Raymond Khoury — 03 Salvarea templierilor

istorie, crimă, religie 


1203, Constantinopol: documente dispar din biblioteca imperială. 
Zilele noastre, Vatican: Sean Reilly, agent FBI, caută un 
manuscris care i-ar putea salva viața iubitei sale, Tess Chaykin. 


SAWAREA 
TEMPIIERILOR 


RAYMOND SHOURY 


CONTINUAREA B55I55LLERULURNINTERNAȚIONAL 
ULTIMUL TEMPLIER 
a 
SUSPANS 


RAYMOND KHOURY, originar din Liban, s-a refugiat în 
timpul Războiului Civil, în anul 1975, la New York. Apoi s-a 
întors în ţara natală şi a studiat arhitectura la 
Universitatea Americană din Beirut. În anul 1984, când a 
izbucnit din nou războiul, a fost evacuat din oraş la bordul 
unui elicopter şi s-a stabilit la Londra, unde şi-a deschis o 
firmă de arhitectură. 

Khoury a scris un scenariu de film, nominalizat la 
Fulbright Fellowship în Screenwriting. Apoi a obţinut 
drepturile de ecranizare pentru romanul lui Melvin Bragg, 
The Maid of Buttermere, cu Robert De Niro în rolul 
principal. 

A publicat romanul Ultimul templier, care s-a bucurat de 
succes internaţional şi a fost ecranizat într-o serie de 
televiziune şi a continuat cu volumul Salvarea templierilor. 
Autorul a mai scris câteva romane îndrăgite de public: The 
Sign (2007), Sanctuarul (2007 - Editura Nemira, 2007) şi 
The Devil's Elixir (2011). 


RAYMOND KHOURY 


SALVAREA 
TEMPLIERILOR 


Original: THE TEMPLAR SALVATION (2010) 


Traducere din limba engleză 
THEODORA TOMA 


y 


virtual-project.eu 


Editura: NEMIRA 
2012 


Prolog 
CONSTANTINOPOL, IULIE 1203 


— Stai la pământ şi taci! a şoptit bărbatul cărunt 
ajutându-l pe cavaler să se caţere pe culoarul spiralat. 
Meterezele roiesc de gărzi, iar asediul ăsta i-a pus pe 
ghimpi. 

Everard din Tyr a privit în stânga şi în dreapta, scrutând 
întunericul, în căutarea vreunei ameninţări. Nu era nimeni 
prin preajmă. Turnurile din extremităţi erau îndepărtate, 
iar torţele pâlpâinde ale gărzilor de pe metereze abia se 
zăreau în noaptea neagră. Păstrătorul alesese bine calea 
de acces. Dacă se mişcau repede, aveau o şansă reală de a 
escalada celelalte fortificaţii şi de a se strecura în oraş 
neobservaţi. 

Să iasă din oraş nevătămaţi, iată cu totul şi cu totul altă 
problemă. 

A smucit funia de trei ori ca să dea semnalul celor cinci 
fraţi cavaleri care aşteptau jos, ascunşi în umbra marelui 
zid exterior. Unul câte unul, s-au căţărat pe funia înnodată, 
ultimul tracegând-o sus după el. Cu săbiile scoase din 
teacă, ţinându-le strâns în mâinile bătătorite, s-au 
strecurat pe lângă metereze în şir indian, urmându-şi 
călăuza. Funia se deşira acum de-a lungul zidului interior. 
Câteva minute mai târziu se aflau toţi pe teren solid şi 
urmăreau un om pe care niciunul dintre ei nu-l cunoştea, 
într-un oraş în care nu puseseră niciodată piciorul. 
Mergeau ghemuiţi, neştiind unde îi ducea Păstrătorul, 
atenţi să nu fie observati. Purtau pelerine negre deasupra 
tunicilor închise la culoare, în locul tradiţionalelor mantii 
albe, cele care purtau crucea distinctivă, roşie, alungită. 
Nu trebuia să-şi dezvăluie adevărata identitate. Nu atunci 
când călătoreau pe teritoriu inamic şi cu atât mai puţin 
când se strecurau într-un oraş care se afla sub asediul 
cruciaților papei Inocenţiu. Cu toate acestea, ei erau 
cruciați. Pentru locuitorii Constantinopolului, templierii 


E Aa 


erau oamenii papei. Ei erau duşmanul. Şi Everard era 
perfect conştient de soarta crudă care-i aştepta pe 
cavalerii capturați în spatele liniilor inamice. 

Dar călugărul-războinic nu-i considera pe bizantini 
inamici şi nu se afla acolo la ordinul suveranului. Nici 
pomeneală. 

Creştin contra creştin, gândea el în timp ce se strecurau 
pe lângă o biserică închisă pe timpul nopţii. Oare când se 
va sfârşi această nebunie? 

Călătoria lor a fost lungă şi grea. Călăriseră zile întregi, 
făcând doar pauze scurte, extenuându-şi caii peste poate. 
Mesajul care venise de la Păstrători, din adâncul capitalei 
bizantine, fusese neaşteptat - şi alarmant. Oraşul Zara, de 
pe coasta dalmată, fusese jefuit în mod inexplicabil de 
armata papei - inexplicabil, pentru că era un oraş creştin, 
mai mult, nu doar un oraş creştin, ci unul catolic. Flota 
venețiană care transporta bărbaţii hrăpăreţi ai cruciadei a 
patra se pusese din nou în mişcare. Constantinopolul era 
următoarea lor ţintă, aparent pentru a-l reînscăuna pe 
fostul rege, decrepit şi orb, şi pe fiul acestuia. In plus, 
deoarece capitala bizantină nici măcar nu era catolică, ci 
greco-ortodoxă, şi luând în considerare masacrul care se 
petrecuse acolo cu câteva decenii înainte, prevestirile erau 
sumbre. 

Astfel că Everard şi fraţii săi cavaleri părăsiseră cetatea 
Tortosa în mare grabă. Călătoriseră spre nord, pe toată 
lungimea coastei, apoi spre vest, străbătând teritoriul 
neospitalier al armenilor cilicieni şi cel al Seljukului 
musulman, croindu-şi drum prin peisajele lunare, aride, ale 
Cappadociei, ocolind orice aşezări sau oraşe, evitând pe 
cât posibil orice confruntare. Pe când au ajuns în 
împrejurimile Constantinopolului, flota cruciată - peste 
două sute de galere şi transporturi de cai chiar sub 
comanda formidabilului doge al Veneţiei - era bine 
ancorată în apele ce înconjurau cel mai mare oraş al 
timpului său. 

Asediul începuse. 

Nu mai era timp de pierdut. 


an 


S-au ascuns în umbră când o patrulă de pedestraşi a 
trecut pe lângă ei târşâindu-şi picioarele, apoi l-au urmat 
pe Păstrător printr-un cimitir mic spre un desiş unde-i 
aştepta o căruţă trasă de cai. Un alt bărbat cărunt, a cărui 
expresie solemnă masca adânca îngrijorare, îi aştepta 
lângă ea, ţinând hăţurile. Cel de-al doilea din cei trei, 
gândi Everard încuviinţând discret, în timp ce oamenii lui 
urcau în spate. În curând se îndreptau spre inima oraşului, 
voinicul cavaler aruncând câte-o privire fugară prin fanta 
îngustă a pânzei ce acoperea căruţa. 

Nu văzuse niciodată un astfel de loc. 

Chiar şi în întuneric putea zări siluetele greoaie ale 
bisericilor înalte şi ale palatelor monumentale, de 
dimensiuni pe care nu şi le imaginase posibile. Chiar 
numărul lor era uimitor. Roma, Paris, Veneţia... avusese 
norocul să le viziteze pe toate, cu ani în urmă, însoţindu-l 
pe marele maestru într-o călătorie spre Templul din Paris. 
Toate păleau prin comparaţie. Noua Roma era într-adevăr 
cel mai grandios oraş. Când în sfârşit au ajuns la 
destinaţie, priveliştea ce l-a întâmpinat era la fel de 
copleşitoare: o structură maghnifică, străjuită de o colonadă 
corintiană semeaţă, al cărei fronton dispărea departe, 
deasupra capului, în întuneric. 

Al treilea Păstrător, cel mai bătrân dintre ei, îi aştepta la 
capătul scărilor grandiosului edificiu. 

— Ce este locul acesta? l-a întrebat Everard. 

— Biblioteca imperială, i-a răspuns omul. 

Everard şi-a arătat surprinderea. Biblioteca imperială? 
Observându-i expresia, Păstrătorul a zâmbit. 

— Unde poţi ascunde mai bine un lucru, decât în văzul 
tuturor? 

S-a întors şi a păşit înăuntru: 

— Urmaţi-mă. Nu mai avem mult timp. 

Bărbaţii în vârstă i-au condus pe cavaleri de-a lungul 
unui şir de trepte, prin vestibulul de la intrare, în 
măruntaiele clădirii cavernoase. Holurile erau pustii. Ora 
era târzie, dar nu era doar asta. Tensiunea din oraş era 
palpabilă. Aerul umed al nopţii era îngreunat de frică, o 


E 


frică înteţită de incertitudinea şi confuzia care creşteau cu 
fiecare zi. Au înaintat grăbit la lumina torţelor, trecând pe 
lângă vastele scriptoriumuri care conţineau mare parte din 
cunoaşterea lumii antice, rafturi peste rafturi de 
manuscrise şi codexuri, printre care şi câteva scrieri 
recuperate din de mult pierduta Bibliotecă din Alexandria. 
Au coborât pe o scară în spirală, ce ducea în partea din 
spate a edificiului, apoi au străbătut un labirint de pasaje 
înguste şi mai multe scări, umbrele lor prelingându-se de-a 
curmezişul pereţilor pătaţi de calcar, până când au ajuns 
într-un coridor întunecat, cu uşi de-o parte şi de alta. Una 
dintre gazde a descuiat uşa din capătul pasajului şi i-a 
condus înăuntru. Era o magazie imensă, una dintre multele 
de acolo, gândise Everard. Era ticsită cu lăzi, avea pereţii 
tiviţi cu rafturi pline de pânze de păianjen care adăposteau 
papirusuri şi codexuri legate în piele. Mirosea a mucegai şi 
a stătut, dar era răcoare. Constructorul locului ştiuse că 
umiditatea trebuia controlată pentru ca manuscrisele pe 
pergament şi hârtie velină să supravieţuiască. Şi asta 
făcuseră - de secole întregi. 

De aceea erau Everard şi oamenii săi acolo. 

— Nu sunt veşti bune, le-a spus cel mai bătrân dintre 
Păstrători. Uzurpatorul Alexie nu are curajul să înfrunte 
inamicul. A plecat cu patru divizii călare ieri, dar n-a 
îndrăznit să intre în luptă cu francii şi cu venețienii. Nu 
ştia cum să ajungă mai repede la adăpostul porţilor. 

Bătrânul s-a oprit, abătut: 

— M-aştept la ce-i mai rău. Oraşul e ca şi pierdut şi 
odată ce cade... 

Everard deja îşi imagina răzbunarea cruntă pe care 
latinii ar fi abătut-o asupra locuitorilor înfricoşaţi dacă ar fi 
făcut o breşă în apărarea lor. 

Trecuseră abia douăzeci de ani de când latinii din 
Constantinopol fuseseră masacrați. Bărbaţi, femei, copii... 
nimeni nu fusese cruțat. Mii şi mii, omorâţi într-o frenezie 
ucigaşă, cum nu se mai văzuse de la căderea Ierusalimului 
în urma primei cruciade. Neguţătorii venețieni, genovezi şi 
pisani, precum şi familiile lor care se stabiliseră de mult în 


A i 


Constantinopol şi care controlau negoţul pe mare al 
oraşului şi finanţele - întreaga populaţie romano-catolică a 
capitalei - fuseseră măcelăriți într-o revoltă subită şi 
furioasă a localnicilor plini de resentimente. Casele lor 
erau scrum, mormintele, profanate şi supraviețuitorii, 
vânduți ca sclavi turcilor. Nici clerul catolic al oraşului nu 
a avut o soartă mai bună în mâinile duşmanilor săi greco- 
ortodocşi: bisericile lor fuseseră arse, reprezentantul 
papei, decapitat public, iar capul îi fusese legat de coada 
unui câine şi târât pe străzile însângerate ale oraşului în 
faţa unei mulţimi ce jubila. 

Bătrânul s-a întors şi a condus cavalerii mai departe prin 
magazie, spre o a doua uşă, care era parţial ascunsă de 
nişte rafturi încărcate. 

— Francii şi latinii vorbesc despre recucerirea 
Ierusalimului, dar ştim amândoi că nu vor ajunge atât de 
departe, a spus el în timp ce meşterea la încuietorile uşii. 
Şi în orice caz nu-şi doresc să redobândească Mormântul 
Sfânt. Nu în zilele noastre. Singurul lucru care îi 
interesează acum este să-şi umple buzunarele. Şi papa nu- 
şi doreşte nimic mai mult decât să vadă acest imperiu 
căzând, iar Biserica sa, supusă autorităţii Romei. S-a 
întors, cu un aer sumbru. S-a spus deja de mult timp că 
doar îngerii din ceruri cunosc data la care-şi va afla 
sfârşitul marele nostru oraş. Mi-e teamă că, acum, nu mai 
sunt singurii care o cunosc. Oamenii papei vor cuceri 
Constantinopolul. Şi când se va întâmpla nu încape 
îndoială că vor exista câţiva dintre ei a căror singură 
misiune va fi să pună mâna pe astea. 

A deschis uşa şi i-a condus înăuntru. Camera era goală, 
cu excepţia a trei cufere mari de lemn. 

Bătăile inimii lui Everard s-au întețit. Fiind unul dintre 
puţinii aleşi şi făcând parte din eşaloanele superioare ale 
Ordinului ştia ce se afla în cuferele simple, neornamentate. 
De asemenea, ştia şi ce avea de făcut. 

— Veţi avea nevoie de căruţă şi de cai, iar Teofil vă va 
ajuta din nou, a continuat bătrânul, recunoscându-l parcă 
din priviri pe cel mai tânăr dintre cei trei Păstrători, cel 


—8— 


care îi ajutase pe Everard şi pe oamenii săi să pătrundă în 
oraş. Trebuie să plecaţi în zori. 

— Voi...? Pe Everard l-au surprins cuvintele bătrânului. 
Dar voi? Voi toţi veniţi cu noi, nu-i aşa? 

Bătrânul le-a aruncat o privire posomorâtă oamenilor 
săi, apoi a scuturat din cap. 

— Nu. Trebuie să vă acoperim urmele. Lasă-i pe trimişii 
papei să creadă că ce caută ei se află încă aici, ca să fim 
siguri că sunteţi în afara oricărui pericol. 

Everard a vrut să se opună, dar a văzut că Păstrătorii 
erau hotărâți. Ştiuseră dintotdeauna că aşa ceva putea să 
se întâmple. Fuseseră pregătiţi pentru asta, cum fusese 
fiecare generaţie de Păstrători dinaintea lor. 

Cavalerii au târât cuferele în căruţă, unul câte unul, câte 
patru dintre ei ridicând povara în timp ce alţi doi stăteau 
de pază. Când au pornit la drum, primele semne ale zorilor 
se strecurau pe cerul nopţii. 

Poarta pe care o aleseseră  Păstrătorii, Poarta 
Primăverii, erau una dintre intrările mai retrase ale 
oraşului. Era flancată de două turnuri, dar avea şi o 
deschizătură mai mică, ascunsă, lângă una dintre porţile 
principale, spre care şi-au croit drum. 

În timp ce căruţa încărcată, condusă de doi oameni 
acoperiţi de mantii, huruia îndreptându-se greoi spre 
ieşire, trei pedestraşi s-au apropiat pentru a o opri, 
holbându-se curioşi la ea. Unul dintre ei a ridicat mâna şi a 
întrebat: 

— Cine-i acolo? 

Teofil, care ţinea hăţurile, a tuşit înainte de a mormăi un 
răspuns slab, spunând că trebuia să ajungă urgent la 
Mănăstirea Zoodochos, care se afla chiar dincolo de porti. 
Aşezat alături de el, Everard a urmărit în tăcere cum 
cuvintele Păstrătorului păreau să-şi fi atins scopul şi, 
intrigând santinela, s-a dus mai aproape pentru a le mai 
adresa dispreţuitor o întrebare. 

La adăpostul tunicii închise la culoare, templierul a 
privit bărbatul care s-a apropiat de ei, a aşteptat ca acesta 
să ajungă lângă ei şi apoi s-a năpustit asupra lui, 


N, e E 


împlântându-i pumnalul în gât. Imediat trei cavaleri au 
sărit din spatele căruţei şi le-au închis gura celorlalţi 
gardieni înainte ca aceştia să poată da alarma. 

— Duceţi-vă, a şuierat Everard când tovarăşii lui se 
repezeau spre postul de bază, în timp ce el însuşi şi doi 
dintre cavaleri se ghemuiseră, scrutând turnurile de 
deasupra capetelor lor. I-a făcut semn lui Teofil să se 
furişeze către adăpost, cum plănuiseră. Bătrânul îşi făcuse 
treaba, şi acesta nu era un loc potrivit pentru el; Everard 
ştia că iadul se poate dezlănţui în orice moment - ceea ce 
s-a şi întâmplat când încă două santinele au ieşit din postul 
de pază, chiar în momentul în care cavalerii au îndepărtat 
prima dintre bârnele transversale ale porţii. 

Templierii şi-au recuperat săbiile şi au ucis santinelele 
cu o precizie uimitoare, dar nu înainte ca unul dintre ei să 
strige destul de tare încât să-şi alerteze camarazii din 
turnuri. În câteva secunde, felinare şi torţe se mişcau 
frenetic de-a lungul meterezelor în timp ce se dădeau 
semnale de alarmă. Everard a aruncat o privire către 
poartă şi a văzut că fraţii săi încă se chinuiau să slăbească 
ultima bârnă - chiar când o ploaie de săgeți a muşcat din 
pământul secetos de lângă copitele unuia dintre caii de la 
căruţă, aproape atingându-l pe unul dintre ei. Nu era timp 
de pierdut. Dacă un singur cal ar fi fost doborât, evadarea 
lor ar fi fost zădărnicită. 

— Trebuie să ne mişcăm, a strigat el în timp ce a tras o 
săgeată, lovind un arcaş de deasupra lui şi trimiţându-l de- 
a rostogolul de pe metereze în jos. Everard şi cei doi 
cavaleri care luptau alături de el au reîncărcat şi au tras 
din nou, scuipând fulgere în sus, ţinând piept santinelelor, 
până când unul dintre templieri a strigat şi porţile s-au 
deschis scârţâind. 

— Să mergem, a strigat Everard chemându-şi oamenii, 
dar când se chinuiau să se caţere înapoi în căruţă, o 
săgeată s-a înfipt în pieptul cavalerului de lângă el, 
intrându-i prin umăr drept în cavitatea toracică. Bărbatul - 
Odo de Ridefort, un om cât un taur - s-a prăbuşit la 
pământ, într-o baie de sânge. 


aL) 


Everard s-a repezit spre el şi l-a ajutat să se ridice 
chemându-i pe ceilalţi. In câteva secunde îl copleşiseră pe 
fratele-cavaler, trei dintre ei trăgând în sus în apărare, iar 
ceilalţi ajutându-l pe rănit să urce înapoi în căruţă. Ocrotit 
de arcaşi, Everard a sărit în faţă şi, după ce s-a căţărat pe 
capră, s-a întors să-i arunce lui Teofil un semn de 
mulţumire la plecare, dar Păstrătorul nu se afla acolo unde 
îl văzuse ultima oară. L-a zărit în apropiere, zăcând la 
pământ, nemişcat, cu o săgeată înfiptă în gât. S-a uitat 
spre el preţ de o bătaie de inimă, suficient pentru a nu-l 
mai putea uita vreodată, apoi a sărit în căruţă şi-a dat bice 
cailor, trezindu-i la viaţă. 

Ceilalţi cavaleri s-au urcat şi ei, iar căruţa a ţâşnit pe 
porţi afară din oraş, urmată de o ploaie de săgeți. In timp 
ce Everard îi conducea spre vârful unei coline, înainte de a 
se îndrepta spre nord, şi-a aruncat privirea peste marea 
strălucitoare de dedesubt şi peste galerele de război ce 
lunecau pe lângă zidurile oraşului, cu flamurile fluturând 
la pupă, cu scuturile dezvelite, cu sparge-valurile lustruite, 
cu scările mobile ridicate ameninţător. 

Nebunie curată, a gândit el din nou cu inima îndurerată, 
lăsând în urmă sublimul oraş şi catastrofa ce urma să se 
abată asupra lui. 


Drumul de întoarcere a fost mai domol. Lăsaseră caii să 
se odihnească, dar căruţa grea şi povara încărcăturii îi 
încetineau. Să evite oraşele şi orice fel de contact cu 
oamenii s-a dovedit mai greu decât atunci când erau doar 
ei călare şi se puteau abate de la drumurile bătătorite. Mai 
rău era că Odo pierdea mult sânge, şi nu puteau face mai 
nimic pentru a opri sângerarea în goana lor nebună. Cel 
mai rău era însă că nu mai călătoreau incognito: ieşirea lor 
din oraşul asediat nu fusese la fel de discretă ca intrarea. 
Oameni înarmaţi - de data aceasta din afara zidurilor 
Constantinopolului - urmau să îi hăituiască. 

Şi, înainte de asfinţitul primei zile, aşa s-a şi întâmplat. 

Everard trimisese doi cavaleri înaintea căruţei şi doi în 
urmă, să-l poată avertiza din timp de eventualele pericole. 


sase ju MS 


În acea primă seară, precauţiunea le-a fost de folos. 
Santinela din spatele convoiului a observat o companie de 
cavaleri franci venind dinspre vest, care le luase urma. 
Everard a trimis un călăreț să recupereze cercetaşii trimişi 
înainte şi a părăsit drumul principal spre sud-est, pe care 
cruciații s-ar fi aşteptat să-l aleagă, îndreptându-se mai 
departe spre est, spre munţi. 

Era vară, şi, deşi zăpada se topise, terenul sterp era 
totuşi greu de străbătut. Dealurile luxuriante au luat 
treptat locul munţilor stâncoşi şi abrupți. Puținele poteci 
pe care căruţa abia putea merge erau înguste şi 
primejdioase, mărginite de râpe ameţitoare. Pe zi ce 
trecea, starea lui Odo era din ce în ce mai gravă. O ploaie 
torențială a transformat o situaţie deja groaznică într-una 
blestemată. Neavând de ales, Everard şi-a condus oamenii 
pe teren, pe cât posibil mai înalt. Înaintau anevoios, 
mâncând doar ce găseau sau ce puteau vâna, umplând 
tigvele din izvoare şi fiind forţaţi să se oprească la căderea 
întunericului şi să-şi petreacă nopţile sub cerul liber, 
chinuiţi de gândul că urmăritorii lor erau încă undeva prin 
preajmă, căutându-i. 

Trebuie să reuşim să ne întoarcem, gândi el, blestemând 
infama răsturnare de situaţie care-i lovise fără niciun 
avertisment, pe el şi pe fraţii săi. Nu putem da greş. Nu 
când în joc e o miză atât de mare. 

Mult mai uşor de zis decât de făcut. 

După câteva zile ceva mai bune, starea lui Odo devenise 
disperată. Reuşiseră să-i scoată săgeata şi să oprească 
sângerarea, dar rana se infectase şi se instalase febra. 
Everard ştia că trebuia să se oprească şi să-l ţină nemişcat 
câteva zile într-un loc uscat, ca să aibă o şansă să 
supravieţuiască drumului până la fortăreaţa lor. Dar, 
având confirmarea cercetaşilor că urmăritorii nu se 
dăduseră bătuți, erau nevoiți să  mărşăluiască în 
continuare şi să spere într-un miracol. 

Ceea ce au şi găsit în a şasea zi, sub forma unei mici 
mănăstiri izolate. 

N-ar fi observat-o, dacă n-ar fi fost două ciori care se 


49 


roteau pe deasupra, ele atrăgând atenţia cercetaşului cu 
ochi de şoim. Un ciorchine de chilii înghesuite, scobite în 
peretele de piatră, mănăstirea era aproape nedetectabilă, 
perfect camuflată, în inima muntelui, ascunsă în curbura 
stâncii care se înălța protectoare deasupra ei. 

Cavalerii s-au apropiat călare cât au putut, apoi au lăsat 
căruţa şi caii şi au făcut restul drumului căţărându-se pe 
panta stâncoasă. Everard era fascinat de dedicarea cu care 
oamenii aceştia construiseră mănăstirea într-un loc atât de 
izolat şi de primejdios - cu multe secole în urmă, după cât 
se pare - şi se întreba cum reuşise să supravieţuiască în 
tot acest timp, cu toate bandele de războinici selgiucizi 
care cutreierau zona. 

S-au apropiat precauţi, cu săbiile scoase din teacă, deşi 
se îndoiau că e cu putinţă să trăiască cineva într-un 
asemenea loc neospitalier. Spre uimirea lor, au fost 
întâmpinați de o duzină de călugări, bătrâni gârboviţi şi 
discipolii lor mai tineri, care i-au recunoscut repede drept 
adepţi ai Sfintei Cruci, ca şi ei, şi care le-au oferit adăpost 
şi hrană. 

Mănăstirea era mică, dar bine aprovizionată pentru un 
loc atât de îndepărtat de orice aşezare omenească. Odo a 
fost aşezat confortabil într-un pat uscat, iar mâncarea 
caldă şi băutura i-au reînsufleţit corpul slăbit. Everard şi 
oamenii săi au târât apoi cele trei cufere până în vârful 
dealului şi le-au instalat într-o odaie mică, fără ferestre. 
Alături se afla un scriptorium impresionant care conţinea o 
colecţie însemnată de manuscrise legate. Câţiva scribi 
trebăluiau la măsuţele lor, concentrați la lucru, abia 
ridicând ochii la vizitatori. 

Călugării - basilieni, cum urmau să afle curând cavalerii 
- erau uimiţi de vestea pe care o aduceau templierii. Ideea 
că armata papei atacă fraţi creştini şi pradă oraşe creştine, 
chiar şi după Marea Schismă, era greu de acceptat. Fiind 
atât de izolaţi, călugării nu aflaseră că Saladin cucerise 
Ierusalimul şi nici de eşecul celei de-a treia cruciade. 
Inimile li se îngreunau şi se încruntau la auzul veştilor. 

Pe tot parcursul discuţiei, Everard a ascuns cu iscusinţă 


ES = pei 


o problemă delicată: ce făceau el şi fraţii templieri la 
Constantinopol şi care fusese rolul lor în asedierea marelui 
oraş. Era conştient că, în ochii acestor călugări ortodocşi, 
el şi camarazii săi puteau fi luaţi cu uşurinţă drept parte a 
forţelor latine cantonate la porţile capitalei lor. Şi, în 
legătură cu asta, era o chestiune şi mai încurcată, la care 
egumenul mănăstirii - abatele ei, părintele Filipicus - a 
ales, în cele din urmă, să facă referire. 

— Ce anume duceti voi în cuferele acelea? 

Everard văzuse privirile curioase pe care călugării le 
aruncaseră cuferelor şi nu era foarte sigur ce să le 
răspundă. După o mică ezitare, a zis: 

— Nu ştiu mai multe decât voi. Am primit ordin să le 
transportăm de la Constantinopol la Antiohia. 

Abatele i-a susţinut privirea, rumegând răspunsul primit. 
După un moment destul de incomod, a încuviinţat 
respectuos şi s-a ridicat. 

— E timpul pentru vecernie, apoi ar trebui să ne 
retragem. Putem vorbi mai multe mâine-dimineaţă. 

Cavalerilor li s-au oferit mai multă pâine, brânză şi cupe 
de anason fiert în apă, apoi mănăstirea s-a cufundat în 
tăcere, o tăcere întreruptă doar de răpăitul ploii în 
ferestre. Ritmul sacadat trebuie să-i fi alinat neliniştea lui 
Everard, căci acesta a lunecat curând într-un somn adânc. 

S-a trezit când soarele i-a copleşit simţurile. S-a ridicat 
în capul oaselor, dar se simţea ameţit, pleoapele îi erau 
grele, iar gâtul uscat. A aruncat o privire în jur - cei doi 
cavaleri cu care împărţise camera nu mai erau acolo. 

A încercat să se ridice, dar întregul corpul i se clătina, 
iar membrele i se împleticeau neputincioase. Un urcior cu 
apă şi un bol stăteau îmbietoare lângă uşă. S-a sculat cu 
greu şi şi-a târât picioarele până acolo, luând urciorul şi 
golindu-l, simțindu-se deodată reîmprospătat. Ştergându-şi 
gura cu mâneca, s-a îndreptat spre refectoriu, dar ceva nu 
era în regulă. 

Unde sunt ceilalți? 

Surescitat din cale-afară, s-a strecurat tiptil, mergând 
desculţ pe lespezile de piatră, păşind pe lângă câteva chilii 


şi refectoriu, toate acestea fiind pustii. Auzind un zgomot 
venind dinspre scriptorium, s-a îndreptat într-acolo, 
simţindu-şi corpul fără vlagă, cu picioarele tremurându-i 
fără a se putea stăpâni. Trecând pe lângă intrarea 
încăperii unde depozitaseră cuferele, l-a străfulgerat un 
gând. A şovăit şi s-a strecurat în cameră, cu simţurile 
palpitându-i frenetic, un sentiment de groază confirmat 
acum de ceea ce vedea. 

Cuferele fuseseră deschise, iar lacătele, smulse. 

Călugării ştiau ce e înăuntru. 

Un val de greață l-a cutremurat şi s-a sprijinit de perete 
ca să poată sta drept. Şi-a adunat toate puterile şi s-a 
năpustit afară din cameră şi înapoi în scriptorium. 

Imaginea de care a dat privirea lui înceţoşată l-a făcut să 
îngheţe. 

Fraţii lui erau legaţi de podeaua unei camere mari, 
zăcând în poziţii nefireşti, ţepeni, cu feţele rigidizate de 
suflarea de gheaţă a morţii. Nu era nici sânge, nici vreun 
semn de violenţă. Parcă viaţa li s-ar fi oprit pur şi simplu 
ori s-ar fi scurs pe nesimţite din ei. Călugării stăteau în 
spatele lor într-un semicerc macabru, holbându-se absenţi 
la Everard de sub glugile întunecate, cu abatele, părintele 
Filipicus, în mijlocul lor. 

Un fior îi străbătu picioarele şi înţelese. 

— Ce-aţi făcut? a întrebat, cuvintele ţâşnindu-i din gât. 
Ce mi-aţi dat? 

S-a repezit către abate, dar a căzut în genunchi înainte 
de-a putea face măcar un pas. S-a sprijinit în mâini şi s-a 
concentrat cu greu, încercând să înţeleagă ce se 
întâmplase. Şi-a dat seama că toţi trebuie să fi fost drogaţi 
cu o noapte înainte. Băutura cu anason - asta trebuie să fi 
fost. Drogaţi, astfel încât să le dea călugărilor răgazul să 
exploreze cuferele. Şi dimineaţa, apa. Trebuie să fi fost 
otrăvită, Everard ştia, frământându-se chinuit de spasmele 
durerii. Privirea i se întuneca, iar degetele îi tremurau 
necontrolat. Se simţea de parcă stomacul îi fusese 
strangulat şi ars. 

— Ce-aţi făcut? a şuierat templierul din nou. Cuvintele 


Za] Bis 


abia i se desluşeau, iar limba îi era grea şi gura uscată. 

Părintele Filipicus s-a apropiat şi a rămas în picioare 
privindu-l de sus pe cavalerul prăbuşit, cu faţa încremenită 
de hotărâre. 

— Facă-se voia Domnului! a răspuns simplu, mişcându-şi 
mâna de sus în jos, apoi dintr-o parte într-alta, trasând cu 
degetele-i moi semnul crucii în aerul dintre ei. 

A fost ultimul lucru pe care l-a văzut Everard din Tyr. 


2 


1 
INSTANBUL, TURCIA, ÎN PREZENT 


— Salam, profesore. Ayah vaght darid keh ba man 
sohbat bo konid? 

Behrouz Sharafi s-a oprit şi s-a întors surprins. Străinul 
care îl strigase - un bărbat chipeş, elegant, între 35 şi 40 
de ani, înalt şi suplu, cu părul negru dat cu gel, o bluză pe 
gât pe dedesubtul unui costum închis la culoare - se 
sprijinea de o maşină. Bărbatul i-a făcut un semn discret 
cu ziarul împăturit pe care îl ţinea în mână fixându-l cu 
privirea pe profesorul nedumerit. Behrouz şi-a potrivit 
ochelarii şi l-a privit. Era destul de sigur că nu-l întâlnise 
niciodată, dar străinul era în mod cert un concetăţean 
iranian - vorbea limba farsi cu un accent perfect. Ceea ce 
era surprinzător. Behrouz nu cunoscuse prea mulţi iranieni 
de când venise în Istanbul, cu puţin peste un an în urmă. 

Profesorul a ezitat atunci, dar, îndemnat de privirea 
îmbietoare şi nerăbdătoare a străinului, a făcut câţiva paşi 
spre el. Era o seară blândă şi agitația zilnică din piaţa 
universităţii scădea treptat. 

— Îmi pare rău, ne... 

— Nu, nu ne cunoaştem, a confirmat străinul întinzând 
braţul prietenos, conducându-l subtil pe profesor către 
portiera din spate a unei maşini, pe care tocmai o 
deschisese pentru el. 

Behrouz s-a oprit, încremenit de o nelinişte bruscă. Viaţa 
în Istanbul fusese, până atunci, o experienţă eliberatoare. 
Cu fiecare zi, i se mai duceau din grijile legate de ce 
spunea ca profesor sufit la Universitatea din Teheran. 
Departe de disputele politice ce-i înfuriau pe intelectuali în 
Iran, istoricul în vârstă de 47 de ani se bucurase de noua 
lui viaţă, într-o ţară mai puţin insulară şi mai puţin 
periculoasă, o ţară care dorea să adere la Uniunea 
Europeană. Străinul în costum închis la culoare care-l 
invita să facă o plimbare îi spulberase într-o clipită visul 


S ju EI 


efemer. 

Profesorul şi-a ridicat mâinile defensiv: 

— Îmi pare rău, nu ştiu cine sunteţi şi asta... 

Din nou străinul l-a întrerupt pe acelaşi ton curtenitor şi 
neameninţător. 

— Vă rog, profesore, îmi cer scuze pentru abordarea 
aceasta grăbită, dar trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. 
E vorba despre soţia şi fiica dumneavoastră. Ar putea fi în 
pericol. 

Behrouz simţi valuri de frică şi furie inundându-l. 

— Soţia mea şi... Ce-i cu ele? Despre ce vorbiţi? 

— Vă rog, a zis bărbatul fără nicio urmă de emoție în 
glas, totul va fi în regulă. Dar trebuie neapărat să vorbim. 

Behrouz a aruncat o privire în stânga şi în dreapta, 
incapabil să se concentreze. În afara conversaţiei 
înfricoşătoare pe care o avea, totul în rest părea normal. O 
normalitate care, ştia, va dispărea din viaţa lui de-acum 
înainte. 

S-a urcat în maşină. Deşi era un BMW nou, ultimul tip, 
avea un miros ciudat, neplăcut, pe care l-a simţit imediat. 
Nu a putut să-l identifice, în timp ce străinul s-a aşezat la 
volan şi şi-a făcut loc în trafic. 

Behrouz nu s-a putut abţine. 

— Ce s-a întâmplat? Ce înseamnă că sunt în pericol? Ce 
fel de pericol? 

Străinul privea drept înainte. 

— De fapt, nu e vorba doar despre ele. E vorba despre 
voi toţi. 

Felul monoton şi nonşalant în care vorbise îl făcea să se 
simtă şi mai neliniştit. 

Străinul i-a aruncat o privire peste umăr. 

— Are legătură cu munca dumneavoastră. Sau, mai 
exact, cu ceva ce aţi descoperit de curând. 

— Ceva ce am descoperit? Mintea lui Behrouz s-a zbătut 
o secundă, apoi a înţeles ce voia bărbatul. Scrisoarea? 

Străinul a încuviinţat. 

— Aţi tot încercat să înţelegeţi la ce se referă, dar fără 
succes. 


cz 9 


Fusese o afirmaţie, nu o întrebare, rostită cu o siguranţă 
fermă care o făcea şi mai amenințătoare. Străinul nu 
numai că aflase despre scrisoare, dar părea că ştie şi 
greutăţile întâmpinate de Behrouz în cercetarea sa. 

Behrouz se juca nervos cu ochelarii. 

— De unde ştiţi despre asta? 

— Vă rog, profesore, e ocupaţia mea să ştiu totul despre 
tot ce-mi stârneşte curiozitatea. Şi _ descoperirea 
dumneavoastră mi-a stârnit curiozitatea. Într-o măsură 
foarte mare. Şi, cum dumneavoastră sunteți meticulos în 
cercetare - admirabil, trebuie să adaug -, şi eu sunt 
meticulos în a mea. Unii ar spune chiar fanatic. Deci, da, 
ştiu ce aţi făcut. Unde aţi fost. Cu cine aţi vorbit. Ştiu ce 
aţi putut deduce şi ce vă scapă încă. Şi ştiu mult mai mult 
de-atât. Lucruri din afara cercetării. Lucruri precum 
domnişoara Deborah care este micuța favorită a lui Farnaz 
la şcoală. Sau că soţia ţi-a pregătit nişte gheimeh 
bademjan la cină. 

A făcut o pauză, apoi a adăugat: 

— Ce mi se pare foarte drăguţ din partea ei, având în 
vedere că aţi rugat-o abia aseară. Dar, în fond, era într-o 
poziţie destul de vulnerabilă, nu? 

Behrouz simţea cum ultimele picături de viaţă i se scurg 
de pe faţă în timp ce îl apucă spaima. Cum e posibil să... 
Ne urmăreşte, ne ascultă? In dormitor? l-a luat un moment 
să-şi redobândească controlul asupra corpului destul cât să 
îngâne câteva cuvinte. 

— Ce vreţi de la mine? 

— Acelaşi lucru pe care vi-l doriţi şi dumneavoastră, 
profesore. Vreau s-o găsesc. Comoara despre care 
vorbeşte scrisoarea. O vreau. 

Mintea lui Behrouz se scufunda într-un vârtej de 
irealitate. Se chinuia să se exprime coerent. 

— Încerc să o găsesc, dar, aşa cum aţi spus, nu reuşesc 
să o descifrez. 

Străinul şi-a întors faţa spre el o clipă, dar căutătura lui 
fixă a părut mai degrabă o lovitură dură. 

— Trebuie să vă străduiţi mai mult, a spus el. 


za 192 


Privind iar în faţă, a adăugat: 

— Trebuie să vă străduiţi ca şi cum viaţa dumneavoastră 
ar depinde de asta, ceea ce, în acest caz, se şi întâmplă. 

A cotit, ieşind de pe bulevard şi intrând pe o străduţă 
îngustă, tivită cu magazine cu obloanele trase, oprind pe 
dreapta. Behrouz s-a uitat în jur, scrutând zona. Nu era 
nimeni, nicio lumină de la clădirile de deasupra 
magazinelor. 

Străinul a apăsat butonul de start/stop pentru a opri 
motorul şi s-a întors către Behrouz. 

— Vreau să ştiţi că vorbesc serios, i-a spus, pe acelaşi 
ton enervant de calm. Vreau să înţelegeţi că am nevoie să 
faceţi tot posibilul - totul - să vă terminaţi munca. Vreau 
să ştiţi că este crucial pentru bunăstarea dumneavoastră, a 
soţiei şi fiicei dumneavoastră să vă dedicați tot timpul 
problemei, să căutaţi în adâncul dumneavoastră orice 
resursă nefolosită şi să elucidaţi enigma. De acum înainte 
ar trebui să vă gândiţi numai la asta. La nimic altceva. 

A făcut o pauză, pentru ca vorbele să-şi facă efectul: 

— În acelaşi timp, a adăugat, vreau să mă asigur că 
înţelegeţi că orice tentativă de a pune în practică vreo 
fantezie prostească de a merge la poliţie pentru ajutor ar 
fi, sincer, catastrofală. E vital să înţelegeţi asta. Putem să 
intrăm împreună într-o secţie de poliţie chiar acum şi vă 
garantez că singurul dintre noi doi care ar avea de suferit 
aţi fi dumneavoastră, şi încă mult. Trebuie să vă conving 
de asta. Vreau să nu aveţi niciun dubiu în legătură cu ce 
urmează să fac, ce sunt capabil să fac, ca să mă asigur că 
faceţi asta pentru mine. 

A deschis uşa din partea lui: 

— Poate că asta va reuşi să vă convingă. Haideţi. 

A coborât. 

Behrouz l-a urmat, ieşind din maşină cu picioarele 
tremurându-i. Străinul s-a îndreptat spre spatele maşinii. 
Profesorul s-a uitat în sus, sperând să surprindă vreun 
semn de viaţă, viziuni nebune cu fugi însoţite de strigăte 
de ajutor crescând şi explodând în el, dar l-a urmat pur şi 
simplu pe torţionarul său, păşind cu indiferenţă ca un 


zi Dj 


deţinut încătuşat. 

Străinul a apăsat un buton pe cheia electronică. 
Portbagajul maşinii s-a deschis şi s-a ridicat încet. Behrouz 
nu voia să se uite, dar când străinul şi-a întins mâna spre 
înăuntru, profesorul nu şi-a putut înfrâna spaima. 
Portbagajul era, slavă Domnului, gol, în afară de o mică 
geantă de voiaj. Străinul a tras-o mai aproape de margine, 
a desfăcut fermoarul şi un miros putred i-a inundat nările 
lui Behrouz, făcându-l să se înece şi să facă un pas înapoi. 
Însoţitorul său nu părea deranjat. A băgat mâna în geantă 
şi a scos nonşalant o grămadă de păr, piele şi sânge pe 
care i-a arătat-o lui Behrouz fără cea mai mică urmă de 
ezitare sau de jenă. 

Behrouz şi-a simţit stomacul urcându-i în gât când a 
recunoscut capul tăiat pe care străinul îl ţinea. 

Domnişoara Tamara. Profesoara preferată a fiicei sale. 

Sau ce mai rămăsese din ea. 

Behrouz a pierdut controlul asupra corpului său, 
scuturat de spasme în timp ce genunchii i se îndoiau. S-a 
prăbuşit la pământ, icnind, scuipând şi trăgând disperat 
aer în piept, incapabil să respire, cu o mână peste ochi 
pentru a-i feri de oroare. 

Străinul nu i-a lăsat niciun răgaz. S-a aplecat la nivelul 
lui, l-a apucat pe profesor de păr şi i-a ridicat capul, astfel 
încât să nu poată evita să privească resturile diforme şi 
însângerate. 

— Găseşte-o, i-a ordonat. Găseşte comoara. Fă orice, dar 
găseşte-o. Sau tu, soţia ta, fiica ta, părinţii tăi din Teheran, 
sora ta şi familia ei... 

A lăsat finalul în suspans, convins că profesorul 
înţelesese mesajul. 


Lgj 


2 
ORAŞUL. VATICAN, DOUĂ LUNI MAI TÂRZIU 


Plimbându-se prin curtea San Damaso, Sean Reilly a 
aruncat o privire epuizată la grupurile de turişti cu ochii 
mari explorând oraşul Vatican, întrebându-se dacă avea să 
viziteze vreodată locul cu acelaşi sentiment de abandon 
nepăsător. 

Nu era deloc indiferent faţă de ce făcea. 

Nu se afla acolo pentru a admira arhitectura uimitoare 
sau splendidele opere de artă, şi nici nu se afla în vreun 
pelerinaj spiritual. 

Era acolo pentru a încerca să-i salveze viaţa lui Tess 
Chaykin. 

Şi, dacă avea ochii mari deschişi, era doar o încercare 
de a ţine în frâu oboseala cauzată de lipsa de somn şi de 
schimbarea de fus orar, şi să aibă mintea destul de 
limpede încât să înţeleagă ceva din criza nebună care se 
abătuse asupra lui cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore 
înainte. O criză pe care nu o înţelegea pe deplin, dar pe 
care trebuia să o înţeleagă. 

Reilly nu avea încredere în omul care mergea alături de 
el - Behrouz Sharafi -, dar nu avea de ales. In momentul de 
faţă, tot ce putea să facă era să mai rumege încă o dată 
informaţia pe care o avea, de la conversaţia telefonică 
disperată cu Tess până la întâlnirea înfricoşătoare pe care 
o avusese cu profesorul iranian, în timpul călătoriei cu 
taxiul de la aeroportul din Fiumicino. Trebuia să se asigure 
că nu-i scăpa nimic - nu că ar fi avut foarte multe de la 
care să pornească. Un nenorocit îl obliga pe Sharafi să 
găsească ceva pentru el. Tăiase capul unei femei ca să-i 
arate cât de serios era. Acelaşi dement o ţinea acum 
ostatică pe Tess ca să-l convingă pe Reilly să intre în joc. 
Reilly ura să fie pus într-o astfel de poziţie - defensivă, şi 
nu ofensivă -, deşi, ca agent special şi coordonator al 
Unităţii de Combatere a Terorismului Domestic al FBl-ului 


— 992 — 


din New York, beneficia de un antrenament îndelungat şi 
de experienţă în situaţiile de criză. 

Problema era că, de obicei, acestea nu implicau oameni 
pe care îi iubea. 

In afara clădirii cu portic, un preot tânăr îmbrăcat într-o 
sutană neagră îi aştepta, transpirând sub dogoarea 
soarelui de iulie. I-a condus înăuntru, şi în timp ce păşeau 
de-a lungul coridoarelor răcoroase, cu dale mari de piatră, 
şi urcau scările grandioase de marmură, lui Reilly îi era 
greu să alunge amintirile neplăcute ale ultimei sale vizite 
pe pământul sfânt, cu trei ani în urmă, şi rămăşiţele 
chinuitoare ale unei conversații pe care o avea încă pe 
conştiinţă. Amintirile au năvălit cu şi mai multă forţă când 
preotul a împins uşa uriaşă, sculptată în stejar, şi i-a adus 
pe cei doi vizitatori în faţa şefului său, cardinalul Mauro 
Brugnone, secretarul de stat al Vaticanului. Un bărbat lat 
în umeri, a cărui statură impozantă se potrivea mai bine 
unui fermier din Calabria decât unui om al Bisericii, al 
doilea după papă în ierarhia puterii, omul de legătură al lui 
Reilly de la Vatican, şi, aparent, motivul din spatele răpirii 
lui 'Tess. 

Cardinalul - care, deşi avea peste şaizeci de ani, era la 
fel de robust şi de energic cum şi-l amintea Reilly de la 
ultima sa vizită - a înaintat cu braţele deschise spre a-l 
întâmpina. 

— Eram nerăbdător să aud veşti de la tine, agent Reilly, 
a spus el, cu o faţă întunecată de o expresie dulce-amară 
care înnoura faţa, dar speram să fie în împrejurări mai 
vesele. 

Reilly a lăsat jos geanta pe care o pregătise în grabă cu 
o noapte înainte şi i-a strâns mâna cardinalului. 

— Sunt de aceeaşi părere, Eminenţă, şi vă mulţumim că 
ne-aţi primit atât de repede. 

Reilly l-a prezentat pe profesorul iranian, iar cardinalul a 
făcut la fel cu ceilalţi doi bărbaţi din cameră: monseniorul 
Francesco  Bescondi, prefectul Arhivelor Secrete ale 
Vaticanului - un bărbat slab, cu păr blond rărit şi cu un 
barbişon bine îngrijit - şi Gianni Delpiero, inspectorul 


zi DI ces 


general al Corpului Jandarmeriei, forţele poliţieneşti ale 
Vaticanului - un bărbat mai înalt şi mai bine legat, cu un 
păr des şi negru şi trăsături dure. Reilly a încercat să nu 
pară deranjat de faptul că poliţistul-şef al Vaticanului 
fusese invitat să participe la discuţie. I-a strâns mâna cu 
un zâmbet reţinut, cordial, împăcându-se cu ideea că 
trebuia să se fi aşteptat la asta, având în vedere urgenţa cu 
care fusese aranjată audiența - şi luând în considerare 
Biroul pentru care lucra. 

— Cu ce te putem ajuta, agent Reilly? a întrebat 
cardinalul, conducându-i spre fotoliile pluşate de lângă 
şemineu. Mi-ai spus că-mi vei explica tot când vei ajunge 
aici. 

Reilly nu avea prea mult timp la dispoziţie pentru a se 
hotări cum urma să acţioneze, dar era sigur de un lucru, 
acela că nu trebuia să le spună totul. Nu şi dacă dorea să-i 
convingă să fie de acord cu cererea sa. 

— Înainte de a zice, vreau să ştiţi că nu mă aflu aici în 
misiune oficială. Nu FBl-ul m-a trimis aici. E o rugăminte 
personală. Vreau să mă asigur că sunteţi de acord cu asta. 

Ceruse câteva zile de concediu după telefonul pe care-l 
primise de la Tess. Nimeni din clădirea de la Federal Plaza 
- nici Aparo, partenerul său, şi nici Jansson, şeful lor - nu 
ştia că el se afla în Roma. Ceea ce, gândi el, se poate să fi 
fost o greşeală, dar aşa se hotărâse să procedeze. 

Brugnone i-a alungat temerile. 

— Ce putem face pentru tine, agent Reilly? a repetat el, 
punând de data aceasta accentul pe „tine”. 

Reilly a dat din cap recunoscător. 

— Sunt într-o situaţie foarte delicată, a răspuns el. Am 
nevoie de ajutorul dumneavoastră. Fără ocolişuri. Dar am 
nevoie, în acelaşi timp, de îngăduinţa dumneavoastră de a 
nu vă da mai multe informaţii decât pot acum. Tot ce pot 
să vă spun este că sunt în joc vieţi omeneşti. 

Brugnone a aruncat priviri îngrijorate spre colegii săi. 

— Spune-ne de ce ai nevoie. 

— Profesorul Sharafi, aici de faţă, are nevoie de ceva 
informaţii. Informaţii pe care, crede el, nu le poate găsi 


— 94 — 


decât în arhivele dumneavoastră. 

Iranianul şi-a potrivit ochelarii şi a încuviinţat. 

Cardinalul l-a studiat pe Reilly, vizibil încurcat de 
vorbele lui. 

— Ce fel de informaţii? 

Americanul s-a aplecat în faţă. 

— Trebuie să consultăm un anumit fond din arhiva 
Congregaţiei pentru Doctrina Credinței. 

Bărbaţii au început să se foiască în scaunele lor, vizibil 
iritaţi. Rugămintea lui Reilly nu mai părea la fel de 
nevinovată. Contrar credinţei populare, nu era nimic 
secret în legătură cu Arhivele Secrete ale Vaticanului; 
cuvântul „secret” trebuia înţeles doar în contextul în care 
aceste arhive făceau parte din „secretariatul” personal al 
papei, documentele sale personale. Fondul pe care dorea 
Reilly să-l acceseze însă, Archivio Congregatio pro 
Doctrina Fidei - Arhiva Inchiziției -, era cu totul altceva. 
Conţinea documentele cele mai sensibile ale Vaticanului, 
inclusiv pe cele referitoare la procese de erezie şi 
interzicerea de cărţi. Accesul la rafturile ei era strict 
restricţionat, spre a-i ţine la distanţă pe amatorii de 
scandaluri. Evenimentele pe care fondurile ei le acopereau 
- un fond fiind un corpus de documente despre un anumit 
subiect - nu erau nici pe departe punctul forte al 
papalității. 

— Despre ce fond este vorba? a întrebat cardinalul. 

— Despre Fondul Scandella, a răspuns Reilly fără 
ezitare. 

Gazdele lui au părut luate prin surprindere o clipă, apoi 
s-au relaxat la auzul vorbelor lui. Domenico Scandella era 
un personaj relativ mărunt, un morar din secolul al XVI-lea 
care nu-şi putuse ţine gura. Ideile sale despre începuturile 
universului fuseseră considerate erezii şi omul sfârşise ars 
pe rug. Ceea ce Reilly şi profesorul iranian puteau să caute 
în transcrierile de la proces nu constituiau o ameninţare. 
Era o cerere inofensivă. 

Cardinalul l-a studiat cu atenţie pe american. 

— Doar de asta ai nevoie? 


E e 


Reilly a încuviinţat. 

— Da. 

Cardinalul i-a privit pe ceilalţi doi oficiali ai Vaticanului. 
Aceştia au ridicat din umeri indiferenți. Reilly ştia că le 
reuşise planul. Acum venea partea cea mai grea. 


Bescondi şi Delpiero i-au însoţit pe Reilly şi pe 
camaradul lui iranian, traversând curtea Belvedere către 
intrarea Bibliotecii Apostolice, unde erau adăpostite 
arhivele. 

— Trebuie să recunosc, a mărturisit prefectul cu un 
chicotit forţat, că mă temeam să nu fii în căutarea unui 
lucru mai greu de... onorat. 

— Cum ar fi? a întrebat Reilly, făcându-i jocul. 

Bescondi s-a întunecat la faţă, căutând răspunsul cel mai 
puţin compromiţător. 

— Profeţiile Luciei Dos Santos, de exemplu. Ştiţi despre 
cine e vorba, nu? Clarvăzătoarea din Fatima? 

— De fapt, acum că aţi adus vorba... Reilly a lăsat 
cuvintele să plutească, apoi a afişat un rânjet fugar. 

Preotului i-a scăpat un râs înfundat şi a încuviinţat cu 
uşurare. 

— Cardinalul Brugnone mi-a spus că eşti de încredere. 
Nu ştiu de ce îmi făceam griji. 

Cuvintele au rezonat neliniştitor în mintea lui Reilly 
când s-au oprit în faţa intrării în clădire. Delpiero, 
inspectorul general, s-a scuzat, având în vedere că nu 
părea să fie nevoie de el. 

— Dacă vă pot ajuta cu ceva, agent Reilly, s-a oferit 
polițistul, să-mi spuneţi. Americanul i-a mulţumit, Delpiero 
s-a îndepărtat. 

Cele trei săli ale bibliotecii, etalând splendide panouri 
ornamentate, încastrate, şi fresce viu colorate, donațiile de 
la diverşi suverani europeni către Vatican, erau dezarmant 
de tăcute. Cărturari, preoţi de diferite naţionalităţi şi alţi 
savanţi cu acreditări impecabile lunecau pe podelele de 
marmură, rupându-se din seninătatea sălilor de lectură. 
Bescondi i-a condus pe cei doi neiniţiaţi către o 


LI 


impresionantă scară spiralată, din marmură, care ducea 
până la subsol. Era mai răcoare acolo jos, iar aerul 
condiţionat nu se mai străduia atât de mult să facă faţă 
căldurii de vară de afară. Au trecut agale pe lângă doi 
arhivişti, care i-au adresat prefectului mici plecăciuni 
respectuoase, ajungând într-o zonă aerisită de recepţie, 
unde un membru al gărzii elveţiene, în uniforma lui sobră, 
bleumarin, cu bereta neagră, stătea în spatele unui birou, 
în faţa unui grup de monitoare de supraveghere discrete. 
Bărbatul le-a făcut semn să intre, au urmat cinci bătăi 
uşoare în tastatura de securitate şi, odată intraţi în 
sanctuar, uşa culisantă cu acţionare pneumatică s-a închis 
în spatele lor. 

— Fondurile sunt aranjate în ordine alfabetică, a spus 
Bescondi arătând spre plăcuţele delicate şi elegant 
inscripţionate de pe rafturi, luându-şi un punct de reper. 

— Să vedem. Scandella ar trebui să fie spre capăt, pe 
aici. 

Reilly şi iranianul l-au urmat în inima criptei imense, cu 
tavanele joase. În afara pocnetelor scurte ale pantofilor lor 
pe podeaua de piatră, singurul sunet care se auzea era 
zumzetul înfundat al sistemului de ventilaţie care regla 
doza de oxigen din încăpere şi ţinea la distanţă bacteriile 
dăunătoare. Şiruri lungi de rafturi erau ticsite de 
manuscrise şi codexuri legate în piele, printre care erau 
amestecate cărţi mai noi şi dosare de carton. Rânduri 
întregi de manuscrise antice se sufocau sub pături de praf, 
deoarece, în cazul multora, nimeni nu le atinsese sau 
consultase de decenii întregi - dacă nu chiar secole. 

— Uite aici, a spus gazda lor arătând spre un dosar de 
carton pe un raft de jos. 

Reilly a privit înapoi spre intrarea în arhive. Erau 
singuri. A încuviinţat în semn de mulţumire către preot şi a 
Zis: 

— De fapt, noi dorim să consultăm un alt fond. 

Bescondi a clipit, confuz. 

— Un alt fond? Nu înţeleg. 

— Îmi pare rău, părinte, dar nu puteam risca un refuz 


i Dra 


din partea ta şi a cardinalului. Se impune să obţinem 
informaţia de care avem nevoie. 

— Dar, s-a bâlbâit arhivarul, nu aţi menţionat nimic mai 
devreme şi... aş avea nevoie de aprobarea Eminenţei Sale 
să vă pot arăta alt... 

— Părinte, te rog, l-a întrerupt Reilly, trebuie să-l vedem. 

Bescondi a înghiţit în sec. 

— Despre ce fond este vorba? 

— Fondo Templari. 

Arhivarul a căscat ochii, după care s-a uitat în stânga, 
mai departe, la intervalul unde stăteau, şi înapoi. 

A ridicat mâinile în semn de protest şi a făcut câţiva paşi 
poticniţi în spate. 

— Îmi pare rău, nu este posibil... nu fără aprobarea 
Eminenţei Sale... 

— Părinte... 

— Nu, nu este posibil, nu pot permite aşa ceva, nu 
înainte să discut cu... 

A făcut încă un pas înapoi, întorcându-se spre intrare. 

Reilly trebuia să acţioneze. 

S-a întins, blocându-l pe preot cu un braţ... 

— Îmi pare rău, părinte. 

Cu cealaltă mână a căutat în buzunarul hainei, de unde a 
scos un tub mic de apă de gură pe care l-a aţintit către faţa 
speriată a preotului, pulverizând un nor de spray spre el. 
Bărbatul s-a holbat la Reilly cu ochii mari şi înspăimântați, 
când ceata i se dispersa în jurul capului său, apoi a tuşit de 
două ori înainte ca picioarele să cedeze sub el. Reilly l-a 
prins în timp ce cădea şi l-a aşezat uşor pe podeaua dură. 

Lichidul incolor şi inodor nu era apă de gură. 

Şi, pentru ca arhivarul să nu moară din cauza lui, Reilly 
trebuia să mai facă ceva - şi asta repede. 

A căutat într-un alt buzunar şi a scos o mică seringă din 
ceramică, i-a smuls capacul şi a împuns venele pulsânde de 
pe antebraţul bărbatului. I-a verificat pulsul şi a aşteptat 
să fie sigur că antidotul opioidului îşi făcuse efectul. Fără 
acesta, fentanilul - un opioid debilitant şi cu acţiune 
rapidă, parte a micului arsenal neoficial şi neletal al 


zi Dc 


Biroului - îl putea face să intre în comă, sau, ca în cazul 
tragic al celor peste o sută de ostatici dintr-un teatru 
moscovit cu câţiva ani în urmă, îl putea omori. O doză 
rapidă de naxolon era necesară pentru a se asigura că 
bărbatul respira normal - ceea ce acum făcea. 

Reilly a stat cu el atât timp cât a fost nevoie să se 
asigure de efectul drogului, luptându-se cu disconfortul 
caustic pe care îl simţea după ce tocmai îi făcuse 
neştiutoarei lor gazde, gândindu-se la Tess şi la ceea ce îi 
spusese Sharafi despre răpitorul acesteia şi profesoara 
ucisă. Simţind că respiraţia arhivarului se stabilizase, a 
încuviinţat. 

— E în ordine. 

Iranianul a arătat spre capătul culoarului. 

— S-a uitat în partea aceasta când ai menţionat fondul. 
Ceea ce se potriveşte. „I” este următoarea literă. 

— Avem cam douăzeci de minute până se trezeşte, poate 
mai puţin, i-a spus Reilly, îndreptându-se într-acolo. Să le 
folosim cu înţelepciune. 


— 29 — 


3 


Pe Tess Chaykin o dureau plămânii. Şi ochii. Şi spatele. 
De fapt, nu mai rămăseseră prea multe care să nu o doară. 

Cât timp o să mă mai ţină aşa? 

Pierduse orice noţiune a timpului - orice simţ al 
realităţii, de fapt. Ştia că ochii îi erau lipiţi cu bandă 
adezivă. La fel şi gura. Şi încheieturile la spate. Şi 
genunchii, şi gleznele. O mumie în secolul XXI înfăşurată 
în bandă adezivă izolantă, argintie şi lucioasă - şi încă 
ceva. Un cocon moale, gros, înfăşurat în jurul ei. Ca un sac 
de dormit. Ceea ce explica faptul că era lac de sudoare. 

Era singurul lucru de care putea fi sigură. 

Nu ştia unde se afla. Nu exact, oricum. Se simţea închisă 
într-un spaţiu înghesuit. Unul călduros şi înghesuit. Credea 
că ar putea fi în spatele unei dubiţe sau într-un portbagaj. 
Nu era sigură de asta, dar putea auzi zgomotele 
distorsionate, înăbuşite în jurul urechilor, prin banda 
izolantă. Veneau de afară. Zgomotele unei străzi circulate. 
Maşini, motociclete, scutere, zumzăind şi mormăind în 
trecere. Dar ceva din sunetele acelea o încremenea. Ceva 
părea să nu se potrivească, în neregulă - dar nu punea să- 
şi dea seama ce anume. 

S-a concentrat, încercând să ignore ameţeala şi ceața 
care-i întuneca memoria. Imagini vagi începeau să se 
contureze. Şi-a amintit că fusese înşfăcată sub 
ameninţarea unei arme pe drumul spre oraş de la şantierul 
de săpături din Petra, Iordania, toţi trei - ea, amicul Jed 
Simmons şi istoricul iranian care-i căutase. Cum îl chema? 
Sharafi. Behrouz Sharafi, asta era. Îşi amintea că fusese 
încuiată într-o cameră cavernoasă, fără ferestre. Nu mult 
după aceea răpitorul o obligase să-l sune pe Reilly la New 
York. După aceea o drogaseră, îi injectaseră ceva. Încă 
simţea înţepătura pe braţ. Şi acesta era ultimul lucru pe 
care şi-l amintea - şi asta fusese cu cât timp în urmă? 
Habar nu avea. Câteva ore. O zi întreagă, poate? Mai 
mult? 


— 30 — 


N-avea nici cea mai vagă idee. 

O călca pe nervi faptul că era acolo. Era cald şi 
întunecat, şi înghesuit, şi tare, şi mirosea a, ei bine, 
portbagaj de maşină. Nu ca portbagajul unei maşini vechi 
şi dărăpănate cu o grămadă de chestii fluturând 
primprejur. Maşina aceasta, dacă era o maşină, era în mod 
evident nouă - dar, neplăcută. 

Moralul îi scădea pe măsură ce se gândea mai mult la 
situaţia dificilă în care se afla. Dacă era în portbagajul unei 
maşini şi dacă auzea zgomote de afară... poate că era pe 
un drum public. A apucat-o panica. 

Dacă fusese aruncată acolo şi lăsată să putrezească? 

Dacă nu-şi dă nimeni seama că eu sunt aici înăuntru? 

O venă de la gât începuse să i se umfle, iar banda din 
jurul urechilor le-a transformat în camere de ecou. Mintea 
îi alerga frenetic, mânată de bătăile înnebunitoare ale 
ritmului interior, întrebându-se cât aer mai era acolo, cât 
putea supravieţui fără apă sau mâncare, dacă banda o va 
face să se sufoce sau nu. A început să-şi imagineze o 
moarte lentă, agonizantă, uscându-se de sete şi foame şi 
căldură, stingându-se într-o cutie întunecată, ca şi cum ar 
fi fost îngropată de vie. 

Frica acestui gând a lovit-o ca o găleată cu apă rece. 
Trebuia să facă ceva. A încercat să se răsucească, să-şi 
schimbe poziţia, poate să facă cumva să împingă cu 
picioarele capacul portbagajului sau orice era aceea în 
care se afla, dar nu se putea mişca. Sigur o împiedica ceva. 
Era ţintuită în loc, constrânsă de nişte legături pe care le 
simţea acum smucindu-i umerii şi genunchii. 

Nu se putea mişca. 

A încetat să se mai lupte cu legăturile şi s-a liniştit, cu 
un oftat furios răsunându-i în urechi. Lacrimile îi inundau 
ochii în timp ce noţiunea de moarte se concretiza în jurul 
ei. Faţa luminoasă e fetiţei ei de treisprezece ani, Kim, a 
trecut peste disperarea ei, plutindu-i în gând, chemând-o. 
Şi-o imagină în Arizona, bucurându-se de vară la firma 
surorii mai mari a lui Tess, Hazel. Un alt chip a alunecat în 
poză, acela al mamei ei, Eileen, care era şi ea acolo cu ele. 


Ep 


Apoi feţele li s-au disipat, şi un sentiment rece şi gol i-a 
crescut în stomac, furia şi remuşcarea ce-au urmat după 
ce-a părăsit New Yorkul şi a venit acolo, în deşertul 
iordanian, cu atâtea săptămâni în urmă, pentru a-şi face 
cercetarea pentru următorul roman. Săpăturile de vară cu 
Simmons, o cunoştinţă a vechiului său prieten Clive 
Edmondson şi unul dintre cei mai buni experţi în istorie 
templierilor din zonă, i se păruse o idee bună. Venirea în 
deşert îi permitea să petreacă un timp cu Clive şi îi oferea 
şansa să-şi îmbogăţească bagajul de cunoştinţe despre 
templieri, cunoştinţe care constituiau acum scheletul noii 
sale cariere. La fel de important, poate chiar mai mult, îi 
oferea spaţiul de care avea nevoie să gândească lucrurile 
la rece în plan personal. 

Şi acum asta. 

Regretele lui Tess s-au perindat printr-o sumedenie de 
locuri tenebroase şi mintea i s-a fixat pe o altă faţă: cea a 
lui Reilly. Se simţea cumplit de vinovată, gândindu-se în ce 
fel de cursă îl atrăsese când a dat acel telefon, întrebându- 
se dacă el era în siguranţă sau nu şi dacă o va găsi 
vreodată. Gândul acesta i-a aprins o scânteie de speranţă. 
Îşi dorea să creadă că el va face asta. Dar scânteia s-a 
stins la fel de repede cum se aprinsese. Ştia că se 
amăgeşte. Era la două continente distanţă. Chiar dacă ar 
încerca - ştia că ar fi încercat -, n-ar fi în elementul lui, un 
străin într-o ţară străină. Era puţin probabil. 

Nu-mi vine să cred că o să mor aşa. 

Un zgomot surd a pătruns - ca toate celelalte, sâcâitor 
de înfundat, venit parcă doar să o tortureze şi mai mult. 
Dar îşi dădea seama că era o sirenă. O maşină de poliţie 
sau o ambulanţă. Zgomotul creştea şi odată cu el 
speranţele ei - apoi s-a stins în depărtare. A cutremurat-o 
dintr-un alt motiv. Era un sunet distinct - toate ţările 
aveau într-un fel propria lor semnătură referitor la sirenele 
de la maşinile serviciilor de urgenţă. Dar ceva legat de 
sirena aceea o neliniştea. Nu era sigură, dar auzise 
ambulante şi sirene de poliţie pe timpul şederii în Iordania, 
şi asta suna diferit. Foarte diferit. 


EL e tai 


Era un sunet pe care îl mai auzise cu siguranţă, dar nu 
în Iordania. 
Unde naiba sunt? 


Ec = ya 


4 
ARHIVA INCHIZIŢIEI, ORAŞUL VATICAN 


— Cât timp mai avem? a întrebat istoricul iranian, 
aruncând încă un codex legat în piele în grămada de la 
picioarele sale. 

Reilly şi-a aruncat ochii la ceas şi s-a încruntat. 

— Nu e o ştiinţă exactă. S-ar putea trezi în orice clipă. 

Bărbatul a încuviinţat agitat, cu fruntea plină de picături 
de sudoare care parcă înfloreau. 

— Încă un raft. Şi-a potrivit ochelarii şi a extras încă un 
set de dosare legate, apoi, mişcându-se repede, a dezlegat 
şnurul de piele ce-l ţinea închis. 

— Trebuie să fie acolo, nu? 

Reilly s-a uitat din nou la preotul întins pe jos şi la uşa 
pneumatică a arhivei. Cu excepţia zumzetului constant al 
sistemului de climatizare era linişte deplină - pentru 
moment. 

— Asta a spus Simmons. Era sigur. E pe-aici pe undeva. 
A pus jos mănunchiul de dosare legate şi a luat alt volum. 

Fondul Templier ocupa trei rafturi la capătul îndepărtat 
al arhivei, eclipsându-le pe cele din jur. Ceea ce nu era 
surprinzător. Afacerea fusese cel mai mare scandal politic 
şi religios al timpului său. Diverse comisii papale şi o mică 
armată de inchizitori fuseseră desemnate să investigheze 
Ordinul, înainte ca mandatele de arestare să fie emise la 
sfârşitul anului 1307 şi până la desfiinţarea sa în 1312 şi 
arderea pe rug a ultimului Mare Maestru în 1314. Deşi 
arhiva templierilor se pierduse - ultima oară fusese 
reperată în Cipru, unde fusese mutată de la Acra după 
căderea oraşului în 1291 -, Vaticanul îşi construise 
desigur, în decursul investigaţiei sale, o vastă relatare 
proprie. Rapoarte de la inchizitori itineranţi, stenograme 
ale  interogatoriilor şi confesiunilor, declarații ale 
martorilor, procese-verbale ale deliberărilor papale, lista 
de bunuri şi acte confiscate din casele templierilor din 


ey MEI 


toată Europa - era totul acolo, o relatare judiciară 
exhaustivă a infamului sfârşit al călugărilor-războinici. 

Şi se pare că între paginile şterse se mai ascundeau 
secrete. 

Parcă spre a confirma acest fapt, istoricul s-a întors, cu 
faţa luminată de entuziasm. 

— Asta e. 

Reilly s-a apropiat să arunce o privire. Iranianul ţinea în 
braţe un volum gros, legat în piele. Era greu şi mare, cam 
cât un album foto. Copertele erau ferfeniţite şi fragile, cu 
tijele de lemn dinăuntrul legăturii de piele ieşind pe la 
colţuri. Îl ţinea deschis, expunându-i prima pagină. Era 
goală, cu excepţia unei pete mari, mov-maronie în colţul 
din dreapta jos - rezultatul unui atac bacterian - şi un titlu 
în mijloc: Registrum Pauperes Commilitones Christi 
Templique Salomonis. 

Registrul Templierilor. 

— Acesta e, a insistat profesorul, întorcând paginile cu 
atingeri uşoare. 

Majoritatea foilor pânzate păreau să cuprindă fragmente 
de proză, scrise cu litere negre cursive. Unele aveau hărţi 
rudimentare pe ele, în timp ce pe celelalte erau aşternute 
liste de nume, locuri, date şi alte informaţii pe care Reilly 
nu le putea descifra. 

— Eşti sigur? a întrebat americanul. O a doua şansă n-o 
să mai aveam. 

— Cred că da. Simmons nu l-a văzut niciodată, de fapt, 
dar e exact aşa cum mi l-a descris, sunt sigur. 

Reilly a aruncat o ultimă privire la volumele rămase pe 
raft şi şi-a dat seama că trebuie să se încreadă în judecata 
lui Sharafi. Secunde preţioase se iroseau. 

— În regulă, hai să plecăm de-aici. 

Chiar atunci le-a ajuns la urechi un geamăt venind din 
capătul culoarului. Reilly a îngheţat. Arhivarul îşi revenea. 
Cu un ochi vigilent căutând orice camere de supraveghere 
pe care să nu le fi observat la intrare, Reilly a ţâşnit pe 
coridorul îngust ajungând lângă el exact când bărbatul se 
ridica în picioare. 


Bescondi s-a rezemat de un raft, ştergându-şi faţa cu 
mâinile. Reilly s-a aplecat mai aproape de faţa lui. 

Arhivarul l-a privit nedumerit. 

— Ce... ce s-a întâmplat? 

— Nu sunt sigur. Reilly şi-a pus mâna pe umărul său în 
semn de alinare. Aţi leşinat câteva secunde. Tocmai voiam 
să mergem după ajutor. Nu-i plăcea minciuna asta. 

Bescondi părea pierdut, străduindu-se să înţeleagă ce se 
întâmplase. Reilly ştia că preotul nu-şi amintea nimic - cel 
puţin nu pentru moment. Dar urma să-şi amintească. 
Curând. 

— Staţi aici, i-a spus Reilly. Mergem după ajutor. 

Arhivarul a încuviinţat. 

Reilly s-a uitat la Sharafi, sugerând să plece, cu ochii 
aţintiţi discret pe codexul pe care acesta îl căra. Iranianul 
a înţeles mesajul. A ascuns cartea voluminoasă sub braţ, 
ferită de privirile arhivarului, şi a trecut pe lângă el, 
urmându-l pe Reilly. 

Au ajuns la uşa pneumatică. Cele două rânduri de uşi 
culisante parcă-şi băteau joc de ei, în timp ce tropăiau lent 
în tandem - apoi uşile exterioare s-au deschis în sfârşit şi 
Reilly şi profesorul iranian se găseau acum în zona de 
recepţie. Paznicul era deja în picioare, vigilent, remarcând 
tensiunea din mişcările lor şi întrebându-se de ce arhivistul 
nu era cu ei. 

— Monseniorul Bescondi - a păţit ceva, tocmai a leşinat, 
a exclamat Reilly, arătând spre arhivă şi încercând, în 
acelaşi timp, să-l ascundă pe Sharafi de privirile 
paznicului. Are nevoie de un doctor. 

Paznicul şi-a căutat staţia cu o mână, întinzându-şi 
celălalt braţ, cu palma deschisă spre feţele lui Reilly şi a 
iranianului, făcându-le semn să rămână nemişcaţi. 

— Un moment, le-a cerut el. 

Reilly nu s-a dat bătut. 

— Are nevoie de un doctor, înţelegi? Are nevoie de unul 
acum, a insistat, împungând aerul cu degetul, încercând 
să-l grăbească pe paznic să treacă de uşa pneumatică. 

Omul a ezitat, conştient că urma să-i lase pe cei doi 


vizitatori nesupravegheaţi, dar ştiind că trebuie să verifice 
starea monseniorului. 


Înăuntru, arhivarul îşi revenea şi se uita spre capătul 
culoarului, la dreapta şi la stânga, observând vrafurile de 
codexuri şi dosare legate îngrămădite pe podea. 

Brusc, simţurile adormite parcă s-au scurtcircuitat, când 
a desluşit semnificaţia locului în care erau împrăştiate 
documentele. Uluit, icnind de spaimă, s-a ridicat cu greu, 
îndreptându-se şovăielnic spre uşa pneumatică, ajungând 
la ea exact la timp pentru a-i zări pe Reilly şi pe colegul 
său iranian, care aveau o discuţie aprinsă cu paznicul. 
Arhivarul ameţit a apăsat pe butonul care acţiona uşile şi a 
început să bată cu pumnii în uşa interioară. Aşteptând să 
se deschidă, strigătele lui de ajutor se izbeau de sticla 
ranforsată, dar ele erau amuţite sinistru de uşa 
pneumatică. Imaginea ireală a arhivarului i-a atras atenţia 
paznicului. 

Omul avea reflexe bune - postura i-a devenit deodată 
rigidă şi agresivă, întinzând mâna după pistolul din toc, 
ridicând totodată şi staţia de emisie-recepţie pentru a da 
alarma. Două acţiuni pe care Reilly trebuia să le oprească 
la timp, dacă voia ca el şi Sharafi să scape de-acolo. Şi, 
deşi paznicul fusese, ca toţi ceilalţi membri ai celei mai 
mici armate din lume, antrenat în armata elveţiană, a fost 
cu o sutime de secundă mai încet decât Reilly, care a ţâşnit 
spre el, aruncându-şi braţul stâng în exterior pentru a se 
feri de pistol şi folosindu-şi cealaltă mână pentru a smulge 
radioul din mâna adversarului său şi a-l arunca departe de 
acesta. Paznicul şi-a balansat braţul liber, proiectând un 
upercut spre faţa lui Reilly. Americanul l-a evitat lăsându- 
se pe spate şi contracarând cu propria lovitură, izbindu-şi 
inamicul în coaste şi îngenunchindu-l. Paznicului i s-a 
înmuiat mâna dreaptă, destul cât Reilly să-i smulgă arma şi 
să-l izbească cu toată forţa, împingându-l peste birou. 
Americanul s-a uitat la pistolul care a alunecat pe podeaua 
tare, departe de paznicul încă ameţit după ciocnirea cu 
biroul, apoi s-a întors şi l-a înşfăcat pe Sharafi. 


MEA yE 


— Mişcă-te, i-a strigat el târându-l înainte, spre scări. 


er. PR 


5 


Au dat buzna la parter şi au zburat prin sălile palatului, 
fără să fie opriţi, dar Reilly ştia că situaţia se va schimba. 
Cum era de aşteptat, în câteva secunde, s-au auzit fluiere 
şi tropăituri în urma lor - paznicul elveţian de la subsol îşi 
revenise, şi nu mai era singur - în faţă, la capătul 
îndepărtat al celei de-a treia camere, patru carabinieri 
alergau spre ei agitând revolverele. 

Nu merge conform planului, se mustra Reilly în gând, 
luând-o la stânga şi aruncând o privire înapoi spre Sharafi, 
să se asigure că încă era în spatele lui. Arhivarul îşi 
revenise prea repede. Reilly ştiuse că asta se putea 
întâmpla. Doza de sedativ pe care i-o dăduse lui Bescondi 
fusese intenţionat mai mică. Nu putea risca să-l omoare 
sau să-l bage în comă, aşa că era necesar să fie precaut. 
Prea precaut, se vede. Şi, la momentul respectiv, Reilly 
trebuia să născocească o altă ieşire din oraşul sfânt, de 
vreme ce nu aveau nicio şansă să ajungă la şoferul care-i 
aştepta lângă palatul apostolic - şi chiar dacă reuşeau, le 
era imposibil să plece de acolo, atât timp cat o patrulă de 
poliţie a Vaticanului se afla pe urmele lor. 

— Pe-aici! i-a strigat profesorului iranian, zburând 
printr-o altă cameră opulentă şi ajungând la sălile 
contemporane din noua aripă a Muzeului Chiaramonti. 

Erau mulţi vizitatori în jur, vastul spaţiu transformându- 
se într-o cursă cu oameni de toate vârstele pe post de 
obstacole. Reilly şi însoţitorul lui au reuşit însă să se 
strecoare, lăsând în urmă o serie de ţipete şi indignări. În 
spate, urmăritorii lor se organizaseră într-un bloc compact 
şi-şi făceau drum printre vizitatori. 

Reilly a văzut o ieşire principală desluşindu-se spre 
dreapta şi a virat spre aceasta, fiind însă forţat să se 
oprească la vederea altor trei poliţişti intrând furtunos pe 
uşile mari de sticlă. A privit spre stânga - mai era o ieşire 
pe partea cealaltă a sălii, în colţul diametral opus. S-a 
bulucit spre ea, cu iranianul urmându-l îndeaproape, şi a 


ţâşnit afară aterizând pe o terasă deschisă, aflată la 
capătul unor scări simetrice cu aspect ceremonios. 

Căldura de vară l-a lovit precum gazele de eşapament 
ale unui autobuz de tranzit. Inspirând adânc, Reilly s-a 
întors către Sharafi, făcându-i semn cu mâinile. 

— Dă-mi cartea, te încetineşte. 

Iranianul era tulburător de calm când a scuturat din cap, 
strângând cartea la piept. 

— Mă descurc. Încotro? 

— Habar nu am, dar nu putem rămâne aici, a răspuns 
Reilly coborând apoi scările în salturi, picioarele 
aterizându-i zgomotos din trei în trei trepte. 

Apoi a auzit piuitul unor staţii de emisie-recepţie, şi, 
privind peste balustrada de marmură, a zărit caschetele a 
încă doi carabinieri gonind dinspre partea inferioară a 
scărilor, încercând să-i prindă în capcană. Într-o secundă 
urma să dea nas în nas cu poliţiştii italieni de pe terasă, în 
niciun caz o situaţie ideală. 

La naiba! 

Şi-a făcut curaj, şi-a luat avânt şi s-a aruncat peste 
balustradă, căzând peste poliţişti, punându-i la pământ şi 
oferindu-i profesorului o cale de ieşire. 

— Mergi înainte! i-a strigat profesorului în timp ce 
carabinierii doborâţi se zbăteau în jurul lui, izbindu-l şi 
apucându-l de mâini şi de picioare. A reuşit să se elibereze 
din strânsoare şi în curând era pe urmele lui Sharafi. 

Au alergat umăr la umăr pe gazonul atent îngrijit din 
curtea principală, apoi s-au afundat într-un pasaj boltit 
care străbătea clădirea şi care i-a condus afară, în spaţiul 
deschis al Stradone del Giardini şi la şirul lung de maşini 
parcate de o parte şi de alta. Reilly s-a oprit, pierzând 
câteva secunde, scrutând împrejurimile, căutând pe cineva 
care să intre sau să iasă dintr-o maşină, o motocicletă, 
orice, dorindu-şi o oportunitate, o şansă să fure ceva care 
să-i scape naibii de-acolo. Dar nu aveau noroc - nu se 
vedea nicio mişcare nicăieri, nici sunetul vreunei 
telecomenzi care să dezactiveze alarma unei maşini, nicio 
ţintă sigură pentru el - şi încă o trupă de carabinieri a 


— 40 — 


apărut, alergând înspre ei de la capătul îndepărtat al 
drumului, la cam o sută de metri. 

S-a concentrat, încercând să recunoască împrejurimile şi 
să le compare cu harta Vaticanului pe care n-avusese timp 
s-o studieze pe îndelete înainte să se îmbarce pentru 
această nefericită incursiune. Ştia unde erau - în mare -, 
dar oraşul sfânt era aşezat alandala, un labirint de clădiri 
care se intersectau şi alei sinuoase, care i-ar fi împiedicat 
chiar şi pe cei mai talentaţi într-ale orientării. N-a avut 
nicio revelaţie cum să scape, aşa că instinctul de 
supravieţuire l-a făcut să-şi mişte picioarele înainte şi să-l 
ducă departe de pericolul care se apropia. 

L-a condus pe profesor printre maşinile parcate, apoi pe 
o stradă îngustă şi lungă care dădea spre un gazon întins, 
brăzdat de două poteci intersectate, Giardino Quadreto, 
care străjuia un alt muzeu - pentru ca în final să-şi dea 
seama că se blocaseră singuri. Poliţiştii Vaticanului şi 
gărzile elveţiene păreau să vină spre ei din toate părţile şi 
ar fi tăbărât pe ei în câteva secunde, deoarece amândoi 
erau pe un teren deschis fără nicio clădire în jur unde ar fi 
putut să se ascundă. Reilly s-a răsucit, cercetând zona, 
refuzând să accepte inevitabilul, şi atunci şi-a dat seama. 
Mintea i s-a limpezit cât să realizeze unde erau. Şi acel 
ceva se afla în apropiere, încântător de accesibil. 

— Pe-aici, l-a zorit Reilly pe profesor, arătând în 
depărtare spre colţul grădinii ceremoniale şi spre un zid de 
beton înalt şi fără nicio deschizătură. 

— Eşti nebun? Nu-i nimic acolo decât un zid. 

— Urmează-mă şi taci, l-a repezit Reilly. 

Iranianul a zbughit-o după el şi chiar înainte să ajungă la 
zid, pământul s-a deschis în faţa lor sub forma unei rampe 
de beton care cobora spre un fel de structură sub pământ. 

— Ce e jos acolo? 

— Muzeul Trăsurii, a spus Reilly, gâfâind. Haide. 


6 


Reilly şi profesorul iranian au ajuns la capătul rampei şi 
au continuat să fugă. 

Muzeul Trăsurii, cea mai recentă anexă a Muzeului 
Vaticanului, era o vastă expoziţie la subsol, care părea un 
tunel nesfârşit - lucru care-i convenea lui Reilly. A încetinit 
când a intrat în prima sală, acordând hărţii sale mentale o 
secundă să acţioneze. Spaţiul din jurul său era elegant şi 
modern, în contrast puternic cu exponatele pe care le 
adăpostea: de la lectici somptuoase până la caleşti din aur, 
catifea şi damasc trase de cai, din secolul al XIX-lea, o 
uimitoare colecţie de opere de artă de 24 de carate pe 
picioroange şi roţi. 

Complicele său s-a uitat împrejur, nedumerit. 

— De ce suntem aici? E o înfundătură şi nu cred că astea 
ne vor duce undeva, nu fără cai. 

— Nu ne aflăm aici pentru trăsuri, a zis el, conducându-l 
pe Sharafi mai adânc în muzeu. 

Trăsurile poleite au făcut loc unei game largi de maşini 
motorizate. Au trecut tiptil pe lângă un trio de limuzine 
mătăhăloase din anii '30 aidoma celor din filmele cu Al 
Capone, cu caroseriile asamblate manual, farurile bombate 
şi aripile ondulate care rechemau amintiri dintr-o epocă 
mai elegantă. 

— Glumeşti, nu-i aşa? şi-a permis Sharafi să chicotească. 

Inainte ca Reilly să poată răspunde, a auzit mişcare în 
spatele lor, lângă intrare. O trupă de carabinieri şi gărzi 
elveţiene a dat buzna în sala de expoziţie, trecând furtunos 
pe lângă turiştii speriaţi. Unul dintre poliţişti îi văzuse pe 
Reilly şi pe iranian printre ciorchinii de vizitatori şi acum 
arăta spre ei şi striga înnebunit. 

Americanul s-a încruntat. 

— Ai încredere în mine, i-a spus lui Sharafi începând să 
se mişte din nou. 

L-a tras pe iranian dincolo de o ricşă albă pe trei roţi, cu 
blazonul Sfântului Scaun pe uşile de pânză, spre partea 


cea mai îndepărtată a muzeului, unde se găseau 
automobile papale mai recente. Îndreptându-se spre 
partea din spate a muzeului, au trecut pe lângă un 
Mercedes 600, o decapotabilă Lincoln Continental cu patru 
uşi şi pe lângă un Chrysler Imperial, toate din anii '60 şi 
sclipind precum obsidianul negru. 

Sharafi a privit înapoi. Carabinierii se apropiau. 

— Cum ai de gând să ne scoţi de-aici? Poţi să porneşti 
una dintre aceste maşini de la fire? 

— Sper că nu va fi nevoie, a răspuns Reilly zărind între 
timp ce căuta: o uşă lângă o jaluzea rulată, ascunsă într-un 
perete din dos şi vopsită la culoare. Acolo! a arătat el în 
timp ce se îndrepta deja spre ea. 

Profesorul l-a urmat îndeaproape. 

Când au ajuns, uşa s-a deschis larg şi au ieşit doi 
tehnicieni operatori în salopete, orbi la dezastrul din jur. 
Reilly i-a împins la o parte, lunecând pe lângă ei şi 
prinzând uşa înainte să se închidă. Urmat de ecoul unor 
tipete, a reuşit să-l tragă pe Sharafi după el şi au continuat 
să meargă printr-un tunel, destul de larg cât să poată trece 
o maşină. A mărit viteza, cu plămânii şi muşchii coapselor 
arzând, uitându-se peste umăr să se asigure că profesorul 
ţinea pasul cu el. Iranianul, spre surprinderea lui Reilly, 
ţinea aproape. Tunelul i-a purtat până la un garaj mare 
unde trei mecanici meştereau la ultimele trei automobile 
papale: un Mercedes G500 SUV decapotabil, pe care papa 
îl folosea în Vatican, şi două Mercedesuri ML430 
„papamobil” SUV, cu geamurile securizate, care formau o 
cutie, pentru când călătorea în străinătate, toate într-o 
culoare pe care producătorul german o numea „alb mistic 
de Vatican”. O altă rampă ducea în afara garajului, în 
direcţia opusă celei pe care intraseră. 

O ieşire. 

Poate. 

Reilly a făcut preţ de o secundă trierea în minte şi s-a 
dus ţintă spre ML-ul la care se lucra. Era orientat în 
direcţia greşită, cu spatele la rampa de ieşire, dar 
avantajul era că avea capota ridicată şi motorul pornit. 


e ps 


Mecanicii speriaţi i-au văzut şi s-au îndreptat spre ei să le 
ceară socoteală. Reilly era însă plin de adrenalină şi 
intrase în criză de timp. Nu şi-a ieşit din ritm. A păşit 
direct spre primul mecanic, l-a apucat de mână, i-a răsucit- 
o şi a folosit-o pentru a-l proiecta în colegul său, 
trimiţându-i pe amândoi peste o trusă de scule. Al treilea 
mecanic a ezitat şi s-a retras, şi-a băgat mâna în trusa de 
scule şi a scos o cheie franceză mare, apoi s-a apropiat de 
el. 

— Urcă! s-a răstit Reilly la Sharafi, trăgând tija de 
susţinere a capotei şi trântind-o înainte să se caţere în 
scaunul şoferului. 

L-a urmărit pe Sharafi năpustindu-se din spatele maşinii, 
pierzându-l o clipă din vedere în spatele cutiei mari de 
sticlă - apoi l-a zărit pe mecanic cu cheia în mână venind 
din spate şi îndreptându-se direct spre el. A ezitat, 
întrebându-se dacă să sară să-l ajute pe profesor sau nu, 
apoi l-a zărit din nou într-una dintre oglinzile retrovizoare 
- şi a fost uimit să-l vadă pe iranian descotorosindu-se de 
mecanic cu două lovituri excelente, aplicate cu precizie de 
chirurg în genunchi şi în faţă. 

Sharafi s-a urcat lângă el, respirând greu, dar părând 
netulburat, strângând încă în mâini cartea voluminoasă. 
Ochii lor s-au întâlnit - o secundă în care a plutit o 
recunoaştere tacită a eficienței cu care iranianul 
înfruntase acest obstacol. Mai mulţi carabinieri au năvălit 
în garaj dinspre partea muzeului, ţipând la ei şi agitându-şi 
pistoalele. Un zgomot greu venind din spate i-a atras 
atenţia lui Reilly. S-a întors la timp să vadă coborând 
poarta de la capătul îndepărtat al rampei de ieşire. Unul 
dintre mecanici îşi revenise şi se sprijinea de perete, cu 
mâna pe butonul de control şi faţa împietrită într-un 
zâmbet de satisfacţie. 

— Ţine-te bine! a urlat Reilly, pornind maşina în 
marşarier şi apăsând pedala până la podea. 

Vehiculul de patru tone s-a înclinat spre spate, cu 
cauciucurile scârţâindu-i pe podeaua lucioasă. Reilly a 
condus SUV-ul prin tunel până sus pe rampa mică. 


— 44 — 


Încercând să evite coliziunea cu pereţii, cu ochii ţintă la 
poarta care cobora centimetru cu centimetru, a reuşit să 
treacă la limită pe sub ea. Marginea cutiei de sticlă se 
prinse de partea de jos a porţii, astfel că metalul muşcă din 
geamul ranforsat. Maşina ţâşni la lumina zilei, la capătul 
drumului pe care el şi Sharafi îl străbătuseră cu câteva 
minute în urmă. 

A răsucit volanul ca să întoarcă marele SUV, a băgat în 
viteză şi a ţâşnit înainte. Drumul era îngust şi plin de 
maşini parcate de-a lungul întinsei faţade a Bibliotecii 
Apostolice. 

— Frumoasă mişcare cu mecanicul! a remarcat Reilly 
aruncându-i o privire însoţitorului său. 

— Ţara mea a fost mai tot timpul în război de când m-am 
născut, a ridicat profesorul din umeri. A trebuit să mă 
înrolez, ca toată lumea. Ai idee unde suntem? a întrebat 
privind de jur împrejur. 

— Mai mult sau mai puţin. Poarta e pe partea cealaltă a 
clădirii acesteia, a spus, arătând spre biblioteca ce se 
pierdea în urma lor pe stânga. Dacă am nimerit-o, ar trebui 
să fie o cale de trecere în curtea cu maşinile parcate pe 
aici pe undeva... 

Avea dreptate - şi a cotit prin tunelul îngust care dădea 
în curtea Belvedere. A şerpuit vehiculul printre maşinile 
parcate, printre vizitatorii speriaţi care săreau la o parte 
din calea papamobilului greoi ce purta numărul de 
înmatriculare SCV 1 - de la Stato della Citta del Vaticano, 
însemnând Statul Oraşului Vatican, deşi majoritatea 
romanilor glumeau zicând că era de fapt o prescurtare de 
la Se Cristo Vedesse, însemnând „Dacă Christos ar putea 
vedea”, o critică la adresa faptului că, de-a lungul 
secolelor, papii răstălmăciseră complet mesajul original al 
lui lisus care predica despre lipsa de bunuri materiale. Un 
alt pasaj ascuns în partea opusă a curţii i-a condus afară, 
pe partea cealaltă a complexului bibliotecii, spre un drum 
liber pe Via del Belvedere, spre Porta Sant'Anna şi afară 
din oraş. 

— Nu putem rămâne în chestia asta, a zis Sharafi. E ca o 


SA5 sa 


baliză. 

— N-am scăpat încă de-aici. Reilly privea ţintă înainte. 

Două maşini ale carabinierilor - două Alfa Romeo, 
elegante, un albastru închis, cu măştile de protecţie 
amenințătoare ca nişte rechini, cu girofaruri albastre 
rotindu-se pe capotă şi sirene stridente - au năvălit de pe o 
stradă lăturalnică la jumătatea distanţei dintre ei şi poartă 
şi acum se năpusteau spre ei. 

Categoric nu merge conform planului, a gândit Reilly, 
încruntându-se la perspectiva unui joc de-a victima cu 
poliţia italiană într-un automobil papal furat. Dar asta 
făcea. Şi se îndreptau direct spre ei, şi nu păreau să fie 
primii care să cedeze. In clipa aceea, faţa lui Tess i-a 
apărut în minte - şi-a închipuit-o captivă, probabil într-un 
loc abject, legată de vreun calorifer, neajutorată, cu 
psihopatul pândind în apropiere. Nu putea să renunţe, nici 
nu-şi permitea să nu-i scoată de acolo cu carte cu tot. 
Trebuia să reuşească - pentru ea. 

A ţinut pedala apăsată. 

— Agent Reilly, s-a crispat Sharafi, apucând strâns 
mânerul uşii. 

Americanul nici n-a clipit. 

Mai avea o nanosecundă până la coliziune când drumul 
s-a deschis într-o piaţetă largă, la poalele turnului lui 
Nicolas al V-lea, o fortificaţie masivă, circulară, care făcea 
parte din zidurile originare ale Vaticanului. Reilly a tras de 
volan către dreapta - părăsind traiectoria ca de săgeată 
chiar în momentul în care maşinile de poliţie au zburat pe 
lângă el - apoi spre stânga iarăşi ca să-şi reia drumul. Apoi 
s-a uitat în oglindă şi a văzut cele două Alfa Romeo făcând 
întoarceri simultane cu frâna de mână, rotindu-se pe loc 
înainte să reia urmărirea. 

În faţă drumul era liber, iar poarta era la mai puţin de o 
sută de metri distanţă acum. Era drumul pe care Reilly 
fusese condus în interiorul Vaticanului, de două ori deja, o 
intrare grandioasă cu coloane de marmură gemene 
împodobite cu câte o acvilă solemnă de fiecare parte a 
porţilor masive de fier - porţi pe care câţiva paznici 


— 46 — 


elveţieni se grăbeau acum să le închidă. 

Nu era bine. 

Reilly a ţinut pedala blocată la podea, simțind un nod în 
stomac. Cu cele două Alfa apropiindu-se în urma lor, a 
ţâşnit pe lângă câteva maşini care aşteptau să fie conduse 
în afara porţilor. O luă pe drumul principal, suind roţile 
SUV-ului pe bordură pentru a se putea strecura pe lângă 
vehicule. Apoi năvăli prin poartă, aruncând-o în aer într-o 
frenezie asurzitoare de fier şi oţel torsionat, urmată 
aproape instantaneu de o erupție de sticlă când cutia 
înaltă de sticlă a automobilului papal s-a lovit de torsadele 
încâlcite care se întindeau deasupra porţii. 

Pietonii de pe strada aglomerată din afara zidului 
Vaticanului s-au împrăştiat îngroziţi, sărind din calea lui, în 
timp ce Reilly a tras stânga abrupt pe Via di Porta 
Angelica. Sharafi a privit înapoi, zărind primul Alfa care 
zbura printre porţi şi care a tras şi el stânga din scurt ca 
să urmărească SUV-ul. Dar chiar în momentul acela o 
explozie puternică a cutremurat strada, iar unda de şoc l-a 
proiectat pe Reilly din scaun. 

— Ce naiba...? 

Americanul s-a aplecat instinctiv odată cu explozia, 
controlând automobilul papal care derapa din cauza 
suflului, apăsând apoi pe frâne şi oprindu-se cu un scârţâit 
puternic. Cu urechile înfundate, capul ameţit şi corpul 
rigid din cauza şocului, Reilly s-a întors spre Sharafi 
împietrit de uimire şi nedumerit. lranianul i-a întors 
privirea, părând surprinzător de calm şi imperturbabil, de 
parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mintea lui Reilly era prea 
ocupată ca să se calmeze, încercând să desluşească 
priveliştea ireală din jurul său şi să gândească, dar privirea 
de nepătruns a profesorului tot zăbovea într-un colţişor, în 
timp ce-şi lungea gâtul ca să vadă mai bine. 

Strada din afara porţilor era apocaliptică, ceva rupt 
parcă din centrul Bagdadului. Un fum gros şi negru se 
revărsa din scheletul în flăcări al unei maşini, un vehicul 
parcat care trebuie să fi avut o bombă în el. Mai mult ca 
sigur că explodase exact când Alfa trecuse pe lângă el, 


AP 


pentru că maşina poliţiei era zdrobită de zidul exterior al 
Vaticanului, proiectată pe o parte. Ceea ce părea a fi al 
doilea Alfa era de asemenea printre rămăşiţe, bulucită în 
nişte maşini parcate. Dărâmături erau peste tot, iar bucăţi 
de beton şi metal cădeau încă în ploaie deasupra lor. 
Oameni şocaţi şchiopătau confuzi, căutându-i pe cei dragi, 
sau stăteau încremeniţi de groază. Trebuiau să fie morţi, 
Reilly era sigur de asta - şi o mulţime de răniţi. 

— Trebuie să mergem, a spus iranianul. 

Reilly l-a privit chiorâş, ametit încă din cauza exploziei. 

— Scoate-ne de aici acum, a insistat bărbatul. Trebuie să 
te gândeşti la Tess. 

Reilly a privit înapoi. Câţiva carabinieri ieşeau din norul 
de fum, cu armele scoase, apoi au început să tragă. 
Gloanţele au zgâriat spatele distrus al SUV-ului. 

— Mişcă-te! a scrâşnit iranianul. 

Reilly şi-a dezlipit ochii de la scena groazei şi a călcat 
pedala de acceleraţie. Şi, în timp ce SUV-ul gonea furtunos 
pe străzile înguste fără vreo destinaţie anume, în toată 
nedumerirea lui a înţeles brusc ce se întâmpla. Acum avea 
o senzaţie sfâşietoare în piept. 

Observaţii disparate se aranjau ca piesele unui puzzle. 
Felul în care arăta iranianul în timp ce fugeau, de parcă ar 
fi ieşit la o alergare uşoară în timp ce Reilly gâfâia. Felul în 
care îl neutralizase pe mecanic cu eficienţa unui ninja. 
Faptul că nici măcar nu tresărise când explodase bomba. 
Cadavrele contorsionate nu-l impresionau. 

La dracu’! 

S-a întors spre bărbatul care stătea lângă el. 

— Cine naiba eşti? 


— 48 — 


7 


Lui Reilly i-a stat inima în loc. Omul de pe scaunul din 
dreapta îl privea fără urmă de emoție. Fără zâmbet 
provocator. Fără vreo grimasă batjocoritoare. Fără nimic. 
Doar o privire egală, calmă. Ai fi crezut că era la o 
plimbare de duminică, privind peisajul derulându-se în 
timp ce făcea conversaţie cu şoferul său. 

Cuvintele sale, în schimb, aveau o nuanţă diferită. 

— Dacă vrei să trăiască, i-a spus lui Reilly, condu. 

Nenumărate fragmente vizuale şi auditive de la 
conversaţia cu Tess şi până acum s-au îngrămădit în 
mintea lui Reilly. Confirmau toate un singur lucru: 
ticălosul care stătea lângă el îl înşelase. 

Degetele i se strângeau pe volan, cu unghiile afundându- 
i-se în pielea moale. 

— Bomba... ai fost tot tu. 

— Doar o asigurare, a confirmat bărbatul, scoțând un 
telefon mobil din buzunar şi ridicându-l în mâna dreaptă, 
departe de Reilly. Şi, din câte se pare, una de care aveam 
nevoie. 

Reilly a înţeles. Telefonul declanşase bomba. Sângele îi 
clocotea - îi venea să-i scoată inima din piept şi să i-o bage 
pe gât şi să-l privească sufocându-se. 

— Şi adevăratul Sharafi? 

— Presupun că e mort. Bărbatul a ridicat nepăsător din 
umeri. Era în portbagajul maşinii. 

Nici urmă de emoție în vocea lui. 

Următoarea întrebare zburda în mintea lui Reilly, lovind 
şi zbătându-se să iasă. Intuia răspunsul pe care urma să-l 
primească, dar a pronunţat oricum cuvintele. 

— Şi Tess? 

Ochii bărbatului s-au întunecat o clipă. 

— Mai e o maşină acolo. Cu o altă bombă. 

A ridicat telefonul spre Reilly pentru a-şi întări spusele: 

— Tess e înăuntru. 

O furtună s-a iscat în sufletul lui Reilly, iar peisajul 


— 49 — 


citadin care se derula a devenit neclar, un amalgam de 
maşini parcate şi ziduri gri. 

— Ce? Spui că e aici? La Roma? 

— Da. Chiar mai aproape decât îţi imaginezi. 

Presupusese că ea e încă în lordania, de unde îi 
telefonase. Când o răpise dementul care stătea acum lângă 
el. Inima lui Reilly pompa acum cu putere, mult peste 
limită, asurzindu-l şi inundându-l cu adrenalină şi fiere, cu 
necesitatea urgentă de a ajunge la Tess care eclipsa orice 
alte gânduri. A trecut în grabă printr-o serie de potenţiale 
mişcări, în acelaşi timp, evaluându-le, căutând un avantaj, 
refuzând să accepte ideea că psihopatul de lângă el poate 
scăpa nepedepsit. 

— E vie? 

A trebuit să întrebe, deşi nu avea cum să ştie dacă 
răspunsul va fi adevărat sau nu. Nu putea decât să 
privească atent în ochii tipului, în speranţa că ar putea să 
zărească vreun indiciu cu privire la adevăr. 

Faţa bărbatului era de nepătruns şi asta îl înnebunea. 

— Vie, da. 

Reilly era prea ocupat să proceseze informaţia pentru a 
mai încetini SUV-ul care a zburat pe lângă o piaţă de flori 
şi prin mijlocul unei intersecţii mari de la Circonvallazione 
Trionfale, de parcă ar fi fost pe şine, provocând maşinile 
care se apropiau să frâneze brusc şi cauzând o sumedenie 
de coliziuni. 

— Mergi drept înainte şi concentrează-te, i-a ordonat 
teroristul. N-o vei ajuta pe Tess dacă ne omori pe amândoi. 
Nu ştiu cât timp va mai putea respira în portbagaj. 

Reilly nu ştia ce să creadă. A clipit, scrâşnind din dinţi, 
abţinându-se din greu să nu-l nimicească pe tip. În schimb, 
stătea încruntat cu faţa spre drum, descărcându-şi furia pe 
pedala de acceleraţie, apăsând-o şi mai tare. Motorul 
Mercedesului se căznea propulsând SUV-ul mai repede pe 
Via Trionfale, care cotea uşor la dreapta şi la stânga, 
înainte ca blocurilor joase din ambele părţi să le ia locul 
peisajul plin de verdeață, iar drumul să înceapă să 
şerpuiască pe un deal împădurit. 


— 50 — 


Reilly ţinea pedala la podea, iar motorul mare de 4.3 litri 
mormăia în timp ce goneau printre copaci. Urcau grăbit 
spre ceea ce părea să fie o mică pădure în mijlocul Romei, 
dar care era de fapt un mic parc luxuriant, de 
cincisprezece acri, care ducea spre Cavalieri Hilton, în 
vârful colinei. Reilly observă că bărbatul ţinea strâns 
mânerul, ca să nu alunece dintr-o parte într-alta, atunci 
când o curbă periculoasă apăruse din senin, luându-l prin 
surprindere. S-a luptat cu volanul încercând să menţină 
SUV-ul pe şosea, scârţâind din cauciucuri. Maşina a ieşit 
din curbă cu spatele, alunecând, apoi şi-a continuat 
urcuşul. Mai sus, o altă curbă periculoasă, de data aceasta 
spre dreapta, se contura în faţă. 

— La naiba, am spus încet! a lătrat tovarăşul lui. 

Du-te dracului! Reilly fierbea în sinea lui, apoi a văzut un 
mic luminiş amenajat, slavă Domnului, părăsit, care se afla 
acolo, chemându-l să iasă în lumina soarelui glorios, la 
sfârşitul unei poteci mici chiar înainte de curbă. 

A schimbat viteza, prefăcându-se că încetineşte pentru a 
lua curba, apoi a apăsat acceleraţia aruncând maşina în 
direcţia opusă. A zburat de pe şosea, huruind în jos pe 
poteca de pietriş, derapând în toate părţile, în timp ce 
Reilly a rotit brusc volanul spre stânga şi a tras frâna de 
mână. Maşina s-a învârtit furios, cu cauciucurile apăsând 
greu mormanele de pietriş care se adunaseră în jurul lor. 
Reilly s-a folosit de inerția laterală pentru a se arunca 
asupra teroristului, ridicând cotul şi poziţionându-l ferm 
către faţa adversarului în timp ce zbura din scaunul său. 

Bărbatul a fost iute ca fulgerul, ridicând codexul mare şi 
greu şi folosindu-l drept scut pentru a-i contracara atacul. 
A absorbit şocul greutăţii lui Reilly şi a parat lovitura. 
Americanul încă avea un mic avantaj, strivindu-şi 
adversarul de portiera maşinii. Mâna bărbatului a ţâşnit 
deschizând uşa maşinii. Reilly şi-a trecut un braţ în jurul 
cărţii, iar pe celălalt l-a folosit pentru a lansa un pumn. 
Bărbatul s-a ferit, aplecându-se periculos de mult în afara 
maşinii - lucru de care Reilly a profitat în cel mai scurt 
timp, trăgându-i cartea din mână, chiar când îl împingea 


DBT 


afară. 

Teroristul s-a prăvălit la pământ. Reilly s-a aruncat din 
maşină după el, dar bărbatul şi-a revenit şi a luat-o la 
goană, lăsând o distanţă de circa zece metri între el şi 
agentul FBI. Timpul parcă s-a oprit în loc, iar cei doi se 
priveau în tăcere, înfruntându-se sub soarele fierbinte al 
Romei, măsurându-se unul pe altul în luminişul pustiu. Era 
o linişte sinistră, în special după iadul prin care trecuseră, 
auzindu-se doar corurile cicladelor şi ciripitul speriat al 
vreunui graur. 

— Linişteşte-te! i-a spus teroristul lui Reilly, ridicând 
telefonul mobil cu o mână, în timp ce cu degetul arătător 
de la mâna cealaltă îl avertiza dojenitor. O singură 
zvâcnire şi ea o să moară. 

Reilly l-a privit cu ură, ţinând strâns cartea. 

S-au cercetat reciproc, mişcându-se crispaţi, la unison, 
câte un centimetru în lateral, menţinând distanţa dintre ei. 

— Unde e? a întrebat Reilly. 

— Toate la timpul lor. 

— Nu vei scăpa cu faţa curată. 

Ochii lui Reilly erau aţintiţi către el, cu simţurile la 
pândă, procesând fiecare frântură de informaţie, căutând o 
scăpare. 

— Trebuie să te contrazic, a replicat teroristul. Am 
înţeles că-ţi pasă foarte mult de femeia asta. Altfel, nu ai fi 
zburat peste jumătate de lume şi nu m-ai fi condus la 
Vatican. Ceea ce înseamnă că o să mă laşi să plec de aici 
nevătămat, dacă asta înseamnă că o vei salva. Ceea cee 
adevărat - ar salva-o. Indiscutabil. 

— Pe de altă parte, eu am această carte. Şi am stabilit 
deja că e destul de importantă pentru tine, nu? 

Bărbatul a încuviinţat dând din cap. 

— Deci, uite cum facem, a spus Reilly. Tu vrei cartea, eu 
o vreau pe Tess. Teafără şi nevătămată. Aşa că facem 
schimb. Du-mă la ea, arată-mi că e bine şi nevătămată, şi 
îţi dau cartea. 

Teroristul a scuturat din cap, scuzându-se parcă într-o 
doară. 


Db 


— Nu pot. Nu ştiu dacă sunt în siguranţă acolo jos acum, 
înţelegi ce spun? Nu, va trebui să te duci singur după ea. 
Ce zici? Cartea contra locului în care se află. Şi cuvântul 
meu că e teafără. 

Cuvântul lui, a scrâşnit Reilly din dinţi. Ştia că nu are de 
ales. 

— Şi telefonul pe care îl ţii în mână, a adăugat el. 

Teroristul s-a gândit un moment, după care a ridicat din 
umeri. 

— Mi se pare corect. 

Nenorocitul ăsta bolnav vorbeşte de corectitudine! s-a 
zbârlit el. S-a zbătut să-şi ţină furia în frâu şi să rezolve 
situaţia. 

— OK, uite cum o să facem, a zis Reilly. Tu pui telefonul 
jos pe pământ şi-mi zici în ce maşină e şi unde e parcată. 
Voi pune şi eu cartea jos. Apoi ne vom mişca fiecare în 
lateral, câte un pas, ca şi cum ne-am roti într-un cerc 
imaginar. Încet. Tu iei cartea, eu iau telefonul. 

— Şi apoi? 

— Apoi vei scăpa, cel puţin un timp. Dar mai devreme 
sau mai târziu, fii sigur, o să-ţi vin de hac. 

Reilly îl fixa concentrat, memorând fiecare por, fiecare 
rid, fiecare detaliu. 

Teroristul l-a privit, punându-şi parcă planul la încercare 
pentru ultimă oară. 

— E într-un BMW. 

Americanului i-a crescut pulsul. 

Bărbatul a ridicat nişte chei de maşină şi le-a scuturat, 
aţâţându-l pe Reilly. Erau ca o cârpă roşie în faţa unui taur 
furios. 

— Un BMW seria cinci. Albastru închis. Plăcuţe de 
Brindisi. E parcată în faţa intrării Petriano. 

Ceea ce are sens, s-a gândit Reilly. O asigurare - în 
cuvintele îngrozitoare ale teroristului - în caz că ar fi 
plecat din Vatican pe cealaltă poartă. 

Bărbatul a mai ţinut cheile în mână o secundă, apoi s-a 
întors şi le-a aruncat în spate. Au aterizat pe o bucată 
îngustă de gazon. L-a cercetat pe Reilly, cu un rânjet 


SP3 


glacial străpungând parcă expresia ermetică de pe faţa lui. 

— O să vrei şi asta, a adăugat, ridicând telefonul, apoi s- 
a întors şi l-a aruncat. 

Reilly a încremenit pentru o secundă, cu ochii la 
telefonul care s-a rotit în aer de câteva ori înainte să 
aterizeze pe aceeaşi bucată de iarbă, lângă câteva bănci. A 
îngheţat, cu fiecare muşchi din corp tensionat, cu urechile 
ciulite, aşteptând o explozie îndepărtată, dar nu a auzit 
nimic. 

— Lasă cartea şi du-te să le iei, a scrâşnit bărbatul 
arătând furios cu degetul spre peticul de iarbă. 

Reilly a ezitat, picioarele îi erau înfipte în pământ - nu 
putea să ţină cartea şi să-l ocolească pe terorist pentru a 
recupera telefonul. Bărbatul nu ar fi avut nicio problemă 
să-l blocheze. Picioarele i-au zvâcnit, primind semnale 
contradictorii de a rămâne ţintuite şi de a fugi - apoi a 
acţionat. S-a întors şi a azvârlit cartea cât de departe a 
putut, proiectând-o în spatele său, apoi a ţâşnit spre 
telefon. 

Teroristul a pornit în acelaşi moment. Cei doi bărbaţi s- 
au întrecut până la premiile puse în joc, privindu-se şi 
ferindu-se în timp ce goneau unul pe lângă altul, cu Reilly 
folosindu-şi toată voinţa pentru a se abţine de la a-şi 
schimba traiectoria şi a-l pune la pământ pe bărbat - lucru 
pe care nu-l putea face. Nu putea să rişte - eşecul ar fi 
însemnat să o condamne pe Tess la moarte sigură. Şi-a 
păstrat direcţia şi a ajuns pe gazon în câteva secunde. A 
zărit telefonul şi l-a cules de jos, uitându-se la el 
neîncrezător, sperând că faptul că nu a auzit o explozie în 
oraşul de jos însemna că nu existase aşa ceva, cu inima 
zbătându-i-se frenetic, apoi s-a întors. 

Teroristul dispăruse. 

La fel şi cartea. 


SĂ 


8 


Reilly se mişca asemenea unui robot, de parcă nu mai 
avea controlul asupra propriului corp. Trebuia să facă un 
lucru, unul singur, şi nimic nu-i putea sta în cale. 

A urcat furtunos dealul, a străbătut terenurile hotelului, 
şocând oaspeţii rafinaţi cu înfăţişarea sa zdrenţăroasă. 
Nici măcar nu-i observase. A alergat până la intrare, a 
ochit un taxi care urma să ia un cuplu îmbrăcat elegant, şi 
a năvălit pe lângă ei, direct înăuntru. 

— La Vatican, intrarea Petriano, i-a ordonat Reilly. 

Bărbatul, ofensat de purtarea lui Reilly, a început să 
turuie în italiană, dar abia reuşise să scoată câteva cuvinte 
când Reilly i-a împins în faţă legitimaţia de FBI, şi cu 
cealaltă mână arătând furios în faţă, ţipând: 

— Vaticano. Acum. Dă-i drumul! 

Au reuşit să ajungă până aproape de Piaţa Sfântul Petru, 
când s-a oprit circulaţia. 

Toată zona era un haos, din cauza exploziei. Cordoane 
poliţieneşti se întindeau ca scut de apărare pe drumurile 
ce duceau spre Vatican, în timp ce grupuri de turişti 
speriaţi erau conduse în afara perimetrului. Pe drum, 
taxiuri şi convoaie de autobuze cu turişti se luptau să iasă 
din nebunia asta, acoperiţi de o perdea de fum negru care 
plutea deasupra domului catedralei. 

Reilly a coborât din taxi şi şi-a croit drum prin grămada 
de maşini şi de oameni. A zărit un indicator spre Cancello 
Petriano, care îl ghida spre o străduţă îngustă, sufocată de 
turişti care fugeau. S-a lipit de faţada unei clădiri din 
capătul străzii şi s-a luptat cu şuvoiul de oameni, 
îndreptându-se spre spatele unei colonade răsucite din 
Piaţa Sfântul Petru. Prin marea de oameni, a zărit un alt 
indicator spre poartă, de data aceasta spre stânga. 

A trecut de clădire şi a luat-o într-acolo, gâfâind în timp 
ce ieşea din aglomeraţie. Poarta era la mai puţin de o sută 
de metri distanţă de el acum, cu o parcare pentru câteva 
zeci de maşini care se întindea până acolo. Pulsul lui Reilly 


— 55 — 


s-a accelerat. 

Un BMW albastru închis cu numere de Brindisi. 

Trebuia să fie pe acolo, pe undeva. 

Pornise spre maşinile parcate când un poliţist care dirija 
evacuarea i-a tăiat calea şi a încercat să-l oprească. 
Individul turuia ceva de neînțeles în italiană, cu faţa 
acoperită de sudoare din cauza stresului. Reilly l-a dat la o 
parte fără să-şi întrerupă drumul. Polițistul s-a întors, l-a 
ajuns din urmă şi l-a apucat de braţ, mai tare de data 
aceasta, ţipând la el, agitând un baston de oţel în mâna 
cealaltă şi făcându-i semn să se întoarcă şi să se alăture 
mulţimii. Reilly a băgat mâna în buzunar după acte - apoi 
şi-a amintit că nu le putea folosi, nu acolo. Era probabil pe 
lista lor cu cei mai căutaţi infractori. A răspuns privirii 
poliţistului şi acesta a părut că-i observă ezitarea. 

Nu avea de ales. 

Reilly şi-a ridicat mâinile defensiv, cu o jumătate de 
rânjet inocent pe faţă - Prego, signore, Vă rog, domnule -, 
apoi a hotărât că asta ar dura prea mult şi i-a aplicat o 
lovitură în stomac poliţistului, apoi încă una în maxilar. 

Bărbatul a căzut la pământ. 

Reilly era în mişcare din nou, scrutând rândurile de 
maşini, căutând disperat BMW-ul. S-a gândit să folosească 
telecomanda pentru a declanşa încuietorile maşinii şi să 
lase piuitul alarmei să-l conducă la vehicul, dar nu voia să 
rişte, îngrijorat că teroristul putea să fi pus capcane în 
maşină, gândindu-se la acelaşi lucru. 

A auzit un fluierat şi i s-a dus toată concentrarea. 
Polițistul lovit se chinuia să se ridice şi chema întăriri. În 
câteva secunde, alţi poliţişti fugeau spre Reilly, 
îndreptându-se spre el şi dinspre poartă şi din spatele său 
- şi chiar când primul dintre ei aproape că ajunsese lângă 
el, a văzut-o: albastru marin, numere albe, cu BR, codul 
provinciei ce trebuia să fie Brindisi. 

Un poliţist a strigat Alt - Stop - spre Reilly şi a încercat 
să-l blocheze. 

Americanul l-a împins la o parte şi a continuat să 
meargă, fiind acum doar la câţiva metri de maşină. Un al 


— 56 — 


poliţist i se alăturase colegului său şi amândoi ţipau acum 
furioşi, cu braţele deschise şi armele scoase, ordonându-i 
să se oprească. Reilly şi-a îndepărtat şi el braţele cu 
evidentă frustrare, făcându-le semn să stea calmi - 
apropiindu-se totuşi, încet, de BMW. 

— Maşina! a ripostat el, cu vocea sugrumată de emoție. 
E o femeie în BMW-ul acela. Arăta cu degetul spre ea, cu 
faţa schimonosită de furie. În nenorocita de maşină, a 
repetat. Ea e înăuntru. 

Şi-a apropiat mâinile una de alta, mimând o persoană cu 
mâinile legate. 

Pe feţele poliţiştilor se citea nedumerirea, în timp ce 
mergeau spre el, cu mâinile larg deschise, încercând să-l 
îngrădească, dar Reilly i-a privit fix şi a continuat să 
meargă până a ajuns la BMW. 

Le-a făcut din nou semn, folosindu-şi mâinile şi expresia 
facială disperată pentru a-i implora să-i acorde o secundă 
în timp ce ochii îi fugiseră spre spatele maşinii, iar mintea 
îi clocotea de întrebări. 

Era Tess înăuntru? Era încă vie? Era şi o bombă acolo cu 
ea? Oare teroristul privea de undeva din apropiere, 
aşteptând să-i omoare pe toţi în orice clipă cu un al doilea 
declanşator de la distanţă? Sau mai avea nevoie să facă 
asta? Dacă ticălosul acela bolnav legase capcane de 
capacul portbagajului? 

Carabinierii i-au întrerupt curând chinul. Unul dintre ei 
se aplecase înainte pentru a-l lovi cu bastonul de oţel, 
provocându-l pe Reilly să acţioneze. A prins mâna 
poliţistului în ale sale, parând lovitura şi răsucind mâna 
bărbatului pentru a-i smulge bastonul, apoi l-a întors şi l-a 
împins înapoi spre colegii săi. Inarmat acum cu bastonul, a 
sprintat spre partea laterală a maşinii şi a încercat să 
deschidă portiera din partea şoferului. Era încuiată. A 
învârtit bastonul şi a spart geamul, iar alarma a pornit 
zgomotos chiar când poliţiştii l-au ajuns pe Reilly. Nu l-au 
putut opri să se aplece înăuntru, şi rugându-se în gând, 
instinctele-i preluând controlul, sperând din suflet să nu fi 
făcut o greşeală imensă, s-a aplecat spre baza scaunului 


— 57 — 


şoferului şi a tras maneta care acţiona portbagajul. S-a 
întors, alungând ideea unei explozii care l-ar fi făcut 
ferfeniţă, şi a zărit capacul ridicându-se şi culisând în sus 
inofensiv, chiar când poliţiştii îl împingeau în maşină, 
acoperindu-i vederea când din ce în ce mai mulţi poliţişti li 
se alăturaseră. 

A tipat la ei în timp ce-l lipeau cu faţa de capota maşinii, 
imobilizându-l, strivindu-i obrazul şi urechea, iar Reilly 
ripostând, încercând disperat să-şi ridice capul şi să vadă 
ce era în portbagaj. Şi atunci s-a auzit ceva - un poliţist 
care se dusese să arunce o privire şi-a ieşit din fire şi a 
început să strige din toţi rărunchii. 

Tess. 

Reilly a încremenit, sfâşiat de frică şi speranţă, cu 
mintea chinuindu-se să înţeleagă ce bolborosea bărbatul. 

— Engleză, a ţipat el. Spune în engleză, la naiba! Ea e 
înăuntru? E în siguranţă? 

A citit panica din ochii poliţiştilor şi a auzit cuvântul 
Bomba de mai multe ori, cuvânt al cărui sens era dureros 
de evident. Apoi a auzit un altul, Donna, din nou şi din nou 
- cuvânt care i-a sfâşiat inima. Donna - femeie. Dar... vie? 
Sau... 

Şi-a adunat toate forţele pe care nu ştia că le mai are şi 
s-a împins înapoi, dându-i la o parte pe poliţişti şi 
luptându-se să ajungă în spatele maşinii, apoi a privit 
înăuntru. 

Ea era acolo. 

Înfăşurată într-un sac de dormit, ancorat de baza 
portbagajului, cu bandă izolatoare argintie pe ochi şi pe 
gură, nasul şi două fâşii din obraji fiind singurele bucăţi de 
piele vizibile. 

Nu se mişca. 

Şi lângă ea, în colţul din dreapta al portbagajului, o 
amestecătură de pachete gri Semtex, fire şi un detonator 
digital cu un led mic, roşu, care arăta că era înarmată. 

Reilly nu a mai aruncat altă privire într-acolo. Şi-a întins 
mâinile şi le-a aşezat blând în jurul gâtului lui Tess, cu 
degetul mângâindu-i obrazul, căutând pulsul. 


SER 


Capul ei a zvâcnit într-o parte. 

Pe faţa lui Reilly s-a văzut că se destinde. A privit spre 
poliţiştii de lângă el, care priveau în tăcere, consternaţi, 
apoi a desprins cu grijă banda de pe faţa lui Tess, întâi 
bucata de pe gură, apoi pe cea din jurul urechilor şi de pe 
ochi. 

Ea a privit în sus spre el, cu ochii înlăcrimaţi de frică şi 
bucurie, cu buza de sus tremurându-i. 

Era cel mai frumos lucru pe care Reilly îl văzuse 
vreodată. 


— 59 — 


9 


Mansoor Zahed a privit pentru ultima oară în oglinda 
retrovizoare înainte să intre pe alee. Nu a zărit nimic care 
să-i dea motive de îngrijorare. Casa aceea pe care agenţia 
i-o închiriase era pe o stradă rezidenţială liniştită. Ochii 
curioşi nu erau o problemă, în special datorită faptului că 
mica alee era ascunsă străzii de porţi înalte din metal. 

Nu plănuia să mai zăbovească prea mult în zonă. Acum, 
când ceea ce căutase stătea sub scaunul pasagerului, se 
gândea că probabil isprăvise cu Roma. Istoricul american, 
Simmons, urma să-i confirme în curând dacă aceasta era 
sau nu situaţia. Făcând asta, Zahed spera că bărbatul va 
descoperi, de asemenea, care va fi următoarea lor 
destinaţie. Instinctele lui Zahed i-au spus că se va pune în 
mişcare din nou, lăsând Oraşul Etern în urmă întocmai ca 
oricare dintre celelalte mențiuni sângeroase din 
abominabilul - dar anonimul - său curriculum vitae. 

S-a gândit la ziua ce a trecut şi s-a simțit destul de 
satisfăcut. Lucrurile nu decurseseră la fel de lin cum 
sperase, dar tot ce conta acum era că se afla aici, era în 
siguranță, şi avea codexul cu el. Misiune îndeplinită, a 
gândit el cu un mic rânjet - îi plăcea la nebunie expresia 
asta şi recenta şi delicioasa ironie ce i-o putea adăuga. Dar 
în timp ce recapitula în gând evenimentele zilei, se tot 
împiedica de acţiunile agentului FBI şi a simţit un murmur 
de nelinişte în legătură cu el. Nu era ceva cu care Mansoor 
Zahed să fie obişnuit. Şi nici ceva care să fie tolerat. 

