Raymond Khoury — 01 Ultimul templier

istorie, crimă, religie 


1291, Regatul Latin al lerusalimului. Secolul XXI, Manhattan. 
Ce legălimă.există între cele dai IP mente 
si ce că 5 30 L BAI IENEI istoriei? 


ULTIMUL 


RAYMOND KHOURY 


Ultimul mare mis Omoa Spetantă a umanității 
si secretul ultimilor cavaleri 


NEW YORA TIMES PI BESTSELLER 
ROMAN TRADUS IN PESTE Oo DE LIMBI 


A N 


nemira 


uA Ai réual —J2toy cet cu 


RAYMOND KHOURY, originar din Liban, s-a refugiat în 
timpul Războiului Civil, în anul 1975, la New York. Apoi s-a 
întors în Liban şi a studiat arhitectura la Universitatea 
Americană din Beirut. La terminarea studiilor, în anul 
1984, când a izbucnit din nou războiul, a fost evacuat din 
oraş la bordul unui elicopter şi s-a stabilit la Londra, unde 
şi-a deschis un birou de arhitectură. 

Khoury a scris un scenariu de film, nominalizat la 
Fulbright Fellowship în Screenwriting. Apoi a obţinut 
drepturile de ecranizare pentru romanul lui Melvin Bragg, 
The Maid of Buttermere, cu Robert De Niro în rolul 
principal. 

În prezent lucrează în Los Angeles, la a cincea serie de 
succes produsă de BBC, Spooks, cunoscută ca MI-5 în 
SUA, şi scrie adaptarea pentru marile ecrane a Ultimului 
templier. 


RAYMOND KHOURY 


ULTIMUL TEMPLIER 


Original: THE LAST TEMPLAR (2005) 


Ediţia a Il-a, revizuită 


Traducere din limba engleză 
MARIA AURELIA COTFAS 


y 


virtual-project.eu 


Editura: NEMIRA 
2006 


Părinților mei 


fetelor mele 
Mia, Gracie şi 
Suellen 


şi 


amicului meu 

Adam B. Wachtel 

(1959-2005). 

Te-ai fi distrat pe cinste citind 

rândurile care urmează. 

Sunt recunoscător că Victoria 
Elizabeth 

ti-au împărtăşit prezenţa cu noi. 

O să-ţi ducem dorul. 

Nici nu ştii cât de mult. 


Ne-a convenit de minune acest 
mit al lui Hristos. 


Papa Leon al X-lea, 
secolul al XVI-lea 


Prolog 
ACRA, REGATUL LATIN AL IERUSALIMULUI, 1291 


Ţara Sfântă era pierdută. 

Acest gând nu-i dădea pace lui Martin de Carmaux, căci 
fatalitatea sa îi părea acum mai crudă decât hoardele de 
războinici care năvăleau prin spărtura din zid; încercă să 
nu se mai gândească la asta să-şi alunge temerile sumbre. 

Nu era vremea să-şi plângă de milă. Nu acum. Avea 
lucruri mult mai importante de făcut: să căsăpească 
duşmanii. 

Cu sabia înălţată către cer, se avântă prin norii de praf 
şi fum înecăcios şi se năpusti printre rândurile compacte şi 
unduitoare ale armatei păgâne. Erau peste tot, cu securi şi 
topoare tăind în carne vie, în timp ce urletele lor 
războinice răzbăteau până dincolo de zidurile cetăţii, 
aproape acoperind ritmul cadenţat şi obsesiv al tobelor. 

Adunându-şi forţele, îşi cobori sabia şi spintecă ţeasta 
unuia până-ntre ochi, trăgând apoi iute tăişul din 
strânsoarea cărnii ca să-l ajungă pe următorul. Aruncându- 
şi privirea în dreapta, îl zări pe Aimard de Villiers care 
tocmai îşi împlânta spada în pieptul unui atacator, pentru 
ca apoi să se îndrepte către altul. Ameţit de tipetele 
sfâşietoare de durere şi de urletele furibunde din jur, 
Martin simţi cum cineva îl apucă de mâna stângă şi, cu o 
mişcare iute, îl păli cu mânerul spadei înainte de a-l tăia cu 
lama ascuţită, care trecu uşor prin muşchi şi oase. Cu 
coada ochiului, văzu o umbră amenințătoare mişcându-se 
undeva în dreapta, aşa că-şi îndreptă spada într-acolo fără 
să stea pe gânduri, simţind-o cum pătrunde şi despică 
braţul unui alt atacator, înainte de a-i brăzda obrazul şi de 
a-i tăia limba dintr-o singură lovitură. 

Nici el şi nici tovarăşii săi de luptă nu apucaseră să-şi 
tragă sufletul de mai bine de câteva ore. Le ţinuseră piept 
musulmanilor fără răgaz, iar lupta fusese mult mai grea 
decât se aşteptaseră. Zile la rând, oraşul fusese asediat cu 


— 6— 


săgeți aprinse şi proiectile cu smoală topită din pricina 
cărora izbucniseră deodată mai multe incendii, timp în 
care oamenii sultanului săpaseră gropi adânci pe sub 
zidurile groase, umplute apoi cu aşchii cărora le dăduseră 
foc. În mai multe locuri, aceste cuptoare improvizate 
reuşiseră să crape pereţii, care acum se fărâmiţau ca 
pâinea uscată sub ploaia bolovanilor catapultaţi din tabăra 
duşmană. Templierii şi ioaniţii! reuşiseră, cu ajutorul 
providenţei, să reziste atacului asupra Porții Sf. Anton, 
înainte de a-i da foc şi de a se retrage. Turnul Blestemat n- 
a avut însă aceeaşi soartă, căci - demn de numele pe care-l 
purta - apărătorii acestuia capitulaseră în fața 
invadatorilor sarazini, care pătrunseseră în cele din urmă 
în cetate, pecetluindu-i astfel soarta. 

În toată acea învălmăşeală, abia mai puteai auzi ţipetele 
de agonie şi icnetele horcăite din gâtlejuri sângerânde, iar 
Martin, lăsându-şi sabia jos, se uită disperat de jur- 
împrejur, în căutarea unei licăriri de speranţă, dar în sinea 
lui ştia prea bine că e-n van. Pierduseră Ţara Sfântă. Ăsta 
era cruntul adevăr. Când îşi dădu seama că toţi vor fi 
probabil morţi până în zori, spaima începu să-l cuprindă cu 
repeziciune. Nu se mai confruntaseră până atunci cu o 
armată atât de numeroasă şi, în ciuda furiei şi patimii ce-i 
clocoteau în vene, atât el, cât şi ceilalţi fraţi erau sortiţi 
pierzaniei. 

Nu mai trecu mult până ce şi comandanții săi ajunseră la 
aceeaşi concluzie. Cu inima strânsă, auzi sunetul vechiului 
corn îndemnând cavalerii supraviețuitori să părăsească 
Templul şi să se retragă de pe meterezele cetăţii. Uitându- 
se febril şi dezorientat când la stânga, când la dreapta, 
întâlni privirea lui Aimard de Villiers, în ochii căruia citi 
aceeaşi agonie şi aceeaşi umilire care mocneau într-ai săi. 
Unul lângă celălalt, îşi croiră drum cu săbiile prin gloata 
ostilă şi astfel reuşiră să ajungă înapoi între zidurile 


1 În original, Hospitallers, de la latinul hospitale/hospitallis, cu 


varianta domus hospitallis, care înseamnă azil. Iniţial, aceştia munceau 
şi ajutau bolnavii de la Azilul Sfântul Ioan Botezătorul din Ierusalim, de 
unde li se trage şi numele de cavaleri ioaniţi (n.tr.). 


mey SE, 


Templului - un adăpost relativ sigur. 

Martin mergea imediat în urma celuilalt cavaler, care 
trecea ca fulgerul printre cetele îngrozite de locuitori ai 
cetăţii, adăpostite în spatele zidurilor masive ale oraşului- 
fortăreață. Ce le-a fost dat să vadă în momentul în care au 
intrat în marea sală de mese întrecea cu mult măcelul la 
care Martin tocmai luase parte pe câmpul de luptă. 
William de Beaujeu, Marele Maestru al Ordinului 
Cavalerilor Templieri, era întins pe una dintre mesele 
simple de lemn masiv, iar mareşalul Pierre de Sevrey 
stătea în picioare lângă el, alături de doi călugări. Feţele 
lor îndurerate lăsau să se înţeleagă foarte clar ce se 
întâmplase. Când cei doi cavaleri ajunseră în dreptul 
mesei, Beaujeu deschise ochii şi încercă să-şi ridice uşor 
capul, dar efortul îi smulse un icnet de durere. Martin îl 
privi năuc. 

Bătrânul era livid, iar ochii-i erau injectaţi. Privirile lui 
Martin alunecară spre trunchiul rănitului, încercând să 
înţeleagă ceea ce vedea. Zări în sfârşit capătul ornat cu 
pene al unei săgeți înfipte în lateralul platoşei lui Beaujeu. 
Ţinându-i coada subţire într-o mână, Marele Maestru îi 
făcu un semn discret cu cealaltă lui Aimard, care se 
apropie de masă, îngenunche şi-i cuprinse degetele într-ale 
sale. 

— A venit vremea, murmură el cu o voce şoptită ce-i 
trăda durerea. Plecaţi cu toţii. Domnul fie cu voi! 

Martin nici nu auzi aceste cuvinte, căci atenţia îi fusese 
atrasă de ceva ce observase la Beaujeu atunci când acesta 
deschisese gura să vorbească. Era vorba de limba 
bătrânului, care deja se înnegrise. Simţi cum i se pune un 
nod în gât de furie când îşi dădu seama că otrava săgeţii 
începuse să-şi facă efectul. Acest om care-i îndrumase pe 
toţi ceilalţi cavaleri, figura cea mai însemnată care-i 
modelase viaţa în cele mai mici detalii încă din copilărie, 
era acum pe moarte. 

Surprinse privirea pierdută a bătrânului către Sevrey, 
precum şi uşoara înclinare a capului, ca şi cum ar fi 
aprobat ceva. Mareşalul se îndreptă către celălalt capăt al 


—8— 


mesei şi dădu la o parte cuvertura de catifea, scoțând la 
iveală un mic cufăr încrustat, nu mai mare de trei palme în 
lăţime. Martin nu-l mai văzuse până atunci. Cufundat într-o 
tăcere mormântală, îl observă pe Aimard ridicându-se şi 
privind îndelung la cufăr, cu un aer solemn, apoi 
îndreptându-şi ochii din nou spre Beaujeu. Bătrânul se uită 
şi el câteva clipe la cavaler, după care închise iarăşi 
pleoapele, începând să respire din ce în ce mai greu, cu un 
şuierat ce nu prevestea nimic bun. Aimard se duse lângă 
Sevrey şi-l îmbrăţişă, apoi luă cufărul şi păşi către ieşire 
fără să se uite înapoi. Trecând prin dreptul lui Martin, 
spuse simplu: 

— Urmează-mă. 

Martin avu un moment de ezitare şi privi spre Beaujeu şi 
mareşal. Ultimul dădu din cap în semn de încuviinţare. Îl 
urmă aşadar în grabă pe Aimard şi nu trecu mult până să- 
şi dea seama că nu se îndreptau spre tabăra duşmană, ci 
spre cheiul cetăţii. 

— Încotro mergem? întrebă Martin. 

Dar Aimard nu încetini pasul. 

— Templul Șoimului ne aşteaptă. Grăbeşte-te! 

Martin se opri brusc, nemaiînţelegând nimic. 

— Vrei să spui că plecăm? 

Il cunoscuse pe Aimard de Villiers când îi murise tatăl, la 
rându-i cavaler, în urmă cu cincisprezece ani, când el abia 
împlinise cinci. De atunci, Aimard îi purtase de grijă şi-i 
fusese mentor. Pentru Martin, el era un erou. Luptaseră în 
multe bătălii împreună şi Martin considera că acum, când 
sfârşitul era atât de aproape, se cădea să mai lupte pentru 
o ultimă dată unul alături de celălalt şi să moară împreună. 
Dar la asta nu se aşteptase. Era o nesăbuinţă. Era... 
dezertare. 

Aimard se opri în cele din urmă, însă doar pentru a-l 
apuca pe Martin de umăr şi a-l îndemna să meargă mai 
departe. 

— Hai, n-avem timp de zăbavă, îi zise cu o voce 
poruncitoare. 

— Nu vreau! ţipă Martin, împingându-i mâna cu dispreţ. 


—9— 


— Trebuie. 

Martin simţi că-i vine rău şi faţa i se întunecă în vreme 
ce-şi căuta cuvintele. 

— Eu n-am de gând să le întorc spatele fraţilor noştri! 
Nici acum... şi niciodată! bălmăji el. 

Aimard oftă adânc şi întoarse capul să mai privească o 
dată oraşul asediat. Pe cerul neguros al nopţii se conturau 
arcurile luminoase ale proiectilelor în flăcări ce loveau 
cetatea din toate părţile. Strângând cufărul la piept, se 
întoarse furios şi făcu câţiva paşi hotărâți către Martin, 
astfel că acum se priveau în faţă, de la o distanţă de numai 
câţiva centimetri, şi abia atunci văzu tânărul cavaler că 
ochii prietenului său licăreau umezi din pricina lacrimilor 
pe care se chinuia să le ţină în frâu. 

— Crezi că eu vreau să-i părăsesc? şuieră el şi vocea-i 
ascuţită parcă spintecă aerul. Crezi că mi-e uşor să-l 
părăsesc pe maestrul nostru şi să nu-i fiu alături în ultimul 
lui ceas? Mă cunoşti doar şi ştii că nu-i aşa. 

Cu toate astea, Martin tot nu-şi găsea liniştea 
sufletească. 

— Atunci... de ce plecăm? 

— Ceea ce avem noi de înfăptuit e cu mult mai important 
decât uciderea acelor câini turbaţi, răspunse Aimard 
solemn. E esenţial pentru ca ordinul nostru să dăinuie şi 
de aici încolo. E vital pentru a ne asigura că nu se va alege 
praful de toată truda noastră. Acum, hai, grăbeşte pasul. 

Martin vru să mai zică ceva în semn de protest, dar 
expresia fermă de pe faţa lui Aimard era de neclintit, aşa 
că-şi plecă fruntea resemnat, deşi nu convins, dând a 
înţelege că îi va face voia, şi-l urmă îndeaproape. 

Toate celelalte galere reuşiseră să plece înainte ca 
sarazinii să pună stăpânire pe portul principal în urmă cu o 
săptămână, astfel încât nu mai rămăsese decât Templul 
Șoimului. Vasul era supraîncărcat, dar încă mai urcau la 
bord fie sclavi, fie sergenţi sau cavaleri ai ordinului. Martin 
era frământat de o sumedenie de nedumeriri şi întrebări, 
dar n-avea timp acum să caute răspunsuri. Când se 
apropiară de chei, îl văzu pe căpitanul vasului, un bărbat 


— 10 — 


despre care nu ştia nimic altceva decât că-l cheamă Hugh, 
dar pe care, după ştiinţa lui, Marele Maestru îl aprecia în 
mod deosebit. Acesta observa de pe punte cu atenţie toată 
forfota şi-nvălmăşeala dimprejur. Martin scrută mica 
ambarcaţiune de la pupa la prova, trecând cu vederea 
peste catarg, şi-şi opri privirea la etravă, din a cărei 
lemnărie se contura capul sculptat al unei păsări de pradă 
care aproape că părea vie, atât de crâncenă îi era 
căutătura. Bucata de lemn care întruchipa penajul păsării 
lucea în licăriri şovăielnice, când aurii, când de culoarea 
carminului, dar privind spre înaltul cerului, Martin îşi dădu 
seama că acele culori vii se datorau de fapt vâlvătaiei care 
cuprinsese deja cetatea şi care se reflecta pe luciul 
unduios al apei, scăldând vasul în culori de foc. 

Fără a-şi încetini pasul, Aimard îl strigă de departe pe 
căpitan, care stătea calm pe punte. 

— Aţi încărcat apa şi proviziile? 

— Le-am încărcat. 

— Atunci lăsaţi deoparte ce mai aveţi de luat şi ridicaţi 
imediat ancora. 

În câteva minute estacada era deja ridicată şi odgoanele 
desfăcute, iar Templul Şoimului se pregătea să părăsească 
docul cu ajutorul vâslaşilor din barcaz. Nu trecu mult şi 
supraveghetorul se făcu auzit, dând semnalul sclavilor din 
galeră, care imediat îşi cufundară vâslele în apele negre. 
Martin se uită apoi la vâslaşii din barcaz chinuindu-se să 
se caţere pe punte, după care traseră barcazul sus şi-l 
fixară pe punte. In ritmul monoton şi greoi al gongului, 
acompaniat de murmurul celor mai bine de o sută cincizeci 
de vâslaşi ţintuiţi în lanţuri, vasul prinse treptat viteză şi 
se îndepărtă de zidul masiv ce înconjura Templul. 

Odată ajuns în larg, o ploaie de săgeți se abătu asupra 
lui, în vreme ce marea se-nvolbură şi ea, vuind şi- 
mproşcând cu spumă asemenea unui vulcan din pricina 
arbaletelor şi catapultelor duşmane, pe care sultanul le 
aţintise asupra vasului fugar. Curând ieşi din raza lor de 
acţiune, aşa că Martin se ridică şi privi înapoi către 
cetatea aflată în depărtare. Păgânii stăteau aliniaţi pe 


—11— 


bastioanele oraşului, urlând şi hulind ca turbaţii vasul ce 
tocmai le scăpase. În urma lor domnea infernul, din care 
răsunau ţipete de bărbaţi, femei şi copii, însoţite în fundal 
de răpăitul necontenit al tobelor. 

Incetul cu încetul, vasul prinse viteză, ajutat şi de vântul 
de la pupa, iar vâslele ce-l conturau pe ambele părţi se 
ridicau ritmic şi apoi muşcau scurt din apă cu o mişcare 
ageră, aidoma zborului unei păsări. La orizont, cerul se 
înnegurase şi părea greu şi ameninţător. 

Nu mai era nimic de făcut. 

Cu mâinile încă tremurânde şi inima grea, Martin de 
Carmaux se întoarse încet şi şovăielnic cu spatele spre 
ţinutul său de baştină, privind cu ochi goi înainte, la 
furtuna care-i aştepta în faţă. 


— 12 — 


1 


La început nimeni nu-i observă pe cei patru călăreţi care 
ieşiră brusc de pe aleile întunecate din Central Park. 

Toţi ochii erau îndreptaţi spre sud, la patru străzi 
distanţă de parc, unde sub luminile orbitoare ale 
reflectoarelor şi ale bliţurilor aparatelor de fotografiat, un 
şir sinuos de limuzine oprise la bordură şi celebrităţi 
elegante sau simpli muritori coborau în faţa Muzeului 
Metropolitan. 

Era unul dintre acele evenimente grandioase şi 
somptuoase pe care niciun alt oraş n-ar fi putut să le 
organizeze la fel de bine ca New York-ul, cu atât mai mult 
cu cât gazda era chiar Muzeul Metropolitan. Iluminată 
într-o manieră într-adevăr spectaculoasă şi prevăzută cu 
proiectoare ale căror conuri de lumină se roteau pe cerul 
negru de aprilie, impunătoarea clădire semăna cu un 
imens far călăuzitor ridicat chiar în inima oraşului, şi care 
lumina calea invitaţilor printre coloanele austere ce-i 
flancau faţada neoclasică, străjuită de un banner pe care 
era scris: 


COMORILE VATICANULUI 


Se purtaseră nenumărate discuţii în legătură cu 
amânarea evenimentului sau chiar anularea sa. Din nou, în 
urma unor rapoarte recente primite de la serviciile 
secrete, guvernul hotărâse să ridice nivelul de alertă la 
portocaliu. Pe tot cuprinsul ţării autorităţile locale şi cele 
federale fuseseră avertizate să ia măsurile de precauţie 
necesare. Astfel, trupele Gărzii Naţionale supravegheau 
staţiile de metrou şi podurile, în timp ce poliţia lucra în 
schimburi de câte douăsprezece ore. 

Exista posibilitatea ca expoziţia - având în vedere 
tematica abordată - să fie expusă unui mare pericol. În 
ciuda acestui fapt, voinţa de fier a unora avusese până la 
urmă câştig de cauză şi consiliul director al muzeului 


—13— 


votase în favoarea planului iniţial. Spectacolul avea aşadar 
să se deruleze conform programului, demonstrând astfel 
încă o dată că metropola nu voia să se teamă. 


O femeie tânără cu coafură impecabilă şi dinţi albi, 
strălucitori, stătea cu spatele la muzeu, pregătindu-se 
pentru a treia oară să-şi spună fraza de început. Primele 
două încercări nu-i reuşiseră, dar se pricepuse de minune 
să pară stăpână pe situaţie şi uşor blazată, iar acum îşi lua 
meseria de reporter în serios, fixând obiectivul hotărâtă. 

— Nu-mi amintesc când a găzduit muzeul ultima dată o 
petrecere la care să fi fost invitate atât de multe 
celebrităţi. Fără-ndoială că un astfel de eveniment n-a mai 
avut loc de la expoziţia de artă maiaşă, de acum câţiva ani, 
anunţă ea către cameră în timp ce un bărbat solid, de 
vârstă mijlocie, cobori dintr-o limuzină la braţul unei femei 
osoase, îmbrăcate într-o rochie de seară albastră cu o 
mărime mai mică decât i-ar fi trebuit şi cu un model cam 
îndrăzneţ pentru vârsta ei. 

— Şi iată-l şi pe primar, alături de frumoasa lui soţie, 
spuse reportera dintr-o suflare, propria noastră familie 
regală, care bineînţeles că s-a lăsat aşteptată, aşa cum se 
obişnuieşte în cercurile mondene. 

La fel de încrezătoare în propriile-i afirmaţii, femeia luă 
o mină mai serioasă şi adăugă: 

— Publicul nu a văzut niciodată multe dintre artefactele 
expuse aici în această seară. Au fost păstrate sub cheie 
timp de sute de ani, în galeriile subterane ale Vaticanului, 
ŞI... 

În acel moment, oamenii deja adunaţi începură să fluiere 
şi să aplaude din ce în ce mai tare, întrerupând-o în 
mijlocul propoziției. Cu vocea pierită, îşi luă ochii de la 
obiectiv şi privi către zarva din mulţime. 

Şi-atunci îi văzu pe cei patru bărbaţi călare. 

Caii erau superbi, cu o ţinută dintre cele mai alese: 
falnici şi aroganţi parcă, suri sau murgi, cu coame bogate 
şi cozi negre şi lungi. Dar nu ei, ci călăreţii atrăseseră de 
fapt atenţia şi interesul publicului. 


— 14 — 


Cei patru înaintau pe aceeaşi linie şi purtau armuri 
medievale identice, coifuri cu viziera lăsată, cămăşi de zale 
şi carâmbi cu bride metalice trase peste pantalonii vătuiţi. 
Arătau de parcă tocmai se teleportaseră dintr-o cu totul 
altă epocă. Şi ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, efectul 
era sporit de săbiile lungi care le atârnau la brâu, în teaca 
lor lată. Insă cel mai neobişnuit lucru era că peste armură 
fiecare purta o mantie lungă şi albă, pe care era desenată 
o cruce de un roşu-sângeriu. 

Caii mergeau acum la pas. 

Pe măsură ce cavalerii înaintau agale, ignorând cu 
desăvârşire agitația din jur, mulţimea se înfierbânta din ce 
în ce mai tare, sorbindu-i din priviri. 

— Ei, dar ce-avem aici? Se pare că Vaticanul şi 
conducerea muzeului au scos toţi aşii din mânecă astă- 
seară, şi trebuie să recunoaştem că sunt extraordinari, nu-i 
aşa? se entuziasmă reportera, mulţumindu-se acum să 
treacă de la observaţiile culturale de mai devreme la 
comentarii uşoare. Ce rumoare s-a iscat în mulţime! 

Caii ajunseseră între timp în faţa muzeului, unde se 
întâmplă ceva bizar. În loc să se oprească acolo, se 
întoarseră încet până ce se aliniară cu faţa spre intrare. Cu 
un semn uşor din pinteni, călăreţii îşi îndemnară caii să 
urce pe trotuarul înalt. Continuându-şi apoi drumul 
nestingheriţi, înaintară până în dreptul arcadelor. 

Stând mereu alături unul de celălalt, urcară ceremonios 
treptele abrupte, îndreptându-se hotărâți către intrarea 
principală. 


2 


— Mamă, nu mai pot să mă ţin, exclamă Kim cu o voce 
plângăcioasă. 

Tess Chaykin îi aruncă fiicei sale o privire încruntată. 
De-abia apucaseră să intre toate trei în incinta muzeului - 
ea împreună cu mama ei, Eileen, şi cu Kim - şi Tess 
sperase să poată arunca în fugă o privire la numeroasele 
exponate dinăuntru înainte  să-nceapă discursurile 


— 15 — 


pompoase, flecăreala fără rost şi toate celelalte formalităţi 
inevitabile într-o astfel de ocazie. Dar trebuia să mai 
aştepte, după câte se părea. Kim se comporta ca orice 
copil normal de nouă ani, care se abţine bine mersi, 
aşteptând parcă dinadins momentul cel mai nepotrivit 
pentru a-şi anunţa nevoia disperată de a merge la toaletă. 

— Zău aşa, Kim! 

Holul gemea de lume, iar perspectiva de a-şi croi drum 
prin mulţime ca s-o ducă pe Kim la toaletă nu-i surâdea 
deloc lui Tess. Mama ei, care nu făcea niciun efort să-şi 
ascundă satisfacția, zise într-un sfârşit: 

— O duc eu, tu ia-o înainte. Deşi trebuie să recunosc că 
o meriţi din plin, adăugă ea cu un zâmbet superior. 

In loc de răspuns, Tess se strâmbă scurt la maică-sa, 
după care o privi pe Kim şi-i zâmbi, clătinând din cap. Ca 
de fiecare dată când era rost de supărare, mutrişoara 
aceea de copil cu ochii ei strălucitori şi verzi reuşi din nou 
s-o înduioşeze. 

— Ne vedem în sala mare, zise ea vânturându-şi 
ameninţător arătătorul pe sub nasul lui Kim. Să nu care 
cumva să te pierzi de buni. Nu vreau să-ncep să te caut în 
circul ăsta. 

Kim mormăi ceva şi-şi dădu ochii peste cap, uşor 
exasperată. Tess le privi dispărând în îmbulzeală, apoi se 
întoarse şi porni prin mulţime. 

Sala mare, de fapt imensul foaier al muzeului, era deja 
înţesată de bărbaţi cu păr grizonat şi femei strălucitoare. 
Costumele negre şi rochiile elegante de seară dădeau 
tonul petrecerii şi oriunde te uitai vedeai numai invitaţi 
puşi la patru ace, aşa încât Tess ştia prea bine că face notă 
discordantă. Se simţea nelalocul ei nu numai din cauza 
vestimentaţiei, care în contextul dat lăsa mult de dorit, ci 
şi a disconfortului pe care-l încerca ştiindu-se inclusă în 
aceeaşi categorie cu cei care se aflau în jurul ei, oameni cu 
care nu avea absolut nimic în comun. 


Ceea ce nu ştia însă Tess era că toţi acei oameni care o 
priveau nu-i analizau nici rochia neagră şi prea puţin 


— 16 — 


elegantă, cu pliseuri perfecte ce se terminau cu câţiva 
centimetri mai sus de linia genunchilor, nici stânjeneala 
ce-o cuprindea ori de câte ori lua parte la astfel de 
evenimente mondene plicticoase. Oamenii se uitau la ea şi- 
atât. Intotdeauna se făcea remarcată, ceea ce nu era deloc 
de mirare. Părul ei ondulat, care-i încadra faţa şi ochii 
ageri de-un verde-cald, dându-i un aer seducător, avea 
darul de-a atrage privirile. Nici silueta fermă şi sănătoasă 
a femeii de treizeci şi şase de ani, cu alura ei nonşalantă şi 
mersul sinuos, nu era cu nimic mai prejos, dar cel mai 
atrăgător la Tess era faptul că nu părea câtuşi de puţin 
conştientă de farmecul ei. Din nefericire însă pentru ea, 
întotdeauna se îndrăgostise de cei mai nepotriviţi bărbaţi. 
Ajunsese chiar să se şi mărite cu unul - ultimul pe care-l 
cunoscuse - o greşeală pe care reuşise totuşi de curând s-o 
remedieze. 

Inaintă în sală, unde se trezi înconjurată de frânturi, de 
conversaţie şi de un murmur şters de voci al căror ecou 
răsuna surd între pereţii încăperii, fiindu-i astfel imposibil 
să dea un sens anume sunetelor ce-o bombardau din toate 
părţile. După câte se părea, acustica nu fusese pe lista 
priorităţilor în planurile de construcţie a muzeului. Auzi la 
un moment dat frânturi dintr-un recital de muzică de 
cameră şi, ghidându-se după sunet, ajunse în faţa unui 
cvartet de coarde compus exclusiv din femei care, vârâte 
într-un colţ al sălii, cântau energic la instrumentele lor, 
fără însă a se face auzite pe cât ar fi trebuit, din cauza 
zgomotului. Salutându-i discret cu o simplă înclinare a 
capului pe cei ce-i zâmbeau din mulţime, Tess îşi continuă 
drumul trecând pe lângă nelipsitele aranjamente florale - 
mereu cu flori proaspete - marca Lila Wallace, precum şi 
prin faţa separeului special amenajat unde era expusă 
superba piesă a lui Andrea della Robbia, care-i reprezenta 
pe Madona cu Pruncul în nuanţe de alb şi albastru, şi care 
trona maiestuoasă deasupra tuturor celor prezenţi. Nu era 
însă singurul exponat cu temă religioasă din cadrul 
expoziţiei, alăturându-se multor altor opere în care lisus 
era reprezentat alături de Fecioara Maria şi care 


EA, ji A 


împodobeau galeriile muzeului în acea seară. 

Majoritatea obiectelor expuse erau închise în casete de 
sticlă şi nu era nevoie să le priveşti de două ori ca să-ţi dai 
seama de valoarea lor inestimabilă. Chiar şi pentru cineva 
ca Tess, care nu era o persoană religioasă, erau într- 
adevăr impresionante, ba chiar o  descumpăneau 
întrucâtva, şi pe măsură ce urca grăbită scările ce duceau 
către sala exponatelor, inima începu să-i bată cu putere şi 
o nerăbdare crescândă o cuprinse. 


Înăuntru se aflau piese de altar din Burgundia, din 
alabastru, frumos împodobite şi reprezentând scene din 
viaţa Sfântului Martin, precum şi sute de crucifixe, 
majoritatea din aur şi bătute din belşug cu pietre 
preţioase. Unul dintre acestea, datând din secolul al XII- 
lea, era de fapt o defensă de morsă pe care fuseseră 
sculptate mai bine de o sută de figuri. Mai erau statuete de 
marmură şi racle din lemn care, deşi lipsite acum de 
bogăţiile pe care le adăpostiseră odinioară, rămâneau 
mărturia vie a îndemânării şi priceperii meşteşugarilor 
medievali. Un pupitru de muzică în formă de vultur se 
înălța demn lângă un superb sfeşnic pascal de provenienţă 
spaniolă, înalt de aproape doi metri, care fusese adus chiar 
din apartamentele papei. 

În vreme ce se uita cu nesaţ la diversele minunăţii 
expuse, o cuprinse un uşor sentiment de dezamăgire. 
Niciodată în toţi acei ani de muncă şi cercetări pe teren nu 
îndrăznise să viseze că într-o bună zi va găsi obiecte de o 
valoare comparabilă cu a celor peste care tocmai îşi 
plimbase privirile. Desigur că avusese şansa să 
călătorească prin lume şi să cunoască diferite culturi, una 
mai fascinantă decât cealaltă. Reuşise chiar să descopere 
câteva obiecte inedite care acum erau şi ele expuse în 
câteva muzee de pe glob, însă niciuna dintre săpăturile ei 
nu scosese la lumină ceva destul de important încât să fie 
pus la loc de cinste, în Galeria de Artă Egipteană, de 
exemplu, sau în cea de Artă Primitivă. 

Cine ştie... poate dacă n-aş fi renunţat atunci... Dac-aş 


— 18 — 


mai fi rezistat încă puţin... Dar îşi alungă repede gândul 
din minte. Ştia foarte bine că acea perioadă din viaţa ei se 
încheiase, cel puţin pentru viitorul apropiat. Deocamdată 
trebuia să fie mulţumită cu ce avea şi să încerce să se 
bucure de aceste minunate mărturii ale trecutului din 
poziţia resemnată a spectatorului satisfăcut de ceea ce 
vede. 

Iar priveliştea ce i se înfăţişa era într-adevăr uluitoare. 
Găzduirea unui astfel de eveniment fusese un privilegiu 
excepţional pentru Muzeul Metropolitan, întrucât aproape 
niciunul dintre obiectele trimise de la Roma nu mai fusese 
prezentat publicului larg până atunci. 

Dar asta nu însemna că toate exponatele erau din aur 
sau ornate cu nestemate ce-ţi luau ochii. 

Într-o vitrină din faţa ei, Tess observă un obiect aparent 
banal. Părea a fi un soi de dispozitiv mecanic, cam de 
mărimea unei maşini de scris, dar care aducea mai 
degrabă cu o cutie de aramă. Avea o sumedenie de 
butoane pe partea din faţă, în timp ce din lateral ieşeau 
mai multe pârghii şi pinioane legate între ele. Nu prea se 
încadra în peisaj, înconjurat fiind de-atâta opulenţă. 

Dându-şi pe spate părul lung, se aplecă să-l studieze mai 
bine. Tocmai îşi căuta catalogul când, deasupra siluetei ei 
reflectate pieziş în geamul vitrinei se contură o alta. 

— Dacă încă mai eşti în căutarea Sfântului Graal, va 
trebui să te dezamăgesc. Nu-i aici, îi zise o voce 
mormântală. 

Şi cu toate că trecuseră ani de când n-o mai auzise, o 
recunoscu imediat, înainte chiar să vadă faţa persoanei 
care vorbise. 

— Clive! exclamă ea întorcându-se către fostul ei coleg. 
Ce mai faci? Arăţi trăsnet. 

Ceea ce nu era tocmai adevărat. Deşi nu avea cu mult 
peste cincizeci de ani, Clive Edmondson arăta mult mai 
bătrân. 

— Mersi. Dar zi-mi de tine. Tu ce mai faci? 

— Sunt bine, îi răspunse ea dând uşor din cap. Şi cum 
mai merge treaba cu scotocirea mormintelor? 


— 19 — 


Edmondson îi arătă mâinile. 

— Ce să zic... Notele de plată pentru manichiură mă 
termină, dar în rest toate-s vechi. La propriu, chicoti el. 
Am auzit că te-ai angajat la Institutul Manoukian. 

— Mda. 

— Şi? Cum e? 

— A, e foarte bine, răspunse Tess. 

Dar asta era o altă minciună. Faptul că reuşise să se 
angajeze la prestigiosul institut fusese o mare realizare 
pentru ea, dar lucrurile nu-i mai păreau la fel de 
încurajatoare după ce apucase să vadă ce înseamnă să 
lucrezi acolo. Dar asemenea lucruri nu se spun, ele trebuie 
să rămână secrete, mai ales în cercul relativ restrâns al 
arheologilor, în care bârfa şi duplicitatea sunt la ordinea 
zilei. Încercând să schimbe subiectul spre lucruri mai puţin 
personale, zise: 

— Ştii, chiar mi-e dor de vremea când lucram cu voi pe 
teren. 

Îşi dădu seama că Edmondson nu crede o iotă din ce-i 
spune, după zâmbetul pe care acesta îl avea în colţul gurii. 

— Ei, nu-ți face griji, că n-ai pierdut nimic. N-am ajuns 
încă pe prima pagină a ziarelor. 

— Nu-i vorba de asta, doar că... bâigui ea, întorcându-se 
să arunce o privire fugară la obiectele care-i înconjurau. 
Dac-am fi găsit şi noi măcar unul dintre obiectele de-aici! 
Oricare, nu contează! îşi continuă ea ideea privindu-l cu un 
aer melancolic. Cum se face că noi n-am descoperit 
niciodată nimic de o asemenea valoare? 

— Nu ştiu, dar eu unul nu mi-am pierdut încă speranţa. 
Tu eşti cea care a schimbat şaua cămilei cu un scaun 
confortabil la birou, spuse el sarcastic. Ca să nu mai 
vorbim de muşte, căldura infernală, nisipul fierbinte şi 
mâncarea - asta dacă poţi s-o numeşti aşa. 

— Doamne-Dumnezeule, mâncarea aia oribilă! râse Tess. 
Dacă stau să mă gândesc bine, parcă nu-mi mai e chiar aşa 
dor. 

— Dacă te hotărăşti să te întorci, să ştii că te aşteptăm 
cu braţele deschise. 


— 20 — 


Tess avu o uşoară tresărire nervoasă. Se gândise şi ea 
de nenumărate ori la asta. 

— Nu, nu cred c-o voi face. Cel puţin, nu deocamdată. 

Edmondson afişă un rânjet forţat. 

— O să avem mereu pe aproape o lopată cu numele tău 
scrijelit pe ea, aşa să ştii, îi spuse cu o voce plată, care 
numai entuziastă nu părea. Apoi, pentru câteva momente, 
se aşternu între ei o linişte stânjenitoare. Auzi, reluă el, am 
înţeles că au deschis un bar drăguţ în Sala Egipteană şi 
zice-se că au pe cineva care se pricepe să prepare un 
cocktail ca lumea. Hai să-ţi fac cinste. 

— Ia-o tu înainte şi te ajung din urmă, eu trebuie să le 
aştept pe mama şi pe Kim. 

— A, sunt şi ele cu tine? 

— Da. 

— O, i-auzi! Trei generaţii Chaykin în aceeaşi încăpere! 
Asta trebuie să fie tare interesant! 

— Să nu zici că nu ţi-am zis. 

— Am luat la cunoştinţă, zise Edmondson dând din cap 
amuzat şi depărtându-se încetişor. Hai că ne vedem mai 
târziu. Să nu cumva să te-ascunzi de mine. 


Afară, sub arcadele de la intrare, atmosfera era 
electrică. Cameramanul se chinuia să prindă unghiul 
propice din care să poată filma fără a fi îmbrâncit de 
mulţimea ce aplauda frenetic şi exclama la unison, 
zădărnicind orice efort al reporterei de a se face auzită în 
timpul transmisiei în direct. Rumoarea crescu brusc în 
momentul în care un bărbat scund, dar bine făcut, 
îmbrăcat în uniforma cafenie a paznicilor de la forţele de 
securitate îşi părăsi postul şi se îndreptă cu paşi grăbiţi 
către cei patru călăreţi care, după toate aparențele, aveau 
intenţia de a pătrunde în muzeu. 

Deşi nu se uita decât cu coada ochiului, cameramanul îşi 
dădu seama că lucrurile nu decurgeau conform planului. 
Mersul hotărât al ofițerului şi gesturile sale sigure şi 
precise arătau că acesta nu era deloc de aceeaşi părere cu 
cei patru cavaleri. 


i) ju 


Odată ajuns în dreptul lor, agentul îşi ridică mâna 
dreaptă cu o mişcare fermă pentru a le semnala să se 
oprească, blocându-le calea. Cavalerii îşi struniră caii, dar 
animalele începură să sforăie şi să dea nervos din copite, 
vădit nemulţumite că erau ţinute în frâu pe scări. 

Se anunţa deci o dispută. De fapt, după câte observa 
operatorul, bărbatul în uniformă vorbea cam de unul 
singur, căci niciunul dintre cavaleri nu reacţiona în vreun 
fel la cuvintele sale. 

Intr-un final însă, unul dintre ei luă atitudine. Cu gesturi 
domoale, studiate, aidoma unui actor de teatru, cavalerul 
care se afla în imediata vecinătate a ofițerului, un munte 
de om, îşi scoase sabia din teacă şi o ridică deasupra 
capului, generând un nou ropot de aplauze şi bliţuri 
incandescente. inea sabia nemişcată, cu amândouă 
mâinile, cu privirea aţintită înainte şi fără să se clintească. 

Deşi atent la obiectiv, cameramanul se uita cu coada 
ochiului şi la ce se mai întâmpla în jur, aşa încât zări un 
amănunt interesant. Grăbit, mută imaginea pe chipul 
ofițerului. 

Ce i se citea omului pe fața? Jenă? Sau poate 
consternare? Abia mai apoi îşi dădu seama că acea 
expresie nu trăda altceva decât teamă. 

Mulțimea era în delir, aplaudând şi ovaţionând febril. 
Instinctiv, cameramanul mări uşor planul, ca să-l includă în 
cadru şi pe călăreț. 

Exact în acel moment cavalerul îşi cobori brusc sabia, al 
cărei tăiş străluci cu licăriri amenințătoare în lumina 
artificială înainte de a izbi ţeasta bărbatului puţin mai jos 
de ureche dintr-o singură mişcare perfect arcuită, cu o 
forţă şi o viteză suficiente pentru a spinteca oasele şi 
carnea. 

În secunda imediat următoare din mulţime se auzi un 
murmur general de uimire, care în curând se transformă în 
urlete isterice de groază ce răsunau adânc în negura 
nopţii. Cel mai tare dintre toţi însă zbiera colega sa, 
reportera, care-l apucase strâns de braţ şi nu-i mai dădea 
drumul, motiv pentru care imaginea începu să-i joace în 


299 


obiectiv, până când cameramanul îi făcu vânt cu cotul ca 
să poată filma mai departe. 

Capul ofițerului căzu greoi la pământ şi-ncepu să se 
rostogolească hidos pe scările de la intrare, lăsând în urma 
lui o dâră roşiatică de sânge. Şi după un răstimp ce păru o 
eternitate, trupul decapitat se prăbuşi inert într-o parte, 
împroşcând cu sânge de jur-împrejur, ca o arteziană. 

Tinerii din primele rânduri ţipau şi ei cât îi ţinea gura, 
îmbulzindu-se să fugă cât mai departe şi călcându-se în 
picioare, în timp ce alţii, aflaţi mai în spate, nu înțelegeau 
prea bine ce se întâmplă şi-n loc să fugă se încăpăţânau să 
înainteze, convinşi fiind că ratau ceva nemaivăzut. Curând 
se iscară o-nvălmăşeală şi-o busculadă din care nu mai 
răzbătea nimic altceva decât urlete îngrozite de durere şi 
spaimă. 

Ceilalţi trei cai începură să dea semne de nerăbdare, 
dând nărăvaş din copite şi trăgând de hăţuri într-o parte. 
Atunci unul dintre cavaleri strigă: 

— Înainte, înainte! 

Călăul ofițerului dădu primul pinteni calului, care porni 
în galop către uşile larg deschise ale intrării principale. 
Ceilalţi trei porniră la fel de iute, urmându-l îndeaproape. 


3 


Din sala mare a muzeului, Tess auzi ţipetele de afară şi- 
şi dădu imediat seama că se-ntâmplă ceva extrem de grav. 
Nici nu apucă bine să se întoarcă spre intrare că zări 
primul cal năvălind pe uşă, printre bucăţi de sticlă spartă 
şi aşchii ce săreau în toate părţile, aducând în urma lui tot 
haosul de-afară. În curând, mulţimea aşezată şi calmă a 
invitaţilor eleganţi se transformă într-o gloată atavică, în al 
cărei vârtej ameţitor bărbaţi şi femei deopotrivă se 
îmbrânceau şi se împingeau care mai de care, ţipând şi- 
ncercând să fugă din calea cailor în galop. 

Trei dintre călăreţi dădură iama prin mulţime fără să se 
uite în stânga şi-n dreapta, lovind vitrinele cu sabia până 
ce le făcură ţăndări şi călcând nestingheriţi sub copitele 


Da 


cailor atât cioburile, cât şi exponatele sparte sau distruse 
în totalitate. 

Tess se trezi luată pe sus în momentul în care zeci de 
oaspeţi încercară să-şi croiască drum spre ieşire. Împinsă 
într-o parte, îşi aruncă privirea prin sală, căutându-le pe 
mama ei şi pe Kim. Unde-or fi? Nu le vedea nicăieri. La 
dreapta, la o distanţă apreciabilă, caii se-nvârteau şi se 
roteau întruna, distrugând tot ce le stătea în cale, fie 
exponate, fie invitaţi, pe care îi izbeau de pereţi sau îi 
proiectau direct în vitrine, şi ale căror urlete şi gemete de 
durere răsunau în sala spațioasă. Printre victime, Tess îl 
zări şi pe Clive Edmondson, pe care unul dintre cai îl izbi 
violent în momentul în care făcu un pas înapoi, aruncându- 
l într-o parte. 

Caii sforăiau nervoşi, cu spume la bot, cu nările umflate, 
iar călăreţii se aplecau şi, iuți de mână, apucau diverse 
obiecte strălucitoare de pe rafturile sparte, îndesându-le în 
sacii agăţaţi de şei. În dreptul intrării, mulţimea înnebunită 
ce încerca să iasă împiedica eforturile poliţiştilor de a 
pătrunde în incintă, forţele de ordine văzându-se 
neputincioase în faţa gloatei disperate. 

La un moment dat, unul dintre cai se întoarse brusc, 
lovind din lateral o statuie a Fecioarei Maria, care căzu pe 
podea şi se făcu ţăndări. Copitele calului tropăiră peste 
rămăşiţe, zdrobind în cele din urmă şi bucata care mai 
păstra intacte mâinile Fecioarei, împreunate pentru 
rugăciune. li veni apoi rândul unei frumoase tapiserii, care 
fu smulsă din perete şi călcată în picioare nu numai de cei 
patru cai, ci şi de oameni. Mii şi mii de ochiuri lucrate cu o 
strădanie minuțioasă, rupte şi deşirate în doar câteva 
clipe. Urmă apoi o altă vitrină, din care în momentul 
prăbuşirii ţâşni o mitră episcopală în nuanţe de alb şi 
auriu, alături de cioburi de sticlă, şi se pierdu şi ea în 
îmbulzeală, însoţită la doar câteva secunde de o togă în 
culori asortate, care pluti un timp uşoară prin aer, 
asemenea unui covor fermecat, până să-şi găsească 
sfârşitul tot sub tălpile necruțătoare ale mulţimii. 

Trăgându-se grăbită din calea călăreţilor, Tess privi spre 


capătul coridorului, pe la jumătatea căruia îl văzu pe cel 
de-al patrulea cavaler, iar undeva mai în spate, tocmai la 
celălalt capăt, zări o altă grămadă de oameni - parcă şi 
mai mare - care fugeau care-ncotro, refugiindu-se pe unde 
puteau. Le căută din nou cu privirea pe fiica şi pe mama ei. 
Unde-or fi? Au păţit oare ceva? Se chinuia să se uite cât 
mai atent la feţele din mulţime, doar-doar le va putea 
desluşi figurile cunoscute, dar degeaba. Nu erau acolo. 

Auzind undeva în spate o voce autoritară, Tess se 
întoarse brusc şi observă că forţele de ordine reuşiseră 
până la urmă să răzbească prin mulţimea bezmetică ce se- 
nghesuia să iasă. Cu armele scoase şi strigând unul la 
celălalt ca să acopere vacarmul dinăuntru, poliţiştii erau 
pe punctul de a-l încercui pe unul dintre cei trei călăreţi, 
care însă scoase iute de sub mantia albă o armă de mici 
dimensiuni. Din instinct, Tess se ghemui la podea şi-şi 
acoperi capul cu mâinile, dar nu înainte de a-l vedea pe 
cavaler rotindu-şi arma dintr-o parte într-alta şi slobozind 
un prim ropot de gloanţe al căror zgomot sec umplu 
încăperea. În secunda următoare vreo zece oameni căzură 
la podea, inclusiv poliţiştii, bucăţile de sticlă şi vitrinele 
sparte din jurul lor fiind acum împroşcate cu sânge. 

Incă chircită pe jos şi cu inima bătându-i să-i spargă 
pieptul, Tess încercă din răsputeri să stea nemişcată, deşi 
ceva dinlăuntrul ei o îmboldea să se ridice şi s-o ia la fugă. 
Observă că doi dintre cavaleri ţineau acum şi ei în mână 
arme automate asemănătoare cu cea pe care tovarăşul lor 
tocmai o folosise. Gloanţele se loveau de pereţi şi apoi 
ricoşau, sporind haosul, panica şi nebunia dinăuntru. Unul 
dintre cai făcu pe neaşteptate un pas înapoi, 
dezechilibrându-şi călăreţul, ale cărui braţe fluturară 
nesigure prin aer în timp ce automatul se descărcă într-o 
ploaie de gloanţe care nimeriră mai întâi partea de sus a 
peretelui, apoi tavanul, distrugând modelele ornamentale 
şi muşcând din tencuiala ce cădea bucăţele-bucăţele peste 
capetele invitaţilor care fie se fereau, ascunzându-se pe 
unde puteau, fie urlau speriaţi. 

Pitită în spatele unei vitrine, Tess trase cu ochiul să vadă 


— 25 — 


ce se întâmplă, în vreme ce mintea îi lucra febril analizând 
posibilele căi de scăpare. La dreapta ei, după trei rânduri 
de exponate, zări o uşă ce dădea într-o altă galerie, aşa 
încât se forţă să-şi urnească picioarele amorţite şi se- 
ndreptă într-acolo cu paşi mărunți şi repezi. 

Tocmai când era în dreptul celui de-al doilea rând, îl 
văzu pe al patrulea cavaler venind direct către ea. Se feri 
din calea lui lăsându-se în jos, dar urmărindu-l cu priviri 
furişe cum se avânta nestingherit printre rândurile de 
exponate încă intacte, de parcă n-ar fi avut nicio legătură 
cu dezastrul şi isteria provocate de ceilalţi trei. 

La mai puţin de doi metri distanţă, călăreţul îşi struni 
calul şi se opri brusc, şi Tess aproape că simţi respiraţia 
sacadată a animalului scăldându-i tâmplele. Se lăsă atunci 
la pământ, lipindu-se de vitrina din faţa ei, de care îşi 
încleştase mâinile de parc-ar fi fost ultima ei salvare, 
încercând să-şi mai domolească bătăile iuți ale inimii. Nu-şi 
ridică privirea decât atunci când zări silueta cavalerului 
reflectată în vitrinele din jur, drept şi neclintit în şa, cu 
zalele şi cu mantia lui albă. Părea preocupat de o vitrină 
anume, pe care o privea cu interes. 

Era cea pe care o studiase şi Tess când se întâlnise cu 
Clive Edmondson. 

Amuţită şi îngrozită, îl privi pe cavaler cum îşi scoate 
sabia din teacă, o ridică deasupra capului, izbeşte vitrina 
cu putere, făcând-o ţăndări şi umplând podeaua cu un 
covor de cioburi fine. Apoi, vârând sabia înapoi în locaşul 
ei, călăreţul se aplecă uşor în şa, luă cutia aceea ciudată 
cu butoane şi pârghii şi o ţinu în mâini pentru câteva 
momente, contemplând-o parcă. 

Deşi abia mai respira, în ciuda instinctului de conservare 
pe care credea că-l posedă, Tess simţea că trebuie să vadă 
ce se petrece. Neputându-şi înfrânge curiozitatea, se 
aplecă într-o parte a vitrinei şi-şi scoase capul doar atât cât 
să poată trage cu coada ochiului. 

Bărbatul se uită captivat la bizarul mecanism încă vreo 
câteva secunde, cu venerație parcă, după care murmură 
câteva cuvinte, abia audibile. 


— 26 — 


— Veritas vos libera... 

Tess îl privi fascinată şi parcă era în transă luând parte 
la acest ritual tainic, dar atât ea, cât şi cavalerul fură brusc 
treziţi din reveria lor de un nou ropot de gloanţe. 

Călărețul îşi trase calul de căpăstru, întorcându-l spre 
Tess, şi ochii săi, deşi umbriţi de viziera coifului, îi 
întâlniră pentru o clipă pe ai ei. Ea simţi cum i se opreşte 
inima în piept şi se ghemui şi mai mult, paralizată de 
spaimă. Calul începu apoi să tropăie către ea, îndreptându- 
se direct spre ascunzătoarea ei, exact spre ea... 

O depăşi însă scurt şi, chiar în momentul în care trecea 
prin dreptul ei, îl auzi pe călăreț strigându-le celorlalţi: 

— Haideţi! Plecăm! 

Ridicându-se în picioare, Tess îl văzu pe cavalerul solid 
care trăsese primul gonindu-i de la spate pe câţiva oameni 
pe care-i izolă într-un colţ al sălii, în dreptul scărilor. 
Printre ei, Tess îi recunoscu pe arhiepiscopul de New York, 
pe primar şi pe soţia acestuia. Căpetenia făcu un semn 
discret din cap şi-atunci cavalerul dădu pinteni calului şi se 
avântă în mica mulţime înspăimântată, o apucă pe femeia 
care încerca în van să se împotrivească şi o ridică în şa 
fără efort. li ţintui apoi pistolul la tâmplă, moment în care 
ea amuţi, cu gura încă deschisă într-un țipăt fără glas. 

Speriată şi înfuriată, dar fără nicio putere, Tess îi privi 
pe cei patru îndreptându-se spre ieşire. Cavalerul care se 
afla în frunte, singurul care nu avea armă, era totodată 
singurul care nu avea legat de şa un sac umplut cu 
exponate. Şi-n vreme ce călăreţii galopau prin galeriile 
muzeului, Tess se ridică în picioare şi-şi croi drum printre 
cioburi, în căutarea mamei şi a fiicei ei. 

Cavalerii năvăliră pe uşile muzeului, în lumina vie a 
reflectoarelor. In ciuda ţipetelor celor speriaţi şi a 
gemetelor răniților, brusc se lăsă o tăcere spartă doar de 
câteva strigăte - voci de bărbaţi, ale poliţiştilor mai cu 
seamă, lansând ordine scurte: „Nu mai trageţi!”... 
„ostatică”... „Nu mai trageţi!” 

Cei patru cavaleri coborâră treptele, cel cu ostatica 
protejat în spatele celorlalţi trei. Înaintau cu mişcări 


rapide, dar nu grăbite, impasibili la auzul sirenelor de 
poliţie care se apropiau, şi în câteva clipe dispărură în 
întunericul din Central Park. 


4 


Sean Reilly stătea în capul scărilor de la intrarea în 
muzeu, atent să nu treacă dincolo de zona marcată de 
poliţie cu banda specifică galben cu negru. Îşi trecu mâna 
prin părul scurt şi castaniu în timp ce studia conturul 
trasat cu cretă pe pavaj, acolo unde zăcuse corpul 
decapitat al paznicului. Urmă apoi cu privirea dâra de 
sânge întreruptă, care se-ntindea în jos pe scări până într- 
un punct unde un marcaj oval de dimensiunile unei mingi 
de baschet semnala locul până unde se rostogolise capul. 

Nick Aparo veni şi el lângă colegul său şi privi desenele 
de după umărul acestuia. Avea o faţă rotundă, un început 
de chelie, şi era cu zece ani mai în vârstă decât Reilly, care 
avea treizeci şi opt de ani. Era un bărbat cu o înfăţişare 
comună, de statură potrivită şi nu foarte solid. Avea acel 
tip de trăsături pe care le puteai uita cu uşurinţă chiar în 
timp ce discutai cu el, un lucru extrem de util pentru un 
agent şi de care se folosise cu mare succes în toţi acei ani 
de când se cunoşteau. Întocmai ca Reilly, peste costumul 
elegant şi negru purta un pardesiu bleumarin larg, pe 
spatele căruia erau imprimate cu alb trei litere de-o 
şchioapă: FBI. Privind marcajele disparate gura i se 
schimonosi într-o grimasă de dezgust. 

— Nu cred că-i va fi foarte greu medicului legist să-şi 
dea seama ce s-a petrecut aici, zise el. 

Reilly îl aprobă dând uşor din cap. Nu-şi putea dezlipi 
ochii de pe conturul oval unde fusese capul paznicului, în 
dreptul căruia nu se mai vedea acum decât o băltoacă de 
sânge negru şi închegat. De ce oare, se întrebă el, să mori 
împuşcat sau înjunghiat pare mult mai puţin înfricoşător 
decât să ţi se reteze capul? Îi trecu apoi prin minte că, de 
fapt, în unele părţi ale lumii decapitarea reprezintă încă 
procedura standard de execuţie oficială. Mai precis, în 


— 28 — 


acele ţări din care proveneau teroriştii ale căror intenţii 
puseseră forţele de ordine americane pe jar, pregătite să 
intervină în caz de nevoie; terorişti în căutarea cărora 
Reilly îşi petrecea zilele şi nopţile deopotrivă. 

Se întoarse către Aparo. 

— Ce se mai aude în legătură cu soţia primarului? 

După ultimele informaţii, aceasta fusese abandonată în 
parc, împreună cu cei patru cai. 

— A, e doar în stare de şoc. Cred că egoul ei e mult mai 
rănit decât dosul. 

— Numai bine s-a nimerit şi cu alegerile care bat la uşă. 
Ar fi păcat să nu se speculeze pe seama rănilor ăstora! Păi, 
degeaba să fi suferit femeia? zise Reilly uitându-se de jur- 
împrejur, încă zguduit de ceea ce se petrecuse cu ceva 
timp înainte exact în locul unde stătea el acum. 

— Tot n-avem nicio veste de la filtrele rutiere? 

Pe o rază cam de zece străzi de jur-împrejurul muzeului 
fuseseră instalate bariere şi filtre în trafic, iar accesul în şi 
din Manhattan pe poduri sau prin tuneluri fusese şi el 
oprit. 

— Nimic. Tipii ăştia ştiau foarte bine ce fac. N-au venit 
aici să aştepte taxiul. 

Reilly încuviinţă. Da. Profesionişti. Au lucrat ca la carte. 

Nemaipomenit! 

De parcă în ziua de azi trebuie să fii profesionist ca să 
distrugi! Amatorii se pricep la fel de bine să facă prăpăd. 
Nu-ţi trebuie decât câteva lecţii de zbor sau un camion plin 
de îngrăşământ chimic, la care mai adaugi o doză de 
nebunie sau de tendinţe sinucigaşe - de care lumea nu 
duce deloc lipsă, după câte se pare. 

În timp ce-şi plimba ochii în tăcere peste scena 
devastată, simţi cum îl cuprinde un sentiment crescând de 
frustrare şi furie. Caracterul întâmplător al acestor acte 
nesăbuite şi mortale şi mai ales tendinţa lor aparentă de a 
se produce atunci când victimele se aşteaptă cel mai puţin 
nu încetau să-l revolte şi totodată să-l uimească. Cu toate 
astea, era ceva ciudat în legătură cu scena din faţa lui, 
ceva ce-l nedumerea. Îşi dădu seama că era straniu de 


— 29 — 


detaşat, stând acolo şi tot întorcând lucrurile pe-o parte şi 
pe alta. Parcă totul era dintr-odată mult prea extrem, prea 
venit din altă lume ca să fie adevărat şi credibil, mai ales 
după scenariile negre şi dezastruoase pe care le tot 
discutase cu colegii săi în ultimii ani. Se simţea ca un copil 
țintuit locului fără voia lui undeva în afara arenei circului, 
şi a cărui atenţie la principala atracţie a spectacolului era 
constant distrasă de o altă reprezentaţie neînţeleasă şi 
confuză. Dar, deşi această senzaţie îl deranja, îi era şi 
recunoscător întrucâtva, ceea ce îl enerva într-o mare 
măsură. 

Lucrând ca agent special şi coordonator zonal al Unităţii 
pe Probleme de Terorism Intern din cadrul FBI, bănuise că 
departamentul său va fi însărcinat cu rezolvarea cazului 
din momentul în care răspunsese la telefonul primit de la 
sediu. Lua ca pe o provocare şi un exerciţiu al minţii 
munca minuțioasă de a coordona activitatea zecilor de 
agenţi şi ofiţeri de poliţie pe care-i avea în subordine, 
alături de criminalişti, tehnicieni de laborator, psihologi, 
fotografi şi mulţi alţii. Făcea ceea ce-şi dorise dintotdeauna 
să facă. 

Şi dintotdeauna simţise că munca lui ar putea lăsa ceva 
în urmă. Mai bine spus, era convins că strădaniile sale 
servesc la ceva, că nu se zbate în zadar. 


Această încredere în sine i se dezvoltase pe vremea când 
era student la drept. Simţise încă de pe-atunci că lumea e 
plină de nedreptăţi - iar moartea tatălui său, pe când el 
avea doar zece ani, fusese o dureroasă dovadă în acest 
sens - şi voia s-o poată transforma într-un loc mai bun, 
dacă nu pentru el, măcar pentru ceilalţi. Dorinţa i se 
întipărise definitiv în suflet într-o zi când, în timp ce studia 
şi se pregătea să scrie o lucrare despre o crimă pe motive 
rasiale, participase la o adunare a susținătorilor 
supremaţiei rasei albe. Evenimentul avusese un impact 
major asupra lui Reilly, care simţise că în acea zi privise 
răul în faţă; începând de atunci îl mânase nevoia de a 
înţelege fenomenul mult mai în profunzime, pentru ca mai 


— 30 — 


apoi să poată lupta împotriva lui cu eficacitate. 

Planurile sale iniţiale nu se-mpliniseră însă aşa cum îşi 
dorise. Sub influenţa idealismului tinereţii, luase hotărârea 
să devină pilot. Ideea de a lupta împotriva răului din 
cabina unui Tomcat metalizat îi păruse la început genială. 
Din fericire, Reilly era exact tipul de recrut de care Marina 
americană avea nevoie. Din nefericire însă, ei aveau cu 
totul alte planuri pentru el. Marina era plină de tineri piloţi 
care de-abia aşteptau să manevreze un Top Gun, şi deci nu 
de piloţi duceau ei lipsă, ci de avocaţi. Superiorii săi 
încercară în fel şi chip să-l convingă să se înscrie în Corpul 
Judecătoresc şi într-o primă fază ideea chiar îi surâsese lui 
Reilly, dar până la urmă renunţase şi îşi concentrase în 
schimb atenţia asupra examenului de barou în urma căruia 
ar fi obţinut dreptul de practică în Indiana. 

Insă încă o dată destinul îi deschisese o nouă poartă, de 
data aceasta fără cale de întoarcere, atunci când în incinta 
unui butic cu cărţi la mâna a doua se întâlnise din 
întâmplare cu un agent FBI pensionat, care de-abia aştepta 
să-i povestească despre munca lui. Omul îl încurajase să-şi 
caute de lucru în cadrul FBI şi, îndată ce trecuse examenul 
de barou, Reilly se dusese să-şi depună dosarul. Ştia că şi-a 
găsit menirea, deşi mama lui nu era prea încântată de 
faptul că fiul ei îşi tocise coatele timp de şapte ani pe 
băncile universităţii pentru ca acum să se mulţumească cu 
o slujbă pe care ei îi plăcea s-o descrie ca „tot un fel de 
poliţist, dar de un rang mai înalt”. 

Nu trecuse nici măcar un an de când lucra în biroul său 
din Chicago, înghesuit ca orice începător într-un cotlon 
strâmt şi întunecos, făcând de pază şi patrulând străzile în 
urmărirea vreunui hoţ sau a vreunei bande de traficanţi de 
droguri, când într-o zi, mai precis pe data de 26 februarie 
1993, lucrurile luaseră o întorsătură neaşteptată. Era ziua 
când în parcarea de la World Trade Center avusese loc un 
atentat cu bombă, în urma căruia şase oameni muriseră şi 
peste o mie fuseseră răniţi. Atentatorii plănuiseră de fapt 
să prăbuşească unul dintre turnuri peste celălalt şi 
totodată să declanşeze un nor de cianură. Singurul lucru 


=3]=— 


care le încurcase planurile a fost de ordin financiar, căci 
nu mai avuseseră bani suficienţi pentru a-şi duce intenţiile 
la bun sfârşit. Nu avuseseră suficiente canistre pentru a 
detona bomba care, în afara faptului că nu ar fi avut 
oricum puterea necesară pentru scopul menit, fusese 
fixată şi pe coloana nepotrivită, şi anume una care nu 
făcea parte din structura de rezistenţă a turnului. 

Atacul, deşi eşuat, a constituit un puternic semnal de 
alarmă pentru forţele de securitate. Fusese dovada vie a 
faptului că un grup de terorişti de joasă speţă şi nu foarte 
dotați din punct de vedere tehnic putea, chiar cu resurse 
financiare limitate, să producă pagube însemnate. Din 
acea zi, toate agenţiile de informaţii şi securitate 
începuseră să ia măsuri administrative de realocare a 
fondurilor în vederea prevenirii acestui nou tip de 
ameninţare. 

Aşa se face că, la mai puţin de un an de când Reilly 
intrase în rândurile Biroului, devenise coordonator zonal la 
sucursala din New York, care avea o veche reputaţie de cel 
mai nepotrivit loc de muncă, din pricina nivelului de trai 
foarte ridicat, a frecventelor blocaje în trafic, precum şi din 
cauză că, dacă voiai să stai într-un apartament ceva mai 
mare decât o debara, erai obligat să-ţi cauţi o locuinţă în 
afara oraşului. Dar având în vedere că New York oferise 
dintotdeauna mult mai multă agitaţie şi acţiune decât 
oricare alt oraş, a fi detaşat la filiala newyorkeză era visul 
oricărui tânăr şi naiv agent special. Aşa fusese şi Reilly 
când Biroul îl trimise să lucreze aici, dar acum el nu mai 
era nici tânăr şi nici naiv. 


Privind în jur, Reilly ştia prea bine că tot acel haos ce-l 
înconjura îi va acapara timpul şi mintea pentru o bună 
bucată de timp de-acum înainte. Îşi aduse aminte să-l sune 
pe părintele Bragg a doua zi dimineaţă, să-i spună că nu 
ajunge la antrenamentul de softball?. Îi părea rău că nu se 
putea duce, mai ales că n-ar fi vrut să-i dezamăgească pe 


? Joc similar cu baseball-ul, dar jucat pe un teren mai mic şi cu o minge 
mai moale, de unde şi numele (soft = moale) (n.tr.). 


— 32 — 


copii. Dacă existau anumite momente în viaţa sa când nu 
se lăsa copleşit de problemele de la muncă, acestea erau 
nelipsitele  dimineţi de duminică petrecute în parc. 
Probabil că şi duminica asta va fi tot în parc, dar din cu 
totul alte motive, mult mai puţin plăcute. 

— Vrei să vezi şi ce e înăuntru? îl întrebă Aparo. 

— Da, îi răspunse Reilly ridicând din umeri şi aruncând o 
ultimă privire la imaginea de coşmar ce i se înfăţişa 
înaintea ochilor. 


5 


Păşind cu grijă alături de Aparo peste cioburile şi 
molozul dinăuntru, Reilly începea să-nţeleagă adevărata 
dimensiune a dezastrului. 

Peste tot pe podea zăceau împrăştiate exponate rare şi 
relicve de mare preţ, majoritatea distruse iremediabil. 
Poliţia nu sigilase încă sala mare a muzeului, care era de 
fapt în întregimea sa aşa-numitul „loc al crimei”, în care 
accesul civililor era interzis. Podelele semănau cu un 
tablou reprezentând o scenă apocaliptică în natură moartă: 
bucăţi de marmură, cioburi de sticlă, pete de sânge, toate 
constituindu-se în posibile preţioase indicii în care 
anchetatorii se puteau cufunda în voie pentru a emite apoi 
diverse teorii, dar care la fel de bine ar fi putut să nu le 
ofere nimic relevant pentru rezolvarea misterului. 

Uitându-se rapid la cei  zece-doisprezece agenţi 
anchetatori care se căzneau în halatele lor albe să 
catalogheze şi să verifice sistematic starea exponatelor 
mai mult sau mai puţin distruse şi cărora li se alăturaseră 
pe parcursul investigaţiei şi agenţii din EED - Echipa de 
Evaluare a Dovezilor din cadrul Biroului - Reilly îşi făcu în 
minte o listă cu toate punctele stabilite până acum 
referitor la caz şi le trecu în revistă pe fiecare în parte. 
Aşadar, au fost patru bărbaţi călare. Asta ştim sigur. Cinci 
morţi, din care trei poliţişti, un paznic şi un civil. Alţi patru 
ofiţeri de poliţie şi mai mult de zece civili cu răni provocate 
de gloanţe, două dintre cazuri fiind grave. Incă vreo 


douăzeci şi patru de persoane cu tăieturi de la vitrinele 
sparte, şi de două ori mai multe cu vânătăi sau lovituri 
minore. Şi bineînţeles că mai erau şi persoanele aflate încă 
în stare de şoc, din cauza cărora psihologii aveau ce face 
mai multe luni de-acum înainte. 

De cealaltă parte a holului, Tom Jansson, directorul 
adjunct, discuta cu căpitanul detectivilor de la Secţia 19 de 
Poliţie, un lungan slab ca o scândură. Cei doi vorbeau 
aprins despre aspectul jurisdicţional al cazului, care iscase 
dispute încă de la început. Legătura evidentă cu Vaticanul, 
precum şi probabilitatea din ce în ce mai mare ca 
incidentul să fi fost plănuit de anumite grupări teroriste 
aveau drept urmare preluarea cazului - care în prezent 
aparţinea poliţiei newyorkeze - de către FBI. Partea bună 
a lucrurilor era că în urmă cu mai mulţi ani cele două 
instituţii încheiaseră un acord în baza căruia poliţia din 
New York îşi asuma public toate meritele pentru orice 
arestare, indiferent de autoritatea care o efectuase în fapt. 
Înțelegerea era ca FBl-ul să iasă la rampă doar în 
momentul în care cazul ajungea în faţa instanţei de 
judecată, chipurile ca să se asigure că inculpatul va fi 
condamnat. Doar atunci aveau să-şi primească şi ei 
binemeritatele laude. Cu toate astea, deseori mândria şi 
orgoliul rănit al unora stăteau în calea bunei cooperări 
dintre Birou şi forţele poliţieneşti, ceea ce părea că se- 
ntâmplă şi-n seara asta. 

Aparo îi strigă unui bărbat pe care Reilly nu-l cunoştea 
să se apropie şi i-l prezentă drept detectivul Steve 
Buchinski. 

— O să ne-ajute Steve până ce masculii ăştia îşi termină 
de disputat teritoriul! îl înştiinţă Aparo, arătând cu o 
mişcare a capului către superiorii lor care încă se mai 
certau. 

— Să-mi spuneţi dacă aveţi nevoie de ceva, zise 
Buchinski. Şi eu vreau la fel de mult ca voi să pun mâna pe 
nenorociţii ăştia! 

Lui Reilly îi plăcu această frază de început, şi-i zâmbi 
mulţumit poliţistului a cărui faţă avea trăsături ferme, 


— 34 — 


dure. 

— Cercetaţi bine strada. Va trebui să vedem ce găsim 
acolo. lar voi aveţi atât resursele umane, cât şi relaţiile 
necesare pentru asta. 

— Deja am început. Dacă e nevoie, o să mai fac rost de 
nişte scuturi de la cei din Central Park. N-o să fie o 
problemă, promise Buchinski. În imediata vecinătate a 
Secţiei 19 de Poliţie era cea din Central Park, ai cărei 
ofiţeri călări patrulau pe străzile adiacente. Gândindu-se 
mai bine, Reilly se întrebă dacă nu cumva exista o legătură 
între ei şi cei patru cavaleri misterioşi şi-şi propuse să 
verifice mai târziu. 

— Ne-ar prinde bine şi câţiva oameni în plus pentru 
anchetă şi interogatorii, îi spuse Reilly poliţistului. 

— Mda... Se pare că de martori nu ducem lipsă. Or să ne 
dea gata, adăugă Aparo, arătând scările impunătoare ce 
duceau la etajul întâi, unde sălile de expoziţie şi birourile 
fuseseră transformate în camere de interogatorii. 

Uitându-se în jur, Reilly o zări pe Amelia Gaines, unul 
dintre agenţi, care cobora scările dinspre galerie. 
Frumoasa şi ambiţioasa roşcată fusese desemnată de 
Jansson să se ocupe de interogarea martorilor. O decizie 
foarte înţeleaptă de altfel, din moment ce tuturor le făcea 
plăcere să vorbească cu Amelia Gaines. În spatele ei era o 
blondă care ducea în braţe o fetiţă ce-i semăna leit. Fiica 
ei, fără-ndoială, îşi zise Reilly. Micuța părea că doarme 
dusă. 

Reilly se uită mai atent la faţa femeii blonde. De obicei 
prezenţa Ameliei era atât de fascinantă, încât orice altă 
femeie era inevitabil eclipsată în preajma ei. 

Dar nu şi aceasta. 

Chiar şi în prezenţa Ameliei şi cu un copil în braţe, avea 
ceva misterios şi captivant, şi nu puteai să n-o observi. 
Ochii lor se întâlniră scurt înainte ca ea să privească în jos, 
către harababura de pe podea. Indiferent cine era femeia 
asta, se vedea clar că e bulversată şi speriată. 

Reilly o privi îndreptându-se către uşă, înaintând cu 
greu printre molozul şi cioburile de pe jos. Era urmată 


—35— 


îndeaproape de o altă femeie, ceva mai în vârstă, dar care 
semăna puţin cu ea. leşiră împreună din muzeu. 

Adunându-şi gândurile, Reilly se întoarse către cei doi 
bărbaţi. 

— Prima fază a anchetei e oricum o mare pierdere de 
timp, dar tot va trebui să respectăm procedura şi să 
vorbim cu toţi martorii. De data asta nu ne putem permite 
să fim expeditivi. 

— Mda, în cazul de faţă, pierdere de timp e puţin spus. 
La urma urmei, toată drăcovenia e oricum pe casetă, 
răspunse Buchinski arătând către o cameră video şi apoi 
către alta, într-un alt colţ al camerei, ambele făcând parte 
din sistemul de securitate al muzeului. Ca să nu mai 
vorbim despre materialele filmate de-afară de echipele de 
televiziune. 

Reilly ştia şi el foarte bine din propria-i experienţă că 
sistemele de securitate pot fi extrem de folositoare în cazul 
crimelor comise de profesionişti, dar ce te faci când ai de-a 
face cu cavaleri în zale pe post de principali suspecți? 

— Nemaipomenit! oftă el clătinând din cap. Aduc eu 
floricelele. 


6 


Cardinalul Mauro Brugnone îşi plimba privirile de-a 
lungul camerei cu tavan înalt care se găsea aproape de 
inima Vaticanului, studiindu-şi în taină colegii de la masa 
masivă de mahon la care stătea aşezat. Deşi le era 
superior tuturor celorlalţi, fiind singurul episcop-cardinal 
prezent, evita de obicei să se aşeze în capul mesei, 
preferând să întreţină o atmosferă democratică în cadrul 
acestor întruniri, deşi ştia că toţi se aşteptau ca el să dea 
tonul discuţiilor şi să le ghideze după bunul lui plac. Era 
conştient de acest lucru şi-l lua ca pe un dat, dar nu din 
orgoliu, ci dintr-un pur simţ practic al lucrurilor. Un 
comitet fără lider nu realiza niciodată nimic. 

Insă de astă dată niciun comitet şi niciun lider n-ar fi 
rezolvat situaţia delicată cu care se confruntau. Brugnone 


— 36 — 


ştia că va trebui să se ocupe de caz personal. Ştiuse acest 
lucru din momentul în care urmărise la ştiri materialele 
transmise de toate televiziunile din lume. 

Îşi opri în cele din urmă privirea asupra cardinalului 
Pasquale Rienzi. Deşi era cel mai tânăr dintre toţi şi 
deocamdată doar diacon, Rienzi era confidentul său cel 
mai de încredere. Ca toţi ceilalţi de la masă, citea în tăcere 
raportul pe care-l avea în faţă şi care părea să-i fi absorbit 
întreaga atenţie. La un moment dat îşi ridică ochii de pe 
foaie şi privirile li se întâlniră. Cu aceeaşi faţă palidă şi 
sinceră ca-ntotdeauna, tânărul tuşi scurt, întrerupând 
astfel tăcerea apăsătoare. 

— Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? întrebă unul 
dintre prelați. Tocmai în inima New York-ului, la Muzeul 
Metropolitan, mai adăugă el, clătinându-şi capul ca şi cum 
nu-i venea să creadă. 

Nici lui Brugnone nu-i venea să creadă că aşa ceva s-a 
întâmplat cu adevărat. Părea un episod desprins dintr-o 
altă lume. Dar până la urmă, orice e posibil în New York. 
Nu fusese oare distrugerea turnurilor gemene ale World 
Trade Center o dovadă grăitoare în acest sens? 

— Slavă Domnului că măcar arhiepiscopul n-a fost rănit, 
începu solemn un alt cardinal. 

— După câte se pare, hoţii au scăpat. Poliţia chiar nu 
ştie încă cine se face responsabil de... de actul ăsta absolut 
abominabil? întrebă o altă voce. 

— Vorbim despre o ţară de criminali. La tot pasul nu 
vezi decât nebuni care se iau după ce văd la televizor sau 
imită violenţa din jocurile video de care sunt obsedaţi, 
răspunse altul. Nu mai au unde să-i ţină, închisorile sunt 
de mult pline. 

— Dar de ce s-au îmbrăcat aşa? Mantii albe cu o cruce 
roşie. Să fi vrut să se dea drept cavaleri templieri? întrebă 
cardinalul care vorbise primul. 

Exact! gândi Brugnone. Acelaşi detaliu îl nedumerise şi 
pe el de la bun început. Într-adevăr, de ce să se fi îmbrăcat 
nişte simpli hoţi în hainele Ordinului Templierilor? Or fi 
vrut să se deghizeze pur şi simplu şi, negăsind altceva mai 


E e Aa 


bun, au luat şi ei ce le-a picat în mână, grăbiţi fiind? Sau 
avea  costumaţia lor o semnificaţie ascunsă, încă 
neînţeleasă de el? 

— Ştie cineva ce-i acela un codificator rotor cu angrenaj 
multiplu? 

Întrebarea îl făcu pe Brugnone să-şi ridice brusc privirea 
către cel care o formulase, cardinalul cel mai vârstnic 
dintre cei prezenţi. 

— Un... ce? păru el nelămurit. 

Bătrânul se uita de aproape la documentul care trecuse 
din mână în mână. 

— Exponatul nr. 129, citi el din foaia pe care o avea în 
faţă. Secolul al XVI-lea. Codificator rotor cu angrenaj 
multiplu. Număr de înregistrare VNS 1098. N-am mai auzit 
de aşa ceva. Ce-o mai fi şi asta? 

Brugnone îşi plecă ochii peste hârtia pe care o ţinea în 
mâini, prefăcându-se că o studiază cu atenţie. Era copia 
unui e-mail ce conţinea o primă listă a tuturor obiectelor 
furate în timpul atacului. Simţi din nou un fior rece - 
acelaşi pe care-l simţise imediat ce văzuse ciudatul obiect 
pe lista primită. Însă faţa lui rămase la fel de impasibilă. 
Fără să-şi ridice capul, aruncă o privire fugară celorlalţi 
colegi, dar observă că niciunul nu părea intrigat de 
observaţia bătrânului. La urma urmei, era de aşteptat. Nu 
era un amănunt cunoscut de mulţi, împingând hârtia într-o 
parte, se lăsă pe spate în scaun. 

— Oricare ar fi povestea mecanismului ăstuia, zise el cu 
o voce plată, gangsterii ăia l-au luat, e clar. 

Uitându-se către Rienzi, îşi plecă uşor capul într-o parte. 

— Ce-ar fi să lăsăm pe seama dumitale cercetarea 
acestui aspect? Va trebui, bineînţeles, să ne aduci la 
cunoştinţă toate detaliile importante. Ia, rogu-te, legătura 
cu poliţia şi spune-le să ne ţină şi pe noi la curent cu 
evoluţia investigaţiei. 

— Cu FBl-ul, îl corectă Rienzi, nu cu poliţia. Ei se ocupă 
de caz. 

Brugnone ridică mirat din sprâncene. 

— După câte se pare, guvernul american e hotărât să 


acorde foarte mare atenţie acestui incident, mai zise 
Rienzi. 

— Aşa şi trebuie, reacţionă scurt şi venerabilul cardinal 
din celălalt capăt al mesei. 

Brugnone îi mulţumi în gând bătrânului, care părea să fi 
uitat cu desăvârşire de codificator. 

— Intocmai, continuă Rienzi. Am fost asigurat că vor 
face tot ce le stă în putinţă pentru rezolvarea cazului. 

Aprobând cu o mişcare uşoară a capului, Brugnone îi 
făcu un semn discret lui Rienzi să treacă mai departe, 
gestul lui vrând parcă să spună: ÎIncheie odată discuția. 

Oamenii se bazaseră dintotdeauna pe Mauro Brugnone. 
Era mereu lăsat să conducă şi să ia decizii. Probabil 
datorită corpolenţei sale, credea el, care-ţi lăsa impresia 
unui om vânjos şi puternic. Era conştient că, fără straiele 
bisericeşti, arăta ca orice fermier de prin părţile Calabriei, 
lat în umeri şi cu mâini noduroase, ceea ce ar fi şi ajuns 
dacă n-ar fi simţit chemarea Bisericii, acum mai bine de 
jumătate de secol. Aspectul necizelat, de om dintr-o 
bucată, precum şi felul de a fi pe care-l cultivase de-a 
lungul tuturor acestor ani - cu nimic mai prejos decât 
fizicul impunător - aveau darul de a-i dezarma imediat pe 
cei ce-l cunoşteau, făcându-i să creadă că e un simplu 
slujitor al Domnului. Aflându-i însă apoi rangul în ierarhia 
bisericească, mulţi erau tentaţi să creadă că se pricepe de 
minune să uneltească şi să-i manipuleze pe alţii, ceea ce 
nu era câtuşi de puţin adevărat, cu toate că nu se obosise 
niciodată să-i contrazică. li plăcea uneori să-i ţină pe 
oameni în şah, să nu ştie la ce să se aştepte din partea lui, 
deşi până la urmă asta era tot o formă de manipulare. 

Zece minute mai târziu, Rienzi făcu ce-i ceruse, adică 
puse capăt întrunirii. 


În timp ce toţi ceilalţi părăseau încăperea, Brugnone ieşi 
pe o altă uşă şi merse de-a lungul unui coridor până în 
dreptul unor scări care dădeau într-o curte dosnică, înaintă 
pe cărarea pavată cu cărămizi a curţii Belvedere, 
traversând-o şi trecând pe lângă faimoasa statuie a lui 


— 39 — 


Apolo, şi intră în clădirile care găzduiau o parte din 
enorma bibliotecă a Vaticanului, respectiv arhivele secrete 
- Archivio Segreto Vaticano. i 

De fapt, aceste arhive nu erau întru totul secrete. In 
1998, Vaticanul a permis oficial accesul la o mare parte din 
documente pentru cercetătorii aflaţi în vizită aici. Aceasta 
însemna că, teoretic, ei puteau consulta dosare şi 
manuscrise ce conţineau date şi informaţii atent ţinute sub 
control de papalitate. Printre faimoasele documente aflate 
pe unul dintre zecile de kilometri de rafturi se numărau şi 
transcrierile de mână ale procesului intentat lui Galilei, 
precum şi o petiție din partea regelui Henric al VIII-lea al 
Angliei prin care cerea anularea căsătoriei. 

Dar acolo unde mergea Brugnone nu putea pătrunde 
nimeni din afară. Fără să se uite sau măcar să-i salute pe 
funcţionarii care munceau de zor în camerele prăfuite ale 
marii biblioteci, trecu mai departe la fel de tăcut, 
afundându-se în întunecimea din partea opusă a aulei. 
Cobori nişte scări înguste în spirală şi ajunse în sfârşit într- 
o anticameră unde un ofiţer din gărzile elveţiene păzea 
solemn o uşă de stejar cu incrustaţii minuţioase. N-a fost 
nevoie decât de o simplă mişcare a capului din partea 
bătrânului cardinal, şi vajnicul paznic tastă codul de acces 
ca să-i deschidă uşa. Zăvorul se deschise imediat cu o 
pocnitură scurtă al cărei ecou răsună prelung de-a lungul 
scărilor circulare. Fără niciun alt gest, Brugnone se 
strecură cu paşi uşori în încăperea cu acoperiş boltit, 
trăgând după el uşa care scârţâi prelung în ţâţânile ei de 
stejar. 

După ce se asigură că e singur în răcoarea cavernoasă a 
criptei şi după ce ochii i se obişnuiră cu lumina slabă 
dinăuntru, se îndreptă către zona arhivelor. În cameră 
domnea o tăcere mormântală, deşi dacă ciuleai bine 
urechea se auzea un zumzăit depărtat abia perceptibil. La 
început acest murmur monoton şi-nfundat îl nedumerise pe 
Brugnone, până când aflase că provenea de la un sistem de 
climatizare sofisticat, cu ajutorul căruia temperatura şi 
umiditatea erau menținute la un nivel optim şi constant. 


— 40 — 


Conştient că până şi aerul acela uscat era controlat aici, 
deschise unul dintre fişiere. Nu-i făcea deloc plăcere să 
vină în arhivele subterane, dar de data asta vizita nu mai 
suferise amânare.  Cercetă fiecare fişă cu degete 
tremurânde, verificând numărul de înregistrare. Ceea ce 
căuta el nu se afla însă pe niciuna dintre numeroasele liste 
indexate sau fişe de inventar cu ajutorul cărora se ţinea 
evidenţa colecţiilor din arhivă. Nici măcar Schedario 
Garampi nu-i fu de niciun ajutor, voluminosul dulap ce 
conţinea aproape un milion de fişe pe care erau catalogate 
toate documentele şi manuscrisele până-n secolul al XVIII- 
lea. Dar Brugnone ştia unde trebuie să caute. Mentorul 
său avusese grijă să-l înveţe ce şi cum cu puţin timp 
înainte să moară. 

Îşi opri dintr-odată privirea asupra fişei căutate, după 
care o scoase din sertar. Având o presimţire parcă din ce 
în ce mai puternică, se puse pe treabă, răscolind asiduu 
prin teancurile de dosare şi cărţi. Majoritatea panglicilor 
roşii cu care erau legate diverse documente oficiale, şi de 
la care probabil că provine termenul de hârţogăraie sau 
birocraţie:, atârnau pe toate rafturile, legănându-se uşor în 
tăcerea mormântală. Când în sfârşit zări compendiul pe 
care-l căuta, mâinile parcă-i anchilozară dintr-odată. Ridică 
anevoie volumul masiv şi vechi îmbrăcat în piele, punându- 
l apoi pe o masă simplă din lemn de pin, la care apoi se 
aşeză şi el. Începu să răsfoiască paginile groase cu 
numeroase ilustraţii, care foşneau sub degetele sale parcă 
prea tare în liniştea dimprejur. Chiar şi-n acest mediu 
atent ţinut sub control, timpul îşi lăsase amprenta. 
Pergamentul subţire începuse să se deterioreze pe alocuri, 
iar fierul din cerneală se oxidase formând mici crestături 
în hârtie care acum estompau pe ici, pe colo, înfloriturile 


3 În original, red tape, expresie care tradusă mot-ă-mot ar însemna 
fundă/panglică/bandă roşie, desemnând, aşa cum explică şi textul, felul 
în care erau sigilate sau păstrate diferite documente oficiale. În 
engleză însă termenul nu mai e de mult folosit la sensul propriu, ci a 
căpătat un sens figurat care trimite la ideea de muncă obositoare şi 
plictisitoare ce implică sortarea unor acte sau completarea a 
numeroase formulare etc. (n.tr.). 


— 41 — 


artistice pe care scribul de odinioară le făcuse din condei. 

Brugnone simţi cum inima începe să-i bată din ce în ce 
mai tare. Ştia că momentul adevărului e aproape. Dând 
pagina, i se puse dintr-odată un nod în gât în momentul în 
care văzu dinaintea ochilor datele pe care le căutase. 

Se aplecă şi privi desenul mai atent. Reprezenta un 
mecanism destul de complicat, cu mai multe pinioane şi 
angrenaje legate între ele. Comparându-l cu ilustraţia pe 
care o primise pe e-mail, a cărui copie o adusese cu el, 
dădu uşor din cap constatând asemănarea izbitoare. 

Brugnone simţi cum o durere îi cuprinde fruntea. Se 
frecă scurt la ochi şi privi din nou schema pe care o avea 
în faţă. Era din ce în ce mai furios. Cum de se-ntâmplase 
una ca asta? Ştia prea bine că Vaticanul n-ar fi trebuit sub 
nicio formă să aprobe trimiterea codificatorului la 
expoziţia de la New York şi-acum îi era ciudă pe el. De 
obicei era foarte expeditiv în ceea ce spunea sau gândea, 
dorind să rezolve problemele cât mai eficient, aceasta fiind 
grija lui şi-n situaţia de faţă. Insă „grijă” nu era poate 
cuvântul cel mai potrivit pentru a-i descrie starea în acele 
momente de tensiune. Descoperirea dispariţiei aparatului 
îl şocase. O asemenea veste ar fi şocat în fond pe orice om 
care îi cunoştea adevărata semnificaţie. Din fericire, cei 
care ştiau menirea legendară a codificatorului erau foarte 
puţini chiar şi aici, la Vatican. 

Noi suntem singurii vinovaţi. Ce s-a-ntâmplat s-a- 
ntâmplat deoarece ne-am străduit mai mult decât a trebuit 
să nu atragem atenţia asupra lui. _ 

Sleit de puteri, se ridică greoi din scaun. Înainte de a 
pune cartea înapoi pe raftul de unde o luase, se duse la 
sertarul de unde scosese fişa de înregistrare şi o puse la 
întâmplare între celelalte. N-ar fi fost indicat s-o mai vadă 
şi altcineva. 

Oftă adânc, simțind povara celor şaptezeci de ani pe 
care-i ducea în spate. Ştia că nu de colecționari sau 
profesori universitari curioşi din fire trebuie să se teamă. 
Nu astfel de oameni se aflau în spatele atacului de la 
muzeu. Cine pusese la cale furtul ştia foarte bine ce caută 


— 42 — 


şi trebuia oprit înainte ca secretul misteriosului dispozitiv 
să fie dezvăluit lumii întregi. 


7 


La mai bine de şase mii cinci sute de kilometri distanță, 
un alt bărbat era de cu totul altă părere. După ce încuie 
uşa în urma sa, ridică bizarul mecanism de pe treapta de 
sus a scărilor, unde-l lăsase, şi-ncepu să coboare încetişor 
şi atent în pivniţă. Maşinăria nu era foarte grea, însă n-ar 
fi vrut s-o scape cumva din braţe. 

Nu acum. Nu după ce trecuse prin atâtea ca să pună 
mâna pe ea şi după ce soarta îi surâsese, dându-i şansa să 
o aibă în sfârşit aproape. 

Camera de la subsol, deşi scăldată în lumina oscilantă a 
douăzeci de lumânări, era prea mare ca să poţi vedea în 
fiece cotlon, aşa că era tot atât de întunecată pe cât era de 
rece şi umedă. Dar bărbatul deja nu mai băga în seamă 
asemenea detalii. Petrecuse atât timp aici, încât ajunsese 
să se obişnuiască pe deplin cu ea, astfel că întunericul şi 
umezeala nu-l mai deranjau. Încăperea subterană aproape 
că-i devenise o a doua casă. 

Acasă. 

Ce cuvânt străin, care-i trezea amintiri din vremuri de 
mult trecute. Se întâmplase parcă într-o altă viaţă. 

Lăsă codificatorul pe o masă de lemn într-o rână şi se 
duse într-un colţ, unde începu să răscolească printr-un 
maldăr de cutii vechi de carton. Când o găsi în sfârşit pe 
cea pe care-o căuta, o puse pe masă, o deschise şi scoase 
din ea un dosar din care extrase câteva foi groase de 
hârtie pe care le aranjă frumos lângă dispozitiv. Se aşeză 
apoi la masă, privind concentrat când la documente, când 
la complexul mecanism, cu o vădită satisfacţie. 

— În sfârşit! murmură el pentru sine. Avea o voce moale, 
dar uşor răguşită din cauză că nu prea vorbea. 

Cu un creion în mână, îşi concentră atenţia asupra 
primei foi, al cărei scris abia se mai vedea. Analizând cu 
atenţie primul rând, începu să apese butoanele de pe 


— 43 — 


tastatura codificatorului, trecând astfel la următoarea 
etapă în împlinirea propriului destin, pe care şi-l închipuia 
aidoma unei odisei grandioase, al cărei deznodământ va 
zgudui lumea din temelii. 


8 


După ce abia reuşise să adoarmă cu cinci ore în urmă, 
Tess era acum din nou trează şi nerăbdătoare să-nceapă 
investigaţiile în legătură cu ceva ce nu-i dădea pace. Era 
vorba de acele câteva minute petrecute în faţa vitrinei din 
sala de expoziţie de la etaj, înainte să-l întâlnească pe Clive 
Edmondson şi să se declanşeze nebunia generală. Era 
hotărâtă să-i dea de capăt poveştii ăsteia, de-ndată ce 
mama ei şi Kim plecau de acasă. 

Curând după moartea soţului ei, arheologul Oliver 
Chaykin, în urmă cu trei ani, mama lui Tess, Eileen, se 
mutase cu fiica şi nepoata sa în casa cu două etaje de pe 
strada Mamaroneck, o stradă liniştită, mărginită de copaci. 
Deşi chiar ea îi propusese acest lucru, Tess avusese 
îndoieli încă de la-nceput. Casa avea însă trei dormitoare şi 
era suficient de mare pentru toate trei, spaţiul considerabil 
făcându-le astfel mai uşor traiul în comun. Până la urmă 
lucrurile se aranjaseră de la sine, chiar dacă - după cum 
Tess însăşi nu se sfia să recunoască adesea cu un uşor 
sentiment de vinovăţie - avantajele erau mai degrabă de 
partea ei decât a mamei sale. De exemplu, Eileen era cea 
care stătea cu Kim când Tess ieşea seara în oraş, tot ea îşi 
ducea nepoata la şcoală când era nevoie sau o scotea în 
oraş la o gogoaşă, ca acum, sperând ca astfel să mai uite 
de grozăvia petrecută cu o seară înainte. 

— Plecăm! îi strigă Eileen. Sigur nu vrei să-ţi aducem 
nimic? 

Tess cobori în hol să le conducă. 

— Să nu le mâncaţi pe toate. Păstraţi-mi şi mie vreo 
două, le zise ea, şi chiar atunci începu să sune telefonul. 

Tess nu părea grăbită să răspundă, aşa că Eileen o privi 
nedumerită şi o întrebă: 


— 44 — 


— N-ai de gând să ridici receptorul? 

— Nu, o să răspundă robotul, replică Tess ridicând din 
umeri nepăsătoare. 

— Mai devreme sau mai târziu tot va trebui să vorbeşti 
cu el. 

— Da, mă rog, prefer mai târziu. Nu mor de nerăbdare 
să vorbesc cu Doug, zise ea strâmbându-se. 

Nu era greu să-ţi dai seama de ce fostul ei soţ o tot 
sunase şi-i lăsase numeroase mesaje pe robot. Doug 
Merritt era prezentator de ştiri la un canal de televiziune 
din Los Angeles şi nu ştia altceva decât muncă şi iar 
muncă. Mintea lui ascuţită de reporter făcuse imediat 
legătura între incidentul de la Muzeul Metropolitan şi 
faptul că Tess îşi petrecuse o mare parte din timp acolo şi 
că avea probabil relaţii de care el s-ar fi putut folosi pentru 
a afla mai multe detalii despre ceea ce devenise cea mai de 
senzaţie ştire a anului. 

Ultimul lucru pe care şi-l dorea Tess era ca el să afle nu 
numai că fusese acolo în momentul atacului, dar că o luase 
şi pe Kim cu ea, o informaţie care-ar fi fost extrem de 
folositoare pentru el şi pe care nu s-ar fi jenat s-o utilizeze 
împotriva ei cu prima ocazie. 

Kim, draga de ea. 

Tess începu iar să se gândească la fiica ei şi la spaima 
prin care trecuse seara trecută, chiar dacă în momentul 
atacului fusese la toaletă, fiind deci cât de cât ferită de 
primejdie. Copila nu reacţionase deocamdată în niciun fel, 
şi această întârziere de altfel de aşteptat îi oferea lui Tess 
timpul necesar pentru a hotări cum să procedeze. Nu 
putea spune că aştepta cu nerăbdare momentul când va 
trebui să aibă o discuţie cu Kim. Se detesta pentru că o 
luase cu ea la recepţie, deşi ştia foarte bine că 
autoînvinuirea n-o va ajuta să rezolve problema. 

O privi cu un aer protector, recunoscătoare că e vie şi 
nevătămată acolo, în faţa ei. Drept răspuns, Kim se 
strâmbă la ea, protestând împotriva atenţiei exagerate a 
mamei. 

— Mamă, termină odată! 


— 45 — 


— Ce să termin? 

— Nu te mai uita aşa la mine! N-am nimic, e bine? Ce 
mare scofală? De altfel, parcă tu eşti cea care îşi pune 
mâna la ochi la filmele de groază, nu eu! 

— Bine, bine, gata, zise Tess clătinând din cap. Ne 
vedem mai încolo. 

Rămase în prag până pierdu maşina din ochi în capătul 
străzii, după care se întoarse în bucătărie, unde ledul 
telefonului de pe bufet o anunţă că primise încă patru 
mesaje. Se strâmbă exasperată către aparat, de parcă el 
avea vreo vină. Nu-mi vine să cred ce tupeu are, 
nenorocitul! Doug se recăsătorise cu şase luni în urmă cu 
una dintre colegele sale, o asistentă de platou de vreo 
douăzeci şi ceva de ani şi care printre altele beneficiase şi 
de minunile chirurgiei plastice. Această recentă modificare 
a stării sale civile avea să atragă după sine - aşa cum Tess 
deja bănuia - dorinţa lui de a revizui condiţiile înţelegerii 
asupra dreptului de vizită. Şi asta nu din cauză că i-ar fi 
păsat de Kim, pe care nici n-o iubea şi nici nu-i ducea lipsa, 
ci pur şi simplu fiindcă pentru el era o chestiune de orgoliu 
şi poate chiar o dovadă de răutate. Era un ticălos fără 
pereche, şi Tess ştia că trebuie să se ţină tare pe poziţie 
ori de câte ori îl apuca câte un acces pasager de iubire 
părintească, cel puţin până ce tânăra şi proaspăta sa soţie 
va rămâne însărcinată şi, cu puţin noroc, îi va distrage 
atenţia de la ele. 

Îşi turnă o ceaşcă de cafea fără zahăr şi se duse în birou. 
Porni laptopul, după care se-ntinse după mobil, cu ajutorul 
căruia după numai câteva minute aflase deja că Clive 
Edmondson era internat la Spitalul Presbiterian din New 
York, de pe strada East 68. Sună apoi la recepţie, de unde 
află că starea lui nu e critică, dar că va mai rămâne în 
spital încă două-trei zile. 

Bietul Clive. Îşi notă orele de vizită, cu intenţia de a se 
duce să-l vadă. 

Deschizând apoi catalogul fatidicei expoziţii, îl răsfoi un 
timp, până ce dădu peste descrierea acelui ciudat 
dispozitiv pe care-l luase cel de-al patrulea cavaler. 


— 46 — 


Conform  broşurii, era denumit codificator rotor cu 
angrenaj multiplu. Descrierea menţiona că era vorba 
despre un mecanism criptografic care data din secolul al 
XVI-lea. Vechi şi în acelaşi timp interesant deşi probabil un 
obiect pe care nu te-ai fi aşteptat să-l găseşti printre 
„comorile” Vaticanului. 

Computerul îşi terminase rutina de deschidere, aşa că 
Tess accesă o bază de date şi tastă cuvintele „criptografie” 
şi „criptologie”. Legăturile găsite o trimiteau către site-uri 
tehnice sau care conţineau informaţii despre criptografia 
modernă, care avea de-a face cu coduri computaţionale şi 
transmisii electronice criptate. Trecându-le repede în 
revistă, dădu în cele din urmă peste un site care prezenta 
istoria criptografiei. Accesându-l şi aruncând o privire 
fugitivă asupra conţinutului, găsi pe una dintre pagini nişte 
ilustraţii cu sisteme primitive de codificare. Primul era 
dispozitivul de cifrare Wheatstone, care data din secolul al 
XIX-lea şi era format din două cercuri concentrice; pe cel 
exterior erau încrustate cele douăzeci şi şase de litere ale 
alfabetului plus un spaţiu liber, iar pe cel interior era 
scrijelit doar alfabetul. Două limbi - asemănătoare acelor 
de ceasornic - erau folosite pentru a substitui anumite 
litere de pe cercul exterior cu alte litere de pe cel interior. 
Persoana care primea mesajul codat trebuia să aibă un 
dispozitiv identic şi să ştie poziţia celor două limbi. La 
câţiva ani după ce cifrul Wheatstone începuse să se 
răspândească, francezii inventaseră un criptograf cilindric, 
prevăzut cu douăzeci de discuri pe a căror margine erau 
scrise litere şi care erau străpunse la mijloc de o tijă 
centrală care le susţinea, complicând astfel şi mai mult 
orice încercare de a decoda mesajul ascuns. 

Trecând la paginile următoare, zări poza unui mecanism 
care semăna într-o oarecare măsură cu cel care-i atrăsese 
atenţia în vitrinele muzeului. Citind explicaţia de sub poză, 
simţi cum i se face părul măciucă. Era descris drept 
„Convertor”, strămoşul codificatorului rotor, şi fusese 
folosit de forţele armate americane în anii '40. 

Preţ de o secundă simţi cum i se opreşte inima în piept. 


—47— 


Citi încă o dată scurta explicaţie a fotografiei. 

Stai puţin! Cum adică sisteme „primitive“? In 1940? 

Intrigată, citi întregul articol. Codificatoarele rotoare 
erau, după câte se părea, o invenţie a secolului XX. 
Lăsându-se pe spate în scaun, Tess îşi frecă fruntea, apoi 
se întoarse la paginile precedente, la prima ilustrație pe 
care o văzuse, şi reciti descrierea. Sigur că nu putea fi 
vorba despre acelaşi sistem, dar existau şi asemănări 
demne de luat în seamă. Fapt este că ultimul era mult mai 
avansat decât aparatele de cifrare cu un singur disc. 

Dacă guvernul Statelor Unite era de părere că 
dispozitivul lor e „primitiv”, atunci era de înţeles de ce 
Vaticanul fusese atât de nerăbdător să se laude cu 
vechimea mult mai impresionantă a propriului mecanism 
de codificare, care avea un avans de aproximativ şase sute 
de ani în faţa maşinăriei de peste ocean. 

Totuşi, era ceva ce nu se potrivea. Un gând nu-i dădea 
pace. De ce, când ar fi putut lua orice tablou, statuie sau 
veşmânt  nepreţuit, cel de-al patrulea călăreț se 
încăpăţânase să pună mâna pe misteriosul dispozitiv? De 
ce? Sigur, unora le place să colecţioneze piese dintre cele 
mai ciudate, dar puţin probabil ca hoţul să fi vrut să-şi 
diversifice colecţia excentrică. Se gândi apoi dacă nu 
cumva acesta făcuse o greşeală alegând tocmai 
codificatorul. Dar nu, n-avea cum - prea îl ochise de la bun 
început. Nu era nicio îndoială că era exact ceea ce căutase. 

Mai mult decât atât, nu mai luase din muzeu nimic 
altceva. 

Işi aminti apoi de Amelia Gaines, femeia care arăta mai 
degrabă desprinsă dintr-o reclamă la şampon decât a 
agent FBI. Tess era convinsă că anchetatorii voiau dovezi 
solide, nu doar supoziţii, dar după ce stătu o clipă pe 
gânduri, se duse în dormitor şi, găsind geanta pe care o 
avusese seara trecută, scotoci până ce dădu de cartea de 
vizită a Ameliei. 

În secunda următoare avu o străfulgerare şi se văzu 
iarăşi în sala de expoziţie, exact în momentul în care cel 
de-al patrulea cavaler lua codificatorul din vitrina în care 


— 48 — 


fusese expus. Felul în care îl ridicase, ţinându-l câteva 
momente şi murmurând acele cuvinte neînţelese... fusese 
aproape solemn, reverențios. 

Oare ce spusese? In acele clipe de coşmar, Tess fusese 
mult prea zăpăcită ca să mai dea atenţie acelui detaliu, dar 
dintr-odată parcă nu se mai putea gândi la nimic altceva. 
Îşi adună forţele şi-ncercă să se concentreze asupra acelui 
unic moment, îndepărtându-şi din minte orice alt gând, 
hotărâtă să retrăiască episodul în care cavalerul se 
aplecase în şa ca să ia codificatorul şi rostise... Ce 
Dumnezeu spusese? Gândeşte-te, fir-ar să fie! Trebuie să-ţi 
aminteşti! 

Precum îi spusese şi Ameliei Gaines, era aproape sigură 
că primul cuvânt a fost Veritas. Veritas... şi apoi mai ce? 
Veritas şi încă ceva. 

Veritas vos? Asta să fi fost? Formula îi părea oarecum 
familiară. Răscoli prin tenebrele memoriei, dar în zadar. 
Cuvintele se-ncăpăţânau să rămână ascunse, mai cu seamă 
că atunci când cavalerul le rostise fuseseră acoperite de 
zgomotul pistolului automat ce se descărcase undeva în 
spatele lui. 

Tess hotări că trebuie să se mulţumească doar cu ce ştia 
sigur. Reveni în faţa calculatorului şi selectă cel mai 
puternic motor de căutare din lista de legături din meniu. 
Tastă Veritas Vos în căsuţa pentru cuvinte-cheie de 
căutare şi obţinu peste 22.000 de rezultate. Din fericire, nu 
trebui să le treacă în revistă pe toate, primul fu de-ajuns. 

Asta era. Asta căutase. Cuvintele de pe ecran îi răsunau 
parcă în urechi: 


Veritas vos liberabit. 
Adevărul vă va mântui. 


Se uita pierdută la pagina pe care o deschisese. 
Adevărul vă va mântui. 

Grozav! 

Intuiţia ei de detectiv o ajutase să descopere unul dintre 
cele mai folosite clişee ale vremurilor moderne. 


— 49 — 


9 


Gus Waldron ieşi din staţia de metrou de pe strada West 
23 şi o luă spre sud. Ura partea asta a oraşului. Nu se prea 
dădea în vânt după zonele rezidenţiale, care te făceau să te 
simţi ca un sărăntoc dacă nu te încadrai în peisaj. În 
cartier la el, pe teritoriu familiar, faptul că era la fel de 
mare ca dugheana de la colţul străzii era garanţia deplinei 
siguranţe. Aici însă, statura impunătoare nu-l ajuta decât 
să iasă şi mai mult în evidenţă, transformându-l într-o 
adevărată apariţie printre toţi fanfaronii ăia spilcuiţi ce 
mişunau ca furnicile la promenadă în costumele lor de 
firmă şi cu frizuri fistichii care-i costaseră probabil cu mult 
peste două sute de dolari. 

Se arcui puţin de spate şi-şi vâri capul între umeri, ca să 
nu mai pară chiar aşa de înalt. Cu toate astea, tot mare 
părea, şi nici haina lungă şi neagră pe care-o purta nu-l 
prea ajuta, mai ales că era lălâie şi-i atârna largă pe lângă 
corp. Oricum, la haină n-ar fi putut renunţa, căci îi era 
necesară pentru a ascunde obiectul pe care-l căra. 

O coti pe strada 22, către vest. Trebuia să ajungă la o 
stradă distanţă de Empire Diner, care se afla în mijlocul 
unui mic şir de galerii de artă. 

Trecând pe lângă vitrinele luminate observă că în 
majoritatea nu erau decât unul sau cel mult două tablouri 
expuse, iar unele nu aveau nici măcar rame, ca să nu mai 
vorbim de preţ. 

Iisuse! Cum poate omu’ să ştie dacă marfa-i bună când 
n-are habar cât dracu’ costă? 

Mai erau două uşi până la intrarea pe care-o căuta. 
Pentru un neavizat, magazinul lui Lucien Boussard avea 
aerul unei galerii de artă elegante. De fapt asta şi era, 
dacă nu chiar mai mult. Puținele piese autentice 
împrăştiate pe ici, pe colo se pierdeau în marea de falsuri 
şi obiecte contrafăcute aduse de te miri unde. Cu toate 
astea, vecinii habar n-aveau cu ce se ocupă el, căci Lucien 
avea un stil aparte, maniere distinse şi un accent care se 
potrivea de minune cu ambientul artistic al micii lui 


afaceri. 

Devenind deodată mult mai atent, cu ochii-n patru la 
orice şi oricine îi părea suspect, Gus trecu de vitrina 
galeriei, după care numără exact douăzeci şi cinci de paşi 
la capătul cărora se opri şi făcu stânga-mprejur. Se 
prefăcu că vrea să traverseze, dar rămase locului scrutând 
strada în sus şi-n jos. Toate păreau la locul lor, aşa că făcu 
cale-ntoarsă şi intră în magazin cu mişcări iuți şi uşoare 
pentru un bărbat de statura lui. Şi de ce mă rog n-ar fi fost 
alert şi agil, în pofida trupului masiv? În toate cele treizeci 
de lupte la care luase parte, nimeni nu reuşise să-l 
lovească destul de tare ca să-l doboare la pământ. Cu 
excepţia cazurilor când căzuse el de bunăvoie, fiindcă aşa 
fusese înţelegerea. 

Odată intrat, rămase cu mâna în buzunar, încleştată pe 
patul unui Beretta 92FS. Nu acesta era pistolul lui favorit, 
dar avusese nişte probleme de precizie cu ACP-ul 45, iar 
după seara cu pricina n-ar fi fost tocmai indicat să umbli 
cu un Cobray după tine. Îşi roti ochii prin cameră. Nici 
urmă de turişti, nici măcar clienţi de prin partea locului. 
Singurul om din magazin era chiar proprietarul. 

Erau foarte puţini cei pe care Gus îi plăcea, dar chiar 
dac-ar fi fost o persoană foarte sociabilă, tot nu l-ar fi 
înghiţit pe Lucien Boussard. Era un pupincurist nenorocit, 
cu o faţă alungită şi scurt în umeri, şi-şi purta părul lung 
strâns la spate într-o coadă de cal. 

Pederast franțuz libidinos! 

În timp ce Gus înainta încet, Lucien îşi ridică privirea de 
la mica masă la care lucra şi schiţă un zâmbet vesel, care 
însă nu prea reuşea să-i ascundă sudoarea rece şi 
nervozitatea care pusese brusc stăpânire pe el. Poate că 
ăsta era singurul lucru care-i plăcea lui Gus la Lucien: 
faptul că era mereu timorat şi încordat, temându-se tot 
timpul să nu păţească cine ştie ce. Şi nu era prea departe 
de adevăr, slinosul naibii! 

— Aa, Gus! începu Lucien, dar cu accentul lui studiat 
cuvântul sună mai degrabă a „Gueusse”, ceea ce avea 
darul să-l scoată din sărite de fiecare dată, ura sa pentru 


— 51 — 


francez crescând proporţional cu fiecare nouă stâlcire a 
numelui său. 

Intorcându-i spatele fără să răspundă, Gus trase zăvorul 
şi se apropie de masă. 

— E careva în spate? întrebă el încruntat. 

Lucien dădu grăbit din cap. 

— Mais non, mais non, voyons... nu mai e nimeni în afară 
de mine, zise el cu enervantu-i obicei de a tot repeta 
obsesiv aceleaşi franţuzisme cu aer de băiat vesel. Poate 
că era o chestie specifică tuturor homosexualilor, mai ştii? 

— Nu mi-ai zis că vii, aşa că nu te aşteptam... 

— Taci dracului din gură! îl opri Gus. Ţi-am adus ceva, 
continuă el cu un rânjet satisfăcut. Ceva special. 

Zicând acestea, scoase o pungă de hârtie de sub haină şi 
o puse pe masă. Aruncă o privire scurtă către uşă, ca să se 
asigure că nu se uită nimeni din stradă la ei, după care 
băgă mâna în pungă şi scoase ceva înfăşurat în ziare, pe 
care începu să le rupă privindu-l fix pe Lucien pe parcursul 
întregii operaţiuni. 

În momentul în care Gus dezvălui în sfârşit obiectul 
misterios, Lucien rămase cu gura căscată de uimire şi făcu 
ochii mari. Era un crucifix de aur înalt cam de o jumătate 
de metru, minunat executat în cele mai mici detalii şi cu 
incrustaţii de pietre preţioase, care-ţi tăia pur şi simplu 
respiraţia. 

Gus îl aşeză cu grijă peste ziarele în care fusese 
ambalat, şi-l auzi pe Lucien înghițind în sec şi respirând 
anevoie, aproape şuierat. 

— Mon dieu, mon dieu! exclamă într-un sfârşit francezul 
ridicându-şi ochii către Gus, în timp ce broboane 
minuscule de sudoare începuseră deja să i se prelingă pe 
fruntea îngustă. Iisuse, Gus! 

Cu asta chiar c-o nimerise. Îşi cobori din nou privirea 
lacomă asupra crucifixului şi Gus îi urmă exemplul: pe una 
dintre paginile ziarului trona o fotografie a muzeului. 

— Asta-i de la... începu Lucien. 

— Da, rânji Gus ostentativ. Ce mai bijuterie, nu? De 
toată frumuseţea! Fără pereche. 


— 52 — 


Buzele francezului începură să tremure. 

— Non mais, il est complètement targ, ce mec. Stai aşa, 
Gus! Nu pot să pun mâna pe chestia asta. 

De fapt, Gus nu ţinea morţiş ca Lucien să pună mâna pe 
el; voia doar să-l vândă. Partea proastă era că nu-şi putea 
permite să se târguiască la preţ sau să apeleze la alţii în 
aşteptarea unei oferte mai bune, ţinând cont că în ultimele 
şase luni nu scosese mai nimic din pariurile de la cursele 
de cai. Mai făcuse şi altădată datorii, dar parcă niciodată 
nu fusese atât de strâmtorat ca acum; mai mult, era pentru 
prima dată când datora sume frumuşele tocmai celor care-i 
pontau câştigurile. Toată viaţa lui nu făcuse altceva decât 
să bage frica-n ceilalţi, cel puţin începând din ziua în care 
- fiind deja un vlăjgan mult mai înalt şi mai solid decât 
taică-său - îl snopise din bătaie, aşa cum şi acesta la 
rându-i obişnuia să facă la beţie. Dar acum, pentru întâia 
oară după ce luase viaţa în piept la vârsta de paisprezece 
ani, ajunsese şi el să ştie ce-i aia frica. Cei care-i ţineau 
socoteala la datorii nu se comparau nici pe departe cu 
tovarăşii sau duşmanii cu care mai avusese de-a face. 
Aceşti oameni aparţineau unei lumi total diferite, şi-ar fi 
stat pe gânduri dacă să-i facă sau nu felul la fel de mult cât 
se gândea el înainte să strivească un gândac sub talpa 
papucului. 

Paradoxal, tot pariurile îl scoseseră din impas. Aşa îl 
întâlnise pe cel care-l băgase în afacerea de la muzeu şi 
căruia îi datora prezenţa lui azi în magazinul lui Boussard, 
deşi instrucţiunile fuseseră mai mult decât clare: timp de 
şase luni n-avea voie să vândă nimic din partea care-i 
revenise în urma loviturii. 

Ei, la dracu' cu instrucţiunile lor cu tot! Avea nevoie de 
bani acum, nu peste şase luni. 

— Ascultă, nu te doare pe tine capu' de unde vine, bine? 
îi spuse el francezului pe un ton autoritar. Tu trebe să te- 
ngrijeşti cine-l cumpără şi cu cât. 

Lucien era pe punctul de a face o criză de apoplexie. 

— Non, mais... Ascultă-mă, Gueusse, nu se poate. E 
imposibil. E prea proaspăt ca să m-ating de el acum. Ar fi o 


nebunie... 

Gus îl apucă de guler şi-l trase spre el peste masă, care 
începu să tremure pe picioarele-i nesigure. Îşi apropie faţa 
la mai puţin de zece centimetri de a lui Lucien. 

— Poa’ să şi dea în pârg! Puțin îmi pasă mie! şuieră el 
printre dinţi. Sunt oameni care colecţionează chestii d- 
astea, şi tu ştii bine de unde să-i scoţi. 

— Dar e mult prea devreme! reuşi celălalt să articuleze 
cu o voce piţigăiată din cauza strânsorii din jurul gâtului. 

Gus îi dădu drumul şi francezul se prăbuşi în scaun. 

— Nu fă pe deşteptu' cu mine, urlă Gus. Niciodată n-o să 
fie timpul potrivit pentru ăstea! Mereu o să fie prea 
devreme să le scoţi pe piaţă! Aşa că ori acu’, ori mai târziu, 
tot aia. Orişicât, ştii şi tu foarte bine că unii or să vrea să-l 
cumpere tocmai pentru ceea ce este şi de unde vine. Sunt 
destui nebuni dintr-ăştia care-s dispuşi să dea o avere pe 
un obiect ca ăsta şi-apoi să-l pună bine-ntr-un seif, 
excitându-se numai la gândul că au o comoară ascunsă. 
Tot ce trebuie tu să faci este să vezi pe unde găseşti 
specimene d-astea. Şi repede. Şi nici să nu-ţi treacă prin 
cap să mă fraiereşti cu preţul. O să primeşti zece la sută, şi 
zece procente dintr-o sumă nepreţuită nu sunt tocmai de 
lepădat, nu? 

Lucien înghiţi în gol, frecându-se la gât în locul de unde- 
l apucase Gus, apoi scoase din buzunar o batistă de mătase 
cu care îşi şterse fruntea. Îşi roti ochii prin cameră, vădit 
tensionat şi cu o altă idee în minte. Întoarse capul şi zise: 

— Douăzeci. 

Gus îl privi la rândul lui, uluit. 

— Lucien, începu el calm. Întotdeauna îi pronunţa aşa 
numele - „Lu-şin”, şi o făcea dinadins, doar ca să-l 
enerveze. Vezi că eşti pe teren minat. Nu te-ntinde, atâta-ţi 
zic! 

— Vorbesc foarte serios. Pentru aşa o treabă, nici nu se 
pune problema de mai puțin. Au moins. Riscul pe care mi-l 
asum e enorm. 

Gus dădu să-l apuce iar de guler, dar Lucien fu mai 
rapid de data asta, împingându-şi scaunul în spate în aşa 


— 54 — 


fel încât să-şi ferească gâtul din calea mâinilor. Văzând că 
n-are altă soluţie, Gus scoase calm pistolul din buzunar şi 
se trase mai aproape, înfundându.-i-l între picioare. 

— Drăguţă, nu ştiu ce-ai mirosit tu, dar mie nu-mi arde 
de negociat. Mă cam grăbesc. Vezi cum eşti? Eu îţi fac o 
ofertă mai mult decât generoasă şi tu nu încerci decât să 
profiti de situaţie. Sunt foarte, foarte dezamăgit. 

— Gus, haide, omule, ce naiba! 

Gus ridică mâna şi dădu din umeri nepăsător. 

— Nu ştiu dacă-n seara aia ai prins la televizor partea cu 
paznicu' de-afară. Cea mai tare. N-ai mai văzut aşa ceva. Şi 
dacă vrei să ştii, încă mai am afurisita aia de sabie! Şi să-ţi 
mai spun ceva: parcă-ncepe să-mi placă toată chestia asta 
à la Conan Barbarul, mă-nţelegi? 

Gus profită de-aceste câteva clipe în care Lucien 
tremura din toate mădularele, asudând abundent sub 
ameninţarea pistolului, ca să se gândească mai bine la ce 
avea să facă. Dac-ar fi avut mai mult timp la dispoziţie, l-ar 
fi terorizat pe franţuz în voie şi până la urmă acesta ar fi 
căzut la învoială. Era însă cam presat de timp. Crucifixul 
valora o mică avere, se gândea chiar la o sumă cu şapte 
cifre, doar că acum trebuia să se mulţumească numai cu ce 
putea scoate într-un timp cât mai scurt. Cu banii primiţi 
odată intrat în afacerea cu jaful de la muzeu nu reuşise 
decât să mai obţină o mică amânare; acum însă trebuia 
neapărat să scape de secăturile alea, odată pentru 
totdeauna. 

— Uite cum facem, îi zise el într-un sfârşit lui Lucien. 
Dacă te mişti repede, batem palma la cinşpe. 

La auzul cifrei, ochii lui Lucien se luminară dintr-odată. 
Gata, l-am prins, îşi zise Gus. Francezul deschise un sertar 
şi scoase un mic aparat de fotografiat digital. 

— Trebuie să... bâigui el, uitându-se la Gus. 

— Foarte bine. N-ai decât să-i faci şi-o mie de poze! 

Lucien fotografie crucifixul de câteva ori, în acelaşi timp 
trecând în revistă în minte lista posibililor clienţi 
interesaţi. 

— Trebuie să dau nişte telefoane, îi zise. Dă-mi câteva 


zile. 

Dar lui Gus nu-i convenea înţelegerea. Avea neapărată 
nevoie de bani şi de libertatea pe care aceştia i-o garantau. 
Trebuia de asemenea să plece din oraş pentru o vreme, 
măcar până mai trecea toată tevatura legată de atacul de 
la muzeu, până se mai linişteau apele. 

— Bine, fie. Dar repede. Două-trei zile, nu mai mult. 

Surprinse din nou acea licărire stranie în ochii lui 
Lucien, de parcă ascundea ceva. Probabil se gândea cum 
să aranjeze afacerea cu cumpărătorul sau cum să pună 
mâna pe un comision gras promiţându-i acestuia că va 
încerca să-l convingă pe vânzător să nu crească preţul - 
asta în condiţiile în care el căzuse deja de acord asupra 
preţului cu cel care vindea. Şi alte porcării de genul ăsta. 
Gus se hotări ca peste câteva luni, la vremea potrivită, să 
mai treacă o dată să-l viziteze pe Lucien. Li va face o mare 
plăcere. 

— Vino mâine seară la şase, îi mai zise Lucien. Nu pot 
să-ţi promit nimic, dar o să fac tot posibilul. 

— Normal c-o să faci, doar e şi-n interesul tău, îi 
răspunse Gus sec şi luă crucifixul, îl înfăşură grijuliu din 
nou în ziar şi-l vâri într-unul din buzunarele interioare ale 
hainei, în celălalt ascunzându-şi pistolul. 

— Pe mâine, atunci, îi zise el lui Lucien cu un rânjet 
încruntat, după care ieşi în stradă. 

Privindu-i silueta masivă trecând agale prin dreptul 
vitrinei şi dispărând după colţ, Lucien tot nu se putea opri 
din tremurat. 


10 


— Exact asta-mi mai lipsea acum! mormăi Jansson iritat 
în timp ce Reilly se aşeza într-un scaun de cealaltă parte a 
mesei la care stătea şeful său, în biroul acestuia din 
Federal Plaza. La aceeaşi masă mai erau Aparo şi Amelia 
Gaines, precum şi Roger Blackburn, care conducea forţa 
de reacţie în cazurile de crime cu violenţă, plus doi ofiţeri 
din subordinea lui Blackburn. 


— 56 — 


Complexul celor patru clădiri guvernamentale din sudul 
Manhattan-ului se afla la doar câteva străzi distanţă de 
Zona Zero. Găzduia, nici mai mult, nici mai puţin, 
douăzeci şi cinci de mii de angajaţi, şi tot aici se afla şi 
sediul FBI, sucursala New York. Aici era singurul loc unde 
Reilly reuşea să mai scape de zgomotul necontenit şi 
forfota obositoare din birourile secţiei. De fapt, liniştea şi 
atmosfera relaxantă din biroul şefului său erau singurele 
lucruri pentru care îl invidia pe Jansson, dacă se putea 
vorbi de invidie. 

Ca director adjunct al Biroului din New York, Jansson 
trebuise să facă faţă multor probleme şi situaţii de criză în 
decursul ultimilor ani. 'Toate cele cinci sectoare de maxim 
interes pentru Birou - crimă organizată şi droguri, crimă 
cu violenţă şi fraude financiare, contraspionaj extern şi 
ultima oaie neagră a odioasei turme, terorismul intern - 
lucrau de zor, la capacitate maximă, în frunte cu Jansson, 
care părea croit pentru funcţia pe care-o ocupa. Era un 
bărbat bine făcut, cu o statură impozantă, demnă de un 
fost jucător de fotbal, însă în pofida tâmplelor încărunţite 
faţa sa avea o expresie detaşată, uşor distantă. 
Subalternilor săi nu le lua totuşi prea mult până să-şi dea 
seama că un lucru era sigur - în afară, bineînţeles, de 
moarte şi impozite, celelalte două certitudini pe care le are 
omul în viaţă - şi anume că, dacă-l aveai pe Jansson de 
partea ta, puteai fi sigur că va muta şi munţii din loc ca să 
te ajute. Dacă, pe de altă parte, făceai greşeala să-l calci 
pe bătături, puteai să-ncepi să te gândeşti serios la 
posibilitatea de a părăsi ţara. 

Deoarece Jansson mai avea doar câteva luni până la 
pensie, Reilly putea înţelege foarte bine de ce şeful său nu 
era tocmai încântat de faptul că trebuia să-şi petreacă 
ultimele zile de muncă bătându-şi capul cu un caz de 
importanţă majoră, căruia i se spunea codificat METRAID:. 
Toţi reprezentanţii media se năpustiseră ca ulii asupra 


1 Zona unde au fost cele două turnuri gemene ale clădirii World Trade 
Center, distruse ca urmare a evenimentelor din 11 septembrie 2001 
(n.tr.). 


= 57. 


poveştii, şi pe bună dreptate, căci era clar că nu era vorba 
de un jaf obişnuit. Fusese un raid în toată regula, bine pus 
la punct în cele mai mici detalii. Mai multe celebrităţi şi 
persoane publice care se aflau pe lista invitaţilor fuseseră 
secerate de gloanţele armelor automate, soţia primarului 
fusese luată ostatică, un om fusese executat în văzul 
tuturor, nu împuşcat, ci decapitat, şi - culmea! - nu în vreo 
curte dosnică din nu ştiu ce ţară cu regim dictatorial din 
Orientul Mijlociu, ci chiar aici, în Manhattan, pe Fifth 
Avenue. 

În direct la televizor. 

Reilly îşi mută privirea de la Jansson la peretele din 
spate, pe care tronau steagul Statelor Unite şi emblema 
Biroului, după care îl fixă iar, în timp ce acesta îşi sprijini 
coatele de masă şi trase adânc aer în piept. 

— O să am eu grijă să le spun nenorociţilor ălora când îi 
prindem că n-a fost prea frumos din partea lor, se oferi 
Reilly în glumă. 

— Aşa să faci, zise Jansson aplecându-se în faţă şi 
privindu-i intens pe ceilalţi colegi din echipă. Cred că nici 
nu mai e nevoie să vă spun câte telefoane am primit 
referitor la cazul ăsta, sau de la ce persoane sus-puse, una 
mai sus decât cealaltă. Aşa că spuneţi-mi în ce stadiu ne 
aflăm cu ancheta şi ce piste avem. 

Uitându-se pe rând la ceilalţi, Reilly vorbi primul. 

— Analizele preliminare ale  legistului n-au fost 
concludente. Tipii ăia n-au lăsat prea multe în urmă, cu 
excepţia cartuşelor şi a cailor. Băieţii din EED, care se 
ocupă de analiza dovezilor, îşi smulg părul din cap fiindcă 
nu prea au ce să evalueze. 

— Au şi ei noroc o dată-n viaţa lor, îl întrerupse Aparo. 

— Oricum, cartuşele ne spun că au folosit pistoale 
Cobray MII/9 şi Micro Uzi. Rog, tu şi oamenii tăi verificaţi 
aspectul ăsta, da? 

Blackburn tuşi scurt înainte să deschidă gura. Era o 
adevărată forţă a naturii omul ăsta, care nu demult reuşise 


5 O combinaţie între cuvintele Metropolitan (numele muzeului din New 
York) şi raid, care s-ar traduce prin raid, atac (n.tr.). 


— 58 — 


să distrugă cea mai mare reţea de distribuţie de heroină 
din Harlem, descindere care se lăsase cu peste două sute 
de arestări. 

— Nimic nou, după câte se pare. Noi analizăm oricum 
totul de-a fir-a păr, conform procedurilor, dar n-am 
speranţe prea mari, sincer să fiu. Mă îndoiesc că băieţii şi- 
au cumpărat armele de pe internet. 

Jansson încuviinţă. 

— Şi caii? întrebă el. 

— Deocamdată nici aici nu ştim nimic sigur, răspunse 
Reilly. Patru cai castraţi, suri şi murgi, nimic ieşit din 
comun. Verificăm dacă nu cumva sunt pe lista cailor 
raportați dispăruţi şi încercăm să aflăm provenienta şeilor, 
dar nici aici... 

— N-aţi identificat niciun semn particular şi n-aţi dat de 
urma niciunui cip? 

Deoarece numărul cailor furaţi pe întreg teritoriul 
Americii creştea de la an la an, mai nou se foloseau tot 
felul de metode de identificare. Cea mai frecvent utilizată 
era marcajul la rece, un procedeu care presupunea 
însemnarea cailor cu ajutorul unui fier de marcat îngheţat 
şi care avea drept rezultat modificarea celulelor care 
produceau pigmentul, astfel încât în loc de nuanţa 
obişnuită, în zona marcajului părul animalului avea 
culoarea albă. O altă metodă, ce-i drept mai puţin utilizată, 
necesita un ac hipodermic cu ajutorul căruia se introducea 
sub pielea animalului un microcip minuscul căruia îi 
corespundea un anumit număr de identificare. 

— Nu, n-am depistat niciun cip deocamdată, dar scanăm 
caii pentru a doua oară. Cipurile astea sunt atât de mici, 
încât dacă nu ştii exact unde să te uiţi, e ca şi cum ai căuta 
acul în carul cu fân. Unde mai pui că de obicei le introduc 
unde nu te aştepţi, ca să fie siguri că le găsesc tot acolo 
dacă animalul dat dispărut e găsit. Mai mult, caii ăştia au 
fost iniţial însemnați, numai că peste marcajul original s-au 
mai făcut şi altele, aşa că acum e imposibil să-i identificăm. 
Băieţii de la laborator zic că s-ar putea să dea de urma 
semnului original dacă reuşesc să separe celelalte 


suprapuneri. 

— Cum rămâne cu armurile şi toată recuzita medievală? 
întrebă Jansson întorcându-se către Amelia Gaines, care 
era însărcinată cu cercetarea costumaţiei pe care o 
purtaseră atacatorii. 

— Mă tem că asta o să dureze ceva mai mult, zise ea. 
Furnizorii de astfel de echipamente sunt mici afacerişti 
risipiţi prin toată ţara, iar cei care comercializează săbii 
veritabile - nu doar imitații ieftine sau piese de recuzită pe 
care să le-nchiriezi la câte-o petrecere - sunt şi mai puţini. 
Sper să putem afla ceva concludent în această privinţă cât 
de curând. 

— Să-nţeleg deci că tipii ăştia au dispărut pur şi simplu 
fără urmă? întrebă Jansson, pe cale să-şi piardă răbdarea. 

— Probabil c-au avut maşini, spuse şi Aparo. Sunt două 
ieşiri din parc, nu foarte departe de locul unde au 
abandonat caii. Acum verificăm să vedem dac-au fost ceva 
martori, dar deocamdată... nimic. Gândiţi-vă. Patru 
bărbaţi, care după lovitură s-au despărţit şi-au şters-o din 
parc fiecare pe cont propriu, la ora aceea târzie. N-a fost 
greu să nu atragă atenţia. 

Jansson se lăsă pe spate în scaun, dând aprobator din 
cap. Mintea sa aduna acum toate informaţiile primite şi le 
punea cap la cap, făcându-şi ordine în gânduri. 

— Ceva suspecți pân-acum? 

Reilly privi rapid în jurul mesei înainte de a începe. 

— Partea asta-i mai complicată un pic. Prima variantă la 
care m-am gândit a fost un jaf la comandă. 

Furturile obiectelor de artă, mai ales când acestea din 
urmă erau arhicunoscute, erau de obicei fie urmarea unei 
anumite comenzi, fie capodoperele erau dinainte vândute 
unor colecționari care ţineau neapărat să intre în posesia 
lor chiar dacă nu-şi puteau permite să le arate şi altora şi 
să se laude cu ele. Dar după primele momente petrecute în 
incinta muzeului, Reilly eliminase ambele posibilităţi. 
Numai hoţii profesionişti aveau parte de astfel de comenzi 
elaborate, iar ideea de a defila călare pe Fifth Avenue şi de 
a da năvală aşa la locul faptei nu i se părea opera unor hoţi 


iscusiţi, precum nu erau nici haosul provocat de raid, şi cu 
atât mai puţin decapitarea paznicului de la intrare. 

— Cred că din punctul ăsta de vedere suntem cu toţii de 
acord, continuă el. Rapoartele preliminare ale 
criminaliştilor privind profilul psihologic al atacatorilor ne 
confirmă şi ele bănuielile inițiale, şi anume că în spatele 
jafului se ascund lucruri mult mai importante decât simplul 
furt al unor relicve extrem de valoroase. Dac-ar fi vrut cu 
adevărat să pună mâna pe obiectele astea, ar fi ales o 
dimineaţă calmă şi ploioasă de miercuri şi-ar fi pătruns 
înăuntru înainte să vină grosul vizitatorilor, după care, cu 
pistoalele Uzi la-ndemână, ar fi luat liniştiţi tot ce le poftea 
inima. Cu cât te expui mai puţin, cu atât rişti mai puţin, 
nu? Dar băieţii ăştia au făcut exact pe dos. Şi-au ales parcă 
dinadins momentul când sala era cel mai aglomerată, dar 
şi cel mai bine păzită, de parcă ar fi vrut ca toată lumea să 
le vadă isprava şi-n acelaşi timp să ne râdă-n nas. Şi-au 
luat obolul cu vârf şi-ndesat, fără-ndoială, dar cred că pe 
lângă asta au vrut să ne transmită ceva. 

— Ce anume? Ce ar trebui noi să-nţelegem? întrebă 
Jansson nedumerit. 

Reilly ridică din umeri amărât. 

— Nu ştiu încă, dar îi dăm noi de cap. 

Jansson se întoarse apoi spre Blackburn. 

— Voi ce ziceţi despre asta? Sunteţi de acord? 

Blackburn aprobă printr-o uşoară mişcare a capului. 

— Hai să zicem doar că, oricine-ar fi băieţii ăştia, sunt 
nişte eroi ai străzii. Şi-au făcut rost de toate ustensilele şi 
accesoriile la care alţi pârliţi doar visează în timp ce se 
joacă pe Playstation, şi-au avut tupeul să-şi pună planul 
fantezist în aplicare şi să-l ducă la bun sfârşit. Nu pot 
decât să sper că n-o să se nască o nouă modă acum. Dar, 
da, şi eu cred că într-adevăr e mai mult la mijloc decât 
pare. 

Jansson îşi întoarse privirea înapoi la Reilly. 

— Aşadar... se pare că tot pe capul tău cade măgăreaţa. 

Reilly se uită la el în tăcere şi clătină din cap aprobator. 
„Măgăreaţă” era totuşi cam puţin spus. Pentru el problema 


— 61 — 


începea să capete dimensiunile unei gorile de vreo tonă şi 
ceva care avea să-i cam apese umerii, căci într-adevăr 
greul pe capul lui pica. 


Întâlnirea fu întreruptă de sosirea unui bărbat slab, care 
purta un costum de tweed de culoare maro şi avea la gât 
un guler alb de preot. Jansson se ridică din scaun şi-i 
întinse mâna imensă în semn de salut. 

— Monseniore, mă bucur c-aţi putut veni. Vă rog, luaţi 
loc. Stimaţi colegi, dânsul este monseniorul De Angelis. I- 
am promis arhiepiscopului că-l lăsăm să asiste la şedinţele 
noastre operative. În măsura în care poate, monseniorul va 
încerca să ne ajute. 

Jansson îi făcu apoi cunoştinţă cu cei prezenţi. Nu se 
întâmpla foarte des ca unui străin de FBI să i se permită 
accesul la şedinţele agenţilor, cu atât mai mult dacă era 
vorba de cazuri speciale - cum era şi acesta - dar nunțiul 
apostolic, ambasadorul Vaticanului în Statele Unite, 
dăduse telefoanele necesare pentru a facilita acest lucru. 

Să fi avut vreo patruzeci şi cinci de ani, se gândea Reilly. 
În orice caz, nu mai mult de cincizeci. Îşi pieptănase cu 
grijă părul închis la culoare, care forma două curbe 
simetrice în zona tâmplelor, unde câteva şuviţe cărunte îi 
încadrau urechile. Pe lentilele ochelarilor săi cu rame 
argintii şi subţiri se puteau distinge uşoare urme de 
degete. Se dovedi afabil şi prevenitor în timp ce îi saluta 
pe fiecare în parte, repetându-le politicos numele şi titlul 
profesional. 

— Îmi cer scuze că v-am întrerupt, spuse aşezându-se pe 
unul dintre scaunele din jurul mesei. 

Jansson clătină uşor din cap, în semn că n-are de ce să-şi 
facă griji în această privinţă. 

— Părinte, dovezile pe care le avem până acum nu ne 
duc pe nicio pistă clară. Fără să aduc niciun prejudiciu voit 
cazului de faţă - şi trebuie să subliniez că deocamdată 
facem doar presupuneri - treceam în revistă şi discutam o 
posibilă listă preliminară a suspecţilor. 

— Înţeleg, replică De Angelis. 


— 62 — 


Jansson se întoarse apoi din nou către Reilly, care îşi 
reluă ideea, deşi nu era prea mulţumit de noua întorsătură 
a lucrurilor, căci îşi dădea seama că va trebui să-l pună şi 
pe monsenior la curent cu anumite aspecte deja discutate. 

— Tocmai conveniserăm că nu e vorba de un simplu jaf, 
ci că incidentul are mult mai multe dedesubturi. Felul în 
care au acţionat, momentul ales, toate ne-au condus spre 
această concluzie. 

— Aha, înţeleg, zise iar De Angelis ţuguindu-şi uşor 
buzele în semn că analiza informaţiile primite. 

— În mod normal, continuă Reilly, pentru un atac de-o 
asemenea anvergură, prima reacţie ar fi să-i suspectăm pe 
fundamentaliştii musulmani, însă în cazul de faţă sunt 
aproape sigur că ipoteza asta nu ţine. 

— De ce credeţi asta? Oricât de trist ar părea, acei 
oameni chiar ne urăsc. Vă amintiţi, fără-ndoială, ce scandal 
s-a iscat când a fost jefuit muzeul din Bagdad. Acuzele care 
ne-au fost aduse, pretinsa părtinire a anchetatorilor faţă de 
presupuşii vinovaţi americani, toată furia. Lucrurile n-au 
mers tocmai bine nici atunci. 

— Credeţi-mă, modul de operare nu-i incriminează deloc 
de data asta, nici pe departe. De regulă atacurile lor sunt 
deschise, în sensul că de cele mai multe ori revendică 
atacul, şi de obicei adoptă stilul kamikaze. De altfel, ar fi 
un adevărat blestem pentru un fundamentalist musulman 
să poarte o mantie cu o cruce pe ea. 

Reilly îl privi pe De Angelis, care păru că e de acord cu 
ce spusese. 

— Bineînţeles că o să studiem şi acest aspect, continuă 
el. Aşa cere procedura. Eu unul însă aş paria pe un cu totul 
alt scenariu. 

— Adică pe o gaşcă de derbedei care s-au jucat cu focul, 
zise Jansson, în limbajul colorat care-l caracteriza de 
obicei. Se referea la acei terorişti zeloşi, americani get- 
beget, cu puternice convingeri radicale. 

— Mda, mai degrabă ei decât oricare alţii, după părerea 
mea, confirmă Reilly oftând uşor. Alături de teroriştii 
străini, un alt tip de suspecți cu care-şi mânca timpul într-o 


egală măsură erau extremiştii gen „lup singuratic”. 

— Derbedei? întrebă De Angelis cu o privire confuză. 

— Adică  terorişti autohtoni, părinte. De-ai noştri. 
Grupări cu nume caraghioase de genul Ordinul Tainicei 
Frăţii, care operează în numele unei ideologii a urii 
intitulate Identitatea Creştină - o denaturare perversă a 
termenului. 

Monseniorul păru uşor stânjenit: 

— Eu credeam că astfel de oameni sunt fanatici creştini. 

— Păi asta şi sunt. Dar să nu uităm că vorbim aici despre 
Vatican - despre Biserica Catolică. lar oamenii ăştia, 
părinte, nu sunt tocmai cei mai mari fani ai Romei. 
Vaticanul nu le recunoaşte niciuna dintre bisericile pe care 
şi le-au scornit şi care - în treacăt fie spus - n-au nicio 
treabă cu catolicismul. Oamenii dumneavoastră s-au 
exprimat destul de clar când au declarat că nu vor să aibă 
nimic de-a face cu ei, şi pe bună dreptate. O caracteristică 
a tuturor acestor organizaţii - în afară de faptul că pentru 
orice problemă dau imediat vina fie pe populaţia de 
culoare, fie pe evrei sau homosexuali - este ura lor pentru 
orice formă organizată de guvernământ, în special a 
noastră, dar prin extensie şi cea de la Vatican. Au impresia 
că noi suntem întruchiparea satanei, părere care, în mod 
ciudat, coincide cu termenul pe care şi Khomeini l-a folosit 
la adresa noastră şi care persistă şi azi în lumea 
musulmană. Aduceţi-vă aminte că astfel de indivizi se fac 
vinovaţi de atentatul cu bombă din Oklahoma City. 
Creştini. Americani. Şi nici nu vă puteţi închipui câţi sunt. 
Chiar zilele trecute am pus mâna pe unul din Philadelphia 
pe care-l urmăream de ceva vreme, şi care face parte 
dintr-o organizaţie denumită Biserica Fiilor lui Yahweh, o 
grupare care, după câte se pare, s-a desprins dintr-alta 
mai mare, Naţiunile Ariene. Potrivit datelor pe care le 
avem, înainte să intre în rândurile bisericii ăsteia nou 
formate, tipul a fost un fel de autoritate de legătură cu 
lumea islamică în cadrul Naţiunilor Ariene, şi a recunoscut 
că în această calitate a încercat să încheie alianţe cu 
extremişti musulmani antiamericani după atacurile din 11 


— 64 — 


septembrie. 

— Inamicul inamicului, murmură De Angelis. 

— Exact, se arătă Reilly de acord. Oamenii ăştia au o 
perspectivă distorsionată asupra lumii, părinte. Ce trebuie 
noi să facem acum este să-ncercăm să descifrăm ce mesaj 
au vrut să ne trimită şi în ce misiune nebunească s-au 
avântat. 

După ce Reilly termină ce avea de spus, urmară câteva 
clipe de tăcere pe care Jansson o întrerupse repede: 

— Bine, atunci aşa rămâne, te ocupi tu şi mai departe, 
zise el privindu-l pe Reilly, care aprobă din cap, câtuşi de 
puţin mirat de hotărârea şefului. 

— Da, zise el laconic. 

Jansson se întoarse apoi către Blackburn. 

— Rog, tu deocamdată o să investighezi povestea asta 
din punct de vedere al jafului simplu, nu? 

— Sigur că da. Trebuie neapărat să verificăm cu atenţie 
şi posibilitatea asta, cel puţin până când vom avea altă 
pistă pe care să mergem. 

— Bun, bun. Părinte, începu Jansson întorcându-se spre 
De Angelis, ne-ar fi de un real folos dacă aţi putea face rost 
de o listă cu obiectele furate, cât mai detaliată cu putinţă. 
Să conțină fotografii color, greutatea fiecăruia, 
dimensiunile, orice. Trebuie să le dăm în urmărire cât mai 
repede. 

— Desigur. 

— Şi fiindcă tot vorbim de obiectele furate, interveni 
Reilly, unul dintre cavaleri părea interesat de un singur 
exponat, şi anume acesta, mai zise el arătându-i părintelui 
o poză mărită făcută după un cadru video, o imagine pe 
care o găsiseră pe înregistrările camerelor de securitate şi 
în care cel de-al patrulea cavaler putea fi văzut ţinând în 
braţe codificatorul. Îi înmână poza monseniorului şi-şi 
continuă ideea: 

— Conform catalogului expoziției, aparatul a fost 
înregistrat sub denumirea de codificator rotor cu angrenaj 
multiplu. Aveţi idee de ce ar vrea cineva să fure un astfel 
de obiect în condiţiile în care era înconjurat de aur şi 


— 65 — 


pietre preţioase? 

De Angelis îşi împinse ochelarii pe nas în timp ce studia 
atent imaginea, apoi dădu din cap: 

— Îmi pare rău. Nu ştiu prea multe despre această... 
maşinărie. Nu pot decât să-mi închipui că valoarea ei 
constă în faptul că e o adevărată curiozitate inginerească. 
Tuturor le place să se laude cu inteligenţa lor din când în 
când, şi se pare că aşa s-a întâmplat şi cu confrații mei de 
la Vatican, care au considerat dispozitivul demn de a fi 
inclus pe lista exponatelor. 

— Atunci poate luaţi legătura cu ei, să-i întrebaţi. Poate 
că au vreo idee, nu ştiu, colecționari care să se fi arătat 
interesaţi şi să-i fi abordat pe tema asta... 

— O să mă interesez, fiţi sigur. 

Jansson privi de jur-împrejurul mesei şi văzu că toată 
lumea e gata de plecare. 

— În regulă, oameni buni, zise el aranjându-şi hârtiile. 
Hai să le stricăm ploile scrântiţilor ălora! 


În timp ce agenţii ieşeau din încăpere pe rând, De 
Angelis se apropie de Reilly şi-i strânse călduros mâna. 

— Vă mulţumesc, agent Reilly. Suntem pe mâini bune 
dacă dumneavoastră vă ocupați de caz. 

— O să-i prindem, părinte. Întotdeauna e aşa. 

Monseniorul îl privea fix în ochi, studiindu-l. 

— Puteţi să-mi spuneţi Michael. 

— Dacă nu vă e cu supărare, o să rămân la „părinte”. Mi- 
e mai comod aşa şi nu mă pot dezobişnui. 

De Angelis păru surprins. 

— Sunteţi catolic? 

Reilly aprobă cu o mişcare uşoară a capului. 

— Practicant? mai întrebă De Angelis, privind însă 
imediat în pământ, ruşinat. lertaţi-mă, n-am vrut să fiu 
indiscret. Se pare că nici eu nu pot renunţa la anumite 
obiceiuri. 

— Nu-i nicio problemă. Şi ca să vă răspund la întrebare, 
da, sunt catolic practicant. 

De Angelis păru mulţumit. 


— 66 — 


— Dacă stăm să ne gândim bine, munca noastră nu e 
chiar atât de diferită. Amândoi îi ajutăm pe alţii să se 
confrunte cu propriile păcate. 

Reilly zâmbi. 

— Da, poate că aveţi dreptate, însă... Nu cred că 
păcătoşii cu care avem noi de-a face se compară totuşi cu 
cei care vin la dumneavoastră. 

— Da, într-adevăr. E îngrijorător. Lucrurile sunt tare 
anapoda în lumea asta, spuse el, după care făcu o pauză. 
Şi tocmai de-asta munca noastră e cu atât mai valoroasă, 
adăugă apoi privindu-l din nou pe Reilly. 

Îl zări însă pe Jansson uitându-se în direcţia lui, părând 
că-l cheamă. 

— Am deplină încredere în dumneata, agent Reilly. Sunt 
convins că o să-i prindeţi, mai spuse monseniorul. 

Reilly îl privi îndepărtându-se, apoi ridică fotografia de 
pe masă. Dând s-o bage înapoi în dosar, îşi mai aruncă o 
dată ochii peste ea. Într-un colţ, unde imaginea era uşor 
neclară din cauza proastei rezoluţii a camerelor de 
supraveghere din incinta muzeului, observă destul de clar 
o siluetă ghemuită în spatele unei vitrine, care părea că 
trage cu ochiul la cavalerul din şa, cu maşinăria în braţe. 
Ştia din înregistrarea video că femeia cu pricina era 
blonda pe care o zărise părăsind muzeul chiar în seara 
respectivă. Se gândi la teroarea prin care trecuse, la cât 
de înspăimântată trebuie să fie, şi se simţi oarecum legat 
de ea. Spera că acum era mai bine. 

Introduse fotografia înapoi în dosar. leşind din birou, îşi 
aminti cuvântul folosit de Jansson în încheierea discuţiei. 

Scrântiți. 

