cineva care ieşise în mare grabă. 
Mai încolo pe coridor se vedea uşa biroului lui Reis. Era 
deschisă. Apăsă butonul de reapelare al telefonului şi se 
îndreptă tiptil într-acolo. 

Privi înăuntru şi văzu telefonul lui Reis trepidând pe biroul 
abandonat. Aparatul se lovi de o cană neagră, umplută pe 
jumătate cu cafea cu lapte din care încă se ridicau aburi. 
Arkadian închise telefonul. Ascultă tăcerea care se lăsase din 
nou asupra încăperii. Auzi un zgomot pe coridor, în spatele lui. 
Se întoarse, întinzând mâna după pistolul din toc. 


Liv zări mâna lui Arkadian ţâşnind înspre haină, apoi iritarea 
care i se aşternu pentru o clipă pe faţă când văzu că ea era. 
Privi peste umărul lui în biroul pustiu, dorindu-şi cu disperare să 
afle ce se petrece, ştiind în acelaşi timp că nu era momentul să 
pună întrebări. 

Arkadian se folosi de mâneca hainei ca să tragă uşa în 
spatele lui şi Liv simţi cum pulsul i se accelerează. Participase la 
suficiente anchete ca să ştie ce înseamnă gestul acesta. 
Detectivul trata laboratorul ca pe un loc unde se petrecuse o 
infracţiune. 

Uşa se închise şi Arkadian se întoarse din nou către ea. 

— Stai aici, zise, îndreptându-se către o altă uşă batantă 
dublă de la capătul coridorului. Nu atinge nimic! 

Impinse uşa cu umărul. Liv o luă la fugă după el, 
strecurându-se prin deschizătură înainte ca uşile să apuce să se 
închidă la loc, şi se trezi într-o încăpere îngustă şi impersonală. 


Erau doar câteva grade peste zero şi în aer plutea un miros 
de dezinfectant şi de ceva dulce şi vag greţos. Unul dintre pereţi 
era acoperit cu o reţea de sertare mari - în jur de treizeci în 
total. Frigul din încăpere şi faptul că ştia ce conţineau acele 
sertare o făceau pe Liv să se înfioare. 

Un cărucior fusese abandonat în mijlocul camerei. O folie din 
plastic îl acoperea pe jumătate, mototolită ca un cearşaf. Arăta 
de parcă cel care fusese întins acolo se ridicase auzind alarma şi 
părăsise clădirea alături de ceilalţi. Arkadian ocoli căruciorul şi 
se opri în faţa unui sertar aflat în capătul încăperii, în al treilea 
dulap din stânga, al doilea raft de jos în sus, având cifra opt 
stanţată deasupra unei deschizături. In aceasta se afla un bileţel 
scris de mână, prins în spatele unei folii de plastic transparent. 
Liv nu reuşea să citească ce scrie pe el, dar nu avea nevoie, 
fiindcă ştia deja. 

Arkadian apucă mânerul sertarului cu mâneca hainei. Pe 
când acesta se deschidea, alunecând, Liv auzi un zgomot în 
spatele ei. Se răsuci pe călcâie. Un bărbat palid şi slăbănog se 
ţinea în prag. Avea un covrig mâncat pe jumătate într-o mână, 
iar cu cealaltă îşi dădea la o parte părul negru şi des care îi 
acoperea faţa. 

— Pe unde naiba ai umblat? zbieră Arkadian. 

Reis se sprijini de uşă şi îl privi peste capul lui Liv. 

— Nu mi-am luat micul dejun, zise, arătând înspre covrig. 

După care îşi lăsă privirea în jos şi în ochi i se oglindi uluirea. 

Liv îi urmări privirea, făcându-şi curaj. Dar cadavrul fratelui 
ei nu se vedea nicăieri. Sertarul era gol. 


64 


Liv, Arkadian şi Reis încremeniră o clipă. Apoi polițistul 
rupse vraja. Privi înspre colţul încăperii. 

— Afară! strigă, împingându-i înspre căldura relativă a 
holului, înainte de a o lua înapoi către scări. 

— Nu lăsa pe nimeni să intre! îi mai strigă lui Reis. Verifică 
în birou, să vezi dacă-ţi lipseşte ceva, şi nu atinge nimic. 

Reis şi Liv schimbară o privire. În ochii lui licări un semn de 
recunoaştere, urmat de o privire jenată când îşi dădu seama 
cine era. Liv se uită din nou înspre coridor, înainte ca privirea 
lui să se preschimbe în una de milă. Il văzu pe Arkadian 
dispărând pe uşa care ducea la scări şi o luă la fugă după el, ca 
să afle ce se întâmpla, dar şi ca să nu fie nevoită să-l audă pe 
medicul patolog spunându-i cât de rău îi părea pentru pierderea 
pe care o suferise. 


Arkadian urcă treptele două câte două şi se năpusti pe uşa 
batantă pe care venise şi care ducea la recepţie. Holul era deja 
plin de oameni care se întorceau în clădire. Traversă mulţimea, 
îndreptându-se glonţ către biroul de securitate. 

— Sună la dispeceratul central, îi spuse matroanei care îl 
privea cu o figură acră şi prea puţin îmbietoare din spatele 
tejghelei. Spune-le că a avut loc o spargere la morgă. Zi-le să 
trimită o echipă judiciară şi să fie pregătiţi să primească 
descrierea suspecţilor. 

Femeia îl privi sever din spatele ochelarilor rotunzi, cu un 
chip ce era însăşi întruchiparea indignării. 

— Acum! urlă el, atrăgând atenţia tuturor. Şi nimeni n-are 
voie să intre în subsol. 

Centrul de comandă al serviciului de securitate era suficient 
de mare cât să adăpostească un scaun, un birou şi câteva unităţi 
de computere care stocau înregistrările provenite de la 
optsprezece camere video cu circuit închis. Pe birou erau 
aşezate două monitoare cu ecran plat, fiecare împărţit în nouă 
secţiuni, pe care rula o imagine de la câte o cameră diferită. Un 
bărbat în uniformă, de vreo cincizeci de ani, îşi ridică privirea 
când Arkadian intră în încăpere; lumina ecranelor gemene se 


reflecta în lentilele heliomate ale ochelarilor săi, încă întunecate 
de la soarele de afară. 

Arkadian îi flutură insigna prin faţa ochilor. 

— Poţi scoate înregistrările din camera frigorifică de la 
subsol? 

Încăperea întunecată fu scăldată în lumină când uşa de lângă 
el se deschise din nou. Arkadian se întoarse şi o văzu pe Liv 
strecurându-se în spatele lui. Se uita fix la monitoare, ferindu-se 
să-l privească în ochi. Se gândi un moment să-i ceară să plece, 
dar hotărî că era mai bine s-o aibă prin preajmă. 

Îşi scoase mobilul din buzunar şi căută în lista de apeluri 
până găsi telefonul pe care i-l dăduse Reis când se declanşase 
alarma. Nouă şi paisprezece minute. Unul dintre ecrane era 
acum umplut de imaginile surprinse de camera video pe care o 
văzuse în colţul camerei frigorifice. 

— Poţi să dai înapoi, la ora nouă şi paisprezece minute, şi să 
rulezi de atunci încolo? 

Gardianul deschise meniul şi introduse ora. Imaginile se 
derulau cu repeziciune, un bărbat apăru în încăperea până 
atunci pustie, împingând un cărucior gol înspre unul dintre 
sertare. 

— Cine-i ăsta? întrebă Arkadian. 

Gardianul examină cu atenţie ecranul. Bărbatul se opri şi 
privi în jur, auzind alarma stridentă de incendiu. 

— Nu ştiu cum îl cheamă, dar lucrează aici, zise gardianul. 
Cred că e unul dintre tehnicienii de laborator. 

Înregistrarea continuă să se deruleze în salturi de câte trei 
secunde până când bărbatul dispăru, mişcându-se ca o 
marionetă prost animată. 

_ — Uită-te la folia de plastic, arătă Liv înspre ecran. 
Împachetată frumos pe cărucior. Când am ajuns noi, era 
mototolită. 

— Poţi derula mai repede? întrebă Arkadian. 

Gardianul lovi o tastă de două ori şi imaginile se derulară din 
cinci în cinci secunde, apoi din zece în zece. Când cronometrul 
arătă nouă şi şaptesprezece minute, în cadru apăru o siluetă 
nouă. 

— Opreşte, zise Arkadian. 

Gardianul reveni la derularea din trei în trei secunde. 

Nou-venitul era înalt, cu părul negru, cu haine negre. Nu-i 
vedeau faţa. Stătea tot timpul cu spatele spre cameră. Ocoli 


căruciorul şi se opri în faţa sertarului pe care-l deschisese 
Arkadian. Duse mâna înmănuşată la mâner şi trase de el. Liv îşi 
simţi inima bătându-i cu putere în piept. Văzu conturul unui sac 
de morgă, în care se afla un cadavru. 

Bărbatul desfăcu fermoarul sacului. În ciuda calităţii proaste 
a imaginii, Liv recunoscu imediat chipul bărbos şi simţi lacrimile 
arzându-i ochii. O secundă mai târziu, intrusul îşi schimbă 
poziţia şi trupul său ascunse faţa lui Samuel. Păru să caute ceva 
în buzunarul jachetei. Se strădui câteva secunde să nimerească 
buzunarul, apoi îşi scoase mănuşa de pe mâna dreaptă, găsind 
rapid ceea ce căuta. Se aplecă deasupra sertarului deschis, 
ținând în mână obiectul pe care-l scosese din buzunar, apoi 
întoarse capul spre uşă, evident deranjat de ceva. Îşi ţinea capul 
jos, conştient de existenţa camerei, dar Liv îi văzu trăsăturile 
suficient de bine ca să-l recunoască. 

— Gabriel... murmură ea. M-a luat de la aeroport azi-noapte. 

Arkadian înşfăcă telefonul aflat pe masă, fără să scape din 
ochi ecranul pe care bărbatul închidea la loc fermoarul sacului, 
împingea sertarul, se urca pe cărucior şi îşi trăgea folia de 
plastic peste cap. 

— Aici inspectorul Davud Arkadian. Tocmai a avut loc o 
spargere la morgă; vreau ca toate unităţile să caute un suspect. 
Un bărbat alb. Inalt şi subţire. Un metru optzeci şi cinci, optzeci 
şi şapte. Haine negre... 

Două siluete noi, îmbrăcate în uniforme de paramedici, 
apărură împingând un cărucior. Cel mai înalt dintre ei aruncă o 
privire spre cameră, dar era imposibil să-i vezi faţa. Ambii 
purtau măşti chirurgicale, bonete, halate de laborator şi mănuşi 
de cauciuc. Arkadian îi privi îndreptându-se glonţ către sertarul 
în care se afla Samuel. Verificară conţinutul sacului, îl ridicară 
pe cărucior, închiseră sertarul şi scoaseră rămăşiţele pământeşti 
ale lui Samuel din cadru. Întreaga operaţiune durase mai puţin 
de cincisprezece secunde. 

Gabriel se ridică, aidoma unui personaj dintr-un film de 
groază, şi o luă pe urmele lor, lăsând folia de plastic aşa cum o 
găsiseră ei. 

Arkadian acoperi receptorul cu mâna. 

— Există vreo cameră la platforma de recepţie? 

Camera frigorifică fu înlocuită pe ecran de o platformă din 
beton cu o ambulanţă de o parte şi două perdele transparente 


din PVC de cealaltă. Liv se gândi că arăta ca intrarea într-o 
fabrică de procesare a cărnii. 

Câteva secunde mai târziu, perdelele se umflară şi un 
cărucior ieşi în viteză prin ele. Cei doi paramedici îl aruncară 
de-a dreptul în spatele ambulanţei. 

Arkadian îşi luă mâna de pe receptor. 

— Avem o nouă prioritate. Vreau să căutaţi urgent o 
ambulanţă care a plecat de la morgă, luând-o către strada 
Circulară Aleluia. Număr de înregistrare necunoscut. Suspecţii 
sunt doi bărbaţi albi, de statură medie spre robustă, unul are în 
jur de un metru nouăzeci, celălalt un metru şaptezeci şi cinci, 
ambii sunt îmbrăcaţi ca paramedici. Fiţi atenţi că sunt căutaţi 
pentru o spargere şi un jaf şi fug de la locul infracţiunii. O 
fotografie a suspectului secundar vă va fi trimisă imediat. 

Trânti telefonul în furcă. 

— Poţi să faci o captură cu figurile suspecţilor şi să le trimiţi 
dispeceratului central? 

Nu era o rugăminte. 

Arkadian nu aşteptă răspunsul gardianului. Trebuia să stea 
de vorbă cu Reis. 


65 


Gabriel se strecură în încăperea pustie unde se sorta 
corespondenţa şi se ghemui sub tejgheaua pe care se aflau încă 
scrisorile şi pachetele sosite în acea dimineaţă, lăsate baltă când 
se declanşase alarma. Îşi scoase sacul şi casca de unde le 
ascunsese şi înhăţă un pachet de dimensiuni medii, când auzi 
voci pe coridor. 

— E totul în regulă? 

O femeie între două vârste apăruse în uşă, privindu-l 
bănuitoare şi severă din spatele unor ochelari cu rame groase. 

— Da... am aici un pachet pentru... Gabriel aruncă o privire 
pe etichetă. Un anume dr.... Makin? 

Îi adresă un zâmbet luminos, de 500 de waţi. 

După o secundă în care se lăsă scăldată în strălucirea ce se 
revărsa din zâmbetul lui, femeia îşi duse mâna la piept şi ochii i 
se înmuiară. 

— Vrei să spui dr. Meachin, îl corectă. Să-ţi semnez de 
primire? 

— Nu, e-n regulă, răspunse Gabriel. Tipul care m-a îndrumat 
încoace a semnat deja. 

Reveni în holul înţesat de lume. Cineva zbiera în zona unde 
se afla recepţia, în spatele lui. Se grăbi înspre platforma de 
recepţie. Partea din spate a clădirii era pustie. La capătul aleii 
zări o ambulanţă strecurându-se în traficul dimineţii, pe strada 
circulară Aleluia. 

Sări de pe platforma de beton şi o luă la fugă spre locul unde 
îşi lăsase motocicleta, în spatele unui container mare de deşeuri. 
Lovi cu putere pedala de pornire, de două ori, demară în trombă 
în susul aleii, după care frână brusc. Strada circulară Aleluia, cu 
sens unic, era întotdeauna aglomerată la ora aceea a dimineţii. 
Gabriel privi la stânga. Nici urmă de ambulanţă. Începu să-şi 
croiască drum printre maşini, scrutând cu atenţie traficul din 
faţă. Parcurse şoseaua cu o lentoare frustrantă, până ajunse la 
intersecţia cu bulevardul sudic, unde drumul se bifurca - la 
stânga înspre periferie, la dreapta înspre Citadelă. El ar fi pariat 
că o luaseră la stânga, dar încetini motocicleta şi rămase 


deocamdată pe banda din mijloc, pregătit să o ia în orice 
direcţie în clipa în care avea să dea cu ochii de obiectiv. 

Lovi frâna cu călcâiul, blocând roata din spate. Se auzi 
urletul unui claxon şi o camionetă îl ocoli, în timp ce şoferul 
zbiera furios la el de la adăpostul cabinei. Gabriel nici măcar nu- 
l băgă în seamă. Privea în susul bulevardului, verificând în 
ambele direcţii, încredinţat că, undeva între alee şi intersecţie, 
ambulanta intrase pur şi simplu în pământ. 


66 


Reis scana o foaie de hârtie când Arkadian îşi făcu apariţia în 
biroul lui. 

— Lipseşte ceva? 

— Nu. Reis rămase aşezat la birou. Mă gândeam că ar fi 
putut lua ăsta - raportul de la laborator de care ţi-am vorbit - 
dar bănuiesc că nu ştiau ce conţine. E... ieşit din comun. 

Aruncă o privire peste umărul inspectorului şi chipul lui 
trădă surprinderea. Liv se ţinea în uşă, în spatele lui. 

Arkadian oftă. 

— Reis, ea e Liv Adamsen. E rudă cu... E sora călugărului. 

— Da, eu... ăă... Bună... Un zâmbet nervos îi încreţi colţurile 
buzelor. Imi pare rău pentru ăă... 

Se întrerupse, căci mintea i se poticnea prin câmpul minat al 
frazelor posibile, niciuna potrivită pentru ceea ce tocmai se 
întâmplase. 

— Vă pare rău că aţi pierdut cadavrul fratelui meu? sugeră 
Liv. 

— Mda... bănuiesc... zise el. E prima dată când se întâmplă. 

— Ei bine, asta are darul să mă liniştească. 

Reis se înroşi, stricându-şi paloarea la care muncise atâta, şi 
lăsă privirea în jos. 

— Nu, bănuiesc că... ăăă... nu... 

Tăcu, înainte de a se împotmoli şi mai rău. 

Arkadian îşi frecă nasul. 

— Domnişoară Adamsen... O ţintui cu ceea ce spera să fie o 
privire autoritară, adecvată situaţiei. Ştiu că eşti supărată, şi ai 
dreptul să fii, dar toţi poliţiştii din oraş caută ambulanţa în 
momentul ăsta. Vom recupera cadavrul fratelui tău. N-ar fi 
trebuit să te las să intri de la bun început, iar acum e locul unei 
infracţiuni şi n-ai ce căuta aici. Te rog să te întorci la recepţie şi 
să aştepţi până securizăm zona. 

Liv îi susţinu privirea. 

— Nu. 

— N-a fost o rugăminte. 

Liv păşi demonstrativ în birou şi se aşeză în faţa lui Reis. 


— Dă-mi voie să-ţi explic de ce rămân. În ultimele douăzeci şi 
patru de ore am descoperit că fratele meu, pe care-l credeam 
mort, a murit de-adevăratelea. Am zburat mii de kilometri cu 
avioane incomode ca să vin să-l identific. Am fost răpită, s-a tras 
asupra mea şi apoi - tocmai când credeam că îl voi regăsi în cele 
din urmă - l-aţi pierdut voi. 

Lăsă cuvintele să-şi facă efectul. 

— Ştiu cum să mă port la un loc unde s-a petrecut o 
infracţiune. Pe cel de aici nu îl pot contamina mai mult decât am 
făcut-o, fiindcă am fost deja în el. Aşa că ai putea la fel de bine 
să mă laşi să stau şi să-mi faci pe plac. Fiindcă, mai adăugă 
ridicând ziarul mototolit, dacă încerci să mă expediezi de aici, 
primul lucru pe care îl voi face va fi să-mi sun editorul. Crezi că 
ar fi dispus să aştepte cu prima pagină? 

Reis îşi plimba ochii de la Arkadian la fată şi înapoi; cei doi 
se priveau fix, înfruntându-se, până când inspectorul cedă, 
clipind în cele din urmă. 

— OK, zise. Rămâi. Dar, dacă se scurge ceva înspre presă, 
orice, voi presupune că tu eşti sursa şi te voi acuza de 
obstrucţionarea unei anchete în curs. S-a înţeles? 

— La perfecţie. 

Liv se întoarse şi gheaţa din ochi i se topi ca şi cum n-ar fi 
fost. 

— Deci, Reis, nu-i aşa...? 

Medicul patolog  încuviinţă. Femeile  bătăioase îl 
înspăimântau, în cel mai bun caz, dar, totodată, le găsea 
incredibil de atrăgătoare. Pe o scară de la unu la o sută, aceasta 
se situa la nivelul o mie. 

— Spuneai ceva despre un raport de la laborator? 

Reis îi aruncă o privire lui Arkadian, care se mulţumi să 
ridice din umeri. 

— OK. Ăă... rapoartele de laborator sunt o parte normală a 
procedurii clinice... după cum probabil ştii deja. Aici facem de 
fiecare dată un set standard de analize ale ţesuturilor şi analize 
toxicologice pentru a confirma anumite ipoteze şi a elimina 
altele, cum ar fi dacă victima s-ar putea să fi luat, ori să i se fi 
dat, o substanţă care să fi contribuit la moartea sa. Una dintre 
aceste analize măsoară extinderea necrozei din ficat, ceea ce ne 
ajută de multe ori să stabilim ora decesului. Nu aveam neapărat 
nevoie în cazul de faţă, fiindcă au existat atâţia martori, dar 
procedurile sunt proceduri. Astea sunt rezultatele... 


Arătă cu mâna înspre un bileţel roşu capsat de coala de 
deasupra. 

— S-au întors pentru că cei de la laborator au bănuit o 
contaminare. Ei cred că mostra a fost etichetată greşit. Nu au 
găsit niciun semn de necroză, din contră. Celulele par să se... 
regenereze. Celulele ficatului se regenerează, bineînţeles, dar 
doar dacă gazda e în viaţă... 

Arkadian se întrebă - prea târziu - dacă făcuse cea mai 
înţeleaptă mişcare lăsând-o pe Liv să audă asta. 

— Am verificat cu atenţie. Mostra pe care au primit-o 
provenea, fără nicio îndoială, de la călugăr. Aşa că, bazându-mă 
doar pe rezultate şi ignorând faptul că eu însumi am făcut 
autopsia... 

Ezită. 

— Aş spune că era în curs de refacere... 


67 


La o treime din drumul parcurs de Gabriel pe Strada 
Circulară Aleluia, într-o clădire înaltă, elegantă, care fusese 
săpată în stâncă, consolidată şi transformată într-o parcare cu 
preţuri exorbitante, un oblon din metal se ridică şi o camionetă 
albă îşi croi drum în trafic. 

Gabriel o urmărea de pe partea cealaltă a şoselei, cu chipul 
ascuns sub vizieră. Privi în jos, la GPS-ul pe care-l ţinea în mână, 
ca orice curier pe motocicletă care urmărea coordonatele unei 
livrări. În partea de sus a ecranului, un punct alb minuscul pulsa 
încet, iar o hartă stradală se desfăşura în jurul lui. Mişcările 
punctuleţului corespundeau perfect mişcărilor camionetei sau, 
mai precis, mişcărilor cadavrului lui Samuel, fiindcă emițătorul 
introdus în gât îi transmitea poziţia. 

Băgă dispozitivul în buzunarul jachetei şi porni motocicleta. 
Camioneta ajunse la capătul străzii circulare şi o luă la stânga, 
spre oraşul vechi. Gabriel o urmă la câteva maşini mai în spate. 

Puțin înainte de a ajunge la bulevardul nordic, camioneta 
părăsi şoseaua principală şi o luă pe un drum de acces la 
autostradă, trecând pe lângă un panou mare, care le ura 
vizitatorilor bun venit în Cartierul Umbrasian. 

Încă de la începuturile oraşului Ruina, Cartierul Umbrasian, 
sau Cartierul Umbrit, fusese cea mai puţin populară şi, prin 
urmare, cea mai puţin populată parte a metropolei. Ingrămădite 
sub versantul nordic al Citadelei, străzile de aici rămâneau 
veşnic învăluite în umbra muntelui, chiar şi în miezul verii. În 
epoca modernă, terenurile ieftine făcuseră din el locul ideal 
pentru parcările imense, necesare pentru a face faţă armatelor 
de turişti care împânzeau oraşul. Spre această vale de beton 
rece şi cenuşiu se îndrepta acum camioneta. 

După ce camioneta renunţă la anonimatul pe care-l oferea 
şoseaua de acces, Gabriel rămase şi mai în urmă, strecurându- 
se în spatele unui autocar. Vehiculul urmărit o coti la dreapta, 
de-a lungul unei alei înguste, străjuite de-o parte şi de alta de 
două monstruozităţi multietajate. 

Gabriel îşi continuă drumul, depăşi camioneta, întoarse 
rapid, urcă pe trotuar, opri motorul şi sprijini motocicleta de 


cric. Scoase oglinda laterală detaşabilă şi o luă la fugă către 
colţul clădirii, ridicându-şi viziera. Se ghemui lângă perete, 
ţinând oglinda jos, la nivelul pământului, îndreptată înspre aleea 
care se termina într-o stâncă abruptă, deasupra căreia se afla 
zidul oraşului vechi. Văzu camioneta oprindu-se. Un bărbat cu 
părul lung, negru şi cu barbă se aplecă în afară din scaunul 
şoferului şi trecu o cartelă printr-un automat, după care privi în 
direcţia lui. 

Gabriel rămase neclintit. 

Cum nu era soare care să se reflecte în oglindă, singurul 
lucru care l-ar fi dat de gol ar fi fost mişcarea. 

Il examină pe şofer. Semăna mai degrabă cu un star rock sau 
cu un actor de cinema, decât cu un ucigaş plătit. După câteva 
clipe, camioneta o luă uşor din loc şi dispăru în partea laterală a 
clădirii. 

Gabriel scoase dispozitivul de urmărire din buzunar. 
Punctuleţul alb se deplasa în colţul de sus al ecranului, acolo 
unde partea din spate a garajului întâlnea versantul muntelui. 
Băgă oglinda în buzunar şi se ridică în picioare. Sute de perechi 
de faruri priveau pe furiş, pe deasupra unui zid scund care se 
întindea până departe la stânga lui, aidoma unor condamnaţi 
aşteptându-şi ziua eliberării. Gabriel se ascunse la adăpostul 
zidului şi pătrunse grăbit înăuntru. 

Locul era rece şi umed şi mirosea a ulei, a gaze de 
eşapament şi a urină. Bănuind că era probabil filmat cu o 
cameră de supraveghere, se deplasă către un Audi parcat la 
distanţă, se prefăcu că vrea să urce în el, după care îngenunche 
ca şi cum ar fi căutat o cheie pierdută şi mai studie o dată 
ecranul. 

Punctuleţul alb nu se mai afla în parcare, ci traversa peretele 
de stâncă aflat dincolo de ea. Il urmări trecând pe sub străzile şi 
clădirile din oraşul vechi, îndreptându-se ţintă către Citadelă. 

După ce parcurse două treimi din drum, îngheţă, pâlpâi şi 
dispăru. 

Gabriel se deplasă înspre peretele din beton aflat în partea 
din spate a parcării şi ţinu dispozitivul îndreptat către el, ca să 
aibă un semnal mai puternic. Punctuleţul îşi reluă pâlpâitul, 
acum şi mai aproape de Citadelă. 

În dreptul fostului şanţ de apărare, la graniţa muntelui sacru, 
se stinse de tot. 


68 


Kutlar şedea în faţă, scrutând bezna cu margini neregulate 
din tunel. Huruitul cauciucurilor pe drumul neasfaltat şi 
bubuitul ritmic al motorului Diesel alcătuiau împreună un sunet 
jeluitor aparte. Vibraţiile făceau să se zgâlţâie bordul din plastic 
şi îi întindeau copcile din picior. Dar Kutlar îşi savura durerea, 
care îl ţinea treaz şi îi dovedea că e încă în viaţă. 

Era buimac de la pastilele pe care le luase. Îşi dădu seama că 
trebuia să fie atent. Trebuia să rămână concentrat, dacă voia să 
găsească o cale de scăpare. Totul îi devenise limpede atunci 
când Cornelius şi Johann îl ajutaseră să iasă din clinică şi îl 
urcaseră în camionetă. 

— Trebuie să ne spui ce s-a întâmplat, îi zisese Cornelius, de 
parcă i-ar fi dat un simplu sfat prietenesc. Trebuie să ne spui 
cum a reuşit fata să scape. Şi, mai important, adăugase, aşa de 
aproape de el că ţepii din barbă i se frecaseră de ureche, trebuie 
să ne spui cum arată. 

Acesta era motivul pentru care încă mai respira. Ei ştiau 
doar numele fetei, dar el îi văzuse chipul. Atâta timp cât aveau 
s-o caute, le era mai de folos viu decât mort. 

Drumul urcă brusc, până se înfundă într-o încăpere 
cavernoasă. Johann roti volanul şi farurile luminară o uşă din 
oţel, după care rămaseră nemişcate. Johann opri motorul, iar el 
şi Cornelius coborâră din maşină. Kutlar nu se mişcă. li urmărea 
prin oglinzile laterale. Şasiul se clătină uşor când uşile din spate 
se deschiseră şi Kutlar auzi plasticul foşnind când primul 
cadavru fu scos din maşină. 

Fusese şocat când îi împuşcaseră pe cei doi paramedici. 
Moartea doctorului era oarecum mai uşor de acceptat; nimeni 
nu avea să fie foarte surprins când cadavrul lui avea să fie găsit 
în cele din urmă, prăbuşit pe scaunul unde-l lăsaseră. Trecuse 
de partea cealaltă cu mult timp în urmă, atunci când devenise 
dependent de droguri şi începuse să trateze rănile de glonţ. 
Paramedicii, însă, erau doar nişte civili. 

Strălucind roşiatici în lumina lămpilor de frână, călugării 
reapărură din spatele camionetei cu primul sac în care se afla 
un cadavru şi îl aşezară lângă uşa din oţel. După ce repetară 


operaţiunea de două ori, Johann îşi scoase cartela şi uşa se dădu 
în lături. Câteva secunde mai târziu, se închise la loc, sigilând 
cadavrele în interior. 

Cornelius şi Johann urcară din nou în maşină. 

— Pot să vă ajut s-o găsiţi, zise Kutlar. 

Cornelius se întoarse către el, rânjind sarcastic. 

— Cum? 

— Să ieşim de aici şi vă arăt. 

Kutlar se sforţă să zâmbească, dar nu-i ieşi decât o grimasă. 

— Trebuie să dau un telefon. Ridică teatral din umeri. Dar 
aici nu este semnal. 

Cornelius nu zise nimic o clipă, privi doar pelicula subţire de 
sudoare care-i acoperea pielea lui Kutlar, în ciuda frigului 
pătrunzător din jur. 

— Desigur, acceptă el, în cele din urmă. 

Johann răsuci cheia în contact. 

Motorul se scutură trezindu-se la viaţă, iar zgomotul se 
revărsă în spaţiul îngust, inundându-l. Kutlar se uită în oglinda 
laterală şi văzu lumina roşiatică dispărând din peşteră pe 
măsură ce ei o lăsau în urmă. 


Cei trei saci de morgă zăceau în tăcerea întunecată a 
muntelui, în vreme ce, în labirintul de tuneluri de deasupra lor, 
cei care veneau să-i ridice îşi aprindeau torţele. La ceva mai 
mult de douăzeci şi patru de ore după ce evadase din Citadelă, 
fratele Samuel se întorsese acasă. 


IV 
„La început a fost Lumea, 
Şi Lumea era Dumnezeu, 
şi Lumea era bună.” 


Fragment din Biblia eretică 


69 


Ca loc al unei infracţiuni, camera frigorifică de la morgă era 
tot ce putea visa un legist. Accesul restricţionat împiedicase 
acumularea obişnuită de amprente parţiale, foliculi de păr şi 
alte probe asortate care îngreunau majoritatea anchetelor. 
Toate suprafeţele erau curate ca într-o farmacie. În plus, exista 
o înregistrare completă a camerelor de supraveghere, în care se 
vedea pe unde umblaseră şi ce atinseseră suspecţii. 

— Acolo, zise Arkadian, arătând înspre marginea foliei din 
plastic mototolite de pe cărucior. Primul suspect a atins-o când 
şi-a tras-o peste cap. 

Petersen zâmbi. Singura suprafaţă mai uşor de amprentat 
era sticla. 

— A atins şi sertarul ăla. Arkadian arătă către sertarul cu 
numărul opt. Anunţă-mă imediat ce găseşti ceva. 

Îl lăsă pe Petersen aranjându-şi pensulele şi desfăcând un 
tub de pulbere fină de aluminiu. 

Un poliţist în uniformă stătea în faţa uşii, pentru a se asigura 
că nimeni altcineva nu mai intra sau ieşea. Reis patrula în sus şi- 
n jos pe coridorul din faţa biroului său. Ridică o eprubetă pentru 
prelevat probe când Arkadian se apropie de el. 

Inspectorul o luă fără să-şi încetinească paşii. 

— Undee? 

— În sala de şedinţe de la etajul unu, strigă Reis în urma lui. 


Declaraţia prezenta în detaliu tot ce i se întâmplase din 
momentul în care păşise în morgă până când îl identificase pe 
bărbatul misterios de pe înregistrarea camerei de supraveghere. 
Liv se pregătea s-o semneze când apăru Arkadian. Încă se mai 
întreba ce joc juca Gabriel şi de ce. Nu-l descrisese drept 
„bărbatul care a încercat să mă răpească”. Cel mult se dăduse 
drept poliţist şi se oferise s-o ducă cu maşina în oraş. Nu el era 
cel care-i băgase ţeava pistolului în faţă. Nici nu furase cadavrul 
fratelui ei, chiar dacă tot nu era lămurită ce căutase în camera 
frigorifică. In final alesese formularea „bărbatul care m-a 
întâmpinat la aeroport şi a pretins că e escorta poliţiei”. Nu era 
elegantă, dar era corectă. Mâzgăli data lângă nume. 


Polițistul în uniformă îi verifică semnătura, după care îşi 
împinse scaunul departe de măsuţa îngustă. Arkadian închise 
uşa în urma lui. 

Liv trase o muşcată ofilită peste masă şi începu să o curete, 
smulgând florile scofâlcite de pe tulpinile sufocate şi înfigându- 
le în pământul din ghiveci. 

— L-aţi găsit? 

Arkadian privi în jos, în stradă. Ar fi fost momentul perfect în 
care o maşină a poliţiei să frâneze scrâşnind din pneuri în faţa 
clădirii, cu cei trei suspecți încătuşaţi în spate, dar nu se 
întâmplă nimic. 

— Nu încă, mărturisi. 

Un curcubeu de motorină mânjea şoseaua umedă acolo unde 
parcaseră maşinile pompierilor. 

— Lucrăm la asta. 

Se întoarse către ziarul mototolit de pe masă, aflat între ei, a 
cărei primă pagină arăta acum ca un caleidoscop de litere şi 
tăieturi. 

— Ai avut ceva noroc cu mesajul? 

— Nu prea am avut timp să mă gândesc la el, sincer. Mi s-a 
cam distras atenţia. 

Arkadian nu zise nimic, sperând că tăcerea o va înmuia. 

— Chiar crezi că din cauza asta l-au luat? 

Liv mai studie o dată simbolurile şi literele mâzgălite pe 
hârtia de ziar. 

— Poate. Imediat ce-i prindem, o să-i întrebăm. Până atunci, 
aş vrea să te rog să faci ceva. 

Puse pe masă pachetul pe care i-l dăduse Reis. 

Liv îşi miji ochii. 

— E un kit de prelevare de mostre din cavitatea bucală. 

Arkadian încuviinţă. 

— Având în vedere rezultatele pe care le-a primit Reis de la 
laborator, ne-ar fi de mare ajutor să comparăm ADN-ul tău cu 
cel al fratelui tău. Asta ar stabili şi gradul vostru de rudenie, 
dincolo de orice îndoială. 

Împinse kitul spre ea. 

Liv smulse ultima floare moartă din muşcată şi o vâri în 
pământ alături de celelalte, pe post de îngrăşământ. Îşi şterse 
mâinile una de alta, apoi deschise eprubeta şi frecă beţigaşul de 
partea interioară a obrazului. Înşurubă la loc capacul eprubetei 
şi i-o întinse. Citadela se înălța în spatele clădirilor de vizavi, 


dominantă şi impasibilă pe cerul dimineţii. Văzând-o, Liv se 
înfioră. 

Arkadian îi urmări privirea şi în acea clipă surprinse în 
stradă un moment de agitaţie. 

— Iisuse, exclamă brusc, ţâşnind din scaun. 

Carul de reportaje al unei echipe de ştiri parca în faţa 
clădirii. 

— Nu i-am chemat eu, zise ea. Lucrez exclusiv în presa 
scrisă. Îi urâm pe tipii ăştia. 

Se auzi o bătaie în uşă. 

— Scuze, şefu', zise Petersen, dar am prelevat practic un set 
întreg de amprente latente de pe folia de plastic. Vrei să le 
trimit pentru o procesare de rutină sau pentru o verificare 
urgentă? 

— Aşteaptă puţin, vin cu tine. 

Se întoarse către Liv. 

— Ştiu că nu tu ai chemat echipa aia de jurnalişti, aşa că nu 
interpreta greşit ceea ce urmează să-ţi spun... Cred că trebuie 
să te scoatem din clădire. 

Liv se întunecă la faţă. 

— Nu e o încercare de a mă descotorosi de tine; pur şi simplu 
cred că ai fi mai în siguranţă departe de aici. Dacă presa a aflat 
ce s-a întâmplat, vor ţine clădirea sub asediu. Nu vreau ca aceia 
care au luat cadavrul fratelui tău să afle că eşti aici de la ştirile 
de la ora şase. Voi aranja să te ia cineva cu maşina şi să te ducă 
înapoi la sediu, să poţi face un duş şi să te schimbi. Ne vedem 
mai târziu, OK? 

Liv îşi privi hainele acoperite cu o crustă de noroi. 

— OK. Dar, dacă te foloseşti de asta ca de o scuză ca să mă 
dai la o parte, o să mă întorc aici şi o să convoc o conferinţă de 
presă. 

— N-ai decât, zise el. Dar fereşte-te de geamuri! Nu vreau să- 
ti văd faţa la ştiri. r 

Nici eu, îşi zise Liv inspectându-şi bluza murdară. Îşi dădu la 
o parte de pe frunte o şuviţă întărită cu noroi şi privi înspre 
fereastră, încercând să-şi vadă imaginea reflectată în sticlă. 
Ochii îi fură însă atraşi de muntele întunecat ce se înălța pe 
cerul albastru şi limpede. 


70 


Athanasius fusese convocat în biroul stăpânului său la scurt 
timp după slujba de matutini şi i se ceruse să-l însoţească în 
vederea îndeplinirii unei sarcini - „de dragul frăţiei”, spusese 
abatele. O sarcină pe care nu trebuie s-o discuţi cu nimeni. 

Aşa că acum, coborau amândoi anevoie o scară îngustă, plină 
de moloz, luminându-şi calea doar cu o torţă care ardea în mâna 
călugărului. Din când în când, treceau pe lângă alte coridoare 
înguste şi învăluite în mister. 

Coborau de aproape cinci minute când Athanasius zări o 
lumină slabă undeva în faţă. Provenea dinspre un portal arcuit, 
ce părea mai nou şi mai bogat sculptat decât împrejurimile sale, 
date uitării. Îl urmă pe abate într-o peşteră mică, în care doi 
călugări aşteptau în tăcere, ţinând fiecare câte o torţă în mână. 
Ambii purtau sutanele verzi ale fraţilor Sancti. 

Athanasius îşi feri ochii şi observă o altă uşă încastrată în 
perete, făcută din oţel solid. Lângă ea se afla un mic orificiu, 
asemănător cu dispozitivul de ultimă generaţie care păzea 
intrarea în bibliotecă. Abatele înclină uşor capul, în semn de 
salut, către călugării Sancti, băgă mâna în mâneca sutanei şi 
scoase o cartelă magnetică. Se auzi un clinchet înfundat. 
Abatele împinse uşa şi cei trei păşiră înăuntru. Athanasius 
rămase în spate un moment, după care îi urmă. 

Încăperea era puţin mai mică decât cea din care tocmai 
ieşiseră şi aerul din interior părea mai cald, presărat cu o 
pulbere fină ce reflecta lumina portocalie a torţei. Camera avea 
o uşă din oţel identică montată în peretele din celălalt capăt, în 
faţa căreia se aflau trei saci din plastic rezistent, semănând cu 
nişte coconi. Athanasius înţelesese imediat ce se afla în ei. 

Unul dintre călugării Sancti desfăcu fermoarul sacului din 
apropiere, îndeajuns cât să se ivească un cap. Un firicel de 
sânge i se scurgea în păr dintr-o gaură mică de la tâmplă. 
Athanasius nu recunoscu nici primul, nici al doilea chip. Pe cel 
de-al treilea însă îl ştia prea bine. Privi chipul prietenului său 
mort şi fu nevoit să se sprijine de perete ca să nu se 
prăbuşească. 


— Crucea s-a întors în Citadelă, zise abatele încet, privind şi 
el chipul desfigurat al fratelui Samuel. 

O clipă, toţi patru se uitară la el, apoi, ca la o comandă 
prestabilită, sacul fu închis la loc şi călugării Sancti îl scoaseră 
din încăpere. Athanasius îi aşteptă să se întoarcă după celelalte 
două cadavre. Dar n-o făcură. 

— Trebuie să ne descotorosim de aceşti nefericiţi, zise 
abatele. Îmi pare rău că sunt nevoit să las sarcina asta în seama 
ta - ştiu că o vei găsi dezagreabilă - dar pe mine mă aşteaptă 
treburi de mare însemnătate. Fraţii tăi nu pot pătrunde în 
secţiunile inferioare ale Citadelei, iar tu eşti singura persoană în 
care am încredere... 

Nu dădu nici cel mai mic semn că ar vrea să explice cine 
erau cei doi sau de ce zăceau acum morţi pe pardoseala acestei 
peşteri abandonate. 

— Du-i în secţiunea părăsită din încăperile estice, zise. 
Aruncă-i în una dintre temniţele zidite părăsite de mult. 
Trupurile lor vor fi date uitării, dar sufletele îşi vor găsi liniştea. 

Se opri în uşă, frecându-şi mâinile de parcă le-ar fi spălat. 

— Uşa se va închide automat în cinci minute, zise. Ai grijă să 
ieşi din încăpere până atunci. 

Athanasius îi ascultă paşii îndepărtându-se în întuneric. 

Crucea s-a întors în Citadelă... 

Deodată, îşi aminti cuvintele Bibliei eretice: 


Crucea se va prăbuşi 
Crucea se va înălța 


Se întrebă ce aveau de gând cu rămăşiţele pângărite ale 
prietenului său. Avea să fie dus în capela Sacramentului, fără 
doar şi poate; de ce altceva ar fi venit călugării Sancti după el? 

Dar să crezi că se va înălța din nou... 

Era o logică de nebun. 


Privi cei doi saci rămaşi în încăpere, două cadavre anonime 
într-o criptă tăcută, şi se întrebă la ce viaţă se treziseră azi- 
dimineaţă şi cine se frământa acum, neliniştit că nu dădeau 
nicio veste. O soţie? O iubită? Un copil? 

Se lăsă pe vine şi spuse o rugăciune tăcută pentru fiecare 
dintre ei, pe când le închidea cu delicateţe giulgiul de plastic. 
Târi apoi sacii în anticameră, temându-se că uşa se putea 


închide în orice moment, preschimbând încăperea prăfuită în 
propriul lui cavou. 


71 


Liv şedea în sala de şedinţe de la morgă, privind fotografia 
fratelui ei, bântuită de imagini din trecut. Faptul că-i povestise 
istoria familiei ei lui Arkadian, o făcuse să vadă totul într-o altă 
lumină. Îşi amintea cum îl chemase pe Samuel în camera ei de la 
cămin şi îi povestise entuziasmată tot ce aflase în călătoria la 
Paradise, în Virginia de Vest. 

Îl vedea cu ochii minţii aşezat pe marginea patului îngust, în 
timp ce chipul lui, deja înnegurat de durere şi tristeţe, căpăta o 
paloare cenuşie pe când ea îi relata cum veniseră amândoi pe 
lume. Pentru ea, era explicaţia la toate întrebările despre 
identitatea ei rămase fără răspuns, întrebări care o chinuiseră 
întreaga copilărie şi adolescenţă. Sperase că, dacă îi împărtăşea 
ce aflase, avea să se liniştească şi el. Dar încercarea ei de a-i 
calma ura de sine, care ardea mocnit, nu făcuse decât s-o aţâţe 
şi mai tare. Samuel se considera deja vinovat pentru moartea 
tatălui lor. Ea îi dăduse acum un motiv să se învinovăţească şi 
pentru cea a mamei. 

Plecase de lângă ea absent, prelingându-se ca o fantomă. 

Nu-i mai vorbise luni bune după aceea. Toate apelurile ei 
telefonice rămâneau fără răspuns. Îi lăsase mesaje chiar şi la 
cabinetul terapeutului, până când descoperise că încetase să 
mai meargă şi începuse în schimb să frecventeze cu fervoare 
biserica. 

Ultima oară îl văzuse la New York. O sunase din senin; părea 
fericit şi plin de viaţă, ca pe vremuri. li spusese că pleca într-o 
călătorie şi că voia s-o vadă înainte. 

Se întâlniseră la gara Grand Central şi îşi petrecuseră ziua 
hoinărind şi făcând pe turiştii. I-a spus că îşi dăduse seama de 
anumite lucruri, care îi dădeau un nou scop în viaţă. Că atunci 
când cineva moare pentru ca altcineva să poată trăi, cel din 
urmă e cruțat cu un motiv. Că amândoi aveau o menire 
importantă; călătoria în care pornea era felul lui de a încerca să 
o descopere. 

Ea crezuse că acea călătorie implica cucerirea câtorva 
vârfuri al naibii de dificile, dar el replicase că nu aşa se ajunge 
mai aproape de Dumnezeu. Nu-i dăduse mai multe explicaţii, iar 


ea nu insistase. Se bucura doar că Samuel părea să-şi fi găsit o 
nouă direcţie în viaţă, una fascinantă. Nu se gândise niciun 
moment, făcându-i cu mâna la aeroport, că n-avea să-l mai vadă 
niciodată în viaţă. 

Liv clipi ca să-şi alunge lacrimile şi privi spre Citadela ce se 
înălța aidoma unei aşchii întunecate pe cerul primăvăratic. 
Simţea acum durerea pe care trebuie s-o fi simţit fratele ei 
atunci. Nu se învinuise niciodată pentru moartea tatălui sau a 
mamei lor, dar se considera vinovată de moartea lui Samuel. 
Indiferent ce credea Arkadian, setea ei de autocunoaştere o 
făcuse să descopere adevărul despre naşterea lor, dar 
dezvăluirea nesăbuită în faţa lui Samuel dusese la căderea lui 
din vârful muntelui afurisit. A 

Sunetul uşii ce se deschidea o readuse în prezent. Îşi şterse 
lacrimile din colţul ochilor şi se întoarse, dând cu ochii de un 
poliţist solid în haine civile, cu un chip rotund, de o paloare 
bolnăvicioasă, şi păr rar, cărămiziu. Ochii de pe chipul lui blând 
o cercetau, în vreme ce-şi ţinea mâinile în şolduri; haina îi era 
puţin dată la o parte, scoțând la iveală tocul unui pistol atârnat 
de umăr şi o pereche de cătuşe prinse de centură. Cămaşa îi 
cuprindea cu greu burta şi peste ea avea o insignă atârnată de 
un şnur trecut în jurul gâtului. 

Liv mai văzuse o droaie de poliţişti ca el; nesiguri pe ei, 
ţinând cu tot dinadinsul să-ţi dea de înţeles că sunt de la poliţie, 
chiar dacă nu purtau uniformă. Cu oameni ca el se împrietenea 
de obicei când lucra la o anchetă, fiindcă le plăcea să vorbească. 

Bărbatul îşi arcui sprâncenele. 

— Te simţi bine? 

— Da. Eram doar... pierdută în gânduri... 

El dădu din cap, nesigur. Încercă să zâmbească. Renunţă şi 
făcu un semn peste umăr, cu degetul mare. 

— Am o maşină a poliţiei care te aşteaptă în spate, când vei fi 
pregătită. O să te scot pe furiş afară din clădire şi o să te duc la 
sediu. Avem acolo o sală de sport unde poţi să faci un duş 
fierbinte şi să-ţi schimbi hainele. 

Liv îşi şterse ochii cu mâneca. 

— Sigur, zise, aruncându-i un zâmbet chiar mai puţin reuşit 
decât al lui. Cum te cheamă...? 

— Numele meu e Sulleiman, zise el, arătându-i cardul de 
identitate cu poză. Sulley, pentru prieteni. 


Liv zări cu coada ochiului ceea ce părea să fie un pistol 
cromat de calibru .38 ivindu-se din toc pe când îi examina 
fotografia. Bliţul aparatului foto îi albise puţin trăsăturile şi 
părea mai serios în poză decât în realitate, dar era el, fără nicio 
îndoială: subinspectorul Sulleiman Mantus, de la poliţia din 
Ruina. 

— OK, zise, încredinţată că n-avea să fie răpită din nou. Să 
mergem, Sulley. 

Înşfăcă ziarul de pe masă şi îl urmă afară din încăpere. 

Holul principal, pe care îl traversară, forfotea de lume. Doi 
poliţişti în uniformă păzeau intrarea, verificând pe oricine intra 
sau ieşea din clădire. Dincolo de ei, Liv zări o echipă de 
televiziune, cu reflectoarele aprinse, camera pornită şi reportera 
stând cu spatele la clădire, înregistrând ştirea; sau poate 
transmitea în direct. Liv se îndreptă, în urma subinspectorului, 
spre un hol tăcut, care ducea în spatele clădirii. Alt poliţist în 
uniformă stătea lângă două perdele transparente din PVC care 
acopereau intrarea. Făcu un semn din cap când îi văzu 
apropiindu-se. 

— După tine... 

Sulley se dădu la o parte. 

Plasticul se umflă uşor, înainte de a o arunca pe Liv în ceea 
ce ea luă iniţial drept lumina orbitoare a soarelui. 

După care o femeie strigă: 

— Ai vreo legătură cu dispariţia călugărului? 

Liv se răsuci pe călcâie ca să revină la adăpostul oferit de 
clădire, dar subinspectorul o înhăţă de braţ şi o împinse în 
direcţia unei maşini de poliţie nemarcate, parcate puţin mai 
departe pe alee. Ea îşi lăsă capul în jos, pentru ca părul să-i 
acopere faţa. 

— Eşti arestată? zbieră reportera. 

Un blit explodă undeva la dreapta ei şi o voce de bărbat se 
alătură interogatoriului. 

— Care e legătura dintre tine şi bărbatul dispărut? 

— Autorul jafului e cineva din interior? 

Subinspectorul deschise portiera din spate, o împinse cu 
fermitate pe banchetă şi trânti uşa. 

Liv privi în sus, chiar în momentul în care interiorul maşinii 
fu inundat de lumina provenită de la o cameră de filmat lipită de 
geam. Îşi întoarse rapid capul. 


Maşina se legănă pe arcuri când Sulley se lăsă să cadă în 
scaunul şoferului. 

— Scuze! îi întâlni privirea în oglinda retrovizoare pe când 
pornea motorul. E uimitor cât de repede află presa chestiile 
astea. 

Lăsă frâna de mână şi o luă uşor din loc, lăsând haita de lupi 
în urmă. Ultimul lucru pe care îl zări Liv când privi prin lunetă 
fu privirea fixă, ca de mort, a obiectivului unei camere de filmat 
aţintite asupra ei. 


72 


Kathryn Mann arătă un loc de pe pardoseala din beton a 
depozitului, acoperită de praf, şi motostivuitorul făcu o piruetă 
grațioasă, pentru a lăsa uşor exact acolo unul dintre paleții 
descărcați din avionul C-123. Incerca să aranjeze lucrurile astfel 
încât următorul transport programat, o livrare de produse 
agricole pentru unul dintre proiectele lor din Uganda, să nu 
sfârşească îngropat în mormanul de mărfuri. Fiecare palet era 
înfăşurat într-o folie subţire din aluminiu şi era de dimensiunile 
a două frigidere. Parcă alcătuia un puzzle tridimensional cu 
piese imense, dar era mai bine decât să stea în birou, uitându-se 
la ştiri lângă Oscar şi aşteptând telefonul lui Gabriel. 

Motostivuitorul scoase furca de sub palet şi se întoarse la 
avion. Mare parte din îngrăşământ avea să zboare din nou în 
câteva zile, cu puţin noroc. 

O bătaie puternică în geam o făcu pe Kathryn să-şi ridice 
privirea. Prin aleea îngustă dintre cutii îl văzu pe Oscar în 
picioare lângă fereastră, făcându-i semn să vină într-acolo. Pe 
chip i se citea îngrijorarea. 

Kathryn îi dădu lui Becky lista pe care o avea în mână. 

— Poţi să te asiguri că mărfurile astea rămân la suprafaţă? 

— Priveşte, zise Oscar în clipa în care ea păşi în birou. 

Făcu un semn cu telecomanda spre televizorul de pe perete 
şi dădu sonorul mai tare. 

— Ancheta privind moartea călugărului, anunţă 
prezentatoarea pe un ton rezervat de obicei masacrelor şi 
declaraţiilor de război, a luat o turnură macabră azi-dimineaţă. 
Surse apropiate anchetatorilor cred că trupul lui a dispărut de la 
morgă... 

În prim-plan apăru acum o femeie mânjită cu noroi, care era 
condusă către o maşină. 

— Ai vreo legătură cu dispariţia călugărului? striga vocea 
reporterei. Eşti arestată? 

Femeia privi pentru scurt timp direct în obiectiv, înainte de 
a-şi lăsa capul în jos, iar faţa îi dispăru sub o perdea de păr 
murdar. 

— Ea trebuie să fie fata, zise Oscar. 


Dar Kathryn nu-l auzi. Încremenise la vederea poliţistului în 
civil care o însoțea pe Liv. Il privi împingând-o fără 
menajamente pe bancheta din spate. Văzu camera de filmat 
urmărindu-i chipul, îl văzu ridicându-şi mâna pistruiată ca s-o 
dea la o parte. 

După care urcă în maşină, ducând-o pe Liv departe de acel 
loc. 


73 


Athanasius se îndrepta ca prin vis către capela privată, 
pentru rugăciune. Era lac de sudoare de la cât se chinuise să 
târască fiecare cadavru prin reţeaua complexă de tuneluri ce 
duceau la cavernele medievale din secţiunea estică. Se întorsese 
în partea principală a Citadelei, dar încă era sub efectul grelei 
încercări la care fusese supus şi pe care mirosul chimic al 
sacilor de morgă îl împiedica s-o uite. Oricât de tare îşi frecase 
mâinile în chiuveta alimentată cu apă de ploaie din spălătorie, 
nu putuse să scape de el. 

Vechile carcere păstrau şi acum urme grăitoare ale 
trecutului violent pe care-l cunoscuse Biserica: lanţuri ruginite 
şi cleşti fioroşi, de culoarea sângelui uscat. Cunoştea, 
bineînţeles, istoria Citadelei, cruciadele şi persecuțiile din epoci 
mai brutale, când credinţa nestrămutată în Dumnezeu şi în 
învăţăturile Bisericii erau impuse prin frică; crezuse însă că 
acele vremuri erau demult apuse. Spectrul acelui trecut violent 
se agăța acum cu ghearele de prezent, aidoma mirosului de 
moarte străveche ce se ridicase din temniţa în care aruncase 
cadavrele, unul după altul. Când le auzise sfărâmându-se pe 
patul de oase trecute în uitare, simţise cum ceva cedează şi 
înlăuntrul lui, de parcă acţiunile şi credinţele sale s-ar fi 
depărtat atât de mult unele de altele, până când în cele din 
urmă s-au spart în bucăţi. Pe când tremura singur în adâncul 
muntelui îngheţat, cele două fraze pe care le întrezărise în 
Biblia eretică îi stăruiau în minte, aidoma unor adevăruri noi ce 
luminau bezna din preajmă. 

Se opri în faţa capelei private, temându-se să intre din cauza 
ruşinii pe care o purta cu el. Işi frecă distrat palma de creştet şi 
simţi din nou mirosul de dezinfectant al sacului de plastic 
impregnat în mânecă. 

Simţea nevoia să se roage. Ce altă speranţă îi mai rămânea? 
Trase adânc aer în piept şi trecu hotărât pragul încăperii. 

Capela era luminată de candele ce pâlpâiau în jurul crucii în 
formă de T de pe peretele din fund. Nu existau scaune, doar 
saltele şi perne subţiri care să protejeze genunchii bătrâni şi 
osoşi de duritatea pardoselii din piatră. Nu observase lumânarea 


care ardea în afara capelei, dar, când intră, văzu că înăuntru se 
mai afla un credincios. Aproape că izbucni în lacrimi de uşurare 
când îl recunoscu. 

— Frate drag... Părintele Thomas se ridică şi îşi trecu un braţ 
în jurul trupului tremurând al prietenului său. Ce te-a tulburat 
aşa de tare? 

Athanasius respiră adânc de mai multe ori, străduindu-se să- 
şi vină în simţiri. Trecură câteva minute până când bătăile inimii 
i se potoliră şi respiraţia îşi reluă ritmul normal. Privi înapoi 
către uşă, apoi spre chipul îngrijorat al prietenului său. Se 
întreba dacă să-i încredinţeze tainele care îl apăsau ori să nu-i 
spună nimic, pentru propria siguranţă. Se simţea de parcă ar fi 
stat pe buza unei prăpăstii, ştiind că dacă făcea un pas înainte 
apuca pe un drum fără întoarcere. 

Privi adânc în ochii prietenului său, umbriţi de curiozitate şi 
îngrijorare, şi începu să vorbească. li povesti despre vizita pe 
care o făcuse cu abatele în cripta interzisă, despre Biblia eretică 
şi profeția pe care o conţinea, despre sarcina înfiorătoare pe 
care tocmai o dusese la bun sfârşit. Ii spuse totul. 

Când încheie de vorbit, cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi multă 
vreme. Athanasius ştia că tot ceea ce îi împărtăşise îi punea pe 
amândoi în pericol. Părintele Thomas ridică ochii. Aruncă o 
privire înspre uşă. Se aplecă mai aproape de el. 

— Cum sunau expresiile pe care le-ai văzut în cartea 
interzisă? 

Glasul i se auzi puţin mai tare decât o şoaptă. 

Athanasius se simţi cuprins de un val de uşurare. 

— Prima era „lumina lui Dumnezeu, zidită în întuneric”, şopti 
el, iar a doua: „nu un munte sanctificat, ci o temniţă 
blestemată”. 

Se lăsă pe spate, în vreme ce ochii inteligenţi ai lui Thomas 
cercetau încăperea întunecată cu aceeaşi viteză cu care lucra 
mintea lui febrilă. 