Agentul fusese uşor de manipulat. Zahed reuşise să-l 
atragă la Roma. Il făcuse să creadă că era un erudit laş, 
Sharafi. Apăsase butoanele potrivite pentru a-l convinge pe 
agent să-l conducă spre resursele cele mai ascunse ale 
sanctuarului religiei sale. Sean Reilly nu a tresărit nici 
atunci, şi nici în tot ceea ce a urmat. A făcut ce se ceruse 
de la el fără ezitare. Se transformase într-un criminal şi 
călcase în picioare chiar epicentrul credinţei sale, fără să 
se gândească la consecinţe. 


Şi asta îl neliniştea pe Zahed. 

Nu era obişnuit să vadă asemenea devotament, nu la 
occidentalii molatici. Nu că l-ar fi subestimat pe bărbat. 
Deşi nu avusese prea multe informaţii înainte să-l 
cunoască, reuşise să afle că nu era nici începător, nici prea 
preocupat să facă totul ca la carte. Ceea ce îi fusese pe 
plac lui Zahed. Aventura lor comună avea nevoie de cineva 
cu o coloană a spinării ranforsată cu beton. Dar era un 
punct de cotitură, unde chiar calităţile pe care le aprecia 
la acest bărbat îl transformau într-o pacoste. 

Trecuseră de mult peste respectivul punct. 

Se întreba dacă nu cumva făcuse o greşeală lăsându-l pe 
Reilly în viaţă, şi s-a încruntat la acest gând. Avusese 
şanse. Putea să acţioneze când Reilly alerga spre telefon, 
când trecuseră unul pe lângă celălalt, dar în agitația 
momentului simţise o urmă de îndoială, nefiind sigur că l- 
ar fi putut dobori într-o luptă unu la unu. Se retrăsese. 
Văzuse ceva la Reilly, o scânteie de hotărâre şi încredere 
în sine care-l făcuse pe Zahed să se îndoiască de propriile 
abilităţi demne de luat în considerare. Cu care, din nou, nu 
era obişnuit. Sau pe care nu o tolera. 

Mansoor Zahed s-a dojenit aspru pentru scăparea de 
moment. Trebuia să-l doboare, acolo şi atunci, şi ar fi 
plecat fără grija care acum îl urmărea: agentul FBI ar 
putea să devină o adevărată pacoste pentru el. 

Dacă va fi să ne întâlnim din nou, va fi mai mult 
ghinionul lui decât al meu, s-a hotărât Zahed înainte să 
alunge gândul şi să se concentreze pe probleme mai 
urgente. 

A aşteptat ca porţile să se închidă, înainte de a cobori 
din maşină, un Fiat Croma închiriat. Era un sedan obişnuit 
de familie, aşa că nu ar fi atras atenţia. O lăsase în zona 
Trastevere, nu departe de malurile Tibrului, înainte să ia 
taxiul spre aeroport pentru a se întâlni cu Reilly. O 
recuperase după ce intrase în posesia codexului, moment 
în care trebuise să improvizeze - coborând în fugă dealul, 
trăgând un adolescent neajutorat jos de pe scuterul 
Piaggio şi folosindu-l să ajungă la maşină. Nu era îngrijorat 


== 


că putea fi urmărit. Nu în Roma. Dacă ar fi fost în Londra, 
lucrurile ar fi fost diferite. Acel oraş îmbrăţişase cu 
neruşinare o viziune orwelliană şi avea camere de 
supraveghere pe fiecare stradă. Roma era diferită. Lumea 
veche. Fără tehnologie. Lucru care-l mulțumea pe Zahed - 
şi pe Cosa Nostra, care aveau putere asupra majorităţii 
deciziilor Consiliului Municipal. 

A intrat în casă. Mirosea a mucegai şi era un aer jilav, ca 
al unei case în care nu locuise nimeni de luni bune. 
Puținele piese de mobilier erau acoperite cu cearşafuri 
vechi şi pături pe care Zahed nu se obosise să le 
îndepărteze. A încuiat uşa de două ori şi a intrat pe hol, 
oprindu-se în faţa oglinzii. A studiat figura care-l privea cu 
un dispreţ calm. Părul dat spre spate, ochelarii ieftini, 
hainele monotone - toate erau necesare pentru a induce în 
eroare. Era bucuros să revină la o personalitate care i se 
potrivea mai bine, lucru pe care putea acum să-l facă. 

A coborât pe scări până în pivniţă şi a descuiat uşa unei 
magazii. A păşit înăuntru şi a apăsat întrerupătorul. 
Simmons era - conform aşteptărilor - exact unde îl lăsase: 
pe podeaua camerei fără ferestre, cu spatele la perete, cu 
gura lipită cu bandă izolatoare şi încheietura dreaptă 
legată cu cătuşe din plastic de o ţeavă de calorifer. 


Jed Simmons a auzit uşa scârţâind chiar înainte să se 
aprindă becul care atârna de tavan în mijlocul camerei. A 
privit în sus pe scările de piatră. După întunericul din 
ultimele câteva ore, chiar şi strălucirea palidă era 
dureroasă. Peste toate astea, să-şi ridice pleoapele părea 
un efort olimpian. Nu se recunoştea în această stare 
patetică - atât de slăbit, încât abia îşi putea mişca 
membrele, cu mintea confuză şi în derivă, fără să vadă 
vreo scăpare. 

O clipă de speranţă - era un salvator, cineva, cumva, îşi 
dăduse seama de ce se întâmpla şi venise să-i curme 
suferinţa - a trecut rapid acum, când silueta familiară a 
răpitorului îi apăruse în faţa ochilor. 

Avea din ce în ce mai multă adrenalină şi furia îi creştea. 


LGI 


Era indignat pentru că era ţinut captiv aşa, de o persoană 
de al cărei nume şi de ale cărei intenţii nu avea habar. 
Răpitorul său fusese înnebunitor de strict în urmarea 
codului său de doar-cât-e-nevoie-să-se-ştie. Simmons nu 
ştia nimic în afară de lucrurile de bază: că se afla acolo ca 
să recupereze ceea ce câţiva templieri scoseseră în grabă 
din Constantinopol. În afară de asta, cine era bărbatul, 
pentru cine lucra, de ce căuta respectivul lucru - nimic din 
toate astea nu-i era accesibil. 

Se întreba dacă va muri fără să ştie. Gândul îl enervă şi 
mai mult. 

Un fior l-a străbătut pe Simmons când a zărit codexul pe 
care bărbatul îl adusese cu el. S-a uitat neajutorat la 
bărbatul care s-a lăsat pe vine în faţa lui şi care, cu o 
mişcare rapidă, i-a dezlipit banda izolatoare de la gură. 

— Veşti bune, i-a spus lui Simmons aşezând cartea pe 
gresie, în faţa lui. Îl am. Ceea ce înseamnă că încă îmi eşti 
util. 

— Tess... Unde e? E în regulă? 

Cuvintele ieşeau slab şi nedesluşit. 

— N-are nimic, Jed. E teafără şi nevătămată. M-a ajutat, 
aşa că acum e liberă. Vezi? Voi face la fel cu tine, dacă faci 
ce-ţi spun şi mă ajuţi să găsesc ceea ce caut. Ei, cum sună? 

Simmons s-a holbat la el, simțind că se sufocă brusc de 
atâta ură. Voia să-l creadă, îşi dorea să creadă că Tess e în 
siguranţă, dar cumva se îndoia că e adevărat. 

— Dar Sharafi? 

Bărbatul a zâmbit. 

— Şi el e în regulă. Nu mai am nevoie de el, aşa că l-am 
lăsat să plece. E atât de simplu. 

A întins mâna şi l-a strâns condescendent de obraji pe 
Simmons: 

— Iar acum... ce-ar fi să ne facem comozi - şi treji - şi să 
trecem la treabă? 

Bărbatul şi-a strecurat mâna în buzunar şi a scos o 
seringă. Cu cealaltă mână a scos o fiolă mică dintr-un alt 
buzunar. A împins capacul de cauciuc şi a aspirat tot 
lichidul transparent dinăuntru, apoi a ridicat seringa 


Zo e 


pentru a scoate bulele de aer. 

Arheologul s-a holbat la ac şi nu a spus nimic. A 
încuviinţat doar, ochii înceţoşaţi căzându-i pe cartea 
străveche, blestemând în gând ziua în care auzise pentru 
prima oară de ea, dorindu-şi să nu fi menţionat niciodată 
lucrul acela nenorocit. 


LGA 


10 


Ascunşi în palatul tribunalului, în spatele Catedralei 
Sfântul Petru, Comitetul Central al Jandarmeriei 
Vaticanului era în plină criză. Tropăituri grăbite năvăleau 
în sus şi în jos pe coridoarele cavernoase ale clădirii 
medievale, telefoanele sunau peste tot, întrebări şi 
actualizări ale situaţiei se transmiteau zgomotos de-a 
lungul camerelor şi uşilor, iar întregul haos discordant 
săpa în urechile lui Tess Chaykin, reverberându-i dureros 
în craniu. 

Reilly şi câţiva carabinieri o aduseseră acolo, departe de 
maşina-capcană, şi o aşezaseră pe o canapea în camera de 
aşteptare. Doi paramedici fuseseră chemaţi să o consulte. 
Era deshidratată, slăbită de foame - dar, în rest, 
nevătămată. li dăduseră nişte băuturi rehidratante, nişte 
Gatorade, şi cineva trimisese după nişte haine curate şi 
mâncare pentru ea. Totul trecuse ca prin vis, în afară de o 
întrebare care rămânea ferm ancorată în mintea ei: 

Roma? 

Cum naiba am ajuns la Roma? 

S-a uitat în sus la Reilly, care vorbea cu paramedicii. 
Trebuie să-i fi simţit privirea, pentru că s-a întors şi i-a 
zâmbit. L-a urmărit cum le mulțumea paramedicilor, apoi i 
s-a alăturat. 

— Cum te simţi? 

— Mult mai bine acum, că nu mai sunt în nenorocitul ăla 
de sicriu. 

Avea un milion de întrebări pentru el, dar încă se simţea 
ameţită şi nu-şi putea pune ordine în gânduri. 

— O să te scot de-aici cât de repede pot. O să-ţi 
găsească ei o cameră cu un pat. 

— Mulţumesc. 

Vocea îi era încă slăbită, gâtul, uscat, iar ochii erau tot 
stinşi. 

— Trebuie să ajung la un telefon, i-a spus ea. Trebuie să 
le sun pe Kim şi pe mama. 


265 = 


I-a întins BlackBerry-ul lui. 

— Ştii codul de deblocare. 

— Da, a răspuns, un zâmbet vag încălzindu-i faţa. 

O voce din prag i-a întrerupt. 

— Reilly! 

Americanul s-a întors. 

Doug Tilden, ataşatul oficial al FBl-ului la Roma, stătea 
în uşă. Un bărbat înalt, cu părul grizonant dat pe spate, cu 
ochelari eleganţi, fără rame, părea să aibă propriile lui 
griji. 

— Avem nevoie de tine aici. 

Reilly a încuviinţat dând uşor din cap, apoi s-a întors 
spre Tess şi i-a mângâiat blând obrazul. 

— Sunt alături, dacă ai nevoie de ceva. 

— Du-te. Sunt în regulă aici cu proviziile mele, a spus 
ea, ridicând sticlele ei şi telefonul lui, cu faţa întunecată, 
dar reuşind să îi ofere un zâmbet chinuit. 

El s-a ridicat în picioare, dar Tess l-a prins de braţ şi l-a 
oprit. L-a tras înapoi lângă ea, apropiindu-şi faţa de a lui. 

— Îmi pare rău. Nu mi-am imaginat că o să... 

Reilly a întrerupt-o scuturând uşor din cap. 

— Nu-ţi face probleme. 

I-a susţinut privirea, l-a tras mai aproape şi l-a sărutat 
uşor pe buze. 

— Mulţumesc, a şoptit ea, că m-ai găsit. 

A zâmbit, transmiţându-i din priviri că şi el se simte 
eliberat, apoi a ieşit cu Tilden. 


— Ne-ai băgat într-un rahat al naibii de mare, i-a spus 
Tilden în timp ce-şi croiau drum spre biroul inspectorului 
general. De ce n-ai spus nimic înainte? Am fi putut să te 
ajutăm. 

Tilden era un agent federal de carieră şi, ca ataşatul 
oficial al Biroului din Roma, răspundea de operaţiunile FBI 
în Italia şi de legăturile cu organizaţiile pentru respectarea 
legii din Europa de Sud, Orientul Mijlociu şi Africa 
nevorbitoare de franceză. Era neîndoios obişnuit cu 
situaţiile de criză, dar aceasta în mod clar depăşise cu 


— 66 — 


mult ceea ce el considera o situaţie de rahat. Faptul că el 
era prin preajmă nu făcea lucrurile mai uşoare pentru 
Reilly, care-l întâlnise şi înainte, cu ani în urmă, când 
făcuseră amândoi parte dintr-o echipă de acţiune 
împreună cu biroul antidrog. Fusese o misiune dureroasă 
care se sfârşise cu o tragedie, ca aceea de astăzi. Persoane 
nevinovate muriseră cu ambele ocazii, deşi atunci Reilly 
apăsase el însuşi pe trăgaciul fatal. Impuşcăturile îl 
bântuiau încă, şi era un lucru care ar fi preferat să nu-i fie 
reamintit de prezenţa lui Tilden, în special nu astăzi, dintre 
toate zilele. 

— Ştii cum decurg câteodată chestiile astea, Doug, i-a 
spus Reilly. 

— În plus, era vorba despre Tess, nu? 

Reilly i-a aruncat o privire însemnând „tu ce crezi”. 

Tilden a încuviinţat în silă. 

— Mă bucur că măcar le-ai spus că ai venit pentru 
treburi personale. Mă scapă pe mine de un pic de bătaie 
de cap. 

— A fost alegerea mea tot timpul. 

Tilden i-a aruncat o privire sobră. 

— În regulă, a mârâit. Fă-mi doar o favoare şi nu agrava 
situaţia acolo. 

— Trebuie să-mi iau avocat? 

— Probabil, a replicat Tilden concis. Asta dacă te vor 
lăsa să pleci viu de-aici. 

Judecând după privirile pe care Delpiero şi ceilalţi doi 
bărbaţi din cameră i le-au aruncat când a intrat, Reilly ştia 
că nici nu se punea problema. 

Delpiero, poliţistul-şef al Vaticanului, a trecut peste 
formalităţile de prezentare a celorlalţi doi bărbaţi - unul 
era de la unitatea antitero a poliţiei statale, celălalt, de la 
Serviciul de Spionaj -, apoi şi-a desfăcut mâinile indignat. 

— Acum mai puţin de o oră, v-am lăsat pe tine şi pe 
profesorul tău cu monseniorul Bescondi şi ţi-am spus că-ţi 
stau la dispoziţie dacă ai nevoie de ceva. Astfel ne 
răsplăteşti generozitatea? 

Reilly nu avea un răspuns uşor. În schimb, a întrebat: 


E 


— A doua bombă? E în siguranţă? 

— A fost dezamorsată. 

Şi acum întrebarea mai grea: 

— Şi prima bombă? Cât e de rău? 

Delpiero s-a înăsprit la faţă. 

— Trei morţi. Peste patruzeci de răniţi, doi în stare 
critică. Asta ştim până acum. 

Reilly s-a încruntat, cu gândul la veştile cumplite. 
Sângele i-a îngheţat în vene de furie şi remuşcare. 

— Era un bărbat în portbagajul primei maşini, a spus el 
după o clipă. 

Delpiero s-a întors spre unul dintre colegii săi şi a turuit 
o întrebare în italiană. Au avut un schimb scurt şi intens de 
replici, care i-a spus lui Reilly că vestea sa era o noutate 
pentru ei. 

— De unde aţi aflat? a întrebat Delpiero. 

— Tipul care a fost cu mine mi-a spus. 

— Ştiţi cine e bărbatul din portbagaj? 

— Behrouz Sharafi, l-a informat Reilly. Cel adevărat. 

— Deci bărbatul care a fost cu tine... 

Era un impostor. 

Gândul acesta l-a îngreţoşat pe Reilly. A văzut că-i 
pierduse pe Delpiero şi pe ceilalţi. Furios şi nedumerit, 
Delpiero a ridicat tonul: 

— Deci l-ai adus pe acest... acest terorist aici, la Vatican, 
fără să ştii măcar cine e? 

— Nu e atât de simplu, a ripostat Reilly, încercând să-şi 
stăpânească furia faţă de terorist şi în special faţă de el 
însuşi. Mi s-a spus că trebuie să-l duc la arhive sau, 
altminteri, femeia care stă acum afară ar fi murit, a zis 
arătând mânios spre uşă. Ticălosul, oricine ar fi, şi-a jucat 
rolul perfect, şi puteţi fi al naibii de siguri că, dat fiind 
nivelul resurselor pe care se pare că le are la dispoziţie, nu 
i-ar fi fost greu să-mi fluture un paşaport cu numele lui 
Sharafi pe el, dacă i-aş fi cerut. A scuturat din cap cu 
amărăciune. Recunosc, m-a păcălit. Nu m-am aşteptat 
niciodată la aşa ceva. Incercam doar să salvez viaţa unui 
prieten. 


Gg 


— Şi aşa aţi omorât trei oameni şi aţi rănit nenumărați 
alţii, a contrat Delpiero. 

Reilly s-a simţit sfâşiat şi s-a oprit, toate cuvinte grele pe 
care ar fi vrut să i le arunce în faţă oprindu-i-se în gât. 
Muriseră oameni, alţii fuseseră răniţi, şi el se simţea 
responsabil. Fusese amăgit de nenorocitul acela, oricine ar 
fi fost - amăgit şi întrecut. Aproape. Reilly a încercat să se 
consoleze cu faptul că putea foarte uşor să fi murit şi el. 
Dacă i-ar fi oferit teroristului măcar o jumătate de şansă 
după ce au ieşit din Vatican, nu exista îndoială în mintea 
lui Reilly că l-ar fi omorât. Ceea ce ar fi însemnat că şi Tess 
ar fi murit mai mult ca sigur. Măcar reuşise să împiedice 
asta. Nu-l interesa nicio carte sau distrugerea 
automobilului papal. Îi salvase viaţa lui Tess, ceea ce îşi şi 
propusese. Dar nu aşa. Asta nu făcea parte din înţelegere. 
Muriseră oameni, oameni nevinovaţi pe care nu avea 
niciun drept să-i implice în propria lui dramă, şi nimic nu o 
să compenseze asta vreodată. 

Tilden a văzut chinul de pe faţa lui Reilly şi a intervenit. 

— Cu tot respectul, Ispettore, cred că trebuie să auzim 
toate faptele înainte ca vreunul din noi să spună ceva ce ar 
putea regreta. 

— Sunt de acord, s-a auzit o voce din spatele lor. 

Cardinalul Brugnone intrase în cameră. Monseniorul 
Bescondi, prefectul Arhivelor Secrete ale Vaticanului, îl 
însoțea, părând să-şi fi revenit de la injecţia pe care Reilly 
i-o făcuse. Niciunul nu zâmbea. 

Lui Reilly îi era greu să-i privească în ochi. 

— Vrem să ştim tot despre această atrocitate care a avut 
loc, a mormăit Brugnone. Agent Reilly, de ce nu ne spui ce 
trebuia să ne fi spus de prima dată când ai ajuns aici? 

Americanul simţea că începe să-l doară capul îngrozitor. 

— Vă voi spune ce ştiu, dar nici măcar nu cunosc toate 
faptele. Trebuie să le auzim de la Tess - domnişoara 
Chaykin, din cealaltă încăpere - ca să ne facem o imagine 
de ansamblu. 

— N-o invităm înăuntru? a sugerat cardinalul. 

— Nu ştiu dacă e în stare, a spus Reilly. 


— 69 — 


Cardinalul l-a fixat cu o privire gravă: 
— De ce să n-o întrebăm pe ea? 


— 70 — 


11 


— Totul a început în Iordania, a spus Tess grupului 
strâns în încăpere. N 

Acum era ultimul lucru pe care voia să-l facă. Incă se 
simţea stoarsă şi chinul de a-şi aminti ce se întâmplase o 
făcea să tremure. Totuşi, realiza că era important. Bărbaţii 
din cameră - Reilly, cardinalul Brugnone, inspectorul 
Delpiero, arhivistul Bescondi şi cei doi detectivi de la 
brigada antitero -, toţi aveau nevoie să ştie prin ce 
trecuse. Trebuia să facă tot ce-i stătea în puteri pentru a-i 
ajuta să-l prindă pe tipul care era responsabil pentru toate 
astea, să-l salveze pe Simmons, care, spera ea, trebuia să 
fie încă în viaţă. Pentru cât timp însă, era un lucru la care 
nu voia să se gândească. 

— Eram acolo cu un alt arheolog, Jed Simmons. Face 
săpături lângă Petra, îl are pe Brown care-l susţine şi... 

S-a oprit, amintindu-şi că trebuia să se limiteze doar la 
ce era relevant şi să nu devieze, apoi a continuat: 

— În orice caz, a apărut acest istoric iranian, cineva care 
ştia pe cineva care-l ştia pe Jed. 

— Behrouz Sharafi, a observat Reilly. 

Tess a încuviinţat. 

— Da. Un bărbat amabil şi liniştit. Atent şi foarte 
informat. 

Reilly îi povestise ce i se întâmplase şi ideea că el era 
mort o făcea să tremure şi mai mult. S-a controlat şi a 
continuat. 

— Sharafi avea nevoie de ajutor să descifreze ceva. O 
cunoştinţă de-a sa îi recomandase să-i vorbească lui Jed 
despre asta pentru că - ei bine, deşi munca lui Jed în Petra 
privea istoria culturii nabateene, este, de asemenea, unul 
dintre oamenii cei mai erudiţi în ceea ce priveşte 
templierii. Este de fapt motivul pentru care mă aflam şi eu 
acolo. 

L-a observat pe Brugnone neliniştindu-se şi strecurându- 
i o privire lui Reilly, sugerând că lucrurile încep să se 


i A a 


aşeze. 

— Tess - domnişoara Chaykin - este arheolog, le-a 
explicat Reilly celor din cameră. Un arheolog decăzut din 
rang, de fapt. Acum e scriitoare. Şi prima ei carte era 
despre templieri. 

— O ficţiune istorică, a specificat Tess, simțind brusc 
cum pereţii se strângeau în jurul ei. 

Apoi observă reacţia lui Brugnone. Părea familiar cu 
ceea ce ea şi Reilly tocmai menţionaseră. 

— Cartea ta, a spus cardinalul meditativ, scrutând-o cu 
privirea. A fost bine primită, dacă nu mă înşel. 

— A fost. 

Tess a încuviinţat, amabilă, dar oarecum stânjenită. Ştia 
la ce se referea. Deşi romanul ei, un thriller a cărui 
poveste se petrece în timpul cruciadelor, fusese perceput 
ca nimic mai mult decât o operă de ficţiune istorică, ştia, 
de asemenea, că Brugnone era perfect conştient că 
povestea dintre paginile ei nu se născuse în întregime din 
imaginaţia ei. A simţit un val de disconfort şi a încercat să- 
şi aducă aminte că nu făcuse nimic rău. Se ţinuse de ceea 
ce ea şi Reilly conveniseră - să păstreze secretul, să nu 
vorbească despre asta, să nu spună nimănui, mai ales lui 
Brugnone sau şefului lui Reilly de la FBI, despre ceea ce se 
întâmplase cu adevărat în furtuna aceea şi pe insula 
grecească. Dar asta nu însemna că nu putea folosi ceea ce 
trăise şi ceea ce ea descoperise despre templieri de-a 
lungul timpului ca bază pentru un roman - şi unul de 
succes, din câte se pare, dar unul despre care doar cei 
obsedaţi de teorii ale conspirației ar putea spune că se 
întemeia pe fapte reale. O lansase într-o nouă carieră, o 
nouă viaţă, şi se dovedise eliberator pentru ea. 

Până acum. 

Cardinalul i-a susţinut privirea încă un moment 
stânjenitor, apoi a spus: 

— Continuă, te rog. 

Tess a luat o gură din sticla ei şi s-a foit pe scaun. 

— Sharafi găsise ceva, în Istanbul, la Biblioteca 
Naţională. Era în vechile arhive otomane. A dat peste ea 


= 73: 


din greşeală. Locuia la Istanbul. Se mutase acolo, din 
Teheran, preda la universitate, şi fiind expert în sufism, 
făcea cercetări despre istoria sufi în timpul liber. Era şi el 
sufist, ştiţi. 

Buzele încă o dureau de la banda izolatoare şi nu se 
putea concentra. 

— Oricum, era locul perfect pentru linia aceasta de 
cercetare, având în vedere că acolo a început totul, în 
secolul al XIII-lea, în Turcia, cu Rumi şi poemele sale. 

— Şi a găsit ceva despre templieri? a întrebat Brugnone, 
un mic imbold ca să treacă la subiect mai repede. 

— Oarecum. Scotocea prin arhivele vechi - ştiţi că au 
zeci de mii de documente acolo, aşteptând să fie sortate. 
Tot felul de chestii. Otomanii era arhivari maniacali. 
Oricum, Sharafi a găsit o carte. Un volum substanţial, cu 
coperte din piele, bine lucrate, de la începutul secolului al 
XIV-lea. Conţinea scrierile unui călător sufi pe care nu le 
mai întâlnise înainte. Dar mai avea şi altceva. Câteva foi 
veline desprinse fuseseră îndesate sub cotor. Ascunse 
vederii timp de secole. Sharafi le-a observat şi, normal, a 
devenit curios. Astfel că, fără să spună nimănui sau să 
ceară permisiunea, le-a scos de-acolo. Prima lui surpriză a 
fost că acestea nu erau scrise în arabă, ca restul cărţii. 
Erau în greacă. Greaca medievală. A copiat câteva 
propoziţii şi a rugat un coleg să i le traducă. Aceste pagini 
s-au dovedit a fi o scrisoare. Nu orice scrisoare... ci o 
confesiune. Mărturisirea unui călugăr dintr-o mănăstire 
ortodoxă de rit bizantin. S-a concentrat să-şi aducă aminte 
numele. Mănăstirea de pe muntele Argaeus. 

S-a oprit şi a privit în jur, căutând vreun semn de 
recunoaştere. Nimeni nu părea să ştie despre ce vorbeşte. 

Bescondi, prefectul arhivelor, s-a apropiat. Părea confuz. 

— Spuneţi că acest Sharafi a găsit o confesiune a unui 
călugăr dintr-o mănăstire bizantină. Ce legătură are cu 
templierii? 

Un singur cuvânt a apărut pe buzele lui Tess. 

— Totul. 


e ce 


12 
CONSTANTINOPOL, MAI 1310 


— Cinci sute de hyperpyra? Dar e... de-a dreptul 
scandalos, a izbucnit episcopul francez. 

Conrad de Tripoli nu părea impresionat. l-a susţinut 
privirea bătrânului cu calmul cuiva care făcuse lucrul 
acesta de multe ori înainte şi a ridicat din umeri. Nu un 
gest rece, înjositor. A avut grijă să-şi păstreze un aer de 
amabilitate şi, mai presus de toate, respect. 

— Chiar nu ar trebui să ne târguim pentru câteva 
monede de aur, părinte. Nu când este la mijloc ceva atât 
de sacru. 

Stăteau aşezaţi la o măsuţă discretă, ascunşi într-un colţ 
întunecat al unei taverne din districtul Galata, o colonie 
genoveză pe malul nordic al Cornului de Aur. Conrad îl 
cunoştea bine pe patronul stabilimentului şi îşi derula 
adesea afacerile acolo. Se putea baza pe el pentru a-i oferi 
intimitatea de care avea nevoie şi îi putea da o mână de 
ajutor dacă lucrurile se complicau. Deşi Conrad nu prea 
avea nevoie de ajutor. Văzuse mai multe lupte şi vărsase 
mai mult sânge decât şi-ar putea imagina măcar 
majoritatea bărbaţilor, dar asta făcea parte dintr-un trecut 
îndepărtat pe care îl ţinea pentru sine. 

Cutia frumos împodobită stătea pe masă. Era o mică 
operă de artă cu desene florale, în relief pe părţi şi o cruce 
mare pe capac. Înăuntru era căptuşită cu o catifea uzată şi 
adăpostea ceva ce părea vechi de secole. Când Conrad i-a 
prezentat relicvariul pentru prima oară episcopului, oasele 
pe care le adăpostea erau învelite într-o hârtie velină care 
purta însemnele şi sigiliul patriarhului de Alexandria. 
Acum erau răsfirate pe fundul căptuşit al cutiei, antica 
paloare galbenă spre gri contrastând puternic cu 
materialul purpuriu. 

Episcopului i-au tremurat degetele subţiri, cu unghii 
lungi, când s-a întins să atingă oasele din nou. De la gleznă 


zi PAS 


la metatarsiene, erau toate acolo. 

— Într-adevăr sacre. Piciorul Sfântului Filip, a mormăit 
cu ochii înlăcrimaţi de admiraţie. Al cincilea apostol. 

Degetele s-au mişcat uşor în aer când s-a închinat încă o 
dată. 

— Omul care a continuat să propovăduiască până la 
tragicu-i sfârşit, chiar şi când a fost răstignit cu capul în 
jos, a spus Conrad. Un adevărat martir. 

— Cum ai pus mâna pe ele? l-a întrebat preotul. 

— Te rog, părinte. Nu suntem la spovedanie, nu? a 
zâmbit Conrad, tachinându-l un moment înainte să se 
aplece spre el şi să-şi coboare tonul. Sunt multe cripte în 
acest oraş. Sub capela Sfintei Fecioare din Pharos, între 
zidurile Marelui Palat, la biserica din Pammakaristos... 
dacă ştii unde să cauţi, ele sunt acolo. Cele mai sfinte 
dintre comori, ferite din calea răului chiar înainte de 
marele jaf, aşteptând acum să fie dezgropate şi să le fie 
redată gloria de odinioară. Şi, cum îţi poate spune oricine, 
cunosc aceste tainiţe cum îmi cunosc propria mână, a 
zâmbit el, ridicându-şi mâna dreaptă. Dar trebuie să ştiu 
dacă le vrei sau nu, Părinte. Sunt şi alţi cumpărători care 
aşteaptă... şi am nevoie de fonduri ca să-mi continui 
munca, dacă vreau vreodată să pun mâna pe cea mai mare 
comoară dintre toate. 

Episcopul a căscat ochii brusc. 

— Despre ce vorbeşti? 

Conrad s-a aplecat mai aproape. 

— Despre Giulgiu, a şoptit. 

Episcopul a tras o gură de aer şuierând în timp ce faţa i 
s-a luminat: 

— Giulgiul din Edessa? 

— Desigur. Şi cred că sunt aproape. 

Degetele episcopului au început să tresară lacome. 

— Dacă va fi să-l găseşti vreodată, a spus, aş fi foarte 
interesat să-l achiziţionez pentru catedrala noastră. 

Conrad şi-a înclinat capul nepăsător. 

— Ca mulţi clienţi de-ai mei. Dar nu sunt sigur că aş 
vrea să mă despart vreodată de el. Nu şi când chipul 


— 75 — 


Domnului nostru însuşi este imprimat pe el. 

Buzele bătrânului preot tremurau vizibil acum, degetele 
diforme rugându-l stăruitor. 

— Te rog. Trebuie să-mi promiţi. Spune-mi când îl ai. Voi 
plăti generos. 

Conrad s-a întins şi a aşezat antebraţele veştejite ale 
bărbatului din nou pe masă. 

— Să rezolvăm această problemă mai întâi, ce zici? 
Despre restul vom vorbi la timpul potrivit. 

Episcopul l-a studiat pentru o clipă, apoi a zâmbit, cu 
buzele subţiri, un zâmbet stricat care se potrivea perfect 
cu oasele pe care urma să le cumpere. Au convenit asupra 
unei ore la care urmau să se întâlnească din nou pentru a 
face schimbul, apoi bătrânul s-a ridicat şi a plecat. 

Conrad a rânjit satisfăcut în timp ce strângea oasele şi 
cerea un urcior de bere. A contemplat agitația din camera 
principală a tavernei. Neguţători, aristocrați, oameni de 
rând şi curve, făcând potlogării şi îmbătându-se într-o 
ceaţă răguşită de italiană stricată - limba franca a 
districtului Galata - şi râsete. 

O schimbare majoră faţă de austeritatea vieţii sale 
anterioare, de călugăr-războinic, unul dintre Soldaţii 
Săraci ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon - 
templierii. 

A zâmbit. Oraşul fusese bun cu el. 

Il primise între zidurile lui şi îl lăsase să-şi facă o nouă 
viaţă, ceea ce nu fusese uşor. Nu după toate nenorocirile şi 
dezastrele abătute asupra lui şi a fraţilor săi, nu şi după ce 
începuseră să fie hăituiţi. Dar lucrurile mergeau bine 
pentru el acum. Reputația îi creştea cu fiecare vânzare. Şi 
îi făcea o plăcere deosebită să prospere pe cheltuiala celor 
care îi distruseseră Ordinul, jecmănindu-i pe cei a căror 
tagmă fusese cauza pentru care ajunsese la 
Constantinopol. 

Dacă ar şti numai, a gândit el cu satisfacţie. 

Ca şi oraşul său adoptiv, Conrad se înălța din cenuşa 
unei calamităţi puse la Vatican. Necazurile lui începuseră 
cu eşecul de la Acra din 1291, cu aproape două decenii în 


Ei 


urmă, o bătălie dezastruoasă, care se soldase cu pierderea 
ultimei mari fortărețe creştine pe Pământul Sfânt, de către 
Conrad, fraţii templieri şi ceilalţi cruciați, şi a avut ca 
rezultat arestările masive ale anului 1307, pe care regele 
Franţei şi papa le urziseră pentru a desfiinţa Ordinul. 
Regina Oraşelor suferise propria ei revoluţie catastrofală 
cu circa o sută de ani în urmă, când armata papei a violat-o 
şi a jefuit-o în 1204, după ce a asediat-o pentru un an. 
Sângele a curs, până la glezne, pe străzi. Mari incendii au 
răvăşit-o zile întregi, distrugând o treime din clădirile ei. 
Tot ce a rămas în picioare a fost scormonit şi prădat până 
când nu mai putea fi recunoscut. După dezastru, oricine şi- 
a permis s-o facă s-a mutat. Ceea ce fusese odată piaţa de 
desfacere a lumii şi mândra casă a împăratului lui 
Dumnezeu pe pământ, Noua Romă a ajuns un oraş al 
ruinelor. 

Cuceritorii oraşului nu se bucuraseră prea mult de 
conducerea sa. Primul său împărat latin, Balduin, a fost 
capturat de bulgari în cursul unei ambuscade lângă 
Adrianopol la mai puţin de un an de când devenise 
conducător. l-au tăiat mâinile şi picioarele şi l-au aruncat 
într-o râpă în care se spune că ar fi supravieţuit trei zile. 
Nici succesorii săi n-au dus-o mai bine. N-au reuşit să 
păstreze oraşul decât cinci decenii înainte ca luptele 
interne şi incompetenţa lor să le sfârşească umilitor 
domnia. 

Împăratul bizantin care a recucerit oraşul în 1261, 
Mihail al VIII-lea, se considera un nou Constantin şi şi-a 
pus în gând să-i redea vechea glorie. Palatele şi bisericile 
au fost restaurate, străzile reparate, spitale şi şcoli au fost 
înfiinţate. Dar realitatea a curmat curând aceste ambiţii. În 
primul rând, banii erau puţini. Imperiul Bizantin intrase în 
declin. Era mult mai mic decât odinioară, doar un stat 
grecesc minor, ceea ce însemna că cei care domneau 
primeau doar o mică parte din veniturile din taxe şi vămi 
de care se bucurau înainte. Mai rău, graniţele sale estice 
erau atacate constant. Bande de turci nomazi ciuguleau 
imperiul dezbinat şi micşorat. Refugiații din provinciile 


DI e 


asediate, lefteri şi disperaţi, se îngrămădeau acum în oraş, 
trăind în mizerie în barăci suprapopulate şi de-a lungul 
gropilor de gunoi, sărăcindu-i şi mai mult economia. O 
iarnă grea nu făcuse decât să înrăutăţească lucrurile, un 
îngheţ târziu distrugând majoritatea recoltelor şi crescând 
deficitul de provizii. 

Haosul şi tumultul îi conveneau lui Conrad. Avea nevoie 
de anonimatul pe care un oraş în continuă mişcare i-l 
putea oferi. Şi se puteau face bani frumoşi, dacă ştiai unde 
să-i găseşti: în buzunarele clericilor creduli, aflaţi în vizită, 
venind de la bisericile şi catedralele lor bogate din Apus. 

Constantinopolul poate să fi fost jefuit de orice lucru de 
valoare cu o sută de ani în urmă, dar era în continuare o 
peşteră a lui Aladin când venea vorba de relicve sfinte. 
Sute dintre acestea se credeau a fi împrăştiate prin oraş, 
ascunse în nenumăratele biserici şi mănăstiri, aşteptând să 
fie şterpelite şi vândute. Aveau o valoare mare pentru 
preoţii din Europa Occidentală. O catedrală, o biserică sau 
o mănăstire departe de Pământul Sfânt avea de câştigat 
mult ca statut - şi, ca urmare, la contribuţii - odată ce 
adăpostea o relicvă importantă originară de pe aceste 
ţărmuri îndepărtate. Credincioşii nu trebuiau să se 
îmbarce în pelerinaje lungi şi costisitoare şi să 
călătorească peste mări şi ţări să vadă, şi poate chiar să 
atingă, osul unui martir sau o aşchie din Adevărata Cruce. 
Drept care mulţi clerici veneau la Constantinopol în 
căutarea unui trofeu pe care să-l poarte cu ei la biserica 
lor de-acasă. Unii plăteau bani buni, alţii înşelau şi furau - 
orice era necesar pentru a-şi asigura premiul. 

Iar Conrad era acolo să ajute. 

Chiar dacă, de cele mai multe ori, premiul nu era chiar 
ce pretindea el că este. 

Ca orice truc ieftin, ştia el, prezentarea era totul. 
Investeşte în ambalajul corespunzător, spune povestea 
cum trebuie şi cumpărătorii vor sta la coadă pentru o 
bucăţică din Coroana de Spini sau un petic din veşmântul 
Fecioarei Maria. 

— Un alt client satisfăcut? a întrebat birtaşul în timp ce 


Ep: pes 


aducea încă un urcior de bere. 

— Se poate şi altfel? 

— Fii binecuvântat, fiul meu! a chicotit omul. 

A aşezat urciorul pe masă şi a arătat spre spatele 
barului. 

— Te aşteaptă cineva afară. Un turc. A spus că-l cheamă 
Qassem. A spus că ai să ştii cine e. 

Conrad şi-a turnat un pahar şi l-a dat pe gât dintr-o 
înghiţitură, apoi l-a pus pe masă şi s-a şters la gură cu 
dosul palmei. 

— Afară, în spate? Acum? 

Birtaşul a încuviinţat. 

Conrad a ridicat din umeri, apoi a împins relicvariul spre 
el. 

— Te rog, ai grijă de asta până mă întorc, se poate? 

L-a găsit pe bărbat aşteptând lângă o stivă de butoaie 
goale, la intrarea din spate a tavernei. li cunoscuse pe 
Qassem şi pe tatăl său la scurt timp după ce ajunsese în 
oraş cu puţin peste un an în urmă. Qassem îi displăcuse pe 
loc, fiind un tânăr taciturn şi musculos, puţin trecut de 
douăzeci de ani, cu ochi lipsiţi de orice căldură. Tatăl, 
Mehmet, era cu totul altă poveste. Un butoi de carne grasă 
şi păroasă, era o găluşcă de om cu o frunte lată, ochi 
bulbucaţi şi gât gros şi scurt. Era, în plus, un neguţător 
desăvârşit, unul care era în stare să-ţi vândă ceva, apoi să-l 
cumpere înapoi la jumătate de preţ şi să-ţi lase impresia 
că-ţi face un favor. 

Avea, de asemenea, acces la orice ar fi avut Conrad 
nevoie ca să-şi ducă înşelătoriile la bun sfârşit şi nu punea 
prea multe întrebări. 

— Tatăl meu are ceva şi crede că ai putea fi interesat, i-a 
spus Qassem. 

— O să-mi aduc calul, i-a răspuns Conrad, neştiind că 
anunţul obişnuit al turcului urma să-i schimba viaţa cu 
totul. 


A recunoscut paloşele imediat. 
Erau şase din toate, protejate de tecile din piele, înşirate 


— 79 — 


pe o masă de lemn în micul magazin al lui Mehmet. Lângă 
ele erau alte arme care nu au făcut decât să-i confirme lui 
Conrad ceea ce realizase cu groază: patru arbalete, două 
duzini de arcuri din corn, o grămadă de pumnale şi cuțite 
de pâine. 

Arme pe care le ştia foarte bine. 

Paloşele îl interesau cel mai mult. Deşi modeste ca 
aspect, erau unelte de război formidabile - brutal de 
eficiente, expert fabricate, perfect echilibrate. Nu aveau 
acele ornamente arătoase care se regăseau pe mânerele şi 
pe măciuliile săbiilor nobilimii. O sabie de templier nu era 
o demonstraţie ostentativă de bogăţie, nici nu putea fi - 
cavalerii-războinici trăiau sub jurăminte sacre de sărăcie. 
Era o unealtă de război, pur şi simplu. O coadă cruciformă 
comodă, încoronând o lamă turnată cu model, menită să 
treacă atât prin carnea şi oasele duşmanului, cât şi prin 
orice fel de zale care încercau să le protejeze. 

Săbiile aveau, totuşi, o caracteristică aparte, greu 
observabilă, dar care se găsea cu siguranţă pe ele: 
inițialele proprietarului, de ambele părţi ale unei mici cruci 
alungite - acea croix pattée folosită de Ordin -, lotul gravat 
pe secţiunea superioară a lamei, chiar sub protecţie. 

Iniţiale pe care Conrad le-a recunoscut imediat. 

Şi parcă o mare de imagini şi sentimente s-ar fi prăvălit 
peste el. 

— De unde le-ai luat? 

Mehmet l-a studiat cu o curiozitate făţişă, apoi faţa 
cleioasă i s-a relaxat într-un rânjet satisfăcut. 

— Deci îţi place mica mea colecţie? 

Conrad a încercat să ţină în frâu neliniştea care creştea 
în interiorul său, dar ştia că neguţătorul turc nu e uşor de 
păcălit. 

— Te scap de tot lotul la preţul pe care îl ceri, dar 
trebuie să ştiu unde le-ai găsit. 

Turcul l-a privit şi mai curios, apoi l-a întrebat de ce. 

— Treaba mea. Ai de gând să le vinzi sau nu? 

Neguţătorul şi-a încreţit buzele şi şi-a frecat bărbia cu 
degetele grase, apoi a cedat: 


— 80 — 


— Le-am luat de la nişte călugări. Ne-am întâlnit cu ei la 
un caravanserai acum trei săptămâni. 

— Unde? 

— Spre est, la vreo săptămână de călărit distanţă. 

— Unde? a insistat Conrad. 

— In Cappadocia. In apropierea oraşului Venessa, a 
adăugat negustorul fără să spună mai mult. 

Conrad a încuviinţat, adâncit în gânduri, sărind deja la 
alte lucruri. El şi cei doi fraţi cavaleri ai săi se strecuraseră 
prin peisajul ireal al acelei regiuni în drumul lor spre 
Constantinopol. Ocoliseră câteva caravanseraiuri, imense 
puncte de comerţ răsfirate de-a lungul Drumului Mătăsii, 
construite de sultani şi aristocrați selgiucizi pentru a-i 
încuraja şi a-i proteja pe negustorii care băteau drumurile 
pe cămile între Europa şi Persia, şi mai departe spre 
China. 

— Acolo e mănăstirea? 

— Nu. Tot ce mi-au spus a fost că este undeva sus, în 
munţi, a spus neguţătorul. Cerşeau alimente, vânzând tot 
ce se poate. Seceta a distrus tot ce a scăpat de îngheţ. A 
chicotit. Oricum, nu contează unde e. Doar nu ai de gând 
să te duci acolo. 

— De ce nu? 

— E un teritoriu periculos, în special pentru un franc ca 
tine. Ar trebui să treci printr-o jumătate de duzină de 
beylikuri până acolo şi să rişti să te întâlneşti cu de două 
ori pe-atâtea bande de ghazi pe drum. 

Conrad ştia că are dreptate. După căderea sultanatului 
selgiucid de Rum, întreaga regiune la est de 
Constantinopol se destrămase într-o țesătură de beylikuri 
independente, emirate conduse de bei. Armatele beilor 
foloseau mercenarii ghazi, războinici ai credinţei care erau 
însetaţi ori după victorie, ori după ceea ce ei numeau 
„martiriu de miere”, fără vreo preferinţă pentru una sau 
alta. Erau luptători neînfricaţi şi conduceau cu o mână 
fermă teritoriile pe care le controlau. Fusese destul de 
greu pentru el şi fraţii săi să se strecoare prin zonă 
neobservaţi. Ar fi fost cu totul altă treabă acum: în văzul 


E Me 


tuturor, punând întrebări, încercând să localizeze o 
mănăstire care probabil nu dorea să fie găsită. 

— Nouă, pe de altă parte, ne-ar fi mult mai uşor să 
trecem, a sugerat negustorul, aşezându-se, iar zâmbetul 
îngâmfat înmulţindu-i cutele care-i susțineau bărbia. Şi nu 
ar fi prea dificil să te deghizăm şi să te luăm ca unul dintre 
noi. 

Conrad l-a fixat pe neguţătorul şiret. Bărbatul mirosise 
ceva de valoare, cel puţin asta era evident. 

Se va ocupa de asta când va veni timpul. Să înceapă cu 
începutul. 

— Cât? 

— Totul depinde de ce anume îţi doreşti să obţii, a zis 
Mehmet. 

— O discuţie. 

Evident, nu era ce spera neguţătorul să audă. Totuşi, 
Conrad nu-şi imagina că acesta se aştepta să-i spună tot 
adevărul. 

Mehmet a ridicat din umeri. 

— În cazul acesta, dublul preţului minunatelor obiecte 
din faţa ta, a spus el, trecându-şi braţul cărnos peste 
mulţimea de săbii şi cuțite. Şi dus, şi întors. 

Era, în cuvintele bătrânului preot, un preţ scandalos. 
Dar falsele oseminte erau mai mult decât de ajuns să-l 
plătească. 

În plus, era pentru o cauză nobilă. 

Cea mai nobilă dintre toate cauzele. 

— O să-ţi dau de ştire, a spus Conrad. 

Mehmet i-a aruncat un zâmbet mulţumit şi a făcut o 
mică plecăciune teatrală. 

— Sunt la dispoziţia ta, prietene. 

Au îndesat săbiile şi cuţitele într-un sac de pânză dură, 
pe care Conrad l-a legat de oblâncul şeii sale. Abia plecase 
de la prăvălie, că s-a şi întâlnit cu ea. 

Sora lui Qassem, Maysoon. Care se întorcea la 
magazinul tatălui ei. 

Văzând-o, s-a zăpăcit. 

După toţi anii de celibat strict în fortărețele de pe 


ES o ei 


Pământul Sfânt, se simţea bine în preajma femeilor, acum 
că trăia printre ele. Dar ceva din ea i-a făcut inima să o ia 
la goană. Era incredibil de atrăgătoare, după toate 
criteriile posibile. O tânără înaltă şi graţioasă, cu ochi 
turcoaz, arzători, o piele fără cusur de culoarea mierii, şi o 
mulţime de forme voluptuoase care se ghiceau incitant de 
sub veşmântul închis şi lung, imposibil de ignorat. 

Când s-a apropiat de el, Conrad a tras de hăţuri, 
încetinindu-şi  armăsarul, încercând să prelungească 
momentul cât mai mult. Ochii li s-au întâlnit. Nu era prima 
oară când se întâmpla asta, şi, ca şi altă dată, ea nu s-a 
întors. Il fixa cu o privire enigmatică, aprinzând o văpaie 
de nelinişti în el. De cele câteva ori când o văzuse nu 
schimbaseră decât câteva politeţuri. Tatăl sau fratele ei 
era inevitabil acolo, iar prezenţa lor grăbea retragerea ei. 
Mai ales limbajul trupului lui Qassem sugera o atitudine 
extrem de posesivă faţă de ea, atitudine căreia ea i se 
supunea în tăcere. Conrad observase nişte vânătăi în zona 
ochiului ei şi la colţul gurii o dată, dar nu avusese ocazia 
să afle ce anume le provocase. Nu era niciodată singur cu 
ea, niciodată nu avea posibilitatea să o descoasă aşa cum 
şi-ar fi dorit. Ştia că această întâlnire nu va fi cu nimic 
altfel, aflându-se tot în apropierea prăvăliei. Nu putea 
decât să facă un mic semn de recunoaştere şi să o 
privească neputincios cum trece alene pe lângă el, 
provocându-l stăruitor din ochi, înainte să se dezlipească şi 
să treacă fluturând. 

S-a abținut să se întoarcă şi să o vadă că se îndepărtează 
plutind şi şi-a mânat calul în galop uşor. Călărind mai 
departe, nu se putea gândi la nimic altceva. Mai ajunsese 
la un asemenea conflict interior şi înainte, şi încă nu 
descoperise cum să-l rezolve. Până de curând, întreaga lui 
viaţă de adult însemnase sacrificiu. Se dăruise unui ordin 
monastic strict şi jurase să-i respecte regulamentul fără a 
ezita. Cât timp fusese călugăr, i se dedicase unei vieţi 
rigide şi bine orânduite, private de orice posesiuni lumești, 
fără soţie sau familie, în calitate de călugăr-războinic 
trebuia să treacă peste faptul că viaţa îi putea fi oricând 


scurtată de un iatagan sau de o săgeată. Sacrificiul deja îl 
costase scump, lăsând o parte din el însuşi pe pământul 
însângerat al Acrei, o parte pe care nu o va mai recupera 
niciodată. 

Dar toate astea ţineau de trecut. 

Ordinul nu mai exista. 

Acum era civil, liber de constrângerile extreme ale vieţii 
trecute. Şi totuşi se simţea prins între cele două lumi, încă 
îi era greu să se bucure de libertatea nou câştigată. 

Fusese destul de greu înainte să o întâlnească pe 
Maysoon. 

Gândindu-se la ea acum, şi-a adus aminte o regulă a 
templierilor, una care le interzicea cavalerilor să vâneze 
orice, în afară de lei. O regulă ciudată, având în vedere că 
niciun leu nu vieţuia pe pământurile unde templierii trăiau 
şi luptau. De timpuriu, Conrad învățase că e o aluzie ce 
făcea parte dintr-un simbolism inspirat de Scripturi: 
„Adversarul tău, diavolul, bântuie ca un leu fioros, căutând 
să devoreze pe cineva.” Ştia că se referă la lupta dintre om 
şi bestia poftelor lui, conflict în care cavalerii se străduiau 
neîncetat să învingă. 

Nu era sigur că poate să-l depăşească încă prea mult 
timp de-acum înainte. 

Ceea ce l-a neliniştit şi mai mult acum era că trecutul pe 
care-l credea încheiat venea să se năpustească asupra lui. 

Avea o treabă de făcut. 


— S-a terminat, Conrad, i-a spus Hector de Montfort. 

— Ştii ce au făcut ticăloşii ăia la Paris. Din tot ce ştim, 
ceilalţi au fost arşi pe rug până acum. 

Stăteau cu picioarele încrucişate sub o pătură de stele, 
în jurul unui mic foc în camera unui conac dărăpănat care- 
şi pierduse acoperişul şi proprietarii cu decenii în urmă. 
Trei foşti tovarăşi de arme, trei bărbaţi înăspriţi care 
scăpaseră de un mandat de arestare injust şi care acum se 
redescopereau într-o ţară străină. 

Conrad, Hector şi Miguel de Tortosa. 

Vestea pe care o primiseră cu câteva săptămâni în urmă 


— 84 — 


fusese devastatoare. În februarie, peste şase sute dintre 
fraţii lor care fuseseră arestaţi în Franţa se răzgândiseră 
şi-şi  retractaseră mărturisirile. Hotărâseră să apere 
Ordinul împotriva acuzațiilor fabricate ale regelui. O 
mişcare curajoasă, dar neinspirată.  Negându-şi 
mărturisirile, deveniseră eretici, lucru care atrăgea 
pedeapsa cu moartea prin ardere pe rug. În mai, cincizeci 
şi patru dintre ei fuseseră executaţi la Paris. Alţi templieri 
avuseseră aceeaşi soartă în alte părţi ale Franţei. 

Sute îşi aşteptau acum rândul. 

— Trebuie să încercăm să-i salvăm, a insistat Conrad. 
Trebuie să încercăm să ne salvăm Ordinul. 

— Nu mai e nimic de salvat, Conrad, a replicat Miguel, 
aruncând unul dintre paloşe la loc, peste mormanul de teci 
şi cuțite pe care i le arătase Conrad. De la Acra şi de la 
decăderea Templului Şoimului, ordinul nostru e mort şi 
îngropat. 

— Atunci, trebuie să-l aducem din nou la viaţă, a spus 
Conrad, cu faţa arzându-i de emoție. Ascultaţi-mă. Dacă 
putem să regăsim ceea ce Everard şi oamenii lui au 
pierdut, putem s-o facem. 

Hector l-a privit pe Miguel. Amândoi păreau epuizați, 
încercând să-şi revină după ce ascultaseră ce le spusese 
Conrad când le arătase armele mai devreme în seara 
aceea. Ca unul dintre apropiații maestrului şi 
conducătorului, Conrad fusese invitat într-un cerc restrâns 
de cavaleri care ştiau istoria adevărată a Ordinului. Fusese 
implicat în ceea ce Everard din Tyr şi oamenii săi fuseseră 
trimişi să facă în 1203. Dar nu şi Hector şi Miguel. Nu 
ştiau de secretele ordinului. Nu până în seara aceea. 

Era mult de înghiţit. 

— Fii realist, frate, a oftat Miguel. Ce pot face trei 
oameni împotriva unui rege şi unui papă? Ne-ar cocoţa pe 
ţăruşii ăia înainte să scoatem un cuvânt. 

— Nu şi dacă îl avem, a spus Conrad. Nu, dacă o facem 
cum trebuie. I-a mai îngenuncheat o dată. Nouă oameni au 
construit un mic imperiu cu el. Putem face la fel. Putem 
reconstrui ce-am avut şi le putem continua munca. 


— 85 — 


Îşi studia fraţii cavaleri. Erau diferiţi acum. Îmbătrâniţi, 
în primul rând. Trecuseră aproape douăzeci de ani de când 
luptaseră împreună la Acra. Mai bătrâni, mai greoi, 
încetiniţi de răsfăţul unei vieţi fără oprelişti. A simţit o 
urmă de îndoială şi s-a întrebat dacă el însuşi credea în 
propriile cuvinte. Ceea ce le ceruse era un lucru mare, un 
sacrificiu imens pentru ceva ce aducea un final care nu era 
nici pe departe sigur. 

— Putem sta aici, să întoarcem spatele trecutului nostru 
şi să ne trăim vieţile astfel, le-a spus. Sau putem să ne 
reamintim jurămintele. Misiunea noastră. Putem să ni-i 
reamintim pe toţi cei care şi-au dat vieţile pentru cauza 
noastră şi putem să încercăm să facem astfel încât să nu fi 
murit în van. Eu zic că nu avem de ales. Trebuie să 
încercăm. S-a aplecat şi a apucat unul dintre paloşe. 
Aceste săbii ar fi putut ajunge în mâinile oricărui negustor 
din ţară. Dar nu au ajuns. M-au găsit pe mine. Ne-au găsit 
pe noi. Nu putem ignora asta. Fraţii noştri ne strigă din 
mormânt. Spuneţi-mi că nu veţi rămâne indiferenți la 
rugăminţile lor. 

S-a uitat la Hector. Francezul l-a privit în ochi pentru un 
moment prelungit, apoi a încuviinţat încet. Conrad a 
încuviinţat şi el, apoi s-a întors spre Miguel. Spaniolul i-a 
aruncat o privire lui Hector, apoi şi-a scuturat capul, 
chicotind încetişor înainte să se arate de acord. 

Au plecat peste patru zile: Conrad, cei doi fraţi cavaleri, 
Mehmet şi fiul său, alături de alţi patru bărbaţi pe care 
neguţătorul îi angajase să-i apere. 

Spre surprinderea lui Mehmet, Conrad nu era călare. 
Spre deosebire de Hector şi Miguel, care erau, el 
conducea o căruţă veche trasă de cai fără acoperământ. 

— Nu mi-ai spus nimic despre o căruţă, i-a zis 
comerciantul. Asta o să ne încetinească. 

— Ceea ce are implicaţii directe asupra preţului pe care 
l-am convenit, nu-i aşa? 

Neguţătorul i-a întors un rânjet larg, prefăcându-se 
ofensat. 

— Am fost eu vreodată altfel decât corect? 


— 86 = 


— Eşti un stâlp al virtuţii, a zis Conrad. Acum spune 
preţul şi să-i dăm drumul. 

În curând ieşeau din oraş, îndreptându-se spre est. O zi 
mai târziu, părăsiseră teritoriul bizantin şi trecuseră în cel 
condus de diverşi bei. 

Teritoriu inamic. 

Urmând sfatul neguţătorului, cavalerii erau îmbrăcaţi la 
fel ca escortele lor: robe simple şi lungi, negre, pelerine de 
stofă şi eşarfe. Feţele le erau ascunse parţial de turbane, 
iar la curele purtau iatagane şi nu săbii. 

Trucul a funcţionat. 

Graţie vorbei iscusite ale lui Mehmet, a reuşit să-i treacă 
de câteva bande de ghazi nomazi şi, după opt zile de 
călărit intens, au ajuns la Sari Han, un imens edificiu de 
piatră fără alte deschizături în zidurile exterioare în afară 
de o arcadă bogat ornamentată. 

Odată ajunşi înăuntru, găsirea mănăstirii s-a dovedit o 
încercare mai grea. Niciunul dintre cei care călătoreau în 
caravane, nici proprietarul hanului nu păreau să ştie nimic 
despre existenţa ei. Au plecat mai departe şi au mai 
încercat la câteva caravanseraiuri, fără succes însă. Zile 
întregi au trecut fără niciun indiciu de reuşită până când 
perseverenta le-a fost în sfârşit răsplătită când au găsit un 
preot de la o biserică de piatră din Cappadocia care 
cunoştea mănăstirea. 

În pofida indicaţiilor sale vagi şi peste câteva stânci 
abrupte şi râpe ameţitoare au găsit-o în sfârşit: micul grup 
de chilii, cuibărite la baza unei fațete stâncoase, ascunsă 
de restul lumii. 

Conrad l-a rugat pe Mehmet să i se alăture pentru o 
privire mai atentă. Au lăsat caii şi căruţa cu ceilalţi şi s-au 
căţărat pe o margine îngustă, ascunzându-se în spatele un 
stânci masive, destul de aproape să-i poată vedea pe 
călugări când ies din mănăstire. 

Mehmet l-a zărit în curând pe călugărul care-i vânduse 
săbiile. 

Restul Conrad trebuia să-l facă singur. 

S-au alăturat celorlalţi. Conrad şi-a recuperat calul şi l-a 


— 87 — 


condus spre mănăstire, singur. 

Incă îşi croia drum pe panta stâncoasă când doi tineri 
acoliţi au ieşit, alertaţi de nechezatul calului care se 
chinuia să urce şi de tropotul copitelor sale. Când în sfârşit 
a ajuns la mănăstire, toţi erau deja afară, privindu-l curioşi 
şi în tăcere. Apoi abatele, un bătrân veştejit, pe nume 
Părintele Nicodimus, a ieşit şi l-a studiat precaut înainte 
să-l invite înăuntru. 

S-au aşezat în refectoriu, înconjurați de alţi şase 
călugări. După ce a acceptat să bea apă, Conrad nu a 
pierdut prea mult timp cu o conversaţie fără rost, în afară 
de a le spune numele său - numele adevărat - şi zicându-le 
că venea de la Constantinopol, deşi călugării erau dornici 
să audă veşti despre starea actuală a oraşului. 

— Nu mă aflu aici din greşeală, părinte, i-a spus 
abatelui. 

— Poftim? 

— Mă aflu aici din cauza a ceva ce aţi vândut nu cu mult 
timp în urmă. 

— Am vândut? şi cam ce ar putea fi? 

— Câteva săbii. S-a oprit, privindu-l pe preot, studiind 
fiecare rid din jurul ochilor bărbatului şi din jurul gurii lui. 
Săbii ale templierilor, a adăugat. 

Cuvintele l-au neliniştit pe călugăr. Lui Conrad nu i-a 
fost greu să observe indiciile: clipitul, buzele uscate, 
degetele agitate, foiala. Călugării îşi petrecuseră aproape 
toată viaţa în sihăstrie, rupti de orice fel de interacţiune 
socială. Nu erau prea buni în arta înşelăciunii. Deşi din ce 
cauză călugărul era neliniştit nu era chiar evident. 

— Ştiţi totuşi despre ce săbii vorbesc, corect? 

Călugărul a ezitat, apoi a îngăimat: 

— Da, ştiu. 

— Trebuie să aflu cum aţi intrat în posesia lor. 

Preotul nu a spus nimic o vreme, ci a rămas pe gânduri, 
cu o expresie aproape defensivă. Un zâmbet chinuit i-a 
apărut la colţul gurii. 

— Pot să întreb de ce te interesează? 

Faţa lui Conrad a rămas neclintită, ochii - neiertători. 


— Erau ale fraţilor mei. 

— Ale fraţilor? 

Conrad şi-a scos încet paloşul din teacă şi l-a aşezat pe 
masă, în faţa abatelui. A lovit uşor cu degetul gravura de la 
capătul lamei. 

Abatele s-a aplecat pentru o privire mai de aproape. 

Conrad îi arăta crucea alungită. 

— Cavaleri templieri, i-a spus Conrad. Ca şi mine. 

Cutele de pe fruntea abatelui s-au adâncit. 

— Cum aţi intrat în posesia lor? a întrebat cavalerul. 

— Nu... nu sunt sigur. Sunt foarte vechi, ştii. Stăteau 
într-o cameră de depozitare de ani buni. Atât doar că din 
cauza frigului şi a secetei, nu mai aveam ce mânca. 
Trebuia să vindem ceva. Şi, după cum vezi, nu prea avem 
altele pe care să le vindem. 

Lui Conrad nu prea îi convenea sentimentul pe care-l 
simţea dinspre călugărul bătrân. 

— Şi nu ştiţi cum au ajuns acolo? 

Preotul a dat din cap. 

— Sunt aici de foarte, foarte multă vreme. Dinaintea 
timpului meu. 

Cavalerul a încuviinţat gânditor, arătând clar că nu e 
mulţumit de răspuns şi astfel accentuând disconfortul 
gazdei. 

— 'Ţineţi o cronică aici, nu-i aşa? a întrebat în cele din 
urmă. 

Cuvintele păreau să-l fi surprins pe abate. 

— Desigur. De ce? 

— Mi-ar plăcea să o văd. 

Părintele Nicodimus a clipit de multe ori. 

— Cronicile noastre sunt... sunt documente private. Sunt 
sigur că înţelegețţi. 

— Înţeleg, a spus Conrad fără să zâmbească. Dar trebuie 
să le văd. Fraţi de-ai mei au dispărut. Drumul lor se 
termină aici, cu aceste săbii. În mănăstirea voastră. Sunt 
sigur că înţelegeţi. 

Ochii călugărului fugeau în altă parte, apoi se întorceau 
la faţa lui Conrad. Nu putea să-l privească în ochi pe 


— 89 — 


cavaler. 

— Trebuie să văd însemnările de la anul Domnului 
nostru 1203 încolo, a adăugat cavalerul. Atunci au 
dispărut. Şi îmi imaginez că ziua în care săbiile lor şi 
celelalte arme ale lor au ajuns aici trebuie să fi fost un 
eveniment demn de consemnat în cronica voastră. Şi totuşi 
îmi spuneţi că nimeni de aici nu a citit despre aşa ceva? 

A analizat expresiile rigide de pe feţele celorlalţi 
călugări din cameră. Majoritatea erau tineri şi slabi, cu 
feţe supte şi pielea palidă. De asemenea, se holbau la el la 
unison, cu maxilarele încleştate, câţiva dintre ei dând uşor 
din cap. 

— Nimeni? a întrebat Conrad din nou. Nici măcar în 
cronica voastră? Cine este cronicarul aici? 

Unul dintre călugări a ezitat, a ridicat mâna şi a făcut cu 
greu un pas înainte. 

— Nu ştii nimic despre ce s-a întâmplat? l-a întrebat 
Conrad. 

Bărbatul a scuturat din cap. 

— Nu ştiu. 

Cavalerul şi-a îndreptat atenţia către abate. 

— Se pare că avem de citit. 

Părintele Nicodimus a inspirat adânc, apoi a încuviinţat. 
L-a rugat pe cronicar să-l conducă pe Conrad să vadă 
cărţile. 

— O să vin şi eu în scriptorium, i-a spus cavalerului. Eşti 
palid şi obosit, frate Conrad. Sunt sigur că ţi-ar prii nişte 
hrană după călătoria ta lungă. 

Cavalerul l-a urmat pe cronicar în sala mare, fără 
ferestre. Candelabre uriaşe împodobite cu zeci de 
lumânări iluminau birourile şi rafturile doldora de cărţi. 
Cronicarul a mers până la un raft mai îndepărtat, a studiat 
cotoarele codicelor legate în piele de pe el, a extras două 
volume şi le-a adus cu el. Le-a aşezat pe un birou mare şi 
înclinat şi l-a invitat pe Conrad să le studieze. 

Cavalerul s-a aşezat şi el şi a început să cerceteze 
însemnările, căutând datele potrivite. Ştia că Everard şi 
oamenii săi părăsiseră Tortosa la începutul verii acelui an. 


— 90 — 


Căuta încă atent printre foile veline fragile când abatele a 
reapărut împreună cu tinerii săi acoliţi. Într-o mână ducea 
o farfurie cu o bucată de brânză şi una de pâine. În 
cealaltă, ţinea o cupă. 

Le-a aşezat pe o scândură care ieşea din partea laterală 
a mesei de lucru. 

— Nu e mult, dar mi-e teamă că e tot ce-ţi pot oferi, a 
spus abatele. 

Conrad l-a privit intens. Destul de ciudat, mâinile 
abatelui tremurau, făcând cupa să danseze un pic înainte 
să o pună pe scândură. 

— E suficient, a spus Conrad, încruntându-se uşor. Aveţi 
recunoştinţa mea, părinte. 

A rupt un colţişor de pâine şi l-a băgat în gură, apoi a 
ridicat cupa. Era plină cu un lichid fierbinte, galben-auriu. 
Conrad a apropiat-o să o adulmece. Nu era un miros 
cunoscut. 

— Anason, a spus abatele. Îl creştem aici. Când îngheţul 
şi seceta ne-o permit. 

Conrad a ridicat din umeri şi a dus cupa la gură. 

Când marginea fierbinte a cupei i-a atins buzele, ochii i 
s-au fixat pe privirea abatelui şi o alarmă s-a declanşat 
undeva în adâncurile minţii sale. Ceva nu era în regulă. 
Interesul bărbatului era prea mare şi toate micile ticuri i 
se agravaseră. 

Conrad a pus cap la cap ce ştia. Apoi, într-o clipă, a 
gândit negânditul. 

Imposibil! şi-a spus el. Nu se poate să ascundă asta. 

Şi totuşi era acolo. O alarmă zgomotoasă zăngănindu-i în 
urechi. Anii în care avusese de-a face cu înşelătorii pe 
Pământul Sfânt îi ascuţiseră simţurile şi-l învăţaseră să se 
aştepte la trădare la fiecare colţ, şi traiul incognito într-o 
ţară străină nu făcuse decât să le ascută şi mai mult. 
Simţuri care acum îl avertizau că acel negândit ar explica 
de fapt foarte multe. 

A ţinut cupa lipită de buze şi, fără să bea, a studiat 
expresia abatelui. 

A dat-o la o parte, departe de gură. 


agja 


— Părinte, a spus el, şi dumneata pari cam palid. Poate 
că ai mai multă nevoie de asta decât mine. 

A întins mâna, oferindu-i cupa. 

— Nu, nu, mă simt bine, a răspuns abatele, retrăgându- 
se uşor. Te rog. O să mâncăm când se termină cu treburile 
zilei. 

Conrad nici nu a clipit. S-a aplecat şi a împins cupa mai 
aproape de abate, punând mâna pe mânerul unui pumnal 
mare, pe care îl avea la centură. 

— Insist, a spus el. 

A ţinut cupa acolo, la doar câţiva centimetri de faţa 
preotului. Mici tremurături brăzdau faţa bătrânului, 
încreţindu-i colţurile gurii, nările, pleoapele. 

— la-o, a ordonat cavalerul. 

Bărbatul s-a supus, cu mâinile tremurânde. 

— Bea, a şuierat Conrad. 

Mâna abatelui se scutura vizibil acum, aproape vărsând 
conţinutul cupei în timp ce o apropia încet de gură. I-a 
atins buzele. A ţinut-o acolo o clipă, cu mâna tremurându-i 
şi mai mult, cu ochii arzând de frică şi ţâşnindu-i de la 
cupă la Conrad şi înapoi. 

— Bea-o, părinte, a stăruit cavalerul calm, dar ferm. 

Călugărul a închis ochii, parcă gata să mai ia o gură, dar 
cupa i-a căzut brusc din mână. Obiectul s-a prăbuşit şi s-a 
spart pe podeaua de piatră. 

Conrad îl sfredelea pe călugăr cu privirea, scoțând 
pumnalul şi aşezându-l pe masă. 

— Acum, ce-ar fi să-mi spuneţi cum au ajuns de fapt 
săbiile aici? 


—O să fie bine, i-a spus Conrad neguţătorului 
înmânându-i săculeţul. Ne descurcăm de-aici. 

Mehmet a aruncat o privire grăbită la monedele de aur 
din săculeţ, apoi i-a strâns şireturile şi l-a îndesat sub 
curea. 

— E un drum lung înapoi la Constantinopol. Acestea 
sunt teritorii periculoase. Sunt destui ghazi aici. 

— Ne descurcăm, a repetat cavalerul. Nu ne întoarcem 


— 92 — 


acolo. 

— Nu? 

Conrad a încuviinţat doar şi şi-a întins mâna, cu o 
expresie a feţei care dădea de înţeles că nu are de gând să 
spună mai mult. Neguţătorul corpolent s-a încruntat, apoi 
i-a strâns mâna şi i-a scuturat-o cu ciudă. 

— Mergeţi cu bine! i-a spus el. 

— Şi tu. 

A rămas cu Hector şi cu Miguel, uitându-se la turcii care 
se îndepărtau călare. Conrad îşi închipuia ce se întâmpla 
probabil în capul neguţătorului. Îl plătise cu o mică avere 
ca să-i aducă aici, şi aduseseră şi o căruţă cu ei. O căruţă 
în care să transporte ceva. Ceva care trebuia să aibă o 
mare valoare dacă merita atât efort şi cheltuială. 

Ceva ce neguţătorul şi-ar dori instinctiv. 

— Să-nţeleg că ai găsit ceva, i-a spus Hector. 

— Aşa este, i-a răspuns Conrad, uitându-se după cei şase 
călăreţi care dispăreau în josul muntelui. 

Gura i s-a lăţit într-un rânjet obraznic. 

— Chiar aşa este. 


Părintele  Nicodimus stătea la masa de lucru a 
cronicarului şi se simţea mai rău cu fiecare rând pe care-l 
scria. Greutatea poverii îi întuneca mintea, transformând 
alegerea fiecărui cuvânt într-o muncă herculeeană. Totuşi, 
trebuia să o facă. Nu exista cale de întoarcere. Nu din 
asta. 

Trebuia s-o fi ars, a gândit el. Trebuia să le fii ars pe 
toate cu mult timp în urmă. Se gândise la asta de multe ori 
de-a lungul anilor, se întrebase dacă să o facă, fiind chiar 
aproape de câteva ori. Dar, asemenea predecesorilor săi, 
nu îndrăznea să o facă de frica unei greşeli care ar fi 
abătut asupra lui o furie nepământeană. 

Simţea  uităturile grele ale acoliţilor săi care se 
adunaseră, dar nu îşi putea ridica ochii să-i privească. Se 
concentra doar asupra foilor din faţa sa şi a încercat să-şi 
ţină ferm mâna cu care făcea să lunece pana. 

l-am greşit Bisericii mele, a scris el. Am greşit Bisericii 


şi Domnului meu şi pentru această greşeală nu există 
izbăvire. Mă tem că acel cavaler Conrad şi fraţii săi 
templieri ne-au pecetluit soarta. Ei cutreieră acum 
pământurile noastre, îndreptându-se spre Corycus şi de- 
acolo spre ţărmuri necunoscute, purtând cu ei opera 
diavolului, scrisă de mâna sa cu otravă trasă din 
străfundurile iadului a cărui existență blestemată 
constituie o amenințare îngrozitoare pentru piatra pe care 
lumea noastră a fost creată. Nu îndrăznesc să caut iertare 
sau milă pentru greşeala noastră. Tot ce pot oferi este 
acest simplu act care să-l salveze pe Tatăl nostru ceresc de 
povara sufletelor noastre nefericite. 

A mai citit o dată, cu ochii obosiţi şi înlăcrimaţi. Când a 
terminat, a pus pana jos lângă foi şi abia atunci a îndrăznit 
să privească în sus spre călugării din faţa sa. Toţi îl 
urmăreau în tăcere, cu feţele mai palide şi mai supte ca 
niciodată, cu buzele şi degetele tremurânde. 

În faţa fiecăruia era câte o cupă simplă de lut. 

Abatele s-a uitat spre ei, privirea-i deznădăjduită 
întâlnindu-se cu uitătura fiecăruia. Apoi le-a făcut un semn 
din cap şi a dus cupa la buze. 

Fiecare şi-a ridicat-o pe-a lui. 

Abatele a încuviinţat din nou. 


— 94 — 


13 
ORAŞUL VATICAN, ÎN PREZENT 


O tăcere grea înăbuşea camera. Tess a privit feţele din 
jurul ei, încercând să-şi dea seama dacă să continue sau 
nu. Cardinalul Brugnone şi prefectul arhivelor, 
monseniorul Bescondi, păreau neliniştiţi din cauza a ceea 
ce ea tocmai spusese. Lucru care era de înţeles. Pentru 
clerici, ideea de călugări - nu călugări-războinici ca 
templierii, ci bărbaţii aceia blânzi şi pioşi care se 
retrăseseră din societate ca să-şi dedice viaţa rugăciunii şi 
studiului -, ideea că aceşti călugări recurseseră la crimă, 
indiferent din ce motive, era de necrezut. 

Reilly părea, de asemenea, contrariat de ce se afla în 
confesiunea călugărului. 

— Deci primul grup de templieri avea ceva pentru care 
călugării au hotărât să-i omoare? Şi apoi, o sută de ani mai 
târziu, trei templieri iau urma tovarăşilor lor dispăruţi, 
apar la mănăstire şi reiau ce le aparţinea, speriind 
călugării atât de tare, încât i-a făcut să se sinucidă? 

— Asta spune scrisoarea abatelui, a confirmat Tess. 

— Impostorul care a venit aici cu agentul Reilly, a 
întrebat Tilden, cine era? 

— Nu ştiu, a răspuns ea. Nici Sharafi nu ştia. Vedeţi, 
după ce a găsit mărturisirea, profesorul şi-a dat seama că 
făcuse o descoperire importantă. Nu s-a putut abţine să nu 
cerceteze mai adânc, deşi îl neliniştea. Profund. Adică 
aduceţi-vă aminte ce a scris călugărul. „Opera diavolului, 
scrisă cu mâna lui, cu otravă din străfundurile iadului, a 
cărui existenţă blestemată este o ameninţare cumplită 
pentru piatra pe care lumea noastră a fost creată.” Poate 
acest lucru era ceva ce nu trebuia găsit. Totuşi, Sharafi nu 
s-a putut abtine, dar ştia că trebuia să aibă grijă. Ştia că 
aşa ceva poate fi periculos. Chiar mai mult, probabil, dacă 
ar fi ajuns în mâinile cui nu trebuia. Aşa că a scos 
scrisoarea afară din arhive - a furat-o, la drept vorbind - şi 


205 


a lucrat la ea în linişte în timpul său liber, sperând să-şi 
dea seama ce se întâmplase cu templierii aceia şi ce au 
luat cu ei. Petrecea mult timp în bibliotecă, căutând mai 
multe indicii. Călătorul sufi nu scrisese despre confesiunea 
pe care o ascunsese în jurnalul său; nu lăsase nimic în 
urmă cu privire la locul în care o găsise sau ce făcuse după 
aceea. Sharafi s-a gândit că sigur a fost la fel de speriat de 
ea ca şi el. Dar jurnalul descria călătoriile autorului în 
zonă, ceea ce constituia un punct de plecare, deşi Sharafi 
ştia că multe dintre numele de locuri şi puncte de reper 
din natură la care se făcea referire se schimbaseră de 
multe ori de-a lungul secolelor. Aşa că Sharafi a cercetat 
respectiva zonă, cea din jurul Muntelui Argaeus, care 
acum se numeşte altfel, întrebând în jur, încercând să 
găsească ruinele mănăstirii. A studiat şi toate materialele 
despre templieri pe care le-a găsit. Dar se tot lovea de 
ziduri. Zona pe care o cerceta era aproape nepopulată şi 
nu a găsit mănăstirea, nu că s-ar fi aşteptat cu adevărat să 
găsească ceva acolo, nu după atât timp. Nu a putut găsi 
nici vreo menţiune despre Conrad, în niciunul dintre 
documentele despre templieri de care dispunea. Era gata 
să renunţe când, cu câteva luni în urmă, acest tip l-a 
abordat în faţa universităţii, în Istanbul. Ştia totul despre 
descoperirea lui Sharafi. l-a spus profesorului că vrea ca el 
să-i găsească scrierile despre care vorbea călugărul. Şi l-a 
ameninţat pe el şi pe familia sa. 

Tess a privit spre Reilly. Americanul a încuviinţat în 
semn de susţinere. A înghiţit şi a simţit cum i se 
rigidizează tot corpul. 

— Sharafi era... îngrozit. Bărbatul i-a arătat un cap tăiat. 
Capul unei femei pe care o omorâse, o profesoară care era 
preferata fiicei lui. Îi tăiase capul... doar ca să-i arate că nu 
glumeşte. 

Aerul din încăpere parcă s-a îngreunat odată cu spusele 
ei. 

— De unde ştia tipul ăsta la ce lucra profesorul? a 
întrebat Reilly. l-am pus impostorului nostru aceeaşi 
întrebare în taxi, pe drumul dinspre aeroport, crezând că e 


adevăratul Sharafi, şi a zis că nu-i vorbise nimănui despre 
asta. 

— Şi noi l-am întrebat, a replicat Tess. A spus că a fost 
asistentul lui de cercetare de la universitate şi nu şi-a ţinut 
gura. El era singurul care ştia despre asta, în afară de 
soţia sa. Şi când l-a confruntat, el nu a negat. L-a mustrat 
pe Sharafi că nu raportase despre asta el însuşi şi a spus 
că a simţit că era de datoria lui să o facă. 

— Datoria lui? Cine era? 

— Un student. Din Iran. 

— Dar despre ucigaş? Sharafi a zis ceva despre originea 
lui? 

— A spus că şi el e din Iran. 

— Cât de sigur era? 

Reilly a simţit că-i bate inima mai tare. 

Tess s-a gândit o secundă. 

— A spus doar că e din Iran. Nu părea să aibă vreo 
îndoială. 

Reilly s-a încruntat. Era clar că nu era răspunsul pe care 
sperase să-l primească, dar, după tot ce se întâmplase, 
ajunsese să se aştepte la asta. Toată afacerea începuse să 
semene suspect de mult cu treburile murdare ale unei 
agenţii de spionaj. Agenţia de inteligenţă dintr-o ţară 
cunoscută pentru loviturile sale. Ceea ce nu era deloc un 
semn bun. 

— Oricum, Sharafi a înţeles mesajul, a continuat ea. 
Trebuia să obţină rezultate. Şi când nu a mai putut înainta 
pe cont propriu, a decis că are nevoie de ajutorul unui 
specialist în istoria templierilor. 

— Aşa că s-a dus în Iordania, a adăugat Tilden. Ca să-l 
consulte pe prietenul tău, Simmons. 

Tess a dat din cap. 

— Era într-o stare foarte proastă. La început, a încercat 
să ascundă. Nu ne-a spus toată povestea. A zis doar că 
lucrase la ceva pentru un tratat pe care îl scria şi că 
încerca să localizeze un cavaler templier, Conrad, care 
ajunsese la Constantinopol în 1310. 

— Dar credeam că toţi templierii au fost arestaţi în anul 


Pi 


1307! a replicat Reilly. 

— Mandatele de arestare au fost emise în 1307, e- 
adevărat. Dar unii dintre fraţi au reuşit să fugă înainte ca 
slujitorii regelui Filip să-i ridice. Mulţi templieri francezi, 
de exemplu, au ajuns în Spania şi Portugalia, unde ordinele 
locale erau mai mult sau mai puţin protejate de regii din 
partea locului. Şi-au schimbat numele ca să nu fie 
descoperiţi de inchizitorii papei, care au fost trimişi pe 
urmele lor. Şi, în Orient, templierii îşi pierduseră toate 
bazele pe Pământul Sfânt înainte de asta. Acra a căzut în 
1291, nu? Ultimul bastion rămas era pe o insulă mică, pe 
coasta Siriei, Arwad. Au fost alungaţi de acolo în 1303 şi 
templierii supraviețuitori au ajuns în Cipru, unde au intrat 
în bucluc pentru că l-au ajutat pe fratele regelui să-l 
detroneze. Când suveranul şi-a recăpătat tronul, i-a 
executat pe cei patru templieri instigatori prin înec, iar pe 
restul i-a exilat, deşi nu se puteau întoarce în ţările lor 
natale din Europa, unde îi aştepta arestarea. Ştim foarte 
puţin despre ce li s-a întâmplat. 

— Prin urmare, Conrad poate fi unul dintre cei care au 
reuşit să fugă, a speculat Reilly. 

— Asta credea Jed, a spus Tess. Şi-a verificat registrele. 
A găsit menţionat un cavaler pe nume Conrad până la 
arestările din Cipru. După aceea, urma se pierdea. Nu a 
găsit nimic după asta - ceea ce nu era surprinzător. Odată 
exilați de regele Ciprului, Conrad şi tovarăşii săi nu puteau 
să se întoarcă în Europa, nu cu toţi inchizitorii pe urmele 
lor. Jed credea că poate trăiseră incognito într-unul din 
oraşele mari ca Antiohia sau Constantinopol. Deci asta era. 
Şi apoi Sharafi a cedat. Ne-a spus ce se petrecea cu 
adevărat. Şi Jed s-a hotărât să facă tot ce-i stătea în putere 
să-l ajute. Amândoi am făcut. Nu era vorba despre o 
cercetare universitară obişnuită. Era clar că tipul lui 
Sharafi nu ar fi acceptat niciun eşec. Iranianul era îngrozit 
de griji că i-ar putea face ceva soţiei sale sau fiicei sale ca 
să-l preseze mai tare. Trebuia să găsim ceva. Şi când Jed s- 
a lovit de un perete în propriile însemnări, ne-a spus 
despre registru. Ştia de el, ştia de existenţa lui, ştia că îl 


ţin în străfundurile Vaticanului şi că nimănui nu îi este 
îngăduit să-l vadă. 

Tess s-a oprit, sperând să continue vreunul dintre cei de 
faţă. 

Acela a fost Reilly. S-a întors spre Brugnone: 

— E-adevărat? 

Cardinalul a ridicat din umeri, cu o expresie 
încremenită, apoi a încuviinţat. 

— Da. 

— De ce? a insistat Reilly. 

Brugnone i-a aruncat o privire prudentă lui Tess, apoi şi- 
a îndreptat iar atenţia spre american. 

— Arhivele noastre conţin documente foarte sensibile. 
Multe pot fi prost interpretate sau răstălmăcite de amatorii 
de scandal, cu planuri mai puţin onorabile. Încercăm să 
limităm asta. 

— Şi registrul? 

Brugnone a dat din cap către Bescondi, care a 
intervenit. 

— E consemnarea completă a arestărilor templierilor şi 
a desființării ordinului lor. Tot ce au găsit inchizitorii, toţi 
cei cu care au vorbit, totul era trecut în el. Numele 
membrilor Ordinului de la Marele Maestru până la cel mai 
neînsemnat scutier, ce li s-a întâmplat, unde au ajuns, cine 
ce a spus, cine a trăit, cine a murit... Proprietăţile 
Ordinului, ceea ce deţineau în Europa şi în Levant, 
animalele lor, conţinutul bibliotecilor lor... tot. 

Reilly a procesat informaţia. 

— Deci Simmons avea dreptate. Ştia că, dacă există vreo 
consemnare despre ce se întâmplase cu Conrad, trebuia să 
fie acolo. 

— Da, a încuviinţat arhivarul. 

Reilly a observat că Bescondi l-a privit o clipă pe 
cardinal. Un dialog fără cuvinte părea să fi avut între ei, în 
timp ce Brugnone i-a răspuns arhivarului cu un semn 
imperceptibil din cap. Acesta a încuviinţat. 

Reilly s-a întors din nou spre Tess. 

— Şi atunci... m-ai sunat pe mine. 


— 99 — 


Tess a scuturat din cap cu mâhnire. 

— Îmi pare rău. Eu doar... m-am gândit că eşti singura 
persoană pe care o cunosc care îl putea ajuta pe Sharafi să 
arunce o privire la registru. Nimic mai mult. Totuşi, m-am 
chinuit să mă hotărăsc dacă să te rog sau nu să faci asta. 
Mai ales că noi eram... Privirea i s-a fixat o clipă pe Reilly, 
lăsând cuvintele în suspensie. Nu era nevoie ca şi ceilalţi 
să afle de problemele lor. Am discutat întâi cu Jed. Nu 
eram sigură, încă mă gândeam... şi următorul lucru pe 
care îl ştiu este că acest tip care a apărut în faţa biroului 
lui Jed cu un pistol în mână ne-a împins în spatele dubiţei 
sale şi ne-a dus într-un loc ca o peşteră, nu ştiu unde era. 
Ne-a aruncat pe mine şi pe Jed într-o cameră, trebuia să fi 
fost un fel de pivniţă, şi ne-a pus nişte cătuşe de plastic la 
încheieturi şi la glezne. Sharafi era deja acolo, legat 
fedeleş. Şi toate imaginile alea groaznice despre capul 
tăiat al profesoarei şi ostaticii din Beirut şi Irak au început 
să-mi treacă prin cap. Tess se simţea înfrigurată acum. 
Vorbind despre asta, retrăia tot coşmarul. S-a uitat spre 
Reilly. 

— M-a pus să te sun. 

— De unde a ştiut despre toate alea? a întrebat 
americanul. Ai discutat cu altcineva? 

— Nu, sigur că nu. Poate asculta ce vorbeam cu Jed, 
poate avea un microfon ascuns în biroul lui Jed sau mai 
ştiu eu ce. 

Reilly s-a gândit câteva clipe. 

— Tipul ăsta, oricine ar fi, pentru oricine ar lucra - şi 
cred că avem câteva idei - are resurse serioase la 
dispoziţie. Apare în Istanbul şi nu are nicio problemă cu a 
omori o femeie pentru a-l convinge pe Sharafi. Îl urmăreşte 
până în lordania şi află despre ceea ce tu şi Simmons 
discutaţi în particular. Vă ia pe toţi trei din Iordania şi 
reuşeşte să vă aducă cel puţin pe doi dintre voi, dacă nu pe 
toţi trei, tocmai până la Roma fără să fie detectat. Are 
tupeul să mă întâlnească la aeroport, să-mi vândă povestea 
asta şi mă face să-l aduc aici ca să ia registrul, dar nu 
înainte de a amplasa două maşini-capcană pe care le putea 


— 100 — 


folosi la nevoie ca diversiune. A scuturat din cap şi a 
expirat zgomotos. Tipul ăsta are acces la informaţiile 
potrivite, are resurse care-i permit să călătorească după 
bunul plac, are acces la explozibili, detonatoare, maşini şi 
Dumnezeu ştie încă la ce. E mai calm decât oricine 
altcineva când vine vorba de condiţii ieşite din comun. S-a 
uitat la toţi, parcă spre a-i convinge. Tipul ăsta nu e de 
categorie uşoară. E pe bune. Şi o să ne trebuiască resurse 
serioase dacă vrem să avem chiar şi cea mai mică şansă de 
a-l opri. 

Delpiero a mustăcit, cu o expresie indignată. 

— Oh, intenţionăm să facem tot ce ne stă în putere să-l 
aducem pe acest individ în faţa Justiţiei, a subliniat 
polițistul Vaticanului, pe un ton uşor batjocoritor. Dar, în 
acelaşi timp, cred că ai foarte multe întrebări la care 
trebuie să răspunzi. Se pare că ai uitat că i-ai fost 
complice. g 

— Nu am uitat deloc, a sărit Reilly. Il vreau pe tipul ăsta 
mai mult decât oricine din această cameră. 

— Poate că nu mă fac bine înțeles, a spus inspectorul. 
Vom depune plângere împotriva ta. Tu l-ai adus pe acest 
bărbat la Vatican. Dacă nu ai fi făcut asta, nu ar fi pătruns 
la arhive, nu ar fi fost nevoie să detoneze nicio bombă şi... 

— Crezi că aşa ar fi fost? a ripostat Reilly. Crezi că s-ar fi 
lăsat păgubaş şi s-ar fi întors fericit acasă? Îţi baţi joc de 
mine? Ai văzut cum operează. Dacă nu îl aduceam eu aici, 
ar fi găsit o altă cale de intrare. Poate că, ştiu eu, ar fi 
ajuns cumva la monseniorul Bescondi. Poate cu un alt cap 
tăiat, ca să fie sigur că e luat în serios. 

— L-ai drogat pe monsenior, a mormăit Delpiero. Ai 
ajutat teroristul să scape. 

— Asta a fost înainte să ştiu că era un nenorocit de 
terorist sau că avea vreo bombă, s-a înfuriat Reilly. Am 
făcut ce a trebuit ca să-i obţin cartea şi să salvez ostaticii. 
Spuneţi-mi o chestie. Ce mi-aţi fi zis, dacă v-aş fi anunţat 
că e un tip care are nevoie să vadă registrul templierilor? 
L-aţi fi lăsat să intre în paşi de dans acolo sau i-aţi fi oferit 
accesul? Ori aţi fi avut nevoie să ştiţi exact cine era şi de 


— 101 — 


ce trebuia să-l vadă? 

Delpiero s-a bâlbâit căutând un răspuns, apoi a privit 
spre Bescondi şi Brugnone. Arhivarul şi cardinalul păreau 
la fel de neliniştiţi din cauza întrebării. 

— Ei? a insistat Reilly pe un ton aprig. 

I-au răspuns ridicând din umeri. 

Şi-a şters faţa cu mâinile încercând să-şi domolească 
furia. 

— Uite, a continuat el, cu vocea acum mai calmă, dar 
dârză. Poate credeţi că am greşit, poate credeţi că ar fi 
trebuit să procedez altfel. Poate că aveţi dreptate. Dar în 
vâltoarea momentului, pur şi simplu nu am avut altă 
soluţie. Sunt pregătit să înfrunt consecinţele faptelor mele. 
Absolut! Puteţi face ce vreţi cu mine odată ce treaba asta 
se încheie. După ce el va fi arestat sau la morgă. Dar până 
se va întâmpla asta, trebuie să fac parte din operaţiunea 
asta. Trebuie să ajut să fie prins. 

Delpiero i-a înfruntat privirea. 

— E admirabil, agent Reilly. Dar am discutat asta cu 
superiorii tăi şi ei sunt de acord cu noi. 

Reilly a urmărit privirea inspectorului până la Tilden, 
care s-a uitat încruntat, parcă întrebând „la ce naiba te 
aşteptai?” 

— Nu te aflai aici cu treburile Biroului. Mai rău, ne-ai 
ascuns informaţii cu privire la motivul adevărat pentru 
care te aflai aici. Asta nu dă foarte bine pentru cei care 
deţin puterea acasă. Dacă nu cumva îmi scapă ceva, pot să 
pariez că ar trebui să te consideri suspendat, i-a spus 
ataşatul, pe timpul investigaţiei autorităţilor italiene şi a 
Vaticanului. 

— Nu mă poţi da la o parte, a protestat Reilly. Tipul m-a 
păcălit. Trebuie să fac asta. 

S-a uitat în jur şi l-a observat pe Brugnone studiindu-l. 
Tilden şi-a desfăcut mâinile într-un gest resemnat, 
neajutorat. 

— Îmi pare rău, dar aşa trebuie să fie pentru moment. 

Reilly a ţâşnit în picioare. 

—E o nebunie! a izbucnit, cu mâinile tăind aerul 


— 102 — 


dramatic. Trebuie să ne mişcăm repede. Avem o scenă a 
crimei de cercetat. Avem o bombă neexplodată de analizat. 
S-ar putea să avem amprente în maşini şi în arhive şi 
capturi video pe camerele de supraveghere. Trebuie să 
emitem un buletin în toate punctele de graniţă, să 
discutăm cu Interpolul. 

Apoi s-a uitat ţintă la Delpiero: 

— Nu vă tăiaţi nasul ca să-i faceţi în ciudă feţei. Ştiu că 
sunteţi nervoşi. Şi eu sunt. Dar pot să fiu de ajutor şi sunt 
aici acum. Puteţi folosi resurse FBI pentru treaba asta şi 
nu vă permiteţi să aşteptaţi până se hotărăsc pe cine să 
urce într-un avion care vine încoace. Poate ajunge foarte 
departe până atunci. 

Delpiero nu părea să fi fost impresionat de rugămintea 
lui Reilly. Cu trei scaune mai încolo, Brugnone şi-a dres 
glasul ostentativ, atrăgând atenţia tuturor în timp ce se 
ridica în picioare. 

— Să nu ne grăbim. 

I-a aruncat o privire lui Reilly şi a continuat: 

— Agent Reilly, condu-mă până la camera mea, te rog. 

Delpiero a sărit în picioare. 

— Eminenza Vostra, mii de scuze, dar... ce faceţi? Omul 
ar trebui să fie arestat. 

Brugnone l-a liniştit cu un gest uşor din mână, pe cât de 
mic, pe atât de autoritar. Predersela con calma. Linişteşte- 
te. 

A fost de ajuns să-l oprească pe Delpiero. 

Reilly s-a ridicat, a privit nesigur spre Tilden şi spre 
Delpiero, şi l-a urmat pe cardinal afară din cameră. 


— 103 — 


14 


Reilly l-a însoţit pe secretarul papei de-a lungul 
scuarului înverzit al grădinii din Piazza Santa Marta. Era 
trecut de prânz de-acum, şi aerul din jurul lor era sufocant. 
La mai puţin de cincizeci de metri spre stânga, faţada 
Catedralei Sfântului Petru se înălța spre cer. Doar nişte 
urme vagi rămăseseră din norul negru de fum care însoţise 
explozia maşinii-capcană, dar piaţa în sine, de obicei 
animată şi plină de automobile, autobuze şi turişti în 
perioada aceasta a anului, era pustie. Deşi a doua bombă 
fusese dezamorsată şi distrusă, Vaticanul părea un oraş 
fantomatic şi, văzându-l astfel, Reilly se simţea şi mai rău 
decât se simţise în biroul inspectorului. 

Cardinalul păşea în linişte, cu mâinile prinse la spate. 
Fără să se întoarcă pentru a-l privi, l-a întrebat pe Reilly. 

— Nu am avut ocazia să vorbim de la ultima ta vizită - 
câţi ani au trecut, trei? 

— Aşa este, a confirmat Reilly. 

Brugnone a încuviinţat, adâncit în gânduri. După un 
moment, a întrebat: 

— Nici acela nu a fost un moment plăcut, nu? Întrebările 
pe care ţi le puneai, răspunsurile pe care le-ai primit... şi 
apoi, după toate, să fii atras în furtuna aceea catastrofală... 

L-au copleşit din nou amintiri din acel episod al vieţii lui. 
Chiar şi după trei ani, încă simţea apa sărată în gât şi 
fiorul adânc de la lungile ore petrecute pe mare, pe 
jumătate mort, plutind pe o plută încropită la kilometri 
distanţă de coasta unei insule greceşti minuscule. Dar 
cuvintele pe care i le spusese atunci cardinalul l-au înfiorat 
cel mai tare: Mi-e teamă că de adevăr ţi-e frică. Reilly şi-a 
dat seama că nu avea liniştea necesară unui răspuns 
definitiv la întrebare. Îşi aducea aminte de cum stătea pe 
vârful stâncii cu Tess şi privea neajutorat foile de 
pergament care fluturau în jos spre reciful învolburat, 
simțindu-se lipit de şansa de a şti vreodată dacă erau 
adevărate sau o înşelătorie elaborată. 


— 104 — 


— Nici astăzi nu a fost o plimbare la cofetărie, a replicat 
Reilly. 

Cardinalul nu a înţeles. 

— O plimbare la cofetărie? 

— Adică nu a fost o zi uşoară, a clarificat Reilly. 

— Dintr-un motiv sau altul, vizitele mele aici nu sunt 
niciodată uşoare, s-a plâns el. 

Brugnone a ridicat din umeri şi a alungat cu un gest din 
mâna lui mare acest comentariu. 

— Aici e sediul unei mari puteri, agent Reilly. Şi unde 
există putere trebuie să existe şi conflict. 

Au trecut peste drum şi au intrat în sacristie, o clădire 
cu trei etaje care fusese alipită părţii de sud a catedralei. 
Odată ajunşi înăuntru, au mers spre stânga şi au traversat 
sălile somptuoase ale Muzeului Trezoreriei. Cu fiecare pas, 
podelele de marmură rară şi busturile de bronz ale papilor 
de altădată apăsau greu asupra lui Reilly. Fiecare 
centimetru din locul acesta era adânc înrădăcinat în 
istorie, chiar în temelia civilizaţiei occidentale - o istorie 
despre care acum ştia mult mai multe. 

— Erai un om foarte credincios când ne-am întâlnit 
prima oară. Mai mergi la slujbă? l-a întrebat cardinalul. 

— Nu chiar. Îl ajut pe părintele Bragg cu echipa de 
softbal a copiilor duminică dimineaţa, când pot, dar cam 
atât. 

— Pot să întreb de ce? 

Reilly şi-a măsurat bine cuvintele. Aventura căreia 
supravieţuiseră el şi Tess cu trei ani în urmă şi revelaţiile 
ei tulburătoare îşi puseseră amprenta asupra lui, dar încă 
avea un mare respect pentru Brugnone şi nu dorea să-l 
jignească în niciun fel. 

— Am citit mult de când ne-am întâlnit... M-am gândit la 
toate... şi cred că sunt mai puţin confortabil cu întregul 
concept de religie instituţionalizată decât eram. 

Brugnone s-a gândit la răspunsul lui, cu ochii grei 
pierduţi în depărtare. Niciunul dintre ei nu a vorbit înainte 
să ajungă la sfârşitul galeriei cu fresce şi să intre în 
transeptul sudic al catedralei. Reilly nu fusese niciodată 


— 105 — 


înăuntrul marii bazilici, iar priveliştea care l-a întâmpinat l- 
a lăsat cu gura căscată. Probabil că era întruchiparea 
sublimului în arhitectură, fiecare detaliu încântând ochiul 
şi înălţând sufletul. La stânga a zărit altarul papal al lui 
Bernini, coloanele răsucite, în formă de spice şi 
acoperământul splendid al baldachinului extraordinar de 
elaborat, fiind intimidat de domul colosal care se înălța 
deasupra lui. La dreapta, abia putea întrezări intrarea în 
colţul îndepărtat al navei. Raze de lumină se strecurau 
prin ferestrele lucarnei, mult deasupra lor, scăldând 
catedrala într-o lucire nepământeană şi reaprinzând o 
scânteie din adâncul său care se stinsese în ultimii ani. 

Brugnone părea să observe efectul pe care locul îl avea 
asupra lui Reilly şi s-a oprit la intersecţia dintre braţele 
transeptului să-i ofere răgazul să savureze totul. 

— N-ai avut niciodată timp pentru o vizită pe îndelete, 
nu-i aşa? 

— Nu, a răspuns Reilly, şi nu voi avea nici acum. 

S-a oprit, apoi a continuat: 

— Trebuie să ştiu ceva, Eminenţa Voastră. 

Brugnone nici măcar nu a tresărit. 

— Vrei să ştii ce se află în cufere. 

— Da. Ştiţi ce urmăreşte? 

— Nu sunt sigur, a spus cardinalul. Dar, dacă e ce cred 
eu că ar putea i... ar fi mai rău pentru noi chiar decât 
omul pe care îl urmărea Vance. 

S-a oprit o secundă, apoi a întrebat: 

— După tot ce a făcut astăzi... mai contează? 

Reilly a ridicat din umeri. Prelatul avea dreptate. 

— Nu prea. Dar m-ar ajuta să ştiu. Trebuie să-l găsim. 

Brugnone a încuviinţat, reţinând întrebarea lui Reilly. L- 
a studiat puţin, apoi i-a spus: 

— Am auzit ce ai zis acolo. Şi, deşi nu susţin ce ai făcut 
şi nici nu sunt de acord cu decizia ta de a ne exclude din 
hotărârile tale, pot să înţeleg că erai într-o situaţie dificilă. 
Şi adevărul este că îţi suntem datori. Ne-ai făcut un mare 
serviciu acum trei ani, unul care realizez că a fost greu de 
înghiţit pentru tine. Dar ai rămas fidel principiilor tale, în 


— 106 — 


ciuda îndoielilor, şi ţi-ai pus viaţa în pericol pentru noi, 
ceea ce n-ar fi făcut oricine. 

Reilly a simţit remuşcarea ca o gheară care-l strânge. Ce 
spunea Brugnone era parţial adevărat, dar cardinalul nu 
ştia întregul adevăr. La reîntoarcerea din Grecia, cu trei 
ani în urmă, Reilly şi Tess căzuseră de acord să prezinte o 
versiune puţin modificată a întâmplărilor. Minţiseră. 
Grosolan. Le  spuseseră şefilor de la FBI şi 
reprezentantului Vaticanului la New York că furtuna 
dusese la moartea tuturor celor implicaţi în afara lor, şi au 
susţinut că ruinele Templului Şoimului nu fuseseră găsite 
niciodată. Promiseseră să nu vorbească despre ceea ce li 
se întâmplase la asediul Muzeului Metropolitan, unde 
patru călăreţi costumaţi în cavaleri templieri luaseră cu 
asalt marea expoziţie a Vaticanului, distrugând locul 
înainte să evadeze cu un vechi codificator templier. Şi asta 
fusese tot. În ceea ce privea Vaticanul, Reilly luptase 
curajos până la sfârşit pentru a-i apăra cauza - ceea ce, din 
nou, nu era chiar adevărat. Şi faptul că Reilly şi cardinalul 
stăteau acum lângă Altarul Minciunii - un mozaic adami 
monumental reprezentând ceea ce americanul a 
recunoscut ca fiind pedeapsa cuplului care îl minţise pe Sf. 
Petru în legătură cu câţi bani primiseră pentru o bucată de 
pământ şi au fost omorâţi pentru înşelăciunea lor - nu prea 
îl ajuta. 

— Aveam nevoie de ajutorul tău atunci şi, în ciuda 
tuturor lucrurilor, ai fost de acord să ne ajuţi, i-a spus 
cardinalul. Vreau să ştiu cum te simţi acum. S-a schimbat 
ceva? Mai eşti dispus să lupţi pentru noi? 

Reilly a simţit o deschidere. Dar nu i-a influenţat 
răspunsul. 

— Datoria mea este să mă asigur că asemenea indivizi 
nu mai au posibilitatea să facă rău celor din jur niciodată. 
Oamenilor nevinovaţi, ca aceia care au murit în afara 
zidurilor astăzi. Nu prea-mi pasă de ce e în acele cufere, 
Eminenţa Voastră. Vreau doar să-l închid pe tipul ăsta sau 
să-l bag doi metri sub pământ, dacă asta alege. 

Brugnone i-a susţinut privirea un moment, apoi parcă a 


— 107 — 


ajuns la o concluzie, în timp ce încuviinţa ca pentru sine, 
încet. 

— Bine, atunci, agent Reilly... cred că trebuie să te 
lăsăm să continui, nu? 

După tot ce se întâmplase, în starea lui de surescitare, 
americanul nu era sigur că auzise bine. 

— Ce spuneţi? Credeam că sunt arestat. 

Brugnone i-a alungat comentariul cu gestul 
caracteristic. 

— Ce s-a întâmplat azi-dimineaţă a început aici, în oraşul 
Vatican. Cum ne ocupăm de asta este problema noastră... 
şi, după cum ştii, avem şi o anumită influenţă asupra 
lucrurilor care se întâmplă în afara acestor ziduri. 

— Influenţa dumneavoastră se extinde până la Federal 
Plaza? Pentru că sunt convins că-mi vor cere insigna 
înapoi. 

Cardinalul i-a aruncat un zâmbet ştiutor, încrezător. 

— În această privinţă, nu cred că sunt multe zone care 
să fie în afara sferei noastre de influenţă. Tonul i-a devenit 
ferm. Vreau să participi la investigaţie, agent Reilly. Vreau 
să-l găseşti pe acest bărbat şi să pui capăt acestei barbarii. 
Dar trebuie să ştiu şi că vei proteja interesele noastre, 
astfel încât, dacă va fi să găseşti ceea ce el caută, mi-l vei 
aduce mie întâi, indiferent de orice alte consideraţii... sau 
influenţe. Ultimul cuvânt a avut o anumită sonoritate. 

Reilly i-a simţit lovitura. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Câţiva dintre asociaţii sau prietenii tăi ar putea avea 
alte idei despre ce trebuie făcut cu o descoperire de 
importanţă istorică. 

Un cuvânt - prietenii - l-a spus mai accentuat. 

Americanul a crezut că înţelege. 

— Vă faceţi griji în privinţa lui Tess? 

Brugnone a ridicat din umeri. 

— Oricine poate fi o ameninţare într-o situaţie ca asta. 
De aceea trebuie să ştiu că vei apăra interesele Bisericii, 
mai presus de toate. Am cuvântul tău, agent Reilly? 

Reilly a cântărit bine spusele cardinalului. Pe de o parte, 


— 108 — 


se simţea şantajat. Pe de altă parte, nu era ca şi cum i se 
cerea ceva diferit de ceea ce oricum ar fi făcut. Şi, în plus, 
prioritatea lui era să-l prindă pe individul care provocase 
carnajul. Orice s-ar fi aflat în cuferele acelea era de o 
importanţă secundară. Clar secundară. 

— Aveţi cuvântul meu. 

Brugnone a încuviinţat dând uşor din cap. 

— Atunci, trebuie să treci la treabă. Voi vorbi cu 
Delpiero şi cu oficialii de la Polizia. Şi cu superiorii tăi. Poţi 
să preiei controlul după aceea. 

— Vă mulţumesc. 

Reilly a întins mâna recunoscător, neştiind dacă e un 
gest potrivit. 

Brugnone i-a strâns mâna. 

— Găseşte-l. Şi opreşte-l! 

— Nu va fi uşor. A obţinut ceea ce îşi dorea... şi, cu 
registrul templierilor, are un avans în faţa noastră. Dacă 
acolo va găsi orice fel de informaţie despre ce s-a 
întâmplat cu acest Conrad, atunci, acolo îl vom găsi pe 
teroristul nostru. Dar el are cartea şi noi nu. 

Brugnone a zâmbit vag. 

— Nu aş merge atât de departe. 

A lăsat cuvintele să-şi facă efectul, apoi a spus: 

— Vezi tu, am înţeles de o vreme că arhiva a devenit 
mult prea mare pentru a putea fi administrată pe căile 
tradiţionale. Avem peste optzeci şi cinci de kilometri de 
rafturi, toate încărcate cu materiale. Astfel că, cu 
aproximativ opt ani în urmă, am iniţiat un proces de 
arhivare electronică. Am scanat aproape jumătate din 
colecţie. 

Reilly s-a luminat puţin la faţă. Ştia deja ce urma să 
răspundă Brugnone, dar a spus: 

— Sper că nu le scanaţi în ordine alfabetică. 

— Le înregistrăm în funcţie de relevanţa estimată, a 
replicat cardinalul cu un zâmbet cunoscător. Şi, mai ales 
după ce s-a întâmplat cu trei ani în urmă, cu greu se poate 
spune că templierii erau irelevanţi, nu? 


— 109 — 


15 


Restul după-amiezii a fost o ceaţă dezlânată şi 
zgomotoasă. 

Reilly şi Tess şi l-au petrecut în birourile Gendarmeriei, 
unde un post de comandă temporar fusese amenajat într-o 
sală mare de conferinţe. Frenezia activităţii din jurul lor nu 
s-a oprit nicio clipă în timp ce Tess a dat o declaraţie 
detaliată cuprinzând tot ce i se întâmplase, iar Reilly s-a 
asigurat că poliţia locală făcea tot ce-i stătea în putere să-l 
prindă pe răpitorul ei. 

Spre uşurarea lui Reilly, păreau să fie pe drumul ce bun. 
Se emisese un BDI - „buletin de informare” - de mare 
prioritate către diversele autorităţi poliţieneşti ale ţării şi 
au fost trimise alarme către principalele puncte de intrare 
în ţară. Interpolul se asigura că cererea era transmisă în 
mod adecvat tuturor ţărilor vecine. Informaţia despre caz 
însă era restricţionată. Teroristul, despre care se credea 
că era un iranian care foloseşte un paşaport fals al unei 
alte ţări, reuşise să evite să privească înspre vreuna din 
camerele de supraveghere din interiorul Vaticanului. Toate 
imaginile cu el pe care reuşiseră să le obţină până acum 
erau fragmentare sau neclare. Echipe medico-legale 
fuseseră trimise să caute amprente în arhive, în BMW, în 
automobilul papal distrus, în speranţa că ar fi de ajutor 
pentru identificarea sa, în timp ce colegii lor din brigada 
antitero analizau în laborator bomba dezamorsată pentru 
a-i determina proveniența. 

L-au adăugat şi pe Simmons pe listă, dată fiind 
posibilitatea ca, asemenea lui Tess şi Sharafi, să fi fost 
adus la Roma şi el. O cerere urgentă pentru datele din 
paşaportul său a fost remisă ambasadei; între timp, Tess i- 
a ajutat pe detectivi să găsească nişte poze cu el pe 
internet. 

Reilly a luat legătura cu ataşatul legal al Biroului la 
Istanbul, informându-l despre necesitatea de a le localiza 
pe soţia şi pe fiica lui Sharafi şi de a le spune ce se 


— 110 — 


întâmplase. În plus, l-a rugat pe ataşat să pună poliţia 
locală pe urmele asistentului turnător al lui Sharafi, deşi 
nu avea speranţe prea mari. 

În timp ce se întâmplau toate acestea, la arhive, 
Bescondi a instruit cât de mulţi cărturari a putut aduna să 
analizeze versiunea scanată a registrului şi să caute orice 
referinţă despre un cavaler pe nume Conrad. 

Reilly s-a străduit să ignore iritarea evidentă a lui 
Delpiero şi a detectivilor de la Polizia cu privire la 
prezenţa sa. Intervenţia lui Brugnone în favoarea sa nu 
fusese prea bine primită. Poliţiştii locali nu făceau niciun 
efort să-şi mascheze convingerea că ar fi trebuit să 
lâncezească în spatele gratiilor, şi nu să lucreze alături de 
ei. Reilly a trebuit să facă faţă câtorva întâlniri tensionate 
cu ei, dar s-a abținut şi a evitat să transforme o situaţie 
deja dificilă într-una şi mai grea. De asemenea, încerca pe 
cât posibil să nu le stea în cale, petrecându-şi aproape 
toată după-amiaza încingând liniile telefonice, primind 
mustrări de la şeful său pentru că lucrase singur, înainte 
să informeze diverşi şefi de unităţi de la Federal Plaza, 
Langley şi Fort Meade, înainte să se organizeze o şedinţă 
comună. 

Până seara, nu prea mai putea face mare lucru. Toate 
avertizările fuseseră emise, investigatorii cercetau cu 
atenţie rapoarte de imigrări şi înregistrările camerelor de 
supraveghere, laboranţii meştereau la staţiile lor de înaltă 
tehnologie, iar cărturarii buchiseau scrieri medievale. 
Jocul aşteptării începuse. 


Tilden i-a lăsat pe Reilly şi pe Tess la Sofitel, un hotel 
discret de mărime mijlocie pe care ambasada îl folosea 
frecvent pentru vizitatori. Au fost cazaţi sub nume false şi 
li s-au dat două camere alăturate la ultimul etaj. Doi 
poliţişti în civil erau în faţa hotelului, într-o Lancia fără 
însemne, pe Via Lombardia. Era o stradă cu sens unic, 
liniştită, ceea ce le uşura misiunea de dădacă. 

Camerele erau spaţioase şi aveau o vedere superbă 
asupra grădinilor luxuriante ale Vilei Borghese şi a 


— 111 — 


domurilor Bisericii San Carlo al Corso şi, mai departe, spre 
vest, a Bazilicii Sfântul Petru. Era o privelişte splendidă în 
orice zi şi chiar mai mult cu soarele strălucind la apus, dar 
Tess n-a reuşit să se bucure de ea decât trei secunde, după 
care s-a îndepărtat de fereastră pentru a se prăbuşi în 
moliciunea patului gigantic. Pentru un om ca ea, cu 
muşchii greu încercaţi şi mintea sleită, era paradisul. 

Şi-a întins braţele şi şi-a lăsat capul să se scufunde şi 
mai mult în pernele moi. 

— Care hotel era ăla care se lăuda tot timpul despre cât 
de grozave sunt paturile lor? 

Reilly a apărut în uşa care făcea legătura dintre cele 
două camere, ştergându-şi faţa cu un prosop. 

— Westin! 

— Ei bine, nu se compară cu bijuteria asta! 

S-a lăsat pe spate şi mai mult, cu brațele întinse spre 
marginile patului, cu ochii închişi de încântare. 

Reilly s-a dus până la minibar şi a scotocit înăuntru. 

— Vrei ceva de băut? 

Tess nu şi-a ridicat privirea. 

— Sigur. 

— Ce-ai vrea? 

— Fă-mi o surpriză. 

A auzit sunetul plăcut al unui capac care se desface - 
capacele înşurubate nu erau, dintr-un motiv sau altul, o 
marfă de serie în Europa - apoi încă unul. Apoi salteaua s-a 
lăsat puţin spre stânga când Reilly s-a aşezat pe marginea 
patului. 

Ea s-a împins în spate, ridicându-se în capul oaselor pe 
perne, şi el i-a întins o sticlă rece de bere Peroni. 

— Bine-ai venit la Roma, a spus el, cu o expresie obosită 
şi nedumerită, când au ciocnit sticlele. 

— Bine-ai venit la Roma! a repetat ea, cu un aer 
preocupat. 

Încă nu era prea sigură de cum se întâmplase totul. Deşi 
trecuseră prin tot încă o dată la birourile Gendarmeriei, 
încă i se părea ireal că se afla acolo. La Roma. Într-o 
cameră de hotel. Cu Reilly lângă ea. 


— 112 — 


A luat o înghiţitură mare, iar berea rece i-a gâdilat gâtul, 
apoi a simţit o furnicătură plăcută în stomac, apoi i-a privit 
faţa. Avea câteva vânătăi mici, una pe obrazul stâng, alta 
mai pronunţată, deasupra sprâncenei drepte. Îşi aducea 
aminte cum se alesese cu o mulţime de astfel de vânătăi 
când s-au cunoscut prima oară. Dar după aceea, după ce 
se întorseseră în Statele Unite, după ce începuseră să se 
întâlnească şi, curând după aceea, după ce el s-a mutat în 
casa ei, vânătăile începuseră să dispară - doar ca să fie 
înlocuite, ştia, de o altfel de durere. S-a surprins pe sine 
însăşi gândind că îi fusese dor să-l vadă în felul acesta, 
superagentul atotsalvator cu vânătăile şi intensitatea, şi 
urgenţa, şi s-a simţit ciudat. 

— Şi iată-ne din nou aici! a zis ea. 

— Da. 

În ochii lui se vedea o lucire pierdută, obosită, de parcă 
nici el nu înţelegea că se află acolo. 

— Ţi-a fost dor de mine? nu s-a putut ea abţine să-l 
întrebe, cu colţurile gurii ridicate într-un zâmbet jucăuş. 

S-a uitat la ochii lui, care i-au zburdat peste toată faţa - 
Doamne, ce dor îi fusese de privirea aia -, apoi a chicotit 
sprinţar şi ironic, înainte să ia încă o înghiţitură de bere. 

— Ce? a insistat ea. 

— Hei, nu eu am fost cel care a fugit peste jumătate de 
lume. 

Spre uşurarea ei, felul în care o spusese nu era deloc 
ranchiunos. 

— Asta nu înseamnă că nu poate să-ţi fie dor de mine, l-a 
tachinat ea. 

El a râs şi şi-a scuturat capul în semn de neîncredere. 

— Eşti incredibilă, ştiai? 

— Asta înseamnă da? 

Zâmbetul ei luminos avea forţa de atracţie a unui 
magnet uriaş. Ştia că scuturile lui nu vor mai rezista mult. 

El i-a susţinut privirea un timp, apoi a spus: 

— Bineînţeles că mi-a fost dor de tine. 

Ea şi-a ridicat sprâncenele, prefăcându-se surprinsă. 

— Atunci, ce-ar fi să nu te mai uiţi aşa la mine şi să... 


— 113 — 


Nu a apucat să-şi termine vorba. Era deja peste ea, 
ţinându-i capul în mâini şi sărutând-o cu o poftă de 
nepotolit. Sticlele pe jumătate goale s-au rostogolit de pe 
pat, căzând pe covor cu un zgomot înfundat, în timp ce 
corpurile lor se răsuceau unul în jurul celuilalt, cu mâinile 
flămânde căutând pe sub haine pielea atât de cunoscută. 

— Sunt murdară, i-a şoptit Tess când el i-a smuls bluza, 
devorând-o până la buric. 

Nu s-a oprit. 

— Ştiu. Îmi place asta la tine, a replicat el printre 
muşcături mari din pielea ei. 

Ea a râs, un râs visător, demonic, printre gemetele de 
plăcere. 

— Nu! Chiar sunt murdară, adică nespălată. 

Dar el şi-a văzut de treabă mai departe. 

— După cum am spus, face parte din farmecul tău. 

Ea i-a cuprins capul în mâini, a închis ochii şi şi-a arcuit 
spatele, căzând între două perne. 

— Adică trebuie să fac un duş, prostănacule. 

— Amândoi trebuie, a mormăit el fără să cedeze. Mai 
târziu. 


— 114 — 


16 


„Mai târziu” a venit după vreo două ore. Nu se mai 
văzuseră de patru luni. De fapt, nu ştiuseră când se vor 
mai vedea, dacă urmau să se mai vadă, având în vedere că 
nu se despărţiseră în termeni tocmai amiabili. Şi, deşi cele 
două ore în care au dispărut unul în altul ignorând restul 
lumii nu urmau să compenseze patru luni de dorinţe 
stăvilite şi experienţele reprimate de moarte prin care 
tocmai trecuseră, era totuşi un început bun. 

După o lungă perioadă petrecută împreună în cabina de 
duş tivită cu marmură, erau din nou în pat, în halate 
groase de prosop de data aceasta, înfruptându-se dintr-o 
cină servită în cameră compusă din risotto parmigiano şi 
scaloppine al limone. i 

Reilly a privit-o pe Tess în timp ce mânca. În ciuda 
nebuniei ei din ultimele douăzeci şi patru de ore, părea 
atât de natural să fie cu ea. Din nou. Faptul că era cu ea a 
readus totul la viață, tot ce-i lipsise la ea. Ochii verzi ca de 
olivină sclipind cu inteligență şi cu neastâmpăr. Buzele 
splendid conturate şi dinții perfecţi, în spatele zâmbetului 
ei luminos. Buclele blonde, răvăşite, care încadrau totul şi-i 
accentuau aura neîmblânzită din jurul ei. Râsetul. Umorul. 
Forţa şi energia. Magia care cuprindea orice încăpere în 
care intra ea. Privind-o cum înfuleca mâncarea cu 
înghiţituri mari şi lacome, cu desfătarea sinceră a cuiva 
căruia îi place să se bucure de viaţă, nu-i venea să creadă 
că o lăsase să plece din viaţa lui. Şi totuşi asta făcuse, deşi 
motivele despărțirii lor păreau acum, ei bine, dacă nu 
neînsemnate, atunci în mod sigur prost gestionate. Lucru 
care e întotdeauna uşor de spus când priveşti retrospectiv. 

Trebuia să fi zis ceva atunci, a gândit el. Să oprească 
eroziunea treptată, frustrările şi sentimentele de 
nepotrivire, să curme suferința. Dar nu existase nicio 
soluţie uşoară. Se aruncaseră cu capul înainte pentru a-şi 
face o viaţă împreună. Ea avea deja un copil, Kim, o fiică 
de la fostul ei soţ, un prezentator de ştiri care se mutase 


— 115 — 


pe Coasta de Vest şi în care se ascundea un hărţuitor 
sexual. Reilly, pe de altă parte, nu fusese niciodată 
căsătorit, şi nici nu avea copii. Ceea ce a devenit o 
problemă când capriciozitatea reproducerii umane a intrat 
în joc. Reilly nu-şi dorea să fie doar un tată vitreg pentru 
Kim, citată de el însuşi, şi, cum se întâmpla cu din ce în ce 
mai multe femei de treizeci de ani, nu fusese atât de uşor. 
Darul vieţii se dovedise a fi frustrant de evaziv. Testele 
arătaseră că nu era el de vină. Probabil că anii în care Tess 
luase contraceptive erau de vină. Astfel că un şuvoi 
subliminal de melancolie s-a înrădăcinat în timp ce dorinţa 
primordială a lui Reilly devenise şi a ei. Tratamentele de 
fertilitate s-au adăugat nefericirii, ciobind legătura dintre 
ei. Fiecare încercare nereuşită era ca un divorţ. La 
sfârşitul tratamentelor, Tess a simţit nevoia să evadeze. 
Suferinţa şi sentimentul că îl dezamăgea erau prea greu de 
înfruntat. Şi nu s-a străduit suficient să o oprească, deşi la 
momentul respectiv se simţea la fel de sleit şi de pustiit ca 
ea. 

Da, trebuia să fi spus ceva, a gândit el, fără să-şi ia 
privirea de la ea. Şi-a promis că n-o va mai lăsa niciodată 
să plece din viaţa lui, dar în aceeaşi clipă şi-a reamintit că 
nu ţinea numai de el. 

— O să termini aia? a mormăit ea printre îmbucături, 
arătând cu cuțitul spre farfuria lui. 

El a chicotit şi i-a întins farfuria. A luat ultima bucată de 
vițel şi a înfulecat-o. 

După o pauză, el a întrebat-o: 

— Ce s-a întâmplat aici acum? 

— Poftim? 

A încercat să-şi pună ordine în gânduri. 

— Asta. Noi. Aici. Iar psihopati şi templieri. 

— Poate că asta ne e sortit, a rânjit Tess printre 
înghiţituri. 

— Vorbesc serios. 

Tess a ridicat din umeri, apoi l-a privit oarecum ciudat. 

— Sunt încă foarte multe pe care nu le ştim despre ei. 
De ce crezi că m-am dus să-l văd pe Jed? E ceea ce 


— 116 — 


încercam să-ţi explic... înainte să plec. Merită să fie luaţi în 
serios. Decenii întregi au fost, academic vorbind, un fel de 
teren minat, hrană bună pentru utopişti şi conspiraţionişti. 
Dar noi ştim mai bine, nu-i aşa? Tot ceea ce noi credeam 
că e doar mit şi nonsens... totul s-a dovedit adevărat. 

— Poate, a răspuns Reilly. N-am apucat să vedem dacă 
documentele de la Templul Şoimului erau reale sau doar 
falsuri. 

— Totuşi... erau acolo, nu-i aşa? 

Partea asta era adevărată, trebuia să fie de acord - şi 
susţinea viziunea ei despre ordin. 

— Deci, acum că munca şi cărţile tale se ocupă doar de 
ei, a întrebat el, asta înseamnă că vei fi în bătaia puştii de 
fiecare dată când vreun nebun crede că are un indiciu 
despre secretele lor? 

— Tipul ăsta nu mă voia pe mine, i-a reamintit Tess. A 
venit după Jed, iar eu eram din întâmplare acolo. 

— De data aceasta, a scos el în evidenţă. 

— Ei bine, s-a apropiat ea de el şi l-a sărutat, dacă se 
întâmplă din nou, îmi promiţi că vei fi acolo să mă salvezi? 

Reilly i-a asimilat vorbele în linişte, apoi s-a tras 
deoparte cu o expresie gânditoare. 