Deloc încurajator. Să încerci să înţelegi motivele unor 
criminali cu mintea întreagă era una, însă să te chinui să 
citeşti gândurile unor minţi bolnave era de cele mai multe 
ori imposibil. 


11 


Clive Edmondson era palid, dar în afară de asta nu părea 


— 67 — 


foarte afectat, ceea ce o surprinse pe Tess, care-l privea 
cum stă întins pe patul de spital. 

Din câte ştia, unul dintre cai îl trântise la pământ când 
se dăduse brusc înapoi, şi în urma căzăturii Clive îşi 
rupsese trei coaste. Date fiind atât zona fracturii, mult 
prea aproape de plămâni, cât şi vârsta lui Clive, starea 
generală de sănătate şi înclinația sa pentru activităţi fizice 
solicitante, doctorii Spitalului Presbiterian din New York 
hotărâseră să-l mai ţină câteva zile sub observaţie. 

— M-au sedat de minune, mi-au făcut un cocktail de 
medicamente, îi zise el privind în sus către perfuzia de la 
marginea patului, al cărei săculeţ transparent şi plin de 
lichid atârna legănându-se uşor la capătul tubului. Nu simt 
absolut nimic. 

— Nu e tocmai genul de cocktail la care visai, nu? îl 
tachină ea. 

— Să zicem c-am gustat unele şi mai bune, chicoti el. 

Tess se uita la el, neştiind dacă să aducă sau nu în 
discuţie adevăratul motiv al vizitei sale. 

— Poţi să-mi povesteşti ceva? 

— Sigur, atât timp cât nu e despre cele întâmplate la 
muzeu. Toată lumea numai despre asta mă întreabă, zise el 
oftând. Mă rog, înţeleg că-s curioşi, dar... 

— Păi... Are legătură... oarecum, recunoscu Tess uşor 
stânjenită. 

Clive o privi şi-i zâmbi. 

— la spune, despre ce e vorba? 

Tess ezită câteva clipe, după care se hotări să-nceapă. 

— Ai apucat cumva să vezi obiectul la care mă uitam 
când ne-am întâlnit la muzeu? Am stat de vorbă chiar în 
faţa vitrinei respective. 

— Nu, n-am observat, dădu el din cap. 

— Era un fel de maşinărie care semăna cu o cutie şi avea 
o mulţime de butoane şi de pinioane care îi ieşeau din 
lateral, legate între ele. În catalog e înregistrată cu 
denumirea de codificator rotor cu angrenaj multiplu. 

Clive se gândi câteva momente, timp în care îi apărură 
câteva riduri abia vizibile pe frunte. 


— 68 — 


— Nu, nu l-am observat. Nici n-avea cum să-l observe, cu 
ea de faţă. De ce? o întrebă apoi. 

— Unul dintre cavaleri l-a luat. Şi n-a mai luat nimic 
altceva. Doar maşinăria asta. 

— Aşa, şi? 

— Păi, nu ţi se pare ciudat? Să ia tocmai dispozitivul ăla, 
când erau atâtea alte exponate de valoare în jur. Mai mult 
decât atât, când l-a luat s-a comportat foarte reverenţios, 
de parcă oficia un ritual secret. Era foarte pătruns de 
importanţa momentului. 

— Bine, atunci înseamnă că-i un colecţionar împătimit 
căruia îi place să adune dispozitive arhaice de codificare. 
Sună repede la Interpol, probabil că următoarea pe listă e 
Enigma, maşinăria de încifrare a naziştilor, îi zise el pe un 
ton ironic. Unii oameni mai colecţionează şi d-astea, să ştii. 

— Clive, eu vorbesc serios, protestă ea. A şi spus ceva. 
Atunci când s-a aplecat şi l-a ridicat din stand. Veritas vos 
liberabit. 

— Veritas vos liberabit? repetă Clive privind-o mirat. 

— Da, aşa cred. De fapt, sunt sigură că aşa a zis. 

Clive căzu pe gânduri câteva momente, apoi zâmbi. 

— Asta e, zise el. Nu vorbim doar despre un colecţionar 
înrăit şi obsedat de maşinării cu cifru, ci de unul care a 
trecut şi pe la şcoală. La Johns Hopkins. Asta ar trebui să 
te ajute să restrângi cercul suspecţilor. 

— Johns Hopkins? 

— Da. 

— Despre ce tot vorbeşti tu acolo? Nu înţelegea nimic. 

— Veritas vos liberabit. E mottoul universităţii. Adevărul 
vă va elibera. Ar fi şi cazul să ştiu, doar am fost student 
acolo. E un vers din imnul ăla nesuferit, Oda Universităţii 
Johns Hopkins. Cunoaşterea mereu să sporească, iar 
învățații ştiinţa să propovăduiască. 

Tess îl privea uimită, iar Clive jubila. 

— Chiar crezi că?... Dar până să termine întrebarea, îi 
observă expresia mulţumită şi rânjetul superior. 

— Tu mă iei peste picior, aşa-i? 

Clive dădu din cap afirmativ, cu o privire vinovată. 


— 69 — 


— Mă rog, ori a absolvit Johns Hopkins, ori e un fost 
agent CIA care s-a supărat şi-a părăsit agenţia. Ştii doar că 
numai d-ăştia dai când intri în birourile lor din Langley. De 
la Tom Clancy ştiu. Ce să fac dacă sunt fan? 

Tess clătină exasperată din cap, nervoasă că se lăsase 
păcălită atât de uşor, însă Clive o surprinse din nou: 

— Dar să ştii că nu eşti departe. Datele se potrivesc. 

— Ce vrei să spui mai exact? îl întrebă ea, observând că 
de data asta părea serios. 

— Ce purtau cavalerii? 

— Cum ce purtau? 

— Eu am întrebat primul. 

Tess nu mai înţelegea nimic. 

— Aveau nişte costume cavalereşti medievale. Armuri, 
coifuri, mantii lungi. 

— Şi, şi? o tot tachina el. Nimic altceva? Ceva mai 
special? 

Îşi dădea seama că Clive o ademenea, voia să ajungă 
undeva cu toate astea. Încercă aşadar să-şi aducă aminte 
cu exactitate cum arătau călăreţii care devastaseră 
muzeul. 

— Nimic? Ce zici de mantii albe cu cruci roşii? Roşu- 
sângerii. 

Tess se strâmbă pierdută, neînţelegând încă unde bate 
Clive. 

— Cruciaţi, zise ea. 

— Hai că eşti pe-aproape. E fierbinte, Tess. Hai, 
gândeşte-te! Nu era nimic ciudat în legătură cu crucile 
alea? O cruce de culoarea sângelui pe umărul stâng, alta 
pe piept. Asta nu-ţi spune chiar nimic? 

Dintr-odată avu o străfulgerare. 

— Templieri, zise dintr-o suflare. 

— Ăsta e răspunsul tău final? glumi el. 

Însă mintea ei era în altă parte. Încă nu-şi explica pe 
deplin semnificaţia hainelor. 

— Ai perfectă dreptate, erau îmbrăcaţi ca nişte cavaleri 
templieri, însă asta nu înseamnă nimic, de fapt. Aşa se 
îmbrăcau cam toţi cruciații, nu? Hoţii s-ar fi putut foarte 


— 70 — 


bine inspira după prima imagine a unui cavaler cruciat pe 
care s-a nimerit să le cadă privirea, iar şansa ca acesta să 
fi fost templier e una foarte mare, având în vedere că 
despre ordinul lor s-a scris şi se vorbeşte mult mai mult 
decât despre celelalte. 

— Da, şi eu m-am gândit la chestia asta, deşi la început 
nu i-am dat prea multă importanţă. Templierii sunt de 
departe cei mai faimoşi - sau mai degrabă infami - dintre 
cruciați. Pe de altă parte, mica incantaţie în latină... asta 
cam schimbă situaţia, spuse Clive pe un ton grav. 

Tess îl privi nedumerită şi-n acelaşi timp extrem de 
curioasă să afle ce vrea să spună cu asta. Clive însă 
rămase tăcut în următoarele câteva secunde, fapt care o 
scoase pe Tess din sărite. 

— De ce?! răbufni ea până la urmă. 

— Veritas vos liberabit parcă era, nu? Ei, lozinca asta e 
scrijelită pe zidurile unui castel din Languedoc, în sudul 
Franţei, spuse el în cele din urmă, după care făcu iar o 
pauză. Un castel al templierilor. 


12 


— Ce castel? Despre ce vorbeşti? îl întrebă Tess cu 
sufletul la gură. 

— Castelul Blanchefort, în Languedoc. Inscripţia e la 
vedere, gravată pe arcada de deasupra intrării. Veritas vos 
liberabit. Adevărul vă va elibera. 

Misterioasa frază părea să-i trezească vechi amintiri. 
Tess se încruntă. Era ceva ce nu se lega. 

— Dar Ordinul Templierilor n-a fost cumva dizolvat - se 
opri în mijlocul frazei, ruşinată de cuvântul folosit - mă 
rog, desfiinţat prin secolul al XIV-lea? 

— În 1314. 

— Atunci n-are nicio logică. Conform catalogului, 
codificatorul datează din secolul al XVI-lea. 

Edmondson păru că se gândeşte la spusele ei. 

— Presupun că se poate să fi încurcat datele. Secolul al 
XIV-lea nu a fost tocmai perioada de glorie a Vaticanului. 


— 71.— 


Dimpotrivă chiar. În 1305, papa Clement al V-lea, care 
aproape că devenise deja o marionetă în mâinile 
necruţătorului Filip cel Frumos, regele Franţei, a fost 
obligat să îndure umilinţa de a părăsi Vaticanul, forţat fiind 
să mute Sfântul Scaun la Avignon, unde regele a avut grijă 
să-l ţină din scurt, mai cu seamă în uneltirile sale împotriva 
templierilor. De fapt, timp de şaptezeci de ani papalitatea 
s-a aflat sub suveranitate exclusiv franceză, perioadă 
cunoscută în istorie sub denumirea de Captivitatea 
babiloniană. Această situaţie a durat până când papa 
Grigore al Xl-lea a avut curajul să se desprindă de 
dominaţia totalitară a regilor Franţei, readucând Scaunul 
Papal la Roma, ajutat şi de Caterina de Sienna. 

— Dacă maşinăria e din secolul al XIV-lea, probabil că 
nici n-a fost concepută în Roma. 

— Dacă aparţine templierilor, cu atât mai mult. 

— Exact. 

Tess ezită. 

— Crezi că pot să merg pe pista asta sau vânez cai verzi 
pe pereţi? 

— Nu, cred că pista e bună. Doar că... studiul 
templierilor nu face parte din domeniul tău de cercetare. 
Am dreptate sau nu? 

— Mă rog, dac-aş mai adăuga vreo două sute de ani, 
plus-minus un continent, cred că m-aş descurca, zise ea cu 
un râs forţat. Se specializase în studiul istoriei asiriene, 
aşa că templierii şi povestea lor ieşeau categoric din 
calcul. 

— Trebuie să vorbeşti cu cineva care le cunoaşte istoria. 
Singurii care se pricep şi cred că te-ar putea ajuta sunt 
Marty Falkner, William Vance sau Jeb Simmonds. Falkner 
cred că are vreo optzeci de ani, dacă nu mai mult, deci 
cred că o să fie cam greu să te descurci cu el. Pe Vance nu 
l-am mai văzut de nu ştiu când, dar cred că pot da de 
Simmonds şi... 

— Bill Vance? Despre el e vorba? 

— Da. Îl cunoşti? 

William Vance îşi făcuse apariţia pe neaşteptate la unul 


— 72 — 


dintre siturile la care lucrase tatăl ei. Se întâmplase în 
urmă cu zece ani, în partea de nord-est a Turciei, în 
apropierea Muntelui Ararat - mă rog, pe cât de aproape îi 
lăsaseră soldaţii turci să-şi instaleze tabăra. Era şi ea acolo 
şi-l ajuta pe tatăl ei, şi-şi aduse aminte cum - contrar 
obiceiului său - Oliver Chaykin îl tratase pe Vance de la 
egal la egal. Parcă-l şi vedea: un bărbat înalt, atrăgător, cu 
vreo cincisprezece ani mai vârstnic decât ea. 

Vance fusese foarte curtenitor, o ajutase şi o încurajase, 
însă pentru ea acele săptămâni fuseseră cu adevărat 
înfiorătoare, din cauza condiţiilor precare de pe teren, plus 
că mai era şi însărcinată. Şi cu toate că abia o cunoscuse, 
Vance păruse sensibil la nefericirea ei şi se purtase atât de 
frumos cu ea, încât o făcuse să se simtă bine, în vreme ce 
ea se simţea de fapt la pământ, şi atrăgătoare când ea ştia 
prea bine că arăta groaznic. Mai mult, niciodată nu-i 
dăduse de înţeles că are vreun motiv ascuns pentru 
amabilitatea lui. Se ruşină gândindu-se că atunci fusese 
întrucâtva dezamăgită de atitudinea lui vădit platonică, 
pentru că ea se simţise sincer atrasă de el. Totuşi, către 
sfârşitul scurtei sale vizite în tabăra lor arheologică, Tess 
simţise că parcă-parcă sentimentele lui faţă de ea 
începuseră să se mai schimbe, deşi în sinea ei nu putea să 
nu se întrebe cât de atrăgătoare poate fi totuşi o femeie 
însărcinată în luna a şaptea. 

— Da, l-am întâlnit o dată, când eram cu tata, îi răspunse 
ea, după care căzu pe gânduri. Dar din câte îmi amintesc 
el s-a specializat în istoria fenicienilor. 

— Aşa e, dar ştii şi tu cum stă treaba cu templierii. 
Oricine e interesat de subiectul ăsta e privit de parc-ar citi 
pe ascuns reviste pentru adulţi. E un fel de pornografie 
istorică, dacă vrei. S-a ajuns în stadiul în care nimeni nu 
vrea să se afle că-l interesează subiectul la modul serios, 
fiindcă sunt prea mulţi ţicniţi care vehiculează tot felul de 
teorii ale conspirației legate de istoria ordinului. Ştii ce-a 
zis Umberto Eco, nu? 

— Nu, nu ştiu. 

— „Un nebun e acela care mai devreme sau mai târziu 


le A 


va aduce vorba despre templieri.” 

— În condiţiile date, o s-o iau ca pe un compliment. 

— Tess, eu sunt de partea ta, să nu te îndoieşti de asta. 
Este cu siguranţă un subiect demn de atenţie academică, îi 
zise Edmondson ridicând din umeri. Dar precum ţi-am 
spus, n-am mai auzit nimic de Vance de ani de zile. Ultima 
dată când am vorbit era la Columbia, dar în locul tău eu l- 
aş alege pe Simmonds. Îţi pot face legătura cu el cât ai 
clipi. 

— Bine, atunci. Nemaipomenit! zâmbi Tess. 

O asistentă îşi vâri capul pe uşă. 

— Trebuie să vă mai facem nişte analize în cinci minute, 
anunţă ea. 

— Minunat! mormăi Clive. 

— Atunci, rămâne să mă anunţi tu? îl întrebă Tess. 

— S-a făcut. Şi când scap de-aici, ce-ar fi să te invit la 
cină într-o seară şi tu să-mi povesteşti cum merge treaba? 

Îşi aduse aminte de ultima dată când cinase cu 
Edmondson. Erau în Egipt şi-n ziua aceea se scufundaseră 
împreună să cerceteze o epavă de origine feniciană în 
largul Alexandriei. El se îmbătase de la arak, băutura 
locală, apoi îi făcuse avansuri, deşi nu foarte convingător, 
iar ea îl refuzase politicos, după care el adormise la masă, 
în restaurant. 

— Sigur, cum să nu, zise ea consolându-se cu gândul că 
mai are ceva timp la dispoziţie ca să inventeze o scuză 
plauzibilă, dar imediat se simţi vinovată că a putut fi atât 
de insensibilă faţă de bietul Clive. 


13 


Lucien Boussard se plimba de la un capăt la altul al 
galeriei sale, păşind cu grijă pe podeaua lucioasă. Când 
ajunse în dreptul vitrinei, îşi aruncă privirea în stradă de 
după un ceasornic Ormulu, un fals, bineînţeles. Rămase 
acolo câteva minute, gândindu-se şi-apoi răzgândindu-se. 
Părea foarte preocupat de ceva anume, dar o parte a minţii 
sale era încă atentă la ce se întâmpla în jur, aşa că observă 


că orologiul trebuia neapărat curăţat. Îl luă şi-l duse în 
spate, aşezându-l pe ziarul de pe masă. 

Era ziarul cu pozele de la muzeu, din seara atacului, 
care parcă îl priveau şi ele, ca şi cum ar fi fost acolo numai 
ca el să le vadă. Işi trecu absent degetele peste imaginile 
tipărite, încercând să netezească îndoiturile ziarului. 

Trebuie să fiu nebun să mă bag în afacerea asta. 

Dar n-avea încotro. Gus l-ar fi omorât oricum: fie că nu 
făcea nimic, fie că făcea o mişcare greşită. Exista o singură 
scăpare, la care se gândise şi se tot gândise, întorcând-o 
pe toate părţile, chiar şi atunci când Gus era încă acolo, în 
magazinul lui, şi-l ameninţa. Să-l denunțe, mai ales acum 
că ştia de implicarea lui directă în jaful de la Metropolitan, 
era destul de periculos. Pe de altă parte, având în vedere 
contribuţia lui deloc neînsemnată de pe treptele muzeului, 
când îşi arătase măiestria într-ale săbiilor, Lucien era 
convins că Gus va primi destui ani cât să nu mai reprezinte 
o ameninţare. Doar n-o să vină după el să se răzbune după 
nu ştiu câţi zeci de ani la răcoare! Oricum, chiar dacă s-ar 
fi schimbat legislaţia actuală şi Gus n-ar fi fost condamnat 
la moarte prin injecție letală, tot ar fi fost condamnat pe 
viaţă fără drept de apel. Nu se putea altfel, după ce făcuse. 

Pe lângă asta însă, Lucien mai avea şi alte probleme. Era 
urmărit de poliţie, mai precis de un poliţist anume, un 
salopard nenorocit care se ţinea scai după el de ani de zile, 
şi nu dădea deloc semne c-ar fi obosit sau că ar intenţiona 
s-o ia mai uşor. Totul din cauza unei afurisite de statuete 
aduse din Mali, care se dovedise a fi mai puţin veche decât 
pretinsese el că e şi, drept urmare, valora doar o mică 
parte din suma totală pe care o încasase deja pe ea. Din 
fericire pentru Lucien, cumpărătorul septuagenar al 
obiectului cu pricina murise în urma unui infarct înainte ca 
avocaţii lui să se dumirească ce era de făcut. Lucien 
reuşise cum-necum să scape basma curată, însă detectivul 
Steve Buchinski nu se lăsase cu una, cu două, şi-l urmărea 
în continuare în ceea ce părea să semene cu o cruciadă 
personală. Lucien încercase să-i astupe gura dându-i nişte 
ponturi folositoare când şi când, dar Buchinski nu se 


—75 = 


mulţumise doar cu atât. Nimic nu l-ar fi mulţumit, de fapt. 
De data asta însă, lucrurile nu stăteau la fel. Oare l-ar fi 
lăsat în pace dacă i l-ar fi dat pe tavă pe Gus Waldron? 
Numai aşa să poată oare scăpa de lipitoarea de Buchinski? 
Se uită la ceasul de la mână. Era ora unu şi jumătate. 
Deschizând unul dintre sertarele mesei, Lucien cotrobăi 
grăbit printr-o cutie cu cărţi de vizită, şi, găsind-o pe cea 
pe care o căuta, se întinse după telefon şi formă numărul. 


14 


Postat în faţa uşii masive a unui apartament de la etajul 
cinci de pe Central Park West, şeful unităţii tactice din 
cadrul FBI ridică o mână răsfirându-şi cele cinci degete şi- 
şi privi atent ofiţerii. În acel moment, agentul cu numărul 
doi scoase arma precaut şi începu să aştepte. De cealaltă 
parte a culoarului, un altul ridică la umăr o armă cu aer 
comprimat în timp ce al patrulea trase cuiul unei grenade 
cu şoc electric, iar ultimii doi ridicară piedica pistolului 
automat Heckler & Koch MP5. 

— Acum! 

Agentul care se afla cel mai aproape bătu ferm cu 
pumnul în uşă şi strigă: 

— FBI. Deschideţi! 

După câteva fracțiuni de secundă avură şi răspunsul, 
sub forma unui răpăit de gloanţe care străpunseră lemnul 
de tek al uşii, făcându-l bucăţele-bucăţele care se izbiră 
puternic de peretele opus al coridorului. 

Agentul cu arma cu aer comprimat îi răspunse pe 
măsură, rotind ţeava de la stânga la dreapta şi secerând 
totul în cale. Nu se opri decât atunci când făcu în uşă nişte 
găuri de mărimea unui cap de om. În ciuda dopurilor pe 
care le purta în urechi, Amelia Gaines simţi vibrația 
puternică a gloanţelor care se-nfigeau zgomotos în uşa şi 
în pereţii camerei, zguduindu-i parcă din temelii. 

Dinăuntru se auziră alte împuşcături, gloanţele trecând 
prin placa de jos a uşii şi înfigându-se în tencuiala 
peretelui de vizavi. Agentul numărul patru înaintă şi 


— 76 — 


aruncă iute grenada printr-una dintre găurile făcute în 
lemnul de tek. În minutele imediat următoare îi veni din 
nou rândul armei cu aer comprimat, cu ajutorul căreia 
distruseră şi ce mai rămăsese din uşă, adică partea din 
mijloc, apoi cei doi ofiţeri cu pistoale automate pătrunseră 
înăuntru. 

Urmă un scurt moment de linişte, după care se auzi o 
împuşcătură. Una singură, şi iar o tăcere apăsătoare. O 
voce strigă: 

— Liber! 

După acest prim strigăt, mai urmară şi altele. 

— Liber! E liber! 

Intr-un sfârşit se auzi o voce plată, inflexibilă: 

— Gata, noi am terminat aici. 

Amelia îi urmă pe ceilalţi în apartament, al cărui interior 
făcea cuvântul „luxos” să pară prea modest pentru a-l 
descrie cu exactitate. Totul te ducea cu gândul la bani, 
aproape că le puteai simţi mirosul. Însă pe măsură ce 
Amelia şi şeful unităţii de intervenţie cercetau locul mai 
atent, îşi dădură seama că nu a bani mirosea 
apartamentul, ci mai degrabă a droguri. 

Nu le luă prea mult timp că să-i identifice pe locatari, 
patru la număr şi toţi bărbaţi: traficanţi de droguri 
columbieni. Unul dintre ei fusese grav rănit în zona 
pieptului. În rest, găsiră o cantitate însemnată de droguri, 
un vraf de bancnote şi suficient de multe indicii ca să-i 
bucure şi să le dea de lucru timp de câteva luni bune celor 
de la Brigada Antidrog. 

Pontul pe care-l primiseră şi-n urma căruia făcuseră 
descinderea - un telefon anonim - pomenise de sume 
uriaşe de bani, arme şi câţiva bărbaţi care vorbeau într-o 
limbă străină. Informaţia fusese corectă, după câte se 
părea. Dar nu avea legătură cu raidul de la muzeu. 

Încă o pistă falsă. Încă o dezamăgire. Şi-or să mai fie şi- 
altele de-acum încolo, cu siguranţă. 

Cu inima grea, Amelia mai aruncă o ultimă privire prin 
apartament în timp ce columbienii erau escortaţi afară cu 
cătuşe la mâini. Făcu în minte o comparaţie între 


mii 7 n Am 


apartamentul ăsta şi al ei, care era foarte drăguţ, decorat 
cu gust. Elegant chiar. Însă locuinţa asta era absolut 
uimitoare. Îţi lua pur şi simplu ochii, mai ales panorama 
extraordinară spre parc. Tot rotindu-şi privirile de jur- 
împrejur, hotărî totuşi că opulenţa exagerată nu e stilul ei 
şi că într-adevăr nu e cazul să fie invidioasă. Poate doar 
pentru privelişte. 

Se opri în dreptul ferestrei pentru o clipă şi privi parcul 
de sus. Zări două persoane care călăreau pe o pistă special 
amenajată şi, în ciuda distanţei la care se afla, îşi putu da 
seama că e vorba despre două femei. Una dintre ele era 
destul de stângace în mişcări, iar calul părea nervos şi 
agitat, sau poate doar se speriase de cei doi tineri care 
trecuseră pe lângă el ca vântul, alunecând pe rolele lor. 

Amelia se mai uită o dată în jurul ei, după care ieşi din 
apartament, lăsându-l pe şeful unităţii să se ocupe de 
restul şi se îndreptă către sediu, unde urma să-i prezinte 
lui Reilly un raport oficial. 


În ultima vreme Reilly fusese ocupat cu organizarea 
câtorva vizite neoficiale la diferite moschei sau alte locuri 
de întâlnire a musulmanilor din oraş. După o scurtă 
întrevedere preliminară cu Jansson, Reilly hotărâse ca 
aceste mici investigaţii să fie simple vizite informale 
efectuate de nu mai mult de doi agenţi sau ofiţeri de poliţie 
dintre care unul să fie - dacă se putea - musulman, şi care 
să nu atragă atenţia asupra lor sau să facă prea mare tam- 
tam. Nu-şi doreau decât ca oamenii să colaboreze, şi aşa se 
şi întâmpla în general. 

Pe lângă sutele şi miile de rapoarte de informare primite 
de la Poliţia din New York, de la Departamentul de 
Imigrări şi Siguranţă Naţională, computerele FBI furnizau 
non-stop informaţii valoroase. Bazele de date alcătuite 
după atentatul de la Oklahoma erau pline de nume ale 
unor radicali sau extremişti autohtoni; pe de altă parte, 
cele de după atacurile din 11 septembrie menţionau 
numele unor musulmani de diverse naţionalităţi. Reilly era 
conştient că mulţi se aflau pe liste nu pentru c-ar fi fost 


— 78 — 


suspectaţi de acte teroriste sau criminale, nici măcar de 
tentative în acest sens, ci pur şi simplu din cauza opțiunii 
lor religioase, ceea ce îl deranja într-o oarecare măsură. 
Mai mult, îi dădea de lucru în plus şi inutil, căci trebuia să 
cerceteze şi să ancheteze zeci şi zeci de nevinovaţi - mai 
puţin în privinţa convingerilor lor religioase. 

Rămăsese la convingerea că atacul de la muzeu fusese 
opera unor grupări extremiste americane, dar ceva nu se 
potrivea în scenariul ăsta. Care să fi fost legătura dintre un 
grup de fanatici şi Biserica Catolică de la Roma? Tocmai 
pentru a descoperi veriga lipsă - care momentan îi scăpa - 
Reilly formase o echipă de agenţi pe care-i puse să 
cerceteze orice dosar computerizat sau publicaţie-manifest 
care-ar fi putut ajuta la dezlegarea misterioasei legături. 

Înainte să se-ndrepte spre biroul său, rămase câteva 
clipe în pragul uşii, respirând adânc şi adulmecând parcă 
haosul ordonat dinăuntru, unde agenţii fie vorbeau la 
telefon, fie lucrau de zor la calculator. Ajungând în cele din 
urmă în dreptul biroului, o zări pe Amelia Gaines, care se- 
ndrepta în direcţia lui din celălalt capăt al încăperii. 

— Ai un minut la dispoziţie? 

Toată lumea avea oricând un minut la dispoziţie, dacă 
era pentru Amelia Gaines. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ştii apartamentul pe care l-am cercetat azi-dimineaţă? 

— Da, am auzit vorbindu-se despre el, zise el nu foarte 
entuziasmat. Totuşi, ne-am mai spălat şi noi de păcate faţă 
de cei de la Antidrog, ceea ce nu e tocmai rău. 

Amelia dădu din umeri indiferentă. 

— Când eram în apartament m-am uitat pe fereastră, în 
parc. Am văzut două persoane care călăreau. Una dintre 
ele, o femeie, avea ceva probleme cu calul şi asta m-a dus 
cu gândul la altceva. 

Reilly îi împinse un scaun şi ea se aşeză. Era ca o gură 
de aer proaspăt într-un loc dominat în cea mai mare parte 
de bărbaţi, cum era cazul Biroului, unde doar în ultimii ani 
procentul de angajare a femeilor ajunsese la un însemnat 
10%. Cei care se ocupau cu angajările nu ascundeau câtuşi 


— 79 — 


de puţin faptul că ar fi vrut să aducă mai multe femei în 
cadrul Biroului, însă din nefericire nu erau foarte multe 
doritoare. De fapt, o singură femeie reuşise să avanseze de 
la rangul de simplu agent la cel de agent special şef, 
câştigându-şi astfel porecla de Regina stupului, cu care 
colegii o luau uneori peste picior. 

Reilly lucrase mult cu Amelia în decursul ultimelor luni. 
Era un om extrem de valoros, cu precădere când venea 
vorba despre probleme legate de Orientul Mijlociu sau de 
suspecți din această zonă. Acestora le plăceau în mod 
deosebit buclele roşcate şi pistruii ei, iar un zâmbet 
fermecător oferit la momentul oportun, o fustă deasupra 
genunchiului sau un decolteu generos erau uneori mult 
mai eficiente decât săptămâni întregi de supraveghere sau 
interogatorii. Deşi niciunul dintre bărbaţii cu care lucra nu 
se chinuia prea tare să-şi ascundă atracţia faţă de ea, 
Amelia nu acuzase pe nimeni de hărţuire sexuală. De altfel, 
era destul de greu să ţi-o imaginezi în postura de victimă. 
Crescuse alături de alţi patru fraţi într-o atmosferă 
militărească, prin natura meseriei tatălui ei, şi la vârsta de 
şaisprezece ani câştigase deja centura neagră la karate, 
plus că era un ţintaş desăvârşit. Nu rata aproape 
niciodată. În general, îşi putea purta singură de grijă, 
indiferent de situaţie. 

Işi aduse aminte ce se petrecuse în urmă cu mai puţin de 
un an, când, rămaşi singuri într-o cafenea, Reilly fusese cât 
pe ce s-o invite la cină, însă se răzgândise în ultimul 
moment, ştiind - sau sperând mai degrabă - că se putea ca 
seara să nu se încheie doar cu o cină. Relaţiile cu colegii 
de muncă nu erau niciodată simple sau uşoare, iar când 
lucrai pentru FBI erau pur şi simplu sortite eşecului de la 
bun început, şi el ştia asta mai bine ca oricine. 

— Continuă, îi spuse. 

— E vorba despre călăreţii de la muzeu. După ce m-am 
uitat şi m-am tot uitat la înregistrările video, mi-am dat 
seama că ei nu doar călăreau, ci controlau caii ca nişte 
adevăraţi cunoscători. Cum altfel ar fi reuşit să-i 
strunească să urce scările? O fi floare la ureche pentru 


— 80 — 


cascadorii de la Hollywood, dar în viaţa de zi cu zi aşa ceva 
e destul de greu de realizat. 

Părea că ştie ce spune şi era foarte convinsă, însă vocea 
îi trăda îngrijorarea şi preocuparea. Amelia îi surprinse 
privirea şi zâmbi uşor stânjenită, după care explică: 

— Da, ştiu să călăresc. 

Reilly realiză atunci că spusele ei ar putea duce undeva. 
Legătura dintre furtul exponatelor şi caii folosiţi de hoţi îl 
nedumerise şi pe el de la început şi nu-i dădea pace nici 
acum. Îl încercase o vagă bănuială în primele ore ale 
anchetei, când aflase că ofiţerii de la secţia de poliţie din 
Central Park folosesc cai pentru a patrula pe aleile şi 
străzile adiacente, dar nu mersese mai departe nici cu 
gândul şi nici cu investigația. Poate că, dac-ar fi făcut-o, ar 
fi descoperit ceva mai devreme. 

— Şi propui să  cercetăm câţiva  cascadori cu 
antecedente? : 

— Pentru început, de ce nu? Insă nu-i vorba numai de 
călăreți, ci mai ales de cai, zise ea, trăgându-se mai 
aproape. Din ce ştim până acum şi din ce-am aflat din 
imaginile video, oamenii din mulţime erau îngroziți şi ţipau 
cât îi ţinea gura, iar în tot haosul ăla şi în zgomotul 
infernal de gloanţe, caii n-au avut nimic. Nu păreau 
absolut deloc speriaţi. 

Amelia se opri brusc, ca şi când n-ar fi vrut să-şi 
continue gândul cu voce tare, şi privi dincolo de biroul lui 
Reilly, unde Aparo tocmai ridica receptorul telefonului ca 
să răspundă. 

Reilly îşi dădu imediat seama unde vrea să ajungă şi 
pronunţă el concluzia de care ea se ferea: 

— Cai ai poliţiei, nu? 

— Exact. 

La naiba! Nu-i plăcea deloc treaba asta, la fel cum nici 
pe ea n-o încânta câtuşi de puţin. Dacă animalele folosite 
aparţineau poliţiei, atunci se putea presupune că fusese 
mâna unor poliţişti, şi nimănui nu-i plăcea nici măcar să se 
gândească la ideea că forţele de ordine puteau fi implicate 
într-o lovitură de asemenea anvergură. 


— 81 — 


— Ocupă-te de treaba asta, atunci. Dar cu discreţie. 
Până s-apuce să-i răspundă, Aparo îşi făcu grăbit apariţia 
în dreptul biroului lui Reilly. 

— A sunat Steve. Se pare că are ceva să ne arate, şi de 
data asta cică-i pe bune. 


15 


Cotind-o pe strada 22, Gus Waldron începu să se simtă 
din ce în ce mai nervos şi mai agitat. Se simţea aşa încă de 
sâmbătă seara, dar de data asta era altceva. Erau prea 
multe semne ca să le ignore cu desăvârşire. De cele mai 
multe ori acţiona din instinct, iar asta era valabil şi în cazul 
pariurilor de la cursele de cai. Dacă îi ieşea ceva? Da de 
unde! Mai nimic. Erau însă alte lucruri pe care le făcea 
fără să se gândească, şi care câteodată se potriveau de 
minune, astfel încât îşi asculta mai întotdeauna instinctele 
şi acţiona ca atare. 

Acum mai mult ca oricând îi era clar că neliniştea sa era 
întemeiată. Zări în urma lui o maşină care mergea încet pe 
stradă, o maşină obişnuită, ca oricare alta. Parcă puţin 
prea comună, prea ştearsă. Inăuntru erau doi bărbaţi, la 
fel de obişnuiţi, care se uitau absent pe fereastră, aparent 
la nimic anume. Da da. Curcani. Ce altceva să fie, dacă nu 
curcani? 

Numără în gând câţiva paşi şi se opri să se uite într-o 
vitrină. Zări imediat imaginea reflectată a unei alte maşini 
care apăru de după colţ, la fel de discretă. Riscând să le 
semnaleze că i-a reperat, îşi întoarse iute capul şi cercetă 
rapid cea de-a doua maşină. Tot doi bărbaţi. 

Era încolţit. 

Primul gând îl duse la Lucien şi-i trecură prin minte 
diverse moduri nu tocmai plăcute în care-l va omori pe 
nenorocitul de franţuz. Ajungând în dreptul galeriei, se 
repezi la uşă, dădu năvală înăuntru şi nu se opri decât în 
dreptul lui Lucien, care se ridică dintr-odată în picioare ca 
ars, vădit înspăimântat. Gus răsturnă masa dintr-o singură 
mişcare, moment în care ceasul grosolan şi greoi şi tubul 


— 82 — 


cu soluţie de curăţat se-mprăştiară pe podea, iar lui Lucien 
îi trase o palmă sănătoasă peste ureche. 

— M-ai vândut curcanilor, nenorocitule! 

— Nu, nu, Gueusse, eu... 

În clipa în care ridică mâna să-i mai tragă una, observă 
că Lucien îşi întorsese capul şi privea cu ochi bulbucaţi 
către capătul din fund al galeriei. Aşa deci... Erau şi-n 
spate, vasăzică... În secunda imediat următoare, Gus simţi 
că-n cameră miroase a ceva ciudat, benzină parcă. Din 
canistra pe care-o răsturnase se scurgea un lichid care se- 
mprăştiase pe jos. 

Înşfăcând cutia metalică, îl apucă şi pe Lucien de guler 
şi-i făcu vânt spre uşă, unde-l îmbrânci din nou pe 
nemernic, lovindu-l în partea din spate a genunchilor. 
Ţinându-l la podea cu ajutorul bocancului, Gus îi vărsă în 
cap restul lichidului. 

— Scârnăvie ce eşti, fătălău îmbâcsit! Tot nu te-ai 
învăţat minte că nu-i de glumit cu mine? urla el ca apucat, 
turnând în continuare. 

— Te rog, nu! bolborosi francezul, ai cărui ochi erau 
roşii din cauza lichidului de curăţat, şi-l usturau cumplit. 

Brusc, cu o mişcare mult prea rapidă pentru ca Lucien 
să apuce să riposteze, Gus deschise uşa de la intrare, îl 
apucă de gulerul cămăşii, scoase iute din buzunar o 
brichetă Zippo a cărei flacără o apropie de gâtul acestuia, 
după care îi trase un şut scurt şi-l împinse în stradă 
aproape în patru labe. 

Umerii şi capul francezului fură de-ndată cuprinse de 
flăcări galben-violacee, în timp ce se-nvârtea pe trotuar, 
pradă disperării. Urletele sale de spaimă şi durere se 
amestecară în curând cu cele ale trecătorilor îngroziţi la 
vederea unui om arzând şi nu trecu mult până să le ţină 
isonul şi claxoanele maşinilor de pe stradă. Gus profită de 
moment şi ieşi repede din magazin, privind când la stânga, 
când la dreapta, în susul şi-n josul străzii, urmărindu-i pe 
cei patru poliţişti cu ochii săi de vultur. Doi erau la un 
capăt al străzii, doi la celălalt, şi-i zări cum se dau grăbiţi 
jos din maşină, toţi cu armele la vedere, dar preocupaţi 


mai degrabă de soarta omului care ardea de viu în plină 
stradă decât de a lui. Ii reuşise planul şi de data asta. 


Reilly ştia că-i văzuse din momentul în care bărbatul 
grăbise pasul şi apoi dăduse buzna în galeria francezului. 

— Ne-a mirosit! Acţionăm! Repet, putem începe! ţipase 
atunci în microfonul pe care-l avea ataşat la manşetă, după 
care puse un încărcător în pistolul său marca Browning Hi- 
Power şi ieşi grăbit din maşina la volanul căreia se afla, în 
timp ce Aparo se repezi şi el afară de cealaltă parte a 
vehiculului. 

Însă n-apucase să închidă uşa când îl zări pe bărbatul 
înalt şi deşirat care ţâşnise în stradă de pe uşa galeriei. La 
început crezu că vederea îi joacă feste, dar în curând se 
convinse că bărbatul ardea. 


În timp ce Lucien se tot legăna în susul şi-n josul 
trotuarului urlând de durere şi chinuit de focul care-i 
cuprinsese cămaşa şi părul, Gus ieşi pe nesimţite în urma 
sa, ţinându-se cât mai aproape, astfel încât poliţiştii să nu 
încerce să tragă. Cel puţin aşa spera el. 

Şi ca să-i determine să stea la distanţă, începu să tragă 
focuri de avertisment în ambele direcţii. Beretta era o 
porcărie de armă, care nu era bună de nimic, însă ei n- 
aveau de unde să ştie asta, aşa că în momentul în care 
auziră focurile de armă se culcară la pământ sau se 
adăpostiră care pe unde putură, în timp ce parbrizele 
maşinilor erau ciuruite şi pietonii o luară la sănătoasa 
speriaţi. 


Reilly observă în timp util că se pregăteşte să tragă, aşa 
că apucă să se ascundă în spatele uşii maşinii, în vreme ce 
gloanţele răpăiau încoace şi-ncolo, două înfigându-se chiar 
în zidul de cărămidă din spatele lui, alte câteva izbind farul 
din stânga faţă al Chrysler-ului său, într-o explozie de 
cioburi şi crom. Uitându-se cu coada ochiului la dreapta 
lui, Reilly zări patru trecători care se ghemuiseră după un 
Mercedes parcat pe alee, speriaţi de moarte. Îşi dădu 


— 84 — 


seama imediat că aveau intenţia să o rupă la fugă cu prima 
ocazie, ceea ce n-ar fi fost tocmai indicat. Erau mai feriţi 
acolo, după maşină. Unul dintre ei privi în direcţia lui şi 
Reilly îi făcu semn să stea liniştit, strigându-i: 

— Jos! Stai ghemuit! Nu te ridica şi nu te mişca de 
acolo! 

Omul era în stare de şoc, dar dădu din cap supus şi se 
chirci la loc după caroserie. 

Reilly se întoarse, îşi pregăti pistolul şi, aplecându-se un 
pic în afară, încercă să tragă şi el, dar bărbatul pe care - 
conform informaţiei primite - îl chema Gus era deja la 
adăpost în spatele proprietarului galeriei, de care era mult 
prea aproape pentru ca Reilly să fie sigur că, dacă trage, 
nu-l va nimeri cumva pe celălalt. Dar ceea ce era şi mai 
grav, nu putea să facă nimic să-l ajute pe francez, care 
acum se prăbuşise deja în genunchi, biruit de flăcări, şi ale 
cărui urlete de agonie răsunau cu atât mai sfâşietor pe 
strada pustie. 

Exact în acel moment, Gus se depărtă de Lucien şi trase 
câteva focuri de armă în cealaltă direcţie. Fără să stea nici 
măcar o clipă pe gânduri, Reilly profită de situaţie. Totul 
se întâmpla acum, ca şi cum timpul îşi încetinise curgerea. 
Ţinându-şi respiraţia, se ridică dintr-odată de după uşa 
maşinii, cu amândouă mâinile întinse înainte şi-mpreunate 
pe revolver şi, în mai puţin de o fracțiune de secundă, fixă 
ţinta şi apăsă pe trăgaci cu o mişcare lină, sigură, dar bine 
cântărită. Glonţul ţâşni nervos din ţeava Browning-ului, şi 
aproape în acelaşi timp, la doar câţiva metri distanţă, din 
coapsa lui Gus ţâşniră cu aceeaşi intensitate câteva firicele 
roşiatice de sânge. 

Reilly se ridică apoi în picioare şi se repezi către 
bărbatul care ardea, însă Gus avu norocul ca un camion de 
livrări să-şi aleagă tocmai acel moment ca să cotească 
hurducăit pe stradă, stricând astfel planul eroic al 
agentului. 


Lucien se prăbuşise la pământ şi se rostogolea 
înnebunit, aruncându-şi braţele în aer în încercarea 


— 85 — 


disperată de a stinge flăcările. Descoperit, Gus ştiu îndată 
că, dacă vrea să scape, trebuie s-o ia la fugă imediat, dar 
simţi o durere surdă în partea de sus a piciorului stâng, 
care-l săgetă adânc şi-l dezechilibră. Împleticindu-se, duse 
mâna în zona rănii şi o ridică apoi dinaintea ochilor, plină 
de sânge. 

Ticăloşii dracului! Avuseseră noroc de data asta! 

Zări apoi camionul şi, trăgând focuri încrucişate în 
ambele părţi, se ascunse în spatele remorcii încărcate, 
târându-se până după colţ. Era rândul lui să aibă noroc 
acum. Văzu un taxi care tocmai trăsese pe dreapta şi din 
care cobora un japonez îmbrăcat într-un costum în culori 
pale, probabil un om de afaceri. Gus îl împinse cât colo, 
după care trase violent de uşa şoferului şi-l smuci, târându- 
l afară aproape pe brânci. Cu chiu, cu vai reuşi să se suie 
la volan şi-i dădu cheie, băgând-o în viteză, clipă în care 
simţi o lovitură puternică în tâmpla stângă. Nimeni 
altcineva decât idiotul de şofer, care probabil că-şi voia 
maşina înapoi şi care tot ţipa la el într-o limbă de 
neînțeles.  Tâmpitu' dracului! Enervat la culme, Gus 
întoarse ţeava Berettei şi, sprijinind-o de marginea 
geamului, apăsă scurt pe trăgaci şi-i făcu faţa zob. In 
secunda următoare demară şi se făcu nevăzut. 


16 


Apăsând până la podea acceleraţia Chrysler-ului negru 
şi lucios pe care-l avea de la departament, Reilly îl sui 
dintr-o mişcare pe trotuar, trecând în viteză pe lângă 
camionul de marfă, şi observă după colţ grămada de 
oameni care se adunaseră în jurul şoferului de taxi, mort 
acum. 

La dreapta lui, Aparo vorbea cu Buchinski prin staţie şi-l 
asculta cum dă ordine să cheme şi alte unităţi la locul 
incidentului şi să blocheze drumurile. Păcat că lucrurile s- 
au precipitat. Ar fi trebuit poate să izoleze strada, dar 
atunci - după cum fusese de părere şi Buchinski - aleea 
neobişnuit de liniştită la acea oră a zilei i-ar fi dat 


suspectului de bănuit încă înainte de a ajunge în dreptul 
galeriei. Îi trecură apoi prin minte imaginea omului 
cuprins de flăcări care ieşise din magazin legănându-se pe 
picioare, precum şi cea a şoferului de taxi trântit la câţiva 
metri distanţă de maşină din pricina glonţului mortal. 
Poate ar fi fost mai bine să-i fi dat de bănuit şi să riscăm, 
decât asta. 

Privi scurt în oglinda retrovizoare, să vadă dacă nu 
cumva Buchinski era în urma lor, însă nu-i zări maşina. 
Erau aşadar pe cont propriu. 

— Ai grijă la drum! îi strigă Aparo, smulgându-l din 
reveria care-l cuprinsese. 

Reilly se strecură abil printr-un şir de maşini şi 
camionete care mergeau încet în anticiparea curbei 
periculoase din faţă, şi ale căror şoferi începuseră deja să 
claxoneze, iritaţi de viteza celui care tocmai trecuse pe 
lângă ei. Taxiul o apucase acum pe o alee lăturalnică. 
Reilly coti şi el brusc, smucind Chrysler-ul şi trecând 
printr-o grămadă de gunoi pe care-l împrăştie de jur- 
împrejur, încercând fără succes să se orienteze pe unde s-o 
ia. 

— Unde dracu' suntem? ţipă el exasperat către Aparo. 

— Ne-ndreptăm către râu. 

Ce să-ţi spun, o informaţie foarte utilă! 

Taxiul ieşi de pe alee făcând brusc la dreapta, cu 
cauciucurile scârţâind asurzitor pe asfalt, şi Reilly îl urmă 
îndeaproape, cotind-o şi el în aceeaşi direcţie câteva clipe 
mai târziu. Ajungând iar în stradă, nici urmă de taxiul 
galben. Maşini de tot soiul treceau încolo şi-ncoace, dar 
cea pe care-o urmăreau ei nu se vedea pe nicăieri. Parcă 
intrase în pământ. Reilly scrută strada la stânga şi la 
dreapta, încercând să penetreze traficul greoi de la ora de 
vârf. 

— Uite-o! zise într-un sfârşit Aparo, arătându-i cu 
degetul un loc anume. 

Reilly îi urmări direcţia şi, fără să stea pe gânduri, 
cobori frâna de mână şi smuci brusc maşina la stânga, 
lăsând urme negre pe asfalt. Ajunse în câteva fracțiuni de 


— 87 — 


secundă pe altă alee, unde zări taxiul cu pricina şi, 
apăsând acceleraţia până la refuz, porniră într-o adevărată 
cursă de viteză în timpul căreia trecură pe lângă 
numeroase tomberoane de gunoi de care luciul negru al 
Chrysler-ului se frecă, provocând scântei pe ambele laturi 
ale maşinii voluminoase. 

Ajunseră din nou într-o stradă largă, de data asta plină 
de maşini parcate frumos pe margini, însă reperară din 
nou taxiul datorită hârjâitului ascuţit al barelor de 
protecţie pe care maşina urmărită le rupea sau le agăța în 
calea ei. Şoferul era se pare abil, căci astfel de impacturi 
nu erau foarte numeroase, însă fură suficiente pentru a-i 
micşora uşor viteza. 

O făcură iar la dreapta, unul în urma celuilalt, însă de 
data asta Reilly începu să-şi dea seama cam pe unde e. Ştia 
că au ajuns undeva în apropiere de Pasajul Lincoln, ceea 
ce însemna că exista şansa să-l încolţească. Se uită cu 
coada ochiului la Aparo, care-şi scosese arma şi o ţinea pe 
genunchi. 

— Eu zic să nu încerci încă. S-ar putea să ai noroc şi să-l 
nimereşti. 

Dacă şoferul ar fi pierdut controlul maşinii, traficul s-ar 
fi transformat într-un adevărat dezastru, la viteza pe care-o 
avea. 

Dintr-odată taxiul coti iar, dând aproape peste nişte 
pietoni care traversau regulamentar. [In secunda 
următoare lui Reilly i se păru că de pe geamul maşinii iese 
ceva, o umbră. Nu putea fi o armă! Trebuie să fii nebun să 
conduci şi să tragi în acelaşi timp. Ori nebun, ori un ţintaş 
desăvârşit. 

Nici nu-şi termină bine gândul, că se şi auzi o pocnitură 
scurtă, urmată de o uşoară dâră de fum. 

— 'Ţine-te bine! îi zise lui Aparo. 

Trăgând brusc de volan, mută anevoie Chrysler-ul de-a 
curmezişul străzii şi, zărind un loc viran unde fusese 
odinioară o clădire, demară în trombă, trecând prin gardul 
de sârmă şi ridicând un imens nor de praf în urma lui. 

După numai câteva secunde ieşi iar în şosea, pe urmele 


taxiului. Din câte îşi putu da seama, şoferul nu mai avea de 
data asta arma scoasă pe geam. 

— Ai grijă! îl atenţionă Aparo. 

O femeie care ieşise la plimbare cu terrier-ul ei negru se 
împiedicase şi, dezechilibrându-se, căzuse peste un curier 
care trăgea după el un mic cărucior plin cu navete goale 
de bere care se împrăştiară exact în drumul Chrysler-ului. 
Reilly trase iute de volan într-o parte şi nu-i lipsi mult să-i 
lovească pe cei doi, însă nu putu evita navetele care, în 
momentul când le izbi, zburară în aer aterizând fie pe 
capotă, fie pe parbriz, pe care nu reuşiră să-l spargă, dar 
care semăna acum cu o pânză deasă de păianjen. 

— Nu mai văd nimic! urlă Reilly. 

Aparo luă arma şi-ncepu să lovească în parbrizul fisurat, 
care cedă în sfârşit la a treia lovitură zdravănă, dezlipindu- 
se compact şi plutind aşa prin aer câteva fracțiuni de 
secundă, până să se facă ţăndări pe capota unei maşini 
parcate în imediata apropiere. 

Mijindu-şi ochii din pricina vântului tăios, Reilly zări la 
câţiva metri în faţa lui un semn de acces interzis chiar 
înainte de zona în care strada se îngusta vizibil. Oare o să 
îndrăznească? Dacă se va întâlni cu un vehicul venind din 
direcţia opusă, s-a zis cu el. Observă atunci o deschizătură 
undeva în dreapta, cam la cincizeci de metri distanţă de 
semnul cu intrarea interzisă, şi presupuse că taxiul o s-o 
apuce pe acolo. Apăsă şi mai tare pe acceleraţie, sperând 
să-l poată determina pe celălalt şofer să mărească şi el 
viteza şi să aibă astfel motorul foarte turat când ia curba. 
Chrysler-ul câştiga teren, apropiindu-se din ce în ce mai 
mult de taxiul galben, şi planul lui Reilly aproape că reuşi, 
căci în momentul în care Gus ajunse în dreptul căii de 
acces şi coti brusc la dreapta scrâşnind din roţi, viteza 
mult prea mare îi împinse fundul maşinii către stânga, şi 
taxiul derapă izbindu-se de clădirea de cărămidă din colţul 
străzii. 

În clipa în care Reilly coti şi el pe străduţă, amândoi 
zăriră în acelaşi timp un puşti pe skateboard, undeva în 
faţa taxiului. 


— Fir-aş al dracului să fiu! înjură Aparo. 

Băiatul avea căşti la urechi şi era clar că nu ştia în ce 
pericol se află. 

Reilly încetini din instinct, însă şoferul din taxi nu dădea 
semne de intenţii similare, căci rula cu aceeaşi viteză, 
îndreptându-se direct spre copil. 

Asta e, o să-l lovească. O să-l facă una cu pământul, la 
naiba! 

Reilly apăsă disperat pe claxon, doar-doar sunetul 
asurzitor va putea penetra concertul privat al micului 
pieton. Taxiul se apropia de el vertiginos. La un moment 
dat însă, băiatul întoarse capul nonşalant către stânga şi, 
văzând la doar câţiva metri distanţă maşina care se 
îndrepta înspre el cu viteză maximă, trecu pe celălalt 
trotuar exact la timp, în vreme ce taxiul îşi văzu mai 
departe de drum nestingherit, zdrobind între roţi 
skateboardul rămas în mijlocul străzii. 

Trecură şi ei pe lângă puştiul care-i privea încă şocat de 
pe trotuar, şi Reilly observă că strada era relativ liniştită, 
fără vehicule în mişcare sau pietoni. Dacă voia să încerce 
ceva, acum era momentul. Înainte ca lucrurile să 
degenereze iar, îşi zise el. 

Apăsă acceleraţia până-n podea şi-n scurt timp ajunse 
taxiul din urmă. Observă că din roata de pe stânga spate 
ieşea fum şi trase concluzia că derapajul acela brusc în 
urma căruia maşina se lovise lateral de peretele de 
cărămidă turtise probabil capacul metalic al roții, care 
găurise cauciucul. 

— Ce-ai de gând să faci? îl întrebă Aparo, constatând cât 
de mult se apropiaseră de maşina din faţă. 

Fără să-i răspundă, Reilly izbi cu putere Chrysler-ul de 
fundul taxiului, simțind impactul loviturii în ceafă şi-n 
umeri. 

Pac! O dată. 

Şi încă o dată. 

Se trase pe urmă înapoi, călcă iar acceleraţia până la 
refuz şi-l izbi pentru a treia oară. De data asta taxiul păru 
că-şi pierde direcţia, căci începu să meargă în zig-zag şi-n 


— 90 — 


cele din urmă se izbi de marginea trotuarului, 
răsturnându-se pe-o parte şi oprindu-se exact în vitrina 
unui magazin. Reilly apăsă atunci frâna aproape ridicându- 
se de pe scaun, şi Chrysler-ul se opri brusc cu un scârţâit 
ascuţit de cauciucuri pe asfaltul încins. Zări capota teşită 
şi galbenă ieşind pieziş din vitrina magazinului de 
instrumente muzicale. 

Şi el şi Aparo se dădură grăbiţi jos din maşină şi se- 
ndreptară către locul accidentului. Aparo avea deja arma 
scoasă şi Reilly tocmai voia s-o scoată şi el pe-a lui când îşi 
dădu seama că nu mai era cazul. În urma impactului, 
şoferul taxiului fusese azvârlit prin parbriz şi zăcea acum 
lat la pământ, cu faţa în jos, înconjurat de cioburi de sticlă 
şi instrumente îndoite şi încovoiate, în timp ce partituri 
întregi pline cu note muzicale pluteau încă lin prin aer 
până să se aşeze uşoare pe trupul său inert. 

Precaut, Reilly îşi vâri vârful pantofului sub corpul 
nemişcat al şoferului şi-l întoarse cu faţa în sus. Era 
inconştient, dar nu murise. Încă respira şi avea faţa 
brăzdată de numeroase tăieturi care sângerau. Când îl 
întoarse pe spate, braţele bărbatului se prăbuşiră de-o 
parte şi de alta a corpului şi dintr-una din mâini îi alunecă 
o armă. Aplecându-se uşor să-i facă vânt cu piciorul, Reilly 
zări altceva sub haina largă a bărbatului leşinat: un 
crucifix de aur încrustat cu pietre preţioase. 


17 


Odată ajunsă în biroul ei, la Institutul Arheologic 
Manoukian de la intersecţia străzilor Lexington cu 79, Tess 
constată că nu o aşteptau decât câteva mesaje. Fără să-şi 
arunce nici măcar un ochi pe ele, bănui că jumătate 
trebuie să fie de la fostul ei soţ, Doug, iar cealaltă jumătate 
- la fel de previzibil - de la Leo Guiragossian, directorul 
Institutului Manoukian. Guiragossian nu făcuse niciodată 
un secret din faptul că o tolera pe Tess acolo din simplul 
motiv că era fiica lui Oliver Chaykin şi asta-i era de mare 
folos ori de câte ori dorea să strângă nişte fonduri. Nici ea 


— 91 — 


nu se omora după cheliosul ei şef, care-i făcea mai 
întotdeauna zile negre, dar avea nevoie de slujba asta, şi 
acum, cu toate zvonurile care circulau legate de reduceri 
de personal din pricina micşorării bugetului, nu-şi 
permitea nici atât să se poarte faţă de el aşa cum ar fi 
meritat. 

Luă copiile mesajelor şi le aruncă pe toate la coşul de 
gunoi, sub privirile îngrozite ale lui Lizzie Harding, 
secretara tăcută şi grijulie pe care o împărțea cu alţi trei 
cercetători. Cu siguranţă că Leo şi Doug voiau amândoi 
acelaşi lucru: detalii cât mai picante privind evenimentele 
de sâmbăta trecută. Cu toate astea, dorinţa şefului ei de a 
şti ce s-a întâmplat, generată doar de o curiozitate 
morbidă, i se părea mai puţin meschină decât motivele 
egoiste ale lui Doug. 

Biroul lui Tess era astfel poziţionat încât atunci când 
stătea la computer sau vorbea la telefon putea privi, doar 
întorcând uşor capul, grădina de dincolo de geamuri. 
Clădirea din piatră fusese restaurată remarcabil şi cu 
foarte mult bun-gust de către fondatorul institutului, un 
armator de origine armeană, cu mulţi ani înainte ca ea să 
lucreze aici. O imensă salcie plângătoare trona în grădină, 
adăpostind sub crengile ei sinuoase ce se prelingeau spre 
pământ aidoma unei cascade o bancă singuratică pe care 
mai poposeau din când în când numeroşi porumbei şi 
rândunele. 

Intorcându-şi atenţia spre birou, Tess căută printre 
notițele înşirate peste tot hârtia pe care Clive Edmondson 
îi scrisese numărul de telefon al lui Jeb Simmons. Formă 
numărul, însă la celălalt capăt al firului îi răspunse robotul, 
aşa că închise rapid şi formă ce-l de-al doilea număr scris 
pe bileţel. Era telefonul Departamentului de Istorie din 
cadrul Universităţii Brown, şi secretara care-i răspunse o 
informă că Simmons era plecat de trei luni la nişte 
săpături în Deşertul Negev, dar că-l putea contacta dacă 
mesajul era cu adevărat urgent. Tess îi spuse că va reveni 
mai târziu cu un telefon şi închise. 

Aducându-şi aminte de discuţia cu Edmondson, se hotări 


— 92 — 


să încerce altceva. Se conectă la internet şi intră pe site-ul 
celor de la Pagini Aurii, după care dădu click pe apelarea 
telefonică şi fu imediat pusă în legătură cu centrala 
Universităţii Columbia. 

— Cu profesorul William Vance, vă rog, îi zise ea vocii 
piţigăiate de la celălalt capăt. 

— Un moment, vă rog, îi răspunse femeia. După o scurtă 
pauză, adăugă: Îmi pare extrem de rău, dar nu am pe liste 
pe nimeni cu numele ăsta. 

Tess se aşteptase la un astfel de răspuns. 

— Atunci îmi puteţi face legătura cu Departamentul de 
Istorie? 

După câteva bâzâituri scurte şi declicuri sacadate, Tess 
auzi din nou în receptor o voce feminină care de data asta 
părea că-l cunoaşte pe bărbatul de care întrebase Tess. 

— Sigur că da, mi-l aduc aminte foarte bine pe Bill 
Vance. Ne-a părăsit... ăăă... să tot fie cinci sau şase ani de 
atunci. 

Tess simţi cum i se accelerează pulsul anticipând ceea 
ce avea să urmeze. 

— Ştiţi cumva cum aş putea să dau de el? 

— Mă tem că nu. Din câte ştiu eu, nu mai lucrează, s-a 
pensionat. Îmi pare rău. 

Cu toate astea, Tess mai avea încă speranţe. 

— Îmi puteţi face totuşi un mic serviciu? insistă ea. 
Trebuie neapărat să iau legătura cu el. Lucrez la Institutul 
Manoukian şi ne-am întâlnit cu ceva ani în urmă cu ocazia 
unor săpături arheologice. N-aţi putea, vă rog, să-i 
întrebaţi pe foştii lui colegi de la universitate, să vedeţi 
dacă nu cumva unii dintre ei ştiu unde poate fi găsit? 

Femeia se dovedi foarte drăguță şi dornică s-o ajute, aşa 
că Tess îi lăsă numele şi numerele de telefon unde putea fi 
găsită, după care îi mulţumi amabil şi închise. Stătu pe 
gânduri încă câteva minute, apoi se întoarse la computer şi 
căută pe internet informaţii de contact pentru William 
Vance. Începu căutarea cu zona New York-ului, dar nu găsi 
nimic. Ăsta era unul dintre dezavantajele răspândirii 
telefoanelor mobile, majoritatea nefiind nici măcar listate. 


— 93 — 


Încercă şi în Connecticut, dar tot degeaba. Lărgi aria de 
căutare pentru toată America, însă de data asta 
calculatorul găsi prea multe legături, şi i-ar fi fost 
imposibil să le verifice pe toate. Introduse apoi numele lui 
Vance în propriul ei motor de căutare şi primi sute de 
răspunsuri, prin care trecu repede şi constată cu regret că 
niciunul nu-i oferea informaţii cu privire la locul actual de 
muncă al lui Vance. 

Rămase nemişcată în faţa calculatorului pentru alte 
câteva clipe, gândindu-se. În grădină porumbeii îşi luaseră 
deja zborul, însă numărul  rândunelelor  sporise 
considerabil, şi acum făceau gălăgie şi sporovăiau, 
certându-se parcă între ele. Îşi întoarse scaunul rotativ 
înapoi înspre birouri şi-şi plimbă pentru câteva momente 
privirile prin încăpere, peste rafturile ei pline de cărţi. 
Dintr-odată îi veni o idee. Sună din nou la Universitatea 
Columbia, de data asta cerând legătura cu biblioteca. 
După ce se prezentă bărbatului care-i răspunse, îi spuse că 
e în căutarea unor articole sau publicaţii semnate de 
profesorul Vance. Îi spuse numele pe litere, subliniind 
totodată faptul că era mai ales interesată de orice articol 
pe tema cruciaților sau a cruciadelor, bănuind că Vance 
probabil n-a scris lucrări în care să trateze exclusiv tema 
templierilor. 

— Sigur, aşteptaţi, vă rog, un moment, o rugă 
bibliotecarul, după care dispăru. După două-trei minute se 
întoarse şi-o anunţă: 

— Am aici o evidenţă a tuturor lucrărilor domnului 
William Vance. Zicând acestea, se apucă se dea citire listei 
cu titlurile articolelor pe care Vance le scrisese şi care se 
încadrau în mare parte în criteriile cerute de Tess. 

— Aţi putea să-mi trimiteţi copiile acestor lucrări? 

— Sigur, nu-i nicio problemă, însă contra cost. 

Tess acceptă şi-i dădu adresa institutului, insistând însă 
ca documentele să-i fie adresate ei personal şi ca tot ea să 
achite cheltuielile de expediere. Nu era momentul să-i 
zgândăre pe  supraveghetorii  vigilenţi ai bugetului 
institutului. După ce închise, se simţi dintr-odată ciudat de 


— 94 — 


mulţumită de sine. Era acel sentiment unic de emoție şi 
anticipație pe care-l simţise şi pe teren, cu prilejul 
demarării unor săpături, atunci când totul era posibil şi-şi 
putea închipui că va descoperi mii de minunăţii. 

Însă de data asta nu era vorba de nicio săpătură. 

Ce tot faci? Vino-ţi în fire! Eşti arheolog, nu detectiv 
amator! Sună-i pe cei de la FBI, spune-le frumos la ce te 
gândeşti, şi lasă-i pe ei să vadă ce-i de făcut mai departe. 
Dar se întrebă pe urmă dacă nu cumva decizia de a le 
dezvălui teoria ei avea să le îngreuneze ancheta, în loc s-o 
uşureze. Apoi renunţă complet la idee. Probabil că se vor 
strica de râs când or s-audă ce are de zis. Şi totuşi... 
Meseriile astea de arheolog şi de detectiv... nu sunt la 
urma urmei aşa de diferite, dacă stai să te gândeşti mai 
bine. Ambele se ocupă cu descoperirea anumitor lucruri 
sau evenimente petrecute în trecut. Deşi... Un trecut nu 
mai îndepărtat de două zile în urmă n-ar fi fost demn de 
atenţie pentru niciun arheolog care se respectă. 

Dar ce mai conta asta acum? 

Nu se putea abţine să nu facă tot felul de scenarii, care 
mai de care mai fanteziste. Toată povestea asta o intriga 
mult prea tare. La urma urmei, fusese şi ea acolo, martoră 
a cumplitului eveniment. Şi tocmai prin prisma faptului că 
fusese de faţă putuse să facă legătura şi să pună lucrurile 
cap la cap. Dar principalul motiv - şi ea o ştia prea bine - 
era că într-adevăr ducea dorul aventurii în viaţa ei de 
acum. Se întoarse iar la calculator şi se adânci în căutarea 
informaţiilor despre cavalerii templieri. Uitându-se la un 
moment dat pe deasupra monitorului, o observă pe Lizzie, 
secretara, privind-o iscoditoare. În loc de răspuns, Tess îi 
zâmbi cald. O plăcea pe Lizzie şi din când în când i se mai 
şi confesa în materie de probleme personale, dar din 
moment ce vorbise deja cu Edmondson, nu simţea nevoia 
să mai discute cu nimeni altcineva. În orice caz, nu despre 
asta. Despre problema asta nu trebuia să mai vorbească cu 
nimeni. 


18 


Nici Reilly şi nici Aparo nu fuseseră grav răniţi, cu 
excepţia câtorva vânătăi din pricina centurii de siguranţă 
şi a unor uşoare zgârieturi de la cioburile din parbriz. 
Urmaseră îndeaproape ambulanţa care rula cu viteză 
maximă pe autostrada F.D. Roosevelt şi care-l transporta 
pe Gus Waldron la Spitalul Presbiterian din New York. 
Odată ce Waldron fu dus în sala de operaţii, o asistentă 
medicală de culoare, foarte nervoasă, îi convinse să se lase 
şi ei examinaţi. Astfel, de-ndată ce acceptară, începu să le 
curețe zgârieturile şi să-i bandajeze - puţin cam brusc şi cu 
mişcări cam ferme pentru gustul lor - după care le dădu în 
sfârşit pace şi-i lăsă să plece în treaba lor. 

După spusele medicilor de la Urgenţă, condiţia precară 
a pacientului nu le permitea să-l interogheze, cel puţin nu 
pentru următoarele două zile, dacă nu şi mai mult. Avea 
răni destul de grave, şi nu puteau face altceva decât să 
aibă răbdare până ce Gus avea să fie în stare să le 
răspundă la întrebări, sperând ca între timp agenţii şi 
detectivii care se ocupau acum cu cercetarea trecutului lui 
Waldron să reuşească să descopere unde se ascunsese 
acesta după jaf. 

Aparo îi spuse lui Reilly că ar vrea să se ducă acasă la 
nevastă-sa care, deşi avea vreo patruzeci şi cinci de ani, 
rămăsese însărcinată pentru a treia oară. În schimb, Reilly 
hotări să mai rămână măcar până când suspectul va ieşi 
din operaţie. Deşi era extenuat atât fizic, cât şi psihic în 
urma evenimentelor de peste zi, nu-l prea trăgea aţa să se- 
ntoarcă la singurătatea dezolantă a apartamentului său. 
Aşa se întâmplă de obicei când trăieşti singur-cuc într-un 
oraş care debordează de viaţă şi energie. 

Încercând să găsească un automat sau o cafenea de 
unde să-şi ia o cafea caldă, urcă la întâmplare într-unul 
dintre lifturi, unde nimeri aproape nas în nas cu o figură 
cunoscută care păru şi ea să-l recunoască. Nu-i trebui 
foarte mult să-şi aducă aminte unde mai văzuse acei ochi 
verzi. Era destul de greu să-i uiţi. În loc de salut, ea îşi 


plecă uşor capul într-un gest cordial, după care întoarse 
privirile în altă parte. Reilly îşi dădu seama că o preocupă 
ceva important, aşa că-şi fixă şi el privirea înainte, 
urmărind atent uşile liftului închizându-se silențios. 

Constată cu surprindere că apropierea de Tess în cabina 
înghesuită îl stânjenea întrucâtva. Nu se simţea tocmai în 
largul lui atât de aproape de ea. În timp ce liftul cobora lin 
şi uşor, cu bâzâitul lui caracteristic, îşi îndreptă iar ochii 
înspre ea şi observă că şi Tess îi întoarse privirea. Schiţă 
ceva ce voia să semene cu un zâmbet şi-n acel moment 
văzu cum faţa femeii se luminează dintr-odată, de parcă 
doar acum îşi dădea seama cine e. 

— Aţi fost şi dumneavoastră acolo, nu-i aşa? La muzeu, 
în noaptea cu... începu ea. 

— Da, am fost. Într-un fel. Doar că eu am ajuns după, 
zise el şi făcu o pauză, părându-i-se că a început cam prea 
rezervat. Sunt de la FBI, adăugă apoi, regretându-şi îndată 
spusele, sau felul în care probabil sunaseră, aşa cum el nu 
intenţionase de fapt. Dar nu putea s-o spună mai simplu şi 
mai clar decât atât. 

— Aha. 

Se lăsă apoi o scurtă tăcere uşor stânjenitoare, după 
care amândoi începură să vorbească în acelaşi timp. 

— Şi cum merge... bâigui ea. 

— Şi deci dumneavoastră sunteţi... 

Niciunul n-apucă să-şi termine propoziţia, oprindu-se 
amândoi amuzaţi şi uşor ruşinaţi. 

— Îmi cer scuze, zise Reilly. Ce voiaţi să spuneţi? 

— Voiam doar să vă întreb cum merge investigația, dar 
presupun că nu puteţi vorbi despre asta cu oricine. 

— Mda, asta cam aşa e. Hai că asta chiar că a sunat cam 
pretenţios şi pompos, îşi spuse Reilly, astfel încât adăugă 
repede: Dar, oricum, nu sunt prea multe de spus. 
Dumneavoastră ce faceţi? 

— Am fost în vizită la un prieten internat aici. De fapt, a 
fost rănit chiar în seara aceea. 

— Şi cum se simte? E bine? 

— Da, o să se facă bine. 


— 97 — 


Ajungând la parter, liftul se opri cu un pocănit uşor şi 
scurt. Tess ieşi înaintea lui şi Reilly o privi din spate cum 
se îndepărtează, când deodată ea se întoarse brusc, 
părând hotărâtă să-i spună ceva important. 

— Am tot vrut să sun la birou la dumneavoastră. Agentul 
Gaines mi-a dat cartea sa de vizită. 

— Ah, da, Amelia. Lucrăm împreună. Reilly mă numesc. 
Sean Reilly. Zicând acestea, îi întinse mâna. 

Tess i-o strânse şi se prezentă şi ea. 

— Te pot ajuta cu ceva? o întrebă el mai familiar. 

— Păi... nu, nu chiar. Amelia mi-a zis să sun dacă îmi mai 
vine ceva în minte sau dacă-mi aduc aminte ceva legat de 
noaptea aceea. Şi e un lucru care nu-mi dă pace şi la care 
mă tot gândesc. E un lucru despre care am discutat chiar 
cu prietenul meu de aici, din spital. Dar presupun că aţi 
investigat deja aspectul ăsta. 

— Nu neapărat. Şi, sincer să fiu, suntem mereu deschişi 
la piste noi. Aşadar, despre ce e vorba? 

— E chestia asta cu templierii... Nu ştiu ce să zic... 

Reilly n-avea nici cea mai vagă idee despre ce vorbea. 
Ce chestie cu templierii? 

— La ce te referi? 

— Păi... la costumaţia pe care o purtau atacatorii, la 
decodorul pe care l-au luat şi pe care păreau că-l caută 
anume şi la zicala aceea în latină pe care unul dintre 
cavaleri a rostit-o în momentul în care l-a luat. 

Reilly o privi perplex, evident luat pe nepregătite. 

— Ai timp să bem o cafea? 


19 


Cafeneaua de la parterul spitalului era aproape goală. 
După ce-şi luară cafelele şi se aşezară la una dintre mese, 
primul lucru despre care Reilly o întrebă fu dacă fetiţa cu 
care o văzuse în seara atacului de la muzeu e fiica ei, ceea 
ce o luă întrucâtva prin surprindere pe Tess, care-i 
răspunse zâmbind: 

— Da, e fiica mea. O cheamă Kim. 


— Îţi seamănă foarte mult, zise el scurt. 

Tess se simţi uşor dezamăgită, fără să-şi explice de ce. 
Deşi în acea seară de la muzeu nu-l văzuse decât în 
treacăt, şi cu toate că nu-l cunoştea decât de câteva 
minute, era ceva la acest bărbat care o liniştea şi-i dădea o 
senzaţie de calm. Dumnezeule, trebuie neapărat să-mi 
recalibrez senzorii de detectare a bărbaților, îşi zise în 
sinea ei. Aşteptă nerăbdătoare continuarea, inevitabilul 
compliment tipic masculin - acela cu care bărbaţii aveau 
impresia că pot da oricând gata o femeie, ceva de genul: 
„N-aş fi crezut că ai o fiică aşa de mare” sau „Şi eu care 
credeam că e sora mai mică!” sau alte baliverne de felul 
ăsta. Dar Reilly reuşi şi de data asta s-o surprindă cu 
următoarea întrebare: 

— Unde era când s-a întâmplat nenorocirea? 

— Kim? Mama mea se dusese cu ea la toaletă. Exact 
când erau acolo au auzit hărmălaia şi au hotărât că e mai 
înţelept să stea ascunse până ce se mai potolesc lucrurile. 

— Aşadar, au fost la adăpost. 

Tess confirmă dând uşor din cap, curioasă totuşi de ce-l 
interesa Kim atât de mult. 

— Niciuna dintre ele n-a văzut nimic. 

— Şi după aceea? 

— Le-am căutat cu disperare şi după ce le-am găsit am 
stat toate trei acolo, până când au plecat toate 
ambulanţele, îi explică ea, neînţelegând unde voia să 
ajungă cu toate întrebările astea. 

— Aha. Deci n-a apucat să vadă răniții sau... 

— Nu, nu, doar dezastrul din sala mare. 

— Bine, foarte bine, zise Reilly dând ferm din cap. Dar 
cu siguranţă că ştie ce s-a petrecut acolo. 

— Are nouă ani, agent Reilly. Şi la şcoală a devenit brusc 
cea mai bună prietenă a tuturor, pentru că toată lumea 
vrea să afle cum a fost acolo în seara aia blestemată. 

— Da, îmi închipui. Totuşi, trebuie să ai grijă cu ea, să n- 
o scapi din ochi. Chiar dacă n-a văzut nimic cu ochii ei, un 
incident de o asemenea amploare poate avea efecte în 
timp, mai cu seamă asupra unui copil. S-ar putea 


manifesta sub forma unor simple coşmaruri, dar ar putea 
avea şi efecte mai serioase. Să fii atentă, atâta tot. Nu se 
ştie niciodată. 

Pe Tess o nedumerea de-a binelea interesul lui Reilly în 
legătură cu fiica sa, însă nu putu să zică nimic, şi dădu 
doar din cap uşor confuză, bâiguind un „Sigur” cu 
jumătate de gură. 

Reilly se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Şi tu cum rezişti? Ştiu c-ai fost prinsă exact în mijlocul 
evenimentelor. 

Tess era de-a dreptul intrigată. 

— Cum se face că ştii atâtea? 

— Datorită camerelor de securitate. Te-am urmărit pe 
una dintre înregistrări. Imediat ce-şi termină fraza se 
întrebă dacă nu cumva sunase uşor pervers, sperând din 
toată inima să nu fie aşa, deşi nu-şi putu da seama după 
expresia feţei ei cam ce efect avuseseră cuvintele lui. Te 
simţi bine? 

— Da, da, îl asigură Tess, în a cărei minte tocmai se 
derulaseră încă o dată momentele în care misterioşii 
cavaleri răscoliseră muzeul şi trăseseră cu armele-n 
mulţime, şi mai ales clipa când cel de-al patrulea ridicase 
codificatorul din vitrina aflată la doar câţiva centimetri 
distanţă, în timp ce ea simţea în ceafă răsuflarea caldă a 
calului. Era un episod pe care nu-l va uita niciodată, cum 
nu va uita nici spaima intensă pe care-o simţise atunci. 
Încercă însă să nu se dea de gol şi să pară sigură de sine, 
adăugând: 

— Au fost nişte clipe foarte... intense, dar au fost 
oarecum şi suprarealiste... încât... nu ştiu, poate că le-am 
îngropat undeva adânc în memorie, la secţiunea „ficţiune”. 

— Poate că e mai bine aşa, zise el, după care păru că 
mai vrea să adauge ceva, însă ezită. Îmi cer scuze, ştiu că 
nu mă priveşte, însă am trecut şi eu prin astfel de situaţii 
şi ştiu din proprie experienţă că nu e întotdeauna uşor să 
le depăşeşti. 

Tess îl privi fix, luminându-se dintr-odată la faţă. 

— Da, înţeleg. Şi-ţi mulţumesc foarte mult pentru grijă, 


— 100 — 


spuse ea, oarecum surprinsă să constate că, în ciuda 
poziţiei defensive pe care o lua ori de câte ori cineva 
deschidea discuţia despre Kim, de data asta lucrurile 
stăteau cu totul altfel. Reilly părea sincer preocupat de 
soarta ei şi a lui Kim. 

— Aşadar... reveni el la subiectul discuţiei. Care-i 
povestea cu templierii? 

Surprinsă, Tess se trase un pic mai aproape. 

— Vrei să spui că Biroul nu investighează aspectul ăsta? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

Răspunsul o dezamăgi şi-i mai tăie din entuziasm. 

— Bănuiam eu că nu-i chiar aşa de important... 

— Nu, nu, spune-mi la ce te gândeşti. 

— Cam ce ştii despre cavalerii templieri? 

— Sincer să fiu, nu prea multe, mărturisi el. 

— Nu-i nimic, asta-nseamnă că eşti un om perfect 
normal, zise ea zâmbind, dar regretă imediat comentariul, 
pe care el oricum nu-l înţelesese, şi trecu repede mai 
departe: Păi hai să vedem... In 1099 ia sfârşit prima 
cruciadă, iar Ţara Sfântă este scoasă de sub dominaţia 
musulmană. lerusalimul şi populaţia întregii Europe se 
bucură şi mii de pelerini fac călătorii la locurile sfinte ca 
să-şi caute mântuirea. Insă ceea ce aceşti călători adesea 
nu ştiau este că pelerinajele lor îi obligau să treacă prin 
teritorii unde se expuneau multor pericole. Odată 
„eliberată” Ţara Sfântă, cavalerii cruciați şi-au considerat 
misiunea îndeplinită şi s-au întors la casele lor în Europa, 
luând cu ei toate bogăţiile prădate de la păgâni şi lăsând în 
urmă un Ierusalim cu graniţe nesigure, înconjurat din 
toate părţile de state islamice. Turcii selgiucizi, care 
pierduseră teritorii însemnate în urma conflictului cu 
armatele creştine, nu erau dispuşi să uite sau să ierte 
asemenea fapte, şi-aşa se face că o mare parte dintre 
pelerinii care se îndreptau către ara Sfântă de multe ori 
nu mai ajungeau la destinaţie. Erau atacați şi jefuiţi, şi 
deseori chiar omorâţi. O ameninţare constantă pentru 
călătorii aflaţi în pelerinaj erau bandiții arabi, fapt care 
într-un fel anula scopul iniţial al cruciadei, dacă stai să te 


— 101 — 


gândeşti. 

Tess îi povesti apoi cum în anul 1118 o armată de 
prădători sarazini a organizat o ambuscadă şi a omorât trei 
sute de pelerini pe drumurile pline de primejdii dintre 
oraşul-port Jaffa, de pe coasta Palestinei, şi oraşul sfânt al 
Ierusalimului. 

— De altfel, continuă ea, bandele de atacatori au devenit 
în scurt timp o obişnuinţă, mai ales în afara zidurilor 
oraşului. În vremea aceea şi-au făcut templierii pentru 
prima dată apariția. Se zice că nouă cavaleri plini de 
credință, conduşi de Hugo de Payens, au sosit la palatul lui 
Balduin, regele Ierusalimului şi i-au oferit acestuia umilul 
lor ajutor, anunțând că au jurat solemn să păstreze cele 
trei legāminte ale castității, sărăciei şi supunerii, 
adăugând însă un al patrulea, şi anume nobilul angajament 
de a-i apăra pe toţi pelerinii creştini pe parcursul călătoriei 
lor de pe coasta Palestinei până în oraşul sfânt. Dată fiind 
situaţia cu care Ierusalimul şi regele se confruntau, sosirea 
lor a fost mai mult decât binevenită, căci statul cruciaților 
avea o nevoie disperată de luptători pricepuţi care să-i 
apere graniţele. 

Regele Balduin se pare că a fost foarte impresionat de 
hotărârea şi devotamentul acestor cavaleri, şi astfel i-a 
primit să locuiască alături de el, oferindu-le apartamentele 
din aripa estică a palatului care fusese construit pe locul 
ocupat odinioară de Templul lui Solomon. Aşa se face că în 
curând au primit numele de Ordinul Cavalerilor lui Hristos 
şi ai Templului lui Solomon - sau, mai pe scurt, cavalerii 
templieri. 

Tess se aplecă şi mai în faţă, continuând: 

— Cheia întregii probleme e de fapt semnificaţia 
religioasă a locului pe care Balduin l-a încredinţat 
cavalerilor acestui ordin aflat la începuturile existenţei. 
Regele Solomon construise primul Templu în anul 950 
î.Hr. Tatăl său, regele David, începuse construcţia în urma 
îndemnului ceresc - după cum spune şi Biblia - cu intenţia 
de a ridica un templu care să găzduiască Chivotul 
Legământului, un altar portabil care conţinea tăbliţele pe 


— 102 — 


care erau gravate cele zece porunci date de Dumnezeu lui 
Moise. Luminata domnie a lui Solomon s-a stins odată cu 
moartea sa, atunci când popoarele din est au cucerit 
teritoriile iudeilor. Templul a fost distrus în 586 î.Hr. de 
caldeeni, care au invadat pământurile şi pe urmă i-au dus 
pe iudei în sclavie în Babilon. Mai bine de cinci sute de ani 
mai târziu, Templul a fost reconstruit de Irod în încercarea 
de a se face iubit în rândurile supuşilor săi iudei, cărora 
voia cu orice preţ să le demonstreze că regele lor, în ciuda 
originilor sale arabe, era un fidel păstrător al religiei pe 
care-o adoptase. Templul avea să fie creaţia sa cea mai de 
preţ, dominând falnic şi semeţ valea Kidronului, o 
construcţie impozantă şi minuţios executată, menită a fi cu 
mult mai grandioasă decât cea veche. Sanctuarul interior, 
în spatele unor uşi imense de aur masiv, adăpostea Sfânta 
Sfintelor, care nu putea fi văzută decât de marele preot. 
După moartea lui Irod, flacăra răzbunării s-a reaprins în 
sufletele iudeilor, astfel încât în anul 66 răzvrătiţii au 
recucerit Palestina. Împăratul roman Vespasian l-a trimis 
atunci pe fiul său, Titus, să înăbuşe revolta şi după lupte 
aprige care au durat mai bine de şase luni, Ierusalimul a 
capitulat în faţa legiunilor romane în anul 70. Titus a 
poruncit ca oraşul, a cărui populaţie fusese deja decimată, 
să fie ras de pe faţa pământului, astfel încât „edificiul cel 
mai minunat din câte s-au văzut sau auzit” - aşa cum 
istoricul Josephus descria templul la acea vreme - a fost 
distrus din nou. 

O a doua revoltă a iudeilor, care a avut loc după aproape 
o sută de ani, a fost din nou înfrântă de trupele romane. De 
data asta, iudeilor li s-a interzis categoric să pătrundă în 
Ierusalim, în timp ce pe colina unde odinioară fusese 
Templul au fost ridicate sanctuare şi altare care-l 
proslăveau pe Zeus sau chiar pe Hadrian, împăratul-zeu al 
romanilor. Şase sute de ani mai târziu, pe aceeaşi loc avea 
să fie ridicat un alt sanctuar, unul musulman, căci odată cu 
expansiunea Islamului şi cucerirea Ierusalimului de către 
popoarele arabe, pământul sfânt al evreilor a devenit locul 
de unde calul profetului Mahomed şi-a luat zborul spre 


— 103 — 


ceruri. Aşa se face că în 691, califul Abd El-Malik a 
construit în acel loc Domul Stâncii, care a rămas de atunci 
un altar sfânt al Islamului, cu excepţia perioadei în care 
cruciații au controlat Ţara Sfântă, când Domul a fost 
transformat într-o biserică creştină numită Templum 
Domini, Templul Domnului, şi când Moscheea Al-Aqsa, 
aflată în apropiere, a devenit cartierul general al 
cavalerilor templieri, care tocmai îşi fondaseră ordinul. 

Ideea eroică a celor nouă cavaleri de a-i apăra cu un 
curaj neţărmurit pe toţi pelerinii care veneau în [ara 
Sfântă a stat la baza multor povestiri şi exagerări care au 
circulat prin Europa, hrănind din belşug imaginaţia 
oamenilor. Curând, mulţi au început să-i privească pe 
templieri cu o venerație romantică şi, în scurt timp, 
numeroşi tineri şi-au exprimat dorinţa de a se alătura 
ordinului. De asemenea, nobili şi bogătaşi de pe întreg 
cuprinsul continentului european se întreceau să-i sprijine, 
oferindu-le bani şi diverse proprietăţi. La baza acestei 
generozităţi a stat şi faptul deloc neglijabil că templierii se 
aflau sub protecţia papei, care le dăduse binecuvântarea 
sa, un lucru care nu se întâmpla foarte des şi care a 
cântărit extraordinar de mult în favoarea lor, căci pe 
vremea aceea papalitatea era privită de toţi regii lumii 
creştine şi de toate popoarele drept autoritatea supremă şi 
incontestabilă a creştinătăţii. Cu timpul, ordinul a crescut 
şi s-a dezvoltat, la început mai încet, dar într-un ritm alert. 
Membrii săi erau foarte bine antrenați în arta războiului şi, 
pe măsură ce succesele lor în lupte se înmulţeau, şi-au 
extins şi aria de activităţi, astfel încât de la misiunea 
iniţială de a-i proteja pe pelerini în călătoriile lor 
primejdioase au ajuns să fie consideraţi apărătorii militari 
ai pământului sfânt. 

În mai puţin de o sută de ani, templierii au devenit una 
dintre organizaţiile cele mai bogate şi mai influente din 
Europa, fiind întrecuţi doar de papalitate. Deţineau imense 
suprafeţe de teren în Anglia, Scoţia, Franţa, Spania, 
Portugalia, Germania şi Austria. Având la dispoziţie o reţea 
atât de vastă de pământuri şi castele, nu le-a trebuit mult 


— 104 — 


până ce au iniţiat diverse tranzacţii internaţionale, fiind 
primii bancheri care au aranjat însemnate facilităţi de 
creditare în favoarea Curţilor regale şi a nobililor 
europeni, punând de asemenea la adăpost şi banii 
pelerinilor pe care-i protejau prin crearea unor fonduri 
substanţiale, echivalentul cecurilor de călătorie de azi. 
Cum pe vremea aceea nu existau bancnote, banii erau de 
fapt piese de aur sau argint, a căror valoare era calculată 
în funcţie de greutate. Decât să poarte aceste preţioase 
monede cu ei pe parcursul călătoriei, riscând astfel să fie 
jefuiţi şi să-şi piardă avuţiile, pelerinii aveau posibilitatea 
să-şi lase banii în siguranţă la orice domeniu sau castel 
deţinut de templieri în Europa, primind în schimb un bilet 
cu un cod secret. Odată ajunşi la destinaţie, se duceau la 
sediul templierilor din Ierusalim, unde arătau biletul cu 
codul respectiv, pe care cavalerii îl descifrau imediat cu 
ajutorul metodei lor strict secrete, după care călătorii 
puteau ridica de acolo exact suma de bani pe care o 
depuseseră în Europa. 

Tess îl privi insistent pe Reilly, ca să se asigure că 
acesta o urmărea. 

— Ceea ce a început de la bunele intenţii ale unui mic 
grup de nouă nobili dispuşi să-şi rişte viaţa pentru a apăra 
Ţara Sfântă de sarazini a devenit în scurt timp cea mai 
puternică şi totodată cea mai puţin cunoscută organizaţie 
din vremea ei, rivalizând cu Vaticanul atât în privinţa 
bogăției, cât şi a influenţei. 

— Dar până la urmă tot au fost învinşi, nu-i aşa? o 
întrebă Reilly. 

— Da. Au suferit o mare înfrângere în secolul al XIII-lea, 
când armatele musulmane au cucerit din nou Ierusalimul 
şi i-au gonit pe cruciați, de data aceasta pentru totdeauna. 
Creştinătatea nu a mai organizat alte cruciade, iar 
templierii au fost ultimii care au păşit oraşul, după 
înfrângerea de la Acra, din 1291. Întorşi în Europa, şi-au 
pierdut raţiunea de fi. Nimic nu mai justifica existenţa 
ordinului: nu mai existau pelerini pe care să-i escorteze, 
pierduseră Ţara Sfântă, pentru ale cărei graniţe se 


— 105 — 


luptaseră cu bande de musulmani ani de-a rândul, nu şi-au 
mai regăsit căminele de odinioară, nu mai aveau duşmani, 
devenind astfel inutili. Mai mult, prietenii lor erau tot mai 
puţini. Puterea şi bogăţia i-au schimbat, slujitorii Domnului 
care juraseră odată să rămână săraci nu mai erau acum 
chiar atât de săraci, devenind aroganţi şi lacomi. Şi să nu 
mai vorbim de faptul că multe capete încoronate - în 
special regele Franţei - le datorau sume însemnate de 
bani. 

— Şi prăbuşirea lor a fost catastrofală, completă Reilly. 

— Catastrofală şi incendiară. Vorbesc foarte serios. 
Majoritatea au sfârşit arşi pe rug. 

Tess sorbi o gură de cafea, după care începu să-i 
povestească lui Reilly cum, curând după aceea, începuseră 
să circule numeroase zvonuri care au dat naştere unor 
poveşti care mai de care mai înspăimântătoare. Fără- 
ndoială că astfel de scorneli mai mult sau mai puţin 
credibile aveau la bază ceremoniile bizare şi criptice pe 
care ordinul le practicase ani în şir la ritualurile iniţiatice. 
N-a trecut mult până când au fost învinuiți de tot felul de 
fapte josnice şi abominabile, fiind în cele din urmă acuzaţi 
de erezie. 

— Şi ce s-a întâmplat pe urmă? 

— Vineri, 13, răspunse Tess zâmbind sec. Versiunea 
originală. 


20 
PARIS, FRANŢA - MARTIE 1314 


Jacques de Molay îşi recăpătă treptat cunoştinţa. 

Oare de data asta cât durase? O oră? Două poate? 
Marele Maestru ştia că e imposibil să fi trecut mai mult de 
două ceasuri. Câteva ore bune de inconştienţă erau un lux 
pe care ei nu i l-ar fi oferit nici în ruptul capului. 

Pe măsură ce îşi mai limpezi mintea, începu iar să simtă 
obişnuitele junghiuri de durere şi, aşa cum făcea 
întotdeauna, încercă să le ignore, izgonindu-le din simţiri. 


— 106 — 


Ce mecanism ciudat şi dătător de putere era mintea 
omenească! După atâţia ani de încarcerare şi tortură, 
învățase s-o folosească în avantajul său, ca pe o armă. O 
armă de apărare, desigur, dar o armă în toată puterea 
cuvântului, şi cu ajutorul căreia putea să împiedice măcar 
unele dintre planurile duşmanului. 

N-aveau decât să-i zdrobească trupul - ceea ce de altfel 
aproape că făcuseră deja - însă spiritul şi mintea îi 
rămăseseră întregi, deşi destul de şubrede. 

La fel de ferme şi de neclintit îi erau convingerile. 

Deschizând în sfârşit ochii, observă că toate erau la locul 
lor, deşi era ceva ciudat în celulă, ceva ce nu observase de 
la început. Pereţii erau la fel, acoperiţi cu aceeaşi mâzgă 
verzuie care se prelingea alene pe podeaua pietruită, care 
devenise aproape netedă de la praful care se adunase în 
timp, amestecat cu sânge închegat sau cu excremente. 
Oare cât din toată acea mizerie provenea din propriu-i 
trup? Destul de mult, după câte bănuia, căci era acolo de... 
Câţi ani să fie? Făcu un efort să se concentreze. Şase ani? 
Șapte? Suficient cât să ajungi o epavă, aşa cum ajunsese 
el. 

Îi rupseseră oasele, după care îl lăsaseră în pace cât să 
se refacă oarecum, pentru ca mai apoi să i le zdrobească 
din nou. Îi dislocaseră toate încheieturile, iar tendoanele i 
le tăiaseră. Ştia prea bine că nu va mai putea face mai 
nimic cu mâinile şi că probabil nu va mai putea merge 
niciodată. Dar şi mintea avea mişcările ei, iar pe acelea n- 
aveau cum să le oprească. Gândurile sale erau libere să 
circule în voie, ba puteau chiar să părăsească temniţele 
astea umede, întunecoase şi mizere de sub străzile 
Parisului şi să hoinărească oriunde voiau. 

Aşadar, unde va călători astăzi? Către fermele întinse de 
pe colinele din centrul Franţei? Sau la poalele Alpilor? La 
țărm de mare, sau mai departe, dincolo de ape, către 
îndrăgitul său Outremer$? 

Mă întreb, îşi zise - şi nu era pentru prima dată când îl 


6 Orig. în franceză, în traducere „teritoriile de dincolo de mare”, aici 
probabil făcând referire la teritoriile pierdute, din Ierusalim (n.tr.). 


— 107 — 


încercau astfel de gânduri - mă întreb dacă nu cumva am 
înnebunit de-a binelea. Probabil că da, hotări el în cele din 
urmă. Cum ar putea cineva să nu-şi piardă minţile după 
toate suferinţele provocate de cei ce stăpâneau această 
gaură de şarpe, acest iad subteran? 

Se strădui, să-şi aducă mai bine aminte de toatele clipele 
groaznice petrecute aici. Da, da. Se afla în aceste pivnițe 
reci de şase ani şi jumătate, din acea noapte de pomină 
când oamenii regelui asediaseră templul lor din Paris. 
Templul Jui, mai exact. 

Se întâmplase într-o vineri, după câte îşi amintea. Vineri, 
13 octombrie 1307. Dormea liniştit, la fel ca mulţi alţi 
cavaleri. Nici n-apucară să dea primii zori ai zilei, când 
zeci de seneşali dădură năvală pe neaşteptate. Ar fi trebuit 
să fie mai bine pregătiţi. Ar fi trebuit să prevadă ce avea să 
fie. Ştia de luni de zile că regele plănuia să se răzbune şi 
că împreună cu lacheii şi linguşitorii săi încerca să 
găsească o cale să le ia din drepturi şi astfel să le 
diminueze puterea. In acea dimineaţă sumbră de 
octombrie îşi luaseră în sfârşit inima în dinţi să vină să-i 
înfrunte şi găsiseră scuza necesară. Deşi cavalerii nu se 
lăsaseră învinşi cu una, cu două, dat fiind că ostaşii regelui 
îi depăşeau cu mult ca număr şi-i luaseră prin surprindere, 
nu trecu mult până când se văzură învinşi. 

Cei rămaşi se dăduseră în lături, privind neputincioşi 
cum templul era răscolit chiar sub ochii lor. Tot ce-i mai 
rămăsese atunci Marelui Maestru fusese speranţa că 
regele şi acoliţii săi nu-şi vor da seama de însemnătatea 
enormă a prăzii pe care puseseră mâna, sau că vor fi atât 
de măcinaţi de lăcomia pentru aurul şi nestematele pe care 
nu le găsiseră, încât vor ignora acele obiecte aparent 
neinteresante, dar a căror valoare era inestimabilă. Se 
lăsase apoi o tăcere rece şi apăsătoare, după care de 
Molay şi tovarăşii săi fuseseră escortaţi încet şi curtenitor 
către căruțele care aveau să-i ducă spre soarta care-i 
aştepta. 

Acum, când de Molay încerca să rememoreze acel 
moment prelung de tăcere grea care urmase înfrângerii, 


— 108 — 


îşi dădu seama că exact din acelaşi motiv i se păruse acum 
câteva minute că e ceva schimbat în celulă. Era într-adevăr 
ceva diferit astăzi. Era linişte. 

De obicei celula era un loc zgomotos: lanţurile zornăiau 
greoi, porţile masive cu gratii şi roţile de la scripeţi 
scârţâiau, alămarele şuierau ameninţător, toate aceste 
sunete  amestecându-se cu urletele neîncetate ale 
victimelor torturate. 

Azi însă era linişte. 

Apoi însă Marele Maestru auzi un zgomot. Crezu la 
început că e Gaspard Chaix, şeful torţionarilor, dar 
umblătura nu semăna cu a lui; paşii ticălosului erau grei, 
apăsaţi şi ameninţători. Nu păreau a fi însă nici ai vreunuia 
dintre acoliţii săi, nişte animale la fel de josnice şi lipsite 
de orice sentiment ca şi şeful lor. Nu, cu siguranţă erau 
mai mulţi oameni ai căror paşi grăbiţi îi auzea de-a lungul 
tunelului. Curând intrară în celula strâmtă unde de Molay 
zăcea încătuşat în lanţuri. Pentru că avea ochii injectaţi şi 
umflaţi de atâtea lovituri, îi zări anevoie pe cei şase bărbaţi 
frumos îmbrăcaţi care stăteau acum în faţa sa. În mijlocul 
lor nu era altul decât însuşi regele. 

Subţirel, dar impozant, regele Filip al IV-lea era cu un 
cap mai înalt decât adunătura de fanfaroni sclifosiţi care 
se strânseseră în jurul său. În ciuda răutăţii de care-l ştia 
caracterizat, de Molay nu putu să nu admire - cum i se 
întâmplase de multe ori şi înainte - aspectul exterior al 
regelui Franţei. Cum era oare posibil ca un om atât de 
grațios şi de dichisit să fie în stare de asemenea atrocități? 
Tânăr încă - nu împlinise nici măcar treizeci de ani - Filip 
cel Frumos avea pielea deschisă la culoare şi părul lung şi 
blond. De cum îl vedeai îţi dădeai seama că e de viţă 
nobilă, dar timp de aproape zece ani, dominat de o sete 
neostoită de bogăţie şi putere pe care n-o întrecea decât 
poate desfrâul său fără margini, nu făcuse altceva decât să 
aducă distrugere şi moarte, chinuindu-i pe cei care 
îndrăzneau să-i stea în cale sau pe care pur şi simplu nu-i 
agrea. 

Iar cavalerii templieri se făcuseră vinovaţi de fapte mult 


— 109 — 


mai grave decât a nu-i intra în graţii. 

De Molay auzi alţi paşi pe coridorul subteran, de data 
asta şovăitori şi uşor nervoşi. Curând în încăpere îşi făcu 
apariţia o siluetă măruntă, îmbrăcată într-o rasă de 
culoare gri cu gluga trasă pe faţă. Nu apucă bine să intre, 
că piciorul îi alunecă şi bărbatul se împiedică, 
dezechilibrându-se. Gluga îi alunecă de pe cap şi atunci de 
Molay îl recunoscu. Era papa. Trecuse mult timp de când 
nu-l mai văzuse pe Clement şi anii îşi lăsaseră amprenta pe 
faţa bătrânului. Avea la colţul gurii riduri foarte 
pronunţate, de parcă ceva înăuntrul său l-ar fi deranjat 
continuu, iar ochii îi erau stinşi şi adânciţi în orbite. 

Regele şi papa. Împreună. Nu era de bun augur. 

Regele îl privea fix pe de Molay, însă bătrânul templier 
era preocupat acum de bărbatul scund care stătea în faţa 
lui, agitându-se nervos şi evitându-i privirile insistente. De 
Molay era puţin mirat de reticenţa şi nervozitatea papei. 
Se datorau ele oare faptului că tocmai înşelăciunea şi 
manipulările sale subtile precipitaseră căderea 
templierilor? Sau pur şi simplu nu se îndura să se uite la 
bătrânul torturat, cu braţele rupte şi diforme, cu răni încă 
deschise şi sângerânde, cu carnea putrezindu-i în cele 
vechi şi nevindecate? 

Regele veni mai aproape. 

— Tot nimic? întrebă el cu o voce ce semăna mai 
degrabă cu un mârâit, privindu-l pe unul dintre bărbaţii cu 
care venise şi care se afla de cealaltă parte, în spatele 
şirului de însoțitori. Acesta făcu un pas în faţă, şi-n acel 
moment de Molay văzu că era vorba de Gaspard Chaix, 
torţionarul-şef, care privea în podea în timp ce dădea din 
cap. 

— Nu, nimic, răspunse el. 

— Trimiteţi-l atunci în iad! izbucni regele cu o voce plină 
de furia care pusese stăpânire pe el. 

Prea târziu, am fost deja acolo, se gândi de Molay. Simţi 
privirea lui Gaspard îndreptată către el, cu ochii aceia goi 
sub sprâncenele-i stufoase, o privire la fel de moartă ca 
pietrele de pe jos. Regele veni mai în faţă, uitându-se fix la 


— 110 — 


de Molay, ţinând o batistă la nas ca să se apere de 
duhoarea trupului rănit şi frânt, pe care Marele Maestru o 
bănuia prea bine, dar încetase de mult s-o mai bage în 
seamă. Regele începu iar să vorbească, vocea sa şoptită 
tăind parcă aerul închis şi mirosul pestilenţial dinăuntru. 

— Vorbeşte, blestemat să fii! Unde-ai ascuns comoara? 

— Nu există nicio comoară, îi răspunse de Molay cu o 
voce abia auzită. 

— De ce te încăpăţânezi? bufni iar regele. De ce? Cu ce 
folos? Fraţii tăi au spus tot. Ne-au povestit despre 
sordidele voastre ritualuri de iniţiere, despre cum voi, 
odinioară umili Cavaleri ai Crucii, aţi ajuns să negaţi 
divinitatea lui Hristos, mergând până acolo încât să 
scuipaţi crucea sau chiar să urinaţi pe ea. Au mărturisit... 
totul. 

De Molay îşi umezi uşor buzele crăpate cu limba-i 
umflată şi dureroasă, zicând: 

— Dacă i-aţi supus şi pe ei la chinurile pe care a trebuit 
să le îndur eu, începu el cu greu, atunci ar fi în stare să 
mărturisească orice. Chiar că l-au omorât pe însuşi 
Dumnezeu. 

Filip se trase şi mai aproape. 

— O să aflăm noi adevărul cu ajutorul Sfintei Inchiziţii, 
spuse el indignat, la capătul răbdării. Un om cu 
înţelepciunea ta ar trebui să fi înţeles asta deja. Spune-mi 
ce vreau să ştiu şi o să-ţi cruţ viaţa. 

— Nu există nicio comoară, repetă de Molay pe tonul 
unui om care s-a resemnat cu gândul că nu-i va convinge 
niciodată pe cei cărora le vorbeşte. 

De o bună bucată de vreme ceva îi spunea că Gaspard 
Chaix începuse să-l creadă, deşi acesta nu uşurase deloc 
torturile şi bătăile cumplite pe care i le administra victimei 
sale cu aceeaşi brutalitate animalică. Mai ştia că şi papa îl 
credea, însă capul Bisericii nu era dispus câtuşi de puţin 
să-i împărtăşească şi regelui acest mic detaliu, pe care îl 
tinea doar pentru sine. Regele, pe de altă parte, avea 
disperată nevoie de bogăţiile pe care era convins că 
templierii le adunaseră timp de două sute de ani, şi 


— 111 — 


lăcomia îi întunecase judecata, excluzând orice altă 
concluzie la care un om sănătos la minte ar fi ajuns cu 
siguranţă văzându-l pe bătrânul de Molay legat de zid în 
lanţuri şi cu trupul aproape sfărâmat. 

— Degeaba! zbieră regele  întorcându-i spatele şi 
îndepărtându-se, aparent la fel de resemnat acum ca şi 
victima sa. Comoara a fost, probabil, ascunsă chiar în 
noaptea aceea. 

De Molay îl fixa acum din nou pe papă, ai cărui ochi încă 
nu îndrăzneau să-l privească. 

Toate mişcările lui au fost splendid executate! îşi zise 
bătrânul, simțind o plăcere perversă în simplul fapt de a-şi 
fi dat seama de acest lucru, care-i întări şi mai mult 
hotărârea. De fapt, toate acţiunile papei nu făceau altceva 
decât să confirme onoarea şi noblețea scopului 
templierilor. 

Regele îi aruncă lui Chaix o privire de gheaţă, întrebând 
apoi la fel de rece: 

— Câţi dintre ei mai sunt între zidurile astea? 

De Molay îşi încordă trupul firav în aşteptarea 
răspunsului. Avea să audă, pentru prima dată de când era 
acolo, ce se întâmplase cu fraţii săi care fuseseră aduşi 
aici, din Templul de la Paris. Gaspard Chaix îl informă pe 
rege că, în afară de Marele Maestru, nu mai supravieţuise 
decât adjunctul şi mâna sa dreaptă, Geoffroi de Charnay. 

Bătrânul templier închise ochii şi mintea-i fu imediat 
invadată de imagini terifiante. S-au dus cu toții, suspină el 
în gând. Eram atât de aproape, atât de aproape! Daca-am 
fi... Dac-ar fi primit veşti atunci, cu mulţi ani în urmă, de la 
Aimard şi oamenii lui de pe Templul $oimului! 

Dar nu primiseră nimic. Templul Șoimului dispăruse pur 
şi simplu şi, odată cu el, încărcătura sa prețioasă. 

Regele se întoarse cu faţa spre el şi-l mai privi încă o 
dată. 

— Terminaţi-l! ordonă el scurt. 

Chaix se apropie şi-l întrebă: 

— Când anume, maiestate? 

— Mâine dimineaţă, răspunse regele, şi se simţi dintr- 


— 112 — 


odată mai bine dispus la gândul că de Molay va pieri în 
sfârşit. 

Auzind ordinul, de Molay nu simţi la început decât o 
senzaţie nedefinită care părea că-i cuprinde tot corpul şi 
pe care iniţial nu şi-a putut-o defini. Era un sentiment pe 
care nu-l mai încercase de ani de zile. Se simţea ușurat. 

Cu ochii înceţoşaţi îl privi din nou pe papă şi-i zări 
expresia de mulţumire pe care încerca s-o ascundă. 

— Şi cu averile lor cum rămâne? întrebă papa, cu o voce 
uşor tremurândă. 

De Molay ştia prea bine că tot ce avea să rămână din 
toate posesiunile lor vor fi doar acele lucruri sau obiecte 
care nu puteau fi vândute pentru ca hulpavul rege să-şi 
mai achite din datorii. 

— Cărţi, diferite documente, obiecte de artă. Toate 
acestea aparţin de fapt Bisericii. 

— Prea bine. Atunci luaţi-le, porunci regele făcând un 
gest hotărâtor cu mâna. 

Se întoarse apoi iar către de Molay, aruncându-i o ultimă 
privire arzătoare înainte să plece grăbit din celulă, urmat 
la fel de repede de ceilalţi bărbaţi care-l însoțeau de 
obicei. 

Pentru o fracțiune de secundă privirile lui de Molay şi 
ale papei se intersectară, dar imediat Clement se întoarse 
cu spatele şi ieşi iute din celulă. În acea clipă unică însă, 
de Molay putuse să-i citească gândurile, care-i confirmară 
încă o dată că bărbatul mărunt de la Vatican nu se 
schimbase câtuşi de puţin: era acelaşi oportunist uneltitor 
care reuşise prin viclenia sa să-l manipuleze pe rege, de a 
cărui lăcomie ştiuse mult prea bine cum să profite pentru 
a-şi atinge propriile-i scopuri. Ale lui şi ale Bisericii. 

Un manipulator de mare clasă, care acum câştigase 
lupta care se desfăşurase între ei de atâţia amar de ani. 

Dar de Molay nu voia să-i acorde satisfacția 
învingătorului care-şi priveşte victima în ochi. Astfel, 
profită de ocazie şi-şi adună toate puterile pe care le mai 
avea, canalizându-le într-o expresie de sfidare mută şi 
demnă cu care-i răspunse adversarului. Pentru o clipă, faţa 


— 113 — 


prelatului împietri într-o expresie de spaimă care-i ofili 
trăsăturile sigure şi arogante. La fel de repede însă îşi veni 
în fire, recăpătându-şi faţa imobilă şi rigidă peste care îşi 
trase gluga gri. 

Buzele crăpate ale Marelui Maestru se curbară atunci în 
ceea ce aducea cu un zâmbet şters, căci avea acum ferma 
convingere că izbutise să semene sămânţa îndoielii în 
mintea lui Clement. 

Era şi asta o victorie până la urmă, şi chiar una destul de 
însemnată. 

Papa n-avea să se odihnească prea bine la noapte. 

Să zicem că ai câştigat bătălia asta, Clement, însă 
războiul nu s-a terminat, şi nici n-o să se termine prea 
curând. 

Urmărit de acest gând liniştitor, bătrânul închise ochii, 
aşteptându-şi senin moartea care nu avea să întârzie prea 
mult. 


21 


Reilly încerca din răsputeri să nu pară confuz după cele 
auzite. Oricâtă plăcere i-ar fi făcut să stea de vorbă cu Tess 
la o cafea, tot nu înţelegea în ce fel lucrurile pe care ea 
tocmai i le povestise erau sau puteau fi relevante pentru 
caz. Nişte cavaleri bine intenţionaţi întemeiază un ordin 
care se dezvoltă în perioada medievală, devenind un fel de 
superputere, pentru ca mai târziu să li se taie aripile şi să 
dispară, nemaifiind găsiţi decât în paginile prăfuite ale 
analelor istorice. Ce legătură avea asta cu o bandă de hoţi 
înarmaţi care peste alţi şapte sute de ani au năvălit într-un 
muzeu şi-au făcut ravagii? 

— Crezi că băieţii de la muzeu purtau costumele 
templierilor? o întrebă el. 

— Da. Templierii aveau întotdeauna haine simple, 
diferite de costumaţiile pompoase şi pretenţioase pe care 
le purtau pe vremea aceea alţi cavaleri. Să nu uităm că 
erau călugări ce făcuseră jurământ de sărăcie. Mantiile 
albe simbolizau puritatea vieţii, semn că trebuie să fie 


— 114 — 


cinstiţi şi caşti, iar crucile roşii, de culoarea sângelui, erau 
o mărturie a relaţiei speciale existente între ei şi Biserica 
creştină. 

— Bine, am înţeles, dar dacă m-ai pune pe mine să 
desenez un cavaler, probabil că l-aş schiţa aproximativ cu 
aceleaşi haine despre care mi-ai vorbit adineauri, şi asta 
fără să mă gândesc neapărat la templieri. E o imagine 
foarte des asociată cu ideea de cavaler, nu? Sau mă înşel 
eu? 

— Adevărul e că imaginea luată separat nu e 
concludentă, într-adevăr, îl aprobă Tess clătinând uşor din 
cap. Insă să nu uităm de codificator. 

— Te referi la obiectul pe care cel de-al patrulea călăreț 
l-a luat din vitrina lângă care te ascundeai? 

— Exact, zise Tess, părând ceva mai entuziasmată. Am 
încercat să găsesc cât mai multe informaţii în legătură cu 
aparatul ăsta. Se pare că e mai avansat decât orice alt 
mecanism de acest gen care a apărut în timp de sute de 
ani. Vreau să spun că e revoluţionar. lar templierii erau 
recunoscuţi pentru priceperea lor în arta criptării. Întreg 
sistemul lor bancar se baza de fapt pe coduri pe care doar 
ei le puteau decoda. Atunci când credincioşii plecau în 
pelerinaj către Ţara Sfântă, le încredinţau lor banii spre 
păstrare, primind în schimb un fel de chitanţe pe care era 
înscris un anume cod al cărui înţeles doar ei îl cunoşteau. 
În acest fel au reuşit să prevină şi falsurile, întrucât 
semnificaţia codului îi rămânea necunoscută purtătorului 
biletului cu pricina. Au fost pionierii sistemului bancar 
actual, şi acest codificator misterios se potriveşte foarte 
bine cu metodele lor tainice şi sofisticate de a cataloga 
informaţiile. 

— Bine, şi atunci ce să caute un astfel de codificator 
care le-a aparţinut templierilor printre comorile 
Vaticanului? Nu se leagă, totuşi... 

— Ba da. Vaticanul şi regele Franţei au complotat ca să 
anihileze ordinul, urmărind să pună mâna pe averea lui. 
Nu e greu să-ţi imaginezi că toate bunurile din castelele 
templierilor au ajuns fie la Luvru, fie la Vatican. 


— 115 — 


Reilly nu părea întru totul convins. 

— Spuneai ceva despre un proverb în latină? 

Tess se animă dintr-odată. 

— Da, de fapt de la asta am început. Când cel de-al 
patrulea călăreț s-a aplecat să ia codificatorul, am tras cu 
ochiul şi l-am urmărit. Am avut atunci impresia că în 
momentul în care l-a luat în mâini ceva s-a petrecut cu el, 
ca şi cum trăia o revelaţie sau un moment de mare 
însemnătate religioasă. Arăta de parc-ar fi fost în transă, 
era extrem de pătruns. Şi stând aşa cu el în braţe, l-am 
auzit spunând ceva în latină. Cred c-a zis Veritas vos 
liberabit. 

Făcu o pauză, aşteptând să vadă dacă Reilly ştie ce 
înseamnă, însă privirea lui încurcată îi dădu de înţeles că 
habar n-avea. 

— Înseamnă „Adevărul vă va elibera”. M-am interesat şi, 
pe lângă faptul că e des folosită în diferite ocazii, 
întâmplarea face că e gravată deasupra intrării într-un 
castel din sudul Franţei care a aparţinut templierilor. 

Privindu-l, îşi dădu seama că încă digeră informaţiile 
primite, deşi expresia lui meditativă nu-i oferea prea multe 
indicii dacă o credea sau avea încă îndoieli. Se jucă 
absentă cu ceaşca de cafea în aşteptarea unei reacţii şi-n 
cele din urmă dădu pe gât şi ultima gură rămasă pe fund şi 
care între timp se răcise de-a binelea. Văzând că el tot nu 
zice nimic, decise să meargă mai departe cu povestirea: 

— Ştiu că la prima vedere nu pare cine ştie ce, dar dacă 
te gândeşti numai la interesul imens pe care aceşti 
cavaleri îl trezesc chiar şi acum în minţile şi-n imaginaţia 
oamenilor, situaţia se schimbă complet. Totul la ei e 
învăluit într-o aură de mister, începând de la constituirea 
ordinului, la activităţile lor şi la preceptele religioase după 
care se ghidau, şi terminând cu sfârşitul violent de care au 
avut parte. Tocmai din cauza asta impactul lor a fost atât 
de puternic. Nu-ţi vine să crezi câte cărţi, articole şi lucrări 
am găsit pe tema asta, şi abia dac-am început. E de 
neimaginat. Şi ştii care-i partea cea mai interesantă? 
Faptul că fabuloasa lor avere n-a fost niciodată 


— 116 — 


descoperită. 

— Păi credeam că din cauza asta i-a prigonit regele, ca 
să le ia bogăţiile, remarcă Reilly. 

— Asta urmărea, într-adevăr, dar n-a găsit niciodată 
comoara mult dorită. Nimeni n-a găsit-o. Nu tu aur sau 
pietre preţioase, absolut nimic. Cu toate astea, se ştia că 
templierii erau stăpânii unei comori fenomenale. Un istoric 
a mers până acolo încât să susţină că templierii au 
descoperit o sută patruzeci şi opt de tone de aur şi argint 
în şi în jurul Ierusalimului încă de prima dată când au 
ajuns în Ţara Sfântă, cu mult înainte ca nobilii europeni să 
le doneze sume însemnate de bani şi parcele de pământ. 

— Şi chiar nu ştie nimeni ce s-a ales de toate astea? 

— Există teorii mai mult sau mai puţin acceptate 
conform cărora în noaptea premergătoare arestării lor, 
douăzeci şi patru de cavaleri au reuşit să părăsească 
templul din Paris, ducând după ei căruţe întregi pline cu 
cufere masive, îmbarcându-se în portul La Rochelle de pe 
coasta Atlanticului în optsprezece galere imense pe care 
apoi nu le-a mai văzut nimeni. 

Reilly căzu pe gânduri. 

— Vrei să spui că hoţii de la muzeu căutau de fapt 
codificatorul, pe care intenționau să-l folosească pentru a 
găsi faimoasa comoară a templierilor? 

— Tot ce se poate. Întrebarea este însă despre ce 
comoară vorbim. Monede de aur, bijuterii, sau... altceva, 
ceva mult mai ezoteric, ceva care... ceva care necesită un 
act de credinţă puţin mai solid. 

Tăcu apoi, aşteptându-i reacţia. 

— Păi, sunt încă aici, nu? zise el într-un sfârşit, cu un 
zâmbet liniştitor. 

Tess se aplecă deasupra mesei şi-ncepu să vorbească 
şoptit, fără să-şi dea seama însă de asta: 

— Majoritatea acestor teorii controversate susţin că 
templierii făceau parte dintr-o veche conspirație al cărei 
scop era descoperirea şi păstrarea unui adevăr ocult. Ce 
anume - nu se ştie. Unele spun că erau apărătorii multor 
relicve sfinte - un istoric francez e chiar de părere că se 


— 117 — 


aflau în posesia capului lui lisus, pe care-l păstrau 
îmbălsămat - dar există o teorie anume de care m-am tot 
lovit în căutările mele şi care pare mai bine fundamentată 
decât celelalte, cum că totul s-ar învârti de fapt în jurul 
Sfântului Graal, care - aşa cum probabil ştii deja - nu-i 
neapărat o cupă, un pocal sau potirul din care lisus ar fi 
băut la Cina cea de Taină, ci ar putea să fie o referinţă 
metaforică la un anume secret care are legătură cu 
adevăratele evenimente petrecute la moartea Sa, precum 
şi cu soarta descendenților Săi direcţi în lumea medievală. 

— Descendenții lui lisus? 

— Ştiu, pare o blasfemie să vorbeşti despre aşa ceva, 
însă părerea asta - pe care o împărtăşesc foarte mulţi - 
pleacă de la premisa că lisus ar fi avut un copil cu Maria 
Magdalena - sau poate chiar mai mulţi - copil sau copii 
care au fost crescuţi în secret astfel încât romanii să nu 
ştie de existenţa lor. Astfel, se pare că în ultimii două mii 
de ani secretul urmaşilor de sânge ai lui lisus ar fi fost o 
taină apărată cu îndârjire şi fără odihnă de tot felul de 
societăţi secrete care-şi propuneau să ducă mai departe 
secretul genealogiei divine, comunicându-l doar unui grup 
de aleşi, cunoscuţi sub numele de illuminati, adică cei 
luminaţi. Da Vinci, Isaac Newton, Victor Hugo sunt doar 
câţiva dintre oamenii iluştri despre care de-a lungul multor 
secole s-a crezut c-au fost implicaţi în acest tainic pact al 
păstrătorilor marelui secret privind descendența lui lisus. 

Tess făcu iar o pauză şi se uită la Reilly ca să 
cântărească efectul celor spuse. 

— Ştiu că pare de necrezut, dar e o poveste foarte 
cunoscută şi o ipoteză asupra căreia s-au aplecat mulţi, nu 
doar de dragul de a scrie romane fanteziste, ci şi în scopuri 
ştiinţifice şi istorice, căci printre cei interesaţi s-au 
numărat savanţi şi academicieni de renume în domeniu. 

Îşi aţinti pentru a nu ştia câta oară privirile asupra lui 
Reilly, curioasă să vadă ce părere are el de toate astea. 
Dacă am reuşit să-l conving despre partea cu comoara, cu 
siguranța că acum nu mai crede o iotă, îşi zise ea 
dezamăgită. Se lăsă apoi pe spătarul scaunului, 


— 118 — 


recunoscând în sinea ei că toată povestea asta părea 
exagerată, mai ales după ce se ascultase relatându-i-o 
altcuiva. 

Reilly rămase pe gânduri câteva momente, după care pe 
faţa sa se contură un zâmbet. 

— Descendenții lui lisus, care va să zică... Dacă într- 
adevăr a avut un copil, sau chiar doi, şi presupunând că 
aceştia au avut apoi propriii lor copii, şi tot aşa... după mai 
bine de două mii de ani - care în mare înseamnă cam 
şaptezeci sau optzeci de generaţii - dacă gândim 
exponențial, ar însemna că acum trăiesc mii şi mii de 
urmaşi ai Lui şi că pământul e plin de ei. Am sau nu 
dreptate? chicoti el destul de amuzat. Oamenii ăştia care 
aderă la astfel de teorii chiar le iau în serios? 

— Cum să nu! Comoara dispărută a templierilor e unul 
dintre marile mistere neelucidate ale istoriei. Nu-ţi trebuie 
prea mult ca să înţelegi de ce oamenii se simt atraşi de 
mitul ăsta. Însăşi premisa de la care pleacă e extrem de 
atrăgătoare: nouă cavaleri temerari apar din senin în 
Ierusalim, anunţându-şi dorinţa de a-i apăra de primejdii 
pe miile de credincioşi aflaţi în pelerinaj în Ţara Sfântă. 
Atenţie, doar nouă. Nu ţi se pare că erau totuşi puţin cam 
prea ambiţioşi, dacă nu ţinem seama, desigur, de Cei 
Șapte Magnifici? Şi imediat, regele Balduin le dă în 
stăpânire o primă bucată de pământ în ara Sfântă, şi 
anume colina templului, locul unde fusese construit cel de- 
al doilea Templu al lui Solomon, cel pe care legiunile lui 
Titus l-au distrus în anul 70, când toate comorile dinăuntru 
au fost prădate şi au luat drumul Romei. Şi aici vine partea 
cu „dar dacă...” Dar dacă preoţii Templului au apucat să 
ascundă ceva, atunci când au aflat că romanii sunt pe cale 
să învingă, o comoară a cărei ascunzătoare n-a fost găsită 
de invadatori? 

— Aha, dar ceilalţi templieri au ştiut cum şi unde s-o 
găsească. 

— Exact, dădu Tess ferm din cap, mulţumită de 
răspunsul lui. E intriga perfectă pentru a urzi mituri. 
Comoara stă îngropată acolo mai bine de o mie de ani, 


— 119 — 


după care vin urmaşii templierilor întemeietori ai ordinului 
şi o scot la lumină. Şi mai e şi aşa-zisul „Manuscris de 
Aramă” găsit în Qumran. 

— Manuscrisele de la Marea Moartă au vreo legătură cu 
descoperirea asta? 

Încetişor, Tess. la-o uşurel. Dar nu se putea abtine, aşa 
că îi dădu mai departe: 

— Unul dintre manuscrisele astea face referire la 
cantităţi uriaşe de aur şi alte obiecte de mare valoare care 
ar fi fost îngropate chiar sub templu, în douăzeci şi patru 
de puncte diferite. Se vorbeşte însă şi de o comoară de alt 
fel, a cărei natură nu e specificată. Despre ce e vorba? 
Nimeni nu ştie. Ar putea fi orice. 

— Bun, şi giulgiul din Torino unde-şi are locul aici? 
glumi Reilly. 

Pentru o clipă faţa ei cu trăsături fine şi clare se 
întunecă într-o expresie de uşoară iritare, dar îndată se 
destinse şi-un zâmbet grațios îi lumină figura. 

— Nu crezi o iotă din ce-ţi spun, nu-i aşa? 

Reilly îşi ridică mâinile cu o mutră uşor pocăită. 

— Nu, nu, nicidecum. Îmi cer scuze. Te rog să continui. 

Adunându-şi gândurile, Tess reluă povestea: 

— Acestor nouă cavaleri, întemeietorii ordinului, li se dă 
aşadar cadou una dintre aripile castelului regal, cu tot cu 
grajdurile care aveau o suprafaţă suficient de mare ca să 
găzduiască două mii de cai. De ce oare a fost regele 
Balduin atât de generos cu ei? 

— Nu ştiu, poate că era un vizionar. Sau poate a fost pur 
şi simplu extrem de surprins - într-un mod plăcut, se- 
nţelege - de abnegaţia şi dăruirea cavalerilor. 

— Păi tocmai aici e buba, continuă ea hotărâtă. Că încă 
nu apucaseră să facă nimic. Li se oferă o bază de plecare 
atât de generoasă, şi ce fac cavalerii noştri? Se dau peste 
cap să-i arate regelui că sunt vrednici de admiraţia sa, se 
asigură că pelerinii ajung teferi şi nevătămaţi la destinaţie, 
aşa cum promiseseră? Nicidecum, îşi petrec primii nouă 
ani în templu. Stau ferecaţi acolo. Nu ies, nu recrutează 
noi membri, nimic. Nici mai mult nici mai puţin de nouă 


— 120 — 


ani. 

— Ori s-au îmbolnăvit subit de agorafobie, ori... 

— Ori totul a fost numai de faţadă. O mare păcăleală. 
Teoria pe care foarte mulţi o acceptă - şi personal cred că 
e cea mai logică dintre toate - este că de fapt se izolaseră 
între zidurile templului ca să sape, căci căutau probabil 
ceva ce fusese îngropat acolo. 

— Un lucru pe care preoţii îl ascunseseră de legiunile lui 
Titus cu o mie de ani înainte. 

Pentru prima dată în acea seară, Tess simţi că Reilly 
începe să devină sincer interesat, astfel că ochii ei 
luminoşi se aprinseră şi mai tare, în timp ce-i confirmă 
însufleţită bănuiala: 

— Exact! Stau în banca lor timp de nouă ani, şi apoi, 
dintr-odată şi pe nepusă masă îşi fac din nou apariţia pe 
scena istoriei, sporindu-şi atât prestigiul, cât şi avuţiile 
într-un ritm cu adevărat ameţitor şi, culmea, având 
Vaticanul ca principal susţinător şi suporter al cauzei lor. 
Cine ştie, poate c-au găsit într-adevăr ceva îngropat sub 
templu, ceva care a determinat ascensiunea lor 
fulgerătoare. Ceva destul de puternic pentru a obliga 
papalitatea să facă tot posibilul să nu-i supere pe cavaleri - 
iar această presupusă dovadă că lisus ar fi avut urmaşi se 
potriveşte perfect şablonului. 

Reilly se întunecă la faţă, încruntându-se: 

— Stai puţin, vrei să spui că şantajau Vaticanul? Parcă 
ziceai că erau slujitorii Domnului! N-ar fi mai logic să ne 
gândim că - din contră - au găsit ceva care să fi fost pe 
placul Vaticanului şi că astfel papa s-a hotărât să-i 
răsplătească pentru descoperirea lor? 

— Dacă aşa au stat lucrurile, atunci de ce n-au dat de 
ştire credincioşilor din întreaga lume? De ce n-au făcut 
publică marea minune? îl întrebă Tess, simțindu-se şi ea 
oarecum nedumerită. Ştiu, continuă apoi, lipseşte o piesă 
din puzzle-ul ăsta întortocheat. Adevărul e că timp de două 
sute de ani au luptat şi şi-au riscat viaţa în numele 
creştinătăţii. Însă trebuie să recunoşti că toată povestea 
asta e tare ciudată. 


— 121 — 


Făcu iar o pauză, studiindu-l în tăcere. 

— Aşadar, crezi că merită oboseala? 

Reilly stătea tăcut, părând a cântări toate informaţiile pe 
care ea i le dăduse cu lux de amănunte. Indiferent cât de 
ridicolă i se părea ipoteza, nu putea să o ignore. Era 
evident că lovitura de la Metropolitan nu putea fi decât 
opera unei minţi întortocheate şi perverse. Era clar că în 
spatele spectaculoasei puneri în scenă se ascundea ceva 
mult mai serios decât un simplu jaf. Ştia prea bine cum 
diverşi extremişti radicali se agaţă de câte un mit care li se 
pare interesant sau îşi însuşesc cine ştie ce precept 
religios sau de altă natură pe baza căruia îşi justifică apoi 
faptele. Mai ştia şi cum mitul sau ideea respectivă se 
erodează treptat, suferă transformări sau e complet 
distorsionată aşa încât în timp adepţii ajung să piardă 
contactul cu realitatea şi s-o apuce pe căi greşite. Să fie 
asta piesa lipsă pe care o căutase de atâta vreme? 
Legendele legate de templieri erau care mai de care mai 
exagerate şi mai trăsnite, dând naştere uneori la ipoteze 
dintre cele mai năstruşnice. E oare posibil să existe 
oameni atât de impresionați de sfârşitul cumplit al 
templierilor încât să ajungă să se indentifice cu ei până- 
ntr-acolo încât să se îmbrace ca ei, să dorească să se 
răzbune pe Vatican în numele lor, sau poate chiar să 
încerce să recupereze legendara lor comoară? 

Într-un sfârşit, Reilly îşi aţinti privirile asupra ei şi 
spuse: 

— Dacă mă întrebi dacă cred sau nu că templierii au fost 
păstrătorii unui mare şi însemnat secret - fie el bun sau 
rău - legat de începuturile Bisericii creştine, n-aş şti ce să- 
ţi răspund. 

Tess îşi întoarse capul într-o parte, încercând să înăbuşe 
orice manifestare a dezamăgirii pe care o încerca. Reilly se 
aplecă peste masă şi-şi continuă ideea: 

— Dacă cred că există sau ar putea exista o legătură 
între templieri şi evenimentele de la muzeu? Întârzie voit 
răspunsul la propria-i întrebare, clătinând scurt din cap, 
pentru ca apoi să-i apară un zâmbet şters în colţul buzelor, 


— 122 — 


atunci când încheie: Nu am nici de data asta un răspuns 
clar, însă tot ce pot să spun este că aspectul e demn de 
atenţie şi merită într-adevăr investigat. 


22 


Nu era cea mai fericită zi din viaţa lui Gus Waldron, asta 
era sigur. 

Işi aduse aminte că se mai trezise o dată cu ceva timp în 
urmă, însă nu ştia exact cât anume. Să fi fost ore sau doar 
câteva minute? Oricum, după aceea aţipise iarăşi, căzând 
într-un somn adânc, iar acum îşi venise din nou în fire, 
ceva mai vioi parcă. 

Ştia că e într-o stare jalnică. Se cutremură la amintirea 
impactului cu vitrina. Îşi simţea trupul lovit şi tumefiat, de 
parcă cineva i-ar fi administrat o ciomăgeală mai ceva 
decât unui cotlet de vită la restaurantul Cipriani. Nici 
zgomotele scurte şi sacadate ce nu păreau să se oprească 
din ritmul lor monoton şi care veneau dinspre monitoarele 
şi aparatele din jurul patului nu aveau darul să-l mai 
liniştească, ba din contră. 

Îşi dădu seama că e la spital tocmai datorită sunetelor 
electronice şi a bâăzâitului surd al aparatelor de jur- 
împrejur. Nu vedea absolut nimic, aşa că singurul simţ pe 
care se putea baza era auzul. Ochii îl înţepau îngrozitor şi 
când încercă să se mişte îşi dădu seama că e imposibil, 
căci ceva îl ţinea din scurt în jurul pieptului. M-au 
imobilizat la pat, se gândi el. Cu toate astea, legătura nu 
era foarte strânsă. Aşadar îi puseseră banderola din motive 
medicale, nu poliţieneşti. Bine de ştiut. Îşi duse mâinile la 
faţă, pipăindu-se cu grijă. Simţi nu numai bandajele, ci şi 
ceva rotund, din plastic. Era vorba de mai multe tuburi 
care-i fuseseră ataşate de faţă şi de gât. 

N-avea niciun rost să-ncerce ceva acum. Trebuia mai 
întâi să ştie cât de grav e rănit şi, mai mult decât, atât, 
dacă voia să scape de aici avea neapărată nevoie să-şi 
recapete vederea. Aşa că până ce va afla cum stau 
lucrurile, va încerca să ajungă la o înţelegere cu copoii. 


— 123 — 


Dar ce putea el să le ofere? Avea nevoie de ceva care să 
atârne destul de greu în favoarea sa, căci poliţiştii n-or să 
fie foarte încântați de faptul că-i tăiase cu sânge rece capul 
nenorocitului ăluia de paznic. N-ar fi trebuit să meargă 
poate atât de departe. Dar s-a lăsat dus de val. Era acolo, 
urcând scările îmbrăcat ca Prinţul Sfarmă-Tot, stând semeţ 
în şa, şi-atunci i-a încolţit în minte o idee: ce-ar fi să 
folosească minunăţia aia de sabie şi s-o încerce pe pielea 
cuiva? Zis şi făcut. Îşi amintea cât de extraordinar se 
simţise în acel moment. De ce să se ascundă după degete? 
Savurase fiecare moment al execuţiei. 

Una dintre opţiuni ar fi să li-l dea poliţiştilor pe tavă pe 
Branko Petrovic. Idiotul reuşise să-l scoată din sărite încă 
de la început, când nu voise să-i spună numele celui care-l 
angajase. Îi tot dăduse înainte cât de grozavă e ideea asta 
cu legăturile pe ne-ve. De-abia acum înţelegea Gus de ce. 
El fusese abordat de Petrovic, care la rându-i fusese 
contactat de altcineva, care la rândul lui fusese angajat de 
vreun alt scrântit şi tot aşa. Cine ştie câte verigi neştiute 
avea lanţul ăsta până să se ajungă la persoana pe care o 
căutau de fapt poliţiştii? 

Pentru o clipă, sunetele de fond din jur părură a creşte 
în intensitate, dar apoi se domoliră, revenind la bâzâitul 
electronic iniţial, în surdină. Probabil că uşile salonului se 
deschiseseră şi apoi se-nchiseseră la loc, căci auzi zgomot 
de paşi ce făcură podeaua să scârţâie uşor în timp ce 
persoana se apropia de pat. Necunoscutul sau necunoscuta 
îl luă apoi de mână, pipăindu-i încheietura cu vârful 
degetelor. Aha, un doctor sau vreo asistentă care-i verifica 
pulsul. Ba nu, un doctor mai degrabă, căci degetele păreau 
ceva mai aspre şi mai ferme decât mâna fină a unei 
asistente. Cel puţin aşa îi plăcea lui să-şi închipuie 
asistentele: cu mâini finuţe, feminine. Voia să ştie cât de 
gravă e starea în care se afla, aşa că întrebă: 

— Cine e? Doctore? 

Nu primi însă niciun răspuns. Mâinile se mutaseră acum 
mai sus, încercând să-i ridice bandajele din jurul urechilor. 
Gus deschise gura să mai întrebe ceva, dar exact în acel 


— 124 — 


moment simţi cum respectivul îi îndeasă o mână grea 
peste buze, apăsând sănătos. Imediat simţi un junghi surd 
de durere în ceafă, şi întreg corpul i se convulsionă de 
durere, încercând în acelaşi timp să se opună imobilizării. 
Dădu să ţipe, însă palma strâns fixată pe maxilar făcea ca 
strigătele lui să pară nişte gemete înfundate. Îşi simţi 
ceafa şi gâtul cuprinse de o senzaţie de căldură crescândă. 
Nu mai trecu mult însă şi mâna mai slăbi din strânsoare, 
treptat-treptat dându-i drumul de tot. 

Auzi în ureche o voce şoptită de bărbat, a cărui 
respiraţie caldă îi gâdilă lobul. 

— Doctorii au interzis orice formă de interogatoriu, cel 
puţin o vreme. Dar eu nu mai am răbdare, vezi tu. Trebuie 
neapărat să ştiu cine te-a angajat. 

Ce dracu’? Cine mai era şi ăsta? 

Gus încercă să se ridice în capul oaselor, dar cureaua de 
pe piept nu-i permitea, plus că mâna puternică ce-i apăsa 
fruntea îl ţintuia locului. 

— Răspunde la întrebare! 

Cine naiba era ăsta? Nu putea fi poliţist. Să fi fost vreun 
amic de-al lui care se credea isteţ şi voia să intre pe fir ca 
să pună şi el mâna pe o parte din pradă? Dar atunci, ce-l 
interesa cine îl angajase? 

— Răspunde, ceru vocea la fel de şters, însă pe un ton 
mai ferm. 

Plimbă ursu’, vru Gus să-i zică, şi chiar aşa ar fi făcut 
dacă l-ar fi ajutat vocea, însă buzele i se mişcară fără să-i 
iasă nimic pe gură. 

Unde mama mă-sii mi-a fugit afurisita de voce? 

— Ah, şopti vocea. Ăsta-i efectul Lidocainei. Stai liniştit, 
n-ai primit decât o doză mică, suficientă ca să-ţi 
amorţească corzile vocale. E cam enervant că nu poţi 
vorbi, asta cam aşa e, însă partea frumoasă e că nu poţi 
nici să ţipi. 

Să tipi? De ce să fi vrut să tipe? 

Mâna bărbatului care la început îi căutase pulsul cu 
mişcări atât de blânde se mută acum mai jos, odihnindu-se 
exact pe coapsa în care trăsese Reilly. Degetele rămaseră 


— 125 — 


nemişcate preţ de câteva clipe, după care se încordară 
brusc şi-ncepură să apese în carne cu toată puterea. Din ce 
în ce mai tare. 

Durerea îi inundă corpul aproape instantaneu, 
dispersându-se în fiece colţişor, de parc-ar fi fost însemnat 
cu fierul roşu în măruntaie. Ţipă ca un apucat, dar în van. 
Nu se auzi nici cel mai mic sunet. 

Era cât pe ce să-şi piardă iar cunoştinţa, noroc că 
durerea mai scăzu puţin în intensitate. Începu să saliveze 
abundent, fără însă să poată înghiţi prea bine din poziţia în 
care era, simțind că mai are puţin şi varsă. 

Mâna îl atinse iar pe şold şi Gus îşi încordă tot corpul în 
aşteptarea noului val de durere, numai că de data asta 
degetele nu mai apăsară muşchiul sensibil. 

— Eşti stângaci sau dreptaci? îl întrebă vocea şoptit. 

Întreg trupul îi era scăldat de sudoare. Stângaci sau 
dreptaci? La ce dracu’ i-o folosi sa ştie? Ridică anevoie 
mâna dreaptă, simțind cum individul îi strecoară un creion 
între degete. 

— Ca să scrii numele care mă interesează, îi explică 
vocea, ghidându-i mâna spre un carneţel deschis. 

Lipsit de vedere din pricina bandajelor de la ochi şi 
temporar redus la tăcere, Gus se simţi dintr-odată izolat de 
lume şi singur, mai singur decât şi-ar fi imaginat că poate 
un om să fie. Unde naiba era toată lumea? Pe unde umblau 
doctorii şi asistentele medicale, sau chiar şi copoii, când 
aveai nevoie de ei? Parcă intraseră cu toții-n pământ, fir-ar 
al dracului să fie! 

Degetele se încleştară iar în carnea dimprejurul rănii şi 
strânseră cu sete, mai tare decât data trecută şi pentru 
mai mult timp. O durere de nedescris îi cuprinse pentru a 
doua oară trupul şi fiecare fibră păru că îi ia foc în 
momentul în care se smuci înainte instinctiv, opintindu-se 
în cureaua de la piept, care-l trânti înapoi în pat. Deschise 
gura larg într-un urlet mut de durere agonizantă. 

— N-are rost să irosim toată noaptea, spuse calm 
bărbatul. Dă-mi numele şi-am şters-o. 

Nu ştia decât un singur nume, pe care-l mâzgăli cu greu 


— 126 — 


pe hârtie. 

— Branko... Petrovic? îl întrebă celălalt, nesigur dacă 
citise bine. 

Gus se grăbi să aprobe, clătinând din cap nerăbdător. 

— Şi ceilalţi? 

De data asta Gus dădu din cap dezaprobator, încercând 
să pară cât mai convingător. Pentru Dumnezeu, jur că nu 
ştiu nimic altceva! vru să spună. 

Degetele se puseră din nou în mişcare, sfredelindu-i 
carnea, apăsându-i rana şi-aproape ciupindu-l. 

Durerea îi copleşi iar măruntaiele, ca un foc mistuitor. 
Veşnica durere. Şi tipetele mute de agonie. 

Pe toți sfinţii! 

Pierdu noţiunea timpului. Mai scrise la un moment dat 
numele unui local unde lucra Branko, dar în afară de asta 
nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să dea întruna din 
cap ca un apucat şi să urle pe muteşte. Nu, nu! 

Să-şi scuture capul şi să se schimonosească iar şi iar. 

Intr-un târziu simţi cum bărbatul îi ia creionul din mână, 
şi asta avu darul să-l mai liniştească puţin. Poate că se 
convinsese până la urmă că spune adevărul. 

Imediat auzi nişte zgomote nedesluşite, după care din 
nou degetele bărbatului ridicând marginile bandajului în 
acelaşi loc ca mai devreme. Se crispă pentru o secundă, 
apoi simţi o uşoară înţepătură de ac, o nimica toată. 

— Ceva pentru durere, îi zise individul. O să te calmeze 
şi o să te ajute să adormi. 

Gus simţi cum un val călduţ şi crescând de oboseală îi 
cuprinde încetişor capul, după care coboară lin şi se 
răspândeşte prin tot corpul, aducând după sine o senzaţie 
eliberatoare de uşurinţă şi convingere că tot zbuciumul şi 
toată suferinţa au luat sfârşit. Îndată însă fu trezit din 
reverie şi zguduit de gândul înspăimântător că somnul în 
care era pe cale să cadă fără voia sa era unul din care nu 
avea să se mai trezească. 

Pradă celei mai crunte disperări, încercă în zadar să se 
zvârcolească, dar peste câteva secunde i se păru că nu mai 
vrea de fapt să mai facă nicio mişcare, aşa că se relaxă. 


— 127 — 


Oriunde avea să sfârşească, trebuia să fie oricum un loc 
mai bun decât mizeria şi ticăloşia în care-şi petrecuse 
întreaga viaţă. 


23 


Reilly se dădu jos din pat, îşi puse un tricou şi se duse la 
fereastra apartamentului sau de la etajul patru, de unde 
privi afară. Străzile erau cufundate în tăcere, la fel şi 
celelalte ferestre de bloc. Se părea că doar el mai e treaz 
în oraşul despre care se spunea că nu doarme niciodată. 

I se întâmpla destul de des să nu poată să doarmă, din 
diverse motive. Unul dintre ele era incapacitatea sa de a se 
debarasa de cazurile la care lucra şi la care nu putea să nu 
se gândească. În ultimii câţiva ani problema se agravase, 
ajungând la situaţia în care mintea sa era efectiv asediată 
fără încetare de informaţii legate de un anumit caz. 
Problema nu era de fapt că nu putea să adoarmă. De cele 
mai multe ori oboseala îl răpunea fără prea mult efort, însă 
după câteva ore de somn urma inevitabil acel prag de la 
ora patru dimineaţa, când se trezea dintr-odată, cu capul 
greoi şi-nceţoşat, mintea sa începând să sorteze şi să 
analizeze date, în căutarea informaţiei-cheie care-ar fi 
putut salva vieţile unor oameni nevinovaţi. 

Câteodată avea atât de mult de lucru, încât era mult 
prea concentrat ca să se mai gândească şi la altceva în 
afară de muncă. Totuşi, din când în când, se mai gândea şi 
la problemele personale, rătăcind pe teritorii uneori mult 
mai întunecate decât infernul investigaţiilor în care era 
direct implicat, provocându-i atacuri de anxietate pe care 
încerca să le ţină sub control, dar care adesea puneau 
stăpânire pe el. 

Mare parte din aceste probleme aveau legătură cu ceea 
ce i se întâmplase tatălui său, care se împuşcase când 
Reilly era doar un băieţel de zece ani. Într-o zi se întorsese 
ca de obicei de la şcoală şi intrase într-o doară în biroul 
tatălui său, pe care-l găsi aşezat în fotoliul său favorit, ca 
de fiecare dată de altfel, doar că de data asta îi lipsea 


— 128 — 


partea din spate a capului. 

Orice ar fi făcut, nu putea nicicum să mai adoarmă şi 
urmau astfel încă vreo două ore frustrante în care nu-i 
venea nici să se dea jos din pat, fiind mult prea obosit şi 
ratând astfel şansa de a face ceva util, dar nici să se culce 
la loc nu mai putea, căci era prea tensionat şi încordat, aşa 
că stătea în pat pe întuneric, cu mintea hoinărindu-i prin 
tot felul de locuri şi amintiri dezolante. Şi aştepta. Reuşea 
până la urmă să adoarmă iar în jur de ora şase, dar asta 
nu-i prea era de folos având în vedere că în mai puţin de o 
oră trebuia să se trezească şi să se pregătească pentru o 
nouă zi de muncă. 

În acea noapte se trezi iar la patru dimineaţa, de data 
asta din cauza unui telefon de la paznicul de noapte al 
spitalului, care-l informă că bărbatul pe care-l urmărise pe 
străzile Manhattan-ului cu o zi înainte murise. Omul bâigui 
ceva cum că decesul survenise în urma hemoragiei interne 
şi a unui stop cardiac şi că medicii încercaseră să-l 
resusciteze, dar nu reuşiseră. 

Cum îi era obiceiul, Reilly petrecu următoarele două ore 
revizuind cazul în întunericul camerei, un caz care tocmai 
îşi pierduse pionul principal şi singura pistă reală pe care 
se puteau baza, având în vedere că era foarte puţin 
probabil ca Lucien Broussard să le mai poată spune ceva 
relevant, când - sau dacă - va mai putea vorbi. Însă curând 
gândurile legate de caz i se amestecară cu altele care-i tot 
dăduseră târcoale încă de când plecase de la spital seara 
trecută, şi care o priveau pe Tess Chaykin. 

Se duse la fereastră şi privi în jos pe stradă, gândindu-se 
că primul lucru pe care-l observase la ea în momentul în 
care se aşezaseră la masă în cafeneaua spitalului fusese că 
nu poartă verighetă, şi niciun fel de inel, de fapt. 
Observarea unor astfel de detalii juca un rol foarte 
important în meseria lui. Anii în care muncise în cadrul 
Biroului îi dezvoltaseră o atenţie instinctuală la detaliile 
cele mai neînsemnate. 

Doar că de data asta nu fusese vorba de muncă, iar Tess 
nu era suspectată de nimic. 


— 129 — 


— ÎI chema Gus Waldron, spuse Reilly după care rămase 
tăcut, ţinând cana de cafea aproape de piept cu amândouă 
mâinile, în timp ce Aparo citea atent raportul din faţa sa cu 
gesturi ce arătau că mai făcuse asta de sute de ori până 
atunci. Scutindu-i pe ceilalţi agenţi de alte detalii, Aparo 
rezumă scurt şi concis cazierul acestuia în maniera 
caracteristică: 

— Un adevărat stâlp al societăţii, ce să-ţi spun... Sunt 
sigur că o să-i simţim lipsa, începu el sarcastic, după care 
continuă: Boxer profesionist în liga a doua, un sălbatic atât 
în ring, cât şi în afara lui, într-atât încât i s-a interzis să 
mai boxeze în trei state. A fost acuzat de atac la persoană 
şi jaf armat de patru ori, şi aici, şi în Jersey. A ajuns şi pe la 
Rikers de vreo două ori - în acest punct Aparo se opri 
pentru câteva secunde şi privi în sus cu subînţeles, după 
care reluă: inclusiv o croazieră pe Vernon Bain. 

Barja Vernon C. Bain, denumită astfel după un gardian 
foarte popular printre deţinuţi şi care murise într-un 
accident de maşină, avea opt sute de paturi şi adăpostea 
prizonieri aduşi din închisori de siguranţă medie sau 
maximă. 

— A fost suspect în două cazuri de omor, ambele în urma 
bătăii, dar nu a fost pus sub acuzare în niciunul dintre ele. 
Juca la greu, nu se mai oprea din pariuri. După câte se 
pare, jumătate din viaţă n-a făcut decât să piardă şi să 
acumuleze datorii. Cam asta ar fi, încheie Aparo ridicându- 
şi privirea către colegi. 