— Am simţit, tot mai mult în ultima vreme, că ceva... nu e în 
regulă... cu locul acesta. Îşi alegea cuvintele cu grijă. Atâta 
cunoaştere strânsă laolaltă, opera celor mai strălucite minţi ale 
omenirii, ascunsă în tenebrele bibliotecii, neiluminând pe 
nimeni. Am acceptat slujba care mi s-a oferit aici ca să apăr 
cunoaşterea, să o duc mai departe, nu ca s-o fac prizonieră. 

— Când am terminat modernizarea bibliotecii şi am văzut cât 
de bine funcţiona, am făcut o cerere către prelat rugându-l să-mi 


îngăduie să public schiţele, astfel încât şi alte biblioteci să 
beneficieze de sistemul pe care îl folosim noi. El m-a refuzat. 
Cărţile, a spus el, şi cunoştinţele pe care le ascund între filele 
lor sunt arme periculoase în mâinile celor neluminaţi. A spus că, 
dacă se fac praf şi pulbere în bibliotecile de dincolo de zidurile 
Citadelei, cu atât mai bine. 

Il privi pe Athanasius, iar pe chipul lui se oglindeau durerea 
şi dezamăgirea pe care le ţinuse ascunse până atunci. 

— Se pare că am creat un sistem de care nu se bucură decât 
cei care caută să ţină captiv cel mai divin dintre daruri - 
cunoaşterea. 

— „Lumina lui Dumnezeu, zidită în întuneric”, cită 
Athanasius în şoaptă. 

— „Nu un munte sanctificat, ci o temniţă blestemată”, îi 
răspunse fratele Thomas. 

Tăcură din nou. 

— E frustrant şi o mare ironie în acelaşi timp, zise 
Athanasius în cele din urmă, că sistemul ingenios de securitate 
pe care l-ai inventat ne împiedică să descoperim ce altceva mai 
conţine cartea interzisă. 

Îşi lăsă ochii asupra flăcării tremurânde a unei candele. 

Părintele Thomas îl privi o clipă, apoi trase aer în piept. 

— S-ar putea să existe o cale, zise, cu ochii strălucindu-i de 
siguranţă. Trebuie să aşteptăm până după vecernie, când 
majoritatea fraţilor iau masa ori se retrag în dormitor; atunci 
când în bibliotecă e cel mai linişte. 


74 


Gabriel simţi telefonul vibrându-i în buzunar şi se uită să 
vadă cine îl sună. 

— Mamă! 

— Unde eşti? zise Kathryn. 

— li urmăresc pe cei care-au furat cadavrul. L-au dus pe 
călugăr înapoi în Citadelă. Doi dintre ei sunt acum într-un soi de 
speluncă de la marginea Cartierului Pierdut. Celălalt le păzeşte 
camioneta. 

— Ce fac? 

— Habar n-am, dar m-am gândit că ar trebui să mă ţin pe 
urma lor. Bănuiesc că fata e în siguranţă, cât timp e cu 
Arkadian. 

— Tocmai asta e, zise Kathryn. Nu e în siguranţă. Nu e deloc 
în siguranţă. 


Kutlar şedea în camera din spate a magazinului plin de 
rebuturi. Cornelius stătea în stânga lui. Un alt bărbat stătea în 
faţa lor, în spatele unui birou pe care se revărsau măruntaie de 
calculatoare şi de telefoane mobile. Zilli era tipul „care te 
rezolvă” când aveai nevoie de vreo inovaţie tehnologică ce nu 
putea fi livrată altfel decât pe sub tejghea. Scaunul îi scârţâia de 
fiecare dată când mai băga un teanc de bancnote dintr-o cutie 
roşie de plastic în aparatul de numărat banii. Părul lung şi negru 
i se prelingea de sub o şapcă de baseball care făcea reclamă 
unei fabrici de tractoare ce nu mai exista demult. Kutlar ştia că 
şapca ascundea o chelie pe care nu trebuia s-o vadă nimeni. 

Cămaşa havaiană a lui Zilli era cel mai strălucitor lucru din 
încăperea care arăta ca orice atelier de reparaţii din orice 
cartier sărac, dar servea şi ca paravan pentru operaţiuni 
mergând de la vânzarea de bunuri furate la traficul cu arme, 
droguri şi uneori chiar persoane. Zilli era cel care îi 
recomandase lui Kutlar clinica pentru femeiuşti drept locul 
potrivit în care să-şi trateze rana de glonţ. 

Zilli urmări ultimele bancnote zbârnâind în aparat cu privirea 
flămândă a unui drogat care îşi prepară o doză. Işi băgă apoi 
mâna sub birou, fără să-l scape din ochi pe Cornelius. Un 


ventilator micut torcea în liniştea care se lăsase, răcind placa de 
bază a unui calculator eviscerat. 

Kutlar simţi durerea străpungându-i piciorul când Zilli scoase 
la iveală un obiect metalic, lipsit de luciu, şi îl îndreptă către 
Cornelius. Acesta nu se clinti. 

— E o plăcere să fac afaceri cu voi, zise Zilli, cu mutra 
schimonosită într-un zâmbet strâmb, ce lăsa la vedere o dantură 
surprinzător de îngrijită. Prietenii lui Kutlar... 

Împinse teancul de bani la o parte, puse în mijlocul mesei un 
obiect care semăna cu un notebook şi îl deschise. Ecranul se 
trezi la viaţă pâlpâind şi pe el apăru o hartă a lumii cu o coloană 
goală în dreapta, sub două ferestre de căutare. 

— Tehnologie chineză, explică Zilli, de parcă le vindea un 
ceas. Pătrunde cu uşurinţă în orice reţea telecom din lume. 
Introdu un număr şi îţi va spune tot ce vrei să ştii despre orice 
apel primit sau efectuat: ora, durata, chiar şi detaliile legate de 
facturare şi adresele înregistrate. 

Cornelius se uită o clipă la Zilli, cu ochii lipsiţi de orice 
expresie, după care scoase o hârtie din plicul primit de la abate. 
Pe ea erau trecute două nume şi două numere. Primul era cel al 
lui Liv. Îl copie în fereastra de căutare şi apăsă pe Enter. Pe 
ecran apăru o clepsidră şi aplicaţia începu să caute. După 
câteva secunde, un număr nou apăru în coloana de sub fereastra 
de căutare. 

— A găsit reţeaua, zise Zilli. E singurul apel înregistrat în 
ultimele douăsprezece ore. Douăsprezece e setarea standard. O 
poţi schimba din meniu, de la preferinţe, dacă doreşti, dar nu ti- 
aş recomanda. O să dai peste toate pizzeriile care livrează la 
domiciliu şi alte tâmpenii. Dar aici - fii atent... 

Opri cursorul deasupra noului număr. O fereastră se 
deschise în dreptul lui, afişând un serviciu de mesagerie vocală. 
Şi o adresă poştală din Palo Alto, California. 

— E operatorul de telefonie mobilă. Dacă numărul i-ar fi 
aparţinut unei persoane, acum ai şti unde locuieşte. 

Cornelius continuă să urmărească aplicaţia navigând printre 
reţelele de telefonie mobilă şi încercând să localizeze telefonul 
lui Liv. Kutlar îl ţintuia cu privirea pe Zilli, încercând să-l facă să 
privească înspre el. Dar omul continua să se uite la ecran. O 
nouă fereastră apăru în cele din urmă: NUMĂR NEDETECTAT. 

Cornelius se uită la Zilli. 


— OK... ideea e că... Se lăsă înapoi în scaunul care scârţâia. 
Funcţionează doar când aparatul pe care-l cauţi e pornit. 
Mobilele trimit un semnal o dată la câteva minute, pentru a 
căuta antena cea mai apropiată. Dacă nu sunt branşate, nu emit 
semnalul, deci nu pot fi depistate. Introdu un număr care ştii că 
e activ. O să vezi ce vreau să spun. 

Durerea din piciorul lui Kutlar îl fulgeră din nou când 
ventilatorul îşi mări viteza. 

Cornelius îşi introduse propriul număr în cea de-a doua 
fereastră şi apăsă pe Enter. Zilli îşi împreună mâinile la ceafă, 
împingându-şi şapca peste ochi. Chipul îi era lipsit de expresie, 
ca o mască. 

Aşteptă aproximativ zece secunde. Harta care umplea 
fereastra principală devenea tot mai detaliată, apropiindu-se ca 
o cameră aflată în cădere liberă din spaţiu direct în centrul 
oraşului Ruina. Încetini pe măsură ce începeau să se întrevadă 
contururile clădirilor, apoi se opri brusc deasupra unei 
încrengături de străduţe. O săgeată arăta înspre mijlocul uneia 
dintre ele, numită strada Trinității. 

— Ai văzut! făcu Zilli, suficient de încrezător în tehnologie ca 
să nu verifice ecranul. Are şi capacităţi de navigare prin satelit; 
poate localiza un semnal activ cu o precizie de un metru şi 
jumătate. Poate, de asemenea, să depisteze două numere în 
acelaşi timp şi să-ţi arate la ce distanţă sunt unul de celălalt. 
Asta înseamnă că poţi căuta poziţia telefonului cuiva faţă de 
telefonul tău şi programul îţi va contura un traseu care te va 
duce drept la el. Trebuie doar ca respectivul să aibă mobilul 
deschis. 

Cornelius închise notebook-ul. 

— Mulţumesc pentru ajutor. 

— Oricând. 

Cornelius îi aruncă o privire lui Kutlar, care se ridică şi 
şchiopătă recunoscător afară din încăpere. Cornelius se întoarse 
şi îl urmă. 

— Ai nevoie de cutia de merinde? strigă Zilli în urma lui, 
arătând cu capul înspre cutia roşie din plastic de pe masă. 

— Păstreaz-o, trânti Cornelius, fără a arunca o privire înapoi. 


75 


Liv se aşeză sub jetul nemilos al duşului, potrivindu-l pe cât 
de fierbinte putea suporta. Durerea era bună. Simţea că o 
purifică. Apa devenind din cenuşie în limpede, pe măsură ce se 
prelingea de pe trupul ei şi se scurgea prin rozetă, rotindu-se ca 
un vârtej, ducând cu ea toată mizeria nopţii trecute. 

Îşi trecu mâna peste partea laterală a trupului, găsind 
cicatricea cruciformă, şi îi urmă conturul cu vârful degetelor, 
mângâind acea parte din ea care fusese odată legată fizic de 
fratele ei. Mâna îi urcă în sus, de-a lungul trupului şi în josul 
braţului, acolo unde alte cicatrici mai mici îi încreţeau pielea, 
zeci de linii subţiri zgâriate de-a lungul unei copilării tulburate 
de lipsa mamei şi de senzaţia de alienare în propria familie. 

Durerea pe care o simţea acum sub apa fierbinte îi amintea 
de muşcătura usturătoare a lamei de ras, care îi îndepărtase 
mintea de adolescentă de haosul emoţiilor copleşitoare pe care 
le resimțea, făcând-o să se concentreze asupra ei. Ce bine ar fi 
fost dacă tatăl ei i-ar fi spus atunci ceea ce descoperise ea 
singură pe veranda aceea umbrită din Paradise, în Virginia de 
Vest. Înţelegea acum că, atunci când o privise cu tristeţe în ochi, 
el nu era dezamăgit de ea. Dimpotrivă, vedea în ea femeia al 
cărei nume îl purta. Vedea iubirea pe care o pierduse. 

Apa clocotită continua să-i răpăie pe piele şi gândurile îi 
alunecau acum spre propriile ei pierderi: mama, apoi tatăl, şi 
acum fratele ei. Dădu robinetul la maximum, până când nuiele 
încinse de apă îi loviră pielea, luând cu ele lacrimile care i se 
prelingeau pe obraz. Să simtă durerea era mai bine decât să nu 
simtă nimic. 


Subinspectorul Sulleiman Mantus se plimba în sus şi-n jos pe 
coridor. Era prea agitat şi avea prea multă energie ca să stea 
locului. Dar era un sentiment plăcut, de felul celui pe care-l 
simte un sportiv în toiul meciului; cel de care se bucură un 
vânător când îşi încolţeşte prada. 

Pontul pe care-l vânduse presei în legătură cu furtul de la 
morgă era doar vârful aisbergului. Ştia cum funcționau 
lucrurile. Poliţia avea să încerce să muşamalizeze cazul, fiindcă, 


oricum ai fi luat-o, ieşeau din povestea asta mai şifonaţi decât o 
foaie de tablă călcată de tren; şi, cu cât vor încerca mai mult să 
pună lacătul pe orice scurgere, cu atât presa va fi mai disperată 
după informaţii. Nimeni nu plătea mai bine decât ziarele şi 
povestea asta era subiect de primă pagină în cotidienele 
internaţionale care-l preluaseră de la ziarele locale, aşa că acum 
se alegea cu plăţi grase de la un mare canal de ştiri, dar şi de la 
cei doi clienţi iniţiali, al căror interes pentru caz nu dădea 
semne că ar slăbi. 

Privi de-a lungul coridorului. Doi poliţişti în uniformă stăteau 
lângă uşă, bârfind despre una-alta. Le auzea murmurul 
conversaţiei, dar nu înţelegea ce spuneau. Îşi scoase telefonul, 
navigă prin meniu şi formă un număr. 

— Am ceva care v-ar putea interesa, spuse. 


76 


Cornelius stătea lângă camionetă, uitându-se la Kutlar care 
înainta cu paşi chinuiţi pe stradă, înspre el. Dacă starea i se 
înrăutăţea, poate aveau să fie nevoiţi să îi reevalueze utilitatea. 
Johann şedea pe scaunul şoferului, vorbind la telefon cu 
informatorul. Notă o adresă şi închise. 

— Fata e aici, zise. 

Cornelius luă bucata de hârtie şi privi din nou în josul străzii. 
Kutlar era singurul dintre ei care o văzuse, dar el avea propria 
imagine în minte, care nu-l părăsise încă de când abatele le 
încredinţase misiunea. Îşi mângâie pielea zbârcită de pe obraz, 
acolo unde nu-i creştea barba, amintindu-şi o stradă de la 
periferia Kabulului şi silueta ce se tânguia ţinând în braţe 
legătura de zdrenţe care ar fi putut fi un copil, încetinindu-le 
vehiculul suficient cât grenada propulsată de rachetă să îi ia în 
vizor. 

E bine să-ţi imaginezi inamicul. 

Te ajută să te concentrezi. 

Aşa că, în ochii lui, fata era femeia cu ajutorul căreia întregul 
său pluton fusese şters de pe faţa pământului, cea care îi 
distrusese unica familie pe care o cunoscuse vreodată - până 
când Biserica îl primise la sânul ei. Şi-o imagină punându-i în 
pericol noua familie şi asta îi dădu putere şi determinare. De 
data asta avea s-o oprească. 

Johann ieşi din maşină şi se duse în spatele camionetei, în 
timp ce Kutlar ajunse în cele din urmă, şchiopătând, în dreptul 
lor şi se opri. 

— Urcă, îi ceru Cornelius. 

Kutlar se conformă, ca un câine ce se supune orbeşte 
stăpânului de la care primeşte bătaie. 

Johann reapăru îmbrăcat în fâşul roşu şi trecu mai departe 
fără să scoată o vorbă, îndreptându-se în direcţia din care Kutlar 
tocmai venise. 

Cornelius urcă pe scaunul şoferului şi îi dădu adresa lui 
Kutlar. 

— Du-ne acolo, zise. 


Kutlar simţi vibraţiile sfârtecându-i piciorul zdrobit când 
maşina o luă hurducându-se peste amestecul asfaltic ieftin 
turnat de primărie direct deasupra caldarâmului medieval. Se 
gândi la pastilele din buzunar, dar ştiu că nu-şi putea permite să 
înghită nici măcar una. Luau durerea cu mâna, fără doar şi 
poate, dar îl făceau în acelaşi timp să se simtă ca şi cum totul 
era în regulă, iar el nu-şi permitea să se simtă astfel. 

Nu putea, dacă voia să rămână în viaţă. 


Johann nici nu ridică privirea când camioneta trecu pe lângă 
el. Îşi continuă drumul, după colţ şi înspre prăvălia lui Zilli. 
Când ajunse aproape, îşi scoase telefonul mobil cu mâna 
dreaptă şi îşi băgă mâna stângă în fâș, apucând patul pistolului 
Glock ascuns acolo. 

Zilli era cocoţat pe un scaun în spatele tejghelei, îndesând o 
cutie roşie din plastic pe un raft aflat la înălţime, între un suport 
gol de CD-uri şi o consolă Sega Megadrive veche. 

— Ştii să deblochezi chestiile astea? 

Johann îi arătă telefonul. 

Zilli se întoarse şi îşi miji ochii. 

— Sigur. Cobori de pe scaun. Ce-ai acolo, un BlackBerry? 

Johann dădu din cap. 

— Un telefon tare. 

Lovi tastatura unui PC care, în ciuda aspectului vetust, putea 
pătrunde ilegal în orice firmă de telefonie mobilă de pe planetă. 

Apăsă butonul meniului şi îşi dădu seama prea târziu că 
telefonul era deja deblocat. 


77 


Aroma de cafea prăjită de la cafetiera din colțul biroului nu 
prea reuşea să mascheze mirosul de morgă. Arkadian şedea la 
masa arhiplină a lui Reis, care n-avea nicio şansă de a fi 
vreodată curățată, aşteptând să se descarce un fişier pdf de 
mari dimensiuni. Afară, zumzetul şi clinchetul din laboratoarele 
de patologie semnalau revenirea la o situaţie aproape normală. 

Fişierul era trimis de Departamentul pentru Securitatea 
Internă al Statelor Unite ca răspuns la amprentele pe care le 
prelevaseră de pe folia de plastic. Găsiseră un rezultat pozitiv în 
mai puţin de un minut. Lui Arkadian nu-i venise să creadă. 
Sigur, tot ce aveau ei de făcut în orice serial poliţist de la 
televizor era să verifice nişte amprente în calculator şi, în câteva 
secunde, obțineau un nume, o adresă şi o fotografie recentă a 
infractorului, cu o mutră de dement; era un subiect obişnuit de 
glumă în toate secţiile de poliţie. Dar, în lumea reală, 
amprentele erau destul de rar folosite pentru identificarea 
suspecţilor; ele făceau parte din lanţul detaliat de probe care 
puneau în legătură suspectul cu crima după ce acesta fusese 
prins prin alte mijloace, mai laborioase şi care luau mai mult 
timp. Majoritatea amprentelor nu se aflau pur şi simplu în 
sistem pentru a fi comparate. 

Fişierul se descărcase complet şi Arkadian dădu un clic pe 
icon. Când prima pagină umplu ecranul, îşi dădu seama de ce îl 
găsiseră aşa de repede. Era un dosar militar. Bărbaţilor şi 
femeilor din forţele armate li se prelevau amprentele, era o 
procedură standard. Ajuta la identificarea lor, în cazul în care 
cădeau la datorie. Până nu demult, cele mai multe state protejau 
dosarele foştilor militari - dar asta se întâmpla înainte de 11 
septembrie. Acum se pare că acestea erau disponibile pentru 
orice naţiune prietenă care le solicita. 

Arkadian trecu de prima pagină şi începu să citească. 

Dosarul prezenta în detaliu istoricul serviciului militar al 
sergentului Gabriel de la Cruz Mann (în rezervă), care activase 
în Grupa a 5-a a Forţelor Speciale Americane. O fotografie 
înfăţişa un bărbat în uniformă, tuns aproape chilug, cu nişte 
ochi pătrunzători, de un albastru-deschis. Arkadian o compară 


cu captura de pe camera de supraveghere. Părul îi crescuse, dar 
era aceeaşi persoană. 

Arkadian parcurse întregul dosar - biografie, evaluări 
psihiatrice, controale de securitate, totul. Avea treizeci şi doi de 
ani, un tată american, o mamă pe jumătate braziliancă, pe 
jumătate turcoaică. Tatăl fusese arheolog, mama lucrase şi 
ulterior ajunsese să conducă Ortus, o fundaţie umanitară 
internaţională, aşa că îşi petrecuse copilăria călătorind în jurul 
lumii. 

Educaţia lui era un amestec heteroclit de studii întrerupte la 
mai multe şcoli internaţionale, urmate de o bursă la Harvard 
unde studiase limbi moderne şi economie. Vorbea fluent cinci 
limbi străine, printre care engleza, turca şi portugheza, şi se 
descurca în paştună şi dari ca urmare a misiunilor în 
Afghanistan. 

Ceva din dosar îi sări în ochi lui Arkadian, care încetă să mai 
parcurgă rândurile pe diagonală şi începu să citească cu atenţie. 
La începutul ultimului an de studii de la Harvard, se întâmplase 
ceva care avusese clar un impact de proporţii seismice asupra 
lui Gabriel. Pe când arheologul John Mann îşi însuşea o 
descoperire majoră, o serie de texte antice scoase la suprafaţă 
în deşertul irakian, în apropierea unei localităţi numite Al-Hillah, 
fusese ucis, împreună cu câţiva colegi. Povestea făcuse mare 
vâlvă pe plan internaţional. Saddam Hussein, pe vremea aceea 
încă aflat la putere, dăduse vina pe rebelii kurzi. Comunitatea 
internaţională îl bănuise că el s-ar fi aflat în spatele atacului şi 
ar fi dat vina pe kurzi pentru a păstra nepreţuitele comori 
pentru sine. Niciunul dintre texte nu mai fusese văzut vreodată. 

Nu era clar din dosar pe cine învinuia Gabriel pentru 
moartea tatălui său, dar faptul că-şi lăsase baltă studiile şi se 
înrolase în armata americană înaintea războiului iminent din 
Irak, sugera că probabil avusese unele bănuieli. Se înrolase ca 
simplu soldat deşi studiile i-ar fi garantat un post de ofiţer - şi 
absolvise instrucţia de bază cu note atât de mari, încât fusese 
imediat acceptat la cursurile de pregătire pentru Trupele 
Speciale Aeropurtate. 

Îşi petrecuse nouă luni la Fort Campbell, la graniţa dintre 
statele Kentucky şi Tennessee, învățând cum să piloteze 
avioane, să sară din ele şi să omoare oameni în diferite moduri 
şi cu tot soiul de arme. Dosarul devenea mai opac pe măsură ce 
detaliile misiunilor lui deveneau tot mai clasificate, dar servise 


ca plutonier în Afghanistan în timpul Operațiunii Enduring 
Freedom şi fusese decorat de două ori, o dată pentru curaj în 
luptă şi o dată pentru contribuţia lui la o operaţiune sub 
acoperire de salvare a unor ostatici; împreună cu plutonul pe 
care îl conducea, eliberase câţiva lucrători umanitari pe care 
talibanii îi răpiseră şi îi duseseră într-unul dintre bastioanele lor. 
Părăsise serviciul militar în urmă cu patru ani. În dosar nu se 
menţiona din ce motiv. 

Mai exista şi o pagină suplimentară, ataşată la sfârşitul 
dosarului, care îi prezenta mişcările cunoscute de când fusese 
lăsat la vatră. Lucra în calitate de consilier pe probleme de 
securitate pentru Ortus şi călătorise mult în America de Sud, 
Europa şi Africa. 

Arkadian începu să caute pe Google informaţii despre Ortus. 
Pagina lor de internet înfăţişa o imagine familiară, care-l făcu să 
se înfioare: un monument din piatră al unui bărbat cu barbă, cu 
braţele întinse în lături - statuia lui Hristos Mântuitorul 
dominând oraşul Rio de Janeiro. Ortus susţinea că este cea mai 
veche organizaţie caritabilă de pe faţa pământului, formată în 
secolul al XI-lea prin dizolvarea unui ordin străvechi de călugări 
- frăţia Mala - a cărui origine se pierdea undeva în vremurile 
preistorice. Fuseseră nevoiţi să se lepede de credinţa lor după 
ce Biserica îi denunţase drept eretici. Mulţi fuseseră arşi pe rug, 
fiindcă susțineau că pământul era o zeiţă şi soarele un zeu şi că 
viaţa îşi avea obârşia în împreunarea celor doi. Alţii scăpaseră 
cu viaţă, se regrupaseră şi reapăruseră ca organizaţie laică 
dedicată continuării operelor de binefacere pe care le 
întreprinseră până atunci în calitate de clerici. 

Cobori în josul paginii, la proiectele în curs de derulare, cele 
în care ar fi trebuit să fie implicat şi Gabriel de la Cruz Mann. 

Aveau un proiect important în Brazilia, prin care protejau 
suprafeţe mari de pădure tropicală de tăietorii ilegali de lemne 
şi de căutătorii de aur, un altul în Sudan, unde replantau 
câmpiile deşertificate în urma războiului civil, şi un altul în Irak, 
prin care încercau recuperarea mlaştinilor naturale secate de 
anii de război şi de specula funciară sistematică, ce făcea ca 
pământurile să fie smulse cu forţa de la proprietarii lor de drept. 

Arkadian putea doar să-şi imagineze ce implica misiunea 
unui consilier de securitate în acele locuri: apărarea voluntarilor 
neînarmaţi de trupele de gherilă şi de banditi, în timp ce aceştia 
încercau să ducă apă şi hrană în regiunile cele mai sărace din 


lume; încercarea de a face să domnească legea acolo unde 
această noţiune era inexistentă. Tipul era fără îndoială un sfânt, 
iar asta făcea ca prezenţa lui la morgă în acea dimineaţă să fie 
cu atât mai greu de înţeles. 

Reveni la pagina de pornire şi selectă link-ul Contact. Prima 
adresă de pe listă era la Rio de Janeiro. Aşa se explica statuia. 
Fundaţia mai avea sedii în New York, Roma, Jakarta şi la Ruina - 
pe Strada Exegezei din Cartierul Grădinilor, la est de sediul 
poliţiei. 

Scrise adresa pe spatele fotografiei care înfăţişa chipul lui 
Gabriel, aşa cum fusese surprins de camera de supraveghere, 
îndoi poza şi o băgă în buzunarul hainei. 


78 


Singură în vestiarul cu gresie şi faianţă albe, Liv îşi tampona 
pielea înroşită cu un prosop minuscul şi aspru. Auzea pe cineva 
făcând ture în bazinul aflat dincolo de cabinele de duşuri. 

Grămăjoara de haine sport albe şi albastre pe care i-o dăduse 
subinspectorul contrasta puternic cu bluza şi blugii ei murdari. 
Îşi luă pantalonii de trening pe ea şi îşi trase tricoul peste cap. 
Pe faţă şi pe spate scria POLISs cu litere mari, negre. Căută prin 
buzunarele de la blugi, transferă cei câţiva dolari şi mărunţişul 
din ei, şi îşi şterse mobilul plin de noroi. Apăsă butonul de 
pornire şi ecranul se aprinse. Telefonul îi vibră uşor în mână; un 
mesaj nou. Nu recunoscu numărul. 

Il deschise şi o cuprinse din nou un fior de groază. 


SĂ NU AI ÎNCREDERE ÎN POLIŢIE. 
Majusculele nu puteau fi mai insistente de-atât. 
SUNĂ-MĂ ŞI AM SĂ-ŢI EXPLIC. 


Se gândi la avertismentul pe care îl primise noaptea trecută, 
înainte de accidentul de maşină şi de focurile de armă. 

Liv rămase nemişcată. Auzea apa picurând la duşuri, 
plescăitul valurilor stârnite de necunoscuta din piscină, 
zumzăitul aparatului de aer condiţionat deasupra capului, dar 
nimic altceva. Niciun pas apropiindu-se. Nicio conversaţie 
înfundată pe coridor. Dar brusc avu senzaţia că se afla cineva în 
încăpere alături de ea, ascuns în spatele peretelui care separa 
vestiarul de uşa de la intrare, trăgând cu urechea la mişcările ei. 

Îşi băgă telefonul în buzunar şi îşi trase o pereche de şosete 
albe de sport. 

Cred că e mai bine să rămâi sub protecția noastră... 

Arkadian îi spusese asta înainte de a o expedia împreună cu 
însoţitorul ei. 

Protecţia poliţiei. Fratele ei nu prea avusese parte de ea, nu? 


8 „Poliţie”, în limba turcă în original. 


Îşi puse adidaşii soioşi peste şosetele imaculate. Trupul ei 
fragil înota în bluza de trening bleumarin. Şi pe ea scria POLIS. 
Mai privi o dată înspre uşă, apoi înhăţă ziarul pătat cu cerneală 
şi se îndreptă în direcţia opusă, luând-o pe lângă duşurile care 
picurau, către piscină. 

Aerul din incinta bazinului era umed şi cald şi îi gâdilă gâtul 
cu degete de clor cât timp ocoli piscina ca să ajungă la ieşirea 
de incendiu. O rază din soarele dimineţii îşi croise drum printre 
clădirile înalte din jur şi strălucea pe suprafaţa apei de un 
albastru-pal. 

Liv împinse bara orizontală a uşii. O sirenă stridentă răsună 
în clădire. Închise uşa în urma ei, oprind alarma aproape 
imediat după declanşare. Înotătoarea nici nu înălţă capul din 
apă, ci îşi continuă turele de bazin, trimițând reflexii 
strălucitoare pe pereţii zugrăviți în alb. 


Sulley vorbea la telefon cu un producător de ştiri. Alarma nu 
se auzi decât câteva secunde, dar îi atrase imediat atenţia. 

— Ascultă, şopti, te sun eu mai încolo. 

Se apropie de intrarea în vestiarul femeilor, cu tălpile 
pantofilor scârţâindu-i pe linoleumul lucios. Femeile. Fir-ar să 
fie. Era înăuntru de o veşnicie. Ascultă, încercând să detecteze 
sunetul unui duş. Nu auzi nimic. Bătu uşor la uşă. 

— Domnişoara Adamsen? 

Împinse uşa cât să-şi bage capul prin ea. 

Niciun răspuns. În faţă avea un perete, aşa că nu vedea 
nimic. 

— Domnişoara Adamsen? Puțin mai tare de data asta. E totul 
în regulă? 

Tot nimic. A 

Aruncă o privire după colţ. In afara unei grămezi de haine 
murdare şi a unui prosop ud, încăperea era pustie. Sulley simţi 
cum îl trece un val de căldură, pielea lui palidă căpătând o 
culoare rozalie. 

— Domnişoara Adamsen? 

Privi la stânga. Uşile celor patru toalete erau larg deschise. 

Ocoli vestiarul şi ajunse la duşuri. 

Pustiu. 

Îşi continuă drumul şi se trezi în aerul îmbâcsit de chimicale 
din zona puternic luminată a piscinei. Îşi miji ochii, uitându-se la 
persoana care înota în bazin, sperând că era ea; îi văzu părul 


scurt, negru, şi costumul de baie cu emblema poliţiei pe care nu 
i-l dăduse el, ştiu că nu era Liv. Zări ieşirea de incendiu şi simţi 
un nod în gât. Alergă într-acolo. În clipa în care împinse uşa şi 
se declanşă alarma, îşi dădu seama ce se întâmplase. 

Afară, strada forfotea de lume în ambele sensuri; oameni 
îmbrăcaţi în costume, turişti în haine lejere. Căută printre ei o 
bluză de trening bleumarin, cu emblema poliţiei. Nu văzu nimic. 
Uşa se închise în spatele lui şi alarma se opri din ţipat. Telefonul 
începu să-i vibreze în mână şi el îl privi, speriat că era Arkadian 
care îl suna să verifice dacă totul era în regulă. Numărul era 
ascuns. 

— Alo? 

O camionetă albă opri în dreptul lui. 

— Alo, răspunse şoferul. 


79 


Liv înainta încet prin mulţime. Habar nu avea încotro se 
îndrepta, dar trebuia să se facă invizibilă şi să se îndepărteze 
cât mai mult de sediul poliţiei, ca să aibă timp să-şi adune 
gândurile. Îşi trase gluga bluzei de trening peste părul ud şi se 
strecură într-un grup de femei, ţinându-se suficient de aproape 
ca să pară că era cu ele. Avea noroc; la ora asta mare parte 
dintre cei de pe stradă erau turişti. Hainele ei ar fi sărit în ochi 
de la un kilometru într-un şir de costume; în plus, nici nu văzuse 
prea multe localnice blonde. 

Vânzători ambulanți ofereau cu insistenţă trecătorilor 
produse, în mare parte gablonzuri din aramă decorate cu motive 
tradiţionale şi covoare făcute sul, iar în faţa ei un stand de ziare 
se înălța în mijlocul trotuarului, despărţind şuvoiul de oameni 
aidoma unei insule într-un curent oceanic. Trecând pe lângă el, 
Liv aruncă o privire primelor pagini ale publicaţiilor; pe toate 
apărea chipul fratelui ei. Simţi cum emoţiile ieşeau din nou la 
suprafaţă, dinlăuntrul ei, dar de data asta nu era durere, ci mai 
degrabă mânie. Erau prea multe semne de întrebare legate de 
moartea lui ca să-şi mai piardă timpul încercând să dezlege o 
anagramă. Se simţea oarecum vinovată că îşi împinsese fratele 
în braţele acestui destin tragic, dar altceva îl făcuse să îşi ia 
viaţa, iar ea era datoare faţă de el să afle ce anume. 

Ridică privirea şi zări Citadela înălțându-se deasupra 
capetelor turiştilor, care înaintau cu toţii încet către ea, atraşi 
de forţa ei de gravitație ca nişte frunze într-un vârtej. Şi ea se 
simţea atrasă, din cu totul alte motive, dar deocamdată trebuia 
să aştepte. Costa douăzeci de lire să intri în oraşul vechi, aşa 
citise în ghidul turistic, şi pentru moment nu avea decât câţiva 
dolari în buzunar. 

Işi scoase telefonul, deschise ultimul mesaj şi apăsă pe tasta 
de reapelare. 


Camioneta se deplasa încet de-a lungul străzii. Sulley şedea 
lângă uşă, alături de tipul care transpira abundent, de parcă ar 
fi fost în toiul verii. Bărbatul solid cu barba peticită stătea la 


volan. Toţi trei îşi ţineau ochii aţintiţi asupra şoselei, fără să 
scoată o vorbă. 

Sulley nu vruse să urce în maşină. Una era să vinzi 
informaţii, cu totul altceva să fii implicat în ceea ce avea evident 
să fie o răpire. Nu putea face una ca asta. Era pur şi simplu o 
infracţiune. Punea totul în pericol. Dar tipul solid cu faţa ca de 
ceară topită insistase. Şi, fiindcă Sulley nu voia să fie văzut 
petrecând prea mult timp în faţa clădirii poliţiei, într-o 
conversaţie în contradictoriu, sfârşise prin a urca în maşină. 

Privi pe fereastră, scrutând mulţimea, încercând să zărească 
o chică de păr blond sau literele albe de pe bluza de trening 
bleumarin, sperând însă că nu le va vedea pe niciunele. La sediu 
avea să fie muştruluit zdravăn pentru că o pierduse, dar genului 
ăsta de muştruluială putea să-i facă faţă. Ar fi fost cu mult mai 
bine decât s-o găsească alături de tipii ăştia. 

— Am văzut-o! 

Tipul transpirat din mijlocul banchetei întoarse ecranul 
dispozitivului de urmărire înspre şofer. Acesta îl studie o 
secundă, după care privi înainte, acolo unde şoseaua o lua la 
stânga şi o zonă pietonală largă se întindea dincolo de o barieră 
de borne din beton; un spaţiu interzis maşinilor, unde clădirile 
vechi fuseseră renovate şi transformate în magazine de marcă. 
Strada era plină de lume. 

— E acolo, zise el. 

Sulley scrută zona, pe măsură ce camioneta se apropia. Văzu 
un grup de turişti care se îndepărtau. Una dintre persoane purta 
o bluză de trening bleumarin. Mulțimea se despărţi în două 
înainte de a dispărea în spatele unui stand de ziare, iar el zări 
literele POLIS imprimate pe spatele bluzei. 

Şoferul o văzu şi el. 

— O să mergem mai departe, până la capătul celălalt, unde 
pietonala dă din nou în şosea. 

Parcă maşina lângă bordură. 

— Du-te după ea! 

Sulley simţi cum îl cuprinde panica. 

— Tu ai pierdut-o de la bun început, îl îmboldi şoferul. E mai 
puţin probabil să fugă de tine. 

Sulley deschise şi închise gura ca un peşte, cu ochii 
trecându-i rapid de la privirea de un albastru-metalic la 
cicatricea zbârcită de pe obrazul şoferului. Nu era genul de om 
pe care să-l contrazici, aşa că nici nu încercă. Deschise portiera, 


cobori pe trotuar şi se îndreptă către locul unde o văzuse ultima 
oară pe fată. 


80 


Liv auzi cum cineva ridică telefonul la celălalt capăt al firului. 

— Alo? 

— Mi-ai trimis un mesaj de avertizare, zise Liv. Cine eşti? 

Urmă o pauză foarte scurtă. În mod normal, n-ar fi băgat-o în 
seamă; acum deveni imediat bănuitoare. 

— O prietenă, răspunse femeia. Unde eşti acum? 

Liv continua să se lase purtată de valul de turişti, simțind 
atingerea liniştitoare a altor fiinţe umane normale, dintr-o 
bucată, care înaintau în jurul ei. 

— De ce ţi-aş spune asta? 

— Fiindcă te putem apăra. Fiindcă sunt oameni care te caută 
chiar în acest moment. Oameni care vor să te reducă la tăcere. 
Liv, trebuie să ţi-o spun pe şleau. Oamenii ăştia vor să te 
omoare... 

Ea ezită mai tulburată, într-un fel, de intimitatea neaşteptată 
a faptului că femeia îi spusese pe nume, decât de informaţia că 
există cineva care o voia moartă. 

— Cine vrea să mă omoare? 

— Nişte oameni fără scrupule, foarte puternici. Vor să te 
reducă la tăcere fiindcă ei cred că fratele tău ţi-a împărtăşit 
nişte informaţii; informaţii care nu trebuie să ajungă la nimeni. 

Liv privi literele mâzgălite haotic pe ziarul din mâna ei. 

— Nu ştiu nimic, zise. 

— Asta nu contează în ochii lor. Le e de ajuns să creadă că 
ştii ceva. Au riscat, încercând să te răpească la aeroport. Tot ei 
au furat cadavrul fratelui tău, din acelaşi motiv, şi vor continua 
să te caute până te găsesc. Nu lasă nimic la voia întâmplării. 

Femeia lăsă afirmaţia să plutească în aer o secundă, înainte 
de a continua cu o voce mai blândă. 

— Dacă-mi spui unde eşti, pot trimite pe cineva să te ducă 
într-un loc sigur. Acelaşi bărbat pe care l-am trimis să te 
protejeze azi-noapte. 

— Gabriel? 

— Da, răspunse Kathryn. E de partea noastră. A fost trimis să 
aibă grijă de tine. A avut grijă de tine. Spune-mi unde eşti şi-l 
voi trimite la tine. 


Liv îşi dorea să aibă încredere în ea, dar avea nevoie de timp 
de gândire înainte de a-şi îngădui să se mai încreadă în cineva. 
În afara hainelor împrumutate de pe ea, nu mai avea decât 
câţiva dolari sub formă de mărunţiş, un telefon cu bateria pe 
terminate şi ediţia de ieri a unui ziar local. Se uită la el. Văzu 
chipul fratelui ei, care o privea dintr-un halou de litere şi 
simboluri împrăştiate în jurul lui. Şi, brusc, îi veni o idee. 
Intoarse ziarul şi citi textul scris cu litere mici pe ultima pagină. 

— Te sun eu înapoi, zise. 


Sulley trecu de standul de ziare. g 

Fata era la mai puţin de cincisprezece metri în faţa lui. Îşi 
croi drum cu coatele prin mulţimea care înainta încet, 
micşorând treptat distanţa dintre ei, încă neştiind prea bine ce 
avea să facă când o va ajunge din urmă. Se gândi să o ocolească 
pur şi simplu şi să se întoarcă la poliţie. Dar, dacă făcea asta, 
tipul din camionetă ar fi putut să-l deconspire; un pont anonim 
cu numele celui care scurgea informaţii, cu copii ale dosarelor 
pe post de dovadă. Avusese grijă să-şi acopere urmele, dar tot 
era vulnerabil. Dacă puteau să facă legătura între el şi dispariţia 
călugărului, ar fi dat de belea: compromiterea unei anchete în 
curs, obstrucţionarea justiţiei, vânzarea de informaţii secrete. 
Putea ajunge la închisoare, iar ăsta era coşmarul cel mai 
înfricoşător al oricărui poliţist. 

Aşa că îşi continuă drumul, ascunzându-se în spatele 
mulţimii, în caz că fata şi-ar întoarce capul şi l-ar vedea. 
Procedură de supraveghere standard. Apropiindu-se de ea, se 
gândea să-i spună pur şi simplu s-o ia la fugă, după care să 
dispară şi el până când se vor linişti apele. 

Işi aţinti ochii asupra glugii bleumarin şi grăbi pasul. Era la 
doar trei metri în spatele ei. 

Un metru şi jumătate. 

Ajunsese aproape în dreptul ei, când zări camioneta albă 
oprind la capătul celălalt al pietonalei, prinzând-o pe Liv în 
capcană, ca pe un şoarece într-o conductă de scurgere. Fata nu 
mai avea scăpare. Nici el. Trebuia să meargă până la capăt. 

Încetini, lăsând distanţa dintre ei să se mărească, pe măsură 
ce şuvoiul de lume o ducea tot mai aproape de camionetă. Nu 
voia s-o târască pe o distanţă mai mare decât era necesar. În 
faţă, îl zări pe tipul solid cu barbă coborând din maşină şi 
ocolind-o, apoi deschizând uşile din spate. Acum erau la doar 


trei metri de camionetă. Făcu un pas înainte. Întinse mâna ca s- 
o înhaţe. Il observă pe celălalt tip din maşină încruntându-se la 
laptop şi ridicând apoi privirea, clătinând din cap. 

Prea târziu. 

Mâna pistruiată se aşeză pe umărul fetei şi o întoarse cu faţa 
spre el. 

— Hei! 

Ea se smuci, eliberându-se din strânsoare. 

Sulley privi chipul şocat, încadrat de gluga bleumarin. Nu 
era fata pe care o căuta. 

— Scuze, zise el, trăgându-şi mâna de parcă ar fi atins un 
cablu electric. Credeam că eşti... 

Arătă înspre bluza de trening cu emblema POLIS. 

— De unde o ai? 

Fata se încruntă. Sulley îşi scoase insigna şi sfidarea îi 
dispăru de pe chip. 

Arătă în direcţia din care venise. 

— Am făcut schimb cu o fată. 

Sulley îi urmări braţul întins cu privirea. Nu văzu decât o 
masă de străini. 

— De cât timp? 

Fata dădu din umeri. 

— De vreo două minute. 

— Ce i-ai dat în schimb? 

— O altă bluză de trening. 

— Poţi s-o descrii? 

Fata făcu un gest vag. 

— Albă. Destul de... decolorată. Puțin roasă la mâneci. 

În căldura amiezii, mare parte dintre cei care umpleau acum 
străzile renunţaseră la paltoane şi la jachete; peste jumătate 
dintre ei purtau ceva alb. Cu spatele la camionetă, Sulley îşi 
îngădui să zâmbească. 

Bine lucrat, domnişoară, o lăudă în gând. Bine lucrat. 


81 


Liv ieşi din biroul de informaţii turistice şi o luă în sensul 
opus celui în care se deplasa mulţimea, lucru care o deranja 
vag, înapoi înspre sediul poliţiei, ceea ce o deranja şi mai mult. 

Verifică harta gratuită pe care o primise, creionând diferite 
trasee către strada încercuită cu o cariocă neagră. Ar fi putut 
alege un drum mai sinuos, dar i-ar fi luat mai mult şi era deja în 
criză de timp. j 

Trebuia să rişte. Işi scoase telefonul din buzunar şi verifică 
ecranul. Simbolul bateriei era gol. Apăsă totuşi pe butonul de 
apelare rapidă, rugându-se ca aparatul să mai ţină cât pentru un 
singur apel. 


— Nu era ea, zise Kutlar, înainte ca polițistul să apuce să 
deschidă gura. Voia să-i amintească lui Cornelius cât era el de 
folositor. 

— Nu, nu era, zise polițistul, aplecându-se prin fereastra 
deschisă. Şi-a schimbat bluza cu una albă. Fata cu care a făcut 
schimbul nu ştia să spună în ce direcţie a luat-o. 

Cornelius porni motorul. 

— Urcă, îi porunci. 

Polițistul îşi trecu şovăitor greutatea de pe un picior pe altul, 
arătând peste umăr cu degetul mare. 

— Ştii, poate ar trebui să... 

— Urcă, repetă Cornelius. 

Sulley urcă. 

Kutlar aruncă o privire ecranului şi începu să se relaxeze 
puţin. Faptul că ştia cum arată fata era singurul lucru care-l 
ţinea în viaţă. 

Polițistul care-i însoțea îl îngrijora, fiindcă şi el ştia cum 
arată Liv. Cu cât se căra mai repede, cu atât mai bine. 

Camioneta se urni din loc, zgâlţâindu-i iar piciorul pe drumul 
accidentat. 

Apăsă pe Enter şi pe ecran apăru clepsidra, când sistemul 
începu să caute semnalul telefonului mobil al fetei. 


82 


Liv trecea pe lângă o tonetă care vindea lipii proaspăt scoase 
din cuptor, când telefonul începu să sune. Mirosul picant, 
pregnant de condimente prăjite şi de ceapă o făcu să-şi 
amintească cât timp trecuse de când nu mai mâncase ceva 
consistent. Soarele cădea pe dalele de piatră de culoare crem şi 
pe clădirile care semănau toate cu nişte biserici. 

— Unde naiba ai dispărut? zbieră vocea binecunoscută. 
Rawls Baker, patronul şi editorul de la New Jersey Inquirer, nu 
era genul de om care să vorbească în şoaptă. Sper că ai sunat ca 
să trimiţi articolul despre naştere; am o gaură în secţiunea 
lifestyle prin care ar trece cu uşurinţă un camion. 

— Ascultă, Rawls, eu... 

— Nu-mi veni cu scuze! Prezintă-te cu articolul! 

— Rawls, nu l-am scris. 

Urmă o secundă de pauză. 

— Păi, ai face bine să te-apuci să-l scrii chiar în momentul... 

— Ce articol e pe prima pagină de la Inquirer în dimineaţa 
asta? îl întrebă, înainte ca el să apuce să se lanseze într-o tiradă 
de admonestări. 

— Care naiba-i legătura? 

— Răspunde-mi la întrebare! 

— Călugărul. Ca în toate celelalte ziare. 

— Era fratele meu. 

La celălalt capăt al firului se aşternu tăcerea. 

— Faci mişto de mine! 

— Sunt în Ruina acum; am ajuns cu avionul azi-dimineaţă. 
Aici se petrece ceva ciudat. Nu ştiu ce e, dar e ceva de proporţii. 
Sunt băgată până-n gât şi am nevoie de ajutorul tău. 

Se lăsă din nou tăcerea. Liv şi-l imagină în biroul lui, privind 
fluviul, calculând cât ar valora o exclusivitate. Telefonul îi ţiui în 
ureche şi pentru o secundă crezu că legătura se întrerupsese. 
Apoi vocea lui Rawls bubui în eter. 

— Ce-ţi trebuie? 

— Mă îndrept către sediul unui ziar local numit Itaat Eden 
Kimse. Vreau să-i suni înainte să ajung eu acolo şi să-i convingi 


să mă echipeze cu nişte bani, cu un carneţel şi câteva pixuri. 
Poate chiar să mă lase să folosesc un birou câteva ore. 

— Nicio problemă. 

Auzi pixul lui Rawls scârţâind pe hârtie. 

— Dar nu le divulga nimic important. Nu uita cine-i 
semnează cecurile. Spune-le că scrii un reportaj de călătorie sau 
ceva de genul ăsta. 

— OK, zise ea. Semnalul bateriei descărcate îi sună din nou 
în ureche. Telefonul meu o să moară în curând. li întrebi, te rog, 
dacă pot să-mi dea şi un încărcător? 

li dădu marca şi modelul, dar la capătul firului nu se mai 
auzea nimic. 

Ecranul se stinsese. Băgă telefonul la loc în buzunar şi se 
uită din nou înspre stradă. Văzu un vehicul apropiindu-se. 


83 


— Acolo... 

Kutlar arătă înspre un grup de oameni care mâncau lipii 
umplute de la o tonetă. Fără să-şi dezlipească, ochii de pe ecran, 
Cornelius se întoarse către ei. Portiera din dreptul lui Sulley se 
deschise aproape înainte ca maşina să frâneze. 

— O să arunc o privire, zise şi trânti uşa, prin care năvălise 
în camionetă un miros înţepător de condimente şi ceapă. 

Kutlar îşi ridică ochii de pe ecran. Il privi pe poliţist 
trăgându-şi pantalonii în timp ce scruta mulţimea. 

— O vezi? întrebă Cornelius. 

Kutlar scrută marea de chipuri de pe ambele părţi ale străzii. 

— Nu, zise în cele din urmă. 

Mirosul de mâncare îi făcea greață. 

Cornelius îi luă dispozitivul de urmărire din mână. Harta 
străzii se blocase; săgeata din mijloc arăta înspre locul în care 
erau parcaţi acum. Coloana din partea laterală a ecranului 
indica ultimul număr pe care îl apelase Liv şi o clepsidră se 
rotea încet în dreptul lui, în timp ce sistemul îl căuta prin reţele. 

Kutlar privi în oglinda laterală. Polițistul vorbea acum cu 
vânzătorul de la tonetă şi se servea din mâncare. 1 se întoarse 
stomacul pe dos şi se uită în altă parte. Din cauza sistemului 
ameţitor de străzi cu sens unic, le luase aproape cinci minute să 
ajungă aici. Lui i-ar fi luat jumătate din timp, dar sistemul de 
navigaţie prin satelit îi trimisese pe străzi principale aglomerate 
şi el nu simţise deloc nevoia să-l contrazică. Cu cât o căutau mai 
mult timp, cu atât îi creşteau şansele de a scăpa cu viaţă. 

În plus, mai avea un obiectiv; nu atât de stringent ca 
instinctul de supravieţuire, ce-i drept, dar totuşi demn de luat în 
seamă. Îl viza pe bărbatul care îi băgase glonţul în picior şi îl 
obligase să-şi părăsească vărul care zăcea mort pe şosea. Nu 
fusese niciodată prea apropiat de Serko, dar făcea parte din 
familie. Se gândea că, dacă tipii ăştia aveau s-o găsească pe 
fată, poate îl vor găsi şi pe cel care-l omorâse. Spera din tot 
sufletul că respectivul va încerca să le stea în cale. 


Clepsidra dispăruse de pe ecran şi în locul ei apăruse o 
fereastră afişând un nume şi o adresă. Îl urmări pe Cornelius 
copiind informaţiile într-un SMS. 

— Tipul zice că a văzut pe cineva, acum vreo cinci minute, 
care semăna cu fata noastră. 

Polițistul se aplecă înăuntru prin fereastra deschisă, 
mestecând ultima bucată de pâine. Kutlar se trase înapoi când 
simţi mirosul de usturoi care-i venea din gură. 

— Zice că s-ar putea să fi oprit un taxi. 

Cornelius apăsă pe tasta Trimite. Aşteptă ca mesajul să 
plece. 

— Ascultă, continuă Sulleiman, dacă e într-o maşină, ar putea 
fi oriunde în acest moment. Vreau să zic că o să daţi din nou de 
ea imediat ce-şi porneşte mobilul. Dar eu trebuie neapărat să 
mă întorc la secţie. Am riscat mult, ca să vă dau un avantaj... şi, 
dacă nu mă întorc să anunţ că fata a dispărut, o să iasă urât. 

Cornelius aşteptă până când pe ecran apăru mesaj trimis, 
după care îşi miji ochii, uitându-se la trafic. Fiecare a doua 
maşină era un taxi. 

— Sigur, făcu în cele din urmă. Urcă, te ducem noi. 

Sulleiman şovăi o secundă, după care urcă. 

Kutlar se îndepărtă de el cât de mult putu. Duhoarea de 
usturoi şi de sudoare aproape că-l făcea să vomite. 


84 


Era frig la New York, mai frig decât îşi amintea Rodriguez, şi 
îşi luase pe el fâşul roşu imediat ce coborâse din avion alături de 
ceilalţi pasageri. Traversa sala de sosiri internaţionale, când 
telefonul mobil îi vibră în buzunar. Aruncă o privire noului nume 
şi adresei pe care le primise: undeva în Newark; cartier 
rezidenţial, după toate aparențele. 

Privi în jur, căutând un chioşc de ziare sau o librărie. Vechiul 
terminal era acum tot numai margini rotunjite şi linii elegante, 
moderne; arăta de parcă ar fi fost ridicat de nişte gângănii 
uriaşe, nu de birocraţi şi muncitori plătiţi cu ora. Zări o librărie 
Barnes and Noble. 

Ultima dată fusese aici în urmă cu şase ani. Crezuse atunci 
că îşi lăsa definitiv în urmă ţara şi vechea viaţă. În schimb, acum 
se întorsese şi iată-l în oraş, la vechile obiceiuri. Şterse mesajul 
şi formă un număr din memorie. Nu ştia dacă era încă valabil, 
nici măcar dacă persoana pe care încerca să o contacteze era 
moartă sau la închisoare. Telefonul începu să sune când intră în 
librărie, trecând pe lângă rafturi cu cărţi de bucate semnate de 
bucătari celebri şi romane ieftine cu titluri dintr-un singur 
cuvânt. 

— Alo? 

Vocea hârâia uscată, ca o hârtie veche pe care ai mototoli-o 
în mână. Auzea un televizor dat tare în fundal; oameni furioşi 
zbierau, alţii strigau şi aplaudau. 

— Doamna Barrow? 

Ajunsese în faţa raftului în care ţineau de obicei hărţile 
oraşelor. 

— Cinee? 

Tonul vocii era precaut. 

— Guillermo, săr'mâna, zise, recăpătându-şi accentul de pe 
vremea când bătea străzile New York-ului, care suna acum bizar 
pe buzele lui. Guillermo Rodriguez. Mi se spunea Gil. Sunt 
prieten vechi cu J.J., dnă B. Am fost plecat din oraş o vreme. Ar 
fi mişto să mă-ntâlnesc cu el, dacă-i prin zonă. 


Urmă o pauză, umplută cu şi mai multe aplauze de la 
televizor şi chiote de încurajare. Părea să fie Springer sau Ricki 
Lake. Genul de emisiune de existenţa căreia uitase. 

— Puştiul  Lorettei! zise femeia brusc.  Stăteaţi în 
apartamentul ăla de două camere de pe strada Tooley. 

— Aşa e, dnă B. Sunt băiatul Lorettei. 

— N-am mai văzut-o de ceva vreme. 

O imagine îi trecu rapid prin minte. Pielea întinsă peste 
oasele fragile. Perfuzii injectându-i medicamente în locurile de 
pe braţe pe unde de obicei pătrundeau drogurile. 

— A murit, dnă Barrow, zise. Acu' vreo şapte ani. 

— A, da? Îmi pare tare rău, băiete. Era o femeie de treabă, 
aşa cum era ea, săraca. 

— Mulţumesc, zise, ştiind ce voia să spună, dar ignorând 
aluzia. 

Vocile stridente de la televizor acoperiră din nou liniştea care 
se lăsă, până când începu să se întrebe dacă nu cumva ea uitase 
că el era la telefon. 

— Ştii ce, băiete, dă-mi numărul tău, zise ea dintr-odată. I-l 
dau lui Jason. Dacă vrea să vorbească cu tine, te sună el. 

Rodriguez zâmbi. 

— Mulţumesc, doamnă Barrow. Vă sunt recunoscător. 

li dădu numărul şi ea închise pe când el îi mai mulțumea o 
dată. Luă o hartă a oraşului Newark şi se îndreptă spre casă. Îşi 
număra mărunţişul, când telefonul îi sună din nou. li mulţumi 
casierei şi ieşi în sala de aşteptare. 

— Gil? Tu eşti, frate? 

— Da, J.J., omu’ meu, eu sunt. 

— Să fiu al naibii, Gilly Rodriguez. Vocea îi trăda un zâmbet 
sincer. Am auzit că te-au răpit cei din Oastea Domnului. 

— Nu, frate. Am fost plecat o vreme... 

Lăsă tăcerea să plutească. In fosta lui viaţă, a fi „plecat” 
însemna că erai la pârnaie. 

— Şi unde eşti acuma, moşule? 

— În Queens. Am câteva proiecte, ştii cum stă treaba. 
Trebuie doar să-mi fac nişte legături. 

— Da? Tonul lui ].]. se răci, la fel ca cel al bunicii lui. Ce-ţi 
trebuie? 

Se gândi la ce citise în avion; relatări ale martorilor despre 
eretici purificaţi în flăcările Tabula Rasa. 

— Crezi că mă poţi aranja cu ceva mai... specializat? 


— Îţi fac rost de orice vrei, dacă scoţi caşcavalul la-naintare. 

Rodriguez zâmbi. 

— Da, încuviinţă, în timp ce împingea uşa şi ieşea în răcoarea 
dimineţii newyorkeze. Scot caşcavalul. 


85 


Plăcuța de alamă de pe zid anunţa că în clădire se afla sediul 
ziarului Itaat Eden Kimse, tradus dedesubt ca Observatorul din 
Ruina. Şoferul taxiului aprinse luminile de avarie şi ea îi dădu 
telefonul. 

— Trimit imediat pe cineva, îl asigură. 