— Doar ca să fiu sigur că înţeleg lucrurile bine - dacă te 
înşfacă vreun psihopat şi numai atunci, rugămintea ta ca 
eu să-ţi dau „spaţiu” - a imitat ghilimelele în aer - şi să te 
las în pace ca să poţi să „rumegi lucrurile” - alte ghilimele 
imaginare - nu mai e valabilă. 

A făcut o pauză, prefăcându-se că se gândeşte, apoi a 
încuviinţat sardonic: 

— Bine, mie-mi convine. 

Faţa i s-a întunecat la auzul vorbelor lui, de parcă o 
realitate incomodă intra iar în vizor. 

— Putem... putem să ne bucurăm doar de momentul ăsta 
fără să vorbim despre noi acum? 

— Există vreun „noi”? 

Şi-a păstrat tonul uşor şi jucăuş, deşi pentru el 
întrebarea nu era deloc aşa. 

— Tocmai am petrecut vreo două ore punând în practică 


— 117 — 


aproape toate poziţiile din Kama Sutra. Cred că asta 
afectează oarecum statutul nostru, nu crezi? Dar putem, te 
rog, să nu... nu acum, bine? 

— Sigur că da. 

A afişat un zâmbet vag pentru a destinde atmosfera şi s- 
a hotărât să lase baltă subiectul pentru moment. Ce se 
întâmplase între ei nu era tocmai terenul potrivit pentru o 
discuţie serioasă despre ce simt unul pentru celălalt. Nui 
se părea corect faţă de Tess, nu după chinul prin care 
trecuse. 

El a schimbat cursul discuţiei. 

— Spune-mi... cuferele, scrierile la care se referă 
confesiunea călugărului. Cardinalul nu prea părea dispus 
să-i dea un răspuns clar despre ce ar putea fi. Trebuie să fi 
discutat cu Simmons. Ai vreo idee? 

— Câteva, dar... nu pot să fac decât unele presupuneri. 

— Te ascult. 

Ea s-a încruntat. 

— „Opera diavolului, scrisă cu mâna sa cu otravă trasă 
din străfundurile iadului” şi toate celelalte. Sună foarte 
lugubru, nu-i aşa? Şi nu e un lucru care să fie în mod 
normal asociat cu templierii. 

— Dar tu ştii mai bine? 

Tess a ridicat din umeri. 

— Cumva. Chestia e că trebuie să-i înţelegi contextul ei, 
circumstanţele. Evenimentele din jurnal, Conrad şi 
călugării... toate astea s-au întâmplat în 1310. La trei ani 
după ce templierii fuseseră cu toţii arestaţi. Şi cum s-a 
întâmplat asta, de ce s-a întâmplat şi când s-a întâmplat, ar 
putea să explice despre ce e vorba. 

— Continuă. 

Tess s-a îndreptat, şi faţa i s-a luminat aşa cum făcea de 
fiecare dată când era entuziasmată de ceva. 

— OK, ăsta e contextul. La sfârşitul veacului al XII-lea şi 
începutul celui următor, Europa Occidentală trecea prin 
vremuri grele. După câteva secole de vreme caldă, aceasta 
devenise acum schimbătoare şi greu de prevăzut - mult 
mai rece şi mai umedă. Culturile erau distruse. Bolile se 


— 118 — 


răspândeau. Acesta a fost începutul a ceea ce s-a numit 
„Mica Epocă de Gheaţă” care - destul de ciudat - a durat 
până acum vreo sută cincizeci de ani. Până în 1315, a 
plouat non-stop trei ani şi s-a declanşat Marea Foamete. 
Astfel că oamenii de rând aveau o soartă mizeră. Acum, 
peste toate astea, tocmai pierduseră Pământul Sfânt. Papa 
le spusese despre cruciade că sunt dorite şi binecuvântate 
de Dumnezeu - şi acestea au eşuat. Cruciații au pierdut 
Ierusalimul şi au fost în final alungaţi din ultima fortăreață 
creştină, Acra, în 1291. Totuşi, ţine minte că Biserica 
petrecuse decenii întregi pregătind sosirea noului mileniu 
drept un jalon de o mie de ani, şi începuse să vorbească 
despre asta ca despre parousia, A Doua Venire. li avertizau 
pe oameni că trebuiau să îmbrăţişeze creştinismul şi să se 
supună autorităţii Bisericii înaintea acestei date, altfel 
pierdeau răsplata veşnică. Astfel că a avut loc o mare 
reînviere a fervorii religioase la momentul respectiv, şi, 
când nu s-a întâmplat nimic, când noul mileniu a venit fără 
să aducă vreun Mare Eveniment, Biserica a trebuit să 
găsească altceva cu care să distragă atenţia populaţiei, ca 
o scuză, aproape. Şi s-au întors spre eliberarea Pământului 
Sfânt de sub stăpânirea musulmanilor care-l cuceriseră. 
Papa şi-a imaginat cruciadele ca pe ceva aşteptat de 
Dumnezeu, înfăptuirea care încorona întreaga mişcare, 
începutul unei noi ere triumfătoare a creştinismului. Şi 
Biserica mersese atât de departe, încât şi-a schimbat 
radical poziţia, de la predicile despre pace şi armonie şi 
iubirea de aproape la ceva diametral opus - acum papa 
promova activ războiul, spunându-le credincioşilor săi 
„Dumnezeu vă va absolvi de toate păcatele trecute dacă 
mergeţi şi-i ucideţi pe păgânii de pe Pământul Sfânt”. Deci 
erau multe în joc în recucerirea Pământului Sfânt. Şi când 
şi asta a eşuat, a fost o mare lovitură. Enormă. Şi oamenii 
erau speriaţi. Se întrebau dacă Dumnezeu e mânios din 
cauza lor. Sau dacă ceva puternic şi rău lucra, slăbind 
eforturile lui Dumnezeu. Şi dacă despre asta era vorba, 
cine erau agenţii acestui ceva şi ce putere aveau? 

— Acum, în timp ce se întâmplau toate astea, altceva 


— 119 — 


creştea în intensitate în acelaşi timp, a continuat Tess. 
Occidentalii, mă refer la cei aflaţi la putere, preoţii şi 
monarhii - puţinii care ştiau să scrie şi să citească - 
începuseră recent să ia din nou în serios vrăjitoria. Nu mai 
făcuseră asta de secole. Asemenea preocupări muriseră 
odată cu păgânismul. Magia şi vrăjitoria erau ridiculizate 
ca nimic mai mult decât superstiții ale unor bătrâne 
nebune. Dar când spaniolii au recucerit sudul Spaniei de la 
mauri spre sfârşitul secolului al XI-lea, au descoperit o 
nouă lume de scrieri la Biblioteca din Toledo, texte 
ştiinţifice antice şi clasice pe care arabii le aduseseră cu ei 
şi pe care le traduseseră din greaca originală în arabă şi 
apoi în latină. Astfel că Occidentul a redescoperit toate 
aceste scrieri pierdute, operele marilor gânditori şi oameni 
de ştiinţă care se uitaseră complet: Platon şi Hermes sau 
Ptolemeu şi mulţi alţii de care nu auziseră. Cărţi precum 
Picatrix, Cyranidele şi Secreta Secretorum care explorau 
filosofia şi astronomia, dar şi idei magico-religioase, şi 
poţiuni, şi vrăji, şi necromanţia, şi astromagia şi tot felul 
de lucruri pe care oamenii nu le văzuseră niciodată. Şi ce 
citeau îi îngrozea de moarte. Din cauza acestor texte, 
indiferent de cât de primitive sau prost gândite le 
considerăm acum, vorbeau despre ştiinţă şi despre cum 
funcţionează universul, şi cum se mişcă stelele, şi cum 
corpurile noastre puteau fi vindecate, şi, pe scurt, cum 
omul poate să preia controlul asupra elementelor care îl 
înconjoară. Şi asta era înfricoşător pentru ei. Era ştiinţă 
primitivă, şi aceasta era considerată magie. Şi pentru că 
submina conceptul de „voia lui Dumnezeu”, preoţii au 
catalogat-o drept „magie neagră”, şi tot ceea ce înfăptuia 
trebuia să fie rezultatul venerării diavolului. 

Reilly şi-a amintit ceva despre aceşti călugări-războinici 
şi a întrebat: 

— Nu au fost şi templierii acuzaţi de venerarea unui cap 
demonic? 

— Sigur că da. Baphomet. Există teorii contradictorii 
despre el, încă nu ştim sigur despre ce era vorba. Dar 
despre asta vorbesc. Ca să înţelegem de ce templierii au 


— 120 — 


fost arestaţi şi acuzaţi de asemenea lucruri ridicole, 
trebuie să înţelegem mentalitatea din perioada în care au 
avut loc evenimentele. 

— Deci până acum avem oameni care cred că Dumnezeu 
e supărat pe ei şi că agenţii diavolului s-au pornit să-i 
distrugă, şi preoţi şi regi care credeau că magia neagră ar 
putea să existe cu adevărat. 

— Exact. Şi, în acest context controversat, avem aceşti 
călugări-războinici aroganţi şi bogaţi care au pierdut 
Pământul Sfânt şi acum s-au întors în Europa, şi nu par să 
fie prea ruşinaţi de înfrângerea lor. Încă au proprietăţi 
întinse şi trăiesc pe picior mare pe pământul unde toată 
lumea moare de foame. Şi oamenii încep să se agite. Încep 
să se intereseze de ei, întrebându-se cum de aceşti tipi 
scapă basma curată - şi în curând, întrebându-se dacă tipii 
ăştia nu cumva au vreo putere demonică, dacă nu cumva 
sunt înhăitaţi cu Satana, dacă nu cumva sunt nişte vrăjitori 
corupti care-l venerează pe diavol. Frica de magia neagră 
a stat la baza tuturor proceselor templierilor. Desigur, 
acuzatorul lor, regele Franţei, avea destule motive să vrea 
să-i distrugă. Lăcomia şi invidia au jucat, de asemenea, 
roluri importante. Le datora foarte mulţi bani şi vistieria 
lui era goală, şi era, în acelaşi timp, indignat de aroganţa 
şi făţişa lor lipsă de respect faţă de el. Dar, peste toate 
astea, se considera cel mai creştin dintre regi, apărătorul 
credinţei, în special după moartea soţiei sale în 1307 - 
anul în care a ordonat arestările, o perioadă în care se 
retrăsese într-o iubire de sine religioasă, ceva din care nu 
şi-a revenit niciodată. Se credea omul ales de Dumnezeu 
să-l îndeplinească munca divină aici pe Pământ şi să-l 
protejeze poporul de erezie. Spera să pornească o altă 
cruciadă. Şi el şi consilierii săi nu puteau înţelege cum 
aceşti templieri puteau să fie atât de aroganţi şi de 
indiferenți faţă de trimisul lui Dumnezeu pe pământ, dacă 
nu primeau ajutoare de la vreun fel de putere demonică. 

Reilly a chicotit. 

— Chiar credeau asta? 

— Absolut. Dacă templierii făcuseră un pact cu diavolul, 


— 121 — 


dacă aveau cunoştinţe care puteau să transforme lumea şi 
să ia puterea de la cei care o deţineau - trebuiau distruse. 
Şi nu e atât de aberant pe cât sună. Cunoaşterea înseamnă 
putere, în diferite feluri, şi armele oculte sunt un fir comun 
în istorie. Megalomani căutând acea adrenalină în plus, 
acea putere divină, înţelepciunea ezoterică ce le-ar fi 
permis să cucerească lumea. Hitler era obsedat de 
ocultism. Naziştii erau complet absorbiți de magia neagră 
şi rune, şi nu doar în Indiana Jones. Mussolini avea un 
ocultist personal aproape nebun, pe numele Julius Evola. 
Ai fi uimit de toate superstiţiile şi sistemele de credinţe 
excentrice, pe care mulţi dintre liderii mondiali le iau în 
serios, chiar şi în ziua de astăzi. 

Reilly îşi simţea capul greu. 

— Deci cuferele astea...? 

— „Opera diavolului, scrisă de mâna sa cu otravă trasă 
din  străfundurile iadului, a cărui existenţă teribilă 
constituie o ameninţare devastatoare pentru piatra pe care 
lumea noastră a fost creată”, i-a reamintit Tess. Ce anume 
din aceste cărţi i-a înspăimântat atât pe călugări? Există 
vreun sâmbure de adevăr în acuzaţiile ce le-au fost aduse 
templierilor? Erau ei cu adevărat ocultişti ce practicau 
magia neagră? 

Reilly părea neîncrezător. 

— Fii serioasă. Ar putea fi totul o metaforă. 

Şi-a adus aminte ultima lui întâlnire cu Brugnone, 
petrecută cu trei ani în urmă. 

— Pot să mă gândesc şi la alte scrieri care să scuture din 
temelii lumea unui călugăr, nu-i aşa? 

— Desigur, a încuviinţat Tess. Dar trebuie să ai o minte 
deschisă. O să-ţi dau un exemplu pe care l-a adus Jed în 
discuţie. Ştii că erau foarte mulţi templieri în Spania şi 
Portugalia. O prezenţă semnificativă acolo. Ei bine, la un 
moment dat în secolul al XIII-lea, au intrat în bucluc şi au 
trebuit să-şi amaneteze cam toate proprietăţile din 
Castilia. Dintre toate enclavele pe care le aveau acolo, 
singura pe care au păstrat-o a fost o bisericuţă 
insignifiantă în mijlocul pustietăţii. Nu avea niciun sens. 


— 122 — 


Nu era într-o zonă strategică. Pământurile ei nu le aducea 
nici măcar suficiente venituri încât să le permită 
călugărilor să le trimită fonduri fraţilor lor de pe Pământul 
Sfânt. Dar fusese singura encomienda, singura enclavă pe 
care hotărâseră să o păstreze. Ceea ce nu a fost imediat 
evident a fost că această bisericuţă avea într-adevăr o 
caracteristică interesantă: regiunea. O construiseră chiar 
în mijlocul Spaniei, la distanţă egală de graniţele ţării. 
Adică perfect echidistantă, la metru. 

— Haide! a replicat Reilly. Cum adică „perfect 
echidistantă”? Cum puteau ei să-şi dea seama, când, acum 
şapte sute de ani? Chiar şi astăzi, cu hărţile GPS şi... 

— E fix în mijloc, Sean, a insistat Tess. Nord-sud, est- 
vest, trage liniile alea, şi unde se intersectează, acolo e. 
Jed a verificat folosind coordonate GPS. Chiar acolo este. 
Şi un astfel de loc are o semnificaţie ocultă majoră: 
controlul epicentrului unui teritoriu asigura un fel de 
dominație magică asupra lui. Şi există ale curiozităţi 
geografice ale zonei care au de-a face cu drumul 
pelerinilor către Santiago de Compostela şi alte proprietăţi 
templiere. Crezi că toate sunt doar coincidenţe? Poate. Sau 
poate templierii chiar credeau în prostiile alea. Şi poate nu 
sunt chiar prostii. 

Reilly a expirat prelung. Orice-ar fi fost, era ceva pentru 
care omul pe care îl urmărea era dispus să omoare. Şi 
poate asta era tot ce trebuia să ştie. 

— Concluzia... ar putea fi orice, a rezumat Reilly. 

— Da, a încuviinţat Tess în timp, terminând de mâncat 
escalopul. 

Reilly a studiat-o curios, apoi a scuturat uşor din cap şia 
lăsat să-i scape un mic chicotit. 

Tess l-a privit surprinsă. 

— Ce este? 

— Te cunosc eu! Tocmai te gândeai cum toate astea vor 
fi un material grozav pentru următoarea ta carte, nu-i aşa? 

A lăsat furculiţa jos şi s-a întins leneşă, apoi s-a afundat 
în perne. S-a întors pe o parte pentru a-l privi. 

— Putem vorbi despre altceva? A zâmbit, cu o expresie 


— 123 — 


visătoare. Sau, şi mai bine, ce-ar fi să nu vorbim despre 
nimic o vreme? 

El i-a zâmbit, a strâns farfuriile de pe pat şi le-a pus pe 
căruciorul hotelului dintr-o mişcare, apoi s-a contopit în ea. 


Zumzetul unui telefon i-a zdruncinat simţurile cu 
atingerea catifelată a unui electroşoc şi l-a smuls dintr-un 
somn fără vise, de câteva ore. 

Se răsucise şi se foise încontinuu. Fusese o zi 
devastatoare din punct de vedere emoţional, cu suişuri şi 
coborâşuri care veneau spre el rapid şi furios. Noaptea era 
mai grea. Imagini cu distrugerile şi carnajul de la Vatican 
îi sufocau orice bucurie pe care o putea avea de a fi iar cu 
Tess. S-a surprins reluând evenimentele în gând, iar şi iar, 
încercând să înţeleagă ceea ce făcuse, dar nu putea scăpa 
de sentimentul care-l bântuia, acela că el era responsabil 
pentru tot şi se întreba cum va putea trăi cu povara vinei 
care creştea în interiorul său. 

S-a ridicat în capul oaselor, simțindu-se ameţit. Raze 
subţiri de soare pătrundeau prin fantele înguste ale 
jaluzelelor. I-a luat câteva secunde să recunoască locul în 
care era. A privit spre radioul cu ceas de pe noptieră. 
Arăta că era puţin peste ora şapte dimineaţa. 

Tess s-a foit lângă el în timp ce răspundea la telefon. 

A ascultat, apoi a spus: 

— Dă-mi-l la telefon. 

În timp ce mormăia răspunsuri monosilabice, Tess s-a 
ridicat, ciufulită şi ameţită, şi s-a uitat întrebătoare la el. 

A acoperit receptorul şi i-a zis: 

— E Bescondi. Au o pistă. În registru. 

— Deja? Apoi ochii i s-au aprins. Conrad? 

— Conrad. 


— 124 — 


17 


AERODROMUL PARQUI DI PRETURO, L'AQUILA, 
ITALIA 


Conducând automobilul prin ultima curbă şi apropiindu- 
se de poarta care se găsea la capătul drumului de ţară 
pitoresc, Mansoor Zahed se simţea din nou mulţumit cu 
alegerea sa în privinţa pilotului. Aerodromul părea la fel de 
somnolent ca atunci când aterizaseră cu două zile în urmă. 
Pilotul pe care îl angajase, un sud-african pe nume Bennie 
Steyl, ştia în mod clar ce făcea. 

Ghemuită într-o vale liniştită în regiunea Abruzzo a 
Italiei, mica facilitate era la doar o oră şi jumătate distanţă 
de condus de la Roma. In timp ce Zahed se apropia de 
aerodrom putea observa, ca şi înainte, că era foarte puţină 
activitate. Zborul recreaţional era mult mai scump în Italia 
decât în restul Europei din cauza accizelor la combustibil 
şi a costurilor prohibitive pentru orice, de la folosirea 
spaţiului aerian până la serviciile de deszăpezire şi 
dezgheţare - o taxă obligatorie, chiar şi în Sicilia în 
mijlocul verii. Liniştitul aerodrom se degradase treptat, 
până când un cutremur de 6,3 grade magnitudine a lovit 
regiunea în primăvara anului 2009. Drumurile înguste şi 
sinuoase au fost supraaglomerate de localnici care-şi 
părăseau locuinţele, iar pentru că amenajarea izolată şi 
dărăpănată era la o aruncătură de băț de oraşele şi satele 
devastate, aceasta a făcut un efort umanitar şi de salvare 
imens, ceea ce în schimb l-a inspirat pe prim-ministrul 
italian să schimbe locul Summitului G8 al verii din Sardinia 
în micul oraş medieval al L'Aquila pentru a demonstra 
solidaritatea sa cu victimele cutremurului. Aerodromul 
fusese îmbunătăţit în grabă pentru a-i putea primi pe 
liderii lumii dezvoltate, înainte să revină la starea sa 
naturală, somnolentă. 

O stare care i se potrivea de minune lui Zahed. 

A tras maşina în dreptul micii cabine de la poartă. În 


— 125 — 


depărtare putea deja să vadă avionul lui Steyl aşteptând 
leneş pe pistă, cu fuzelajul alb care strălucea în soarele 
dimineţii. Avionul bimotor Cessna Conquest era parcat 
într-o parte, departe de cele în jur de douăsprezece 
aeroplane, mai mici, cu un singur motor ale Aeroclubului 
L'Aquila, aliniate de-a lungul pistei scurte de asfalt. 
Portarul mătăhălos a lăsat din mână paginile roz ale 
ziarului Gazetta dello Sport şi l-a întâmpinat cu un gest 
letargic din mână. Zahed a aşteptat în timp ce bărbatul 
burtos şi neîngrijit s-a ridicat cu greu din scaunul deformat 
din nuiele împletite şi s-a mişcat până la maşină. Zahed a 
explicat că trebuie să intre cu automobilul să lase nişte 
bagaje şi alte provizii la avion. Portarul a încuviinţat încet, 
şi-a târşâit picioarele până la barieră şi şi-a aşezat mâna 
grea pe contragreutate. Bariera s-a ridicat doar atât cat să- 
i permită lui Zahed să treacă, ceea ce a şi făcut, 
adresându-i un semn cordial de mulţumire paznicului 
perspicace. 

Portarul nu l-a întrebat nimic despre bărbatul ameţit cu 
ochelari de soare, pe jumătate adormit, din scaunul din 
dreapta. Zahed nici nu se aştepta la asta. Pe un aerodrom 
liniştit şi izolat ca acesta - mulţumiri lui Steyl din nou - 
siguranţa nu era nici pe departe la fel de importantă ca 
scorurile ultimelor meciuri de fotbal. 

Zahed a condus până la avion şi a parcat de o parte a 
acestuia. Steyl îl poziţionase astfel încât uşa cabinei să nu 
fie pe partea cu celelalte avioane, cu hangarul clubului de 
zbor, şi mai departe, pe câmp, de structura simplă galben- 
albastră care adăpostea birourile aerodromului şi de 
modestul turn de control. Precauţia nu era probabil 
necesară. Nu era nimeni prin preajmă. 

Pilotul, un bărbat înalt, puternic, cu barbă, păr roşcat, 
dat pe spate şi ochi mari, gri, a ieşit pe uşa cabinei şi l-a 
ajutat pe Zahed cu Simmons, care era sedat la limita 
inconştienţei. L-au ajutat pe arheolog pe trepte şi l-au 
aşezat într-unul din scaunele încăpătoare de piele. Zahed l- 
a verificat. În spatele ochelarilor întunecaţi, ochii lui 
Simmons priveau goi drept înainte, iar gura îi era pe 


— 126 — 


jumătate deschisă, cu o mică picătură de salivă adunată pe 
marginea buzei inferioare. Americanul va trebui probabil 
să primească încă o doză înainte să ajungă în Turcia. 

— Să plecăm de-aici, i-a spus Zahed lui Steyl. 

— Suntem gata de acţiune, a răspuns sud-africanul. 
Tonul său era aspru, dar Zahed ştia că aşa era felul 
bărbatului. Lasă maşina la marginea pistei, să nu atragem 
atenţia asupra ei. Voi porni motoarele. 

Zahed s-a supus şi a lăsat maşina închiriată lângă 
hangar. Motoarele turbo ale aeronavei Cessna se trezeau 
la viaţă pe când se întorcea spre avion şi, chiar când a 
ajuns lângă el, un bărbat într-un tricou alb şi o pereche de 
pantaloni largi negri atârnaţi de bretele, cu nişte bocanci 
mari şi grei, a ieşit din turnul de control. Pantalonii păreau 
să aibă o dungă reflectorizantă pe laterale. Avea nişte 
hârtii în mână şi părea că se grăbeşte. Mai mult, limbajul 
trupului său denota un fel de nelinişte când s-a urcat pe o 
bicicletă veche şi a început să pedaleze, îndreptându-se 
spre ei. 

Zahed a ajuns la avion înaintea lui şi a urcat. L-a găsit pe 
Steyl în carlingă, apăsând comutatoare şi efectuând 
verificările dinainte de zbor. l-a arătat bărbatul prin 
geamul din partea pilotului. 

— Cine e tipul? 

Pilotul s-a uitat pe geam. 

— E pompier. Trebuie să-i ţină tot timpul prin preajmă 
ca să justifice faptul că ne taxează pentru ei. Şi având în 
vedere că şansele ca ei să se ocupe de vreun incendiu sunt 
aproape zero, de obicei lucrează şi cu hârtii şi-l ajută pe 
tipul din turn cu hârţogăraia. Ăsta e cam greu de mulţumit, 
dar nu e chiar o pacoste, cât timp fluturi nişte verzişori. 

Zahed s-a încordat. 

— Ce vrea? 

Steyl l-a studiat pe bărbat curios. 

— Să fiu al dracului dacă ştiu! I-am plătit deja taxa de 
aterizare şi le-am dat planul nostru de zbor. 

Au privit cum omul s-a apropiat de botul avionului, a 
ridicat mâna dreaptă, şi a mişcat-o orizontal în apropierea 


— 127 — 


gâtului - semnul internaţional pentru ca pilotul să 
oprească motoarele. Steyl a încuviinţat şi s-a supus. 

— Scapă de el, i-a spus Zahed! 

Sud-africanul a ieşit din carlingă. Zahed l-a urmat până 
la uşa cabinei. 

Pompierul, un carnaval de ticuri de vârstă medie, cu 
chelie, a urcat pe treptele retractabile şi a aruncat o 
privire în cabină. Duhnea a tutun, iar pe tricoul său se 
vedeau pete mari de sudoare. Părea încins, pornit şi puţin 
ameţit chiar, ca şi cum cineva îl trezise ţipându-i în urechi. 
În mână avea nişte documente pe care i le flutura lui Steyl. 

— Mi scusi, signore, a şuierat bărbatul între două guri 
de aer. Picături de sudoare îi curgeau pe frunte. Imi cer 
scuze pentru deranj, dar, a continuat el, chinuindu-se să-şi 
aleagă cuvintele, după cum ştiţi, a fost un atac terorist în 
Roma ieri. Şi acum trebuie să verificăm paşapoartele 
tuturor celor care vin sau pleacă de pe acest aeroport şi să 
completăm aceste hârtii. 

Steyl l-a fixat gânditor o secundă, apoi i-a strecurat o 
privire lui Zahed înainte să-i afişeze pompierului un 
zâmbet larg. 

— Nicio problemă, prietene. Absolut nicio problemă. S-a 
întors spre Zahed. Domnul trebuie să vadă paşaportul 
dumneavoastră. 

— Sigur că da, a răspuns Zahed politicos. 

Steyl a făcut apoi semn către carlingă şi i s-a adresat 
pompierului încet, cu o elocvenţă exagerată, de parcă ar fi 
încercat să i se adreseze unui copil de marțian. 

— Îmi iau doar paşaportul din geanta de zbor, în regulă? 

Bărbatul a încuviinţat şi şi-a şters fruntea cu o batistă. 

— Grazie mille. 

Zahed a păşit înapoi în cabină, şi-a găsit servieta, şi a 
pescuit din ea paşapoartele - ambele false. Cel care îl 
alesese pentru sine însuşi, dintr-o grămadă de paşapoarte 
de diferite naţionalităţi, era saudit. Cel pe care-l încropise 
pentru Simmons îl indica drept cetăţean al Muntenegrului, 
ca acelea pe care le făcuse pentru Tess Chaykin şi pentru 
Behrouz Sharafi, datorită unei cutii pline de paşapoarte 


— 128 — 


achiziţionate în prealabil de la un angajat corupt al 
Ministerului de Interne al ţării respective. Zahed nu 
avusese nevoie de documente la intrare. Cu două zile în 
urmă, după ce aterizase pe aerodrom, Steyl încuiase 
avionul, coborâse şi se îndreptase nonşalant spre turnul de 
control pentru a se ocupa de formalităţile de aterizare. Se 
întorsese apoi cu maşina închiriată în seara respectivă şi îl 
ajutase pe Zahed să-şi sustragă însoțitorii sedaţi, la 
adăpostul întunericului. Treaba asta devenea din ce în ce 
mai complicată, lucru la care Zahed se aşteptase oarecum. 
În timp ce se uita la pompier, a văzut privirea bărbatului 
căzând pe Simmons, care stătea doar, privind înainte, 
imobil şi fără expresie, cu ochii ascunşi de ochelarii de 
soare. Zahed a simţit un fior de nelinişte şi s-a ferit de 
privirile lui Steyl şi ale pompierului, aşezându-se în spatele 
scaunului. Apoi a băgat mâna în servietă şi a scos pistolul 
de mână Glock 28, cel cu magazia extinsă de nouăsprezece 
gloanţe pe care-l prefera, şi l-a ascuns sub curea la spate. 

El şi Steyl s-au reîntâlnit la uşa cabinei cu paşapoartele 
în mână. 

— Prietenul dumneavoastră e în regulă? a întrebat 
pompierul. 

— Poftim? Ah, da, e în regulă, a ridicat bărbatul din 
umeri în timp ce-i întindea italianului paşapoartele. I-a 
aruncat ©  ocheadă complice. Putin cam mult 
Montepulciano de-al vostru aseară. 

— Ah, s-a relaxat bărbatul în timp ce verifica 
paşapoartele. 

Zahed l-a fixat precaut, cu muşchii încordați, cu 
simțurile în alertă. 

Pompierul se chinuia să ţină paşaportul lui Zahed 
deschis în timp ce completa unul dintre formulare pe 
genunchi. L-a terminat, l-a pus la fundul teancului, apoi a 
deschis paşaportul lui Simmons, dar l-a pus deoparte, 
căutând ceva. A privit în sus spre Zahed şi Steyl ruşinat, 
aruncându-le o privire bleagă, apoi s-a întors la hârtiile 
sale - dar una dintre ele i-a atras atenţia. A trecut peste 
ea, s-a oprit, apoi s-a mai uitat o dată întorcându-se la ea. 


— 129 — 


A scos-o din grămadă şi a studiat-o îndeaproape. Apoi a 
făcut ceea ce nu ar fi trebuit să facă, s-a întors şi a privit 
spre Simmons. O privire care nu a fost aleatoare ori 
accidentală. O privire furişă, plină de semnificaţii. O 
privire care l-a făcut pe Zahed să-şi ducă mâna la spate şi, 
printr-o mişcare fluidă şi calmă, a scos revolverul şi l-a 
îndreptat spre faţa pompierului. 

Zahed a mişcat cealaltă mână spre propria faţă, cu 
degetul arătător ridicat, cerându-i pompierului să tacă. 
Apoi a întins aceeaşi mână spre el şi i-a făcut semn să îi 
dea teancul de hârtii şi paşapoartele pe care le ţinea în 
mână. Ochii pompierului s-au îngustat căutând disperaţi 
spre stânga şi dreapta, gândindu-se la ce opţiuni avea. 

Zahed a făcut un gest calm de „nu, nu” cu degetul 
înainte ca bărbatul să se supună şi să-i întindă 
documentele. 

Ochii lui Zahed au părăsit imaginea pompierului doar o 
secundă, în timp ce i-a zis lui Steyl: 

— Ajută-l pe prietenul nostru să urce în avion. 

Steyl a ezitat, apoi a spus: 

— Cum să nu! 

S-a aplecat şi şi-a încleştat mâna pe antebraţul 
bărbatului. Pompierul a dat din cap agitat şi s-a urcat în 
cabină. Stătea aşa acolo, transpirând şi mai aprig acum, 
frica inundându-i faţa, cu corpul său umflat, cocoşat în uşa 
deschisă a cabinei, în fuzelajul cu tavanul jos. 

Zahed a răsfoit hârtiile şi a găsit coala ce cauzase 
problema. Era semnalul de alarmă trimis tuturor. O poză 
de-a lui Simmons era lipită de hârtie. În mod interesant, a 
observat Zahed, nu era nicio poză cu el. A dedus că niciuna 
dintre camerele de supraveghere ale Vaticanului nu 
produsese un material clar - ceea ce era o veste bună. 
Trebuia să se asigure că treaba aceasta va rămâne aşa. 

A privit în sus spre pompier şi a făcut gesturi galante 
către scaunul de vizavi de Simmons. 

— Prego. Vă rog. 

Bărbatul a încuviinţat. Când i-a întors spatele şi s-a dus 
să se aşeze, Zahed a ridicat braţul şi a lipit pistolul de 


— 130 — 


tâmpla bărbatului, oţelul lovindu-i craniul cu un sunet 
înfundat. Funcţionarul s-a prăbuşit greoi în scaun, cu faţa 
înainte. Sângele ţâşnea prin părul de la spatele capului, 
scurgându-se pe scaunul din piele. Nu se mişca. 

— Ah, omule, a făcut Steyl o grimasă, nemulţumit. Asta o 
să facă o mizerie pe cinste. 

— Nu-ţi face probleme, i-a spus Zahed calm, trăgându-l 
pe bărbat jos de pe scaun şi trântindu-l pe podeaua 
cabinei. Tu doar scoate-ne de aici. 

— Nu putem ateriza acolo cu el la bord, ştii asta, i-a spus 
Steyl lui Zahed. 

Iranianul s-a gândit doar o secundă, apoi a ridicat din 
umeri. 

— Atunci, nu o vom face. I-a aruncat pilotului o privire 
ascuţită. 

Steyl s-a arătat de acord. 

Pilotul a închis uşa cabinei, şi-a ocupat locul, şi a 
repornit motoarele. A rulat avionul pe pistă şi, în câteva 
secunde urcau spre cerul fără nori. Zahed stătea cu 
spatele, vizavi de Simmons. S-a uitat pe geam şi a aşteptat. 

La câteva momente după decolare, Steyl şi-a dat jos 
căştile şi s-a aplecat spre deschiderea din carlingă. 

— Am primit aprobarea pentru cinci mii de metri, l-a 
informat pe Zahed. 

Priveliştea era splendidă, cu atât mai mult când Steyl a 
înclinat avionul în mijlocul ascensiunii. Câmpiile înalte de 
țară din jurul L'Aquilei au făcut repede loc munţilor 
gârboviţi de păduri. Micul aeroplan a trecut în curând 
peste dealul oraşului fortificat al Castel del Monte, şi în 
câteva minute înconjurau o linie semeaţă de piscuri 
tăioase, cu vârful înămeţit al Gran Sasso, cel mai înalt vârf 
al Italiei, spre stânga lor. 

Steyl s-a aplecat în spate. 

— Ne menţinem la cinci mii de metri, i-a spus lui Zahed. 
Mai avem circa un minut până când încep să urc din nou. 

Zahed a simţit aeroplanul cum încetineşte şi ştia că 
Steyl se apropia acum de viteza de o sută de noduri. Când 
a simţit că se stabilizaseră, Zahed s-a împins din scaun. I-a 


— 131 — 


scos ochelarii lui Simmons, i-a băgat în buzunar şi l-a 
verificat rapid. Simmons era treaz, dar încă bine sedat, iar 
ochii mijiţi se holbau la Zahed din mijlocul unei feţe 
imobile. Zahed a smucit centura de siguranţă a 
arheologului pentru a verifica dacă era sigură, l-a pocnit 
zeflemitor pe Simmons peste obraz, apoi s-a aplecat peste 
uşa cabinei. 

Uşa avionului Conquest era compusă din două secţiuni 
care se deschideau ca o scoică - partea de sus, 
reprezentând cam o treime din înălţimea deschiderii, era 
prinsă de sus în balamale şi se deschidea în sus, cealaltă 
parte, care avea ataşate şi scările, se deschidea în jos. 
Zahed a apucat zăvorul cu ambele mâini şi l-a răsucit uşor, 
apoi şi-a ţinut respiraţia o secundă şi a împins uşa de sus 
în afară circa un centimetru. S-a deschis brusc, marginea 
panoului prinzând curentul de aer dinspre fuzelaj. A dat 
drumul mânerului panoului de jos şi acesta s-a deschis 
larg. 

Un curent de aer rece a inundat cabina cu un zgomot 
asurzitor. Zahed s-a echilibrat întâi. Trebuia să se mişte 
repede. Punctul de dirijare şi coordonare a traficului 
aerian trebuia să-i dea lui Steyl permisiunea pentru a urca 
la următorul nivel de zbor şi urma să-i pună întrebări dacă 
nu începea ascensiunea curând după aceea. S-a apropiat 
de pompier, s-a aplecat, şi-a strecurat braţele la subsuorile 
bărbatului şi l-a tras în sus. A mârâit sub greutatea enormă 
a omului şi începuse deja să-l tragă când l-a simţit 
mişcându-se. Bărbatul era ameţit, dar conştient. Braţele i 
se bălăngăneau neputincioase pe lângă corp. Zahed s-a 
mişcat cu şi mai multă grabă. L-a ridicat pe jumătate, pe 
jumătate l-a târât cei patru metri până la uşa cabinei, 
înclinat într-o parte, atent la orice mişcare bruscă. 
Pompierul nu a făcut niciuna. L-a adus până în dreptul uşii 
şi l-a aşezat pe podeaua cabinei, apoi i-a mutat picioarele 
şi a început să împingă. 

Capul pompierului a ieşit primul. A intrat în curentul de 
aer sălbatic şi s-a întors violent într-o parte, trezindu-l 
brusc şi forţându-i simţurile să revină la viaţă din nou. Era 


— 132 — 


un lucru pe care ar fi preferat să-l evite. Ochii i s-au 
deschis dintr-odată şi, după o clipă de nedumerire, ceea ce 
i se întâmpla i s-a dezvăluit evident destul de repede, după 
cum se uita în interiorul aeronavei, apoi s-a împotrivit 
vântului şi a privit înăuntrul avionului, unde Zahed îl ţinea 
de picioare şi îl împingea în continuare. Ochii li s-au 
întâlnit pentru o secundă, destul ca Zahed să vadă 
teroarea absolută din expresia pompierului - apoi l-a 
împins ultima oară. Corpul bărbatului s-a prăvălit din 
avion, dispărând imediat, cu un scurt țipăt. Zahed s-a ţinut 
bine în timp ce botul aeroplanului s-a îndreptat abrupt în 
jos, iar centrul de greutate i s-a mutat în faţă în secunda în 
care pompierul a zburat afară, exact aşa cum îi explicase 
Steyl. Pilotul a stabilizat avionul. Zahed s-a uitat către 
carlingă.  Sud-africanul i-a întors privirea. Zahed a 
încuviinţat. Steyl a încuviinţat la rândul său şi şi-a întors 
privirea înainte. 

Zahed a simţit avionul aplecându-se un pic spre stânga, 
de parcă ar fi fost aşezat pe o placă turnantă pe care 
cineva o întorcea în sensul invers al acelor de ceasornic. 
Steyl menținea Conquestul din comenzi încrucişate şi 
înclina, cum se înţeleseseră, avionul înainte. Plonja acum 
înainte, într-un unghi ascuţit faţă de axa principală a 
fuzelajului. Mişcarea a redirecționat curentul de aer din 
jurul avionului: se încolăcea acum în jurul lui din partea 
laterală şi nu frontal, lovind panourile uşii deschise din 
spate. Zahed era pregătit. Vântul bătea în panouri acum 
astfel încât erau aproape orizontale, iar el putea ajunge la 
ele. Zahed s-a întins după cel mai mare dintre ele, cel de 
jos, l-a tras înăuntru şi l-a închis. Apoi a apucat partea de 
sus şi a tras-o pe poziţie. Zgomotul din interiorul avionului 
s-a transformat dintr-un vuiet de uragan într-un zumzăit de 
maşină de tuns iarba, aproape instantaneu. Zahed s-a 
relaxat, a tras aer adânc în piept, apoi a văzut faţa lui Steyl 
aplecată prin deschizătura carlingii. Pilotul i-a făcut un 
semn de încuviinţare. El i-a răspuns la fel şi a mai tras o 
dată aer în piept. 


— 133 — 


Iranianul s-a aşezat din nou în scaunul său în timp ce 
micul aeroplan şi-a continuat ascensiunea. A simţit 
presiunea cum îşi intră în rol, a închis ochii şi şi-a rezemat 
capul de tetieră, ameţit de senzaţia sălbatică ce-l inunda. 
Mansoor Zahed avea experienţa unor lucruri pe care 
majoritatea oamenilor nici nu le puteau concepe, dar nu 
trecuse niciodată prin aşa ceva. Era nevoie de mult pentru 
a-i accelera pulsul, şi acum acesta zburda cu siguranţă. Se 
simţea electrizat. A tras aer adânc în piept, lăsând senzaţia 
să i se întipărească mai bine în memorie. Îl încânta enorm 
să realizeze că, şi când era vorba despre cineva ca el, 
existau încă experienţe care să merite trăite în această 
viaţă. 

El şi Steyl vorbiseră despre asta, cu câţiva ani în urmă, 
când iranianul îl angajase pentru prima oară pe sud- 
african pentru una dintre operaţiunile sale secrete. 
Discutaseră despre posibilitatea ca un asemenea lucru să 
se întâmple într-o bună zi. Într-o noapte, stând la câteva 
beri, Steyl îi povestise lui Zahed despre zilele în care 
participase la războaiele interne din Angola, unde obişnuia 
să transporte rebeli UNITA într-un Cessna Caravan vechi. 
li povestise iranianului cum unul dintre modurile preferate 
de a pierde timpul rebelilor era să ia un grup de membri 
SWAPO capturați - forţele sprijinite de guvernele sovietic 
şi cubanez cu care se luptau - şi să-i azvârle din avionul 
său în timpul unor beţii frenetice. Zahed fusese intrigat de 
povestea lui Steyl, dar până acum nu avusese niciodată 
şansa să simtă pe propria piele. 

Meritase aşteptarea. 

A deschis încet ochii, trezindu-se din reverie, şi privirea 
i-a căzut pe bărbatul care stătea în faţa sa. Simmons era 
treaz şi conştient, dar ochii lui erau chinuiţi şi larg 
deschişi. Judecând după oroarea ce radia din ei, Zahed ştia 
că arheologul fusese martor la ce făcuse. 

Zahed i-a aruncat un zâmbet subţire, lipsit de umor. 

Gândul că Simmons privise totul într-o stare de ameţeală 
neputincioasă făcea evenimentul cu atât mai memorabil. 


— 134 — 


18 
ISTANBUL, TURCIA 


Reilly l-a zărit pe Vedat Ertugrul chiar când uşa marelui 
avion Alitalia s-a deschis. Ataşatul oficial al Biroului din 
Istanbul, un american zdravăn, de origine turcă, ce avea 
fălcile unui trompetist şi semiluni umflate sub ochi, îi 
aştepta pe marginea pistei. Avuseseră o întâlnire scurtă cu 
trei ani în urmă, în oraşul Antalya de pe coasta de sud, 
când bărbatul se dovedise foarte eficient şi de treabă. 
Reilly spera ca situaţia să nu se fi schimbat, apropiindu-se 
cu Tess în spatele său. 

Doi bărbaţi cu tenul închis la culoare îl flancau pe 
Ertugrul, unul într-o uniformă de poliţist bleumarin cu câte 
o stea aurie pe fiecare umăr, celălalt într-un costum negru- 
cărbune, peste o cămaşă albă. Amândoi aveau ochi închişi 
la culoare, tunsori scurte şi mustăţi severe asortate 
privirilor de neclintit. După ce s-au făcut prezentările 
repede, Ertugrul, şeful poliţiei şi garda lui personală i-au 
scos pe Reilly şi pe Tess din burduful avionului, cu aer 
condiţionat, printr-o uşă lăturalnică şi în jos pe nişte scări, 
spre pista de aterizare. Deşi era o după-amiază târzie, 
aerul era încă îngrozitor de cald şi uscat, lucru agravat de 
mirosul puternic de combustibil. 

Două maşini negre Suburban, cu geamuri fumurii, îi 
aşteptau în faţa trenului de aterizare al avionului. Câteva 
clipe mai târziu, SUV-urile blindate treceau prin punctele 
de securitate ale aeroportului şi se îndreptau în viteză spre 
Regina Oraşelor. 

Ertugrul, aşezat pe rândul din mijloc în faţa lui Reilly, s- 
a întors pentru a-l privi şi i-a întins un pistol în toc şi o 
cutie de cartuşe. 

— Sunt pentru tine. 

Reilly a luat arma şi a examinat-o. Era un Glock 22 
standard cu o magazie de cincisprezece gloanţe, fără 
zgârieturi şi proaspăt uns. Şi-a prins tocul la curea şi a 


— 135 — 


lunecat arma înăuntru. 

— Mulţumesc. 

— Va trebui să semnezi pentru ele, a spus Ertugrul, 
întinzându-i lui Reilly formularele şi un pix. Am vorbit cu 
Tilden chiar când ateriza avionul vostru, a adăugat el, şi, ei 
bine, lucrurile nu stau chiar grozav. 

— Nimic din amprente? a întrebat Reilly în timp ce 
semna formularele. 

Ertugrul a scuturat din cap. 

— New Yorkul a luat legătura cu Langley, NSA şi DOD, 
încercând să descopere identitatea acestui tip, dar până 
acum n-au nimic. 

— Trebuie să existe un dosar al lui undeva, a mormăit 
Reilly în timp ce-i întindea înapoi hârtiile. Tipul nu e un 
amator. A mai făcut aşa ceva şi înainte. 

— Dacă a făcut, se pare că se pricepe destul de bine să 
stea departe de lumina reflectoarelor. 

Reilly a pufnit scurt privind pe geam spre cerul fără 
nori. Câteva avioane rapide erau aliniate la capătul pistei, 
o ploaie de puncte argintii întinzându-se cât vedea cu 
ochii. Era sezon de vârf în Istanbul şi turiştii năvăleau de 
pretutindeni. 

— Dar controalele vamale de aici? 

Şeful poliţiei, aşezat lângă Ertugrul pe rândul din mijloc, 
s-a întors şi l-a privit. 

— Va veni aici, i-a spus Reilly. Dacă nu e cumva deja 
aici. 

— Presupui că a ajuns deja la aceleaşi concluzii ca 
băieţii de la arhivele Vaticanului? a întrebat Ertugrul. 

— Sunt sigur, i-a spus Reilly. Încă îl are pe Simmons, 
care să-i descurce lucrurile. 

Ertugrul şi polițistul au schimbat câteva cuvinte în turcă, 
apoi Ertugrul i-a zis lui Reilly: 

— Prietenii noştri ţin ţara sub un control strict. 
Majoritatea aeroporturilor sunt şi baze militare, şi, dată 
fiind situaţia legată de kurzi şi cu tot ceea ce se întâmplă 
în Irak, securitatea e destul de strictă oricum. Problema 
este că nu avem foarte multe puncte de plecare în legătură 


— 136 — 


cu infractorul. Nici măcar nu ştim ce fel de paşaport 
foloseşte. 

A scormonit în servietă şi a scos două hârtii tipărite la 
imprimantă, pe care i le-a pasat lui Reilly. Putem doar să le 
cerem să-l caute pe Simmons. 

Reilly a citit rapid buletinul de alertă către toate 
punctele. Era în turcă şi în engleză. Textul era scris cu 
litere obişnuite, îngroşate, şi avea câteva paragrafe 
descriptive scurte, alături de două fotografii: una, pixelată 
şi aproape inutilă, de la camerele de supraveghere ale 
Vaticanului cu teroristul, şi cealaltă, o poză de paşaport, 
clară, zâmbitoare a lui Simmons, înfăţişând un bărbat 
chipeş cu părul ondulat până la umeri şi ochi iscoditori. Un 
bărbat tânăr şi chipeş. 

Era prima oară când Reilly vedea o poză a arheologului. 
S-a întors spre Tess, surprins. Stătea lângă el, pe bancheta 
din spate. 

— Asta e Jed Simmons? 

— Da. De ce? 

Reilly i-a aruncat o privire nedumerită, apoi a ridicat din 
umeri. 

— Nimic. 

— Ce e? 

A văzut că Ertugrul şi şeful poliţiei discutau, astfel că s-a 
aplecat mai mult către Tess. 

— Când ai spus că e un arheolog faimos şi un mare 
expert în istoria templierilor... mi-am imaginat cumva pe 
cineva mai bătrân. Şi mai tocilar. A făcut o pauză, apoi a 
adăugat: Poate şi mai urât. 

Lui Tess i-a scăpat un chicotit scurt. 

— Asta sigur nu e, l-a tachinat ea. Şi e atât de bine 
clădit, Doamne! Ar trebui să-l vezi cum face surfing. Asta, 
că tot veni vorba de muşchi. 

— Profesorul Jed Simmons, geniu-şi-armăsar. Cine-ar fi 
crezut? a mormăit Reilly nemulţumit. 

Tess l-a studiat curioasă o clipă, apoi a râs. 

— Dumnezeule! Tu chiar eşti gelos, nu? 

Înainte ca el să poată găsi un răspuns potrivit, Ertugrul 


— 137 — 


s-a întors din nou spre ei. 

— Am reuşit să localizăm şi pe soţia, şi pe fiica lui 
Behrouz Sharafi. M-am dus să o văd aseară. E într-o stare 
jalnică, după cum vă puteţi imagina. Prietenii noştri de aici 
le asigură protecţia. 

Reilly s-a încruntat. 

— Ce vor face? 

— Grea întrebare! Nu se pot întoarce acasă în Iran, 
având în vedere cine ar putea fi în spatele celor 
întâmplate. 

— Ai vorbit cu băieţii noştri? l-a întrebat Reilly. 

Ertugrul a încuviinţat. 

— Da. Şeful oficiului a vorbit cu ambasadorul şi consulul. 
Nu ar trebui să fie o problemă să le obţinem statutul de 
refugiaţi politici. Are nişte veri în San Diego şi ar putea fi o 
posibilitate. 

— Şi asistentul profesorului? 

— Nici urmă de el. Se pare că a plecat deja din Dodge. 
Cam în aceeaşi perioadă când a plecat Sharafi în Iordania. 

Expresia i s-a întunecat în timp ce mintea i se focusase 
pe altceva. 

— Bietul nenorocit! Mă întreb dacă era încă viu când... 

Ochii i-au fugit ezitând spre Tess, în lateral, şi vocea i s- 
a stins. Apoi şi-a amintit ceva ce l-a făcut să scotocească 
prin mormanul de hârtii, înainte să-i întindă o altă foaie lui 
Reilly. 

— Aici avem ceva, i-a spus. Bomba neexplodată, care era 
în maşină cu tine, domnişoară Chaykin. A privit-o ca şi cum 
şi-ar cere scuze. Am primit raportul tipilor de la explozibili. 
Era un dispozitiv pe cinste. Zece kilograme de C4 legate 
de un telefon mobil. 

Reilly deja parcurgea documentul. 

— Niciun indicativ? 

— Niciunul. 

— Despre ce vorbiţi? a întrebat Tess. 

— Fabricanţii de explozibili sunt obligaţi prin convenţii 
internaţionale să adauge la produsele lor markeri chimici 
unici, pentru a le putea fi identificată proveniența, a 


— 138 — 


explicat Ertugrul. Şi, surprinzător, sistemul funcţionează. 
Foarte rar găseşti materiale neetichetate. Am văzut totuşi 
într-un loc, în Irak. La maşinile-capcană. 

— Folosite de insurgenții susținuți de iranieni, a adăugat 
Reilly. 

Ertugrul s-a întors spre Reilly. 

— De asemenea, construcţia era identică cu a 
dispozitivelor pe care le-am văzut acolo. Felul în care erau 
conectate circuitele. Punctele sudate pe capetele 
detonatoarelor. Până şi firele. Cel care le-a asamblat a 
studiat sigur, cu acelaşi maestru al jihadului. I-a aruncat 
lui Reilly o privire tăioasă. Nu avem mare lucru, dar ce 
avem pare să ne indice Teheranul. 

Reilly a observat o încleştare a maxilarului agentului 
turc la această menţiune. Turcii şi iranieni nu erau tocmai 
prieteni la cataramă. Nu era un mare secret că iranienii 
susțineau  separatiştii din Partidul Muncitorilor din 
Kurdistan de peste două decenii, aprovizionându-i cu arme 
şi explozibili şi participând la operaţiunile acestora de 
trafic de droguri. Faptul că militanţii kurzi îşi extinseseră, 
în ultimii ani, teatrul de operaţiuni şi pe teritoriul Iranului, 
era o consolare vagă pentru turci. Dacă omul lor - care era 
deja căutat în Turcia pentru decapitarea profesoarei fiicei 
lui Sharafi - era un agent iranian, turcii nu şi-ar fi dorit 
nimic mai mult decât să pună mâna pe el şi să-l atârne în 
faţa unei mulţimi furioase. 

Autostrada urca, iar ei se apropiau de breteaua 
Karayolu, în faţa lor deschizându-se o privelişte limpede şi 
maiestuoasă a oraşului. Cele şapte coline din Istanbul se 
ridicau şi coborau uşor în depărtare, fiecare dintre ele 
împodobită cu o moschee monumentală, cu domurile 
masive, turtite, şi minarete ca nişte rachete, conferindu-i 
oraşului aspectul unic, nepământean. În punctul cel mai 
îndepărtat, spre dreapta, era cea mai mare dintre ele, 
Hagia Sophia, biserica înţelepciunii sacre, aproape o mie 
de ani cea mai mare catedrală din lume, înainte de a fi 
convertită în moschee după ce otomanii au cucerit 
Constantinopolul în 1453. Oraşul fusese cândva cunoscut 


— 139 — 


drept „oraşul dorințelor lumii”, capitala imperială care 
îndurase mai multe asedii şi atacuri decât orice alt oraş de 
pe Pământ, şi singurul oraş din lume întins pe două 
continente. Încă de la înfiinţarea sa, petrecută acum peste 
două mii de ani, fusese locul de întâlnire a Orientului cu 
Occidentul, dar şi locul lor de confruntare. Un rol dual, pe 
care, se pare, era în continuare sortit să-l joace. 

— Deci această informaţie... credeţi, aţi spus, că ţinta va 
veni în Istanbul să încerce să găsească vechea mănăstire? 
a întrebat Ertugrul. 

— Templierul implicat în evenimente este un cavaler pe 
nume Conrad. Există foarte puţine informaţii despre el, dar 
tipii de la arhivele Vaticanului au găsit câteva menţiuni în 
paginile scanate ale registrului Ordinului, a explicat Reilly. 
Asta caută ţinta noastră. Vezi tu, Conrad a fost în Cipru 
după ce toţi cruciații au fost izgoniți din Acra în 1291. 
Simmons ştia deja. Dar există mai multe informaţii în 
registru despre ce i s-a întâmplat după aceea. 

S-a uitat apoi la Tess, care a preluat ştafeta. 

— În lunile şi anii ce au urmat emiterii mandatelor de 
arestare în 1307, i-a spus ea lui Ertugrul, o mică armată de 
inchizitori a fost trimisă să captureze toţi templierii care 
izbutiseră să fugă din Franţa şi să confişte toate bunurile 
Ordinului pe care puteau pune mâna. Unul dintre aceşti 
inchizitori, un preot care fusese trimis în Cipru să 
găsească templierii expulzați de acolo, a navigat spre 
partea continentală şi a petrecut un an cutreierând în 
regiunea dintre Antiohia şi Constantinopol, vânându-i. În 
jurnalul pe care l-a ţinut a notat că a dat peste o mănăstire 
în ruine, ascunsă în munţi, plină de scheletele călugărilor 
săi. Apoi a notat descoperirea mormintelor a trei templieri 
într-un canion nu departe de acel loc. Luând în considerare 
inscripţiile de pe morminte, unul dintre cavalerii îngropaţi 
în acel loc este omul nostru, Conrad. 

— Despre ce munţi vorbim? 

— Muntele Argaeus, a spus less. E un nume vechi 
latinesc. Probabil îl cunoaşteţi sub denumirea de muntele 
Erciyes. 


— 140 — 


Ertugrul a încuviinţat, recunoscând numele. 

— Erciyes Dagt. E un vulcan stins. Le-a aruncat o privire 
suspicioasă. E mare. 

— Ştiu, a spus Reilly grav. 

— E chiar în mijlocul ţării, în Anatolia. E o staţiune de 
schi pe undeva, pe acolo. 

Ertugrul s-a gândit o secundă, apoi a spus: 

— Deci asta e mănăstirea pe care vreţi s-o găsiţi, cu 
ajutorul Patriarhiei? 

Reilly a dat din cap. 

— Deocamdată, urma lui Conrad se opreşte la 
mormântul său. Cred că există o posibilitate ca ţinta 
noastră să se îndrepte într-acolo, sperând să găsească 
vreun indiciu despre locul în care se află ceea ce cavalerii 
luaseră înapoi de la călugări. Nu ştim exact unde sunt 
mormintele, dar el nu ştie. În jurnal, inchizitorul descrie 
doar existenţa canionului în legătură cu mănăstirea - dar 
nu ştim unde se află aceasta. 

— Nu putem extrapola călătoria lui, încercând s-o 
înscriem în terenul din jurul muntelui? 

— Zona e împânzită de văi şi canioane. Fără să ştim de 
unde a pornit inchizitorul, nu putem decât să mergem pe 
ghicite, i-a spus Tess. Trebuie să ştim unde este 
mănăstirea ca să o folosim ca punct de plecare şi să ştim în 
ce direcţie să căutăm. 

— Ştim doar că e o mănăstire a basilienilor, a adăugat 
Reilly. Adică o mănăstire ortodoxă. 

— Şi dacă există vreo menționare a ei, primul loc în care 
ar trebui să căutăm ar fi în inima Bisericii Ortodoxe, a 
dedus Ertugrul. 

— Exact, a fost de acord Reilly. Dacă găsim mănăstirea, 
putem urma indicaţiile inchizitorului de acolo pentru a găsi 
mormintele templierilor. Şi, dacă ajungem primii, poate îi 
vom găsi şi pe teroristul nostru, şi pe Simmons. 

— Am vorbit cu secretarul arhiepiscopului, după ce am 
discutat, i-a spus Ertugrul. Ne aşteaptă. A ridicat din 
umeri, apoi a adăugat: Poate vom avea noroc. 

Reilly a simţit o bulă de furie crescând înăuntrul său 


— 141 — 


amintindu-şi cât de bine îşi jucase rolul teroristul, din 
momentul în care îl întâlnise la aeroport şi până când el îl 
înfruntase în Papamobil. Bărbatul părea să nu lase nimic la 
voia întâmplării, şi Reilly nu credea că ar trebui să se 
aştepte la vreun noroc nici în situaţia aceasta. Va fi nevoie 
de mult mai mult pentru a-l dobori. 

Au ieşit de pe autostradă strecurându-se pe străzile 
haotice ale Istanbulului. Bubuituri zgomotoase cu iz de 
combustibil diesel de la camioanele vechi şi autobuze şi 
claxoane nervoase de maşini răsunau pe lângă ei în timp 
ce tăiau oraşul, îndreptându-se spre zidurile de apărare 
care tiveau apele liniştite ale Capului de Aur. Micul convoi 
a navigat prin câteva curbe înainte să vireze pe o stradă 
îngustă cu sens unic care urca molcom pe un deluşor, 
înconjurând un zid înalt spre stânga. 

— Aici este Fanarul, le-a spus Ertugrul, folosind celălalt 
nume al Patriarhiei, în timp ce le arăta pe geam. 

Reilly şi Tess au privit afară. Dincolo de zid se afla 
Patriarhia  Greco-Ortodoxă, care era pentru Biserica 
Răsăriteană ce era Vaticanul pentru catolici - deşi nici pe 
departe atât de grandios. Biserica Ortodoxă nu era o 
structură unificată şi nu avea un unic lider spiritual. Era 
fragmentată şi avea diferiţi patriarhi oriunde avea un grup 
de credincioşi mai numeros, ca în Rusia, Grecia sau Cipru. 
Patriarhul ecumenic al Istanbulului, totuşi, era considerat 
liderul ei ceremonial - „primul între egali” -, dar Patriarhia 
nu era, chiar şi-aşa, nimic mai mult decât o îngrămădire de 
clădiri. 

Complexul era construit în jurul Catedralei Sfântul 
Gheorghe, o biserică simplă, fără dom, care fusese iniţial o 
mănăstire. Biserica putea probabil să încapă în naosul 
Catedralei Sfântul Petru şi să mai rămână şi loc. Era însă 
centrul spiritual al ortodoxiei, o biserică minunat decorată 
care adăpostea câteva relicve preţioase, inclusiv o parte 
din Coloana Flagelării de care lisus fusese legat şi biciuit 
înaintea crucificării. Complexul plin de verdeață includea 
de asemenea o mănăstire, câteva birouri administrative şi 
- ceea ce îi interesa cel mai mult pe Reilly şi Tess - 


— 142 — 


Biblioteca Patriarhatului. 

La circa şaptezeci de metri de intrarea complexului, 
maşinile din faţa SUV-urilor blindate au încetinit până la 
viteza melcului. Drumul de acces, care urca până în vârful 
dealului înainte de a cobori din nou domol, era mărginit de 
maşini parcate pe ambele părţi şi nu permitea decât 
traficul pe o singură bandă, trafic care acum îngheţase 
complet. Vreo două claxoane nerăbdătoare s-au grăbit să 
someze întârzierea. Frustrat de obstacol, Reilly s-a aplecat 
lateral ca să vadă mai bine. In faţă, la distanţă de zece 
maşini, un mic grup se îngrămădea la poarta principală a 
Patriarhiei. Păreau agitaţi şi toţi priveau spre ceva 
dinăuntrul complexului, arătând cu degetul în sus spre el. 
Un microbuz turistic şi un taxi care lăsau câţiva vizitatori 
erau de asemenea oprite acolo, cu şoferii coborâţi din 
maşini privind în sus în aceeaşi direcţie. 

Reilly le-a urmărit privirile până înăuntrul complexului, 
şi a văzut la ce se uitau cu toţii. Un fir de fum negru se 
ridica din colţul îndepărtat al uneia dintre clădiri. 

Şi apoi a văzut altceva. 

O figură solitară ieşind din complex. 

Un bărbat cu părul scurt, negru, într-o sutană neagră, 
mergând cu paşi uşori, poate puţin grăbit, dar nu într-un 
fel în care să atragă atenţia. 

Un val de sânge i-a inundat tâmplele lui Reilly. 

— El e, a strigat, ridicându-se din scaun şi făcând semn 
drept înainte. Preotul acela de acolo. E omul nostru. 
Nenorocitul e chiar acolo. 


— 143 — 


19 


O panică nebună a erupt înăuntrul primului SUV în timp 
ce toţi cei şase pasageri ai săi şi-au îndreptat atenţia spre 
mulţimea care se aduna în faţa Patriarhiei. 

— Unde? a întrebat Ertugrul întorcându-şi capul spre 
stânga şi spre dreapta, apoi privind drept înainte. Unde e? 

— Chiar acolo, a mârâit Reilly, aplecat acum atât de 
mult în scaun încât aproape că i se urcase în cap 
ataşatului. 

S-a zbătut să nu scape ţinta din vizor, dar bărbatul în 
sutană se îndepărta şi se pierdea în mulţime. 

— O să-l pierdem! a exclamat şi, văzând că maşinile nu 
se mişcă, s-a căţărat în spate peste rândul de scaune din 
mijloc şi peste Ertugrul, a deschis larg uşa maşinii şi a 
zbughit-o pe stradă. 

Chiar când ieşea din maşină, l-a auzit pe şeful poliţiei 
cum bâiguia nervos ceva către şofer, grăbindu-l pe tânărul 
soldat să facă ceea ce a fost probabil cel mai rău lucru pe 
care îl putea face: să-şi trântească mâna pe claxon şi să 
iasă pe geam ţipând şi gesticulând spre şoferul 
automobilului din faţa lui să facă loc. 

Reilly alerga deja, îndepărtându-se de SUV-ul blindat 
când l-a văzut pe terorist reacţionând la ieşirea prost 
gândită. Fără să încetinească, bărbatul şi-a întors privirea 
şi ochii li s-au întâlnit. 

Greşită mişcare, a înjurat Reilly în gând în timp ce 
sprinta înainte şi-şi scotea pistolul. A/ dracului de greşită. 


Zahed l-a văzut pe Reilly ieşind furtunos din SUV-ul 
negru şi picioarele i-au revenit la viaţă. Nu era nicio 
secundă de pierdut. Reilly fugea acum spre el, cu arma 
scoasă, la vreo zece maşini distanţă. Alţi bărbaţi ieşeau, de 
asemenea, din Suburbanul negru şi din maşina din spate. 

Toate acestea l-au luat prin surprindere. 

Sunt buni, a scrâşnit Zahed. Nu, nu ei, s-a corectat 
singur. Reilly. Reilly e bun. 


— 144 — 


A alungat această grijă. Erau lucruri mult mai presante. 

Îşi parcase maşina închiriată la poalele dealului, lângă 
porţile Patriarhiei, şi a realizat dintr-odată că va trebui să 
o abandoneze acolo. Era la aproximativ cincizeci de metri 
mai jos, prea departe pentru a putea ajunge la ea în 
siguranţă, şi, în plus, nu era timp să o scoată din locul său 
îngust. 

S-a decis asupra unei rute de evadare mult mai eficiente. 

Mişcându-se cu uşurinţa cuiva care practicase această 
rutină de sute de ori pentru finalul unui reality-show, s-a 
oprit şi s-a îndreptat înapoi în sus pe deal - tăind mulţimea 
spre Reilly, şi, mai relevant, urmând o cale sinuoasă către 
maşinile parcate la porţile complexului. 

De sub sutană a scos un Glock mare. 

Şi fără să piardă o clipă, a început să tragă. 

A tras primele şase focuri în aer, strigând: 

— Ieşiţi! Mişcaţi-vă! Acum! în timp ce-şi agita braţele în 
aer ca un nebun. 

Efectul a fost instantaneu - un şuvoi de ţipete s-a 
revărsat în afară în timp ce privitorii îngroziţi o luau la 
goană ca să se adăpostească, fugind de el şi îndreptându- 
se cu toţii spre Reilly. 

Zahed se mişca rapid şi s-a dus direct spre şoferul 
maşinii de la capătul ambuteiajului. Bărbatul stătea în 
picioare lângă uşa microbuzului său, înţepenit, speriat şi 
confuz. Zahed a apăsat pe trăgaci, eliberând aproape fără 
să ţintească, şi până să-şi dea seama ce i se întâmplase, 
forţa glonţului de calibrul 380 i-a ciuruit pieptul şoferului 
şi l-a aruncat violent înapoi. Zahed nu s-a oprit. Indiferent 
la haosul din jurul său, a alergat pe lângă uşa deschisă a 
şoferului, ridicându-şi arma din nou, de data aceasta spre 
taxiul care era oprit în spatele microbuzului. Şoferul, care 
stătea în picioare lângă maşină, s-a uitat înspăimântat la 
preotul înarmat şi şi-a ridicat braţele, cu picioarele 
tremurând. O pată închisă, udă, i-a înflorit în jurul 
prohabului. Zahed i-a susţinut privirea o secundă, apoi 
ochii săi reci s-au mutat de la bărbatul în cauză, cu tot cu 
mâna înarmată, spre roata din faţă de pe partea dreaptă a 


— 145 — 


taxiului. Zahed a apăsat pe trăgaci din nou, şi din nou, apoi 
a treia oară, ciopârţind cauciucul în bucățele şi făcând 
maşina să se aplece şi să se lase cu greutate pe jantă. 

A privit lung pe deasupra capotei boţite a taxiului şi l-a 
zărit pe Reilly care se lupta să scape de valul de oameni 
care încercau să scape. Agentul era acum la mai puţin de 
treizeci de metri distanţă. Şi-a ridicat arma şi a încercat 
să-l prindă pe Reilly în bătaie, dar era prea multă agitaţie 
în jurul americanului şi nu putea trage. 

Era timpul să o şteargă. 

Cu arma strânsă în mână, a sărit în spatele volanului 
microbuzului, a băgat în viteză şi a călcat acceleraţia la 
podea. 


Reilly îşi scăpase ţinta din ochi nu mai mult de câteva 
secunde înainte ca primele focuri să trimită mulţimea 
dispersată în direcţia sa. 

Veneau drept spre el - bărbaţi şi femei de toate vârstele 
şi mărimile, ţipând şi urlând şi fugind să se salveze. A 
încercat să se ferească şi să treacă prin iureşul acela, dar 
era destul de greu şi să se ţină pe picioare. Secunde 
preţioase se scurgeau în timp ce corpuri difuze se izbeau 
în el, şi alergau pe lângă el, secunde pe parcursul cărora a 
auzit o altă împuşcătură, apoi altele câteva, fiecare dintre 
ele biciuindu-i neuronii şi împingându-l înainte. 

Şi-a ţinut arma sus, aproape de faţă, şi şi-a folosit 
celălalt braţ pentru a-şi croi drum prin haos, ţipând şi dând 
din mână Jos! chinuindu-se să meargă înainte - apoi l-a 
auzit, mugetul unui motor împovărat şi scrâşnetul de 
cauciucuri tocite şi restul mulţimii a trecut pe lângă el 
pentru a face loc microbuzului care gonea în jos pe drum. 

Reilly a fugit după microbuz cât de repede a putut, apoi 
s-a poticnit. Oprindu-se, a ochit, după care a apăsat pe 
trăgaci o dată, de două ori, de trei ori - dar era inutil la 
distanţă. Microbuzul ieşea deja din raza lui vizuală. S-a 
răsucit pe călcâie, analizând iute situaţia din jurul său. A 
observat fumul negru împrăştiindu-se acum de la o 
fereastră de la etajul superior al uneia dintre clădirile 


— 146 — 


complexului, preoţii care se revărsau panicaţi din 
Patriarhie, Ertugrul şi poliţiştii turci îndreptându-se spre 
el, bărbatul împuşcat întins pe jos, un alt bărbat în picioare 
lângă un taxi cu o privire împietrită, înclinarea taxiului pe 
partea şoferului, faptul că bloca toate maşinile din spatele 
său şi nu părea să plece nicăieri, nu prea curând oricum. 

Ceea ce însemna că avea doar o opţiune. 

Să alerge, cât de repede putea, şi să spere la un miracol. 

Fugind după microbuzul care acum dispărea după o 
curbă care şerpuia în jos, a ţâşnit înainte, gâfâind, tăind 
aerul cu palmele, vâslind înainte cu coatele, cu tălpile 
pantofilor lovind asfaltul dur într-un staccato de pocnituri 
clare. Trebuie să fi parcurs distanţa a circa douăzeci de 
lungimi de maşină când a văzut miracolul, o femeie de 
vârsta a doua care se urca în maşină, un mic VW Polo 
sângeriu. 

Nu era timp de explicaţii lungi. 

În câteva secunde, Reilly a bolborosit câteva cuvinte de 
scuze, i-a smuls cheile din mână, a sărit în spatele 
volanului şi a plecat cu un scrâşnet din locul de parcare, 
lăsând în urmă strigătele indignate ale femeii în timp ce 
ţâşnea după prada sa. 


— 147 — 


20 


Mansoor Zahed a scrutat împrejurimile prin parbrizul 
microbuzului. 

Era cât de cât familiarizat cu Istanbulul, un oraş pe care- 
l vizitase de multe ori cu ocazia a diverse misiuni. Dar nu 
cunoştea configuraţia străzilor atât de bine, şi cu siguranţă 
nu ştia străzile cartierului Fanar atât de bine, încât să ştie 
încotro se îndrepta. Nu prea-i păsa unde ajunge. Obţinuse 
ceea ce-şi dorea din biblioteca Patriarhatului. Tot ce 
trebuia să facă acum era să aşeze o zonă-tampon 
rezonabilă între el şi complexul ortodox în timp ce se 
asigura că nu era urmărit, apoi să abandoneze microbuzul 
şi să ia un taxi pentru a se întâlni cu Steyl şi cu arheologul 
captiv. 

A ajuns la o intersecţie şi a virat la dreapta, 
îndreptându-se spre malurile apei şi spre autostrada dublă 
care şerpuia în sus şi în jos pe bancul de sud al Capului de 
Aur. Dacă reuşea să intre pe ea era salvat. Era o arteră 
importantă pe care putea călători nestingherit pentru a se 
îndepărta de Reilly şi potera sa. Trebuia să fie aproape de 
apă, se gândi el, tensiunea din corp începând să se 
destrame. Nu mai departe de câteva străzi. 

Scrâşnetul unei maşini derapând în jurul colţului i-a 
alungat brutal orice gând liniştitor. 

S-a uitat în oglindă. Un break întunecat apăruse în vizor 
şi mânca pământul în urma lui. 

O privire către şofer i-a confirmat că Reilly era cel care-l 
urmărea. 

Madar jendeh! a înjurat în gând strivind pedala de 
acceleraţie şi strângând mâinile pe volan. A ajuns la o 
intersecţie aglomerată, şi a călcat frâna înainte să apese 
pe claxon şi să dea buzna înainte. A privit cu atenţie în 
oglinda retrovizoare câteva clipe tensionate înainte să 
audă un claxon insistent şi să zărească breakul ieşind din 
haosul intersecţiei, tropăind după el ca un terier nervos. 

A trecut furtunos prin alte câteva intersecţii, tăind calea 


— 148 — 


unor şoferi exasperaţi şi folosindu-se de gabaritul 
microbuzului pentru a-i da la o parte din calea sa de parcă 
participa la un derby de demolare, reuşind să se distanţeze 
la câteva maşini de Reilly. A ţâşnit pe o altă stradă, în faţa 
unui camion, şi a accelerat în continuare verificând în 
oglinzile laterale câtă distanţă câştigase prin manevra asta 
- apoi a avut loc dezastrul. Ajunsese la rampa de intrare 
spre şoseaua de coastă, o autostradă dublă, din două 
drumuri separate cu două benzi, unul care se îndrepta 
spre nord, iar celălalt spre sud, care mergeau paralel în 
unele locuri, iar în altele se îndepărtau unul de altul. 

Problema era că drumul de acces pe care se afla era 
blocat de trafic. 

A călcat frâna şi s-a uitat în faţă. Drumul spre care 
ducea rampa, cel care mergea spre nord, era complet 
blocat. Cel care mergea spre sud era frustrant de liber, dar 
nu putea ajunge la el, nu cu toate maşinile şi camioanele 
îngrămădite în spatele lui şi parapeţi de aluminiu de 
jumătate de metru pe fiecare parte. 

Era înconjurat. 

Mai rău, a privit în oglindă şi, la aproximativ şapte 
maşini în urmă a zărit portiera unei maşini sângerii 
deschizându-se şi Reilly ieşind în grabă. 

A făcut o grimasă, impresionat şi furios în acelaşi timp 
de perseverenţa agentului, şi a coborât din maşină. 

A sprintat de-a lungul drumului de acces, s-a căţărat 
peste una dintre bariere, şi a tăiat o pajişte pentru a 
ajunge la drumul principal. A privit înapoi şi l-a văzut pe 
Reilly fugind în urma sa şi s-a gândit să-şi scoată pistolul şi 
să tragă, dar apoi s-a hotărât să nu o facă. În schimb, a 
continuat să se mişte, şerpuind printre maşinile oprite, 
sărind peste o altă barieră şi zbughind-o peste o altă pată 
de gazon, apoi peste o altă barieră mai departe pentru a 
ajunge la drumul care ducea spre sud şi pe care curgeau 
acum maşinile. 

A privit în urmă. Reilly se apropia. S-a întors şi a 
măsurat din priviri maşinile care se apropiau. A zărit o 
berlină cu un singur ocupant venind spre el, şi s-a postat în 


— 149 — 


mijlocul drumului, cu mâinile larg deschise şi orientate în 
sus, vânturându-le de parcă ar fi cerut ajutor. Şi-a spus că 
sutana îl va ajuta - ceea ce s-a şi întâmplat, căci maşina a 
încetinit şi a oprit aproape de barieră. Câteva maşini din 
spatele ei au făcut la fel, scrâşnind din cauciucuri şi 
claxoane. Zahed le-a ignorat. S-a apropiat de şofer cu o 
expresie tâmpă, prietenoasă, pe chip. Acesta, un bărbat 
slab, cu un început de chelie, a deschis încet geamul. 
Coborâse abia câţiva centimetri când mâna lui Zahed a 
ţâşnit înăuntru şi a tras de uşă deschizând-o, apoi s-a 
întins, a scos centura şoferului buimac şi l-a tras afară 
printr-o singură mişcare. L-a azvârlit pe asfalt de parcă ar 
fi descărcat un sac, trimiţându-l de-a dura peste marcajul 
din mijlocul drumului, făcând un camion ce se apropia să 
vireze pentru a evita să-l strivească. Zahed nu a observat. 
Era deja în spatele volanului Fordului Mondeo a popicului 
uman şi gonea pe drumul liber în faţă. 


Reilly a sărit peste ultima barieră şi a ajuns la agitația 
de pe drumul principal când bara din spate a maşinii 
furate a lui Zahed abia se mai vedea. Trăgând însetat aer 
în piept, a văzut bărbatul chel, împietrit, vorbind animat cu 
şoferii a celor câteva maşini care opriseră. Blocaseră una 
dintre benzi cauzând un recul de ţipete iritate şi claxoane 
în urma lor. 

Nu-l pot lăsa să scape. Nu şi acum. 

S-a apropiat în grabă de ei, făcând semne disperate spre 
prima maşină. 

— Asta e maşina ta? l-a întrebat pe unul dintre ei. E a 
ta? 

Chelul şi unul dintre ceilalţi şoferi l-au privit suspicioşi şi 
au făcut un pas înapoi, scuturând din cap în semn că nu, 
dar al treilea dintre ei, un bărbat bine legat, cu un gât gros 
şi pielea crăpată, tăbăcită şi-a menţinut poziţia şi a început 
să scuipe o tiradă nervoasă în turcă în timp ce gesticula 
sfidător. 

Nu am timp de asta. 

Reilly a ridicat din umeri, a întins mâna spre spate şi a 


— 150 — 


scos pistolul. L-a ţinut ridicat, ca pe celălalt braţ, arma şi 
palma fiindu-i îndreptate împăciuitor spre bărbat. 

— Calmaţi-vă! le-a ordonat Reilly. Vreţi să scape? Asta 
vreţi? 

Bărbatul parcă voia să spună ceva, dar boxerul 
temperamental nu era impresionat. Şi a continuat tirada, 
dojenindu-l în mod evident pe Reilly şi agitând pumnul în 
aer ca să arate că nu era impresionat de artilerie. 

La naiba cu asta! s-a încruntat Reilly, coborând pistolul 
şi trăgând trei focuri la picioarele bărbatului. Individul a 
sărit înapoi de parcă tocmai călcase pe un şarpe. 

— Cheile, a ţipat Reilly, arătând din nou spre maşină şi 
împingând ţeava încinsă spre faţa omului. Dă-mi 
nenorocitele alea de chei, mă-nţelegi? 

Faţa malacului s-a crispat de confuzie, apoi a întins 
mâna cu cheile. Reilly i le-a smuls din mână şi a scuipat un 
„Mulţumesc” ranchiunos în timp ce ţâşnea spre maşină, o 
camionetă de provenienţă necunoscută. S-a strecurat în 
spatele volanului, s-a abținut să nu vomite de la putoarea 
muntelui de chiştoace care umpleau scrumiera de pe bord, 
şi a luat-o la goană pe urmele țintei sale. 

Primul kilometru a zburat pe lângă el fără prea multe 
maşini pe care să le depăşească în urma zonei de trafic 
sugrumate pe care Reilly o lăsase în urmă. A zărit un punct 
alb în depărtare, şi priveliştea i-a dat şi mai multă energie, 
deşi nu prea putea scoate mai mult din motorul maşinii. 
Gonea pe lângă un autobuz vechi, supraîncărcat, când un 
ţârâit din interiorul jachetei l-a speriat. În timp ce ţinea o 
mână strânsă pe volan, cealaltă a coborât în buzunar şi a 
pescuit BlackBerry-ul. 

Vocea clocotitoare a lui Nick Aparo răsuna în canalul 
său auditiv, la fel de clar ca şi când ar fi sunat dintr-o 
maşină de lângă el şi nu de la Federal Plaza, din Lower 
Manhattan. 

— Hei, care-i treaba? Ţi s-a îmbunătăţit vreun pic 
vacanţa în Europa, Clark? 

O vagă conexiune cu un film vechi al lui Chevy Chase şi- 
a făcut loc prin mintea ameţită a lui Reilly, dar era prea 


— 151 — 


concentrat să ajungă în spatele maşinii albe ca să o 
înregistreze. 

— Nu pot să vorbesc acum, a spus aproape sufocându- 
se, cu ochii fixaţi drept înainte. 

— Ai să vrei să auzi asta, Clarkie, a insistat Aparo, în 
continuare insensibil la ceea ce i se întâmpla partenerului 
său. E vorba despre bărbatul tău misterios. Avem o pistă. 


— 152 — 


21 


— Mai târziu, a replicat Reilly. Trebuie să-l suni pe 
Ertugrul pentru mine, chiar acum. Spune-i că eu conduc 
de-a lungul coastei într-o camionetă - s-a uitat scurt la 
volan care, spre a-i veni în ajutor, avea un nume şi nu 
vreun logo obscur pe el -, o Kia albastră, iar ţinta noastră 
se află într-o berlină albă chiar în faţa mea şi ne îndreptăm 
- a privit afară repede pentru a observa poziţia soarelui, 
făcând apoi un mic calcul mental referitor la direcţia în 
care se îndrepta - spre sud, cred, de-a lungul coastei. 

Loial formalităţilor, tonul lui Aparo a devenit din jovial 
extrem de serios de parcă un hipnotizator pocnise din 
degete. 

— Care ţintă? Teroristul? 

— Da, a exclamat Reilly. Dă naibii telefonul ăla, vrei? 

Tonul lui Aparo s-a transformat în cel al unui maniac. 

— Stai puţin, îl sun pe linia cealaltă. Ce conduce 
nemernicul? 

— Nu sunt sigur, nu m-am putut uita prea bine la ea. 
Dar nu va fi greu de reperat, nu la viteza cu care merge. 

— Bine, aşteaptă un pic, sună. 

Reilly a apăsat butonul de speaker şi a aruncat telefonul 
pe scaunul pasagerului, ţâşnind pe lângă traficul încetinit 
în direcţia opusă cu o viteză ameţitoare. Drumul şerpuia la 
stânga şi la dreapta, menţinând direcţia dreaptă cât de cât. 
Pulsul lui Reilly s-a accelerat când a observat berlina albă 
care vira abrupt spre stânga încercând să ocolească un 
taxi dolmu, care mergea încet pe linia de marcaj din 
mijloc. A reuşit într-un final, dar microbuzul greoi îl 
încetinise, şi nenorocitul era acum la îndemâna lui. Reilly a 
făcut semn cu farurile, a strivit claxonul şi a zbughit-o pe 
lângă dolmu fără să întârzie, câştigând teren preţios faţă 
de berlina albă, şi-a dat el seama acum, un Ford Mondeo. 

Degetele i s-au încleştat pe volan, simţindu-şi prada în 
gheare, în timp ce în faţă primul dintre cele două poduri 
peste Cornul de Aur începea să se profileze. Reilly a mai 


— 153 — 


câştigat ceva distanţă faţă de Mondeo care încetinise puţin 
pentru a trece peste un sistem de rampe în formă de trifoi, 
şi în câteva secunde era pe urmele teroristului, trecând 
peste podul Ataturk. Era vechi, mai mult un dig circulabil 
decât un pod în adevăratul sens al cuvântului, având în 
vedere faptul că se sprijinea pe cheiuri de asfalt, avea câte 
două benzi pe sens, cu un trotuar îngust pentru pietoni de 
fiecare parte. Era mult mai mult trafic aici, lucru ce a 
încetinit Fordul şi i-a permis lui Reilly să se apropie cât 
trebuia şi să se strecoare în spatele lui în timp ce teroristul 
se ferea, se împleticea şi forţa trecerea printre nefericiţii 
şoferi turci. 

— Sunt chiar în spatele lui acum, trecem peste un pod, a 
tipat el, aplecându-se în lateral, în direcţia BlackBerry-ului, 
în timp ce cotea pe lângă o maşină mai înceată. Văd un 
turn vechi pe partea cealaltă, spre dreapta, pare a fi ceva 
dintr-un castel vechi. 

— Am înţeles, a scrâşnit înapoi vocea lui Aparo, 
înfundată de scaun acum. Ertugrul îi transmite informaţia 
poliţistului local care-l însoţeşte. Ţine-te de coada lui, 
amice. 

Se întâmplă prea repede, a gândit Reilly. Nu vor putea 
să mă ajute. Trebuie să fac asta singur. 

— Acela e Turnul Galata, a revenit Aparo, gâfâind ca şi 
partenerul său. S-au prins unde eşti. Rezistă. 

Reilly şi-a ţinut piciorul înţepenit pe acceleraţie şi a 
gonit înainte, acum la câţiva metri de apărătoarea Fordului 
- şi a continuat să meargă, lovind puternic maşina albă şi 
privind cum spatele îi derapa în stânga şi în dreapta 
înainte să-şi reia cursa. 

A călcat acceleraţia până la podea încă o dată şi s-a 
pregătit pentru încă o lovitură. 


Kia era acum atât de aproape în urma lui încât Mansoor 
Zaher putea să vadă foamea care lucea în ochii lui Reilly. 

Madar jendeh, a înjurat din nou privind camioneta 
albastră care îi zbura oglinda. A strivit acceleraţia şi a 
scăpat de pericol, strecurându-se între două maşini mai 


— 154 — 


încete şi evitând o altă buşitură. 

L-a văzut pe Reilly cum rămânea în urmă în timp ce 
vehiculele din spatele său au încetinit şi au intrat din nou 
pe benzile lor. 

Americanul e posedat. Nu va fi uşor să-l scutur. Nu 
acum. Nu după toate astea. 

Zahed ştia că traficul se putea congestiona din nou în 
secunda în care ieşea de pe pod. Trebuia să facă ceva 
acum, repede, dacă voia să evite o altă cursă de urmărire a 
copoiului care-i sufla în ceafă. 

Cu mâna grea pe claxonul Mondeoului, a mai forţat 
trecerea pe lângă câteva maşini, determinând-o pe una 
dintre ele să se urce pe curba domoală ce delimita 
trotuarul care se continua de-a lungul malului apei. 

Asta şi un autobuz aglomerat din faţă - un Mercedes 
vechi din anii '70, cu acoperişul încărcată cu bagaje, şi 
ţeava de eşapament care scuipa un nor negru şi gros de 
benzină - l-au inspirat. 

A gonit înainte până când a ajuns în rând cu autobuzul, 
apoi a virat berlina stânga şi dreapta şi l-a lovit în lateral. 
Autobuzul a gemut şi s-a împiedicat către dreapta, cu 
geamurile pline brusc de feţele speriate ale pasagerilor. 
Valize şi cutii rupeau chingile şi se rostogoleau de pe 
acoperiş în calea maşinilor din spatele lui. Zahed a smucit 
volanul pentru a menţine Mondeoul lipit de partea laterală 
a autobuzului, ghidându-l pe o traiectorie înclinată şi 
proiectându-l cu putere pe trotuar, rupând balustrada 
subţire de metal şi trimiţându-l în zbor jos de pe pod. 

Zahed a redresat Fordul şi a privit în oglindă, unde, spre 
satisfacția sa, l-a văzut pe Reilly făcând exact ceea ce se 
aştepta să facă. 


Faţa lui Reilly s-a crispat privind cum Mondeoul alb a 
aruncat autobuzul peste curbă şi jos de pe pod. 

A zburat pur şi simplu cu puţin zgomot împreună cu un 
porumbel ascuns vederii pentru o secundă înainte ca o 
grămadă de pene albe să erupă din estuar. Văzând 
muntele de bagaje care fuseseră aşezate într-un echilibru 


— 155 — 


precar pe acoperişul său, Reilly ştia că era probabil ticsit 
de pasageri - pasageri care, îşi imagina, urmau să fie traşi 
sub apă. 

Maşina din faţa lui a călcat frânele şi el a făcut la fel. 
Frâne scârţâind şi bare de protecţie îndoite l-au urmat 
îndeaproape. A văzut că era loc să se strecoare pe lângă 
maşinile din faţa lui, dar nu putea face asta. Nu cu o droaie 
de oameni care probabil se scufundau către moarte. 

Trebuia să-i ajute. 

A coborât din maşină şi a fugit spre deschizătura mare 
din balustradă. La distanţă, puţea să vadă spatele Fordului 
alb dispărând spre capătul podului, şi pentru o clipă şi-a 
imaginat faţa îngâmfată a celui pe care-l urmărea. 
Nenorocitul, a gândit el, furia şi frustrarea împingându-l şi 
mai tare spre marginea podului. Câţiva oameni din alte 
maşini s-au adunat spre a-l urma, privind în jos, arătând cu 
degetul şi vorbind animați. 

În apă, autobuzul hodorogit se vedea doar parţial, 
partea din spate a acoperişului ieşind în afară ca un mic 
aisberg. Reilly a privit cu atenţie suprafaţa apei, dar nu a 
văzut pe nimeni plutind. Geamurile autobuzului păreau să 
fie înţepenite, cu o porţiune îngustă deasupra care se 
putea deschide, dar care nu era nici pe departe destul de 
lată pentru a permite cuiva să iasă. Reilly a privit câteva 
secunde, întrebându-se dacă uşile erau acţionate hidraulic, 
dacă erau blocate având în vedere că circuitele se 
prăjiseră, dacă pasagerii erau prea şocaţi ca să găsească 
ieşirile de urgenţă. Nu se mişca nimeni. Erau blocaţi 
înăuntru. Nimeni nu făcea nimic. 

A privit către feţele împietrite din jurul său - o 
amestecătură de tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, toţi în 
stare de şoc, bâlbâindu-se şi privind sumbri în jos - şi s-a 
simţit tulburat. 

Gata cu morții. Nu din cauza mea. Nu şi dacă pot face 
ceva. 

Şi-a azvârlit pantofii, şi-a smuls jacheta şi s-a aruncat. 

Apa din jurul său era presărată cu bagaje şi cutii de 
carton, îngreunându-i înaintarea, dar a reuşit să ajungă în 


— 156 — 


spatele autobuzului şi să se prindă de balustrada de pe 
acoperiş chiar înainte ca aceasta să dispară eliberând o 
ultimă bulă de aer. 

S-a ţinut bine în timp ce autobuzul se scufunda, încet. 
Prin apa neagră putea vedea feţele fantomatice, 
încremenite de groază, ale pasagerilor din partea cealaltă 
a geamului din spate al autobuzului. Trăgeau de mânerul 
ieşirii de urgenţă, care era înţepenit, şi loveau disperaţi 
geamul cu pumnii. Ţinându-se cu o mână, s-a întins către 
tocul din lateral şi a scos pistolul, apoi l-a vânturat către 
pasagerii cei mai apropiaţi de el, sperând că vor înţelege. 
Nu se dădeau la o parte, dar asta nu l-a oprit. A lipit arma 
de partea cea mai înaltă a geamului şi a înclinat-o spre în 
sus, ochind către partea interioară a acoperişului - şi a 
tras, din nou şi din nou - cinci focuri scurte care au trecut 
prin geam înainte să ajungă în apa dinăuntrul autobuzului. 
Focurile au slăbit suficient geamul încât să-i permită să-l 
lovească şi să-l îndoaie cu patul armei până când a cedat, 
în sfârşit, şi s-a spart cu un curent puternic de aer din 
interior, aproape aruncându-l pe Reilly. 

Unul după celălalt, pasagerii blocaţi au ieşit şuvoi într-o 
frenezie nebună, un şal de braţe disperate întinzându-se 
către Reilly şi apucându-l de mâna întinsă înainte de a da 
din picioare şi de a se îndrepta în sus spre lumină. S-a 
ţinut cât de mult i-au rezistat plămânii, apoi a dat drumul 
la mână şi a plutit şi el spre suprafaţă alături de ei, deşi 
bucuria de a-i fi salvat pe toţi nu compensa frustrarea 
amară care-l rodea. 


— 157 — 


22 


În timp ce Reilly şi-a croit drum înapoi la Patriarhie, 
haosul se instalase în complex. Drumul de acces era 
sugrumat de maşinile pompierilor, ambulanţe şi maşini de 
poliţie. Personalul serviciilor de urgenţă mişuna peste tot 
frenetic, făcând ceea ce fac cel mai bine. 

Înotase până la unul dintre stabilopozi şi se urcase apoi 
pe pod. Un poliţist îşi făcuse într-un final drum la faţa 
locului şi, după o scurtă ciondăneală, a acceptat să-l 
conducă înapoi la Fanar. Îşi scosese cămaşa şi-şi pusese 
jacheta, pe care o aruncase înainte să sară în apă, dar 
pantalonii îi erau încă uzi fleaşcă, fapt care-l nu-l ajutase în 
faţa şoferului său. Din cauza haosului şi a alertei de 
securitate, a trebuit să meargă pe jos ultimele câteva sute 
de metri. Tess stătea lângă porţi. Ertugrul era lângă ea, 
împreună cu doi soldaţi din trupele paramilitare care 
păreau un pic cam prea dornici să apese pe trăgaci pentru 
liniştea sa. Poliţişti frustraţi se chinuiau să ţină la distanţă 
reporterii şi curioşii în timp ce o mică armată de pisici - 
respectate în Istanbul şi considerate aducătoare de noroc - 
ţopăiau pe ziduri şi priveau calm desfăşurarea de forţe. 

Faţa lui Tess a explodat de bucurie şi destindere 
văzându-l, apoi expresia i s-a schimbat brusc când a 
observat că nu avea cămaşă şi pantalonii îi erau fleaşcă. 

L-a sărutat grăbit şi l-a prins de braţe. 

— Trebuie să te schimbi de hainele astea. 

— Geanta mea e încă în maşină? l-a întrebat el pe 
Ertugrul. 

— Da, a răspuns ataşatul. E parcată în josul străzii. 

Reilly a privit în interiorul complexului, unde câţiva 
paramedici urcau o targă metalică într-o ambulanţă. 
Corpul care zăcea pe ea era acoperit complet cu o pătură 
gri, inclusiv capul. Un cârd de preoţi erau adunaţi în jurul 
ei, cu expresii oropsite şi umerii lăsaţi. 

Reilly a privit întrebător spre Ertugrul. 

— Părintele Alexios. Marele arhimandrit al bibliotecii. 


— 158 — 


Un glonţ între ochi. 

— Au găsit, de asemenea, corpul unui preot la capătul 
unei alei, a adăugat Tess. 

— Fără sutană, a dedus Reilly. 

Tess a încuviinţat. 

Se aştepta la asta. 

— Şi incendiul? 

— A fost stins, dar biblioteca e distrusă, după cum îţi 
poţi imagina, a spus Ertugrul. După un mormăit 
nemulţumit, a adăugat: Se pare că a obţinut ceea ce îşi 
dorea. 

— Din nou, a observat Reilly caustic. 

Stătea acolo, cu pumnii strânşi de furie, privind scena în 
tăcere. 

— Mă întorc imediat, le-a spus Reilly după câteva clipe 
şi s-a îndreptat spre capătul drumului pentru a se schimba. 

Parcursese deja o jumătate din distanţă când şi-a adus 
aminte de ceva şi a scos BlackBerry-ul din jachetă. Aparo a 
răspuns la primul ţârâit. 

— Pune-mă la curent, amice, a insistat partenerul său. 

— L-am scăpat. Tipul e un descreierat. Mişcarea laterală 
care a aruncat autobuzul de pe pod i-a revenit în minte 
pentru o clipă. Ziceai că ai ceva pentru mine. 

— Da, a confirmat Aparo. Avem în sfârşit o pistă de la 
serviciile secrete militare. Nişte încuiaţi. Oamenii ăştia 
sunt foarte pretenţioşi referitor la cei cu care împart 
informaţiile. 

— Cine e? 

— Nu avem un nume. Doar un precedent. 

— Unde? 

— Bagdad, acum trei ani. Îl ţii minte pe expertul în 
calculatoare care a fost răpit de la Ministerul de Finanţe? 

Reilly ştia de asta. Incidentul făcuse valuri la vremea 
respectivă, în vara anului 2007. Bărbatul, un american, 
fusese luat pe sus din centrul de calcul al ministerului 
împreună cu cei cinci bodyguarzi ai săi. Răpitorii îmbrăcaţi 
în costume complete ale Gărzii Republicane Irakiene 
intraseră pur şi simplu în sediu, luându-i pe sus sub 


— 159 — 


pretextul arestării. Specialistul ajunsese în Bagdad cu doar 
o zi înainte. Se afla acolo pentru a instala un nou program 
foarte sofisticat care ar fi urmat să ţină evidenţa 
bilioanelor de dolari, ajutoarele internaţionale şi veniturile 
obţinute din vânzarea petrolului care treceau prin 
ministerele Irakului - bilioane care dispăreau aproape la 
fel de repede precum intrau. Serviciile de spionaj ştiau că 
multe dintre fondurile dispărute erau virate milițiilor 
iraniene din Irak, graţie numeroşilor susţinători ai Iranului 
care ocupau funcţii-cheie în guvernul irakian şi care, fără 
îndoială, se alegeau cu un comision consistent de-a lungul 
drumului. Nimeni nu-şi dorea să stopeze corupţia sau ca 
aceasta să fie demascată. Ministerul de Finanţe se opusese 
fără ruşine implementării programului timp de peste doi 
ani. Astfel că bărbatul care fusese în sfârşit adus pentru a 
pune capăt delapidării fusese săltat la mai puţin de 
douăzeci şi patru de ore după ce aterizase acolo, chiar din 
faţa tastaturii din inima Ministrului de Finanţe. 

Răpirea fusese planificată şi executată meticulos, şi 
fusese atribuită forţelor Al-Quds - cuvântul însemna 
„lerusalim” în arabă - o unitate specială a Gărzii 
Revoluţionare a Iranului pentru operaţiuni speciale peste 
hotare. Când specialistul american şi bodyguarzii săi au 
fost găsiţi executaţi după câteva săptămâni, retorica 
antiiraniană de la Casa Albă s-a amplificat. Şase oficiali 
iranieni au fost prinşi şi arestaţi de forţele americane în 
nordul ţării. Conducerea Iranului, care nu se sfia să 
alimenteze conflictul cu o indiferenţă de-a dreptul 
stupefiantă - prin intermediul unei miliții presupus 
neafiliate, Asaib Ahl Al-Haq, Liga Justiţiară, a continuat 
prin a lansa un atac şi mai neobrăzat, de data aceasta 
asupra cartierului general provincial din Karbala, în timpul 
unei întâlniri la nivel înalt între americani şi oficiali 
irakieni. Era chiar mai cutezător şi mai neobrăzat decât 
răpirea precedentă. Doisprezece membri ai Al-Quds şi-au 
făcut apariţia la porţile bazei îmbarcaţi într-o flotă de SUV- 
uri negre, identice cu cele folosite de contractorii militari 
americani. Erau îmbrăcaţi ca soldaţii americani şi vorbeau 


— 160 — 


o engleză perfectă, astfel încât gărzile irakiene au crezut 
că erau americani - şi i-au lăsat să treacă. Odată intraţi, 
comandoul s-a dezlănţuit. Au ucis un soldat american şi au 
prins alţi patru, pe care i-au executat la scurt timp după 
ieşirea furtunoasă din complex. A ajuns să fie a treia cea 
mai periculoasă zi în Irak pentru trupele americane. În 
mod surprinzător, niciun irakian nu fusese rănit în timpul 
raidului. 

— A fost acolo. Ţinta ta. A fost unul dintre tipii care au 
atacat baza, i-a spus Aparo. Amprentele lui se potrivesc cu 
cele găsite pe una dintre maşinile pe care le-a abandonat. 
Şi, potrivit informaţiilor pe care le avem, ambele 
operaţiuni au fost întreprinse de aceeaşi echipă, aşa că e 
posibil - chiar probabil - ca el să fi fost implicat şi în 
răpirea programatorului. 

— Ştim ceva despre el? 

— Nu, i-a spus Aparo. Absolut nimic. Tipii din spatele 
raidurilor au dispărut pur şi simplu. Tot ce-ţi pot spune e 
că el a fost acolo. Dar asta ne dă o idee despre cum ar 
putea arăta restul CV-ului său. Cine ştie în ce a mai fost 
implicat nenorocitul ăsta! Cred că el e tipul la care se 
apelează când trebuie să se rezolve ceva special. 

Reilly s-a încruntat. 

— Ce norocoşi suntem. 

Ştia că, dacă era adevărat că istoria se repetă, treaba 
asta nu suna deloc promiţător. În toate confruntările dintre 
Statele Unite şi Iran de când ayatollahul Khomeini 
ajunsese la putere în 1979, Iranul câştigase. 

— Trebuie să-l prinzi, Sean. Găseşte-l şi rade-l de pe faţa 
pământului. 

O sirenă l-a făcut pe Reilly să tresară. S-a întors şi a 
văzut una dintre ambulante gonind pe drum şi s-a dat la o 
parte pentru a-i face loc. 

— Să-l găsim mai întâi, i-a spus lui Aparo, şi, atunci când 
o vom face, planul meu nu e tocmai să împart o ladă de 
bere cu el. 


— 161 — 


23 


Date fiind tensiunile politice interne şi externe care 
zguduiau ţara, turcii luau problemele de securitate 
naţională foarte în serios, şi cazul de faţă nu făcea 
excepţie. În decursul unei ore, după ce se întorsese la 
Patriarhie, Reilly împreună cu Tess şi Ertugrul erau aşezaţi 
într-o sală de conferinţe cu pereţii de sticlă, în sediul 
central din Istanbul al Poliţiei Naţionale din Turcia, în 
districtul Aksaray, schimbând întrebări şi răspunsuri cu 
şase oficiali turci pe probleme de securitate. 

O întrebare stătea la baza frustrării lui Reilly. 

— Cum a intrat în ţară? a întrebat el, în continuare 
nervos din cauza scăpării. Credeam că aveţi un nivel 
ridicat de securitate militară pe aeroporturi. 

Niciuna dintre gazdele sale nu părea să aibă un răspuns 
imediat pentru el. 

Suleyman Izzettin, căpitanul de poliţie care-l însoţise la 
aeroport pe Ertugrul, se scufunda într-o tăcere grea. 

— Facem cercetări. Dar, amintiţi-vă, a spus, evident la 
fel de vexat ca şi Reilly, vameşii nu aveau o poză clară sau 
vreun alias pentru el. Şi, în plus, poate nu a intrat pe calea 
aerului. 

— Nu se poate, a ripostat Reilly. Nu avea timp pentru o 
excursie cu maşina de la Roma. A venit cu avionul. Sigur. A 
privit în jur, vorbind puţin mai rar decât de obicei şi mai 
pronunţat pentru a se asigura că îl înțelegeau cu toţii. 
Tipul acesta a reuşit să-şi ducă ostaticii din Iordania în 
Italia fără nicio problemă. Acum e aici, şi încă mai are 
unul. 'Trebuie să aflăm cum reuşeşte să zburde dintr-o ţară 
în alta. Şi dacă am afla şi prin care dintre aeroporturile 
voastre a reuşit să se strecoare, ne-ar fi de mare ajutor. 

Ofițerii de securitate au erupt într-o discuţie scurtă şi 
aprinsă în turcă. Era clar că nu le convenea să fie umiliţi în 
faţa unui oficial străin. Izzettin a părut că le cere să facă o 
pauză, înainte de a repeta, pur şi simplu, încă o dată ceea 
ce spusese înainte. 


— 162 — 


— Vom face cercetări. 

— Bine. Trebuie să ne dăm seama şi cum se mişcă de 
colo-colo acum că e aici, a insistat Reilly. Dacă vrem să-l 
găsim, trebuie să ştim mai întâi ce căutăm. Cum a ajuns la 
Patriarhie? Avea o maşină parcată acolo undeva pe care a 
abandonat-o când ne-a văzut venind? A luat un taxi? Sau îl 
aştepta cineva, are oameni aici care-l ajută? 

— Şi, a intervenit Ertugrul, presupunând că l-a adus pe 
Simmons cu el, unde l-a lăsat între timp? 

— Am preluat controlul zonei imediat după schimbul de 
focuri, i-a spus Izzettin. Sunt aproape sigur că nu-l aştepta 
niciun şofer. Nimeni nu a plecat cu maşina de acolo. 

— Putea pur şi simplu să-şi abandoneze maşina şi să 
plece pe jos, a ripostat Reilly. 

— Asistentul, l-a întrebat Tess pe Ertugrul, turnătorul 
care a pornit toată încurcătura asta vânzându-l pe Sharafi? 
Sunteţi sigur că a plecat din ţară? 

Ataşatul a încuviinţat. 

— A părăsit de mult Turcia. 

— Tipul ăsta se mişcă prea repede pentru a acţiona 
singur, a spus Reilly. Trebuie să aibă complici. Amintiţi-vă 
că nu ştia că urma duce la Istanbul până aseară când a 
luat registrul templierilor de la Vatican. Nu a avut prea 
mult timp ca să planifice toate tărăşenia. Improvizează. 
Reacționează pe măsură ce primeşte informaţii, la fel ca şi 
noi - dar e cu un pas înaintea noastră. S-a întors spre 
Ertugrul. Mănăstirea... cu cine mai putem vorbi ca să 
aflăm unde este? 

— Am avut o scurtă discuţie despre asta cu secretarul 
patriarhului, după schimbul de focuri, a spus Ertugrul. Nu 
avea mintea prea limpede, dar mi-a spus că nu a auzit de 
ea. 

— Nu e de mirare, a intervenit Tess. Inchizitorul care a 
dat peste ea spunea că era abandonată, şi asta era la 
începutul anilor 1300. După şapte secole, probabil că n-a 
mai rămas mare lucru, doar nişte ruine în mijlocul 
pustietăţii. 

— Secretarul va vorbi şi cu alţi preoţi de aici, a spus 

— 163 — 


Ertugrul. Poate unul dintre ei ştie ceva. Reilly s-a întors 
către gazdele sale, frustrat. 

— Trebuie să aveţi acces la câţiva experţi de la 
universitate. Cineva care cunoaşte foarte bine istoria. 

Şeful poliţiei a ridicat din umeri. 

— E o biserică ortodoxă, agent Reilly. Nu doar ortodoxă, 
ci şi greacă. Şi aceasta este o ţară musulmană. Nu e 
tocmai un domeniu de studiu prioritar pentru specialiştii 
noştri. Dacă nimeni de la Patriarhie nu ştie... 

Reilly a încuviinţat spăşit. Era perfect conştient că 
dragostea nu era mare între greci şi turci, nu de la 
dispariţia selgiucizilor şi, se subînţelege, a Imperiului 
Otoman. Era o animozitate adânc înrădăcinată care se 
întindea pe mai mult de o mie de ani şi continua până în 
ziua de astăzi, aprinzându-se în jurul unor probleme 
spinoase precum divizarea Ciprului. 

— În momentul de faţă tot ce ştim este că se află în 
împrejurimile Muntelui Argaeus - Erciyes Dagt. Cât de 
mare este regiunea despre care vorbim? 

Ertugrul a schimbat câteva cuvinte cu gazdele lor, şi 
unul dintre ei a ridicat telefonul şi a început să mormăie 
ceva în turcă. O clipă mai târziu, un poliţist tânăr a adus o 
hartă împăturită, care a fost întinsă pe masă. Ertugrul a 
avut un alt schimb de replici cu oficialii locali, apoi s-a 
întors spre Reilly. 

— De fapt, nu e o regiune, e doar un munte, de-aici, a 
explicat el, arătând o zonă largă, mai închisă la culoare, în 
centrul ţării. E un vulcan stins. 

Reilly s-a uitat la scara trecută în josul hărţii. E lungă de 
aproximativ şaisprezece kilometri, şi cam la fel de lată. 

— E un car destul de mare în care să cauţi un ac, a spus 
Tess. 

— Uriaş, a intervenit Ertugrul. Şi nu e o zonă uşor de 
cercetat. Are o înălţime de trei mii opt sute - patru mii de 
metri, iar versanţii sunt adânc ridaţi de văi şi râpe. Nu e de 
mirare că mănăstirea a reuşit să supravieţuiască în toţi 
acei ani, chiar şi după cucerirea otomană. Ar putea fi 
ascunsă în oricare din crevasele acelea. Ar trebui să te 


— 164 — 


împiedici de ea ca să o găseşti. 

Reilly era gata să răspundă când Tess a vorbit. 

— Credeţi că aţi putea face rost de o hartă detaliată a 
zonei? l-a întrebat pe Ertugrul. O hartă topografică poate? 
Ca acelea pe care le folosesc alpiniştii? 

— Îmi imaginez că am putea, a răspuns ataşatul după ce 
s-a gândit un pic, pe un ton cumva condescendent faţă de 
cererea ei. 

A tradus solicitarea ei în turcă pentru gazdele lor, şi 
unul dintre ei a ridicat receptorul încă o dată, probabil 
pentru a găsi una pentru ea. 

Reilly i-a aruncat o privire scurtă, întrebătoare, apoi a 
continuat să studieze harta. 

— Cât e de departe? 

— De aici? Aproximativ opt sute de kilometri. 

— Şi cum ar putea ajunge acolo? Cu maşina? Pe calea 
aerului? Un avion mic sau un elicopter poate? 

Gazdele lor au schimbat câteva cuvinte, apoi şi-au 
scuturat capetele cu putere. 

— Ar putea zbura, a răspuns Ertugrul. Kayseri e aproape 
şi are un aeroport. Sunt câteva avioane care pleacă zilnic 
de aici. Dar nu cred că ar avea nevoie să o facă. Depinde 
de trafic şi de ce rută alegi, dar sunt cam unsprezece, 
douăsprezece ore cu maşina în comparaţie cu cele două cu 
avionul, dar e mai puţin riscant, mai ales acum când 
aeroporturile sunt în alertă maximă. 

Cum erau, probabil, şi aseară, dar asta nu l-a oprit, a 
vrut să spună Reilly, dar s-a abținut. 

— Mai există şi un tren, şi-a amintit şeful poliţiei, dar 
dacă are un ostatic cu el, e puţin probabil. 

— În regulă, dacă ar fi să conducă până acolo, de unde 
ar lua maşina? l-a întrebat Reilly pe Ertugrul. Ce ştim 
despre maşinile pe care le-a folosit la Roma? Cele în care 
au fost Sharafi şi Tess? 

Ertugrul şi-a răsfoit hârtiile, găsind apoi raportul pe 
care-l căuta. 

— Nu ştiu decât că aveau plăcuţe false. Cercetările 
preliminare au arătat că cea în care era domnişoara 


— 165 — 


Chaykin nu a fost declarată furată, dar durează ceva până 
când o asemenea reclamaţie e procesată. Şi e prea 
devreme să ştim ceva despre cealaltă - trebuie să găsească 
numărul de înregistrare mai întâi. 

— Este acelaşi mod de operare ca şi la maşinile-capcană 
pe care le-am văzut în Irak şi Liban, a observat Reilly. 
Maşinile sunt furate sau sunt cumpărate cu banii jos şi cu 
acte false. Oricum ar fi, nu aflăm de obicei care dintre ele 
e până nu explodează. Fierbea. Trebuie să ştim ce conduce 
acum. 

— Vom avea nevoie de o listă cu toate reclamaţiile de 
maşini furate de, să zicem, ieri, i-a spus Ertugrul lui 
Izzettin. Care va trebui actualizată constant. 

— În regulă, a răspuns polițistul. 

— Câte drumuri se îndreaptă spre munte? l-a întrebat 
Reilly. Puteţi amplasa filtre? Ştim că se duce într-acolo. 

Şeful poliţiei a scuturat din cap în timp ce s-a aplecat 
deasupra hărţii. 

— Chiar ştiind că vine de aici, sunt multe drumuri pe 
care le poate alege pentru a ajunge acolo. Şi depinde spre 
ce parte a muntelui se îndreaptă. Sunt căi de acces diferite 
din toate părţile. 

— În afară de asta, a adăugat Ertugrul, am avea aceeaşi 
problemă ca şi tipii de la aeroporturi. Nu avem o poză 
clară sau un nume pe care să-l dăm poliţiştilor de la filtre. 
Nu pot să-l caute decât pe Simmons. 

— E imposibil, a concluzionat Izzettin. Zona din jurul 
muntelui se bucură de un mare succes în rândul turiştilor. 
Cappadocia e foarte aglomerată în perioada aceasta a 
anului. Nu putem opri pe toată lumea. 

— Bine, a ridicat Reilly din umeri, ochii întunecându-i-se 
de frustrare. 

Vocea lui Tess a mai detensionat atmosfera. 

— Dacă spui că ar putea lucra pentru iranieni, nu ar 
trebui să aibă oameni aici, care să-l ajute? a întrebat ea. Ar 
putea să-i facă rost de o maşină. O casă sigură. Arme. 

— E posibil, a fost de acord Reilly. Era un lucru despre 
care şi el îşi pusese întrebări, dar ştia că e un teritoriu 


— 166 — 


periculos. Ce nivel de supraveghere avem asupra 
ambasadei lor? l-a întrebat pe Ertugrul. 

Ataşatul a ezitat, apoi s-a eschivat. 

— Ambasada e în capitală, în Ankara. Au doar un 
consulat aici. Nu le-a spus mai mult. Niciunui ofiţer de la 
serviciile secrete nu-i plăcea să vorbească de faţă cu 
colegii din alte ţări despre ceea ce urmăreau sau nu 
urmăreau, decât dacă erau siguri că puteau avea încredere 
în ei - ceea ce însemna, de fapt, niciodată. 

— Îi avem sub supraveghere? a insistat Reilly. 

— Nu întrebaţi pe cine trebuie. Asta e treaba Agenţiei, a 
spus el, reamintindu-i lui Reilly că CIA se ocupa de 
strângerea informaţiilor de peste hotare. 

Reilly a înţeles şi a lăsat-o baltă pentru moment. S-a 
întors frustrat spre unul dintre ofiţerii turci de la masă, 
Murat Çelikbilek, de la MIT - Milli Istihbarat Teşkilati, 
adică Organizaţia Naţională de Informaţii. 

— Cum rămâne cu oamenii voştri? l-a întrebat el. 
Trebuie să aveţi vreun fel de supraveghere asupra locului. 

Çelikbilek l-a studiat pentru o clipă cu privirea neclintită 
de vultur, apoi a zis: 

— Nu e tocmai o întrebare la care se poate răspunde 
comod, în special nu în faţa, a dat din cap cumva autoritar 
în direcţia lui Tess, unui civil. 

— Uite, n-am nevoie să ştiu detaliile sordide despre tot 
ce faceţi voi, a spus Reilly, cu jumătate de zâmbet 
dezarmant. Dar dacă îi urmăriţi, mai ales la consulatul lor 
aici, se poate ca cineva să fi văzut ceva care să ne fie de 
ajutor. 

I-a susţinut privirea lui Çelikbilek câteva clipe, apoi ochii 
încercănaţi ai ofițerului au clipit şi i-au transmis lui Reilly o 
încuviinţare vagă. 

— Să văd ce avem. 

— Ar fi grozav. Trebuie să ne mişcăm repede, a repetat 
Reilly. A ucis deja trei persoane în ţara voastră, şi ar putea 
să fie mai rău. E, probabil, deja pe drumul spre mănăstire 
şi dacă nu aflăm ce maşină conduce şi unde se duce, are 
terenul liber de joc. A făcut o pauză suficient de lungă ca 


— 167 — 


să se asigure că replica sa a ajuns la toţi, apoi s-a întors 
către Ertugrul şi, pe un ton grav, i-a spus: Va trebui să 
vorbim cu băieţii de la Agenţie. Acum. 


— 168 — 


24 


Cu soarele la  asfinţit  transformându-i oglinda 
retrovizoare într-o lampă cu lavă, Mansoor Zahed s-a 
înscris în traficul care părăsea oraşul şi s-a concentrat la 
drumul dinaintea sa. 

A privit în lateral. Simmons stătea acolo, în scaunul 
pasagerului, cu capul uşor lăsat, cu privirea goală de-acum 
familiară, tranchilizantul transformându-l într-un animal de 
companie supus şi docil. Zahed ştia că va trebui să-l ţină 
sedat o vreme. Aveau un drum lung de făcut, mult mai 
lung decât cel pe care îl făcuseră mai devreme în ziua 
aceea. 

Zahed nu era încântat de situaţie. Nu era omul care să 
piardă vremea, mai ales după ce făcuse la Vatican. Ar fi 
preferat să zboare la Kayceri, la fel cum ar fi preferat să 
zboare direct din Italia către un aerodrom din apropierea 
Istanbulului. Steyl îl determinase să renunţe la idee, deşi 
erau amândoi conştienţi că armata turcă avea o mână de 
fier asupra tuturor aeroporturilor din ţară. Steyl îi 
reamintise lui Zahed că riscurile, după Roma, erau prea 
mari, şi iranianul nu-i pusese la îndoială judecata. Ştia că, 
atunci când venea vorba de zborul în interiorul şi în afara 
unei ţări fără a atrage prea multă atenţie asupra 
încărcăturii ilicite pe care-l avea la bord, Steyl ştia exact 
ce se putea face şi ce nu. Puteai conta pe el să transporte 
orice încărcătură utilă aproape oriunde şi să o treacă de 
controalele din aeroporturi fără prea mari dificultăţi - dar 
te puteai, de asemenea, baza pe el să nu aterizeze cu tine 
în ape tulburi, metaforic vorbind. Astfel că zburaseră puţin 
spre nord, spre Bulgaria, apoi aterizaseră în Primorsko, un 
orăşel-staţiune de pe malul Mării Negre. Avea un 
aerodrom mic, civil - nu unul militar -, genul în care cine 
era în care avion mic nu era primul lucru de care se 
preocupau oficialităţile. Era, de asemenea, la mai puţin de 
treizeci de kilometri de graniţa cu Turcia, transformând 
drumul cu maşina până la Istanbul într-o activitate nu prea 


— 169 — 


solicitantă de aproape cinci ore. 

Acest drum urma să fie de două ori mai lung, dar nu 
exista nicio altă opţiune. Lui Zahed nu-i făcuse mare 
plăcere să treacă prin coşmarul interminabil al orei de vârf 
de seară din Istanbul. Haosul gratuit pentru toţi îi amintea 
de aspectele mai puţin plăcute legate de Isfahan, oraşul 
său de baştină din Iran, o altă arenă de o frumuseţe 
arhitecturală neasemuită desfigurată de turnirul dement al 
şoferilor. Dar, în contrast cu excursia din acea dimineaţă, 
când, scăpând de Reilly, folosise măsuri de precauţie 
pentru a nu se angaja în vreun concurs de potenţă cu 
vreun şofer agresiv de taxi dolmu, permiţând vehiculelor 
să-l depăşească, conştient că şi o uşoară coliziune ar fi 
avut consecinţe catastrofale, având în vedere faptul că el 
conducea o maşină furată şi transporta un ostatic sedat. 

În timp ce autostrada şerpuia printre nişte curbe care se 
succedau rapid şi se ridica pe o serie de dealuri line, lui 
Zahed îi venea greu să se relaxeze. Nu văzuse niciodată 
atât de multe camioane şi autobuze,  mastodonţi 
supraîncărcaţi repezindu-se pe otoyolul Istanbul-Ankara, 
după cum era cunoscută autostrada cu şase benzi, orbi la 
suprafaţa periculos segmentată a şoselei şi ignorând limita 
de viteză de o sută douăzeci de kilometri pe oră. Turcia 
avea una dintre cele mai mari rate de accidente din lume, 
şi maşina care îi fusese dată lui Zahed, un Land Rover 
Discovery negru, deşi ideal pentru orice porţiune off-road a 
călătoriei sale, era precis prea înaltă pentru o plimbare 
confortabilă pe autostradă. Ca o corabie uşoară cu pânze 
prinsă într-o furtună, era scuturată în mod constant de 
vehicule cu gabarit depăşit care treceau pe lângă ea, 
forțându-l pe Zahed să-şi ajusteze direcţia în mod repetat 
din cauza curenților de aer. 

După cum obişnuia după fiecare etapă a unei operaţiuni, 
Zahed a făcut o scurtă analiză a situaţiei curente a 
misiunii. Deocamdată, nu avea niciun reproş major faţă de 
cum decurgeau lucrurile. Reuşise să intre în Turcia 
nedetectat. Obţinuse informaţia de care avea nevoie de la 
Patriarhie. Scăpase de Reilly, care, cumva, reuşise să-l 


— 170 — 


găsească cu o eficienţă neliniştitoare. Şi-a îndreptat 
atenţia către evenimentele zilei precedente, la Vatican, şi o 
cascadă satisfăcătoare de imagini au defilat prin faţa 
ochilor săi. Un sentiment bine înrădăcinat de încântare l-a 
cuprins în timp ce neliniştea pe care o resimţise când 
văzuse că acţiunile sale erau prezentate la televiziune şi în 
presă era înlocuită de destindere. Multe altele aveau să 
urmeze, fără îndoială, după vizita sa la Patriarhie. S-a 
gândit la expediţia sa şi a găsit consolare în faptul că, deşi 
poate nu va găsi ceea ce Sharafi descoperise, sau poate că 
acel ceva nici nu exista, totuşi aventura sa dovedise deja 
că meritase să fie întreprinsă. Era mai bine decât ceea ce 
reuşise în Beirut sau în Irak. Mult mai bine. li dăduse 
şansa să-şi atace inamicii chiar în inima credinţei lor. 
Presa lor însetată de ştiri ar fi muls informaţia zile în şir, 
întipărind-o în minţile publicului-ţintă. Pieţele financiare îşi 
jucau deja rolul adăugându-se suferinţei, scăzând, aşa cum 
era de aşteptat, scoțând milioane de dolari din cuferele 
duşmanilor. Nu, actul său nu va fi curând uitat, de asta era 
sigur. Şi, cu puţin noroc, acesta era doar începutul, a 
gândit el, imaginându-şi cum urma să trezească la viaţă o 
mie de alţi războinici cărora le putea arăta ce se putea 
face. 

Mintea i-a fugit înapoi spre un alt început, spre un alt 
timp, şi înfăţişările fraţilor săi şi a surorii sale i-au apărut 
în faţa ochilor. li putea auzi, zburdând, jucându-se în jurul 
casei din Isfahan, cu părinţii întotdeauna aproape. 
Gândurile au migrat către mama şi tatăl său, şi şi-a 
imaginat cât de mândri ar fi fost de el acum - dacă ar fi 
fost în viaţă să-i fie martori la ispravă. Amintirile acelei zile 
blestemate au venit pline de furie, aţâţând flăcările urii 
care-l consuma încă de atunci - amintirile acelei duminici, 
3 iulie 1988, o zi toridă şi umedă, ziua în care părinţii săi 
muriseră, ziua în care lumea lui de paisprezece ani fusese 
incinerată, ziua care a aprins scânteia renaşterii sale. Nici 
măcar cea mai vagă urmă a unei păreri de rău, a gândit el, 
amintindu-şi sicriele goale pe care le îngropase, simțind un 
val de fiere arzându-i gâtul. Nimic. Doar nişte bani murdari 


— 171 — 


pentru el şi toţi ceilalţi care pierduseră persoane dragi. Şi 
medalii, s-a frământat el. Medalii - inclusiv cea a Legiunii 
de Merit, nimic mai prejos - pentru comandantul navei şi 
restul autorilor fără niciun Dumnezeu a crimei în masă. 

Şi-a înăbuşit furia, a tras aer adânc în piept şi şi-a lăsat 
mintea să se liniştească. Nu trebuia să se lamenteze 
pentru ce i se întâmplase, ceea ce fusese scris să se 
întâmple, aşa cum credeau conaţionalii săi. Auzise de 
multe ori asta. A chicotit uşor la gândul naiv. Ceea ce 
ajunsese să creadă, totuşi, era că vieţile părinţilor şi 
fraţilor săi nu se pierduseră în van. Viaţa lui, după toate 
acestea, căpătase un scop mult mai important decât ar fi 
făcut-o. Trebuia doar să se asigure că va duce la bun 
sfârşit ceea ce-şi propusese. Să facă mai puţin le-ar fi 
dezonorat amintirea şi nu era, pur şi simplu, o opţiune. 

Apoi şi-a dat seama că trebuia să se oprească peste 
câteva ore. Nu voia să conducă toată noaptea, când traficul 
se subţia şi când poliţia putea să instaleze filtre. Nu putea 
risca nici să tragă la un hotel. Un motel era posibil de 
abordat, dar Europa nu îmbrăţişase niciodată conceptul şi 
nici anonimitatea pe care o asigurau astfel de locuri. Nu, el 
şi Simmons aveau să-şi petreacă noaptea în SUV. Peste 
circa o sută şaizeci de kilometri, cam pe la jumătatea 
călătoriei sale, urma să oprească într-o parcare, să se 
ascundă între câteva camioane cu optsprezece roţi, şi, 
după ce avea să-i administreze lui Simmons o doză-şoc, va 
aştepta dimineaţa. Apoi ar fi pornit din nou la drum, în 
zori, mergând spre est pe otoyol până la Ankara şi mai 
departe spre Aksaray înainte să apuce anticul Drum al 
Mătăsii spre Kayceri şi spre comoara pe care o căuta cu 
atâta disperare. 


— 172 — 


25 


— Problema e că, cu o zonă atât de întinsă, este greu să 
găsim ceva care să-l păcălească, le-a spus şeful oficiului 
CIA lui Reilly şi lui Ertugrul. 

Se aflau într-o încăpere fără ferestre din consulatul 
american, un buncăr cu pereţi fortificaţi şi puncte de 
control. Aflat la douăzeci de kilometri nord de oraş, arăta 
mai mult ca o închisoare modernă decât ca mândra 
emblemă a naţiunii sale mamă. Era cu mult diferit de 
eleganța de modă veche, oficială, a Palazzo Corpi, 
consulatul precedent care se amestecase cu bazarurile şi 
moscheile din agitatul centru al oraşului vechi. Acel 
consulat, din păcate, era o parte a unei lumi demult apuse. 
Noua clădire, construită pe un deal din piatră solidă cu 
puţin după 9/11, arăta ca o închisoare dintr-un motiv 
anume. Trebuia să fie impenetrabilă în faţa oricărui fel de 
atac. Ceea ce şi era, atât de mult încât unul dintre 
teroriştii capturați după atentatele cu bombă de la 
consulatul britanic şi de la o bancă britanică de acolo le 
spusese autorităţilor turce că intenţionaseră iniţial să 
atace Consulatul Statelor Unite, dar au descoperit că era 
atât de bine securizat, încât, aşa cum se exprimase el, „nu 
lasă nici păsări să zboare pe acolo”. 