— Pare un tip care avea nevoie de bani mai tot timpul, şi 
repede, remarcă Jansson. Cu cine-şi făcea veacul? 

Aparo dădu pagina şi începu s-o studieze pe următoarea, 
care conţinea o listă cu toţi asociaţii cunoscuţi ai lui 
Waldron. 

— Josh Schlattmann... Ăsta a murit anul trecut. Reza 
Farousi, un grăsan neghiob de peste o sută cincizeci de 
kile... Mă îndoiesc că există cal care să-l poată duce în 
spinare. 

Scană grăbit lista, studiind fiecare nume în parte şi 


— 130 — 


sărind peste cele care nu-i spuneau nimic. 

— Lonnie Morris, un dealer amărât care în prezent e 
eliberat condiţionat şi locuieşte cu bunică-sa, pentru care - 
dacă poţi să crezi aşa ceva - şi lucrează, în florăria ei din 
Queens. 

La următorul nume, Aparo îşi ridică privirea către 
ceilalţi, cu o expresie pe care Reilly o cunoştea. Nu era de 
bine. 

— Branko Petrovic, spuse el în cele din urmă deloc 
mulţumit. Un fost poliţist. Şi partea bună abia acum 
urmează. A făcut parte din divizia de ofiţeri călare ai 
poliţiei din New York. Se uită apoi la ei. S-a retras acum 
câţiva ani, şi nu din proprie iniţiativă, dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun... 

Amelia Gaines îi aruncă lui Reilly o privire cu subînţeles, 
după care întrebă: 

— Dar din ce cauză a fost dat afară? 

— Furt. A fost prins chiar la secţie, încercând să 
subtilizeze o parte din drogurile care fuseseră confiscate în 
urma unei descinderi, îi răspunse Aparo. Se pare că nu l-au 
trimis la închisoare, însă i-au desfăcut contractul de muncă 
şi şi-a pierdut drepturile de pensie. 

Reilly se încruntă, deloc încântat de ceea ce ştia că avea 
să urmeze. 

— Las' că mergem să vedem cum o mai duce, zise el. Să 
vedem cum îşi mai câştigă domnu' Petrovic existenţa în 
ultimul timp. 


24 


Oricât ar fi încercat, Branko Petrovic nu se putea 
concentra deloc asupra a ceea ce făcea. Nu că munca lui la 
grajduri îi solicita atenţia în mod deosebit. Nici vorbă de 
aşa ceva. Tot ce trebuia să facă era să dea mâncare şi apă 
cailor şi să adune bălegarul cu lopata, ceea ce făcea cu 
regularitate şi aproape mecanic, luând-o ca pe o ocazie de 
a-şi menţine în formă trupul solid şi musculos. Intre timp 
mintea îi era liberă să calculeze în voie posibilităţi şi 


— 131 — 


probabilităţi, şi să urzească fel de fel de planuri. Cu asta se 
ocupa de obicei, însă nu şi azi. | 

El venise cu propunerea de a-l angaja pe Gus Waldron. Il 
rugaseră să găsească pe cineva care să fie solid şi puternic 
şi care să ştie bine să călărească, aşa că se gândise 
imediat la Gus. Ştia într-adevăr că Waldron îşi mai ieşea 
uneori din fire şi făcea nebunii, dar nu se aşteptase să 
secere pur şi simplu capul paznicului cu sabia. Iisuse, nici 
măcar columbienii nu făceau glume d-astea proaste. in 
niciun caz nu aşa, în văzul lumii. A 

Ceva nu era în ordine şi el simţea asta. Incercase să-l 
sune pe Gus de dimineaţă, dar nu-i răspunsese nimeni. 

Îşi duse mâna la frunte, pipăindu-şi vechea cicatrice 
care devenea sensibilă la atingere şi dureroasă ori de câte 
ori lucrurile nu mergeau cum trebuie. Îi spuseseră - ba 
chiar îi ordonaseră - să nu atragă atenţia asupra lui, şi 
exact acelaşi lucru i-l transmisese şi el lui Gus, dar îşi 
răcise gura degeaba ca un prost. lar acum, numai la asta 
nu-i stătea capul. 

Îl cuprinse dintr-odată panica. Trebuia să plece naibii 
din Dodge cât încă mai avea posibilitatea. 

Dădu fuga în celălalt capăt al grajdului şi deschise una 
dintre boxe, de unde o iapă jucăuşă de numai doi ani dădu 
nervoasă din coadă la vederea lui. Într-un colţ era un tub 
ţuguiat la capăt cu marginile îndoite înăuntru, plin cu 
nutreţ. Deschizându-l grăbit, îşi vâri mâinile în el şi, dând 
la o parte ierburile, scoase la iveală un săculeţ. Îl ţinu în 
mâini câteva clipe, cântărindu-l parcă, după care-l desfăcu 
şi scoase dinăuntru o statuetă strălucitoare de aur ce 
reprezenta un cal ridicat pe picioarele dinapoi, încrustat 
cu diamante şi rubine. Se holbă un timp la el nemişcat, 
apoi îşi băgă din nou mâna în sac şi scoase un pandantiv 
de argint bătut cu smaralde. Toate obiectele ascunse-n sac 
erau cu adevărat remarcabile. li puteau schimba viaţa 
pentru totdeauna. Ştia prea bine că dacă se folosea de ele 
cu cap, adică să le vândă în mare taină, cu ochii în patru şi 
fără să se grăbească, i-ar fi ajuns să-şi cumpere 
apartamentul mult visat cu vedere la golf, pe care şi-l tot 


— 132 — 


promisese şi care de când cu povestea cu concedierea 
devenise un fel de ideal de neatins - şi mult mai multe. 

Închizând poarta în urma tinerei iepe, o luă pe pasajul 
dintre boxe. Dar când aproape ajunsese în dreptul ieşirii, îl 
auzi pe unul dintre caii din apropiere sforăind nervos şi 
dând din copite agitat. Ceilalţi cai îi urmară exemplul. Se 
întoarse şi privi culoarul, dar nu zări nimic. Auzi în schimb 
nechezatul cailor care-ncepuseră cu toţii să se agite. 

Dar apoi observă ceva, o dâră subţire de fum ce venea 
plutind dinspre una dintre boxele goale de la capătul 
îndepărtat al pasajului. Extinctorul cel mai apropiat se afla 
cam la jumătatea distanţei şi, odată ajuns acolo, Petrovic 
lăsă sacul din mână, scoțând cilindrul metalic din făgaşul 
lui şi-ndreptându-se direct către boxa cu pricina. Fumul se- 
nteţise deja, formând cercuri din ce în ce mai groase. 
Deschizând iute poarta, observă că focul se localizase într- 
un balot de paie din colţul boxei. Trase de siguranţă şi roti 
mânerul extinctorului stingând focul cu repeziciune, când 
dintr-odată îşi dădu seama că nu trecuse nicio oră de când 
îşi terminase treaba chiar acolo, în acea boxă. Nu-şi 
amintea să fi văzut niciun balot, doar paiele de pe jos, pe 
care el însuşi le împrăştiase şi le greblase ca să acopere 
podeaua în întregime. 

Branko ieşi precipitat din boxă, uitându-se în toate 
direcţiile. N-avea niciun rost să-ncerce să desluşească ceva 
în toată hărmălaia asta, căci nu se auzea decât nechezatul 
asurzitor şi neîncetat al cailor, unii începând chiar să se 
lovească frenetic de laturile boxelor, încercând să iasă 
afară. Era imposibil să mai auzi şi altceva. 

O luă înapoi de-a lungul pasajului, după care văzu alte 
cercuri de fum, de data asta venind dinspre celălalt capăt. 
La naiba! Mai era cineva acolo. Apoi îşi aduse aminte de 
sac. Trebuia neapărat să se ducă să-l recupereze, căci 
toată viaţa şi viitorul lui depindeau de ce era înăuntru. 

Aruncă extinctorul şi dădu fuga după sac, pe care-l găsi 
unde-l lăsase şi-l apucă smucit de jos, dar pe urmă se opri 
brusc. 

Caii. 

— 133 — 


Nu putea să fugă şi să-i lase aşa. Trebuia să facă ceva ca 
să-i salveze. 

Deschise aşadar poarta de la prima boxă, trăgându-se 
iute în lături în momentul în care calul o zbughi speriat 
afară, lovind poarta cu copitele. Trecu apoi la următoarea 
boxă, din care un alt patruped o luă la sănătoasa în galop, 
tropăind asurzitor cu copitele pe podeaua tare a grajdului. 
Nu mai erau decât trei cai cărora trebuia să le dea drumul, 
când dintr-odată simţi cum un braţ puternic îl cuprinde pe 
după gât cu o strânsoare fermă. 

— Nu te împotrivi, îi şopti încet o voce aproape de 
ureche. Nu vreau să-ţi rup gâtul. 

Branko rămase locului, împietrit. Mâna era puternică şi 
sigură. Individul ştia ce face şi era clar că nu glumea. 

ll târî repede înapoi către poarta mare a grajdului, unde 
mai întâi îl apucă de încheietură cu mâna liberă, pentru ca 
apoi Branko să simtă pe piele metalul tare şi rigid al 
cătuşelor pe care necunoscutul i le puse cu o mişcare mult 
mai abilă decât o făcuse el în zilele lui de glorie în cadrul 
poliţiei metropolitane. li prinse apoi una dintre mâini de 
imensa poartă glisantă a grajdului, şi cât ai clipi schimbă 
braţul din jurul gâtului cu celălalt, fără însă a slăbi câtuşi 
de puţin strânsoarea, repetând mişcarea şi legându-i şi 
cealaltă mână de ţâţânile din partea opusă, astfel că 
Branko stătea acum atârnat de poarta masivă din lemn, 
asemeni unui şoim cu aripile larg deschise, gata să-şi ia 
zborul. 

Cei trei cai cărora nu apucase să le dea drumul 
nechezau şi se loveau speriaţi de grilajele de lemn, pe 
măsură ce flăcările se apropiau de ei. 

Bărbatul se aplecă iute sub braţul drept al lui Branko, 
apoi se îndreptă din mijloc şi, apucându-l de mână, îi rupse 
degetul mare cu o mişcare rapidă şi lipsită de cel mai mic 
efort. Branko urlă de durere, dând din picioare, însă 
individul apucase deja să se dea în lături şi să se ferească. 

— Ce dracu” vrei? ţipă el cu o voce sugrumată de durere. 

— Nume, zise bărbatul, cu o voce care aproape că nu se 
auzea în vacarmul provocat de caii înspăimântați. Hai, 


— 134 — 


repede, că nu avem prea mult timp la dispoziţie! 

— Ce nume? Despre ce vorbeşti? 

Faţa bărbatului fu străbătută de o umbră de furie, timp 
în care se întinse şi-l apucă ameninţător de mâna stângă, 
însă de data asta nu-i mai fractură doar un deget, ci toată 
mâna de la încheietură, cu o putere remarcabilă, de o 
intensitate feroce. Durerea sfâşietoare i se răspândi în tot 
corpul ca o săgeată, lăsându-l aproape inconştient pentru 
câteva clipe, în vreme ce urletul său răsună în grajd, 
acoperind aproape haosul de nedescris provocat de caii 
care acum parcă înnebuniseră de-a binelea. 

Când în sfârşit îşi ridică privirea, îl zări pe individ stând 
nervos în faţa lui, nerăbdător şi uitându-se la el insistent 
prin negura deasă de fum. 

— Numele prietenilor tăi. Aia cu care-ai vizitat muzeul. 

Branko începu să tuşească, privind disperat peste 
umărul bărbatului cum flăcările începuseră deja să muşte 
din lemnul grilajului despărțitor, care trosnea sub văpaia 
lor. Nu mai era nimic de făcut. 

— Gus, bâigui el extenuat. Gus şi Mitch, mai mult nu 
ştiu. 

— Mitch şi mai cum? 

Branko nu-şi putea aduna cuvintele. 

— Adeson. Mitch Adeson. Asta-i tot ce ştiu, jur pe ce-am 
mai sfânt că nu ştiu mai multe. 

— Mitch Adeson, vasăzică... 

— Da, exact. Aşa a fost gândită toată treaba. Nu ştii de 
la cine primeşti ordine. Înţelegi, omule? 

Bărbatul îl studie atent pentru câteva momente, apoi 
dădu aprobator din cap: 

— Da, înţeleg. 

Slavă Domnului că nenorocitu” mă crede! 

— Acum te rog să-mi dai drumul din cătuşele astea 
blestemate! se rugă Petrovic. Hai, ce naiba! 

— Şi unde-l găsesc pe Mitch Adeson ăsta? îl întrebă 
individul, ascultând cu atenţie ce spuse Branko, după care 
clătină din cap şi continuă: Dar a mai fost şi un al patrulea 
cu voi. Vorbeşte-mi despre el, zi-mi cum arată. 


— 135 — 


— Nu i-am văzut deloc faţa. Purta tot timpul o mască de 
schi şi nu şi-a dat-o jos niciodată. A purtat-o chiar şi-n 
noaptea atacului, pe sub armură. 

Necunoscutul dădu iar aprobator din cap. 

— Bine, murmură el, după care se-ntoarse şi plecă. 

— Hei! Heeei! strigă Branko după el, dar degeaba, căci 
străinul nu întoarse capul. 

Îşi văzu de drum de-a lungul culoarului până-n capăt şi 
nu se opri decât ca să ridice sacul lui Petrovic de pe jos, cu 
toate obiectele preţioase ce fuseseră furate de la muzeu. 

— Nu poţi să mă laşi aici aşa! se rugă iar Branko, dar 
curând îl zări pe necunoscut dându-le drumul şi ultimilor 
cai. 

Când o zări pe iapa cea tânără şi pestriță luând-o la 
goană ca nebuna cu ceilalţi doi cai pe urmele ei, începu să 
tipe cât îl ţineau plămânii, căci toţi trei se-ndreptau vijelios 
către el, cu ochi sălbatici de spaimă şi cu nările fornăind 
ameninţător, în timp ce flăcările din fundal îi făceau să 
pară nişte arătări ieşite din infern. 

Iar el era imobilizat şi nu se putea feri din drumul lor, 
căci poarta cea mare de care atârna răstignit era singura 
lor cale de scăpare de focul mistuitor. 


25 


— Mai spune-mi despre tipa asta. 

Reilly mormăi nemulţumit la auzul remarcii partenerului 
său, deşi ştiuse încă din momentul în care îi pomenise 
despre discuţia cu Tess că Aparo avea să-l descoasă în fel 
şi chip. 

— Tipa asta? îl imită el glumind. 

Se îndreptau către est, încercând să se strecoare prin 
traficul infernal din Queens. Cu excepţia culorii, Pontiac-ul 
pe care-l primiseră era copia fidelă a Chrysler-ului pe care- 
l buşiseră în timpul urmăririi lui Gus Waldron. Aparo se 
strâmbă amuzat la Reilly în timp ce depăşi la doar câţiva 
milimetri, dar foarte sigur pe sine, un camion staționat al 
cărui radiator scotea aburi în vreme ce şoferul dădea 


— 136 — 


nervos cu piciorul într-unul dintre cauciucurile din faţă. 

— Vă rog să mă scuzaţi, spuse el foarte serios. 
Don'şoara Chaykin. 

Reilly se strădui să nu pară agasat. 

— Ce să-ţi zic, dacă nu-i nimic de zis? 

— Ei, haide! Pe cine vrei să păcăleşti? nu se lăsă Aparo, 
care-l cunoştea mai bine ca oricine. 

Nici nu era greu, având în vedere că lumea nu se prea 
înghesuia să se împrietenească cu Reilly, şi asta nu din 
cauza lor, ci din cauza lui. Ţinea oamenii la distanţă. 

— Ce vrei de la mine? 

— Păi, ea te-a abordat, nu? Aşa, din senin, din iarbă 
verde, şi-a adus brusc aminte de tine de la muzeu, unde 
probabil că abia dac-a apucat să te vadă bine din celălalt 
capăt al sălii, şi mai ales după toate prin câte trecuse în 
seara aia? 

— Da, ce pot să spun? răspunse Reilly fără să-şi ia ochii 
de la drum. Are o foarte bună memorie vizuală. 

— Memorie vizuală pe dracu’! bufni Aparo. Tipa a ieşit la 
vânătoare... 

— Ba nu, zise Reilly ridicându-şi ochii exasperat. E pur şi 
simplu curioasă. 

— Aha. Deci să-nţeleg că are nu numai memorie vizuală, 
ci şi o minte iscoditoare. Ca să nu mai vorbim de faptul că 
e o adevărată bucăţică. Numai că tu bineînţeles că nici n-ai 
băgat de seamă. ie nu-ţi stă capul decât la lucruri 
serioase, adică la caz. 

— Bine, fie, poate că am observat şi eu câte ceva, 
recunoscu Reilly ridicând din umeri învins. 

— Slavă Domnului! Băiatul ăsta trăieşte şi mai şi 
respiră! îl luă Aparo peste picior imitând vocea piţigăiată a 
creatorului lui Frankenstein din faimosul film. Ştii că e 
solo, nu? Sau nici asta nu ştii? 

— Mda, am observat şi eu, recunoscu el şi apoi tăcu. 

Incercase să nu facă prea multă vâlvă pe tema asta. Dis- 
de-dimineaţă citise declaraţia pe care Tess i-o dăduse 
Ameliei Gaines la muzeu, chiar înainte de a-l ruga pe un 
coleg de-al său, cercetător-analist, să caute toate 


— 137 — 


informaţiile referitoare la templieri în  teancurile 
interminabile de dosare ce conţineau informaţii despre 
diverse grupări extremiste de pe întreg cuprinsul ţării. 

Aparo îl încolţi cu privirea. Îl cunoştea atât de bine că i- 
ar fi ghicit starea de spirit chiar şi de la câţiva zeci de 
metri distanţă, plus că-i făcea o deosebită plăcere să-l 
înţepe şi să-l tachineze. 

— Nu ştiu, zău, dar îţi zic sigur că, dacă o fătucă ca ea 
mi-ar da atenţie, n-aş mai sta pe gânduri şi-aş trece direct 
la fapte. 

— Parcă erai căsătorit. 

— Mda, aşa e, dar cel puţin pot să visez, nu? 

Tocmai ieşiseră de pe 405, şi nu mai aveau mult până să 
iasă şi din Queens. Adresa din dosarul lui Petrovic nu mai 
era valabilă, dar proprietarul le spusese unde lucrează. 
Grajdurile erau undeva prin apropiere şi Reilly se tot uita 
pe harta pe care-o ţinea în mână, direcţionându-l pe Aparo. 
Între timp, ştiind prea bine că n-o s-o lase mai moale cu 
una, cu două, reluă discuţia despre Tess: 

— Şi să ştii că nu mi-a făcut avansuri, aşa cum îţi place 
ţie să crezi. 

— Sigur că nu. Este pur şi simplu un cetăţean model, o 
femeie îngrijorată de soarta noastră, a tuturor, îi replică 
Aparo, după care continuă dând nedumerit din cap: Chiar 
nu înţeleg. Eşti şi tu singur. Nu eşti urât ca dracu’ nici nu 
miroşi ciudat, cel puţin nu din câte-mi pot da eu seama... 
Şi cu toate astea... Vezi tu, noi, tipii ăştia însuraţi, avem 
nevoie de prieteni ca tine, simţim nevoia să trăim periculos 
prin voi, şi... la drept vorbind, tu îţi cam dezamăgeşti 
colegii de echipă care şi-au pus toate speranţele în tine. 

Reilly rămase fără replică. Nu putea să-l contrazică. 
Trecuse multă vreme de când nu mai stătuse lângă o 
femeie şi, deşi nici nu se gândea să recunoască de faţă cu 
Aparo, n-avea rost să nege că se simţise atras de Tess. Ştia 
însă că Tess Chaykin, ca şi Amelia Gaines de altfel, nu 
părea genul de femeie care să se mulţumească cu orice 
sau pe care s-o tratezi ca pe celelalte, ceea ce la urma 
urmei era bine, căci nici el nu era genul de bărbat banal 


— 138 — 


sau uşor de mulţumit. Tocmai aici era paradoxul 
singurătăţii ce-l înconjura. Dacă femeia nu-l impresiona 
profund de la început, îşi pierdea imediat orice interes. Din 
contră, dacă ea poseda acel ceva care să-i trezească 
sentimente de mult amorţite, întâmplarea tragică din 
copilărie se redeştepta în mintea lui, devenind inevitabil un 
obstacol, căci toată panica şi spaima pe care le simţise 
atunci prindeau subit din nou viaţă, împiedicând relaţia să- 
şi urmeze cursul firesc. 

Trebuie să mă eliberez. Nu e musai să mi se întâmple şi 
mie. 

Privind înainte, Reilly zări rotocoalele de fum gros prin 
care răzbăteau luminile intermitente a două maşini de 
pompieri. Aruncă o privire spre Aparo, care se întinse după 
girofar şi-l fixă pe capotă, în timp ce el dădu drumul la 
sirenă şi apăsă acceleraţia. Rulau acum cu viteză, 
strecurându-se printre vehiculele mai mari sau mai mici 
din traficul aglomerat. 


Ajungând în parcarea din dreptul grajdurilor, Reilly 
observă că în afară de maşinile pompierilor, la faţa locului 
se mai aflau o ambulanţă şi câteva maşini alb cu negru. 
Parcând undeva departe de ieşire, coborâră din maşină şi 
se-ndreptară către grajduri, punându-şi insignele la vedere 
ca să nu fie opriţi de forţele de ordine. Văzându-i că se 
apropie, unul dintre ofiţeri veni direcţia lor cu braţele larg 
deschise în semn de restricţionare a accesului, însă îndată 
ce le zări insignele îi lăsă să treacă. 

Deşi focul fusese stins aproape în întregime, mirosul 
greu de lemn ars plutea încă în aer. Vreo trei sau patru 
bărbaţi, probabil muncitori de la grajduri după cum 
arătau, se tot fâţâiau de colo-colo prin fumul care încă 
persista, încercând să liniştească animalele speriate şi- 
nconjuraţi din toate părţile de furtunurile groase şi- 
ntortocheate ale pompierilor. Un individ îmbrăcat într-un 
impermeabil negru se uita la ei cum se apropie, 
aşteptându-i cu o expresie posomorâtă. 

Reilly făcu prezentările atât pentru sine, cât şi pentru 


— 139 — 


partenerul său. Polițistul, un sergent pe care-l chema 
Milligan, nu păru deloc impresionat. 

— Lăsaţi-mă să ghicesc, începu el sarcastic. Eraţi prin 
zonă din pură întâmplare, nu? 

Reilly nu-i răspunse, mulţumindu-se doar să arate înspre 
grajdurile carbonizate cu o uşoară mişcare a capului, 
spunând doar: 

— Branko Petrovic. 

Milligan ridică resemnat din umeri, după care îi conduse 
înăuntru, unde doi medici erau aplecaţi asupra unui trup 
întins pe jos. Lângă ei, rezemată de perete, era o targă. 

Reilly se uită mai întâi la ea, apoi la Milligan, care 
înţelese mesajul: totul trebuia tratat ca scena unei morţi 
suspecte. 

— Ce ştim până acum? 

Milligan se aplecă şi el deasupra trupului carbonizat ce 
zăcea pe jos înconjurat de aşchii mai mult sau mai puţin 
arse, apoi se întoarse zicând: 

— Păi cred că voi ar trebui să-mi spuneţi mie. Şi eu care 
credeam că o să fie un caz simplu şi clar, fără complicaţii... 

Reilly privi cadavrul peste umărul sergentului. Era greu 
să diferenţiezi carnea afumată şi-nnegrită a trupului inert 
de mocirla de pe jos, ce se formase în momentul în care 
funinginea şi sângele se amestecaseră cu apa din 
furtunurile pompierilor. Mai era însă încă un detaliu sordid 
care sporea decorul şi aşa destul de macabru, şi anume 
faptul că braţul stâng al victimei, desprins de trunchi, 
zăcea rigid la câţiva centimetri de trup. Reilly se încruntă 
descumpănit. Acel trup sfâşiat şi neajutorat care nu demult 
îi aparținuse masivului Branko Petrovic nu mai aducea 
deloc cu corpul unui om. 

— De unde ştii că-i Petrovic? 

Milligan se aplecă uşor şi-i arătă cu degetul ceva într-o 
parte a frunţii defunctului. Reilly observă atunci cicatricea, 
o urmă adâncă ca o crestătură, mărturia unei lovituri 
straşnice. În ciuda stării jalnice în care se afla Branko, era 
evident totuşi că semnele erau vechi. 

— L-a lovit un cal cu copita acum câţiva ani, când încă 


— 140 — 


lucra ca ofiţer de poliţie. Tare se mai mândrea cu 
cicatricea, sau, mă rog, cu faptul că supravieţuise unei 
asemenea lovituri. 

Când Reilly se aplecă să se uite mai bine, privirea i se 
întâlni cu cea a unuia dintre asistenții de pe ambulanţă, o 
tânără de vreo douăzeci şi ceva de ani, care părea dornică 
să-i vorbească. 

— Ai să ne spui ceva interesant? 

Zâmbind, tânăra ridică braţul stâng al lui Petrovic şi-i 
arătă încheietura. 

— Sper că n-o să mă pârâţi colegilor mei medici că mi- 
am depăşit atribuţiile, dar cineva nu-l prea avea la inimă 
pe individul ăsta. Cealaltă încheietură e arsă destul de rău, 
dar uitaţi-vă la asta. Vânătăile se văd încă şi e evident că a 
fost legat. Terminându-şi fraza, arătă spre poarta mare a 
grajdului. După părerea mea, continuă ea, a fost legat de 
poartă cu ambele mâini, ca şi cum ar fi vrut să-l crucifice. 

Aparo păru să n-o creadă. 

— Vrei să spui că l-au legat şi-au dat drumul la cai 
intenţionat, ca să-l calce în picioare? întrebă el. 

— Sau să treacă prin el, la propriu, adăugă Reilly. 

Tânăra aprobă din cap. Reilly îi mulţumi atât ei, cât şi 
colegului ei, apoi ieşi din grajd împreună cu Aparo şi 
Milligan. 

— De ce îl urmăreaţi pe Petrovic? se interesă Milligan. 

Reilly studia atent caii. 

— Înainte să vorbim despre asta, ai motive să crezi că 
cineva îi dorea moartea? 

Milligan privi înapoi, către grajdul care încă fumega. 

— Nu, nu chiar. Ştiţi şi voi cum stau lucrurile prin locuri 
de genul ăsta. Nu dai decât de indivizi care sunt la fel de 
inteligenţi ca şi caii de care au grijă, şi unde mai pui că 
Petrovic avea şi un anume trecut... Dar nu, după cum am 
spus, nu-mi vine nimic în minte. Voi ce credeţi? 

Reilly îl informă atunci despre legătura dintre Gus 
Waldron şi Branko Petrovic, şi mai departe despre legătura 
amândurora cu atacul de la muzeu. 

— În ordine, o să mă asigur că trec cazul pe lista de 


— 141 — 


priorităţi. O să-i aduc urgent pe băieţii care se ocupă cu 
prelevarea dovezilor, o să-l rog şi pe şeful brigăzii să 
investigheze dacă a fost sau nu incendiere şi să-mi dea 
răspunsul chiar azi, iar autopsia va fi în cap de listă, 
neapărat. 

Incepuse să burniţeze destul de bine când Reilly şi 
Aparo se îndreptară într-un târziu înspre maşină. 

— Au început să facă curăţenie, zise Aparo. Şterg 
urmele şi martorii incomozi. 

— Mda, aşa se pare, aprobă Reilly. Va trebui să-i rugăm 
pe cei de la morgă să se mai uite încă o dată la Waldron. 
De data asta mult mai atent. 

— Dacă am dreptate, va trebui să-i găsim urgent pe 
ceilalţi doi călăreţi înainte să-i găsească altcineva. 

Reilly îşi ridică privirile către cerul neguros înainte să-i 
răspundă: 

— Da, doi dar poate doar unul, dacă presupunem că al 
patrulea e de fapt autorul crimelor. 


26 


Pentru că ochii începură să-l usture şi să-l înţepe după 
atâtea ore petrecute în faţa vechilor manuscrise, îşi scoase 
ochelarii şi se şterse la ochi cu grijă cu un prosop umezit. 
Oare cât timp petrecuse acolo? Se făcuse deja dimineaţă? 
Sau era încă noapte? Pierduse complet noţiunea timpului 
de când se întorsese de la Muzeul Metropolitan. 

Desigur că reporterii, o adunătură de nenorociţi 
semianalfabeţi, scriseseră probabil deja sute de articole 
despre subiectul ăsta, catalogând incidentul drept furt 
calificat sau jaf armat. Niciunul dintre ei, nici măcar cei 
sus-puşi, n-aveau cum să înţeleagă sau să împărtăşească 
semnificaţia personală pe care el o atribuia evenimentelor: 
un exerciţiu în arta cercetării practice şi nimic mai mult. Şi 
nu avea să mai treacă mult până când toţi vor afla adevărul 
despre acea noapte de sâmbătă: că tot ce se petrecuse 
atunci nu era decât un prim pas către ceva mult mai mare 
şi mai însemnat, ceva care le va modifica iremediabil 


— 142 — 


perspectiva asupra lumii. În scurt timp vor trăi o revelaţie 
care le va deschide nu numai ochii, ci şi minţile lor înguste 
şi meschine către un adevăr ce întrecea chiar şi cele mai 
îndrăzneţe închipuiri omeneşti. 

Sunt atât de aproape! Atât de aproape! Mai e puțin şi se 
va-ntâmpla... 

Se întoarse şi-şi fixă privirile pe peretele din spatele său, 
pe care atârna un calendar. Deşi niciodată nu ştia bine 
dacă afară e zi sau noapte, avea în schimb un foarte mare 
interes pentru zile şi date, care jucau un rol foarte 
important în existenţa sa. 

O astfel de dată era încercuită cu roşu pe calendar. Se 
întoarse apoi şi-şi analiză roadele muncii, privind 
codificatorul la care tot muncise de ceva timp şi care trona 
pe masa îngustă. Reciti apoi pasajul care-i dăduse bătaie 
de cap încă de când reuşise să-l decodeze. 

Incurcata treabă, îşi zise, apoi zâmbi larg dându-şi 
seama dintr-odată că fără să vrea folosise exact cuvântul 
potrivit, căci manuscrisul nu numai că fusese rescris în 
limbaj codat, dar înainte de asta pasajul cu pricina fusese 
codificat pe principiul jocului de cuvinte încrucişate, spart 
în sute de fragmente ce formau împreună un adevărat 
puzzle. 

Odată cu revelaţia simţi cum îl cuprinde un sentiment de 
adâncă admiraţie pentru cel care se ocupase de cifrarea 
documentului. Imediat însă faţa i se posomori şi se 
încruntă, dându-şi seama că trebuie să-i dea de cap cât 
mai repede cu putinţă. N-avea niciun sens să tărăgăneze 
lucrurile. Până în prezent - cel puţin din câte ştia el - îşi 
acoperise urmele destul de bine şi era la adăpost, însă nu 
voia să se culce pe-o ureche şi să-şi subestimeze duşmanii. 
Din păcate însă, pentru a rezolva enigma, avea nevoie de 
mai multe informaţii şi trebuia să se ducă la bibliotecă, 
ceea ce însemna că era nevoit să părăsească siguranţa 
adăpostului său şi să se aventureze în lumea de deasupra. 

Rămase pe gânduri câteva clipe, făcându-şi tot felul de 
socoteli în minte, după care hotări că probabil e seară, aşa 
că se putea duce la bibliotecă, însă trebuia să fie cu ochii-n 


— 143 — 


patru, în eventualitatea în care poliţia făcuse deja legătura 
între furtul codificatorului şi vechiul manuscris, şi dăduse 
instrucţiuni angajaţilor să-l anunţe în cazul în care cineva 
solicita cărţi sau materiale pe o anumită temă. 

De-ndată însă se relaxă şi zâmbi. Hai c-o iei pe arătură 
deja. Nu-s ei atât de deştepţi. 

După ce-şi va termina treaba la bibliotecă, adică imediat 
ce va fi găsit soluţia salvatoare, se va întoarce acasă şi va 
termina de descifrat şi paginile rămase. Se uită din nou în 
spate la calendarul cu data încercuită cu roşu. O dată 
întipărită în mintea lui pentru tot restul vieţii. 

Dar între timp avea o altă sarcină de dus la îndeplinire, 
o îndatorire care părea simplă la prima vedere, dar care 
era de fapt foarte importantă şi mai ales care-i displăcea 
profund. Dacă va trece cu bine şi de această mică 
încercare, şi odată decodat manuscrisul în întregime, avea 
să-şi împlinească în sfârşit destinul ce-i fusese hărăzit fără 
voia lui. 


27 


Monseniorul De Angelis stătea pe scaunul tare de ratan 
din dormitorul său, în austerul apartament de la ultimul 
etaj al căminului de pe strada Oliver, pe care dioceza i-l 
pusese la dispoziţie pe perioada şederii sale în New York. 
Însă avea şi acest lucru avantajele lui. De pildă, situarea 
căminului era foarte convenabilă, fiind la doar câteva 
străzi distanţă de Federal Plaza. Mai mult, priveliştea 
minunată a Podului Brooklyn pe fundalul albastru al 
cerului, vizibilă doar de la etajele superioare, nu putea să 
trezească în inimile puriştilor care ocupau de obicei aceste 
camere decât o perspectivă mai mult decât romanţată 
asupra metropolei. 

Acum însă De Angelis avea cu totul altă dispoziţie. 

Se uită la ceas, după care deschise clapeta mobilului şi 
formă un număr de telefon din Roma. Nu după mult timp îi 
răspunse cardinalul Rienzi, care se codi la început să-l 
deranjeze pe cardinalul Brugnone, dar până la urmă cedă, 


— 144 — 


aşa cum De Angelis fusese convins că se va întâmpla. 

— Dă-mi veşti bune, Michael, te rog, îi spuse Brugnone 
tuşind uşor ca să-şi dreagă vocea. 

— FBl-ul face progrese. Au reuşit chiar să recupereze 
unele dintre obiectele furate. 

— Asta-i o veste încurajatoare, într-adevăr. 

— Aşa este. Biroul şi poliția metropolitană îşi 
concentrează toată atenţia şi eforturile pentru rezolvarea 
acestui caz, aşa cum au şi promis, de altfel. 

— Şi autorii jafului? Au mai arestat pe cineva? 

— Din păcate, nu, eminenţa voastră, răspunse De 
Angelis. Bărbatul pe care-l prinseseră a murit înainte să 
apuce să-l interogheze. Se pare că un al doilea membru al 
grupului a murit şi el într-un incendiu. Am vorbit ceva mai 
devreme cu agentul care se ocupă de caz, care mi-a spus 
că încă se aşteaptă rezultatele laboratorului de medicină 
legală, însă există suspiciuni că omul a fost omorât. 

— Îngrozitor, murmură Brugnone oftând. Tragic chiar, 
continuă el. Îi roade lăcomia. Se bat pe prada luată. 

Monseniorul aprobă ridicând neputincios din umeri: 

— Da, aşa se pare. 

Brugnone tăcu câteva clipe, după care reluă: 

— Totuşi, ar mai fi şi altă posibilitate, Michael. 

— Da, şi eu m-am gândit la asta. 

— Cineva vrea să facă curat. Să rămână cu întreaga 
pradă. 

De Angelis aprobă cu o uşoară mişcare a capului. 

— Asta e şi impresia mea. 

— Vestea asta nu mă bucură deloc. Odată rămas singur, 
va fi şi mai greu de găsit. 

— Cu toţii facem greşeli la un moment dat, eminenţă. I 
se va întâmpla şi lui mai devreme sau mai târziu, şi atunci 
mă voi asigura că punem mâna pe el. 

De Angelis auzea în telefon cum cardinalul se tot foia în 
scaun, ca şi cum nu-şi găsea locul. 

— Mărturisesc că nu sunt foarte mulţumit de felul în 
care avansează ancheta. Nu poţi face nimic ca să grăbeşti 
lucrurile? 


— 145 — 


— Nu fără să risc ca agenţilor FBI să li se pară că mă 
amestec un pic cam prea mult în treaba lor. 

Se lăsă un moment de linişte la celălalt capăt al firului, 
apoi Brugnone vorbi din nou: 

— Atunci stai deoparte deocamdată, însă te rog să ne ţii 
la curent cu fiecare nou pas din evoluţia anchetei. 

— Îmi voi da silinţa, eminenţă. 

Vocea bătrânului cardinal căpătă apoi un ton şi mai 
sobru: 

— Sper că înţelegi importanţa problemei, Michael. 
Vaticanul trebuie neapărat să recupereze absolut toate 
exponatele împrumutate muzeului, înainte să fie prea 
târziu. Toate, fără excepţie. 

De Angelis ştia foarte bine de ce cardinalul accentuase 
cuvântul „toate”. Ştia prea bine la ce se referă de fapt. 

— Desigur, eminenţa voastră, răspunse el solemn, 
înţeleg perfect. 

După ce închise telefonul, De Angelis mai rămase câteva 
minute în scaun înainte de a îngenunchea lângă pat pentru 
rugăciune. Nu se rugă însă pentru o intervenţie divină, ci 
pur şi simplu ca să aibă puterea necesară pentru a merge 
până la capăt. 

Miza era mult prea mare ca să-şi permită o înfrângere. 


28 


În după-amiaza când Tess primi pachetul de la 
Universitatea Columbia cu documentele cerute, acestea i 
se părură extrem de puţine. Le răsfoi în grabă, 
confirmându-şi bănuielile, şi rămase foarte dezamăgită, 
căci nu găsi nimic de care să se poată folosi. După discuţia 
pe care o avusese cu Clive Edmondson nici nu se aşteptase 
să primească prea multe informaţii legate de templieri. În 
primul rând pentru că William Vance nu era specializat în 
domeniul ăsta, concentrându-şi atenţia asupra istoriei 
feniciene, cu precădere până în secolul al III-lea înainte de 
Hristos. Cu toate acestea, exista o legătură între cele două, 
naturală şi deloc neglijabilă: marile porturi feniciene de la 


— 146 — 


Sidon şi Tir aveau să devină o mie de ani mai târziu 
importante fortărețe ale templierilor. Aşadar, ca să ajungă 
la fragilul miez de istorie feniciană, orice arheolog trebuia 
mai întâi să pătrundă şi să înlăture strat după strat de 
mărturii şi relicve aparţinând cruciaților şi cavalerilor 
templieri. 

Cu atât mai dezolată se simţi când descoperi că niciuna 
dintre cărţile sau articolele lui Vance - cel puţin cele pe 
care i le trimiseseră ei - nu tratau subiecte precum 
criptografia sau criptologia. 

Era cu adevărat descurajată. Ce folos că se dusese la 
bibliotecă şi stătuse cu nasul în cărţi ore întregi, sau că 
solicitase universităţii să-i trimită cărţile lui Vance? Tot nu 
se lămurise cum stă treaba cu templierii şi arta lor într-ale 
codificării. 

Se hotări să mai caute o dată pe internet, şi în momentul 
în care introduse numele lui Vance dădu iar peste cele 
câteva sute de legături pe care deja le ştia. De data asta 
însă decise să nu se mai grăbească, aşa că începu s-o 
studieze mai atentă pe fiecare în parte. 

Apucase să treacă prin câteva zeci de documente, când 
dădu peste un site care-l menţiona pe Vance doar în 
treacăt, însă pe un ton ironic. Articolul, de fapt 
transcrierea unui discurs ţinut cu zece ani în urmă de un 
istoric francez la Universitatea din Nantes, conţinea un 
comentariu sarcastic al autorului asupra unor teorii cu 
care el evident nu era de acord şi pe care le califica drept 
îndoielnice, pretinzând că tulbură apele pentru adevărații 
specialişti în domeniu. 

Articolul nu făcea referire la Vance decât spre sfârşit, 
istoricul menţionând în treacăt că acesta ar fi avansat 
ridicola idee că e posibil ca Hugo de Payens să fi fost 
catar, din simplul motiv că arborele său genealogic atesta 
faptul că se trăgea din Languedoc. 

Tess reciti pasajul. Fondatorul Ordinului Templierilor, 
un catar? Era, într-adevăr, o sugestie exagerată. 
Catarismul şi templierii erau termeni mai mult decât 
antonimici. Timp de două sute de ani, templierii fuseseră 


— 147 — 


apărători de neclintit ai Bisericii, în timp ce catarismul 
fusese o mişcare gnostică. 

Cu toate astea, ideea reuşi s-o pună pe gânduri, în ciuda 
aparentei ei absurdităţi. 

Mişcarea catarilor luase naştere pe la mijlocul secolului 
al X-lea, trăgându-şi numele de la termenul grecesc 
katharos, care însemna „cei puri”. Se baza pe ideea că 
lumea e pervertită şi rea, şi că sufletul se află într-o 
continuă renaştere - şi că poate chiar trece de la om la alte 
vieţuitoare, fapt care explica de ce adepţii erau vegetarieni 
- până ce într-un final evadează din lumea materială şi 
accede într-un tărâm al spiritelor. 

Toate credinţele şi preceptele catarilor erau dezavuate 
de Biserică, care le considera blasfemii, căci ei se ghidau 
după principiul dualist al existenţei unui Dumnezeu bun şi 
milostiv, alături de care ar mai exista un alt Dumnezeu, la 
fel de puternic, dar rău, căruia îi atribuiau toate relele 
lumii. Despre Dumnezeul milostiv credeau că a creat raiul 
şi sufletul omului, pe care celălalt l-a încătuşat într-un corp 
muritor şi efemer. În ochii Vaticanului, catarii săvârşiseră 
nelegiuirea de a-l ridica pe diavol la acelaşi rang cu 
Dumnezeu, rezultând de aici credinţa lor că toate bunurile 
lumeşti sunt diavoleşti, credinţă care i-a determinat să nu 
tânjească după niciun fel de bogății sau putere, spre 
deosebire de supugşii Bisericii Catolice medievale, a căror 
lăcomie pentru averi şi putere nu avea limită. 

Mai mult decât atât, ceea ce-i îngrijora pe mai-marii 
Bisericii era faptul că aceşti catari erau gnostici. 
Gnosticismul, termen care - ca şi katharos - derivă de la 
grecescul gnosis, adică cunoaştere profundă, judecată 
pătrunzătoare, este credinţa că omul poate ajunge la 
Dumnezeu în mod direct şi-şi poate stabili propria sa 
relaţie cu divinitatea fără mijlocirea Bisericii sau a 
preoţilor ei. Această convingere în posibilitatea unui 
contact personal cu Dumnezeu îi elibera pe catari de multe 
constrângeri de ordin moral sau religios la care adepţii 
Bisericii ţineau cu sfinţenie. În afară de faptul că nu aveau 
biserici opulente şi luxoase sau ceremonii opresive, nu 


— 148 — 


aveau nevoie nici de preoţi. Slujbele religioase aveau loc 
chiar în casele lor sau în aer liber. Şi ca şi cum toate astea 
n-ar fi fost de ajuns, femeile erau tratate în mod egal şi li 
se permitea să devină parfait, un termen cât de cât 
apropiat, pentru catari, de noţiunea de preot. Din moment 
ce forma fizică nu avea niciun fel de importanţă pentru ei, 
sufletul care-şi găsea sălaş temporar în trupul tranzitoriu 
putea fi în egală măsură feminin sau masculin, indiferent 
de aspectul exterior. 

Pe măsură ce mişcarea devenea din ce în ce mai 
cunoscută şi mai populară, răspândindu-se în sudul Franţei 
şi nordul Italiei, Vaticanul a început să se îngrijoreze, 
hotărând în cele din urmă că o astfel de erezie nu mai 
poate fi tolerată. Catarii nu deveniseră o ameninţare numai 
pentru Biserica Catolică, ci şi pentru întregul sistem feudal 
din Europa la acea vreme, deoarece nu credeau în 
angajamente sau jurăminte care-i legau de lumea 
materială, deci de relele lumeşti. Această convingere 
submina în mod clar şi deschis întregul fundament 
medieval al legămintelor dintre proprietar şi robii de pe 
feuda sa. Aşa se face că papei nu i-a fost deloc greu să 
obţină sprijinul nobilimii franceze ca să înlăture 
ameninţarea catarilor. În 1209, o armată de cruciați a 
descins în Languedoc, urmând o perioadă de peste treizeci 
şi cinci de ani de masacre în decursul cărora au fost 
omorâţi peste treizeci de mii de bărbaţi, femei şi copii. Se 
spunea chiar că, după ce cavalerii le dăduseră de urmă şi 
ultimilor săteni refugiaţi prin bisericile din zonă, sângele 
băltea pe podelele lăcaşelor sfinte. Povestea mai spune şi 
că atunci când unul dintre soldaţii papei s-a plâns că nu 
mai ştie dacă omoară eretici sau creştini, i s-a spus: 
„Omoară-i pe toţi. Domnul va şti să-i aleagă.” 

Dar parcă e prea de tot! Pur şi simplu n-are sens! îşi 
spuse 'Tess. Templierii s-au dus în Ţara Sfântă ca să-i apere 
pe creştinii veniţi în pelerinaj. Erau oamenii Vaticanului, 
cei mai împătimiţi apărători ai Bisericii Catolice, în timp ce 
catarii erau, dimpotrivă, duşmanii declaraţi ai papalității. 

Era foarte mirată că o persoană atât de informată şi de 


— 149 — 


documentată ca Vance putea să avanseze o astfel de teorie 
îndrăzneață, cu atât mai mult cu cât aceasta nu avea la 
bază decât o vagă presupunere, neverificată, asupra 
originilor unui singur om. Se întreba totuşi dacă nu cumva 
e posibil să se înşele ea, sau dacă nu îi scăpa ceva. Ştia 
însă că dacă vrea să se lămurească va trebui să vorbească 
direct cu el. Indiferent cât de periculos sau de reprobabil 
era demersul său din punct de vedere academic, Tess era 
convinsă că, dacă exista într-adevăr o legătură între 
templieri şi jaful de la muzeu, Vance şi-ar da seama 
imediat. 

Formă din nou numărul Universităţii Columbia şi ceru să 
i se facă legătura cu Departamentul de Istorie. După ce-i 
aduse aminte secretarei de discuţia lor de acum câteva 
zile, o întrebă dacă reuşise să găsească pe cineva din 
departament care ştia unde se află William Vance. Femeia 
îi spuse că a vorbit cu câţiva profesori care predaseră la ei 
cam în aceeaşi perioadă cu Vance, dar aceştia nu mai 
ţinuseră legătura cu el după ce plecase din departament. 

— Da, înţeleg, zise Tess dezamăgită, neştiind unde l-ar 
mai putea căuta. 

Femeia îşi dădu seama că e descumpănită, aşa că 
încercă s-o consoleze adăugând: 

— Ştiu că e foarte important să daţi de dânsul, dar... 
poate că nu vrea să fie găsit. Multora dintre noi nu ne 
place să răscolim amintirile... mă rog, cele din vremuri mai 
puţin plăcute. 

Dintr-odată Tess deveni mult mai atentă. 

— Amintiri neplăcute? La ce vă referiţi? 

— Da, foarte dureroase. Şi prin câte a trecut, sărmanul. 
Foarte trist, într-adevăr. A iubit-o enorm... 

Tess nu mai înţelegea nimic. Începu să caute grăbită 
prin cotloanele minţii, doar-doar şi-o aminti ceva. 

— Îmi pare rău, dar chiar nu ştiu despre ce e vorba. A 
pierdut pe cineva drag sau?... 

— A, am crezut că ştiţi. Da, pe soţia dânsului. S-a 
îmbolnăvit şi a murit. 

Tess habar n-avea. Niciunul dintre site-urile pe care le 


— 150 — 


studiase nu menţiona aşa ceva, dar asta nu era deloc de 
mirare, din moment ce articolele tratau subiecte 
academice şi nu viaţa personală a autorului. 

— Când s-a întâmplat nenorocirea? 

— Acum câţiva ani cred, cinci sau şase, nu mai ştiu nici 
eu precis... Îmi aduc însă aminte că era primăvară. Domnul 
profesor şi-a luat în vara aceea un an de concediu, şi pe 
urmă n-a mai venit. 

Mulţumindu-i pentru informaţii, Tess închise telefonul şi 
petrecu următoarele câteva minute gândindu-se dacă nu 
cumva ar fi mai bine să renunţe la ideea de a se consulta 
cu Vance şi dacă n-ar face mai bine să-l caute pe Simmons. 
Cu toate astea, nu-şi putea înfrânge nedumerirea ce 
pusese stăpânire pe ea. Intră iar online şi dădu clic pe site- 
ul ziarului New York Times, selectând opţiunea de căutare 
avansată. Răsuflă uşurată constatând că documentele 
arhivate mergeau înapoi în timp până în 1996. Tastă 
numele întreg al lui Vance, după care dădu clic pe 
secţiunea cu necrologuri şi pe ecran îi apăru o legătură 
spre un articol în care era anunţat decesul soţiei lui, 
Martha. Nu făcea decât referiri foarte vagi la anumite 
complicaţii survenite în urma unei boli de scurtă durată, 
fără să dea alte detalii. Citind repede rând după rând, Tess 
află că înmormântarea avusese loc la cimitirul Green-Wood 
din Brooklyn. Îi trecu atunci prin minte ca s-ar putea ca 
Vance să plătească regulat o anumită sumă pentru 
întreţinerea mormântului şi că, dacă aşa stăteau lucrurile, 
cei de la cimitir ar fi trebuit să-i ştie adresa. 

La început se gândi că ar putea să sune chiar ea, dar 
mai apoi decise că poate nu-i o idee prea bună, bănuind că 
nu-i vor dezvălui astfel de informaţii fără un argument 
solid. Cotrobăi prin poşetă şi găsi cartea de vizită pe care 
Reilly i-o dăduse la spital. Deloc convinsă că face ceea ce 
trebuie, formă numărul, însă Reilly era într-o şedinţă şi, 
pentru că nu era sigură dacă să-i spună sau nu ceva 
agentului de la telefon, se hotări să mai aştepte şi să 
vorbească personal cu el. 

Îşi întoarse privirea către ecranul laptopului şi citi iar 


— 151 — 


necrologul absentă, când deodată avu o străfulgerare şi 
sări în sus de bucurie, căci tocmai îşi dăduse seama că a 
doua zi se împlineau exact cinci ani de la moartea Marthei 
Vance. 


29 


— Rezultatele autopsiei confirmă faptul că Waldron a 
fost omorât, începu Reilly rotindu-şi privirile spre toţi cei 
aşezaţi la masa mare şi ovală din camera de proiecţie a 
Biroului. Singurul care nu era unul de-al lor era 
monseniorul De Angelis. 

— Am găsit urme de Lidocaină în sânge. E un anestezic, 
însă nu i-a fost administrat în spital. Se pare că doza mare 
injectată i-a provocat un stop cardiac în urma căruia a 
survenit imediat decesul. Partea interesantă este însă că s- 
au găsit şi nişte urme de înţepături de ac în zona gâtului, 
semn că s-a dorit ca drogul să-i amorţească corzile vocale, 
astfel încât să nu poată striga după ajutor. 

Monseniorul asculta expunerea raportului cu o mină 
gravă, care însă nu reuşea să-i ascundă uimirea. Alături de 
el mai erau şi Jansson, Buchinski, Amelia Gaines, Aparo şi 
Blackburn, însoţit de doi dintre ofiţerii săi, plus un tânăr 
tehnician care mânuia cu mare abilitate aparatele 
electronice. Cu alte cuvinte, toţi pionii principali ai 
Biroului direct implicaţi în investigația jafului de la muzeu 
erau prezenţi şi ascultau şi ei la fel de atenţi, dar şi 
îngrijoraţi, căci raportul nu le aducea veşti tocmai bune. 

— De asemenea, la grajdurile unde lucra Petrovic am 
găsit echipamente de însemnare la rece a cailor, continuă 
Reilly, de care probabil că acesta s-a folosit ca să ascundă 
însemnele iniţiale de pe caii pe care i-au folosit ca să dea 
lovitura. Putem trage de aici două concluzii: fie persoana 
care a fost capul întregii operaţiuni încearcă acum să-şi 
acopere urmele, lichidându-şi executanţii, fie unul dintre 
cei patru s-a hotărât să păstreze prada doar pentru el. 
Oricum, celălalt - sau ceilalţi doi - este acum vizat şi riscă 
să fie omorât. Ca să nu mai zic că omul nostru pare destul 


— 152 — 


de grăbit şi nu pierde timpul. 

— N-aţi reuşit să recuperaţi niciunul dintre obiectele 
furate? La grajduri n-aţi găsit nimic? îl întrebă De Angelis 
pe Reilly, întorcându-se către el. 

— Mă tem că nu, părinte. Tocmai de asta îi omoară, ca 
să le ia partea. 

De Angelis îşi dădu ochelarii jos şi-ncepu să-i şteargă cu 
mâneca. 

— Dar în legătură cu grupările acelea extremiste despre 
care aţi spus că o să vă interesaţi? Aţi aflat ceva relevant 
în această privinţă? 

— Nu, încă nu. Acum cercetăm două cazuri mai în 
amănunt, mai exact două grupări care şi-au exprimat 
recent dezacordul în legătură cu Biserica şi cu criticile 
acesteia la adresa lor. Ambele se află în Midwest, aşa că 
angajaţii noştri locali sunt direct implicaţi în cercetarea 
lor, însă deocamdată n-au găsit nimic concludent, niciun 
indiciu care să-i lege de evenimentele din New York, în 
afara câtorva ameninţări. 

De Angelis îşi puse ochelarii la loc, încruntându-se. Era 
evident că nu era deloc mulţumit de ce auzea, deşi încerca 
din răsputeri să-şi ascundă neliniştea. 

— Da. Cred că tot ce putem face e să aşteptăm şi să 
vedem ce se mai întâmplă, conchise el sec. 

Reilly aruncă o privire în jurul mesei, către ceilalţi. Ştia 
că nici ei nu stăteau mai bine cu propria lor bucăţică de 
investigaţie, şi că niciunul nu făcuse vreo descoperire 
revelatoare care să ajute la dezlegarea misterului. Până în 
prezent nu făcuseră decât să reacționeze la diversele 
evenimente legate de caz, în loc să fie ei cei care le 
declanşează, cum ar fi fost normal. 

— Ai de gând să ne povesteşti şi despre templieri sau 
nu? întrebă brusc Aparo. 

În acel moment De Angelis îşi întoarse repede privirile 
către Aparo, dar şi le redirecţionă iar înspre Reilly, la care 
acesta se uita fix. 

— Templieri? întrebă el foarte mirat. 

Luat prin surprindere, căci nu se aşteptase ca Aparo să 


— 153 — 


aducă în discuţie chestiunea cu templierii, Reilly încercă să 
pară cât mai detaşat: 

— Da, e doar una dintre pistele pe care le analizăm. 

Figura nedumerită a monseniorului îi dădu de înţeles că 
nu se va mulţumi doar cu atât, aşa că se simţi dator să 
continue: 

— Unul dintre martorii oculari ai jafului este o doamnă 
de profesie arheolog cu care am vorbit şi care crede că ar 
putea exista o legătură între cele întâmplate şi cavalerii 
templieri. 

— Din cauza mantiilor albe cu cruci roşii pe ele? 

Bine măcar că există ceva care să îndreptăţească 
presupunerea, îşi zise Reilly atunci. 

— Da, şi asta, dar mai sunt şi alte aspecte. De exemplu, 
cavalerul care a luat codificatorul a spus ceva în latină, un 
fel de moto sau proverb care se pare că e gravat şi la 
intrarea unui castel din Franţa care a aparţinut 
templierilor. 

De Angelis îl urmărea cu un zâmbet surprins. 

— Vasăzică doamna asta crede că atacul a fost opera 
unui grup religios care a încetat să existe acum mai bine 
de şase sute de ani? 

Reilly simţi cum ochii celor prezenţi se aţintesc asupra 
lui, sfredelindu-l. î 

— Nu, nu tocmai. Însă dacă analizăm puţin contextul 
istoric şi statutul de cult la care au ajuns în cele din urmă, 
se poate ca acei templieri care, aşa cum spuneţi, au 
dispărut acum şase secole să fi servit drept model unei 
adunături de fanatici religioşi care şi-au făcut din ei idoli şi 
şi-au propus fie să-i răzbune, fie să le reînvie memoria. 
Astfel de oameni sunt convinşi că luptă pentru o cauză 
dreaptă. 

De Angelis aprobă uşor din cap, îngândurat. Curând se 
ridică şi-ncepu să-şi adune hârtiile, părând destul de 
abătut. 

— Mda... Lucrurile par promițătoare. Vă doresc mult 
noroc în investigaţiile dumneavoastră, agent Reilly. 
Domnilor, agent Gaines, încheie el apoi, luându-şi la 


— 154 — 


revedere şi aruncând o ultimă privire către Jansson înainte 
de a ieşi cu paşi uşori, aproape neauziţi. 

În urma lui, Reilly rămase cu un gust amar, stânjenit la 
gândul că nu fusese cu nimic mai breaz decât acei 
profesori universitari obsedaţi de istoria templierilor, care- 
i văd peste tot, punându-le în cârcă diverse urzeli sau 
conspirații. 


30 


Mitch Adeson ştia prea bine că, dacă trebuia să mai stea 
mult în magherniţa asta, o să înnebunească de-a binelea. 
Pe de altă parte ar fi fost o idioţenie să rişte să se ducă la 
el acasă, plus că străzile din vecinătate erau probabil deja 
supravegheate, deci pericolul era cu-atât mai mare. Măcar 
aici, în Queens, ascuns în apartamentul tatălui său, era cât 
de cât în siguranţă. 

Mai întâi Gus apoi Branko. Mitch nu era prost deloc, şi 
chiar de-ar fi fost la fel de idiot ca Gus Waldron, tot şi-ar fi 
dat seama până la urmă că ucigaşul are o listă, şi nu numai 
că era şi el pe ea, ci că era chiar următoarea victimă. 

Venise vremea s-o şteargă cât mai repede, să se dea la 
fund. Işi îndreptă privirile către celălalt colţ al camerei 
unde tatăl său, un bătrân cu gura mare şi tare de urechi, 
făcea ce ştia el mai bine, adică se uita cu nesaţ la imaginile 
colorate şi în continuă mişcare de pe ecranul televizorului, 
pe acelaşi canal de mâna a doua care difuza zi şi noapte 
tot felul de talk-show-uri tâmpite pe ai căror invitaţi 
bătrânul nu se sfia să-i înjure în gura. Mare. 

Lui Mitch i-ar fi plăcut să ştie mai multe despre tipul 
care-l angajase, să-şi dea seama dacă el era cel de care ar 
fi trebuit să se ferească. După ce se gândi îndelung, 
întorcând problema pe toate părţile, hotări totuşi că nu 
despre el era vorba. Nu, era imposibil. Se pricepea omul la 
călărit, ce-i drept, şi strunise calul surprinzător de bine în 
noaptea atacului, însă nu era destul de voinic ca să-l 
răpună pe unul ca Branko, ca să nu mai vorbim de 
matahala de Waldron, pe care nu-ţi venea să-l atingi nici c- 


— 155 — 


o mănuşă când îl vedeai cât de mare e. Probabil că era 
vorba de altcineva, cineva mai din vârful piramidei, însă 
pentru a-l dibui Mitch ştia că va trebui să poarte o mică 
discuţie cu bărbatul care-i propusese afacerea de la bun 
început. Singura problemă era că nu avea cum să dea de 
el, mai ales că nici măcar nu ştia cum îl cheamă. 

Îl auzi pe tatăl său dând vânturi în fotoliu. 

Dumnezeule, nu mai pot sta aici. Trebuie neapărat sa fac 
ceva. 

Chiar dacă era încă lumină afară, simţea nevoia să 
treacă la acţiune. Îi spuse aşadar tatălui său că se întoarce 
peste câteva ore şi se pregăti de plecare. Bătrânul păru că 
nu-l bagă în seamă, însă în timp ce Mitch îşi trase haina pe 
el şi se-ndreptă către uşă, mormăi îmbufnat: 

— Bere şi ţigări. 

Era, fără exagerare, probabil una dintre cele mai lungi 
propoziţii pe care i le adresase de duminică dimineaţă, 
când Mitch venise la el cu noaptea-n cap direct din Central 
Park, unde se duseseră imediat după lovitură să se 
descotorosească de armuri, urmând ca apoi să-şi vadă 
fiecare de treabă. Misiunea lui fusese să ascundă recuzita 
într-un camion pe care-l lăsase apoi într-un garaj încuiat, la 
numai două străzi distanţă de locuinţa sa. Chiria era 
plătită în avans pe un an, aşa că până atunci n-avea de 
gând să pună piciorul pe acolo. 

leşi din apartament şi cobori scările până la parter, unde 
se uită atent în stânga şi-n dreapta, scrutând aleea în 
căutarea unor potenţiale pericole, şi după ce se asigură că 
e în siguranţă, păşi în strada învăluită de lumina 
crepusculului, îndreptându-se către metrou. 


În vreme ce păşea cu precauţie pe aleea întunecoasă 
care ducea către clădirea lugubră de şapte etaje din 
Astoria, în care se afla şi apartamentul său, începuse deja 
să plouă. Avea în braţe o cutie cu şase doze de bere Coors 
şi un cartuş de Winston, pe care le luase pentru tatăl său, 
şi era ud până la piele. Nu intenţionase să treacă pe acasă, 
cel puţin nu încă, însă în ultimul moment se hotărâse să 


— 156 — 


rişte şi să se ducă să-şi mai ia câteva lucruri, din moment 
ce voia să dispară. 

Se opri în mijlocul aleii câteva clipe, după care se duse 
încet şi trase de scara de incendiu, pe care avea grijă s-o 
ungă cu regularitate pentru cazuri de urgenţă, aşa că fu 
mulţumit să constate că e la fel de silenţioasă precum o 
lăsase. Urcă în grabă, uitându-se mereu nervos către 
stradă. Odată ajuns în dreptul ferestrei de la dormitor, 
puse jos punga de hârtie cu cumpărături şi-ncepu să 
scormonească în spaţiul dintre scară şi perete, scoțând în 
cele din urmă la iveală ranga de fier pe care-o păstra 
acolo. După doar câteva minute, forţase deja ivărul şi se 
furişă înăuntru. 

Nu aprinse lumina, căci cunoştea camera foarte bine şi 
se putea descurca şi pe întuneric. Deschise în grabă 
dulapul şi înşfăcă de pe raft un sac vechi din pânză tare, 
după care se duse în spate şi aduse patru cartuşiere pe 
care le vâri în pungă. Merse apoi în baie şi cotrobăi în 
bazinul cu apă, de unde pescui o pungă de nailon în care 
se afla un pachet mare, învelit în muşama, pe care-l 
desfăcu şi scoase un Kimber de 45 şi un pistol mai mic, o 
Bersa de 9 mm. Le verifică să vadă dacă funcţionează, 
după care încărcă Bersa şi şi-l puse în spate, la curea, 
aruncând Kimberul în pungă lângă gloanţe. Îşi mai luă 
câteva haine şi perechea favorită de ghete, cu care îi 
plăcea să lucreze, zicându-şi că e suficient. 

leşi tot pe fereastra de la dormitor, închizând-o la loc în 
urma lui, îşi puse sacul pe umeri şi se aplecă după pungă, 
care însă dispăruse. 

Pentru o fracțiune de secundă simţi cum îi îngheaţă 
sângele în vene, după care îşi reveni şi-şi duse mâna la 
spate, trăgând încet arma de sub curea în timp ce studia 
atent aleea de dedesubt. Nu era nimeni, nicio mişcare. Pe 
aşa o vreme nici măcar pisicile nu mişunau pe aleile 
lăturalnice în căutare de hrană, iar dac-ar fi fost vorba de 
şobolani, nici nu i-ar fi putut zări de la o distanţă atât de 
mare. 

Totuşi, cine-i luase punga? Nişte copii puşi pe şotii? 


— 157 — 


Probabil că da. Dacă îl urmărise cineva, nu s-ar fi încurcat 
cu şase beri şi nişte amărâte de ţigări, însă Mitch nu avea 
chef să stea şi să analizeze posibilele teorii. Hotări aşadar 
să o ia mai bine pe acoperiş, de unde putea să treacă mai 
uşor pe clădirea vecină, şi să coboare apoi în stradă câteva 
sute de metri mai încolo. Nu era prima dată când încerca 
să fugă pe sus, însă n-o mai făcuse niciodată când ploua. 

Incepu să urce tăcut treaptă cu treaptă până ce ajunse 
pe acoperiş. Tocmai încerca să escaladeze pereţii unei guri 
de aerisire când piciorul îi alunecă pe neaşteptate pe o 
mică schelă metalică uitată acolo de vreo echipă de 
mecanici neglijenţi. Îşi pierdu echilibrul şi căzu jos cât era 
de lung, pe burtă, exact într-o baltă. Se ridică anevoie şi 
fără să piardă timpul se repezi iar la parapetul înalt, ce-i 
ajungea cam în dreptul coapselor. Apucă marginea de 
beton cu mâinile, reuşind să-şi treacă unul din picioare 
dincolo şi căznindu-se să facă la fel şi cu celălalt, însă 
exact în acel moment simţi o durere acută undeva în 
spatele genunchiului, ca şi cum cineva l-ar fi pălit cu ceva 
tare, aşa încât nu mai reuşi să se caţere, cedând durerii 
din ce în ce mai apăsătoare. 

Incercă să scoată arma, dar bărbatul care-l lovise îi 
prinse bine braţul şi i-l imobiliză la spate. Arma îi zbură din 
mână cât colo, rostogolindu-se zgomotos pe acoperişul 
înclinat. Se împotrivi strânsorii cu toată puterea, zbătându- 
se şi smucindu-se nervos, şi pentru un moment reuşi parcă 
să se elibereze, însă fericirea nu dură prea mult căci îşi 
pierdu echilibrul şi căzu pe cealaltă parte a parapetului. 

Căutând cu disperare ceva de care să se poată agăța, îşi 
încleştă degetele de marginea aspră de piatră neşlefuită, 
ţinându-se strâns cu ambele mâini. De-ndată atacatorul îl 
apucă de braţe, puţin mai sus de încheieturi, ţinându-l bine 
ca să nu cadă şi să se facă praf, ceea ce cu siguranţă s-ar fi 
întâmplat dacă i-ar fi dat drumul. Mitch privi în sus către 
faţa individului, însă nu-l recunoscu. Ar fi fost gata să-i dea 
orice i-ar fi cerut. 

— Ridică-mă! strigă el la capătul puterilor. Hai, omule, 
trage-mă-n sus! 


— 158 — 


Necunoscutul se conformă în tăcere, trăgându-l puţin 
câte puţin, până ce Mitch se lăsă într-o parte peste parapet 
răsuflând uşurat, cu picioarele încă atârnându-i în gol. 
Simţi cum bărbatul îi dă drumul la una din încheieturi, 
apoi zări o licărire minusculă de lumină. Încremeni 
gândindu-se că ar putea fi un cuţit, însă curând îşi dădu 
seama că era un ac hipodermic. Nu ştia dacă să fie 
mulţumit sau speriat, aşa că încercă să se ridice în capul 
oaselor şi să fugă, dar înainte să apuce să facă vreo 
mişcare simţi o durere ascuţită undeva în zona cefei. 

Necunoscutul îi înfipsese deja acul în muşchii încordaţi 
ai gâtului. 


31 


Întors în camera sa, De Angelis studia atent imaginea 
printată de pe înregistrarea video de la muzeu, ţinând în 
mâini o statuetă de aur încrustată cu diamante şi rubine 
reprezentând un cal ridicat pe picioarele din spate. 

Personal era de părere că statueta e cam vulgară şi 
lipsită de gust. Ştia că îi fusese dăruită suveranului pontif 
de Biserica Ortodoxă Rusă la sfârşitul secolului al XIX-lea, 
cu ocazia unei audienţe la Vatican, şi ştia foarte bine cât e 
de valoroasă. O fi fost ea vulgară şi grosolană, însă era 
într-adevăr nepreţuită ca valoare. 

Se uită mai îndeaproape la imagine, încercând parcă să 
desluşească ceva anume. Era cea pe care Reilly i-o dăduse 
când se cunoscuseră, şi când agentul îl întrebase despre 
codificator şi despre însemnătatea lui pentru Vatican. 
Numai uitându-se la poza respectivă şi simţea cum inima 
începe să-i bată puternic, gata să-i spargă pieptul. Poza 
asta, aşa neclară cum era şi uşor pătată din pricina 
imprimării, reuşea totuşi să-i redeştepte de fiecare dată 
când se uita la ea acea senzaţie incredibilă de exaltare 
care-l cuprinsese la sediul din Federal Plaza, când 
vizionase pentru prima dată înregistrarea video cu 
materialul filmat la faţa locului, la muzeu, în noaptea 
jafului. 


— 159 — 


Nu-i venise să-şi creadă ochilor. Cavaleri în armuri 
strălucitoare care prădau nestingheriţi un muzeu din 
Manhattan în secolul XXI. 

Ce curaj extraordinar! Cu adevărat remarcabil! se 
gândise atunci, urmărind fascinat imaginile. 

În poză era unul dintre cei patru călăreţi, mai exact cel 
de-al patrulea, imortalizat exact în momentul în care luase 
codificatorul din raft şi-l ţinea în braţe, admirându-l. 
Pentru câteva secunde îşi fixă privirea asupra coifului 
bărbatului, încercând să penetreze atât tuşul negru, cât şi 
hârtia groasă, până-n tenebrele minţii misteriosului 
cavaler. Unghiul din care fusese filmată scena nu era 
tocmai cel mai potrivit, imaginea provenind de la camera 
de luat vederi din spate, din stânga, aşa încât nu se putea 
desluşi mare lucru, cu excepţia vitrinelor făcute ţăndări, 
ale căror cioburi îl înconjurau pe cavalerul mascat. În 
colţul din stânga sus se mai zărea însă şi chipul unei femei 
care trăgea cu ochiul din spatele unei vitrine. 

Arheologul care l-a auzit pe cavaler spunând ceva în 
latină, îşi aminti De Angelis. 

Dacă l-a auzit aşa de bine, înseamnă că a fost destul de 
aproape, îşi mai zise el. Privind mai atent imaginea, se 
convinse că era chiar ea. 

li studie faţa, apropiindu-şi poza de ochi. Era 
încremenită de spaimă şi părea de-a dreptul îngrozită. 
Sigur ea era, nu încăpea îndoială. 

Puse poza şi statueta pe pat, lângă un pandantiv pe 
care-l ridică şi îl cercetă pentru câteva clipe. Era şi acesta 
bătut cu rubine încrustate cu generozitate în argint, un dar 
de la nizamul din Hyderabad. Valora cât viaţa unui prinţ, 
pe care o şi salvase la un moment dat în istorie, fiind 
primit drept răscumpărare în schimbul prizonierului regal. 
Tot învârtindu-l pe degete se posomori dându-şi seama că 
ajunsese într-un impas. 

Cel pe care-l urmărea cu atâta înverşunare avusese grijă 
să-şi acopere foarte bine urmele, iar monseniorul nici nu 
se aşteptase la altceva din partea unui om atât de curajos 
şi de îndrăzneţ. Acoliţii săi, ceilalţi membri ai bandei, 


— 160 — 


ticăloşii ăia disperaţi cărora reuşise să le dea de urmă, să-i 
interogheze şi-apoi să-i reducă la tăcere fără prea multă 
bătaie de cap, nu-i fuseseră de niciun ajutor. 

Capul întregii operaţiuni îi scăpa însă printre degete. 

Avea nevoie de o nouă pistă, să pornească de la un alt 
indiciu, sau poate, cine ştie, trebuia să aştepte un semn 
divin. 

Şi acum altă problemă! Deranjantă. 

Privind din nou faţa crispată de frică din colţul imaginii, 
puse mâna pe mobil şi apăsă tasta de apelare rapidă. Auzi 
de două ori în receptor sunetul cristalin de apel, după care 
îi răspunse o voce gravă şi răguşită. 

— Da, cine e? 

— Câtor oameni le-ai mai dat numărul ăsta de telefon? 
întrebă el furios. 

— A, mă bucur să vă aud, domnule, răsuflă bărbatul în 
receptor. 

De Angelis parcă-l şi vedea stingându-şi ţigara în 
scrumieră şi aplecându-se peste masă ca să scoată încă 
una din pachet. Dintotdeauna considerase că fumatul e un 
obicei de-a dreptul respingător, însă bărbatul în cauză 
avea multe talente pentru care monseniorul era dispus să-i 
ierte această mică slăbiciune, catalogată în alte condiţii 
drept un viciu. 

— Am nevoie de ajutorul tău într-o problemă, începu el 
încruntându-se, căci iniţial îşi propusese să nu mai implice 
pe nimeni în povestea asta. Se uită iar la faţa lui Tess, apoi 
continuă: Vreau să intri în baza de date a FBl-ului, în cea 
care conţine informaţii despre jaful de la muzeu. Discret, 
adăugă el după o pauză. 

— Nicio problemă, domnule. E şi asta o caracteristică a 
luptei împotriva terorismului: să ne împărtăşim unii altora 
informaţiile. Spuneţi-mi ce vreţi şi aflu imediat. 


32 


După ce se plimbase printre morminte, pe cărările 
întortocheate ale cimitirului, Tess ajunse pe o alee 


— 161 — 


pietruită, pe care o apucă agale. 

Era trecut de 8.30. Bulbii primăvăratici erau aproape în 
floare, înconjurând pietrele de mormânt, şi iarba atent 
tăiată ce mărginea aleea de-o parte şi de alta era încă udă 
de la ploaia din noaptea precedentă. Datorită uşoarei 
creşteri a temperaturii aerul era umed, încărcat ici şi colo 
cu pâlcuri de ceaţă care împresurau firave pietrele 
funerare şi copacii. 

Strigătul piţigăiat al unei păsări care-i trecu în viteză pe 
deasupra capului  străpunse  dintr-odată liniştea şi 
seninătatea peisajului matinal. Deşi era destul de cald şi 
avea haina pe ea, Tess nu-şi putu stăpâni un tremur uşor 
înaintând către inima cimitirului. Să hoinăreşti de unul 
singur printre morminte nu e tocmai o distracţie, iar 
pentru Tess faptul că se găsea acolo în acea zi îi aduse 
aminte de tatăl ei şi de câtă vreme trecuse de când nu se 
mai dusese la mormântul lui. 

Se opri şi verifică harta pe care o printase la chioşcul de 
la intrare, din faţa porţii imense şi impunătoare în stil 
gotic. Crezuse că e pe drumul cel bun, însă acum nu mai 
era aşa de sigură. Cimitirul se întindea pe mai bine de 
patru hectare, astfel că nu era deloc greu să te rătăceşti, 
mai cu seamă dacă nu erai cu maşina, ceea ce era şi cazul 
ei. Luase autobuzul R din centru până la staţia de pe 
strada 25, în Brooklyn, după care pornise către est pe jos, 
mergând până la capătul străzii şi intrând în cimitir pe 
poarta mare. 

Privi în jur, încercând să-şi dea seama cam pe unde e, 
întrebându-se dacă fusese o idee atât de bună să vină azi 
aici. Presupunând că avea să-l întâlnească pe Vance, 
momentul pe care şi-l alesese să-i vorbească era total 
nepotrivit, şi n-avea niciun drept să-l deranjeze într-o astfel 
de ocazie. Mai rău, în cazul în care n-o să dea de el, îşi va 
fi pierdut timpul degeaba. 

Hotări totuşi că, din moment ce era acolo, să nu se lase 
copleşită de îndoieli, aşa că merse mai departe, până când 
ajunse într-o parte mai veche a cimitirului. Trecând pe 
lângă un mormânt pompos la al cărui căpătâi trona un 


— 162 — 


înger din granit, auzi un sunet ciudat venind de undeva 
dintr-o parte. Speriată, se opri şi încercă să străpungă 
ceața cu privirea ca să descopere de unde venise 
zgomotul, însă nu putea vedea nimic în afară de siluetele 
obscure ale copacilor, învăluite în pâclă. Încordată, îşi 
reluă drumul, de data asta grăbind puţin pasul, dându-şi 
seama în acelaşi timp că se afundă şi mai tare pe cărările 
întortocheate dintre morminte. 

Aruncându-şi ochii în fugă peste hartă, constată cu 
uşurare că e aproape de locul căutat. Convinsă că se află 
unde trebuie, se hotări s-o ia pe scurtătură peste o moviliţă 
de pământ, aşa că păşi grăbită prin iarba umedă. Nu după 
mult timp se împiedică de un şir de pietre acoperite de 
muşchi, o veche îngrăditură care se confunda acum cu 
iarba, şi ca să nu cadă se prinse iute de placa 
comemorativă din imediata apropiere, şi ea într-o stare 
deplorabilă. 

Şi-atunci îl zări. 

Era cam la cincizeci de metri depărtare şi era singur, 
stând drept şi plin de solemnitate în faţa unei pietre 
funerare în dreptul căreia era aşezat un buchet de garoafe, 
unele de un roşu-intens, aprins, altele crem. Avea capul 
plecat. Pe aleea alăturată era parcat un Volvo gri, singurul 
vehicul din cimitir la acea oră matinală. 

Tess aşteptă câteva minute înainte să-l abordeze. Se 
îndreptă către el cu paşi înceţi, aproape pe nesimţite, 
încercând mai întâi să desluşească inscripţia de pe placă. 
Zări numele „Vance” şi „Martha”. Când se apropie, 
ajungând la mai puţin de zece metri distanţă, el nu se 
întoarse, ca şi cum nu i-ar fi remarcat prezenţa, deşi nu 
mai era nimeni acolo în afară de ei. 

— Domnule profesor Vance, începu ea cu jumătate de 
gură. 

El rămase nemişcat câteva momente înainte să se 
întoarcă spre ea. Când în sfârşit îl putu privi din faţă, Tess 
îşi dădu seama că se schimbase mult. 

Încărunţise şi era tras la faţă şi palid. Deşi era la fel de 
înalt ca atunci când îl cunoscuse şi nu se îngrăşase 


— 163 — 


aproape deloc, parcă nu mai era tot atât de solid şi de bine 
făcut ca odinioară, ca şi cum alura lui de atlet s-ar fi 
pierdut pe undeva pe drum, plus că părea puţin adus de 
spate. Avea mâinile vârâte în buzunarele sacoului, peste 
care purta un pardesiu închis la culoare cu gulerul ridicat, 
ale cărui manşete erau deşirate, pe lângă faptul că era 
pătat ici şi colo. Constată aşadar cu amărăciune că Vance 
nu mai era ce-a fost, ba din contră, că acum era cam 
neîngrijit şi neglijent cu felul în care arată. Era clar că, 
indiferent cu ce se ocupa acum, trebuia să fie ceva inferior 
faţă de poziţia socială şi statutul profesional de care se 
bucurase cândva. Dacă l-ar fi întâlnit din întâmplare pe 
stradă acum, după mai bine de zece ani de când îl văzuse 
ultima oară, probabil că nici nu l-ar fi recunoscut, însă 
stând acolo în faţa lui, lângă piatra funerară a Marthei, nu 
exista nicio îndoială. 

O privi precaut, circumspect chiar. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez tocmai astăzi, se bâlbâi 
ea, sper că nu vă supăraţi pe mine. Ştiu că pentru 
dumneavoastră este un moment delicat şi că probabil aţi 
prefera să fiţi singur, şi vă rog să mă credeţi că dacă aş fi 
putut să vă găsesc altfel aş fi făcut-o, însă... 

În acel moment se opri, văzând că faţa lui Vance se 
luminează treptat, semn că o recunoscuse. 

— Tess! Tess Chaykin. Fata lui Oliver, nu? 

Tess trase aer în piept, după care răsuflă uşurată. Pe 
măsură ce expresia feţei i se destindea, licărirea aceea 
sfredelitoare din străfundul ochilor săi verzi şi pătrunzători 
- pe care Tess o crezuse de mult stinsă - reapăru, timidă la 
început, amintindu-i de bărbatul charismatic de odinioară 
şi de forţa extraordinară pe care o emana atunci când se 
cunoscuseră, cu mulţi ani în urmă. Memoria îi rămăsese la 
fel de bună, şi Tess îşi dădu seama de asta în momentul în 
care el adăugă: 

— Acum îmi explic de ce mi s-a părut că eşti schimbată. 
Îmi amintesc că erai însărcinată când ne-am cunoscut, şi 
locul ăla sălbatic şi primitiv din Turcia nu mi se părea 
deloc potrivit pentru o femeie în starea ta. 


— 164 — 


— Aşa este, într-adevăr, zise ea mult mai liniştită. Am o 
fetiţă. O cheamă Kim. 

— Care acum trebuie să aibă în jur de... 

Se opri, calculând în gând anii. 

— Nouă ani, îl ajută ea, după care îşi feri privirea, 
uitându-se ruşinată în pământ. Îmi pare extrem de rău, n- 
ar trebui să fiu... 

Se simţi dintr-odată atât de jenată, încât îi veni s-o ia la 
fugă şi să nu se mai uite înapoi, când observă că zâmbetul 
ce luminase puţin mai devreme faţa lui Vance dispăruse 
acum cu desăvârşire, lăsând loc unei expresii triste şi 
întunecate care părea că se accentuează cu fiece secundă 
în care el îşi plimba privirile peste piatra funerară. 

— Fiica mea Annie ar fi împlinit azi cinci ani, spuse el 
într-un târziu cu o voce molatică. 

O fiică? Tess îl privi uimită, după care se întoarse către 
placa comemorativă, albă şi elegantă în simplitatea ei, şi 
citi inscripţia la fel de simplă, dar foarte grăitoare, gravată 
în albul marmurei în litere de-o şchioapă: 


Martha & Annie Vance 
Fie ca zâmbetele lor să-nvioreze 
O lume mai bună decât aceasta 


Nu-şi dădu seama imediat, însă pe urmă avu o 
străfulgerare. Da, da, probabil că soţia lui murise la 
naştere. Simţea că obrajii îi iau foc, jenată că avusese 
ideea atât de nesăbuită şi de crudă să-l urmărească pe 
sărmanul om tocmai la mormântul soţiei şi fiicei lui. Se 
uită la el şi observă că şi el o privea, cu o faţă pe care 
suferinţa şi tristeţea lăsaseră urme vizibile. Lui Tess i se 
strânse inima în piept. 

— Îmi pare rău, bâigui ea. N-am ştiut. 

— Aleseserăm deja numele pentru copil. Dacă era băiat 
avea să-l cheme Matthew, iar dacă era fată Annie, după 
cum se vede. Le-am ales chiar în seara când ne-am 
căsătorit. 

— Dar cum... Ce s-a?... încercă ea să întrebe, nefiind 


— 165 — 


însă în stare să-şi ducă propoziţia la capăt. 

— Nu trecuseră nici măcar cinci luni de când rămăsese 
însărcinată. Doctorii au ţinut-o sub observaţie de la 
început. După părerea lor era - de fapt amândoi eram - 
puţin cam în vârstă ca să mai avem un copil, de altfel 
primul nostru copil. Plus că în familia Marthei existaseră 
cazuri de hipertensiune arterială, ceea ce prezenta încă un 
risc, pe lângă cele deja existente. În fine, a făcut o 
complicaţie, ceva ce se cheamă preeclampsie, ale cărei 
cauze sunt încă necunoscute. Mi-au zis că se întâmplă 
destul de des, dar că în unele cazuri poate fi fatală, ceea ce 
s-a întâmplat şi la Martha. 

Se opri şi respiră adânc, ferindu-şi privirea. Era evident 
că nu-i venea deloc uşor să vorbească despre asta şi Tess 
nu mai suporta să-l audă povestind despre cât a suferit. 
Tot ce-şi dorea în acel moment era ca pământul să se caşte 
dinaintea ei şi s-o înghită cu totul, pentru ca Vance să nu 
mai fie nevoit să retrăiască toate acele momente dureroase 
din cauza ei şi a egoismului ei necugetat. Dar nu mai avea 
ce face, căci el părea hotărât să-şi ducă povestea până la 
capăt: 

— Doctorii au zis că nu mai e nimic de făcut, continuă el 
pe un ton grav. Ne-au spus că Martha va trebui să 
avorteze, deşi Annie era mult prea mică pentru a 
supravieţui în incubator, iar dacă Martha s-ar fi hotărât 
totuşi s-o păstreze, şansele ei de-a trece cu bine peste 
sarcină şi mai ales peste naştere erau din ce în ce mai mici 
cu fiecare zi ce trecea. 

— Să-nţeleg că nu a avortat, începu ea, dar se opri, căci 
Vance continuă: 

— În mod normal nici n-am fi vrut să auzim de aşa ceva, 
numai că de data asta era cu totul altceva. Viaţa Marthei 
era în joc, aşa că am făcut ce făceam întotdeauna când ne 
găseam într-un impas. După o pauză, timp în care expresia 
feţei i se înăspri vizibil, continuă: Ne-am dus la preotul 
nostru paroh, la părintele McKay, şi i-am cerut sfatul. L-am 
întrebat ce-ar trebui să facem într-o astfel de situaţie. 

Tess strânse din dinţi, anticipând urmarea, care nu era 


— 166 — 


foarte greu de ghicit. Faţa lui Vance deveni şi mai crispată. 

— Evident că poziţia lui a fost aceeaşi cu poziţia 
adoptată de Biserică în astfel de situaţii. Ne-a spus că 
avortul e similar cu crima, şi nu orice fel de crimă, ci cea 
mai perfidă şi mai hidoasă dintre toate. De neiertat. Şi a 
adus tot arsenalul retoric în discuţie, folosindu-se de toată 
elocinţa de care era în stare ca să ne convingă că 
săvârşirea unei asemenea fapte ar însemna încălcarea 
cuvântului scris al lui Dumnezeu, a poruncii „Să nu ucizi”. 
Spunea că avortul înseamnă curmarea în faşă a unei vieţi 
omeneşti, şi că pruncul din pântece e victima cea mai 
nevinovată şi mai neprihănită dintre toate, de aceea 
omorârea lui e considerată cea mai abominabilă din câte 
există. Ne-a întrebat apoi dac-am mai fi în stare să-l 
omorâm dacă i-am auzi strigătele sau i-am vedea lacrimile 
curgându-i pe obraji. Şi ca şi cum toate aceste argumente 
n-ar fi fost de ajuns, şi-a încheiat pledoaria întrebând-o pe 
Martha: „Dacă copilul ar avea un an, aţi fi într-adevăr 
dispusă să-l sacrificați doar ca să vă salvaţi propria viaţă? 
Sigur că nu. Dar dacă n-ar avea decât o lună? Nici atunci. 
Poate dac-ar avea doar o zi? Nu. Putem oare şti cu 
certitudine momentul exact când viaţa s-a pogorât într-un 
trup omenesc? Momentul vital când ceasul începe sa bată 
pentru oricare dintre noi?” Vance se opri în acel moment, 
copleşit de amintirea cuvintelor preotului, după care 
conchise: Aşa încât i-am urmat sfatul şi-am ales să mergem 
mai departe refuzând varianta avortului şi punându-ne 
toate speranţele în Dumnezeu. 

Mai privi încă o dată mormântul, în timp ce înăuntrul 
său durerea se lupta cu furia şi frustrarea. 

— Totul a mers bine până în momentul în care a început 
să aibă convulsii. A murit în urma unei hemoragii 
cerebrale. Cât despre Annie... plămânii ei firavi n-au mai 
apucat să respire nici măcar o gură din aerul ăsta infect. 

— Doamne, Vance, îmi pare nespus de rău, zise Tess 
gâtuită de emotie. 

Vance însă n-o auzise, părând undeva departe, într-o 
lume ştiută numai de el. Il privi în ochi şi observă că 


— 167 — 


tristeţea şi melancolia de la început dispăruseră, fiind 
înlocuite sau pur şi simplu copleşite de o furie mistuitoare 
care mocnise undeva înăuntrul lui în tot acest timp şi care 
părea că doar acum se deşteaptă din amorţeala în care 
fusese încătuşată. 

— Am fost nişte proşti când am decis să ne lăsăm pe 
mâna şarlatanilor ălora ignoranţi şi plini de ei, care cred 
că ştiu totul. Ei bine, gata. Nu se va mai întâmpla, şi-o să 
mă asigur de asta personal, mai zise el cu înflăcărare, 
privind în gol. Lumea s-a schimbat extraordinar de mult în 
ultimii o mie de ani. Viaţa omenească nu mai e la cheremul 
unui Dumnezeu atotputernic, la fel cum nu depinde nici de 
capriciile diavolului. În ziua de azi viaţa e guvernată de 
ştiinţă şi din păcate mai sunt încă mulţi oameni care refuză 
să vadă adevărul. Eu unul cred că a sosit timpul ca ei să 
înţeleagă acest lucru. 

Şi-n acel moment, acolo, în solitudinea dintre morminte, 
Tess ştiu cu certitudine că fusese el. 

Simţi cum îi îngheaţă sângele în vene şi cum începe să 
tremure. 

Vance este călărețul din muzeu. EI e al patrulea cavaler! 

Amintiri şi frânturi de imagini din noaptea atacului 
începură atunci să-i bombardeze mintea, din ce în ce mai 
vii şi mai colorate. Panica mulţimii, cavalerii dând buzna 
printre invitaţi, focurile de armă, haosul infernal şi ţipetele 
ce răsunau asurzitor între pereţii sălii. 

— Veritas vos liberabit, se trezi spunând, fără măcar să- 
şi dea seama ce-a zis. 

Vance se întoarse şi-o privi intens, sfredelind-o până în 
măduva oaselor cu ochii săi cenuşii, în care se puteau citi o 
furie mocnită, dar şi o încuviinţare tacită. 

— Exact, zise sec, fără să mai adauge nimic altceva. 

Ar fi vrut să se poată întoarce brusc şi să plece cât mai 
departe, însă picioarele parcă-i erau de plumb. Nu se mai 
putea mişca şi stând încremenită lângă el, se gândi la 
Reilly, fără să ştie precis de ce. 

— Îmi pare rău, nu trebuia să fi venit, fu tot ce putu să 
spună după tăcerea stânjenitoare. 


— 168 — 


Prin minte îi treceau acum alte şi alte imagini terifiante 
din seara atacului, şi nu-şi putea alunga gândul că atâţia 
oameni nevinovaţi muriseră din cauza acestui om. Privi de 
jur-împrejur, sperând să mai vadă lume venită la 
mormintele celor dragi, sau măcar obişnuiţii turişti curioşi 
sau pe acei iubitori ai naturii care veneau să studieze 
speciile de păsări, însă nu era nici ţipenie de om. Era încă 
prea devreme pentru astfel de incursiuni. 

— Nu, mă bucur că ai venit, îi zise el. Îmi pare bine că 
eşti aici, mai ales că tu ar trebui să mă-nţelegi cel mai 
bine, să înţelegi ce încerc să realizez. 

— Te rog, Vance... Eu... eu doar încercam să... se bâlbâi 
ea neştiind de fapt ce voia să spună. 

Amorţeala din picioare dispăruse, aşa că, simțindu-se 
din nou stăpână pe corpul ei, făcu câţiva paşi în spate, 
privind speriată în stânga şi-n dreapta în căutarea unei căi 
de scăpare. Exact în acel moment însă telefonul mobil 
începu să-i sune în geantă. 

Ochii i se făcură cât cepele când îl văzu înaintând către 
ea, dar nu se opri din mers, împleticindu-se prin iarbă cu 
paşi nesiguri, dar cu faţa tot către el. La un moment dat 
ridică o mână ca şi cum ar fi vrut să-l oprească, în timp ce 
cu cealaltă cotrobăia prin geantă după telefon, care se 
încăpăţâna să sune. 

— Te rog, nu... îl imploră ea. 

— Nu răspunde, Tess. 

De-abia atunci văzu că are ceva în mână, un soi de 
pistol. Semăna mai degrabă cu unul de jucărie, cu dungi 
galbene pe ţeava scurtă. Inainte să poată face vreo 
mişcare sau să ţipe după ajutor, cu mâna încă în geantă, îl 
văzu cum apasă pe trăgaci, după care zări cele două 
gloanţe ţâşnind din ţeavă şi spintecând aerul, îndreptându- 
se către ea. În câteva secunde i se înfipseră în piept, 
învăluindu-i tot corpul în valuri de durere sfâşietoare care-i 
puseră carnea pe jar. 

Picioarele i se înmuiară brusc, urmate de restul corpului 
care parcă-i paraliză într-o clipă, lăsând-o inertă ca piatra. 
Căzu greoaie la pământ, pierzându-şi cunoştinţa aproape 


— 169 — 


instantaneu. 


Nu foarte departe, pitit după trunchiul gros al unui 
copac, un bărbat înalt îmbrăcat în negru, care duhnea a 
tutun, fusese martorul întregii scene. Nu-şi putu stăpâni 
exaltarea la auzul împuşcăturii şi mai ales când o văzu pe 
Tess căzând la pământ. Scuipă în silă ghemotocul de 
Nicorette pe care-l tot molfăise, scoțând din buzunar un 
mobil de la care sună repede, timp în care cu cealaltă 
mână scoase USP-ul Heckler & Koch pe care-l ţinea în 
tocul ascuns la spate. De Angelis răspunse imediat. 

— Da, ce se întâmplă? 

— Sunt încă la cimitir. Fata - aici Joe Plunkett făcu o 
pauză, privind-o pe Tess zăcând nemişcată în iarba udă. S- 
a întâlnit cu unu' care tocmai a folosit pe ea un taser. 

— Poftim? 

— Vorbesc foarte serios, e la pământ. Ce să fac acum? 
Să-l omor pe tip? 

In mintea lui, Plunkett urzea deja planul de atac. Una la 
mână, arma individului nu era o ameninţare. Doi - deşi nu 
ştia dacă bărbatul grizonant care îngenunchease acum 
lângă corpul inert al femeii mai avea sau nu vreo altă 
armă, nu conta, căci ar fi putut să-l ia prin surprindere şi 
să-l dea gata până s-apuce el să se dezmeticească, mai ales 
că părea să fi venit singur. 

Aşteptă totuşi ordinul, cu toate că dorea cu ardoare să-şi 
pună planul în aplicare. La celălalt capăt, De Angelis 
respira sacadat în tăcere, cântărind desigur lucrurile şi 
încercând să ia o decizie. Aproape că-i putea auzi rotiţele 
minţii învârtindu-i-se sprintene în liniştea apăsătoare. 

— Nu, nu-l omori. Las-o aşa. Oricum, femeia nu mai 
contează, zise monseniorul cu o voce joasă. Acum va trebui 
să te concentrezi asupra bărbatului. Nu-l scăpa din ochi 
nicio clipă. Vin şi eu imediat. 


33 


O panică inexplicabilă îl cuprinse pe Reilly în momentul 


— 170 — 


în care o sună pe Tess şi ea nu răspunse. Nu-şi dezlipi 
mobilul de la ureche, doar-doar o să-i audă vocea. 

— Tess? Alo, Tess, răspunde-mi! insistă el, dar tot 
degeaba. 

Nu mult după aceea legătura se-ntrerupse. Sună din 
nou, şi după patru apeluri intră robotul cu înregistrarea 
vocii ei, rugându-l să lase un mesaj. Apăsă încă o dată 
tasta de reapelare, însă urmă aceeaşi poveste. 

Ceva nu e-n ordine. Sigur i s-a întâmplat ceva. 

Văzuse ceva mai devreme apelul de la ea, însă Tess nu-i 
lăsase niciun mesaj şi când încercase s-o sune la birou îi 
spuseseră că plecase deja. Nu era încă hotărât cât de 
departe era dispus să meargă cu cercetările legate de 
templieri, o direcţie către care chiar ea îl împinsese. Îşi 
aduse aminte cât de jenantă fusese poziţia în care el singur 
se pusese la şedinţa de deunăzi, când adusese vorba 
despre asta de faţă cu colegii săi şi cu monseniorul De 
Angelis. Cu toate astea, o căutase la birou dis-de-dimineaţă 
şi vorbise cu secretara ei, Lizzie Harding, care-i spusese că 
Tess nu a venit încă şi că de fapt sunase să anunţe că s-ar 
putea să întârzie puţin. 

— Cam cât? o întrebase el. 

— Nu ştiu, n-a spus. 

li ceruse atunci numărul ei de mobil, însă Lizzie îi spuse 
că nu are voie să divulge informaţii personale despre 
angajaţii institutului. Insă Reilly oricum se hotărâse că va 
trebui să facă rost de el şi constatase cu plăcere că politica 
institutului poate fi extrem de flexibilă atunci când e vorba 
de FBI. 

Obţinuse aşadar numărul şi o sunase imediat, şi după 
doar trei apeluri auzise legătura formându-se, însă Tess nu 
spuse nimic. Tot ce auzise era un fâşâit înfundat, ca atunci 
când apelezi din greşeală un număr când cauţi te miri ce 
prin geantă sau prin buzunar şi tastele nu sunt blocate. 
Dar apoi o auzise spunând „Te rog, nu”, cu o voce care 
trăda spaima. Părea că se roagă de cineva, cerându-i 
îndurare. Mai auzi pe urmă şi alte zgomote, foarte repede 
unul după celălalt, dar n-avea idee ce erau: un sunet scurt, 


— 171 — 


ca şi cum ceva ar fi crăpat dintr-odată, apoi două pocnituri 
înfundate, una după alta, urmate de un strigăt de durere la 
fel de surd, ce semăna mai degrabă cu un icnet sau geamăt 
sec, şi în fine o bubuitură mult mai puternică. O strigase 
iar şi iar, dar ea nu-i răspunsese, după care legătura se 
întrerupsese. 

Acum stătea neputincios cu telefonul în mână, cu inima 
gata să-i spargă pieptul. Nu-i plăcea deloc acel „Te rog” 
plângăcios şi sfâşietor, care-l pusese pe gânduri încă de la 
început. Cu fiecare minut ce trecea era din ce în ce mai 
convins că i se întâmplase ceva îngrozitor. 

Încercând să-şi dea seama ce-i de făcut, mai sună o dată 
la institut şi vorbi cu Lizzie. 

— Tot Reilly sunt. Trebuie neapărat să-mi spuneţi unde-i 
Tess. Se corectă însă repede: Domnişoara Chaykin. E o 
urgenţă. 

— Nu ştiu unde e. Nu mi-a spus unde se duce, mi-a zis 
doar că o să întârzie. 

— Atunci va trebui să-i verificaţi agenda, sau e-mailul, vă 
rog. Poate are pe calculator un calendar cu întâlnirile 
stabilite, vreun program cu evidenţa activităţilor sau ceva 
de genul ăsta. Vă rog, trebuie să găsiţi ceva, orice. 

— Aşteptaţi puţin, vă rog, îi spuse ea înţepată. 

Reilly observă expresia lui Aparo, care venise lângă el şi- 
l privea îngrijorat. 

— Care-i treaba? îl întrebă partenerul său. 

Reilly acoperi receptorul cu palma şi mâzgăli pe-o 
bucată de hârtie numărul de mobil al lui Tess. 

— Nu ştiu ce-i cu Tess. Nu dau de ea. Localizează-i 
mobilul, poate aşa aflăm unde e. 


Dincolo de East River, pe autostrada ce leagă Queens de 
Brooklyn, un Volvo de culoare gri se îndrepta agale către 
Podul Brooklyn. 

A patra maşină din spate, un Ford Sedan gri-metalizat, îl 
urmărea îndeaproape, menţinând totuşi o distanţă 
apreciabilă ca nu cumva să trezească suspiciuni, deşi 
şoferul avea prostul obicei de a arunca întruna mucuri de 


— 172 — 


ţigară nestinse pe fereastra întredeschisă. 

La stânga, luminile din Lower East Side licăreau 
reflectate în apele negre ale râului. Când maşina gri o 
apucă pe pod, rulând liniştită în traficul serii, Plunkett ştiu 
că se îndreaptă spre Manhattan. 


34 


Tess simţi mai întâi mirosul de tămâie şi apoi deschise 
ochii, văzându-se înconjurată de sute de lumânări a căror 
lumină gălbuie arunca umbre pâlpâitoare şi nesigure pe 
pereţii încăperii. Era aşezată pe un fel de covor, mai exact 
un vechi kilim turcesc, destul de aspru şi de tocit, după 
câte îşi putea ea da seama. Dintr-odată îi veni în minte 
întâlnirea cu Bill Vance şi tot ce se întâmplase după aceea 
şi fu cuprinsă de-un tremur, rece ca gheaţa. Însă nu era 
nimeni acolo, părea să fie singură. 

Încercă să se ridice, dar era foarte ameţită. Reuşi în cele 
din urmă nu fără mari eforturi să se ridice, deşi se cam 
clătina şi nu-şi putea ţine echilibrul. Simţi o durere 
ascuţită în piept, ca un junghi de cuţit, apoi o săgetare la 
fel de dureroasă undeva pe partea stângă. Se uită la 
picioarele-i nesigure, încercând să-şi adune gândurile şi să 
se dezmeticească. 

M-a împuşcat. Nu-mi vine să cred că mi-a făcut aşa ceva. 

Dar n-am murit! 

Îşi pipăi hainele, încercând să găsească urme ale 
împuşcăturii, întrebându-se totodată de ce mai respira. 
Cum se face că supravieţuise? Găsi în sfârşit cele două 
locuri unde fusese atinsă, două orificii în haină, arse pe 
margini. Încet-încet începea să-şi aducă aminte. Îi veni în 
minte imaginea lui Vance cu arma îndreptată către ea. 
Abia acum îşi dădu seama că el de fapt nu voise s-o 
omoare, ci doar s-o imobilizeze, şi că arma cu care trăsese 
fusese, probabil, una paralizantă. 

Dar constatarea, deşi de bun augur, n-avu darul s-o 
liniştească. Cu privirea încă înceţoşată începu să cerceteze 
camera de jur-împrejur, dându-şi seama că e într-o pivniţă, 


— 173 — 


sau un fel de subsol, căci pereţii n-aveau pic de 
zugrăveală, pe jos nu era decât o simplă pardoseală 
rudimentară, iar tavanul era foarte jos şi boltit, susţinut de 
nişte stâlpi groşi. Nu era nicio fereastră şi nici vreo uşă la 
vedere. Într-un colţ erau nişte scări de lemn care duceau 
undeva sus, însă locul respectiv era în penumbră, deoarece 
lumina generată de flăcările lumânărilor - care se 
transformaseră acum în bucăţi diforme de ceară topită - 
nu ajungea în fiecare cotlon al încăperii. 

După ce studie camera în tăcere câteva minute îşi dădu 
seama că nu era doar o pivniţă. Cineva locuia aici. Lângă 
unul dintre pereţi era un pat de campanie, alături de care 
se afla o cutie veche de lemn ce servea drept noptieră, 
plină până la refuz cu cărţi şi hârtii. De cealaltă parte era o 
masă lungă, în faţa căreia era un scaun rotativ de birou, 
cam şubred şi uşor într-o rână, semn că probabil îşi făcuse 
datoria mai mult decât ar fi fost cazul. Masa era şi ea plină 
de teancuri de cărţi şi vrafuri răvăşite de hârtii, însă exact 
în mijloc, înconjurat de alte lumânări aprinse, trona 
ciudatul dispozitiv pe care Tess îl recunoscu imediat ca 
fiind codificatorul de la muzeu. 

În ciuda luminii şovăielnice a lumânărilor, care nu 
făceau decât să creeze conuri efemere de lumină şi umbră, 
mecanismul avea o strălucire bizară, o aură care-l făcea să 
pară de pe altă lume. Starea lui părea mult mai bună decât 
atunci când îl zărise pentru prima oară în vitrina 
expoziţiei. 

Apropiindu-se de masă îşi zări geanta şi portofelul 
deschis şi-şi aminti de telefonul mobil şi de sunetul lui 
insistent şi din ce în ce mai îndepărtat pe măsură ce-şi 
pierdea cunoştinţa. Işi aduse aminte că reuşise să dea de 
el în geantă şi apăsase parcă şi pe o tastă, reuşind să 
răspundă. Mai făcu un pas ca să-şi ia geanta de pe masă, 
dar auzi un zgomot în apropiere şi se întoarse brusc, cu o 
tresărire de spaimă. Sunetul venise de undeva din capătul 
scărilor, ca şi cum cineva deschisese şi apoi închisese o 
uşă cu un declic sonor, metalic. Auzi apoi zgomot de paşi 
în jos pe scări şi nu trecu mult până când zări nişte 


— 174 — 


picioare coborând grăbite treptele noduroase. Se dovediră 
a fi ale unui bărbat destul de solid şi îmbrăcat într-un 
pardesiu lung. Era Vance, care privea blând către colţul de 
umbră în care se retrăsese ea, zâmbindu-i cald, încât Tess 
începu să se-ntrebe dacă nu cumva totul nu fusese decât 
un vis urât. Veni ceva mai aproape, şi-atunci ea observă c- 
avea în mână o sticlă mare de plastic plină cu apă. 

— Tess... Îmi pare foarte rău... începu el. Dar n-am avut 
încotro. 

Luă dintre cărţile de pe masă un pahar în care turnă 
nişte apă şi i-l întinse. Se scotoci apoi prin buzunare până 
când scoase la iveală o folie cu pastile. 

— Uite nişte analgezice puternice. la una şi bea cât mai 
multă apă. O să-ţi mai ia din durerea de cap... 

Tess privi folia ce părea neatinsă şi recunoscu imediat 
pastilele. 

— E Voltarol, nimic altceva. Hai, ia una, te rog. O să te 
simţi mai bine. 

Păru neîncrezătoare pentru o clipă, după care luă folia şi 
scoase o pastilă pe care o înghiţi cu o gură sănătoasă de 
apă. Îşi umplu iar paharul şi-l bău la fel de lacomă ca şi pe 
primul. Încă ameţită de tot ce i se întâmplase în ultimele 
câteva ore, îşi aţinti privirile asupra lui Vance, încercând 
să-i distingă cât mai bine trăsăturile feţei în lumina difuză. 

— Unde m-ai adus? Ce-i cu camera asta? 

O umbră de tristeţe îi cuprinse chipul dintr-odată, 
făcându-l să pară confuz, încurcat chiar. 

— Cred că pot spune că te-am adus la mine acasă. 

— Acasă? Vrei să spui că tu chiar stai aici? 

Rămase tăcut. Tess nu mai înţelegea nimic. 

— Şi de la mine ce vrei? De ce m-ai adus aici? 

Vance îi întoarse o privire cercetătoare: 

— Tu m-ai căutat pe mine, nu eu. 

— Da, te-am căutat ca să te rog să mă ajuţi într-o 
problemă, nu să mă împuşti şi-apoi să mă răpeşti. 

— Tess, linişteşte-te. N-a fost răpit nimeni. 

— Aşa deci... Atunci presupun că o să-mi dai voie să plec 
când vreau, nu? 


— 175 — 


Vance îşi feri privirea, gânditor, apoi se întoarse din nou 
spre ea: 

— După ce o să auzi ce am să-ţi povestesc, s-ar putea să 
nu mai vrei tu să pleci. 

— Momentan nu-mi doresc nimic altceva decât să plec 
naibii de-aici. 

— Da... Poate că ai dreptate. Părea pierdut, ruşinat 
chiar. Toată povestea asta e mult mai complicată decât 
pare. 

Tess hotări că poate nu era cel mai înţelept lucru să-şi 
dea frâu liber furiei. Ce-i în capul tău? Nu te pune cu el! 
Nu vezi că a luat-o razna? Mai nou se distrează decapitând 
oameni. Ţine-ţi gura! 

Nu ştia cum să-i evite privirea sau ce ar trebui să zică. 
Îşi aruncă privirea spre masa pe care trona codificatorul şi 
observă o deschizătură nu foarte mare în peretele alăturat, 
aproape pătrată şi acoperită cu ceva. Se simţi înviorată 
brusc de-o rază de speranţă, care însă se stinse la fel de 
repede când îşi dădu seama că, dac-ar fi fost într-adevăr 
posibil să iasă pe acolo, el ar fi blocat-o cumva. O fi el 
nebun, dar prost nu e. 

Se uită iar la codificator. Sigur că da, el era cheia 
întregii probleme! Ar fi vrut să ştie mai multe despre 
mecanismul misterios, să-i afle povestea. Încercă să se 
liniştească, după care îşi luă inima în dinţi şi întrebă: 

— A aparţinut templierilor, nu-i aşa? 

— Da. Când mă gândesc de câte ori am fost în biblioteca 
Vaticanului... Şi-n tot acel timp am fost atât de aproape de 
el! Zăcea probabil pe vreun raft prăfuit şi uitat de lume. 
Nici nu cred că şi-au dat seama ce comoară au sub nas. 

— Şi încă mai funcţionează, după atâţia ani? 

— Mă rog, a trebuit să-l curăţ şi să-l ung un pic, dar da, 
funcţionează perfect. Templierii erau meşteri înnăscuţi, 
extrem de meticuloşi. 

Tess întoarse capul şi privi dispozitivul cu mai multă 
atenţie. Observă că în jurul lui pe masă erau tot felul de 
hârtii, ce păreau a fi documente istorice sau pagini 
îngălbenite de vreme din vechi manuscrise. Îşi întoarse 


— 176 — 


privirea către Vance, care o privea la rându-i, cu o 
expresie uşor amuzată, de parcă l-ar fi distrat confuzia 
care probabil i se citea pe faţă în acel moment. 

— De ce faci asta? răbufni ea când nu-i mai suportă 
privirea insistentă. De ce-ţi trebuia aparatul ăsta atât de 
mult? La ce-ţi foloseşte? 

— Povestea a început în Franţa, acum câţiva ani, spuse 
el, uitându-se melancolic la documentele înşirate pe masă, 
în timp ce gândurile i se întorceau probabil în timp. De 
fapt, nu mult după ce le-am pierdut pe Martha şi pe Annie, 
adăugă pe un ton sobru. Tocmai îmi dădusem demisia de la 
universitate şi eram răvăşit, confuz şi... furios. Simţeam 
nevoia să iau o pauză, să mă îndepărtez de tot şi de toate. 
Aşa se face că am ajuns în sudul Franţei, în Languedoc. 
Mai fusesem acolo cu Martha, în excursie, şi nu numai o 
dată. E un loc extraordinar de frumos, chiar şi acum, aşa 
că nu-ţi trebuie prea multă imaginaţie să-ţi închipui cum 
arăta acum câteva secole. E un loc cu o istorie foarte 
bogată şi de-a dreptul fascinantă, deşi în mare parte 
sângeroasă. În fine... Tot învârtindu-mă încoace şi-ncolo 
am auzit o poveste care pur şi simplu mi s-a întipărit în 
memorie şi care datează de-acum câteva sute de ani. E 
vorba despre un tânăr preot care-a fost chemat într-o zi la 
căpătâiul unui bătrân călugăr bolnav, care trăgea să 
moară, ca să-l spovedească şi să-l împărtăşească după 
datina creştină. Se zice că bătrânul ar fi fost unul dintre 
ultimii descendenţi ai cavalerilor templieri. Preotul a 
acceptat să se ducă în casa omului, deşi acesta nu 
aparţinea parohiei pe care el o păstorea, şi nici nu-şi 
exprimase dorinţa de a fi împărtăşit, ba chiar la început 
refuzase categoric să-l primească. S-a lăsat convins în cele 
din urmă, şi legenda spune că atunci când preotul a ieşit 
din casă, era alb ca varul la faţă. Nu numai obrajii îi 
păliseră, ci şi părul i se albise în întregime. Se spune că 
nimeni nu l-a mai văzut zâmbind din acea zi. Şi după alţi 
ani, când i-a venit şi lui sorocul să moară, atunci a vorbit, 
dezvăluindu-şi taina. Se pare că bătrânul templier îi 
povestise pe patul de moarte viaţa lui şi-i arătase nişte 


— 177 — 


hârtii, nişte hârtii foarte importante, al căror conţinut l-a 
şocat atât de tare, încât n-a mai cunoscut odihna după 
aceea. Asta-i toată povestea. Ştiu că nu pare cine ştie ce, 
însă de cum am auzit-o nu mi-am mai putut scoate din 
minte imaginea tânărului monah care încărunţise după 
cele câteva minute petrecute lângă un bătrân muribund. 
Din acea clipă, mi-am propus să aflu cu orice preţ ce-i cu 
manuscrisul respectiv, de ce conţinutul său era atât de 
înfricoşător şi unde-l pot găsi... Ideea asta a devenit 
curând un fel de... 

Un fel de obsesie, îl completă Tess în gând. 

— ... misiune, continuă el. Se opri apoi, cu un zâmbet 
larg în colţul gurii, cu mintea rătăcindu-i prin cine ştie ce 
săli de lectură cu rafturi prăfuite. Nici nu mai ştiu prin 
câte arhive am căutat, prin câte muzee, biserici sau 
mănăstiri m-am preumblat, peste tot prin Franţa. Am ajuns 
chiar şi dincolo de Pirinei, în nordul Spaniei. Făcu o pauză, 
după care întinse mâna şi o aşeză moale pe masă, peste 
foile de lângă codificator. Până-ntr-o zi când în sfârşit am 
dat de-o urmă, într-un vechi castel al templierilor. 

Un castel cu o inscripţie pe bolta de la intrare. Tess se 
simţi dintr-odată mai luminată, ca şi cum începea să vadă 
lucrurile dintr-o altă perspectivă. Îi trecură prin minte 
cuvintele în latină pe care el le rostise la muzeu, apoi se 
gândi la Clive şi la ce-i povestise el despre inscripţia de la 
intrarea Castelului Blanchefort din Languedoc, după care 
se uită iar lung la documentele de pe masă. Se vedea de la 
o poştă că sunt vechi, după marginile îngălbenite, şi Tess 
mai observă că erau scrise de mână. 

— Vrei să spui c-ai găsit acel manuscris? îl întrebă ea 
înfrigurată, surprinsă de emoția ce-o încerca în aşteptarea 
răspunsului, o nimica toată pe lângă euforia şi exaltarea pe 
care probabil le simţise el când dăduse de urma 
preţioaselor documente. Îşi reveni însă la fel de repede, 
străfulgerată de-o revelaţie: 

— Stai puţin! Manuscrisul era codificat! De-asta aveai 
nevoie de codificator! Acum înţeleg! 

Vance dădu aprobator din cap, încuviinţând tacit. 


— 178 — 


— Da. Era îngrozitor de frustrant să ştiu că sunt pe 
urmele unei descoperiri epocale, să am documentele 
necesare care să mă ducă la ea, dar să nu le pot descifra, 
să nu le înţeleg mesajul. Am încercat în toate felurile, dar 
n-a mers nici să iau codurile pe sărite, nici să le înlocuiesc 
între ele. Ştiam că-mi trebuie o soluţie mai inteligentă, aşa 
c-am început să mă documentez. Aşa am aflat despre 
dispozitivele timpurii folosite de templieri pentru încifrări, 
dar n-am reuşit să găsesc nicio maşinărie de genul ăsta. 
Din informaţiile mele, averile le fuseseră confiscate şi 
distruse în 1307. Căutările mele păreau aşadar sortite 
eşecului, când soarta a hotărât să-mi mai acorde o şansă şi 
a adus la New York o parte din comorile Vaticanului, 
obiecte uitate de lume care stătuseră în umbră ani de zile 
sau care nu văzuseră deloc lumina reflectoarelor, printre 
care se afla şi minunăţia asta. 

— Cu ajutorul căreia ai putut să le descifrezi. 

— Floare la ureche. A fost ca şi când mi-aş fi citit ziarul 
de dimineaţă la micul dejun, zise el plimbându-şi mâna 
peste hârtii. 

Tess se uită iar la ele, mustrându-se în sinea ei pentru 
nerăbdarea şi tremurul care o cuprindeau cu cât se gândea 
mai mult la secretele înscrise în paginile acelea roase de 
vreme. Făcu un efort de gândire şi-şi aminti de toate vieţile 
nevinovate curmate fără rost din cauza acestui om care era 
clar că nu mai gândeşte limpede, ba mai mult, putea fi şi 
extrem de periculos. Şi ce dacă marea descoperire despre 
care tot vorbea avea să schimbe destine, ce dacă era cu 
mult mai însemnată decât toate descoperirile ei 
arheologice de până atunci? Nu conta, atât timp cât Tess 
ştia că e pătată de sânge nevinovat, ceea ce ea n-ar fi putut 
uita niciodată. Dar povestea asta avea ceva obscur, ceva 
ascuns undeva în străfundurile ei tenebroase şi nedesluşite 
care o intriga pe Tess, stârnindu-i teama şi curiozitatea în 
acelaşi timp. 

Îşi întoarse privirea către Vance, care părea că visează 
iar cu ochii deschişi, hoinărind cu mintea numai el ştia pe 
unde. 


— 179 — 


— Şi ce speri să găseşti? 

— Ceva care-a fost ţinut departe de ochii lumii mult prea 
mult timp, îi răspunse el mijindu-şi ochii. Ceva care va 
îndrepta lucrurile, le va pune pe făgaşul normal. 

Ceva pentru care merită să omori, ar fi vrut ea să 
adauge, dar se abţinu. Işi aminti atunci de articolul acela 
pe care-l găsise pe internet, care comenta teoriile avansate 
de Vance în legătură cu fondarea Ordinului Templierilor, şi 
anume că fondatorul acestuia fusese catar. Tocmai îl 
auzise mărturisindu-i că a găsit documentele în Languedoc 
- regiunea de unde, conform articolului, Vance pretindea 
că s-ar trage familia lui Hugo de Payens, spre furia şi 
totala descumpănire a istoricului francez. Ar fi vrut să afle 
mai multe despre asta şi tocmai se pregătea să-l mai 
descoasă, când de undeva de sus se auzi o bubuitură, ca şi 
cum o cărămidă s-ar fi prăbuşit pe podeaua pietruită. 

Vance sări în picioare imediat, cu toate simţurile în 
alertă. 

— Să nu te mişti de-aici, îi porunci aspru. 

Ea privi spre tavan încercând să-şi dea seama de unde 
venise zgomotul. 

— Ce-a fost asta? Ce se-ntâmplă? întrebă speriată. 

— Stai aici, insistă el fără să-i dea nicio altă explicaţie. 

Se duse apoi la masă, din spatele căreia scoase taserul 
cu care trăsese în ea, dar în secunda următoare se 
răzgândi, căci îl vâri la loc în ascunzătoare. Scotoci apoi 
printr-un sac din care scoase o altă armă, de data asta un 
pistol obişnuit. Se îndreptă pe urmă cu paşi grăbiţi către 
scări, urcă treptele sprinten, şi Tess îl urmări dispărând 
treptat în conul de umbră, după care auzi pocnitura surdă 
şi declicul metalic al uşii de deasupra, pe care Vance o 
deschisese şi-o încuiase în urma lui. 


35 


De Angelis înjură în gând în momentul în care atinse din 
greşeală cu călcâiul scândura pe jumătate carbonizată 
rezemată de peretele care stătea să se dărâme, declanşând 


— 180 — 


o mică avalanşă de moloz şi cărămidă care se desprinseră 
din zidul în paragină, rostogolindu-se zgomotos la pământ. 
Nu era chiar atât de uşor să te furişezi pe nesimţite prin 
biserica  dărăpănată, care tocmai trecuse printr-un 
incendiu serios, căci la fiecare pas riscai să te loveşti de 
grinzi arse sau să te împiedici de bucăţi de piatră sau 
cărămidă căzute din tavanul surpat, mai ales că înăuntru 
era întuneric beznă. 

La început, când Plunkett îl dusese acolo, îi venise greu 
să creadă că răpitorul o ascunsese pe Tess într-un astfel de 
loc. Însă pe măsură ce tot dădea târcoale, cercetând ce 
mai rămăsese din Biserica Înălţării, îşi dădu seama că era 
de fapt locul ideal pentru cineva care nu voia să atragă 
atenţia sau care urmărea un scop atât de măreț încât era 
dispus să ignore lipsa totală a oricărui confort. Asta nu 
făcea decât să confirme încă o dată ceea ce De Angelis ştia 
deja, şi anume că bărbatul pe care-l căuta cunoştea foarte 
bine valoarea dispozitivului pe care-l luase de la muzeu. 

Intrase în biserică pe o uşă laterală, aceeaşi pe care cu 
aproximativ patruzeci de minute mai devreme Plunkett îl 
urmărise pe Vance ducând-o pe Tess, legată la ochi şi 
clătinându-se ameţită, după ce o scosese de pe bancheta 
din spate a maşinii. Părea mai mult leşinată decât 
conştientă, şi deoarece nu se putea ţine pe picioare 
bărbatul se văzuse nevoit s-o ajute să urce cele câteva 
trepte până la uşă, luând-o de după mijloc în timp ce braţul 
ei inert şi moale i se bălăngănea pe după gât. 

Biserica de pe strada West 114 nu era una foarte mare, 
fiind înghesuită între două rânduri de clădiri, în vreme ce 
faţada dinspre est dădea într-o alee îngustă unde Vance îşi 
parcase maşina, în spatele căreia apăruse acum şi Ford-ul. 
Nu de mult aici izbucnise un incendiu de proporţii, în urma 
căruia lăcaşul fusese în mare parte distrus, însă edilii nu 
păreau să se grăbească să-l reconstruiască, după cum 
arăta şi termometrul simbolic înalt de doi metri plasat în 
dreptul intrării, gradat cu cifre reprezentând sutele de mii 
de dolari de care-ar fi fost nevoie pentru începerea 
proiectului de reabilitare; acum era plin doar pe o treime. 


— 181 — 


Trecând printr-un culoar strâmt, monseniorul ajunse în 
cele din urmă în naos, care era împărţit în două coridoare 
laterale, mărginite de mai multe rânduri de coloane, şi 
partea din mijloc, cea mai largă, unde stranele de 
odinioară zăceau arse sau scorojite, semănând mai 
degrabă cu nişte mormane de lemne de foc. Stucul de pe 
pereţi era şi el aproape complet distrus şi decojit, lăsând 
să se vadă zidul de cărămidă din spate, care nu scăpase 
nici el neatins, fiind fie înnegrit de fum, fie găurit pe 
alocuri. Ceva mai jos de cupola înaltă abia mai puteai 
distinge structura arcadelor ce-mpreunau în curbura lor 
coloanele laterale cu pereţii exteriori ai bisericii, şi care 
acum erau de nerecunoscut, sfărâmate, arse sau 
contorsionate de flăcările nemiloase. Din frumosul vitraliu 
aflat deasupra intrării principale nu mai rămăsese decât o 
gaură căscată în perete, care acum era astupată cu nişte 
scânduri bătute-n cuie. 

Înaintă de-a lungul naosului până-n dreptul uşilor 
altarului, topite şi ele şi deformate de flăcări, urcă treptele 
şi pătrunse înăuntru, unde zări rămăşiţele arse ale unui 
amvon cu baldachin undeva pe partea dreaptă. Biserica 
era cufundată într-o tăcere mormântală, întreruptă doar de 
zgomotele ocazionale ce răzbăteau din stradă prin 
spărtura din tavan. Era convins că bărbatul care-o răpise 
pe Tess se ascundea într-una dintre încăperile din spate, 
aşa că-şi propusese să cerceteze partea asta mai 
îndeaproape, lăsându-l pe Plunkett afară să stea de pază. 
Merse mai departe, trecând peste grămezile de moloz şi 
bolovani şi, odată ajuns în pasajul din spatele altarului, 
scoase din buzunar un amortizor pe care-l înfiletă cu grijă 
pe ţeava pistolului său marca Sig Sauer. 

Acolo avu ghinionul să lovească fără să vrea scândura cu 
piciorul. 

Zgomotul produs răsună prelung pe coridorul întunecat. 
De Angelis rămase nemişcat, ascultând cu urechile ciulite, 
temându-se ca nu cumva să se fi dat de gol. Mijindu-şi 
ochii, zări o uşă în capătul opus, dar înainte s-o apuce într- 
acolo auzi o bufnitură înfundată undeva îndărătul ei, 


— 182 — 


urmată de zgomot de paşi ce păreau că se apropie tot mai 
mult. Imediat De Angelis se trase într-o parte, lipindu-se cu 
faţa de perete, cu mâna în care ţinea pistolul ridicată, 
pentru orice eventualitate. Paşii se auzeau din ce în ce mai 
aproape, şi odată ajunşi în dreptul uşii, se opriră şi De 
Angelis auzi declicul clanţei, însă în loc să se deschidă în 
afară, către el, uşa se deschise în sens opus, astfel încât nu 
putu desluşi mai nimic, el fiind acum cel expus, surprins în 
conul de lumină. 

Era prea periculos şi prea târziu ca să mai fugă, ceea ce 
oricum nu-i stătea în fire, aşa că se năpusti cu capul 
înainte înspre uşa întredeschisă fără să ştie ce-l aşteaptă în 
întunericul de dincolo. 


Cu mâna încleştată pe armă, Vance îl privea din prag pe 
bărbatul care-i descoperise ascunzătoarea. Nu ştia cine e, 
însă i se păru că distinge la gâtul lui gulerul alb purtat de 
obicei de preoţi, ceea ce-l puse pe gânduri. 

Însă până să se hotărască ce-i de făcut, necunoscutul 
pornise către el şi-nainte s-apuce să apese pe trăgaci, 
clericul tăbări pe el şi-l puse la podea, moment în care 
arma îi alunecă din mână. Coridorul era îngust şi jos, aşa 
că Vance reuşi pentru câteva clipe să se ridice în picioare 
sprijinindu-se de perete, însă atacatorul era mult mai 
puternic şi-l trânti din nou, imobilizându-l. Adunându-şi 
forţele, Vance ripostă lovindu-l cu genunchiul, mulţumit la 
auzul geamătului de durere pe care reuşise să-l smulgă şi 
al zgomotului sonor al unei arme care se rostogolea pe 
podea. Aşadar nici el nu mai era acum înarmat, dar asta 
nu-l făcu să piardă timpul, căci în mai puţin de o secundă îi 
simţi pumnul înfigându-i-se în tâmplă. 

Îl cuprinse o durere intensă, dar nu-şi pierdu cunoştinţa. 
Din contră, în loc să-l ameţească, lovitura îl înfurie şi mai 
tare. Era a doua oară în ziua respectivă când îşi vedea 
planul ameninţat, mai întâi din cauza lui Tess şi acum de 
omul ăsta. Lovi din nou cu genunchiul, apoi cu pumnul şi, 
prinzând curaj, dădu drumul unei avalanşe de pumni, fără 
să mai ţină cont unde şi dacă nimereşte. 


— 183 — 


Lovea ca un apucat, într-un acces de furie necontrolată, 
motivată doar de obsesia lui că nimeni şi nimic nu trebuie 
să-l deturneze de la scopul măreț care îl aştepta. 

Clericul se pricepea de minune să pareze loviturile şi se 
ferea cu abilitate, retrăgându-se până când se împiedică de 
nişte scânduri pe care nu le observase. Profitând de 
ocazie, Vance îl lovi puternic cu piciorul în genunchi, după 
care se-ntinse iute după armă, pe care o îndreptă către el 
şi apăsă pe trăgaci. Străinul îşi reveni însă repede, 
rostogolindu-se sprinten într-o parte ca să se ferească din 
calea gloanţelor. După numai câteva clipe se auzi un țipăt 
şi Vance se gândi că poate l-a nimerit, dar nu era sigur, 
căci îl zări retrăgându-se către ieşire, clătinându-se. 

Rămase pe gânduri preţ de câteva secunde. Să se ducă 
după el, să vadă cine e şi ce vrea, şi pe urmă să-l omoare? 
Fu întrerupt însă de un zgomot ce venea tocmai din 
celălalt capăt al bisericii. Deci omul nu era singur... 

Hotări că-i mai bine să se facă nevăzut, aşa că se 
întoarse şi se grăbi spre trapa care-i ascundea căminul 
subteran. 


36 


Tess auzi un foc de armă puternic, urmat la foarte scurt 
timp de un strigăt de furie. Cineva fusese rănit. Auzi apoi 
zgomot de paşi apropiindu-se de trapa din dreptul scărilor, 
dar nu-şi putu da seama dacă erau ai lui Vance sau ai 
altcuiva, însă nici n-avea de gând să stea cu mâinile-n sân 
şi să aştepte. 

Din două mişcări ajunse în celălalt colţ al camerei, lângă 
masă, de pe care-şi luă repede geanta şi scoase mobilul. 
Când îl deschise, ecranul se lumină dintr-odată ca o 
lanternă, dându-i însă de ştire că nu avea semnal. Până la 
urmă nici nu mai conta, căci oricum nu ştia numărul 
Biroului pe de rost, şi chiar dac-ar fi putut suna la 911, ştia 
că n-ar fi avut destul timp să le explice ce i se întâmplase. 
Şi habar n-avea unde se află. 

Ce să spună? Ajutaţi-mă, vă rog, mă ţine prizonieră într- 


— 184 — 


o pivniţă, undeva în oraş! Cel puţin aşa cred... Da, foarte 
convingător! 

Încă ameţită, simţindu-şi bătăile sacadate ale inimii 
până-n tâmple, începu să dea roată încăperii cu privirea, în 
căutarea unei căi de scăpare. Dintr-odată îşi aduse aminte 
de gaura dreptunghiulară pe care-o zărise în peretele de 
lângă masă ceva mai devreme. Se duse repede într-acolo, 
dând la o parte vraful de hârtii, după care se sui cu chiu cu 
vai pe masă şi-ncepu să tragă de scândurile care blocau 
spărtura, încercând să le dea la o parte. Dar nu reuşi nici 
măcar să le urnească. Oricât le-ar fi lovit şi-ar fi tras de 
ele, scândurile se-ncăpăţânau să rămână nemişcate. Auzi 
atunci sunetul metalic al trapei deschizându-se şi văzu 
aceleaşi picioare coborând treptele de lemn. Vance se 
întorsese. 

Uitându-se prin camera întunecoasă, privirile îi căzură 
dintr-odată pe taserul pe care Vance îl abandonase înainte 
să iasă şi care se afla pe colţul mesei, foarte aproape de 
ea, ascuns după un teanc de cărţi. Fără să stea pe gânduri 
îl înşfăcă şi-l îndreptă către el, neputându-şi controla 
tremurul spasmodic al mâinilor nici atunci când el cobori 
scările şi se întoarse către ea, ieşind din conul de umbră şi 
fixând-o calm cu privirea. 

— Nu te apropia! îi strigă isterică. 

— Tess, te rog, linişteşte-te, ripostă el încordat, 
încercând s-o calmeze. Trebuie neapărat să plecăm de-aici. 

— Noi? Împreună adică? Ce tot spui acolo? Nu te 
apropia! 

— Tess, lasă arma, insistă el, înaintând către ea. 

Văzând că n-o ascultă, Tess intră în panică şi apăsă 
instinctiv pe trăgaci, dar nu se-ntâmplă nimic. Vance era 
acum la mai puţin de trei metri distanţă şi continua să se 
apropie. Tess întoarse pistolul către ea, studiindu-l 
enervată, încercând să-nţeleagă de ce naiba nu merge. 
Vance se apropia grăbit, cu mişcări din ce în ce mai 
rapide, timp în care ea tot întorcea taserul de pe-o parte 
pe alta, încercând să afle care-i hiba. Brusc, zări siguranţa 
minusculă şi trase de ea cât ai clipi, moment în care un led 


— 185 — 


roşu începu să pâlpâie undeva deasupra patului îngust. 
Ridică arma din nou spre el, observând că fără să vrea îi 
activase şi sistemul de ochire cu laser, un punct roşu 
plimbându-se acum pe pieptul lui Vance, când la dreapta, 
când la stânga, trădându-i nervozitatea. 

Ajunsese acum foarte aproape de Tess, care, cu pulsul 
accelerat, închise ochii şi apăsă cu toată puterea pe 
trăgaci, a cărui textură cauciucată şi oarecum flexibilă o 
nedumeri întrucâtva, căci îşi închipuise dintotdeauna că 
trăgaciul unei arme trebuie să fie tare, făcut din oţel 
rezistent şi rece. Taserul parcă prinse viaţă-n mâna ei, 
vibrând uşor, şi Tess nu-şi putu stăpâni un strigăt ascuţit 
în clipa în care cele două bolduri metalice, îmbrăcate în 
carcasele lor de oţel inoxidabil, ţâşniră cu un zgomot din 
ţeava boantă, trăgând după ele nişte firicele subţiri, 
aproape invizibile. 

Primul îl lovise pe Vance în piept, în timp ce al doileai 
se înfipse în coapsa stângă. Timp de cinci secunde corpul îi 
fu zguduit de cinci mii de volţi, afectându-i sistemul nervos 
central şi declanşând contracţii musculare involuntare. 
Tresărea spasmodic şi se zvârcolea arcuindu-se de la 
mijloc, în vreme ce electricitatea i se răspândea prin trup, 
până când la un moment dat i se înmuiară genunchii şi se 
prăbuşi moale la pământ, cu faţa contorsionată de durere. 

La început Tess nu ştiuse ce-i cu discurile miniaturale 
care ţâşniseră din cartuş în momentul în care apăsase pe 
trăgaci, însă gemetele lui Vance, care zăcea acum la podea 
zvârcolindu-se de durere, îi aduseră imediat aminte de 
situaţia precară în care se afla. Se gândi c-ar putea să 
scape pe scări, însă asta însemna că trebuia să treacă 
peste el, ceea ce n-o prea încânta. Mai mult, nu ştia sigur 
ce se petrecuse acolo, afară, şi pe cine împuşcase Vance, şi 
adevărul era că-i era frică să se aventureze de una singură 
ca să afle, aşa că se-ntoarse la deschizătura din perete, 
lovind scândurile şi trăgând de ele cu toată forţa până 
când reuşi să mişte una. Se agăţă de ea şi reuşi s-o smulgă, 
după care le slăbi şi pe celelalte cu ajutorul «i, 
îndepărtându-le de perete atât cât să poată privi înăuntru. 


— 186 — 


Şi ceea ce zări nu era altceva decât un tunel. Un tunel 
întunecos şi strâmt. 

Fără altă cale de scăpare, depărtă mai mult scândurile şi 
se strecură după ele, aruncându-i o ultimă privire lui 
Vance, care zăcea încă pe jos, cu corpul chircit de durere. 
Zări atunci pe masa din faţa ei codificatorul, hârtiile şi 
manuscrisele, toate la îndemână. Nu trebuia decât să 
întindă mâna şi să le ia, tentatia fiind extrem de mare, căci 
ele o invitau parcă să le salveze. 

Mirată de propria-i reacţie, Tess se întoarse şi adună 
repede vraful de hârtii şi documente, înfundându-le în 
geantă. Dar în acel moment observă pe jos ceva care-i 
atrase atenţia: portofelul ei, care zăcea printre hârţoagele 
pe care le aruncase de pe masă ceva mai devreme. Făcu 
un pas înainte ca să-l ridice, când cu colţul ochiului îl zări 
pe Vance mişcându-se. Ezită o fracțiune de secundă, după 
care îşi spuse că riscase deja destul şi că, dacă voia să 
scape, trebuia să plece imediat. Se întoarse aşadar către 
deschizătura căscată în zid şi se avântă în tunelul 
întunecat. 


Înainta pe vine, cu capul plecat, aproape între genunchi, 
ca să nu se lovească de tavanul jos. După ce parcurse vreo 
treizeci de metri, observă cu uşurare că tunelul se lărgea 
brusc. Avu atunci senzaţia deloc liniştitoare că se afla într- 
o veche catacombă mexicană pe care o vizitase în Mexic pe 
vremea studenţiei, doar că aici aerul era mai închis şi era 
mai multă umezeală. Curând descoperi şi de ce, căci zări 
un pârâiaş a cărui apă neagră se prelingea leneşă peste 
pietrele lucioase. Tess merse mai departe de-a lungul apei, 
alunecând din când în când. La un moment dat apa rece ca 
gheaţa îi trecu peste vârful pantofilor, însă Tess nu se opri 
decât atunci când ajunse în dreptul unei mici cascade, 
unde pârâiaşul negru se revărsa cu viteză într-un alt tunel, 
mult mai mare şi aflat cam la doi metri mai jos. 

I se păru că aude ceva în spate şi se opri să asculte cu 
atenţie. Să fi fost doar zgomotul apei sau chiar era cineva 
în urma ei? Peste câteva secunde însă un strigăt sfâşietor 


— 187 — 


răzbătu în întuneric până la ea. 

— Tess! 

Era vocea lui Vance, care după câte se părea îşi revenise 
şi se luase după ea. 

Trăgând aer în piept, Tess îşi dădu drumul peste 
bordura stâncoasă, rămânând suspendată, cu mâinile 
întinse la maximum, în timp ce dintr-o parte apa îi 
pătrundea prin mâneca bluzei, udând-o până la piele. Işi 
întinse picioarele cât putu mai mult, până când simţi ceva 
tare cu degetele încordate, încredinţându-se astfel că 
poate să-şi dea drumul. Din nou în picioare, se întoarse 
încet, observând că aici pârâul era mult mai lat şi mai 
adânc, la suprafaţa lui plutind un fel de mâzgă amestecată 
cu noroi care emana un miros pestilenţial. Tess realiză că 
nimerise într-un canal de scurgere. Încercă un timp să se 
ţină cât mai pe margine, însă la un moment dat renunţă, 
căci traseul făcea o cotitură bruscă, iar marginea era din 
ce în ce mai îngustă şi extrem de alunecoasă. Astfel, 
încercând pe cât posibil să nu se gândească la mizeria urât 
mirositoare şi la proveniența ei, o luă pe mijloc, 
afundându-se în apă până la genunchi. 

Observă cu coada ochiului o mişcare undeva în spatele 
ei, destul de departe. Întorcându-şi capul zări mici pete de 
lumină roşiatică lucind slab în întuneric, mişcându-se 
încoace şi-ncolo, după care auzi ceva mai aproape un 
zgomot ascuţit, ca un chiţăit scurt. 

Erau nişte şobolani care probabil se speriaseră şi 
ieşiseră din vizuinile lor, alergând acum dezorientaţi pe 
margine. 

— Tess! tună din nou vocea lui Vance, răsunând de-a 
lungul tunelului şi lovindu-se de pereţii groşi şi umezi, 
întorcându-se în mii de ecouri la fel de asurzitoare. 

Privi înainte şi i se păru că la cinci-şase metri în faţă 
parcă nu mai era chiar aşa de întuneric. Îşi continuă 
aşadar drumul anevoie, înaintând cât putea de repede prin 
mâzga lipicioasă şi-ncercând să nu-şi piardă echilibrul şi să 
cadă în apa aceea infectă. Când ajunse în sfârşit la locul cu 
pricina constată că lumina venea de undeva de sus, de la 


— 188 — 


un grilaj de canalizare din stradă. Era atât de aproape, 
încât putea auzi zgomotul străzii şi vocile oamenilor de 
deasupra, şi când se trase mai spre margine putu chiar să-i 
vadă trecând încoace şi-ncolo, la mai puţin de şase metri 
deasupra capului ei. 

Plină de speranţă, încercă să strige după ajutor: 

— Ajutor! Ajutaţi-mă, vă rog! Sunt aici, jos! Ajutor! 

Însă nu-i răspunse nimeni. Ori era prea departe ca s-o 
audă, ori o auzeau, dar n-o băgau în seamă. Normal ca nu 
te bagă nimeni în seamă. Ce-ai fi vrut? Doar suntem în 
New York! Aici toată lumea e nebună şi nimeni n-o să ia în 
serios nişte ţipete isterizate ce vin dinspre rețeaua de 
canalizare! 

De-abia atunci realiză că ţipetele răsunau în faţa şi în 
spatele ei în canal, aşa că tăcu şi rămase locului, ascultând 
cu atenţie. Auzi ceva nedesluşit undeva nu foarte departe, 
nişte sunete ce semănau cu paşii cuiva lipăind grăbit prin 
apă, urmate apoi de un zgomot mai pregnant, ca şi cum 
acel cineva s-ar fi afundat mai tare în apă şi acum stropea 
de-a binelea înaintând cu rapiditate. 

Nici prin gând nu-i trecea să rămână acolo şi să-l 
aştepte, aşa că o luă din nou la picior, fără să se mai 
sinchisească de apa rece sau de mizeria din ea, şi nu după 
mult timp ajunse la o bifurcaţie. Unul dintre pasajele în 
faţa cărora se găsea acum era ceva mai larg, însă era mult 
mai întunecos şi părea mult mai umed. Se putea ascunde 
oare acolo? Poate că da, îşi zise ea. O apucă aşadar pe 
tunelul cel larg, însă după numai cinci metri îşi dădu 
seama că făcuse o greşeală, căci în faţa ei se ridica un 
perete masiv de cărămidă. 

Dăduse peste o fundătură. 


37 


După ce o adusese pe Tess în cripta lui secretă, Vance 
plănuise să se folosească de sistemul de tuneluri ca să 
iasă, luând cu el, bineînţeles, şi codificatorul şi 
manuscrisul pe care n-apucase să-l descifreze decât 


— 189 — 


parţial. Dar acum nu mai rămăsese decât cu bizarul 
dispozitiv, pe care-l strângea crispat în braţe alergând 
disperat pe urmele lui Tess, care-i luase toate 
documentele. Simţi cum îl cuprinde o furie oarbă, de 
nesuportat, şi-i strigă numele din toţi rărunchii, dar nu 
auzi decât ecoul multiplicat al propriei voci, distorsionat de 
pereţii umezi şi strâmţi. 

N-avea nimic personal cu Tess Chaykin. Dimpotrivă, îşi 
adusese aminte de vremurile de odinioară când chiar o 
plăcuse, atunci când încă mai putea să relaţioneze cu 
oamenii, şi-n mod normal n-ar fi avut de ce s-o 
dispreţuiască acum. La un moment dat se gândise chiar să- 
i propună să i se alăture în... cruciada pe care o începuse. 

Insă acum femeia asta îi furase hârtiile, preţioasele lui 
documentele, fără de care nu-şi mai putea continua munca, 
şi asta-l scotea din minţi. 

Apucând codificatorul mai bine, îşi continuă urmărirea. 
Se temea că, dacă n-o ajunge din urmă la timp, Tess ar 
putea găsi una dintre cele câteva deschizături în perete 
prin care se putea ieşi din întortocheatul labirint, şi nu 
putea permite una ca asta. 

Simţi iar valul cald de furie punându-i sângele în 
mişcare, însă încercă să-l domolească. Trebuia să fie foarte 
precaut, şi pentru asta era nevoie de răbdare şi chibzuinţă. 

Mai ales acum. Mai ales aici. 


Tess făcu cale-ntoarsă, îndepărtându-se de fundătura 
peste care dăduse în canalul larg, cu intenţia să ajungă iar 
la bifurcaţie, când zări deodată o uşiţă de fier încastrată în 
peretele lateral. Se repezi către mânerul ruginit, trăgând 
de el cu putere. Uşa nu era încuiată, însă mânerul părea 
înţepenit. Opintindu-se în el cu o mişcare hotărâtă, în care 
îşi adună toată forţa pe care-o mai avea, reuşi în cele din 
urmă să-l deblocheze, deschizând uşa greoaie către ceea 
ce păreau a fi nişte scări ce duceau undeva în jos. Nu-i 
surâdea deloc ideea de a se afunda şi mai mult în 
întunericul subteran al canalelor, dar nu avea de ales. 

Incet, pipăind mai întâi cu mâinile traversele subţiri şi 


— 190 — 


şubrede, ca să se asigure că o pot susţine, începu să 
coboare treaptă cu treaptă până când ajunse într-un alt 
tunel. 

Doamne, Dumnezeule, dar câte tuneluri or fi pe-aici? se 
întrebă cu inima strânsă. Ăsta măcar era mai larg decât 
celălalt, şi - cel mai important - era uscat, cel puţin în 
partea asta. Nu ştia ce fel de tunel era, dar în orice caz nu 
era unul de canalizare. 

Nu ştia încotro s-o apuce, aşa că o luă la întâmplare la 
stânga, zărind o licărire de lumină undeva în faţă. Era o 
lumină gălbuie, difuză, care se mişca dintr-o parte într- 
alta. Alte lumânări? O  străfulgeră atunci un gând, 
îngheţându-i sângele. 

Merse totuşi înainte cu paşi înceţi, şovăitori. 

La un moment dat lumina se stinse, şi Tess rămase 
locului ca împietrită, cuprinsă de spaimă. Imediat însă îşi 
dădu seama că de fapt nu se stinsese, ci că pur şi simplu 
cineva se aşezase în dreptul ei. 

Ciuli urechile şi auzi aceleaşi zgomote înfundate în urma 
ei, ajungând astfel la concluzia că persoana care se afla 
acum în faţă nu putea fi Vance. Sau mai ştii? Poate că el 
cunoştea tunelurile astea mult mai bine decât oricine 
altcineva. Chiar el îi spusese că locuia în catacombele 
astea de ceva timp. Îşi luă totuşi inima-n dinţi şi merse mai 
departe, zărind acum nu una, ci două siluete neclare 
undeva, la câţiva metri în faţă. Niciunul dintre cei doi nu 
semăna cu Vance, însă chiar şi aşa, fără să poată spune 
dacă erau bărbaţi sau femei, cei doi nu prezentau 
încredere, având în vedere locul în care se aflau. 

— Hei, drăguță, ce cauţi aici? Te-ai rătăcit? îi strigă unul 
dintre ei cu o voce răguşită. 

Instantaneu, Tess se gândi că n-ar fi bine să pară 
temătoare şi lipsită de apărare, aşa că grăbi pasul, 
orbecăind către ei în semiîntunericul înşelător. 

— Se pare că azi e ziua ta norocoasă, omule! zise celălalt 
bărbat cu o voce piţigăiată. 

Nu păreau să aibă cele mai bune intenţii, dar Tess nu se 
opri. Dintr-odată auzi o bubuitură undeva în spate şi 


— 191 — 


tresări fără să vrea, apropiindu-se din ce în ce mai tare de 
cei doi indivizi ale căror feţe erau încă învăluite de 
întuneric. Ceva mai în faţă zări câteva lumânări aprinse, la 
lumina cărora putu distinge nişte cutii de carton în 
dezordine, printre care se vedeau bucăţi de covor făcute 
sul şi grămezi de zdrenţe. 

Mintea ei lucra cu febrilitate. 

— Vedeţi că vin copoii, sunt pe urmele mele, zise ea 
răstit când ajunse în dreptul lor. 

— Ce dracu' mai vor? mârâi unul din ei printre dinţi. 

Fără să-i răspundă, Tess îşi văzu de drum, încercând să 
treacă mai departe, când unul o prinse de haină. 

— Ei, haide, păpuşă... 

Tess se trase aproape instinctiv, încleştându-şi pumnul 
şi lovindu-l pe individ undeva mai sus de ureche. Acesta 
icni de durere, dându-se câţiva paşi înapoi. Nu se 
aşteptase la o asemenea reacţie. Cel cu vocea piţigăiată 
tocmai se pregătea să-şi încerce şi el norocul, dar se opri 
brusc, bătând în retragere, speriat probabil de căutătura 
încruntată a lui Tess şi de săgețile din ochii ei, care 
străluceau în lumina difuză. 

Privind tot înainte, Tess grăbi pasul, încercând să se 
distanţeze cât mai mult de cei doi neisprăviţi. La un 
moment dat se trezi alergând cu sufletul la gură, simțind 
că mai are puţin şi se prăbuşeşte extenuată, în timp ce 
întunecimea catacombelor nesfârşite părea că se strânge 
tot mai mult în jurul ei, sufocând-o. 

Ajunse în dreptul unei alte bifurcaţii, neştiind încotro s-o 
apuce. De data asta însă se pare că făcu alegerea potrivită, 
căci după numai câţiva metri zări o altă deschizătură în 
perete, un grilaj de fier care se deschise uşor când îl 
împinse, şi care dădea către alte trepte ce coborau în 
spirală. Era disperată. Trebuia să urce, nu să tot coboare, 
dar cu Vance pe urmele ei nu prea avea încotro, aşa că se 
hotărî să rişte încă o dată, în speranţa că-i va pierde urma. 

La capătul scărilor o aştepta un tunel şi mai mare, şi 
acesta uscat, cu pereţii laterali drepţi. Aici era mult mai 
întuneric, aşa că se văzu nevoită să înainteze încet, pipăind 


— 192 — 


peretele cu mâna înainte de a face următorul pas. Reuşise 
să scape de Vance, căci nu-i mai auzea nici paşii, nici 
strigătele în spate. Răsuflă uşurată. Minunat! Şi-acum ce 
urmează? Stătu un minut în întuneric, debusolată - un 
minut care însă ei i se păru o veşnicie - când auzi deodată 
un sunet prelung nu foarte departe în spate, ce aducea mai 
degrabă cu un şuierat decât cu fâşâitul şobolanilor sau cu 
paşii grăbiţi ai unui urmăritor. Brusc, avu o străfulgerare. 
La naiba, sunt la metrou! 