Cea mai bătrână recepţionistă din lume o îndrumă către 
departamentul de ştiri internaţionale de la primul etaj. De cum 
păşi în biroul imens, deschis, se simţi ca acasă. Toate redacţiile 
în care fusese până atunci arătau exact ca aceasta: tavane joase; 
birouri grupate laolaltă şi despărțite de partiţii de înălţime 
mijlocie; neoane care luminau la fel, în acelaşi mod impersonal, 
atât ziua, cât şi noaptea. Nu înceta să o uimească faptul că toate 
reuşitele răsunătoare ale jurnalismului modern, toate anchetele 
în plasa cărora cădeau guverne, toate reportajele distinse cu 
premii Pulitzer, materiale ce se revărsau zilnic pe tarabele 
chioşcurilor de ziare şi îmbogăţeau viaţa cititorilor, erau 
concepute în interioare atât de banale, încât ar fi putut la fel de 
bine să găzduiască o firmă care vindea asigurări de viaţă. 

Examină redacţia, grandioasă şi imperturbabilă, şi nu-i scăpă 
femeia surescitată, brunetă, tunsă în stilul anilor '40, care 
înainta hotărâtă înspre ea, cu un zâmbet parcă lipit cu scotch pe 
buzele pe care strălucea un ruj perfect. Deborda de energie; 
dacă ar fi început brusc să cânte ori să danseze după o 
coregrafie complicată, Liv n-ar fi fost câtuşi de puţin surprinsă. 

— Domnişoară Adamsen? 

Femeia îi întinse mâna cu o manichiură perfectă, însoţită de 
o rigiditate de salut nazist. 

Hipnotizată, Liv dădu din cap şi întinse şi ea mâna. 

— Eu sunt Ahla, spuse arătarea, luându-i mâna, scuturându-i- 
o şi dându-i-o înapoi de parcă ar fi fost un bilet pe care-l 
compostase. Sunt şefa de birou. 

Avea o voce surprinzător de joasă şi de guturală, nepotrivită 
cu înfăţişarea ei de păpuşă de porțelan. 

— Primesc aprobarea pentru banii tăi, zise, întorcându-se pe 
călcâie şi luând-o înainte de-a lungul redacţiei. 


— O, făcu Liv, pe care menţiunea la bani o trezise la 
realitate. Jos e un taxi căruia i-am lăsat mobilul în gaj. Ar putea 
cineva să-l salveze? Nu am niciun ban la mine. 

Buzele perfecte se ţuguiară. 

— Nu e nicio problemă, o asigură, într-un fel care nu-i lăsă 
lui Liv nicio îndoială că de fapt era. Astăzi, poţi să stai în ăsta, 
flutură mâna cu manichiură îngrijită în direcţia unui birou 
neocupat. Dar, dacă ai nevoie de el mai mult timp, va trebui să-l 
împarţi. Toţi sunt în oraş pentru povestea cu Citadela. Şi tu? 

— Ă, nu, zise Liv. Eu scriu un... reportaj de călătorie. 

— O! OK, ai aici tot ce-ai cerut. Aduc banii imediat ce găsesc 
pe cineva să semneze. Mă duc... să plătesc taxiul. 

Se răsuci pe tocurile pantofilor eleganţi. 

— A, şeful tău te-a rugat să-l suni, mai aruncă, peste umăr. 
Formează nouă pentru linia externă. 

Liv o privi îndepărtându-se, plină de energie şi de 
determinare. Într-un film, ar juca o versiune mai tânără a lui 
Katherine Hepburn. 

Trecu în revistă biroul împrumutat. Observă computerul bej, 
standard, telefonul fix cu mai multe linii, un cactus torturat cu 
prea multă apă, în pericol de moarte, şi o fotografie înrămată a 
unui bărbat în jur de treizeci şi cinci de ani aplecându-se asupra 
unei femei care îmbrăţişa un băieţel de trei ani ce i se foia pe 
genunchi. Puştiul era o versiune în miniatură a bărbatului. Liv 
se întrebă al cui era biroul: al tipului, probabil. Avea o mutră de 
constipat. Biroul îi arăta suspect de ordonat pentru un ziarist. 

Sau poate că era ea invidioasă. 

Privi instantaneul vieţii fericite de familie. Văzu emoţiile care 
treceau dincolo de fotografie, legându-i pe cei trei cu legături 
invizibile, dar de nezdruncinat. Se simţea de parcă ar fi frunzărit 
o broşură cu o destinaţie de vacanţă uimitoare unde probabil că 
n-avea să ajungă niciodată. 

Îşi luă ochii de la fotografie şi puse mâna pe un carnet, genul 
acela demodat cu spirală. Il deschise şi scrise pe prima pagină 
data şi locul unde se afla. De obicei lua atâtea notițe, încât era 
absolut esenţial să le poată asocia cu o dată şi un loc. 

Desenă apoi conturul unui corp omenesc şi schiţă din 
memorie modelul cicatricelor pe care le văzuse în fotografiile de 
la autopsie. Când încheie, aruncă o privire desenului, fiecare 
linie trasată reprezentând o mărturie a suferințelor fratelui ei. 


Dădu pagina şi copie perechea originală de litere şi simboluri 
de pe ziar, precum şi toate cuvintele pe care reuşise până atunci 
să le extragă din ele. Studiind rezultatele, reveni de mai multe 
ori la două dintre ele: „Sam”, din motive evidente; şi 
„Ask”s fiindcă sărea în ochi. Era unul dintre puţinele verbe şi 
suna ca un ordin. 

Profesorul ei din facultate îi spusese că jurnalismul se 
reducea la acest cuvânt. Că diferenţa dintre un reporter bun şi 
unul prost era pur şi simplu capacitatea de a pune întrebarea 
potrivită. O mai învățase şi că, dacă se împotmolea vreodată 
într-o anchetă, să pună cele cinci întrebări esenţiale şi să se 
concentreze asupra celor rămase fără răspuns. 

Liv dădu încă o pagină şi scrise: 


Cine - Samuel 

Ce - S-a sinucis 

Când -Ieri dimineaţă în jur de ora 8:30, ora locală 
Unde - La Citadelă, în oraşul Ruin 

De ce - 


Ultima întrebare avea în dreptul ei un loc gol. De ce o 
făcuse? În mod normal, i-ar fi căutat şi i-ar fi intervievat pe toţi 
cei care vorbiseră cu victima înainte de moartea acesteia, dar 
Arkadian spusese că în cazul de faţă era imposibil. Citadela nu 
vorbea cu nimeni. Era tăcerea din centrul universului. 

— Poftim, zise şefa de birou, reapărând brusc cu telefonul lui 
Liv şi un plic umflat. Am luat douăzeci de lire ca să plătesc 
taxiul. Bonul e înăuntru. Semnează, te rog... 

Îi întinse un chitanţier cu o foaie de indigo care separa 
paginile. 

Liv semnă şi băgă încărcătorul în priza din perete. Ecranul se 
lumină şi pe el apăru simbolul de încărcare. 

— Spune-mi, cu cine ar trebui să vorbesc ca să aflu nişte 
informaţii despre Citadelă? 

— Cu doamna Anata. Dar e foarte ocupată cu povestea cu 
călugărul. Poate prea ocupată ca să vorbească despre... un 
reportaj de călătorie... 

Liv trase adânc aer în piept şi se strădui să zâmbească. 


9 „Întreabă.” 


— Ce-ar fi să-mi dai totuşi numărul? zise, dorindu-şi să fi ales 
un subiect care să se bucure de mai mult succes. Pot măcar să 
încerc să vorbesc cu ea. 


86 


Prin fereastra taxiului, Rodriguez se uita cum vechea viaţă îi 
aluneca prin faţa ochilor. Clădiri noi şi curate se înălţau acolo 
unde odinioară se aflau terenuri virane, case din cărămidă roşie 
tencuită, pentru cei care nu-şi permiteau să stea în Manhattan, 
nici măcar în Brooklyn, şi fuseseră nevoiţi să se mulţumească cu 
South Bronx. Pe măsură ce se apropia de districtul al 16-lea, 
totul începea să arate mai familiar. Banii îmbogăţiţilor peste 
noapte nu ajunseseră deocamdată până aici, cel puţin nu cei 
care apăreau în declaraţiile de venit şi, când taxiul ajunse la 
Hunts Point, avu senzaţia că nu plecase niciodată de acolo. 

Şoferul opri pe Garrison Avenue şi se întoarse în scaun. 

— Eu aici mă opresc, amice, zise din spatele geamului de 
plexiglas plin de pete. 

Erau la trei cvartale distanţă de adresa pe care i-o dăduse 
].]., prietenul lui. Rodriguez nu zise nimic, plăti, ieşi din maşină 
şi o porni pe jos. 

Cartierul rămăsese acelaşi, dar, în anii în care lipsise, 
Rodriguez se schimbase. Ultima oară când fusese aici, viaţa îi 
era umbrită de frică şi suspiciune. Acum era scăldat în lumina 
Domnului. O simţea în spatele său, pe când înainta pe străzile 
poluate. O simțeau şi alţii; îşi dădea seama din felul în care îl 
priveau. Nici măcar dealerii de la colţuri şi prostituatele nu se 
luau de el. Devenise ca unul dintre tipii pe care şi el îi ocolea pe 
vremuri, trecând pe partea cealaltă a străzii. Hotărât. 
Încrezător. Neînfricat. Periculos. 

Trecu pe lângă o maşină din care nu mai rămăsese decât 
caroseria, proptită pe nişte bolţari, şi pe lângă un magazin a 
cărui zidărie din jurul ferestrelor blindate cu obloane din oţel 
era înnegrită de urmele unui incendiu. Îşi aminti că el îi dăduse 
foc pe când locuia acolo. Pe vremea aceea era o pizzerie. 
Aruncase cârpe printr-o fereastră spartă, le dăduse foc şi le 
urmărise arzând, ascuns în întuneric, până când apăruseră nişte 
oameni care le stropiseră cu apă. li plăcuse mereu să privească 
lucruri arzând. Acum găsise o flacără care nu se stingea 
niciodată. Îi simţea puritatea înlăuntrul lui, luminându-i calea în 
locul acesta cufundat în bezna veşnică. 


Casa părea pustie, la fel ca toată strada, dar simţea ochii 
aţintiţi asupra lui pe când urca scările. Uşa se deschise înainte 
ca el să ajungă la ea. Un puşti cu o şapcă G Star pe cap îşi 
scoase capul, cercetând strada şi pe el. Nu dădea niciun semn 
că ar vrea să-l lase să intre. De undeva din spatele lui, 
Rodriguez auzea focuri de armă. 

— ].]. e-acasă? întrebă. 

— Lasă omv’ să intre, strigă o voce printre explozii. 

Puştiul clipi încet şi se dădu la o parte. 

Înăuntru era o casă cu totul diferită. Holul scurt dădea într-o 
cameră ticsită cu mobilă şi aparatură electronică nou-nouţe. Un 
acvariu imens umplea un perete, iar un televizor cu ecran plat, 
cât un pat dublu, domina încăperea. Un joc de lupte era în toi pe 
o consolă H.D. cu sunet surround. Doi tipi erau lipiţi de ecran, 
înfigându-şi degetele mari în joystick-uri, trăgând cu arme CG, 
în timp ce pistoalele lor adevărate se odihneau lângă o 
scrumieră şi o pipă din sticlă pentru fumat cocaină. Unul dintre 
ei îşi ridică pentru scurt timp privirea, după care îşi îndreptă din 
nou atenţia către zona de război virtuală. 

— Gilly Rodriguez! strigă din mijlocul măcelului. Uită-te la 
tine, frate, bărbos şi cu plete! Parc-ai fi lisus în hanorac. 

Râse singur de gluma lui. 

Rodriguez se mulţumi să zâmbească, studiindu-şi prietenul 
din copilărie şi găsind doar o umbră a ceea ce ar fi putut să 
devină. J.J. slăbise vreo treisprezece kilograme de când îl văzuse 
ultima oară şi tenul lui căpătase aceeaşi nuanţă pământie pe 
care o avusese şi mama lui când era deja cufundată prea adânc 
în dependenţă şi prea desprinsă de viaţă ca să-i mai pese. Se 
bucura de toate prăzile înşelătoare ale unei vieţi de mafiot de 
succes, hainele şi suita, dar anii petrecuţi pe străzi atârnau 
greu. Tinerețea i se veştejise şi lumina i se stingea încet. 
Rodriguez îi mai dădea cel mult doi ani de viaţă. Poate mai 
puţin. 

— Mă bucur să te văd, zise. Arăţi bine, frate. 

J.J. dădu mâhnit din cap. 

— Nt, tre’ să m-odihnesc o vreme. Poate să-mi las barbă; să- 
mi prezinţi croitorul tău. 

Apăsă butonul de pauză de pe manetă şi i-o dădu puştiului 
care stătea lângă Rodriguez. 

— Preia tu, zise. ÎImpuşcă nişte albi. 


Se ridică de pe canapeaua albă din piele şi se propti în faţa 
lui Rodriguez. 

— Frate, făcu, uitându-se în sus la el. Te-ai mai înălţat? 

Rodriguez dădu din cap. 

— Totdeauna am fost aşa de înalt. Nu m-ai văzut tu de mult. 

Se îmbrăţişară, lovindu-şi umerii unul de celălalt şi bătându- 
se pe spate, ca pe vremuri, după care se dădură înapoi şi se 
priviră stânjeniţi, fiindcă acele vremuri trecuseră. 

— Ai ceva pentru mine? zise Rodriguez. 

].]. îşi băgă mâna în acvariu şi scoase din spatele unui turn 
de corali o pungă din plastic de pe care se scurgea apa. 

— Ai gusturi exotice, prietene. 

Rodriguez luă punga şi îi examină conţinutul: un Glock 34, 
un încărcător de rezervă, un amortizor Evolution-9 şi o cutie 
mică din plastic în care se aflau un pistol cu o magazie cilindrică 
dolofană şi douăsprezece cartuşe îndesate, de genul celor 
pentru puşti de vânătoare. 

— La ce-ţi trebuie? întrebă J.J. Ţi-e frică de întuneric? 

Rodriguez sigilă la loc punga şi îşi dădu jos rucsacul de pe 
umăr. 

— Nu mi-e frică de nimic, zise, aruncând pe masă un teanc 
gros de bani. 

Îl urmări pe J.J. numărându-le; frunzărea câteva bancnote, 
după care se oprea să se scarpine la nas cu degete nervoase, de 
parcă ar fi avut o mâncărime de care nu putea să scape. Mama 
lui făcea la fel. Îşi freca nasul până şi-l decojea. Îi privi pe 
ceilalţi doi, care se împuşcau cu arme false, lăsându-le pe cele 
adevărate să zacă pe masă. J.J. n-avea cu siguranţă să reziste 
încă doi ani, dacă nu vedea lumina care să-l ducă la mântuire. 
Avea noroc dacă mai trăia până la Crăciun. 


87 


Dr. Minam Anata stătea lângă un automat de răcoritoare în 
holul unei staţii TV locale, când acordurile polifonice ale Odei 
bucuriei îi răsunară în haină - astăzi de culoarea cărbunelui, dar 
tot în dungi; îi plăcea să considere modelul marca ei distinctivă. 

Ar fi trebuit să-şi închidă telefonul, dar prea multă lume o 
suna pentru interviuri şi n-avea de gând să le îngăduie scuza 
aceasta pentru a apela la altcineva. Băgă mâna în buzunar să 
răspundă, dar închise din greşeală. Privi în jur, să vadă dacă 
observase cineva. 

Îndreptându-şi din nou atenţia către automat, introduse 
suficiente monede ca să elibereze o sticlă de Ice Tea şi s-o 
trimită bufnind până în tavă. li desfăcu dopul şi bău cu sete. Se 
aflase sub lumina încinsă a reflectoarelor din studiouri aproape 
neîncetat de când călugărul îşi găsise moartea aruncându-se din 
vârful Citadelei, cu o zi în urmă. Nu că ar fi deranjat-o. Era o 
ocazie divină de a creşte vânzările cărţilor pe care le publicase. 
Cheia, se prinsese destul de repede, era să-şi construiască toate 
răspunsurile în jurul unei aluzii la unul dintre titlurile sale. 
Astfel, producătorii nu aveau cum să le taie la montaj. 

Oda bucuriei se auzi din nou şi ea apăsă pe butonul de 
răspuns înainte ca primele măsuri să se termine. 

— Bună ziua, doamna Anata? 

Era o voce de femeie. Americancă, se gândi, canadiancă 
poate nu reuşea niciodată să-i deosebească; oricum, o piaţă 
importantă pentru cărţile ei. 

— La telefon. 

— Grozav, continuă femeia. Ştiu că sunteţi ocupată, dar am 
mare nevoie de ajutorul dumneavoastră pentru nişte informaţii 
ştiinţifice. 

— Imi solicitaţi un interviu? 

— Aăă... bănuiesc că da. 

— Şi de la ce post spuneaţi că sunteţi? 

La celălalt capăt al firului se lăsă tăcerea. 

— Dr. Anata, nu vă sun de la un post de ştiri... eu sunt 
implicată în poveste, spuse repede Liv, înainte ca 


interlocutoarea ei să apuce s-o întrerupă. Sunt... sunt sora 
călugărului. 

Miriam tăcu, nefiind sigură că auzise bine - nefiind sigură că 
o credea. 

— l-am văzut cadavrul, continuă Liv, sau cel puţin fotografii 
ale cadavrului. A dispărut înainte să apuc să-l văd. Avea unele 
semne, un fel de cicatrice ritualice. Mă întreb dacă v-aţi putea 
uita peste ele ca să-mi daţi opinia dumneavoastră de expert 
despre ce ar putea să însemne. 

Miriam simţi că o ia cu ameţeală când auzi cuvântul 
„Cicatrice”. 

— Aveţi pozele? şopti. 

— Nu, zise Liv. Dar vă pot arăta ce aspect au. Şi mai sunt şi 
alte lucruri. Chestii care ar putea avea legătură cu Sacramentul. 

Miriam se sprijini de automat. 

— Ce chestii? întrebă. 

— E probabil mai uşor dacă vă arăt. 

— Desigur. 

— Când sunteţi liberă? 

— Sunt liberă chiar acum. Sunt într-un studio TV, aproape de 
centrul oraşului. Dumneavoastră unde sunteţi? 

Liv făcu o pauză, nedorind să dezvăluie nimănui unde se afla. 
Un amic poliţist îi spusese odată că locul cel mai bun în care să 
te ascunzi e în mulţime. Avea nevoie de un loc public, aglomerat 
şi în apropiere. Privi ziarul cu fotografia lui Samuel ţinându-se 
drept pe vârful celui mai vizitat monument antic din lume. 

— Ne putem întâlni la Citadelă, propuse. 


88 


Kutlar simţea încă mirosul de usturoi şi de transpiraţie 
emanând din locul gol de lângă el. Clipi când camioneta ieşi din 
tunel. O siluetă se îndrepta către ei pe aleea dintre parcări. 

Kutlar deschise dispozitivul de urmărire. Privi concentrat 
clepsidra de pe ecran, urmărind pixelii minusculi rostogolindu- 
se în ea, nisip virtual care îi arăta cât de repede se scurgea şi 
timpul lui. 

Johann ajunse la camionetă şi făcu schimb de locuri cu 
Cornelius, în timp ce harta de pe ecran se reconfigura. O 
săgeată indica unde se afla telefonul lui Liv. Clepsidra apăru 
pentru o clipă, după care harta se extinse, şi pe ecran se ivi o a 
doua săgeată, deasupra celei dintâi, în partea stângă - poziţia 
pe care o căutau, depistată cu ajutorul semnalului de la mobilul 
lui Cornelius. 

Erau în apropiere. 

Cornelius privi săgeata din mijlocul ecranului care făcea un 
mic salt înainte, pe stradă. 

— Se deplasează. 

Johann o luă către şoseaua de centură. 

Următoarea dată când ecranul se actualiză, a doua săgeată 
se deplasă şi ea, încercuind-o pe prima, ca un uliu rotindu-se tot 
mai aproape de pradă. 


Trupul fratelui Samuel fusese dezbrăcat până la mijloc şi 
aranjat cu braţele în lături, o replică a formei ce se desluşea pe 
altarul din celălalt capăt al capelei Sacramentului. Abatele îşi 
trecu privirea peste carnea zdrobită, lucind ceroasă pe 
pardoseala din piatră, străpunsă în mai multe locuri de oase 
sfărâmate, ţinută laolaltă de cusături grosolane făcute acolo 
unde o spintecase legistul. 

Ar putea cu adevărat rămăşiţele unui om să se înalțe şi să 
îndeplinească profeția? 

Abatele remarcă lujerul subţire al unei iederi sângerii 
încolăcindu-se în jurul altarului. O urmă în întuneric până-i găsi 
rădăcina răsucindu-se într-unul din canalele săpate în podea. Şi- 
o înfăşură în jurul mâinii şi trase tare până când o smulse din 


pământ, după care se îndreptă spre una dintre făcliile de seu cu 
fitil de cânepă şi ţinu planta viguroasă deasupra flăcării. ledera 
şuieră pătrunsă de căldură, zbârcindu-se, până nu mai rămase 
din ea decât o fibră înnegrită şi o pată de sevă roşiatică pe mâna 
abatelui. 

Flacăra făcliei tremură când uşa se deschise în spatele lui. 
Abatele se întoarse, frecându-şi mâna de lâna aspră a sutanei, 
acolo unde seva începea să-i irite pielea. Fratele Septus, unul 
dintre călugării care-l ajutaseră să-l aducă pe Samuel în vârful 
muntelui, stătea în prag. 

— Suntem gata pentru domnia ta, frate abate, zise. 

Abatele încuviinţă şi îl urmă în altă încăpere de la nivelul 
superior al Citadelei, care zăcuse mai mult cufundată în tăcere 
din momentul în care se sfârşise epoca Marii Inchiziţii. 

Uşa se închise în urma lor, făcându-l pe fratele Samuel 
prizonier înăuntru, alături de Sacrament. Lumânările mai 
tremurară o dată în aerul tulburat, iar lumina lor îi dănţuia 
încetişor deasupra trupului. 

O clipă, acesta păru că se mişcă. 


89 


Rodriguez îl privea şi el pe Samuel, stând pe faimosul pod 
din Central Park, cu braţul pe umărul unei fete care semăna 
foarte tare cu el. Fotografia era încadrată într-o ramă ieftină ce 
se asorta cu alte câteva agăţate pe peretele apartamentului. 

Fusese destul de uşor să pătrundă. Fata locuia la parterul 
unei clădiri dintr-un cartier situat suficient de aproape de centru 
ca să-i atragă pe tinerii profesionişti şi, la ora la care ajunsese el 
acolo, toată lumea era la serviciu. Nu trebuise decât să sară 
gardul în grădina ei minusculă, cu un frunziş suficient de des 
încât să nu-l vadă nimeni la adăpostul lui, să-şi folosească fâşul 
ca să amortizeze zgomotul şi să spargă o fereastră. Fraţii lui din 
Ruina aveau să se ocupe de fată. El trebuia să se asigure că ea 
nu lăsase nimic important în urmă. 

Nu-l cunoscuse prea bine pe Samuel în timpul petrecut în 
Citadelă, aşa că, văzându-i acum frânturi din viaţă, ţintuite pe 
peretele surorii lui, avea un sentiment straniu. Mai găsi o poză 
cu el, în care arăta mult mai tânăr, într-o barcă cu vâsle, alături 
de o versiune la fel de fragedă a fetei, mijindu-şi amândoi ochii 
pentru a se apăra de soare. Zărise fotografiile lângă telefon, 
ascunse parţial de mlădiţele uneia dintre numeroasele plante 
care acopereau practic orice suprafaţă orizontală. 

Rodriguez apăsă pe butonul mesageriei vocale, care pâlpâia, 
şi ascultă înregistrările în timp ce aduna la repezeală în mijlocul 
sufrageriei toate hârtiile pe care le găsea. Erau două apeluri, 
ambele părând a fi de la şeful ei, care zbiera la ea fiindcă se 
cărase fără să-i trimită un articol. 

Târi plapuma de pe patul nefăcut şi o aruncă peste grămada 
de hârtii, amintindu-şi de un film pe care îl văzuse în copilărie, 
despre un tip care era obsedat de extratereştri, şi îşi umplea 
casa cu un munte de porcării de genul ăsta. 

Şi el se simţea acum ca un extraterestru. 

Când adună suficient material inflamabil în sufragerie, 
străbătu întregul apartament turnând benzină pe pat, pe 
covoare, pe canapea. Nu avea timp pentru o verificare 
minuțioasă, aşa că trebuia să se asigure că totul avea să fie 
distrus. 


leşi pe unde intrase, după care aruncă un chibrit aprins prin 
fereastra spartă şi le auzi pe celelalte crăpând din cauza căldurii 
când benzina luă foc. Nu se opri să privească apartamentul care 
ardea, deşi i-ar fi plăcut mult. Trebuia să mai ajungă în două 
locuri, înainte de a părăsi ţara aceasta pentru totdeauna. 

Înfăptuia lucrarea Domnului. Nu avea timp de distracţie. 


90 


Liv nu avea nevoie de hartă ca să găsească Citadela. Nu 
trebuia decât să meargă în direcţia ei, până când şuvoiul de 
turişti avea s-o prindă în vâltoarea lui şi s-o ia pe sus, trecând pe 
lângă chioşcurile de bilete, pătrunzând pe porţi şi urcând pe 
străduţele înguste către cel mai faimos munte din lume. 

Nu îşi dăduse cu adevărat seama cât de străvechi era locul 
până când nu pătrunsese aici, în cea mai veche parte a lui. 
Ulicioarele erau pietruite, dar clădirile înşirate de o parte şi de 
alta a lor erau cele care dădeau cu adevărat senzaţia de 
vechime. Toate erau minuscule, cu ferestre în miniatură şi uşi 
joase, clădite pentru oameni care se hrăneau prost, duceau o 
viaţă grea şi rareori treceau de treizeci de ani. Fuseseră înălțate 
şi reparate din bucăţi pestriţe de materiale adunate de ici-colo, 
datând din diversele epoci ale istoriei îndelungate a oraşului. 
Stâlpi romani se înălţau din ziduri medievale ale căror goluri 
erau umplute cu bârne de stejar, nuiele împletite şi tencuială 
grosolană. Trecu pe lângă o uşă întredeschisă, în mijlocul căreia 
se răsucea o mână a Fatimei, din fier forjat, amintind de lunga 
ocupaţie maură din vremea cruciadelor. Dincolo de ea se zărea 
o curticică împrejmuită de arcade în formă de cochilie şi 
năpădită de verdeață de toate soiurile, lămâi înfloriţi şi 
bananieri etalându-şi frunzele lungi, răsucite, revărsându-se 
peste pereţii şi pardoseala ornate cu mozaicuri sofisticate. Casa 
vecină semăna cu o locuinţă italiană din veacul al XVIII-lea; 
următoarea era pe jumătate vilă grecească, pe jumătate fort 
napoleonian. Pe alocuri, se ivea câte-o spărtură între case şi ea 
întrezărea clădiri moderne pe câmpiile de la poale, care se 
întindeau până departe, la marginea munţilor zimţaţi, cu stânci 
roşiatice, ce străjuiau oraşul din toate părţile. 

O boare se rostogoli în josul ulicioarei, aducând cu ea aer 
cald şi miros de mâncare, amintindu-i cât îi era de foame. Se 
lăsă purtată în susul străzii, atrasă de toneta de la care veneau 
aromele ispititoare. Acolo se vindeau lipii şi sosuri, produse 
culinare care aminteau şi ele de felul în care metropola 
absorbise diversele influenţe de-a lungul veacurilor. Din istoria 
sângeroasă stârnită în jurul Citadelei, din toate războaiele 


religioase purtate la umbra ei, din toate acele imperii pierdute 
nu rămăseseră decât două produse cu mare priză la public: 
arhitectura şi gastronomia. 

Liv scoase o bancnotă din plicul cu bani şi o dădu în schimbul 
unei bucăţi triunghiulare de pâine, presărată cu seminţe, şi al 
unei casolete cu salată de vinete. Luă nişte pastă groasă pe o 
bucată de lipie şi o băgă în gură. Avea gust de fum şi de usturoi, 
un amestec de ulei de seminţe prăjite de susan, vinete coapte şi 
chimen cu alte câteva mirodenii care-i dansau pe limbă. Era cel 
mai delicios lucru pe care-l mâncase vreodată. Băgă din nou 
lipia în casoletă şi tocmai o umpluse cu pastă când telefonul îi 
sună în buzunar. Îşi îndesă pâinea în gură şi răspunse. 

— Alo, zise cu gura plină. 

— Unde naiba ai dispărut? zbieră Rawls de la celălalt capăt 
al firului. p 

Liv oftă în sinea ei. şi deschisese telefonul când plecase de 
la redacţie, pentru ca ruinologista s-o poată contacta; uitase cu 
desăvârşire de Rawls. 

— Mă dau de ceasul morţii! urlă el. Tocmai te-am văzut la 
CNN, băgată cu forţa într-o maşină a poliţiei. Ce naiba se 
petrece acolo? 

— Nu-ti face griji, răspunse Liv mestecând. Sunt OK. 

— Eşti sigură? 

— Da. 

— Atunci de ce nu m-ai sunat? l-am spus fetei de la ziar să-ţi 
zică să mă suni. 

— I-o fi ieşit din minte. Părea cam gâsculiţă. 

— Deci spune-mi ce se petrece. 

Era exact discuţia pe care spera s-o evite. 

— Încerc să aflu ce-a păţit fratele meu, zise. Sunt în regulă. 
Nu-ţi face griji pentru mine. 

— Pari fără suflu. 

— Sunt fără suflu. Urc repede un deal foarte abrupt. 

— A, înţeleg. Totuşi, n-ar trebui să gâfâi aşa. Trebuie să ai 
grijă de tine. Ai face bine să te laşi de fumat. 

Liv îşi dădu seama că, în ciuda situaţiei foarte stresante în 
care se găsea, nu simţise de ore bune nevoia să fumeze o ţigară. 

— Cred că m-am lăsat, replică. 

— Bine. Asta-i bine. Ascultă, am nevoie să faci ceva pentru 
mine. 


În sfârşit. Ştiuse că n-o suna fiindcă era mort de îngrijorare 
pentru soarta ei. 

— Notează numărul ăsta, zise el. 

— Stai puţin! 

Luă pixul şi mâzgăli numărul pe mână. 

— Al cui e? întrebă. 

— Al poliţistei ăleia de la circulaţie la a cărei naştere cu 
gemeni ai asistat acum câteva nopţi. 

— Bonnie? 

— Da, Bonnie. Ascultă, ştiu că nu e momentul potrivit, dar 
am nevoie să public articolul în weekendul ăsta. Tot nu am cu ce 
umple secţiunea Lifestyle, aşa că te rog s-o suni şi s-o convingi 
să stea de vorbă cu altă reporteră, care va continua povestea, 
OK? 

— O sun imediat. Altceva? 

— Nu, asta e tot. Dar să fii atentă - şi să iei cât mai multe 
notițe. 

Liv zâmbi. 

— Întotdeauna sunt atentă, îl asigură. 

Apoi închise. 


Rawls închise telefonul şi uşa de la intrare. Întârziase la o 
strângere de fonduri organizată de Primărie, unde voia să-l 
cunoască pe tipul pe care toţi îl dădeau drept viitorul primar. 
Merita întotdeauna să te dai bine pe lângă cei care se pregăteau 
să preia puterea. 

Se aşeză la volanul Mustangului, care n-avea nicio legătură 
cu criza vârstei mijlocii, şi era pe punctul de a răsuci cheia în 
contact când auzi o bătaie uşoară în geam. Se întoarse şi zări 
ţeava unui pistol aţintit asupra lui. Bărbatul care îl ţinea îi făcu 
semn cu capul să lase fereastra jos. Avea un soi de fâş roşu şi o 
barbă nelalocul ei pe chipul lui tânăr, alungit. 

Rawls ridică mâinile şi făcu ce i se poruncise. Când fereastra 
se lăsase pe jumătate, o sticlă mare de apă minerală fu împinsă 
prin deschizătură. 

— Ţine asta, zise atacatorul. 

Rawls luă sticla. 

— Ce vrei? 

Simţi mirosul puternic care emana din sticlă şi îşi dădu 
seama că nu conţinea niciun strop de apă. 


— Vreau tăcerea ta, răspunse bărbatul şi trase un proiectil 
de magneziu incandescent din pistolul de semnalizare, prin 
sticla cu terebentină şi în pieptul lui Rawls Baker. 


91 


Mesageria vocală a lui Bonnie se conectă chiar când Liv 
trecea pe sub portalul înalt din piatră ce ducea la piaţa de lângă 
biserica publică. Era o experienţă suprarealistă să asculte vocea 
aceea dintr-un orăşel american, cerându-i politicos să lase un 
mesaj, în timp ce în faţa ochilor ei se înălța masiva splendoare 
gotică a lăcaşului de cult. 

— Salut, Bonnie, zise, lăsându-se purtată de-a lungul pieţei 
de hoardele de turişti. Aici Liv Adamsen, de la New Jersey 
Inquirer. Sper că tu, Myron şi gemenii vă simţiţi minunat şi îmi 
cer mii de scuze că te deranjez, dar am fost nevoită să plec 
câteva zile din oraş. Ne place mult povestea ta, aşa că te va 
suna în curând altcineva pentru a o continua de unde am lăsat-o 
eu. Ştiu că cei din redacţie vor s-o publice în ediţia de weekend, 
dacă eşti de acord. Te sun când mă întorc. Ai grijă de tine. 

Închise şi trecu pe sub al doilea portal. 

leşi din umbră, îşi miji ochii în soarele orbitor şi se opri. 
Acolo, în faţa ei, înălțându-se ca un zid de beznă, se afla 
Citadela. Să o vadă aşa de aproape era deopotrivă impresionant 
şi înfricoşător, îşi ridică privirea spre vârf, apoi o cobori încet, 
urmând traseul prăbuşirii fratelui ei. Când ajunse la pământ, 
zări o mulţime mare adunată lângă un zid jos din piatră. O 
femeie cu păr blond şi lung, îmbrăcată într-o rochie lungă, îşi 
tinea braţele întinse în lături. Priveliştea îi strecură fiori de 
gheaţă sub piele. Timp de o secundă teribilă, crezu că acolo 
stătea fantoma fratelui ei. Grupurile de turişti se ciocneau de ea, 
croindu-şi drum într-acolo, împingând-o tot mai aproape de 
grupul de oameni, până începu să desluşească o explozie de 
culori în mijlocul mulţimii. Era o mare de flori, aşezate acolo de 
străini, dar părând să se fi strecurat printre dalele sparte şi să fi 
înflorit ca un omagiu tăcut adus omului care se prăbuşise în acel 
loc, sfărâmându-le. Liv le cercetă, citind înţelesuri ascunse în 
culorile şi formele lor: narcise galbene pentru respect, trandafiri 
stacojii pentru doliu, rozmarin pentru aducere-aminte şi ghiocei 
pentru speranţă. Felicitări răsăreau din loc în loc ca nişte pânze 
de corăbii naufragiate într-o mare puţin adâncă. Liv ridică una şi 
simţi un fior îngheţat străbătându-i şira spinării când văzu ce 


scria pe ea. Două cuvinte, „Martir Mala”, iar deasupra, umplând 
partea de sus a felicitării, o literă „I” mare. 

— Domnişoara Adamsen? 

Liv îşi întoarse capul, ferindu-se instinctiv, pe când ochii ei 
încercau să-i depisteze sursa. 

Deasupra ei stătea o femeie elegantă de vreo cincizeci de 
ani, îmbrăcată într-un costum cu dungi, de culoare gri-antracit, 
cu câteva nuanţe mai închis decât părul ei tăiat cu precizie. Îşi 
plimbă ochii de la Liv la florile care se întindeau în spatele ei, 
apoi înapoi pe chipul fetei. 

— Doamna Anata? întrebă Liv, ridicându-se în picioare ca s-o 
salute. 

Femeia zâmbi şi întinse mâna. Liv i-o strânse. 

— Dar de unde ştiaţi că eu sunt? 

— Vin dintr-un studio de televiziune, zise femeia, aplecându- 
se conspirativ înspre ea. lar tu, draga mea, eşti nici mai mult, 
nici mai puţin decât ştirea zilei. 

Liv aruncă o privire agitată mulţimii. Atenţia lor era acum 
împărţită între munte şi spectacolul femeii tăcute care-şi ţinea 
braţele întinse în lături. Nimeni nu se uita la ea. 

— Să mergem într-un loc mai liniştit, sugeră dr. Anata, 
arătând cu mâna de-a lungul digului, acolo unde o mică armată 
de mese de plastic se revărsa pe trotuar din mai multe cafenele. 

Liv aruncă o ultimă privire altarului ce marca locul unde 
murise fratele ei, apoi încuviinţă şi o urmă pe Miriam, care o 
îndepărta de acolo. 


Camioneta opri lângă zidul oraşului vechi, în apropierea 
porţii sudice. Cornelius privi ecranul. Săgeata era nemişcată, 
indicând un loc lângă şanţul de apărare secat, în apropierea 
vechiului dig. Fata nu se mişcase de câteva minute. 

Cobori din maşină şi tinu uşa deschisă. Kutlar închise 
dispozitivul de urmărire, i-l dădu lui Cornelius şi se lăsă să 
alunece ţeapăn de-a lungul banchetei, ajungând lângă el pe 
caldarâm. Distanţa faţă de sol nu era mare, dar, în momentul în 
care piciorul îi atinse trotuarul, avu senzaţia că era împuşcat din 
nou. Strânse din dinţi de durere, hotărât să nu-şi trădeze 
slăbiciunea; simţi mărgelele de sudoare formându-i-se sub 
cămaşă. Se ţinu de uşă ca să nu cadă, plecându-şi capul în timp 
ce-şi forţa piciorul să se întindă. Vedea cu coada ochiului 


cizmele lui Cornelius îndreptate către el. Aşteptând. Era 
imposibil să reuşească fără ajutor. 

Băgă mâna în buzunar şi scoase flaconul de pastile pe care şi 
le refuzase în ultimele ore, îi deşurubă capacul şi scutură câteva 
capsule cu gel în palma umedă. Pe etichetă scria că trebuie să ia 
una o dată la patru ore. Aruncă două pastile în gură, aproape 
înecându-se din cauza efortului de a le înghiţi fără apă. 

Privi în sus, în spatele lui Cornelius, către poarta sudică. 
Fata era undeva în oraşul vechi. Şi, cum doar el ştia cum arată, 
iar bicicletele erau singurele vehicule care aveau voie să urce pe 
străzile abrupte, erau nevoiţi să meargă pe jos. Băgă pastilele la 
loc în buzunar, dădu drumul portierei şi o luă şchiopătând către 
casele de bilete de la intrare. Piciorul îi amorţise deja când 
ajunse la jumătatea distanţei. 


92 


Cafeneaua gemea de lume, deşi se afla mai departe de dig şi 
de strada principală. Era mai puţin căutată decât celelalte 
cafenele, fiindcă nu oferea o imagine completă a Citadelei, dar 
Liv simţea prezenţa edificiului chiar şi prin clădirea de piatră 
care-i stătea în cale. Era aidoma unei umbre care căpăta un 
contur solid sau unei furtuni ce sta să vină. Liv şedea în faţa 
ruinologistei, departe de mulţime şi cu faţa la perete, în vreme 
ce un chelner tânăr şi sprinten, purtând un şort alb peste o 
vestă neagră, le lua comanda. Rupse bonul de comandă şi îl 
strecură sub scrumieră. 

— Aşadar, zise Miriam de îndată ce chelnerul se îndepărtă 
îndeajuns ca să nu le mai poată auzi, cu ce te pot ajuta? 

Liv puse carnetul pe masă. Ţinea încă în mână felicitarea pe 
care o luase cu ea. O întoarse pe partea cealaltă şi citi încă o 
dată cuvintele: 


T 
MARIIR 
MALA 


— Ce-ar fi să-mi spuneţi ce înseamnă asta? întrebă, 
împingând-o pe masă. 

— În regulă, făcu Miriam. Dar mai întâi trebuie să-mi spui tu 
ceva. 

Arătă înspre litera „T”. 

— Ai spus că ai văzut unele semne pe trupul fratelui tău. 
Acesta era unul dintre ele? 

Liv dădu prima pagină a carnetului şi îl întoarse ca să-i arate 
schiţa reprezentând trupul lui Samuel. 

— Li era însemnat cu fierul roşu pe braţ, zise. 

Miriam privi reţeaua de cicatrice, captivată de frumuseţea 
lor sălbatică. Închise repede carnetul când chelnerul reapăru şi 
le puse băuturile pe faţa de masă din hârtie. 

— Se numeşte Tau, continuă în clipa în care tânărul o luă 
grăbit din loc. Este un simbol foarte puternic, străvechi, de-o 
vârstă cu ţinutul acesta, căruia i-a dat numele. 


Liv se încruntă, neînţelegând prea bine cum cuvântul Tau ar 
fi putut să se transforme în Turcia. 

— Vorbesc despre ţinutul pe care se înalţă Citadela, zise dr. 
Anata, sesizându-i confuzia. 

Făcu un semn cu capul către vârfurile din depărtare, ce se 
întrezăreau printre clădiri, contururile lor neregulate semănând 
cu nişte dinţi profilându-se pe cer. 

— Regatul Tau. 

Liv îi urmări privirea, amintindu-şi de harta din ghidul 
turistic şi de lanţul muntos care se încolăcea în jurul oraşului şi 
se întindea de-a lungul ţării, ca o coloană vertebrală. 

— Munţii Taurus, zise, iar prima silabă îi părea acum plină de 
înţelesuri. 

Dr. Anata încuviinţă. 

— Ca să înţelegi cu adevărat importanţa literei Tau şi ce 
semnifică ea aici, trebuie să auzi o povestioară. 

Se aplecă înainte, întinzându-şi degetele lungi, acoperite cu 
inele din argint, pe faţa de masă de un alb imaculat. 

— Primele relatări despre oamenii care au locuit pe aceste 
meleaguri descriu o luptă între două triburi războinice, fiecare 
căutând să dobândească supremaţia asupra ținutului. Unul 
dintre triburi se numea iahveh. Locuiau în peşteri, la jumătatea 
distanţei dintre poale şi vârful muntelui, şi se credea că au o 
relicvă sacră care le dădea puteri nebănuite. Chiar şi în acele 
vremuri preistorice, alte triburi îi venerau, sau cel puţin se 
temeau de ei în aşa măsură, încât făceau pelerinaje la munte, 
aducând ofrande de hrană şi animale zeilor despre care credeau 
că îşi aveau sălaşul acolo. 

— Cu timpul, aici s-a înălţat un oraş, prosperând de pe urma 
pelerinilor veniţi la munte să-şi aducă ofrandele şi să se bucure 
de apele miraculoase care ţâşneau din pământ şi despre care se 
spunea că dădeau sănătate şi viaţă lungă celor care beau din 
ele. A apărut apoi o biserică publică pentru a se ocupa de 
interesele laice ale Citadelei şi a răspândi cuvântul Domnului, 
transmis din adâncul muntelui în formă scrisă. In aceste 
scripturi, numele lui Dumnezeu apare ca YHWH, tradus Iehova 
sau lahveh - acelaşi ca numele tribului lor. Înscrisurile descriu 
cum a fost creată lumea şi cum au ajuns oamenii s-o locuiască. 
Oricine punea la îndoială această versiune oficială era 
considerat eretic şi hăituit de călugări războinici nemiloşi, care 


porneau la luptă sub un stindard purtând simbolul autorităţii 
divine a Citadelei. 

Arătă înspre litera „T”. 

— Tau. Singura cruce adevărată. Simbolul relicvei care le 
dăduse de la început puterea asupra celorlalţi. Simbolul 
Sacramentului. 


Cornelius se opri în faţa portalului din piatră ce ducea la 
piaţa publică şi deschise dispozitivul de urmărire ca să verifice 
semnalul. Săgeata lui se apropiase, dar cea a fetei indica acelaşi 
loc. 

Privi în spate, în josul străzii abrupte, înspre Kutlar. Era la 
vreo şase metri în urmă, chinuindu-se să urce pe piciorul 
ţeapăn, cu cămaşa îmbibată de sudoare, fiecare pas identic cu 
cel anterior: piciorul rănit legănându-se încet în faţă, aterizând 
cu delicateţe pe sol, piciorul sănătos ţopăind rapid înainte, 
pentru a lăsa cât mai puţină greutate pe el. 

Cornelius avea de gând să-l împuşte cu pistolul cu amortizor 
pe care-l ţinea în buzunar de îndată ce o va identifica pe fată şi 
să-l aşeze apoi pe una dintre băncile înşirate de-a lungul digului. 
Spera că asta avea s-o şocheze, astfel încât să coboare dealul de 
bună voie, docilă, dar avea şi o seringă plină cu Haldol în 
buzunar, pentru orice eventualitate. Urmări mişcările ca de 
metronom ale lui Kutlar, care se apropia de el. Aşteptă până 
ajunse aproape în dreptul lui, apoi privi din nou ecranul. Fata 
tot nu se mişcase. Închise dispozitivul de urmărire, îl băgă în 
buzunar şi se îndreptă către portalul umbros. 


93 


Liv privi simbolul în formă de T - simbolul Tau. Citise mult 
despre Sacrament în avion, dar nu-i trecuse nicio secundă prin 
cap că ar putea avea legătură cu moartea fratelui ei. 

— Faptul că fratele tău avea semnul acesta pe braţ înseamnă 
că deţinea informaţii despre Sacrament, continuă ruinologistă. 
Poate că încerca să le transmită. 

Liv îşi aminti ce spusese Arkadian: rezolvă misterul 
Sacramentului şi vei rezolva misterul morţii lui Samuel. O privi 
pe dr. Anata. 

— Trebuie că aţi ajuns la propriile concluzii în legătură cu 
posibila identitate a Sacramentului, zise. 

Ruinologista dădu din cap. 

— De câte ori am senzaţia că sunt pe punctul de a o afla, îmi 
scapă printre degete. Îţi pot spune ce nu e Sacramentul. Nu e 
crucea lui Hristos, cum cred unii. Faţă de ordinul religios care 
trăieşte în adâncul muntelui, lisus e nou în peisaj. Aşadar, nu e 
nici coroana Lui de spini, nici lancea care I-a străpuns trupul, 
nici Sfântul Graal din care a băut. Acestea sunt toate mituri 
scornite şi transmise de Citadelă de-a lungul veacurilor, pentru 
a ascunde adevărata identitate a Sacramentului. 

— Atunci de unde ştim că Sacramentul chiar există? zise Liv. 
Nimeni nu l-a văzut niciodată. 

— Nu poţi clădi cea mai mare religie din lume pe baza unui 
simplu zvon. 

— Oare? Gândiţi-vă puţin! Avem două triburi preistorice care 
se luptă pentru supremație. Pentru a-şi crea un avantaj, unul 
dintre ele îşi face sălaşul în adâncul muntelui şi pretinde că are 
o armă divină. Poate are loc o secetă sau o eclipsă şi pretind că 
ei au provocat-o. Oamenii încep să creadă că deţin puteri 
supranaturale şi îi tratează ca pe nişte zei. Lor le place asta, 
prin urmare continuă să joace la cacealma. Atâta timp cât 
nimeni nu află că acolo nu e de fapt nimic, cacealmaua 
funcţionează. Derulăm înainte cu câteva mii de ani şi oamenii 
continuă să creadă, plus că o religie majoră a fost întemeiată pe 
baza acestei minciuni. 


Liv îşi aminti despărţirea de Samuel. Fratele ei îi spusese că 
vrea să se apropie de Dumnezeu. 

— Şi, dacă fratele meu a aflat asta, dacă a descoperit, după 
ce a trecut prin atâtea, că singurul lucru care-l ţinuse în viaţă, 
credinţa lui, era de fapt bazată pe - nimic... 

Miriam îi văzu lacrimi în ochi. 

— Dar e ceva acolo, zise ea. Ceva puternic. 

Luă sticla de apă în mână şi privi fotografia de pe etichetă. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva... 

Îşi turnă apă în pahar şi inelele ei din argint scoaseră un 
clinchet, lovindu-se de sticlă. 

— Ce-ţi doreşti de la viaţă? Ce ne dorim cu toţii? Ne dorim 
sănătate, fericire, o viaţă lungă, nu? Aşa a fost dintotdeauna. Cei 
mai vechi strămoşi ai noştri, cei care au descoperit focul şi au 
ascuţit beţele din lemn ca să se apere de animalele sălbatice, îşi 
doreau aceleaşi lucruri: iar muntele exista şi atunci, ca şi sfinţii 
care-l locuiau. Şi oamenii aceştia simpli, care nu-şi doreau decât 
să trăiască un pic mai mult şi să nu se îmbolnăvească, îi 
venerau, nu din cauza unui zvon bine ticluit, ci fiindcă cei din 
interiorul muntelui trăiau mult şi bolile îi ocoleau. Spune-mi, 
când te gândeşti la Dumnezeu, ce imagine îţi vine în minte? 

Liv ridică din umeri. 

— Un bărbat cu barbă albă, lungă. 

— De unde crezi că provine imaginea asta? 

Întoarse sticla şi arătă cu degetul înspre fotografia Citadelei 
de pe etichetă. 

— Primii oameni priveau în sus către munte şi-i zăreau din 
când în când pe zeii care locuiau acolo; bărbaţi cu părul lung şi 
cu bărbi lungi, albe. Oameni foarte, foarte bătrâni în vremuri în 
care erai norocos dacă treceai de treizeci de ani. 

— Apa aceasta e exportată în întreaga lume, încă de pe 
vremea romanilor, de când împărații lor au aflat despre ea. 
Crezi că o duceau până la Roma doar fiindcă era bună la gust? 
Îşi doreau ce ne dorim cu toţii, regii chiar mai tare decât 
oamenii de rând: o viaţă mai lungă. Chiar şi în zilele noastre 
speranţa de viaţă e cu circa şapte ani mai mare în Ruina decât 
în orice alt oraş şi oamenii vin cu miile aici şi se vindecă de tot 
felul de boli. Nu sunt doar zvonuri. E o realitate. Tot mai crezi 
că nu e nimic acolo? 

Liv lăsă ochii în jos, pe scrumieră. Dependenţa ei de nicotină, 
care dura de zece ani, părea să fi dispărut de când sosise la 


Ruina. Miriam avea dreptate, trebuia să existe ceva acolo. 
Samuel nu ar fi târât-o în povestea asta dacă nu avea niciun 
sens; şi nu ar fi scrijelit literele acelea pe sâmburi dacă nu ar fi 
indicat ceva. Intrebarea era ce? 

Întoarse pagina carnetului, ajungând la foaia pe care copiase 
literele. Le mai privi o dată. Şi, la fel ca soarele străpungând 
norii, recunoscu şi ea ceva nou în ele. 


94 


Cornelius stătea în bătaia soarelui  după-amiezii, 
supraveghind mulțimile de turişti care se revărsau din autocare 
şi invadau digul: oameni făcându-şi poze; oameni adunându-se 
în jurul ghizilor; oameni uitându-se la Citadelă, pierduţi în 
gânduri. Erau multe femei tinere; oricare dintre ele ar fi putut fi 
cea pe care o căutau. Îşi mângâie pielea zbârcită de pe obraz, 
imaginându-şi inamica. Pe când zăcea în spital, recuperându-se 
în urma operaţiei de transplant de piele, învăluit într-un abur de 
morfină, se gândea adesea la ea. O zărea apărând de nicăieri, 
ţinând în braţe legătura de zdrenţe, cu trupul acoperit de o 
burka ce nu permitea să i se vadă decât ochii şi mâinile. Uneori 
tinea în braţe un pachet de ziare, ca acela în care îl învelise 
mama lui, înainte de a-l lăsa la uşa orfelinatului şi de a se 
arunca în faţa unui expres de Liverpool. Nici chipul ei nu-l 
văzuse niciodată. Dar nu avea nevoie să le vadă chipurile ca să 
ştie ce erau. Nişte trădătoare. 

În spatele lui, respiraţia gâfâită şi paşii întrerupţi ai lui 
Kutlar îi vesteau sosirea, de parcă ar fi fost un lepros târându-se 
afară din peşteră. Cornelius îşi băgă mâna în buzunar şi o 
strânse în jurul mânerului pistolului Glock. 

— Care dintre ele e fata? întrebă. 


Liv privi literele pe care le copiase de pe sâmburi, aşa cum 
fuseseră aranjaţi iniţial: 


TaM+k 
?sA al 


Le compară apoi cu felicitarea pe care o găsise printre flori: 
T 

MALA 

MARTIR 


Luă pixul şi scrise cuvântul „Mala” în carnet, tăind literele pe 
care le folosise, pentru a vedea cu ce mai rămâne. 


Dacă presupunea că „T” reprezenta Tau, mai rămâneau doar 
trei litere - s, k şi A, şi două simboluri - „+” şi „?”. Le privi 
intens, notă un cuvânt final şi ultimele două simboluri, după 
care citi ceea ce scrisese. 


T+? 
Ask Mala 


Locul în care se aflau simbolurile subliniate făcea ca 
interpretarea să pară corectă. La fel şi literele mari de la 
începutul fiecărui cuvânt. Acesta era mesajul pe care i-l 
transmisese fratele ei? Avea o oarecare logică. Litera T era Tau, 
simbolul Sacramentului, iar semnul „+” putea reprezenta o 
cruce. Semnul întrebării simboliza misterul identității sale, iar 
cuvintele rămase puteau fi astfel interpretate ca un îndemn - 
„Intreabā-i pe Mala”. O privi pe ruinologistă. 

— Cine sunt Mala? zise. 

Miriam ridică ochii din carnetul de pe care citise cuvintele pe 
măsură ce Liv le scria. 

— Ţi-am spus că, la început, erau două triburi, zise. Unul 
dintre ele era iahveh, oamenii care locuiau în adâncul muntelui. 
Celălalt era tribul izgonit care credea că iahveh furaseră 
Sacramentul şi că, ţinându-l prizonier, răsturnaseră ordinea 
naturală a lucrurilor. Ei credeau că Sacramentul trebuie 
descoperit şi eliberat; tribul acesta se numea mala. Erau 
persecutați de iahveh, oamenii erau vânaţi şi ucişi pentru 
convingerile lor. Dar şi-au păstrat credinţa vie şi o biserică 
secretă a luat naştere şi s-a dezvoltat, chiar la umbra 
amenințătoare a muntelui. Atunci când iahveh au încheiat 
înţelegerea cu romanii, de „rebrănduire” a religiei oficiale, ei şi- 
au vărsat ura otrăvită faţă de tribul vrăjmaş în limbă, căci în 
latină, „mala” înseamnă „rele”. Dar, chiar dacă Citadela i-a 
demonizat, le-a dat foc capelelor şi le-a confiscat şi distrus 
textele sfinte, nu le-au putut nimici spiritul. 

Liv se crispă. 

— Există şi astăzi? întrebă. 

Miriam deschise gura ca să-i răspundă, dar privirea i se 
ridică brusc. Liv se întoarse, văzând un bărbat solid care se ivise 
în spatele ei, profilându-se pe cerul strălucitor. Ochii i se 
obişnuiră cu lumina şi trăsăturile siluetei întunecate începură să 


capete contur, mai întâi ochii - deschişi la culoare, albaştri, 
privind fix în ai ei. Inima îi zvâcni de emoție când îl recunoscu. 
— Da, zise Gabriel. Da, existăm. 


95 


Din locul unde stătea, Kutlar vedea întregul dig încolăcindu- 
se în jurul muntelui, până la un şir de clădiri din piatră aflate în 
depărtare, care promiteau tot soiul de tratamente balneare de 
vindecare şi întinerire. 

— Nu e aici, zise. 

Cornelius luă mâna de pe pistolul din buzunar. Kutlar trăgea 
de timp, era sigur. Deschise dispozitivul de urmărire şi privi 
harta tridimensională a digului. Cele două săgeți aproape se 
suprapuneau în mijloc, indicând exact locul în care se aflau ei 
acum. 

— Ba e aici, zise, scoţându-şi telefonul din buzunar şi copiind 
rapid numărul lui Liv din fereastra de căutare. 

Făcu un pas în faţă şi apăsă butonul de apelare, lăsând 
mobilul în jos astfel încât să audă celălalt telefon sunând. Se 
apropie de altar, filtrând murmurul mulţimii, şi auzi ceva în faţa 
lui. 

Îşi lăsă capul într-o parte şi zări ceva mişcându-se atunci 
când sunetul se auzi a doua oară. Era ceva pe pământ, îngropat 
printre flori, bâzâind ca un bondar captiv. Cornelius se lăsă pe 
vine şi îşi băgă mâna printre petalele delicate. Dădu peste 
carcasa din plastic a unui telefon mobil. Acesta mai vibră o dată 
când îl scoase afară, lăsând o gropiţă între flori. Din telefonul lui 
auzea o voce ca de robot cerându-i să lase un mesaj. Inchise şi 
navigă prin meniul telefonului lui Liv, verificând registrul 
apelurilor, contactele, mesajele. Toate erau goale. 

Cineva resetase telefonul şi îl abandonase. 


Miriam îl urmări pe bărbatul cu barbă îndepărtându-se în 
grabă de altar. Il văzu oprindu-se lângă zid, vorbind cu un alt 
bărbat şi uitându-se la un obiect care semăna cu un mini-laptop. 
Gabriel avusese dreptate. Urmăriseră semnalul de mobil al fetei. 

Băgă mâna în buzunar şi îşi scoase propriul telefon. Se 
îndepărtă, îndreptându-se către şirul de spa-uri şi în direcţia 
opusă celei în care se aflau bărbaţii cu laptopul. Îşi închise 
mobilul, se gândi o clipă să-l arunce într-unul dintre coşurile de 
gunoi aliniate de-a lungul şanţului de apărare, dar îl băgă apoi la 


loc în buzunar şi hotărî să plece din oraş câteva zile. Putea 
oricând să scape de el mai târziu, în funcţie de cum aveau să 
evolueze lucrurile. Cel puţin fata era în siguranţă acum. Asta era 
lucrul cel mai important. 