Trei bărbaţi au încercat totuşi să atace consulatul câţiva 
ani mai târziu. Toţi trei au fost împuşcaţi mortal înainte să 
poată ajunge măcar până la poartă. 

— Ce vrei să spui? a întrebat Reilly. 

— Păi, putem probabil reconfigura un satelit Keyhole ca 
să treacă pe deasupra zonei în intervalul de timp potrivit, 
dar nu vom primi înregistrări video în timp real sau un 
material constant: ne va arăta doar ce se întâmplă în 
perioada în care va trece pe deasupra zonei la fiecare 
orbită. Şi asta nu va fi de ajuns pentru voi. 

Reilly s-a arătat de acord. 

— Nu. Nu ştim când va apărea. 

— Mai bine ar fi dacă putem să scoatem unul dintre 


— 173 — 


UAV-urile din Qatar pentru o survolare constantă, dar... 

„îl va vedea, a întrerupt Reilly, scuturând din cap, 
înlăturând sugestia de a folosi avioanele de supraveghere 
teleghidate, fără pilot. 

— Nu mă refer la cele Predator. Vorbesc de ultimele în 
domeniu. RQ-4 Global Hawks. Puişorii ăia îşi pierd vremea 
undeva la doisprezece mii de metri. Tipul ăsta al vostru nu 
are vedere bionică, nu-i aşa? 

Reilly s-a încruntat. Nu-i plăcea. 

— Cu tot cu altitudinea mare... Tipul ăsta ştie ce face, 
ştie cum arată. Cerul va fi probabil senin în perioada 
aceasta a anului. L-ar putea zări. Nu putem obţine una 
dintre păsările mari? 

Ca şi şeful oficiului, Reilly ştia că sateliții de 
supraveghere folosiţi pe o scară mai largă - clasa Keyhole 
popularizată în filme şi la TV - nu ar fi fost de ajuns, nu 
acum. Aceştia erau mai potriviţi pentru monitorizarea unei 
zone o dată la câteva ore pentru, să zicem, construcţia 
unei centrale nucleare sau pentru detectarea rachetelor 
nucleare. Dar nu puteau să asigure monitorizarea live, 
constantă, a unei zone fixe. Pentru asta, Reilly avea nevoie 
de ceva pe care Biroul Naţional de Recunoaştere încercase 
să-l ţină secret: un satelit de supraveghere care putea 
menţine o orbită geosincronă deasupra unui punct fix pe 
suprafaţa Pământului şi să transmită imagini video în timp 
real. Era un lucru foarte greu de făcut. Sateliții se 
îndepărtau de poziţiile lor din cauza diverselor tipuri de 
perturbări - variaţii în câmpul gravitațional al Pământului 
din pricina Soarelui şi a Lunii, a vântului solar, a presiunii 
radiaţiilor. Erau necesare propulsoare şi programe de 
calculator de „menţinere a staţiei” pentru a stabiliza 
satelitul deasupra țintei sale pentru perioade mai lungi. Şi 
cum păsările acestea trebuiau lansate la o altitudine de 
douăzeci şi două de mii de metri, pentru a face asta posibil 
trebuiau de asemenea să aibă o tehnologie imagistică 
avansată. De aceea erau mai mari decât un autobuz şcolar 
şi se zvonea că ar fi costat peste două miliarde de dolari 
fiecare - asta dacă existau cu adevărat. Şi de aceea nu 


— 174 — 


erau prea multe de împărţit. 

Faţa şefului oficiului s-a crispat la auzul cererii. 

— Nicio şansă. Cu tot ce se întâmplă în părticica aceea 
idilică de lume, sunt constant ocupate. Ar fi imposibil să 
facem rost de unul. În plus, nu cred că l-am putea 
reconfigura în intervalul de timp despre care vorbeşti. 

— Avem nevoie de ceva, a insistat Reilly. Tipul ăsta a 
făcut deja destule probleme, şi e pornit să facă şi mai 
multe. 

Şeful oficiului şi-a întins mâinile împăciuitor. 

— Ai încredere în mine. Un RQ-4 îţi va da ce ai nevoie, 
ba chiar mai mult. Băieţii noştri din Irak şi Afghanistan au 
încredere în ei. Mai la obiect - sunt singura ta opţiune. Aşa 
că eu aş spune să accepţi ideea şi să speri la ce-i mai bine. 

Şeful oficiului subestima talentele Global Hawk-ului. Era 
o piesă de tehnologie extraordinară. Un aeroplan mare, cu 
anvergura aripilor mai mare de treizeci de metri, drona 
nedetectabilă şi teleghidată, putea călători patru mii de 
kilometri până la ţintă, unde avea „şedere prelungită” - 
asta însemnând că putea petrece multe ore urmărind 
acelaşi loc - şi ar fi capabilă de o „acoperire pe o arie 
largă”. Putea fi echipată cu tot felul de camere imagistice 
şi radare - electrooptice, infraroşii, vizor - sintetic - şi 
putea transmite imagini ale țintei, fie zi sau noapte, 
indiferent de vreme. La costul unei unităţi de treizeci şi opt 
de milioane de dolari, era o modalitate uimitor de 
puternică şi eficientă în raport cu costurile de a obţine 
IMINT - informaţii imagistice - fără vreun risc de a se 
termina totul într-un eşec de tipul Francis Gary Powers. 

Şeful oficiului a privit harta muntelui încă o dată. 

— Acum, presupunând că obţinem unul, încă mai avem 
câteva probleme de rezolvat. Pentru început, sunt prea 
multe rute de acces pentru a fi ţinute sub supraveghere. 
Zona-ţintă e pur şi simplu prea mare pentru a arunca o 
privire constantă la o rezoluţie care ne-ar fi folositoare. 
Dacă nu o putem micşora, va trebui să ne rotim în jurul ei. 
Altfel l-am putea pierde pe omul nostru. 

— Sunt toate informaţiile pe care le avem până acum, a 


— 175 — 


mormăit Reilly. 

Şeful oficiului a mai stat o clipă pe gânduri, apoi a 
încuviinţat. 

— În regulă. Voi vorbi cu Langley. Să văd dacă-i putem 
convinge pe băieţii de la Beale să elibereze unul pentru noi 
rapid. 

— Avem nevoie de el doar o zi sau două, i-a spus Reilly. 
Dar ne trebuie acum. Altfel va fi inutil. 

— O să călcăm nişte bătături şi o să facem rost de unul, 
a confirmat agentul CIA. Dar după aceea, tot nu ştim exact 
ce căutăm, nu? 

— Tu doar dă-mi o pereche de ochi, a spus Reilly. O să 
mă asigur că au ceva de căutat. 


A găsit-o pe Tess într-o cameră de interogatoriu goală, 
stând la o masă care era înţesată de hărţi mari. Avea 
laptopul deschis lângă ea şi era gânditoare. l-a observat 
prezenţa abia când el s-a apropiat de ea. 

— Cum a mers? l-a întrebat ea. 

Judecând după tonul ei, neliniştea lui era vizibilă. 

Reilly a ridicat din umeri. 

— Nu putem obţine satelitul pe care îl vreau eu, dar cred 
că vom obţine un avion teleghidat de supraveghere. Zona- 
ţintă este foarte mare, totuşi... fereastra de acoperire nu 
va fi atât de precisă pe cât aş vrea eu să fie. 

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că am putea pierde ceva, a spus Reilly, cu 
tonul sumbru şi obosit. Şi-a tras un scaun şi s-a trântit pe 
el. 

Tess a zâmbit. 

— Poate pot eu să te ajut. 

Reilly a ridicat o sprânceană, apoi a reuşit să afişeze un 
rânjet timid. 

— Nu e timpul potrivit să mă tachinezi cu un masaj. 

Tess i-a aruncat o privire piezişă. 

— Vorbesc serios, prostănacule. S-a întins după o hartă 
a Turciei, a aşezat-o peste o hartă topografică a muntelui 
Erciyes şi a pus degetul pe Istanbul, în colţul din stânga 


— 176 — 


sus. Aruncă o privire. 

El s-a tras mai aproape. 

— Bine, a început ea. Constantinopolul e aici sus. De 
acolo Everard şi însoțitorii săi, primul templier care a 
vizitat mănăstirea, şi-au început călătoria. 

S-a uitat la Reilly ca să se asigure că o urmărea. El a dat 
din cap, „continuă, sunt numai ochi şi urechi”. 

— Încercau să ajungă aici, a continuat ea, la Antiohia, 
cea mai apropiată fortăreață templieră. A arătat pe hartă 
locul respectiv, în zona est-mediteraneană, în Siria de 
astăzi. Dar, după cum ştim, nu au ajuns decât până aici, a 
spus ea în timp ce degetul se arcuia înapoi spre centrul 
hărţii, muntele Argaeus, unde se află mănăstirea. 

— Asta e pur şi simplu... uimitor, a comentat el. 

— Uită-te la muntele ăsta, tăntălăule. E rotund. Rotund 
cum ar trebui să fie un vulcan stins. Puteau foarte uşor să-l 
ocolească, nu? A întins în mod deliberat cuvântul „rotund” 
şi a încercuit cu degetul zona pe hartă. Nu e ca un zid sau 
o barieră peste care trebuiau să treacă. Şi totuşi, dintr-un 
anumit motiv, ei s-au hotărât să-l urce. 

Reilly s-a gândit la asta o secundă. 

— Nu pare a avea sens decât dacă încercau să se 
ascundă. 

Tess a rânjit cu o falsă admiraţie. 

— Doamne, antrenamentul vostru de la Quantico, felul în 
care vezi cele mai obscure conexiuni... Te lasă perplex, 
ştii? 

— Păi, atunci revino-ţi şi spune-mi la ce te gândeşti. 

Tonul ei a redevenit serios. 

— Everard şi trupa lui chiar încercau să nu se ascundă. 
Toate acestea s-au întâmplat în 1203, şi pe atunci, turcii 
selgiucizi cuceriseră o mare parte din zona aceasta. 
Degetele ei au încercuit centrul ţării. Aşa că, pentru 
templieri, era teritoriu inamic, înţesat de bande sălbatice 
de ghazi fanatici. Şi atunci, dacă aveau măcar o jumătate 
de neuron, mica noastră gaşcă de templieri ar fi vrut cu 
siguranţă să evite spaţiile larg deschise. Şi aşa au ales 
potecile de munte oricând le puteau găsi. Şi aşa s-au oprit 


— 177 — 


la mănăstire. 

— Stai puţin, o mănăstire ortodoxă pe teritoriu 
musulman? 

— Selgiucizii tolerau creştinismul. Credincioşii erau 
liberi să-şi practice credinţa deschis. Nu erau persecutați. 
Dar asta era înaintea sultanilor şi a Imperiului Otoman. 
Zona asta era ca Vestul Sălbatic, cu toate aceste bande 
cutreierând, însetate de sânge - ca şi bandele de soldaţi 
confederați după Războiul Civil. Erau periculoşi, de aceea 
bisericile şi mănăstirile erau ascunse în peşteri şi munţi şi 
nu în văzul tuturor. 

— Bine, dar asta nu ne prea ajută, i-a spus Reilly. Odată 
ce Everard şi oamenii săi au început să urce, puteau merge 
în sensul acelor de ceasornic sau invers, nu? Ceea ce 
înseamnă că încă avem întregul munte de supravegheat. 

— Poate, dar fii atent la asta. Acum vizibil entuziasmată, 
a adus din nou harta de alpinism. Uită-te la liniile de 
contur, aici şi aici. Arăta o zonă în vestul părţii de nord a 
muntelui, cam pe linia orei unsprezece a vulcanului. Vezi 
cât de strânse sunt? 

Liniile de contur care arătau zonele de elevaţie - în cazul 
acesta, la intervale regulate de cincizeci de metri, erau 
convergente şi erau efectiv una peste alta, însemnând că 
regiunea era foarte abruptă. De fapt, mai mult decât 
abruptă - era o pantă verticală. 

— E o costişă, a explicat Tess. Ochii îi străluceau de 
entuziasm. Una destul de mare de fapt. Ar fi văzut-o când 
au început să urce muntele. Şi ar fi trebuit să se întoarcă - 
în sens invers acelor de ceasornic. Ceea ce înseamnă că 
era o rută directă pentru ei oricum. 

Reilly s-a aplecat pentru a arunca o privire mai atentă, 
cu un interes crescut. 

— Dar dacă au venit dinspre estul îndepărtat? Ar fi ajuns 
la munte pe partea cealaltă a costişei şi ar fi mers în 
direcţie opusă. 

— Mă îndoiesc, a ripostat Tess. Uită-te la zona de aici, la 
nord de munte. Kayseri există de peste cinci mii de ani. A 
fost unul dintre cele mai importante oraşe ale 


— 178 — 


musulmanilor. Dacă templierii noştri doreau să treacă 
neobservaţi, s-ar fi ţinut departe şi de el - şi dat fiind că 
veneau dinspre nord-vest, l-ar fi înconjurat dinspre vest, 
poate prin văile Cappadociei, unde ar fi găsit un adăpost 
sigur în comunităţile creştine care se aşezaseră în 
peşterile zonei şi în oraşe subterane din cele mai vechi 
timpuri ale credinţei. Şi am mai săpat un pic, dacă-mi vei 
scuza glumiţa. Zona asta de aici? L-a întrebat, arătând 
versantul de nord-vest al muntelui. Foarte populară printre 
alpinişti, tot anul. Trebuie să cred că, dacă ruinele 
mănăstirii sunt acolo, ar fi trebuit să găsesc vreo menţiune 
despre asta pe vreun site web. Şi pe partea aceasta, 
versantul de nord, unde se află staţiunea de schi. La fel şi 
acolo. Întregul versant se pare că a fost străbătut intens. 
Cineva ar fi văzut-o şi ar fi făcut un comentariu. L-a 
învrednicit pe Reilly cu o privire sigură, încărcată de 
adrenalină. Vrei o zonă de căutare mai îngustă? Uită de 
partea dreaptă a muntelui, Sean. Concentrează-te pe 
jumătatea de vest. 

Reilly a studiat harta pentru o clipă, apoi a privit în sus 
spre Tess. 

— Dacă te înşeli, o să-l pierdem. 

Tess s-a gândit la asta câteva secunde, apoi a 
încuviinţat. 

— Există posibilitatea să-l ratăm oricum dacă trebuie să 
supraveghem tot muntele. Cred că e singura variantă. 

El i-a susţinut privirea, bucurându-se de aura care-i 
lumina faţa, simțindu-se cuprins de entuziasmul şi 
încrederea ei. 

— Bine, a zis el. O să le spun. A 

Tess a zâmbit, satisfăcută evident de răspunsul lui. În 
timp ce el se ridica din scaun, ea a zis. 

— Ar trebui să fim acolo, ştii. Aşteptându-l. 

Reilly s-a întors intenţionând parcă să spună ceva, dar 
ea l-a întrerupt. 

— Nu. 

A privit-o pierdut. 

— Ce? 


— 179 — 


— Nu începe. Cu jocul. 

Era cu adevărat confuz. 

— Ce joc? 

— Ştii tu, jocul în care îmi spui că te duci acolo, dar că 
ar trebui să rămân aici pentru că e prea periculos, şi eu îţi 
spun, nu, ai nevoie de mine acolo pentru că înţeleg 
pălăvrăgeala templierilor, apoi ai să insişti că asta nu se va 
întâmpla, eu voi insista că fără mine vei rata acel singur 
indiciu care te va conduce la el, apoi joci murdar şi-mi zici 
că ar trebui să mă gândesc la Kim şi să fiu o mamă bună, 
apoi mă supăr pe tine pentru că ai adus vorba şi ai insinuat 
că sunt o mamă rea... O expresie întrebătoare, jucăuşă, s-a 
răspândit pe toată faţa ei. Vom face asta? Serios? Pentru 
că oricum ştii că voi ajunge să te însoțesc oricum, nu-i aşa? 
Ştii asta, nu? 

Reilly s-a holbat pur şi simplu la ea, zăpăcit, avalanşa ei 
verbală ricoşând încă în interiorul căpăţânii lui. Apoi, fără 
să spună nimic, şi-a ridicat mâna în semn de înfrângere, s- 
a întors şi s-a îndepărtat. 

Ea zâmbea încă atunci când el a ieşit din cameră. 


— 180 — 


26 


Jed Simmons şi-a revenit în simţiri, cu uscăciunea gurii 
şi răul care vin după o noapte lungă de băut. Priveliştea 
care i-a căzut încet sub priviri, totuşi, i-a spulberat imediat 
orice iluzie că ar putea fi ceva câtuşi de puţin plăcut. Era 
în scaunul pasagerului, în faţă, într-un fel de SUV care 
străbătea un teren necunoscut - câmpii vaste, scăldate de 
soare, care păreau să se întindă la nesfârşit. Senzaţia ce 
venea de la încheietura mâinii drepte i-a accentuat 
sentimentul de nelinişte. Era legată de rezemătorul de braţ 
cu o cătuşă de plastic. 

Vocea bărbatului din scaunul şoferului a reînviat 
întregul coşmar. 

— Neaţa, neaţa, a spus răpitorul său. Ai să găseşti o 
sticlă cu apă şi nişte batoane de ciocolată în punga de 
lângă picioarele tale. Ar trebui să te serveşti. Imi imaginez 
că te simţi destul de deshidratat în momentul acesta. 

Simmons era prea obosit - şi prea nervos - ca să se 
împotrivească. Având experienţa perioadei petrecute în 
Iordania, ştia cât de important era să fie hidratat, atât 
pentru minte, cât şi pentru corp, ambele fiindu-i acum într- 
o stare jalnică. 

S-a întins spre pungă cu mâna liberă, şi, în timp ce se 
apleca a simţit ceva incomod în jurul taliei, ceva ce nu 
simţise până atunci. 

S-a uitat în jos şi s-a foit în scaun, cercetând-o cu mâna 
liberă, încercând să-şi dea seama ce anume era. Era ceva 
acolo, sub cămaşă. 

Încerca să-şi ridice cămaşa când bărbatul a spus. 

— Cu cât o zgândări mai puţin, cu atât e mai bine. 

Mâna lui Simmons a îngheţat. Şi-a ridicat privirea către 
răpitor. 

Bărbatul se holba pur şi simplu la drumul din faţă, 
concentrându-se la condus, cu o expresie impasibilă, 
îngheţată. 

— Ce... tu ai făcut asta? 


— 181 — 


Bărbatul a încuviinţat. 

Lui Simmons îi era frică să întrebe, dar cuvintele i s-au 
revărsat din cap, încet, ca şi cum nu ar fi fost sub controlul 
său. 

— Ce este? 

Şoferul a ezitat o secundă, apoi s-a întors spre Simmons 
şi a spus. 

— Dacă mă gândesc mai bine, poate ar trebui să te uiţi. 

Simmons l-a fixat câteva clipe, neştiind sigur dacă voia 
sau nu să vadă, orice-ar fi fost. Apoi rezistenţa i-a cedat şi 
şi-a ridicat cămaşa. 

Avea ceva pe el, în jurul taliei, chiar deasupra 
pantalonilor. Un fel de curea, lată de câţiva centimetri, 
făcută dintr-un material dur, lucios, ca pânza de vapor. 
Părea destul de inofensivă - înainte să-şi ridice şi mai mult 
cămaşa şi să observe lacătul care conecta cele două 
ochiuri metalice care fuseseră cusute de curea şi care o 
ţineau închisă strâns. Apoi a văzut ceva şi mai alarmant: o 
umflătură în partea din faţă a curelei. Era ceva cusut în 
interiorul ei, ceva tare, nu mai mare decât un pachet de 
cărţi. Nu era niciun acces spre acesta pe care să-l poată 
vedea, niciun buzunar sau fermoar sau arici. Acel ceva era 
încastrat în curea. 

Un junghi de groază l-a străbătut. 

— Ce e asta? a întrebat arheologul, cu tâmplele 
zvâcnindu-i dintr-odată. Ce-ai făcut? 

— E o mică bombă. Nimic simandicos. Puțin Semtex şi 
un detonator. Telecomandată. Şi-a scos telefonul şi l-a 
ridicat pentru ca Simmons să-l poată vedea, apoi l-a 
strecurat din nou în buzunar, îndeajuns de mare încât să-ţi 
facă o gaură cât mâna mea în stomac. Şi i-a arătat mâna, 
cu degetele răsfirate, ca şi cum ar fi ţinut între ele o minge 
de baseball, pentru a se face mai bine înţeles. Dacă şi când 
va exploda, sunt şanse să nu te omoare imediat. Ai putea 
trăi un minut, poate chiar mai mult, şi vei putea chiar să 
vezi craterul pe care îl va fi făcut. Nu e foarte plăcut totuşi, 
a adăugat răpitorul său. Nu ţi-aş recomanda aşa ceva. 

Simmons simţea că-i vine să verse. A închis ochii şi a 


— 182 — 


încercat să tragă aer în piept, dar şi-a dat seama că îi era 
greu să respire. Nu putea înţelege de ce lucrul acela se 
găsea pe el, dar un „De ce” sfios a fost tot ce a reuşit să 
spună. 

— Motivatie. 

Arheologul s-a holbat pur şi simplu la el, cu mintea 
paralizată de frică. 

— Motivaţie să te comporţi frumos, i-a spus răpitorul 
său. Vom merge să facem nişte explorări, şi trebuie să mă 
asigur că nu faci vreo prostie. Astfel că sper că 
ameninţarea ca maţele să-ţi iasă afară prin spate va fi o 
motivaţie suficientă pentru ca tu să faci ce ţi se spune. De 
obicei funcţionează. I-a strecurat o privire lui Simmons, 
părând să-i studieze reacţia, apoi a adăugat: Ah, şi să nu 
încerci să desfaci catarama. E încuiată. A zâmbit. 
Gândeşte-te la ea ca la o centură de castitate. Să blocheze 
orice fel de pofte nebunatice ţi-ar putea veni. 

Simmons s-a lăsat din nou în scaun şi a privit înainte, 
cuprins de disperare. Câteodată o maşină mai trecea 
hurducăindu-se în direcţia opusă, dar erau foarte puţine 
automobile pe drumul îngust şi denivelat. 

— Unde mergem? a întrebat într-un final, neştiind dacă 
avea vreo importanţă. 

— Sus la munte. Mă gândesc că aerul curat îţi va face 
foarte bine, a replicat şoferul, cu o urmă de rânjet. Eşti un 
pic palid. 

O scânteie de amintire s-a aprins în mintea lui Simmons. 

— Ai aflat unde este mănăstirea? 

— Mai mult sau mai puţin, a răspuns bărbatul, şi a lăsat- 
o aşa. 


Ghidul îi aştepta în locul convenit, care, până la urmă, 
nu era aşa de greu de găsit. Navigaţia prin GPS din maşină 
era de ajutor, atât pentru a ocoli drumurile principale din 
Kayceri astfel încât să poată evita un eventual filtru, cât şi 
pentru a se întâlni cu cineva pe care Mansoor Zahed nu-l 
întâlnise niciodată, într-o zonă obscură unde nu mai fusese 
niciodată. 


— 183 — 


Ruta pe care o alesese, una ocolitoare care adăuga mai 
mult de o oră călătoriei sale, trecea pe lângă oraş şi se 
apropia de munţii din vest, şerpuind prin câteva orăşele 
adormite şi tăind prin parcul naţional şi rezervaţia 
naturală a sultanului Marshes înainte de a urca spre 
colinele care se derulau la poalele vulcanului colţuros şi 
adormit. _ 

Muntele era o privelişte impozantă. Încă de când silueta- 
i distantă începuse să se contureze, cu mai mult de o oră în 
urmă, Zahed găsise că-i era greu să-şi ia ochii de la el, 
profilul său maiestuos ca de carte poştală desluşindu-se 
din ce în ce mai mult şi chemându-l cu fiecare kilometru. 
Ca şi Kilimanjaro şi alţi vulcani stinşi, era un munte 
singular, o stâncă imensă, turtită, care stăpânea triumfală 
peste câmpiile dintre care se ridicase. Şi, cu toate că erau 
în toiul verii şi afişajul temperaturii de la bordul Discovery- 
ului arăta un treizeci şi cinci de grade dogoritor, o coroană 
de zăpadă îi împodobea încă vârfurile. 

A tras spre locul de întâlnire, o benzinărie obosită la 
periferia oraşului Karakoyunlu. Ghidul, Suleiman Toprak, 
aştepta acolo, stând lângă un jeep Toyota care se vedea că 
petrecuse ani de-a rândul hurducăindu-se pe cărările de 
munte în acele palpitante excursii off-road pentru care 
fusese creat. 

Zahed a parcat în spatele lui. S-a întins spre bancheta 
din spate de unde a luat un pistol, pe care l-a îndesat în 
buzunarul jachetei, fără să se ferească de Simmons. 

S-a uitat spre ostaticul său şi i-a făcut un semn ferm, de 
avertizare, ferit de privirile ghidului, care se apropia acum 
de maşină. 

— Nu uita să urmezi scenariul. Viaţa ta şi a lui, a 
ameninţat el, arătând către bărbat, depind de asta. 

Muşchii maxilarului lui Simmons s-au încordat vizibil în 
timp ce încuviinţa în silă. Zahed l-a studiat o clipă, apoi a 
spus: 

— În regulă, şi a coborât din maşină. 

Toprak, un bărbat gregar aproape de treizeci de ani, 
părea că venise cu Deloreanul lui Doc direct de la 


— 184 — 


Woodstock. Avea o coamă deasă de păr negru şi lung cu 
cărare la mijloc şi un cioc geometric care părea că fusese 
cizelat la locul său. Era îmbrăcat cu pantaloni scurţi kaki, o 
cămaşă albă fără guler care era deschisă până la buric şi 
sandale de căţărat. O sumedenie de coliere negre de piele 
stăteau ascunse sub câmpia deasă de păr de pe piept. 

— Profesore Sharafi, a strigat către Zahed. 

Iranianul l-a salutat făcându-i cu mâna şi încuviinţând 
scurt. 

— Suleiman Toprak, dar puteţi să-mi spuneţi Sully, a 
spus ghidul afişând un zâmbet larg, cu toţi dinţii şi un uşor 
accent american care părea să se datoreze mai mult 
urmăririi posturilor americane, decât unui timp petrecut în 
State. Şi-au dat mâna. 

— Ali Sharafi, a spus Zahed, ochiul său antrenat 
cercetând rapid localul, neobservând însă nimic nelalocul 
său. Mă bucur atât de mult că ai fost disponibil într-un 
timp atât de scurt. 

Il alesese dintre cei câţiva ghizi locali care aveau pagini 
de internet ce le lăudau serviciile, şi îl angajase înainte de 
a pleca din Istanbul. 

— Mă bucur că m-aţi sunat, a răspuns Sully. Pare 
distractiv. 

Zahed a gesticulat către Simmons. 

— Acesta e colegul meu, Ted Chaykin. 

Zahed alesese numele astfel încât ostaticul său să nu le 
uite cu uşurinţă, aşa cum fusese învăţat la antrenament, 
dar simţea totuşi un fior pervers când vedea reacţia lui 
Simmons la auzul lor. 

— Mă bucur să vă întâlnesc, a zis ghidul. Sper că aţi 
avut o călătorie plăcută. 

— Fără niciun fel de incidente, doar atât că Ted are ceva 
probleme cu stomacul. A trebuit să ne oprim de câteva ori 
pe drum. Zahed s-a strâmbat cu prefăcută empatie. De 
obicei e mult mai vorbăreţ decât acum. 

— Se întâmplă, a încuviinţat Sully. Dar orice se rezolvă 
cu un pahar de raki. Şi, din fericire, am o sticlă în maşină. 
Pentru când ne întoarcem, desigur. A afişat din nou un 


— 185 — 


zâmbet larg şi i-a făcut cu ochiul complice lui Simmons, 
apoi s-a întors spre Zahed. Şi mănăstirea asta pe care 
ziceaţi că o căutaţi, a întrebat el. Aţi spus că aveţi mai 
multe informaţii despre unde s-ar putea afla. 

Zahed a scos carneţelul pe care scrisese informaţiile pe 
care părintele Alexios, marele arhimandrit al bibliotecii, le 
găsise şi le tradusese pentru cu puţin timp înainte să-i 
tragă preotului un glonţ în cap. 

— Încă mai căutăm indicii, dar pentru moment cea mai 
bună pistă pe care o avem este jurnalul episcopului de 
Antiohia care a descris vizita sa la mănăstire, în secolul al 
XIII-lea. 

— Grozav, daţi-mi o secundă. A sărit în maşină şi s-a 
întors ţinând în mână o hartă mare de alpinism, pe care a 
întins-o pe capota Toyotei. Noi suntem aici, şi zona aceasta 
e muntele, le-a spus el noilor săi clienţi, indicând locurile 
pe hartă. 

— În regulă... ceea ce ştim e asta. Episcopul descrie cum 
a mers spre nord, de la Sis, care, la momentul respectiv, 
era capitala regatului armean al Ciciliei. Zahed vorbea cu 
nonşalanţă şi siguranţă de sine, de parcă toate astea erau 
ca o a doua natură pentru el. Şi Sis, după cum probabil 
ştii, este vechiul nume al oraşului Kozan. 

O scânteie de recunoaştere a licărit în ochii ghidului. 

— Kozan. Asta e aici, a spus el, indicându-i poziţia pe 
hartă. La circa o sută de kilometri sud. 

— Exact, a continuat Zahed. Episcopul a vizitat atunci 
fortăreaţa Baberon înainte să intre pe teritoriul musulman 
prin Porţile Ciciliene. 

— Asta e trecătoarea Gulek, de aici. Sully a arătat-o pe 
hartă. E singura cale uşoară de a trece de munţii Taurus. 

— Apoi, spune el, s-a îndreptat spre nord-est, spre 
muntele Argaeus, şi, citez, „m-am aventurat pe munte, 
trecând peste livezi splendide de mere, gutui şi nuci, peste 
păşuni înţesate de oi şi capre, apoi peste o pantă abruptă 
şi o mică pădure de plopi. Apoi ne-am căţărat peste o 
cascadă minunată înainte să ajungem la cea mai pioasă 
dintre mănăstiri, dedicată Sfântului Vasile”. 


— 186 — 


Faţa ghidului s-a întunecat. A studiat harta, cu mintea 
căutând vizibil printre toate imaginile pe care le văzuse de- 
a lungul anilor. Ei bine, dacă venea dinspre Baberon, a 
urmat probabil drumul acesta, o rută de comerţ ce există 
de secole, a spus el după câteva clipe, arătând pe hartă 
zona la care făcea referire. Şi pe partea aceasta a 
muntelui, îmi vin în minte trei, sau poate chiar patru, 
cascade spectaculoase despre care putea fi vorba. La fel şi 
copacii, sunt câteva desişuri în zonă. Apoi tonul său şi-a 
pierdut din vigoare. Nu mai aveţi nimic altceva? 

— Ei bine, descrie asfinţitul în orizontul îndepărtat, ceea 
ce ne spune că era undeva aici, pe crestele muntelui 
dinspre vest. Dar mai e ceva, o referire intrigantă la ceva 
ce a văzut pe drum, i-a spus Zahed. Ceva ce el descrie în 
termeni foarte reverenţioşi ca fiind o piatră din corabia 
Domnului inscripționată cu cruci şi semnul lui Nimrod. 

— Semnul lui Nimrod? 

— Un diamant, i-a explicat Zahed. Nimrod din Biblia 
ebraică. Strănepotul lui Noe, primul rege de după potop. 

Faţa ghidului s-a luminat. 

— O piatră mare cu cruci cioplite în ea. Din Arcă. 

— O ştii? a întrebat Zahed. 

Sully a încuviinţat ca pentru sine în timp ce rotiţele 
minţii sale se puneau în mişcare, apoi faţa i s-a întins într- 
un zâmbet mândru. 

— Hai să găsim această mănăstire a dumneavoastră. A 
împăturit harta şi a tropăit spre maşină. Urmaţi-mă, vă 
rog! a strigat în urma lui. Putem merge cu maşina până 
mai sus. 

— Arată-ne drumul, a replicat Zahed. L-a privit pe ghid 
cum a pornit motorul 'Toyotei, apoi s-a uitat la Simmons şi 
a încuviinţat satisfăcut. Hai să găsim mănăstirea aia, 
„Led”. 

În câteva minute, cele două jeepuri hurducăiau urcând 
muntele. 


— 187 — 


27 


Apele Bosforului străluceau într-un auriu hipnotizant sub 
soarele dimineţii în timp ce micul avion se stabiliza 
deasupra Istanbulului şi-i ducea pe Reilly, Tess şi Ertugrul 
din Europa în Asia. Aeronava, un Cessna Citation VII alb, 
elegant, al Aviației Turce, îi ducea spre oraşul Kayceri, 
chiar în mijlocul ţării, unde o unitate a forţelor speciale 
locale îi aştepta pentru a-i duce pe munte. 

Când avionul a ajuns la altitudinea de croazieră, Reilly a 
admirat panorama recurentă de domuri şi minarete cu ochi 
obosiţi pe care abia îi mai putea ţine deschişi. Pierduse 
şirul ceştilor de cafea pe care le băuse în ultimele douăzeci 
şi patru de ore, un număr care ar fi trebuit multiplicat de 
două sau trei ori având în vedere tăria cafelei turceşti. Dar 
trebuia să încerce să doarmă dacă voia să fie eficient în 
iminenta operaţiune de teren. 

Toţi trei lucraseră până târziu la consulat, renunțând la 
camera de hotel şi dormind acolo. Tess încercase să-şi facă 
o idee mai clară despre zona spre care se puteau îndrepta 
Conrad şi tovarăşii săi, în timp ce Reilly şi Ertugrul 
petrecuseră ore lungi uitându-se la toate materialele de 
supraveghere locale care veniseră atât de la CIA, cât şi din 
surse turce, căutând orice ar fi fost ieşit din comun şi care 
ar putea sugera o conexiune cu teroristul de la Vatican. In 
plus, trebuiau date telefoane către superiorii de la New 
York, la Langley şi Fort Meade, sediul Agenţiei Naţionale 
de Securitate, unde discuţiile erau analizate şi se făceau 
interceptări audio pentru orice ar fi putut da un răspuns la 
singura întrebare presantă: cum avea să ajungă teroristul 
din Istanbul la presupusa lui destinaţie. 

Pe când răsărea soarele, nimic nu dăduse încă roade. 
Tot ce aveau ca punct de pornire era cea mai recentă 
înştiinţare de la poliţia locală despre maşinile furate în şi 
împrejurul Istanbulului în ultimele patruzeci şi opt de ore. 
Cum era de aşteptat, nu fuseseră prea multe, dat fiind 
intervalul de timp atât de scurt. Cincizeci şi şapte de 


— 188 — 


vehicule figurau pe listă. Reilly şi Ertugrul eliminaseră mai 
mult de jumătate dintre ele pentru că nu erau potrivite 
pentru un drum de zece, douăsprezece ore. Au aşteptat 
apoi ca datele să fie introduse în reţeaua MOBESE de 
informaţii şi securitate a poliţiei, care făcea legătura între 
cele peste o mie de camere de supraveghere împrăştiate în 
tot oraşul şi centrul de recunoaştere şi urmărire a 
vehiculelor. Câteva dintre maşinile de pe lista neagră 
fuseseră înregistrate video în diferite zone şi, fiindcă Reilly 
şi Ertugrul ştiau în ce direcţie se îndrepta teroristul, au 
reuşit să micşoreze lista şi mai mult, până la paisprezece 
vehicule care prezentau interes. Apoi, cu puţin după ivirea 
zorilor, primiseră veşti de la Centrul de Comandă pentru 
Conflicte Aeriene care acceptaseră să le permită să 
folosească unul dintre Global Hawks. Era la sol în baza 
aeriană Al Udeid din Qatar, în golful Persic, şi, după 
încheierea pregătirilor pentru misiune, avea să fie 
poziţionat deasupra țintei cam pe la mijlocul dimineţii. 
Lista de maşini furate fusese transmisă celor care 
controlau maşinăria teleghidată, din Aripa a 9-a de 
Recunoaştere, la Baza Aeriană Beale din California, unde 
computerele analizau înregistrările video ale aeroplanului 
pentru vreo potrivire cu unul dintre acestea. 

Nu le mai rămânea decât să aştepte. Şi să spere. Şi să 
încerce să nu zăbovească prea mult asupra lucrurilor care 
se întâmplaseră până acum şi asupra greşelilor pe care 
credeau că le-au făcut. 

Reilly s-a uitat către scaunul din faţa sa. Tess a simţit şi 
şi-a ridicat privirea din laptop. Chiar şi după o noapte 
nedormită în disconfortul sălii de şedinţe a consulatului, 
scânteia din privirea ei şi ridurile ghiduşe de la colţurile 
gurii erau încă acolo. Trebuia să zâmbească, dar a fost un 
zâmbet slab care nu s-a văzut şi în ochi. 

Tess l-a prins din zbor. 

— Ce e? k 

Era prea obosit ca să disece subiectul. In schimb, a 
evitat întrebarea şi a întrebat la rându-i: 

— Vreun verdict până acum? 


— 189 — 


Ea l-a studiat o clipă, neştiind dacă să o lase baltă sau 
nu. Apoi privirea i-a coborât din nou spre monitor şi a 
spus. 

— Cred că da. Nu sunt sigură că e suficient să ne ajute 
să găsim mormântul lui Conrad fără să ştim pe ce parte a 
muntelui se află mănăstirea, dar s-ar putea. 

— Arată-mi, a rugat-o el, aplecându-se mai în faţă. 

Tess a întors laptopul astfel încât el să-l poată vedea şi a 
indicat spre harta de pe ecran. 

— În ultima lui misivă, scrisă cu limbă de moarte, 
călugărul a zis despre Conrad şi tovarăşii săi că se 
îndreptau spre Corycus, care e aici jos, pe coastă. Orăşelul 
se numeşte Kizkalesi astăzi. 

— Putea să se înşele, a spus Reilly. Adică, puteau să-l fi 
minţit. 

— Se poate, dar nu cred. Vreau să spun că e logic pentru 
că nu aveau prea multe opţiuni. Până în 1310 Ordinul 
fusese desfiinţat. Erau urmăriţi în Occident, astfel că nu 
puteau merge acolo. Nu se puteau îndrepta nici spre 
Orient, de vreme ce musulmanii luaseră înapoi întreaga 
coastă şi le dărâmaseră fortărețele. 

— Şi atunci, unde se duceau? 

— Singurul loc evident în care puteau merge este înapoi 
în Cipru. Conrad mai avea probabil nişte prieteni pe insulă. 
Oamenii papei nu aveau putere acolo. Puteau să se 
ascundă într-o siguranţă relativă şi să-şi plănuiască 
următoarea mişcare. Ceea ce înseamnă că, oriunde se 
aflau pe acel munte, trebuiau să se îndrepte spre sud, spre 
una dintre aceste trecători prin munţii Taurus, pentru a 
ajunge pe coastă. Întrebarea este spre care dintre ele. 

Reilly a încuviinţat, fără să se concentreze prea mult la 
ceea ce spunea ea. 

Tess l-a privit o clipă, apoi a spus. 

— M-ai speriat acolo, ştii asta? 

Faţa i s-a întunecat. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Lângă Patriarhie. Felul în care te-ai năpustit asupra 
tipului, felul în care l-ai urmărit furtunos ca o armată 


— 190 — 


concentrată într-un singur om... când ai sărit în râu. A 
făcut o pauză, apoi a adăugat. Nu e vina ta, Sean. 

— Ce nu e vina mea? 

— Ce s-a întâmplat la Vatican. Bombele şi tot restul. La 
naiba, eu sunt mai responsabilă decât eşti tu. S-a tras mai 
aproape şi i-a strâns mâna într-a ei. Ştiu că-l vrei. Şi vreau 
să-l şterg pe bastardul acela de pe faţa pământului chiar 
mai mult decât vrei tu. Dar nu se poate să-ţi tot ieşi din 
minţi aşa. Trebuie să-ţi ţii furia sub control sau vei ajunge 
să-ţi faci rău. Şi asta mă îngrozeşte. Nu vreau să se 
întâmple asta. 

A încuviinţat tăcut. La un anumit nivel, ştia că ea avea 
dreptate. Îi permisese furiei să-i întunece judecata. 
Singura problemă era că, atunci când era vorba de un 
asemenea individ, Reilly ştia că nu era loc pentru jumătăţi 
de măsură. Trebuia să fie cutezător dacă îşi dorea să aibă 
măcar o şansă să-l doboare. Făcea parte din fişa postului. 
Dar era şi ceva de care nu trebuia să-i aducă mereu aminte 
lui 'Tess. 

A zâmbit pe jumătate. 

— Nu e mare lucru, serios. Am ceva antrenament în 
genul ăsta de activităţi, ştii doar. 

Expresia ei nu s-a îmblânzit. Nu se lăsa păcălită. Şi-a 
tras mâna. 

— Vorbesc serios, Sean. Nu vreau să mori lângă mine. 
Nu aici. Nu acum. Niciodată. Mai avem încă multe de făcut 
împreună, nu? 

Comentariul ei l-a luat prin surprindere şi i-a făcut 
mintea să rătăcească, să se gândească la ce se petrecuseră 
între ei doi cu câteva luni în urmă. După o clipă, a spus: 

— Nu-ţi face griji. Nu plec nicăieri. 

O tristeţe subită i-a întunecat faţa. A 

— Dar eu am plecat. Te-am părăsit. Şi îmi pare rău. Îmi 
pare foarte rău pentru asta. Dar tu înţelegi, nu? Înţelegi de 
ce a trebuit să plec, nu-i aşa? 

Frânturi din discuţia lor de despărţire au rezonat vag în 
urechile lui. 

— S-a schimbat ceva? 


— 191 — 


Tess a tras aer adânc în piept şi a privit pe fereastră. Nu 
era o întrebare la care îşi dorea să se gândească. 

— Şi dacă nu merge pentru noi? a spus ea într-un final. 
Vom putea vreodată să trecem cu adevărat peste asta sau 
va fi un gol în viaţa noastră pe care eu nu voi fi niciodată în 
stare să-l umplu? 

Reilly a meditat o secundă, apoi a ridicat din umeri. 

— Dat fiind ceea ce facem, ceea ce ne-a adus din nou 
împreună... Mă face să mă întreb dacă ar fi trebuit să 
încercăm de la bun început. 

Confuzia şi surpriza i-au inundat faţa. 

— Te-ai răzgândit? Nu-ţi mai doreşti să facem un copil 
împreună? 

— E probabil redundant de-acum, nu-i aşa? 

— Şi dacă n-ar fi? 

S-a gândit o clipă la asta, şi s-a surprins prin faptul că 
nu mai era atât de sigur. 

— Nu ştiu. Tu să-mi spui. Vreau să zic, cu asta ne 
ocupăm, nu-i aşa? Tu, cu misterele tale demult pierdute 
care par să aducă la suprafaţă toţi psihopaţii. Eu, cu slujba 
mea, urmărind tipi care au vise umede cu avioane care se 
prăbuşesc în turnuri. Ce fel de părinţi am fi fost? 

Tess a alungat acest gând cu un gest al mâinii. 

— Şi ce-o să facem, o să renunţăm la tot şi o să ne 
apucăm de jucat Scrabble în fiecare seară în timp ce bem 
ceai de muşeţel? Cum ai zis şi tu, ăştia suntem. Asta 
facem. Şi, indiferent de toate acestea, am fi nişte părinţi 
grozavi. Nu mă îndoiesc de asta nici măcar o secundă. A 
afişat un zâmbet chinuit şi i-a strâns din nou mâna. Uite, 
nu-ţi face griji despre asta. Eşti bărbat. Nu se aşteaptă 
nimeni să înţelegi asemenea lucruri. Lasă partea asta în 
seama mea, bine? Tot ce am nevoie să faci este să-mi spui 
că vom fi în stare să trecem peste dacă nu ne iese pe 
frontul ăla... şi să ai grijă să nu te transformi chiar în cea 
mai mare ţintă a maniacului ăluia între timp. Batem 
palma? 

O oboseală acută l-a copleşit pe Reilly. A încuviinţat cu 
un zâmbet vag, simţindu-şi acum pleoapele ca de plumb. 


— 192 — 


— Ne-am înţeles. 

In pofida cuvintelor ei şi a oboselii lui, imagini cu 
carnajul de la Vatican îşi făceau loc în mod repetat în 
starea de veghe a minţii sale. A închis ochii şi s-a gândit că 
un pui de somn n-ar fi totuşi cea mai rea idee, şi s-a 
rezemat de spătarul scaunului. Dar deşi avea nevoie 
disperată să doarmă, somnul nu venea, şi, ştia, se putea să 
nu vină curând. 

Nu până când nu se sfârşea vânătoarea. 


— 193 — 


28 


Păşuni alpine, vii şi livezi făceau loc unui teren mai 
aspru, mai stâncos, în timp ce Zahed şi Simmons urmau 
SUV-ul boţit al ghidului pe munte. 

Drumul pavat, cu asfaltul obosit fisurat şi peticit după 
marile variaţii de temperatură de sezon, era cu puţin mai 
lat decât maşinile lor. După câţiva kilometri, s-a îngustat 
atât de mult, încât măgarii s-ar fi chinui să meargă pe 
acolo, dar nimic nu părea să-l afecteze pe ghid. A continuat 
să meargă înainte, cu motorul învechit al Toyotei oftând 
din greu pe panta ametitor de înclinată, cu suspensiile 
comprimându-se şi  relaxându-se ca nişte jucării, 
conducându-i mai departe pe muntele dezolant, până când 
cărarea a ajuns în sfârşit la capăt, într-un luminiş mic la 
baza unei pante stâncoase. 

Sully a privit soarele de la miezul zilei, şi şi-a consultat 
ceasul. 

— Vom lăsa  corturile şi restul lucrurilor aici 
deocamdată, şi vom călători cu bagaj uşor, le-a spus el lui 
Zahed şi lui Simmons. Vom putea acoperi mai mult teren 
astfel. Dar va trebui să ne întoarcem aici înainte de 
asfintit, adică peste aproximativ opt ore. 

— Sper că ai reuşit să iei nişte echipament de căţărat şi 
pentru noi? a întrebat Zahed. 

— Cred că am tot ce aveţi nevoie. A luat un sac de voiaj 
din spatele maşinii sale şi i l-a întins iranianului. Tricouri, 
pantaloni scurţi, hanorace, şosete şi bocanci. Să mergem, 
domnilor, a zâmbit el. Muntele ne aşteaptă. 


Odată ce au reuşit să-şi croiască drum pe cărarea 
îngustă care şerpuia de-a lungul stâncii abrupte de lângă 
luminiş, au avut parte de o căţărare relativ uşoară timp de 
o oră, traversând câteva yaylale, pajişti de înaltă altitudine 
care îmbrăţişau vulcanul ca o serie de dealuri ondulate. În 
ciuda soarelui de august, aerul părea mai înviorător şi mai 
uscat cu fiecare metru urcat, o diferenţă clară faţă de 


— 194 — 


aerul umed de la baza muntelui. Turme răsfirate de 
animale - oi, vaci şi caprele de Angora pentru care era 
renumită regiunea - păşteau paşnic în luncile aride, în 
timp ce deasupra, stoluri de cinteze trandafirii survolau 
zona pentru a arunca o privire mai atentă înainte de a-şi 
relua baletul aerian. 

În pofida serenităţii pastorale care-l înconjura, Zahed nu 
era deloc liniştit. Orele se scurgeau, timp în care Reilly şi 
ceilalţi duşmani ai săi puteau să-i ia urma şi să se apropie 
de el, şi totuşi iată-l aici, la o plimbare plăcută pe munte, 
având informaţii precare şi puţin mai mult decât o 
speranţă că străinul pe care îl alesese în grabă ştia ce face. 

Simmons nu spusese mare lucru pe parcursul urcuşului, 
aşa cum fusese instruit să facă. Ghidul însă, spre iritarea 
lui Zahed, a compensat din plin, trăncănind aproape non- 
stop, suferind în mod vizibil de o altă formă de diaree. 

Terenul a devenit curând mai puţin accesibil, în timp ce 
panta se înclina şi mai mult şi pajiştile lăsau loc unor 
castroane alunecoase cu grohotiş şi roci vulcanice aspre. 
Mult deasupra, o serie de ţepe stâncoase şi ascuţite 
delimitau capul văii. După două ore de căţărat, ghidul a 
sugerat o pauză la umbra unui desiş. Le-a întins nişte sticle 
cu apă şi sendvişuri picante cu sujuk, pe lângă nişte 
batoane energizante, pe care le-au înfulecat întregi, 
cuprinzând cu ochii priveliştea încântătoare. 

Câmpia Anatoliei se întindea cu mult dedesubtul lor, un 
platou infinit, de un bej-auriu intens, punctat de o 
sumedenie de umbre neobişnuite de la soarele după- 
amiezii. Baloane cu aer cald pluteau uşor pe deasupra, 
bomboane multicolore plutind deasupra văilor îndepărtate 
şi a canioanelor ascunse. Chiar şi de la distanţă, se puteau 
distinge trăsăturile caracteristice care făceau din această 
zonă unul dintre cele mai neobişnuite - şi spectaculoase - 
peisaje de pe planetă. 

Cu peste treizeci de milioane de ani în urmă, în timpul 
Erei  Cenozoice, zona fusese înăbuşită de erupțiile 
vulcanice ale muntelui Argaeus şi ale altor câţiva vulcani. 
Au vărsat lavă pe toată suprafaţa la intervale regulate, 


— 195 — 


timp de zeci de mii de ani. Odată ce erupțiile s-au sfârşit, 
încetul cu încetul, furtunile, râurile şi cutremurele s-au 
coalizat pentru a omogeniza depozitele şi pentru a le 
transforma în tuf, o rocă moale, maleabilă, compusă din 
lavă, noroi şi cenuşă. Secole întregi au săpat apoi în 
câmpie văi şi canioane şi le-a tivit cu un peisaj uimitor de 
formaţiuni stâncoase ondulate, senzuale, care arătau ca 
nişte grămezi gigantice de frişcă, câmpuri întregi de 
conuri din rocă, şi „coşuri de fum ale zânelor”, nişte 
spirale ciudate din tuf alb ca laptele care semănau cu nişte 
muguri de sparanghel acoperite de căciuliţe de rocă 
bazaltică roşiatică ce păreau să sfideze gravitația. Şi dacă 
opera naturii nu era destul de fantasmagorică în sine, şi 
omul îşi adusese contribuţia săpând în tuf oriunde a fost 
posibil. Găuri mici făcute în formaţiuni stâncoase de toate 
formele şi mărimile, ferestre pentru cele mai neaşteptate 
aşezări omeneşti, văi întregi cioplite, transformate în 
furnicare subterane, chilii ale pustnicilor, biserici din 
piatră şi mănăstiri. 

— E frumos, nu-i aşa? a întrebat Sully. 

— Foarte, a replicat Zahed. 

Ghidul a luat o duşcă din gamela sa, şi a spus: 

— Sunteţi din Iran, nu-i aşa? 

— La origine, da. Dar familia mea a părăsit ţara când 
aveam şapte ani. A minţit cu uşurinţă. Era un scenariu pe 
care îl mai folosise şi înainte. 

— Numele regiunii, Cappadocia, a spus Sully, este de 
origine persană. Katpatuka. 

— „Tara cailor frumoşi”, a replicat Zahed. 

Sully a încuviinţat. 

— Cu mult timp în urmă, erau peste tot. Acum au 
dispărut. Dar trebuie să fi fost ceva aparte să te întâlneşti 
cu o herghelie de cai sălbatici galopând. Şi-a lăsat ochii să 
cuprindă terenul bizar de dedesubt, trăgând guri de aer 
lente, adânci, apoi a continuat: 

— Aţi avut ocazia să exploraţi valea? 

— Nu a fost tocmai o călătorie planificată în avans, şi 
trebuie să ne întoarcem la universitate foarte curând. 


— 196 — 


— Trebuie să vă faceţi timp să o vedeţi cât sunteţi aici, a 
adăugat Sully entuziasmat. Nu seamănă cu nimic din ce-aţi 
mai văzut până acum. E cu totul altă planetă acolo jos. Şi 
totul datorită acestui monstru de-aici, a spus el, făcând 
semn către vârful vulcanului stins care se desluşea 
deasupra lor. 

Zahed a ridicat din umeri cu o amărăciune prefăcută. 

— Vom încerca. 

Ghidul a încuviinţat, apoi un zâmbet mândru i s-a întins 
pe faţă. 

— Nu aţi observat unde stăm, nu? 

Zahed a privit împrejur, nedându-şi seama la ce se 
referea Sully. A surprins privirea lui Simmons - arheologul 
privea în sus spre copaci. 

— Plopi, a spus Simmons. Sunt plopi. 

— Da. Lui Sully îi făcea plăcere. Şi dacă binevoiţi să mă 
urmaţi, am o piatră pe care vreau să v-o arăt. 


Peste jumătate de oră, au ajuns la ea. 

Era o stâncă mare, verticală, dreptunghiulară, cioplită 
grosolan pentru a semăna cu o piatră de mormânt, de 
aproximativ doi metri şi jumătate, ascunsă între nişte văi 
înguste care separau două povârnişuri. Pe partea din faţă 
avea cioplite câteva cruci, împreună cu forma unui 
diamant în colţul din dreapta jos. Aproape de vârf, o gaură 
de aproximativ zece centimetri diametru fusese cumva 
săpată prin ea. 

Zahed a studiat-o curios. 

— Ce este? 

Simmons o cerceta, de asemenea, cu atenţie. Priveliştea 
îi insuflase puţină vlagă. 

— Sunt numeroase asemenea roci mai spre est, în 
apropiere de graniţa cu Armenia. Unii cred că sunt ancore 
de furtună - pietre de ancoră pe care marinarii antici le 
suspendau de cale pentru a-şi încetini vasele şi a le 
stabiliza pe timp de furtună. Dar, dat fiind faptul că sunt 
departe de coastă... cred că pietrele provin din Arca lui 
Noe. Pietre de care s-au descotorosit înainte să ancoreze 


— 197 — 


pe muntele Ararat. Tonul său avea o nuanţă de batjocură şi 
milă. 

— Nu eşti de acord? a întrebat Zahed. 

Simmons i-a aruncat o privire surprinsă, dar mută. 

— Chiar crezi că aş face-o? 

A pufnit dispreţuitor. De parcă nu m-ai cunoaşte, Ali. 
Acel ultim cuvânt fusese usturător. 

Înainte ca Zahed să poată calma situaţia, Sully a 
intervenit, ignorând micul joc al lui Simmons. 

— Nu credeţi în Arcă? 

Arheologul a oftat. 

— Sigur că nu. Povestea Arcei nu trebuie interpretată 
literal. E în Cartea Genezei, pentru Dumnezeu, şi... A 
ridicat din umeri, de parcă n-ar fi ştiut de unde să înceapă. 
Roca asta, de exemplu. E bazalt. E vulcanică. Locală. Şi 
Arca - potrivit Vechiului Testament - se spune că ar fi 
plecat din Mesopotamia. Nu e niciun vulcan acolo. Şi ar fi 
normal ca ancorele de furtună să fie făcute dintr-un 
material care se găseşte în locul de origine al vasului, nu 
dintr-unul care se găseşte unde au ancorat, nu? 

— Atunci, ce credeţi că sunt? l-a întrebat ghidul. 

— Pietre păgâne, cu mult înainte de creştinism. Sunt 
multe împrăştiate pe teritoriul Armeniei şi al Turciei de 
Est. Crucile au fost cioplite mult mai târziu, când 
creştinismul a înlocuit păgânismul. De aici a apărut 
conceptul creştin de pietre de mormânt cu cruci cioplite pe 
ele. Întâi la păgâni, apoi la creştini. 

Şi găurile? 

Doar nişe pentru felinare. 

Zahed a cercetat zona, apoi a spus. 

— În regulă. Ce zici de cascadă? 

— Cred că o ştiu pe cea de care avem nevoie, a spus 
Sully. E singura opţiune logică având în vedere că au 
trecut pe aici. 


Nu le-a luat prea mult să ajungă la cascadă. Şi la o oră 
după, explorau ruinele mănăstirii. 
Nu că ar mai fi rămas prea mult de explorat. 


— 198 — 


După şapte sute de ani de abandon, erau puţine dovezi 
care să arate că era mai mult decât o serie de peşteri 
primitive, cu toate că unele aveau formă cubică şi 
deschizături mai mult sau mai puţin dreptunghiulare în 
pereţi. larbă sălbatică şi tufişuri înalte şi dese acopereau 
vestigiile, şi când Sully, Zahed şi Simmons au reuşit să-şi 
croiască drum printre buruieni şi să intre în camerele 
mănăstirii, nu era nimic mai mult acolo, decât pereţi goi şi 
reci, şi fantomele unor picturi murale demult şterse care 
înfăţişau, presupuneau ei, scene biblice. 

Totuşi, nu era, în niciun fel, o dezamăgire. Nu erau acolo 
decât pentru a găsi mănăstirea. 

Au făcut o pauză şi s-au strâns în jurul unor bolovani pe 
marginea exterioară, în vârful pantei abrupte şi stâncoase 
care ducea până la ruine. Pe cerul târziu al după-amiezii, 
deasupra capetelor lor, un uliu survola peisajul leneş, 
călătorind clandestin pe curenţii calzi, pe când dedesubt, 
văile trecuseră la o panoramă îngrămădită de movuri şi 
griuri. Sully se folosea de lama retractabilă a uneltei 
portabile pentru a tăia bucăţi din helva de fistic pe care o 
întindea clienţilor săi. Harta se întorsese, despăturită în 
spatele lui. Marcase deja poziţia mănăstirii pe ea. 

— De aici înainte trebuie să urmaţi altfel de indicaţii? l-a 
întrebat pe Zahed între îmbucături. 

— Da. Indicaţiile unui călător care a trecut pe aici în 
secolul al XIV-lea. A scos o bucată de hârtie împăturită şi i- 
a întins-o lui Sully. Pe ea se găseau detalii ale călătoriei 
inchizitorului pe care Simmons le găsise în registrul 
templierilor. Trebuie să găsim canionul despre care 
vorbea. 

Sully a aruncat o privire către foaia de hârtie, apoi a 
ridicat-o spre Zahed. 

— Ce e cu toate astea, în fond? Un rânjet i s-a întins pe 
toată faţa, de parcă şi-ar fi dat seama ce căutau de fapt. 
Sunteţi cumva în vreo vânătoare de comori? 

Zahed a chicotit. 

— O vânătoare de comori? Arătăm noi a căutători de 
comori? S-a întors spre Simmons, arătând cu voioşie spre 


— 199 — 


Sully, dând din cap şi râzând la o asemenea sugestie. Te 
uiţi la prea multe filme, prietene. 

Simmons a stors un râs chinuit care nu i s-a transmis şi 
în privire. 

— Atunci ce? a insistat Sully. Adică, de ce atâta grabă. 

— Nu ne aşteptam să fim aici. Adăugăm ultimele detalii 
la o carte despre Cruciade şi aceste morminte ar putea 
dovedi că unii cavaleri au supravieţuit aici mai mult decât 
presupuneam noi, care ar contrazice lucrurile pe care le- 
am spus în carte. Dar atât timp cât avem un buget, nu 
putem sta aici pentru totdeauna. Trebuie să ne întoarcem 
la universitate în două zile. 

Sully părea teribil de dezamăgit. 

— Deci, nu e nicio comoară? 

Iranianul a ridicat din umeri. 

— Îmi pare rău. Dar îţi vom trimite cu plăcere un 
exemplar cu autograf al cărţii noastre. 

— Asta ar fi grozav. Sully a zâmbit, încercând în mod 
evident să nu pară prea dezamăgit. Şi-a lăsat apoi ochii pe 
bucata de hârtie pe care i-o dăduse Zahed şi a studiat-o, 
plimbându-şi privirea până la hartă şi înapoi, cu mintea 
contorsionată de această încercare. 

După câteva minute, părea să fi ajuns la un verdict. 

— Descrierea e puţin cam vagă pentru a putea fi siguri 
de ceva, dar date fiind acestea... şi dacă ar trebui să 
ghicesc, aş spune că încercau să ajungă la trecătoarea 
Gülek, trecătoarea pe care a străbătut-o şi episcopul în 
călătoria sa spre nord. Era singura cale să treacă de munţii 
Taurus. Ceea ce înseamnă că acel canion despre care 
vorbeşte este la sud de aici, în zona aceasta, a zis el 
arătând pe hartă. Dar sunt multe canioane acolo. Nu pot 
spune care dintre ele ar putea fi, presupunând că am 
nimerit-o în prima parte, fără să fac şi eu călătoria şi să 
merg pe urmele lui. 

Zahed a dat din cap gânditor. 

— Atunci asta trebuie să facem. Primul lucru mâine- 
dimineaţă. S-a oprit, a rânjit şi a adăugat: Trebuie să 
ajungem înaintea tuturor celorlalţi vânători. 


— 200 — 


Sully a chicotit. 

— Nicio problemă, a răspuns el, apoi faţa i s-a luminat. 
Ştiţi ceva? Lăsaţi-mă să-l sun pe unchiul meu, Abdulkerim. 
E un bizantinist, a fost cândva profesor la Universitatea 
din Ankara. Acum lucrează ca ghid turistic. O să vă placă. 
Locuieşte în Yahyali, în apropierea canioanelor de care vă 
spuneam. Le cunoaşte mai bine decât oricine, şi dacă este 
cineva care ne poate ajuta, el este. Şi-a scos telefonul 
mobil, a privit spre el scurt, apoi a părut să-şi amintească 
ceva. La naiba, am uitat, a spus el, ridicând mobilul cu un 
zâmbet inocent. Nu avem semnal aici. 

Nervii lui Zahed s-au întins mai tare decât cablurile de 
oţel. Ştia că acele cuvinte vor avea o rezonanţă specială, şi 
a privit spre Simmons. 

Explozia din ochii arheologului era singura confirmare 
de care avea nevoie. 


— 201 — 


29 


Nu e semnal la telefon. Comentariul dăduse foc 
neuronilor lui Simmons. Nu tu semnal la telefon. 

Nu tu detonator. 

Nu tu bombă. 

Era acum ori niciodată - mai ales că a văzut mâna 
dreaptă a răpitorului avântându-se în rucsac, unde 
Simmons ştia că-şi ascunsese pistolul. 

— Are un pistol, a tipat el în timp ce se arunca spre 
Zahed. 

A ajuns la el chiar când arma îşi făcea apariţia şi şi-a 
smucit mâna stângă prinzând-o în timp ce-şi îndoia dreapta 
şi-şi îndrepta cotul spre faţa adversarului său. Mâna a 
apucat strâns încheietura dreaptă a iranianului şi a împins 
pistolul la o parte, smucindu-l chiar când o salvă nebună 
izbucnea dinăuntrul lui. Bubuitura a explodat în timpanele 
lui Simmons şi a reverberat după stânca din spatele lor, 
dar nu i-a încetinit cotul drept, care s-a intersectat cu faţa 
trăgătorului o fracțiune de secundă mai târziu. 
Antrenamentul lui Zahed a intrat în joc şi a reuşit să 
atenueze forţa loviturii lăsându-se pe spate, dar antebraţul 
puternic al arheologului tot a plonjat spre iranian cu o 
pârâitură înfricoşătoare care s-a aprins în umărul lui 
Simmons. Forţa impactului i-a făcut pe amândoi să cadă de 
pe stâncă, Simmons ţinându-se de mâna cu pistolul a lui 
Zahed şi luptându-se cu el pentru armă, ambii 
rostogolindu-se unul peste altul şi alunecând pe spate 
înainte de a lovi pământul. 

Capul iranianului s-a lovit cu putere de pietrele 
sfărâmate care acopereau vârful pantei, făcându-l să urle 
de durere şi slăbindu-i strânsoarea degetelor de pe pistol. 
Simmons, încă jumătate surd de la detunătură, a văzut 
oportunitatea şi a profitat de ea. Cu ambele mâini acum 
strânse pe încheietura lui Zahed, a ridicat-o de la pământ 
şi a izbit-o, o dată, de două ori, iar şi iar, zdrobind mâna 
iranianului de pietrele ascuţite, făcând să-i ţâşnească 


— 202 — 


sângele, până a văzut că strânsoarea a slăbit şi a simţit 
durerea cumplită pe partea sa dreaptă, unde pumnul 
strâns al lui Zahed tocmai lovise cu forţa unui buldozer. 
Lovitura a fost ameţitoare. Simmons a icnit luptându-se să- 
şi menţină strânsoarea pentru o ultimă lovitură - pe care 
abia a reuşit-o, dar smucind de încheietura lui Zahed prea 
violent, a făcut pistolul să zboare şi să se şi rostogolească 
pe panta stâncoasă din spatele iranianului. 

Inima lui Simmons s-a oprit când l-a zărit aterizând într- 
un loc în care nu putea ajunge, cu unghiile acum 
înfigându-i-se în încheietura lui Zahed, ţintuind-o de 
pietriş, mintea rulându-i confuză căutând o posibilă 
mişcare următoare. A văzut faţa şocată a lui Sully privindu- 
l de sus şi a strigat: 

— Fă ceva, ajută-mă să iau pi... 

Durerea s-a aprins în pieptul său şi tot aerul din plămâni 
a fost forţat să iasă când Zahed i-a aplicat încă o lovitură, 
de data aceasta folosind podul palmei libere. Simmons a 
zvâcnit înapoi, gâfâind disperat, simţindu-şi cutia toracică 
umplută parcă cu napalm şi arsă. Când arheologul s-a 
împiedicat, Zahed s-a ridicat şi s-a năpustit spre el cu un 
strigăt înfricoşător de furie. Degetele i-au ţâşnit spre gâtul 
ostaticului său ca nişte colţi de cobră, strângându-se în 
jurul lui cu o forţă brutală. Simmons şi-a întors capul spre 
stânga şi spre dreapta, încercând să scape din strânsoarea 
fatală a iranianului, cu braţele zbătându-i-se frenetic şi 
aplicând lovituri dezordonate ca o marionetă trăgătorului. 
Zahed ţinea capul lui Simmons pe o parte acum, strivindu-i 
ochiul drept de marginile zimţate ale pietrelor, storcându-l 
de viaţă. Arheologul a simţit cum i se întunecă vederea 
când ultimele picături de energie se scurgeau din el, şi 
atunci s-a gândit că e poate un mod mai bun de a muri 
decât să-şi vadă intestinele ieşind dintr-o gaură uriaşă din 
stomac. Apoi ceva l-a chemat, ceva de pe pământ la care 
putea ajunge, o piatră, de mărimea unui mango, care se 
afla acolo în raza lui vizuală, într-o parte, oferindu-i 
salvarea. Îşi pierduse aproape toată forţa din braţe, dar 
cumva a reuşit să le întindă spre ea, să-şi strângă degetele 


— 203 — 


ferm în jurul ei şi să-şi forţeze muşchii să aplice o ultimă 
lovitură. 

Lovitura l-a atins pe Zahed chiar sub ureche, 
scuturându-l destul de tare încât să-i facă buzele să 
tremure grotesc şi să scuipe salivă şi sânge într-o parte. 
Simmons a horcăit, cu plămânii disperaţi după aer, 
zvâcnind către Zahed cu ambele mâini, împingându-l pe 
iranian jos de pe el. Zahed a căzut pe spate, în lateral, apoi 
a tras o gură mare de aer, scuturând din cap, cu pleoapele 
pe jumătate închise, mâna îndepărtându-se de rana 
sângerândă. Apoi ochii i s-au deschis din nou şi s-au fixat 
pe Simmons cu o furie atât de primitivă, ceva ce 
arheologul nu mai văzuse până atunci - şi a început să se 
forţeze să se ridice în picioare ca un posedat. 

Arheologul s-a ridicat, gâfâind, sirenele de alarmă din 
capul său anunţându-l că n-ar trebui să mai stea prin zonă 
şi să rişte o altă luptă corp la corp, nu cu tipul ăla. 

Spunându-i să plece naibii de acolo cât încă mai putea. 

S-a căţărat pe bolovani pentru a se reîntâlni cu Sully, 
care încă stătea acolo, transfigurat, cu faţa lucind de 
sudoare, cu ochii luminaţi de un soi de combinaţie de 
groază şi confuzie. 

— Ce fa... a bâiguit ghidul. 

Dar cuvintele i s-au curmat când a văzut că Simmons nu 
asculta. Mintea arheologului era fixată pe un singur gând, 
cu ochii cercetând frenetic pământul, disperat să-l 
găsească - apoi l-a zărit, unde îl văzuse ultima oară. Tot în 
mâna lui Sully. 

Unealta bună la toate. 

— Dă-mi cuțitul tău, a mugit, şi, fără să aştepte 
răspunsul, s-a întins către ghid şi i-a smuls-o din mână. S-a 
uitat în jur, adunându-se, când a simţit mişcare din lateral 
şi s-a întors. Zahed se căţăra pe bolovani pentru a li se 
alătura. 

lranianul avea ceva în mână. Pistolul. Nenorocitul 
reuşise să-l recupereze. 

— Fugi, i-a strigat el ghidului, apucându-l de guler şi 
trăgându-l în jos pe panta înţesată de pietre şi departe de 


— 204 — 


mănăstire. 


Capul lui Zahed încă vâjâia de la lovitură, dar ştia cum 
să ignore durerea până termina ceea ce îşi propusese să 
facă. Nu avea de gând să lase un amărât de arheolog să-i 
strice planurile. Bărbatul trebuia îngenuncheat. Urma să-i 
predea o lecţie despre respect pe care să nu o uite 
niciodată. 

Dar trebuia să-l prindă mai întâi. 

A reuşit să urce pe ultimul bolovan la timp să-l vadă pe 
arheolog gonind pe pantă la vreo sută de metri distanţă, cu 
picioarele căutând echilibrul pe pietrele alunecoase. 
Ghidul îl urma îndeaproape, dar mai puţin sigur în mişcări. 
Încă ceva, totuşi - pierdea timpul uitându-se peste umăr în 
mod repetat, speriat că Zahed e pe urmele lor. Spre 
deosebire de Simmons, asta era ceva cu totul nou pentru 
el, îl lovise cu totul neaşteptat şi avea încă o uşoară 
incertitudine despre ce se întâmpla de fapt, o ezitare 
infimă înăuntrul său, care îl ţinea încă pe loc. 

Ezitarea a fost singurul lucru de care Zahed avea nevoie. 

Iranianul şi-a luat rucsacul, a aruncat pistolul înăuntru, 
şi l-a aruncat peste umăr în timp ce tropăia după ei, cu 
ochii cercetând pământul dinainte-i, asigurându-se că 
alege paşii cei mai potriviţi în timp ce cobora în goană pe 
panta stâncoasă. Mintea îi era fixată pe lucrurile imediat 
esenţiale ale misiunii - să fie sigur că nu se împiedică şi-şi 
luxează glezna, să respire profund şi regulat pentru a 
economisi energie, luând în considerare poziția 
schimbătoare a duşmanilor săi, şi făcând microajustări de 
direcţie pentru a câştiga secunde preţioase în detrimentul 
lor. 

Funcţiona. 

Câştiga teren cu fiecare pas şi drumul său gonea peste o 
potecă de pietriş alunecos, apoi traversa în diagonală 
panta abruptă a unui deal pentru a ajunge la o porţiune 
întinsă cu iarbă. Până acum, Sully rămăsese în urma lui 
Simmons cu aproape zece metri - şi când s-a întors să 
arunce încă o privire, Zahed era destul de aproape pentru 


— 205 — 


a vedea frica din ochii săi. Priveliştea i-a dat un impuls de 
adrenalină care i-a propulsat picioarele ca un catalizator şi 
în curând ghidul a ajuns în mâinile sale. 

S-a luptat cu prima lui ţintă într-o groapă cu pietriş cu 
margini abrupte. S-au rostogolit pe pantă, cu mâinile lui 
Zahed încleştate pe gâtul lui Sully. Le-a ţinut strâns până 
au ajuns la capătul pantei, unde iranianul şi-a ajustat 
poziţia mâinilor rapid - apucând capul lui Sully ferm, 
înfigându-i degetele în scalp -, apoi le-a răsucit într-o 
mişcare bruscă rupând gâtul ghidului. A cedat instantaneu 
cu o pârâitură sonoră de cartilaj şi os, capul atârnându-i 
într-o parte în timp ce corpul lipsit de viaţă se prăbuşea la 
pământ. 

Zahed nu a pierdut timpul. A căutat rapid prin 
buzunarele lui Sully, a găsit telefonul ghidului şi l-a îndesat 
în propriul rucsac. A luat de asemenea cheile şi portofelul 
bărbatului. Apoi a privit împrejur, a văzut un afloriment cu 
stânci la vreo zece metri distanţă şi a apucat mortul de 
glezne trăgându-l spre un loc în care nu ar putea fi fost 
uşor descoperit. Secundele preţioase măreau distanţa 
dintre el şi Simmons, dar era convins că îl va ajunge la 
timp, şi dat fiind că încă avea multă treabă neterminată în 
Turcia, era mai bine să nu lase cadavre la vedere. 

Apoi şi-a reluat urmărirea. 

Simmons era deja o mică siluetă în depărtare, dar era 
suficient. Zahed nu se grăbea atât de tare să-l ajungă din 
urmă. Erau încă la ore distanţă de locul în care lăsaseră 
maşinile, şi, în ceea ce-l privea, cu cât ajungeau mai 
repede acolo jos, cu atât mai bine. Trebuia doar să nu-l 
scape din ochi pe Simmons şi să-l determine să meargă cât 
de repede putea, ceea ce a reuşit să facă urmărindu-l de la 
o distanţă sigură. 

După aproape o oră, Zahed a simţit că e timpul să atace. 
Simmons încetinise şi se mişca ciudat, şi iranianul a ghicit 
ce punea la cale. 

L-a ajuns din urmă lângă o şa îngustă de pietriş şi pe 
marginea văii. Simmons l-a văzut apărând şi s-a oprit. Era 
aplecat cu unealta în mână, zgâriind disperat cureaua 


— 206 — 


bombei, încercând să o taie. 

Zahed s-a oprit, privindu-l de la circa zece metri 
distanţă, respirând adânc,  încetinindu-şi pulsul, 
încruntându-se. 

Simmons a ridicat privirea, gâfâind. Mişcările mâinilor i 
s-au întețit, tăind frenetic. 

Nu mergea. Pânza era prea tare. 

— Nu m-aş chinui în locul tău, i-a strigat Zahed. E făcută 
din pânză de vele. Pânză de vele din kevlar. Nu o poţi tăia. 
Nu cu aia, cel puţin. 

Simmons a privit cu ură spre el, transpiraţia curgându-i 
de pe faţă şi frica strălucindu-i în ochi. S-a prăbuşit în 
genunchi, cu mâinile lucrându-i din greu încă, încercând 
cu disperare să taie materialul. 

— În plus, a spus Zahed în timp ce îşi scotea telefonul şi 
privea spre el, ghici ce? 

A ţinut mobilul cu faţa spre Simmons, ştiind că 
arheologul era prea departe ca să vadă, dar bucurându-se 
să-l chinuiască. Am semnal din nou. 

Simmons l-a privit, cu respiraţia tăiată, cu faţa 
schimonosită de epuizare şi disperare. 

— Depinde de tine, i-a strigat Zahed. Vrei să trăieşti? 
Sau eşti gata să renunti la tot? 

Simmons a închis ochii şi nu s-a mişcat timp de un 
moment agonizant. Apoi, fără să privească în sus, a lăsat 
cuțitul să-i cadă din mână. Lama a aterizat cu zgomot pe 
pietriş. Nu s-a mişcat şi nu s-a uitat la torţionarul său. 
Stătea doar acolo, imobil, gârbovit, cu capul plecat, cu 
bărbia lipită de piept, cu mâinile strângându-i-se în jurul 
taliei, cu întregul corp tremurându-i. 

— Uite ce băiat cuminte, a spus Zahed apropiindu-se de 
el. 

Stătea în picioare acolo, ca un toreador privindu-şi de 
sus premiul îngenuncheat, apoi a întins mâna şi i-a aplicat 
lui Simmons un dos de palmă nemilos care l-a ridicat pe 
arheolog de la pământ şi l-a trimis cu faţa înainte în 
pietriş. 


— 207 — 


30 


— Aici Comanda Hawk. Retragerea se va face în mai 
puţin de treizeci de minute. 

Vocea celui care controla avionul teleghidat a răsunat în 
casca lui Reilly cu o claritate care contrazicea faptul că 
bărbatul cu maneta stătea confortabil la câteva mii de 
kilometri depărtare, între dealurile ondulate ale 
Californiei. Cuvintele lui nu au fost o surpriză. Jucăria 
telecomandată se rotise deasupra capetelor lor toată 
noaptea. Durata de oprire era lungă, dar nu era nelimitată 
- şi pasărea avea încă un zbor lung până acasă. 

Reilly s-a încruntat. 

— Am primit mesajul, a răspuns el. Stai putin. Şi-a luat 
ochii de la cele două puncte portocalii de pe ecranul 
laptopului său şi i-a îndreptat spre trupa de comando aflată 
la câţiva metri de el şi de Ertugrul. Cât mai durează până 
începem acţiunea? a întrebat el, pe un ton precaut. 

Căpitanul Musa Keskin de la Unitatea Forţelor Speciale 
ale Jandarmeriei Turce - Özel Jandarma Komando Bölü- ü - 
şi-a verificat ceasul şi a privit spre cerul nopţii. Zorii erau 
aproape. Soarele trebuia să escaladeze vârful muntelui din 
fața lor pentru ca ei să-l poată vedea, dar strălucirea sa ar 
fi scăldat zona cu mult înainte de asta. Un bărbat voinic, 
Keskin avea un trunchi de copac drept gât şi antebrațe 
care l-ar fi făcut gelos pe Popeye. I-a afişat lui Reilly o 
privire care spunea „suntem aproape acolo”, apoi i-a arătat 
palma deschisă, cinci minute, gest pe care l-a făcut şi către 
oamenii săi. 

Reilly a încuviinţat, apoi a privit în sus în depărtările 
întunecoase. 

— Plecăm în cinci minute, i-a spus celui care controla 
avionul. 

— Am primit mesajul. Şi noroc, a spus vocea. O să vă 
urmărim. 

Reilly a simţit un fior de anxietate. Se aflau acolo mai 
mult din lipsă de alte opţiuni decât din convingerea că se 


— 208 — 


află la locul potrivit. Înainte ca soarele să apună acum 
câteva ore, avionul teleghidat detectase un vehicul care se 
potrivea cu înfăţişarea şi culoarea unei maşini care fusese 
declarată furată în Istanbul cu câteva zile în urmă. La fel 
de important, nu reuşise să surprindă niciun alt vehicul în 
zona-ţintă care să se potrivească cu cele de pe lista pe care 
o primiseră Reilly şi Ertugrul. Din cauza terenului, avionul 
nu reuşise să se fixeze asupra plăcuţelor de înmatriculare 
ale maşinii pentru a confirma în vreun fel lucrurile, dar un 
vehicul, un Land Rover Discovery negru, era parcat alături 
de un alt SUV la baza vulcanului, într-o zonă care nu era 
frecventată de obicei de alpinişti şi se afla în cvadrantul pe 
care îl indicase Tess. Nu aveau niciun fel de confirmare că 
se apropiaseră de ţinta lor, dar era tot ce aveau. 

Teroristul de la Vatican - dacă într-adevăr el era - 
făcuse în aşa fel încât să le fie greu să-l urmărească. Un 
lunetist sau un avion de supraveghere nu putea să vadă 
cine era acolo sus. Cele două SUV-uri erau parcate într-un 
luminiş care se înfunda într-o pantă stâncoasă, care anula 
efectiv orice posibilitate de a vedea ceva din spate sau din 
lateral fără să rişte să-şi semnaleze prezenţa. Singurele 
imagini cu care puteau lucra în infraroşii şi termice le 
veneau de la zece mii de metri înălţime prin intermediul 
operatorilor avionului teleghidat de la Baza Forţelor 
Aeriene de la Beale. 

Zonă în care se afla luminişul complicase şi ea lucrurile. 
Singura modalitate de a ajunge acolo era o cărare îngustă, 
sinuoasă, înţesată de pietre care elimina orice şansă de a 
se apropia nedetectaţi. Sunetul motoarelor maşinilor lor i- 
ar fi dat de gol cu mult înainte ca ei să ajungă acolo. Reilly, 
Ertugrul şi detaşamentul paramilitar turc se văzuseră 
nevoiţi să-şi abandoneze vehiculele - şi pe Tess - la circa 
un kilometru mai jos şi să se caţere restul drumului. Erau 
acum sub acoperământul unui desiş de tei şi al unor 
tufişuri sălbatice la marginea unei mici yaylale, la vreo 
sută de metri în josul luminişului. 

Cele două puncte portocalii de pe ecranul lui Reilly nu 
se mişcau. Judecând după formele alungite, păreau să fie 


— 209 — 


întinşi, adormiţi, ceea ce nu era deloc surprinzător, dată 
fiind ora. Un microfon de mare distanţă direcționat într- 
acolo nu înregistra niciun fel de discuţii sau sforăit. 
Întrebarea era despre cine era vorba? Era unul dintre ei 
ţinta lor sau erau doar doi civili care dormeau sub stele? Şi 
dacă unul dintre ei era teroristul, cine era celălalt? 
Simmons? Sau proprietarul celei de-a doua maşini? Şi 
atunci, unde era arheologul? 

Planul era să pornească înainte de răsărit. Să se 
folosească de avantajul de a avea echipamentul potrivit, cu 
avionul Hawk rotindu-se deasupra lor, ştiind în acelaşi 
timp că, dacă lucrurile nu decurgeau aşa cum se aşteptau, 
avea să se lumineze curând. Reilly a privit în jurul său. 
Bărbaţii din Ozel Tim făceau ultimele pregătiri, 
verificându-şi armele şi ajustându-şi ochelarii cu vedere 
nocturnă. Erau şaisprezece în total - trei la capătul 
drumului cu Tess, ceilalţi, sub comanda lui Keskin, sus cu 
Reilly şi Ertugrul. Toţi erau militari şi erau special 
antrenați pentru operaţiuni antigherilă. Erau bine echipați 
şi înarmaţi, şi, din ceea ce văzuse Reilly până atunci, 
păreau să ştie ce fac. 

Reilly a încercat să mai diminueze tensiunea pe care o 
simţea în ceafă. Şi-a spus că lucrurile mergeau destul de 
bine. Dacă tipul era acolo sus, nenorocitul era înconjurat, 
copleşit numeric şi depăşit cu mult în ceea ce priveşte 
armamentul. Dar putea avea un ostatic. Şi Reilly ştia că 
genul acesta de lucruri nu se terminau niciodată fără 
vreun incident. 

A prins privirea lui Keskin. Zdrahonul a observat, a 
ridicat o portavoce şi a îndreptat-o spre cele două SUV-uri 
din faţă. 

— Dikkat, dikkat, a  răcnit căpitanul.  Atenţiune, 
atenţiune. Voi, cei de lângă maşini, a strigat el în turcă. 
Aici e Jandarmeria. Sunteţi înconjurați. leşiţi cu mâinile la 
vedere. 

A repetat mesajul, apoi a zis totul din nou într-o engleză 
cu accent puternic. 

Reilly a scrutat întunericul, apoi şi-a întors ochii spre 


— 210 — 


ecran. Siluetele spectrale, portocalii, s-au trezit la viaţă. S- 
au mişcat în jurul maşinilor, contopindu-se şi despărţindu- 
se din nou ca moleculele într-o capsulă Petri. Venele de pe 
gât i se încordaseră şi încerca să-şi imagineze ce se 
întâmplă acolo sus. Secundele s-au transformat în minute, 
apoi Keskin a ridicat din nou portavocea şi a repetat 
avertizarea. 

Formele au rămas contopite pentru un moment 
tensionat, aproape încă un minut. Keskin a privit spre 
Reilly şi Ertugrul, cu o expresie încrezătoare. 

— Dacă erau civili obişnuiţi acolo sus, ne-ar fi răspuns, 
le-a zis el. Cred că e omul vostru. 

— Intrebarea este cine e acolo sus cu el, a replicat 
Reilly. E Simmons sau vreun complice? 

— În orice caz, ne poate face să credem că este un 
ostatic, a observat Ertugrul. Adresându-se căpitanului, a 
întrebat: Cum vreţi să facem treaba asta? 

— Le mai dăm un minut, nu mai mult. Apoi îi lovim cu 
grenade paralizante şi intrăm. 

S-a întors spre unul dintre oamenii săi şi a lătrat câteva 
cuvinte în turcă. Bărbatul a încuviinţat şi s-a retras 
silențios, făcându-le semn oamenilor săi să fie pregătiţi. 

Reilly s-a uitat din nou la ecran. Siluetele erau încă una, 
în aceeaşi poziţie, în spatele Discovery-ului. Apoi au 
început să se mişte, alunecând prin spatele maşinii, apoi s- 
au contopit. Una a rămas în spatele SUV-ului, cealaltă s-a 
oprit un moment, apoi a început să se îndepărteze. Pe 
teren deschis. 

Reilly şi-a pus ochelarii de noapte în timp ce ţipete 
scurte au izbucnit în jurul său. A văzut o siluetă apărând 
din spatele Discovery-ului, palidă, verde, într-o mare de 
întuneric. A strâns din ochi pentru a putea să vadă mai 
clar. Silueta arăta acum ca un om. Venea spre ei, încet, cu 
paşi şovăitori. Reilly a aruncat o privire în jos spre ecranul 
său. Celălalt punct portocaliu era tot acolo, dar se aşezase 
chiar în spatele vehiculului. 

— Cine este, a întrebat Ertugrul care urmărea şi el 
apropierea bărbatului printr-un binoclu cu infraroşii. 


— 211 — 


— Nu sunt sigur, a răspuns Reilly, cu ochii fixaţi pe 
siluetă. 

Bărbatul a început să coboare pe cărarea îngustă care 
ducea spre ei. Puterea de mărire a lentilei le-a permis 
acum să-l identifice. Faţa i-a apărut în imagine, cu părul 
lung şi constituţia atletică. 

— Opriţi focul, a şuierat Reilly. E Simmons. 

Câteva comenzi scurte în turcă s-au rostogolit înspre 
echipa de comando. Simmons era acum la mai puţin de 
cincizeci de metri distanţă, şi Reilly îl putea vedea mai 
clar. Purta o canadiană şi-şi ţinea mâinile la spate, dar 
când s-a întors, a observat că acestea îi erau prinse strâns 
cu bandă izolantă. Avea, de asemenea, o bucată de bandă 
izolantă la gură. 

Celălalt punct era încă în spatele jeepului. 

Simmons era la aproximativ treizeci de metri când 
Keskin a lătrat un alt ordin. Şase bărbaţi în uniforme de 
camuflaj, cu cagule negre şi ochelari pentru vedere 
nocturnă, au ieşit de după copaci şi l-au înconjurat. L-au 
apucat şi l-au tras la adăpost. 

Reilly a continuat să-l urmărească pe Simmons. 
Arheologul părea îngrijorat, chiar panicat, răsucindu-se, 
scuturându-şi capul dintr-o parte într-alta, luptându-se cu 
trupa comando, un țipăt înăbuşit, piţigăiat venind din 
spatele benzii. 

O alarmă a început să sune în capul lui Reilly. 

De ce se luptă aşa? De ce nu se bucură? 

Apoi privirea i-a căzut pe canadiana subţire a lui 
Simmons, cum era închisă până în gât, cum părea să fie 
mult mai umflată decât ar fi trebuit pe pieptul acelui surfer 
musculos. 

Rahat. 

Sângele i-a inundat creierul şi a sărit în picioare, făcând 
semne disperate, strigând cât îl ţineau plămânii. 

— Nu, plecaţi de lângă e... 

Şi Simmons a explodat. 


— 212 — 


31 


Noaptea s-a luminat cu un fascicul de lumină orbitoare 
care a făcut totul să dispară o nanosecundă înainte ca 
suflul exploziei să-l lovească pe Reilly. L-a lăsat fără aer şi 
l-a dărâmat, aruncându-l în spate pe pământul acoperit de 
pietriş. Intr-o clipă toate simţurile sale au fost paralizate şi 
a fost aruncat într-o gaură neagră, de tăcere. 

Nu era încărcătura de pe cureaua lui Simmons. 

Aceea l-ar fi ucis doar pe arheolog şi nu ar fi rănit pe 
nimeni altcineva, decât dacă aceştia ar fi stat deasupra lui. 

Nu, asta era cu totul diferit. 

Nu, fuseseră cincisprezece kilograme de explozibil lipite 
de talia arheologului. lÎncărcătura completă a unui 
kamikaze. Şi efectul fusese devastator. 

Pe când îşi revenea, Reilly şi-a simţit urechile întoarse 
pe dos. Nu putea auzi nimic în afară de respiraţia sa 
sacadată, şi se simţea ameţit şi năuc, de parcă era pierdut 
undeva în adâncul apelor şi nu-şi putea găsi drumul spre 
suprafaţă. Nu-şi putea focaliza privirea, dar după formele 
vagi pe care le zărea şi-a dat seama că era întins pe spate. 
A încercat să-şi mişte mâinile şi picioarele, dar acestea nu 
au răspuns iniţial comenzilor. A scrâşnit din dinţi şi a găsit 
puterea să se întoarcă pe o parte, vrând să verifice şi să se 
asigure că toate membrele îi erau intacte, temându-se să 
nu descopere contrariul. Şi-a ridicat mâinile şi a văzut că 
măcar acestea erau amândouă la locul lor. Mâna i s-a 
aşezat o clipă pe pistolul din toc până şi-a dat seama că 
arma era fierbinte şi şi-a retras-o. 

S-a ridicat într-un cot şi a privit în jur. 

Muntele se transformase într-o privelişte de iad. 

Copacii din jurul său ardeau, degajând un fum negru 
înecăcios, care se lipea incomod de gâtul lui. Ţipete şi 
gemete reverberau în jurul lui. Prin ceaţă, a zărit membre 
împrăştiate pe pietriş - un braţ, un picior ieşind dintr-o 
cizmă pierdută. Militari răniţi erau întinşi pe pământ, 
acoperindu-şi rănile, strigând după ajutor. Explozia 


— 213 — 


sfâşiase corpul lui Simmons în bucăţi înainte de a trece 
prin soldaţii care îl însoțeau spre adăpost. Fiecare os din 
corpul lui, chiar şi ceasul de la mână şi catarama de la 
curea - toate fuseseră transformate în bucăţi de şrapnel 
supraîncălzite care au explodat tăind prin carnea care le 
stătea în drum. 

Privirea lui Reilly a cuprins carnajul şi haosul din jurul 
său, apoi s-a oprit pe două cadavre în flăcări, de lângă 
copaci, aerul îngroşându-se cu mirosul greţos de carne 
arzândă. Unul dintre ei era încă în viaţă, mişcându-se 
spasmodic, târându-se într-un dans al morţii. Apoi l-a zărit 
pe Ertugrul, mai aproape de el, la vreo zece metri la 
stânga. Era pe pământ, ridicat în coate, nemişcat şi tăcut, 
privind spre Reilly cu ochi ficşi, şocat şi confuz, cu mâna 
dreaptă pe obraz, cu degetele apropiindu-se treptat de o 
gaură mare în craniu, o rană de şrapnel din care ţâşnea 
sânge. 

— Vedat, a murmurat Reilly, dar cuvântul i s-a oprit în 
gât şi a tuşit. 

A încercat să se ridice în picioare să-l ajute, a căzut, apoi 
a încercat din nou şi a reuşit să se salte - moment în care 
s-au întâmplat două lucruri. 

Mai întâi, alte explozii s-au auzit în apropiere, explozii 
mai mici, dar totuşi zgomotoase şi destul de puternice ca 
să-l trimită împleticindu-se în spate. A realizat că erau 
grenadele soldaţilor şi care detonau când erau cuprinse de 
flăcări. 

Apoi a auzit mugetul distant al unui motor de maşină. 
Care venea direct spre el. 

S-a împiedicat înainte şi s-a întors, cu mintea încă 
năucă, neidentificând zgomotul, simțind un firicel de sânge 
prelingându-se acum din urechea sa stângă pe gât. Prin 
fum a zărit grilajul Discovery-ului, evitând flăcările, 
coborând pe poteca îngustă, cu motorul urlând. A văzut un 
militar care s-a repezit către SUV din partea şoferului, cu 
arma ridicată, dezlănţuind o ploaie de gloanţe spre maşină 
- apoi a văzut o mână apucând un pistol care a ţâşnit afară 
pe geamul jeepului şi a auzit trei focuri ascuţite care au 


— 214 — 


tăiat aerul, chiar când militarul s-a împiedicat şi a căzut cu 
faţa la pământ. 

Discovery-ul se apropia de el, şi era acum atât de 
aproape încât ochii au putut distinge figura iranianului 
prin parbrizul închis la culoare. Reilly a scuturat din cap şi 
a încercat să respire, concentrându-se pe ceea ce făcea 
acolo, pe cine era în maşină, pe cât de mult îl dorea mort. 
Ducea mâna spre pistol când o figură a ţâşnit în faţa lui, 
comandantul Ozel Tim-ului, Keskin. Bărbatul era plin de 
sânge şi şchiopăta, cu un crater în coapsă şi încă unul în 
umăr, dar părea insensibil la durere, de parcă ar fi fost 
drogat. Avea o privire hăituită şi o mitralieră în mână şi se 
apleca în calea SUV-ului care se apropia. 

Keskin s-a oprit şi şi-a ridicat arma, luându-şi în cătare 
ținta... 

Reilly a privit neîncrezător în timp ce mâna a ţâşnit din 
nou din maşină, de data aceasta îndreptată drept înainte... 

— Nu, a strigat Reilly... 

„şi a ţâşnit către Keskin, simțind corpul imens al 
bărbatului tremurând din cauza impactului cu gloanţele 
chiar când îl împingea într-o parte, dându-l din calea 
Discovery-ului. Au lovit pământul cu putere chiar când 
SUV-ul negru trecea exact prin locul în care stătuseră 
înainte, ca mai apoi să se repeadă pe poteca îngustă, 
îndepărtându-se. 

Reilly era ametit şi gata să leşine. Cu ochii înceţoşaţi l-a 
privit pe Keskin. Bărbatul se holba în spate, cu ochii larg 
deschişi, cu sângele curgându-i din gură. Reilly a simţit o 
senzaţie de neputinţă şi o furie primitivă neobişnuită, un 
cazan de ură care fierbea în interiorul său. A simţit cum 
ultimele puteri se scurgeau din el, şi gândul de a-şi pierde 
cunoştinţa şi a se cufunda într-un somn întunecat a părut 
unul bun până când un cuvânt i-a străpuns ameţeala şi 
furia şi i-a reamintit cine se afla în calea teroristului. 

Tess. 


Tess a auzit explozia şi a sărit. 
Asta nu făcea parte din planul de joc. Şi mai rău - era 


— 215 — 


prea puternic, mult mai puternic decât orice zgomot şi-ar fi 
putut imagina că ar putea produce armamentul lui Reilly şi 
al militarilor turci. Ceea ce însemna că fusese implicat 
altcineva. Şi asta nu era bine deloc. Nu când se gândea cât 
de priceput era cel pe care-l urmăreau la mânuirea 
explozibililor. 

A stins lanterna pe care o folosea ca să studieze harta 
zonei pe care o adusese cu ea şi a privit spre munte. 
Secunde întregi s-au scurs torturând-o, când s-au auzit alte 
explozii. Unele mai mici, diferite, mai înăbuşite, ca nişte 
bubuituri, dar explozii în orice caz, răsunând peste dealuri. 
Apoi a auzit câteva focuri de armă dezordonate, şi acum 
Tess era înnebunită de frică. I se părea că acolo sus era 
Iwo Jima. 

Militarii din jurul ei erau la fel de speriaţi. Au schimbat 
câteva replici agitate în turcă pe care nu le-a înţeles, deşi 
limbajul corpului lor spunea destule. Nici ei nu ştiau ce se 
întâmplă. Unul dintre ei s-a întins către staţia de emisie- 
recepţie şi, pe un ton controlat, a încercat să ia legătura cu 
ceilalţi. Nu a venit niciun răspuns. A încercat din nou, de 
data aceasta cu mai multă panică în voce. Nimic. 

Apoi s-a auzit un muget distant de motor diesel, 
forţându-se în timp ce se chinuia să încetinească SUV-ul 
care venea în jos pe panta abruptă. Tess nu a reuşit să 
vadă nicio lumină coborând pe munte, apoi, în strălucirea 
palidă a lunii, a zărit o formă întunecată, pătrăţoasă, 
răsucindu-se într-o curbă înainte să dispară din vizor. 
Militarii au văzut-o şi ei şi au trecut la acţiune, pregătindu- 
şi armele şi ajustându-şi lentilele de la ochelarii de noapte 
în timp ce strigau unul spre altul. Unul dintre ei a apucat-o 
pe Tess cu braţul liber şi a tras-o la adăpost, în spatele 
unui vehicul Cobra blindat, aşezându-se în faţa ei pentru a 
o proteja. Ceilalţi s-au ascuns în spatele cele două maşini 
Humvee care erau parcate acolo, şi au aşteptat. 

Alte secunde agonizante au trecut, mormăitul maşinii 
crescând şi coborând în timp ce SUV-ul şerpuia pe munte - 
apoi a apărut, o siluetă neagră îndreptându-se spre ei. 

Militarii au ezitat, neştiind dacă trebuiau sau nu să tragă 


— 216 — 


- apoi farurile maşinii s-au aprins brusc, fascicule 
puternice, la intensitate maximă. 

Orbitoare. 

Şi-au smuls ochelarii, dar retinele lor erau deja afectate, 
iar în secundele preţioase care le-au fost necesare ca să se 
adapteze au fost expuşi. Gloanţele au erupt rapid, rănind 
un militar şi aruncându-l într-o parte de parcă ar fi fost 
biciuit. 

Alte salve s-au înfipt în Humvee-ul pe care celălalt soldat 
îl folosea drept pavăză, muşcând din caroserie şi trecând 
prin acoperişul de pânză. 

Tess s-a ghemuit la pământ şi şi-a acoperit urechile în 
timp ce militarul care o proteja se tot apleca, trăgând serii 
scurte cu mitraliera MP5. Gloanţele sale au distrus unul 
dintre farurile SUV-ului şi au trecut prin masca de 
protecţie din faţă, dar acesta tot venea, întorcându-se şi 
îndreptându-se acum direct spre Humvee. A acroşat partea 
din faţă stânga a jeepului şi l-a trimis arcuindu-se spre 
dreapta, lovindu-l pe cel de-al doilea soldat şi trântindu-l la 
pământ. Mişcându-se cu o viteză şi o precizie incredibilă, 
Zahed a călcat frânele, a ţâşnit din SUV spre spatele 
acestuia şi a trimis două gloanţe în militarul căzut. 

Un răcnet de agonie a acompaniat fiecare foc, urmat de 
gemete înfiorătoare de durere. Tess şi-a rotit privirea spre 
gardianul său, neştiind iniţial ce să creadă, apoi a înţeles. 
Teroristul nu omorâse militarul. Se juca acum cu victima 
sa, omorându-l bucată cu bucată pentru a-i aţâţa pe ceilalţi 
adversari şi pentru a-i înspăimânta. Ceea ce nu ştia era că 
rămăsese un singur om. 

Unul singur, şi Tess. 

Gemetele au continuat pentru încă un minut, apoi s-au 
stins. Luminişul era liniştit acum, în afara clinchetului 
motorului diesel la ralanti. Tess a privit spre păzitorul ei 
pentru un sfat. Acesta a ridicat un deget spre gură, apoi s- 
a aplecat într-o parte pentru a arunca o privire. Tess a 
înghiţit cu greu şi s-a lipit de caroseria rece a maşinii 
blindate. A privit în jos, devenind brusc conştientă de 
garda înaltă la sol a vehiculului. S-a apropiat atunci de 


— 217 — 


militar, ambii fiind acum ascunşi după unul dintre 
cauciucurile mari ca nişte gogoşi. Protectorul ei era în 
gardă, încruntat de concentrare, cu o picătură de sudoare 
sclipind în lumina vagă, coborând încet pe faţa sa. 

Părea la fel de speriat ca şi ea - apoi un clinchet metalic 
a rupt tăcerea, urmat de zgomotul unui obiect rotindu-se 
în aer. 

Ochii  militarului s-au mărit brusc în semn de 
recunoaştere. A apucat-o pe Tess şi a trântit-o la pământ, 
aruncându-se deasupra ei, apăsând-o. Orice ar fi fost 
obiectul care a zburat pe deasupra lor a aterizat în 
pietrişul din spatele Cobrei şi s-a rostogolit de câteva ori 
cu un clinchet metalic înainte să explodeze. Soldatul era 
familiarizat cu sunetul unui cui scos dintr-o grenadă, dar 
fusese aruncată prea departe ca să-i rănească. Apoi Tess a 
văzut nişte bocanci îndreptându-se spre ei, a simţit 
militarul ridicându-se de pe ea şi a auzit gloanţele lovindu-l 
şi ţintuindu-l la pământ. 

Teroristul nu intenţionase să-i omoare cu grenada. 
Fusese doar o diversiune. 

Tess a privit în sus. 

Era aplecat deasupra ei, cu ochii fixaţi pe ea în timp ce 
scruta împrejurimile pentru a detecta orice alte potenţiale 
ameninţări. Tess ştia că nu mai rămăsese niciunul. 

A luat mitraliera soldatului mort şi i-a cerut să se ridice. 

Vocea îi era aşa cum şi-o amintea. Uscată, monotonă, 
lipsită de orice fel de emotie. 

S-a ridicat în picioare, mâinile şi picioarele tremurându-i 
la vederea omului care o răpise în Iordania şi o băgase în 
portbagajul unei maşini lângă o cutie mare cu explozibili. 
Şi acum iat-o aici, în mijlocul pustietăţii, singură cu el. La 
mila lui. 

Din nou. 

Sperând că nu va spune singurele cuvinte pe care ea nu 
dorea să le audă vreodată de la el. 

Nicio şansă. 

— Să mergem, i-a zis el. 

S-a gândit să fugă, s-a gândit să-l atace pentru tot ceea 


— 218 — 


ce-i făcuse, dar ştia că nu avea niciun rost. În loc de asta, l- 
a lăsat să o conducă la Discovery şi a privit neputincioasă 
cum individul a tras câteva salve în cauciucurile Humvee- 
urilor şi ale Cobrei pentru a le ţintui locului. S-a urcat în 
scaunul pasagerului, lângă el, şi nu a spus nimic în timp ce 
se lăsau în urmă cadavrele şi dispăreau în noaptea 
anatoliană. 


— 219 — 


32 


Doar să se ridice în picioare a însemnat un efort titanic. 
Reilly se simţea ca un boxer care fusese pus la pământ de 
prea multe ori şi nu putea face nimic decât să apuce strâns 
corzile şi să aştepte numărătoarea. Dar nu putea rămâne 
la pământ. Nu când Tess era acolo jos. 

A reuşit să se ridice în picioare. Peste tot în jurul său 
ardeau mici focuri, luminând un tablou macabru al 
suferinţei. Mirosul putred al morţii se impregnase în 
pământul din jurul lui. Keskin era încă acolo, la picioarele 
lui. Militarul voinic nu se mai mişca. 

Reilly s-a luptat să-şi recapete concentrarea, să-şi 
ordoneze gândurile şi să facă un plan coerent. L-a zărit pe 
Ertugrul la circa treizeci de metri de el. Ataşatul zăcea pe 
spate şi nu se mişca nici el. După el, Reilly putea vedea 
câţiva militari care nu păreau răniţi şi care îi îngrijeau pe 
ceilalţi. A pornit spre ei, sperând că aceştia aveau contact 
radio cu tovarăşii lor de jos, cei care rămăseseră în urmă 
cu Tess. Apoi şi-a amintit de propriul set de comunicaţie şi 
şi-a dus instinctiv mâna la ureche. Casca fără fir dispăruse, 
cu siguranță  spulberată de explozie. Şi-a pipăit 
buzunarele, dar transmiţătorul nu era nici el la locul lui. S- 
a oprit şi a privit în jos, cercetând solul dur în căutarea lui, 
dar a decis rapid că nu avea niciun sens. Se deplasase de 
la prima explozie, şi erau slabe şanse să găsească 
transmiţătorul pe întuneric. A înaintat împleticindu-se 
către luminiş, către militari, şi s-a oprit când a ajuns lângă 
Ertugrul. O pată mare de sânge întunecase pământul din 
jurul capului agentului, şi acesta nu părea să mai respire. 
Privea în gol, fără să clipească. Reilly a îngenuncheat 
lângă el şi i-a pus două degete pe gât. Artera carotidă a lui 
Ertugrul nu mai pulsa. Murise. 

Reilly şi-a aşezat mâna pe umărul agentului căzut şi a 
expirat greoi. A privit în jur prin ochii înceţoşaţi, frustrarea 
ţintuindu-l pe loc. Apoi a văzut-o, sclipind în lumina 
flăcărilor, la câţiva metri de corpul lui Ertugrul: casca 


— 220 — 


ataşatului. S-a ridicat din nou în picioare şi a recuperat-o, 
apucând-o cu degetele tremurânde pline de sânge şi noroi. 
Părea intactă. A fixat-o la ureche, sperând că încă 
funcţionează, şi cu o voce răguşită, slabă, a murmurat: 

— Comanda Hawk? Recepție, Comanda Hawk. 

Vocea celui care comanda avionul teleghidat a răsunat 
înapoi. 

— Iisuse Hristoase, ce naiba s-a întâmplat acolo? Eşti în 
regulă? 

— Eu sunt în regulă, dar Ertugrul e mort, a spus Reilly. 
Se întorsese la ataşat acum, scotocindu-i prin buzunare, 
căutând transmiţătorul mortului şi simțindu-se ca un 
vultur. Şi alţii. E rău. Foarte rău. O să am nevoie de 
evacuări medicale. Trebuie să-i trimiţi aici, acum. 

— Recepţionat. Stai puţin, a spus cel care controla 
avionul. Te transfer superiorului meu. 

— Stai, l-a întrerupt Reilly. Avionul. E încă acolo? 

— Afirmativ. Retragerea e în şapte minute. 

Reilly a închis ochii strâns, acoperind carnajul din jurul 
său, încercând să-şi menţină mintea concentrată. 

— Vehiculul-ţintă. Îl urmăriţi? 

— Afirmativ. A coborât pe munte chiar după explozie. Ce 
a fost aia? 

Reilly ştia că explozia fusese înregistrată ca o strălucire 
intensă de către senzorii avionului teleghidat, dar a ales să 
ignore această întrebare. 

— Şi după aceea ce? Unde s-a dus? 

— A ajuns la detaşamentul de la baza dealului şi pare să 
se fi lovit de una dintre maşinile Humvee. O persoană a 
ieşit dinăuntru. Presupunem că e ţinta voastră, corect? 

Reilly s-a crispat. 

— Apoi? 

— Presupunem, un schimb de focuri. A fost ceva 
mişcare. Se văd trei camarazi căzuţi. 

Tensiunea s-a transformat într-un garou în timp ce 
mintea-i gonea încercând să-şi aducă aminte câţi militari 
rămăseseră cu Tess. 

— Trei? Eşti sigur de asta? 


— 221 — 


— Afirmativ. Apoi două siluete au urcat în vehiculul-ţintă 
şi au plecat. 

Două siluete. Inima lui Reilly a tresărit. 

— Unde se află acum? 

— Aşteaptă puţin. După un scurt moment, vocea a 
revenit. E la vreo patru kilometri sud de poziţia ta, 
îndreptându-se spre oraşul numit Cayirozu. 

— Urmăriţi-o cât de mult puteţi, cred că ţinta noastră o 
are pe Tess Chaykin cu el şi... 

Cel de la comandă l-a întrerupt, pe un ton distant şi 
robotic. 

— Retragerea e acum sub cinci... 

— Urmăriţi-i, m-auzi? l-a repezit Reilly. Nu-i pierde. Şi ia 
legătura cu comanda Jandarmeriei şi transmite-le poziţia 
lor. Mă duc după ei. Degetele îi erau strânse pe 
transmiţătorul lui Ertugrul. L-a băgat în buzunar, l-a mai 
privit o dată pe colegul său mort, apoi s-a ridicat din nou şi 
a pornit spre baza dealului. 

Ştia că vor pierde din vedere Discovery-ul în curând, 
odată ce avionul teleghidat avea să-şi încheie misiunea şi 
să se întoarcă la bază în Qatar cât mai avea combustibil. 
Nimeni de la Beale nu urma să-şi dea acordul să distrugă o 
piesă de magie secretă de milioane de dolari, şi ar fi durat 
până să obţină un alt avion teleghidat şi acesta să fie 
relocat. Până atunci, Discovery-ul ar fi demult departe, 
luând-o pe Tess cu el. 

Nu era ceva pe care trebuia să se concentreze acum. 

Nu luând în considerare coborâtul târâş-grăpiş, pe 
întuneric, pe o potecă plină de pietre, pe picioare care abia 
îl mai puteau susţine. 


I-a luat douăzeci de minute să ajungă la luminişul unde o 
lăsase pe Tess. Primele sclipiri ale zorilor ieşeau de după 
munte, pictând zona cu o sclipire blândă, aurită. 
Priveliştea care l-a întâmpinat însă era la polul opus de 
zona pastorală în care se găseau. Trei militari morţi. Trei 
vehicule avariate. Şi nicio urmă de Tess. 

S-a sprijinit de Humvee-ul unde o văzuse ultima oară şi 


— 222 — 


şi-a tras sufletul. Presupunea că turcii trimiseseră deja 
ajutoare, dar că acestea aveau nevoie de timp să ajungă 
acolo. Trebuia să hotărască ce urma să facă. Dacă stătea 
acolo şi-i aştepta, era posibil ca ei să fie prinşi în jocul 
obţinerii jurisdicției şi să fie ţinuţi pe margine. Turcilor nu 
le-ar fi plăcut în mod sigur ce se întâmplase, şi aveau să 
refuze probabil ca un intrus să se amestece în vânătoarea 
lor. În plus era bariera de limbă care trebuia luată în 
considerare. Până când se vor fi tras sforile pentru ca el să 
rămână în joc, s-ar fi pierdut un timp preţios. 

Mai important, a realizat că salvarea lui Tess nu urma să 
fie una dintre priorităţile armatei turce. Ar fi fost disperaţi 
să pună mâna pe terorist, acesta ar fi fost obiectivul lor 
principal. Siguranţa lui Tess era un obiectiv secundar. 
Dacă se ajungea în situaţia în care trebuia să o sacrifice pe 
Tess pentru a-l prinde pe individ, Reilly nu-şi făcea iluzii că 
ea nu ar fi fost sacrificată. Nu că el l-ar fi protejat prea 
bine pe Simmons. Nu, nu se putea încrede în nimeni 
pentru a o salva. 

Trebuia să continue pe cont propriu. Fără să aştepte 
întăriri. 

Să-şi menţină obiectivul. 

Erau bine-veniţi să-l urmeze şi să între în joc. De fapt, ar 
fi sunat după întăriri şi i-ar fi invitat el însuşi - după ce ea 
avea să fie în siguranţă. 

A găsit rucsacul pe care-l lăsase în Humvee şi l-a 
recuperat. Încă mai conţinea BlackBerry-ul lui şi 
portofelul. Ceva de pe scaunul de lângă i-a atras privirea: o 
hartă împăturită în grabă, alături de o lanternă. A 
recunoscut harta. Când o lăsase pe Tess, ea încerca să 
ghicească traseul teroristului, acum că ştiau unde e 
mănăstirea. 

A desfăcut-o. Destul de sigur, Tess marcase poziţia 
aproximativă a mănăstirii pe hartă, bazându-se pe poziţia 
SUV-ului şi pe presupunerea că Simmons şi răpitorul său o 
găsiseră. Apoi ea marcase rute posibile şi mâzgălise notițe 
lângă ele, folosindu-se de contururile terenului şi 
încercând să urmeze însemnările inchizitorului. Drumul se 


— 223 — 


bifurca de câteva ori, şi ea desenase câteva semne de 
întrebare de-a lungul acestuia. O rută, totuşi, fusese 
marcată mai pronunţat şi părea să iasă în evidenţă. Părea 
să fie cea pe care o considera ea corectă. 

Reilly a studiat-o o clipă, apoi a împăturit harta. 

— Fată deşteaptă, a zis el şoptit. Rezervorul său golit de 
adrenalină tocmai se mai umpluse un pic. 

A verificat maşinile, a luat o gamelă plină cu apă, un 
binoclu de teren puternic, un pistol şi trei magazii pline, le- 
a aruncat pe toate laolaltă cu lucrurile sale în rucsac şi a 
pornit din nou la drum. 


— 224 — 


33 


Tess stătea tăcută pe scaunul din dreapta, împietrită de 
frică, în timp ce Discovery-ul străbătea oraşul adormit. 
Drumurile erau pustii la ora aceea. Erau câteva semne de 
viaţă ici şi colo - un bătrân într-o căruţă trasă de cai, 
trăncănind pe marginea drumului, un alt om cu fiul său 
într-o vie - dar nimic din toate astea nu se înregistra cu 
adevărat în mintea ei. Nu se gândea decât la ceea ce se 
întâmplase sus pe munte, acolo unde fusese, cine mai era 
în viaţă şi cine murise. Îl văzuse ucigând de aproape, ştia 
cât e de eficient, şi oricât ar fi încercat să se consoleze şi 
să-şi menţină speranţele, gândul că Reilly putea să zacă 
acolo undeva, sângerând - sau mai rău -, o sfâşia pe 
dinăuntru. 

A văzut cum răpitorul ei şi-a verificat ceasul, apoi a 
privit din nou înainte, plănuind în mod evident ceva. 

— Am întârziat cumva? a întrebat ea, încercând să pară 
calmă şi evitând întrebarea care o tortura. 

Nu a reacţionat pentru moment, apoi s-a întors spre ea, 
părând un sfinx ca întotdeauna, şi i-a oferit un zâmbet 
lipsit de umor care era plin de milă şi condescendenţă. 

— "Ţi-a fost dor de mine? 

Ea şi-a simţit şira spinării strângându-se, dar s-a 
asigurat că nimic din expresia ei nu o trăda. S-a gândit la 
vreo două replici răutăcioase cu care îl putea lovi, dar nu 
voia să interacţioneze cu el astfel, preferând să menţină un 
fel de barieră între ei. Dar, a cedat până la urmă în faţa 
nevoii disperate de a şti şi l-a întrebat. 

— Ce s-a întâmplat acolo sus? 

A ignorat-o o secundă, apoi a spus. 

— A trebuit să improvizez. 

Îngâmfarea lui o înnebunea. Îşi dorea să-l apuce de cap 
şi să-l lovească de volan în mod repetat, şi a găsit o clipă 
de plăcere în a-şi imagina că făcea asta. A trecut prin 
câteva mişcări nebuneşti în minte - să tragă de volan şi să 
scoată maşina în afara drumului, să aştepte o curbă mai 


— 225 — 


lină şi să sară din mers -, dar le-a respins pe toate. Nu ar fi 
funcţionat. S-a resemnat la ideea că trebuia să câştige mai 
mult timp şi să aştepte o oportunitate. 

S-a calmat şi a întrebat. 

— Şi Jed? 

A privit-o curios. _ 

— Întrebi de el şi nu de prietenul tău? În ciuda tuturor 
lucrurilor pe care Reilly le-a făcut ca să te salveze? 

Chiar nu voia să-i dea satisfacția de a şti că se putea 
juca astfel cu sentimentele ei, dar trebuia să ştie. 

— Sunt încă în viaţă? 

El a ridicat din umeri. 

— Poate da. Poate nu. Era destul de întuneric acolo sus. 
Dar nu ar trebui să-ţi faci prea multe griji în privinţa lor. 
Gândeşte-te mai mult la tine, la ce poţi să faci ca să rămâi 
în viaţă. S-a oprit o clipă, apoi a continuat: Poţi să începi 
prin a-mi spune cum m-au găsit. 

Tess a îngheţat, gânduri conflictuale înfruntându-se în 
mintea ei. Nu putea să amâne răspunsul pentru prea mult 
timp, aşa că a spus: 

— Nu ştiu, realizând cât de puţin convingătoare fusese, 
chiar când cuvintele îi ieşiseră din gură. 

Răpitorul a privit-o cunoscător, apoi a întins mâna către 
talie, apoi a scos un pistol. L-a întors până când a ajuns să- 
i atingă obrazul. 

— Te rog frumos. Prietenul tău conduce operaţiunea şi 
tu nu eşti tocmai o floricică. Aşa că te întreb pentru ultima 
oară. Cum m-aţi găsit? 

Ţeava de oţel apăsa incomod pe maxilarul ei. 

— Am... am ghicit. 

S-a gândit că pauza şi replica lui o vor face să câştige 
timp. 

— Aţi ghicit? 

— Ei bine, o presupunere documentată, ca să zic aşa. 
Am analizat ruta probabilă a templierilor din 
Constantinopol, pe ce parte a muntelui ar fi putut să fie 
când au găsit mănăstirea. Apoi am studiat hărţile 
topografice detaliate ale zonei şi le-am comparat cu 


— 226 — 


însemnările inchizitorului din registru. Şi am avut noroc. 

— E un munte mare, a insistat bărbatul. Cum ne-aţi 
reperat poziţia? 

— Au folosit un satelit, a minţit ea. l-au dat detalii 
despre maşinile furate recent de la poliţia din Istanbul. Ea 
spera că el ştia deja ceea ce ea abia învățase despre 
abilităţile de stagnare care diferenţiau un satelit de un 
avion teleghidat. Dacă ştia, şi dacă îi crezuse minciuna, 
poate că nu s-ar fi îngrijorat că un avion teleghidat era 
încă acolo sus, urmărindu-i. 

Bărbatul s-a gândit la cuvintele ei o clipă, apoi şi-a 
retras pistolul şi l-a pus la loc. S-a concentrat asupra 
drumului, iar la următoarea curbă a încetinit maşina şi a 
oprit-o lângă un desiş de pini. 

A parcat la umbra copacilor, apoi a scos cheia din 
contact. 

— Aşteaptă aici, i-a spus. 

L-a privit cum a ieşit din maşină şi s-a dus până la 
marginea zonei umbrite. Apoi a stat pur şi simplu acolo şi a 
privit în sus spre cer, în direcţia muntelui. 


Zahed a scrutat cerul de deasupra capului său, căutând 
punctul negru care i-ar fi confirmat suspiciunile. 

Era bună, trebuia să recunoască asta. Capabilă să 
glazureze adevărul în aşa fel încât să-şi păstreze un 
oarecare avantaj. Dar acesta era domeniul lui de expertiză, 
nu al ei. Şi date fiind cerinţele şi urgenţa, şi realitatea a 
ceea ce era imediat posibil de înfăptuit, ştia că era mult 
mai probabil să folosească un avion teleghidat de 
supraveghere decât un satelit. 

Destul de sigur, l-a zărit, un punct mic survolând 
silențios la o altitudine mare pe cerul pur al zorilor, 
urmărindu-i mişcările. Se afla la o înălţime mare, dar 
având în vedere că avea anvergura unui 737, nu era 
tocmai invizibil. S-a încruntat în timp ce privea spre el, 
studiindu-i traiectoria. Să scape de el ar fi fost dificil, mai 
ales având un prizonier. 

Apoi a văzut ceva la care nu se aşteptase. Avionul 


— 227 — 


teleghidat s-a angajat într-o manevră lungă de viraj înainte 
de a pluti înspre est, înapoi spre munte. L-a urmărit până 
când nu l-a mai putut vedea, apoi a scrutat cerul pentru un 
alt punct. Nu a mai văzut niciunul. 

Zahed a zâmbit în sinea lui. Avionul teleghidat trebuie să 
fi atins timpul maxim de staţionare şi era clar că ei nu 
anticipaseră faptul că ar fi avut nevoie de un înlocuitor 
pentru a-i continua misiunea. A mai rămas acolo încă zece 
minute, lângă copaci, scrutând cerul, asigurându-se că 
niciun alt avion teleghidat nu apărea. Odată ce a fost 
aproape sigur că nu era niciunul, şi-a scos telefonul mobil 
şi a apăsat pe butonul de apelare de două ori, formând din 
nou ultimul număr la care sunase. Era un număr pe care îl 
luase din telefonul lui Sully. 

După două ţârâituri, o voce ameţită a răspuns. 

Tonul lui Zahed a devenit gregar. 

— Abdulkerim? Bună dimineaţa. Ali Sharafi la telefon. 
Clientul lui Suleiman. Am vorbit aseară? 

Bărbatul pe care îl sunase - Abdülkerim, unchiul lui 
Suleyman, ghidul expert pe care dorea să-l contacteze 
când erau sus la ruinele mănăstirii - dormea cu siguranţă. 
După un moment de tăcere, cuvintele lui Zahed au părut 
să fi fost înregistrate. 

— Da, bună dimineaţa vă urez, a strigat bărbatul în 
urechea iranianului. Vocea i s-a pierdut, desigur surprins 
de telefonul matinal şi încă mahmur. 

— Îmi pare rău că trebuie să vă sun atât de devreme, a 
continuat Zahed, dar planurile s-au schimbat şi am ajuns 
mai repede decât ne aşteptam. Mă gândeam că poate ne 
putem întâlni mai devreme decât am convenit, poate peste 
o oră sau cam aşa ceva? Ştiţi, am vrea să pornim deja. 
Timpul nostru aici e limitat, astfel că, cu cât mai repede 
plecăm, cu atât mai bine. 

Abdulkerim şi-a dres glasul sonor. 

— Desigur, desigur. Nu e nicio problemă. Mai devreme e 
mai bine oricum. E mai puţin soare. 

— Grozav, a spus Zahed. Ne vedem curând. Şi vă 
mulţumesc că aţi fost atât de îngăduitor. 


— 228 — 


Şi-a notat unde şi când trebuiau să se întâlnească şi a 
încheiat conversaţia, satisfăcut de rezultatul ei. S-a 
apropiat de maşină şi a privit prin lunetă. Putea vedea 
forma capului lui Tess din spate. Starea de spirit i s-a 
întunecat. Mai era ceva ce trebuia să facă. 

A deschis uşa din spate a Discovery-ului, a luat ceva 
dinăuntru şi a trântit-o la loc. Apoi a ocolit până în dreptul 
lui Tess şi a deschis-o. 

— Coboară, i-a cerut el. 

Tess s-a holbat la el o clipă, cu o expresie de surpriză, 
apoi s-a dat jos. Stătea acolo în faţa lui, tăcută. El a privit-o 
pur şi simplu, fără să spună nimic, apoi, cu o agilitate 
fulgerătoare, mâna i s-a ridicat şi a lovit-o cu un dos de 
palmă brutal. 

Capul ei s-a întors violent într-o parte sub impactul 
loviturii şi a căzut la pământ. A rămas jos, nemişcată, cu 
capul întors, fără să spună nimic. După o clipă s-a ridicat 
din nou în picioare şi, ştergându-şi pământul de pe mâini, 
s-a întors înapoi spre el. Ochii îi erau înlăcrimaţi, dar 
sfidători. Obrazul îi era roşu aprins, cu urma mâinii şi a 
degetelor lui vizibilă. 

— Să nu mă mai minţi niciodată, i-a spus. Ne-am înţeles? 

Nu a reacţionat. Şi-a ridicat mâna ameninţător din nou, 
gata să lovească încă o dată. Ea nu a tresărit, dar de data 
aceasta a încuviinţat slab. El şi-a ridicat şi cealaltă mână. 
În ea era o curea lată de pânză. I-a întins-o şi a spus: 

— O să am nevoie să-ţi pun asta. 


— 229 — 


34 


Reilly se mişca repede, cât de repede îl puteau duce 
picioarele sale obosite. I se părea puţin mai uşor, acum că 
poteca abruptă şi denivelată lăsase loc unui drum de 
pământ mai neted. Totuşi reuşea să se ţină pe picioare. Cel 
mai apropiat oraş, o îngrămădeală de case la baza 
vulcanului, era încă la o jumătate de kilometru distanţă. 
Trebuia să găsească vreun mijloc de transport care să-i 
permită să-şi odihnească muşchii, dacă nu dorea ca trupul 
să-i clacheze în semn de protest faţă de tratamentul 
groaznic la care îl supusese. Şi asta repede. 

Avionul teleghidat, ştia, plecase de mult. 

Fiecare secundă conta. 

A ajuns la o margine joasă şi a zărit ceva mişcându-se la 
câteva sute de metri în faţă. Cineva care călărea ceva. 
Priveliştea l-a înveselit un pic. Pe când se apropia, Reilly a 
văzut că era un bătrân pe un cal răpciugos. Animalul 
pipernicit avea două coşuri mari de paie atârnate de 
fiecare parte a spatelui şi tropotea leneş înainte, nepăsător 
la roiul de muşte care-i dădea târcoale. 

Reilly a grăbit pasul. 

— Hei, a strigat el, agitându-şi mâinile. A văzut cum 
bărbatul şi-a întors capul nonşalant, fără să încetinească. 
Hei, a strigat el din nou, şi din nou, şi de data aceasta 
necunoscutul a tras de frâie şi a oprit calul. 