Zări atunci luminiţa pală ce se-nvârtea pe peretele 
alăturat, pe măsură ce trenul se apropia scârţâind pe 
şinele metalice, care dintr-odată licăriră iluminate pe 
fundalul pietrişului negru. Tess o luă atunci la fugă 
disperată, cu ochii aţintiţi mereu la şina electrică, 
încercând din răsputeri să se ţină cât mai departe de ea. 
Trenul se apropia vertiginos, cu bine cunoscutu-i scrâşnet 
metalic şi şuier sacadat ce făcea pereţii să vibreze. 
Aproape că ajunsese în dreptul ei când, în lumina orbitoare 
a farurilor, Tess zări o nişă în perete. Se-nghesui în ea 
rapid. Dac-ar fi întârziat numai o secundă, trenul ar fi 
spulberat-o cu siguranţă, la viteza cu care trecea pe lângă 
ea ca o săgeată aprinsă. Chircită în nişa strâmtă şi 
curbată, tremurând din toate încheieturile şi cu inima gata 
să-i spargă pieptul, Tess îşi duse mâinile la ochi şi-i închise 
instinctiv, aşteptând ca dâra luminoasă să se stingă, să 
dispară în întunericul de unde venise. Simţea un curent 
puternic de aer cald şi îmbâcsit, în timp ce praful ridicat i 
se lipea de trupul transpirat. li pătrundea prin toţi porii şi 
îi simţea în gură gustul mâlos şi amărui. Incercă să se 
împingă şi mai mult în crăpătura îngustă, lipindu-se cu 
îndârjire de peretele rece. Şuieratul era pur şi simplu 
asurzitor, copleşindu-i toate celelalte simţuri. Nu îndrăzni 
să deschidă ochii decât atunci când zgomotul păru că se 
îndepărtează, şi semiobscuritatea care-o întâmpină o 
încredinţă că în sfârşit pericolul trecuse. Exact atunci auzi 
un scrâşnet prelung şi sonor care-i zgârie timpanele, şi 
Tess avu o altă străfulgerare. Era zgomotul frânelor ce 
muşcau din şinele electrice, scoțând scântei la atingerea 


— 193 — 


fierbinte. Îşi simţea tâmplele palpitându-i în ritmul bătăilor 
inimii şi un sentiment de uşurare o făcu să se relaxeze 
dintr-odată, ca şi cum i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. 

Bineînţeles! O staţie de metrou! 

Adunându-şi puţinul de energie care-i mai rămăsese, o 
porni mai mult împleticindu-se în direcţia de unde auzise 
pârâitul ascuţit al roţilor, care acum se puseseră din nou în 
mişcare. Curând ieşi la lumină, orbită de strălucirea 
artificială a neoanelor şi cu chiu, cu vai, reuşi în cele din 
urmă să urce pe peron. Călătorii care tocmai coborâseră 
din vagoane dispăruseră deja care încotro şi-i zări pe 
câţiva urcând scările către ieşire, fără însă ca ei s-apuce s- 
o vadă sau fără s-o bage în seamă, în cazul în care într- 
adevăr o observaseră. 

Preţ de câteva momente, Tess rămase nemişcată pe 
marginea peronului pustiu şi cufundat în tăcere, stând pe 
vine şi sprijinindu-se în mâini. Inima îi bătea la fel de tare, 
era obosită şi încă nu-şi revenise după sperietura cu 
trenul. Într-un târziu se ridică sfârşită, tremurând încă din 
toate încheieturile. Era udă leoarcă şi murdară din cap 
până-n picioare, dar nu-i mai păsa. Se târi către scări, pe 
urmele celorlalţi călători, simțind cu fiecare treaptă ce-o 
ducea înapoi spre civilizaţie că picioarele sunt gata să i se 
taie. 


38 


Învelită într-o pătură groasă şi ţinând cu amândouă 
mâinile o ceaşcă mare cu cafea fierbinte, Tess zăcea încă 
tremurând în scaunul din dreapta al maşinii lui Reilly, care 
era parcată vizavi de intrarea de metrou de pe strada 103. 
Din cauza hainelor ude îi era foarte frig, şi de la mijloc în 
jos nici măcar nu-şi mai simţea trupul, atât era de 
îngheţată. Nu că în rest s-ar fi simţit mai bine. 

Reilly se oferise s-o ducă la spital sau acasă, dar Tess îl 
asigurase că nu e rănită şi-l rugase s-o lase să-i 
povestească totul cât mai repede. 

Privind prin geamul fumuriu echipele de poliţişti care 


— 194 — 


încercuiseră intrarea şi coborau ordonat către staţie, 
începu să-i povestească despre întâlnirea cu Vance. li 
spuse mai întâi despre Clive, cum o sfătuise el să-l consulte 
pe profesorul Williams, pe urmă despre cum îl cunoscuse 
pe Vance, cu mulţi ani în urmă, în Turcia, ajungând în cele 
din urmă la cele întâmplate în cimitir, unde se dusese să-l 
caute în speranţa c-o va ajuta să găsească răspunsuri la 
întrebările legate de jaful de la muzeu. li relată apoi pe 
scurt ce-i povestise Vance la mormântul soţiei şi fiicei sale, 
despre ce li se întâmplase şi despre faptul că profesorul îl 
considera vinovat pe preotul paroh, neuitând să adauge că 
Vance îi mărturisise atunci că intenţionează să „îndrepte 
lucrurile”, fapt ce păru să-l intereseze foarte mult pe 
Reilly. Se arătă imediat intrigat şi curios să afle mai multe, 
aşa că Tess continuă cu povestea bătrânului templier şi a 
călugărului care încărunţise după ce-i oferise ultima 
împărtăşanie, exact aşa cum o auzise de la Vance, 
spunându-i apoi despre neplăcuta întorsătură pe care o 
luaseră lucrurile după aceea, şi anume cum o imobilizase 
cu taserul, cum se trezise prizonieră în pivniţa lui sordidă, 
cum Vance împuşcase apoi pe cineva care se pare că îi 
descoperise ascunzătoarea şi cum reuşise ea în cele din 
urmă să scape din buncărul umed şi-ntunecos. 

Pe măsură ce povestea revăzu cu ochii minţii tunelurile 
îngrozitoare,  închipuindu-şi-le acum pline de forfota 
echipajelor de poliţie care începuseră deja căutările, 
mişunând prin labirintul subteran în căutarea lui Vance, 
care probabil că dispăruse de mult în vreo văgăună. Fu 
străbătută deodată de un fior rece ca gheaţa la amintirea 
canalelor umede şi reci, cu mâzga şi mirosul lor infect. 
Pentru nimic în lume n-ar fi vrut să mai treacă prin aşa 
ceva şi spera din toată inima că nu va fi nevoie să se 
întoarcă acolo. Nu mai fusese niciodată aşa de speriată, cel 
puţin de la incidentul de la muzeu, de la care nu trecuse 
nici măcar o săptămână. Parcă era un făcut. Nu înţelegea 
de ce tocmai ea trebuia să le ia pe toate la rând. 

Când în sfârşit termină ce avea de povestit şi se întoarse 
către Reilly, acesta clătina din cap. 


— 195 — 


— Ce-i? îl întrebă ea nedumerită. 

În loc să-i răspundă, el o privi mai departe la fel de 
tăcut. 

— De ce te uiţi aşa la mine? insistă ea. 

— Mă uit fiindcă mi se pare c-ai înnebunit de tot. 

— Poftim? De ce? se înfurie ea văzându-i reacţia. 

— Zău aşa, Tess! Ce-a fost în capul tău când te-ai apucat 
să faci cercetări de una singură, să cauţi dovezi şi indicii 
fără să ceri ajutorul nimănui? La urma urmei, nici n-ar fi 
trebuit să te bagi. Nu e de competenţa ta şi gata. E treaba 
mea să alerg după suspecti. 

— Ce, ţi-e teamă c-o să vă pătez reputaţia? Asta e? 
ripostă ea zâmbind. Hai, recunoaşte că de-asta ţi-e teamă! 

Însă lui Reilly nu-i ardea de glume. 

— Tess, eu vorbesc foarte serios. Puteai să păţeşti cine 
ştie ce. Putea să te rănească, sau, Doamne fereşte, chiar să 
te omoare. Tu chiar nu înţelegi? Sunt oameni care au murit 
din cauza asta, fără să aibă niciun fel de vină. E clar că nu- 
i de glumit cu omul ăsta. 

Tess se încruntă. 

— De parcă eu ştiam că-i nebun! se apără ea supărată. 
Eu m-am dus să-l caut crezând că e un simplu profesor de 
istorie, şi ideea mea era să avem o discuţie amabilă 
undeva, la o cafea. Nu mă aşteptam să mă-ntâmpine cu 
pistolul ăla al lui, cu... Se opri, căci nu-şi putea aduce 
aminte cum se numea. 

— Cu taserul. 

— Mă rog, cu taserul, reluă ea. De unde era să bănuiesc 
c-o să mă electrocuteze şi pe urmă o să mă bage în maşină 
şi o să mă închidă în pivniţa aia plină de şobolani şi 
conducte de canalizare? Doar e profesor de istorie, 
profesor universitar! Se presupune că genul ăsta de 
oameni sunt amabili şi manieraţi, şi că meditează în linişte 
fumând trabuc, nu... 

— Nebuni de legat? termină Reilly fraza în locul ei. 

Tess nu răspunse, însă îşi întoarse privirea către geam, 
încruntată. Nici acum, după toate cele întâmplate, 
termenul de „nebun” sau „psihopat” nu i se părea cel mai 


— 196 — 


potrivit pentru a-l descrie pe Vance. 

— Nu ştiu sigur dacă şi-a pierdut minţile de tot, însă nici 
sănătos la cap nu e, asta-i clar. 

Zicând acestea o cuprinse dintr-odată un fel de 
compasiune pentru profesorul Williams, sentiment pe care 
chiar nu se aşteptase să-l aibă faţă de el după toate cele 
întâmplate. 

Confuză, se trezi apoi spunând aproape fără să-şi dea 
seama: 

— Are nevoie de ajutor. 

Reilly o fixă cu privirea, rămânând tăcut câteva 
momente. 

— În ordine. Va trebui să dai o declaraţie completă mai 
încolo, după ce-ţi mai revii, însă deocamdată vreau să fiu 
sigur că descoperim unde te-a dus. Nu-ţi aminteşti nimic 
legat de pivniţa aia, cam pe unde era? 

— Nu, ţi-am mai spus. Când mi-am revenit eram deja în 
maşină, dar mă legase la ochi, aşa că n-am văzut nimic, iar 
când am scăpat... nici nu mai ştiu pe unde-am apucat-o. 
Am luat-o la întâmplare prin labirintul de tuneluri 
întunecoase şi am bâjbâit până când am ajuns în staţia de 
metrou. Dar cât de departe poate fi, totuşi? Doar am mers 
pe jos până la staţie. 

— Dac-ar fi să apreciezi distanţa, cam câte străzi crezi c- 
ai mers, măcar cu aproximaţie? 

— Păi ştiu şi eu?... Vreo cinci... 

— Bine. Atunci o să ne uităm pe hartă să vedem dacă 
găsim temniţa asta, zise Reilly încrezător, pregătindu-se să 
iasă din maşină, când Tess îl prinse de mână şi-l opri. 

— Ar mai fi ceva. Ceva ce nu ţi-am spus. 

— De ce oare nu mă miră asta deloc? o tachină el 
dojenitor. la s-auzim despre ce-i vorba. 

Tess îşi deschise geanta şi scoase hârtiile pe care le 
luase de pe biroul lui Vance. Le desfăcu pe fiecare în parte, 
îndreptându-le colţurile, astfel încât Reilly să le poată 
studia. Şi ea le vedea tot acum pentru prima dată mai clar, 
căci în întunecimea pivniţei nu putuse desluşi mare lucru. 
La lumina zilei, documentele - vechi pergamente - îi 


— 197 — 


părură foarte frumoase, în ciuda faptului că nu aveau 
niciun fel de ilustraţii. Erau însă legate într-un mod 
ingenios, deşi totodată foarte simplu, cu marginile lipite 
una de cealaltă astfel încât literele vechi caligrafiate cu 
măiestrie şi talent de scrib curgeau nestingherite de pe-o 
pagină pe alta, fără niciun fel de spaţii între cuvinte sau 
alineate. 

Reilly privi în tăcere înscrisurile, după care se întoarse 
către Tess, care zâmbea mulţumită, zâmbet ce-i lumina 
faţa mânjită de mizeria din tuneluri. 

— De la Vance le-am luat. Sunt manuscrise ale 
templierilor din Languedoc. Partea interesantă e însă alta. 
Par a fi în latină, însă după câte-mi dau seama n-au niciun 
sens. Sunt cifrate. De-asta are nevoie de codificator, să le 
descifreze, pentru că hârtiile astea sunt cheia întregii 
poveşti. 

— Da, dar gândeşte-te că paginile astea sunt inutile fără 
codificator, se posomori Reilly. 

— Aşa e, însă pe de altă parte nici codificatorul n-are 
nicio valoare fără documentele astea, nu? zise ea 
satisfăcută, cu o sclipire trecătoare în ochi-i obosiţi. 

Simţea că-şi va aduce mereu aminte cu plăcere de 
momentul ăsta, văzându-l pe Reilly năuc şi mut în acelaşi 
timp. Ştia că şi el e la fel de încântat şi de entuziasmat de 
descoperire ca şi ea, şi mai ştia că probabil se abţine cu 
greu să-şi ascundă exaltarea, căci ultimul lucru pe care-ar 
fi vrut să-l facă era să dea apă la moară necugetării ei. 
Astfel că în loc să-şi manifeste deschis bucuria, Reilly o 
fixă cu privirea câteva secunde lungi, după care cobori 
grăbit din maşină şi-l chemă pe unul dintre agenţii de 
afară, pe care-l rugă s-aducă urgent pe cineva care să 
fotografieze documentele. După numai câteva secunde un 
alt agent îşi făcu apariţia cu un aparat pe fotografiat 
atârnat de gât, căruia Reilly îi înmână cu grijă hârtiile. 

Prin parbriz, Tess urmărea mişcările domoale cu care 
fotograful aşeză pergamentele pe capotă, desfăcându-le 
foaie cu foaie, după care se apucă de treabă. Îl căută apoi 
din priviri pe Reilly, care ţinea în mână o mică staţie de 


— 198 — 


emisie-recepţie, fiind informat probabil de evoluția 
căutărilor din tunel. Era ceva atrăgător în promptitudinea 
şi siguranţa cu care îşi făcea meseria. Părea într-adevăr un 
tip tenace. Urmărindu-l cum vorbeşte scurt şi răspicat prin 
staţia radio, îi surprinse privirea îndreptată către ea şi i se 
păru că întrezăreşte urma unui zâmbet. 

— Trebuie să mă duc şi eu, îmi pare rău, îi spuse după 
ce termină discuţia. Se pare că i-au găsit pe „amicii” tăi. 

— Şi Vance? 

— Încă n-au dat de el, îi spuse cu ochii plecaţi, vădit 
nemulţumit. O să rog pe cineva să te ducă acasă. 

— Nu-i nicio grabă, îi zise ea, ceea ce era de fapt o 
minciună. De-abia aştepta să scape de hainele ude şi 
murdare şi să stea sub duş câteva ore, dar nu înainte ca 
fotograful să termine ce avea de făcut, pentru că voia să ia 
documentele acasă cu orice preţ şi să le studieze în linişte, 
încercând să descopere marele secret care declanşase 
toată nebunia. j 

Reilly se îndepărtă, lăsând-o singură în maşină. Il urmări 
cu privirea schimbând câteva vorbe cu ceilalţi agenţi, după 
care se-ndreptară cu toţii către intrarea la metrou. 

Sunetul brusc al mobilului îi întrerupse şirul gândurilor 
şi, privind ecranul, văzu numărul de acasă. 

— Alo, Tess dragă, eu sunt, auzi vocea lui Eileen. 

— Da, mamă. lartă-mă, ştiu c-ar fi trebuit să te sun. 

— Să mă suni? De ce? S-a întâmplat ceva? 

Tess răsuflă uşurată. N-avea niciun rost s-o mai 
îngrijoreze şi cu asta. Probabil că nici agenţii FBI care-o 
căutaseră acasă ca să afle unde e nu-i spuseseră nimic, ca 
sa n-o alarmeze. 

— Nu, ce să se întâmple? Ce voiai să-mi spui? 

— A, nimic important. Voiam doar să ştiu cam pe la cât 
ajungi, pentru că prietenul tău e deja aici. 

Tess simţi cum o trece un fior rece pe şira spinării. 

— Prietenul meu? 

— E un bărbat încântător, dragă, zise mama ei veselă. 
Uite, ţi-l dau acum la telefon, poţi să vorbeşti cu el. Şi te 
rog să nu întârzii prea mult, pentru că l-am invitat să 


— 199 — 


rămână la cină. 

Tess auzi un fâşâit, generat probabil de receptorul care 
trecea din mâinile mamei sale într-ale prietenului ei 
necunoscut, după care o voce familiară îi zgârie timpanele: 

— Tess, dragă! Bill la telefon. Bill Vance. 


39 


Tess simţi cum îi îngheaţă sângele în vene şi cum i se 
pune în gât un nod de mărimea unui pumn. Era la ea 
acasă, nenorocitul, în propria ei casă, cu mama şi cu... 
Kim?! 

Instinctiv, se întoarse cu spatele la geam şi lipi telefonul 
mai strâns de ureche. 

— Ce dracu' cauţi... 

— Am crezut că ai ajuns deja acasă, o întrerupse el calm. 
Sper că n-am înţeles eu greşit, nu? În mesaj spuneai că e 
ceva urgent. 

Mesaj? Ce mesaj? Tess scotoci prin cotloanele memoriei, 
dar degeaba. Nu ştia la ce se referă. E la mine acasă şi-i 
arde de joacă. O cuprinse o furie fără margini. 

— Dacă te-atingi de ele, jur că... 

— A, nu, nu. Fii liniştită, nu-i nicio problemă. Necazul e 
că nu pot sta prea mult, din păcate. Oricât de tentantă ar 
suna invitaţia fermecătoarei tale mame de a rămâne la 
cină, mi-e teamă că nu pot, fiindcă trebuie să mă întorc în 
Connecticut. Ziceai că ai ceva să-mi arăţi. 

Normal! Documentele! Le vrea înapoi! Atunci înţelese 
uşurată că n-avea de gând să le facă niciun rău mamei sau 
fiicei ei. Se dăduse drept un prieten şi se purta ca atare, 
astfel încât mama ei să nu-şi dea seama că e ceva în 
neregulă. Foarte bine. Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. 

— Alo, Tess, mai eşti pe fir? întrebă el senin, fără ca 
vocea să-i trădeze nicio urmă de îngrijorare. 

— Da. Aşadar vrei să-ţi aduc documentele, nu? 

— Da, ar fi grozav. Sigur. 

li trecu prin minte imaginea portofelului ei zăcând pe 
jos, printre hârtiile din pivniţă, şi se blestemă în gând că 


— 200 — 


nu l-a luat atunci când a avut ocazia. Privi impacientată pe 
geam, dar nu-l zări decât pe fotograf, încă ocupat cu 
pozele lui. Cu inima strânsă îi întoarse spatele, apropiindu- 
şi faţa de spătarul lat al scaunului, şi bâigui: 

— Vin imediat. Te rog să nu le faci... 

— Sigur că nu, nicio problemă, o întrerupse el. Aşa 
rămâne atunci. Te aştept. Mai vine şi altcineva? 

— Nu, răspunse Tess încruntată. 

— Atunci e perfect, zise Vance, după care tăcu subit, 
lăsând-o cu sufletul la gură, neştiind ce mai pune la cale. 
Între timp eu o să mai stau de vorbă cu fiica şi cu mama ta, 
să ne cunoaştem mai bine. Kim e o fetiţă de-a dreptul 
încântătoare. 

Aha, deci era şi ea acasă. Ticălosul naibii, şi-a pierdut 
fiica şi acum o ameninţă pe a mea! 

— O să vin singură, stai liniştit, îl asigură Tess hotărâtă. 

— Bine, bine. Numai să nu întârzii prea mult. 

Auzi declicul telefonului când la celălalt capăt Vance 
puse receptorul în furcă, însă mai rămase câteva clipe cu 
mobilul lipit de ureche, rememorând în minte conversaţia 
iar şi iar, încercând să evalueze situaţia cât mai obiectiv cu 
putinţă. 

Avea de luat o decizie extrem de importantă. Să-i spun 
lui Reilly sau nu? Asta era întrebarea care nu-i dădea pace 
deloc, deşi ştia dinainte care e răspunsul. 

Bineînţeles c-ar fi trebuit să-i spună. Oricine ştia asta, 
dacă nu de altundeva, măcar din emisiunile de la TV, care 
te învățau că, indiferent de ce spune sau face un răpitor, 
trebuie întotdeauna să chemi poliţia. Dar una erau 
programele TV şi cu totul alta viaţa de zi cu zi. De data 
asta era vorba de propria-i familie, de mama şi fiica ei, a 
căror viaţă era acum în mâinile unui dezaxat. Oricât de 
mult ar fi tentat-o să-i spună lui Reilly, riscul unei posibile 
răsturnări de situaţie o făcu să renunţe la idee. N-ar fi vrut 
să le ştie nici pe mama ei, şi cu-atât mai puţin pe Kim, 
ostatice la cheremul unuia ca Vance, care o luase razna. 

Încercând să-şi păstreze cumpătul, îşi tot repeta că 
Vance nu le va face niciun rău. Doar nici ei nu-i făcuse 


— 201 — 


nimic, nu? Şi oricum, după aceea păruse că-şi regretă 
sincer fapta. Acum însă nu mai era deloc acelaşi lucru, căci 
în clipa în care dispăruse cu documentele reuşise să-l 
scoată din sărite, lipsindu-l de mijlocul esenţial prin care 
şi-ar fi dus misiunea la îndeplinire. Îi furase documentele 
pentru care - aşa cum spusese şi Reilly - muriseră atâţia 
oameni nevinovaţi. 

Nu, nu voia să rişte. Categoric nu. Cel puţin nu atât timp 
cât cei dragi erau încă în primejdie. 

Se uită la fotograf, care între timp îşi terminase treaba. 
Cu telefonul încă lipit de ureche, deschise uşa şi ieşi. 

— Da, da, zise cu voce tare, chipurile vorbind cu cineva 
la telefon. Da, tocmai a terminat cu pozele. Îi zâmbi omului 
larg, dându-i de înţeles că despre el e vorba. Da, sigur, 
cum să nu, continuă ea dialogul imaginar. Nicio problemă, 
o să le aduc imediat. Mergi tu înainte şi pregăteşte 
echipamentul. 

Inchizând clapeta cu un pocnet scurt, îl întrebă: 

— Eşti sigur c-or să iasă bine? 

— Da. Cel puţin aşa sper, că doar pentru asta sunt plătit, 
îi răspunse el amuzat, uşor mirat de întrebarea ei. 

Tess strânse documentele şi bărbatul se îndepărtă fără 
să mai zică nimic. 

— Trebuie să le duc de urgenţă la laborator, pentru mai 
multe analize, îi explică ea, sperând că referirea la 
laborator o făcu să pară mai credibilă. Întotdeauna în 
cazuri importante ca acesta trebuia să fie vorba şi de un 
laborator, sau măcar de ceva analize sofisticate. Privi apoi 
direct către aparatul de la gâtul bărbatului, adăugând: 
Reilly a zis că trebuie developate cât mai repede. Poţi să te 
ocupi de asta? 

— Sigur că pot, mai ales că-s digitale, răspunse el 
încurcat. 

Tess zâmbi forţat, încercând să-şi ascundă stânjeneala, 
şi porni înapoi către maşină cu un mers hotărât şi apăsat, 
atât cât putea, rezistând cu greu tentaţiei de a o lua la 
fugă. Odată ajunsă în dreptul uşii şoferului, zări cheia în 
contact, unde Reilly probabil că o uitase. Fără să pară 


— 202 — 


grăbită, deschise portiera şi se urcă la volan, după care 
apucă cheia hotărâtă între degete şi-o învârti în contact, 
pornind motorul. 

Aruncă o privire fugară către feţele celor rămaşi la faţa 
locului, sperând să nu-l zărească pe Reilly printre ei. Din 
fericire nici el şi nici partenerul său nu erau în zonă. Trase 
de volan şi ieşi din locul imens de parcare - aproape cât 
pentru două maşini de mărime normală - trecând încet pe 
lângă celelalte vehicule ale poliţiei şi rulând înainte, 
aruncând zâmbete forţate în stânga şi-n dreapta către cei 
câţiva poliţişti care o ghidau serioşi şi cu gesturi ample, 
sperând din toată inima ca spaima ce-i zvârcolea 
măruntaiele să nu i se citească pe faţă. 

Odată ieşită în trafic, apăsă acceleraţia până-n podea, 
aruncând la răstimpuri scurte priviri disperate în oglinda 
retrovizoare, rulând cu viteză maximă către Westchester. 


40 


Învârtind grăbită de volan ca să parcheze maşina pe 
aleea din faţa casei, Tess estimă greşit unghiul şi intră cu 
roata direct în trotuar, smucind-o sănătos înainte să 
frâneze brusc, făcând cauciucurile să scârţâie ascuţit pe 
asfalt. 

Îşi ridică încet piciorul amorţit de pe frână, privindu-şi 
mâinile încleştate pe volan, care-acum îi tremurau 
necontrolat. Respira cu greu şi din ce în ce mai sacadat, ca 
şi cum era pe punctul să se sufoce. Trase adânc aer în 
piept, încercând să-şi vină în fire. Trebuia să-şi păstreze 
calmul. Haide, Tess, fă un efort şi ţine-ţi firea, se 
îmbărbătă ea. Dacă reuşea să rămână calmă, atunci poate 
că ea şi Vance vor ajunge la o înţelegere care să-i 
avantajeze pe amândoi. 

Când cobori în sfârşit din maşină o năpădiră îndoielile. 
Făcuse oare bine că nu-i spusese lui Reilly? Acum îi părea 
rău. Poate că el ar fi ştiut ce-i de făcut şi ar fi putut 
chema... Ce? O echipă SWAT, cu agenţi dând târcoale 
casei înarmaţi până-n dinţi şi cu cagule pe cap era ultimul 


— 203 — 


lucru de care avea nevoie! Parcă-i şi auzea urlând în 
megafoane: „leşi afară cu mâinile sus! Ţine-ţi mâinile la 
vedere!”, după care-ar fi urmat bine cunoscutele şi 
interminabilele negocieri în vederea eliberării ostaticilor, 
încheiate inevitabil printr-o descindere în forţă care, chiar 
şi plănuită în cel mai mic detaliu, presupunea totuşi 
anumite riscuri deloc neglijabile. Încercă să nu se mai 
gândească la asta, dându-şi seama că are o imaginaţie 
mult prea bogată, concentrându-se în schimb pe ceea ce se 
întâmpla în jurul ei. Poate că până la urmă luase decizia 
cea bună. 

Oricum, era prea târziu să mai facă altceva, din moment 
ce se afla deja în faţa uşii. 

Se apropie de intrare cu paşi şovăielnici, ezitând iar. 
Probabil că şi Vance stătuse în exact acelaşi loc înainte să 
sune la sonerie. Parcă vedea aievea cum se întâmplase 
totul: Vance se postase în faţa uşii şi sunase relaxat, iar în 
momentul în care Eileen venise să-i deschidă, ştiuse exact 
ce trebuie să-i spună. li vorbise desigur despre Tess ca şi 
când ar fi fost vechi cunoştinţe, strecurase probabil ca din 
întâmplare şi câteva cuvinte despre Oliver Chaykin, aşa 
încât s-o convingă că e un vechi prieten al familiei, ba 
poate chiar s-o facă să-l placă, cu farmecul şi jovialitatea 
lui. 

Ar fi dat orice să-i fi spus şi lui Reilly! 

Cuprinsă de regrete tardive, băgă cheia în broască şi 
deschise uşa, îndreptându-se direct către living, unde văzu 
o scenă suprarealistă: Vance stătea lângă mama ei pe sofa, 
discutând cât se poate de degajat şi de amabil, sorbind cu 
poftă dintr-o ceaşcă de cafea. Din camera lui Kim, de la 
etaj, se auzea muzică. 

Eileen rămase cu gura căscată când o văzu în ce hale. 
Sări imediat ca arsa de pe canapea, venindu-i îngrijorată în 
întâmpinare. 

— Doamne, Dumnezeule, Tess! Ce-ai păţit? 

— Eşti teafără? o întrebă şi Vance cu o voce îngrijorată, 
ridicându-se la rându-i. 

Ce tupeu, incredibil are omul asta! 


— 204 — 


Tess îi întoarse o privire rece, fulgerătoare, încercând 
din răsputeri să-şi controleze furia, singurul sentiment 
care o domina acum, uitând de spaima care o cuprinsese 
cu câteva clipe înainte. 

— Sunt bine, n-am nimic, răspunse ea cu un zâmbet 
forţat. S-a spart o conductă de canalizare exact pe strada 
de la birou, de fapt chiar vizavi, şi când am ieşit în stradă 
am avut ghinionul să mă aflu în dreptul unei bălți când a 
trecut un camion în viteză, şi... mă rog, e o poveste lungă, 
nu vreau să vă plictisesc. 

Eileen o apucă de mâna rece ca gheaţa. 

— Draga mea, trebuie să te schimbi imediat, altfel o să 
răceşti, spuse ea grijulie, după care se întoarse către 
Vance, adăugând: Bill, sper că nu te deranjează dacă te 
lăsăm singur câteva minute. 

Tess îl fixă cu privirea, dar el nu făcea decât să stea 
nemişcat în picioare lângă canapea, zâmbindu-le cald şi 
prefăcându-se cel puţin la fel de îngrijorat de soarta lui 
Tess. 

— De fapt eu ar trebui să plec, mi-e teamă că e cam 
târziu, zise el privind adânc în ochii ei. Tess, dacă vrei să- 
mi dai acum hârtiile alea şi să vorbim mai încolo ar fi 
perfect, că oricum mă grăbesc. De altfel, sunt sigur că-n 
seara asta numai de discuţii n-ai chef, ca să nu mai vorbim 
de-un musafir nepoftit! 

Tess nu spuse nimic, fără însă să-l slăbească din ochi. 
Tăcerea care se lăsase între ei devenea apăsătoare şi 
jenantă. La mijloc, Eileen se uita când la unul, când la 
celălalt, fără să înţeleagă ce se petrece. Deşi nu se uita la 
ea, Tess simţi după felul în care mama ei o privea că-şi 
dădea şi ea seama că e ceva în neregulă, aşa că-şi reveni 
repede, zâmbind larg către Vance. 

— Sigur. Le am chiar aici, îi zise, scoțând din geantă 
manuscrisele, pe care apoi i le întinse. El se aplecă şi le 
prinse de capătul opus, astfel încât preţ de câteva secunde 
amândoi ţinură documentele strâns între degete, unul de-o 
parte, altul de cealaltă. 

— Mersi. O să m-apuc de lucru cât de repede pot. 


— 205 — 


Tess schiţă un nou zâmbet forţat. 

— E foarte bine. 

Vance se întoarse atunci către Eileen, luându-i mâna 
într-a lui şi strângându-i-o afectuos. 

— A fost o plăcere să vă cunosc, îi zise curtenitor. 

Eileen îşi lăsă mâna moale într-a lui şi roşi flatată la 
auzul complimentului, în timp ce Tess răsuflă uşurată în 
sinea ei c-o va putea scuti de crudul adevăr. Hotări ca, 
deocamdată cel puţin, să nu-i spună nimic despre ce fel de 
om era Vance cu adevărat. 

Intorcându-se spre el, observă că o studia cu atenţie, dar 
nu-i putu ghici gândurile. 

— Trebuie să plec, zise el grăbit, plecându-şi capul în 
direcţia lui Tess. Incă o dată, mulţumesc. 

— Pentru puţin, îi răspunse ea. 

Făcu câţiva paşi înspre uşă, unde se opri brusc şi se- 
ntoarse iar către ea. 

— Pe curând, Tess, mai spuse el, după care deschise uşa 
şi ieşi. 

Tess ieşi după el, trăgând uşa în urma ei şi petrecându-l 
cu privirea din prag. Nu după mult timp veni lângă ea şi 
Eileen. 

— Ce bărbat drăguţ! îi zise ea încântată. De ce nu mi l-ai 
prezentat până acum? Am înţeles că a lucrat cu Oliver. 

— Hai înăuntru, mamă, îi ceru Tess cu o voce şoptită, 
negăsind altceva mai bun să-i spună. 

Inchise uşa cu grijă în urma ei, încuind-o cu mâini la fel 
de tremurătoare ca atunci când intrase. 


41 


Tess se privi în oglinda lungă din baie. Nu-şi amintea să 
mai fi fost vreodată atât de năclăită şi de plină de noroi şi 
atât de albă la faţă, ca o foaie de hârtie. Deşi îşi simţea 
picioarele încă moi şi la răstimpuri o mai săgetau sub 
forma unor junghiuri scurte ce-i traversau gambele şi 
coapsele, rezistă tentaţiei de a se aşeza. Ştia că dacă ar fi 
făcut-o după toate cele întâmplate în decursul zilei, 


— 206 — 


probabil că nu s-ar mai fi ridicat pentru o bună bucată de 
timp. Mai ştia şi că ziua încă nu s-a încheiat, căci Reilly 
aflase între timp ce se întâmplase în lipsa lui şi acum era în 
drum spre ea. O sunase nu mult după plecarea lui Vance 
şi-i spusese că ajunge cât de repede poate. Deşi la telefon 
îi vorbise destul de calm, Tess ştia că e furios pe ea, şi într- 
un fel îl înţelegea. Ştia că va trebui să-i explice şi să-l facă 
să-i înţeleagă decizia. 

Alte explicaţii, alte declaraţii. Parcă nu se mai termina 
niciodată! 

De data asta însă va fi ceva mai greu, căci va trebui să-i 
explice lui Reilly de ce n-a avut destulă încredere în el 
încât să-l sune şi să-i ceară ajutorul. 

Se mai uită încă o dată la imaginea ei în oglindă; parcă 
se uita la altcineva, la o străină. Femeia hotărâtă şi plină 
de viaţă cu bucle aurii dispăruse şi-n locul ei nu mai 
rămăsese decât o epavă palidă şi ştearsă, dărâmată nu 
numai fizic, dar şi psihic. Mintea începu să-i fie asediată de 
tot felul de gânduri negre şi de îndoieli şi se învinovăţea 
pentru pericolul la care le expusese pe mama ei şi pe Kim. 

Nu e o joacă, Tess! Trebuie să încetezi jocul ăsta de-a 
şoarecele şi pisica, acum, cât mai repede! 

Incepu să se dezbrace de hainele ude şi mizerabile, 
simțind c-o podidesc lacrimile. Se abţinuse cu greu să 
plângă când se dusese la Kim în cameră şi o îmbrăţişase, 
după ce plecase Vance. La fel de greu îi venise să-şi ţină în 
frâu râsul nervos care o umflase când Kim o împinsese cât 
colo, bombănind: „Ah, mamă! De ce puţi aşa? Du-te şi fă 
imediat un duş.” Nu plânsese nici atunci când vorbise cu 
Reilly la telefon, având grijă nu numai ca vocea să n-o 
trădeze, ci şi ca mama ei şi Kim să n-o audă. Dacă se 
gândea bine, nici nu-şi aducea aminte de ultima oară când 
dăduse frâu liber lacrimilor însă un lucru era sigur: acum 
simţea nevoia să plângă, şi nu mai avea nici motive şi nici 
puterea să lupte cu lacrimile. Se simţea mai deprimată ca 
niciodată, tremurând necontrolat nu numai din pricina 
spaimei prin care trecuse, ci mai ales a gândurilor negre 
pe care şi le tot făcea, chinuindu-se cu tot felul de 


— 207 — 


închipuiri despre ce-ar fi putut să se întâmple în cel mai 
rău caz. 

Profită de timpul petrecut sub duşul fierbinte nu doar ca 
să curețe mâzga şi mirosul fetid de pe trupu-i obosit, ci şi 
ca să se gândească bine ce-i de făcut în continuare şi să ia 
anumite decizii. Una dintre ele le privea pe Eileen şi pe 
Kim, faţă de care se simţea datoare. Trebuia să aibă grijă 
de ele, oferindu-le mai multă siguranţă. 

Mult mai multă. 

li veni brusc o idee, aşa că-şi trase în grabă pe ea un 
halat şi se duse în bucătărie cu părul încă şiroindu-i de 
apă. 

— M-am tot gândit la ce-am vorbit despre planurile 
pentru vacanţa de vară, îi zise ea lui Eileen, pe care o găsi 
trebăluind prin bucătărie. Ziceam să ne ducem la mătuşa 
Hazel. 

Sora mamei ei locuia singură la o fermă nu foarte mare 
undeva lângă Prescott, Arizona, având drept companie 
câteva zeci de animale de tot felul. 

— Deci, ce zici? insistă Tess. Cred c-ar fi drăguţ dacă ne- 
am duce în vizită chiar acum, de Paşte. Cred că s-ar 
bucura. 

— Tess, ce se întâmplă? bufni mama ei. E ceva ce nu-mi 
spui, nu-i aşa? 

— Mamă, nu se întâmplă nimic, calmează-te, o minţi 
Tess, în timp ce-n mintea ei răsunară din nou împuşcătura 
aceea misterioasă şi geamătul de durere al necunoscutului 
care descoperise vizuina lui Vance. 

— Dar... începu iar Eileen, fără să poată să-şi ducă ideea 
la capăt, căci Tess o întrerupse iar: 

— Cu toţii avem nevoie de o pauză. Dacă vrei, o să vin şi 
eu cu voi, e bine aşa? O să dureze vreo două-trei zile până 
să-mi pot aranja programul şi să-mi amân întâlnirile, ca să 
nu fie probleme la birou, şi pe urmă vin şi eu. Dar vreau ca 
tu şi Kim să plecaţi mâine. 

— Mâine? 

— Da, nu văd de ce nu. Tu oricum ardeai de nerăbdare 
să pleci, iar Kim poate să-şi înceapă vacanţa de Paşte mai 


— 208 — 


devreme, n-are nimic. Mă ocup eu de biletele de avion şi 
de tot, e mult mai bine aşa, că aşa scăpăm de aglomeraţia 
infernală de sărbători. 

— Tess, începu iar maică-sa, de data asta pe un ton 
hotărât şi uşor exasperat, trăgând adânc aer în piept. Ce-i 
cu toate astea? Ce-ţi veni aşa, deodată? 

Tess îi zâmbi nervos, încercând s-o  liniştească, 
promiţându-şi că mai încolo îi va spune totul şi-i va cere 
iertare c-o minţise cu aşa o nonşalanţă. 

— Nu mi-a venit nimic, mamă. E doar o chestie la care 
ţin, şi e important pentru mine, mai spuse ea încet. 

Eileen se apropie şi-o fixă cu privirea. Îşi cunoştea fiica 
mai bine ca oricine, şi-ntotdeauna îşi dădea seama după 
faţa ei dacă s-a-ntâmplat ceva, aşa cum şi acum, privind-o, 
ştia că nu se înşală. 

— Tess dragă, ce se petrece? Eşti în pericol? Răspunde- 
mi sincer, atâta-ţi cer. 

Nu se mai putea ascunde, cel puţin nu după o astfel de 
întrebare. A 

— Nu cred, răspunse. Însă ceea ce ştiu sigur este că în 
Arizona nu vom avea pentru ce să ne facem griji. 

Eileen se încruntă, vădit nemulțumită de răspunsul 
evaziv al fiicei sale. 

— Atunci, de ce nu vii şi tu cu noi mâine? 

— Nu pot, îi răspunse Tess, lăsând să se înţeleagă din 
tonul vocii că hotărârea e luată şi nu mai e nimic de făcut. 

Eileen oftă adânc, privind-o insistent. 

— Tess... 

— Mamă, am zis că nu pot, şi gata. Nu pot. 

Clătinând din cap resemnată, mama ei mai adăugă: 

— Promite-mi doar c-o să vii şi tu cât de curând. Atâta-ţi 
cer. 

— Promit, mamă. Îţi dau cuvântul meu că-n două, trei 
zile vin şi eu la fermă. 

Odată discuţia încheiată, se simţi mult mai uşurată şi 
mai revigorată. Auzi apoi soneria de la intrare şi se grăbi 
să răspundă. 


— 209 — 


— Trebuia să-mi fi spus, Tess, ce naiba! Trebuia să-mi fi 
spus! exclamă Reilly vădit înfuriat, livid la faţă. Am fi putut 
să-l arestăm când pleca de la tine, sau să-l urmărim, să 
vedem unde se duce. Puteam să facem o groază de chestii, 
dacă m-ai fi anunţat şi pe mine ce-aveai de gând! Dădu din 
cap descumpănit, muşcându-şi buza. Am fi putut să-l 
prindem şi să terminăm odată cu toată nebunia asta. 

Se duseseră să vorbească în curtea din spate, ca să nu 
fie auziţi de mama ei sau de Kim. Îl rugase la telefon să fie 
discret şi să nu vină cu o droaie de agenţi înarmaţi după el, 
asigurându-l că toată lumea e teafără. Venise aşadar doar 
cu Aparo, care stătea de pază la intrarea din faţă, 
aşteptând sosirea patrulei de poliţie, şi o luase pe Tess la 
întrebări numai după ce se asigurase că într-adevăr toată 
lumea era vie şi nevătămată şi că pericolul trecuse. 

Tess nu avusese timp să se schimbe de halatul de baie, 
şi stând alături de el pe banca de sub tufişul des de nalbe, 
cu picioarele goale şi cu părul încă ud, care părea astfel 
mai închis la culoare, se simţea nesperat de calmă şi de 
liniştită în ciuda frustrării şi nervilor lui Reilly. Se simţea 
bine în prezenţa lui. De două ori în aceeaşi zi se simţise 
ameninţată aşa cum nu mai fusese niciodată în viaţa ei de 
până atunci şi de fiecare dată el îi fusese aproape, 
sprijinind-o. 

Privea în gol, încercând să-şi adune gândurile şi să-şi 
îndepărteze din minte orice amintire răscolitoare. După un 
răstimp de tăcere îşi întoarse privirea către el. 

— Îmi pare rău, sunt... N-am ştiut ce altceva să fac. Nu 
ştiu ce-a fost în capul meu. De fapt, ştiu. Mi-am închipuit 
că totul o să se transforme într-un adevărat haos, cu 
echipe SWAT de jur-împrejurul casei şi cu luări de 
ostatici... 

— Şi atunci ai intrat în panică. Tess, înţeleg că ţi s-a 
făcut frică, e perfect normal. Tipul ăsta era la tine acasă, şi 
te şantaja folosindu-se chiar de fiica şi de mama ta. Înţeleg 
că ţi-ai ieşit din minţi, dar... turui el aproape fără să se 
oprească şi pufăi sonor atunci când în sfârşit o făcu, 
clătinând iarăşi din cap cu aceeaşi mişcare dojenitoare. 


— 210 — 


— Ştiu, ştiu. Ai perfectă dreptate. Nu pot să spun decât 
că-mi pare rău. Din nou. 

O privi intens. Nu-i plăcea deloc ideea că fusese în 
pericol şi că poate încă mai e, atât ea, cât şi fiica ei. În 
sinea lui ştia că nu poate da vina numai pe ea. În afară de 
asta, Tess era arheolog de meserie, nu agent FBI, aşa că 
nu-i putea cere să gândească la fel ca el şi să reacționeze 
în faţa unei situaţii extreme cu aceeaşi răceală şi detaşare 
cu care el se deprinsese deja de atâţia ani de zile. Mai ales 
că fusese vorba de fiica ei, şi cu atât mai mult după ziua 
nenorocită pe care o avusese. 

După un alt moment de tăcere destul de lung, îi zise: 

— Tess, ştiu c-ai făcut ce ai crezut de cuviinţă în 
interesul familiei tale şi cred că nimeni nu te poate învinui 
pentru asta. Şi eu în locul tău poate c-aş fi făcut la fel, nu 
ştiu. Principalul este că nimeni n-a păţit nimic şi totul s-a 
terminat cu bine. La urma urmei, asta-i tot ce contează. 

Ascultându-l, Tess se lumină la faţă dintr-odată. Il 
aprobă dând uşor din cap, fără să scoată o vorbă, şi 
imaginea lui Vance stând în picioare la ea în sufragerie îi 
apăru brusc în faţa ochilor, tulburând-o pe moment. 

— Da... Dar i-am dat înapoi documentele. 

— Nu-i nimic, pentru că avem copiile, o linişti Reilly. 

Tess zâmbi nu foarte convinsă, însă Reilly dădu energic 
din cap, încercând s-o liniştească, după care se uită 
îngrijorat la ceas. 

— Hai că te las în pace deocamdată, sunt convins că vrei 
să te odihneşti. Am chemat o maşină de poliţie să stea cu 
ochii-n patru în stradă, pentru orice eventualitate. Ai grijă 
să-nchizi bine peste tot după ce plec. 

— Cred că nu mai avem de ce să ne temem, îi zise ea, 
simțind totodată cât de vulnerabilă e. Nu numai ea, ci şi 
Eileen şi Kim. Nu mai am ce să-i dau, i-am dat deja tot ce- 
aveam. 

— Eşti absolut sigură? o întrebă el pe jumătate serios. 

— Pe cuvânt de cercetaş! 

lar reuşise s-o facă să zâmbească şi să uite de necazuri. 
Se destinsese complet. 


— 211 — 


— Bine. Dacă mâine dimineaţă te simţi în stare, aş vrea 
să vii în oraş, la secţie. Cred c-ar fi de mare folos dac-am 
reuşi să trecem în revistă mai în amănunt toate 
evenimentele de azi de faţă cu ceilalţi, ca să punem 
lucrurile la punct şi să ştie şi ei care-i situaţia. 

— Sigur, nu-i nicio problemă. Însă mai întâi de toate aş 
vrea să le văd în avion pe mama şi pe Kim. 

— Bine. Pe mâine, atunci, spuse el, privind-o în ochi. 

— Da, pe mâine, zise şi ea ridicându-se să-l conducă. 

Reilly făcu câţiva paşi înaintea ei, după care se opri 
brusc şi se întoarse. 

— Am tot vrut să te întreb ceva şi n-am apucat, cu atâtea 
pe cap. 

— Ce anume? 

— De ce le-ai luat? întrebă el, după care făcu o mică 
pauză. Mă refer la documente. Îmi închipui că erai 
disperată să scapi de acolo cât mai repede... şi totuşi... ai 
pierdut secunde preţioase de dragul hârtiilor ălora. 

Nici ea nu înţelegea ce fusese-n capul ei în acele 
momente. Îşi amintea totul ca prin ceaţă. 

— Nu ştiu de ce, bâigui ea. Sincer nu ştiu. Erau acolo, 
atât de aproape, atât de uşor de subtilizat... 

— Da, dar... Sunt doar puţin surprins, atâta tot. După 
mintea mea, prioritatea era să ieşi cât mai repede de 
acolo. 

Tess îşi feri privirea, bănuind cam unde bate Reilly. 

— Crezi că poţi s-o laşi mai moale cu povestea asta cu 
templierii, sau va trebui să te pun după gratii pentru 
propria-ţi siguranţă? o întrebă el pe un ton destul de 
serios, care nu suna deloc a glumă. Ce zici, Tess? E chiar 
atât de importantă chestia asta pentru tine? 

Ea îl privi cu un zâmbet şters. 

— Nu ştiu... E ceva legat de toată povestea asta... 
Manuscrisul ăla vechi, cu toată istoria pe care-o poartă... 
Simt că trebuie să ştiu ce-i cu el, să-i aflu secretul. Poate 
că tu nu înţelegi, însă... Vezi tu, arheologia e, cum să zic, 
uneori meschină. Nu-i la fel de generoasă cu toată lumea. 
Numai unii au avut norocul să dea peste mormântul lui 


— 212 — 


Tutankhamon sau să descopere Troia. Eu am lucrat pe 
teren paisprezece ani şi-am săpat cu lopata sau am 
scormonit cu mâinile pământul unor ţinuturi uitate de 
lume, asediată de țânțari şi de arşiţa soarelui, fără să-mi 
pierd speranţa că într-o zi o să dau lovitura şi o să scot la 
lumină ceva mai mult decât bucăţi din vase de lut sau 
mozaicuri pe jumătate intacte. Visam la ceva măreț, ceva 
cu care să mă mândresc, înţelegi? Ăsta e visul oricărui 
arheolog. Să aibă parte de marea descoperire, să devină 
faimos, şi apoi să intre în cărţile de istorie. Asta-mi doream 
şi eu. Voiam s-o pot duce pe Kim într-o bună zi la muzeu şi 
să-i arăt un obiect minunat, sau chiar mai multe, şi să-i 
spun: „Uite, vezi, pe astea eu le-am descoperit.” Se opri, 
privindu-l atentă să vadă ce reacţie avuseseră cuvintele ei, 
şi când el nu zise nimic, adăugă: Nu-mi spune că pentru 
tine e un simplu caz de jaf ca oricare altul. E imposibil să 
crezi asta! Sau?... 

Reilly rămase tăcut un moment, înainte să-i răspundă: 

— Păi da, în fiecare săptămână am de-a face cu ţicniţi 
care atacă muzee şi fură exponate deghizați în cavaleri 
medievali, zise el amuzat. De asta nu-mi place mie meseria 
asta. Te omoară rutina, încheie el aproape râzând, dar 
imediat faţa îi căpătă o expresie serioasă şi gravă. Tess, îţi 
înţeleg curiozitatea, însă tu uiţi ceva foarte important, şi 
anume că aici nu mai e vorba de provocări academice, de 
un simplu manuscris... Avem de-a face cu o serie de crime 
şi cu o anchetă federală. 

— Ştiu, sunt conştientă de asta. 

— Hai atunci să-ncercăm pentru început să punem mâna 
pe ei, şi abia apoi să le descifrăm secretele. Vezi dacă poţi 
veni mâine să ne relatezi tot ce ştii sau ce-ţi aminteşti, ca 
să vedem cum trebuie să reacţionăm. Îţi promit că, dacă 
vom avea nevoie de ajutor, vei fi prima la care am să 
apelez. Şi... mă rog, în cazul în care vrei exclusivitate, dacă 
într-adevăr se va adeveri... 

— Nu, nu, nu-i vorba de asta. Doar că... însă Tess nu mai 
continuă, ştiind că nimic din ce i-ar spune nu l-ar putea 
face să se răzgândească. 


— 213 — 


— Trebuie să-mi promiţi c-o laşi baltă, Tess. Cel puţin 
pentru moment. Te rog, promite-mi că-mi vei asculta 
sfatul. 

O impresionă felul în care Reilly se rugase de ea. Se 
vedea că îl preocupă soarta ei. 

— Îmi promiţi? nu se lăsă el. Nu-i înţelept să te joci cu 
focul, şi tu ştii asta. 

— Promit că o să încerc, spuse ea în cele din urmă 
resemnată. 

Reilly îşi fixă privirea pe faţa ei, după care bufni scurt şi 
dădu iar din cap într-un amestec de exasperare şi 
amuzament. 

Ştiau amândoi prea bine că nu aveau de ales. Tess era 
deja mult prea prinsă. 


42 


Agitându-se nervos în scaunul din spaţioasa sală de 
conferinţe cu pereţi de sticlă din Federal Plaza, De Angelis 
o studia pe Tess Chaykin pe furiş. O doamnă cu adevărat 
inteligentă, era el de părere. Se vedea imediat. Ceea ce-l 
îngrijora însă mai tare era faptul că părea şi foarte 
curajoasă. O combinaţie interesantă, ce-i drept, şi totuşi 
destul de periculoasă. Cu toate astea, dacă ştiai cum s-o iei 
şi cum să-i exploatezi la maximum aceste calităţi 
remarcabile, puteai foarte bine întoarce situaţia în 
favoarea ta, se gândea De Angelis. Femeia asta ştia exact 
ce întrebări să pună şi ce piste să urmeze. 

Aruncându-şi privirile de jur-împrejurul mesei către 
ceilalţi participanţi la întrunire, De Angelis o asculta atent, 
analizând în acelaşi timp şi ce efect aveau cuvintele ei 
asupra lor. Tess tocmai le povestea despre cum o răpise 
Vance şi cum reuşise apoi să scape. Monseniorul îşi duse 
atunci mâna pe nesimţite la picior, pipăind uşor locul în 
care glonţul lui Vance îl atinsese, provocându-i o 
zgârietură destul de serioasă. Rana îl înţepa destul de tare, 
ba chiar uneori simţea o căldură insuportabilă în jurul ei, 
mai cu seamă când mergea, însă pastilele pe care avusese 


— 214 — 


grijă să le ia îi amorţiseră durerile într-atât încât să poată 
umbla relativ normal, doar cu un şchiopătat uşor din când 
în când, pe care spera că nu-l va observa nimeni. 

Ascultând-o, gândurile îl purtară înapoi în acea după- 
amiază când se luase la trântă cu Vance în cripta 
întunecoasă. Simţi un val de furie crescândă amintindu-şi 
cum îl lăsase să-i scape printre degete. Şi când te gândeşti 
că era doar un amărât de profesor de istorie! N-avea nicio 
scuză. Îşi promisese însă că aşa ceva nu se va mai 
întâmpla. Însă abia acum îşi dădu seama că, dac-ar fi fost 
să-i vină el de hac lui Vance şi nu invers, ar fi trebuit 
probabil să se ocupe şi de ea, ceea ce-ar fi fost destul de 
neplăcut. N-avea nimic cu ea, cel puţin nu încă, şi n-avea 
de gând să facă nimic în privinţa asta decât atunci când 
acţiunile ei îi vor pune misiunea în primejdie. 

Simţea nevoia s-o cunoască mai bine, să înţeleagă de ce 
se băgase în toată povestea asta şi ce caută mai exact. Era 
foarte curios să-i afle motivele. Ştia că pentru asta va 
trebui să facă anumite cercetări, nu numai în privinţa 
trecutului ei în general, ci mai cu seamă a rolului exact pe 
care îl juca în cele câteva chestiuni de maximă importanţă 
care-l preocupau momentan. 

Pe măsură ce Tess se apropia de sfârşitul povestirii, De 
Angelis mai remarcă un lucru, şi anume felul aparte în 
care Reilly o privea. Simţea că există un fel de energie 
între ei, ceva însă destul de subtil şi nu foarte uşor 
sesizabil. Hmm, interesant, se gândi el. Era clar că femeia 
asta era pentru el ceva mai mult decât un simplu martor 
sau un colaborator care-l ajuta la derularea investigaţiei. 
Nu era surprinzător din partea lui, sentimentul era oare 
reciproc? 

Trebuia neapărat să n-o scape din ochi, hotări el atunci. 

Când Tess îşi termină povestea, Reilly luă imediat 
cuvântul, îndreptându-le atenţia către panoul de vizavi de 
masa ovală, pe care apăru o poză cu biserica în ruină, 
redirecţionată de pe ecranul laptopului său. 

— Aici te-a dus. Fosta Biserică a Înălţării. 

— Bine, dar e arsă aproape complet şi pare în paragină, 


— 215 — 


observă Tess surprinsă. 

— Da, primăria încă se chinuie să strângă fonduri pentru 
reconstrucţie. 

— Deşi, începu ea confuză, vorbind mai mult pentru 
sine, umezeala... şi mirosul ăla înţepător... Da, acum se 
explică, dar... Locuia deci în subsolurile unei biserici 
incendiate, concluzionă ea cu o voce şoptită, după care 
căzu pe gânduri, încercând probabil să suprapună cumva 
în mintea ei imaginea de pe ecranul imens cu propriile-i 
amintiri despre pivniţa unde Vance o ţinuse prizonieră şi 
totodată cu explicaţiile lui Reilly. Dintr-odată însă îşi ridică 
privirea către el, ca şi cum i-ar fi venit brusc o idee: 

— Stai puţin! Vance ura Biserica... 

— Se prea poate, însă biserica asta nu a fost aleasă 
deloc la întâmplare. Aşa cum ştim cu toţii, a fost un 
incendiu aici acum cinci ani, dar nu s-a găsit nicio dovadă 
că ar fi fost provocat, deşi preotul paroh a murit ars. 

Tess încerca din răsputeri să-şi aducă aminte numele pe 
care Vance îl rostise la un moment dat. 

— Părintele McKay cumva? 

— Da, chiar el. 

În acel moment privirea ei o întâlni pe cea a lui Reilly. 
Era clar că amândoi se gândeau la acelaşi lucru. 

— Acelaşi preot pe care Vance îl învinovăţea pentru 
moartea soţiei sale, zise ea cu voce tare. 

— Ca să nu mai spun că şi datele se potrivesc, o 
completă Reilly. Incendiul a avut loc la trei zile după 
înmormântare. Mă tem că va trebui să redeschidem cazul, 
zise el privind înspre Jansson, care încuviinţă printr-o 
simplă mişcare a capului. Îşi mută apoi privirile iar către 
Tess, care părea adâncită în gânduri. Ce e? La ce te 
gândeşti? 

— Nici eu nu mai ştiu, zise ea trezită brusc din reverie. 
Mi-e foarte greu să împac cele două imagini ale lui Vance. 
Adică... Nu ştiu... Pe de o parte e profesorul erudit şi 
fermecător, aşa cum îl ştiam eu odinioară, pe de alta... o 
cu totul altă persoană, capabilă de asemenea acte de 
violenţă... 


— 216 — 


— Din păcate, sunt o groază de astfel de indivizi, 
interveni Aparo. Genul de om liniştit, aşezat la casa lui, 
poate chiar vecinul de alături, care-ţi zâmbeşte amabil pe 
stradă în timp ce-n frigider ţine mâinile sau picioarele 
ultimei victime secţionate. 'Ţicniţii de teapa ăstora sunt 
mult mai periculoşi decât toţi durii sau bătăuşii care sparg 
baruri noapte de noapte. 

Reilly vorbi din nou, întrerupând discursul colorat al 
partenerului său: 

— Ideea e că trebuie să înţelegem ce urmăreşte sau ce 
crede că trebuie să înfăptuiască, misiunea în slujba căreia 
s-a pus. Tess, tu ai fost prima care a remarcat legătura 
dintre Vance şi templieri. Dacă ne-ai putea spune absolut 
tot ce ştii referitor la asta, poate vom reuşi să-i anticipăm 
următoarea mişcare. 

— Nici nu ştiu de unde să încep... 

— Ce-ai zice să-ncepem cu începutul? zise Reilly 
zâmbind şi ridicând uşor din umeri. 

— E o poveste destul de lungă, îl avertiză ea. 

— Încearcă pe cât posibil să sari peste detalii. Dacă e 
ceva care să ni se pară interesant, o să intrăm atunci mai 
în amănunt. 

Tess rămase tăcută câteva clipe, încercând să-şi 
ordoneze cât de cât gândurile înainte de a începe. 

Le spuse despre originile templierilor, despre cei nouă 
cavaleri care şi-au oferit sprijinul regelui Ierusalimului, 
despre retragerea lor în templu timp de nouă ani şi despre 
teoriile conform cărora în tot acest timp ei ar fi săpat 
mereu, în căutarea unei comori ascunse. Povesti apoi cum 
în scurt timp şi oarecum inexplicabil au devenit un ordin 
extrem de puternic, repurtând numeroase victorii 
împotriva păgânilor, fiind însă în cele din urmă învinşi într- 
o ultimă bătălie hotărâtoare, cea de la Acra. Le relată 
despre întoarcerea lor în Europa, despre faptul că erau 
extrem de bogaţi, dar şi foarte aroganţi - probabil tocmai 
datorită averilor pe care le posedau - şi cum această stare 
de fapt l-a nemulţumit nu numai pe regele Franţei, ci şi pe 
papă, şi despre sfârşitul lor cumplit. 


— 217 — 


— Cu ajutorul papei Clement al V-lea, care îi devenise un 
fel de lacheu personal, regele declanşează un val de 
persecuții, acuzându-i de erezie. În câţiva ani ordinul lor 
avea să dispară cu desăvârşire, mulţi având parte de o 
moarte cumplită. 

— Ia stai niţel, zise Aparo nedumerit. Erezie, zici? Cum 
au justificat o asemenea învinuire? Că parcă ştiam că 
ordinul lor era în slujba Crucii, iar cavalerii erau supuşii 
papei, nu? 

— Vremurile despre care vorbim erau marcate într-o 
extrem de mare măsură de religie, care influenţa aproape 
toate aspectele vieţii cotidiene, continuă Tess. Oamenii 
chiar credeau în existenţa diavolului. Făcu o pauză, 
observând pe rând feţele care-o priveau de jur-împrejurul 
mesei, până ce tăcerea deveni apăsătoare, aşa că îşi reluă 
ideea: Existau anumite zvonuri despre ritualurile care 
aveau loc când unui cavaler i se permitea să intre în 
rândurile ordinului, când chipurile era pus să scuipe sau 
chiar să urineze pe Cruce, şi astfel să se lepede de Iisus. Şi 
asta nu e tot. Au mai fost acuzaţi şi că ar fi avut alţi idoli, 
unul dintre ei fiind un anume demon numit Baphomet, sau 
chiar c-ar fi practicat sodomia. Toate astea fac parte de 
fapt din vechea propagandă religioasă practicată de 
Vatican, care-şi făcuse un obicei din a acuza de asemenea 
practici oculte orice altă doctrină religioasă care-i punea în 
pericol moştenirea. 

Zicând acestea aruncă o privire fugară către De Angelis, 
care părea foarte interesat de ce auzise şi nu făcu niciun 
fel de comentariu. 

— În decursul acestor ultimi ani, când ordinul lor era 
deja sortit pieirii, continuă Tess, o mare parte din ei au 
recunoscut că se fac vinovaţi de multe dintre aceste 
acuzaţii, însă cred că putem spune cu mâna pe inimă că 
aceste mărturisiri au tot atâta valoare cât cele smulse 
victimelor Inchiziției spaniole. Sub ameninţarea torturii cu 
fierul încins, oricare dintre noi ar ceda şi ar mărturisi 
crime de fapt neînfăptuite, cu atât mai mult dac-ai fi 
obligat să asişti la torturarea tovarăşilor tăi. 


— 218 — 


În acel moment De Angelis îşi dădu ochelarii jos şi-ncepu 
să-i şteargă cu mâneca jachetei, după care şi-i puse iar pe 
nas, aprobând-o pe Tess în tot acest timp printr-o uşoară 
mişcare a capului. Nu mai era niciun secret care era 
poziţia ei faţă de Biserică. 

Adunând hârtiile de pe masă şi punându-le în dosarul 
din faţa ei, Tess continuă: 

— Sute de cavaleri ai ordinului din Franţa au fost supuşi 
aceleiaşi şarade, însă când Biserica n-a primit replica la 
care se aştepta, şi-a mobilizat cu zecile episcopii ca să facă 
presiuni asupra templierilor, care foarte curând au început 
să părăsească ţara ca să scape. 

Aparo ridică mâinile, intervenind: 

— Stai puţin, să ne întoarcem niţel înapoi. Ai spus că 
stratagema regelui şi a papei aproape că a funcţionat. Ce 
anume n-a mers însă? 

— N-au reuşit să găsească averea templierilor. 

Tess le povesti atunci despre legendele care făceau 
referire la cufere pline cu aur şi bijuterii ascunse în peşteri 
neştiute sau pe fundul unor lacuri din Europa, despre 
vasele încărcate cu bogății inimaginabile care-au plecat în 
grabă din portul La Rochelle în noaptea premergătoare 
acelei zile fatidice de vineri, 13. 

— Să-nţeleg că despre asta e vorba? întrebă Jansson 
ridicând poza cu manuscrisul codificat. Despre o comoară 
pierdută? 

— Hei, ce bine e să mai dai şi de câte unii care fură din 
pură lăcomie! E o schimbare faţă de trăsniţii cu care avem 
de-a face de obicei. 

De Angelis se aplecă uşor peste masă, tuşind scurt ca să 
le atragă atenţia, şi privi către Jansson. 

— Adevărul general acceptat este că averea templierilor 
nu a fost niciodată găsită, interveni el. 

Jansson bătu cu degetele în masă, peste hârtiile din 
dreptul său. 

— Aşadar manuscrisul ar putea fi un fel de hartă 
capabilă să ne conducă la comoara cu pricina, o hartă pe 
care, după câte-mi spuneţi voi, Vance e în stare s-o 


— 219 — 


descifreze? 

— Nu, nu cred asta, zise Tess animată dintr-odată, 
simțindu-se însă stingheră în momentul în care toate 
privirile se aţintiră asupra ei. N-are nicio logică, adăugă ea 
întorcându-se apoi către Reilly, ai cărui ochi o încurajară 
să continue. Dacă Vance ar fi căutat comori sau bani, de ce 
n-a luat şi alte exponate preţioase de la expoziţie? 

— Are dreptate, zise Aparo. Pe de altă parte însă, şi dac- 
ar fi luat mai multe obiecte, ştia c-ar fi fost foarte greu să 
le valorifice pe urmă. Şi din câte am înţeles din tot ce ne-ai 
povestit, comoara asta a templierilor valorează mult mai 
mult decât toate exponatele la un loc, plus că odată găsită 
ar putea fi vândută fără probleme, nefiind furată, ci găsită. 

Agenţii aprobară spusele lui Aparo, însă De Angelis 
observă că Tess nu era la fel de convinsă, deşi nu părea 
deloc dornică să le spună şi lor de ce. 

— Nu păreţi prea convinsă, domnişoară Chaykin, 
remarcă el atunci, sperând să-i afle gândurile. 

— Mie una mi-e clar că Vance a vrut să ia codificatorul 
ca să poată descifra documentele pe care le găsise, îi 
răspunse ea încruntată. 

— Documente care reprezintă cheia pentru găsirea 
acestei... comori, completă Jansson, însă din tonul său 
cuvintele sunau mai degrabă a întrebare decât a 
confirmare. 

— Foarte probabil, da, confirmă Tess întorcându-şi 
privirea către el. Depinde însă ce înţelegem prin 
„comoară”. 

— Păi ce altceva decât chiar o comoară? întrebă De 
Angelis, încercând să vadă dacă ştie ceva mai mult decât le 
spune, sau dacă aflase ceva de la Vance. 

— Nu sunt sigură că e chiar aşa, zise ea şovăind. 

E bine, îşi zise De Angelis. Dacă într-adevăr nu ştie, e 
Chiar foarte bine. Numai să spună adevărul... 

Spera din toată inima că fusese sinceră, însă Tess îi 
spulberă iluziile când îşi continuă ideea: 

— Mă îndoiesc că Vance vrea să se îmbogăţească. El nu 
caută bani, ci cu totul altceva. Arată şi se comportă ca un 


— 220 — 


om care este măcinat de o veche obsesie, ca şi cum ar avea 
o misiune de îndeplinit. 

Le povesti şi despre teoriile ezoterice vehiculate pe 
seama acestui ordin, şi anume că templierii ar fi făcut 
parte dintr-o aşa-zisă cabală al cărei scop era să păstreze 
secretul în privinţa descendenților direcţi ai lui lisus. 
Pomenind de astfel de lucruri delicate, Tess îl fixă cu 
privirea pe De Angelis, a cărui expresie încremenită şi 
rigidă nu trăda niciun fel de emoție. 

Odată expuse pe larg toate aceste  supoziţii 
controversate, monseniorul luă cuvântul pe un ton sobru şi 
uşor condescendent: 

— Lăsând la o parte toate aceste scenarii mai mult sau 
mai puţin amuzante, începu el zâmbind superior către 
Tess, ceea ce vreţi să spuneţi despre omul nostru este că 
vrea să se răzbune şi că a pornit într-un fel de cruciadă 
personală, nu? 

— Da. 

— În acest caz, continuă monseniorul cu gesturi calme şi 

studiate, demne de un profesor universitar care se 
adresează degajat studenţilor, banii, mai cu seamă sume la 
care noi poate că nici nu îndrăznim să ne gândim, pot fi o 
unealtă extrem de folositoare. Cruciații, fie ei din secolul al 
XII-lea sau din zilele noastre, au nevoie de fonduri, aşa 
cum ştim cu toţii. Sau greşesc? îşi încheie el scurta 
pledoarie, privindu-i pe rând pe fiecare dintre cei aşezaţi la 
masă. 
_ Tess nu răspunse, hotărând să nu dea curs provocării. 
Intrebarea pluti ceva timp în atmosfera încărcată din 
încăpere, până ce într-un târziu Reilly se decise să rupă 
tăcerea: 

— Eu nu înţeleg un lucru, începu el. Ceea ce ştim până 
acum este că Vance îl învinovăţeşte pe preotul răposat - şi 
prin urmare Biserica - pentru moartea soţiei sale. 

— A soţiei şi a fiicei, îl corectă Tess. 

— Exact. Mai ştim şi că a ajuns în posesia documentelor 
ăstora, al căror conţinut misterios se pare că e într-atât de 
şocant încât... nu ştiu... după câte pretinde Vance l-a făcut 


— 221 — 


pe preotul care i-a aflat secretul să albească în doar câteva 
minute. Apoi, cu toţii suntem de acord că manuscrisul, 
evident scris în limbaj codificat, le aparţine templierilor, 
nu? 

— Unde vrei să ajungi mai exact? îl întrerupse Jansson. 

— Din câte ştiu eu, Biserica şi Ordinul 'Templierilor erau 
de aceeaşi parte a baricadei. Cavalerii erau în slujba 
Vaticanului, ale cărui interese le-au apărat luând parte la 
lupte sângeroase timp de două secole. Plecând de la ideea 
asta, nu-i deloc greu să-ţi imaginezi de ce urmaşii 
templierilor s-au înfuriat aflând de sfârşitul tragic al 
acestora, provocat chiar de Biserica pe care o slujiseră. 
Însă teoriile despre care vorbeai, zise el privind-o pe Tess, 
fac referire la ceva ce ei au descoperit cu două sute de ani 
înainte de-a fi persecutați. De ce să fi ţinut ascunsă 
această mare descoperire atâta amar de vreme, sau de ce- 
ar fi fost Biserica dispusă să-nchidă ochii timp de două 
secole în legătură cu un potenţial secret care i-ar fi 
subminat poziţia? 

— Asta ar explica într-o mare măsură de ce au fost arşi 
pe rug, interveni şi Amelia Gaines. 

— După două sute de ani? replică Reilly înfierbântat. Şi 
mai e ceva, continuă el întorcându-se iar către Tess. Toate 
zvonurile astea sau teoriile privind ritualurile lor de 
iniţiere n-au nicio noimă. De unde o asemenea întorsătură 
radicală? De la apărarea Crucii au ajuns la batjocorirea 
ei?! 

— Ştiu, însă astea au fost acuzaţiile oficiale care li s-au 
adus, zise Tess. Asta nu înseamnă neapărat că erau şi 
vinovaţi. Cum am mai spus, era o practică obişnuită la 
acea vreme. Ca exemplu, cu doar câţiva ani înainte, regele 
Franţei s-a folosit de exact acelaşi tertip ca să se 
descotorosească de unul dintre predecesorii lui Clement, 
papa Bonifaciu al VIII-lea. 

— Bine, dar tot nu se leagă, nu renunţă Reilly. De ce s- 
au mai luptat atunci pentru Biserică, de ce şi-au mai riscat 
vieţile, dacă ştiau acest mare secret pe care Vaticanul îl 
voia îngropat? 


— 222 — 


De Angelis interveni din nou, cu aceeaşi voce molcomă 
şi clară: 

— Dacă-mi permiteti... Părerea mea este că dacă luaţi în 
calcul astfel de ipoteze fanteziste, nu văd de ce n-aş putea 
să vă aduc la cunoştinţă existenţa unei alte teorii, la fel de 
plină de imaginaţie ca şi celelalte, despre care însă nu s-a 
vorbit încă. 

Toţi cei prezenţi îşi întoarseră privirile către el. 
Monseniorul tăcu câteva clipe, stârnindu-le şi mai tare 
curiozitatea şi ţinându-i cu sufletul la gură, după care 
începu calm: 

— Toată povestea asta despre existenţa unor documente 
care să ateste că lisus Hristos a avut descendenţi direcţi 
nu e deloc o noutate. Dimpotrivă, cam o dată la câţiva ani 
se face mare vâlvă pe tema asta, cu ecouri răsunătoare nu 
numai în imaginaţia scriitorilor de ficţiune, ci şi în 
cercurile academice. Sfântul Graal, sau San Graal, sau 
Sang Real, puteţi să-i spuneţi cum vreţi. După cum şi 
domnişoara Chaykin a explicat foarte convingător ceva mai 
devreme - şi zicând acestea privi către ea, plecându-şi 
grațios capul cu o mişcare discretă - mare parte din ceea 
ce li s-a întâmplat templierilor se poate pune pe seama 
unuia dintre cele mai primare instincte omeneşti, şi anume 
lăcomia. În momentul când pronunţă cuvântul îşi roti 
privirea către Aparo, după care continuă. Pe lângă faptul 
că ajunseseră să aibă o putere de temut, proporţională cu 
influenţa lor financiară, când a trebuit să părăsească Ţara 
Sfântă au rămas fără niciun fel de ocupaţie imediată şi s-au 
văzut nevoiţi să se întoarcă în Europa - cei mai mulţi s-au 
întors de fapt în Franţa - înarmaţi, puternici şi peste 
măsură de bogaţi. Regele Franţei s-a simţit ameninţat de 
prezenţa lor, şi pe bună dreptate, căci îşi risipise aproape 
toată averea şi le datora sume uriaşe, aşa încât nu-i de 
mirare că râvnea la averile lor. E perfect adevărat că era 
un om cu un caracter absolut detestabil şi înclin să fiu de 
acord cu domnişoara Chaykin în ceea ce priveşte 
circumstanţele arestării lor, însă n-aş încerca să găsesc 
cine ştie ce motive ascunse în spatele acuzațiilor ce le-au 


— 223 — 


fost aduse. Fără-ndoială că nu s-au făcut vinovaţi de 
asemenea fapte ruşinoase şi au rămas până la moarte 
aceiaşi apărători fideli ai cauzei creştine. Cert este însă că 
acuzele l-au ajutat pe rege să găsească scuza perfectă ca 
să scape de ei, ba mai mult, a omorât doi iepuri dintr-o 
lovitură, cum se spune, căci pe de o parte şi-a înlăturat cei 
mai de temut duşmani, iar pe de alta le-a confiscat averile. 
Sau cel puţin a încercat, având în vedere că n-a reuşit să 
descopere faimoasa comoară. 

— Despre ce „comoară” vorbim aici mai exact? se 
interesă Jansson. Despre ceva palpabil, fizic, sau despre 
ceva ezoteric, ca de exemplu o informaţie extrem de 
valoroasă sau anumite  „cunoştinţe” de maximă 
însemnătate? 

— Mie îmi place să cred că această comoară e cât se 
poate de palpabilă, îi răspunse De Angelis. Ce-i drept, 
personal nu mă pot lăuda cu o imaginaţie nativă foarte 
bogată, deşi în principiu pot să înţeleg de ce oamenii se 
simt atât de atraşi de tot felul de teorii conspirative, una 
mai pitorească decât cealaltă. Însă cred că în cazul de faţă 
am putea lega realul de această dimensiune metafizică 
într-alt fel. Vedeţi dumneavoastră, mare parte din interesul 
manifestat de public faţă de templieri izvorăşte din faptul 
că nimeni nu a reuşit - şi probabil nici nu va reuşi - să 
explice fără urmă de îndoială cum se face că aceşti 
cavaleri au ajuns atât de bogaţi şi atât de influenţi într-un 
timp atât de scurt. Eu unul pun asta pe seama 
numeroaselor donaţii mai mult decât generoase pe care le- 
au primit din toate părţile odată ce şi-au făcut cunoscută-n 
lume misiunea altruistă pe care ei înşişi şi-au impus-o. Dar 
cine poate şti cu siguranţă? Poate chiar au descoperit un 
secret bine păstrat, care le-a adus bogății nenumărate într- 
un timp-record, de ce nu? Dar ce fel de secret este acesta? 
Are el legătură cu aceşti descendenţi ai lui lisus despre 
care vorbeşte toată lumea? Să reprezinte el dovada 
incontestabilă că Mântuitorul nostru a fost tatăl unuia sau 
al mai multor copii cu o mie de ani înaintea lor? Sau să fie 
oare ceva mult mai puţin controversat, însă mult mai 


— 224 — 


profitabil? 

Cu toţii îl urmăriseră cu atenţie şi monseniorul ştia că 
acum fiecare se gândeşte la ce le-a spus, cântărind fiecare 
cuvânt. 

— Mă refer desigur la alchimie, adăugă el apoi, la 
formula secretă prin care metalul obişnuit ar putea fi 
transformat în aur. 


43 


De jur-împrejurul mesei, fețele celor aşezaţi 
încremeniseră în tăcere în vreme ce De Angelis le povestea 
despre tainele vechii şi misterioasei ştiinţe. 

Datele istorice îi sprijineau într-adevăr teoria, căci 
alchimia apăruse pentru prima dată în Europa în timpul 
cruciadelor, iar cele mai vechi înscrisuri legate de astfel de 
practici proveneau din Orientul Mijlociu, fiind scrise mai 
întâi în arabă şi abia pe urmă traduse în latină. 

— Experimentele alchimiştilor aveau la bază teoriile lui 
Aristotel privind cele patru elemente primare: pământul, 
aerul, apa şi focul, le explică el. Ei credeau că tot şi toate 
sunt alcătuite dintr-o combinaţie a acestor elemente, şi că 
dacă ştiai în ce fel şi mai ales în ce dozaj să le combini, 
oricare dintre ele putea fi transformat într-unul din 
celelalte trei, oricare-ar fi fost acesta. Spre exemplu, apa 
putea fi foarte uşor convertită în aer prin fierbere, şi tot 
aşa. Şi din moment ce toate pe lumea asta au în structura 
lor o combinaţie de apă, foc, aer şi pământ, alchimiştii 
erau de părere că orice material, indiferent de proveniența 
lui, putea fi transformat în orice altceva, după dorinţă. 
Bineînţeles că-n capul listei era aurul. 

Monseniorul le povesti apoi cum alchimia funcţiona şi la 
nivel fiziologic, căci cele patru elemente de care vorbea 
Aristotel îşi găseau corespondenţa în cele patru umori 
despre care se credea la vremea respectivă că sălăşluiesc 
în corpul uman, şi anume sângele, limfa, bila galbenă şi 
bila neagră. Se credea că într-un corp sănătos, acestea 
coexistau într-un echilibru armonios, tulburat fie atunci 


— 225 — 


când una dintre umori se manifesta în exces, fie 
dimpotrivă, când proporţia uneia nu era suficientă, 
determinând astfel apariţia bolilor sau a diverselor 
afecţiuni. Aşa se explică de ce alchimia a evoluat de la o 
simplă ştiinţă ce-şi propunea să descopere secretul 
transformării plumbului în aur la o doctrină din ce în ce 
mai răspândită, al cărei ţel final era să descopere tainele 
transformărilor fiziologice din interiorul organismului 
uman, mai exact să încerce să inverseze ciclul obişnuit şi 
să găsească cheia reversibilităţii proceselor fiziologice, 
redând sănătatea trupului bolnav sau tinereţea celui 
îmbătrânit. În plus, mulţi dintre alchimiştii vremii aflaţi în 
căutarea acestei formule magice a tinereţii fără bătrâneţe 
au folosit-o în cele din urmă şi ca o metaforă a perfecțiunii 
morale a omului, pe care cu toţii o căutăm şi la care 
aspirăm, pornind de la premisa că dacă o asemenea 
perfecţiune poate fi atinsă în natură, ea poate şi trebuie să 
existe în egală măsură şi-n inima sau mintea omului. În 
accepțiunea ei pur spirituală, piatra filosofală pe care cu 
toţii o căutau avea, zice-se, extraordinara putere de a 
determina o transformare fizică, dar şi una spirituală. 
Alchimia promitea totul celui care izbutea să-i descopere 
tainele: bogății nenumărate, longevitate, ba chiar 
nemurirea. 

Cu toate acestea, pentru cei care nu ştiau nimic despre 
asemenea lucruri, sau care nu mai practicaseră niciodată 
astfel de ritualuri iniţiatice, alchimia părea o ştiinţă 
ezoterică, dacă nu de-a dreptul înspăimântătoare. 
Alchimiştii utilizau instrumente stranii şi incantaţii mistice, 
folosindu-se în arta lor de diverse simboluri criptice şi 
culori sugestive. Operele lui Aristotel au fost în cele din 
urmă interzise, pentru că pe vremea aceea orice formă de 
ştiinţă - aşa cum era ea denumită atunci - era considerată 
un afront la adresa autorităţii de necontestat a Bisericii, cu 
atât mai mult o ştiinţă ce promitea oamenilor purificarea 
spirituală. Iată aşadar, zise De Angelis apăsat, o posibilă 
explicaţie la întrebarea dumneavoastră în legătură cu 
persecutarea întârziată a templierilor. Poate de aceea a 


— 226 — 


ales Vaticanul să nu ia nicio măsură la vremea respectivă. 
Gândiţi-vă numai cât de bine se potriveşte totul: perioada, 
locul, felul cum a început toată povestea asta. Se uită o 
clipă la toţi cei prezenţi, după care îşi continuă ideea: Să 
nu mă înţelegeţi greşit. Nu spun că o astfel de formulă 
există cu adevărat, deşi eu unul sunt înclinat să dau 
crezare unui asemenea zvon cam tot atât de mult pe cât v- 
am mărturisit că mă încred şi-n celelalte teorii despre care 
am vorbit azi aici. Ceea ce vreau să spun însă este că un 
om care a pierdut orice legătură cu realitatea se poate lăsa 
foarte uşor convins că o astfel de formulă există cu 
adevărat. 

Tess îi aruncă lui Reilly o privire scurtă înainte să se- 
ntoarcă spre De Angelis. 

— Şi de ce arvrea Vance să facă aur? îl întrebă ea. 

— Să nu uităm că omul ăsta are mintea tulbure şi nu 
gândeşte coerent. Chiar dumneavoastră aţi spus asta, 
domnişoară Chaykin. Dacă încă nu sunteţi convinşi, hai să 
ne amintim ce s-a întâmplat acum o săptămână la expoziţia 
de la Muzeul Metropolitan. E evident că persoana care a 
plănuit incursiunea nu e-n toate minţile. În cazul acesta, ne 
putem aştepta la orice din partea lui. Bărbatul ăsta... 
Vance, trăieşte într-o cu totul altă lume. A căzut pradă 
unor iluzii deşarte şi acum se crede prins în vâltoarea unei 
vânători de comori care de fapt nu există. Am impresia că 
aveţi de-a face cu un nebun în toată puterea cuvântului, 
care mai devreme sau mai târziu îşi va da seama că a 
umblat după cai verzi pe pereţi şi mi-e teamă să mă 
gândesc la ce se va întâmpla când o să realizeze că toată 
truda lui a fost în zadar. 

În secundele imediat următoare peste masa rotundă se 
lăsă o tăcere apăsătoare, timp în care cei prezenţi 
rumegară în gând cele tocmai auzite. Într-un târziu, 
Jansson se aplecă peste hârtiile din faţa sa, rupând 
tăcerea: 

— Indiferent ce caută sau ce speră să găsească, se pare 
că puţin îi pasă de câte vieţi sacrifică pe parcurs şi tocmai 
de aceea trebuie să-l oprim cât mai repede. Însă după câte 


— 227 — 


îmi dau eu seama, momentan nu ne putem folosi decât de 
copiile astea, zise el răvăşind nervos foile cu pozele 
documentelor. Măcar dac-am putea să le citim, ca să- 
ncercăm să-i anticipăm următoarea mişcare, dar aşa... Se 
întoarse apoi brusc către Reilly. 

— Cu cei de la Agenţia de Securitate ai vorbit? Ei ce zic? 

— Am vorbit cu Terry Kendricks chiar înainte de şedinţă, 
însă nu mi-a spus nimic concret şi nici nu părea foarte 
optimist. 

— Cum aşa? 

— Tot ce ştiu şi ei - până acum cel puţin - este că avem 
de-a face cu un tip de cifrare polialfabetică substitutivă. 
Sună destul de pompos, însă nu e ceva foarte sofisticat. 
Forţele noastre militare o folosesc de ani de zile. Problema 
este că pentru a putea sparge astfel de coduri trebuie să-ţi 
dai seama de frecvenţa anumitor cuvinte sau de anumite 
şabloane. Mai exact, trebuie mai întâi să reperezi cuvintele 
repetitive, apoi să le deduci înţelesul sau rolul în context, 
şi asta îţi dă un punct de plecare pe care poţi construi 
până ce reuşeşti să identifici cheia mnemotehnică pe care 
se bazează sistemul de codificare, cu ajutorul căreia te poţi 
întoarce şi descifra fără probleme întregul document. În 
cazul de faţă însă nu au tot materialul. Dac-ar fi avut 
documentul complet, i-ar fi găsit cheia imediat, dar aşa, cu 
doar şase pagini, e ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân. 

Jansson se posomori la auzul veştii deloc îmbucurătoare. 

— Nu pot să cred! Cu toate finanţările de miliarde de 
dolari, tot nu sunt în stare să spargă un amărât de cod 
ticluit de câţiva călugări acum şapte sute de ani? bufni el 
înciudat, oftând prelung şi ţuguindu-şi buzele subţiri. 
Foarte bine. Propun atunci să uităm de afurisitul ăsta de 
manuscris incomplet şi să ne concentrăm pe altceva. Hai 
să trecem încă o dată în revistă ce avem deja şi să găsim 
un nou punct de plecare. 


De Angelis o urmărea discret pe Tess. Nu zisese nimic la 
propunerea lui Jansson, însă la un moment dat îşi îndreptă 
privirea către el, surprinzându-l cum o studia, şi ceva în 


— 228 — 


ochii ei îi spuse că discursul lui înflăcărat de mai devreme 
nu o convinsese câtuşi de puţin şi că simţise că-n spatele 
vorbelor atent alese se ascunde ceva mai mult decât 
dorinţa lui de a-i face să creadă în ipoteza unei vendete 
personale în ceea ce-l priveşte pe Vance. 

Într-adevăr, îşi spuse atunci, cu femeia asta nu-i de 
glumit. E mai mult decât periculoasă. Însă pentru moment 
se putea încă dovedi extrem de folositoare pentru ceea ce- 
şi propusese el, fapt ce-l determină să treacă deocamdată 
cu vederea potenţiala ameninţare pe care Tess o 
reprezenta în propriul său scenariu. 

Nu era sigur însă până când avea să continue această 
stare de fapt. Rămâne de văzut, îşi mai zise monseniorul. 


44 


— Ce post e ăsta? întrebă Tess curioasă şezând lângă 
Reilly în maşină. li acceptase îndoită oferta de-a o conduce 
până acasă, însă acum, aşezată confortabil în scaunul din 
dreapta, cu muzica ritmată învăluind-o din toate părţile în 
timp ce soarele ajuns la apus mai răzbătea într-un contur 
aurit de după un grup de nori cenuşii, îmbrăcând orizontul 
în nuanţe de un roz-intens, îi păru bine că acceptase. 

Se simţea în largul ei, relaxată şi în siguranţă. Mai mult 
decât atât, încetul cu încetul îşi dădea seama că îi plăcea 
compania lui. Era ceva atrăgător în aspectul lui aspru şi 
neîmblânzit, în hotărârea lui incisivă, în... francheţea lui 
dezarmantă. Era un tip deschis, fără prea multe 
ascunzişuri, sau cel puţin aşa părea. Ştia că poate avea 
încredere în el, ceea ce era mult mai mult decât ar fi putut 
spune despre majoritatea celorlalţi bărbaţi pe care-i fusese 
dat să-i cunoască, şi care erau aproape toţi nişte jigodii, 
fostul ei soţ fiind un exemplu cum nu se poate mai potrivit, 
încadrându-se perfect în această categorie. Acum că era 
singură acasă - căci reuşise să le expedieze pe mama ei şi 
pe Kim la mătuşa din Arizona - abia aştepta să se desfete 
cu o baie fierbinte şi lungă şi un pahar de vin roşu. Cine 
ştie, poate c-o să ia şi-o pastilă, să fie sigură că doarme 


— 229 — 


neîntoarsă. 

— E un CD, nu e pe radio, îi explică el. Ultima melodie a 
fost de pe albumul Caliente cu Willie and Lobo. Asta-i Pat 
Metheny. Eu am făcut compilaţia. Acuma-mi pare rău că ți- 
am zis... N-ar fi trebuit niciodată să mărturisesc aşa ceva. 

— De ce nu? 

— Zău aşa, zise el zâmbind larg. Un tip care se 
îndeletniceşte cu inscripţionarea compilaţiilor de muzică 
pe CD e unul care are timp de pierdut, nu crezi? 

— Mda, nu ştiu ce să zic, intră ea în jocul lui. Pe de altă 
parte însă ar putea fi interpretat ca un semn că ştii exact 
ce vrei şi ce-ţi place. 

— Cred că-mi place mai mult interpretarea ta, zise el 
râzând. 

— Bănuiam eu că o să spui asta, zise ea şi zâmbi la 
rându-i, aţintindu-şi privirea în faţă pentru câteva 
momente, lăsându-se purtată de ritmurile chitarei electrice 
ce acompania orchestraţia inconfundabilă a formaţiei. 

— Sună bine. 

— Chiar? 

— Da, e liniştitor şi... te inspiră. Ca să nu mai zic că 
ascult de vreo zece minute şi încă nu-mi ţiuie urechile, 
ceea ce e mare lucru şi ceva cu totul nou faţă de ce mi se 
întâmplă de obicei când intru în cameră la Kim. 

— E chiar aşa de rău? 

— Mai rău, glumi ea. lar versurile... să-mi fie cu iertare, 
dar... Îmi place să cred că sunt o mamă modernă, însă 
după ce-am auzit câteva dintre „cântecele” astea... dacă 
poţi să le numeşti aşa... 

— Da, ştiu la ce te gândeşti, zise el amuzat. „Ce-o să se 
aleagă de lumea asta?” 

— Ei lasă, că nici tu nu îmi pari genul care se dă în vânt 
după hip-hop, îl luă ea peste picior. 

— Se pune dacă-l ascult pe Steely Dan? 

— Habar n-am, însă nu cred. 

Reilly se prefăcu atunci supărat, încruntându-se comic. 

— Ce nasol, zise el râzând. 

— Îţi spun eu, avem de-a face cu a doua Nouă Frontieră, 


— 230 — 


mai zise Tess privind atentă înainte, urmărindu-l însă din 
colţul ochiului, să vadă dacă i-a înţeles aluzia la melodia lui 
Donald Fagen. 

La început Reilly păru să nu-şi dea seama ce-a vrut să 
zică, însă se lumină dintr-odată, înţelegându-i apropoul, şi- 
şi întoarse ochii către ea pentru câteva clipe, privind-o 
impresionat şi clătinând din cap admirativ. Tess jubila şi-n 
momentul când privirile li se întâlniră simţi cum i se aprind 
obrajii, roşind uşor. Exact atunci telefonul mobil începu să 
sune, stricând întrucâtva momentul. 

Iritată de întrerupere, scotoci nervoasă prin geantă şi-l 
scoase, însă nu răspunse imediat, studiind mai întâi 
ecranul fluorescent, care nu afişa numărul celui care-o 
apela. De obicei nu răspundea dacă era sunată de pe un 
număr ascuns, însă de data asta se hotărî s-o facă, 
regretându-şi decizia îndată ce auzi vocea de la celălalt 
capăt: 

— Bună, Tess. Sunt eu, Doug. 

Se enerva de fiecare dată când trebuia să stea de vorbă 
cu el, însă acum era un moment total nepotrivit. Ferindu-şi 
privirea de ochii lui Reilly, îl întrebă cu o voce joasă: 

— Ce vrei? 

— Am aflat că ai fost la Metropolitan în seara expoziţiei, 
când a avut loc atacul, şi... mă întrebam dacă nu cumva... 

Tipic! De câte ori o suna Doug, ştia că vrea ceva anume. 

— Ascultă, Doug, nu pot vorbi despre asta. N-am voie, i- 
o tăie ea scurt, turnându-i prima minciună care-i trecu prin 
cap. Cei de la FBI mi-au pus în vedere foarte clar că n-am 
ce să vorbesc cu presa. 

— A, serios? Foarte interesant! 

Ce naiba o fi găsind el interesant în asta? 

— Şi ştii de ce? Pentru că se pare că eşti singurul martor 
căruia i-au cerut aşa ceva. Ceilalţi cu care am vorbit deja 
n-au zis nimic de nicio interdicţie. Dar de ce n-ai voie să 
vorbeşti? Ce anume ştii tu şi ceilalţi nu? 

Minciuna se-ntorsese împotriva ei. 

— Doug, las-o baltă, te rog. 

— Haide, Tess, nu fii aşa! îi zise el mieros, 


— 231 — 


redeşteptându-i amintiri nu tocmai plăcute. Doar vorbeşti 
cu mine, ce naiba! 

De parc-ar fi putut uita măcar pentru o clipă cu cine 
avea de-a face! 

— Nu, îi răspunse ea categorică. 

— Hai, Tess, ce naiba! Dă-mi ceva, orice. 

— Doug, îmi pare rău, trebuie să închid. 

— lubito, te rog, nu... 

Insă Tess închise clapeta până s-apuce el să-şi termine 
fraza, şi trânti scârbită mobilul în geantă fără să se uite 
unde nimereşte, după care oftă exasperată cu ochii aţintiţi 
la şoseaua din faţă, privind în gol. După câteva minute se 
mai linişti şi se strădui să-şi relaxeze gâtul şi umerii. 

— Scuze. Era Doug, fostul meu soţ, îi explică ea fără să- 
şi mute privirea de la drum. 

— Mi-am dat seama. M-au învăţat bine la Quantico, ce 
pot să zic... 

Tess zâmbi amuzată. 

— Chiar nu-ţi scapă nimic, niciodată? 

— De obicei, nu, zise el fixând-o cu privirea. Mă rog, cu 
excepţia istoriei templierilor, un domeniu unde trebuie să- 
mi văd lungul nasului şi să recunosc că e cineva cu mult 
mai priceput decât mine sau decât la fel de neştiutorii mei 
colegi. Cred c-o ştii şi tu, e arheolog de meserie, o tipă 
extrem de încăpăţânată şi care ne-o ia tot timpul înainte. 

Faţa lui Tess se lumină într-un zâmbet cald. 

— Continuă, te rog. Sunt curioasă ce mai ai de spus 
despre tipa asta băgăcioasă. 

Reilly îşi întoarse capul către ea şi observă că şi ea 
făcuse acelaşi lucru. Işi adânci iar privirile într-ale ei, de 
data asta ceva mai mult timp decât mai devreme. 

Se bucura că Tess acceptase până la urmă s-o ducă 
acasă cu maşina. 


Când cotiră pe strada ei, Reilly aprinsese deja farurile, 
căci afară începuse să se-ntunece. La vederea casei, Tess 
avu o strângere de inimă, simțind cum o năpădesc iar tot 
stresul şi toată spaima prin care trecuse în ultimele zile. 


— 232 — 


Fu scuturată de un fior rece la gândul că Vance îi călcase 
pragul, că fusese în casa ei, cu mama şi copilul ei înăuntru. 

Când trecură pe lângă maşina de poliţie care-i păzea 
locuinţa şi care era parcată ceva mai jos pe stradă, Reilly îi 
făcu un semn discret cu mâna poliţistului de la volan, care- 
i salută, recunoscând-o pe Tess imediat. Odată ajunşi în 
dreptul vilei, Reilly parcă pe alee şi opri motorul, în timp 
ce ea îşi privea casa prin geamul maşinii. Nu se simţea 
deloc în apele ei. Se întrebă apoi dacă să-l invite sau nu 
înăuntru pentru câteva minute, după care se trezi că-i cere 
cu voce tare aproape fără să-şi dea seama: 

— Nu vrei să intri puţin? 

— Ba da, sigur, acceptă el după un scurt moment de 
ezitare, fără urmă sau intenţie de flirt în vocea-i sigură. 
Poate că-i o idee bună să arunc o privire înainte de a te 
lăsa singură. 

Ajunşi în faţa uşii, Reilly întinse mâna după cheie şi intră 
primul. Casa era cufundată în tăcere. Îl urmă în living, 
aprinzând toate luminile în urma ei. Dădu drumul şi la 
televizor, care se deschise pe KidsWB, canalul preferat al 
lui Kim. Tess nu-l schimbă. 

Reilly o privi nedumerit. 

— Aşa fac de fiecare dată când rămân singură, îi explică 
ea. Îmi dă senzaţia că mai e cineva în casă. 

— Tess, o să fie bine. Eşti în siguranţă. Tonul lui avu 
darul s-o mai liniştească. Mă duc să verific şi celelalte 
camere, o anunţă el, după care se opri brusc. Dacă nu te 
deranjează, desigur... adăugă încurcat. 

Stânjeneala lui se datora probabil faptului c-ar fi fost 
nevoit să intre şi la ea în dormitor. Grija şi discreţia lui o 
impresionară în mod plăcut, şi-i era foarte recunoscătoare 
pentru tot ce făcuse pentru ea până acum. 

— Nu, nu-i nicio problemă. 

Reilly încuviinţă tăcut şi ieşi din sufragerie, în timp ce 
Tess se trânti pe canapea şi trase telefonul mai aproape, 
formând numărul mătuşii Hazel din Prescott, care 
răspunse după numai trei apeluri. Tocmai se întorseseră 
de la cină, căci Hazel le dusese să mănânce în oraş după 


— 233 — 


ce le luase de la aeroportul din Phoenix, şi o asigură că au 
ajuns cu bine. Vorbi apoi puţin cu mama ei în timp ce 
Hazel se dusese s-o cheme şi pe Kim la telefon, care 
hoinărea pe la grajduri, admirând caii. Eileen părea 
degajată şi, oricum, mult mai liniştită decât în ziua 
precedentă, când o tot descususe cu fel de fel de întrebări. 
Buna ei dispoziţie se datora probabil atât efectului pe care 
soră-sa îl avea asupra ei de fiecare dată, cu felul său 
fermecător de-a fi, mereu destinsă şi grijulie cu cei din jur, 
cât şi distanţei pe care reuşise s-o pună între ea şi haoticul 
New York în decursul unei singure zile. Când în sfârşit auzi 
şi vocea zglobie a lui Kim la celălalt capăt al firului, nu 
apucă să zică mai nimic, căci fata nu mai contenea cu 
poveştile ei de copil, anunţând-o cât de nerăbdătoare e să 
se ducă mâine la călărit şi părând că nu-i duce dorul. 

Tocmai când îşi luau la revedere, urându-şi noapte bună, 
Reilly reveni în living. Părea la fel de obosit ca şi ea, dacă 
nu chiar mai mult. 

— Totul e în ordine, aşa cum mă şi aşteptam. N-ai de ce 
să-ţi faci griji, Tess, crede-mă pe cuvânt. 

— Te cred, cum să nu. Îţi mulţumesc oricum c-ai aruncat 
o privire, mă simt mult mai liniştită. 

— Cu plăcere. 

Mai aruncă o ultimă privire de jur-împrejurul camerei, 
după care păru că se pregăteşte de plecare, însă avu un 
foarte scurt moment de ezitare de care Tess profită 
imediat. 

— Eu una simt nevoia să beau ceva şi sunt sigură că şi tu 
la fel, zise ea şi, fără să-i aştepte răspunsul, se ridică şi-l 
conduse către bucătărie. Ce preferi: bere sau un pahar cu 
vin? 

— Nici una, nici alta, dar mulţumesc oricum, zise el 
zâmbind. 

— Aşa e, eşti în timpul serviciului, am uitat. Vrei atunci o 
cafea? 

— Nu, nu-i vorba de asta. Doar că... începu el, dar pe 
urmă se opri, neştiind dacă să deschidă subiectul sau nu. 

— Despre ce-i vorba atunci? 


— 234 — 


— E postul Paştelui, zise el după o pauză destul de 
lungă. 

— A, Paştele... Tu vorbeşti serios? 

— Foarte. 

— Sper că nu te foloseşti de sărbători drept scuză ca să 
mai scapi de-un kilogram-două. Sau asta faci? 

Reilly se mulţumi să-i răspundă printr-o simplă mişcare 
a capului. 

— Patruzeci de zile fără băutură, asta da performanţă! 
zise ea vrând să facă o glumă, însă roşi imediat. Au, n-am 
vrut să sune chiar aşa! Înţelegi ce-am vrut să spun, nu? 
Sper că acum n-o să mă bănuieşti că frecventez pe ascuns 
întâlnirile Alcoolicilor Anonimi, o mai drese ea. 

— Prea târziu, domnişoară Chaykin, părerea e deja 
formată, o luă el peste picior. 

— Atunci nu mai am nimic de pierdut, zise ea şi se duse 
la frigider, de unde scoase o sticlă de vin şi-şi turnă într-un 
pahar. 

— Totuşi, trebuie să recunoşti că e puţin ciudat. Ce 
vreau să spun este că de mult n-am mai auzit pe cineva 
care să ţină post. Cel puţin nu în oraşul ăsta. 

— Nu ştiu ce să zic... Mie New York-ul nu mi se pare 
chiar atât de nepotrivit pentru oamenii care vor să ducă 
0... hai s-o numim viaţă spirituală. 

— Glumeşti, nu? New York-ul ăsta, oraşul în care trăim? 

— Da. Dacă stai să te gândeşti mai bine, e chiar locul 
ideal. Unde altundeva mai poţi întâlni atâtea provocări de 
ordin moral şi etic cărora să le faci faţă? E foarte simplu 
să-ţi urmezi destinul în oraşul ăsta, pentru că diferenţa 
dintre bine şi rău, sau dintre ce-i drept şi ce-i greşit, e 
foarte clar definită. Trebuie doar să alegi. 

Tess era uimită de ce auzea. 

— Şi cât de... religios eşti, de fapt? Dacă nu te superi că 
te-ntreb, desigur... 

— Nu, nu, deloc. 

— Vreau să spun... Cred că nu eşti genul care dă fuga te 
miri prin ce fundătură neştiută de lume doar fiindcă a auzit 
că unul de prin partea locului a avut o viziune cu Fecioara 


— 235 — 


Maria care i s-a arătat într-un lan de grâu... 

— Nu, trebuie să recunosc că n-am recurs la asemenea 
măsuri extreme, cel puţin nu în ultimul timp. Să înţeleg 
aşadar că tu nu eşti tocmai cea mai religioasă persoană pe 
care aş fi putut s-o întâlnesc... 

— Mă rog, nu neapărat. Să zicem doar că aş avea nevoie 
de ceva mult mai... consistent pe care să mă sprijin înainte 
să străbat jumătate de ţară pentru ceva atât de improbabil. 

— Ceva mai consistent... te referi la un semn, sau ce? Un 
miracol de netăgăduit? 

— Da, cred că da. Ceva de genul ăsta. 

Reilly nu zise nimic, ci doar zâmbi. 

— Ce e? îl întrebă ea. 

— Vezi tu, Tess, partea frumoasă cu miracolele astea e 
că, dacă crezi cu adevărat, nu mai ai nevoie de ele, iar 
dacă te îndoieşti la tot pasul, atunci oricâte miracole ai 
trăi, tot nu e de-ajuns. 

— Oh, ştiu eu câteva lucruri care m-ar convinge imediat. 

— Dar poate că ele există deja în jurul tău, doar că tu nu 
le-ai observat. 

Tess rămase mută de uimire. 

— Stai să văd dacă-nţeleg eu bine. Tu eşti agent FBI, cu 
insignă şi pistol şi tot tacâmul, şi spui că într-adevăr crezi 
în miracole? 

Reilly ridică din umeri, apoi răspunse: 

— Hai să ne închipuim că mergi liniştită pe stradă, 
ajungi la o intersecţie şi eşti pe punctul de a trece strada 
când deodată, din senin, fără vreun motiv anume, exact 
acolo pe marginea trotuarului, cu un picior deja în stradă, 
te opreşti. Nu ştii nici tu de ce, pur şi simplu aşa îţi vine. Şi 
exact în acel moment, vezi cum trece pe lângă tine un 
autobuz sau un camion, la doar câţiva milimetri de faţa ta, 
rulând cu viteză pe şoseaua unde te-ai fi aflat chiar tu dacă 
nu te-ai fi oprit. Nu-ţi poţi explica de ce, însă ceva te-a 
împiedicat, ceva care ţi-a salvat viaţa. Şi ştii care-i partea 
cea mai frumoasă? Dac-ar fi fost cineva cunoscut lângă 
tine în acel moment, probabil că i-ai fi spus exact aşa: „E 
un miracol că încă trăiesc!” Pentru mine genul ăsta de 


— 236 — 


lucruri sunt adevărate miracole. 

— E o problemă de perspectivă, îi spuse Tess. Tu vrei să 
le vezi ca pe nişte miracole. Eu nu le consider decât nişte 
simple întâmplări. 

— E foarte uşor să crezi când ai în faţă un miracol, însă 
adevărata încercare apare atunci când nu primeşti niciun 
fel de semn. 

Lui Tess nu-i venea să creadă ce aude. Nu se aşteptase 
să-l audă vreodată vorbind aşa, însă cu această ocazie îi 
descoperi o latură cu totul nouă, pe care nu era sigură încă 
cum s-o ia, deşi în mod normal nu era adepta unor astfel 
de idei. 

— Tu vorbeşti serios! 

— Cât se poate de serios, confirmă Reilly. 

Tess rămase pe gânduri, după care-l privi curioasă, ca şi 
cum i-ar fi venit o idee. 

— Spune-mi şi mie ceva, zise ea apoi. Cum se împacă 
credinţa - o credinţă sinceră şi adevărată ca a ta - cu 
meseria pe care-o ai? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

Tess însă simţea că nu e întru totul sincer şi că ştia 
foarte bine unde bătea. Probabil că nu era prima dată când 
cineva îi punea o astfel de întrebare. 

— Vreau să spun că prin natura meseriei tale eşti nevoit 
să cercetezi şi să investighezi diverse lucruri. Prin urmare 
nu le poţi lua ca atare, nu te poţi încrede în aparente. 
Trebuie să cauţi date exacte, dovezi incontestabile care să- 
ti sprijine teoriile dincolo de orice urmă de îndoială. 

— Da, aşa e, zise el calm, deloc surprins sau deranjat de 
observaţiile ei. 

— Intrebarea mea era cum poţi împăca asta cu credinţa. 

— Simplu. Eu îmi pun credinţa în Dumnezeu, nu în 
oameni. 

— Refuz să cred că e chiar atât de simplu. 

— De fapt, îi răspunse el cu un calm dezarmant, chiar e. 

Tess dădu din cap neîncrezătoare, în timp ce faţa i se 
lumină într-un zâmbet şters şi oarecum posomorât. 

— Foarte ciudat... Întotdeauna am crezut că pot citi 


— 237 — 


oamenii relativ repede, şi că mă pricep destul de bine, însă 
cu tine se pare că am cam dat greş. Nu mi te-aş fi închipuit 
niciodată un... credincios. Aşa ai fost crescut? 

— Nu, părinţii mei nu au fost nişte oameni foarte 
religioşi. S-a întâmplat ceva mai târziu. 

Tess tăcu, aşteptând ca el să continue şi să-i povestească 
mai pe larg, însă văzând că nici el nu mai zice nimic, se 
simţi dintr-odată stânjenită. 

— Îmi pare rău, ştiu că e ceva personal şi că probabil nu 
vrei să vorbeşti despre asta, iar eu te bombardez cu tot 
felul de întrebări indiscrete. 

— Nu-i niciun fel de problemă, stai liniştită. Doar că... în 
fine, tatăl meu a murit când eram încă mic şi am trecut 
printr-o perioadă dificilă şi singura persoană care mi-a fost 
alături şi m-a sprijinit a fost preotul paroh, care m-a ajutat 
să trec peste această tragedie. Aşa se face că azi sunt omul 
care sunt. Asta-i toată povestea, pe scurt. 

Indiferent cât de detaşat voia să pară, Tess simţi 
tensiunea din vocea lui şi reticenţa de a intra în mai multe 
amănunte în legătură cu acest subiect, aşa că nu insistă. 

— Am înţeles, se mulţumi ea să spună. 

— Dar povestea ta care e? se arătă el interesat. După 
felul în care vorbeşti, presupun că nici tu n-ai avut parte 
de o educaţie religioasă riguroasă, sau mă înşel? 

— Nu, aşa este. La noi în casă plutea mai degrabă un aer 
ştiinţific, arheologic dacă vrei, aşa încât mintea mea de 
copil şi-a explicat lucrurile dintr-o perspectivă ceva mai 
realistă, greu de împăcat cu noţiunea existenţei divine. Şi 
apoi mai târziu, când am aflat că nici marele Einstein nu 
credea în astfel de lucruri, mi-am zis că dacă povestea asta 
biblică n-a reuşit să-l convingă pe cel mai deştept bărbat 
de pe Pământ, atunci cine sunt eu să-l contrazic? 

— Nu-i nimic, replică el. Unii dintre cei mai buni prieteni 
ai mei sunt atei. 

Tess îl fixă cu privirea pentru câteva clipe şi când îl văzu 
că râde, răspunse: 

— Asta-i bine de ştiut. 

Însă nu făcea neapărat parte din categoria în care el se 


— 238 — 


grăbise s-o înscrie. Dintotdeauna se considerase mai 
degrabă agnostică decât ateistă. 

— Şi eu am multe cunoştinţe şi prieteni, zise ea, care 
sunt de părere că a fi ateu e una şi aceeaşi cu a fi lipsit de 
orice principiu moral, sau, mă rog... falimentar la capitolul 
morală. 

După ce-şi termină de băut vinul, îl conduse înapoi în 
living unde, aruncându-şi ochii către ecranul televizorului, 
recunoscu imagini dintr-un episod din Smallville, un serial 
pentru copii despre isprăvile din adolescenţă ale lui 
Superman. 

— Voiam să te mai întreb ceva legat de Vance, zise el 
deturnând discuţia într-o cu totul altă direcţie. 

— Ce-i cu Vance? 

— Ştii, te-am urmărit cu mare atenţie azi când ai 
povestit despre el şi despre ce aţi vorbit în cimitir şi pe 
urmă despre ce s-a petrecut în pivniţa lui şi... sunt curios. 
Adică... mă întrebam ce simţi cu adevărat faţă de el. 

Faţa lui Tess se-ntunecă deodată la amintirea zilei 
precedente. 

— Când l-am cunoscut, în urmă cu mai mulţi ani, era un 
bărbat foarte amabil şi drăguţ, normal. Pe urmă s-a 
întâmplat tragedia cu soţia şi fiica lui nenăscută... E 
cumplit. 

— Îl compătimeşti, remarcă el întrucâtva stânjenit. 

— Într-un fel... da, cred că da, recunoscu ea, aducându- 
şi aminte că şi în timpul discuţiei lor din pivniţă o mai 
încercaseră astfel de sentimente faţă de bietul Vance. 

— Chiar şi după ce s-a întâmplat la muzeu, după 
decapitarea paznicului şi după ce a fost aici, ameninţându- 
le pe mama ta şi pe Kim? 

Tess nu ştia ce să mai zică, simțindu-se prinsă la mijloc. 
Abia acum îşi dădea seama cât de contradictorii îi erau 
sentimentele faţă de Vance. 

— Ştiu că sună ciudat, dar... nu pot să nu-l compătimesc 
sau să-mi pară rău pentru el. Trebuia să-l fi văzut sau cel 
puţin să-l fi auzit! Felul în care vorbea despre ce i s-a 
întâmplat, cum trecea de la o stare la alta fără să ştii la ce 


— 239 — 


să te aştepţi în secunda următoare... După părerea mea, ar 
avea nevoie de un tratament psihiatric, în loc să fie vânat 
de jumătate din poliţia din New York. Omul ăsta are nevoie 
de ajutor! 

— Ca să-l ajutăm, mai întâi ar trebui să-l prindem şi, 
indiferent prin ce trece, tu nu trebuie sub nicio formă să 
uiţi că, la urma urmei, nu e decât un individ periculos. 

Tess îşi aduse aminte de expresia lui calmă şi relaxată 
când stătea alături de mama sa pe canapea, făcând 
conversaţie ca orice om normal. Simţi atunci cum ceva 
înăuntrul ei se schimbă, ceva care-i modifică şi percepţia 
asupra lui Vance. 

— E foarte ciudat, însă... nu sunt sigură că amenințările 
n-au fost doar de paradă. 

— Tess, trebuie să ai încredere în mine. Sunt multe 
lucruri pe care nu le ştii. 

La auzul cuvintelor lui îşi ridică brusc privirea către el, 
intrigată. Trăise cu impresia că ştie tot atâtea cât ştia şi el. 

— Ce lucruri? Ce nu ştiu? 

— Alţi morţi. Omul e periculos şi gata. Bine? 

Tonul sobru şi uşor ridicat al vocii lui îi spunea că ştie 
despre ce vorbeşte. Dar o făcuse curioasă. 

— Cum adică alţi morţi? Cine? 

Reilly nu-i răspunse imediat, însă nu din cauză că n-ar fi 
vrut. Ceva din spatele ei îi atrăsese brusc atenţia. Părea să 
privească dincolo de ea şi, întorcându-se, Tess observă că 
televizorul era cel care-i captase interesul. Pe ecran, 
tânărul Superman era pe punctul de a salva omenirea 
pentru a mia oară. 

— Să nu-mi zici că tocmai episodul ăsta n-ai apucat să-l 
vezi, glumi ea. 

Însă Reilly era deja la uşă. 

— Trebuie să plec, îmi pare rău, îi zise el sec. 

— Poftim? Unde să pleci? 

— Nu pot să-ţi spun decât că trebuie neapărat să plec, 
mai zise el deschizând uşa grăbit şi păşind afară. 

Peste doar câteva secunde Tess rămase singură în 
mijlocul livingului, privind în gol către uşa închisă pe care 


— 240 — 


Reilly tocmai ieşise ca o furtună, trântind-o în urma lui. Îşi 
întoarse atunci privirea stupefiată către televizor, unde 
temerarul adolescent cu puteri supranaturale vedea prin 
pereţi şi sărea de pe o clădire pe alta dintr-un singur salt şi 
fără elan. 

Dar ce legătură aveau toate astea cu motivul plecării lui 
precipitate, Tess habar n-avea. 


45 


Pontiac-ul lui Reilly îşi croia drum cu greu prin traficul 
aglomerat de pe autostrada Van Wyck, îndreptându-se 
către sud. Deasupra, avioanele masive al căror alb lucios 
strălucea în luminile nopţii treceau unul după altul, destul 
de jos, spintecând zgomotos aerul şi-ndreptându-se grăbite 
către pistele de aterizare ce le aşteptau nu foarte departe, 
căci aeroportul era la vreun kilometru şi jumătate distanţă. 

Cu puşca-ntre picioare, Aparo se frecă la ochi şi-şi 
scoase capul pe geam, înviorat de aerul proaspăt cu iz de 
primăvară ce-i învăluia faţa în viteza constantă a maşinii. 

Reilly era cu ochii-n patru, scanând din mers 
indicatoarele de direcţie din stânga şi din dreapta, evident 
căutând ceva anume. La un moment dat ochii îi căzură pe 
cel căutat, arătându-i-l lui Aparo cu degetul: 

— Ăla e. 

Aparo îl căută cu privirea, observând şi el indicatorul de 
culoare verde din dreapta care - conform inscripţiei - 
ducea către unul dintre depozitele aeroportului, şi anume 
cel cu numărul 7. Chiar dedesubtul acestui indicator, 
pierdut printre numele diverselor companii aeriene, mai 
era un mic panou pe care scria: Alitalia. Servicii de 
Transport Marfă. 


La scurt timp după atacurile teroriste din 11 septembrie, 
Congresul adoptase o nouă lege privind călătoriile cu 
avionul, Legea securităţii transporturilor aeriene, conform 
căreia  responsabilitatea  inspectării călătorilor şi a 
bagajelor fusese transferată unei organizaţii 


— 241 — 


guvernamentale nou înfiinţate, Administraţia Securităţii 
Transporturilor. Ceea ce însemna mai exact că orice sau 
oricine intra pe teritoriul Statelor Unite avea să fie supus 
unui control mult mai riguros şi mai amănunţit decât până 
atunci. 

Aşa se face că aproape toate aeroporturile din ţară 
fuseseră dotate cu tomografe computerizate, capabile să 
detecteze orice material sau substanţă explozibilă nu 
numai în bagaje, ci şi la pasageri. Călătorii trebuiau chiar 
să treacă printr-un filtru cu raze X, practică la care s-a 
renunţat curând, şi nu datorită vocilor din ce în ce mai 
vehemente care susțineau că pasagerii erau expuşi unor 
radiaţii dăunătoare, ci a simplului fapt că ingenioaselor 
maşinării ale companiei Rapiscan nu le scăpa absolut 
nimic. Scanau şi expuneau totul în văzul lumii, fără niciun 
ascunziş. 

Un punct de maxim interes pentru Administraţia nou 
înfiinţată era transportul internaţional al mărfurilor, care 
de cele mai multe ori reprezentau o ameninţare mai mare 
decât cel intern. Zilnic în America intrau zeci de mii de 
colete, pachete şi containere de toate felurile şi 
dimensiunile, venite de pretutindeni, fapt ce a determinat 
ca directivele nou adoptate în privinţa verificării 
pasagerilor şi a bagajelor să cuprindă şi această categorie 
a mărfurilor ce intrau pe teritoriul Americii fie pe mare, fie 
pe calea aerului, mai cu seamă în această nouă epocă a 
securităţii sporite din toate punctele de vedere. Verificarea 
se făcea cu ajutorul unor sisteme uriaşe de scanare cu raze 
X, dispuse în toate punctele principale de intrare în ţară. 

Reilly avea chiar acum un astfel de sistem în faţa ochilor 
şi era foarte recunoscător că astfel de maşinării existau şi 
funcționau perfect. Se afla într-una din camerele de 
operare din terminalul pentru mărfuri al aeroportului JFK, 
terminal al liniei aeriene italiene. 

Operatorul de lângă el tot butona panoul complex din 
faţă, timp în care pe monitor apăreau diverse imagini 
scanate ale coletelor depozitate în hangar. 

— Eu zic să vă faceţi comozi şi să luaţi un loc, le zise el. 


— 242 — 


E o încărcătură destul de mare şi o să ne ia ceva timp s-o 
scanăm pe toată. 

Reilly îi urmă sfatul şi se aşeză în scaunul uzat. 

— Noi nu căutăm un anume container, care-ar trebui să 
se vadă destul de clar, aşa că poţi să dai mai repede şi-ţi 
spun eu când să te opreşti. 

— Foarte bine, încuviinţă bărbatul, punându-se pe 
treabă. 

Imaginile începură să se succeadă cu repeziciune pe 
ecranul monitorului, poze cu tot felul de containere şi lăzi 
scanate când din faţă, când din lateral, şi-n care se puteau 
distinge conturul şi structura exponatelor pe care prelaţii 
Vaticanului le trimiseseră peste ocean pentru expoziţia de 
la Metropolitan. Încă enervat că nu se gândise mai 
devreme la asta, Reilly îşi concentră atenţia pe monitor, iar 
Aparo îi urmă exemplul. La fiecare imagine a câte unui 
crucifix sau statuetă, ce semănau acum mai degrabă cu 
nişte schiţe rudimentare făcute cu albastru pe o coală 
cenuşie, simţea cum inima îi bate mai tare, în speranţa că 
poate următoarea imagine îi va dezvălui ce căuta. 
Rezoluţia era surprinzător de bună, şi imaginile aveau o 
claritate la care nu s-ar fi aşteptat, dat fiind că se puteau 
distinge până şi  minusculele pietre preţioase din 
incrustaţii sau cele mai fine ornamente în relief. 

Şi dintr-odată, printre zecile de contururi ce apăreau şi 
dispăreau aproape instantaneu de pe monitorul din faţa 
lui, îl zări. 

— Stai, nu da mai departe! zise Reilly entuziasmat, 
simțind cum îi trece un val de căldură prin tot corpul. 

Acolo, pe ecran, chiar în faţa lui, fără a fi acoperit de 
carcasa-i obişnuită şi etalându-şi astfel toate mecanismele 
ce-l compuneau, era codificatorul în toată splendoarea... 
măruntaielor lui. 


46 


În momentul în care intră în sala de şedinţe, Tess se opri 
şi rămase locului fără să mai facă nici-un pas. După 


— 243 — 


plecarea lui precipitată, Reilly n-o sunase timp de trei zile, 
pe parcursul cărora frustrarea ei crescuse considerabil, 
alimentată şi de telefoanele din ce în ce mai insistente de 
la mama sa, care o tot bătea la cap să vină la Hazel în 
Arizona şi căreia nu mai ştia ce să-i spună ca s-o lase în 
pace. Se simţea din ce în ce mai agitată şi mai nervoasă, 
dându-şi seama că, în ciuda sfaturilor bine intenţionate ale 
lui Reilly, lăsase ancheta să-i acapareze aproape fiecare 
aspect al vieţii personale şi că era deja prea târziu să mai 
schimbe ceva în privinţa asta. 

lar acum, când intră în sala de şedinţe a FBI şi văzu ce 
era aşezat în mijlocul mesei, rămase împietrită în pragul 
uşii, dându-şi seama că hotărârea de a se detaşa de caz şi 
de toate implicaţiile lui tocmai se dusese pe apa sâmbetei, 
căci obiectul la care se uita nu era altceva decât replica 
fidelă a codificatorului, reconstituit dintr-un plastic gros şi 
transparent. 

— De unde?... bâigui ea cu o voce pierită, uitându-se 
mirată la Reilly, însă după expresia de complicitate de pe 
faţa lui înţelese că de fapt el pusese totul la cale. 

Acum înţelegea că avusese un plan foarte bine pus la 
punct. O sunase ceva mai devreme, rugând-o să vină la 
sediul din Federal Plaza ca să „mai trecem o dată prin 
declaraţii, nimic important”, omiţând intenţionat să-i spună 
ce o aştepta aici. 

Simti dintr-odată privirile iscoditoare ale celor prezenţi 
îndreptate către ea şi-ncercă să-şi ascundă şocul. Îi 
recunoscu printre ei pe Aparo, Jansson, Amelia şi De 
Angelis, însă pe ceilalţi nu-i mai văzuse până atunci. Privi 
din nou spre Reilly şi el îi zâmbi scurt, cordial. 

— M-am gândit c-ai vrea să participi şi tu la discuţia 
asta, îi zise el, întorcându-se apoi către un bărbat pe care 
Tess nu-l cunoştea şi care începuse să împartă tuturor 
celor prezenţi nişte hârtii capsate. Dânsul este Terry 
Kendricks, cel care a reconstruit codificatorul. 

— Da, cu ajutorul echipei mele, desigur, se grăbi 
Kendricks să adauge, zâmbind amabil către Tess. Îmi pare 
bine. 


— 244 — 


Tess făcea eforturi considerabile să se mai uite şi-n altă 
parte decât la maşinăria de pe masă, de la care parcă nu-şi 
mai putea dezlipi privirea. Îşi aruncă ochii peste foile de la 
Kendricks, care-i confirmară bănuielile. 

— Chiar funcţionează? 

— Sigur că da. Totul a mers ca la carte. Doar că e în 
latină, nu s-a putut altfel. Cel puţin aşa mi-au spus colegii 
din echipa de lingvişti, care s-au ocupat de traducere. 

Tess încă nu înţelegea cum de fusese cu putinţă aşa 
ceva. 

— Dar... cum aţi putut să-l reconstituiţi? întrebă ea 
întorcându-se către Reilly cu o faţă care-l implora să n-o 
mai ţină în şah. 

— E simplu. Tot ce intră în ţară e scanat cu raze X în 
orice punct vamal, chiar şi exponatele de mare valoare 
trimise de Vatican, îi explică el 

Tess simţi nevoia să se aşeze, căci genunchii i se 
înmuiaseră dintr-odată şi o luase cu ameţeală. Încercă să 
se concentreze asupra copiei pe care o primise. Reuşi în 
cele din urmă să citească primele rânduri. Era vorba de-o 
scrisoare datată mai 1291. 

— Dar asta e data când a avut loc bătălia de la Acra! 
exclamă ea brusc revigorată. Ultimul bastion al cruciaților! 

Incepu iar să citească, înghițind practic rândurile şi 
simțind în acelaşi timp cum un fel de pod imaginar începe 
să se contureze peste secole între ea şi nişte oameni ale 
căror destine se consumaseră în vremuri de legendă. 

„Cu mare tristeţe în suflet vă anunţăm”, începea 
scrisoarea, „că fortăreaţa din Acra nu se mai află sub 
oblăduirea noastră. Am părăsit oraşul la căderea nopţii, 
privind cu inimile grele cum se mistuia în flăcările 
păgâne...” 


47 
MAI 1291 - ÎN ESTUL. MEDITERANEI 


Vâsliseră spre nord toată noaptea, fără să se-ndepărteze 


— 245 — 


totuşi prea mult de țărm, iar la ivirea zorilor stabiliră un 
curs către vest şi galera porni înspre Cipru, unde sperau 
să găsească adăpost în mănăstirea ordinului. 

După cruda lovitură de la Acra, cu sufletul umbrit de 
trista amintire a ultimelor ceasuri petrecute între zidurile 
cetăţii şi odată ajuns pe corabie, Martin coborâse în cală 
ca să încerce să se odihnească puţin, însă mişcarea 
domoală şi ritmică a galerei nu-l lăsă să-nchidă ochii nici 
măcar o clipă, în afara faptului că nu-şi putea scoate 
nicicum din minte imaginea bătrânului maestru dându-şi 
obştescul sfârşit. Astfel de gânduri chinuitoare îl bântuiră 
toată noaptea, aşa că ieşi printre primii pe punte când abia 
se crăpa de ziuă, privind cu spaimă şi uimire priveliştea 
deloc liniştitoare ce i se deschidea în faţa ochilor. 
Semiîntunericul ce-mpresura încă ambarcaţiunea era 
brăzdat de fulgere năprasnice ce spintecau negura, iar 
şuieratul vântului care se-nteţise era acompaniat de 
vuietul prelung şi-nfundat al tunetelor. În spate, către est, 
norii purpurii şi ameninţători acopereau răsăritul, lăsând 
doar câteva raze firave să le străpungă formaţia compactă 
undeva în partea de sus, însă nu îndeajuns cât să lumineze 
zarea neguroasă. 

Cum e cu putință oare? se întrebă. Două furtuni de 
înfruntat, una care ne-ntâmpină, alta care ne urmăreşte... 
Se duse şi se consultă în grabă cu Hugh, care-i spuse că 
nici căpitanul nu mai văzuse aşa ceva până acum. 

Erau prinşi la mijloc. 

Vântul se înteţea simţitor, aducând la răstimpuri averse 
de ploaie, o ploaie măruntă şi rece ca gheaţa. Vela se 
smucea din ce în ce mai tare în verga nu foarte solidă, iar 
marinarii de pe punte încercau cu disperare s-o ţină sub 
control, în timp ce catargul vuia şi trosnea. În cală, caii 
nechezau speriaţi şi tropăiau pe loc, sforăind nervoşi. 
Martin îl urmărea atent pe căpitan, care-şi consulta hărţile 
fără să-şi ascundă îngrijorarea care pusese stăpânire pe el. 
Identifică repede poziţia galerei şi făcu un semn discret pe 
hartă, după care dădu fuga şi-i strigă supraveghetorului să 
mărească ritmul vâslelor, iar omului de la cârmă îi dădu 


— 246 — 


noile coordonate, sperând astfel că va reuşi să scoată 
corabia din mijlocul furtunii. 

Martin îl găsi pe Aimard pe puntea îngustă de la prova, 
privind şi el cu aceeaşi îngrijorare furtunile care se 
apropiau. 

— E ca şi cum chiar Domnul a ridicat apele astea, le-a 
făcut să se răzvrătească pentru a ne înghiţi în adâncurile 
lor neştiute, zise el către Martin cu o privire în care se 
citeau zbucium şi nelinişte. 

Nu mai trecu mult până când furtuna izbucni cu toată 
puterea, dezlănţuind stihiile apelor de jur-împrejur. Zările 
se-ntunecaseră de-a binelea, de parcă se făcuse iarăşi 
noapte, o noapte neagră ca smoala, iar vântul susţinut se 
transformase deja într-o adevărată vijelie ce spulbera totul 
în calea ei. Corabia era ca o coajă de nucă pe marea- 
nvolburată, ale cărei valuri gigantice şi albe de spumă se 
ridicaseră din adâncuri şi se-ndreptau spre ei ca nişte 
pereţi mişcători care se spărgeau de parapet, măturând 
apoi necruțătoare toată puntea. Fulgere năprasnice 
brăzdau întunecimea de nepătruns a cerului, urmate 
imediat de tunete asurzitoare şi greoaie, în timp ce 
picăturile mari şi dese de ploaie biciuiau corabia din toate 
părţile, învăluind-o într-o perdea densă şi transparentă. 

Hugh îi strigă omului de veghe să caute o bucată de 
pământ unde s-ar fi putut refugia. Martin îl însoţi pe 
sărmanul om cu privirea cum se caţără pas cu pas pe 
catarg. Corabia îşi croia drum anevoie prin imensitatea 
apelor, puntea fiindu-i măturată la răstimpuri foarte scurte 
de valurile care mai întâi se izbeau de pupa, zdruncinând- 
o. Vâslele nu mai făceau faţă de mult, unele lovindu-se de 
chilă, altele rupându-se în două şi rănindu-i pe ocnaşii care 
reuşeau cu greu să le stăpânească, fiind ei înşişi înlănţuiţi 
şi neputându-se mişca în voie, astfel încât Hugh se văzu 
nevoit să le ordone să le tragă înapoi. 

Trecuseră deja câteva ore bune de când se luptau cu 
natura dezlănţuită când dintr-odată Martin auzi un pârâit 
prelung şi asurzitor, care acoperi chiar şi vuietul 
nestăpânit al apelor. Era tambuchiul de la pupa, care 


— 247 — 


cedase presiunii şi crăpase, lăsând apa să se năpustească 
năvalnic dedesubt. Aproape instantaneu ambarcaţiunea 
începu să se legene ameninţător, când de undeva de sus se 
auzi un zgomot sfâşietor, ca şi cum o scândură s-ar fi rupt 
brusc din structura de lemn unde fusese fixată. Era de fapt 
catargul, care fusese smuls şi se prăbuşi greoi peste trei 
dintre membrii echipajului sub privirile uimite ale lui 
Martin, în timp ce bietul om cocoţat pe el fu azvârlit în 
valurile furibunde. 

Fără velă şi vâsle, galera rămase în voia sorții, la mila 
furtunii şi a vârtejurilor ameţitoare, plutind fără ţintă pe 
apele înfuriate care când o împingeau cu forţă înainte, 
când o trăgeau înapoi, când o zdruncinau din încheieturi 
sau o învârteau, umflându-se din adâncuri. 

Aşa pluti Templul Șoimului trei zile şi trei nopţi, timp în 
care furtuna nu l-a slăbit deloc. Insă izbutise ca prin 
minune să nu se ducă la fund şi să rămână întreagă. Veni 
şi ziua a patra şi vântul tot nu se mai domolise, când auziră 
o voce strigând din răsputeri: 

— Pământ! Pământ! 

Martin miji ochii prin ceaţă şi-l zări pe omul cu pricina, 
care arăta cu degetul înainte, înspre ce părea a fi tot 
ceaţă, negură şi valuri tumultuoase. Apoi însă i se păru că 
parcă vede ceva, un punct negru undeva departe, în zare, 
abia vizibil. 

Şi atunci se întâmplă. 

Chiar când le încolţise speranţa în inimi la vederea 
crâmpeiului de pământ, corabia începu să pârâie năprasnic 
din toate încheieturile, semn că nu mai avea mult până să 
se facă bucăţi. Scândura de pe punte începu să trepideze 
din ce în ce mai tare şi să scoată un scârţâit prelung în 
momentul în care lemnul cedă sub greutatea apei. Se auzi 
apoi un huruit puternic, care acoperi tot vuietul furtunii, 
urmat la scurt timp de nişte sunete înfundate ce semănau 
cu o explozie, când întreaga chilă cedă. Vâslaşii erau din 
ce în ce mai panicaţi, imobilizaţi în lanţurile grele, iar caii 
din cală sforăiau cu spume la gură, dându-se înapoi până 
când nu mai avură unde. 


— 248 — 


— Sclavii! urlă Hugh. Duceţi-vă şi dezlegaţi-i înainte să 
se-nece! 

Oamenii dădură fuga să le desfacă lanţurile, însă 
libertatea le fu extrem de scurtă, căci în secunda 
următoare apele pătrunseră năvalnice în cală, înghiţindu-i 
în albastrul lor tulbure şi spumos. 

Hugh ştia că nu mai e nimic de făcut, aşa că ordonă 
oamenilor să dezlege barcazul şi să-i dea drumul în larg. 

— Daţi-i bătaie, hai! urlă el. Urcaţi-vă-n şalupă şi 
abandonaţi corabia cu toţii! 

Martin se duse să dea şi el o mâna de ajutor, căci 
barcazul era singura lor şansă de supravieţuire, când îl 
zări pe Aimard apucând-o în direcţia opusă, către prova, 
ducând în braţe un obiect voluminos ambalat în piele. 
Martin îl strigă disperat când zări valul uriaş care se 
ridicase brusc din adâncurile marine, însă era prea târziu, 
căci în mai puţin de o fracțiune de secundă apele îl 
învăluiră, târându-l pe punte şi izbindu-l puternic de masa 
pe care se aflau hărţile, în al cărei colţ ascuţit se înfipse cu 
pieptul. Scoase un strigăt sfâşietor de durere, dar strânse 
din dinţi şi se opinti în picioare, cu mâna strâns apăsată pe 
rană. Când Martin ajunse lângă el şi-i întinse mâna ca să-l 
ajute, Aimard i-o îndepărtă uşor, fără să dea drumul nicio 
clipă obiectului învelit în piele, deşi era evident că în 
condiţia precară în care se afla greutatea şi volumul 
acestuia nu făceau decât să-i agraveze starea. 

Reuşiră cu chiu, cu vai să se urce în barcaz, care era 
acum cam la acelaşi nivel cu puntea corabiei avariate. 
Martin de Carmaux se uita împietrit la îngrozitorul 
spectacol, ştiind că e ultima dată când mai vedea Templul 
Șoimului. Partea din faţă a galerei era aruncată de valuri 
de colo-colo precum o creangă uscată de copac, iar 
pârâitul ei prelung reuşi s-acopere până şi şuierul demonic 
al vântului sau nechezatul isteric al cailor care se înecau. 

În ochii celorlalţi opt oameni care se aflau alături de el 
în barcaz se citea aceeaşi groază când vasul dispăru brusc, 
înghiţit de muntele de valuri. 

Plutiră o vreme în derivă, mânaţi când de valurile 


— 249 — 


umflate, când de curenţi sau de vânt. La început barca 
părea o biată jucărie de hârtie pe apele dezlănţuite, însă 
căpitanul găsi repede ceva de făcut pentru şase dintre cei 
nouă supraviețuitori, pe care-i puse să mânuiască vâslele 
ca să mai amortizeze smuciturile bruşte. Martin se număra 
şi el printre ei, vâslind cu sârg, dar cu gândurile în altă 
parte. Privea în gol înainte, simțind cum îl copleşesc 
oboseala şi deznădejdea. Fuseseră alungaţi din [ara 
Sfântă, pierduseră Templul $oimului şi acum erau într-o 
amărâtă de barcă în mijlocul pustietăţii, şi cine ştie cât vor 
putea supravieţui, chiar dacă dădeau de pământ. Nu mai 
conta unde erau, căci se aflau departe de casă, în teritorii 
ostile, fără arme cu care să facă faţă eventualilor duşmani. 

După câteva ore de plutire în voia sorții, observară că 
valurile se mai potoliseră şi marea era ceva mai calmă, şi- 
ntr-un sfârşit văzură şi pământul pe care-l zărise omul de 
veghe. Vâsliră şi mai abitir, adunându-şi ultimele forţe, şi-n 
curând brăzdau valurile spumoase ce se spărgeau 
zgomotos de ţărmul din ce în ce mai apropiat. Când păşiră 
în sfârşit pe nisipul ud al plajei, furtuna încă nu se potolise 
şi ploaia îi mai agasa cu picăturile ei reci şi pătrunzătoare, 
dar cel puţin simțeau pământul sub picioare. 


După ce fiecare îşi trecu sabia prin fundul barcazului, îi 
dădură drumul înapoi în larg, unde valurile încă 
neîmblânzite îl împresurară din toate părţile trăgându-l în 
abis, căci, deşi primejdia trecuse, marea era încă agitată. 
Nu trebuia să fie văzuţi de nimeni, şi nimeni nu trebuia să 
ştie că scăpaseră cu viaţă, aşa că hotărâră să nu atragă 
atenţia. Hugh le spuse că în momentul în care furtuna se 
dezlănţuise corabia se-ndrepta către nord şi că, după 
bănuielile lui, Templul Șoimului fusese dus de curenţi 
undeva în apropiere de Cipru şi apoi împins iar către nord. 
Bazându-se pe buna judecată a căpitanului, dar mai ales pe 
cunoştinţele şi experienţa sa pe mare, Aimard hotărî c-ar fi 
mai bine să-şi găsească un adăpost într-un loc mai ferit şi 
le propuse să se-ndrepte către inima insulei înainte de a o 
apuca înspre vest în căutarea unui port. 


— 250 — 


Îşi găsiră adăpost între colinele domoale, unde erau 
feriti nu numai de vântul muşcător, ci şi de eventualele 
priviri indiscrete ale localnicilor, care însă nu păreau un 
motiv serios de îngrijorare, căci, în afară de vaietul 
înfundat al furtunii, nu auziseră nimic şi nu văzuseră pe 
nimeni. Insula părea pustie şi stearpă, lipsită de orice 
formă de faună, probabil din cauza vremii potrivnice. 
Martin îl studiase pe Aimard în vreme ce căutau un loc de 
odihnă şi băgase de seamă că starea lui se înrăutăţea 
văzând cu ochii. Lovitura la coaste fusese zdravănă, iar 
rana cu care cavalerul se alesese în urma ei începea să-l 
deranjeze din ce în ce mai tare, în ciuda eforturilor sale de 
a-şi ascunde durerea cumplită care-l chinuia. Mergea mai 
departe strângând din dinţi, apăsând cu o mână rana în 
timp ce cu cealaltă ţinea sub braţ misteriosul pachet. 

Când ajunseră în sfârşit la zidurile unui oraş realizară că 
s-ar putea să fie nevoiţi să lupte în starea jalnică în care se 
aflau. Nu numai că erau răniţi şi frânţi de oboseală, dar 
armele pe care le aveau nu puteau să-i ajute prea mult. 
Teama li se mai potoli întrucâtva la speranţa c-or să 
găsească măcar ceva de-ale gurii, dar descoperiră că 
oraşul fusese părăsit şi că nu mai rămăsese nimeni în 
casele goale. Zăriră ruinele unei biserici în centru, ai cărei 
pereţi erau încă în mare parte intacţi, însă din acoperiş nu 
mai rămăseseră decât o grămadă de scânduri pe jumătate 
făcute scrum, care se sprijineau şubred pe coloanele înalte 
de piatră, stând să cadă la cea mai mică mişcare. Era greu 
de spus cât timp se scursese de când lăcaşul fusese astfel 
pângărit, însă un lucru era sigur: trecuseră câteva 
săptămâni bune, dacă nu luni sau chiar ani. 

Vizavi de biserică era o fântână peste care o salcie 
plângătoare îşi revărsa frunzele bătrâne, şi lângă care cei 
nouă se prăbuşiră extenuaţi, încercând să-şi tragă sufletul. 
Dintre toţi, Aimard de Villiers se simţea cel mai rău. 
Martin tocmai îi aducea nişte apă din fântână când auzi un 
sunet melodios - clinchete de clopoței. Cu toţii se grăbiră 
să se ascundă, zărind din adăpostul lor câteva capre care 
înaintau agale pe strada îngustă, oprindu-se în dreptul 


— 251 — 


fântânii, unde începură să tragă cu putere de crengile 
subţiri ale salciei, molfăind în voie. În urma lor apăru şi 
păstorul, un moşneag olog şi adus de spate, alături de un 
băieţel. 

La semnul lui Aimard, Martin preluă controlul, făcându- 
le celorlalţi semn cu mâna să se împrăştie de jur-împrejur 
şi să stea de pază, în timp ce el şi Hugh îl luară pe păstor 
prin surprindere, apropiindu-se de el pe nesimţite. 
Bătrânul căzu în genunchi speriat, implorându-i să nu-l 
omoare sau măcar să-i cruţe viaţa nepotului său. Vorbea în 
arabă, pe care din fericire atât Aimard, cât şi Martin o 
înțelegeau şi o vorbeau destul de bine, la fel ca şi alţi 
cavaleri ai ordinului. Chiar şi aşa, le luă ceva timp până să- 
l liniştească pe bătrân şi să-l asigure că n-are de ce să se 
teamă, şi încă mai mult ca să-i explice că vor să cumpere o 
capră şi nu s-o ia pur şi simplu. N-aveau bani să-i dea pe 
ea, şi nici alte lucruri de valoare, însă puseră mână de la 
mână şi reuşiră să strângă nişte haine desperecheate care, 
chiar dacă nu făceau cât o capră, erau mai mult decât 
nimic, iar ei puteau avea conştiinţa împăcată că cel puţin 
încheiaseră un târg cât de cât acceptabil. 

În vreme ce bătrânul scotea apă din fântână ajutat de 
nepotul său, pentru ca animalele să-şi mai potolească 
setea, cavalerii se traseră deoparte şi înjunghiară capra 
primită, după care aprinseră focul şi o puseră la proţap s-o 
frigă. După ce friptura fu gata, îi invitară la ospăț şi pe 
bătrân cu nepotul lui; acest gest de bunătate avea să le 
salveze viaţa tuturor. 

Bătrânul le spuse cât de recunoscător era că rămăsese 
în viaţă, şi tot de la el aflară şi numele oraşului: Fonsalis. 
După-amiaza târziu îşi reluă din nou peregrinările alături 
de băieţandrul slăbănog şi de caprele lor. Cu stomacul plin 
şi mult mai întremaţi, cavalerii şi cei câţiva marinari mai 
traseră un pui de somn, liniştiţi la gândul că-şi vor putea 
relua călătoria în dimineaţa următoare. 

Nu trecu însă nicio oră când se văzură nevoiţi să-şi 
întrerupă somnul, căci cavalerul care stătea de pază auzi 
un zgomot ciudat şi-l trezi iute pe Martin. Erau paşii cuiva 


— 252 — 


care alerga, venind înspre ei. Curând îl zăriră pe micuțul 
păstor. Când ajunse lângă ei abia mai respira şi era vizibil 
speriat. El le dădu de ştire că o ceată de mameluci se- 
ndrepta spre ei. Le mai spuse şi că bunicul îi ştia bine, căci 
nu era prima oară când veneau în Fonsalis după apă, şi că 
era păţit din cauza lor, căci îl prădaseră în repetate 
rânduri. 

N-aveau altă şansă decât să lupte cu ei. 

Ajutat de Aimard, Martin puse repede la punct un plan 
de bătaie, intenţionând să-i atragă pe mameluci într-o 
ambuscadă. Se dispuseră aşadar într-o formaţie în V, la 
distanţă unul faţă de celălalt. Fântâna era vârful V-ului, iar 
cele două laturi erau deschise înspre duşman, ca să-l 
prindă la mijloc. 

Având în vedere ce arme aveau la dispoziţie, adunară ce 
mai găsiră printre dărâmăturile bisericii, bare de fier 
contorsionate, de diverse grosimi şi dimensiuni, după care 
Hugh şi unul dintre oamenii lui întinseră o bucată lungă de 
sfoară de la fântână până la ultimul om care-nchidea V-ul 
pe fiecare latură, formând un triunghi alungit, şi camuflară 
cu noroi şi ţărână latura de jos, care era chiar în drum şi 
risca să fie văzută de mameluci. Odată pregătită capcana, 
fiecare îşi ocupă postul dinainte stabilit. 

Aşteptarea fu scurtă, căci îi auziră venind înainte de a 
intra în raza lor vizuală, aşa tămbălău făceau, râzând 
zgomotos şi vorbind tare. Era clar că isprăvile lor în zonă 
fuseseră îndeajuns de crude şi de convingătoare încât să le 
dea o asemenea siguranţă de sine, căci mamelucii erau în 
general oameni cruzi şi de temut. În urmă cu circa 
cincizeci de ani, mulţi tineri de prin părţile locului fuseseră 
vânduți ca sclavi sultanului Egiptului care, nebănuind 
consecinţele propriilor sale acţiuni, i-a educat ca 
războinici. El i-a încadrat în Garda Naţională şi i-a numit 
mameluci, care în arabă înseamnă „proprietate”. Câţiva 
ani mai târziu mamelucii au declanşat o revoltă în urma 
căreia au pus stăpânire pe Egipt, devenind chiar mai de 
temut decât cei care-i vânduseră odinioară sultanului. 

Când în sfârşit îi zăriră, nu putură să nu le admire 


— 253 — 


ţinuta. Îmbrăcaţi din cap până-n picioare în zale şi piele, 
veneau călare semeţi, fiecare dintre ei purtând la brâu o 
sabie lungă într-o teacă subţire de lemn şi un pumnal vârât 
la cingătoare. Peste oblâncul şeii aveau câte un scut mare 
şi circular de metal, iar prapurii multicolori ce atârnau de 
lăncile lor se legănau în mersul cailor. 

Martin îi numără. Băiatul avusese dreptate, erau 
douăzeci şi unu de războinici. Asta însemna: ori mamelucii, 
ori ei. Nu-şi puteau permite să-l cruţe pe niciunul dintre ei 
sau - şi mai rău - să le scape, căci pe urmă s-ar fi întors cu 
ajutoare însutite. 

În momentul în care cei din coada alaiului trecură de 
hotarul atât de bine ascuns de Hugh şi de ajutorul său, 
Martin îl auzi pe conducătorul lor descălecând în dreptul 
fântânii, foarte aproape de el. Ridicându-se atunci brusc 
dintre crengile salciei, se năpusti asupra lor mai ceva ca 
ghiuleaua unui tun, reuşind să-i străpungă pe doi dintre ei 
din două mişcări iuți ale sabiei. Ceilalţi mameluci se 
pregăteau şi ei să coboare din şa când fură luaţi prin 
surprindere de restul naufragiaţilor, care-şi părăsiră 
ascunzătorile şi tăbărâră pe ei, urlând din toţi rărunchii ca 
nişte adevăraţi războinici şi dezlănţuind o ploaie de lovituri 
asupra duşmanilor cu ce aveau la îndemână, fie săbii sau 
sulițe, fie bucăţi grele de fier. Surpriza a fost completă, iar 
efectul pe măsură. 

Cei care reuşiră cumva să rămână în şa îşi struniră iute 
caii, încercând să fugă pe unde veniseră, dar Hugh şi omul 
lui stăteau de pază şi, când îi zăriră venind în galop, 
ridicară repede sfoara acoperită de ţărână, ţinând-o strâns 
şi-ntinzând-o la maximum.  Grăbiţi  şi-nspăimântaţi, 
mamelucii nici măcar n-o observară, galopând mai departe 
fără să se oprească. Căzură mai întâi primii cai, dar fu de 
ajuns, căci cei din rândul doi se izbiră de călăreţii 
răsturnaţi şi de patrupedele lor culcate la pământ, zburând 
prin aer neajutoraţi. Până să-şi revină în fire, cavalerii îi 
ajunseră deja din urmă, spintecându-i cu săbiile până ce nu 
mai rămase nimic din ei, nici aici şi nici în capătul celălalt, 
lângă fântână. 

— 254 — 


Victoria avu însă preţul ei, căci în încăierare pieiră doi 
dintre membrii echipajului şi tot atâţia cavaleri. Nu mai 
rămăseseră aşadar decât cinci, dintre care Aimard era 
grav rănit şi sleit de puteri. 

Dar acum aveau nu numai arme mai bune, ci şi cai. 

În acea noapte, după ce-şi îngropară morţii după datina 
creştină, se culcară lângă zidurile vechii biserici, făcând de 
pază cu rândul. Martin nu putu deloc să adoarmă, căci 
mintea îi era asediată de tot felul de imagini de peste zi, 
aşa că somnul îi sărise de tot, lăsându-l într-o stare de 
trezie atât de încordată, încât auzea până şi cel mai mic 
zgomot sau mişcare. 