Motocicleta cobora hurducându-se pe ulicioarele pietruite, 
strecurându-se printre turişti şi tonete cu mâncare. Liv nu purta 
cască şi vântul îi biciuia părul peste faţă în vreme ce se ţinea cu 
braţele de mijlocul lui Gabriel. li simţea robusteţea trupului bine 
clădit pe sub haine, iar picioarele ei îl strângeau involuntar de 
fiecare dată când motocicleta făcea câte un salt sau aluneca pe 
drumul accidentat. 

Mirosul atât de pregnant pe care îl remarcase când se 
cunoscuseră, cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore înainte, o 
învăluia acum din nou, scăldând-o ca un şuvoi de aer cald al 
după-amiezii. Îşi dădea seama acum, când capul îi ajungea la 
nivelul umerilor lui lati, înfrângându-şi cu greu dorinţa de a şi-l 
sprijini pe ei, că nu era parfum, aşa cum crezuse iniţial, ci 
mirosul lui natural, şi că era delicios. 

Nu avea habar încotro se îndreptau, nici cum ar fi putut să 
contacteze pe cineva, acum că nu mai avea telefon, şi nici nu 
ştia nimic despre bărbatul de care se agăța. Şi totuşi se simţea 
ciudat de în siguranţă, pentru prima oară de câteva zile bune. 
Ceva din felul imperios în care îi vorbise o făcuse să îl urmeze, 
de parcă n-ar fi avut de ales. 

O făcea să se simtă de parcă tot ce-i cerea să facă era pentru 
ea, nu pentru el. De parcă siguranţa ei era singura lui 
preocupare. Şi era un Mala. lar dacă ceea ce tocmai 
descoperise, ajutată de ruinologistă, era adevărat, putea să facă 
un act de credinţă şi s-o apuce pe calea pe care i-o indicase 
fratele ei. 

În plus, se gândi în vreme ce motocicleta trecea pe sub 
poarta vestică, strecurându-se în traficul lent de pe centura 
ocolitoare înspre ieşirea din oraş, ce altceva aş putea să fac? 


96 


Arkadian şedea pe scaunul din dreapta al unei maşini de 
patrulă nemarcate, privind şirul lung de vehicule blocate în 
trafic, când centralista de la dispecerat ridică telefonul. 

— Poliţia Ruina. 

— Cu subinspectorul Sulley Mantus, vă rog, zise. 

— Cine-l caută? 

— Inspectorul Arkadian. 

Convorbirea se  întrerupse şi o versiune  polifonică 
Anotimpurilor lui Vivaldi începu să numere secundele. Traficul 
reuşise să înainteze pe o distanţă egală cu lungimea unei maşini 
când centralista reveni pe fir. 

— Îmi pare rău, nu răspunde. 

— OK, îmi poţi face legătura cu mobilul lui? 

Convorbirea se întrerupse din nou. De data asta intră direct 
mesageria vocală. Unde naiba a dispărut? 

— Aici Arkadian, zise pe un ton sec, iritat. Sună-mă imediat 
înapoi. N 

Închise şi privi strada gâtuită de trafic. Il sunase pe Sulley 
din clipa în care aflase despre ambuscada reporterilor de la 
morgă, îi văzuse la televizor; Sulley o târa practic pe Liv prin 
fata camerelor de luat vederi, băgând-o cu forța în maşina 
poliţiei, de parcă ar fi fost o suspectă. O să-l facă bucățele pe 
dobitoc când o să dea de el. Poate că Sulley bănuia asta şi de 
aceea nu-l suna. Telefonul îi ciripi în mână şi el se repezi să 
răspundă. 

— Sulley? 

— Nu, sunt Reis. Am niscaiva veşti pentru tine. 

Arkadian îşi vărsă năduful pe parbriz, oftând prelung în 
direcţia lui. 

— Sunt veşti bune? 

— Sunt... interesante. Tocmai m-am strecurat pe ascuns în 
laborator şi am aruncat o privire asupra amprentei ADN ca să 
văd cum evoluează situaţia. Am comparat mostra din țesutul 
bucal al fetei cu o mostră de la călugăr. Electroforeza e cam la 
jumătate, dar le-am fluorizat totuşi, ca să văd cum se separă 
firele de ADN. 


— N-am înţeles nimic. Spune-mi doar atât: se potrivesc? 

— Mai este până se termină extrudarea completă, dar, după 
cum arată acum, aş spune nu doar că se potrivesc, ci că sunt 
identice. Ceea ce e ciudat. 

— De ce? Asta confirmă povestea fetei. 

— Da, aşa e. Dar eu mă aşteptam pe undeva ca rezultatele să 
arate că fata nu e sora călugărului. 

— De ce? 

— Fiindcă în întreaga istorie consemnată a gemenilor lipiţi la 
nivelul abdomenului nu a existat niciun caz în care ei să fi avut 
sexe diferite. Genetic, ei trebuie să aibă acelaşi sex, fiindcă sunt 
de fapt o singură persoană. 

— Deci nu e posibil? 

Reis făcu o pauză. 

— Din punct de vedere medical, e foarte puţin probabil. 

— Dar nu imposibil? 

— Nu. Sunt multe cazuri consemnate de indivizi cu 
caracteristici sexuale duale - hermafrodiţii şi aşa mai departe; 
şi, având în vedere aura religioasă care înconjoară acest caz, 
bănuiesc că, dacă unii cred că o fecioară a putut să dea naştere 
unui copil, asta lasă loc pentru tot soiul de... 

— Miracole? 

— Eu aveam de gând să spun „fenomene inexplicabile”. 

— Nu e acelaşi lucru? 

Reis nu zise nimic. 

— Deci, pe baza probelor, crezi că fata spune adevărul? 

Reis făcu din nou o pauză, cântărindu-şi răspunsul cu 
scepticismul înnăscut al unui om de ştiinţă. 

— Da, zise în cele din urmă, cred că da. Nu am crezut până 
n-am văzut că ADN-ul se potriveşte, dar asta nu poate fi 
falsificat. 

Arkadian zâmbi, mulţumit că încrederea pe care i-o acordase 
fetei era justificată. Era convins, mai mult ca oricând, că ea era 
cheia întregii poveşti. 

— Poţi să-mi faci o favoare, te rog? întrebă. Poţi să adaugi 
informaţiile astea la dosar, ca să le citesc când mă întorc la 
birou? 

— Sigur. Nicio problemă. Unde eşti acum? 

Arkadian privi traficul din faţa lui, blocat pe străduţele 
înguste care duceau în Cartierul Grădinilor. 


— Încă-l caut pe călugărul mort, zise. Deşi un mort e posibil 
să se mişte mai repede ca mine în acest moment. Pe la voi ce 
mai e? Ziariştii nu s-au plictisit încă? 

— Glumeşti, sunt cu sutele afară acum. Pun pariu că de-abia 
aştepţi să vezi ştirile de la ora şase. 

— Da, sigur, răspunse Arkadian, gândindu-se la inevitabilele 
titluri, de genul CADAVRUL CĂLUGĂRULUI ÎNHĂŢAT CHIAR 
DE SUB NASUL POLIŢIŞTILOR. La revedere, Reis, zise şi 
închise înainte ca patologul să apuce să mai spună ceva. 

Se întoarse către polițistul în civil care şedea tăcut la volan. 

— Cred că o să fac o plimbare, îl anunţă, dându-și jos centura 
de siguranţă. Ai adresa, ne vedem acolo. 

Se dădu jos înainte ca şoferul să-i răspundă şi o luă în susul 
străzii, strecurându-se printre maşinile care înaintau cu viteza 
melcului, alegându-se cu un claxon prelungit din partea unui 
automobilist şi cu un deget ridicat de la şoferul unei camionete. 
li prindea bine să umble pe jos. Il ajuta să mai elimine din 
frustrare. Dar tăcerea prelungită a lui Sulley îl îngrijora. Navigă 
prin registrul apelurilor primite până găsi numărul lui Liv, apăsă 
butonul de apelare şi ridică ochii. In depărtare, zărea scris 
Strada Exegezei pe o plăcuţă care tremura în aerul încins şi în 
gazele de eşapament ce se ridicau de pe şosea. 

Se îndreptă într-acolo, ascultând o voce robotică anunțând că 
persoana pe care încerca să o contacteze nu era disponibilă. Se 
încruntă. Ultima oară când o sunase, vocea lui Liv era cea care îi 
spusese să lase un mesaj. Mai formă o dată. li răspunse acelaşi 
robot. Era cu siguranţă numărul ei, dar nu era ea. Închise fără 
să lase niciun mesaj. 

Strada Exegezei era cu mult mai lată decât cea de pe care 
venise şi era străjuită de case, odinioară grandioase, care nu 
mai alcătuiau acum decât o colecţie ponosită de clădiri de 
birouri înnegrite de trafic şi de timp. Merse pe partea umbrită a 
străzii, numărând casele până găsi numărul 38 săpat într-un 
stâlp din piatră de lângă o uşă lată. Sub el strălucea un 
dreptunghi din alamă pe care era stanţat cuvântul Ortus, 
deasupra unui logo reprezentând o floare cu patru petale având 
globul pământesc în mijloc. Îşi băgă telefonul în buzunar şi urcă 
dintr-un salt cele trei trepte care duceau la uşa masivă din 
sticlă, de o modernitate nelalocul ei lângă intrarea din piatră. O 
împinse şi intră. 


97 


Sulley îşi revenea încet în simţiri. 

Se simţea de parcă s-ar fi ridicat uşor la suprafaţă din 
adâncul unei piscine întunecate, vâscoase. Ştiu că era ceva în 
neregulă chiar înainte de a deschide ochii. N-avea habar unde 
se afla, dar locul mirosea a umezeală, a fum şi a beznă. Încercă 
să-şi deschidă ochii, dar nu reuşi decât să-i facă să se zbată sub 
pleoapele grele ce refuzau să se mişte. Capul îi zvâcnea de 
parcă ar fi făcut-o lată de la un capăt la altul al weekendului, dar 
ştia că nu era cazul - nu de ceva vreme. Trase adânc aer în 
piept, inundându-şi încă şi mai mult nările cu mirosul umed, 
neplăcut, după care, gemând ca un halterofil, îşi concentră toată 
energia de care dispunea pentru a-şi deschide ochiul stâng. În 
secunda care se scurse până pleoapa îi căzu la loc, întrezări 
unde se afla. Intr-un soi de peşteră. 

Se odihni o clipă, istovit de efort, încercând să-şi limpezească 
mintea şi să priceapă ceva din ceea ce zărise. Trase cu urechea, 
căutând orice sunet care i-ar fi putut da vreun indiciu. Nu auzi 
decât şuieratul sângelui care-i zvâcnea în tâmple. Semăna cu 
sunetul unor valuri uriaşe spărgându-se de o plajă acoperită cu 
pietriş. Bătăile regulate îl liniştiră; respiră din ce în ce mai rar, 
până îşi pierdu din nou cunoştinţa, căzând în piscina adâncă a 
năucelii cauzate de droguri, în timp ce mintea lui înceţoşată 
încerca totuşi să înţeleagă cum naiba ajunsese într-o peşteră de 
pe malul mării. 


Următoarea dată când îşi reveni în simţiri, trezirea din 
somnul adânc nu fu câtuşi de puţin plăcută. Avea acum senzaţia 
că un cui înşurubat în ceafă îl ţintuia locului. Încercă să strige, 
dar nu-i ieşi decât un mieunat gâtuit. Încercă să-şi mişte capul, 
ca să-l îndepărteze de sursa durerii, dar nu izbuti. Ochii i se 
zbătură, greoi, sforţându-se să se deschidă, dar nu reuşiră decât 
să se învârtă leneşi în orbite, în vreme ce el căuta sursa agoniei. 
Zărea frânturi de pereţi zgrunţuroşi din piatră, luminaţi de un 
foc săltăreţ. lIntrezări conturul unor instrumente diabolice, 
lucind sinistru în întuneric. Nu vedea sursa durerii, iar asta, mai 


mult decât orice altceva, îi provoca o spaimă care-l readuse la 
realitate mai repede decât o găleată cu apă îngheţată. 

Într-un final, durerea începu să cedeze şi o amintire prinse 
contur din negură. Îşi aminti că se urcase în camionetă, că se 
întorsese ca să pună mâna pe centura de siguranţă şi atunci 
simţise o durere ascuţită în piciorul drept. Îşi aminti priveliştea 
şocantă a unei seringi şi cum încercase s-o apuce cu mâinile 
care nu-l ascultau. Asta era tot ce-şi amintea. 

Privi în jos, către locul pe unde intrase acul, încercă să-l 
atingă, dar nu-şi putu mişca braţele. Vru să-şi dea capul în jos, 
dar nici acesta nu se clinti. Îşi cobori privirea, lăsându-şi ochii în 
jos cât de mult putu. Îşi văzu braţele legate strâns de un fel de 
scaun. Şi mai văzu ceva, un lucru foarte surprinzător şi nelalocul 
lui în decorul întunecat şi umed al peşterii. Lângă mâna lui 
dreaptă se afla o masă şi pe ea erau aşezate un laptop şi un 
mobil conectat cu un cablu scurt. O clipă, se gândi că are un 
coşmar suprarealist, dar durerea din cap şi lichidul cald care-i 
picura pe spate făceau scena îndeajuns de veridică. Încercă să-şi 
mişte picioarele, dar şi ele erau ţintuite de scaunul pe care 
şedea. Se smuci, trăgând de legături, testându-le rezistenţa, 
până când durerea ascuţită din ceafă reapăru brusc, apăsându-l 
şi strângându-l cu o tenacitate teribilă. ÎIncercă să se 
îndepărteze de ea, trăgându-şi capul în faţă, dar chingile din 
jurul frunţii şi al grumazului nu-i îngăduiră. Nu se putea mişca. 
Nu putea respira. Capul îi era strâns tot mai tare, până când 
crezu că tortura insuportabilă avea să-i rupă coloana. Fu pironit 
acolo câteva clipe, la apogeul durerii, după care strânsoarea 
slăbi şi el resimţi o uşurare binevenită, chiar dacă de scurtă 
durată. 

Prin ameţeala provocată de şuvoiul de sânge care-i năvălea 
în creier, auzi un târşâit de picioare pe pardoseală, în spatele 
lui. 

— Cine e acolo? croncăni cu o voce spartă, îndărătul căreia 
nu izbuti să-şi ascundă frica. 

Se simţi tras de braţul drept şi îşi dădu seama că strânsoarea 
slăbise. Încercă să şi-l ridice, ca să-şi maseze ceafa, dar un 
zornăit înfundat îl ţintui locului aproape imediat. O cureluşă 
groasă din piele îi înconjura încheietura şi din ea pornea un lanţ 
scurt care o lega de braţul scaunului. Lăsă lanţul să cadă la loc, 
cu un zăngănit metalic, şi ascultă, încercând să detecteze alte 
mişcări. 


— Sunt poliţist, strigă în întuneric, folosind cuvintele ca pe 
un talisman. 

Vocea pe care o auzi brusc în urechea stângă, atât de 
aproape, îl făcu să scâncească, surprins. 

— Ai culoarea trădătorului, zise glasul. Căci nu era Iuda un 
roşcovan? 

Sulley îşi roti ochii către stânga. Nu zărea nimic în afara 
zidurilor întunecate şi a luminii tremurătoare. 

— Eşti într-un scaun de tortură, continuă vocea, gravă şi 
calmă, tunând din bezna din apropiere. Una dintre cele mai 
eficiente arme folosite la stârpirea cancerului ereziei în 
vremurile Inchiziției. E de o puritate pe care sunt sigur că o vei 
aprecia. În rezemătoarea pentru cap, chiar sub ţeasta ta, are un 
piron din metal. Dacă-l răsucesc într-o direcţie... 

Sulley simţi cuiul sfredelindu-i din nou ceafa şi icni de 
durere. 

—...şurubul se strânge şi simţi durere. Dacă-l răsucesc în 
cealaltă direcţie... 

Strânsoarea slăbi încă o dată. 

—...te vei simţi uşurat. Deci, zise vocea, apropiindu-se, ce 
alegi? 

— Ce vrei? întrebă Sulley în direcţia întunericului. Pot să-ţi 
dau bani. Asta vrei? 

— Nu vreau decât loialitatea ta, sosi răspunsul, ca un 
murmur. Şi nişte informaţii. Vreau să ştii că te-am adus aici nu 
din plăcere, ci din nevoie, siliţi de propriile tale acţiuni. Ţi-am 
cerut loialitatea. Ai ales să nu ne-o dai. Ai trădat Biserica, iar 
acesta e un păcat. 

Glasul se apropie şi mai mult, până când Sulley simţi aerul 
care îl purta şoptindu-i în ureche. 

— Vrei să-ţi mărturiseşti păcatele acum? 

Mintea lui surescitată şovăia, prinsă într-un amestec de 
durere şi indecizie. Ar trebui să recunoască că le-a vândut 
informaţii şi altora, ori să nege? Dacă nega, l-ar fi putut tortura 
până când oricum avea să admită. Nu voia ca durerea să revină. 

— Îmi pare rău, zise pe nerăsuflate. Am făcut o greşeală. 
Dacă am păcătuit... atunci - te rog, iartă-mă. 

— Ridică mâna dreaptă, îi ordonă vocea. 

Îşi ridică braţul cât de mult îi îngădui cureluşa care-l ţinea 
legat de scaun. 


— Lanţul acesta se numeşte mea culpa, zise vocea 
întunecată. Îi permitea ereticului să-şi semneze mărturisirea la 
sfârşitul judecății inchizitoriale. Mea culpa înseamnă „vina 
mea”. Recunoaşterea greşelii e primul pas către iertare. Ştii 
care e al doilea? 

— Nu, scheună el, cu glasul sugrumat de teamă şi durere. 

— Ispăşirea. Trebuie să săvârşeşti o faptă dreaptă ca să-ţi 
ispăşeşti păcatul. 

Sulley respiră sacadat de câteva ori, trăgând aer în piept şi 
încercând să-şi calmeze panica ce ameninţa să-l copleşească; 
recunoştea un târg când i se oferea. 

— OK, acceptă. Ce vrei să fac? 


98 


Arkadian îşi arătă insigna când ajunse la recepţie. 

— Îl caut pe Gabriel Mann, zise cu un zâmbet liniştitor. 
Lucrează aici? 

— O, exclamă surprinsă recepţionista, uitându-se la insignă 
şi apoi din nou la el, cu aerul încurcat şi vinovat al celor cu 
adevărat inocenți. Da. Adică... nu de obicei, nu. Vreau să spun 
că în general e plecat pe undeva, dar lucrează pentru fundaţie. 
O să mă interesez. 

Formă un număr scurt pe telefonul de pe birou şi vorbi în 
şoaptă. În spatele ei, o scară elegantă din lemn urca în spirală 
către etajele superioare; din birourile de deasupra, sunetele 
coborau în josul ei. Recepţionista apăsă pe o tastă şi îl privi. 

— E în Sudan, zise. Se întoarce peste o lună, cel mai 
devreme. 

Arkadian încuviinţă, gândindu-se la amprenta care-l plasa la 
morgă, cu nici două ore înainte. 

— Pot să încerc să vă fac rost de un număr de telefon, sugeră 
ea. Există probabil o linie telefonică în tabăra de bază sau poate 
un telefon prin satelit. Incercam să dau de mama lui, să văd 
dacă a vorbit cu el. Ea conduce fundaţia, explică tânăra. 

— Ai numărul ei? întrebă Arkadian. Sau ai idee când se 
întoarce? 

— Bineînţeles, zise femeia, luând un pix şi copiind într-un 
carneţel un număr dintr-o carte de telefoane aflată în faţa ei. 

— Acesta e numărul ei de mobil. Ar fi trebuit să se întoarcă 
deja de la aeroport. Pot s-o rog să vă sune... 

— Nu, e în regulă, zise el, luând bucata de hârtie şi privind 
numele şi numărul scrise pe ea. O s-o sun eu. De la ce aeroport 
trebuie să sosească? 

— Aeroportul oraşului. Acolo aterizează toate avioanele 
noastre de marfă. 

Arkadian dădu din cap şi zâmbi. 

— Mulţumesc pentru ajutor. 

După care se răsuci pe călcâie şi ieşi pe uşa masivă din sticlă 
în strada unde era parcată maşina poliţiei, aşteptându-l. 


99 


Abatele urmărea mâna tremurătoare a informatorului 
mişcându-se deasupra laptopului; lanţul scurt zornăia în vreme 
ce el introducea o serie de coduri care-i permiteau accesul de la 
distanţă. Conexiunea la internet prin telefonul mobil era înceată 
şi trecură câteva minute lungi până când reuşi, în cele din urmă 
să deschidă dosarul călugărului. 

— Am intrat, anunţă în direcţia întunericului, sudoarea 
picurându-i din vârful nasului în ciuda frigului din peştera 
săpată în piatră. 

— A mai fost adăugat ceva? întrebă abatele, aplecându-se 
mai aproape de ecran. 

Lanţul se întinse şi se încolăci din nou când mâna pistruiată 
mai tastă câteva coduri pentru a intra într-un cont de e-mail şi 
parcurse apoi lInbox-ul, deschizând un mesaj trimis de 
GARGOYLE, care conţinea un singur cuvânt: „Roşu”. 

— Caută toate informaţiile colorate cu roşu, explică 
informatorul cu o voce tremurândă. Astea sunt chestiile noi. 

Şterse mesajul, deschise fişierul anchetei în cazul călugărului 
şi începu să-l parcurgă. Abatele privea paginile care se derulau 
rapid pe ecran, fiecare dintre ele plină de amănunte despre 
lucruri pe care nimeni din afara Citadelei nu ar fi trebuit să le 
vadă vreodată. Se îngreţoşă gândindu-se la toţi ochii curioşi ce 
parcurseseră aceste pagini, devorând cu lăcomie calupul de 
informaţii, ca nişte furnici care rup bucățele minuscule dintr-un 
cadavru abandonat. O panglică roşie apăru pe ecran, 
răsfrângând o lumină stacojie pe chipurile celor aplecaţi asupra 
lui. Mâna pistruiată rămase nemişcată. Abatele începu să 
citească. Era o transcriere pe scurt a conversaţiei dintre Liv şi 
Arkadian în care ea îi relata strania poveste a venirii ei pe lume 
şi îi explica de ce numele şi data naşterii ei erau diferite de cele 
ale fratelui său. 

Abatele citi întregul paragraf, încuviinţând în sinea lui. 
Relatarea dezlega misterul şi explica de ce nu descoperiseră 
nicio soră în cursul verificărilor amănunțite întreprinse când 
Samuel fusese primit în Citadelă. 

— Continuă, zise. 


Textul în roşu dispăru de pe ecran şi, timp de câteva minute, 
prin faţa ochilor le trecură doar pagini albe, pe măsură ce 
informatorul parcurgea fişierul în întregime. Doar la sfârşit, în 
secţiunea rezervată analizelor de laborator, textul în roşu reveni 
pe ecran, scăldând din nou peştera în lumina-i sângerie. 

Noua secţiune avea două părţi. Prima era o însemnare din 
care reieşea că o mostră de celulele prelevate din ficatul 
călugărului fusese considerată contaminată, deoarece acestea 
păreau să se regenereze. Abatele se întrebă dacă era o dovadă 
că fratele Samuel revenea la viaţă, aşa cum spunea profeția, sau 
era doar un efect secundar al apropierii de Sacrament. Citind 
însă a doua secţiune, o interpretare cu totul nouă i se înfăţişă 
dinaintea ochilor şi inima începu să-i bată cu putere. Era o notă 
scurtă de la un oarecare dr. Reis, care prezenta rezultatele 
comparării mostrelor de ADN prelevate de la călugăr şi de la 
sora lui. 

Abatele privea fix ecranul roşu, cuprins de o bucurie 
frenetică în vreme ce citea descoperirile şi deducţiile medicului 
patolog. Cei doi erau una şi aceeaşi persoană. Fratele Samuel 
nu doar că avea o soră, dar erau gemeni identici. 

Această informaţie făcea ca totul să pară limpede. Profeţia 
era adevărată. Samuel fusese într-adevăr crucea. Dar el se 
prăbuşise, iar acum fata se înălța în locul lui: carne din carnea 
lui, sânge din sângele lui. Una şi aceeaşi persoană. 

Ea era crucea acum. 

Ea era unealta care avea să ucidă Sacramentul şi să scape 
lumea de erezia lui. Ea era cheia pentru tot. 

— Distruge fişierul, zise. Copiază-l în laptop şi apoi şterge-l 
din baza de date a poliţiei. 

Informatorul nu făcu niciun gest, ezitând, în mod evident, să 
comită un asemenea act de vandalism. Abatele puse uşor mâna 
pe şurub, trimiţându-i un fior în ceafă, până pe şira spinării. Fu 
suficient ca să facă lanţul să zornăie din nou pe braţul scaunului, 
în vreme ce polițistul se supunea înnebunit, ataşând un virus la 
fişierul original din baza de date a poliţiei, care avea să-i 
distrugă conţinutul, directorul în care se afla şi avea apoi să se 
auto-distrugă. 

Abatele aruncă o privire telefonului mobil conectat la laptop. 
Ultimele informaţii îi dăduseră o nouă idee. Trebuia să-i dea de 
ştire lui Cornelius, ca să se asigure că fata era adusă repede, vie 
şi nevătămată; putea apoi s-o folosească pentru a împlini 


profeția şi să îndeplinească promisiunea făcută lui Dumnezeu cu 
milenii în urmă. Acesta era destinul lui, îşi dădea seama acum; 
pentru asta se născuse. Se gândi la prelat, zăcând în întuneric, 
îngrijorat de ce va zice Dumnezeu despre lucrarea vieţii lui, şi îl 
compătimi. El nu avea să-şi sfârşească viaţa plângând după 
şansele ratate. Chiar dacă prelatul îl sfătuise să nu facă nimic, 
avusese curajul să-şi asculte inima şi să ia măsurile necesare. Şi 
acum ajunsese aici. 

Îl văzu cu ochii minţii pe prelat întorcându-şi faţa de la el, 
ultima oară când îşi vorbiseră, respingând cu o fluturare din 
mâna-i scheletică cererea de a acţiona. Era slab, dar şi 
încăpățânat, iar încăpăţânarea lui aproape că-i costase şansa de 
izbăvire. 

Dar prelatul se afla încă în fruntea Citadelei. 

Abatele se gândi la aspectul acesta. Slăbiciunea prelatului şi 
faptul că refuza să acţioneze puteau în continuare să-l împiedice 
să-şi împlinească destinul. Să treacă peste cuvântul prelatului în 
lumea de-afară era una, dar înlăuntrul muntelui influenţa lui era 
cu mult mai puternică: oamenii erau loiali funcţiei, dacă nu şi 
persoanei care o ocupa. Prelatul îl putea opri. Mai rău chiar, 
putea prelua comanda. Se putea ridica de pe patul de moarte ca 
să ducă la bun sfârşit profeția, ultimul act al unui bărbat 
disperat să-şi încununeze lunga, deşarta viaţă cu un gest care să 
însemne ceva. Şi, odată adeverită profeția, ce urma? Aveau să-şi 
însuşească puterile Sacramentului, aşa cum credeau mulţi 
teologi? Aveau să dobândească adevărata viaţă veşnică, nu doar 
o părere, ca acum? Dacă se întâmpla asta, atunci prelatul n-avea 
să moară niciodată, iar el avea să-i stea în umbră pe vecie. 

Abatele ridică ochii, observând dintr-odată tăcerea care se 
lăsase. Pe ecranul laptopului, o bară care indica cât de mult 
înaintase aplicaţia se apropie de sută la sută, apoi dispăru. 

— S-a şters totul? 

— Da, încuviinţă informatorul. N-a mai rămas nimic. 

— Bine, spuse abatele, punându-şi ambele mâini pe şurub. 
Prelatul reprezenta o problemă. Încă putea să strice totul. 

— Tabula Rasa, şopti. 

Apoi începu să strângă şurubul. 


V 
„Pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască.” 


Ieşirea, 22: 18 


100 


Amurgul de primăvară timpurie învineţea deja marginile 
cerului după-amiezii, când motocicleta părăsi ghereta paznicului 
şi se îndreptă, trecând pe lângă şirul de depozite tăcute, în 
direcţia avionului cargo rablagit din faţa hangarului 12. 

Gabriel ridică mâna şi îi făcu un semn paznicului care le 
deschisese poarta. Lui Liv nu-i venea să creadă că o lăsase să 
intre fără să prezinte niciun act de identitate. Securitatea 
aeroportului nu era nici pe departe luată cu atâta uşurinţă în 
State - cel puţin aşa spera. Gabriel îi spusese paznicului că 
trebuie să lase ceva la hangar şi o prezentase drept prietena lui. 
Ea nu-l contrazisese. Dacă se gândea bine, chiar îi plăcuse. 

Trecură pe sub aripa avionului şi intrară pe poarta deschisă a 
hangarului, motorul motocicletei devenind dintr-odată asurzitor 
în spaţiul închis. Hangarul era ticsit cu lăzi argintii, aşezate una 
peste alta, având culoare înguste printre ele, pe care 
motocicleta abia se strecura. O luară pe unul dintre culoare, 
înspre capătul celălalt al clădirii, unde o lumină blândă ardea în 
spatele ferestrelor unui birou. Gabriel parcă motocicleta în faţa 
lor şi opri motorul. 

— Capăt de linie, zise. 

Liv îşi desprinse braţele de mijlocul lui şi se dădu jos. Tocmai 
îşi netezea părul ciufulit de vânt când uşa biroului se deschise şi 
pe ea ieşi o femeie elegantă şi frumoasă, urmată de un bătrânel 
sprinten, îmbrăcat într-o salopetă de pilot. Femeia de-abia dacă-i 
aruncă o privire. Se îndreptă către locul unde Gabriel proptea 
motocicleta de cric. Îl îmbrăţişă, cu ochii închişi, strângându-l 
tare în braţe şi lipindu-şi părul negru, mătăsos, de obrazul lui. O 
clipă, Liv nu mai înţelese nimic, simțindu-se cuprinsă de un 
acces surprinzător de gelozie. Işi feri privirea şi dădu cu ochii de 
chipul bătrânului, care o privea cu atenţie. 

— Mă numesc Oscar de la Cruz, se prezentă el, intrând 
înapoi în birou şi invitând-o cu o voce catifelată. Te rog, pofteşte 
înăuntru. 

Mai aruncă o privire îmbrăţişării prin care Gabriel era încă 
legat de femeia elegantă, apoi îl urmă. În birou era cald, după 
plimbarea cu motocicleta care o înfrigurase, iar mirosul cafelei 


şi murmurul liniştitor al unui televizor dat încet o făceau să se 
simtă aproape ca acasă. 

— Vrei cafea? întrebă Oscar; ochii lui negri jucau pe chipul 
bronzat. Sau... poate ceva mai tare? 

Aruncă o privire către uşă. 

— Să rămână între noi, dar am o sticlă de whisky în haină. 

— Cafeaua e în regulă, răspunse Liv, aşezându-se pe un 
scaun din dreptul unui birou pe care se aflau o grămadă de 
documente şi un computer. 

Se întoarse uşor când Gabriel intră pe uşă. O înconjura cu 
braţul pe femeia frumoasă şi îşi ţinea capul aplecat. Vorbea 
încet, dar repede, serios şi concentrat. Femeia închise uşa când 
Gabriel termină de vorbit, apoi o privi pe Liv şi ocoli biroul ca să 
se aşeze în faţa ei, cu un zâmbet luminându-i chipul. 

— Mă bucur că eşti în siguranţă aici, cu noi, i se adresă, în 
sfârşit, femeia. Eu sunt Kathryn. Eu ţi-am lăsat mesajele de 
avertizare. Fiul meu tocmai mi-a povestit ce s-a întâmplat. 

Liv îşi plimbă ochii de la ea la Gabriel şi înapoi. 

Fiul ei?! 

Gabriel trase două scaune din dreptul mesei şi se aşeză pe 
unul dintre ele, lăsând să cadă sacul de pânză pe podea şi 
deschizându-l. Văzându-i unul lângă altul, Liv observă abia acum 
cât de bine semănau, deşi femeia cu greu părea să aibă vârsta 
suficientă ca să-i fie mamă. Gabriel scoase ceva din sacul de 
pânză şi i-l întinse. Era sacul ei de voiaj. Zâmbi, recunoscătoare 
pentru gestul lui simplu, dar grijuliu. Avea senzaţia că îşi 
recăpăta o parte din normalitate. Găsi plicul din hârtie în 
buzunarul exterior, îl deschise şi privi prima fotografie în care 
apărea alături de Samuel. 

— Imi pare foarte rău pentru pierderea pe care ai suferit-o, 
continuă Kathryn. Şi pentru încercările prin care ai trecut de 
când ai aflat de moartea fratelui tău. Dacă aş fi avut de ales, nu 
te-aş fi implicat în conflictul nostru străvechi, dar soarta a avut 
alte planuri. 

Oscar se ivi lângă ea şi puse o cană de cafea neagră pe birou, 
lângă Liv, după care se aşeză în scaunul rămas gol. Văzându-i pe 
toţi trei unul lângă altul, Liv observă că şi el le semăna. 

— Fratele tău a făcut parte dintr-un ordin străvechi de 
călugări, zise bătrânul, aplecându-se înainte în scaun. Unicul lor 
scop era să păzească şi să protejeze Sacramentul. Noi credem 


că moartea lui a fost actul suprem prin care s-a sacrificat pe 
sine pentru a transmite un mesaj pentru a-i dezvălui identitatea. 

O fixă pe Liv cu ochii lui strălucitori; ridurile adânci din jurul 
lor lăsau să se întrevadă că râsese o viaţă întreagă. 

— Credem că ţi-a trimis ţie acel mesaj. 

Liv îl privi o clipă, apoi îşi scoase carnetul şi îl puse pe biroul 
din faţa lor. Îşi lăsă ochii în jos şi îl deschise la pagina a doua, 
acolo unde copiase simbolurile de pe sâmburi. 

— Asta e ceea ce mi-a trimis, zise, întorcând carnetul şi 
împingându-l către ei peste masă. Le-am rearanjat în toate 
felurile, încercând să înţeleg ceva. Apoi am întâlnit-o pe dr. 
Anata şi am găsit asta în locul unde s-a prăbuşit fratele meu. 

Scoase felicitarea dintre paginile carnetului şi le arătă 
mesajul criptic: 


T 
MALA 
MARIIR 


— Pornind de la mesajul acesta, am rearanjat literele şi am 
obţinut asta... 
Arătă înspre ultimul lucru pe care-l scrisese: 


T+? 
Ask Mala 


— Atunci ai ajuns tu, zise, uitându-se la Gabriel şi 
descoperindu-i privirea asupra ei. 

Gabriel îi zâmbi uşor, cu un zâmbet care îi licări şi în ochi. Ea 
îşi feri privirea, simțind cum un val de căldură o inunda pe sub 
piele, făcând-o să roşească. 

— Aşadar, continuă, întorcându-şi ochii către bătrân, voi 
sunteţi Mala. Vă întreb pe voi: ce este acel T? 

Oscar o privi, cu nişte ochi brusc obosiţi şi trişti. 

— Ne-a aparţinut cândva, îi explică el, şi uneori i se spune T- 
ul Mala. Cât despre identitatea lui, mă tem că n-o cunoaştem. 

Liv îl privi o clipă, nevenindu-i să creadă ceea ce auzise. 

— Dar trebuie să ştiţi, insistă ea, fratele meu şi-a sacrificat 
viaţa pentru asta. De ce m-ar fi trimis să vă caut dacă nu s-ar fi 
gândit că mă puteţi ajuta? 

Oscar dădu din cap. 


— Poate că nu acesta e mesajul. 

Liv mai privi o dată propoziţia din josul paginii. Făcuse toate 
combinaţiile de litere posibile. Era singurul lucru care putea să 
însemne ceva. Luă carnetul şi îl deschise la prima pagină. 

— Uitaţi, zise, arătând pe schiţa trupului fratelui ei locul în 
care litera T îi fusese marcată cu fierul roşu. Avea acelaşi lucru 
însemnat pe piele, alături de alte cicatrice. Poate că mesajul e în 
ele! 

Un sunet neaşteptat, de parcă ceva s-ar fi sfâşiat, o făcu să-şi 
ridice privirea. 

— Cicatricele nu sunt mesajul, zise Oscar, deschizând încă 
un scai de pe salopetă, sunt doar nişte însemne care arată 
rangul călugărilor. Fac parte din ritualul asociat Sacramentului, 
dar nu îi dezvăluie identitatea. 

Îşi eliberă braţele din salopeta verde şi o lăsă să cadă, dând 
la iveală pulovărul alb pe gât pe care-l purta dedesubt, după 
care îşi trase cămaşa peste cap. Liv îi privi trupul. Era de 
culoarea lemnului de mahon şi brăzdat cu liniile închise, 
încreţite, ale unor vechi cicatrice. Ochii ei le urmăriră formele 
cunoscute. Toate erau trasate cu precizie. Toate făcute 
intenţionat. Toate identice cu cele pe care le văzuse pe trupul 
fratelui ei mort. 


101 


Ecoul clopotului Angelus răsuna încă vag pe coridoarele 
întunecate ale Citadelei, când părintele Thomas trecu prin 
camera de filtrare şi păşi în bibliotecă. Clopotul dădea de ştire 
că liturghia de vecernie se încheiase şi-i chema pe călugări la 
masă. Majoritatea locuitorilor din adâncul muntelui se îndreptau 
acum către refectoriu pentru cină. Nu se aştepta să găsească 
multă lume în bibliotecă. 

Cea de-a doua uşă se deschise şi el păşi în holul de la intrare, 
privind în jur la cele câteva cerculeţe de lumină care se clătinau 
în beznă, fiecare încadrând protector silueta întunecată a unui 
călugăr. Erau în mare parte sutane negre, bibliotecari veniţi să 
facă ordine după o zi de studiu dezordonat. Il zări pe fratele 
Malachi, bibliotecarul-şef, aşezat lângă intrarea încăperii 
principale. Acesta înălţă privirea când intră Thomas şi se ridică 
imediat de pe scaun. Thomas se aştepta să-l găsească aici. 
Totuşi, când îl văzu păşind înspre el, cu chipul lui prelung, 
serios, îşi simţi inima zbătându-i-se în piept de spaimă. Thomas 
nu era obişnuit să ţină un secret. Nu i se potrivea. 

— Părinte Thomas, zise Malachi, aplecându-se înspre el cu 
un aer conspirativ, am îndepărtat pergamentele şi tăbliţele din 
secţiunea preistorică, aşa cum mi-ai cerut. 

— A, bun, răspunse Thomas, conştient că vocea îi suna fals. 

— Pot să te întreb la ce serveşte îndepărtarea lor? 

— Da, bineînţeles, răspunse Thomas, străduindu-se să-şi ţină 
glasul sub control, ca tonul piţigăiat să nu-l trădeze. Senzorii au 
înregistrat nişte valori de umiditate anormal de ridicate în acea 
parte a peşterii. Am redus perimetrul cu probleme la o zonă 
specifică şi am nevoie de acces la etajerele de acolo ca să verific 
etanşeizarea şi să fac nişte măsurători la sistemele de ventilaţie. 
E doar o măsură de precauţie. 

Văzu privirea lui Malachi alunecând în altă parte. Din 
punctul lui de vedere, introducerea presei de tipărit era culmea 
sofisticării tehnologice. Orice sistem mai recent îl bulversa. 

— Înţeleg, zise bibliotecarul. Anunţă-mă când termini şi voi 
da ordin ca textele să fie reaşezate la locurile lor. 


— Bineînţeles, răspunse Thomas. Nu durează mult. Voi face 
măsurătorile chiar acum. 

Făcu o plecăciune, fără prea mare tragere de inimă, după 
care se răsuci pe călcâie şi se îndreptă, pe cât de nonşalant îi 
îngăduia inima care-i bătea mai-mai să-i spargă pieptul, către o 
uşă mică aflată vizavi de intrare, o deschise şi se strecură 
înăuntru. 

Dincolo de uşă se găsea o cămăruţă în care se aflau un birou, 
un computer şi un bărbat purtând sutana de culoarea teracotei 
rezervată gărzilor. Acesta ridică privirea. 

— Seara bună, frate, zise Thomas vesel, trecând pe lângă el 
şi îndreptându-se către o a doua uşă încastrată în peretele din 
colţul opus. Vreo problemă? 

Gardianul clătină încet din cap. Mesteca un colţ de pâine pe 
care i-l adusese cineva. 

— Bine, făcu Thomas când ajunse la uşă şi introduse un cod 
în tastatura sistemului de securitate. Verific ceva la matricea de 
lumini. Unele lumini de urmărire au prezentat întârzieri. 
Terminalul tău ar putea rămâne fără curent pentru scurt timp, 
zise, arătând înspre computerul de pe biroul călugărului. N-ar 
trebui să dureze mult. 

Răsuci clanţa şi dispăru în următoarea încăpere înainte ca 
gardianul să răspundă ceva. 

Înăuntru, aerul era răcoros şi aparatele electronice bâzâiau 
ca un roi de insecte harnice. Fiecare perete era acoperit de sus 
până jos cu rafturi pe care se afla creierul din sârmă al 
sistemelor de iluminat, de ventilaţie şi de securitate ale 
bibliotecii. Thomas o luă de-a lungul coridorului străjuit de 
cabluri şi circuite răcite cu ajutorul aerului condiţionat, către 
consola de comandă amplasată în mijlocul peretelui din dreapta. 

O deschise, introduse o parolă de administrator şi o schiţă 
tridimensională a bibliotecii apăru pe monitorul cu ecran plat. 
Câteva punctuleţe tremurau pe ecran, plutind în beznă ca nişte 
grăunţi luminoşi de polen. Fiecare reprezenta câte un călugăr 
care se afla în acel moment în bibliotecă. Deplasă cursorul 
mouse-ului deasupra unuia dintre punctuleţe şi în dreptul lui se 
deschise o fereastră, identificându-l drept fratele Barabbas, unul 
dintre bibliotecari. Repetă aceleaşi mişcări, oprind pe rând 
săgeata deasupra fiecărui punct tremurător, până îl găsi în cele 
din urmă pe cel pe care-l căuta, mişcându-se haotic în mijlocul 
peşterii care găzduia textele din perioada romană. Aruncă agitat 


o privire înspre uşă, deşi ştia că gardianul nu avea codul de 
acces. Încredinţat că era singur, apăsă simultan pe trei taste 
pentru a deschide o fereastră de comenzi şi a demara un mic 
program pe care îl crease mai devreme pe un alt computer. 
Ecranul îngheţă pentru scurtă vreme, cât timp se iniţializa 
programul, apoi toate punctuleţele îşi reveniră la viaţă, 
tremurând şi deplasându-se la fel ca înainte pe ecranul negru. 

Terminase. 

Thomas simţi sudoarea gâdilându-l pe creştet, în ciuda 
aerului răcoros din încăpere. Trase adânc aer în piept de câteva 
ori, pentru a se calma, apoi închise modulul de comandă şi 
părăsi încăperea. 

— A rămas totul online? întrebă, apărând pe uşă şi mijindu-şi 
ochii pentru a vedea ecranul din spatele gardianului. 

Acesta încuviinţă, cu gura plină de pâine şi brânză. 

— Bine, zise Thomas, răsucindu-se brusc pe călcâie, şi trecu, 
lunecând cu repeziciune de-a lungul încăperii, în holul principal, 
ca să evite orice altă discuţie sau întrebare. 

leşind, îl zări pe Athanasius, care stătea în dreptul 
coridorului ce ducea la textele cele mai vechi. Călugărul 
consulta un plan al bibliotecii agăţat de perete, urmărind cu 
degetul labirintul de încăperi, cu fruntea netedă încreţită de 
atâta concentrare. Părintele Thomas se opri lângă el şi se 
prefăcu că ar consulta şi el harta. 

— E în secţiunea romană, zise încet, apoi se întoarse şi se 
îndepărtă. 

Athanasius aşteptă câteva secunde, după care îl urmă, cu 
ochii aţintiţi asupra haloului de lumină al prietenului său, care 
se legăna în faţa lui, pătrunzând tot mai adânc în bezna imensă 
a bibliotecii din Ruina. 


102 


Liv contempla reţeaua de cicatrice care brăzdau pielea 
închisă la culoare a bătrânului. Il privi în ochi, arcuindu-şi 
întrebător sprâncenele. 

— Am locuit patru ani în Citadelă, explică Oscar. Urma să fiu 
hirotonit şi să devin un Sanctus când am fost... descoperit. 

Liv dădu din cap, amintindu-şi ce citise despre muntele sfânt. 

— Dar credeam că nimeni n-a scăpat vreodată din Citadelă. 

— O, ba da. Au ieşit, dar nu pentru mult timp. Sunt urmăriţi 
de fiecare dată fără milă şi reduşi la tăcere. Ai în faţa ochilor un 
om mort, continuă, cu un zâmbet încreţindu-i faţa pe când îşi 
împăturea cu grijă cămaşa. 

O puse cu delicateţe în poală şi o netezi cu mâna. 

— Cunoşti povestea calului troian? întrebă, ridicându-şi ochii. 

Liv încuviinţă. 

— Exemplul clasic de cum să spargi o blocadă. 

— Exact. Asemenea grecilor neputincioşi în faţa zidurilor 
Troiei, şi tribul nostru a hotărât, în cele din urmă, să folosească 
viclenia în locul forţei pentru a încerca să pătrundă în fortăreaţa 
invincibilă, şi să pună din nou stăpânire pe Sacramentul care le 
revenea de drept, prin poruncă divină. Şi-au creat propriul cal 
troian. 

— Pe tine! 

— Da. M-au găsit într-un orfelinat la începutul secolului XX. 
Nu aveam părinţi. Nu aveam fraţi sau surori. Nu aveam niciun 
fel de rudă; trecutul perfect pentru a fi primit în ordin. Am intrat 
în Citadelă la vârsta de paisprezece ani, cu misiunea secretă de 
a descoperi identitatea Sacramentului şi de a evada apoi, 
ducând cu mine afară ceea ce aflasem. 

— Mi-a luat trei ani doar ca să mă apropii de obiectiv. Mare 
parte din timp mi-am petrecut-o lucrând printre cărţile din 
imensa colecţie pe care o strâng în biblioteca lor, sortând cutiile 
cu noile achiziţii. Într-o zi, la vreo doi ani după ce intrasem în 
Citadelă, a sosit o cutie plină de relicve de la un şantier 
arheologic din oraşul antic Ninive. Conform documentaţiei care 
o însoțea, fragmentele făceau parte dintr-o carte interzisă care 
ar fi putut avea legătură cu Sacramentul. În interior se găseau 


sute de bucăţi de tăblițe. Am furat una dintre cele mai mari, 
înainte ca bibliotecarul-şef să observe ce conţinea cutia şi să îmi 
dea altceva de făcut. Când am rămas singur, am examinat 
tăbliţa, dar era scrisă într-o limbă de care nu ştiusem niciodată, 
aşa că am început să învăţ. Li ajutam pe călugării mai în vârstă 
din bibliotecă, prinzând din zbor deprinderile şi cunoştinţele 
care, după cum speram, aveau să mă ajute să descifrez tăbliţa, 
continuând în acelaşi timp să caut în fiecare nouă achiziţie orice 
amănunt care mi-ar fi înlesnit dezlegarea  enigmei 
Sacramentului. În cele din urmă, soarta mi-a deschis în faţă o 
cale mai directă. Aplecarea mea spre învăţătură n-a trecut 
neobservată de călugării de rang superior şi am fost ales printre 
cei care-şi începeau noviciatul pentru a fi admişi în cel mai înalt 
ordin din Citadelă - Sanctus Custodis Deus Specialis, Păstrătorii 
Sfintei Taine a Domnului, singurii care cunoşteau identitatea 
Sacramentului. 

Liv îi privi cicatricele, identice cu cele de pe trupul fratelui 
ei. 

— Cum ţi-au apărut semnele astea? întrebă. 

— În cursul noviciatului se organizează în fiecare lună o 
ceremonie, într-o anticameră din secţiunea cu acces limitat de la 
nivelul superior al muntelui. Fiecare novice primeşte un Tau din 
lemn în care este ascuns un pumnal pentru sacrificii. Trebuia să 
tăiem adânc, explică, lăsându-se purtat de amintiri, trecându-şi 
degetul peste linia circulară trasată în partea de sus a braţului 
stâng şi revăzând cu ochii minţii ceea ce o cauzase. Tăieturi 
profunde, care semnificau angajamentul profund. Un act de 
credinţă, întreprins cu regularitate şi răsplătit întotdeauna cu 
un miracol. 

Degetul îi alunecă pe partea cealaltă a pieptului, iar el 
continuă să depene firul amintirilor, mergând de-a lungul liniilor 
ce marcau suferinţe trecute. 

— Căci, oricât de adânc ne-am fi despicat carnea, zise, rănile 
ni se vindecau, aproape instantaneu. 

Îşi ridică din nou privirea. 

— Apropierea de Sacrament era răsplătită cu sănătate de fier 
şi cu viaţă lungă. Am aproape o sută şase ani, zise, dar am forma 
fizică a unui bărbat cu patruzeci de ani mai tânăr. Dacă fratele 
tău ar fi trăit, şi el s-ar fi bucurat de o viaţă lungă, fiindcă şi el 
era pregătit pentru a deveni un Sanctus, la fel ca mine. 


Apăsă pe tastatura de pe birou şi o imagine familiară apăru 
pe ecran, înlocuind screensaver-ul. Era una dintre fotografiile de 
la autopsie, în care se vedea semnul marcat cu fierul roşu pe 
braţul stâng al lui Samuel - semnul Tau. 

— Fratele tău a ajuns mai departe decât mine, zise Oscar, 
arătând către ecran. Poartă simbolul Sacramentului. Şi, după 
cum vezi, spuse, întorcându-se ca să-şi arate braţul gol, eu nu îl 
am. Doar călugării hirotoniți sunt însemnați cu el. Fratele tău 
cunoştea secretul. 

Ochii lui Liv se umplură de lacrimi, înceţoşându-i privirea. 

— Deci, ce s-a întâmplat? întrebă. Cum de tu nu lai 
descoperit? 

— Nu eram singurii care trăsesem învăţăminte din istorie, 
zise el, trăgându-şi pulovărul la loc peste cap. Şi călugării Sancti 
infiltraseră pe cineva în organizaţia noastră şi îmi descoperiseră 
existenţa, dar, din fericire, nu şi identitatea. 

Îşi netezi cămaşa pe braţe şi îşi aranjă gulerul în jurul gâtului 
până când toate cicatricile dispărură din nou. 

—A urmat o vânătoare de vrăjitoare în Citadelă, în 
încercarea de a mă găsi. Călugării au început să se arate unul 
pe celălalt cu degetul, adesea doar din răzbunare. Devenise de 
nesuportat. Ştiam că nu mai aveam mult timp, aşa că am riscat. 
Am devenit neglijent. Un alt novice, pe numele lui Tiberius, m-a 
văzut băgând în buzunar un fragment de tăbliță. Când s-a 
răsucit pe călcâie, pentru a ieşi din bibliotecă, am ştiut că avea 
să mă trădeze, deşi îmi era prieten. Aşa că am provocat un foc în 
bibliotecă şi m-am folosit de fum şi de haos ca să evadez fără să 
mă vadă nimeni. Am fugit în secţiunea inferioară a muntelui, am 
aruncat o bancă printr-o fereastră şi am urmat-o în bezna nopţii. 
Am căzut de la peste treizeci de metri înălţime în şanţul de 
apărare şi l-am traversat înot. Lumea era în plin război pe 
atunci. Era iulie 1918. O pistă falsă a evadării mele a dus până 
în tranşeele din Belgia şi identitatea mi-a fost schimbată cu 
aceea a unui biet nefericit ce fusese sfârtecat în bucăţi de un 
obuz, devenind imposibil de recunoscut. Cavalerii 
Sacramentului - ordinul Carmina - au mers pe urmele lăsate 
intenţionat, l-au găsit pe bărbatul cu trupul zdrobit şi s-au 
întors, mulţumiţi că reuşisem să fug din Citadelă direct în 
braţele morţii. Între timp, eu am fost dus în Brazilia. Acolo 
locuiesc de atunci. 


— Şi de ce te-ai întors acum? întrebă Liv. Ce e aşa de 
important în moartea fratelui meu încât să te facă pe tine să ieşi 
din ascunzătoare şi pe alţii să îmi dorească moartea? 

— Atunci când am fugit am luat cu mine fragmentul furat de 
tăbliță şi cunoştinţele necesare pentru a-l traduce. Textul 
reprezintă primele rânduri dintr-o profeție care vorbeşte despre 
nişte vremuri când Sacramentul va fi dat la iveală şi ordinea 
lucrurilor va fi restabilită. 


Crucea se va prăbuşi 
Crucea se va înălța 
Ca să descătuşeze Sacramentul 
Și să vestească o nouă epocă. 


— Asta ne-a dat speranţă. Apoi, cu douăzeci de ani în urmă, 
s-a găsit o altă bucată din profeție. Bărbatul care a descoperit-o 
se numea John Mann. 

O privi pe Kathryn, ai cărei ochi luminoşi părură să se 
întunece la auzul numelui. 

— Soţul fiicei mele. Tatăl lui Gabriel. Tăbliţa făcea parte 
dintr-o colecţie de fragmente ce alcătuiau o carte. Din puţinele 
bucăţi pe care le-a găsit, John a dedus că acolo se spunea o 
poveste alternativă a Creaţiei, diferită de cea din Facerea. Dar 
vestea descoperirii a ajuns şi în Citadelă. Au informatori peste 
tot. Şantierul era într-un loc izolat. A urmat un atac brutal, nu 
ştim sigur cine l-a pus la cale, dar putem bănui. Nu i-am găsit 
niciodată trupul, nici materialul pe care îl descoperise. 

Oscar clipi şi îşi lăsă ochii în jos, tăcerea lui fiind mai 
grăitoare decât orice cuvânt. Tăcură cu toţii, fiecare cufundat în 
propriile amintiri, ecranul tremurător al televizorului de care 
uitaseră fiind singurul lucru ce se mişca în încăpere. 

— Tatăl meu a murit căutând adevărul, interveni Gabriel. Dar 
nu toate fragmentele pe care le-a găsit s-au pierdut. El îşi luase 
măsuri de precauţie. Cea mai importantă tăbliță a scăpat. Am 
pus-o alături de cea pe care o luase bunicul meu şi am obţinut 
un fragment mai lung al profeţiei. 


Singura cruce adevărată se va ivi pe pământ 
O vor zări cu toţii într-o clipă - cu toţii se vor minuna 
Crucea se va prăbuşi 
Crucea se va înălța 


Ca să descătuşeze Sacramentul 
Și să vestească o nouă epocă 


Liv ascultă cuvintele şi văzu imaginea fratelui ei ţinându-se 
drept în vârful muntelui, alcătuind semnul Tau cu trupul lui. 
Apoi rostogolindu-se. 

Crucea se va prăbuşi. 

Privi desenul din carnet şi dădu cu ochii de o altă cruce 
căzută, cea de pe trupul fratelui ei, care marca locul unde 
fuseseră odinioară lipiţi. Işi duse mâna acolo unde avea propria 
cicatrice. 

Crucea se va înălța. 

Se uită la Oscar. 

— Trebuie să ştiţi ceva despre mine şi fratele meu, zise. 

Apoi se ridică şi, ca o replică la gestul lui Oscar de adineauri, 
începu să-şi ridice bluza. 


103 


Athanasius şi părintele Thomas pătrunseră în secţiunea 
romană a bibliotecii şi stătură nemişcaţi o clipă, scrutând 
întunericul şi liniştea mormântală căutând indicii ale prezenţei 
altor persoane. 

Secţiunea romană era una dintre cele mai mari cripte şi 
conţinea, printre alte comori, toate scrierile apostolilor ce 
fuseseră puse laolaltă pentru a alcătui prima Biblie. Prin 
urmare, haloul de lumină care-i însoțea în întunericul vast se 
estompase, căpătând o nuanţă de bronz lustruit. Incăperea mai 
era luminată doar de filamentul subţire de lumini încastrate în 
pardoseala din piatră, în rest, părea să fie pustie. 

Athanasius îi aruncă o privire părintelui Thomas, apoi se 
întoarse şi o luă de-a lungul primului şir de rafturi. Pe măsură ce 
înainta grăbit prin pasajul întunecat, respira tot mai sacadat, 
aerul uscat îi absorbea umezeala de pe buze, până când gura îi 
deveni la fel de prăfoasă ca pergamentele stivuite în jurul lui. 
Ajunse la capătul rândului, la o intersecţie de unde un alt 
coridor o cotea la dreapta şi continua de-a lungul peretelui, 
paralel cu coridorul central. Se opri şi privi către culoarul pe 
care tocmai venise. La capătul lui zărea nimbul portocaliu al 
luminii părintelui Thomas, tremurând ca o candelă în întuneric. 
Îşi ţinu ochii aţintiţi asupra lui şi o luă încet pe noul culoar. 
Ocoli marginea etajerei şi văzu lumina reapărând în depărtare, 
pe măsură ce Thomas îşi potrivea pasul cu al său. Procedând 
astfel, sugerase Thomas atunci când ticluiseră planul în capelă, 
puteau vedea orice se găsea pe culoarul dintre ei, profilat în 
lumina celuilalt. Dacă aveau noroc, ar fi găsit mai repede ce 
căutau. 