— Calul tău, i-a spus Reilly, făcând semne şi gesticulând 
sălbatic, părând şi mai incoerent vorbindu-i printre 
gâfâituri localnicului. Am nevoie de calul tău. 

Faţa ofilită a bărbatului s-a crispat brusc când i-au căzut 
ochii pe arma de la cureaua lui Reilly. Dar în loc să devină 
temător şi panicat, a început să tipe la Reilly, certându-l 
parcă pentru afrontul său. Tineri sau bătrâni, puternici sau 
slăbiţi, bărbaţii pe care Reilly îi întâlnea nu păreau să fie 
uşor de speriat. Reilly a scuturat din cap şi şi-a desfăcut 
braţele împăciuitor, încercând din răsputeri să-l facă pe 
om să se relaxeze. 


— 230 — 


— Te rog, ascultă-mă. Nu e chiar aşa. Am nevoie de 
ajutorul tău, bine? Am nevoie de calul tău, i-a spus făcând 
tot felul de gesturi despre care el considera că arătau 
umilinţă şi respect. 

Bărbatul îl fixa în continuare suspicios, dar pentru o 
clipă s-a calmat puţin. 

Reilly şi-a amintit ceva şi şi-a băgat mâna în buzunarul 
interior. Şi-a scos portofelul. 

— Uite, i-a spus în timp ce pescuia toţi banii pe care îi 
avea înăuntru. Nu era mult, dar tot era mai mult decât 
credea el că făcea calul acela obosit şi bătrân. I-a întins 
bărbatului. Te rog. Ia-i. Haide. Nu mă face să scot pistolul. 
Ştia că bărbatul nu va înţelege ultima parte. 

Turcul l-a studiat curios preţ de o clipă, apoi a mormăit 
ceva şi a cedat. S-a dat jos de pe cal cu o uşurinţă 
surprinzătoare şi i-a întins lui Reilly frâiele. 

Americanul i-a  zâmbit, recunoscător. Expresia 
bărbatului s-a înmuiat. Reilly a privit în coşuri. Erau pline 
cu struguri. 

— Poftim, păstrează tu astea, i-a spus în timp ce 
desfăcea legăturile care le fixau şi l-a ajutat pe bătrân să le 
aşeze pe marginea drumului. Apoi s-a căţărat pe păturile 
zdrenţăroase care ţineau loc de şa, a scos harta lui Tess şi 
a studiat-o. 

S-a gândit să-l întrebe pe bătrân dacă merge în direcţia 
bună, dar ştia că întăririle Jandarmeriei aveau să mişune în 
curând pe munte şi nu voia să le ofere un avantaj. În 
schimb, a folosit poziţia soarelui pentru a se orienta. 
Drumul din locul în care se afla până la zona-ţintă pe care 
o marcase Tess, un loc numit valea Ihlara, era unul 
ocolitor. Acela ar fi fost drumul pe care l-ar fi ales 
teroristul. O rută mai directă, peste un teren deschis, cum 
ar zbura cioara proverbială, era mult mai scurt, şi nu părea 
să se intersecteze cu obstacole majore ca un râu sau vreo 
zonă montană. Şi dat fiind că armăsarul său nu era tocmai 
un pursânge, Reilly s-a hotărât că a câştiga terenul de care 
avea nevoie era un dar pe care nu-l putea refuza. 

A împăturit harta, şi-a luat rămas-bun de la bătrân şi a 


— 231 — 


grăbit calul înainte, ghidându-l în afara drumului, într-un 
câmp larg deschis, sperând ca bietul animal să nu moară 
înainte de a ajunge la destinaţie. 


— 232 — 


35 


Kilometrii fugeau în timp ce Discovery-ul se îndrepta 
spre sud, de-a lungul drumului sinuos şi plin de gropi. 
Peisajul sterp întărea senzaţia de amorţeală pe care o 
simţea Tess, atât în trup, cât şi în suflet, o amorţeală care 
era întreruptă doar de întrebările acide care rămâneau 
fără răspuns. 

S-a uitat la temnicerul ei. El i-a simţit privirea şi i-a 
întors-o. 

— Ar trebui să ajungem la locul de întâlnire în circa zece 
minute, i-a spus el, apoi i-a zis povestea pe care o vor 
folosi, aceeaşi pe care o utilizase şi la Sully - aceea în care 
el era profesorul universitar Ali Sharafi. 

Faţa lui Tess s-a crispat la auzul menţionării nonşalante 
a numelui istoricului iranian mort. 

— N-ai pic de ruşine, aşa e, a spus ea. Să-i foloseşti 
numele aşa. După ce i-ai făcut. 

Nu era o întrebare, iar el nu a răspuns. 

— De ce mă aflu aici, totuşi? a insistat ea. Pentru ce ai 
nevoie de mine? Turcii nu vor negocia cu tine doar pentru 
că mă ai pe mine. Nu după tot ce ai făcut. 

El a ridicat din umeri. 

— Nu te afli aici ca ostatic, Tess. Eşti aici datorită 
expertizei tale. Nu pot face asta singur. Şi având în vedere 
că a trebuit să renunţ la dragul tău prieten Jed, trebuie să-l 
înlocuieşti. 

Nu era sigură ce voia el să spună, dacă Simmons erau 
sau nu în siguranţă acum. Cumva, date fiind cele 
întâmplate la Roma, se îndoia de asta. Gândul i-a făcut 
greață. 

— Şi ce anume nu poţi face singur? 

A privit într-o parte spre ea, părând amuzat. 

— Haide acum, Tess. Ai citit confesiunea călugărului. Ai 
văzut ce termeni a folosit să descrie asta... comoară. Aceşti 
călugări, aceşti blânzi şi sfioşi slujitori ai Domnului au 
recurs cu adevărat la crimă pentru a o ascunde. Aşa că 


— 233 — 


spune-mi, Tess... Ce crezi tu că încerc să găsesc? 

Nu avea niciun rost să facă pe proasta. 

— Lucrătura diavolului? Ceva care ar putea să 
cutremure însăşi piatra pe care lumea noastră a fost 
fondată? 

El a zâmbit. 

— Merită să o găseşti, nu crezi? 

— Nu în modul acesta, a mormăit ea. Cine eşti? Ce vrei 
cu ea? 

Nu i-a răspuns, concentrându-se la drumul din faţă. 

— Ţara mea şi a voastră... a început el după o clipă, 
poartă un război murdar, nedeclarat, de mai bine de 
cincizeci de ani. Eu sunt doar un patriot care ţine ca 
partea mea să câştige. 

— Partea ta fiind Iranul, s-a avântat ea. 

S-a uitat lung la ea şi a zâmbit enigmatic. 

— Nu suntem în război cu voi, i-a spus ea. Şi oricare ar fi 
problemele voastre, nu noi suntem cauza lor. 

Asta l-a făcut să-şi ridice sprânceana intrigat. 

— Nu sunteţi? 

— Nu suntem noi cei care finanţăm terorişti şi 
ameninţăm să radem ţări întregi de pe faţa pământului. 

Cuvintele ei nu păreau să fi cauzat vreo tresărire 
înăuntrul lui. În schimb, a întrebat-o calm. 

— Ştii ceva despre Operaţiunea Ajax, Tess? 

Nu auzise niciodată de ea. 

— Nu. 

— Nici nu-mi închipuiam. Asta e o parte a problemei 
voastre, vezi? Voi nu apreciaţi deloc istoria. Nu aveţi timp 
decât de pălăvrăgeli şi Facebook şi cu cine se mai culcă 
Tiger Woods. Şi când vine vorba de poveşti mari, de 
războaie care pot omori mii de oameni şi să distrugă 
milioane de vieţi, nu vă deranjaţi niciodată să citiţi mai 
mult decât titlurile, nu vă pierdeţi timpul să aflaţi de ce 
lucrurile sunt aşa cum sunt şi să căutaţi adevărul din 
spatele minciunilor politicienilor voştri sau isteria acelor 
capete vorbitoare de pe ecranele televizoarelor voastre. 

Tess s-a îmbufnat. 


— 234 — 


— Grozav. Mi se ţine o prelegere despre subtilităţile 
istoriei şi marile lipsuri ale democraţiei noastre de către 
un om care a tăiat capul unei femei nevinovate pentru a 
scoate în evidenţă un punct de vedere. Avem atât de multe 
de învăţat de la voi, nu-i aşa? 

S-a întors să o privească încă o dată, însă de data 
aceasta era ceva neliniştitor în căutătura lui. Ceva foarte 
întunecat şi sinistru fusese trezit în el. Mâna lui a lunecat 
într-o parte şi s-a oprit pe coapsa ei. A ţinut-o acolo câteva 
secunde agonizante, fără să spună nimic. Apoi a strâns-o 
puţin de coapsă înainte să-i aplice câteva bătăi uşoare, 
condescendente. 

— Eşti o femeie foarte atrăgătoare, Tess. Atrăgătoare şi 
isteaţă. Dar chiar trebuie să te mai pui la punct cu istoria, 
i-a spus el, privind-o, dar fiind atent şi la drum. Caută 
Operaţiunea Ajax. E un punct important în istoria ţărilor 
noastre. Şi dacă tot eşti acolo, află ce s-a întâmplat în 
dimineaţa zilei de 3 iulie 1988. Ce s-a întâmplat cu 
adevărat în ziua aceea. 

Faţa i s-a întunecat şi mai mult. Menţionarea datei 
respective părea să fi trezit un cazan clocotind de ură 
adânc în sufletul lui. I-a susţinut privirea pentru o clipă, 
apoi şi-a îndreptat atenţia la drum din nou. 

Inima lui Tess se lovea de cavitatea toracică de parcă 
era un extraterestru care voia să iasă. S-a luptat să-şi 
păstreze calmul în timp ce-şi storcea mintea pentru a găsi 
măcar cele mai vagi indicii despre ceea ce vorbea el, 
frustrată când nu a găsit nimic. Ura faptul că nu ştia la ce 
se referă, şi ura faptul că nu putea să-i arunce în faţă 
supoziţiile îngâmfate. 

— Cred că aici e, a anunţat el într-un final, apoi a făcut 
semn înainte. Şi acela trebuie să fie omul nostru. Să 
sperăm că se pricepe. 

Tess i-a urmărit privirea. Mai sus pe drum, lângă o 
intersecţie, a văzut un stand de fructe şi legume dărăpănat 
lângă o benzinărie mică. Un bărbat stătea acolo, lângă un 
Jeep Cherokee de culoarea muştarului. Părea să aibă peste 
cincizeci de ani şi arăta cumva caraghios în pantalonii de 


— 235 — 


camuflaj, cămaşa de blugi şi boneta kaki. Trebuia să fie 
omul lor de contact, Abdülkerim, unchiul bizantinist al lui 
Sully. Pentru a confirma, bărbatul le-a făcut cu mâna când 
i-a văzut venind. 

Iranianul a încetinit şi, în timp ce oprea, i-a aruncat lui 
Tess o privire fermă. ă 

— Asta nu trebuie să se termine rău pentru tine. Înţelegi 
asta, nu? 

— Sigur, a încuviinţat ea, asigurându-se că tonul său era 
sarcastic şi nu temător. 


Abdulkerim se pricepea cu siguranţă. 

Indicaţiile din jurnalul inchizitorului, reperele naturale 
erau sumare la obiectivele naturale de la vremea aceea - 
care pe durata a mai mult de şapte sute de ani puteau 
foarte bine să se fi modificat, dacă nu chiar să fi dispărut 
cu totul. Dar bărbatul nu era numai foarte bine familiarizat 
cu regiunea şi caracteristicile ei geografice unice, dar 
cunoştea foarte bine şi istoria ei. Asta i-a dat posibilitatea 
să plaseze scrierile în contextul istoric adecvat - care erau 
principalele oraşe la vremea respectivă, unde erau rutele 
comerciale, care văi erau populate şi care nu - şi să 
meargă pe urmele inchizitorului. 

Avansau în afara drumului, toţi trei călătorind în jeepul 
lui Abdulkerim. Sugestia bizantinistului în sensul acesta îi 
convenise perfect lui Zahed, permițându-i să abandoneze 
Discovery-ul furat, şi reperat, pe care l-a ascuns în spatele 
benzinăriei. Faptul că plecaseră dimineaţă devreme le 
permisese să acopere o distanţă considerabilă cu mult 
înainte de apusul soarelui, iar Abdülkerim tura Cherokee- 
ul la putere maximă. Au zburdat peste platouri şi au urcat 
şi coborât peste creste pe urma fantomei lor de şapte sute 
de ani, oprindu-se în câteva locuri şi urcând câte un pic 
pentru a-şi confirma poziţia înainte de a se îngrămădi din 
nou în jeep şi a-şi continua drumul. 

Soarele era aproape la zenit pe cerul perfect, fără nori, 
când Abdulkerim a frânat lângă o creastă abruptă şi a oprit 
motorul jeepului. Au băut toţi apă minerală şi au înfulecat 


— 236 — 


lipii lahmacun, apoi ghidul i-a condus pe Tess şi pe Zahed 
pe o potecă lungă şi îngustă, care trecea printre pietre 
spiralate de forme ciudate şi conducea spre platoul văii - 
intrarea în canionul unde, credea bizantinistul, se aflau 
mormintele templierilor. 

Canionul se lărgea şi se îngusta în timp ce se ondula 
spre sud. De fiecare parte a lor, peretele stâncii urca până 
la şaizeci de metri, o succesiune de pietre moi, albite şi 
scobite din pământ de râurile demult secate. Baza 
canionului era în sine uscată şi prăfoasă dată fiind 
perioada anului, dar tufişuri verzi şi desişuri bogate de 
plopi şi sălcii îndulceau senzaţia stearpă şi aspră. 

— Aceste văi nu erau populate aşa cum au fost cele mai 
de la nord, a explicat Abdulkerim. Avea un fel ciudat de a 
rosti cuvintele: vorbea engleză fluent, având în vedere că 
nu era limba lui maternă, în afara unei mici ciudăţenii: 
avea obiceiul de a uita destul de des, aleator, să pună „s”- 
urile la sfârşitul pluralelor. Sunt prea la sud, prea aproape 
de trecătorile pe care bandele de musulmani le foloseau. 
Nu veţi găsi prea multe biserici de piatră sau oraşe 
subterane aici - de aceea nu prea sunt mulţi turişti care se 
aventurează aici. Toţi sunt sus la Goreme sau Zelve, care 
sunt, fără nicio îndoială, mult mai impresionante. 

— Aşa am auzit, a spus Zahed, scrutând peisajul sălbatic 
de frumos care-l înconjura. Dar dacă templierii încercau să 
ajungă pe coastă fără să fie zăriţi de bandele de jefuitori 
ghazi, nu era logic ca ei să opteze pentru aceste canioane? 

— Absolut. Unele dintre ele au peste cincisprezece 
kilometri. Sunt mulţi kilometri de ascunziş bun - dar sunt 
şi un loc bun pentru o ambuscadă. 

S-au împărţit, Zahed rămânând lângă Tess, Abdulkerim 
pe partea cealaltă a canionului, şi se mişcau încet, 
cercetând pereţii stâncoşi, căutând semnele la care făcuse 
referire  inchizitorul. Soarele ardea acum, căldura 
apăsându-i greoaie şi făcând din fiecare pas o corvoadă. Au 
făcut cu rândul, cercetând fiecare pe partea neluminată a 
canionului, acolo unde era cât de cât umbră, dar nici n-au 
reuşit să scape de arşiţă. 


— 237 — 


După câteva ore, drumul a devenit mai uşor, când 
soarele a dispărut din vedere şi canionul a fost scufundat 
în umbră. După doi sau trei kilometri, au descoperit câteva 
capele de piatră modeste - chilii care fuseseră săpate în 
tuful vulcanic moale cu secole în urmă, cu frescele simple 
pictate direct pe pereţi şi tavanele care abia se mai vedeau 
- dar nimic altceva. Până când bizantinistul i-a chemat. 

— Aici, a răcnit peste canion. 

Tess şi Zahed s-au grăbit să i se alăture. 

Stătea aplecat, privind cu atenţie faţa unei pietre de la 
baza stâncii, curăţând-o atent cu o mână înmănuşată. La 
început, nu părea nimic deosebit - apoi au apărut semne 
vagi, zgâriate în roca netedă, cu marginile aspre erodate 
de trecerea secolelor. 

Gravura pe care Abdülkerim o curăța era un pătrat cu 
latura de aproximativ zece centimetri. Deja executată 
rudimentar, se putea vedea că era o cruce, ceea ce nu era 
surprinzător dată fiind prezenţa masivă a creştinilor în 
regiune în prima mie de ani a credinţei, astfel încât puteau 
fi găsite numeroase cruci. Dar locul acesteia era ciudată - 
la baza stâncii, cu nicio biserică de piatră prin apropiere -, 
la fel şi forma. Aceasta nu era o cruce obişnuită. Braţele 
erau mai late la extremităţi decât la bază, o caracteristică 
distinctivă a croix pattée folosită de diferite grupări de-a 
lungul istoriei - inclusiv de către templieri. 

— Asta ar putea fi, a spus istoricul, vizibil entuziasmat 
de posibilitate. 

A continuat să şteargă suprafaţa din jurul şi de sub 
cruce. Mai multe semne au apărut, greu de discernut la 
început, dar mai clare cu fiecare mişcare a mănuşii sale. 

Erau litere. Nimic complicat, nu era opera unui mare 
meşteşugar. Păreau să fi fost făcute în grabă, cu uneltele 
aflate la îndemână. Dar erau acolo, şi erau lizibile. 

Tess s-a aplecat lângă bizantinist, privind înfrigurată 
piatra. Tremura de nerăbdare în timp ce literele înfloreau 
din ce în ce mai clar. Şi în timp ce citea cuvintele care se 
formau - erau trei, aranjate unul sub altul - mintea îi fugea 
înainte încercând să le găsească sensul. 


— 238 — 


— Hector... Miguel... şi - a privit în sus spre răpitorul ei 
- Conrad. 


— 239 — 


36 


Iranianul a încuviinţat, cu sprâncenele încruntate de 
concentrare în timp ce privea gravurile. 

— Deci, a spus el într-un final, templierul nostru e 
îngropat aici. 

Faţa lui Abdulkerim radia de entuziasm. 

— Nu doar unul. Trei dintre ei. Toţi ar putea fi îngropaţi 
aici, sub picioarele noastre. 

A făcut câţiva paşi în spate şi şi-a coborât privirea, 
studiind pământul de la baza stâncii. Era o ridicătură vagă 
faţă de restul solului care era plat şi aproape uniform. A 
privit în susul şi în josul văii, apoi spre peretele stâncii 
care se ridica protectiv deasupra lor. 

— Asta e minunat. Ne putem afla deasupra mormântului 
a trei cavaleri templieri, aici, într-o zonă în care nu s-a 
semnalat niciodată vreo prezenţă templieră. 

Tess nu-l urmărea. Încerca să înţeleagă ce însemna 
descoperirea pentru ea, şi o privire aruncată iranianului i-a 
spus că şi el făcea acelaşi lucru. 

Expresia bizantinistului s-a schimbat într-una de mirare 
în faţa lipsei de entuziasm - şi a tensiunii evidente - a 
clienţilor săi. 

— Asta căutaţi, nu-i aşa? 

Ea l-a ignorat. 

— Dacă e îngropat aici, i-a spus Tess răpitorului ei, 
atunci ăsta e capătul drumului, nu? A ezitat, neştiind dacă 
concluzia era bună pentru ea şi pentru turc, apoi a 
adăugat: Am terminat aici, nu-i aşa? 

Iranianul nu părea convins. 

— Cine i-a îngropat? Ştim că trei cavaleri au plecat de la 
mănăstire. O aveau cu ei. Ce s-a întâmplat cu ei aici? Cum 
au murit? Şi cine i-a îngropat? Cine le-a scrijelit numele? 

— Are vreo importanţă? a răspuns Tess. 

— Bineînţeles că da. Pentru că acolo se continuă drumul. 
Cineva a întors spatele şi a plecat după indiferent ce s-ar fi 
întâmplat aici. Trebuie să aflăm despre cine a fost vorba. 


— 240 — 


Abdulkerim era evident confuz. 

— Ce înţelegeţi prin „o aveau cu ei”? Despre ce vorbiţi? 
Credeam că doar căutăm acest mormânt. Ce altceva mai 
ştiţi despre cavaleri? 

Tess l-a ignorat din nou, continuând să-l fixeze pe 
răpitorul ei. 

— Cum e posibil să facem aşa ceva? Au murit acum 
şapte sute de ani. Tot ce avem sunt semnele de pe piatră. 
Atât. Nu mai avem niciun alt indiciu. Nici în registrul 
templierilor şi nici în jurnalul inchizitorului. E sfârşitul 
drumului. 

Iranianul o privea mânios, desfiinţându-i concluzia. 

— Nu e sfârşitul drumului. Nu ştim ce e îngropat aici. Şi 
până nu aflăm, înseamnă că nu am dus căutarea aceasta 
până la capăt. A fixat-o cu o privire dârză şi a continuat: 
Trebuie să-i dezgropăm. Din câte ştim, ar putea fi 
îngropată aici cu ei. 

Inima lui Tess s-a scufundat la auzul sugestiei. Bărbatul 
nu se dădea bătut. 

Ochii bizantinistului erau şi ei mari. 

— Să-i dezgropăm? Noi? 

Zahed s-a întors spre el. 

— Ai vreo problemă cu asta? 

Privirea fermă l-a surprins pe turc. 

— Nu, sigur că nu, va trebui să o facem. Dar există nişte 
reguli care trebuie respectate. Va trebui să cerem o 
aprobare de la minister, e un proces foarte complicat şi 
nici măcar nu sunt sigur că vor... 

— Uită de aprobare, l-a întrerupt iranianul. O vom face 
noi înşine. Chiar acum. 

Maxilarul lui Abdülkerim s-a încleştat. 

— Acum? Vreti să... Nu puteţi face asta. Avem legi foarte 
stricte. Nu puteţi face deshumări pur şi simplu. 

Zahed a ridicat din umeri, a băgat nonşalant mâna în 
rucsac şi a scos un pistol automatic de un gri-grafit. A 
armat şi a întins mâna astfel încât arma era îndreptată 
chiar spre faţa bizantinistului. 

— Nu voi spune nimic dacă nici tu nu vei spune. 


— 241 — 


A menţinut ţeava pistolului pe poziţie, la doar câţiva 
milimetri de ochii lui Abdülkerim. Picăturile de transpiraţie 
s-au înmulţit pe fruntea turcului de parcă cineva pornise 
un aspersor înăuntrul craniului său. Şi-a ridicat instinctiv 
mâinile şi a dat să facă un pas în spate, dar iranianul s-a 
apropiat şi a lipit ţeava pistolului de fruntea bărbatului. 

— Săpăm. Aruncăm o privire. Plecăm. Nu facem niciun 
rău. În regulă? i-a spus Zahed, pe un ton liniştit. 

Abdülkerim a încuviinţat agitat. 

— Bine, a spus iranianul, retrăgându-se. Acum, cu cât ne 
apucăm mai repede, cu atât putem pleca de aici mai 
repede. 

A înfipt pistolul sub curea, a băgat mâna în rucsac şi a 
scos o pânză verde-închis. A desfăcut-o şi a scos dinăuntru 
o unealtă compactă de campare care avea o lopată la un 
capăt şi un târnăcop la celălalt. 

A desfăcut unealta şi i-a fixat capetele, apoi i-a întins-o 
lui 'Tess. 

— Tu eşti experta, nu? 

Ea s-a încruntat, apoi, a luat unealta cu ură. 

— S-ar putea să dureze, a spus ea, privind batjocoritor 
micul instrument. 

— Nu neapărat. Ai un asistent priceput care abia 
aşteaptă să te ajute, a zâmbit Zahed. 

— S-a întors spre bizantinist şi şi-a deschis braţele într- 
un gest de invitaţie. Abdülkerim a încuviinţat şi i s-a 
alăturat lui Tess. 

S-au aşezat în genunchi şi s-au holbat la pământ în timp 
ce inevitabilul situaţiei devenea din ce în ce mai clar, apoi 
s-au apucat de treabă. 


Tess a folosit târnăcopul ca să afâneze stratul superior 
de pământ care era uscat şi compactat. Abdülkerim dădea 
la o parte bulgării de noroi uscat pe care ea îi desfăcea, 
aruncându-i într-o movilă departe de perete. Nu a durat 
foarte mult până când au reuşit să curețe o zonă de circa 
doi metri pătraţi, apoi Tess a început să sape mai adânc. 

Târnăcopul a atins o piatră - nimic prea mare, o piatră 


— 242 — 


de mărimea unei bile de bowling. A curăţat pământul din 
jurul ei şi Abdulkerim a ajutat-o să o scoată. Erau şi alte 
pietre îngrămădite în jurul ei, şi mai multe dedesubt, două 
straturi aşezate unul peste altul, acoperind orice ar fi fost 
îngropat sub ele. 

— Pietrele acestea nu se aflau aici în mod natural, a 
spus Tess. Priviţi cum sunt aranjate. Cineva le-a pus aici. A 
ezitat, apoi a adăugat: Pentru a ţine la distanţă animalele 
sălbatice. 

Zahed a încuviinţat. 

— Bine. Atunci oasele ar trebui să fie la un loc. 

I-a aruncat o privire care a îndemnat-o să continue, şi ea 
s-a întors la treabă, dislocând pietrele şi dându-i-le lui 
Abdülkerim, care le arunca în spate. Lucrau în tandem, 
mişcându-se paralel, şi aveau un ritm bun până când ceva 
i-a întrerupt. 

O privire a turcului - una curioasă şi îngrijorată. 

Observase cureaua cu bombă şi lacătul sub cămaşa 
largă a lui Tess. 

l-a aruncat o privire intensă, liniştitoare, dând 
imperceptibil din cap, făcându-i semn să nu întrebe nimic, 
neştiind dacă răpitorul lor observase sau nu reacţia 
turcului. Dacă o făcuse, nu a spus nimic. Ea a văzut 
maxilarul lui Abdülkerim încleştându-se în timp ce a 
încuviinţat încet din cap înainte să continue. 

Nu peste mult timp, pietrele dispăruseră şi târnăcopul 
muşca din nou din pământul afânat, la mai puţin de şaizeci 
de centimetri de nivelul solului. Apoi primul os a ieşit la 
suprafaţă. Un femur. Oase mai mici, falange de la ce părea 
să fie o mână stângă, erau împrăştiate în jurul lui. 

Ea se folosea de degete acum, dând la o parte cu grijă 
pământul. 

Restul scheletului a ieşit treptat la iveală. 

Oasele erau de un maroniu bolnăvicios, infuzate de 
pământul în care zăcuseră timp de secole. Şi, deşi solul 
regiunii nu avea o aciditate ridicată, Tess nu se aştepta să 
găsească altceva. Nu multe lucruri ar fi putut rezista, 
îngropate, la trecerea a şapte secole. Armate întregi de 


— 243 — 


viermi şi râme s-ar fi ocupat de asta. Degetele ei au dat de 
nişte catarame din aliaj de cupru, singurele rămăşiţe ale 
unei curele şi nişte cizme a căror piele fusese de mult 
mâncată, dar nu a văzut nimic altceva. Nu-şi putea da 
seama dacă erau rămăşiţele unui bărbat sau ale unei 
femei, dar, judecând după lungimea şi grosimea oaselor 
principale de la picioare şi braţe, credea că era foarte 
probabil să fi fost un bărbat. 

— Nu e nimic aici care să ne spună cine a fost, a 
remarcat ea în timp ce se ridica în picioare şi-şi ştergea 
fruntea cu mâneca. Era epuizată, efortul intens sleind-o de 
puteri după noaptea nedormită petrecută pe munte. 
Disconfortul ei era amplificat şi de cureaua cu bomba care 
o strângea, rănind-o la fiecare mişcare, învineţind-o, dar 
ştia că nu poate face nimic în legătură cu asta. 

lranianul stătea lângă ea, privind rămăşiţele. Şi-a 
verificat ceasul, apoi a spus: 

— În regulă, aţi făcut o treabă bună. Hai să continuăm. 

Tess a scuturat din cap cu disperare şi dispreţ, şi a băut 
puţină apă din gamela pe care i-a întins-o Abdulkerim. 
Apoi s-a lăsat iar în genunchi şi a continuat. 

După vreo oră, ea şi bizantinistul descoperiseră 
rămăşiţele unui alt cadavru. 

Unul singur - nu două. 

Tess a făcut câteva găuri mici de explorare de fiecare 
parte a gropii comune, dar nu a găsit nimic. Nu erau 
straturi de pietre acolo, confirmând că nimeni altcineva nu 
mai fusese îngropat acolo, nu în apropiere de celelalte 
două schelete, asta era sigur. 

Ceea ce însemna că drumul nu se termina acolo. 

Ceea ce însemna, de asemenea, că nici chinul ei nu avea 
să se termine acolo. 

S-a ridicat, lac de sudoare, şi s-a rezemat de peretele de 
piatră, respirând adânc pentru a-şi calma ritmul inimii. 
Abdülkerim a scotocit în rucsacul său şi a împărţit cu ea 
ultimele prăjituri cu miere pe care le mai avea. Mestecând 
fursecurile moi şi lipicioase, bucurându-se de gust, simțind 
cum efectul lor îi inundă corpul, a încercat să ia o pauză 


— 244 — 


mentală de la ceea ce putea însemna descoperirea lor. 

— Două cadavre, nu trei... Şi totuşi, sunt trei nume pe 
mormânt, a anunţat iranianul, vizibil satisfăcut de rezultat. 
Ceea ce ridică multe întrebări, nu credeţi? 

A fixat-o cu o privire curioasă, oarecum amuzată. 

Era prea obosită să-i facă jocul - dar trebuia să încerce 
ceva. 

Cine sunt cei doi ar fi una dintre ele? i-a răspuns Tess. 
Bine, hei, dacă tu vrei să te joci de-a detectivul şi să 
găseşti un răspuns la asta, eşti invitatul meu. 

A continuat s-o privească cu un rânjet amuzat pe faţă. 

— Serios, Tess? Numai de-atât eşti capabilă? 

Abdülkerim a sărit în apărarea lui Tess. 

— Sunt schelete vechi de şapte sute de ani. Cum am 
putea afla cine erau? 

Iranianul a privit-o într-un mod ciudat. 

— Tess? 

O spusese de parcă ştia deja. Un spasm de groază a 
scuturat-o pe Tess în timp ce se gândea la consecinţele de 
a fi descoperită - din nou. 

A renunţat, întrebându-se cam cât îi spusese Jed 
iranianului. 

— Nu cred că vreunul dintre aceştia este Conrad. 

— De ce nu? a întrebat Abdülkerim. 

Ea a privit spre iranian, care s-a arătat de acord. 

— Aceste schelete... sunt complete. Ambele. 

Bizantinistul părea pierdut. 

— Şi...? 

— Conrad a fost rănit în bătălia de la Acra. Grav. 

O expresie de groază i-a inundat fața, speranțele 
înecându-i-se la gândul că nu a luat sfârşit căutarea odată 
cu deschiderea mormântului. 

— Ăsta nu e el. 


— 245 — 


37 
CAPPADOCIA, MAI 1310 


Au petrecut prima noapte într-o vale îngustă la baza 
muntelui, mai jos de mănăstire, în jurul unei pietre înalte, 
dreptunghiulare, cu tot felul de semne şi cruci scrijelite pe 
ea. Au plecat călare a doua zi dis-de-dimineaţă, Hector 
călărind în faţă, Conrad mai în spate în căruţa 
supraîncărcată, şi Miguel mult în urmă, păzindu-le spatele, 
toţi trei fiind extrem de conştienţi de pericolele cu care se 
puteau confrunta dornici să ajungă pe un teritoriu relativ 
mai sigur, mai la sud, cât mai repede cu putinţă. 

Conrad încă nu era sigur care era cea mai bună mişcare. 
Totul se întâmplase prea repede, şi nu era ceva la care să 
se fi gândit vreodată. Avea de luat câteva decizii 
importante. Prima dintre ele era unde să ascundă 
încărcătura. Odată ce stabileau asta, trebuia să-şi dea 
seama cum să se folosească de ea pentru a-l convinge pe 
papă să-i elibereze fraţii şi să retragă acuzaţiile aduse 
ordinului lor. 

S-a gândit să ducă încărcătura în Franţa. Suveranul 
Pontif, un francez, se afla acum acolo, la Avignon. Fraţii 
întemnițați ai lui Conrad erau şi ei în Franţa, ca şi 
duşmanul lor de moarte, regele Filip. Orice apropiere de 
papă şi monitorizarea rezultatelor trebuiau să se petreacă 
acolo. Dar Franţa era periculoasă. Seneşalii suveranului 
erau peste tot. Ar fi fost greu să călătorească cu o 
încărcătură care ar fi ridicat multe semne de întrebare, iar 
Conrad nu mai ştia în cine putea avea încredere acolo. 
Cealaltă opţiune era Cipru. Avea prieteni acolo, şi nu erau 
prea mulţi franci pe insulă. Işi puteau ascunde comoara, îi 
putea lăsa pe Hector şi Miguel acolo, pentru a o păzi, şi 
putea să se aventureze singur către Franţa pentru a-şi face 
jocul. În orice caz, trebuiau să ajungă mai întâi într-un 
port, cel în care acostaseră când plecaseră din Cipru: 
Corycus. Să se îndrepte într-acolo avea sens şi în alt fel: 


— 246 — 


odată ce traversau munţii Taurus, ar fi ajuns în regatul 
armean al Ciciliei, care era teritoriu creştin. 

Problema era că înaintau foarte încet. Căruţa veche se 
hurducăia, cei doi cai forţându-se să tragă încărcătura 
grea de sub acoperământul de pânză. Şi mai greu era că 
trebuiau să ocolească drumul uşor. Ultimul lucru pe care 
şi-l doreau era să se întâlnească atunci cu o hoardă de 
războinici ghazi, ceea ce însemna că trebuiau să stea 
departe de drumurile bătătorite. În schimb, se căţărau pe 
teren stâncos, mai puţin stabil, şi tăiau prin păduri dese, 
lucru care-i încetinea şi mai mult. 

La sfârşitul zilei următoare, ajunseseră la o câmpie care 
se întindea până la regiunea muntoasă care se profila în 
depărtare şi pe care trebuiau să o traverseze. Terenul 
deschis din faţa lui nu era foarte bun ca ascunzătoare, 
lucru care-l neliniştea pe Conrad. Singura opţiune care-i 
rămânea era la fel de neatractivă: canioanele lungi şi 
înguste care şerpuiau de-a lungul câmpiei, şi care tăiau în 
platouri de parcă erau făcute de nişte gheare de uriaş. 
Dată fiind încărcătura pe care o duceau şi lipsa de armuri 
şi de arme de luptă, întâlnirea cu o hoardă de bandiți într- 
unul dintre canioane s-ar fi soldat cu o înfrângere sigură. 
Şansele să se confrunte cu una, totuşi, erau mai mici decât 
să fie văzuţi în câmp deschis. După o dezbatere scurtă, au 
optat pentru canioane şi şi-au făcut tabăra la intrare în cel 
pe care l-au considerat cea mai bună alegere, folosindu-se 
de câteva pietre ciudate, spiralate, drept adăpost. 

Raționamentul lor a fost unul valid - numai că 
ameninţarea a venit din altă parte. 

Primele săgeți au lovit a doua zi dimineaţă, la câteva ore 
după ce porniseră la drum. Hector era în faţă, conducând 
micul convoi prin şerpuirile canionului, când unul dintre 
fulgere l-a lovit în piept, destul de jos sub coaste încât să-i 
străpungă plămânul. Alte două s-au împlântat în calul său, 
una lovindu-l în piciorul din faţă, făcându-l să se 
prăbuşească. Hector s-a ţinut tare în timp ce iapa sa 
necheza în agonie, căzând într-un nor de praf şi sânge. 

Conrad a zărit doi arcaşi deasupra canionului, înaintea 


— 247 — 


lor, şi a tras tare de frâiele armăsarului său pentru a-l 
întoarce în loc, anticipând ce venea şi sperând că se înşela. 

Dar nu se înşela. 

Patru călăreţi se năpusteau spre ei, călăreţi pe care i-a 
recunoscut. 

Neguţătorul, fiul său şi doi dintre oamenii pe care-i 
aduseseră cu ei. 

A simţit cum i se strânge stomacul. Ştia că negustorul 
era lacom, dar avuseseră grijă să-şi acopere urmele şi 
Miguel îi asigurase că nu fuseseră urmăriţi. 

Evident, nu fuseseră destul de precauţi. 

Cu douăzeci de ani în urmă, în vâltoarea luptei, Conrad 
n-ar fi ezitat să-i înfrunte. Cu un coif şi armură, o lance, un 
paloş, un buzdugan şi un cal bine echipat, orice cavaler 
templier nu s-ar fi temut să înfrunte patru luptători 
inamici. 

Acum situaţia era cu totul alta. 

Asta nu se mai petrecea cu douăzeci de ani în urmă. Ci 
acum. După Acra. 

După înfrângerea în care-şi pierduse o mână. 

O pierduse în focul luptei, retezată de un iatagan 
mameluc, tăiată complet de la încheietură, o tăietură 
precisă care aproape că-l costase viaţa. Nu simţise 
niciodată o durere ca aceea când infirmierul se chinuise 
să-i închidă rana cu un fier încins. Pierduse o găleată de 
sânge şi, în timp ce el şi fraţii săi care supravieţuiseră 
navigau departe de oraşul căzut, a agonizat zile în şir, 
până când un suflu de viaţă l-a smuls din ghearele morţii. 
Pe durata lungii convalescenţe în Cipru a încercat să 
găsească puţină consolare în faptul că fusese mâna stângă 
şi nu cea cu care ţinea sabia, dar asta nu l-a înveselit prea 
mult. Ştia că nu va mai fi niciodată războinicul formidabil 
care fusese odată. Apoi a găsit un fierar cipriot talentat 
care i-a spus că-l poate ajuta şi i-a făcut o proteză de 
cupru, o mână falsă prinsă de ciotul antebraţului său cu 
legături de piele. Era frumos executată şi avea cinci degete 
rigide care semănau rezonabil de mult cu cele pe care le 
pierduse şi care erau îndoite în aşa fel încât să poată 


— 248 — 


îndeplini anumite sarcini-cheie: să ţină hăţurile calului, să 
ridice un urcior cu apă, să poarte un scut sau să lovească 
pe oricine l-ar fi provocat. 

Totuşi, dat fiind handicapul său, ştia că sorții nu sunt de 
partea lui şi a lui Miguel. Şansele s-au micşorat la patru-la- 
unu o secundă mai târziu, când o altă săgeată s-a înfipt în 
spatele spaniolului, aruncându-l de pe cal. 

Conrad şi-a scos iataganul şi s-a chinuit să-şi ţină în frâu 
calul îndărătnic în timp ce Mehmet şi oamenii săi se 
năpusteau asupra lui. Cei doi călăreţi năimiţi au trecut pe 
lângă el în galop, câte unul de fiecare parte, apropiindu-se 
de căruţă. Şi-a rotit sabia într-un arc larg şi înalt şi l-a lovit 
pe unul dintre ei în faţă, deschizând o rană mare sub 
urechea bărbatului şi aruncând un val de sânge în spatele 
lui, dar celălalt călăreț l-a tăiat pe coapsă în timp ce se 
arunca asupra lui şi-l dădea jos din şa. 

S-a prăbuşit greoi, cu mâinile atenuându-i căderea, dar 
pierzându-şi iataganul între timp. S-a ridicat în picioare, 
analizând situaţia cu ochii înceţoşaţi. Toţi trei erau acum la 
pământ: Hector prins sub calul său rănit, cu sângele 
scurgându-i-se din gură, gâfâind; Miguel, din nou în 
picioare, dar balansându-se ca un beţiv din cauza rănii; şi 
Conrad, şchiopătând acum, cu sângele curgându-i pe 
picior, îndreptându-se la timp să-i vadă pe neguţător şi fiul 
său năpustindu-se să-i omoare. 

Qassem se apropia de el cu repeziciune. Ochii lui 
Conrad au scrutat pământul din jurul său, căutând ceva, 
orice ar fi putut folosi drept armă. Nu era nimic la 
îndemână, nici timp să se gândească la ceva mai 
complicat. Corpul i-a reacţionat instinctiv şi a sărit pur şi 
simplu spre turcul care gonea spre el. Conrad a întins 
mâna de metal în faţă ca să atenueze forţa loviturii, în timp 
ce cu cealaltă l-a prins pe bărbat de curea şi l-a tras jos de 
pe cal. 

Au căzut într-o grămadă de carne şi oase, lovindu-se cu 
coatele şi cu pumnii, dar era o luptă pe care Conrad ştia că 
o va pierde. O lovitură în coapsa rănită a făcut ca durerea 
să-l copleşească şi l-a îngenuncheat. Un cot în obraz l-a 


— 249 — 


culcat la pământ. S-a zvârcolit pe patul fierbinte al 
canionului, cu un gust metalic de sânge în gură, simţurile 
făcându-l să-şi aducă aminte de o eră demult apusă, una 
care se terminase, de asemenea, cu o înfrângere. 

A privit în sus. Neguţătorul descălecase şi se grăbea să- 
şi întâmpine fiul, care privea mândru spre adversarul 
căzut. În spatele lor, Conrad l-a văzut pe Miguel, zăcând 
mort la picioarele celor doi călăreţi care-l răpuseseră şi, 
mai departe, corpul întins al lui Hector. 

— Ţi-am spus eu că ţinuturile acestea sunt periculoase, a 
chicotit neguţătorul. Trebuia să mă asculti. 

Conrad s-a ridicat în coate, scuipând sânge pe cizmele 
fiului. Qassem şi-a tras piciorul, pregătindu-se de o nouă 
lovitură spre faţa cavalerului când ţipătul tatălui său l-a 
oprit. 

— Stai, i-a ordonat Mehmet. Am nevoie de el treaz. S-a 
încruntat către fiul său pentru o clipă, apoi şi-a îndreptat 
atenţia către ceva aflat deasupra canionului şi a zâmbit 
satisfăcut. 

Conrad i-a urmărit privirea. Arcaşii coborâseră din 
poziţiile de ambuscadă şi aduceau căruţa înapoi. 

Neguţătorul le-a făcut semn să vină. 

— Deci aşa îţi tratezi tu partenerii? i-a spus lui Conrad. 
Îmi ceri să te ajut cu micile escrocherii, şi când apare o 
afacere mai mare, ţii totul pentru tine şi mă dai la o parte 
ca pe-un servitor bubos? 

— Asta nu te priveşte, a şuierat Conrad. 

— Dacă valorează ceva, mă priveşte, a replicat 
neguţătorul în timp ce se îndepărta să cerceteze 
încărcătura. Şi am o bănuială că valorează chiar foarte 
mult. 

S-a urcat în căruţă şi le-a făcut semn oamenilor săi. Au 
slăbit încuietoarea primului cufăr şi l-au deschis. 

Neguţătorul s-a uitat înăuntru, apoi s-a întors spre 
Conrad, surprins. 

— Ce e asta? 

— Nu te priveşte, a repetat cavalerul. 

Mehmet a bolborosit câteva ordine în timp ce-şi flutura 


— 250 — 


mâinile ca un nebun, evident nemulţumit. Oamenii lui se 
mişcau furioşi, spărgând lacătele şi desfăcând celelalte 
două cufere. 

Expresia i s-a întunecat şi mai mult pe când se uita 
înăuntrul fiecăruia. 

A sărit jos din căruţă, s-a repezit la Conrad şi l-a împins 
înapoi la pământ cu o lovitură brutală de picior. Apoi a 
scos un pumnal de la chimir şi a îngenuncheat pentru a-l 
privi în faţă, trăgând de părul cavalerului şi lipindu-i lama 
cuţitului de gât. 

— Ce înseamnă bătaia asta de joc? a scrâşnit el. Ce fel 
de comoară e asta? 

— Nu are nicio valoare pentru tine. 

Mehmet a apăsat pe lama cuţitului şi mai tare. 

— Spune-mi ce sunt acestea. De ce ţi le doreai cu atâta 
ardoare. 

— Să te ia dracu”, a replicat cavalerul şi a sărit în 
picioare ca un arc, împingând pumnalul neguţătorului cu 
dreapta în timp ce lansa o lovitură zdrobitoare cu mâna de 
metal. 

Mehmet a tipat în timp ce zbura de pe el şi lovea 
pământul, cu o panglică de sânge fluturând în aer din 
nasul şi gura sa. Conrad s-a aruncat după el, dar Qassem a 
sărit şi l-a tras de pe tatăl său, înainte ca el şi ajutoarele 
sale să-l ia la pumni pe cavaler. 

Abia conştient, Conrad a privit neputincios prin ochii 
înceţoşaţi cum fiul neguţătorului, cu pumnalul în mână, se 
apropia pentru ceea ce părea a fi lovitura finală. S-a 
pregătit pentru ea, dar nu a fost cea la care se aşteptase. 
Qassem nu l-a înjunghiat şi nici nu i-a tăiat gâtul. În loc de 
asta, a îngenuncheat, apăsând cu piciorul pe pieptul lui 
Conrad pentru a-l ţintui pe loc, apoi a folosit lama pentru a 
tăia curelele de la proteza cavalerului şi a smuls-o. A 
ridicat-o, privind-o lacom, holbându-se la ea ca la un scalp 
de preţ înainte de a o arăta mândru celorlalţi. 

Neguţătorul s-a ridicat în picioare clătinându-se, apoi s-a 
sprijinit de fiul său, scuipând sânge, cu ochii injectaţi de 
furie. 


— 251 — 


— Întotdeauna ai fost un bastard încăpățânat, nu-i aşa? 

Qassem şi-a ridicat pumnalul şi s-a aplecat deasupra lui 
Conrad. 

— Îl voi face eu pe necredincios să vorbească. 

Mehmet a întins repede mâna, oprindu-şi fiul. 

— Nu, a spus el, continuând să-l privească pe cavalerul 
căzut. Nu am încredere în ce ne-ar spune. În plus, nu avem 
nevoie de el. Ce se află în aceste cufere este în mod 
evident de mare valoare. Şi sunt sigur că pot găsi pe 
cineva la Konya care ne poate spune ce este. 

— Cu el ce facem? 

Neguţătorul s-a încruntat şi a privit în jur, aruncându-şi 
ochii peste canionul pustiu. Era linişte, în afara gemetelor 
calului căzut. Soarele răsărise şi se înălţase mult peste 
pereţii canionului şi acum strălucea peste ei cu toată 
puterea verii. 

Conrad a urmărit privirea lui Mehmet. Trei vulturi 
pleşuvi se roteau deasupra lor, atraşi de morţi şi de răniţi. 
A văzut apoi cum neguţătorul şi-a coborât ochii spre calul 
rănit, s-a întors spre fiul său şi a reuşit să schiţeze ceea ce 
părea a fi un rânjet dureros. 

Intuia acum ce soartă-l aştepta, şi-şi dorea ca o săgeată 
să-l fi lovit şi pe el. 


Căldura era ucigătoare, şi nu doar din cauza soarelui. 

Era din cauza calului. 

Cel înăuntrul căruia fusese băgat. 

Luaseră calul mort al lui Hector şi-l deschiseseră, îi 
scoseseră viscerele, apoi îl îndesaseră pe Conrad înăuntru, 
cu spatele în faţă, cu capul ieşindu-i unde fusese odată 
anusul animalului. Braţele şi picioarele i se iţeau, de 
asemenea, din găurile pe care le făcuseră în pielea 
dobitocului, şi, cu excepţia ciotului de la capătul braţului 
stâng, membrele îi erau legate strâns de ţăruşi de lemn 
împlântaţi în pământul tare. 

Il abandonaseră aşa, crucificat de podeaua canionului, 
înainte de a goni călare pe cai luând căruţa şi toate 
lucrurile lor. 


— 252 — 


Era insuportabil de cald acolo înăuntru. Mai rău decât 
căldura, totuşi, era mirosul. Şi insectele. Carne putrezindă 
şi sânge închegat murdăreau pământul din jurul său, 
descompunându-se sub soare. Pe când neguţătorul şi fiul 
său încă se mai puteau vedea îndepărtându-se prin canion, 
muştele şi viespile roiau deja deasupra lui şi a trupurilor 
neînsufleţite ale fraţilor lui, înfruptându-se din abundenta 
câştigului neaşteptat, bâzâind şi aterizând şi muşcând din 
rănile deschise de pe buzele lui şi de pe restul feţei. 

Asta era doar începutul. 

Adevărata agonie urma să vină graţie celor trei vulturi 
care pluteau deasupra capului său. Se năpusteau, îşi 
înfigeau ghearele în hoitul calului şi-l sfâşiau cu ciocurile 
lor ascuţite. La un moment dat ar fi trecut prin carnea 
animalului şi s-ar fi înfruptat din corpul lui Conrad, 
bucăţică cu bucăţică, smulgându-i carnea ca să ajungă la 
organele interne. 

Ştia că moartea nu va veni repede. 

Auzise de forma aceasta de scafism - numele provenea 
din cuvântul grecesc skaphe, care însemna „vase”, datorită 
faptului că metoda originală consta în  ţintuirea 
condamnatului cu spatele lipit de bărci cu vâsle 
asemănătoare unei canoe. Unele victime erau acoperite cu 
miere şi obligate să bea lapte şi miere până când nu-şi mai 
puteau controla stomacul, şi apoi erau lăsate să plutească 
în mlaştini - de unde proveneau şi „vasele”. Fecalele erau 
asigurarea că insectele îşi vor face apariţia. Alte victime 
erau lăsate în soare, într-un copac scobit sau în cadavrul 
unui animal. Conrad auzise că turcii şi perşii practicau 
frecvent  scafismul, auzise cât de înfiorătoare erau 
rămăşiţele care ar fi fost găsite la un moment dat, dar nu 
asistase niciodată la aşa ceva. Intr-un fel, era norocos că 
vulturii erau acolo. În zonele unde nu erau decât insecte 
care să se înfrupte din victimă, moartea putea surveni 
după zile întregi. Conrad auzise de un preot grec care 
supravieţuise insectelor respirând înăuntrul cadavrului, cu 
trupul cuprins de cangrenă timp de şaptesprezece zile, 
până când corpul i-a cedat într-un final. 


— 253 — 


Era un mod abject de a muri, se gândea el în timp ce se 
holba în sus spre vulturii care se roteau, ştiind că nu se vor 
roti pentru multă vreme. 

Şi nu au făcut-o. 

Doi dintre ei au coborât unul după altul şi au aterizat 
greoi pe cal, cu cel de-al treilea mulţumindu-se cu trupul 
cavalerului spaniol căzut. Au început să sfâşie carnea 
expusă, cu ciocurile şi ghearele lucrând cu o frenezie 
vorace, de parcă nu mai mâncaseră de câteva săptămâni. 
Conrad s-a mişcat în stânga şi în dreapta, încercând să-i 
scuture de pe el, dar zvâcnirile lui erau limitate de legături 
şi nu prea a impresionat păsările. L-au ignorat şi au 
continuat să sape, să tragă, să rupă, să mestece şi să 
arunce bucăţi de carne din cadavru, stropindu-l pe Conrad 
cu fărâme sângerânde. Apoi vulturul care era cel mai 
aproape de capul lui s-a întors, l-a privit pentru o clipă apoi 
şi-a împlântat ciocul să guste. Cavalerul şi-a scuturat capul 
dintr-o parte într-alta şi a urlat, dar vulturul ştia ce face şi 
a continuat, netulburat. Conrad şi-a îngropat capul în 
cadavrul animalului, dar nu a putut ajunge destul de 
departe, astfel că privea direct spre ciocul larg deschis al 
păsării pregătite să muşte, chiar când ceva a lovit-o şi a 
dat-o la o parte de pe el, prea repede pentru ca el să vadă 
cine era, prea brusc pentru ca simţurile lui amorţite să 
poată procesa ceea ce se întâmplase. 

A auzit cum aripile prădătorului s-au lovit de câteva ori 
de pământ, înainte ca acesta să moară departe de privirile 
lui, în spatele cadavrului. Al doilea vultur nici nu a tresărit. 
A păşit pur şi simplu pe leşul calului, luând locul 
prietenului său mort, dar ceva s-a izbit şi în el şi l-a 
aruncat la pământ, de data aceasta mai aproape de 
Conrad, astfel încât a putut vedea ce se întâmplase. 

Vulturul fusese răpus de o săgeată. 

Şi-a rotit capul, cu inima bătându-i sălbatic, cu simţurile 
amorţite, chinuindu-se să vadă cine era acolo, întrebându- 
se cine îi salvase viaţa - şi a văzut-o, alergând spre el cu o 
arbaletă în mână. 

Maysoon. 


— 254 — 


Fericirea l-a inundat. 

A privit-o gonind şi a văzut-o scăpând din mână arbaleta 
şi scoțând un pumnal mare chiar când a simţit o bătaie în 
aerul din jurul său şi ceva frecându-se de faţa lui. Al treilea 
vultur a aterizat greoi pe pieptul lui, cu ghearele înfipte în 
pielea animalului, şi chiar când s-a lansat pentru o nouă 
muşcătură, Maysoon era deja în picioare, aruncându-se 
asupra lui ca o panteră, apucându-i gâtul cu o mână şi 
tăindu-l cu cealaltă. 

A aruncat vulturul într-o parte şi s-a întors să-l 
privească, respirând greu, cu faţa lac de transpiraţie, cu 
ochii feroce, având în ei o hotărâre de neclintit. A lovit 
aerul de câteva ori ca să alunge roiul de insecte, apoi a 
îngenuncheat şi a tăiat legăturile de la mâinile şi picioarele 
lui înainte de a se apuca de treabă pentru a-l elibera din 
coşciugul înfiorător. 

A privit-o tăind cusăturile. Ochii ei i-au întâlnit pe ai lui 
şi i-a susţinut privirea fără să clipească în timp ce mâinile 
ei continuau să se mişte, lucrând cu pricepere, cu faţa 
rigidă de concentrare. În starea lui, ameţit şi deshidratat, 
încă nu-i venea să creadă că ea era cu adevărat acolo, nu 
putea să creadă că era încă în viaţă, şi atunci ea l-a ajutat 
să iasă din cadavru şi l-a ridicat în picioare. 

Stătea doar acolo, aplecat, gâfâind, acoperit de sânge şi 
maţe, holbându-se la ea cu o amestecătură de uimire şi 
confuzie. 

— Cum... ce cauţi aici? 

Marginile gurii ei s-au ridicat într-un rânjet obraznic. 

— Îţi salvez viaţa. 

El a scuturat din cap, încă uluit. 

— Pe lângă asta, a zâmbit el. Il dureau buzele rănite. 
Cum ai ajuns aici? 

— V-am urmărit. Pe tine, pe fratele şi tatăl meu. V-am 
urmărit tot drumul de la Constantinopol. 

Gândurile lui îi luau puţin mai mult decât de obicei 
pentru a avea o formă coerentă. 

— De ce? 

— l-am auzit vorbind. Erau convinşi că ai dat de ceva 


— 255 — 


mare. Simţeau că n-aveai de gând să împarţi cu ei. Aşa că 
s-au hotărât să ia ei totul. Am vrut să te avertizez, dar nu 
am putut scăpa. Ştii cum se poartă ei cu mine. 

— Dar sunt... tatăl tău? Fratele tău? 

A ridicat din umeri. 

— Sunt oameni răi. Ştiam că nu vei renunţa la ceea ce 
căutai fără să lupţi. Ştiam ce-ţi vor face ca să o ia. 

— Aşa că i-ai urmărit... pentru mine? 

Ea l-a privit fix în ochi, şi a încuviinţat. 

— Ai fi făcut la fel pentru mine, nu-i aşa? 

Onestitatea simplă a răspunsului ei s-a făcut înţeleasă cu 
o claritate înfricoşătoare. Bineînţeles că ar fi făcut-o. Nu se 
îndoia de asta nicio secundă. Era o legătură tainică între 
ei, o atracţie care crescuse timp de săptămâni şi luni 
întregi de întâlniri frustrante. Era conştient de asta. Dar ca 
ea să-şi rişte viaţa în felul acesta era ceva ce depăşea 
imaginaţia lui. 

Fata i-a întins o butelcă de piele. 

— Ai nevoie de apă. Bea. 

El i-a desfăcut dopul şi a tras o duşcă zdravănă. 

— Despre ce e vorba în toate astea? a întrebat ea 
privindu-l. Ce voiai de la mănăstire? 

El i-a înapoiat butelca, a studiat-o o clipă, apoi a condus- 
o la umbră într-o scobitură din perete canionului şi i-a spus 
totul. 

De la începutul începutului. 

Întregul adevăr şi numai adevărul. 

Originea ordinului. Ce au pornit să facă Păzitorii. Cum 
totul a mers bine. Cum totul a mers prost. Everard şi 
oamenii săi la Constantinopol. Înfrângerea de la Acra. 
Dispariţia Templului Șoimului. Anii pierduţi în Cipru. 
Mişcarea regelui Franţei împotriva ordinului. Vineri, 13. 
Renaşterea lui la Constantinopol. Întâlnirea cu ea. Săbiile. 
Mănăstirea. Textele. Ambuscada. 

Măcar atât merita. 

Pe tot parcursul povestirii, ea a ascultat cu atenţie, 
neîntrerupându-l decât foarte rar, pentru a cere explicaţii. 
Şi când el a terminat, au rămas tăcuţi câteva momente, ea 


— 256 — 


lăsând informaţia să se aşeze, el estimându-şi situaţia şi 
încercând să decidă care trebuia să fie următoarea 
mişcare. 

L-a privit atingându-şi ciotul de la capătul antebraţului şi 
a dat din cap ca şi cum ar fi încuviinţat. 

— i-au luat-o ei? 

El a încuviinţat la rândul său. 

— Da. 

Maysoon l-a privit în tăcere preţ de o clipă, apoi a spus: 

— Ştiu la ce te gândeşti. 

El a expirat greoi. 

— Trebuie să încerc să o recuperez. 

— Ei sunt şase, iar noi suntem doi. 

Şi-a ridicat ciotul şi a afişat un zâmbet prin care parcă 
se dojenea singur. A 

— Unul şi jumătate. S-a încruntat apoi. Încă un lucru pe 
care trebuie să-l recuperez. Tatăl tău a spus că o vor duce 
la Konya. Ştii unde este asta? 

— Desigur. E locul de unde vin, locul în care am crescut. 

— Cât de departe e? 

Ea s-a gândit o secundă. 

— Patru zile călare? Poate trei într-un galop bun. 

— Sunt încetiniţi de căruţă şi de încărcătura ei. Vom fi 
mult mai rapizi decât ei. Şi ei vor trebui să găsească un loc 
adăpostit unde să se oprească la noapte, departe de priviri 
curioase. Mult mai greu când ai atâţia cai. Şi-a lăsat 
gândurile să se aşeze, a privit în jur şi a luat o hotărâre. 

— Trebuie să mă ajuţi cu ceva mai întâi. 

— Cu ce? 

— Trebuie să-mi îngrop prietenii. 

— Va trebui să o facem repede. Nu trebuie să le dăm un 
avans prea mare. 

— „Să le dăm”? 

Ea i-a zâmbit ştiutor, batjocoritor. 

— Ţi-am salvat viaţa, mai ţii minte? 

— Ei sunt familia ta. 

Ea s-a încruntat. Evident nu îi era uşor. 

— Nu ştii prea multe despre mine. 


— 257 — 


— Şi dacă aş şti? 

— Ai înţelege mai bine. Tonul ei era echilibrat şi clar şi 
nu lăsa prea mult loc pentru contraziceri. Să nu pierdem 
timpul. Putem vorbi pe drum. A zâmbit. Dar va trebui să 
călăreşti în spatele meu până când te speli. 

— Ne-au luat caii. Nu pot sta în spatele tău dacă vom 
împărţi o şa. 

Ea l-a țintuit cu privirea. 

— Am adus doi cai. În caz că unul dintre ei se rănea. E 
un drum lung de la Constantinopol. 

Conrad a încuviinţat, apoi a privit trupul neînsufleţit al 
lui Hector. 

— Hector e aproape cât mine. Voi lua hainele lui. Până 
găsim un izvor în care să mă spăl. 

Au folosit pumnalul ei şi mâinile pentru a săpa o groapă 
dreptunghiulară, la baza peretelui de stâncă. Au aşezat 
corpurile lui Miguel şi al lui Hector, unul lângă altul, apoi 
le-au acoperit cu pietre, pentru a le proteja de vulturii şi 
prădătorii care colindau prin văi, apoi i-au acoperit cu un 
strat de pământ. Conrad a folosit pumnalul să le 
scrijelească numele pe peretele stâncos din spatele lor, 
apoi a adăugat o croix pattee deasupra lor. 

S-a ridicat în picioare şi a privit spre pământul bătătorit 
şi spre semnele de pe perete. Nu era un mormânt potrivit 
pentru fraţii săi căzuţi, dar era tot ce putea face. 

Maysoon a citit durerea întipărită pe chipul lui. 

— Poate părea că e sfârşitul, a spus ea. Poate părea că e 
un apus, dar în realitate sunt zorile. Căci când mormântul 
te încătuşează, atunci sufletul iţi este eliberat. 

A privit-o întrebător. 

— Rumi, a spus ea. 

El tot nu a înţeles. 

— Îţi explic mai târziu, a zis ea. Trebuie să plecăm. 

— Foarte bine. A privit mormântul pentru ultima oară, 
dar, înainte de a se întoarce, s-a hotărât să mai facă ceva. 

Şi-a scrijelit şi propriul nume. Sub ale celorlalţi. 

A fost rândul lui Maysoon să îl privească întrebătoare. 

— În caz că mă va mai căuta cineva, a lămurit-o Conrad. 


— 258 — 


Apoi au plecat călare, gonind spre capătul canionului, 
ieşind apoi în câmpie şi luând urma negustorului şi a 
bandei sale. 

Nu au ajuns prea departe în acea primă zi. Soarele 
asfinţea cu rapiditate când au dat peste un izvor mic care- 
şi croia drum printre nişte dealuri împădurite. Era un loc 
bun, sigur, în care să petreacă noaptea. Ar fi prins din 
urmă prada a doua zi. 

Conrad s-a spălat, bucurându-se de senzaţia apei 
răcoroase ce-i scălda rănile. În timp ce făcea asta, se 
gândea la ultimele zile, la întreruperea abruptă a vieţii 
sale, capcana în care-l aruncase soarta. Nu avea prea mult 
timp să se gândească la asta. Când a văzut-o pe Maysoon 
cum se dezbracă şi i se alătură în apă gândurile i-au zburat 
într-un loc mult mai bun. Şi chiar acolo şi atunci a decis că 
va uita de jurăminte şi de regulile de abstinenţă. 

A tras-o aproape de el şi a sărutat-o cu o dorinţă febrilă. 
Apoi s-a scufundat în ea şi, odată cu ea, a îngropat ultimele 
vestigii ale vieţii sale de călugăr-războinic. 

De acum înainte partea cu călugărul se sfârşise în mod 
cert. 

Era doar un războinic acum. 


— 259 — 


38 


— Mâinile. Sunt toate aici, toate patru, a mormăit Tess. 
Niciunul dintre aceştia nu e Conrad. Nu a murit aici. 

Abdülkerim s-a holbat la ea într-o confuzie totală. 

— Atunci de ce e numele lui scrijelit pe perete? 

Tess a ignorat întrebarea şi s-a lăsat pe vine, 
acoperindu-şi faţa cu mâinile, încercând să îndepărteze 
restul lumii pentru un moment. Voia să dispară totul, totul. 
Voia doar să fie înapoi acasă, la New York, cu Kim şi mama 
ei aproape, să-şi petreacă zilele umplând ecranul gol al 
laptopului ei de cuvinte şi nopţile ghemuită comod cu un 
pahar de sauvignon blanc, cu melodiile visătoare ale lui 
Corinne Bailey Rae pe fundal, şi cu Reilly alături de ea. 
Rutina zilnică nu i se păruse niciodată atât de atrăgătoare, 
sau de inaccesibilă, şi se întreba dacă se va mai bucura de 
timpuri atât de simple vreodată. 

— Tess, prietenul nostru a pus o întrebare. 

Vocea imperturbabilă a iranianului a adus-o înapoi în 
pustietatea canionului. 

A privit în sus, pe jumătate ameţită, chinuindu-se să-şi 
pună ordine în gânduri. Erau amândoi încă acolo, desigur, 
cu iranianul uitându-se la ea impacientat şi cu bizantinistul 
stând pe un pietroi mare vizavi de ea. 

— De ce e numele lui Conrad pe perete? a întrebat ea, 
de-a dreptul exasperată. De unde dracu' să ştiu? 

— Gândeşte-te, a insistat iranianul sec. 

Tess a simţit cum pereţii canionului se strâng în jurul ei. 
Se întreba dacă era mai bine pentru ea să-i rămână utilă, 
îndoindu-se însă că ar fi lăsat-o pur şi simplu să plece dacă 
misiunea lui avea să se lovească de un obstacol 
insurmontabil, dar creierul ei nu răspundea. Nu avea nicio 
idee. 

— Nu ştiu. 

— Străduieşte-te mai mult. 

Cuvintele iranianului aveau o finalitate neliniştitoare. 

— Nu ştiu, a răspuns ea nervoasă. Nu ştiu mai multe 


— 260 — 


decât ştii şi tu. Adică, Dumnezeu ştie ce s-a întâmplat aici. 
Nu ştim nici măcar dacă aceste schelete sunt ale celorlalţi 
doi templieri. 

— Păi, hai să luăm ambele posibilităţi. Dacă sunt? 

A ridicat din umeri. 

— Dacă într-adevăr sunt oasele cavalerilor care s-au dus 
la mănăstire cu Conrad, atunci el e singurul dintre ei care 
a rămas în viaţă. Şi, în acest caz, presupun că el este cel 
care şi-a îngropat prietenii aici şi a scrijelit numele pe 
perete - inclusiv pe al lui. 

— De ce ar fi făcut asta? 

Un răspuns s-a format rapid în mintea lui Tess şi, deşi 
nu dorea să-l spună cu voce tare, nu prea avea de ales. 

— Ca să-şi asigure liniştea. Să-i păcălească pe cei care 
puteau să-l urmărească. 

— Lucru care are sens dacă ducea cu el ceva important. 
Ceva ce dorea să protejeze. 

— Poate, a izbucnit Tess. Nu e aici, e clar asta, nu? Dar 
dacă nu a murit aici, ar putea fi oriunde... Deşi nu cred că 
un om cu o mână, singur pe teritoriu inamic, ar fi putut 
ajunge prea departe, chiar dacă era cavaler templier. 

— Decât dacă s-a refugiat la una dintre comunităţile 
creştine chiar la nord de aici, a speculat iranianul. 

Chiar atunci, ceva i-a atras atenţia lui Tess. O reacţie, 
mică, dar perceptibilă, pe chipul bizantinistului. 

Iranianul a observat-o şi el. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el. 

— Eu? Nu, nu e nimic, a mormăit Abdulkerim, nu foarte 
convingător. 

Mâna iranianului a plecat atât de repede, încât nici Tess, 
nici turcul nu au văzut-o venind. Palma a lovit maxilarul 
bizantinistului, proiectându-l în lateral, făcându-l să se 
prăbuşească la pământ cu un zgomot înfundat într-un nor 
de praf. 

— Nu te mai întreb încă o dată, i-a spus iranianul. 

Abdülkerim a rămas la pământ, tremurând. După o clipă, 
şi-a ridicat privirea către iranian. Părea încremenit de 
frică. 


— 261 — 


— Ar putea fi ceva, s-a bâlbâit el. Nu departe de aici. S-a 
întors spre Tess. Ştii care dintre mâini îi lipsea lui Conrad? 

— Stânga. De ce? 

Abdulkerim s-a încruntat, nesigur parcă dacă trebuia să 
spună ce urma să spună. 

— E o frescă, în biserica de piatră, în valea Zelve. 
Biserica s-a dărâmat, ca toate celelalte, dar... pictura e 
încă acolo. IÎnfăţişează un bărbat, un războinic. Cineva pe 
care ţăranii îl apreciază. Un protector. 

— Ce are asta a face cu Conrad? a întrebat iranianul. 

— Bărbatul la care se face referire în frescă era 
considerat „singura mână dreaptă”, care ţinea piept 
păgânilor. Una dintre mâinile sale este vizibilă, iar cealaltă 
lipseşte - stânga. Intotdeauna am presupus că e o 
metaforă, ştiţi, una dintre acele legende neplauzibile din 
timpul cruciaților. S-a oprit un pic, apoi a continuat: 
Bărbatul din frescă e îngropat în cripta bisericii. Cred că s- 
ar putea să fie Conrad al vostru. 

— „Singura mână dreaptă”, a repetat iranianul. I-a 
aruncat lui Tess o privire satisfăcută, care însemna „sună 
promiţător”. Cred că vreau să văd biserica aceea. 


Calul lui Reilly a încetinit pe când ajungeau la marginea 
yaylei pe care urma să o traverseze. Petice de lavandă 
sălbatică şi tufişuri de pelin acopereau panta, după care se 
întindea o câmpie largă la sud până la munţii din 
depărtare. S-a oprit acolo pentru a cerceta împrejurimile, 
cu spatele şi coapsele care se resimţeau după drumul lung, 
fără şa. Calul, gâfâind după călătoria neîntreruptă, avea şi 
el nevoie de o pauză. 

Aerul era liniştit şi valea tăcută. Reilly a simţit mişcare 
jos, în stânga sa şi a privit de-a curmezişul văii. O femeie 
bătrână stătea sub un pâlc de migdali, bătând crengile 
unuia dintre ei cu un baston. Câteva oi se ospătau cu 
frunzele proaspete căzute la pământ. Copacii erau toţi 
noduroşi după secole întregi de asemenea practici. 
Bătrâna s-a simţit privită şi s-a uitat la Reilly. Fără să-i 
acorde prea mult interes, s-a întors şi şi-a continuat 


— 262 — 


îndeletnicirea. 

Reilly şi-a scos harta şi a comparat-o cu peisajul care se 
întindea în faţa lui. Valea era o pânză bej mărginită de 
formaţiuni stâncoase de roci ondulate şi împestriţată de 
buzunare cu pini, livezi de caişi şi vii. S-a concentrat pe 
partea stângă a văii, străbătând cu ochii zona pe care Tess 
o încercuise pe hartă. Putea distinge crăpăturile negre ale 
unor canioane care fuseseră săpate în patul văii, dar nu a 
văzut niciun semn de viaţă. Doar natura imperturbabilă, 
întinzându-se kilometri întregi... 

„„„apoi a observat ceva. 

O perturbare. 

O urmă de mişcare, la o jumătate de kilometru distanţă, 
la marginea unuia dintre canioane. 

Şi-a scos binoclul. 

Erau departe, dar nu putea confunda siluetele familiare. 
Ei erau. Tess, iranianul, şi altcineva, cineva pe care nu-l 
mai văzuse până atunci. 

Se simţea de parcă inima îi fusese eliberată dintr-o 
capcană de urşi. Văzând-o, l-a cuprins un val de linişte. Nu 
era liberă, nici în siguranţă, dar cel puţin o ajunsese din 
urmă. 

Cele trei siluete au ajuns la un pâlc de copaci unde 
Reilly a văzut un vehicul parcat, un SUV bej pe care l-a 
recunoscut ca fiind un Jeep Cherokee, cel mai mic, mai 
pătrăţos, vechi de câteva generaţii. Şi-a îndreptat atenţia 
spre cea de-a treia siluetă, întrebându-se dacă e prieten 
sau duşman, apoi a privit cum toţi trei s-au urcat în 
maşină. Necunoscutul conducea, cu Tess lângă el şi cu 
iranianul în spate. Nimic din acest aranjament nu-i spunea 
dacă şoferul era un aliat al iranianului sau altcineva, poate 
cineva pe care îl folosea să-i ducă în diverse locuri, poate 
un ghid local. Pentru moment, Reilly trebuia să presupună 
că omul era un duşman. Nu că ar fi contat prea mult 
deocamdată. Stomacul i se strânsese deja gândindu-se la 
ceea ce se întâmpla. 

Mai mult ca sigur, acum plecau, se îndepărtau de el, şi 
el era la jumătate de kilometru distanţă cocoţat pe un cal 


— 263 — 


pe jumătate mort. 

A mânat calul înainte, lovindu-l şi ţipând şi dându-i 
palme pe spinare pentru a-l zori. Animalul obosit s-a 
aplecat în faţă cu ezitare, vizibil reticent să coboare panta. 

— Haide, la naiba, să mergem, a ţipat Reilly în timp ce 
încerca să-l facă să meargă înainte strângându-l şi 
împingând uşor picioarele din faţă atunci când ajungeau la 
el. Calul nemulţumit a prins un pic de viteză, nechezând în 
semn de protest şi ridicând praful în timp ce tropăia 
coborând dealul. Reilly a încercat să urmărească mişcările 
jeepului în timp ce-şi ghida animalul înainte, şi a văzut 
SUV-ul ţopăind de-a lungul câmpiei, îndreptându-se spre 
vest. A tras de hăţuri spre dreapta în momentul în care a 
ajuns la baza pantei, ghidând calul pe o traiectorie în 
diagonală faţă de jeep, dar era încă la câteva sute de metri 
depărtare de SUV. Apoi a văzut cum maşina ajunge la un 
drum îngust şi coteşte pe el. Se îndrepta acum în direcţia 
diametral opusă lui, şi inima i s-a strâns ştiind că nu putea 
face mare lucru ca să-i ajungă din urmă. 

Totuşi a menţinut presiunea, făcând apel la cowboy-ul 
care sălăşluia în el şi mânând calul cât de bine putea. SUV- 
ul dispăruse din vedere când a reuşit să ajungă la drum. A 
ghidat calul pe asfaltul crăpat, dar ştia că se mişca prea 
încet ca să aibă vreo şansă să o prindă din urmă pe Tess. 
Trebuia să găsească o altă modalitate să continue. O 
maşină, o camionetă, o motocicletă, orice cu motor - chiar 
şi o furgonetă veche şi şifonată scârţâind sub povara unui 
munte de pepeni, căci cu asta s-a ales el, săltând pe drum 
şi claxonându-l să se dea la o parte. 

Nu avea de ales. 

A mânat calul pe drum, apoi a tras de hăţuri, făcându-l 
să se oprească astfel încât să blocheze calea. Camioneta a 
frânat la câţiva metri de el. În cabină erau doi bărbaţi: 
şoferul agitându-şi furios pălăria şi pasagerul care se 
aplecase peste geam, amândoi ţipând şi făcându-i semn să 
se dea la o parte. 

Nu a durat mult. 

O singură mişcare a pistolului a rezolvat treaba cu o 


— 264 — 


eficienţă nemiloasă, şi câteva secunde mai târziu, Reilly 
era din nou pe drum, gonind după jeepul demult dispărut, 
cu o încărcătură de pepeni în spate. 


— 265 — 


39 


Cu fiecare pas ca de plumb, realitatea se retrăgea din ce 
în ce mai mult în mintea lui Tess în timp ce-i urma pe 
Zahed şi pe Abdülkerim de-a lungul peisajului 
extraterestru. _ 

Nu mai ştia sigur unde se afla. li era greu să-şi 
focalizeze privirea, şi picioarele le simţea ca de plumb. 
Chinul neîntrerupt al ultimelor zile, la care se adăugau 
căldura şi lipsa somnului, era debilitant. Cel mai rău era 
mirajul care o hăituia, făcând-o să creadă că era Reilly. El 
n-ar fi părăsit-o. Voia cu disperare să ştie că el era bine, că 
nu murise pe munte, dar ştia că nu urma să afle curând, 
poate niciodată. Incertitudinea o distrugea pur şi simplu, 
adăugându-se sentimentului de dezorientare, sentiment 
amplificat şi de peisajul uluitor din jurul ei. 

Valea prin care treceau era cu mult diferită de canionul 
unde găsiseră mormântul templierilor. De fapt, nu semăna 
cu nimic din ceea ce văzuse până atunci. Era mai largă şi 
era mărginită de îngrămădiri bizare de conuri şi turele de 
piatră imense, alb-rozalii. Câmpuri întregi de coşuri de fum 
ale zânelor punctau suprafaţa solului, spirale ca nişte 
ciuperci înalte de şase metri sau mai mult acoperite cu 
căciuliţe de bazalt roşu-ruginiu. Incadrând tot acest 
spectacol ireal, urmau pantele line încununate de cornişe 
de tuf verticale. Şi, în timp ce valea semăna deconcertant 
de mult cu o tavă uriaşă cu bezele, canionul din interiorul 
ei, cel pe care îl traversau acum, a derutat-o pe Tess cel 
mai mult. Oriunde se uita, deschizături întunecate în 
formațiunile stâncoase se holbau la ea. Unul dintre cele 
trei canioane paralele care conţineau anticul sat Zelve - 
acum părăsit - cu pereţii înţesaţi de locuinţe, sihăstirii, 
biserici şi mănăstiri care fuseseră excavate în cele mai 
neobişnuite locuri. De la cele mai înguste coşuri ale 
zânelor până la pereţii înalţi de stâncă, tiveau canionul, nu 
părea să fie o suprafaţă de piatră netedă care să nu fie 
punctată de un geam. Sute de sanctuare ţesute în piatră 


— 266 — 


erau împrăştiate în toată regiunea, ascunse în văi şi 
canioane, cu pereţii acoperiţi de o adevărată comoară de 
artă bizantină. 

Din cele mai vechi timpuri ale credinţei, Cappadocia a 
fost un leagăn al creştinătăţii ortodoxe, al doilea după 
Constantinopol. Paul din Tars - Sfântul Paul - a predicat în 
zonă la douăzeci de ani după Răstignire. Cappadocia a 
devenit în curând refugiul primilor adepţi ai Crucii care 
fugeau de persecuțiile romanilor, iar peisajul de aici, ca un 
labirint, oferindu-le un adăpost natural din calea 
pericolelor. In secolul al IV-lea, Vasile cel Mare, episcopul 
din apropiatul Kayseri şi unul dintre „părinţi cappadocieni” 
ai credinţei, a fost martorul monasticismului într-o 
călătorie în Egipt de unde a împrumutat conceptul. 
Călugării au început să colonizeze zona ca nişte cârtiţe, 
construind orice, de la chilii individuale pentru rugăciuni 
în spirale late de trei metri până la biserici tăiate în piatră 
de o grandoare surprinzătoare şi mănăstiri pe mai multe 
niveluri care ajungeau până sus între stânci. 

Şi nu se construise doar la suprafaţă. Odată cu valul de 
cuceriri mongole şi musulmane care înainta, s-au extins şi 
în subteran. Zeci de oraşe sub nivelul solului - unele 
datând chiar din vremea hitiţilor - împânzeau zona, şi 
multe dintre ele nu fuseseră încă explorate pe de-a- 
ntregul. Unele aveau douăsprezece niveluri sub pământ, 
poate chiar mai mult, labirinturi vaste de tunele, camere 
de locuit şi de depozitat. Cu canalele lor de aerisire 
ingenios create şi uşi de o tonă din „pietre de moară” care 
să ţină duşmanii la distanţă, serveau drept sanctuare 
pentru comunități întregi atunci când hoardele 
invadatoare nu mai puteau fi răpuse deasupra, ajutând 
populaţia  creştin-ortodoxă să populeze văile şi să 
supravieţuiască secolelor sub conducerea selgiucizilor şi 
otomanilor fără a avea prea mult de suferit. 

În mod ironic, abia în 1923, la începuturile Republicii 
Turce seculare, creştinii fuseseră în sfârşit izgoniți din 
regiune. Acordul de repatriere forţată dintre Turcia şi 
Grecia semnat la încheierea războiului de patru ani dintre 


— 267 — 


cele două ţări a facilitat schimbul de populaţie, ortodocşii 
au plecat în Grecia în timp ce turcii musulmani le-au luat 
locul în văi. Din pricina exodului, majoritatea bisericilor şi 
mănăstirilor s-au degradat treptat, din cauza neglijenţei şi 
a vandalismului, un sfârşit trist pentru ultima legătură cu 
gloria Bizanțului care mergea cu peste o mie cinci sute de 
ani în urmă. 

În timp ce îşi croiau drum printre conurile stâncoase 
înalte de zece metri, lui Tess îi era greu să creadă că valea 
fusese cândva locuită. In starea ei de epuizare, îi părea 
mai degrabă un sălaş al trolilor, iar mintea ei născocea tot 
timpul imagini cu oameni ai nisipurilor ieşind din crăpături 
întunecate şi răpind-o. 

Vocea lui Zahed i-a întrerupt coşmarul. 

— Unde sunt toţi turiştii? l-a întrebat el pe Abdulkerim. 
Locul acesta e ca un oraş de stafii. 

Deşi valea era un parc naţional, nu se întâlniseră cu mai 
mult de şase grupuri mici de excursionişti. 

— Canionul acesta şi cele două paralele cu el au fost 
declarate periculoase în anii '50, i-a explicat bizantinistul. 
Peşterile începuseră să se surpe peste cei care locuiau în 
ele. Toţi sătenii au fost strămutați într-un oraş nou la 
câţiva kilometri depărtare, iar acum grupurile de turişti 
preferă zonele mai sigure, ca Göreme. 

— Cu cât mai puţini, cu atât mai bine, a spus Zahed, 
cercetând drumul din faţa sa. Cât mai avem? 

— Aproape am ajuns. 

Câteva clipe mai târziu ieşiseră din satul de conuri şi s- 
au oprit lângă un perete de piatră neted. 

Soarele coborâse mai mult acum, iar unghiul său 
schimbător scălda peisajul selenar într-un amestec de 
nuanţe de roz şi albastru. 

— Aici e, a anunţat bizantinistul. 

Nu părea să fie mare lucru până când bărbatul le-a făcut 
semn să se uite în sus. Tess i-a urmărit privirea. Era o 
gaură largă, pătrată, tăiată în peretele stâncos, la circa 
douăzeci de metri deasupra capetelor lor. Era o cameră 
expusă - parte a unei încăperi de fapt - care fusese săpată 


— 268 — 


în stâncă. 

— Peretele exterior al bisericii s-a prăbuşit din cauza 
unei avalanşe de pietre cu secole în urmă, le-a explicat 
Abdulkerim, şi odată cu el, şi tunelul de acces şi scările 
care conduceau până la el. 

— Şi atunci cum ajungem acolo sus? l-a întrebat Zahed. 

— Pe aici, a spus turcul conducându-i până la marginea 
stâncii şi arătându-le treptele care fuseseră cioplite în 
peretele neted de tuf. 

— Ia-o înainte, a gesticulat Zahed. 

Abdulkerim a mers primul, urmat de Tess şi de iranian. 
S-au căţărat pe peretele sfărâmicios şi au reuşit să ajungă 
la o mică platformă. Scări abrupte, erodate, duceau de 
acolo către camera cu trei pereţi. Nu era nicio balustradă. 
Podeaua se termina brusc la marginea stâncii abrupte. 

Tess a privit în jos. Priveliştea i-a strâns inima. 

— Acum îmi dau seama de ce nu vin turiştii aici. 

Turcul a ridicat din umeri. 

— Acesta era porticul bisericii, a explicat el. Veniţi. 
Naosul este pe aici. 

I-a condus printr-un intrând îngust şi a aprins lanterna. 

Camera era surprinzător de mare, având aproximativ 
doisprezece metri în lungime şi şase în lăţime. Încăperea 
era încadrată de navele laterale, separată de naos prin 
coloane care erau pur decorative având în vedere că nu 
aveau rol de susţinere, deoarece biserica fusese săpată în 
roca moale. Naosul avea un tavan înalt rotunjit care se 
încheia cu ceea ce părea a fi o absidă de forma unei 
potcoave. 

— Fresca e pe aici, a spus Abdulkerim, conducându-i 
mai adânc în biserică, iar camera mortuară se află sub noi. 

Tess l-a urmat, privind frescele bizantine care acopereau 
fiecare centimetru din pereţii şi tavanul camerei 
cavernoase. În fasciculul de lumină blând şi jucăuş al 
lanternei a zărit scene biblice care-i erau familiare, cum ar 
fi înălţarea Domnului şi Cina cea de Taină, precum şi multă 
iconografie locală, ca de exemplu o frescă înfăţişându-l pe 
Constantin cel Mare şi pe mama sa, Sfânta Elena, care 


— 269 — 


ţineau „Adevărata Cruce” pe care fusese răstignit lisus, pe 
care ea credea că o găsise într-un pelerinaj destinat 
căutării de relicve la Ierusalim în anul 325. 

Pereţii erau, de asemenea, acoperiţi în mare parte cu 
imagini înfiorătoare. O frescă înfăţişa un monstru cu trei 
capete şi corp de şarpe, devorând damnaţii. O alta 
expunea o femeie goală atacată de şerpi, iar o alta, o 
lăcustă uriaşă izgonită de două cruci. Ceea ce sporea 
disconfortul era faptul că ochii acestor chipuri, şi 
câteodată chipurile întregi, erau scrijelite, desfigurate de 
invadatorii musulmani care crezuseră că făcând asta 
puteau omori personajele din portrete. Frescele de mai sus 
şi de pe tavan erau însă intacte, probabil pentru că erau 
mai greu accesibile. Feţe reci, cutremurătoare, cu ochi 
migdalaţi, sprâncene negre ca nişte şnururi şi guri 
puternice şi drepte se holbau în jos spre Tess, iar vopseaua 
era atât de netedă încât părea că însăşi pielea lor fusese 
lipită de perete. 

Abdülkerim s-a oprit în capătul îndepărtat al naosului, 
lângă absidă. Tess şi-a dat seama acum că întunericul 
ascunsese faptul că erau de fapt trei abside prelungindu-se 
din naos. Lângă una dintre ele era o nişă prin care se 
zărea un pasaj. 

Bizantinistul a îndreptat lumina către o frescă de 
deasupra capetelor lor, la jumătatea domului uneia dintre 
abside. Era o lucrare bogată în detalii, delicată şi atent 
executată, dominată de nuanţe de ocru şi verde. Foarte 
important, şi aceasta rămăsese neatinsă. Înfăţişa un 
bărbat, în picioare, în luptă cu alţi patru războinici. Nu 
purta coif sau zale, şi nu avea nici cal. În spatele lui, câţiva 
săteni erau  înfăţişaţi ascunzându-se în crăpăturile 
întunecate ale stâncii. 

Războinicii, având în vedere că purtau turbane şi 
mânuiau iatagane, erau evident musulmani. Personajul 
care-i înfrunta se apleca spre ei cu un paloş în mâna 
dreaptă. Mâna stângă o ţinea sus sfidător. 

Tess s-a aplecat să arunce o privire mai de aproape. 

Mâna stângă îi lipsea în mod clar, dar nu din cauza 


— 270 — 


vopselei care s-ar fi scorojit. Antebraţul personajului se 
termina pur şi simplu într-un ciot rotunjit. 

A văzut inscripţia de pe frescă. Era în greacă, scrisă cu 
litere mari îngroşate. S-a concentrat să o traducă, contând 
pe cunoştinţele ei rezonabile, dar la care nu mai apelase 
de multă vreme. Bizantinistul a intervenit şi a scutit-o de 
chin. 

— „Singura mână dreaptă adevărată îşi revarsă mânia 
asupra cotropitorilor păgâni”, a citit el cu voce tare. 

Tess a privit spre iranian. Dacă simţea vreun fel de 
entuziasm, nu o arăta. S-a întors din nou spre frescă. Mai 
era o inscripţie, cu litere mai mici, deasupra şi spre 
dreapta personajelor care se înfruntau. 

— Asta ce spune? a întrebat ea. 

— „Şi în ceea ce priveşte durerea, ca o mână pierdută în 
luptă, luaţi trupul drept veşmântul pe care îl purtaţi. 
Faptele milostive şi eroice ale unui bărbat şi ale unei femei 
par nobile postăvarului, unde dervişii se desfată în briza 
uşoară a spiritului.” E dintr-un poem. Un poem sufit, scris 
chiar de Rumi. 

Lucru care a nelămurit-o pe Tess. 

— Un poem sufit? Aici? Scris în greacă? 

Bizantinistul a încuviinţat. 

— E neobişnuit, dar nu e surprinzător. Rumi a trăit şi a 
murit în Konya, care e numai la câteva sute de kilometri la 
vest de aici. Konya era centrul sufismului. Încă mai este, 
spiritual cel puţin. Sufiţii şi creştinii din această vale erau 
aliaţi într-un fel, proscrişi - adepţi ai unei credinţe diferite 
într-o mare de musulmani sunniti. 

— Hai să vedem mormântul, l-a întrerupt iranianul. 

Pentru prima oară, părea uşor impacientată. 

Abdulkerim l-a privit cu o resemnare tăcută, apoi a 
ridicat din umeri. 

— Pe aici, a mormăit el. 

Toţi trei au păşit în şir indian, urmărind lumina 
lanternei, prin pasajul îngust de lângă absida laterală. 
Lumina naturală abia mai pătrundea acum, dar fasciculul 
lanternei era destul de puternic încât să lumineze tavanul, 


— 271 — 


care era înviorat de un model elaborat de cruci cioplite în 
relief cu o grilă de romburi intersectate care se pierdeau 
în umbră. 

Pasajul conducea la un set de scări abrupte care 
coborau în spirală. La baza lor era un mic vestibul care 
dădea în alte cinci camere. Era prea întuneric să vadă ceva 
dincolo de intrări. Abdulkerim a luminat pe rând în fiecare 
încăpere, pentru a se orienta, apoi a spus. 

— Asta e. 

I-a condus în criptă. Era o cameră lungă, cu tavanul jos. 
Pe podeaua plată Tess a observat două rânduri de 
dreptunghiuri paralele unde pământul era bătătorit, 
fiecare pe câte o parte a încăperii. Erau greu de observat, 
dar erau acolo, tăiate în tuful în care fusese construită 
întreaga biserică. Fiecare bucată părea îndeajuns de mare 
încât să adăpostească un corp omenesc, şi pereţii din 
spatele lor purtau inscripţii ce aveau spaţii oarecum 
regulate. Apropiindu-se, Tess a văzut că erau nume. 

— Sunt bătrâni ai bisericii şi ctitori, le-a explicat 
Abdülkerim. Aceste biserici aveau nevoie de fonduri 
consistente pentru cioplit şi decorat. Doar vopseaua costa 
o mică avere pe atunci. Plătind pentru un lăcaş sfânt 
oamenii îşi cumpărau un bilet spre rai. Şi un loc de 
îngropăciune aici. 

Tess a citit pe rând numele şi s-a oprit la unul dintre 
morminte. A recunoscut literele greceşti. 

— Ăsta e, a spus ea. 

Zahed şi Abdulkerim i s-au alăturat. 

— „Singura mână dreaptă”, a citit ea. 

S-a uitat spre iranian, ghicind ce va urma. Desigur, el 
deja despacheta unealta multifuncţională şi i-a întins-o ei. 

— Să ne apucăm de treabă. 


— 272 — 


40 


Acesta era mai greu de săpat, dar cel puţin era un 
singur mormânt. 

Spaţiul îngust era sufocant, în lumina slabă a lanternei 
şi în praful care se ridica din cauza săpatului, ceea ce a 
făcut-o pe Tess să lucreze cu mai mult spor. Voia doar să 
iasă de acolo cât mai repede posibil. 

Corpul pe care l-au găsit era înfăşurat în fâşii de pânză 
albă late de şaizeci de centimetri, ca o mumie, şi acoperit 
cu seminţe care se pietrificaseră de mult. Tess şi 
Abdulkerim s-au apropiat şi au curăţat cu grijă materialul 
țeapăn, pe care apoi l-au îndepărtat. Oasele erau 
împrăştiate, dar un lucru s-a văzut curând clar. Erau oase 
doar de la o mână. 

Mai era ceva acolo înăuntru. 

O proteză pentru mână, făcută din cupru. Era corodată 
şi oxidată, acoperită cu un strat maro-închis cu puncte 
verzi-albastre de jur împrejur. Era uluitor de elaborată şi 
bine lucrată pentru un obiect vechi de şapte sute de ani. 

A ridicat-o spre iranian. 

— E Conrad, a spus ea, apoi i-a aruncat o privire care 
însemna „ei, şi-acum?” 

El a rumegat informaţia o clipă, apoi a spus. 

— Dacă o avea cu el, trebuie să fie pe aici pe undeva. 
Poate chiar îngropată cu el. S-a mai gândit încă un 
moment, apoi a continuat: 

— Scoateţi-l afară. Să vedem dacă mai e şi altceva acolo 
jos. 

Tess şi bizantinistul au ridicat coconul de pânză şi l-au 
aşezat pe culoarul din mijloc. Tess a păşit din nou pe 
mormânt şi a început să sape. După numai câteva lovituri, 
târnăcopul a dat de ceva tare, inundând-o cu un val de 
adrenalină. Cu o concentrare reînnoită, a început să curețe 
pământul din jurul obiectului tare cu mâinile goale. 

— Fă mai multă lumină, i-a cerut ea lui Abdulkerim. 

El a îndreptat lanterna spre mâinile ei în timp ce ea 


— 273 — 


dădea pământul la o parte scoțând la iveală ceea ce părea 
a fi un obiect rotund şi închis la culoare. A mai curăţat un 
pic pământul de deasupra pentru a descoperi că era o oală 
de gătit din lut simplu, joasă şi largă, cu diametrul de 
aproximativ patruzeci de centimetri şi sub treizeci în 
înălţime. Răsuflarea i s-a tăiat. A studiat-o o clipă, apoi a 
ridicat-o cu grijă şi a aşezat-o pe partea plată a 
mormântului. 

A examinat-o cu atenţie. Era simplă, cu nimic ieşită din 
comun, fără decoraţiuni exterioare, şi avea un fel de 
castron pe post de capac care era lipit cu bitum. Ochii lui 
Abdulkerim se plimbau de la oală la Tess, la iranian şi 
înapoi. 

— Ce crezi că e înăuntru? 

— E o singură cale să aflăm, a spus Zahed. 

A smuls târnăcopul din mâinile lui Tess, înainte ca ea să- 
Il poată opri, şi a lovit oala deasupra. Capacul care o 
proteja s-a spart. Zahed a îndepărtat apoi toate bucăţile 
care încă mai erau lipite. 

A luat lanterna de la bizantinist şi a îndreptat-o spre 
interiorul vasului, apoi s-a întors spre Tess, invitând-o să 
se uite. 

— Te rog, i-a spus el. După toată munca depusă, o 
meriţi. 

Ea i-a aruncat o privire răutăcioasă, apoi s-a aplecat să 
privească. Şi atunci a simţit cum i se opreşte inima în loc. 
A băgat mâna înăuntru şi a scos conţinutul oalei: două 
codexuri - mici, două cărţi antice legate în piele, 
amândouă cam de mărimea unor romane cartonate. 

Le-a ţinut cu mâini tremurânde, cu grijă, ca şi cum ar fi 
fost făcute din porțelan subţire, privindu-le uimită. Pentru 
o secundă binecuvântată, toate ororile prin care trecuse, 
monstrul iranian care stătea la câţiva centimetri de ea - 
toate au pălit. Apoi a aşezat unul în poală şi l-a deschis pe 
celălalt. 

— Ce sunt? a întrebat-o Abdülkerim, pe un ton şoptit. 

Tess a desfăcut cu grijă legătura de piele care era 
înfăşurată în jurul primului codex. Coperta din spate se 


— 274 — 


prelungea cu un triunghi care acoperea partea din faţă. L- 
a tras la o parte, apoi, încet, a deschis codexul. 

Foile de papirus brun-aurii erau evident fragile, cu 
marginile sfărâmate pe alocuri. Nu a îndrăznit să dea 
pagina, ca să nu distrugă manuscrisul, dar scrisul de pe 
prima pagină era de ajuns pentru a-şi da seama la ce se 
uita. 

— Litere de tip alexandrian, a spus ea. E scrisă în 
greacă. 

— Ce spune? a întrebat-o iranianul. 

Tess a citit-o, apoi a privit în sus spre Abdülkerim şi i-a 
arătat-o. Chiar şi în lumina slabă din cavernă, stupefacţia 
de pe faţa ei era evidentă. 

Bizantinistul cunoştea în mod clar scrisul grecesc, care 
era în aria lui de expertiză. 

— „Evanghelia Perfecţiunii”. A privit apoi spre Tess. N- 
am auzit niciodată de ea. 

— Nici eu. Dar e în greacă. Greacă koine, i-a zis Tess 
bizantinistului, punând accent pe acest aspect. 

Expresia bărbatului părea să indice surprindere, atunci 
când a înţeles ce voia să spună Tess - fapt observat şi de 
iranian. 

— Şi ce dacă e în greacă? De ce aşa o mare surpriză? a 
întrebat el. 

— Greaca koine a fost lingua franca - limba uzuală - a 
Orientului Apropiat în timpul romanilor. Este limba în care 
orice evanghelie ar fi fost scrisă în timpul vieţii lui lisus. 
Dar nu există nicio copie originală a evangheliilor de 
atunci. Bibliile cele mai vechi care s-au păstrat sunt în 
greacă, dar sunt din secolul al IV-lea sau al V-lea. Textele 
mai vechi pe care le avem nu sunt din Biblie. Sunt non- 
canonice, evanghelii gnostice, precum Evanghelia lui Toma 
care a fost găsită în Egipt în 1945 - şi sunt traduceri copte 
ale textelor greceşti mai timpurii. Tess a ridicat codexul. 
Asta nu este a lui Matei, Marcu, Luca sau loan. Dar este în 
greacă koine, ceea ce înseamnă că este un original. Nu eo 
traducere. Ar putea fi cea mai veche evanghelie completă 
găsită vreodată. 


— 275 — 


Bizantinistul părea uluit. 

— Dar de ce e aici? De unde ai ştiut despre asta? 

— Şi celălalt ce este? l-a întrerupt iranianul, ignorându-l 
pe Abdulkerim. 

Tess a lăsat jos primul codex şi a luat cea de-a doua 
carte. Din nou, cu foarte mare grijă, a deschis-o. Deşi cele 
două codexuri se asemănau foarte mult în exterior, acesta 
era format din foi de pergament legate, şi nu de papirus, 
indicând că era posibil să fie o scriere mai recentă decât 
cealaltă. Scrisul era acelaşi, totuşi. Era, de asemenea, 
scrisă în greaca koine. 

— „Evanghelia Evreilor”, a citit ea. Era un titlu pe care îl 
cunoştea. Şi-a ridicat privirea din carte. Aceasta este una 
dintre evangheliile „pierdute”. Unii dintre părinţii Bisericii 
vorbeau despre ea în scrierile lor, dar niciodată nu a fost 
găsită. Degetele ei au atins pagina cu un respect profund. 
Până acum. 

Cu inima bătându-i nebuneşte, răsfoia primele pagini 
încet, cu ochii jucându-i pe literele mici, încercând să 
înţeleagă ce însemnau, când a văzut altceva. O foaie 
împăturită de pergament, inserată între paginile cărţii. 

A scos-o şi şi-a dat seama că nu era doar o pagină, ci 
patru, toate împăturite una în alta. Trebuia să fi fost vreun 
fel de document oficial, pentru că era închis cu un sigiliu 
de ceară roşie-maronie care se imprimase pe paginile 
codexului în care stătuse. 

— Cred că e în latină, dar nu pot vedea ce e înăuntru 
fără să rup sigiliul, i-a spus Tess lui Zahed. 

— Atunci rupe-l, i-a răspuns el. 

Tess a expirat, frustrată. Nu avea niciun sens să se certe 
cu el. A pufăit în tăcere şi şi-a strecurat degetele sub cuta 
de deasupra documentului. Cât de blând a putut, a 
desfăcut sigiliul de pe pergament, dar tot nu a putut să o 
facă fără să-l rupă în două. Sigiliul îşi îndeplinise rolul, 
chiar la sute de ani după ce fusese pus acolo. 

Tess a despăturit încet foile, având grijă să nu le 
distrugă. 

Scrisul de pe ele era într-adevăr diferit. Textul era scris 


— 276 — 


într-o romană literară cursivă - adică latină, nu greacă. 

— Ce este? a întrebat Abdulkerim. 

— Pare a fi o scrisoare. A mijit ochii şi a studiat-o. Latina 
mea nu e grozavă. A ridicat-o spre el. Poţi tu să citeşti? 

Bizantinistul a scuturat din cap. 

— Greacă, fără probleme. Latina nu e specialitatea mea. 

Tess a parcurs textul, apoi privirea i-a căzut pe sfârşitul 
ultimei pagini. 

— Osius ex Hispanis, Egatus Imperatoris et Confessarius 
Beato Constantino Augusto Caesari, a citit ea cu voce tare. 
S-a oprit, cu neuronii explodând în faţa semnificației a 
ceea ce putea avea în mâna-i tremurătoare. Pierdută în 
lumea ei pentru o clipă, a spus, cu o voce joasă: „Hosius al 
Spaniei, legat imperial şi confesor al împăratului 
Constantin.” 

Sprâncenele lui Zahed s-au ridicat într-un spectacol rar 
de curiozitate. 

— Hosius, a repetat Abdülkerim. Episcopul de Cordoba. 
Unul dintre părinţii fondatori ai Bisericii. 

— Bărbatul care a prezidat Consiliul de la Niceea, a 
adăugat Tess. I-a venit ceva în minte în timp ce spunea 
asta. Niceea e aproape de aici, nu-i aşa? a întrebat ea. 

Bizantinistul a încuviinţat, încruntându-se confuz în timp 
ce procesa informaţia. 

— E aproape de Istanbul, dar da, presupun că nu e prea 
departe de aici. Acum se numeşte Iznik. 

Tess putea vedea că el ar fi vrut să-i pună o sută de 
întrebări şi că se abţinea cu greu. Niceea era un cuvânt- 
cheie referitor la începuturile creştinismului. Erau multe 
întrebări rămase fără răspuns cu privire la ceea ce s-a 
întâmplat în timpul acelei întâlniri istorice din anul 325, 
când Constantin cel Mare i-a convocat pe principalii 
episcopi din toată creştinătatea şi i-a forţat să-şi rezolve 
disputele şi să cadă de acord asupra a ceea ce artrebui să 
creadă creştinii. 

Tess a privit spre Zahed. 

— Trebuie să traducem asta, i-a spus ea. 

Iranianul părea îngândurat. 


— 277 — 


— Mai târziu, a răspuns el. Dă-mi-le mie. 

Tess a aruncat o ultimă privire asupra documentului, a 
ezitat, apoi l-a împăturit şi l-a pus la loc înăuntrul 
codexului aşa cum îl găsise. I-a întins ambele cărţi lui, iar 
el le-a băgat în rucsac. 

— Să vedem dacă mai e şi altceva îngropat, a spus el în 
timp ce-i dădea din nou târnăcopul lui Tess. 

Mintea ei s-a blocat. Bărbatul nu părea deloc 
entuziasmat de ceea ce descoperiseră. S-a gândit să-l 
întrebe, dar s-a decis să nu o facă. In schimb, s-a lăsat din 
nou în genunchi şi a săpat şi a scotocit în restul 
mormântului. 

Nu mai era nimic îngropat acolo. 

A privit către iranian. 

Părea nemulţumit. 

— Ne scapă ceva. 

Tess nu s-a mai putut abţine. 

— Ce ne mai scapă? a răbufnit ea nervoasă. Asta e. Am 
făcut tot ce-am putut. Adică, la naiba, i-am găsit 
mormântul. Am găsit textele acestea şi, orice-ar cuprinde 
ele, sunt deja o descoperire epocală. Aceste evanghelii... 
sunt unice. Şi bărbatul acesta, Hosius... a fost marele preot 
al lui Constantin. A fost alături de el când împăratul s-a 
hotărât să devină creştin. A fost la Niceea, pentru numele 
lui Dumnezeu, a fost acolo când toate argumentele cu 
privire la ceea ce lisus a făcut cu adevărat şi cine a fost el 
cu adevărat au fost selectate şi când creştinismul a devenit 
ceea ce ştim că este astăzi. E locul în care au creat Crezul 
Niceean pe care adepţii îl mai recită şi astăzi duminica. 
Scrisoarea lui ne poate spune al dracului de multe despre 
ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Ce vrei mai mult? Ce 
naiba căutăm aici până la urmă? Ce crezi că ai să găseşti 
mai mult? 

Iranianul a zâmbit. 

— Opera diavolului, bineînţeles. Toată. 

— Nu este nicio operă a diavolului. Sunt evanghelii 
vechi. Chiar în timp ce rostea cuvintele, s-a strâmbat. 
Înțelegerea a venit brusc prin praf şi întuneric. 


— 278 — 


— Nu te-ai prins, nu-i aşa? i-a spus el, cu batjocură. 
Aceste scrieri şi orice altceva transportau templierii şi care 
i-a speriat atât de tare pe călugări încât au recurs la crimă 
pentru a le pune la adăpost. Apoi s-au sinucis când le-au 
pierdut. Nu sunt doar evanghelii. Pentru ei sunt opera 
diavolului. Se referă la ele ca fiind ceva ce le-ar putea 
distruge din temelii lumea, lumea lor creştină. A făcut o 
pauză, apoi a adăugat cu emfază: Lumea voastră. 

— Şi de-aia le vrei? 

Zâmbetul i s-a lărgit. 

— Bineînţeles. Lumea voastră deja se clatină. Şi 
presupun că astea ar putea accentua declinul. Venind după 
toate scandalurile de pedofilie pe care Vaticanul de-abia a 
reuşit să le înăbuşe? Nu cred că ar putea exista un 
moment mai potrivit. 

Tess a simţit un fior rece străbătându-i şira spinării, dar 
a încercat să nu o arate. 

— Crezi că poţi submina credinţa oamenilor atât de 
uşor? 

— Absolut, a ridicat iranianul din umeri. Cred că oamenii 
tăi sunt mult mai profund religioşi decât crezi tu. Lucru 
care îi face cu atât mai vulnerabili. 

— Ştiu cât de religioşi sunt unii dintre noi. Dar chiar nu 
cred că interesează pe cineva cu adevărat notele de 
subsol. 

— Poate nu pe toţi... dar pentru mulţi contează. Destui 
pentru a cauza cu adevărat probleme. Şi e destul de bine 
pentru mine. Pentru că despre asta este vorba de fapt. 
Asta nu înţelegeţi voi. Bătălia asta, războiul ăsta dintre 
noi... această „ciocnire între civilizaţii”, cum le place 
oamenilor tăi să o numească. E un război de durată. Nue 
vorba despre cine are puşca mai mare. Nu e vorba despre 
aplicarea unei lovituri finale spectaculoase. E vorba despre 
slăbirea puterii. E vorba despre uciderea lentă a trupului, 
cu multe lovituri bine plasate. E vorba despre a muşca 
neîncetat din sufletul duşmanului tău cu fiecare ocazie 
care ţi se iveşte. Şi în momentul de faţă, ţara voastră e 
într-o situaţie proastă. Economia e la pământ. Ecosistemul 


— 279 — 


vostru e distrus. Nimeni nu are încredere în politicienii sau 
în bancherii voştri. Pierdeţi fiecare război în care vă 
implicaţi. Sunteţi mai divizați decât oricând şi sunteţi la 
pământ din punct de vedere moral. Sunteţi îngenuncheaţi 
pe toate planurile. Şi fiecare lovitură, fiecare upercut care 
poate să vă aducă şi mai jos merită aplicat. În special când 
vine vorba de religie, pentru că toţi sunteţi religioşi. Toţi. 
Nu doar cei care merg la biserică. Sunteţi chiar mai 
religioşi decât noi. 

— Mă-ndoiesc, s-a strâmbat Tess. 

— Bineînţeles. În mai multe feluri decât realizaţi. S-a 
gândit o clipă, apoi a spus: O să-ţi dau un exemplu. ii 
minte cutremurul care a omorât zeci de mii de oameni în 
Haiti, recent? Ai observat cum au reacţionat liderii voştri? 

Tess nu a înţeles conexiunea. 

— Au trimis bani şi echipament de salvare şi... 

— Da, sigur că au făcut-o, a întrerupt-o iranianul. Dar la 
fel a făcut şi restul lumii. Eu mă refer la felul în care au 
perceput de fapt liderii voştri cele întâmplate. Unul dintre 
cei mai populari predicatori ai voştri a apărut la 
televiziunea naţională. Ţii minte? A spus că acest lucru s-a 
întâmplat pentru că haitienii făcuseră un pact cu diavolul. 
Un pact cu diavolul, a râs el, ca să-i ajute să scape de 
tiranii francezi care i-au condus cu mult timp în urmă. Şi 
lucrul uimitor este că nu a fost scos din emisie în hohote 
de râs. Departe de aşa ceva. E încă foarte respectat în ţara 
voastră, deşi a stat pur şi simplu acolo ţinând aceleaşi 
discursuri ridicole pe care predicatorii le ţin de sute de 
ani, oricând loveşte vreun cutremur sau un alt dezastru. 
Dar aici este partea care mie mi se pare edificatoare. Nu a 
fost singurul. Propriul vostru preşedinte - preşedintele 
vostru liberal, modern, intelectual - spune într-un discurs 
că, „dacă nu ar fi binecuvântarea lui Dumnezeu”, s-ar fi 
putut foarte bine întâmpla şi în America. Gândeşte-te un 
pic. Ce înseamnă asta, „dacă nu ar fi binecuvântarea lui 
Dumnezeu”? Vrea să spună că harul lui Dumnezeu îi 
protejează pe americani şi că harul Lui a ales în schimb să- 
i radă de pe faţa pământului pe haitieni? Cât de mult diferă 


— 280 — 


asta de ceea ce spunea predicatorul? Chiar crezi că 
preşedintele vostru este mai puţin religios, mai puţin 
superstiţios decât un nebun? 

— E doar o modalitate de a exprima lucrurile, a contrat 
Tess. După ce supraviețuiesc unui lucru groaznic oamenii 
îşi spun, „Dumnezeu a vegheat asupra mea”. Nimeni nu ia 
sintagma în sens literal. - 

— Ba sigur că o folosesc aşa. In profunzime, chiar o 
folosesc. O cred, şi preşedintele vostru o crede. Toţi 
credeţi că Dumnezeul vostru este cel adevărat şi că, fiind 
oamenii aleşi de Hristos, El vă va proteja. Sunteţi la fel de 
întorşi pe dos ca şi noi, a chicotit el. De aceea toate astea 
sunt importante pentru mine. Şi de aceea nu voi renunţa 
până când nu vom termina ceea ce am început. 

Tess îşi simţea tâmplele zvâcnind. Bărbatul nu va ceda 
niciodată. Şi dacă urma să renunţe vreodată, nu o va lăsa 
să plece. 

Iranianul a privit-o în tăcere, ochii micşorându-i-se 
răutăcios. 

— Asta e un început grozav. Ai făcut treabă bună. Dar 
nu e asta toată povestea. Acum ştim despre Conrad că a 
fost aici. Din cât se pare, s-a luptat cu nişte războinici 
musulmani. Poate a şi murit aici. Poate. Ceea ce ştim sigur 
este că atunci când el şi oamenii săi au părăsit mănăstirea 
de pe muntele Argaeus, aveau trei cufere mari cu ei. Trei 
cufere mari care trebuie să fi avut mai mult decât două 
cărţi în ele. Şi-a deschis braţele întrebător. Şi atunci, unde 
e restul? 


— 281 — 


41 
CAPPADOCIA, MAI 1310 


I-au ajuns din urmă târziu a doua zi. 

Maysoon ştia bine să citească urmele. A fost de ajutor şi 
faptul că îşi petrecuse copilăria în regiune. Ceea ce nu i-a 
ajutat a fost că erau şase bărbaţi acolo, dintre care cinci 
incredibil de bine clădiţi şi viguroşi, care escortau ceva ce 
Conrad dorea să recupereze fără să-i provoace stricăciuni. 

Dat fiind dezavantajul lor, nu exista decât o singură 
opţiune. O ambuscadă. Funcţionase pentru turci. Şi avea 
să funcţioneze şi pentru Conrad şi Maysoon, dacă-şi 
alegeau bine locul. 

Trebuiau să-l aleagă extrem de bine. 

l-au urmărit pe Qassem şi pe însoțitorii lui timp de 
câteva ore, i-au ocolit o perioadă chiar înainte de asfintit şi 
au mers înainte pentru a evalua teritoriul pe care turcii l- 
ar fi străbătut a doua zi. Maysoon i-a spus lui Conrad că 
trebuiau să acţioneze dimineaţa. Oricând mai târziu, 
convoiul ar fi ajuns în preriile larg deschise care duceau 
spre Konya. Ar fi fost de-a dreptul imposibil să-i surprindă 
acolo. Relieful era prea plat şi expus vederii. Trebuiau să-i 
lovească cât încă îşi croiau drumul printre pâlcurile de 
copaci, printre dealurile ondulate şi văile arse de soare. 

Problema era, chiar şi acolo, că nu se aflau prea multe 
locuri grozave dintre care să aleagă. Niciunul. Peisajul era 
încă prea deschis ca să prezinte vreun punct de 
ambuscadă viabil. Nu era nicio formaţiune naturală de 
care să se poată folosi. Mai mult, pentru că în zonă nu erau 
nici poteci înguste, nici poduri sau trecători pe care turcii 
ar fi trebuit să le treacă, fără a avea de ales, Maysoon nu 
putea fi absolut sigură nici de ruta pe care ar fi urmat-o. 
Ceea ce însemna că şi cea mai vicleană ambuscadă ar fi 
putut eşua, dacă potenţialele victime nu ar fi trecut pe 
acolo. 

Nu aveau decât o singură variantă. Să-i atace pe turci în 


— 282 — 


timpul nopţii, în locul în care îşi ridicaseră tabăra. Ceea ce 
nu era o alegere proastă, în mod necesar. Trebuiau doar să 
o plănuiască cum trebuie. 

Trebuiau să o plănuiască extrem de bine. 

Unul şi jumătate contra şase. 

Le-a luat ceva să-i găsească. Turcii îţi aşezaseră tabăra 
într-un desiş care cobora în pantă la baza unei văi 
sinuoase. Conrad şi Maysoon şi-au lăsat caii mai în urmă şi 
s-au târât până când au ajuns la douăzeci de metri de ei, 
ghidaţi de strălucirea ca de ambră a micului foc de tabără 
pe care turcii îl întreţineau şi ajutaţi de lumina unei luni 
strălucitoare aproape pline. Au mers în jurul perimetrului 
lor şi au notat poziţiile aproximative a ceea ce vedeau: caii, 
opt dintre ei, legaţi de nişte copaci mai departe, la baza 
pantei; un bărbat, stând picior peste picior, cu spatele la 
un trunchi de copac, păzind animalele; căruţa, cu cei doi 
cai încă înhămaţi la ea, cu contururile cuferelor vizibile 
sub acoperământul de pânză; oamenii, adormiţi în jurul 
focului; o altă santinelă, în partea opusă a micii tabere, 
unul pe care l-ar fi ratat dacă bărbatul nu ar fi făcut o 
mişcare care l-a dat de gol. 

Conrad a încuviinţat către Maysoon. Văzuse tot ce avea 
nevoie. 

S-au târât înapoi în siguranţă, şi cavalerul i-a explicat 
planul lui. Aveau multe pregătiri de făcut, şi nu aveau prea 
mult timp la dispoziţie. Conrad voia să-i lovească pe turci 
chiar înainte de răsăritul soarelui, când bărbaţii ar fi fost 
mahmuri. 

La primele semne ale zorilor, ei erau gata. 

După ce şi-au ascuns caii departe de tabără, Conrad şi 
Maysoon şi-au croit drum înapoi printre copaci şi tufişuri, 
ducând cu ei mănunchiurile de crengi uscate şi funiile pe 
care le confecţionaseră, strecurându-se până la punctul de 
observaţie de deasupra cailor turcilor. S-au lăsat pe vine şi 
au privit. Bărbatul care păzea animalele era încă acolo 
unde îl lăsaseră. Şi era treaz. Nu era ideal, dar niciun 
dezastru. Conrad avea oricum planuri cu el. Planuri care 
includeau faptul că se va furişa în spatele lui şi-i va acoperi 


— 283 — 


gura cu antebraţul în timp ce-i va tăia gâtul cu pumnalul 
lui Maysoon. 

Plan care a funcţionat perfect. 

A fluierat încet către Maysoon, lucru care însemna că 
totul e în regulă, şi ea i s-a alăturat lângă cai. 

Au lucrat rapid şi în linişte, legând câte un mănunchi 
strâns de fiecare cal. 

Conrad a privit în direcţia căruţei. Era la circa patruzeci 
de metri distanţă, deşi Maysoon ar fi trebuit să meargă pe 
o traiectorie mai lungă, ocolitoare încercând să nu se 
întâlnească cu tatăl său şi oamenii acestuia. 

Conrad a încuviinţat către ea. Ea a băgat mâna în 
săculeţul de piele pe care îl avea atârnat de umăr şi a scos 
uneltele de care avea acum nevoie: un amnar de metal, o 
piesă de oţel în forma literei C, cu partea din mijloc 
dreaptă şi ascuţită, o piatră lungă şi îngustă cu o 
proeminentă în centru, un şomoiog de iarbă uscată, mic 
cât un ou şi un petic de cârpă de aprins, impregnat cu 
ciuperci uscate, pe care o înmuiase şi o fiersese în urină. 

S-a ghemuit la pământ, întorcându-se cu spatele la 
grupul de bărbaţi adormiţi din centrul taberei, şi şi-a întins 
tunica în jurul ei pentru a-şi proteja mâinile de orice adiere 
de vânt. A început apoi să frece amnarul de bucata plată 
de cremene, folosind lovituri scurte şi înfundate, ţinând 
cârpa strâns legată de marginea pietrei. Nu a durat mult 
ca o scânteie să zboare pe cârpa inflamabilă, şi un petic 
mic de ambră roşie s-a aprins pe ea. Cu un gest expert, 
Maysoon a aruncat cârpa aprinsă pe şomoiogul de iarbă şi 
a început să sufle uşor pe el. O clipă mai târziu, flăcările se 
iteau de sub iască. Apoi a împins-o sub o grămăjoară de 
vreascuri care au luat foc instantaneu. 

Iarba uscată şi crengile au început să trosnească în 
noapte. 

Acum trebuiau să se mişte repede. 

— Du-te, i-a şoptit el. Te voi urma îndeaproape. 

— Aşa să faci, i-a şoptit ea. 

I-a aplicat un sărut rapid şi apăsat pe buze, apoi s-a 
făcut nevăzută. 


— 284 — 


Conrad a aşteptat până când ea a ajuns cam la 
jumătatea distanţei până la căruţă, apoi s-a dus încet spre 
cai şi i-a dezlegat, în linişte, unul după altul, toţi în afară 
de cel căruia Maysoon îi aplicase un tratament special. A 
mai stat până când a văzut silueta lui Maysoon urcată pe 
capra căruţei, apoi a luat un mănunchi de crengi din foc şi, 
ţâşnind de la un cal la altul, a aprins crengile pe care 
Maysoon le legase de şeile lor. Unul după altul, acestea au 
luat foc, făcând caii să se sperie şi să dea înapoi în timp ce 
nechezau înfiorător, cu Conrad lovindu-le crupele şi 
strigând ca un nebun pentru a-i speria şi mai tare. 

Noaptea s-a trezit la viaţă. 

Caii au luat-o la goană printre copaci, galopând furioşi, 
trăgând mănunchiurile de crengi arzânde în spatele lor ca 
pe nişte globuri de Crăciun înflăcărate, văpăile atingându- 
le cozile şi dosurile. Două alte semne de activitate i-au 
atras atenţia lui Conrad. Printre copaci a zărit căruţa 
aplecându-se în faţă şi îndepărtându-se în viteză de tabără, 
cu Maysoon ţinând frâiele şi pocnind din bici, pe când, în 
jurul focului din mijloc turcii erau în picioare fugind de 
colo-colo într-o stare de aparentă confuzie. 

Ţipete speriate şi nechezături panicate ajungeau la 
urechile sale în timp ce mingile de foc dispăreau în pădure. 
Era timpul ca el s-o şteargă de-acolo. A fugit până la calul 
pe care îl lăsase legat de copac, cel pe care urma să-l 
călărească pentru a scăpa de acolo. Era la doi metri de el 
când un bărbat i-a sărit în faţă, blocându-i calea. Era unul 
dintre ajutoarele neguţătorului. Omul a scos un iatagan 
mare. Conrad nici nu a tresărit. Fără să încetinească, s-a 
prefăcut că merge spre stânga, apoi s-a aplecat spre 
dreapta, evitând lovitura sălbatică a bărbatului şi înfigând 
pumnalul lui Maysoon adânc în pieptul lui. S-a oprit doar 
cât să-l smulgă şi să-i ia iataganul bărbatului, apoi a fugit 
către cal, a sărit pe el şi a gonit printre copaci, urmând-o 
îndeaproape pe Maysoon şi căruţa. 


Maysoon gonea prin vale fără să se uite înapoi, singurul 
ei scop fiind să obţină o viteză mai mare de la cei doi cai 


— 285 — 


care trăgeau căruţa încărcată. 

Fiecare os din corpul ei se zguduia, fiecare venă 
zvâcnea, în timp ce căruţa descoperită se hurducăia pe 
poteca denivelată. Trebuia să se distanţeze cât mai mult 
posibil de oamenii tatălui său. Aveau să vină după ea, de 
asta era sigură, deşi nu aveau de unde să ştie cine 
conducea căruţa. Le-ar fi fost greu să-şi recupereze caii, 
dar la un moment dat, ar fi făcut-o. Mănunchiurile de 
crengi arzânde pe care animalele le trăgeau după ele s-ar 
fi stins, şi acestea s-ar fi oprit din fugă. Poate şi-ar fi căutat 
chiar ei stăpânii. Trebuia să pună între ea şi urmăritorii ei 
o distanţă cât mai mare, astfel că a continuat să biciuiască 
animalele. Ştia că şi Conrad va fi mai rapid decât ea. La un 
moment dat avea să o ajungă din urmă. Odată ce o făcea - 
presupunând asta - ar fi luat-o înspre sud, spre pământuri 
creştine, acordându-şi timp să-şi acopere urmele. 

Până aici, toate bune. 

Până când o pereche de mâini butucănoase au prins-o 
din spate şi au tras-o de pe capră. 

În lumina slabă dinaintea zorilor şi cu ritmul frenetic, 
trepidând al căruţei, lui Maysoon i-a luat o clipă ca să-şi 
dea seama cine era agresorul ei, apoi părul ei lung i-a 
zburat de pe faţă şi ce au văzut le-a oprit inima la amândoi. 

Era tatăl ei. 

Dormise în patul din căruţă, în spatele cuferelor. Şi 
acum, el părea mai speriat decât ea. 

— Târfo, a răcnit în timp ce-şi strângea mâinile în jurul 
gâtului ei, ţintuind-o de cufere. Târfă trădătoare, furi de la 
propriul tău tată? 

Nu dădea prea multe şanse să-i răspundă. Ea abia mai 
putea respira. A încercat să-i îndepărteze mâinile, dar el a 
lovit-o peste braţe şi i-a dat o palmă brutală, înainte de a-şi 
înfige degetele din nou în gâtul ei, sugrumând-o. 

— Încerci să furi de la tatăl tău? a ţipat din nou, nebun 
de furie. De la mine? 

Maysoon încerca disperată să respire. Caii încă goneau 
cu viteză maximă, urmând curbele naturale ale văii, şi 
căruţa veche se înclina necontrolat, smucindu-se şi 


— 286 — 


scuturându-se violent, în timp ce roţile subţiri din lemn 
săreau şi zburau pe deasupra terenului accidentat. Şi-a 
simţit pleoapele grele, simţea cum leşină, cum lumea se 
strânge în jurul ei şi cum întunericul o înghite. Apoi una 
dintre roţi trebuie să se fi lovit de o piatră mare, căci 
căruţa s-a zguduit violent şi a virat la stânga şi la dreapta, 
înclinându-se periculos de mult înainte de a se îndrepta 
cumva şi de a-şi continua fuga nebună. Smucitura îl 
dăduse la o parte pe neguţător de pe ea şi-l aruncase într- 
un colţ, eliberându-i gâtul de mâinile lui lacome. A tras 
câteva guri adânci de aer, cu disperare, şi s-a îndepărtat 
de el, apoi s-a întors să-l privească în faţă, cu spatele la 
cai. 

Mehmet s-a îndreptat, ţinând o mână pe spatele 
băncuţei pentru echilibru. 

— Nu ştiu cum ţi-ai imaginat că ai putea să scapi basma 
curată, a lătrat el în timp ce-şi afunda cealaltă mână sub 
eşarfă scoțând un pumnal curbat. L-a îndreptat spre ea, cu 
lama la orizontală, la înălţimea ochilor ei. Dar mă voi 
asigura că nu te vei mai gândi niciodată la aşa ceva. 

S-a aplecat spre ea, agitând sălbatic pumnalul, cu faţa 
schimonosită de furie. Maysoon se trăgea înapoi cu fiecare 
lovitură, apărându-se şi aplecându-se, abia reuşind să se 
ferească din calea lamei. Apoi a surprins-o cu o altă 
lovitură urmată de un pumn care a nimerit-o lângă ureche 
şi a prăbugşit-o înapoi pe pânza căruţei. 


Neguţătorul s-a repezit să se caţere deasupra ei din nou, 
ţintuind-o de pânza care acoperea cuferele. Avea o mână 
încleştată în jurul gâtului ei, în timp ce cu cealaltă ţinea 
pumnalul chiar lângă obrazul ei. 