Stând întins şi ascultând zgomotele difuze ale nopţii i se 
păru la un moment dat că aude ceva zarvă dinăuntrul 
bisericii, unde-l duseseră pe Aimard să se odihnească mai 
la adăpost. Ştia că bătrânul cavaler era chinuit de dureri, 
şi-l văzuse în repetate rânduri scuipând sânge. Se ridică şi 
intră în biserică pe uşa pe jumătate arsă, însă nu-l zări pe 
Aimard. Scrută întunericul dens şi-l observă pe bătrânul 
cavaler stând în picioare lângă un foc plăpând ale cărui 
flăcări alungite tremurau firave în palele de vânt ce 
pătrundeau de afară prin acoperişul dărâmat. Se apropie şi 
văzu că Aimard compunea o scrisoare, având alături o 
maşinărie ciudată cu multe pinioane pe care Martin n-o 
mai văzuse până atunci. 

Cavalerul înălţă capul spre el şi ochi îi luciră în lumina 
palidă a flăcărilor. 

— Martin, ajută-mă cu asta, îi zise el c-o voce gravă, 
răguşită. 

Martin se trase şi mai aproape, simțind cum i se 
încordează toţi muşchii corpului deodată. 

— Cu ce te pot ajuta? 

— Nu mai am forţa de altădată, zise Aimard înecat de un 
acces scurt de tuse. Vino cu mine, îi ceru, aplecându-se cu 
greu după sacul de piele şi conducându-l în partea din 
spate a bisericii, într-o zonă pavată cu lespezi 
dreptunghiulare, cu diverse nume şi date înscrise pe unele 
dintre ele. Curând Martin îşi dădu seama că erau de fapt 


— 255 — 


pietre de mormânt. 

— Asta, spuse cavalerul oprindu-se în dreptul uneia pe 
care era scris cuvântul Romiti. 

Martin îl privea nedumerit, căci nu înţelesese ce voia 
bătrânul de la el. Aimard îi ghici gândurile şi-i zâmbi cald. 

— Vreau s-o deschizi, îi explică el liniştit. 

Fără să aştepte alte explicaţii, tânărul cavaler se puse pe 
treabă, folosindu-se de sabie ca să urnească placa. 

— Ai grijă să-l ţii deschis pentru mine, îl rugă Aimard 
îngenunchind pe pământul rece şi strecurând sacul de 
piele prin deschizătură. Apoi îi făcu un semn discret din 
cap, zicându-i mulţumit: Atât, mulţumesc. 

Martin cobori încet lespedea, fixând-o înapoi în lăcaşul 
ei, după care Aimard o mai privi o dată ca să se asigure că 
nu se vedea că se umblase acolo. Se ridică apoi în picioare 
şi se târi înapoi lângă foc, unde se întinse în micul culcuş 
pe care şi-l încropise, chircit de durere. 

Martin privi în gol întunecimea dinaintea lui, ameţit de 
torentul de gânduri ce-i bombardau mintea nedormită. 
Când Aimard de Villiers îi propusese să se alăture 
ordinului, se simţise extrem de onorat şi nerăbdător, şi-n 
primii trei ani mândria îi fusese pe deplin răsplătită, căci 
templierii erau într-adevăr respectaţi ca un grup de nobili 
plini de curaj şi iniţiativă, care-şi dedicaseră viaţa Bisericii, 
oamenilor, lui Dumnezeu. Dar ce se va-ntâmpla acum, 
când Țara Sfântă era pierdută şi nu mai aveau pentru ce 
lupta? Ce-o să se aleagă de ei? Care mai erau obiectivele 
lor? 

Mai erau şi alte lucruri care-l deranjaseră şi care acum 
reieşeau la suprafaţă. De-a lungul anilor ajunsese să-şi dea 
seama de existenţa unor nelinişti ce păreau să umbrească 
viaţa ordinului. Din frânturi de conversații auzite din 
întâmplare pe ici, pe colo, pusese lucrurile cap la cap şi nu- 
i fusese deloc greu să-şi dea seama că între Biserică şi 
ordinul lor existau anumite tensiuni, dacă nu chiar 
neînţelegeri. Această descoperire îl zdruncină întrucâtva, 
căci după mintea lui lucrurile ar fi trebuit să stea exact 
invers, şi-n loc de disensiuni şi bănuieli s-ar fi aşteptat să 


— 256 — 


găsească legături strânse bazate pe onoare şi încredere 
reciprocă. Dar ruptura se dovedise a fi atât de mare, încât 
nu de mult Biserica le ignorase cu desăvârşire cererile de 
a le trimite mai mulţi oameni. Refuzul feţelor bisericeşti de 
a le da o mână de ajutor pecetluise soarta garnizoanei de 
la Acra. 

Era oare posibil ca Biserica să fi pus Templul în 
primejdie cu bună ştiinţă? 

Işi îndepărtă gândul din minte. Nu, era prea de tot. 

Şi apoi mai erau întrunirile secrete pe care William de 
Beaujeu le ţinea doar cu cei mai în vârstă membri ai 
ordinului. Cu toţii ieşeau de la aceste adunări cu feţe lungi 
pe care se citea o îngrijorare mocnită a cărei cauză 
refuzau s-o împărtăşească şi altora. Aşa se întâmpla de 
fiecare dată şi cu Aimard de Villiers, în ciuda felului său de 
a fi onest şi deschis, calităţi pe care Martin le preţuise 
dintotdeauna la bătrânul cavaler. Mai erau apoi cufărul cu 
modele încrustate şi cuvintele neînţelese pe care Aimard le 
schimbase cu Marele Maestru înainte să fugă din cetate şi 
să se îmbarce pe Templul $oimului. lar acum sacul ăsta 
misterios din piele şi ciudata maşinărie aflată lângă foc. 

Oare Aimard nu mai avea încredere în el? 

— Martin, bâigui bătrânul în spatele lui cu voce 
guturală. 

Tânărul se întoarse către el şi-i fixă faţa contorsionată 
de durere. 

— Cred că ştiu ce gândeşti. Dar crede-mă, rogu-te, când 
îţi spun... Sunt anumite lucruri pe care trebuie să le afli, 
Martin, dacă vrem ca ordinul nostru să supravieţuiască. 
William mi-a încredinţat mie această grea sarcină şi ştiinţa 
de care e nevoie pentru a fi înfăptuită, însă... Se opri 
brusc, tuşind apăsat, după care îşi şterse gura cu mâna şi 
continuă: Călătoria mea se încheie aici, şi tu ştii asta la fel 
de bine ca mine. Protestă tăcut ridicând uşor o mână când 
Martin vru să-l contrazică, grăbindu-se să vorbească. 
Trebuie şi eu la rândul meu să-i încredinţez cuiva secretul, 
Martin, şi acel cineva eşti tu. Ţie-ţi va reveni acum sarcina 
de a duce la bun sfârşit ceea ce eu abia am început. 


— 257 — 


Auzind cuvintele bătrânului, pe Martin începu să-l 
mustre conştiinţa că se îndoise de bunele sale intenţii. 

— Vino şi aşază-te aici lângă mine, îl invită Aimard, 
aşteptând până ce Martin se aşeză lângă foc, după care 
trase adânc aer în piept şi începu: Mulţi ani doar câţiva 
membri ai ordinului nostru au ştiut secretul de care-ţi 
spuneam, şi l-au păstrat cu sfinţenie. La începutul 
începuturilor, numai nouă cavaleri îl cunoşteau, şi de 
atunci încolo numărul celor care îl ştiau a fost păstrat 
acelaşi. E un fel de lege nescrisă care spune că niciodată 
mai mult de nouă cavaleri nu trebuie să afle taina, care stă 
de altfel la baza ordinului nostru, fiind sursa temerilor şi a 
invidiei Bisericii. 

Aimard merse mai departe cu povestirea, în timp ce 
Martin îl asculta curios, dar din ce în ce mai neîncrezător, 
până când în cele din urmă se arătă şocat de ce aflase, 
dacă nu chiar scandalizat. Ţinând cont însă că Aimard era 
cel care-i povestea toate lucrurile acelea, ştia că bătrânul 
nu poate să-l mintă. Nu, povestea trebuia să fie purul 
adevăr. 

Aimard vorbi  întruna, toată noaptea, cu vocea 
tremurândă şi din ce în ce mai slăbită, şi pe măsură ce el 
avansa cu povestea, Martin simţea cum ceva înăuntrul lui 
se transformă, cum furia i se preschimbă mai întâi în 
teamă, şi apoi într-un puternic simţ al datoriei care-i 
înfierbântă minţile. Aimard îi era ca un tată şi Martin nu 
putea să nu-i admire devotamentul neclintit faţă de cauza 
ordinului, simțind cum încetul cu încetul începe să se 
molipsească de aceeaşi senzaţie minunată care parcă i se 
încrusta în suflet cu fiecare vorbă a bătrânului. 

Răsăritul îi găsi tot vorbind. Când Aimard termină în 
sfârşit ce avea de spus, Martin rămase pe gânduri câteva 
minute, după care-l întrebă: 

— Ce trebuie eu să fac? 

— Am aici o scrisoare pe care-am scris-o azi-noapte, 
începu Aimard. Ea trebuie cu orice preţ s-ajungă la Marele 
Maestru din Paris şi nimeni altcineva în afară de el nu 
trebuie s-o vadă. 


— 258 — 


Îi înmână hârtia, peste care Martin îşi aruncă ochii în 
fugă, neputând însă s-o citească. Aimard înţelese şi-i arătă 
maşinăria de lângă el cu o mişcare a capului. 

— E codificată. O simplă măsură de precauţie, în caz că 
nimereşte în mâini duşmane. Nu uita că ne aflăm pe 
pământ străin şi n-aţi mai rămas decât patru. Staţi 
împreună atât cât e nevoie, după care împărţiţi-vă în două 
şi mergeţi către Paris pe drumuri diferite. Uite, am făcut o 
copie, ca să aveţi fiecare câte una. Grăbeşte-i şi pe ceilalţi 
şi-ncearcă să-i convingi de importanţa misiunii, dar nu le 
spune, rogu-te, adevărul pe care ţi l-am dezvăluit, decât 
atunci când vei fi sigur că ţi-a sunat ceasul cel din urmă. 

— Dar ce se-ntâmplă dacă murim cu toţii pe drum? 
întrebă Martin, studiind faţa lividă a bătrânului. Ce se va 
alege de ordin? 

— Nu suntem noi ultimii, îl încurajă Aimard. Mai sunt şi 
alţi fraţi de-ai noştri, unii în Paris, alţii prin alte părţi. N- 
avea grijă, adevărul nu va pieri niciodată. Unele dintre 
lucrurile scrise în epistolă le ştiu numai eu, deşi, după câte 
bănuiesc, Hugh a ghicit deja o parte dintre ele. Nu-ţi fie 
teamă, n-o să te tragă de limbă, îl cunosc. Nu e un membru 
al ordinului, e-adevărat, însă e un om loial, aşa că te poţi 
încrede în el fără rezerve, aşa cum mă încred şi eu în tine. 

Îşi vâri apoi mâna în sân, de unde scoase două pachete 
subţiri învelite în pânză gudronată. 

— Ia-le. Dă unul celorlalţi doi. 

— Adică cui, lui Hugh? 

— Nu, dădu Aimard din cap. Din păcate, Hugh nu face 
parte din ordinul nostru, şi trebuie să ne gândim că va veni 
poate o vreme când Marele Maestru din Templul din Paris 
nu va fi dispus să plece urechea decât la vorbele unuia 
dintre ai noştri. Dacă mă gândesc mai bine, cred c-ar 
trebui să faci echipă cu Hugh. 

Martin asculta atent, încuviinţând în tăcere. 

— Dar cu dumneata cum rămâne? întrebă el. 

Aimard tuşi şi scuipă iar sânge, ştergându-şi apoi barba 
cu dosul palmei. 

— Până acum putem spune c-am avut noroc, zise el, însă 


— 259 — 


veţi mai avea multe pericole de-nfruntat şi obstacole de 
trecut pe parcursul anevoioasei voastre călătorii. E o 
chestiune de maximă urgenţă, aşa că nu vă veţi putea opri 
nici măcar ca să vă îngrijiţi bolnavii sau răniții. Aşa va fi, 
şi-aşa trebuie să fie şi acum. Plecaţi cât mai repede, şi pe 
mine lăsaţi-mă să-mi închei călătoria aici! 

— Dar nu putem să te lăsăm în urmă, protestă Martin. 

— După accidentul de pe corabie, zise Aimard ducându- 
şi mâna la rană şi scrâşnind din dinţi, mă mir c-am mai 
rezistat până aici. Nu mai am mult de trăit, Martin. la 
scrisorile şi du-te. Trebuie neapărat să ajungi la Paris. O 
mare răspundere îţi apasă pe umeri, şi multe depind de 
izbânda ta. 

Martin de Carmaux nu mai zise nimic, mulţumindu-se să 
încuviinţeze în tăcere. Înainte de a se ridica să se ducă 
afară la ceilalţi care-l aşteptau lângă caii pregătiţi, îşi 
îmbrăţişă mentorul pentru ultima oară. 

După o scurtă discuţie cu cei trei, intrară cu toţii în 
biserică să-şi ia rămas-bun de la Aimard de Villiers, care-i 
privi pe fiecare în ochi preţ de-o secundă, după care se 
ridică încetişor şi-o porni către fântână şchiopătând, cu 
ciudata maşinărie în braţe. Martin rămase mut de uimire 
când îl văzu pe bătrân lovind aparatul cu putere de 
peretele de piatră, zdrobindu-l şi făcându-l bucăţi, pe care 
apoi le aruncă în puţul adânc. 

— Dumnezeu fie cu tine, zise Martin cu vocea înecată, şi 
cu noi toţi. 

Fără să mai piardă apoi nicio clipă, apucă hamul unuia 
dintre cai şi-şi făcu vânt în şa, plecând în galop către nord, 
urmat îndeaproape de ceilalţi trei, şi ei călări, care în 
curând îl ajunseră din urmă şi se înşiruiră după el. Caii 
rămaşi fără stăpân le flancau spatele, cu şeile lor 
împodobite şi goale. 

Niciunul nu ştia ce-i aşteaptă sau ce pericole aveau să 
mai înfrunte în lunga lor călătorie către Franţa. 


— 260 — 


48 


Mintea lui Tess încă mai hoinărea pe teritorii de mult 
apuse, printre temuţii mameluci, când vocea groasă a lui 
Jansson o trezi din mica reverie medievală şi-o aduse 
înapoi cu picioarele pe pământ, în America secolului XXI. 

— Probabil că până acum a apucat şi Vance să decodeze 
documentele astea. Trebuie să ţinem cont şi de asta, zise 
el. 

— Categoric, fu Reilly de acord. 

Tess încerca să-şi revină şi, aducându-şi aminte unde se 
află, îl privi insistent pe fiecare dintre cei prezenţi, cu 
mâinile încă încleştate pe copia dată de Kendricks. 
Niciunul nu părea la fel de pătruns ca ea de solemnitatea 
momentului. Era totuşi ceva incitant să poţi pătrunde cu 
puterea minţii în vieţile, faptele, gândurile sau chiar 
moartea unor oameni care au trăit cu sute de ani în urmă. 
Mai era, pe de altă parte, şi o confirmare a tuturor 
bănuielilor şi presimţirilor de care nu mai putea scăpa de 
când cu cele întâmplate la muzeu. Nu-şi mai găsea locul, 
nerăbdătoare să-şi vadă teoriile demonstrate. Asta putea fi 
şansa ei cea mare, un alt fel de descoperire a Troiei antice 
sau a mormântului lui Tutankhamon. Se întreba dacă şi 
ceilalţi erau la fel de entuziasmați de conţinutul foilor pe 
care le aveau în faţă şi mai ales de lucrurile la care făceau 
ele aluzie, sau dacă scrisoarea li se părea interesantă mai 
degrabă pentru că-i ajuta să rezolve un caz încâlcit. 

Expresia de pe faţa lui Jansson era destul de elocventă 
în acest sens. 

— Bun, continuă el, ideea e că încă nu ştim exact tot ce 
poate face drăcia asta sau cum trebuie folosită. Ceea ce 
ştim însă este că e destul de mică pentru a încăpea într-un 
săculeţ şi cel puţin avem o pistă: Fonsalis. 

În acel moment îi aruncă lui Kendricks o privire 
întrebătoare, aşteptându-se probabil ca el să intervină. 

— Îmi pare rău, zise acesta sobru. Nu te pot ajuta în 
privinţa asta. Am nişte oameni care se ocupă de problemă 
chiar acum, însă deocamdată n-au găsit nimic, e ca şi cum 


— 261 — 


s-ar lovi de un perete invizibil. N-au găsit niciun document 
care să ateste existenţa unui oraş cu numele ăsta. 

— Chiar nimic? se încruntă Jansson enervat. 

— Nimic. Deocamdată, cel puţin. Vorbim totuşi de 
secolul al XIII-lea, e cam greu să găseşti informaţii 
documentate. Cartografia era pe atunci o ştiinţă 
rudimentară şi primitivă şi am găsit foarte puţine hărţi 
care să dateze din perioada respectivă, ca să nu mai 
vorbim de texte scrise. Analizăm tot ce avem din secolul al 
XIII-lea încoace, până în prezent - scrisori, jurnale, genul 
ăsta de documente scrise. O să dureze ceva. 

Jansson se rezemă de spătarul scaunului, trecându-şi 
nervos mâna prin păr, cu o faţă preocupată. Era clar că nu- 
i plăcea să-i fie stricate socotelile, mai ales dacă era vorba 
de informaţii clare şi precise. 

— Atunci, poate că nici Vance nu ştie unde e, sugeră 
Aparo. 

Tess avu un moment de ezitare, după care îşi luă inima 
în dinţi şi spuse: 

— Eu nu m-aş baza prea mult pe asta. E chiar domeniul 
lui de specializare. Se prea poate ca referiri la oraşe de 
mult dispărute să nu figureze în baza voastră de date, unde 
probabil că aveţi în general doar publicaţii de largă 
circulaţie, însă ele pot apărea în vechi manuscrise din 
vremea respectivă, genul de lucrări obscure pe care numai 
unul ca Vance ar şti unde să le găsească. 

Jansson o privea, părând că meditează la cele spuse. De 
Angelis o privea şi el insistent, cu o expresie pe care Tess 
nu o putea pătrunde. De altfel, se aşteptase ca măcar el să 
înţeleagă valoarea extraordinară a documentului pe care 
tocmai avuseseră prilejul să-l studieze. Însă el rămase 
tăcut pe tot parcursul şedinţei, nedând nici cel mai mic 
semn de preocupare. 

— Oricum, e foarte important să-i dăm de cap chestiunii 
ăsteia, dacă vrem să-l prindem pe tip, zise Jansson încă 
iritat, după care se-ntoarse către De Angelis: 

— Părinte, colegii dumitale ne pot fi de mare folos în 
rezolvarea problemei, remarcă el. 


— 262 — 


— Categoric, răspunse De Angelis amabil. O să am grijă 
să-i convoc pe cei mai de seamă învăţaţi, care vor căuta în 
arhivele bibliotecii noastre. Este imensă, într-adevăr, însă 
sunt convins că e doar o chestiune de timp până vom găsi 
răspunsul. 

— Mda, stăm cam prost cu timpul, ăsta-i purul adevăr, 
zise Jansson descumpănit, întorcându-se către Reilly. 
Probabil că omul nostru se pregăteşte deja de plecare, 
dacă n-a plecat deja. 

— O să iau legătură cu cei de la Poliţia de Frontieră, să 
fie cu ochii-n patru. Biroul Protecţiei Vamale se ocupă cu 
verificarea tuturor persoanelor sau obiectelor care intră 
sau părăsesc teritoriul ţării. Dar oricum, indiferent de locul 
exact, trebuie să fie undeva în zona de est a Mediteranei, 
nu? întrebă el privind către Tess. N-am putea totuşi să mai 
restrângem aria geografică a căutărilor? 

Tess tuşi uşor, cântărind sugestia lui Reilly. 

— Ar putea fi oriunde, nu neapărat în zona Mediteranei. 
După o asemenea furtună puteau naufragia oriunde, în 
principiu. Ai cumva o hartă la îndemână? 

— Sigur că da, zise Kendricks aplecându-se şi trăgând 
tastatura către el. 

După câteva manevre, pe ecranul cu plasmă din faţă 
apăru o hartă a lumii. Mai apăsă câteva taste şi imaginea 
se mută de câteva ori până când văzură o hartă detaliată a 
Mediteranei de Est. Tess se ridică şi se apropie. 

— Conform scrisorii, au plecat din Acra, care era cam pe 
unde e Haifa acum, însă ceva mai la nord, şi s-au îndreptat 
spre Cipru. Probabil că înainte s-o cotească spre vest au 
mers un timp spre nord, însă cel mai probabil furtuna i-a 
lovit înainte de a se apropia de destinaţie. 

Se opri apoi, studiind harta cu atenţie. Gândurile îi 
zburară iar către acele vremuri de mult apuse, trezindu-i 
imagini atât de vii şi de reale, încât parcă ar fi fost şi ea 
acolo, însoţindu-i pas cu pas în călătoria anevoioasă. 
Încercă să revină la realitate şi să se concentreze asupra 
sarcinii ce-o aştepta. 

— Cheia e direcţia în care i-a împins furtuna, continuă 


— 263 — 


ea. Dac-am ştii asta, misterul ar fi ca şi rezolvat. 
Presupunând că i-a purtat undeva la est de Cipru, ar fi 
putut să naufragieze oriunde pe coasta Siriei sau aici, în 
partea de sud-est a țărmului Turciei. Pe de altă parte, în 
cazul în care ar fi fost împinși la vest de Cipru, ar fi ajuns 
pe undeva pe aici, pe coasta de sud-vest a Turciei, între 
Golful Antaliei şi Rhodos. 

— E o arie destul de extinsă, remarcă Jansson deloc 
entuziasmat. 

— Problema e că relieful e peste tot cam la fel, mai 
spuse Tess, aşa că scrisoarea nu prea ne ajută în privinţa 
asta, deoarece nu menţionează nimic ieşit din comun. Dar 
după părerea mea nu puteau să fie chiar aşa departe de 
coastă, dac-au reuşit să vadă pământ în mijlocul furtunii 
dezlănţuite. 

Reilly o aprobă în tăcere, cu ochii aţintiţi la hartă. 

— Am putea începe prin a le da de ştire oamenilor noştri 
din Turcia şi Siria. Ar fi un început. 

Jansson însă nu părea deloc lămurit. 

— Stai niţel! zise el încruntându-şi sprâncenele. Vrei să 
spui că Vance ăsta chiar crede că lucrul îngropat de 
naufragiaţii ăia acum sute de ani mai e încă acolo? Se pare 
totuşi că scrisoarea a ajuns în Franţa până la urmă. De 
unde ştie el că templierii n-au trimis pe cineva să 
recupereze obiectul respectiv? 

Tess îşi adună gândurile, încercând să-şi amintească 
povestea spusă de Vance. Se zice că tânărul călugăr n-a 
mai zâmbit niciodată de atunci. 

— Cheia e când exact s-au întâmplat toate astea. Vance 
a spus că bătrânul care i-a arătat călugărului manuscrisul 
- acel preot tânăr care pare-se că a albit la aflarea 
secretului, dacă vă amintiţi - a zis că bătrânul era unul 
dintre ultimii templieri în viaţă. De Molay şi ceilalţi au fost 
arşi pe rug în 1314, aşa că bătrânul ăsta trebuie să fi 
supravieţuit prigoanei, ceea ce înseamnă că povestea s-a 
petrecut la peste douăzeci de ani după ce corabia s-a 
scufundat. Probabil că Vance se gândeşte că dacă n-au 
găsit nimic până atunci, după aceea n-a mai avut cine să 


— 264 — 


caute. 

În cameră se lăsă o tăcere mormântală. Informaţiile pe 
care tocmai le auziseră nu erau uşor de asimilat mai ales 
pentru cineva care nu era la fel de priceput ca ea în tainele 
istoriei. 

La un moment dat Kendricks se hotări să rupă tăcerea, 
fiind, probabil, dacă nu la fel de iniţiat ca ea în a aprecia 
valoarea istorică a documentului, măcar cel mai în măsură 
să emită o teorie. 

— O să facem pe calculator nişte simulări cu toate rutele 
posibile înainte de naufragiu, luând desigur în considerare 
vânturile sezoniere sau zonale, sau direcţia curenților de 
apă, precum şi alţi factori determinanţi de genul ăsta. Să 
vedem ce obţinem. Am putea eventual şi să comparăm 
geografia locului cu descrierea din text, să vedem dacă 
reuşim să identificăm cel puţin zona, dacă nu chiar locul 
exact. 

— Ar fi o idee să verificăm şi ce date avem despre 
epavele sau rămăşiţele vaselor care s-au scufundat în zonă. 
Cine ştie, una dintre ele poate fi chiar Templul $oimului, 
zise Jansson fâţâindu-se nervos în scaun, semn că 
întrunirea avea să se sfârşească în curând. Se întoarse 
apoi către De Angelis cu o ultimă remarcă: Monseniore, ne 
veţi ţine la curent, sper... 

— Desigur. Cum aflu ceva, vă dau de ştire negreşit, 
spuse acesta la fel de calm şi de reţinut ca-ntotdeauna. 


Reilly o conduse pe Tess la lifturile din hol. Erau doar ei 
doi pe culoar şi, când să apese pe buton ca să cheme liftul, 
Tess se răzgândi brusc şi se întoarse către el cu o expresie 
nedumerită: 

— Nu mă aşteptam să mă chemi azi, sincer. Mai ales 
după prelegerea de deunăzi cu „trebuie să renunti, să-ţi iei 
gândul de la teoriile tale...” 

Reilly se strâmbă încurcat, masându-şi apăsat fruntea şi 
privind în jos. Fusese o după-amiază lungă şi obositoare. 

— Mda, ştiu, şi probabil că foarte curând o să-ncep să 
regret că am făcut-o, glumi el, căpătând pe urmă o mină 


— 265 — 


gravă. Ca să fiu sincer, am avut îndoieli la început. 

— Ei, atunci mă bucur că până la urmă a învins 
jumătatea care ţine cu mine, râse ea vesel. 

Atunci îşi dădu el seama cât de drag îi era zâmbetul 
acela ştrengăresc. De fapt totul la ea îl atrăgea cu forţa 
unui magnet. Îşi aminti de figura pe care o făcuse la 
vederea codificatorului în sala de conferinţe, şi cât de 
entuziasmată păruse. Toată faţa i se iluminase dintr-odată 
într-un zâmbet de adâncă satisfacţie şi atunci simţise cum 
această fericire îl cuprinde şi pe el în egală măsură. Îl 
molipsea cu pofta ei de viaţa, cu puterea ei de-a găsi 
plăceri intense şi sincere în cele mai neaşteptate şi 
comune lucruri, plăceri pe care mulţi nu puteau sau nu 
ştiau să le descopere, inclusiv el, care nici nu-şi mai 
aducea aminte când fusese fericit sau măcar mulţumit 
ultima oară. 

— Uite ce e, Tess, începu el grav. Ştiu cât de mult 
înseamnă asta pentru tine, dar... 

— Vrei să spui că pentru tine nu înseamnă la fel? îl 
întrerupse ea. De fapt, chiar aşa, ce-nseamnă pentru tine 
tot ce s-a discutat azi? 

Şovăi înainte să răspundă, nefiind obişnuit cu întrebări 
atât de directe, mai ales când era vorba de părerile 
referitoare la un anume caz. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să ştiu dacă singurul tău scop e să-l prinzi pe 
Vance şi să-l bagi după gratii. Asta-i tot ce vrei să obţii din 
ancheta asta? 

— Deocamdată, da, asta-i prioritatea. Nu-mi permit să 
mă gândesc mai departe. Spera ca răspunsul, aşa simplu 
cum era, să-i fie de ajuns pentru moment, însă nu reuşi 
decât s-o înfurie. 

— Nu cred nicio iotă, şi nici măcar tu nu crezi ce spui! se 
înfierbântă ea. Zău aşa, Sean! De ce nu vrei să recunoşti 
că eşti la fel de intrigat ca şi mine? E vorba despre un 
mesaj codificat, pentru Dumnezeu! Un mesaj care vorbeşte 
de ceva ce ar fi putut să le schimbe destinele şi pentru 
care au ars pe rug şi-au fost omorâţi până la ultimul om! 


— 266 — 


Nu eşti chiar deloc curios să ştii ce e îngropat sub 
lespedea aia? 

li era extrem de greu să nu se lase molipsit de 
entuziasmul şi patima cu care Tess îşi pleda cauza, însă 
rezistă tentaţiei. 

— Eu zic să-l prindem mai întâi pe Vance. Au murit deja 
prea mulţi şi devine riscant. 

— Da, într-adevăr, au fost prea multe morţi, dacă-i pui la 
socoteală şi pe toţi acei templieri care au fost omorâţi 
atunci. 

Cuvintele ei îl făcură să-nţeleagă parcă pentru prima 
dată adevărata amploare a implicaţiilor acestui caz şi aşa 
destul de încâlcit. De-abia acum începea să vadă lucrurile 
dintr-o cu totul altă perspectivă, care schimba semnificativ 
datele problemei. Ştia însă că va trebui să mai aştepte 
înainte de a se avânta în teorii nefondate. Primul lucru pe 
lista de priorităţi era rezolvarea dosarului METRAID. 

— Vezi, exact despre asta vorbeam. Mi-a fost teamă c-o 
să reacţionezi aşa, de asta n-aş fi vrut să te mai implic. 
Obsesia asta a ta te-a acaparat întru totul şi asta mă cam 
îngrijorează. 

— Şi totuşi m-ai sunat. 

li surprinse iarăşi zâmbetul şiret. 

— Mda, aşa e. M-am gândit c-o să avem nevoie de 
ajutorul şi cunoştinţele tale. Cu puţin noroc, poate reuşim 
să-l prindem la graniţă, însă nu neg c-ar fi şi mai bine dac- 
am avea pe cineva care să-l aştepte deja la Fonsalis, în caz 
că ajunge până acolo. Mă rog, presupunând c-am şti unde 
e. 

Tess se hotărî în sfârşit să cheme liftul. 

— O să-mi pun capul la contribuţie negreşit, îi zise ea 
amuzată. 

Reilly o privea fascinat cum îi zâmbeşte iar, cu aceiaşi 
ochi verzi scânteietori şi colţul gurii uşor ridicat într-un 
surâs. Clătină din cap dojenitor, fără să-şi poată înfrâna un 
chicotit scurt, după care adăugă: 

— Păi, ştiam că nu-l scoţi niciodată, râse el. Din priză, 
vreau să zic. 


— 267 — 


— Am mai avut şi mici scăpări, crede-mă, îi zise ea cu 
aceeaşi mimică şireată. Nu foarte des, slavă Domnului, 
însă s-a mai întâmplat. 

Se auziră atunci două sunete cristaline unul după altul, 
semn că liftul sosise. Imediat uşile metalice se deschiseră 
silenţioase către cabina în care Tess păşi având grijă să nu 
se împiedice de pragul uşor înălţat. 

— Promiţi să nu intri-n bucluc? 

— Nici vorbă! Intenţionez să fiu totalmente, fatalmente 
şi iremediabil nesăbuită, i-o întoarse ţinând uşile cu 
mâinile, după care se trase iute înăuntru şi liftul cobori, 
lăsându-l fără replică. 

Mai rămase câteva secunde în faţa liftului tăcut, având 
încă proaspătă în minte imaginea feţei ei luminoase, când 
piuitul scurt şi strident al unui alt lift care sosea îl trezi din 
reverie şi-l aduse înapoi la realitate. 


Când Tess părăsi clădirea FBI, avea încă acel zâmbet 
întipărit pe faţă. Ştia acum cu certitudine că între ea şi 
Reilly începea să se contureze ceva şi ideea îi surâdea. Li 
plăcea senzaţia, căci trecuse ceva timp de când nu se mai 
îndrăgostise de cineva, şi-ntotdeauna cel mai mult îi 
plăcuseră aceste momente de la început, tatonarea şi 
aşteptarea, lucru care era valabil şi-n meseria ei. Ia te uită, 
am ajuns sa fac studii comparative între arheologie şi 
bărbaţi! Gândul o făcu să se-ncrunte, căci îşi dădu seama 
cu amărăciune că, la fel ca în arheologie, în viaţa ei 
amoroasă de până atunci cel puţin, misterul, speranţele şi 
optimismul cu care pornise de fiecare dată la drum se 
spulberaseră inevitabil pe parcurs şi că nicio relaţie - şi 
nici săpăturile, de altfel - nu se ridicase la nivelul 
aşteptărilor iniţiale. 

Dar poate că de data nu va fi la fel. Pe ambele planuri, 
personal şi profesional. 

Vezi să nu! încercă ea să fie realistă. 

Înfruntând aerul răcoros de început de primăvară, 
mergea alene către casă, cu gândul la întrunirea din 
Federal Plaza. Totul mersese bine, însă ceea ce nu 


— 268 — 


înţelegea încă era de ce De Angelis încercase să-i convingă 
că secretul pe care încercau să-l descopere avea de-a face 
cu alchimia. Ideea nu-i dădea pace deloc şi cu cât se 
gândea mai mult, cu atât o găsea mai ridicolă. Cu toate 
astea, trimisul Vaticanului părea extrem de convins că 
dreptatea e de partea lui. O formulă cu ajutorul căreia 
puteai transforma plumbul în aur... Suna într-adevăr 
tentant. Oricine ar fi avut această formulă ar fi fost 
probabil în stare de orice, ca ea să nu ajungă în mâinile cui 
nu trebuie. Ceva nu se lega totuşi, dar Tess nu ştia încă ce. 

Ce o intriga însă şi mai tare era faptul că Aimard 
crezuse că furtuna fusese stârnită de voia Domnului. Că 
providenţa voise ca marea să se răzvrătească împotriva lor 
şi să înghită pe vecie taina pe care o purtau cu ei. Ce-l 
făcuse oare să creadă aşa ceva? Pe urmă, mai era şi 
chestiunea dimensiunilor. Un relicvar, o casetă. Ce secret 
ascundea ea oare pentru ca atâţia oameni să fie dispuşi să 
moară şi să ucidă pentru a-l păstra? 

Fonsalis. 

Trebuia neapărat să-i dea de urmă dacă voia să rămână 
în joc şi ştia că va trebui să facă două-trei nopţi albe, 
pentru cercetările de rigoare. Mai mult, trebuia să verifice 
neapărat dacă paşaportul mai era încă valabil. 

O îngrozea gândul că va trebui s-o înfrunte pe maică-sa 
la telefon şi să-i explice că nu mai poate veni în Arizona, 
cel puţin nu în următoarele zile. 


De Angelis se întoarse în camera lui de la hotel, însă 
doar pentru scurt timp, căci mai avea ceva treburi de 
rezolvat. Îngrijorat de eventualele probleme care ar putea 
apărea, se aşeză pe marginea patului şi sună la Roma. Avu 
grijă să vorbească direct cu un coleg care nu făcea parte 
din cercul de apropiaţi ai cardinalului Mauro, căci voia să 
evite orice fel de întrebări sâcâitoare. 

Era conştient că nu-i mai folosea la nimic să facă parte 
din echipa de investigaţii a FBI. Această stratagemă se 
dovedise extrem de folositoare la timpul ei, când îşi 
propusese şi reuşise să le dea de urmă celor patru călăreţi, 


— 269 — 


însă acum nu mai avea rost. Făcuse în aşa fel încât să lase 
totul în ordine când avea să plece, şi-acel moment nu era 
foarte departe. Oricum, atunci când o va face, o va face 
repede. 

După ce termină de vorbit, scoase un teanc de fotografii 
din servietă, pe care le răsfiră pe pat, şi le examină în 
linişte, una câte una. Tess intrând în clădirea FBl-ului din 
Federal Plaza; Tess părăsind aceeaşi clădire; Tess intrând 
şi ieşind din casa ei din Mamaroneck; biroul ei de la 
Institutul Manoukian şi tot aşa. Toate o înfăţişau pe ea, 
unele făcute de la distanţă, altele ceva mai de aproape, 
plus câteva prim-planuri. Deşi nu erau decât nişte simple 
imagini bidimensionale pe alocuri neclare, încrederea şi 
hotărârea tinerei femei răzbăteau parcă dincolo de 
suprafaţa lucioasă. Dovedise în nenumărate rânduri că are 
o imaginaţie debordantă şi că ţine foarte mult la propria-i 
părere, mai ales atunci când ştia că are dreptate. Spre 
deosebire de toţi ceilalţi, fusese singura care simţise de la 
bun început că în spatele atacului se ascundea ceva mult 
mai însemnat decât un simplu furt. 

Vastele cunoştinţe pe care le avea şi faptul că-l 
cunoscuse destul de bine pe Vance înainte ca acesta s-o 
atace făceau din ea un aliat util, dar şi un oponent de 
temut. 

Luă o fotografie şi-i ciocăni fruntea cu degetul. 
Deşteaptă fata. Deşteaptă foc. Dacă îi era dat cuiva să 
descopere marele secret, atunci ea va fi aceea. N-avea nici 
cea mai mică îndoială. Şi-ar fi pariat toţi banii pe asta. Dar 
la fel de bine ştia că nu e genul care să-mpartă secrete cu 
străinii. 

Nu-i nimic, va trebui atunci să găsească o altă metodă ca 
să scoată adevărul de la ea. 


49 


Tess pierduse de mult noţiunea timpului, însă judecând 
după cele câteva ceşti de cafea de pe birou şi după energia 
şi neliniştea pe care le resimțea din cauza cofeinei pe care 


— 270 — 


o ingerase, îşi dădu seama că trecuseră câteva ore bune de 
când stătea în faţa calculatorului în biroul ei de la institut. 

Nu mai era nimeni acolo, iar afară, în curtea interioară, 
vrăbiile şi porumbeii plecaseră de mult. Grădina era 
cufundată în întuneric şi tăcere. O aştepta o altă noapte 
lungă de căutări şi nervi întinşi la maximum. 

Îşi amintea de ultimele două zile ca prin ceaţă. Se 
dusese mai întâi la Biblioteca Butler a Universităţii 
Columbia, unde stătuse până la ora unsprezece seara, 
când o invitaseră mai mult sau mai puţin politicos să plece. 
Nu plecase însă fără să împrumute câteva cărţi peste care 
să se uite şi acasă, unde ajunsese puţin după miezul nopţii. 
Continuase să rămână trează, răsfoindu-le şi studiindu-le, 
şi nu se duse să se culce decât spre dimineaţă, când afară 
soarele abia răsărea, luminându-i timid fereastra de la 
dormitor. N-apucase să doarmă însă decât vreo nouăzeci 
de minute, la capătul cărora fusese trezită de sunetul 
strident al ceasului deşteptător. 

Acum era iar la serviciu, stând la birou cu nasul în alte 
cărţi, unele de la bibliotecă, altele pe care le luase chiar de 
aici, de la institut. Din când în când i se părea că a găsit 
ceva interesant, şi se-ntorcea grăbită şi plină de speranţă 
către calculator ca să caute mai multe informaţii pe 
internet, binecuvântând Google pentru toate orele de 
studiu şi de nesomn de care o scutea sau înjurându-l de 
mama focului dacă nu găsea ce voia. 

Se părea că şansa nu era de partea ei, căci îşi petrecuse 
mai mult timp înjurând decât bucurându-se. 

Se ridică de la birou şi se duse lângă fereastră, privind 
afară şi frecându-şi ochii încercănaţi şi obosiţi. Grădina era 
învăluită în umbrele nopţii târzii, care se-ngemănau reci şi 
umede. Nu se putea concentra deloc şi ochii parcă n-o mai 
ascultau, dar poate că nu era tocmai rău, fiindcă avea 
nevoie de o pauză. Nu mai ştia de când nu mai citise aşa 
de mult într-un timp atât de scurt. 

Nu-şi putea scoate din minte cuvântul /Fonsalis. O 
obseda într-atât, încât parcă-l şi vedea scris dinaintea 
ochilor, ca şi cum i s-ar fi lipit de retină. 


— 271 — 


Privind în gol pe fereastră în noapte, ochii îi căzură din 
întâmplare pe salcia masivă care trona în mijlocul grădinii, 
dominând-o. Stătea la locul ei tăcută şi bătrână, cu 
crengile-i dese şi plecate mişcându-se uşor în adierea 
blândă a nopţii şi cu silueta-i maiestuoasă conturată de 
luminile strălucitoare ale oraşului ce se răsfrângeau difuze 
de dincolo de zidul înalt din spate. 

Privi apoi banca goală de sub crengile unduioase. Arăta 
stingheră aici, în inima oraşului, ca de altfel întreg 
peisajul, atât de tăcut şi de idilic. Ar fi vrut să se ducă în 
grădină şi să se cuibărească pe banca singuratică, să tragă 
un somn sănătos timp de câteva zile. 

Dar exact în acel moment avu o străfulgerare subită. 
Una derutantă. 

Se gândi la placa de bronz fixată pe micul stâlp de metal 
la tulpina salciei, a cărei inscripţie o citise poate de sute de 
ori. 

Proprietarul armean, care donase ulterior clădirea 
Institutului Manoukian, adusese salcia în America în urmă 
cu cincizeci de ani tocmai din cătunul uitat de lume în care 
îşi petrecuse copilăria şi unde tatăl său fusese omorât 
alături de alţi două sute de intelectuali şi lideri ai 
comunităţii armene în primele zile ale genocidului din 
1915. Ministrul de Interne al Turciei la acea vreme se 
lăudase că va da comunităţii armene o lovitură atât de 
puternică, încât să nu-şi mai revină nici după jumătate de 
secol, şi se pare că din nefericire avusese dreptate, căci 
tragediile s-au ţinut apoi lanţ, iar poporul armean a intrat 
într-o eră întunecată şi nefastă din care doar acum se 
părea că ieşise. 

Copacul fusese ales înainte de toate pentru simbolismul 
său, care trimitea la ideea de lacrimi, şi prin urmare la 
tristeţe şi doliu. Sălciile plângătoare plantate lângă 
morminte erau de altfel un motiv destul de des întâlnit, din 
Europa până în China. Asocierea data de pe vremea 
Vechiului Testament, care povesteşte cum într-o noapte 
doi îngeri i s-au arătat lui David, după căsătoria lui cu 
Batşeba, convingându-l că a păcătuit unindu-se cu ea. 


— 272 — 


Cuprins de cea mai mare deznădejde, David s-a aruncat la 
pământ şi a vărsat lacrimi amare de pocăință patruzeci de 
zile şi patruzeci de nopţi, tot atâtea cât pentru întreaga 
omenire şi pentru toate păcatele ei de atunci şi până-n 
Ziua de Apoi. Cele două râuri formate din lacrimile lui au 
inundat grădina, unde după un timp au răsărit doi copaci: 
Copacul de Smirnă, care plânge într-una cu lacrimi de 
durere, şi Salcia Plângătoare, cu crengi care, în loc să 
crească în sus, se pleacă triste la pământ. 

Tess scruta în minte inscripţia de pe placă. Parcă o 
vedea aievea. Menţiona că arborele face parte din genul 
Vitisalix. Işi aminti însă şi ce scria mai jos, clasificarea 
toxonomică a salciei: Salix Babilonica. 

La fel de clar ca lumina zilei. 


50 


A doua zi dimineaţă, Reilly şi Aparo, din biroul lor din 
Federal Plaza, dădeau telefoane. Reilly vorbea cu 
Kendricks, care-l punea la curent cu ultimele noutăţi, din 
păcate nu foarte încurajatoare. Geniile de la Agenţia 
Naţională de Securitate încă îşi băteau capul cu Fonsalis, 
despre care nu găsiseră niciun fel de informaţii, şi 
Kendricks îl avertizase că, dacă până acum nu găsiseră 
nimic, existau puţine şanse s-o mai facă de acum încolo. 
Incercaseră totul. Luaseră legătura cu experţi din toată 
lumea, dar niciunul nu putuse să-i lămurească sau să le 
dea măcar o pistă de plecare. Căutaseră în toate bazele de 
date existente, şi tot degeaba. În disperare de cauză se 
văzuseră nevoiţi să adopte metoda tradiţională şi să 
studieze tomurile de literatură, pagină cu pagină, în 
căutarea unei referiri oricât de vagi la amplasarea 
mormântului. 

Dar Reilly nu era foarte optimist. 

Aparo nu părea nici el prea încântat de ceea ce i se 
comunica la telefon şi-i aruncă colegului o privire 
posomorâtă înainte să termine de vorbit. După expresia 
lui, Reilly îşi dădu seama că, deşi veştile nu erau cu nimic 


— 273 — 


mai îmbucurătoare, măcar părea a fi ceva urgent. 

Bănuielile i se confirmară când află că vorbise cu 
Buchinski, care-l anunţase că dis-de-dimineaţă poliţia din 
Queens descoperise cadavrul unui bărbat pe o alee laterală 
din spatele unui bloc din Astoria. Singura legătură cu cazul 
lor era că-i detectaseră urme de Lidocaină în sânge şi 
semne de înţepături în zona gâtului. Numele victimei era 
Mitch Adeson. 

Reilly simţea că pierd controlul asupra cazului. 

— "Ţi-a zis cum a murit? 

— A căzut de pe acoperiş. Mă rog, a căzut, a sărit sau a 
fost împins - ce vrei tu. 

Reilly se lăsă pe spate în scaun, frecându-se la ochi 
obosit. N 

— Cu ăsta sunt trei. Ne mai trebuie unul. Intrebarea de 
baraj este dacă o să apară şi el la un moment dat cu urme 
de înţepături în ceafă sau e deja în drum spre Europa. 

Aruncându-şi privirea roată prin birou îl zări pe De 
Angelis intrând pe uşile duble. Faptul că venise nu putea 
însemna decât un singur lucru: că nici el nu aflase ceva 
nou. Reilly se convinse de acest lucru în momentul în care 
monseniorul se aşeză la biroul lui. Avea o faţă lungă şi 
serioasă. 

— Mi-e teamă că nici colegii mei de la Roma n-au avut 
succes în căutările lor, deşi nu renunţă ei cu una, cu două. 
Încă mai fac cercetări, deşi... se opri el cu o mină 
dezamăgită. Să înţeleg că nici?... Însă nu mai continuă, 
căci răspunsul era mai mult decât evident. 

— Mda, confirmă Reilly, nici noi n-avem deocamdată 
nimic. 

— Păi... oftă el, după care se strădui să pară mai 
optimist. Dacă nici învățații Vaticanului şi nici experții 
dumneavoastră n-au reuşit să descopere nimic pân-acum... 
atunci poate că nici el n-a făcut-o, nu? 

Lui Reilly i-ar fi plăcut să creadă că aşa stau lucrurile, 
dar ştia că nu era bine să te îmbeţi cu apă rece. 
Trimiseseră pozele lui Vance tuturor bibliotecilor din DC şi 
până-n Boston, dar nu primiseră încă niciun telefon, aşa că 


— 274 — 


nu existau decât două posibilităţi: ori ştia deja unde să se 
ducă, ori se documenta pe alte căi, nedescoperite încă de 
FBI. Oricum, niciuna nu era de bine. 

— Dar domnişoara Chaykin? zise De Angelis după o 
scurtă tăcere. Dânsa ce părere are? Pare o femeie extrem 
de... întreprinzătoare. 

Caracterizarea îl făcu pe Reilly să zâmbească, deşi era 
mort de oboseală. 

— Sunt absolut convins că-n momentul ăsta munceşte la 
fel de mult ca şi noi, dacă nu chiar mai mult, încercând să 
găsească un răspuns. 

De Angelis fu mulţumit să-şi vadă bănuielile confirmate. 

— Aţi mai vorbit cu ea de la ultima şedinţă? 

— Nu, încă nu. 

Monseniorul dădu din cap absent, însă era clar că ceva îl 
macină, ceva ce nu voia să spună. 

— Părinte, ce s-a întâmplat? 

— A, nu, nimic, spuse el, părând uşor stânjenit. De fapt... 
Nu ştiu. Sunt doar puţin îngrijorat, atâta tot. 

— În ce privinţă? 

Clericul îşi ţuguie buzele subţiri înainte de-a răspunde: 

— Sunteţi sigur c-o să vă sune? Când sau dacă află ceva, 
vreau să zic... 

Reilly rămase mut de uimire, auzind asemenea cuvinte 
tocmai din gura lui De Angelis. N-avea încredere în ea? De 
ce oare? 

— Ce vă face să spuneţi asta, părinte? 

— Cum să spun... Pare foarte pătrunsă şi împătimită. La 
urma urmei e şi normal, doar e domeniul în care lucrează. 
Iar o descoperire de asemenea anvergură... Alţii şi-au făcut 
un nume din mult mai puţin. Punându-mă chiar şi numai 
pentru o secundă în locul ei, nu ştiu dacă nu mi-aş schimba 
priorităţile. Prinderea acestui Vance sau o descoperire 
pentru care orice arheolog şi-ar da şi ochii din cap. Nu ştiu 
dac-aş risca să pierd toate astea informând autorităţile, 
renunțând astfel la glorie. Vorbea cu o voce joasă şi 
blândă, însă părea extrem de încrezător în ceea ce spunea. 
Nu face niciun secret din faptul că e foarte ambițioasă, iar 


— 275 — 


ambiția... îi poate determina chiar şi pe cei mai buni dintre 
noi să aleagă uneori calea mai puţin... mărinimoasă. 


Mult timp după ce monseniorul plecase, Reilly nu reuşi 
să-şi scoată din minte vorbele lui. 

Ar suna Tess? Până acum nici prin cap nu-i trecuse să 
se-ndoiască de ea. Şi dacă De Angelis avea dreptate? Ce-ar 
fi putut-o motiva să sune, la urma urmei? Dacă într-adevăr 
ar descoperi locul şi l-ar comunica agenţilor, la ce se putea 
aştepta? FBI-ul şi-ar trimite oamenii acolo ca să încerce să- 
l prindă pe Vance, ca să nu mai vorbim de echipajele locale 
de poliţie, o concentrare de forţe în mijlocul căreia ea n-ar 
mai avea cum să-şi ducă cercetările la bun sfârşit. Locul s- 
ar transforma într-o adevărată viermuială, căci prioritatea 
autorităţilor era prinderea suspectului, şi abia apoi restul. 
Cum ar fi o mare descoperire arheologică, de exemplu. 

Şi totuşi... Parcă n-ar fi crezut-o în stare de aşa ceva. 
Sau ar fi trebuit poate să ia şi această posibilitate în 
considerare? Ei! Doar n-o să se ducă acolo de una singură! 

Simţea că nu mai are stare şi se tot fâţâia de colo-colo. 
Nu, nu poate fi chiar atât de nesăbuită... 

Ridică receptorul şi formă numărul ei de acasă, dar nu-i 
răspunse nimeni. Mai formă o dată şi lăsă telefonul să sune 
până când se activă robotul, dar nu ştiu ce să spună, aşa 
că închise. O sună apoi pe mobil, dar tot degeaba. La al 
cincilea apel fu direcționat către serviciul de mesagerie, 
însă nici de data asta nu-i lăsă niciun mesaj. 

Tot mai neliniştit, Reilly închise şi sună apoi la centrală, 
cerând să i se facă imediat legătura cu ofiţerul care stătea 
de pază în faţa casei lui Tess. 

— Ai văzut-o azi cumva? A ieşit din casă? 

— Nu, n-a ieşit deloc de aseară de la miezul nopţii. 
Atunci a ajuns acasă, îl informă polițistul pe un ton oficial. 

Reilly se îngrijoră şi mai tare. Ceva nu era în ordine. 

— Ascultă, vreau să te duci imediat şi să baţi în uşă, să 
vezi doar dacă totul e în ordine şi dacă ea e bine. Eu o să 
aştept pe fir. 

— Am înţeles, se conformă ofiţerul care, după fâşâiala 


— 276 — 


din telefon, ieşise deja din maşină. 

Reilly rămase cu telefonul la ureche, aşteptând şi 
numărând secundele în gând. Parcă îl vedea traversând 
strada şi cotind-o pe aleea îngustă care ducea către curtea 
din faţa casei, apoi urcând scările treaptă cu treaptă şi 
apăsând în sfârşit pe butonul soneriei. Ar fi trebuit să mai 
treacă încă alte câteva secunde până ca ea să coboare şi 
să-i deschidă, dacă într-adevăr era sus. Acum şi-o închipui 
şi pe ea deschizând uşa, cu zâmbetul ei vesel. 

Dar nu se auzea nimic, nicio voce sau frânturi de 
conversaţie, astfel că Reilly deveni din ce în ce mai agitat. 
I se părea că timpul se oprise în loc. Vocea ofițerului îi 
curmă în sfârşit aşteptarea: 

— Nu răspunde. M-am dus să mă uit un pic şi în spate, 
dar n-am găsit nimic suspect. Toate-s la locul lor şi nu 
există niciun semn că uşa ar fi fost forţată, dar nu cred că-i 
acasă. 

Reilly intrase deja în priză. 

— Bine, bine. Ascultă-mă, zise el hotărât în telefon în 
timp ce-i făcea semne disperate lui Aparo, o să te rog să 
intri chiar acum şi să-mi confirmi că nu e nimeni acasă. 
Forţează intrarea dacă e nevoie: e un ordin. 

Aparo îl văzu pe Reilly gesticulând de zor în direcţia lui, 
aşa că se ridică din scaun şi veni mai aproape. 

— Ce-i? Ce se întâmplă? 

Fără să-i răspundă, Reilly închise şi sună iar la centrală. 

— Fă-mi legătura urgent cu Biroul Vamal, zise el febril, 
după care astupă receptorul cu palma şi ridică către Aparo 
o privire în care se citeau furie şi frustrare. 

— Cred că Tess s-a hotărât să acţioneze pe cont propriu. 


51 


Tess ajunsese la aeroport şi se aşezase la coadă la 
ghişeul de verificare a biletelor al companiei Turkish 
Airlines, când începu să-i sune mobilul. Pentru că nu 
apărea pe ecran cine-o apelează, hotărî să nu răspundă. 
Ştia că o sună probabil de la o centrală sau de la un telefon 


— 277 — 


fix şi posibilităţile erau destul de limitate. Oricum, n-avea 
chef să vorbească cu nimeni. Nici cu Leo de la institut, nici 
cu Lizzie, secretara, care probabil că apucase deja să 
anunţe în stânga şi-n dreapta că şefa ei va lipsi un timp, 
după cum o informase Tess printr-un bilet destul de confuz 
în care invoca tot felul de bazaconii ca să-şi justifice 
absenţa. Şi în niciun caz nu cu Doug, care o suna probabil 
din Los Angeles ca s-o mai sâcâie cu alte întrebări. Dacă 
era într-adevăr el, chiar că nu avea de ce s-o mustre 
conştiinţa. Cu Reilly însă era cu totul altă poveste... Dacă 
era el? li era ciudă că nu poate să-i răspundă şi se simţea 
foarte vinovată faţă de el. N-ar fi vrut să plece fără să-i 
spună şi o durea inima că trebuie să facă asta, însă odată 
decizia luată nu mai era loc de-ntors, cu atât mai mult cu 
cât se hotărâse atât de greu. Nu putea să discute cu el, cel 
puţin nu încă. 

Poate c-o să-l sune după ce va părăsi ţara. 

Puse telefonul înapoi în buzunar şi-n curând ajunse în 
dreptul ghişeului, unde începu lunga şi plictisitoarea 
procedură de îmbarcare. După ce-i verificară biletul şi 
bagajele, urmă indicatoarele până-n sala de aşteptare, 
unde se duse şi-şi cumpără cafeaua la care tânjise de când 
ajunsese la aeroport. Trecu pe lângă un stand de ziare, de 
unde-şi luă nişte romane de buzunar pe care tot 
intenţionase să le citească atunci când va avea timp. Nu 
ştia dacă-şi va putea ţine în frâu imaginaţia îndeajuns încât 
să se concentreze chiar şi asupra unei lecturi uşoare, după 
toate cele întâmplate în ultimele zile, însă asta nu mai 
conta acum. 

Ajunse apoi în sala de aşteptare, unde se trânti pe un 
scaun şi-şi destinse în sfârşit muşchii încordaţi. 

Incă nu-i venea să creadă ce se-ntâmplă. Parcă nu era ea 
cea care aştepta ca zborul să-i fie anunţat dintr-o clipă-n 
alta, în sfârşit relaxată. De-abia acum simţea că în sfârşit 
îşi poate trage sufletul şi relaxa mintea, şi că se poate 
detaşa de evenimentele ultimelor zile ca să le poată analiza 
mai în detaliu şi în profunzime, lucru care - deşi nu părea - 
nu era poate cel mai nimerit la momentul respectiv. In 


— 278 — 


ultimele douăzeci şi patru de ore trecuse prin diferite stări, 
unele contradictorii, altele care generaseră mai multă 
adrenalină decât era nevoie, de la simpla presimţire că e 
pe cale să descopere ceva măreț până la descoperirea în 
sine, şi totul se petrecuse ca prin vis, fiind învăluit în ceața 
şi nesiguranța lipsei acute de somn şi a oboselii excesive. 

Acum se pregătea să zboare către celălalt capăt al lumii, 
singură în noapte, şi noi temeri o năpădiră dintr-odată, 
temeri care până atunci stătuseră cuibărite undeva 
înăuntrul ei, şi care acum se strecurau afară una câte una, 
hrănindu-se tocmai din dorinţa ei de a analiza lucrurile la 
rece. 

Ce naiba cauţi aici? Ce-a fost în capul tău? Cum să te 
duci de una singură în pustiurile Turciei, fără niciun fel de 
ajutor? Dacă te-ntâlneşti cu Vance acolo? Dacă dai de alţi 
nenorociţi? Turcia nu e tocmai cea mai sigură ţară din 
lume, hai să fim cinstiţi. In plus, gândeşte-te în primul rând 
că eşti singură, că eşti femeie, ca să nu mai punem la 
socoteală că eşti şi americancă pe deasupra. Ţi-ai pierdut 
minţile? 

În curând însă panica ce o cuprinsese în legătură cu 
siguranţa ei fizică păli în faţa unei nelinişti de o cu totul 
altă natură. 

Era vorba de Reilly şi de sentimentul puternic de vină 
care o cuprindea ori de câte ori se gândea la el. Oricum o 
dădea, adevărul era că-l minţise. A doua oară. Mă rog, se 
hotărâse să nu-i spună că pleacă, însă până la urmă tot 
minciună era, ce mai... De data asta era cu totul altceva 
decât atunci, când plecase cu manuscrisul fără să-l 
avertizeze că Vance o şantaja şi că o aşteaptă la ea acasă. 
Ştia că se petrece ceva între ei, era mai mult decât 
evident, şi-ar fi vrut din tot sufletul să marşeze şi să 
descopere unde putea duce o astfel de relaţie, deşi simţea 
că el are oarecare reţineri pe care Tess nu şi le putea 
explica încă. Se întreba acum dacă nu cumva, făcând asta, 
nu dădea cu piciorul oricărei şanse de a fi împreună. 
Scăpase o dată basma curată, fără ca Reilly să se supere 
pe ea prea tare. Dar atunci avusese circumstanţe 


— 279 — 


atenuante, iar el fusese extrem de înţelegător şi se purtase 
minunat. Acum însă... s-ar putea s-o dea în bară de tot. 

Cât de important e lucrul ăsta pentru tine, Tess? se 
autoanaliza ea. 

Însă autocritica nu dură prea mult, căci şirul gândurilor 
îi fu întrerupt de silueta cuiva care stătea în dreptul ei, 
luându-i din lumină. Se uită în sus şi-l zări pe Reilly, 
profilat pe fundalul fluorescent. Stătea acolo nemişcat, 
dominând-o cu umbra lui masivă, şi nu părea deloc 
încântat. Din contră, era furios la culme. 

Vorbi el primul, spărgând tăcerea electrizantă: 

— Ce naiba crezi că faci? 

Tess nu ştia ce ar trebui să spună, aşa că rămase tăcută. 
Exact în acel moment o voce nazală anunţă că s-au deschis 
porţile pentru îmbarcare. De jur-împrejur călătorii grăbiţi 
se ridicară de pe scaune şi-ncepură să-şi adune bagajele de 
mână, strângându-se apoi în câteva şiruri neregulate care 
se uneau în dreptul ghişeului de la biroul de verificare. 
Noroc cu ei, că altfel ar fi trebuit să-l înfrunte pe Reilly 
imediat şi nu era pregătită. 

El îi privi enervat şi-n cele din urmă se aşeză în scaunul 
de lângă ea, izbutind să se stăpânească. 

— Când voiai să-mi spui şi mie că pleci? 

Tess trase aer în piept. 

— După ce ajungeam, zise ea moale. 

— Aha, presupun că voiai să-mi trimiţi o vedere, nu? La 
naiba, Tess! Tu chiar nu poţi să asculţi de nimeni? Tot ce 
ti-am spus ţi-a intrat pe-o ureche şi ţi-a ieşit pe cealaltă... 

— Ascultă, eu... 

Însă el nu mai voia s-o asculte. Dădu dezamăgit din cap 
în momentul în care Tess încercă să se justifice, ridicând 
mâinile şi întrerupând-o: 

— Ştiu, ştiu. Îţi pare rău, dar chestia asta e foarte 
importantă pentru tine, o şansă unică în viaţă, un punct de 
cotitură în cariera ta... Ştiu placa pe dinafară, Tess. Am 
mai auzit asta de nenumărate ori. Ceea ce nu înţeleg e de 
ce vrei tu cu tot dinadinsul să mori. E ca şi cum ai căuta-o 
cu lumânarea, zău aşa... 


— 280 — 


Tess oftă adânc, simțindu-se încolţită. 

— Dar nu pot nici să stau cu mâinile-n sân şi să las o 
asemenea şansă să-mi scape printre degete, nu? se apără 
ea. 
Reilly dădu din cap în tăcere, privind de jur-împrejur 
înainte de a-i răspunde pe un ton şoptit: 

— Ceilalţi trei călăreţi sunt morţi, înţelegi? Toţi. Şi n-au 
murit în somn, crede-mă. 

Tess se îndreptă în scaun. 

— Crezi că Vance i-a omorât? îl întrebă ea. | 

— Ori el, ori altcineva care lucrează cu el. În orice caz, 
ideea este că autorul acestor crime este încă în libertate şi 
se pare că se distrează de minune omorând oameni. 

Tess se frecă la ochi cu degete tremurânde. 

— Şi dacă totuşi Vance n-a descoperit încă nimic? 
Despre Fonsalis, vreau să spun... 

— Dacă într-adevăr ar fi cum zici tu, cred c-ai mai fi 
primit şi alte vizite până acum. Eu zic că ştie deja. 

— Şi acum ce facem? întrebă ea oftând iar. 

Reilly o studie insistent. 

— Eşti absolut sigură că ai descoperit adevărul? 

— Sunt foarte sigură, dădu ea din cap. 

— Şi... o să-mi spui şi mie unde e? 

— Aş prefera să n-o fac deocamdată. Deşi sunt sigură că 
poţi găsi metode să mă faci să vorbesc, nu? 

Vocea nazală se făcu iar auzită, invitându-i pe călători să 
se îndrepte către porţile de îmbarcare şi apoi la avion. 

— Ăsta-i zborul meu, zise ea privindu-l în ochi. 

La poartă nu mai erau decât câţiva pasageri întârziaţi, 
ajunşi pe ultima sută de metri. 

— Eşti sigură că vrei să faci asta? 

— Sunt sigură. 

— Tess, de ce nu vrei să ne laşi pe noi să ne ocupăm de 
asta? Îţi promit că, indiferent de ce vom descoperi, 
meritele şi recunoaşterea îţi vor aparţine. Îţi garantez asta. 
Dar lasă-ne să-l prindem mai întâi pe Vance. 

Îşi afundă ochii verzi într-ai lui. 

— Nu e vorba de merite sau recunoaştere. E vorba de... 


— 281 — 


meseria mea, de ceea ce am făcut toată viaţa. Trebuie să 
fac asta. Spera să citească pe faţa lui o urmă de 
încuviinţare, sau măcar de simpatie, un semn că-i înţelege 
motivele. De altfel, s-ar putea să nu depindă de tine. Ştii 
cum e cu convențiile internaţionale. S-ar putea ca 
autorităţile locale să-şi bage nasul şi să impună anumite 
reguli, şi atunci lucrurile chiar c-ar scăpa de sub control. 
Încercă să zâmbească. Aşadar, am voie să plec sau ai de 
gând să mă arestezi? 

— Mă mai gândesc încă, zise el strângând din buze 
înfuriat. 

Faţa lui era la fel de rigidă şi de serioasă ca la-nceput. 
Era evident că nu-i ardea de glume. 

— Ce motive ai putea invoca pentru a mă aresta? 

— Nu ştiu, dar aş putea găsi ceva, nu asta-i problema. 
Să-ţi pun nişte pliculeţe cu cocaină în geantă, zise el, 
prefăcându-se că-şi pipăie buzunarele. Parcă aici le aveam, 
ce naiba, mai zise el zâmbind, cu o faţă ceva mai destinsă. 

Tess zâmbi şi ea. 

— Ce pot să fac ca să te răzgândeşti? 

Lui Tess îi plăcu tare mult cum sunaseră cuvintele, felul 
în care le rostise. Poate că nu-i totul pierdut, îşi zise ea, 
după care se ridică şi răspunse: 

— N-o să păţesc nimic, ai să vezi. 

Nu era însă prea convinsă. 

Se ridică şi el şi timp de câteva secunde stătură 
nemişcaţi faţă-n faţă. Tess aştepta ca el să mai spună ceva, 
însă Reilly rămase tăcut, mulţumindu-se doar s-o 
privească. O parte din ea spera chiar ca el s-o ia în braţe şi 
s-o implore să nu plece, însă nici asta nu făcu. Intr-un 
sfârşit îşi dezlipi ochii de pe faţa lui şi privi înspre poartă, 
dar pe urmă îl fixă din nou. 

— Pe curând! 

Reilly nu-i răspunse, aşa că ea se îndepărtă şi, odată 
ajunsă în dreptul porţii, îi dădu femeii paşaportul, iar 
aceasta, excesiv de amabilă şi vorbăreaţă, o controlă cu 
scannerul. În momentul în care îi dădu înapoi paşaportul, 
Tess îşi întoarse capul către Reilly, care rămăsese în 


— 282 — 


acelaşi loc, urmărind-o cu privirea. Îi zâmbi pierit şi 
vinovat înainte de a se întoarce către tunelul la capătul 
căruia o aştepta avionul. 


Cele patru motoare turbo fuseseră pornite deja când 
Tess se aşeză pe locul ei de la fereastră, observând cum 
membrii echipajului se tot fâţâiau încolo şi-ncoace pe 
culoarul strâmt, făcând ultimele pregătiri pentru decolare. 
Constatase cu plăcere că locul de lângă ea era liber, mai 
cu seamă că avea în faţă zece ore de zbor. li observa pe 
fereastră pe cei din echipajul de la sol, care îndepărtau 
echipamentele din jurul avionului cu mişcări grăbite, şi se 
simţi deodată cuprinsă de un amestec bizar de exaltare şi 
teamă. Avea un presentiment ciudat. Sigur că era 
nerăbdătoare să înfrunte necunoscutul, să vadă ce-i oferă 
această călătorie aventuroasă, însă pe de altă parte veştile 
primite de la Reilly în legătură cu cel de-al treilea călăreț 
găsit mort o nelinişteau mai mult decât i-ar fi plăcut să 
recunoască. lIncercă să-şi alunge gândul din minte, 
spunându-şi că n-o să păţească nimic atât timp cât îşi ia 
anumite măsuri de precauţie. 

Cel puţin putea să spere. 

Tocmai se întinse după revista oferită pasagerilor pe 
parcursul călătoriei, când observă că în faţă se iscase o 
oarece agitaţie. Privind mai atentă, îl zări pe Reilly, care se 
certa cu una dintre însoţitoarele de zbor. Simţi că-i 
îngheaţă sângele în vene când îl văzu apoi înaintând pe 
culoar către ea. 

La naiba! Să vezi că s-a răzgândit. Vine să mă dea jos 
din avion. 

Holbându-se la el înmărmurită, simţi cum i se urcă 
sângele la cap. Reilly ajunse în dreptul rândului ei de 
scaune. 

— Reilly, nu face asta, îl imploră ea lipindu-se de 
fereastră. Nu vreau să cobor. N-ai niciun drept să mă 
opreşti. Ți-am spus că o să am grijă, nu? i-am promis 
doar! Pentru Dumnezeu, doar ai oameni şi acolo, care mă 
pot supraveghea. Lasă-mă să fac asta, ştiu că pot s-o fac! 


— 283 — 


El însă părea impasibil, ca şi când cuvintele ei nu l-ar fi 
impresionat deloc. 

— Sigur că poţi, nici nu mă-ndoiesc, spuse el grav, după 
care se aşeză sprinten pe scaunul liber de lângă. 

Tess nu mai înţelegea nimic, privindu-l mută de uimire, 
cu gura întredeschisă. Ar fi vrut să mai spună ceva, însă 
cuvintele i se opreau încăpăţânate pe buze. 

Foarte destins, Reilly îşi puse centura de siguranţă, 
după care îi luă revista din mână, adâncindu-se în 
lecturarea ei. 

— Şi ia zi, o întrebă el, au ceva filme bune sau iar 
trebuie să ne uităm la porcării? 


52 


Spre deosebire de cei doi, bărbatul care stătea la şase 
rânduri în spatele lor nu părea deloc la fel de relaxat. Ura 
călătoriile cu avionul, şi nu pentru c-ar fi fost claustrofob 
sau pentru că i-ar fi fost pur şi simplu frică să se afle la 
câteva mii de metri în aer, ci pentru simplul motiv că nu 
suporta să stea închis atâtea ore într-o conservă de metal 
fără să poată fuma. Zece ore drăcia dracului! Fără să mai 
pună la socoteală şi timpul petrecut în sala de aşteptare şi 
în terminal, unde de asemenea nu se fuma. 

Asta-i ţara gumei de mestecat, fir-ar să fie! 

Cu toate astea, avusese noroc. I se încredinţase 
importanta misiune de a n-o pierde din ochi pe Tess, ceea 
ce nu fusese tocmai uşor, din cauza patrulei de poliţie 
care-i păzea casa zi şi noapte, obligându-l astfel s-o 
urmărească de la distanţă. Tot răul spre bine până la 
urmă, căci dacă ar fi fost mai aproape în ziua când Tess se 
strecurase afară pe sub nasul poliţistului, n-ar fi zărit-o nici 
el poate, şi i-ar fi pierdut urma. Aşa, o urmărise furişându- 
se pe uşa din spate şi traversând alte două curţi 
învecinate, ieşind în cele din urmă în stradă la câteva case 
mai sus unde, parcat la numai vreo cinci-şase metri 
distanţă de maşina lui, o aştepta taxiul pe care-l chemase 
din timp. 


— 284 — 


Îl anunţase imediat pe De Angelis, care-i spusese s-o 
urmărească, aşa că venise după ea la JFK şi acum se aflau 
în acelaşi avion. Îi urmărise pe ea şi pe Reilly în sala de 
aşteptare. Niciunul nu părea bănuitor. Habar n-aveau că 
sunt urmăriţi. 

În tot acest timp luase legătura cu De Angelis de două 
ori. Prima dată ca să-i spună că Tess îşi cumpărase bilet şi 
că se părea că până la urmă va putea totuşi să plece, iar a 
doua oară îl sunase chiar din avion, însă nici n-apucase 
bine să-i povestească despre venirea neaşteptată a lui 
Reilly, când o însoţitoare de bord le întrerupsese 
conversaţia, insistând să închidă mobilul imediat. 

Se aplecă către culoar şi-i privi pe deasupra scaunelor, 
în timp ce învârtea între degete un disc micuţ. Văzuse că 
Reilly n-avea niciun fel de bagaje de mână. Dar ce mai 
conta? Tess avea o geantă de voiaj destul de voluminoasă 
pe care o îndesase în compartimentul pentru bagaje de 
deasupra. Dar pe el nu Reilly, ci Tess îl interesa. 

Îi observă cum discută liniştiţi şi hotărî să nu grăbească 
lucrurile. Îi aştepta un zbor lung şi obositor, şi fără-ndoială 
că la un moment dat toţi pasagerii, inclusiv ei, or să 
aţipească în scaunele lor. Era inevitabil. Hotări aşadar să 
aibă răbdare şi să aştepte momentul propice în care să-şi 
plaseze dispozitivul de urmărire. Se consola cu gândul că 
planificarea acestei mici strategii îl va face să mai uite de 
plictisul călătoriei. 

Se trase înapoi în scaun deloc încântat când o zări pe 
însoţitoarea de bord care venea pe culoar uitându-se în 
stânga şi-n dreapta ca să se asigure că toţi pasagerii aveau 
centura de siguranţă. Ura rigiditatea tuturor acestor 
proceduri şi se simţea de parc-ar fi fost iar la şcoală în 
clasa a şasea. N-aveti voie să fumaţi, n-aveţi voie sa vorbiţi 
la telefon, n-aveţi voie una, n-aveţi voie alta. N-avea voie 
nici măcar să le spună stewardese. Mai lipsea să ceară 
voie ca să meargă la toaletă... 

Privi înfuriat pe fereastră în întunericul de afară, 
vârându-şi în gură alte două lame. De Nicorette. 


— 285 — 


De Angelis tocmai ajunsese la aeroportul Teterboro din 
New Jersey când primi telefonul lui Plunkett. Alesese acest 
aeroport tocmai pentru că era mai mic decât celelalte şi 
deci mai puţin aglomerat, fiind aşadar alegerea perfectă 
pentru plecarea planificată în mare grabă. Situat la doar 
zece kilometri de Manhattan, era preferat în principal de 
celebrităţi sau de oameni de afaceri care de cele mai multe 
ori foloseau pistele pentru avioanele lor particulare. 

Lăfăindu-se pe bancheta din spate a unui Lincoln imens, 
monseniorul era acum de nerecunoscut. Renunţase la 
veşmântul sobru, pe care îl înlocuise cu un costum negru şi 
elegant marca Zegna. Era de altfel obişnuit cu astfel de 
haine scumpe, căci aşa se îmbrăca de obicei şi, deşi avea 
uşoare remuşcări de fiecare dată când lăsa deoparte 
gulerul bisericesc, de data asta parcă nu-i venise chiar atât 
de greu, alegând în schimb o cămaşă albastru-deschis. Se 
descotorosise cu mare plăcere şi de ochelarii pătaţi pe 
care-i purtase pe timpul şederii în Manhattan, revenind la 
perechea lui obişnuită fără rame. Servieta ponosită şi 
roasă dispăruse şi ea, în locul ei făcându-şi apariţia una 
subţire şi lucioasă de aluminiu, care se afla în dreapta lui 
pe bancheta de piele a limuzinei, care opri exact în dreptul 
scării avionului. 

Urcă grăbit la bordul aeronavei Gulfstream IV, 
verificându-şi ceasul şi calculând repede cam pe la ce oră 
va ajunge la Roma. Era bine, chiar foarte bine. Avea mari 
şanse să aterizeze înainte ca Tess şi Reilly să ajungă la 
destinaţie, la Istanbul. G-IV făcea parte dintre acele tipuri 
rare de avioane private care nu numai că puteau parcurge 
o distanţă însemnată - de exemplu până la Roma - fără să 
realimenteze, ci puteau atinge o viteză mult mai mare 
decât un Airbus cu patru motoare. 

Mai avea aşadar ceva timp la dispoziţie ca să facă rost 
de echipamentul necesar pentru a-şi duce la capăt 
misiunea începută, căci oricum ajungea înaintea lor, 
indiferent unde ar fi hotărât ei să se ducă. 

Se aşeză comod în scaun, muncindu-şi mintea cu aceeaşi 
dilemă: ce era de făcut în legătură cu Tess Chaykin? De 


— 286 — 


Reilly nu se sinchisea prea mult. Ştia că nu voia decât să 
pună mâna pe Vance şi să-l bage la închisoare, ca să 
rezolve dosarul jafului de la muzeu. Asta era prioritatea 
lui. Cu ea însă... era cu totul altă poveste. Nici chiar cu 
Vance după gratii ea nu s-ar fi potolit. O ştia el bine. O 
citise din prima. Ar fi continuat să caute, să-şi bage nasul, 
să scormonească piatră cu piatră, şi nu s-ar fi lăsat până 
când n-ar fi găsit ce căuta. 

Nu, n-avea altă soluţie. Odată şi-odată, după ce nu-i va 
mai fi utilă, tot va trebui să se hotărască. Deocamdată 
Reilly îi cam stricase ploile când se hotărâse s-o 
însoţească. 

Închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate, rezemându-l de 
tetiera moale de catifea a scaunului rotativ pe care stătea. 
Nici măcar nu era îngrijorat. Era doar o complicaţie de 
care va trebui să se ocupe la timpul potrivit. 


53 


După ce avionul decolase şi căpătase deja altitudine, 
Tess începu să-i povestească lui Reilly ce descoperise. 

— Problema e că noi căutam un loc care de fapt nu 
există, asta-i tot. 

Pe fereastră se profilau luminile  Manhattan-ului, 
oscilând între nuanţe aurii şi albăstrui din pricina apusului 
aprins, cu locul unde odinioară se înălţaseră Turnurile 
Gemene acum gol şi stingher, făcându-le astfel absenţa 
parcă şi mai acută. Oricum, de sus panorama era cu mult 
mai crudă şi mai sinistră. În curând avionul viră şi, turând 
motoarele, se avântă în norii alburii de deasupra, 
ridicându-se treptat la peste zece mii de metri altitudine. 
Nu mai era mult până să se-ntunece de-a binelea. 

— Aimard de Villiers nu era deloc prost şi ştia prea bine 
că omul ce-i va citi scrisoarea, Marele Maestru al 
Templului din Paris, era la fel de ager la minte ca şi el, 
începu Tess entuziasmată. Nu există niciun loc cu numele 
de Fonsalis. Nu există şi nici n-a existat vreodată. În latină 
fons înseamnă puț, fântână, iar salis înseamnă salcie. 


— 287 — 


— Adică Fântâna Salciei? 

— Exact, aprobă Tess. Şi apoi, să nu uităm că atunci 
când Aimard a scris scrisoarea se aflau în teritorii ostile, 
după cum chiar el mărturiseşte. După câte se pare, 
musulmanii puseseră stăpânire pe satul respectiv, şi asta 
m-a pus pe gânduri. De ce-ar fi folosit Aimard numele latin 
al satului? Sau cum se face că-l ştia? Dacă e să ne luăm 
după spusele lui, satul probabil că avea deja un nume arab, 
dat de musulmanii cuceritori. lar bătrânul păstor ar fi 
trebuit şi el să le spună tot noul nume, nu cel latin. Insă 
Aimard a făcut-o înadins. A schimbat intenţionat numele 
cătunului, în caz că scrisoarea ajungea în mâinile cui nu 
trebuie. 

— Aşadar satul se chema Fântâna Salciei? Asta e? 

— Exact. Multe sate sau oraşe erau denumite după un 
element caracteristic, era o practică obişnuită în acea 
vreme. 

O privi nu foarte convins. Era ceva ce-l deranja în 
argumentaţia ei. 

— Bine, dar ca să ştie chestia asta ar fi trebuit să 
vorbească limba lor, zise el. 

— Păi, da. Probabil că vorbea araba, sau dacă nu el, 
atunci cel puţin unul dintre ceilalţi supraviețuitori. După 
ultima cruciadă, foarte mulţi dintre cavaleri se născuseră 
deja acolo, în Ţara Sfântă. Li se spunea poulains. Mai mult, 
templierii au avut dintotdeauna afinități destul de ciudate 
pentru unii musulmani. Am citit că făceau tot felul de 
schimburi cu ei, şi nu cu bunuri, ci cu informaţii 
referitoare la descoperiri ştiinţifice sau chiar de natură 
mistică. Se crede chiar că au mers până acolo încât nu de 
puţine ori i-au angajat pe faimoşii hashasheen - asasini 
musulmani de mare clasă, fumători de ierburi - ca să le 
rezolve anumite... probleme. 

Reilly ridică sprâncenele. 

— Adică foloseau asasini din rândul duşmanilor? Nu mai 
înţeleg nimic. Parcă se luptau cu ei. 

— Ştii cum se zice, dacă stai prea mult cu dracu’ 
sfârşeşti prin a te împrieteni cu el, zise ea zâmbind. 


— 288 — 


— Bine, fie, se-nvoi Reilly. Dar care-i numele în arabă? 

— Beer el Sifsaaf. 

— Pe care l-ai descoperit... cum anume? 

Tess zâmbi satisfăcută. 

— Din jurnalele lui Al-Idrissi, un călător arab foarte 
cunoscut şi unul dintre marii cartografi ai vremii. A 
călătorit foarte mult prin Africa şi prin toată lumea 
musulmană, iar unele dintre jurnalele lui extrem de 
detaliate şi de documentate s-au păstrat. 

— În engleză? întrebă el mirat. 

— Nu, în franceză, dar n-a fost chiar aşa de greu. Tess 
scoase din geantă o hartă şi câteva fotocopii din vechea 
carte a călătorului arab, pe care o găsise la bibliotecă, 
adăugând: Idrissi menţionează oraşul şi biserica în 
paragină într-unul dintre jurnalele sale. A trecut şi el prin 
satul ăsta, venind dinspre Antalia şi trecând apoi prin Mira 
către coastă, spre Izmir. Zona asta de țărm e presărată cu 
aşezăminte istorice de mare însemnătate, bizantine, 
liciene... Mă rog, dă foarte multe detalii despre zonă în 
general, însă tot ce trebuie noi să facem este să-i urmăm 
traseul, până ce dăm de oraşul nostru... şi de biserică. 

Reilly privea harta fascinat. 

— Văd că până la urmă i-ai dat de cap, cum era de altfel 
şi de aşteptat. Dar având în vedere că nu ţi-a fost chiar aşa 
de greu, putem oare presupune că şi Vance a descifrat 
misterul? 

Tess se-ncruntă: 

— M-aş mira să nu fie deja pe drum într-acolo. 

Reilly dădu din cap amărât. Şi el avea aceeaşi bănuială. 

— Mă duc să transmit un mesaj prin staţie, zise el 
ridicându-se şi-ndreptându-se spre cabina piloților. 


Când se întoarse, o găsi pe Tess aşezată comod în scaun 
şi sorbind ultima gură de suc de roşii condimentat, o porţie 
aşteptându-l şi pe el. Tess îi comandase şi lui un pahar. Il 
privi cu coada ochiului cum îl dă pe gât, înfiorată la gândul 
că stă acolo lângă el, îndreptându-se către un loc 
necunoscut şi exotic, şi nu în ultimul rând plin de aventuri 


— 289 — 


neaşteptate. Dacă acum două săptămâni mi-ar fi spus 
cineva că o să mi se întâmple asta... 

Reilly îi surprinse surâsul discret. 

— Ce e? De ce zâmbeşti? 

— Nimic, doar aşa... Încă nu-mi vine să cred că eşti aici. 

— Stai să vezi cum i-o veni şefului meu să creadă! 

— Doar n-ai plecat fără să anunti! 

— Să spunem doar că nu e tocmai încântat că am plecat. 
Dar din moment ce zici că nu ştii locul exact, şi având în 
vedere că singura soluţie de a-l găsi este să cauţi 
personal... 

— Da, dar tu nu ştiai asta când te-ai urcat în avion, îl 
tachină ea. 

Reilly îi zâmbi sec, prefăcându-se ofensat. 

— Intotdeauna îţi place să despici firu-n patru, sau ai 
ceva cu mine? 

Tess dădu din cap că nu, amuzată de cele aflate. Aha, 
deci amândoi mergeau la risc. Și el vrea să fie aici la fel de 
mult ca şi mine, îşi zise ea. 

Il privea în tăcere, dându-şi seama că nu ştie foarte 
multe despre bărbatul de lângă ea. Reuşise să-şi facă o 
oarecare părere în seara aceea când o condusese acasă şi-l 
invitase înăuntru. În primul rând, gusturile lui muzicale, 
apoi remarcile lui spirituale şi umorul de calitate, deşi 
uneori uşor abrupt. Ar fi vrut să-l cunoască mai bine, şi aşa 
avea de gând să utilizeze cele zece ore de zbor care de- 
abia începuseră. Aveau suficient timp la dispoziţie să afle 
cât mai multe lucruri unul despre celălalt - dacă nu cumva 
o să i se facă somn şi o să adoarmă, căci îşi simţea 
pleoapele din ce în ce mai grele. Începea să se resimtă 
după oboseala acumulată în ultimele zile. Se tot învârti în 
scaun până-şi găsi în sfârşit o poziţie comodă, cu spatele la 
fereastră şi faţa spre el. 

— Şi cum se face că ai putut să te sui în avion aşa, în 
ultimul moment? Nu te aşteaptă nimeni acasă, cineva 
despre care să te bat şi eu la cap, aşa cum îmi faci tu cu 
Kim? 

— Nu, nimeni, zise el înțelegând aluzia. Nu sunt însurat. 


— 290 — 


— Divorţat? 

— Nici, zise el scurt, însă privirea ei insistentă îl îmboldi 
să se explice. E greu să găseşti pe cineva care să se-mpace 
cu o slujbă ca a mea. 

— Normal, mai ales atunci când te urci în avioane după 
fete pe care de-abia le cunoşti, râse ea. Nici mie nu mi-ar 
plăcea un asemenea soţ. 

Reilly fu uşurat de turnura conversaţiei, căci n-avea chef 
să intre şi-n alte detalii despre viaţa lui personală. 

— Că tot vorbim despre soţi, ce s-a întâmplat cu tine şi 
cu Doug? 

Expresia ei relaxată se înăspri brusc şi zâmbetul îi 
dispăru de pe buze, în timp ce-n ochi i se aprinse o licărire 
de furie atenuată de o uşoară melancolie. 

— Cu Doug am făcut o mare greşeală. Eram tânără, mă 
rog, mai tânără se corectă ea dregându-şi vocea, şi pe 
vremea aia lucram cu tatăl meu, aşa că nu eram încă pe 
cont propriu şi nu aveam cea mai strălucită carieră, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. Ţi-am spus cum stă treaba cu 
arheologia. Mă rog, când l-am întâlnit, Doug era un tip 
foarte sigur de sine, ca o vedetă TV. Poate fi şarmant când 
vrea, ce să zic, însă tot ticălos rămâne... Şi m-a fermecat. 
Tatăl meu era un arheolog de renume şi foarte multă lume 
îl admira, însă era un om extrem de serios, uneori chiar 
prea serios, înţelegi? Şi-i plăcea să comande pe toată 
lumea. Mie în schimb nu-mi plăcea deloc atitudinea lui 
dominatoare, şi simţeam nevoia să scap de ea. Doug... cred 
c-a fost calea mea de scăpare. M-am lăsat păcălită de 
îngâmfarea lui de cuceritor. 

— Şi cum tu ai o slăbiciune pentru îngâmfaţi... 

Tess se strâmbă supărată. 

— Ba nu am. Mă rog, poate c-am avut, atunci. Puțin. 
Oricum, tot timpul cât am fost împreună înainte de a ne 
căsători s-a declarat foarte mulţumit că sunt o femeie de 
carieră, şi m-a susţinut. După căsătorie însă, a schimbat 
placa radical, peste noapte. A devenit chiar mai posesiv 
decât tata, de parcă mă cumpărase ca să mă pună în 
vitrină şi să se laude cu mine. Am rămas însărcinată cu 


— 291 — 


Kim înainte să-mi dau seama de enormitatea greşelii pe 
care-o făcusem, şi apoi am acceptat cu inima îndoită oferta 
tatălui meu de a-l însoţi în Turcia. 

— Scuze, o întrerupse el, e vorba de aceeaşi călătorie în 
care l-ai întâlnit prima dată pe Vance? 

— Da, aceeaşi. În orice caz, continuă ea, m-am dus în 
Turcia în ideea că un răgaz departe de Doug mi-ar prinde 
bine şi intenţionam să mă gândesc serios la ce voi face în 
continuare. Ca să aflu când m-am întors că el de fapt 
avusese o aventură cât se poate de previzibilă. 

— Cu fata de la meteo? 

— Eşti pe aproape, râse ea oftând. Nu, cu producătoarea 
lui. Oricum, asta a pus capăt definitiv relaţiei noastre. 

— Probabil că tot atunci ai revenit la numele tău de 
domnişoară, nu? 

— Da. Nu strică să ai un astfel de nume când lucrezi în 
branşa asta, nu neg, însă motivul principal a fost că pur şi 
simplu n-am mai vrut să-mi leg numele de al unui ticălos 
de teapa lui. 

Această înţeleaptă decizie se dovedise de real ajutor şi 
în cariera ei ulterioară, ajutând-o de altfel să obţină slujba 
de la Institutul Manoukian. Poate că tocmai de „asta era 
atât de încrâncenată când venea vorba de descoperiri 
importante. Voia cu orice preţ să demonstreze că poate fi 
la fel de bună ca tatăl ei în ceea ce face şi că se poate 
descurca şi singură, în ciuda numelui pe care-l poartă. 
Astfel, importanta descoperire care o aştepta la capătul 
călătoriei era şansa ei de a-şi împlini acest vis şi de a 
demonstra lumii întregi că poate reuşi pe cont propriu. 

Cu condiţia, desigur, ca ea şi nu altcineva să fie cea care 
descoperă ce era de descoperit. 

Avea ochii înceţoşaţi şi roşii. Era frântă de oboseală şi 
avea nevoie de un somn bun, ca şi el, de altfel. 

Îl privi cu ochi calzi şi după un moment de tăcere spuse: 

— Mulţumesc. 

— Pentru ce? 

— Pentru tot, zise ea aplecându-se şi sărutându-l scurt 
pe obraz. 


— 292 — 


Afară stelele străluceau în întuneric atât de aproape, 
încât aveai impresia că le poţi atinge. Trase jaluzeaua şi se 
întoarse pe partea cealaltă, închizând ochii şi simțind cum 
alunecă aproape instantaneu în lumea viselor. 


54 


Era deja după-amiaza târziu când Reilly şi Tess coborâri 
scările de metal şi păşiră pe pista de aterizare a 
aeroportului Dalaman, simțindu-se amândoi la fel de 
istoviţi după lunga călătorie. Apucaseră să aţipească vreo 
două ore în avion, însă nu fusese îndeajuns. Ar fi avut 
nevoie de alte câteva ore sănătoase de somn, de preferabil 
într-un pat, înainte să-şi vadă mai departe de drum, însă 
timpul îi presa. Astfel, în loc să caute un hotel unde să se 
odihnească, mai pierdură încă trei ore în sala de aşteptare 
a aeroportului din Istanbul, prelungindu-şi chinul în 
aşteptarea legăturii care urma să-i ducă pe coasta sudică a 
Turciei, de unde intenționau să-şi înceapă expediţia. 

În timpul celor trei ore de aşteptare în aeroportul din 
Istanbul, Reilly vorbise la telefon aproape continuu, ba cu 
Aparo, pe care-l pusese la curent cu ultimele ştiri, ba cu 
Jansson, cu care avusese o discuţie destul de aprinsă, 
probabil din cauza faptului că acesta dezaproba decizia lui 
de a o însoţi pe Tess, în loc s-o aducă frumos la biroul din 
Federal Plaza şi s-o pună să le explice ce descoperise. In 
restul timpului vorbise cu Vedat Ertugrul, ofiţerul de 
legătură al Biroului în zonă, o namilă de om care-i 
aşteptase la aeroport şi care se ocupase de toate 
formalităţile pentru ca Reilly să poată intra legal în Turcia, 
având în vedere că nu avea paşaportul la el. Cu numai 
câteva zile înainte de sosirea lor fusese informat că era 
posibil ca Vance să încerce să intre în ţară şi-l asigură pe 
Reilly că deocamdată nu i se raportase nimic suspect de la 
niciunul din punctele de frontieră şi că se ocupase de toate 
aranjamentele necesare, începând de la logistică până la 
forţele de întărire. FBI nu avea agenţi permanenţi în 
Turcia şi nici sedii zonale. Cei mai apropiaţi agenţi din 


— 293 — 


zonă erau momentan în Atena, unde colaborau cu poliţia 
locală la anchetarea unui recent atentat cu bombă. 
Relaţiile FBI-ului cu guvernul turc erau destul de încordate 
din cauza situaţiei din Iraq. 

Ertugrul îl întrebă dacă nu voia să aranjeze să fie 
aşteptaţi la Dalaman de poliţişti, dar Reilly îl refuză, 
mulţumindu-i amabil. Prefera să evite pe cât posibil orice 
probleme legate de limbă sau de birocraţie. Il rugă în 
schimb să-şi anunţe colegii de sosirea lui, promiţându-i că 
va ţine legătura şi că la nevoie va apela la trupele locale, 
deşi bănuia că în caz de urgenţă va trebui să se descurce 
singur, fără mijlocirea lui Ertugrul. 

Reilly profită de popasul în Istanbul ca să-şi cumpere 
nişte haine mai adecvate, pe cele vechi punându-le în 
rucsacul cumpărat tot din aeroport, lângă hârtiile oficiale 
pe care Ertugrul i le dăduse în loc de paşaport, îi mai 
dăduse şi un mobil conectat la portalul din Hawaii prin 
intermediul serviciilor de telefonie prin satelit Iridium ale 
Departamentului Apărării şi datorită cărora Reilly putea 
lua legătura cu oricine din orice punct de pe planetă, 
indiferent unde s-ar fi aflat. Şi acesta se afla tot în rucsacul 
nou, pus bine alături de Browning-ul său, pentru care tot 
Ertugrul îi dăduse gloanţe şi cartuşe de rezervă. 

Tess profitase şi ea de răgaz ca să sune în Arizona la 
mătuşa ei şi să vorbească cu Kim şi cu Eileen. De câte ori 
le auzea îşi simţea inima grea, căci îi era tare dor de Kim şi 
parcă i se făcu şi mai dor când îi auzi vocea cristalină şi 
zglobie în telefon, dar se mai consolă cu gândul că e în 
siguranţă şi că se distrează la ferma mătuşii Hazel. Cu Kim 
fusese simplu, dar trebuia să-i spună mamei ei unde era şi 
ce avea de gând să facă. Cum să-i explice fără să urmeze 
un potop de întrebări? După ce o puse pe scurt la curent, 
încercă din răsputeri s-o liniştească şi s-o asigure că totul 
va fi bine, recurgând în disperare de cauză şi la măsuri 
extreme, spunându-i că nu e singură, că e şi Reilly cu ea - 
fapt care nu reuşi decât să-i sporească îngrijorarea. De ce 
avea nevoie de protecţia unui agent FBI dacă nu era niciun 
pericol? Tess îi spuse primul lucru care-i trecu prin minte, 


— 294 — 


şi anume că ea se afla acolo doar în calitate de expert 
consultant, fără să fie implicată direct în ancheta federală, 
după care se folosi de anunţul asurzitor ce răsuna în 
megafoanele sălii, ultima strigare pentru nu ştiu ce 
îmbarcare, ca să scurteze conversaţia, pretinzând că 
trebuie să plece. După ce închise, rămase însă cu un gust 
amar. Se simţea cuprinsă de remuşcări. Cu toate astea, se 
împăcă cu gândul că, orice i-ar fi spus mamei ei, ea tot s-ar 
fi alarmat, aşa cum făcea de obicei. Ca să n-o îngrijoreze ar 
fi trebuit poate să nici nu-i spună că a plecat din ţară, ceea 
ce ar fi fost mult mai rău. 

Imediat după interogatoriul de la telefon, Tess se duse la 
toaletă să se schimbe, cu geanta de voiaj după ea. 
Înaintând cu greu pe culoarul aglomerat, se lovi pe 
neaşteptate de un bărbat venind din direcţie opusă şi care 
se-mpiedică din greşeală chiar în dreptul ei, smulgându-i 
fără să vrea valiza pe rotile din mâna dreaptă. Tot el însă 
foarte amabil o recuperă şi i-o înmână, cerându-şi mii de 
scuze pentru stângăcia lui şi asigurându-se că n-a păţit 
nimic. Tess nu putu să nu remarce duhoarea de tutun 
îmbâcsit şi stătut, fapt care n-o miră foarte tare deoarece 
ştia că turcii sunt fumători înrăiţi. Nu băgă însă de seamă 
bumbul negru de mărimea unui nasture pe care Plunkett 
reuşise să-l fixeze pe axul roții valizei. 

Se întoarse la Reilly în sala de aşteptare şi porniră 
împreună către biroul de închirieri auto, care se afla la 
capătul unui terminal întortocheat şi haotic. Ertugrul le 
procurase în grabă o parte din cele necesare excursiei, 
adică o navetă de apă îmbuteliată, doi saci de dormit şi un 
cort de nailon. 

La scurt timp se văzură în sfârşit într-un Mitsubishi 
Pajero nu foarte bine întreţinut, dar ce mai conta, atât 
timp cât urma să-i ducă pe urmele cavalerilor şi 
marinarilor naufragiaţi pe aceste pământuri cu sute de ani 
în urmă? 


Reilly conducea în timp ce Tess făcea pe copilotul pe 
scaunul din dreapta, îngropată în hărţi şi foi cu notițe, 


— 295 — 


încercând să urmărească pe hartă ruta parcursă odinioară 
de Al-ldrissi, cu copiile după jurnalele lui alături, pe care le 
compara cu scrisoarea lui Aimard, sperând să găsească 
eventuale elemente comune. 

Lăsară ţărmul undeva în urmă, iar căsuţele înghesuite şi 
blocurile joase cu doar câteva etaje fură în curând 
înlocuite de o privelişte mult mai calmă şi mai senină. 
Înainte să se construiască aeroportul din Dalamar, fâşii 
întregi de pe coasta Liciei fuseseră protejate de guvern, 
fiind considerate zone de conservare specială, oprind astfel 
dezvoltarea masivă a  staţiunilor turistice sau a 
reşedinţelor luxoase în acest perimetru. Aşa se face că 
Tess şi Reilly putură în curând admira peisajul pastoral ce 
se-ntindea cât vedeai cu ochii de o parte şi de alta a 
şoselei, unde printre pini şi verdeață se-nălţau vechi 
conace înconjurate de ziduri de piatră neşlefuită sau de 
garduri de fier forjat ruginite pe alocuri. Pământul părea 
fertil şi bogat, îmbrăcat în iarba crudă a primăverii, peste 
care tronau puzderie de arbuşti de toate soiurile şi pâlcuri 
mai răzlețe de copaci. Merseră mai departe, observând că 
pe partea dreaptă îi însoțea acum o colină domoală şi mai 
bogată în tufişuri, arbori şi verdeață. 

Ajunseră la Koycegiz în mai puţin de o oră. Era un orăşel 
liniştit pe malul unui lac întins, ce formase odinioară un 
port natural. Dealurile care înconjurau lacul erau 
presărate cu morminte săpate în piatră, mărturie a uneia 
dintre marile civilizaţii ce trăise pe aceste pământuri în 
vremuri demult apuse. 

Făcuseră ceva mai mult de trei kilometri de la ieşirea 
din oraş, când Tess îi spuse lui Reilly s-o ia la dreapta, 
ieşind astfel de pe şoseaua principală. Drumul pe care o 
apucaseră era prost asfaltat şi plin de gropi. li aştepta o 
călătorie zdruncinată, însă deocamdată suspensiile slăbite 
ale maşinii de teren îşi făceau datoria mai mult decât 
onorabil, având în vedere condiţiile vitrege de drum. 

Trecură pe lângă livezi de măslini şi lămâi, pe lângă 
câmpuri de porumb şi roşii, o cotiră pe drumuri sinuoase 
mărginite pe ambele părţi de arbori de tămâie, simțind 


— 296 — 


cum coloritul viu dimprejur şi aroma dulce a aerului îi mai 
trezesc din amorţeală. 

Urmă apoi o costişă lină care-i duse între nişte dealuri 
ceva mai înalte, îmbrăcate în păduri dese şi umbroase, 
întrerupte pe ici, pe colo de acoperişurile adormite ale 
câte unui sătuc de munte. 

Oriunde priveau de jur-împrejur îi întâmpinau semnele 
unei vieţi de mult uitate, care parcă rămăsese neschimbată 
de acum un mileniu şi ceva, într-un peisaj simplu şi 
rudimentar, însă extrem de pitoresc şi de fermecător în 
simplitatea lui, cu totul diferit de complexitatea şi 
sofisticarea lumii occidentale. Imagini surprinzătoare care 
încântau privirea răsăreau la fiecare pas, ca desprinse din 
poveste: ba o tânără păstoriţă care depăna un sul de lână 
în timp ce-şi veghea turma de oi, ba un tăietor de lemne 
încovoiat sub încărcătura grea şi aproape înc-o dată cât el, 
mergând agale pe marginea drumului, ba o pereche de boi 
puşi la jug ce trăgeau plictisiţi un trunchi de copac gros şi 
noduros, toate profilate pe cerul aprins de nuanțele 
apusului. 

Din când în când, Tess sălta în sus de bucurie în scaunul 
din dreapta, entuziasmându-se la descoperirea câte unui 
fragment din jurnalele lui Al-ldrissi care părea să se 
potrivească cu relieful care-i încânta atât de mult. Insă ce 
o preocupa cu adevărat nu era traseul urmat de călătorul 
arab, ci dacă, cu atâta amar de vreme în urmă, cavalerii 
care supravieţuiseră naufragiului apucaseră pe aceleaşi 
drumuri de ţară. 

Incepea să se lase întunericul şi Reilly aprinse farurile 
ca să le lumineze calea, căci mergeau acum pe un drum de 
ţară îngust şi pietruit. 

— Cred c-ar trebui să ne oprim undeva, zise el. Ajunge 
pentru o zi. 

Tess se uită pe hartă. 

— Dar nu mai e mult, cred c-ar mai fi doar vreo cincizeci 
de kilometri de mers. 

— Se prea poate, însă se-ntunecă şi nu mai văd bine pe 
unde merg şi n-aş vrea să lovesc maşina de vreo piatră sau 


— 297 — 


mai ştiu eu ce. 

Tess ar fi vrut să continue drumul, dar Reilly trăsese 
deja maşina pe dreapta, pe o porţiune netedă de pământ, 
şi oprise motorul, aşa că trebui să se dea bătută. De fapt, 
avea dreptate: aici, până şi cea mai banală pană se putea 
transforma într-o mare neplăcere. 

Coborâră şi aruncară o privire în jur. Cerul senin mai 
strălucea în pete difuze de lumină gălbuie-roşiatică ce 
răzbăteau din spatele norilor pufoşi şi cenuşii, semn că 
apusul era pe sfârşite şi că-n curând se va întuneca. Într-o 
parte, silueta ceruită a lunii în primul pătrar părea nefiresc 
de aproape, încât aveau senzaţia că pot s-o atingă cu 
mâna. Munţii ce-i înconjurau din toate părţile erau 
cufundaţi într-o tăcere mormântală, uitaţi în încremenirea 
lor, ceva cu totul nou pentru Reilly. 

— Sunt ceva oraşe prin apropiere, unde am putea 
înnopta? o întrebă el, încă fascinat de liniştea din jur. 

Tess consultă iar harta. 

— Nu, nu-i nimic aproape. Cel mai apropiat oraş a fost 
ultimul prin care am trecut, la vreo cincisprezece kilometri 
distanţă înapoi. 

După ce mai aruncă o privire de jur-împrejur, Reilly 
hotări că locul e la fel de bun ca oricare altul pentru un 
popas de o noapte, aşa că se duse la maşină şi scoase din 
portbagaj pachetul pregătit de Ertugrul. 

— Ia să vedem ce surprize ne-a pregătit amicul nostru 
de la Istanbul. 


În timp ce Reilly sfârşi de ridicat şi al doilea cort, Tess 
reuşi să aprindă focul. Cercetară apoi împreună proviziile 
din cutia de la Ertugrul, descoperind cârnăciori uscați 
basterma şi boreks cu brânză kasseri, pe care le asortară 
cu apa minerală, mâncând pe săturate. 

Reilly o privi amuzat când desfăcu o cutie mică de 
carton şi scoase o felie de Jokma, pe care o studie mai întâi 
cu priviri lacome şi apoi o vâri iute în gură, mestecând 
mulţumită, în timp ce siropul i se prelingea pe degete. 

— Prietenul ăsta al tău e o comoară, zise ea cu gura 


— 298 — 


plină şi mai luă o bucată. Ia şi tu una, sunt delicioase. Ţin 
minte că ultima dată când am fost aici nu mă mai săturam, 
îmi venea să mănânc întruna numai d-astea. Desigur, 
aveam şi scuza că eram însărcinată. 

— Şi Vance până la urmă de ce a venit încoace? întrebă 
el ascultându-i sfatul şi gustând din prăjitură. 

— Tatăl meu făcea săpături undeva la poalele Muntelui 
Ararat, nu foarte departe de zona vestitei „anomalii””. 
Vance era foarte curios, şi voia să arunce şi el o privire, 
aşa că tata l-a invitat cu plăcere. 

Tess îi explică apoi cum în 1959 un avion-spion al CIA 
care se întorcea dintr-un zbor de recunoaştere deasupra 
Uniunii Sovietice a făcut nişte fotografii deasupra Turciei, 
exact în zona Muntelui Ararat, imagini care ani de zile le- 
au dat mare bătaie de cap analiştilor din cadrul agenţiei. 
Mult mai târziu, în urma unei scurgeri de informaţii, 
aceştia s-au văzut nevoiţi să facă publice fotografiile, ceea 
ce s-a întâmplat pe la începutul anilor '90, imaginile 
creând o adevărată senzaţie. Spre vârful înaltelor culmi 
armene, de fapt chiar sub creastă, se profila un obiect cu o 
formă ciudată, ce semăna cu o corabie. Prim-planurile 
imaginilor respective arătau trei grinzi imense şi arcuite 
de lemn, care semănau cu carena unei corăbii. 

— Arca lui Noe, zise Reilly amintindu-şi de efectul 
produs la acea vreme de titlurile de o şchioapă din ziare. 

— Da. Mulţi oameni au fost intrigaţi şi interesaţi de 
astfel de teorii, chiar şi tata. Problema era că, deşi efectele 
Războiul Rece începuseră să se mai atenueze, zona 
rămăsese una sensibilă. Să nu uităm că Muntele Ararat se 
află la doar optsprezece kilometri de graniţa rusă şi la mai 


7 La începutul anilor '90, CIA a căutat vestita Arcă a lui Noe, iar 
expedițiile în Turcia, la Muntele Ararat, au descoperit ceea ce ei au 
numit o „anomalie” la 39 de grade şi 42 de minute latitudine nordică şi 
44 de grade şi 16 minute longitudine estică. Anomalia se referă de fapt 
la un obiect ale cărui natură şi provenienţă sunt controversate, unii 
crezând că este artificial, alţii că este vorba de o simplă stâncă. Nu s- 
au mai putut face analize ulterioare, deoarece autorităţile turce au 
interzis accesul în zonă. Textul explică de altfel istoria acestei aşa-zise 
„anomalii” (n.tr.). 


— 299 — 


puţin de treizeci de cea cu Iranul. Au fost foarte puţini cei 
care au obţinut permisiunea să-l escaladeze şi să vadă cu 
ochii lor locul cu pricina, ca să-şi facă o părere. James 
Irwin s-a numărat printre ei. Sigur îl ştii sau ai auzit de el. 
E astronautul care, după ce s-a întors din expediţia pe 
Lună, s-a convertit şi a devenit un creştin ardent. A 
încercat de două ori să urce pe munte ca să studieze 
„anomalia” mai îndeaproape. Aici Tess făcu o pauză, 
suficientă ca să menţină suspansul, după care încheie într- 
o notă gravă: La a doua încercare a căzut şi a murit. 

Reilly se încruntă. 

— Şi tu ce crezi? E chiar Arca lui Noe? 

— Părerea generală e că nu. Cei mai mulţi dintre 
specialiştii chemaţi au concluzionat că e vorba de o 
formaţiune stâncoasă mai aparte, atâta tot. 

— Bine, bine, dar tu ce crezi? 

— Nu ştiu ce să cred. Nimeni n-a ajuns până acolo şi 
nimeni n-a atins obiectul cu mâna lui, ca să se convingă. 
Ceea ce ştim însă este că povestea unui potop şi a unui om 
cu o corabie mare în care au încăput numeroase specii de 
animale apare în foarte multe scrieri, unele provenind din 
Mesopotamia şi precedând Biblia cu câteva mii de ani. 
Ceea ce mă face să cred că poate evenimentul chiar a avut 
loc. Nu că toată lumea ar fi fost acoperită de ape, desigur, 
ci doar o zonă foarte întinsă din partea asta a globului. 
Întâmplarea a făcut ca un om să supravieţuiască graţie 
corabiei lui şi de aici până la legendă n-a fost decât un pas. 

— Ce ciudat... zise Reilly. 

Nu că el ar fi crezut neapărat în Arca lui Noe, dar fusese 
ceva foarte hotărât în felul în care ea vorbise, ceva ce suna 
a finalitate. 

— Ce-i ciudat? 

— Aş fi crezut că arheologii sunt primii care se simt 
atraşi de misterele trecutului şi că o fac cu o minte mult 
mai deschisă decât alţii, sau cu o curiozitate caracteristică 
meseriei. Am crezut că, dintre toţi, voi sunteţi cei mai 
interesaţi să aflaţi ce s-a întâmplat sau ce e posibil să se fi 
întâmplat în vremuri de mult apuse. Şi totuşi, abordarea ta 


— 300 — 


este atât de raţională şi de analitică, încât nu pot să nu fiu 
surprins. Nu ştirbeşte cu nimic... ştiu şi eu cum să-i spun... 
magia cercetării, sau fiorul descoperirii? 

Lui Tess însă nu i se părea nimic ciudat. 

— Sean, ca şi tine, sunt un om de ştiinţă şi lucrez cu 
fapte şi realităţi, nu cu teorii. Ca şi tine, am nevoie de 
dovezi clare înainte de a accepta ceva. Când mă duc şi sap, 
caut mărturii palpabile care să-mi spună cum au trăit şi au 
murit oamenii, cum s-au luptat în războaie şi cum şi-au 
construit cetăţi. Legendele şi miturile rămân aşadar în 
seama altora. 

— Aha, deci dacă nu se poate dovedi pe calea ştiinţei... 
începu el. 

— Atunci înseamnă că n-a existat sau că nu s-a 
întâmplat, termină ea fraza în locul lui, lăsând jos cutia cu 
lokma şi ştergându-şi faţa cu un şerveţel, după care se 
întoarse spre el. 

— Vreau să te întreb ceva. 

— Dă-i drumul. 

— Acolo, la aeroport... începu ea alene. 

— Da... 

— Cum se face că nu m-ai dat jos cu forţa? Vreau să 
spun că puteai să mă arestezi la o adică, nu? De ce n-ai 
făcut-o? 

Reilly o privi scurt şi-i surprinse iar zâmbetul poznaş din 
colţul buzelor şi sclipirea din ochi, înțelegând ce voia să 
spună de fapt. Lua ea taurul de coarne deci, ceea ce nici că 
putea fi mai bine, având în vedere că el avea unele ezitări 
dacă să facă vreo mişcare sau nu. Momentan însă hotări să 
nu răspundă provocării, mulţumindu-se să replice cu o 
glumă inocentă: 

— Păi, ştiam ce circ ai fi fost în stare să faci. Ai fi început 
să ţipi pân-ai fi spart geamurile sau mai ştiu eu ce... 

— Normal c-aşa aş fi făcut, râse ea şi se trase mai 
aproape. 

Reilly simţi cum îl gâdilă ceva în piept, şi-şi schimbă şi el 
poziţia, întinzându-şi picioarele şi aplecându-se spre ea, 
astfel că acum erau foarte aproape unul de celălalt, faţă în 


— 301 — 


faţă. 

— Şi în plus... continuă el, mi-am zis eu aşa, în sinea 
mea: „la să mă conving dacă este chiar aşa de isteaţă pe 
cât se crede.” 

Tess se trase şi mai aproape. Feţele lor erau acum la 
doar câteva zeci de centimetri distanţă, iar ea îl privea cu 
ochi pătrunzători. 

— Vai, ce gest mărinimos din partea ta! 

Totul în jur era perfect. Cerul senin şi-nstelat de 
deasupra, pădurea întunecoasă, focul.. Era ca în poveşti. 
Privirile îi fură atrase de buzele ei întredeschise, care 
parcă iradiau căldură şi-l trăgeau spre ele ca un magnet. 
Pentru o clipă, simţi cum totul în jur dispare în noapte, 
cum lumea întreagă se dezintegrează într-o secundă, şi nu 
mai sunt decât ei şi focul mocnit. 

— Ce să zic... M-ai prins, sunt un tip extrem de 
mărinimos, mai ales cu cei care pleacă de capul lor într-un 
fel de... pelerinaj personal în căutarea adevărurilor 
nedescoperite încă. 

— Şi din moment ce eşti aici ca să mă protejezi şi să ai 
grijă de mine, zise ea şoptit, presupun că te pot numi 
propriul meu cavaler templier, nu? 

— Mda, aşa ceva. 

— Ştii, zise ea privindu-l şiret, conform manualului 
oficial, templierul care-i însoţeşte pe pelerini trebuie să 
stea de veghe toată noaptea în timp ce aceştia se odihnesc. 

— Eşti absolut sigură că aşa scrie? 

— Foarte sigură. Poţi verifica la capitolul şase, alineatul 
al patrulea. 

Amândoi se simțeau ca de pe altă lume. 

— Deci... Crezi că eşti în stare? Să nu închizi un ochi 
toată noaptea? 

— Floare la ureche, râse el. Noi, templierii, suntem 
obişnuiţi cu asta. 

Tess zâmbi şi atunci el îşi ridică uşor capul şi o sărută, 
trăgându-se mai aproape de ea când sărutul deveni mai 
intens. Se lăsară purtaţi de euforia momentului, cu minţile 
golite de orice altceva decât imaginea celuilalt, îmbătându- 


— 302 — 


se în multitudinea sublimă de senzaţii care le invadară 
trupurile, îmbrăţişându-se, simțind mirosul dulce al pielii 
celuilalt, gustul umed al buzelor pline de dorinţă. La un 
moment dat însă ceva păru să-l distragă, o senzaţie 
sâcâitoare, dar familiară, şi mintea îl purtă către copilărie, 
trezindu-i amintiri dureroase în care îi apărură mai întâi 
faţa contorsionată de durere a mamei sale şi-apoi imaginea 
unui bărbat în fotoliu, tatăl său, ale cărui mâini atârnau 
inerte deasupra armei care zăcea pe covor, în timp ce 
peretele din spate era plin de pete roşii de sânge. 

Se retrase din îmbrăţişarea pasională, ferindu-şi 
privirea. 

— Ce e, ce s-a întâmplat? întrebă Tess încă prinsă în 
vraja momentului. 

El se ridică grăbit în capul oaselor, încruntându-se. 
Privirea îi devenise dintr-odată distantă şi chinuitoare. 

— Nu-i... nu-i o idee bună, Tess. 

Se ridică şi ea şi se apropie de el, trecându-i o mână prin 
păr şi trăgându-l către ea. 

— Ba eu nu-s deloc de acord. Cred că este o idee cum nu 
se poate mai bună, zise ea sărutându-l din nou, dar în 
momentul când îi atinse buzele, el se retrase din nou. 

— Vorbesc serios. 

Tess se ridică într-un cot, nemaiştiind ce să creadă, îi 
văzu privirea pierdută şi neputincioasă. 

— Doamne, tu chiar nu glumeşti, constată ea privindu-l 
uimită. Doar nu-i vorba de abstinenţa din postul Paştelui, 
încercă ea o glumă, ca să mai destindă atmosfera. 

— Nicidecum. 

— Bun, atunci care-i problema? Căsătorit nu eşti, 
homosexual n-ai cum să fii, deşi... se opri, părând că stă pe 
gânduri o secundă, cu o privire de genul „Sau, poate, cine 
ştie?”, după care continuă: Şi ultima dată ştiam că arăt 
bine. Aşadar, unde-i baiul? 

Reilly era încurcat, încercând să găsească o cale să-i 
poată explica, însă pur şi simplu nu-şi găsea cuvintele. Nu 
era prima dată când i se întâmpla aşa ceva, dar nu în 
ultima vreme. De altfel, nu mai avusese asemenea 


— 303 — 


sentimente pentru cineva de şi mai mult timp. 

— E greu de explicat. 

— Încearcă măcar, n-ai ce să pierzi. 

Reilly chiar încerca, dar nu era deloc uşor. 

— Ştiu că nu ne cunoaştem foarte bine şi poate că 
exagerez eu, însă te plac cu adevărat şi trebuie să ştii mai 
întâi anumite lucruri despre mine, chiar dacă... 

Aici se opri brusc, fără să-şi ducă ideea la capăt. 
Continuarea însă nu era greu de ghicit. Chiar dacă te voi 
pierde spunându-ţi-le. E vorba despre tatăl meu. 

Ea fu realmente surprinsă. 

— Dar ce legătură are tatăl tău cu noi? Mi-ai povestit că 
a murit când erai mic şi că te-a afectat extrem de tare, dar 
e normal să fie aşa. N 

li observă tresărirea nervoasă. Incă din seara aceea de 
la ea de acasă, când el adusese vorba despre acest 
incident din copilărie, Tess avusese impresia că e un 
subiect delicat şi că atinsese o coardă sensibilă. Acum însă 
voia neapărat să afle totul. 

— Ce s-a întâmplat, mai exact? 

— S-a împuşcat. Fără niciun motiv. 

Tess se simţi dintr-odată mult mai uşurată, de parcă i s- 
ar fi luat o povară de pe inimă. Îşi închipuise lucruri mult 
mai grave. _ 

— Cum adică fără motiv? Intotdeauna există o cauză. 

Reilly dădu din cap şi faţa îi căpătă o umbră de 
amărăciune. 

— Păi asta-i problema, că n-a existat. Pur şi simplu n- 
avea de ce s-o facă. Nu l-am văzut niciodată morocănos 
sau prost dispus, nici măcar cu toane. Am aflat mai târziu 
că era bolnav, se pare că suferea de depresie, dar nici 
pentru asta nu avea motiv. Avea o slujbă bună şi sigură, îi 
plăcea ceea ce face, o duceam destul de bine, avea alături 
o soţie iubitoare. Văzută din afară, viaţa lui era liniştită şi 
senină, însă asta nu l-a împiedicat să-şi zboare creierii. 

Tess îşi sprijini capul de pieptul lui. 

— Dar asta e o boală, Sean. O afecţiune medicală, un 
dezechilibru chimic al corpului, spune-i cum vrei. Chiar tu 


— 304 — 


ai spus că era bolnav. 

— Da, ştiu. Din păcate, e o boală ereditară. Există un 
risc de unu la patru să sufăr şi eu de maladia asta. 

— Adică şaptezeci şi cinci la sută şanse să nu fii bolnav, 
îi zise ea încurajator, însă nu cu foarte mare efect. Dar nu 
făcea niciun fel de tratament contra depresiei? 

— Nu, din câte ştiu. Asta înainte să-nceapă să înghită 
Prozacul ca pe aspirine. 

Tess rămase o clipă pe gânduri. 

— Şi tu nu te-ai dus niciodată să-ţi faci un control? 

— Păi, la serviciu avem evaluări psihologice destul de 
des, aşa că... 

— Şi? Care-au fost rezultatele până acum? 

— N-au găsit nimic în neregulă. 

— Deştepţi băieţi! râse ea. Foarte bine, pentru că nici eu 
nu văd nimic suspect. 

— Cum adică nu vezi? 

— Da, nu văd nimic. În ochii tăi, zâmbi ea privindu-l 
intens. De fapt, ceea ce văd e o uşoară distanţă, ca şi cum 
vrei să-ţi construieşti nişte ziduri de apărare în spatele 
cărora să te ascunzi. La început am pus-o pe seama 
meseriei, gândindu-mă că aşa... operezi tu de obicei, că 
vrei să rămâi undeva mai în umbră şi să laşi insigna să 
vorbească. Mi-am zis că eşti genul de bărbat care tace şi 
face. Sean, de ce te încăpăţânezi să crezi c-o să ţi se 
întâmple şi ţie? 

— Şi dacă mi se întâmplă? Am văzut ce efect devastator 
a avut asupra mamei şi nu vreau să-i pun pe cei dragi - şi 
în niciun caz pe tine - să treacă prin aşa ceva. 

— Aşa c-ai hotărât că-i mai sănătos să îndepărtezi pe 
toată lumea şi să te izolezi, nu? Zău aşa, Sean! E la fel ca şi 
cum mi-ai spune că nu trebuie să fim împreună pentru că... 
ştiu şi eu... pentru că tatăl tău a murit de cancer. Care 
dintre noi ştie cu certitudine ce-i rezervă viitorul? Tot ce 
putem face e să ne trăim viaţa şi să sperăm că totul va fi 
bine. 

— Da, dar nu toată lumea se trezeşte într-o dimineaţă cu 
gândul să-şi tragă un glonţ în cap ca să ajungă mai repede 


— 305 — 


pe lumea cealaltă. Am câteodată impresia că mă 
urmăreşte, îl recunosc în anumite gesturi pe care le fac 
involuntar. Nu era cu mult mai în vârstă decât mine când 
s-a sinucis. Mă uit câteodată în oglindă şi parcă-l văd pe el, 
îi văd faţa şi căutătura şi chestia asta mă înspăimântă. 

Tess clătină din cap dojenitor. 

— Ziceai ceva de preotul vostru paroh, care te-a ajutat 
să treci mai uşor peste tragedie. 

Reilly aprobă dând din cap în tăcere. 

— Tatăl meu nu era religios din fire, iar mama... i-a 
urmat exemplul, deşi nici ea nu avea un interes deosebit 
pentru religie. După moartea lui, m-am închis în mine 
complet. Nu-mi puteam explica gestul lui, nu înţelegeam 
de ce nu ne-am dat seama din timp, ca să-l împiedicăm. 
Mama era distrusă, şi în suferinţa ei a început să petreacă 
din ce în ce mai mult timp discutând cu preotul, care mă 
sfătuia şi vorbea şi cu mine. El m-a ajutat să înţeleg că 
niciunul dintre noi nu e de vină pentru ce s-a întâmplat şi 
mi-a deschis ochii către o nouă perspectivă asupra vieţii. 
Am transformat biserica într-un fel de sanctuar, unde mă 
refugiam când simţeam nevoia şi nici azi n-am uitat asta. 

Tess trase adânc aer în piept, evident pregătindu-se 
pentru un alt minidiscurs înflăcărat. 

— Uite ce e, începu ea rar. Apreciez faptul că-ţi faci griji 
pentru mine şi că m-ai avertizat din timp, e un gest 
cavaleresc din partea ta, dar pe mine nu mă sperie nimic 
din toate astea. Ai ţinut morţiş să aflu şi acum am aflat. Nu 
cred totuşi că mai poţi continua aşa, cu tot zbuciumul şi 
îndoielile astea. Nu te poţi lăsa doborât de ceva ce s-ar 
putea să nici nu se întâmple. Şi dacă te gândeşti doar la 
asta, la un moment dat o să ţi se pară că te-ai şi 
îmbolnăvit. Tu singur o să ajungi să te convingi că te 
prinde din urmă trecutul. Tu nu eşti tatăl tău şi trebuie să- 
ţi intre asta bine în cap! Trebuie să laşi totul în urmă şi să- 
ncepi să-ţi trăieşti viaţa, şi dacă vezi că nu merge... 
înseamnă că poate n-o trăieşti cum trebuie şi că e nevoie 
să schimbi radical anumite lucruri. În primul rând, n-ai pe 
nimeni alături, ceea ce din start e o mare greşeală, şi-n al 


— 306 — 


doilea rând... nici nu ţi-ai ales o meserie care să te- 
nveselească şi să te facă să mai uiţi de necazurile vieţii, ba 
dimpotrivă... 

— Da, ştiu, dar e meseria pe care am ales-o şi asta 
trebuie să fac. 

— Ba deloc! Poate c-ar trebui să faci altceva, surâse ea 
în stilu-i caracteristic exact la momentul oportun. Cum ar fi 
să taci din gură şi să mă săruţi. 

Reilly o privi intens, plimbându-şi ochii pe faţa ei 
zâmbitoare. Femeia asta frumoasă pe care nici n-o 
cunoştea foarte bine încerca din răsputeri să-i înţeleagă 
viaţa şi să-i insufle optimismul ei molipsitor. Descoperi 
atunci acea senzaţie de mult uitată, un sentiment ciudat 
care nu apărea decât atunci când se afla în preajma ei. 
Într-un cuvânt, simţea că a prins viaţă şi că trăieşte din 
nou. 

Se aplecă spre ea şi o trase către el, îmbrăţişând-o 
strâns. 

Cele două siluete de pe ecran se apropiară din ce în ce 
mai mult una de cealaltă, până deveniră într-un final o 
singură pată oscilantă şi neregulată de un portocaliu- 
aprins, semn că corpul fiecăruia emitea acum mult mai 
multă energie şi căldură. Murmurul înfundat şi difuz al 
vocilor dispăru şi el, fiind înlocuit acum de fâşâitul moale 
al hainelor aruncate şi de sunetul nedesluşit al celor două 
trupuri mişcându-se la unison. 

De Angelis ţinea în mână o ceaşcă de cafea, privind 
plictisit ecranul din faţă. Parcaseră pe o creastă ferită, 
undeva deasupra văii în care Tess şi Reilly îşi instalaseră 
tabăra peste noapte. Capota din spate era ridicată, iar în 
portbagaj erau instalate două ecrane, unul mai mic şi altul 
mult mai mare, strălucind uşor în întunecimea nopţii. Unul 
dintre ele era un laptop conectat printr-un fir subţire la o 
cameră de luat vederi Raytheon Thermal-Eye fixată pe un 
trepied la câţiva metri mai încolo, dominând peisajul de 
dedesubt. Lângă el era un al doilea trepied, pe care se 
odihnea o antenă parabolică direcţională, prevăzută cu 
microfon. Celălalt ecran era al unei agende electronice 


— 307 — 


care indica poziţia emiţătorului GPS din geanta de voiaj a 
lui Tess sub forma unui punct mic şi roşu. 

Monseniorul îşi întoarse privirile către, valea învăluită în 
întuneric de dedesubt. Era mulţumit de modul în care se 
derulaseră lucrurile până-n prezent. Totul era sub control 
şi asta nu putea decât să-l bucure, căci îi plăcea să fie în 
avantaj şi să comande. Erau pe drumul cel bun, foarte 
aproape de marea descoperire, şi cu puţin noroc poate că 
aveau s-ajungă la destinaţie înaintea lui Vance, indiferent 
unde era acesta. Il irita puţin că nu ştia încotro se- 
ndreaptă şi de-asta i-ar fi plăcut să le pună un microfon în 
maşină, însă Plunkett nu putuse să facă asta. Oricum, nu 
mai conta acum. O să se ţină de ei ca scaiul şi, orice ar 
găsi ei, va şti implicit şi el şi va avea grijă să se convingă 
cu ochii lui. 

Dar nu asta era problema, ci întrebarea care-l urmărise 
încă de la bun început: Cum o să scape de ei, odată 
încheiată călătoria? 

Zvârlind ultima gură de cafea în tufişurile de lângă el, 
De Angelis îşi mai aruncă o dată ochii pe ecranul galben- 
portocaliu din faţă, hotărând să nu mai piardă timpul şi să 
se ducă mai bine la culcare. 


55 


Când Tess se trezi a doua zi de dimineaţă, lumina zilei se 
infiltra deja timidă prin pânza lucioasă a cortului. Adormită 
încă, întinse mâna în căutarea lui Reilly, însă nu găsi decât 
căptuşeala moale a sacilor de dormit pe care-i uniseră 
seara trecută. Dădu să se ridice, însă îşi aduse aminte că e 
dezbrăcată şi-ncepu să-şi adune hainele aruncate alături 
seara trecută. 

leşind din cort, constată că e mai târziu decât se 
aşteptase, şi ceasul de la mână îi confirmă bănuielile. Era 
aproape nouă şi soarele se ridicase deja binişor pe cerul de 
un albastru-intens, senin şi fără urmă de nor. Îşi miji ochii 
încă sensibili la lumină, în căutarea lui Reilly, pe care-l zări 
stând în picioare lângă maşină, doar cu pantalonii pe el. Se 


— 308 — 


bărbierea meticulos, încălzind apa cu un termoplonjor 
conectat la bricheta din maşină. 

Când o zări apropiindu-se, se întoarse şi-i spuse 
zâmbind: 

— Am făcut cafea. 

— Cât îl iubesc eu pe Ertugrul ăsta al tău! zise ea îl loc 
de răspuns, adulmecând aburii ce ieşeau din termos. Se 
simţi dintr-odată înviorată de aroma tare şi-nmiresmată a 
cafelei negre. Da' ştiu că vouă, ăstora de la FBI, vă place 
să vă respectaţi când plecaţi la drum, nu glumă! 

— Şi tu care credeai că plăteşti impozite degeaba, nu? 

Se şterse de ultimele urme de spumă şi o sărută, iar 
Tess putu să vadă la lumina zilei lanţul fin şi subţire de 
care era agăţat un mic crucifix delicat, pe care-l simţise la 
gâtul lui în noaptea precedentă. Nu era ceva foarte 
obişnuit, mai ales după ultimele standarde ale modei, şi nu 
mai văzuse niciun bărbat să poarte aşa ceva. Totuşi, avea 
ceva diafan şi misterios, un aer de demult, din vremuri 
străvechi parcă, şi asta o fascina. N-ar fi crezut că poate 
găsi atrăgător un astfel de accesoriu la bărbaţi, dar la el 
parcă arăta altfel. I se potrivea de minune, era ca şi cum 
aşa trebuia să fie, ca şi cum s-ar fi aflat la gâtul lui de când 
lumea. 

Porniră în curând iar la drum, zdruncinaţi mai mult 
decât ar fi vrut de gropile şi denivelările din cale. Trecură 
pe lângă câteva case în paragină şi apoi şi pe lângă o 
fermă ceva mai măricică înainte să iasă de pe drumul 
îngust de ţară şi s-o ia pe unul şi mai strâmt, un drum 
forestier care urca pe un povârniş abrupt. 

Trecând prin dreptul unui pâlc de copaci din care un 
tânăr extrăgea seva răşinoasă ce îmbălsăma aerul, Tess 
zări în sfârşit crestele înalte ale munţilor profilându-se în 
zare şi sări în sus de bucurie. 

— Acolo, îi vezi? Îi vezi? Cocoaşa dublă de pe creasta 
Kenjik. 

Se afundă iar între foi şi hărţi, căutând cu ochi lacomi 
posibile similarități între jurnalele lui Idrissi, relieful 
reprezentat pe hartă şi realitatea înconjurătoare. 


— 309 — 


— Am ajuns. Ar trebui să găsim satul în valea aflată de 
cealaltă parte a muntelui. 

Cărarea îi duse printr-o mică pădurice de pini deasă şi 
întunecoasă, la capătul căreia îi întâmpină un dâmb domol 
pe care-l ocoliră fără probleme şi-şi continuară urcuşul 
abrupt, forțând la maximum tracţiunea pe spate maşinii 
până ce ajunseră pe coama înaltă. 

Acolo, privind panorama ce i se deschidea înainte, Tess 
rămase înmărmurită. Nu-i venea să creadă ce vede. Cât 
vedeai cu ochii, valea dintre cele două coline îmbrăcate în 
desişul pinilor era scăldată de apele limpezi ale unui lac 
imens. 


56 


Tess stătea lipită de scaun, neştiind ce să zică sau ce să 
facă. Era mută de uimire. Ca în transă, deschise portiera, 
ieşind înainte s-apuce Reilly să oprească motorul. Se 
repezi până aproape de margine şi privi siderată de jur- 
împrejur, către nemişcarea verde a pădurilor. Jos, în 
fundul văii adânci, lacul era la fel de tăcut, cu apa lui 
netedă părând mai degrabă neagră din cauza verdelui 
închis al munţilor ce se reflecta în apele-i netulburate. 

— Dar nu înţeleg... bâigui ea. Ar trebui să fie chiar aici, 
în valea asta. 

Reilly o ajunse din urmă. 

— Probabil c-am greşit drumul la un moment dat şi nu 
ne-am dat seama. Om fi făcut dreapta îl loc să facem la 
stânga, sau mai ştii... 

— Nu, e imposibil să fi greşit, ripostă ea frustrată, 
rememorând toate momentele călătoriei, străduindu-se să- 
şi amintească toate cotiturile şi panourile indicatoare pe 
lângă care trecuseră. Totul se potrivea atât de bine, chiar 
nu pricep... Am urmărit rând cu rând şi jurnalele, şi 
scrisoarea. Aici ar trebui să fie! 

Încăpăţânându-se să refuze realitatea, o luă la vale 
printre copaci şi se duse mai la dreapta, ca să aibă o 
panoramă mai bună. Reilly se luă după ea. Lacul se- 


— 310 — 


ntindea până departe în zare, iar de cealaltă parte nu se 
vedea exact unde se termină, căci zona era împădurită. 

Tess privea nervoasă apa placidă. 

— Pur şi simplu nu pricep. Chestia asta mă depăşeşte. 

Reilly scrută împrejurimile. 

— Poate nu suntem totuşi chiar atât de departe. Trebuie 
să fie pe aici pe undeva. Îţi spun eu c-am greşit drumul, 
asta-i singura explicaţie posibilă. 

— Bine, bine, dar unde anume am greşit? Am parcurs 
fiecare pas ca la carte, până aici, la culmile gemene, de 
care pomeneşte şi-n scrisoare. Aşa că aici ar trebui să fie. 
Luă harta şi o studie iar. Lacul ăsta n-are ce căuta aici, nu- 
i nici măcar trecut pe hartă! bufni ea la capătul răbdării. 

Işi ridică apoi privirea către el, oftând adânc. Reilly o luă 
în braţe, încercând s-o împace. 

— Tess, hai, nu fii aşa! lţi spun eu că suntem pe 
aproape. Am fost toată ziua pe drum şi suntem obosiţi şi cu 
nervii întinşi la maximum. Eu zic să căutăm un oraş 
undeva aproape, unde să mâncăm. Am putea să ne mai 
uităm o dată peste hârtiile tale acolo, în linişte. 


Se suiră înapoi în maşină şi opriră în prima localitate, un 
sătuc cu o singură lokanta şi aceea foarte mică, 
proprietatea unei familii de prin partea locului. Intrară în 
mica sală de mese a hanului, unde un bătrân tras la faţă şi 
cu tenul măsliniu îi întâmpină şi le luă comanda, privindu-i 
curios cu ochii lui mărunți şi gri ca două pietricele. Din 
moment ce niciunul nu vorbea limba celuilalt, acceptară 
tot ce le arăta el că ar putea să le ofere, ceea ce se 
concretiză pentru început în două sticle de bere Efes şi un 
platou cu o specialitate locală, foi de viţă umplute cu 
carne, pe care le aduse îndată. 

Deşi se mai calmase, Tess tot nu voia să lase hârtiile din 
mână. Era încă dezamăgită şi destul de prost dispusă. 

— Tess, lasă alea şi mănâncă! o dojeni el. E mai bine să 
fii bosumflat cu burta plină, ascultă-mă pe mine. 

— Da’ nu-s deloc bosumflată, se împotrivi ea, privindu-l 
supărată. 


— 311 — 


— Lăsă-mă să mă uit şi eu. 

— La ce să te uiţi? îl săgetă ea şi mai arţăgoasă. 

— La notițele alea, la ce altceva? Hai s-o luăm de la 
capăt, pas cu pas. 

Tess le îngrămădi şi le împinse către el peste masă, 
lăsându-se pe spate exasperată, cu pumnii strânşi de 
ciudă. 

— Aah, simt că suntem foarte aproape şi cu toate astea 
parcă-mi scapă printre degete. 

Bătrânul se întoarse cu două porţii de dolma cu varză şi 
frigărui de miel la grătar. Reilly îl urmărea aranjând 
farfuriile pe masă, apoi îi mulţumi cu o plecăciune adâncă 
a capului, venindu-i brusc o idee. 

— Ce-ar fi să-l întrebăm şi pe el? Poate ştie ceva... 

— Beer el Sifsaaf nu mai e trecut pe hartă de sute de 
ani, mormăi ea. O fi el bătrân, dar nici chiar aşa. 

Reilly însă n-o mai asculta, căci îl studia atent pe bătrân, 
care la auzul cuvântului arab începu să zâmbească, 
dezvelind o dantură şubredă, cu mulţi dinţi lipsă. Reilly 
simţi cum se înfierbântă, la ideea că a găsit în sfârşit o 
pistă. 

— Beer el Sifsaaf, repetă el răspicat către bătrân. Ştii 
cumva unde e? 

Bătrânul dădu din cap încrezător, zâmbind întruna. 

— Beer el Sifsaafrepetă el. Evet. 

Auzindu-l, Tess sări ca arsă din scaun, cu ochi din nou 
scânteietori. 

— Ce-ai spus? îl întrebă ea. Dar el nu făcea decât să dea 
întruna din cap. Unde anume e? 

Omul zâmbea aprobându-i fiecare cuvânt, evident 
neînţelegând ce vrea de la el. Căpătase o expresie confuză. 
Tess se-ncruntă înciudată şi încercă din nou: 

— Nerede? se bâlbâi ea. 

Bătrânul îi arătă dealul pe care-l coborâseră. Tess 
urmări cu atenţie direcţia degetului său noduros, care 
arăta undeva înspre nord. În doi timpi şi trei mişcări, Tess 
era deja lângă maşină. 


— 312 — 


După numai câteva minute, maşina escalada din nou 
costişa abruptă, luptându-se cu panta alunecoasă. Pe 
scaunul din faţă, bătrânul se ţinea cu amândouă mâinile de 
mânerul de deasupra geamului, privind înspăimântat cum 
roţile maşinii masive de teren muşcă din pietrişul 
îndărătnic, în timp ce broboane minuscule de sudoare i se 
formau pe frunte în ciuda vântului biciuitor ce pătrundea 
prin geamurile deschise. La răstimpuri se mai trezea 
strigând: Yavas, yavas! şi asta nu făcea decât să-l întărâte 
şi mai tare pe Reilly, care se opintea să strunească maşina 
în urcuşul anevoios. Pe bancheta din spate, Tess scruta 
peisajul în căutarea posibilelor indicii. 

Înainte s-ajungă pe coama muntelui, de unde văzuseră 
lacul ceva mai devreme, bătrânul începu să strige iar: Göl! 
göl! arătându-le o cărăruie ascunsă undeva în dreapta, pe 
care ei n-o observaseră prima dată. Reilly trase brusc de 
volan şi coti pe poteca îngustă, încadrată pe ambele părţi 
de arbori groşi ale căror crengi se loveau de laturile 
maşinii. Înaintau încet prin întunecimea cupolei dese de 
frunze, care se rări considerabil după vreun kilometru de 
mers, şi văzură că se îndreaptă către o altă creastă. 

Bătrânul râdea nervos şi agitat, arătându-le cu degetul 
valea de dincolo de culme. 

— Orayy, orayy! Ibte! 

Odată ajunşi în vârf, lui Tess nu-i veni să-şi creadă 
ochilor. Nu iar! Doamne, iar lacul! Jos în vale, maiestuos în 
tăcerea şi neclintirea lui, li se arătă acelaşi lac de mai 
devreme. 

Tess îi aruncă o privire duşmănoasă şi plină de 
consternare în timp ce Reilly întoarse cheia în contact şi 
opri maşina. Coborâră cu toţii şi merseră până la capătul 
luminişului, aproape de marginea crestei, bătrânul 
clătinându-şi capul mai departe şi zâmbind mulţumit. Tess 
îl privea înfuriată şi se întoarse către Reilly exasperată. 

— Dintre toţi moşii din sat, a trebuit să-l găsim p-ăla 
senil! tună ea şi se întoarse iar către bătrânul localnic. 
Beer el Sifsaaf? îl imploră ea cu ultimele resurse de 
amabilitate. Nerede, nerede? 


— 313 — 


Bătrânul se încruntă atunci încurcat. 

— Orayy, se încăpăţână el, arătând cu degetul către 
lacul de dedesubt. 

Reilly înaintă câţiva paşi până foarte aproape de 
marginea prăpastiei, scrutând şi mai atent valea de sub ei. 
Din poziţia unde era se putea vedea lacul în întregime, 
inclusiv malul de vest, care din locul în care fuseseră ei 
mai devreme nu se vedea sub desişul de pini. Se întoarse 
către Tess cu un mic zâmbet pe faţă. 

— Ah, necredincioaso! 

— Ce vrei să spui cu asta? se arătă ea mirată, privind 
circumspectă mâna pe care Reilly i-o întinsese ca să vină 
mai aproape. 

Se uită şi la bătrân, care dădu din cap zâmbitor, 
încurajând-o, după care cobori şi privi în jos. La vreo doi 
kilometri distanţă se profila un zăgaz solid de beton ce 
unea cele două coline împădurite, probabil partea 
superioară a unui vechi dig. 

— Doamne, Dumnezeule! exclamă Tess. 

Reilly avea în buzunarul hainei un carneţel de notițe pe 
care-l scoase şi-ncepu să schiţeze o panoramă transversală 
a celor două creste muntoase, trasând o linie dreaptă între 
ele ce reprezenta suprafaţa lacului, sub care desenă apoi 
în grabă conturul simplu al unor case pe fundul lacului. [i 
dădu schiţa bătrânului, care îi luă stiloul din mână şi 
desenă la rându-i un X mare lângă case, deci tot pe fundul 
lacului, spunând: 

— Köy suyun altinda. Beer el Sifsaaf. 

Reilly îi arătă pe urmă şi lui Tess mâzgăleala de pe foaie. 

— E sub apă, zise el. Probabil că digul a cedat la un 
moment dat şi întreaga vale a fost inundată, cu tot cu 
rămăşiţele cătunului străvechi. Satul nostru e chiar aici, 
Tess, pe fundul lacului. 


57 


Înaintară pe cărarea îngustă, cu Reilly din nou la volan 
şi bătrânul pe scaunul din dreapta, de data asta însă mult 


— 314 — 


mai liniştit şi mai tăcut. Merseră încet pe drumul 
accidentat ce cobora la vale, atenţi la fiecare bolovan sau 
piatră mai mare, până când ajunseră pe malul lacului. 

Întinderea părea nesfârşită, iar suprafaţa netedă şi- 
ncremenită semăna cu o cuvertură imensă de mătase 
lucitoare. Pe malul celălalt se vedeau mai mulţi stâlpi şi 
Reilly se gândi c-or fi stâlpi de telegraf legaţi între ei cu 
cabluri electrice şi telefonice care mărgineau cel mai 
probabil o şosea. Şi dinspre barajul imens se zăreau mai 
mulţi piloni înşiruiţi către nord, care se continuau şi peste 
alte câteva dealuri, îndreptându-se către civilizaţie. Cu 
excepţia digului şi a lacului artificial ce-l înconjura, nimic 
altceva nu trăda prezenţa omului în zonă, care rămăsese 
neatinsă de stigmatele lumii moderne. Relieful regiunii, 
dur şi nedomesticit, nici nu era de altfel prielnic aşezărilor 
omeneşti, cu munţi împăduriţi la poale şi creste golaşe şi 
abrupte ce se înălţau semeţe către cer. Reilly avea 
impresia că timpul trecuse peste toate fără să-şi lase 
amprenta şi că acei cavaleri templieri de acum şapte sute 
de ani îşi plimbaseră privirile obosite peste aceleaşi culmi 
înalte. 

Ajunse în dreptul barajului şi o apucă pe asfalt, la fel de 
nerăbdător ca şi Tess să ajungă la destinaţie. Mări puţin 
viteza pe şoseaua netedă, fiind totuşi precaut, căci în 
stânga prăpastia ce se căsca avea cel puţin şaizeci de 
metri. La capăt se vedea o clădire, probabil o staţie 
hidrotehnică, şi după semnele bătrânului acolo trebuiau să 
ajungă, căci el le tot arăta cu degetul înainte. 

Pe măsură ce înaintau pe drumul de pe dig, Reilly se 
uita când la malurile îndepărtate ale lacului, când la 
şoseaua asfaltată din faţă, nedetectând însă niciun semn 
de viaţă şi nicio mişcare, cel puţin la prima vedere. Copacii 
erau deşi, oferind oricui ar fi dorit să se ferească de priviri 
indiscrete o ascunzătoare mai mult decât sigură. Era cu 
ochii-n patru de ceva timp, de când intraseră pe ultima 
sută de metri a călătoriei lor, atent fie ca Vance să nu 
cumva să fie pe urmele lor, fie să nu dea ei buzna peste el 
pe neaşteptate. Zona părea însă calmă şi liniştită, 


— 315 — 


necălcată de alţi vizitatori, ceea ce bănuia că nu se 
întâmplă şi în toiul verii, în plin sezon estival, când 
probabil că gemea de turişti gălăgioşi. 

Cu toate astea, aparenta lor singurătate în pustietatea 
naturii nu avu darul să-l liniştească prea tare. Până în 
prezent, Vance se arătase destul de inteligent ca să fie 
mereu cu un pas înaintea lor şi demonstrase nu o dată că, 
atunci când voia ceva cu adevărat, era gata să meargă 
până-n pânzele albe. 

Reilly simţea că e undeva pe aproape, urmărindu-i. 

Se folosi de timpul petrecut rulând cu viteză redusă pe 
dig ca să-l întrebe pe bătrân dacă se mai interesase şi 
altcineva de curând de satul cu pricina. După eforturi de 
ambele părţi, de gesturi ample şi tentative de pantomima, 
Reilly înţelese că nu mai întrebase nimeni de Beer el 
Sifsaaf, cel puţin nu pe el. Poate că de data asta i-am luat-o 
înainte, îşi zise scrutând împrejurimile pentru a suta oară 
şi oprind în cele din urmă maşina în dreptul staţiei de 
întreţinere. 

Chiar în faţă era parcat un Fiat alb ruginit, iar în spatele 
lui văzu un drum şerpuit ce părea să lege digul de colina 
aflată pe cealaltă parte. Şoseaua părea totuşi bine 
întreţinută şi relativ nouă. 

— Dacă drumul ăsta e ceea ce cred eu că e, îi zise el lui 
Tess, puteam să venim pe aici şi să scutim o groază de 
timp. 

— După ce terminăm ce avem de făcut aici, o s-o luăm 
pe aici la întoarcere, zise ea dintr-odată mai bine dispusă, 
zâmbindu-i cald înainte de a cobori din maşină ca să-l 
urmeze pe bătrân, care tocmai îl saluta pe un tânăr ce le 
ieşise în întâmpinare din clădirea scorojită. 

Reilly mai zăbovi câteva secunde în maşină, urmărind-o 
prin parbriz cum înaintează către cei doi bărbaţi, cu 
picioarele ei lungi şi alura hotărâtă. Era incorigibilă. Ce 
mă fac eu cu ea? Oare ştiu în ce mă bag? se întrebă el, 
privind-o. Îi propusese să telefoneze şi să anunţe Biroul în 
legătură cu noile dovezi şi să aştepte sosirea unei echipe 
de specialişti, asigurând-o în fel şi chip că meritul 


— 316 — 


descoperirii îi va fi întru totul recunoscut, însă Tess nici nu 
voise să audă, respingând toate argumentele şi 
implorându-l să nu telefoneze. Până la urmă Reilly 
acceptase, deşi instinctul îi spunea cu totul altceva, dar 
pur şi simplu nu putea rezista în faţa entuziasmului ei 
molipsitor. Nu acceptase niciun fel de compromis, 
insistând chiar ca Reilly să nu folosească nici telefonul cu 
legătură prin satelit, cel puţin nu încă, până ce nu se 
lămurea ea despre ce este vorba. 

Tess ajunsese în dreptul celor doi şi-ncepuse o discuţie 
însufleţită cu tânărul localnic, care era inginer de meserie 
şi-l chema Okan. Era mic de statură şi subţirel, cu părul 
des şi negru şi cu o mustață lungă, sub care Reilly îi 
întrezări rânjetul mai mult decât amabil cu care o onora pe 
Tess, semn că orice teamă sau reţinere se risipiseră ca 
prin minune sub farmecul ei debordant, de care ştia să se 
folosească din plin. Faptul că vorbea ceva engleză 
contribui şi el la reuşita discuţiei, fără-ndoială, căci altfel s- 
ar fi înţeles destul de greu. 