Continuară să înainteze cu un ritm susţinut, fiecare rând de 
pergamente, manuscrise şi tăblițe cioplite apărând şi dispărând 
cu repeziciune de câte ori lumina lui Thomas pâlpâia, aidoma 
unui far din depărtare. Cu fiecare clipit, pierdea din intensitate 
până când Athanasius fu nevoit să-şi mijească ochii ca să 
întrezărească haloul de lumină. Asta îi crea iluzia că Thomas se 
îndepărta şi îi dădea o vagă senzaţie de panică. Ura biblioteca, 
în cele mai bune zile ale sale - iar asta nu era nici pe departe 


una dintre ele. Tocmai pe când îngrijorarea îi sporea, 
amenințând să-i întunece mintea cu o spaimă iraţională, ocoli o 
altă etajeră şi o văzu - o siluetă umană zdrenţăroasă, profilată 
pe fundalul luminii lui Thomas, cam pe la jumătatea rândului. 

Athanasius se opri. O privi. Incercă să-şi dea seama dacă se 
mişca sau nu. Probabil că şi Thomas o văzuse, fiindcă lumina îi 
rămăsese nemişcată la capătul culoarului. Athanasius trase 
rapid aer în piept de câteva ori, ca să-şi calmeze nervii, după 
care păşi în faţă, mişcându-se încet, micşorând distanţa dintre el 
şi nălucă. Văzu nimbul de lumină portocalie al lui Thomas 
clătinându-se şi crescând treptat când şi el făcu acelaşi lucru. 
Thomas ajunse primul în dreptul fantomei. 

— Frate Ponti, exclamă, îndeajuns de tare ca să-l audă 
Athanasius, dumneata eşti. 

Athanasius urmări silueta încovoiată a îngrijitorului orb 
ivindu-se din întuneric, la câţiva metri în faţa lui, iluminat de 
strălucirea revărsată din haloul lui Thomas. 

— Cine altcineva? răspunse răguşit Ponti, cu o voce uscată 
de praf şi de întuneric. 

Chiar şi în căldura luminilor ce se întretăiau, toată fiinţa lui 
Ponti părea albă şi golită de sânge, evocând un păianjen sau o 
altă creatură palidă ce izbutea, nu se ştie cum, să 
supravieţuiască în întunericul veşnic din adâncul muntelui. 

— Nu eram sigur, continuă Thomas, amabil. Făceam un test 
de rutină şi a apărut o problemă la lumina dumitale. Sistemul nu 
părea să te recunoască. Te-ai logat cum trebuie? 

— Aşa cum fac întotdeauna, zise Ponti, ridicând o mână 
sfrijită în faţa ochilor lăptoşi. 

Athanasius se apropie mai mult, fără să scoată un cuvânt, 
păşind cu grijă pentru a nu face zgomot. Işi văzu marginea 
propriului nimb furişându-se înspre silueta fantomatică a 
îngrijitorului, până când lumina trecu peste el; era atât de 
aproape, că putea să-l atingă. 

În acel moment, în camera de control, programul pe care îl 
instalase părintele Thomas se activă. Oricine s-ar fi uitat la 
ecranul principal, care arăta schiţa bibliotecii, ar fi putut 
observa cele trei punctuleţe întâlnindu-se în cripta romană, fără 
să remarce nimic ieşit din comun. De fapt, programul părintelui 
Thomas tocmai schimbase identitatea a două dintre punctuleţe, 
astfel încât sistemul îl vedea acum pe Athanasius ca fiind Ponti - 
şi invers. 


În criptă, Athanasius stătea nemişcat, ţinându-şi respiraţia. 
Nu spusese nimic, nu făcuse niciun zgomot, totuşi Ponti, simțind 
o prezenţă, se întorsese şi se uita drept prin el cu ochii lui palizi, 
lipsiţi de vedere. Işi ridică capul, aidoma unui şobolan care 
adulmecă aerul, şi dădu să facă un pas în faţă, când părintele 
Thomas îl luă de braţ. 

— Poţi, te rog, să-mi faci un serviciu? îl întrebă, ducându-l cu 
blândeţe de-a lungul tunelului de cărţi, departe de Athanasius. 
Dacă treci din nou prin faţa senzorului de la intrare, sunt sigur 
că sistemul te va recunoaşte şi se va corecta. 

Ponti continuă să privească prin Athanasius când Thomas îl 
luă de braţ, apoi se întoarse şi se îndepărtă, supus. 

Athanasius se simţi cuprins de uşurare văzându-i cum o luau 
din loc, dar nu pentru multă vreme. Privi bula portocalie 
legănându-se prin tunelul îngust, avându-i pe Thomas şi pe Ponti 
în centru, ducând cu ea sunetul liniştitor al vocilor lor până când 
şi acesta fu înăbuşit de acustica neobişnuită a încăperii. Lumina 
se făcu tot mai mică, până ieşi în cele din urmă în coridorul 
principal, lăsându-l brusc singur în bezna tăcută a bibliotecii. 


104 


Pentru a doua oară în acea zi, Liv încheie de povestit 
împrejurările bizare în care se născuse şi aşteptă reacţia. Scrută 
cele trei chipuri din faţa ei, care îi priveau cicatricea în formă de 
crucifix de pe partea laterală a trupului. 

— Crucea se va înălța, şopti Oscar, ca să descătuşeze 
Sacramentul. i 

Îşi ridică ochii şi îi întâlni pe ai ei. In privire i se oglindea 
ceva ce aducea a uimire. 

— Tu eşti, zise. 

Liv îşi trase la loc bluza, simțindu-se deodată goală şi 
ruşinată. 

— Se poate, spuse. Atâta doar că habar nu am ce e 
Sacramentul, aşa că nu ştiu prea bine cum ar trebui să-l 
„descătuşez”. 

Se aşeză şi privi din nou pagina din carnet în care copiase 
literele şi reciti mesajul pe care îl extrăsese din ele. Când îl 
scrisese, credea că descoperise ceva. Dar se dovedise doar o 
altă pistă falsă. Nici Mala nu cunoşteau mai bine decât ea 
identitatea Sacramentului. Se simţi brusc istovită, de parcă 
cineva ar fi deschis o ecluză, lăsând şuvoaiele de sfârşeală să o 
inunde. 

— Literele erau scrijelite pe piele, ca numărul de telefon? 
întrebă Gabriel. 

— Nu, zise ea, frecându-se la ochi. Erau scrijelite pe sâmburi. 

Se opri din frecat şi ridică ochii, descoperind că toţi trei o 
priveau fix. 

— Sâmburi? repetă Oscar. 

Ea încuviinţă. Trupul bătrânului păru că se contractă, într-un 
moment de adâncă concentrare, după care oftă şi se întinse 
peste birou, trăgând tastatura mai aproape. 

— În timpul cât am stat în Citadelă, începu el, deschizând o 
fereastră de internet, le-am aflat câteva secrete. 

Tastă ceva în fereastra de căutare şi apăsă pe Enter. O 
imagine începu să se descarce pe ecran. Era un puzzle alcătuit 
din bucățele verzi, gri şi zone întinse de albastru. Pe măsură ce 
devenea tot mai clară, deveni evident că era o imagine din 


satelit a Europei de Est. Oscar făcu un clic într-un punct al 
fotografiei. Imaginea se mări din ce în ce mai mult, prezentând o 
regiune din sudul Turciei, până când pe ecran apăru o reţea 
densă de străzi radiind dintr-un punct mare şi întunecat, aflat în 
mijloc. 

— E o imagine din satelit a oraşului Ruina, explică Oscar, 
făcută în anii '80. Până atunci, avioanelor le era interzis să 
survoleze spaţiul aerian al metropolei. 

Fotografia devenea tot mai clară. Liv se aplecă, apropiindu- 
se de ecran, când imaginea fu complet descărcată. Citadela se 
afla în centru. Avea formă ovală şi era complet neagră, cu 
excepţia unei zone mari de un verde închis situată aproape de 
mijloc. 

— După ce NASA a publicat această fotografie, au ridicat 
interdicţia, explică Oscar. Nici măcar jurisdicţia Citadelei nu se 
extinde încă până în spaţiu. 

Liv se concentră asupra peticului de culoare verde. 

— Ce e? întrebă. Un lac? 

— Nu, răspunse Oscar, mărind imaginea pe cât posibil. E o 
grădină. 


105 


Athanasius îşi croia drum prin biblioteca tăcută, bâjbâind în 
căutarea obstacolelor invizibile, cu ochii aţintiţi asupra 
firicelului subţire de lumini încastrate în pardoseala din piatră. 
Asemenea tuturor locuitorilor muntelui, era obişnuit cu 
întunericul, dar nu în aşa măsură. O străfulgerare albă de-abia 
perceptibilă părea să-i dănţuiască la coada ochilor, ca un roi de 
albine tăcute ce se împrăştiau în clipa în care îşi întorcea capul 
spre ele. 

Aruncă o privire în urma sa, căutând agitat haloul de lumină 
al vreunui călugăr care s-ar fi aventurat atât de adânc în 
bibliotecă. Nu zări nimic, în afară de mişcarea tremurătoare din 
colţul ochilor şi şirul subţire de lumini ce se întindea până 
departe, ca o crăpătură în beznă. Îşi întoarse capul, cu inima 
bătându-i atât de tare în urechi, încât nu auzea nimic altceva, 
nici măcar sunetul înfundat al picioarelor sale păşind pe 
pardoseala din piatră. In faţă, zărea luminile din podea cotind la 
dreapta şi apoi dispărând. Era locul unde cărarea dădea în 
ultimul coridor, cel care ducea în cripta interzisă. Se îndreptă 
într-acolo, păşind doar pe şirul de luminiţe fragile, ca un acrobat 
pe sârmă care ştia că un pas greşit l-ar fi făcut să plonjeze în 
abis. O coti, intrând în coridorul final. Se opri. 

În faţa lui, luminiţele se întindeau într-un şir tremurător, pe 
vreo zece metri, după care nu mai urma nimic. Athanasius 
înaintă, numărându-şi paşii, atras de bezna teribilă care începea 
acolo unde se sfârşeau luminile. Numără douăzeci şi opt de paşi, 
ajunse la capătul şirului de becuri, apoi se întoarse şi refăcu 
traseul în sens invers, douăzeci şi opt de paşi până la intrarea în 
coridor. Numărându-i, îşi aminti că părintele Thomas îi 
explicase, foarte serios, că putea să păcălească sistemul de 
securitate pe care chiar el îl inventase, dar că nu putea să facă 
nimic după ce Athanasius avea să pătrundă în cripta interzisă. 
De îndată ce-i trecea pragul, alarma silenţioasă urma să se 
declanşeze, iar el avea la dispoziţie cel mult două minute până 
la apariţia paznicului. 

Athanasius merse în susul şi-n josul coridorului, numărându- 
şi paşii până la criptă şi cu braţele întinse în lături, ţinându-şi 


echilibrul în întuneric. Când fu mulţumit că îşi învățase traseul 
de evadare, se opri încă o dată în locul unde se terminau 
luminile şi începea întunericul, simțindu-se aidoma unui om ce 
stă pe muchia unei stânci, pregătindu-se să se arunce în gol. 

Îşi imagină încăperea din faţa lui: pupitrul din piatră situat în 
mijloc; cele douăsprezece firide săpate în peretele peşterii, din 
spatele pupitrului, adăpostind fiecare câte o cutie neagră în care 
se aflau tainele ordinului lor, păstrate cu atâta grijă. Se gândi că 
avea să-i ia cam un minut să pună totul la loc, aşa cum era 
înainte, şi să fugă pe coridor. Avea deci şaizeci de secunde ca să 
găsească tăbliţele. Şi-l aminti pe abate scoțând cartea din firida 
ei cu o zi în urmă - a treia la stânga, a doua de jos în sus. Repetă 
în minte gesturile pe care trebuia să le facă odată ajuns în 
încăpere. Şaizeci de secunde nu era prea mult - dar era tot ce 
avea. 

Privi bezna din faţa lui, conştient de roiurile albe ce se 
apropiau tot mai mult de marginea câmpului său vizual. Trase 
adânc aer în piept. Apoi îl dădu afară uşor. Incepu să numere 
invers, începând de la şaizeci. 

Şi făcu un pas înainte. 


Gardianul ridică ochii în clipa când alarma stridentă începu 
să sune. Sărise de pe scaun şi îşi descuie sertarul biroului 
înainte ca Athanasius să fi ajuns pe bâjbâite la peretele din fund 
al criptei interzise. 

În sertar se aflau un pistol Beretta, două încărcătoare de 
rezervă şi o pereche de căşti cu un vizor telescopic montat în 
partea din faţă. Gardianul le înhăţă pe toate şi băgă unul dintre 
încărcătoare în armă, cu o lovitură scurtă, în timp ce împingea 
uşa care ducea la intrarea în bibliotecă. 

Părintele Malachi zvâcni din scaun, cu îngrijorarea înscrisă 
pe chip, când îl zări pe gardian venind înspre el cu pistolul într-o 
mână şi ochelarii cu infraroşu în cealaltă. 

— Lasă-mă un minut, zise gardianul, băgându-şi pistolul în 
mâneca sutanei şi îndreptându-se pe sub portal înspre 
bibliotecă. 


Athanasius pipăia zidul, numărând firidele. A treia la stânga. 
A doua de jos în sus. Îşi băgă mâinile în nişa îngheţată. Cuprinse 
cutia netedă. 


O luă şi o aşeză pe podea. Căută cu degete tremurătoare 
balamalele din părţile laterale. 

Le găsi. 

Deschise cutia. 4 

Simţi pătratul neted şi rece de piatră din interior. Işi trecu 
degetele pe deasupra lui. Urmări conturul cioplit al simbolului 
Tau, după care ajunse la margine şi deschise cartea. 


Nicio alarmă nu răsunase în bibliotecă, dar toţi înţeleseră ce 
se întâmplase când zăriră sutana stacojie a unui gardian 
năpustindu-se pe coridoare, cu o mână ascunsă în mâneca 
veşmântului. 

Conform procedurii standard, toţi erau obligaţi să se 
îndrepte imediat către intrare şi să aştepte acolo până când 
cineva avea să le acorde permisiunea de a ieşi. Cercetătorii îşi 
ridicară ochii, închizându-şi din reflex cărţile şi urmărind haloul 
de lumină al gardianului, care slăbea în intensitate pe măsură ce 
acesta pătrundea tot mai adânc în întunericul vast al bibliotecii. 
Părintele Thomas se număra printre cei care priveau de pe 
margine. Se ţinea lângă Ponti, cerculeţul lui de lumină 
ascunzând faptul că îngrijitorul orb avea acum şi el unul, şi 
urmărea în tăcere cum gardianul verifică secţiunea medievală şi 
intră apoi în încăperea textelor venerate, care duceau până în 
preistorie. 

— Probleme? întrebă Ponti, simțind tensiunea aşa cum un 
câine simte fantomele. i 

— Posibil, răspunse părintele Thomas. Il zări pe gardian 
ridicându-şi braţul şi trăgându-şi ochelarii cu infraroşu peste 
cap. Mai făcu doi paşi, apoi, când pătrunse în sala apostolilor, 
aura luminoasă i se stinse. 


106 


Liv privea cercul verde, pixelat. Rezoluţia era prea slabă ca 
să se zărească detalii, dar îşi imagina conturul copacilor şi al 
arbuştilor în variațiile abia perceptibile de culori. 

— Unul dintre marile mistere din istoria Citadelei, zise 
Oscar, iar vocea îi bubuia în încăperea tăcută, e felul miraculos 
în care a reuşit să supravieţuiască vreme îndelungată sub 
asediu, în lipsa hranei. 

— Mi-am petrecut primul an ca ucenic pe lângă grădinari: 
smulgeam buruienile, plantam straturi noi, ajutam la culesul 
fructelor. Una dintre sarcinile mele era udatul grădinii. 
Foloseam pentru asta nişte butoaie mari în care se aduna apă de 
ploaie şi apa scursă de pe munte. Uneori, lua cu ea depozite 
minerale şi căpăta o culoare roşiatică, aşa că aveai senzaţia că 
udai pământul cu sânge. 

— Nu ştiu ce conţinea, dar făcea solul incredibil de fertil. 
Creştea orice pe el, chiar dacă grădina se afla într-un crater şi 
era aproape tot timpul acoperită de umbră. Odată, pe când 
coseam iarba, am găsit o greblă veche, pe jumătate îngropată în 
pământ. Mlădiţe verzi răsăriseră deja din mânerul ei de lemn. 

Ridică privirea şi întinse mâna către tastatură. 

— Grădina aceasta a hrănit Citadela de-a lungul istoriei ei, îi 
lămuri el, în timp ce deschidea o fereastră de internet şi tasta. 
Sutanele verzi ale călugărilor Sancti reflectă acest lucru, ca şi 
numele după care erau cunoscuţi - Edeniţii. 

Termină de tastat şi apăsă pe Enter. Fotografia din satelit 
dispăru şi o altă pagină începu să se deschidă. 

— Unii cred că numele se referă la vârsta ordinului lor, care 
datează din vremuri preistorice, din zorii umanităţii. Alţii cred 
însă că are un sens mai literal şi că Tau nu este de fapt nici pe 
departe o cruce. 

Pagina se descărcase complet. Liv privea imaginea care 
umplea acum ecranul şi care dădea un impact şi mai puternic 
cuvintelor lui Oscar. 

Era un desen stilizat reprezentând un copac, cu trunchiul 
subţire şi cu două ramuri, încărcate de fructe, întinzându-se de 
o parte şi de alta a sa, alcătuind forma familiară a literei „I”. In 


susul trunchiului se încolăcea un şarpe, iar de o parte şi de alta 
a lui stăteau un bărbat şi o femeie. Liv îl privi pe Oscar, 
nevenindu-i să creadă ceea ce sugera el. 

— Ai spus că literele au fost scrijelite pe sâmburi, i se adresă 
bătrânul. Ştii ce fel de sâmburi? 

Liv se uită în ochii lui negri adânci şi se gândi la toate 
imaginile pe care le văzuse în viaţa ei, înfăţişându-i pe Adam şi 
Eva stând în faţa pomului cunoaşterii, unul dintre ei ţinând 
întotdeauna în mână fructul greu al ispitei. 

— De măr, răspunse. Au fost scrijelite pe sâmburi de măr. 


107 


Peşterile vaste ale bibliotecii păreau de un verde strălucitor 
văzute prin lentilele ochelarilor cu infraroşu ai paznicului, care 
scoteau la iveală toate detaliile din fiecare încăpere. Călugărul 
grăbi pasul, acum că vedea în faţă, şi scoase pistolul din 
mânecă. Îşi rotea capul de la stânga la dreapta, căutând orice 
punct luminos care ar fi indicat prezenţa cuiva. Nu văzu însă 
niciunul. Singurul lucru care clipea în lumina verzuie era linia 
subţire de becuri din pardoseală, întinzându-se în faţa lui ca o 
potecă fosforescentă de aburi ce ducea în cripta interzisă. 

Ii luă mai puţin de un minut să ajungă acolo. 

Apropiindu-se de intrarea în ultimul coridor, încetini, se 
ghemui şi se opri. Se sprijini cu spatele de portalul sculptat. Işi 
scoase capul pe după stâlp. Privi înspre criptă. 

Luminile din pardoseală sclipiră, un punctuleţ verde 
strălucitor indicând capătul coridorului. Privi dincolo de el, 
căutând orice mişcare în beznă. 

Nu văzu nimic. 

Ocoli stâlpul portalului, în tăcere, după care se ridică şi 
înaintă tiptil pe mijlocul coridorului, înspre boltă. Işi ţinea 
pistolul îndreptat în faţă. Şi capul nemişcat, ca o pisică pândind 
un şoarece. 


Athanasius zări umbra întunecată întrerupând şirul de 
luminiţe încastrate în pardoseală, la nici doi metri în faţa lui. 
Era ascuns în raftul golit mai devreme la ordinele părintelui 
Thomas. Raftul se găsea la nivelul solului, vizavi de intrare, în 
faţa criptei. 

Urmări peticul de întuneric îndepărtându-se de el, de-a 
lungul filamentului de lumini, ceea ce îi arăta că se mai afla 
cineva pe coridor alături de el. Amplasarea raftului făcea ca 
oricine se îndrepta către criptă să nu-l zărească; întorcându-se 
dinspre criptă, însă, l-ar fi depistat imediat. Trebuia să dispară 
înainte ca gardianul să-şi încheie rondul. 

Se strecură încet afară din raft, ciulind urechile la orice 
zgomot, cât de mic, nescăpând din ochi peticul de întuneric care 


continua să se îndepărteze de-a lungul şiragului fragil de 
luminiţe din pardoseală. 

Se ridică în patru labe. Apoi în picioare. Făcu un pas, 
bâjbâind în întuneric în căutarea intrării, ridicându-şi şi lăsându- 
şi picioarele pe podea ca un balerin, îngrozit că cel mai mic 
zgomot pe care l-ar fi făcut sandalele lui pe piatră i-ar fi 
semnalat gardianului prezenţa lui acolo, aducându-i moartea pe 
loc. 

Îşi întindea mâinile în faţă, bâjbâind în întunericul fără 
formă, căutând portalul care l-ar fi scos din coridorul unde se 
afla prizonier. Ochii nu i se dezlipeau de peticul de beznă ce se 
îndepărta pe hol. 

Făcu un al doilea pas. 

Un al treilea. 

Al patrulea. 

La al cincilea pas, mâna îi atinse piatra netedă, răcoroasă a 
zidului. Fu cât pe-aci să ofteze de uşurare când o simţi. Apoi 
îngheţă. Peticul întunecat nu se mai mişca, aproape de capătul 
şirului de becuri. Athanasius îşi trecu mâna de-a lungul pietrei 
răcoroase, îşi auzi pielea uscată frecându-se de ea, înfricoşător 
de tare. Şi-l imagină pe paznic. Stând la capătul coridorului. Cu 
pistolul în mână. Scrutând cripta. Cât timp, după ce avea să 
vadă că nu e nimeni acolo, îi va lua să se întoarcă? Pe când se 
întreba asta, mâna lui găsi marginea peretelui. Şi-o trecu în 
jurul lui; urmărind-o, ocoli intrarea şi păşi în sala textelor 
venerate. 

Fiecare fibră a corpului îl îndemna acum s-o ia la fugă, dar el 
ştia că încăperea în care se afla avea şase metri lungime. Orice 
zgomot pe care l-ar fi făcut aici s-ar fi auzit pe coridorul din care 
tocmai scăpase. Trebuia să se mişte în linişte. Puse un picior în 
faţa celuilalt, pe cât de repede şi de silențios putea, ştiind că 
undeva în bezna din spatele lui se afla un bărbat cu un pistol, 
care vedea în întuneric. 

Păşea în ritmul bătăilor inimii, traversând cu repeziciune sala 
întunecată, spre ieşire, cu ochii aţintiţi asupra luminilor din 
pardoseală, atât de preocupat de ceea ce se afla în spatele lui, 
că nu remarcă haloul de lumină care venea din direcţia opusă, 
decât atunci când aproape că dădu peste el. 

Ajunsese la capătul sălii când îl văzu, luminând slab podeaua 
şi ivindu-se de după colţul portalului prin care el avea de gând 


să năvălească. Îngheţă în clipa în care îl zări. Se apropia cineva. 
Lumina devenea tot mai puternică. 

Nu avea timp să se ascundă. 

Nu avea unde să se ascundă. 

Nu putu decât să rămână nemişcat şi să-l urmărească pe 
călugărul căruia îi aparţinea haloul de lumină apărând de după 
colţ, dând buzna în încăpere, aidoma unei supernove, la nici trei 
metri de locul în care se afla el. Era fratele Malachi, 
îndreptându-se fără îndoială către cripta interzisă, pentru a se 
asigura că nu dispăruse nimic de acolo. 

Athanasius schiţă un gest de capitulare, ridicând mâinile, 
aşteptându-se ca în orice moment bibliotecarul să-şi înalțe 
privirea, să se oprească şocat, după care să-l strige pe gardian. 
Dar nu se întâmplă nimic. Malachi continua să privească fix în 
pământ, pierdut în gânduri, cu chipul ascuţit şi sever, aura lui 
de lumină părând o cometă în ochii obişnuiţi cu întunericul ai lui 
Athanasius. Bibliotecarul îşi continuă drumul până dispăru pe 
coridorul din care Athanasius tocmai scăpase, fără să arunce 
măcar o privire în direcţia lui. 

Athanasius privi o clipă în urma lui, uluit, obişnuindu-şi din 
nou ochii cu bezna adâncă care-i salvase viaţa. 

Apoi se răsuci pe călcâie. Şi o luă la fugă. 


108 


Liv privea desenul stilizat al copacului. O vreme, pâlpâitul 
ecranului televizorului din colţ fu singura mişcare, iar murmurul 
prezentatoarei singurul zgomot din încăpere. Kathryn fu cea 
care rupse în cele din urmă tăcerea. 

— Trebuie să punem mâna pe sâmburii aceia, zise. Trebuie 
să-i luăm şi să-i analizăm. 

Gabriel se ridică şi se întinse; trupul lui suplu se pregătea din 
nou de acţiune, în vreme ce în minte începea să analizeze ce 
aveau de făcut. 

— Nu apar în dosar, aşa că la Citadelă s-ar putea să nu se 
ştie încă de ei. Asta ne dă un avantaj, cel puţin. 

Se îndreptă către fereastră şi privi peste cutiile stivuite în 
grămezi scunde, înspre uşa depozitului. 

— Sunt în sertarele unde se stochează probele sau mai 
degrabă în laborator. Asta e o mică problemă. Securitatea e cu 
siguranţă mult mai strictă în urma evenimentelor recente de la 
morgă. 

— Le-aş putea lua eu, propuse Liv. L-aş putea suna pe 
Arkadian. Să-i spun că eu cred că ştiu ce semnifică literele, dar 
că trebuie să văd sâmburii pe care au fost scrijelite. Apoi, când 
ajung la ele, le scap sau îi distrag cumva atenţia şi iau unul sau 
îl schimb cu un alt sâmbure. 

Se uită la Gabriel. 

— Nu vă trebuie decât unul, nu? 

Gabriel o privi o clipă, cu un amestec de concentrare şi 
îngrijorare pe chip. Apoi faţa i se lumină într-un zâmbet. 

— Da, răspunse Oscar în locul lui. Avem nevoie doar de unul. 
Trebuie să devii Eva noastră şi să pui mâna pe fructul interzis. 
Şi, dacă sâmburii ăştia se dovedesc a fi ceva extraordinar, 
imaginează-ţi cât bine am putea face cu ei. 

Liv evalua rapid implicaţiile incredibile a ceea ce îi spusese 
el şi o ipoteză îngrijorătoare îi străfulgeră prin minte. 

— Dar, dacă sâmburii provin chiar din fructul... li era greu 
până şi să-i rostească numele... pomului cunoaşterii, reuşi într- 
un final. Atunci, cu siguranţă, să ne jucăm cu ei ar fi... o idee 
foarte proastă. 


Oscar continua să o privească, zâmbetul larg refuzând să i se 
şteargă de pe chip. 

— De ce? 

— Păi, spuse ea, uite ce s-a întâmplat ultima dată. 

— Te referi la căderea omului? Păcatul originar? Izgonirea 
din Grădina Edenului către o viaţă de chinuri şi greutăţi? 

Liv încuviinţă. 

— Cam aşa ceva, da. 

Zâmbetul lui Oscar se preschimbă într-un chicotit sec. 

— Şi unde ai citit toate astea? o întrebă. 

Liv se gândi la întrebarea lui şi înţelese ce voia să spună. 
Bineînţeles. Citise asta în Biblie, o carte scrisă de cei care 
locuiau în vârful muntelui, transcrierea unor surse pe care 
nimeni altcineva nu le văzuse vreodată. Ce metodă mai bună de 
a-i împiedica pe oameni să caute informaţii decât să-i sperii? Dă- 
le o versiune oficială a unor învățături divine, începând cu cea 
mai teribilă dintre poveşti, în care o înghiţitură din fructul unui 
pom interzis duce la damnarea întregii umanităţi. 

— Ştim că în Citadelă se găseşte ceva, continuă Oscar. Ceva 
- supranatural. Ceva atât de puternic, încât până şi cei din afara 
muntelui îi simt forţa tămăduitoare. Nu e de mirare că toţi acei 
călugări l-au ţinut ascuns atâta timp. Faptul că se află aşa de 
aproape de el probabil că le-a luat minţile. Probabil că-i face să 
se simtă mai mult zei decât oameni. Dar imaginează-ţi cum ar fi 
dacă forţa aceea pură ar putea fi eliberată din adâncul muntelui 
şi răspândită în lume. Imaginează-ţi că n-ar mai fi nevoie să 
turnăm tone de fertilizant în pământul steril, arătă el fereastra 
biroului către rândurile de lăzi care umpleau depozitul. O 
singură sămânță, sădită şi îngrijită, ar putea transforma regiuni 
întregi în pământuri la fel de fertile ca grădina umbrită din 
mijlocul Citadelei. Deserturile ar putea deveni oaze de verdeață. 

Ținuturile sterpe ar putea deveni păduri. Planeta noastră, 
care moare încet, ar putea renaşte. 

Liv rămase nemişcată, uluită. Asta era ceva pentru care 
fratele ei şi-ar fi dat viaţa. Ultima oară când se întâlniseră îi 
spusese că el credea că fusese cruțat dintr-un motiv. Poate că, 
într-adevăr, murise doar ca să-i trimită cei patru sâmburi. li era 
datoare să afle dacă meritau sacrificiul. Îşi băgă mâna în 
buzunar, căutându-şi mobilul, apoi îşi aminti unde-l lăsase. 

— Aveam numărul lui Arkadian în telefon, mărturisi, uitându- 
se la Gabriel şi descoperind că el se uită încă la ea. 


Schiţă un zâmbet, iar Liv simţi că roşeşte din nou şi îşi 
întoarse privirea. 

— Datele lui de contact sunt la sfârşitul fişierului anchetei, 
zise Kathryn, aplecându-se peste birou ca să deschidă 
documentul respectiv. 

Liv cercetă biroul, căutând un telefon. Ochii îi trecură rapid 
peste ecranul televizorului şi încremeni când zări în fundal, 
peste umărul prezentatoarei, fotografia unui bărbat zâmbitor. 

— Hei, exclamă, cu un amestec de surprindere şi îngrijorare 
în voce, îl ştiu pe tipul ăla. 

În acel moment se întoarseră cu toţii şi priviră chipul 
zâmbitor al lui Rawls Baker. 


109 


Când ajunse în Camera Filosofilor, Athanasius se opri din 
alergat. În clipa în care intră, zări o lumină slabă undeva în 
stânga şi rămase locului. 

Privi un moment luminiţa plăpândă prin care întrezărea 
conturul unei etajere, după care se îndreptă cu repeziciune şi în 
tăcere către ea. Ajunse la capătul etajerei, trase adânc aer în 
piept şi privi pe după colţul ei. 

O clipă, nu desluşi cine se afla în cercul de lumină, atât de 
mult i se obişnuiseră ochii cu întunericul; apoi - când ochii i se 
adaptară şi străpunseră lumina ce îl orbise până atunci - îl 
recunoscu uşurat. 

Părintele Thomas stătea la jumătatea rândului, alături de 
Ponti, care era cocârjat deasupra unui pupitru ticsit cu cărţi 
abandonate, cu căruciorul parcat lângă el, plin de cârpe de praf 
şi de perii, continuându-şi munca, fără să aibă habar că era 
scăldat într-un cerc de lumină care nu-i aparţinea. 

Athanasius înaintă de-a lungul rândului de rafturi înspre ei, 
dregându-şi glasul. 

— Frate Ponti! Părinte Thomas! zise cu o voce care i se păru 
nefiresc de puternică după lunga tăcere forţată. Mi s-a părut că 
aud pe cineva. 

Ponti îşi ridică capul, privind drept prin el cu ochii albi, lipsiţi 
de vedere. Thomas îi aruncă o privire peste capul îngrijitorului 
şi zâmbi, cu chipul luminat de uşurare că-şi vede prietenul. 

În camera de control aflată lângă intrare, două punctuleţe se 
suprapuseră pe ecranul unui calculator şi programul le schimbă 
pe nevăzute identitățile, după care se şterse singur. 

— Are loc un exerciţiu de securitate, îi explică Thomas pe un 
ton nonşalant, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Îl urmări pe Athanasius scoțând în tăcere din mânecă patru 
foi de hârtie împăturite. 

— Probabil ar trebui să ne îndreptăm către ieşire, nu crezi? 

— Luaţi-o voi înainte, răspunse Ponti. De cele mai multe ori 
pe mine nici măcar nu mă observă. O să mă mişc de aici dacă 
îmi cere cineva. Dacă nu, o să-mi continui treaba. 


Athanasius luă cea mai mare dintre cărţile deschise de pe 
pupitru, puse foile împăturite înăuntru şi o închise cu blândeţe. 

— Prea bine, făcu. N-o să le spunem că te-am văzut. 

Cei doi se răsuciră pe călcâie ca s-o ia din loc, trăgând după 
ei halourile de lumină. 

— Îţi rămân dator, frate Athanasius. Îţi rămân dator, se auzi 
vocea uscată a îngrijitorului, în vreme ce silueta fantomatică i se 
topea din nou în beznă. 

Athanasius se uită la coperta cărţii. Era un exemplar din Also 
Sprach Zarathustra de Friedrich Nietzsche, tipărit în germana 
originală, şi conţinând acum copii pe hârtie acoperite cu un strat 
fin de ceară după mare parte din paginile Bibliei eretice. 
Aproape că nu putea rezista ispitei de a o deschide şi de a le citi, 
acum că îşi recăpătase haloul de lumină. Dar era prea riscant. 
Gardianul se putea întoarce în orice clipă, alături de fratele 
Malachi. Cel mai bine era să aştepte până se termina alarma şi 
biblioteca se deschidea din nou. Atunci va putea s-o citească în 
voie. 

Thomas mergea în faţa lui, aşa cum se înţeleseseră, 
îndreptându-se singur către intrare, ca să nu fie văzuţi ieşind 
împreună din străfundurile bibliotecii. Athanasius se ţinea în 
spate, scrutând etajerele, căutând un loc în care să ascundă 
cartea. Nu îndrăznea să rişte ca persoana care-l studia pe 
Nietzsche să se întoarcă şi să descopere ce conţinea acum 
volumul. Ajunse la capătul rândului şi zări un perete de cărţi 
identice, care umpleau complet un raft de jos. Işi plecă capul şi 
privi printre volume, între ele şi partea din spate a raftului se 
găsea un spaţiu gol. Strecură rapid volumul lui Nietzsche pe 
deasupra cărţilor, în golul din spatele lor, apoi rearanjă 
volumele de pe raft şi citi ce scria pe unul dintre cotoare. Era 
opera completă a lui Soren Kierkegaard. Nietzsche era acum 
complet eclipsat de omologul său danez. 

Mulţumit, făcu un pas în spate şi o luă apoi către ieşire, 
protejat de întuneric prin învelişul cald al cercului de lumină 
care sporea rapid în intensitate. 


110 


Vehiculul se opri în faţa barierei, în dreptul gheretei 
paznicului. Acesta ridică ochii din ziar şi trase gemuleţul într-o 
parte. Chipiul, purtând o stemă oficială pe care scria Securitatea 
Aeroportului, se afla pe masă, în faţa lui. 

— Pot să vă ajut cu ceva? întrebă, cercetându-i cu privirea pe 
cei doi bărbaţi din maşină. 

— Un anume Gabriel Mann a trecut azi pe aici? întrebă o 
voce de pe scaunul din dreapta. 

— Poate. Cine-ntreabă? 

Arkadian îşi deschise portmoneul din piele şi se aplecă peste 
şofer ca să-i arate. Paznicul privi pe deasupra tejghelei, 
inspectând insigna aurie a politistului. Apăsă pe un buton de sub 
masă şi bariera începu să se ridice. 

— A venit acu’ vreo juma’ de oră, cu prietena după el, zise. 

Arkadian simţi furnicături în ceafă la auzul cuvântului 
„prietenă”. 

— Cum arăta prietena? întrebă, băgându-şi insigna la loc în 
buzunarul hainei. 

Paznicul ridică din umeri. 

— Tânără. Blondă. Drăguţă. 

Nu era tocmai un portret artistic, dar Arkadian bănuia 
despre cine era vorba. Încă nu primise nicio veste de la Sulley, 
nici de la Liv. 

— Şi unde-i găsesc? 

— Urmaţi linia galbenă, zise paznicul, aplecându-se înainte şi 
arătând către o linie groasă de vopsea de pe pistă, care o cotea 
în paralel cu gardul. Vă va duce dincolo de depozite. Sunt în 
hangarul 12, la vreo trei sute de metri la stânga. E cel cu 
avionul cargo militar vechi parcat în faţă. 

— Mersi, făcu Arkadian. Şi te rog să nu-i anunţi că venim. Nu 
e o vizită de curtoazie. 

Paznicul dădu din cap, fără să înţeleagă prea bine ce voia să 
spună. 

— Sigur. 

Maşina trecu pe sub barieră, farurile urmând linia galbenă 
strălucitoare în direcţia şirului de depozite gri, dreptunghiulare. 


Majoritatea aveau obloanele trase şi erau cufundate în tăcere. 
Alunecau prin faţa geamurilor deschise ale maşinii ca nişte 
pietre de mormânt. 

În faţă, un avion de marfă era parcat pe beton, cu partea din 
spate, teşită, îndreptată către hangar. În faţa clădirii, o uşă 
glisantă mare era parţial deschisă, lăsând să se reverse o lumină 
portocalie în întunericul care cobora. 

— Stinge farurile, îi ceru Arkadian şoferului, cu ochii aţintiţi 
asupra uşii, încercând să observe ce se afla dincolo de ea. Şi 
opreşte maşina, vreau să arunc o privire. 

Şoferul apăsă pe un buton şi farurile se stinseră, cufundând 
drumul din faţă în beznă. Scoase din viteză şi opri motorul. În 
lipsa farurilor, Arkadian văzu stelele care începeau să 
strălucească pe cerul ca de cerneală din spatele hangarului, în 
vreme ce maşina aluneca în faţă pe pistă cu un şuierat de 
pneuri. 

Când ajunseră la cincisprezece metri de intrare, Arkadian 
ridică mâna şi şoferul opri maşina cu frâna de mână, ca să nu 
aprindă luminile de frână. 

Arkadian se aplecă în afară pe fereastra deschisă, trăgând cu 
urechea, încercând să audă voci sau orice alte zgomote din 
interiorul depozitului. 

Nu auzi nimic, în afară de geamătul îndepărtat al motoarelor 
cu reacţie şi de ticăitul maşinii care începea să se răcească în 
răcoarea serii. Îşi desfăcu centura de siguranţă, băgă mâna în 
haină şi îşi scoase pistolul din tocul de sub braţ. Şoferul îl privi. 

— Vrei să vin cu tine? întrebă. N 

Fusese avansat în grad de curând. In ciuda hainelor civile, 
încă se vedeau pe el anii petrecuți ca polițist de circulație. 

— Nu, e-n regulă. Arunc eu o privire mai întâi. ţi fac semn 
dacă am nevoie de întăriri. 

Arkadian întinse mâna şi mută comutatorul plafonierei, ca 
lumina să nu se aprindă, după care deschise uşa şi dispăru în 
noapte. 


111 


Kathryn smulse telecomanda de pe birou şi dădu televizorul 
mai tare, în vreme ce prezentatoarea oferea detalii. 

„„„pompierii s-au deplasat de urgenţă la locuinţa editorului de 
renume internaţional Rawls Baker şi primim informații că trupul 
acestuia a fost găsit carbonizat la volanul maşinii sale. 

— Dumnezeule, zise Liv. E şeful meu. 

Pe ecran apăru o stradă dintr-un cartier rezidenţial, plină de 
ambulanţe şi maşini de pompieri. Banda galbenă a poliţiei 
flutura în fundal, interzicând accesul, în vreme ce în depărtare 
pompieri, poliţişti şi paramedici se adunau în jurul scheletului 
fumegând al unei maşini. 

— L-ai sunat cumva? întrebă Gabriel. 

Liv încuviinţă. 

— Când? 

Dădu din cap, încercând să-şi amintească. 

— Ceva mai devreme. 

— Ai mai sunat pe altcineva? 

Se gândi intens, trecând în revistă tot ce făcuse în acea 
dimineaţă. Nu sunase pe nimeni până nu fugise de la sediul 
poliţiei. Apoi îşi sunase şeful şi... O privi pe Kathryn. 

— Te-am sunat pe tine, zise. 

Gabriel se repezi către maică-sa. 

— Dă-mi telefonul, spuse. 

Kathryn îl scoase din buzunar şi i-l întinse. El verifică 
apelurile. Găsi ora la care sunase Liv. Apăsă pe butonul de 
debranşare şi se întoarse către ea. 

— Trebuie să plecăm de aici. Se pare că îţi urmăreau nu doar 
telefonul, ci şi apelurile. Aşa că toţi cei cu care ai vorbit sunt în 
pericol. 

Liv privi din nou ecranul, pe care apăruse o altă fotografie a 
lui Rawls. Îl înfăţişa în faţa redacţiei ziarului Inquirer, zâmbind 
cu gura până la urechi. Nu-i venea să creadă că acum era mort, 
doar fiindcă vorbise cu el. Nici măcar nu-şi mai amintea despre 
ce discutaseră. În acel moment îşi lăsă privirea în jos, zări 
numărul de telefon scris în palmă şi îşi aminti pe cine mai 
sunase. 


112 


Bonnie era sus în camera copiilor, culcându-i pe gemeni, 
când auzi bătând la uşa din faţa casei. Nu făcu nicio mişcare ca 
să meargă să deschidă. Myron era jos, pregătind prânzul. Avea 
să-i spună dacă pe ea o căutau. 

Zâmbi celor două feţişoare ce se iveau de sub plăpumioarele 
albe şi boneţelele din bumbac şi apăsă pe un buton de pe cutia 
de plastic fixată pe pătuţul dublu pe care-l împărțeau. Deasupra 
lor începu să se învârtă o jucărie, forme albe şi negre valsând pe 
fundalul ţipetelor de pescăruşi şi al valurilor lovindu-se de țărm 
ce se revărsau din difuzor. Guriţa unuia dintre bebeluşi se 
încreţi într-un zâmbet şi Bonnie se lumină văzându-l; să-i ia 
naiba pe toţi cei care susțineau că de fapt avea gaze şi nimic 
mai mult. 

Mobilul îi sună în dormitorul alăturat, întrerupând momentul. 
Sunase aproape non stop de când Myron trimisese SMS-ul care 
anunţa venirea pe lume a Ellei - 2,8 kilograme - şi a frăţiorului 
ei Nathan, cu cincizeci de grame mai greu şi cu un minut mai 
tânăr. Îşi mai privi o dată bebeluşii, după care ieşi din încăpere 
în vârful picioarelor, stingând o parte din lumini. 

Intră în dormitor, îndreptându-se încet şi cu grijă spre 
telefonul mobil, pus la încărcat pe noptieră. Încă avea dureri în 
urma travaliului prelungit şi a naşterii dificile. Luă telefonul şi 
se uită la număr. Ascuns. Era pe punctul de a-l lăsa înapoi pe 
noptieră, ca să intre mesageria, când îşi aminti conversaţia cu 
Liv. Poate că era reportera care o suna în legătură cu articolul. 
Spusese tuturor cunoştinţelor că bebeluşii ei aveau să apară în 
ziar şi n-avea de gând să pară o mincinoasă. Aşa că apăsă pe 
buton. 

— Alo? 

— Bonnie! Vocea era imperativă şi stresată. 

— Cine e la telefon? 

— Liv - Liv Adamsen. Reportera de la Inquirer. Ascultă, 
trebuie să-i iei pe Myron şi pe copii şi să plecaţi imediat de 
acasă. 

— Ce spui, scumpo? întrebă Bonnie, redobândindu-şi calmul 
specific profesiei. 


Atunci auzi un sunet la parter. De parcă ceva moale şi greu 
ar fi căzut pe pardoseala din hol. 

— Aşteaptă puţin, zise, şi începu să lase telefonul în jos. 

— Nu! strigă Liv. Nu te duce! Ai o armă? 

Întrebarea era atât de neaşteptată, că Bonnie încremeni. De 
jos auzea mai multe sunete. Uşa închizându-se uşor. Un fâsâit, 
ceva alunecând pe gresie. Nicio vorbă, nicio conversaţie. Nici 
paşii cuiva întorcându-se în bucătărie ca să termine de pregătit 
prânzul. Ascultă tăcerea şi se simţi cuprinsă de groază. 

Şi atunci se auzi un alt zgomot. Mult mai aproape, pe 
coridor. Plânsetul strident al unui bebeluş. 

— Trebuie să-nchid, zise pe un ton sec. 

Şi închise. 


Liv auzi tonul torcându-i în ureche şi căută înnebunită pe 
ecran butonul de reapelare. Negăsindu-l, îşi ridică mâna 
tremurândă şi începu să formeze din nou numărul pe care-l 
scrisese acolo. 

— Lasă telefonul jos, te rog! 

Vocea era cunoscută, dar complet neaşteptată. 

Liv ridică privirea. Îl văzu pe Arkadian în uşă. Cu insigna 
într-o mână, cu pistolul în cealaltă. Îndreptat către Gabriel. 

Auzi păcănitul rapid al numărului de telefon care începea să 
se conecteze. 

— Nu, zise, introducând ultimele două cifre. Va trebui să mă 
împuşti. 

Duse aparatul la ureche şi îl privi fix pe Arkadian, în vreme 
ce telefonul începea să sune. 


113 


Bonnie stătea în dormitor. Trăgând cu urechea. 

Venind dinspre coridor, plânsetul bebeluşului o trăgea ca o 
sfoară invizibilă, dar se străduia să-l ignore şi să asculte 
celelalte zgomote din casă. Scrută tăcerea. Nu auzea nimic. 
Absolut nimic. 

Se îndreptă către dulap, fără să facă niciun zgomot cu 
papucii de casă pe covorul crem gros, şi deschise cu grijă uşa, 
dând la iveală un rând de haine pe umeraşe. Şi atunci îl auzi. 
Scârţâitul uşor al uşii de la bucătărie legănându-se pe 
balamalele care nu fuseseră niciodată montate cum trebuie. Era 
cineva acolo. Poate Myron, intrând înapoi în bucătărie ca să 
termine prânzul. Dar atunci de ce ignora bebeluşul? 

Privi dulapul. Îşi băgă mâna printre haine, până la seiful de 
dimensiunea unui portmoneu, fixat undeva sus, pe peretele din 
spate. Îl pusese pe Myron să-l monteze în clipa în care aflase că 
e însărcinată. Invelitoarea de plastic de pe uniforma ei de 
polițistă de circulaţie se încreţi când îşi trecu braţul peste ea, 
spre tastatura micuță încastrată în uşiţa seifului. Tastă data ei 
de naştere şi îl deschise. Înăuntru se aflau insigna de poliţist, o 
cutie cu cartuşe de 9 mm, două încărcătoare pline şi arma ei de 
serviciu. 

Luă arma şi un încărcător şi îşi scoase mâna din dulap, 
ascultând plânsetul bebeluşului şi liniştea din casă. Făcu să 
alunece încărcătorul în magazia pistolului teşit, în formă de L, 
până se auzi un pocnet, ca un oscior ce se rupe. 

Plânsetul din camera alăturată se înteţi, tot mai disperat, şi 
Bonnie simţi o gâdilătură sub sfârcuri când instinctul matern 
începu să reacționeze. Îşi puse braţul liber peste piept, se 
îndreptă tiptil către uşă, se lăsă pe vine în spatele ei şi privi prin 
crăpătură, pe coridor. 

Nu era nimeni. 

Plânsetul de foame se auzea în continuare şi ea simţi cum 
sutienul i se umezeşte. Îşi relaxă puţin mâna de pe pistol. Poate 
că erau doar hormonii care o făceau să-şi imagineze toate astea. 
Era obosită, fără doar şi poate, iar instinctul matern îi juca feste. 


Mai ascultă câteva scâncete, simțindu-se din ce în ce mai 
idioată, şi fu pe punctul de a se ridica când îl auzi. 

Un scârţâit pe treapta a treia. 

Apoi pe a cincea. 

Myron glumea tot timpul că nu te poţi furişa în casa asta. 

Myron!! 

Sfinte Dumnezeule, unde era Myron? 

Îşi apropie un ochi de crăpătură, încercând să vadă ceva pe 
scări, sperând să-l zărească apărând şi îndreptându-se agale 
către camera copiilor. În schimb, nu auzi decât cum al doilea 
bebeluş începea să plângă şi un miros vag de ars îi invadă 
nările; în acel moment, în faţa ochilor i se ivi o arătare diabolică, 
coborâtă din infern. 

Era un bărbat. Înalt. Bărbos. Purta un fâş roşu, cu gluga 
trasă peste faţă. În mână avea un pistol, pe care amortizorul 
înşurubat pe ţeavă îl făcea să pară de o lungime obscenă. Ochii i 
se plimbau de la locul dinspre care se auzea plânsetul 
bebeluşilor la uşa întredeschisă a dormitorului. 

Bonnie ridică privirea înspre el. Simţi umezeala caldă 
şiroindu-i pe piept, de parcă ar fi fost împuşcată. Puse ţeava 
scurtă a pistolului jos, în crăpătura uşii, ţintind cât de bine 
putea înspre intrus. Învăţase să tragă la Academia de Poliţie. 
Învăţase să intre pe furiş în clădiri şi să caute suspecți ostili. 
Mergea la poligon o dată la două săptămâni ca să nu-şi piardă 
antrenamentul. Dar nimic n-o pregătise pentru asta. Îşi strânse 
mâna în jurul pistolului, urmărindu-l pe demon cum stătea, cu 
capul înclinat într-o parte, încercând să discearnă alte zgomote 
printre plânsete, aşa cum făcuse şi ea. 

Telefonul sună în dormitor, făcând-o pe Bonnie să tresară şi 
pe demon să se apropie de ea cu o viteză înspăimântătoare. Nu 
văzu decât roşu în faţa ochilor când el se aplecă prin crăpătura 
din uşă, cu pistolul ridicat, cercetând încăperea. 

Bonnie privi în sus. Îşi ridică şi ea pistolul. Îl văzu înclinându- 
şi capul. Privirile li se încrucişară. 

Trase trei focuri unul după altul, închizând ochii ca să se 
apere de aşchiile care-i zburau în faţă din lemnul sfârtecat de 
gloanţe. 

Deschise ochii şi văzu că palierul era pustiu. Se ridică 
panicată în picioare, îngrozită la gândul că individul s-ar fi putut 
ascunde în camera copiilor; copcile i se rupseră de la efort, dar 
nu băgă în seamă durerea. leşi pe uşă, cu lacrimi de furie şi 


groază curgându-i pe obraji, cu urechile ţiuindu-i de la 
împuşcături. Se repezi pe palier, privind înspre dreapta, cu 
arma ridicată, gata să tragă. Şi atunci îl văzu, întins pe spate, în 
josul scărilor, acolo unde îl proiectaseră două dintre gloanţele 
ei. 

Îşi roti pistolul şi examină scena din spatele lui, inima 
bubuindu-i în piept, în vreme ce gemenii continuau să urle în 
camera alăturată. 

Pete de sânge împroşcate pe pereţi şi pe covorul deschis la 
culoare de pe trepte marcau căderea violentă a bărbatului. La 
jumătatea scărilor, pistolul stătea în cumpănă pe marginea unei 
trepte, precum o cruce neagră ruptă-n două. Bonnie cobori 
câteva trepte ca să-l ridice, ţinându-şi în continuare arma 
îndreptată către silueta roşie ce zăcea în josul scărilor, cu 
picioarele răşchirate. Văzu că avea o gaură de glonţ în partea 
laterală şi o alta în cap. Ochii îi erau larg deschişi, nemişcaţi. 
Singurul lucru care se mişca era şuvoiul de sânge întunecat ce-i 
ieşea de sub trup, răspândindu-se în jurul lui ca o gaură 
deschisă în pământ, ca să-l arunce înapoi în infernul de unde 
venise. Bonnie se apropie mai mult. Se lăsă pe vine ca să-i ia 
pistolul. Zări atunci, ceva mai departe pe hol, un pantof de sport 
agăţat de piciorul cuiva care zăcea nemişcat pe podea. 

Îl recunoscu şi îşi dădu seama ce se întâmplase. Atunci 
începu şi ea să urle, un urlet devastator, teribil, acoperind 
plânsetul copiilor ei rămaşi fără tată. 


114 


În întunericul nopţii o camionetă se opri lângă unul dintre 
depozitele tăcute, la câteva clădiri distanţă de cel în faţa căruia 
era parcat un avion cargo. Johann opri motorul. Cornelius privi 
pe fereastră la maşina de poliţie nemarcată şi la hangarul din 
spatele ei, cu uşa parţial deschisă, prin care se vedeau lumini 
aprinse. Kutlar nu zicea nimic. Işi ţinea capul plecat, studiind 
cele două săgeți de pe ecranul dispozitivului de urmărire, una 
indicând telefonul lui Cornelius, cealaltă ultimul semnal 
înregistrat de la mobilul lui Kathryn Mann. Săgeţile aproape se 
suprapuneau. 

Telefonul lui Cornelius îi bâzâi încet în buzunar; el îl scoase 
şi deschise un mesaj. Se încruntă. I-l arătă lui Johann, care îl 
privi, după care dădu din cap. Deschise portiera şi dispăru în 
noapte, luând cheile cu el. Kutlar simţi cum camioneta se clatină 
uşor când uşa din spate se deschise şi se auziră nişte sunete 
înfundate, de parcă nişte lucruri erau mutate dintr-o parte în 
alta. Efectul morfinei începuse să dispară pe drumul către 
aeroport şi acum simţea durerea răscolindu-i fără-ncetare 
piciorul rănit. Urcuşul pe ulicioarele pietruite şi abrupte din 
oraşul vechi îi rupsese mare parte dintre copci şi avea senzaţia 
că singurele lucruri care-i ţineau piciorul laolaltă erau bandajul 
şi cracul pantalonilor. Îşi împăturise jacheta în poală, încercând 
să-şi ascundă rana, dar simţea mirosul ca de rugină al sângelui 
plutind în aer. 

Camioneta se clătină din nou când uşa din spate se închise şi, 
câteva secunde mai târziu, Johann reapăru, înaintând agale pe 
pistă în direcţia avionului cargo, cu fâşul roşu strâns pe el, cu un 
sac din pânză atârnându-i neglijent pe umăr. În întuneric, părea 
un angajat de la sol făcându-şi rondul de noapte. 


Liv se uita încă la Arkadian când cineva ridică în cele din 
urmă telefonul. În fundal se auzeau bebeluşi plângând. 

— Bonnie? întrebă. 

— L-a ucis pe Myron, zise Bonnie cu o voce răguşită, spartă. 
L-a împuşcat. 

— Cine l-a împuşcat? Unde e acum? 


— În hol. Acum nu le mai poate face rău bebeluşilor mei. 

Liv îl privi pe Arkadian, care-şi ţinea în continuare ochii 
aţintiţi asupra ei şi pistolul îndreptat către Gabriel. 

— Ascultă, Bonnie, îi spuse. Vreau să iei copiii şi să pleci de- 
acolo, bine? Vreau să suni pe cineva de la secţie, pe cineva în 
care ai încredere, şi să-l rogi să vă ducă pe tine şi pe familia ta 
într-un loc sigur, unde nu vă poate găsi nimeni. O să faci asta 
pentru mine, scumpo? 

— Nimeni n-o să le facă rău copiilor mei, repetă femeia cu o 
voce care-i trăda starea de şoc. 

— Aşa e, Bonnie. Sună chiar acum la secţie, bine? 

Îl privi din nou pe Arkadian, dorindu-și să poată suna ea 
însăşi, ştiind că nu-şi putea forţa norocul. 

Prin păcănitul legăturii telefonice transatlantice auzea 
sunetul înfundat al plânsetelor furioase ale bebeluşilor, 
înteţindu-se ca un urlet al damnaţilor. Se gândi la ei crescând 
fără să-şi cunoască tatăl, iar asta numai din cauza unui singur 
apel telefonic - din cauza ei. 

— Îmi pare rău, şopti în aparat. 

Apoi închise, ca să nu mai audă plânsetele. 


115 


Cornelius îl urmărea pe Johann apropiindu-se de maşina 
poliţiei. In urma mesajului primit de la abate, situaţia se 
modificase. Nu-i plăceau schimbările care surveneau în mijlocul 
unei misiuni. Il stresau. Pe de o parte, noile instrucţiuni 
simplificau lucrurile. Să pună mâna pe fată şi să se întoarcă la 
Citadelă era cu mult mai uşor decât să fie nevoit în acelaşi timp 
să-i anihileze pe toţi potenţialii martori. Dar pregătirea lui 
militară îl făcea să fie reticent să renunţe pur şi simplu la 
misiunea iniţială. Poate avea să reuşească să le îndeplinească pe 
amândouă. 

Când Johann parcurse jumătate din distanţă, deschise uşa şi 
se strecură în urma lui. 

— Rămâi aici, îi ceru, după care închise portiera. 

Kutlar îl privi îndepărtându-se în direcţia gardului din spatele 
clădirilor. Ajunse în spatele depozitului şi dispăru după colţ, 
îndreptându-se către acelaşi hangar ca şi Johann. Kutlar puse 
dispozitivul de urmărire pe scaunul de lângă el şi-şi ridică 
jacheta împăturită din poală. O baltă întunecată de sânge lucea 
pe jos, reflectând stelele de pe cerul nopţii. Piciorul arăta de 
parcă ar fi fost scufundat în ulei. Văzându-l în ce hal era, simţi 
că-l doare şi mai tare. Băgă mâna în buzunarul jachetei şi găsi 
flaconul cu pastile de morfină - o alinare instantanee şi la 
îndemână. Îl scoase şi privi hangarul din depărtare. O lumină 
blândă se revărsa pe pistă prin uşa deschisă. Fata era înăuntru. 
Paznicul le spusese asta. Şi, imediat ce vor pune mâna pe ea sau 
o vor omori, îl vor ucide şi pe el. Aveau probabil s-o facă aici şi 
să-l lase în depozit, lângă cadavrele celor care se aflau acolo. 