— Păcat. O fată aşa frumoasă, a mormăit el în timp ce 
strângea mai tare mâna pe gâtul ei - şi atunci a văzut cum 
ochii ei au revenit la viaţă şi s-au mărit în timp ce priveau 
ceva din spatele lui. Fusese atât de prins de moment, încât 
abia atunci a devenit conştient de tropăitul zgomotos al 
calului care galopa în lateralul căruţei. S-a întors, într-o 
năuceală curioasă, iar ce a văzut i-a făcut toţi muşchii să 


— 287 — 


se contracte de spaimă: Conrad, viu şi nevătămat, pe cal, 
privindu-l ţintă. Ţinea frâiele în gură, strângându-le cu 
dinţii, lucru care amplifica scânteia demonică din ochii lui. 
Mehmet a aruncat o privire în stânga pentru a înţelege de 
ce, dar creierul lui anticipase deja ce urma să vadă: un 
iatagan, lovind într-un arc de cerc, cu lama tăind carnea de 
pe gâtul său. 

Faţa neguţătorului s-a întors şocată şi el a scăpat 
pumnalul şi s-a apucat cu mâinile de gât. Sângele ţâşnea 
din el, pentru că inima încă mai pompa, curgându-i pe 
mâini. Şi le-a ridicat la nivelul feţei pentru o clipă, 
holbându-se neîncrezător la ele, apoi ceva a zguduit căruţa 
din nou, un şanţ sau un alt obstacol, şi roţile s-au aplecat 
cu totul. 

Căruţa se smucea sălbatic, aplecându-se greoi într-o 
parte. Din cauza slăbiciunii, neguţătorul şi-a pierdut 
echilibrul şi a căzut într-o rână. 


Maysoon a tipat când căruţa a săltat şi a coborât din nou 
cu o bufnitură înfundată. Nu putea vedea de ce se lovise, 
dar, orice ar fi fost, trebuie să fi pricinuit stricăciuni mari, 
pentru că mersul căruţei se schimbase dramatic. Ceva 
trebuie să se fi întâmplat cu osia sau cu roţile, căci acum 
se bălăngănea şi se hurducăia continuu. 

Conrad era încă în plin galop, doar că virase puţin 
pentru a evita căruţa scăpată de sub control. Era acum la 
vreo doi metri distanţă, mergând totuşi pe lângă ea. 
Maysoon l-a văzut uitându-se la roţi, apoi privirea lui a 
întâlnit-o pe a ei. 

— A căzut axul, a ţipat el. Roata e crăpată, o să iasă în 
orice clipă. Poţi să apuci hăţurile? Gesticula disperat cu 
antebraţul gol, arătând spre cai. Trebuie să opreşti caii. 

Maysoon a încuviinţat şi s-a căţărat peste cufere, pe 
capră. A căutat hăţurile, apoi le-a văzut târându-se pe jos, 
pe mijloc, între cei doi cai. 

S-a întors spre Conrad şi i-a făcut semn că nu. 

— Nu pot ajunge la ele, a strigat ea. 

Inainte să mai poată spune vreun cuvânt, căruţa deja se 


— 288 — 


aplecase când una dintre roţi, cea din faţă stânga, a sărit. 
S-a ţinut bine în timp ce atelajul s-a lăsat pe o parte şi a 
virat violent. Axurile s-au rupt, iar niturile au ieşit, astfel 
încât vehiculul s-a răsturnat, aruncând-o pe Maysoon. A 
încercat să se ţină în timp ce căruţa se lăsa pe o parte, 
alunecând pe pământul arid înainte ca osia să se rupă din 
cauza smuciturilor cailor. Atelajul s-a oprit încet, caii 
continuând să gonească, bucurându-se de libertate. 

Maysoon s-a izbit de pământ, rostogolindu-se de câteva 
ori până când a aterizat pe spate. Prin ochi înceţoşaţi, l-a 
văzut pe Conrad sărind de pe cal şi grăbindu-se să ajungă 
lângă ea. 

— Maysoon, a tipat el în timp ce a alunecat în genunchi 
lângă ea. Eşti bine? 

Ea nu era sigură. A rămas întinsă la pământ pentru o 
clipă, cu capul greu, cu corpul zguduit de durere şi plin de 
vânătăi, cu respiraţia întretăiată, apoi a încercat să se 
ridice, dar s-a prăbuşit din nou pe spate. 

— Încheietura, a gemut ea. Cred că e ruptă. 

Conrad a ajutat-o să se ridice şi a tinut-o de mână blând. 
Încercând să o mişte, ea a simţit o durere ascuţită în tot 
braţul. Era scrântită sau ruptă, dar în orice caz, nu mai 
putea să o folosească. 

Ea s-a uitat spre el cu un zâmbet amar. 

— Acum suntem două jumătăţi, a spus ea. 

El i-a luat mâna, a sărutat-o uşor, apoi s-a aplecat şi a 
sărutat-o îndelung. 

A ajutat-o să se ridice în picioare. Valea era liniştită şi 
tăcută. Nu era nicio adiere, nicio mişcare nicăieri. Soarele 
abia îşi făcea apariţia de după marginea pantei abrupte şi 
sterpe din dreapta lor. În curând urma să fie mult mai cald. 

Căruţa zăcea la câţiva metri mai încolo, pe o parte, 
distrusă, cu o dâră de bucăţi de lemn în urma ei. Cuferele 
căzuseră şi se răsturnaseră. S-au apropiat să vadă 
stricăciunile. Două dintre cufere erau intacte, dar al treilea 
se desfăcuse, iar conţinutul era împrăştiat în jurul lui. 

Caii nu se mai vedeau. 

— Trebuie să recuperăm caii, a spus ea. 


— 289 — 


— Sunt de mult pierduţi, i-a răspuns Conrad, dezamăgit. 
N-au niciun motiv să se întoarcă. 

Maysoon se pregătea să răspundă când a văzut ceva în 
spatele lui, la vreo sută de metri. O umflătură cu formă de 
om. S-a încruntat şi i-a făcut semn lui Conrad. S-a întors şi 
a văzut-o şi el. 

Au mers împreună spre ea. Era cadavrul neguţătorului, 
contorsionat şi acoperit de praf. Au ajuns la el, şi au rămas 
aşa în picioare, Maysoon privindu-şi tatăl mort în tăcere. 
După un moment prelungit, a scos un oftat lung şi a spus. 

— Acum e rândul meu să-ţi cer ajutorul să îngrop pe 
cineva. 

Conrad şi-a pus braţul pe umerii ei. 

— Sigur că da. 

A folosit iataganul să sape în pământul uscat. Maysoon l- 
a ajutat cu mâna bună. El nu a spus nimic la început. Ea 
părea să aibă nevoie să fie singură cu gândurile ei. 

— Mai devreme, când te-am întrebat de ce faci asta, a 
zis el după o vreme, mi-ai răspuns că, dacă te-aş cunoaşte 
mai bine, aş înţelege. Ce voiai să spui? 

Ea a rămas tăcută o clipă. 

— Tatăl meu, fratele meu... lucrurile nu au fost 
întotdeauna aşa. Când eram copil, la Konya, duceam o 
viaţă bună. Părinţii mei erau sufiţi buni. Mama mea în 
special. Ne umplea casa cu grijă şi dragoste. Şi cred că şi 
tatăl meu era altfel atunci. Incă îmi aduc aminte de ei 
împreună. Dar după ce ea s-a îmbolnăvit şi a murit... totul 
s-a schimbat. Am plecat din Konya. Am călătorit de colo- 
colo. Tata a devenit mai nervos şi mai rău pe zi ce trecea. 
Fratele meu a căzut sub vraja ghazilor. Voia să li se 
alăture. Ideea de a răspândi credinţa prin puterea sabiei i 
se pare foarte atrăgătoare. Iar tatăl meu era un om isteţ. 
Putea să vadă din ce direcţie bătea vântul. Şi-a dat seama 
că până la urmă musulmanii aveau să cucerească toate 
aceste pământuri, şi voia să se asigure că va fi de partea 
învingătorilor. 

— Şi tu nu erai de acord cu ei? 

— Tu nu ştii nimic despre Rumi. Nu ştii ce înseamnă să 


— 290 — 


fii sufit. Şi ca ei să-şi întoarcă spatele de la ceva atât de 
nobil, de-a dreptul sublim... nu puteam să stau liniştită şi 
să-i privesc cum se transformă în monştri. 

Conrad a încuviinţat. 

— Nu au primit vestea foarte bine, nu-i aşa? 

Ea a scuturat din cap, cu faţa inundată de tristeţe. 

— Nu, chiar deloc. 

— De ce nu ai plecat? Să fugi, să te duci la Konya poate? 

— Nu crezi că am încercat? 

Şi-a adus aminte de vânătăi şi a încuviinţat, apoi s-a 
întins şi a mângâiat-o uşor pe faţă. 

— Îmi pare rău că a trebuit să se ajungă la asta. 

Ea a închis ochii şi s-a lăsat în mâna lui, bucurându-se 
de ea o clipă. Apoi a sărutat-o şi a dat-o la o parte cu 
blândeţe. 

— Haide. Avem o treabă de făcut. 

Nu era cel mai adânc mormânt, dar trebuia să se 
mulţumească cu atât. Şi Maysoon avea dreptate. Încă mai 
aveau multe de făcut. 

Trebuiau să se ocupe de cufere şi de conţinutul lor. 

Nu le puteau lua cu ei. Aveau doar un cal, cel pe care 
venise Conrad. Nici nu le puteau lăsa acolo. Şi orice urmau 
să facă, trebuiau să o facă repede. La un moment dat, 
fratele ei şi oamenii lui şi-ar fi recuperat caii. Ar fi călărit 
până în vale şi i-ar fi găsit. 

Timpul se scurgea. 

Apoi Conrad a văzut ceva. În dealul abrupt care se ridica 
din vale, acum mai uşor de observat în soarele care se 
înălţase. 

Faţa dealului era plină de găuri negre. 

Peşteri. 

Sute de peşteri. 

Trebuiau să fie de ajuns. 

Le-a luat câteva ore, dar au reuşit. Conrad a tăiat câteva 
bucăţi pătrate de un metru şi jumătate din acoperământul 
de pânză, apoi le-a folosit pentru a înfăşură părţi din 
conţinutul cuferelor pe care le putea duce. Maysoon l-a 
ajutat să le împartă în încărcături potrivite. A ales una 


— 291 — 


dintre peşterile de mai sus, una care era destul de mare 
pentru ca el să se poată târi confortabil înăuntru, ascunsă 
vederii, apoi a aruncat pachetele peste umăr şi le-a cărat 
unul câte unul. A făcut nouă drumuri, dar la sfârşit tot 
conţinutul cuferelor era aşezat în siguranţă în peşteră, 
înfăşurat într-un strat protector de pânză, ascunse vederii. 

Conrad nu era prea mulţumit pentru că trebuiau să 
abandoneze căruţa acolo. Dacă şi când fratele lui Maysoon 
şi oamenii săi aveau să o găsească, puteau să intuiască 
faptul că încărcătura nu putea fi departe. Pe de altă parte, 
turcii nu aveau de unde să ştie cine i-a atacat, nici cât de 
mulţi atacatori fuseseră. Acţionaseră la adăpostul 
întunericului, şi nimeni nu-l văzuse pe el sau pe Maysoon 
atât de aproape încât să-i poată identifica. Atât timp cât 
cuferele dispăreau, Conrad credea că erau şanse bune ca 
turcii să creadă că, oricine i-ar fi atacat, a adus destui cai 
încât să care cuferele. 

Atât timp cât scăpa de cufere. 

Ceea ce a şi făcut, folosindu-şi iataganul să scoată 
capacele la cele care nu se rupseseră, apoi le-a cărat pe 
fiecare, pe bucăţi, în câte o peşteră. Odată ce a făcut asta, 
a folosit nişte tufişuri uscate pentru a-şi şterge urmele spre 
ambele peşteri. 

Puteau în sfârşit să facă o mişcare. 

— O să-ţi aminteşti cum să ne întoarcem aici? a întrebat- 
0. 

Maysoon a scrutat valea, înregistrând orice reper care 
ar fi putut să o ajute să identifice locul. Ochii i s-au oprit pe 
moviliţa îndepărtată care era mormântul tatălui ei. 

— Nu-ţi face griji, a spus ea. N-o să uit locul ăsta. Nu 
prea curând. 

A ajutat-o să urce pe cal, apoi s-a aşezat în spatele ei. 

— Încotro? a întrebat el. 

Trebuiau să găsească mâncare, adăpost, şi cai, cămile 
sau măgari, orice fel de mijloc de transport care să le 
permită să-şi recupereze comoara şi să-şi încheie călătoria 
începută. O călătorie care, în condiţiile morţii lui Hector şi 
a lui Miguel, părea acum îndoielnică. 


— 292 — 


A făcut semn spre înainte şi a spus. 

— Spre nord. Sunt comunităţi creştine acolo, sate mici şi 
mănăstiri săpate în stânci. Ne vor primi. 

Conrad i-a aruncat o privire neîncrezătoare. 

— Ei nu trebuie să ştie ce ai ascuns în peşterile acelea, i- 
a spus ea. 

Conrad a ridicat din umeri. Avea dreptate. 

Şi-a îndemnat calul înainte. 

S-au îndreptat în galop, lăsând în urmă mormântul 
tatălui ei, lăsând în urmă comoara pentru care muriseră 
atâţia, neştiind ce să facă de-acum încolo cu ea. 


— 293 — 


42 


Reilly înainta precaut de-a lungul canionului, urmărind 
umbra. 

Zărise Cherokee-ul prăfuit parcat într-un mic luminiş la 
marginea drumului, un pic mai ferit de câteva alte maşini. 
Un indicator ruginit în trei limbi i-a spus că era un loc de 
întâlnire pentru excursioniştii care porneau să exploreze 
canioanele Zelve şi-i activase cel de-al şaselea simţ. 

Ochii i se chinuiau să monitorizeze peisajul supranatural 
din jurul său. Era prea mult pentru el - forme neobişnuite 
care aruncau umbre neobişnuite, forme cu care ochii săi 
nu erau familiarizați, întreaga zonă-ţintă era înţesată de 
crăpături întunecate şi amenințătoare pe care le percepea 
ca o mie de ochi urmărindu-i fiecare mişcare. Se simţea de 
parcă aterizase într-o pictură de Dali sau teleportat într-un 
episod din Star Trek, şi îi era imposibil să urmărească 
totul. Totuşi, s-a concentrat pe ansamblu, asigurându-se că 
vederea periferică îi era în alertă pentru detectarea 
oricărui semn de mişcare. 

Şi-a croit drum printre îngrămădirile de coşuri ale 
zânelor şi a ajuns până la un câmp de conuri din piatră 
masive, cuibărite la baza unei stânci înalte. Mici ferestre 
se iţeau din fiecare dintre ele, vestigii ale unei comunităţi 
de mult dispărute care locuise acolo. Stânca se înclina lin 
spre dreapta, dispărând din vedere, ascunzându-se într-un 
pâlc de migdali. Toată valea era sinistru de tăcută acum, 
amplificând sentimentul de nelinişte care se năştea în 
Reilly cu fiecare pas pe care îl făcea prin oraşul-fantomă. 

Era aproape să treacă de ultimele conuri de piatră când 
a zărit mişcare în spatele copacilor. S-a ascuns privirii cât 
de repede a putut, sărind într-una dintre uşile casei celei 
mai apropiate. Şi-a aplecat capul în afară cu grijă, băgând 
mâna în rucsac după armă - şi ei au apărut. Bărbatul pe 
care nu-l cunoştea, urmat de Tess şi de prada sa. 

Venind spre el. 

Fără să-i simtă prezenţa. 


— 294 — 


Fără să-şi ia ochii de la siluetele care se apropiau, Reilly 
a ascuns arma între coapsa sa şi peretele de stâncă, a 
armat-o, şi a ridicat-o. Dacă se îndreptau înapoi spre jeep, 
trebuiau să treacă prin faţa lui. Ceea ce i-ar fi dat şansa să 
încheie socotelile - o dată pentru totdeauna. 

A privit cum ei au înconjurat conurile, dispărând pe 
moment după unul dintre ele, pentru ca apoi să reapară în 
spaţiul dintre alte două. S-a furişat cu grijă de la un con la 
altul, cu ochii aţintiţi spre Tess şi spre ceilalţi, apropiindu- 
se câte puţin, cu arma pregătită, ţinută ferm cu două 
mâini, până când a ajuns cam la treizeci de metri de ei şi a 
luat în cătare spatele iranianului. 

S-a gândit dacă să apese pe trăgaci chiar atunci. 
Treizeci de metri, vedere liberă - nu i-ar fi fost foarte greu 
să-l doboare pe nemernic chiar atunci. Şi-a îndreptat 
mâinile şi a ochit, urmărindu-şi ţinta prin cătarea pistolului 
automat. Pieptul i s-a contractat în timp ce strângea 
degetele pe trăgaci. O singură apăsare ar fi fost de-ajuns. 
O apăsare şi s-ar fi terminat cu jigodia. 

Şi niciuna dintre întrebări nu ar primi răspuns. 

Nu ar fi aflat cine era cu adevărat. Pentru cine lucra. Ce 
altceva mai făcuse. Ce altceva mai punea la cale. 

Răspunsurile ar fi murit odată cu el. 

Reilly a scrâşnit din dinţi, furios. Îşi dorea să apese pe 
trăgaci. Îşi dorea cu ardoare. Dar nu putea să facă asta. Şi 
în acel moment de indecizie, în timpul acelor câtorva 
secunde, oportunitatea a dispărut. Unghiul de vizibilitate 
se schimbase, iar iranianul se afla acum între el şi Tess, iar 
un glonţ trimis de pistolul lui Reilly risca să treacă prin el 
şi să o lovească pe Tess. Trebuia să găsească un alt unghi 
favorabil şi s-a gândit să-l împuşte în coapsă, ca măcar să-l 
mutileze... 

Apoi şi-a dat seama că-l voia viu şi a ieşit din ascunzişul 
său. 

— Tess, dă-te la o parte, a ţipat el, cu inima bătându-i să- 
i sară din piept. 

Păşea în lateral ca să găsească unghiul liber către 
iranian şi să-l distragă în timp ce-i făcea semn lui Tess să 


— 295 — 


se dea la o parte, împingând un deget către iranian. 

— Tu, ridică-ţi mâinile ca să le pot vedea. Acum. 

Toţi s-au întors surprinşi. Reilly i-a aruncat o privire 
scurtă lui Tess şi a observat uşurarea care i-a inundat faţa, 
dar nu-şi permitea mai mult de atât şi şi-a întors privirea 
din nou spre ţinta sa. 

Iranianul şi-a desfăcut braţele puţin, jos, la nivelul taliei. 
Îl ţintuia cu privirea pe Reilly şi se mişca şi el în lateral, 
încet, gândind acelaşi lucru ca şi americanul şi încercând 
să o ţină pe Tess într-un unghi vulnerabil. 

Reilly a întins palma deschisă spre el. 

— Opreşte-te chiar acolo şi ridică mâinile. Fă-o, a 
mormăit el. Tess, dă-te odată la o parte... 

Şi în clipa aceea, totul a luat-o razna. 

Iranianul a sărit pe Tess, prea repede şi prea aproape 
pentru ca Reilly să poată risca să tragă, apucând-o şi 
aruncând-o în faţa sa pentru a se apăra. Îşi ţinea braţul 
drept strâns în jurul gâtului ei, apoi a întins mâna stângă, 
destul cât Reilly să o vadă bine. Avea un telefon. 

— Poartă o bombă, a tipat el. Mâna lui dreaptă a coborât 
în faţa ei şi i-a tras cămaşa în sus pentru a scoate la iveală 
cureaua de pânză din jurul taliei ei. li împrăştii maţele în 
tot nenorocitul ăsta de canion dacă nu arunci arma chiar 
acum. 

Sângele zvâcnea în tâmplele lui Reilly. 

— O să te omori singur dacă faci asta, a tipat el, 
realizând că mizase pe o carte proastă. 

Iranianul a rânjit. 

— Crezi că un musulman credincios ca mine ar avea o 
problemă să moară pentru cauza lui? Faţa i s-a crispat. 
Pune nenorocita de armă jos sau ea moare, a lătrat el. 

Reilly îşi simţea picioarele ţintuite de pământ, cu 
muşchii mâinii încordaţi la maximum. A tras aer în piept 
încet, adânc, şi a rotit pistolul în lateral şi apoi sus, pentru 
ca iranianul să-l poată vedea, cu cealaltă palmă deschisă 
într-un gest liniştitor. 

— Pune-i piedica şi aruncă-l, i-a ordonat iranianul, 
făcându-i semn cu mâna lui Reilly să îl arunce spre 


— 296 — 


dreapta. Departe! 

Fără să-şi ia ochii de la terorist, Reilly a tras piedica. 
Apoi a azvârlit pistolul într-o parte şi l-a privit cum ateriza 
la aproximativ zece metri de el, căzând înfundat pe 
pământul bătătorit, cutremurându-se la gândul că va fi 
probabil mort în curând. 

Faţa iranianului s-a relaxat, la fel şi strânsoarea din jurul 
gâtului lui Tess. A făcut un pas înapoi, îndepărtându-se de 
ea, şi în timp ce făcea asta, mâna i s-a afundat liniştită în 
rucsac. 

Rucsacul a căzut înapoi la pământ, iar mâna a ieşit din 
nou la iveală. Strângea acum un pistol. 

— Să saluti virginele pentru mine, a strigat el în timp ce 
degetul apăsa pe trăgaci. 


— 297 — 


43 


O să-l omoare pe Sean. 

Emoţii sălbatice o sfâşiau pe Tess în timp ce ochii 
urmăreau zborul pistolului şi felul în care acesta a căzut la 
pământ. În primul rând, e încă în viaţă - nu doar viu, dar 
acolo, stând în faţa ei, nevătămat. Nu doar asta, dar o 
salvează, are o armă îndreptată spre nenorocit - şi acum 
să moară? 

Din cauza ei? 

Din cauza nenorocitul ei de telefon? 

În niciun caz. 

Nu putea permite să se întâmple aşa ceva. 

În niciun caz, la dracu’. 

Cu un țipăt feroce şi sălbatic, a sărit pe răpitorul ei cu 
furia nestăvilită a unui prădător captiv. Fără să ţină cont 
de consecinţe. Fără să se gândească că ar putea să fie 
făcută ferfeniţă. Dacă era să moară, dacă el urma să apese 
pe butonul acela, nu urma să plece singură, la naiba. 

Pentru el a fost o surpriză totală. 

L-a lovit tare, izbindu-se în el dinspre stânga, lovitura 
laterală  dezechilibrându-l şi făcându-l să slăbească 
strânsoarea chiar când apăsa pe trăgaci. Nu a văzut unde 
s-a dus glonţul, nu a avut timp să vadă dacă Reilly mai era 
în picioare, dar simţea că acţionase la timp şi că Sean 
trebuia să fie bine. Ceea ce a văzut în schimb a fost mâna 
stângă a iranianului - cea cu telefonul. A văzut-o ridicându- 
se dintr-un reflex defensiv, chiar atunci când îl lovea, a 
văzut-o ridicându-se ca să o blocheze, a văzut cum 
strânsoarea pe mobil a slăbit, a văzut cum telefonul îi 
zboară din mână şi cade pe jos - şi în acea milisecundă, a 
simţit cum i se tare respiraţia, a simţit cum toată lumea 
din jurul ei s-a oprit, aşteptând explozia, aşteptând să-şi 
simtă interiorul făcut bucăţi - dar nu s-a întâmplat asta. Ea 
nu a explodat. Era încă acolo, întreagă, încă acolo să simtă 
întreaga intensitate a cotului iranianului care s-a înfipt în 
spatele maxilarului ei în timp ce se prăbuşeau amândoi la 


— 298 — 


pământ. 


Inima lui Reilly a făcut scurtcircuit când a văzut-o pe 
Tess acţionând. 

Inima a preluat controlul, trecând peste ce-i spunea 
creierul, oprind orice încercare de a gândi şi 
determinându-i picioarele să se mişte. 

Ceea ce a şi făcut - repede, ca un alergător sprintând 
spre medalia de aur. Sau de oţel, în acest caz. Oţelul dur, 
călit, al pistolului automat, aflat la şase metri în dreapta 
lui. 

Văzuse telefonul zburând din mâna teroristului, şi o 
văzuse pe Tess prăbuşindu-se la pământ odată cu el. Nu 
avea suficient timp să ajungă la ei şi să intervină. Iranianul 
ar fi fost din nou, foarte repede, în avantaj. Reilly trebuia 
să-şi ia pistolul, repede, şi să spere că precizia lui va fi la 
fel de bună ca în cea mai bună zi a sa la poligonul de 
trageri. Sau chiar mai bună. Avea o singură şansă sau 
poate chiar niciuna. Trebuia să o facă să conteze. 

Cu picioarele la viteză maximă, a aruncat o privire 
scurtă în lateral, dar nu a putut vedea mai mult decât cele 
două corpuri înlănţuite. Şi-a aruncat ochii din nou la 
pământul dinaintea lui, la pistol. 

Trei metri. 

Doi. 

Unul. 

A ajuns. 


Tess a simţit cum i se zguduie creierul sub impactul 
loviturii de cot a iranianului, dar a rămas peste el, cu 
mâinile strânse în jurul încheieturii în care ţinea pistolul 
asemenea fălcilor unui lup turbat. 

Trebuia să controleze arma, doar o secundă, ştiind că 
Reilly trebuia să se fi pus în mişcare, sperând că va fi lângă 
ea curând, dar nu a reuşit să ţintuiască mâna cu pistolul 
decât câteva clipe înainte ca stânga lui să zboare spre faţa 
ei şi să-i împingă capul. A căzut pe spate, dar nu i-a dat 
drumul, chiar şi-atunci când arma s-a ridicat de pe pământ 


— 299 — 


şi s-a rotit spre ea. 

În loc să se retragă, s-a surprins pe ea însăşi făcând 
exact contrariul. S-a aplecat în faţă şi i-a tras mâna mai 
aproape de ea, muşcându-l cât de tare a putut. A auzit cum 
iranianul a aruncat o înjurătură în timp ce dinţii ei se 
afundau în carnea lui, şi a simţit tendoane şi cartilaje 
rupându-se sub muşcătura ei. În frenezia momentului, a 
văzut cum degetele i se slăbesc de pe pistol, şi-atunci l-a 
muşcat şi mai tare. Iranianul a tipat furios şi s-a dat în 
spate, ridicând-o odată cu el în timp ce-şi scutura mâna ca 
să se elibereze. Ea s-a răsucit, simţindu-şi gâtul îndoindu- 
se ciudat, dar a rămas pe loc, cu dinţii încă înfipţi în 
carnea lui - apoi pistolul i-a zburat din mână. 

A atacat-o din nou cu stânga, cu degetele afundându-i-se 
în obrazul ei, căutându-i ochii. Durerea era prea mare - 
trebuia să-i dea drumul. Văzându-se eliberat, a împins-o cu 
putere în piept. Ea s-a dezechilibrat, căzând pe spate, 
departe de el, cu ochii săgetând în stânga şi în dreapta, 
căutând arma. 

La fel ca şi ai lui. 

Amândoi au găsit-o în acelaşi timp, la câţiva paşi în 
spatele lui. Privirile li s-au întâlnit pentru o fracțiune de 
secundă, furia din ochii lor fiind mai înfricoşătoare chiar 
decât arma. 

Apoi el s-a pus în mişcare, aruncându-se după pistol. 


Reilly a înşfăcat arma de jos şi şi-a rotit braţele împrejur 
şi în sus, ţinându-l cu ambele mâini în poziţie de tragere, 
gata să apese pe trăgaci, analizând instantaneu din privire 
situaţia. 

Primul lucru pe care l-a văzut a fost că iranianul şi Tess 
erau la câţiva paşi distanţă unul de celălalt, şi că ea nu mai 
era în calea lui, ceea ce era bine. Mai puţin bine era că 
iranianul avea pistolul în mână - şi îl îndrepta spre el. 

Reilly a tras o rafală şi a sărit spre stânga, chiar când un 
şir de gloanţe au zburat pe lângă el, atât de aproape încât 
le-a auzit şfichiuind aerul la doar câţiva centimetri de 
obraz. S-a rostogolit pe sol, îndreptându-se spre cea mai 


— 300 — 


apropiată casă săpată în piatră, apăsând pe trăgaci de 
fiecare dată când ajungea cu faţa spre el, deşi ştia foarte 
bine că nu avea prea multe şanse să-l nimerească, în 
special din pricina faptului că şi iranianul se lăsase pe vine 
şi era o ţintă mică. Trebuia doar să-l ţină la pământ destul 
de mult astfel încât Tess să poată scăpa. 

Ceea ce a văzut atunci că ea şi făcea. 


Gloanţele au şuierat în urechile lui Tess şi au făcut-o să 
încremenească - apoi şi-a revenit şi a început să se mişte. 

L-a văzut pe Abdulkerim făcându-i cu mâna din spatele 
unei case conice şi a pornit spre el înainte ca aproape să 
se împiedice de ceva: rucsacul iranianului. L-a ridicat de 
mâner fără să se oprească şi a alergat spre bizantinist. 

Bărbatul tremura înspăimântat. 

— Telefonul, acela e declanşatorul pentru...? 

Nici nu putea pronunţa cuvântul. 

— Da, l-a repezit ea, crispându-se la fiecare împuşcătură 
care răsuna în vale. 

— Unde e? 

— Nu ştiu, a răspuns ea, încă gâfâind. L-a scăpat. 

— Vino, i-a spus. Urmează-mă. 

A condus-o prin labirintul de case săpate în piatră. 

— Unde mergem? l-a întrebat ea. 

— Acolo înăuntru, a spus el în timp ce se oprea în faţa 
unei locuinţe ca toate celelalte. E un oraş subteran. Sub 
acest sat. Este închis de ani buni din cauza căderilor de 
pietre, dar trebuie să mai fie accesibil, măcar în parte. 
Trebuie să cobori repede, vei fi în siguranţă acolo. Mai 
mult ca sigur nu are semnal telefonul acolo? 

Tess a încuviinţat. Avea dreptate. 

— În regulă, dar - vii cu mine, nu-i aşa? E mai sigur şi 
pentru tine. 

— Nu, eu... A ezitat, privind în stânga şi în dreapta. Mă 
duc să aduc ajutoare. 

— Ascultă-mă, a insistat ea, apucându-l de umeri, vei fi 
mai în siguranţă acolo. 

A privit-o, cu fruntea îmbrobodită de sudoare, apoi a 


— 301 — 


scuturat din cap. 

— Nu pot. Mă duc după ajutoare. Trebuie să cobori 
acum. Poftim, a spus el, căutând în rucsacul său şi 
întinzându-i lanterna lui. 

Tess a luat-o - şi chiar atunci, Abdulkerim, privind 
disperat, îi făcea semn să se uite în spate. 

— Vine, a ţipat el. 

Tess s-a întors, cu mintea blocată de impulsuri 
contradictorii - şi l-a văzut pe iranian repezindu-se spre ea, 
l-a văzut cum ridică pistolul, a auzit împuşcătura şi a simţit 
sângele lui Abdulkerim împroşcându-i obrazul. 


Zahed ştia că trebuia să scape de acolo. 

Reilly se rostogolea spre adăpost. Odată ajuns acolo, 
americanul avea posibilitatea să-l ţintească mai bine. 
Zahed şi-a dat seama că era prea expus dacă ar fi rămas pe 
loc şi că trebuia să fugă cât mai avea o şansă. 

A zărit-o pe Tess fugind cu rucsacul lui - cel în care se 
aflau codexurile şi cartuşele de rezervă. Pistolul era 
pregătit să o răpună, dar focul neîncetat al nenorocitului 
de american îl obligase să se pună la adăpost şi i-a dat 
şansa să scape. 

Acum, el trebuia să facă la fel. 

A rămas pe vine, scrutând rapid cu ochii pământul din 
jurul său, căutând telefonul. L-a găsit repede - departe de 
casele conice la care trebuia să ajungă ca să se 
adăpostească, cele în care dispăruse Tess. 

Şi atunci a decis să rişte. 

S-a rostogolit până la el, trăgând în acelaşi timp câteva 
focuri şi ajungând la el din trei mişcări. L-a înşfăcat, apoi a 
respirat adânc să prindă puteri şi a sărit în picioare. A 
fugit până la cea mai apropiată casă, împroşcându-l pe 
Reilly cu gloanţe în timp ce sprinta pe pământul bătătorit, 
ştiind că fiecare glonţ conta acum când nu mai avea 
cartuşe de rezervă. Chiar când se repezea spre adăpost, 
una dintre salvele agentului a muşcat din piatră la câţiva 
centimetri de capul lui, trimiţându-i şrapnele de tuf în 
obraz, dar în rest a scăpat neatins. 


— 302 — 


A gonit printre casele conice, cu nervii întinşi la 
maximum, cu ochii urmărind umbrele schimbătoare. Apoi 
i-a văzut, la două case în faţă, Tess şi bizantinistul, în faţa 
intrării întunecate. 

Trebuia să o prindă pe Tess. Avea nevoie de cărţi şi de 
cartuşe, şi ea era garanţia de care avea nevoie în ceea ce-l 
privea pe Reilly. 

Bizantinistul era mai puţin important acum. 

Mai mult o povară, de fapt. 

Aşa că Zahed a ridicat pistolul şi a tras. 


Tess a ţipat când l-a văzut pe Abdülkerim prăbuşindu-se. 
Sângele i se scurgea din gură, împins afară din gaura din 
piept. 

A întors capul. Iranianul fugea spre ea, şi era acum doar 
la câteva conuri distanţă. O frică înnebunitoare a cuprins- 
o. Dacă Zahed se ridicase şi venea spre ea, poate că-şi 
recuperase mobilul. 

Într-o sincronizare înfiorătoare, el şi-a ridicat mâna - cea 
cu telefonul - ca să-i arate că exact asta făcuse. 
Încruntătura lui transmitea un mesaj clar: 

Să nu te mişti nici măcar un centimetru - că dacă nu... 

Ceva s-a rupt înăuntrul ei. Un val de furie a alungat frica 
făcând-o să aleagă lupta şi nu fuga. Mâinile i s-au mişcat 
spre marginile rucsacului, trăgându-l peste mijloc, astfel 
încât să-i acopere bomba de sub cureaua de pânză. Chipul 
i s-a crispat în timp ce-l privea sfidătoare, urmărindu-i 
reacţia de pe faţă şi din paşi. Nu s-a văzut decât când ochii 
i s-au mărit, maxilarul i s-a încleştat şi s-a poticnit pentru o 
fracțiune de secundă. Şi a fost destul să-i ofere satisfacția 
de care avea atâta nevoie. 

Dar asta nu schimbase faptul că încă se îndrepta spre 
ea. 

Trebuia să se mişte. 

I-a mai aruncat o ultimă privire bizantinistului. Sângele 
se oprise, iar ochii se holbau cuprinşi de lucirea morţii. S-a 
forţat să accepte faptul că nu mai putea face nimic pentru 
el acum - apoi, cu rucsacul încă strâns în jurul mijlocului, a 


— 303 — 


sărit pe uşă. 

Ştia că trebuia să ajungă în adâncuri, şi asta cât mai 
repede. Casa conică era de fapt o peşteră locuibilă. 
Lumina vagă care pătrundea înăuntru nu ajungea prea 
departe. Nu era decât întuneric în faţa ei. 

S-a năpustit înăuntru. 


Reilly s-a rostogolit la adăpost în spatele casei săpate în 
piatră şi a riscat să arunce o privire rapidă la timp să-l 
vadă pe iranian fugind. 

A reuşit să elibereze câteva salve, dar a trebuit să se 
retragă din calea valului de gloanţe pe care iranianul l-a 
aruncat spre el. A înjurat în gând, rezistând pentru câteva 
secunde, apoi şi-a iţit capul din nou, ştiind că Zahed nu va 
mai fi acolo. 

Nu mai era. 

La dracu’. 

Reilly a ţâşnit şi a fugit după el, sperând din tot sufletul 
că nenorocitul nu o ajunsese încă din urmă pe Tess. 


— 304 — 


44 


Tess a aruncat o privire rapidă spre interiorul ca de 
peşteră. Camera fusese scobită în piatra moale, pereţii din 
jurul ei erau înţesaţi de nişe cioplite, câteva mici, altele 
destul de mari încât să se poată dormi în ele. Podeaua era 
plină de tot felul de resturi - un scaun rupt din ratan, foile 
decolorate ale unui ziar turcesc vechi, câteva sticle de apă 
şi cutii de suc goale. Nu părea să fi locuit cineva acolo de 
ani buni. 

A zărit nişte scări care urcau în spirală într-un colţ 
îndepărtat şi s-a îndreptat spre ele, sperând că drumul 
spre dedesubt era tot acolo - şi picioarele i s-au poticnit de 
o trapă de lemn care era afundată în podea. A căzut în 
genunchi şi şi-a trecut mâinile pe deasupra ei, ştergând 
praful de pe suprafaţa ei denivelată. Avea o balama în 
lateral. În partea cealaltă, degetele ei au dat de un capăt 
vechi de sfoară înnodat pe post de mâner, lipit de podeaua 
de pământ din jurul său. 

A smucit de ea şi a deschis trapa. Un nor de praf s-a 
ridicat dinăuntru, înţepându-i ochii şi gâtul. A tuşit în timp 
ce-şi îndrepta lanterna în gaura care se căsca în faţa lui. 
Un set de scări foarte abrupte, cioplite tot în tuf, duceau în 
jos. 

Un zgomot crescând de afară, sunetul paşilor care 
cădeau zdrobind pământul, apropiindu-se, a făcut-o să se 
grăbească. Ținând lanterna strâns într-o mână, a coborât 
scările cât de repede a putut. 


Zahed s-a oprit brusc în afara casei conice, lângă trupul 
însângerat al bizantinistului. 

Nu era nimeni în jur, dar tot nu-i plăcea ideea de a-l lăsa 
să zacă acolo, aşa, atrăgând atenţia asupra a ceea ce se 
întâmplase. Şi-a îndesat arma la curea şi l-a târât pe 
Abdülkerim înăuntru, trântindu-l chiar după uşă, departe 
de privirile oricui ar fi trecut pe acolo. 

A văzut trapa deschisă şi în colţul îndepărtat scările care 


— 305 — 


duceau în sus. Şi-a scos pistolul şi a privit prin 
deschizătura din podea. Nu se vedea nicio mişcare, niciun 
sunet nu venea dinăuntru. S-a gândit o secundă la asta, 
apoi s-a îndreptat spre scări şi a urcat câteva trepte, 
ascultând cu atenţie. Nu avea nevoie să urce mai mult - 
putea vedea gunoaiele împrăştiate la baza lor. Nu păreau 
să fi fost deranjate. Instinctul i-a spus că ea a trecut 
oricum prin trapă. 
S-a grăbit să coboare şi a dispărut în gaura neagră. 


Tess gâfâia în timp ce străbătea tunelul îngust. 

Bateriile din lanterna lui Abdulkerim erau evident pe 
terminate, iar lumina slăbea vizibil. Ştia că nu va mai dura 
mult, şi s-a străduit să mai facă economie stingând 
lanterna din când în când. O aprindea şi o stingea, 
folosindu-se de ea ca să vadă ce era în imediata ei 
apropiere, apoi înainta prin bezna totală. Cabluri electrice 
erau întinse de-a lungul pereţilor, făcând legătura între 
becuri. Nu mai trecuse curent prin ele de ani buni, dar era 
totuşi o cale de urmat şi Tess a făcut tot posibilul să ţină o 
mână pe învelişul negru şi gros de cauciuc al firelor care o 
conduceau din ce în ce mai adânc în labirintul subteran. 

Până acum, când deja lăsase în urmă mai mult de zece 
caverne şi tunele, simţul direcţiei era total depăşit. Habar 
nu avea unde era. „Oraşul subteran” se poate să nu fi fost 
un oraş cu adevărat, dar era, totuşi, uimitor: un furnicar 
fără sfârşit de camere de toate formele şi mărimile, 
conectate între ele prin tunele cu tavanul lăsat şi scări 
înguste. Nu erau niciun unghi drept şi nici vreun colţ pe 
care să-l simtă. In schimb, fiecare margine era rotunjită, 
fiecare perete şi tavan curbate, şi totul avea aceeaşi 
culoare amorţită, un alb şters ce purta amprenta murdară 
a trecerii timpului. 

Şi era îngust. Înnebunitor, sufocant de îngust. Chiar şi 
carnetele mari care fuseseră folosite ca spaţii comune 
păreau neliniştitor de claustrofobice. Tunelele şi scările 
erau cele mai rele. Erau cu puţin mai late decât distanţa 
dintre umerii ei, şi trebuia să stea cocoşată ca să treacă 


— 306 — 


prin ele. Fuseseră proiectate să fie aşa. Războinicii 
invadatori - dacă reuşeau să treacă de pietrele de moară 
plasate strategic şi care puteau fi deschise dinăuntru prin 
ciocnirea unei pietre mici, cele care blocau accesul la 
întregul labirint subteran - trebuiau să meargă în şir 
indian după ce lăsau în urmă scuturile greoaie. Asta îi 
făcea mult mai uşor de înfruntat. De fapt, întregul fagure 
fusese construit ca un adăpost genial: erau spaţii de 
stocare uriaşe pentru mâncare şi nutreţ pentru animale, 
vinării, fântâni pentru apă şi sisteme de aerisire. Totul 
fusese proiectat în scop defensiv; până şi coşurile de fum 
de la căminele lor se ramificau în mai multe braţe mici 
înainte să iasă la suprafaţă pentru a nu fi observate. 

Pe măsură ce avansa mai adânc în pământul scobit, Tess 
s-a străduit din răsputeri să nu se gândească la faptul că 
întregul canion de deasupra ei fusese condamnat din cauza 
solului instabil şi a alunecărilor de pietre. În schimb, a 
încercat să-şi aducă aminte că exista şi un aspect pozitiv al 
situaţiei: bomba fixată pe mijlocul ei nu era probabil o 
ameninţare imediată. Nu era însă suficient ca să-i calmeze 
nervozitatea, acum când frica ei iniţială fusese înlocuită de 
una care era şi mai puternică: aceea că nu-şi va mai găsi 
drumul spre vreo ieşire din acel labirint de piatră şi că nu 
va mai vedea niciodată lumina soarelui. 

După ce a coborât câteva trepte şi a luat-o la dreapta 
printr-un pasaj foarte îngust, a ajuns într-o cameră mai 
mare, mai aerisită, care avea trei coloane cioplite 
rudimentar în centru. Un grajd poate sau o biserică 
subterană. Nu prea conta. S-a oprit să-şi recapete suflul şi 
să se gândească. Şi-a dat seama că se afla acum undeva pe 
la nivelul al doilea sau al treilea, şi ştia că puteau fi mult 
mai multe sub ea. Nu voia să se aventureze prea departe 
sub pământ - locul acela era un labirint şi riscul să nu mai 
găsească drumul de întoarcere la suprafaţă era mare. 
Totuşi, nu putea ieşi afară încă. Nu până când nu avea să 
se convingă că iranianul şi telefonul lui mobil nu mai erau 
o ameninţare. 

— Tess! 


— 307 — 


Strigătul lui Zahed a cutremurat-o, în timp ce ecoul 
traversa cavernele scobite. 

— Nu vreau decât cărţile acelea, a răcnit el. Dă-mi-le şi 
te las în pace. 

Ştia ce făcea. O întărâta, o împingea să facă o mişcare, 
un zgomot, să-i răspundă - orice care i-ar fi dat de gol 
poziţia. Mai rău, părea periculos de aproape. Atât de 
aproape, încât auzea acum zgârieturile pe perete, care se 
îndreptau spre ea. 


Zahed se furişa înainte, de-a lungul cablurilor, simţurile 
sale antrenate urmărind cel mai mic semn de viaţă. 

A presupus că şi Tess a urmat cablurile. Instinctul de 
supravieţuire i-ar fi dictat-o. Dacă le urmezi până jos, poţi 
la fel de bine să le urmezi înapoi în sus. Deşi, ea avea un 
avantaj. Lanterna. Văzuse un licăr slab, aprinzându-se şi 
stingându-se doar câteva clipe, dar fusese suficient ca să-l 
atragă ca un radiofar. 

S-a gândit să-şi folosească telefonul pentru a lumina 
calea şi a încercat. Ecranul nu dădea prea multă lumină şi, 
în situaţia lui, era mai mult un obstacol decât un avantaj. 
Nu îi arăta prea multe lucruri, dar i-ar fi putut semnala 
poziţia sa lui Tess. S-a hotărât să nu-l folosească pentru 
moment. Aşa economisea şi bateria, şi avea nevoie de ea 
să-i poată contacta pe Steyl şi alte ajutoare când va fi 
necesar. 

A simţit cum trece dintr-un pasaj mai îngust într-un 
spaţiu mai mare, şi s-a oprit şi a ascultat. Nu putea vedea 
nimic în jurul său, dar o simţea aproape. Şi-a ţinut 
respiraţia şi a îngheţat, concentrându-se pentru a-i repera 
poziţia. 

Un rânjet strâmb i s-a întipărit pe faţă în timp ce şi-a 
strâns pistolul şi l-a îndreptat în faţă. 

Apoi a tras un singur foc. 


Detunătura a bubuit în cavernă şi focul a zbârnâit pe 
lângă Tess şi s-a oprit în peretele de undeva din spatele ei. 
A luat-o total prin surprindere şi nu a putut face altceva 


— 308 — 


decât să ţipe - şi în clipa aceea a auzit paşi alergând spre 
ea. 

Ţinând strâns rucsacul, s-a îndepărtat, aplecată, de 
perete şi îndreptându-se spre centrul camerei, înjurând la 
gândul că se dăduse de gol, chemând în ajutor amintirile 
despre dispunerea încăperii şi sperând că nu se va izbi de 
una dintre coloane. A simţit cum iranianul vine spre ea, iar 
întregul corp i s-a crispat anticipându-i lovitura sau, şi mai 
rău, o nouă împuşcătură. Apoi un alt sfârşit s-a derulat 
hiper rapid în mintea ei, astfel încât şi-a schimbat imediat 
traiectoria, şi a grăbit pasul, sperând că avea dreptate. 

Degetele ei răsfirate au găsit una dintre cele trei 
coloane pătrate, apoi a ocolit-o şi s-a întors puţin, aşezând- 
o între ea şi atacatorul care se apropia rapid - şi chiar 
atunci l-a auzit, a auzit piele şi os izbindu-se de piatră, apoi 
un țipăt furios de durere. 

Te-am prins, nenorocitule. 

Il determinase să se lovească de coloană, dar nu avea 
timp să stea să sărbătorească. Trebuia să plece de-acolo. 
S-a întors spre deschiderea pe care o zărise în partea 
opusă şi şi-a desfăcut braţele proiectiv, căutând marginea 
peretelui. Braţele au găsit colţul suprafeţei stâncoase şi ea 
a încetinit imediat şi s-a afundat în pasaj, mişcându-se cu 
grijă, pipăind peretele până când a găsit cablurile. Nu se 
mai punea problema să folosească lanterna. S-a grăbit 
înainte, atentă să nu facă un pas greşit - apoi l-a auzit din 
nou. 

Mişcare, mai multă grabă, mai intensă de data asta. 

Mai furioasă. 

Urmărind-o. 

Doar că acum, era însoţită de strigătul furios, gutural, al 
cuiva care fusese păcălit. 


Zahed a ricoşat din coloana de piatră şi s-a prăbuşit ca o 
păpuşă de cârpă. Mâna întinsă o lovise prima, ceea ce i-a 
acordat o secundă să se ferească şi să evite coliziunea 
frontală. 

Totuşi, durea îngrozitor. Pieptul său, umărul său, şoldul 


— 309 — 


său, genunchiul său şi obrazul său - toate se izbiseră de 
piatra dură la viteză maximă. Avea un gust metalic în gură 
şi s-a şters cu dosul palmei. Era plină de sânge. 

Mintea lui a analizat rapid pagubele. Nu părea să fie 
nimic rupt, dar vânătăile aveau să-l încetinească în mod 
sigur şi să-i limiteze agilitatea o perioadă. A ignorat 
durerea şi s-a concentrat pe grijile imediate. Pistolul. Il 
scăpase în timpul coliziunii. 

Fără să se ridice a schiţat repede cercuri concentrice 
măturând pământul din jurul său. Nu i-a luat mult să-l 
găsească. Ocărându-se pentru greşeala făcută, s-a săltat 
din nou în picioare, cu urechile ciulite să-şi repereze ţinta. 

A mai scuipat nişte sânge şi i-a strigat numele cu furie, 
apoi era din nou pe urmele ei. 


— Tess! Unde eşti, târfă! 

Urletul a reverberat în jurul ei, împingând-o înainte ca 
vântul în pânze. L-a auzit intrând în pasajul îngust chiar 
când ea pătrundea în camera de la capătul celălalt. 

De data aceasta era mai greu. Nu putea folosi lanterna 
şi nu se mai putea ajuta de cabluri. Nu ştia cum arată 
camera - cât era de mare, cum era dispusă, ce obstacole 
sau capcane erau acolo. Era la fel de vulnerabilă ca şi el. 
Mai rău, ea era ţinta. Trebuia să se deplaseze în linişte, să 
exploreze fără să scoată niciun sunet. Tot ce trebuia să 
facă el era să meargă după zgomot, iar în tăcerea 
mormântală din citadela subterană, chiar şi cel mai mic 
zgomot pe care avea să îl facă ea se amplifica de câteva 
ori. Ea era la fel de silenţioasă precum un solo de percuție 
dintr-o fanfară ambulantă. 

S-a îndepărtat de perete şi de cabluri şi s-a furişat prin 
întuneric, orbecăind, cu braţele desfăcute defensiv ca 
antenele unei insecte, pipăind aerul, atente la orice 
obstacol. A găsit peretele opus, aproximând lungimea 
camerei la trei metri. Şi-a lăsat degetele să alunece pe 
suprafaţa netedă în timp ce avansa, apoi a atins altceva. O 
nişă joasă în perete, lată de aproximativ un metru şi 
jumătate, care începea la nivelul solului şi îi ajungea până 


— 310 — 


la talie. 

Ştia că sunt tot felul de camere acolo jos: vinării, 
bucătării, cămări, toate având tot felul de spaţii cioplite în 
pereţi şi podele. Înainte să se poată gândi ce era cea pe 
care o descoperise, l-a auzit apropiindu-se şi a îngheţat. 

Nu putea risca să continue să se mişte, nu când îl simţea 
atât de aproape. Nu prea avea de ales. S-a aplecat şi s-a 
strecurat în nişă, împingându-se înăuntru cât a putut. Nu 
avea decât jumătate de metru în adâncime. 

Apoi a aşteptat. 

Abia reuşise să intre când a auzit tropăitul moale al 
paşilor lui înteţindu-se. Tocmai intrase în cameră. Se 
simţea de parcă avea păianjeni în stomac şi şi-a lipit 
spatele de perete. 

L-a auzit fugind pe lângă peretele opus. 

Până aici, totul bine. Mergi înainte. 

El s-a oprit. 

Ea nu mai respira. 

El nu a scos niciun sunet pentru o perioadă care ei i s-a 
părut o veşnicie. Şi-l imagina acolo, la câţiva paşi de ea, 
ascultând cu atenţie, ca o panteră în întuneric. Şi-a simţit 
fiecare por din corp strângându-se în timp ce s-a făcut cât 
de mică putea, corpul îi era rigid din cauza tensiunii, 
plămânii erau disperaţi să respire în voie, cu mintea 
anticipând un alt şoc - un țipăt, un glonţ, ceva care să o 
facă să tresară. 

Nu a durat mult până să apară. 

— Ştiu că eşti aici, Tess. Te aud cum respiri. 

Şi-a simţit inima cât un purice şi s-a pregătit pentru 
următoarea lui mişcare, repetându-şi, o dată şi încă o dată, 
că nu-şi putea permite să reacționeze. S-a concentrat pe 
auz, folosindu-şi urechile ca un radiolocator. 

A auzit un târşâit vag. 

Apoi încă unul. 

El se mişca. 

Încet. 

Venea direct spre ea. 


— 311 — 


45 


Tess a simţit tot sângele în tâmple. 

Era doar la câţiva paşi. Şi se apropia. 

A devenit complet rigidă. Fiecare muşchi din corp îi era 
încordat. Nu se punea problema nici să mişte un deget. 
Nici măcar nu clipea. Totul era canalizat spre maxilar, pe 
care acum îl încleşta strâns. Se aştepta ca el să încerce să 
o sperie. Avea să o facă, era sigură de asta. Şi nu putea să- 
şi permită să se dea de gol încă o dată. 

Ea a aşteptat, fiecare secundă părând să se întindă ore 
întregi. Se apropia - era atât de aproape acum încât îi 
putea auzi respiraţia. Era controlată, îndulcită, ştia ce 
făcea. Probabil că el respira pe gură, ca şi ea. Era mai 
silențios aşa. Dar era încă acolo, la marginea percepţiilor 
ei. Puțin întreruptă, udă, gâlgâită. Puțin greoaie. Poate din 
cauză că se lovise de coloana de piatră, spera ea. 

Asta, totuşi, îi atenua spaima. 

Acum putea să-l şi simtă. Cumva, deşi nu se atingeau, îi 
putea simţi prezenţa. Era de parcă ar fi avut într-adevăr un 
radiolocator care-l detectase. A auzit cum degetele lui au 
atins peretele deasupra scobiturii în care era ghemuită, cel 
mai vag sunet al unghiilor mângâind roca poroasă. El 
stătea în picioare chiar în faţa ei, pipăind zidul de piatră, la 
doar câţiva centimetri distanţă acum, iar talia lui era 
aproximativ la nivelul capului ei. 

Inima ei o luase la galop, gata să-i sară din piept. Bătăile 
pe care le simţea în urechi erau asurzitoare, mirându-se că 
nu le putea auzi şi el. Ştia că, dacă mâna lui cobora, numai 
puţin, ar fi găsit scobitura şi pe ea. 

Nu avea de gând să aştepte să se întâmple aşa ceva. 

Singura ei opţiune era să acţioneze prima. 

A sărit din poziţia ei ghemuită, izbindu-se în el la nivelul 
coapselor, împingându-se cu toată puterea pe care şi-o 
putuse aduna, cu pumnii strânşi pe mânerul lanternei, 
folosind-o ca un berbec în miniatură şi sperând să-l 
rănească. L-a auzit mormăind ceva printre dinţi în timp ce- 


— 312 — 


l lovea şi s-a gândit că trebuie să-l fi lovit unde conta. El s- 
a dezechilibrat şi a căzut pe spate, cu Tess prăvălindu-se 
peste el, dar reuşind să rămână în picioare. Ilranianul şi-a 
azvârlit braţele furios către ea, şi unul a lovit-o peste 
obraz, dar ea avea avantajul de a fi deasupra şi s-a retras 
repede. A scăpat din ghearele lui şi a ţâşnit din cameră 
înainte ca el să se ridice în picioare. Trebuia să se mişte 
cât de repede putea, dar nu putea risca să se izbească în 
ceva. Trebuia să folosească lanterna, doar câteva clipiri 
care s-o ghideze în timp ce gonea prin labirintul subteran, 
cu un ochi la cabluri, urmărindu-le, zburând dintr-o 
cameră în alta, cocoşată, prin tunelurile înguste, stăpânită 
de panică. Făcea prea mult zgomot pentru a putea auzi 
dacă el o urmărea sau nu, dar nu-i păsa. Tot ce o interesa 
era să acopere cât mai mult teren, cât mai repede, şi să 
pună o distanţă cât mai mare între ei. 

Se năpustea afară dintr-un pasaj cu scări când două 
braţe au apucat-o şi au tras-o înăuntru. l-a scăpat un 
început de țipăt înainte ca o mână să se aşeze apăsat pe 
gura ei şi să-l înăbuşe. 

— Ssst, linişteşte-te, a şuierat el, grăbit şi în şoaptă. Eu 
sunt. 

Inima ei parcă a prins aripi. 

Reilly. 


Reilly a tras-o lângă el, departe de deschizătura din care 
tocmai ieşise. 

I-a ţinut o mână strâns pe gură şi a ciulit urechile în 
direcţia din care venise. Nu a auzit nimic, dar ştia că nu va 
dura mult până când iranianul îi va ajunge din urmă. 

— Cum m-ai găsit? a şoptit ea. 

— Ecranul BlackBerry-ului meu şi cablurile alea, i-a 
răspuns el. Le-am urmat până jos şi am văzut o lumină 
clipind. Ai o lanternă? 

— Da, a spus ea. Iranianul e chiar în spatele meu. Şi e 
nervos. 

Reilly s-a gândit câteva clipe. 

— În regulă. Mergi înainte. Eu rămân aici. Nu poate fi 


— 313 — 


mult în urma noastră. Ademeneşte-l afară. Lasă-l să te 
urmărească. Îl prind când trece pe aici. 

— Eşti sigu... 

— Du-te, fă-o, a insistat el, îndreptând-o în direcţia 
ieșirii. 

A ţâşnit înapoi înăuntru, şi mâna ei i-a găsit obrazul lui. 
I-a aplicat un sărut rapid şi s-a îndepărtat. 

Reilly şi-a băgat pistolul la curea şi s-a lipit de peretele 
din spatele deschizăturii, simțind fiori reci de transpiraţie 
pe şira spinării la contactul cu roca vulcanică. Nu avea 
niciun rost să-şi irosească muniţia pe întuneric, şi, în plus, 
ar fi preferat să-l prindă viu pe iranian. S-a gândit că va fi 
mai rapid cu două mâini libere, că ar putea să-l rănească 
mai tare. Lucru care acum era o perspectivă atrăgătoare. 

A văzut lanterna lui 'Tess îndepărtându-se tot mai mult, 
în timp ce ea se afunda în măruntaiele citadelei. 

Apoi l-a auzit. 

Mişcare frenetică, apropiindu-se. 

Reilly s-a încordat. 

Zgârieturile au devenit mai sonore, respiraţia mai 
intensă. Iranianul gonea înainte acum, ca un tăvălug. 
Reilly aproape că-i putea mirosi furia. 


A aşteptat, corpul crispându-i-se, pregătit pentru 
confruntare, strângând pumnii, convertind cu ochiul minţii 
fiecare sunet într-o imagine şi proiectând-o în întunericul 
impenetrabil din jurul lui - apoi l-a auzit ieşind din pasaj şi 
a sărit. 

L-a lovit în plin, şi l-a împins, izbindu-l de perete. Ştia că 
iranianul are un pistol, şi braţele i s-au întins automat spre 
locul în care presupunea că se află mâna care ţinea arma. 
A găsit rapid încheietura dreaptă a adversarului său chiar 
când iranianul elibera o salvă fulgerătoare care a luminat 
camera într-o sclipire albă şi rece. Reilly a continuat să 
strângă cu stânga mâna teroristului, lipind-o de perete şi 
izbind-o în mod repetat de tuf în timp ce cu celălalt pumn 
aplica lovituri feroce capului iranianului. L-a izbit puternic, 
o dată, de două ori, auzind cum cartilajul trosneşte şi 


— 314 — 


sângele curge, aşteptând să simtă arma bărbatului 
căzându-i din mână, dar iranianul se ţinea de ea cu 
încăpățânare. Reilly se pregătea să aplice a treia lovitură 
când a primit ceva la care nu se aştepta: un genunchi în 
zona rinichilor, urmat imediat de un upercut fulgerător 
direct în bărbie. Primul impact l-a făcut să se chircească, 
iar al doilea i-a scuturat creierul şi l-a determinat să-şi 
slăbească strânsoarea pentru o clipă - suficient pentru ca 
iranianul să-l împingă de pe el cu un strigăt furios. 

Pistolul era încă în mâna bărbatului. 

Reilly s-a aruncat pe jos şi s-a rostogolit chiar când 
gloanţele muşcau din pământul din jurul lui. Aşchii de tuf 
s-au desprins şi l-au tăiat în timp ce-şi scotea pistolul şi a 
tras şi el de câteva ori, fără să-şi nimerească ţinta. Cu 
urechile ţiuindu-i din cauza salvelor asurzitoare, i s-a părut 
că aude cum adversarul său iese din cameră şi l-a urmărit 
cu câteva gloanţe, dar nu a auzit sunetul bine cunoscut al 
proiectilului care trece prin piele şi os şi ţipătul de durere 
aferent. 

Mai rău, iranianul se îndrepta acum spre Tess. 

Reilly a găsit cablurile şi şi-a găsit orbecăind drumul 
înainte, mişcându-se frenetic acum, cu o mână pe fire şi cu 
cealaltă strângând pistolul, cu urechile ciulite pentru a fi 
sigur că iranianul nu se oprise pentru a pregăti o 
ambuscadă. 

S-a oprit la gura unui alt tunel. 

— Nu aş ieşi afară în locul tău, a strigat el în întuneric, 
sperând să repereze poziţia oponentului său şi să-l 
împiedice s-o găsească pe Tess. Jandarmii trebuie să fi 
împânzit canionul până acum şi nu te vor lăsa să ieşi de 
aici viu. A aşteptat un răspuns, apoi a adăugat: Dacă vrei 
să trăieşti, cea mai bună şansă a ta este să ieşi de aici cu 
mine. Lucrurile pe care le ştii ar putea fi foarte valoroase 
pentru noi. 

Nimic. 

S-a furişat prin tunel, printr-o altă cavernă, apoi pe scări 
spre un alt pasaj. 

— Vrei să mori, tâmpitule? Asta e? 


— 315 — 


Tot nimic. Iranianul nu era un începător. Dar, Reilly ştia 
deja asta. 

Şi-a continuat drumul, printr-o serie de scări spiralate şi 
traversând o altă cameră, şi se pregătea să urce prin ceea 
ce părea un tunel îngust când a auzit-o. 

— Aici, a şoptit Tess, din dreapta lui. 

Ea a întins mâna şi l-a tras spre ea. 

— A trecut pe lângă tine? 

— Da, a răspuns ea. Când îl strigai. S-a oprit să te 
asculte, dar nu m-a văzut. 

— Ai idee unde suntem? 

— Nu. Dar am urcat un pic. Presupun că suntem la vreo 
două niveluri sub pământ. 

— Nu are niciun rost să încercăm să-l prindem aici. E 
prea periculos, a spus el. Trebuie să ieşim. 

— Trebuie să scoatem cureaua asta de pe mine mai 
întâi, i-a răspuns ea. Nu are semnal aici. Nu pot urca la 
suprafaţă, nu cât încă o port. 

Reilly şi-a simţit stomacul strângându-se. 

— Cum e prinsă? 

— E un lacăt. La spate. I-a luat mâna şi a ghidat-o într- 
acolo. 

Reilly l-a simţit. Părea greu şi solid. A tras un pic de el 
pentru a-l testa, mai mult din frustrare decât din cauză că 
spera să cedeze. 

— O poţi răsuci astfel încât lacătul să fie pe o parte? 

— Sigur, nu e atât de strânsă. De ce? 

— Pot să încerc să trag în el, dar am nevoie de lumină. 

Tess a expirat greoi. 

— Eşti sigur? 

— Dacă stai chiar lângă colţ, în deschizătura tunelului, 
pot să îndrept lovitura departe de tine şi spre tunel. Chiar 
dacă ricoşează de pe metal, nu te va răni. 

— Eşti sigur? a repetat ea. Nu părea să fie convinsă. 

— Vreau să o scot de pe tine, a insistat Reilly. Ai 
încredere în mine. Dar o să am nevoie să aprinzi lanterna. 
Doar o secundă. O aprinzi şi o stingi, atât. În regulă? 

Nu o auzise niciodată să fie speriată. Nu o ştia ca fiind 


— 316 — 


fricoasă. 

Dar acum era îngrozită. 

A ajutat-o să se aşeze cum trebuie lângă marginea 
deschizăturii spre următorul tunel. Ea şi-a împins bazinul 
în afară şi şi-a strâns mâinile la spate. Reilly a aşezat 
lacătul astfel încât să iasă de după colţul intrării. A ridicat 
ţeava pistolului lipind-o de lacăt, împingându-l şi mai 
departe de Tess. 

— Eşti gata? a întrebat-o el. 

— Ai mai făcut asta vreodată? 

— Nu tocmai. 

Ea a ridicat din umeri. 

— Nu e tocmai răspunsul la care speram. 

— La trei. Unu. Doi. 

Ea a aprins lumina la trei şi Reilly a apăsat pe trăgaci. 
Lacătul a explodat cu o pocnitură puternică şi o ploaie de 
scântei - şi imediat, câteva gloanţe au lovit tuful din jurul 
lor. 

— Înapoi, a tipat Reilly, trăgând-o pe Tess departe de 
deschizătura tunelului în timp ce şrapnele de piatră zburau 
sălbatic în jurul lor. 

Apoi l-a auzit - pocnitura moartă a încărcătorului armei, 
alunecând înapoi după ce scuipase ultimele proiectile. 

— Nu mai are muniţie, a strigat Reilly în timp ce 
smulgea cureaua de pe Tess şi o arunca într-un colţ 
îndepărtat, apoi a apucat lanterna şi a fugit după el. 
Haide! 

A îndreptat fasciculul în faţă şi l-a zărit pe iranian 
aplecându-se la ieşirea din tunel şi traversând o altă 
cameră cavernoasă. 

A fugit după el, picioarele zburându-i acum, apropiindu- 
se de prada sa, având gustul capturii iminente. 


Zahed scrâşnea din dinţi în timp ce alerga prin oraşul- 
fagure. 

O blestema pe femeia americană - o blestema pentru că 
îl atrăsese acolo jos, pentru că îi luase rucsacul şi îl lăsase 
fără muniţie. 


— 317 — 


Era timpul să-şi evalueze pierderile şi să iasă naibii de 
acolo, presupunând că va putea. Nu ştia ce îl aştepta afară. 
Ştia că povestea cu întăririle lui Reilly trebuia să fi fost o 
cacealma, dar nu putea să fie sigur de asta. Chiar dacă în 
canion nu erau prea mulţi turişti, cineva trebuie să le fi 
auzit disputa armată de mai devreme. Era posibil să fi 
chemat poliţia. Zona putea deveni rapid un teritoriu ostil, 
şi nu ar fi fost uşor să iasă de acolo din cauza numărului 
limitat de intrări şi de ieşiri din canion. 

Trebuia să iasă mai întâi. 

A străbătut în fugă o cameră comună uriaşă şi a ţâşnit 
printr-un pasaj sinuos, lumina intermitentă urmărindu-l 
continuu. Îl ajuta, reflectându-se de pereţi, scoțând la 
iveală pasaje, acordându-i mici sclipiri de claritate, dar 
atât timp cât era acolo, el era căprioara din faţa farurilor. 
Trebuia să iasă din raza ei. Se mişca sălbatic, cât de 
repede putea, şi nu ştia încotro se îndrepta. Nici nu prea 
conta acum. Tot ce putea face era să urmeze cablurile, 
sperând că îl vor conduce înapoi spre intrare. 

Il putea auzi pe Reilly ţinând pasul cu el, nu prea mult în 
urmă. Trebuia să scape de el. A zărit o scară îngustă şi a 
urcat treptele câte două. Acestea duceau atât în stânga, 
cât şi în dreapta. A ales partea dreaptă şi s-a cocoşat să 
treacă prin pasaj, mişcându-se mai în linişte acum, 
sperând să-l inducă în eroare pe urmăritorul său şi să mai 
câştige timp. 

Trebuia să facă ceva. Să-l încetinească cumva. 

Şi apoi a văzut-o. 

La gura tunelului îngust. O margine rotunjită, ieşind din 
peretele lateral. O zărise când intrase. 

Era o trapă de tipul pietrelor de moară. O piatră 
circulară, de o tonă, cu diametrul de aproximativ un metru 
şi jumătate. Era menită să ţină invadatorii la distanţă şi 
putea fi rostogolită pe poziţie foarte uşor prin scoaterea 
piedicilor de lemn care o ţineau. 

— Stai pe loc, nenorocitule. 

Zahed s-a întors. 

Reilly era acolo, la celălalt capăt al tunelului. 


— 318 — 


Americanul ţinea şi lanterna, şi pistolul îndreptate către el, 
iar fasciculul luminos îl făcea să strângă din ochi. 

A zărit-o pe Tess în spatele agentului. Ochii lui căutau 
cureaua, dar nu părea să mai fie la locul ei, iar din privirea 
ei sfidătoare a înţeles că nu o mai purta. 

— Trebuia să te fi omorât la Roma, i-a strigat Zahed lui 
Reilly, încercând să câştige timp. 

— Prea târziu acum, cap pătrat. Lasă pistolul jos. 

Ochii lui Zahed au ţâşnit spre baza pietrei de moară şi 
înapoi. Piedicile de lemn folosite în trecut de săteni 
dispăruseră probabil de mult. In schimb, o bucată ruginită 
dintr-o ţeavă de fier, o completare mult mai recentă, ieşea 
din peretele lateral şi ţinea piatra pe loc. Părea o soluţie 
rudimentară care fusese aplicată cu decenii în urmă, 
înainte ca toate acele canioane să fie condamnate şi 
evacuate. Foarte puţini turişti vizitau Cappadocia atunci, 
astfel că siguranţa nu fusese o grijă capitală a 
autoproclamaţilor custozi locali ai oraşelor subterane. 

Ceea ce nu avea nicio importanţă pentru el. 

— Nu pot să ies de aici cu tine, ştii asta, a ţipat el în 
timp ce arunca priviri rapide către ţeava de fier, 
procesându-şi opţiunile, evaluându-şi şansele. 

— E alegerea ta, prietene. leşi cu mine sau într-un sac 
de plastic negru, a răcnit Reilly. Pentru mine e totuna. 

— Dacă mă gândesc mai bine, ştii ce? S-a oprit pentru o 
secundă, apoi a strigat: Du-te dracului, bucurându-se o 
clipă de privirea surprinsă de pe faţa agentului - şi s-a 
mişcat ca fulgerul. A ţâşnit spre dreapta, cu marginea 
pietrei de moară pe post de scut, şi şi-a mutat pistolul în 
mâna dreaptă pentru a-l putea folosi pe post de ciocan. 

Şi l-a izbit de baza ţevii de fier. 

Unghiul a fost perfect. 

Ţeava s-a mişcat, sfărâmând roca moale în care era 
înfiptă. O a doua lovitură a desprins-o şi mai mult. 

Tess a strigat ceva, în timp ce Reilly fugea deja spre el, 
trăgând. 

A treia lovitură a fost de ajuns, slăbind ţeava - chiar 
când un glonţ tras de pistolul lui Reilly i-a atins mâna 


— 319 — 


expusă. 


Reilly a văzut cum iranianul se apleacă într-o parte şi îşi 
ridică pistolul ca pe un ciocan. 

Nu înţelegea ce intenţiona să facă - dar ştia că nu e 
bine. Nu putea trage direct spre el, nu cât timp piatra 
aceea mare îi bloca vederea. Tot ce putea zări era mâna 
lui, ţinând strâns arma goală. 

— Piatra de moară, a ţipat Tess. E o ieşire. 

Reilly s-a năpustit prin tunel de parcă fusese aruncat 
dintr-un tun, trăgând în timp ce se mişca. A auzit cum 
mâna dreaptă a lui Zahed izbea în ceva, fiecare lovitură 
reverberând până la el, cu inima bătându-i în piept 
puternic. A văzut sângele ţâşnind din mâna stângă a 
adversarului său şi l-a auzit mugind de durere. Era la doar 
câţiva metri de el când discul uriaş de piatră s-a rostogolit 
dintr-odată din perete. Pământul de sub picioarele sale s-a 
cutremurat când piatra de moară s-a lovit de peretele opus 
chiar când ajungea acolo, cu degetele întinzându-i-se 
instinctiv să o oprească înainte de a le retrage, realizând 
inutilitatea gestului. 

Tunelul era blocat. Complet, absolut blocat. 

Reilly a încercat să împingă piatra de moară înapoi, dar 
aceasta părea  înţepenită. Era proiectată să se 
rostogolească pe poziţie pe o pantă, şi era prea grea ca să 
fie dată înapoi de un singur om. Reilly a înjurat cu voce 
tare şi a pipăit-o disperat. Avea o mică deschizătură în 
centru, de aproximativ zece centimetri pătraţi. S-a holbat 
prin ea, cu un sentiment de nod în gât. Nu putea vedea 
nimic în partea cealaltă. Totul era învăluit de întuneric. 

Apoi l-a auzit. Gemând, înjurând, agonizând din cauza 
rănii. Ceea ce era plăcut de auzit. Iranianul părea să aibă 
dureri mari. 

După câteva secunde, vocea bărbatului rănit a răbufnit 
din spatele pietrei. 

— Te simţi confortabil acolo, Reilly? 

Americanul a ridicat ţeava pistolului său spre gaură şi a 
răspuns. 


— 320 — 


— Cum ţi-e mâna, onanistule? Sper că nu am făcut o 
gaură prea mare în viaţa ta amoroasă, apoi a băgat ţeava 
în gaură şi a tras patru gloanţe. Le-a auzit lovindu-se de 
pereţi, apoi sunetul s-a stins, şi l-a auzit din nou pe iranian. 

— Nu-ţi mai irosi gloanţele şi încearcă să găseşti o cale 
de ieşire de acolo. Vocea îi era puternică, dar nu suficient 
de puternică pentru a masca agonia bărbatului care 
suferea evident. Nu va fi uşor. Mă gândesc că e chiar 
imposibil. Dar încearcă. Pentru mine. Fă imposibilul 
posibil. Şi dacă reuşeşti, ţine minte. Asta nu s-a terminat. 
Undeva, cumva, o să te găsesc. Oriunde ai fi. O să te caut, 
pe tine şi pe Tess... şi apoi o să terminăm treaba cum ar 
trebui, ai înţeles? 

Reilly şi-a înfipt din nou pistolul în gaură şi şi-a golit 
cartuşul febril, strigând de frustrare, sperând că unul 
dintre gloanţe va nimeri în carne şi os. Iar când ecourile 
detunăturilor s-au stins, tot ce a mai rămas au fost 
bâiguielile furioase şi paşii care se îndepărtau ai 
iranianului. Treptat, nu a mai rămas decât o linişte 
copleşitoare. 


— 321 — 


46 


— Dar cârtiţe? Nu sunt cârtiţe aici jos, nu-i aşa? 

— Cârtiţe? N 

— Ştii tu, a continuat Tess să turuie. li era greu să tacă 
în întunericul apăsător. Cârtite. Sau alte creaturi 
scârboase cu dinţi mari şi gheare. A tăcut o clipă, apoi a 
adăugat: Dar lilieci? Crezi că sunt lilieci pe aici? Nu 
suntem departe de Transilvania. Poate au lilieci-vampiri pe 
aici. Ce zici? 

— Tess, ascultă-mă, a spus Reilly calm. Dacă îţi pierzi 
cumpătul, va trebui să te împuşc. Realizezi chestia asta, 
nu? 

Tess a râs. Era un râs copios, venit mai mult din frică şi 
nervozitate decât din faptul că i se păruse cu adevărat 
amuzant. Realitatea situaţiei lor - blocaţi acolo dedesubt, 
într-un labirint subteran condamnat, la câteva niveluri sub 
pământ - o copleşea. De obicei ea era mândră să se 
considere o persoană care nu se panichează prea uşor. 
Trecuse prin câteva situaţii îngrozitoare, se descurcase şi 
reuşise să scape. Adrenalina intra, de obicei, în acţiune şi 
funcţiona pe post de catalizator pentru instinctul ei de 
supravieţuire. 

Acum se confrunta cu o situaţie complet diferită. 

Acum părea să fie un sfârşit lent, agonizant şi frustrant. 
De parcă ar fi fost naufragiaţi în spaţiu fără sfârşitul relativ 
rapid determinat de lipsa de oxigen. 

Era destul cât să înnebunească un om. 

Ea pierduse noţiunea timpului pe care-l petrecuseră 
acolo jos. 

Ore, desigur. Câte anume, totuşi, nu putea să spună. 

Au încercat să mute piatra de moară la loc, dar era 
imposibil. Fusese proiectată să fie rostogolită dinăuntru, 
dar le lipseau pârghiile de lemn pentru a o face. Apoi au 
căutat peste tot o altă cale de ieşire, urmând păienjenişul 
de cabluri în toate direcţiile. Folosiseră lanterna cu 
economie, dar la un moment dat a rămas fără baterii. Apoi 


— 322 — 


au recurs la lumina slabă dată de BlackBerry-ul lui Reilly, 
dar şi acesta a murit curând. 

Tess ştia că asemenea construcţii subterane erau uriaşe. 
Estimările privind numărul de persoane care se puteau 
adăposti în interiorul citadelelor mai mari descoperite 
variau în limite mari, fiind cuprinse între câteva mii şi 
chiar douăzeci de mii. Ceea ce însemna un spaţiu enorm 
de acoperit. O sumedenie de tunele. Şi o sumedenie de 
fundături. 

Ştia că nu urmau să plece nicăieri prea curând. 

— Şi dacă rămânem blocaţi aici pentru totdeauna? 

Reilly a tinut-o strâns, cu braţul trecut după umerii ei. 

— În niciun caz. 

— Da, bine, dar dacă? a insistat ea, trăgându-l şi mai 
aproape. Serios acum. Ce se va întâmpla cu noi? Vom muri 
de foame? Sau ne va dobori setea? Ne pierdem cumpătul şi 
o luăm razna? Spune-mi. Trebuie să fi făcut ceva 
antrenamente pentru asemenea situaţii. 

— Nu chiar, i-a răspuns Reilly. Nu e tocmai genul de 
lucruri prin care se aşteaptă să treci la biroul central din 
New York. 

Întunericul era deplin acum, atât de profund încât era 
orbitor. Nu era nici cea mai mică sclipire de lumină. Tess 
nu-l putea vedea deloc pe Reilly, nici măcar fantoma 
vreunei reflexii venind din ochii lui. Putea doar să-l audă 
respirând, să-i simtă pieptul urcând şi coborând şi degetele 
cum se strâng în jurul ei. Mintea ei a început să rătăcească 
spre un trecut recent, încolăcită în întuneric cu Reilly, nu 
prea departe de locul în care se aflau acum. A 

— Mai ţii minte prima noapte? l-a întrebat ea. În cort, 
înainte să ajungem la lac? 

A simţit cum faţa lui s-a lărgit într-un zâmbet. 

— Da. 

— A fost drăguţ. 

— A fost grozav. 

— Mai mult decât grozav. S-a gândit la respectivul 
moment, retrăindu-l. Îi trezea în interior o căldură care o 
consola. Întotdeauna am vrut să retrăiesc acel prim sărut, 


— 323 — 


i-a spus ea. Nimic nu se compară cu el, nu-i aşa? 

— Hai să testăm teoria aia. I-a luat faţa în mâini, a tras-o 
mai aproape şi a sărutat-o îndelung şi apăsat, un sărut 
disperat, înfometat, care spunea mai multe decât ar fi 
putut fi spus vreodată în cuvinte. 

— S-ar putea să mă înşel, a zis ea visătoare, într-un final. 
Sau poate e ceva cu aerul ăsta turcesc. Ce zici? 

— Aerul ăsta? Aici înăuntru? Nu e tocmai pe gustul meu, 
dar, nu mă lăsa pe mine să-ţi stric petrecerea. 

Gândurile negre şi-au făcut din nou loc. 

— Nu vreau să mor aici, Sean. 

— Nu vei muri aici, i-a spus el. Vom reuşi să ieşim 
cumva. 

— Promiţi? 

— Absolut, la naiba. 

A zâmbit - apoi totul i s-a derulat în faţa ochilor. Tot 
ceea ce suferise în ultimele zile, cum ajunseseră acolo. O 
sumedenie de gânduri disparate, intrând şi ieşindu-i din 
cap. 

— Tipul, şi-a amintit ea, teroristul. Mi-a spus ceva. 
Câteva lucruri pe care mi-a zis că trebuie să le cercetez. 
Spunea că e important. 

— Ce anume? 

— M-a întrebat dacă am auzit vreodată de Operaţiunea 
Ajax. 

Tess nu putea să vadă reacţia lui Reilly în întuneric, dar 
nu avea nevoie. Pauza lui, respiraţia lui i-au spus tot ce 
avea nevoie să audă. El ştia despre ce era vorba. 

— Care era celălalt lucru? a întrebat-o Reilly cu vocea 
domolită. 

— Spunea că trebuie să aflu ce s-a întâmplat în 
dimineaţa zilei de 3 iulie 1988. 

Reilly s-a oprit din nou, inspirând şi expirând profund de 
data aceasta. 

— Ce? l-a întrebat Tess. 

— Aş spune că tipul nostru ne zice că e iranian, a 
răspuns Reilly după o clipă. Şi că are nişte probleme 
serioase cu managementul furiei. 


— 324 — 


— Spune-mi ceva ce nu ştiu deja. 

Lui Reilly i-a scăpat un chicotit. 

— Operaţiunea Ajax este numele de cod al unui eşec 
vechi al nostru. Unul major. În Iran, în anii '50. 

Tess s-a cutremurat. 

— Au. 

Reilly a încuviinţat. 

— Da. Nu e tocmai cea mai bună ipostază a noastră. 

— Ce s-a întâmplat? 

— În perioada Primului Război Mondial, britanicii 
controlau producţia de petrol a Iranului, i-a spus el. Pe 
vremea când erau un imperiu. Şi spoliau efectiv ţara. 
Încasau toate profiturile din petrol şi le aruncau firimituri 
localnicilor. Poporul iranian - pe bună dreptate - s-a 
enervat peste măsură din cauza situaţiei, dar guvernul 
britanic nu dădea doi bani pe asta şi tot refuza să 
renegocieze înţelegerea. Au continuat aşa vreo treizeci, 
patruzeci de ani, până când iranienii l-au ales pe un tip pe 
nume Mohammad Mosaddegh prim-ministru. Vorbim 
despre primul guvern ales democratic al Iranului aici. 
Mosaddegh a câştigat detaşat şi a inițiat imediat procesul 
de recuperare a producţiei de petrol a ţării şi de a o 
naţionaliza, una dintre promisiunile făcute compatrioţilor. 

— Pun pariu că britanicii au fost încântați de asta, a 
remarcat Tess. 

— Bineînţeles. Mosaddegh trebuia să dispară. Şi ghici 
cine s-a oferit să-i ajute să-l răstoarne? 

Tess a făcut o grimasă. 

— CIA? 

— Bineînţeles. Au făcut pregătiri speciale pentru asta, şi 
au reuşit. Au mituit şi au şantajat facţiuni din guvernul 
iranian, din presă, din armată şi din cler. L-au denigrat pe 
tip, şi pe toţi cei apropiaţi lui, apoi au plătit bande de 
tâlhari să mărşăluiască pe străzi cerând arestarea lui. 
Bietul nenorocit, care era, de fapt, un patriot altruist, şi-a 
petrecut restul vieţii în închisoare. Ministrul lui de externe 
a terminat-o în faţa plutonului de execuţie. 

Tess a oftat. 


— 325 — 


— Şi l-am pus pe şah în locul lui. 

— Da. Prietenosul nostru dictator-marionetă pe care 
puteam conta ca să ne vândă petrol ieftin şi să cumpere 
armele noastre, vapoare întregi de arme. Tipul nostru îşi 
conduce ţara cu o mână de fier în următorii douăzeci şi 
cinci de ani, cu ajutorul unei poliţii secrete ai cărei membri 
noi i-am antrenat şi care făceau KGB-ul să pară mici copii. 
Şi asta s-a petrecut până în 1979 când ayatollahul 
Khomeini a canalizat furia iranienilor pentru a-i convinge 
să se răzvrătească şi să-l expulzeze pe şah din ţară. 

— Şi ne-am ales cu o revoluţie a Islamului, care ne 
urăşte. 

— Cu pasiune, a adăugat Reilly. 

Faţa lui Tess s-a crispat de frustrare, când o idee a 
înflorit în mintea ei. 

— Mosaddegh nu a fost un lider religios, nu-i aşa? 

— Nu. Nicidecum. Era un diplomat de carieră, un om 
modern, sofisticat. Tipul avea un doctorat în drept de la nu 
ştiu ce universitate elveţiană. Mullahii care conduc ţara 
astăzi nu-l amintesc niciodată când vine vorba despre 
lovitura de stat, de exemplu la aniversarea acesteia. Era 
mult prea secular pentru gusturile lor. S-a oprit, apoi a 
continuat: Nu exista o republică islamică pe atunci. Noi am 
făcut-o să apară. Înainte să-l fentăm pe tipul ăla, Iranul era 
democraţie. 

— O democraţie care nu ne convenea. 

— Nu e prima oară când se întâmplă şi nu va fi nici 
ultima. E vorba doar despre petrol ieftin... Totuşi... 
Imaginează-ţi cât de diferită ar fi lumea acum dacă nu am 
fi făcut atât de multe atunci, s-a lamentat el. 

Ea a procesat informaţia câteva clipe, apoi a spus. 

— Nu sunt sigură că vreau să întreb de 3 iulie. 

— Încă un moment epic pentru Unchiul Sam, a mârâit 
Reilly. 

— Spune-mi. 

Chiar şi în caverna scufundată în întuneric, Tess a simţit 
cum faţa lui Reilly s-a întunecat. 

— Iran Air, zborul şase-cinci-cinci, i-a spus el. Decolează 


— 326 — 


din Iran pentru o călătorie de jumătate de oră peste golful 
Dubaiului. Două sute nouăzeci de pasageri plus echipajul, 
inclusiv şaizeci şi şase de copii. 

Tess a simţit înţepătura terorii. 

— Cel pe care noi l-am doborât. 

— Da. 

— De ce? Cum s-a întâmplat? 

— E complicat. 'Transponderul, adică dispozitivul de 
identificare al avionului funcţiona şi transmitea codul 
corect. Pilotul era pe ruta aprobată şi era în contact cu 
controlorul de trafic şi vorbea în engleză. Un zbor obişnuit, 
totul ca la carte. Dar dintr-o grămadă de motive, ai noştri 
au crezut că era un F-14 care îi ataca şi au trimis câteva 
rachete. 

— Ştiau că e un zbor civil? 

— Nu. Nu până nu a fost prea târziu. Nava avea o listă 
cu toate zborurile locale civile, dar au încurcat fusul orar. 
Nava funcţiona după ora Bahrainului, pe când lista de 
zboruri arăta ora locală iraniană, care e cu treizeci de 
minute în urmă. 

— Cred că glumeşti. N 

— Nu. Şi nu e prima oară când se întâmplă. Îţi aduci 
aminte de Cuba şi de invazia din Golful Porcilor? Unul 
dintre principalele motive ale eşecului operațiunii a fost o 
încurcătură de fus orar. Bombardierii care veneau din 
Nicaragua trebuiau să primească susținere aeriană de la 
avioanele noastre de luptă care coborau dintr-o aeronavă 
de transport. Bombardierii erau sub controlul CIA şi 
foloseau ora zonei centrale. Avioanele de luptă erau 
dirijate de Pentagon, care era pe ora Coastei de Est. Nu s- 
au întâlnit niciodată, şi toţi bombardierii au fost doborâţi. 

— lisuse. 

Reilly a ridicat din umeri. 

_ — Erori banale, dar unele care nu ar trebui să fie făcute. 
In cazul avionului iranian a fost vorba de mai multe 
asemenea greşeli. Navele noastre au sisteme care atribuie 
coduri potenţialelor ţinte. Dintr-un motiv sau altul, codul 
pe care îl primise avionul de pasageri s-a schimbat după ce 


— 327 — 


a fost înregistrat, şi apoi a fost dat altei aeronave, o altă 
eroare. Astfel că operatorul de la radar îl vede într-un loc, 
priveşte în altă parte şi când se uită din nou, vede că e 
altundeva pe ecran, pare că s-a mişcat incredibil de 
repede, şi s-a panicat crezând că e un avion de luptă. Pe 
lângă asta, săgețile care arată dacă un avion urcă sau 
coboară sunt foarte greu de interpretat. Operatorul de 
radar de pe navă s-a speriat şi a crezut că vine în picaj, 
intenţionând să-i atace. Aşa că a dat alarma şi căpitanul a 
ordonat lansarea rachetelor. Se pare că tipul era unul 
dintre aceia uşor iritabili cărora le place să înceapă 
conflicte. Întâi tragi şi apoi pui întrebări. Comandantul 
uneia din fregatele care îi însoțea în ziua aia l-a 
caracterizat ca fiind prea agresiv. Dar a fost un eşec total, 
unul tragic. Atât nava noastră, cât şi avionul de pasageri se 
aflau în apele şi în spaţiul aerian al Iranului. Mulţi oameni 
au murit. Mulţi copii. Merita să ne cerem scuze. 

— Scuze pe care nu le-au primit niciodată. 

— Niciun cuvânt. Nu ne-am recunoscut niciodată 
greşeala. Le-am completat rudelor victimelor câteva 
cecuri, dar nu ne-am asumat niciodată responsabilitatea şi 
nu ne-am cerut scuze. Şi mai rău, tipii de pe nava aceea au 
primit medalii. Medalii. Pentru conduită excepţională. Ce 
zici de asta? Nu este ca o palmă peste ochi? Bush Senior, 
care era vicepreşedinte pe atunci în administraţia Reagan, 
chiar a spus: „Nu îmi voi cere niciodată scuze în numele 
Statelor Unite ale Americii. Niciodată. Nu-mi pasă care 
sunt faptele.” 

— Cuvintele nobile, măsurate, ale unui adevărat om de 
stat, a spus Tess cu ironie. 

— Şi ne întrebăm de ce ţicniţi ca actualul lor preşedinte 
sunt atât de încântați când muşcă din noi şi ne numeşte 
„Marele Satan”, a adăugat Reilly. Deşi s-au răzbunat până 
la urmă. 

— Când? 

— Avionul Pan Am care a fost aruncat în aer deasupra 
localităţii Lockerbie, i-a spus Reilly. 

— Credeam că în spatele acelui atac au fost libienii. Nu 


— 328 — 


şi-au judecat doi agenţi pentru asta, şi unul dintre ei moare 
de cancer acum sau aşa ceva? 

— Nu moare. Şi poţi uita ce-ai citit. Iranienii au fost în 
spatele incidentului. 

Tess a tăcut o secundă. 

— Deci chiar vă dau lecţii de istorie la Quantico sau ce? 
a întrebat ea într-un final. 

Reilly a râs sec. 

— Câteva. Dar nu e vorba despre asta. Nu e o idee prea 
bună să-ţi pui pe masă toate rufele murdare pentru agenţi 
impresionabili în timpul antrenamentului primar, nu-i aşa? 
Nici pe departe cea mai bună motivaţie. 

— Atunci ce? 

— Haide. Acordă-mi puţină încredere. Iranul e un punct 
sensibil acum. Prioritatea numărul unu. Şi trebuie să ştiu 
povestea din spate, în special când iranienii încearcă să 
pună mâna pe arme nucleare. 

Tess a încuviinţat, reflectând la cele aflate. 

— Cum te simţi? l-a întrebat ea după câteva secunde. 
Ştiind că oamenii răi pe care îi urmăriţi ar putea fi 
rezultatul faptelor noastre? 

Reilly a ridicat din umeri. 

— Istoria înseamnă un şir lung de ţări care s-au distrus 
reciproc. Suntem la fel de vinovaţi ca oricare alţii, şi lupta 
continuă. Aşa că mare parte din ceea ce fac are de-a face 
cu gestionarea situaţiilor de criză generate de greşelile 
stupide ale altora - de obicei geniile care ne conduc 
politica externă. Dar asta nu schimbă faptul că nenorociţii 
asemenea prietenului nostru iranian trebuie scoşi din 
peisaj. Trebuie să fac asta, şi nu am nicio problemă în a o 
face. Adică, sigur că tipul are răni profunde, poate că noi 
suntem cei care au declanşat ceea ce l-a transformat într- 
un nenorocit... dar asta nu schimbă ceea ce este el acum 
sau ceea ce a făcut. 

Tess s-a încruntat, adâncită în gânduri. 

— Crezi că şi-a pierdut familia în avionul acela? 

— Se pare că da. S-a întâmplat în 1988. Asta înseamnă 
acum douăzeci şi doi de ani. Să spunem că are cam treizeci 


— 329 — 


şi cinci de ani acum. Asta îl plasează la începutul 
adolescenţei la momentul respectiv. Nu e o vârstă prea 
bună să-ţi pierzi părinţii, dacă asta s-a întâmplat. Asta 
generează multă ură. 

— O, Doamne, da. 

Şi l-a imaginat pe iranian, ca băiat, căruia i se spune că 
fraţii i-au fost ucişi. Mintea i-a zburat la Kim şi, pentru o 
clipă, şi-a imaginat-o în aceeaşi situaţie. Apoi i-a venit o 
idee în cap care a scos-o din acel peisaj sinistru. 

— Voi trebuie să aveţi lista pasagerilor din avionul 
doborât? Şi probabil şi numele victimelor? 

— Există o listă. Cea pe care au folosit-o ca să 
despăgubească rudele supravieţuitorilor. Dar să aflăm care 
dintre ei a lăsat în urmă un fiu, într-o ţară cu care nu avem 
relaţii diplomatice, nu va fi uşor. 

— Şi chiar şi dacă am afla nu ne putem da seama cine 
este. 

— Probabil că nu. 

— Nu pari foarte optimist. 

Reilly a ridicat din nou din umeri, amintindu-şi la ce se 
gândea în maşină, când Ertugrul îi luase de la aeroport. 

— După operaţiunea Ajax, de fiecare dată când ne-am 
confruntat unu-la-unu cu iranienii... am pierdut. Ambasada 
din Teheran. Elicopterele din deşert. Ostaticii din Beirut. 
Iran-Contra. Insurgenţii din Irak. Chiar şi nenorocita de 
Cupă de Fotbal, în 1998. Am pierdut de fiecare dată. 

— Nu şi de data asta, totuşi, a replicat ea, încercând să 
creadă ce spunea. 

— Aşa e, la naiba, a zis el, strângând-o mai aproape de 
el. 

Ea s-a cuibărit la pieptul lui, ascultându-i respiraţia, şi 
ceva înăuntrul ei s-a mişcat. O furie, o hotărâre, o foame. 
S-a îndreptat şi s-a întors să-l privească, apoi a înaintat şi 
şi-a lipit gura de a lui, ridicându-şi piciorul ca să stea peste 
el. 

— Hei, a mormăit el. 

— Taci, a răspuns ea. 

— Ce faci? 


— 330 — 


— Ce crezi? 

Degetele lucrau pentru a-i desface cureaua. 

— Ar trebui să ne conservăm energia, a reuşit el să 
îngaime între săruturile ei însetate. 

— Atunci nu mai vorbi. Trăgea acum de pantalonii ei. 

— Tess, a început el să spună, dar ea l-a întrerupt, 
strângându-i faţa în mâini. 

— Dacă o să murim aici, i-a şoptit ea la ureche, 
contopindu-se cu el în timp ce simţea gustul sărat al unei 
lacrimi singuratice care i-a curs pe obraz şi i-a picurat pe 
buze, vreau să mor ştiind că ai un zâmbet mare pe faţă. 
Chiar dacă eu nu îl pot vedea. 


— 331 — 


47 


Reilly a fost primul care a tresărit. 

Liniştea din jurul lui era ireală, şi i-a luat un moment să- 
şi dea seama unde era. A simtit-o pe Tess, adormită lângă 
el pe pământul dur, i-a auzit respiraţia uşoară şi calmă. Nu 
ştia cât timp trecuse de când adormiseră unul în braţele 
celuilalt şi nu avea niciun indiciu despre ce moment al zilei 
ar putea fi. 

S-a ridicat, încet, rotindu-şi capul pentru a-l elibera de 
amorţeala gâtului, conştient că orice mişcare făcea - 
sunetul hainelor care se ating, cea mai mică zgârietură cu 
pantoful pe pământul dur - era amplificat mult peste 
normal. Făcea această cameră de izolare naturală în care 
se afla să pară şi mai neliniştitoare. S-a frecat la ochi, apoi 
a privit în jur, mai mult din instinct decât din necesitate, 
din cauza întunericului infernal din jurul său - şi atunci a 
remarcat ceva. Ceva ce nu observase la început. 

Era o sclipire ciudată în aer, un fel de fosforescenţă, 
plutind pe pereţii cavernei. Era abia vizibilă, slabă şi 
fantomatică. La început, nu a fost sigur că era ceva real 
sau dacă era doar vreun fel de reacţie a retinelor care 
fuseseră private complet de lumină. A încercat să clipească 
şi să-şi alunge oboseala, apoi s-a concentrat din nou pe 
perete. 

Era acolo. 

O sclipire spectrală de lumină, filtrându-se înăuntru. 

De afară. 

Speranţa a prins viaţă în el. S-a ridicat şi, cu braţele 
întinse ca să nu se lovească de eventualele obstacole, a 
traversat încet caverna. Sclipirea nu era suficient de 
puternică să-i lumineze calea, dar se simţea ceva mai 
confortabil mişcându-se în jur cu ea acolo decât fără ea. 
Părea să vină dintr-un tunel care ieşea din cavernă, unul 
pe care el şi Tess, credeau ei, îl inspectaseră. S-a aplecat şi 
a înaintat prin pasaj, răsfirându-şi degetele ca să poată 
simţi pereţii din jurul său. 


— 332 — 


Acestea au găsit o spărtură în peretele tunelului. Era la 
nivelul taliei, o gaură rotundă cu diametrul de circa un 
metru. Lumina părea să lunece înăuntru pe acolo. Reilly şi- 
a trecut mâinile pe lângă ea, lăsându-şi simţul tactil să 
exploreze. Marginea era de aproximativ jumătate de metru 
în adâncime. După ea era vid. Un vid care cobora - şi se 
ridica. 

Un put. 

Reilly s-a aplecat înăuntru să vadă mai bine. Lumina - 
lumina zilei - se strecura în mod sigur de sus. Dar mai era 
ceva. Zgomote de jos. Murmurul subtil al apei. Nu un 
şuvoi. Mai mult o şerpuire liniştită. 

A ieşit din gaură, s-a aşezat pe vine, pipăind pe jos. A 
găsit o bucată de rocă de mărimea unei prune şi a luat-o în 
mână. S-a aplecat înapoi în deschizătură, şi-a întins braţul 
şi i-a dat drumul pietrei. După aproape două secunde, şi 
fără să se lovească de vreo cotitură a puţului a căzut în apă 
cu un clinchet curat al cărui ecou a urcat până la el. 

Ştia că găsise o fântână care culmina într-un fel de gură 
de aerisire. A ghicit că soarele era probabil într-un unghi 
în care razele sale intrau în puț cu destulă putere încât să- 
şi găsească drumul până în tunel, dar asta însemna că 
lumina nu va mai fi acolo pentru mult timp. A început să-şi 
imagineze cum ar putea fi aşezată fântâna. În timpul 
cercetării lor nu prea fructuoase cu o noapte în urmă, Tess 
îi povestise despre sistemele de ventilaţie şi de colectare a 
apei foarte elaborate ale oraşelor subterane, construite 
astfel încât să le permită sătenilor refugiaţi să stea acolo 
perioade mai lungi de timp, la adăpost de forţele 
invadatoare. Puţurile de ventilaţie se extindeau până la 
marginea de jos a complexului şi erau atât de înguste încât 
un adult abia putea să se târască prin ele. Aveau porţi şi 
tepe încorporate ca să descurajeze musafirii nepoftiţi. 
Construcţia presupunea şi ca ei să aibă o rezervă sigură de 
apă potabilă, una care nu putea fi întreruptă sau otrăvită 
din exterior. Sătenii săpaseră fântâni care permiteau 
accesul la izvoarele subterane şi ciopliseră alte puțuri 
pentru colectarea apei de ploaie de la suprafaţă. Ambele 


— 333 — 


sisteme trebuiau să fie bine ascunse ca să oprească 
inamicii de deasupra, astfel ca aceştia să nu poată să se 
târască prin ele sau să le otrăvească. 

Reilly s-a gândit câteva clipe. Se îndoia că putea ieşi la 
suprafaţă printr-un puț de aerisire. Pe de altă parte, Tess îi 
spusese că cele câteva fântâni din aşezările subterane erau 
de obicei legate între ele printr-un sistem de canale. Dat 
fiind că era mijlocul verii, s-a gândit că ar putea fi o şansă 
ca nivelul apelor de acolo să fie acceptabil. Ceea ce 
însemna că poate, doar poate, se putea folosi de fântână să 
ajungă într-o altă parte a complexului - una care să nu fie 
izolată de lumea din afară. 

A trezit-o pe Tess şi i-a arătat ce găsise. Lucirea 
începuse să pălească, fără îndoială din cauza mişcării 
soarelui. Trebuiau să acţioneze repede. 

— Merg eu înainte, a spus Reilly. Ciuleşte urechile, 
poate auzi vreun ajutor venind dinspre tunele. 

Mâna ei s-a întins şi l-a prins de braţ, oprindu-l. 

— Nu te duce. E apă acolo jos. Dacă nu te mai poţi 
întoarce sus? 

— Nu avem de ales, a spus el. A afişat un zâmbet 
chinuit, deşi era abia vizibil. E vară. Nivelurile nu pot fi 
atât de ridicate. 

— Te-aş crede, dacă nu ar fi vorba şi de zăpada care se 
topeşte, prostuţule. 

— N-o să păţesc nimic, a asigurat-o el cu un chicotit. 

Ea s-a încruntat. 

— Codexurile, a spus ea. Dacă e apă... ar putea să se 
deterioreze. lremediabil. 

— Atunci lasă-le aici. 

— S-ar putea să nu le mai găsim niciodată. 

Reilly şi-a întins mâna acoperindu-i obrazul. 

— Ce e mai important? Viaţa ta sau cărţile alea? 

Ea nu a răspuns, dar el a simţit-o încuviinţând vag. Apoi 
tonul ei a devenit din nou serios. 

— Dacă nu-ți găseşti drumul înapoi sus? 

Reilly aproape că putea vedea sclipirea din ochii ei. 
Ultimul comentariu era mai greu de contracarat. Avea 


— 334 — 


dreptate. Apoi şi-a adus aminte de ceva, şi a întrezărit o 
posibilă soluţie pe peretele din spatele ei. 

— Cablurile electrice. Ajută-mă să le smulg de pe perete. 

Au orbecăit prin pasaje şi caverne smulgând cât de 
multe cabluri puteau. Au reuşit să strângă câteva sute de 
metri şi au legat bucăţile între ele ca să obţină un fir 
continuu. 

Reilly a luat un capăt şi l-a legat de dispozitivele de 
iluminat din perete. A tras de el, cu putere. Acesta nu s-a 
mişcat. Dispozitivul în sine părea suficient de solid încât 
să-i susţină greutatea, iar cablul era rezistent. Veriga slabă 
era roca moale în care era ancorat dispozitivul. Nu avea de 
unde să ştie dacă va ţine sau dacă se va sfărâma. În orice 
caz, a dat drumul cablului în fântână, apoi Tess i-a întins 
unealta cu târnăcop şi lopată din rucsacul iranianului. 

— Ai pistolul. Foloseşte-l dacă va fi nevoie, i-a spus el. 

Tess a încuviinţat, încă vizibil incomodată de ideea 
plecării lui. L-a sărutat apăsat, apoi el a coborât în gaură. 

— O să mă întorc, i-a spus. 

— Ai face bine să-ţi respecţi promisiunea, a răspuns 
Tess, ţinându-l strâns de mână câteva secunde, înainte ca 
în sfârşit să-i dea drumul. 


Coborârea, după cum obişnuia să zică instructorul lui 
Reilly de la Quantico, îţi forma caracterul. Forma, dar lent. 
Şi-a croit drum în jos, avansând cu mişcări mici, presând 
cu picioarele întinse pereţii tunelului, încordându-şi 
muşchii pentru a se fixa pe poziţie. 

Drumul înapoi sus, dacă avea să fie unul, nu urma să fie 
prea plăcut. 

Tunelul nu se lăţea, ceea ce i-a permis să ajungă până 
jos, până când a simţit apa cu piciorul, estimând o 
coborâre de aproximativ treizeci de metri. A rămas acolo o 
clipă şi şi-a tras sufletul, ezitând. Nu avea de unde să ştie 
cât de adânc era canalul. Dacă îşi dădea drumul să cadă, şi 
dacă apa era prea adâncă să stea în picioare, risca să fie 
dus de curent şi să se înece, dacă în canal nu era şi aer 
deasupra. 


— 335 — 


Nu prea avea de ales. 

A apucat de cablu şi, încet, s-a desprins de perete şi s-a 
lăsat în apă. Cablul ţinea. A respirat uşurat şi, pe rând, cu 
fiecare mână, s-a lăsat în apă. Izvorul era, în mod 
surprinzător, rece ca gheaţa. Surprinzător din cauza 
căldurii înăbuşitoare de afară. Comentariul lui Tess despre 
zăpada care se topea l-a făcut să zâmbească. A continuat 
să coboare până apa i-a ajuns la subsuori, apoi picioarele 
lui au simţit ceva şi a dat de pământ solid. 

— Am ajuns jos, a strigat el în sus. Pot să stau în 
picioare în ea. 

— Vezi ceva? l-a întrebat Tess. 

A privit în josul curentului. Sclipirea palidă de pe 
suprafaţa apei se pierdea în întuneric. S-a întors în partea 
opusă. Era la fel de întuneric. 

Inima i s-a strâns. 

— Nu, a tipat el, încercând să-şi menţină vocea 
echilibrată. 

Tess a tăcut. 

— Ce vrei să faci? a întrebat ea într-un final. 

El s-a îndepărtat de puț, şi a făcut câţiva paşi contra 
curentului, ţinându-se strâns cu mâinile de cablu. Era aer 
între suprafaţa apei şi tavanul canalului. Dacă îşi îndoia 
genunchii şi mergea ghemuit, putea să se deplaseze 
împotriva curentului - pentru o perioadă cel puţin. Nu 
putea vedea cât de departe se continua astfel. A încercat 
acelaşi lucru şi în josul curentului. Tavanul era mai scund 
acolo, şi după nici cinci paşi, dispărea sub apă. 

A strigat în sus spre ea. 

— Mă duc să văd dacă mai e vreun puț care iese de aici. 
În susul curentului se pare că pot să merg. 

Tess a tăcut din nou. După o clipă, a zis: 

— Noroc, tigrule. 

— Te iubesc, i-a strigat el. 

— Aproape că mi se pare că a meritat să mă bag în toată 
încurcătura asta, doar să te aud cum îmi spui aşa ceva, a 
râs ea. 

El a tras de cablu şi i-a legat capătul în jurul taliei, apoi 


— 336 — 


a început să meargă contra curentului. 

Fundul canalului era neted şi alunecos, tuful moale, 
netezit de apă de secole. Trebuia să se mişte încet şi cu 
foarte multă grijă şi, deşi curentul nu era prea puternic, 
trebuia totuşi luat în considerare. Dificultatea consta în 
faptul că trebuia să-şi tot folosească braţele pentru a pipăi 
tavanul canalului în căutarea altui puț. Fu cât pe ce să-şi 
piardă echilibrul de câteva ori din cauza poziţiei 
neobişnuite, dar nu peste mult timp gestul a devenit 
redundant atunci când tavanul a coborât sub nivelul apei. 

Punga de aer dispăruse. 

Reilly a rămas acolo timp de o secundă, îngheţat, 
extenuat, cu degetele de la mâini şi de la picioare pulsând 
de durere din cauza efortului constant. S-a holbat în 
întuneric, gândindu-se ce ar fi însemnat dacă trebuia să-şi 
croiască drum înapoi la Tess fără să fi găsit o cale de 
ieşire. A înjurat în sinea lui, dorindu-şi să-şi urle furia şi să 
lovească cu pumnii în pereţii ăia nenorociţi, dar s-a abținut 
şi a luat aer adânc în piept şi a încercat să se calmeze. 

A refuzat să se dea bătut. 

Trebuia să fie o cale de ieşire. 

Nu putea să o dezamăgească pe Tess. Nici nu-l putea 
lăsa pe iranian să câştige. 

Trebuia să meargă înainte. 

Şi-a umplut plămânii cu aer şi a expirat de două ori, apoi 
a mai luat o gură de aer, şi-a ţinut respiraţia şi s-a ghemuit 
sub apă. Apa îi răcea ochii în timp ce se chinuia să 
privească în faţă, apoi a ţâşnit înainte şi a început să 
înoate împotriva curentului. S-a chinuit să câştige teren, 
cu braţele şi picioarele împingând furios apa, smucindu-şi 
un braţ în sus, deasupra capului, făcându-l să lunece pe 
lângă tavanul canalului, sperând că va găsi o deschizătură 
care să-i ofere o pungă de aer. Când şi-a simţit plămânii 
gata să explodeze, s-a întors, numărând mişcările pe care 
le făcea, şi a ţâşnit la suprafaţă inspirând lacom aerul din 
tunel. 

Stătea acolo, aşteptând să-şi regleze respirația, 
analizând situaţia. I se păruse că tavanul se ridica puţin în 


— 337 — 


momentul în care trebuise să renunţe şi să se întoarcă. 
Problema consta în faptul că era un pas fără întoarcere 
dacă se aventura prin tunel, şi trebuia să ştie care era 
acela. La un moment dat, trebuia să se hotărască dacă să 
continue sau nu - ştiind că dacă ar fi ales prima variantă, 
ar fi rămas fără oxigen până să ajungă înapoi la punga de 
aer. S-a hotărât să vadă cât putea rezista sub apă. A 
inspirat adânc, apoi s-a scufundat, stând pe loc, dar 
imaginându-şi că înoată, şi a numărat câte rotiri de braţe 
putea face până să trebuiască să iasă la suprafaţă. 

A reuşit să facă şaisprezece. Ar fi fost şi mai puţine dacă 
ar fi înotat cu adevărat şi dacă ar fi trebuit să împingă apa, 
astfel că le-a redus la paisprezece. Ceea ce însemna că 
după şapte bătăi sub apă - sau poate opt, sau nouă, dar 
fiind faptul că drumul de întoarcere ar fi fost mai rapid 
pentru că s-ar lăsa dus de curent - ar fi trebuit să se 
hotărască dacă să continue şi, posibil, să se înece, sau să 
se întoarcă. I se păruse că făcuse cam cinci sau şase bătăi 
în încercarea precedentă, şi abia reuşise să se întoarcă, 
deci presupunerea lui părea să fie corectă. 

S-a deplasat din nou împotriva curentului şi a ajuns până 
la punctul în care apa atingea tavanul canalului. Cu 
genunchii depărtaţi şi îndoiţi, s-a ghemuit şi şi-a dat capul 
pe spate, rotindu-l, astfel că acum atingea tavanul cu 
fruntea. S-a oprit pentru un moment scurt de odihnă, 
permițându-le muşchilor să se detensioneze, apoi a luat 
trei guri de aer, a ţinut-o în piept pe a treia şi s-a 
scufundat. 

De data aceasta, a încercat să se mişte mai repede, 
lovind cu putere din picioare, cu mâinile dedesubt şi fără 
să caute o pungă de aer pe care ştia că nu îl va găsi încă. 
În timp ce se lupta cu apa curgătoare, în bezna deplină, a 
numărat fiecare bătaie în minte. 

Pulsul i s-a accelerat în timp ce făcea a şasea bătaie. 

Apoi pe cea de-a şaptea. 

Apoi pe a opta. A 

Mâna lui s-a ridicat, dar era încă sub apă. Încă nu era 
aer deasupra lui. 


— 338 — 


Trebuia să se hotărască. Chiar atunci şi acolo. Trebuia 
să se hotărască dacă să meargă înainte sau să se întoarcă. 
I se păruse că simţise că tavanul se ridica ultima oară, dar 
acum nu mai era atât de sigur. Prea multe variabile îi 
întunecau mintea. 

Nouă. 

Zece. 

A continuat. 


— 339 — 


48 


Plămânii îi luau foc. 

Poate aerul curat nu era decât la cinci sau şase bătăi de 
el. Poate putea să ajungă până acolo - dacă se liniştea. Dar 
conştientizarea faptului că se putea îneca oricând şi a celui 
că mai avea atât de puţin timp la dispoziţie înrăutăţea 
situaţia. Îi inunda corpul cu adrenalină şi îi accelera pulsul 
într-atât încât plămânii îi erau gata să explodeze. 

Pentru o fracțiune de secundă, Reilly şi-a imaginat cum 
ar fi să se înece, dar a alungat repede gândul şi s-a 
străduit mai tare, mişcându-se şi mai repede acum. Mâna 
încă îi luneca pe suprafaţa netedă a tunelului, căutându-şi 
cu disperare salvarea. Pentru o clipă, i se păruse că 
tavanul se ridică, imperceptibil, dar destul cât să-i dea 
speranţă, destul cât să îl facă să se lupte şi mai tare cu apa 
- apoi ceva l-a tras înapoi. 

Cablul legat în jurul taliei. Ajunsese la capăt. 

Mâinile i se mişcau frenetic, luptându-se cu nodul, 
trăgând şi smucind sălbatic până când s-a eliberat din 
strânsoare. L-a dat deoparte şi a luat-o de la capăt, dar 
realitatea situaţiei a început să-l inunde, făcându-l să 
înţeleagă că trebuia să moară acum, că voinţa lui pierdea 
lupta cu plămânii care trebuiau să inhaleze ceva, orice, 
inclusiv apă îngheţată. 

A simţit un val de sânge în creier, o panică ce zvâcnea în 
fiecare celulă a corpului său şi-i sufoca sufletul, şi, deşi nu 
era pregătit să renunţe, deşi nu voia în niciun caz să 
moară, nevoia de a respira a fost prea puternică să o poată 
învinge - şi în acel moment de pură teroare, în acea clipă 
în care viaţa lui părea că va fi măturată de un şuvoi de 
zăpadă topită, ceva a ajuns până la el, un semnal, venind 
din vârful degetelor sale, alungând spaima cu o sclipire de 
speranţă. 

Răcoare. 

Răcoarea aerului care trecea peste pielea lui udă. 

Degetele îi ieşiseră la aer. 


— 340 — 


Constatarea i-a trimis un fior prin corp şi l-a impulsionat 
să meargă şi mai repede înainte. Şi-a proptit picioarele de 
fundul canalului şi a făcut câţiva paşi, pipăind tavanul cu 
fervoare, apa lovindu-se de mâna lui şi tachinându-i 
simţurile, cu faţa întoarsă în sus holbându-se cu disperare 
în bezna de deasupra lui - apoi s-a ridicat. Nu mai putea 
rezista nicio secundă. A ţâşnit la suprafaţă, cu obrazul 
întors pe o parte sperând că nu se va lovi de roca dură. 

A găsit aer. Spaţiul nu era mai mare de câţiva 
centimetri, dar era de ajuns. A inhalat cu disperare, lăsând 
aerul să-i şuiere în plămâni, tuşind şi scuipând apa care 
picura înăuntru, ametit de oxigen şi de fericire. 

Nu s-a mişcat aproape un minut. A aşteptat ca pulsul să i 
se domolească, şi-a lăsat plămânii să se îmbete cu aer, a 
lăsat tensiunea să i se scurgă din muşchi. Când a simţit că 
s-a liniştit, a mai făcut câţiva paşi împotriva curentului, 
verificând în acelaşi timp tavanul. Se ridica din nou, încet 
dar sigur. Şi, la distanţă, ca o felicitare pentru un test 
sadic, o aură circulară de lumină îl chema de pe tavanul 
canalului, la aproximativ treizeci sau patruzeci de metri 
mai sus. 


Să se strecoare în puţul acela a fost partea cea mai grea 
a încercării. 

Reilly a folosit târnăcopul ca să se ridice sprijinindu-se 
în el, mişcarea fiind îngreunată de hainele ude. Primele 
tentative au eşuat când tuful moale în care înfigea 
târnăcopul s-a sfărâmat sub greutatea lui şi l-a aruncat 
înapoi în apă, dar a reuşit în sfârşit să se agaţe de o bucată 
mai solidă şi să se ridice în puţul vertical. 

Ca o molie atrasă de lumină, a urcat şi a ajuns într-un 
pasaj similar cu cel în care o lăsase pe Tess. A găsit 
cablurile de pe perete şi le-a urmat întâi într-o direcţie, 
apoi în cealaltă până când a găsit nişte trepte care duceau 
în sus. 

În sus. 

Şi-a croit drum înapoi spre gura puţului şi a smuls 
cablurile de pe peretele de lângă ea ca să-şi marcheze 


— 341 — 


călătoria de întoarcere, apoi le-a urmat printr-o serie de 
încăperi şi de pasaje care păreau interminabile, zdrobind 
dispozitivele de iluminat de câte ori le întâlnea pentru a-şi 
găsi drumul înapoi spre puț. Apoi a apărut, mai întâi ca un 
indiciu al prezenţei proprii, apoi crescând rapid, 
dezvăluind privirii împrejurimile: lumina soarelui, 
puternică, glorioasă şi ademenitoare. 

A ieşit la suprafaţă într-un canion pe care nu-l cunoştea. 
Nu era nimeni în jur, doar un peisaj sterp şi dezolant. Era 
similar cu cel care îi condusese în oraşul subteran - mai 
multe formaţiuni stâncoase care păreau nişte incisivi 
uriaşi, cu susul în jos, mai multe dealuri ca frişca - dar era 
un alt canion, de asta era sigur. Şi-a folosit târnăcopul să 
scobească un „X” mare lângă intrarea în locuinţa de piatră 
din care ieşise, apoi, asigurându-se că îşi întipărea în 
minte fiecare mişcare pe care o făcea şi folosindu-se de 
târnăcop pentru a lăsa semne la fiecare cotitură, s-a 
împleticit înainte, căutând ajutor. 

Un măgar singuratic, legat de un par înfipt în pământ, i- 
a întrerupt rătăcirea. Apoi scrâşnetul unei voci care 
îndurase efectele a zeci de ani de nicotină i-a sporit 
confuzia. 

— Merhaba, oradaki. 

S-a oprit şi a scrutat împrejurimile. Nu era nimeni. 

— Iste burada. Buradayim, a strigat vocea. 

A urmat-o în sus şi a văzut un bătrân stând pur şi simplu 
acolo, în mijlocul pustietăţii, cocoţat pe un scaun şubred 
de lemn, într-o capelă mică ce fusese scobită în peretele 
stâncos. Bărbatul îi făcea cu mâna, un gest lent şi plăpând. 
Pe măsuţa de lângă el erau înşirate câteva cutii de suc, în 
timp ce un ibric de tablă stătea pregătit pe suportul unei 
mici lămpi cu gaz. 

Bărbatul i-a aruncat un zâmbet aproape fără dinţi. 

— Içmek için birşey ister misiniz, efendi? a întrebat el, 
arătând spre cutiile de pe masă. 

Reilly a scuturat din cap şi l-a privit curios o clipă, 
asigurându-se că bărbatul era într-adevăr acolo şi nu un 
produs al minţii sale obosite, apoi s-a grăbit spre el. 


— 342 — 


Au mai trecut încă trei ore până când a reuşit să ajungă 
înapoi la Tess. Adusese ajutoare, fiul bătrânului şi cei doi 
nepoți ai săi, împreună cu un colac de funie şi câteva 
lanterne. 

Nu fusese în stare să le explice unde o lăsase, nu că ar fi 
ştiut el însuşi. Cea mai sigură cale să ajungă la ea era să 
meargă pe urme lăsate de el. Cu ajutorul localnicilor, a 
fost o călătorie mai uşoară decât cea pe care o făcuse 
singur. Partea scufundată a canalului era singurul obstacol 
real pe care îl aveau de înfruntat; o găleată, ţinută cu susul 
în jos ca un clopot de scafandru, era singura soluţie, dar 
nu le-a reuşit. Reilly luase cu el şi singurul lucru pe care 
ştia că Tess se va bucura să-l vadă mai mult decât pe el: o 
pungă de plastic, una care era destul de mare ca să poată 
fi închisă etanş, pentru a nu deteriora codexul şi 
documentul lui Hosius. 

Rânjetul de pe faţa ei în momentul în care a văzut-o i-a 
confirmat supoziţia. 

Asta era vestea bună. 

Vestea proastă au primit imediat ce au ajuns la intrarea 
în citadela subterană, cea pe care o folosiseră ei. 

Abdülkerim era în continuare mort. Şi iranianul 
dispăruse, din cât se părea. 


— 343 — 


49 


Nu a durat mult până când canionul a fost împânzit de 
poliţişti. 

Jandarmeria era în stare de alertă, iar telefonul dat de 
bătrân poliţistului său local i-a adus în grabă. Nu puteau 
face prea multe. Filtrele instalate pe şosea nu-l scoseseră 
la iveală pe iranian. Cavaleria ajunsese prea târziu. 

Succesiunea de veşti proaste - confirmări, de fapt - a 
continuat. Ertugrul nu supravieţuise rănii de la cap. 
Keskin, căpitanul unităţii Ozel Tim, era, de asemenea, 
mort, împreună cu majoritatea oamenilor săi. Trupele care 
mişunau prin canion erau vizibil înfuriate de baia de sânge 
de pe munte şi îşi doreau cu disperare să se răzbune, deşi 
asta părea o imposibilitate. Tot ce puteau face era să 
transporte corpul lui Abdulkerim şi să sigileze cele câteva 
intrări ale aşezării subterane în timp ce aşteptau sosirea 
genistului care să dezamorseze detonatorul prins de 
cureaua-capcană pe care Tess o purtase - asta dacă aveau 
să o găsească vreodată. 

O înştiinţare urgentă a fost trimisă poliţiştilor locali 
pentru a contacta toţi doctorii şi toate unităţile medicale 
din regiune. Din ceea ce văzuse Reilly, rana iranianului nu 
părea superficială. Nu era sigur unde îl lovise glonţul, dar 
ştia destul despre împuşcături ca să fie sigur că o 
asemenea rană la mână nu era uşor de tratat. Fără o 
dezinfectare adecvată, stabilizarea fracturii şi antibiotice, 
probabilitatea ca iranianul să-şi păstreze toate cele cinci 
degete şi să-şi mai poată folosi mâna era foarte mică. Ar fi 
avut nevoie de un centru bun de chirurgie şi de un chirurg 
priceput ca să evite un handicap ireversibil. 

Un lucru pe care autorităţile turce nu urmau să îl facă 
era să analizeze codexurile pe care le găsise Tess. Ea nu le 
vorbise despre cum le găsise în biserica săpată în piatră. A 
insistat să ţină acel mic fragment al chinului lor secret în 
timpul raportului, şi Reilly fusese de acord cu ea. 

Odată încheiate formalităţile, au fost conduşi la un hotel 


— 344 — 


din apropiere, în aşteptarea altor instrucţiuni. 
Stabilimentul, un labirint de cincisprezece camere ridicat 
pe o stâncă la marginea unui pârâu, fusese construit peste 
rămăşiţele unei mănăstiri. Grajdurile şi dormitoarele 
fuseseră transformate în camere de oaspeţi, iar nişele din 
pasaje fuseseră acoperite cu geamuri şi folosite pentru a 
expune curiozităţile arheologice din trecutul mănăstirii. 
Reilly şi Tess au primit o cameră care fusese cândva o 
capelă. Lumina palidă de la fereastra mică, solitară, 
pătrundea prin spaţiul întunecat cu o sclipire ireală, care 
scotea în evidenţă urmele frescelor vechi de o mie de ani 
care-i împodobeau pereţii scobiţi. Tess se opusese iniţial 
ideii de a petrece mai mult timp în împrejurimile care 
aduceau cu o peşteră, dar purtarea amabilă a 
proprietarului hotelului şi mirosul tocăniţei de miel, fasole 
şi roşii a soţiei acestuia i-au alungat neliniştea. 


Întărit de o rezervă constantă de cafea turcească dulce 
şi tare, Reilly a petrecut aproape o oră în biroul 
proprietarului, vorbind la telefon cu Jansson, Aparo şi alţi 
câţiva agenţi îngrămădiţi într-o sală de conferinţe acasă, în 
sediul biroului din Federal Plaza din Manhattan. 

Veştile nu erau bune, dar Reilly nu se aşteptase la prea 
multe din partea lor. Asta era cu mult în afara locului lor 
de joacă. Dacă aveau să-l găsească pe iranian, asta avea să 
se întâmple datorită eforturilor autorităţilor turce şi nu ale 
FBl-ului. Nu aveau nicio informaţie care să fie relevantă 
pentru Reilly cu privire la atacul de la Vatican sau asupra 
celui de la Patriarhia din Istanbul, şi nu avea niciun rost să 
cheme un alt avion teleghidat, nu până când nu aveau să 
aibă un indiciu despre zona în care se afla Zahed. 

Aveau o informaţie nouă, totuşi. Un corp fusese 
recuperat în Italia, în apropierea unei staţiuni de vară, la 
munte. A fost identificat ca fiind cel al unui administrator 
de la un mic aeroport aflat la circa o oră şi jumătate est de 
Roma. Cadavrul bărbatului nu semăna cu nimic din ceea ce 
autorităţile văzuseră până atunci. Cuvintele traumatism 
fizic extrem nu descriau nici pe departe adevărul. Toate 


— 345 — 


oasele îi fuseseră sfărâmate. Au ajuns la concluzia că 
bărbatul trebuie să fi căzut de la o înălţime mare, ori dintr- 
un elicopter, ori dintr-un avion. Căzuse, sau fusese 
aruncat, mai degrabă. Şi, dată fiind proximitatea 
aeroportului faţă de Roma, au considerat incidentul ca 
având o posibilă legătură cu atacul terorist de la Vatican. 
Lucru care, gândea Reilly, se potrivea la fix. 