În timp ce Reilly o privea din maşină, Tess îi explică lui 
Okan că sunt arheologi şi că îi interesează în mod deosebit 
vechile lăcaşe de cult din zonă şi mai cu seamă biserica de 
pe fundul lacului. Inginerul îi explică atunci în engleza lui 
aproximativă că valea fusese inundată în 1973 - la doi ani 
după ce fusese întocmită harta pe care o avea ea - şi că 
digul e principala sursă de electricitate pentru întreaga 
coastă sudică a Turciei. 

— Cred că aveţi echipament pentru scufundări aici, nu? 
îl întrebă ea. Pentru verificarea digului, vreau să zic. 

Reilly încremeni lângă maşină când o auzi. Okan păru şi 
el la fel de surprins. 

— Da, da, avem, se bâlbâi el. Dar de ce? 

— Păi, am vrea să împrumutăm şi noi două costume, 
dacă se poate, zise ea cu o voce hotărâtă. 

— Adică... vreţi să vă scufundaţi şi să căutaţi biserica? 
întrebă el, cu o faţă pe care se citea nedumerirea. 

— Da, spuse Tess ca şi cum ar fi cerut un pahar cu apă. 
E o zi perfectă pentru scufundări, nu credeţi? 


— 317 — 


Inginerul se uită mai întâi la Reilly, care între timp se 
apropiase, şi apoi la bătrân, neştiind ce să zică sau cum să 
reacționeze. 

— Avem ceva echipament, însă... nu e folosit decât o 
dată sau de două ori pe an. Trebuie neapărat verificat şi nu 
ştiu dacă... 

Tess îl întrerupse brusc: 

— Nu-i nimic, îl verificăm noi, adică eu şi colegul meu. 
Ne pricepem la asta, pentru că facem scufundări destul de 
des. Vreţi să vă ajutăm să-l scoateţi? 

Reilly o fixa confuz, aşa că Tess se întoarse şi-i aruncă o 
privire hotărâtă, care însemna „Ştiu eu ce fac, n-ai nicio 
grijă”. De unde o fi scos-o că sunt scafandri antrenați? Ce 
absurditate! Ea o fi fost, însă el n-avea nici în clin, nici în 
mânecă cu scufundările. Dacă apucase s-o facă de vreo 
trei, patru ori, cu ocazia unor antrenamente de rutină şi 
mult prea rudimentare. Cu toate astea, nu voia să-i strice 
cheful sau s-o dea de gol, în niciun caz nu aici, în faţa celor 
doi străini. Era chiar curios până unde e în stare să 
meargă. 

Era evident că Okan nu era foarte încântat de intenţia 
lor. 

— Nu ştiu ce să zic... nu cred că... se tot fâstâcea el. Nu 
cred c-am voie să fac aşa ceva. 

— Da' de unde, încercă Tess să-l liniştească. Ce mare 
scofală? Sunt convinsă că nu-i nimic grav, adăugă ea 
zâmbindu-i cuceritor. Dacă vreţi, am putea chiar să 
semnăm o declaraţie de asumare a răspunderii. Sigur că 
dacă se percepe o taxă... zise ea accentuând cuvântul şi 
oprindu-se exact la ţanc. O vom plăti fără comentarii, 
întotdeauna ştiuse să-şi aleagă cuvintele, şi mai ales să 
calculeze pauzele dintre ele. Dacă şi-ar fi continuat fraza 
prea repede, era posibil ca Okan să nu înţeleagă, iar dac-ar 
fi prelungit tăcerea, exista riscul să se simtă insultat de 
maniera ei deloc subtilă de a-l mitui. 

Însă ca de obicei, şi de data asta obţinu efectul scontat, 
căci omul o fixă câteva secunde cu privirea, după care 
mişcă nonşalant din mustăţi şi-i spuse, ridicând din umeri: 


— 318 — 


— Prea bine. Veniţi să vedeţi ce am. 


Oficiul sărăcăcios avea într-o parte o pivniţă folosită 
drept cameră de depozitare, în care se cobora pe nişte 
scări înguste şi şubrede şi care era împânzită cu 
echipamente de scufundare şi tot felul de ustensile 
împrăştiate în dezordine sub lumina chioară a unei lămpi 
fluorescente ce bâzâia şi pâlpâia. 

În lumina alb-albastră, Reilly observă un aparat de 
sudură cu arc electric, butelii cu butan, un generator 
oxiacetilenic şi în final, în colţul cel mai îndepărtat, mai 
multe costume de scafandru aruncate unele peste altele. 

Lui Tess îi reveni sarcina de a le sorta şi, urmărind-o 
cum le ia pe fiecare în parte şi le studiază atentă, lui Reilly 
parcă îi mai veni inima la loc, căci chiar părea că ştie ce 
face. 

— Nu sunt tocmai ultimul răcnet, glumi ea, dar cred c-o 
să ne descurcăm. 

Din păcate, nu găsise niciun ceas pentru scufundări, aşa 
că trebuia să se descurce fără. Zări pe perete o hartă cu 
zona subacvatică şi-l întrebă pe Okan cam cât de adânc e 
lacul. Acesta îi spuse că aproximativ treizeci sau chiar 
patruzeci de metri. Tess studie harta mai de aproape şi se 
încruntă. 

— Asta înseamnă că nu avem prea mult timp ca să 
cercetăm fundul lacului. Va trebui să ne scufundăm chiar 
deasupra satului, ca să nu pierdem timpul. 

Se întoarse către Okan, întrebându-l dacă are vreo hartă 
care să indice poziţia exactă a satului înghiţit de ape. 
Tânărul rămase pe gânduri, încercând să-şi aducă aminte. 

— Cu Rustem trebuie vorbit, eu chiar nu ştiu, zise el 
până la urmă. El a locuit în sat înainte de a fi inundat şi n-a 
vrut să se mute din zonă. Dacă e cineva care să cunoască 
biserica, el e. 

Reilly mai aşteptă câteva momente după ce Okan părăsi 
încăperea şi pe urmă o luă în primire: 

— Tess, asta-i nebunie curată! Ar trebui s-o lăsăm pe 
seama celor care ştiu s-o facă, nu să ne băgăm aşa, cu 


— 319 — 


capul înainte! 

— Dar tu uiţi că eu chiar ştiu să fac chestia asta. Am mai 
făcut scufundări de mii de ori pân-acum, se încăpăţână ea. 

— Bravo ţie, însă nu aşa, nu în condiţiile astea. Nu mă 
încântă deloc ideea să ne afundăm amândoi în apele astea, 
fără să stea nimeni de pază afară. 

— Da, ştiu, dar merită să încercăm, nu crezi? Haide, 
Sean, tu ai zis că s-ar putea să fi ajuns înaintea lui Vance şi 
că zona ţi se pare sigură. Nu putem da înapoi tocmai 
acum. Suntem atât de aproape, ar fi mare păcat! 

— Bine, dar o dată şi gata. După care sun la Birou. 

Dar ea nu-l mai asculta. 

— Hai, ce mai stai! Grăbeşte-te să dăm lovitura! îi strigă 
din dreptul uşii, unde ajunsese, nerăbdătoare să-şi înceapă 
aventura subacvatică. 


Cărară echipamentele afară pe scara îngustă şi le 
îngrămădiră pe bancheta din spate a maşinii. Okan o invită 
pe Tess să-l însoţească în Fiatul său alb şi ruginit, 
rugându-l pe Reilly să-i urmeze îndeaproape împreună cu 
bătrânul. Reilly o privi îndoit, însă Tess îi făcu cu ochiul 
conspirativ şi urcă în maşina inginerului, strecurându-se 
cu picioarele îndoite în spaţiul mic din faţă, spre vădita 
încântare a acestuia. 

La volan, Reilly se ţinu după Fiatul alb pe drumul 
asfaltat din spatele staţiei preţ de vreun kilometru, la 
capătul căruia Okan opri în dreptul unui complex delimitat 
de un gard prin care se puteau vedea grămezi de plăci de 
beton, bucăţi de ţevi de canalizare şi zeci de bidoane de 
motorină, toate goale, evident ce mai rămăsese după 
terminarea unui proiect de construcţie. lnăuntru, un 
bărbat în vârstă îmbrăcat în haine tradiţionale, cu turban 
pe cap şi robă lungă şi largă, îşi făcea de lucru. Reilly avu 
o bănuială că omul scotocea locul în folos propriu, astfel că 
nu-l miră deloc când Okan li-l prezentă ca fiind unchiul lui. 

Rustem le zâmbi, dezvăluind nişte gingii fără dinţi, şi 
apoi discută ceva cu nepotul său. La capătul scurtei 
conversații, se întoarse către ei şi-ncepu să gesticuleze 


— 320 — 


energic, dând din cap aprobator şi vânturându-şi mâinile 
prin aer. 

— Unchiul meu zice că-şi aminteşte satul foarte bine. 
Obişnuia să meargă cu caprele pe-acolo foarte des, mai 
ales în ultimii ani, dar zice că biserica e pe jumătate 
dărâmată, după câte-şi aminteşte el. Aici Okan se opri, 
ridicând neputincios din umeri, după care adăugă: Aşa era, 
cel puţin, înainte ca valea să fie inundată. Mai era parcă şi 
o fântână undeva în apropiere, şi unchiul zice că-şi mai 
aminteşte şi de... se împotmoli el, negăsind cuvântul 
potrivit... de rădăcina moartă a unui copac foarte mare. 

— O buturugă, adică, îl ajută Tess. 

— Da, da, buturugă, da. A unei sălcii. 

Tess se întoarse către Reilly, cu ochi triumfători. 

— Deci, ce zici, colega? Merită să ne scufundăm? o 
întrebă el. 

— Ştiu şi eu... Dacă zici tu că trebuie, îi răspunse ea pe 
măsură. 

li mulţumiră lui Okan şi bătrânului, care plecară, iar 
inginerul îi mai aruncă lui Tess o ultimă privire. Îmbrăcară 
apoi costumele şi duseră restul echipamentului la 
marginea apei, unde Rustem avea ancorate două bărci cu 
vâsle. Se urcară într-una dintre ele şi Rüstem o împinse 
înainte să se suie şi el, după care apucă vâslele şi se puse 
serios pe treabă, cu o uşurinţă în mişcări ce sugera o 
practică îndelungată. 

Tess profită de scurta călătorie ca să-i reamintească lui 
Reilly regulile de bază ale scufundărilor, pe care el 
bineînţeles că le uitase de acum patru ani, când se 
scufundase în timpul unui scurt concediu în Insulele 
Cayman. Rustem se opri din vâslit cam pe la mijlocul 
distanţei dintre malul estic şi cel dinspre vest şi la 
aproximativ un kilometru de baraj. Bombănind pe limba lui 
cuvinte neînţelese, începu să studieze atent priveliştea 
dimprejur, mijindu-şi ochii mai întâi către un deal din 
apropiere, apoi înspre un altul, folosind în acelaşi timp una 
dintre vâsle ca să mute barca în diferite poziţii, încercând 
probabil să determine locaţia exactă a satului sub apă. 


— 321 — 


Între timp, Reilly se aplecase peste marginea îngustă şi 
clăti în apă cele două măşti de scafandru. 

— Ce crezi c-o să găsim acolo jos? o întrebă el pe Tess. 

— Habar n-am, zise ea sinceră, privind în gol apa 
lucioasă. Întâi şi-ntâi să găsim satul, şi pe-urmă restul... 
adăugă ea uşor melancolică. 

Se priviră câteva clipe, dar imediat îşi dădură seama că 
bătrânul îşi terminase ritualul şi acum le zâmbea victorios 
şi fericit cu gingiile lui albicioase, arătând cu degetul către 
suprafaţa netedă de dedesubt. 

— Kilise suyun altinda, le spuse el cu acele vorbe 
neînţelese, dar familiare, căci şi bătrânul de la restaurant 
folosise aproximativ aceleaşi cuvinte. 

— Şükran, îi răspunse Tess. 

— Ce-a zis? 

— Naiba ştie! râse ea încălecând marginea bărcii, gata 
să-şi dea drumul. Kilise cred că-nseamnă biserică, aşa că 
suntem probabil pe drumul cel bun, mai adăugă ea, 
invitându-l în adâncuri cu o mişcare subtilă a capului: Vii 
sau ce faci? 

Înainte ca Reilly s-apuce să-i răspundă, îşi trase masca 
pe faţă şi-şi dădu drumul în apă cu o mişcare atât de 
sprintenă şi de lină, încât de-abia stârni câţiva stropi 
răzleţi. El îşi îndreptă privirea către Rüstem, care vădit 
încântat de abilitatea lui Tess, ridică degetul mare de la o 
mână şi i-l plimbă prin faţă câteva secunde, într-un gest 
demn de un om al lumii moderne. Reilly îşi puse şi el 
masca şi o urmă, cu mişcări nici pe departe la fel de 
graţioase ca plonjonul lui Tess. 


58 


Coborând în întunecimea rece a lacului, Tess fu dintr- 
odată cuprinsă de o nerăbdare bine cunoscută, pe care n-o 
mai simţise de mult şi de care avea mare nevoie. Era o 
senzaţie aproape mistică această anticipație a descoperirii, 
gândul că o să poată vedea lucruri nemaivăzute de alții 
secole de-a rândul. Sigur că în meseria ei de zi cu zi, de 


— 322 — 


fiecare dată când era pe punctul de a scoate la lumină 
relicve ale unor vechi civilizaţii, ce o aşteptau să le 
dezgroape de sub miile de straturi de ţărână unde istoria 
le îngropase, se simţea la fel de agitată şi de emoţionată, 
însă acum, plutind spre adâncurile misterioase şi obscure, 
exaltarea îi era şi mai mare. 

Scufundarea asta era de fapt mult mai importată decât 
orice excavaţie în căutarea mărturiilor trecutului. Era 
apogeul carierei ei, şi dacă totul se termina cu bine, aşa 
cum spera, îi va întrece de departe toate celelalte realizări, 
mai mult sau mai puţin însemnate. Nu de puţine ori i se 
întâmplase să înceapă un astfel de proiect plină de 
aşteptări şi de speranţe, pentru ca mai apoi toate visele de 
glorie să i se spulbere şi să fie iar dezamăgită. 

De data asta însă era cu totul altceva. Avea o presimţire 
că e pe cale să-şi vadă visul cu ochii. De altfel, toate 
indiciile care îi ghidaseră aici, pe fundul lacului ăsta uitat 
de lume, conţinutul scrisorii decodate de FBI şi 
perseverenţa ieşită din comun a unora ca Vance de a afla 
cu orice preţ marele secret, toate o făceau să creadă că e 
foarte aproape de o descoperire nu numai epocală, ci şi cu 
mult mai şocantă şi mai neaşteptată decât oricare alta de 
până atunci. 

Erau deja la o adâncime de mai bine de şase metri şi 
coborau încetişor către fund. Tess nu mai ştia dacă-i e frig 
sau cald, căci pe de o parte apa era foarte rece, însă pe de 
alta simţea cum îi fierbe sângele de nerăbdare. Avea 
impresia că fiecare por de pe trupul ei înfrigurat prinsese 
viaţă şi emană energie. Privi în sus către suprafaţa netedă 
şi luminoasă în care razele soarelui se răsfrângeau. Exact 
deasupra zări şi fundul bărcii, care se legăna în vântul 
molcom cu apa clipocind de jur-împrejur. Vizibilitatea era 
destul de bună, ţinând cont că lacul fusese format artificial 
şi că era blocat de baraj dintr-o parte, însă pe măsură ce 
înaintau către fund se făcea din ce în ce mai întuneric. 

Plutiră mai jos şi tot mai jos, dar nici urmă de solul 
mâlos de pe fund. Tess aprinse lanterna pe care o avea în 
mână, însă dură câteva secunde până ce becul ajunse la 


— 323 — 


intensitate maximă, iluminând cu raze tăioase obscuritatea 
ce o înconjura din toate părţile. 

Raza gălbuie lumină particulele minuscule de alge şi mâl 
răscolit ce dansau uşurel în curentul molcom al adâncului, 
plutind lin către baraj. Işi întoarse privirea către Reilly, 
aflat alături, speriind un mic banc de păstrăvi. 

ll zări apoi făcându-i semn în jos şi observă prin apa 
tulbure fundul lacului nu foarte departe. La început 
priveliştea o nedumeri întrucâtva, căci trecuseră ceva ani 
de când barajul fusese construit şi aluviunile ar fi avut 
timp suficient să se depună şi să se taseze, dar nimic nu 
aducea cu obişnuitele straturi de depuneri marine pe care 
Tess le studiase cu alte ocazii. Valea inundată rămăsese 
aproape intactă, presărată cu bolovani mai mici sau mai 
mari şi copaci morţi din care nu mai rămăsese decât 
trunchiul golaş şi deşirat, toate acoperite de un strat gros 
şi dens de alge ce păreau aproape negre în lumina difuză. 

Inotară unul lângă altul, dând târcoale de jur-împrejur, 
unduindu-se printre trunchiurile stinghere şi deasupra 
bolovanilor erodaţi, până ce Tess zări ceva prin perdeaua 
deasă de alge. Coborâră mai mult, descoperind ceea ce 
părea a fi o stradă mărginită de nişte case. Merseră mai 
departe, plutind încetişor deasupra ruinelor în întunecimea 
lugubră şi cercetându-le cu atenţie, simțindu-se ca nişte 
exploratori extratereştri care planează deasupra unui oraş 
în nava lor silenţioasă, studiindu-i minuţios pe cei de 
dedesubt. Priveliştea era de domeniul fantasticului, cu 
crengile golaşe unduindu-se subţiri şi alungite în curentul 
blând, asemeni braţelor unor biete suflete încătuşate între 
ape, ce implorau îndurare ridicându-se sau împreunându- 
se către cer. 

Cu coada ochiului, Tess observă ceva mişcându-se brusc 
undeva în stânga, şi întorcându-se zări un alt banc de peşti 
aurii ce dispărură care încotro, întrerupţi din festinul lor 
tihnit cu resturi de alge. Revenind la cele câteva case, văzu 
un spaţiu destul de larg undeva în spatele lor şi o porni 
degrabă într-acolo, cu Reilly pe urmele ei. La un moment 
dat ochii îi căzură peste trunchiul ciuntit şi înnegrit al unui 


— 324 — 


copac gros, ale cărui crengi fusiforme păreau aproape 
inerte în unduirea lină şi tăcută a adâncurilor. Aceasta era, 
desigur, buturuga faimoasei sălcii. O găsiseră în sfârşit. 

Fără să-şi dea seama, Tess oftă prelung, un oftat de 
uşurare ce eliberă o puzderie de bule de aer din tubul de 
oxigen, tulburând apa cenuşie şi îndreptându-se ca o 
săgeată direct către suprafaţă. 

Scrută împrejurimile cu ochi iscoditori şi curioşi, în 
căutarea fântânii. Ştia că trebuie să fie undeva aproape. O 
zări exact în momentul când Reilly o ajunse din urmă, la 
doar câţiva metri mai sus de buturuga groasă, cu zidurile-i 
curbate măcinate şi surpate aproape în întregime. Înotă cu 
avânt într-acolo, în timp ce lumina tăioasă a lanternei 
spinteca întunericul, răzbătând până dincolo de pereţii de 
piatră ai fântânii. 

Odată ajunsă deasupra lor, observă în imediata 
apropiere şi biserica, cu pereţii şubrezi şi înclinați 
ridicându-se totuşi câţiva metri de la temelie, încă măreţi 
şi maiestuoşi în felul lor, cu un aer uşor melancolic. 

Se întoarse către Reilly, care venise lângă ea şi sorbea 
din priviri peisajul subacvatic la fel de fascinat şi de uimit 
ca şi ea. Inaintă emoţionată, apropiindu-se şi mai mult de 
clădirea într-o rână, peste zidurile căreia apa îşi lăsase 
urmele-i inconfundabile, înveşmântându-le în straturi de 
mâl amestecat cu muşchi şi alge, oferindu-le însă astfel 
întăritura necesară ca să rămână în picioare. 

Din păcate, acoperişul nu era într-o stare similară, fiind 
surpat cu totul. Direcţionând raza de lumină de-a lungul şi 
de-a latul pereţilor căptuşiţi cu vegetaţie marină, Tess îşi 
dădu seama că probabil biserica se afla într-o stare mult 
mai gravă decât în urmă cu şapte sute de ani, când 
cavalerii templieri o găsiseră aproape în paragină. 

Cu Reilly urmând-o îndeaproape, cobori şi mai mult, şi 
cu iuţeala unei păsări în zbor, îşi luă avânt şi se strecură 
ca o săgeată pe sub portalul vechii biserici, a cărui uşă 
masivă de lemn mai atârna încă strâmbă şi pe jumătate 
putrezită în ţâţânile şubrede şi mâncate de rugină. 

Zidurile groase ţinuseră algele şi mâlul departe de 


— 325 — 


interiorul lăcaşului, astfel încât panorama era mult mai 
clară aici. Inaintau fără să de depărteze prea tare unul de 
celălalt, în vreme ce raza oscilantă din mâna lui Tess 
descria cercuri alternative de lumini şi umbre de o parte şi 
de cealaltă a pereţilor. 

Cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, Tess cercetă 
locul, oprindu-se asupra fiecărei umbre, asupra fiecărui 
contur sau detaliu, oricât de neînsemnat părea. Lăsaseră 
de mult intrarea în urmă, învăluită acum în întuneric, 
înaintând încet printre coloane. La un moment dat îi făcu 
semn lui Reilly să coboare şi-n curând se-ndreptau 
amândoi către fund, tăind apa pe diagonală. In faţă le 
apăru un dreptunghi alb, brăzdat din loc în loc. Era o 
lespede sfărâmată ici şi colo, şi Tess bănui că e o bucată 
din altar. Apropiindu-se, constată că e acoperită de alge şi 
observă mai multe langusite ce mişunau leneşe pe 
suprafaţa netedă. Işi verifică ceasul, după care îi arătă lui 
Reilly degetele de la ambele mâini, semnalându-i că în 
maximum zece minute trebuie să iasă la suprafaţă. Din 
păcate, aerul din tuburile de oxigen nu era suficient ca să 
le permită o perioadă de decompresie lungă. 

Tess simţea că sunt foarte aproape de găsirea 
mormântului descris în scrisoarea lui Aimard. Alunecând 
lin la doar câţiva centimetri de podea, încercă să dea la o 
parte aluviunile depuse, străduindu-se în acelaşi timp să 
nu tulbure apa prea tare. Nu dădu însă de nicio lespede, ci 
doar de bolovani şi pietre acoperite de muşchi şi afundate 
sub numeroase straturi de sedimente, pe unde se mai 
ascundeau şi câţiva ţipari, al căror culcuş îl răscoli în 
căutările ei febrile. Simţi apoi cum Reilly o apucă de braţ, 
încercând să-i spună ceva, însă ea nu auzi decât nişte 
bolboroseli neînţelese cu ecouri metalice, bruiate şi de 
sunetul fâsâit al bulelor de aer. Reilly îi atrase atunci 
atenţia asupra unui anumit punct undeva pe fund, către 
care se-ndreptă iute, înlăturând grăbit mâlul gros şi 
pietrişul de deasupra şi scoțând la iveală un mic alcov 
scobit în pardoseală, pe a cărui piatră erau gravate câteva 
litere, probabil un epitaf. Tess îşi simţi respiraţia din ce în 


— 326 — 


ce mai alertă şi se grăbi să pipăie cuvântul cu degete 
tremurânde, căci altfel nu prea era vizibil. Descifră astfel 
un prim nume: Caio. Se uită la Reilly cu ochi ce scânteiară 
dintr-odată în întuneric, străfulgeraţi de o exaltare fără 
margini. El îi întoarse privirea, zâmbindu-i la fel de 
nerăbdător. Se năpustiră şi dădură la o parte nămolul dens 
şi lipicios, descoperind rând pe rând alte lespezi, pe care le 
pipăiră şi le cercetară cu aceeaşi minuţiozitate şi atenţie. 
Tess simţea cum tot sângele i se urcase la cap, tâmplele 
palpitându-i în ritmul bătăilor inimii, gata să-i plesnească. 
Urechile îi vâjâiau şi ele asurzitor, şi simţea presiunea 
adâncimii în timpane, însă degetele ei nu se lăsară, pipăind 
febrile literă cu literă, nume după nume, până ce în sfârşit 
descoperiră cuvântul îndelung căutat: Romiti. 

Aşadar, scrisoarea lui Aimard nu era o păcăleală. Copia 
codificatorului construită de FBI îşi făcuse datoria cu vârf 
şi îndesat, furnizând informaţii precise, însă pentru Tess 
cel mai important lucru era că îşi văzuse teoriile 
demonstrate sau cel puţin susţinute de dovezi de 
netăgăduit. 

Avusese dreptate în tot acest timp, şi acum găsiseră în 
sfârşit dovada incontestabilă a tuturor bănuielilor ei de 
până atunci. 


59 


Cu mişcări din ce în ce mai grăbite, începură să dea la o 
parte nămolul şi pietrişul de pe suprafaţa lespezii şi 
dimprejurul ei, ca să aibă loc de desfăşurare. 

Reilly încercă să-şi vâre degetele pe sub deschizătura 
minusculă ca să urnească cât de cât piatra din loc, însă 
atât faptul că spaţiul era extrem de strâmt, cât mai ales 
flotabilitatea lui, care nu-l ajuta deloc să-şi concentreze 
forţele asupra încercării, îi zădărniciră orice efort în acest 
sens. Tess se uită din nou la ceas. Nu mai aveau decât 
cinci minute. Îşi roti ochii disperată căutând vreo unealtă 
sau orice altceva i-ar fi putut ajuta să mişte placa din loc, 
când zări nişte bare de fier îndoite şi încovoiate ce se iţeau 


— 327 — 


dintr-una dintre coloanele prăbuşite în apropiere. Înotă 
grăbită într-acolo, apucând zdravăn de una şi trăgând de 
ea cu putere, până ce reuşi în cele din urmă s-o desprindă 
din structura de piatră, iscând însă şi o mică avalanşă de 
bolovani ce tulbură apa pe o rază de câţiva metri în jur. Se 
întoarse la Reilly cât putu de repede, dându-i bara pe care 
el o apucă bine dintr-o parte, împingând celălalt vârf în 
spaţiul îngust de sub placa de piatră. Odată vârful fixat în 
deschizătură, începură amândoi să se lase cât puteau de 
tare pe capătul rămas liber, în speranţa că vor reuşi să 
mişte lespedea din nişa fixă, chiar şi cu numai câţiva 
centimetri. 

Auziră deodată un pârâit înfundat, însă nu dinspre 
piatră, ci de undeva de deasupra. Privind în sus intrigată, 
Tess observă câţiva bolovani desprinzându-se din coloana 
de unde smulsese bara de fier şi prăbuşindu-se cu viteză 
către fund. Să fi fost oare doar din cauza curenților, sau 
partea superioară a coloanei ceda, nemaiavând sprijinul 
structurii metalice de dedesubt? li aruncă lui Reilly o 
privire îngrijorată. El îi arătă cu degetul bara de fier, 
sugerându-i o ultimă încercare, şi când Tess încuviinţă, 
apucând-o cu amândouă mâinile, se lăsară iar cu toată 
greutatea pe ea, de data asta cu folos, căci lespedea se 
urni puţin, însă nu suficient ca să-ncapă o mână dedesubt. 
Cu un ultim efort apăsară iar bucata de fier şi lespedea se 
mişcă parcă ceva mai mult, de data asta săltându-se chiar 
câţiva milimetri în sus, moment în care se formă o bulă 
imensă de aer care alunecă pe lângă ei şi o porni vijelios 
înspre tavanul surpat de deasupra, de unde în secunda 
imediat următoare se auzi un alt pârâit, ceva mai puternic 
decât primul. 

Privind în sus, Tess observă că partea superioară a 
coloanei înclinate de la mijloc începea să se desprindă de 
bază, legănându-se ameninţător deasupra lor. După câte 
se părea, bucata de fier pe care o smulse ceva mai 
devreme provocase prăbuşirea jumătăţii de sus, slăbind 
structura de bază, şi aşa precară. Deasupra, norii de praf 
de la piatra sfărâmată rămaseră suspendaţi în apa densă 


— 328 — 


preţ de câteva momente, înainte să se risipească în mii de 
particule minuscule ce semănau cu nişte explozii 
silenţioase repetate. Îşi întoarse privirea către Reilly, care 
încă se lupta cu placa îndărătnică, şi-i văzu degetul 
îndreptat către spaţiul de dedesubt, acum destul de mare 
ca să-şi strecoare palma înăuntru. Se aplecă şi întinse 
mâna către deschizătura generoasă, amintindu-şi de o 
scurtă secvenţă dintr-un vechi film de groază, în care un 
tipar feroce înhaţă pe neaşteptate mâna iscoditoare a 
scafandrului. Îndepărtându-şi imaginea din minte, îşi vâri 
degetele pe sub lespedea rece, pipăind spaţiul de 
dedesubt, încercând în acelaşi timp să ignore atât pârâitul 
ameninţător de deasupra, cât şi fragilitatea pereţilor ce-i 
înconjurau şi care se puteau prăbuşi oricând. 

Tot bâjbâind prin spaţiul umed şi strâmt, dădu cu mâna 
de ceva solid şi-l fixă pe Reilly, implorându-l din priviri să 
mai ridice puţin placa, încât să-şi poată mişca braţul în 
voie. El îşi întări strânsoarea, trăgând cu putere de 
lespedea pe care o apucase cu antebraţul, respirând 
anevoie din cauza efortului, numeroase bule mici de aer 
ieşindu-i precipitate din tubul de oxigen. Tess apucă 
obiectul cu degetele, încercând să-l tragă prin spaţiul 
căscat fără să-l strice. 

Reilly trase cu un ultim efort şi placa mai cedă câţiva 
centimetri, permiţând obiectului să iasă fără probleme. Era 
un săculeţ de piele strâns la gură cu un şiret lung, de 
mărimea unui rucsac nu foarte mare, înăuntrul căruia 
părea să fie ceva voluminos şi destul de greu. Exact în 
momentul în care Tess reuşi să-l tragă afară, bara de fier 
se rupse cu o pocnitură scurtă şi lespedea căzu la loc peste 
scobitura acum goală şi plină cu apă, cu un ecou prelung, 
răscolind nămolul dimprejur într-un vârtej gros şi 
persistent de particule cenuşii. De deasupra, pârâitul gros 
se înteţi, urmat de zgomotul scrâşnit al bolovanilor ce se 
loveau sau se frecau unul de celălalt în cădere liberă. 
Partea superioară a coloanei se înclina din ce în ce mai 
tare, în timp ce tavanul într-o rână se prăbuşi peste ea în 
momentul în care aceasta cedă în cele din urmă, 


— 329 — 


prăvălindu-se către ei. 

Tess şi Reilly se priviră scurt înainte s-o apuce către 
ieşire, însă ceva o trase înapoi, smucind-o uşor. Şiretul 
săculeţului se prinsese sub piatra grea. 

În timp ce Tess trăgea disperată de el, încercând să-l 
scoată sau să-l rupă, Reilly cerceta podeaua, căutând un 
alt obiect pe care să-l folosească drept levier, dar nu găsi 
nimic. În curând se abătu asupra lor o ploaie de pietre şi 
bolovani, învăluindu-i într-o perdea deasă de praf fin 
amestecat cu particule minuscule de pământ nămolos 
ridicat de pe fund. Tess nu renunţa, trăgând îndârjită mai 
departe, sub privirile alarmate ale lui Reilly, care nu ştia 
ce să mai facă. Ochii li se întâlniră preţ de o secundă, 
moment în care ea clătină deznădăjduită din cap, dându-i 
de înţeles că nu poate să-l scoată. Pereţii bisericii păreau 
gata să se surpe, şi dacă nu plecau mai repede riscau să fie 
prinşi între ruine, însă asta ar fi însemnat să renunţe la 
preţiosul săculeţ pentru care bătuseră atâta amar de 
drum. Lui Tess nici prin gând nu-i trecea să plece fără el şi 
nu voia să-i dea drumul, cu degetele încleştate pe pielea 
tocită. 

Reilly înconjură nervos lespedea înţepenită, încercând 
să-şi strecoare din nou degetele pe dedesubt, fără să 
reuşească însă. Adunându-şi apoi ultimele forţe, îşi opinti 
un picior de o parte, trăgând de cealaltă cât putu de tare 
cu amândouă mâinile. O grindă uriaşă se prăbuşi pe 
neaşteptate din tavanul surpat, aterizând la doar câţiva 
centimetri de piciorul său. Cu un efort supraomenesc, mai 
făcu o sforţare şi mişcă placa aproape imperceptibil, însă 
suficient cât să elibereze şnurul subţire prins dedesubt. Îi 
dădu drumul cu o mişcare bruscă, arătând cu degetul 
înspre porticul de la intrare, către care se năpustiră fără 
să mai piardă nicio secundă, în timp ce bucăţi întregi de 
tavan se prăbuşiră greoaie şi zgomotoase de jur-împrejur. 
Incepură să înoate foarte repede, încercând să se ferească 
din calea stâlpilor masivi ce se prăvăleau vertiginos către 
fund, făcând slalom printre bolovanii colţuroşi şi bucăţile 
de zidărie desprinse din structura măcinată de piatră. 


— 330 — 


Ajunseră în curând în dreptul intrării impunătoare, trecând 
ca vântul dincolo şi ieşind în sfârşit la lumină, în ape ceva 
mai limpezi şi mai puţin periculoase. 

Plutiră un timp ceva mai relaxaţi în zona din apropierea 
bisericii, privind-o cum se surpă încetul cu încetul şi cum 
bucăţi imense de zidărie se desprind din pereţii înveliţi în 
alge, sfărâmându-se ca pâinea uscată şi dând naştere unor 
nori imenşi de praf şi mâl, învolburând şi tulburând apele 
cu fiecare nouă bucată prăbuşită. Tess îşi simţea inima 
bătându-i cu putere, chiar şi acum, că scăpaseră de 
primejdie. Încercă să se liniştească, ştiind că rezerva de 
oxigen era pe terminate şi cu gândul la ascensiunea deloc 
uşoară ce-i aştepta. Privi curioasă săculeţul pe care-l 
găsise, întrebându-se ce era înăuntru şi dacă obiectul mai 
era întreg după atâţia amar de ani, sperând ca apa să nu-l 
fi deteriorat. Aruncă o ultimă privire spre fântână, în semn 
de bun-rămas, şi pentru un scurt moment mintea o purtă 
iar în acele vremuri de demult, în noaptea când Aimard 
ascunsese săculeţul sub lespedea din biserică. Probabil că 
atunci, în zorii acelei zile îndepărtate, lui Aimard nici prin 
gând nu-i trecuse că peste şapte sute de ani satul şi 
întreaga vale aveau să zacă pe fundul unui lac făcut de 
mâna omului, şi că ascunzătoarea lui secretă se va afla la 
câteva zeci de metri sub apă. 

Reilly o privea pe ascuns, dar ea îi surprinse privirea şi 
ochii li se întâlniră pentru câteva clipe, dincolo de plasticul 
măştilor. Reilly îi putea citi exaltarea şi mulţumirea 
întipărite pe faţă. O zări apoi uitându-se îngrijorată la ceas. 
Aveau să rămână în curând fără oxigen. li făcu semn către 
suprafaţă şi el încuviinţă prin semne, începându-şi precauţi 
ascensiunea şi având grijă să nu înainteze mai repede 
decât bulele de aer ce ieşeau din tuburile de oxigen. 

Pe măsură ce înaintau către suprafaţa luminoasă, lăsând 
tot mai în urmă norii de praf şi sedimentele mâloase 
răscolite din adâncuri, apa devenea parcă din ce în ce mai 
curată şi mai clară. Ascensiunea părea că nu se mai 
termină, până când zăriră în sfârşit primele raze firave de 
lumină ce răzbăteau din lumea de dincolo de pelicula 


— 331 — 


netedă de deasupra. Privind în sus plină de speranţă, Tess 
constată cu stupoare că se schimbase ceva în peisajul pe 
care-l părăsiseră nu cu foarte mult timp în urmă. Păli dintr- 
odată, încercând să-l apuce pe Reilly de mână şi să-i arate 
şi lui, însă după muşchii încordaţi ai braţului său îşi dădu 
seama că şi el băgase de seamă schimbarea. 

Deasupra, în loc de profilul alungit al unei singure bărci, 
se conturau acum două. 

Se mai afla cineva acolo, însă nu aveau altă soluţie decât 
să iasă şi să vadă despre ce era vorba, căci mai era puţin şi 
li se termina rezerva de aer. Tess avea bănuielile ei şi nu 
era deloc încântată, iar în momentul când ieşiră în sfârşit 
la suprafaţă, îndepărtându-şi măştile de pe faţă, temerile îi 
fură pe deplin confirmate, căci în barca de lângă Rustem, 
care îi întâmpină cu o mutră speriată şi plângăcioasă, nu 
era nimeni altul decât William Vance. 

Ţinea un pistol lipit de piept şi-i privea încântat, cu acel 
tip de zâmbet mulţumit cu care profesorul îi onorează 
întotdeauna pe cei mai inteligenţi şi silitori elevi ai săi. 


60 


În timp ce Reilly o ajută pe Tess să urce în barcă, aruncă 
o privire către mal, unde zări o camionetă Toyota maro, 
parcată chiar lângă Pajero-ul lor, şi doi bărbaţi care 
stăteau foarte aproape de marginea apei, dar niciunul nu 
era Okan, inginerul. Primul era oricum mult prea înalt şi 
solid ca să fie el, iar celui de-a doilea, deşi uşor adus de 
spate şi cam de aceeaşi înălţime cu nepotul lui Rüstem, îi 
lipsea părul negru şi des al acestuia. Reilly mai observă un 
alt detaliu, deloc de neglijat: amândoi aveau arme, care de 
la distanţă păreau puşti de vânătoare, însă era greu de 
spus exact. Primul lucru care-i trecu prin minte era că 
Vance probabil făcuse rost de nişte ajutoare de prin partea 
locului, şi se întrebă dacă îşi pusese deja gorilele să 
scotocească prin maşina lor şi dacă găsiseră Browning-ul 
pe care-l ascunsese sub scaun. 

Il studie pe Vance cu atenţie, pentru că era prima dată 


— 332 — 


când îl vedea în carne şi oase. Deci el e creierul întregii 
operaţiuni. In minte i se perindau imagini cu ceilalţi trei 
călăreţi omorâţi în New York şi încerca să descifreze pe 
faţa omului dinaintea lui vreun semn care să-l lege atât de 
cruzimea acelor crime, cât şi de toate celelalte evenimente 
care culminaseră cu venirea lor aici, în locul ăsta uitat de 
lume. Vance nu păru câtuşi de puţin impresionat aflând că 
Reilly e agent FBI. Işi păstră aceeaşi mină calmă şi 
degajată, care-l făcea să semene întrucâtva cu distinsul 
profesor universitar de odinioară, şi Reilly se întrebă cum 
de un astfel de om sofisticat şi educat se poate transforma 
peste noapte într-un criminal fugar care ia ostatici şi îi 
ameninţă cu arma la tâmplă, cum un om cu trecutul şi 
pregătirea lui reuşise să organizeze o lovitură de 
asemenea anvergură şi, mai mult, cum de fusese în stare 
să-şi omoare complicii cu sânge rece, unul câte unul, cu 
cruzimea şi precizia unui adevărat prădător. 

Nu, ceva nu se potrivea în tot scenariul ăsta. 

Observă că Vance nu-şi putea lua ochii de la săculeţul pe 
care Tess îl strângea în palme. 

— Uşurel şi cu grijă! o sfătui când ea se urcă în sfârşit în 
barcă. Să nu cumva să-l strici tocmai acum, după atâta 
muncă şi efort! Acum te rog să mi-l dai, adăugă apoi pe un 
ton detaşat, întinzând o mână către ea. 

Tess îl privi îngrijorată pe Reilly, neştiind ce să facă. 
Acesta se întoarse către Vance, urmărindu-l cum îşi roteşte 
calm cealaltă mână, îndreptând pistolul în direcţia lor. 
Avea o expresie aproape ruşinată, însă ochii săi neclintiţi 
priveau reci. Tess se ridică şi, aplecându-se către el, îi 
dădu săculeţul, pe care Vance îl înşfăcă şi-l aşeză lângă 
piciorul său, adăugând: 

— Eu propun să ne întoarcem pe uscat, că-i mai sigur. 

Coborând cu greu din bărci odată ajunşi la mal, Reilly 
constată că nu se înşelase. Cei doi aveau într-adevăr puşti 
de vânătoare. Cel mai înalt dintre ei, o namilă de om cu o 
ceafă groasă şi lată ca trunchiul unui copac, îi cântări cu o 
privire de oţel, după care le făcu semn să se-ndepărteze de 
bărci cu puşca îndreptată ameninţător către ei. Nu părea 


— 333 — 


foarte nouă, însă arăta destul de periculoasă, cu toate că 
nu era genul de armă pe care te-ai fi aşteptat s-o vezi la un 
ucigaş plătit. Reilly se gândi că probabil Vance nu prea 
avusese de unde alege şi trebuise să se mulţumească cu ce 
găsise. Îi trecu atunci prin minte că asta putea să-i 
avantajeze mai târziu, mai ales dacă Browning-ul rămăsese 
la locul lui în maşină. Deocamdată hotări să nu facă nicio 
mişcare, întrucât erau extenuaţi după scufundare, plus că 
mai aveau şi costumele de scafandru pe ei, fiind aşadar 
încă mult prea vulnerabili. 

Se întoarseră la şantierul clandestin al lui Rustem, unde 
printre grămezile de moloz Vance găsi o masă veche şi 
şubredă, pe care îşi aşeză pistolul. 

— Se pare că nu sunt singurul fan al lui Al-ldrissi... îi 
spuse lui Tess înviorându-se brusc. Sincer să-ţi spun, 
continuă el, aş fi vrut să fiu eu primul care-l găseşte, însă... 
Se opri brusc, punând săculeţul de piele pe masă, lângă 
pistol, uitându-se la ea în tăcere câteva secunde, cu ochi 
pierduţi şi cu gândul aiurea. Totuşi, reveni el la realitate, 
mă bucur c-ai venit. Nu ştiu dacă flăcăii ăştia ar fi fost la 
fel de eficienţi ca tine. 

Întinse mâna şi-ncepu să pipăie săculeţul cu degetele, ca 
şi cum ar fi încercat să ghicească ce se afla înăuntru. 
Tocmai se pregătea să-i desfacă şnurul, când se opri dintr- 
odată, ca străfulgerat de o idee. N 

— Vino aici lângă mine, Tess, o invită el amabil. In mare 
parte e şi descoperirea ta. 

Tess îi aruncă lui Reilly o privire confuză, neştiind dacă 
trebuia să accepte sau să refuze oferta lui Vance. Cu o 
uşoară înclinare a capului, Reilly o îndemnă să se ducă. 
Dar când Tess se ridică, turcul slăbănog şi cu început de 
chelie se apropie prompt de ea, împungând-o cu puşca. 
Vance se răsti la el în turcă şi bărbatul se dădu în lături 
resemnat, lăsându-i lui Tess cale liberă. 

— Să sperăm că a meritat toată bătaia de cap, îi zise el 
încet când Tess ajunse în dreptul mesei prăfuite, 
aplecându-se să desfacă legătura încă udă. 

Deznodă şiretul cu mare grijă şi-şi vâri mâinile înăuntru, 


— 334 — 


scoțând la iveală un obiect învelit în pânză gudronată, pe 
care-l aşeză pe masă. La început se încruntă, părând uşor 
nedumerit la vederea unei alte învelitori. Îndată însă dădu 
la o parte pânza groasă cu degete tremurânde, dezvăluind 
un cerc de aramă cu diferite ornamentaţii, al cărui 
diametru avea cam douăzeci şi cinci de centimetri. Pe 
marginea exterioară se puteau vedea nişte gradaţii 
minuscule, crestături subţiri dispuse la intervale regulate. 
În mijloc avea un braţ rotor cu dublă direcţie şi dedesubt 
alte două limbi secundare, ceva mai mici. 

Reilly se uita când la ciudatul obiect, când la turcul 
masiv care-l păzea şi care îl privea atât pe el, cât şi 
obiectul de pe masă. Simţi cum i se încordează toţi muşchii 
când la un moment dat vru să profite de neatenţia 
paznicului, care însă îi citi gândul şi-l ameninţă cu puşca 
ridicată. Reilly se trase înapoi, observând pe fruntea lui 
Rustem mici broboane de sudoare. 

— Ce-i asta? întrebă Tess, privind obiectul rotund de pe 
masa şubredă. 

— E un astrolab, zise Vance după o scurtă tăcere, în 
care studiase obiectul cu mare atenţie. Apoi îşi ridică 
privirea către ea şi-i citi probabil nedumerirea. E un 
instrument folosit în navigaţie, un fel de strămoş al 
sextantului, dacă vrei, îi explică el. Sigur că pe vremea aia 
nu ştiau ei despre longitudine, dar... 

Cunoscut şi ca „rigla de calcul către Eden”, astrolabul, 
descoperit în jurul anului 150 î.Hr., a fost primul 
instrument ştiinţific folosit în navigaţie. Inventat de 
învățații greci din Alexandria, utilizarea lui a devenit în 
curând o practică şi în Europa, odată cu cucerirea Spaniei 
de către musulmani. Astronomii arabi îl foloseau frecvent 
în încercările lor de a determina ora exactă măsurând 
altitudinea soarelui şi aşa se face că în secolul al XV-lea 
navigatorii portughezi îl utilizau cu mare succes ca să 
calculeze latitudinea. Acelaşi instrument se pare că a fost 
cheia tuturor evenimentelor care l-au ajutat pe prinţul 
Henric Navigatorul, fiul lui Joao, regele Portugaliei din 
acea vreme, să capete faima aferentă unui astfel de nume. 


— 335 — 


Ani la rând, flota sa a fost singura capabilă să străbată 
oceanele şi să înfrunte mările, navigând cu mare precizie, 
şi asta numai datorită acestui astrolab, a cărui existenţă 
prinţul a avut grijă s-o ţină secretă. Se pare aşadar că 
întreaga epocă de aur a Portugaliei în materie de mari 
descoperiri şi cuceriri maritime se datorează acestui 
instrument atât de ingenios. 

Desigur că nici faptul că prinţul Henric a fost 
guvernatorul Ordinului lui Hristos din 1420 şi până la 
moartea sa, în 1460, nu e o pură întâmplare. Deşi 
întemeiată în Portugalia, această organizaţie era tot de 
factură militară, fiind în fapt continuatoarea Ordinului 
Cavalerilor Templieri. 

Vance examina netulburat obiectul, întorcându-l când pe 
o parte, când pe cealaltă, concentrându-se mai ales asupra 
inscripţiilor de pe exterior. 

— E cu adevărat remarcabil! exclamă el dintr-odată. 
Dacă într-adevăr datează de pe vremea templierilor, 
înseamnă că e mai vechi cu aproximativ o sută de ani decât 
primul astrolab din istoria navigaţiei! 

Avea vocea gâtuită de emoția descoperirii. Scotoci iar 
înăuntrul sacului, scoțând de data asta o legătură ceva mai 
mică, tot de piele, pe care o desfăcu la fel de atent. 

Era un pergament, pe care se vedea scris ceva. 

Reilly recunoscu imediat scrisul, căci era identic cu cel 
din manuscrisele analizate de FBI. Exista însă o mică, dar 
însemnată diferenţă: de data asta cuvintele erau separate 
de spaţii, semn că scrisoarea nu era codată. 

—E de la  Aimard! exclamă Tess, observând 
similitudinea izbitoare. 

Vance însă n-o mai asculta. Se trăsese ceva mai încolo, 
cufundat în lectură. Se lăsă apoi o tăcere încordată, care 
parcă nu se mai termina, pe care tot el o întrerupse când 
reveni lângă masă, cu o expresie resemnată pe faţă, vădit 
descurajat. 

— Se pare că mai avem ceva de muncă, spuse el pe un 
ton sobru. 

Tess simţi că o ia cu ameţeală şi i se puse un nod în gât. 


— 336 — 


Cu chiu, cu vai, reuşi totuşi să rostească întrebarea 
chinuitoare, al cărei răspuns ştia dinainte că n-o să-i placă: 
— Ce scrie? 


61 
ESTUL MEDITERANEI - MAI 1291 


— Daţi drumul barcazului în larg! se auzi vocea 
căpitanului. 

In ciuda huruitului asurzitor al furtunii ce-i înconjura din 
toate părţile, aruncând galera de pe coama unui val pe 
altul, strigătul căpitanului răzbătu până la Aimard, 
răsunându-i surd în urechi. Cu gândul la relicvar, porni 
către prova, exact în momentul în care un nou zid compact 
de apă izbi corabia din plin. 

Trebuie neapărat să-l salvez. 

Işi aminti de prima noapte a călătoriei lor, când se 
furişase împreună cu Hugh către prova, după ce ceilalţi 
fraţi adormiseră. El ducea sub braţ cufărul cu încrustaţii 
fine pe care însuşi William de Beaujeu i-l încredinţase. 
Erau vremuri de restrişte pentru templieri, care aveau 
duşmani peste tot, iar acum, după înfrângerea de la Acra, 
poziţia lor era cu atât mai vulnerabilă. Trebuia neapărat să 
pună cufărul la adăpost, să-l ascundă atât de bine, încât să 
nu fie în veci găsit de cei ce râvneau la bogăţiile lor. Îndată 
după fuga din Acra, Aimard se consultase cu Hugh, 
împărtăşindu-i îngrijorarea. Atât el, cât şi Beaujeu aveau 
încredere deplină în căpitan, care era un om pe cinste şi 
de mare ajutor. Soluţia pe care i-o sugerase i se păruse 
genială. 

Işi aduse aminte cum Hugh îl condusese chiar deasupra 
copastiei, arătându-i la lumina pâlpâitoare a torţei o gaură 
adâncă şi nu cu mult mai mare decât cufărul, scobită în 
gâtul de lemn al şoimului de la etravă. Hugh se căţărase 
apoi pe capul acvilei, încălecându-l, în timp ce pe punte 
Aimard ridicase cufărul şi, aruncându-i o ultimă privire, i-l 
dăduse şi-l urmărise apoi cum îl introduce cu grijă în 


— 337 — 


deschizătură. În imediata apropiere, un alămar ardea 
mocnit sub un vas plin cu smoală topită, care se legăna 
compactă în ritmul mişcărilor greoaie ale corabiei 
supraîncărcate. Odată cufărul vârât în ascunzătoarea ce 
parcă-i fusese menită, Aimard se întinsese după oala mică 
de lângă alămar şi scosese o primă şarjă de smoală 
aburindă, pe care Hugh o folosise să umple spaţiul rămas 
liber, ca să fixeze şi mai bine cufărul înăuntru. Turnaseră 
pe urmă o găleată cu apă rece peste smoala fierbinte, care 
sfârâise ameninţător, învăluindu-i în nori groşi de abur 
cald. Trecuseră apoi la faza finală a operaţiunii, când 
Aimard îi întinsese o bucată groasă de lemn luată tot din 
gâtul păsării, pe care Hugh o aşezase deasupra scobiturii 
căptuşite acum cu smoală stinsă. Cu ajutorul mai multor 
piroane de lemn, Hugh bătuse scândura cu un ciocan greu 
până când aceasta intrase perfect în nişa strâmtă. 
Turnaseră din nou smoală fierbinte deasupra, şi imediat 
încă o găleată cu apă rece, ca să se întărească smoala mai 
repede. Terminându-şi treaba, Hugh se dăduse jos sprinten 
de pe capul şoimului, sărind pe punte. 

Aimard privise de jur-împrejur, asigurându-se că nu-i 
urmărise nimeni. Se gândise pe urmă la Martin de 
Carmaux, care dormea dus în cală. Deşi era protejatul său, 
n-avea de gând să-i spună unde ascunsese cufărul. Cel 
puţin nu deocamdată. li va povesti poate, dacă va fi nevoie, 
când vor ancora undeva, însă până atunci numai el şi Hugh 
aveau să ştie adevărul. Cât despre ce era înăuntru... Asta 
era o cu totul altă poveste, una pe care tânărul Martin nu 
era încă pregătit s-o asculte. 

Bubuitul năprasnic al unui tunet undeva în apropiere îl 
trezi pe Aimard din reverie, amintindu-i de cumplita soartă 
ce-i aştepta, căci nu vedea cum puteau ţine piept furtunii 
dezlănţuite. Işi continuă totuşi drumul către prova, printre 
rafalele de ploaie tăioasă şi rece, şi aproape că ajunse 
lângă etravă când corabia fu izbită de un alt val uriaş, 
care-l smuci violent şi-l zvârli cât colo, izbindu-l cu coastele 
de colţul mesei cu hărţi. Martin îi sări imediat în ajutor şi, 
fără să ia în seamă rugăminţile lui de a-l lăsa în urmă, îi 


— 338 — 


trecu braţul de după gât şi-l târî către barcaz, împingându- 
l practic peste bord. 

În ciuda durerii chinuitoare pe care o simţea în coaste, 
Aimard se ridică şi se uită după Hugh, pe care-l văzu 
escaladând balustrada şi sărind în barcă alături de ceilalţi 
opt. Ţinea în mână un mecanism ciudat, un instrument 
circular de metal adesea utilizat în navigaţie, pe care 
Aimard îl mai văzuse folosindu-l şi cu alte ocazii. Acum 
Hugh se străduia să-i fixeze poziţia. 

Nemaiputându-şi stăpâni mânia, bătrânul cavaler lovi 
marginea barcazului cu pumnul, strângând din dinţi în 
vreme ce privea neputincios cum corabia se scufundă sub 
ochii lor, capul de şoim capitulând ultimul cu un ţârâit 
prelung, în urma căruia se rupse în două şi fu înghiţit de 
spuma albă a valurilor. 


62 


Tess oftă adânc, simțind cum o greutate invizibilă îi 
apasă inima. 

— Cum adică, gata, asta-i tot?! strigă ea scandalizată. 
După tot ce-am făcut ca s-ajung aici, vrei să-mi spui că 
marele secret zace undeva pe fundul mării? 

Simţi cum i se urcă sângele la cap şi tâmplele începură 
să-i palpite. Nu pot să cred! Din nou... Nu mai înţelegea 
nimic, şi toate i se amestecau în minte. 

— Şi atunci, cum rămâne cu marea aură de mister? se 
răzvrăti ea. Care mai e rostul scrisorii codificate? Dacă au 
pierdut cufărul în furtună, de ce nu i-au anunţat pe cei din 
Paris că nu-l mai au? 

— Ca să ducă şarada mai departe, de ce crezi? sugeră 
Vance. Atâta vreme cât numai ei ştiau unde e, cauza lor 
era încă vie, iar ei în siguranţă. 

— Până când şarada n-a mai funcţionat. 

— Exact, aprobă el. Nu uita, cufărul ăsta şi ce are el 
înăuntru - indiferent despre ce e vorba - era extrem de 
important pentru templieri. Doar nu-ţi închipui că Aimard 
a renunţat să-i înregistreze poziţia, indiferent dacă aveau 


— 339 — 


şanse sau nu să-l mai recupereze. 

Tess căzu pe gânduri, cântărindu-i spusele. Se aşeză pe 
unul dintre scaunele de lemn din jurul mesei, frecându-se 
la ochi obosită în vreme ce prin minte îi treceau imagini 
care mai de care mai groteşti, cu oameni târâţi către 
ruguri aprinse şi cavaleri străbătând pustiuri pline de 
primejdii. Deschizând ochii în lumina orbitoare, privirile îi 
căzură din nou pe astrolabul de pe masă. 7ot drumul până 
aici, toată osteneala şi pericolele prin care am trecut, 
riscurile pe care mi le-am asumat... Toate pentru un 
afurisit de inel de fier, vechi şi ruginit! 

— Au fost atât de aproape! zise Vance ca în transă, 
vorbind parcă cu sine. Se uita fascinat la instrumentul de 
navigaţie şi la gradaţiile fine. Dac-ar fi reuşit să mai reziste 
încă vreo două ore poate, Templul Șoimului ar fi ajuns 
întreg la țărm, de unde-ar fi putut vâsli către una dintre 
insulele greceşti din apropiere, unde ar fi găsit adăpost şi 
şi-ar fi reparat catargul şi vela, putând pe urmă să se ducă 
în linişte fie în Cipru, fie în Franţa. Făcu o scurtă pauză, 
după care continuă la fel de prins: Şi probabil că lumea în 
care trăim astăzi ar fi arătat cu totul altfel. 

Reilly se ridică în picioare, nemaiputând rezista să nu 
zică nimic. Ştia că i-ar fi putut face faţă atât lui Vance, cât 
şi celor doi turci dacă se mişca rapid, însă n-ar fi vrut să-i 
pună în pericol pe Tess şi pe Rustem. Cu toate astea, 
impulsul de-a reacţiona nu se datora pur şi simplu 
orgoliului rănit. Era ceva mult mai subtil, un gând ce-i 
încolţise în minte mai demult, şi care parcă abia acum 
căpăta un oarecare sens. Îşi dădu seama că la un moment 
dat ceva se schimbase. Dintr-o simplă urmărire a unui 
suspect, totul se transformase în ceva mult mai insidios: 
începuse să se simtă ameninţat personal, însă nu era ceva 
fizic. Nu putea să spună însă cu exactitate ce anume. De 
fapt încă de când decodaseră manuscrisele îl bântuiau tot 
felul de întrebări fără răspuns şi gânduri ce izvorau de 
undeva dinlăuntrul fiinţei lui, într-atât încât ajunsese să se 
simtă uneori profund tulburat şi vulnerabil. 

— O altfel de lume, zici? pufni el. Cum aşa? Datorită 


— 340 — 


unei formule magice care transformă totul în aur? 

Pe Vance îl umflă râsul. 

— Agent Reilly, te rog să nu pângăreşti memoria 
templierilor cu poveşti d-astea ieftine despre alchimie, 
ripostă el dispreţuitor. E dovedit istoric că averile lor se 
datorează donațiilor făcute de foarte mulţi nobili creştini 
din Europa, cu binecuvântarea Vaticanului. l-au fericit 
care mai de care cu bănet şi pământuri pentru că în ochii 
lor ei erau acei cavaleri curajoşi şi milostivi care-şi riscau 
viaţa pentru apărarea pelerinilor... dar mai era ceva. Se 
credea că misiunea lor e sacră, că se află în căutarea unui 
lucru minunat şi nemaivăzut care va mântui omenirea. Aici 
Vance zâmbi uşor, iar zâmbetul îi mai înmuie parcă 
trăsăturile ferme. Ceea ce oamenii nu ştiau însă, continuă 
el, era că, dacă templierii ar fi găsit într-adevăr acel 
minunat secret, el ar fi fost în folosul întregii omeniri, nu 
doar al celor aleşi, aşa cum le plăcea creştinilor din Europa 
să se autointituleze. 

— Despre ce tot vorbeşti acolo? se răsti Reilly. 

— Una dintre principalele acuzaţii aduse templierilor şi 
care în cele din urmă le-a pecetluit soarta a fost apropierea 
lor de ceilalţi locuitorii ai Ţării Sfinte - musulmanii şi 
evreii. Existau zvonuri că făceau tot felul de târguri cu ei, 
şi mai ales schimb de informaţii legate de diverse practici 
mistice. Aceste zvonuri erau întemeiate, dar nu pentru asta 
au fost ei prigoniţi, ci pentru altele mult mai picante şi mai 
scandaloase, pe care cred că le cunoaşteţi prea bine. Atât 
papa, cât şi regele - care era, nu-i aşa, unsul lui 
Dumnezeu, şi-şi dorea cu disperare să arate lumii că e cel 
mai bun creştin - au preferat să ascundă faptul că aleşii lor 
fraternizaseră cu păgânii, oricât de tentaţi ar fi fost să mai 
adauge încă o acuzaţie pe lista şi aşa lungă, şi nu una 
oarecare, ci una care chiar era adevărată şi care ar fi 
cântărit cu siguranţă extrem de greu la condamnarea lor 
definitivă. Problema era nu doar că templierii îşi 
împărtăşeau cunoştinţele şi convingerile mistice cu 
duşmanul. Chestiunea era de fapt cu mult mai pragmatică. 
Plănuiau împreună ceva extrem de îndrăzneţ, ceva ce 


— 341 — 


necesita o doză uriaşă de curaj şi care ar fi afectat până şi 
cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. E vorba de un act de 
curată nebunie - cum ar zice unii - sau poate de un curaj 
nemaiîntâlnit, de care doar oamenii cu viziune pot da 
dovadă. 

Vance făcu o pauză destul de lungă, emoţionat, după 
care îşi întoarse din nou privirea către Reilly, fixându-l 
contemplativ. 

— Viziunea lor era unificarea celor trei mari religii. Îşi 
mută privirea către munţii din depărtare, privind în gol, 
apoi adăugă râzând nervos: Unificarea celor trei credinţe, 
asta da idee! Închipuiţi-vă numai: creştini, evrei şi 
musulmani, toţi la un loc. Şi de ce nu, la urma urmei? Cu 
toţii venerăm acelaşi Dumnezeu. Nu suntem noi copiii lui 
Avraam? E un subiect de meditaţie. Închipuiţi-vă cum ar 
arăta azi omenirea dacă ei ar fi reuşit. Am fi trăit într-o 
lume infinit mai bună. Atâta vărsare de sânge şi durere 
care ar fi putut fi evitate... astăzi mai mult decât oricând. 
Vieţile a milioane de oameni care au murit fără rost ar fi 
putut fi salvate, n-ar mai fi existat nici Inchiziția, nici 
Holocaustul, nici războaie peste războaie în Balcani şi-n 
Orientul Mijlociu, nici avioane deturnate şi dirijate în 
zgârie-norii americani... Mă tem că pentru tine nu ar fi fost 
foarte avantajos, agent Reilly, căci într-o astfel de lume ai 
fi probabil şomer, conchise el. 

Reilly nu ripostă imediat, confuz încă în urma revelaţiei. 
Să fie oare posibil? Îşi aminti de conversaţia pe care o 
avusese cu Tess la început, când ea îi povestise despre cei 
nouă ani în care templierii stătuseră închişi în Templu, 
pentru ca mai apoi să adune averi şi putere peste măsură, 
iar apoi îi veni în minte inscripţia în latină despre care tot 
ea îi spusese. 

Veritas vos liberabit. 

Adevărul vă va elibera. 

Îl privi pe Vance neîncrezător. 

— Aşadar, crezi că şantajau Biserica? Chiar crezi că 
Vaticanul a stat cu mâinile-n sân şi i-a lăsat să acumuleze 
averi nemăsurate? 


— 342 — 


— N-au avut încotro. Oficialii Bisericii erau speriaţi de 
moarte. 

— De ce erau aşa de speriaţi? Şi cu ce puteau totuşi să-i 
şantajeze, încât ei să nu mişte un deget? 

Vance se apropie de el şi pipăi uşor crucifixul firav care-i 
atârna la gât în V-ul fermoarului desfăcut al costumului de 
scafandru. Îl apucă deodată crispat între degete şi trase 
tare, smulgându-i-l de la gât şi rupând lănţişorul subţire. 

— Cu adevărul din spatele basmului ăsta, tună el 
fixându-l cu ochi de gheaţă. 


63 


Se lasă o tăcere prelungă, în care cuvintele lui Vance 
încă le mai răsunau în urechi, tăioase precum lama unei 
ghilotine. 

El se uita cu ochi sticloşi şi goi la micul crucifix auriu pe 
care-l strângea în podul palmei, însă dintr-odată se 
întunecă la faţă şi se întoarse către ei: 

— Ce ciudat, nu? lată-ne aici, două mii de ani mai târziu, 
cu toate câte am realizat, cu tot ce ştim, şi totuşi 
talismanul ăsta minuscul încă are puterea să afecteze sau 
chiar să decidă viaţa şi... chiar moartea multora dintre noi. 

Reilly simţi un fior rece străbătându-l din cap până-n 
picioare, probabil şi din cauza costumului cauciucat pe 
care nu şi-l scosese. Se uită neliniştit la Tess, care-l 
urmărea pe Vance absorbită, cu o privire pe care nu reuşi 
s-o pătrundă. 

— De unde ştii toate astea? îl întrebă ea ezitând. 

Vance îşi desprinse privirea de la crucifixul lui Reilly şi 
se uită la ea. 

— lţi aduci aminte de Hugo de Payens, fondatorul 
ordinului? Ei, când am fost în sudul Franţei am aflat ceva 
foarte interesant despre el. 

Subit, îi veni în minte articolul istoricului francez 
referitor la teoriile lui Vance. 

— Ce anume, faptul că provenea de acolo, din 
Languedoc, şi că era catar? 


— 343 — 


— Bravo, bravo, văd că ţi-ai făcut temele, remarcă el 
evident surprins, ridicând din sprâncene. 

— Dar n-are nicio logică, ripostă ea. Iniţial s-au dus 
acolo ca să-i apere pe pelerinii creştini. 

Vance continuă să zâmbească, însă vocea îi deveni mult 
mai gravă: 

— Nu, s-au dus pentru că aveau o misiune precisă, şi 
anume să recupereze ceva ce predecesorii lor pierduseră 
în urmă cu o mie de ani, un lucru pe care marii preoţi îl 
ascunseseră de legiunile lui Titus. Şi ce deghizare mai 
bună ar fi putut găsi decât să se pretindă suporteri înfocaţi 
ai papei şi ai cruciadelor duse în numele creştinătăţii? Insă 
vezi tu, ei nu erau deloc nechibzuiţi şi au făcut lucrurile cu 
cap. Nu s-au pus de-a curmezişul Bisericii de la început, nu 
înainte de a aduna destule averi şi putere ca să se asigure 
că vor putea supravieţui unei asemenea provocări 
anevoioase. Vaticanul era cunoscut pentru practicile crude 
şi lipsite de scrupule prin care anihila pe oricine îndrăznea 
să-i pună fundamentele sub semnul întrebării, contestând 
astfel „credinţa cea adevărată”. Istoria e plină de exemple 
în acest sens. Sate întregi asediate, femei şi copii 
masacrați fără milă pentru simplul fapt că îndrăzniseră să- 
şi urmeze credinţa în care se născuseră. Aşa că au aşteptat 
momentul oportun şi au urzit între timp un plan. Ştiau 
foarte bine că pentru a ataca Biserica aveau nevoie de 
arme pe măsură - precum şi de influenţa necesară. Şi au 
fost foarte aproape de realizarea planului lor măreț, căci 
au găsit ce căutau. Au format şi ordinul, sub oblăduirea 
căruia au câştigat putere militară şi şi-au sporit 
considerabil influenţa. Ceea ce n-au anticipat însă a fost că 
aveau să fie izgoniți - şi ei şi armatele creştine - din Ţara 
Sfântă înainte să-şi pună la punct planul de atac. Şi când în 
1291 au fost într-adevăr expulzați după înfrângerea de la 
Acra, pierderea a fost imensă. Şi nu mă refer neapărat la 
castelele şi armatele lor din teritoriile arabe, sau la poziţia 
lor demnă de invidiat, ci mai degrabă la trofeul lor secret, 
la misterioasa armă infailibilă cu care îi ţinuseră în şah pe 
mai-marii Bisericii Catolice timp de două sute de ani, dar 


— 344 — 


pe care au pierdut-o în momentul în care Templul Șoimului 
a fost înghiţit de ape. De aici şi până la exterminarea lor n- 
a mai fost decât un pas, încheie el pe un ton patetic, fără 
să-i slăbească din priviri. Doar că acum - cu puţin noroc - 
mai adăugă el, s-ar putea ca tocmai noi să le ducem 
intenţiile la bun sfârşit. 

Se lăsă din nou o tăcere apăsătoare, întreruptă de o 
bubuitură înfricoşătoare. Capul unuia dintre oamenii lui 
Vance explodă, forţa impactului smulgându-i trupul de pe 
pământ şi transformându-l într-o masă însângerată. 


64 


Instinctiv, Reilly se aruncă în direcţia lui Tess, însă 
Vance o apucase deja de mijloc, trăgând-o la adăpost după 
camionetă. Reilly se târî şi el în spatele Pajero-ului, 
ferindu-se din calea gloanţelor ce-i şuierau deasupra 
capului unul după altul, încercând să-şi dea seama de la ce 
distanţă se trage. Trei gloanţe nimeriră în capota maşinii, 
străpungând-o ca pe o foaie de hârtie şi trecând apoi prin 
blocul motor până la anvelopa din dreapta. Lunetistul se 
ascundea undeva după pâlcul de copaci dinspre sud, fiind 
aşadar în avantaj. Oricum era imposibil să nimereşti pe 
cineva cu pistolul de la o asemenea distanţă. 

Apoi pădurea fu cuprinsă de o tăcere amenințătoare. 
După un scurt moment de ezitare, Reilly îşi luă inima în 
dinţi şi se aplecă în afară ca să estimeze pagubele. 
Cauciucul maşinii era făcut praf, aşa că-şi putea lua gândul 
de la ea. Ceva mai încolo, masa la care stătuseră zăcea 
răsturnată, iar în spatele ei stătea chircit turcul chelios, cu 
o faţă îngrozită. Zări apoi ceva mişcare în baraca alăturată, 
o dungă neregulată şi albăstrie, şi îl văzu pe Rustem ieşind 
cu o puşcă în mână, o armă de calibru mic pe care 
bătrânul o folosea probabil ca să vâneze iepuri. Rămase 
nemişcat în dreptul uşii, privind copacii din depărtare şi- 
ncercând să se hotărască unde să tragă. Imediat dinspre 
pădure se auziră alte două răpăituri puternice, foarte rapid 
una după cealaltă, şi Reilly începu să-i facă semne 


— 345 — 


disperate şi să ţipe, însă era prea târziu, căci pieptul 
bătrânului fu străpuns de unul dintre gloanţe, care-l izbi 
violent de peretele barăcii de parc-ar fi fost o păpuşă de 
cârpe. Celălalt ricoşă cu un şuierat scurt în tuburile masive 
de beton îngrămădite undeva în apropiere. 

Încă ascuns în spatele lat al Pajero-ului, Reilly îl văzu pe 
Vance lipit de o latură a camionetei, cu Tess în spatele lui, 
înaintând către uşa din faţă pe care reuşi s-o deschidă cu 
vârful degetelor, împingând-o mai întâi pe Tess înăuntru şi 
urcându-se iute în urma ei. Porni motorul şi băgă maşina 
în viteză, demarând în trombă, către porţile şantierului. 
Chiar înainte de a coti către ieşire, turcul ascuns după 
masa răsturnată îşi luă avânt şi se aruncă în remorca 
deschisă a camionetei. 

Reilly îşi dădu seama că va trebui să facă şi el aceeaşi 
mişcare, căci maşina lui era pe butuci şi nici nu mai avea 
timp să-şi ia Browning-ul de sub scaun. Astfel, aruncând 
priviri nervoase către dealul împădurit, ieşi la vedere şi se 
luă după Toyota lui Vance, care între timp prinsese viteză. 

Alergând de să-i iasă inima din piept, ajunse camioneta 
din urmă şi se agăţă de marginea din spate exact când era 
foarte aproape de porţile mari, moment în care alte două 
gloanţe se înfipseră în partea expusă a maşinii. Încercând 
să ţină direcţia, Vance se izbi totuşi de unul din stâlpii 
groşi de beton, dar nu încetini, încercând pe cât posibil să 
nu iasă de pe drumul îngust. Reilly îşi încleştase mâinile pe 
marginea remorcii, care trepida cumplit din cauza vitezei 
şi a denivelărilor drumului, în timp ce picioarele îi atârnau 
neputincioase, atingând pământul şi luând în plin fiecare 
dâmb sau bolovan. La un moment dat lovi cu piciorul stâng 
o piatră colţuroasă din mijlocul drumului şi simţi o durere 
ascuţită care i se propagă în sus pe şira spinării ca o suliță 
fierbinte. Avea senzaţia că toţi muşchii i se încordează la 
unison, gata să-i ia foc, şi mâinile i se înmuiară dintr-odată, 
fiind pe punctul să-şi dea drumul. 

Dar nu se lăsă. Gândul că Tess e în cabină îl motivă să 
lupte cu durerea. Nu putea s-o piardă. Nu aici şi nu acum. 

Aruncând o privire prin remorcă, observă un mâner pe 


— 346 — 


marginea din stânga, destul de aproape ca să ajungă la el. 
Adunându-şi ultimele forţe, se lăsă pe genunchi şi-şi luă 
avânt din pământ, săltându-se peste margine şi întinzând 
în acelaşi timp mâna ca să apuce mânerul. Il prinse şi cu 
cealaltă mână şi trase cu toată puterea, împingându-se în 
sus şi reuşind în cele din urmă să se basculeze pe podeaua 
remorcii. 

Turcul era ceva mai încolo, lipit de margine şi ţinându-şi 
puşca strâns la piept, aruncând din când în când priviri 
înspăimântate către drum. La auzul zgomotului se întoarse 
şi-l zări pe Reilly săltându-se peste margine şi, speriat, 
îndreptă puşca spre el. Cu o mişcare abilă, Reilly apucă 
iute ţeava şi o îndreptă în sus, auzind împuşcătura undeva 
deasupra şi simțind vibrația armei în momentul în care 
individul apăsă pe trăgaci. Se învârti apoi la fel de iute şi-i 
trase un picior zdravăn în burtă, dezechilibrându-l, după 
care, fără să-l lase să se dezmeticească, se năpusti asupra 
lui şi-ncepură să se lupte. 

La un moment dat, Reilly zări ceva nedesluşit în 
depărtare şi, uitându-se peste cabină, văzu un Landcruiser 
de culoare bej parcat exact în mijlocul drumului, la o 
distanţă de aproximativ o sută de metri în faţă. Turcul 
băgase şi el de seamă şi acum se întrebau cu îngrijorare de 
ce Vance nu încetineşte. Uitându-se prin geamul din spate 
al cabinei întâlni pentru un moment privirea disperată a lui 
Tess, care se-ntoarse imediat către drum, încleştându-şi 
mâinile pe bord. 

Turcul şi Reilly se apucară cu mâinile de cabină, 
ţinându-se cât putură mai bine în momentul în care 
camioneta viră brusc şi ieşi de pe şosea, apucând-o pe 
terenul accidentat de lângă şi strecurându-se exact la timp 
prin spaţiul strâmt dintre colină şi Landcruiser, agăţându-i 
botul şi târându-l după ea câţiva metri, într-o explozie de 
cioburi şi mii de bucăţi de plastic, înainte de a-şi vedea mai 
departe de drum, cu aceeaşi viteză. 

Privind în urmă la maşina avariată, Reilly fu de părere 
că lunetistul nu o va mai putea folosi prea curând, însă 
când îşi întoarse privirea constată că turcul tot nu se 


— 347 — 


potolise, încercând să-i smulgă puşca din mână. Începură 
iar să se lupte şi-n timp ce-şi dădeau pumni şi se- 
mbrânceau, Vance ajunse cu maşina în dreptul barajului şi 
o apucă pe şoseaua netedă şi îngustă fără să încetinească. 

Conducea nebuneşte pe coama digului înalt, grăbit să 
ajungă de cealaltă parte. Reilly reuşise între timp să se 
ridice în picioare şi stătea deasupra turcului căruia îi 
administra pumni unul după altul, izbutind în cele din 
urmă să-i smulgă puşca din mâini, însă acesta tot nu se 
lăsă, încleştându-şi braţele în jurul lui şi strângând cât 
putea de tare. Fiind prea aproape ca să-şi folosească 
genunchiul, îi trase una în fluierul piciorului şi turcul mai 
slăbi strânsoarea, moment în care Reilly reuşi să-l împingă 
mai încolo, însă cheliosul se năpusti iar peste el, lipindu-l 
de cabină. Aruncându-şi fugitiv ochii pe geam o zări pe 
Tess care la rându-i se lupta cu Vance, încercând să-l 
convingă să oprească maşina. La un moment dat apucă 
volanul, trăgând de el cu putere, şi maşina se puse de-a 
curmezişul şoselei, lovind parapetul. Reilly scăpă puşca din 
mână, care alunecă pe podeaua remorcii căzând apoi jos, 
spre disperarea turcului care nu-şi mai lua ochii de la 
punctul din ce în ce mai mic rămas în urmă pe mijlocul 
drumului. Cuprins de panică, se aruncă iar asupra lui 
Reilly, care se rostogoli instinctiv din calea lui, după care 
se întoarse sprinten şi, ridicându-şi ambele picioare 
deodată, îl păli din plin, trimiţându-l dincolo de cabină, pe 
capota din faţă. Exact în acel moment camioneta se izbi iar 
de parapetul de protecţie şi turcul zbură peste acesta, pe 
partea digului unde nu era apă, urletele lui disperate fiind 
acoperite de turaţiile motorului. 

Ajunseră în sfârşit la capătul barajului şi Vance trase de 
volan ca s-o ia pe drumeagul şerpuit din spatele staţiei, cel 
pe care veniseră şi ei de dimineaţă. Văzându-se în spatele 
coamei de deal, Reilly se mai linişti la gândul că măcar 
scăpaseră de lunetist. Din cauza drumului prost şi plin de 
şanţuri, Vance se văzu nevoit să mai încetinească, însă 
deocamdată Reilly n-avea de gând să facă nicio mişcare 
pripită. 

— 348 — 


Îl lăsă să mai conducă în linişte încă vreo doi, trei 
kilometri, după care bătu cu pumnul în peretele cabinei. 
Profesorul dădu din cap în semn de aprobare şi după 
câteva secunde trase pe dreapta şi opri motorul. 


65 


Reilly cobori din remorcă şi smulse cheile din contact, 
după care înconjură camioneta ca să vadă în ce stare e. 
Scăpaseră destul de ieftin, căci în afară de câteva vânătăi 
şi durerea surdă din piciorul lui stâng, erau întregi cu toţii, 
cu excepţia unor mici zgârieturi sau tăieturi şi, cu toate că 
tabla maşinii era ciuruită pe alocuri şi îndoită, Reilly era cu 
adevărat impresionat de cât de bine rezistase. 

Vance deschise portiera cu un scârţâit ascuţit şi cobori 
imediat după Tess. Amândoi se clătinau pe picioare şi 
păreau zguduiţi în urma celor întâmplate. Reilly se 
aşteptase s-o vadă pe Tess aşa, însă nu şi pe el. Să mà fi 
înşelat oare în privinţa lui? ÎI fixă cu privirea şi citi în ochii 
lui aceeaşi nedumerire şi confuzie care-l frământau şi pe 
el. Pare la fel de uimit ca şi mine. Nici el nu ştie ce-i cu ăia. 
Avu în sfârşit confirmarea unei bănuieli mai vechi, care-i 
tot dădea târcoale de când îl văzuse pentru prima oară, în 
barcă. Din momentul în care turcul musculos căzuse 
secerat lângă ei, lui Reilly îi încolţise o idee în minte, care i 
se părea din ce în ce mai plauzibilă. 

Nu Vance i-a omorât pe ceilalţi trei cavaleri. Mai e 
cineva în ecuaţie, cineva care a fost mereu pe urmele lui. 

Reilly nu era deloc încântat de descoperire. Nu-i plăceau 
astfel de complicaţii. Totuşi, ipoteza nu era chiar atât de 
absurdă, având în vedere că o luaseră şi ei în calcul la un 
moment dat, când cei trei călăreţi muriseră unul după 
altul. Pe urmă însă renunţaseră la ideea unui „observator” 
extern, suspectându-l în schimb pe Vance, pe care toate 
probele îl incriminau direct în legătură cu moartea 
complicilor. Cu toate astea, incidentul cu turcul dovedea 
contrariul. Mai era şi altcineva implicat, dar cine? Cine 
altcineva mai putea şti despre planurile lui şi mai cu seamă 


— 349 — 


cine era dispus să omoare atâţia oameni ca să afle 
secretul? 

— Unde-i astrolabul? o întrebă Vance pe Tess. 

— L-am pus bine, stai liniştit, îl asigură ea, tresărind la 
întrebarea lui subită. 

Intră în cabină şi i-l aduse, iar Vance dădu din cap 
mulţumit la vederea obiectului, privindu-l cu ochi mari. Işi 
mută apoi privirea către creasta pe care tocmai 
coborâseră. Reilly îl urmări scrutând împrejurimile, având 
impresia că zăreşte urme de resemnare în ochii 
profesorului, care însă dintr-odată căpătară o căutătură 
insolentă şi hotărâtă. 

Tess se apropie de Reilly, întrebându-l în şoaptă: 

— Ai idee ce naiba s-a întâmplat mai devreme? 

— Cum te simţi? o întrebă el drept răspuns, dezlipindu-şi 
ochii de pe faţa lui Vance şi uitându-se îngrijorat la o 
zgârietură de pe fruntea ei. 

— N-am nimic, sunt bine, zise ea depărtându-se puţin, 
privind linia compactă de copaci ce-i înconjurau ca un gard 
înalt. Pădurea era cufundată într-o tăcere stranie, ce părea 
cu atât mai suspectă cu cât venea după haosul şi tensiunea 
extremă prin care tocmai trecuseră. 

— Ce naiba se-ntâmplă? Cine crezi că ne urmăreşte? 

— N-am nici cea mai vagă idee, zise Reilly studiind 
copacii cu atenţie. Totul în jur părea neclintit şi liniştit. 

— Ba eu am o listă întreagă! interveni Vance. Ştiu eu 
vreo câţiva cărora nu le-ar conveni ca un secret ca ăsta să 
iasă la iveală! spuse el cu un rânjet satisfăcut pe buze. Se 
pare că nu mai au răbdare, ceea ce-nseamnă că suntem 
aproape... 

— Mă rog, eu unul m-aş simţi mai bine dacă ne-am 
depărta ceva mai mult, zise Reilly arătând înspre 
camionetă. Haideţi, grăbiţi-vă! îi îmboldi el să se suie mai 
repede. 

El se urcă la volan, iar pe Tess o înghesuiră la mijloc pe 
bancheta din cabină. Băgă apoi maşina în viteză şi porniră 
la drum în tăcere, fiecare gândindu-se la ce-i aşteaptă de 
acum încolo. 


— 350 — 


În secunda în care zări camioneta ieşind în viteză pe 
porţile şantierului, De Angelis ştiu că n-a făcut bine să lase 
Landcruiser-ul în mijlocul drumului, în ideea unei 
eventuale retrageri. Bubuitura puternică produsă de 
impactul camionetei cu jeepul lor şi zgomotul asurzitor de 
faruri sparte şi tablă îndoită ce-i urmă nu prevesteau nimic 
bun, iar când ajunse în sfârşit la faţa locului, atât aripa 
dreaptă, cât şi grilajul din faţă - ambele făcute ţăndări - îi 
confirmară îngrijorarea. 

Era clar că maşina nu mai putea fi folosită. Deschise 
portbagajul şi cotrobăi prin echipamente, găsind în sfârşit 
monitorul cu care o urmărea pe Tess, pe care îl porni 
nervos. Punctul roşu şi intermitent apăru imediat pe ecran, 
rămânând însă în aceeaşi poziţie, semn că stăteau pe loc. 
De Angelis se încruntă, privind ecranul cu atenţie, căci 
recunoscuse coordonatele. Acestea indicau şantierul lui 
Rustem, însă era imposibil să se fi întors acolo. De-abia 
atunci îşi dădu seama că geanta de voiaj a lui Tess 
probabil că rămăsese în Pajero. Trebuia aşadar să 
găsească o altă cale de a-i localiza, ceea ce nu era deloc 
uşor într-o astfel de zonă deluroasă şi împădurită. 

Monseniorul opri monitorul şi-l aruncă înapoi în 
portbagaj, întorcându-se cu faţa către lac şi strângând din 
dinţi de ciudă. Ştia că n-are de ce să-l învinovăţească pe 
Plunkett pentru dezastrul în care se aflau. Atunci îşi mai 
dădu seama de ceva. 

Căzuse în păcatul vanităţii. 

Prea se încrezuse că lucrurile vor ieşi aşa cum vrea el. 

Fusese mândru, mult prea mândru. lată un subiect demn 
de spovedanie. 

— Hai înapoi la şantier, îi zise lui Plunkett. Mitsubishi-ul 
lor e încă acolo, poate-l folosim noi. 

Cu puşca în braţe, Plunkett se pregăti de drum, însă 
monseniorul rămase nemişcat lângă Landcruiser, studiind 
lacul cu o privire calmă, imobilă. 

— Toate la timpul lor, zise el sobru. Dă-mi staţia radio. 


— 351 — 


66 


Reilly se întoarse şi privi drumul, cu urechile ciulite. Nu 
se auzea niciun zgomot, cu excepţia ciripitului vesel al 
păsărilor, care părea deconcertant în circumstanţele date. 
Merseseră vreo paisprezece kilometri înainte să se lase 
întunericul, văzându-se nevoiţi să găsească un loc unde să 
înnopteze. Reilly decise să părăsească drumul pe care 
mergeau, luând-o pe o cărare care-i duse în cele din urmă 
într-un luminiş pe malul unui pârâu. Se hotărâră să 
rămână acolo peste noapte, iar dis-de-dimineaţă să-şi 
continue drumul către coastă fără să mai piardă timpul. 

După cum arăta Landcruiser-ul după impactul cu 
camioneta, era absolut sigur că nu mai putea fi pornit, iar 
pe jos urmăritorii n-aveau cum să-i ajungă aşa uşor. 
Probabil că erau la câteva ore în urma lor. Oricum, şi dac- 
ar fi găsit altă maşină, tot i-ar fi auzit apropiindu-se. 
Privind ultimele raze ale apusului dispărând după crestele 
împădurite, Reilly spera ca măcar întunericul ce-i învăluia 
ca o pătură groasă să le ofere un adăpost cât de cât sigur, 
căci nici nu se punea problema să aprindă focul. Ar fi fost 
mult prea periculos. 

Vance stătea jos lângă camionetă, cu mâinile legate la 
spate cu o sfoară prinsă de una din roţile remorcii. Scurta 
percheziţie prin cabină nu relevase nicio armă ascunsă, 
dar Reilly găsi bucuros câteva conserve şi un mic aragaz 
cu butelie. Vestea proastă era că nu aveau haine de 
schimb, aşa că deocamdată trebuiau să rămână cu 
costumele de scafandru pe ei. 

Tess era lângă apă şi Reilly se duse şi el şi îngenunche 
pe malul moale, sorbind cu nesaţ apa rece de munte, după 
care se aşeză pe un bolovan din apropiere. Mintea îi era un 
amalgam de planuri şi ipoteze şi nu mai ştia de care să se- 
ngrijească mai întâi sau de care să se teamă. Avea cel 
puţin conştiinţa împăcată că-şi făcuse datoria. Îl prinsese 
în sfârşit pe Vance şi tot ce mai avea de făcut acum era să-l 
ducă în siguranţă înapoi în Statele Unite, undeva fi deferit 
justiţiei. Însă şansele să-l scoată din ţară fără prea mare 


— 352 — 


tam-tam erau foarte mici, căci era vorba de crime săvârşite 
pe teritoriul Turciei, cu victime locale. Nu va fi uşor deloc 
şi Reilly ştia asta prea bine. În momentul când va demara 
procedurile de extrădare, va avea probleme cu autorităţile 
turce. Însă pentru moment, grija lui cea mai mare era să 
scape mai repede dintre munţi şi să ajungă din nou pe 
coastă, unde ar fi fost mult mai în siguranţă. 1l îngrijora 
abordarea urmăritorilor, ceva de genul „Mai întâi îi 
împuşcăm şi apoi îi luăm la întrebări”, cu atât mai mult cu 
cât ei erau acum vulnerabili, fără arme, fără staţie radio şi 
într-o zonă fără semnal. 

Deşi toate aceste îngrijorări reprezentau o prioritate, 
gândurile îl purtară către o altă problemă care-l 
preocupase de ceva timp încoace. Işi ridică ochii către 
Tess, pe faţa căreia observă aceeaşi nelinişte. 

— Întotdeauna m-am întrebat ce-a simţit Howard Carter 
când a descoperit mormântul faraonului Tutankhamon, 
zise ea nostalgică. 

— Păi... Presupun c-a fost ceva mai entuziasmat decât 
suntem noi acum. 

— N-aş băga mâna-n foc, să ştii... A trebuit să se-mpace 
şi cu blestemul ce plana asupra celui ce avea să 
pângărească mormântul. Aşa că e cu două tăişuri, nu? zise 
ea luminându-se la faţă pentru un scurt moment, cu un 
zâmbet pe buze. 

Reilly zâmbi şi el, însă asta nu-l ajută să uite de nelinişti. 
Avea încă senzaţia aceea apăsătoare în stomac, ca şi când 
ar fi înghiţit un bolovan ce-i apăsa greoi măruntaiele, 
răscolindu-le. Ştia că n-o să-i treacă dacă încearcă s-o 
ignore pur şi simplu, şi că singura soluţie era să capete 
nişte răspunsuri clare, ca să poată în sfârşit înţelege pe de- 
a-ntregul în ce se băgase. 

Se ridică hotărât şi se duse către Vance, urmat 
îndeaproape de Tess. Îngenunche lângă el şi-i verifică încă 
o dată sfoara de la încheieturi. Vance îl privi în tăcere cu 
ochi obosiţi, părând resemnat cu noul său statut de 
prizonier. La început Reilly avu anumite reţineri, nefiind 
hotărât dacă e momentul să deschidă sau nu subiectul, dar 


— 353 — 


simţea că nu mai putea amâna. 

— Vreau să ştiu anumite lucruri. Când ai zis mai 
devreme „adevărul despre basmul ăsta”... la ce anume te 
refereai? Ce crezi că era ascuns pe Templul Șoimului? 

Vance îşi ridică privirea către ei, ochii lui cenuşii 
strălucind deodată interesaţi. 

— Nu sunt foarte sigur, însă orice ar fi fost, mă îndoiesc 
că tu îl vei putea accepta cu obiectivitate. 

— Asta e treaba mea, ripostă Reilly. 

Vance îl privi fix. 

— Problema ta - ca a multor creştini, de altfel - este că 
nu te-ai gândit niciodată cu adevărat la diferenţa dintre 
credinţă şi realitate, dintre lisus Hristos Mântuitorul, sau 
Mesia, şi omul numit lisus Hristos, care a existat într- 
adevăr în istorie. E vorba aici de diferenţa dintre adevăr 
şi... hai să-i spunem ficţiune. 

I se păru că detectează o uşoară ironie în tonul lui, însă 
nu-i dădu atenţie. 

— Nu cred c-am simţit nevoia s-o fac, zise el. 

— Şi te mulţumeşti să iei drept bun tot ce scrie în Biblie, 
nu? Presupun că crezi în poveştile alea, sau mă înşel? Cum 
a înfăptuit toate acele minuni, cum a mers pe apă, cum i-a 
redat orbului vederea, cum... a înviat din morţi. 

— Bineînţeles că da. 

Buzele lui Vance se arcuiră într-un zâmbet ironic. 

— Foarte bine. Atunci să te întreb altceva: Ce ştii exact 
despre proveniența acestor scrieri? De unde vin ele? Cine- 
a scris Biblia, sau, mă rog, Noul Testament, pe care îl 
cunoaştem cu toţii? 

Reilly nu era deloc sigur. 

— Vorbeşti despre cele patru Evanghelii, ale apostolilor 
Ioan, Luca, Marcu şi Matei? 

— Exact. De unde au apărut? Sau şi mai simplu: când au 
fost scrise? 

Reilly simţea că păşeşte pe teren minat. 

— Nu ştiu exact... bâigui el. Au fost discipolii lui Iisus, 
aşa că presupun că nu mult după moartea Lui, nu? 

Vance îşi întoarse privirea către Tess şi râse zeflemitor, 


— 354 — 


după care îl fixă iar cu ochi pătrunzători. 

— De ce nu mă miră oare? Cu toate astea, mi se pare de 
necrezut că mai sunt miliarde ca tine, oameni care cred 
orbeşte în Biblie şi care acceptă ca un dat tot ce scrie în 
ea, luând fiecare cuvinţel drept mărturia incontestabilă a 
înţelepciunii lui Dumnezeu, fără să se întrebe nici măcar o 
secundă de unde vin scripturile, pentru care în schimb 
sunt în stare să-şi dea viaţa sau să se măcelărească între 
ei... 
Reilly simţi că-i creşte pulsul, iar tonul superior şi 
atotştiutor al lui Vance nu-l ajuta deloc să-şi stăpânească 
nervii. 

— Bine, dar e vorba de Biblie! E cea mai veche carte... 

Se opri însă în mijlocul frazei, căci îl văzu pe Vance 
ţtuguindu-şi buzele şi clătinând din cap. 

— Aha, şi asta îi dă valoare absolută, sau ce? Dacă e 
veche nu înseamnă neapărat că e şi adevărată... zise el 
lăsându-se pe spate, cu ochii pironiţi în gol. Am fost şi eu 
ca tine odată, demult. Luam totul de-a gata, fără să-mi pun 
niciun fel de întrebări. Era mai simplu, cred. Puneam totul 
pe seama... credinţei. Dar, ascultă la mine: odată ce-ncepi 
să cauţi răspunsuri... nu-i deloc plăcut, mai zise el 
străpungându-l cu privirea-i întunecată. 


67 


— Ceea ce trebuie să înţelegi, îi explică Vance, este că 
începuturile creştinătăţii sunt învăluite în neguri încă 
nedesluşite, chiar şi pentru învățații şi experţii în domeniu, 
mai ales când vine vorba de documentarea sau verificarea 
anumitor ipoteze. Insă chiar dacă nu putem spune cu 
exactitate ce s-a întâmplat în Ţara Sfântă acum două mii 
de ani, un lucru e sigur: niciuna dintre cele patru 
Evanghelii ce alcătuiesc Noul Testament nu a fost scrisă 
de contemporani ai lui lisus. Fapt care, spuse el ridicând 
glasul şi făcând o scurtă pauză observând reacţia lui Reilly, 
fapt care întotdeauna îi şochează pe cei ca tine. Cea mai 
veche dintre cele patru Evanghelii, continuă el, cea a lui 


— 355 — 


Marcu - sau, mă rog, cea la care ne referim sub această 
titulatură, având în vedere că nu se ştie precis cine a scris- 
o, fiind un obicei frecvent la acea vreme ca diverse opere 
anonime să fie atribuite unor oameni de seamă - se pare că 
a fost scrisă la cel puţin patruzeci de ani după moartea lui 
lisus. Asta înseamnă că timp de aproape jumătate de secol 
nimeni n-a mai auzit nimic despre El sau despre viaţa Lui, 
nici la CNN, nici din interviuri înregistrate, nici de pe 
internet, unde ar fi putut găsi mărturii elaborate ale celor 
care L-au văzut cu ochii lor sau L-au cunoscut personal. 
Aşa că varianta cea mai plauzibilă este că avem de-a face 
cu simple poveşti transmise de-a lungul timpului, de la 
unul la altul, fără ca nimeni să le aştearnă pe hârtie. Sunt 
foarte curios, agent Reilly: Dac-ai conduce o investigaţie 
cu astfel de date, cât temei ai pune pe nişte dovezi adunate 
de-a lungul a patruzeci de ani de nişte oameni primitivi, 
analfabeți şi mai cu seamă superstiţioşi, care spuneau 
poveşti în jurul focului? 

Până s-apuce el să răspundă, Vance îşi reluă discursul: 

— Însă cu mult mai interesant, dar şi mai neliniştitor - 
după părerea mea - este modul în care au ajuns cele patru 
Evanghelii să fie incluse în Noul Testament. Vezi tu, în cei 
două sute de ani care au trecut după scrierea Evangheliei 
lui Marcu au mai fost scrise şi altele, destul de multe la 
număr şi toate povestind diverse întâmplări din viaţa lui 
lisus. Pe măsură ce mişcarea creştină a devenit din ce în 
ce mai populară, răspândindu-se în sânul mai multor 
comunităţi, aceste poveşti despre viaţa lui lisus au început 
să capete culoare locală, fiind influențate de tot felul de 
evenimente din viaţa comunităţii respective. Aşa s-a ajuns 
la situaţia în care mai bine de douăsprezece astfel de 
documente circulau concomitent pe o zonă nu foarte 
întinsă, unele chiar contradictorii. E un fapt dovedit şi 
verificat, pentru că în decembrie 1945 nişte ţărani arabi 
care săpau câmpul undeva în zona munţilor Jabal al-Tarif 
din nordul Egiptului, aproape de oraşul Nag Hammadi, au 
descoperit un vas de lut înalt de aproximativ un metru şi 
jumătate, pe care la început s-au temut să-l spargă, de 


— 356 — 


frică să nu cumva să elibereze djinn-ul dinăuntru - un 
spirit malefic. In cele din urmă l-au spart totuşi, crezând că 
vor găsi aur, fără să ştie că de fapt erau primii martori ai 
celei mai zguduitoare descoperiri arheologice din toate 
timpurile. Spre marea lor dezamăgire, în loc de aur au dat 
de treisprezece suluri de papirus, legate în piele tăbăcită 
de gazelă, pe care însă n-au pus prea mare preţ, astfel că o 
parte au sfârşit în foc, iar altele s-au pierdut pe drum în 
timpul transportului la Muzeul Copt din Cairo. Până în 
prezent n-au mai rămas decât cincizeci şi două de texte, 
care încă fac subiectul unor controverse aprinse între 
oamenii de ştiinţă care se ocupă cu studiul Bibliei, pentru 
că fragmentele astea - cunoscute şi sub numele de 
Evangheliile Gnostice - îl prezintă pe lisus într-o cu totul 
altă lumină, atribuindu-i precepte şi învățături care 
contrazic Noul Testament. 

— Gnostice, zici? Cum erau catarii? întrebă Reilly curios. 

— Exact, zâmbi Vance. Unul dintre texte este Evanghelia 
după Toma, care conform conţinutului se pare că eo 
scriere secretă. Primul rând sună aşa: „Acestea sunt 
adevăratele cuvinte tăinuite pe care lisus le-a rostit şi 
care-au fost scrise de geamănul său, Iuda Toma.” Exact 
aşa, geamăn, accentuă Vance. Şi asta nu e tot. In aceeaşi 
legătură mai era şi Evanghelia după Filip, care vorbeşte 
fără ocolişuri despre relaţia lui lisus cu Maria Magdalena, 
cu care se pare că era în relaţii foarte strânse. Maria are 
de altfel propriul ei text, Evanghelia Mariei Magdalena, 
din care reiese că se număra printre discipolii lui lisus şi 
păstorea un mic grup de creştini. Mai e şi Evanghelia după 
Petru, cea a Egiptenilor, cartea secretă a lui loan, pe urmă 
Evanghelia Adevărului, care are trimiteri clare către 
budism... Şi lista ar putea continua. Adevărata ameninţare 
pe care o reprezintă toate aceste texte, continuă el, în 
afară de faptul că îi atribuie lui lisus fapte şi vorbe care 
diferă radical de cele din Evangheliile Noului Testament, 
este că tratează fundamente ale credinţei creştine cum ar 
fi virginitatea Fecioarei Maria sau învierea lui lisus drept 
simple închipuiri ale minţilor naive. Mai rău decât atât, 


— 357 — 


toate au o vădită influenţă gnostică, pentru că, deşi 
vorbesc despre lisus şi discipolii lui, transmit un alt mesaj: 
cunoaşterea de sine până la cel mai profund nivel 
înseamnă de fapt cunoaşterea lui Dumnezeu. Cu alte 
cuvinte, căutând înăuntrul tău sursa bucuriei sau a durerii, 
a iubirii sau a urii, îl vei găsi pe Dumnezeu. 

Vance le povesti apoi cum creştinismul începuse ca o 
mişcare clandestină, interzisă, şi cum tocmai din această 
cauză a avut nevoie de o bază teoretică destul de puternică 
pentru a-şi găsi adepţi şi a supravieţui. 

— Răspândirea periculoasă a Evangheliilor 
contradictorii risca să-i submineze poziţia şi să-l 
fragmenteze iremediabil, aşa că s-a impus găsirea unei 
doctrine comune, lucru imposibil dacă fiecare comunitate 
s-ar fi ghidat după propria-i Evanghelie sau după anumite 
principii caracteristice doar ei. Către sfârşitul secolului al 
II-lea, începuse deja să se contureze o structură ierarhică. 
În foarte multe comunităţi s-au format cercuri de influenţă 
pe trei niveluri, începând cu episcopi, cărora le urmau 
preoţii şi în cele din urmă diaconii, cu toţii pretinzând că 
vorbesc în numele comunităţii, ale cărei interese şi 
adevărată credinţă îşi propuneau să le apere. Acum nu 
vreau să insinuez că oamenii ăştia n-ar fi fost bine 
intenţionaţi sau că erau însetaţi de putere. Dacă stăm să 
ne gândim, erau oameni cu iniţiativă, foarte curajoşi în 
încercările lor lăudabile de a-şi ţine comunitatea unită. 
Poate că pe drept cuvânt erau îngrijoraţi de posibilitatea 
separatismului şi credeau cu inima curată că numai 
anumite reguli stricte şi acceptate de toţi ar fi salvat 
mişcarea de la moartea sigură spre care părea să se 
îndrepte. 

Îi povesti apoi lui Reilly despre riscurile la care se 
expuneau practicanţii creştinismului din acea vreme, fiind 
persecutați sau chiar omorâţi, şi cum, din acest motiv, 
supraviețuirea Bisericii necesita constituirea unei structuri 
ordonate. Cu timpul, aceasta a crescut şi s-a extins până 
când lranaeus, episcopul de Lyon, a instituit în anul 180 o 
dogmă unică, impusă tuturor creştinilor. Drept urmare, 


— 358 — 


orice păreri sau practici care o contraziceau au fost de 
atunci considerate erezii şi pedepsite în consecinţă. 
Doctrina lui lranaeus era simplă şi clară: nu exista 
mântuire decât dacă îmbrăţişai calea Bisericii, ai cărei 
membri trebuia să fie ortodocşi, termen care înseamnă 
„dreptcredincios”; Biserica urma să fie catolică, adică 
„universală”, ceea ce însemna că circulaţia diverselor 
Evanghelii trebuia oprită cu orice preţ. lranaeus a hotărât 
să aleagă doar patru dintre numeroasele Evanghelii 
existente, care aveau să fie singurele recunoscute şi 
acceptate, pe simplul considerent - destul de ciudat - că 
universul are patru colţuri şi că există patru vânturi 
principale, aşadar şi Evangheliile vor fi tot patru. A scris 
apoi cinci volume de învățături, intitulate Distrugerea şi 
defăimarea falsei cunoaşteri așa-zise drepte, în care a 
denunţat toate celelalte scrieri ca fiind  blasfemii, 
proclamând cele patru Evanghelii ce azi se regăsesc în 
Noul Testament drept singurele şi adevăratele mărturii ale 
cuvântului Domnului - incontestabile şi fără cusur şi, 
oricum, mai mult decât suficiente pentru nevoile adepților 
din acea vreme. 

E foarte interesant că niciuna dintre celelalte 
Evanghelii, cele gnostice, nu face referire la patimile lui 
Hristos. În schimb, cele patru alese de Iranaeus vorbesc 
toate despre acest subiect, despre răstignirea lui lisus pe 
cruce şi apoi despre învierea Sa, făcând astfel trimiteri la 
sfânta taină a euharistiei, la Cina Cea de Taină. Şi când te 
gândeşti că la origini nici măcar astea nu menţionau aşa 
ceva! În versiunea lui originară, primul document ales 
între cele patru, Evanghelia după Marcu, nu vorbeşte de 
nicio fecioară care să-i fi dat naştere lui Mesia şi nici 
despre înviere. Pur şi simplu se termină cu imaginea 
mormântului gol al lui lisus, unde un tânăr misterios, o 
fiinţă transcendentală aidoma unui înger, le întâmpină pe 
femeile care vin la mormânt spunându-le că lisus le 
aşteaptă în Galileea. Această veste le sperie cumplit, 
femeile fug şi hotărăsc să nu mai spună nimănui ce s-a- 
ntâmplat - ceea ce te face să te-ntrebi de unde a aflat 


— 359 — 


Marcu, sau, mă rog, cum l-o fi chemat pe autorul 
Evangheliei, despre acest incident. Dar aşa se încheia 
Evanghelia după Marcu. Astfel de referiri se regăsesc într- 
adevăr la Matei - cincizeci de ani mai târziu - şi-apoi în 
Evanghelia lui Luca, după alţi zece ani, care relatează 
despre diversele apariţii ale lui lisus după moartea Sa, fapt 
ce a determinat ca finalul Evangheliei lui Marcu să fie 
ulterior modificat, rescris în întregime. 

Au mai trecut alţi o sută de ani până când, în 367, s-a 
ajuns în sfârşit la un acord final asupra documentelor 
oficial acceptate şi care sunt aceleaşi douăzeci şi şapte de 
texte ce fac parte şi astăzi din Noul Testament. Astfel, 
chiar înainte de sfârşitul secolului al IV-lea, creştinismul a 
devenit o religie recunoscută oficial, iar deținerea sau 
răspândirea oricăror alte texte sau înscrisuri în afară de 
cele autorizate de Biserică erau considerate erezii şi 
pedepsite. A urmat apoi depistarea celorlalte Evanghelii 
care-au fost arse în întregime, sau cel puţin aşa s-a crezut 
până la descoperirea sulurilor de papirus la Nag Hammadi, 
care, precum v-am mai spus, îl prezintă pe lisus într-o 
ipostază mult mai umană, nicidecum supranatural. 'Tocmai 
ăsta a fost şi motivul pentru care au fost interzise, căci 
personajul central e un simplu învăţător iluminat ce 
propovăduieşte o viaţă de pribegie departe de orice 
posesiuni materiale, cu acceptarea necondiționată a 
tuturor semenilor. Menirea lui nu e nici să ne izbăvească 
de păcate, nici să ne salveze de la osânda veşnică, ci pur şi 
simplu aceea de a ne arăta calea către un alt fel de 
înţelegere spirituală a lumii. Astfel, odată ce discipolul 
accede la starea de iluminare interioară - termen care 
trebuie să-i fi dat mult de furcă lui Iranaeus, care probabil 
că a pierdut destule nopţi încercând să-i descifreze sensul 
ascuns - prezenţa maestrului devine redundantă, în sensul 
că învățătorul şi ucenicul său ocupă acum poziţii de 
egalitate. Lucrurile nu stau deloc la fel în cele patru 
Evanghelii din canonul creştin al Noului Testament, care îl 
prezintă pe lisus drept Mântuitorul nostru, Mesia, Fiul lui 
Dumnezeu. Creştinii ortodocşi - precum şi evreii ortodocşi, 


— 360 — 


de altfel - pleacă de la premisa de necontestat a unei 
separări radicale între om şi Creatorul său. Evangheliile 
găsite la Nag Hammadi contrazic însă acest precept, din 
moment ce avansează ideea că adevărata cunoaştere de 
sine duce la cunoaşterea lui Dumnezeu. În consecinţă, 
sinele şi divinitatea se suprapun, fiind unul şi acelaşi lucru. 
Mai rău chiar, vorbind despre lisus ca despre un învăţător, 
ca despre un înţelept luminat, îl consideră automat un 
simplu om, unul al cărui exemplu îl poate urma oricine, şi 
sigur că asta nu le-a convenit lui Iranaeus şi acoliţilor săi. 
Nu era de ajuns să fi fost doar un simplu om. Aveau nevoie 
de ceva cu mult mai impresionant şi mai convingător. Acel 
lisus de care aveau ei nevoie trebuia să fie însuşi Fiul lui 
Dumnezeu, unic şi irepetabil, căci astfel şi Biserica 
devenea unică, adică singura cale către mântuirea 
sufletului. Prezentându-L în această ipostază, întemeietorii 
Bisericii creştine se credeau îndreptăţiţi să persecute pe 
oricine refuza să li se alăture sau să se supună regulilor 
instituite de ei. 

Vance tăcu, studiindu-i faţa lui Reilly ca să vadă efectul 
pe care spusele sale îl produseseră asupra acestuia, după 
care se aplecă spre el şi continuă cu o voce şoptită, care 
spintecă tăcerea adâncă: 

— Ceea ce încerc eu de fapt să-ţi spun este că în mare 
parte toate practicile creştine din ziua de azi, pe care mii 
de oameni le respectă cu sfinţenie şi le-au respectat încă 
din secolul al IV-lea, cum ar fi împărtăşania şi zilele sfinte, 
de sărbătoare, n-au făcut niciodată parte din obiceiurile 
apropiaților lui lisus. Nu sunt decât scorneli atent 
calculate, ce au la bază ritualuri şi credinţe păgâne 
preluate de la alte religii, începând cu Învierea şi până la 
sărbătoarea Crăciunului. Însă trebuie să recunosc că 
părinţii Bisericii au făcut o treabă jos pălăria. Cel mai 
longeviv best-seller din istoria omenirii, dar... Cred că 
templierii au avut dreptate. Deja lucrurile scăpaseră de 
sub control încă de pe vremea lor, oamenii fiind ucişi fără 
milă dacă îndrăzneau să iasă din cuvântul Bisericii. Şi 
uitându-mă la starea în care a ajuns lumea azi, încheie 


— 361 — 


Vance îndreptând furios un deget spre Reilly, aş zice că a 
venit vremea să dăm cartea asta jos din rafturi! 


68 


— Şi asta crezi că era în cufărul ascuns pe Templul 
Șoimului? îl întrebă Reilly neîncrezător. Dovezi că 
Evangheliile din Noul Testament sunt... scorneli, aşa cum 
îţi place ţie să le numeşti? Dovada că lisus n-a fost de fapt 
fiul lui Dumnezeu? Presupunând că tot ce spui e adevărat - 
ceea ce ar explica de ce Biserica se temea de templieri şi 
de ce a vrut să-i reducă la tăcere - tot nu înţeleg în ce 
măsură i-ar fi ajutat să unifice cele trei religii, dacă asta 
urmăreau de fapt. 

— Au luat-o pas cu pas şi, cum e şi normal, au început cu 
religia care le era cel mai aproape şi pe care o cunoşteau 
cel mai bine, îi explică Vance sigur de sine, cu cea ale cărei 
excese le văzuseră ei înşişi. Probabil că formaseră deja 
alianţe cu membri ai comunităţilor musulmane şi evreieşti, 
care urmau să întreprindă aceleaşi demersuri în sânul 
propriilor cercuri religioase, punând sub semnul întrebării 
anumite credinţe şi dogme împământenite, şi odată ce ei 
înşişi ar fi reuşit să... demitizeze creştinismul şi să expună 
falsa ideologie a Bisericii, probabil că ar fi mers mai 
departe şi împreună ar fi încercat să pună bazele unei noi 
viziuni asupra lumii. 

— Mda, o viziune construită pe seama unei omeniri în 
derivă, care-şi va fi pierdut principiile şi credinţa, replică 
Reilly mai mult pentru sine. 

Vance însă nu păru câtuşi de puţin impresionat. 

— Eu cred că, dacă privim lucrurile în perspectivă, 
lumea ar fi fost acum un loc mult mai bun. Nu eşti de 
aceeaşi părere? 

— Deloc, ripostă Reilly sec. Am mari îndoieli în privinţa 
asta, dar la urma urmei nici nu mă miră, venind de la 
cineva ca tine. Ştim amândoi cât înseamnă pentru tine 
viaţa unui om. 

— O, scuteşte-mă de indignarea asta virtuoasă şi 


— 362 — 


deschide ochii odată! Tu chiar nu vezi cât de ridicoli 
suntem? Am ajuns în secolul XXI şi cu toate astea trăim tot 
pe tărâmul fanteziei. De fapt, nu suntem cu mult mai 
avansați decât amărâţii ăia de troieni! Toată planeta suferă 
de amăgire cronică în masă. Unii urlă pentru creştinism, 
alţii pentru iudaism, alţii pentru islamism. Cu toţii sunt 
gata să moară apărând până-n pânzele albe fiece cuvinţel 
din cărţile lor sfinte, despre originile cărora de fapt nu ştiu 
mai nimic. Pe ce se bazează ele? Pe legende sau mituri de 
acum nu ştiu câte mii de ani? Tu chiar crezi povestea asta 
a lui Avraam, care - dacă e să te iei după ce scrie în 
Vechiul Testament - a devenit tată la frageda vârstă de o 
sută de ani şi care a mai trăit pe urmă alţi şaptezeci şi 
cinci? Ţi se pare firesc că oamenii încă îşi ghidează viaţa 
după o grămadă de aiureli care mai de care mai amuzante? 

Studiile au arătat în repetate rânduri că majoritatea 
creştinilor, a evreilor şi a musulmanilor nu ştiu nimic 
despre originea comună a religiilor lor şi nici despre 
Avraam, patriarhul celor trei religii şi fondatorul 
monoteismului, continuă Vance cu explicaţiile. Paradoxal, 
conform Genezei, Dumnezeu l-a trimis pe Avraam pe 
pământ cu misiunea de a aplana disensiunile dintre oameni 
şi de a-i împăca. Mesajul pe care trebuia să-l transmită el 
era că, indiferent de limba sau cultura fiecăruia, cu toţii 
facem parte dintr-o mare familie, din familia unei omeniri 
unite în faţa unui Dumnezeu unic, care e apărătorul 
Creaţiei în esenţa sa. Din păcate însă, acest minunat şi 
generos mesaj s-a cam pierdut pe drum, fiind pervertit 
după bunul plac al unuia sau al altuia, ca un episod prost 
din Dallas. Sara, soţia lui Avraam, era stearpă aşa că omul 
şi-a găsit o a doua consoartă, pe Agar, una dintre 
servitoarele sale arabe, care i-a dăruit un fiu numit Ismael. 
După treisprezece ani, Sara reuşeşte totuşi să-i dea şi ea 
un fiu, pe Isaac. După moartea lui Avraam, Sara o 
izgoneşte pe Agar cu tot cu fiul ei, şi astfel rasa semitică se 
împarte între arabi şi iudei. 

Vance se opri pentru câteva momente, clătinând din cap 
şi râzând ca pentru sine. 


— 363 — 


— Însă ştii care-i partea cea mai amuzantă din toată 
povestea asta? Toate trei religiile pretind a crede în acelaşi 
Dumnezeu, în Dumnezeul lui Avraam. Lucrurile s-au 
zăpăcit doar atunci când oamenii au început să se certe 
care dintre diversele reprezentări ale lui Dumnezeu e cea 
adevărată. Rădăcinile iudaismului se află în învăţăturile lui 
Moise, cel mai important profet al lor, care e descendentul 
lui Isaac şi al tatălui acestuia, Avraam, fapt dovedit şi 
documentat de evrei. Câteva sute de ani mai târziu apare 
un alt profet, lisus, cu un alt set de reguli şi credinţe, deci 
propria sa viziune asupra religiei lui Avraam. După alte 
câteva secole îşi face apariţia şi Mahomed, un om ce 
pretinde că el ar fi de fapt adevăratul mesager lui 
Dumnezeu, denunţându-i pe ceilalţi doi drept şarlatani şi 
mincinoşi şi promițând o reîntoarcere la credinţa şi 
dogmele de început ale profetului Avraam, de data asta - 
atenţie! - prin prisma celuilalt fiu al acestuia, Ismael, şi 
uite aşa se naşte islamul. Nici nu-i de mirare că liderii 
creştini ai vremii considerau islamismul mai degrabă o 
erezie decât o nouă religie care pur şi simplu nu coincidea 
cu propriile lor concepţii şi ideologii. Oricum, imediat după 
moartea lui Mahomed, islamul s-a scindat şi el în două 
mari secte - şiiţii şi sunniţii - în urma unui conflict de 
succesiune. Şi aşa mai departe. Nebunie în cel mai înalt 
grad. 

Îi avem aşadar pe creştini, care-i dispreţuiesc pe de o 
parte pe evrei din cauză că se călăuzesc după o versiune 
mai veche şi implicit incompletă a cuvântului divin şi pe de 
alta pe musulmani, care fac acelaşi lucru la adresa 
creştinilor, deşi nu-l reneagă pe lisus, ci pur şi simplu îl 
privesc ca pe un mesager depăşit al lui Dumnezeu, şi în 
niciun caz ca pe fiul Lui. Nu ţi se pare de-a dreptul patetic? 
Ştiai că musulmanii practicanți îl proslăvesc pe Avraam de 
şaptesprezece ori pe zi? lar vestitul Hajf - pelerinajul la 
Mecca, datoria sfântă a oricărui musulman, în cursul 
căruia milioane de oameni înfruntă călduri infernale şi 
chiar riscul de a fi călcaţi în picioare - ştii ce urmăreşte de 
fapt? Bat atâta drum prin nisipuri şi arşiţă nimicitoare ca 


— 364 — 


să comemoreze mărinimia lui Dumnezeu faţă de Ismael, 
fiul lui, Avraam! Trebuie să te duci la Hebron ca să vezi cu 
ochii tăi la ce absurdităţi s-a ajuns! Arabi şi evrei 
deopotrivă luptându-se şi-mbrâncindu-se care s-ajungă 
primii la cel mai contestat loc de pelerinaj de pe glob, 
adică la mormântul lui Avraam, o mică peşteră cu spaţii de 
vizitare separate pentru fiecare grup în parte. Sărmanul 
Avraam - dacă chiar o fi existat - probabil că se răsuceşte 
în mormânt când îşi vede urmaşii nesăbuiţi pizmuindu-se 
unii pe alţii. Asta da familie disfuncţională! zise el oftând. 
E foarte uşor să dai vina pe politică şi pe lăcomie când vine 
vorba de marile conflicte ale lumii, continuă Vance cu 
aceeaşi vervă, şi sigur că îşi au şi ele rolul lor... însă 
adevăratul catalizator a fost de fapt religia. Ea a fost 
tăciunele care a ţinut mocnite atâtea secole la rând ura şi 
intoleranţa. Mai mult, tot religia e cea care ne îngrădeşte 
şi ne limitează,  refuzându-ne anumite adevăruri 
fundamentale, atât despre noi înşine şi despre cum am 
ajuns să fim ceea ce suntem azi, cât şi despre numeroasele 
descoperiri făcute de ştiinţă, a căror semnificaţie continuă 
s-o camufleze sau s-o nege de-a dreptul, interzicându-i 
astfel omului libertatea de a fi propriul său stăpân, 
singurul responsabil pentru acţiunile şi pentru viaţa sa. Nu 
mai suntem ca triburile primitive de acum câteva mii de 
ani care, speriate de tot ce se-ntâmpla în jur, aveau nevoie 
de o explicaţie mistică a lucrurilor. Să zicem că pentru ei 
religia a fost mijlocul prin care înțelegeau sau îşi explicau 
anumite fenomene cum ar fi misterul vieţii şi al morţii, 
capriciile bolilor, ale vremii, ale culturilor neroditoare sau 
dezastrele naturale. Noi însă ştim prea bine de ce se- 
ntâmplă toate astea. Ba mai mult, putem comunica prin 
intermediul telefonului mobil cu cineva care se află la 
celălalt capăt al lumii. O simplă apăsare şi gata, îi auzim 
vocea sau îl şi vedem! Putem chiar trimite sonde spaţiale 
pe Marte şi putem crea viaţă în eprubetă. Şi am fi în stare 
de mult mai multe, crede-mă. De asta zic că a sosit timpul 
să ne eliberăm de superstiţiile astea vechi de când lumea 
şi să privim obiectiv ceea ce suntem cu adevărat, să 


— 365 — 


acceptăm că după considerentele unuia care a trăit acum o 
sută de ani am devenit deja nişte zei. Trebuie să înţelegem 
foarte clar de ce suntem într-adevăr în stare, fără să ne 
aşteptăm ca la fiece mic obstacol o forţă divină să se 
pogoare din cer să ne ajute. 

— Mie unuia mi se pare că nu priveşti lucrurile în 
ansamblu, ripostă Reilly iritat. Te încăpăţânezi să vezi doar 
o latură a lor. Cum rămâne însă cu tot binele pe care 
religia îl aduce în lume? Nu poţi tăgădui că propune totuşi 
un anume cod etic şi moral care nu este deloc neînsemnat. 
Alinarea pe care o aduce celor în suferinţă, ca să nu mai 
zic de actele de binefacere care le asigură hrană şi adăpost 
celor săraci şi nevoiaşi. Unii dintre noi chiar nu au altceva 
- sau nu le-a mai rămas altceva - decât credinţa în lisus şi 
milioane de oameni îşi întorc faţa către Biserică şi către 
religie ca să găsească puterea sau voinţa să-şi ducă viaţa 
mai departe. Insă tu eşti orb la astfel de lucruri, după câte 
văd. Pe tine nu te obsedează decât evenimentul tragic prin 
care ai trecut împreună cu familia şi care ţi-a distrus viaţa, 
pervertindu-ţi viziunea asupra lumii, în care se pare că 
refuzi să mai vezi şi altceva decât rău şi prefăcătorie la tot 
pasul. 

Faţa lui Vance căpătă o expresie distantă şi preocupată, 
ca şi cum gândurile l-ar fi purtat într-un alt timp, într-o altă 
viaţă. 

— Nu-i adevărat. Tot ce văd e durerea şi suferinţa fără 
rost pe care religia le-a cauzat şi continuă încă s-o facă nu 
numai mie, ci milioanelor de oameni din lumea asta şi din 
cele care au trecut. Făcu o pauză prelungă, uitându-se în 
jos, după care îşi ridică privirea şi o fixă iar asupra lui 
Reilly, continuând pe un ton ceva mai grav: La începuturile 
creştinismului, această nouă doctrină a servit un scop într- 
adevăr nobil. Le-a dat oamenilor speranţă, a ajutat la 
abolirea tiraniei, a servit nevoilor comunităţii de atunci, 
oferindu-i un fel de ajutor social, dacă vrei. Însă în lumea 
de azi ce nevoi mai serveşte, te întreb? In afara 
încercărilor de a pune piedici în cercetarea medicală şi de 
a justifica războaiele şi crima? Râdem când auzim de zeii 


— 366 — 


ridicoli pe care incaşii sau vechii egipteni îi venerau, dar 
cu ce suntem noi mai presus? Ce vor crede urmaşii noştri 
peste o mie de ani, când vor afla despre propriile noastre 
credinţe şi superstiții? Oare or să râdă şi ei la fel de tare? 
Încă dansăm după cum au cântat alţii cu mult înaintea 
noastră, alţii care erau convinşi că furtuna e semnul 
mâniei lui Dumnezeu. lar asta, agent Reilly, asta trebuie 
neapărat să înceteze, odată pentru totdeauna. 


Profitând de faptul că Vance îşi întrerupsese discursul, 
Reilly se întoarse către Tess, care nu scosese un cuvânt în 
tot acest timp. 

— Tu ce zici, Tess? Care-i părerea ta despre toate astea? 
Eşti de acord cu el? _ 

Tess se întunecă la faţă, evitându-i privirea. Încerca să-şi 
aleagă cuvintele. 

— Sean, e vorba de fapte istorice care au fost 
documentate pe larg, acceptate drept juste şi valide. Avu o 
ezitare înainte de a continua. Cred că Evangheliile au fost 
scrise cu scopul iniţial de a transmite un mesaj spiritual, 
însă mai cred şi că între timp s-au transformat în altceva. 
Au căpătat o mai mare semnificaţie, în scopuri politice. Să 
nu uităm că lisus s-a născut şi a trăit într-o ţară ocupată de 
romani, şi deci într-o perioadă primejdioasă. Imperiul 
Roman din acea perioadă era caracterizat de inegalităţi 
flagrante între masele sărace şi bogăţia opulentă a clasei 
superioare, destul de puţin numeroasă de altfel. Au fost 
timpuri grele, încercate de foamete, boli şi sărăcie, şi nu 
trebuie să fii geniu ca să-ţi dai seama cât de repede a prins 
în astfel de vremuri violente şi vrăjmaşe mesajul de pace şi 
izbăvire al creştinismului, însăşi premisa de la care pleca - 
aceea a unui Dumnezeu milostiv care le cere şi oamenilor 
să dea dovadă de aceeaşi milostenie unii faţă de alţii, 
dincolo de graniţele familiei sau chiar ale comunităţii 
căreia îi aparţin - era revoluţionară şi poate chiar 
vizionară, căci le oferea tuturor celor care se converteau, 
indiferent de unde veneau, o cultură închegată şi coerentă, 
sentimentul că sunt cu toţii egali şi că aparţin şi se supun 


— 367 — 


aceleiaşi ideologii fără să li se ceară în schimb 
abandonarea etniei în care se născuseră. Creştinismul le 
dădea alternativa unei vieţi demne, în care cu toţii erau 
egali. Flămânzii aveau să fie hrăniţi, iar bolnavii şi bătrânii 
aveau să fie oblojiţi şi ocrotiţi. Mai mult decât atât, aveau 
să se bucure cu toţii de nemurirea sufletului, de o viaţă de 
apoi fără sfârşit, în îndestulare şi alături unii de alţii, 
departe de suferinţă şi nevoi. Era o concepţie cu totul nouă 
asupra umanităţii, un mesaj plin de dragoste şi de 
compasiune faţă de semeni, propovăduit într-o lume 
măcinată de lupte acerbe pentru putere şi prinsă într-o 
cultură ce nu punea prea mare preţ pe viaţă. 

N-aş putea spune că sunt o cunoscătoare în domeniu, în 
niciun caz la nivelul lui, zise ea mai departe arătând către 
Vance, însă are dreptate. Niciodată nu m-am dat în vânt 
după toate credinţele astea supranaturale. Mă îndoiesc că 
în adâncul sufletului am crezut vreodată cu adevărat în 
divinitatea lui lisus, în faptul că ar fi unicul fiu al lui 
Dumnezeu şi al Fecioarei Maria. Adevărul neplăcut este că 
nu s-a vorbit despre toate astea decât mult mai târziu, la 
zeci sau poate sute de ani după Răstignire şi abia la 
Conciliul din Niceea, în anul 325, au fost incluse în 
documentele acceptate oficial de Biserică. E ca şi cum... ca 
şi cum ar fi căutat cu disperare ceva special, un detaliu 
extraordinar care să prindă la mase. Şi ce putea fi mai 
potrivit într-o lume care accepta supranaturalul ca pe un 
dat de netăgăduit decât să schimbe povestea simplului 
dulgher înţelept din Nazareth, transformându-l într-o fiinţă 
supraomenească cu promisiunea unei vieţi veşnice după 
moarte? 

— Zău aşa, Tess, după cum pui tu problema, totul pare o 
campanie cinică de propagandă în masă... Chiar crezi că ar 
mai fi avut aşa o răspândire şi influenţă sau c-ar mai fi 
dăinuit două mii de ani dacă nu erau decât minciuni 
sfruntate? Dintre toţi predicatorii şi învățații ce cutreierau 
pământul în lung şi-n lat pe vremea aia, doar El a avut 
puterea să-i convingă pe oameni să-şi rişte viaţa ca să-i 
urmeze învăţăturile. El i-a inspirat pe cei din jurul Lui şi le- 


— 368 — 


a afectat vieţile aşa cum nimeni altcineva nu mai reuşise s- 
o facă şi aceşti oameni au simţit nevoia să scrie ce au văzut 
şi ce au învăţat de la el. 

— Dar tocmai aici e problema, interveni Vance. De ce nu 
vrei să înţelegi că nu există niciun fel de scriere a vreunui 
martor direct la aceste evenimente? Nu există niciun 
document care să ateste poveştile astea. 

— Deci nici care să le conteste, contraatacă Reilly 
încăpățânat. La asta te-ai gândit vreodată? Nu, aşa-i? 

— Tot ce pot să spun e că, dacă Vaticanul s-a temut într- 
atât de templieri şi de faptul că ei ar fi putut da în vileag 
secretul, cred că e clar în care parte se înclină balanţa. Iar 
dacă reuşim să terminăm ce au început ei acum şapte sute 
de ani, zise el întorcându-se brusc către Tess, pe care o 
privi cu o fervoare alarmantă în ochii-i obosiţi, am încheia 
în sfârşit un capitol esenţial al istoriei, care îşi aşteaptă 
deznodământul încă de pe vremea Iluminismului. N-a 
trecut chiar aşa de mult de când oamenii încă mai credeau 
că Pământul e centrul universului şi că soarele se roteşte 
în jurul lui. A venit apoi Galilei şi ne-a demonstrat că de 
fapt lucrurile stau exact invers, şi nu mult a lipsit ca 
Biserica să-l ardă pe rug pentru blasfemie. Exact acelaşi 
lucru s-a întâmplat şi cu Darwin ceva mai târziu. Şi atunci 
mă întorc iar la Evanghelii şi te întreb: care e adevărul 
despre care ne vorbesc ele? 

Reilly nu răspunse nimic, părând că meditează asupra 
celor auzite. Îl deranja că tot ce auzise în decursul 
ultimelor ore părea nu numai posibil, ci chiar foarte 
probabil. La urma urmei, Vance avea dreptate cel puţin 
într-o privinţă: lumea era divizată în mai multe zone de 
influenţă religioasă, toate încercând să câştige câţi mai 
mulţi adepţi şi pretinzând că deţine adevărul absolut. 
Totuşi, era imposibil ca dreptatea să fie de partea tuturor. 
Cu un sentiment de vinovăţie recunoscu în sinea lui că, 
dispus fiind să considere celelalte religii drept iluzii în 
masă, nu putea să nu se întrebe de ce aceea în care credea 
el ar fi mai bună decât ele. 

— Până la urmă, zise Vance spărgând tăcerea şi fixându- 


— 369 — 


şi ochii iar pe faţa lui Tess, toate aceste neadevăruri şi 
invenţii susţinute şi alimentate de fondatorii Bisericii 
creştine încep să se năruiască una câte una. lar aceasta ar 
fi doar ultima dintre ele, nimic mai mult. 


69 


Reilly stătea cocoţat pe un dâmb stâncos ceva mai 
departe de camionetă, adâncit în gânduri, cu faţa spre 
luminişul în care era parcată maşina. Privise în tăcere cum 
se întunecă treptat peticul de cer de deasupra, pe care 
răsăriseră acum mii de stele lucitoare eclipsate însă de 
luna mare şi sclipitoare cum de mult nu mai văzuse. Era o 
privelişte minunată, ce ar fi înduioşat până şi cea mai 
împietrită inimă, însă Reilly nu era deloc într-o dispoziţie 
meditativă, cel puţin nu într-una care să-i inspire gânduri 
poetice. 

Cuvintele lui Vance îi răsunau încă în urechi, apăsându-i 
greu pe inimă. Elementele supranaturale ale religiei în 
care credea constituiseră întotdeauna o provocare 
neplăcută pentru mintea lui raţională şi analitică, dar 
niciodată nu simţise nevoia să le cerceteze îndeaproape. 
Argumentele mai mult decât convingătoare pe care Vance i 
le aruncase în faţă eliberaseră demonii îndoielii pe care 
acum îi va fi greu să-i mai potolească. 

Profilul camionetei se pierdea pe fundalul din ce în ce 
mai întunecos, ca şi silueta lui Vance de lângă roată. 
Oricât ar fi încercat, Reilly nu-şi putea scoate din minte 
vorbele lui, căutând febril şi aproape fără să-şi dea seama 
acea spărtură în fundamentul expunerii lui, acea scăpare 
trecută poate cu vederea de care să se poată lega ca să-i 
năruie teoria din temelii. Nu găsi însă nimic relevant, 
nimic destul de însemnat pe care să-şi bazeze 
contraofensiva. Ba dimpotrivă chiar,  rememorând 
discursul, nu reuşi decât să se convingă şi mai tare de 
îndreptăţirea argumentelor lui Vance. 

leşi iute din reveria în care căzuse în momentul când 
auzi un zgomot difuz undeva în spate. Întorcându-se, o zări 


— 370 — 


pe Tess care încerca să se caţere lângă el pe bucata de 
stâncă. 

— Bună, îi zise ea. 

Expresia surâzătoare cu care îl fermeca dispăruse acum, 
lăsând în loc o mină preocupată. 

— Bună, îi răspunse el. 

Tess se opri pe marginea dâmbului, trăgând în piept 
aerul rece al nopţii ce se lăsa, apoi se aşeză lângă el. 

— Uite ce e, Sean... Îmi pare rău. Ştiu că discuţiile astea 
nu sunt tocmai... plăcute pentru tine. 

Reilly ridică din umeri. 

— Nu-i vorba de asta, doar că sunt dezamăgit, îi explică 
el, în timp ce ea îl privea confuză. Tu nu-ți dai seama ce 
faci. lei ceva unic, ceva special, şi-l reduci la forma lui cea 
mai meschină, la esenţa lui brută. 

— Şi ai vrea să ignor dovezile, faptele concrete? 

— Nu, însă dacă alegi calea asta, dacă alegi să despici 
firul în patru şi să analizezi fiecare detaliu în parte, nu faci 
decât să pierzi adevăratul sens, întreaga semnificaţie a 
tuturor acestor evenimente luate laolaltă. Ceea ce nu 
înţelegi tu este că dovezile ştiinţifice n-au ce căuta aici. 
Problema asta trebuie abordată dintr-o cu totul altă 
perspectivă decât cea a faptelor documentate sau a 
analizei raţionale. Aici e vorba mai degrabă de simțăminte. 
Mie mi se pare că trebuie să privim totul ca pe o sursă de 
inspiraţie, ca pe un mod de viaţă sau ca o legătură cu... şi 
aici Reilly se opri şi-şi deschise braţele larg dinainte... cu 
toate astea, cu tot ce vezi în jur. O privi apoi intens câteva 
clipe, după care o întrebă grav: Tu n-ai nimic în care să 
crezi? 

— N-are importanţă în ce cred eu. 

— Ba pentru mine are, insistă el. Serios, chiar aş vrea şi 
aflu. Chiar nu crezi deloc, nimic? 

Tess îşi feri privirea, uitându-se către Vance, care chiar 
şi în întunecimea densă părea c-o fixează cu ochi 
iscoditori. 

— Răspunsul cel mai la îndemână ar fi că sunt de partea 
lui Jefferson, zise ea încet. 


— 371 — 


— Care Jefferson? Despre ce vorbeşti? 

— Thomas Jefferson, fostul preşedinte. Se pare că şi el 
avea îndoielile lui legate de Biblie. Deşi era de părere că 
sistemul etic impus de lisus era cel mai cuprinzător şi mai 
eficient dintre câte existau pe lume, era convins că atât 
povestea vieţii Lui, cât şi cuvintele Sale suferiseră anumite 
manipulări calculate şi transformări nedorite în încercările 
unora de a-i converti pe necredincioşi. Aşa că s-a hotărât 
să studieze Biblia cu atenţie, eliminând tot ce considera el 
neadevărat, încercând astfel să scoată la lumină 
adevăratele cuvinte ale lui lisus din „pălăvrăgeala fără rost 
în care au fost îngropate”, cum spunea el. Cercetările lui s- 
au concretizat într-o carte intitulată Viaţa şi morala lui 
lisus din Nazareth, care nu seamănă nici pe departe cu 
relatările din Noul Testament. În Biblia lui Jefferson nu 
există nici mama virgină ce-i dă naştere lui Mesia, nici 
miracolele înfăptuite de acesta şi nici învierea, iar lisus nu 
e decât un simplu om. 

Îl privi fix în ochi, încercând să găsească un semn de 
aprobare. 

— Să nu mă înţelegi greşit, Sean. Cred că lisus a fost un 
mare om al timpului Său, una dintre cele mai importante 
figuri ale istoriei, un vizionar de excepţie care i-a inspirat 
şi i-a influenţat pe mulţi dintre semenii Săi. Cred că 
ideologia Lui e mai mult decât minunată. Cum ar putea fi 
altfel, când ne îndeamnă să ne iubim aproapele fără nicio 
urmă de invidie şi să ne încredem şi să ne ajutăm unii pe 
alţii? O astfel de viziune nu poate aduce decât lucruri 
bune, cum de altfel a şi făcut-o deja. Chiar şi Gandhi, care 
nu era creştin, a declarat la un moment dat că acţionează 
în spiritul doctrinei lui lisus Hristos. Fără îndoială că a fost 
un om ieşit din comun, însă... acelaşi lucru se poate spune 
şi despre Socrate sau Confucius. Sunt întru totul de acord 
cu tine că la baza relaţiilor interumane ar trebui să stea 
poveţele Lui despre dragoste şi înfrăţirea dintre oameni. 
Dar să fi fost un supraom, o fiinţă divină? Viziunea lui a 
fost într-adevăr un dar divin, o iluminare profetică fără 
precedent, însă partea cu miracolele nu pot s-o cred, cum 


— 372 — 


nu-i cred pe însetaţii de putere care se consideră unicii 
reprezentanţi ai lui Dumnezeu pe Pământ. Mă îndoiesc că 
Iisus ar fi vrut ca revoluţia Sa să ia formele la care suntem 
martori astăzi, sau ca învăţăturile Sale să se transforme în 
credinţa dogmatică şi opresivă promovată de Biserică. Din 
câte ştiu eu, El era de partea libertăţii şi a bunei înţelegeri, 
dispreţuind orice formă de autoritate sau constrângere. Nu 
ţi se pare atunci paradoxal ce s-a ales de toată ideologia 
lui? 

— Lumea asta e mare, zise Reilly împăciuitor, iar 
Biserica din ziua de azi nu este altceva decât rezultatul 
acţiunilor omului asupra ei de-a lungul secolelor. E o 
organizaţie pentru că aşa şi trebuie să fie, altfel nu ar fi 
funcţională. Iar o astfel de organizaţie are implicit nevoie 
de o anumită structură a puterii, fără de care nu şi-ar 
putea transmite şi răspândi mesajul printre oameni. 

— De acord, dar uită-te cât de ridicol a devenit totul, 
ripostă ea. Nu te-ai uitat niciodată la evangheliştii ăia de la 
televizor? Dumnezeule, parc-am fi la un bâlci ieftin de 
propagandă religioasă în care predicatorii au impresia că 
ne pot spăla creierii. Pentru cecul cu suma potrivită îţi 
garantează chiar şi un locşor călduţ în Rai, dacă poţi să 
crezi aşa ceva. Ideea e că oamenii nu prea se mai duc la 
biserică, apelând în schimb la tot felul de metode 
alternative de înălţare spirituală, de la yoga la Cabala şi la 
tot felul de publicaţii şi întruniri New Age, din simplul 
motiv că Biserica a pierdut orice contact cu lumea 
contemporană şi nu le mai oferă credincioşilor acel ceva 
de care au nevoie în tumultul vieţii de zi cu zi. 

— Şi normal că nu mai ţine pasul, o întrerupse Reilly, 
fiindcă noi ne mişcăm mult prea repede. Ne-a fost de ajuns 
în ultimii aproape două mii de ani, nu? Doar că de câteva 
decenii încoace omenirea a suferit schimbări radicale într- 
un ritm extrem de rapid, ceea ce a făcut ca şi viziunea 
asupra Bisericii să se schimbe. Aici e de fapt adevărata 
problemă, însă asta nu înseamnă că trebuie să ne lepădăm 
de ea întru totul şi să ne orientăm către... către ce, mai 
exact? 


— 373 — 


— Nici eu nu ştiu... zise Tess amărâtă. Dar îmi place să 
cred că ne putem purta decent şi omeneşte şi fără 
ameninţarea damnării eterne sau promisiunea unei vieţi 
dincolo de moarte. Cine ştie, poate c-ar fi spre binele lor 
dacă oamenii ar începe să creadă în ei înşişi. 

— Chiar crezi asta? 

Se întoarse către el şi-l privi direct în ochii-i calmi şi 
sinceri, apoi ridică din umeri. 

— Nici nu mai contează. Cel puţin până nu găsim epava, 
ca să vedem ce-i în casetă. 

— Da, dar asta nu depinde de noi, nu? 

— Ce vrei să spui? îl întrebă ea încurcată după un scurt 
moment de tăcere. 

— Eu am venit aici ca să-l găsesc pe Vance şi să-l aduc 
înapoi în America. Cât despre epava templierilor... asta 
deja nu mai e treaba mea. 

Nici nu apucă să termine de vorbit şi deja îşi dădu 
seama că nu spune adevărul pe de-a-ntregul. 

— Şi atunci ai de gând să pleci pur şi simplu? se enervă 
ea, ridicându-se dintr-odată în picioare. 

— Ce-ai vrea să fac, Tess? Să-i las pe cei din New York 
să aştepte în timp ce mergem împreună la scufundări? 

Ochii ei verzi îl sfredeleau indignaţi. 

— Nu-mi vine să cred ce aud! Ce naiba, Sean! Ştii foarte 
bine ce-or să facă odată ce vor afla unde e! 

— Cine? 

— Vaticanul, cine altcineva! exclamă ea exasperată. 
Dacă pun mâna pe astrolab şi găsesc epava, s-a zis cu ea, 
cu tot cu casetă. N-o să mai afle nimeni niciodată ce-i în 
ea. Or să aibă grijă să o facă iar să dispară, şi de data asta 
nu pentru şapte sute de ani, ci pentru totdeauna. 

— E treaba lor ce fac cu ea, zise Reilly pe un ton distant. 
Uneori e mai bine să laşi lucrurile în voia sorții. 

— Nu poţi să faci una ca asta! 

— Spune-mi tu atunci ce-ar trebui să fac! se enervă el. 
Să te ajut să scoţi din nămolul de pe fundul mării ceva ce 
n-a mai văzut nimeni niciodată, ca să rupi tu gura târgului? 
El a fost foarte clar în privinţa planurilor pe care le are, 


— 374 — 


zise Reilly arătând cu capul în direcţia lui Vance. Vrea să 
distrugă Biserica. Tu chiar te aştepţi să te ajut într-o astfel 
de încercare? 

— Nu, sigur că nu. Gândeşte-te la faptul că miliarde de 
oameni din întreaga lume s-ar putea să trăiască într-o 
mare minciună. Ți se pare drept? Nu crezi că merită să ştie 
adevărul? 

— Poate că mai întâi ar trebui să-i întrebăm dacă vor să-l 
audă, zise el calm. 

Se aştepta ca Tess să mai insiste, aşa încât fu surprins 
să constate că ea se mulţumi doar să dea din cap 
dezarmată, cu o expresie dezamăgita pe faţă. 

— Nu eşti curios chiar deloc? îl întrebă ea într-un sfârşit. 

Reilly o fixă cu privirea câteva clipe, după care îşi 
întoarse capul fără să-i dea niciun răspuns. Avea nevoie de 
un răgaz de gândire. Tess clătină iar din cap, după care 
privi înspre luminişul unde-l lăsaseră pe Vance. După alte 
câteva momente de tăcere apăsătoare, spuse: 

— Trebuie... mă duc să beau puţină apă, bâigui ea cu o 
voce pierită şi o apucă pe cărare către pârâu. 

Reilly o privi în tăcere cum dispare în noapte. 


Îndreptându-se către camionetă, o năpădiră gânduri 
care mai de care mai confuze, într-o spirală ameţitoare, 
îngenunche lângă pârâu, sorbind apa rece din mâinile 
făcute căuş care, când le duse la gură, observă că-i 
tremurau necontrolat. Închise ochii câteva secunde, 
trăgând în piept aerul proaspăt şi răcoros al nopţii, 
încercând cu disperare să-şi mai potolească bătăile inimii 
şi să se liniştească. În zadar însă. 

Asta nu depinde neapărat de noi, nu? 

Cuvintele astea o urmăriseră tot drumul către pârâu şi 
n-aveau de gând să-i dea pace prea curând. 

Privi iar către povârnişul stâncos pe care şedea Reilly, şi 
i se păru că-i distinge silueta în întuneric. În mintea ei, 
discuţia lor de adineauri se derula la nesfârşit, iar şi iar, 
încercând să-i înţeleagă poziţia indiferentă în momentul de 
răscruce în care se aflau. Cu toate astea, gândindu-se la 


— 375 — 


evenimentele sângeroase şi la toate întrebările rămase 
încă fără răspuns, nu putea să nu recunoască în sinea ei că 
decizia de a-l duce pe Vance înapoi în New York era 
probabil cea mai bună. 

Nu era sigură însă c-o va putea accepta până la capăt. 
Miza era mult prea mare ca să renunţe atât de uşor. 

Aruncă o privire către Vance, care stătea exact în 
aceeaşi poziţie în care-l lăsaseră, cu spatele lipit de 
remorcă şi cu mâinile legate la spate. În lumina lunii, îşi 
dădu seama că ochii lui o privesc. 

Şi exact în acel moment o lovi. Străfulgerarea unei idei 
tulburătoare ce reuşi să străbată haosul din mintea ei şi pe 
care, oricât ar fi încercat, n-o mai putea izgoni. 


În sinea lui, ştia că Tess are dreptate. Ştiuse foarte bine 
mai devreme cum să pună punctul pe „i”, cum să-i readucă 
în minte toate îndoielile resimţite ascultându-l pe Vance. 
Sigur că voia să ştie. Sigur că şi el aştepta nişte 
răspunsuri. De fapt nu le aştepta, avea nevoie să le afle. 
Însă indiferent de sentimentele contradictorii ce nu-i 
dădeau pace, trebuia să-şi facă datoria. Întotdeauna fusese 
un om de cuvânt, iar acum nici nu prea avea de ales, de 
altfel. Nu glumise când îi zisese lui Tess că nu se pot duce 
ei înşişi în căutarea epavei. Cum să se ducă de capul lor? 
El era agent FBI, nu scafandru, şi treaba lui era în primul 
şi-n primul rând să-l ducă pe Vance - şi astrolabul găsit - 
înapoi în New York. 

Dar ştia cum se va termina până la urmă toată povestea. 

Străpunse întunericul cu privirea căutând-o din ochi pe 
Tess şi-şi aduse aminte de figura ei dezamăgită şi 
contrariată de mai devreme, dându-şi seama cu durere că 
şi el e la fel de dezamăgit. N-ar fi putut spune unde i-ar fi 
dus relaţia ce se-nfiripase între ei în alte condiţii, însă în 
momentul de faţă se părea că totul apasă pe temeliile 
credinţei lui. 

Exact în acel moment auzi dintr-odată zgomotul unui 
motor. Undeva aproape. 

Tresări şi, privind în direcţia camionetei, o văzu 


— 376 — 


mişcându-se în umbrele nopţii. Instinctiv, îşi duse mâna la 
buzunar, dar constată că nu are aşa ceva, fiind încă în 
costumul de scafandru. Derulă în minte evenimentele serii 
până la momentul când ascunsese cheile camionetei sub 
scaunul din dreapta, aducându-și aminte că Tess era lângă 
el şi deci văzuse. 

Şi atunci îşi dădu seama ce se-ntâmplă. 

— Tess! urlă el coborând în grabă povârnişul stâncos şi 
alunecând pe pietrişul mărunt. Când ajunse la gura 
luminişului, tot ce mai rămăsese din maşină era o dâră 
groasă de fum amestecat cu praf, căci camioneta rula deja 
cu viteză maximă. 

Tess şi Vance plecaseră. 

Furios pe el şi enervat că nu-i anticipase mişcarea, privi 
deznădăjduit de jur-împrejur, în căutarea unui ajutor, cu 
care să răstoarne situaţia în favoarea sa. Zări nu departe o 
grămadă de conserve şi echipamente de campare pe care i 
le lăsaseră, în mijlocul căreia se vedea ceva alb. 
Apropiindu-se îşi dădu seama că e o foaie de hârtie şi 
recunoscu imediat scrisul lui Tess: 


Sean, 

Oamenii au dreptul să ştie adevărul. 

Sper din toată inima să mă poţi înţelege - şi să mă 
ierti... 

O să trimit ajutoare cât de curând posibil, 

rle 


70 


Când se trezi într-un târziu, capul îi vâjâia greoi şi-l 
năpădiră gândurile. Încă nu-i venea să creadă că Tess 
plecase cu Vance şi-l lăsase singur în mijlocul pustietăţii. 
Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât îl enerva mai 
tare, îl rodea şi simţea frustrarea în fiecare por. Pe de o 
parte era furios că se lăsase dus de nas atât de uşor, pe de 
alta era încă uimit de decizia ei de a pleca, cu atât mai 
mult cu cât îl luase şi pe Vance cu ea. Nu se aşteptase la 


— 377 — 


aşa o îndrăzneală din partea ei, fiind totodată îngrijorat de 
pericolele pe care cu siguranţă avea să le întâmpine iar. Pe 
lângă toate astea, deşi nu-i plăcea să recunoască, se 
simţea rănit în orgoliul propriu. 

Se ridică şi se frecă la ochi, conştient dintr-odată de 
lumina orbitoare a dimineţii şi de ciripitul vesel al 
păsărilor, care-i asaltară simţurile încă amorţite. După ce 
se vârâse în sacul de dormit pe care i-l lăsaseră, mai 
trecuseră încă vreo două-trei ore până să adoarmă, căci 
deşi era mort de oboseală, reuşise cu greu să-şi domine 
furia şi frustrarea ce-i răscoleau trupul şi mintea. Îşi miji 
ochii către ceasul de la mână, constatând că nu dormise 
decât patru ore. 