Aruncă o căutătură rapidă spre Johann, care se îndrepta 
agale către maşină. Îl văzu aplecându-se pe geamul din stânga. 
Zări ţeava unui pistol luminând pentru scurt timp interiorul 
maşinii. 

Întrezărea clădirea terminalului strălucind puternic în 
depărtare, ca un miraj. Distanţa până la ea era prea mare. Ar fi 
avut mai multe şanse dacă ar fi încercat să ajungă până la 
ghereta paznicului. Trebuia să aibă un pistol ascuns pe undeva 
şi un walkie-talkie ca să ceară ajutor. Işi aminti surprinderea de 


pe chipul său când îşi ridicase nasul din ziar direct în pistolul cu 
amortizor al lui Johann. Nu întinsese mâna să caute nimic. 
Răspunsese pur şi simplu la întrebările lui Cornelius. Le spusese 
că fata era înăuntru şi că mai era cineva cu ea. Cineva a cărui 
descriere corespundea cu cea a bărbatului pe care Kutlar îl 
înfruntase pe şosea noaptea trecută. Bărbatul care-l împuşcase 
pe vărul lui, Serko, şi-i băgase în picior glonţul care-i provoca 
durerea agonizantă de acum. 

Se uită din nou la Johann care fugea către intrarea 
hangarului, făcând câţiva paşi rapizi, ghemuindu-se apoi, 
ferindu-se de lumina care venea dinăuntru. Ajunse lângă uşă şi o 
altă siluetă se ivi din spatele clădirii, furişându-se în întuneric ca 
să i se alăture. Se ghemuiră pe pistă, doi demoni în beznă, 
verificându-şi armele; şi, într-o revelaţie, Kutlar îşi dădu seama 
că asta era şansa lui. Se strecură pe scaunul şoferului, durerea 
străpungându-i piciorul la fiecare mişcare. Scoase flaconul de 
pastile din buzunar şi îi deşurubă capacul, fără să scape din ochi 
cele două siluete ghemuite în vreme ce înghiţea o singură 
pastilă - îndeajuns ca să-i ţină-n frâu durerea, nu suficient ca să- 
i reteze dorinţa arzătoare de a supravieţui. 

Se gândi la bărbatul din hangar, care habar n-avea că tipul 
pe care-l împuşcase se afla afară şi că la uşă se mai aflau doi 
indivizi înarmaţi. Dacă nu intervenea Kutlar, avea să fie mort 
peste câteva minute. Dar ucigaşii s-ar fi întors apoi după el şi, 
oricât de mult îşi dorea să-l răzbune pe Serko, îşi dorea şi mai 
mult să trăiască. Işi ceru scuze întunericului, mormăind în 
barbă, sperând că Serko, acolo unde se afla, îl auzise. După care 
se uită din nou la Cornelius şi Johann, care stăteau pe vine, gata 
de atac, mizând pe factorul surpriză. Şi aşteptă. 


116 


— Trebuie s-o ştergem de aici, zise Gabriel, în clipa în care 
Liv lăsă receptorul în furcă. N 

Arkadian nu schiță niciun gest. Işi ținea pistolul nemişcat, 
aţintit în continuare către el. 

— Ce căutai la morgă? îl întrebă. 

Gabriel oftă şi dădu din cap, plictisit. 

— N-am timp să explic. Dacă ai de gând să mă arestezi, fă-o, 
dar trebuie să-i laşi pe oamenii ăştia să plece de aici. Şi trebuie 
s-o faci chiar a... j 

Claxonul care se auzi brusc îl întrerupse în mijlocul frazei. Işi 
întoarse instinctiv capul în direcția de unde venise, la timp ca să 
zărească silueta unui bărbat furişându-se prin uşa deschisă din 
capătul hangarului, încordat, cu pistolul ridicat, ațintit către ei. 

— Jos! urlă, aruncându-se în față, luându-i pe Oscar şi pe 
Kathryn cu el în cădere. În acel moment, totul în jurul lor începu 
să se dezintegreze. 


Arkadian îl văzuse şi el pe tipul cu pistolul. Îşi întoarse arma 
chiar în momentul în care fereastra de lângă el exploda, 
umplând aerul cu cristale minuscule. Trase două focuri în 
direcţia siluetei îndepărtate înainte de a simţi cum ceva îl 
loveşte cu putere în umăr, făcându-l să scape pistolul din mână 
şi să se prăbuşească rostogolindu-se pe podea. 

Privi înspre locul în care Gabriel stătea ghemuit lângă femeie 
şi lângă bătrân, scoțând un pistol dintr-un sac negru de pe 
podea. În spatele lui, în capătul celălalt al biroului, o văzu pe Liv 
ascunsă în spatele unui copiator, acoperindu-şi capul cu mâinile 
când televizorul explodă deasupra ei, întrerupând ştirile şi 
acoperind-o de cioburi. 

Se auziră mai multe Împuşcături, în apropiere, când Gabriel 
ripostă. 

Arkadian încercă să se îndepărteze târâş de uşa deschisă, 
dar durerea îi săgetă braţul drept. Se rostogoli pe o parte, 
strângând din dinţi, şi atunci două mâini îl apucară de haină şi îl 
duseră la adăpost. Dădu din picioare, împingându-se în ele, şi 
privi chipul contorsionat de efort al femeii. Alunecă pe 


pardoseala scânteind de cioburi şi ajunse la adăpost chiar în 
clipa în care din uşă începură să sară ţăndări. 

Femeia îi dădu drumul şi se întinse peste el ca să-i ia pistolul 
de pe jos. Verifică închizătorul, împingându-l încoace şi încolo cu 
o dexteritate de expert, asigurându-se că nu păţise nimic 
căzând. 

Apoi se făcu linişte. 


Cornelius se ascunsese deja în spatele unei lăzi când se auzi 
claxonul maşinii, dar Johann abia intra pe uşă. Văzându-l cum se 
prăbuşeşte greoi pe pardoseala de ciment, Cornelius înţelese că 
fusese atins. Il târî la adăpost, îl întoarse pe spate şi îl cercetă. 

Avea o rană mare în partea de sus a braţului drept, cel cu 
care trăgea. Sângera, dar nu masiv. Sângele îi şiroia însă dintr-o 
rană de formă neregulată de pe grumaz. Johann privi în sus, 
nedumerit, îşi ridică mâna şi simţi lichidul cald pompându-i în 
palmă. Îşi luă mâna de la gât şi se uită prosteşte la pata mare, 
roşie, în vreme ce sângele continua să-i ţâşnească ritmic din 
rană. Cornelius o apăsă tare cu palma, încercând să oprească 
hemoragia. Îşi dădu seama însă că era inutil. Johann ştia şi el. 
Se smuci, eliberându-se de sub presiune. Băgă mâna în sacul de 
pânză care căzuse pe jos şi scoase două obiecte de mici 
dimensiuni. Erau rotunde, de culoare verde-oliv, şi arătau ca 
două fructe din oţel. 

— Du-te, îi ceru. 

Cornelius se uită la grenade, apoi din nou în ochii lui Johann. 
Văzu lumina stingându-i-se încet din ei. Claxonul stricase 
elementul surpriză. Ar fi trebuit să-l împuşte pe Kutlar în loc să-l 
lase singur în camionetă. Johann era acum pe moarte din cauza 
greşelii lui. Avea să-l ucidă pe Kutlar încet, când se va ivi ocazia. 
Se întinse şi făcu rapid semnul Tau pe fruntea tovarăşului său, 
iar degetele lui lăsau o dâră însângerată acolo unde îi atingeau 
pielea. 

Țineţi-i ocupați, dar aduceţi-o pe fată nevătămată, îi răsună 
în minte comanda abatelui. Scoase încărcătorul gol din pistol şi 
băgă altul în loc. Îl privi pe Johann pentru ultima oară. Dădu o 
dată din cap, după care ridică pistolul deasupra lăzii şi începu să 
tragă rapid în vreme ce se îndepărta cu spatele de şirul de lăzi, 
în direcţia uşii deschise. 


117 


Lui Arkadian îi ţiuiau urechile de la împuşcături şi umărul îl 
durea groaznic, dar mintea îi era limpede. Îşi ridică mâna. O 
apăsă pe rană. Simţi gaura umedă din haină, în locul prin care 
intrase glonţul. Îşi luă mâna şi o cercetă. Sângele din palmă era 
închis la culoare, nu străveziu. Glonţul nu-i atinsese nicio arteră. 
Nu sângera aşa de rău. Se uită la Gabriel, ghemuit lângă 
fereastra spartă, scrutând depozitul tăcut în căutarea oricărei 
mişcări. 

— Eşti teafăr? îl întrebă femeia. 

Se întoarse şi o privi. Stătea pe vine, lângă o cutie deschisă 
cu cartuşe, iar părul negru mătăsos îi cădea pe faţă în vreme ce 
umplea cu dexteritate încărcătorul pistolului. 

— O să supraviețuiesc, o asigură. 

Ea îl privi. Li făcu un semn cu capul înspre colţ. 

— Ar trebui să mergi să ai grijă de ea, zise. Asta nu e bătălia 
ta. Nicia ei. 

El îi urmări privirea până în locul unde Liv era încă ghemuită 
lângă copiator. De unde stătea acum, mai remarcă ceva. Sub 
televizorul spart se afla o uşă în perete, pe care scria IEŞIRE DE 
INCENDIU cu litere verzi. 

— Eu n-aş face asta, zise bătrânul, citindu-i gândurile. Ei ştiu 
deja că mai este o ieşire prin spate. Oricine iese pe uşa aia se 
îndreaptă direct în braţele morții. 

Kathryn introduse ultimul cartuş în încărcător şi îl băgă în 
magazia pistolului lui Arkadian. 

— Supraveghează ieşirea şi ţine-ţi capul jos, îi ceru 
întinzându-i-l cu ţeava îndreptată în jos. Ai un mobil? 

Arkadian dădu din cap şi regretă în aceeaşi secundă 
mişcarea, căci o durere ascuţită îi străpunsese umărul. 

— Atunci sună după ajutor. Vor reacţiona cu mult mai repede 
dacă e un poliţist în pericol. 

El o privi o clipă în ochi, după care întinse mâna nevătămată 
şi luă pistolul, pipăind piedica de siguranţă cu degetul şi 
descoperind că era deja trasă. 


Johann ştia că pereţii biroului aveau să atenueze efectul 
grenadei. Trebuia să ajungă mai aproape sau să-i aştepte să iasă 
afară. Se gândi că fata avea să rămână în birou. Poate avea să 
fie şocată de explozie sau rănită de schije, dar avea să 
supravieţuiască. Simţea cum amorţeala îi cuprindea vârfurile 
degetelor de la mâini şi de la picioare. 

Din capătul celălalt al depozitului auzea clinchetul cioburilor 
de pe podea şi pe cineva care înainta târâş, cu precauţie, 
strivind sticla sub el. Îşi lăsă privirea în jos, dând cu ochii de 
pistolul de pe pardoseala vopsită din ciment. Se întinse şi îl 
ridică. I se păru ridicol de greu. Nu era un semn bun. Deşurubă 
încet amortizorul, ca să-l facă mai uşor. Îl puse jos lângă el şi 
simţi cum frigul îi cuprinde genunchii, în vreme ce căldura 
continua să i se scurgă din trup prin rana de la gât. 

Nu mai avea timp. 

Ridică una dintre cele două grenade. 


118 


Gabriel se ridică puţin şi privi în depozit peste pervazul 
acoperit cu cioburi al ferestrei sparte. Nu mai avusese loc nicio 
mişcare de la ultimul schimb de focuri. Asta putea să însemne 
două lucruri. Fie atacatorul se retrăsese - situaţie în care avea 
fără îndoială să se întoarcă cu întăriri şi cu mai multe arme, fie 
era încă în depozit şi aştepta momentul potrivit. In ambele 
cazuri, nu puteau să aştepte pur şi simplu, sperând la o 
rezolvare miraculoasă. Trebuia să forţeze lucrurile. 

Auzi sunetul unor cioburi zdrobite şi se uită la inspectorul 
care traversa țeapăn podeaua acoperită cu sticlă, spre locul 
unde Liv era ghemuită lângă copiator. Îşi ţinea mobilul între 
dinţi şi braţul rănit la piept. In cealaltă mână avea un pistol. 
Gabriel nu voia să aştepte până când chema întăriri. După vizita 
de la morgă, aveau să-l aresteze cu siguranţă şi, dacă-l vor ţine 
închis câteva zile într-o celulă, asta n-avea să servească 
nimănui. Inspectorul ajunse în dreptul fetei şi se aplecă spre ea 
ca să-i şoptească ceva. Ea se uită la Gabriel şi surâse. li zâmbi şi 
el, după care privi în spate, către locul de unde se auzeau alte 
cioburi strivite sub tălpi. Kathryn şi Oscar îşi luau poziţiile lângă 
uşă. Gabriel puse mâna pe pistol şi îl ridică, privind din nou 
înspre depozitul tăcut, scrutând spaţiile dintre lăzi în căutarea 
oricărei mişcări. În continuare, nu văzu nimic. Doar umbre şi 
aer. Se uită la mama şi la bunicul lui, lipiţi de peretele de lângă 
uşa deschisă, Kathryn mai aproape de ieşire. Ţinea în mână 
pistolul Glock pe care el îl luase de la bărbatul care se odihnea 
acum pe fundul carierei de piatră. Kathryn îi aruncă o privire 
peste umăr, concentrată. Gabriel îşi ridică mâna stângă, ca ea s- 
o vadă. Trase aer în piept. Apoi îşi lăsă mâna jos. 

Îşi ridică în acelaşi timp mâna dreaptă, ducând pistolul peste 
pervazul ferestrei sparte. În clipa în care ţeava trecu de pervaz, 
începu să tragă înspre zona în care îl văzuse ultima oară pe 
individ lăsându-se în jos. Trase opt focuri. Trei rapide, ca să-l 
doboare, cinci puţin mai lente, ca să se asigure că rămâne la 
pământ. 

Termină de tras şi scrută depozitul prin norul subţire de fum 
albăstrui. Nu văzu nimic. Privi peste pervazul ferestrei sparte. 


Kathryn era acum afară din birou, în depozit, cu spatele lipit de 
una dintre lăzi, în poziţie şi gata să se lanseze. 


Johann auzi gloanţele sfâşiind aerul de deasupra capului său 
şi lovindu-se de uşa din oţel din spatele lui. Un glonţ ciupi din 
vârful lăzii de care se sprijinea, aruncând peste el bucățele de 
lemn şi așchii de aluminiu, înainte de a ricoşa, şuierând, spre 
dreapta. Îşi ţinuse tot timpul palma lipită de gât, menţinând 
presiunea, oprind hemoragia ca să mai câştige timp. Numără 
împuşcăturile şi le observă frecvenţa: trei rapide, cinci mai 
lente, foc clasic de acoperire. Îşi schimbau poziţia. Asta însemna 
că veneau după el. Zâmbi şi strânse în mână cele două grenade 
din poală, începea să-i fie frig şi să se simtă ameţit. 

Nu mai e mult - se gândi. 

Începu să recite în minte o rugăciune de veghe. 

Înfăptuia lucrarea Domnului, iar Domnul îşi aduna 
întotdeauna oastea la El. 


Gabriel ajunse la uşa deschisă a biroului şi ocupă poziţia pe 
care mama lui o părăsise. Trei focuri rapide de armă tăiară 
tăcerea din depozit, iar el ţâşni, părăsind biroul înainte să 
răsune prima dintre împuşcăturile mai lente. 


Johann numără cele trei focuri rapide şi îşi schimbă poziţia, 
lăsând amprente însângerate pe pardoseala rece din beton. 

Fiecare mişcare o făcea cu efort, dar nu mai putea aştepta. 

PATRU 

Se auzi prima împuşcătură mai lentă şi mâna lui se răsuci în 
jurul grenadei. 

CINCI 

Scoase cuiul, îşi trase braţul înapoi şi o aruncă pe după 
marginea lăzii, către biroul aflat în capătul depozitului. 

ȘASE 

Se rostogoli pe podeaua alunecoasă de la sângele lui. Scoase 
cuiul celei de-a doua grenade. O aruncă prin deschizătură, în 
partea cealaltă. 

ȘAPTE 

Îşi luă pistolul de jos şi se împinse în sus. 

OPT 

Se ridică deasupra lăzii. Ridică pistolul. Şi începu să tragă. 


Gabriel văzu silueta roşiatică ridicându-se, cu arma în mână, 
îndreptată către locul unde se găsea mama lui. Zări o flacără 
scuipată pe ţeava pistolului şi o bucată de ambalaj 
desprinzându-se de pe o ladă aflată la jumătatea distanţei dintre 
ei. Prima împuşcătură bubui în depozit şi arma se dădu înapoi 
de la recul, apropiindu-se şi mai mult de ţintă. 

Se auzi o a doua împuşcătură, de data asta de la pistolul lui 
Gabriel. 

O pulbere fină de aburi roşiatici se împrăştie în spatele 
individului care trăsese, iar el se dădu înapoi, de parcă ar fi 
primit un pumn în figură. Apoi începu să se prăbuşească. 
Gabriel îl privi alunecând în vreme ce împuşcătura răsuna în 
hangarul cavernos. Doar când bubuitura se stinse auzi 
clinchetul metalic al unui obiect rostogolindu-se pe podea în 
direcţia lor. Îşi îndreptă pistolul înspre sunetul ce se apropia, 
săltând pe culoarul îngust dintre lăzi. Îşi dădu seama ce era cu 
câteva clipe înainte să i se ivească în faţa ochilor, chiar în locul 
în care mama lui stătea ghemuită. 

Kathryn se întoarse uitându-se la obiect, dar Gabriel ţâşnise 
deja, traversând cu paşi mari podeaua din beton, împingându-şi 
toată greutatea către mama lui, pe când aceasta se ridica. Se 
izbi de ea ca un fundaş din linia de apărare, împingând-o în faţă, 
folosindu-se de avântul luat ca să-i ducă pe amândoi cât mai 
departe de grenadă, înainte să explodeze. 

Abia când capul îi trecu peste umărul ei şi trupurile li se 
loviră văzu a doua grenadă care sălta din spatele lăzilor, 
îndreptându-se exact către locul unde aveau să aterizeze. 


119 


De după uşa biroului, Oscar vedea bine prin tunelul creat de 
şirurile de lăzi stivuite unele peste altele. Grenada se afla la 
jumătatea drumului când o zări el, săltând pe pardoseala 
depozitului în direcţia lui. Reacţionă din instinct. leşi pe uşă, cu 
mâinile ridicate în semn de avertizare, cu capul întors înspre 
Gabriel şi Kathryn. Când îi văzu îmbrăţişaţi, lansându-se în 
direcţia lui, fără a se mai putea opri, trăi o clipă de claritate 
divină şi totul în jurul lui se derulă cu încetinitorul, aproape 
încremenind. 

Îşi îndreptă din nou ochii asupra grenadei ce se răsucea uşor 
în aer, la nici trei centimetri deasupra solului. Săltă o dată, cu 
un zgomot de ciocan lovind în piatră, şi continuă să se îndrepte 
spre el. Oscar îşi încordă muşchii picioarelor şi îşi mută centrul 
de greutate înspre ea. 

Nouăzeci de ani... se gândi în vreme ce trupul i se punea în 
mişcare. De nouăzeci de ani mă feresc de săgețile şi lăncile 
inamicului... 

Grenada răsucindu-se ajunse şi mai aproape, se izbi de 
peretele exterior al biroului, după care se rostogoli înapoi, 
oprindu-se în faţa lui. 

Nu-i rău pentru un om mort. 

Se lăsă să cadă înainte, ghemuindu-se pe podea, acoperind 
grenada cu trupul. 


Gabriel îl văzu pe Oscar lăsându-se să cadă şi îşi dădu seama 
ce făcea. Întinse mâna pe când se apropia de el. li atinse cu 
degetele partea din spate a salopetei de aviator. Incepu să 
apuce bumbacul rezistent. 

În acel moment, prima grenadă explodă în spatele lui. 

Suflul exploziei îi smulse salopeta dintre degete, ridicându-l 
în sus şi aruncându-l în faţă, peste trupul sacrificat al lui Oscar, 
în peretele depozitului. Se izbi cu capul de el, proiectat de forţa 
exploziei, şi alunecă apoi greoi în spatele unei lăzi. În timp ce se 
prăbuşea, simţi cum îşi pierde cunoştinţa. Scutură din cap, 
încercând să-şi recapete luciditatea. IÎncercă să ţipe ca să se 
trezească. În clipa aceea Kathryn se prăbuşi peste el, izbindu-l 


cu capul de pardoseala din beton, desăvârşind treaba începută 
de perete. 

Ultimul lucru pe care Gabriel îl simţi înainte să leşine fu 
pământul zguduindu-se sub el; auzi apoi o explozie înfundată, 
când a doua grenadă sări în aer. 


120 


Arkadian de-abia reuşise să se ridice uşor, ţinând telefonul 
deasupra capului, căutând semnalul, când unda de şoc a primei 
explozii pătrunse în încăpere. Suflul îl izbi de bara orizontală a 
uşii de incendiu, deschizând-o şi aruncându-l afară în noapte. 
Durerea îi explodă în umăr când se lovi de pietrişul de pe jos, 
scăpând telefonul şi pistolul din mână. Işi muşcă limba, ca să 
înăbuşe un urlet de agonie, şi se rostogoli pe o parte, departe de 
durere, trăgând adânc aer în piept ca s-o oprească, în vreme ce 
căuta frenetic cu privirea alte semne de pericol. 

O văzu pe Liv întinsă pe pragul uşii deschise, pe jumătate 
înăuntru şi pe jumătate afară din depozit. Telefonul zăcea pe 
pietrişul dintre ei, luminând întunericul nopţii cu ecranul lui 
albăstrui. Întinse mâna după el chiar în clipa în care a doua 
explozie făcu să se cutremure pământul. Il înhăţă şi continuă să- 
şi caute pistolul cu privirea. Zări o mişcare. Ridică ochii către 
uşa de incendiu care se închidea încet. Atunci îl văzu pe 
bărbatul care stătea dincolo de ea. 


Liv mai degrabă simţi decât auzi a doua explozie. Hurui din 
adâncul pământului, ca un tunet înăbuşit, scuturând-o uşor şi 
făcând-o să-şi revină în simţiri. Ridică privirea şi îl văzu pe 
Arkadian întins pe jos, dincolo de uşă. Detectivul întinse mâna 
după telefon şi îl luă de jos. Apoi îşi ridică brusc ochii, aţintindu- 
i undeva deasupra ei, şocat de ceea ce vedea. 

Tresări de două ori, în vreme ce două găuri i se căscau în 
partea de sus a cămăşii, după care căzu pe spate, dând la iveală 
un pistol ce se găsea pe jos, chiar în locul unde se aflase el. 

Liv se târî înspre el, înfigându-şi mâinile în pământ. 
Dreptunghiul de lumină proiectat de uşa deschisă se îngusta tot 
mai mult pe măsură ce aceasta se închidea în spatele ei. Nu 
întoarse capul. Se concentra asupra pistolului. Cu mânerul 
îndreptat către ea. Cu piedica trasă. 

Îşi încleştă mâna pe el, rupându-şi o unghie când îşi băgă 
degetul prin apărătoarea trăgaciului. Se întoarse chiar în clipa 
în care ceva greu trosni, lovind-o în ceafă, inundându-i creierul 


cu lumină şi cu o durere orbitoare, apoi cu întuneric. După care 
nu mai simţi nimic. 


121 


Sudoarea îi înţepa ochii lui Kutlar în vreme ce înainta 
şchiopătând pe pista acoperită cu bitum, către ghereta 
paznicului. Simţea aerul răcoros al nopţii pe pielea umedă, fără 
ca asta să facă să-i scadă febra care-l ardea pe dinăuntru. Rana i 
se infectase, era sigur. Intrase în stare de şoc, fiindcă pierduse 
prea mult sânge. Avea nevoie urgentă de îngrijiri medicale, 
altfel risca să moară. Nu putea lăsa să se întâmple asta. Nu 
acum. I se părea că trecuseră ore întregi de când se lăsase cu 
toată greutatea pe claxon şi fugise apoi din camionetă, dar 
probabil nu trecuseră decât câteva minute. 

Auzise schimbul înfundat de focuri, printre bubuiturile inimii, 
şi apoi tăcerea care se lăsase după cele două explozii. Poate că 
erau morţi cu toţii. Chiar şi tipul care-l ucisese pe Serko. Fără 
martori, mai avea o şansă să scape, îmbrobodindu-i pe poliţişti. 
Trebuia doar să ajungă la ghereta paznicului şi să cheme 
ajutoare. 

Farurile îl luminară din spate pe când se afla la doar nouă 
metri de ţintă. Sângele îi zvâcnea atât de tare în tâmple, că nici 
măcar nu auzise motorul. Îl cuprinse panica. Încercă s-o ia la 
fugă. Se împiedică. Simţi cum copcile rămase îi sfâşie carnea şi-i 
plesnesc în picior. 

Farurile se apropiară şi luminară partea laterală a gheretei, 
aflată la doar şase metri în faţa lui. Vedea pata subţire de sânge, 
împroşcat pe peretele din spate. Paznicul nu întinsese mâna 
după armă, dar trebuie să fi avut una pe undeva. Dacă ajungea 
la ea la timp, mai avea o şansă. 

Auzea motorul, tot mai tare, printre bătăile inimii. Ghereta 
era şi mai aproape. La doar patru metri. 

Incă zece paşi chinuitori. 

„Incă opt... 

„Şapte. 


Cornelius trecu cu maşina direct prin Kutlar, de parcă acesta 
nici n-ar fi fost acolo. Simţi doar o zdruncinătură când maşina 
poliţiei îi sfărâmă ambele picioare şi văzu pânza de păianjen de 


pe parbriz, acolo unde se izbise cu capul, înainte de a fi 
proiectat peste capotă. 

Se uită în oglinda retrovizoare. Zări trupul aterizând pe 
beton cu capul în jos, cu braţele zbătându-i-se fără viaţă şi 
picioarele răsucite într-o poziţie nefirească. Apăsă tare pe frâne. 
Băgă în marşarier. Nu voia să lase nimic din ceea ce-l privea pe 
Kutlar la voia întâmplării şi nici să abandoneze un cadavru într- 
un loc unde putea fi găsit uşor. 

Motorul urlă când apăsă pe acceleraţie, iar grămada boţită 
de carne şi haine se făcu tot mai mare în oglinda retrovizoare. 
Frână la un metru de ea, deschise uşa portbagajului şi se dădu 
jos, cu pistolul îndreptat în faţă. Ocoli maşina, sperând într-o 
oarecare măsură să-l găsească pe Kutlar în viaţă. li plăcea ideea 
ca el să-şi petreacă tot restul vieţii schilod, bând cu paiul şi 
făcându-şi nevoile într-o pungă de plastic. Dădu în schimb peste 
o privire fixă, lipsită de viaţă, şi fu aproape dezamăgit. 

Se aplecă şi ridică rapid leşul de pe jos. Simţi cum pocneau 
oasele rupte din picioarele umflate ale lui Kutlar pe când îl 
înghesuia în spaţiul strâmt din portbagaj, lângă cadavrul 
şoferului. Trebui să se lase cu toată greutatea pe uşă ca s-o 
închidă; se întoarse apoi la volan, scrutând spaţiul deschis din 
apropierea aeroportului. Nu zări nicio mişcare. Nu auzi nicio 
sirenă a vreunei maşini de poliţie care s-ar fi îndreptat către el. 
Ar fi vrut să se întoarcă şi să facă curăţenie în depozit, ştergând 
orice urmă, dar primise un ordin şi obiectivul principal era atins. 

Se urcă la volan şi aruncă o privire către bancheta din spate, 
unde fata zăcea fără cunoştinţă. Cătuşele fixate de un inel de 
ancorare din podea îi ţineau mâinile în faţă. 

Îi privi pieptul ridicându-se şi coborând în ritmul respirației 
şi se gândi că lovitura la cap avea s-o menţină inconştientă până 
când ajungeau la destinaţie. Incuie totuşi portierele, ca să fie 
sigur, după care băgă în viteză şi o luă spre drumul secundar 
care ducea de la aeroport la Ruina. 


VI 
„Eu vă conjur, o, fraţi ai mei, rămâneţi credincioşi 
pământului şi nu mai daţi crezare celor ce vă 
vorbesc despre speranţe suprapământeşti!” 


Friedrich Nietzsche, 
Aşa grăit-a Zarathustra 


122 


— Lăsaţi-ne singuri! comandă abatele. 

Călugării  Apothecaria  ridicară privirile, surprinşi să 
primească un ordin de la o altă persoană decât stăpânul lor. Se 
ridicară şovăind în picioare, plimbându-şi privirile de la prelat la 
aparatele de menţinere artificială a funcţiilor vitale pe care le 
monitorizau şi apoi la abatele care se ţinea impunător în uşă. 

— Vei descoperi, se auzi murmurând vocea uscată a 
prelatului îngropat în mormanul de cearşafuri, că eu deţin încă 
frâiele puterii. Ai face bine să nu uiţi asta. 

— Să-mi fie cu iertare, părinte, dar aduc veşti care nu 
suportă amânare, veşti despre... Sacrament. 

Călugării Apothecaria şovăiau în continuare, aşteptând să li 
se spună ce să facă. 

— În cazul acesta, puteţi ieşi, aprobă prelatul. 

Abatele îi urmări verificându-şi aparatele şi strecurându-se 
apoi din cameră, închizând uşa în urma lor. 

— Apropie-te, îl chemă conducătorul lui din beznă. Vreau să- 
ti văd chipul. 

Abatele înaintă spre pat, oprindu-se în dreptul aparatelor pe 
care fantomele tocmai le părăsiseră. 

— Îmi cer scuze că am venit neanunţat, începu, micşorând 
volumul aparatului de monitorizare a funcţiilor vitale. Dar se 
întâmplă ceva cu Sacramentul. Ceva extraordinar. 

Ajunse în dreptul patului, unde îl întâmpinară ochii negri 
sfredelitori ai prelatului. 

— Şi asta are vreo legătură cu cei trei călugări Carmina care 
sunt de negăsit în Citadelă? 

Abatele zâmbi. 

— A, povestea aceea, zise. 

— Da, povestea aceea. Mânia prelatului scotea la iveală o 
energie surprinzătoare. 

— Despre asta vreau să discutăm. 

Abatele îl privi pe bătrân. Părea şi mai copleşit de vârstă faţă 
de acum câteva ore, viaţa i se scurgea din trup, iar puterile de 
regenerare îl părăsiseră aproape complet. 


— Tocmai am fost înştiinţat că au găsit-o pe sora fratelui 
Samuel, anunţă, scrutând chipul prelatului, în aşteptarea 
reacției acestuia. Le-am ordonat s-o aducă aici, în Citadelă - s-o 
aducă la mine. 

Obrajii îngheţaţi ai bătrânului se aprinseră, îmbujorându-se 
uşor. 

— Tradiţia cere să aştepţi... până devii prelat... înainte de a 
te purta ca atare. 

— lartă-mă, zise abatele, întinzându-se deasupra lui ca 
pentru a-i îndepărta cu blândeţe o şuviţă de păr lins din ochi. 
Dar, uneori, e necesar să te comporţi ca un conducător ca să 
devii unul. 

Înhăţă o pernă şi o apăsă cu putere pe faţa prelatului, 
punându-şi palma lui mare peste ea, în vreme ce cu mâna 
cealaltă îi apuca încheieturile, ţinându-le strâns, astfel ca 
bătrânul să nu-l zgârie cu unghiile. În spate, auzi sunetul slab al 
unei alarme sunând într-un aparat ce înregistra o modificare 
periculoasă a semnelor vitale. Abatele privi înspre uşă, trăgând 
cu urechea după paşi grăbiţi ce s-ar fi putut auzi venind într- 
acolo. Însă domnea liniştea. Îl ţinu strâns pe prelat până când 
braţele subţiri încetară să se mai zbată, apoi dădu perna la o 
parte. Ochii bătrânului priveau fix întunericul de deasupra 
capului său şi gura îi era deschisă. Abatele se îndreptă către 
aparate şi dădu mai tare volumul alarmei, dând glas ultimului 
urlet înăbuşit al bătrânului. 

— Ajutor! Veniţi repede! strigă, făcând un salt înspre pat. 

Se auziră paşi tropotind pe pardoseala din piatră a holului şi 
uşa se dădu de perete, lăsându-i pe călugării Apothecaria să 
intre în încăpere. Unul se repezi la aparate, celălalt se îndreptă 
către prelat. 

— S-a înecat, zise abatele, dându-se un pas înapoi. Se simte 
bine? 

Urletul alarmei răsuna în continuare în încăpere şi călugărul 
aflat lângă pat începu să apese pieptul bătrânului, în vreme ce 
celălalt trăgea un defibrilator pe podea, aducându-l mai 
aproape. 

— Faceţi tot posibilul, le ceru abatele. Mă duc după ajutoare. 

Se strecură pe uşă, în holul pustiu, nu ca să caute ajutoare, 
ci luând-o către secţiunea inferioară a muntelui. Nu va avea loc 
o anchetă, fiindcă el îi ţinea acum locul prelatului şi, în această 
calitate, nu avea să solicite una. În plus, moartea lui regretabilă 


avea să fie umbrită de evenimentele extraordinare ce urmau să 
aibă loc în curând. 

Abatele înlăturase ultimul obstacol care-i stătea în cale. 
Acum îşi putea împlini destinul. 


123 


Gabriel îşi revenea treptat în simţiri. 

La început, ochii refuzară să i se deschidă şi zăcu acolo unde 
se prăbuşise, trăgând în piept aerul mirosind a explozibili şi a 
lemn ars - plus încă ceva nedefinit. Era un miros pe care-l 
întâlnise ultima oară în Sudan, după ce forţele de gherilă le 
atacaseră unul dintre camioanele cu ajutoare umanitare. Când 
Gabriel ajunsese la faţa locului, alături de trupele 
guvernamentale, acelaşi miros plutea în aer, aidoma unui nor 
unsuros. Abia când zărise cadavrul înnegrit al şoferului lipit de 
volan îşi dăduse seama ce era. Ochii i se deschiseră în clipa în 
care făcu legătura şi îşi aminti ce se întâmplase. 

Privi în jur. Îl văzu întins pe podea, sprijinit de peretele 
depozitului, iar mama lui prăbuşită peste el. li dădu câteva 
palme, fără rezultat. O pipăi la baza gâtului, căutându-i pulsul 
cu degete nervoase. Era puternic şi regulat. 

O apucă de umeri şi o întoarse cu blândeţe pe o parte, dând- 
o jos de pe el; capul îi zvâcni de durere când se ridică şi o 
întinse într-o poziţie din care să-şi revină mai uşor în simţiri. 
Trase cu urechea, ascultând, printre bubuiturile dureroase ale 
pulsului care îi zvâcnea la tâmple, dacă se mai mişca ceva în 
clădire. Nu auzi nimic. 

Pistolul îi zăcea pe podeaua de beton, acolo unde căzuse 
când îl scăpase din mână. Íl ridică şi îi trase închizătorul înainte 
şi înapoi, verificând dacă arma rămăsese intactă şi mecanismul 
de încărcare funcţiona normal, după care se ascunse în spatele 
lăzilor. Nu privi înspre birou. Nu voia să vadă ceea ce ştia că se 
află acolo, nu înainte ca perimetrul să fie securizat şi ca el să se 
fi asigurat că ticălosul vinovat era mort de-a binelea. 

Se repezi în tunelul dintre rândurile de lăzi, înaintând cu 
repeziciune către intrarea în depozit, cu capul plecat. Nu ştia 
cât timp fusese inconştient, ceea ce era o problemă. Când 
izbucniseră focurile de armă, inspectorul tocmai suna după 
întăriri. În plus, serviciul de pază al aeroportului patrula prin 
zonă o dată la douăzeci de minute. Dacă mişcările aveau să-i fie 
restricţionate în vreun fel, în caz că era prins de forţele de 
ordine, asta l-ar fi scos din circuit, lucru ce le-ar conveni de 


minune celor din Citadelă. Îşi duse mâna la ceafă şi simţi o 
umflătură acolo unde se izbise cu capul de perete. Părul îi era 
îmbibat cu sângele care se scursese dintr-o tăietură adâncă şi 
umflată. Privi sângele de pe degete. Era de un roşu aprins; nu 
stacojiu, nici prea lipicios. Nu apucase să se coaguleze. Asta 
însemna că nu fusese inconştient prea mult timp, ceea ce era 
bine, dar tot trebuia să se grăbească. 

Ajunse la capătul tunelului şi se ghemui. Ţinând pistolul în 
faţă, aproape de el şi de nivelul solului, aruncă două-trei 
ocheade rapide dincolo de marginea lăzii, cu pistolul urmându-i 
direcţia ochilor, gata să tragă în orice moment dacă era nevoie. 
Un bărbat zăcea întins între uşa deschisă a hangarului şi prima 
stivă de lăzi. Avea ochii larg deschişi. li lipsea o parte din 
spatele craniului. Gabriel trecu pe lângă el, scrutând încăperea 
cu privirea, căutând orice mişcare în vreme ce se deplasa înspre 
uşa deschisă a depozitului. 

Afară era linişte - nicio maşină a poliţiei, nicio patrulă de la 
aeroport. O camionetă albă era parcată în faţa unuia dintre 
depozitele alăturate. Era destul de sigur că era aceeaşi maşină 
pe care o urmărise în cursul zilei. Atunci se aflau trei bărbaţi în 
ea. Până acum nu găsise decât unul. Apucă marginea portierei, 
o trase cu putere ca să o închidă şi trecu apoi o bară metalică 
peste ea, ca să nu poată fi deschisă din interior. Cu spatele 
asigurat, se întoarse la cadavru. 

Glonţul care-l ucisese pătrunsese la întretăierea literei Tau, 
desenată cu sânge pe frunte. Nu era pic de sânge în jurul rănii. 
Probabil că murise pe loc. Păcat. Expiră adânc, ca să împrăştie 
emoția ce-i punea un nod în gât şi îi aducea lacrimi în ochi. Nu 
trebuia să-şi piardă concentrarea. Incă nu-i găsise pe ceilalţi doi 
atacatori, iar poliţiştii nu se aflau prea departe. 

Gabriel se lăsă pe vine şi îl percheziţionă pe călugărul mort; 
mâna îi fâşâi trecând peste materialul uscat al jachetei roşii, 
evitând părţile umede şi umflate din jurul gâtului, pe unde se 
scursese sângele. Cel puţin suferise înainte să-şi dea duhul. 

Găsi un set de chei de la camionetă şi un dreptunghi alb din 
plastic, de mărimea unui card de credit. Işi aminti de maşina 
staționată la capătul aleii, sub zidul oraşului vechi. Şoferul 
introdusese atunci o cartelă într-un dispozitiv. O băgă în 
buzunar, alături de cheile de la camionetă, şi luă pistolul 
mortului. În apropiere se afla un amortizor, lângă un sac din 


pânză. Gabriel se întinse, apucă tubul din metal negru şi se 
folosi de el ca să deschidă sacul. 

Înăuntru se aflau patru încărcătoare de 9 mm pline, două 
grenade şi o cutie din plastic cu nişte tuburi cu lichid, cu ace 
hipodermice în vârf, de genul celor pe care soldaţii le luau cu ei 
în luptă. În cutie se mai aflau şi două fiole de rezervă, pline cu 
un lichid transparent. Citi eticheta. Era ketamină - un 
tranchilizant puternic, folosit de obicei de medicii veterinari în 
anestezierea cailor. Lăsă pistolul Glock să cadă în sacul de 
pânză, alături de amortizor, îl luă pe umăr şi se strecură printre 
rândurile de lăzi stivuite, în direcţia biroului aflat în partea 
cealaltă a depozitului. 

Apropiindu-se de capătul culoarului dintre rânduri, simţi 
mirosul amar de explozibili şi zări peretele exterior al biroului 
distrus. Pe podeaua din faţa lui, un cerc de funingine indica 
locul exploziei. Pe tavanul din oţel de deasupra capului său se 
afla un alt cerc identic. Betonul armat din pardoseală făcuse, 
evident, ca mare parte din suflul exploziei să se ducă în sus, 
salvându-i fără îndoială viaţa. Ajunse la capătul culoarului şi 
trase adânc aer în piept, ca să-şi potolească furia crescândă, 
după care mai făcu un pas înainte. 

Rămăşiţele lui Oscar zăceau lângă uşa biroului. 

Gabriel mai văzuse morţi pe câmpul de luptă, cu carnea 
smulsă şi sfâşiată în bucăţi de dinţii şi ghearele armelor 
moderne - dar niciodată pe cineva apropiat. Se îndreptă către 
bunicul său, înghițind în sec ca să-şi ţină durerea în frâu, 
încercând să nu privească grămada roşie de carne sfârtecată, 
concentrându-se în schimb pe chipul rămas, în mod incredibil, 
intact. Oscar zăcea cu faţa în jos, cu capul pe-o parte, cu ochii 
închişi, de parcă s-ar fi odihnit. Părea aproape senin. O pată 
strălucitoare de sânge ieşea în evidenţă pe obrazul lui de 
culoarea mahonului. Gabriel se aplecă şi o şterse cu blândeţe cu 
degetul mare. Pielea era caldă. Se lăsă în jos şi îl sărută pe 
frunte, după care se ridică şi căută în jur ceva cu care să-l 
acopere, înainte ca emoţiile să-l copleşească. Încă nu securizase 
perimetrul şi nici n-o găsise pe Liv. Trase o prelată de pe una 
dintre lăzi, acoperi cu grijă trupul lui Oscar, după care intră în 
birou. 


124 


În clipa în care zări uşa de incendiu din spatele încăperii 
deschisă, Gabriel înţelese că era ceva în neregulă. Îşi ridică 
pistolul, înaintă aplecat până la ea şi privi afară. Inspectorul 
zăcea pe caldarâm. Liv dispăruse. 

leşi din birou, verifică de-a lungul gardului, să vadă dacă nu 
venea vreo patrulă, după care îl prinse pe inspector de subsuori, 
se opinti şi-l târî înăuntru, fiind cât pe-aci să-l scape când 
bărbatul scoase un geamăt încet, animalic. 

Îl băgă înăuntru, închise uşa de incendiu şi îi pipăi gâtul, în 
căutarea pulsului. I-l găsi şi se încruntă, zărind cele două găuri 
de glonţ în partea din faţă a cămăşii. Erau neregulate şi 
apropiate una de alta. Îşi băgă degetul în una dintre ele şi simţi 
metalul cald. Îşi trase degetul înspre cea de-a doua rană, rupând 
cămaşa şi dând la iveală o vestă antiglonţ neagră sub cele două 
gloanţe turtite din dreptul inimii. Impactul fusese suficient ca 
să-l arunce pe spate, poate chiar să-i rupă câteva coaste, dar nu 
să-l ucidă. 

— Hei, îl strigă Gabriel trăgându-i două palme peste obraji. 
Haide, trezeşte-te! 

Îl lovi mai tare, până când, în cele din urmă, capul lui 
Arkadian căzu într-o parte şi ochii i se zbătură să se deschidă. Îl 
privi. Se concentră şi dădu să se ridice. 

— Uşurel, îl opri Gabriel, punându-i o mână pe piept, acolo 
unde îl atinseseră gloanţele. Ai fost împuşcat. Dacă te ridici, s-ar 
putea să leşini din nou şi să-ţi spargi capul. Trebuie să ştiu cu ce 
maşină ai venit. 

— O maşină nemarcată, răspunse Arkadian cu o voce uscată, 
pe care nu şi-o recunoscu. 

— A dispărut, îl informă Gabriel, băgând mâna în buzunar şi 
scoţându-şi mobilul. A luat-o probabil cel care te-a împuşcat şi 
te-a lăsat zăcând pe caldarâm, crezând că ai murit. Vreau să 
anunţi că ţi-a fost furată. E undeva pe drum înspre Citadelă. Dar 
spune-le să fie prudenti. Fata e în maşină cu individul. 

Arkadian privi telefonul şi îşi aminti de polițistul pe care îl 
lăsase la volan. 

— Şoferul? întrebă. 


Gabriel îl privi, cu un chip lipsit de expresie. 

— Probabil e şi el în maşină. N 

Arkadian clătină din cap întunecându-se la față. Întinse 
braţul care nu fusese atins de glonţ şi luă telefonul. Incepu să 
formeze numărul dispeceratului central, dar abia tastase 
primele trei cifre, când îngheţară amândoi, auzind ceva ce se 
mişca afară, în depozit. 

Gabriel se repezi, cu capul aplecat, în direcţia uşii deschise, 
ferindu-se ca să nu fie zărit prin geamuri. Zgomotul se auzi din 
nou. Ca un fâşâit electrostatic, sau o bucată de plastic 
mototolită. Işi dădu seama ce era cu o fracțiune de secundă 
înainte de a ajunge la uşă şi înainte ca un sunet teribil să 
spintece aerul - un urlet de durere şi de jale. 

Mama lui stătea în faţa uşii, ţinând prelata în mână şi 
uitându-se la ce mai rămăsese din trupul tatălui ei. 


125 


Cornelius înainta printre munţii semeţi, păstrând viteza cu 
câţiva kilometri sub limita admisă, conştient că avea parbrizul 
spart şi două cadavre înghesuite în portbagaj. Traficul de la ora 
de vârf era pe sfârşite şi ultimele maşini se scurgeau dinspre 
oraş. Foarte puţine se îndreptau în direcţia în care mergea el. 
Traversase bulevardul sudic şi urcase pe şoseaua care înconjura 
oraşul înainte ca Arkadian să apuce să anunţe că maşina la 
volanul căreia se afla fusese furată. leşea de pe autostradă, 
îndreptându-se către Cartierul Umbrasian, când centralista 
anunţă prin staţie furtul şi dădu alerta. Cartierul era practic 
pustiu în urma exodului zilnic de autocare şi maşini care îl 
părăseau când oraşul vechi îşi închidea porţile peste noapte. 
Cornelius o luă pe alee şi opri maşina în faţa uşii din oţel. 
Trimise un mesaj de pe telefonul mobil, explicând unde se afla şi 
pe cine avea în maşină. 

Apoi aşteptă. 

După un lung moment, se auzi un sunet înfundat de cealaltă 
parte a uşii care începu să se ridice, dezvăluind treptat tunelul 
întunecat de dincolo de ea. Farurile măturau betonul neted, apoi 
pereţii zgrunţuroşi din piatră, pe măsură ce Cornelius înainta cu 
maşina, luând-o la dreapta prin tunel. În spatele lui, uşa din oţel 
se închise la loc. Cornelius asculta huruitul liniştitor al 
cauciucurilor pe drumul denivelat. li trecu prin minte că era 
poate ultima oară când conducea o maşină sau punea piciorul în 
afara Citadelei. Era un gând reconfortant. Nu simţea pic de 
afecţiune pentru lumea modernă sau pentru cei care o locuiau. 
Văzuse îndeajuns din iadul pe pământ în anii petrecuţi în 
armată. Salvarea se afla în faţa lui, departe de lume, în vârful 
muntelui - mai aproape de Dumnezeu. 

Maşina săltă pe arcuri când ajunse în josul pantei, după care 
începu să urce către încăperea aflată la capătul tunelului. 
Farurile măturară în cele din urmă platoul din vârful urcuşului, 
luminând două siluete ce stăteau în mijlocul criptei aidoma unor 
fantome. Cornelius trase de volan înspre dreapta, ocolind cele 
două năluci, după care frână într-un nor de praf şi gaze de 
eşapament. Opri motorul, dar lăsă farurile aprinse, luminând 


cele două siluete ce se îndreptau către el prin negura 
persistentă. Cei doi purtau sutanele verzi ale călugărilor Sancti. 
Cornelius deschise portiera, se dădu jos şi fu strivit într-o 
îmbrăţişare. 

— Bine ai venit înapoi, zise abatele, îndepărtându-l la o 
lungime de braţ şi inspectându-l ca un tată ce-şi întâmpină fiul 
de mult pierdut. Eşti rănit? 

Cornelius scutură din cap. 

— Atunci trebuie să te schimbi repede şi să vii cu noi. 

Abatele îşi strecură braţul pe umărul lui Cornelius şi îl 
conduse înspre uşa din peretele din spate. Călugărul păşi în 
mica anticameră şi observă ceva pe podea. Abatele zâmbi şi îi 
făcu un semn cu mâna într-acolo. Cornelius simţi lacrimile 
inundându-i ochii când se aplecă să ridice crucifixul din lemn, 
aşezat peste sutana verde-închis caracteristică unui călugăr 
Sanctus hirotonisit. 


126 


Mobilul lui Arkadian muri pe când îl ţinea la ureche. Privi 
ecranul. Semnalul dispăruse. Se încruntă, frustrat de dispariţia 
semnalului, dar şi îngrijorat din cauza a ceea ce tocmai îi 
spusese centralista. Îşi privi umărul zdrobit şi însângerat. 
Trebuia să ajungă la un spital, dar trebuia şi să-şi sune soţia, 
înainte să afle de la altcineva, şi nu reuşise decât să anunţe 
maşina furată. Se ridică anevoie în picioare, ţinând telefonul în 
faţă, căutând un semnal. Auzi apoi hohotele de plâns ce răsunau 
în depozit şi îşi dădu seama că probabil nu era singurul care 
avea nevoie de îngrijiri medicale. Înaintă pe podeaua acoperită 
cu cioburi, către uşa făcută ţăndări a biroului, şi privi afară. 

Scena care îl întâmpină părea decupată dintr-un tablou 
renascentist înfăţişând durerea biblică. Trupul sfârtecat al 
bătrânului zăcea pe podea, învelit într-o folie groasă din plastic 
ce strălucea ca mătasea sub lumina blândă a becurilor de 
deasupra. Gabriel era îngenuncheat lângă el, îmbrăţişând-o pe 
mama lui, ţinându-i capul strâns la piept. Kathryn plângea şi se 
agăța cu mâinile de haina lui. Gabriel ridică privirea. 

— Maşina? întrebă, cu un glas sugrumat de durere. 

— Ştiu unde e, zise Arkadian. Toate maşinile de patrulă au 
instalat un emiţător ca să poată fi găsite rapid dacă sistemul de 
transmisie prin radio nu mai funcţionează. Centralista a spus că 
emițătorul acesteia ar putea fi stricat. Arată de parcă vehiculul 
s-ar fi deplasat în linie dreaptă prin clădirile şi străzile din 
oraşul vechi, înainte de a se opri exact în mijlocul Citadelei. 

Gabriel închise ochii. 

— În cazul ăsta e prea târziu, remarcă. 

— Nu, se auzi o voce răguşită. Kathryn îşi ridică capul şi îl 
privi fix pe Arkadian. Sâmburii pe care i-a înghiţit călugărul! 
Trebuie să te asiguri că sunt în siguranţă. 

Arkadian se încruntă. Nimeni nu trebuia să ştie de existenţa 
lor. 

— Credem că ei ar putea fi Sacramentul, îl lămuri Kathryn, 
simţindu-i confuzia. 

Arkadian clătină din cap. 


— Dar sunt nişte sâmburi obişnuiţi de măr, le spuse. l-am 
analizat. 

O tăcere grea se lăsă la auzul cuvintelor lui. Rămaseră toţi 
nemişcaţi câteva secunde lungi. Arkadian îi privi pe Gabriel şi 
Kathryn, care puneau cap la cap această nouă informaţie cu 
ceea ce ştiau deja. Apoi Gabriel se aplecă, îşi sărută cu tandrete 
mama pe creştet şi se ridică în picioare. 

— Dacă nu sunt sâmburii, zise, trecând pe lângă Arkadian şi 
intrând în birou, atunci e fata. Ea e cheia. A fost întotdeauna. Şi 
am s-o aduc înapoi. 

Se lăsă în jos, strivind sub tălpi cioburile de sticlă, luă sacul 
de pânză de pe podea şi îl puse pe masa cea mai apropiată. 

— Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta, îi ceru Arkadian, 
uitându-se din nou la telefonul care acum arăta o liniuţă în 
dreptul semnalului. Apăsă butonul de reapelare ca să vorbească 
cu dispeceratul. Dacă au răpit-o şi au dus-o în Citadelă, nu pot 
pur şi simplu să nege asta. Îl putem implica pe comisar, putem 
face presiuni politice. Ii putem obliga să colaboreze la anchetă. 

— Vor nega totul, spuse Gabriel, deschizând sacul şi căutând 
ceva înăuntru. Şi, oricum, ar dura prea mult. Fata ar fi moartă 
înainte să se implice vreun politician. Ai spus că maşina încă se 
deplasa când ai vorbit cu centralista. Asta înseamnă că au un 
avans de doar douăzeci de minute în faţa noastră. Trebuie să 
ajungem acolo repede şi s-o salvăm. 

— Şi cum o să reuşim noi să facem asta? 

Gabriel se răsuci cu rapiditate şi Arkadian simţi o lovitură în 
braţ, de parcă i-ar fi tras o palmă. 

— Nu noi, îl corectă Gabriel. 

Arkadian privi în jos. Văzu o seringă înfiptă în locul unde îl 
lovise Gabriel. Îl privi şocat, se dădu înapoi împleticindu-se şi 
ridică mâna, încercând să smulgă seringa. Îşi simţea deja braţul 
atârnându-i greoi. Se izbi de perete şi simţi cum picioarele i se 
îndoaie sub el. Gabriel făcu un pas în faţă şi îl prinse, 
controlându-i căderea până atinse podeaua. Arkadian încercă să 
spună ceva, dar limba nu-l ascultă. 

— Îmi pare rău, zise Gabriel cu o voce blândă şi îndepărtată. 
Ultimul lucru pe care şi-l aminti fu că durerea din braţ îi 
dispăruse. 


127 


Cornelius pătrundea pentru prima oară în această parte a 
muntelui. Scara abruptă din piatră era veche, îngustă şi 
prăfuită, căci nu era folosită prea des. Călugărul gardian 
deschidea calea, iar torţa lui lumina în portocaliu pereţii 
grunjoşi şi fata pe care o căra aruncată peste umăr, cu braţele 
atârnându-i ca picioarele unei căprioare răpuse la vânătoare. 
Cornelius nu auzea niciun zumzet de voci, niciun zdrăngănit 
care să trădeze vreo activitate umană undeva în depărtare - 
niciunul dintre zgomotele obişnuite, captive în adâncul 
muntelui. Singurele lucruri care tulburau tăcerea erau 
respiraţia lor gâfâită şi paşii hotărâți ce înaintau cu tenacitate în 
susul scării. 

Le luă aproape douăzeci de minute să ajungă în capătul ei. 
Când păşi în mica peşteră boltită care marca sfârşitul urcuşului, 
Cornelius era leoarcă de sudoare în noua lui sutană verde. 
Lumânări încastrate în pereţi luminau îndeajuns ca să scoată la 
iveală mai multe tuneluri ce plecau din peşteră, întunecate toate 
şi săpate grosolan în stâncă. O lumină plăpândă tremura la 
capătul tunelului central şi gardianul Sanctus se îndreptă într- 
acolo, cu un pas la fel de sigur, deşi cărase fata în spate aproape 
tot timpul ascensiunii. Cornelius îl urmă, iar abatele se ţinea 
îndeaproape în spatele lui; fu nevoit să se aplece când pătrunse 
în tunelul săpat cu mii de ani în urmă de bărbaţi ce rareori 
creşteau mai înalţi decât ierburile sălbatice care foşniseră 
odinioară pe câmpiile întinse ce împrejmuiau muntele. Înaintă 
cu capul în jos, făcând o plecăciune, aşa cum se cădea în faţa a 
ceea ce ştia că îi aşteaptă la capătul culoarului. Capelli Deus 
Specialis, Capela Sfintei Taine a Domnului - locul în care era 
ţinut Sacramentul. 

Pe măsură ce se apropiau, lumina de la capătul tunelului se 
înteţea, răsfrângându-se pe pereţi şi pe tavan şi dezvăluind că, 
departe de a fi tăiaţi grosolan, aşa cum crezuse la început 
Cornelius, aceştia erau acoperiţi de sute de icoane sculptate. 
Câte o imagine pe lângă care trecea îi sărea în ochi: un şarpe 
încolăcindu-se în jurul unui copac cu crengile lăsate în jos, grele 
de fructe; un alt copac, de data aceasta sub forma literei Tau, cu 


un bărbat ţinându-se în umbra ramurilor sale întinse în lături. 
Erau şi figuri primitive, reprezentând ceea ce păreau a fi femei 
în diverse stadii de agonie: una trasă pe roată, alta urlând pe 
rugul încins, alta sfârtecată de bărbaţi cu paloşe şi topoare. În 
ochii lui Cornelius, toate arătau la fel. Semănau cu femeia pe 
care şi-o imaginase sub burka şi, văzându-le agonia, se simţea 
oarecum alinat. Imaginile îi aminteau de templul antic peste 
care dăduseră în mărăcinişul de pe marginea drumului care 
ducea la Kabul, cu câteva zile înainte de a-şi pierde întreg 
plutonul. Pereţii năruiţi ai templului fuseseră acoperiţi cu 
hieroglife asemănătoare, linii simple şterse de vreme, înfăţişând 
lucruri străvechi şi brutale, de mult date uitării şi preschimbate 
în ţărână. 