I-a informat despre ceea ce iranianul îi spusese lui Tess 
despre Operaţiunea Ajax şi despre avionul de pasageri. Nu 
a fost surprins când a trebuit să le explice despre ce era 
vorba majorităţii agenţilor care participau la 
teleconferinţă. Jansson l-a asigurat că vor cerceta orice 
informaţie pe care o aveau referitor la lista de pasageri a 
avionului prăbuşit. 

— Ar trebui să te întorci acum, a concluzionat Jansson. 
Se pare că tipul nostru s-a dat la fund. Cine ştie când va 
acţiona din nou. Între timp nu ţi-a mai rămas mare lucru 
de făcut acolo. Lasă Interpolul şi pe turci să se descurce şi 
să-şi facă treaba. 

— Sigur, a mormăit Reilly. 

Era prea obosit să se certe şi, deşi ura să renunţe la 
vânătoare, ştia că Jansson avea probabil dreptate. Dacă nu 
apărea nimic nou, nu avea niciun motiv să mai stea. 

— Întoarce-te la Istanbul, i-a spus vicepreşedintele 
biroului din New York. O să apelăm la ambasadă ca să vă 
asigure un mijloc de transport. 

— Aveţi grijă să o pună la socoteală şi pe Tess, a spus 
Reilly. 

— În regulă. Ne vedem când te întorci. Avem câteva 
lucruri de discutat, a adăugat Jansson oarecum crispat 
înainte de a încheia apelul. y 

Lui Reilly nu i-a plăcut cum a sunat asta. In mod evident, 
Jansson nu avea să treacă cu vederea aventura sa pe cont 
propriu. Urma să primească un perdaf pe cinste, asta era 
sigur. 

S-a întors în cameră şi a găsit-o pe Tess ieşind din baie, 
după duş, înfăşurată într-un prosop alb pufos. Un zâmbet 
radios i-a luminat faţa când l-a văzut, acelaşi zâmbet care-i 


— 346 — 


atingea sufletul şi reuşea întotdeauna să-l aprindă ca o 
torţă. În ciuda a tot ceea ce se învârtea în capul lui, o 
dorea mai mult decât oricând şi îi venea să o cuprindă în 
braţe şi să petreacă cu ea câteva zile în pat. A tras-o lângă 
el şi a sărutat-o apăsat, bucurându-se de atingerea 
catifelată a umerilor ei, dar nu a mers mai departe. Era 
prea multă agitaţie în mintea lui. 

Tess trebuie să o fi simţit. 

— Care-i treaba? 

Reilly a luat o cutie de coca-cola din frigider şi s-a aşezat 
pe pat. 

— Nu mare lucru. Tipul nostru a dispărut. Cam asta e. 

Tess şi-a umflat obrajii şi a expirat încet. Şi atunci ce 
facem acum? 

— Mergem acasă. 

Faţa ei s-a întunecat. 

— Când? 

— Aştept veşti. O să trimită un avion care să ne ducă 
înapoi la Istanbul. 

Tess a încuviinţat. Apoi a lăsat prosopul să cadă şi, în loc 
să i se alăture în pat, s-a întins după haine. 

— Unde te duci? 

Tess a luat în mână scrisoarea lui Hosius şi a ridicat-o. 

— Vreau să ştiu ce e aici înainte să plecăm. 

Reilly i-a aruncat o privire intensă. 

— Haide, Tess. 

— Relaxează-te, mă duc doar să văd dacă au vreun 
calculator pe care îl pot folosi. Poate şi un copiator. Aş 
avea nevoie de ajutor să o traduc. 

Reilly a studiat-o o clipă, apoi a scuturat din cap. 

— Ce-i cu tine şi cu cărţile astea? A oftat exasperat. Ţi- 
am vorbit vreodată despre prietenul meu Cotton Malone? 

— Nu. 

El s-a lăsat pe pernă. 

— Un agent grozav. Unul dintre cei mai buni. Cu câţiva 
ani în urmă, s-a hotărât că avusese parte de destule 
aventuri cât să-i ajungă o viaţă. Căuta pace şi linişte. Aşa 
că a demisionat, s-a mutat în Copenhaga şi şi-a deschis un 


— 347 — 


anticariat. 

Tess i-a aruncat o privire care însemna că ştia spre ce se 
îndreaptă discuţia. 

— Şi...? 

— Zilele în care era un agent guvernamental? Mult mai 
liniştite. 

Tess a rânjit. 

— Sunt convinsă. Ar trebui să-l cunosc cândva. Se pare 
că ar putea avea câteva poveşti interesante, începând cu 
cea care i-a dat numele. Până atunci, a spus ea în timp ce 
ridica documentul şi ieşea din cameră, eu am o traducere 
de făcut. 

Reilly a ridicat din umeri şi a alunecat în pat. 

— Fă-ţi de cap, i-a spus el în timp ce se ghemuia între 
perne, hotărând că mintea şi corpul său aveau nevoie de o 
pauză. 


— Sean, trezeşte-te. 

El a sărit auzindu-i vocea, deşi ochii îl usturau în semn 
de protest. Nu realizase că aţipise. 

— Cât e ceasul? a întrebat el ametit. 

— Nu contează. Vocea ei era punctată de entuziasm în 
timp ce a sărit în patul de lângă al lui şi-a ridicat foile 
antice la nivelul feţei lui. Le-am tradus. Hosius le-a scris cu 
mâna lui. În anul 325. În Niceea. La sfârşitul conciliului. 
Ochii ei dansau în toate părţile, urmărind fiecare reacţie 
de pe faţa morocănoasă a lui Reilly. A scris-o el însuşi, 
Sean. Chiar după marea întâlnire. 

Mintea lui Reilly era încă în procesul de trezire. 

— Aşa, şi... 

Entuziasmul ei i-a acoperit cuvintele. 

— Cred că ştiu ce ducea Conrad în cuferele acelea. 


— 348 — 


50 
NICEEA, PROVINCIA ROMANĂ BITINIA, A.D. 325 


Palatul imperial era tăcut. 

Marele şi îndelungatul consiliu se încheiase. Săptămâni 
şi luni de dezbateri aprinse se încheiaseră în sfârşit printr- 
un compromis. Toţi cei prezenţi semnaseră prevederile 
convenite şi se întorceau acum la diocezele lor, spre est şi 
spre vest, pe tot cuprinsul imperiului. 

Constantin era mulţumit. 

Strălucitor în  veşmintele lui imperiale purpurii, 
împodobit cu o abundență ameţitoare de aur şi bijuterii - 
aceleaşi pe care le purtase şi în prima zi a dezbaterilor, 
când se adresase clericilor adunaţi acolo, perfect conştient 
de veneraţia pe care costumul sclipitor le-o inspira -, a 
privit pe fereastră la oraşul adormit şi a zâmbit. 

— Sunt mulţumit, Hosius, i-a spus oaspetelui său. Am 
realizat multe aici. Şi nu aş fi putut să o fac fără tine. 

Hosius, episcopul de Cordoba, a încuviinţat amabil din 
scaunul său de lângă şemineul mare, clocotitor. Blând şi 
conciliant prin natura sa, preotul era în a şaptea decadă a 
vieţii sale. Fuseseră câteva luni grele pentru el, care-i 
afectaseră atât mintea, cât şi trupul. Asemenea tuturor 
celor care deţineau funcţii importante în ierarhia 
bisericească, suferise în timpul persecuțiilor organizate de 
împărații romani. Pielea lui ridată încă mai purta semnele 
acelor chinuri. Apoi totul s-a schimbat odată cu Constantin. 
Generalul în ascensiune îmbrăţişase credinţa creştină şi, 
după ce şi-a consolidat puterea pe tron, a ordonat 
încetarea  reprimării religioase. Reputația lui Hosius 
obținuse pentru acesta o invitaţie la curtea imperială, şi, 
până la urmă, devenise principalul teolog şi consilier 
spiritual al lui Constantin. 

Trecuse mult timp de atunci. 

— Aceste dispute, a spus Constantin. Arius, Atanasius, 
Sabellius şi toţi ceilalţi, ei şi certurile lor meschine... Era 


— 349 — 


Hristos divin sau era o fiinţă creată? Sunt Fiul şi Tatăl din 
aceeaşi substanţă sau nu? A fost Iisus fiul lui Dumnezeu 
sau nu? A scuturat din cap, înfuriat de rapoartele - nu le 
văzuse cu ochii proprii - despre mozaicuri din biserici 
ariene în care lisus Hristos era înfăţişat ca un bătrân cu 
păr alb. Ştii care este adevărata problemă? Bărbaţii 
aceştia au prea mult timp liber, a spus el, tonul său 
exprimând o furie reprimată. Ei nu-şi dau seama că, pe 
lângă faptul că nu există răspunsuri, întrebările pe care ei 
le tot pun sunt periculoase. De aceea trebuiau opriţi 
înainte să distrugă totul. 

Constantin înţelegea puterea. 

Făcuse deja ceea ce niciun împărat înaintea lui nu 
făcuse:  unificase imperiul. Înaintea ascensiunii sale, 
Imperiul Roman fusese divizat în partea estică şi vestică, 
fiecare stăpânite de propriul împărat. Trădările şi 
războaiele teritoriale erau la ordinea zilei. Constantin a 
schimbat toate acestea. A preluat puterea prin manevre 
politice iscusite şi o serie de campanii militare geniale, 
învingându-i pe cei doi împărați şi proclamându-se unicul 
împărat al Estului şi al Vestului în anul 324. 

Dar oamenii erau încă divizați. 

Pe lângă est şi vest, avea multe schisme religioase 
majore de mediat: păgâni împotriva creştinilor şi, chiar 
mai dificil, creştini împotriva creştinilor. Căci existau 
numeroase interpretări ale moştenirii religioase a 
predicatorului numit lisus Hristos, şi disputele dintre 
diferitele grupuri de convertiți luau turnuri violente. 
Acuzaţii de erezie erau aruncate în stânga şi în dreapta. 
Torturile erau din ce în ce mai cumplite. O victimă - Toma, 
episcopul din Marash - era un caz de-a dreptul înfiorător. I 
se scoseseră ochii şi i se tăiaseră nasul şi buzele. I-au fost 
scoşi dinţii, şi mâinile şi picioarele i-au fost tăiate. Fusese 
tinut prizonier de torţionarii săi creştini în Armenia timp 
de peste douăzeci de ani, fiind mutilat o dată în plus la 
fiecare aniversare a captivităţii sale. 

Toate acestea trebuiau să înceteze. 

De aceea îi convocase Constantin pe toţi episcopii şi 


— 350 — 


înalții demnitari ai Bisericii de pe tot cuprinsul imperiului 
în oraş, pentru a participa la primul conciliu general al 
Bisericii. Peste trei sute de prelati, însoţiţi de mulţi preoţi, 
diaconi şi prezbiteri, dăduseră curs mesajului lipsit de 
echivoc din epistolele lui. Doar episcopul Romei, papa 
Silvestru I, nu a participat, trimiţându-i pe doi dintre cei 
mai înalţi legaţi ai săi să-l reprezinte. Pe Constantin nu l-a 
deranjat absenţa lui. Împăratul avea deja destui 
contestatari, dată fiind prezenţa episcopilor mai autoritari 
din Răsărit. A fost bucuros să prezideze discuţiile el însuşi, 
să-şi rotească marele sceptru pentru a-i face să se aşeze la 
un loc, să ia parte la dezbateri, să participe la disputele 
privind cine sau ce era cu adevărat lisus Hristos şi ce a 
făcut el, să se adâncească în discuţiile despre cum vor 
împărţi în jurisdicții peste bogata lui moştenire şi să-i facă 
să cadă de acord. 

Asupra a tot. 

Constantin era de mult conştient de popularitatea de 
neoprit a credinţei creştine. Mama sa era o creştină 
dedicată. Cu douăzeci de ani în urmă, fusese martor la 
Marea  Persecuţie a lui Dioclețian, când împăratul 
ordonase ca toate bisericile din imperiu să fie distruse, să 
fie deposedate de comorile lor, să fie arse scrierile lor, 
acţionând după sfatul oracolului lui Apollo - şi l-a văzut 
eşuând. Remarcase atracţia mesajului plin de speranţă al 
creştinismului, şi extinderea sa continuă pe tot cuprinsul 
imperiului. Ştia că dacă se va înfăţişa drept marele 
apărător al credinţei, în loc să-şi imite predecesorii şi să 
devină persecutorul ei, şi-ar fi câştigat o mulţime de 
supuşi. Mai mult, ţinuturile îndepărtate pe care le cucerise 
erau locuite de diverse triburi de barbari, de la alemani la 
picti şi vizigoți. Trebuia să găsească o cale să-i unească pe 
toţi. 

O religie, comună pentru toţi, ar fi reuşit să facă asta. 

Creştinismul, ştia, era acea religie. 

Şi, după cum descoperise, nici măcar el nu era imun la 
ea. 

S-a gândit la Bătălia de la podul Milvius, care avusese 


— 351 — 


loc cu mai mult de un deceniu în urmă, unde armata sa o 
învinsese pe cea a cumnatului său, împăratul Maxentius. 
Văzuse ceva înaintea marii confruntări. Pe cer. Era sigur 
de asta. Un semn. Semnul Chi-Rho, o monogramă 
construită din două litere greceşti suprapuse - primele 
litere ale cuvântului Hristos. În noaptea aceea visase 
victoria şi un bărbat - era oare Hristos însuşi? - spunându- 
i să meargă şi să cucerească în numele acelui semn. 
Ajunsese să picteze hristograma pe stindardele trupelor 
sale, şi fusese binecuvântat cu o victorie surprinzătoare 
care i-a adus o jumătate din imperiul pe care şi-l dorea. 

Şi semnul a continuat să-i aducă victorii. 

Constantin înţelegea puterea, dar înţelegea, de 
asemenea, şi puterea mitului. Era adânc înrădăcinat în 
religie, dezvoltându-se în jurul gânditorilor păgâni şi 
creştini din Nicomedia, în Imperiul de Est. Ca toţi confrații 
săi, căuta sfatul oracolelor şi credea în răsplata pentru 
pietatea religioasă. După acea bătălie fatidică, şi în timpul 
campaniilor sale, Constantin a pretins că o mână divină l-a 
ajutat să obţină victoria. Şi, inspirat de scripturile antice, a 
ajuns să se considere un mesia - un rege-războinic, unsul 
lui Dumnezeu, desemnat să conducă poporul pe care-l 
unise spre o epocă de aur a prosperității şi păcii. 

Într-adevăr, In hoc signo vinces, gândea el. „În numele 
acestui semn, învinge.” Dar puterea mesajului nu era utilă 
doar pentru învingerea duşmanilor, ci şi pentru cucerirea 
inimilor şi a minţilor oamenilor. Şi pentru asta, era o 
lovitură de maestru. 

— Trebuie să apărăm această credinţă, Hosius, i-a spus 
el episcopului. Trebuie să o protejăm şi să înăbuşim orice 
schimbări înainte ca acestea să se poată dezvolta. Pentru 
că această credinţă este cu adevărat de inspiraţie divină. A 
păşit în jurul camerei, cu faţa străluminată, gesticulând 
cuprins de entuziasm. li primeşte pe toţi, şi e uşor de 
aderat la ea. Convertiţii nu trebuie să-şi schimbe complet 
vieţile pentru a fi o parte din ea. Nu trebuie să devină 
celibatari sau să se întrebe ce pot şi ce nu pot mânca sau 
să-şi taie bucăţi din bărbăţie ca să fie primiţi. Şi 


— 352 — 


organizarea... ierarhia din cler, biserici, disciplina - toate 
sunt foarte eficiente în a atrage credincioşi şi a-i păstra. 
Dar cel mai important - inspiraţia ei divină este conținută 
în mesajul ei. I-a zâmbit oaspetelui său, un zâmbet în care 
se ghicea o mare satisfacţie. Binele şi răul, Raiul şi Iadul, 
paradisul etern şi damnarea eternă? Răsplata din viaţa de 
apoi care să le dea speranţă celor care nu au nimic pe 
lumea aceasta şi să-i oprească să se răscoale? Păcatul şi 
nevoia de a înfrâna tentaţiile, toate acestea administrate 
de bărbaţi cu autoritate divină şi introduse în conştiinţa 
unui copil încă din ziua în care se naşte? A chicotit. E atât 
de genial concepută şi brutal de eficientă, încât nu putea fi 
creată decât prin intervenţie divină. Vreau să spun, 
imaginează-ţi... oamenii aceştia de afară, aceşti creştini... 
predecesorii mei şi rivalii mei i-au urmărit şi i-au omorât la 
fel cum l-au omorât pe Hristos cu trei sute de ani în urmă. 
Au fost persecutați, umiliţi, întemnițați şi scuipaţi, lăsaţi să 
putrezească în carcere pentru că nu voiau să venereze zeii 
noştri păgâni şi să îndeplinească sacrificiile cerute de ei. 
Au fost învinuiți pentru toate, începând de la foamete până 
la inundaţii, femeile lor au fost violate şi proprietăţile le-au 
fost confiscate... şi totuşi se ţin cu dinţii de credinţa lor. 
Luptă în continuare. S-a oprit o clipă, minunându-se de 
conceptul pe care tocmai îl descria. Asta e puterea. 
Adevărata putere. Şi trebuie să o protejăm dacă vrem să 
ne folosim de întregul ei potenţial. 

Episcopul spaniol şi-a dres glasul. 

— Aţi realizat multe, Maiestatea Voastră. Aţi oprit 
persecuțiile împotriva lor. Le-aţi făcut numeroase donaţii 
şi le-aţi acordat scutiri de taxe şi le-aţi dat şansa să facă 
parte din clasa conducătoare, să prospere şi să-şi 
răspândească mesajul. 

— Da, a fost de acord împăratul, şi credinţa va 
transforma acest imperiu în cel mai mare imperiu din 
istoria omenirii. De aceea nu pot lăsa un asemenea mesaj - 
o astfel de viziune - să fie compromisă. Revoluţionarul 
blând de acum trei sute de ani este cel care-mi dă putere, 
el este instrumentul care mi-a permis să unific imperiul şi 


— 353 — 


să-mi conduc poporul cu un mandat de la Dumnezeu 
însuşi. Şi nu pot lăsa nimic să amenințe acest lucru. Ar fi 
prea puţin înţelept - şi periculos pentru noi toţi. 

La fel cum partea pragmatică a conducătorului din el 
era preocupată de dispute, partea superstiţioasă a lui 
Constantin era la fel de îngrijorată. li era frică de faptul că 
schismele din cadrul Bisericii sunt opera diavolului, şi că o 
Biserică divizată l-ar putea jigni pe Dumnezeu şi ar putea 
să-i stârnească mânia. Constantin trebuia să zădărnicească 
ambițiile diavolului. Se vedea pe sine ca un succesor al 
primilor evanghelişti, un bărbat a cărui misiune divină era 
să protejeze creştinismul şi să răspândească cuvântul lui 
Dumnezeu în cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului şi 
chiar dincolo de ele. 

Un al treisprezecelea apostol. 

Trebuia să oprească luptele interne. 

De aceea îi invitase pe toţi episcopii din imperiu să vină 
la Niceea şi le spusese, în termeni clari, că nu vor pleca 
din palatul imperial până când nu aveau să-şi rezolve 
disputele şi nu aveau să cadă de acord asupra poveştii pe 
care o vor predica de la înălţimea amvonului. 

O poveste. 

O dogmă. 

Fără divergente. 

După multe săptămâni de dezbateri aprinse, au ajuns 
într-un final la un consens. Au căzut de acord. 

Aveau povestea. 

Hosius a rămas tăcut câteva clipe, privindu-l pe împărat. 

— Mai e o ultimă problemă de discutat, Maiestate, a 
spus el ezitând. 

Constantin s-a întors spre el, curios. 

— Da? 

— Textele, a continuat Hosius. Ce aţi dori să se facă în 
privinţa lor? 

Impăratul s-a încruntat. Textele... operele infernale care 
fuseseră cauza multor discordii. Scrieri antice, evanghelii 
şi reflecţii de la începuturile credinţei, care puneau o 
grămadă de întrebări. 


— 354 — 


Întrebări care nu erau bine-venite. 

— Ne-am hotărât asupra unei singure ortodoxii, a zis el. 
Am căzut de acord asupra a ceea ce adevărul evanghelic 
trebuie să fie de acum încolo. Nu văd nicio nevoie să 
continuăm să întunecăm problema. 

— Ce vreţi să spuneţi, Maiestate? 

Constantin s-a gândit la asta o clipă, un fior de îndoială 
coborându-i pe şira spinării. 

— Arde-le, i-a cerut sfătuitorului său de încredere. Arde- 
le pe toate. 


Hosius s-a gândit la cuvintele împăratului în timp ce-şi 
privea cei doi acoliţi încărcând căruţa în grajdul slab 
luminat. 

Înţelegea decizia lui Constantin, era chiar de acord cu 
ea în multe feluri. Era lucrul cel mai înţelept de făcut. 
Textele erau, într-adevăr, periculoase. 

Hosius cunoştea foarte bine dezbaterile care muşcau din 
inima credinţei. Cunoştea zelul cu care diversele mişcări 
creştine îşi disputau punctele de vedere. Doar în ultimul 
an, împăratul îl trimisese în Antiohia de două ori să 
medieze asemenea dispute teologice. Şi nu fuseseră nişte 
călătorii plăcute. 

Dar avea şi el propriile îndoieli. 

Da, credinţa trebuia unificată sub o singură viziune. Da, 
o credinţă unificată ar fi adus o eră de pace şi prosperitate 
nemaiîntâlnită. 

Dar cu ce costuri? 

Hosius ştia că, odată ce Constantin termina cu asta, 
creştinismul ar fi semănat mai mult cu credinţele păgâne 
pe care le întrecea, în mod special cu mithraismul şi cultul 
lui Sol Invictus, al Soarelui neînvins, decât cu propriile 
origini iudaice. Din necesitate. Majoritatea supuşilor 
împăratului erau păgâni. Pentru a-i câştiga, trebuia să-i 
îndrume cu blândeţe spre o nouă religie. Nu-i putea forţa 
să renunţe la toate vechile ritualuri şi credinţe, unele 
pentru care erau pregătiţi să moară. Chiar împăratul 
însuşi, ştia Hosius, încă mai avea îndoieli şi, în adâncul 


— 355 — 


său, nu dorea să rişte să-i nemulţumească pe vechii zei. 

Episcopul putea, de asemenea, să vadă şi un alt pericol 
în ceea ce se întâmpla. Era conştient că Biserica îi dăduse 
binecuvântarea lui Constantin să-l înlocuiască pe lisus 
Hristos ca mesia. Împăratul era acum trimisul lui 
Dumnezeu şi nu Hristos. Era regele-războinic cu susţinere 
divină, bărbatul care va câştiga cu sabia ceea ce lisus nu 
reuşise prin intermediul cuvântului. Era exact opusul 
mântuitorului blând, iubitor de pace, şi totuşi avea 
susţinerea preoţilor, diaconilor şi episcopilor de pe tot 
cuprinsul imperiului. 

Ceea ce era de-a dreptul periculos. 

Dar, dacă Biserica urma să supravieţuiască, avea nevoie 
de un campion. 

Constantin îmbrăţişase credinţa, oprise persecuțiile şi 
făcuse din creştinism religia imperiului unificat. Va aduce 
o nouă epocă de aur. Şi, ca parte din acel plan, transforma 
vechea cetate a Bizanțului în noua capitală a imperiului, a 
doua Romă. O capitală care avea drumuri foarte bune, 
palate magnifice şi construcţii sublime. Clădiri precum 
noua bibliotecă imperială, unde o mică armată de caligrafi 
şi bibliotecari se chinuiau să transcrie texte antice de pe 
papirusurile fragile pe pergamentul mult mai rezistent şi 
să ţină flacăra cunoaşterii aprinsă. 

Şi biblioteca avea să mai ţină ceva în viaţă. 

Ceva ce Hosius simţea nevoia să păstreze. 

A privit cum acoliţii au pus al treilea cufăr pe patul 
căruţei şi le-au acoperit cu o pânză groasă. S-a crispat de 
nerăbdare. Urmau să plece în curând, protejaţi de câteva 
gărzi, sub acoperământul nopţii. 

Spera ca trădarea sa să nu fie descoperită niciodată. 
Chiar dacă ar fi fost, era gata să moară pentru a o proteja. 

Nu le putea arde. 

Chiar dacă amenințau ortodoxia. Chiar dacă stârneau 
întrebări periculoase. 

Trebuiau păstrate. Trebuiau apărate. 

Erau sacre. 

Şi dacă nu acum, în timpul vieţii sale sau al multor alte 


— 356 — 


vieţi ale urmaşilor săi, va veni totuşi o vreme când acestea 
vor fi citite şi studiate fără nicio oprelişte. O vreme în care 
vor întregi cunoaşterea omului despre trecutul său. 

Va avea grijă de asta. 


— 357 — 


51 


— Deci Hosius decide că aceste scrieri nu trebuie 
distruse şi le ascunde într-un loc sigur. Dar cum au ajuns 
în posesia templierilor? 

— Nu ştiu, a răspuns Tess, cu mintea parcurgând 
diferite trasee în acelaşi timp. Dar cumva, primii templieri 
care au ajuns la mănăstire, cei conduşi de Everard... 

— Cei pe care călugării i-au otrăvit, a intervenit Reilly. 

— Da, cumva au intrat în posesia lor. O lumină s-a aprins 
undeva în labirint şi a atras-o către ea. Asta se întâmpla în 
1203. Chiar înaintea jefuirii Constantinopolului, i-a spus ea 
lui Reilly, cu ochii aprinşi de noua conexiune pe care o 
stabilise. Şi dacă acolo au fost ţinute tot timpul, la 
Constantinopol? Dacă cel ce trebuia să le protejeze şi-a dat 
seama că trebuia să le scoată din ascunzătoare şi să le 
mute într-un loc sigur înainte ca oraşul să fie împânzit de 
cruciați? 

— Cruciații - cu alte cuvinte, armata papei. 

Tess a simtit un fior. 

— Armata papei asediase oraşul. Tocmai prădaseră 
Zara, un oraş catolic. Locuitorii Constantinopolului 
trebuiau să se aştepte la o soartă şi mai rea, dat fiind 
faptul că oraşul era capitala creştinătăţii ortodoxe. 
Patriarhii ortodocşi şi papii petrecuseră ultimele câteva 
sute de ani insultându-se şi excomunicându-se reciproc. 
Nu era nevoie de un prezicător ca să-şi dea seama ce le-ar 
fi făcut cruciații, odată ce treceau de zidurile oraşului. 
Indiferent dacă papa ştia sau nu că documentele erau 
acolo, erau în pericol. 

— Aşa că Îi roagă pe templieri să le ducă undeva în 
siguranță? De ce pe ei? 

Tess s-a gândit la linia temporală. O altă lampă s-a 
aprins, orbitor de luminoasă şi irezistibilă. 

— Şi dacă templierii au fost implicaţi în asta de la 
început? 

— Ce vrei să spui? 


— 358 — 


— Cu trei ani în urmă, la Vatican, când l-ai întâlnit prima 
oară pe Brugnone, acesta ţi-a spus că templierii găsiseră 
jurnalul lui lisus la Ierusalim. A confirmat ceea ce intuise 
Vance - că se folosiseră de el ca să-l şantajeze pe papă şi 
astfel deveniseră atât de bogaţi şi de puternici într-un timp 
atât de scurt. Ei bine... de unde venea de fapt acel jurnal? 

— Nu l-au găsit îngropat undeva în ruinele primului 
Templu al lui Solomon din Ierusalim? Credeam că legenda 
spune că şi-au petrecut primii câţiva ani acolo săpând, şi 
când l-au găsit le-a permis să şantajeze Vaticanul pentru a- 
i susţine şi atunci toate donațiile în bani şi pământuri au 
început să curgă. 

— Asta am presupus întotdeauna. Dar dacă ne înşelăm? 

S-a gândit la originea templierilor care făcea parte din 
folclorul cunoscut - nouă cavaleri de pe tot cuprinsul 
Europei care şi-au făcut apariţia la Ierusalim într-o zi în 
1118, parcă de niciunde, şi i-au spus regelui că voiau să-i 
protejeze pe pelerinii creştinii care veneau în număr tot 
mai mare să vadă nou-cuceritul oraş sfânt. Suveranul le-a 
dat terenuri întinse pe care să le folosească drept bază, 
acolo unde se aflase primul Templu al lui Solomon - de 
unde Cavalerii Templului, sau templieri -, terenuri pe care, 
se pare, nu le-au părăsit vreme de nouă ani, timp în care 
se spune că au săpat, căutând ceva care, atunci când l-au 
găsit, le-a adus bogăţia şi puterea. Ceva ce Tess credea că 
descoperise împreună cu Reilly cu trei ani în urmă. 

— Oare primii templieri l-au găsit într-adevăr după ce au 
săpat printre ruinele acelea? a întrebat ea. Sau era doar 
povestea de acoperire? Dacă jurnalul făcea parte din 
tezaurul de la Niceea de la bun început? 

— Aşa că l-au minţit pe papă ca să facă povestea să pară 
mai interesantă? Mai misterioasă, mai mitică? 

— Parţial, a speculat Tess. În felul acesta ar fi păstrat şi 
restul comorii în siguranţă. Nu aveau niciun motiv să-i 
alerteze pe papă şi pe acoliţii săi cu privire la faptul că 
existau toate aceste evanghelii şi scrieri. De ce să rişte 
totul? 

— Dar asta ar însemna că templierii care au fondat 


— 359 — 


ordinul ştiau de existenţa comorii de la bun început, a 
observat Reilly. 

— Ceea ce ne face să ne întrebăm, a adăugat Tess 
entuziasmată, cine erau ei de fapt şi de ce au ales să 
acţioneze şi să-l şantajeze pe papă atunci când au făcut-o? 
li era greu să ţină pasul cu toate implicaţiile care apăreau 
odată cu fiecare nouă conexiune pe care o făcea. Tot ceea 
ce credea că ştia despre originea templierilor - cine erau 
cu adevărat, de unde veneau, de ce au apărut tocmai 
atunci, ce doreau de fapt să obţină - era acum pus sub 
semnul întrebării. 

— Când au apărut pentru prima oară pe hartă? 

— În 1118. O perioadă destul de agitată, a gândit ea cu 
voce tare, iar mintea îi luase foc. Era pentru prima oară 
când papa, liderul Bisericii Catolice şi reprezentantul lui 
lisus pe pământ, nu mai propovăduia mesajul Lui de iubire 
şi pace. În loc de asta, le cerea credincioşilor să meargă să 
ucidă în numele lui Hristos, spunându-le că toate păcatele 
le vor fi iertate şi că Raiul va fi al lor dacă aveau să-i 
măcelărească pe păgâni în numele Crucii. În acel moment, 
armata lui sacră câştiga. Cuceriseră Ierusalimul, iar 
musulmanii se retrăgeau în dezordine. Papa era liderul 
singurei superputeri din zonă, iar lumea era la picioarele 
lui. 

Reilly s-a gândit puţin la cuvintele ei. 

— Poate cineva, undeva, a hotărât să creeze o 
contraputere, a sugerat el. O forţă care putea pune în 
discuţie supremaţia Romei şi poate să-i încetinească 
expansiunea înainte ca totul să degenereze? 

Tess a încuviinţat, cu ochii pierduţi în depărtare. 

— Poate că tot ceea ce credeam că ştim despre templieri 
este greşit. 

Au rămas tăcuţi, lăsând loc ideilor să se dezvolte. Apoi 
expresia lui Tess şi-a pierdut strălucirea inspirată şi a 
părut să se scufunde. 

— Pot să înţeleg de ce prietenul nostru iranian a vrut să 
pună mâna pe comoara lui Hosius. Trebuie să o găsim, 
Sean. Dacă e acolo undeva, trebuie să o găsim noi primii. 


— 360 — 


Nu putem lăsa nişte nenorociţi din Teheran să o arunce 
într-o lume nepregătită. 

— Chiar crezi că încă mai poate genera controverse? a 
întrebat el. În lumea de astăzi? Când oamenii au devenit 
atât de cinici? 

— Nu şi în legătură cu asta. Nu în legătură cu Biblia. 
Sunt două miliarde de creştini în lume, Sean, şi mulţi 
dintre ei consideră Biblia ca fiind cuvântul lui Dumnezeu. 
Intocmai cuvintele Lui. Ei cred că cele douăzeci şi şapte de 
texte care alcătuiesc Noul Testament ne-au fost date de 
însuşi Dumnezeu, ca să ne ajute să ducem vieţi mai curate 
şi să obţinem mântuirea veşnică. Nu realizează că nimic nu 
poate fi mai departe de adevăr şi că ceea ce numim Biblie 
a fost de fapt compilat la câteva sute de ani după 
răstignirea lui lisus. Dar noi ştim altceva. Ştim sigur că 
creştinismul timpuriu a fost foarte divers în credinţe şi în 
scrieri. Era compus din comunităţi împrăştiate cu 
interpretări competitive despre ceea ce a fost, a predicat şi 
a făcut lisus, comunităţi care-şi bazau credinţa pe idei 
foarte diferite. Şi nu după mult timp, au început să se certe 
în legătură cu cine avea dreptate. În final, unul dintre 
aceste grupuri a câştigat adunând mai mulţi adepţi decât 
celelalte. Şi câştigătorii au hotărât care dintre scrierile 
timpurii erau cele pe care convertiţii trebuiau să le 
respecte, le-au schimbat ca să se potrivească poveştii 
asupra căreia conveniseră, şi i-au etichetat pe toţi ceilalţi 
ca blasfemiatori şi eretici şi i-au distrus. Şi-au îngropat 
competitorii, odată cu credinţele şi practicile lor, şi au 
rescris istoria întregii lupte. Ei au hotărât ceea ce va fi 
considerat veritabil, scriptură sacră, şi ce nu. Şi au făcut o 
treabă foarte bună. Nu a mai rămas aproape nimic din 
textele pe care nu le agreau. Singurul motiv pentru care 
ştim că au existat este că sunt menţionate ocazional de 
primii scriitori ai Bisericii, şi cele câteva exemplare ale 
acestor versiuni competitive au fost descoperite din 
întâmplare, precum evangheliile gnostice găsite la Nag 
Hammadi în anii '40. 

— Până acum, a spus Reilly. 


— 361 — 


— Absolut. Şi imaginează-ţi o clipă ce s-ar fi întâmplat 
dacă celelalte grupuri de creştini ar fi câştigat lupta. Am fi 
avut acum o religie cu totul diferită, una care nu ar fi avut 
prea multe în comun cu ceea ce numim noi astăzi 
creştinism. Şi asta dacă ar fi rezistat până în prezent. 
Pentru că aşa ceva era posibil, chiar probabil, dacă 
creştinismul nu lua forma pe care a luat-o, povestea 
primitoare, supranaturală, a morţii şi învierii şi mântuirea 
eternă, care a preluat elemente din toate religiile 
practicate în imperiu într-un pachet nou care se potrivea 
tuturor - mithraism, Sol Invictus, o imaculată concepţie, 
învierea trei zile mai târziu, ziua soarelui şi duminica, 25 
decembrie - şi care i-a permis să se dezvolte într-un mod 
organizat şi să devină religia oficială a Imperiului Roman... 
Constantin poate că nu ar fi îmbrăţişat-o. Poate că nu ar fi 
fost în stare să-şi convingă supuşii păgâni să o accepte, şi 
lumea noastră ar fi fost foarte diferită astăzi. Fără 
creştinismul ca piatră de temelie, civilizaţia occidentală s- 
ar fi dezvoltat în moduri pe care noi nici nu ni le putem 
imagina. Și totul se reduce la textele sacre pe care părinții 
fondatori le-au ales ca bază pentru biserica lor. Pentru că 
asta este de fapt esenţa fiecărei religii, nu? Scriptură. 
Texte sacre. O poveste, un basm, o istorie mitică pe care 
cineva a scris-o cu al dracului de mult timp în urmă. 

— Dar acele grupuri creştine timpurii care erau în 
competiţie erau foarte, foarte diferite. Şi evangheliile lor, 
scriptura lor, prezintă o desfăşurare de evenimente foarte 
diferită şi un set de credinţe foarte diferite de cele din 
Noul Testament. Unele îl descriau pe lisus ca un 
predicator asemenea lui Buddha şi ale cărui secrete aveau 
să fie revelate câtorva iniţiaţi aleşi pe sprânceană. Alţii îl 
consideră un lider revoluţionar care urma să elibereze 
săracii de sub opresiunea romană prin forţă. Unii spuneau 
că lisus era un ghid inspirat de divinitate pe drumul spre 
iluminarea spirituală, care propovăduind tot felul de 
lucruri New Age precum, A i văzut Duhul, ai devenit Duh. 
Ai văzut Hristosul, ai devenit Hristos. Ai văzut Tatăl, vei 
deveni Tată. Au păreri radical diferite cu privire la 


— 362 — 


întreaga dezbatere uman-divin despre lisus şi despre cum 
putem obţine mântuirea - deşi de obicei aceasta se reduce 
la înţelegerea cuvintelor lui Hristos şi la descoperirea 
adevărului despre sinele nostru divin fără să avem nevoie 
de preoţi sau biserici ori de ritualuri canibalistice ciudate 
ca mâncatul trupului lui Hristos şi băutul sângelui Lui. Şi 
fanii evangheliilor non-canonice îţi vor spune că acestea le 
preced pe cele patru care sunt în Biblie. Vor susţine - şi 
sunt multe dovezi în sprijinul afirmațiilor lor - că cele 
patru evanghelii canonice au fost mult modificate şi 
adaptate pentru a susţine construcţia unei biserici 
organizate în numele Lui şi pentru a justifica ierarhia de 
episcopi, preoţi şi diaconi şi pentru a le da putere asupra 
adepților lor ca moştenitori legitimi ai apostolilor - şi asta 
e partea cheie - singurii furnizori ai mântuirii eterne. Ceea 
ce au şi obţinut. Exclusivitate. Aminteşte-ţi că, înaintea 
creştinismului, oamenii din Imperiul Roman venerau tot 
felul de zeități. Nimeni nu avea nicio problemă cu asta. Era 
o foarte mare toleranţă şi respect, şi conceptul de erezie şi 
credinţa în „dumnezeul corect” - ortodoxia - nu exista. Nu 
era niciun păcat de care trebuia să ne salvăm. Doar în 
creştinism găsim ideea că credinţa unui om contează, chiar 
foarte mult, pentru că viaţa lui eternă depindea dintr-odată 
de asta. 

Puriştii şi apărătorii inveteraţi ai Bibliei îţi vor spune, pe 
de altă parte, că orice nu se conformează celor patru 
evanghelii canonice are o origine dubioasă. Vor spune că 
trebuie să fi fost scrise după cele patru evanghelii care 
sunt în Biblie, şi îţi vor spune că autorii fuseseră „corupţi” 
de influenţe gnostice. li etichetează drept „eretici”. Ştii ce 
înseamnă cuvântul? Alegere. La propriu. Asta e rădăcina 
lui etimologică. Înseamnă doar cineva care alege să creadă 
în altceva. Ei au decis care scrieri erau sacre şi care erau 
„eretice”. 

Chestia este că, în momentul de faţă, nu ştim sigur care 
dintre aceste două părţi are dreptate. Nu ştim care dintre 
scrieri sunt cele „corupte”. Totul e teorie şi conjectură - 
pentru că ne-au parvenit atât de puţine. Nu ştim sigur 


— 363 — 


când au fost scrise evangheliile după Matei, Marcu, Luca 
şi Ioan, şi nici în ce ordine. Nu ştim. Nu ştim sigur cine le-a 
scris, dar ştim că nu a fost niciunul dintre ei - în primul 
rând nu sunt scrise la persoana întâi, şi ştim că au fost 
scrise cu mult după ce aceştia muriseră. Dar ni se spune 
că sunt adevărate, ni se spune că sunt cele care relatează 
povestea adevărată a lui lisus şi a predicilor sale şi că 
orice se abate de la ele este fals. Dar nu există nicio 
dovadă în acest sens. Şi există al naibii de mult material 
care să o pună sub semnul întrebării. Cei mai buni 
cărturari biblici din lume au găsit referinţe la multe alte 
scrieri, alte evanghelii care nu au fost niciodată găsite, dar 
care le-ar putea contrazice pe cele din Biblie - aproape 
cincizeci, la ultima numărătoare. Asta înseamnă cincizeci 
de alte evanghelii pe care n-am avut niciodată şansa să le 
citim, şi astea sunt doar cele despre care ştim. Şi totuşi 
luăm de bună cartea care ni s-a dat, şi aceea este cartea 
care conduce aproape fiecare aspect al vieţii noastre. Este 
cartea din care se citează în Senat când se hotărăsc dacă 
să meargă sau nu la război sau dacă o femeie poate face 
avort sau nu. Este cartea în care oamenii cred că sunt 
cuvintele lui Dumnezeu. La propriu. Fără să aibă nici cel 
mai mic indiciu despre originile ei sau cum a fost de fapt 
alcătuită. 

— Şi comoara aceasta ar putea schimba totul, a observat 
Reilly. 

Tess a încuviinţat. 

— Glumeşti? Nu vorbim despre fragmente de mărimea 
timbrelor ca Manuscrisele de la Marea Moartă sau chiar 
câteva codexuri disparate asemenea celor descoperite la 
Nag Hammadi. Vorbim despre o întreagă bibliotecă ce 
conţine evanghelii şi scrieri creştine timpurii aici, Sean. 
Datate, documentate, întregi, autentice, o imagine 
adevărată a diferitelor abordări ale vieţii lui lisus şi ale 
cuvintelor Sale. Ne-ar putea revoluţiona înţelegerea 
despre om şi mit - de fapt sunt sigură că asta ar face. 
Pentru că nu mă îndoiesc nicio secundă că vorbele lui lisus 
erau foarte diferite de cele care ni s-au spus după Conciliul 


— 364 — 


de la Niceea. Cum altfel putea mesajul Său de altruism şi 
de lipsa oricărei posesiuni, un mesaj care era menit să-i 
ridice pe cei săraci şi oprimaţi, să se transforme într-o 
religie atât de puternică şi bogată precum cea de la Roma 
fără să fie modificat pentru a se potrivi noii agende? 

— Religia împăratului, a spus Reilly, aducându-şi aminte 
de scrisoarea lui Hosius. 

— Exact. Gândeşte-te la ce s-a întâmplat de fapt la 
Conciliul de la Niceea. Un împărat - nu un papă - i-a 
adunat pe cei mai influenţi preoţi şi episcopi din imperiu, i- 
a închis într-o cameră şi le-a spus să-şi rezolve 
neînțelegerile şi să creeze o doctrină care să devină 
versiunea oficială, acceptată, a creştinismului. Un împărat, 
nu un papă. Un rege-războinic, un conducător, un mesia, 
de fapt, dacă vrei să folosim adevăratul sens al cuvântului 
- un om care tocmai îşi învinsese adversarii şi preluase 
controlul asupra unei ţări divizate şi care avea nevoie de 
ceva extrem de puternic pentru a unifica toate părţile atât 
de diferite ale imperiului său. Avem o şansă să descoperim 
textele care nu au supravieţuit curăţirii, celelalte versiuni 
a ceea de lisus a spus şi a făcut - cele despre care 
Constantin şi părinţii fondatori ai Bisericii au considerat că 
nu trebuie să aflăm. 

Ochii ei l-au țintuit. Trebuie să o găsim, a insistat ea. E o 
cheie incredibilă, de importanţă primordială pentru istoria 
noastră, dar care poate avea şi efecte devastatoare. 
Trebuie să o găsim şi să ne asigurăm că este tratată aşa 
cum trebuie. Aceste scrieri ar putea răspunde la multe 
întrebări pentru cei care pot suporta adevărul, dar ar 
putea stârni o criză a naibii de mare în rândul celor care 
nu pot, dar care sunt mult mai numeroşi. Acum câţiva ani, 
un rând, un singur rând din nişte fragmente considerate o 
versiune mai veche a Evangheliei lui Marcu, a fost 
suficient ca să stârnească o furtună de controverse pentru 
că se insinua că lisus petrecuse o noapte întreagă 
predicând „secretele împărăției sale” unui alt bărbat care 
purta doar un „veşmânt de pânză”, cu toate conotaţiile 
aferente. Imaginează-ţi ce ar putea face atât de multe 


— 365 — 


evanghelii alternative. 

Reilly a studiat-o gânditor, sorbindu-i cuvintele, şi chiar 
înainte ca ea să termine, ştia că nu se putea întoarce 
acasă. Nu încă. Nu înainte să fi făcut tot ceea ce-i stătea în 
puteri pentru a găsi cuferele. Ajunse în mâinile cui nu 
trebuia, erau o potenţială armă - o armă de disperare în 
masă, având în vedere faptul că o treime din locuitorii 
planetei sunt creştini, şi că mulţi dintre ei consideră că 
fiecare cuvânt din Biblie este sacru şi infailibil. Problema 
era că nu intenţiona să implice FBl-ul şi, prin asociere, 
Vaticanul. Lucrurile nu ieşiseră atât de bine dintr-o 
asemenea perspectivă ultima dată. Şi în mod sigur nu voia 
să-i implice nici pe turci. Artefactele istorice, şi în special 
cele religioase, ar fi fost confiscate înainte ca ei să aibă 
măcar şansa să le privească. 

Nu, dacă el şi Tess urmau să facă asta, trebuiau să o 
facă pe cont propriu. Departe de priviri indiscrete. Foarte 
departe. În subteran. 

— Sunt de acord cu tine, a acceptat el într-un final. Dar 
cum? Ce altceva mai putem face? V-aţi lovit de un 
obstacol, nu-i aşa? Ai spus că se răcise urma. 

Tess se ridicase acum, plimbându-se prin cameră, 
agitată şi entuziasmată. 

— Aşa e, dar... ne scapă ceva. Conrad trebuie să ne fi 
lăsat un indiciu, chiar şi după moarte. Trebuie. O 
înţelegere i-a sclipit în ochi. Trebuie să fie în biserica 
aceea, unde e înmormântat. 

— Abia ai fost acolo. Ai spus că nu mai era nimic altceva 
îngropat cu el. 

— Trebuie să mai fie ceva, a insistat ea. Ceva ce ne-a 
scăpat. Trebuie să ne întoarcem acolo. 


— 366 — 


52 


Tess şi-a ascuns neliniştea în timp ce-l privea pe Reilly 
cum intră pe abureală, pentru a trece de cei doi soldaţi ai 
Jandarmeriei care erau postati în faţa hotelului. 

Le-a spus că şi-a pierdut BlackBerry-ul undeva în canion 
în timpul împuşcăturilor, şi a insistat fără drept de apel că 
trebuia neapărat să se întoarcă acolo şi să-l recupereze 
pentru că acesta conţinea material FBI confidenţial. La 
primul refuz a ridicat tonul şi a făcut în aşa fel încât să 
pară un adevărat incident diplomatic în desfăşurare: asta 
în cazul în care nu-şi va putea recupera aparatul cât mai 
repede posibil, fiindcă zona va fi împânzită de trupe 
americane care vor securiza totul. 

Cacealmaua a funcţionat. Douăzeci de minute mai târziu 
microbuzul hotelului îi lăsa în luminişul de la gura 
canionului. Un Humvee al Jandarmeriei staţiona încă 
acolo. Singura maşină care mai era în parcare era 
Cherokee-ul prăfuit al bizantinistului mort, o amintire 
sinistră a urmei însângerate care-şi cerea stăpânul. 

În curând, treceau pe lângă casa conică de piatră unde 
bărbatul fusese împuşcat. Stropii de sânge se îmbibaseră 
în roca moale şi poroasă de lângă uşă, părând o rămăşiţă a 
unui trecut îndepărtat. Nu erau poliţişti care să închidă 
zona cu cordoane, nu erau investigatori care să cerceteze 
fiecare ridicătură în tuf. Nu era nevoie de nimic din toate 
astea. Totul era destul de bine muşamalizat, iar dacă 
iranianul avea să fie prins, acesta nu avea să ajungă în faţa 
unui complet de judecată. 

Când a trecut pe acolo, Tess şi-a dat seama că tremura 
şi că nu putea să scape de imaginea feţei lui Abdülkerim 
cuprinsă de agonie când l-au atins gloanţele. Abia îl 
întâlnise pe bărbat, abia ajunsese să-l cunoască. A realizat 
că nu ştia nimic despre el, dacă era sau nu căsătorit ori 
dacă avea copii. Şi acum era mort. Toate la doar câteva 
ore de când îl cunoscuse. 

Au urcat până la biserică. Folosind  lanternele 


— 367 — 


împrumutate de la hotel, Tess i-a arătat lui Reilly pictura 
murală de pe jumătatea de arc a absidei înainte să-l 
conducă jos, în criptă. Încă tremura când au intrat în 
camera mortuară, care era exact aşa cum o lăsaseră. 
Faptul că era acolo o făcea să retrăiască scena. Era ca şi 
cum s-ar fi privit pe sine într-o dioramă holografică 3-D, o 
reluare care avea să o bântuie, cu faţa îngrijorată a lui 
Abdulkerim în prim-plan. 

Reilly trebuie să fi simţit asta. 

— Eşti bine? a întrebat-o el. 

Ea a alungat imaginile tulburătoare şi a încuviinţat, apoi 
i-a arătat mormântul deschis al lui Conrad. Bucăţile rupte 
din oala de gătit erau alături. Nimic nu fusese mişcat. 

Reilly a privit în jurul camerei. 

— Ce e cu celelalte morminte? 

Tess a măturat cu fasciculul luminos însemnele de pe 
pereţi. 

— Demnitari ai bisericii şi binefăcători. 

— Ar putea ascunde şi altceva. 

— Poate, i-a răspuns ea, pe un ton sceptic. E imposibil să 
ne dăm seama dacă nu-i deshumăm pe toţi. Chestia este 
că, dacă tezaurul lui Hosius ar fi îngropat aici, cred că ar fi 
lăsat ceva în urmă, un indiciu. Altfel, ar fi fost pierdut 
pentru totdeauna. Dar sunt doar nume, şi niciunul dintre 
ele nu pare nepotrivit în context. 

— În regulă, deci sunt fresca şi cripta asta. Altceva? 

Tess a scuturat din cap. 

— Ne-am uitat prin toată biserica înainte să plecăm. Atât 
e tot. 

În timp ce zicea asta, şi-a adus aminte ceva - ceva care îi 
venise în minte când naviga pe internet traducând 
scrisoarea lui Hosius, la hotel. S-a întors la ceea ce îi 
spusese. 

— Fresca. 

Aproape în transă, l-a condus înapoi sus, în absidă. A 
studiat fresca din nou, îndreptând lumina către literele 
greceşti de deasupra picturii. 

— Doar că e ciudat, a spus ea, aproape şoptit, să existe 


— 368 — 


versuri dintr-un poem sufi, aici într-o biserică. 

— Sufismul fiind...? 

— E o formă mistică de islamism, i-a explicat ea. Foarte 
popular în Turcia. Era, cel puţin, înainte să fie interzis în 
anii douăzeci. 

— Stai puţin, o zicală musulmană într-o biserică? 

— Nu tocmai musulmană. Sufismul e diferit. E atât de 
diferit, încât musulmanii fanatici ca prietenii noştri saudiţi 
şi talibanii îi consideră pe adepţii acestuia eretici 
periculoşi şi i-au marginalizat. li sperie de-a dreptul pentru 
că sufismul are un mesaj pacifist, tolerant şi liberal - şi nu 
e vorba de venerație. E o experienţă personală, e vorba de 
găsirea căii proprii către Dumnezeu şi încercarea de a 
atinge extazul spiritual. Rumi, misticul care a scris acest 
poem, a fost unul dintre părinţii fondatori ai curentului. El 
susţinea că sufismul se adresează oamenilor de toate 
religiile şi că muzica, poezia şi dansul erau căi de a 
deschide porţile paradisului şi de a ajunge la Dumnezeu - 
un Dumnezeu care nu este cel al pedepsei sau al 
răzbunării, ci Dumnezeul iubirii. 

— Pare ceva deosebit, a rânjit Reilly. 

— Este. De aceea Rumi e foarte popular acasă. Extrem 
de popular. Chiar am citit undeva că Sarah Jessica Parker 
face aerobic pe versiunea rock'n'roll a acestor poeme. 
Rumi a fost transformat într-un guru New Age, ceea ce nu 
e tocmai corect având în vedere intensitatea şi 
profunzimea scrierilor sale, dar e de înţeles pentru că a 
scris chestii de genul, „Religia mea este să trăiesc prin 
dragoste”, ceea ce, trebuie să recunoşti, e destul de 
radical pentru un predicator musulman din secolul al XIII- 
lea. 

— Pot să înţeleg de ce saudiţii nu vor să-i răspândească 
mesajul. 

— E trist, într-adevăr. Tragic. E un mesaj care ar putea 
face foarte mult bine acolo, acum. 

Reilly s-a uitat din nou la pictură. 

— În regulă, dar eretic sau nu, tot avem un vers dintr-o 
poezie musulmană pe peretele unei biserici vechi de o mie 


— 369 — 


de ani. Ceea ce, cum ai zis şi tu, e ciudat. Ce spune, 
apropo? 

— Abdülkerim ne-a citit-o. A luminat scrisul grecesc de 
deasupra picturii de pe perete şi a tradus-o cu voce tare, 
amintindu-şi cuvintele hizantinistului. Și în ceea ce 
priveşte durerea, ca o mână pierdută în luptă, luaţi trupul 
drept veşmântul pe care îl purtaţi. Faptele milostive şi 
eroice ale unui bărbat şi ale unei femei par nobile 
postăvarului, unde dervişii se desfată în briza uşoară a 
spiritului. 

Reilly a ridicat din umeri. 

— „O mână pierdută în luptă.” Cred că asta căutai. Nu 
pot fi prea multe poeme care să conţină un asemenea vers. 

— Sigur, dar Rumi a murit în 1273. Trebuie să-l fi scris 
cu mult înainte de incidentul în care Conrad şi-a pierdut 
mâna. 

Reilly s-a gândit un pic la versuri. 

— Ce înseamnă, de fapt? 

— Nu sunt sigură. Am şi restul poemului aici, l-am găsit 
pe internet. A scos câteva pagini tipărite la imprimantă din 
rucsacul ei şi a găsit pagina corectă. 

— Uite. Poemul se numeşte „Briză uşoară”. Spune aşa: 
Și în ceea ce priveşte durerea, ca o mână pierdută în luptă, 
luaţi trupul drept veşmântul pe care îl purtaţi. Faptele 
grijulii, eroice, ale bărbaţilor şi femeilor par trudă şi 
zădărnicie dervişilor care se desfată în briza uşoară a 
spiritului... S-a oprit. Faţa i s-a crispat de confuzie. Stai o 
clipă. Asta e diferit de ce e pe perete. 

— Mai citeşte o dată. 

Tess s-a concentrat pe literele greceşti, comparându-le 
cu ce avea pe paginile imprimate. 

— Pictura spune că faptele eroice sunt „nobile”, nu 
„trudă şi zădărnicie”. Şi scrie faptele „unui bărbat şi ale 
unei femei”, nu ale „bărbaţilor şi femeilor” la plural. Şi 
restul e foarte diferit. A făcut o pauză de o clipă, 
concentrându-se pe propoziţiile paralele. Cine a scris 
inscripţia aia acolo sus încerca să ne transmită ceva. 
Respirația i s-a accelerat. Poate ne spune unde sunt 


— 370 — 


cuferele. 

— Rezultatul „faptelor grijulii, eroice” ale lui Conrad? a 
întrebat Reilly. 

— Nu doar ale lui Conrad. E vorba despre faptele „unui 
bărbat şi ale unei femei”. Oare ar putea să se refere la 
Conrad şi la o femeie? S-a încruntat, adâncită în gânduri. 

— Era şi o femeie cu el? Şi dacă era, cine era? 

— Stai puţin, templierii nu erau călugări? Adică 
jurăminte de castitate şi toate alea? 

— Te referi la celibat, şi da, erau celibatari. Femeile nu 
erau admise în lumea lor. 

— Şi făceau asta în mod voluntar? În vremea aia? 

L-a ignorat şi s-a gândit câteva clipe, apoi a scos un pix 
din rucsac şi a mâzgălit versiunea de deasupra picturii pe 
o foaie de hârtie, lângă varianta imprimată a originalului. 

Le-a comparat din nou. 

— În regulă. Să presupunem că modificările au fost 
făcute dintr-un motiv anume. Să ne conducă undeva. Deci 
cel care a scris asta a schimbat faptele din „trudă şi 
zădărnicie” în „nobile”. Dacă se referă la descoperirea 
comorii ascunse de la Niceea şi la păstrarea ei în 
siguranţă? 

— Continuă. 

Un val de realizare a inundat-o. Era o senzaţie pe care o 
iubea, sentimentul că era pe un subiect şi ştia răspunsul. 

— Faptele nu sunt trudnice şi zadarnice, sunt nobile. 
Pentru „postăvar”. „Unde” dervişii se desfată în briza 
uşoară a spiritului. 

— Sunt ochi şi urechi, Yoda, a spus Reilly. 

— Şi dacă ne spune cine îi urmărea? 

— „Postăvarul”? 

— Un postăvar unde trăiesc dervişii. 

— Ceea ce înseamnă... 

— In Konya, desigur. 

Reilly a ridicat din umeri. 

— Ştiam şi eu asta. 

— Taci din gură. Tu nici măcar nu ştii ce e ăla un derviş. 

Expresia lui s-a transformat într-una prefăcut inocentă. 


— 371 — 


— Nu e ceva de care sunt mândru. 

— Un derviş e un membru al frăţiei sufi, neanderthalule 
- un ordin sufi. Adepții lui Rumi sunt cei mai cunoscuţi 
dintre ei. Sunt numiţi „dervişi rotitori” datorită ritualului 
lor de rugăciune, când se rotesc ca un titirez, lucru pe care 
îl fac pentru a accede într-o stare asemănătoare cu transa, 
care le permite să se concentreze pe divinitatea dinăuntrul 
lor. 

— Divinitatea dinăuntrul lor, a observat Reilly, pe un ton 
serios acum. Sună cam gnostic, nu-i aşa? 

Tess a ridicat o sprânceană. 

— Aşa este. I-a aruncat o privire impresionată şi a spus: 
Poate nu eşti chiar un neanderthal până la urmă, apoi a 
zăbovit un pic asupra ideii. Mesajul spiritual era într- 
adevăr similar. A pus acest gând deoparte pentru moment 
şi a continuat: Rumi şi frăţia lui îşi aveau baza în Konya. E 
îngropat acolo, iar mormântul lui e un muzeu mare acum. 
Mintea ei era deja cu doi paşi înaintea gurii. Konya, 
trebuie să fie Konya. 

— Conrad a murit aici. Konya e - cât de departe e de 
aici? 

Tess a încercat să-şi aducă aminte ce zisese Abdulkerim. 

— La câteva sute de kilometri vest de aici. 

— Nu era o distanţă tocmai scurtă de parcurs în 
vremurile acelea. Cum au ajuns acolo? Cine le-a dus acolo? 

— Poate aceeaşi persoană care a scris asta, a spus ea 
făcând semn către inscripţia grecească de pe perete. 
Mintea ei sărea în continuare înainte căutând răspunsuri. 

— Dar Konya era un teritoriu sufit atunci. Incă mai este. 
Dacă tezaurul lui Hosius a fost dus acolo, oricine a făcut-o 
trebuie să fi fost apropiat de sufiţi - sau sufi el însuşi. 

— El sau ea, a corectat-o Reilly. Aminteşte-ţi, un bărbat 
şi o femeie. Ar putea fi sufită femeia noastră? 

— Bineînţeles. Bărbaţii şi femeile sunt consideraţi egali 
în sufism, şi mulţi sfinţi sufi au fost ghidaţi de femei. S-a 
gândit câteva clipe, apoi a continuat: Trebuie să mergem 
acolo. Trebuie să mergem la Konya. 

Reilly i-a aruncat o privire întrebătoare. 


— 372 — 


— Haide, doar nu crezi cu adevărat că... 

— Modificările au fost făcute dintr-un motiv anume, 
Sean. Şi chiar cred că e o şansă bună să ne spună că 
tezaurul lui Hosius a fost predat pentru păstrare în 
siguranţă vreunui postăvar din Konya, a insistat ea. Acolo 
vom începe. 

— Cum? 

— Profesiile se moştenesc de obicei din generaţie în 
generaţie în partea asta a lumii. Trebuie să găsim un 
postăvar al cărui strămoş a locuit într-una din colibele lui 
Rumi. 

Reilly părea departe de a fi convins. 

— Chiar crezi că o să găseşti o familie de postăvari ai 
cărei strămoşi au trăit acum şapte sute de ani? 

— Ştiu că măcar o să încerc, l-a provocat ea. Ai o idee 
mai bună? 


— 373 — 


53 
KONYA, TURCIA 


Câteva stele timpurii conduceau soarele la asfinţit în 
timp ce taxiul i-a lăsat pe Reilly şi pe Tess în inima uneia 
dintre aşezările cele mai vechi de pe planetă. 

Fiecare piatră din oraş era îmbibată de istorie. Legenda 
spune că a fost primul oraş care a ieşit la suprafaţă după 
marele potop, iar dovezile arheologice arătau că au fost 
oameni care au trăit acolo fără încetare de când triburile 
neolitice s-au stabilit în zonă cu mai mult de zece mii de 
ani în urmă. Se spune că Sfântul Paul a predicat acolo de 
trei ori începând cu anul 53, aşezând oraşul pe o 
traiectorie stelară care a ajuns la apogeu când acesta a 
devenit capitala sultanatului selgiucizilor în secolul al XIII- 
lea - în aceeaşi perioadă în care a fost casa lui Rumi şi a 
frăţiilor de dervişi. Oraşul intrase într-un declin precipitat 
după zilele de glorie sub conducerea sultanilor, dar era 
încă locul în care se găsea a doua cea mai vizitată regiune 
din Turcia, cu peste două milioane de turişti care-i inundau 
străzile pentru a-i aduce un omagiu marelui mistic. 
Mausoleul lui, Yesil Turbe - „Mormântul Verde” - era 
epicentrul spiritual al credinţei sufi. 

Era, de asemenea, locul din care Tess se hotărâse să 
înceapă căutarea. 

Ştia că nu va fi uşor. Sufismul era încă interzis în Turcia. 
Nu erau colibe prin care să-şi bage nasul, nici bătrânei pe 
care să-i întrebe. Cel puţin, nu pe faţă. Adunările spirituale 
sufi se ţineau într-o intimitate strictă, departe de curioşi. 
Amenințarea pedepselor cu închisoarea plana încă asupra 
celor care nu respectau legea. 

Sufismul fusese scos în afara legii în 1925, cu puţin după 
ce părintele Turciei moderne, Kemal Ataturk, şi-a fondat 
republica pe ruinele Imperiului Otoman condus de religie. 
Dorindu-şi cu ardoare să demonstreze cât de modernă şi 
de occidentală va fi noua lui ţară, s-a străduit să se asigure 


— 374 — 


că statul va fi secular şi a ridicat un zid impermeabil între 
religie şi guvernare. Sufiţii, ale căror colibe de adunare 
aveau o influenţă puternică la cele mai înalte niveluri ale 
societăţii şi guvernului otoman, trebuiau să dispară. Toate 
au fost închise, iar majoritatea, transformate în moschei. 
Ritualurile publice, care erau considerate de Ataturk şi de 
guvernul său ca fiind prea înapoiate şi un balast în calea 
ascensiunii către lumea modernă, vestică, pe care ei o 
visau, au fost interzise, la fel ca orice altă învăţătură 
despre tradiţie. De fapt, singura manifestare vizibilă a 
sufismului din ţară rămasă până astăzi sunt dansurile 
folclorice ale sema, ceremonia de rugăciune prin rotire a 
adepților lui Rumi care, în mod ironic, devenise acum una 
dintre principalele embleme turistice ale Turciei. Şi asta 
numai după ce fuseseră readmise în silă în anii cincizeci, 
datorită soţiei unui diplomat american aflat în vizită, care 
voia să le vadă. Astfel că această credinţă mărinimoasă a 
fost interzisă atât de regimurile fundamentaliste precum 
cele din Arabia Saudită şi Afghanistan, pentru că era eretic 
de liberală, cât şi de către turcii progresişti din motivul 
opus. 

După marea de bărbi austere şi turbane, era evident că 
Konya era un loc foarte conservator şi pios. În contrast, 
occidentalii în haine de vară, comode, erau foarte 
numeroşi, grupurile interacţionând paşnic. Tess şi Reilly s- 
au alăturat şuvoiului de pelerini, zeci de femei şi bărbaţi, 
tineri şi bătrâni, din toate colţurile lumii, îndreptându-se 
spre altar. Se ridica semeţ chiar în faţa lor, imposibil de 
trecut cu vederea, cu turnul său ascuţit acoperit de plăci 
emailate albastre. Clădirea mare medievală, gri, fusese 
tekke-ul lui Rumi, casa în care acesta şi adepţii săi trăiau şi 
meditau. Locuinţa fusese transformată acum într-un muzeu 
construit în jurul mormântului său şi al celor ale tatălui 
său şi ale altor sfinţi sufi. 

Au urmat procesiunea prin portalul mare, arcuit, până în 
inima mausoleului. Diorame cu manechine în decoruri 
tradiţionale sufi umpleau majoritatea camerelor, copii fără 
viaţă ale unor practici acum în afara legii, o amintire 


— 375 — 


sinistră a unei tradiţii nu atât de distante care fuseseră 
oprită în drumul ei. 

Tess a găsit un ghişeu cu pliante în diferite limbi şi a 
luat unul în engleză, răsfoindu-l în timp ce se plimbau prin 
faţa diferitelor exponate. Ceva din el a făcut-o să 
încuviinţeze pentru sine, gest pe care Reilly l-a surprins. 

— Ce e? a întrebat-o el. 

— Scrierile lui Rumi. Ascultă asta. L-am căutat pe 
Dumnezeu printre creştini şi pe cruce şi acolo nu L-am 
găsit. Am mers în templele lui antice de idolatrie; nici 
măcar o urmă de El. Am intrat în peştera lui Hira de pe 
munte şi am mers foarte departe, dar pe Dumnezeu nu L- 
am găsit. Apoi mi-am îndreptat căutarea spre Kaaba, 
stațiunea celor bătrâni şi tineri; Dumnezeu nu era acolo. 
Într-un final, am privit în propria inimă şi acolo L-am văzut; 
nu era nicăieri în altă parte. 

— Ce tip curajos, a comentat Reilly. Mă mir că nu i-au 
tăiat capul. 

— Sultanul selgiucid chiar l-a invitat să locuiască aici. 
Nu avea nicio problemă cu ideile lui Rumi, la fel cum nu 
avea nicio problemă cu creştinii din Cappadocia. 

— Îmi plac selgiucizii aceştia. 

Tess a încuviinţat, cu mintea zburând peste peisajele 
imaginare ale lumilor alternative. 

— Ştii, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât 
observ mai mult că există motiv comun între ceea ce 
credeau selgiucizii şi ceea ce cred eu că urmăreau 
templierii. Toţi vedeau religia ca pe ceva care ar trebui să 
ne aducă împreună, nu o forţă care să ne dividă. 

— Cel puţin tipii ăştia nu au fost arşi pe rug. 

Tess a ridicat din umeri. 

— Ei nu aveau un rege care tânjea după aurul din 
cuferele lor. 

Au trecut printr-o intrare care conducea într-o sală 
grandioasă unde Mawlana Jelaluddin Rumi, mevlana 
însuşi, maestrul, era îngropat. Spaţiul cavernos din jurul 
lor le tăia respiraţia, pereţii erau adevărate capodopere de 
inscripţii caligrafice aurite, tavanurile erau caleidoscoape 


— 376 — 


ameţitoare de arabescuri. În centru era mormântul. 
Supradimensionat şi statuar, acoperit de o pânză aurie 
imensă, brodată, şi având deasupra un turban enorm. 

Au rămas în spate şi au privit cum pelerinii cu ochii 
înlăcrimaţi îşi atingeau fruntea de o treaptă de argint de la 
baza mormântului, înainte de a o săruta. Alţii stăteau pe 
margine, citind cuvintele poetului pentru sine sau 
împărtăşindu-le în grupuri mici, cu feţele aprinse de 
binecuvântare. Un susur puternic înăbuşea spaţiul, iar 
atmosfera din altar era blândă şi reverentă, mai degrabă 
proprie unor fani care vizitau mormântul unui mare poet, 
decât una legată de un pelerinaj religios zelos. Lucru de 
care îi fusese teamă lui Tess. Nu era nimic acolo care 
părea să-i poată ajuta să localizeze familia de postăvari, 
presupunând că ea existase vreodată. Trebuia să pună 
unele întrebări, dar nu avea cui să le adreseze. 

Au părăsit altarul şi au rătăcit pe un bulevard larg care 
ducea adânc în inima vechiului oraş. Magazinele, 
cafenelele şi restaurantele mişunau de localnici şi turişti, 
în timp ce copiii se jucau neîngrădiţi pe colinele înverzite. 
Oraşul emana un sentiment de seninătate care le lipsea 
dureros lui Tess şi lui Reilly. 

— Poate putem găsi primăria, a spus Tess, cu pasul încet 
şi gânditor, cu mâinile încrucişate de frustrare. Intr-un loc 
în care există o evidenţă de stare civilă. 

— Poate e o secţiune a postăvarilor în Pagini Aurii? a 
replicat Reilly. 

Tess nu avea chef de glume. 

— Ce? Vorbesc serios. l-a aruncat un rânjet empatic, 
apoi a spus: Problema este că avem o mică barieră de 
limbă aici. 

— Singurii dervişi din preajmă par să fie cei care sunt 
implicaţi în marile spectacole pentru turişti. Ei au de-a 
face cu străini. Ar trebui să găsim pe cineva care să ne 
înţeleagă acolo. Poate îl putem convinge pe unul dintre ei 
să ne prezinte unuia dintre bătrânii sufi. Reilly a arătat cu 
degetul mai jos, pe drum. Hai să-i întrebăm pe ei. 

Tess s-a întors. Pe o firmă scria „Iconium Tours”, şi mai 


— 377 — 


jos, cu litere mai mici, „agenţie de turism”. 


— Pot aranja să vedeţi un sema în seara aceasta, le-a 
spus patronul agenţiei, un spirit gregar de aproximativ 
cincizeci de ani, pe nume Levant, cu un entuziasm 
contagios. E un spectacol minunat, o să vă placă la 
nebunie. Vă place poezia lui Rumi, da? 

— Foarte mult. Tess a zâmbit stânjenită. Dar va fi o 
adevărată ceremonie de rugăciune sau mai degrabă - a 
ezitat ea - un spectacol pentru turişti? 

Levant i-a aruncat o privire curioasă. Părea puţin 
ofensat. 

— Orice sema e o ceremonie de rugăciune adevărată. 
Dervişii care se rotesc acolo iau ceea ce fac foarte în 
serios. 

Tess a afişat un zâmbet dezarmant. 

— Desigur, nu asta am vrut să spun. A respirat adânc, 
căutându-şi cuvintele. Doar că, vedeţi, eu sunt arheolog şi 
încerc să înţeleg semnificaţia unei descoperiri. O carte 
veche. Care vorbeşte despre un postăvar, cu câteva secole 
în urmă. S-a oprit, scoțând grăbită o bucată mototolită de 
hârtie din buzunar. Un kazzaz, sau un bezzaz, sau un derzi, 
sau un cukacti, a spus ea, încurcându-se în diferiţii termeni 
pentru un negustor de stofă pe care îi aflase de la şoferul 
de taxi. 

Nu era sigură cum să-l pronunţe pe ultimul şi i-a arătat 
agentului ceea ce şoferul scrisese pentru ea - cu litere pe 
care le putea citi, având în vedere că încă una dintre 
reformele lui Atatürk constase în renunţarea la alfabetul 
arab şi adaptarea alfabetului latin pentru scrisul în turcă. 

— Un postăvar care era derviş aici, în Konya. Probabil 
unul în vârstă, unul dintre bătrâni, ceva de genul acesta. 
Ştiu că e destul de complicat să vorbesc despre asta, dar... 
nu ştiţi cumva pe cineva care să cunoască mai multe 
despre asta, un expert local în istoria dervişilor? 

Levant s-a tras puţin înapoi, de parcă ar fi intrat într-un 
teritoriu mai protectiv. 

— Nu mă aflu aici în niciun fel de misiune oficială, a 


— 378 — 


adăugat Tess pentru a-l linişti. Asta e doar o misiune 
personală. Vreau doar să înţeleg ceva despre o carte 
antică pe care am descoperit-o, atâta tot. 

Agentul de turism şi-a masat gura şi bărbia, apoi şi-a 
trecut mâna peste faţă şi peste chelia înfloritoare. A privit 
către Reilly, studiindu-l şi pe el. Reilly nu a spus nimic, 
stând acolo şi încercând să pară cât de inocent şi inofensiv 
putea. Ochii bărbatului chel s-au întors la Tess, apoi s-a 
aplecat, iar expresia i-a devenit brusc conspirativă. 

— Vă pot duce la un dhikr privat în această seară, le-a 
spus el, referindu-se la o ceremonie sufi de comemorare. E 
o afacere foarte intimă, înţelegeţi. Informală. Doar nişte 
prieteni care se întâlnesc să... sărbătorească viaţa. I-a 
susţinut privirea ei, aşteptând să vadă dacă i-a înţeles 
aluzia. 

Tess a încuviinţat. 

— Şi credeţi că va fi cineva acolo care să mă poată 
ajuta? 

Levant a ridicat din umeri, în semn de, Poate. Dar acest 
„poate” al lui era în mod sigur înclinat spre un răspuns 
pozitiv. 

Tess a zâmbit. 

— Când? 


Bătrânul nu le-a fost de mare ajutor. 

Ceremonia de rugăciune în sine a fost fermecătoare. S-a 
ţinut în sufrageria grandioasă a unei case vechi. Dervişii, 
vreo zece bărbaţi şi femei, s-au pierdut în transele lor şi s- 
au rotit la nesfârşit, cu braţele desfăcute, cu mâinile 
drepte deschise cu palmele în sus pentru a primi 
binecuvântările Cerului, iar mâinile stângi îndreptate în jos 
pentru a le canaliza spre pământ, mişcându-se pe muzica 
blândă, ameţitoare, a flautului de trestie - nery-ul iubit de 
Rumi, suflul divin care dă viaţă la orice - şi a unei tobe. 
Stând aşezat, un bătrân, maestrul lor, i-a acompaniat 
rostind numele lui Dumnezeu în mod repetat, parte a 
ceremoniei care era strict interzisă. Dar nimeni nu a 
năvălit în casă şi nimeni nu a fost arestat. Timpurile, se 


— 379 — 


pare, se schimbaseră. 

Dar bătrânul nu le-a fost de mare ajutor - de fapt, nu i-a 
ajutat deloc. Cu nepotul său alături pe post de interpret, i- 
a spus lui Tess că nu cunoştea niciun postăvar sau 
negustor de stofă care să fi fost un derviş remarcabil, şi 
nici nu ştia de vreunul care să fie acum. Tess şi Reilly le-au 
mulţumit gazdelor lor pentru ospitalitate şi au rătăcit în 
căutarea hotelului la care agentul de turism le făcuse 
rezervări. 

— Nu trebuia să mă las dusă de val, a mormăit Tess, 
simțindu-se epuizată şi dezamăgită. Erau multe case de 
adunare, chiar şi atunci, în Konya. Şansa să dăm de cea 
care ne interesează... nu era tocmai mare, nu-i aşa? A 
oftat. Ar putea să dureze ceva. A 

— Nu putem să mai stăm aici, a spus Reilly. Imi cer să 
mă întorc la New York. Şi niciunul dintre noi n-are nici 
măcar un schimb de haine sau o periuţă de dinţi. Serios. 
Asta e o nebunie. Nici măcar nu ştim dacă e aici. 

— Eu nu mă dau bătută. Abia am ajuns. Trebuie să merg 
la mai multe dintre ceremoniile acestea, să vorbesc cu mai 
mulţi bătrâni. A privit către Reilly. Trebuie să fac asta, 
Sean. Suntem aproape. Simt asta. Şi nu pot să renunţ. 
Trebuie să merg până la capăt. Tu du-te. Eu mai rămân. 

Reilly a scuturat din cap. 

— E prea periculos. Nenorocitul acela încă e pe undeva 
pe acolo. Nu te las singură aici. 

Comentariul i-a înăsprit expresia lui Tess. Neliniştea lui 
Reilly nu era nefondată. 

— Ai dreptate, ştiu, a spus ea, încuviinţând încet pentru 
sine, neştiind ce să facă. 

Reilly şi-a trecut braţul după umerii ei. 

— Haide. Hai să găsim hotelul acela. Sunt extenuat. 

Au ajuns în districtul bazarurilor, unde au primit 
indicaţii, înainte de a trece printr-o piaţă construită din 
galerii, de mărimea unui hangar. În ciuda orei târzii, era 
încă animată. Tot felul de mirosuri îi asaltau din grămezile 
colorate de fructe şi legume, găleți întregi de suc de roşii 
dolmates salcasi, şi saci uriaşi de sfeclă de zahăr şi 


— 380 — 


condimente de toate culorile, întreaga tapiserie suculentă 
condusă de bătrâni cu pălării colorate, bătrâne cu capul 
acoperit de eşarfe multicolore, şi băieţi çay vânzând ceai 
dulce, siropos. Au făcut o oprire pentru doner kebab şi 
băuturi mentolate din iaurt. Nu mâncaseră aproape nimic 
toată ziua. 

— Nu mai poţi rămâne câteva zile? l-a rugat Tess, ideea 
de a se întoarce acasă şi de a-şi abandona căutarea 
atârnând la fel de greu în stomacul ei ca aceea de a 
rămâne singură. 

— Mă îndoiesc. A aruncat învelitoarea de hârtie a 
sendvişului într-un tomberon care dădea pe dinafară, şi a 
terminat restul băuturii. Încă mai am multe de explicat 
după cele întâmplate la Roma. 

— Roma, a ridicat Tess din umeri, pe un ton distant. 
Părea să se fi întâmplat într-o altă viaţă. 

— Ei nici măcar nu ştiu că noi suntem aici. Trebuie să 
sun să întreb când urmează să ne ia, şi dacă pot să ne ia de 
aici. În plus, vreau să mă întorc. Nu pot face prea multe de 
aici. Trebuie să mă întorc la biroul meu pentru a pune cap 
la cap toate informaţiile şi să mă asigur că au fost emise 
toate mesajele de avertizare şi nu o să-l pierdem data 
viitoare când va apărea. Şi-a pus mâinile pe umerii lui Tess 
şi a tras-o mai aproape. Uite ce e, asta nu înseamnă că 
trebuie să renunţi la căutarea ta. Avem o persoană de 
contact aici, agentul acela de turism. Il poţi suna de la 
New York. Lasă-l pe el să facă munca de teren. Oricum 
poate să o facă mai bine. Îl putem plăti pentru asta, pare 
un tip descurcăreţ. Şi dacă găseşte ceva, ne întoarcem. 

Tess nu i-a răspuns. Expresia ei devenise dintr-odată 
curioasă, în timp ce se uita la ceva din spatele lui. Reilly a 
privit-o pentru o clipă, apoi s-a întors şi a văzut spre ce 
privea ea. Era un magazin de covoare. Un bărbat grăsun şi 
chel făcea publicitate într-o reclamă-sendviş pe trotuar. 
Părea că se pregăteau să închidă. 

— Vrei să faci cumpărături? a întrebat-o Reilly. Cu toate 
cele ce se întâmplă acum? 

Tess i-a aruncat o privire plină de reproş şi i-a arătat 


— 381 — 


firma de deasupra magazinului: Kismet, Covoare şi 
Carpete şi dedesubt, „Magazin de  meşteşugărie 
tradiţională”. 

Reilly nu înţelegea. 

Tess a arătat din nou spre firmă şi a făcut o grimasă 
care însemna „Mai uită-te o dată”. 

El a privit din nou. Apoi a văzut-o. 

Cu litere mai mici, la baza firmei. Lângă numărul de 
telefon al magazinului. Un nume. Numele proprietarului, 
probabil. Hakan Kazzazoglu. 

Kazzaz-oglu. 

Reilly a recunoscut prima parte a cuvântului, dar nu se 
potrivea cu ceea ce se aştepta el să vadă. Nu era nicio 
stofă pe nicăieri. 

— E un magazin de covoare, a observat el, pe un ton 
confuz. Şi ce e cu „oglu”? 

— E un sufix foarte comun în numele de familie turceşti, 
a răspuns Tess. Înseamnă „fiii lui”, sau „descendenţii lui”. 

Ea se îndrepta deja spre magazin. 


— 382 — 


54 


Din câte a dedus Tess, vânzătorul de covoare era într- 
adevăr descendentul unei familii de  postăvari. In 
disperarea ei, fusese mai sinceră cu el decât cu maestrul 
sufi, spunându-i că descoperise nişte vechi manuscrise 
biblice şi încerca să afle mai multe despre provenienta lor. 
După ce ezitase un pic, băgase chiar şi mâna în rucsac 
scoțând unul dintre ele să i-l arate. Din păcate, nu i-a fost 
mai de ajutor decât bătrânul. 

Nu era vorba despre faptul că era evaziv sau dificil în 
vreun fel. Bărbatul părea să nu ştie sincer despre ce 
vorbea Tess, deşi fusese foarte deschis despre istoria 
familiei sale şi recunoscând că era un sufi practicant. 

Asta nu a descurajat-o pe Tess. Era sigură că 
descoperiseră ceva. Nu era neapărat un postăvar şi 
magazinul lui lucrul pe care îl căutau. Era un nume. Un 
nume de familie care putea fi asociat cu orice profesie sau 
orice fel de magazin. Şi în sensul acela, vânzătorul de 
covoare le fusese de ajutor. I-a dat o listă cu alţi 
Kazzazoglu de care ştia şi locurile în care se aflau afacerile 
acestora. Erau doisprezece, de la vânzători de covoare 
până la olari şi chiar un dentist. A mai scris, de asemenea, 
şi alte nume care ar putea fi derivate din alte moduri de a 
spune „postăvar” în turcă, folosind aceleaşi cuvinte pe 
care Tess le primise de la şoferul de taxi. 

Tess i-a mulţumit bărbatului şi l-a lăsat să-şi închidă 
magazinul. 

Părea revigorată. 

— Nu putem să plecăm, i-a spus lui Reilly, arătându-i 
lista. Hai, te rog. Încă o zi. Mai trage de timp pentru o zi. 
Zi-le că ai o pistă despre iranian. Sunt sigură că găseşti tu 
ceva. D 

Şi-a alungat oboseala de pe față şi a privit-o. In fața 
entuziasmului ei contagios era greu de rezistat chiar şi în 
timpurile cele mai bune. Gândindu-se la cele întâmplate în 
ultimele zile, nu avea nicio şansă în faţa ei. 


— 383 — 


— Eşti rea, a spus el. 
— Cea mai rea, a zâmbit ea, şi l-a condus înapoi la hotel. 


Reilly i-a povestit lui Aparo ceea ce voiau să facă şi a 
fabricat o istorie vagă pe care partenerul său să i-o spună 
şefului. A doua zi, el şi Tess au plecat de la hotel dis-de- 
dimineaţă şi şi-au petrecut timpul investigând magazinele 
pe care neguţătorul de covoare le trecuse pe listă. 

Oamenii pe care i-au cunoscut erau copleşitor de 
binevoitori şi ospitalieri. După fiecare set de întrebări, 
Tess se simţea din ce în ce mai liniştită şi nu mai avea 
probleme în a le arăta cele două codexuri. Dar până la 
urmă totul s-a dovedit fără rost. Nimeni nu ştia nimic 
despre o comoară compusă din cărţi antice, şi dacă ştiau, 
nu recunoşteau asta şi o ascundeau foarte bine. 

Ea şi Reilly au încheiat ziua cu ultimul nume de pe listă. 
Era un magazin de ceramică şi obiecte din lut, cu o 
varietate uimitoare de plăci de gresie multicolore, cu 
desene complicate, farfurii şi vaze în vitrină, al cărui 
proprietar era un bărbat de aproximativ patruzeci de ani, 
durduliu şi foarte de treabă, cu nişte gene de un negru 
intens, care ar fi fost modelul perfect de mărime mai mare 
pentru Maybelline, dacă firma ar fi dorit vreodată să facă 
reclamă la rimel pentru bărbaţi. Au vorbit deschis vreo 
zece minute, ajutaţi de faptul că nu mai era nimeni în 
magazin, în afară de fiica adolescentă a proprietarului, 
care moştenise genele tatălui său, dar nu şi fizicul, fiind o 
alegere mai bună pentru Maybelline, şi o femeie bătrână, 
împuţinată, pe care omul le-a prezentat-o ca fiind mama 
lui, şi ea la fel de nedumerită de întrebările lui Tess ca şi 
ceilalţi. 

În ciuda neputinței lor de a o ajuta pe Tess, cărţile rare 
treziseră interesul proprietarului şi al mamei sale, la fel 
cum se întâmplase şi în cazul celorlalţi. Bătrâna s-a 
apropiat de ei târşâindu-şi picioarele, întrebându-i cu 
blândeţe dacă poate să privească mai îndeaproape 
codexul. Tess i l-a dat. Femeia l-a deschis încet, privind 
spre interiorul paginii şi întorcând alte câteva. 


— 384 — 


— E frumoasă, a spus bătrâna în timp ce-l răsfoia. Cât de 
veche crezi că este? 

— De vreo două mii de ani, a răspuns Tess. 

Ochii femeii s-au deschis larg de uimire. A încuviinţat 
încet pentru sine, apoi a închis codexul şi a bătut încet pe 
coperta deteriorată. 

— Trebuie să valoreze o grămadă de bani, nu-i aşa? 

— Presupun că da, a răspuns Tess. Nu m-am gândit la 
asta. 

Lucru care a părut să o surprindă pe femeie. 

— Nu asta urmăriţi? Nu speraţi să o vindeţi? 

— Nu, chiar deloc. 

— Atunci ce? 

— Nu sunt sigură, a spus Tess, gândind cu voce tare. 
Această evanghelie - şi altele care ar mai putea exista - e o 
parte din istoria noastră. Trebuie studiate, traduse, datate. 
Şi apoi, orice s-ar găsi în ele trebuie împărtăşit oricui e 
interesat să afle mai multe despre ceea ce s-a întâmplat pe 
Pământul Sfânt atunci. 

— Poţi totuşi să faci asta dacă o vinzi unui muzeu, a 
insistat femeia, cu ochii strălucitori. 

Tess a zâmbit. 

— Bineînţeles că aş putea. Dar nu asta vreau. Niciodată 
nu acesta a fost motivul. Şi astfel de cărţi... Expresia ei s-a 
întunecat în timp ce a întins mâna şi a luat codexul înapoi 
din mâinile femeii. Mulţi oameni au fost răniţi în 
încercarea de a le descoperi. Cel puţin pot să mă asigur că 
suferinţa şi durerea lor nu au fost în zadar. Cărţile acestea 
sunt moştenirea lor, la fel de mult ca a oricui altcuiva. 

Femeia şi-a înclinat capul cu un fel de părere de rău. 

— Regret că nu te-am putut ajuta mai mult, i-a spus ea. 

Tess a încuviinţat şi a băgat cartea veche din nou în 
rucsac. 

— E în regulă, a răspuns ea. Vă mulţumesc pentru 
timpul acordat. 

Neavând nimic altceva de discutat, tot ce le mai 
rămânea de făcut, ei şi lui Reilly, era să părăsească în mod 
cât mai politicos magazinul odată ce conversaţia s-a 


— 385 — 


îndreptat către ceramica fină pe care o producea familia şi 
preţurile mai mult decât avantajoase. 

Au lăsat cele trei generaţii de Kazzazoglu să-şi închidă 
magazinul şi au ieşit în liniştea nopţii. Hotelul nu era prea 
departe, la o plimbare de zece minute de magazin. Era o 
construcţie simplă, de mărime medie. Modern, cu trei 
etaje, genul de hotel asociat de obicei unui aeroport 
secundar. Foarte funcţional, mai puţin şarmant. Dar Reilly 
şi Tess nu erau tocmai în luna de miere. Camera lor, de la 
ultimul etaj, care dădea spre strada principală, era 
echipată cu un duş decent şi un pat curat, şi ăsta era tot 
şarmul de care aveau nevoie acum. Fusese o zi lungă, 
ultima dintr-un şir de zile lungi şi nopţi şi mai lungi. 

Tess se simţea deprimată. Ştia că intrase în criză de 
timp. Urmau să se întoarcă acasă a doua zi cu mâinile 
goale. Nu puteau schimba asta. S-au sărutat şi s-au 
îmbrăţişat în tăcere pentru câteva clipe în coconul camerei 
lor neluminate, apoi Reilly şi-a scos telefonul şi l-a sunat pe 
Aparo. Tess a traversat camera până la geam şi a privit 
afară, cufundată în gânduri. Oraşul se liniştise şi strada de 
sub ea era pustie. O lampă singuratică stătea pe post de 
santinelă de o parte a intrării în hotel, scăldând trotuarul 
crăpat în lumina ei de un galben bolnăvicios. Numai trei 
pisici vagaboande care căutau resturi sub maşinile parcate 
şi-au semnalat prezenţa. 

Urmărindu-le absentă cu privirea, s-a gândit la ultima 
oară când văzuse vreuna, în apropierea Patriarhiei de la 
Istanbul, chiar după ce i se spusese că erau respectate în 
Turcia ca fiind aducătoare de noroc. Amintirea a făcut-o să 
se cutremure. Nu fuseseră foarte norocoşi. A privit peste 
bolta de copaci şi acoperişuri şi, pentru o clipă, s-a 
imaginat acolo, singură, rătăcind prin oraş, fără Reilly 
alături de ea. Gândul o neliniştea. Iranianul era încă 
undeva acolo. Undeva acolo şi nervos. Nu, Reilly avea 
dreptate. Nu putea rămâne. Nu era un lucru raţional pe 
care să-l facă, şi chiar în momentul acela, cu o fiică şi o 
mamă care o aşteptau acasă, cel mai indicat era să plece, 
desigur. 


— 386 — 


S-a întors să i se alăture lui Reilly şi privirea i s-a 
îndreptat în jos, pisicile fiind tot acolo. Au trecut pe lângă 
o vitrină înainte de a dispărea pe o alee întunecoasă - pe 
lângă o siluetă singuratică care stătea în capătul ei. 

O siluetă singuratică ce privea în sus spre Tess. 

Tess s-a crispat. Era ceva familiar la acea siluetă. Ochii 
ei s-au concentrat pe ea, cu retinele chinuindu-se să 
clarifice imaginea care se reflecta în ele. 

Era o adolescentă. 

Dar nu o adolescentă oarecare. 

Fata de la magazinul de ceramică. 

Ea nu s-a mişcat. Stătea doar acolo, în umbră, privind 
hotelul. Şi, în ciuda întunericului, Tess putea distinge albul 
ochilor ei, mici scântei gemene de lumină în peisajul 
nocturn dezolant. 

Ochii lor s-au întâlnit. Tess a simţit o smucitură în ceafă. 
Şocul a părut să se transmită şi fetei, care s-a întors brusc 
şi a fugit pe alee. 

Tess a ţâşnit spre uşă, ţipând către Reilly. 

— E fata de la magazin, e afară şi ne urmăreşte. 

A zburat pe scări şi afară pe uşile hotelului şi a alergat 
pe alee, cu Reilly urmând-o îndeaproape. Nu era nici urmă 
de fată. Tess a continuat să meargă până când a ajuns la 
intersecţia cu o stradă îngustă. S-a uitat în stânga şi în 
dreapta. Strada părea fără viaţă. 

— Unde naiba s-a dus? Nu putea ajunge prea departe 
într-un timp atât de scurt, a spus ea. 

— Eşti sigură că ea era? 

— Sigură. Se uita ţintă la mine, Sean. Trebuie să ne fi 
urmărit până aici. De ce ar face asta? Apoi şi-a adus 
aminte ceva. La dracu'. Evangheliile. Sunt la mine în 
rucsac. 

A dat să se întoarcă la hotel, dar Reilly a oprit-o cu o 
mână şi i-a arătat rucsacul agăţat de umărul lui. 

— Linişteşte-te. E aici. 

Rucsacul era tot ce aduseseră cu ei în Konya. Pe lângă 
cele două codexuri, în el se afla şi pistolul lui Reilly. 

Tess a respirat adânc liniştindu-se. 


— 387 — 


— Crezi că asta vor? Crezi că ne urmărea încercând să 
pună mâna pe ele? 

— Nu ştiu. Poate. Reilly a privit în jur. A arătat spre 
dreapta. Magazinul lor e în direcţia aceea. Poate într-acolo 
s-a îndreptat. 

Tess s-a gândit la asta o secundă apoi a încuviinţat. 

— E logic. Hai să mergem acolo. 

— De ce? 

— Vreau să ştiu ce naiba căuta aici. 


— 388 — 


55 


Să găsească magazinul a fost mai uşor de zis decât de 
făcut. 

Străzile şi aleile înguste ale vechiului district erau un 
labirint derutant, în special noaptea, cu foarte puţine 
becuri stradale prin jur. Când l-au găsit în sfârşit era 
întunecat şi închis. 

Tess s-a dus până la uşă şi a început să bată cu palma în 
jaluzelele de aluminiu. 

— Hei, a strigat ea. Deschide. Ştiu că eşti acolo. 

Reilly a intervenit şi a oprit-o. 

— O să trezeşti tot cartierul. 

— Nu-mi pasă, a ţipat ea. Poate vecinii lor ar vrea să ştie 
despre ce fel de escrocherii fac. A lovit din nou jaluzelele, 
ţipând. Deschide uşa. Nu plec. 

Reilly voia să intervină din nou când o lumină s-a aprins 
în spatele jaluzelelor de lemn de la o fereastră de deasupra 
magazinului. Câteva secunde mai târziu, aceasta s-a 
deschis cu un scârţâit, şi capul vânzătorului s-a iţit afară. 

— Ce căutaţi aici? Ce vreţi? 

— Vreau să vorbesc cu fiica dumneavoastră, i-a răspuns 
Tess. 

— Fiica mea? Omul era în mod evident consternat. 
Acum? De ce? 

— Spuneţi-i, vă rog că sunt aici, a insistat Tess. O să ştie 
ea de ce. 

— Uite, nu ştiu ce crezi că faci... 

O voce venind dinspre o alee îngustă care trecea pe 
lângă magazin l-a întrerupt. 

— Yata- ina don. 

Bătrâna a ieşit din umbră, adresându-se fiului său ferm 
şi făcându-i semn cu ambele mâini să intre înapoi în casă. 

— Yata- ina don, a repetat ea. Bunu halledebiliriz. A 
privit cum el a încuviinţat, apoi, fără tragere de inimă, a 
închis jaluzelele şi a dispărut în spatele lor. 

Femeia s-a întors spre Tess şi a privit-o doar, fără să zică 


— 389 — 


nimic, deşi tensiunea de pe faţa ei era evidentă, chiar şi în 
lumina slabă a becului stradal singuratic din capătul 
drumului. Când s-a dat la o parte, adolescenta era acolo, în 
spatele ei. 

— Ce căuta ea în faţa hotelului nostru? a întrebat Tess, 
cu întregul corp tremurând de anticipare. 

— Vorbeşte mai încet, a şuierat femeia. O să trezeşti pe 
toată lumea. A murmurat câteva cuvinte grăbite în turcă, 
şi fata s-a făcut nevăzută. 

— Hei, a tipat Tess, făcând un pas înainte. Unde se 
duce? 

— Fata nu a făcut nimic rău, a ripostat femeia. Ar trebui 
să plecaţi. 

— Să plec? Nu plec nicăieri. Vreau să ştiu de ce ne-a 
urmărit până la hotel. Sau poate o să ne ducem la poliţie 
ca să raportăm incidentul şi să vedem dacă vrea să le 
spună lor. 

Asta a făcut-o pe bătrână să tresară. 

— Nu. Fără poliţie. 

Tess şi-a deschis braţele întrebător şi i-a aruncat o 
privire care însemna „ei, şi-atunci?” 

Femeia s-a încruntat, chinuită vizibil de ceva. 

— Te rog, pleacă. 

Ceva în felul în care a spus-o a aprins o scânteie în 
mintea lui Tess. Fusese atât de protectivă faţă de codex 
încât omisese o altă posibilitate. 

Tonul ei s-a înmuiat şi s-a apropiat de bătrână. 

— Ştiţi ceva despre aceste cărţi? 

— Nu, bineînţeles că nu. 

Răspunsul ei grăbit a fost departe de a fi convingător. 

— Vă rog, a insistat Tess. Dacă ştiţi... trebuie să vă spun 
că şi alţii le caută. Asasini. Au ucis mulţi oameni încercând 
să le găsească. Şi exact cum v-am găsit noi, v-ar putea găsi 
şi ei. Dacă ştiţi ceva despre ele, ar trebui să ne spuneţi. Nu 
sunteţi în siguranţă acum. 

Femeia a studiat-o pe Tess, cu gura crispată într-o linie 
subţire, cu sprâncenele încruntate, cu mâinile tremurându- 
i vizibil în ciuda vremii blânde, cu ochii care-i trădau 


— 390 — 


nesiguranța. 

— Vă spun adevărul, a adăugat Tess. Vă rog, trebuie să 
aveţi încredere în mine. 

Secundele se prelungeau interminabil, apoi un verdict a 
părut să se detaşeze cu o majoritate vagă, pe urmă femeia 
a zis în silă s-o urmeze, înainte de a se întoarce şi ao 
apuca din nou pe aleea laterală. 

Magazinul era o structură de piatră mică, detaşată, cu 
două etaje - magazinul în sine şi apartamentul de 
deasupra. Tess şi Reilly au urmat-o pe bătrână, trecând pe 
lângă un rând de scări de sine stătător care conducea până 
la camerele de locuit ale negustorului şi s-au oprit în faţa 
unei uşi mari de stejar în spatele clădirii. După ce a 
trebăluit cu nişte chei, femeia a descuiat lacătul şi i-a 
condus înăuntru. 

Au mers după ea printr-un hol mic până într-o cameră 
mai mare, unde femeia a aprins o lampă cu picior. Stăteau 
într-o sufragerie care avea un set de uşi franţuzeşti ce 
dădeau într-un fel de curte interioară. Era, de asemenea, 
încărcată de amintiri dintr-o viaţă lungă, plină. Rafturi 
ticsite se chinuiau sub greutatea cărţilor, a fotografiilor 
înrămate şi a vazelor. O canapea şi două fotolii erau 
aşezate în jurul unei măsuţe de cafea joase, abia vizibile de 
sub camuflajul de carpete şi perne brodate care le 
acopereau, în timp ce pereţii erau înţesaţi de mici picturi 
şi poze vechi de familie alb-negru. 

— Fac nişte cafea, a mormăit femeia. Ştiu că o să am 
nevoie. 

A ieşit tiptil din cameră. Câteva clipe mai târziu, 
sunetele unui ibric şi ale unui robinet au fost urmate de cel 
al unui chibrit care se aprindea şi de zumzăitul blând al 
unui aragaz. Tess s-a apropiat să se uite mai bine la pozele 
alb-negru. A recunoscut versiuni mai tinere ale gazdei lor 
ezitante alături de diverşi oameni, mărturii ale unei alte 
ere. După vreo zece fotografii înrămate, s-a oprit în faţa 
uneia, la vederea căreia s-a simţit parcă strânsă de gât. 
Arăta o fată mai tânără stând lângă un bărbat mai în 
vârstă, într-o postură mândră tată-fiică. In spatele lor era o 


— 391 — 


maşinărie ciudată de lemn dintr-o eră uitată, un fel de 
război de ţesut semiautomat. 

Un război folosit pentru producerea stofei. 

O maşinărie folosită de un postăvar. 

— Sunt mama mea şi tatăl ei, a spus bătrâna întorcându- 
se din bucătărie cu o tavă mică, aşezându-se pe canapea. A 
fost afacerea familiei noastre de când lumea. 

Tess a tresărit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Bunicul meu a dat faliment. Şi-a cheltuit toţi banii pe 
un război modern care trebuia să vină din Anglia, dar 
mijlocitorul care l-a cumpărat i-a luat banii şi a dispărut. A 
turnat cafeaua fierbinte în ceşti mici şi le-a făcut semn lui 
Tess şi lui Reilly să i se alăture. A murit de inimă rea 
imediat după aceea. Bunica mea trebuia să facă ceva să 
trăiască. Ştia cum să modeleze lutul, asta era afacerea 
tatălui ei. Şi asta, şi-a rotit ea mâinile împrejur, e 
rezultatul. 

— Vindeţi nişte lucruri foarte frumoase, a remarcat Tess 
zâmbind în timp ce se aşeza pe canapea lângă bătrână. 

Reilly li s-a alăturat, afundându-se în fotoliu şi punând 
rucsacul la picioarele sale. 

Bătrâna a tratat comentariul lui Tess cu un gest vag. 

— Ne mândrim cu ceea ce facem, orice ar fi. Altfel nu 
merită făcut. A luat o gură din cafea, a hotărât că e prea 
fierbinte şi a pus-o din nou jos. A rămas tăcută o clipă, apoi 
a lăsat să-i scape un oftat prelung şi a privit-o pe Tess. 

— Deci, spuneţi-mi... cine sunteţi, exact? Şi cum aţi 
ajuns aici, în acest colţ uitat de lume, cu aceste cărţi vechi 
pe care le duceţi cu voi? 

Tess a privit spre Reilly, nesigură de ceea ce ar trebui să 
spună. Acum o clipă, era indignată la gândul că femeia 
încercase să-i fure codexul. Şi totuşi, iată-i acolo aşezaţi 
confortabil în sufrageria femeii, bând cafea şi purtând o 
discuţie foarte politicoasă. 

Reilly i-a făcut semn să continue, având aceleaşi 
sentimente ca şi ea. 

I-a spus. Totul. Toată povestea, de la apariţia lui Sharafi 


— 392 — 


în Iordania până la împuşcăturile din oraşul subteran, deşi 
a ocolit părţile mai sângeroase, nedorind să-şi şocheze 
gazda. Pe tot parcursul poveştii, femeia a ascultat cu 
atenţie, surpriza şi frica jucând pe faţa ei, cu ochii studiind 
faţa lui Tess şi aruncând o privire către Reilly din când în 
când, cerând clarificări doar o dată sau de două ori. La 
sfârşit, mâinile îi tremurau. Odată ce Tess a terminat, ea a 
rămas tăcută pentru un moment prelung, digerând 
povestea în linişte, oscilând vizibil între nehotărâre şi 
îngrijorare. 

Tess a ezitat să o întrerupă. După ce i-a acordat suficient 
timp să analizeze totul, a întrebat: 

— De ce ne-a urmărit nepoata dumneavoastră până la 
hotel? Dumneavoastră aţi rugat-o, nu-i aşa? 

Bătrâna părea să nu o fi auzit. Se holba în continuare în 
ceaşca de cafea, pierdută în gânduri, parcă întorcându-se 
în ghearele unui chin temporar. După o altă deliberare 
prelungă, cuvintele ei au venit încet, cu blândeţe. 

— Nu au ştiut ce să facă atunci cu ele, i-a spus lui Tess şi 
aproape că nici nu o putea privi. Nici noi nu am ştiut ce să 
facem cu ele. A închis ochii plini de remuşcări, apoi s-a 
întors să se uite la Tess. Arăta de parcă trecuse de o limită 
de unde nu se mai putea întoarce. 

Tess a privit-o fix o secundă, să se asigure că auzise 
bine, apoi un şuvoi de fericire i-a pornit din inimă şi a 
inundat-o. 

— Le aveţi? Aveţi celelalte cărţi? Era acum pe marginea 
canapelei, cu corpul tremurând de anticipare. 

Bătrâna a studiat-o, apoi a încuviinţat încet. 

— Câte? 

— Multe. Era surprinzător de liniştită, de parcă tocmai 
dăduse confirmarea pentru un comentariu trivial. Femeia, 
Maysoon. Ea le-a adus aici, să fie în siguranţă. După ce 
Conrad a murit. 

Lui Tess nu-i venea să-şi creadă urechilor. Faţa parcă îi 
luase foc. Ochii i-au sărit spre Reilly şi acesta i-a 
întâmpinat cu un zâmbet larg. S-a întors din nou către 
bătrână. 

— 393 — 


— Deci Conrad avea o femeie cu el? 

— S-au întâlnit în Constantinopol, unde locuiau amândoi. 

— Era o sufi? a întrebat Reilly. 

— Da. 

— Şi ce li s-a întâmplat? a intervenit Tess. Conrad a 
murit la Zelve, nu-i aşa? 


— 394 — 


56 
CAPPADOCIA, MAI 1310 


Sătenii le-au făcut o primire caldă, tentantă. 

Conrad şi Maysoon au găsit mica aşezare într-un canion 
îngust, ascuns de lumea din afară, o îngrămădire de conuri 
de piatră în jurul unei biserici care fusese scobită în 
peretele de stâncă. Sosirea lor era un eveniment 
neobişnuit. Sătenii nu primeau prea mulţi vizitatori şi şi-au 
făcut griji la început. Totuşi, aduceau cu ei veşti din lumea 
de afară şi un sentiment angrenant, arareori văzut în 
comunitatea aceea izolată, care locuia în canion, şi 
oamenii s-au liniştit curând. Preotul care avea grijă de 
biserica de piatră a ajuns până la urmă să le dea 
binecuvântarea, în ciuda neliniştii evidente la vederea unui 
cavaler al Crucii călătorind cu o tovarăşă păgână. Faptul 
că templierul luptase să elibereze Pământul Sfânt şi îşi 
pierduse mâna făcând asta l-a determinat să treacă peste 
prejudecăţi. Maysoon l-a cucerit şi ea, când, spre 
surprinderea lui, a citat versuri din Scriptură pe care le 
învățase pe când era doar un copil, studiind toleranța sub 
îndrumarea maestrului sufi. 

Moaşa locală care făcea şi pe doctorul l-a ajutat pe 
Conrad să pună în atele şi să bandajeze încheietura lui 
Maysoon, şi li s-a oferit mâncare şi băutură. Până la 
căderea nopţii, cei doi erau îngrămădiţi împreună lângă o 
fereastră sus, în conul scobit al cărui singur ocupant 
murise de curând, privind cerul de deasupra marginii 
canionului care le-a arătat toată gama de rozuri şi movuri 
imaginabile, înainte de a se adânci într-o beznă uniformă. 

Conrad nu a spus prea multe toată seara, la fel ca în 
ultima jumătate de oră. Fiecare gură de aer pe care o 
expira era inundată de disperare. 

Maysoon s-a îndepărtat şi i-a studiat faţa. 

— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat ea. 

Nu i-a răspuns şi nici nu a privit-o la început, părând 


— 395 — 


adâncit în melancolia sa. 

— Asta. Ce fac. Nu are niciun rost, i-a răspuns el după 
câteva clipe. 

— De ce spui asta? 

— Nu are niciun rost. Hector, Miguel... ei s-au dus. 
Dumnezeu ştie ce mă aşteaptă în Cipru. A oftat din greu. 
Nu pot face asta singur. 

— Nu eşti singur. 

El a privit-o, şi faţa i s-a luminat puţin. 

— Ai fost nemaipomenită. Dar nu are niciun rost. Nici 
măcar împreună nu putem face asta. Am fost un prost 
crezând că aş putea vreodată să schimb ceva. 

Ea s-a apropiat. 

— Nu, n-ai fost. Ai avut dreptate să mergi în căutarea ei, 
ai avut dreptate când ai găsit acele cărţi şi le-ai recuperat. 
Dar dacă nu poţi obţine ceea ce ţi-ai propus să faci... asta 
nu înseamnă că nu poţi schimba lumea. 

— Ce vrei să spui? 

— Voiai să foloseşti aceste scrieri, această înţelepciune, 
la fel cum au fost folosite în ultimele două sute de ani. 
Voiai să-l şantajezi pe papă ca să-l convingi să-i elibereze 
pe prietenii tăi şi să reinstituie ordinul vostru. Un scop 
nobil, desigur. Trebuia să încerci să înfăptuieşti asta. Dar 
dacă reuşeai... înţelepciunea din aceste cărţi ar fi rămas 
ascunsă de ochii lumii pentru totdeauna. 

Faţa lui Conrad s-a crispat de confuzie. 

— Papii ar da orice ca ele să rămână secrete. E ceea ce 
ne-a permis să ne întărim puterea şi poziţia în aşteptarea 
momentului propice în care să putem împărtăşi conţinutul 
restului lumii. 

— Ar fi fost vreodată momentul potrivit? Sau e tot timpul 
momentul potrivit? 

Ea a scuturat din cap. Oamenii au ţinut aceste texte 
ascunse o mie de ani. Tu şi templierii de dinaintea ta le-aţi 
folosit ca armă secole de-a lungul, şi, dacă Hector şi 
Miguel ar mai fi în viaţă, aţi fi încercat în continuare să le 
utilizaţi la fel. Poate că a venit timpul să le întrebuinţaţi 
într-un mod diferit. Poate e timpul să priveşti lucrurile 


— 396 — 


altfel. Poate e momentul să te gândeşti cum să scoţi aceste 
texte la lumină în loc să le ascunzi. 

— Aşa ceva e imposibil, a ripostat Conrad. Cel puţin 
acum când papa e atât de puternic. Uită-te ce s-a întâmplat 
cu catarii. Vaticanul are inchizitori peste tot. Nimic eretic 
nu se poate face auzit. 

— Tot timpul există o cale. Uită-te la Rumi. Predicile lui 
erau numai despre dragoste şi despre cum să privim 
înăuntrul nostru pentru iluminarea spirituală. Cuvintele lui 
ar fi fost considerate blasfemiatoare de către orice cleric 
conservator, dar au câştigat inima sultanului însuşi, care l- 
a invitat să locuiască şi să predice în capitala lui şi a 
devenit protectorul lui. 

— Eu nu sunt un predicator. 

Ea a zâmbit. 

— Nu, dar poate e timpul să gândeşti ca unul. Ea s-a 
apropiat şi mai mult şi l-a sărutat înainte de a-şi da jos 
tunica. Dar nu chiar în orice sens al cuvântului. 

Au petrecut următoarele zile lucrând câmpurile de grâu 
cu sătenii ziua şi dezbătându-şi opţiunile noaptea. Cum să 
transporte textele era încă principala problemă. Nu aveau 
decât un singur cal pe numele lor, şi - nu că ar fi avut cum 
să o plătească - era o singură căruţă descoperită în toată 
aşezarea, una fără de care sătenii nu se puteau descurca. 

Conrad nu vedea nicio ieşire din situaţia lor, şi cu 
fiecare zi care trecea, furia şi frustrarea lui creşteau. 
Gândul că fraţii săi putrezeau în temniţele franceze şi 
neputinţa lui de a-i ajuta îl rodea pe dinăuntru. Cu o 
săptămână în urmă crezuse că putea schimba ceva. Dar îi 
dăduse toate planurile peste cap ambuscada din canion. 

Apoi, în dimineaţa celei de-a noua zi, lucrurile s-au 
schimbat din nou când şase perechi de copite şi o voce 
familiară s-au auzit prin sat. 

— Maysoon, striga bărbatul. Conrad. Arătaţi-vă dacă nu 
vreţi ca fiecare bărbat, femeie şi copil din acest sat să 
moară. 

Conrad s-a grăbit la fereastră, urmat de Maysoon. Au 
privit afară şi i-au văzut pe Qassem şi pe cele două 


— 397 — 


ajutoare care supravieţuiseră tropăind încet pe aleea 
centrală dintre casele conice. Fratele ei era însoţit de o 
femeie, care călărea pe calul lui. Ţinea un pumnal la gâtul 
ei. Au recunoscut-o de pe câmpuri. Era sora moaşei care se 
îngrijise de încheietura lui Maysoon. 

— De unde au ştiut că noi suntem? a întrebat Maysoon. 

— Femeia, a spus Conrad, arătând spre ostatică. Ne ştie 
numele. 

— Dar cum ne-au găsit? 

— Lăcomie şi răzbunare, a răspuns el. Nu există alte 
motivații mai bune. 

— Ce o să facem? 

Conrad i-a privit pe cei trei bărbaţi, aceiaşi care îi 
omorâseră prietenii, bărbaţii care îi zădărniciseră planurile 
şi pecetluiseră soarta fraţilor săi. 

Bărbaţi care trebuiau să plătească pentru asta. 

— O să terminăm odată cu asta, a răspuns el. Apoi s-a 
aplecat pe fereastră şi a strigat: Dă-i drumul femeii. O să 
ies. 

Qassem a privit în sus, l-a văzut pe Conrad şi nu a spus 
nimic. A aruncat femeia la pământ şi a continuat să se uite 
la el. 

Conrad şi-a zărit proteza, zăngănind într-o parte a şeii 
turcului. Asta l-a înfuriat şi mai tare. S-a retras de la 
fereastră şi s-a îndreptat spre nişa din perete de unde şi-a 
luat iataganul. 

— Nu te duci singur, i-a spus Maysoon, găsindu-şi 
arbaleta, dar, în timp ce o apuca, încheietura i-a cedat sub 
greutate. Ea s-a crispat de durere, iar arma a căzut pe jos 
cu zgomot. 

— Nu, a mârâit el. Nu cu încheietura în starea aia. Vreau 
să stai aici. Asta e lupta mea. 

— Vreau să te ajut, a insistat ea. 

— Ai făcut mai mult decât de-ajuns, mai mult decât aş fi 
avut vreodată dreptul să-ţi cer, a spus el cu ochii aprinşi de 
hotărâre. Trebuie să fac asta singur. 

Din tonul lui se înţelegea că nu era dispus să cedeze. 

Ea a respirat adânc şi a încuviinţat neputincioasă. 


— 398 — 


Conrad a ridicat arbaleta, a aşezat-o în nişă şi a luat 
pumnalul ei. 

— Ajută-mă cu asta, a spus el lipind lama de antebraţul 
său stâng. Leagă-l de braţul meu. 

— Conrad... 

— Fă-o, te rog. 

Ea a găsit nişte legături de piele şi le-a folosit pentru a 
ataşa mânerul pumnalului de ciotul braţului lui stâng. 

— Mai strâns, i-a cerut el. 

Ea a strâns legăturile ca un garou. Lama era acum o 
prelungire a mâinii sale. 

El a apucat iataganul cu dreapta. Şi-a simţit venele 
umflându-se de furie. A privit-o. S-a apropiat, şi a sărutat-o 
lung, fierbinte. 

Apoi a ieşit la lumina zilei. 

— Unde e târfa de soră-mea? a lătrat Qassem. 

— Înăuntru, i-a răspuns Conrad, mergând într-o parte, 
ieşind pe teren mai deschis. Dar va trebui să treceţi de 
mine întâi. 

Ochii lui Qassem au devenit două linii înguste şi turcul a 
zâmbit. 

— Chiar asta intenţionam. 

Turcul le-a făcut semn oamenilor săi. Cei doi călăreţi şi- 
au scos iataganele, şi-au grăbit caii şi au atacat. 

Conrad i-a privit cum se năpusteau spre el, unul lângă 
celălalt, şi s-a aşezat într-o poziţie defensivă joasă, cu 
genunchii flexaţi, cu umerii strânşi şi lama sabiei sale în 
faţă. Instincte vechi au revenit la viaţă şi au încetinit 
timpul, revelându-i fiecare mişcare a adversarilor săi, 
acordându-i răgaz să le citească şi să-şi planifice loviturile 
cu o precizie ucigătoare. A zărit un punct vulnerabil în 
poziţia călăreţului din stânga sa, care era dreptaci, şi s-a 
hotărât să-l răpună pe acesta primul. Când călăreţii erau la 
doar zece metri de el, s-a năpustit spre ei, ţâşnind în 
unghi, mergând în linie dreaptă către bărbatul din stânga 
lui. Mişcarea i-a speriat pe adversari, care au trebuit să 
tragă sălbatic de frâiele cailor pentru a-şi adapta 
alergarea. Conrad a cronometrat mişcarea perfect şi a 


— 399 — 


ajuns lângă călăreț dinspre stânga lui înainte ca tovarăşul 
său să-şi poată schimba direcţia suficient de repede. Ţinta 
lui se chinuia, de asemenea, să-şi stăpânească bidiviul, 
deschizându-se în faţa sabiei lui Conrad care l-a lovit la 
mijloc şi l-a tăiat pe o parte. Turcul s-a smucit în lateral şi 
a căzut de pe cal. Chiar când atingea pământul, Conrad 
era deasupra lui, ucigându-l cu o lovitură de pumnal în 
inimă. 

Al doilea călăreț şi-a rotit calul şi, înfuriat de 
contraatacul lui Conrad, s-a năpustit din nou. Cavalerul nu 
s-a mişcat. Şi-a menţinut poziţia, acordând minţii sale 
răgazul necesar pentru a găsi o deschidere în goana 
nebună a bărbatului, încordându-şi muşchii pentru 
următorul asalt. 

A văzut punctul slab şi a acţionat, sărind într-o parte, 
aşezând corpul turcului mort între el şi călăreț pentru a-şi 
deruta oponentul. Turcul a făcut aceeaşi greşeală ca şi 
tovarăşul său permițându-i lui Conrad să ajungă pe partea 
greşită a sabiei sale, acordându-i cavalerului avantajul de a 
ataca flancul vulnerabil. Conrad a lăsat sabia să atace, 
rotind-o cu o forţă feroce şi deschizând o rană largă în 
coapsa bărbatului, tăind-o aproape cu totul. Călărețul a 
tras de frâie din instinct, şocat de priveliştea muşchiului 
expus şi a cărnii sângerânde. Conrad nu i-a lăsat niciun 
moment de respiro. S-a năpustit spre el înainte ca 
adversarul său să ştie măcar că era acolo, lovindu-l din 
dreapta, deschizându-i spatele înainte de a-l împinge jos 
din şa şi de a-l ucide cu încă o lovitură. 

Atunci fulgerul i-a străpuns umărul. 

S-a izbit în el din spate cu un impact violent, tăcut. 

Conrad s-a împleticit câţiva paşi înainte sub inerția 
loviturii, apoi s-a întors greoi pe picioare. 

Qassem descălecase. Stătea lângă calul său, holbându-se 
la Conrad, cu arbaleta în mână. A aruncat-o la pământ, şi-a 
scos iataganul şi s-a îndreptat cu paşi mari spre templier, 
cu sprânceana înnodată într-o încruntătură infernală. 

Conrad ştia că situaţia era critică. Îl lovise în umărul 
drept. Mâna lui bună. Singura lui mână bună. Cea de care 


— 400 — 


avea nevoie ca să mânuiască sabia. Săgeata era înfiptă 
adânc în omoplat, eliberând o cascadă de durere la cea 
mai mică mişcare a braţului său drept. 

O cascadă pe care trebuia să o ignore dacă urma să se 
apere. 

Qassem nu s-a poticnit, cu ochii fixaţi pe Conrad, cu 
sabia în jos. Apoi plimbarea sa s-a transformat în alergare, 
apoi în sprint, şi cu un urlet sonor şi-a ridicat sabia şi, 
dintr-un salt, a lovit cu putere în direcţia templierului. 

Conrad s-a dat într-o parte, scoţându-şi corpul din raza 
de atac şi blocând lovitura cu propria sabie. Lamele s-au 
ciocnit cu putere una de alta, impactul reverberând în 
braţul lui Conrad şi inundându-l cu o durere atroce. A 
simţit cum i se înmoaie genunchii, dar nu le putea permite 
să-l lase acum, nu putea să lase durerea să-l răpună. 
Qassem s-a întors şi a atacat din nou, rotindu-şi sabia într- 
un cerc complet înainte de a o lovi din nou de sabia lui 
Conrad. 

A treia lovitură a aruncat iataganul din mâna lui Conrad, 
degetele-i fiind incapabile să ignore agonia din umăr. 

Qassem a rămas pe loc, respirând precipitat, şi a zâmbit. 
Ochii i-au căzut pe pumnalul legat de antebraţul lui 
Conrad şi zâmbetul i s-a transformat într-un rânjet 
batjocoritor. 

— Nu ştiu dacă să te omor sau doar să-ţi tai cealaltă 
mână - poate şi picioarele - şi să te las să trăieşti ca un 
vierme ciung, patetic, a râs el. Poate ar trebui să vă fac 
asta amândurora. 

Picioarele lui Conrad s-au înmuiat. Respira greu şi a 
simţit gust de sânge în gură. Inima lui a avut un spasm 
odată cu această conştientizare. Săgeata nu i se înfipsese 
doar în umăr, ci îi străpunsese şi plămânul. 

Ştia cum avea să se termine asta. 

O văzuse doar de atâtea ori. 

A privit în sus spre Qassem şi a văzut reflectarea 
conştientizării sale în ochii turcului. Bărbatul i-a susţinut 
privirea o clipă, apoi şi-a ridicat iataganul ca un călău şi l-a 
ţinut acolo. 


— 401 — 


— Ce naiba! Mai bine o fac acum înainte să-mi răpeşti 
plăcerea... 

Şi faţa i-a îngheţat într-o expresie crispată când ceva s-a 
lovit înăbuşit de el din spate şi a ieşit prin pieptul lui. 

Un fulger. 

S-a uitat în jos la vârful de săgeată care ieşea din 
coastele sale şi picura de sânge, şi surpriza i-a inundat 
faţa. S-a întors încet, iar Conrad i-a urmărit privirea. 

Maysoon stătea în picioare în lumină, lângă calul său. 

Cu o arbaletă în mână. 

Cu durerea schimonosindu-i faţa. 

Femeia de pe câmp, cea pe care turcul o luase ostatică, 
era acolo, lângă ea. Avea un mănunchi de săgeți în mână. 

Qassem a dat să se îndrepte spre ele, dar Conrad nu 
avea de când să-i dea o asemenea şansă. A împins tare în 
picioare şi s-a ridicat, folosindu-se de inerția corpului său 
pentru a se împinge în turc şi pentru a-i înfige pumnalul 
adânc în spate, rotindu-l înăuntru pentru a se asigura că 
trecea prin cât mai multe organe şi artere posibile. 

Cei doi bărbaţi au căzut la pământ într-o grămadă 
însângerată şi colbuită. 

Turcul s-a zbătut şi a gâlgâit câteva secunde, cu ochii 
mari fixaţi pe Conrad într-o furie tăcută, înainte să mai 
tremure o dată şi să înţepenească. 

Cavalerul şi-a lăsat capul să cadă pe spate, pe pământul 
tare şi uscat. S-a holbat spre cer, apoi Maysoon era chiar 
lângă el, ţinându-i capul, trecându-şi degetele prin părul 
lui, cu lacrimile curgându-i pe faţă. 

— Să nu mă laşi, a suspinat ea. 

— Niciodată, a răspuns el, deşi ştia că minţea. Sângele îi 
înflorea în colţul gurii lui şi respiraţia îi era din ce în ce 
mai greoaie. Aerul pe care se chinuia să-l inspire ieşea 
înainte să aibă vreo şansă să-şi facă treaba. 

— Păstreaz-o în siguranţă, a murmurat el. Găseşte o 
cale. Păstreaz-o în siguranţă. Şi poate, într-o bună zi, 
cineva va putea să facă ceea ce noi nu am reuşit. 

— O să am grijă. Promit... o să am eu grijă. 

Cu o viteză înfricoşătoare, buzele i-au devenit vinete şi 


— 402 — 


pielea i-a fost cuprinsă de o paloare ca de amurg. Gura îi 
părea mai grea şi creierul îi era înfometat de oxigen, iar 
cuvintele i-au devenit împotmolite. 

Apoi a murit. 


— 403 — 


57 


— L-au îngropat acolo, în biserică. Apoi ea a venit la 
Konya şi s-a stabilit aici, a continuat bătrâna. S-a alăturat 
unui tekke. Şi timp de câteva luni după aceea, s-a întors în 
peşteră de multe ori, singură, luând un cal în plus cu ea, şi 
a luat textele, pe rând, câte o mică încărcătură. Le-a ţinut 
ascunse şi nu a spus nimănui despre ele. Şi apoi, la ani 
după aceea, a cunoscut pe cineva. 

— Un postăvar, a presupus Tess. Era uimită, sorbind 
fiecare cuvinţel ieşit din gura femeii. 

— Da. Făcea şi el parte din aceeaşi casă de adunare. 
Avea încredere în el. Şi i-a împărtăşit secretul ei. 

Până la urmă s-au căsătorit. Au început o viaţă nouă, 
aici, în Konya. Faţa i s-a înmuiat într-un zâmbet amar. Ei 
sunt strămoşii mei. 

— Deci fresca, versurile din poem... asta s-a întâmplat 
după? a întrebat Tess. 

Femeia a încuviinţat. 

— Da. Ea s-a întors şi le-a adăugat mult mai târziu. În 
biserica unde a fost îngropat Conrad, după cum aţi văzut. 

— De unde ştiţi toate acestea? a întrebat-o Reilly. 

Femeia s-a ridicat în picioare şi a traversat camera până 
la un birou vechi. A scotocit în el şi a recuperat o cheie 
micuță, pe care a folosit-o pentru a deschide unul dintre 
sertare. A scos un document împăturit şi l-a adus pentru a 
i-l arăta lui Tess. 

Erau câteva pagini scrise de mână, vechi şi îngălbenite. 
Tess nu le putea citi, căci erau acoperite de un scris arab 
strâns, alfabetul folosit în Turcia înainte de 1928. 

— Aici e toată povestea, a spus bătrâna. E tot ce i-a spus 
Conrad lui Maysoon. A fost moştenit din generaţie în 
generaţie. De aproape şapte sute de ani. 