Nu conta. Trebuia să se pregătească şi să plece cât mai 
repede cu putinţă. 

Se spălă pe faţă în apa rece a pârâului, din care şi bău 
câteva guri, simțind prospeţimea şi răcoarea izvorului de 
munte. Golul pe care-l avea în stomac îi aminti că nu mai 
pusese nimic în gură de mai bine de douăzeci şi patru de 
ore, aşa că mâncă repede o bucată de pâine şi o portocală. 
Măcar se gândiseră să-i lase ceva mâncare. După ce-şi 
potoli foamea, îşi mai reveni un pic, simțind că prinde 
puteri, ceața ce-i acoperea mintea începând să se 
risipească. Îndată însă îl asaltară tot felul de gânduri şi de 
imagini iritante. 

Privi de jur-împrejur cu atenţie. Peisajul era învăluit într- 
o tăcere aproape bizară, căci cu excepţia ciripitului acum 
ceva mai în surdină totul era parcă încremenit, chiar şi 
aerul, netulburat nici de cea mai mică adiere. Planul era s- 
o ia înapoi pe drum până la biroul lui Okan din clădirea 
dărăpănată de la capătul barajului, de unde spera să poată 
lua legătura prin telefon cu cei din Federal Plaza - nu c-ar 
fi fost nerăbdător să vorbească şi să le explice ce i se 
întâmplase - dar nu avea încotro. 

Nici n-o apucase bine pe drum când auzi un zgomot 
difuz în depărtare, ce semăna cu sunetul ritmat al unui 
motor. Inima începu să-i bată mai tare, crezând că Tess se 
întorsese după el cu camioneta, însă zgomotul din ce în ce 


— 378 — 


mai apropiat îi spulberă speranţele, căci era prea sacadat 
ca să fie motorul Toyotei. În curând îşi dădu seama că era 
un elicopter, a cărui elice vâjâia la doar câţiva metri 
deasupra dealurilor. 

În momentul în care ajunse deasupra capului său, Reilly 
îşi duse mâna la ochi şi studie aparatul de zbor, 
recunoscând recentul model al unui Bell UH-IY, ale cărui 
versiuni mai vechi serviseră drept artilerie grea în timpul 
războaielor din a doua jumătate a secolului XX. După ce 
pluti câteva minute deasupra crestei de pe partea opusă a 
drumului se înclină şi veni direct înspre el. Nici n-aveau 
cum să nu-l vadă. Se încordă într-un efort al minţii, 
încercând să-şi dea seama cine poate fi la bord: ori Tess se 
ţinuse de cuvânt şi trimisese într-adevăr autorităţile după 
el, ori cei care-i atacaseră deunăzi la lac îl găsiseră. Avea 
însă o presimţire că nu oamenii legii veniseră să-l caute. 
Aruncă o privire în jur, încercând să vadă unde s-ar fi putut 
ascunde, dar în cele din urmă se hotări să rămână la 
vedere. Ei erau înarmaţi, pe când el nu şi, în plus, nu avea 
obiectul pe care îl căutau ei. Mai mult decât atât, era 
obosit şi înfuriat şi se săturase să tot fugă. 

Privi impasibil cum elicopterul se roteşte deasupra lui 
din ce în ce mai jos şi-i zări însemnul de pe coadă, un cerc 
în alb şi roşu ce semăna cu o ţintă şi părea a fi un soi de 
emblemă oficială. Se mai linişti puţin, dându-şi seama că 
aparţine forţelor aeriene turce. Ateriză în mijlocul 
luminişului, ridicând un nor gros de praf şi ramuri smulse 
din copacii din apropiere. Acoperindu-şi ochii cu mâinile, 
Reilly se apropie cu paşi şovăitori, oprindu-se la câţiva 
metri distanţă de elicopter. Zări apoi prin perdeaua densă 
de praf cum se deschide uşa şi dinăuntru coboară o siluetă 
măruntă, care se îndreaptă grăbită către el. Când fu 
îndeajuns de aproape, văzu că era vorba de un bărbat de 
statură mijlocie ce purta pantaloni kaki, o vestă de 
protecţie şi ochelari de soare. Când se apropie la mai puţin 
de un metru, Reilly îl recunoscu cu stupoare pe De Angelis. 

— Monseniore, ce căutaţi aici? îl întrebă Reilly şocat, 
privind siderat către elicopter şi din nou faţa omului 


— 379 — 


dinaintea lui, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Curentul de 
aer produs de elicea care făcea ultimele rotații iscă o 
rafală de vânt care-i umflă lui De Angelis vesta la spate, 
descoperind un Glock prins de cureaua de dedesubt, pe 
care Reilly îl observă imediat. Uimit de neaşteptata 
descoperire, îşi  îndreptă privirile către cabina 
elicopterului, unde la picioarele unui individ ce stătea 
ghemuit şi tocmai îşi aprindea plictisit o ţigară zări arma 
cu lunetă care probabil îi omorâse pe Rustem şi pe turcul 
corpolent. Vizavi de el mai erau alţi doi bărbaţi, îmbrăcaţi 
în uniforma militară a armatei turce, probabil nişte soldaţi 
pe care De Angelis îi angajase drept ajutoare. 

Tot felul de gânduri îi încolţiră în minte, contradictorii, 
căci nu înţelegea ce caută monseniorul într-un loc ca ăsta 
şi mai cu seamă într-un asemenea anturaj. 

— Ce-i cu toate astea? Ce naiba se întâmplă? 

De Angelis rămase nemişcat, fără să scoată niciun 
cuvânt, cu aceeaşi expresie impasibilă. Îşi scoase în cele 
din urmă ochelarii, şi atunci Reilly îi surprinse o privire pe 
care nu i-o cunoştea. Ochii monseniorului parcă nu mai 
erau aceiaşi, el însuşi parcă nu mai era el. Toată acea 
bunătate şi blândeţe faţă de cei din jur, modestia şi 
umilinţa atât de potrivite unui om al Bisericii, pe care le 
afişase cu atâta măiestrie pe parcursul şederii sale în New 
York, dispăruseră cu desăvârşire din ochii pătrunzători şi 
tăioşi care-l cântăreau acum fără ascunziş. Probabil că 
avusese mereu aceeaşi căutătură maliţioasă, însă n-o 
observase el sub perechea modestă de ochelari pe care o 
avea mereu pe nas. 

— Calmează-te! 

— Nu-mi spune mie să mă calmez! izbucni Reilly la 
capătul răbdării, lăsând la o parte politeţurile. Aproape că 
ne-ai omorât pe toţi ieri! Cine dracu’ eşti de fapt şi ce crezi 
că faci? Cu ce drept tragi în noi, aşa, din senin? Cei doi au 
murit... 

— Puțin îmi pasă mie de ei, îl întrerupse De Angelis 
tăios. Vance trebuie oprit. Cu orice preţ. Oamenii lui erau 
înarmaţi, aşa că i-am eliminat, atâta tot. 


— 380 — 


Lui Reilly nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— Şi se poate şti ce soartă îl aşteaptă? Lasă-mă să 
ghicesc, ai de gând să-l arzi pe rug? îl luă Reilly peste 
picior. Să-ţi spun ceva: vremurile Inchiziției au apus de 
mult... părinte, mai zise el zeflemitor. Asta presupunând 
că... eşti într-adevăr omul Bisericii, adăugă Reilly privind 
spre puşca de la picioarele lui Plunkett. Aşa operează 
Vaticanul mai nou? 

De Angelis îl fixă cu o privire de gheaţă. 

— Eu nu primesc ordine de la Vatican. 

Dintr-odată lucrurile deveniră mult mai clare în mintea 
lui Reilly: elicopterul forţelor armate, soldaţii, arma cu 
lunetă de lângă bărbatul îmbrăcat civil. Privindu-l mai 
atent, îşi dădu seama că-i mai văzuse figura pe undeva, dar 
nu ştia exact unde. Rememoră în grabă toate evenimentele 
de la raid încoace şi avu o străfulgerare. 

— Langley, asta e! zise el cu voce tare, siderat. Eşti 
sperietoarea lui, nu? Tu ai fost tot timpul, constată el mai 
mult pentru sine, convingându-se acum că instinctul nu-l 
înşelase în privinţa lui Vance. Waldron, Petrovic... Tu i-ai 
omorât. Tu i-ai omorât pe toţi trei. Se repezi înspre el şi-l 
împinse câţiva paşi în spate, încercând să-l apuce de gât. 
Tu ai fost... 

Dar n-avu timp să-şi termine fraza, căci monseniorul se 
mişcă repede, cu reflexe de invidiat, apucându-i mâinile 
înainte să i se încleşteze de beregată şi strângându-l tare 
de una dintre încheieturi până ce-i îndoi braţul la spate, 
moment în care Reilly căzu în genunchi, răpus de durerea 
ce-i inundă trupul ca o săgeată. 

— N-am timp de prostii, se răsti De Angelis cu degetele 
încă încleştate pe braţul lui Reilly, căruia îi dădu apoi 
drumul pe neaşteptate, împingându-l cu faţa în ţărână. 

Reilly se ridică anevoie în capul oaselor, scuipând nisipul 
pe care-l înghiţise fără să vrea şi pipăindu-şi braţul încă 
sensibil. De Angelis îl domina din picioare şi după alte 
câteva secunde se apropie şi se aplecă, luându-l la 
întrebări: 

— Unde sunt? Unde au dispărut? Ce s-a petrecut aici? 


— 381 — 


Se ridică cu greu în picioare, surprinzând cu coada 
ochiului rânjetul satisfăcut cu care-l privea bărbatul din 
elicopter. Simţi atunci cum îl apucă iar o furie nestăpânită. 
Dacă înainte mai avusese ceva îndoieli în privinţa 
implicării  monseniorului în crimele din New York, 
demonstraţia de forţă de adineauri îl convinse că el era 
omul pe care-l căuta. Mai văzuse oameni ca el, cu mâini 
îndeajuns de puternice să omoare pe cineva fără prea mult 
efort. Se curăţă nervos de praf şi îl fixă cu privirea. 

— Deci, ce eşti până la urmă? Un om al Bisericii care-şi 
face dreptate cu puşca sau un puşcaş care are impresia că 
Dumnezeu îi dă dreptate? 

De Angelis ridică din sprânceană, privindu-l curios. 

— Ia te uită, niciodată nu mi-am imaginat să poţi fi şi 
cinic. 

— Atunci cred că suntem chit, pentru că nici eu nu mi- 
am imaginat că eşti un criminal de cea mai joasă speță. 

De Angelis oftă adânc, părând că se gândeşte la o 
replică pe măsură, însă când vorbi glasul lui sună la fel de 
indiferent şi inflexibil ca înainte: 

— Agent Reilly, te rog să te calmezi. Suntem de aceeaşi 
parte a baricadei. 

— Şi atunci, ce-a fost cu împuşcăturile de la lac? O 
demonstrație de prietenie? 

De Angelis îi întoarse o privire rece, insolentă. 

— În lupta asta, începu el sec, oricine poate deveni un 
obstacol la un moment dat, şi atunci nu ne rămâne decât 
să... facem ce trebuie făcut. Se opri o clipă, ca şi cum ar fi 
vrut să lase cuvintele să-şi facă efectul dorit în mintea lui 
Reilly. Trebuie să înţelegi un lucru esenţial, continuă el. 
Aici e vorba de un război, şi nu de unul oarecare, ci de un 
război care se derulează de mai bine de o mie de ani. 
Niciodată nu s-a oprit de fapt. Însuşi conceptul ăsta de 
„conflict al civilizaţiilor”... nu e un simplu termen teoretic 
inventat de nu ştiu ce cap pătrat de la Universitatea din 
Boston, ci e foarte real. Conflictul ăsta există cu adevărat, 
se desfăşoară chiar acum când noi stăm aici şi ne târguim, 
şi se amplifică pe zi ce trece, devenind din ce în ce mai 


— 382 — 


periculos şi mai insidios, ceea ce înseamnă că n-are cum să 
dispară, ba dimpotrivă, aş zice eu. Iar în miezul lui - fie că 
ne place sau nu - stă religia, pentru că în mod paradoxal 
ea continuă să constituie o armă extraordinar de puternică 
şi azi. E singura care încă poate atinge inimile oamenilor, 
determinându-i să facă lucruri pe care chiar nici ei nu şi le- 
ar fi imaginat. 

— Cum ar fi să omoare suspecți pe patul de spital? 

De Angelis nu răspunse provocării, preferând să 
continue: 

— Acum douăzeci de ani, comunismul se răspândea ca 
ciuma. Cum crezi c-am reuşit să câştigăm Războiul Rece? 
Care a fost după tine arma care l-a învins? Chiar ai crezut 
toate bazaconiile alea cu „Războiul Stelelor” propus de 
Reagan, cu Inițiativa lui de Apărare Strategică? Ai înghiţit 
găluşca cu aşa-zisa incompetenţă a guvernului de la 
Moscova? Poate c-au jucat şi astea rolul lor, ce să zic, însă 
adevărata cauză a fost nimeni altul decât papa. Da, un 
papă polonez care a reuşit să se facă iubit de multă lume şi 
care s-a îngrijit de turma lui într-atât încât şi-a determinat 
enoriaşii să spargă zidurile separării cu propriile lor mâini. 
Acelaşi lucru l-a făcut şi Khomeini, prin discursurile sale 
din Paris, unde se afla în exil, atingând inimile şi 
conştiinţele unei populaţii însetate de spiritualitate, aflate 
totuşi la mii de kilometri distanţă. Cu toate astea, a reuşit 
să le inspire puterea de-a lua poziţie şi de a-l izgoni pe şah. 
Mare greşeală... Un astfel de lucru n-ar fi trebuit să se 
întâmple, căci uite unde ne-a adus... Chestia asta cu religia 
funcţionează întotdeauna. Acum i-a venit rândul lui bin 
Laden să manipuleze masele... 

Se opri preţ de câteva clipe, cu o expresie meditativă pe 
faţă, după care îl scrută cu privirea-i tăioasă, reluându-şi 
discursul: 

— Atât timp cât ştii când, ce şi cui să-i spui, poţi înfăptui 
lucruri măreţe. Sau le poţi distruge, desigur. Şi-n ciuda 
atâtor arme pe care le avem la dispoziţie, religia este şi va 
rămâne cea mai importantă, pentru că niciodată nu dă 
greş. De asta nu ne putem permite să fim dezarmaţi. 


— 383 — 


Modul nostru de a trăi, principiile pentru care te lupţi de 
când ai intrat în rândurile Biroului, totul, absolut totul se 
învârte în jurul ei. Aşa că întrebarea mea e foarte simplă, 
de fapt. Ca să-l citez pe dragul de Reagan, care foarte bine 
a spus la un moment dat: ori eşti cu noi, ori... eşti 
împotriva noastră, te întreb: ce alegi? 

Reilly se întunecă la faţă şi simţi o gheară pe inimă ce-l 
strângea parcă din ce în ce mai tare, ca într-o chingă. 
Toate acele îndoieli sâcâitoare ce-l măcinaseră şi încă îl 
măcinau după discuţia cu Vance căpătară în sfârşit un 
contur mult mai clar, căci vorbele monseniorului şi 
prezenţa sa amenințătoare constituiau de fapt o dovadă în 
sprijinul teoriilor lui Vance. 

— Aşadar, totul e adevărat? Povestea cu templierii şi 
restul? bâigui el ca trezit dintr-un coşmar. 

— Mai contează? veni prompt răspunsul sec şi repezit. 

Reilly dădu din cap absent. Nu mai era sigur. De Angelis 
cercetă împrejurimile cu ochi iscoditori, după care se 
întoarse iar către Reilly. 

— Presupun că nu-l mai ai, zise el mai mult ca o 
constatare decât ca o întrebare. 

— Ce anume? 

— Astrolabul. 

Reilly era stupefiat. 

— De unde naiba ştii de astrolab!? se răsti el către 
monsenior, însă vocea îi pieri în curând, căci avu o 
străfulgerare: Sigur! Probabil că atât el, cât şi Tess 
fuseseră sub supraveghere audio în tot acest timp. Işi 
înghiţi cuvintele şi-ncercă să-şi controleze furia, clătinând 
apoi din cap impasibil. 

— Dar măcar ştii unde s-au dus? 

Fără să-i dea prea multe detalii şi încă neîncrezător, 
Reilly îl puse în temă cu evenimentele serii precedente. De 
Angelis cântări informaţiile cu o figură sumbră, rămânând 
tăcut preţ de câteva minute. 

— N-au putut s-ajungă chiar atât de departe, zise el în 
cele din urmă, şi oricum, ştim în mare zona spre care se 
îndreaptă. Dacă ne grăbim, putem să-i ajungem din urmă. 


— 384 — 


Apoi se întoarse brusc şi, ridicând o mână către 
elicopter, începu s-o rotească energic prin aer, 
semnalându-i pilotului să pornească cele două turbine. li 
aruncă apoi o privire fugară lui Reilly, căruia îi porunci 
scurt: 

— Hai să mergem. 

Insă Reilly nu se clinti. Rămase locului privindu-l cum se 
îndreaptă către elicopter, clătinând din cap îndărătnic. 

— Nici prin gând nu-mi trece. Şi ştii ceva? Dacă nu-s 
decât minciuni de-ale voastre, atunci... atunci sper să vă 
iasă pe nas. 

De Angelis îl privi mirat, şi Reilly îi întoarse privirea, 
fixându-l la rându-i câteva secunde fără să clipească. 

— Du-te dracului, îi zise el într-un final, şi ia-i cu tine şi 
pe amicii tăi de la CIA sau de unde-or fi ei. Eu am plecat! 

Fără să-i aştepte reacţia, Reilly îi întoarse spatele şi se 
îndepărtă. 

— Avem nevoie de tine! strigă De Angelis în urma lui. Ne 
poţi ajuta să-i găsim mai repede! 

— Găsiţi-i singuri. Eu unul nu vreau să mă mai amestec, 
urlă el peste zgomotul motorului pornit, fără să se 
oprească sau să se întoarcă. 

Auzi apoi iarăşi vocea clericului, luptându-se şi ea să 
acopere huruitul turbinelor şi al elicei de deasupra: 

— Şi cu Tess cum rămâne? Ai de gând s-o laşi pe mâinile 
lui Vance? Ne poate fi încă de ajutor şi dacă e cineva de 
care să asculte, tu eşti acela. 

În acel moment Reilly se întoarse şi făcu câţiva paşi 
înapoi. Apropiindu-se de monsenior, nu putu să nu-i 
observe rânjetul complicitar care-l convinse că ştie de 
apropierea dintre el şi Tess. 

— Asta a fost odată... ridică el din umeri şi plecă din 
nou. 

— Şi ce-ai de gând să faci? îi strigă De Angelis. Să mergi 
pe jos până la New York? 

Reilly îşi văzu de drum liniştit, prefăcându-se că nu-l 
aude. Monseniorul îl mai strigă încă o dată, pe un ton ceva 
mai furios, în care se ghicea frustrarea: 


— 385 — 


— Reilly! Reilly! 

Acesta se opri brusc, lăsându-şi capul pe spate 
exasperat înainte de a se întoarce şi a porni cu paşi 
mărunți înspre elicopter. De Angelis îi veni în întâmpinare, 
zâmbindu-i afabil în colţul gurii în timp ce ochii îi rămaseră 
la fel de impenetrabili şi reci. 

— Dacă eu nu te pot convinge să cooperezi... poate te 
duc la cineva care o să poată. 


71 


Cine se ocupase de aranjamentele de călătorie - fie că 
era vorba de Vatican sau de CIA - îşi făcuse treaba ca la 
carte. Elicopterul îi lăsă pe pista unei baze militare de 
lângă Karacasu, nu departe spre nord de locul unde-l 
reperaseră pe Reilly. De acolo el şi De Angelis se urcară la 
bordul unui G-IV care-i aştepta cu motoarele pornite, 
trimis tocmai din Dalaman ca să-i ia, şi cât ai clipi se aflau 
deja în drum spre Italia. Odată ajunşi în Roma, trecură 
surprinzător de repede prin toate formalităţile de la vamă, 
după care De Angelis îl conduse către un Lexus impunător, 
ale cărui geamuri fumurii ascundeau  răcoarea 
binefăcătoare a aerului condiţionat dinăuntru. Aşa se face 
că-n mai puţin de trei ore de la şocanta apariţie a 
monseniorului dintr-un nor de praf în inima munţilor, 
Reilly se trezi împărțind cu el aceeaşi banchetă comodă a 
maşinii de lux ce rula grăbită pe străzile Cetăţii Eterne. 

I-ar fi plăcut să aibă mai mult timp să facă un duş şi să 
se schimbe, însă De Angelis era tare grăbit, aşa că se văzu 
nevoit să se spele cum putu mai bine la bordul avionului şi 
apoi să-şi schimbe în sfârşit costumul de scafandru cu o 
pereche de pantaloni de camuflaj şi un tricou gri, de care 
făcu rost de la centrul de aprovizionare al bazei aeriene 
turce de la Karacasu. N-avea de ce să se plângă, la urma 
urmei. Materialul de altfel destul de aspru al uniformei era 
oricum mult mai confortabil decât costumul cauciucat şi 
rece în care rămăsese de la scufundare. Mai mult, nici el 
nu mai avea răbdare să zăbovească inutil, căci era din ce 


— 386 — 


în ce mai îngrijorat pentru Tess. Voia în primul rând s-o 
găsească şi să se asigure că e teafără şi nevătămată, 
evitând deocamdată să-şi analizeze motivele mai în 
amănunt. Nici faptul că acceptase invitaţia lui De Angelis 
n-avea darul să-l liniştească, ba dimpotrivă. Nu putea şti 
sigur ce-l aşteaptă la capătul călătoriei şi-şi făcu o 
socoteală în minte: cu cât scapă de el mai repede şi se 
întoarce în Turcia, cu atât mai bine. Însă acum era cam 
târziu să dea înapoi. De fapt, motivul pentru care 
acceptase să-l însoţească fusese insistența monseniorului, 
care-l convinsese că vizita asta nu era un simplu moft. 

Zărise din avion Bazilica Sf. Petru, iar acum, în timp ce 
maşina îşi croia drum prin traficul după-amiezii, o văzu din 
nou nu departe în faţă, dominând peisajul urban cu domul 
ei imens ce se înălța peste haosul şi pâcla oraşului 
aglomerat. Până şi cea mai împietrită inimă s-ar fi înmuiat 
la vederea impunătorului edificiu, care te făcea să te simţi 
mic şi neînsemnat tocmai prin mărimea copleşitoare, însă 
Reilly era furios şi se simţea trădat, ca şi cum încrederea i- 
ar fi fost înşelată de un vechi şi bun prieten. Nu ştia foarte 
multe despre bazilică, în afara faptului că era cea mai 
mare din lume, găzduind şi faimoasa Capelă Sixtină, şi că 
fusese construită pe mormântul Sfântului Petru, fondatorul 
Bisericii creştine, care murise în acel loc în numele 
credinţei sale, fiind crucificat cu capul în jos. Privind-o prin 
geamul fumuriu, Reilly se gândea la minunatele opere de 
artă pe care le adăposteşte şi la arhitectura impunătoare 
inspirată de aceeaşi credinţă milenară, la fel ca picturile, 
statuile şi locurile de rugăciune create pretutindeni în 
lume de adepţii lui Hristos. Se gândi apoi la miile de copii 
care-şi spun rugăciunea de seară înainte de culcare, la 
milioanele de credincioşi care se duc în fiecare duminică la 
liturghie, la toţi bolnavii care se roagă pentru însănătoşire 
şi la cei care au pierdut pe cineva drag şi care se roagă 
pentru sufletul celui dispărut. Trăiau cu toţii o mare 
minciună? Să fie oare adevărat? Şi - ceea ce-ar fi fost şi 
mai rău - Vaticanul ştiuse asta dintotdeauna? 

Maşina o apucă pe Via de Porta Angelica, îndreptându- 


— 387 — 


se către poarta Sf. Ana, unde un ofiţer din Gărzile 
Elveţiene le deschise porţile înalte de fier. Monseniorul îi 
făcu şoferului un semn discret, iar acesta intră pe aleea 
îngustă, introducându-l pe Reilly în cel mai mic stat din 
lume, centrul universului său spiritual, acum zguduit şi 
şubred. 

Maşina se opri în dreptul unei clădiri de piatră şi De 
Angelis cobori repede, făcându-i semn lui Reilly să-l 
urmeze. Urcară câteva trepte înguste ce dădeau într-un 
vestibul spaţios, mare cât două holuri normale şi cufundat 
în tăcere. Traversară în grabă coridoare lungi al căror 
mozaic răsuna sub paşii lor apăsaţi, camere cu tavan înalt 
şi boltit, după care urcară alte scări, de data asta din 
marmură albă şi mult mai late, ajungând în cele din urmă 
în faţa unei uşi de lemn cu incrustaţii complexe, unde 
monseniorul îşi scoase ochelarii de soare fumurii, 
înlocuindu-i cu vechea lui pereche demodată de ochelari 
de vedere cu rame rotunde. Reilly îl privi apoi schimbându- 
şi mimica sub ochii lui, cu abilitatea şi măiestria unui actor 
ce se pregăteşte să-şi facă apariţia pe scenă, abandonând 
expresia necruțătoare de agent sub acoperire şi afişând în 
schimb aceeaşi mină blândă şi împăciuitoare pe care Reilly 
o cunoştea foarte bine de pe vremea aşazzisei lor 
colaborări din New York. Trase adânc aer în piept înainte 
de a ciocăni la uşă. 

Răspunsul fu scurt şi prompt, pe un ton aproape şoptit. 

— Avanti. 

De Angelis deschise uşa şi intră, urmat de Reilly. Pereţii 
încăperii cavernoase erau plini de rafturi de sus şi până 
jos, pe care erau îngrămădite sute de cărţi. Lemnul de 
stejar al parchetului în spic nu era protejat de niciun 
covor, iar într-unul dintre colţuri, lângă şemineu, era o 
canapea mare încadrată de o parte şi de alta de două 
fotolii asortate. În faţă erau două ferestre-uşă, înaintea 
cărora se afla un birou înconjurat de patru scaune, unul 
capitonat şi înalt în spate, şi trei rotative în faţă. In cameră 
nu era decât un singur bărbat în vârstă, cu păr grizonant şi 
alură autoritară - pe măsura staturii sale corpolente - care 


— 388 — 


se ridică şi le veni în întâmpinare. Când se apropie, 
amândoi îi observară expresia solemnă şi severă întipărită 
pe faţă. 

De Angelis i-l prezentă pe cardinalul Brugnone, care îi 
strânse mâna ferm, ţinându-i-o într-a sa câteva clipe, 
părând că-l studiază în tăcere cu ochi ageri şi pătrunzători. 
Fără să-şi dezlipească privirile de pe faţa lui Reilly, care 
începea deja să se simtă stânjenit, Brugnone începu să 
vorbească în italiană cu De Angelis, astfel încât Reilly nu 
înţelese mai nimic din ce-şi spuseră. 

— Vă rog să luaţi loc, agent Reilly, îl invită în sfârşit 
cardinalul, arătându-i canapeaua. Vreau să ştiţi că 
apreciez în mod deosebit tot efortul dumneavoastră de 
până acum şi poate şi de acum încolo în ceea ce priveşte 
această chestiune... spinoasă. Şi mai vreau să vă 
mulţumesc c-aţi acceptat să veniţi până aici. 

Reilly se aşeză pe canapea, în timp ce De Angelis luă loc 
pe unul dintre fotolii şi Brugnone se întoarse la locul lui, 
pe scaunul din spatele biroului. După cum demarase 
discuţia, era clar că Brugnone nu avea chef de 
pălăvrăgeală fără rost şi că intenţiona să treacă direct la 
subiect. 

— Mai întâi trebuie să vă spun că am făcut ceva 
cercetări în ceea ce vă priveşte, începu el fixându-l iar pe 
Reilly, care-şi îndreptă imediat ochii către De Angelis, însă 
acesta se uită în altă parte. Din ce am aflat, se pare că 
sunteţi un om de încredere, căruia nu-i place să-şi 
compromită integritatea. 

Aici Brugnone făcu o pauză, privindu-l intens cu ochii săi 
căprui. Reilly se hotări să profite de momentul de tăcere, 
aşa că interveni prompt: 

— Eu nu vreau decât adevărul. Atâta tot. Doar adevărul. 

Brugnone se aplecă în faţă, împreunându-şi mâinile late 
şi noduroase. 

— Mi-e teamă că adevărul e tocmai acela de care te temi 
dumneata, îi spuse el încet, după care tăcu. Se ridică apoi 
din scaun, îndreptându-se cu paşi mărunți către fereastra 
din spate, privind cu ochii mijiţi lumina primăvăratică de 


— 389 — 


afară apoi reluă: Nouă bărbaţi curajoşi... Au apărut din 
senin în Ierusalim şi Balduin le-a dat tot ce au cerut, 
crezând că sunt de partea noastră, că sunt acolo pentru a-l 
ajuta să răspândească mesajul creştinătăţii. Pufni scurt pe 
nas, cu un sunet care în alte condiţii ar fi semănat poate cu 
un râs zeflemitor, însă Reilly îşi dădu seama că nu era 
decât manifestarea sinceră a unei exasperări acumulate în 
timp. A fost un neghiob că le-a dat crezare! mai zise 
cardinalul cu o voce guturală, înăbuşită de frustrare. 

— Şi ce au găsit acolo? îl întrebă Reilly. 

Brugnone inspiră adânc, ca un oftat prelung şi apăsat, 
după care se întoarse către el şi-i răspunse: 

— Un jurnal, asta au găsit. Un jurnal personal foarte 
detaliat, un fel de Evanghelie, dacă vrei. Scrierile unui 
tâmplar, Iesua din Nazareth pe numele său. Brugnone se 
opri, fixându-l pe Reilly cu o privire care parcă îl străpunse 
până-n ceafă. Scrierile unui... om. 

Pentru o fracțiune de secundă, Reilly simţi că se sufocă. 

— Scrierile unui om? 

Brugnone aprobă în tăcere, cu umerii săi laţi uşor îndoiţi 
sub o povară invizibilă. 

— Conform propriilor sale scrieri, acest lesua din 
Nazareth - lisus - nu a fost fiul lui Dumnezeu. 

Vorbele cardinalului îl loviră parcă în moalele capului şi- 
i învăluiră gândurile şi mintea într-o pâclă nedefinită, fără 
să poată fi absorbite întru totul. Rămase suspendat în 
acest vârtej ameţitor câteva minute ce-i părură mai 
degrabă o eternitate, după care simţi cum i se cască o 
gaură imensă în stomac, ca un turn de cărămizi ce se 
surpă într-o clipă, lăsând în urmă doar abis şi distrugere. 

— Deci totul... toate astea... nu sunt decât... bâigui el, 
fără să poată rosti fraza în întregime, ridicând mâinile 
deznădăjduit şi arătând de jur-împrejur. 

— Toate astea, zise Brugnone pe un ton ridicat, sunt cele 
mai nobile reuşite ale acelui om obişnuit, muritor şi 
temător. Totul a fost creat cu cele mai bune intenţii. Să nu 
te îndoieşti de asta. Tu ce-ai fi făcut, să fi fost în locul 
acelor preoţi din vremuri de demult? Sau ce ai vrea să 


— 390 — 


facem noi acum? Timp de aproape două mii de ani am trăit 
în această credinţă atât de importantă pentru fondatorii 
Bisericii şi în care credem şi noi azi. N-am avut de ales. A 
trebuit şi trebuie să îndepărtăm orice sau pe oricine riscă 
să pună în pericol această moştenire. Cum ar fi putut cei 
dinaintea noastră să-i lase pe oameni de izbelişte? Aşa cum 
ei n-au făcut-o, nici noi nu trebuie s-o facem. Mai mult 
decât atât, să-i lipseşti pe oameni de sprijinul şi alinarea 
credinţei într-o lume ca aceasta în care trăim noi astăzi ar 
fi cu mult mai tragic decât în oricare altă epocă. Cum să le 
spui că totul e... 

Cardinalul se opri, căutând cuvântul potrivit. 

— O mare păcăleală? îi sugeră Reilly. 

— Dar oare chiar aşa e? Ce e credinţa adevărată, dacă 
nu acceptarea necondiționată a lucrurilor, fără nevoia unor 
dovezi palpabile? Să crezi înseamnă să accepţi ca atare 
existenţa unui ideal. Nimeni nu poate spune că idealul 
creştin n-a fost unul demn. Cu toţii avem nevoie să credem 
în ceva, cu toţii avem nevoie de credinţă. 

Credinţă. 

Reilly era de-a dreptul ameţit. Aceste cuvinte îi tot 
răsunau în minte, în timp ce încerca să pătrundă înţelesul 
vorbelor lui Brugnone. Îşi dădu apoi seama că el însuşi se 
aflase într-o astfel de situaţie, când la o vârstă foarte 
fragedă credinţa fusese singura care-l ajutase să treacă 
peste tragedia morţii tatălui său, ca şi mai târziu de altfel, 
căci toate deciziile hotărâtoare ale vieţii sale de adult 
fuseseră luate tot prin prisma religiei. Iar acum, în inima 
Vaticanului, nucleul de forţă al Bisericii Romano-Catolice, 
un cleric îl anunţa că totul nu era decât o mare minciună. 

— Bine, dar în afară de idealuri mai avem nevoie şi de 
onestitate, îl contrazise Reilly supărat. Avem nevoie de 
adevăr. 

— Sigur că şi adevărul contează, însă mai presus de 
toate credinţa rămâne, acum mai mult ca niciodată, nu se 
lăsă cardinalul. Nu e oare de preferat credinţa de acum 
lipsei sale totale? 

— La ce vă referiţi mai exact? La credinţa într-o înviere 


— 391 — 


care de fapt n-a avut loc niciodată, sau într-o lume de apoi 
care nu există? ripostă Reilly la fel de înverşunat. 

— Agent Reilly, crede-mă că mulţi oameni de bun-simţ 
ca dumneata au primit la fel de greu veştile, însă pe 
parcurs au ajuns cu toţii la aceeaşi concluzie, şi anume că 
nimic nu trebuie schimbat. Consecințele ar fi cu mult mai 
dezastruoase decât recunoaşterea adevărului, nici nu ne 
putem închipui în ce măsură. 

— Dar eu nu vorbesc despre cuvintele sau învăţăturile 
lui Iisus, ci despre miracolele şi învierea sa. 

— Religia creştină nu s-a închegat şi nu s-a consolidat 
numai datorită învățăturilor unui predicator înţelept, îi 
explică Brugnone cu o voce inflexibilă. A fost nevoie de 
ceva mult mai rezonant ca s-o propulseze în rândul 
maselor, de cuvintele Fiului lui Dumnezeu. Cât despre 
înviere... ea nu este doar unul dintre multele miracole, ci 
însăşi piatra de căpătâi a Bisericii. Odată îndepărtată din 
conştiinţa oamenilor, tot restul s-ar surpa şi ar fi lipsit de 
sens. Gândeşte-te la cuvintele Sfântului Pavel din epistola 
întâi către Corinteni: „lar dacă Hristos n-a înviat, 
zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele 
voastre.” 

— Nu ştiu în ce măsură cuvintele îi aparţin într-adevăr 
lui Pavel, căci este ştiut că fondatorii Bisericii obişnuiau să 
aleagă numai ce le convenea, contracară Reilly. Scopul 
religiei este să ne ajute să înţelegem care-i rolul nostru pe 
Pământ, nu? Parcă aşa vă place să spuneţi. Cum să 
înţelegem aşa ceva, dacă totul începe de la o mare 
minciună? Născocirea asta deliberată s-a insinuat în toate 
aspectele vieţii de zi cu zi, şi asta nu e deloc puţin lucru. 

Brugnone expiră prelung, aprobându-l din cap. 

— Da, poate că aşa este. Poate că dacă acum ne-am afla 
noi în faţa deciziei pe care preoţii de acum două mii de ani 
s-au văzut nevoiţi s-o ia, am rezolva situaţia cu totul altfel. 
Însă acum e mult prea târziu, şi decizia a fost deja luată. 
Tot ce putem noi face este să o luăm ca atare şi s-o dăm 
mai departe la fel precum am primit-o. Orice altă hotărâre 
mă tem că ne-ar distruge nu numai pe noi, ci ar zgudui 


— 392 — 


întreaga lume din temelii aşa cum n-a mai fost nicicând 
zguduită. Cardinalul privea acum un punct imaginar 
undeva dincolo de Reilly, părând transpus şi vizibil 
îndurerat. Am fost în defensivă încă de la început, continuă 
el, e o stare de fapt cu care ne-am obişnuit deja... E şi 
normal de altfel, având în vedere poziţia pe care-am 
adoptat-o. În ultimul timp însă a devenit din ce în ce mai 
greu, mai ales că ştiinţa şi filosofia moderne nu încurajează 
oamenii să-şi îndrepte faţa către credinţă. Sigur că şi noi 
avem partea noastră de vină. Momentul în care Biserica 
timpurie a fost efectiv acaparată de Constantin şi de aliaţii 
săi politici a fost începutul unui lung şir de dispute şi 
schisme care au permis tot felul de devieri de la dogmă, 
facilitând apariţia unor neaveniţi lacomi şi fără măsură 
care au fraudat şi au pervertit preceptele creştine de bază. 
Aşa se face că mesajul iniţial al lui lisus a fost manipulat şi 
răstălmăcit de toți aceşti  bigoţi  egotişti sau 
fundamentalişti care s-au folosit de el numai ca să-şi atingă 
scopurile meschine, în timp ce Biserica n-a luat nicio 
măsură să-i admonesteze în vreun fel. Şi astfel de greşeli 
se fac şi-n zilele noastre, fapt care nu poate decât să 
dăuneze cauzei creştine şi morale pe care încercăm s-o 
apărăm. Biserica se complace în fragilitatea la care lumea 
modernă o expune zi de zi, evitând să abordeze problemele 
societăţii contemporane, tolerând sau închizând ochii la tot 
felul de abuzuri mai mult sau mai puţin flagrante sau la 
nedreptăţi ce-i vizează tocmai pe cei nevinovaţi. N-am ştiut 
cum să ne adaptăm într-o lume în perpetuă schimbare, şi 
iată-ne din nou vulnerabili, în aceeaşi situaţie de acum 
nouă sute de ani, cu singura diferenţă că între timp 
instituţia Bisericii a devenit mult mai mare şi mai 
puternică decât şi-ar fi imaginat cineva vreodată, astfel 
încât destrămarea ei ar aduce după sine un haos fără 
precedent. Poate că dacă azi ar cădea pe umerii noştri 
responsabilitatea de a întemeia Biserica, mai mult ca sigur 
am alege o altă cale, una care să nu se bazeze pe o dogmă 
atât de complexă şi confuză. Am face lucrurile într-o 
manieră mult mai simplă. Uită-te la islam, de pildă. La ei 


— 393 — 


povestea a prins, şi asta la doar şapte sute de ani după 
Răstignire. A venit la un moment dat un bărbat care a 
spus: „Nu există decât un singur Dumnezeu, iar eu sunt 
profetul Său.” Vezi dumneata, aici e secretul. N-a pretins a 
fi nici Mesia, nici fiul lui Allah, n-a pomenit de niciun Duh 
Sfânt şi nici de vreo Treime, căci n-ar fi făcut decât să-i 
încurce şi mai mult pe bieţii oameni. A spus doar că e 
mesagerul Domnului, atâta tot. Foarte simplu şi mai mult 
decât suficient. De fapt, tocmai datorită simplităţii 
mesajului înclin să cred că a avut succesul pe care l-a avut, 
pentru că în mai puţin de o sută de ani urmaşii săi aproape 
că au cucerit lumea, iar azi se pare că e religia cu cei mai 
mulţi adepţi... deşi au fost mult mai lenți decât Biserica 
creştină în conştientizarea şi acceptarea realităţilor lumii 
moderne. Or să aibă şi ei fără-ndoială coborâşurile lor din 
această cauză, însă asta nu schimbă cu nimic faptul că noi 
nu numai că n-am fost receptivi la nevoile omului modern, 
ci am fost de-a dreptul aroganţi şi inflexibili, astfel că tot 
ce se întâmplă acum este răsplata pentru orgoliul ăsta 
prostesc. Tragedia e că se întâmplă tocmai acum, când 
oamenii au atâta nevoie de noi... Da, da, chiar aşa este, 
întări el încrezător. Au nevoie de noi, de Biserică, au 
nevoie de un ideal în care să creadă. Suntem înconjurați 
din toate părţile de nelinişti, furie, lăcomie şi corupţie, 
toate infestând lumea de sus în jos, de la cei puternici 
înspre cei mai slabi. Ca să nu mai spun de vidul moral, de 
lipsa spiritualităţii şi a valorilor de ordin etic de care 
suferă societatea noastră, pe zi ce trece din ce în ce mai 
cinică şi mai deziluzionată. Oamenii au devenit mai apatici, 
mai indiferenți şi mai egoişti ca niciodată. Nicicând n-am 
omorât şi n-am jefuit mai cu spor. În fiecare zi auzi de un 
alt scandal în care nu ştiu ce companie e implicată în 
afaceri necurate de miliarde de dolari, de războaie ce 
izbucnesc de la te miri ce sau de masacre în care pier 
milioane de oameni nevinovaţi. Se prea poate ca ştiinţa să 
ne fi oferit leacul împotriva variolei, ca şi multe ale soluţii 
la grave probleme medicale, însă şi-a luat tributul cu vârf 
şi îndesat din alte părţi, devastând planeta şi 


— 394 — 


transformându-ne în nişte fiinţe izolate, violente şi mereu 
pe fugă. E într-adevăr remarcabil că se pot salva vieţi 
omeneşti, însă suntem oare mai împliniţi sau trăim mai 
liniştiţi datorită miracolului ştiinţei? Tare mă îndoiesc... Să 
fie lumea noastră mai... civilizată decât acum două mii de 
ani? Mă tem că nici pentru asta n-aş băga mâna-n foc. Cel 
puţin în urmă cu sute de ani nu ştiam prea multe; doar 
câţiva oameni ştiau să citească sau să scrie. Astăzi însă, în 
aşa-zisa epocă a ştiinţei, ce scuze am mai putea invoca 
pentru un asemenea comportament josnic? Foarte bine că 
mintea şi intelectul omului au evoluat considerabil de 
atunci, dar ce ne facem cu sufletul, care pare să fi rămas 
mult în urmă, sau chiar mai rău, să fi regresat într-o stare 
inferioară celei a predecesorilor noştri primitivi? Omul 
modern a demonstrat în repetate rânduri că este, în esenţa 
sa, o fiară feroce, în ciuda îndemnurilor Bisericii şi a 
avertizării acesteia că fiecare e răspunzător la un moment 
dat pentru faptele sale. Dacă nici asta n-a reuşit să ne 
oprească, ce-o să se întâmple oare când ne vom fi dezis de 
Biserică şi de toate învăţăturile ei? Dar este evident că 
Biserica şi-a pierdut puterea de a-i inspira pe oameni, iar 
ei au renunţat să mai caute alinare în religie, ba mai mult, 
au început s-o folosească pentru a justifica războaiele şi 
vărsările de sânge. Ne îndreptăm vertiginos către o acută 
criză spirituală, din care nu văd nicio scăpare. Crede-mă 
aşadar când îţi spun că acest impas nici că putea surveni 
într-un moment mai prost! 

Brugnone păru că-şi încheiase în sfârşit pledoaria şi tăcu 
privindu-l insistent pe Reilly din celălalt colţ al camerei, ca 
şi cum s-ar fi aşteptat la o replică. 

— Dar poate că aşa e scris să se întâmple, zise Reilly 
într-un sfârşit, rupând tăcerea apăsătoare. Poate că 
povestea asta şi-a servit scopul iniţial şi acum urmează 
cursul firesc al lucrurilor, apropiindu-se de deznodământ. 

— Da, s-ar putea să ai dreptate. Nu cred c-am fi prea 
departe de adevăr dac-am spune că Biserica aşa cum ne-a 
fost nouă dat s-o cunoaştem n-are să mai dăinuie mult. Dar 
la urma urmei asta e soarta tuturor religiilor, iar a noastră 


— 395 — 


a durat mai mult decât multe altele. Dar o dezvăluire atât 
de şocantă... Biserica are neajunsurile ei, asta e sigur, însă 
reprezintă totuşi un factor important în viaţa oamenilor. 
Milioane de credincioşi din lumea largă găsesc în Biserică 
sprijinul necesar ca să treacă prin viaţă şi foarte mulţi îşi 
întorc faţa spre credinţă în momente de răscruce ale vieţii, 
chiar dacă în mod normal nu sunt creştini practicanți. Şi 
nu în ultimul rând, credinţa ne oferă ceva de care pur şi 
simplu nu ne-am putea lipsi şi fără de care n-am putea trăi 
la fel de împăcaţi, şi anume puterea de a ne depăşi teama 
de moarte şi de a privi detaşaţi dincolo de acest prag al 
nefiinţei. În lipsa credinţei într-un lisus înviat şi în 
posibilitatea unui destin similar după moartea 
pământească, milioane de suflete ar rămâne nealinate şi ar 
rătăci în derivă, sau poate chiar mai rău. Pentru mine nu 
încape îndoială: odată adevărul dat în vileag, lumea are să 
alunece într-o stare de deznădejde şi disperare care o va 
distruge iremediabil. 

Se aşternu apoi din nou acea tăcere apăsătoare de mai 
înainte. Reilly se simţea sufocat de avalanşa de gânduri 
negre ce-l asaltaseră nemiloase îndată ce cardinalul îşi 
încheiase discursul. Mintea îl purtă către momentul când 
începuse totul şi parcă se văzu aievea pe scările Muzeului 
Metropolitan, discutând cu Aparo despre bizarul atac al 
celor patru călăreţi costumaţi, chiar în seara incidentului. 
Se întrebă apoi cum de ajunsese tocmai la Vatican, în 
epicentrul credinţei în jurul căreia îşi construise toată 
existenţa, discutând aprins cu o faţă bisericească. Ar fi 
preferat să nu ştie nimic din toate astea, să nu fie el cel 
care poartă această dificilă conversaţie. 

— De când ştiţi adevărul? îl întrebă în cele din urmă pe 
cardinal. 

— Cine, eu, personal? 

— Da. 

— De când mi-am luat în primire postul pe care îl ocup şi 
astăzi. De treizeci de ani, mai exact. 

Reilly clătină din cap sincer impresionat. Treizeci de ani 
i se păreau o eternitate, mai ales când trebuie să trăieşti 


— 396 — 


cu o asemenea povară pe suflet, cu toate mustrările de 
conştiinţă sau îndoielile care mai mult ca sigur te macină 
zi şi noapte. 

— Să înţeleg că până la urmă v-aţi împăcat cu ideea?... 

— Cum adică să mă împac cu ideea? 

— Adică o acceptaţi aşa cum este şi pentru ceea ce este, 
asta am vrut să spun, se explică Reilly. 

Brugnone păru că se gândeşte la cuvintele lui câteva 
clipe, cu ochi trişti şi melancolici. 

— Nu o voi accepta niciodată, cel puţin nu în sensul dat 
de dumneata, zise el hotărât. În timp am învăţat însă să mă 
obişnuiesc cu ideea, să... convieţuiesc cu ea. E tot ce am 
putut face, mai mult de atât nu pot. 

— Şi cine mai ştie? întrebă Reilly pe un ton acuzator pe 
care Brugnone îl sesiză imediat. 

— Câţiva de-ai noştri. 

Reilly nu era foarte lămurit de răspuns. Ce însemna 
„câţiva”? Dar papa? Oare şi el ştie? Ţinea în mod expres să 
afle răspunsul la această întrebare - deşi nu-şi putea 
imagina ca tocmai papa să nu ştie adevărul - însă nu o 
rosti cu voce tare. Auzise suficient pentru moment. Astfel 
de lovituri trebuiau drămuite cu înţelepciune, altfel risca 
să-nnebunească. Curând însă o altă idee începu să-i dea 
târcoale, insinuându-se în mintea lui şi refuzând să 
dispară. 

— Şi cum puteţi şti dacă-i adevărat sau nu? 

O luminiţă apăru atunci în ochii cardinalului, ale cărui 
buze se arcuiră într-un zâmbet şters. Păru ceva mai 
înviorat de întrebarea lui Reilly, care dovedea că mai 
există totuşi un licăr de speranţă în inima bărbatului 
dinaintea sa, însă tonul rigid cu care-i răspunse înăbuşi 
orice astfel de nădejde deşartă. 

— Papa de atunci i-a trimis la Ierusalim pentru cercetări 
pe cei mai buni dintre experţii Vaticanului, care au studiat 
cu atenţie documentele descoperite de templieri şi le-au 
confirmat autenticitatea. 

— Dar asta a fost acum mai bine de şapte sute de ani! S- 
ar fi putut înşela, sau ar fi putut fi înşelaţi... Dacă totuşi 


— 397 — 


documentele sunt false? Din câte ştiu şi din câte am auzit, 
n-ar fi exclus ca templierii să fi pus la cale aşa ceva, că 
doar nu duceau lipsă nici de imaginaţie şi nici de 
mijloacele necesare. Mă miră că Biserica ia drept bune 
nişte hârtii de acum o mie de ani, şi mai ales că 
dumneavoastră credeţi conţinutul lor fără să le fi văzut 
măcar... Abia atunci îşi dădu seama de implicaţia ascunsă 
a cuvintelor sale. Ceea ce nu poate să-nsemne decât... 
bâigui el copleşit de enormitatea revelaţiei, poticnindu-se 
la mijlocul frazei... decât că... n-aţi crezut niciodată că 
Scripturile sunt adevărate. 

Brugnone îi răspunse la privirea consternată cu o 
expresie calmă şi detaşată, ba chiar surâzătoare: 

— Agent Reilly, începu el blând, există două tipuri de 
credincioşi: unii cred că povestea vieţii, a morţii şi a 
învierii lui lisus a fost dintotdeauna o parabolă şi că prin 
urmare trebuie luată în sensul cel mai metaforic cu 
putinţă; pentru ei, a înţelege cu adevărat creştinismul 
înseamnă să-i pătrunzi mesajul în miezul său şi să-i extragi 
esenţa. A doua categorie - şi cea mai numeroasă - este a 
acelora care iau cuvântul Evangheliei drept literă de lege; 
pentru ei, tot ce este scris în Biblie e sfânt. Eu mă situez 
undeva la confluenţa celor două. Însă cred că fiecare 
dintre noi oscilează între tentaţia de a da frâu liber 
imaginaţiei şi a crede în minunile din Scripturi, şi 
înclinația minţii către rațiune şi analiză, care mai degrabă 
ne îmboldeşte să ne îndoim de veridicitatea lor, sau cel 
puţin să le considerăm mai mult nişte pilde morale decât 
relatări ale unor episoade reale. Dacă într-adevăr 
descoperirea templierilor nu e decât o minciună, atunci 
poate c-am găsi din nou în religie acea forţă care ne-a 
inspirat atâtea secole la rând, însă până când nu aflăm ce 
era ascuns pe corabia aceea... Brugnone se opri meditativ, 
fixându-l pe Reilly cu privirea. Ce zici, o să ne-ajuţi? 

Reilly nu răspunse imediat, cu ochii pironiţi pe faţa 
ridată a bărbatului din spatele biroului impunător. 
Brugnone părea un om sincer şi cu mult bun-simţ, ceea ce 
nu putea spune şi despre De Angelis, care rămăsese tăcut 


— 398 — 


pe parcursul discuţiei. Ştia prea bine care-i sunt motivele 
ascunse şi mai ştia că, dacă acceptă să-i ajute, ar însemna 
să colaboreze şi cu monseniorul, ceea ce nu-l încânta 
deloc. Îşi întoarse privirea către De Angelis, a cărui faţă 
era la fel de impasibilă şi impenetrabilă precum o ştia. 
Nimic din noutăţile ultimei ore nu-i schimbase părerea 
despre el, şi acum mai mult decât oricând era convins de 
prefăcătoria şi duplicitatea lui. Tocmai îl văzuse în acţiune 
şi ştia că dacă acceptă propunerea cardinalului va trebui 
să se gândească la o modalitate de a se ţine cât mai 
departe de el pe viitor, însă deocamdată altele erau 
priorităţile. Tess era singură cu Vance undeva în Turcia, 
habar n-avea pe unde exact, îndreptându-se către o 
descoperire ce avea să afecteze viaţa a milioane de suflete. 

Se întoarse către Brugnone cu o faţă imobilă. 

— Da, vă ajut, fu răspunsul lui scurt. 


72 


O briză uşoară ce adia dinspre sud-est mângâia valurile 
pe care Savarona plutea liniştită, umplând aerul de mirosul 
sărat al mării, pe care Tess aproape că-l putea gusta stând 
rezemată de balustrada dinspre pupa a traulerului. Se 
desfăta în prospeţimea înviorătoare a dimineţilor pe mare 
şi în calmul senin şi solemn al fiecărui apus. Răstimpul 
dintre cele două era mai greu de umplut, căci i se părea că 
orele se dilată la nesfârşit pe întinderea albastră. 

Avuseseră noroc să găsească o ambarcaţiune aşa de 
repede, căci activitatea de explorare marină între coasta 
Caraibelor şi China crescuse considerabil în ultimii ani, ca 
şi cererea de vase specializate pentru astfel de expediţii 
subacvatice, care ori erau din ce în ce mai greu de găsit, 
ori le găseai la preţuri astronomice. Majoritatea clienţilor 
erau fie biologi marini şi oceanografi, fie companii 
petroliere sau diverşi documentarişti care voiau să facă 
filme despre fauna subacvatică. Apăruseră însă între timp 
alte două noi grupuri care se luptau pentru supremaţia 
adâncurilor. Pe de o parte erau căutătorii de aventură, cei 


— 399 — 


care n-aveau ce face cu banii şi se scufundau din pură 
plăcere, fiind dispuşi să plătească zeci de mii de dolari 
doar ca să vadă cu ochii lor epava Titanicului din apele 
Atlanticului de Nord sau să facă slalom printre gurile 
hidrotermale la aproape două mii cinci sute de metri 
adâncime în zona Insulelor Azore. De cealaltă parte erau 
vânătorii de comori sau „arhelologii comerciali”, cum le 
plăcea lor să-şi spună mai nou. 

Apelaseră la internet pentru a găsi un vas şi după numai 
câteva telefoane şi un zbor foarte scurt ajunseseră în 
Atena, în portul Pireu, unde Savarona îi aştepta ancorată 
la doc. Căpitanul, George Rassoulis, un grec înalt pe care 
n-aveai cum să nu-l remarci şi a cărui piele măslinie părea 
aşa de arsă de soare încât îţi venea să crezi că până şi 
oasele le avea bronzate, era un aventurier de prima mână. 
Cu toate astea, iniţial refuzase propunerea lui Vance, căci 
avea altceva programat. Aproape terminase de făcut toate 
aranjamentele pentru a-i însoţi pe câţiva istorici şi un 
echipaj de filmare în zona de nord a Mării Egee, în 
căutarea unor trireme persane, şi nu mai avea la dispoziţie 
decât maximum trei săptămâni până la începerea 
expediției, ceea ce - după cum îi explicase lui Vance - nu 
vor fi nici pe departe de ajuns pentru ce voiau ei să facă. 
Oricum, corabia lui fusese deja închiriată pentru două luni, 
din nou - după părerea lui - o perioadă mult prea mică 
pentru a localiza epavele foarte vechi, o încercare mai mult 
decât anevoioasă şi care semăna mai degrabă cu găsirea 
acului în carul cu fân. Vance însă avea un avantaj 
considerabil, de care alţii nu se puteau bucura, şi anume 
astrolabul, cu ajutorul căruia spera să poată identifica 
măcar poziţia aproximativă a galerei, pe o arie de cel puţin 
şaisprezece kilometri pătraţi. 

Vance îi spusese lui Rassoulis că sunt în căutarea unei 
corăbii cruciate, dându-i de înţeles că e posibil să aibă 
ceva aur la bord, alături de alte obiecte de valoare pe care 
cruciații le sustrăseseră din Ţara Sfântă după înfrângerea 
de la Acra. Intrigat şi curios, dar şi tentat de comoara de 
sub ape, Rassoulis acceptase în cele din urmă să-i 


— 400 — 


însoţească, molipsit mai ales de entuziasmul debordant al 
lui Vance, care era convins că vechiul instrument de 
navigaţie îi va conduce la Templul $oimului în timpul pe 
care-l aveau la dispoziţie. Căpitanul îl asigurase pe Vance 
de totala sa discreţie, căci ştia prea bine cum stă treaba cu 
vânătorii de comori - aşa-zişii arheologi comerciali - 
cărora nu le plăcea deloc publicitatea. Oricum, era în 
interesul lui să-şi ţină gura şi să se asigure că nimeni 
altcineva nu mai află de expediţie, din moment ce-şi 
negociase partea. Îi explicase lui Vance care e strategia 
standard de inducere în eroare a musafirilor nepoftiţi: 
aveau să se apropie încetişor de locul de explorare, 
înconjurându-l dinspre exterior spre interior timp de 
câteva ore, după care vor porni către alte zone, bineînţeles 
neimportante, unde vor rămâne ale două-trei ore, ca să 
creeze o diversiune, întorcându-se în cele din urmă în locul 
iniţial. Vance se declară mai mult decât mulţumit de 
tactica lui Rassoulis. 

La bordul micului trauler, Tess îşi aducea aminte cât de 
multă răbdare îţi trebuie pentru astfel de expediţii şi cât 
de lungi şi de plictisitoare pot deveni, mai ales pentru ea, 
care niciodată nu fusese foarte buna la capitolul răbdare, 
şi cu atât mai puţin acum. Ultima dată când făcuse 
explorări subacvatice se afla în Egipt şi lucra împreună cu 
Clive, cu care făcuse scufundări undeva nu departe de 
ţărmul Alexandriei. Tot atunci se petrecuse şi stânjenitorul 
episod când el îi făcuse avansuri într-o seară la cină, un 
incident pe care Tess ar fi preferat să şi-l şteargă din 
memorie. Privea apa netedă ce mângâia cala în onduleuri 
mici şi discrete, întrebându-se ce comori ascunde în 
adâncuri şi simțind că e foarte aproape de a o descoperi pe 
cea pe care o căutau de-atât timp, ceea ce făcea drumul 
până acolo şi mai greu de suportat. 

Orele treceau alene una după alta şi, neavând altceva de 
făcut, se trezea adesea visând cu ochii deschişi. Acum, 
spre exemplu, privea pierdută cele două cabluri groase ce 
se-ntindeau până dincolo de fundul ambarcaţiunii, 
amestecându-se cu dâra alburie şi spumoasă pe care 


— 401 — 


traulerul o lăsa în urmă. De unul dintre cabluri era ataşat 
un sonar care înregistra şi analiza orice neregularitate sau 
denivelare de pe fundul mării. De celălalt era legat un 
magnetometru cu rezonanţă magnetică, cu ajutorul căruia 
puteau detecta rămăşiţele de fier ale epavei. Aparatele le 
dăduseră speranţe deşarte zilele trecute, făcându-i să se 
entuziasmeze şi să se bucure degeaba. De fiecare dată 
sonarul detectase ceva, astfel încât sonda corabiei - un 
dispozitiv comandat de la distanţă şi foarte inspirat botezat 
Dori, după peştişorul aiurit din filmul Finding Nemo - 
fusese trimisă în recunoaştere pe fund, în timp ce Vance şi 
Tess dăduseră fuga în camera de control, cu sufletul la 
gură şi plini de speranţe, sorbind monitoarele din priviri şi- 
ncercând să distingă ceva relevant printre imaginile 
neclare trimise de camera lui Dori, doar ca să-şi vadă 
visele spulberate la constatarea că sonda nu găsise ceea ce 
căutau. Prima dată detectase o bucată masivă de stâncă, 
de mărimea unei corăbii, iar apoi carcasa distrusă a unui 
vas de pescuit din secolul XX. 

În restul timpului nu făcuse altceva decât să spere din 
nou, să aştepte şi să plutească pe întinderea nesfârşită a 
apei, căutând mereu. Gândurile o purtară către cele mai 
recente evenimente din viaţa ei şi Tess se surprinse 
retrăind ultimele săptămâni şi întâmplările în urma cărora 
ajunsese acum la şaizeci de kilometri depărtare de coasta 
Turciei, alături de bărbatul care pusese la cale bizarul jaf 
armat de la cel mai mare muzeu din New York, în urma 
căruia muriseră atâţia oameni nevinovaţi. Se simţise 
extrem de vinovată pentru decizia de a-l părăsi pe Reilly şi 
de a pleca cu Vance în căutarea galerei, mai ales în 
primele zile. Avea mustrări de conştiinţă, îndoieli ce nu-i 
dădeau pace şi n-o lăsau să doarmă noaptea, şi chiar şi 
atacuri de panică dese, aşa că tot timpul era în continuă 
mişcare, încercând să-şi găsească de lucru şi să-şi ocupe 
timpul ca să nu se mai gândească să renunţe. Însă pe zi ce 
trecea grijile se diminuau şi ele, înlocuite de aşteptarea şi 
anticiparea marii descoperiri. Mai avea din când în când 
momente când se întreba dac-a făcut bine plecând cu 


— 402 — 


Vance, însă atunci încerca să fie cât mai obiectivă şi mai 
raţională cu putinţă, şi să-şi alunge din minte toate 
gândurile negre, convingându-se că face ceea ce trebuie. 
Nu doar pentru ea - deşi, după cum îi spusese lui Reilly, o 
asemenea descoperire sigur că i-ar fi schimbat nu doar 
cariera, ci şi situaţia financiară - ci pentru milioanele de 
oameni care meritau să ştie adevărul. De fiecare dată însă 
ajungea la aceeaşi concluzie: n-avea niciun rost să-şi 
muncească mintea încercând să găsească o justificare 
pentru acţiunile ei. Era ceva ce pur şi simplu simţea că 
trebuie să facă şi avea de gând să meargă până la capăt. 

Gândul la Reilly era singurul care-i umbrea speranţele şi 
entuziasmul. Se trezea gândindu-se la el din ce în ce mai 
des, întrebându-se ce face, pe unde e sau dacă îi e bine. 
Retrăia în minte noaptea aceea când îl lăsase singur în 
mijlocul pustietăţii, dispărând ca un hoţ în întuneric, şi nu- 
şi putea înăbuşi sentimentul de ruşine şi de vinovăţie ce o 
cuprindea de fiecare dată. Făcuse o greşeală amarnică, şi 
acum se căia, dar din păcate nu mai era nimic de făcut. 
Cum putuse oare să-l lase de izbelişte când ştia prea bine 
că erau urmăriţi? Dacă-i pusese viaţa în pericol şi păţise 
ceva din cauza ei? Îşi dorea din toată inima să-l ştie teafăr, 
să-şi ceară scuze pentru ce făcuse şi să încerce să-i explice 
de ce, însă gândul că de data asta mersese poate prea 
departe o îngrozea. Pe de altă parte, ştia că Vance avea 
dreptate când spunea că Reilly le-ar fi dejucat planurile, 
dând descoperirea pe mâinile unora care o vor îngropa mai 
bine decât fusese până acum. Tess n-avea de gând să lase 
aşa ceva să se-ntâmple. Oricum o dădea, concluzia era că 
relaţia lor fusese condamnată încă de la început, iar ironia 
sorții făcea ca tocmai lucrul care-i apropiase în primă 
instanţă să fie acum cauza despărțirii lor. 

Savarona îşi schimbă brusc cursul, învolburând apa şi 
pregătindu-se să arunce încă o privire pe fundul porțiunii 
deja parcurse. Tess îşi mută privirea de la cele două 
cabluri paralele către linia îndepărtată a orizontului, unde 
câţiva nori întunecaţi şi alungiţi pătau ca nişte dungi 
murdare albastrul senin al cerului, îşi simţi dintr-odată 


— 403 — 


inima grea. Erau alte gânduri care o măcinau încă de când 
plecase cu Vance şi care n-o slăbeau deloc, nici zi, nici 
noapte, iar cu fiece întoarcere a vasului sau sondă 
coborâtă pentru a nu ştiu câta oară în adâncuri deveneau 
din ce în ce mai apăsătoare şi mai sumbre. Era oare bine 
ceea ce făcea? Era într-adevăr mai bine să laşi anumite 
secrete îngropate şi neştiute? Era o greşeală să se 
încăpăţâneze în ideea că aflarea adevărului e un scop nobil 
şi lăudabil? Poate că de data asta era o excepţie, aşa cum 
zicea el, poate că scormonind prea mult nu făcea decât să 
dezlănţuie un haos general peste o lume şi-aşa destul de 
hăituită... 

Apariţia siluetei înalte a lui Vance pe punte îi întrerupse 
brusc şirul gândurilor, Când se apropie de ea, lângă 
balustradă, Tess observă că e încruntat. 

— Tot nimic? îl întrebă. 

El dădu din cap dezamăgit. 

— După tura asta va trebui să ne retragem din zonă, cel 
puţin pentru astăzi, îi zise el trăgând adânc aer în piept. 
Nu e chiar atât de grav, de fapt. În trei zile o să reuşim să 
acoperim toată zona de explorare pe care ne-am propus-o, 
şi-atunci o s-o găsim, sunt sigur de asta. E aici undeva, o 
simt, doar că se lasă greu de găsit. 

Un bâzâit surd şi insistent venind din depărtare îi 
desprinse în sfârşit privirea de pe faţa ei. Vance se 
întoarse şi scrută atent orizontul albastru, încruntându-se 
în momentul în care descoperi sursa zgomotului. Tess îi 
urmări privirea înspre locul cu pricina, unde zări un punct 
minuscul care crescu până când căpătă conturul unui 
elicopter care survola marea la câţiva kilometri depărtare, 
părând a se îndrepta în aceeaşi direcţie ca ei. Rămaseră 
amândoi cu ochii pironiţi la el, urmărindu-l cu privirea cum 
înaintează în linie dreaptă înainte de a se întoarce brusc cu 
spatele şi de a dispărea la fel de repede cum apăruse. 

— Era oare pentru noi? îl întrebă ea pe Vance. Pun pariu 
că pe noi ne caută. 

— N-au ce să ne facă aici, o linişti el, suntem în ape 
internaţionale, Pe de altă parte, nu ştiu în ce măsură ne 


— 404 — 


putem baza pe asta, având în vedere că nici până acum n- 
au jucat foarte corect... Işi întoarse privirea înapoi pe 
punte, uitându-se lung la inginerul care tocmai intra în 
camera de control. Ştii care-i partea cea mai amuzantă? 

— N-aş putea spune că da, zise ea sec. 

— Numărul membrilor echipajului. Gândeşte-te şi tu, ei 
sunt şapte, şi cu noi doi fac... exact nouă. Nouă, repetă el 
răspicat. Exact ca gaşca mare şi tare a lui Hugo de Payens. 
Poetic, nu crezi? 

Tess nu păru câtuşi de puţin impresionată şi nici măcar 
amuzată de remarca lui Vance, privind absentă în 
depărtare. 

— Mda... Mă întreb dacă şi ei erau la fel de chinuiţi de 
întrebări şi de îndoieli. 

Vance o privi ridicând din sprâncene, fixând-o stăruitor. 

— Vrei să spui că încă ai îndoieli? Te pomeneşti că te-ai 
răzgândit... 

— Dar ce, tu n-ai? ripostă ea cu o voce tremurată, fiind 
conştientă că Vance îşi dăduse seama cât e de încordată. 
Nu te întrebi niciodată ce-o să fie după ce vom găsi ceea ce 
căutăm - dacă vom găsi. Nu te îngrijorează chiar deloc ce 
o să se întâmple? 

— Să mă îngrijoreze!? se arătă el nedumerit. 

— Ştii foarte bine la ce mă refer. Nu te-ai gândit 
niciodată la şocul şi haosul pe care le-am putea provoca? 

Vance pufni pe nas batjocoritor. 

— Tess, ştii părerea mea. Omul e o creatură demnă de 
milă, întotdeauna disperat să găsească pe cineva sau ceva 
în faţa căruia să se închine, însă nu oricum. Ca idolatria lui 
să aibă valoare nu e suficient ca doar unul sau doi să 
creadă în acel ceva, ci trebuie ca noi toţi, la unison, din 
toate colţurile lumii, să subscriem la aceeaşi doctrină. Aşa 
a fost încă de la începuturile omenirii şi n-are de ce să se 
schimbe acum. lar tu mă întrebi dacă-mi fac griji... Nu, nu- 
mi fac, de fapt de-abia aştept să-i eliberez pe oameni de 
această minciună care le-a întunecat judecata. Nu facem 
altceva decât să urmăm cursul normal al lucrurilor, adică 
iniţiem următoarea etapă în evoluţia spirituală a omenirii, 


— 405 — 


care cu siguranţă va marca începutul unei noi ere. 

— Vorbeşti despre această „nouă eră” de parc-ar fi un 
eveniment monden aşteptat cu surle şi trâmbiţe peste tot 
pe glob, când de fapt ştii foarte bine că nu va fi deloc aşa. 
Omenirea a mai trecut prin asemenea crize. Începând cu 
sasanizii şi până la prăbuşirea Imperiului Incaş, istoria e 
presărată cu mii de exemple ale unor civilizaţii măreţe 
care s-au năruit aidoma castelelor de nisip după ce şi-au 
văzut zeii discreditaţi sau demitizaţi. 

Vance rămase neclintit. 

— Asta tocmai pentru că fuseseră construite pe minciuni 
şi realităţi distorsionate, pe nisipuri mişcătoare - cum e de 
altfel şi a noastră. Însă eu cred că-ţi faci mult prea multe 
griji. Trăim cu totul alte vremuri, iar lumea de azi e ceva 
mai sofisticată decât parții sau incașii. 

— Să nu uităm totuşi că au fost cele mai dezvoltate 
civilizaţii din vremea lor, 

— Zău aşa, Tess! Ai puţină încredere în semenii noştri, 
ce naiba! Nu zic c-o să fie uşor să trecem peste asta, 
departe de mine gândul, dar... părerea mea e c-o să se 
descurce foarte bine, 

— Şi dacă nu-i aşa? Dacă te înşeli? 

Vance ridică mâinile exasperat, însă când deschise gura 
vocea sa sună extrem de rigidă şi de serioasă: 

— Dacă mă înşel, atunci asta e şi gata. 

Tess îl fixă mută de uimire, cu o privire tăioasă şi 
acuzatoare, după care nu mai suportă să-l privească şi-i 
întoarse spatele furioasă, uitându-se în zare. Dungi 
neregulate de nori cenuşii apăruseră ca din senin pe 
albastrul imaculat al cerului, în timp ce suprafaţa netedă a 
mării era tulburată la răstimpuri de valuri înspumate, ale 
căror creste albe mai înviorau parcă negura apelor din 
depărtări. 

Vance îşi sprijini braţele de balustradă, trăgându-se ceva 
mai aproape de ea. 

— Sincer vorbind, şi eu m-am gândit îndelung la asta, 
Tess, aşa că înţeleg ce te frământă. Am cântărit şi-am 
analizat plusurile şi minusurile, şi concluzia la care am 


— 406 — 


ajuns e una singură: nu am nicio îndoială că facem ceea ce 
trebuie. Şi sunt convins că în sinea ta îmi dai dreptate. 

Tess îl credea, căci simţise că şi pe el îl frământă ceva. 
Ştia că întorsese lucrurile de pe o parte pe alta de 
nenumărate ori, atât din punct de vedere academic, cât 
mai ales personal, însă problema lui Vance - după părerea 
ei - era că punctul său de vedere fusese subiectiv şi 
distorsionat încă de la bun început. Luase hotărâri şi 
făcuse demersuri sub imperiul suferinţei cauzate de 
moartea fiicei şi a soţiei, şi toate acţiunile sale ulterioare 
fuseseră dictate de această durere mocnită care-l orbise şi- 
i pervertise viziunea asupra lumii. Cântărise oare cu temei 
efectele pe care descoperirea le va avea asupra fiecărui 
muritor? Luase în calcul că nu doar creştinismul va fi pus 
sub semnul întrebării, ci însăşi noţiunea de credinţă, pe 
care duşmanii Bisericii se vor grăbi s-o împroaşte cu noroi 
şi apoi s-o folosească pentru a-i dezbina pe oameni? Se 
gândise la milioanele de credincioşi care-şi vor pierde cel 
mai important sprijin spiritual? 

— Să ştii că la început mulţi vor refuza categoric să 
creadă, îi zise Tess, ea însăşi surprinsă de tonul optimist al 
vocii sale. Or să scoată de te miri unde fel de fel de experţi 
care să confirme că totul e o minciună sfruntată, îşi vor 
folosi toate resursele posibile şi imposibile pentru a 
demasca ceea ce în ochii lor nu va fi decât o mare 
păcăleală şi... ţinând cont de trecutul tău, nici n-o să le fie 
foarte greu să reuşească. 

Imediat îi păru rău că deschisese subiectul, şi se simţi 
uşor stânjenită. Vance însă nu păru deloc afectat şi o 
aprobă printr-o scurtă mişcare a capului. 

— Da, ştiu, tocmai de asta mă gândeam c-ar fi mai 
nimerit dacă tu ai fi cea care va anunţa... 

Tess păli, privindu-l cu ochi pieriţi pe faţa-i albă ca varul. 

— Eu?! bâigui ea, vădit surprinsă de propunere. 

— Fireşte. In fond, descoperirea asta e în egală măsură 
şi a ta, şi pentru că - după cum chiar tu ai zis - 
comportamentul meu din ultima vreme n-a fost tocmai... 
Vance făcu o pauză, încercând să găsească cuvântul 


— 407 — 


potrivit. Tocmai... lăudabil... 

Până s-apuce ea să-i dea un răspuns, auzi motoarele 
încetinind treptat şi simţi ambarcaţiunea oprindu-se 
uşurel, înainte să-şi schimbe iar direcţia. Il zări apoi pe 
Rassoulis ieşind de sub punte şi strigându-le ceva, însă 
mintea ei era parcă învăluită într-o pâclă groasă, şi nu auzi 
ce le spunea grecul, gesticulând agitat. Vance rămase cu 
ochii aţintiţi pe faţa ei câteva momente, după care se 
întoarse către căpitan, care-i chema nerăbdător jos în cală, 
făcându-le semne disperate din mâini şi strigând că 
găsiseră ceva. 


73 


Rezemat de balustrada din spate a vasului de patrulă 
Karadeniz, Reilly îi urmărea pe De Angelis şi pe Karakas, 
căpitanul, un bărbat solid cu o claie de păr negru o 
mustață ciufulită şi deasă, concentrați deasupra ecranului 
radar de la bord, alegând următoarea ţintă. 

Nu se puteau plânge, căci opţiuni aveau destule. Zeci de 
puncte intermitente şi verzi luminau ecranul întunecat, 
unele fiind însoţite de un cod alfanumeric, semn că 
ambarcaţiunea respectivă avea un transponder modern. 
Acestea erau de fapt cel mai uşor de localizat şi de 
eliminat, cu ajutorul bazei de date a Patrulei de Coastă, 
însă erau din păcate foarte puţine, ceea ce le îngreuna 
munca fiindcă trebuia să verifice pe rând fiecare punct 
intermitent, reprezentând unul din sutele de vase de 
pescuit anonime sau zecile de bărci ale amatorilor de 
navigaţie care veneau în fiecare an să pescuiască sau să se 
distreze în zona coastei, din ce în ce mai aglomerată de la 
an la an. Reilly ştia la fel de bine ca şi ei că în aceste 
condiţii nu va fi deloc uşor să-i găsească pe Vance şi Tess 
şi că trebuia să se înarmeze cu multă răbdare. y 

Era deja a şasea zi pe mare şi se cam săturase. Încă de 
la început îşi dăduse seama că n-ar fi fost deloc bun de 
marinar deşi până acum avusese noroc de o mare liniştită 
şi calmă. Slavă Domnului că nu trebuia să rămână şi 


— 408 — 


noaptea în larg! De dormit dormeau pe uscat, ceea ce nu 
putea decât să-l mulţumească, şi-n fiecare dimineaţă, 
imediat după ivirea zorilor, ieşeau din Marmaris şi-şi 
croiau drum de-a lungul coastei, când în sus, când în jos, 
acoperind porţiunea cuprinsă între Golful Hisaronu şi 
partea sudică a Arhipelagului Dodecanez. Karadeniz era 
un vas de patrulă din clasa SAR-33, având pe chilă o dungă 
lată şi oblică de culoare roşie, ce însoțea cuvintele Sahil 
Giivenlik, scrise în relief cu litere de-o şchioapă, astfel 
încât oricine şi-ar fi dat seama că aparţine Pazei de Coastă 
turce. Era extrem de rapid şi confortabil, putând să 
parcurgă o distanţă surprinzător de mare într-o singură zi. 
Zona de est era şi ea cercetată amănunţit de alte astfel de 
ambarcaţiuni cu baza la Fethiye şi Antalia, însă căutarea 
nu se derula doar pe apă. Fuseseră implicate şi elicoptere 
Augusta A-109 ce survolau zona la joasă înălţime, 
informându-i apoi pe cei de pe vas în legătură cu posibilii 
suspecți şi poziţia acestora. 

Sincronizarea dintre agenţii din elicoptere, cei de la 
bordul vaselor de patrulă şi cei rămaşi pe uscat era 
perfectă. Se vedea că ofiţerii Pazei de Coastă turce aveau 
experienţă în monitorizarea acestei zone mai tot timpul 
aglomerate. Relaţiile dintre Grecia şi Turcia nu erau dintre 
cele mai cordiale, iar apropierea celor douăsprezece insule 
ale Arhipelagului Dodecanez, care se aflau sub jurisdicţia 
Greciei şi unde oamenii se îngrămădeau în fiecare an fie ca 
turişti, fie ca să pescuiască, nu făcea decât să tensioneze şi 
mai mult conflictul mocnit dintre cele două ţări. Mai mult, 
porţiunea îngustă de mare ce le despărţea era o mină aur 
pentru călăuze, care-i transportau clandestin pe imigranții 
turci care doreau să ajungă fie în Grecia, fie în alte state 
membre UE. Cu toate acestea, porţiunea ce trebuia 
acoperită nu era deloc neglijabilă, iar sarcina era cu atât 
mai grea şi mai obositoare cu cât majoritatea bărcilor ce 
străbăteau aceste ape nu erau decât simple vase de 
croazieră sau de pescuit. 

Reilly se apropie de aparatul radar, al cărui operator era 
cufundat în studiul unor grafice de lângă ecran, în timp ce 


— 409 — 


radiotelegrafistul îşi compara notițele cu câţiva dintre 
membrii echipajului de zbor. Se trase mai într-o parte şi 
privi întinderea de apă prin geamul de protecţie. Zările 
păreau să prevestească vreme agitată, mai ales spre sud, 
unde un pâlc compact de nori negri învăluiau linia 
orizontului, despărțiți pe ici, pe colo de dâre subţiri şi 
strălucitoare de lumină pal-gălbuie. Era ca-ntr-un tablou 
suprarealist. 

Ceva îi spunea că Tess e foarte aproape şi gândul că e 
acolo, la doar câţiva kilometri distanţă, şi că poate ajunge 
la ea în câteva ore - conştient fiind pe de altă parte că 
distanţa dintre ei era poate de neacoperit - îl măcina mai 
mult decât orice altceva. Se întreba unde e exact în acel 
moment şi ce face. Oare găsiseră deja Templul $oimului? 
Erau pe cale de a spune lumii întregi... Ce anume? Ce 
aveau să facă cu descoperirea la care sperau? Şi ce fel de 
descoperire era aceasta? Cum voiau s-o comunice lumii? 
Se gândise îndelung ce să-i spună în momentul regăsirii şi 
constată cu surprindere că furia iniţială pe care o simţise 
când se văzuse abandonat în mijlocul pădurii dispăruse 
aproape complet, în locul ei instalându-se pe nesimţite o 
anume resemnare sau împăcare. Ştia că avusese motivele 
ei şi, chiar dacă nu i le împărtăşise, putea cel puţin să 
încerce să le înţeleagă, începând prin a accepta că 
încăpăţânarea şi ambiția erau parte integrantă din felul ei 
de a fi, definind-o în primul rând ca persoană. 

Privi de dincolo de cabină, după care îşi întoarse 
privirea în direcţia opusă, şi ce văzu îl nelinişti, căci 
departe în zare, cerul de la nord se întuneca şi el 
ameninţător. Marea căpătase la rându-i o nuanţă de gri- 
marmorat, răscolită din când în când de crestele albe ale 
unor valuri înspumate. Il văzu pe punte pe timonier 
schimbând priviri alarmate cu un coleg, prim-ofiţerul 
probabil, căruia îi semnală pericolul cu o mişcare discretă 
a capului. Păreau prinşi la mijloc între două fronturi 
atmosferice care aduceau furtună şi care se îndreptau 
vertiginos în direcţia lor. Reilly îl privi din nou pe cârmaci, 
care acum părea îngrijorat, la fel ca şi primul-ofiţer de 


— 410 — 


altfel, care se duse de-ndată la Karakas, pentru a se 
consulta cu el. 

Căpitanul studie radarul meteo, apoi verifică şi 
barometrul, discutând între timp şi cu doi dintre ofiţerii 
echipajului. Reilly nu înţelegea o iotă din ce spuneau, aşa 
că se uită instinctiv către De Angelis, care-i surprinse 
privirea şi-i traduse pe scurt despre ce era vorba: 

— Cred că va trebui să ne retragem mai devreme astăzi, 
căci suntem înconjurați de două fronturi atmosferice de 
furtună şi, dacă mai rămânem, o să ne prindă la mijloc. 
Monseniorul îl privi descumpănit, întrebându-l apoi uşor 
amuzat: Îţi sună cumva cunoscut? 

Reilly se gândise la asemănarea cu episodul descris în 
scrisoarea lui Aimard înainte ca De Angelis să-i atragă 
atenţia. Il observă şi pe Plunkett, care ieşise pe punte ca să 
fumeze şi studia zările încordat. Îşi întoarse privirea din 
nou în cabină, unde cei doi tehnicieni stăteau aplecaţi 
peste monitoarele lor sofisticate, butonând şi făcând 
calcule. La răstimpuri regulate aruncau amândoi priviri 
alarmate către orizontul înnegurat şi apoi se cufundau din 
nou cu nasul în monitoare, semn că situaţia era destul de 
îngrijorătoare. La un moment dat operatorul radar îl strigă 
pe căpitan, căruia îi îndrugă ceva în turcă. Karakas cobori 
în cabină, urmat imediat de De Angelis. Reilly se forţă să-şi 
dezlipească privirea de la norii învolburaţi şi plumburii din 
depărtare şi se duse lângă cei trei, în faţa pupitrului de 
comandă. 

Din traducerea şuntată a căpitanului, Reilly află că 
operatorul le arăta nişte grafice electronice cu traiectoria 
unor ambarcaţiuni pe care le urmărise de ceva timp. 
Dintre acestea, una singură prezenta anumite 
neregularități inexplicabile în itinerarul parcurs, reieşind 
clar din grafic că-şi petrecuse marea majoritate a timpului 
navigând încoace şi-ncolo în aceeaşi porţiune de mare. Nu 
asta însă i se păruse anormal, căci erau sute de vase de 
pescuit ai căror proprietari preferau o anumită zonă şi se 
mutau de ici, colo fără să parcurgă distanţe însemnate, aşa 
cum arătau semnalele de pe ecran. Ceea ce i se păruse 


— 411 — 


omului interesant era că, deşi în ultimele câteva zile vasul 
se tot fâţâise de-a lungul porțiunii cu pricina, aventurându- 
se chiar şi-n alte zone ceva mai depărtate, de mai bine de 
două-trei ore părea să staţioneze. Mai mult, celelalte trei 
ambarcaţiuni prezente în zonă şi pe care le monitorizase la 
fel de atent se îndreptau acum încet către coastă, mai mult 
ca sigur pentru că observaseră furtuna care se apropia cu 
rapiditate. In ciuda acestui fapt, cel de-al patrulea 
rămăsese nemişcat, ceea ce era destul de ciudat având în 
vedere condiţiile atmosferice. 

Reilly se apropie de ecran, urmărind cu privirea cele trei 
puncte în mişcare. Două se îndreptau către ţărmul Turciei, 
iar cel de-al treilea către Insula Rhodos. 

De Angelis părea încântat de cele aflate. 

— Ei sunt! exclamă el hotărât exact în momentul în care 
Plunkett intră în cabină. Şi motivul pentru care nu se 
mişcă este că au găsit în sfârşit ce căutau! Se întoarse 
către Karakas ca un vultur ce tocmai şi-a reperat prada. La 
ce distanţă sunt? 

Căpitanul privi ecranul. 

— In jur de patruzeci de mile marine. Pe vremea asta o 
să ne ia cam două ore, cel mult două ore şi jumătate. Insă 
furtuna s-ar putea dezlănţui înainte de a ajunge la ei şi 
atunci va trebui să facem cale-ntoarsă. Barometrul arată 
că presiunea atmosferică e în continuă scădere, şi n-am 
mai văzut de mult aşa o scădere bruscă. 

— Nu-mi pasă, zise De Angelis sec. Trimite imediat un 
elicopter în recunoaştere şi du-ne acolo cât poţi de repede. 


74 


Sonda aluneca lin prin tenebrele adâncului, trecând pe 
lângă galaxii de plancton ce-i luminau ecranul minuscul 
înainte de a dispărea unduitoare din raza micului reflector 
cu care era prevăzută. 

Sus, în camera de control mult prea strâmtă a 
traulerului, toţi priveau cu sufletul la gură imaginile 
trimise de camera subacvatică. Tess şi Vance stăteau în 


— 412 — 


picioare, de o parte şi de alta a lui Rassoulis, sprijinindu-se 
de umerii săi, în timp ce cei doi tehnicieni erau aşezaţi pe 
o bancă îngustă în faţa monitoarelor. La stânga 
monitorului care afişa imagini de la camera lui Dori se afla 
un alt monitor de poziţionare GPS, care era ceva mai mic 
şi arăta poziţia actuală a navei, după ce se învârtise în 
cerc, întorcându-se apoi pe acelaşi curs de mai înainte şi- 
ncercând acum să-şi menţină poziţia în pofida curenților 
foarte puternici. Ecranul şi mai mic din dreapta afişa 
versiunea computerizată a imaginilor scanate de sonar, 
mai exact un cerc mare în interiorul căruia se puteau 
vedea benzi concentrice albastre, verzi şi galbene. Alături, 
o busolă electronică arăta cursul Savaronei, care părea că 
se îndreaptă uşor către sud. Însă toţi priveau spre 
monitorul central, care era şi cel mai mare şi care afişa 
imagini trimise de sonda din adâncuri. Urmăreau în tăcere 
fundul mării apropiindu-se sau depărtându-se, analizând 
adâncimea afişată în dreapta ecranului, care la un moment 
dat ajunse la 173 de metri. La 168 de metri, luminozitatea 
apei era mai estompată, împiedicând astfel o bună 
vizibilitate, la 171, reflectorul camerei speriase un grup de 
languste care fugiseră iute din calea razei iscoditoare. La 
173 de metri, ecranul se ilumină brusc, inundat de o 
lumină galbenă puternică. Sonda aterizase undeva. 

„Părintele” lui Dori, Pierre Attal, un inginer corsican 
foarte grijuliu cu aparatele la care lucra, era extrem de 
concentrat mânuind maneta şi pupitrul de comandă cu 
ajutorul cărora ghida robotul. Se întinse către marginea 
panoului de comandă, unde era un mic buton pe care 
începu să-l învârtă cu degete grăbite, timp în care camera 
se rotea şi ea încetişor, răspunzând comenzilor sale şi 
oferindu-le alte imagini din adâncuri, care aduceau foarte 
mult cu un peisaj selenar sau marțian, arătându-le o lume 
bizară şi misterioasă, nealterată încă de prezenţa omului. 
De jur-împrejurul micului intrus mecanizat domneau 
liniştea şi pacea, peste o întindere nesfârşită de nisip fin 
învăluit în umbre lugubre şi unduitoare. 

Tess simţi cum o străbate un fior rece pe şira spinării de 


— 413 — 


atâta emoție şi aşteptare încordată. Stătea cu ochii pironiţi 
pe ecran şi cu sufletul la gură, deşi ştia că va mai dura 
ceva până când vor găsi epava. Sonarul nu le dădea decât 
poziţia aproximativă a oricărei posibile ţinte şi din acest 
motiv sonda era de bază, căci se putea manevra cu 
uşurinţă de la distanţă şi sonarul său permitea localizarea 
exactă a obiectului detectat şi examinarea ulterioară a 
acestuia în detaliu. Tess ştia că adâncimea apei în zonă nu 
depăşea 250 de metri şi că fundul e presărat cu numeroase 
recife de corali, multe probabil la fel de mari ca şi Templul 
Șoimului, asta presupunând că estimările lor fuseseră cât 
de cât exacte. Scanările sonarului nu erau aşadar destul de 
concludente ca să poate distinge între o epavă şi aceste 
formaţiuni marine naturale, însă aici intrau în scenă 
magnetometrele, cu ajutorul cărora se putea detecta orice 
rămăşiţă de fier sau alt metal dintr-o posibilă corabie 
naufragiată. Cu toate acestea, deşi echipamentele lui 
Rassoulis erau extrem de bine calibrate şi în perfectă stare 
de funcţionare, atât el, cât şi ceilalţi membri ai echipajului 
se temeau că, după un popas de şapte sute de ani pe 
fundul apei, timp în care sarea cu siguranţă corodase orice 
bucată de fier, nu mai rămăsese mare lucru din structura 
metalică a galerei, poate cel mult vreo patru sute cincizeci 
de kilograme de fier cu totul. Chiar şi în aceste condiţii, 
exista riscul unor alarme false fie din cauza 
geomagnetismului natural în anumite zone din solul mării, 
fie cel mai probabil din cauza altor epave, desigur cu mult 
mai recente. 

Privi pentru a treia oară cum aceleaşi imagini pe care le 
ştia aproape pe de rost se succedau din nou pe monitor, 
fără nicio diferenţă semnificativă. Cu mâna încleştată pe 
maneta pe care o mişca aproape imperceptibil, Attal ghida 
sonda încetişor pe deasupra nisipului fin, oprind-o din 
minut în minut pe câte o moviliţă, unde cu ajutorul rotiţei 
minuscule de la marginea pupitrului o făcea să parcurgă 
un cerc complet, putând astfel să înregistreze imagini din 
imediata apropiere cu o deschidere de 360 de grade. 
Echipa studia apoi cu atenţie scanările trimise, înainte ca 


— 414 — 


Attal să continuu, apăsând butoane şi învârtind maneta de 
control, lansând sonda pe un alt parcurs la fel de scurt. 

Corsicanul era deja la a şaptea sau a opta manevră de 
acest gen, când într-unul dintre colţurile ecranului apăru 
dintr-odată o pată neclară. Attal direcţionă sonda în 
direcţia cu pricina, după care acţionă scannerul sonarului. 
Trecură câteva secunde înainte ca imaginile să apară pe 
monitor, ţinându-i cu respiraţia întretăiată, după care se 
văzu o dungă rozalie profilată vag pe un fundal în nuanţe 
de albastru. 

Tess se întoarse către Vance, care o întâmpină cu o 
privire calmă, reţinută. Il auziră apoi pe Rassoulis 
adresându-i-se lui Attal, fără să-şi ridice privirile către ei: 

— Hai să-ncercăm să ne apropiem mai mult. 

Sonda se puse iarăşi în mişcare, survolând de aproape 
solul nisipos aidoma unei farfurii zburătoare care sub 
mâinile pricepute ale lui Attal plutea tăcută şi iscoditoare 
către misterioasa-i ţintă. Se opri din nou pe un dâmb 
mâlos, de unde luă alte imagini, care de data asta se 
dovediră ceva mai concludente, în sensul că forma rozalie 
începea să capete un oarecare contur, deşi tot nu era clar 
ce reprezintă. 

— Ce părere ai? întrebă Vance. 

Rassoulis îşi ridică privirea către ei, răspunzând: 

— Indexul magnetometrului e cam mare, dar... Le arătă 
cu degetul imaginea de pe ecran. Vedeţi porţiunea asta 
pătrată de aici, din spate, şi bucata îndoită înăuntru mai 
din faţă? li privea cu o expresie optimistă. Nu seamănă 
deloc cu o stâncă. 

Amuţiră cu toţii în timp ce urmăreau sonda apropiindu- 
se şi mai mult de locul respectiv. Tess nu-şi putea dezlipi 
ochii de pe monitor, care fu momentan întunecat de un 
pâlc de alge subţiri şi lungi ce păreau aproape imobile în 
unduirea molcomă a adâncului. Attal direcţionă camera 
câţiva centimetri înapoi, după care o propti iar în nisip, 
rotind-o cu 360 de grade. La un moment dat, în timpul 
mişcării circulare, raza camerei lumină ceva nedesluşit nu 
foarte departe şi Tess simţi cum pulsul i-o ia razna. Sonda 


— 415 — 


se apropia din ce în ce mai mult, dezvăluind un obiect de 
formă relativ dreptunghiulară, ale cărui curburi - nu foarte 
multe - păreau mult prea regulate şi simetrice ca să fie 
creaţia apelor. Nu, obiectul era categoric făcut de mâna 
omului. 

În câteva secunde pe ecran apăru imaginea cât se poate 
de clară a unei corăbii naufragiate, sau mai bine zis a ceea 
ce mai rămăsese din ea. Sonda plutea silenţioasă deasupra 
epavei, fotografiindu-i scheletul măcinat de ape şi invadat 
de alge. 

Tess sorbea imaginea din priviri, urmărind fiecare 
detaliu. La un moment dat i se păru că zăreşte ceva într-un 
colţ al ecranului şi le arătă porţiunea cu degetul. 

— Aia ce e? Poţi s-o filmezi mai de aproape? 

Attal îşi ghidă robotul în direcţia indicată, iar Tess se 
aplecă peste monitor, încercând să descifreze ce era cu 
forma respectivă, care semăna cu un butoiaş oval ce părea 
ruginit aproape în întregime. Era destul de greu să 
estimezi mărimea relativă a obiectelor de pe ecran şi îi 
trecu prin minte că s-ar putea să fie de fapt un tun, ceea ce 
o nelinişti, căci ştia prea bine că o corabie din vremea 
ultimelor cruciade nu putea avea tunuri la bord. Însă pe 
măsură ce camera se apropia, obiectul îşi schimbă forma, 
părând ceva mai lat şi mai aplatizat. Exact în acel moment 
surprinse cu coada ochiului expresia dezamăgită de pe faţa 
căpitanului. 

— E tablă de oţel, zise el amărât, ridicând neajutorat din 
umeri. Tess înţelese ce voia să zică înainte să continue. N- 
are cum să fie corabia noastră, adăugă el posomorât. 

Sonda încă se învârtea pe deasupra epavei, trimițând 
acum imagini înregistrate dintr-un alt unghi. Attal 
confirmă şi el spusele căpitanului, clătinând din cap. 

— Priviţi pata aia. E sigur vopsea, spuse el ridicându-şi 
privirea către Tess. 

Robotul intrase acum în cala cavernoasă a corabiei, 
deplasându-se de jur-împrejur, confirmându-le bănuiala că 
era vorba de un vas mult mai recent. 

— E de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, spuse 


— 416 — 


Rassoulis. Îmi pare rău... 

Privi apoi pe geamul cabinei către marea care devenea 
din ce în ce mai agitată şi deasupra căreia nori pântecoşi şi 
negri se adunau grăbiţi sub bătaia vântului tăios, 
înconjurându-i. 

— Cred c-ar fi mai înţelept să plecăm cât mai repede de 
aici. Cerul nu prevesteşte nimic bun, le zise el, după care 
se întoarse către Attal. Adu-o sus pe Dori. Am terminat pe 
ziua de azi. 

Tess aprobă din cap şovăielnică, oftând prelung şi greu. 
Tocmai se pregătea să iasă din camera de control, când 
ceva în colţul ecranului îi atrase atenţia. Simţi din nou 
fiorul rece devenit de acum familiar şi se întoarse să 
studieze mai bine punctul cu pricina. 

— Ce-i pata asta de aici? îl întrebă ea pe căpitan, 
ciocănind cu degetul în ecran. 

Rassoulis îşi apropie faţa de sticlă, holbându-se la 
punctul pe care i-l arătase Tess, în timp ce Attal îndreptă 
sonda spre locul indicat. Tess studia şi ea imaginea de pe 
ecran, încadrată de cei doi bărbaţi. O protuberanţă ovală şi 
destul de lată începea să se prefigureze încet-încet pe 
monitorul întunecat, semănând cu o buturugă într-o rână, 
care părea să răsară dintr-o movilă mică de pământ. Attal 
direcţionă camera şi mai aproape şi Tess văzu că dâmbul 
pe care stătea obiectul era de fapt un grup de verge 
dispuse în formă circulară, unele dintre ele fiind acoperite 
de muşchi şi alge ale căror capete subţiri se ondulau lin în 
mişcarea domoală a apei. Văzându-le, Tess se gândi că 
poate totuşi nu sunt plante marine, ci fâşii spintecate din 
ce mai rămăsese din velatură. Unele verge erau îndoite şi 
curbate, asemenea coastelor unui schelet, şi toată corabia 
- sau mai degrabă rămăşiţele ei - purta amprenta anilor 
petrecuţi pe fundul mării, fiind îmbrăcată aproape în 
întregime în straturi mai groase sau mai subţiri de mâl. 

Inima începu să-i bată cu putere. Mai era o corabie 
acolo, o altă corabie mult mai veche, ascunsă exact 
dedesubtul primeia. 

Sonda străpunse tenebrele, strecurându-se printre 


— 417 — 


grinzile epavei, de care se prinseseră o sumedenie de 
formaţiuni strălucitoare de corali. Se îndreptă apoi către 
protuberanţa observată de Tess ceva mai devreme, pe care 
o găsi în sfârşit, luminând-o cu raza-i albicioasă. 

În acel moment Tess simţi că se sufocă, de parcă cineva 
ar fi aspirat dintr-odată tot aerul din cameră. Nu-şi mai 
putea dezlipi privirea de pe capul de şoim care se iţea din 
mâlul gros, ca şi cum s-ar fi ştiut studiat şi admirat în 
lumina rece a reflectorului. 


75 


Rassoulis îi duse pe Vance şi Tess la timonă, de unde 
priviră îngrijoraţi norii grei de la orizont, în leagănul 
valurilor ce se înteţeau văzând cu ochii. Vântul crescuse şi 
el cu treizeci de noduri, iar întinderea de ape de jur- 
împrejurul Savaronei era răscolită de spuma albă a mării 
învolburate, ce începea să semene cu norii cenuşii de 
deasupra. 

Attal se conformase ordinului căpitanului, şi sonda ce 
investigase adâncurile fusese scoasă la suprafaţă şi era 
acum aşezată pe punte cu ajutorul unei mici macarale. Cu 
alţi doi membri ai echipajului lângă el, corsicanul cercetă 
îngrijorat orizontul înainte să înceapă s-o dezlege şi s-o 
dea jos. 

— N-ar trebui să plecăm? îl întrebă Tess pe Rassoulis, 
îndepărtându-şi şuviţele de păr pe care vântul i le sufla 
peste faţă. 

Vance însă interveni prompt. 

— Aiurea! Sunt sigur că nu-i chiar atât de grav pe cât 
pare, zise el vrând să pară cât mai calm. E timp suficient 
să mai trimitem o dată sonda în recunoaştere, nu? adăugă 
apoi tot un zâmbet către Rassoulis. 

Acesta însă nu-i răspunse, studiind mai departe zările 
vineţii. Către sud, un prim fulger spintecă norii cenușii, 
declanşând în depărtări o ploaie măruntă ce se îndrepta 
către ei. 

— Nu-mi place deloc... O furtună-i una, dar două sunt 


— 418 — 


deja prea mult... Dacă plecăm imediat, am putea ieşi din 
sandvişul ăsta exact la timp. Se întoarse apoi către Vance, 
pe care încercă să-l consoleze: Nu-ţi face griji, furtunile nu 
durează foarte mult prin părţile astea, iar aparatul GPS are 
o marjă de eroare de numai un metru, aşa că ne putem 
întoarce fără probleme mâine dimineaţă în exact acelaşi 
loc. 

Vance nu era deloc mulţumit. 

— Aş fi preferat să plec de aici cu ceva palpabil, spuse el 
fără să-şi piardă cumpătul. Cum ar fi capul de şoim, de 
exemplu. Chiar n-am avea timp să-l luăm înainte de a 
pleca? 

Rassoulis se încruntă, dându-i de înţeles că ideea nu-i 
surâdea deloc. 

— Mă gândeam doar că s-ar putea ca furtuna să dureze 
mai mult decât ne aşteptăm, insistă Vance, şi cum nu mai e 
mult până ce va trebui să plecaţi în cealaltă expediţie... Pot 
trece luni bune până să ne întoarcem şi cine ştie ce se 
poate întâmpla între timp. 

Rassoulis privi din nou cu aceeaşi figură îngrijorată cele 
două fronturi atmosferice convergente, evaluând situaţia 
în tăcere, încercând să se decidă dacă să mai rămână sau 
nu. 

— N-o să-ţi pară rău, îţi garantez, insistă Vance. Hai să 
scoatem capul de şoim şi pe urmă nu te mai bat la cap, 
promit. Mai mult, poţi să păstrezi orice altceva mai găseşti 
pe-acolo, restul nu mă interesează. 

Rassoulis îl privi neîncrezător. 

— Doar atâta vrei? Capul de şoim? îl întrebă el 
cântărindu-l din priviri. Tess se uita când la unul, când la 
celălalt, simțindu-se ca un biet observator la un meci de 
poker cu miză mare. De ce aşa de puţin? 

Vance ridică calm din umeri, cu o expresie detaşată pe 
faţă. 

— Fiindcă e o chestiune personală. Hai să spunem pur şi 
simplu că încerc... să-mi închei socotelile. Dar pierdem 
timp preţios. Sunt convins că dacă ne grăbim, o să reuşim 
să-l scoatem în timp util, după care poţi să faci ce vrei cu 


— 419 — 


restul. 

Căpitanul păru că se gândeşte câteva clipe la 
propunerea lui Vance, după care încuviinţă în tăcere şi se 
depărtă, dându-le noi ordine atât lui Attal, cât şi celorlalţi 
membri ai echipajului. 

Vance se întoarse către Tess, cu o faţă încordată pe care 
i se citeau nerăbdarea şi nervii întinşi la maximum. 

— Nu mai e mult acum, îi murmură el cu o voce joasă, 
controlată. Suntem extrem de aproape, la o aruncătură de 
băț, cum se zice. 


— Cât mai avem? strigă De Angelis către Karakas. 

Reilly simţea podeaua vasului legănându-se sub tălpi şi 
pârâind din toate încheieturile, mult mai rău decât înainte. 
Vreme de o oră nu făcuseră altceva decât să înfrunte pieziş 
valurile învolburate ce loveau cala din lateral, spărgându- 
se din ce în ce mai furioase de prova. Cu motoarele turate 
la maximum şi vântul ce şuiera cu putere, nu se puteau 
înţelege decât ţipând unul la celălalt cât îi ţineau plămânii. 

— Încă vreo douăzeci de mile, îi răspunse căpitanul. 

— Şi elicopterul? 

Karakas aruncă o privire fugară către operatorul radar, 
după care strigă: 

— Vor stabili contactul în aproximativ cinci minute, chiar 
mai puţin. 

De Angelis oftă exasperat, la capătul răbdării. 

— Drăcia asta nu merge mai repede? 

— În niciun caz pe aşa o vreme, îi răspunse Karakas. 

Reilly se apropie de căpitan. 

— O să fie cu mult mai rău când o să-i ajungem din 
urmă? 

Karakas îl privi sumbru, ridicând din umerii-i laţi. 

— Dumnezeu ştie. 


Tess urmărea fascinată cum degetele abile ale lui Attal 
făceau sonda să se mişte şi să-i execute toate comenzile. 
Acum îi dirija unul dintre braţele mobile să ataşeze 
ultimele frânghii de jur-împrejurul capului de lemn al 


— 420 — 


şoimului. În ciuda condiţiilor meteorologice, toţi membrii 
echipajului se mişcaseră extrem de repede, cu precizia 
unor ofiţeri de armată, ataşând echipamentul necesar şi 
pregătind sonda înainte de a o scufunda în apa 
învolburată. Attal manevra maneta ca un adevărat mag, 
ghidând robotul către adâncuri, unde-l puse să desfăşoare 
plasa cu o precizie surprinzătoare. Acum tot ce mai aveau 
de făcut era să tragă încărcătura cu atenţie, umflând în 
acelaşi timp tot prin comenzi de la distanţă cele trei perne 
pneumatice, şi să aştepte să iasă la suprafaţă. Attal le făcu 
semn că totul e pregătit. 

— E gata, îl putem trage, însă... 

Ridică din umeri, privind către geamul pe care stropii de 
ploaie răpăiau necontenit şi mărunt în bătaia vântului 
şuierător. Rassoulis se încruntă, privind şi el către haosul 
dezlănţuit afară. 

— Ştiu la ce te gândeşti. N-o să fie deloc uşor să-l urcăm 
la bord după ce-l tragem la suprafaţă. Se întoarse apoi 
către Vance cu o privire aspră. E imposibil să lăsăm la apă 
Zodiacul gonflabil pe vremea asta şi nici n-am de gând să 
trimit pe cineva să se scufunde... Vom avea destule bătăi 
de cap până să scoatem sonda, dar măcar e securizată şi 
mobilă. Tăcu apoi, încercând să facă o estimare a evoluţiei 
vremii, după care păru că luase o hotărâre. N-o să putem 
să-l scoatem azi, spuse fără drept de replică. O să lăsăm 
balizele aici şi ne întoarcem după ce trece furtuna. 

Lui Vance nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— Nu se poate, trebuie să terminăm cu asta acum! S-ar 
putea să nu mai avem o a doua şansă! 

— Despre ce vorbeşti? Doar nu te temi c-o să vină careva 
să-ţi fure capul de vultur pe aşa o vreme! Fii serios! O să 
ne întoarcem imediat ce se mai potoleşte furtuna. 

— In niciun caz! izbucni Vance furios. Trebuie s-o facem 
acum! 

Rassoulis se trase câţiva paşi înapoi, surprins de tonul 
lui Vance. 

— Uite ce e, n-am de gând să pun viaţa nimănui în 
pericol! Asta-i nebunie curată! Ne întoarcem la țărm şi 


— 421 — 


gata! ridică şi el tonul nervos, fixându-l pe Vance cu ochi 
reci, sfredelitori. Se întoarse apoi către Attal, căruia îi zise 
hotărât: 

— Scoate sonda din apă cât mai repede. 

Însă înainte să mai poată adăuga ceva, fu întrerupt de 
huruitul surd şi gutural al motorului unui elicopter, un 
sunet pe care-l cunoştea deja foarte bine. Tess îl auzi şi ea, 
şi după faţa schimonosită a lui Vance îşi dădu seama că şi 
el reperase aparatul de zbor. 

Îşi puseră în grabă nişte jachete impermeabile şi ieşiră 
iute pe punte. Vântul se înteţise, măturând perdeaua de 
ploaie în toate direcţiile. Tess scrută orizontul înnegurat, 
încercând să localizeze elicopterul pe fundalul cenuşiu, 
ceea ce reuşi în cele din urmă cu destul de mult efort. 

— Uite-l acolo! le strigă ea, arătându-l cu degetul. 

Survola apele zbuciumate la câteva zeci de metri în faţă, 
agitându-le şi mai tare din cauza curenților produşi de 
elice. Părea că se îndreaptă direct către ei şi în mai puţin 
de un minut ajunsese deja în dreptul lor, albul lui şi mai 
ales dunga roşie contrastând puternic cu cerul întunecos 
pe care se profila. Rămase câteva secunde suspendat în 
aer deasupra traulerului, după care se înclină uşor, 
rotindu-se scurt şi revenind în poziţia iniţială exact 
deasupra  babordului  Savaronei. |inea piept vijeliei 
dezlănţuite, curentul provocat de elice bătând marea şi 
agitând-o mai ceva decât vântul tăios, şi spulberând cât 
colo spuma pufoasă a valurilor învolburate. Tess nu putu 
să nu observe însemnele oficiale ale Pazei de Coastă pe 
fuzelajul aparatului şi-l zări apoi pe pilot, care comunica 
prin radio în timp ce studia vasul cu mare atenţie. Le făcu 
pe urmă semn să-şi deschidă staţia, arătând cu degetul 
spre casca cu microfon ataşat pe care o avea pe cap. 


Pe punte, Reilly îl văzu pe De Angelis luminându-se 
deodată la faţă. Pilotul elicopterului tocmai îl anunţase că 
identificaseră vasul, care părea a fi o navă de scufundări şi 
care, în ciuda vremii duşmănoase, se ţinea tare pe poziţii. 
Îi mai raportase că înregistrase ceva agitaţie pe punte, mai 


— 422 — 


ales în jurul macaralei rulante, ceea ce sugera că erau în 
mijlocul unei operaţiuni de recuperare a unui obiect de pe 
fundul mării. După descrierile celor doi „suspecţi”, omul 
era sigur că ăsta era vasul pe care-l căutau, căci cele două 
siluete de pe punte se potriveau perfect profilului. Atunci, 
monseniorul se convinse şi el că în sfârşit dăduseră de 
Tess şi Vance. 

— l-am cerut să ia legătura cu ei prin staţie, îi spuse 
Karakas lui De Angelis. Ce să le transmitem? 

— Spune-le că sunt pe cale să înfrunte potopul, răspunse 
acesta fără să stea deloc pe gânduri. Că-i paşte o furtună 
de proporţii... biblice, adăugă el sec. Spune-le să plece cât 
mai repede dacă ţin la viaţa lor. 

Reilly se uită faţa lui De Angelis şi expresia acestuia îi 
confirmă ameninţarea subtilă pe care o detectase în vocea 
lui. Planul era să-i gonească fără prada mult căutată. Orice 
ar fi, obiectul din adâncuri nu trebuia adus la suprafaţă. 
Arătase în repetate rânduri cât de puţin preţ pune pe viaţa 
oamenilor când venea vorba de apărarea intereselor 
Bisericii. Parcă-l şi auzea: Oricine-i dispensabil, la urma 
urmei, aşa cum îi spusese fără ocolişuri nu de mult în 
Turcia. Reilly simţea că trebuie să facă totuşi ceva, şi 
repede. 

— N-ar trebui să ne gândim în primul rând la siguranţa 
lor? spuse el. Totuşi, vorbim de-un întreg echipaj... 

— Exact asta am vrut şi eu să spun, interveni De Angelis 
calm. 

— Oricum, nu au prea multe opţiuni, răspunse Karakas 
studiind ecranul radarului, pe care toate punctele verzi se 
retrăgeau în aceeaşi direcţie, către țărm. Furtuna i-a 
înconjurat dinspre nord şi sud în acelaşi timp, prinzându-i 
la mijloc ca într-o capcană. N-au decât două opţiuni: fie să 
se ducă spre est, unde două dintre patrulele noastre au să- 
i aştepte, fie spre vest, adică exact în direcţia noastră. 
Oricum, de scăpat n-au cum să ne scape. Înaintea noastră 
n-au cum să ajungă, asta-i sigur. 

Zâmbi amar, deşi situaţia nu era deloc amuzantă. Lui 
Reilly îi încolţi un gând în minte: dar dacă Karakas o să 


— 423 — 


aibă chef de o mică urmărire? Combinată cu predispoziția 
războinică a lui De Angelis, lucrurile n-aveau să cum să se 
termine decât rău, şi Reilly era din ce în ce mai îngrijorat. 

Privi către prova, unde un tun automat de 23 mm trona 
pe punte, şi simţi subit un gol în stomac. Trebuia să 
găsească o modalitate de a-i avertiza pe Tess şi restul 
echipajului de primejdia care-i pândea. 

— Lasă-mă pe mine să vorbesc cu ei, îi strigă lui 
Karakas. 

De Angelis îi aruncă o privire de gheaţă, evident luat 
prin surprindere de cererea lui. 

— Aţi spus că vreţi să vă ajut! insistă Reilly. Habar n-au 
că suntem aproape şi poate că nu ştiu nici cât de serioasă 
e furtuna care-i va lovi dintr-o clipă-ntr-alta! Lasă-mă să 
vorbesc cu ei, să le spun să ne urmeze la țărm! 

Căpitanul părea dispus să accepte, însă privi întâi către 
De Angelis, aşteptând decizia sa. Monseniorul avea ochii 
aţintiţi asupra lui Reilly, sfredelindu-l cu căutătura-i rece şi 
calculată. Dădu uşor din cap în cele din urmă, aprobând în 
tăcere. 

— Dă-i şi lui un microfon, ordonă el deloc mulţumit. 


Când îi auzi vocea prin staţia radio, Tess simţi că-i 
îngheaţă sângele în vene şi i se pune un nod în gât. Fără să 
stea pe gânduri, smulse microfonul din mâinile lui 
Rassoulis şi-ncepu să vorbească cu o voce tremurată: 

— Sean! Tess sunt! Se opri cu respiraţia tăiată, mai să 
se-nece. Tâmplele îi pulsau la unison cu bătăile inimii. 
Unde eşti? 

Elicopterul se retrăsese de ceva vreme, dispărând după 
negurile umflate de ploaia măruntă. 

— Nu suntem foarte departe, veni răspunsul prompt, cu 
o voce la fel de gâtuită. Sunt pe un vas de patrulă, cam la 
cincisprezece mile vest de voi. Mai sunt alte două vase 
spre est. Tess, ascultă-mă cu atenţie! Trebuie să lăsaţi 
baltă orice faceţi acum şi să plecaţi naibii de-acolo! 
Furtuna stă să izbucnească şi dinspre nord şi dinspre sud 
şi cele două fronturi o să se-ntâlnească exact deasupra 


— 424 — 


voastră. Trebuie s-o luaţi către vest, dar grăbiţi-vă! 
Schimbaţi cursul pe... 

Se opri în mijlocul frazei, aşteptând probabil informaţii 
exacte de la operator. 

— Pe doi-zero-şapte. Doi, zero, şapte, repetă el rar şi 
răspicat. O să vă aşteptăm acolo şi o să vă escortăm către 
Marmaris. 

Tess zări privirea îngrijorată pe care Rassoulis i-o 
aruncă în treacăt lui Vance, care nu părea prea vesel, 
înainte s-apuce să-i răspundă, căpitanul îi luă microfonul 
pe neaşteptate. 

— Aici e căpitanul navei Savarona, George Rassoulis. Cu 
cine vorbesc, vă rog? 

— Sean Reilly mă numesc, primi răspuns după câteva 
clipe în care nu se auziră decât fâşâieli şi bruiaje. Sunt 
agent FBI. 

Faţa căpitanului se întunecă dintr-odată şi-i aruncă lui 
Vance o privire bănuitoare. Acesta nu zise nimic, stând 
nemişcat şi rigid lângă ei, după care se întoarse ca 
teleghidat şi făcu câţiva paşi către spatele cabinei. Cu 
privirea încă pironită pe Vance, care acum era întors cu 
spatele, Rassoulis vorbi mai departe în staţie: 

— Ce treabă are FBl-ul cu noi? Suntem doar un vas de 
scufundări în mijlocul Mediteranei, departe de America 
voastră, ce vă pasă dacă ne ducem la fund sau nu? 

Fără să se întoarcă, Vance răspunse el în locul lui Reilly: 

— Pe mine mă caută. 

Când se întoarse în sfârşit, Tess observă pistolul pe 
care-l avea în mână şi pe care-l îndreptase către tâmplele 
căpitanului. 

— Cred că i-am ascultat destul pe prietenii noştri de la 
FBI, zise el sec şi deloc amuzat, după care trase rapid două 
gloanţe în staţia radio, făcând-o pe Tess să ţipe speriată în 
momentul în care bucăţile de plastic ţâşniră din pupitru, 
învăluite în fum şi scântei. Microfonul începu să ţiuie 
asurzitor, dar după câteva momente se opri. 

— Aşa, acum ne putem întoarce, vă rog, la treburile 
noastre? şuieră el ameninţător, reuşind cu greu să-şi 


— 425 — 


stăpânească furia. 


76 


Tess simţea că nu-şi poate mişca nici mâinile, nici 
picioarele, ca şi cum ar fi fost pironită de podea. Stătea 
împietrită şi tăcută într-un colţ, privindu-l pe Vance cum se 
apropie de căpitan şi-i dă ordine să reînceapă procedura 
de recuperare a capului de şoim. 

— Dar n-are niciun rost! se împotrivi Rassoulis. Pe 
vremea asta n-avem cum să-l urcăm pe punte, e practic 
imposibil! 

— Apasă odată pe butonul ăla când îţi spun, sau vrei te 
ajut eu? îi strigă Vance lui Attal, care rămăsese nemişcat 
în faţa pupitrului de comandă cu mâna încleştată pe 
manetă. 

Inginerul îl privi pe căpitan, care oftă din greu şi clătină 
capul în semn de aprobare, moment în care corsicanul 
începu să apese pe butoane şi să învârtă de manetă. 
Imediat pe monitor apăru imaginea trimisă de camera lui 
Dori, care devenea din ce în ce mai mică pe măsură ce 
sonda se afunda în apă. În secunda următoare cele trei 
perne pneumatice portocalii începură să se umfle la loc, 
una după alta, gata de acţiune în doar câteva clipe. 

La început, capul de şoim nu părea dornic deloc să 
părăsească fundul mării, încăpăţânându-se se rămână 
înfipt în nămolul gros, în ciuda balizelor ce-l trăgeau cu 
forţă către suprafaţă. Apoi dintr-odată, spre surprinderea 
tuturor, se desprinse din încleştarea mâloasă a 
adâncurilor, provocând o explozie de nisip fin şi aluviuni 
vechi de secole. Attal direcţionă repede sonda pe un traseu 
paralel, încercând să nu piardă din cadru spectaculosul 
traiect subacvatic al acvilei de lemn. 

Tess auzi uşa de la cabină trântindu-se în momentul în 
care unul dintre membrii echipajului intră grăbit. Intrigat 
de zgomot, Vance îşi desprinse ochii de pe ecran şi 
întoarse privirea către uşă. Profitând de scurtul moment 
de neatenţie, Rassoulis se năpusti asupra lui şi-ncercă să-i 


— 426 — 


smulgă pistolul. Începură să se lupte încrâncenaţi, în timp 
ce 'Tess se dădu câţiva paşi înapoi, lipindu-se de perete. 

— Nu! strigă ea disperată. 

Attal şi un alt inginer se grăbiră să-i dea căpitanului o 
mână de ajutor, dar nici n-apucară bine să-i sară în spate 
lui Vance, când pistolul se descărcă cu un pocnet asurzitor, 
care parcă umplu dintr-odată încăperea. 

O fracțiune de secundă, atât Vance, cât şi Rassoulis 
rămaseră nemişcaţi şi tăcuţi, încă agăţaţi unul de celălalt, 
după care căpitanul se înmuie deodată şi se prăbuşi la 
podea cât era de greu, nu înainte ca Vance să se tragă din 
strânsoare şi să se dea la o parte din calea bărbatului 
masiv, care zăcea acum pe jos, cu ochii daţi peste cap şi 
înecându-se cu sângele care-i umpluse gura şi se scurgea 
pe pardoseală. 

Tess îl privi îngrozită cum se zvârcoli câteva secunde 
înainte de a înţepeni. Îi aruncă apoi lui Vance o privire în 
care se citea atât şoc, cât şi furie. 

— Ce-ai făcut? Ce-ţi veni? urlă ea disperată, lăsându-se 
în genunchi lângă corpul inert al căpitanului, neştiind ce 
să facă. Se aplecă peste faţa acestuia, încercând să vadă 
dacă mai respiră, după care îi apucă încheietura moale, 
căutându-i pulsul. În zadar însă. 

— E mort! urlă ea. E mort, l-ai omorât! 

Attal şi ceilalţi doi marinari se dădură în lături, 
nevenindu-le să creadă. După câteva clipe de linişte 
apăsătoare, cârmaciul îşi făcu curaj şi se năpusti asupra lui 
Vance, ţintind arma din mâna acestuia. Cu o mişcare 
surprinzător de sprintenă, Vance îl lovi peste faţă cu patul 
armei, trimiţându-l rapid la podea. Tess ridică privirea 
către el şi pentru o clipă i se păru că e ameţit şi că se cam 
clatină pe picioare, însă îşi reveni imediat, ochii săi 
căpătând aceeaşi expresie neîndurătoare. 

— Aduceţi-mi odată blestematul ăla de cap de şoim şi am 
terminat povestea! tună el poruncitor. Acum! 

Şovăitor, prim-ofiţerul ieşi iute, însoţit de Attal, amândoi 
ducându-se se vadă în ce stadiu erau pregătirile de 
recuperare, dând ordine grăbite în stânga şi-n dreapta. 


— 427 — 


Tess le auzea strigătele dincolo de pereţii cabinei, dar 
parcă nu mai înţelegea nimic. Îşi simţea capul greu, ca în 
ceaţă, şi nu-şi putea dezlipi privirea de la Vance, pe care 
parcă nu-l mai recunoştea, ca şi cum ar fi avut în faţă un 
străin. Nu-l mai recunoştea nici pe profesorul erudit de 
odinioară, dar nici pe bărbatul distrus alături de care îşi 
petrecuse cea mai mare parte a acestei călătorii. Privirea 
lui de-gheaţă şi rigiditatea sobră îi aduseră în minte o 
imagine îngropată nu de mult în tenebrele memoriei. 
Atunci avu revelaţia. Mai văzuse acei ochi cel puţin o dată 
şi ştia exact unde: în noaptea aceea terifiantă de la Muzeul 
Metropolitan, când o străpunseseră cu cruzimea lor de oţel 
din spatele coifului lucitor. Acum făceau la fel, sfredelindu- 
i mintea şi-nfricoşând-o mai ceva decât atunci. 

Îşi smulse privirea de la chipul transfigurat al lui Vance, 
uitându-se din nou la căpitanul întins pe podea. Atunci o 
cuprinse disperarea. Dacă o s-o sfârșesc şi eu aici, în inima 
apelor, singură şi departe de casă? se gândi imediat la 
Kim, întrebându-se dacă avea să-şi mai vadă fiica vreodată. 


Reilly se dădu câţiva paşi înapoi descumpănit când 
vocea lui Rassoulis nu se mai auzi în staţie, intrând în 
panică de-a dreptul când auzi ţiuitul strident al 
microfonului după scurtul interval de tăcere apăsătoare. 
Simţi cum îi trece un fior rece de-a lungul şirei spinării, 
făcându-i pielea de găină. I se păruse că zgomotul pe care-l 
auzise chiar înainte de pârâitul asurzitor semănase cu o 
împuşcătură, însă nu putea fi sigur. Poate că era o 
problemă de transmisie sau un bruiaj, mai ales pe-aşa o 
vreme. 

— Alo, căpitane, mă auzi? ţipă el în microfon. Tess! Mă 
aude cineva? 

Însă nu primi niciun răspuns. Se întoarse către 
radiotelegrafist, care era chiar lângă el şi, fără să spună 
nimic, începuse deja să apese butoanele de pe bord, 
încercând să remedieze situaţia. La un moment dat însă se 
opri, strigându-i ceva căpitanului în turcă. 

— Am pierdut semnalul, îi explică Karakas. Se pare că 


— 428 — 


au auzit tot ce aveau nevoie să audă... 

Furios, Reilly privi iar către larg prin geamul gros, pe 
care ştergătoarele se agitau în van, căci oricum nu mai 
făceau faţă de mult ploii mărunte şi dese. Vasul înainta cu 
greu, luptându-se cu valurile din ce în ce mai agresive. 
Deşi toate discuţiile mai mult sau mai puţin înfocate de pe 
punte erau în turcă, lui Reilly nu-i fu foarte greu să 
înţeleagă că echipajul era îngrijorat mai degrabă în 
legătură cu furtuna ce stătea să izbucnească decât de 
soarta traulerului pe urma căruia se aflau şi care, conform 
radarului, încă staţiona. In condiţii atmosferice normale ar 
fi trebuit să-l zărească deja cu ochiul liber, însă valurile 
înspumate şi ploaia deasă micşorau vizibilitatea şi nu-l 
puteau observa decât în răstimpuri foarte rare şi, oricum, 
foarte prost. Între cele două vase marea vuia şi se-nfoia 
zbuciumată, făcându-le să pară mult mai departe unul de 
celălalt decât erau în realitate. Reilly încerca să păcălească 
valurile sau să privească dincolo de ele, surprinzând forma 
difuză şi distantă a navei în mici crâmpeie ce dispăreau la 
fel de repede cum apăruseră. Gândindu-se la Tess şi la cât 
de speriată trebuie să fie în bătaia valurilor, se simţea mai 
neajutorat ca niciodată. 

Karakas schimbă câteva cuvinte în turcă cu primul- 
ofiţer, după care se întoarse către De Angelis cu o privire 
îngrijorată. 

— Situaţia ne scapă de sub control. Vântul a ajuns la 
aproape cincizeci de noduri şi în astfel de condiţii nu avem 
cum să-i obligăm să ne urmeze. Fiecare pe cont propriu. 

De Angelis rămase neclintit. 

— Cât timp ei nu se mişcă, nici noi nu plecăm, zise el 
sec. 

Căpitanul oftă amărât. Se uită apoi la Reilly, ca şi cum ar 
fi căutat un pic de înţelegere din partea agentului federal. 

— Nu cred c-ar trebui să mai rămânem, îi zise el cu glas 
pierit. Devine extrem de periculos. 

— Ce tot îndrugi acolo? Ce te tot vaiţi atât? se răsti De 
Angelis la el enervat. Ţi-e frică de nişte valuri amărâte? 
Uite că ei nu-şi pun coada pe spinare şi nu pleacă! urlă el 


— 429 — 


indignat, arătând cu degetul către Savarona. Lor de ce nu 
le-o fi frică? 'Ţie de ce-ţi e? 

Karakas amuţi şi rămase locului, vizibil jignit şi înfuriat 
de ieşirea lui De Angelis. Îl fixă cu o privire încruntată 
înainte de a se întoarce către primul-ofiţer, care era şi el 
cu nervii întinşi la maximum şi căruia îi dădu câteva ordine 
răstite. Monseniorul clătină din cap triumfător, după care 
aruncă o privire fugară spre Plunkett înainte de a se 
întoarce către prova şi de a privi natura dezlănţuită. De 
unde se afla, Reilly nu-l putea vedea decât din profil, însă 
şi aşa îşi putu da seama că De Angelis e mulţumit, căci îi 
zări colţul gurii arcuindu-se într-un rânjet satisfăcut. 


Stând lângă Vance, Tess privi marea dezlănţuită prin 
geamul pe care ploaia răpăia greoaie din toate direcţiile. 
De jur-împrejur apa îi împresura din ce în ce mai agitată, 
crestele valurilor înspumate măturând puntea goală. Şi 
atunci le zări prin perdeaua densă de stropi, apărând şi 
dispărând între valurile umflate. 

Era greu să nu observi portocaliul celor trei balize pe 
fundalul cenuşiu al mării, la babord, spintecând apele 
aidoma spinării unor balene uriaşe. 

Tess îşi miji ochii, încercând să străpungă ploaia şi 
întunecimea dimprejur, şi-l întrezări în final, o bucată mare 
şi bulbucată de lemn legănându-se greoaie între cele trei 
perne de aer. Formele păreau aproape intacte, în ciuda 
acţiunii apei, a sării şi a aluviunilor, căci se puteau distinge 
clar trăsăturile ascuţite ale unui cap de vultur. 

Se uită la Vance şi-l văzu luminându-se la faţă dintr- 
odată şi pentru o fracțiune de secundă se simţi şi ea 
molipsită de bucuria lui, de emoția descoperirii mult 
aşteptate, ceea ce o făcu să mai uite de spaimă. Dar nu 
dură decât o secundă, după care teama o cuprinse din nou, 
ascuţindu-i toate simţurile. 

— Trimiteţi scafandrii! îi ordonă Vance primului-ofiţer, 
care bandaja obrazul însângerat al cârmaciului. Omul avu 
un moment de ezitare, însă Vance îl motivă îndreptând 
pistolul spre el. Hai, grăbeşte-te! Nu plecăm de aici până 


— 430 — 


nu-l văd la bord! 

Nici n-apucă să-şi termine bine fraza că un val izbi 
puternic nava. Savarona se înclină abrupt într-o parte, 
moment în care timonierul se ridică anevoie în picioare şi 
preluă controlul cârmei de la marinarul clar depăşit de 
situaţie, încercând s-o strunească şi să ţină piept valurilor 
vrăjmaşe, menţinând vasul drept. Ferindu-se cu abilitate 
din calea crestelor amenințătoare, reuşi în cele din urmă 
să iasă din zona de pericol, trăgându-se ceva mai aproape 
de balizele plutitoare, între care era mai uşor să ţină 
direcţia. În acelaşi timp doi dintre membrii echipajului îşi 
traseră grăbiţi costumele de scafandru pe ei, plonjând 
şovăitori în apele înfuriate, cu cabluri groase de siguranţă 
prinse de spate. 

Tess îi privi încordată croindu-şi drum cu greu către 
balize şi după câteva minute apăsătoare ce-i părură mai 
degrabă ore zări în sfârşit semnalul mult aşteptat, cele 
două degete mari ridicate de fiecare scafandru dându-i de 
înţeles că totul decursese conform planului. Prim-ofiţerul 
apăsă un buton de la pupitrul de comandă şi-n secunda 
următoare troliul de pe punte începu să scârţâie sacadat, 
punându-se în mişcare şi trăgând încărcătura cu sforţări 
evidente, fiind pus la grea încercare nu numai de marea 
agitată, ci şi de înaintarea vasului. Încă ancorat de balize, 
capul de lemn se ridică dintre apele înspumate, 
despărţindu-le parcă în două pentru câteva secunde şi 
plutind cam tot atâtea prin aer, îndreptându-se spre punte. 

În loc să fie mulţumit, Vance se încruntă deodată, căci 
ceva de dincolo de balize îi atrase atenţia, nelăsându-l să 
savureze momentul până la capăt. Attal se lumină însă la 
faţă, apucând-o pe Tess de braţ şi arătându-i cu degetul 
ceva în depărtare, către vest. Privind în direcţia 
respectivă, zări şi ea o formă neclară ce apărea şi dispărea 
de după valuri. Era vasul de patrulă Karadeniz, ce se 
legăna la fel de vulnerabil în bătaia valurilor, îndreptându- 
se direct către ei. 

— Scoate-ne de aici urgent! îi porunci Vance 
timonierului, ameninţându-l cu pistolul. 


— 431 — 


Acesta se chinuia din răsputeri să ţină cârma ca să evite 
devierea, în timp ce şiroaiele de sudoare i se amestecau cu 
dârele de sânge de la rana provocată de lovitura lui Vance. 

— Să iasă mai întâi oamenii din apă, protestă el. 

— Lasă-i naibii! urlă Vance. O să-i ia cei din patrulă! De- 
abia o să-i mai întârzie... 

Cârmaciul aruncă o privire nesigură de jur-împrejur, 
verificând apoi viteza vântului pe ecranul radarului. 

— Singura ieşire sigură e încolo, zise el în cele din urmă, 
arătând cu degetul spre Karadeniz. 

— Nu! Exclus! urlă Vance. 

Tess privea tăcută vasul de patrulă, care se apropia cu 
fiecare secundă. 

— Te rog, Bill! Te implor, hai să punem punct! îl rugă ea, 
întorcându-se spre el. Adevărul e că ne-au înconjurat, şi 
dacă nu ne mişcăm în timp util, o să sfârşim cu toţii pe 
fundul mării! 

Vance îi întoarse o privire tăioasă, după care privi afară 
pe geam şi apoi către ecranul radarului. 

— Întoarce către sud! porunci el necruţător. 

Omul căscă ochii mari, ca şi cum cineva i-ar fi tras un 
pumn în stomac. 

— Înspre sud?! Dar ne-am îndrepta exact spre inima 
furtunii! Eşti nebun de legat! 

Vance îi îndesă arma în obraz şi fără niciun preaviz 
apăsă pe trăgaci, având însă grijă să tragă de ţeavă într-o 
parte, astfel că glonţul îi trecu omului la un milimetru de 
faţă şi se înfipse în peretele despărțitor din spate. li 
împunse apoi iar fruntea cu pistolul, privindu-i înverşunat 
pe toţi cei din jur. 

— Ai două variante, îi spuse el răspicat şi tăios. Te iei la 
întrecere ori cu valurile, ori cu glonţul de pe ţeava asta. 
Alegerea îţi aparţine. 

Bărbatul îl fixă cu privirea câteva secunde, după care 
roti cârma şi acţionă viteza. Traulerul se întoarse 
ascultător şi o porni înainte către inima furtunii, lăsându-i 
pe cei doi scafandri în urmă, agitându-şi disperaţi mâinile 
printre valurile potrivnice. Abia când îşi dezlipi privirea 


— 432 — 


furioasă de la cârmaci, Vance observă că Tess nu mai era 
pe punte. 


77 


În cabina de pe punte, De Angelis cerceta apele prin 
binoclu, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 

— Nu pot să cred! izbucni el. L-au scos! Chiar au reuşit 
să-l tragă la suprafaţă! murmură el printre dinţi. 

Reilly zări şi el capul de lemn iţindu-se din apă şi imediat 
îl năpădiră tot felul de gânduri negre. Deci e adevărat 
până la urmă. Cum să nu fie, când îl avea dinaintea ochilor, 
smuls din adâncuri după sute de ani de somn marin, 
datorită unui singur om şi a tenacităţii lui ieşite din comun. 

Tess, ce-ai făcut? 

Ingrozit, îşi dădu seama că De Angelis va face orice ca 
să pună mâna pe el. Orice. Primul-ofiţer privea şi el la fel 
de uimit către traulerul fugar, însă probabil că avea alte 
griji pe cap. 

— Se îndreaptă spre sud, îi anunţă el. Se pare că i-au 

abandonat pe scafandri. 
_ Auzind asta, Karakas începu să dea ordine înfierbântat. 
În secunda următoare sirenele începură să sune amplu, 
urmate de comenzile ce răsunară în rafale la megafoane. 
Scafandrii începură să se echipeze, în timp ce afară, pe 
punte, mai mulţi membri ai echipajului pregăteau o barcă 
pneumatică. 

De Angelis se uita la toată agitația din jurul său cu ochi 
miraţi. 

— Lăsaţi-i naibii pe scafandrii din apă! urlă el enervat, 
arătând înspre Savarona. Nu vedeţi că ne scapă?! Trebuie 
să-i oprim cu orice preţ! 

— Dar nu putem să-i lăsăm aşa, pur şi simplu! ripostă 
Karakas. În plus, n-au cum s-ajungă prea departe pe 
furtuna asta. Valurile sunt prea mari. Şi noi ar trebui să ne 
grăbim să plecăm, dar nu înainte de a-i recupera şi pe 
scafandrii lor. 

— Nici nu se pune problema, se răsti la el monseniorul. 


— 433 — 


Dacă există şi cea mai mică şansă să răzbească prin 
furtună, nu putem permite aşa ceva. Privi furios dincolo de 
geamul cabinei, după care se întoarse brusc către căpitan. 
Fă-i să se scufunde, îi porunci el fixându-l cu o privire mai 
mult decât amenințătoare. 

Reilly simţi că nu mai suportă să stea deoparte fără să 
facă nimic şi se năpusti asupra lui De Angelis, apucându-l 
de guler şi-ntorcându-l cu faţa către el. 

— Nu poţi să faci aşa ceva, nu ai... 

Se opri însă la fel de brusc cum începuse, căci fără să 
piardă nicio secundă, monseniorul scosese de la spate o 
armă automată pe care i-o înfipse în maxilar. 

— Nu te băga, nu e treaba ta! ţipă De Angelis, 
împingându-l încet către spatele cabinei. 

Reilly privi pe deasupra ţevii, la capătul căreia întâlni 
ochii reci şi severi ai monseniorului, în care mocnea o furie 
abia stăpânită. 

— Prezenţa ta aici nu ne mai e de niciun folos. Ai 
înţeles? 

Cuvintele sunaseră atât de implacabil, încât pentru un 
moment Reilly chiar crezu că De Angelis avea de gând să-l 
împuşte. Ştia că, dacă va încerca o mişcare, va primi un 
glonţ în cap înainte să apuce să-l atingă. Dădu din cap şi se 
trase mai în spate, încercând să nu-şi piardă echilibrul din 
cauza tangajului. 

— Uşurel! zise el calm. Hai să nu ne ambalăm... 

De Angelis nu-l slăbea însă din ochi. 

— Hai, foloseşte tunul, înainte să fie prea târziu! îi 
ordonă căpitanului, cu privirea aţintită tot la Reilly. 

Era evident că lui Karakas nu-i surâdea deloc ideea, la 
fel cum nu era câtuşi de puţin încântat de turnura pe care 
o luaseră lucrurile. 

— Suntem în ape internaţionale, îi reaminti el, şi dacă 
asta nu-i de ajuns, să nu uităm că e vorba de un vas 
grecesc. Mă pui să urmăresc un vas grecesc! Avem şi aşa 
destule probleme cu ei ca să mai... 

— Puțin îmi pasă mie de problemele voastre! răcni De 
Angelis întorcându-se către Karakas cu arma ridicată. 


— 434 — 


Deocamdată nava asta e sub pavilion NATO, iar eu, fiind 
ofiţerul cu cel mai înalt grad, îţi dau un ordin direct, 
căpitane, un ordin pe care trebui să-l executi... 

— Nu! îl întrerupse Karakas la rândul său, înfruntându-i 
privirea. Cu riscul de a ajunge în faţa unui tribunal militar, 
n-am de gând să execut un asemenea ordin! 

Urmă un moment de extremă tensiune, în care cei doi se 
confruntară, De Angelis cu arma îndreptată spre tâmpla 
căpitanului care nu se clinti din loc. După un scurt schimb 
de priviri scânteietoare, De Angelis îl împinse brusc într-o 
parte, întorcându-se către Plunkett, căruia îi ordonă să 
stea cu ochii pe ei. leşi apoi în grabă pe uşă, îndreptându- 
se către punte. 

— Dracu' să vă ia pe toţi! îi înjură el scos din sărite. O 
fac eu, dacă voi nu sunteţi în stare! 

Plunkett se postă în dreptul uşii, scoţându-şi şi el 
pistolul ascuns la curea. Până s-apuce monseniorul să 
închidă uşa în urma lui, o rafală de vânt aduse în cabină 
stropi mărunți de ploaie rece. 

Nu trecu mult şi un val uriaş izbi vasul travers, 
zgâlţâindu-l din toate încheieturile, aşa încât toţi cei aflaţi 
la bord se văzură nevoiţi să se prindă de ce găsiră la 
îndemână ca să nu se ducă de-a dura. Fără să stea pe 
gânduri, Reilly profită de scurtul moment de confuzie şi se 
aruncă asupra lui Plunkett, reuşind să-l prindă exact când 
acesta se agăța de consola de lângă el. Îi imobiliză de la 
încheietură mâna în care ţinea pistolul, apăsându-i-o de 
pupitru, şi-i trase apoi o lovitură puternică în burtă, ce-i 
slăbi strânsoarea îndeajuns cât să-i smulgă arma din mână. 
infuriat, Plunkett se năpusti şi el asupra lui Reilly, însă 
acesta pară lovitura şi-l izbi cu patul pistolului în frunte, 
lăsându-l inconştient la podea. 

Vârându-şi calm arma sub curea, Reilly trecu pe lângă 
căpitan, înşfăcă prima vestă de salvare pe care o găsi, 
trăgând-o pe el în timp ce ieşea pe urmele lui De Angelis. 

Vântul îl întâmpină nu tocmai prietenos, lipindu-l de 
peretele cabinei de parc-ar fi fost o păpuşă de cârpe. 
Adunându-şi forţele, se prinse bine de balustradă şi, 


— 435 — 


trăgându-se în sus cu o mână după alta, reuşi în cele din 
urmă să ajungă pe puntea măturată de ape, unde printre 
picăturile dese de ploaie îl zări pe monsenior, a cărui 
siluetă îşi croia drum de-a lungul parapetului, spre tunul 
automat. 

Reilly o apucă grăbit pe urma lui, ţinându-şi mâna 
pavăză la ochi şi aruncând din când în când priviri înapoi 
către Savarona, care se târa anevoie printre valurile 
umflate la mai puţin de două sute de metri depărtare, 
despărțită acum de vasul de patrulă de o mare şi mai 
dezlănţuită. 

Dintr-odată însă îngheţă, nemaiputând face niciun pas, 
căci pe puntea traulerului, lângă cabină, zări o siluetă 
plăpândă agitându-se de zor, ţinându-se cu disperare de 
balustradă. Expiră adânc şi greu, golindu-şi plămânii de 
toată rezerva de aer, când îşi dădu seama că era Tess. 


Tess urcă repede scara dintre cele două punți, asaltată 
de gânduri şi cu inima bătându-i să-i spargă pieptul şi 
timpanele, căci nu mai auzea altceva decât bubuitul ei 
ritmic. Aruncă o privire fugară la pereţii dimprejur, 
încercând să-şi aducă aminte unde văzuse toporul. 

Când îl zări, deasupra peretelui cambuzei, îl apucă 
hotărâtă şi-ncepu apoi să caute o vestă de salvare, 
echipându-se cu prima pe care o găsi. Trăgând aer în 
piept, lovi cu putere uşa închisă ermetic, după care trecu 
dincolo de marginea tambuchiului, în haosul de pe punte. 
Ştia că Vance nu putea să iasă din cabină, unde era 
pupitrul de comandă. Cu toporul într-o mână şi cu cealaltă 
ţinându-se de parapet ca să nu cadă, înainta încet de-a 
lungul balustradei, dând drumul pe rând în apă vestelor de 
salvare în speranţa să-i mai poată ajuta pe cei doi 
scafandri rămaşi în apă. 

Văzu apoi un val imens ridicându-e din adâncuri chiar 
deasupra provei, şi se apucă bine cu amândouă mâinile de 
balustrada udă şi alunecoasă, adunându-şi toate forţele ca 
să înfrunte zidul de apă ce-o lovi în plin, spărgându-se apoi 
undeva în spatele ei şi măturând puntea cu spuma-i 


— 436 — 


efervescentă. Simţi apoi cum podeaua de lemn îi fuge de 
sub picioare, în momentul în care Savarona alunecă brusc 
de pe creasta abruptă a valului, afundându-se în hăul 
căscat în urma lui. Se ridică cu chiu, cu vai, şi printre 
şuviţele de păr lipite de faţă zări capul de şoim legănându- 
se ameninţător în aer, deasupra punţii. Se târî către baza 
troliului, spre butucul pe care era înfăşurat cablul gros cu 
care era asigurat capul de lemn. 

Odată ajunsă acolo, se uită pe fereastra cabinei, unde 
prin perdeaua groasă de ploaie îl zări pe Vance privind-o 
alarmat. Întorcându-şi faţa de la el, îşi luă avânt şi ridică 
toporul deasupra capului cu viteză, lovind cablul cât putu 
de tare. Tăişul ascuţit ricoşă, făcând-o să se clatine şi să se 
dea câţiva paşi înapoi. Il văzu apoi pe Vance ieşind din 
cabină, luptându-se din răsputeri cu rafalele potrivnice. 
Gesticula înfierbântat şi părea că răcneşte din toţi 
rărunchii ceva ce semăna cu un Nu! disperat, însă Tess 
oricum nu-l putea auzi din pricina vântului şuierător. Fără 
să se sinchisească de apariţia lui pe punte, Tess se pregăti 
şi lovi din nou. Fibrele cablului cedară pe rând, una câte 
una şi din ce în ce mai repede pe măsură ce ea continua să 
lovească frenetic. N 

N-avea de gând să-l lase pe mâna lui Vance. În niciun 
caz nu în asemenea condiţii, cu acest preţ. Făcuse o mare 
greşeală să se încreadă în el şi să-i găsească tot felul de 
scuze şi venise vremea să facă ceva. 

În cele din urmă cedă şi ultima fibră şi, când Savarona 
cârmi către stânga, capul de şoim căzu greoi în apă, 
căscând un abis de jur-împrejurul căruia marea formă un 
tunel umflat de spumă. 

Aruncând toporul, Tess se strecură cât mai departe de 
cabina pilotului, ţinându-se mereu de balustradă şi 
înaintând pe vine, pentru ca Vance să n-o poată vedea. 
Privind înapoi, zări balizele portocalii ieşind la suprafaţă 
din adâncuri, unde capul de lemn de care erau legate le 
trăsese după el. Se opri, aşteptând cu sufletul la gură să 
vadă dacă încă mai tractau încărcătura, şi răsuflă greu 
când văzu conturul lucios şi rotund străpungând apele 


— 437 — 


întunecate între cele trei perne pneumatice. 

Bucuria nu dură însă prea mult, căci aproape imediat o 
serie de mici explozii loviră Savarona pe neaşteptate, 
făcând-o să se clatine. Tess se grăbi să-şi caute adăpost pe 
punte, aruncând o ultimă privire către vasul de patrulă din 
faţă, constatând cu uimire că tocmai ei erau cei care-i 
atacau, căci chiar înainte să se ascundă în spatele 
parapetului văzu o altă scânteie ţâşnind din ţeava tunului 
de pe Karadeniz. 


Biciuit de ploaia măruntă şi de vântul năprasnic, Reilly 
fugi după De Angelis. Vasul părea gata să se răstoarne, iar 
scafandrii tocmai îl pescuiseră pe unul dintre cei doi de pe 
Savarona şi-l trăgeau în barca pneumatică, iar celălalt se 
prinsese disperat de o vestă de salvare ceva mai încolo, 
aşteptându-i să vină şi după el. 

Ajungând pe puntea de la prova, monseniorul se aşeză 
imediat în dreptul tunului, fixându-şi bine umerii în cele 
două suporturi semicirculare de o parte şi de cealaltă a 
ţevii, pe care o scoase abil din făgaş, rotind-o cu viteza 
unui expert şi îndreptând-o în cele din urmă în direcţia 
traulerului fugar, asupra căruia lansă câteva obuze 
incendiare de 23 de mm. 

— Nu! Opreşte-te! urlă Reilly din spatele lui, escaladând 
parapetul şi ajungând dintr-o mişcare pe puntea tunului. În 
ciuda şuieratului sinistru al vântului, bubuitura îl asurzi. 

Se năpusti peste De Angelis, forțându-l să îndrepte ţeava 
în altă direcţie, reuşind astfel să devieze cursul obuzelor, 
care schiţară un arc de cerc în aer şi explodară în apă 
suficient de departe de Savarona. Enervat, monseniorul 
apucă mâna lui Reilly, îndoindu-i degetele în sus până când 
acesta nu mai suportă, după care îl pocni peste obraz, 
făcându-l să se clatine şi să se dea înapoi câţiva paşi. 

Valul ce mătură puntea tunului în secunda următoare îl 
prinse total nepregătit, lovindu-l şi împingându-l în direcţia 
opusă. Încercă disperat să se agaţe de ceva şi la un 
moment dat dădu cu mâna de o bucată de sfoară care 
părea destul de rezistentă şi prinsă de ceva solid. O apucă 


— 438 — 


iute şi se ţinu strâns, reuşind chiar să se împingă în sus 
câţiva centimetri, însă se opri din ascensiune în momentul 
în care vasul tocmai se înălța vertiginos pe coama unui val. 
ll zări atunci pe De Angelis, care între timp se aşezase din 
nou în faţa tunului, cu ochii la traulerul fugar. În mai puţin 
de o secundă se auzi o altă bubuitură. Îngrozit, Reilly privi 
neputincios ploaia de obuze ce luminau negura cu dârele 
lor strălucitoare şi fatale, îndreptându-se implacabile către 
Savarona şi lovind-o din plin la pupa. 


Ascunsă după un container de oţel, Tess simţea că inima 
stă să-i spargă pieptul în momentul în care nava se zgudui 
în rafalele automate trimise de tunul vasului de patrulă. 

Obuzele ciuruiau nemiloase puntea dimprejur, când auzi 
bubuitura înfundată a unei explozii ce părea să vină de 
undeva dinăuntrul traulerului, din cală şi ţipă disperată. 
Aproape instantaneu, zări o dâră groasă de fum înălţându- 
se la pupa, precum şi din coşurile de pe puntea inferioară. 
Traulerul patină parcă într-o parte, ca şi cum cineva ar fi 
pus o frână bruscă în timpul mersului. Îşi dădu atunci 
seama că motorul fusese avariat, dar după câte se părea - 
cel puţin aşa spera ea - rezervorul de combustibil 
rămăsese întreg, căci altfel vasul ar fi explodat imediat 
după impact. Numără secundele în gând, aşteptând dintr-o 
clipă în alta să audă detunătura chiar sub ea, însă nu se 
întâmplă nimic. 