Înainta de-a lungul tunelului, iar icoanele de pe pereţi 
deveneau tot mai şterse, de parcă miile de ani în care 
străjuiseră calea le subţiaseră, aidoma unor amintiri străvechi; 
în cele din urmă, se făcură una cu stânca şi pasajul se lăţi, dând 
într-o anticameră mai mare. Cornelius îşi îndreptă spatele când 
păşi înăuntru, mijindu-şi ochii ca să-i apere de lumina roşiatică, 
puternică şi neaşteptată, ce se revărsa dintr-o forjă micuță, 
încastrată în peretele din celălalt capăt al încăperii. În faţa ei se 
întrezăreau, aliniate în şir, sub o lumină ca de Halloween, patru 
pietre rotunde de ascuţit, montate pe nişte cadre din lemn, iar 
în spatele lor, o piatră circulară mare domina peretele din fund. 
Era puţin mai mică decât statura unui bărbat în puterea vârstei 
şi semăna cu o piatră de moară de pe vremuri, cu patru ţepuşe 
din lemn înfipte la distanţe egale pe suprafaţa ei. Simbolul Tau 
era cioplit în mijloc. Dând cu ochii de ea, Cornelius crezu pentru 
o clipă că această piatră ciudată era Sacramentul şi se întrebă 
ce putea să însemne. După care observă canalele adânci, 
cioplite în stânca de deasupra şi de sub ea, şi văzu peretele din 
spate şlefuit de la atâta frecare. 

Era o uşă. 

Adevăratul Sacrament se afla cu siguranţă ascuns de această 
uşă. 


Dincolo de tunelurile întunecate din secţiunea inferioară a 
muntelui, în bibliotecă începeau să se zărească luminile 
tremurătoare ale învăţaţilor care se întorceau la studiu. Una 
dintre ele era a lui Athanasius. Gardienilor le luase aproape o 


oră de căutări şi de verificări înainte de a declara incidentul o 
alarmă falsă şi de a redeschide în cele din urmă uşile bibliotecii. 

Încăperea de la intrare părea neobişnuit de luminoasă când 
Athanasius reveni în ea, datorită halourilor de lumină întretăiate 
ale călugărilor ce se adunaseră aici ca să bârfească şi să-şi dea 
cu părerea în privinţa a ceea ce se întâmplase. Il zări pe 
părintele Thomas ieşind din camera de control, cu o îngrijorare 
de profesionist pe chip, urmat îndeaproape de părintele Malachi 
care se ţinea scai de el, mişcând din cap ca un gâscan stresat. 
Îşi feri repede ochii, temându-se că privirea i s-ar putea 
încrucişa cu cea a părintelui Thomas, iar scânteile iscate ar 
putea da la iveală secretul pe care îl împărtăşeau. Strânse la 
piept dosarele pe care le ţinea în braţe şi privi hotărât înainte, 
spre întunericul aflat dincolo de portalul ce ducea la bibliotecă 
şi la cunoaşterea interzisă pe care o ascunsese acolo. 


128 


În depozit răsuna zgomotul făcut de ultima canistră metalică 
de benzină care zgâria pardoseala, în vreme ce Kathryn o târa 
spre locul unde era parcată camioneta albă cu uşile din spate 
deschise. Transpirase de la efort şi de la graba cu care se mişca 
şi îşi simţea muşchii din braţe şi din picioare arzând, dar asta o 
bucura. Îi distrăgea atenţia de la durerea mai adâncă pe care o 
simţea. 

Gabriel sări jos din camionetă, luă canistra şi o urcă în spate, 
punând-o peste grămada de obiecte pe care le adunaseră din 
depozit: saci de zahăr; pături făcute sul; ţevi din polipropilenă şi 
ambalaje din plastic, orice material explozibil sau inflamabil 
care ar degaja fum mult şi gros, odată aprins. Toate erau 
aranjate cu grijă în jurul unei grămezi de saci albi având 
inițialele KNO3 stanţate pe o parte. Aceştia conţineau azotat de 
potasiu, îngrăşământul bogat în azot care ar fi trebuit să ajungă 
în Sudan. Aveau acum să fie de folos cauzei într-o manieră 
diferită. 

Gabriel împinse ultima canistră cu benzină la marginea 
grămezii, după care privi în spate, prin uşile deschise, la chipul 
chinuit al mamei sale. Arăta exact ca după moartea tatălui său: 
pe faţă i se oglindea durerea, amestecată cu mânie şi cu frică. 

— Nu trebuie să faci asta, zise. 

Ea îşi ridică ochii spre el. 

— Nici tu. 

El îşi dădu seama că durerea din ochii ei nu era provocată 
doar de ceea ce se întâmplase, ci şi de ceea ce putea să se 
întâmple în continuare. Sări din camionetă. 

— Nu putem s-o abandonăm pur şi simplu, continuă. Dacă 
profeția este corectă, iar ea e crucea, atunci ar putea schimba 
totul. Dar, dacă nu facem nimic, atunci nu se va schimba nimic 
şi tot ce s-a petrecut aici a fost degeaba. Şi ne vom duce tot 
restul vieţii privind peste umăr, fiindcă o vor tortura. O vor 
tortura, vor afla cu cine a vorbit, apoi o vor omori şi ne vor căuta 
pe noi. Nu vreau să-mi petrec restul vieţii ascunzându-mă. 
Trebuie să punem capăt acum. 

Ea îl privi cu ochi negri, umezi. 


— Întâi l-au luat pe tatăl tău, spuse. Acum l-au luat pe al 
meu. Ridică mâna şi îl mângâie pe obraz. Nu-i pot lăsa să te ia şi 
pe tine. 

— Asta nu se va întâmpla, o linişti el, ştergându-i o lacrimă 
de pe obraz cu degetul mare. Nu e o misiune sinucigaşă. M-am 
făcut soldat după moartea tatei ca să mă pot lupta cu ei în alte 
feluri. Argumentele academice nu schimbă nimic şi protestele în 
faţa catedralelor nu zguduie zidurile. 

Aruncă o privire înspre conţinutul camionetei. 

— Dar noi o vom face. . 

Kathryn se uită la el. Il văzu pe tatăl său stând acolo. Şi pe 
bunicul lui. Se văzu şi pe ea însăşi. Ştiu că n-avea rost să îl 
contrazică. Oricum, nu aveau timp. 

— İn regulă, spuse. Să-i dăm bătaie. 

El se aplecă şi o sărută cu blândeţe pe frunte - un sărut 
suficient de lung ca să-i transmită iubirea lui, dar nu atât de 
lung ca ea să creadă că-şi lua rămas-bun. 

— OK, începu, căutând sacul din pânză neagră în spatele 
camionetei. Uite ce trebuie să faci. 


129 


Călugărul Sanctus lăsă trupul fetei să alunece pe jos, lângă 
forjă, apoi ridică mâna şi luă o tijă metalică subţire dintr-un 
cârlig încastrat în perete. O puse în mijlocul jarului şi începu să 
sufle aer cu foalele, umplând încăperea cu trosnetul ritmic al 
focului. Forja se făcu tot mai luminoasă, răsfrângând o lumină 
gălbuie asupra pietrelor de ascuţit aflate în faţa ei. Abatele se 
îndreptă către cea mai apropiată dintre ele, dându-şi jos sutana 
cu o mişcare din umeri şi lăsând-o să cadă pe podea. Cornelius îi 
privi reţeaua de cicatrice de pe trup. 

— Eşti gata să afli taina Sacramentului? întrebă abatele. 

Cornelius încuviinţă. 

— Atunci fă ca mine! 

Îşi scoase pumnalul de ceremonie din teaca ascunsă în 
crucifixul din lemn pe care-l purta la brâu şi începu să acţioneze 
pedala cu piciorul, pentru a porni tocila. Aşeză muchia 
pumnalului pe piatră şi începu să ascută lama mişcând-o înainte 
şi înapoi, fără să o scape din ochi. Cornelius îşi lepădă şi el 
sutana, simțind pe piele căldura focului. Îşi scoase pumnalul din 
crucifix şi dădu drumul la o roată. 

— Înainte de a pătrunde în capelă, spuse abatele, cu un glas 
ce tuna peste şuieratul foalelor şi scrâşnetul pietrelor de ascuţit, 
trebuie să primeşti însemnele sacre ale ordinului nostru. Aceste 
însemne, tăiate adânc în pielea noastră, ne amintesc că nu am 
izbutit să ne onorăm legământul pe care strămoşii noştri l-au 
făcut în faţa lui Dumnezeu. 

Ridică lama de pe piatră şi o privi în lumină. 

— În seara aceasta, datorită remarcabilului serviciu pe care 
l-ai făcut, acest legământ va fi onorat, în sfârşit. 

Se întoarse către Cornelius şi ridică vârful pumnalului, 
fixându-l în capătul de sus al cicatricei groase, ieşite în relief, 
care îi traversa trunchiul pe verticală. 

— Prima, zise, împlântându-şi pumnalul în carne şi trăgându- 
l în jos, înspre stomac. Sângele acesta ne leagă de Sacrament 
prin durere. La fel cum El suferă, aşa trebuie să suferim şi noi, 
până ce toate suferinţele vor lua sfârşit. 


Cornelius urmări lama pumnalului spintecând cicatricea 
până când sângele începu să se prelingă de pe trupul abatelui 
pe pardoseala din piatră. Îşi ridică pumnalul. Şi-l împlântă şi el 
în carne. Îşi străpunse pielea cu vârful. Îl trase în jos, ignorând 
durerea, poruncindu-i în gând mâinii să i se supună până când 
termină prima incizie şi sângele ţâşni din carnea torturată. 
Abatele îşi ridică din nou pumnalul şi făcu a doua tăietură în 
locul în care braţul stâng se îmbina cu trunchiul. Cornelius făcu 
la fel, imitând conştiincios toate tăieturile pe care şi le aplica 
abatele, până când pe trupul lui se regăsiră toate însemnele 
frăţiei din care făcea acum parte. 

Abatele încheie ultima tăietură şi duse vârful însângerat al 
pumnalului la frunte, îl şterse de jos în sus, după care întoarse 
lama şi o şterse de la stânga la dreapta, lăsând în mijloc un 
simbol Tau. Cornelius făcu la fel, amintindu-şi de Johann, şi 
lacrimile începură să i se prelingă pe obrajii palizi şi încreţiţi. 
Johann căzuse răpus de o moarte dreaptă, pentru ca misiunea 
lor să fie dusă la bun sfârşit. Datorită acestui sacrificiu, el avea 
să fie acum binecuvântat cu sfânta taină a Sacramentului. 
Abatele băgă pumnalul la loc în teaca din lemn a crucifixului şi 
se îndreptă către forjă. Ridică tija metalică din flăcări şi o duse 
la Cornelius. 

— Nu-ţi face griji, frate, zise abatele, interpretându-i greşit 
lacrimile. Toate rănile ţi se vor vindeca în curând. 

Ridică vârful înroşit al fierului şi Cornelius simţi căldura 
uscată apropiindu-se de pielea de pe antebraţ. Îşi feri privirea, 
amintindu-şi explozia care îl arsese odinioară. Simţi din nou 
agonia mistuitoare când fierul înroşit i se lipi de piele. Strânse 
din dinţi, înăbuşindu-şi un urlet, chinuind-se să suporte durerea, 
în vreme ce mirosul cărnii sale arse pângărea aerul din 
încăpere. 

Fierul înroşit fusese înlăturat, dar durerea persista, iar 
Cornelius se forţă să se uite la el, ca să se convingă că totul se 
sfârşise. Respiră sacadat de câteva ori, privind peticul 
carbonizat de carne, acoperit cu băşici, care îl însemna acum 
drept unul dintre cei aleşi. Văzu apoi, uluit, cum carnea începe 
să se întărească, să se cicatrizeze şi să se vindece. 

Un huruit străpunse bezna tremurătoare dimprejur, făcându- 
| să-şi aţintească ochii în direcţia lui. Călugărul gardian 
împingea ţepuşele din lemn împlântate în uriaşa piatră rotundă, 
făcând-o să alunece de-a lungul canalelor netezite de milenii, 


pentru a da la iveală o încăpere aflată dincolo de ea. La prima 
vedere, aceasta părea pustie. Apoi, pe măsură ce ochii lui 
Cornelius se obişnuiau cu întunericul, zări pâlpâind înăuntru 
câteva lumânări. 

— Haide, îl îndemână abatele, luându-l de braţ şi 
conducându-l într-acolo. Vino să vezi cu ochii tăi. Eşti unul de-al 
nostru acum. 


130 


În Camera Filosofilor, Athanasius scrută bezna care-l 
împrejmuia, privind dincolo de marginile nimbului său de 
lumină, căutând strălucirea altor halouri. 

Nu zări niciunul. 

Se grăbi înspre raftul aflat în mijlocul încăperii şi întinse 
mâna peste operele complete ale lui Kierkegaard, cuprinzând cu 
degetele volumul subţire al lui Nietzsche. Il luă şi îl băgă în 
mânecă, neîndrăznind să-l privească în vreme ce lăsa grăbit în 
urmă coridorul central şi se îndrepta către mesele de citit, 
instalate în colţurile tăcute şi intime ale încăperii. Găsi una 
lângă perete, îngropată printre titlurile cele mai obscure şi mai 
puţin căutate, mai verifică o dată întunericul, după care puse cu 
grijă cartea pe masă. 

O privi o clipă, de parcă ar fi fost o cursă de şoareci gata să 
se închidă. Arăta suspect de singuratică pe masa goală, aşa că 
întinse mâna pe raftul cel mai apropiat, luă câteva volume şi le 
puse lângă ea, deschizând unele dintre ele la întâmplare. 
Mulţumit de camuflajul improvizat, se aşeză, mai verifică o dată 
întunericul, după care deschise volumul la pagina unde se aflau 
foile împăturite. Scoase prima dintre ele, o despături cu grijă şi 
o aşeză pe masă, netezind-o cu mâna. 

Pagina era goală. 

Băgă mâna în buzunarul sutanei şi scoase o bucăţică de 
cărbune pe care o luase mai devreme din jarul din încăperea 
abatelui. O frecă de masă până obţinu o grămăjoară de pulbere 
neagră fină, apoi îşi vâri cu delicateţe vârful degetului în ea şi 
începu să-l frece înainte şi înapoi pe suprafaţa unsuroasă a 
hârtiei cerate. Pe măsură ce pulberea întâlnea spaţiile rămase 
neumplute cu ceară, simboluri minuscule de culoare neagră 
ieşeau la iveală din albul cremos al hârtiei, până când, în cele 
din urmă, două coloane de text scris mărunt umplură pagina. 

Athanasius privi simbolurile dezvăluite de praful de cărbune. 
Nu mai văzuse niciodată un text atât de lung, scris în limba 
interzisă a tribului mala şi adunat laolaltă într-un singur 
document. Îşi ţinu răsuflarea în vreme ce se apleca peste el, ca 
şi cum cel mai mic oftat ar fi putut să sufle cuvintele de pe 


pagină, şi începu să citească, traducând în minte pe măsură ce 
înainta în text. 


La început a fost Lumea 

Și Lumea era Dumnezeu, şi Lumea era bună. 

Și Lumea era nevasta Soarelui 

Și făcătoarea a toate cele. 

La început Lumea era sălbatică, 

O grădină mustind de viaţă. 

Și apăru o făptură, o întrupare a Pământului, 

Una ce avea să pună ordine-n grădină. 

Și acolo unde păşea Făptura Unică ţărâna-nflorea. 

Plantele creşteau în pustietate, 

Creaturile-şi făceau cuib şi se-nmulţeau, 

Și Făptura Unică o numi pe fiecare-n parte 

Și luară cu toatele cele trebuincioase de la Pământ şi nimic 
mai mult. 

Și toate creaturile se dăruiau pe sine Pământului 

Întorcându-se în ţărână când viaţa li se sfârşea. 

Și aşa stătură lucrurile pe vremea ferigilor celor mari, 

Și pe vremea şopăârlelor uriaşe, 

Chiar şi în zorii primei epoci de gheaţă. 

Apoi într-o zi apăru omul - cel mai grozav animal. 

Aproape un zeu - dar nu îndeajuns de aproape, în ochii lui. 

Și omul începu să vadă nu harurile măreţe cu care era 
înzestrat, 

Ci doar cele care-i lipseau, începu să râvnească la ceea ce el 
nu avea. 

Și asta îi săpa un gol în suflet. 

Și cu cât tânjea mai mult la ce nu avea, 

Cu atât se făcea golul mai mare. 

Încerca să-l umple cu lucruri pe care le putea stăpâni: 

Pământuri, vite, puterea asupra animalelor, puterea asupra 
altora. 

Se uita la frații lui şi îşi dorea mai mult decât i se cuvenea, 

Mai multă mâncare, mai multă apă, adăposturi mai multe. 

Dar niciunul dintre cele pe care le avea nu umplea golul 
imens. 

Mai presus de orice, îşi dorea mai multă viaţă. 

Nu voia ca timpul lui pe Pământ 

Să se măsoare după înălţarea şi prăbuşirea soarelui în ocean, 


Ci după înălţarea şi prăbuşirea munţilor în ţărână. 
Voia ca timpul lui să fie nemărginit. 

Voia să fie nemuritor. 

Și atunci o văzu pe Făptura Unică. 

Ea străbătea Pământul. 

Ea nu îmbătrânea. Nici nu se ofilea. 

Și fu cuprins de gelozie. 


131 


Gabriel urcă în carlinga avionului de marfa şi privi prin 
parbriz. În depărtare, luminile de frână ale camionetei se 
aprinseră, lucind roşiatice în beznă, când maşina trecu în viteză 
pe lângă ghereta paznicului şi se încadră pe şosea. Se gândi că 
mamei lui avea să-i ia cam treizeci de minute să ajungă la 
Citadelă şi să-şi ocupe poziţia conform planului. După ce avionul 
se va ridica de la sol, lui avea să-i ia mai puţin de zece minute. 

Se aşeză în scaunul din stânga, rezervat pilotului, şi examină 
panoul de comenzi. Mai zburase în calitate de copilot de câteva 
ori, dar trecuse ceva timp de atunci şi, în plus, nu fusese 
niciodată singur. Aparatul C-123 nu era gândit pentru un singur 
pilot. Încărcat la capacitatea maximă, cântărea douăzeci şi şapte 
de tone şi era nevoie de doi bărbaţi puternici care să tragă de 
ambele manşe pentru a-l controla în aer. Aterizarea era partea 
cea mai dificilă, mai ales dacă avionul era încărcat şi vântul 
bătea din lateral: cel puţin asta nu avea să fie o problemă. 

Efectuă rapid verificările preliminarii, chinuindu-se să-şi 
amintească procedurile pe care i le băgaseră în cap în timpul 
antrenamentelor militare, după care trase de manetele de 
comandă ale flapsurilor şi ale direcţiei, numai pentru a-şi aminti 
ce greutate aveau. Erau mai grele decât îşi amintea. Eliberă 
frâna, pompă combustibil şi apăsă butonul de pornire. Maneta i 
se scutură în mână în vreme ce motorul Double-Wasp de la 
tribord dudui şi se trezi la viaţă, tuşind de câteva ori şi 
împroşcând combustibil. Motorul de la babord îl urmă, scuipând 
o panglică de fum negru, şi Gabriel simţi forţa portantă 
conjugată a celor două elice trăgând de manetă, nerăbdătoare 
să împingă avionul înainte. Slăbi uşor acceleraţia, după care îşi 
puse casca pe cap, apăsă butonul de comunicare şi apelă turnul 
de control. Îşi dădu indicativul de apel şi direcţia şi solicită 
aprobare pentru decolarea imediată. 

Apoi aşteptă. 

Aeroportul avea doar două piste. Din fericire, avioanele de 
marfă decolau şi aterizau de obicei pe pista doi, aflată în 
apropierea hangarului. Dar, dacă vântul bătea din direcţie 


potrivnică, avea să fie nevoit să ruleze la sol, ocolind zona până 
la cealaltă pistă. Timpul se scurgea cu repeziciune. 

Zări o mişcare, undeva în dreapta, două perechi de lumini 
albastre întinzându-se leneşe deasupra farurilor săltăreţe ale 
unui vehicul ce se apropia. Era camioneta serviciului de pază al 
aeroportului, alunecând pe pistă, în paralel cu gardul exterior, 
îndreptându-se către ghereta paznicului. Gabriel o văzu 
încetinind. 

Era timpul să decoleze. 

Împinse cele două manete de acceleraţie înainte, lăsă frâna 
şi simţi aparatul hurducându-se când cele două elice prinseră 
aerul rece al nopţii şi îl împinseră în faţă pe pistă. La stânga lui, 
un avion mare de pasageri aştepta la capătul pistei principale. 
Era îndreptat în aceeaşi direcţie. Asta însemna că vântul bătea 
din spate, aşa că, dacă avea să fie nevoit să decoleze fără să fi 
primit permisiunea, cel puţin avea să se îndrepte în acelaşi sens 
cu traficul. 

Avionul C-123 săltă pe sol, prinzând viteză pe măsură ce 
înainta, clătinându-se înspre capătul pistei doi. Camioneta 
patrulei parcase între timp şi un bărbat în uniformă cobora de la 
volan. 

O voce hâşâită îl trezi la realitate. 

— Romeo - nouă - opt - unu - zero - Quebec, cârâi vocea, 
acoperind  fâsâitul emiţătorului şi  huruitul motorului. Ai 
permisiunea să decolezi de la pista doi. Aşază-te în poziţie şi 
aşteaptă! Terminat. 

Gabriel îşi simţi mâinile relaxându-se pe maneta de comandă. 
Confirmă recepţionarea ordinului şi trase şi mai tare de manetă, 
îndepărtând aparatul de drama în plină desfăşurare de la 
picioarele lui. 

La stânga, vedea avionul de pasageri luând viteză pe pista 
principală. Urma el. Il lăsase pe inspector întins pe jos la 
intrarea în depozit, cu insigna aşezată pe piept. Aşa aveau să-l 
găsească repede şi să cheme ambulanta. Nu ştia câtă ketamină 
îi administrase. Prea multă, probabil. Ultimul lucru pe care şi-l 
dorea era să-l aibă pe Arkadian pe conştiinţă. 

Vocea metalică se auzi şi mai tare în cască. 

— Romeo - nouă - opt - unu - zero - Quebec, zise, în vreme 
ce, la stânga lui, avionul de pasageri se desprinse de sol şi îşi 
escamotă roţile. Ai permisiunea să decolezi imediat. Terminat. 

— Recepţionat, răspunse Gabriel. 


Eliberă frâna roţilor şi împinse înainte maneta de gaze, 
aproape la maximum. Forţa propulsiei îl împinse pe spate în 
scaun, până când botul avionului se desprinse de pistă cu o 
zdruncinătură zgomotoasă. Întinse mâna după comanda trenului 
de aterizare, dar apoi hotărî să lase jos roţile. Acum că decolase, 
avea să ajungă la Citadelă cu mult înaintea mamei lui şi frecarea 
suplimentară datorată roţilor avea să-i mai reducă din viteza de 
zbor. 

Trecu de gardul care împrejmuia aeroportul şi înclină aripa 
stângă. În depărtare, zărea Munţii Taurus înălțându-se din 
câmpia de la poale. Sub norii joşi, o pată luminoasă tremura, 
împrejmuită de lanţul muntos, indicându-i că acolo se afla Ruina. 
Continua să urce, făcând un cerc larg care îl duse deasupra 
munţilor, până când se apropie de străvechiul oraş dinspre nord. 
Menţinu aparatul la aceeaşi înălţime, luptând cu vântul puternic 
ce se ridica de pe culmi, până când crestele se dădură la o parte 
şi sub ochi i se arătă depresiunea joasă şi rotundă, ca o cupă 
aurită, în care se cuibărea oraşul străvechi, cu linia dreaptă a 
bulevardului nordic ducând direct spre o pată întunecată, cu 
margini neregulate, aflată în centru. Introduse în sistemul de 
comandă al pilotului automat o direcţie care avea să ducă 
avionul pe deasupra Citadelei, înspre coastă. Avea combustibil 
suficient pentru patruzeci şi cinci de minute de zbor - îndeajuns 
cât să poarte aparatul până în largul mării, înainte ca acesta să 
se prăbuşească. 

Mai verifică o dată direcţia, după care cuplă pilotul automat, 
luându-şi mâna de pe manşă în vreme ce alte mâini, 
fantomatice, preluară comanda, ajustând flapsurile, propulsia şi 
direcţia pentru a menţine avionul pe traiectorie. Lăsă pilotul 
automat să-l conducă câteva minute, urmărind cum peticul 
întunecat se apropie tot mai mult, până dispăru sub burta 
avionului. Mulţumit în cele din urmă că pilotul automat 
funcţiona şi că avionul nu se abătea de la traiectorie, îşi desfăcu 
centura de siguranţă, se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre 
cală ca să se pregătească. 


132 


Cornelius  păşi prin portalul din piatră în capela 
Sacramentului. 

După strălucirea zgomotoasă din anticamera unde se afla 
forja, încăperea era cufundată într-o beznă nefirească, ce părea 
să se agaţe cu ghearele de tainele pe care le păzea. Ceara şiroia 
din câteva lumânări care tremurau grupate lângă uşă, de-abia 
luminând etajera pe care erau aşezate, în vreme ce călugărul 
gardian trecu grăbit prin faţa lor şi îşi croi drum prin beznă spre 
celălalt capăt al încăperii. Cornelius scrută întunericul şi zări 
ceva întins pe jos, în mijlocul capelei. Gardianul îşi încetini paşii 
apropiindu-se de locul acela şi o lăsă pe fată să-i alunece de pe 
umăr, aşezând-o pe podea lângă el. Era trupul fratelui Samuel, 
cu picioarele îndreptate către capătul întunecat al încăperii, cu 
braţele întinse în lături, pentru a alcătui semnul Tau. 

Călugărul se aplecă, îl prinse pe Samuel de braţe şi îl târî 
către peretele din fund, aruncându-l acolo fără pic de 
menajamente, după care îşi îndreptă atenţia către fată. Ii trase 
picioarele, întorcându-le către bezna din capătul capelei, îi luă 
braţele şi i le întinse în aceeaşi poziţie ca aceea în care stătuse 
fratele ei până în urmă cu câteva clipe. 

— Mulţumesc, Septus, zise abatele. Poţi să ne laşi singuri. 
Dar rămâi prin preajmă. 

Călugărul făcu din cap o plecăciune şi potrivi flacăra 
lumânărilor să pâlpâie din nou când părăsi cu paşi repezi 
capela. 

Cornelius simţi cum abatele îl ia de braţ şi îl conduce înainte. 

— Apropie-te, îi ceru superiorul lui. 

Cornelius se lăsă dus de braţ, aţintindu-şi ochii asupra unui 
punct aflat în faţa lui, în care bezna începea să capete un contur 
în spatele trupului întins al fetei. Mai făcu un pas şi simţi 
mâncărimi la suprafaţa rănilor, de parcă şiruri de furnici s-ar fi 
târât pe marginile crestate ale cărnii sale. Lăsă ochii în jos şi îşi 
văzu pielea cicatrizându-se, ca două firicele de ceară fierbinte ce 
se contopeau într-unul singur. Îşi ridică din nou privirea. Zări 
cum obiectul acela din beznă, din fundul încăperii, căpăta 
consistenţă pe măsură ce el se apropia, înălțându-se din altar, o 


formă familiară şi totodată străină. Şi atunci mai zări ceva, ceva 
atât de neaşteptat, că se dădu un pas înapoi, pierzându-şi 
echilibrul, şocat. A 

Abatele îl strânse mai tare de cot. Il ţinu să nu cadă. Se 
aplecă mai aproape de el. 

— Da, şopti. Acum îl vezi. Sacramentul. Cea mai măreaţă 
taină a ordinului nostru şi cea mai mare ruşine pe care o 
îndurăm. lar în seara aceasta vei fi martor la sfârşitul său. 


133 


Farurile luminoase măturară peretele cenuşiu de beton al 
parcării multietajate când Kathryn intră pe alee. La capătul 
celălalt zărea zidul medieval, ce marca graniţa oraşului vechi, 
înălțându-se deasupra clădirilor moderne. 

Opri lângă oblonul greu din oţel şi scoase mâna prin 
fereastra deschisă, introducând în fantă cartela magnetică pe 
care Gabriel o luase de la călugărul mort. Aşteptă, ascultând 
ecoul vibraţiilor joase ale motorului reverberând de pereţii 
întunecaţi ce străjuiau aleea. Nu se întâmplă nimic. 

Se uita în sus, la pătratul minuscul de cer încadrat între 
zidurile înalte ale parcărilor multietajate. Fiul ei era acolo sus, 
undeva, venind în aceeaşi direcţie. Imaginea trupului sfârtecat 
al lui Oscar îi fulgeră prin faţa ochilor, iar ea îi închise, 
încercând s-o alunge. Nu era momentul să-l plângă. Era în stare 
de şoc, ştia asta. Mai ştia şi că avea să devină conştientă de tot 
la un moment dat şi că avea să se simtă copleşită, dar nu acum. 
Trebuia să fie puternică, pentru fiul ei. Acţiunile ei îl vor ajuta să 
rămână în viaţă. Trebuia să trăiască. Nu-l putea pierde şi pe el. 

Tresări când se auzi un zăngănit puternic în spatele 
oblonului din oţel, care se ridica încet, căscându-se aidoma gurii 
unui cavou. Ajuns sus, se opri zăngănind din nou, acoperind 
huruitul motorului. 

Kathryn mai aruncă o ultimă privire peticului întunecat de 
cer, după care băgă camioneta în viteză şi intră în tunel. 


134 


Cala goală a avionului C-123 se zgâlţâia, părând gata-gata să 
se dezmembreze, când Gabriel o traversă cu dificultate, ţinându- 
se de pereţii laterali, îndreptându-se către punctul în care 
podeaua începea să se ridice în sus. Ajunse acolo, îşi trecu 
piciorul şi braţul drept prin plasa care cuprindea fuzelajul, se 
tinu bine, pregătindu-se pentru curentul de aer ce avea să-l 
tragă în afară, şi apăsă butonul roşu pentru a cobori rampa de 
descărcare. 

Un zăngănit puternic se auzi printre bubuiturile ca de tunet 
ale motoarelor şi o spărtură subţire apăru în spatele avionului, 
pe orizontală, aspirând aer din interior pe măsură ce rampa se 
lăsa în jos. Gabriel se tinu bine, simțind vântul turbat trăgându-l 
de pulpanele costumului wingsuitw până când un alt zăngănit 
puternic îi dădu de înţeles că rampa se deschisese complet, 
blocându-se în acea poziţie. Afară zărea reflexia luminilor 
oraşului pe partea inferioară a cozii avionului. Işi trase ochelarii 
de paraşutist pe ochi şi se târî înspre margine. Privi în jos, 
dincolo de ea, înfruntând curentul puternic de aer îngheţat. La 
picioarele lui, la aproximativ trei mii de metri mai jos, se afla 
oraşul Ruina, cele patru linii drepte ale bulevardelor 
intersectându-se ca nişte reticule în punctul întunecat din 
mijloc. 

Mai sărise din acest avion până acum, dar niciodată noaptea 
şi niciodată de la altitudinea asta. Era o metodă practică de a 
ocoli birocraţia atunci când guvernele trăgeau de timp la 
acordarea vizelor, în vreme ce oamenii de la sol aveau nevoie 
disperată de ajutor. 

Îşi desprinse piciorul din plasă şi se târî înainte, cu picioarele 
îndreptate către bezna de afară, până ajunse în mijlocul rampei. 
Mai verifică o dată pachetele prinse în partea din faţă şi din 
spate a costumului, după care se lăsă să alunece cu spatele 


10 Costum de zbor folosit la practicarea sportului extrem numit 
„wingsuit flying” (zbor cu costumul cu aripi), asemănător unui costum 
de schi, dar creat special pentru a putea plana, având o membrană 
groasă între membre şi corp. 


către capătul rampei, ţinându-se strâns cu mâinile de plasa 
avionului şi luptându-se să nu fie smuls de suflul elicei. 

Ajunse cu picioarele la margine şi se lăsă să alunece în 
continuare, în frigul pătrunzător de afară, până când nu se mai 
tinu decât cu mâinile de rampă. Atârna acum în aer, cu trupul 
întins pe orizontală, agăţat de partea din spate a avionului, 
susţinut de curentul rapid al nopţii. Se tinu bine, privind în jos la 
oraşul de la picioarele lui, urmărind cum peticul întunecat se 
apropia tot mai mult. Îşi aţinti ochiul stâng asupra lui şi îşi 
închise ochiul drept, de parcă ar fi privit de-a lungul ţevii unei 
carabine. 

Apoi îşi dădu drumul. 

Avionul zbura cu puţin peste o sută douăzeci de kilometri la 
oră când el străbătu vârtejul de aer îngheţat iscat de paletele 
elicei. În clipa în care depăşi turbulenta, îşi întinse braţele şi 
picioarele în lateral, umflând membranele dintre ele. Viteza 
aerului, combinată cu forma costumului, îl propulsă instantaneu 
şi el se simţi tras în sus. Îşi controlă braţele, înclinându-se când 
într-o parte, când în cealaltă, nescăpând din ochiul deschis ţinta 
întunecată de dedesubt, către care se îndrepta în zbor. 

Antrenamentele de zbor în wingsuit fuseseră ultimele la care 
participase înainte de a fi lăsat la vatră. Era cel mai recent tip 
de salt HALO - High Altitude Low Openingii , piatra de temelie 
a oricărei operaţiuni secrete de intervenţie la sol. Ideea era că, 
dacă săreai de la mare altitudine, aparatul de zbor din care te 
lansai nu intra în bătaia rachetelor sol-aer, iar dacă deschideai 
paraşuta la o altitudine joasă micşorai riscul de a fi detectat de 
forţele terestre. Totodată, un soldat în cădere liberă are mai 
puţine şanse de a fi depistat de aparatele radar. Era metoda 
perfectă pentru a introduce rapid şi pe ascuns trupe foarte bine 
antrenate pe teritoriul inamic. Era, de asemenea, modalitatea 
perfectă de a pătrunde într-o fortăreață săpată într-un munte în 
care nu mai călcase nimeni până atunci. 

Gabriel îşi verifică altimetrul de la încheietură. Se afla deja la 
o înălţime de sub o mie două sute de metri şi cobora cu o viteză 
de douăzeci şi patru de metri pe secundă. Se aplecă în faţă şi 
începu să se învârtă într-un cerc strâns, văzând cum bezna se 
lărgea pe măsură ce el cobora, rotindu-se în spirală în direcţia 
ei, căutând în mijlocul ei întunecat grădina care ştia că se află 
acolo. 


11 „Altitudine mare, deschidere mică.” 


135 


Kathryn zări o lumină în faţa ei, în tunel, şi îşi încordă 
degetele pe volan. Se întinse după sacul negru din pânză aflat 
pe scaunul din dreapta, îşi băgă mâna înăuntru şi scoase 
pistolul. 

Se gândi la pauza de pe alee, după ce introdusese cartela 
magnetică, înainte ca oblonul de oţel să se ridice. Poate că o 
aşteptau. Poate că se îndrepta direct spre o ambuscadă. În cazul 
acesta, nu avea niciun rost să se oprească. Tunelul era prea 
îngust ca să întoarcă maşina, şi ar fi fost prea dificil să dea cu 
spatele. În plus, dacă fugea nu-l mai putea ajuta pe Gabriel. Aşa 
că îşi menţinu piciorul pe acceleraţie şi ochii aţintiţi asupra 
peticului de lumină care creştea tot mai mult, dincolo de haloul 
proiectat de propriile ei faruri. Puse pistolul pe bord chiar în 
clipa în care camioneta îşi încheie urcuşul. Farurile brăzdară 
întunericul, dând la iveală o peşteră şi o maşină. Cu luminile 
aprinse, fără pasageri şi cu portierele deschise. 

Trase tare de volan, smucind camioneta, la ţanc pentru a 
evita bara de protecţie din spate a maşinii de poliţie parcate. 
Apăsă pe frâne, oprind vehiculul într-un scrâşnet de cauciucuri, 
înşfăcă pistolul şi privi în jur, verificând dacă se mişca ceva. 
Observă uşa metalică închisă din peretele din faţa ei, dar nimic 
mai mult. 

Opri motorul, lăsând luminile aprinse. Tăcerea bruscă era 
sufocantă. Inşfăcă sacul negru de pe scaunul din dreapta, 
deschise uşa şi cobori din camionetă, ocolind-o prin faţă, cu 
pistolul aţintit înainte, asigurându-se că nu se ascunde nimeni în 
spatele maşinii. Dar nu zări în continuare nimic. Se duse în 
spatele camionetei şi deschise uşile. 

Obiectele înghesuite acolo se mişcaseră puţin pe drum, dar 
grămada de îngrăşăminte, zahăr şi combustibili ce aveau să 
degaje mult fum era relativ intactă. 

O bombă fumigenă uriaşă, spusese Gabriel. Cu suficientă 
putere explozivă ca să arunce în aer toate uşile din secţiunea 
inferioară a muntelui. 

Puse cu grijă sacul din pânză pe podeaua metalică, alături de 
o cutie mare din carton aşezată lângă roata din spate. În cutie 


se găseau o lampă cu petrol şi doi dintre sacii de dormit pe care 
îi foloseau în misiunile din ţări mai calde. Scoase lampa, o aşeză 
pe podea şi legă sacii unul de celălalt, făcând o frânghie lungă 
din bumbac alb. Lăsă să cadă un capăt al frânghiei în cutie, iar 
pe celălalt îl împinse pe sub uşă, înspre buşonul rezervorului de 
combustibil. 

Dând roată camionetei, observă camera de supraveghere 
montată sus, pe peretele din fund, cu o luminiţă roşie clipind 
fără întrerupere lângă obiectiv. Băgă cu mâini tremurânde cheia 
în buşon, îl răsuci şi se întoarse cu spatele la cameră, în vreme 
ce introducea cu grijă celălalt capăt al frânghiei în rezervor, 
lăsând partea din mijloc încolăcită sub uşă şi pe podea. Se 
întoarse în spatele camionetei, ghemuindu-se încât să nu fie 
văzută, apucă lampa cu petrol şi îi desfăcu capacul rezervorului 
aflat în partea de jos. Stropi frânghia cu kerosenul din lampă, pe 
întreaga lungime, lăsând o baltă generoasă de combustibil în 
locul în care partea din mijloc a materialului se încolăcea pe 
podeaua peşterii. 

Acesta e fitilul tău, îi explicase Gabriel. 

Goli rezervorul de kerosen în cutia din spatele camionetei, 
după care băgă mâna în sacul de pânză şi scoase două grenade, 
cu suprafaţa de culoare verde închis acoperită de straturi 
multicolore de cauciuc. Erau toate elasticele pe care le găsise în 
biroul din depozit. Puse cu grijă grenadele în mijlocul cutiei 
îmbibate cu kerosen. 

Acestea sunt detonatoarele, îi spusese Gabriel. 

Nu le scoate siguranţa decât în ultima clipă. 

Luă prima grenadă, îşi trecu degetul prin inel, apoi se opri. 
Se surprinse luată de val. Lăsă grenada jos şi întinse mâna după 
ultimul lucru pe care Gabriel îl înghesuise în camionetă înainte 
de a o lăsa să plece. 

Motocicleta uşoară de teren alunecă din spatele maşinii, 
săltând pe pardoseala din piatră. Casca era prinsă de ghidon, 
dar Kathryn o lăsă acolo, conştientă de existenţa camerei de 
supraveghere şi de secundele care se scurgeau. 

Sprijini motocicleta de uşa din spate şi luă din nou grenada. 
Se auzi un sunet uşor, ca un clinchet, când îi scoase cuiul, după 
care o aşeză cu grijă pe fundul cutiei îmbibate cu kerosen. 

Dacă pârghia de siguranţă sare după ce tragi cuiul, ai şase 
secunde să fugi. 

Asta îi spusese Gabriel. 


Îşi tinu ochii aţintiţi asupra pârghiei metalice în vreme ce îşi 
desprindea încet degetele de ea. 

Nu se mişcă. Elasticele o imobilizaseră. 

Răsuflă adânc, luă a doua grenadă şi îi trase cuiul, înainte s-o 
lase nervii. O puse în cutie, lângă cealaltă, apoi împinse cutia în 
interiorul camionetei, sprijinind-o de canistrele cu combustibil şi 
sacii cu îngrăşământ. Scoase o cutie mare de chibrituri din sacul 
de pânză - ultima piesă a bombei. 

Încălecă pe motocicletă, băgă mâna în buzunar după cartela 
magnetică şi o prinse cu dinţii. Aprinse un chibrit, îl introduse în 
cutia deschisă şi o lăsă să cadă în balta de kerosen chiar în 
momentul în care chibriturile luau foc înăuntru. Kerosenul se 
aprinse şi flăcări mari gălbui o luară la goană de-a lungul 
frânghiei, în ambele direcţii, atât spre rezervorul de combustibil, 
cât şi spre grenade. 

După ce aprinzi fitilul, ai cam un minut să o ştergi, îi spusese 
Gabriel. 

Poate mai puțin. 

Kathryn întoarse roata din faţă a motocicletei către gura 
întunecată a tunelului, răsuci maneta de acceleraţie şi apăsă 
tare cu piciorul pe demaror. 

Nu se întâmplă însă nimic. 

Lumina gălbuie a flăcărilor ce cuprindeau camioneta se 
înteţea în jurul ei pe când răsuci şi mai tare maneta de 
acceleraţie, pentru a alimenta motorul cu mai mult combustibil. 
Apăsă din nou cu putere pe demaror. 

Tot nimic. 

Eliberă acceleraţia, îngrozită că ar putea îneca motorul, auzi 
focul trosnind uşor în spatele ei şi se împinse tare cu ambele 
picioare, departe de flăcări, înspre bezna din tunel. Aerul captiv 
îi şuieră pe la urechi când motocicleta o luă la vale. Aprinse 
farul şi văzu capătul pantei, la trei metri mai jos. Ştia că avea o 
singură şansă. 

Trase de maneta ambreiajului şi apăsă de două ori pedala 
pentru a băga motocicleta în viteza a doua, în vreme ce buza 
pantei se apropia vertiginos. Motocicleta tresăltă sub ea când 
lăsă ambreiajul. Motorul tuşi intrând în viteză şi elanul coborârii 
îl făcu să pornească. Scuipă o dată, după care începu să duduie, 
trezit la viaţă. Kathryn răsuci maneta de acceleraţie şi apucă 
ambreiajul cu cealaltă mână, ca să nu inunde motorul cu 
combustibil. Huruitul ca de ferăstrău răsună în tunel când ea 


tură motorul ca să curețe tijele de combustibil, după care lăsă 
ambreiajul şi simţi cum motocicleta zvâcneşte înainte, intrând în 
viteză, cu roţile săltând pe drumul accidentat, ducând-o departe 
de camioneta în flăcări. 


136 


Întunericul se mărea sub ochii lui Gabriel, întinzându-se ca o 
pată de cerneală peste oraşul strălucitor, pe măsură ce el se 
apropia în cădere de Citadelă. 

La margini, începea să zărească becuri pe străzile pustii ale 
oraşului vechi, luminând vitrinele magazinelor, buticuri de 
suveniruri cu obloanele trase şi reclame legănându-se sub 
streşinile acoperişurilor înclinate ce aduceau cu turlele unei 
catedrale. Vedea, de asemenea, forme din muntele întunecat 
spre care se îndrepta prinzând contur. Zărea vârful cel mai 
înalt, de pe care căzuse Samuel, cu un perete vertical într-o 
parte şi un versant ce cobora abrupt în cealaltă. Mai jos, se 
preschimba într-un deal împrejmuind partea inferioară a 
muntelui, încolăcindu-se ca un laş în jurul întunericului 
impenetrabil din mijloc. Numai grădina nu se zărea nicăieri. 

Gabriel cobora în spirală, îndreptându-se către centrul 
întunericului, înspre un loc pe care şi-l amintea din fotografia 
grădinii făcută din satelit. Când acesta ajunse în centrul 
câmpului său vizual, trase tare de coardă pentru a deschide 
paraşuta. Se simţi ridicat uşor în sus când paraşuta extractoare 
zvâcni afară din sac, după care smuls de-a binelea când se 
desfăşură paraşuta principală. Voalura se arcuia deasupra lui ca 
un uriaş pat bombat cu aer, în timp ce îşi băgă mâinile în 
mânerele comenzilor de pilotare, controlându-şi traiectoria în 
întuneric. 

Vântul nu-i mai vâjâia pe la urechi, aşa că auzea zgomotele 
metropolei: şuieratul traficului pe şoseaua de centură, muzica 
din barurile aflate la sud de zidul oraşului vechi, amestecată cu 
voci şi râsete. Zgomotele se întrerupseră apoi şi mare parte din 
lumini dispărură şi ele în momentul în care Gabriel depăşi 
culmea dealului, coborând către craterul întunecat din miezul 
muntelui. 

În clipa când se făcu întuneric, Gabriel îşi închise ochiul 
stâng şi îl deschise pe cel drept, iar vederea de noapte pe care o 
conservase străpunse imediat bezna adâncă. Vedea fisurile din 
pereţii muntelui şi forme rotunde, pufoase înălțându-se în 
pâlcuri dintr-o zonă întinsă de la picioarele lui, care părea mai 


luminoasă decât restul muntelui. Era grădina. Mult mai aproape 
decât îşi imaginase. Venind spre el cu viteză. 

Trase tare de ambele comenzi. Se simţi ridicat uşor, iar 
stomacul i se întoarse pe dos când paraşuta îl trase în sus. Işi 
ridică picioarele ca să evite vârful înfrunzit al unui copac ce 
apăruse din beznă. Cizmele i se loviră cu zgomot de ramurile 
subţiri când îl atinse. Trase tare de comanda din dreapta pentru 
a se îndepărta de copac. Îşi simţi piciorul agăţat într-o creangă 
mai groasă. Şi-l eliberă şi ridică privirea chiar în momentul în 
care următorul copac se repezea la el din întuneric. 


Călugărul ridică privirea de la focul din şemineu, ascultând. 

Se sculă şi se duse la uşă; sutana lui roşie era singura pată 
de culoare în holul monocrom de la etajul inferior al 
apartamentului prelatului. Puse urechea la uşa ce dădea în 
grădină şi auzi din nou acelaşi sunet, de data asta mai slab. 
Semăna cu zgomotul pe care l-ar fi făcut o pasăre mare zburând 
de la un copac la altul sau o persoană mişcându-se prin tufişuri. 
Se încruntă. Nimeni nu avea voie să intre în grădină după 
lăsarea întunericului. Băgă mâna în mâneca sutanei după 
pistolul Beretta, stinse luminile şi deschise uşa. 

Mai erau câteva ore până când luna avea să se înalțe pe cer, 
şi ochii călugărului nu vedeau nimic în bezna adâncă din 
grădină. Păşi afară, închizând încet uşa în urma lui, şi apoi 
scrută întunericul, întorcând capul ca o bufniţă, trăgând cu 
urechea la orice mişcare. 

Ceva trosni, străpungând tăcerea, şi el îşi răsuci rapid capul 
în direcţia zgomotului. Îşi încordă şi mai mult auzul. Auzi un 
şopotit uşor, ca o creangă tremurând în vânt, după care se lăsă 
din nou tăcerea. Sunetele veneau din livadă. Se repezi pe dalele 
de piatră care dădeau pe alee şi traversă cărarea acoperită cu 
pietriş, ajungând pe iarba tăcută de dincolo de ea. Iarba fremătă 
uşor la atingerea picioarelor lui ce înaintau grăbite, în vreme ce 
se îndrepta către crângul de copaci, cu pistolul aţintit înainte, 
scrutând bezna ce căpăta contur pe măsură ce ochii i se 
obişnuiau cu întunericul. 

Vedea acum copacii şi încă ceva în mijlocul livezii, o formă 
mai luminoasă decât bezna adâncă din jur, înaintând în 
întuneric ca o fantomă. Îşi aţinti pistolul în direcţia ei şi se 
apropie, punând trunchiurile copacilor între el şi arătare. 
Ajungând mai aproape, observă nişte frânghii care atârnau de 


margini, apoi un ham la capătul lor, măturând pământul. Tresări 
când îşi dădu seama ce era; în aceeaşi clipă, îşi întoarse capul şi 
auzi ceva trosnind, iar în faţa ochilor îi explodă o lumină albă, 
orbitoare. Călugărul încercă să îndrepte pistolul către cel care-l 
înhăţase, dar canalele de comunicare dintre creierul său şi 
restul corpului fuseseră întrerupte în clipa când atacatorul îi 
sucise gâtul. Se prăbuşi la pământ, aspiră mirosul umed şi greu 
al solului întunecat, amestecat cu frunzele putrezite de anul 
trecut, simţi cum cineva îi desface sfoara de la brâu şi îi scoate 
sutana. Apoi ochii i se zbătură, închizându-se, şi întunericul îl 
înghiţi. 


137 


Farul motocicletei mătură pereţii zgrunţuroşi ai tunelului, 
cotind-o către uşa din oţel care păzea intrarea. 

Oblonul solid se ivi de după colţ şi Kathryn apăsă cu putere 
pe frână, blocând roţile şi alunecând pe pardoseala din beton 
până când roata din faţă se izbi zdrăngănind de el şi motocicleta 
se opri brusc, cu un zgomot răsunător. Smulse cartela 
magnetică pe care o ţinea între dinţi şi se întinse ca s-o treacă 
prin dispozitivul de închidere, lăsând motocicleta să alunece jos, 
unde motorul se opri, cufundându-se în tăcere. Din spate i se 
părea că aude focul trosnind prin tunel şi se lăsă jos, în dreptul 
motocicletei, pregătită să alunece afară în clipa în care oblonul 
avea să înceapă să se ridice. 

Dar nu se întâmplă nimic. 

Privi cartela; era puţin îndoită în locul de care o prinsese cu 
dinţii. O îndreptă şi o mai trecu o dată prin dispozitiv. 

Tot nimic. 

Se uită în jur, căutând o altă închizătoare sau cale de ieşire, 
şi atunci zări o cameră de supraveghere, cocoţată ca o cioară 
sus în colţ, privind în jos prin ochiul ei mare din sticlă. Lumina 
roşie clipea şi ea îşi dădu seama, din ce în ce mai panicată, că 
uşa nu avea să se deschidă. 

Era prinsă în capcană. 


Gabriel îşi simţea braţul stâng arzând de durere în vreme ce 
rostogolea trupul gol al călugărului în paraşută şi îl târa peste 
iarba udă spre un loc unde mai multe crengi rupte erau adunate 
într-o grămadă. Se lovise rău când se izbise de copaci şi acum, 
când adrenalina saltului cu paraşuta se risipea, durerea venea 
să îi ia locul. Putea să-şi mişte puţin degetele, dar îi era 
imposibil să prindă ceva mai acătării cu ele. Avea senzaţia că şi-l 
rupsese. 

Şi-l strânse la piept şi trase cu braţul sănătos câteva crengi 
peste trupul învelit în pânză al călugărului, după care se 
întoarse la locul unde îşi ascunsese rucsacul, la baza tulpinii 
unui măr. Auzea şoaptele frunzelor uscate de deasupra capului 
şi zumzetul îndepărtat al oraşului aflat dincolo de ziduri, dar 


nicio explozie înfundată nu făcea să i se zguduie pământul sub 
picioare. Poate ceva nu mersese conform planului. 

Băgă mâna în rucsac şi porni dispozitivul de supraveghere, 
închise ochiul stâng, ca să-şi păstreze intactă vederea pe timpul 
nopţii, îşi băgă capul în deschizătura rucsacului şi privi 
înăuntru. 

Pe monitor se zărea un punctuleţ alb, mărindu-se şi 
micşorându-se în partea de sus a ecranului. Nicio altă informaţie 
suplimentară. Dungile care schiţau contururile scheletice ale 
străzilor dispăruseră. Poziţia lui nu apărea pe hartă. Fără 
puncte de referinţă, avea să fie nevoit să folosească dispozitivul 
ca pe un simplu indicator de direcţie, urmând semnalul de la 
emițătorul pe care îl introdusese în cadavrul lui Samuel. Era 
destul de sigur că aveau s-o ducă pe Liv în acelaşi loc în care îl 
duseseră şi pe el. 

Închise rucsacul şi strânse din dinţi de durere când îşi trase 
gluga sutanei roşiatice peste umeri şi peste cap. Printre copaci 
întrezărea o lumină plăpândă în spatele unei ferestre cioplite 
undeva sus în zid. O privi în vreme ce băga mâna în rucsac ca să 
scoată pistolul şi dispozitivul de monitorizare, aşteptând să audă 
bubuitul exploziei. Ar fi trebuit să se întâmple deja. Se baza pe 
faptul că şocul exploziei şi fumul pe care avea să-l degaje vor 
crea suficientă confuzie ca el să se poată strecura neobservat, 
pierzându-se în adâncul muntelui. Dar nu putea să aştepte la 
nesfârşit. Cineva ar putea să observe lipsa călugărului pe care îl 
ucisese şi ar putea veni să-l caute sau ar putea da alarma în tot 
muntele. Nu-şi permitea să lase să se întâmple una ca asta, dacă 
voia s-o scoată pe Liv în viaţă din Citadelă. Se gândi la mama lui 
şi se întrebă ce i se întâmplase, dar îşi izgoni repede gândurile 
din minte. Speculaţiile nu îl ajutau să ducă treaba la bun sfârşit. 

Mai aşteptă câteva secunde, îndoindu-şi braţul stâng, devenit 
rigid, ca să-l testeze. Íl durea îngrozitor, dar trebuia să se 
descurce cu el. Lumina de la fereastră se mişcă puţin când 
cineva trecu prin spatele ei, iar el se ridică de jos, cu mâinile 
îngropate în mânecile sutanei - mâna cea bună strângând 
pistolul, cealaltă  căznindu-se să ţină dispozitivul de 
monitorizare. Traversă iarba, urmând cărarea ce ducea spre o 
uşă şi de acolo în Citadelă. 


Kathryn simţea cum creşte panica în ea, precum presiunea 
dintr-un cazan cu aburi. 


Nu ştia cât timp îi rămăsese până când camioneta avea să 
explodeze. Privea înnebunită în jur, căutând o ieşire, dorindu-şi 
cu disperare să supravieţuiască. 

Gândeşte, la naiba! 

Tunelul era sinuos. Era posibil ca forma lui să o protejeze de 
impactul direct al exploziei. Îşi imagină unda de şoc coborând 
vijelioasă prin spaţiul îngust, izbind-o de oblonul din oţel, 
prinzând-o ca între ciocan şi nicovală. Trebuia să se ghemuiască 
lângă perete, cu braţele deasupra capului, lăsând o zonă cât mai 
mică din corp vulnerabilă la explozie. Sări peste motocicletă şi 
se lăsă la pământ, observă casca agăţată de ghidon, o smulse şi 
şi-o îndesă pe cap în vreme ce se rostogolea înspre stânga, acolo 
unde cotitura din tunel ar fi putut atenua o parte din suflul 
exploziei. Se lovi de partea netedă a zidului şi se ghemui în 
spaţiul în care acesta se îmbina cu podeaua, întrebându-se 
înnebunită ce altceva ar mai trebui să facă. Sub cască, respiraţia 
îi bubuia în urechi, asurzind-o. 

Trase rapid aer în piept. 

Se prinse de nas. 

Suflă cu putere aer în sinusuri. 


138 


Bubuitura răsună în adâncul muntelui ca un tunet ridicându- 
se din străfundurile pământului. In întunericul bibliotecii, 
explozia făcu ca volumele să se rostogolească de pe rafturi şi 
praful să cadă din tavanul cu boltă. Athanasius ridică privirea, 
confuz, cu senzaţia că muntele citise cuvintele peste umărul lui 
şi se înfiorase descoperind secretul pe care îl dezvăluiau. 

Întinse mâna, împături foile ceroase şi le băgă înapoi în 
cartea lui Nietzsche, după care se ridică de pe scaun. Trebuia să 
ştie dacă lucrurile pe care le aflase, îngropate în cuvintele 
mâzgălite în limba aceea moartă, erau adevărate. Credinţa lui 
depindea de asta. Credinţa tuturor depindea de asta. Parcurse 
pasajul până la coridorul central, păşind peste cărţile aruncate 
pe jos de suflul exploziei, nebăgând de seamă haosul din jurul 
lui şi vocile ridicate ce străpungeau tăcerea mormântală a 
bibliotecii, pe măsură ce se apropia de intrare. Se simţea 
desprins de sine, de parcă ar fi devenit un spirit pur, eliberat de 
constrângerile fizice ale trupului. Pătrunse în încăperea de la 
intrare şi străbătu rapid coridorul, îndreptându-se către camera 
de filtrare, vag conştient de bibliotecarii ce se jeleau în jurul lui, 
smulgându-şi părul din cap la vederea bibliotecii distruse. 

Mirosul de fum îl izbi în clipa în care ieşi din camera de 
filtrare şi puse piciorul pe coridor. Era înţepător, amărui - ca 
sulful - şi se amesteca cu larma vocilor dezorientate şi speriate 
ce veneau dinspre coridoarele inferioare. Doi călugări, îmbrăcaţi 
în sutanele cafenii ale breslelor, trecură în grabă pe lângă el, 
îndreptându-se către adâncul muntelui, spre locul de unde 
provenea fumul. Athanasius şi-i imagină năpustindu-se către o 
crăpătură din stâncă, din care se revărsa fumul urât mirositor: o 
crăpătură în care pucioasa bolborosea cuprinsă de flăcări. 

Se răsuci pe călcâie şi o luă în direcţia opusă, în susul 
muntelui, către propria revelaţie. Ştia că o apuca pe o cale 
interzisă, care probabil avea să-l ducă la moarte, dar asta nu-l 
speria. Nu mai putea trăi în umbra nemiloasă a cuvintelor pe 
care le citise. Prefera să moară descoperind că nu erau 
adevărate, decât să trăiască bănuind că erau. 