— Şi în tot acest timp textele au rămas ascunse, a spus 
Tess. 

— Maysoon îi promisese lui Conrad să le păstreze în 
siguranţă şi să încerce să le împartă cu restul lumii. Dar ea 


— 404 — 


nu avea posibilitatea să facă asta. Nu atunci. Estul şi 
Vestul erau divizate violent. In acest teritoriu, selgiucizii 
erau în declin şi otomanii şi hoardele lor de „războinici ai 
credinţei” preluau controlul. Începuseră să clădească un 
imperiu islamic, şi ultimul lucru pe care Maysoon şi-l dorea 
era ca aceste scrieri să fie folosise drept armă pentru a 
discredita credinţa creştină. 

Tess l-a privit pe Reilly. Prinsese şi el sensul cuvintelor 
femeii şi Tess a încuviinţat discret, cunoscător, gest care i- 
a strâns stomacul. 

Bătrâna i-a observat şi a zâmbit pe jumătate cu 
melancolie, apoi gura i s-a strâmbat de disperare. 

— Nici ea nu ştia la cine să apeleze în Vest. Templierii 
nu mai erau, desigur. Şi Biserica era extrem de puternică 
atunci. Nimeni, nici măcar un rege, n-ar fi îndrăznit să 
apere ceva ce i-ar fi ameninţat puterea. 

— Aşa că le-au ţinut ascunse... aici? 

— Da, a spus femeia. La adăpost, în aşteptarea 
momentului potrivit. 

Gâtul lui Tess s-a încordat ca un pai sugrumat. Trebuia 
să întrebe din nou. 

— Aici... aici? 

Femeia a încuviinţat. 

Tess a înghiţit o minge de golf invizibilă. 

— Putem să le vedem? 

Femeia nu a răspuns la început. Apoi s-a ridicat de pe 
canapea şi s-a dus la birou, de unde a luat nişte chei. S-a 
întors să-i privească şi le-a cerut s-o urmeze. 

I-a condus prin sufragerie, apoi printr-un hol îngust şi 
întunecat care avea bucătăria pe o parte şi părea să dea 
într-un dormitor în capătul îndepărtat. Avea un tavan mai 
jos decât camera de zi şi era tivit cu uşi de dulap într-o 
parte. Un kilim atârna de o şină de alamă pe peretele opus. 
Bătrâna a deschis un dulap şi a scos o lanternă, apoi s-a 
apropiat de carpetă şi a dat-o deoparte. Tăiată în perete, în 
spatele acesteia, de-abia vizibilă în beznă era o scară 
îngustă, sinuoasă, nu mai lată decât umerii unui om. 

Bătrâna a intrat în nişă şi a coborât, păşind pe fiecare 


— 405 — 


dintre treptele înalte cu grijă, ţinându-se de peretele 
curbat, cu lumina lanternei ei jucând pe suprafaţa rugoasă. 
Tess şi Reilly au urmaţ-o. Scările s-au răsucit de două ori 
înainte de a se termina într-un tunel, îngust şi aspru. Le 
dădea acelaşi sentiment ca oraşul subteran în care 
fuseseră blocaţi şi Tess se întreba dacă avea vreo legătură 
cu el. 

Bătrâna i-a condus pe lângă o serie de uşi vechi de lemn 
care tiveau o parte a tunelului, pe o lungime de aproape 
treizeci de metri, până a ajuns la ultima, una care era 
îndreptată spre capătul tunelului. A deschis-o, a intrat şi i- 
a poftit şi pe ei. 

Erau acum într-o cameră mică. Mai mult o cămară, de 
fapt. Nu avea geamuri şi avea tavanul jos, ca şi încăperile 
din oraşul subteran, şi avea o temperatură plăcută în ciuda 
căldurii de deasupra, şi niciun pic de umiditate. 

Tess a privit în jur, şi fiecare moleculă de aer din 
plămânii ei a ieşit brusc. 

Toţi pereţii micii camere, în afară de cel cu uşa, erau 
acoperiţi de rafturi. 

Rafturile, la rândul lor, erau ticsite de cărţi. Cărţi vechi. 
Mici, legate în piele, sigur nişte codexuri antice. Cele mai 
vechi cărţi de pe planetă: evanghelii vechi de două mii de 
ani, din timpurile de început ale Bisericii. 

Zeci de cărţi. 

Lui Tess nu-i venea să creadă. 

Gura ei a reuşit să întrebe: 

— Pot? În timp ce făcea semn spre una dintre ele. 

Femeia a făcut un gest resemnat. 

Tess a întins mâna şi a luat una dintre cărţi. Semăna cu 
cele două codexuri pe care le găsise în mormântul lui 
Conrad. Acelaşi fel de legătură de piele, aceeaşi copertă 
împăturită, aceeaşi legătură înfăşurată în jurul ei. Părea să 
fie într-o condiţie la fel de bună. Ea a ezitat, apoi a 
desfăcut coperta, a deschis cartea şi a privit înăuntru. 
Avea un scris similar, în greaca koine. 

Tess a tradus pagina de titlu cu voce tare: „Evanghelia 
Evei.” 


— 406 — 


Nici nu auzise de aşa ceva. Bătrâna a privit-o cu un uşor 
amuzament, apoi a spus: 

— Şi pe mine m-a făcut curioasă. Dar nu e Eva la care te 
gândeşti. 

Tess i-a aruncat o privire întrebătoare. 

— Ştiţi ce este în aceste cărţi? Le-aţi citit? 

— Nu în întregime. Am învăţat singură limba coptă şi un 
pic de greacă veche şi am reuşit să înţeleg câte ceva. 

Tess îşi punea cu disperare o anumită întrebare. 

— Dacă vă întreb de un text anume, veţi şti dacă e aici 
sau nu? 

Femeia a ridicat din umeri. 

— Probabil. 

Tess a tras aer în piept emoţionată. 

— Cu câţiva ani în urmă, am ţinut în mâini ceva ce am 
crezut că era jurnalul lui lisus. Propriile lui scrieri. Jurnalul 
lui. 

Ochii femeii s-au lărgit. 

— L-ai văzut? 

— Da, dar nu am putut să-mi dau seama dacă era 
adevărat sau un fals. Şi n-am avut niciodată şansa să-l 
supun unor teste de laborator ca să aflu. Ştiţi ceva despre 
el? Ştiţi dacă era adevărat? 

Femeia a zâmbit, apoi a scuturat din cap. 

— Nu era. Era un fals. 

Hotărârea din răspunsul ei a uimit-o pe Tess. 

— De unde ştiţi? 

— Scrisoarea lui Maysoon. Conrad i-a spus despre el. Şi- 
a făcut ordine în gânduri, apoi a adăugat: Au reuşit să-l 
creeze doar pentru că aveau toate acestea la dispoziţie, a 
spus ea arătând spre rafturile pline de texte antice. 

— Staţi puţin, vreţi să ziceţi că templierii ştiau de 
existenţa acestei comori? 

— Să ştie de ea? Nu ar fi existat fără ea. Aşa a început 
totul. Cu păzitorii originali ai comorii, oamenii care au 
păstrat-o în siguranţă ascunsă în biblioteca imperială de la 
Constantinopol. Totul făcea parte din planul lor. 

— Vreţi să spuneţi că templierii au apărut ca ordin la 


— 407 — 


Constantinopol? 

Bătrâna a încuviinţat. 

— Păzitorii au păstrat în siguranţă comoara de la Niceea 
secole la rândul, de când Hosius a salvat-o de la ardere şi a 
scos-o din Constantinopol.  Păzitorii au  vegheat-o, 
aşteptând momentul propice pentru a o face publică şi 
pentru a-i dezvălui conţinutul restului lumii. Dar momentul 
acela se pare că nu a venit niciodată... şi la sfârşitul 
primului mileniu, lumea a luat o gravă întorsătură. Papa 
scăpase de sub control. Şi când a venit cu ideea unei 
cruciade sfinte şi le-a ordonat creştinilor să meargă la 
război şi să omoare în numele lui Hristos, şi-au dat seama 
că era pierdut cu totul. Mesajul lui lisus fusese complet 
modificat. Dar cruciații câştigau bătăliile, consolidând 
puterea papei. Având controlul asupra Pământului Sfânt şi 
cu toţi monarhii Europei pupându-i picioarele, suveranul 
pontif ar fi avut puterea supremă asupra aproape întregii 
lumi cunoscute. Păzitorii erau oripilaţi de ceea ce se 
întâmpla şi au simţit că trebuiau să facă ceva. Trebuiau să 
găsească o modalitate de a-l opri. Şi au venit cu o idee 
radicală. S-au hotărât să creeze o contraforţă. O 
organizaţie militară care să poată înfrunta supremaţia 
Romei şi să-i ţină influenţa sub control. Aveau toate astea 
la dispoziţie, a spus ea, gesticulând către colecţia 
uimitoare de scrieri din jurul ei. Amenințarea de a le face 
publice a fost probabil de ajuns de a-l speria pe papă 
pentru a le da ceea ce-şi doreau, dar şi-au dat seama că 
aveau nevoie de mai mult. Trebuiau să fie siguri. Mai 
aveau nevoie de o carte. Un text cu un impact puternic 
care să înspăimânte Roma, determinând-o să bată în 
retragere. Aşa că s-au hotărât să creeze ultima evanghelie. 

— Jurnalul personal al lui lisus, a spus Tess. 

— Exact, a încuviinţat bătrâna. 

Tess s-a uitat la Reilly, şi momentul acela fatidic de 
acum câţiva ani le-a revenit în memorie. Ei doi, stând pe 
stânca aceea. Privind foile veline cum cad şi sunt înghiţite 
de marea învolburată. Răspunsul pe care nu îl primiseră 
niciodată - până acum. 


— 408 — 


— Aveau toate acestea ca bază să-şi creeze capodopera, 
să o facă aşa cum trebuie, a continuat bătrâna. Asta ar fi 
făcut descoperirea de necontestat. Până la urmă toate 
aceste cărţi erau reale. Era logic ca jurnalul personal al lui 
lisus să facă parte din colecţie. Astfel că, odată ce a fost 
terminat, au acţionat. l-au căutat şi pe alţii care le 
împărtăşeau preocuparea. Cavaleri, bărbaţi învăţaţi şi 
luminaţi de pe tot cuprinsul Europei, pe care îi 
cunoscuseră de-a lungul anilor la bibliotecă. Nouă dintre 
ei. 

— Primii nouă templieri. Hugues de Payens şi oamenii 
lui, a spus Tess. 

Bătrâna a încuviinţat din nou. 

— Cavalerii s-au dus la Ierusalim, unde l-au abordat pe 
rege. l-au spus că intenționau să protejeze pelerinii care 
veneau în oraşul sfânt, şi l-au convins să le dea ruinele 
vechiului Templu ca bază. După ani de aşa-zise săpături, ei 
au trimis un mesaj la Roma, spunând că au găsit ceva. 
Ceva... neliniştitor. Papa şi-a trimis emisarii. Cavalerii le- 
au arătat unele dintre evangheliile pe care le vedeţi aici, 
acum. Apoi le-au arătat marele premiu. Oamenii papei s-au 
îngrozit. S-au întors la Roma şi au confirmat descoperirea. 
Suveranul pontif le-a dat templierilor tot ce şi-au dorit în 
schimbul tăcerii lor. 

Capul lui Tess se învârtea. Erau multe de înghiţit. 

— Şi după toate acestea, templierii au trimis 
evangheliile înapoi aici - sau mai degrabă, înapoi la 
Constantinopol? 

— Fuseseră în siguranţă acolo pentru multe secole. 
Pământul Sfânt era un teatru de război. Păzitorii trebuiau 
să se asigure că evangheliile aveau să fie protejate. 

— Dar nu şi jurnalul lui lisus? 

— Nu, a spus bătrâna. Acela a rămas cu ei, la Acra. Era 
sursa puterii lor. Doreau să-l ţină aproape, sub protecţia 
lor. Ceea ce a fost o greşeală. Dar, amintiţi-vă, era totuşi 
un fals. Din punctul de vedere al Păzitorilor, valoarea lui 
era strategică, nu istorică. 

Tess completa puzzle-ul din mintea sa. 


— 409 — 


— Atunci, în 1203, armata papei e la porţile 
Constantinopolului. Paznicii sunt îngrijoraţi că şi-ar putea 
pierde comoara. Trimit un semnal S.O.S. 

— Da. Templierii au trimis câţiva oameni să o scoată de 
acolo în siguranţă. Dar aceştia o pierd, până când Conrad 
şi Maysoon reuşesc să o recupereze... o sută de ani mai 
târziu. 

— Dar atunci era deja prea târziu ca să mai facă ceva cu 
ea. Pământul Sfânt era din nou în mâinile musulmanilor, 
jurnalul fals al lui lisus s-a pierdut, şi Ordinul Templierilor 
fusese desfiinţat de regele Franţei, cu ajutorul marionetei 
sale, papa. Tess s-a încruntat, amintindu-şi nefericita 
istorie a ultimilor supraviețuitori ai Templului Șoimului pe 
care ea şi Reilly o descoperiseră cu trei ani în urmă. 
Imaginează-ţi... dacă ar fi reuşit Conrad să pună mâna pe 
ele doar cu câţiva ani mai devreme... ar fi putut schimba 
totul. 

Bătrâna a scuturat din cap. 

— Nu era nicio şansă să se întâmple asta. Conrad a auzit 
de asta doar pentru că locuia în Constantinopol. Şi 
singurul motiv pentru care se afla acolo era că templierii 
erau hăituiţi pe tot cuprinsul Europei. 

Tess a  încuviinţat.  Maşinaţiunile crude ale sorții 
măsluiseră zarurile împotriva lui de la bun început. 

— Păzitorii aceştia, a întrebat Tess. Ce s-a întâmplat cu 
ei? A încercat Maysoon să-i găsească? 

— Bineînţeles, a spus femeia. Dar nu era nici urmă de ei. 
Probabil au fost ucişi în timpul asediului oraşului, poate 
chiar de către agenţii papei care căutau comoara. 

— Astfel că  Maysoon şi urmaşii ei - familia 
dumneavoastră - au devenit noii Păzitori, a observat Tess. 

Bătrâna a încuviinţat. 

— Haideţi, a spus. Să mergem din nou sus. O să mai fac 
un ibric de cafea. 

Au mers în şir indian înapoi prin pasaj şi sus spre 
bucătărie şi au rămas acolo în picioare în timp ce femeia a 
umplut din nou ibricul, a aprins unul dintre ochiurile de la 
aragaz şi a pus ibricul deasupra. O linişte de plumb se 


— 410 — 


lăsase în cameră. După un moment prelung, Tess a rupt 
tăcerea. 

— Şi acum ce facem? 

Femeia şi-a cântărit cuvintele, apoi a privit către Tess şi 
a spus: 

— Nu ştiu. S-a oprit pentru o clipă, apoi a întrebat: 
Aceşti ucigaşi. Incă mai sunt acolo afară? 

Tess a încuviinţat. 

— Atunci trebuie mutată, nu-i aşa? a spus bătrâna. Nu 
poate rămâne aici. A oftat adânc. 

Puteţi să o duceţi undeva în siguranţă? 

Tess se gândise la câteva abordări blânde ca să încerce 
să propună acelaşi lucru, dar oferta bătrânei a luat-o 
complet prin surprindere. 

— Desigur. 

Umerii femeii se lăsaseră puţin din cauza greutăţii 
deciziei ei. 

— Nu prea am de ales, nu-i aşa? Şi poate că nu e un 
lucru rău. Trebuie să înţelegeţi. Asta... Şi-a îndreptat 
mâinile într-un gest larg, spre pământul de sub picioarele 
ei şi comoara pe care acesta o ascundea. E mult mai mare 
decât noi. Întotdeauna a fost. E o povară care a fost 
transmisă din generaţie în generaţie... A scuturat din cap 
cu mâhnire. Nu am cerut asta. Nu am avut de ales în 
privinţa asta, la fel cum nici strămoşii mei nu au avut de 
ales. Dar am făcut ceea ce se aştepta de la mine, cum au 
făcut mulţi alţii înaintea mea. Şi, fără îndoială, dacă şi 
când va veni ziua, fiul meu va face la fel. Dar până când? 
Ce putem face cu ea de aici? Suntem oameni simpli, 
domnişoară Chaykin. Trăim vieţi simple. Şi asta... merită o 
atenţie serioasă. Tipul de atenţie pe care cineva ca tine i-l 
poate acorda. Mi-ai face mie şi urmaşilor mei o favoare. 
Ne-ai elibera de această povară enormă - în special acum, 
când îmi spuneţi că există oameni dispuşi să omoare 
pentru ea. Şi-a pus mâinile pe braţele lui Tess. Trebuie 
mutată în siguranţă. Trebuie să o luaţi de aici şi să faceţi 
ce credeţi că e mai bine cu ea. Veţi face asta? 

— Ar fi un privilegiu. 


— 411 — 


— Şi nu vă faceţi griji, a adăugat Reilly. Eu mă voi 
asigura că sunteţi protejaţi până când toate acestea se vor 
termina. 

Bătrâna s-a simţit uşurată, apoi s-a încruntat din nou. 

— Ce veţi face cu ea? 

— Trebuie să fie fotografiată şi catalogată, a spus Tess. 
Apoi tradusă. Apoi va trebui să ne dăm seama cui să-i 
vorbim despre ea şi cum să facem asta fără să stârnim 
prea multă zarvă. 

Bătrâna nu părea convinsă. 

— Manuscrisele de la Marea Moartă sunt contestate şi 
acum. Evangheliile de la Nag Hammadi abia sunt 
cunoscute... Ce vă face să credeţi că textele de aici vor fi 
primite diferit? 

— Trebuie să încercăm. Aceste scrieri... sunt o parte a 
evoluţiei noastre, ca civilizaţie. Ne vor ajuta să câştigăm 
maturitate şi iluminare. Dar asta trebuie făcut încet, cu 
grijă. Trebuie să fie programată cum trebuie. Şi nu toţi vor 
fi convinşi, poate nici interesaţi. Cei care vor să creadă, cei 
care au nevoie să creadă... nimic din toate acestea nu va 
conta pentru ei. Nu va schimba lucrurile pentru ei. Vor 
crede întotdeauna, orice-ar fi. Asta înseamnă cuvântul 
„credinţă” pentru ei. Păstrarea unei credinţe solide, 
nestrămutate indiferent de orice dovadă care spune 
altceva. Dar pentru cei care sunt mai deschişi la minte şi 
care ar dori să hotărască singuri... merită să aibă la 
îndemână toate informaţiile necesare pentru a-i ajuta să ia 
o astfel de hotărâre. Le-o datorăm. 

Bătrâna a încuviinţat, părând oarecum mai împăcată cu 
decizia ei de moment - apoi un scârţâit dinspre sufragerie 
i-a atras atenţia şi a făcut-o să se încrunte. Reilly şi Tess s- 
au crispat. Reilly le-a făcut semn să tacă din gură. 

S-a furişat până la uşa bucătăriei şi a ascultat. Nu a 
auzit nimic. A mai stat încă o clipă, ca să fie sigur. Tot 
nimic. Le-a făcut din nou semn femeilor să rămână pe loc 
şi să tacă, iar cealaltă mână a întins-o instinctiv după pistol 
- apoi şi-a dat seama că nu era la el. Era în rucsac, în 
sufragerie. 


— 412 — 


A privit în jur şi a văzut un cuţit mare de bucătărie pe 
scurgătorul de lângă chiuvetă. L-a luat, apoi s-a furişat 
spre uşă şi a stins lumina, scufundând mica încăpere în 
întuneric, cu excepția luminii  albastre-portocalii a 
aragazului. 

Bătrâna a inspirat adânc. 

Tess s-a crispat şi mai mult. 

A privit cum contururile umbrite ale siluetei lui Reilly ies 
pe uşă şi dispar. Şi-a ţinut respiraţia, aşteptând, ascultând 
cu euforia ultimei jumătăţi de oră acum dispărută. Pentru 
câteva secunde prelungi nu a auzit nimic decât păcănitul 
frenetic din propriile urechi - apoi a distins un zgomot 
ascuţit urmat de un mormăit de durere, clămpănitul a ceva 
metalic, o bufnitură sonoră, ca o masă grea prăbuşindu-se 
la pământ. 

O masă grea de carne. 

Sunetul abrupt a făcut-o să îngheţe. Apoi a auzit-o. 
Vocea pe care sperase să nu o mai audă niciodată, vocea 
pe care plănuise să şi-o scoată din memorie. Tonalitatea 
aceea atât de enervantă. 

— Ieşiţi, doamnelor, a spus iranianul înainte de a apărea 
în uşa bucătăriei şi de a aprinde lumina. A zâmbit şi le-a 
făcut semn nonşalant cu pistolul să părăsească încăperea. 
Veniţi lângă noi. Petrecerea abia a început. 


— 413 — 


58 


Vederea lui Reilly era înceţoşată şi capul îi era inundat 
de durere în timp ce se zvârcolea. 

Lovitura fusese dură şi venise pe neaşteptate, patul unei 
puşti îi izbise maxilarul şi-i înmuiase picioarele, făcându-l 
să cadă înainte ca măcar să poată vedea cine l-a atacat. 

Îi putea vedea acum. Bărbaţi pe care nu-i cunoştea, trei, 
înarmaţi şi eficienţi care lunecau pe lângă el. Apoi l-a văzut 
pe cel pe care îl cunoştea. Iranianul le conducea pe Tess şi 
pe bătrână în sufragerie, sub ameninţarea pistolului. 
Unghiul de vedere al lui Reilly, jos şi oblic dat fiind că era 
încă jos şi avea capul întors într-o parte, făcea priveliştea 
să pară şi mai înfiorătoare. 

— Stai jos, a spus iranianul în timp ce o împingea pe 
Tess cu amortizorul făcând-o să se aşeze pe canapea. 

Cele două femei s-au aşezat împreună pe marginea 
pernelor, una lângă alta. Apoi iranianul a scuipat câteva 
ordine către oamenii săi într-o limbă pe care Reilly nu o 
înţelegea şi le-a făcut semn să plece. Cei trei bărbaţi s-au 
grăbit să iasă din cameră, probabil să scotocească prin 
restul casei. 

Reilly a surprins privirea lui Tess. A clipit şi a dat discret 
din cap, încercând să o liniştească. Teama din ochii ei a 
rămas la fel de intensă, dar a reuşit să-i răspundă în 
acelaşi fel. Reilly a aruncat apoi o privire scurtă în restul 
camerei, din unghiul lui îngust. A zărit rucsacul lui 'Tess. 
Cel cu pistolul înăuntru. Era încă acolo unde îl lăsase, 
rezemat de partea laterală a fotoliului, lângă canapea. La 
circa trei metri distanţă de el. O distanţă nesemnificativă 
de străbătut într-un sprint, dar una uriaşă dată fiind poziţia 
lui actuală. 

Reilly a tras aer adânc în piept şi a încercat să-şi 
înlăture ameţeala din cap. A privit către iranian. Acesta, 
parcă simţindu-l, s-a uitat în jos spre el. Nu arăta grozav. 
Faţa îi era mai pământie decât îşi amintea Reilly şi avea 
broboane de sudoare pe frunte. Mai uşor de observat, 


— 414 — 


totuşi, era furia din privirea sa pătrunzătoare. Lui Reilly i 
se părea că bărbatul abia îşi putea reţine ura care clocotea 
înăuntrul lui. Americanul s-a hotărât să rămână tăcut. 
Situaţia era prea precară, poziţia lui prea slabă ca să rişte 
să-l provoace. S-a hotărât să-şi acorde un răgaz şi să joace 
cartea supuşeniei, aşa că a întrerupt contactul vizual şi şi-a 
coborât privirea. 

A fost surprins să vadă că rana de la mâna stângă a 
iranianului părea să fi fost bine îngrijită. Bandajul era 
curat şi bine aplicat, deşi erau şi câteva picături de sânge. 
Reilly a făcut o scurtă analiză mentală a ceea ce se 
întâmpla şi cu cine avea de-a face, ajungând la concluzia 
că oamenii iranianului erau probabil din PKK - militanţi 
kurzi separatişti pe care Iranul îi finanţase şi îi înarmase 
ani la rândul. Aveau fără îndoială doctori specializaţi în 
tratarea rănilor de război. Puteau de asemenea să 
călătorească nestingheriţi prin toată ţara - fiind turci - şi 
să dea o mână de ajutor prietenesc unora ca teroristul 
iranian aflat la ananghie. 

Ceea ce nu erau veşti deloc bune. N 

Reilly nu ştia câți oameni cooptase iranianul. li văzuse 
pe trei dintre ei. Trebuiau să fie mai mulți afară. 

Nu era grozav deloc. 

— Deci, care-i treaba? a întrebat iranianul, desfăcându-şi 
braţele teatral şi privind în jurul încăperii. Acum urcați în 
camera voastră pregătiți pentru o noapte plăcută, acum 
alergaţi pe străzile lăturalnice ale oraşului ca nişte găini 
fără cap. Oare ce anume a declanşat această întâlnire 
nocturnă urgentă? 

Un strigăt s-a auzit din adâncul casei. Iranianul s-a 
întors, a rostit câteva cuvinte, apoi s-a întors spre Tess şi a 
zâmbit. Câteva clipe mai târziu, unul dintre oamenii săi a 
apărut în uşă. Avea un AK-47 atârnat pe umăr şi aducea 
câteva dintre cărţile vechi. Iranianul le-a luat şi le-a studiat 
preţ de o clipă, apoi a privit-o pe Tess. 

— Mai multe evanghelii? I-a susţinut privirea câteva 
secunde, apoi i-a pus o întrebare tovarăşului său. 
Răspunsul bărbatului a părut să-l impresioneze cu 


— 415 — 


adevărat pe iranian. O cameră întreagă plină cu ele? i-a 
spus lui Tess. Rânjetul i-a crescut. Mi se pare că 
perseverenţa ta a dat roade. 

Tess nu a răspuns. 

Iranianul a ridicat din umeri, a turuit câteva instrucţiuni 
către bărbatul care-i adusese cărţile, a mai aruncat o 
privire către Reilly şi a ieşit din cameră. Bărbatul şi-a 
ridicat Kalaşnikovul, ţinându-l ferm în poziţia de tragere, 
plimbându-l încet de la Reilly la cele două femei şi înapoi, 
păzindu-i fără să clipească. 

Instinctele lui Reilly s-au reactivat. Ştia că asta ar putea 
să fie ultima lui şansă de a face ceva. 

Un singur bărbat care-i păzea. 

Un pistol într-un rucsac. 

O şansă. 

A aşteptat până când privirea paznicului s-a întors de la 
el şi a acţionat, împingându-se înainte în mâini şi în 
genunchi, spre rucsac. 

Mişcarea a fost neîndemânatică. 

Bărbatul a văzut-o. A intrat în panică şi a ţipat la Reilly 
în timp ce se năpustea la el să-l intercepteze. Reilly a văzut 
cizmele individului alergând spre el şi a auzit-o pe Tess 
tipând în timp ce el se întindea după rucsac, dar nu a putut 
ajunge la el suficient de repede - paznicul l-a oprit cu un 
şut violent în stânga sa, în dreptul mijlocului. Rinichii lui 
Reilly au explodat în timp ce zbura pe spate din cauza 
impactului şi se rostogolea gemând de durere. Bărbatul a 
ţinut pasul cu el, mergând spre el cu genunchii flexaţi într- 
o poziţie tensionată în timp ce scuipa un şuvoi de avertizări 
şi blesteme, cu ţeava armei rotindu-se de la Reilly la cele 
două femei. 

Americanul s-a oprit la piciorul mesei de lângă fotoliu. 
Stătea ghemuit, gemând de durere, gâfâind. A privit în sus 
şi cu colţul ochiului a zărit paznicul aplecându-se peste el. 
Bărbatul avea ochii unui nebun şi tremura şi se afla la mai 
puţin de doi paşi de el. Reilly şi-a tras sufletul în timp ce 
mâna i s-a strecurat sub masă. Ştia că avea o singură 
şansă să reuşească, iar eşecul era o idee prea înfiorătoare 


— 416 — 


ca să se poată gândi la ea. 

Degetele lui au pipăit plăcile de gresie şi au găsit cuțitul 
de bucătărie scăpat, cel pe care-l zărise când se târa pe 
jos. 

Degetele s-au strâns în jurul mânerului. 

Vocea iranianului a răsunat întrebătoare din adâncul 
casei. 

Paznicul şi-a îndreptat atenţia către uşă să-i răspundă. 

Şi atunci Reilly a atacat. 

S-a răsucit cu o agilitate fantastică, ridicând mâna şi 
înfigând cuțitul în cizma bărbatului. Lama a trecut prin 
pielea cizmei şi a individului şi prin os cu un sunet greţos, 
o combinaţie între rupere şi aspirație, şi omul a urlat de 
durere, durere care, ştia Reilly, avea să îl distragă pentru o 
secundă, poate două - oricum, suficient cât să se arunce pe 
el. 

A sărit în picioare şi a apucat arma cu mâna stângă în 
timp ce-i aplica o lovitură feroce de cot în faţă. Osul şi 
muşchiul s-au sfărâmat în timp ce nasul bărbatului a 
explodat într-un gheizer de sânge şi mitraliera a scuipat 
trei rafale consecutive de focuri care au muşcat din 
covorul vechi şi s-au înfipt în podea. Reilly a împins mai 
tare, asigurându-se că ţeava mitralierei nu era aţintită spre 
cele două femei în timp ce s-a răsucit, împingând celălalt 
cot în pieptul bărbatului şi aşezându-se cu spatele la el, 
folosindu-se de inerție şi încercând să tragă arma din 
mâinile lui chiar când un alt însoțitor al iranianului s-a 
năpustit prin uşă. 

Paznicul rănit nu ceda. Se ţinea de pistol cu tenacitate, 
cu degetele strânse în jurul ei. Reilly l-a văzut pe celălalt 
terorist scoțând arma şi a făcut două lucruri într-o 
succesiune rapidă. Şi-a dat capul pe spate, lovind în faţa 
deja rănită a paznicului, şi l-a răsucit cu forţa astfel că 
acum era faţă în faţă cu cel din uşă, ridicându-i şi 
mitraliera între timp. Ţeava armei AK-47 s-a aliniat cu al 
doilea bărbat cu o fracțiune de secundă înaintea celeia 
care era îndreptată spre ei, şi Reilly a strâns degetele 
paznicului pe trăgaci. O altă triplă consecutivă a fost 


— 417 — 


eliberată şi individul din uşă s-a împleticit înapoi, cu pete 
întunecate şi roşii înflorindu-i pe piept şi pe umăr. 

Reilly le-a văzut pe Tess şi pe bătrână ghemuite pe 
canapea, Tess cu braţul în jurul femeii. Ochii lui s-au 
întâlnit cu ai ei. 

— leşi afară, i-a strigat el în timp ce se lupta cu paznicul, 
care încă nu dăduse drumul armei sale. 

— leşiţi afară, pe acolo, a răcnit el, făcând semn cu 
capul către uşile de sticlă gemene care dădeau în grădină. 

Tess nu s-a mişcat la început - apoi a auzit tropăiturile 
puternice şi ţipetele care veneau de pe holul care ducea la 
bucătărie. 

— Du-te, a lătrat Reilly din nou în timp ce se chinuia cu 
strânsoarea ca de menghină a paznicului. Mişcă-te! 

Le-a văzut pe Tess şi pe bătrână fugind spre uşile 
franţuzeşti, chiar când un al treilea bărbat a intrat de pe 
hol. Iranianul era chiar în spatele lui. Amândoi aveau 
armele ridicate. 

Teroristul s-a întors şi le-a văzut pe Tess şi pe bătrână 
chiar când ajungeau la uşile spre grădină şi se chinuiau să 
le deschidă. Reilly l-a auzit ţipând ceva şi l-a văzut 
întorcându-şi arma în direcţia lor. Cu o smucitură 
sălbatică, Reilly a smuls mitraliera din strânsoarea 
paznicului şi a aruncat-o înspre terorist. Arma a zburat 
prin cameră, rotindu-se pe orizontală ca un bumerang, 
trecând de canapea şi izbindu-se în pieptul individului şi 
deviind gloanţele pe care mitraliera acestuia le scuipa. 

Reilly era acum la un nivel maxim de surescitare. Nu 
avea nicio secundă de pierdut ca să le dea celor două 
femei răgazul să scape. Nu mai gândea şi nici nu se mai 
mişca conştient. Instinctele formate în anii de antrenament 
şi muncă de teren preluaseră controlul şi le ordonau 
muşchilor lui să se mişte. A simţit cum se răsuceşte parcă 
printr-o volbură invizibilă, şi a simţit pumnul strângându- 
se şi a privit cum se înfige în obrazul bărbatului cu care se 
lupta, apoi deja urmărea mitraliera care zbura prin cameră 
şi pe adversarul său cum se prăbuşeşte la pământ. A văzut 
cum picioarele sale fac doi paşi mari, sar peste canapea şi 


— 418 — 


se năpustesc spre teroristul de la uşă, împingându-i şi pe 
el, şi pe iranian şi izbindu-i de cadrul de lemn. 

A auzit cum iranianul a ţipat de durere în timp ce mâna 
lui bandajată s-a lovit de pământ, şi i-au reuşit câteva 
lovituri bune în teroristul căzut, rănindu-l grav până când 
genunchiul iranianului a ieşit din încurcătura de membre 
şi l-a lovit în vintre pe Reilly. Tot aerul a ieşit din el. S-a 
împleticit înapoi şi capul i s-a dus pe spate, lovindu-se de 
podea. Prin ochi înceţoşaţi, le-a zărit vag pe Tess şi pe 
bătrână. Reuşiseră în final să deschidă uşile franţuzeşti şi 
se grăbeau afară - dar iranianul îşi recuperase arma şi 
acum se ridica în picioare. 

Reilly trebuia să le dea femeilor încă un răgaz. 

S-a aplecat înainte şi l-a interceptat pe iranian, prinzând 
mitraliera bărbatului strâns cu ambele mâini şi 
împingându-se în ea pentru a-l izbi de perete. Iranianul a 
mormăit la contactul cu zidul. Reilly avea avantajul celor 
două mâini libere şi a tras arma AK-47 din strânsoarea 
iranianului, rotind mitraliera în sus în timp ce făcea asta şi 
izbind falca adversarului său cu patul armei. Un şuvoi de 
sânge a ţâşnit din gura iranianului şi a stropit peretele din 
spatele acestuia în timp ce mâna lui lovită se ridica să 
pareze o altă lovitură. 

A fost ca o cârpă roşie pentru Reilly. 

A întors patul mitralierei spre el, folosindu-l ca pe un 
berbec pentru a ţintui mâna iranianului de perete. 

Teroristului i-a scăpat un urlet sălbatic în timp ce patul 
de metal al armei a făcut praf şi pulbere oasele şi a rupt 
tendoanele de la mână. Durerea atroce i-a făcut genunchii 
să cedeze şi a căzut ca o păpuşă pe podea, cu ochii strâns 
închişi. Reilly îşi simţea venele zvâcnind de sete de sânge. 
A ridicat arma din nou, poziţionând-o astfel încât să-l 
izbească pe iranian în cap de data asta, ştiind că lovitura 
ar sfărâma ţeasta bărbatului şi, mai mult ca sigur, i-ar lua 
viaţa chiar atunci şi acolo... dar înainte să o poată aplica, 
ceva dur l-a lovit din spate, izbindu-l la ceafă şi tăindu-i 
energia din braţe. 

Unul dintre ceilalţi terorişti era din nou în picioare. 


— 419 — 


Pe când Reilly cădea la pământ, a văzut că se afla, de 
fapt, mai rău decât atât. Doi dintre ei se ridicaseră iar, 
bărbatul a cărui faţă o distrusese şi cel care apăruse cu 
iranianul. 

Restul a fost o ceaţă de pumni, coate şi şuturi, abătându- 
se asupra lui din toate părţile. Cu fiecare lovitură simţea 
cum îl lăsau puterile, simţea cum sângele din tăieturi îi 
întuneca vederea şi-l sugruma, simţea aerul chinuindu-se 
să-şi croiască drum până în plămânii lui, simţea cum 
mâinile şi degetele îi amorţeau din cauza lipsei circulaţiei. 
Ultimul lucru pe care l-a văzut a fost chipul iranianului, 
privindu-l feroce şi batjocoritor - apoi un ultim şut în faţă i- 
a stins lumina şi l-a aruncat într-un somn fără dureri. 


— 420 — 


59 
RHODOS, GRECIA 


— Endaxi, turnul. Decolare liberă, pista doi cinci, veţi 
executa. Se cere menţinerea trei mii de metri la alfa să vă 
uitaţi bine la frumoasa voastră insulă, Niner Mike Alpha. 

— Trei mii de metri la alfa se aprobă. Bucuraţi-vă de 
privelişte. 

Steyl a zâmbit şi a turat motoarele. 

— Recepţionat. Efkharisto poli. 

A direcționat cu grijă avionul Cessna Conquest pe pistă, 
decolând pe cerul începutului de dimineaţă. 

Era plăcut să fie în aer din nou. Începuse să devină 
agitat, stând în aeroportul internaţional Diagoras al 
Rhodosului, cu rezervorul plin şi gata de acţiune, în 
imposibilitatea de a se îndepărta prea mult de avion în 
timp ce aştepta semnalul lui Zahed. Adormise tun când 
apelul a venit în sfârşit, târziu în noapte. Apoi s-a culcat la 
loc pentru câteva ore înainte să decoleze în zori. 

Zbura spre sud-vest, îndreptându-se spre o altă insulă - 
una mult mai mică, de data aceasta, insula Kassos, 
destinaţia lui oficială. Era în direcţia opusă faţă de locul în 
care trebuia de fapt să ajungă, dar era cea mai potrivită 
păcăleală, deoarece aeroportul micuţ de acolo nu avea 
turn de control, iar procedurile trebuiau urmate întocmai 
dacă nu dorea să trezească suspiciunile nimănui. Ceea ce 
bineînţeles că nu ar fi vrut. Să găsească chichiţe în 
proceduri, oricât de riguroase, era a doua natură a lui 
Steyl. Ştia ce făcea mai bine decât oricine altcineva din 
branşă. 

A atins altitudinea specificată în mai puţin de un minut 
şi a luat din nou legătura cu turnul, primind instrucţiuni să 
treacă pe frecvenţa controlorului de apropiere. S-a 
conformat, a primit aprobarea să rămână la trei mii de 
metri tot drumul până la Kassos, şi i s-a spus să comute din 
nou, de data aceasta către Informaţii Atena pentru tot 


— 421 — 


restul călătoriei sale. Ceea ce a şi făcut. Dar a mai făcut şi 
altceva. Şi-a închis transponderul. Fără el codul, 
altitudinea şi înmatricularea avionului nu apăreau pe 
radarul turnului. Ar fi arătat doar un punct anonim. 

S-a ţinut de şaradă şi a rămas pe direcţia anunţată 
pentru încă un minut în timp ce cobora lin la o altitudine 
de două sute de metri. A contactat din nou turnul, dar nu a 
primit niciun răspuns. Ceea ce l-a făcut să zâmbească. Nu-l 
puteau auzi. Nu aveau contact radio - ceea ce însemna de 
asemenea că ieşise din acoperirea radarului. 

Putea acum să meargă unde dorea, liniştit. 

S-a aplecat pe stânga pentru a se îndrepta spre sud şi a 
trecut de vârful sud-vestic al Rhodosului. A păstrat această 
direcţie pentru încă zece kilometri pe deasupra apei, apoi 
a tras avionul violent în direcţia nord-est spre adevărata lui 
destinaţie: o zonă izolată la mai puţin de patru sute 
cincizeci de kilometri distanţă, în inima Turciei. 

Vizibilitatea era foarte mică. Un vânticel slab şi o 
presiune atmosferică ridicată generaseră o ceaţă albă care 
se instalase deasupra apei. Steyl nu mai putea vedea 
Rhodosul din cauza ei, ceea ce era bine. Însemna că 
nimeni nu-l putea vedea de pe țărm. Singurul risc era să 
fie reperat de un vas. Aşa că şi-a deschis radarul de vreme, 
pentru a vedea toate ambarcaţiunile din jurul său. Ar fi 
avut destul timp să ocolească orice ar putea apărea şi să-şi 
continue călătoria clandestină. 

La altitudine joasă, trebuia să ajungă acolo cu puţin 
peste o oră. Nu plănuia să petreacă mai mult de câteva 
minute la sol, deci drumul dus-întors i-ar fi luat cam două 
ore şi jumătate, în total. Ceea ce era în regulă pentru o 
călătorie turistică la altitudine mică spre o insulă mică 
unde nu există turn de control. Nu i-ar fi fost nimănui dor 
de el. 

Şi-a verificat ceasul, apoi a scos telefonul cu satelit şi l-a 
sunat pe Zahed. L-a pus la curent, apoi s-a aşezat comod şi 
a admirat priveliştea în timp ce motoarele turbo gemene 
ale Conquestului trăgeau spre coasta turcă. Dacă totul 
mergea bine, el anticipa să se despartă de iranian la 


— 422 — 


sfârşitul zilei. Apoi s-ar fi întors la vila lui din Malta, unde 
ar fi zăcut pe punte cu o bere rece în mână, gândindu-se 
cum să cheltuiască banii câştigaţi atât de uşor. 


Zahed aştepta pe malul lacului sărat şi privea soarele 
cum se rupea din colţul îndepărtat al suprafeţei plate, 
virgine a apei. 

La mijlocul dimineţii, ar fi arătat ca o întindere infinită 
de alb sub un dom de un albastru radiant. Chiar acum, 
soarele abia ivit o scălda într-o lumină ca de bronz, 
puternică. Semăna cu o foaie de metal tocită care se 
întindea de sub picioarele lui până la orizont. Un alt peisaj 
nebunesc, a gândit el. Văzuse mai multe în ultimele câteva 
zile decât crezuse să fie posibil. Intreaga regiune 
blestemată părea să fie tăiată şi lipită de pe o altă planetă. 
Se bucura la gândul că va părăsi Turcia curând. Înapoi în 
locuri confortabile, cunoscute, pământeşti. Acasă. Unde 
urma să fie sărbătorit pentru că reuşise imposibilul. 

Pentru că ar fi adus cu el premiul. _ 

Aerul de dimineaţă era încă răcoros şi îmbibat de sare. li 
mai atenua ameţeala, dar nu-i ajuta şi gâtul, pe care-l 
simţea la fel de uscat ca pământurile care se întindeau în 
faţa lui. Şi tremura. Pierduse mult sânge şi, în ciuda 
analgezicelor, încă avea dureri mari. Tremurăturile se 
înrăutăţeau. Avea nevoie de îngrijiri medicale, şi asta cât 
mai curând. Ştia că mâna era grav rănită. Ştia că era 
posibil să n-o mai poată folosi niciodată, poate chiar s-o 
piardă. Oricum ar fi fost, trebuia să aştepte. Trebuia să 
plece de acolo, repede. Americanca reuşise să scape. 
Trebuie să-i fi alertat pe turci. Mâna era un preţ mare de 
plătit, dar era totuşi mic în comparaţie cu libertatea lui şi, 
mai mult ca sigur, viaţa. 

Telefonul lui a piuit. A băgat mâna după el şi s-a întors 
cu faţa în direcţia opusă concentrându-se la orizont. Nu a 
durat mult până să vadă micul punct apropiindu-se la joasă 
altitudine şi rapid, cu soarele abia ivit sclipindu-i în 
parbriz. I-a confirmat lui Steyl că totul era în regulă, apoi a 
încuviinţat către oamenii săi şi a făcut un pas înapoi 


— 423 — 


pentru a putea privi mai bine. Motoarele celor două SUV- 
uri care erau parcate la o distanţă de o sută de metri unul 
în spatele celuilalt s-au trezit la viaţă. Apoi luminile lor s- 
au aprins, două seturi distincte de raze roşii şi galbene pe 
un fundal de culoarea cuprului. 

Zahed a privit cum avionul se aliniază pe axa făcută de 
cele două SUV-uri şi a studiat pista încropită dintre ele. 
Părea perfectă. Uscată şi solidă, plată ca un teren de 
fotbal, fără nicio ridicătură cât vedeai cu ochii. Numele 
lacului, Tuz Gölü, însemna pur şi simplu „lacul sărat”. 
Ceea ce şi era. Era o întindere superficială de apă sărată 
de opt sute de kilometri pătraţi care se usca şi se 
transforma într-un pat gargantuan de sare în fiecare vară. 
Două treimi din sarea care ajungea pe mesele turcilor de 
pe tot cuprinsul ţării venea de acolo, dar minele şi fabricile 
de prelucrare care făceau totul posibil erau mai la nord 
sau pe partea cealaltă a lacului. Zona pe care Steyl o 
alesese era, aşa cum prevăzuse pilotul, pustie. Era, de 
asemenea, la mai puţin de o oră de mers cu maşina de 
Konya. Alte pene de păun pentru casca pilotului. Şi încă o 
confirmare pentru Zahed că alesese bine. 

După câteva clipe, zumzăitul avionului a spart tăcerea. 
Abia audibil la început, s-a transformat apoi într-un răget 
înnebunitor în timp ce aeronava cobora deasupra celor 
două maşini parcate, cu separatoarele de inerție pornite ca 
să îndepărteze praful de sare de motoare. Partea de 
dedesubt aproape că a atins capota maşinii din faţă înainte 
de a ateriza perfect. Zahed deja se mişca, urcându-se în 
jeep pe când Steyl oprea motoarele şi frâna cu putere în 
faţă. 

Cele două SUV-uri au accelerat puternic şi au urmărit 
avionul. La mai puţin de şapte sute de metri mai încolo, 
erau parcate alături de el. 

Transferul nu a durat mult. Cu motoarele avionului 
bătând în continuare aerul, codexurile au fost încărcate 
primele, unele peste altele, în spatele ultimelor două 
scaune. Apoi a venit rândul încărcăturii umane. 

Reilly. 


— 424 — 


A fost cărat până la avion şi aruncat în compartimentul 
din spatele cabinei. 

Încă inconştient. Dar viu. 

Exact aşa cum îşi dorea iranianul. 

La mai puţin de patru minute după ce aterizase, avionul 
Cessna decolase din nou. O oră şi unsprezece minute mai 
târziu, era la sol la Diagoras. Nu a petrecut mai mult de 
douăzeci de minute pe asfalt. Agentul care trebuia să se 
ocupe de ei şi care a venit până la avion era acelaşi cu care 
Steyl lucrase când aterizase prima oară în Rhodos. El nu 
avea nevoie să verifice din nou aeronava. Zahed a urmărit 
desfăşurarea formalităţilor, ascuns în spatele cabinei, 
lângă Reilly cel inert. Steyl a înregistrat planul de zbor şi a 
semnat toate formularele, a primit aprobarea şi a decolat 
din nou. Spaţiul aerian iranian era la mai puţin de trei ore 
distanţă. 


— 425 — 


60 


Stând în spatele Humvee-ului Jandarmeriei, Tess se 
simţea distrusă. 

După ceea ce părea să fi fost un şir interminabil de 
orori, găsise în sfârşit ceva de care să se bucure. O rază de 
lumină îşi croise cumva drum prin voalul negru care o 
sufocase din acea zi fatidică din Iordania, dar la fel de 
repede precum apăruse, acum dispăruse din nou. Toată 
bucuria, liniştea şi entuziasmul - şterse în câteva minute şi 
înlocuite la fel de repede cu şi mai multă durere şi tristeţe. 

Ura neputinţa, sentimentul înfrângerii, faptul că încă o 
dată ea şi Reilly fuseseră învinşi. Mai mult decât orice, îşi 
dorea să afle ce se întâmplase cu el şi nu se putea abţine 
să nu-şi imagineze ce-i mai rău. Ilranianul avea acum ceea 
ce-şi dorise. Nu mai avea niciun motiv să rămână în zonă. 
De asemenea, nu avea niciun motiv să se abţină de la orice 
avea plănuit pentru Reilly. 

Gândul i-a făcut stomacul să se strângă. 

Poliţia locală apăruse la puţin timp după schimbul de 
focuri, alertată de împuşcături. Jandarmeria venise imediat 
după aceea. lranianul şi acoliţii lui luaseră cadavrul 
tovarăşului lor, dar rămăseseră destule probe ale atacului 
sângeros din casa bătrânei, toate acestea făcându-l pe 
agentul jandarmeriei şi mai nervos. Tess stătea acolo 
pasivă în timp ce el o muştruluia pentru că plecase din 
hotelul din Zelve fără autorizaţie, şi ea făcuse pe proasta 
zicând că urmărise doar pista lui Reilly. S-a străduit, de 
asemenea, să nu o implice pe bătrână în toate astea şi s-a 
asigurat că femeia a înţeles şi că nu avea să pomenească 
de evangheliile pe care le urmărea iranianul sau de 
comorile pe care le păstra în cripta subterană. Părea să 
funcţioneze. O duceau pe ea şi pe bătrână la secţia locală 
de poliţie pentru siguranţa lor, şi, desigur, pentru mai 
multe întrebări. Nu fusese o minciună prea confortabilă, 
având în vedere că ştia că poliţiştii locali erau singura ei 
şansă, dar nu credea că nişte dezvăluiri suplimentare i-ar fi 


— 426 — 


ajutat cu ceva. Tot ce putea face acum era să aştepte - şi 
să spere. Poate reuşeau să închidă graniţele înainte ca 
iranianul să iasă. Poate aveau noroc şi-l opreau cu vreun 
blocaj rutier. Poate-l prindeau pe vreun aeroport local. 

S-a frecat la ochi şi a încercat să-şi alunge grijile 
masându-şi tâmplele. Gândurile nu-i aduceau prea multă 
consolare, nu când nu făceau decât să readucă la viaţă 
imagini oribile ale unei confruntări sângeroase care se 
terminase cu un dezastru pentru bărbatul pe care îl iubea. 

— Îmi pare rău, a spus bătrâna, iar cuvintele ei blânde 
au scos-o pe Tess din mlaştina disperării. 

— Pentru ce? 

— Dacă nu-mi trimiteam nepoata... Dacă rămâneam 
ascunsă... nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. 

Tess a ridicat din umeri. Desigur, cuvintele ei erau 
adevărate. Ea şi Reilly ar fi fost în drum spre New York 
acum. Dar ştia şi că viaţa nu funcţionează aşa. 
Consecințele neintenţionate sunt parte din ea, şi nu avea 
niciun rost să se scalde în regrete. 

— Nu s-a terminat încă, i-a spus Tess, încercând să-şi 
creadă propriile cuvinte. 

Bătrâna s-a luminat la faţă. 

— Crezi...? 

— Întotdeauna există o şansă. Şi Sean de obicei se 
pricepe să le repereze. 

Bătrâna a zâmbit. 

— Sper că ai dreptate. 

Tess a reuşit să-i răspundă cu o jumătate de zâmbet şi a 
încercat să blocheze toate scenariile înfiorătoare, care, ştia 
şi ea, nu erau doar posibile, ci şi probabile. 


— 427 — 


61 


Reilly s-a trezit cu un impuls, tresărind şi luând o gură 
de aer. Un miros acru îi înţepa nările, un miros extrem de 
greţos care-i amintea de duhoarea cadavrelor. Ochii i s-au 
deschis larg, şi vederea i s-a focalizat trecând prin ceața ca 
de smoală din capul său. 

Iranianul era chiar acolo, aproape de el, la doar câţiva 
centimetri de faţa lui. Mâna îi plutea sub nasul lui Reilly, 
ţinând micuta fiolă pe loc mult mai mult decât era necesar. 
Bărbatul transpira şi clipea cu o energie nervoasă, şi părea 
să fie vizibil amuzat de chinul pe care-l producea. Apoi a 
luat fiola cu amoniac şi s-a retras, dându-i posibilitatea de 
a-şi vedea mai bine temnicerul. 

— Ai revenit, i-a spus iranianul. Bine. Chiar nu voiam să 
pierzi asta. 

Reilly nu ştia despre ce vorbea. Era o distanţă uriaşă 
între cuvintele care ieşeau din gura iranianului şi 
înţelegerea lor. Nu sunau promiţător. Gândurile i-au 
zburat la Tess şi a privit în jur, îngrijorat că o va vedea şi 
pe ea lângă el. Dar nu părea să fie acolo. 

— Nu, ea nu e aici, i-a spus iranianul, de parcă.-i citise 
gândurile. Nu am avut timp să mergem să o căutăm. Dar 
sunt sigur că o să mă mai întâlnesc cu ea cândva. Mi-ar 
plăcea asta. 

Reilly simţea cum îi fierbe sângele, dar nu a lăsat să se 
vadă asta. Nu avea niciun rost să-i dea iranianului 
satisfacția de a-l vedea neliniştit. În schimb, a rânjit şi a 
încercat să spună ceva, dar a simţit cum îi crapă buzele. Şi 
le-a umezit cu limba, apoi a zis: 

— Ştii, nu e o idee rea. Nu are niciun prieten 
homosexual. 

Mâna iranianului a zburat şi l-a plesnit pe Reilly peste 
obraz. 

Americanul şi-a ţinut capul într-o parte pentru o clipă 
pentru a lăsa durerea să se aşeze, apoi l-a privit pe iranian 
şi i-a reuşit încă un zâmbet strâmb. 


— 428 — 


— Greşeala mea. Cred că nu ai ieşit încă în lume, nu-i 
aşa? Nicio grijă. Va rămâne secretul nostru. 

Iranianul a ridicat mâna ca să-l lovească din nou, dar a 
renunţat şi i-a zâmbit. 

— Poate reuşeşte ea să mă convertească. Ce zici? 

Reilly îşi simţea capul greu şi s-a hotărât că nu avea 
niciun rost să-l întărâte şi mai mult. S-a concentrat să 
analizeze ceea ce îl înconjura şi a văzut că era într-un 
avion mic, unul cu o cabină în care nu se putea sta în 
picioare. Un avion utilitar, judecând după zgomotul 
motorului. 

Unul care era în zbor. 

Acel ultim detaliu l-a realizat peste o clipă şi tensiunea a 
început să-i crească. Nu îl ajuta în starea sa, care era şi 
aşa destul de proastă. Capul îi zvâcnea cu ceea ce semăna 
cu o mahmureală de nivelul poloniului. Respirația îi era 
grea şi dureroasă. Sângele se închegase în interiorul 
nărilor sale, împiedicând aerul să ajungă la plămâni, care-l 
dureau şi ei din cauza loviturilor primite în torace. Putea 
simţi, de asemenea, gustul odios al unui amestec de 
mucozităţi şi sânge din gât. Senzaţia a fost curând 
înlocuită de durerea care era telegrafiată din fiecare colţ al 
corpului său acum că neuronii săi se treziseră din nou la 
viaţă. Pleoapele îi erau grele, şi unul din ochi, realiza 
acum, era pe jumătate închis, fără îndoială de la umflătură. 
Şi buzele le simţea umflate şi avea tăieturi uscate în 
diverse locuri. Ştia că trebuie să aibă coaste rupte şi 
probabil pierduse şi un dinte sau doi. Ciudat, dar nu mai 
avea pantofii şi ciorapii. 

Era întins pe un fel de banchetă moale chiar în spatele 
cabinei, o banchetă în formă de L care începea de după 
uşa de lemn care separa compartimentul de restul cabinei. 
A încercat să se mişte şi a realizat că mâinile şi picioarele 
îi erau legate. Mâinile îi erau la spate, deci nu putea să 
vadă ce le ţinea strânse, iar gleznele îi erau imobilizate cu 
o sfoară albă. Toate patru încheieturile îl dureau de la 
efort, şi putea să vadă umflăturile şi vânătăile în locurile 
unde sfoara îi muşca din carne. Un gând ciudat i-a venit în 


— 429 — 


minte, faptul că se putea să fi fost ruptă din perdelele 
bătrânei. Nu era foarte groasă, dar era rezistentă şi 
suficient de lungă încât să i se înfăşoare în jurul gleznelor 
de câteva ori. 

Nu credea că o să scape din ele prea curând. 

A privit pe fereastra mică şi ovală spre cabina din faţa 
lui. Nu putea vedea niciun nor. Nu era nimic acolo decât 
un cer albastru nesfârşit, senin şi nepătat. A încercat să-şi 
dea seama în ce direcţie zburau. Soarele părea să 
pătrundă în cabină din faţa avionului, puţin spre dreapta şi 
la un unghi de aproximativ patruzeci şi cinci de grade. 
Avea intensitatea puternică a unui soare de dimineaţă. 
Părea să indice că se îndreptau spre est. Est, de undeva 
din centrul Turciei. 

Şi-a imaginat harta. Nimic bun nu era la est, cel puţin nu 
pentru el. Siria. Irak. Iran. Nu tocmai cele mai prietenoase 
locuri pentru un agent FBI american. 

Tensiunea i-a crescut şi mai mult. 

A privit spre iranian. 

— Ne îndreptăm spre est. 

Teroristul nu i-a răspuns. 

— Ce, ţi-a expirat viza? l-a întrebat Reilly. 

Iranianul a zâmbit vag. 

— Mi-a lipsit mâncarea. 

Reilly s-a uitat la mâna bărbatului. Nu arăta grozav. 
Bandajul era desfăcut şi murdar, şi era pătat cu sânge. 

Reilly a dat din cap în direcţia ei. 

— S-ar putea să ai nevoie de ajutor ca să-ţi tai friptura. 

Zâmbetul iranianului a dispărut. S-a încruntat în tăcere 
pentru o clipă, apoi mâna lui dreaptă a zburat din nou şi l-a 
lovit pe Reilly. A tras aer adânc în piept şi a spus: 

— Să nu-ți uiţi gândul. Vei avea nevoie de el la coborâre. 

Un potop de imagini neplăcute au inundat mintea lui 
Reilly. Imagini ale ostaticilor ţinuţi ani la rândul în celule 
mizerabile în inima teritoriului ostil, legaţi în lanţuri de 
pereţi, bătuţi şi abuzaţi şi uitaţi până când vreo boală 
groaznică îi elibera în sfârşit de chinul lor. Voia să spună 
ceva când şi-a adus aminte de un lucru şi tensiunea lui s-a 


— 430 — 


apropiat şi mai mult de zona roşie. 

Raportul. Cel pe care îl primise la Istanbul. 

Cel despre italianul cu oasele sfărâmate. Cel despre care 
credeau că fusese aruncat dintr-un elicopter sau dintr-un 
avion. 

Cât încă era în viaţă. 

Şi-a alungat frica şi a mârâit la expresia îngâmfată a 
iranianului. 

— Nici măcar nu-ți ştiu nenorocitul ăla de nume. 

Iranianul s-a gândit o clipă, apoi a părut să se hotărască 
şi i-a spus: 

— E Zahed. Mansoor Zahed. 

— Bine de ştiut. N-ai vrea să fii îngropat într-un 
mormânt anonim. Asta nu e în regulă, nu-i aşa? 

Zahed a afişat un zâmbet subţire. 

— După cum spuneam. Să ţii minte şi gândul acesta. Vei 
avea destul timp să-l savurezi. 

Iranianul l-a privit pe Reilly curios. 

Deşi credea că se hotărâse ce să facă în privinţa lui, era 
totuşi indecis. Ambele opţiuni erau la fel de atractive. 

Incă îl mai putea duce pe Reilly înapoi în Iran. Să-l 
încuie în vreo gaură de iad izolată dintr-una din închisorile 
ţării. Să se distreze cu el ani buni de-acum încolo. Agentul 
ar fi fost o sursă nepreţuită de informaţii. L-ar fi făcut să 
cedeze, fără îndoială. Apoi acesta ar fi spus tot ce ştia 
despre FBI şi despre procedurile şi protocoalele Securităţii 
Naţionale. Pe lângă faptul că recuperase comoara de la 
Niceea, îl capturase pe coordonatorul Unităţii pe Probleme 
de Terorism Internaţional al FBI - fără să lase o dâră de 
firimituri în urmă -, şi asta era o realizare spectaculoasă a 
lui Zahed. 

Totul părea minunat - până când realitatea şi-a croit 
drum din nou. Zahed era un pragmatic şi ştia cum o să se 
desfăşoare totul de fapt. Ştia că probabil ar fi ajuns să 
piardă controlul asupra sorții lui Reilly. Chiar dacă Zahed 
încerca să nu-şi facă simțită prezenţa, agentul american 
era un premiu atât de consistent încât s-ar fi dus vorba. Ar 
fi stârnit un interes foarte mare. Alţii aveau să se implice. 


— 431 — 


Alţii care ar putea avea alte idei cu privire la cum să se 
folosească mai bine de o asemenea comoară. La un 
moment dat, poate s-ar hotărî chiar să-l utilizeze pe Reilly 
ca monedă de schimb pentru ceva ce-şi doreau cu ardoare. 
Când şi dacă aceasta s-ar fi întâmplat, Reilly ar fi fost 
eliberat. Şi atunci, Zahed ştia, bărbatul i-ar fi făcut viaţa 
un calvar, chiar şi de la câteva mii de kilometri depărtare. 

O asemenea posibilitate a anulat a doua opţiune. 

Nu, a gândit el din nou. Luase hotărârea bună. Nu-l 
putea duce pe Reilly în Iran cu el. În plus, alegerea pe care 
o făcuse i-ar fi adus o plăcere enormă. Ar fi fost un moment 
pe care nu l-ar fi uitat niciodată, şi pe care l-ar fi savurat 
pentru tot restul zilelor. Era doar păcat că nu va putea 
vedea corpul contorsionat al lui Reilly după ce acesta avea 
să se lovească de suprafaţa apei, care, pentru cineva 
călătorind la viteza aceea, ar fi fost la fel de dură ca o 
placă de ciment. Agentul ar fi murit înainte să simtă gustul 
apei sărate. 

Zahed s-a bucurat să lase scenariul să se deruleze puţin 
în mintea lui, apoi a luat o pereche de căşti de pe perete şi 
a apăsat pe două butoane. 

Steyl, în carlingă, a răspuns imediat. 

— S-a trezit? 

— Da. Unde suntem? 

— Tocmai am intrat în spaţiul aerian cipriot. Suntem 
cam la jumătate de oră de țărm. 

— Să-i dăm drumul, a spus Zahed. 

— În regulă, a răspuns Steyl. 

Zahed a închis şi a zâmbit către Reilly. 

— O să-mi placă foarte, foarte mult asta. 

Apoi l-a lovit din nou. 


— 432 — 


62 


— Niner Mike Alpha, avem o problemă. Nu putem 
menţine presiunea în cabină. Cer coborâre la nivelul de 
zbor unu doi zero. 

Controlorul de zbor a răspuns repede. 

— Niner Mike Alpha, declari o urgenţă? 

Steyl şi-a menţinut tonul plat. 

— Negativ, nu în momentul acesta, Mike Alpha. 
Suspectăm o uşă neîncuiată. Trebuie să depresurizăm, să o 
încuiem şi să represurizăm. S-a mai întâmplat. 

— Recepţionat, Mike Alpha. Coborâţi când doriţi. Nu e 
trafic sub voi. Baza spaţiului aerian controlat la două mii 
şase sute de metri. Noroc. 

Steyl a mulţumit turnului, apoi a ajustat manşa pilotului 
automat mai sus, făcând botul avionului să se aplece puţin, 
şi a redus puterea motoarelor, încetinind. Asta a făcut 
avionul să creadă că aterizează, apoi s-a declanşat alarma 
trenului de aterizare doar ca să-i amintească pilotului să-l 
lase în jos. Steyl a anticipat piuitul zgomotos şi prelung 
care a răsunat scurt în cabină, apoi a apăsat pe butonul de 
lângă genunchiul său drept să-l oprească. 

Cu botul aplecat în jos cu cincisprezece grade, 
Conquestul a început o coborâre abruptă de la altitudinea 
de croazieră de opt mii de metri până la patru mii de 
metri. Era altitudinea maximă de cabină pe care Steyl o 
putea cere de la sistemele avionului, deoarece cabina era 
deja presurizată. În consecinţă, Steyl a întors butonul de 
control al presiunii în sensul acelor de ceasornic la poziţia 
maximă, reuşind să convingă compresoarele să ridice 
altitudinea cabinei de la setarea de croazieră de la opt mii 
de metri la una mai puţin confortabilă, echivalentul cu mai 
puţin oxigen de al celor patru mii de metri. La o rată de 
schimb de două sute de metri pe secundă, ar fi durat opt 
minute pentru ca presiunea să ajungă acolo. Apoi, odată ce 
presiunea din interior şi cea din exterior aveau să fie 
echilibrate, Zahed ar fi putut să deschidă uşa cabinei. 


— 433 — 


Iranianul îi spusese lui Steyl că dorea ca Reilly să aibă 
parte de o căzătură cât mai lungă posibil, şi, deşi Steyl ştia 
că putea să deschidă uşa cu câteva mii de metri mai sus, 
patru mii de metri erau un pariu mai sigur. De la înălţimea 
aceea, căzătura lui Reilly ar fi durat puţin peste un minut. 
Steyl ştia că, în ceea ce-l privea pe Zahed, cu cât era mai 
lungă, cu atât era mai bine, dar un minut era de ajuns. Tot 
ar fi părut o eternitate oricui, în special când acea 
persoană era conştientă de ceea ce-o aştepta la capătul ei. 


Reilly a auzit motoarele încetinind, a simţit cum cabina a 
ţâşnit înainte şi cum avionul a început să plonjeze, şi a 
ştiut ce se va întâmpla. 

Un spasm de frică l-a cutremurat, dar, în loc să-l 
paralizeze, i-a impulsionat mintea şi a intrat în modul de 
supravieţuire. Nu putea face prea multe, din cauza felului 
în care era legat, dar trebuia să încerce ceva. 

A privit în jur. Vederea îi era obstrucţionată de 
paravanul din dreapta. Nu putea zări decât spatele 
cabinei. A văzut un maldăr de cutii de carton aşezate în 
spatele iranianului, şi a zărit legătura de piele a unui codex 
ieşind din cutia de sus. Starea de spirit i s-a întunecat când 
şi-a adus aminte că Zahed şi oamenii lui intraseră acum în 
posesia comorii de la Niceea. Şi-a luat privirea de la cutii şi 
a analizat restul spaţiului. A zărit un sertar cu semnul unei 
cruci verzi pe el, sub unul dintre scaunele din spate. Trusa 
de prim ajutor. Şi-a imaginat că o să găsească o foarfecă 
acolo cu care putea să-şi taie legăturile. Era un mic 
obstacol în calea către trusă, în persoana iranianului care 
îl urmărea ca un şoim şi a surprins privirea lui Reilly. 

Zahed nu a spus nimic. A ridicat mâna lui bună şi a făcut 
un mic semn cu degetul arătător în timp ce-i arunca o 
căutătură mustrătoare. 

Ochii lui Reilly au rămas aţintiţi la iranian, şi i-a reuşit 
un zâmbet ambiguu, relaxat. Ceea ce a făcut ca expresia 
lui Zahed să se crispeze. 

Reilly a lăsat să-i scape un mic chicotit. Poate nu a fost 
cine ştie ce, dar chiar atunci şi acolo, să-l neliniştească pe 


— 434 — 


iranian, oricât de puţin, îl făcea să se simtă bine. 


La aproape şase minute după ce şi-a început coborârea, 
Conquestul s-a stabilizat la patru mii de metri. Steyl a citit 
înregistrarea pentru altitudinea cabinei. Încă mai lucra ca 
să-şi atingă ţinta. 

Era timpul să-l aşeze pe Reilly pe poziţie. 

A ieşit din scaunul său şi i s-a alăturat lui Zahed în 
spatele cabinei. 

— Care capăt îl vrei? l-a întrebat pe iranian. 

— Ia-l de picioare. 

Steyl a încuviinţat. 

L-a apucat strâns de picioare pe Reilly şi şi-a aruncat o 
mână peste gleznele lui pentru a-l ţine în loc, apoi a păşit 
în spate, cocoşat în deschiderea joasă a cabinei, şi l-a tras 
de pe bancă pe podeaua acoperită cu covor. 

Apoi a început să-l tragă spre uşa cabinei. 


— 435 — 


63 


Reilly s-a lovit de covor cu un sunet înăbuşit şi a 
înnebunit. 

Dădea din picioare şi se zbătea furios să se elibereze din 
strânsoarea sud-africanului, răsucindu-şi corpul la stânga 
şi la dreapta în timp ce alterna genunchii îndoiţi cu şuturi 
bruşte, deşi avea ambele glezne strâns legate. Orice 
răsucire şi orice şut trimitea un val de durere prin tot 
corpul, dar a ignorat-o şi a continuat să se lupte. Atunci, de 
undeva din spatele lui, iranianul a venit spre el. Folosindu- 
se de mâna bună, l-a strâns pe Reilly de gât. Americanul 
era acum imobilizat la ambele extremităţi şi trebuia să se 
lupte şi mai tare. Era ţinut ca într-o menghină, dar după 
câteva răsuciri maniacale şi aplecări, a reuşit să scape din 
strânsoarea sud-africanului. Folosindu-se de palme ca să 
se echilibreze, a sărit pe bărbat cu lovituri repetate de 
picioare, ţinându-l la distanţă în timp ce dădea din cap în 
spate, încercând să-l rănească pe Zahed. 

— lisuse, am crezut că o să-l sedezi pe nenorocit, a 
răcnit sud-africanul încercând să menţină controlul asupra 
picioarelor lui Reilly. 

— Nu, a spus iranianul, chinuindu-se să ţină gâtul lui 
Reilly pe podea cu cotul, îl vreau perfect treaz. Vreau să 
simtă fiecare clipă din asta cu mintea lucidă. 

Asta n-a făcut decât să-l grăbească mai tare pe Reilly în 
timp ce-şi rotea picioarele sălbatic, ţintind faţa sud- 
africanului. Poziţia lui era prea ciudată ca să aibă prea 
multă putere în şuturi, iar bărbatul le tot para înainte ca 
acestea să ajungă la destinaţie. Apoi Reilly s-a hotărât să-şi 
dubleze eforturile în direcţia iranianului. 

Zahed era cel mai slab dintre cei doi. O lovitură decentă 
în locul potrivit ar fi putut schimba jocul. 

Dar trebuia să lovească el primul. 

Şi-a smucit capul furios dintr-o parte într-alta, ca un 
marlin zbătându-se pe un fir greu, încercând să scuture 
strânsoarea iranianului, lărgind zona de atac de care 


— 436 — 


Zahed trebuia să se ferească - apoi a simţit că bărbatul era 
la o distanţă propice şi s-a izbit înapoi, arcuindu-şi capul 
pe spate pe cât de feroce şi de brusc a putut. Spatele 
craniului său s-a întâlnit cu o anume parte a feţei 
iranianului. Nu-şi putea da seama unde-l lovise, dar a fost 
destul de tare încât să audă stropii şi să îl simtă pe Zahed 
cum se înmoaie. Reilly s-a mişcat rapid şi şi-a scos capul de 
după cotul bărbatului. Iranianul a încercat să recupereze, 
dar capul lui Reilly deja lunecase parţial prin cotul îndoit al 
bărbatului. 

A muşcat din el ca un câine turbat. 

Zahed a blestemat de durere şi şi-a aruncat mâna în sus, 
dar Reilly nu i-a dat drumul, înfigându-şi dinţii mai tare în 
antebraţul adversarului său. Pentru că se concentrase pe 
iranian, l-a pierdut din vedere pe celălalt care s-a mişcat şi 
a reuşit să-şi petreacă braţele în jurul gleznelor lui Reilly, 
punându-l la respect din nou. Apoi Zahed şi-a eliberat cotul 
i l-a coborât la baza urechii lui Reilly, scuturându-i capul şi 
reuşind să-l strângă iarăşi de gât. 

Reilly a continuat să se răsucească şi să se zbată, dar îl 
prinseseră bine în timp ce treceau chinuindu-se pe lângă 
grămada de texte antice şi prin spaţiul îngust dintre cele 
două scaune care erau cu faţa spre spatele avionului. 
Podeaua din cabină era mult prea îngustă ca el să încapă 
pe ea. L-au răsucit astfel încât acum zăcea pe diagonală, 
cu picioarele lângă scaunul din faţă dreapta, cu capul la 
doar câţiva centimetri de uşa cabinei. 

— O să-l poţi ţine? a întrebat sud-africanul. 

— Fă doar ce ai de făcut, a spus Zahed, gâfâind în timp 
ce călărea spatele lui Reilly, apăsând cu greutatea sa 
mâinile americanului mult în spate, şi cu antebraţul - cel 
bun - la baza gâtului, abia permițându-i să respire. L-am 
prins. 


Steyl a continuat să ţină încă o clipă, asigurându-se că 
Zahed îl prinsese bine pe Reilly, apoi s-a retras de pe el, 
încet, gata pentru o nouă frenezie a agentului FBI. 

Dar nu s-a întâmplat nimic. 


— 437 — 


— O să anunţ prin radio şi o să încetinesc, i-a spus el lui 
Zahed. Lasă-mă o clipă. 

— Du-te. 

Steyl s-a întors în scaunul său. 

A informat turnul de control din Nicosia că era la nivelul 
de zbor unu doi zero şi a cerut permisiunea să încetinească 
până la o sută de noduri. Cererea lui a fost aprobată 
prompt. Cu puterea motoarelor deja redusă, avionul 
începuse să încetinească. Steyl a mărit înclinația elicelor 
pentru a schimba unghiul lamelor. Acestea au ajuns la 
aproape o mie nouă sute de rotații pe minut, iar zgomotul 
din cabină s-a transformat dintr-un zumzet jos într-un 
geamăt ascuţit. 

Steyl a privit cum viteza de navigaţie a scăzut încet la 
nivelul-ţintă. 

A ajuns la o sută. 

Erau pregătiţi. 

— Deschide uşa, i-a strigat el lui Zahed. O să vin şi eu 
când va fi complet deschisă. 

Trebuia să rămână în scaun până când cele două uşi 
erau complet deschise, să fie sigur că se putea ocupa de 
complicațiile neaşteptate care puteau surveni în timpul 
unei manevre atât de neortodoxe. 

S-a întors şi l-a privit pe Zahed, care încă îl călărea pe 
Reilly, a ridicat mâna şi a întors mânerul pentru a descuia 
partea de sus a uşii. 

Iranianul a împins-o în afară. 

Vântul a prins-o imediat şi a dat-o în lături. 

Un şuvoi de aer rece a inundat cabina cu un şuierat 
asurzitor. 

Apoi a început nebunia. 


— 438 — 


64 


Reilly a simţit secundele ticăind înăuntrul său de parcă 
înghiţise o bombă cu ceas. Faţa îi era lipită de carpeta de 
nailon, ţinându-i ochiul drept închis şi făcându-l să respire 
cu greutate. 

Nu se putea mişca. Iranianul îl blocase ferm pe poziţie. 
Dar cel puţin bărbatul era singur acum. Dacă Reilly urma 
să facă ceva, trebuia să o facă înainte să se întoarcă 
pilotul. Legat cum era, ar fi fost neputincios în faţa celor 
doi. 

Ceea ce însemna că trebuia să acţioneze cât mai repede. 

Apoi l-a auzit pe pilot dându-i încuviințarea lui Zahed, şi 
l-a simţit pe iranian ridicându-se uşor de pe el, apoi a auzit 
lacătul trapei deschizându-se. 

Ştia că mâna bună a iranianului era ocupată cu 
deschiderea uşii. Ştia că bărbatul nu-şi putea folosi 
cealaltă mână pentru a riposta la mişcarea lui Reilly. 

S-a hotărât că era acum ori niciodată. 

Şi-a concentrat puterea unde era nevoie de ea cel mai 
mult. 

A auzit cum uşa s-a deschis furtunos, a simţit cum aerul 
a şuierat înăuntru, a simţit cum aerul rece îi semnala 
urgenţa situaţiei. 

A renunţat la cuvântul niciodată şi a votat pentru acum. 

A început să se zbată, răsucindu-se pe o parte, pe 
umărul stâng, şi ridicându-se de la pământ cu atâta forţă 
cât a putut să adune întorcându-se cu spatele la cabină şi 
la iranian. În acelaşi timp, şi-a împreunat degetele şi şi-a 
dat cotul în spate cât de mult a putut, apoi şi-a flexat 
genunchii şi a lansat o lovitură furioasă cu picioarele în 
spate. Cotul şi picioarele s-au întâlnit cu carne şi os şi au 
generat gemete de durere neidentificabile, dar nu părea să 
se fi schimbat. Reilly ştia că nu îl va răni cu adevărat pe 
iranian cu asemenea mişcări. Trebuia doar să-l 
destabilizeze şi să-l dea jos de pe el pentru câteva secunde. 

Ceea ce a şi reuşit. 


— 439 — 


Iranianul şi-a pierdut echilibrul şi a căzut de pe el nu 
mai mult de câteva secunde preţioase, suficient însă cât 
să-i permită lui Reilly să-şi încheie mişcarea. 

Cu aerul îngheţat şfichiuindu-l ca o tornadă, Reilly a 
continua să se răsucească până când a ajuns să stea pe 
spate, apoi a făcut două lucruri într-o succesiune rapidă. 
Şi-a tras picioarele la piept şi le-a dat drumul cu o lovitură 
care l-a nimerit pe iranian drept în piept şi l-a împins 
înapoi trântindu-l de acoperiş. Apoi Reilly s-a legănat în 
spate şi şi-a adus genunchii în poziţie fetală şi şi-a arcuit 
spatele pentru a scurta distanţa dintre umeri şi şolduri 
pentru a le permite mâinilor sale să lunece de sub el 
printr-o mişcare fluidă. 

Erau în continuare legate. Dar cel puţin nu mai erau la 
spate. 

Zahed s-a îndreptat chiar când Reilly se ridica în 
picioare. Iranianul era în faţa uşii pe jumătate deschise şi a 
păşit în lateral, îndepărtându-se de ea spre mijlocul 
cabinei. S-au rotit o clipă sub deschizătura de un metru şi 
jumătate,  cocoşaţi sub acoperişul scund al cabinei, 
privindu-se unul pe celălalt, anticipându-şi următoarele 
mişcări. Apoi Reilly a surprins o tresărire vagă în ochii 
iranianului şi a ştiut că va fi atacat. 

S-a întors cât de repede a putut, având în vedere că 
gleznele sale erau încă legate, şi a sărit spre sud-african 
prin spaţiul îngust dintre cele două scaune îndreptate spre 
spate, cu braţele întinse. Nu se putea folosi de ele pentru a 
aplica o lovitură decentă, nu cu ele legate şi cu paşii lui 
nesiguri. În schimb, l-a apucat pe pilot de gât şi l-a tras pur 
şi simplu spre el, în timp ce şi-a aplecat puţin fruntea cu o 
secundă înainte ca aceasta să se lovească de baza nasului 
sud-africanului. A fost cea mai sălbatică lovitură de cap pe 
care Reilly o aplicase vreodată, iar ruptura provocată s-a 
auzit în ciuda vântului dezlănţuit care şuiera prin cabină. 
Sud-africanul s-a împleticit înapoi prin spaţiul strâmt 
dintre cele două scaune, s-a lovit de marginile lor ca o 
minge de pinball, înainte de a-şi sparge capul în panoul de 
lemn care separa carlinga de cabină, şi de a se prăbuşi 


— 440 — 


prin deschizătura îngustă. 

Reilly ştia că Zahed urma să sară pe el, dar tot nu a 
reuşit să se întoarcă la timp ca să pareze lovitura. 
Iranianul îşi scosese pistolul şi l-a îndreptat asupra lui 
Reilly cu o lovitură feroce a mâinii drepte, prinzându-l la 
marginea maxilarului. Nu a fost o lovitură curată, dar tot a 
provocat daune serioase, trimițând un val de durere peste 
faţa lui Reilly şi întunecându-i vederea pentru o clipă. 

Reilly a zburat într-o parte, în dreapta lui, în direcţia 
loviturii, izbindu-se în scaunul din dreapta, cel care era 
lipit de scaunul pilotului. Şi-a întors capul la timp pentru a- 
l vedea pe Zahed pregătind o nouă lovitură, cu braţul 
ridicat, şi metalul ca de antracit sclipind sub luminile 
cabinei, şi i-a reuşit o aplecare disperată de pe scaun la 
timp ca să se lovească de Zahed şi să-l trimită înapoi câţiva 
paşi. Reilly a sărit înapoi pe scaun, cu capul învârtindu-i- 
se, cu picioarele moi, durerea inundându-i fiecare 
centimetru al corpului. În ameţeala lui, l-a văzut pe Zahed 
cum îşi revine şi vine spre el din nou, l-a văzut cum îşi 
ridică pistolul ca un ciocan şi a simţit cum îl lasă puterile şi 
braţele sale refuzau să se mai ridice pentru a para o nouă 
lovitură. Şi-a rotit ochii din instinct, căutând o armă, ceva, 
orice i-ar fi putut folosi pentru a opri atacul. Singurul lucru 
de care i s-a agăţat privirea a fost o cutie de un galben 
fluorescent cu două mânere negre. Avea aproximativ 
jumătate de metru în lungime, treizeci de centimetri în 
înălţime şi cincisprezece centimetri lăţime, stând inofensiv 
sub scaunul din dreapta lui, sclipind către Reilly. 

S-a întins şi a apucat-o. Era grea - douăsprezece, poate 
cincisprezece kilograme. Care păreau cincizeci în starea în 
care se afla Reilly. 

Nu avea timp să se gândească. Nici măcar nu ştia ce 
face. Se mişca din instinct, sistemul său limfatic 
conducând spectacolul în timp ce conştienţa o lua de la 
capăt. A smucit pur şi simplu cutia şi a rotit-o spre Zahed, 
lovindu-l în piept şi trimiţându-l în zbor înapoi spre scaunul 
din stânga orientat spre în faţă, cel care era chiar în 
spatele uşii cabinei pe jumătate deschise. Reilly şi-a 


— 441 — 


pierdut strânsoarea de pe unul dintre mânere la sfârşitul 
loviturii, iar închizătoarea cu arici a casetei s-a deschis sub 
inerția greutăţii sale, înăuntru fiind un alt pacheţel de un 
galben fosforescent, de data aceasta cu mânere de o formă 
diferită. 

Un fulger de înţelegere l-a străbătut pe Reilly. 

Era barca de salvare a avionului. Pusă la îndemână şi 
vizibilă în caz de urgenţă. 

Ceea ce, după părerea lui, se potrivea al naibii de bine 
cu momentul de faţă. 

L-a văzut pe Zahed ridicându-se din scaun şi s-a întins 
după mânerele pachetului. Degetele lui Reilly s-au strâns 
în jurul lor, şi a tras, tare, şi s-a ferit, spre partea opusă a 
cabinei, departe de iranian şi de uşa deschisă. 

Pluta de salvare a început să se umile brusc, 
desfăşurându-se cu un şuierat puternic, violent, şi 
întinzându-se cu o viteză înfiorătoare. Dat fiind că avea doi 
metri lăţime, diametrul de un metru şi jumătate al cabinei 
a oprit-o înainte de a se umfla complet în sus, în jos sau în 
lateral. Singurul loc în care se putea duce era de-a lungul 
axei cabinei, strivită într-un inel oval. Spaţiul îngust o 
făcea să se extindă mult mai violent decât ar fi făcut-o în 
circumstanţe normale neconstrictive. După patru secunde, 
era deja destul de mare pentru a juca rolul unei bariere 
între Reilly şi Zahed. După opt secunde era umflată 
complet, cu partea de dedesubt cu faţa spre Reilly, iar 
partea de deasupra spre iranian, cu marginea 
conducătoare ieşind prin peretele despărțitor din spatele 
scaunelor din primul rând. In timp ce se înghesuia în 
carlingă, mugetul motoarelor a crescut observabil, 
transformându-se într-un țipăt ascuţit. Avionul a accelerat 
considerabil, cu lamele motoarelor învârtindu-se acum şi 
mai repede. Nu doar atât, dar cabina s-a aplecat şi ea 
înainte cu vreo zece grade. Barca de salvare împinsese 
înainte manetele de control şi pe cele de direcţie şi manşa 
de control a pilotului automat, toate aflate în centrul 
consolei din carlingă. 

Avionul era în cădere. 


— 442 — 


Reilly şi-a tras sufletul şi s-a sprijinit de scaunul cel mai 
apropiat. A auzit cum vântul a rupt uşa panoului din 
balamale şi a privit-o cum se desprinde de avion. Cu ochii 
măriţi de spaimă, a privit în stânga şi în dreapta, căutându- 
şi direcţia în timp ce încerca să-şi calmeze mintea, 
luptându-se cu frica primordială generată de şuvoiul de 
chimicale cu care glanda pineală îi inunda creierul în timp 
ce încerca să restabilească vreun fel de control raţional. 

Impuşcăturile au întrerupt procesul. 

Pe partea cealaltă a bărcii de salvare, Zahed trăgea 
furios, încercând evident să dezumfle pluta sau să îl 
omoare pe Reilly. 

Sau amândouă. 

Gloanţele muşcau din pielea de nailon a plutei, şi Reilly 
nu avea unde să se ascundă. 

S-a ghemuit şi s-a mişcat înainte în timp ce câteva 
obiecte au căzut pe podeaua cabinei şi s-au rostogolit în 
faţă, conţinutul bărcii de salvare care căzuse în timp ce 
aceasta se contorsiona în spaţiul îngust. 

Ochii lui Reilly dansau peste cascada de obiecte, 
cântărindu-le valoarea. 

A văzut o vâslă gonflabilă. O oglindă de mare. Un 
recipient cu toarte pentru a scoate apa. O linie de salvare. 
Lămpi de semnalizare. 

Şi un cuţit. 

Nu unul mare. Nu un cuţit de luptă din oţel-carbon care 
ar putea să eviscereze un crocodil. Doar un cuţit de 
siguranţă cu un mâner portocaliu plutitor, şi o lamă de 
şapte centimetri care părea destul de inofensivă. 

Stătea doar acolo, odihnindu-se la baza scaunului. 

Strigându-l. 

Amăgindu-l cu speranţă. 

S-a aplecat şi l-a înşfăcat. Cinci secunde mai târziu 
mâinile şi picioarele lui erau libere. O glonţ a muşcat din 
scaunul din spatele lui, înfigându-se în pielea dură, apoi un 
altul i-a zgâriat umărul şi s-a înfipt în tavan. Barca de 
salvare era compusă din compartimente separate şi, în 
ciuda găurilor din ea, era în continuare complet umflată, 


— 443 — 


dar nu ar mai fi durat mult până când ar fi început să se 
lase şi i-ar fi dat lui Zahed posibilitatea de a ieşi din 
spatele ei. 

Reilly trebuia să îl doboare înainte să se întâmple asta. 

Trebuia să se mişte repede. Avionul continua să coboare. 

S-a ghemuit şi a ţâşnit spre spatele cabinei, departe de 
locul în care aterizau gloanţele. S-a oprit la marginea 
plutei, a luat o gură de aer să se stabilizeze, şi a sărit 
trăgând marginea bărcii deoparte cu dreapta în timp ce se 
apleca înainte, ţinând cuțitul în mâna stângă. 

L-a luat prin surprindere pe Zahed şi l-a tăiat la 
încheietura dreaptă. 

Pistolul iranianului i-a căzut din mână şi un şuvoi de 
sânge i-a ţâşnit din artere. Stătea pur şi simplu acolo, 
țintuit în loc, holbându-se la Reilly stupefiat, încă lipit de 
uşa cabinei, împins de acoperământul plutei. 

Ochii lui Reilly s-au fixat asupra lui. l-ar fi plăcut să 
savureze priveliştea mai mult, dar nu-şi permitea aşa ceva. 
Avionul cădea în continuare, uşor şi neîntrerupt, fără să se 
aplece în stânga sau în dreapta, îndreptându-se pur şi 
simplu în jos spre mare într-o linie dreaptă, cu pilotul 
automat evident încă activat. 

Reilly s-a încruntat la iranian. 

S-a aplecat peste bărbat şi a deschis partea de jos a uşii 
cabinei. 

A consemnat în memorie fiecare pixel al expresiei livide, 
cu ochi bulbucaţi, a lui Mansoor Zahed. 

— Presupun că nu vei mai avea nevoie de mormântul 
acela până la urmă, i-a strigat el şi l-a împins afară cu o 
lovitură de călcâi în vintre. 


— 444 — 


65 


Iranianul a căzut departe de ochii agentului fără să 
scoată un sunet. 

Reilly stătea în şuvoiul îngheţat şi privea marea 
crescândă prin uşa deschisă. Pentru o clipă s-a gândit 
dacă, dintre ei doi, iranianul nu fusese cel norocos. Apoi şi- 
a îndreptat atenţia către tamponul uriaş de nailon care îi 
bloca drumul către panoul de control al avionului, a ocolit 
până unde era blocat în uşa carlingii, şi a început să-l 
lovească cu lama. 

A sfâşiat, a tras, a cojit, a rupt nailonul galben ca un 
psihopat scăpat de sub control. 

Nu mai simţea durerea. 

Antrenamentul îşi vedea acum beneficiile, ajustând şi 
optimizându-i funcţiile corporale pentru singura sarcină pe 
care trebuiau să o îndeplinească la momentul actual: 
supraviețuirea. Totul se îndrepta spre sfârşit. Glandele sale 
îi inundaseră corpul cu adrenalină, mărind abilitatea 
creierului de a procesa informaţia şi făcându-l mai receptiv 
la bariera de impulsuri senzoriale. Endorfinele circulau 
prin el pentru a atenua durerea astfel încât să nu-l 
distragă. Creierul lui a eliberat un torent de dopamină, 
făcându-i inima să o ia la goană şi tensiunea să-i crească. 
Pasajele bronhiale erau dilatate, permiţând ca mai mult 
oxigen să intre în plămâni şi să-i mişte sângele mai repede. 
Ficatul lui a secretat un val de glucoză pentru a-i spori 
energia. Chiar şi pupilele i se măriseră, pentru o vedere 
mai bună. 

O maşinărie sincronizată, dedicată propriei 
supravieţuiri. 

A rupt destul din barca de salvare încât să poată să 
ajungă în carlingă. Pagini din agenda lui Steyl zburau 
peste tot, rupte de uraganul care se dezlănţuise în cabină. 
A dat câteva dintre ele la o parte în timp ce păşea peste 
corpul pilotului căzut şi s-a aşezat în scaunul lui. 

Şi-a ascuns cuțitul sub curea, şi-a strâns centurile rapid 


— 445 — 


şi a privit afară. Suprafaţa mării părea ameţitor de 
aproape şi se apropia din ce în ce mai mult. Mai rău, 
avionul vibra, iar viteza îi era periculos de mare. 

Ochii lui Reilly au scrutat panoul de control. Nu pilotase 
niciodată un avion, dar fusese în destule carlingi ale 
aeronavelor mici în timpul activităţii sale ca să ştie în mare 
ce făceau butoanele şi ce arătau cadranele principale. A 
văzut unul care îi spunea că avionul cădea cu aproape 
cinci sute de metri pe minut. Diferite alte cadrane aveau 
acele de mult în plaja roşie. Unul dintre ele, indicatorul de 
viteză, avea un ac care se împingea spre punctul de stop, 
în afara scalei de măsurare şi cu mult după punctul roşu 
cu alb de „viteză maximă de operare”. Ştia că trebuia să 
încetinească avionul, dar înainte să se întindă după 
manetele gemene, a auzit un trosnet mecanic pe deasupra 
gemetelor ascuţite ale motoarelor. Venea din dreapta sa. A 
aruncat o privire pe geamul lateral la timp să vadă ţeava 
de eşapament a motorului din lateral cum scoate o dâră de 
fum negru şi flăcări. 

În câteva secunde, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu 
celălalt motor. 

Puterea maximă la altitudine mică depăşea limitele 
proiectării motoarelor şi fumul a început să curgă în 
cabină prin gurile de aerisire din tavan. Câteva lumini de 
avertizare s-au aprins deasupra panoului de instrumente. 
Reilly s-a aplecat să arunce o privire mai atentă. Cea mai 
proeminentă pereche dintre ele era marcată cu Foc- 
Aerisire Închide Uşa. Inima îi bătea cu putere şi a ridicat 
flapsurile de siguranţă de deasupra lor, apăsând butoanele 
pătrate care închideau curentul de aer de la motoare şi 
care au evacuat fumul din cabină. Chiar atunci alte două 
butoane s-au aprins. Amândouă erau marcate cu Motor 
Armat Forțat. Nu era sigur nici ce erau acestea, dar a 
presupus că erau de asemenea legate de foc şi a apăsat pe 
ele. Butoanele trebuie să fi declanşat extinctoarele, iar 
focul şi fumul negru care ieşeau din motoare s-au oprit. 
Dar apoi la fel au făcut şi motoarele. S-au oprit, stopând şi 
zgomotul, şi încetinind coborârea avionului. În câteva 


— 446 — 


secunde, elicele au încetat să se mai învârtă. Reilly a văzut 
că se aliniaseră, cu lamele înclinate acum paralel cu fluxul 
de aer şi perpendiculare pe aripi. La un semnal, două 
luminiţe verzi de autoaliniere din categoria celor de 
avertizare au început să clipească. 

Reuşise să stingă incendiul, dar făcând asta oprise şi 
motoarele. Conquestul se năpustea acum către mare. În 
mod descurajator, o făcea într-o manieră controlată, pilotul 
automat menţinându-l pe o traiectorie liniară. 

O traiectorie de la care Reilly trebuia să devieze. 

Şi-a strâns mâinile pe manşă şi a tras-o către el. A simţit 
cum botul avionului se ridică uşor, dar era prea greu să 
tragă de el ca să menţină unghiul, şi în secunda în care şi-a 
relaxat strânsoarea, chiar şi puţin, botul a coborât din nou 
în poziţia de plonjare, grăbindu-se către mormântul 
acvatic. Ducea o luptă pe care avea să o piardă. Ceva îi 
bloca eforturile şi ţinea avionul lipit cu încăpățânare de 
traiectoria sa. 

Apoi l-a zărit. Un comutator mic, roşu, pe manşa 
pilotului pe care scria A/P Deconectare. 

Deconectarea pilotului automat. 

Nu avea nimic de pierdut. Dacă pilotul automat 
conducea avionul, acesta era inamicul. Şi trebuia eliminat. 

A apăsat pe comutator şi a auzit ceva care suna 
deconcertant ca o sonerie zgomotoasă. Manşa a devenit 
brusc mai maleabilă în mâinile sale. A tras de ea din nou, 
asigurându-se că ţinea aripile la nivel. De data aceasta, a 
remarcat o schimbare. Botul se ridica. Nu cu mult, dar 
destul încât să se observe. L-a impulsionat să încerce şi 
mai mult. A tras în continuare, cât de tare a putut. A văzut 
nivelul mării ridicându-se ameţitor să-l întâlnească şi a tras 
şi mai mult. Se simţea de parcă încerca să ridice avionul el 
însuşi, ceea ce, într-un fel, chiar făcea. 

Cu fiecare smucitură hotărâtă, botul Conquestului se 
ridica câte puţin, şi în timp ce o făcea, viteza avionul a 
scăzut. Dar totuşi, dacă Reilly îşi relaxa strânsoarea oricât 
de puţin, pentru a se regrupa pentru o nouă smucitură, 
botul i se împotrivea şi cobora din nou. Era ca şi cum ar fi 


— 447 — 


încercat să mulineze un marlin uriaş. Pe când putea vedea 
textura valurilor de pe suprafaţa mării, indicatorul i-a spus 
că mergea cu o viteză cu puţin peste o sută de noduri. Apa 
se năpustea pe sub el acum, o bandă rulantă infinită 
bleumarin care zbura dedesubtul lui, ameţitor de aproape 
şi de primitoare şi totuşi fatală dacă aterizarea avea să 
meargă prost. 

Reilly a încercat să-şi controleze respiraţia şi a ţinut 
avionul drept la un nivel aproximativ, evitând aplecările 
laterale şi coborându-l extrem de încet. Nu se grăbea să 
atingă apa. Cu excepţia unui vas care să interfereze pe 
traiectoria lui de zbor, deocamdată se simţea în siguranţă 
acolo unde era. Atâta vreme cât nu încerca să aterizeze, nu 
risca să se afunde în mare şi să fie făcut bucăţi. 

Totuşi, trebuia să aterizeze la un moment dat. Şi trebuia 
să o facă înainte de a ajunge la ţărmul care-l aştepta acolo 
undeva. 

S-a concentrat şi a continuat să împingă manşa pentru a 
ţine botul mai mult sau mai puţin la nivelul de planare. 
Apoi un claxon a început să urle - avertizarea de pierdere 
de viteză. 

Trebuia să coboare acum. 

A împins manşa înainte o fracțiune de milimetru. Avionul 
a coborât şi mai mult, câte treizeci de centimetri odată, 
încet, grațios. A atins vârfurile valurilor într-o ploaie de 
stropi, apoi şi suprafaţa apei. Marea era destul de liniştită 
şi, deşi fuzelajul sărea peste vârfurile albe, nu s-a aplecat 
şi nici nu s-a sfărâmat. Mecanismele de aliniere au 
menţinut coborârea lină până când greutatea apei i-a 
anulat brusc inerția şi l-a oprit într-un nor de spumă albă. 

Decelerarea a fost brutală, de la nouăzeci de noduri la 
zero în mai puţin de o secundă. Reilly s-a smucit înainte în 
hamul său, dar centura şi-a făcut datoria, împiedicându-l 
să se izbească de panoul de control sau de parbriz. 

Apa a început să inunde repede cabina. 

Reilly ştia că nu avea prea mult timp să iasă. Nu cu uşile 
avionului rupte. Şi-a smuls hamul, a sărit prin locul îngust 
dintre scaunele din faţă şi peste corpul inert al pilotului. 


— 448 — 


Câţiva centimetri de apă acoperiseră deja podeaua cabinei, 
nivelul ei crescând continuu cu fiecare secundă. S-a uitat 
împrejur căutând o vestă de salvare. A găsit ceva mai bun, 
un săculeţ de un galben fosforescent, mai mic decât valiza 
bărcii de salvare. Pe el scria cu litere mari şi albastre, 
„Trusă de urgenţă”, lucru care suna foarte bine. 

A apucat-o şi a ţâşnit spre uşa cabinei, apoi s-a oprit din 
drumul său şi s-a uitat la lăzile îngrămădite unele peste 
altele între scaunele din spate şi compartimentul în care 
fuseseră puse. 

Textele. 

Cele care  supravieţuiseră de la începuturile 
creştinătăţii. 

Moştenirea de două mii de ani pe care Tess o scosese la 
lumină. 

Pieptul i s-a strâns la gândul de a le pierde, de a o 
dezamăgi pe Tess, după tot ce se întâmplase. 

Trebuia să facă ceva. 

Trebuia să încerce să le salveze. 

A căutat printre lăzi, cercetând cabina pentru a găsi 
ceva ce le putea salva, ceva în care le putea pune şi care 
să fie impermeabil. Orice. O pungă, o folie de plastic - o 
parte din barca de salvare. Era acolo, sfâşiată, cu bucăţi 
mari de plastic galben fluturând în apă. 

Trebuia să fie de-ajuns. 

A apucat de o bucată şi a tras-o spre el, căutând una 
suficient de mare. A găsit o secţiune care ar fi putut să 
meargă, parte a tubului circular al plutei. Şi-a scos cuțitul 
şi a tăiat prin ea o bucată care semăna cu o desagă, 
deschisă la un capăt şi sigilată la celălalt. 

Apa îi ajungea acum până la genunchi şi se ridica rapid. 

A tropăit până la lăzi, a deschis-o pe prima şi a început 
să bage codexurile legate în piele în tubul de nailon, unul 
câte unul. Ştia că nu se purta cu ele nici pe departe cu 
grija pe care o meritau, dar nu avea de ales. Ştia că nu va 
putea să le salveze pe toate, dar chiar şi să salveze câteva 
dintre ele însemna totuşi ceva. 

Apa i-a ajuns la coapse. 


— 449 — 


A continuat. A scos capacul de la cea de-a doua ladă, şi a 
început să încarce cărţi şi din ea. 

Apa îi ajungea acum la talie. Ceea ce însemna că a treia 
ladă fusese acoperită de apă. 

Trebuia să plece. Trebuia să încerce să sigileze capătul 
tubului şi să iasă de acolo. Dacă nu se mişca destul de 
repede putea rămâne blocat în cabină. 

A înnodat capătul tubului cât de strâns a putut. Nu avea 
să fie impermeabil, ştia asta. Dar nu putuse face mai mult. 
L-a apucat de gât şi s-a luptat cu curentul de apă până la 
uşa cabinei. 

Era ca şi cum ar fi încercat să se caţere pe o ţeavă de 
scurgere a apei de ploaie în timpul unui muson. 

A tras aer adânc în piept, s-a scufundat, şi s-a strecurat 
prin deschizătura îngustă, trăgând tubul de nailon cu o 
mână şi trusa de urgenţă cu cealaltă. 

A ieşit pe partea opusă a avionului parţial scufundat, şi 
s-a urcat pe aripă. S-a grăbit spre motorul central şi s-a 
aşezat pe el, acesta fiind încă deasupra apei. A scotocit 
prin trusa de urgenţă şi a scos o vestă de salvare, pe care 
şi-a tras-o deasupra şi a umflat-o, apoi a găsit un 
radiolocator pe care l-a prins la vestă şi l-a activat. 

A stat pe motor atât timp cât acesta a mai rămas la 
suprafaţă. Coada Conguestului s-a înclinat, scufundându-se 
peste mai puţin de un minut, lăsându-l să plutească 
deasupra siluetei albe a avionului care dispărea serenă în 
întunericul de dedesubtul lui. 

S-a ţinut de tubul de nailon, strângând gâtul acestuia cu 
ambele mâini cât de tare putea, luptându-se să ţină apa 
afară. Dar ştia că era inutil. Putea vedea cum apa pătrunde 
prin cutele din capătul acestuia. Nailonul nu fusese 
proiectat să fie maleabil, ci să fie rezistent, pentru a face 
faţă intemperiilor. În ciuda tuturor eforturilor sale, Reilly 
ştia că ducea o luptă pe care urma să o piardă. 

Cu fiecare minut care trecea, mai multă apă intra. Şi cu 
cât intra mai multă, cu atât sacul devenea mai greu. După 
aproximativ o jumătate de oră, după ce îşi consumase şi 
ultimul micron de energie pe care îl mai avea, Reilly nu se 


— 450 — 


mai putea ţine la suprafaţă cu tubul. Era pur şi simplu prea 
greu. Ştia, de asemenea, că nu avea niciun rost. Textele 
erau ude fleaşcă de-acuma. Fuseseră, fără îndoială 
distruse, comoara de informaţii pierdută pentru totdeauna. 
Şi dacă se mai ţinea mult de ele, l-ar fi luat şi pe el cu ele. 

Cu un urlet prelung, cutremurător, le-a dat drumul. 

Au plutit departe de el, apoi s-au scufundat, un tub de 
nailon galben de o valoarea inestimabilă, lăsându-l să 
plutească fără ţintă, o pată singuratică de viaţă pe o mare 
neiertătoare. 


— 451 — 


66 


Reilly a simţit cum îşi pierde cunoştinţa de câteva ori, 
dar apa rece care îl lovea peste creştet îl trezea de fiecare 
dată când corpul şi mintea sa doreau să intre în repaus. 

Marea era blândă cu el, cu nimic mai mult decât un val 
domol care făcea sarcina de a rămâne treaz şi mai dificilă. 
Dar ştia că se va răci, şi se va înăspri la apropierea nopţii. 
Vesta l-ar fi ţinut la suprafaţă, dar nu l-ar fi ţinut în viaţă 
dacă apa devenea mai rece şi corpul său se hotăra să 
cedeze în faţa epuizării. 

S-a gândit la Tess, s-a gândit că era cel mai probabil în 
siguranţă, ceea ce era bine, dar o dezamăgise pierzând 
comoara din Niceea, ceea ce ar fi fost o lovitură puternică. 
A încercat să se concentreze pe dezamăgire, folosindu-se 
de ea să rămână pe linia de plutire, gândindu-se că, dacă 
reuşea măcar să se menţină în viaţă, nu i-ar mai provoca şi 
alte pierderi şi ar putea să-i explice exact ce se întâmplase, 
ceea ce ar mai fi uşurat puţin din povara incertitudinii care 
ar fi ros-o tot restul vieţii. 

După o vreme şi-a dat drumul pur şi simplu, lăsându-se 
în seama vestei de salvare şi a radiolocatorului. A plutit 
pur şi simplu deasupra apei adânci, epuizat, aşteptând o 
salvare care spera că va apărea la un moment dat. 


La trei sute de kilometri est de locul în care se afla, 
controlorul de trafic care urmărea traiectoria Conguestului 
şi căruia Steyl îi ceruse prin radio permisiunea de a cobori 
a ştiut că ceva nu era în regulă când a văzut avionul 
căzând sub patru mii de metri şi accelerând. 

După trei încercări de comunicare fără răspuns şi la mai 
puţin de un minut după ce a observat prima oară 
comportamentul ciudat al avionului, controlorul a activat 
planul de urgenţă SAR. Un elicopter de căutare-salvare 
Sea King HAR3 a Marinei Regale Britanice a decolat de la 
baza sa din Akrotiri, Cipru, chiar când avionul lui Reilly 
atingea apa. 


— 452 — 


Semnalul emis de radiolocatorul americanului, care-i 
arăta poziţia, a fost transmis pilotului care gonea spre 
ultima poziţie cunoscută a Conquestului. Şi la puţin peste o 
oră după ce Reilly ajunsese în apele Mediteranei, un 
scafandru cobora pe un ham pentru a-l ridica în siguranţă. 


A fost dus cu elicopterul înapoi la Akrotiri, unde el şi 
rănile sale au fost îngrijite şi bandajate de personalul 
medical militar de la Spitalul Prinţesa Maria în zona bazei 
Sovereign. 

Deşi avionul căzuse în ape internaţionale, erau o 
grămadă de întrebări la care Reilly trebuia să răspundă cu 
privire la cine era în el, ce s-a întâmplat şi de ce. Britanicii 
întrebau. Aproape imediat, oficialii ciprioţi de la 
Directoratul Civil al Aviației şi de la Garda Naţională şi-au 
făcut şi ei apariţia şi au început să pună întrebări. 

Pentru un timp, Reilly a fost pe cont propriu. A răspuns 
la întrebări, dar era obosit şi îl dureau toate, iar răbdarea i 
se împuţinase. A dat un telefon la New York, a reuşit să ia 
legătura cu Aparo şi l-a rugat să-l scoată de acolo, deşi ştia 
că o să dureze. Ambasada americană era la o oră de 
condus, în Nicosia, şi FBl-ul nu avea un agent acolo. Totuşi 
s-au dat telefoane şi pe la mijlocul zilei ataşatul pe 
probleme de apărare al ambasadei a apărut la faţa locului, 
a preluat controlul şi l-a luat pe Reilly pe sus. Mai 
important, a fost posibil să-l ajute pe Reilly cu întrebarea 
la care îşi dorea cu disperare să afle răspunsul chiar din 
momentul în care a fost urcat la bordul Sea Kingului. 

Nu era o întrebare la care se putea răspunde uşor. Cu 
tot ceea ce se întâmplase, cu moartea lui Ertugrul, era o 
confuzie totală la consulatul din Istanbul şi era greu să 
pună degetul pe singura persoană potrivită să o găsească. 
A fost nevoie de multe telefoane, dar au reuşit în sfârşit să 
dea de ea la o secţie de poliţie din Konya. 

Să-i audă vocea l-a ajutat mai mult să-şi aline rănile şi 
durerile decât analgezicele care i se dăduseră. Era în 
siguranţă şi era bine. Dar şi ea avea nevoie de ajutor. 

Era şi ea prinsă într-o plasă birocratică similară. O 


— 453 — 


grămadă de întrebări cu totul diferite trebuiau să 
primească răspuns, şi nu aveau de gând să o lase să plece 
până nu le obțineau. 

— Ţine-te tare, i-a spus lui Tess. Vin să te iau. 


Avionul a aterizat târziu în noapte, un cavaler alb 
impecabil purtând emblema corporației aeriene a 
Gulfstream. Reilly îl privea cu o nerăbdare crescândă în 
timp ce acesta se apropia şi intra în hangarul privat, 
oprindu-şi motoarele. Apoi uşa cabinei s-a deschis şi 
secretarul de stat al Vaticanului, cardinalul Mauro 
Brugnone, a coborât. 

Faţa lui ridată s-a crispat de surpriză şi empatie când a 
observat vânătăile şi tăieturile care acopereau chipul şi 
mâinile lui Reilly. Şi-a deschis larg braţele şi l-a îmbrăţişat 
pe agent înainte de a se retrage şi de a spune: 

— Deci, s-a dus? A dispărut definitiv? 

Inaltul prelat ştia deja că asta se întâmplase. Reilly îi 
spusese când îl sunase, dar nu-i spusese întreaga poveste. 

— Mă tem că da. 

— Povesteşte-mi, l-a rugat cardinalul, invitându-l pe 
Reilly la bord. 

În timp ce pilotul se grăbea să completeze formalităţile 
necesare ca să poată decola din nou, Reilly îşi punea la 
curent gazda. La sfârşitul relatării, spatele cardinalului era 
arcuit în faţă, iar pielea de sub ochii lui atârna parcă mai 
tare după veştile proaste primite. 

Au rămas tăcuţi câteva clipe, apoi pilotul a reapărut şi a 
confirmat că au primit permisiunea să decoleze în câteva 
minute. Brugnone nu a spus nimic. Doar a încuviinţat, 
frământat încă de ceea ce îi relatase Reilly. 

— Poate le putem recupera, s-a oferit Reilly. Apa nu 
poate să aibă o adâncime prea mare acolo. Sunt sigur că 
pot fi găsite. Şi dacă le recuperăm, poate reuşim şi să 
descifrăm conţinutul. Laboratoarele de criminalistică pot 
face minuni în ziua de astăzi. 

Brugnone l-a privit ridicând din umeri şi s-a încruntat. 
Evident, nu credea ce spunea Reilly mai mult decât credea 


— 454 — 


Reilly însuşi. 

— Asta e bine pentru dumneavoastră, nu? a întrebat 
Reilly. Vreau să spun, dacă s-au pierdut. 

Fără întrebări. Fără revelații dăunătoare... fără dureri 
de cap. 

Brugnone s-a încruntat, apoi a spus: 

— Desigur, prefer ca orice ar fi fost în ele să nu iasă la 
iveală niciodată. Nu aş vrea ca nimeni să ştie ce era în ele. 
Dar eu aş fi vrut să ştiu. Chiar foarte mult. 

A susţinut privirea lui Reilly pentru un moment prelung, 
apoi s-a întors şi s-a holbat în întunericul de afară, 
asemenea unui om în doliu. 


— 455 — 


67 


Au fost întâmpinați pe aeroportul mic, militar, de către 
Rich Burston, reprezentantul oficiului FBI din Ankara. 
Burston venise cu un elicopter militar din capitala Turciei. 
Fusese şeful lui Ertugrul şi, în timp ce conducea prin 
câmpiile plate, dezolante, în drumul lor spre oraş, Reilly i-a 
povestit cum murise agentul său. 

Burston era agitat. 

— Trebuie să intrăm şi să ieşim cât de repede putem, i-a 
spus lui Reilly. Nu vreau ca tipii ăştia să-şi dea seama cine 
eşti. Decât dacă vrei să-ţi petreci următoarele câteva zile 
răspunzându-le la întrebări. 

Reilly înţelegea despre ce vorbea agentul. Avionul 
căzuse în ape internaţionale. Decolase spre o insulă 
grecească. Era totuşi o măsură în ceea ce puteau întreba 
ciprioţii. 

Asta era diferit. 

Reilly fusese implicat în mod direct în evenimentele care 
se soldaseră cu moartea câtorva soldaţi turci, inclusiv, ştia 
şi el, a unui ofiţer superior foarte respectat. Autorităţile 
turce ar fi vrut să ştie exact cum şi de ce s-a întâmplat 
asta. 

— Aş prefera să le povestesc la telefon de la Federal 
Plaza, i-a spus Reilly. 

— Da, nu te pot învinovăţi. Lăsaţi vorbitul în seama mea 
şi urmaţi-mă. 

Reilly a spus că aşa va face, apoi s-a întors spre cardinal. 
Brugnone a dat doar din cap pentru a-şi arăta acordul. 


Până la urmă, totul a decurs rezonabil de lin. Au reuşit 
să le scoată pe Tess şi pe bătrână din custodia poliţiei fără 
prea multă bătaie de cap. Ora târzie a ajutat, la fel şi faptul 
că jandarmii nu aveau superiori în Konya. 

O patrulă a poliţiei locale a fost desemnată să o 
păzească pe bătrână şi magazinul timp de câteva zile, deşi 
Reilly nu credea că mai era în pericol, nu când Zahed era 


— 456 — 


mort şi codexurile fuseseră pierdute. Dar era mai bine să 
fie precauţi, decât să le pară rău şi s-a bucurat să ştie că 
urma să fie protejată până când lucrurile aveau să intre în 
normalitate. 

Sclipirea palidă a zorilor i-a întâmpinat în timp ce ieşeau 
din secţia de poliţie. Strada era pustie. Oraşul era încă 
adâncit în somnul lui de fiecare noapte, pe care doar 
zumzăitul aparatelor de aer condiţionat îl întrerupeau. 

Tess ţinea mâna lui Reilly într-a ei în timp ce se 
îndreptau spre maşinile care îi aşteptau. Era epuizată, fizic 
şi psihic. Era, de asemenea, profund dezamăgită. În câteva 
cuvinte, şoptite într-un moment intim furat, Reilly le 
spusese ei şi bătrânei că manuscrisele se pierduseră, 
înghiţite de mare. 

Vestea o devastase. Codexurile supravieţuiseră aproape 
două mii de ani de intrigi. Trecuseră prin cruciade, 
căderea unui imperiu expansionist şi vreo două războaie 
mondiale, dar nu rezistaseră sălbăticiei secolului XXI. 

S-au oprit lângă maşina de poliţie, cea care urma să o 
ducă pe bătrână înapoi în apartamentul fiului său de 
deasupra magazinului. Tess a dat drumul mâinii lui Reilly 
şi a îmbrăţişat-o pe femeie. 

Bătrâna a rămas lipită de ea un moment prelung, apoi s- 
a retras. 

— O să te văd şi mâine? a întrebat-o ea strângându-i 
mâna. 

Tess a ezitat, apoi s-a întors spre Reilly. Încă era ameţit 
de analgezice şi arăta groaznic. Ştia că el era nerăbdător 
să plece de acolo cât mai repede cu putinţă. Avionul lui 
Brugnone îi aştepta să-i scoată din ţară şi să-i ducă înapoi 
la Roma, de unde urmau să ia un zbor comercial către New 
York. Şi ea îşi dorea să ajungă acasă şi să încerce să-şi 
scoată din cap toată nebunia asta. Dar stând acolo şi 
privind în ochii blânzi ai femeii şi-a dat seama că nu poate 
să o lase aşa. Dorea să petreacă mai mult timp cu ea. În 
mai puţin de douăzeci şi patru de ore, trecuseră printr-o 
grămadă de întâmplări împreună şi ea simţea că ar fi fost 
nepoliticos să iasă din viaţa ei chiar aşa, chiar dacă poate 


— 457 — 


nu pentru totdeauna. Dar nu credea că avea de ales. 

Expresia întunecată a lui Reilly i-a confirmat-o. 

— Îmi pare rău, i-a spus el. Nu putem să mai rămânem. 
Ne aşteaptă un avion. 

Chipul femeii s-a întunecat. 

— Nici măcar pentru câteva ore dimineaţă? Speram că 
puteţi veni la micul dejun la fiul meu. Deasupra 
magazinului. A încercat să afişeze un zâmbet, dar a trecut 
cu greu peste melancolia care o apăsa. 

Reilly l-a privit pe Burston. Bărbatul a dat uşor din cap, 
expresia sa arătând că-i părea sincer rău. 

— Îmi pare rău, i-a spus Reilly bătrânei. 

Ea a încuviinţat încet, resemnată. Unul dintre poliţişti a 
deschis uşa maşinii. A rămas pe loc o clipă, apoi s-a întors 
spre Tess şi a spus: 

— Mă puteţi urma spre magazin? În drumul vostru spre 
aeroport? 

Cuvintele ei au surprins-o pe Tess. 

— Când, acum? 

Bătrâna a strâns mâna lui Tess. 

— Da. Aş vrea să-ţi dau ceva. Un suvenir. Să pleci cu o 
amintire mai frumoasă despre Konya decât cele pe care le 
ai până acum. 

Tess a susţinut privirea femeii. Era ceva mai mult acolo, 
ceva nespus. Ceva la care femeia avea mare nevoie ca Tess 
să răspundă. 

Încercând să nu-şi arate îndoiala şi îngrijorată brusc de 
prezenţa cardinalului, a privit întrebătoare către Reilly şi 
Burston. 

Agentul a ridicat din umeri. 

— Presupun că am putea. Atâta vreme cât e doar o 
oprire scurtă. Şi vreau să spun scurtă. Nu vă vreau aici 
niciun un minut mai mult decât trebuie. 


Burston şi cardinalul au aşteptat în confortul aerului 
condiţionat din maşină în timp ce Tess şi Reilly i s-au 
alăturat femeii în faţa vitrinei. 

L-a trezit pe fiul său şi l-a chemat să le deschidă uşa, 


— 458 — 


apoi l-a uşuit şi l-a trimis înapoi la culcare înainte de a-i 
invita înăuntru. 

Tess nu observase cu adevărat cât erau de frumoase 
obiectele din ceramică. Erau vaze, boluri şi farfurii de 
toate mărimile, cu forme elegante şi decorate cu 
minuţiozitate. 

— Alegeţi orice vă place, vă rog, le-a spus femeia, mă 
întorc imediat. 

Tess a privit-o cum se îndepărtează şi dispare coborând 
pe nişte scări care trebuie să fi dus în pivniţă. 

A privit către Reilly. Părea înăsprit şi obosit, de parcă să 
fie acolo era ultimul lucru de care avea nevoie. Care, să 
fim corecţi, aşa şi era. 

Ea spera că se va dovedi să fie altfel. 

Voia să-i împărtăşească suspiciunile ei când femeia a 
reapărut. Două lucruri i-au semnalat imediat faptul că avea 
dreptate. Unul era modul în care bătrâna privea peste 
umerii lor prin vitrină, afară, să se asigure că nu-i vedea 
nimeni. Celălalt motiv era ceea ce ducea cu ea. 

Era o cutie veche de pantofi. 

Bătrâna a aruncat încă o privire afară, apoi i-a dat lui 
Tess cutia. 

— Acestea sunt pentru tine. 

Inima lui Tess a sărit peste câteva viteze, uitându-se la 
ea nedumerită. Dorea să pună întrebarea evidentă, dar 
cuvintele i s-au oprit în gât. A luat doar cutia şi a deschis-o. 

Era plină de zeci de învelitori de plastic. 

Tess a luat una dintre ele şi a ridicat-o. Avea aproximativ 
zece centimetri în lăţime şi era împăturită în ea însăşi ca o 
mânecă a unui portofel de tip acordeon în care oamenii îşi 
ţineau fotografiile de familie în era de dinaintea iPhone- 
ului. 

A desfăcut-o. 

Era compus din câteva zeci de buzunare, fiecare de 
aproximativ trei centimetri. În interiorul fiecăruia era o 
bandă de zece centimetri. Pe fiecare bandă erau negative 
de treizeci şi cinci milimetri. 

Tess a ştiut ce erau înainte să le ridice în lumină. Deşi 


— 459 — 


imaginea era întunecată şi răsturnată, putea vedea silueta 
distinctivă a unui obiect dreptunghiular pe un fundal 
neutru. Unele dintre ele arătau coperte şi legăturile de 
piele foarte clar. Imaginea din fiecare negativ era 
răsturnată, deci obiectele din fotografii apăreau 
întunecate, iar fundalul luminat. În interiorul 
dreptunghiurilor întunecate erau rânduri de caractere 
mici, scrise parcă cu cerneală albă pe o foaie neagră. 

Conținutul codexurilor. 

Erau acolo. Multe, multe dintre ele. 

— Tu ai făcut astea? a întrebat-o ea pe femeie. 

— Soţul meu le-a făcut. Cu mulţi ani în urmă, cu mult 
înainte să moară. Ne-am gândit că trebuie să le 
înregistrăm cumva în caz că erau distruse de un incendiu 
sau ceva. Erau atât de fragile, a trebuit să fim foarte 
grijulii, dar am reuşit. Am poze ale tuturor acestor 
negative, dar sunt prea grele ca să le luaţi neobservaţi. 

Degetele lui Tess s-au afundat şi mai adânc în cutie. 

— Sunt toate aici? 

Femeia a încuviinţat. 

— Fiecare pagină a fiecărei cărţi. Pe chipul ei a apărut o 
undă de resemnare. Ştiu că nu vor convinge pe nimeni. 
Oamenii pot spune foarte uşor că aceste poze sunt nişte 
falsuri. Dar e tot ce pot face. 

Tess s-a gândit la cuvintele ei o clipă, apoi a scuturat din 
cap. 

— Nu contează. l-a adresat femeii un zâmbet cald, 
liniştitor. Aici nu e vorba de a convinge pe cineva de ceva. 
Cei care cred că fiecare cuvânt din Biblie a fost scris de 
însuşi Dumnezeu nu pot fi convinşi oricum. Ştim asta. 
Chiar dacă ar fi văzut şi examinat codexurile cu propriii 
ochi, tot nu s-ar fi schimbat nimic pentru ei. Dar pentru 
noi, cei care încercăm să ne înţelegem istoria şi cum am 
ajuns să fim aşa cum suntem... acestea sunt suficiente. 
Credeţi-mă. Suficiente. 

Femeia a părut mulţumită de cuvintele lui Tess şi şi-a 
arătat acordul dând din cap. 

— Ai grijă cu ele. 


— 460 — 


— Oh, aveţi încredere în mine, mă voi asigura că sunt în 
siguranţă. A privit către Reilly, cu faţa luminată şi agitată 
şi sclipind de o bucurie aproape copilărească. Vom avea 
grijă de asta, nu-i aşa? 

Reilly a studiat-o o clipă, un vag amuzament jucându-i pe 
faţa plină de vânătăi şi cu o sprânceană ridicată. 

— Presupun că acum ai finalul de care aveai nevoie. 

— Poţi să pui pariu, a zâmbit ea. Haide. Hai să mergem 
acasă. 


— 461 — 


Mulţumiri 


Mulţumirile mele tuturor prietenilor şi colegilor - 
Bashar, Nic, Carlos, Ben, Jon, Brian, Claire, Susan, 
Eugenie, Jay, Raffaella şi toţi cei de la Dutton, NAL şi 
Orion - fără de care eforturile mele nu ar fi fost altceva 
decât pixeli pe ecranul laptopului meu. Le mulţumesc de 
asemenea familiilor Burston, Joorise şi Chalabi pentru că 
mi-au pus la dispoziţie locuinţele lor izolate (şi barca), 
unde aceste eforturi au putut da roade fără prea multe 
distrageri. 

Mulţumiri şi mai mari, totuşi, de data aceasta, sunt 
datorate prietenilor şi familiei care ne-a ajutat în timpul 
acela mai-puţin-decât-memorabil. Sunteţi mult prea mulţi 
ca să vă menţionez pe toţi, dar ştiţi cine sunteţi şi suntem 
foarte norocoşi să vă avem în vieţile noastre. Prietenia, 
ajutorul şi sprijinul vostru au fost fenomenale, şi dacă 
există cineva care merită mulţumiri pentru această carte, 
aceia sunteţi voi. 


— 462 — 


RAYMOND KHOURY 
ULTIMUL TEMPLIER 


traducere din limba engleză de Theodora Toma 


nugrawe 


Cavalerii templieri, mister fascinant al istoriei, sunt prot 
agoniştii unui thriller fără egal, care a încântat milioane de 
cititori din lumea întreagă, fiind tradus în peste 30 de limb 
i. 

Un arheolog din Manhattan face o incursiune palpitantă 
în secretele unei epoci îndepărtate. Povestea începe în 12 
91. În Regatul Latin al Ierusalimului, şi ajunge în America 
mileniului III. Ultimul templier este în acţiune: trebuie să s 
alveze legenda Ordinului cu orice preţ. lar omul modern tr 
ebuie să dezlege una dintre enigmele neelucidate din trecu 
tul omenirii. 

Bestseller New York Times pentru aproape doi ani, carte 
a lui Raymond Khoury împleteşte magistral ficţiunea cu ist 
oria. Ultimul templier, un roman ce se citeşte cu sufletul la 
gură, a fost ecranizat de NBC, într-o sene de succes. 


— 463 — 


Anul 1203 

Constantinopolul este asediat de un grup secret de cavaleri 
templieri, care se infiltrează în biblioteca imperială. 
Vor să pună mâna pe documente periculoase, care nu 
trebuie să ajungă la dogele Veneţiei. Enigme ascunse în 
codexuri declanșează o aventură pe viaţă și pe moarte. 


Mileniul al III-lea d. Hr. 

Sean Reilly, agent FBI, se strecoară în Arhivele Vaticanului, 
acolo unde sunt depozitate documentele despre Inchiziție. 
Tess Chaykin, iubita lui, a fost răpită și-și poate recâștiga 
libertatea numai cu ajutorul unei scrieri ascunse într-un 
mormânt - Fondo Templari, o istorie secretă a vestiților 
templieri. Reilly sustrage documentul prețios și astfel 
începe lupta. 


nemira.ro 


J 978-606-579-365-1 


IIL 93651 


— 465 —