Nu avea însă motive să se bucure, căci fără motoare 
vasul şi aşa avariat era vulnerabil şi expus capriciilor mării 
dezlănţuite. Valurile îl asaltau din toate direcţiile, izbindu-l 
necontenit, astfel încât traulerul se rotea nebunește, 
asemenea unei maşinuţe electrice în parcul de distracţii. 

Ridicându-şi capul uşor, Tess zări îngrozită un alt zid 
compact de apă înălțându-se la prova şi spărgându-se apoi 
peste cabina cârmei. În scurtul interval dintre formarea 
valului şi impact, abia avu timp să se înfăşoare cu un cablu 
de siguranţă, pe care îl legă apoi de balustradă, 
încleştându-şi mâinile pe parapet exact în momentul când 
avalanşa de apă lovi cu putere, măturând puntea cu 


— 439 — 


spuma-i învolburată şi crăpând din scurt ferestrele cabinei, 
groase de peste un centimetru. 

Îndepărtându-şi şuviţele ude lipite de faţă, privi către 
cabina devastată, dar nu-l zări nici pe Vance, nici pe 
ceilalţi membri ai echipajului. O podidiră lacrimile, dar 
încercă să nu se lase doborâtă, ghemuindu-se şi mai tare 
după parapet, ţinându-se de balustradă. Disperată, căută 
cu privirea vasul de patrulă, sperând să-l zărească acum 
mult mai aproape de ei, însă parcă-l înghiţiseră apele. 

Privind de jur-împrejur, zări grozăvia: un val imens, înalt 
de vreo optsprezece metri şi aproape vertical, cu o creastă 
masivă ce părea că spulberă totul în calea ei şi care, pe 
măsură ce se apropia de babordul Savaronei, trăgea 
traulerul din ce în ce mai mult în vârtejul ei năprasnic. 

Instinctiv, Tess închise ochii şi aşteptă lovitura iminentă. 
Fără motoare, n-aveau nicio şansă să se retragă din calea 
zidului de apă şi nici să întoarcă vasul cu faţa, ca să nu-i 
lovească lateral şi, oricum, nu mai era nimeni la cârmă. 
Dacă una dintre aceste manevre ar fi reuşit, traulerul ar fi 
fost izbit, fiind înghiţit de ape în primă fază, după care 
probabil c-ar fi ieşit din hău cu partea dreaptă în sus. 

Monstrul înspumat avea să-i lovească însă din lateral, 
ceea ce le putea pecetlui soarta. Şi când îi izbi în sfârşit cu 
o putere demnă de dimensiunile-i gigantice, ridică dintr- 
odată traulerul de 130 de tone către văzduhul înnegurat, 
învârtindu-l pe vârful coamei ca pe un titirez de jucărie. 


Reilly urmări obuzele străpungând pupa traulerului, 
lăsând o dâră groasă de fum în urma lor, şi urlă către De 
Angelis cât putu de tare, deşi ştia că n-avea cum să-l audă 
peste vuietul asurzitor al vântului şi zgomotul bubuiturii 
puternice. 

Brusc, căzu pradă unei senzaţii de extremă oboseală şi 
epuizare, şi în acea clipă avu o străfulgerare. Ştia ce are 
de făcut. 

Se ridică în picioare sprijinindu-se de parapet şi scoase 
de la spate pistolul luat de la Plunkett, pe care îl îndreptă 
în direcţia lui De Angelis, străduindu-se să-i ţină ţeava 


— 440 — 


nemişcată în pofida vijeliei crunte. Apăsă apoi pe trăgaci 
de câteva ori, zărindu-l pe monsenior arcuindu-şi spatele şi 
dându-se câţiva paşi înapoi în timp ce stropi mici de sânge 
îi ţâşniră aproape instantaneu din spinare. După ce se 
clătină încoace şi-ncolo preţ de câteva clipe, căzu moale 
peste tunul din faţă, îndreptându-i ţeava către zenitul 
întunecat. 

Reilly aruncă Glock-ul, încercând din răsputeri să 
străpungă negura îndeajuns încât să vadă ce-i cu traulerul. 
Însă nici urmă de Savarona. Împărăţia apelor se întindea 
cât vedeai cu ochii, cu munţii ei înspumaţi şi hăurile 
abrupte scăldate în ploaia măruntă şi rece, prin care abia 
dacă se vedea ceva pe o rază de câţiva metri. 

Scafandrii patrulei reuşiseră să se întoarcă la bord 
împreună cu cei doi bărbaţi lăsaţi la apă de căpitanul 
Savaronei. Reilly simţi cum vasul îşi schimbă cursul, 
timp ce motoarele îşi accelerară ritmul în încercarea de a 
scurta atât curba, cât şi răstimpul în care vasul se afla în 
poziţie transversală faţă de valuri. Curând îl cuprinse însă 
o panică extremă, căci îşi dădu seama că se retrăgeau din 
zona de furtună, îndepărtându-se de trauler şi de Tess. 

Intr-un moment de relativă linişte a marii, când valurile 
părură să fi luat o mică pauză, dându-le răgaz să-şi mai 
tragă sufletul, Reilly întrezări undeva nu foarte departe 
traulerul răsturnat, cu carena deasupra apei, însă părând 
că se scufundă cu fiece secundă ce trecea. 

Nici urmă de supraviețuitori. 

Privind către cabină îl zări pe căpitan făcându-i semne 
disperate să vină înapoi. Reilly îşi duse mâna la frunte, 
protejându-şi ochii de vânt şi de stropii agasanţi de ploaie, 
arătându-i cu cealaltă către Savarona. Înţelegându-i 
intenţia, Karakas se împotrivi înfocat, gesticulând un Nu 
hotărât şi îndreptându-şi mâna în direcţia opusă, semn că 
trebuia neapărat să se îndepărteze cât mai era timp. 

Reilly îşi încleştă mâinile pe balustradă până ce-i 
amorţiră degetele, gândindu-se ce să facă. Simţea că-i 
crapă capul de atâta încordare şi oricum ar fi întors-o, 
ajungea de fiecare dată la aceeaşi concluzie. 


— 441 — 


Înaintă anevoie către barca pneumatică pe care 
scafandrii o legaseră de parapetul de la babord. Silindu-se 
să-şi amintească tot ce învățase la un curs de pregătire pe 
care FBl-ul îl iniţiase în colaborare cu Paza de Coastă 
americană, îşi luă inima-n dinţi şi, escaladând balustrada, 
sări în barcă şi trase de pârghia demarorului. Şalupa porni 
cu o smucitură puternică şi Reilly se prinse bine de 
mânere, ţinându-şi respiraţia când porni aproape zburând 
deasupra valurilor furioase. 


78 


Accelerând, Reilly scrută cu luare-aminte perdeaua 
deasă de ploaie şi dirijă ambarcaţiunea spre locul în care 
credea că zărise Savarona ultima dată. Încerca s-o 
strunească, ţinând cont de condiţiile vitrege şi de apele 
care când se umflau, când se căscau înspre adâncuri. 
Intuiţia şi speranţa îi rămăseseră singurele repere, căci 
altfel nici nu mai ştia încotro e nordul sau sudul. 

Marea se ridica şi cobora la răstimpuri regulate, iar 
valurile dezlănţuite treceau când peste marginile bărcii, 
inundând-o, când o loveau din lături, aruncând afară apa 
strânsă înăuntru. Se ţinea strâns ori de câte ori escalada 
sau plonja de pe valurile mai mici sau mai mari ce i se 
ridicau în cale, acompaniat de huruitul asurzitor al 
motorului turat la maximum. 

După câteva minute ce i se părură nesfârşite, zări o 
formă colţuroasă de culoare maro-închis ce se legăna 
parcă în mijlocul unei găuri în apele mării. Incordându-şi 
toţi muşchii, direcţionă şalupa într-acolo, însă valurile îl tot 
deviau de la curs, împingându-l fie prea într-o parte, fie 
înapoi, astfel încât trebuia mereu să schimbe direcţia. 
Reuşi sa ajungă ceva mai aproape de traulerul avariat. 
Privi disperat de jur-împrejur, dar nici urmă de Tess. 

Cu cât se apropia mai mult, cu atât era mai înspăimântat 
de ce vedea. Carena întoarsă cu fundu-n sus era 
înconjurată din toate părţile de bucăţi de lemn sau 
aluminiu ce păreau c-o acompaniază într-un dans sinistru 


— 442 — 


al morţii, unduindu-se sincron în legănatul valurilor. 
Puntea de la pupa era în întregime sub apă, în timp ce 
prora înclinată ieşea stingheră din mare aidoma unui 
aisberg ţuguiat, scufundându-se şi ea încet sub asediul 
valurilor. 

Reilly privea febril în jur, căutând posibili 
supraviețuitori, şi bineînțeles pe Tess, entuziasmându-se 
când credea că zăreşte ceva, pentru ca mai apoi să cadă 
iar în cea mai neagră disperare dându-şi seama că doar i 
se păruse. Inima i se umplu de o bucurie imensă în 
momentul când o văzu în sfârşit în capătul opus al carenei, 
plutind deasupra apelor în vesta portocalie de salvare, 
dând din mâini cu disperare. 

Îndreptând şalupa către ea, ocoli coca răsturnată şi- 
ncercă să se apropie, evitând pe cât posibil valurile 
nestăpânite care-i încetineau înaintarea. Când ajunse 
suficient de aproape, întinse mâna încercând să apuce 
braţul lui Tess, dar nu reuşi. A doua oară izbuti s-o prindă 
de degete şi s-o tragă mai aproape, ca s-o poată apuca mai 
bine şi s-o ridice în barcă. 

Îi zâmbi uşurat în momentul în care o trase peste 
margine şi ea îi răspunse cu zâmbetu-i familiar, acum însă 
ceva mai şters pe faţa-i obosită, care căpătă însă imediat o 
expresie de frică extremă la vederea bucății masive de 
lemn din carenajul Savaronei care se îndrepta direct către 
el, purtată de creasta unui val. Nici n-apucă să se întoarcă, 
zărind-o poate mai puţin de o fracțiune de secundă, când 
totul se cufundă brusc în întuneric şi-şi pierdu cunoştinţa. 


Dezorientată şi confuză, Tess era convinsă că avea să 
moară singură în pustietatea apelor, şi de aceea crezu că 
delirează când îl zări pe Reilly îndreptându-se către ea în 
barca pneumatică. Adunându-şi ultimele forţe, reuşi să-i 
prindă mâna întinsă şi să se ridice pe jumătate în şalupă, 
încă nevenindu-i să creadă că-l are dinaintea ochilor, când 
văzu în spatele lui scândura lată înălțându-se pe creasta 
unui val şi-ndreptându-se vertiginos către el, lovindu-l în 
cap şi azvârlindu-l dincolo de marginea bărcii, în apă. 


— 443 — 


Tess sări înapoi şi-i pescui trupul inert, trecându-i o 
mână pe după piept în timp ce cu cealaltă se ţinea strâns 
de unul din mânerele şalupei. Observă că are ochii închişi 
şi că gulerul strâns al vestei de salvare nu reuşea să-i ţină 
în sus capul moale care se bălăngănea, de parc-ar fi fost 
frânt. O tăietură adâncă şi piezişă îi brăzda fruntea, 
sângerând abundent. 

Încercă să-l ridice peste marginea bărcii, dar după 
câteva sforţări inutile renunţă deznădăjduită, simțind că-i 
consumă şi puţinul de energie ce-i mai rămăsese. Curând 
barca deveni mai degrabă o povară decât o cale de 
scăpare, căci era din ce în ce mai grea de la apa acumulată 
înăuntru, plus că valurile o împingeau în ei şi Tess simţea 
că nu mai rezistă mult. Dădu în cele din urmă drumul 
mânerului, căci altfel ar fi riscat să-l scape pe Reilly. 

Privi apoi cum şalupa se îndepărtează din ce în ce mai 
mult, în vreme ce se străduia să-l ţină pe Reilly cu capul la 
suprafaţă. Timpul părea să se fi dilatat la nesfârşit, iar ea 
abia mai rezista, având senzaţia ca-şi va pierde cunoştinţa 
dintr-o clipă-ntr-alta. Furtuna nu dădea niciun semn c-ar 
vrea să se mai potolească şi Tess ştia că nu trebuie să se 
dea bătută, că trebuie să rămână trează, însă simţea că 
puterile o lasă treptat, ademenind-o într-o nepăsare dulce 
şi odihnitoare. 

Însă exact în acel moment zări o bucată mare de lemn 
plutind undeva în apropiere, probabil capacul unui 
tambuchi sau ceva asemănător. Disperată, se îndreptă 
către ea cât putu de repede, înotând numai cu o mână, cu 
cealaltă ţinându-l pe Reilly. Reuşi să ajungă la ea şi apucă 
iute sfoara groasă agăţată de scândură, trăgând-o spre ei 
şi izbutind cu chiu, cu vai să urce pe ea şi să-l ridice pe 
Reilly cu o ultimă sforţare supraomenească. Văzându-se 
cât de cât în siguranţă pe pluta improvizată, folosi sfoara 
ca să se lege atât pe ea, cât şi pe Reilly de scândură, 
prevenind astfel eventuale alunecări nedorite. Desfăcu 
apoi bretelele ambelor veste de salvare, legându-le strâns 
între ele, astfel încât, orice s-ar fi întâmplat, să rămână 
împreună. În mod bizar, în loc s-o deprime şi mai tare, 


— 444 — 


gândul îi deşteptă o licărire de speranţă în suflet. 

În timp ce furtuna îşi făcea de cap în jurul şi deasupra 
lor, Tess închise ochii şi trase adânc aer în piept, 
încercând să-şi alunge spaima. Orice-ar fi, nu-şi putea 
permite să intre-n panică. Trebuia cu orice preţ să-şi 
menajeze ultimele puteri şi să nu piardă cumva şi bucata 
asta de lemn, mai ales că acum îl avea în grijă şi pe Reilly, 
care era încă inconştient. Scândura asta era de fapt ultima 
lor şansă de scăpare şi nu-i mai rămânea nimic de făcut 
decât să stea întinsă, cu ochii închişi, şi se lase în voia 
sorții. 

După ce pluti un timp în derivă, pluta păru că-şi mai 
domoleşte balansul ameţitor, şi atunci Tess se încumetă să 
deschidă ochii, temându-se ca nu cumva această linişte să 
prevestească ceva rău. Instinctul nu o înşelase, căci exact 
deasupra lor se ridicase un val înalt cât un zgârie-nori, ce 
domina văzduhul ameninţător şi pe lângă care cel ce 
răsturnase Savarona părea o joacă de copii. Stătea drept, 
compact şi nemişcat la doar câţiva metri mai încolo, de 
parc-ar fi aşteptat un semnal ca să se năpustească spre 
adâncuri. 

Tess închise ochii şi-şi încleştă braţele în jurul lui Reilly, 
aşteptând resemnată momentul fatal, care nu întârzie să 
vină cu o furie dezlănţuită parcă de pe altă lume. Zidul 
solid de apă îi izbi cu puterea unei stânci surpate de la 
mare înălțime, împingându-i în câteva secunde în 
adâncurile reci şi-ntunecoase. 


79 
TOSCANA - IANUARIE 1293 


Cu spatele la vântul aspru ce bătea dinspre nord, Martin 
de Carmaux stătea ghemuit lângă focul plăpând. Şuieratul 
sinistru al vântului era acompaniat de vuietul prelung şi 
ritmic al unei cascade, al cărei perete de apă cristalină se 
frângea înspumat în adâncurile neştiute ale unei râpe din 
apropiere. Lângă el, învelit într-una dintre pelerinele pe 


— 445 — 


care le luaseră acum câteva luni de la mamelucii cu care 
se luptaseră în Beer el Sifsaaf, Hugh dormea agitat, 
zvârcolindu-se în somn din pricina vreunui vis ce nu-i 
dădea pace. 

În timpul lungii călătorii pe care o făcuseră împreună 
după naufragiul galerei, Martin ajunsese să-l îndrăgească 
pe bătrânul marinar. Cu excepţia lui Aimard de Villiers, nu 
mai întâlnise pe nimeni la fel de hotărât şi devotat, 
admirând stoicismul cu care Hugh îşi accepta soarta şi 
înţelepciunea cu care trecuse peste fiece obstacol întâlnit 
în drum. Fuseseră nevoiţi să lupte cu diverşi duşmani sau 
tâlhari, şi Hugh se alesese în repetate rânduri cu răni 
destul de grave sau căzuse de pe cal, însă străbătuse 
kilometru după kilometru fără să se plângă nici măcar o 
dată. 

Cel puţin până acum câteva zile. Iarna grea îi prinsese 
din urmă, îngreunându-le înaintarea şi aşa destul de 
înceată, căci acum trebuia să înfrunte pe deasupra şi frigul 
şi drumurile îngheţate şi aproape impracticabile. Rafalele 
reci şi tăioase ce băteau dinspre lanţul muntos care-i 
separa de regatul Franţei începeau să-şi facă efectul, căci 
bătrânul părea să se resimtă din ce în ce mai tare din 
cauza frigului pătrunzător. 

În primele săptămâni după plecarea din Beer el Sifsaaf, 
Martin ţinuse grupul unit, astfel că o bună bucată de drum 
cei patru  călătoriseră împreună. Tânărul cavaler 
considerase că aşa era cel mai înţelept, măcar până 
părăseau teritoriile musulmane, unde primejdiile pândeau 
la fiecare pas şi deci aveau nevoie unul de celălalt. Odată 
scăpaţi din zona de pericol, hotărî că a sosit vremea să dea 
ascultare poveţelor lui Aimard şi să se împartă în două 
grupuri. Cu toţii ştiau prea bine că primejdia nu trecuse în 
totalitate şi că încă vor mai avea de-a face cel puţin cu 
tâlharii de la poalele Munţilor Stara Planina şi apoi cu 
mulţi alţii ca ei pe care-i vor întâlni cu siguranţă de-a 
lungul miilor de kilometri pe care-i mai aveau de parcurs 
până s-ajungă în siguranţă pe pământ venetian. 

Planul lui Martin era simplu. Odată formate grupurile, 


— 446 — 


fiecare va urma o cale dinainte stabilită, la o distanţă de 
jumătate de zi unul faţă de celălalt. In felul acesta, cei 
dintâi îi puteau avertiza pe ceilalţi în caz de pericol, în 
timp ce, dacă primilor li se întâmpla ceva, cei din spate 
aveau să-i ajungă din urmă şi să le dea o mână de ajutor. 

— Scrisorile sunt cele mai de preţ, să ţineţi minte! le 
spusese Martin. Să nu care cumva să le pierdem, căci 
altfel am bătut atâta drum în van! Trebuie să le apărăm 
chiar cu preţul vieţii! 

Cei trei îl ascultaseră cu atenţie, fără a obiecta. 

__Nu-şi închipuise că drumul va fi atât de anevoios. 
Intâlniseră în calea lor de toate, de la creste muntoase şi 
prăpăstii adânci până la râuri repezi şi păduri dese, aşa 
încât se văzuseră nevoiţi nu o dată să ocolească drumul 
ales şi s-o apuce pe căi lăturalnice. Se despărţiseră deja de 
câteva luni, el şi Hugh formând primul grup, şi-n tot acest 
timp nu-şi zăriseră tovarăşii de drum decât o singură dată, 
cu multe luni în urmă. 

Erau într-o stare aşa de deplorabilă pentru că nu mai 
aveau cai, care fie muriseră în luptă, fie îi dăduseră de 
bunăvoie în schimbul hranei şi al altor lucruri 
trebuincioase, astfel încât de câteva săptămâni îşi 
continuaseră călătoria pe jos. De multe ori noaptea, stând 
întins lângă un foc stingher în mijlocul pustietăţii şi 
neputând închide ochii în ciuda oboselii extreme, Martin se 
gândea la ceilalţi doi, întrebându-se dac-or fi avut ceva mai 
mult noroc decât ei şi sperând să fi găsit o cale mai sigură 
şi mai lesnicioasă către Paris. 

Oricum, asta n-avea cum să-i schimbe planurile, căci 
nimic nu l-ar fi putut determina să renunţe. Avea de gând 
să-şi ducă misiunea la bun sfârşit, aşa cum îi promisese lui 
Aimard. 

Îşi plimbă privirea peste silueta lui Hugh, adâncit în vise 
chinuitoare, întrebându-se cu amărăciune dacă bătrânul 
avea să reziste până la capăt. Probabil că nu, în starea în 
care era. Probabil că va ajunge la Paris de unul singur, mai 
ales că iarna de abia începea să-şi arate colții, iar drumul 
devenea din ce în ce mai greu şi mai solicitant, 


— 447 — 


pricinuindu-i lui Hugh accese de tuse mult mai dese şi 
extrem de îngrijorătoare. Chiar înainte să adoarmă, se 
plânsese de o febră violentă, iar tusea insistentă îl făcuse 
să scuipe sânge pentru prima oară. Cu inima strânsă, 
Martin îşi dăduse seama că momentul în care va trebui să-l 
lase în urmă şi să continue călătoria singur nu era foarte 
departe. Cu toate astea, nu-l putea abandona chiar aşa, 
bolnav şi neajutorat, la poalele munţilor ce aveau să fie în 
curând acoperiţi de nămeţi. Înainte de a-şi vedea de drum, 
trebuia să-i găsească bătrânului un adăpost sigur. 

Zăriseră în ziua precedentă un orăşel dincolo de munţi, 
în apropierea unei cariere de piatră pe lângă care 
trecuseră fără să zăbovească prea mult. Văzuseră în 
depărtare siluete grăbite lucrând de zor printre norii de 
praf şi lespezile uriaşe de marmură. Poate o să găsească 
pe cineva acolo care să-i poarte de grijă. 

Hugh se trezi într-un târziu din somnul său agitat, 
privindu-l pe Martin cu ochi încă obosiţi. Acesta îi 
împărtăşi gândurile care-l frământau şi din pricina cărora 
nu aţipise toată noaptea. 

— Nu, nu! se împotrivi bătrânul căpitan. Nu trebuie să 
te abaţi din drum, trebuie să duci scrisoarea în Franţa cu 
orice preţ. Du-te tu înainte şi eu te urmez în ritmul meu. 
Nu ne putem încrede în străini. 

Aici avea dreptate. Oamenii din aceste ţinuturi nu aveau 
o reputaţie prea bună şi lumea se ferea în general să aibă 
de-a face cu ei, cu atât mai mult cu cât se ştia că mai ales 
în părţile din nordul regiunii, unde se aflau ei acum, jaful şi 
traficul ilegal de sclavi erau la ordinea zilei. 

În ciuda protestelor bătrânului, Martin coborî pe 
stâncile ce mărgineau cascada. Un strat subţire de zăpadă 
se aşternuse peste noapte, învăluind munţii într-un imens 
veşmânt alburiu ce le dădea o alură fantomatică. Înaintând 
de-a lungul unei crevase înguste, se opri la un moment dat 
să-şi mai tragă răsuflarea şi observă într-una dintre stânci 
nişte fisuri ce semănau cu o cruce care aducea bine cu 
modelul pe care templierii îl aleseseră ca simbol al 
ordinului. Privirea îi rămase lipită de imaginea bizară 


— 448 — 


pentru câteva momente, văzând în acel semn prevestirea 
unei minuni. Poate că până la urmă o să-i găsească 
prietenului sau un loc liniştit în valea asta uitată de lume, 
unde să-şi petreacă ultimele zile în pace. 

Ajuns în oraş, Martin se duse şi bătu la uşa vraciului, un 
bărbat trupeş ai cărui ochi mari lăcrimară în bătaia 
vântului tăios când veni să vadă cine-l caută. Cavalerul îi 
îndrugă o poveste pe care o inventase în timp ce cobora 
creasta abruptă, cum că el şi tovarăşul său rănit 
călătoreau spre Țara Sfântă. 

— Avem nevoie de ajutorul dumitale, îl rugă el. 

Bărbatul trecut de prima tinereţe îl cântări din priviri 
neîncrezător. Martin ştia prea bine că aspectul nu-l prea 
ajută, căci arăta ca un cerşetor adunat de pe drumuri. 

— De plătit, plăteşti? se interesă omul cu o voce 
răguşită. 

— Bani nu avem cine ştie ce, dar cred că putem plăti 
găzduirea şi hrana pentru câteva zile. 

— Prea bine atunci, zise vraciul cu o expresie ceva mai 
blândă. Nici dumneata n-arăţi prea bine, observă el. Ai zice 
c-o să te prăbuşeşti dintr-o clipă-ntr-alta. Hai înăuntru să 
îmbuci ceva şi să te mai întremezi şi explică-mi mie unde 
ţi-ai lăsat prietenul; găsesc nişte ajutoare şi mă duc eu să-l 
aduc. 

Liniştit de schimbarea bruscă de atitudine, Martin intră 
în camera joasă şi primi încântat colţul de pâine şi bucata 
de brânză pe care omul i le întinse. Avusese dreptate că 
era şi el extenuat; încet-încet simţea cum prinde puteri 
înfulecând cu poftă merindele frugale şi apa proaspătă şi 
rece, care-i revigorară trupul slăbit. Cu gura plină şi fără 
să aştepte să înghită, îi arătă gazdei creasta muntoasă din 
depărtare, semn că acolo îşi lăsase tovarăşul, şi bărbatul 
se duse să strângă ajutoare, lăsându-l să-şi termine masa. 

După ce goli tot ce era pe farfurie, îl năpădiră dintr- 
odată îndoielile şi-şi simţi inima grea. Se duse la fereastra 
aburită şi o şterse cu dosul palmei, privind afară precaut. Il 
zări pe vraci în josul străzii desfundate, discutând cu doi 
bărbaţi cărora le tot arăta ceva în spate, spre casă. Se 


— 449 — 


trase din dreptul ferestrei, ca nu cumva cei trei să vadă că 
sunt urmăriţi, după care privi din nou ascuns după rama 
groasă. Vraciul plecase, însă cei doi bărbaţi se îndreptau 
către el. 

Işi simţi muşchii încordându-i-se instinctiv. N-avea de 
unde să ştie de ce veneau către casă, poate că vraciul 
uitase ceva sau voiau chiar ei să ia niscai unelte depozitate 
în spate. Însă ceva îi spunea că e mai mult de atât şi atunci 
îl năpădiră cele mai negre temeri. Mai privi o dată pe 
fereastră şi de data asta văzu cu ochii lui cum unul dintre 
ei scoate un pumnal de sub haină. 

Ingrozit, se trase din dreptul ferestrei şi-ncepu să caute 
prin încăpere ceva ce i-ar fi putut servi drept armă de 
apărare. Curând însă auzi ceva şoapte dincolo de uşa din 
spate, aşa că se îndreptă tiptil într-acolo şi îşi lipi urechea 
de uşă, ca să asculte ce vorbeau. Imediat zări clanţa 
ridicându-se uşor şi se făcu una cu peretele în momentul în 
care uşa se deschise. 

Aşteptă până ce primul păşi şovăielnic înăuntru şi, când 
ajunse în dreptul lui, Martin tăbări pe el, lovindu-l mai 
întâi peste mâini ca să scape pumnalul, după care îl smuci 
către el şi-l izbi puternic de perete. Lovi apoi iute uşa cu 
piciorul, trântind-o chiar în nasul celui de-al doilea 
atacator, tocmai când acesta era pe punctul de a trece 
pragul. Se repezi pe urmă ca fulgerul la pumnalul de pe 
podea şi, cu el în mână, se năpusti peste bărbatul încă 
năucit, apucându-l de după gât şi împlântându-i lama 
ascuţită între coaste. 

O singură lovitură fu de ajuns ca să-l răpună, căci în 
momentul când trase cuțitul afară, trupul bărbatului îi 
alunecă moale din strânsoare. Se întoarse apoi şi-l văzu pe 
primul cum îşi vine în fire şi se adună de pe jos. Din doi 
paşi fu lângă el şi-l lovi iar, trimiţându-l pentru a doua oară 
la podea, după care îi înfipse pumnalul în spate, lăsându-l 
nemişcat. 

Luă apoi repede un săculeţ în care adună tot ce găsi de- 
ale gurii, cu gândul la Hugh. Ileşind pe uşa din spate, ocoli 
oraşul înainte de a găsi cărarea ce ducea către creasta 


— 450 — 


muntelui. 

Nu trecu mult şi erau deja pe urmele lui, vreo patru sau 
poate chiar cinci oameni, după vocile ce răzbăteau prin 
negura pădurii. 

Când ajunse în dreptul deschizăturii stâncoase unde 
făcuse scurtul popas în drumul către oraş, Martin se opri 
să-şi mai tragă răsuflarea, privind plin de speranţă 
crăpătura în formă de cruce. Văzduhul întunecat începuse 
deja să-şi scuture primii fulgi de nea, şi stând acolo în 
bătaia vântului, Martin îşi aduse aminte de îndemnul pe 
care chiar el li-l dăduse tovarăşilor săi cu multe luni în 
urmă: Scrisoarea lui Aimard nu trebuie sub nicio formă 
pusa în pericol. Studie atunci mai atent fisura din stânca 
masivă. 

Era imposibil să uiţi un astfel de loc. 

Scormoni pământul de la baza stâncii cu ajutorul 
pumnalului, dând la o parte câţiva bolovani şi pietre mai 
mari, după care îndesă scrisoarea învelită în piele, peste 
care aşeză pietrele cu grijă, bătătorindu-le bine cu călcâiul 
cizmei ca să nu se observe că au fost scoase din pământ. 
Işi reluă apoi ascensiunea, fără să încerce niciun moment 
să se ascundă de urmăritori. 

Aproape de cascadă, strigătele oamenilor aflaţi pe 
urmele sale erau acum mult estompate de vuietul puternic 
al apei în cădere liberă. Când ajunse, în sfârşit la locul 
unde poposiseră cu o zi înainte, nici urmă de Hugh. Privind 
înapoi îi văzu clar pe urmăritori nu foarte departe, ultimul 
din şirul celor cinci fiind vraciul în care-şi pusese toată 
încrederea şi care-l trădase. 

Cu mâna pe sabia de la brâu, Martin îşi reluă urcuşul 
către creasta abruptă, apropiindu-se din ce în ce mai mult 
de marginea prăpastiei în care cascada se prăbuşea 
zgomotos. Hotări că acolo e locul cel mai potrivit de unde 
să-şi întâmpine duşmanii. 

Bărbatul din fruntea grupului, care părea mai tânăr şi 
mai în putere decât toţi ceilalţi, se distanţase de restul şi 
înainta sprinten în faţa lor, având drept armă o furcă pe 
care o ţinea în mână. Îndreptând-o către Martin, se năpusti 


— 451 — 


asupra acestuia, însă el se aplecă iute pe spate, ferindu-se 
din calea dinţilor ascuţiţi şi retezând în acelaşi timp coada 
furcii dintr-o singură lovitură a sabiei, de parc-ar fi fost o 
aşchie uscată. Omul căzu pe brânci dezechilibrat şi, până 
să se dezmeticească, Martin se aplecă peste el şi-l săltă pe 
umeri, ridicându-se apoi anevoie în picioare şi făcându-i 
vânt în abisul din spate, în adâncurile căruia se făcu una 
cu apele. 

Încă îi mai răsuna în urechi vaietul prelung al tânărului, 
când alţi doi atacatori îl ajunseră din urmă. Erau ceva mai 
în vârstă şi mai obosiţi decât primul, însă erau mai bine 
înarmaţi. Unul avea în mână o sabie pe care o tot vântura 
prin faţa lui, sperând probabil să-l intimideze, însă pentru 
un cavaler cu experienţa lui un astfel de adversar era 
floare la ureche. Pară lovitura fără prea mult efort, după 
care îi smulse arma dintre degete lovind-o şi ridicând-o în 
sus cu propria lui sabie, trimiţând-o învârtindu-se în hăul 
înspumat. Îi spintecă pe urmă omoplatul, mai-mai să-i taie 
braţul de tot. Îl văzu apoi pe cel de-al treilea pregătindu-se 
să se năpustească asupra lui şi se dădu la o parte în 
ultimul moment, având grijă totuşi să întindă discret un 
picior într-o parte, astfel încât omul se împiedică şi căzu în 
genunchi chiar pe marginea abruptă. Martin îşi apăsă 
sabia peste ceafa bărbatului, făcându-l să-şi plece capul la 
pământ, după care o întoarse cu tăişul în jos şi cu precizia 
unui călău îi spintecă spinarea de la şale şi până la ceafă. 

Privind către cărarea ce ducea spre cetate, îl zări pe 
vraci, care părea că dă bir cu fugiţii, făcând cale-ntoarsă. 
În secunda imediat următoare simţi însă o durere 
agonizantă în spate şi, întorcându-se să vadă ce se 
întâmplă, îl văzu pe cel de-al doilea atacator, care reuşise 
cumva să se ridice în picioare şi să-l atace cu furca lăsată 
de tovarăşul său mai tânăr, din ai cărei dinţi se prelingeau 
acum picături negre de sânge. Martin făcu câţiva paşi 
înainte, clătinându-se şi gemând involuntar din pricina 
durerii cumplite. Cu ultimele forţe se aruncă peste el, 
retezându-i gâtlejul dintr-o singură rotire a sabiei, după 
care rămase nemişcat, cuprins de o oboseală fără margini. 


— 452 — 


Dar nu trecu mult şi peste torentul vijelios al apelor auzi 
un alt zgomot ce-l făcu să se întoarcă, simțind cum i se taie 
respiraţia de durere din cauza mişcării bruşte. Era cel de- 
al patrulea urmăritor, care venea hotărât către el cu o 
sabie veche şi ruginită în mână. Martin parcă încremenise, 
dar până s-ajungă bărbatul lângă el, Hugh îşi făcu apariţia 
pe neaşteptate dintr-un desiş din apropiere, distrăgându-i 
atenţia. Atacatorul se întoarse către bătrân, apucând sabia 
cu ambele mâini şi spintecându-i pieptul cu forţă. 

Aproape instantaneu îi dădu sângele pe gură, însă Hugh 
reuşi să rămână totuşi în picioare, apropiindu-se de 
adversarul său şi înfigându-se astfel mai tare în sabie, 
încleştându-şi braţele pe umerii atacatorului. Deşi deja în 
agonie, Hugh nu slăbi strânsoarea, înaintând încet, cu paşi 
mărunți, dar siguri, către prăpastia întunecoasă până la 
care nu mai erau decât vreo trei metri. Bărbatul încerca 
disperat să se elibereze, însă în zadar. Degetele lui Hugh 
păreau să i se fi împlântat în fibra tare a mugşchilor. 
Ajunseră în cele din urmă pe marginea prăpastiei şi 
bărbatul începu să urle, înțelegând cu groază ce avea săi 
se întâmple. 

Dezmorţit de episodul tulburător ce se desfăşura 
dinaintea ochilor săi, Martin îşi îndreptă privirea către 
Hugh, uitându-se cum stă neclintit pe marginea abruptă, 
cu victima neajutorată zbătându-se în strânsoarea-i fermă. 
Ochii li se întâlniră pentru o fracțiune de secundă şi i se 
păru că întrezăreşte un zâmbet vag în colţul gurii 
bătrânului marinar, care îl salută pentru ultima dată cu o 
mişcare discretă a capului, după care se aruncă în gol cu 
atacatorul după el. Aşa-şi începu drumul către eternitate 
vajnicul căpitan al Templului Șoimului. 

Privind scena şocantă, Martin simţi o lovitură violentă în 
creştet, şi tot stomacul păru că i se ridică în gât. Pe 
punctul de a-şi pierde cunoştinţa, zări ca prin ceaţă silueta 
masivă a vraciului aplecată peste el, cu un bolovan în 
mână. 

— Aşa un bărbat puternic ca tine o să-mi aducă un profit 
frumuşel la carieră, şi acum nu mai trebuie să împart banii 


— 453 — 


cu nimeni, din moment ce i-ai căsăpit pe toţi, zise el 
mulţumit. Ah, şi poate vrei să afli că unii dintre cei cărora 
le-ai făcut de petrecanie sunt rude cu supraveghetorii de la 
carieră. 

Terminând ce avea de zis, vraciul ridică mâna în care 
ţinea bolovanul şi Martin închise ochii resemnat, ştiind că 
de data asta nu se va mai putea feri de lovitura pe care o 
aştepta şi care avea să-l ducă în sclavie, zădărnicindu-i 
orice speranţă de a recupera scrisoarea şi de a-şi relua 
drumul către Paris. Zăcând neputincios pe stratul subţire 
de zăpadă proaspătă, în minte îi reveni chipul lui Aimard şi 
apoi cel al lui William de Beaujeu, care însă se stinseră 
odată cu întunericul ce puse stăpânire pe el în momentul 
în care bolovanul îl izbi. 


80 


Bubuitul asurzitor al tunetului o trezi pe Tess brusc din 
somnul agitat în care căzuse nu de mult timp. Tresări 
încercând să se dezmeticească şi să-şi dea seama unde se 
află. Simţea picăturile grele de ploaie udându-i creştetul şi 
ceafa şi o dureau toţi muşchii până la ultima fibră, de parc- 
ar fi fost călcată de un elefant. Pe măsură ce-şi revenea 
încetul cu încetul, auzea din ce în ce mai distinct şuieratul 
vântului şi vuietul furios al valurilor de jur-împrejur, 
descumpănind-o. Tot ce-şi mai amintea era zidul compact 
de apă care se pregătea să-i îngroape. O apucă dintr-odată 
o groază extremă la gândul că s-ar putea să fie tot în larg, 
în voia furtunii, la cheremul valurilor. Cu toate astea, ceva 
era diferit. Avea senzaţia distinctă că nu mai e în acelaşi 
loc, şi abia mai târziu îşi dădu seama de ce: pluta nu se 
mai mişca. Ajunseseră pe pământ. 

Aproape instantaneu groaza fu înlocuită de o uşurare 
fără margini. Încercă să deschidă ochii, însă o înţepau 
îngrozitor, aşa că se hotărî s-o ia treptat. Peisajul 
înconjurător era învăluit în mister, căci încă nu putea să 
distingă prea bine împrejurimile, ale căror forme erau 
confuze şi deocamdată nedefinite. Când îşi dădu seama că 


— 454 — 


avea în faţă ceva care-i bloca vederea, o cuprinse o uşoară 
panică, dar aceasta însă se risipi la fel de repede precum 
apăruse. Cu mâini tremurânde, îşi dădu la o parte şuviţele 
de păr ud lipite de faţă şi-şi pipăi pleoapele cu degetele. 
Erau umflate, la fel ca buzele. Încercă să înghită, dar nu 
reuşi. Parcă avea un ghemotoc de spini înţepenit în gât. 
Avea nevoie de apă, de apă dulce. 

Încetul cu încetul, imaginile neclare din jur începură să 
capete contur. Cerul era încă întunecat şi cenuşiu, însă 
Tess simţi razele soarelui încălzindu-i ceafa şi, ascultând 
cu atenţie, auzi vuietul valurilor ce se spărgeau de țărm 
undeva nu departe în spatele ei. Încercă să se ridice în 
capul oaselor, dar braţul drept îi era imobilizat de ceva ce 
nu voia să se clintească. Trase de el cu putere, însă simţi o 
durere cumplită ce-i cuprinse în mai puţin de o secundă 
întreg trupul. Pipăindu-şi încheietura cu mâna cealaltă, 
constată că frânghia cu care era legat braţul îi pătrunsese 
în carne, făcându-i nişte răni adânci. Se întinse la loc, 
amintindu-şi cum se legase de Reilly şi apoi de plută cu 
frânghia agăţată de ea. 

Reilly! Unde era? 

Dându-şi seama că e singură pe scândura scorojită, o 
cuprinse iar panica. După câteva momente se ridică din 
nou, încercând să-şi desfacă braţul din strânsoarea 
frânghiei şi-n cele din urmă reuşi s-o lărgească şi să-şi 
tragă mâna afară. Mai întâi în genunchi şi apoi cu chiu, cu 
vai în picioare, Tess începu să scruteze împrejurimile - 
atât cât îi permiteau ochii umflaţi. Cât vedea cu ochii nu 
era decât nisip, o plajă interminabilă ce se întindea într-o 
parte şi-n alta, mărginită de câte o fâşie stâncoasă la 
ambele capete. Făcu câţiva paşi prin deşertul dezolant cu 
ochii pe jumătate închişi, sperând să vadă ceva sau pe 
cineva, însă nu zări nimic. Ar fi vrut să-l strige, dar nu 
ieşea niciun sunet din gâtleju-i uscat. O cuprinse apoi o 
senzaţie subită de greață şi ameţeală şi, după alţi câţiva 
paşi clătinaţi şi împleticiţi, căzu iar în genunchi, simțind 
cum putina energie ce-i mai rămăsese i se scurge încet din 
corp. Îi venea să plângă, însă până şi lacrimile îi secaseră. 


— 455 — 


Nemaigăsind puterea să se ridice, căzu cu faţa în nisipul 
umed, inconştientă. 


Când se trezi în cele din urmă, totul părea schimbat în 
jur. În primul rând era o linişte apăsătoare, fără vuietul 
constant al valurilor izbindu-se de țărm. Deşi auzea 
răpăitul ploii undeva în depărtare şi oarecum înfundat, 
totul în jurul ei era cufundat într-o tăcere binecuvântată. 
Mai mult, părea că e întinsă pe un pat adevărat, căci nu 
mai simţea nici răceala moale a nisipului, nici scândura 
dură a plutei de lemn. 

Înghiţi şi simţi imediat o ameliorare însemnată în gât. 
Privind de jur-împrejur avu şi explicaţia: deasupra ei se 
afla o pungă de perfuzie agăţată de o bară de metal lângă 
pat şi cateterul lipit cu un plasture de braţ. Încăperea era 
mică şi modest mobilată. Lângă pat erau un scaun simplu 
de lemn şi o noptieră joasă pe care, deasupra unei feţe de 
masă de dantelă albă şi uşor roasă pe margini, se aflau o 
carafă de apă şi un pahar. Pe pereţii daţi cu var alb nu era 
decât o cruce de lemn, la căpătâiul patului. 

Tess încercă să se ridice, însă capul îi vâjâia cumplit şi 
era încă ameţită. Patul scârţâi sub greutatea ei, zgomotul 
răzbătând probabil până dincolo de pereţii camerei. 
Curând auzi paşi grăbiţi şi frânturi de conversaţie, urmate 
de vocea alarmată a unei femei care intră în cameră, 
zâmbindu-i cald în timp ce o studia îngrijorată. Era solidă, 
cu tenul măsliniu şi păr castaniu şi creţ prins la spate sub 
o eşarfă albă, şi să fi tot avut vreo patruzeci de ani. Avea o 
privire în care se citeau bunătate şi căldură. 

— Doxa to Theo. Pos esthaneste? 

Inainte ca Tess să apuce să răspundă, un bărbat intră 
grăbit în cameră, privind-o încântat. Avea ochelari cu rame 
subţiri, tenul arămiu şi părul lins şi dat pe spate în şuviţe 
ce străluceau ca emailul. Bâigui şi el câteva cuvinte 
neînţelese în aceeaşi limbă, adresându-se mai întâi femeii 
şi apoi întorcându-se către Tess tot un zâmbet, întrebând-o 
ceva ce ea evident nu înţelese. 

— Îmi pare rău... murmură ea încurcată, cu o voce 


— 456 — 


tremurândă. Tuşi apoi ca să-şi dreagă vocea. Nu înţeleg... 

Bărbatul păru extrem de mirat, şi-i aruncă femeii o 
privire încurcată înainte de a se întoarce iar către Tess. 

— Îmi cer scuze... Am crezut că eşti... Eşti americancă? 
o întrebă el încă nedumerit într-o engleză nuanţată de un 
puternic accent străin, întinzându-i un pahar cu apă. 

— Da, răspunse Tess sorbind cu nesat apa rece. 

— Ce ţi s-a întâmplat? 

Tess îşi căută cuvintele, neştiind de unde să înceapă. 

— Eram într-o barcă, ne-a prins furtuna, şi... 

În mintea ei era o învălmăşeală de amintiri şi frânturi de 
imagini învăluite într-o ceaţă groasă. O sumedenie de 
întrebări îi năvăliră pe buze: 

— Dar unde sunt? Cum am ajuns aici? 

Bărbatul se apropie de pat şi-i puse mâna pe frunte. 

— Numele meu e Costa Mavromaras, îi zise el. Sunt 
doctor, iar ea e soţia mea, Eleni. Ai fost găsită de nişte 
pescari pe plaja de la Marathounda şi ei te-au adus aici, la 
noi. 

Numele lor, precum şi accentul cu care vorbeau engleza 
o puseră pe gânduri. 

— Aici însemnând... unde exact? g 

— La noi acasă, zise Mavromaras zâmbind. În Yialos. 

Probabil că Tess părea încurcată de răspunsul primit, 
căci doctorul se încruntă la rându-i, imitându-i reacţia. 

— Yialos, în Symi, îi explică el răbdător, după care făcu o 
scurtă pauză, dându-i răgaz să asimileze informaţia. Tu 
unde credeai că te afli? 

Tess nu răspunse imediat, cu mintea confuză încă. 

Symi? Ce Dumnezeu căuta pe o insulă grecească? Zeci 
de alte întrebări o asaltară toate deodată, ameţind-o şi mai 
tare. Ştia că Symi este una dintre insulele Arhipelagului 
Dodecanez, din apropierea coastei Turciei, însă ar fi vrut 
să ştie unde se află exact ca să poată înţelege cum 
ajunsese aici. Voia să ştie şi ce zi e, cât trecuse de la 
furtuna care-i venise de hac Savaronei şi mai cu seamă cât 
timp plutise în larg agăţată de scândura aia blestemată. 
Însă toate astea mai puteau aştepta deocamdată, căci 


— 457 — 


altceva o preocupa mai mult. 

— Mai era un bărbat cu mine pe plută, zise ea cu o voce 
pierită, în care se simţea totuşi tensiunea. Pescarii n-au 
mai găsit pe nimeni altcineva?... 

Se opri brusc văzând umbra de îngrijorare subită de pe 
faţa doctorului şi-l privi cu inima strânsă cum se întoarce 
către soţia sa, cu o privire încurcată. O privi apoi din nou 
cu ochi trişti, dând din cap amărât. Tess simţi că leşină. 

— Da, au mai găsit pe cineva, pe aceeaşi plajă. Mă tem 
însă că el nu şi-a revenit aşa de bine ca tine. 

Tess se ridică în capul oaselor, dând cearşaful la o parte 
şi punându-şi picioarele pe podea. 

— Vă rog, trebuie neapărat să-l văd. 


O conduseră pe un coridor scurt către camera vecină, şi 
picioarele ei slăbite şi lipsite de vlagă i se tăiară de la 
genunchi când îl văzu în sfârşit pe Reilly. Avea fruntea 
înfăşurată într-un bandaj mare, pe care din fericire nu se 
vedea nicio urmă de sânge, şi o vânătaie în jurul ochiului 
stâng se întindea în nuanţe vineţii-gălbui pe obraz; 
pleoapele îi erau umflate, astfel încât nu-şi putea ţine ochii 
deschişi. Buzele îi erau şi ele crăpate şi tumefiate, şi lângă 
pat Tess zări o perfuzie al cărui tub se pierdea în braţul 
bandajat şi el. Faţa îi era însă în mare parte acoperită de o 
mască legată la un aparat de respiraţie artificială a cărui 
pompă se ridica şi cobora ritmic. Tess îi observă imediat 
pielea, care avea o tentă albăstruie către vineţiu ce nu 
prevestea nimic bun. 

Când Mavromaras o ajută să se aşeze într-un scaun de 
lângă pat, simţi cum o răscoleşte o durere surdă. Privi pe 
fereastră picăturile de ploaie care cădeau continuu. 
Doctorul îi spuse cum îi găsiseră pescarii când se duseseră 
să-şi verifice bărcile lăsate pe coasta de est a insulei. Îi 
luaseră de pe plajă şi-i aduseseră la el cât putuseră de 
repede, pe o vreme extrem de potrivnică, pe drumuri udate 
de ploaie până la clinica din oraş. 

Asta se întâmplase acum două zile. 

Starea ei fusese destul de bună încă de la început, căci 


— 458 — 


răspunsese imediat la tratamentul administrat. Reuşiseră 
astfel să-i stabilizeze pulsul şi s-o ţină sub control. Deşi 
Tess nu-şi aducea aminte mai nimic, Mavromaras îi povesti 
că-n tot acest timp fusese când conştientă, când 
inconştientă. Cu totul alta era situaţia lui Reilly, care era 
într-o stare mult mai gravă. Pe lângă faptul că pierduse 
mult sânge, plămânii îi erau extrem de slăbiţi. Insă nu asta 
ar fi fost problema, ci traumatismul cranian. Mavromaras 
nu putea emite vreun prognostic deoarece pe insulă nu 
exista aparatură pentru radiografii. Oricum, era cert că 
traumatismul suferit fusese extrem de serios, căci Reilly 
nu-şi recăpătase cunoştinţa de când îl aduseseră la clinică. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă ea simțind cum i se 
scurge sângele din obraji. 

— Semnele vitale sunt stabile, tensiunea arterială e ceva 
mai bună, respiră destul de greu - dar cel puţin o face 
singur, fără ajutorul aparatelor. Pe ăsta l-am adus aici doar 
ca să-l ventilăm mai bine, să ne asigurăm că creierul lui e 
bine irigat cât timp e-n stare de inconştienţă. În rest... 

— Vreţi să spuneţi că e-n comă? bâigui ea cu o voce 
pierită, încercând să nu se lasă pradă disperării. 

— Da, îi confirmă scurt doctorul, privind-o serios. 

— Dar aveţi aici tot ce trebuie ca să-l îngrijiţi? Adică, n- 
ar trebui totuşi să-l ducem la un spital? 

— Mă tem că n-avem niciun spital aici. Symi e o insulă 
destul de mică. Cea mai apropiată e Rhodos, unde ar fi un 
spital. Am vorbit deja cu cei de acolo, însă din păcate 
elicopterul-ambulanţă a fost avariat acum trei zile, în 
timpul unei operaţiuni de salvare pe timp de furtună, şi 
acum e nefuncţional. Mi-au spus că aşteaptă nişte piese de 
schimb din Atena, ca să-l repare şi să-l repună în circuit. 
Oricum, şi dacă n-ar fi fost stricat, tot n-ar fi putut ajunge 
până aici pe vremea asta groaznică. Să sperăm că până 
mâine îşi mai revine, deşi... ca să fiu sincer, nu ştiu dacă-i 
o idee bună să-l mutăm. În plus, nu ştiu dacă acolo o să-i 
fie mai bine, căci nu prea au ce să-i facă altceva decât să-l 
conecteze la nişte aparate ceva mai sofisticate, atâta tot. 

Tess simţi că se prăbuşeşte dintr-odată în ceața ce părea 


— 459 — 


să fi ieşit din mintea ei, răspândindu-se în încăpere şi 
devenind din ce în ce mai densă. 

— Şi chiar nu se mai poate face nimic? 

— Mă tem că nu, fiindcă e vorba de comă. Sigur, îi 
putem monitoriza tensiunea arterială sau oxigenarea 
sângelui, însă e practic imposibil să - aici se opri pentru un 
scurt moment, căutând cuvântul potrivit - să trezeşti pe 
cineva din comă. Singurul lucru care ne-a mai rămas e să 
aşteptăm şi să vedem ce se întâmplă. 

li era frică să întrebe, însă o făcu în cele din urmă, 
anticipând un răspuns nu foarte încurajator. 

— Cât? Cât e de aşteptat? 

Mavromaras îşi desfăcu braţele şi ridică uşor din umeri, 
într-un gest de o sinceritate dezarmantă. 

— Ar putea dura ore, dar la fel de bine zile sau chiar 
luni. N-avem cum să ştim... 

Tess dădu din cap abătută, fără să mai zică nimic, 
mulţumindu-i doctorului în gând pentru că nu dăduse glas 
oribilului gând care ei i se insinuase în minte încă din 
prima clipă când trecuse pragul salonului. 


81 


Tot restul zilei, Tess făcu naveta între salonul ei şi al lui 
Reilly, unde de fiecare dată dădea peste Eleni care veghea 
tăcută la căpătâiul lui. Tot de atâtea ori femeia o luă cu 
binişorul şi o conduse înapoi în patul din salonul alăturat, 
asigurând-o în engleza ei stricată că totul va fi bine şi că va 
avea grijă de Reilly. 

Povestea pe care le-o spusese doctorului şi soţiei 
acestuia despre evenimentele care-i aduseseră pe insulă 
nu era tocmai adevărată, omiţând să precizeze de ce se 
aflau în larg sau faptul că vasul Pazei de Coastă turce 
deschisese focul asupra lor. Avu grijă să sublinieze că nu 
fuseseră doar ei pe traulerul naufragiat, în cazul în care ar 
mai fi apărut şi alţi supraviețuitori. Mavromaras o informă 
însă sobru că, în afară de câteva rămăşiţe din carcasa 
distrusă aduse de apă la țărm, nu auzise să mai fi fost găsit 


— 460 — 


altcineva. 

Dădu apoi telefon în Arizona, vorbind mai întâi cu 
mătuşa ei şi apoi cu Eileen şi Kim, care erau îngrijorate că 
nu mai dăduse niciun semn de viaţă de câteva zile. Când le 
spuse că se află pe o mică insulă grecească, tăcerea de la 
celălalt capăt al firului îi confirmă că le luase cu totul pe 
nepregătite. Se feri să menţioneze numele insulei, deşi 
după ce închise se întrebă de ce o făcuse şi tot ea îşi dădu 
pe urmă şi răspunsul: încă nu era pregătită să înfrunte 
lumea de afară, cu toate întrebările şi indiscreţiile ei. 
Deocamdată se simţea mulţumită că putuse lua legătura cu 
ele, ca să le mai liniştească şi să le asigure că e bine 
sănătoasă. De fapt le spusese că explorează o zonă extrem 
de interesantă din regiune, o adevărată şansă pentru 
viitorul carierei sale, şi că nu ştie exact cât va mai trebui 
să rămână, însă le promisese că o să le mai sune zilele 
următoare. 

Pe seară, la casa doctorului îşi făcură apariţia două 
localnice, pe care soţia acestuia le conduse în camera în 
care se odihnea Tess. Deşi vorbeau engleza foarte prost, 
înţelese în cele din urmă că erau nevestele pescarilor care 
o găsiseră pe plajă şi că veniseră să-i aducă nişte haine: o 
pereche de pantaloni subţiri de bumbac, o cămaşă de 
noapte, vreo două bluze albe şi o jachetă groasă tot de 
bumbac pe care Tess o şi îmbrăcă, cuibărindu-se 
mulţumită în materialul moale. Îi mai aduseseră şi un vas 
mare de lut plin cu giouvetsi aburind care, după cum îi 
explică Eleni, era o mâncare tradiţională cu carne de miel 
şi orez, un fel de tocană. Tess le mulţumi şi gustă curioasă, 
surprinzându-se pe sine când goli pe nerăsuflate o farfurie 
cu vârf, înfulecând cu o poftă nestăpânită. 

Mai târziu făcu o baie care avu darul s-o învioreze şi să-i 
mai dezmorţească trupul istovit, după care Mavromaras 
veni şi-i schimbă bandajul de la rana de pe braţ, ale cărei 
urme adânci şi vineţii păreau încrustate pe veci în carne. 
Apoi, ignorând rugăminţile insistente ale gazdei, îşi 
petrecu restul serii alături de Reilly, stând pe marginea 
patului şi privindu-l tăcută, fără să-i poată spune toate 


— 461 — 


acele vorbe frumoase de încurajare pe care unii oameni le 
şoptesc celor dragi aflaţi inconştienţi pe patul de spital. Nu 
era convinsă dacă aveau să-l ajute, şi în orice caz, chiar 
dac-ar fi putut s-o audă, vocea ei nu era probabil cel mai 
nimerit stimul care să-l scoată din amorţeală, având în 
vedere toate cele întâmplate între ei în ultimul timp. Deşi 
avea atâtea să-i spună, ar fi preferat s-o facă atunci când el 
va putea să-i răspundă, fie de bine, fie de rău. Nu voia să-l 
asedieze cu confesiunile şi mărturisirile ei, mai ales acum 
când tot ce putea face el era doar să asculte, sau în cel mai 
rău caz să n-o audă. 

La miezul nopţii o cuprinse o toropeală aproape 
paralizantă, ce-i învălui atât trupul, cât şi mintea, aşa că se 
duse la ea în cameră şi se trânti pe pat, adormind în mai 
puţin de câteva secunde cu capul afundat între perne. 


A doua zi dimineaţă se trezi devreme, simțindu-se 
îndeajuns de întremată ca să se aventureze afară şi să facă 
puţină mişcare. Vântul încă sufla cu putere, dar ploaia se 
oprise, şi Tess îşi spuse că o scurtă plimbare are să-i facă 
bine. 

După ce se îmbrăcă, intră puţin la Reilly să vadă ce face. 
Eleni era acolo, ca de obicei, masându-i piciorul. Nu trecu 
mult şi apăru şi Mavromaras, care-l consultă în tăcere şi îi 
explică lui Tess că starea lui e stabilă, dar n-a apărut nicio 
schimbare între timp. li mai spuse şi că-n astfel de situaţii 
modificările sunt fie bruşte şi semnificative, fie deloc. 
Acum eşti în comă şi-n minutul următor te poţi trezi ca 
dintr-un somn adânc, fără niciun fel de semne anticipative 
ale recuperării. 

Mavromaras îşi luă rămas-bun, spunându-i că trebuie să 
viziteze un alt pacient aflat în celălalt capăt al insulei şi că 
revine în vreo două ore. Tess profită de ocazie şi-l întrebă 
dacă nu poate să-l însoţească până la maşină. 

— M-au sunat de dimineaţă cei de la serviciul aerian de 
ambulanţă din Rhodos, îi zise el când părăsiră clădirea. Au 
spus că vor putea veni mâine cel mai probabil, însă nu ştiu 
exact la ce oră. 


— 462 — 


Deşi Tess se arătase la început extrem de nerăbdătoare 
să-l ducă pe Sean într-un spital mai bine utilat, acum nu 
mai ştia dacă era bine să-l mute. 

— M-am tot gândit la ce mi-aţi spus, zise ea. Credeţi c-ar 
fi înţelept să-l ducem acolo? 

Faţa doctorului se lumină dintr-odată într-un zâmbet 
blând. 

— Sincer să fiu, tu trebuie să hotărăşti asta. Tot ce pot 
să-ţi spun este că spitalul e foarte bun, îl cunosc bine pe 
director şi cu siguranţă vor avea grijă de el cum se cuvine, 
de asta te asigur. 

Probabil că nesiguranța rămăsese întipărită pe faţa lui 
Tess, din moment ce doctorul se văzu nevoit să adauge: 

— Dar nu trebuie neapărat să ne hotărâm imediat. Eu 
zic să aşteptăm până mâine dimineaţă să vedem cum se 
mai simte, şi abia atunci să hotărâm ce-i de făcut. 

Traversară strada liniştită, ocolind bălțile formate în 
urma ploii şi ajungând în cele din urmă în dreptul unui 
Peugeot vechi şi ruginit, a cărui portieră Mavromaras o 
deschise fără s-o fi descuiat mai întâi, spre marea ei 
surprindere. 

Privi de jur-împrejur, de-a lungul străzii înguste. Chiar şi 
pe o vreme sumbră şi întunecată, peisajul îţi lua respiraţia. 
Case îngrijite şi cochete, construite în stil neoclasic şi 
zugrăvite în culori vii, pastelate, se înşiruiau ordonate de o 
parte şi de cealaltă a străzii ce urmărea panta domoală a 
unui deal, coborând apoi unduitoare către micul port din 
apropiere. Majoritatea aveau frontonul în formă de 
triunghi şi acoperişuri de ţiglă roşie, alcătuind astfel o 
privelişte armonioasă ce nu putea decât să bucure ochii 
privitorului. De la atâta ploaie, apa dădea pe-afară în 
canalizările de pe marginea drumului, scăldând sau pe 
alocuri chiar inundând treptele abrupte ce duceau către 
port. Deasupra, cerul vineţiu părea că se pregăteşte 
pentru o nouă repriză de precipitaţii. 

— Asta da furtună, nu glumă! zise 'Tess mai mult pentru 
sine, cu ochii pierduţi în zare. 

— Într-adevăr, încuviinţă doctorul clătinând din cap şi 


— 463 — 


privind şi el norii cenuşii. A fost cea mai aprigă din câte am 
văzut noi pân-acum, şi asta o zic chiar şi cei mai bătrâni 
locuitori ai insulei... Foarte ciudat, mai ales în perioada 
asta a anului... 

Tess se gândi atunci la furtuna care scufundase Templul 
Șoimului cu atâţia amar de ani în urmă, şi fără să-şi dea 
seama zise: 

— Aşa a fost voia lui Dumnezeu. 

Mavromaras îi întoarse o privire curioasă, ridicând 
surprins din sprânceană. 

— Da, poate. Dar dacă ţii să vezi o intervenţie divină în 
toată treaba asta, atunci ia-o mai degrabă ca pe un 
miracol. 

— Cum adică un miracol? 

— Aşa bine. Nu e oare un miracol că tu şi prietenul tău 
aţi fost aduşi de ape tocmai pe ţărmul insulei noastre? 
Marea e periculoasă şi plină de capricii, mai ales pe timp 
de furtună. Dacă valurile v-ar fi aruncat la doar câţiva 
kilometri înspre nord, aţi fi naufragiat pe coasta Turciei, 
unde e numai teren stâncos şi nici ţipenie de om prin 
apropiere. Toate oraşele sunt de cealaltă parte a 
peninsulei. La fel, dac-aţi fi fost împinşi mai către sud, aţi fi 
trecut exact pe lângă ţărmul nostru şi apele v-ar fi purtat 
în larg, către Marea Egee, şi apoi cine ştie... 

Tăcu, dând din cap atotştiutor, privind-o calm şi lăsând-o 
pe ea să-i continue scenariul sumbru. După câteva secunde 
ridică din umeri şi azvârli trusa medicală pe scaunul din 
dreapta şoferului. 

— Trebuie să plec. Mă întorc după-amiază. 

Tess n-ar fi vrut să-l lase să plece aşa de repede. Simpla 
lui prezenţă avea darul s-o liniştească. 

— Doctore, începu ea, chiar nu pot face nimic să-l ajut? 
Absolut nimic? 

— Ascultă-mă, prietenul dumitale se află pe mâini bune. 
Soţia mea este o asistentă desăvârşită şi chiar dacă clinica 
nu seamănă cu spitalele pe care le aveţi voi în America, te 
asigur că avem o experienţă bogată legată de tot felul de 
traumatisme. Oamenii se mai rănesc şi au tot soiul de 


— 464 — 


accidente chiar şi pe o insulă aşa de mică, zise el 
încercând s-o mai încurajeze, fixând-o cu privirea-i blajină. 
Ai încercat să vorbeşti cu el? 

Tess chiar nu se aşteptase la o astfel de întrebare. 

— Să vorbesc cu el!? 

— Da, poate că ar trebui să încerci. Vorbele tale ar putea 
să-l inspire, să-i dea voinţa de-a lupta. Îi vorbea pe un ton 
aproape părintesc, zâmbindu-i sincer şi privind-o cu 
blândeţe. Pesemne îţi închipui că aţi încăput pe mâinile 
unui doctoraş amărât de ţară... glumi Mavromaras. Te 
asigur că nu-i deloc aşa. Mulţi doctori renumiţi sunt de 
aceeaşi părere. Faptul că e în comă nu înseamnă că nu 
aude, ci doar că nu poate răspunde... încă. Făcu o pauză, 
privind-o cu ochi plini de speranţă şi înţelegere. Vorbeşte-i, 
şi... roagă-te să fie bine. 

— Mă tem că nu prea mă pricep la rugăciuni, zise ea 
oftând, privind în depărtare. 

Doctorul însă n-o luă în serios. 

— Tu deja te rogi, în felul tău, desigur, deşi poate nu-ți 
dai seama încă, o încurajă el. Simpla ta dorinţă de a-l 
vedea revenindu-şi e în sine un fel de rugăciune. Plus că şi 
alţii se roagă pentru el, nu eşti singura, adăugă medicul, 
arătându-i capela de peste drum. 

Tess văzu câţiva localnici stând de vorbă în dreptul 
intrării, unii plecând şi alţii intrând. 

— Majoritatea bărbaţilor care trăiesc pe insulă îşi 
câştigă existenţa din pescuit. Asta înseamnă că depind de 
nestatornicia apelor. În noaptea când a izbucnit furtuna 
patru pescari erau în larg, aşa că familiile lor s-au rugat lui 
Dumnezeu şi arhanghelului Mihail, patronul pribegilor pe 
mare, ca să se întoarcă acasă teferi şi nevătămaţi, şi 
rugăciunile le-au fost ascultate, căci s-au întors cu toţii la 
cei dragi. Acum ei înalţă o altă rugă, una de mulţumire. Şi 
se roagă totodată pentru prietenul dumitale. 

— Toţi oamenii ăştia se roagă pentru el? 

— Da, confirmă el cu o mişcare energică a capului. Cu 
toţii ne rugăm pentru Reilly. 

— Dar nici măcar nu-l cunoaşteţi... 


— 465 — 


— Asta n-are nicio importanţă. Apele au vrut să-l aducă 
la noi şi e de datoria noastră să-l îngrijim până-şi revine, ca 
să-şi vadă mai departe de viaţa lui. Acum chiar trebuie să 
plec, încheie el grăbit, urcându-se la volan. 

li mai aruncă un ultim zâmbet de despărţire, făcându-i 
cu mâna din spatele geamului, şi porni către port trecând 
iute prin bălți, dispărând apoi după suişul domol al colinei. 

Tess rămase nemişcată în mijlocul străzii, privind 
maşina care se îndepărta. Când în sfârşit o pierdu din 
vedere, se întoarse hotărâtă să intre în casă, dar se 
răzgândi brusc. Nici nu-şi mai amintea de când nu mai 
fusese într-o biserică, sau cel puţin într-o capelă, cu 
excepţia ocaziilor când se dusese în interes de serviciu şi, 
bineînţeles, a celui mai recent episod, când Vance o târâse 
în subsolul bisericii incendiate din Manhattan. Făcu câţiva 
paşi de-a lungul străzii, pătrunzând în curtea pietruită şi 
ajungând în cele din urmă în faţa uşii pe care o deschise 
uşor, intrând. 

Capela nu era foarte mare şi era deja pe jumătate plină 
de credincioşi care se rugau, stând smeriţi în stranele 
tocite de atâţia ani de folosinţă. Tess rămase lângă intrare, 
cercetând încăperea în tăcere. Decorul era extrem de 
simplu, iar pe pereţii văruiţi în alb se puteau vedea fresce 
datând din secolul al XVIII-lea, luminate de numeroasele 
lumânări aprinse. Făcu câţiva paşi către naos, observând 
un alcov pe care erau aşezate două icoane reprezentându-i 
pe Sfinţii Mihail şi Gavril, turnate în argint şi ornate cu 
pietre preţioase. O cuprinse dintr-odată o senzaţie ciudată, 
simțind cum o ia cu ameţeală de la fumul lumânărilor şi de 
la zumzetul şoptit şi halucinant al vocilor rugându-se în 
surdină. Simţi brusc nevoia să se descarce, să se roage 
chiar atunci şi acolo, însă constatarea o surprinse şi o 
stânjeni, aşa că încercă să-şi alunge gândul din minte, 
convinsă că e o ipocrizie din partea ei. 

Tocmai se pregătea să se întoarcă spre ieşire, când le 
zări pe cele două femei care o vizitaseră cu o zi înainte ca 
să-i aducă mâncare şi haine. Erau însoţite de doi bărbaţi, 
probabil soţii lor. Femeile o văzură şi ele şi se ridicară 


— 466 — 


grăbite din strană venindu-i în întâmpinare fără să-şi 
ascundă bucuria de a o vedea acolo. Spuneau întruna 
aceleaşi cuvinte, repetându-le la nesfârşit: Doxa to Theo. 
Doxa to Theo. Deşi habar n-avea ce înseamnă, Tess le 
zâmbi  recunoscătoare,  clătinând  întruna din cap, 
emoţionată de îngrijorarea lor sinceră şi total 
dezinteresată. Se convinse apoi că cei doi erau bărbaţii lor, 
pescarii care-i salvaseră de furia furtunii. O salutară şi ei 
cu căldură, plecându-şi capetele respectuos. Una dintre 
femei îi arătă apoi o nişă în partea din spate a capelei, 
unde pe un sfeşnic ardeau mai multe lumânări, unele abia 
aprinse, altele aproape consumate. Femeia îi spuse ceva ce 
nu înţelese, dar treptat îi deveni clar: împreună cu 
cealaltă, aprinsese lumânări pentru Reilly şi se rugau 
pentru însănătoşirea lui. 

Tess le mulţumi din inimă şi privi în jur la localnicii 
aşezaţi în stranele lor, rugându-se în lumina difuză a 
lumânărilor. Mai zăbovi câteva minute, după care se 
întoarse în vârful picioarelor şi ieşi, îndreptându-se către 
casa doctorului. 


Restul dimineţii şi-l petrecu la căpătâiul lui Reilly, 
încercând să urmeze sfatul lui Mavromaras şi să-i 
vorbească. La început i se păru mai greu şi cuvintele parcă 
i se poticneau pe buze, dar încetul cu încetul îşi dădu 
drumul, reuşind în cele din urmă să alunge orice urmă de 
jenă. Evită să vorbească despre evenimentele recente şi, 
deoarece nu ştia foarte multe despre el, se hotări să se 
rezume la propriul ei trecut, povestindu-i tot felul de 
aventuri şi episoade petrecute pe teren, în timpul 
săpăturilor la care participase. li mai povesti şi despre Kim 
şi năzbâtiile pe care le făcea de obicei, în ordinea în care îi 
veneau în minte, fără să cenzureze absolut nimic. 

Pe la prânz apăru şi Eleni, care o invită jos în bucătărie 
să mănânce ceva. Nici că putea nimeri mai bine, căci Tess 
se apropia de fundul sacului cu poveşti despre trecut şi 
trebuia să se aventureze către subiecte mai delicate, cum 
ar fi scurta şi tumultuoasa lor relaţie. Însă tot nu-i surâdea 


— 467 — 


ideea de a-i vorbi despre lucruri importante atât timp cât 
era încă inconştient. 

După ce terminară de mâncat, Mavromaras se întoarse 
şi el acasă şi Tess îi spuse că se mai gândise la ideea de a-l 
muta pe Reilly la spitalul din Rhodos şi că până la urmă 
ajunsese la concluzia că e mai bine să-l lase aici, desigur în 
condiţiile în care doctorul şi soţia sa erau de acord să-i mai 
găzduiască măcar câteva zile. Amândoi se arătară încântați 
de decizia ei, asigurând-o că pot rămâne cât timp vor, cel 
puţin până ce starea lui Reilly va suferi o schimbare 
radicală, care-i va obliga să vadă ce-i de făcut mai departe. 


Tess îşi petrecu restul după-amiezii până seara târziu în 
camera lui Reilly, după care a doua zi se trezi dis-de- 
dimineaţă şi stătu cu el până după ora prânzului, când 
cobori să mănânce şi simţi nevoia să ia o gură de aer. 
Constatând cu bucurie că furtuna se potolise, hotări să se 
aventureze ceva mai departe. 

Vântul se potolise considerabil, adiind acum uşor, 
aducând miresme marine dinspre port, şi în sfârşit 
încetase şi ploaia. În ciuda norilor cenuşii care încă mai 
împovărau cerul deasupra insulei, Tess îndrăgi oraşul 
imediat. Avea ceva simplu şi primitiv, nefiind atins de 
niciunul dintre stigmatele arhitecturii moderne. Puteai 
vedea trecutul în fiece piatră sau lespede de pe marginea 
drumului, sau cel puţin asta era impresia ei. Străzile 
strâmte şi totuşi atât de primitoare, presărate cu case 
cochete şi pitoreşti, o linişteau şi-i dădeau un calm interior 
de care cam dusese lipsă în ultima vreme, la fel ca şi de 
zâmbetele calde şi sincere ale oamenilor pe lângă care 
trecea pe stradă. Mavromaras îi povestise că insula 
trecuse prin vremuri grele imediat după cel de-al doilea 
război mondial, când majoritatea locuitorilor îşi părăsiseră 
casele şi plecaseră prin alte părţi din cauza 
bombardamentelor Aliaților şi ale Axei, care se luptaseră 
pentru supremaţia în zonă. Din fericire, soarta părea să-i 
surâdă de ceva ani încoace, de când nu doar atenienii, ci şi 
un număr crescând de străini se arătau din ce în ce mai 


— 468 — 


interesaţi de farmecul insulei, cumpărând multe dintre 
vechile vile lăsate în paragină şi renovându-le cu mult bun- 
gust, redându-le gloria de odinioară şi înveselind peisajul. 

Urcă treptele de piatră din Kali Strata, trecu de vechiul 
muzeu şi ajunse în sfârşit la ruinele castelului construit de 
cavalerii ioaniţi la începutul secolului al XV-lea pe locul 
unei fortificaţii mult mai vechi. În timpul războiului, 
castelul, folosit de nazişti ca depozit de muniţie, sărise în 
aer. Tess hoinări o vreme printre ruine, oprindu-se la un 
moment dat să citească inscripţia de pe o placă pe care era 
gravat numele lui Filibert de Niallac, Marele Maestru 
francez al ioaniţilor. Iar cavaleri! îşi zise gândindu-se la 
templieri şi la toate poveştile care circulau pe seama lor. 
Oriunde te întorci, dai numai de cavaleri şi de ordine 
cavalereşti! Privi apoi panorama minunată, cu colinele 
înverzite, drumurile şerpuitoare şi portul dincolo de care 
se întindea suprafaţa albastră a mării, brăzdată de spuma 
albă a valurilor acum ceva mai răzlețe. Pe ici, pe colo se 
înălţau câteva mori de vânt pe care abia le distingeai 
printre copacii înfrunziţi. Cercetând portul cu ochi leneşi 
zări la un moment dat un vas stingher ce se depărta alene 
de pontonul cufundat în amorţeală. Plimbându-şi din nou 
privirile de-a lungul întinderii nesfârşite de apă, o cuprinse 
dintr-odată o nelinişte inexplicabilă, pe care încercă să şi-o 
alunge hotărând să se ducă pe plaja pe care îi găsiseră 
pescarii. 

Se îndreptă spre piaţa principală, unde dădu peste un 
şofer care zicea că merge la mănăstirea din Panormitis, nu 
departe de satul învecinat, Marathounda. Îl rugă aşadar s- 
o ia cu el şi, la capătul unei scurte călătorii destul de 
zdruncinate, ajunseră la intrarea micii aşezări rurale. Păşi 
pe străduţa îngustă mărginită de o parte şi de alta de case 
asemănătoare în simplitatea lor, când îi întâlni pe cei doi 
pescari de la biserică. Amândoi se luminară brusc la faţă 
când o văzură, insistând să-i facă cinste cu o cafea la 
taverna satului, şi Tess acceptă cu mare plăcere. 

Deşi discuţia era vizibil îngreunată de faptul că nu prea 
se înțelegeau între ei, Tess pricepu din gesturile lor că mai 


— 469 — 


apăruseră ceva resturi din vasul scufundat. O conduseră 
apoi în subsolul tavernei, unde-i arătară toate bucăţile de 
lemn sau de fibră de sticlă pe care le găsiseră în golf. 
Văzându-le, o năpădiră dintr-odată amintiri sumbre legate 
de furtună şi de traulerul avariat şi se întristă gândindu-se 
la toţi cei aflaţi la bordul Savaronei, care probabil pieriseră 
în furia valurilor şi zăceau acum pe fundul mării. 

Le mulţumi şi apoi îşi continuă drumul, plimbându-se în 
voie de-a lungul plajei pustii, mângâiată de adierea dulce a 
brizei, ce aducea un miros proaspăt de mare învolburată în 
larg. Deasupra, câteva raze de soare încercau să 
străpungă şovăielnice norii suri şi grei după o lungă 
absenţă nedorită, însă tentativele lor erau parcă prea 
timide. Se plimbă absentă în susul şi-n josul plajei, urmând 
îndeaproape linia trasată de valurile ce scăldau ţărmul, 
afundându-şi picioarele desculţe în nisipul umed şi rece, a 
cărui atingere fină îi trezi imagini de groază din acea 
dimineaţă în care se trezise singură pe țărm. 

Se avântă până în capătul îndepărtat al plajei, de unde 
nu se mai vedea nici măcar golful spre care dădea micul 
sat de pescari. Merse până ajunse în dreptul unui pâlc de 
stânci negricioase pe care se sui sprintenă, aşezându-se pe 
micul platou din vârf, de unde privi marea în tăcere cu 
bărbia rezemată pe genunchi şi braţele încrucişate peste 
picioarele trase aproape de trup. Destul de departe în larg 
zări o stâncă al cărei pisc ieşea din apă ca o suliță albă, 
spălat din când în când de câte un val mai înalt. Părea 
amenințătoare, un alt obstacol pe care ea şi Reilly 
reuşiseră să treacă. Auzi parcă pentru prima dată vaietul 
piţigăiat şi tânguitor al pescăruşilor, şi privind în zare văzu 
doi plonjând jucăuş către mal şi luându-se la întrecere 
pentru un peşte mort. 

Brusc, îşi dădu seama că obrajii îi erau scăldaţi de 
lacrimile ce i se rostogoleau cu repeziciune spre bărbie. 
Plângea în tăcere, dar avea senzaţia că de fapt nu plânge 
cu adevărat, sau mai degrabă nu-şi dăduse seama când 
începuse să plângă, căci nu scosese nici măcar un suspin, 
însă lacrimile curgeau întruna, calde şi limpezi, de undeva 


— 470 — 


dinlăuntrul fiinţei ei. După un timp încetară la fel de 
misterios şi de discret cum apăruseră, şi atunci îşi dădu 
seama că tremură din toate încheieturile, dar nu din cauză 
că i-ar fi fost frig. Era o senzaţie cu mult mai profundă, ca 
şi cum ceva tainic din interiorul ei îi provoca acele spasme 
necontrolate. Încercând să-şi vină în fire, se ridică în 
picioare şi cobori de pe platoul stâncos, reluându-şi 
plimbarea de-a curmezişul terenului pietros, până ce găsi o 
cărare îngustă paralelă cu linia țărmului, pe care o apucă 
înfrigurată. 

Trecu pe lângă alte trei astfel de fiorduri stâncoase, 
ajungând în dreptul celui de-al patrulea, ceva mai depărtat 
de celelalte şi cu golfuleţul deschizându-se spre malul 
sudic al insulei. Privi de jur-împrejur, căutând posibile căi 
de acces într-acolo, însă degeaba. Nu găsi nicio cărare 
care să coboare înspre plajă. Nu departe se ridica o dună 
destul de înaltă, al cărei nisip părea intact, dincolo de care 
se vedea un alt promontoriu ce culmina cu o creastă 
stâncoasă şi zimţată ca dinţii unei greble ştirbe. 

Îşi aruncă încă o dată ochii peste plaja învăluită în 
lumina difuză a crepusculului, când privirea îi fu atrasă de 
o formă ciudată şi neclară din depărtare. Se afla pe latura 
îndepărtată a golfului, chiar la marginea formaţiunii 
stâncoase. Tess îşi miji ochii, forţându-se din răsputeri să 
focalizeze imaginea mai bine, conştientă că pulsul i se 
accelerează dintr-odată şi că respiră din ce în ce mai greu, 
simţindu-şi brusc gura uscată. 

Nu se poate! îşi zise ea neîncrezătoare. Nu, e pur şi 
simplu imposibil! 

În secunda următoare însă o luase deja la sănătoasa pe 
povârnişul colinei, fără să scape nicio clipă din ochi plaja 
paralelă cu cărarea îngustă, şi-n mai puţin de un minut era 
la doar câţiva metri distanţă de locul cu pricina, cu mintea 
şi trupul într-o stare de agitaţie de nedescris. Nu-i venea 
să creadă că aşa ceva se poate întâmpla. 

Era capul de şoim, înfăşurat în corzile balizelor 
portocalii, pe jumătate dezumflate. Părea intact. 


— 471 — 


82 


Tess se apropie şi-l atinse, mai întâi cu degete 
şovăielnice, apoi cu palmele lipite de lemnul aspru, 
plimbându-le încoace şi-ncolo cu febrilitate, nevenindu-i 
să-şi creadă ochilor. Gândurile o purtară înapoi în timp, 
către ultimele zile ale cavalerilor templieri, către Aimard şi 
tovarăşii săi şi călătoria lor anevoioasă la bordul Templului 
Șoimului. 

Încerca să-şi amintească cuvintele exacte ale lui Aimard, 
mintea fiindu-i asediată de tot felul de imagini confuze şi 
neclare. Ce zicea el în scrisoare, mai precis? Caseta fusese 
ascunsă într-o nişă scobită în gâtul şoimului. Orificiul 
fusese apoi acoperit cu smoală şi astupat apoi cu un lemn 
la culoare, fixat la rându-i cu un strat de smoală. 

Se apropie de gâtul de lemn, studiindu-l cu atenţie. La 
prima vedere nu se vedea nimic deosebit. Plimbându-şi 
însă ochii perseverentă de-a lungul curburii, i se păru că 
observă la un moment dat nişte urme mai închise la 
culoare, ce puteau fi dârele de smoală de pe marginile 
scobiturii. Le pipăi cu vârful degetelor, simțind în sfârşit 
muchiile uşor mai ridicate ale capacului de lemn, precum 
şi ţăruşii cu care fusese îndesat în deschizătura strâmtă. 
Totul părea la locul lui, aşa încât bănui că nu mai încercase 
nimeni să scoată caseta dinăuntru, fiind convinsă de 
asemenea că nici apa nu pătrunsese dincolo de crăpăturile 
umplute cu smoală. Misterioasa casetă rămăsese aşadar 
intactă, chiar şi după atâta amar de vreme. 

Găsi prin apropiere două pietre destul de mari, pe care 
le folosi pe post de ciocan şi daltă ca să străpungă 
scândura de deasupra nişei. Stratul de lemn de la 
suprafaţă cedă relativ uşor, însă restul umpluturii se 
dovedi extrem de tare. Renunţă extenuată, căutând în jur 
ceva mai solid de care să se folosească, şi-n curând dădu 
peste o bară de fier ruptă la unul din capete, a cărei 
ascuţime se dovedi extrem de folositoare ca să străpungă 
stratul de smoală întărită. Perfora lemnul la întâmplare, 
mai nerăbdătoare şi mai agitată cu fiecare nouă lovitură, 


— 472 — 


fără să se gândească nici măcar o clipă la toate acele 
precauţii şi ritualuri minuţioase pe care orice arheolog 
care se respectă le-ar fi luat înainte de a se apuca de 
treabă. Poate că aşa ar fi făcut şi ea cu câteva săptămâni 
în urmă, dar nu acum. Nu mai avea răbdare şi miza era 
mult prea mare pentru astfel de formalităţi inutile. Reuşi în 
cele din urmă să desprindă capacul într-o parte, vârând 
apoi bara pe dedesubt ca să-l ridice mai mult. Vedea deja 
marginea casetei, mică şi cu incrustaţii complicate. 
Ştergându-şi sudoarea de pe frunte, se opinti şi trase încă 
o dată bara în sus, folosind-o apoi ca să îndepărteze stratul 
gros de smoală ce încastra caseta în nişa-i îngustă, reuşind 
într-un final s-o elibereze. Aruncă bara şi-şi vâri mâinile în 
scobitură, apucând cutia cu degetele răsfirate şi trăgând-o 
afară cu mare grijă. 

O trecu brusc un val de căldură înăbuşitoare, căci 
începea să retrăiască toate acele simptome atât de 
familiare înaintea unei descoperiri încă nedezvăluite. 
Incerca să-şi controleze emoția, dar îi era aproape 
imposibil, şi parcă era în transă. Nu-i venea nici acum să 
creadă că o găsise în sfârşit şi că o ţinea cu adevărat în 
mâini. 

Se duse la adăpostul uneia dintre stâncile colţuroase din 
apropiere, unde putea s-o studieze în voie. Avea o 
închizătoare ciudată, prevăzută cu un cerc din fier forjat. 
Se folosi tot de una dintre pietrele de mai devreme ca să 
slăbească cârligul, pe care-l lovi până ce-l desprinse de 
marginea capacului, iar acesta se deschise fără să mai 
opună rezistenţă. 

Cu grijă, Tess scoase obiectul din casetă. Era un pachet 
învelit într-un material moale ce părea a fi piele tăbăcită 
de animal şi care semăna bine cu cel în care Aimard 
înfăşurase astrolabul. Şi acesta avea şireturi de piele la 
unul dintre capete, care-l făceau să semene mai degrabă 
cu un săculeţ decât cu un pachet. Tess desfăcu înnăditura 
cu degete tremurânde, scoțând la iveală o carte, de fapt un 
codex cu coperţile din piele. 

Nu-i trebui mai mult de o fracțiune de secundă ca să-şi 


— 473 — 


dea seama ce era. 

Avea o familiaritate  inexplicabilă, simplitatea lui 
ascunzând conţinutul de valoare inestimabilă. Deschise 
coperta de piele şi privi înscrisurile de pe prima filă de 
pergament. Nu toate literele erau vizibile în întregime, 
unele fiind şterse pe jumătate, altele abia observabile, însă 
se puteau citi fără prea mare efort. La prima vedere, 
codexul părea într-o stare destul de bună. Era convinsă că 
era prima persoană care-l vedea după atât timp, că ea, o 
străină, o oarecare, descoperise în sfârşit legendara 
comoară a nu mai puţin legendarilor cavaleri templieri, 
comoara pe care William de Beaujeu şi Aimard de Villiers o 
ascunseseră acum mai bine de şapte sute de ani. 

Cu singura diferenţă că acum mitul devenise realitate. 

Era adevărat. Era totul adevărat. 

Cu grijă, ştiind că ar fi trebuit să se afle într-un laborator 
specializat, sau cel puţin nu în aer liber, însă fără a putea 
rezista tentaţiei, deschise codexul mai mult şi ridică o filă. 
Recunoscu imediat tipul de cerneală folosit de obicei în 
acea perioadă, obţinut dintr-un amestec de funingine de 
cărbune, răşină, drojdie de vin şi cerneală de sepie. Scrisul 
era destul de greu de descifrat, însă izbuti să înţeleagă 
câteva cuvinte, destul ca să-şi dea seama că erau în 
aramaică. O mai întâlnise şi cu alte ocazii în trecut, în 
cercetările ei, astfel încât era relativ familiarizată cu 
limba, astfel încât s-o poată recunoaşte. 

Brusc, degetele îi înţepeniră pe manuscris. 

Aramaică. 

Limba vorbită de lisus. 

Inima începu să-i bată din ce în ce mai tare, gata să-i 
spargă pieptul. Işi plimbă iar privirea peste fila firavă ce-i 
tremura uşor în mână, recunoscând cuvinte răzlețe ici şi 
colo. 

Incetul cu încetul, aproape fără a-şi da seama, începu să 
înţeleagă ce ţinea în mâini. Şi degetele cui atinseseră 
pergamentul înaintea ei; cine scrisese acele cuvinte. 

Erau scrierile lui lesua din Nazareth. 

Scrierile omului pe care lumea întreagă îl cunoştea 


— 474 — 


drept lisus Hristos. 


83 


Tess vâri codexul înapoi în sacul de piele, după care o 
luă din loc de-a lungul plajei, ţinându-l strâns la piept cu 
amândouă mâinile, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu-l scape. 
Soarele era de mult la apus şi ultimele raze străluceau 
dincolo de pelicula groasă de nori cenuşii care nu voiau 
nicicum să părăsească zările. 

Hotărâse să nu mai ia şi caseta, aşa că o ascunsese bine 
după o stâncă masivă, ca să nu atragă atenţia plimbăreţilor 
ocazionali prin zonă. Avea să vină s-o ia mai târziu, la 
momentul potrivit. În mintea ei era o învălmăşeală de 
gânduri legate de implicaţiile descoperirii pe care tocmai o 
făcuse, căci ceea ce ţinea la piept nu era vreun fragment 
dintr-un vas vechi, nici vreo rămăşiţă din civilizaţia Troiei 
sau un obiect preţios din mormântul lui Tutankhamon. 
Cartea asta putea schimba destinul omenirii şi tocmai de 
aceea apariţia ei neaşteptată trebuia tratată cu maximă 
atenţie. 

Zări în sfârşit pâlcul de case de la intrarea în 
Marathounda, îngrămădite una într-alta ca mărgelele pe 
un şirag. Îşi dădu jos hanoracul şi-l înfăşură în jurul 
săculeţului de piele, ţinându-l la fel de strâns. Ajungând la 
tavernă, constată că pescarii plecaseră deja, însă din 
fericire mai era acolo un bărbat care o recunoscu şi care 
se arătă mai mult decât bucuros s-o ducă cu maşina la casa 
doctorului. 

Mavromaras o salută călduros când Tess intră în sfârşit 
pe uşă. 

— Pe unde ai fost? Te-am căutat peste tot şi n-am reuşit 
să dăm de tine, îi zise el zâmbindu-i amabil. 

Inainte să inventeze ea o minciună cât de cât credibilă, 
doctorul o apucă de braţ, trăgând-o nerăbdător către 
dormitoare. 

— Hai, grăbeşte-te! Cineva vrea să te vadă, adăugă el 
bucuros. 


— 475 — 


Când intră în cameră, Reilly o privea. Masca respiratorie 
dispăruse şi Tess întrezări urma unui zâmbet în colţul 
buzelor uscate şi crăpate. Eleni îi pusese la spate trei 
perne mari, aşa încât stătea oarecum ridicat, ceea ce-i 
îmbunătăţea considerabil imaginea generală. Privindu-l, 
Tess simţi că se rupe ceva în ea. 

— Bună, îi spuse el cu o voce pierită. 

— Bună şi ţie, îi răspunse ea uşurată, radiind de fericire. 
Se întoarse ca din întâmplare, încercând să nu atragă 
atenţia doctorului şi soţiei sale, şi aşeză hanoracul făcut 
sul pe un dulăpior de lângă pat. Apoi se apropie de Reilly 
şi-i mângâie uşor fruntea asudată. Işi plimbă ochii pe faţa 
lui rănită şi-şi muşcă până la sânge buza când simţi că o 
podidesc lacrimile. 

— Ce bine că ţi-ai revenit! reuşi să spună în cele din 
urmă. 

— De acum încolo promite-mi că mă laşi pe mine să 
decid unde mergem în vacanţă! glumi el luminându-se la 
faţă. 

Tess zâmbi şi o lacrimă i se scurse pe obraz. 

— Promit, îi zise ea scurt, după care se întoarse către 
doctor şi soţia sa. Vă mulţumesc din suflet! Cei doi nu 
ziseră nimic, mulţumindu-se să-i zâmbească deschis şi să 
dea din cap la unison. Eu... de fapt amândoi vă datorăm 
viaţa, continuă Tess. Cum am putea să vă răsplătim? 

— Ei, prostii! o dojeni Mavromaras. Noi, grecii, avem un 
proverb. Den hriazete euharisto kathikon mou. Asta 
înseamnă că, atunci când faci ceea ce trebuie să faci, nu 
mai e nevoie de mulţumiri. O privi apoi pe Eleni, cu care se 
înţelese din priviri, aşa cum făceau întotdeauna. Acum noi 
o să vă lăsăm, zise el şoptit. Sunt sigur că aveţi multe să vă 
spuneţi. 

Tess îi privi pregătindu-se să iasă, după care se repezi 
spre uşă cu un elan neaşteptat şi-l îmbrăţişă pe doctor, 
sărutându-l pe obraji. Roşind în ciuda tenului închis, 
Mavromaras zâmbi încurcat, ieşind apoi şi lăsându-i 
singuri. 


— 476 — 


Întorcându-se către Reilly, zări hanoracul împăturit pe 
dulapul din faţa patului, stând acolo ca o bombă gata să 
explodeze. Se simţea îngrozitor că trebuie să se ascundă 
atât de gazdele lor primitoare şi amabile, cât mai ales faţă 
de Reilly. Ar fi vrut să-i poată spună ce găsise, însă trebuia 
să aştepte momentul oportun. 

Cu inima grea, se aşeză zâmbitoare lângă el, pe 
marginea patului. 


Reilly avea impresia că zăcuse inconştient câteva 
săptămâni, nu zile. Muşchii abia începeau să i se 
dezmorţească şi-l chinuiau cu furnicăturile lor agasante, 
iar senzaţia de ameţeală nu-l slăbea deloc de când îşi 
revenise, ca şi cum şi-ar fi făcut sălaş permanent undeva în 
capul lui. Nici de văzut nu vedea prea bine, căci una dintre 
pleoape era încă tumefiată. 

Nu-şi aducea aminte prea multe, cu excepţia faptului că- 
l împuşcase pe De Angelis şi apoi se aruncase în barca 
pneumatică, în căutarea lui Tess. Il întrebase şi pe 
Mavromaras cum ajunseseră acolo, însă acesta nu-i putu 
spune prea multe, deoarece nici el nu ştia nimic, în afară 
de scurta poveste pe care Tess le-o spusese în grabă. Cu 
toate astea, simplul fapt că-şi revenise din comă şi că ea 
era acolo, lângă el, vie şi nevătămată, îl mulțumea pentru 
moment, şi se simţea uşurat. 

Incercă să se ridice în capul oaselor, însă mişcarea îl 
făcu să geamă din pricina unei dureri acute ce-i străbătu 
faţa tumefiată, aşa că se lăsă înapoi pe pernele moi. 

— Cum am ajuns aici? o întrebă el. 

Tess îi povesti tot ce-şi aducea aminte. Ca şi el, nu-şi 
putea aminti deloc anumite momente, de exemplu perioada 
dintre momentul în care valul uriaş îi lovise din plin şi 
până când se trezise pe plaja părăsită. Îi povesti şi despre 
lovitura care-i brăzdase fruntea şi cum legase apoi curelele 
vestelor de salvare între ele, ca să fie sigură că rămân 
împreună. li mai spuse şi despre aşa-zisa plută pe care se 
suise şi-l trăsese pe urmă şi pe el, legându-se apoi cu o 
frânghie de scândura salvatoare, aceeaşi care-i tăiase 


— 477 — 


braţul până la carne. Aici se opri, ridicând mâneca bluzei 
şi arătându-i rana ce începea să se cicatrizeze. Veni apoi 
rândul ei să pună întrebări, şi primul lucru de care se 
interesă fu de ce vasul Pazei de Coastă trăsese în ei fără 
niciun avertisment. Reilly îi povesti tot ce se întâmplase 
după plecarea ei cu Vance în noaptea aceea, începând de 
la întâlnirea lui cu De Angelis în luminişul dintre munţi şi 
terminând cu păţaniile de la bordul vasului de patrulă. 

— Îmi pare rău, zise ea spăşită, uşurată în acelaşi timp 
că el fusese primul care adusese vorba despre noaptea cu 
pricina şi fuga ei ruşinoasă. Nu ştiu ce m-a apucat atunci. 
Îmi ieşisem din minţi, nu ştiu... Şi turnura pe care au luat-o 
apoi lucrurile... E numai vina mea, e... 

Se opri, căci i se părea că nu există cuvinte potrivite 
care să exprime pe de-a-ntregul remuşcarea. 

— Tess, e în ordine, o linişti el zâmbindu-i blajin. Hai să 
nu mai vorbim despre asta, vrei? Am scăpat amândoi cu 
viaţă şi asta-i tot ce contează, până la urmă. 

Ea dădu din cap neconvinsă, privindu-l însă plină de 
recunoştinţă. Reilly îşi continuă apoi povestea, explicându-i 
că fusese mâna monseniorului încă de la început, că el îi 
omorâse pe cei trei călăreţi de la muzeu şi că tot el 
bombardase traulerul mânuind tunul de pe Karadeniz cu o 
mână de expert. Îi spuse apoi cum trăsese în el de la spate, 
în toiul furtunii, când De Angelis era pe puntea tunului şi 
se pregătea să lanseze o nouă ploaie de proiectile asupra 
Savaronei. 

Şi apoi îi relată cele spuse de cardinalul Brugnone la 
Roma. 


Tess se simţi profund îndurerată când Reilly îi povesti în 
amănunt cum decursese conversaţia cu Brugnone. Vorbele 
crude ale cardinalului îi confirmară autenticitatea 
manuscrisului pe care tocmai îl găsise şi valoarea sa 
extraordinară. Ceea ce o uimea totuşi era faptul că Reilly 
aflase adevărul de la un om al Bisericii, de la unul dintre 
cei mai importanţi prelați ai Cetăţii Sfinte, despre care ar 
fi crezut că n-ar accepta niciodată aşa ceva cu titlu de 


— 478 — 


adevăr, n-ar fi recunoscut în ruptul capului faţă de un 
intrus. Revelația o puse şi mai mult pe jar şi simţea că 
toată acea exuberanţă amestecată cu uimire avea să dea 
pe-afară dintr-o clipă-ntr-alta. lIncercă totuşi să se 
stăpânească,  străduindu-se să pară şocată, punând 
întrebări fără să aştepte răspuns şi detestându-se din ce în 
ce mai mult cu fiece reacţie falsă. Ar fi vrut să dea fuga şi 
să scoată codexul din haină, sa i-l arate şi să 
împărtăşească cu el bucuria descoperirii, însă îşi înfrână 
pornirea. 

În ochii şi pe faţa lui se puteau citi tristeţe şi 
dezamăgire, iar Tess înţelese că această minciună crudă 
din inima Bisericii i se fixase în suflet ca o rană vie. Era 
încă prea devreme ca să-i pună în faţă dovada fizică şi 
palpabilă a cuvintelor ce-l zguduiseră atât de tare. Avea 
nevoie de mai mult timp, şi Tess îşi dădu seama că de fapt 
habar n-are cât trebuie să treacă până ce astfel de răni se 
vindecă - dacă se vindecă vreodată. Se gândi atunci pentru 
prima dată că s-ar putea să nu fie niciodată momentul 
oportun. De altfel, nu numai el avea nevoie de-un răgaz, ci 
şi ea, ca să hotărască ce-i de făcut. 

— Crezi c-o să poţi trece peste asta? îl întrebă ea. 

Reilly privi pierdut în tavan câteva momente, după care 
se încruntă, încercând să găsească cuvintele potrivite. 

— E foarte ciudat... Toate lucrurile care s-au întâmplat 
în ultima vreme, călătoria în Turcia, apoi la Vatican, 
furtuna... Parcă m-am pierdut într-un vis urât. Nu ştiu, 
poate că deocamdată sunt eu prea ameţit sau sub influenţa 
anestezicelor, însă sunt convins că la un moment dat o să 
ajung să accept adevărul, poate chiar să-l înfrunt. Acum 
însă mă simt atât de obosit şi sleit de puteri, încât nu-mi 
dau seama dacă durerea e fizică sau mai degrabă de altă 
natură. 

Tess îi studie trăsăturile preocupate. Nu, nu era 
nicidecum momentul să-i spună despre manuscris. Poate 
mai încolo, sau poate niciodată... 

— Vance şi De Angelis au primit ce au meritat, spuse ea 
surâzând, iar tu ai rămas în viaţă. Pentru asta merită să-ţi 


— 479 — 


păstrezi credinţa, nu-i aşa? 

— Poate că da, răspunse el deloc convingător, cu un 
zâmbet şters. 

Reilly o privi şi, cu toate că era pe jumătate adormit, 
gândurile îl purtară către viitor. Nu se gândise niciodată 
foarte serios la asta, aşa că acum, surprinzându-se 
meditând la ce avea să fie, rămase întrucâtva derutat de 
propriile-i gânduri. 

Pentru o clipă, se întrebă dacă mai voia să lucreze ca 
agent FBI. li plăcuse dintotdeauna ce face şi preţuia 
munca din cadrul Biroului, dar ceea ce aflase anchetând 
jaful de la muzeu depăşise orice închipuire, bulversându-l. 
Pentru prima dată, se simţea obosit şi sătul de stilul de 
viaţă pe care şi-l alesese, scârbit să tot scormonească la 
nesfârşit prin minţile bolnave şi rătăcite ale atâtor 
nenorociţi, să vadă numai mizeria, scursura şi răul din toţi 
şi din toate. Începu să se gândească din ce în ce mai serios 
dacă nu cumva schimbarea carierei l-ar ajuta să-şi 
recapete încrederea în viaţă şi în oameni, în general. 

Işi simţea pleoapele tot mai grele, ca de plumb, şi 
renunţă la un moment dat să mai lupte să le ţină deschise. 

— Iartă-mă, Tess, îi şopti el. O lăsăm pe mai târziu, bine? 


Tess îl privi cum se cufundă într-un somn adânc, 
simțindu-se şi ea brusc obosită. Işi rezemă capul de 
pernele moi şi-n minte îi veni replica lui referitoare la 
alegerea locului de vacanţă. Zâmbi amuzată, clătinând 
uşor din cap. Era incorigibil, chiar şi aşa, slăbit. Gândul la 
vacanţă o făcu să viseze nostalgică, şi ştia deja unde s-ar fi 
dus, dac-ar fi avut ocazia: în Arizona. Hotări că, îndată ce- 
şi vor termina treaba pe insulă, se va duce direct acolo, la 
mătuşa ei şi la Kim. Nici prin gând nu-i trecea să se 
oprească pe la birou. Va face o escală scurtă la New York, 
după care se va duce să-şi vadă fiica fără niciun alt popas, 
iar dacă Guiragossian sau altcineva de la institut îndrăznea 
să spună ceva, atunci la naiba cu toţi. 

Se consolă cu gândul că un arheolog îşi putea găsi cu 
uşurinţă de lucru şi prin statele din sud-vestul Americii, 


— 480 — 


amintindu-şi că la Phoenix exista un muzeu de arheologie 
de prima mână. Îl privi apoi pe Reilly. Născut şi crescut la 
Chicago, stabilit ulterior în New York, evident genul de om 
obişnuit să fie mereu în mijlocul evenimentelor. Se întreba 
dacă el ar fi în stare să renunţe la tot şi să aleagă o viaţă 
simplă, departe de tumultul marilor oraşe. Acest lucru 
devenise dintr-odată extrem de important pentru ea, poate 
mai important decât orice altceva. Voia să ştie în ce 
măsură era şi el dispus să renunţe, măcar pentru un timp, 
la toată nebunia citadină. 

Se ridică şi se duse pe balcon, privind cerul înstelat, 
care-i aminti de noaptea petrecută împreună sub cerul 
liber în inima pădurii, în drumul lor către lac. Insula era 
liniştită şi-n timpul zilei, însă noaptea se cufunda într-o 
tăcere pe care aproape c-o simţeai fizic strângându-se în 
jurul tău. Mai poţi găsi asemenea nopţi în Arizona, însă cu 
siguranţă nu în New York. Gândurile o purtară iar către 
Reilly şi se întrebă ce ar face sau ce ar zice el dacă ar 
pleca definitiv de la Institutul Manoukian şi s-ar muta în 
Arizona. Poate că-l va întreba la un moment dat. 

Îşi coborî privirile înspre marea ce licărea în lumina 
stelelor, făcând diferite scenarii în legătură cu codexul. 
Reprezenta cu siguranţă una dintre cele mai însemnate 
descoperiri arheologice şi religioase din toate timpurile, 
dacă nu cumva cea mai importantă, având în vedere 
consecinţele pe care le va avea asupra întregii omeniri. În 
condiţiile în care ea ar fi făcut cunoscută descoperirea, 
existau şanse foarte mari ca numele de Chaykin să devină 
unul de renume mondial în breaslă, devansându-l chiar şi 
pe cel al englezului care descoperise mormântului lui 
Tutankhamon în faimoasa Vale a Regilor, acum mai bine 
de optzeci de ani. Dar care va fi oare efectul asupra 
celorlalţi? 

Simţea nevoia să vorbească cu cineva despre asta. 

Trebuia neapărat să vorbească cu Reilly despre asta. 
Nu-i plăcea deloc, însă ştia că nu are încotro şi că la un 
moment dat tot va trebui s-o facă. Dar deocamdată o să-l 
lase în pace, cufundat în somnul lui adânc, şi poate că 


— 481 — 


mâine se va simţi mai bine. Se gândi să-i urmeze exemplul 
şi să se ducă şi ea la culcare, dar se răzgândi şi se cuibări 
lângă el, închizând ochii şi alunecând pe tărâmul viselor 
mai repede decât ar fi crezut. 


84 


Următoarele zile trecură ca prin ceaţă. Tess îşi petrecea 
dimineţile cu Reilly, făcându-şi aproape o regulă din 
lungile plimbări dinainte de prânz, care-i stârneau pofta de 
mâncare. leşea apoi iar după-amiaza târziu, mergând de 
obicei până la ruinele castelului ioanit din oraşul vechi, de 
unde privea soarele topindu-se încetişor în licărirea 
aprinsă a Mării Egee. Pentru ea, era momentul favorit al 
zilei. Stătea singură, meditând netulburată în adierea 
vântului molcom ce aducea miresme de salvie şi muşeţel 
de pe colinele învecinate. Se simţea într-un fel eliberată şi 
în armonie cu ea însăşi ori de câte ori privea peisajul idilic, 
care o făcea să uite chiar şi numai pentru o oră sau două 
de săculeţul de piele din camera ei, din cauza căruia nu-şi 
mai găsea liniştea. 

Intâlnise mulţi oameni în timpul acestor plimbări solitare 
şi cu toţii îi zâmbeau prietenos şi amabil, niciodată prea 
grăbiţi ca să nu se oprească şi să schimbe câteva vorbe cu 
ea în drumul lor. Aşa se face că, după doar trei zile, Tess 
explorase deja aproape toate străzile oraşului şi colinele 
către cetatea veche, ba se aventurase chiar şi mai departe, 
cercetând colţurile ascunse şi mai puţin umblate ale 
insulei, acompaniată doar de glasul câte unui măgar sau 
de sunetul cristalin al tălăngilor de la gâtul caprelor care 
păşteau pe pajiştile înverzite. Tot hoinărind fără scop 
ajunsese chiar şi pe mica insulă San Emilianos, unde rătăci 
o bună bucată de timp printre icoanele vechii biserici cu 
pereţi văruiţi, şi apoi pe plaja de pietriş, de unde privi iar 
aricii-de-mare de pe pietrele subacvatice. 

Vizitase şi Mănăstirea  Panormitis, unde, spre 
surprinderea ei, întâlnise trei oameni de afaceri veniţi din 
Atena, toţi cam pe la patruzeci şi ceva de ani, cazaţi chiar 


— 482 — 


acolo, în modestele camere de oaspeţi ale lăcaşului, care-i 
povestiseră că au venit la Panormitis pentru câteva zile de 
odihnă şi meditaţie, dar şi pentru „reînnoire”, un termen 
care pe Tess o intrigă întrucâtva. De fapt, era practic 
imposibil să scapi de prezenţa Bisericii atât timp cât erai 
pe insulă, şi nu neapărat a unei anume biserici, ci a 
elementului religios în general. Chiar şi-n cel mai mic 
cătun, biserica reprezenta punctul focal al comunităţii şi, 
ca orice altă insulă grecească, Symi nu făcea excepţie de la 
regulă, având zeci de bisericuțe şi capele răsfirate aproape 
pe fiecare vârf de deal. Oriunde te aflai, oriunde-ţi 
întorceai privirea, dădeai inevitabil de ceva care să-ţi 
amintească de credinţă şi de cele sfinte, şi cu toate astea 
Tess nu se simţea deloc urmărită în vreun fel de această 
spiritualitate difuză, dar omniprezentă. Dimpotrivă chiar, 
considera că se încadrează perfect în viaţa cotidiană a 
insulei şi a locuitorilor săi, care tocmai datorită acestui 
magnet invizibil păreau mult mai apropiaţi şi mai deschişi 
unii faţă de alţii, ducându-şi zilele în linişte şi pace, 
convinşi că găsiseră credinţa cea adevărată. 

Reilly îşi revenea puţin câte puţin, fiece nouă zi aducând 
o îmbunătăţire. Respira acum mult mai bine, ochii şi 
buzele i se mai dezumflaseră, şi căpătase culoare în obraji, 
ceea ce era cel mai important. Începuse să facă câţiva paşi 
prin casă şi chiar în dimineaţa aceea îi spusese ceva ce o 
nedumerise, şi anume că nu se pot ascunde de lume la 
nesfârşit şi că acum, că şi-a mai revenit, e timpul să se 
pregătească de plecare. Tess ieşise afară imediat după 
micul dejun, cu inima grea şi mintea împovărată de 
gânduri, ştiind în sinea ei că nu mai poate amâna prea 
mult momentul în care va fi nevoită să-i spună despre 
manuscris. 

Se duse iar pe plaja de la Marathounda, acolo unde 
găsise caseta, şi hoinărise ceva timp până să se hotărască 
să se întoarcă. Pe drumul spre casa doctorului se întâlni 
iar cu femeile care-i aduseseră de mâncare şi haine. 
Tocmai ieşeau din curtea bisericii şi se bucurară când o 
văzură venind. O îmbrăţişară apoi cu căldură, încântate să 


— 483 — 


afle de însănătoşirea lui Reilly, vorbind grăbite amândouă 
deodată şi gesticulând întruna, aşa cum le era obiceiul. 
Bărbaţii lor le ajunseră din urmă şi o salutară pe Tess cu o 
simplă mişcare a capului, strângându-i apoi mâna cu 
putere şi privind-o plini de compasiune şi uşurare. Se 
despărţiră apoi la fel de zgomotos, grupul celor patru 
îndepărtându-se alene cu feţele încă întoarse către ea şi 
făcându-i energic cu mâna, în timp ce Tess rămase locului 
în mijlocul drumului, privindu-i absentă, preocupată de 
propriile-i griji şi frământări. 

Şi atunci îşi dădu seama. Senzaţia aceea nedefinită şi 
sâcâitoare ce-i dădea târcoale de câteva zile, răpindu-i 
liniştea şi somnul, biruise în sfârşit instinctul calculat şi 
rece al unei vieţi petrecute în cinism şi neîncredere. 
Încercase din răsputeri s-o ignore, dar acum n-o mai făcu. 

Nu pot să le fac aşa ceva. 

Nici lor, nici altora ca ei, milioane de oameni de pe 
Pământ. Îndoiala o măcinase încă de când găsise codexul. 
Se gândea la toţi cei pe care-i întâlnise în ultimele zile, la 
bunătatea şi generozitatea fără margini de care dăduseră 
dovadă. Despre ei era vorba, la urma urmei. Despre ei şi 
despre nenumărați alţii ca ei, oameni cu suflet mare şi 
inima curată. 

Le-aş distruge viaţa iremediabil. 

Îi veni rău numai gândindu-se la asta. Dacă Biserica îi 
poate inspira pe oameni - măcar pe unii dintre ei - să ducă 
o astfel de viaţă, să dăruiască atât de mult, mai cu seamă 
într-o lume în care nimic nu mai era sfânt cu adevărat, ce 
mai contează de la ce a pornit? Important e ca toate aceste 
lucruri să dăinuie şi să rămână aşa cum sunt. Şi ce dacă se 
bazează pe o simplă poveste fantezistă? Există oare 
posibilitatea să creezi ceva care are o asemenea putere de 
inspiraţie fără să apelezi puţin şi la fantezie? 

Încremenită în mijlocul străzii, Tess privea cele două 
cupluri depărtându-se agale înapoi, către viaţa lor simplă 
şi liniştită. Nu-şi putea închipui cum de avusese îndoieli în 
această privinţă. 

Ştia acum că n-o poate face. 


— 484 — 


Mai ştia însă că sosise vremea să discute cu Reilly. Lui 
nu putea să-i ascundă adevărul, şi amânase deja mult prea 
mult. 


În seara aceleiaşi zile, după ce evitase să dea ochii cu el 
toată după-amiaza, Tess îl duse în sfârşit la ruinele 
castelului ioanit din oraşul vechi. Mergeau ţinându-se de 
mână, în timp ce cu celălalt braţ Tess ţinea strâns la 
subsuoară hanoracul în care înfăşurase codexul. Soarele 
aproape că dispăruse la orizont, lăsând pe cer o strălucire 
diafană în dâre rozalii spre portocaliu, ultimele rămăşiţe 
ale zilei ce tocmai se-ncheia. 

Când ajunseră la ruine, Tess puse haina pe temelia 
groasă a unui zid pe jumătate dărâmat şi se întoarse 
şovăind către Reilly, evitând să-l privească în ochi şi 
simțind cum i se usucă gura dintr-odată, chiar înainte s- 
apuce să zică ceva. 

— Eu... începu ea, dar se opri brusc, căci nu mai era 
sigură dacă face bine că-i spune. 

Ce-ar fi dacă nu i-ar spune nimic, dacă pur şi simplu ar 
ascunde manuscrisul, fără să mai aducă vreodată vorba 
despre el? Nu i-ar fi oare mai bine să nu ştie, ţinând cont 
de ce i se întâmplase tatălui său? l-ar face probabil o mare 
favoare dacă nu i-ar spune că l-a găsit şi că l-a atins cu 
propriile-i mâini... 

Nu, nu asta era soluţia. Oricât de simplu şi de comod i-ar 
fi fost să tacă, ştia că nu rezolvă nimic aşa. Mai mult, nu 
voia să-l mintă iarăşi, aşa cum făcuse în repetate rânduri 
până acum. Simţea nevoia să fie sinceră cu el şi spera în 
sinea ei că, în ciuda tuturor celor întâmplate, vor putea 
avea un viitor împreună. Ştia însă prea bine că aşa ceva ar 
fi fost imposibil dacă lăsa minciuna şi adevărul nerostit să 
creeze între ei o prăpastie de netrecut. 

Deveni dintr-odată conştientă de liniştea apăsătoare din 
jur. Ciripitul vesel şi vioi al vrăbiilor de mai devreme 
amuţise, de parc-ar fi vrut şi ele să asculte ce avea de zis. 
Îşi luă aşadar inima-n dinţi şi-ncepu din nou: 

— De câteva zile mă tot chinui să-ţi spun ceva, şi am fost 


— 485 — 


foarte nerăbdătoare să vorbesc cu tine, dar am hotărât să 
aştept până ce te mai întremezi... 

— Despre ce e vorba? o întrebă el curios, nedumerit 
probabil de expresia chinuită de pe faţa ei. 

Tess simţi un gol în stomac, după care spuse cu o voce 
gâtuită: 

— Vreau să-ţi arăt ceva. 

Se întoarse apoi către zidul pe care lăsase haina, din 
căptuşeala căreia scoase codexul gros cu coperte de piele. 

Reilly privi manuscrisul intrigat, cu o expresie de uşoară 
mirare întipărită pe faţă, după care îşi ridică ochii către 
Tess, fixând-o cu o privire iscoditoare. După câteva minute 
de tăcere, în care niciunul dintre ei nu îndrăzni să spună 
ceva, şi care lui 'Tess îi părură o eternitate, Reilly o întrebă 
în sfârşit: 

— Unde l-ai găsit? 

Nu ştia cum să răspundă mai repede, ca să scape odată 
de povara mărturisirii. 

— Am găsit capul de şoim puţin mai departe de locul 
unde am naufragiat noi. Avea încă balizele ataşate, aşa l- 
am reperat, zise ea dintr-o suflare, după care tăcu şi-l 
observă cum studiază copertele de piele de la distanţă, 
pentru ca apoi să ia codexul în mâini şi să-l deschidă, 
examinând cu interes una dintre paginile subţiri dinăuntru. 

— E uimitor, zise el după un timp. Arată atât de... 
simplu. Se întoarse apoi către Tess, explicându-i: Ce limbă 
e? O poţi descifra? 

— Nu, nu prea. Pot doar să spun că e aramaică. 

— Ceea ce presupun că era şi de aşteptat, nu? 

— Da, aşa e, dădu ea din cap deloc entuziasmată. 

Reilly rămase cu manuscrisul în mână, cu gândul parcă 
în altă parte, în timp ce ochii lui păreau totuşi să studieze 
fiecare părticică a copertelor de piele. 

— Şi care-i părerea ta? E autentic sau nu? 

— Nu ştiu ce să zic... Pare a fi autentic, însă nu putem 
şti cu siguranţă decât dacă-l trimitem la un laborator, unde 
să fie analizat, să se facă datarea cu carbon, să se 
determine compoziţia hârtiei şi a cernelii, să se verifice 


— 486 — 


consistenţa caligrafică şi aşa mai departe... Se opri şi trase 
adânc aer în piept. Doar că... aici e problema, Sean. 
Părerea mea e să nu-l trimitem la niciun laborator, să nu-i 
facem niciun fel de analize. 

— Ce vrei să spui? 

— Că ar trebui să uităm că l-am găsit şi să ne închipuim 
că nici măcar nu s-a întâmplat, zise ea pe un ton emfatic. 
Zic să-l ardem naibii şi să dăm totul... 

— Să dăm totul unde? o întrerupse el. Uitării? Să ne 
prefacem că nu există? Nu putem să facem aşa ceva! Dacă 
nu-i adevărat, dacă se dovedeşte a fi o făcătură de-a 
templierilor, atunci foarte bine, n-avem de ce să ne facem 
griji. Dar dacă e într-adevăr autentic, atunci... 

Se opri încruntat, cu glasul înecat de neputinţa de a da 
glas unui deznodământ pe care nici el nu şi-l putea 
închipui. 

— Atunci nimeni n-ar trebui să ştie de existenţa lui, îl 
completă ea. Doamne, dac-aş fi putut să nu-ţi spun nimic! 

Reilly o privi perplex. 

— Stai puţin! Imi scapă mie ceva? Ce s-a întâmplat cu: 
„Oamenii au dreptul să ştie”? 

— A fost greşeala mea. Mi-am schimbat părerea între 
timp. Nu cred că e aşa de important să se afle totul. Vezi 
tu, de când mă ştiu n-am făcut altceva decât să văd doar 
faţa mai puţin creştinească a Bisericii, istoria ei presărată 
cu crime sângeroase, lăcomia, dogmatismul arhaic, 
intoleranţa, scandalurile şi abuzurile din sânul ei... 
Adevărul e că mare parte dintre preceptele iniţiale au 
căzut în derizoriu în ultimul timp, şi încă sunt de părere că 
n-ar strica dacă ar lua-o de la început în multe privinţe, dar 
la urma urmei nimic şi nimeni nu-i perfect, aşa-i? Pe de 
altă parte, dacă stai să analizezi minunăţiile pe care le 
poate înfăptui atunci când într-adevăr credința 
funcționează aşa cum trebuie, dacă te gândeşti numai la 
compasiunea şi generozitatea pe care le inspiră în inima 
oamenilor... Acesta e adevăratul miracol, cred eu. 

Nici n-apucă să termine bine că un zgomot ritmic, 
nedesluşit la început, dar care treptat devenea din ce în ce 


— 487 — 


mai clar se făcu auzit de undeva din apropiere, nişte 
aplauze sacadate ce răsunau în goliciunea ruinelor 
dimprejur. 

Tess se întoarse nedumerită şi-l văzu pe Vance ieşind de 
după un zid de piatră aproape dărâmat. Inainta înspre ei, 
bătând întruna din palme, cu ochii fixaţi pe faţa ei, în timp 
ce pe a lui se descifra cu uşurinţă un rânjet straniu. 


85 


— Oo, aşadar ai văzut şi tu lumina în sfârşit! râse Vance 
batjocoritor. Felicitări, Tess, sunt de-a dreptul 
impresionat! Se pare că stimabila noastră Biserică a mai 
câştigat un adept! Bravo ei, ce pot să zic... Aleluia şi 
Domnul fie lăudat! 

Reilly îl privea cum se apropie şi-şi simţi muşchii 
încordându-i-se aproape involuntar. Arăta ca vai de capul 
lui, murdar din cap până-n picioare şi părea mult mai slab 
decât şi-l aducea aminte, ba chiar ceva mai adus de spate. 
Avea pe el nişte haine simple, cu siguranţă primite de la 
vreun alt localnic bine intenţionat. Reilly observă uşurat că 
nu avea nicio armă asupra lui, ceea ce era extrem de 
important, căci nu s-ar fi încumetat să încerce să-l 
dezarmeze în starea în care se afla, încă slăbit şi în 
convalescenţă. Totuşi, neînarmat şi probabil la fel de 
zguduit în urma furtunii şi a naufragiului pe cât fuseseră şi 
încă erau şi el şi Tess, profesorul nu reprezenta o 
ameninţare serioasă. 

Înainta nestingherit, din ce în ce mai aproape de Tess, 
pe care însă n-o mai fixa cu privirea, sorbind acum din ochi 
codexul din mâinile lui Reilly. 

— E extraordinar, parc-ar avea o voinţă proprie, zise el 
cu ochii pironiţi pe manuscris. E ca şi cum ar fi vrut cu 
orice preţ să fie găsit. Dac-aş fi un om religios, se amuză 
el, aş zice că ne-a fost scris să-l găsim, dar mă abtin... 

Tess nu-şi putea dezlipi ochii de la el, vădit şocată de 
apariţia lui subită. 

— Dar cum ai... începu ea, fără să fie în stare să-şi 


— 488 — 


termine întrebarea, căci Vance o anticipă şi-i răspunse 
grăbit: 

— Cum am scăpat? Nu-i niciun mister, exact aşa cum aţi 
scăpat şi voi. M-am trezit cu faţa în nisip, înconjurat de 
câţiva raci curioşi, după care am reuşit cu chiu, cu vai să 
mă urnesc din loc şi m-am târât până la Mănăstirea 
Panormitis, unde părintele Spiros m-a găsit şi m-a dus la 
infirmeria lor, ca să-mi îngrijească rănile. Nu mi-a pus 
niciun fel de întrebări şi nici eu n-am fost prea vorbăreţ, 
aşa că lucrurile au decurs foarte bine... Te-am văzut nu 
demult acolo, la mănăstire, şi m-am bucurat nespus că ai 
scăpat cu viaţă, îi spuse el lui Tess. Era mai mult decât m- 
aş fi aşteptat, sincer îţi spun, dar asta... Privi din nou 
codexul, îndelung şi stăruitor, ca în transă. Asta da 
revelaţie. Un adevărat dar. Pot?... arătă el către 
manuscris. 

Reilly îl opri însă cu un gest ferm al mâinii. 

— Cred că te-ai apropiat mai mult decât suficient. 

Vance se opri brusc, mirat. 

— Zău aşa, Reilly! Uită-te şi tu puţin în jur, uită-te la noi! 
Am fi putut fi cu toţii morţi. Şi totuşi nu suntem. Asta nu-ţi 
spune chiar nimic? 

Reilly nu păru impresionat, păstrându-şi poziţia fermă. 

— Ba-mi spune foarte multe, îi răspunse el. Imi spune c- 
o să fii judecat aşa cum meriţi şi-o să petreci câţiva ani în 
primitoarea noastră închisoare federală, asta-mi spune. 

Vance păru că dă înapoi, cu o figură dezamăgită de om 
lovit în amorul propriu, dar cu o mişcare total neaşteptată 
se năpusti asupra lui Tess, apucând-o cu o mână de după 
gât, în timp ce cu cealaltă scoase de undeva de sub cămaşa 
largă un cuţit pe care-l poziţionă la doar câţiva centimetri 
sub braţul cu care-i imobilizase bărbia. 

— Îmi pare rău, Tess, dar asta-i între mine şi agentul 
Reilly. Cât timp să mai ignorăm ceea ce soarta se tot 
chinuie să ne arate? Aveai dreptate când spuneai că lumea 
trebuie să ştie. E dreptul ei. li privea cu ochi înflăcăraţi, 
din care te aşteptai să iasă flăcări mistuitoare dintr-o clipă- 
ntr-alta, uitându-se când la unul, când la celălalt. Dă-mi-l, 


— 489 — 


se răsti la Reilly pe un ton poruncitor. Hai, repede! 

Reilly evaluă rapid situaţia, însă cuțitul era prea aproape 
de gâtul lui Tess ca să se încumete să încerce ceva, mai cu 
seamă în starea în care se afla. Hotări aşadar că e mai 
înţelept să-i dea codexul şi să se ocupe de el odată scăpată 
Tess de pericol. Încercă să-l liniştească, făcând semne 
paşnice cu mâna liberă şi-ntinzându-i manuscrisul cu 
cealaltă. 

— Uite, ia-l! 

— Nu! se împotrivi Tess. Nu i-l da! O să spună tuturor, şi 
nu putem permite una ca asta! E responsabilitatea noastră, 
a mea! 

— Tess, ascultă-mă, nu merită să-ţi rişti viaţa pentru 
asta! 

— Sean, te rog!... 

— Zău că nu merită! insistă el, privind-o sever. 

Vance jubila, zâmbind în colţul gurii. 

— Pune-l pe zid şi îndepărtează-te încetişor, îi ordonă el 
scurt. 

Reilly făcu întocmai, aşezând codexul pe marginea 
zidului de piatră, după care se dădu înapoi câţiva paşi. 
Vance se aplecă în faţă, către zid, silind-o şi pe Tess să-l 
urmeze. 

Rămase nemișcat câteva secunde în acea poziţie 
incomodă, aplecat deasupra codexului, probabil temându- 
se să-l atingă, după care îl mângâie uşor şi timid cu degete 
tremurânde, ridicând în cele din urmă coperta groasă şi 
studiindu-i fascinat conţinutul într-o tăcere mormântală, 
răsfoind foile subţiri de pergament una câte una şi 
mormăind întruna ca pentru sine Veritas vos liberabit, 
trăsăturile fiindu-i iluminate de o linişte interioară ce 
răzbătea prin fiecare por. 

— Mi-ar fi plăcut să iei şi tu parte la asta, Tess, îi spuse 
cu o voce copleşită de emoție. O să-ţi pară rău, o să vezi. 
Va fi ceva cu adevărat grandios. 

În acel moment, Tess se hotărî să-şi pună planul în 
aplicare. Cu o mişcare bruscă îi împinse braţul cât colo, 
depărtându-se de el. Luat prin surprindere, Vance îşi 


— 490 — 


pierdu echilibrul pentru moment şi, în încercarea de a se 
agăța de ceva, scăpă din mână cuțitul, care căzu pe zidul 
de piatră şi dispăru apoi în iarbă. 

Recăpătându-şi echilibrul, se îndreptă de la mijloc şi 
închise grăbit codexul, apucându-l iute cu ambele mâini şi 
dând să fugă, moment în care observă că Reilly se postase 
exact în dreptul potecii care ducea către unica ieşire dintre 
ruinele vechiului castel, blocându-i astfel drumul. Tess îi 
stătea alături. 

— S-a terminat, Vance, îi spuse Reilly sec. 

Vance făcu ochii mari, privind disperat când la dreapta, 
când la stânga, căutând o altă cale de scăpare. Apoi, după 
un scurt moment de ezitare, îşi luă avânt şi se aruncă 
peste zid, plonjând deasupra labirintului de ruine. 

Fără să piardă nicio secundă, Reilly escaladă zidul şi o 
luă după el. Curând, amândoi dispărură printre zidurile 
vechi. 

— Întoarce-te, strigă Tess. La naiba cu el, Sean! Nu te-ai 
refăcut încă! Vino înapoi! A 

Deşi îi auzea strigătele, Reilly nu se opri. În fugă, urcă 
povârnişul răsuflând greu, pe urmele lui Vance. 


86 


Vance era iute de picior, alergând acum în susul unei 
pante abrupte ce brăzda muchia colinei. Copacii răzleţi şi 
crângurile de măslini dispărură în curând, făcând loc unui 
teren accidentat, presărat la tot pasul de bolovani şi 
arbuşti uscați. Aruncând o privire fugitivă înapoi, îl zări pe 
Reilly pe urmele lui şi înjură în gând. Scană grăbit 
împrejurimile, dându-şi seama că se depărtase de oraş, ale 
cărui lumini nu se vedeau nicăieri în apropiere. Mai mult, 
nu mai vedea acum nici măcar ruinele vechiului castel sau 
morile de vânt de pe dealurile dimprejur. La dreapta lui 
colina îşi continua urcuşul abrupt către vârf, iar la stânga 
terenul pietros forma o uşoară ridicătură dincolo de care 
nu se vedea decât marea. Nu prea avea de ales. Ori îl 
înfrunta pe Reilly, ori îşi continua urcuşul anevoios. Alese a 


— 491 — 


doua variantă şi-o apucă în sus pe povârniş, străduindu-se 
să menţină aceeaşi distanţă între ei. 

Reilly îl urma respirând cu dificultate din pricina 
efortului mult prea mare. Încercând să ţină pasul cu 
Vance, îşi simţea picioarele din ce în ce mai moi, iar 
muşchii coapselor parcă îi luaseră foc, deşi alergase mult 
mai puţin decât era obişnuit în mod normal. Se poticni la 
un moment dat în nişte tufişuri, dar reuşi să-şi păstreze 
echilibrul, fiind însă la un pas să-şi scrântească glezna. 
Indreptându-se de spate, se simţi deodată ametit şi trase în 
piept câteva guri sănătoase de aer, închizând ochii pentru 
câteva secunde şi încercând să-şi recapete puţinul de 
energie ce-i mai rămăsese. Deschise ochii şi privi înainte 
către Vance, a cărui siluetă mişcătoare se profila undeva în 
faţă, destul de departe, încât aproape că nu-l mai vedea. 
Adunându-şi puterile, se ridică de jos şi cu un efort de 
voinţă extraordinar porunci picioarelor să-şi reia fuga pe 
panta abruptă şi alunecoasă. 

Vance ajunse în cele din urmă în vârful colinei, dându-şi 
seama cu disperare că e prins la mijloc, căci de cealaltă 
parte nu era decât o altă pantă bolovănoasă şi mult mai 
abruptă decât cea pe care tocmai o escaladase, ce cobora 
aproape în linie verticală către un pâlc de stânci colţuroase 
de care marea se izbea înfoiată în valuri ritmice şi 
spumoase. 

Se întoarse încolţit, zărindu-l pe Reilly care-i bloca 
drumul nu departe în faţă. Acesta înainta hotărât şi, odată 
ajuns aproape de creastă, se sui pe una din coamele 
stâncoase, fiind acum la acelaşi nivel cu Vance, la mai 
puţin de câţiva metri distanţă. Se priveau în tăcere, fiecare 
pe creasta lui, cântărindu-şi posibilităţile. 

Vance răsufla greu, trăgând adânc aer în piept şi privind 
îngrijorat de jur-împrejur, când la stânga, când la dreapta, 
căutând o ieşire din impasul în care se afla. Povârnişul din 
dreapta i se păru ceva mai sigur, cu un teren mai puţin 
alunecos, aşa încât se hotărî să scape pe acolo, ceea ce şi 
făcu fără să stea prea mult pe gânduri, luând-o la fugă pe 
panta abruptă, urmat de Reilly imediat. 


— 492 — 


N-apucă să facă nici douăzeci de metri în jos pe râpa 
accidentată, că se împiedică de o crăpătură în peretele 
stâncos, trezindu-se cu piciorul imobilizat în mica crevasă 
şi căzu la pământ. Se ridică cu greu în capul oaselor şi-şi 
trase piciorul din strânsoarea rece a pietrei, încercând să 
se urnească din loc. 

Din ce în ce mai conştient că în curând o să-l lase 
picioarele de tot, Reilly profită de ocazie şi, luându-şi 
avânt, se aruncă peste Vance, reuşind să-l prindă de 
gleznă suficient cât să-l dezechilibreze. Vance se clătină 
şovăielnic şi căzu iar, în timp ce Reilly se târi anevoie în 
spatele lui, împingându-se pe braţe şi genunchi, încercând 
să-l prindă de ambele picioare de data asta, fără să-şi dea 
seama că mâinile îi erau la fel de slăbite. Vance se 
rostogoli dând în acelaşi timp energic din picioare, 
strângând codexul la piept. La un moment dat îl lovi cu 
bocancul peste faţă, trimiţându-l câţiva metri mai încolo pe 
panta abruptă, după care se ridică repede în picioare. 

Lui Reilly îi vâjâia capul şi-l simţea extrem de greu, ca şi 
cum ar fi cântărit o tonă. Reuşi cu greu să se 
dezmeticească şi să ignore ameţeala, ridicându-se gata să 
se năpustească iar pe urmele lui Vance, când auzi glasul 
lui Tess de undeva din spate: 

— Sean! îl striga ea. Lasă-l în pace! Nu merită să mori 
pentru el! 

Se întoarse şi o zări escaladând costişa, după care privi 
înainte către Vance, care nu se depărtase chiar atât de 
tare ca să nu poată fi ajuns. Făcu stânga-mprejur spre 
Tess, gesticulând agitat şi strigând către ea: 

— Nu veni după mine! Intoarce-te! Du-te şi adu ajutoare! 

Insă Tess îl ajunsese deja din urmă, cu răsuflarea tăiată 
de la alergătură, şi se rezemă de el. 

— Sean, te rog! Zona asta e periculoasă. Nu merită să 
ne riscăm viaţa, chiar tu ai spus asta! 

Reilly o privi şi-i zâmbi, şi-n acel moment ştiu cu 
siguranţă că-şi va petrece tot restul vieţii alături de femeia 
asta. Exact atunci auzi un strigăt sfâşietor din direcţia lui 
Vance, şi când se întoarse îl văzu cum alunecă de pe 


— 493 — 


creasta pe care se chinuia s-o escaladeze, dând din mâini 
în gol în încercarea disperată de a se agăța de ceva, dar în 
zadar, căci pe stânca stearpă nu exista niciun fel de 
vegetaţie. _ 

Reilly se repezi în direcţia lui. În cădere, Vance dădu cu 
piciorul de o mică neregularitate în structura stâncii. 
Rapid, Reilly ajunse pe muchie şi, privind în jos, îl văzu 
ţinându-se cu o singură mână de margine, în timp ce cu 
cealaltă strângea încă vechiul manuscris. 

— Ia-mă de mână! îi strigă Reilly, lăsându-se pe vine şi 
aplecându-se către el cu braţul întins. 

Vance îşi ridică privirea şi Reilly văzu teroarea reflectată 
în ei. Încercă să-şi apropie braţul în care avea codexul de 
mâna lui Reilly, însă tot nu ajungea. 

— Nu pot! Nu pot! zise el pradă celei mai cumplite 
disperări. 

Exact în acel moment, marginea de piatră care-i oprise 
căderea se surpă sub greutatea corpului său, lăsându-i 
piciorul stâng în aer. Înspăimântat, îşi încleştă degetele 
ambelor mâini pe muchia alunecoasă, încercând să-şi 
menţină poziţia, iar codexul căzu în gol către abisul ce se 
căsca sub ei, lovindu-se de stâncile din jur. Foile subţiri se 
desprinseră din legătura de piele şi-ncepură să zboare prin 
aerul sărat, plutind în spirală către apa învolburată de 
dedesubt. 

— Nu, nu, lasă-le! ţipă Reilly la el, dar înainte s-apuce 
să-şi ducă la bun sfârşit îndemnul, auzi strigătul sfâşietor 
al lui Vance şi-l văzu cum îşi întinde braţele să prindă foile 
din zbor. 

În mai puţin de câteva secunde se alătură 
pergamentelor zburătoare, plonjând în gol către hăul 
înspumat, înainte de a se face una cu stâncile de pe țărm. 

Tess veni lângă Reilly, apucându-l strâns de braţ în timp 
ce privea spectacolul terifiant. După ce totul se linişti, se 
aplecară împreună peste muchia ascuţită a dealului, 
privind trupul frânt al lui Vance zăcând inert printre 
stâncile scăldate de ape, care-l ridicau şi-l învârteau în 
mişcarea lor nestatornică, de parc-ar fi fost o păpuşă de 


— 494 — 


cârpe. De jur-împrejurul trupului se vedeau paginile 
îngălbenite ale codexului, acum înmuiate în apa sărată a 
mării, care le rotea şi le învolbura odată cu corpul 
neînsufleţit, transformând cerneala cuvintelor în pete 
negre ce se prelingeau în apa agitată, amestecându-se cu 
sângele ce şiroia din rănile lui Vance. 

Cu inima grea, Reilly o strânse la piept, privind cum 
dispare şi ultima pagină a codexului, înghițită pe vecie în 
adâncurile neştiute. 

Se pare că nu vom şti niciodată, îşi zise el, strângând din 
dinţi cu amărăciune. 

Dar tocmai atunci i se păru că zăreşte ceva şi, 
desprinzându-se din îmbrăţişare, se sui pe creastă şi-şi 
dădu drumul cu grijă pe costişa de dincolo. 

— Ce faci? ţipă Tess îngrozită, aplecându-se peste 
muchia bolovănoasă să vadă ce are de gând. 

După doar câteva secunde, Reilly îşi făcu apariţia de 
după margine, ţinând ceva între dinţi. Tess îi întinse mâna 
şi-l ajută să urce înapoi, observând că trofeul era o foaie de 
pergament. 

Tess o privea mută de uimire, nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. Reilly i-o întinse şi ea rămase cu ea în mână, 
mulţumindu-se s-o privească uluită. 

— Aşa putem dovedi măcar că nu s-a întâmplat totul 
doar în imaginaţia noastră, bâigui el cu răsuflarea tăiată. 

Tess rămase cu ochii pironiţi pe hârtia subţire. Dintr- 
odată în minte i se redeşteptară amintiri dureroase, toată 
groaza şi panica pe care le trăise în noaptea aceea de la 
muzeu, toate scenele cu oameni plini de sânge urlând de 
durere sau zăcând fără suflare la podea, împuşcaţi fără 
milă. Şi-n acel moment, ştiu ce are de făcut, fără umbră de 
ezitare.  Zâmbindu-i calmă şi  împăcată, mototoli 
pergamentul până ce-l făcu cât un ghemotoc, pe care îl 
azvârli cu toată puterea către hău, urmărindu-l cum 
pluteşte uşor prin aer, pentru ca apoi să dispară în mare. 

Îl privi apoi senină, împreunându-şi braţele pe după 
gâtul lui. 

— Eu am aici tot ce-mi doresc, îi zise ea mulţumită, după 


— 495 — 


care îl luă de mână şi-l conduse încetişor către poalele 
dealului. 


— 496 — 


EPILOG 
PARIS - MARTIE 1314 


Tribuna fusese înălţată la marginea unui câmp din Île de 
la Cite şi era somptuos decorată, cu fanioane viu colorate 
ce tremurau în briza molcomă, în timp ce razele timide ale 
soarelui se reflectau în fireturile curtenilor adunaţi acolo 
grupuri-grupuri. 

Martin de Carmaux stătea în picioare în spatele unei 
cete gălăgioase de oameni din popor, adus de spate şi 
obosit din  cale-afară. Purta o haină bisericească 
zdrenţuită, un dar de la un călugăr pe care-l întâlnise cu 
câteva săptămâni în urmă. 

Deşi nu avea cu mult peste patruzeci de ani, îmbătrânise 
înainte de vreme. Timp de aproape două decenii muncise 
din greu la cariera de piatră, sub soarele nemilos al 
Toscanei şi biciurile necontenite ale supraveghetorilor. Işi 
pierduse orice speranţă de salvare, până când avusese loc 
o altă surpare de teren - cea mai serioasă de până atunci - 
în urma căreia pieriseră doisprezece sclavi, dar şi câţiva 
gardieni. Speculând momentul, Martin şi tovarăşul său de 
care era legat cu lanţuri profitară de învălmăşeala creată 
şi, la adăpostul norilor de praf iscaţi, reuşiseră în sfârşit să 
scape. 

Fără ca exilul îndelungat petrecut la muncă silnică să-l 
oprească, deşi fusese complet rupt de lume în toţi aceşti 
ani, Martin avusese un singur gând în minte: să 
recupereze scrisoarea lui Aimard. Se dusese aşadar direct 
pe culmea muntelui, căutând cascada, căci ştia că pe 
aproape avea să găsească şi stânca lui cu spărtura în 
formă de cruce, unde dăduse într-adevăr de scrisoare, 
după care îşi reluase călătoria începută în urmă cu 
douăzeci de ani, traversând munţii către Franţa. 

Mersese timp de câteva luni cu inima plină de speranţă, 
însă odată ajuns în ţara lui de obârşie mare îi fusese 
dezamăgirea să afle de nenorocirile ce se abătuseră asupra 


— 497 — 


fraţilor templieri; apropiindu-se de Paris îşi dăduse seama 
în cele din urmă că e mult prea târziu să mai schimbe 
soarta deja pecetluită a ordinului. 

Intrebase încoace şi-ncolo, încercând să nu bată la ochi 
şi să nu trezească suspiciuni, însă nu putuse afla nimic 
concludent în privinţa sfârşitului templierilor. Nu ştia 
decât că niciunul dintre fraţi nu mai era de găsit, 
presupunând fie că muriseră, fie că se ascundeau. In 
turnul Marelui Templu din Paris fluturau acum fanioanele 
regelui. 

Rămăsese singur. 

Tot plimbându-se prin mulţimea vorbăreaţă, Martin 
studia atent figurile, identificând-o la un moment dat pe 
cea a papei Clement, pe care îl urmări urcând scările 
tribunei şi ocupându-şi locul printre curteni. 

Martin îi urmări privirea către mijlocul câmpului 
deschis, unde se puteau vedea două ruguri în jurul cărora 
fuseseră aranjate stive de lemne. În curând fură aduse 
două trupuri slăbite şi torturate, pe care Martin le 
recunoscu imediat: primul era Jacques de Molay, Marele 
Maestru al ordinului, iar cel de-al doilea era Geoffroi de 
Charnay, preceptorul de Normandia. Doi soldaţi îi târau 
către locul execuţiei, unde fură legaţi de cele două ruguri 
anume pregătite pentru ei, căci nu mai erau capabili să 
opună niciun fel de rezistenţă. Odată imobilizaţi deasupra 
surcelelor uscate, un bărbat solid ieşi din rândurile 
mulţimii cu o torţă aprinsă în mână, înaintând până în 
dreptul condamnaților, unde se opri brusc uitându-se către 
rege, aşteptând ordinul acestuia. 

Multimea se cufundă atunci ca prin minune în tăcere, iar 
Martin îl văzu pe rege făcând un gest scârbit din mână, 
moment în care bărbatul apropie torţa de vreascurile 
uscate, care se aprinseră imediat, trosnind sec când fură 
înghiţite de flăcările flămânde. 

Mai întâi se iscă un fum gros şi înecăcios, dar treptat 
focul se transformă într-o vâlvătaie din ce în ce mai mare, 
ce înghiţea totul în cale. Revoltat, dar în acelaşi timp 
neputincios, primul impuls fu să se întoarcă şi să fugă cât 


— 498 — 


mai departe de acele grozăvii, însă pe urmă se reculese şi 
hotări că trebuie să vadă, că e de datoria lui să fie martor 
la aceste atrocități de nedescris. Ca în transă, îşi croi drum 
către primele rânduri, de unde îl zări printre flăcări pe 
Marele Maestru ridicându-şi capul semeţ, ca să le arunce o 
ultimă privire dispreţuitoare papei şi regelui. 

Deşi se afla la o distanţă considerabilă, priveliştea îl 
cutremură pe Martin până în măduva oaselor, căci zări în 
ochii maestrului un foc mult mai feroce decât cel ce avea 
să-l mistuie dintr-o clipă într-alta. In ciuda aspectului său 
deplorabil, cu trupul frânt din cauza torturii, vocea îi 
răsună peste câmpia înţesată de oameni, mai puternică şi 
mai sigură ca niciodată: 

— În numele Ordinului Cavalerilor Templieri, tună el 
nestingherit de flăcările muşcătoare, te blestem, Filip cel 
Frumos, pe tine şi pe bufonul de papă ce-ţi stă alături, şi-l 
invoc pe Dumnezeu Atotputernicul să vă ţină socoteala şi 
să vă alăture mie în decurs de un an, când vă va veni şi 
vouă rândul la judecată şi la focul etern al iadului... 

Atâta spuse de Molay, sau dacă mai adăugă ceva Martin 
oricum nu auzi, căci vâlvătaia îl învălui cu totul, scrâşnind 
şi trosnind pe măsură ce mistuia lemnul şi trupurile legate 
de el, acoperind ţipetele sfâşietoare ale muribunzilor. 
Vântul îşi schimbă direcţia, împrăştiind fumul gros spre 
tribună şi către mulţimea mută de uimire, ducând cu sine 
duhoarea de carne arsă. Regele se precipită în jos pe scări, 
tuşind anevoie şi scuipând, urmat îndeaproape de papă, cu 
ochii înlăcrimaţi din cauza fumului înţepător. Trecură nu 
departe de locul unde se oprise Martin, care îl privi 
iscoditor pe Clement depărtându-se cu gluga trasă pe ochi, 
ca un laş. Simţi o furie de mult stinsă şi i se puse un nod în 
gât, dar în acel moment realiză că nu era chiar totul 
pierdut. Poate că el nu mai avea ce să facă acum, în viaţa 
asta, însă cine ştie, poate că la un moment dat, într-o bună 
zi, peste ani şi ani, lucrurile se vor schimba. 

Părăsi Parisul în aceeaşi noapte, îndreptându-se către 
sud, spre ţinutul străbunilor săi, la Carmaux. Se gândea să 
se stabilească acolo, sau undeva în Languedoc, şi să ducă 


— 499 — 


un trai liniştit până la sfârşitul zilelor. Însă înainte să-şi 
dea obştescul sfârşit, avea să se asigure că scrisoarea va 
ajunge în mâinile cui trebuie. Nu ştia cum, dar îşi jură că 
va găsi o modalitate de a o ajuta să-şi împlinească destinul. 

Trebuia să supravieţuiască. 

Le-o datora tuturor acelora care plătiseră pentru asta cu 
viaţa, lui Hugh, lui William de Beaujeu şi mai cu seamă 
prietenului său Aimard de Villiers, pentru ca moartea lor 
să nu fi fost în zadar. 

Totul era acum în mâinile sale. Se gândi pe drum la acea 
ultimă noapte petrecută cu Aimard la adăpostul vechii 
biserici dărâmate de lângă fântâna cu salcia plângătoare, 
şi la dezvăluirea şocantă a acestuia. Gândul îl purtă apoi 
către predecesorii săi, care fuseseră de fapt adevărații 
artizani ai întregii înşelăciuni. Ei puseseră totul la cale, 
calculaseră şi socotiseră totul până-n cel mai mic detaliu, 
în decursul celor nouă ani de trudă ce le puseseră 
răbdarea şi meticulozitatea la grea încercare. Trebuiseră 
apoi să treacă mai bine de două sute de ani pentru ca 
planul lor să dea în sfârşit roade. 

Am fost aproape, îşi zise Martin. Atât de aproape. lar 
țelul a fost mai mult decât nobil. A meritat toată strădania, 
toate sacrificiile, toate chinurile îndurate, cu vârf şi 
îndesat. 

Ştia ce are de făcut. 

Trebuia să se asigure cu orice preţ că iluzia va rămâne 
vie. Nu putea s-o lase să se stingă. Lumea trebuia să 
trăiască în aceeaşi credinţă că secretul încă există undeva 
acolo, nedescoperit, aşteptând ca cineva să vină să-l 
dezgroape. 

Iluzia că totul e adevărat. 

Şi la un moment dat, în viitorul mai apropiat sau mai 
îndepărtat - cu siguranţă nu atât timp cât el e încă în viaţă, 
ci mult după ce se va fi stins - cineva va găsi capodopera 
lor şi o va folosi ca să ducă la îndeplinire ceea ce ei doar 
începuseră. 

Pelerin stingher în noapte, Martin zâmbi împăcat şi 
mulţumit cu gândul la noua speranţă ce tocmai îi încolţise 


— 500 — 


în suflet. Poate că într-o zi, îşi zise el, planul nostru va 
părea depăşit şi prostesc. Poate că pân-atunci oamenii vor 
învăţa să-şi depăşească limitele, să treacă peste toate 
aceste diferenţe meschine care ne separă acum, să se 
ridice deasupra neînțelegerilor deşarte în privinţa religiei 
pentru care acum se omoară. 

Dar îndată râse în sinea lui, dojenindu-se pentru 
naivitatea gândului, şi-şi văzu mai departe de drum. 


— 501 — 


ALERILOR TEMPLIERI... 
d Khoury îl dezvăluie într-un 

s4 thriller palpitant ale cărui drepturi de ecranizare au fost 
„deja cumpărate. 


i, de-a lungul secolelor, o “Goănă fără 
ultimul mare mister al omenirii, după cea - 
a cavalerilor templieri. 


ISBN 973-569-R832-3 


LU 


II ; dia 978- 973-5 569- 832-4 


— 503 —