Se repezi pe o scară şi urcă treptele în spirală care duceau la 
palierul superior din partea inferioară a muntelui. Ajuns în 
capătul scării, o luă pe un coridor strâmt, din care se 
deschideau mai multe căi de acces. In fundul coridorului, sutana 
roşie a unui gardian se ţinea în dreptul uşii ce dădea în partea 
superioară a muntelui. Habar nu avea cum va trece de el, dar, în 
sufletul lui, era convins că va reuşi să o facă. 

Îşi dădu seama că ţinea încă în mână cartea în care 
ascunsese pasajele furate din Biblia eretică şi o strânse la piept, 
ca pe un talisman. Făcu câţiva paşi înspre gardian şi îl văzu 
privind în direcţia lui, când o altă uşă se deschise la jumătatea 
palierului. În coridorul îngust dădu buzna un alt gardian, cu 
gluga trasă peste faţă. 

În acel moment, luminile se stinseră, cuprinzând coridorul 
într-un întuneric de nepătruns. 


139 


Liv se trezi gândindu-se la tunet. 

Deschise ochii. 

Sute de punctuleţe luminoase tremurau în faţa ochilor ei, în 
întunericul străveziu. Se concentră. Simti cum pământul tare şi 
rece se zguduie şi apoi încremeneşte din nou sub ea. Zări 
flăcările lumânărilor, răsfrânte în lamele lucioase ca nişte 
oglinzi înşirate de-a lungul unui perete întunecat din piatră, 
tremurând şi îngheţând apoi în poziţia iniţială. După care mai 
văzu ceva, întins pe jos. Un trup, gol de la brâu în sus, cu linii 
familiare ieşindu-i în relief, impresionante şi groteşti deopotrivă, 
pe suprafaţa uşor lucioasă a pielii. 

Se întinse spre el, ignorând durerea din creştet pe care i-o 
provocă mişcarea. Mâna ei atinse un chip la fel de rece ca 
muntele şi îl întoarse spre ea. Un geamăt slab, animalic, îi scăpă 
din gâtlej. 

În ciuda morţii violente şi a investigaţiilor medicale brutale la 
care fusese supus, Samuel părea senin. Se târî pe podea înspre 
el, cu lacrimi fierbinţi în ochi, şi se ridică ca să-l sărute pe obraz, 
îşi apăsă buzele de pielea lui îngheţată şi simţi cum ceva se rupe 
înlăuntrul ei. După care totul se întoarse cu susul în jos când 
cineva o apucă de subsuori şi o desprinse cu violenţă de fratele 
său. 


Gabriel îl zări pe gardian cu câteva clipe înainte ca luminile 
să se stingă. 

Se ghemui în întunericul care se lăsase brusc, lovindu-şi 
braţul de perete, ceea ce-i provocă o durere fulgerătoare în 
întreg corpul. Îşi înăbuşi un urlet şi se strădui să înainteze în 
tăcere pe coridorul întunecat, înspre peretele din capăt, pipăind 
în faţa lui cu mâna sănătoasă, dar protejând grijuliu pistolul ca 
să nu facă zgomot lovindu-se de zidul din piatră în clipa în care 
avea să dea peste el. Braţul stâng îi rămăsese îngropat în 
mânecă, pulsând de durere, dar ţinând strâns dispozitivul de 
urmărire. li aruncase o privire chiar înainte de a intra pe 
coridor. Semnalul emiţătorului venea de undeva din spatele uşii 
pe care o păzea gardianul. 


Atinse cu dosul palmei peretele rece de stâncă şi se lăsă şi 
mai jos, ţinând pistolul aţintit în întuneric, spre locul în care îl 
văzuse ultima oară pe călugăr. In spatele lui, ecoul unor voci 
dezorientate se ridica de undeva din adâncul Citadelei: unii 
cereau lămpi, alţii ajutor, alţii furtunuri cu apă ca să stingă 
incendiul. Simţea panica plutind în aer. Nimic nu-i nelinişteşte 
mai mult pe oameni ca mirosul de fum. 

Ţinu ferm pistolul şi, cu mâna liberă, ridică dispozitivul spre 
mijlocul coridorului, în faţa lui. Durerea îi străfulgeră braţul 
când îşi forţă degetul mare să caute butonul de pornire a 
ecranului. Îl găsi. Apăsă pe el. Lumina rece a monitorului inundă 
coridorul în clipa în care aparatul i se rostogoli din mână şi căzu 
pe jos. Gardianul nu era în faţa uşii. Era ghemuit în stânga ei, cu 
pistolul aţintit înspre coridor. Trase de două ori, deasupra sursei 
de lumină, vrând probabil să-l nimerească în cap; sunetul 
împuşcăturilor răsunau asurzitor între pereţii de piatră ai 
holului îngust. j 

Gabriel trase şi el cu pistolul cu amortizor. Il văzu pe gardian 
smucindu-se şi alunecând apoi de-a lungul uşii, iar arma îi 
zdrăngăni când atinse podeaua. Se repezi înainte, folosindu-se 
de lumina dispozitivul de urmărire ca să vadă drumul, şi lovi 
pistolul cu piciorul, îndepărtându-l de mâna gardianului. Îi duse 
mâna sănătoasă la gât, căutându-i pulsul, ţinându-şi în acelaşi 
timp strâns pistolul, în caz că avea să-l găsească. Nu simţi nimic, 
îşi trecu palma peste suprafaţa aspră a sutanei, atingând locul 
umed şi cald de pe piept pe unde îi intrase glonţul, până găsi 
ceea ce căuta. 

Se dădu înapoi, ridică aparatul de jos şi îl băgă între degetele 
încleştate de la mâna stângă, îndreptând lumina către uşa bogat 
ornamentată. Broasca se afla în mijloc. Gabriel introduse în ea 
cheia pe care o luase de la gardian, o răsuci şi se împinse în uşă, 
dând la iveală nişte trepte din spatele ei care duceau în adâncul 
întunecat al muntelui. 


140 


Trupul lui Samuel îi dispăru din faţa ochilor când Liv fu 
ridicată cu brutalitate în picioare şi întoarsă, dând nas în nas cu 
o figură grotescă aflată în apropierea ei, în întuneric. O privea 
fix, cu ochi cenuşii strălucind deasupra unei bărbi dese, iar pe 
trup îi scânteia sângele întunecat ce se prelingea din tăieturi 
proaspete şi familiare. 

— Însemnele  devotamentului nostru, o lămuri abatele, 
urmărindu-i privirea. Fratele tău le purta şi el, dar n-a putut 
duce şi taina ordinului nostru. 

Îşi întoarse capul către capătul întunecat al cavernei, iar Liv 
fu şi ea smucită ca să privească în beznă. Îşi răsuci capul spre 
dreapta, sperând să-şi vadă fratele. O mână o prinse de păr şi o 
obligă să privească în faţă. 

— Scrutează întunericul, porunci abatele. Vezi cu ochii tăi! 

Liv făcu aşa cum i se ceruse. 

Mai întâi, nu zări decât nişte umbre. Apoi, o adiere păru s-o 
învăluie când o siluetă începu să capete contur în întuneric. 

Avea forma literei Tau, era cel puţin la fel de înaltă ca ea şi 
cam tot atât de solidă. În vreme ce ochii ei încercau în 
continuare să străpungă bezna, adierea se înteţi, aducând cu ea 
o şoaptă, aidoma vântului suflând prin copaci. O simţea 
inundând-o şi ducându-i uşor la vale toată durerea. 

— Aceasta e marea taină a ordinului nostru, spuse vocea din 
spatele ei. Nimicitorul întregii omeniri. 

Mâinile o împinseră mai aproape şi tot mai multe amănunte 
ieşiră la iveală. Stâlpul principal era lat cam cât trunchiul unui 
copac mai mic, dar suprafaţa îi era mai netedă şi mai închisă la 
culoare decât cea a lemnului. La bază avea un grilaj prin care se 
scurgea ceva în şănţuleţele săpate în pardoseala din piatră. 
Lichidul îi aminti de seva pe care o văzuse prelingându-se din 
copacul aflat pe moarte, din faţa spitalului din Newark. Pe unde 
trecea această substanţă lipicioasă răsăreau nişte mlădiţe 
subţiri de iederă, încolăcindu-se pe suprafaţa bizară şi 
neregulată a trunchiului crucii în formă de Tau. Îşi ridică ochii, 
urmărind lujerii de iederă, trecând peste îmbinările ieşite în 
relief în locurile în care plăci grosolane din fier fuseseră sudate 


laolaltă pentru a alcătui stâlpul central. Adierea se înteţea, 
ducând acum cu ea mirosul cald, liniştitor al ierbii arse de 
soare. Ajunse cu privirea în locul unde stâlpul central se îmbina 
cu braţele mai subţiri ale traversei; şi atunci mai văzu ceva - 
ceva din interiorul crucii - iar şocul îi tăie răsuflarea. 

— Priveşte, şopti abatele, ştiind ce descoperise. 

Liv privi crestătura îngustă tăiată în suprafaţa metalică şi 
mată a crucii în formă de Tau - şi ochii de un verde palid care o 
priveau la rândul lor. 

— Secretul ordinului nostru. Cel mai mare criminal din 
istoria omenirii; condamnat la moarte pentru crime împotriva 
umanităţii, dar imposibil de ucis. Până astăzi. 

Păşi în lumină şi arătă înspre podeaua pe care trupul lui 
Samuel zăcea aruncat grămadă. 

— Crucea se va prăbuşi, zise, îndreptându-şi acum degetul 
către Liv. Crucea se va înălța, mâna lui arătă înspre Tau, ca să 
descătuşeze Sacramentul şi să vestească o nouă epocă, prin 
moartea-i milostivă. 

Un pocnet metalic răsună în capelă când abatele desfăcu o 
balama din partea laterală a crucii. 

— Cea care i-a răpit odinioară omului divinitatea i-o va reda 
acum. 

Mai multe pocnete se auziră în încăpere, până când partea 
din faţă a crucii se mişcă şi se deschise bălăngănindu-se uşor, 
provocându-i un țipăt sfâşietor, animalic, femeii ce era captivă 
înăuntru. 

Tau nu era o cruce, ci un coşciug metalic înţesat de cuie, 
strălucind toate de la acelaşi lichid întunecat pe care Liv îl luase 
drept sevă. Acum vedea îngrozitorul adevăr. Nu era sevă, ci 
sânge, şiroind din sute de împunsături făcute la distanţe egale 
pe trupul fragil şi despuiat al femeii aflate înăuntru. Era tânără. 
Mai degrabă o fată decât o femeie, cu toate acestea părul lung îi 
strălucea alb în întuneric, şuviţele bogate lipindu-i-se în smocuri 
de trupul scăldat în sânge şi brăzdat de răni ritualice, 
îngrozitoare şi familiare în acelaşi timp. 

— Cicatricele de pe trupurile noastre ne amintesc că am dat 
greş în încercarea de a scăpa lumea de această făptură malefică, 
recită abatele, de parcă ar fi spus o rugăciune. Ritualurile 
noastre o golesc de sânge şi o menţin slăbită până când se va 
face dreptate în cele din urmă. 


Liv o privi în ochi. Verzi ca un lac, mari ca ochii unui copil, 
dar de nepătruns şi tulburi de durere. In ciuda situaţiei 
cumplite, Liv se simţi legată de ea printr-o intimitate stranie, ca 
şi cum capela ar fi fost o încăpere oarecare, iar fata din faţa ei o 
prietenă regăsită din copilărie. Privind-o, avea senzaţia că dă cu 
ochii de ea însăşi, de parcă şi-ar fi surprins imaginea răsfrântă 
pe luciul unui lac adânc. De parcă adierea blândă, ducând cu ea 
mirosul de iarbă, le-ar fi conectat cumva. 

Ochii verzi priveau adânc în ochii ei, iar ea se simţea 
dezgolită şi acceptată aşa cum era; înţeleasă, fără a fi judecată. 
Şi, ca printr-o fereastră, Liv o vedea şi ea. Vedea în ea totul şi o 
vedea în toate. Era deznădejdea tuturor femeilor care îşi 
doriseră să fie mame, dar nu deveniseră niciodată. Era mama ei, 
ţipând în agonie şi dându-şi viaţa la schimb, pentru ca bebeluşii 
ei să trăiască. 

Văzu toate inimile frânte vreodată şi toate lacrimile vărsate. 
Ea era femeia şi femeile toate erau ea. Durerea lor era durerea 
ei, iar suferinţa ei era de neimaginat. Liv văzu toate astea şi 
simţi o dorinţă arzătoare să întindă mâna şi s-o mângâie, 
alinându-i durerea, de parcă ea însăşi ar fi fost o mamă, iar 
copilul torturat țintuit în crucea perversă ar fi fost al ei, pierdut 
într-un coşmar prea lung pentru a putea fi măsurat. Cel care o 
ţinea în braţe o strângea însă prea tare şi nu-şi putea controla 
mâna, aşa că încercă s-o consoleze cu primele vorbe care-i 
veniră pe buze. 

— E în regulă, zise, clipind ca să-şi îndepărteze lacrimile ce i 
se prelingeau necontrolat pe obraji. Şşşş. E în regulă. 

Ochii verzi şi limpezi ai Evei îi susţinură privirea o clipă, apoi 
ea zâmbi aproape imperceptibil şi scoase un oftat, eliberată. Liv 
simţi în acea clipă că i se pune ceva în mână. Privi în jos. Văzu 
lama subţire a unui pumnal licărindu-i în palmă. 

— Împlineşte-ţi destinul, zise abatele, ţinându-i mâna strâns 
în mâna lui. Scapă omenirea de marele ei trădător. 

Liv privi fix lama ascuţită, iar vârful ei rece o făcu să 
înţeleagă îngrozită, de ce fusese adusă aici. Incercă să lase 
pumnalul să cadă, revoltată de menirea lui evidentă, încercă să-l 
răsucească, dar mâinile care o ţineau erau prea puternice. 
Cuvintele lui Samuel i se iviră în mintea înnebunită, în vreme ce 
se zbătea în braţele bărbaţilor care o ţineau strâns. 

Dacă alţii mor pentru ca tu să trăieşti, înseamnă că 
Dumnezeu te-a cruțat cu un Scop. 


Se întrebase de multe ori care era scopul ei în viaţă, dar ştia 
că nu era acesta. Femeia desăvârşită şi torturată din faţa ei nu 
putea să moară. Nu de mâna ei. Privi chipul palid, alungit, simţi 
adierea învăluind-o, mirosul de iarbă arsă, tot mai puternic, în 
vreme ce sunetul pe care îl purta se preschimba în ceva lichid, 
ca valurile care se lovesc de țărm, ceva ce părea s-o inunde, 
aducându-i o stranie alinare şi noi amintiri. 

Se văzu stând pe malul lacului, alături de Samuel, în iarba 
uscată de soare din copilărie, ascultând-o pe bunica lor care le 
spunea poveşti despre strămoşii lor vikingi. 

Nu trebuie să fie evident pentru oricine, îi spusese Arkadian 
despre mesajul scrijelit pe sâmburi. 

Iți este destinat ţie. 

Mirosurile şi amintirile pe care le declanşau făcură ca totul 
să pară acum teribil de limpede. „Ask” nu era un îndemn. Se 
referea la legenda lui Ask şi Embla, primii oameni de pe pământ. 
Mesajul pe care i-l trimisese Samuel era: 


Ask + ? 
Mala T 


Litera Tau şi semnul întrebării, subliniate fiindcă erau acelaşi 
lucru. Crucea Mala - Tau - era Embla. Sacramentul era Eva. 


141 


Când Cornelius văzuse ochii verzi privindu-l prin crăpătura 
din crucea în formă de Tau, crezuse o secundă, şocat, că era 
femeia în burka, adusă aici printr-un miracol. Abia când abatele 
îi  dezvăluise cine este înţelese adevărata minune a 
Sacramentului. Nu era doar femeia în burka, sau mama care îl 
abandonase la naştere. Era izvorul tuturor trădărilor feminine. 

Eva trebuia să moară, pentru toate crimele pe care le 
săvârşise împotriva omului şi împotriva lui Dumnezeu; era 
singurul mod de a scăpa lumea de otrava ei şi, deşi nu ştia cum, 
fata care i se zvârcolea în braţe era cheia. O simţi zbătându-se, 
îi văzu pumnalul din mână răsucindu-se şi îndepărtându-se de 
simbolul urii lui, captiv înlăuntrul crucii şi, fără să se gândească 
la urmările gestului său, o împinse în faţă cu toată forţa, izbind- 
o de Eva. 

Liv icni lovindu-se de Eva şi trase aer în piept, simțind un 
miros străvechi, de pământ reavăn, aducător de ploaie. Era 
mirosul Evei şi asta o liniştea. Simţea pumnalul între trupurile 
lor, ţinut strâns în îmbrăţişare, devenit inutil datorită ei; dar mai 
simţea şi o durere arzătoare. Venea din zona gâtului, dinspre 
umărul drept, pe care forţa loviturii îl izbise de ţepuşele din 
interiorul crucii în formă de Tau. 

Auzi ordine date pe un ton mânios undeva în spatele ei şi se 
simţi smucită înapoi la fel de repede pe cât fusese împinsă 
înainte. Îşi pierdu răsuflarea când o străfulgeră o durere 
uimitoare, simţi un lichid cald ţâşnindu-i din grumaz şi 
prelingându-i-se pe piept, după care i se înmuiară genunchii şi 
alunecă pe pardoseala din piatră. 

Abatele o privi cum cade, văzând cum i se năruie visul odată 
cu ea. 

Îl ţinti pe Cornelius cu o privire ucigătoare şi întinse mâna 
după pumnalul ascuns în crucifix. În momentul acela, un sunet îl 
făcu să înmărmurească. 

Era un sunet delicat, ca valurile mării măturând scoicile de 
pe țărm, şi venea de la Eva. Se întoarse ca s-o privească. Ea 
plângea. Ochii verzi, adânci, erau îndreptaţi către fata prăbuşită 
la picioarele ei şi umerii fragili i se scuturau. Abatele urmări o 


lacrimă căzând în beznă şi dispărând în balta de sânge de sub 
fată, care se răspândea pe podea. 

Atunci, un alt sunet sfâşie capela, un țipăt atât de strident, că 
abatele şi Cornelius îşi acoperiră urechile cu mâinile ca să nu-l 
mai audă. 

Părea un copac imens care se despică în două sau un ghețar 

plutitor ce se sparge în larg. Era cântecul sirenei, plin de durere 
şi mânie. 
_ Abatele o privi pe Eva ţipând cu violenţă, înfruntându-i furia. 
În clipa aceea, în vreme ce urletul teribil începea să se stingă, 
văzu cum sângele i se prelingea din răni. La început un firicel, 
preschimbându-se apoi într-un şuvoi, picurând din împunsăturile 
de pe trup şi şiroind din rănile ceremoniale, mai adânci, de pe 
braţe şi picioare. Privea uimit cum sângele i se scurgea 
neîngrădit, aşa cum el nu-l văzuse niciodată, pe trup în jos, până 
în şănţuleţele din pardoseală, unde se amesteca cu sângele 
fetei. 

E pe moarte - se gândi, triumfător. 

Atunci Eva vorbi, cu un glas suav, mai mult o adiere decât 
substanţă. 

— KuShikaaM, şopti ea, mângâietoare, spre locul în care fata 
zăcea pe pardoseală. KuShikaaM. 

Liv ridică privirea, aidoma unui copil uitându-se la mama lui. 
Zâmbi şi, în vreme ce ochii i se închideau încet, Eva îşi închise şi 
ea ochii. 


142 


Gabriel ajunsese la capătul treptelor din piatră când ţipătul 
înfiorător brăzdă întunericul. O luă la goană în secunda în care îl 
auzi, folosindu-se de sunetul teribil ca să-şi ascundă mişcările 
rapide. Se repezi în tunelul slab luminat din care venise ţipătul, 
cu pistolul aţintit în faţă, atent la orice mişcare, înaintând cât de 
repede putea. Durerea din braţ devenise aproape insuportabilă 
şi începea să i se facă rău de la şocul posttraumatic. 

Ajunse în capătul tunelului chiar în clipa în care ţipătul 
încetă brusc. Se lipi de perete. Îşi iţi capul pe după marginea lui. 
Văzu cuptorul strălucitor din celălalt capăt, pietrele de ascuţit 
din faţa lui şi piatra rotundă şi mare de pe peretele din fund, cu 
simbolul Tau dăltuit în mijloc. Un călugăr stătea lângă ea, 
privind în întunericul de dincolo de uşa întredeschisă, de unde 
Gabriel bănuia că se auzise ţipătul. Liv era înăuntru, ca şi 
Sacramentul. Păşi în încăpere. 

Călugărul se întoarse, îl văzu pe Gabriel, îşi scoase mâna din 
sutană ca să ridice pistolul, dar nu mai apucă. Două gloanţe îl 
loviră în piept, izbindu-l cu spatele de uşa din piatră. Degetul i 
se crispă din reflex pe trăgaci, eliberând un glonţ care nu nimeri 
decât stânca. 

Murise înainte de a atinge podeaua. 


Abatele şi Cornelius se întoarseră auzind împuşcătura. 
Fusese trasă în apropiere. Dincolo de uşă. 

— Du-te şi vezi ce s-a întâmplat, îi porunci abatele, apoi se 
întoarse către Eva, acum atât de palidă, aproape translucidă, în 
vreme ce forţa vitală, dătătoare de viaţă veşnică, i se scurgea 
din trup. 

Cu cât ea slăbea, cu atât se simţea abatele mai puternic. 
Profeţia se îndeplinise. Avea să fie nemuritor. Ucigând un zeu, 
devenise el însuşi unul. Dar, pe când se extazia la gândul acesta 
şi inima i se umfla în piept, începu să simtă furnicături în 
diverse locuri pe trup. Îşi privi rana ritualică adâncă de pe 
umărul stâng şi văzu cum țesutul recent cicatrizat începea să se 
deschidă uşor. Îşi ridică mâna şi o apăsă pe tăietură, simțind 
cum sângele cald îi ţâşneşte pe dedesubt, prelingându-i-se 


printre degete. Îşi privi celelalte cicatrici, care se deschideau 
toate în acelaşi fel, şi timp de câteva clipe, urmări ce se 
întâmpla ca un observator detaşat care ar fi martor la o scenă 
macabră al cărei protagonist e altcineva. Se simţi apoi cuprins 
de slăbiciune, de parcă energia şi extazul triumfului pe care 
tocmai îl trăise i s-ar fi scurs din trup odată cu sângele care 
picura acum pe podea. Îşi sprijini mâna de marginea crucii în 
formă de Tau, ţinându-se ca să nu cadă, şi pentru prima oară în 
toţi anii pe care-i petrecuse în preajma Sacramentului, simţi 
teama. 


Gabriel ajunse la intrare, clipind ca să-şi recapete vederea pe 
timp de noapte, după ce îl orbise focul tras de pistolul 
călugărului gardian. Îşi lipi spatele de piatra rotundă şi alunecă 
de-a lungul ei până ajunse la margine. Cei care se aflau înăuntru 
auziseră cu siguranţă împuşcătura, aşa că trebuia să se mişte 
repede şi să reuşească din prima. Trase adânc aer în piept, ca să 
se liniştească, şi simţi o mâncărime ciudată sub pielea braţului 
rupt. Îşi îndoi precaut degetele, pregătindu-se pentru o durere 
fulgerătoare. Nu simţi însă decât o durere surdă în oase, iar 
degetele, până atunci inutile, i se strânseră acum în mod 
normal. Braţul îl durea încă şi nu prea putea să apuce mare 
lucru, dar, în mod incredibil, nu-l mai simţea rupt. Era atât de 
tulburat de această descoperire, că nu văzu lama ce brăzda 
întunericul decât atunci când îl lovi în piept, sfâşiindu-i carnea 
de-a lungul unei coaste şi provocându-i o durere îngrozitoare. Se 
trase instinctiv înapoi, răsucindu-se şi făcând carnea să i se 
desprindă de os, şi îşi ridică braţul stâng ca să împingă 
pumnalul deoparte, declanşând un nou val de durere în braţul 
rănit, care-l făcu să scoată un urlet din gâtlej. Atunci îşi văzu 
atacatorul, gol de la brâu în sus, scăldat în sânge. Un petic ceros 
de piele îi strălucea pe chip în lumina focului. Gabriel îl 
recunoscu pe individul malefic din faţa lui. Işi aminti ţipătul care 
îl adusese aici şi trupul zdrobit al bunicului său pe podeaua 
depozitului. Ochii demonului luciră văzând că Gabriel îşi 
strângea braţul la piept, cu privirea unui animal de pradă care a 
dibuit slăbiciunea victimei. 

Pumnalul luci din nou, când Cornelius se apropie, ţintind 
braţul teafăr al lui Gabriel. Acesta se dădu înapoi, clătinându-se, 
cu pistolul ridicat, dar arătarea de coşmar nu-l slăbi, lovind din 
nou cu cutitul, nimerind de data asta şi altceva în afara beznei. 


Gabriel simţi impactul lamei ascuţite ca o împunsătură în 
încheietură, dar nu durere. Îndreptă pistolul către Cornelius. 
Văzu ochii demonului pe deasupra cătării şi apăsă pe trăgaci. 

Nu se întâmplă nimic. Abia atunci observă sângele care îi 
şiroia din încheietură şi, într-o secundă de claritate, îşi dădu 
seama ce se întâmplase. Se lăsă să cadă şi se răsuci în clipa în 
care demonul se năpusti din nou asupra lui. Se lovi de 
pardoseala din piatră şi se rostogoli, ţinând strâns la piept 
pistolul care se bălăngănea inutil în mâna rănită. Lama îi 
sfâşiase probabil tendoanele flexoare. Mâna dreaptă îi era acum 
la fel de neputincioasă ca şi cea stângă. Era lipsit de apărare. 

Se mai rostogoli o dată, mărind distanţa dintre el şi atacator, 
oprindu-se chiar în faţa cuptorului. Ridică privirea şi îl văzu pe 
Cornelius, care se afla deja deasupra lui. Avea în mână o vergea 
metalică groasă, ca un fier de însemnat. Se uita la Gabriel şi 
zâmbea văzând pistolul pe care îl ţinea cu ambele mâini, 
devenite acum inutile. Dar chiar în clipa aceea, atenţia îi fugi în 
altă parte; îşi privi trupul chiar în momentul în care sângele 
păru să-i ţâşnească şi să se reverse din tăieturile precise care-i 
brăzdau pielea. Gabriel se împinse cu picioarele, alunecând cu 
spatele pe pardoseala zgrunţuroasă, îndepărtându-se câţiva 
metri preţioşi, în vreme ce-şi strecura degetul de la mâna stângă 
prin apărătoarea trăgaciului. 

Cornelius redeveni atent, alertat de mişcare, şi ridică fierul 
deasupra capului, rânjind ca un dement în vreme ce păşea 
înainte, dominându-şi victima lipsită de apărare. Gabriel îşi 
încleştă mâna pe pistol, recăpătându-şi forţele şi nemaisimţind 
pic de durere. Îndreptă arma către Cornelius şi trase trei focuri 
unul după altul. 

Călugărul încremeni o secundă, şocat, apoi se uită în jos, la 
rănile care îi apăreau pe trunchi. Privi cum sângele începea să i 
se scurgă din ele, alăturându-se şuvoiului roşu care i se 
prelingea deja din trup. Se uită apoi la Gabriel, făcu un pas în 
faţă şi se prăbuşi mort pe podea. 


143 


Liv se simţea de parcă ar fi plonjat adânc într-o apă caldă şi 
plină de amintiri care-i alergau prin faţa ochilor în vreme ce ea 
se scufunda; imagini din viaţa ei, care străfulgerau prin apă şi 
dispăreau apoi de îndată, ca nişte peşti sclipitori. Adierea pe 
care o simţise inundând-o, devenise acum un curent ce aducea 
cu el şoapte ale unor glasuri de mult uitate şi crâmpeie de 
amintiri îndepărtate. Se scufundă şi mai mult, iar imaginile se 
diluară, ridicându-se la suprafaţă, plutind departe de ea, în 
vreme ce o lumină mult mai puternică se ivea dedesubt. 

Asta e moartea, se gândi, văzând-o cum se întrupa din beznă 
ca s-o întâmpine. Pe urmă lumina o copleşi şi noi imagini i se 
înghesuiră sub pleoape. 

Vedea o grădină, înverzită şi luxuriantă, şi un bărbat care o 
străbătea, luminat de soare sau de ceva ce aducea cu soarele. 
Apăru apoi umbra unui copac, blocând lumina, şi ea se trezi într- 
o peşteră, înconjurată de bărbaţi cu priviri pline de ură. 

Şi atunci simţi durerea. 

Durerea şi bezna eterne, în vreme ce carnea îi era smulsă de 
pe trup, sfârtecată cu pumnale, arsă în flăcări şi pârjolită cu ulei 
încins. 

Şi mai simţi mirosul sângelui. 

Şi dorul de soare, nesfârşit şi fără speranţă, de căldura lui pe 
care tânjea s-o simtă pe piele, în vreme ce ar fi păşit agale pe 
pământul răcoros. 

Iar durerea era peste tot, străfulgerând din beznă, copleşind- 
o, făcând-o prizonieră pe vecie. 

După care zări un chip, cu ochi îndureraţi, plini de 
compătimire. 

Chipul lui Samuel. 

Se concentră asupra imaginii, nevrând ca ea să dispară ca 
toate celelalte, nescăpând-o din ochi, până când alte imagini 
veniră să i se alăture. 

Îi văzu trupul, gol de la brâu în sus, cu sângele şiroindu-i din 
tăieturi adânci. Zări apoi o peşteră, plină de bărbaţi ce-şi ridicau 
în acelaşi timp pumnalele şi-şi desenau linii însângerate pe 
umărul stâng cu lamele lor ascuţite. Apoi auzi un sunet. O 


incantaţie, rostită de glasuri joase, într-o limbă străveche pe 
care, nu ştia cum, o înţelegea. 

— Prima, repetau ei la nesfârşit. Prima. Prima. 

Durerea străfulgeră întunericul şi îi explodă în partea stângă 
a trupului, laolaltă cu sunetul cărnii sfâşiate. Iar un alt glas 
străpunse incantaţia, îndurerat şi chinuit. 

— Unde e Dumnezeu în toate astea? striga Samuel. Unde e 
Dumnezeu în toate astea? 

Imaginile se risipiră. O secundă, totul fu cufundat în tăcere şi 
în întuneric. 

Apoi simţi cum începe să se înalte. 


144 


Liv bătu din pleoape şi deschise ochii. j 

Era din nou în capelă, zăcând în locul unde căzuse. Îşi reveni 
în simţiri şi văzu deasupra ei chipul lui Gabriel, care îi zâmbea 
ca o rază caldă de soare. li zâmbi şi ea, crezând că încă visează, 
şi atunci el întinse mâna, îi puse palma pe obraz şi ea îi simţi 
căldura trupului şi îşi dădu seama că era cu adevărat acolo. 

Aruncă o privire către crucea în formă de Tau. Sângele care 
mânjea interiorul presărat cu ţepuşe era acum singurul semn că 
Eva se aflase vreodată acolo. Liv îl urmări scurgându-se pe 
podea şi în şănţuleţele umede în care se amesteca cu sângele ei. 
Atunci zări silueta ce se ivi din spatele crucii de fier, cu sângele 
şiroindu-i pe trup, arătând ca un demon în lumina palidă 
răsfrântă din lumânări. Ridică torţa aprinsă pe care o ţinea în 
mână, iar flăcările dădeau chipului schimonosit de ură aparenţa 
unui vampir. Gabriel simţi mişcarea şi dădu să se întoarcă, dar 
torţa grea coborâse deja, ţintind înspre capul lui, cu flăcările 
zvârcolindu-se în şomoiog. Brusc, o bubuitură zgudui încăperea, 
făcându-l pe demon să cadă pe spate şi să se izbească de altar. 

Liv se întoarse către intrare, de unde venise sunetul. Un 
călugăr firav se ţinea în uşă. Avea un pistol în mână şi, de acolo 
de unde zăcea ea întinsă, creştetul lui neted părea să 
strălucească ca un nimb în lumina lumânărilor. 


Athanasius privi măcelul peste care nimerise. Împuşcătura îl 
aruncase pe abate departe de el, înspre cuiele malefice din 
sarcofagul gol care domina celălalt capăt al încăperii. Făcu un 
pas înăuntru, cu pistolul aţintit în continuare către silueta 
însângerată a fostului lui stăpân. Abatele nu se clintea. 

Privi celelalte două siluete, un bărbat şi o femeie. Amândoi se 
uitau îngrijoraţi la el. Lăsă pistolul în jos şi se îndreptă către ei. 
Bărbatul purta o sutană, dar Athanasius nu-l recunoscu. 
Judecând după sângele care-i păta veşmântul spintecat, avea o 
tăietură în partea laterală a trunchiului şi o alta pe braţ. 

Fata era într-o stare cu mult mai proastă. Avea o tăietură 
adâncă de-a lungul gâtului, din care sângele încă îi mai picura 
pe podea, scurgându-se în şănţuleţele din pardoseală. Se aplecă 


ca să vadă mai bine. Încremeni în clipa în care carnea din jurul 
rănii începu să i se cicatrizeze şi urmări în tăcere miracolul ce 
se petrecea sub ochii lui. În câteva secunde, sângele, care până 
atunci şiroise, deveni un firicel subţire, oprindu-se apoi cu totul. 
Privi chipul fetei, văzu ceva nesfârşit în ochii ei şi îşi aminti 
cuvintele pe care le citise în Biblia eretică. 

Lumina lui Dumnezeu, zidită în întuneric. 

Întinse mâna ca să-i mângâie chipul, dar un zgomot de lângă 
altar îi făcu pe toţi să se întoarcă. 

Abatele îşi schimbase poziţia. Se uitară toţi trei cum capul i 
se lăsa greoi pe umăr, întorcându-se spre ei până când reuşi să 
se uite fix în ochii lui Athanasius. Torţa zăcea acolo unde o 
scăpase, arzând mocnit lângă sutana lui şi învăluindu-l într-un 
nor de fum. 

— De ce? întrebă, cu o privire dezorientată şi dezamăgită. De 
ce m-ai trădat? De ce ţi-ai trădat Dumnezeul? 

Athanasius privi crucea barbară în formă de Tau căscată în 
faţa lui şi cătuşele atârnând la capetele traversei. 

Nu un munte sanctificat, ci o temniţă blestemată. 

Se uită din nou la fată, al cărei gât delicat era acum complet 
vindecat; viaţa îi scăpăra în ochii verzi, adânci. 

— Nu mi-am trădat Dumnezeul, replică el, zâmbindu-i femeii 
miraculoase. Am salvat-o. 


VII 
„Şi atunci o văzu pe Făptura Unică. Ea străbătea 
Pământul. 
Ea nu îmbătrânea. Nici nu se ofilea. 
Şi fu cuprins de gelozie. 

Râvni la puterile ei şi vru să pună mâna pe ele, 
Se gândi că, de prindea Făptura Unică, 
Avea să-i afle secretul vieţii veşnice şi avea să şi-l 
însuşească. 

Aşa că începu să spună o poveste clevetitoare, 
vorbind-o de rău, numind-o Eva, 

O poveste mincinoasă, menită să-i facă pe oameni 
duşmanii ei. 

Povestea spunea că la început fusese un bărbat 
Care-i era egal în toate - ba chiar mai bun decât 
ea, 

Un bărbat pe nume Adam. 

Adam străbătea grădina pământului ca un zeu, 
Şi toate înfloreau sub tălpile lui, cum înfloreau şi 
sub tălpile Evei. 

Povestea spunea că Eva fusese cuprinsă de 
gelozie, 

Urându-i trupul robust şi păros, 

Zicând că e mai aproape de animale decât de zei. 
Aşa că făcuse să crească un pom ciudat 
Şi îl îndemnase să guste din fructele lui, 
Făgăduindu-i că acestea aveau să-i dea o 
cunoaştere măreaţă şi puternică. 

Dar fructul era otrăvit şi îl slăbise, 
Răpindu-i puterile divine 


Şi umplându-i sufletul de mânie şi frică. 
Povestea a fost spusă şi respusă, 
Până când toţi bărbaţii geloşi au ajuns să creadă 
că Eva le era duşman 
Şi doar prin moartea ei îşi puteau recăpăta 
divinitatea. 

Într-o zi, când Eva ajunse în preajma peşterii în 

care sălăşluiau bărbaţii, 
Auzi un animal plângând de durere. 
Merse pe urmele plânsetului, până-n străfundurile 

îngheţate ale muntelui. 

Şi găsi un câine sălbatic legat de podea, 
Sfârtecat, sângerând şi urlând de durere. 
Când Eva se apropie de el, tribul se năpusti din 
beznă. 

O loviră cu bâtele, o tăiară cu pumnalele, 

Dar ea nu muri. 

Viaţa se revărsa în ea, de la Pământul Mamă, 
Tămăduind-o şi dându-i putere. 
Înnebuniţi, bărbaţii aprinseră un foc şi o împinseră 
pe Eva în el. 

Dar sângele i se scurse din răni şi stinse focul, 
Iar trupul i se vindecă la loc. 

Câţiva bărbaţi plecară în lume, 

Să adune otrăvurile pământului 
Pe care o forţară să le înghită. 

Dar ea tot nu muri. 

Aşa că o ţinură slăbită. 

Lumina lui Dumnezeu, zidită în întuneric. 
Căci nu-ndrăzneau să-i dea drumul, temându-se de 
ce s-ar întâmpla, 

Şi nici nu puteau s-o omoare, fiindcă nu ştiau cum. 


Iar timpul trecea şi bărbaţii fură înlănţuiţi în 
propria lor vină, 
Iar căminul le deveni fortăreață în care ascundeau 
taina faptelor lor, 
Nu un munte sanctificat, ci o temniţă blestemată, 
Unde Eva era captivă, 
O taină sfântă - un Sacrament, 
Până în ziua despre care se prevesteşte, când 
suferinţele îi vor lua sfârşit 
Singura cruce adevărată se va ivi pe pământ 
O vor zări cu toţii într-o clipă - cu toţii se vor 
minuna 
Crucea se va prăbuşi 
Crucea se va înălța 
Ca să descătuşeze Sacramentul 
Şi să vestească o nouă epocă 
Prin moartea-i milostivă.” 


Noua Facere 
Biblia eretică 


TRADUSĂ DE 
FRATELE MARCUS ATHANASIUS 


145 


Sunete îndepărtate începeau să pătrundă prin amorţeala 
vâscoasă din capul lui Arkadian: strigăte înfundate, rostite pe un 
ton imperativ; scârţâitul tălpilor de cauciuc pe linoleum. Încercă 
să deschidă ochii, dar nu reuşi, căci pleoapele îi erau prea grele 
ca să le poată ridica, aşa că rămase nemişcat, trăgând cu 
urechea la zgomotele din jurul lui, lăsându-şi simţurile să se 
dezmorţească, în vreme ce durerea surdă din piept şi din umăr 
se preschimba într-o străfulgerare ascuţită. 

Trase adânc aer în piept şi îşi mobiliză întreaga energie ca să 
deschidă ochii. Pleoapele i se dezlipiră pentru o fracțiune de 
secundă, după care le ferecă la loc. 

Zărise o lumină puternică: dureros de puternică. Negativul 
imaginii pe care o întrezărise i se imprimase pe retină: modelul 
ca de tablă de şah al tavanului; o şină metalică de care atârna o 
perdea. Îşi dădu seama că era într-un spital. 

Atunci îşi aminti şi de ce. 

Se împinse în faţă, încercând să se ridice în capul oaselor, 
dar o mână fermă îl opri. 

— Uşurel... zise o voce de bărbat. Eşti teafăr; doar îţi verific 
rana. Ce-ai păţit? i 

Arkadian se strădui să-şi amintească. Îşi învârti limba uscată 
în gură. 

— Nimerit, zise în cele din urmă. 

— Asta cu siguranţă. 

— Nu. Arkadian scutură din cap şi regretă imediat mişcarea. 
Mai trase de câteva ori aer în piept, până când patul nu se mai 
clătină sub el. M-a nimerit cu o seringă în care era... ceva... Nu 
ştiu ce... 

— OK. O să facem nişte analize. S-ar putea să fie nevoie să te 
sedăm din nou ca să te facem bine. 

— Nu! Arkadian îşi scutură din nou capul, simțindu-se mai 
puţin ameţit de data asta. Trebuie să anunţ la secţie. Se sforţă 
să-şi deschidă ochii, mijindu-i ca să-i protejeze de lumina 
puternică din camera de gardă. Trebuie să-i avertizez. 


Perdeaua se dădu la o parte şi o femeie scundă şi rotofeie, în 
halat alb, înaintă hotărâtă şi puse mâna pe mapa cu clemă de la 
capătul tărgii. 

— Frumoasa din Pădurea Adormită s-a trezit la viaţă, făcu ea. 
Bretonul ei blond-închis îi cădea peste chipul rotund în vreme ce 
citea însemnările paramedicului. 

Un ecuson prins de buzunarul halatului o identifica drept dr. 
Kulin. Se uită la rană. 

— Cum e? A 

— Curată, zise infirmierul. Încă sângerează, dar nu i-a fost 
atins niciun organ. Glonţul a trecut printre ele. 

— Bun. Puse notițele la loc în suportul lor. Bandajeaz-o şi 
mută-l în altă parte! O să avem nevoie de spaţiul acesta. 

— De ce? întrebă Arkadian. 

Ea îl privi contrariată. 

— De ce trebuie să bandajăm rana? Fiindcă ai fost împuşcat 
şi încă sângerezi. 

— Nu, de ce aveţi nevoie de spaţiu? 

Dr. Kulin aruncă o privire insignei pe care paramedicii o 
îndesaseră în cureaua lui Arkadian. Era procedura standard. 
Astfel, atunci când victimele confruntărilor violente, aparţinând 
ambelor tabere, erau aduse la acelaşi spital, băieţii buni aveau 
întotdeauna prioritate. 

— A avut loc o explozie. Avem numeroase victime pe drum. 
Şi, din câte am înţeles, rănile lor sunt mai grave decât rana 
dumitale, domnule inspector. 

— Unde? nu se lăsă Arkadian, dar ştia deja răspunsul. 

O agitaţie dincolo de perdea îi atrase atenţia doctoriţei. 

— Lângă zidul oraşului vechi, răspunse, în timp ce trăgea 
perdeaua la loc. In apropierea Citadelei. 

Arkadian zări o targă trecând rapid pe lângă patul lui. Pe ea 
se afla un bărbat, scăldat în sânge, îmbrăcat exact ca acela pe 
care îl examinase la morgă cu două zile în urmă. 

Închise ochii şi trase în piept mirosul de sânge şi 
dezinfectant. Se simţi brusc mai istovit decât se simţise 
vreodată. Ceea ce încercase să împiedice se întâmplase deja. Îşi 
dorea mai mult ca orice pe lume să vorbească cu soţia lui şi să-i 
asculte vocea catifelată, să uite de haosul care se dezlănţuise în 
jurul lui. Voia să-i spună că o iubeşte şi s-o audă spunându-i 
acelaşi lucru. Voia să-i spună că era teafăr, că nu are de ce să-şi 
facă griji şi că avea să vină acasă în curând. Apoi se gândi la Liv 


Adamsen, la Gabriel şi la femeia din depozit şi se întrebă dacă 
vreunul dintre ei mai era încă în viaţă. 


146 


Doctoriţa Kulin urmă prima targă într-un spaţiu de 
examinare şi acolo se opri, şocată. Lucra la urgenţe de aproape 
zece ani, dar nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Trunchiul 
bărbatului era acoperit de tăieturi, drepte şi făcute intenţionat, 
din care sângele se scurgea într-un şuvoi neîntrerupt, scăldând 
materialul verde, mototolit al sutanei care-i fusese sfâşiată în 
grabă. Era atâta sânge, că victima arăta de parcă ar fi fost 
scufundată în el. 

Se întoarse către paramedicul care adusese targa. 

— Parcă era vorba de o explozie, nu? 

— Da. Explozia a făcut o gaură prin peretele de stâncă de la 
baza muntelui. Tipul ăsta provine din Citadelă. 

— Faci mişto de mine! 

— Nu. Chiar eu l-am scos afară. 

Doctoriţa se aplecă, nesigură, şi îi băgă lumina unei lanterne 
în ochi. 

— Bună! Mă auzi? 

Capul călugărului se bălăngăni dintr-o parte în alta, făcând 
ca tăietura adâncă din jurul gâtului să i se deschidă şi să i se 
închidă într-un mod respingător, de parcă ar fi respirat prin ea. 

— Poţi să-mi spui cum te cheamă? 

Călugărul murmură ceva, dar ea nu-l auzi. Se aplecă şi mai 
mult, simţindu-i răsuflarea în ureche când el şopti din nou ceva 
ce semăna cu Ego Sanctus... Bietul de el delira, evident. 

— Ai făcut ceva ca să opreşti hemoragia? întrebă doctoriţa, 
ridicându-se. 

— L-am bandajat şi i-am pus o perfuzie cu plasmă ca să nu se 
deshidrateze. Dar pur şi simplu nu se opreşte. 

— Presiunea arterială? 

— Şaizeci şi doi cu patruzeci, în scădere. 

Nu periculos de mică, dar aproape. 


Electrocardiograful emise un semnal sonor când o infirmieră 
îi aplică electrozii pe piept. Ritmul cardiac era şi el mult prea 
încet. Dr. Kulin privi din nou rănile. Nu dădeau semne de 


coagulare. Poate suferea de hemofilie. Auzi alţi pacienţi sosind 
de afară, aşa că fu nevoită să ia o decizie. 

— Cinci sute de unităţi de protrombină şi douăzeci de mililitri 
de vitamina K. Şi pregăteşte-l ca să-i putem face rapid o 
transfuzie. O să piardă prea mult sânge dacă nu ne grăbim. 

Trecu dincolo de perdea, în coridorul principal. Încă trei 
călugări fură împinşi pe tărgile lor, trecând pe lângă ea în 
viteză, către capătul salonului, fiecare dintre ei pierzând 
cantităţi uimitoare de sânge din răni identice cu acelea pe care 
tocmai le văzuse. 

— Unde vrei să duc pacientul ăsta? 

Vocea paramedicului o trezi din visare. Privi targa şi fu 
uşurată să constate că pe ea nu se afla un călugăr. 

— Chiar aici, zise, arătând într-o parte a coridorului; spaţiile 
de examinare a pacienţilor se umpleau cu repeziciune şi victima 
din faţa ei nu părea să aibă hemoragie. Paramedicul trase targa 
deoparte şi lăsă frâna cu piciorul, blocându-i roţile. 

— Care-i treaba? întrebă doctoriţa Kulin, deschizând viziera 
spartă şi înnegrită a căştii de motociclist şi băgând lumina 
lanternei în ochiul drept al femeii. 

— Am găsit-o în tunel, zise paramedicul. Semnele vitale sunt 
puternice, dar era inconştientă când am găsit-o şi nu s-a trezit 
pe drumul încoace. 

Femeia mută lumina lanternei din ochiul drept în ochiul 
stâng. Acesta se dilată mai puţin decât primul. Doctoriţa se 
întoarse către o infirmieră. 

— Direct la radiografie, comandă. Posibilă fractură de craniu. 
Nu-i daţi casca jos până n-o să ştim cu ce avem de-a face. 

Infirmiera apucă targa de mâner şi o îndepărta deja când 
uşile de la intrare se izbiră de perete şi alţi doi călugări plini de 
sânge fură aduşi înăuntru: aceleaşi răni, aceleaşi hemoragii 
masive. 

Ce naiba s-a întâmplat acolo? 

Doctoriţa îl urmă pe primul dintre ei într-un spaţiu separat 
de o perdea, îl examină rapid şi îi administră aceeaşi doză de 
substanţă coagulantă. Auzi, din capătul coridorului, alt medic 
cerând cinci litri de sânge din grupa 0 pozitiv. Se îndreptă ca 
prin vis către următorul spaţiu de examinare şi trase perdeaua. 
Dincolo de ea o aştepta o altă surpriză. Un alt călugăr, care însă 
nu sângera; stătea în picioare lângă o targă, certându-se cu o 
infirmieră şi ţinând în braţe o tânără. 


— Nu mă despart de ea! strigă el. 

Avea mult sânge pe sutană, chiar dacă nu aşa de mult ca 
ceilalţi călugări. Fata de pe targă era şi ea plină de sânge, 
materialul îmbibat din jurul gâtului sugerând o traumă masivă în 
acea zonă. Dr. Kulin făcu un pas înainte şi îi trase în jos gulerul 
tricoului. Pielea de dedesubt era stacojie, dar nu văzu nicio 
tăietură. 

— Observațiile  paramedicului? întrebă, căutând sursa 
hemoragiei. 

— Semnele vitale sunt slabe, dar constante, zise infirmiera. 
Tensiunea arterială optzeci cu cincizeci. 

Dr. Kulin se încruntă. Tensiunea arterială era suficient de 
mică pentru a indica o pierdere masivă de sânge, dar pur şi 
simplu nu-i găsea sursa. Poate că sângele era al altcuiva. 

— Pune-i o perfuzie şi monitorizează-i tensiunea! 

Îi zâmbi fetei, uitându-se pentru prima oară cu adevărat la 
ea. 

— Altfel, pari în regulă. 

Încremeni o secundă, hipnotizată de strălucirea aproape 
nepământeană a ochilor verzi care o priveau fix, apoi îşi reveni 
şi îşi îndreptă atenţia către călugăr. 

Bărbatul îşi trase braţul. 

— Sunt în regulă, pe bune... 

— În cazul acesta, nu te deranjează dacă arunc o privire. 

Îi dădu la o parte mâneca sfâşiată şi îmbibată cu sânge a 
sutanei ca să-i examineze carnea mânjită de sânge de dedesubt. 
Sursa sângerării deveni imediat evidentă, o tăietură urâtă la 
încheietură, destul de adâncă. Părea veche de câteva zile, 
judecând după gradul de vindecare, dar sângele era proaspăt. 

— Ce s-a întâmplat? se interesă doctorita. 

— M-am lovit puţin, explică el. O să supraviețuiesc. Dar vă 
rog să-mi spuneţi, a fost cumva adusă o femeie? De vreo 
patruzeci de ani. Brunetă, un metru şaizeci şi cinci? 

Dr. Kulin se gândi la femeia cu casca de motocicletă. 

— E la radiografie. 

Alarma stridentă a unui electrocardiograf se auzea undeva în 
spatele ei. 

— Şi ea s-a lovit puţin. Dar nu-ţi face griji, cred că va 
supravieţui. 


147 


Liv auzi scârţâitul pantofilor prin cacofonia de glasuri când 
doctoriţa şi asistenta o luară grăbite din loc. Mai auzi şi alte o 
mie de sunete. 

De când Gabriel o scosese din Citadelă, toate culorile, toate 
sunetele şi toate mirosurile o chemau ca nişte fiinţe vii, de parcă 
ar fi trăit totul pentru prima oară. 

După ce ieşiseră afară în noapte, lăsând în urmă tunelul 
nesfârşit şi plin de fum, iar Gabriel o aşezase cu blândeţe pe o 
targă, ea ridicase ochii şi zărise luna plină. Izbucnise în lacrimi 
văzând-o; era atât de frumoasă şi de fragilă; şi era liberă. Dar 
lacrimile ei nu scoteau la suprafaţă doar prea-plinul de bucurie; 
erau şi lacrimi de suferinţă. Pornise în căutarea fratelui ei şi, 
deşi nu îşi amintea prea bine ce descoperise în încăperea din 
adâncul muntelui, ştia că totul se sfârşise şi că Samuel nu mai 
era. 

Acum se afla în acest loc luminos şi gălăgios, atât de 
cunoscut şi totuşi atât de străin. Auzea sunetul morţii în 
respiraţia neregulată a bărbaţilor întinşi în jurul ei şi în 
picăturile de sânge care li se scurgeau din trup. 

Simţi braţele lui Gabriel cuprinzând-o când el îi simţi 
tristeţea şi mirosul lui de citrice o învălui, împingând departe 
mirosurile de antiseptic, de sânge şi de frică din camera de 
gardă. Inchise ochii şi se lăsă purtată de ceea ce simţea, 
concentrându-se doar asupra lui şi asupra sunetului inimii care 
îi bubuia în piept, rostogolindu-se peste toate celelalte sunete şi 
reducându-le la tăcere, până nu mai auzi decât bătăile ei 
liniştitoare. Era o inimă care bătea doar pentru ea şi lacrimile îi 
ţâşniră din nou, fiindcă acesta era un lucru la fel de frumos ca 
luna plină. 

În acel moment, un alt sunet se insinuă, abia perceptibil dar 
insistent, furişându-se la periferia simţurilor ei. 

Deschise ochii. 

Un buchet de liliac, încă învelit în celofan, stătea pe o 
noptieră îngustă, între suportul de termometru şi prizele din 
perete, un cadou pe care pacientul anterior îl uitase acolo. 
Liliac... simbolul statului New Jersey. Liv se gândi la casa ei, la 


viaţa pe care o dusese până în urmă cu câteva zile şi la cât de 
ciudată i se părea acum. Sunetul se auzi din nou şi ea zări ceva 
mişcându-se printre petale. O albină apăru târându-se din 
adâncul catifelat al unei flori, ezită o clipă, apoi dispăru în alta. 

— Ce s-a întâmplat acolo? întrebă Gabriel şi vocea lui îi vibră 
prin tot corpul, radiind din locul în care trupul i se lipea de al 
lui. 

— Nu ştiu, răspunse Liv, uimită să-şi audă propria voce. 

Se gândi la întrebarea lui, concentrându-se asupra ei, până 
când o altă amintire îi trecu prin faţa ochilor, fragmentară şi 
incompletă. Işi aminti frica ei în întuneric, pumnalul care îi 
fusese pus în mână şi dezgustul resimţit când îşi dăduse seama 
în ce scop. Îşi aminti ochii verzi care o priviseră până în adâncul 
sufletului, intuindu-i menirea. lar, pe când această amintire îi 
dispărea din minte, o alta îi lua locul, un murmur strecurându-se 
printre bătăile inimii bărbatului care o îmbrăţişa, şoptindu-i la 
ureche şi liniştind-o la fel ca braţele lui puternice, în care se 
simţea în siguranţă. 

Ku... Shi... kaamm... 

Şoapta o învălui, aducând cu ea alte cuvinte străvechi care se 
revărsau şi vibrau laolaltă cu bătăile inimii lui Gabriel. 


KuShikaaM... 
Clavis... 
Namzaqu... 


KuShikaaM... 
Clavis... 
Namzaqu... 


Nu putea numi limbile din care proveneau cuvintele, dar le 
înţelegea pe toate, de parcă s-ar fi născut cunoscându-le, de 
parcă fiecare ar fi fost o parte esenţială din ea. 

Îl strânse mai tare pe Gabriel, în vreme ce sunetele îi 
acaparau mintea, acoperind acum până şi bătăile inimii lui. 
Cuvintele se adunară laolaltă, alcătuind o imagine în mintea ei, 
o imagine care îi arătă în cele din urmă cine era şi ce era. 

KuShikaaM... o numise Sacramentul. 

KuShikaaM... 

Cheia... 


SFÂRŞIT 


Mulţumiri 


Prima carte e un lucru ciudat. E ca un soi de petrecere- 
monstru pe care îţi ia ani de zile s-o organizezi în cele mai mici 
amănunte, fără să ştii dacă vreunul dintre invitaţi îşi va face 
apariţia. 

Ştii că măcar familia ta va fi acolo, pentru că n-au avut 
încotro şi au fost nevoiţi să te ajute cu pregătirile şi să citească 
invitaţia, ba chiar de mai multe ori. Pe primul loc printre ei se 
află incredibil de înţeleapta mea soţie Kathryn, care m-a 
susţinut şi al cărei amestec de entuziasm şi sinceritate brutală, 
pe alocuri, m-a făcut să mă străduiesc tot mai mult. Urmează 
apoi cei doi copii ai mei, Roxy şi Stan, care păreau să ştie 
întotdeauna să se furişeze în birou exact când aveam nevoie de 
puţină distracţie; şi bunicii - John Toyne, Irene Toyne, Ross 
Workman şi Liz Workman - pentru că au corectat manuscrisul, 
s-au ocupat de copii când eram amândoi absorbiți de muncă şi 
nu şi-au exprimat niciodată îngrijorările pe care se poate să le fi 
avut în legătură cu faptul că am lăsat baltă o slujbă sigură şi 
bine plătită în televiziune ca să fac un lucru atât de nesăbuit, 
cum e scrierea unui roman. 

Aş vrea, de asemenea, să-i mulţumesc surorii mele, Becky 
Toyne, pentru încurajări, pentru informaţiile din interior şi 
pentru lista de agenţi literari pe care n-o să-i obţin niciodată, 
dar pe care a meritat să-i abordez. Printre ei se numără şi firma 
LAW, unde, în ciuda aşteptărilor, Alice Saunders mi-a extras 
romanul din teancul de manuscrise lipsite de valoare şi mi-a dat 
un telefon cerându-mi restul cărţii, iar eu am început dintr-o 
dată să mă gândesc că poate va veni totuşi cineva la petrecere. 
Având formidabilul trio alcătuit din Alice, Peta Nightingale şi 
Mark Lucas de partea mea, cartea a devenit cu mult mai bună şi 
cu mult mai scurtă. Tot ei şi-au adus şi echipa de oameni 
inteligenţi şi amabili care m-au ajutat să scriu invitaţiile. Printre 
ei se numără George Lucas de la Inkwell şi Sam Edenborough, 
Nicki Kennedy, Katherine West şi Jenny Robson de la ILA. 

Apoi, în cele din urmă, au început să apară invitaţii: întâi 
editorii, care au spus toţi lucruri atât de frumoase, încât m-au 
făcut să mă întreb despre ce carte vorbesc de fapt; şi acum tu, 


cititor drag. Aşa că vă urez bun venit la petrecere şi vă 
mulţumesc tuturor că sunteţi aici.